revista de stimtăfilosofie-arte * n OCTOMBRIE-DECEMBRIE 1948 COMITETUL DE PATRONAJ RADU CERNATESCU / I. CHIŞINEVSCHI / MIRON CONSTANTINESCU P. CONSTANTINESCU-IAŞI / AL. GRAUR / IOHGU IORDAN / M. KERNBACH BARBU LAZAREANU / V. D. MARZA I GB. NICOLAU I ŞTEFAN N1COLAU C. I. pahhon/emil PETROVICl/NICOLAE PROFIRI / | EMIL RACOVIŢA | ALEX. ROSETTI / L. RAUTU / M. SADOVEANU I TR. SAVULESCU / S. STOI-LOV I EM TEODORESCU/ A. TOMA / GH. VASILICHI Gh. AgavriloaJel M. Andrlcu Pavel Apostol Iile Ardeleanu Ana Aslan Gh. Atanaslu Ion Atanaslu Agnes Auslânder Eugen Bădărău N. Bădescu C. Balmuş L Barbalat D. Barblllan N. Bărbulescu Al. Bârlădeanu M. Beniuc Ion Berea M. Bercovlcl J. Bcrraan Damwn Bogdan 1. Bogdan H. Brauner R. Brauner Tr. Broşteanu Al. Bulcan Th. Bu ghele E. Carafoll V. Cheresteşlu Mlhall Clobanu Alex. Clplea Emil Condurachl Iile Constantlnescu N. Corcinskl Tltus Crişan L. Csogor Const. Dalcovlclu Ştefan Dan D. Danielopol C. Dlnculescu Gh. Dlnculescu COLABORATORI C. Drăgulescu Ovldlu Drlmba A. Duma I. Foeşăneanu Gabor Gaal Const. Georgescu Gh. Georgescu Tr. Gheorghlu A. Ghlca J. Ghyca»Budeştl A. Haimovicl L. Hamburger S. Iagnov Tralan Ionaşcu C. N. Ionescu d C. lonescu«Gulian N. Ionescu Slseştl Tlberiu Ionescu S. Isac Atanase joja A. Kreindler Laetltla Lăzărescu Gh. Lupaşcu Jslcolae Gh. Lupu V. Maciu Gheorghe Macovel P. Macovel D. Macrea Dulliu Marcu Gavrll Marcuson Gh. Matei M. H. Maxy C. Medrea Florica Mezlncescu C. Mihul St. Milcu Gr. Mladenatz N. Muller L Murgulescu Al. Myller Eugen Neculce C. Nlcuţă M. Onescu Gh. Oprescu A. Oţetea C. C. L Parhon St. Paşca L Pavelescu Dum. Pompelu Tudor Popescu L Pragolu D. Prodan M. Ralea Gogu Rădulescu Camll Ressu Raluca Ripan E. Rodan Alex. Roşea Mihal Roşlanu Al. Russescu Alex. Sanlelevlct Slmlon Sanlelevlcl E. Seldel A. Seleşanu Matei Socor Gh.’ Spacu Zaharla Stancu Iorgu Stolan Stanciu Stolan Lazăr Stolcescu Alf. Teltel N. Teodorescu D. Tudor D. Tudoran Ellza Văscăuţeanu Gh. Vlădescu-Răcoasa I. Vltner D. Volnov E. Welgl B. Zaharescu Gh. Zapan etc. „S T U D 1 l“ REVISTĂ DE ŞTIINŢĂ, FILOSOFI E, ARTE APARE ODATĂ LA TREI LUNI / ABONAMENTUL 600 LEI ANUAL Redactor responsabil: MIHAIL ROLLER Secretariatul de redacţie : Dr. V. NOV ACU* arh. M. ARONOVict. Dr. A. POPOVtCI B-DUL DACIA 29 - TEL* 2*99.09 ** INFORMA^lUNI IN FIECARE MARŢI ORA 10-12 STUDII revistă de ştiinfă-filosofie-arte rv OCTOMBRIE-DECEMBRIE 1948 CUPRINSUL Pag. • ' •..................................................................... 5 Manifestul Congresului mondial al Intelectualilor................... 7 Oamenii culturii din R. P. R. aderă la apelul congresului International al Intelectualilor.................................................. 0 Stătutul Academiei R. P. R............................................... 10 Statutul Academiei R. P. R. (în limba rusă)......................... 24 * Academician I. D. LÂSENCO : Despre ştiinţa biologică..................... 30 Prol. G. VRANCEANU: Cercetări noi în geometria diferenţială. ... 50 A. M. KRINrjKI: Munca Iul Karl Marx privind probleme din ştiinţele naturii............................................................ 62 * ION BANU s Despre opera ştiinţifică a Iul A. A. Jdanov.............. 88 * Academician Prof. AL. ROSETTI: Limbi mixte şl limbi amestecate. , . 101 Prof. RUFEN A VA NES O V » Lingi 'ştii sovietici îşi însuşesc teoria mar-Lj £. xlstă-lenlnistă............................................... . 108 ‘ * S._ŞTIRBU : Despre muzeul PetOfi-Bălcescu din Oradea-Mare ..... 119 AL. GRECU : Mihal Viteazul şl legăturile cu Rusia — O scrisoare Inedită 142 V Prof. AL. ROŞCA : Realizările psihologiei sovietice.......^ ... . 149 * Programul cursului Mafer'alJsm dialectic şl Materialism Istoric, pentru învăţământul superior, pe anul 1948-1949...................... 167 * Academician BARBU LAzARFANU : Literatura antimonarhică şl antl- dinastlcă (11)................................................ 19S * NOTE SI RECENZII.......................;............................ 201 Teoria vibraţiilor el tehnica inginerească — G. Casanova: „Mate-matlciie şl materialismul dialectic*. — Două congrese. — A. L Vîşinski ■ .Dreptul internaţional şl organizarea internaţională*. — A. I. Vîsinskl: .Probleme noi în teor'a statului şl a dreptului socialist*. — .îndrumătorul învăţătorului*. — Henri Lefebvre: .Lo-gique formelle, logiquo dialectique*. BIBLIOGRAFIE........................................................ 238 Mărimea naturală a patru pagini din textul Cursului Scurt al Istoriei Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, după care învăţau deţinuţii pontici antifascişti în închisorile regimului burghezo-moşleresc din Komanla, MANIFESTUL CONGRESULUI MONDIAL AL INTELECTUALILOR Congresul mondial al intelectualilor pentru apărarea păcii a lansat următorul manifest: „Noi oamenii muncii activând pe tărâmul culturii, ştiinţei şi artei întruniţi în oraşul polonez Wroclaw, venind din 45 ţări, ne adresăm Intelectualilor din întreaga lume: Noi vă reamintim primejdia de moarte care a ameninţat nu de mult cultura omenirii. Am fost martorii barbariei fasciste, distrugerii valorilor istorice şi culturale, persecutării şi uciderii celor ce muncesc cu mintea, călcării complete în picioare a tuturor valorilor spirituale, călcare ce ameninţă însăşi noţiunile de conştiinţă, raţiune şl progres. t Cultura umană a fost salvată prin efortul suprem depus de toate forţele democratice — Uniunea Sovietică, ca şi popoarele din Anglia şi Statele Unite — şi prin eroica rezistentă populară din ţările cucerite de fascism, cu preţul unor sacrificii şl privaţiuni fără de pereche. ' Şi totuşi, împotriva voinţei şi aspiraţiilor popoarelor din toate ţările, o mână de oameni egoişti din America şi Europa, care au moştenit dela fascism ideile sale de discriminare rasială şi de negare a progresului, care şi-au însuşit tendinţa acestuia de a rezolva toate problemele prin forţa armelor, încearcă din nou să atace , patrimoniul spiritual al naţiunilor de pe glob- , Cultura ţărilor europene, care au adus o enormă contribuţie la tezaurul omenirii este în primejdie de a-şi pierde caracteristicile sale naţionale. In mai mult ţări — Spapia, Grecia ca şi în America Latină — forţele ostile progresului nu numai că (menţin, dar şi creiază noul cuiburi de fascism. împotriva raţiunii şi conştiinţei, oprimarea fiinţelor umane şi a pnor popoare întregi, pe care opresorii le denumesc naţiuni de culoare, continuă şi chiar se intensifică. Oamenii, care au împrumutat metodele fascismului, practică în ţările lor discriminarea rasială, şi persecută pe oamenii muncii progresişti de pe tărâmul ştiinţei şi artei. Decoperirile ştiinţifice, de pe urma cărora omenirea ar putea să tragă foloase, sunt utilizate pentru producţia secretă de mijloace ie distrugere, care tinde să discrediteze şi să schimbe misiunea înaltă a ştiinţei. Sub conducerea acestor oameni, cuvântul omenesc ş! arta nu sunt folosite în scopuri educative şi pentru a apropia popoarele şl 8 a t o o 11 pentru a desvolta patima josnică a urii de oameni şi pentru pregătirea războiului. Crezând cu fermitate în nevoia unei desvoltărî libere şl a difuzării realizărilor culturii progresiste noi protestăm în numele păcii, progresului şi viitorului omenirii împotriva oricăror restrângeri aduse acestei libetăti şi subliniem necesitatea unei înţelegeri mutuale între culturi şi popoare în interesul civilizaţiei mondiale. Dânduşi seama că ştiinţa modernă a eliberat mari şi noi forţe, care vor fi folosite de omenire fie, pentru binele său fie pentru răul său, congresul protestează împotriva utilizării ştiinţei în vederea distrugerilor. Congresul cere popoarelor să facă toate eforturle în vederea unei vaste difuzări a cunoştinţelor pe întregul glob, în vederea aplicării ştiinţei pentru a se înfrânge cât mai repede sărăcia, ignoranţa, molimile şi lipsurile ce afectează majoritatea omenirii, ca şi spre a ajuta la slăbirea restricţiilor impuse liberei deplasări a oamenilor ce servesc cauza păcii şi progresului, publicării şi difuzării libere a cărţilor şi rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi a tuturor realizărilor ştiinţifice şi culturale ce servesc aceloraşi ţeluri. , Popoarele de pe glob nu doresc război şi ele simt destul de pn-ternice pentru a apăra pacea şi cultura împotriva atacurilor unui nou fascism. Intelectuali din întreaga lume! Aveţi o mare răspundere faţă de popoarele voastre, faţă de omenire şi faţă de istorie. Noi ne ridicăm glasul pentru pace, pentru liberul progres cultural al popoarelor, pentru independenţa lor naţională şi pentru o colaborare strânsă între ele. Facem apel la toţi muncitorii intelectuali din fiecare ţară să discute următoarele propuneri: In toate ţările să fie convocate congrese naţionale ale muncitorilor de pe tărâmul culturii pentru apărarea păcii. Pretutindeni să fie instituite comitete naţionale pentru apărarea păcii. Legăturile internaţionale ale muncitorilor de pe tărâmul culturii din toate ţările să fie întărite in interesul păcii“. OAMENII CULTURII DIN R. P. R. ADERĂ LA APELUL CONGRESULUI INTERNATIONAL’ AL INTELECTUALILOR MOŢIUNE Adunarea Intelectualilor din Capitală, convocată de Institutul Român de Cultură Universală ascultând darea de seamă a delegaţiei române la Congresul Mondial al Intelectualilor, îşi dă adeziunea la hotărîrile luate de acest Congres. Oamenii culturii din Republica Populam Română aderă în totul la apelul lansat de Congres apel care amintind marea răspundere pe care o au intelectualii faţă de popoarele lor, faţă de omenire şi faţă de istorie îi chiamă să-şi ridice glasul pentru pace, pentru liberul progres cultural al popoarelor, pentru independenţa lor naţională şi pentru o colaborare strânsă între ele. Adunarea decide ca delegaţia română la Congresul Mondial al Intelectualilor laolaltă cu alţi reprezentanţi ai ştiinţei, literaturii şi artei din ţara noastră, să se constitue într’un Comitet de iniţiativă în vederea convocării în scurtă vreme a unui Congres Naţional al Intelectualilor din Republica Populară Română pentru apărarea păcii şl a culturii. Noi cei de faţă ne luăm obligaţia de a lupta cu hotărîre prin viu grai şi prin scris, pentru a apăra marile valori ale culturii, viaţa oamenilor paşnici, independenţa şi libertatea popoarelor împotriva forţelor imperialismului războiului şi a obscurantismului de pretutideni. Ne obligăm de a pune cunoştinţele, talentele, energia noastră pentru a contribui la întărirea frontului păcii a cărui forţă conducătoare este Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, front în ale cărui rânduri militează activ Republica Populară Română. STATUTUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÂNE CAPITOLUL I .DÎSpozlţiunl generale. Art. 1. — Academia Republicii Populare Române, cel mai înalt lor ştiinţific-cultural al ţării, este o instituţie de Stat. Ea întruneşte pe cei mai de seamă oameni de ştiinţă şi cultură ai Republicii. Academia Republicii Populare Române depinde direct de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, căreia îi prezintă periodic o dare de seamă asupra activităţii sale. Art. 2. — Sarcina fundamentală a Academiei Republicii Populare Române este să contrbne prin toate mijloacele la propăşirea generală a ştiinţei, literelor şi artelor în Republica Populară Română, precum şi să studieze, să folosească şi să desvolte cuceririle ştiinţifico-cultu-rale universale. Academia Republicii Populare ‘Române, pune la baza lucrărilor ei, folosirea organizată şi metodică a cuceririlor ştiinţei şi culturii pentru consolidarea democraţiei populare, în drum spre socialism. Art. 3. — In vederea îndeplinirii acestor sarcini fundamentale, Academia Republicii Populare Române: a) îşi concentrează activitatea asupra problemelor ştiinţei şi culturii în toate ramurile lor; b) Stud.ază posibilităţile de punere în valoare, în folosul poporului, a bogăţiilor naturale şi forţelor productive ale ţării, prin aplicarea realizărilor .ştiinţifice, culturale şi economice universale; c) Efectuează investigaţii şi cercetări ştiinţifice, Ia cererea guvernului; d) Reuneşte şi promovează oameni de valoare ştiinţifică, cultu- rală, conduită morală şi concepţie politică democrată, asigurându-le eondiţiunile necesare pentru desvoltarea activităţii lor în domeniul specialităţii respective, pusă în slujba poporului; 5 e) Coordonează activitatea institutelor şi centrelor de cercetări ştiinţifice şi culturale ale ţării. CAPITOLUL II Compunerea Academiei Republicii Populare Române. Art 4. — > Academia Republicii Populare Române se compune din : membri titulari activi, membri titulari onorifici, membri de onoare şl membri corespondenţi STATUTUL DE ORGANIZARE $1 FUNCŢIONARE A ACADEMIEI R. P, R. II Art. 5. — Membri titulari activi şi onorifici, precum şi membri corespondenţi din ţară, nu pot fi decât cetăţeni români, bărbaţi sau femei, cunoscuţi prin valoarea operelor şi activitatea lor ştiinţifică-culturală, Art. 6. —- Numărul membrilor titulari activi este de 66, iar al membrilor corespondenţi din ţară este de 132. Art. 7. — Cei 66 membri titulari activi lucrează în 6 secţiuni, după cum urmează: La secţiunea de ştiinţe matematice, fizice şi chimice, 10 membri. La secţiunea de ştiinţe geologice, geografice şi biologice, 10 membri. ' La secţiunea de ştiinţe technice şi agricole, 18 membri. La secţiunea de ştiinţe medicale, 10 membri. La secţiunea de ştiinţe istorice, filbsotice, economico - juridice, 10 membri. La secţiunea de ştiinţa limbii, literatura şi artele, 8 membri. Academia Republicii Populare Române în sesiunea generală poate să mărească numărul membrilor săi. Numărul membrilor corespondenţi al fiecărei secţiuni nu poate depăşi dublul numărului membrilor titulari activi al acelei secţiuni. Art. 8. — Fiecare secţiune, cu majoritatea voturilor membrilor săi* propune cel mai târziu în a 8-a zi a sesiunii generale cand.daţi pentru locurile vacante de membri titulari activi şi membri corespondenţi. ■ Votul pentru propunerea de candidare se dă prin buletine, deodată peste toate persoanele propuse de membrii secţiunii. Alegerea membrilor titulari activi şi a membrilor corespondenţi se face pe baza unui raport alcătuit de un membru al secţiunii unde sunt vacante locurile, de adunarea plenară a Academiei în sesiune generală cu o majoritate de 2/3 a numărului membrilor titulari activi prezenţi. Până la complectarea a 2/3 din numărul membrilor titulari activi, alegerea membrilor se face cu majoritatea celor prezenţi. Art. 9. — Pot fi aleşi membri titulari activi oameni de valoare ştiinţifică şi culturală, de conduită morală şi concepţie politică democrată, care s’au distins prin lucrări originale recunoscute ca fiind de mare valoare, contribuind prin munca lor la progresul ştiinţei, literelor sau artelor. Art. 10. —- Recepţia membrilor titulari activi se face în şedinţă solemnă, prin tratarea de către noul ales a unei probleme din domeniul specialităţii sale. Art. 11. — Membri titulari - activi au dreptul şi datoria să lucreze în institutele corespunzătoare specialităţii lor, contribuind efectiv 12 STUDII la rezolvarea problemelor ce le cad în sarcină, să participe cu vot deliberativ la şedinţele sesiunilor generale la şedinţele plenare, la şedinţele secţiunilor şi subsectiunilor respective; *să îndeplinească orice însărcinare li s’ar încredinţa de către adunarea plenară, secţiune, sau subsectiune, sau de către autorităţile superioare de Stat, în vederea împlinirii unor misiuni ştiinţifice sau culturale. Art. 12. — Membri titulari activi pot fi trecuţi în cadrul membrilor titulari onorifici la cererea proprie sau la propunerea a cel puţin 20 de membri titulari activi. Atât cererea cât şi propunerea trebuesc aprobate de majoritatea membrilor titulari activi prezenţi Ia sesiune generală. Art. 13. — Pot fi aleşi membri de onoare persoanele din tară şi din străinătate, cu merite deosebite în propăşirea ştiinţei şi culturii. Membrii de onoare se aleg pe baza unui raport de către adunarea plenară a Academiei în sesiune generală, cu 2/3 din voturile celor prezenţi. Numărul membrilor de onoare nu poate întrece jumătate din numărul membrilor titulari jactivi. Art. 14. — Pot fi aleşi membri corespondenţi; a) Cetăţenii români, oameni de valoare ştiinţifică şi culturală, de conduită morală şi concepţie politică democrată, care s’au afirmat prin lucrări originale remarcabile; b) Oameni de ştiinţă, litere şi artă din străinătate, < autori de lucrări de mare valoare. Numărul membrilor corespondenţi din străinătate nu poate depăşi pe acela al membrilor corespondenţi ■ din ţară. Art. 15. — Membrii corespondenţi din ţară,, au dreptul şi datoria să lucreze în institutele corespunzătoare specialităţii lor, să participe cu vot consultativ la şedinţele sesiunilor generale, la şedinţele ordinare şi solemne, la cele al secţiunilor şi subsecţiunilor; să îndeplinească orice însărcinare li s’ar încredinţa de către adunarea plenară, secţiuni şi subsecţfuni, de către directorii institutelor în care lucrează, sau de către autorităţile superioare de Stat, în vederea împlinirii unor misiuni ştiinţifice sau culturale. Art. 16. — Membrii de onoare şi membrii titulari onorifici au dreptul să participe cu vot consultativ la şedinţele sesiunilor generale, la şedinţele ordinare şi solemne, precum şi la cele. ale secţiunilor şi subsecţiunilor. Art. 17. — Alegerea membrilor titulari şi de onoare ai Academiei Republicii Populare Române va fi confirmată-de Preşidenţia Consiliului de Miniştri. ■ STATUTUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ACADEMIEI B. P. R. 13 Art. 18. — Numai membri titulari activi şi onorifici, precum Şi membrii de onoare ai Academiei Republicii Populare Române, au dreptul să poarte titlul de academician. Art .19. — Nu pot ’fi membri ai Academiei Republicii Populare Române cei: a) Care'au suferit o condamnare-pentru activitatea lor fascistă, reacţionară sau pentru infracţiuni de drept comun; \ b) Cărora li s’a retras ^cetăţenia română după 6 Martie 1945; c) Care prin activitatea lor antidemocratică s’au; pus în slujba reacţiunii şi fascismului, dăunând astfel intereselor 'poporului. Art. 20. — Membri titulari activi şi onorifici,'membrii de onoare şi membrii corespondenţi din ţară şi străinătate pierd calitatea lor dacă desfăşoară*o activitate potrivnică intereselor poporului sau dacă aduc prejudicii sub orice formă Republicii Populare Române. Art. 21. — Membrii titulari activi şi membrii corespondenţi din ţară, pierd calitatea lor dacă în afară de cazuri de forţă majoră îşi încetează activitatea ştiinţifică. Art. 22. — Membrii titulari, activi, onorifici şi membrii corespondenţi din ţară primesc o indemnizaţie lunară, stabilită de Consiliul de Miiniştri. Această indemnizaţie , este exonerată de impozite şl taxe de orice natură. Nu se aplică dispoziţiunile legale privitoare la cumul în ce priveşte salariile, pensiile şi indemnizaţiile de orice natură ale membrilor titulari activi, Onorifici şi corespondenţi. Art 23. — Colaboratorii ştiinţifici se recrutează din elemente capabile să lucreze în ştiinţă, litere şi arte şi care se consacră disciplinei pe care o cultivă. Ei sunt numiţi de către Prezidiul Academiei Republicii Populare Române, la propunerea directorilor de institute. Activitatea lor în cadrul Academiei Republicii Populare Române, poate să înceteze la propunerea directorilor de institute, cu aprobarea Prezidiului Academiei Republicii Populare Române. CAPITOLUL III Organizarea Academiei Republicii Populare Române Art. 24. — Academia Republicii Populare Române, se împarte în 6 secţiuni: a) Ştiinţe matematice, fizice şi chimice; b) Ştiinţe geologice, geogralice şi biologice; c) Ştiinţe tehnice şi agricole; . d) Ştiinţe medicale; *4 STUDII e) Ştiinţe Istorice, filosofice şi economico-juridice; f) Ştiinţa limbii, literatura şi artele. Art. 25. — Secţiunile se împarte în subsecţiunl după cum urmează: 1. Secţiunea de ştiinţe matematice, fizice şi chimice, se împarte în: a) Subsecţiunea de ştiinţe matematice; b) Subsecţiunea de ştiinţe fizice; c) Subsecţiunea de ştiinţe chimice. 2. Secţiunea de ştiinţe geologice, geografice şi biologice, se împarte în: a) Subsecţiunea de ştiinţe geologice şi mineralogice; b) Subsecţiunea de ştiinţe geografice; c) Subsecţiunea de ştiinţe biologice. 3. Secţiunea de ştiinţe tehnice şi agricole, se împarte în: a) Subsecţiunea de siderurgie, metalurgie şi mecanică; b) Subsecţiunea de energetică; c) Subsecţiunea de exploatări miniere şi petrolifere; d) Subsecţiunea de chimie tehnologică; e) Subsecţiunea de construcţii, comunicaţii şi transporturi; f) Subsecţiunea de agronomie; g) Subsecţiunea de silvicultură; h) Subsecţiunea de îmbunătăţiri funciare. 4. Secţiunea de ştiinţe medicale, se împarte în: a) Subsecţiunea de medicină socială şi preventivă; b) Subsecţiunea de biologie medicală (endocrinologie şi neurologie, etc.); c) Subsecţiunea de microbiologic şi inframicroblologie; d) Subsecţiunea de ştiinţe morfologice; e) Subsecţiunea de fiziologie normală şi patologică. o. Secţiunea de ştiinţe istorice, filosofice,, economico-juridice, sa împarte în : ■ a) Subsecţiunea de ştiinţe istorice; b) Subsecţiunea de şti'nţe filosofice; c) Subsecţiunea de ştiinţe pedagogice şi psihologice; d) Subsecţiunea de ştiinţe economico-juridice. 6. Secţiunea de ştiinţa limbii, literatura şi artele, se împarte în: a) Subsecţiunea de ştiinţa limbii şi de literatură; b) Subsecţiunea artelor. Academia Republicii Populare Române, în sesiune generală poate STATUTUL, DE ORGANIZASE ŞI FUNCŢIONARE A ACADEMIEI R. P R. să mărească sau să reducă numărul secţiunilor şi subsecţiunilor sale şi să determine cadrul activităţii lor. Secţiunile pol funcţiona numai cu un număr de minimum 5 membri, din care 2 titulari. Art. 26. — Secţiunile sunt conduse de un birou format din: un preşedinte şi un secretar propuşi de secţiune şi confirmaţi de Prezidiul Academiei Republicii Populare Române, în urma aprobării Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, precum şi din secretarii subsecţiunilor, Subsecţiunile sunt conduse de un secretar, propus de secţiune şl confirmat de Prezidiul Academiei Republicii Populare Române. Art 27. — Academia Republicii Populare Române, are filiale la Iaşi şi Cluj, precum şi în alte centre universitare din provincie. Filialele sunt conduse de un preşedinte, membru titular, şf un secretar, membru titular sau corespondent, propuşi de filială şi acceptaţi de Prezidiul Academiei Republicii Populare Române, cu aprobarea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Filialele funcţionează cu un minimum de 5 membri. Art. 28. — Organele de bază prin care Academia Republicii Populare Române îşi desfăşoară activitatea sa ştiinţifică-culturală, sunt institutele de cercetări, în care lucrează membrii titulari activi şi onorifici, membrii corespondenţi şi colaboratori ştiinţifici. Art. 29. — Organizarea institutelor, precum şi a anexelor lor (laboratoare, muzee, etc.), se va face potrivit unui regulament special. CAPITOLUL IV Activitatea Academiei Republicii Populare Româine Art. 30. — Activitatea Academiei Republicii Populare Române s* exercită în: a) Sesiuni generale, ordinare sau extraordinare; b) Şedinţe de comunicări publice sau numai ale membrilor Academiei, obişnuite sau solemne; c) Secţiuni sau subsecţiuni; d) Institute, Biblioteci, muzee, staţiuni, etc.; e) Comisiuni speciale alese din sânul Academiei, secţiunilor sau subsecţiunilor, precum şi f) De către persoane însărcinate de Academie, cu misiuni speciale. Art. 31. — Sesiunile generale ordinare se ţin de două ori pe an. Prima sesiune generală se ţine între 15 şi 31 Octomvrie, şl are drept scop: i6 STtJDII a) Să verifice activitatea ştiinţifică şi culturală depusă; b) Să aprobe planurile şi programele de activitate ştiinţifică şi culturală ale Academiei şi ale organelor ei; c) Să fixeze subiecte pentru concurşuri; d) Să aleagă comisiunile pentru cercetarea lucrărilor prezentate la premii şi concursuri; e) Să decidă asupra premiilor; f) Să aleagă pe membrii Academiei; . g) Să aleagă pe membrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române; h) Să fină şedinţele solemne pentru recepţia membrilor titulari nou aleşi, pentru comunicări de interes general sau cu prilejul unor evenimente importante; i) Să propună modificări ale statutului sau ale regulamentelor generale, modificări care trebuesc aprobate cu majoritate din numărul voturilor membrilor prezenţi; j) Să hotărască asupra creerii, modificării şi organizării de noi secţiuni, subsectiuni, institute, staţiuni, muzee, etc. A doua sesiune se tine între 10 şi 20 Martie, şi are drept scop: a) Să cerceteze aplicarea liniei generale de activitate ştiintifico-culturală, din programul Academiei şi a părţilor componente; b) Să rezolve chestiunile fundamentale cu caracter organizatoric; c) Să asculte rapoartele, atât ale filialelor şi Institutelor Academiei, cât şi ale membrilor ei, şi să aleagă pe membrii de onoare, membrii activi şi corespondenţi. înainte de sesiuni, secţiunile, subsectiunile,1 institutele, etc., vor întocmi rapoartele privind desfăşurarea activităţii lor, precum şi planul de activitate în viitor. Art. 32. — Sesiunile generale extraordinare se convoacă de către Prezidiul Academiei Republicii Populare Române din iniţiativă proprie, la cererea unei treimi din numărul membrilor titulari activi sau Ia cererea Preşidentiei Consiliului de Miniştri. Art. 33. — Şedinţele de comunicări se ţin în adunare plenară în secţiuni şi în subsectiuni. Ele sunt ordinare sau solemne, publice sau numai ale membrilor Academiei Republicii Populare Române. Art. 34. — La adunările plen ard din secţiunile generale participă toti membrii Academiei Republicii Populare Române. Şedinţele nu se pot tine în mod legal decât cu participarea a 2/3 din numărul membrilor titulari activi. Art. 35. — Şedinţele de comunicări în adunarea plenară se t*n ocazional, când un membru are de prezentat o lucrare care interesează pe toti membrii Academiei Republicii Populare Române. STATUTUL DE ORGANIZASE ŞI FUNCŢIONARE A ACADEMIEI R. P. R. Şedinţele de comunicări în secţiuni şi subsecţiuni se ţin cel puţin de două ori pe lună pentru prezentarea lucrărilor membrilor şi colaboratorilor ştiinţifici ai Academiei Republicii Populare Române sau ale persoanelor din afara cadrului Academiei Republicii Populare Române. i Şedinţele secţiunilor se convoacă de preşedinte, iar ale subsec-ţiunilor de secretari. La şedinţele secţiunilor şi subsecţiunilor pot să participe şi să prezinte lucrări şi membrii altor secţiuni şi subsecţiuni, iar la invitarea preşedintelui secţiunii sau a secretarului subsecţiuni, i pot să asiste şi oameni de ştiinţă, litere şi arte, care nu sunt membri ai Academiei Republicii Populare Române. Art. 36. — Şedinţele solemne se ţin, în urma hotărîrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, în următoarele împrejurări: a) In ziua proclamării Republicii Populare Române; b) La sărbătorirea unui eveniment important pentru ştiinţă, pentru vieaţa culturală sau politică 6 ţării; c) La rostirea discursurilor de recepţie ale membrilor titulari activi, noi' aleşi; d) La sărbătorirea membrilor Academiei Republicii Populare Ro- mâne sau a altor membri de ştiinţă şi cultură, care s’au distins prin activitatea lor. ■ CAPITOLUL V Conducerea Academiei Republicii Populare Române Art. 37. — Organul suprem de conducere al Academiei Republicii Populare Române este adunarea plenară, alcătuită din .membrii el titulari activi, întruniţi în sesiune generală. Adunarea alege din sânul ei Prezidiul Academiei Republicii Populare Române. Prezidiul Academiei Republicii Populare Române trebue să fie confirmat de Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Art. 38. — Prezidiul Academiei Republicii Populare Române aplică hotărîrile adunării generale şi — în intervalele dintre sesiuni — este organul superior de conducere ,al Academiei Republicii Populare Române.' Prezidiul reprezintă Academia în toate problemele şi împrejurările. Supraveghează buna funcţionare a tuturor serviciilor, institutelor şi anexelor lor. Ţine' legătura cu filialele ei. Transmite secţiunilor şi institutelor probleme ştiinţifice şi culturale, puse de guvern. Urmăreşte executarea lucrăriior încredinţate comlsiunilor speciale. Convoacă membri în sesiuni generale ordinare şi extraordinare, precum şl în şedinţele de comunicări ale adunării plenare. i8 ăTtJDll Numeşte colaboratori ştiinţifici la cererea institutelor. Acordă concedii membrilor Academiei Republicii Populare Române şi funcţionarilor ei. ' Raportează adunării plenare asupra întregii activităţi a Academiei Republicii Populare Române. Informează periodic Preşedinţia Consiliului de Miniştri despre mersul activităţii. Prezintă Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, la sfârşitul fiecărei sesiuni generale ordinare, un raport asupra lucrărilor executate în cursul perioadei expirate, planul de lucru pentru viitor, etc. Execută bugetul, în conformitate cu programul şi planul de lucru şi ţine legătura cu reprezentantul Ministerului de Finanţe pentru asigurarea nevoilor financiare ale Academiei. Art. 39. — Prezidiul Academiei Republicii Populare Române se alege pe timp de trei ani, la sfârşitul primei sesiuni generale ordinare, cu majoritatea voturlor membrilor titulari activi, prezenţi la şedinţă- In caz de descompletare a Prezrdiului Academiei Republicii Populare Române, se procedează prin cooptare, pentru locul vacant, până la următoarea sesiune generală, cu avizul secţiunii respective. Cooptarea trebue să aibă aprobarea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Art. 40. — Prezidiul Academiei Republicii Populare Române se compune din preşedintele Academiei Republicii Populare Române, secretarul ei general, directorul general al bibliotecii şi din cei şase prezidenţi de secţii. Prezenţa lor la şedinţele Prezidiului Academiei Republicii Populare Române este obligatorie- Şedinţele se pot ţine legal cu două treimi din numărul membrilor Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, care iau hotărîri valabile cu majoritatea celor prezenţi. Art. 41. — In caz de deces al preşedintelui sau al secretarului general, în intervalul dintre două sesiuni generale ordinare, percum şi în cazul când unul din ei este în imposibilitate, timp mai îndelungat de a-şi exercita funcţiunea, Prezidiul Academiei Republicii Populare Române va delega pe unul din membrii săi să înlocuiască pe cel decedat sau absent. Art. 42. — Alegerea preşedintelui şi a secretarului general se face la sfârşitul primei sesiuni generale ordinare, cu două treimi din numărul voturilor membrilor titulari activi prezenţi. Mandatul preşedintelui şi al secretarului general durează trei ani. Membrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române pot fi realeşi. Art. 43. — Preşedintele şi secretarul general vor primi o indemnizaţie lunară, cu titlul de cheltueli de reprezentare. Statutul, de organizare şi funcţionare a academiei r. p. r. 19 Membrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române vor primi o diurnă pentru şedinţele la care participă. Art. 44. — Şedriţele Prezidiului Academiei Republicii Populare se ţin cel puţîn odată pe săptămână Şi sunt convocate de preşedinte, sau în lipsa acestuia de secretarul g’eneraţ. Hotărîrile comitetului se iau cu majoritatea voturilor membrilor participanţi. Art. 45. — Preşedintele Academiei Republicii Populare Române are următoarele îndatoriri: a) Reprezintă Academia Republicii Populare Române în telaţlile ei cu alte instituţiunj similare; b) Asigură legătura între Preşedinţia Consiliului de 'Miniştri şi Academie; c) Convoacă Prezidiul Academiei Republicii Populare Române; d) Supraveghează lucrările Academiei Republicii Populare Române, ale institutelor şi ale anexelor lor; Art. 46. — Ori de câte orî preşedintele este împiedicat de a-şi exercita atribuţiunile, cel mai în vârstă dintre preşedinţii secţiunilor, îl va înlocui; Art. 47. — Secretarul general are următoarele atribuţiuni: a) Pregăteşte lucrările pentru desbaterile adunărilor plenare şl ale comisiunilor speciale; b) Ţine procesele-verbale ale şedinţelor adunării 'plenare, întoc- meşte procesele-verbale ale şedinţelor Prezidiului Academiei Republicii Populare Române şi are sub controlul său întreaga arhivă a prezidiului ; ‘ c) întocmeşte rapoartele anuale despre activitatea Academie! Republicii Populare Române, pe baza rapoartelor secţiunilor ; d) Supraveghează executarea lucrărilor Academiei Republicii Populare Române, ale institutelor şi ale serviciilor ; e) îngrijeşte de publicaţiile Academiei Republicii Populare Române şi de buna funcţionare a bibliotecilor, a schimbului de publicaţii, etc. f) Ţine corespondenţa Academiei Republicii Populare Române; g) Are conducerea directă a serviciului Secretariatului general al Academiei Republicii Populare Române; Art. 48. — Academia Republicii Poplare Române ^ste reprezentată în faţa justiţiei, a autorităţilor şi a instituţiunilpr de orice fel, precum şi în raporturile cu orice persoană, prin preşedintele sau prin secretarul eî general. Art. 49. — Atribuţiunile preşedinţilor şl secretarilor de secţiuni şl ale secretarilor de subsecţiunl, vor fi precizate pe calo de regulament 10 STUDII Art. 50. <— Cheltuielile de organizare şi admihistrare ale" Academiei Republicii Populare Române sunt prevăzute într’un buget întocmit de Prezidiul Academiei Republicii Populare Române, aprobat de adunarea plenară şi încadrat ca anexă la bugetul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Prezidiul Academiei Republicii Populare Române execută bugetul. CAPITOLUL VI Comisluni Art- 61. — Afară de lucrările din adunările plenare, secţiuni, subsecţuni, institute cu anexele lor, membrii Acadamei lucrează şi prin comisiuni alese în ‘fiecare an, fie pentru nevoile generale ale Academiei Republicii Populare Române, fie pentru lucrărlie speciale din secţilini şi subsecţiuni. Numărul membrilor comisiunilor se stabileşte după necesitate. Fiecare comisiune îşi alege un preşedinte şi un secretar. Comisiunile pot fi permanente sau temporare. Art. 52- — Un regulament special va preciza caracterul comisiunilor şi va desvolta modalitatea funcţionării lor. CAPITOLUL VII Biblioteci şi colecţii Art. 53. — Biblioteca Academiei Republice^ Populare Române poate fi consultată de oricine. Art 54. — Academia Republicii Populare Române poate înfiinţa biblioteci filiale. Art 55. — Biblioteca Academiei Republiciii Populare Române şi celelalte biblioteci care-i aparţin au drept scop: a) Să-şi procure,,să păstreze şi să pună la dispoziţia membrilor ei şi a persoanelor doritoare de cercetări, publicaţiile, tipăriturile, manuscrisele, documentele, stampele şi colecţiile din toate domeniile de activitate ştiinţifică, literară şi artistică ce posedă; b) Să păstreze şi să pună la dispoziţia poporului orice tipăritură destinată cultivării lui; c) Să-şi desvolte activitatea şi să-şi sporească patrimoniul. Art. 56. — Biblioteca Academiei Republicii Populare Române are un serviciu fepecial pentru schimburile de publicaţii. STATUTUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ACADEMIEI R. P. R. 21 Art 57. — Biblioteca Academiei Republicii Populare Române şi filialele ei vor &vea un buget propriu în cadrul bugetului general al Academiei Pepublicii Populare Române. Art- 58. — Biblioteca Academiei Republicii Populare Române şi filialele ei benificiază de dreptul legal de a primi în mod obligatoriu, câte două exempare din loate lucrările efectuate de atelierele de arte grafice din ţară. Art. 59. — Biblioteca Academiei Republifcii Populare Române şi filialele ei sunt puse sub conducerea unui director general ales în sesiune generală dintre membrii titulari activi, cu aprobarea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Art. 60. — Directorul general al bibliotecii şi colecţiilor Academiei Republicii Populare Române primeşte o indemnizaţie lunară fixată prin bugetul anual- Art. 61. — Un regulament special va stabili' modul de funcţionare şi administrare a bibliotecii Academiei Republicii Populare Române şi a bibliotecilor filiale. CAPITOLUL VUJ Servicii administrative Art. 62. —. Serviciile administrative ale Academiei Republicei Populare Române sunt: a) Secretariatul general; b) Serviciul contabilităţii, administraţiei şi contencios; c) Serviciul publicaţiilor; d) Serviciul asistenţei. Art. 63. — Numirea funcţionarilor Academiei Republiici Populare Române se face de către Prezidiul Academiei Republicii Populare Române în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici. Aii. 64. — Serviciile specificate mai sus se vor organiza şi vor funcţiona, pe baza unui regulament special. Art. 65. — Plata indemnizaţiei directorilor de institute a colaboratorilor ştiinţifici, a personalului auxiliar tehnic, se stabileşte de către Prezidiul Academiei Republicii Populare Române, se supune aprobării adunării plenare în sesiunea generală şi se integrează în buget. Art. 66. — Prezidiul Academiei Republicii Populare Române poate să propună - adunări plenare şi cu aprobarea Preşidenţîei Consiliului de Miniştrii, să acorde subvenţii pentru misiuni speciale. M STUDII Art. 67. — Veniturile de orice natură ale Academiei Republicat Populare Române vor fi înglobate în buget. Art. 68. — Academia Republicii Populare Române poate primi numai donaţii care servesc direct menirii ei (documente, cărţi, colec-ţiuni de valoare ştiinţifică, artistică, etc.). Bunurile mobile şi imobile ale fostelor: Academie Română, Academie de ştiinţe şi Academie de Medicină trec în patrimoniul ministerelor de resort, cu excepţia bunurilor care servesc direct scopurilor Academiei Republicii Populare Române. CAPITOLUL IX Dispoziţiuni finale şi transitorii Art. 69. — Cuvântul „Academie”, singur sau urmat de alte cuvinte, nu poate, fi folosit ca denumire sau firmă decât de Academia Republicii Populare Române sau cu acceptarea ei. Art 70. — Aca'demia Republicii Populare Române are stampilă proprie. Art. 71. — Prezentul statut poate fi modificat sau completat de Adunarea plenară, la propunerea Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, sau a unei treimi din numărul membrilor titulari activi. Propunerile se fac cu cel puţin o lună înainte de sesiunea generală ordinară. Modificarea trebuie să întrunească majoritatea din numărul membrilor activi prezenţi la' sesiunea generală şi să aibă aprobarea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Art. 72. — Prezentul statut intră;în vigoare la data publicării lui în Monitorul Oficial. Art 73. — Un regulament general va desvolta prevederile prezentului statut . Art. 74. — Primii membri titulari activi, primii membri titulari onorifici, precum şi membrii de onoare ;■ sunt numiţi prin decret de Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Alegerea de membrii în locurile' vacante va fi făcută treptat con- • form prevederilor statutului. Art. 75. — Primul Prezidiu al Academiei Republicii Populare Române va fi numit prin decret de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, dintre membrii titulari activi ai Academiei. Prezidiul Academiei Republicii' Populare Române se /va reînot în conformitate cp prezentul statut, STATUTUL. DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ACADEMIEI R, P. R. 23 Art. 76, — La data alcătuirii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, încetează atribuţiunile comitetului provizoriu, instituit prin decretul Nr. 76 din .9 Iunie 1948, cu excepţia celor privitoare la administrarea bunurilor, care trec asupra Prezidiului Academiei Populare Române. . Art. 77, — Anii serviţi de către salariaţi în serviciul Academiei Române, Academiei de Medicină şi Academiei de Ştiinţe, menţinuţi în serviciul Academiei Repubilci, Populare Române, se socotesc pentru stabilirea drepturilor la pensie. Art. 78. — Fondul de pensie înfiinţat la 7 Aprilie 1908, pentru funcţionarii fostei Academii Române, se varsă la Stat. Art. 79. — Funcţionarilor specialişti, folosiţi în unele servicii cu caracter ştiinţific, nu li se aplică prevederile legii cumulului. Dat în Bucureşti la 12 August 1948. C. I. PÂRHON POPA EMIL' Preşedintele Consiliului de Miniştri Dr. Petru Groza Ministrul finanţelor, Vasile Luca Ministrul justiţiei A. Bunaciu CTATyT OPrAHM3AUMH H PABOTbl AKA^EMHH PYMblHCKOH HAP04HOH PECnYEAHKH TAABA I OBIUIIE /ţUClI03imUII 1. ÂKaieMna PyMUHCKOfl Hapojuiofl Peciiy6jinKH—Bucmnfl opraH KyjibTypu h HayKH CTpanH — flBJseTca TocyjapcTBeHHUM yqpeîKjeHHeM. 0h3 oS’ejBHaeT Bcex BUAaromHxca EpeACTaBHTfJiefl HayKH h KyjibTypu Pecny6jiHK0. AKajeMHH PyMHncKOfl Hapojmofl Pecny6jHKH HanocpeACTBCHHO 38bhcht ot IIpe3HjiHyMa CoBBTa Mhhbctpob, KOTopoMy OBa npeACTaBJraeT nepnoAfl'iecKHe nooaAu o cBoefl AeflTeAbHOCTU. 2. AnajieMHH PyMUHCKOfl HapoAHOfi PecnydjHKH ctobiit CBoen ochobhoA 3aAaHefl ciioco6cTOBaTb bcbmh cpeacTBasin nporpeccy HayKH, JiBTepaTypu h HCKyccTBa b PyMUHCKOfl HapoflHOfl Pecny6.iHKe> a TaKace Hsy'ienue, npnMe-neHHO h pasBHTHe 3aB0eBaHHfl MnpoBOfl KyjibTypu h HayKH. PyMUHCKaa HapoAHaa PeciyoJiHKa b ocHOBy cbohx pa60T ct3bht opra-hh30bbhh06 h MeTOAHiecKoe HCE0Jib30Banne aocthik6hh8 HayKH h KyjibTypu J.1H yKpenjieHHa HapoAHOfi /ţeMOKpaTHH na ee nyTH k ConnaJiHSMy. 3. fljiH BunojmenHa aiax ochobhhx saflaq AnajieMna PyMUHCKOfl HapoAHofl PecnygJiHKH: a) cocpeaoTaiBBaeT cboio AeaTejibHOCTb na Bonpocax HayKH h KyjibTypu bo Bcex hx OTpacaax; 6) H3yiaeT B03M0JKH0CTb HpHMBHBHHH HpOH3BOAHT6JIbHUX CHJI H HpHpOA-hux 6oraTCTB cipaHH na 6jiaro HapoAa, nciojibaya AOCTHaceHHa MnpOBOfl nayKH, KyjibTypu h 9KOhomhkh; b) np0H3B0AHT HayMHue ohhth n HCcaeAOBaHna no TpeooB3Hnio npaBH-TejbCTBa; r) 06’eAHHfleT h BHflBnraeT nccjieAOBaiejieft, neHHUX ajih HayKH h KyjibTypu, c BHCOKOft MopajibK» h AeMOKpaTHiecKHx nojiHTHiGCKHx yOeacAeHnfl, o6ec-neiHBaa hm bcb Heo6xoflnMHe ycJiOBHa AJia pa3BHTna hx HayHHOfl pa6om b ash-hoH OTpacjra na nojibay Hapoja. A) coraacyeT AeaTejibHOCTb HHCTHTyTOB h Hayanux n KyjibiypHux uempoB CTpanu. TAABA II COCTAB AKA/ţEMUH PYMLIHCKOfi HAPO/ţHOfl PECIiyEJMKII. 4. AKaAeMHa PyMUHCKOfl HapoAHOfi PecnyâJiHKH coctoht H3: AeflciBH-TBJbHUX U6H0B, AOflCTBHTeJIbHUX HOieTHUX HJI6H0B, H0K6THHX mHOB H HJI6H0B-K0ppeCH0H6HT0B. CtaTyT opraHH3aţ{HH K paâoTM Axa^eMHH PjmuhckoS Hap rojihKO pyMUHCKne rpasjaHe, MyiEBHHH 0 «ch-nţHHU, OMHBBBfflHeCfl CBOHMH TpyjţaMH H CBOefl Hay'lHO-Ky.’IbTypHOfl fleflTeJIbHOCTKEO. 6. H0c.ro ^eflCTBHTejibHHx ţJieHOB — 66, qjienoB KoppecnoHuenxoB crpaHH — 132. 7. 9x0 66 fleflCTBBTflJTbHHX HJI6H0B pa60T3J0T B CJiejiyiOmnX 6 OTieJieHBJlX OxaejieHBe MareMaT0BecK0X, ^bsbbbckbx 0 xBMnnecKnx HayK — 10 ’iieuOB; „ reojoroBecKHx, reorpa$0B6CK0x 0 SoojiornBecKHX » — 10 „ „ T6XH0B6CK0X H arpOHOMBHOCEHX „ — 18 „ „ M6AB00HCEBX — 10 „ . HCTOpHieCKHX, (J)HJI0C0(J)CKnX 0 3EOHOM0HeCEO- npaBOBux „ — 10 „ „ fl3HE», JiETepaxypH e ncEycciBa ’ „ — 8 „ KojraiecTBO BjieHOB AEajeM00 HapoflHOfl PyMHHCHOfi PecEy6j0E0 Moacex 6un> yB6J0BeHO o6nţnM coSpanneM. KojraiecxBO UTeHOB-EoppecnOHfleHTOB Eaacnoro oiflejreHEH He Moacex npe-Biimaib jByxEpaxHoro KOJiHiecTBa fleficiBHiejibHHX ureHOB. 8. Kaatfloe oiflejieHHe Sojjmiiehcibom roiocoB cboex bjichob BtiflBnraeT EaHwaiOB Ha cboGo^hub Mecxa fleficiBHiejn>HHx uieHOB He noaate hom Ha 8-oS flent ox Hanajia ceccnn. npeflJiOHjeriHe EaHflHflaTyp hpoh3boahxch nocpeaciBOM rojiocoBaHHfl aailnc-E3MH OJHOBpeMeHHO flJIfl BC6X BHflBHHyiHX KaHJHflaTOB OIfleJI6H0fl. Bh6op,b fleflCBHTejibnHx HJieHOB h njieHOB EoppecHOHfleHiOB EponaBOiHica Ha OCHOB3H0H xeEjafla cocxaB.reHHOro o^hhm h3 hji6hob xoro OTuejieHn# rje cymecxByiOT CBo6onnue Mecxa — b MenapoM 3acejaHHH reHepajibHOfl ceccnn npn ycjOBHH npncyxciBHH 2/3 njieHa jeflCTBHxeiBHHx uieHOB. 9. /ţeflCTBKTelBHUMH HJI6H3M0 MOryi 6hiI> 036paHH JIIOIH, UeHHUe c IOHE0 3P6H0H H3yK0 0 EyjTbiypH, MOpaJIH 0 fleMOKpaiHHeCEHX EOJlniEBeCEHX y6effiieeH0 0 oxjraHHBnraecfl cbohmh o6qeEp03uaHHUMB qeHHHMH xpyiaMn b o6;iaci0 HayKH, jHTepaxypH 0J0 ocEyccxBa. 10. np06M fleflCIBBieJIbHHX HJI6H0B EpOHCXOflBI Ha TOpaceCTBeHHOM co-fipaHBH Ha KOTOpOM BHOBb 036paHHHfl H.T6H flOJiaei JOKJiaj no CBOeS CBeiţBaJIbHOCTB. 11. JţeBcXBHxejbHUM HJieHaM BM6HBXCH b npaBO H o6h33hhocxb paCoiaxi. npo EHCiHiyxax, cooiBeiciByionjHX ex enerva jii>hocih, cnoco6ciByH tsebm o6pa30M pa3penien0H) sanaHBfl Ha hbx bojojk6hhhx; ohh jojishu npHHHMaib ynacxne bo BCex npeHHBx o6mnx oeHapHBix sacenaHnax ceccnfl, Ha 3acenaHHHx ox-nejierafl h cooiBeTCiByjonţHx nofloifleJiOB; bheojthhii> bco 3ajţaH0H, B03JiojKeHHHe njeHapnHM co6paHHeM, oiflejieHneM ejie noflomejiOM 0J10 bbicibhmo rocyjţapcr-B6HHMMH yBpe»fleH0HMH, fljfl ocynţeciBJienna onpeiejienoux HayHnux 0 KyjiB-TypHux qejiefl. 12. JţeflciBEiejbHHe ijiohu MOryx cian. fle&ciBHiejbHHMH nonexHUMn HJIH3M0 Ha OCHOBaHHB JI00HO0 0X EpOCbSu 0JI0 HO KpeAJTOXteHHH) H6 M6H66 26 HayqeaHH 20 fleBcTBHT0Jii>HHx hjibhob. Kîk hx npocbSa, raK h ipeiJioseune leffCTBH-TeJbnux HJienoB ao.mnbi 6utb ojo6penu 6ojihniHHCTBOM rojiocoB aeflcTBHTejibSHx HJ6H0B, npncyxcTByiomHX Ha co6paHHH ceccnn. 13. MoryT 6bm> H36panti eohbthhmh «uienavm py&iunu hjiit HHOCTpanuu, KOTopue OTJiH'iHJincb b seJie pacnpocTpanenaH KyjibTypu h nayKH. Hoiemae îjrena HsSnpaiOTca na ocnoBannn joffJiaja na o6meM coSpannH AnafleMiin bo BpeMfl renepajibnoft ceccnn 2/3 mocaMH npncyTCTByiomnx. KojmiecTBO noieT-hux HjreHOB H6 flojisno HpeBHinaTb nojiOBHHH KOjmiecTBa flencTBHiejibHHX «uenoB. 14. MoryT 6nn> H36pann HJieHaMH-KoppecnonjtenTaMH: а) PyMuncKue rpaKuaHB, OTjmqnBnmeca b o6jracTH Hayra h EyjJbTypu, c bucokoR HopaJibH) h b AeuoKpaTHiecKHMH lo.mTHHecKHMH ySeacAOHflun, buh-BnnyBmneca cbohmh ueenuMn HayiHUMti TpynaMH. б) Jlionn HayKH, jmTepaTypa h ncKyccTBa sa pySesoM, aBTopa xpyaoB Cojibinoro Bnaienna. Hncjro 3apy6ejBHbix HJieHOB-KoppecnonjieHTOB hb mohcbt npeBuinaTb qncjia ţjeHOB-KoppecnoH^enTOB pyuaH. 15. PyMHHCKHB njrena-KoppeciroHjienTHM rnieiOT npaBO h o6a3anHOCTb pa6oT3Tb b nncTHTyîax, cootbbtctbyionţnx hx cneunajibHOCTn, yiacTBOBaîb c ipaBOM coBemaiejibHoro roma Ha 3aceflannax reHepajrbHbix ceccnfl, b onepejt-hhx h TOpacecTBeHHHX BaceianHHX, Ha 3aceaaHnax OTflpJiennfl n nojiOTflejroB; BHUOJIHBTb BCB 06fl3aTBJbCTB3, B03JI0®eHHHB Ha HHX ofinjHM co6paHHeM, OTflB- Jtennmu h nonoTflejiaMH, juipeETopaMH nncTHTyTOB, b kotophx ohh pa6oTaiOT, Hjm bhcihhmh rocy^apcTBeHHauH opraHaun, hjia Bunojmenna HayBnax h Kyjb-Typnax 3awnnfl. 16. JţpflcTBnTBjrbuae h neftcTBHTejibnue iohbthub BJieHU npiranHaiOT yqacTHe b ofinţnx coSpaHHax, Ha onepeflHux n TopjEecTBeHnHx coSpannax, a T3KJKB Ha aaceiţaHiiflx OTUBiieHnfl h nomnem, c npaBOM coBerpaTeJibHoro roma. 17. HaSpanne aeflcTBUTejreHHx h hobbthhx hjbhob yTBepatjaeTCH Dpe-aniHyMOM CoBeTa Mhhhctpob. 18. TOflbKO leftCTBUTBJIbHblB H nOHBTHHB ÎJJBHH AsaflBMHH PyMHCEOfl HaponHofl PecnySjiHEH HMeior npaBO Ha 3B3hhb aKajesmKOB. 19. JlnmeHU npaBa 6mb HjeHaun AKa^euns PyMurfcKoS HapojnoB PecnySjraKn: a) jmua, ocyiKjennue sa $amncTCKyH) h peaKunoHHyio fleffreJibHOCTb hjth 3HHa ofiBHHeHHbie b ipecTymieHHflx o6nţero xapaKTepa; 6) Jraua, jmmeHHHe pyMuHCKOro rpasnaHCTBa*, b) jmua, KOTopue CBoefl aiiTnjeMOKpaTHqecKoB neffrejibHOCTbto cJiyaaT peaEHHH h H0CTi>. 22. JţeBcTBBTeJTbHne qjiBHH, noqeTHHe qjieiiu h mim KoppecnoHjieHTbi DOJiyqaiOT Mecflqnufi oKJTaa, yTBepacAeHHufl Cobctom Mbhbctpob, 9iot okmm hb noiwesHT HHKaKHM HajoraM. Oh hb hoaxoatit hoa cian 10 3aK0na o cobmccth-TBJbCTBB OTHOCHTBJIbHO SăpHAaTH, HeHCHfi H K3KBX JIH60 npoiox OKJiaHOB, 23. HayqHHB cOTpyînnKH naSnpaiOTCfl n3 Jinn; cnoco6imx pafioTan, b ofixacTH naysn, jiBTBpaiypu h HcnyccTBa h kotophb nocBumaioT cb6h ueJiH-koh nayqnofl AeflTBJibFiocTH 10 CBOea cnemiaJibHOCTH, Ohh Ha.3HaqaiOTCfl IIpe3H-fluyMOM ÂKajeMHH PyMuncKoS HapoinoB Pecuy6jiHKH 10 npeAJioatennK) nnpeK-TOpOB HHCTHTyTOB. TAABA III. 0PrAHU3AUDfl AKAflEMM PYMLIHCKOS HAPOJţHOfl PECIiyBJfflKIL 24. AKajiBMHH PyMHHCKOfl HapoflHOfl PecnySjiHKH hbjihtch Ha 6 otac-.îbhbB : a) MaTeMaTBqecRBB, $n3HqeCKne h xBMmecKUB HayKH; ■ 6) reojorHqecKBB, reorpa^mecRne h (kojiorHqecKne nayKH •, b) TBXHHqeCKHB H arpOHOMHIBCKIIB HayKH; r) ueABiiHHCRHB nayKH; A) BCTOpHHeCRBB, (JlHJIOCO^CKHe HayKH, SKOHOMHKa H HpaBO; e) HayKH H3uKa, jnnepaTypni n HCKyccTBa. 25. Otabjibhhh paciaAaiOTCfl Ha noAOTAejm : 1. OTAeJIBHHB MaTBUaTHHBCRHX, $H3HqeCKHX H X0MH16CKHX H8yK: a) EOA0TA6JI MaTeMaTHqecKHX HayK, 6) . $H3Hq8CKHX , B) s XHMHqeCKHX „ 2. Otabjibhqb reojiorHqecKHX, reorpa$nqecKBx h CnOJiornqecKHX HayK: al EOAOTAea reojiornqecKHx h MBHepaAorHqecKHX HayK 6) . r8orpa$nqocKHX HayK b) „ (kojiornqecKBX , 3. Otababhhb TBXHHqecKHX h arpoHOMnqecKBx HayK: a) H0A0TA6A SBA63H0-M6TaiJiyprHqecKHX n uBxaHnqecKHX HayK, 0) E0A0TA6J BHepreTBKB, B) . ropHOfi npoMamjieHHOCTH h hb$th fi n TBXHOJIOrHqeCKOH XHUHH fi . CTpOHTBJIbCTBa, CBH3H H TpaHCHOpTa, fi . arpoHOMBqecKHfi a) , JiecOBOACTBa 3) ■ aMBAHOpaipH CeJIbCKQTO XO3K0CTBa. • 28 MsyqeHH» 4. OuejieHne m6ahhhhcrhx RayK: а) nonoTflejr connajbiiofl h npeBeHTiiBHOfl siejinunnu: б) „ MeinuHHCKOfl 6n6jioniH (BHflOKpHHOJiornn h Heflpojiorm) Bj „ MHKpoGnOJIOrHH H HH$paM0Kpo6HO.1OrBH, r) „ MOp$OJiorHHecKnx HayK, flj „ HOpuaTUBHOS H H3TOJIOrH30CKOH (JlHSBOJOrHH. 5. OT^eJieane HCTOpnn, hjioco<î>hh, brohomhrh ii npasa: a) losoTaej HCTOpn'zecKHX nayR, f>) , $HJIOCO(J)CRHX , b) , neiarorHKH h ncHXOJiorHH, r) , 3ROHOMHRH H HpaB3. 6. OuiejieuHe H3HRa, JiHTepaTypn h HCRycciBa: а) noaOTaej H3HIK3 h jjHTepaTypu, б) „ HCKyccTBa. AKaieaHH PyMuacKOfl HapoiHOfl PecnySjiHRH Moacei bo BpeMa reHcpaab-ho0 ceccHH yBeJiniHTb hjih coRpaTHTb K0JIH36CTB0 onejennfl h lOAOTAeJiOB h ycîanOBHTb pauan bx AeaTejianocTH. OuejieHna MOryT paSoiaTb tojtbko npn cymecTBOBanmi He MBHee 5 IJienOB, H3 KOTOpUX 2 aeflCTBHTeJJbHHX. 26. OTiejieHHHMH pyROBOAHT 6iopo b codaB KOioporo bxoabt: irpence-jaiejib h cenpeTapb, npejiCTaBJteHime OTAejeHneM h yiBepacieHHbie IIpe3H-AHyuou AKaiejiHH PyMtiHCKOfl Hapojieofl PecirySjiBKH c ipepapHTeJibHoro pa3pemeHHH Upe3HHHyMa CoBeia MnnHCrpOB, a mace ceapeTapH nonOTueaOB. EoflOTieJiaMB pyKOBOflHT ceKpeiapb, ipeACTaBJeHHbifl OTAejeHHeM h yr-BepacieHHUfl IIpesHAHyMOM Ak3Abubb PyMHHCKOfi HapojHOfi PecnyGjiHKH. 27. AKaieMna PyMHHCROn HapoiHOfi PecnyGjiHRHH hmcct cboh 0jiHajiaMH pyKOBOinT: npejceiaTe.ib, seflCTBHTejibHtiS qjieH h ceape-Tapb — aeflCTBHTeJibHbifl ajieH hjih ajieH RoppecnOHienT, Ha3HaaeHHue h yi-BepataeHHHe npesHAHVMOM ARaaeMHH PyMtiHCROfl HapoiHOfi Pecny6jMKH c npeiBapHTeabHOro pa3pemeHna IIpe3HAHyM0M CoBeia Mhhhctpob. ^HJraajiH pa60Tai0T npn najininn hb mbhbb 5-th hjibhob. 28. Ochobhhmh opraHaMH, iipn nocpeiCTBe kotophx AxaieMna PyMUH-cROfl HapoiHoS PecnySjiHRH paaBHBaer cboio jeaieabHOCTb, hbjhiotch nccjieiOBa-TeJbCRHe IlncTHTyTU, b ROTOpux pa6oTaiOT leflCTBHTejibnue h noaeTHHe ajrBHbi» fjieubi RoppecnOHienTH h Hayaubie cOTpyiHHRH. 29. (Jprann3anna hhcthtytob, a TaRate hm hoabbaomctbbhhbix yapeac-aenHfl (jia6opaTOpnfl, MyaeeB a. t. a.) 6y^ei ip0H3B6AeHa corJiacHO cirepHaab-noay peraaMBHTy. TAABA IV. PflTEJLHOCTL AKAJţEMUH PYMblHCKOfl HAPOflHOâ PEGIiyBJUIKH. 30. JţeflTejibnocib Ar3A6mhh PyMbHCROfl HapoAHOfi PeciyG.iHKn pasBH-Baeica b: CraryT opraHH3aţjnn n pa6oTu Akbacmhh PyMbiHcKoft HapoAHofi Pecny^AHKH 29 a) b ceccnax 06130 x, onepenHHX hjih aKCTpaopiUHapimx, 0) B 3acepraax pa nyOjiH'mHx aoEJiaflOB hjih TOJibKO b npncjrcTBnn BJI6H0B AKaflBMHH, 3 T3K3K6 OHepejlHHX HJIH TOpxeCTBeHHHX 3aCeflailH0X. b) b paSoTe OTAejieHnfi hjih nOAOTpjiOB, rj b paGoie HiiCTHTyTOB, b 6H6jiHOT6Kax, My3eax hjih qenrpax, e) b pa6oTe ocoGhx komhcchS, cocToamHX H3 penoB ARafleiran, oTjte-jiesoH hjih HOAOTjiejia a Taicxe Hi) B KOM0CCHHX, COCTOfllTţHX, H3 JIH0, yiTOJIHOMO’ieHHHX AKafl6MHefl. 31. Oiepejuiue rerapaJibraie ceccHH coctohtch pa pa3a b ro;i. HepBaa ceccra Mexny 15 h 31 OKTa6pa, c nejibio: a) npoBepKH Haymoe 3HaieHHe Afla HayKH, KyjibTypu hjih iojibtbibckoP »h3hh apaHH; 6) b cayiaix Korfta bobo H36paHHue uieHU ipoiSHOCiT cboh) BCiyin-leibHyio peib; b) ajih ipasAHOBaHnfl AeiTeibHOCTH OTjmaHBiiHxcfl ueHOB Aibachih PyMUHCKBfl HapoAHoB Peciy6jmKH hjih Apyrax flemejiefl nayKn h KyibTypu. TAABA V. PYKOBOJţCTBO AKAREMBA PYMHHCKOfi HAPOJţHOt PECnYEJIHKH. 37. Buchium pyKOBOAJimnu oprauoa ÂKaieMnH PyMUHCKOfl HapoAHofl Peciy6.iHKi flB.ifleTCH uienapHoe co6panne AedcTBiiTeibaux ijichob Ak3acmhh, c03Baanux na o6nţyK) ceccmo. Co6paHHe H36npaeT hs CBOero cociaBa IIpe3HAHyM AKaACMHi PyMUHCKOfl HapOAnofl Peciy6jinKH. CociaB DpesHAnyMa Ak3Acmhh PyMUHCKOfl HapoAHOfl Peciy'umKn Aoisea 6urb yiBepsAen IIpe3HAHyM0M CoBexa Mhbhctpob. 38. IIpe3HAHyM ipiMeHiei iocTanOBJiennfl ofinero coCpaHia, a b ipo-MeacyTKax Mesciy ceccnui ibjucti buciihm pyKOBOAinfHM opraeOM AKafleMHH PyMUHCKOfl Hapojnofl PeciyQjiHKH. IIpe3HAnyM iBiaeTCfl ipeACTaBETeieM Aia-AeuHn io BceM BoipocaM bo Bcex cjiyiaix; — na6jiiOflaeT 3a ipaBHJibHOCibi) paSom Bcex otaojiob, HHCTUTyTOB h lOABeAOMTCTBeiiHux yipeaAeHHfl; — lOflflepacHBaer CBi3b c (JmjraajiaMH ÂKaAeMHi; — lepeiaeT otabjichhbm h BHCTHTyTaM. ajia H3yieHHfl, HaylHue & KyjibTypnue tbmu, ipeAJiosceHiue ipaBHTejibCTBOM; — cJieAHT saBuiojiaeHneM lopyieHaux ciemaAbHUH kohhccbbu pa6or; CTaryT opraHnseaua b paSoTbi Axa^euHu PyubiHCKoft HapoAHoft PecnyâAHKa 3* — C03UB&6T qnenOB AuajeMHH Ha ofinpie oaepeAHUe ceccnn, a riKse Ha AOKJiajţuue sace^auBa uenapaoro coCpaHna; — HaaHaiaeT nayHHtix coTpyiHHKOB io HpewoateHHio BHCTHTyiOB j — AaeT OTUycKa HJieoaM ÂKaAeunHH PyuiiHCKoS HapoAHOB PecnyCuiBKH h ee c.iyfflaipnM; — AOKJiaAUBaeT uieHapHOMy co6pannio o Bcefl AeaiexbOOCTH AKaAeMHH PyMtiHCKOfl HapojHOB Peciy6jjnKH; — lepnoABqecKH HH$opMHpyei IIpe3nAHyM COBeia Mhhhhhctpob o xoie AeaTeJibHOCTB Ana^eMEH; — iro 0K0HH3HBB KancAofl ofimefl oiepeAHOfl ceccna ipeACTaBJiaer Hpe> 3BAByuy CoBBTa Mbhbctpob AOR-nai o BMOJineHHHX 3a HCTeKniHH lepaoi . paGoiax, Em Syiymeft jeflTejibHccTB h. t. a. — Bbnojmaer Croiatei comacHO iporpaMMe h uaHy AefliejibHOCTH h EOJAepffiBBaeT CBH3b c HpeACTaBBTeJieu MonucTepcTBa $nnaHC0B b aexax 06©-CHeieHBfl Aeneseux nyjsA AKaAeMnH. 39. IIpe3nAHyM Aksa6mbh PyMuncKOfl HapoiHOfi Peciry6JiBKH H36npaercn cpoKOM Ha 3 roia b KOnue KaatAOfl oiepeAnofl oCmefl ceccnn, 60JibnmacTB0M roxocOB ipBcyTCTByiomHX Ha 3aceAaHHH AencTBmejiHbix qjieHOB AKaieMnn, B CJiynae, ecjra H3 cocTaBa IIpe3HAByMa AKaAeMnH PyamncKOfl HapoAHOB Peeiry6jiHKH BbrâbiBaeT oahh H3 ee HJieHOB, cBofoiiioe mocto BpeMeHno 3aioji-HfleTCH KOOETnpoBanneM Apyroro mna AKaAeMHH, ao cjeiyiomeB o6mefl oie-peAHOfl ceccHH, corjiacHO OT3HBy cooTBeTCByiotpero OTiejieiiBa. KooiTHpoBaHHe HeAeflcTBHTejibHO 6e3 yTBepatAeHna npe3HAHyua CoBeTa Mhhhctpob. 40. IIpe3HAHyM AKaAeMnH PyMuncKOft HapoinoB PeciyfijiHKH coctoht hs ipejceiaiejia AKaAeMnH PyMHncKOfl HapoAHOB Peciy6jiHKn, reHepaxbHoro ceKpeTapa AKaAeMnH, reHepajbnoro AnpeKTopa 6n6jiHOTeKH h 6 ipeiceiaiejiefl OTAeJieHnfl AKaAeMHH. lIpHcyTCTBne Bcex 3thx jihh ea 3aceiaHnac IIpeaHAnyMa AKaAeMnH PyMtiHCKOfl Hapoinofl Pecny6jinKH oSaaaTejibHO. 3aceAaHiia HMeior MecTO ipn ycjOBHH ipHcyTCTBHB 2/3 uieHOB Upe3HAHyMa AKaAeMHH PyMun-ckoB HapoAHOB PecnySjiHKH, npnieM AeBcTBHTejibHbi pemeena npnHBTbie 6oJib-mnncTBOM roaocoB, npacyTCTByionţnx Ha 3aceAaHHH qjienOB IIpesHAHyMa. 41. B cayqae CMepra irpeAceAaTejiH hjih reHepaabHOro ceKpeTapa b npo-Me®;yTOK MeiKAy AByea OHepeAHHHH o6tpnMH ceccnaiin, a raote b cjiyqae ecan oahh H3 hhx H6 mieei B03MOBnocTH b TeneHne ipOAOJiatHTejibHOro BpeMenn BHIOJIHHTb CBOH Ooa33HHOCTH, IIpe3HAHyM AKaAeMHH PyMHnCKOfl HapoAHOB Peciy6jinKH nopyiaei OAHOMy H3 EnenOB IIpesnAnyHa saMecTHTb yMepmero hjih OTcyTCTByioniero H-nena Dpe3nAHyMa. 42. D36panne ipeiceiaTejia h renepajrbHoro ceKpeTapa np0H3B0AHTca b KOHiie nepBoB oiepeAHOfl chcchh, 6oJibniHHCTBOM 2/3 tojiocob ipncyTCTByronţnc AeflcTBnTeJibHbix qaeHOB AKaAeMHH. IIpeAceAaTejib h renepajibniafl ceKpeiapb H3()Hp3K)TCfl cpoKOM na rpn roia. /ţonycKaeica HepeH36paHHe qjieHOB IIpeaH-AHyua AKaieMHH PyMuncKOfl Hapoinofi PeciiyfijiHKH. 43. IIpeiceiaTejib h renepajibimB ceKpeiapb HOJiyHaoiT eaceMeca’ino Ha lOKpmna pacxoiOB Ha npeAciaBHTeJLCiBO oipeAejieHHiiB ooai. HsyqemiH ÎJienH npe3HAHyMa AKajieMHH PyMHHCKoa Hapo^HOfl PecnyGjraKH nojiy-■J3T0T OKJiaflu no KO.iH'iecTBy 3acenannB, b kotophx irpriHnMatOT yiacTne. 44. 3acenanna IIpe3ninyMa AKanesniH PyMLiHCKOfl Hapo^nofl PecnyCjnKn nponcxoflar no KpaflaeB Mepe okhh pa3 b Henejno h co3HBaiOTCH npeflcefla-TejieM hjih b ero OTCyTCTBHH renepajri>HHM cenpeTapeM. Pemeraa KOMHTeTa npnHHMaiOTca 6o.uinnnCTBOM rojiocoB npHcyTCTBywnţax ero naenOB. 45. IIpencenaTeat AKaneMHH PyMtiHCKoB HapoflHofl Pecny6.iHKH o6jrajiae.T c.ieAywnţnMH nojHOMOHHfiMH: a) npencTaBjaeT AnaneMHH) PysiHHCKofl Haponnofi PecnyGjraKn b ee cnomeunax c npyraMH uojoShumh y^peacneHnaMn, 6) o6ecnenJIHaJTbI. 55. BnSinoTeKa AitaieMHn PyMbincKOfl Hapoinofl PecEy6inKH 0 bco ee ţniHajibi niieiOT cboeu naarmenueM: a) EpnoSpeiaTb, coxpanMb h EpeiCTaBJiETb cbohm njienaiw n iniiasi ae- laromnM Ep0H3B0inTb BCCJieiOBannfl, BenaTnbie E.iiannE, pyKOEBcn, lOKyiienTij, rpaBiopn h KOJiJieKEB0 eo Bce\t OTpaciEM naynnofl, JiETepaTypnofi h xyioaecT-BenHOft leETejihnocTB, nMeiomnecfl b ee pacEopEaeiinn. ' 6) coxpaiiETb 0 EpeiocTaBJiETb b pacEopiiaeHoe napoia Bce Ey6j0EHiie 0313000, BMeionjne ue-ibio ero npocBemenne; b) pa3B0BaTb cboio ieETe.ibnocTb h jBe.iBE0BaTb CBOe EMynţecTBO. 56. Hpn 6n6.inOTeKe AnaieMnn PyiwbiHCKOo Hapoinofl PecEy6jmKn cy-mecTByeT CEennaibHLifl onei ijie oSjieua E3iannEM0. 57. EH6jinOTeKa AKaiesinn PyMuncKOft Hapoinofl PecEyfiinKB 0 ee $0-jniaibi fiyiyr niuen> cboA 6ioiaeT, jiBjnnomBflcE nacîbio 6ioiaeia AKaieMnn PyMbincKOfl Hapoinofl PecEySjinKn. 58. EnfiJinOTeKe AnaieMEn PyMbincKOfl Hapoinofl PecEy6jinK0 n ee $n-inaiaM npeiocTaBieno 3aK0n0M EpaBO EOJiynaTb b ofinsaTeJibiiOM EopaiKe EO 2 8K3euEiEpa Bcex paCoî, BUEOiHEeubix Bceun THEorpaijfinjMB CTpaim. 3 34 HayteBia 59. Bn6jiH0TCKa AKajjMHn PyMuncKOfl HapoxnoB PecayGjinKH a ee $a-JinajiH iiaxowTea aoa pyKOBOUCTBOM renepa.ibnoro jnpeKTopa, aaGpannoro Ha oGqefl ceccHH h3 aacjia jeflCTBnTejibHbix hjjchob AKajeMHH a yTBepsjieiiHoro IIpe3njiHyMOM CoBeia MauncTpoB. 60. retiepajibHufî jwpeKTOp EaGjmoTeKa h KOJUieKanfi AKajeMBH Py- MuncKOfl Hapojnofl Pecay6jinKa nojjyiaeT OKjiaji, ycTanoBJienHHfl a roflaitiOM GiojuKeie. 61. Pa6oia a yapaBJiemie GnGjinoTeKa AicafleMna PyMUHCKOfl Hapojinofl PecnyGjBKn a ee ^ajinajiu GyjinT ycTanoiJieHti b eneuaaJibnoM pemaMenie. TA ABA VIII OTAEJibi ynPABJiEHna 62. OTĂejiw ynpaBJienna AKaaeMna PyMHHCKOfl Hapo^HOfi PearyGjHKH cjiejiyiomae: a) retiepa.ibHufl ceKpeiapaaT; 6] OTfle.i cieTOBOiCTBa, ynpaBJienaa n cyfle6nufl oimn; b) OTfleji asjiaTejibCTBa ; ' r) OTAeji couaajibHOfl noMonja. 63. npe3njiny\i AKaaeMna PyMUHCKOfl Hapojmofl PeciiyGjraKH naanaqaej CJiyjsamax AKajieMnn PyMuncKOft Hapoinofl Peciiy6jraKn corjiacno CTaTyiy rocy-napCTBennux cjjy seanţa x. 64. Bf>nneyKa3arinbie OTjejiH Gyayr oprann30Banu a 6y,ayT jţeficTBOBaTb na ocnOBanaa cneuaa.ibHoro peraaueHTa. " 65. PaGoTa anpeKTopoB HHCTHTyrOB, Haynnux coTpyTHnKOa, BcnoMOra-Tejibnoro TexnaiecKoro nepconajia 6yner ouia'iHBaTbca b pasMepe, ycTatiOBJiea-hom IIpe3njinyM0M Asasina PyMuncKoa Hapoiwofl PecnyGjmKn; pa3siepu OKJiaiOB npeiCTaBjrJiiorca juih yTBepavflennfl iuenapnoMy coGpanaio Ha oGnţefl ceccan n bbojuitcs b 6iojiaceT. 66. IIpe3njinyM ARajieana PyMuncKOfl Hapojnofl Pecny6jrnKa Moacei BpejiJio®BTb na ojioGpenne n.ienapnOMy co6panmo B03narpaacaei!HH aa bhuoji-neanae cneuaajjbnbix 3a;iannft, yTBepacAaejiue Hpe3njinyMOM CoBeia MnnncipoB. 67. BcnKOro pojia jţoxo,nu AKa/ţeana PyMuncKOfl Dapojinofl PecnyGjiHKH bojuîtch b GioflateT. 68. AKaaeMHH PyMuncKOfl Bapojinofl PeclyGjinKn MoaceT npanaMaTb rojibKO Taane nosîepTBOBanns KOTOpbie coorBeTCTpyior ee Basnaiemiio (jiOKy-mchtu, KHnra, KOJTJieKuna, nMeiomne iiayqiiyio, xyaoacecTBeanyio a np aemiocTb). JţBnacnMOe a HejiBascnMoe HMymecTBO 6uBinefl PyMuncKOfl AKajieMnn, AnajieMan HayK a MejinnnnCKOft AKajţeMHn EepexoflHT b Beaenne cootbct-CTByionjax ManacTepcTB 3a BCKJiHHemieM BMynţecTB3, nasnaqenae KOToporo cooTBeTCTByeT neuocpejiCTBeniio ueasa AaajieMHH PyMuncKOfl Hapoanofl Pec-nyGjinKn. OraTyT opra tBsaiţHf! h paâoTbj Ana^eunu PyMMH icuA Hapo^H A PecnyH0r0 H BPEMEHHOrO XAPAKTEPA 69. Tomo AKaaeMHH PyMbincKOB Hapoanofl PenyfijinKH mieeT npano aa3UBaTbca «AnajieMnefl» c npnoaBjrenneM hjih 6e3 npHGaBJieHHH jipyrnx nan-H6hob3hhB n hhkto ne MoaeT ncno.ib30B3Tb 9to na3Banne b bhab nanueno-Băniră hjih BUBeeKH 6es cHeunajibdoro pa3petaennfl AKajieunH PyMuiicKOfl Hapojinofl PecnySjinKH. 70. AKa^eMna PyMtincKofl Hapoanofl Pecny6jiHKH nojibâyeTCH CBoefl tteaaTbH). 71. HacTOamafl CTaiyT moscot 6mb H3MeneH HJin flOHOJineH EjenapHtiB co6paHneM no npejuoKeaHio Hpe3nnHyMa Anajesinn PyMbincKofl HapoflnoH Pec-nyS.TOKa hjih ho npeflJioacenio ojinoB TpeTH Bcex ee jieflcTBHTeJibHbix whob. IIpenJiOHceHna b 3tom CMHCJie npeacTaBJiaWTca He Meabine aeM 3a Mecau jio naaaJia oaepeanoH o6meft ceccna. npeajioatenna 06 HaMeHeiinax jiojumu Gute apniraTH 6ojibniHncTBOM npncyTCTByionţnx Ha oSmefl ceconn fleflcTBHTe.’ibHHX ajienoB AsajţeMHH h yTBepacfleHH HpesnflnyMOM CoBeia MnnnCTpoB. 72. HacToamnA CTaiyT bxojiht b cnjjy c MOMema ero ony0JiHKOBaHna b OiJiHHHajbnoH BecTHHKe. 73. CiaTbH HacToanţero CTaiyia 6yjyT pa3pa6oianbi b o6mnx upaBHJiax. 74. IlepBbie aeKcTBHTejibHue, noneTritie fleîîcTBHTejibnue «uieim a Taicate H noaeTHtie whu AEajţeMHH H33naiaH)TCH aexpeTOM HpeSHflnyMa BejmKoro Hapoanoro Go6paHna. IMpanne hobhx HJienoB Ha cBoSojume Meda 6yjieT npoa3B0/iHTca HOCTeneHno corjiacno Giaiyiy. 75. HepBbiti cocTaB npeiniuiyMa Axaneimn PywuHCKOfl HapojinoB Pec-ny6anKH 6yjeT nasnaien flexpeiovi HpeaajiHyMa Bejroitoro Hapojmoro Co6panHfl H3 flellCTBHTeJihnux HJienOB AxajieMiiH. CocTaB npeananyMa Axaie.vinH PyinuncitoB HapojwoB PecnyGjrnEH 6yner B03f)0HOBJIHTbCH B COOTBeTCTBIIH C HaCTOflUţlIM CT3TyT0M. 76. C MOHema nainaienHa cociaBa Hpe30flHyMa Arcafleiinn PyMunCKOH HapojwoB PecirySjHKH ipexpanţaiOTca HOjmOMO'infl Bpesieiinoro KOMHTeia, C03-aanHoro neitpeTOM Ho. 6 or 9 mona 1948 r. 3a ncoroienrieM hojho«03hB ho ynpaBJienHio miynţecTB, nepexoimmHx k Hpe3Hfliiyjiy Aita^eMan PyvmncKOt HapojwoB PecnySjiHKH. 77. Bpeaff, HpocJiyjBeHOe CJiyacanţHHH PysiuncKoft AxajieMiiH, Mean-cţHHCKOfl AKaieMHH h AKaaeHHH Hay'K, ocTaBiennuwi jiaaee na cjiy&6e Axa-jieMHH PyMHiicKOtt HapojţnoB PecHySHKH, aacanTUBaeTca npn ycraBjennn cpaB na nencnio. 78. HencHOnnae, (îiohiu, ocnoBannue juih cjiyacamax GunineB PyMuncKOB AKa^eanH 7 aupejia 1908 r„ nepexojHT b rocyjiapcTBennufl $onj. . 79. B cjiyxanţnvi cneunajincTaM, HCHOJibayeHUM b oTjiejiax aay'more xapaETepa, ne npiiueHHeTCfl 33eoh o coBuecTHTeJibTBe. DESPRE ŞTIINŢA BIOLOGIEI de Academician I. D. LÂSENCO Referatul Academicianului I. D. Lâsenco la sesiunea Academiei de Ştilnţe-«gricole V. 1. Lenin, asupra situaţiei biologice. 1. Ştiinţele biologice ca bază a agronomiei. Ştiinţele agronomice se ocupă cu fiinţe vii, plante, animale, microorganisme. Deaceea baza teoretică a agronomiei cuprinde cunoaşterea legilor biologice. Cu cât ştiinţele biologice pătrund mai adânc în legile vieţii şi ale desvoltării vieţuitoarelor cu atât, ştiinţele agronomice sunt mai eficace, prin esenţa lor ştiinţele agronomice sunt inseparabile de cele biologice. A se vorbi de teoria agronomiei, înseamnă a se vorbi de legile vieţii şi desvoltării plantelor, animalelor, microorga-nismelorjegi descoperite şi înţelese. Pen'ru ştiinţa noastră agricolă, prezintă o deosebită importanţă nivelul metodologic al ştiinţelor biologice, gradul de avansare al ştiinţelor biologice despre legile vieţii şi ale desvoltării formelor vegetale şi animale, adică în primul rând a ştiinţei care a fost denumită în ultima jumătate de secol, genetică. 2. Istoria biologiei ca arenă a luptei ideologice. Apariţia teoriei lui Darwin, expusă în cartea lui întitulată „Originea speciilor", a pus baza biologiei ştiinţifice. Ideia esenţ:ală a teoriei lui Darwin este teoria selecţiunii naturale şi artificiale. Pe calea selecţiunii modificărilor folositoare pentru organism, s’a creat şi se crează armonia pe care o observăm în natura vie, în structura organismelor şi în adaptarea lor la condiţiunile vieţii. In teoria selecţiunii naturale, Darwin a dat o explicaţie raţională a armoniei din natura vie. Ideia lui, a selecţiunii, este ştiinţifică, justă. Prin conţinutul ei, teoria selecţiunii reprezintă în linie generală practica seculară a agricultorilor şi zootehnicienilor, care au creiat cu mult înaintea lui Darwin, varietăţi de plante şi rase de animale. In teoria sa, a selecţiunii, justă din punct de vedere ştiinţific, Darwin privea şi analiza prin prisma practică numeroasele fapte obţinute de naturalişti în- natură. Practica agricolă a constituit pentru Darwin acea bază materială, pe care şl-a clădit teoria evoluţionistă, explicând cauzele naturale ale armoniei din orga-nizaţ'a lumei organice. Acesta a constituit o mare cucerire a omenirii în cunoaşterea naturii vii. După părerea lui Fr. Engels, cunoaşterea legăturii reciproce a proceselor, ce au loc în natură, a progresat cu paşi gigantici, în special datorită a trei descoperiri mari: în primul rând, datorită descoperirii celulei, în al doilea rând, datorită descoperirii transformării energiei şi în al treilea rând, datorită primei dovezi serioase date de Darwin, în sprijinul faptului că organismele, care ne înconjoară acum, inclusivomul, au apărut în urma unui lung proces de desvoltare, din fiinţe rudimentare unicelulare, iar aceste fiinţe rudimentare s’au format la rândul lor din protoplasmă sau substanţe albuminoide apărute pe cale chimică. (Fr. Engels: Ludwig Fenerbach, în K- Marx şi Fr. Engels „Opere alese", voi. XIV, 1931, pag. 665-666). Apreciind mult importanta teoriei darwiene, clasicii marxismului au arătat în acelaş timp greşelile comise ue Darwin. Teoria lui Darwin, fiind în linii generale, incontestabil materialistă, cuprinde o serie de greşeli importante. Astfel o mare greşeală este faptul că, Darwin a introdus în teoria sa a evoluţiei, pe lângă elementul materialist, idei reacţionare ale lui Malthus. Această mare greşeală este accentuată în zilele noastre de către biologii reacţionari. DESPRE ŞTIINŢA biologiei 37 şi simplu o extrapolare a.n uuuicumi sunai m un ai uuilum, a . - - desnre luota tuturor împotriva tuturora, a teoriei economice burgheze despre după cum am mai menţionat la punctul 1, în special în ceiace priveşte teoria Iul Malthus aceleaşi teorii se trec din nou din lumea organică în istorie, pentru a ti apoi ridicate la rangul de legi eterne ale societăţii omeneşti. Naivitatea acestui procedeu este evidentă şi nu merită s’o discutăm. Dar daca aş fi vrut sa mă opresc mai mult asupra-acestui fapt, aşi fi făcut-o în aşa fel, încât aş fi aratat in primul rând, că ei sunt în primul rând slabi economişti şi din această cauza, in al doilea rând, sunt naturalişti şi filosofi slabir‘. (K. Marx şi Fr. Engels, Opere, Voi. XXVI, 4935, pag. 406-409. Scrisoarea lui Engels către P. P. Lavrov). „ In scopul propagandei ideilor sa'e reacţionare. Malthus a emis o pretinsa teorie naturală. „Acestă lege — scrie Malthus, constă într o tendinţă continuă, ca se manifestă la toate fiinţele vii, de a se înmulţi mai repede decât o admite cantitatea de hrană aflată la dispoziţia lor". (T. Malthus — Experienţa legii populaţiei. Anul 1908, pag. 31). „ . Pentru un darwinist progresist, trebue să fie cert, ca schema malthusia-nă reacţionară, cu toate că a fost admisă de Darwin, este in contradicţie ^principiile de bază materialiste a propriei sale teorii. Se poate constata uşor, că însăşi Darwin, fiind naturalist eminent, care a pus baza Biologiei ştiinţifice şi a făurit o epocă nouă în ştiinţă, n’a rămas satisfăcut de schema lui Malthus pe care a adoptat-o şi care în fond e în contradicţie cu fenomenele naturii vii. Deaceia, Darwin bazându se pe numeroasele fapte biologice strânse de ej, a fost în multe cazuri nevoit să schimbe radical noţiunea de luptă pentru existenţă, s’o lărgească considerabil, până a o declara expresie metaforică. _ însăşi Darwin n’a ştiut să se elibereze de erorile teoretice comise. Aceste .greşeli au fost descoperite şi puse în evidenţă de clasicii marxismului. Astăzi este nepermis să se admită laturile eronate ale teoriei darwiniste, bazate ne schema matlhusiană a suprapopulării cu lupta intraspecifiră ce ar decurge de aci. Cu ^ atât mai inadmisibil este să se considere laturile greşite ale teoriei lui Darwin, ’ drept piatră de temelie a lui Darwin. (I. I. Schmalhausen, B. M. Zavadovschi, P. M. Jucovschi). O astfel de interpretare a teoriei lui Darwm, împiedică desvoltarea creatoare a sâmburelui ştiinţific al darwinismului. Din primul moment, al apariţiei teoriei lui Darwin, a eşit în evidenţă că, sâmburele ştiinţific materialist al darw’nismului, teoria desvoltării naturii vii, se află în contradicţ:e antagonistă cu idealismul care domnea în biologie. Atât biologii progresişti sovietici, cât şi cei străini au văzut în darwinism singura cale justă a desvoltării ulterioare a biologiei ştiinţifice. Desvoltând dar-winismul ei au întreprins şi o apărare activă a lui împotriva atacurilor venite di« partea reacţionarilor în frunte cu biserica şi a obscurantiştilor din ştiinţă de felii tul Bateson. 3« ACADEMICIAN I. D. LASBNCO Mari biologi-darwinişti cum au fost V. 0. Covalevski, I. I. Mecinikov, I. I. Secenov şi mai ales K. A. Timireazev apărau şi desvoltau darwinismul cu toată pasiunea ce caracterizează pe adevăraţii savanţi. K. A. Timiriazev, ca mare biolog cercetător, a văzut clar că reuşita desvol-tării ştiinţei despre viata plantelor şi animalelor este posibil numai pe baza dat-winlsmului, că numai pe baza acestei teorii desvoltate mai departe şi ridicate la O nouă treaptă, ştiinţa devine capabilă de a ajuta pe agricultor să obţină două spice, acolo unde astăzi nu creşte decât unul. • ’ Dacă darwinismul, sub forma în care a ieşit de sub pana lui Darwin, se află în contradicţie cu concepţia idealistă despre via{ă, desvoltarea teoriei materialiste a accentuat şi mai mult această contradicţie. Deaceia, biologii reacţionari au făcut tot posibilul pentru a elimina din darwinism, elementele lui materialiste. Vocile izolate ale biologilor progresişti erau înăbuşite de corul solidar al antidarwi-niştilor din tabăra biologilor reacţionari ai întregei lumi. In perioada postdarwiniană, majoritatea biologilor din lumea întreagă în loc de a continua desvoltarea darwinismului, făceau tot posibilul pentru a pângări darwinismul, pentru a-i înăbuşi baza ştiinţifică. Cea mai vie personificare a unei astfel de defăimări a darwinismului, sunt teoriile lui Weissman, Mendel, Morgan, fondatorii geneticei moderne reacţionare. a. DOUA LUMI —DOUA IDEOLOGII IN BIOLOGIE Weissman'smul şi imediat după el mendelismul apărute la graniţa secolului trecut cu cel prezent, îşi aveau tăişul îndreptat împotriva bazelor materialiste ale teoriei evoluţiei a lui Darwin. Weissman a dat concepţiei sale numele de neodarwinism. Această concepţie reprezintă negarea totală a laturilor materialiste ale darwinismului infiltrând în Biologie Idealismul şi metafizica. Teoria materialistă a desvoltării naturii vii, este imposibilă fără a recunoaşte necesitatea moştenirii variaţiilor individuale dobândite de organism în anumite condiţiuni ale vieţii lui şi deci imposibil fără acceptarea moştenirii caracterelor dobândite. Weissman a făcut încercarea de a răsturna această teză materialistă. In lucrarea sa principală „Prelegeri despre teoria evoluţiei”, Weissman declară că, „o astfel de formă a eredităţii nu numai că n’a fost dovedită, dar că e imposibilă şi din punct de vedere teoretic”. — (Weissman, Lecţiuni asupra teoriei evolut've. Anul 1905,_ pag. 294). Bazându-se pe alte afirmaţiuni ale sale, anterioare, Weissman afirmă că, prin ceasta „s’a declarat războiu principiului lui Lamark, adică acţiuni directe modificatoare a întrebuinţării şi neîntrebuinţării organelor şi într’a-devăr, de aci a început lupta care durează pâria în zilele noastre, lupta între neo-lamarkişti şi neo-darwinişti, aşa cum au fost denumite taberele adverse. (A. Weissman „Prelegeri despre teoria evolutivă”, anul 1905, pag. 294). După cum vedem, Weissman vorbeşte despre declaraţia de războiu pe care o face princ'piului Iui Lamark, dar este evident'că el a declarat război unui lucru fără de care nu poate exista teoria materialistă a evoluţiei, a declarat războiu bazelor materialiste ale darwinismului sub masca termenului de., neo-darwinism. Negând ereditatea caracterelor dobândite, Weissman a imaginat o substanţă ereditară specială „declarând că ea trebucşte căutată în nucleu”. (Idem, pag. 410) şi că „purtătorul căutat al eredităţii e localizat în cromosomii”. (Idem. pag. 411), ce conţin elemente care determină fiecare o anumită parte a organismului, în apariţia şi forma ei definitivă”. (Idem, pag. 452), Weissman afirmă că există două categorii mari de substanţă animală: substanţa ereditară sau ideoplasma şi „substanţa nutritivă11 sau tropoplasma... (Idem pag. 413). Apoi, Weissman declară, că purtătorii substanţei ereditare „cromosomii par a reprezenta o lume aparte11. (Idem pag. 953), independenta de corpul organismului şi de condiiiunile luî de viaţă. / Transformând corpul viu într’un mediu nutritiv al substanţei ereditare, Weissman proclamă apoi substanţa ereditară nemuritoare, tăgăduind că ea se poate vreodată forma din nou. DESPRE ŞTIINŢA BIOLOGIEI 19 „Astfel, susţine Weissman, plasma germinativă a speciei nu se lormenză niciodată din nou, ci Creşte, se înmulţeşte necontenit şi se continuă dintr’o generaţie tn alta. Dacă privim aceasta doar din punct de vedere al înmulţirii, celulele germinale ale individului reprezintă un element de importanţă capitală, deoarece numai ele conservă specia, iar corpul se coboară aproape până la nivelul unei simple pepiniere a celulelor embrionare, a locului unde ele se formează, în condiţiuni favorabile, se hrănesc, se înmulţesc şi se matureaza”. (A. Weissman — Prelegeri despre teoria evoluţiei, anul 1905, pag. 505). Corpul viu şi celulele lui, nu sunt după Weissman decât „un recipient şi un mediu nutritiv pentru substanţa ereditară pe care n’o pot produce niciodată în sânul lor celule germinale". (A. Welssnun — Prelegeri despre teoria evolutivă. Anul 1905, pag. 504). Astfel, Weissman îşi înzestrează substanţa ereditară închipuită cu proprietatea unei existenţe continuă, ce nu cunoaşte evoluţie, şi în aceiaş timn conduce evoluţia corpului muritor. Apoi „substanţa ereditară a celulei germinale — scrie Weissman încă înainte de diviziunea reducţională — conţine în potenţial toate părţile corpului”. (Idem pag. 419). Şi cu toate că, Weissman declară, că „plasma 'germinativă nu conţine determinantul „nasului coroiat”, tot aşa, precum nu conţine nici determinantul aripei fluturelui, cu toate părţile şi particulele ei“ el îşi precizează tot aci ideia, subliniind că, totuşi, plasma germinativă „...conţine un oarecare număr de determinanţi, care determină succesiv în toate stadiile desvoltării ei, întregul grup de celule, ce duc la formarea nasului, astfel încât, ca ultim rezultat, trebue să se obţină în asemenea caz un nas coroiat, tot astfel, precum aripa fluturelui cu toate riervurele, celulele, nervii, traheele, celulele glandulare, forma solzilor, pigmen-taţiunile — apare pe ca'ea acţiunii succesive a numeroşilor determinanţi asupra mersului înmulţirii celulelor. După Weissman, substanţa, ereditară nu cunoaşte formaţiuni noi, în des-voltarea individului substanţa ereditară nu cunoaşte desvoltare, nu poate să sufere nicio schimbare dependentă. Substanţa ereditară nemuritoare, independentă de particularităţile calitative ale desvoltării corpului viu, ce domină corpul muritor fără a fi născută de acesta din urmă, - - aceasta este concepţia în fond pur idealistă, mistică a lui Weissman, pe care o emite sub masca cuvântului de „neodarwinism”. Mendelo-morganismul a însuşit în întregime şi chiar a accentuat această schemă mistică a Iui Weissman. Făcând studiul eredităţii, Morgan, Johansen şi alţi adepţi ai mendelo-morganismului ei au declarat din primul moment, că intenţionează să cerceteze fenomenele eredităţii independent de teoria evoluţiei a lui Darwin, Johansen, de exemplu, scria în lucrarea sa cea mai importantă: ......una din principalele probleme urmărite în acthitatea noastră, a fost de a termina cu dependenţa nocivă a teoriilor eredităţii de speculaţiun'le în domeniul evoluţiei”. (Johansen. Elementele teoriei precise despre variabilitate şi ereditate. Anul 1933, pag. 178). Morganiştii făceau astfel de declaraţii, pentru a-şi termina cercetările cu a-firmaţiuni care în ultima instanţă însemnau tăgăduirea evoluţiei în natura vie sau recunoaşterea evoluţiei ca proces de modificări pur cantitative. Precum am menţionat mai sus, conflictul între concepţia materialistă, şi cea idealistă în biologie, a avut loc în decursul întregei sale istorii. Astăzi, în epoca luptei între două lumi, s'au format îndeosebi de pronunţat două nri<’ritări contrarii, antagoniste, care stau la baza aproape a tuturor disciplinilor biologice. Economia agricolă, regimul colhozurilor şi al sovhozurilor au dat naştere unei ştiinţe biologice miciuriene, sovietice principial noi, care se desvoltă într’o strânsa unitate cu practica agronomică, ca biologie agricolă. Bazele ştiinţei sovietice agrobiologice au fost puse de Miciurin şi Williams. Ei au generalizat şi des-voltat tot ce a fost mai bun din cele ce s’au acumulat în trecut de ştiinţă şi practică. Prin munca lor au introdus multe probleme în principiu noi, în cunoaşterea naturei plantelor şi a solului, în cunoaşterea agriculturii. Legătura strânsă între ştiintă şi pract’ca colhnzuri’or şi sovhozurilor, crează posibilităţi inepuizabile pentru desvoltarea teoriei, pentru cunoşterea din ce în ce mai aprofundată a naturii organismelor vil şi a solului. 40 ACADEMICIAN i D. LASENCO Nu exagerăm, afirmând că neputincioasa „Ştiinţă" metafizica raorganistă despre natura organismelor vii, nu se poate compara cu ştiinţa noastră miciuriană agrobioiogică activă. Noua orientare activă în Biologie este mai justă, biologia, agrobiologia sovietică nouă, au fost întâmpinate cu ostilitate de către reprezentanţii Biologiei reacţionare străine, precum şi de o serie de oameni de ştiinţă ai ţârii noastre. Reprezentanţii ştiinţei biologice reacţionare, denumiţi neodarwinişti, weis-Smanişti, sau ceiace este acelaş lucru, mendelo-morganişti, apară aşa zisa teorie cromos^mică a eredităţii. Mendelo-morganiştii afirmă, ca şi Weissman, că în cromosom ar exista o „substanţă specială ereditară”, localizată în corpul organismului ca într’o cutie şi transmisă generaţiilor viitoare, independent de specifitatea calitativă a corpului şi a condiţiilor lui de viaţă. Din această concepţie rezultă, că inclinaţiunile şi deosebirile noi dobândite de organism în anumite cond'ţiuni ale desvoltarii sale, nu pot fi ereditare, nu pot avea importanţă evolutivă. Conform acestei teorii, caracterele, dobândite de organismele vegetale şi animale nu" pot fi transmise din generaţie în generaţie, nu pot fi moştenite. Teoria mendelo-morganistă nu încadrează în conţinutul noţiunii ştiinţifice de „corp viu” condiţiunile vieţii corpului. După părerea morganiştilor. mediul extern nu este decât un fond necesar pentru manifestarea şi desvollarea a unora sau altora din proprietăţile corpului viu, conform eredităţii acestuia. De aceia, modificările calitative ale eredităţii (naturii) corpurilor vii, sunt din punctul lor de vedere absolut independente de condiţiunile mediului extern, de condiţiunile vieţii. Reprezentanţii neodarwinismului, — mendelo-morganiştii — consideră ci tendinţa cercetărilor de a dirija eredittaea organismelor pe calea modificării corespunzătoare a condiţiilor vieţii acestor organisme, este absolut lipsită de bază ştiinţifică. Deaceia, mendelo-morganiştii denumesc orientarea miciuriană în agro-biologie, drept o orientare neolamarkiană considerând-o complect eronată, lipsită de bază ştiinţifică. In realitate însă, situaţia este tocmai contrarie. In primul rând, tezele cunoscute ale lamarklsmului, care admit rolul activ al condiţiunilo'- mediului extern în formarea organismului viu şi ereditatea caracterelor dobândite, spre deosebire de metafizica neodarwinismu’ui (weissmanismului) nu sunt deloc eronate, ci din contră, absolut juste şi ştiinţifice. In al doilea rând, or'entarea miciuriană nu poate fi deloc denumită nici neolamarkistă, nici neodarwinistă. Ea reprezintă un darwinism sovietic creator care înlătură prcşeîle ambeb r orientări, liber de erorile lui Darwin în o-'esce priveşte schema greşită a lui Malthus pe care a adoptat-o. Nu se poate tăgădui că în discuţia iscată la începutul sec. al XX-lea între weismanişti şi lamarkişti cei din urmă au fost mai aproape de adevăr, deoarece ei apărau interesele ştimtei, în timp ce weissmaniştii au adoptat o atitudine mistică, lipsită de bază ştiinţifică. Adevăratul substrat ideologic al geneticei morganiste a fost desvăluit pe neaşteptate pentru morganiştii noştri de fizicianul E. Schrodinger. In cartea lui intitulată „Ce este viaţa din nunct de vedere al fizicei ?“ Schrodinger expunând teoria comos-omică a lui We’ssman pe care o aprobă ajunge la o serie de concluzii fiiosofice. Iată cea mai principală din ele: „...sufletul personal, individual este egal cu sufletul veşnic care se găseşte pretutindeni, care este atotştiutor”. Această concluzie, SchrSdlnger o consideră ca „..max'mum din cele ce poate da un biolog care caută să dovedească printr’o singură lovitură existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea suf'etului'1. (E. Scbrodin^er. Ce este viaţa din punct de vedere al fizioei ’). Noi, reprezentanţii orientării sovietice mlciuriene, afirmăm că ereditatea caracterelor dobândite de-plante şi animale în procesul evoluţiei lor, este posibilă şi necesară. Ivan Vladimirovici Miciurin a pus stănân're pe aceste posibilităţi pe baza lucrărilor sale experimenta'e şi pract:ce. Principalul este însă faptul că, teoria lui Miciurin expusă în lucrările lui, deschide fiecărui b:olog calea de a conduc» natura organ'smelor vegetale şi animale, calea modificării ei în direcţia necesară pentru practică, cu ajutorul conducerii condiţiunilor vieţii, adică prh» fiziologie. . DESPRE ŞTIINŢA BIOLOGIEI 4* Conflictul extrem de acut, care a despărţit biologii în două tabere adverse, s’a agravat astfel, gravitând în jurul vechei probleme: e posibilă oare ereditatea caracterelor şi proprietăţilor dobândite de organismele vegetale şi animale în decursul vieţii lor ? Cu alte cuvjnte, dacă modificarea naturii organismelor vegetale şi animale depinde de calitatea condi{iunilor vieţii, ce acţionează asupra corpului viu, asupra organismului. , Teoria miciuriană, în fond materialistă-dialectică, confirmă această dependentă. Teoria mendelo-morganistă în fond metafizico-idealistă, tăgăduieşte această dependenţă fără» a aduce dovezi. 4. SCOLASTICA MENDELO-MORGAN1SMULUI La baza teoriei cromosomice se află teza absurdă a lui Weissman, combătută şi de K. A. Timiriazev, despre continuitatea plasmei germinative şi independenţa ei faţă de soma. Morgano-mendeliştii, pornesc împreună cu Weissman dela faptul că părinţii nu sunt din punct de vedere genetic părinţi ai copiilor lor. Conform teoriei lor, atât părinţii cât şi copii sunt fraţi şi surori. Mai mult chiar, atât primii (adică părinţii) cât şi cei din urmă (adică copiii) nu sunt în genere ei însăşi. Ei nu sunt decât produse accesorii ale plasmei germinative inepuizabile şi nemuritoare. Cea din urmă este, în ceiace priveşte va-riabilifatea ei, absolut independentă de produsul ei accesoriu, adică de corpul organismului. Să apelăm la un isvor sigur ca enciclopedia, unde bineînţeles se dă chintesenţa problemei. Fondatorul teoriei cromosomice, T. Morgan, scrie în articolul „Ereditatea" publicat în U. S. A. în „Enciclopedia Americană” în anul 1945: „Celulele germinative devin ulterior parte esenţială a ovarului ş: testicolului. Deaceia, prin originea lor, ele sunt independente de celelalte părţi ale corpului şi n’au fost niciodată părţi componente ale lui. Evoluţia este de natură germinativă şl nu somatică (corporală T. L.) precum s’a crezut mai înainte (subliniat de mine T. L.). Această concepţie despre originea caracterelor noi, este astăzi admisă aproape de toţi biologii”. Acelaşi lucru, dar în altă variaţie, spune Kesl în articolul „Genetica”, publicat în aceiaşi „Enc’clopedie Americană”. Spunând, că deobiceiu organismul se desvoltă dintr’un ou fecundat, apoi Kesl îşi expune bazele „ştiinţifice” ale geneticei. Le redăm mai jos: „Intr’adevăr, părinţii nu reproduc nici urmaşul şi nici celula Iniţială de reproducere, din care se va desvoltă urmaşul. Prin sine, însuşi, organismul părintesc nu reprezintă mai mult decât un produs accesoriu al oului fecundat sau al zio-otului, din care a apărut. Produsul direct al zigotului sunt alte celule reproducătoare, analoage acelora din care au apărut. De aci rezultă, că ereditatea (adică asemănarea între părinţi şi copii) depinde de strânsa legătură între celulele reproducătoare, d'n care s’au format părinţii şi celulele din care s’au format copiii. Aceştia din urmă sunt produsul direct al celor dintâi. Principiul „continuităţii substanţei germinative" (substanţei celulelor de reproducere) este unul din princ’pi'le fundamentale ale geneticei. El arată, dece modificările corpului, provocate la părinţi sub influenţa mediului înconjurător, nu se moştenesc de către descendenţi. Aceasta se întâmplă din cauză că, descendenţii nu sunt produsul corpului părintesc, ci .numai produsul cubstantei pmb-’on-ir,-* Realizate în acest corp... meritul primei explicaţii a acestui fapt aparţine lui August Weissman. Astfel, el poate fi considerat drept unul d'n fondatorii geneticii". Pentru noi e absolut cert, că tezele fundamentale ale mendelo-morga-nismului sunt greşite. Ele nu reflectează realitatea naturii vii şi reprezintă un exemplu de metafizică şi idealism. Din cauza evidenţei celor expuse mai sus. mendelo-morganiştii din Uniunea Sovietică, împărtăşind integral principiile fundamentale ale înendelo-mor-gan’smului, le ascund adesea, le voalează ruşinos, acoperă metafizica şi idealismul cu frazeologia goală. Ei o fac de teama de a nu fi ironizaţi de cetitorii şl 4* ACADEMICIAN X. D. LĂSENCQ auditorii sovietici, care ştiu precis că începutul organismelor, sau celulelor reproducătoare reprezintă unul din rezultatele activităţii vitale a organismelor părinteşti. Numai în cazul când tezele de bază ale mendelo-morganiştilor sunt trecute sub tăcere, teoria cromosomică a eredităţii poate să pară serioasă şi oarecum verosimilă numai persoanelor care nu cunosc în amănunt viaţa şi desvoltarea plantelor şi animalelor. Dar ajunge să admitem doar o teză absolut justă şi cunoscută tuturor, şi anume, că celulele sexuale sau începutul organismelor noi, sunt produse de organism, de corpul lui, şi nu direct de acea celulă sexuală, din care a provenit organismul adult dar, ca întreaga teorie cromosomică a eredităţii atât de „armonioasă” să cadă. . Se înţelege dela sine, că prin cele expuse, rolul biologic şi importanţa cro-mosomilor în desvoltarea celulelor şi a organismului nu se contestă de loc, dar nu este acela care se atribue cromosomilor de către morganişti. Drept confirmare a faptului că mende.o-morganiştii noştrii sovietici împărtăşesc în întregime teoria cromosomică a eredităţii, baza ei Weissmaniană şi deducţiile idealiste, se pot da numeroase exemple. Astfel, academicianul N. K. Coţov susţinea următoarele: „Genomul cu genele lui rămâne invariabil din punct de vedere chimic în decursul întregei ovogeneze şi nu este supus metabolismului — procesele oxido — reductoare. (N. K. Colţov. Structura cromosomilor şi metabolismului lor. Revista biologică, voi. VII, ed. 1. Anul 1938, pag. 42). In această afirmaţie, absolut inadmisibilă pentru un biolog cu pregătire, ştiinţifică serioasă se neagă metabolismul într'una din porţiunile celulelor vii în cursul desvoltării lor. E cert, că deducţia lui N. K. Colţov concordă pe deplin cu metafizica idealistă Weissmanistă, morganistă. Afirmaţia greşită a lui N. K. Colţov a fost făcută în anul 1938. Ea a fost de mult combătută de către miciurieni. N'ar fi trebuit să mai revenim asupra celor trecute dacă morganiştii n’ar fi continuat şi până în prezent să- susţină aceleaşi teze antiştiinţifice. Pentru o mai bună demonstrare a celor spuse, să revenim la cartea luf SCMrbdinger de care am pomenit mai sus. In această carte, autorul scrie în fond, acelaş lucru ca şi Colţov. împărtăşind concepţia idealistă a morganiştilor, Schro-dinger declară deasemenea că există o substanţă creditară care nu e supusă în fond acţiunii mişcării termice desordonate. (E. Schrodinger. Ce este viaţa din punct de vedere al fizicei ? pag. 119). Traducătorul cărţii Iui Schrodinger A. A. Malinovscbi (colaborator ştiinţific al laboratorului lui N. P. Dubinin) se asociază în cuvântul de încheere la părerea lui Holden care face legătură între idea expusă de Schrodinger cu concepţiile lui N. K- Colţov. In cuvântul de încheere menţionat, A. A. Malirovschi scrie în anul 1947: „Concepţia adoptată de Schrodinger, conform căreia cromosomul ar reprezenta o moleculă gigantică („cristalul aperiodic al lui Schrodinger) a fost pentru prima dată formulată de biologul sovietic prof. N. K. Colţov şi nu de Debriick, de numele căruia Schrodinger leagă această concepţie". (A. Malinovschi. Cuvânt de încheere al traducătorului, din cartea: E. Schrodinger: „Ce este viaţa din punct de vedere al fizicei pag. 119”). In cazul de' faţă, nu face să analizăm problema priorităţii autorului acestei scolastici. Mai importantă este aprecierea înaltă a cărţii lui Schrodinger făcută de unul din morganiştii noştri sovietici, A. 'A. Malinoschi. Dau câteva citate din această caracterizare plină de elogii. Intr’o formă interesantă şi accesibilă atât pentru fizician cât şi pentru biolog, Schrodinger expune cetitorului orientarea ştiinţifică nouă ce evoluează rapid, întrunind în mare măsură metodele fizicei şi ale biologiei...". (Idem, pag. 130). „Cartea iui Schrodinger reprezintă, în sensul strict al cuvântului, primele rezultate serioase ale acestei orientări... Schrodinger introduce în această direcţie nouă a ştiinţei despre viaţă, o importanţă contribuţie personală, ceiace justifică îa , mare măsură elogiile entuziaste ale cărţii lui din presa ştiinţifică străină”. (Idem pag. 131). DI3FJUS ŞTIINŢA BIOLOGIEI 43 Deoarece nu sunt fizician nu voi vorbi de metodele- Fizicei, pe care SchrS-dinger le-a reunit cu Biologia. In ceia ce priveşte Biologia din cartea lui Schra-dinger, ea este pur morganistă şi tocmai aceasta provoacă admiraţia lui Mali-novschi. Admiraţia exprimată de autorul cuvântului de încheere la adresa lui Schr6-dinger, vorbeşte elocvent despre concepţiile şi bazele idealiste în Biologia mor ganiştilor noştri. Profesorul de Biologie a Universităţii din Moscova, M. M. Zavadovschi, serie în articolul „Calea creatoare a lui Tomas Hunt Morgan: „Ideile lui Weiss-mann au găsit un larg răsunet în rândul biologilor şi mulţi dintre ei au mers pe căile preconizate de acest cercetător înzestrat... Tomas Hunt Morgan a fost printre cei care apreciau mult conţinutul esenţial al ideilor lui Weissmann”. (Buletinul Societăţii naturaliştilor din Moscova, voi. III. ed. 3. 1947, pag. 86). Despre ce „conţinut esenţial” este vorba aci ? . Este vorba despre o idee foarte importantă din punctul de vedere al Iui Weissmann şi a tuturor mendelo-morganiştilor, printre care şi prof. M- M Zavadovschi. Prof, M. M. Zavadovschi formulează astfel această idee: „Ce a apărut întâiu”: oul sau găina ? La această problemă acută — scrie profesorul Zavadovschi, — Weissmann a dat un răspuns concis, categoric: oul”. E cert că atât întrebarea cât şi răspunsul dat el, de profesorul Zavadovschi ca şi Weissmann, este o reînviere simplă şi tardivă a vecbei scolastici. In anul 1947, prof, M. M. Zavadovschi repetă şi susţine aceleaşi idei, pe Care le-a exprimat în anul 1931 în lucrarea sa: „Dinamica desvollării organismului". M. M. Zavadovschi considera necesar să-şi alăture ferm glasul, celuia a Iui Nussbaum care susţine că produsele sexuale nu se desvoltă din organismul matern, ci din acelaş izvor cu el“. (Zavadovschi, Dinamica desvoltării organismului Anul 1931, pag. 321), că spermatozoizii şi ovulele nu-şi iau începutul din organismul părintesc, ci au cu acesta din urmă o origine comună". (Idem pag. 313). Şi în concluziile generale” ale lucrării sale, prof. Zavadovschi scria: „Analiza ne duce la concluzia, că celulele ce iau parte la procesul gametogenetic nu pot fi considerate ca derivate ale ţesuturilor somatice. Celulele germinative şi cele somatice nu trebuesc considerate ca generaţie filială şi paternă ci ca surori-gemene, din care una (soma) este este doică, apărătoare şi tutoarea celeilalte. (Idem. pag. 326). Profesorul de biologie, geneticianul N. P. Dubinin scria în articolul său „Genetica şi neo!amarkismul“: „Da, genetica subdivide just organismul în două părţi deosebite — plasmă ereditară şi soma. Mai mult decât atât, această di-diviziune este una din tezele ei fundamentale, una din generalizările ei cele mai mari". (Revista „Ştiinţele Naturale şi Marxismul" anul 1929, Nr. 4, pag. 83). Nu vom lungi mai mult lista unor autori atât de sinceri ca M. M. Zava-dovsch: şi N. P. Dubinin, care expun alfabetul sistemului morganist de concepţii Acest alfabet este denumit în cursurile de genetică din şcoalele superioare, reguli şi iegi ale mendelismului (regula dominaţiei, regula segregării, regula purităţii gârneţilor etc.). Un exemplu care arată cum mendelo-morganiştii noştri, adoptă fără nici o critică genetica idealistă, este faptul că până în ultimul timp, principalul tratat de genetică la multe şcoli superioare a fost manualul american tradus, pur morganist. de Sinnot şi Denn. In concordanţă cu tezele fundamentale ale pcestui curs, prof. N. P. Dubinin scria în acelaş articol „Genetica şi neoiamarkismul”: „Astfel faptele geneticei moderne nu ne permit în nici o măsură să ne împăcăm cu recunoaşterea „bazei bazelor” lamarkismului, cu concepţia de moştenire a caracterelor favorabile d bân-dite, (Revista „Şt. Naturale şi marxismul", anul 1929, Nr. 4, pag. 81) (subliniat de mine T. L.). Astfel, teza posibilităţii moştenirii deviaţiunilor dobândite, una din cele mai importante descoperiri în istoria ştiinţelor biologice, a cărei bază pusă încă de Lamark şi însuşită organic în teoria ulterioară a lui Darwin, a fost a-funcată peste bord, de către mendelo-mr>rganişti. Astfel, mendelo-morganis-mul a opus teoriei materialiste despre posibilitatea moştenirii de către plante şi animale, deviaţiunile indiv!duale ale caracterelor, dobândite în anumite condiţiuni ale vieţii, afirmaţia idealistă, care divide corpul viu în două părţi diferite: corpul obişnuit muritor (aşa zisa. soma) şi substanţa ereditară nemuritoare — plasma 44 ACADEMICIAN L O. LASENCO I germinativă. Pe lângă aceasta, se afirmă categoric, că modificările „somei”, adică ale corpului viu, nu exercită nicio influenţă asupra substanţei ereditare. 5. Ideea imposibilităţii cunoaşterii (agnosticismului) in teoria, „substanţei ereditare”. Mendelo-morganismul atribue „substanţei ereditare” postulate şi închipuite, caracterul nedefinit al valabilităţii. Mutaţiile adică modificările „substanţei ereditare'', sunt lipsite conform acestei teorii, de o anumită direcţie. Această afirmaţie a morganiştilor prezintă legătură logică cu baza bazelor mendelo-mor-ganismului, cu teza independenţei substanţei, ereditare faţă de corpul viu şi con-diţiunile lui de viaţă. ■ Proclamând caracterul „nedefinit" al modifcărilor ereditare, ale aşa ziselor mutatii, morgano-mendeliştii consideră că modificărl'e ereditare în principiu nu pot fi prevăzute. Aceasta e concepţia originală a neprevederii care se poate numi idealism în biologie. Afirmaţia caracterului „nedefinit” variab'lităţii închide calea pentru prevederea ştiinţifică, dezarmând prin aceasta practica agricolă. Pornind dela teor-ia antiştiinţifică reacţionară a morganismului despre „valabilitatea nedefinită” directorul catedrei de darwinism a Universităţii din Moscova, academicianul I. I. Schmalhausen afirmă în lucrarea sa „Factorii evoluţiei”, că variabilitatea ereditară nu depinde în specificul ei de condiţiunile vieţii şi de aceia e lipsită de orientare. Factorii noi pentru organism — scrie Schmalhausen, dacă ei ating în genere organismul şi îl influenţează, nu pot exercita asupra lui decât o acţiune nedefinită. O astfel de influenţi poate fi numai nedefinită. Nedefinite vor fi prin urmare toate modificările noi ale organismului, care nu au încă trecut istoric. In această categorie de schimbări, vor intra însă nu numai mutaţiile, ca modificări „ereditare” noi, dar orice modificări noi, adică modificări ce apar pentru nrima data”. (Acad. I. I. Schmalhausen. Factorii evoluţiei, Ediţia A. S. U. R. S. *S„ 'anul 1946, pag. 12-13). • Cu o pagină mai sus, Schmalhausen scrie: „In desvoltarea oricărui individ, factorii mediului extern joacă în fond doar rolul de agenţi, declanşatori ai revoluţiei anumitor procese şi condiţiuni morfogenetice, permiţând realizarea lor". (Idem pag. II). Această teorie formalistă autonomă a cauzei „declanşatoare", unde rolul condiţiuni'or externe este redus doar la realizarea procesului autonom, a fost de mult spulberată de mersul evoluţiei al ştiinţei progresiste şi demascată de materialism, ca teorie în fond antişt'inffică, idealstă. Schmalhausen şi alţi adepţi sovietici ai morganismului străin, se referă în aceste afirmaţiuni ale lor, la Darwin. Proclamând caracterul nedefinit rasiabilităţii, ei se cramponează de afirmaţii'e corespunzătoare ale lui Darwin, referitoare Ia această problemă. Intr’adevăr, Darwin pomenea de o variâbilitate nedefinită. Dar aceste afirmaţiuni ale lui Darwin se bazau tocmai pe caracterul limitat al practicei de selecţiune din timpul său. Darwin îşi dădea seama de aceasta scriind: „...nu putem explica în prezent nici cauzele nici natura variabilităţii fiinţelor organice". (C. Darwin. Modificarea animalelor si plantelor în stare domestică. Editura Agricolă de Stat. Anul 1941. pag. 479). Această problemă este obscură dar poate ne-ar folosi să ne convingem de ignoranţa noastră”. (Idem pag. 452). Mendelo-mnrganiştii se cramponează de tot ce e învechit şi greşit în teoria lui Darwin, în’ăturând în acelaş t'mp nucleul materialist viu al teoriei sale. In ţa-a noastră soc'a’istă, teoria marelui transformator al naturii, I. V. Mi-ciurin, a creat o bază princ'p'al nouă pentru dirijarea variabilitătii organismelor vii. însăşi Mic'urin şi adepţii lui, miciurienii, au obţinut şi obţin în număr foarte mare modificări ereditare dirijate ale organismelor vegetale. Cu toate acestea, Schmalhausen afirmă si astăzi referitor la această problemă : „Apariţia mutaţiilor izolate are toate caracterele de fenomene întâmplătoare. Nu putem nici prevedea nici provoca intenţionat o mutaţie sau alta. Până acum nu s’a izbutit să se stabilească vreo legătură între calitatea mutaţie şi o anumită schimbare în factorii mediului extern". (Acad. I. I. Schmalhausen. Factortt evoluţiei. Ediţia A. S., U.R.S.S., anul 1946, pag. 68). despre ŞTIINŢA biologiei 4> Pornind dela concepţia morganistă a mutaţiilor, Schmalhausen a formulat « teorie greşită din punct de vedere ideologic, ce dezarmează practica, aşa zisa teorie a „selecţiunii stabilizatoare”. După Scnmalhausen, formarea de rase şi de varietăţii ar urma o curbă descendentă. Formarea de rasă şi de varietăţi intensă Ia începutul culturii, îşi epuizează din ce în ce mai mult „rezerva de mutaţii” strângându-se treptat. „Atât formarea raselor de animale domestice, cât şi formarea varietăţilor” cie plante cultivate, scrie Schmalhausen —. a decurs probabil cu o viteză excepţională, mai ales pe seama rezervei de variabilitate, acumulată în trecut. Selecţia ulterioară, strict dirijată, se petrece mult mai lent...". (Idem, pag. 214-215). Afirmaţiile lui Schmalhausen şi întreaga lui concepţie a „selecţiei stabilizatoare” sunt promorganiste. Precum se ştie, Miciurin a creat în perioada unei singure vieţi omeneşti peste trei sute de soiuri noi de plante .O parte din ele au fost create fără hibrizare sexuală şi toate au fost create pe calea unei selecţii strict dirijate, care cuprinde îndrumarea planificată .In faţa acestor fapte şi a realizărilor ulterioare a adepţilor teoriei miciu.iene, a afirma stingerea progresivă a selecţiei strict orientate înseamnă a calomnia ştiinţa progresistă. Opera lui Miciurin îl stinghereşte precum se vede pe Schmalhausen în expunerea teoriei lui a „selecţiei stabilizatoare”. In cartea „Factorii evoluţiei” el iese din dificultate, trecând complect sub tăcere aceste lucrări ale lui Mic'urin şr însăşi existenţa lui Miciurin ca om de ştiinţă. Schmalhausen a scris o carte voluminoasă despre factorii evoluţiei fără a pomeni vreodată undeva — chiar în indiciile bibliografice de K. A. Timiriazev sau de I. V. Miciurin. Şi doar K. A. Ti-miriazev a lăsat ştiinţei o lucrare teoretică admirabilă, intitulată, Factorii evoluţiei In slujba economiei agricole, descoperind factorii noi şi aprolundând pe cei vechi. „Uitând” de oamenii de ştiinţă sovietici eminenţi, de fondatorii ştiinţei biologice sovietice, Schmalhausen se bazează în acelaş timp mu't şi în repetate rânduri pe afirmaţiunle militanţilor mari şi mici străini şi sovietici ai metafizicei morganiste, leaderii biologiei reacţionare. Acesta e*te aliura stilului „darwinistului" academicianului Schmalhausen. Şi acestă carte a fost recomandată la întrunirea Facultăţii de Biologie din Moscova, ca o capo’ d’operă a desvoltării creatoare a darwinismului. Această carte a fost mult apreciată de doi decani ai Facultăţi or de Biologie — ai Universităţilor din Moscova şi Leningrad — această carte a fost elogiată de profesorul de darwi-nism al Universităţii din Harcov. I. Polacov, de profesorul Universităţii din Leningrad I. Polianschi. do academicianul Academiei noastre B. Zavadovschi şi o serie de alţi morganişti,’ care se recomandă adesea drept darwinişti ortodoxali. INFRUCTUOZITATEA MORGANO-MENDELISMULUI In repetate rânduri, mo-ganişt'i-weissmaniştii, adică adepţii teoriei cromoso-mice a ered tăţii scorneau svonuri false şi chiar calomnii afirmând, că eu, ca Preşedinte al Academiei Agricole, în interesele orientării miciuriene în ştiinţă, orientare pe care o împărtăşesc, am împiedicat pe cale administrativă desvoltarea altei orientări, opuse celei miciuriene. Cu părere de rău, până în prezent, situaţia a fost tocmai contrarie, fapt de care, eu ca Preşedinte al Academ'ei Unionale de ştiinţe agricole, pot şi trebue să fiu acuzat. N’am ştiut să găsesc-în mine forţa şi abilitatea de a folosi în măsura necesară, situaţia oficială de care mă bucuram, pentru crearea condifiunilor de d s oltare mai intensă a orientării miciuriene în dh ersele trame ale ştiinţei! biolog'ce şi de a limita cât de puţin pe scolasticii, metafizicienii orientării opu«e. Deaceea adevărul este că orientarea reprezentată de către Preşedinte, adică orientarea miciuriană, a fost împiedicată tocmai de către morganişti. Noi, micitirienii, trebue să recunoaştem, că până în prezent n’am putut folosi în măsură suficientă toate posibTtăţi'e minunate, create în ţara noastră de Partid şi Guvern, pentru demascarea totală a metafizicei morganiste, adusă în întregime d'n Bio'ogia străină reacţionară, care ne este ostilă. Acadenra, complectată recent cu un mare număr de academicieni-miciurieni, e datoare acum să rezolve această problemă 46 ACADEMICIAN L D. 1ASENCO importantă. Aceasta va fi deopotrivă de important şi pentru pregătirea cadrelor, pentru intensifcarea ajutorului colhozurilor şi sovhozurilor din partea ştiinţei- ’ Morgano-mendeâsmul (teoria cromosomică a eredităţii) în diverse variante, este până în prezent predat la toate şcolile superioare biologice şi agronomice iar predarea geneticei miciuriene de fapt încă nu s’a introdus deloc. Adesea, şi în cercurile ştiinţifice superioare oficiale ale biologilor, adept» teoriei lui Miciurin şi Williams reprezentau minoritatea. Până în prezent, ei reprezentau minoritatea şi în fostul colectiv al Acade-' miei de St. agricole ,,V. I. Lenin”. Datorită grijei Partidului; Guvernului şi personal al tovarăşului Stalin, astăzi situaţia în Academie s a schimbat mult. Academia noastră s’a complectat şi în curând, la alegerile apropiate se va complecta şi mai mult cu numeroşi academicieni şi membrii-corespoudenti — miciureni noi. Aceasta va crea in Academie o atmosferă nouă şi noui posibilităţi pentru dezvoltarea ulterioară a teoriei lui Miciurin. (Continua:e. Începutul în ..Pravda" din 4 Augusl). Absolut greşită este afirmaţia, că desvoltarea teoriei cromosomice a eredităţii, la baza careia se află metafizica pură şi idealismul, a fost până acum împiedecată. Până acum, situata a fost tocmai contrarie. In (am noastră, orientarea miciuriană în ştiinţa agrouiologică, prin eficacitatea ei practică, constituie o piedică pentru morganiştii citogenet.eleni, Cunoscând nulitatea practică a premizelor teoretice ale ..ştiinţei1 lor metafizice, nedorind să renunţe la ea şi să adopte orientarea miciuriană eîlcacc, mor-ganiştii au aplicat şi aplică toate eforturile, pentru a stingheri desvoltarea orientării miciuriene radical adverse ştiinţei lor false. Este o rea voinţă când cineva împiedică aplicarea practică a orientării citogenetice în ştiinţa biologică a tării noastre. Persoanele care afirmă că „dreptul la aplicarea practică a roadelor muncii a fost monopolul academicianului Lâsenco şi a adepţilor lui“ sunt departe de adevăr. Doar Ministerul Agriculturii ne-ar fi putut deasemenea informa care din Institutele lui de cultură ştiinţifice, fără a mai vorbi de cele şcolare, nu s’au ocupat de citogenetică în genere şi în special de poliplaidia plantelor, obţinută pe calea aplicării colohicinei. Ştiu ci multe institute s’au ocupat cu aceste lucrări, după părerea mea, neproductive. Mai mult decât atât, Ministerul Agriculturii a înfiinţat pentru lucrările referitoare la poliploidie o instituţie specială în frunte cu A. R. Jebrac. Cred că această instituţie ocupându-se în decursul unei serii de ani numai de aceste lucrări (adică de poliploidie), n’a dat n’mic practic. Nulitatea scopurilor practice şi teoretice ale citogenicienilor morganişti sovietici, se poate constata şi din următorul exemplu. Unul, din morganiştii noştri, după părerea lcr cel mai eminent membru corespondent al Academiei de Ştiinţe U.R.S.S., profesorul genetician N. P. Dubinin, lucrează de mulţi ani, la stabilirea deosebirilor nucleelor celulare ale Drosophilei dela oraşe şi sate. Pentru a clarifica cele spu^e, indicăm următoarele: Dubinin nu cercetează modificările calitative în cazul de fată, ale nucleului celular sub influenţa acţiunii diverselor conditiuni ale vieţii, deosebite prin calitatea lor. El nu cercetează moştenirea deosebirilor la Drosophila. obţinute sub influenţa anumitor conditiuni ale vieţii, ci modificările suferite de cromosomi, în popul riii’e acestor muşte, în urma unei simple distrugeri a unei părţi din ele, mai ales în timp de războiu. O astfel de distrugere, este denumită de Dubinin .ca şi de alţi morganişti .^elecţiune”. O astfel de selectiune, identică cu o sită, neavând nimic comun cu adevăratul ei rol creator, constitue obiectul studiului lui Dubinin. Această lucrare se numeşte „Variabilitate structurală a cromosomilor în populafiunile din oraşe şi dela ţară". Dau câteva citate din această lucrare: In procesul cercetării diverselor popu’aiiuni de D. Funebris, în lucrarea din anul 1937, s’a menţionat faptul unor deosebiri importante în concentraţia inversiunilor, Tineacov a subliniat acest fenomen hazându-se pe un material vast. Dar, numai analiza din anii 1944-1945 ne-a arătat că aceste deosebiri importante de populaţiuni sunt în legătură cu deosebirile condiţiunilor de trai dela oraş şi sat. bXSPRS ŞTTINŢa BIOLOGIEI 47 Populaţia Moscovei are 8 categorii diferite de gene. In al doilea crome som, 4 categorii (standardul şi 3 inversiuni deosebite). O inversiune în al treilea cromosom şi una în al lV-lea. înv. 11-lea are graniţele dela 23 C până la 31 B. înv. 11-2 dela 29 A până la 32 B. înv. II-3 dela 32 B până la 34 C. înv. III-I dela 50 A până la 56 A.' înv. IV-1 dela 67 C până la 73 A/B. In cursul anilor 1943-1945, în populaţiile Moscovei s’a studiat cariotipul a 3315 indivizi. Popu-laţiunea cuprindea concentraţiuni imense de inversiuni, care s’au dovedit a fi deosebite în diferite regiuni a.e Moscovei". (Reieratele A.S. U.R.S.S. 1946, voi. 11, Nr. 2, pag. 152) In timp de războiu şi după războiu, Dubinin şi-a continuat cercetările, ocupându-se cu problema Drosophilelor oraşului Voronej şi a împrejurimilor lui. El scrie: „Distrugerea centreor industriale în decursul războiului a tulburat condi-ţiunile normale ale vieţii. Populaţiile de Drosophila s’au pomenit în condiţiuni ae existenţă extrem de grele, care probabil erau mai severe prin asprimea lor decât cele din locurile de iernare din localităţile dela ţară. Extrem de interesant a fost studiul influenţei modificărilor condiţiunilor de existenţă, provocate de războiu, asupra struclurei cariotipice a populaţiunilor oraşului. In primăvara anului 1945, am studiat populaţiunile oraşului Voronej, unul din oraşele care au suferit cele mai mari distrugeri, în urma invaziei nemţeşti. Dintre 225 indivizi, s’au găsit numai două muşte, heterozigote prin inversiunea 11-2 (0,88%). Astfel s’a stabilit că în acest oraş mare, concentraţiile de inversiuni erau mai mici decât în unele localităţi restrânse. Vedem acţiunea catastrofală a selecţiei naturale asupra struc-turei cariotiplcă a populaţiilor. (Referatele A. S. U.R.S.S., anul . 1946, voi. LI, Nr. 2, pag. 153). Precum vedem, Dubinin îşi expune lucrarea astfel încât din punct de vedere al formei ea poate să pară unor persoane chiar ştiinţifică. Nu degeaba această lucrare a figurat ca una din principalele lucrări la alegerea lui Dubinin ca membru corespondent al Academiei de Ştiinţe U.R.S.S. Dar dacă expunem această lucrare mai simplu, desbrăcând-o de formularea frazeologică antiştiinţifică şi înlocuind jargonul morganist prin cuvinte ruseşti obişnuite, se clarifică următoarele: In urma activităţii de mulţi ani, Dubinin a îmbogăţit ştiinţa prin „descoperirea" că în populaţia Drosophilel oraşului Voronej şi a împrejurărilor lui, a avut loc în timp de război, mărirea procentajului de Drosophile cu unele deosebiri cromosomice şi‘descreşterea numărului altora, cu alte deosebiri cromosomice (în jargonul morganist, aceasta înseamnă „concentrarea inversiunii" II-2). Dubinin nu se mărgineşte la descoperirile atât de „preţioase" pentru teorie şi practică, făcute de dânsul în timp de război; el îşi pune probleme şi pentru perioada de restabilire scriind: „Va fi poate interesant să studiem în decursul anilor viitori, restabilirea structurii cariotipice a populaţiilor oraşului îp legătură cu refacerea condiţiunilor normale ale vieţii. (Referate A. S. U.R.S.S., anul 1946, voi. LI, Nr. 2, pag. 153). Aceasta e „contribuţia" la ştiinţa şi practica dinainte de război şi în pe rioada războiului, tipică pentru morgan'şti şi acestea sunt perspectivele „ştiinţei" morganiste pentru perioada de refacere î 7. TEORIA MICIURIANA ESTE BAZA BIOLOGIEI ŞTIINŢIFICE Opus mendelo-morganismului, cu afirmaţia Iui a imposibilitălii de a cunoaşte cauzele variabilităţii naturii organismelor cu negarea posibilităţii unei modificări, dirijate, a plantelor şi animalelor, deviza lui I. V. Miciurin este: „Nu putem aştepta milă dela natură; problema noastră e de a le lua singuri”. Pe baza lucrărilor sale, I. V. Miciurin a ajuns la următoarea concluzie de importanţă capitală: „Prin intervenţia omului se poate constrânge orice formă animală sau vegetală să se schimbe mai repede şi în sensul dorit de om. Pentru om se deschide un câmp vast de activitate foarte fecundă". (I. V. Mxiurin, Opere, voi. IV, pag. 72). Teoria miciuriană combate categoric teza fundamentală a mendelo-morganismului, teza independenţei absolute a proprietăţilor ereditare de condiţiunile vieţii plantelor şi animalelor. Teoria lui Miciurin nu recunoaşte 48 ACADEMICIAN I. D. LASENCO existenta tn organism a unei substanţe ereditare deosebită de corpul organismului. Modiiicarea eredităţii organismului sau a unei porţiuni din corp, e.sle totdeauna rezultatul modificării a însăşi corpului viu. Modificarea corpului viu are loc, datorită deviaţiei dela tipul normal de asimilaţie şi desasimilaţie, datorită modificării, deviaţiei dela normal a tipului de metabolism. Cu toate că modificarea organismelor sau a organelor şi proprietăţilor lor diferite, nu se transmite totdeauna sau în întregime urmaşilor, eboşele modificate ale nouilor organisme ce se nasc, se obţin totdeauna numai în urma modificării corpului organismului părintesc, în urma acţiunii directe sau indirecte a condiţiuniior vieţii asupra desvoitării organismului sau ale diverselor lui părţi, inclusiv a eboşelor sexuale sau vegetative. Modif.carea eredităţii, dobândirea de noi proprietăţi, intensificarea şi acumularea lor într’o serie de generaţii succesive e totdeauna determinată de condiţiuni.e vieţii organismului. Ereditatea variază şi se compl'că pe cana acumulării de noi caractere şi proprietăţi dobândite de organisme într’o serie de generaţii. Organismul şi condiţiunile necesare pentru viaţa lui reprezintă o unitate. Diversele corpuri vii necesită pentru desvoltarea lor diverse condiţiuni ale mediului extern. Cercetând particularităţile acestor condiţiuni, aflăm particularităţile calitative ale naturii organismelor, particularităţile calitative ale eredităţii. Frcdi-tatea este proprietatea corpului viu de a cere anumite condiţiuni pentru viaţa şi desvoltarea lui şi a reacţiona într’un anumit mod la unele condiţiuni sau altele. Cunoaşterea cerinţelor naturale şi a raportului între organism şi condiţiunile mediului extern, permite să dirijăm viaţa şi desvoltarea acestui organism. Dirijarea condiţiuniior vieţii şi a desvoitării plantelor şi anima.elor permite să cunoaştem din ce în ce mai profund natura lor, stabilind prin aceasta, mijloacele de modificare a ei în direcţia necesară omului. Pe baza cunoaşterii mijloacelor de conducere a desvoitării putem modifica după dor'nţă ereditatea organismelor. Orice corp viu se construieşte din condiţiunile mediului extern în felul său, conform eredităţii sale. De aceea, înfr’unul şi acelaş mediu trăiesc şi se desvoltă diverse organisme. De regulă, orice generaţie dată de plante sau animale se desvoltă ca şi predecesorii sai, în special cei mai apropiaţi. Reproducerea organismelor având drept rezultat naşterea unor organisme asemănătoare cu părinţii, este o trăsătură caracteristică a oricărui corp viu. In cazuri când, organismul găseşte în mediul înconjurător condiţiunile corespunzătoare eredităţii sale, desvoltarea lui se petrece la fel ca în generaţiile precedente. Când însă organismele nu-şi găsesc condiţiunile «necesare pentru ele şi se adaptează forţat condiţiuniior mediului extern, care într’o măsură sau alta, nu corespund naturii lor, se obţin organisme, sau porţiuni izolate ale corpului lor, mai mult sau mai puţin deosebite de generaţia precedentă. Dacă porţiunea modificată a corpului constitue punctul de plecare pentru generaţia nouă, aceasta din urmă se va deosebi prin cerinţele şi natura ei într’un grad sau altul de generaţiile precedente. Cauza modificării naturii corpului viu este modificarea tipului de asimilaţie, a tipului de metabolism. De exemplu procesul de iarovizare a grânelor de primăvară nu cere pentru realizarea lui condiţiuni termice scăzute, larovizarea grânelor de primăvară are loc în mod normal la temperaturi caracteristice pentru anotimpul de primăvară sau vară în condiţiuni de teren. Dar dacă iarovizăm grâne e de pr'măvară în condiţiuni termice scăzute, plantele de primăvară pot fi transformate peste două trei generaţii în plante de toamnă. Grâul de toamnă încă, nu poate fi iarovizat fără temperatură scăzută. Acest exemplu concret, arată pe ce cale se crează la generaţia de plante date, o nouă necesitate de con-diţiuiîi termice scăzute pentru iarovizare. Celulele sexuale şi orice alte celule, ce servesc pentru reproducerea organismelor, se obţin în urma desvoitării întregului organism, pe calea transformării, pe calea metabolismului. Calea evoluţiei prin care a trecut organismul pare a fi acumulată în celulele iniţiale pentru generaţia nouă. i De aceia se poate spune: In măsura în care în generaţia nouă (să zicem de plante) se conslruieş*e corpul aee’ui organism, în aceiaşi măsură se desvoltă toate proprietăţile lui, inclusiv ereditatea. In unul şi acelaş organism, desvoltarea diverselor ce’ule, a diverselor elemente ce'u'are, desvoltarea diferiteolr procese, cere diverse condiţiuni ale mediului extern. | 1 DESPRE ŞTIINŢA BIOLOGIEI 49 In afară de aceasta, aceste condiţiuni se asimilează în mod diferit. E necesar să subliniem că în cazul dat, prin extern se înţelege ceeace se asimilează, tar prin intern ceeace asimilează. Viaţa organismului trece printr’un număr infinit de procese şi transformări regulate. Hrana ce pătrunde în organism din mediul extern, printr’un lanţ de diverse transformări; se asimilează cu corpul viu, trecând din mediul extern în cel intern. Acest mediu extern, fiind viu, intrând în metabolism cu substanţele altor celule şi particole ale corpului, se hrăneşt1., devenind astfel extern în raport cu ele. In desvoltarea organismelor vegetale, se observă două feluri de modificări calitative. 1. Modificări, ce sunt în legătură cu procesul realizării ciclului individual de desvoltare, când cerinţele naturale, adică ereditatea, sunt normal satisfăcute normai de către condiţiunile corespunzătoare ale mediului extern. Drept rezultat, se obţine un corp de aceiaşi rasă, ereditate, ca şi generaţiile precedente. 2. Modificările naturii, adică modificările eredităţii. Aceste modificări, sunt dease-menea rezultatul desvoltării individuale, dar deviate dela mersul normal, obişnuit Modificarea eredităţii este de obiceiu rezultatul desvoltării organismului în con-diţfunile mediului extern, condiţuni cari într’o măsură sau alta, nu corespund cerinţelor naturale ale formei organice date. Modificările condiţiunilor vieţii, constrâng să se schimbe însăşi tipul desvoltării organismelor vegetale. Tipul de desvoltare modificat este prin urmare cauza primordială a modificării eredităţii. Toate organismele care nu se pot modifica corespunzător cu condiţiunile modificate ale veţii, nu supravieţuiesc, nu lasă urmaşi. Organismele şi deci natura lor se crează numai în procesul lor de evo- luţie. Bineînţeles şi în afară de evoluţie, corpul viu poate deasemenea să se modifice (arsură, fractura articulaţiunilor, ruperea rădăcinilor, etc.), dar aceste modificări nu vor fi caracteristice, necesare, pentru procesul vital. Numeroase fapt», arată, că modificarea diverselor porţiuni ale corpului organismului vegetal sau animal, nu se fixează la fel de frecvent şi în egală măsură de către celulele sexuale. Aceasta se explică prin faptul că, procesul desvoltării fiecărui organ, a fiecărei particole din corpul viu, cere condiţiuni relativ bine determinate ale mediului extern. Aceste condiţiuni sunt alese din mediul înconjurător prin evoluţia fiecărui organ şi a elementelor anatomice mai simple. De aceea, dacă o porţiune sau alta a organismului vegetal, asimilează în mod forţat condiţiuni relativ ne obişnuite pentru ea şi se modifică datorită acestui fapt, deosebindu-se de porţiunile analoage ale corpului generaţiei precedente, atunci substanţele care merg dela ea la celulele vecine, pot să nu fie asimilate acestea din urmă, să nu intre în lanţul ulterior al proceselor corespunzătoare. Totuşi legătura dintre porţiunea modificată a corpului organismului vegetal şi celelalte porţiuni ale corpului va avea loc altfel, porţiunea respectivă n’ar putea exista, dar această legătură poate fi incomplect reciprocă. Porţiunea modificată a corpului va primi o substanţă Hrănitoare sau alta dela porţiunile vecine, iar substanţele proprii, specifice, nu vor putea fi cedate, de oarece porţiunile vecine nu Ie vor asimila. De aci, se poate înţelege fenomenul observat frecvent când uneori organele, caracterele sau proprietăţile modificate ale organismului, nu se pot pune în evidenţă la descendenţi. Dar însăşi aceste porţiuni modificate ale corpului organismului părintesc, posedă totdeauna în acest caz o ereditate modificată. Practica horticolă şi a floriculturii, cunoaşte de mult aceste fapte. Ramura sau mugurele modificat al unui pom fructifer sau ochiul (mugurele) tuberculul' de cartof, nu pot influenţa de regulă modificarea. eredităţii descendenţilor pomului sau tuberculul dat, care nu-şi ia începutul direct din porţiunile modificate ale organismului părintesc. Dar, dacă din această porţiune modificată se ia un butaş şi se creşte separat ca pantă independentă, aceasta din urmă, va poseda de regulă o ereditate modificată, aceia care a fost proprie porţiunii modificate ale corpului pă- rintesc. ~ Gradul de transmitere ereditară a modificărilor va depinde de gradul introducerii substanţelor porţiunii modificate a corpului în lanţul comun al procesului, ce duce la formarea celulelor reproducătoare sexuale sau vegetative. Cunoscând căile de formare ale eredităţii organismului, o putem modifica după dorinţă, pe calea STtTBIl 5° ACADEMICIAN I. D. LASENCO de creare a anumitor condiţiuni într’un anumit moment al desvoltăriil organismului. Soiurile bune de plante, precum si rasele bune de animale s‘au croat şi se creiază totdeauna în practică în condlţiunjle unei agrotehnici bune, a unei zootehnici bune. Când agrotehnica este slabă, nu numai că nu se pot crea soiuri bune din cele rele, dar în multe cazuri, chiar soiurile cultivate bune devin peste catcva generaţii proaste. Regula esenţială a practicei selecţiei seminţelor spune ca pe porţiunea rezervată plantelor, oprită pentru seminţe plantele trebuesc cultivate cât mai bine. Pentru aceasta, trebue să se creeze pe calea agrotehnicei, cond ţiuni bune, corespunzătoare optimului cerinţei r ereditare ale plantelor respective. Dintre plantele bine cultivate;' pentru seminţe trebuesc alese exemplarele cele mai bune. Pe această cale, în practică se perfecţionează soiurile de plante. In cazul unei cultivări proaste (adică în cazul aplicării unei agrotehnici proaste) nici o s^l cţie pentru seminţe a celor mai bune plante nu va da rezultatele necesare. lntr’o astfel de creştere, toate seminţele vor fl proaste iar cele mai bun* dintre ele vor fi totuşi proaste. Teoria cromosomică a eredtăţii susţine că hibrizii se pot obţine numai pe cale sexuală. Ea neagă posibilitatea obţinerii hibrizilor vegetativi, tot aşa precura nu recunoaşte nici inf.uenţa specifică a condiţiunilor vieţii asupra naturii plantelor. 1. V. Miciurin, nu numai că recunoştea posibilitatea existenţei hibrizilor vegetativi, dar a elaborat şi metoda mentorului. Această metodă constă în faptul că, pe calea altoirii butaşilor a ramurilor unor pomi fructiferi de .soiu vechi, în coroana soiului tânăr, proprietăţile care lipsesc soiului tânăr sunt căpătate de e\ transmise din ramurile altoite ale soiului vechi. De aceea, meteda dată a fost denum'tă de Miciurin metoda mentorului a educatorului. In calitate de mentor se utilizează de asemenea şi portaltoiul. Pe aceeastă cale Miciurin a produs sau a perfecţionat o serie de noul soiuri alese. I. V. Miciurin şi miciurienii au găsit mijloace pentru obţinerea în masă a hibrizilor vegetativi. Hibrizii vegetativi reprezintă o dovadă convingătoare a veracităţii felului lui Miciurin de a înţelege ereditatea. Totodată, ei reprezintă o piedică de neînlăturat pentru teoria mendelisto-morganiştilor. In caz de altoire, organismele care n’au ajuns încă în stadiul de maturitate, care n’au trecut încă prin ciclul complect al desvoltării îşi vor mod fica totdeauna desvoltarea în comparaţie cu cele neal’oite. Prin concreşterea plan'eor în urma altoirii se obţine un organism de varietate heterogenă şi anume cea a altoiului şi portal oiului. Cu'egând seminţele dela altoi sau portaltoi şi reînsămânţându-le, se poate obţine o generaţie de plante ale cărei unii reprezentanţi vor poseda proprietăţile nu numai ale soiului din fructele căruia s’au ales seminţele, dar şi ale altuia, care a fost unit cu primul pe calea altoirii, E cert, că, între nucleele celulare ale altoiului, şi po-taltciului n’au putut si aibă oc un schimb de cromosomi şi totuşi caractere'e ereditare s’au transmis dela altoi la portaltoi şi viceversa. Prin urmare substanţele plastice produse de altoi şl portaltoi posedă caractere rasia e ca şi cromosomii, ca şi orice particolă a corpului viu şi le este proprie o anumită ereditate. Orice caracter poate fi transmis dela a rasă la a ta prin altoire, ca şi pe cale sexuală. Un vast material real referitor la transmiterea vegetativă a diverselor caractere de cartofi, pătlăgele roşii şi o serie de alte plante duce la deducţia că hibrizi vegetativi nu diferă în principiu de hibrizii sexuali. Reprezentanţii geneticei mendelo-morganiste nu numai că nu pot obţine după dorinţă modificări ereditare, dar tăgăduesc în mod categoric posibilitatea modificării eredităţii (corespunzător) acţiunii condiţiunilor mediului. Pornind dela principiile teoriei miciuriene, se poate schimba ereditatea în deplină concordanţă cu efectul acţiunii condiţiunilor vieţi}. Vom indica în această ordine de idei cel puţin experienţele de transformare ale soiurilor de grâu de primăvară în soiuri de toamnă şi a celor de toamne în soiuri toamne şi mai pronunţate, de exemplu în regiunile Siberiei, cu ierni aspre. Aceste experienţe nu prezintă numai Interes teoretic dar şi un mare Interes practic pentru obţinerea unor soiuri rezistente la frigul Iernii. Am obţinut deja o serie de soiuri de grâu de toamnă, din cele de primăvară, care prin rezistenţa lor la frig, nu cedează (unele chiar întrec) soiurile celor mal rezistente la frig, cunoscute în practici. DESPRK ŞTIINŢA BIOLOGIEI 5* Multe experienţe arată, că prin anularea unei însuşiri vechi stabile a eredităţii, nu se ob|ine d'ntr’odată o ereditate nouă, fixată. In majoritatea cazurilor se obţine organisme cu o natură plastică, denumită de Miciurin „zdruncinată1'. Organisme vegetale cu natură „zdruncinata” sunt organisme la care s’a anulat conservatismul, s'a slăbit electivitatea în ceiace priveşte co/idiţiunile mediului extern. La astfel de plante în locul eredităţii conservative se păstrează saa apare din nou numai tendinţa de a da oarecare preferinţa unor condiţiuni ţaţă de altele. Natura organismului vegetal poate fi zdruncinată: 1. Pe calea altoirii, adică concreşterii ţesuturilor diverselor varietăţi de plante; 2. pe calea acţiunii cu aj'utorul condiţiunilor mediului extern în anumite momente ale desfăşurării unor procese sau altora ale desvoltării oragnismului ; 3. pe calea încruc'şării, în special a formelor, ce se deosebesc radical prin locul lor de trai sau prin origină. Importanţei practice a organismelor vegetale cu ereditatea zdrunc’nată, i-an acordat multă atenţie cei mai buni biologi, în primul rând şi în special !. V. Miciurin. Formele vegeţale plastice, cu ereditate nestabilă, obţinute pe o ca'e sau alta, trebuesc crescute ulterior din generaţie în generaţie, în condiţiuni a căror necesitate trebueşte desvoltată şi fixată la organismele date şi la care tindem 'ca aceste organisme să se adapteze. La majoritatea formelor vegetale şi animale, generaţiile noi se desvoltă nu-ma! după fecundaţie, contopirea celulelor sexuale femeeşti şl mascule. Importanţa biologică a procesului de fecundaţie constă în faptul că, în felul acesta se obţin organisme cu ereditate dublă: maternă şi paternă. Ereditatea dublă determină o mai mare vitalitate a organismelor şi o mai mare amplitudine a adaptării lor Ia condiţiile variabile ale v:tţiL Utilitatea- îmbogăţirii eredităţii, determină necesitatea biologică a încrucişării formelor, care diferă măcar întrucâtva între ele. Reînnoirea, intensificarea vitalităţii formelor vegetale, se poate face şi pe cale vegetativă, asexuată. Ea se reali* zează pe calea asimillţiei de către corpul viu a condiţiunilor neobişnuite, noi pentrtt el, ale mediului extern. In condiţiuni experimentale, în procesul hibridării vegetative, în experienţele pentru obţinerea formelor de primăvară din cele de toamnă sau a formelor de toamnă din cele de primăvară, şi într’o serie de alte cazuri â zdruncinării naturii organismelor, se poate observa reînnoirea, intensiiicarea vitalităţii lor. • “ Dirlj'ând condiţiunile mediului extern, condiţiunile vieţii organismelor vegetale, putem modifica după dorinţă, putem creia soiuri cu ereditatea care ne convine. Ereditatea este efectul concentrării acţiunilor mediului extern, asimilate de către organisme într’o serie de generaţii precedente, i Cu ajutorul unei hibridări pricepute prin unirea varietăţilor pe cale sexuali, se poate dintr’o dată întruni într’un organism, ceiace s’a asimilat şi s’a fixat în multe generaţii, la varietăţile luate pentru încrucişare. Dar, conform teoriei lid Miciurin, nicio hibridare nu va da rezultate pozitive, dacă nu se vor crea condiţiuni, ce favorizează desvoltarea acelor pronrietăţi ale căror moştenire se urmăreşte să se obţină la soiul creiat sau ameliorat. Am expus teoria miciurlană doar în linii generale. Aci e important să subliniem doar neces'tatea absolută pentru biologii sovittid de a studia cât mai pro- fund această teorie. Pentru colaboratorii ştiinţifici ai diverselor branşe bioiolgice, cea mai bună cale a însuşirii adevăratelor baze reale ale teoriei miciuriene, este calea studiului, calea recitirii repetate a lucrărilor lui Miciurin, a analizei lucrărilor lui din punct de vedere al rezolvării problemelor de Importanţă practică. Agricultura socialistă cere o teorie biologică desvoltată, profundă, care ar ajuta perfecţionarea rapidă şi justă a mijloacelor agronomice de modificare a plantelor şi de obţinerea dela ele a unor recolte abundente şi stabile. Ea cere o teorie biologică profundă, care ar. fi ajutat pe lucrătorii agricoli să scoată în termeni cât mal scurţi forme necesare, de plante foarte productive, demne de fecunditatea deosebită a soiului, creată de colhoznici pe ogoarele lor. Unitatea între teorie şi practică este drumul sigur fundamental ai ştiinţei sovietice. Teoria miciurlană reprezintă tocmai o astfel de teorie, care întrucH- 5* ACADEMICIAN I. D. LA3ENCO pează In ştiinţa biologică această unitate sub forma cea mai bună. In discursurile me.e, am oat in repetate rânduri exemple da aplicare fecundă a teoriei lui M'.ciurin fiem.ru rezolvarea problemelor de importanţa practică în diverse branşe litotenmce. n cazul de laţa, uni voi permite sa mă opresc puţin doar asupra câtorva probleme de zootennie. Animalele ca şi formele vegetale se formau şi se formează în strânsă legătură cu condiţiunile vieţii lor, cu condiţiunile mediului extern. baza creşterii productivităţii animalelor domestice, a penecţionarii raselor existente şi a eroer.i lormeior noi sunt nutreţul şi condiţiunile de întreţinere. A-ceas.a este deosebit ae important pentru creşterea eficacităţii în obţinerea de metişi. Pentru diverse scopuri, în duerue conaiţiuni de întreţinere, oamenii scoteau şi scot divei se rase oe animale domestice. De aceea, lieoare rasă cere anumite conoijiuni aie vieţii, condaţiuni care au luat parte la formarea ei. Cu cât nepotrivirile intre proprietăţile b.ologice ale rasei şi condiţiunile vieţii în care ti aiesc aniina.e.e vor li mai numeroase, cu atat rasa respectiva de animale va fi rnai puţin rentabilă din punct de vedere economic. De exemplu, rasele de vite care daiu o cantitate mică de lapte, deşi hrănite pe păşuni aLse, bogate, cu nutreţ suculent concentrat, vor da un randament economic mai mic decât rasele ce .dau mai mult lapte. In aceste cazuri, prima rasă, va rămâne mud în urmă, din punct de vedere economic, faţă de condiţiu-nilo ce i se pun la dispoziţie. O astfel de rasă trebue mult perfecţionată pe calea metizârii pentru a fi adecvate condiţiunilor de nutriţie şi întreţinere. Din contră, vitele de rasa ce dau o cantitate mare de lapte nimerind în condiţiunile unei nutriţii şi întreţineri proaste, nu numai că nu vor da o producţie corespunzătoare rasei lor dar vor supravieţui prost, in asemenea condiţiuni e necesar ca condiţiu-nile de nutriţie şi întreţinere să fie adecvate rasei. Bazându-se pe planul de stat al obţinerii unei producţii de animale superioare, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, ştiinţa şi practica noastră zootehnică trebue să-şi organizeze întreaga activitate conform principiului: după condiţiuni e de nutr.ţie, întreţinere şi climă să se aleagă şi să se perfecţioneze rasele şi totodată să se creeze corespunzător raselor, condiţiuni de nutriţie şi întreţinere. A.egerea şl selecţia animalelor de rasă ce corespund cel mai bine scopului propus precum şi ameliorarea concomitentă a condiţiunilor de nutriţie, întreţinere şi îngrijire, ce favorizează desvoltarea animalelor în direcţia necesară, este calea fundamentală a perfecţionării necontenite a raselor Metisarea este un mijloc radical şi rapid al modificării rasei — a descendenţilor animalelor respective. Prin metisare o încrucişare a două rase, are loc o unire a două rase luate pentru încrucişare, produse întro perioadă lungă de timp de către oameni, pe calea creerii diverselor condiţiuni de viaţă ale animalelor. Dar natura (ereditatea) metişilor în special a primei generaţii, este de obiceiu puţin stabilă, uşor influen-ţabila de acţiunea condiţiunilor vieţii, nutriţiei şi întreţinerii. De aceea în metisare este îndeosebi de important respectarea regulei, să se aleagă pentru rasa respectivă locală o altă rasă, care o ameilorează, conform condi iunilor de nutriţie, întreţinere şi climă. Totodată, în metizare pentnu desvoltarea caracterelor şl proprietăţilor ce urmărim să le dăm rasei locale este necesar să se asigure condiţiunile de nutriţie şi întreţinere, corespunzătoare desvol-tării nouilor proprietăţi rasiale de ameliorare: altfel, calităţile nu pot fi dobândite de rasa locală ce se ameliorează, iar o parte din calităţile bune ale rasei locale se pot chiar pierde. Am dat un exemplu de aplicare a bazelor generale ale teoriei miciuriene în zootehnie, numai pentru a se arăta, că genetica sovietică miciuriană. care desvălue legăle generale ale desvoltării corpurilor vil pentru rezolvarea problemelor de importanţă practică este aplicabilă şi în zootehnie. Asimilarea teoriei tui Miciurin trebue să însemne totodată desvoltarea şi aprofundarea ei, desvoltarea biologiei ştiinţifice. Numai astfel se va ajunge la lărgirea cadrtlor de biologi miciurieni, lărgire atât de necesară pentru realizarea unui ajutor ştiinţific din ce în ce mal mare pentru colhozuri şi sovhozuri pentru-rezolvarea problemelor puse de Partid şi Guvern. DESPRE ŞTOTNŢA BIOLOGIEI 53 Jă. TEORIA LUI MICIURIN PENTRU CADRELE TINERILOR BIOLOGI SOVIETICI Din păcate, în Instituţiile noastre ştiinţifice pred-irea teoriei micluriene nu este până acum organizată. Vina o purtăm noi, nrciurimeiiii. Nu vom greşi spunând că v:na acestui fapt o poartă deasemenea Ministerul Agriculturii şi Ministerul învăţământului Superior. Până acum, în majoritatea instituţiilor noastre ştiin-fice, la catedre'e de Genetică şi Selecţie şi în multe cazuri la catedrele de Dar-wir.ism, se predă mendelo-morganismul, iar teoria micluriană, orientarea miciu-riană în ştiinţă, făurită de partidul bolşevic, de realitatea sovietică se găseşte pe al doilea plan în Universităţi. Acelaşi lucru se poate spune şi de pregătirea tinerilor oameni de ştiinţă. Pentru ilustrare ne vom referi la următoarele. In artico'ul „Despre tezele de doctorat şi răspunderea oponenţilor" publicat în revista „Analele şcoalei superioare" Nr. 4, pe anul 1945, academicianul P. M. Jucovschi, preşedintele comisiei Biologice de experţi, de pe lângă Comisia Superioară de diplom*, scria: „O situaţie acută s’a creat în ceeace priveşte tezele de doctorat din domeniul geneticei. Tezele de doctorat din domeniul geneticei sunt Ia noi extrem de rare, chiar unice. Aceasta se expl:că datorită raporturilor încordate care au caracter de ostilitate între adepţii teoriei cromosomice şi adversarii acesteia din urmă. Ca să spun adevărul, primii se cam tem de cei din urmă, care sunt foarte agresivi în polemica lor. Ar fi trebuit să se pună capăt acestei situaţii. Nici partidul nici guvernul nu interzic teoria cromosomică a eredităţii care se predă li bei la catedrele instituţiilor ştiinţifice superioare. Polemica nu are decât să continue" (pag. 30). In primul rând observăm, că prin declaraţia d-sale, P, M. Jucovschi confirmă, că teoria cromosomică a eredităţii se predă liber la catedrele instituţiilor superioare. D. Jucovschi a făcut o constatare justă, dar dânsul tinde către ceva mai mult, doreşte o înflorire şi mai mare a mendelo-morganisnului în instituţiile ştiinţifice superioare. Dânsul doreşte, ca şi noi să avem cât mai mulţi candidaţi şi doctori în ştiinţă mendelo-morganiştilor, care să înrădăcineze pe scară şi mal intensă mendelo-morganismul în şcol'le superioare. Acestui scop, i se consacră de fapt cea mai mare parte din articolul academicianului Jucovschi, ce reflectă atitudinea lui generală, ca preşedinte al comisiei biologice. De aceea, nu este de mirare că, tezele din domeniul geneticei, în care doctorandul a întreprins o încercare cât de timidă de a desvolta vreuna din principiile geneticei lui Mi-ciurin, erau boicotate în fel şi chip de către comisia de experţi. Tezele morga-niştilor însă, pe care îi protejează P. M. Jucovschi, apărau şi se admiteau destut de frecvent în tot cazul mai frecvent decât o cereau interesele ştiinţei juste. Adevărat, că, tezele morganiste după orientarea lor, apăreau mai rar decât ar fi dorit-o academicianul P. M. Jucovschi. Dar faptul îşi are explicaţia. In ultimii ani, sub influenţa criticei miciuriene a morganismului, tinerii oameni de ştiinţă, •competenţi în problemele filosofice, au înţeles că tezele morgansmului sunt complect străine concepţiei despre viaţă a omului sovietic. In sceastâ lumină atitudinea academicianului P. M. Jucovschi, care îndeamnă pe tinerii biologi să nu dea importanţă criticei morganismului de către miciurieni, şi să continue desvoi-tarea morganismului nu este prea frumoasă. Biologii sovietici procedează just, când neavând încredere în concepţiile morganismului refuză să asculte scolastica teoriei cromosomice. Ei vor câştiga totdeauna şi în toate, dacă se vor gândi mai mult şi mai des la cuvintele lui fdiciurin referitoare la această scolastică. I. V. Micfurfn a fost de părere că mendel'smul „ e în contradicţie cu adevărul firesc din natură în faţa căruia nu rezistă nici o ţesâluîă artificială de fenomene înţelese greşit. Ar fi de dorit — scria Miciurin *— ca observatorul care cugetă în mod obiectiv să se oprească în faţa concluziei mele şi să controleze personal veracitatea prezentelor deducţii, ele sun.t baza pe care o iăsăm drept moştenire natura'iştiior din secolele şi mileniile viitoare". (I. V. Miciurin, Opere, -voi. III, pag. 308-309). 94 I ACADEMICIAN I. D. LASENCO 0. PENTRU O BIOLOGIE ŞTIINŢIFICA CREATOARE I. V. Miciurin a pus bazele ştiinţei de dirijare a naturii plantelor. Aceste baze au schimbat însăşi metoda de cugetare în rezolvarea problemelor biologice. Dirijarea practică a desvoltării animalelor şi plantelor pe care le cultivăm presupune cunoaşterea legăturilor cauzale. Pentru ca ştiinţa biologică să lie in măsura să ajute din ce în ce mai mult colhozurile şi sovhozurile pentru a cbţlne recolte bogate, rase de vaci ce dau cantităţi mai mari de lapte etc. ea trebue să priceapă comp.exele interacţiunii biologice, legile vieţii şi ale desvoltării plantelor şi animalelor. Rezolvarea ştiinţifică a problemelor practice este calea cea mai sigură pentru cunoaşterea aprofundată a leg.lor desvoltării naturii vii. biologia s'a ocupat foarte puţ.n de studiul corelaţiilor a legăturilor istorice naturale, bazate pe anumite legi, legaturi care există între diversele corpuri, diversele fenomene, între pcrţ le corpurilor izolate şi verigile fenomenelor izolate. Totuşi, tocmai aceste legaiurl, core.aţii, interacţiuni bazate pe legi ne permit să cunoaştem procesul desvoltării, natura intimă a fenomenelor biologxe. Dai în studiul naturii vii desprins de practică se pierde dementul ştiinţific al ceiietă':! legăturilor biologice. In cercetările lor, miciurienii pornesc dela teoria darwimstâ a desvoltării. Dar •ingtiră, teoria lui Darwin este absolut insuficientă pentru «ezolvarea prcblemelor pract.ce ale agriculturii socialiste. De aceea, la baza agrcbiologiei moderne sovietice se auă darwinismul transformat în lumina teoriei lui Miciurin-Wilhams în-tr’un darw nism sovietic creator. In urma desvoltării orientării ştiinţei noastre Bgrobiolog ce sovietice în spirit miciurian, o serie de probleme ale darwinismulul apar în altă lumină. Darwinismul nu se purifică numai de neajunsuri şi greşeli, i u se ridică numai la o treaptă mai înaltă, dar în mare măsuri, într’o serie de teze, se modifică. Din- ştiinţă, care, mai ales, explicativă a trecutului lumii organice. darwHsmul devine mijloc creat.r, activ pentru cucerirea planificată, practică a naturii vii. Darvinismul nostru teovietic mic:urian este un darvlnism cre'ator, care pune şl rez Ivâ după un Sistem nou, în lumina teoriei lui Miciurin, pr.blern :le teoriei evoluţiei. Nu pot să mă ocup în prezentul referat de numeroasele probleme, care au prezentat şi prezintă o mare importanţă teoretică. Mă voi opri doar puţin asupra uneia din ele, şi anume asupra problemei interacfunilor intraspecifice şi interipect:f!ce în natura vie. ■ Se resimte necesitatea de a se revizui problema formării speciei din punct de vedere al trecerii brusce dela creşterea cantitativă la deosebiri specifice calitative. Trebue să înţelegem că formarea speciei este trecerea dela modificări cantitative la cele calitative în procesul istoric. Un asemenea salt este pregătit prin activitatea vitală proprie a formelor organice, în urma acumulării cantitative a percepţiei acţiunii anumitor condi(iuni a!e vieţii, ceeace este complect accesibil pentru studiu şi conducere. ' Acest mod de a înjeiege formarea speciilor, corespunzător legilor naturale» dă biologilor un mijloc eficace de a conduce însăşi procesul vieţii şi prin urmare formarea speciilor. Sunt de părere că punând astfel problema, suntem îndreptăţiţi a crede că acumularea deosebirilor cantitative prin care diferă de obicei varietăţile în limita speciei, nu duc la formarea unei specii noi din cea veche. Acumulările cantitative ale modificăr'lor, care duc la transformarea prin salturi a vechei forme specifice lntr’una nouă, sunt modificări de alt ordin. Sppoi'le nu sţint ceva abstract, ci sunt noduri (verigi) existente în lanţul general biologic. Natura vie. este un lanţ biologic, ce pare a fi desfăcut în Verigi izola’e specii. De aceea, e preşită "S-erea că specule pm-*I păstrează în nlc'-o per'oadă constanţa preciziei lor specifice cal’tative. A admite o asemenea părere, înseamnă a recunoaşte desroltarea naturii vil, ca evoluţie plată, fără aaltiui DESPRE ŞTIINŢA BIOLOGIEI 55 Aceste păreri ale mele se bazează pe datele experimentale referitoare la transformarea grâului tare fdurum) într’unul moale (vulgare). Menţionez, că ambele aceste specii sunt recunoscute de toţi sistematicienil ea specii bune, incontestabile, independente. Ştim că printre varietăţile de grâu tare, nu există forme pur de toamnă, de aceea tn toate regiunile cu ierni relativ aspre, grâul tare se cultivă numai •a grâu de primăvară şl nu ca grâu de toamnă. Miciurienii au însuşit un bun mijloc de transformare a grâului de primăvară în grâu de toamnă. S’a mai spus că multe varietăţi de grâu de primăvară au fost transformate pe cale experimentală în varietăţi de toamnă. Dar aceasta se referă numai la sp°cia .grâului moale. Procedându-se la transformarea grâului tare în grâu de toamnă, s’a constatat că după o cultură de toamnă de doi-trei-patru ani (necesară pentru transformarea var'e-tăţii de primăvară in cea de toamna) durum se transformă în vulgare, adica o specie se transformă în alta. Forma durum, adică grâu tare cu 28 cromosomi, se transformă în diverse varietăţi de grâu moale cu 42 cromosomi, iar forma de trecere între speci'le durum şi vulgare nu se găsesc. Transformarea unei specii tn alta se face prin salturi. Astfel vedem că formarea unei specii noi este pregătită de activitatea vitală modificată într’o serie de generaţii, în condiţiuni specific noi. In cazul nostru, e necesară acţiunea condiţiunilor de toamnă-iarnă în decursul a două-trel-patru generaţii de grâu tare. In aceste' cazuri, el poate trece prin salturi în grâu moale, fără alte forme de trecere între aceste două specii. Menţionez că, stimulentul pentru aprofundarea teoriei speciei, a problemei interacţ'unilor intraspecifice şi interspecifice a indivizilor, n’a fost şi nici nu este pentru mine o simplă curiozitate ştiinţifică, o simplă plăcere de teoretizare deşartă. La necesitatea de a mă ocupa de aceste probleme teoretice, m’a adus şl mă aduce activitatea pentru rezolvarea unor probleme pur prac'ice. Pentru înţelegerea justă a interacţiunilor intraspec'fice şi interspecifice a indiviz'lor, s’a cerut ■ concepţie clară despre deosebirile calitative ale variaţiei intraspecifice şi inler-specifice a formelor.. In legătură cu aceasta, a devenit posibil să se rezolve pe cale nouă, prd blema de importanţă practică, ca lupta cu buru'enile în aer cultură, alegerea componentelor pentru culturi mixte de p'ante ierboase, plantări rapide şi vaste de păduri în reg'unile de stepă şi multe alte probleme. Iată ce m’a adus la revizur'ea problemei luptei intraspecifice şi interspecl-îice şi a concurenţei, iar după examinarea şi elaborarea profundă a problemei, sub toate aspectele ei, la tăgăduirea luptei intraspecifice şi ajutorului reciproc Intre indivizi în inter'oru! speciei si la recunoaşterea luptei şi concurenţei interspecifice, precum şi a ajutorului reciproc între diverse specii. Cu părere de rău n’am expus decât foarte puţin în presă, fondul teoretic ţi importanţa practică a acestor probleme. Îmi termin referatul. Astfel, tovarăşi, ceeace priveşte bazele teoretice ale Biologiei, biologii sovietici cons'deră că principiile, miciuriene, sunt singurele principii ştiinţifice. Weismaniştii şi adepţii lor. care neagă ereditatea caracterelor dobândite, nu merită să ne ocupăm prea mult de ei. Viitorul aparţine lui M’ciurin. V. I. Lenin şi I. V. Stal'n l-au descoperit pe Miciurin, făcând ca teoria lui 6ă devină bunul poporului sovietic. Prin toată grija lor părintească faţă de activitatea lui. ei au salvat pentru Biologie, importanta teorie a lui Miciurin. Pentru ■■ei, biologi sovietici, nu există problemă mai de onoare, decât desvoltarea creatoare a teoriei lui Miciurin şi introducerea în întreaga noastră activitate a felului lui Aţlciurin de a cerceta natura şi desvoltarea vieţuitoarelor. . Academia noastră trebue să se îngrijească de desvoltarea teoriei Iul Miciurin, asa precum ne învaţă exemplul personal al atitudine! pline de grijă faţă - de activitatea lui 1. M. Miciurin, din partea marilor noştri învăţători — V. I. Lenin şi I. V. Stalin. ‘ CERCETĂRI NOI IN GEOMETRIA DIFERENŢIALA de Profesor C. VRĂNCEANU Se ştie că numim geometrie ştiinţa care se ocupă cu studiul proprietăţilor figurilor, din spaţul în care trăim. Primele rezultate aie acestei ştiinţe se datoresc Caldeenilor şi Egiptenilor. Herodot spune că „Ramses al II-lea (1300 î. Ch.) a distribuit pământul din Egipt în bucăţi dreptunghiulare asupra cărora institui un impozit anual, dar inundaţiile Nilului, acoperind o parte din aceste terenuri, a fost necesară o reducere a impozitelor, pe baza măsurării suprafeţelor inundate, de unde pare să fi luat naştere Geometria, care a tre- cut apoi din Egipt în Grecia” ^ Pytagora născut în 586 în. Ch. face primele descoperiri importante în Geometrie, între care se situiază în primul rând ceiace numim astăzi teorema lui Pytagora şi care spune că fiind dat un triunghiu OAB dreptunghiu în A, atunci 'pătratul distanţei dela O la B este egal cu suma pătratelor distanţelor dela O la A şi A la B. Acest fapt se mai poate exprima spunând că suprafaţa pătratului construit pe OB ca latură, este egală cu suma suprafeţelor pătratelor construite pe OA şi AB. In cele 13 cărţi ale lui Euclid (285 în. Ch.)'Geometria capătă o expunere sistematică căreia secole dearândul nu i s’au mai adus modificări importante. Geometria lui Euclid, sau geometria euclidiană, consitue şi azi baza învăţământului geometric. Ea se bazează pe un număr de noţiuni primitive (punct, dreaptă, plan) şl pe un număr de defniţii şi axiome sau postulate, ce se admit ca adevărate, toate celelalte proprietăţi (teoreme) trebuind să decurgă în mod logic, deci prin demonstraţie, din definiţii şi postulate. In epoca renaşterii, noţiunile primitive, definiţiile şi postulatele, ce stau la baza geometriei euclidiene, au început să devină obiect de cercetare mai amănunţită. Astfel se introduc elementele improprii, puncte şi drepte la infinit şi planul dela infinit al spaţiului, ce. duc la creiarea geometriei proiective (Poncelet, 1822), geometrie în care sunt considerate numai acele proprietăţi ale spaţiului euclidian, ce sunt invariante prin o proiecţie. Sunt lăsate deci la o parte postulatele lui Euclid referitoare la lungimea unui segment, ce uneştş două puncte şi la unghiul a două drepte, aceste noţiuni neavând un caracter invariantiv la o proiecţie. Un alt rezultat important al renaşterii a fost creiarea calculului cercetam noi in GEOMETRIA DIFERENŢIALA 57 algebric şi al analizei infinitesimale şi aplicarea lor de către De-cartes la studiul proprietăţilor geometrice, prin introducerea metodei coordonatelor. Prin această metodă un punct A pe o dreaptă d este determinat de un număr (coordonată), de ex. distanţa a dela acest punct fix O al dreptei ales ca origine, a fiind positiv sau negativ după cum A este la dreapta sau la stânga lui O (sau invers). De asemenea un punct într’un plan 7ţ este determinat de două numere (coordonate), a, b, de ex. distanţele lui A la două drepte fixe perpendiculare. In mod analog un punct A în spaţiu se poate detremina cu ajutorul a trei coordonate, de ex. distanţele la trei plane perpendiculare două câte două, sau distanţele luate paralel cu intersecţiile celor trei plane, dacă ele nu sunt perpendiculare. Dacă notăm cu x1, x2, x*, coordonatele unui punct în spaţiu, un plan în spaţiu este determinat de o ecuaţie liniară în variabilele x1, x *, x8, şi având drept coeficienţi numere date. O dreaptă fiind intersecţia a două plane este determinată deci de două ecuaţii lineare. Dacă avem o ecuaţie în x1, x2, x3 care nu este 1 lineară în x1, x2, x8, atunci ea nu reprezintă un plan, ci o suprafaţă. Schimbarea de plane coordonate are ca rezultat o transformare lineară a coordonatelor x1, x2, x8 în alte coordonate să le zicem y1, y2, y8. Proprietăţile geometrice ale figurilor trebue să fie însă independente de aceste schimbări de plane coordonate, ceeace înseamnă că proprietăţile proiective sunt invariante la transformările lineare de coordonate, transformări ce formează ceiace se chiamă grupul proiectiv al spaţiului. Schimbarea de plane coordonate ortogonale în altele tot ortogonale, are ca rezultat o transformare ortogonală de coordonate şi proprietăţile spaţiului euclidian metric sunt invarianţi ai grupului ortogonal. Un caz particular al grupului proiectiv este grupul afin al spaţiului. Acest grup este caracterizat de faptul că elementele improprii, (puncte şi drepte la infinit) se transformă în elemente improprii. Din aceste consideraţii se vede că introducerea coordonatelor în geometrie, a permis să se privească proprietăţile geometrice dintr’un punct de vedere foarte general, acela de invarianţi al unui grup (Kleiti, 1872) ideie care domină întreaga geometrie modernă. Dar să revenim la geometria lui Euclid. Printre axiomele care stau la baza acestei geometrii, există una care se distinge în mod special, este axioma paralelelor. Ea afirmă că fiind dată o dreaptă d şi un punct P în afara ei, se poate duce prin P o singură dreaptă ce nu întâlneşte pe d. S’a crezut la început^ că această axiomă poate şi ea să fie demonstrată, deci să fie trecută în rândul teoremelor şi mulţi geometri s’au preocupat de această problemă * Se crede că şi Euclid ar fi fost preocupat de această problemă, asta ar explica de ce el nu se foloseşte de axioma paralelelor decât începând abia la pagina 29 a volumului) V al cărţii sale. încercarea de demonstraţie însă prin 5» PROT. O. VRANCEANU absurd, presupunând că prin P se pot duce mai multe paralele la o dreaptă d, l-a condus pe marele geometru rus Nicolai Lobatschevski (1793-1856) nu la o demonstraţie, ci la crearea unei noi geometrii, alta decât cea euclidiană, pe care el o numeşte imaginară în memoriul său, Asupra principiilor geometrice, (1829). Se ştie, că în geometria euclidiană suma unghiurilor unui tri-unghiu este egală cu două unghiuri drepte. Demonstraţia se lace utilizând axiqma paralelelor. Dacă nu se admite această axiomă şi dreapta este considerată ca infinită, se arată că suma unghiurilor dintr’un triunghiu nu poate fi mai mare ca două unghiuri drepte (Saccheri 1733, Legendre). Ea poate fi însă mai mică sau egală. Lobatschevski, profesor de Matematici la Universitatea din Kazan s’a preocupat şi el de teoria paralelelor şi în notele lecţiilor sale (1815-1817) ce se găsesc la Biblioteca Lobatschevskiană a Societăţii lizico matematice din Kazan se găsesc trei încercări de demonstraţie a postulatului paralelelor. In o lucrare din 1823, nepublicată şi descoperită în 1898 în arhivele Universităţii din Kazan el spune însă: „O demonstraţie riguroasă a acestui postulat nu a fost încă descoperită, cele ce au fost date până acum sunt numai explicaţii, dar nu pot fi considerate ca demonstraţii în sensul complect al cuvântului”. Câţiva ani mai târziu, între 1826 şi 1829, Lobatschevski creiază geometria sa şi arată astfel că postulatul paralelelor nu poate fi demonstrat. La rezultate analoage însă mai puţin complecte ca acelea găsite de Lobatschevski în geometria sa, în bare printr’un punct la o dreaptă se pot duce mai multe paralele, a ajuns în acelaş timp (1823—1832) John Bolyai *) (1802—1860). De asemenea marele matematician F. Gauss ajunsese la convingerea încă din 1817 că axioma paralelelor nu poate fi demonstrată. In 1854 Riemann creiază o geometrie în care prin un punct la o dreaptă nu se poate duce nici o paralelă, supunând la o analiză amă-nunţ tă rezultatele luii Lobatschevski şi Bolyai. In această geometrie, dreapta nu mai este infinită şi suma unghiurilor într’un triunghiu este mai mare ca două unghiuri drepte. S’au creat astfel spaţiile sau geo-metriile neeuclidiene, în care postulatul lui Euclid al paralelelor este înlocuit cu un altul, care spune că prin un punct la o dreaptă nu se poate duce nici o paralelă, sau se pot duce mai multe. S’a arătat apoi că geometriile neeuclidiene au ca model sfera (vezi formula 3), şi o altă suprafaţă numită pseudo sferă. In ce priveşte sfera se poate uşor vedea, că dacă acceptăm că dreptele au ca imagini cercurile mari de pe sferă, deci cercurile al căror plan trece prin *) Lobate icvski arată, cecace nu lace Bolyai, că geometria sa nu poate duce la contradicţie, căci formulele obţinute de el se pot reduce prin o transformare da yariabte, li formulele trigonometrici sferice. Descoperirea făcută fn 1823 de Bojyai, când avea 21 ani, este publicată în 1832 ca un apendice la o lucrare a tatălui săo cunoscută sub numele de T^ntamrn. CEKCETABI NOI IN GEOMETRIA DIFERENŢIALA 59 centrul sferei, este clar ca două asemenea cercuri se întâlnesc întotdeauna deci prin un punct P de pe sferă nu se poate duce nici un cerc mare, ce nu întâlneşte alt cerc mare. Sfera constitue astfel un model al unei geometrii neeuclidine, în care prin un punct la o dreaptă nu se poate duce nici o paralelă. Prin aceste cercetări s’a atras atenţia asupra geometriei care se poate face pe o suprafaţă. Deatfel cercetările lui Gauss asupra suprafeţelor, au constituit obiect de inspiraţie pentru Bolyai şi Lobatschev-6ki. Ele l-au condus pe Riemann (Ubel die Hypothesen welche der Geometrie zugrunde liegen, 1854) la o analiză amănunţită a noţiunii de spaţiu, introducând ceiace numim azi spatiile sau geometriile rie-manniene. Definiţia acestor spatii se bazează pe noţiunea de distantă între două puncte infinit vecine ale spaţiului. Formula care def.neşte acestă distantă este o generalizare a formulei dată de teorema lui Pytagora. Dacă presupunem că suntem în un spaţiu cu două dimensiuni şi punctele acestui spaţiu sunt definite de valorile a două variabile (coordonate) reale x1, x2 atunci spaţiul este al lui Riemann, dacă fiind date două puncte apropiate P. (x1 şi x2), a (x1 + dx, x2+dx3) unde dx‘, dx2. sunt creşteri (diferenţiale) ale lui x‘ şi xa atunci pătratul distanţei P. Q. este o formă patratică în diferenţialele dx1, dx2, cu coeficienţi funcţiuni de coordonatele x‘, x2 a lui P, deci aceste funcţiuni sunt aceleaşi când P este fix şi Q variază în vecinătatea lui P. Dacă spaţiul este un plan euclidian şi x1, x2 sunt coordonate, ortogonale în acest plan atunci formula care ne dă PQ este dată de teorema lui Pytagora, altfel spus pătratul d stanţei P Q este egal cu suma pătratelor diferenţialelor dx1, dx-, cum se poate verifica uşor. Deci planul euclidian metric este un caz particular de spaţiu a lui Riemann. Cercetările lui Riemann au creiat ceiace se cheamă Geometrie diferenţia/ă, căci au legat proprietăţile geometrice de consideraţii diferenţiale, deci de proprietăţile geometrice în vecinătatea unui punct. Studiul proprietăţilor unui spaţiu a lui Riemann cu dimensiuni x‘, x2........ xn au dus însă Ia creiarea calculului di- ferenţial absolut (G. Ricci 1892) sau a calculului tensorial, ad'că a studiului invarianţilor fată de o transformare de variabile (coordonate de forma x12 = jl (x‘, x2, xn) unde j1 (x1.., xn) sunt funcţiuni oarecare continue şi derivabile. • Acest lucru nu se prezenta .în mod natural în geometriile euclidiene, căci acolo există un sistem de variabile preferat, coordonatele cartesiene .adică coordonatele fată de un sistem de trei plane şi trecerea dela un sistem la altul se face1 prin transformări lineare. Interesul pe care l-au determinat în lumea matematică spaţiile Iul Riemann a crescut considerabil atunci când teoria relativităţii generală a lui Einstein (1916) a reuşit să afirme că spaţiul fizic este un spaţiu a lui Rîemann cu 4 dimensiuni (cele trei dmensiuni ale spaţiului şl timpul) şl că numai în primă aproximaţie spaţiul fizic este un spaţiu euclidian metric. 6o PROF, G. VRANCEANU Un alt moment important în Geometria dferenţială îl constitue descoperirea paralelismului' de către JLevi-Civita (1917). (Nozione di pa-Tallelismo în una varieta qualunque, Rend circolo Mat. Palermo) Levi-Civita arată că în un spaţiu riemannian, fiind dată o direcţie, prin un punct P şi o curbă prin P putem să transportăm direcţia dealungul curbei prin paralelism (paralelism Levi-Civita) dar dacă curba este închisă, ne întoarcem în P în general cu altă direcţie. Faptul de a ne întoarce întotdeauna cu aceiaşi direcţie este caracteristic spaţiilor lui Euclid în care caz paralelismul lui Levi-Civita coincide cu paralelismul lui Euclid. Dorinţa de a da o explicaţie geometrică nu numai fenomenelor gravitaţionale aşa cum face teoria relativităţii, ci şl fenomenelor electromagnetice, l-a făcut pe H. Weyl (1918) să considere spaţiile cu conexiune afină spaţii în care există un transport paralel, dar în care nu există în general noţiunea de distanţă. ' O concepţie generală a spaţiilor cu conexiune, este apoi realizată de E. Cartan(1923) care consideră spaţiul format din totalitatea spa-ţilor locale asociate vecinătăţii fiecărui punct, conexiunea venind să facă o legătură între aceste spaţii locale. Se obţin astfel spaţiile rie-manniene, dacă spaţiile locale sunt euclidiene metrice şi spaţiile cu conexiune afină sau proiectivă, dacă spaţiile locale sunt afine sau proiective. Studiul spaţiilor cu conexiune a fost urmat şi pe calea directă dată de Weyl de către Veblen (1923), Eisenhart sau pe căi diferite Schouten, Hlavaty, Bartolotti. O problemă importantă ce s’a pus în aceste studii a fost cercetarea proprietăţilor subspaţiilor scufundate în aceste spaţii. Proprietăţile unei sfere sau pseudo-sfere se pot considera ca subspaţii rie-manniene cu două dimensiuni în un spaţiu euclidian cu trei dimensiuni şi ele au condus la geometriile neeuclidiene. O problemă nouă a fost aceia pusă de subsemnatul în 1926 (Les espaces non holonome, C. R. Paris), prin considerarea nu numai de subspaţii definite prin una sau mai multe ecuaţii în termen finiţi, ca în cazul sferei sau pseudo sferei, ci prin ecuaţii cu diferenţiale necomplet integrabile (neolonome). In un spaţiu cu trei dimensiuni1 o asemenea legătură este o ecuaţie lineară şi omogenă în diferenţialele dxl, dx2, dxs a cărei coeficienţi sunt funcţiuni de x1, x2, x3. Considerarea acestor subspaţii se poate pune în legătură cu sistemele neolonome din Mecanică de unde şi numele de spaţii neolonome ce le-am dat acestor spaţii. Ele au găsit aplicare la construirea unei teorii unitare a câmpurilor fizice gravitaţional şi electromagnetic. (Kentano Yano, La theorie unitaire dej ■ champs proposee par M. Vrânceanu, G. R, Paris, 19371. Cercetările de geometrie diferenţială legate de calculul tensorial şi de teoria relativităţii au găsit, un deosebit interes între matematfc- CERCETĂRI NOI IN GEOMETRIA DIFERENŢIALA 6t cienii ruşi şi profesorul B. Kagan a înfiinţat în 1927 la Universitatea din Moscova un Seminar consacrat acestor cercetări. In anul 1933 seminarul a început publicarea unui periodic intitulat: , Tpy.a;bi ceMHHapa no BeKiopuoMy h ieH3opH0My ana.in3y c hk npw-aoseHHflMH k reosieipiia, TexHHKe h $n3HKe. (Lucrările seminarului de Analiză \ectorială şi tdhsorială şi aplicaţii la geometrie, mecanică şi fizică). In această publicaţie ce se găseşte acum la al şaptelea volum s’au publicat memorii de o deosebită valoare atât de către Kagan cât şi de către elevi sau colaboratori ai săi, Roschevsky, Schapiro, Dub-now, Wagner, Gurewitsch, Burstin, Norden, Lopschitz, etc. Problemele ce ei le-au atacat sunt numeroase. Ele merg dela aprofundarea fundamentelor cum sunt cercetările lui Kagan despre spaţiile subproiective, la reconstruire de teorii pe baze moderne, cum sunt lucrările lui Dubnov, care expun teoria congruenţelor de drepte cu ajutorul calculului tensorial, la teorii cu totul originale, cum este dualitatea metrică a lui Kagan. Sunt de asemenea interesante de reţinut generalizările importante făcute de Wagner şi Lopschitz în teoria spaţiilor neolonome. Astfel Wagner (1935) consideră spaţiile neolono-me în care ecuaţiile cu diferenţiale nu sunt lineare ci de gradul al doilea sau de ordin superior. Prin cercetările sale Şcoala de Geometrie diferenţială din Moscova este demnă de marea tradiţie geometrici creiată de Lobat-schevski şi se impune astăzi ca una din cele mai importante şcoli geometrice din lume, astfel că decernarea premiului Stalin, şefului acestei şcoale, Profesorul Kagan, a fost desigur, o recunoaştere a unor merite excepţionale. In anul 1947 Kagan a tipărit ol carte de peste 500 de pagini ce constitue primul volum dintr’un tratat intitulat: Ochobh TeopHH noiiep.xnocTeiî b Ten3opuoM MaoaceHHH. (Fundamentele teoriei suprafeţelor în tratare tensorială) I In această carte este expusă teoria suprafeţelor cu ajutorul calculului tensorial şi a teoriei grupurilor. Al doilea volum va urma în curând şi va cuprinde o parte din cercetările Şcoalei de geometrie a lui Kagan. Acest tratat va constitui desigur cea mai complectă carte ce s’a scris în literatura matematică în acest domeniu al teoriei suprafeţelor (subspaţii cu două dimensiuni). MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEME DIN ŞTIINŢELE NATURII1), (Comunicare după materiale nepublicate) de A. M. KRINIŢKI In desvoltarea materialismului dialectic, ştiinţa naturii ocupă un loc esenţial. Amintim ce importanţă atribue Engels ştiinţei naturii: „Marx şi cu mine am fost singurii care am salvat din filosofia idealistă germană dialectica conştientă, transformând-o în concepţia materialist! a naturii şi istoriei. Dar pentru concepţia dialectică şi totodată materialistă a naturii este nevoe de o familiarizare cu matematica şi ştiinţei# naturale". (K. Marx şi F. Engels. Opere, Voi. XIV, pag. 8). Prezintă un interes deosebit' să se lămurească ce loc a ocupat ştiinţa naturii în formarea concepţiei ştiinţifice despre lume a lui Marx, în ce grad studiul ştiinţelor naturale a fost folosit de Marx în procesul construirii de către el a genialei lui doctrine. Pe de altă parte, este necesar să se stabilească în ce măsură în folosirea concluziilor din ştiinţele naturale, în explicarea, — ca să folosim cuvintele lui Lenin, — a „premizelor filosofice şi a concluziilor ştiinţei naturii”. (V. I. Lenin, Opere, voi. XVII, pag. 269), Marx a învins punctul de vedere limitai al naturaliştilor, deschizând drumuri noi, creând generalizări, care la rândul lor să fi influenţat desvoltarea gândirii natural-ştiinţifice. Dacă, în ceea ce-1 priveşte pe Engels, această chestiune a fost prelucrată într’o măsură însemnată, aceasta nu se poate afirma de loc cu privire la Marx. In comunicarea ce ne propunem ne mărginim numai la punerea acestei probleme, fără a avea pretenţia de a fi studiat-o până la epuizare. Marx, în toată perioada activităţii lui de mulţi ani de cercetări, a arătat totdeauna un interes adânc chestiunilor de ştiinţă a naturii, iar în unele ramuri ale ştiinţelor naturale avea cele mai profunde cunoştinţe, fără a mai vorbi de matematică, în domeniul căreia, după cum se ştie, a făcut chiar descoperiri independente. Toate lucrările lui Marx, în special geniala lui creaţie „Capitalul”, corespondenţa lui cu Engels şi alte persoane, dovedesc că el a urmărit întotdeuna cu atenţie desvoltarea ştiinţei naturii. Asupra faptului că Marx s’a ocupat de ştiinţa naturii cu temeinicia proprie lui, vorbesc în mod elocvent „Caetele” lui de note, din care o parte însemnată conţine extrase şi note în chestiuni de ştiinţă a naturii, nepublicate până astăzi. In elaborarea genialei lui doctrine, Marx s’a folosit cu perseverenţă şi consecvenţă de datele ştiinţei naturii, contemporane lui. El a extirpat concluziile reacţionare ale acelor oameni de ştiinţă pe care burghezia i-a transformat în lucrători plătiţi de ea1', şi a descoperit tendinţele so-.. - ■ ■ • i a ’ • 1) Extras du .Probleme de FilosoDe* (VoprosăfFllosoIil) No. 1 anul 1948. MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN 6TINŢELE NATURII cialiste inconştiente ce se ascundeau în descoperirile şi cuceririle ştiinţei. Marx ştia să cuprindă dintr’o dată, cu privirea lui de vultur, esenţa teoretică a problemelor studiate de el, dar conştiinciozitatea lui ştiinţifică excepţională, autocritica, tendinţa lui către o exactitate ireproşabilă, l-au dus la studierea şi acumularea unui material imens de fapte pentru fundamentarea tezelor lui teoretice. Cele 250 de „Caete de note” ce s’au păstrat din cele mai diferite ramuri de cunoştinţe conţin cea mai bogată comoară de idei. Notele în chestiunile de ştiinţa naturii în cea mai mare parte se află în aceleaşi caete, în care Marx a trecut şi conspectele şi notele cu privire la problemele altor ştiinţe, în special la problemele de economie politică. Excepţie fac numai vastele conspecte naturalo-ştiinţifice ca, da exemplu, conspectul de fiziologie care ocupă trei caete, conspectul nu mai puţin vast de geologie ş. a. m. d. Prin conţinutul lor, notele în chestiunile de ştiinţă a naturii în cea mai mare parte sunt legate cu acele probleme fundamentale care-1 preocupau pe Marx în perioada dată activităţii lui. Astfel, în perioada muncii asupra disertaţiei (1839-1840) acestea erau probleme de filosofie a naturii. In perioada însă a studiilor de mulţi ani ale ui Marx asupra problemelor de doctrină economică, acestea erau chestiuni de ştiinţă concretă a naturii, legate cu economia politică (chestiuni de tehnologie, bazele ştiinţifico-naturale ale agriculturii ş.a.m.d.). In anii 1870-1880 revin chestiunile de ştiinţă a naturii legate cu bazele concepţiei despre' lume. Extragerile în chestiunile de ştiinţă a naturii pot fi în mod condiţional împărţite în următoarele grupe tematice: 1) probleme de teorie generală a ştiinţei naturii (problemele mişcării, legea conservării şi transformării energiei ş.a.m.d.) ; 2) chestiuni de agronomie, de chimie agricolă ; 3) chestiuni de geologie; 4) chestuni de antropologie ; 5) fiziologia şi tematica biologică în legătură cu ea ; 6) chestuni de tehnologie,, inclusiv problemele de mecanică, energetică, ş.a.m.d. In comunicarea'prezentă se* dau în ordine cronologică notele şi observaţiile principale ale lui Marx, legate cu aceste teme. I încă din anii studenţiei Marx a luat deprinderea de a face extrageri din cărţile citite. Insă această obişnuinţă a fost adesea lăsată de o parte, mai ales în anii furtunoşi din ajunul revoluţiei din 1848 şi în anii revoluţiei (cu toate că printre notele de economie s’au păstrat unele care se raportă la anul 1845 ş. a, m, d.) Marx nu conspecta cărţile care îi aparţineau lui personal, pe care făcea toate însemnările posibile — de la sublinieri în text şi pe margini şi până la adnotări deosebite. Din păcate, biblioteca personală a lui Marx" s’a păstrat prost, ca urmare a atitudinii neglijente faţă de ea în arhiva social-democraţiei germane. Multe din cele mai preţioase observaţii, aşa dar, s’au pierdut şi cine ştie dacă vor mai putea fi reconstituite. Dar ele, fără îndoială, prezentau un mare interes, cum o dovedesc unele note de pe cărţile ce s’au păstrat. Astfel, de exemplu, pe exemplarul ce-i aparţinea lui Marx din cartea vestitului obscurantist, fondator al rasismului Gobineau, „Asupra inegalităţii raselor omeneşti”, Marx a făcut următoarea adnotare : „Nu este oare în ultima analiză această superioritate albă numai 64 A. M. KMNIŢKI superstiţie neagră ?” (Aici şi mai departe toate extragerile şi adnotările lui Marx sunt date în traducerea noastră după materialele ce se păstrează la Institutul Marx-Engels-Lenin de pe lângă C. C. al P. C. (b) al U. S. Această observaţie scurtă este mai bogată în conţinut de cât altă critică de circumstanţă şi apreciază în mod meritat aiurările fals-ştiinţifice, rasiste, ale lui Gobineau. Una din cele mai vechi mărturii ale interesului pe care Marx îl purta ştiinţelor naturale, este „Schema filosofiei naturii“ alcătuită de el, care se raportă la anul 1840. Ea a fost introdusă de Marx în şase caete din numărul total de şapte,' care conţineau extrase şi lucrări pregătitoare pentru disertaţia lui de doctor care şi singură arată interesul lui Marx pentru problemele filosofice ale ştiinţei naturii. „Schema filosofiei naturii" prezintă un interes deosebit ca una din primele etape de studiu al lui Hegel de către Marx. Marx a notat în trei redactări diferite ale „Schemei" trasate de el planul de prelucrare a problemelor de filozofie a naturii. O mărturie suplimentară a faptului că Marx trata în mod inden-pendent chestiunile filosofice de ştiinţă a naturii este înalta apreciere pe care Marx o dădea filosofiei lui Epicur, apreciere care se deosebeşte de cea cu privire la Hegel şi care se găseşte în acelaş caet, imediat după „Schema filosofiei naturii”. Abia în anul 1851 Marx se întoarce din nou la studierea aprofundată a problemelor, de ştiinţă >a naturii în legătură cu cercetările lui economice. Alături cu conspectele lucrărilor economice (Ricardo, Malt-hus, Hume, Walles ş. a.) în „Caetele de note” ale lui Marx apar extrase lungi din lucrările celor mai mari chimişti şi agronomi, consacrate problemelor de chimie agricolă. In Iulie 1851 Marx începe studierea lucrării clasice a vestitului chimist Justus Liebig „Chimia organică în aplicarea ei la agricultură şi fiziologie”. (Justus Liebig. „Die organische Chemie in Ihrer Anwendung auf Agrikultur und Physiologie”. 4 Aufl. Braunschweig 1842), din care Marx face lungi extrase. Marx termină conspectarea cărţii lui Liebig în August 1851. In acelaş caet, care conţine a doua parte a conspectării cărţii lui Liebig, Marx a elaborat un conspect al cărţii agronomului englez London „Enciclopedia agriculturii”. (London I. C. „An Encyclopedia of Agriculture” London 1831.) şi al cărţii agrochimistului Johnstone „Lecţii de chimie agronomică şi geologie”). (J. W. Johnstone „Lectures on Agrcultural Chemistry aud Geo-logy”. London 1847). Trebuie presupus că Marx a simţit nevoia de a studia serios bazele ştiinţifico-naturale ale agriculturii şi în primul rând ale cultivării pământului, în legătură cu cercetarea problemei rentei funciare. Marx studiază cu sârguinţă cele mai bune manuale şi studii de agronomie, de chimie agricolă, de geologie ş.a.m.d., dându-şi seama că nu e îndeajuns de familiarizat cu bazele fertilităţii solului nu numai el, dar majoritatea copleşitoare a economşitilor. In ce măsură îl interesa pe el această chestiune se vede din via corespondenţă dintre el şi Engels cu prilejul articolului privitor la ridicarea fertilităţii solului cu ajutorul captării electricităţii atmosferice, publicat în revista londoneză .Economist” în anul 1845. (Vezi scrisorile lui Marx către Engels, Mai 1851 în Opere, voi. XXI, pag, 195-197, 203). Conspectul vast al cărţii lui Liebig cuprinde un cerc de chestiuni MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STINŢELE NATURII de un diapason nu numai agronomic îngust, ci mai larg : aici se află şi problema generală a rotaţiei substanţelor în natură şi problema nu-tririi plantelor, în care Liebig desminte vechea teorie a humusului, în-locuind-o cu teoria lui minerală, care pe lângă azot dă o mare importanţă carbonului şi oxigenului (elementelor ,,organogene“), precum şi fosforului, potasiului, etc. Marx subliniază în mod special următorul exţras din cartea lui Liebig: „In forma lui cea mai simplă, procesul de asimilare şi de creştere din acid carbonic, în urma căreia se degajă tot oxigenul apei şi a acidului carbonic, ca la uleiurile volatile neoxigenate, la cauciuc ş. a. m. d., sau chiar numai o parte din acest oxigen11. Marx extrage deasemenea în întregime argumentarea adusă de Liebig în favc^rea faptului că lumea plantelor lucrează asupra rocelor minerale în mod analogic cu/ influenţa corosivă a aerului, apei şi a schimbărilor de temperatură, că lumea plantelor este un puternic factor corosiv, datorită degajării de acizi din rădăcini, iar după moartea plantelor, datorită degăjării acidului carbonic în procesul de descompunere. In plus, are loc disolvarea şi folosirea de către plante a substanţelor alcaline conţinute în roce. Rezervele acestor âlcaii însă, se termină după o serie de ani şi trebue să vină un moment când, pentru realizarea procesului de coorziune, pământul trebue să rămână fără cultură, înţelenit. In cazul contrar, terenul se secătueşte, cum a fost în Virginia, unde în urma "multor ani de cultură a tutunului fără îngrăşăminte, pământul s’a dovedit cu desăvârşire secătuit. Marx subliniază următoarele cuvinte ale lui Liebig: „Intr’o astfel de stare se află în general tot pământul cultivat din Europa". Aşa dar, Marx atrage aici atenţia asupra ideii lui Liebig privitoare la secătuirea solului (legea fertilităţii descrescânde a solului) în legătură cu caracterul spontan, neplanificat al culturilor agricole sub capitalism: solului secătuit nu i se redau părţile minerale care au trecut în compoziţia plantelor şi care, fiind secundare pentru animale şi om, prin conţinutul lui minim în sol determină totuşi condiţiile de desvoltare a plantelor. Liebig, prin teoria lui de secătuire a solului se apropie de doctrina lui Malthus, dar, cum a arătat mai târziu Marx, în teoria ştiinţifico-naturală a lui Liebig se afla în mod obiectiv o critică a agriculturii capitaliste: Liebig consideră ca ideale pentru desvoltarea agriculturii condiţiile culturii intensive agricole pe baza agriculturii mici şi mici de tot, sub care solului i se înapoiază tot ce se ia dela el. Insă aici, după părerea lui Liebig, este exclusă aplicarea largă a succeselor ştiinţifice şi a- perfecţionărilor tehnice, care sunt posibile numai pe scara mare a agriculturii. Liebig, ca şi alţi savanţi birghezi, nu vede ieşirea din această contrazicere. Această ieşire, arătată de Marx, constă în înlocuirea agriculturii capitaliste prin aceea socialistă, bazată pe aplicarea planificată a ştiinţei. Din cartea lui London „Enciclopedia agriculturii" Marx extrage date mai ales de istorie a agriculturii. El notează datele cu privire la decăderea agriculturii în Europa feudală, după căderea Imperiului Roman, cu privire la cultura agricolă superioară a Egiptului Antic (sistemul de irigaţie şi ameliorări, sistemul mecanismelor de ridicat şi al conductelor de apă, care permitea udarea dealurilor şi chiar a munţilor până la creştet). Marx extrage de asemenea următoarea teză a lui London: „Agricultura este un aspect nu atât al muncii, cât al ştiinţei". Din „Lecţii de chimie agricolă şi geologie” a lui Johnstone, Marx Stadii 5 66 A. M. KRIN1ŢKI extrage o serie de teze importante. Johnstone socoate că, pe măsura creşterii desimii populaţiei, este necesar să se îmbunătăţească cultivarea pământului în baza studierii atente a însuşirilor pozitive şi negative ale solului, cu scopul de a obţine cantităţi mai mari de bucate. Nu se poate prevedea limita de ridicare a fertilităţii, dar, în comparaţie CU| timpurile trecute, succesele agriculturii atât în domeniul cultivării pământului cât şi în cel al creşterii animalelor, în limita Regatului Unit, sunt imense. De aceea, ştiinţa ne învaţă să privim cu bărbăţie înainte spre perfecţionarea şi raţionalizarea agriculturii. Acestea sunt concluziile trase de Marx din lucrările lui Johnstone, pe care îl apreciază nu mai puţin de cât pe Liebig (Marx a făcut următoarea apreciere a lui Johnstone în scrisoarea sa către Engels din 13 Octombrie 1851: „Jehn-stone este un Liebig englez", în Opere, voi. XXI, pag. 285), — evident, numai din punctul de vedere ştiinţific, dat fiind că din punct de vedere politic ambii sunt oameni cu convingeri conservatoare. Studiind apoi alte cărţi ale lui Johnstone : Catehism de chimie agricolă şi geologie" şi, ,Note despre America de Nord" (J. W. Johnstone „Catechism of Agricultural Chemistry' aud Geologhy" 23 edition. Edin-burgh 1842, „Notes on North America’’. London 1851) — Marx se interesa de datele obiective doveditoare a faptului că, cui tura capitalistă duce la secătuirea şi pustiirea pământului. Marx scrie: „Acest sistem! duce treptat pământul la o complectă secătuire, — pământul foarte bogat mai încet, pe cel mai sărac mai repede". In aceiaşi ani, Marx citeşte o serie de lucrări în chestiuni de mecanică şi tehnologie, de tehnică ş. a. m. d., seria lucrărilor lui Poppe, la care se referă în „Capitalul" (voi. III, cap. XX): „Mecanica secolului XVIII", „Manual de tehnologie generală", „Fizica cu aplicare la arte, manufactură şi meserii folositoare", „Istoria matematicii din cele mai vechi timpuri’’, Istoria tehnologiei din timpul restaurării ştiinţelor până la sfârşitul sec. XVIII"; „Dicţionar tehnic’’ al lui Ure; „Istoria invenţiilor” a lui Beckmann. Poppe J. H. M. „Die Mechanik des XVIII Jahrhunderts”. „Lehrbuch der allgemeinen Technologie”. Frankfurt a/M. 1809 „Physik, vorziiglich in Anwendung auf Kiinste, Manufaktutf u. a. niitzlichen Gewerbe”. Tiibingen 1830 „Geschichte der Mathematik seit d. alteesten bis auf die neueste Zeit”. Tiibingen 1828. „Geschichte der Technologie seit der Wiederherstellung der Wissenschaften”. 3 Bande. Gottingen. 1807-1811. Ure A. „Technischeq Worterbuch”. Prag. 18431844. Beckmann I. „Beitrăge zur Geschichte der Erfindungen". Gâttin-gen. 1780-1805. . Din „Manual de tehnologie generală" al lui Poppe, Marx împru-tată enumerarea şi descrierea proceselor tehnologice. In mod deosebit de amănunţit conspectează Marx „Istoria tehnologiei” a aceluiaşi autor Marx împrumută din această vastă lucrare date asupra legăturii ştiinţei cu meseria, asupra lucrurilor vătămătoare profesionale, câteodată o serie de paragrafe le notează cu un singur cuvânt (de exemplu: „Morile de vânt”). Asupra unor momente Marx se opreşte mai amănunţit, expunând de exemplu, într’o formă generalizată, certurile cu privire la „proprietatea asupra vântului”, care s’au ivit în legătură cu inventarea morii, de vânt, Marx expune în mod deosebit de amănunţit desvoltarea mecanicii şi a tehnicii în legătură cu istoria morii de apă. Marx notează eu semnul întrebării următoarea contrazicere la Poppe: Poppe, pe de MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN 8TINŢELE NATURII 67 o parte, îşi exprimă punctul de vedere că arta pregătirii îmbrăcămintei a apărut în climatul temperat, iar pe de alta, considerând Africa locul de origină al oilor, presupune că de acolo îşi are originea arta torsului şi ţesutului lânii. Marx extrage amănuntele tehnice ale torsului şi ţesu-< tului, datele tehnice cu privire la prelucrarea bumbacului, datele cu privire la invenţa Arkwirght ş. a. m. d. Marx notează cu interes cunoştinţele cu privire la diferite plante fibroase şi la încercările mai mult sau mai puţin reuşite de utilizare a lor pentru prepararea torsului (?). In special el face extrageri din comunicările lui Pallas, membru al Academiei de ştiinţe Ruse („Lucrările Societăţii Economice Imperiale” T. I. SPB. 1795), introduse în cartea lui Poppe, privitoare la plantele mătăsoase din stepele Astrahan (Cynanchia acutum, Apocynum mariti-mum, Ascleplas vincetoxica, Asclepias nigra ş. a.), care erau întrebuinţate pentru prepararea torsului. Marx notează de asemenea încercarea de a folosi în aceleaşi scopuri urzicile, cânepa şi o serie de alte plante. In conspectul celui de al 2-lea volum al cărţii lui Poppe, Marx sistema-' tizează materialul, introducând o serie de titluri: „Fabrici de ace”, „Fabrici de ace cu gămălie”, „Fabrici de degetare” ş. a. m. d. In secţiunile intitulate de el „Ferăstrae şi maşini de tăiat”, Marx remarcă „vechimea” ferestrăului; în secţiunea „Despre muncile de lăcătuşerie” de asemenea remarcă vechimea lor. In mod deosebit de amănunţit conspectează Marx secţiunea intitulată de el„ Arta ceasornicarilor”. Construirea mecanismului de ceasornic este expusă de el deajuns de amănunţit. Marx scrie despre importanţa „automatelor hidraulice” (în cartea lui Poppe nu există nimic despre aceasta). Marx extrage informaţiile despre lucrările lui Galilei, privitoare la pendul, despre H. Hughens ca inventator al ceasornicilor cu pendule, face-o trimitere la lucrarea lui L. Euler („De aptissima figura rotatum deutibus tribuenda" in Com-mentariis nov. Academiae Scientiarum imper. Petropolitanae". T. V. 1754—1755, Petropolis, 1760, p. 299). Dintre savanţii care au încercat să folosească ceasornicul pentru măsurarea longitudinii geografice, Marx pomeneşte de Leibniz. Se ştie ce importanţă dădea Marx desvoltării ceasornicului şi morii în pregătirea revoluţiei industriale din.sec. XVIII”, Conspectul „Istoriei matematicii” a lui Poppe, Marx l’a făcut mai scurt. Din secţiunea consacrată -istoriei aritmeticii, Marx notează numai progresele care erau legate de desvoltarea comerţului şi de primele apariţii ale capitalismului (sec. XVI). Din istoria geometriei, Marx de asemenea notează numai unele momente. Printr’un singur cuvânt „Tha-les”, „Pitagora” ş. a. m. d. Marx notează etapele de desvoltare a geometriei greceşti. Despre Arhimede, Marx notează că el nu numai că este un geometru de aceeaşi valoare cu Euclide, dar şi un mecanic celebru, Marx observă că, pentru geometrie începe o .epocă nouă la sfârşitul sec. XVII în legătură cu descoperirea .analizei infinitezimale. Despre trigonometrie Marx observă că popoarele orientale aveau tabele de tangente înaintea europenilor. Din introducerea la această carte, Marx extrage numai puţine note (despre imperfecţiunea de metodă a anticilor, despre rolul grecilor, Platon, Euclid), sentinţa atribuită lui Euclid că „pentru studierea matematicii nu există o cale regală”, pe care după mulţi ani el a folosit-o în postfaţa la traducerea franceză a volumului I din „Capitalul” cu aplicare la ştiinţă în general. 68 A. M, KHINIŢKI Din lucrarea vastă dar învechită de istorie a invenţiilor lui Beck-mann, care este unul din clasicii istoriei tehnologiei şi autor el însuşi al termenului „tehnologie”, Marx extrage numai foarte puţine informaţii, de exemplu cu privire la metoda tehnică de fabricare a rachiului, căreia Beckmann îi dădea o mare importanţă şi o punea la rând cu astfel de invenţii ca praful de puşcă, busola, imprimarea cărţilor. Că-pătarea rachiului a dat viaţă unor producţii noi, a perfecţionat multe ramuri vechi ale industriei, a dat ştiinţei naturii mijloace noi de cercetare, medcinii — noi mijloace de lecuire, a jucat un rftare rol social, punând la dispoziţia prinţilor, cam arată Beckmann, isvoare de venituri, supuşilor — iluzia economiei produselor alimentare, iar europenilor — un mijloc general de supunere a popoarelor coloniale. O atenţie mare dă Marx „Dicţionarului tehnic” al lui Ure, apologeul burgheziei, pe care îl demască de multe ori în „Capitalul”. Cum în acelaş timp, Marx studia odată cu lucrările economice şi literatura menţionată în chestiuni de agronomie şi tehnologie, în câmpul lui de vedere au intrat şi problemele biologice în legătură cu faptul că i s’a trimis manuscrisul lui P. Daniels („Microcosm, antropologie fiziologică”), pentru care Marx se pregătea să scrie o prefaţă. Doctorul în medicină Roland Daniels a fost imul din membrii de vază ai Uniunii comuniştilor şi a fost implicat în procesul din Colonia al comuniştilor. Din corespondenţa lui cu Marx prezintă un interes mare remarca lui Marx cu privire la „Fiziologia” d-rului Daniels, pe care Marx trebuia s’o prefaţeze. Din nefericire, scrisoarea lui Marx (Mai 1851) către Daniels cu privire la această lucrare a lui în întregime, mţ s’a păstrat, cu excepţia unui fragment mic, dar foarte interesant, cu conţinutul următor : ....Comuniştii au de arătat că numai sub .relaţiile comuniste adevărurile tehnologice la care s’a ajuns pot fi realizate în practică...”. (K. Marx şi F. Engels. Opere, Voi. XXV, pag. 94). Cu toate că însuşi Daniels era un comunist convins, se pare că în lucrarea lui nu lichidase cu totul cu concepţiile idealiste asupra relaţiilor dintre oameni. Engels socotea aceste rămăşiţe ale idealismului caracteristice pentru „un om care a scris despre fiziologie” (Scrisoarea către Marx din 3 Aprilie 1851. Opere, voi. XXI, pag. 187). Marx*şi Engels considerau necesar să repare aceste manifestări ale idealismului fiziologic din cartea lui Daniels, care în legătură cu procesul din Colonia al comuniştilor nu a mai văzut lumina. Această intenţie a rămas nerealizată din cauza procesului comuniştilor care a început curând la Colonie. Ideea exprimată de Marx în legătură cu lucrarea lui Daniels, că numai odată cu victoria comunismului îşi vor găsi realizare adevărurile la care s’a ajuns în tehnologie, reprezenta una din deducţiile principali ale lui Marx din studierea de către el a materialelor economice, agronomice şi tehnologice. Insă Marx, se vede, a socotit necesar să-şi com-plecteze şi lărgească suma cunoştinţelor lui ştiinţifice-naturale, biologice, ceea ce o dovedeşte conspectul în deajuns de mare al lucrării de biologie a unui autor necunoscut, care se raportă la anul 1853. In anii 1858—1859 Marx studiază şi conspectează o serie de lucrări : „încercări privitoare la agricultura şi gospodăria sătească”, „Despre agricultură, istorie naturală, etc.” ş. a., ale lui James Ander-son (Anderson J. „Essays Relating to Agriculture aud Rural Affaires". „Recreations in Agriculture, Natural History, etc,”. London 1790—1802), MUNCA Lin KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STINŢELE NATURII „care a descoperit singur teoria modernă a rentei şi în acelaş timp fermier-practician şi agronom vestit pentru epoca sa” („Capitalul”, voi. III, K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. XIX, p. 2-a, pag. 171). Marx arată că teoria lui Anderson şi a însuşit-o Malthus, în general meşter în plagiate. Marx se foloseşte de Anderson şi ca economist şi agronom şi arată legătura dintre cunoştinţele lui agronomice şi teoria elaborată de el, care mai târziu apare din nou şi în ştiinţa agronomică şi în cea economică. , In legătură cu teoria rentei pământului, începând după 1860 Marx se întoarce iar, pe lângă lucrările istorice şi economice, la studierea agronomiei. In anul 1880 el studiază noua lucrare a lui J. Liebig — „Asupra teoriei şi practicii în agricultură". (J. Liebig „Uber Theorie und Praxis in der Landwirtschaft”). In această lucrare, Liebig face bilanţul teoriei sale minerale a nutriţiei plantelor, care se află la baza doctrinei lui eu privire la secătuirea solului. Esenţa doctrinei lui Lier big constă în aceea că plantele cultivate asimilează pentru alcătuirea ţesuturilor lor carbonul, împrumutat din acidul carbonic al aerului şi azotul — din amoniacul aerului. Prin aceasta cele mai importante elemente componente ale ţesutului lor plantele le capătă sub formă de gaze, iar carbonul şi azotul care se află în stare combinată în părţile componente ale solului nu joacă un rol substanţial în nutriţia plantelor. Dimpotrivă, fosforul, potasiul calciul şi sodiul, care intră în compunerea solului sub formă de săruri, joacă un rol foarte important în nutriţia şi desvoltarea plantelor. Ingrăşămintele azotoase, băgate în pământ, înlesnesc doar însuşirea de către plante a părţilor componente minerale, dat fiindcă ele le transformă pe aceste din urmă în stare de soluţie. Tocmai aceste părţi minerale ale solului îi sunt luate cu fiecare recoltă. Secătuirea solului, prin urmare, constă nu în scăderea în el a compuşilor organici sau azotoşi, ci în pierderea de către el a părţilor minerale componente arătate. Marx extrage următorul raţionament al lui Liebig : „Dacă admitem că un sol conţine o asemenea cantitate de substanţe minerale nutritive, încât poate fără nici o înlocuire să dea în decurs de o sută de ani o sută de recolte de grâu, după trecerea acestui termen el încetează de a mai fi fertil pentru grâu. Dacă însă, mulţumită furnizării de amoniac şi acid carbonic, recolta anuală se ridică Ia dublu, acest teren aduce în curs de 50 ani aceaşi recoltă ca în curs de o sută de ani fără această condiţie. Acest teren în decurs de 50 ani pierde aceiaşi cantitate de părţi componente ale solului pe care el, fără de amoniac, ar" fi pierdut-o în o sută de ani. Mulţumită întrebuinţării amoniacului pământul produce nu în mod absolut mai mult de căt fără amoniac, ci mai mult într’o fracţiune de timp dată". De aceea arendatorul este interesat într’o îngrăşare âzctică abundentă, care îi permite să scoată maximum posibil din lotul arendat în cel mai scurt timp posibil. Dimpotrivă, proprietarul pământul® prin aceasta suferă o pierdere evidentă,pierzând, după expresia lui Liebig, „capitalul-pământului”, fiindcă plantele iau ceea ce pierde solul. Liebig mai face şi o altă deducţie, de asemenea notată de Marx: „La cultura pe scară mare, masa azotului, primit de pământ sub formă de îngrăşăminte, reprezintă numai o mică parte din totalul azotului care se află în recoltă ; la cultura pe scară mică, masa azotului, care se află în recolta ridicată de pe pământul îngrăşat în abundenţă cu săruri de amoniac, 7o A M. JCnrNTTKI reprezintă o mică parte din azotul primit de pămînt sub forma de îngrăşăminte”. Totul se reduce la chestiunea dacă reuşeşte toată masa acidului carbonic şi amoniacului să se transforme în came şi pâine mulţumită acţiunii plantelor: acestea depind la cultura pe scară mare de prelucrarea mecanică a solului, care elimină piedica pentru acţiunea concomitentă a părţilor componente ale solului şi pentru o suprafaţă absorbantă crescândă a plantelor care cresc. Punctul de vedere al lui Liebig, care reprezenta în decada a 7-a a secolului trecut cel mai înalt nivel al ştiinţei agronomice, a fost mai târziu întiecut de ultimele cuceriri ale biologiei: descoperirile lui Pasteur şi' mai ales micro-bio- logului rus Vinogradski şi ale altora au făcut lumină asupra adevăratei esenţe a rotaţiei substanţelor în natură şi, în special, asupra rolului microorganismelor în asimilarea azotului. Dar Liebig priveşte cu pesimism perspectivele unei astfel de economii mari, care duce numai la secăturea grăbită a solului. Marx, după cum am arătat,, a ştiut să descopere contrazicerile fundamentale din învăţătura lui Liebig, care considera legea lui asupra secătuirii solului ca o lege neschimbată al naturii. Marx a arătat că, în realitate, contrazicerea descoperită jie Liebig este proprie în special formei capitaliste a agriculturii. In agricultura mare socialistă, care are toate posibilităţile de a folosi în agrotehnică toate cuceririle ştiinţei, aceste contraziceri simt învinse. In anul 1865, Marx trecând la elaborarea primului volum din „Capitalul” pregătit de el, conspectează din nou amănunţit noua ediţie a cărţii clasice a lui Liebig, apărută în anul 1862 sub titlul „Chimia în aplicarea ei la agricultură şi fiziologie” („Die Chemie in ihrer Anwen-dung auf Agrikultur und Physiologie” 1862). In Februarie 1866, Marx scria lui Engels cu privire la ultimile etape de lucru la cartea 'sa, îs special asupra problemei rentei pământului : „Ziua mergeam la Bibliotecă, iar noaptea scriam.. Noua chimie agricolă din Germania, în special Liebig şi Schobein, care sunt mal- importanţi pentru aceasta decât toţi economiştii luaţi împreună ; pe de altă parte, ’ imensul material elaborat de francezi din timpul ultimilor mele preocupări cu aceste chestiuni — toate acestea a trebuit să le studiez acum. Am terminat cercetările mele teoretice cu privire la renta pământului acum doi ani. Şi tocmai în acest timp au apărut multe lucruri noul, care, de altfel, confirmă pe deplin teoria mea. Aici au fost importante şi datele cu privire la Japonia care s’au desvăluit pentru Europa” (K. Marx şi F. Engels, O-pere,vol, XXIII, pag. 325). Pe lângă operele economiştilor, în anul 1865, Marx a conspectat atent o serie de lucrări de agronomie. In acelaşi timp cu noua ediţ’e pomenită a cărţii lui Liebig (în special prima parte a ei — „Introducerea în legile naturale ale agriculturii”) el conspectează şi lucrarea lui Liebig „Doctorul EmiPWolf în Hoterheim şi chimia agricolă”. („Herr Doktor Emil Wolff în Hoterheim und die Agrikulturchemie” 1855) şi pentru a doua oară cartea lui Johnstone „Note despre America de Nord” ; în tehnologia agriculturii cartea lui Hamm „Uneltele şi maşinile agrifcole ale Angliei” (W. Hamm „Die Landwirtschaftlichen Gerate und Maschinen Englands” Braunschweig 1856). După cum dovedesc extrasele din aceşti autori, precum şi extrasele făcute în acelaşi caet din lucrările economiştilor francezi şi englezi în chestiunea rentei pămân- MUNCA LUI KARL MAHX PRIVIND PROBLEMELE DIN STINŢELE NATURII 71 tuluî, Marx, pentru elaborarea teoriei sale a rentei pământului, dădea o mare importanţă noilor date teoretice ale agronomiei contemporane, căpătate în procesul desvoltării celei mai recente a agrochimiei şi agro-biologiei. Din lucrările economice pe care le supune unei critici profunde, Marx scoate o serie de date care se referă la chestiunea perfecţionării lucrării pământului, la creşterea fertilităţii, adică chestiunii agronomice. Astfel, el extrage din articolul lui Passy o serie de date cu privire la progresul ştiinţific şi tehnic ah agriculturii: inventarea plugului cu fierul lat, care a jucat rol în prelucrarea solurilor grele argiloase ; întrebuinţarea varului şi a inargei, care permitea să se semene grâu pe aceste soluri, făcându-le fertile; drenajul ş. a. m. d. (H. Passy „Rente du sol” în Dictionnaire de l’economie politique, t. II, Paris, 1853). Marx arată dependenţa economistului francez Passy de Mill, care, la rândul lui, repetă numai pe Ricardo ; Marx ironizează părerea lui Passy că „renta este o parte a rodului pământului, rod natural”, spunând că â-ceasta este una din scamatoriile de care este capabil ministrul de finanţe francez, care este Passy. Vorbind despre acest progres, care a transformat solul sterp în fertil, Marx observă : „Aceasta de altfel, dovedeşte că nu progresul culturii, etc., prin sine însuşi ridică renta, cuifl, crede d. Passy ci că pământul considerat mai înainte ca prost, acum, ca mai bun, aduce rentă diferenţială”. Aceste date cu privire la influenţa ştiinţelor naturale şi a agronomiei asupra fertilităţii pământului Marx le foloseşte în volumul II din. „Capitalul”. (Vezi „Capitalul”, voi. III în K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. XIX, p. 2-a, pag. 329). Exact în acelaş fel, din lucrarea lui Lavergne „Agricultura şi populaţia în 1855 şi 1856”, Lavergne L. „L’agriculture et la population en 1855 et 1856”, Paris, 1857), consacrată în general1 problemei legăturii dintre agricultură şi creşterea populaţiei, pe lângă datele statistice-economice, Marx extrage informaţiile care caracterizează ridicarea ho-i tărîtă şi rapidă a fertilităţii solului mulţumită folosirii ca îngrăşăminte a varului pe teritoriul vast care se întinde în Franţa de la Finistere până la graniţa Sovoiei, unde solul este compus mai ales din pământ silicios ; ca urmare a folosirii varului, grâul a înlocuit orzul, au apărut minunate păşuni pentru vite, a început să ia avânt creşterea vitelor ş. a. m. d. Totodată Marx ironizează fanteziile agronomice ale lui Lavergne, care susţinea că plantele şi rădăcinile furajere îngraşe solul, iar cerealele îl secătuiesc. (Vezi „Capitalul” voi. III în K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. XIX, p. 2-a, pag. 182 şi „Capitalul”, voi. I în K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. XVII, pag. 780, adnotaţia 188). Marx extrage din altă lucrare a lui Lavergne informaţii despre desvoltarea creşterii vitelor în Anglia, în special despre sistemul de selecţie artificală, folosit cu mare succes de către fermierul englez Backwell, care, după cuirtf notează Marx în conspectul său, „a redus mărimea oilor, — lăsându-le numai numărul de oase care este necesar pentru existenţa lor”. (Lavergne. „The Rural Economy of England and Scotland” 1855. Vezi „Capitalul”, voi. II. Cap. 12 în K. Marx şi Fr. Engels, Opere, voi. XVIII, pag. 253, unde Marx a utilizat aceste informaţii). Din lucrările lui Mou-nier şi Rubichon, Marx extrage observaţiile privitoare la faptul că în Sud-Estul Franţei peste "şase milioane ha. din ţinutul muntos ar da rezultate mai bune pentru creşterea vitelor şi culturii plantelor, „dacă societatea ar fi organizată în aşa fel încât să se întreprindă o muncă 72 A, M. KRINIŢKI colectivă”. La autorii citaţi, aceste concepţii se împacă cu exemple de, după expresia lui Marx, „filosofie a lui Rubichon” ca : „Abundenţa, bogăţia, forţa şi puterea, — toate acestea se capătă numai mulţumită fâneţelor, iar la fâneţe se ajunge numai mulţumită măririi şi consolidării proprităţii pământului”. Mounier arată de asemenea importanta pe care a avut-o irigaţiile şi regularea resurselor de apă în antichitate în Egipt, Chaldeea, etc., iar în sec. IX în sudul Franţei în timpul scurtei dominaţii a arabilor. Marx dă extrase din lucrările „inginerului civil şi agricol”, Mar-ton. El extrage ideia lui Marton (J. Marton „On the Nature and Pro-perty of Soils”, London, 1838 în „Cyclopaedia of Agriculture'* 1855), că pământul se deosebeşte de toate celelalte feluri de proprietăţi prin aceea că prin o prelucrare raţională el nu numai că nu se uzează, nu se epuizează, ci dimpotrivă, poate chiar să-şi ridice productivitatea. Marx subliniază şi următoarea observaţie a lui Marton: „Argila şi pietrele, varul curat şi chiar nisipul reprezintă sşlul în formă nefini'tă, şi numai sub influenţa atmosferei şi a apei de ploaie ele se zvântă şi se transformă în sol fertil”. Marton arată că mii de acri de pământ sunt utilizaţi în mod nerentabil ca păşuni, pe când cu o drenare raţională şi o prelucrare corespunzătoare acest pământ ar putea să-şi dubleze valoarea. Această remarcă arată caracterul neraţional al economiei sub capitalism. In acelaş timp, Marton subliniază nerentabilitatea gospodăriei mici şi schiţează tabloul transformării gospodăriilor de fermieri în gospodării capitaliste. Totodată, Marton arată presiunea permanentă asupra fermierilor şi arendaşilor a necesităţii de a plăti arenda marilor proprietari, arată gradul mare de exploatare la care sunt supuşi micii fermieri, arată o serie întreagă de contraziceri care sfâşie gospodăria fermierilor. In legătură cu chestiunile privind aprecierea pământului, Marx extrage din cartea lui Marton o serie întreagă de date geologice şi chimice, precum şi alte însuşiri naturale care caracterizează calitatea solului (ape subterane, umiditatea, starea mecanică a solului, condiţiile meteorologice), împreună cu determinantele economice (apropierea pieţii, starea drumurilor, etc.) Marx extrage de asemenea aprecierea de către Marton a sistemului raţional de agricultură cu folosirea, schimbării, rodului, a îngrăşămintelor, etc., In anul 1865, Marx extrage din noua ediţie a cărţii lui Liebig date cu privire la descoperirea lui Schonbein, care devenise celebru încă mai înainte prin cercetările lui asupra azotului şi sintezei piroxilinei: „Descoperirile lui Schonbein: (fapt este că straturile superioare ale solului conţin totdeauna mai - mult amoniac de cât cele mai adânci, cu toate că în procesul de vegetaţie al plantelor ele devin mai sărace din acest punct de vedere şi ar fi trebuit să-l conţină mai puţin ; originea lui a fost însă cu totul nelămurită. Un alt isvor bogat al amoniacului, afară de putrezire, nu se cunoştea ; nu . se • cunoşteau experienţe sau fapte care să folosească ipotezei că azotul din aer poate să-capete o formă în care să poată deveni substanţă nutritivă pentru plante) el a descoperit că transformarea azotului din aer în azotat sau azotit de amoniu este posibilă, şi în prezent cea mai simplă experienţă arată că fiecare flacără ce arde în aer transformă o anumită cantitate de azot din aer în azotit de amoniu, că fiecare proces de descompunere este un isvor de acid azotic cât şi de amoniac, că până şi simpla vaporizare a! MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STINŢELE NATURII 73 apei este un mijloc de formare a ambelor substanţe nutritive pentru plante../. Marx foloseşte toate laturile de valoare ale lucrării lui Liebig, care era o mare autoritate nu numai în domeniul chimiei piu: teoretice, dar şi în domeniul prelucrării pe baze ştiinţifice a agronomiei noui, raţionale. Totodată, sprijinindu-se pe metoda dialectică, Marx desvălue mărginirea lui Liebig, orbirea lui de clasă şi inconsecvenţa lui teoretică. Liebig insistă că secătuirea solului şi în special pierderea de către el a elementelor ca fosforul ş. a. este o lege inexorabilă a naturii, vecinică şi imuabilă, în care condiţiile sociale care duc în realitate la astfel de rezultate, adică economia prădalnică capitalistă, reprezintă chiar pentru Liebig „natura" cu legile ei vecinice. Foarte multe din tezele lui Liebig s’au învechit. Dar de loc nu s’a învechit tendinţa pe care, în ciuda concepţiei subiective a lui Liebig, Marx o caută şi o găseşte în desvol-tarea obiectivă a ştiinţei. Schonbein a descoperit numai una. din căile de însuşire a azotului din atmosferă de către sol. Desvoltarea ulterioară a ştiinţei a dus la descoperirea de căi noui, care duc la acelaşi rezultat : aşa este descoperirea de către Helbrigel a bacteriilor cu tubercule la majoritatea leguminoaselor care îmbogăţesc solul cu azot; aşa este descoperirea, sub influenţa lui Pasteur, de către savantul rus Vi-nogradski, a rolului bacteriilor în nitrificare şi de fixare a azotului, descoperirea de către Berwick, a rolului altui microorganism al solului, al bacteriei de azot ş. a. m. d.; s’a lămurit de asemenea rolul bacteriilor în rotaţia sulfului, fosforului şi a altor elemente. Toate acestea confirmă ideia lui Marx şi Engels că natura nu-i de vină de secătuirea • solului, că în realitate cauza acestei secătuiri sunt în mod exclusiv condiţiile organizării capitaliste, care pradă şi puterile celor ce muncesc şi bogăţiile naturale ale solului. Marx conspectează în acelaşi caet mica lucrare a doctorului Maron intitulată : „Extensiv sau intensiv ? Capitol din doctrina producţiei agricole". (Doktor Maron „Extensiv oder intensiv ? Ein Kapitel aus der landwirtschaftlifhen Betriebslehre Oppeln, 1859). Maron nu'este economist. (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, voi. XIX, P. 2-a, pag. 371, ad-notaţia 47), ci agronom, care a participat la expediţia din Extremul Orient şi care a făcut o descriere a sistemului japonez de agricultură, descriere folosită în adaosul la cartea lui Lidbig. conspectată de Marx. Marx extrage de la el un şir întreg de teze cu caracter special, de exemplu, despre importanţa îngrăşămintelor organice fn condiţiunile climatului rece, despre calitatea solului — compoziţia chimică, starea fizică — despre raporturile dintre sol şi apă, despre capacitatea termică, despre influenţele climaterice, etc. Marx extrage şi declaraţia lui Maron că „omul este în stare în mod pozitiv să transforme un sol sărac în substanţe nutritive într’un sol bogat în orice grad în aceste substanţe”. Marx consideră ca şcolăreşti consideraţiunile economice ale Iui Maron, dat fiind că acesta nu are nici o idee despre economia capitalistă. ' In acelaş caet, Marx, conspectând cartea lui Hamm „Uneltele şi maşinile agricole din Anglia” extrage următoarea observaţie. .........când Germania ajunsese la măreţe triumfuri pe terenul spiritului şi fanteziei, când Franţa se lansase în furtuna sălbatecă a revoluţiei ei politice, avea loc o revoluţie mai liniştită şi binefăcătoare 74 A. M. KMNIŢKl în agircultura engleză”. Marx extrage ideea lui Hamm privitoare la influenţa reciprocă dintre succesele creşterii engleze a vitelor, căreia i-a dat impuls Robert Backwell, şi revoluţia industrială bazată pe descoperirile lui Arkwright şi Watt. Marx extrage date cu privire la înlocuirea sistemului celor trei tarlale prin sistemul alternării culturilor Ia mijlocul sec. XVIII şi cu privire la legătura dintre perfecţionările tehnice ale cultivării pământului şi succesele creşterii vitelor, mai ales cu privire la introducerea grapei cu disc sistem Tuli. Se desvoltă amănunţit chestiunea privitoare la importanţa lucrării mecanice a pământului, intensificarea aeraţiei lui, folosirea raţională a umezelei, introducerea semănării în straturi, plivitul etc. (acest sistem dă posibilitatea să se cultive solurile virgine, îmblânzeşte „terenul sălbatec”, neutralizând aciditatea lui), privitoare la importanţa lucrării mecanice a subsolului şi la legătura strânsă între prelucrarea mecanică şi chimică a solului. Marx observă la aceasta că „ori domnul Hamm îl copiază pe Lavergne, ori acesta pe el”. (In voi. I din „Capitalul” Marx scria că „domnul Hamm îl urmează în mod prea necritic pe d. Leonsom de Lavergne”. (K. Marx şi F. Engels) Opere, voi. XVII, pag. 551, adn. 323). Extrăgind trimiterile lui Hamm la cartea lui Kerde, care caracterizează starea înapoiată a unor regiuni agricole, Marx scrie în conspectul său ; „In general, cartea lui Kerde este bună, ca să arate cât de greu era în vechime, sub domnia economiei private, să se ajungă la infor-mitate, să se arunce peste bord absurdităţile tradiţionale etc.”. De aceste lucrări se ating observaţiile lui Marx, făcute cu prilejul studierii cărţii lui Fraas „Natura agriculturii”, „Istoria agriculturii” (Fraas C. „Die Natur der Landwirtschaft”. Miinchen. 1857. „Geschichte der Landwirtschaft”. 1857). Fraas, în baza lucrărilor lui Bussengo, Wich-mann, Polstorf, Wolff, Liebig şi ale altora, ajunge la concluzia că humusul nu are o importanţă nutritivă directă pentru plantele de cultură şi pentru cea mai mare parte a celorlalte specii de vegetale. Cu toate că el respinge teoria nutriţiei prin humus a plantelor, el socoate totuşi că problema humusului trebue studiată mai departe. Marx extrage ideea lui Fraas că ^cerealele au nevoe de o îngrăşare intensă nu pentrucă au mai mare nevoe de părţi componente leşioase, ci pentrucă sunt străine de climatul nostru şi nu au destulă căldură pentrucă să combine sărurile solului cu substanţele gazoase din aer în proporţie corespunzătoare substanţei organice”. Extrăgând această teză, Marx arată, pi in aceasta mteres faţă de chestiunea pairiei plantelor noastre de cultură. Marx a studiat cu o mare atenţie lucrările menţionate ale agrochi-. mistului german Fraas („Carte de note'1 din anii 1867-1868), precum şi cartea lui „Clima şi lumea plantelor în timp” (Fraas C. „Klima und Pflanzenwelt in der Zeit. Ein Beitrag zur Geschichte Beiden1'. Landshut. 1847) („Caete de note“ anul 1787). Marx aprecia mult pe acest autor pentru orizontul lui larg, marea lui erudiţie şi „tendinţa socialistă in-conştientă‘‘ care apărea în aceea că Fraas caracterizează urmările păgubitoare ale sistemului capitalist al agriculturii care se desvoltă fără plan. Totodată, Marx observă că Fraas ajunge spontan la recunoaşterea evoluţiei, schiţând desvoltarea istorică a lumii vegetale în legătură cu schimbările climaterice. (Compară Scrisoarea lui Marx către Engels dela 25 Martie 1868 în, K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. XXIV, pag. 34-35). MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STOTŢELE NATURU 75 Pe pagina de titlu a caetului pe care Marx l-a ţinut din Noembrie 1875 până în 1878 şi care conţine extrase din lucrările chimistului rus Engelhardt (autor al vestitelor „Scrisori de la ţară“), „Bazele chimice ale agriculturii“ şi „Problemele agriculturii ruse“) (A. N. Engelhardt Bazele chimice ale agriculturii”. „Scrisori patriotice”. Voi. I, Nr. 2, voi. II, Nr. 3, 1872). A. N. Enghelhardt „Problemele agriculturii ruse”, „Scrisori patriotice” Voi. I, Nr. 2, voi. II Nr. 4, 1872. Marx a făcut următoarea observaţie scrisă: „Proprietatea de pământ. Renta, agronomia, chimia agricolă în raport cu ele“. Aceste lucrări Marx le-a studiat în originalele ruse. In a doua din aceste lucrări pe Marx îl interesează mai mult decât toate relaţiile agrare în satul rus. In prima lucrare, consacrată bazelor ştiinţifico-naturale ale agriculturii, Marx se interesează de o serie de teze susţinute de Engelhardt, care până la exilarea lui la ţară a fost profesor de chimie în Peters-burg. Marx extrage în compunerea sa următoarea idee: „Noi suntem în stare să fabricăm chimic o serie de produse ale vieţii organice (indigo,, alizarina), dar carnea, adică albumina, încă nu putem să o producem prin sinteză chimică, ci putem doar să diriiăm forţele naturii spre mărirea productivităţii solului". Mâi departe Marx într’o serie de extrase expune după Engelhardt datele ştiinţifice privitoare la originea substanţelor pe care. plantele le asimilează prin folosirea elementelor din mediul înconjurător, din pământ, din aer, din apă, când aceste elemente trebue să se afle în mediu Sub forma unor astfel de compuşi care să fie potriviţi pentru transformarea lor în substanţa plantelor. Marx extrage date privitoare la sursele de azot, carbon, hidrogen, fosfor şi alte elemente din care planta îşi construeşte organismul. Engelhardt, ca şi Liebig, respinge teoria humusului de nutriţie a plantelor, recunoscând ca isvor al carbonului pentru plante acidul carbonic, din aer şi considerând plantele verzi 'ca „aparatul în care se reface acidul carbonic şi se produc substanţele organice” ; însă Engelhardt recunoaşte că „folosul gunoiului din sol nu poate fi neg^t, dat fiind că din gunoiul din sol se trag particulele minerale necesare nutriţiei plantelor (fosfor, potasiu, etc.). La aceasta se reduce importanţa gunoiului. Marx extrage în ruseşte zicătoarea citată de Engehlhardt: „Gunoiul se fură şi de la dumnezeu” şi „Cară gunoi, nu-ţi fie lene, "chiar dacă lui dumnezeu nu te-ai rugat’. El observă că „aceste două zicători ruse exprimă creştineşte atitudinea dreaptă a agriculturii raţionale faţă de religie". „Exact _ la fel de bună, — scrie Marx, — este zicătoarea : pe cal îl duce nu biciul, .ci ovăzul, şi laptele îl are vaca pe limbă". Marx, în baza datelor lui Engelhardt, observă că, în timp ce oraşele supra-aglomerate se murdăresc cu gunoaie dăunătoare, solul cultivabil de la ţară este lipsit de aceste gunoaie care reprezintă elemente pe care solul le pierde în iîecare an odată cu recolta culeasă şi dusă de acolo. Marx este de acord cu Engelhardt că în jurul acestei chestiuni privitoare la folosirea gunoafelor „se învârteşte toată agricultura contemporană”. • Pe caetul (anul 1878) care conţine un conspect foarte detaliat al „Geologiei" lui Jukes (J. B. Jukes „Geology" 1862) şi al „Bazelor chimiei şi geologiei tagricole" a lui Johnstone. (Johnstone „Elements of Agricultural Chemistery and Geology”, 4 edition. Edinburgh. 1856), Marx scrie: „Raportul direct al geologiei faţă de agricultură". 7<5 Jl. u. kmntţkj Marx dă o mare atenţie geologiei. El studiase marele manual de geologie a lui Jukes, dând o atenţie deosebită mineralogiei şl geochi-miei. In conspectul vast al cărţii lui Jukes sunt făcute de către Marx un şir întreg de observaţii. Astfel, hiând unele date paleontologice, Marx dă uneori explicaţii din care reese o bună cunoaştere de către el a cla-sificaţiei zoologice. Astfel, de exemplu, Marx observă că „cypris aparţine racilor paraziţi, multe din aceste animale de genul racilor, ca cypris, sunt aproape tot atât de mici ca şi infuzoriile, şi ca şi aceştia plutesc în apă“. Marx nu se mulţumeşte cu materialul dat de Jukes în chestiunea compoziţiei chimice a diferitelor minerale, şi trece în conspectul său extrase mari din chimia lui Schorlemmer (cu privire la acidul de silicu, silicaţi, etc.) Dând datele lui Jukes cu privire la căutările cărbunelui de pământ în straturile ce se găsesc mult sub limita din care poate fi căpătat, căutări care costă scump şi sunt cu totul inutile, Marx scrie : „Astfel tot se mai fac în ciuda prevenirilor tacite ale mineralelor din rocile înconjurătoare şi a prevenirilor cu voce tare ale geologilor pe care măgarul de — „om practic” îi consideră ca nişte simpli teoreticieni". Marx, dând la iveală cunoştinţe foarte temeinice de chimie, supune criticii tabela de elemente date la cererea autorului cărţii conspectate de către cunoscutul chimist Sullivan. Marx scrie că Sullivan determină greşit valenţele unor elemente (de ex. a sulfului, - silicilului, tellurului ş. a.), exprimându-le prin numărul atomilor de clor cu care se combină elementul dat. O atitudine tot aşa de critică are Marx faţă de expunerea făcută de Jukes a teoriei vulcanice a biologului francez Elie de Bomone. De mare interes este următoarea observaţie a lui Marx cu privire la importanţa legăturilor prismatice în roci: „Nu numai esenţa însăşi a lucrului, dar chiar şi formele apar în creerul omenesc la început din formele naturale, care i se arată în faţă în procesul muncii, în atitudinea activă de producţie faţă de natură. Astfel aici forma coloanelor din Egiptul antic, India, etc. este împrumutată mulţumită pietrelor monolite, în formă de coloană, ca urmare a dispunerii prismatice a legăturilor lor”. Aşa dar, conspectând cartea lui Jukes cu scopul lămuririi influenţei reciproce a geologiei şi agronomiei, Marx studiază totodată ca investigator şi problemele paleontologice şi chimice ce decurg din desvoL tarea geologiei, şi face de asemenea cele mai interesante deducţii cu privire la caracterul influenţei reciproce între materialele puse la dispoziţie de natură şi activitatea de producţie a omului. Plecând de la aceleaşi premize principiale, Marx, conspectând cartea lui Allen Grant „Geologia şi Istoria" (Allen Grant „Geology and His-tory”), îşi exprimă atitudinea sa critică faţă de raţionamentele acestui autor, care socoate că bogăţiile minerale ale ţării «determină ramurile corespunzătoare ale industriei. Marx nbtează cu un semn de exclamare şi unul de întrebare observaţia lui AII eu Grant că zăcămintele de piatră de var, caro se întrebuinţează la prelucrarea postavului, în vestul Angliei, a determinat desvoltarea în vestul Angliei a industriei de postav. Marx descoperă o contrazicere la Allen Grant, care în alt loc din cartea sa aduce fapte care arată că dimpotrivă, bogăţiile geologice ale ţării devin accesibile prelucrării numai odată cu desvoltarea industriei de după revoluţia industrială din Anglia. Numai din acest moment istoric MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STINŢELE NATURII 77 se observă o întoarcere la raioanele celte posesoare de cărbuni cu „formaţiile primare1’ ale lor. Industria de extracţie a cărbunelui de pământ, cu toate zăcămintele bogate de cărbuni ale Angliei, a început să se desvolte numai după ce revoluţia industrială din sec. XVIII a dat naştere unei cereri crescânde de cărbuni de pământ. -Prin ele însele, aceste bogăţii naturale nu au putut să provoace des-voltarea industrială şi de aceea existenţa zăcămintelor de lignit din straturile geologice ale Angliei în decurs de secole nu au determinat industria de extracţie a cărbunelui, până în secolul XVIII. In anul 1875 Marx a conspectat lucrarea lui Preyer. (W. Preyer „Ueber die Erforschung des Lebens”. Jena. 1873) asupra explorării vieţii, ceea ce dovedeşte interesul lui Marx faţă de problema originii vieţii, cărea e consacrată această lucrare a lui Preyer. La anul 1876 se raportă extragerile şi notele lui Marx în chestiunile de fiziologie. In acest timp, Marx citea cartea lui Schleiden „Fiziologia plantelor şi animalelor şi teoria culturii plantelor". (Schleiden M. I.. „Physiologie der Pflanzen und Tiere und Theorie der Pflanzenkultur" 1850 în B. III der „Enzyklopaedie der Naturwissenschaften", herausge-geben von Schleiden und Schmidt).- Marx extrage date în chestiunea nutriţiei plantelor: „Toată chestiunea nutriţiei plantelor se învârteşte propriu zis numai în jurul asimilării carbonului şi azotului”. In ceea ce priveşte carbonul, Marx notează: „Numai acidul carbonic corespunde condiţiei ca substahţa nutritivă să fie în mod egal răspândită”. In ceea ce priveşte azotul, Marx notează informaţiile asupra amoniacului care se află totdeauna în aer, care este asimilat de orice sol, care se combină avid cu apa, care se descompune uşor şi intră în alte combina-"ţiuni. Se remarcă de asemenea importanţa părţilor componente neorga-' nice ale plantei, âvându-se în vedere sărurile disolvate în pământ. Mai departe, Marx extrage date cu privire la humus. Marx are o atitudine critică faţă de multe teze ale lui Schleiden. El ironizează punctul de vedere reacţionar al lui Schleiden care are o atitudine negativă faţă de folosirea plugului cu aburi. In legătură cu datele asupra progresului lucrării pământului, Marx scrie că „odată cu progresul lucrării pământului în sistemul capitalist creşte nevoia de investiţii de capital, că cu dispariţia paraginelor investiţiile dei capital cresc”. Extră-gând ideile lui Schleiden cu privire la varietăţi şi specii la plante, Marx subliniază tendinţele lamarkiste ale lui Schleiden, care îl pun în opoziţie cu Darwin. In ceea ce priveşte datele asupra culturii intensive şi extensive, Marx face următoarea remarcă: „Orice cultură în comparaţie cu condiţiile naturale este intensivă, dar în raport cu cultivarea plantelor este extensivă". Prezintă un interes mare faptul că Marx, conspectând pe Schleiden, nu urmează ordinea expunerii materialelor din carte. O parte din carte, care tratează despre sol, Marx o expune înainte, materialele privitoare la constituţia plantelor le mută mai departe, — cu un cuvânt, în conspect se află o ordine deosebită în care Marx dispune materialul din carte. Cu acest prilej Marx nu se mulţumeşte cu datele ce se află în carte, ci include în conspect materiale din lucrările altor autori, de exemplu, din fiziologia lui Herman. Marx l-a citit pe Schleiden nu pentru prima oară, cu toate că note mai vechi noi nu cunoaştem. Dar în scrisoarea către Engels din 31 August 1864 78 A. JJL KRINI7K1 Marx scrie: „Prietenul nostru Schleiden are o predispoziţie înnăscută spre lipsa de gust, cu toate că mulţumită unei oarecari încurcături el 4 şi descoperit celula". (K. Marx şi F. Engels, Opere, voi. XXIII, pag. 196). După cum se ştie, Schleiden, prin concepţiile sale dualiste, avea o ati-tudinp extrem de negativă faţă de filosofia lui Schelling şi Hegel. Cauza oricărei desvoltări Schleiden o vede în „forţa care dă formă”. In lumina aceasta devine înţeleasă critica la care supune Marx rămăşiţele vitaliste ale lui Schleiden în chestiunea formării plantelor. In acelaşi an, 1876, Marx citeşte şi conspectează cartea lui Ranke „Bazele fiziologiei omului". (I. Ranke: „Grundziige der Physiologie des Menschen”. 3 Ausgabe. 1875). Marx s’a referit la această carte în Martie, Aprilie şi Mai 1876. Cum arată una din scrisorile lui" către Lavrov din 18 Iunie 1875, Marx nutrea un interes viu faţă de fiziologie şi faţă de cele mai importante probleme nerezolvite ale biologiei. Marx remarcă în conspectul său importanţa descoperirii microscopului complex. Vorbind despre celulă, el scrie : Oken (anul 1808), şi mai înainte într’o formă mai slabă Buffon”. Mai departe se notează des6operirile lui Schwann. Apoi se caracterizează protoplasma, nucleul. Marx scrie: „Aici nucleului i se atribue o importanţa deosebită” — şi mai departe observă că nucleul nu este indispensabil, cum au arătat descoperirile lui Briicke, Meckel, Ţenkovski asupra protistelor fără nucleu. Conspectând descrierea structurii celulei-ou ca tip de celulă animală, Marx scrie că celula-ou nu este deloc o simplă celulă, ci un organism mai complex. Marx dă date care neagă deosebirea absolută. între celulele de plantă şi cele de animale. In chestiunea originii celulei, Marx notează : „După Schwann sunt două moduri de formare a celulelor: 1) apariţia liberă a celulelor — ele se nasc în jurul nucleelor libere în lichidul de cultură ; 2) originea lor din alte celule. împotriva acestuia este Reichert — împotriva naşterii autoarbitrare introdusă prin contrabandă la Schwann (cristalizare din citoblastema lui'Schwann". Mai departe se expun concepţiile lui Kelliker, Virchow şi alţii. Marx scrie: „Împotriva concepţiilor lor asupra procesului de formare a celulelor este Traube. Celula nu este o formă de cristalizare a substanţei organice superioare, dat fiind că substanţele chimice organice superior compuse pot să ia efectiV-forme cristalice !“. Marx subliniază unitatea proceselor fiziologice de diviziune celulară la plante şi animale. In secţiunea privitoare la morfologia celulei, Marx subliniază importanţa excrescenţelor celulare sau rămurelelorr care pătrund în spaţiul interce-lular, împreunează celulele, lichidând separaţiunea lor: „Legăturile nemijlocite ale celulelor între ele sunt o eliminare a individualităţii închise celulare". Conspectând capitolul privitor la orginea ţesuturilor, Marx se referă la desvoltarea doctrinelor lui Pander, Ber, Bischoff, Remak, Rei-chert. In capitolul asupra originii organelor, Marx nu se mulţumeşte cu materialul lui Ranke şi intercalează extrase din cartea lui Hermann „Fiziologia omului” (cu conţinut embriologic) şi din a doua parte a cărţii lui Schleiden „Fiziologia plantelor şi animalelor”. Mai departe, Marx trece la capitolul lui Ranke asupra chimiei celulei. Sistematizarea materialului acestui capitol este dată de Marx însuşi în forma următoare : 1. Celula ca formă simplă schematică, care corespunde simplităţii MUNCA LUl KARL UAttX PRIVIND PROBLEMELE DIN STTNŢELE NATURII 79 compoziţiei: A) combinaţiuni organice : 1) combinaţiuni fără de azot; 2) combinaţiuni care conţin azot; B) procesele de ardere. 2. Chimismul celulelor vegetale şi animale. 3. Celula vegetală. 4. Celula animală. Descriind descoperirea de către Veler în anul 1828’ a sintezei ureei, Marx face următoarea observaţie: „Aceasta este o substanţă aproape aibă, care apare atunci când vaporii de acid cianic CI. ON. lucrează asupra amoniacului uscat”. Marx înscrie mai departe^ „Prin aceasta se dovedeşte că, în celulele vii, formarea substanţelor se supune aceloraşi legi ca şi în natura neorganică”. Marx extrage din cartea Iul Ranke caracteristica substanţelor anorganice ca produse de oxidare, din care plantele îşi formează părţile lor componente, şi caracteristical substanţelor organice, ca apte pentru o oxidare ulterioară, pentruj ardere; această aptitudine ele o capătă numai în organismul plantelor mulţumită procesului de refacere care are loc în celula vegetală cu ajutorul forţei care învinge forţa de afinitate a oxigenului, — o astfel de forţă este lumina solară (la plantele verzi). Dimpotrivă, în celulele animale procesele vitale sunt legate nu cu,procesele de refacere, ci cu cele de oxigenare. Marx înscrie: „Procesele din celulele vegetale verzi şi cele din celulele animale sunt diametral diferite”. Insă Marx observă că această diferenţă nu este absolută. înaintea procesului de asimilare la plante stau trei probleme: 1) sinteza substanţelor pentru acoperirea cheltuelii de energie a activităţii vitale proprii, 2) pentru alcătuirea ţesutului şi reproducerea energiei plantelor parazite, 3) în acelaşi scop — la animale. Marx Jprmulează minunat de strâns şi clar diferenţa dintre plante şi animale (ideia este aceaşi ca şi la Ranke, dar exprimarea sa este mai concisă şi mai plastică, două rânduri cu totul): „Pentfu plantă aerul este mijlocul principal de nutriţie, pentru animal el este mijlocitor al schimbului pe care se bizue toată activitatea lui vitală”. Marx sistematizează ‘ de asemenea secţiunea privitoare la părţile componente ale animalelor. Curios este că, opus rubrici „fermenţi”, Marx pune în paranteză semnul întrebării, marcând prin aceasta insuficienţa ştiinţei contemporane în ce priveşte natura fermenţilor. Marx descrie, de asemenea în amănunte datele asupra funcţiilor părţilor componente neorganice ale celulei, de exemplu, a sării de potasiu, despre care scrie : „Fără săruri de potasiu nu există creştere. Fără hidrogen şi oxigen nu există nici un fel de formare şi de întreţinere a vieţii organice". Marx, remarcând importanţa sărurilor oxigenate de fosfor pentru formarea albuminei seminţelor cerealelor, scrie: „Este puţin studiat modul în care substanţele neorganice intră în combinaţie cu cele organice". Marx înscrie amănunţit datele privitoare la proto-plasmă ca purtătoare a proceselor vitale, compoziţia ei şi activitatea ei vitală. - ' In acelaş an, 1876 (începând dela 17 Mai), Marx conspectează cartea lui Fick „Forţele naturale în acţiunea lor reciprocă”. (A. Fick „Die Na-turkrăfte in ihrer Wechselbeziehung”. Wiirzburg. 1869), în acelaş caet în care se găsesc materiale asupra economiei ruse. Marx observă că reacţiunile chimice opuse se fac la una şi aceeaşi temperatură. Vorbind despre mişcarea Browniană, Marx scrie: „D-l Fick cu altul vrea ca să perceapă microscopic mişcarea de dans a particulelor minuscule pe 8o A, M. KEIOTŢKI plutesc In aer”. Citirea cărţii lui Fick caracterizează interesul lui Marx pentru problema conservării şi transformării energiei. Interesul lui Marx pentru această problemă se caracterizează de asemenea prin notele lui, care se raportă la perioada Noembrie 1878 — Ianuarie 1879. Aici se găsesc extrageri din cartea lui Otto Caspari „Fi-losofia lui Leibnfe, luminată din punctul de vedere al doctrinei fizice asupra forţei şi materiei (contribuţie istorică la filosofia nouă şi la istoria ştiinţelor naturii). O. Caspari „Leibniz Philosophie, beleuehtet vom Gesichtspunkt der physikalischen Lehre von Kraft und Stoff (Ein historischer Beitrag zur neueren Philosophie und Geschichte der Natur\vissenschaften“). Leipzig, 1870. Se pare că citirea acestei cărţi a avut o oarecare legătură cu lucrarea lui Engels despre Duhring, dat fiind că cel dintâi vine un extras care caracterizează pe Duhring ca diletant, în baza atitudinii lui superficiale faţă de Leibniz în a sa „Istorie critică a filosofiei". După aceea Marx extrage următoarea notă cronologică: „1608 — descoperirea lunetei; 1618 — legile lui Kepleu asupra mişcării planetelor. Tyho Brahe şi Galilei. In apărarea experienţei — Bacon. Lucrările lui Bilbert asupra electricităţii şi magnetismului. Curând Harvey descoperă circulaţia sângelui. Aşa de bogate în descoperiri sunt primele decenii ale -sec. XVII, — mărturie a înfloririi ştiinţei naturii. Descartes creşte sub impresia tuturor acestor evenimente. Anul 1641 : Descartes „Reflexiuni asupra primei filosofii". Anul 1643 — Gassendi: „Cercetări anticarteziene". Marx extrage scrisoarea lui Leibniz din 21 Mai 1671, în care el referindu-se la ipoteza sa, consideră eterul drept cauza gravităţii ş. a. m. d. Mai departe, Marx înscrie: „Descoperirea microscopului, anii 1618-1621. La mijlocul sec. XVII se ocupă de el lumea ştiinţifico-naturală pentru descoperirea enigmelor lumii microscopice. „Swammerdan (1637—1680) — o serie de descoperiri din cele mai frumoase”. Marx remarcă influenţa micrografilor asupra desvoltării filosofiei lui Leibniz. Marx extrage un şir întreg de date istorico-filosofice asupra lui Spinoza, Leibniz, oca-zionaliştilor. Remarcând lucrarea medicului englez Glissone, „Tratat asupra substanţei energetice sau asupra vieţii naturii”, Marx scrie: „Principalul la Glissone: natura substanţei — ea este vie. După Glişsone tuturor substanţelor le sunt proprii mişcarea, impulsul şi prezentarea", Marx caracterizează extrem de negativ încercarea lui Caspari de a limita religiozitatea lui Leibniz. Marx scrie cu ironie : „Ceea ce în spetei al îl bucură pe domnul Caspari în Leibniz este că el are posibilitatea să-l considere ca precursor al marelui desideratum, şi anume al „teologiei raţionale", care, „exacte aşa cum voia Leibniz, va fi în stare cândva să întoarcă la religia sănătoasă a concepţiei despre lumea adevărat — creştină, minţile recalcitrante ale reprezentanţilor ştiinţei naturii". Marx observă că Leibniz în „Noua ipoteză fizică” a lui numeşte pe micrografi anaxagorişti. Caracterizând doctrina lui Leibnitz despre monade, Marx scrie: „Leibniz caută în esenţa mişcării şi forţa motrice un principiu nou şi o nouă esenţă a substanţei'1. Marx extrage (în latineşte) un pasaj din „Noua ipoteză fizică" a iui Leibniz, în care filosoful, referindu-se la observaţiile micrografilor Kircher şi Kulk, scoate concluzia asupra divizibilităţii infinite a conţinutului conţinu al oricărui atom, tare ar reprezenta „un fel de lume”, şi asupra putinţei nelimitate de observare şi cunoaştere atât a micro- MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STŢNŢELE NATURU cosmosului cât şi, exorimându-ne în termeni contemporani, a microcosmosului : „Căci trebue să se ştie, după cum au observat vestiţii mi-crografi Kircher şi Kuek, că mare parte din ceea ce noi vedem în (scară) mare, un lineţ (om care posedă într’un grad superior o vedere pătrunzătoare. A. K.) oare care va prinde în proporţii corespunzătoare în mic, şi că dacă în acest fel se va progresa până la infinit, — ceeace, fără îndoială, este posibil, dat fiind că conţinutul este divizibil la infinit, — atunci orice atom va fi ca un fel de lume de aspecte infinite, şi vor fi date lumi în lumi până la infinit". îndată după acestea, Marx aduce extrase din Leibniz şi Descartes care caracterizează concepţiile lor în chestiunea mişcării, — Marx citează corespondenţa lui Leibniz cu Clark. (Leibniţii Opera Philoso-phica, ed. Erdmann, Berlin, 1840, parsprior, pag. 774, 775) şi operele postume de fizică şi matematică ale lui Descartes. (Descartes R. „Opus-cula postuma physica et mathematica”. Austelodami 1701). Marx citează tot acolo cuvântările secretarului perpetu al Academiei de ştiinţe prusiene Du Bois-Reymond”: „Imperiul şi lumea ’, „Ideile lui Leibniz în ştiinţa naturii contemporane11. Prima cuvântai e iese din cadrul temei noastre (cu toate că ea» este interesantă prin aprecierea sarcastică pe care Marx o dă pentru linguşitoarea „preamărire la adresa Prusiei şi a lui Friedrich cel Mare, adevăratul fondator al Impe-. riului german11). Din cuvântarea lui Du Bois-Reymond asupra lui Leibniz de la 7 Iulie 1870 Marx extrage teza că atât Leibniz cât şi Descartes au dat prima expresie justă a doctrinei conservării forţei, dar că pentru ei permanenţa forţei este numai un rezultat al voinţei divine. Marx citează trimiterile lui Du Bois-Reymond la Diderot, Helmholz şi Riemann, în special afirmaţia lui Du Bois-Reymond că cercetările matematice ale lui Riemann, Helmholz şi altora asupra axiomelor geometriei dau o susţinere concepţiilor lui Aristotel şi Locke despre suflet ca „tabula rasa11. Du Bois-Reymond socoate că caracterul supranatural a armoniei prestabilite este îndepărtat de Darwin, care duce la rezolvarea vechilor dispute dintre empirism şi „nativism”. In anul 1878 citeşte cartea prietenului său geologul Dakins , Antichitatea omului”. (Dakins „Antiquity of Man” London 1878). Tocmai la sfârşitul anului 1880 şi începutul anului 1881 Marx în legătură cu( studierea cărţii lui Morgan „Societatea primitivă” citeşte o serie de-alte cărţi asupra culturii primitive, printre care lucrarea geologului şi antropologului englez Dakins „Omul primitiv în Britania”. (Dakins „The Early Man in Britain” London 1830), a lui Geikie „Europa preistorică”. (Geikie „Preistory Europe”. London 1881), şi citeşte de asemenea cartea lui Podolinsky „Munca omenească şi conservarea energiei”. (Po-ăolinsky „Le travail Humain et la conservation de l’energie”, Paris 1876), asupra căreia capătă comentarii şi critică amănunţită de la En,-gels (scrisorile lui Engels de la 19 şi 22 Decembrie 1882). Marx arată de asemenea un mare interes problemelor de electricitate (scrisoarea lui Marx către Engels de la 8 Noembrie 1832 „Asupra experienţelor lui Depres”). In acelaşi timp Marx introduce în ca t note asupra cărţii lui Hospitalier „Principalele aplicaţiuni ale electricităţii (partea întâia: „Isvoarele electricităţii”) — (Hospitalier „Les principa-les applications de l’electricite”, Paris, 1881) — Marx conspectează nu- Studii 8 82 A. M. KRimŢKI mai articolul introductiv din prima parte a cărţii, care conţine caracteristica electricităţii, unităţile de măsură ale electricităţii ş. a. m. d. ★ Conţinutul într’adevăr inepuizabil al extragerilor lui Marx din diferite chestiuni de ştiinţă ale naturii oglindeşte extraordinara varietate şi profunzime a interesului marelui gânditor şi luptător. Materialele acestei moşteniri servesc ca o bună dovadă a justeţei cuvintelor lui Engels, rostite de el la mormântul lui Marx : ...în fiecare domeniu separat pe care Marx l-a supus cercetării, — şi astfel de domenii erau foarte multe, şi nici unul dintre ele nu s’a arătat a fi numai superficial. — în fiecare din ele, chiar şi în domeniul matematicii, el a făcut descoperiri independente, Aşa era Marx ca om de ştiinţă. Dar ştiinţa era departe de a reprezenta chiar jumătate din acest om. Ştiinţa era pentru Marx o forţă motrice revoluţionară istorică. Ce bucurie pură îi făcea lui fiecare descoperire nouă în oricare ştiinţă teoretică, descoperire despre a cărei aplicare practică câte odată nici vorbă nu era încă, — cu totul altă bucurie încerca însă el atunci când era vorba de o descoperire care avea dintr’odată o influenţă revoluţionară asupra industriei, asupra desvol-tării istorice în general11 (K. Marx şi F. Engels, Opere, voi. XV, p. 653). Publicarea de către Institutul Marx-Engels-Lenin cel puţin a unei părţi din extragerile şi conspectele lui Marx în chestiunile ştiinţei naturii ar fi de mare folos, pentru prelucrarea marxistă-leninistă a ştiinţei naturii în epoca noastră, când ea confirmă din ce în cc mai mult teza tovarăşului Stalin că „spiritul dialecticii pătrunde toată ştiinţa contemporană”. (I. V. Stalin, Opere, voi. I, pag. 301). II „Schema filosofiei naturii” a lui Marx publicată mai jos, se află în caetul VI de lucrări pregătitoare ale lui penti u disertaţie, cu toate că, la prima vedere, nu au ou ele nici o legătură directă. Schema reprezintă o excepţie unică în tot complexul celor şapte caete care conţin extrase, excursiuni şi alte materiale pregătitoare care au legătură mai mult sau puţin directă cu tema disertaţiei. Cu toate că în perioada de lucru asupra disertaţiei, Marx, după cum arată Lenin, era încă idealist-hegelian, stătea pe punctul de vedere idealist hegelian (V. I. Lenin Opere, voi. XVIII, pag. 5, 32), totuşi idealismul lui nu Doate fi identificat nici cu idealismul lui Hegel şi al elevilor lui, faţă de care Marx a avut totdeauna o atitudine critică. (Vezi scrisoarea lui Marx către ta‘ăl său dela 10 N-brie 1837 (K, Marx şi Fr. Engels, Opere voi. I, pag. 418, anul 1938), precum şi o serie de exprimări polemice împotriva „elevilor lui Hegel" (ibidem, pag. 70, ş. a.), nici cu idealismul hegelian de stânga. Idealismul era la Marx numai o formă în care se turna, în acest stadiu timpuriu de desvoltaf-e, concepţia lui despre lume, care încă de pe atunci era critică şi revoluţionară. In acelaşi caet, al Vl-lea, în raţionamentul privitor la „Puncte nodale în desvoltarea filosofiei”, Marx critică pe unii hegelieni şi salută ca „necesitate istorică”, „furtuna”, „ce urmează după marea filosofie a lumii”. (K. Marx MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN 8TINŢELE NATURII şi F. Engels. Opere, voi. I, pag. 470). De ceilalţi hegeleni de stânga Marx se deosebeşte prin aceea că alege ca temă a disertaţiei chestiuni de filosofie a naturii şi nu de teologie. Filosofia naturii a lui Epicur, cercetată de Marx în disertaţie, cu doctrina lui privitoare la declinaţia atomilor, şi filosofia naturii lui Hegel, îşi ţpune ca sarcină să motiveze libertatea conştiinţei de sine, privind natura ca „raţiune în sine”, liberă de „raţiunea conştientă”, adică de Dumnezeu. Prin aceasta se poate explica includera „Schemei filosofiei naturii11 alcătuită de Marx în unul din caetele de lucrări pregătitoare pentru disertaţie. Să ne îndreptăm atenţia spre această schemă. Ea este dată în trei redactări independente. Prima redactare, cea mai apropiată de structura filisofiei naturii a lui Hegel, cuprinde paragrafele, 252 — 334 după „Enciclopedia ştiinţelor filosofice”. Aşa dar, în schemă sunt omise atât primele paragrafe ale introducerii (paragrafele 245—251), din care este luat ultimul, 252, cât şi toată organica ; în această redactare se termină cu chimismul. Această redactare reprezintă o înscriere schematică a conţinutului filozofiei naturii a îjii Hegel şi numai în unele puncte se deosebeşte de ea prin formulare. Cea de a doua redactare este mai concisă şi scurtă, din ea este omisă nu numai organica, dar şi chimismul. Dimpotrivă, cea de a treia redactare, cu toate că este cea mai scurtă, este de fapt cea mal completă, dat fiind că împreună cu „mecanica” şi „fizica11 include şi „organică11 (deşi nu complet — fără organismul animal). Totodată această a treia redactare prezintă un interes important, dat fiind că este eliberată într’un grad mare de frazeologia specifică hegeliană şi par’că desvălue „sâmburele raţional'1 care este conţinut în filosofia naturii, încercând să desvălue în formă generalizată legăturile reale şi dependenţa în natură însăşi, ne inventându-le şi neaducându-le de afară, Marx, încă în acea perioadă timpurie a activităţii sale creatoare la care se raportă „Schema filosofiei naturii11, socotea că „pătrunderea lumii de filosofie în acelaşi timp devine o pierdere a rostului filosofiei, că existenţa ei este totodată şi pierzania ei...“ (K. Marx şi F. Engels, Opere, voi, I, pag. 71). Aplicată la ştiinţa naturii această idee a lui Marx însemna recunoaşterea inutilităţii unei filosofii independente a naturii, care să stea deasupra ştiinţelor naturii, recunoaşterea necesităţii disol-vării naturii în însăşi ştiinţa naturii. Mulţi ani mai târziu, când pentru Marx şi Engels filosofia naturii a lui Hegel, ca şi toată doctrina hegeliană, era de mult o treaptă trecută şi învinsă, ei continuau să pre-ţuiască „raţionalul ce se afla în metoda pe care a descoperit-o Hegel, dar căruia el i-a dat o formă mistică”, cum îi scria Marx lui Engels în anul 1858 (K, Marx şi F. Engels, Opere. voi. XXII. pag. 291). In acelaşi an, Engels, studiind şi făcând bilanţul succesului ştiinţei naturii in cei 30 ani precedenţi, roagă ne Marx să-i trimită .filozofia naturu” a lui Hegel, ca să se convingă dacă „bătrânul” n’a prevăzut ceva dii* aceste succese. Engels mai târziu asemăna raportul dintre filosofia naturii şi ştiinţa conştientă dialectică a naturii cu raportul dintre socialismul utopic şi comunismul ştiinţific, recunoscând prin aceasta însăşi însemnătatea ei istorică. «4 A. M. KRINIŢKI „Schema filosofiei naturii“ a lui Karl Marx" SCHEMA FILOSOFIEI NATURII l) (Prima redactare) A. împărţire generală. Ideea ca natură este: I. In determinarea extrapoziţiunii, a separaţiunii abstracte, în afara căreia există unitatea formei, care este ca existentă în sine numai ideal, este materia şi sistemul ei idealizat, este mecanica. Natura generală. II. In determinarea particularităţii, astfel că realitatea se presupune cu o determinaţiune imanentă a formei şi cu o diferenţă ce există în ea, o corelaţie reflectivă, a cărei existentă în sine este individualitatea naturală. III. Natura unică. Determinarea subiectivităţii în care diferenţele reale do formă sunt tot aşa reduse din nou la unitatea idealizată care s’a consfiinţit singură şi există pentru sine, este organica. I. MECANICA A. Mecanica abstractă generală. a) Spaţiul. Continuitate nemijlocită, ca extra poziţiune sunt: a) Dimensiunile : înălţimea, lungimea şi lăţirAea. P) Punctul, linia şi suprafaţa: pe de o parte, determinaţiunea în faţa liniei şi a punctului, pe de altă parte, ca o restabilire a integralităţii spaţiale : suprafaţa închisă care desparte un oarecare spaţiu întreg unitar. b) Timpul. Discontinuitatea nemijlocită. Devenirea intuitivă : prezentul, viitorul şi trecutul (acum ş. a. m. d.). c) Unitatea nemijlocită a spaţiului cu timpul, în determinarea spaţiului este locul, în determinarea timpului este mişcarea, a unităţii lor este materia. B. Mecanica specială. Materia. Mişcarea. Respingerea — atracţia —gi avitatea. 1. Materia inertă, masa... drept conţinut, spaţiul şi timpul, indiferent faţă de formă. Mişcarea exterioară — materia inertă. 1) Notările redactorilor schemei, tnch'se în paranteze franceze sunt date în textul Mega. In comparaţie cu acest text în publicaţia prezentă sunt introduse câteva schimbări pe baza fotocopiil r înccnerilor .ui Maix. A fost refăcut titlul dat d’ către Marx (titlul în Mega — „Schema fibsofle’ ra'urii hegeliene”!. Au fost excluse trimiterile la paragrafele şi paginile „Enciclopediei ştiinţelor filosofice" a lui Heg 1, care lipseau la Marx şi au fost introduse Mega în pr.ma redactare a schemei. îndreptări mai mici au fost introduse fără rezeivă. MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN STINŢELE NATURD 85 2. Impulsul. Comunicarea mişcării — greutate —■ viteză — centru exterior — repoos —r tendinţă spre centru — presiune. 3. Cădere. Depărtare de centru. C. Mecanica absolută sau mecanica mai restrânsă. Gravitaţiunea, mişcarea ca un sistem al mai multor corpuri. Centrul general — unitatea lipsită de centru. Centre speciale. II. FIZICA A) Generalitatea în fizică. 1. Corpuri generale. Identitatea. a) Lumina (soarele, stelele). întunericul (neted). (Raport spaţial — în mod nemijlocit). P) Corpurile antitezei. întunericul. 1. Ca diferenţă de corp, consistenţă, existenţă pentru sine materială. 2, Antitezare ca atare. Descompunerea şi neutralitatea corpurilor lunare şi cometare. I) Corpurile individualităţii. Pământul sau planetele în general. 2) Corpuri speciale. Elemente 1. Aerul — generalitate negativă. 2. Elementele antitezei, focul şi apa 3. Elementul individual, pământescul, pământul. 3) Individualitatea. Procesul elementar. Procesul meteorologic. 1. Descompunerea identităţii individuale în momente de contrarie-tate independentă, în consistenţă şi neutralitate lipsită de caracterul de sine. 2. Devorarea autoinflamantă încercată de stabilitatea ce se diferenţiază. In modul acesta pământiii devine pentru sine o individualitate reală şi fertilă. B) Fizica individualităţii «deosebite. a) Gravitatea specifică. Densitatea materiei, raportul dintre greutatea masei şi volum. , P) Coeziunea, se manifestă ca un mod specific, de reacţiune din -punct de vedere mecanic faţă de alte mase. Afinitate — coeziune, etc. Elasticitate. *f) Sunetul. 8) Căldura (capacitatea calorică specifică). 86 A. M. KRINIŢKI C) Fizica individualităţii izolate. a) Forma. a) Forma nemijlocită este cazul extrem al punctităţii, al inconsistenţii, cazul ex'frem al fluidului ce se strânge în sferă. P) Inconsistentul se desvălue în diferenţialitatea noţiunii. Magnetismul. t) Activitatea, care trece în produsul ei, cristalul b) Forma specială. a) Raportul faţă de lumină. 1. Transparenţa. 2) Refracţia (îndreptarea internă în cristal). 3. Inconsistenţa ca întunecare, metalicitate (lumină). P) Raportul faţă de foc şi apă, miroş şi gust 7) Integralitatea într’o individualitate deosebită. Electricitatea c) Procesul chimic. 1. Combinarea. *) Galvanism. Metale, oxidare, desoxidare. P) Procesul foculus 7) Neutralizarea, procesul apei. <-) Procesul în integritate. Afinitate electivă. 2. Descompunerea. (A doua redactare). I. MECANICA a) Mecanica abstractă. 1. Spaţiul, înălţimea, lăţimea, adâncimea. Punctul. Linia. Suprafaţa. 2. Timpul. Trecutul, prezentul, viitorul. 3. Locul. Mişcarea şi materia (respingerea, atracţia, gravitatea). b) Mecanica finită. 1. Materia inertă. Masa afrept conţinut. Spaţiul fi timpul ca formă, mişcare exterioară. ■ 2. Impulsia. Comunicarea mişcării, greutatea. Viteza, centru exterior, tendinţa spre centru. Presiunea. 3. Căderea. c) Mecanica absolută. Gravitaţiunea. Centre diferite. II. FIZ IC A o. ) Fizica individualităţii generale. MUNCA LUI KARL MARX PRIVIND PROBLEMELE DIN ŞTIINŢELE NAlURBl 87 a) Corpuri libere 1. Lumina (corpuri luminoase). 2. Stabilitatea (luna). Desagregarea (cometa). 3. Pământul. P) Elemente. 1. Aerul. 2. Focul. Apa. 3. Pământul. f) Fizica meteorologică. b) Fizica individualităţii deosebite. 1. Greutatea specifică. 2. Coeziunea (afinitate, coeziune, etc. Elasticitate) 3. Sunete şi căldura. c) Fizica individualităţii integrale. a) Forma. 1. Punctitatea inconsistentă, fluidul ce se strânge în sferă 2. Magnetismul. 3. Cristalul. (3) Forma specială. 1. Raportul faţă de lumină. Transparenţa, refracţia, metalmita tea. culoarea. . 2. Raportul faţă de apă şi foc, miros, gust 3. Electricitatea. (A treia redactare) I. a) — 1. Spaţiul, 2. timpul, 3. focul, 4. mişcarea, 5. materia, respinge? ea, atracţia, gravitatea. b) — 1. Materia inertă, 2. impulsia, 3. căderea c) — Gravitaţiunea, respingerea şi atracţia reală. a) — ce), 1. Corpuri luminoase. 2. Corpul de lună şi de cometă. 3 Pământescul. P) Aerul, focul şi apa. Pământul. 7.) Procesul metereologic. b) — 1. Greutatea specifică. 2. Coeziune. 3. Sunetul şi căldura c) — 1. Magnetismul. 2. Electricitatea şi chimismul. III. a) — a) Natura geologică, b) Natura vegetală. DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA A LUI ANDREI ALEXANDROV1CI JDANOV de Ion BANU Fără îndoială, una din cele mai înalte însuşiri ale partidului bolşevic al lui Lenin şi Stalin este aceea de a fi fost şi de a fi, întotdeauna, la înălţimea etapelor istorice pe cari le parcurge. începând cu micile cercuri şi grupuri marxiste din deceniul al nouălea al secolului trecut şi până la puternicul partid care azi, sub îndrumarea genială a lui Stalin, construeşte comunismul, de fiecare dată, uriaşele probleme pe cari lupta revoluţionară pentru doborârea ţarismului mai întâi şi lupta de înălţare socialistă mai apoi, le-au pus înaintea lui, au aflat oamenii potriviţi cari să preia asupra lor sarcina fixată de marii săi conducători şi să o ducă la bun sfârşit, în spirit autentic leninist. , In vremea lor, oameni ca Sverdlov, Cuibâşev, Kirov şi atâţia alţii şi-au câştigat un loc de cinste în cartea de aur â fruntaşilor mişcării muncitoreşti din ţara sovietelor şi din toată lumea prin modul desăvârşit în care au ştiut să-şi pună pregătirea teoretică, puterea de muncă şi spiritul de jertfă în serviciul cauzei muncitoreşti, în serviciul înfăptuirii misiunilor de partid aşa cum erau acestea formulate de Lenin şi de Stalin. In vremea noastră, vreme de ascuţire a antagonismelor dintre forţele reacţiunii şi acelea ale progresului, pe plan atât politic cât şi ideologic, timpurile au găsit în opera lui Andrei Alexandrovici Jdanov pe omul care a ştiut în mod desăvârşit să aplice directivele şi tezele leniniste şi staliniste, să aprecieze în spirit marxist-leninist evenimentele din viaţa internă sovietică şi din cea internaţională, să unească sarcinile ideologice cu cele ale luptei politice şi să formuleze sarcinile actuale ale luptei ideologice în domeniul ştiinţei, al literaturii şi al artelor în general. Pe scurt, în afară de numeroase alte contribuţii teoretice şi practice — asupra cărora nu ne vom opri aici — de numele lui A. A. Jdanov se leagă, pe de o parte, caracterizarea situaţiei internaţionale creată după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi, pe de altă pârte, formularea sarcinilor ideologice ce derivă dintr’ânsa pentru luptătorii sovietici de pe frontul ideologic şi pentru reprezentanţii ideologiei progresiste din lumea întreagă. Lucrările sale, cari cuprind aceste formulări, se sprijină pe o strălucită operă de adâncire marxistă a problemelor pe cari le abordează şi fac din Jdanov unul din cei mai de seamă discipoli şi continuatori ai lui Stalin, un teoretician şi îndrumător marxist de frunte. ★ Raportul pe care Jdanov îl ţine la Consfătuirea informativă din Polonia a celor nouă partide comuniste, în Septembrie 1947, este una DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA A LUI ANDREI ALEXANDROVICI JDANOV din ultimele sale lucrări. Acest raport are o importanţă deosebită în înţelegerea operei ideologice a lui Jdanov. ' In adevăr, în cuvântarea pe care o ţine cu acest prilej, Jdanov arată că lumea s’a împărţit în două tabere, cea imperialistă şi antidemocratică, de o parte, cea antiimperialistă şi democratică, de altă parte. Urmând legile inexorabile ale evoluţiei economico-sociale, sistemul cap'talist, aflat în ultimul său stadiu de desvoltare — cel imperialist — se află de câteva zeci de ani în faza de criză generală cronică, care acum, după al doilea război mondial, a dus la ascuţirea tuturor contradicţiilor ce rod dela rădăcină societatea capitalistă. Războiul a pus în fruntea lagărului capitalist imperialismul american. Mânat de contradicţiile lui interne, statul U.S.A., în plină acţiune pentru a întări şi lărgi forţa monopolurilor cărora le este subordonat, luptă pentru dominaţia mondială, aservindu-şi toate celelalte guverne şi puteri capitaliste. Acest ţel este indisolubil legat de .. pregătirea unui nou război imperialist, de lupta împotriva socialismului şi a democraţiei, de sprijinirea regimurilor şi a mişcării profasciste reacţionare şi antidemocratice de pretutindeni*11). Aşa dar capitalismul, în faza sa imperialistă, ameninţat de prăbuşire internă, îşi mobilizează ultimele resurse politice şi ideologice spre a încerca să bareze drumul impetuos al istoriei. Acţiunea lui pe plan ideologic se exprimă printr’o vastă tentativă pseudo-teoretică de a salva dela pieire instituţiile capitaliste şi de denigrare a culturii celei noi, fără însă ca această tentativă să aibă alt efect decât grăbirea prăbuşirii culturii burgheze în destrămare şi haos. Opus reacţiunii, oglindind atât sensul transformării istorice ce caracterizează epoca actuală cât şi năzuinţele masselor muncitoare şi progresiste de pe tot globul se află lagărul democraţiei, expresie a zilei de mâine a omenirii, expresie a socialismului desrobitor, simbolizat -tle cea mai puternică din forţele sale, Uniunea Sovietică. In fruute cu Uniunea Sovietică statele lagărului antiimperialist se dovedesc „campioni fermi ai luptei pentru realizarea consecventă a principiilor democratice de după război" 1 2), spune Jdanov. Sarcina lor este „...lupta pentru -o pace democratică, pentru lichidarea rămăşiţelor fascismului şi pentru împiedicarea renaşterii agresiunii imperialiste fasciste, pentru afirmarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi respectul suveranităţii lor, pentru reducerea generală a înarmărilor şi interzicerea celor mai distrugătoare genuri de armament, destinate distrugerii în massă a populaţiei paş-nice‘‘ s). De aici, o dublă sarcină, de proporţii istorice, care incumbă democraţiei în general, celei sovietice în special: o aprigă luptă politică de o parte, o complexă luptă ideologică de altă parte. De felul în care aceste sarcini vor fi duse la îndeplinire depinde, 1. A. A. Jdanov: .Despre situaţia internaţională". Ed. P. C. R-, pag. 17. t. Ibidem. Pag. 20. 2. Ibidetn. Pag, -fiO. po ION BANII nu numai existenţa statului sovietic şi a democraţiilor celor noi, dar însuşi drumul spre progres socialist al omenirii. Nicicând omenirea nu s’a aliat într'un moment de mai covârşitoare gravitate, care impune o misiune ideologică de proporţii mai ample decât oricând. Aşafiind, ştiinţa şi literatura statului care reprezintă prin excelenţă progresul — ştiinţa şi literatura sovietică — au, în acest moment istoric, sarcina de frunte. In două lucrări, a căror însemnătate, în lumina constatărilor de mai tus, grăeşte dela sine, exprimă Jdanov aceste sarcini, din însărcinarea şi pe baza directivelor Comitetului Central al P. C. (b) U. S. Ele sunt: „Cuvântarea în jurul lucrării lui G. F. Alexandrov „Istoria filosofiei occidentale" şi „Raport aoupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad". ★ Discuţia în jurul lucrării de istorie a filosofiei a lui Alexandrov reprezintă mult mai mult decât o discuţie în jurul unei oarecari lucrări greşite, căci spune Jdanov : „a elabora un bun manual de istorie a filosofiei înseamnă a înarma intelectualitatea noastră, cadrele şi tineretul nostru, cu o nouă şi puternică armă ideologică şi, în acelaş timp, a face un mare pas înainte pe drumul desvoltării filosofiei marxist-leniniste" 1). Dacă perioada actuală este perioada luptei aprige dintre două forţe, a forţelor progresului cari reprezintă în istoria contemporană ceeace e nou, împotriva forţelor unei faze istorice depăşite, expresie a ceeace $ vechi, atunci precum ne învaţă marxism-leninismul aceeaşi luptă se va desfăşura şi in domeniul ideologic care reflectă lupta de pe frontul social. Ştim că dacă ideologia este progresistă, dacă merge în pasul evoluţiei sociale, dacă astfel ea cuprinde masele, ea devine, după expresia lui Marx o adevarată forţă materială; ea grăbeşte atunci întreg procesul de transformare şi construcţie socială şi are un rol hotărîtor în acţiunea de dărâmare a ceeace e vechi, adică a relaţiilor sociale învechite, perimate, şi a expresiilor lor ideologice şi ele, in mod necesar, învechite şi perimate. Or, iorţele ideologice în luptă se concentrează şi pe terenul filosofiei, pentrucă aici suntem pe terenul celor mai generale legi ale naturii, pe terenul unde, se. constitue concepţia ştiinţifică, adică materialistă, despre lume şi despre legile acesteia, cum caracterizează Jdanov filosofia. De felul deci în care se va lupta în domeniul acesta, al concepţiei despre lume în ansamblul ei, va depinde fixarea poziţiilor în toate domeniile speciale ale ştiinţei şi ale cunoaşterii în general, va depinde, într’un cuvânt, acţiunea de luptă de pe întreg frontul ideologic. Aici, pe acest teren s’a format în luptă cu ideologia burgheză ideologia forţei celei noi, a clasei muncitoare, ideologia clasei progresiste din istoria Contemporană. Aici s’a format concepţia generală ştiinţifică despre lume şi societate a clasei muncitoare — materialismul dialectic — luptând împotriva concepţiilor despre lume şi societate ale burgheziei. 1. A. A. Jdanov. In jurul lucrării lui G. F. Alexandrov, .„Istoria filosofiei Occidentale". Ed. P. C. R., pag. 5. m DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA a LUI ANDREI ALEXANDROVICI JDANOT Dacă nu înţelegem formarea filosofiei marxiste ca expresie a luptei de clasă, atunci nu putem înţelege nici rolul ei actual în complexul luptei de clasă. Şi atunci subliniind arătarea lui Lenin — citat de Jda-nov — că nu poate fi vorba de „o filosofie care să se plaseze deasupra tuturor celorlalte ştiinţe” trebue scos în evidenţă că istoria filosofiei nu este decât istoria acestei lupte desfăşurate pentru constituirea concepţiei ştiinţifice despre lume şi societate, adică a materialismului dialectic. Alexandrov nu observase că materalismul dialectic al lui Marx şl Engels era calitativ altceva decât oricare sistem filosofic anterior. Omi-ţând tocmai substratul de luptă de clasă al istoriei filosofiei, el prezenta apariţia marxismului ca apariţie a unei filosofii care s’ar deosebi de celelalte anterioare doar prin „consecvenţă şi caracter ştiinţific". in realitate, odată cu Marx şi cu Engels se termina cu întreaga filosofie — aşa cum fusese concepută până la ei — ca .un şir ^le sisteme apriorice, născute fiecare în capul unui alt om, şi menite să dea lumii o explicaţie absolută. Cu Marx şi cu Engels filosofia devenea ştiinţă. In adevăr, reflectând apariţia şi desvoltarea proletariatului ca clasă Instrument de creare a unei lumi noui, apărea marxismul ca „filosofie nouă, calitativ deosebită de toate celelalte sisteme' filosofice, chiar progresiste din trecut”. Era o „revoluţie provocată în filosofie, care era astfel transformată în ştiinţă"'). . Apare deci limpede, în lumina celor de mai sus importanţa unei definiţii specific marxiste a istoriei filosofiei, definiţie în care fundamentul de clasă al ideologiei să apară cu claritate. Este marele merit al lui Jdanov de a fi dat primul o asemenea definiţie — singura consecvent ştiinţifică. _ „Istoria ştiinţifică a filosofiei, spune Jdanov, este prin urmare istoria zămislirii, apariţiei şi evoluţiei concepţiei materialiste ştiinţifice despre lume şi despre legile acesteia. întrucât materialismul a crescut şi s’a desvoltat în lupta împotriva curentelor idealiste, istoria filosofiei este prin urmare şi istoria luptei dintre materialism şi idealism'*1 2). * Dacă nu înţelegem că reflexul ideologic al luptelor de clasă nu poate fi altfel examinat decât în lumina luptelor de clasă înşişi, pe planul lor cel mai larg, atunci ajungem să împărţim istoria ideilor după criterii arbitrare precum sunt criteriile geografice — apusene-răsăritene ! — sau criteriile naţionale — „rus” şi „nerus” ! " Dacă materialismul dialectic, ne explică Jdanov, se constitue ca Ideologie a forţelor progresiste ale lumii contemporane, este limpede că va trebui să-l -studiem în lumina desvoltării tuturor acestor forţe progresiste, indiferent de locul unde s’au desvoltat ele. Nu poate fi deci vorba de „Apus“ şi „Răsărit", de o filosofie occidentală separată de cea rusă. întâi pentrucă atât în Occident cât şi î» Rusia există gândire progresistă şi gândire reacţionară : există Marx şl Engels dar şi Hegel, Proudhon şi Duhring ; există Herzen, Cemîşevski şi Dobroliubov dar şi Careev, Mihailovscki şi Bogdanov. In al doir 1. Ibidem, pag. 11. 2. Ibidem, pag. 9. ION BANU f* lea rând, p^ntrucă materialismul dialectic s’a constituit atât în Apus cât şi în Răsărit, ca expresie a forţelor progresiste din Apus şi din Răsărit; materialismul dialectic este Marx şi Engels, dar şi Lenin şi Stalin, iar istoria lui cuprinde şi pe Feuerbach, dar şi pe Cernîşevski; ba chiar Cernîşevski a dus materialismul mai departe decât chiar Feuerbach. A exclude deci filosofia rusă din istoria filosofiei, este a accepta punctul de vedere burghez, idealist, al împărţirii culturii într’una apuseană şi alta răsăriteană, a admite, odată cu (ideologii burghezi, că „marxismul este un curent „apusean", a neglija valoarea gândirii progresiste ruse, a adopta în ştiinţă criterii geografico-naţionaliste, trecând peste punctul de vedere marxist-leninist al unei filosofii de clasă, de partid. A face aceasta, este în general fals şi dăunător atât obiectivitătii istorice, cât şi luptei politice. Dar a o. face azi, când lupta politică este la apogeu, înseamnă a scăpa din mână arma ideologică şi a lăsa frontul descoperit în faţa ofensivei mentalităţii burgheziei care foloseşte orice prilej spre a lua partidelor progresiste arma din mână, spre a le împinge astfel în impasul naţionalismului şi al apolitismului. Jdanov reafirmă cu tărie unitatea de partid dintre Apusul progresist şi Răsăritul progresist. Dar nu numai atât. Jdanov aminteşte că în lumea burgheză de pretutindeni, dar mai ales în cea americană, ideologii imperialismului se află în acţiune. Pe toate fronturile teoriei şi practicii ştiinţifice ei sprijină imperialismul şi încearcă să slăbească frontul ideologic de stânga. Se pot da numeroasa exempV centru a confirma constatarea lui Jdanov. De pildă : în fizică, un Eddington proclamă mistica incognoscibilului, izbind în matei îalism, in biologie un Darlington atacă darwi-nismul spre a slăbi evoluţionismul în general, şi pe cel social prin consecinţă ; un Trevelyan contestă istoriei caracterul de ştiinţă, ale istoriei care anunţă revoluţia ; economistul Keynes luptă să salveze capitalismul dela pieire „reformându-l“ ; în filosofie, sartrienii, neokantienii, teologii şi alţii chiamă atenţia omului spre introspecţie sau spre negarea cunoaşterii, distrăgându-1 dela analiza critică a faptelor şi a fenomenelor din natură şi societate. „Acesta este arsenalul întrebuinţat de filosofii lachei ai imperialismului pentru a sprijini pe stăpânul speriat" 1). Dacă arma ideologică burgheză funcţionează activ ,atunci cum este posibil ca marxistul să prezinte opera tuturor acestora fără a-i demasca, fără a arăta substratul antiştiinţific, antimaterialist, antiprogresist, antirevoluţionar al teoriilor lor, fără a-i stigmatiza ca pe factori de conservare ai burgheziei mondiale şi implicit — conştient sau nu, aceasta e indiferent — pioneri ai imperialismului ? Sau, scriind istoria ideilor, cum este posibil să vorbeşti de Lamarck fără a arăta că doctrina lui exprimă contradicţia dintre tendinţele revoluţionare şi cele conservatoare ale burgheziei dela începutul secolului al XlX-lea ? cum poţi expune ideile lui Hegel fără ca în idealismul său să vezi reflexul ideologic al monarhiei reprezentative pe care o încerca în Prusia Frederik Wilhelm al III-lea, şi fără a-1 aprecia ca atare ? Procedându-se astfel 1. Ibldem, pag. 28. DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA A LUI ANDREI ALEXANDROVICI JDANOV 93 nu se pierde oare din nou din mână arma ideologică împotriva burgheziei ? înainte de toate, ne învaţă Jdanov, lupta pe frontul ideologic presupune demascarea filosofului burghez în poziţ'a lui de clasă. Nu putem face ' „expunerea concepţiilor filosofice în mod abstract, obiectivist neutru*1). Precum arată Jdanov, la Alexandrov în mod greşit: „şcolile filosofice sunt plasate, în carte una după alta, sau una alături de cealaltă, dar nu una în luptă împotriva cele lalte. Şi aceasta este un „tribut” plătit curentului academic, de catedră Prin urmare, nu este întâmplător că, privită prin prizma acestei . legături, autorului nu i-a reuşit deloc expunerea principiului de partid în filosofie** 2). Obiectivismul care nu ţine seama de indicaţia lui Lenin, după care trebue „la orice apreciere a unui eveniment să ne plasăm deadreptul şi deschis pe punctul de vedere al unei anumite grupe sociale”, adică să ne conformăm „spiritului de partid**, un ademenea fel de obiectivism* este neştiinţific, pentrucă presupune existenţa unor aşa zise poziţii obiective, în afara cadrului lor social care, la orice analiză atentă, se arată a fi un cadru de clasă, deci de partid, ce determină poziţii de clasă, deci de partid. Omul de ştiinţă marxist-leninist. care gândeşte şi creează în condiţiile concrete ale vieţii socale, ale luptei sociale, ale luptei dintre forţele noi şi cele vechi, antagoniste, din societate, trebue să se conformeze celor de mai sus şi să se plaseze deci deschis pe poziţia de partid De pe.această poziţie el apără, dar şi atacă. Fără îndoială că, de pe aceaslă poziţie el nu poate fi conceput altfel decât ca exponent şi militant intrasigent al „Ideilor şi teoriilor noi înaintate cari servesc interesele forţelor de avantgardă ale societăţii cari... înlesnesc desvoltarea societăţii, progresul ei“ 3). Este marele merit al lui Jdanov de a fi aplicat această teză a lui I. V. Stalin, în faza actuală, de extremă ascuţire a luptei ideologice întărind poziţia marxismului militant. ’ ★ In primele linii ale frontului ideologic se află intelectualitatea sovietică. ' Continuând ideea expusă antei ior, Jdanov aplică principiile de mai sus societăţii sovietice. „Când se vorbeşte despre frontul filosofic ni se impune deîn-dată imaginea unui detaşament organizat al filosofilor militanţi, înarmaţi la perfecţiune cu teoria marxistă, care conduc o largă ofensivă împotriva ideologiei duşmane din străinătate, împotriva rămăşiţelor ideologiei burgheze în conştiinţa oamenilor sovietici 1. Ibidem, pag. 24. 2. Ibidem, pag. 24—25. 3. I. V. Stal'n: „Despre materialismul dialectic şi materialismul ia tone1' •ed. P. C. R., pag. 30. 94 ION BANU înlăuntrul ţării noastre, avem imaginea filosofilor cari contribue la progresul neîncetat al ştiinţei noastre şi care înarmează pe oamenii muncii din societatea socialistă cu conştiinţa necesităţii drumului pe care păşim şi cu încrederea nestrămutată, fundată pe ştiinţă, în victoria finală a cauzei noastre" 1). Aşadar, lupta ideologică are două aspecte r lupta împotriva ideologiei adverse, din lagărul burghezo-capitalist, aspect care a fost menţionat mai sus şi acţiunea care, în această luptă, luminează şi întăreşte conştiinţa oamenilor sovietici înşişi. Observând că în societatea sovietică subsistă încă unele, influenţe ale ideologiei burgheze, Jdanov pune problema modului în care se des-voltă, în general, ideile, în societatea sovietică. E vorba aşadar, de progresul ideilor în societatea socialistă în generai, problemă cu cadru larg, în care fenomenul rămăşiţelor burgheze nu este decât un aspect izolat. Societatea socialistă sovietică se desvoltă şi evoluează. Desvoltân-du-se ea se transformă, transformându-se ea dă naştere unor noi insti-tuţiuni sociale. Acest proces de transformare antrenează după sine şi progresul formelor ideologice. Idei noi apar şi vor apare mereu, ca reflex al noilor forme de viaţă socială, al noilor instituţiuni. Idei noi şi idei vechi, se află deci şi se vor afla faţă în faţă. In ce raport stau ele şi in ce fel se transformă ele, se întreabă Jdanov? In societatea capitalistă, antagonismul ideilor oglindeşte antagonismul claselor. Dacă, în societatea capitalistă, lupta care se duce împotriva ’deii reacţionare ca atare, nu s’ar sprijini pe lupta politică desfăşurată împotriva poziţiei de clasă din substrat, contra clasei înşişi caie-i serveşte de fundament, atunci o asemenea luptă ar fi ineficace şi iluzorie. Ea ar isbi în trunchi, fără să se atingă de rădăcină. In societatea socialistă însă, antagonismul de clasă a dispărut. Aici lupta dintre ceeace este nou şi ceeace este vechi nu poate avea deci aspectul de luplă între partide. Atât elementul nou cât şi elementul vechi trăesc, ambele, pe terenul social al colaborării dintre forţele so-cia’e, pe terenul prieteniei dintre clase. Aşa fiind, aici lupta dintre nou şi vechi se poate duce şi se duce direct pe planul ideologic. Această luptă ideologică desfăşurată direct pe plan ideologic — conformă specificului societăţii socialiste, — prin analiza şi cântărirea de către fiecare teoretician a poziţiei celorlalţi ca şi a propriei sale poziţii, este forma nouă în care se desfăşoară progresul ideilor în lumea socialistă. Ea constă în combaterea, pe plan direct ideologic, a ceeace este influentă burgheză sau a ceeace s’a învechit în însuşi arsenalul ideologic sovietic; deasemeni ea constă în definirea, promovarea, extinderea şi propagarea a ceeace a apărut nou. I. V. Stalin arătase că : „In fiecare moment moare câte ceva. Dar ceeace moare nu vrea să moară pur şi simplu, ci luptă pentru existenţa sa, îşi apără caUza, deşi pierdută. In orice moment se naşte ceva nou. Darceace se naşte, nu se naşte pur şi simplu, ci se sbate apărându-şi dreptul la existenţă. Lupta dintre ceeace este vechi şi ceeace este nou. 1, A. A. Jdanov : Id. pag. 42. DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA A LUI ANDREI ALEXANDROVICI JDANOV 95 dintre ceeace moare şi ceeace se naşte — iată baza desvoltării noastre" 1). Aplicând această analiză a lui Stalin momentului actual, Jdanov formulează legea de desvoltare a ideologiei sovietice, legea criticii şi a autocriticii, „o nouă lege dialectică'1, cum spune el; lui Jdanov îi revine meritul de a o fi formulat, îmbogăţind astfel teoria marxist-leni-oistă. . ★ Se poate spune că tezele lui Jdanov referitoare la revistele„Zvezda“ şl „Leningrad1, teze prin pari se respinge curentul literar reprezentat de Zoscenco, de Ana Ahmatova şi de alţii, nu sunt decât o ilustrare a celor de mai sus, constituind critica unor rămăşiţe burgheze în domeniul literaturii sovietice şi formularea caracterului specific al literaturii sovietice de azi şi de mâine, a sarcinilor şi a obiectivelor ei istorice. Discuţii despre problema „tendinţei" în artă sau a „artei pentru artă", s’au dus de multe ori în istoria literaturii. Discuţii sterile, pentrucă ignorau întotdeauna substratul politico-social al problemei. Altfel pune problema marxism-leninismul. In numeroase articole, printre cari menţionăm „Organizaţia de partid şi literatura de partid" din 1905, Lenin denunţase cu obişnuita forţă a ironiei lui nimicitoare, făţărnicia celor ce vorbesc despre o aşa-risă libertate absolută a scriitorului în societatea împărţită în clase. „Noi, socialiştii — spune Lenin în acest articol — uemascărr* această făţărnicie, smulgem firmele false, nu militând pentru o literatură şi o artă în afară de clase (asta va fi posibil doar în societatea socialistă, fără clase), dar pentru a opune literaturii făţarnic-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într’adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat" 2 3 *). Jdanov aplică tezele lui Lenin literaturii sovietice şi formulează sarcimle literaturii sovietice în această epocă, în funcţie de condiţiile concrete ale luptei de pe frontul ideologic. Cari sunt aceste sarcini ? In primul rând, literatura sovietică trebue, spune Jdanov, citân-du-1 pe Dobroliubov : „Să slujască societăţii, ea trebue să dea poporului răspuns la cele mai acute probleme actuale şi să fie la înălţimea epocii sale'1.8). Ea trebue să contribue la ridicarea conştiinţei de muncă şi de luptă a omului sovietic, să-i călească forţa de acţiune şi să-i întărească, încrederea în isbândă. Intr'un cuvânt, literatura trebue să fie militantă. „Scriitorii sunt inginerii sufletului omenesc" spusese I. V. Stalin. In epoca actuală, misiunea acestor ingineri este să formeze pe oamenii cari zidesc o nouă orânduire socială, o nouă societate. Dar nu numai atât. Omul sovietic zideşte, dar trebue să şl apere; 1. I. V. Stalin: citat de M. Leonov în „Critica şi autocritica“, ed. P.C.R., pag. 8—9. 2. „V. I. Lemn despre literatură". Ed. P. M. R., pag. 11. 3. A. A. Jdanov: .Raport asupra revistelor „Zvtzda" şi „Leningrad1*. Ed. P. C. R., pag. 28-29. 96 ION BÂND Intr'o mână el ţine mistria cu care toarnă cimentul, în alta el ţine arma cu cate îşi apără construcţia. De aici, o a doua sarcină, a inginerului de suflete, a scriitorului sovietic. Aceea de a apăra, de a apăra combativ. „Sunteţi puşi în prima linie a frontului ideologic, — spune Jdanov scriitorilor. In fata voastră stau sarcini uriaşe de însemnătate mondială... Lumii burgheze nu-i sunt pe plac succesele noastre atit înăuntrul ţării noastre cât şi pe arena internaţională... Imperialiştii, agenţii lor ideologici, literaţii şi ziariştii lor, politicienii şi diplomaţii lor se străduesc în toate chinurile să calomnieze ţara noastră, s’o prezinte într’o lumină falsă, să calomnieze socialismul. In aceste condiţiuni sarcina literaturii sovietice constă nu numai în a răspunde la lovituri prin lovituri, în a răspunde la aceste calomnii şi atacuri josnice la adresa culturii noastre sovietice, la adresa socialismului, dar şi în a biciui cu temeritate şi în a ataca cultura burgheză, aflată în stare de marasm şi descompunere" *). Formulând aceste principii, Jdanov, face aplicarea unui principiu fundamental al materialismului dialectic. Să ne oprim puţin asupra acestei probleme. Literaţii reacţionari, îmbrăcaţi uneori în costume socialiste, acei falşi apologeţi ai falsei^ libertăţi a scriitorului, pe care-i ridiculizează Lenin, spuneau şi spun că opera literară, opera de artă în general, este în funcţie de libera inspiraţie a creatorului de artă. Dacă li se pune problema unei arte noi, artă a unei orânduiri sociale noi, exprimând suiletul şi năzuinţele unui om nou, a omului socialist, ei se prefac a accepta transformarea artei burgheze într’o artă a socialismului, datf in.,istă pentru o desvoltare „liberă” în care intervenţia conştientă a omului ae partid, să nu aibă dreptul a influenţa. Un asemenea fel de a pure problema nu e nou în istoria luptelor pentru triumful ideilor ina xist-leniniste. Pe planul luptelor sociale, reformiştii vorbeau şi vorbesc şi ei dc* o transformare a capitalismului în, socialism, respingând rolul activ revoluţionar al omului. Reformiştilor, marxiştii le-au răspuns de mult, că printre acele forţe sociale a căror desvoltare spontană ei o aşteaptă pasivi, se află şi forţa de muncă adică oamenii înşişi, cu conştiinţa şi voinţa lor, conştiinţă şi voinţă cari pot şi trebue să fie educate şi ajutate spre a grăbi \ran formarea1 edificiului social. Tot astfel, aşazisa liberă inspiraţie, isvorăşte, nu din sfere transcendente, ci din viaţa socială, din conştiinţa oamenilor. Această con-şiinţă a oamenilor poate şi trebue să fie influenţată în acelaş sens în c re e.tc influenţată societatea însăşi, adică în sensul indicat de mers j1 legilor ei interne. Aşadar, isvorul inspiraţiei poetice poate şi trebue si\ fie îndrumat, influenţat, de noi. Oare cuvântul partidului, exprimând năzuinţa maselor sovietice şi reflect nd acţiunea lor istorică, nu influenţează el oare, în speţă, prin chiar glasul lui Jdanov, în măsură covârşitoare, conştiinţa colectivă a societăţii sovietice şi, implicit, pe aceia a scriitorilor, contribuind în măsura hotărîtoare la orientarea liberei lor inspiraţii ? Putem uita oare că atunci când e vorba de idei noi . ' 1. Ibidem, pag. 41. DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA A LUI ANDREI ALEXANDROVICI JDANOV ^ „ ...apărute pe baza sarcinilor arzătoare ale desvoltării vieţii materiale a societăţii... ele acţionează asupra existenţii sociale... creind condiţiuni necesare pentru a duce până la capăt rezolvirea sarcinilor arzătoare ale vieţii materiale a societăţii şi a face posibilă desvoltarea ei ulterioară..." ? x) Această idee a lui I. V. Stalin întâlneşte din nou, în acest punct teza lui Marx cu privire la caracterul de forţă materială pe care îl capătă ideea atunci când cuprinde masele. In domeniul literaturii, concepţia unei opere literare care serveşte idealurile poporului şi contribue la înălţarea etică a omului, corespunzând sensului în care se desvoltă societatea omenească şi omul însuşi, devine, atunci când pătrunde masa scriitorilor şi a cititorilor, o forţă uriaşe care poate determina un avânt literar încă necunoscut, străbătut de cea mai pură inspiraţie. Este meritul de nepreţuit al lui Jdanov, de a fi aplicat aceste teze ale lui Lenin şi Stalin, în domeniul literaturii concepţia relativă la rolul ideii în transformarea oamenilor, de a fi contribuit în mare măsură la constituirea unei teorii estetice marxist-leniniste, de a o fi propagat în masa scriitorilor sovietici şi de a fi contribuit astfel la determinarea unui nou curent în literatura sovietică, curent care se află în plină înflorire. * Influenţa pe care opera ştiinţifică a lui Jdanov a avut-o asupra lumii ştiinţifice sovietice, ca şi a culturii sovietice în general, a fost bogată în consecinţe. Lucrările lui, prin care se exprimă gândirea partidului condus de I. V. Stalin, au fost studiate în numeroase adunări de oameni ai ştiinţei şi ai artei şi folosite ca îndreptar de acţiune. Nu se poate da în cadrul prezentului articol o imagine cât de cât exactă despre amploarea mişcării pe care au stârnit-o lucrările lui Jdanov. Ne vom mărgini doar la unele menţiuni cu caracter ilustrativ. Pe primul plan, era desigur istoria filosofiei. Curând după sfârşitul discuţiilor în jurul lucrării lui Alexandrov, s’a constituit un mare colectiv care a întreprins redactarea prospectului viitoarei istorii a filosofiei pe baza directivelor fixate de Jdanov. După câteva luni de lucrări, prospectul a apărut, publicat în revista „Probleme de filosofie" şi supus discuţiei publice1). Academia de Ştiinţe Pedagogice din R. S. F. S. R., prin persoana iui I. Svadcovski şi-a pus problema aplicării directivelor lui Jdanov în domeniul teoriei şi istoriei pedagogiei. Precum arată Svadcovski, o nouă istorie a pedagogiei urmează să precizeze „ ...care dintre teoriile trecutului împingeau în adevăr înainte gândirea ştiinţifică şi care o frânau" 8). 1. I. V. Stalin: „Despre materialismul dialectic şl materialismul istoric", ed. P. M. R. 2. Prospectul a fost publicat în româneşte în al II-lea No. al revistei „Studii". 3. I. Svadcovski: „Chestiuni pedagogice în lumina discuţiei filosoficel< reprodus în „Studii" II, pag. 231. stodtt 7 ^10tt BANtf P8 Aceasta trebue să scoată în evidenţă teoriile progresiste, să pună în lumină concepţiile pedagogice ale gânditorilor progresişti ruşi, precum Radişcev, fierzen, Uşinski şi alţii, şi să analizeze toate teoriile pedagogice în funcţie de luptă de clasă, in funcţie cu rolul de clasă pe care ele l-au avut. Academismul „obiectiv" în tratarea materialului istoric omite faptul că acest material istoric poate avea o legătură strânsă cu înşişi problemele zilei de azi. Atunci când se vorbeşte, de pildă, de pedagogia catolică din Evul Mediu, nu trebue să se uite că principiile ei continuă a avea fiinţă şi azi în familia apologeţilor capitalismului, mai ales în U. S. A. unde există universităţi catolice şi unde q serie de „sisteme" filosofice reacţionare se sprijină pe dogmele catolice medievale. Dacă e aşa,, atunci teoriile unor leronim, Augustin, Alcuin, sau Toma de Aquino „ ...trebuesc cercetate şi criticate în cursul de istorie, nu ca fragmente de antichităţi ci ca isvoare ale ideologiei reacţionare contemporane" *). In sfârşit, Svadcovski arată concluziile ce se desprind pentru pedagogi din critica pe care o face Jdanov cercetătorilor sovietici din domeniul filozofiei. Vii discuţii au stârnit lucrările lui Jdanov printre istoriografii sovietici. „Analele Româno-Sovetice" redau în caetul al 12-lea unele din acesfe discuţii, prilejuite mai ales de apariţia cărţii lui N. L. Ru-binstein : „Istoriografia rusă’’. S’a arătat că autorul nu a ştiut să folo-seasiă criteriul de clasă şi principiul de partid în definirea obiectului istoriografiei şi a omis cercetarea luptei dintre materialism şi idealisrrţ în e'-oiuţia teoriilor istoriogralice. Analizând aceste critici şi altele, Ru-binstein îşi însuşeşte în întregime concepţia expusă de Jdanov şi arată că p oblema de bază a istoriograiiei constă în faptul de a arăta, în procesul de desvoltare a ştiinţei istorice, lupta împotriva concepţiilor idealiste nobliaro-burgheze în ştiinţa istoriei, cum şi lupta în favoarea unei înţe1 geri ştiinţiîice, materialiste, marxist-lenmiste, a istoriei. Dease-meni şcolile şi curentele istoriografice fiind bazate pe contraziceri de clasă, ele urmează a fi studiate in cadrul raporturilor de clasă cores-punză oare. „Ele există şi se desvoltă în sistemul evoluţiei ideologice din timpul lor reflectând desvollarea şi succesiunea formaţiunilor social-economice" 2). Recunoscând în fine că nu a dat istoricilor progresişti ruşi locul cuveirt în lucrarea sa, Rubinstein indică un plan nou pentru lucrarea Sa, arunţând că o va reface în întregime. In domeniul dreptului: caetul dm Martie 1948 al revistei „Statul şi dretlul sovietic" publică un articol al lui M. D. Şargorodski, în care se trag concluzii din aplicarea directivelor date de Jdanov în domeniul dreptului penal. Intre altele, autorul arată, lipsa de spirit critic în care este tratată istoria dreptului penal într’o serie de manuale, lipsa de înţelegere a faptului că şi şcolile de drept penal au apărut în luptă una cu alta. _ 1. Ibidem, pag. 237. 2. N. L. Rubinştein, citat de V. Mariu: „Discuţii asupra istoriografiei in URSS" în .Analele Rcmâno-Sovietice“-12, pag. 991. DESPRE OPERA ŞTIINŢIFICA A LUI ANDREI ALEXANDROVICI JDANOV qq Aportul în domeniul dreptului al reprezentanţilor gândirii înaintate ruse — Radişcev, Uşacov, decembriştii, Cernîşevski, etc., este neglijat. Aprecierea obiectivistă a concepţiilor juridice a unora din filo-soiii burghezi ca de pildă, Fichte, duce la o totală neînţelegere a poziţiei lor social-istorice şi la o caracterizare cu totul eronată a teoriilor loi Deasemeni, penaliştii sovietici omit să cerceteze evoluţia criminalităţii în condiţiile societăţii socialiste, arătând în ce fel progresul ei elimină, în cursul evoluţiei, rămăşiţele din acest domeniu ale societăţii b’ugheze. In sfârşit, autorii nu se preocupă îndeajuns de cercetarea critică şi prezentarea în justa ei lumină a literaturii juridice burgheze contemporane. „Or, spune Şargorodski, aproape fiecare lucrare străină, de drept penal, ne oferă material suficient, mărturisind devotamentul cu care criminologii burghezi slujesc capitalismul şi felul în care reacţiunea utilizează dreptul penal" 1).^ El citează lucrări recente în care tratarea problemelor crimei şi ale criminalului se face cu ajutorul argumentelor teologice, altele în cari se enunţă teoria unei criminalităţi particulare, accentuate, a negrilor, în cari, paralel, simt slăvite însuşirile etice ale rasei anglo-saxone. Această pătrundere a misticismului, a naţionalismului, a rasismului, în pseudo-ştiinţa burgheză a dreptului cată a fi demascată de autorii sovietici, reprezentanţi ai ştiinţei înaintate. ★ Precum spuneam, exemplele de mai sus nu dau decât o palidă imagine a influenţei pe care a avut-o şi o are opera lui Jdanov. Ştiinţa şi literatura sovietică se pătrund necontenit, tot mai adânc, de principiile formulate de el. Marea discuţie recentă dela Academia de Ştiinţe Agricole2), în jurul mendelo-morganismului, trebue şi ea privită ca o consecinţă a acestui vast proces de adâncire ideologică, în care sunt angajaţi savanţii, scriitorii şi artiştii sovietici. Dar influenţa lui Jdanov nu se opreşte la graniţele ţării sovietice De curând, într un articol publicat „Lettres franQaises", Aragon sublinia cât au de învăţat dela Jdanov reprezentanţii culturii progresiste franceze şi-i chema să-şi însuşească ideile lui. In cadrul vast al luptei politice şi ideologice internaţionale, manifestările oamenilor de ştiinţă şi ale intelectualilor progresişti în general trebue să se inspire astăzi — când ştiinţa şi cultura în general înfrunta atleţii moderni ai răsboiului şi ai destrămării sociale — din principiile de intransigenţă ideologică, de demascare a tot ce este putred, inuman şi anti-social, formulate de Jdanov. Dar aceste manifestări nu pot avea vigoarea în luptă şi consecvenţa necesară dacă nu se concentrează în jurul acelui centru de orientare ideologică care este Uniunea Sovietică, cu savanţii, scriitorii şi artiştii 1. M. D. Şargorodski: „Bilanţul discuţiei filosofice şi unele probleme «le dreptului penal" în „Statul şi dreptul Sovietic" 3 — 1948 — Moscova, pag. 20. (Tradus din Institutul de Studii Româr-o-Sovietic). 2. In acest No. din „Studii." se publică raportul lui Lâsenco asupra acestei probleme. N. R. „ _ IOO ION fiANO ei, exponenţii cei mai profunzi ai ideologiei marxiste, progresiste, victorioase. Nicăeri în lume nu se mai poate face azi ideologie fără a se ţine seama de aceste principii. Precum spune Jdanov, ’ „Ţara marxismului victorios şi a filosofiei ei trebue să fie în fruntea luptei împotriva ideologiei burgheze descompuse şi mâr-şave‘‘1). Ea ajută pe toţi aceia cari, în toată lumea duc aceeaşi luotă, „să-şi lumineze lupta lor cu conştiinţa socialismului ştiinţific.,., şl-i înarmează cu arma ideologică a marxismului" 2). 1. A. A. Jdanov: „in jurul lucrării lui Alexaftdrov . . pag. 62. 2. Id., pag. 63. ~ LIMBI MIXTE ŞI LIMBI AMESTECATE de Acad. Prof. Al. ROSETTI Introducere. Problema amestecului de limbi a preocupat în mod constant pe linguişti, la sfârşitul secolului al XlX-lea. Numeroasele lucrări ale lui Hugo Schuchardt (1842—1927), consacrate graiurilor vorbite în regiunile de graniţă dintre Italia şi Austria precum şi limbilor creole din America, au ţinut trează atenţia cercetătorilor asupra acestei chestiuni. A urmat o epocă în care linguistica s’a îndreptat spre alte probleme, şi chestiunile desbătute de Schuchardt au trecut pe planul al doilea al preocupărilor linguiştilor. De curând, însă, linguistul sovietic N. I. Marr, fără a relua problema pentru eâ însăşi, s’a servit de noţiunea de limba amestecată pentru a explica crearea fie stadii sau de sisteme linguistice noi. In stadiul actual al cercetărilor este deci necesar de a reconsidera faptele în lumina datelor recente, chestiunea amestecului de limbi constituind una dintre problemele fundamentale ale linguisticii. Diversele aspecte ale problemei. Se cuvine, mai întâi, să facem deosebirea între două categorii de fapte, operaţie care ne va permite să precizăm terminologia noastră : 1. Limbă mixtă. Acest termen se aplică acolo unde există inter- penetraţie a două morfologii, de exemplu în norvegiană sau în limbile creole din America (Vendryes, 20, p. 348). % Cauza procesului este bilinguismul: acel care vorbeşte două limbi amestecă cele două sisteme. Lucrul se produce cu atât mai uşor, cu cât sistemele sunt mai apropiate; e cazul norveglenei şi danezei, din amestecul cărora a ieşit aşa numitul riksmaal (limba daneză întrebuinţată în Norvegia în secolul al XlX-lea, ca limbă literară). • 2 2. Limbă amestecată. O limbă amestecată conţine împrumuturi dela alte limbi, dar morfologia ei e neamestecată sau conţine elemente streine izo'ate Windisch (21, p. 104) a arătat cu dreptate că prin limbă „amestecată11 trebue să înţelegem o limbă care a suferit o influenţă streină, şi nu limba streină însăşi. Ca exemple de elemente morfologice împrumutate, cităm vocativul în o al rtumelor feminine din română (soro, etc.), care vine din slavă, sau dezinenţa -s a pluralului numelor în galeză (dialect celtic Vorbit în zilele noastre în Ţara Galilor), care vine din engleză, 102 PROy. AL, ROSETO In privinţa sufixelor — numărul sufixelor de origine slavă din limba romană este foarte mare, — ele sunt, la origine, fapte de vocabular; sufixul a fost recunoscut în cuvântul slav cu sufix, şi a devenit productiv în română- Astfel, de exemplu, -îşte (inişte, porum-bişte), formează, în vechea slavă, nume care arată locul: greb.şte „Ioc de mormânt" etc. ' Şi aci bilinguismul este cauza procesului, dar, în regulă generală, împrumuturile de vocabular nu implică cunoaşterea limbii din care se face împrumutul. Bilinguismul vorbitorului explică aşa numitul „calc" linguistc („împrumut de traducere", după expresia lui Mohl, 11), adică reproducerea formei interne a unui cuvânt strein : astfel germ. Eindruck, Ausdruck sunt calchiaţi după franc, ex-pression, im-pression, vechi slavul crunilo „cerneală", reproduce lat. atramentum, iar rom. unt-de-lemn e format după modelul bulg. darveno maslo, cu acelaşi înţeles. Un German vorbind franţuzeşte, un Slav vorbind limba romanică din provinciile dunărene, un Român vorbind bulgăreşte au calchiat expresiile din limba streină • • • Distincţia pe care am stabilit-o intre aceste două categorii de fapte este capitală. t Ea are avantajul de a soluţiona diferendul dntre acei care admit existenţa amestecului de limbi şi acei care îl neagă. Max Miiller (Schuchardt, 15, p. 5) şi F. Geo Mohl au afirmat că nu există limbi mixte. „Nu există, de fapt", afirmă Mohl, „limb? mixte; nu pot exista limbi mixte" (12, p. 53). Iată ce ne spune, în această privinţă, Meillet (7 p. 80, 104): „Franceza este latina şl anume latina vulgară adoptată către 'secolul I al erei noastre de populaţiile Galiei, ca urmare a cuceririi romane. Dar oricât de mare ar creşte divergenţa, franceza nu va înceta din cauza aceasta să fie limbă latină transformată, atât timp cât se va vorbi această limbă. Ceea ce importă, nu este de a determina proporţia cutărui sau cutărui element, ci de a şti ce limbă au crezut şi au vrut să vorbească acei care au asigurat transmisiunea continuă între cele două date considerate". H. Schuchardt (15 p. 5=16, p. 13) a susţinut, d:mpotrivă, că nu există limbi cu totul lipsite de amestec- Aceasta e şi părerea lui N. I- Marr şi a lui Meşcaninov (9), care constată că toate limbile, în momentul apariţiei lor, sunt amestecate. Marr face dierenţa între Pmbi „hihside” — după triminologia nostră, l'mbi „mixte” — şi limbi amestecate („jazyki mesanogo tipa”, cea dintâi, ca, de exemplu, limba svană (vorbită în sudul Cau-cazului), provin din reunirea a două tipuri linguistice direrite, în cazul de mai sus sistemul abhoz (limbă caucaziană occidentală) şi sistemul .tual (dialect sudic al osetiei, care face parte din grupul iarnic LIMBI MIXTE ŞI I .twrt AMESTECATE 103 septentrional, vorbit în Caucazul meridional) ca tip de limbă amestecată, Marr c'tează armeana. (4, I, p. 55-56; III, p. 5-6; I, p. 23, 27, n. I; III, p. 5, 4-a). ^ Aceste teori iau în consideraţie limba văzută din afară (Şcerba, 14, p. 7); linguistul se pronunţă dela caz la caz, în baza analizei limbii date. Dar există şi o altă perspectivă : limba e considerată din interiorul sistemului, făcându-se apel la sentimentul vorbitorului. Melllet a întrebuinţat această metodă pentru a afirma că vorbitorul are sentimentul de a vorbi o singură limbă: „în toate cazurile observate până în prezent11, zice dânsul, „ex'stă trad ţia confnuă a urei limbi11. D-na Sjoertedt-Jonval, care a cercetat graiur'le cQltice vorb'te în zilele noastre, îsi rezumă impresiile în modul următor : „nu am întâlnit niciodată bilingvi puri; toţi acei pe care am avut ocaz’a să-i observ posedă o limbă privilegiată, transmisă11 (17). Totuşi Meilllet admite că, in cazuri speciale, de exemplu în limbile din Extremul Orient, vorb'torul’poate împrumuta procedeuri morfologice dala o altă limbă. „Pentru limbile din Extremul Orient11, ne spune Meillet, „care au un mnimum de morfolog'e şi unde fraza se face cu ajutorul unei ordine de cuvinte defin'te şi a unor cuvinte accesorii, se poate concepe mai uşor ca vorbitorul să împrumute procedeuri dela două limbi11 (8, p. 81). Iată-ne deci în situaţia de a decide care din cele două teze e cea justă ; cea care susţine că există limbi mixte — căci toată lumea e de acord asupra existenţei limbilor amestecate —, sau cea care neagă existenţa lor ? S’a afirmat cu dreptate că e periculos să ne sprijinim pe conştiinţa linguistică a vorbitorului (Martinet, 5, p. 36 sq.). Intr’adevăr, pericolul psihologismului este de a ne duce la concluzii legate de subiectivismul vorb'torului. Dacă, pentru a cunoaşte un obiect, este necesar săd identificăm, rezultă de aci că trebue să întrebuinţăm criterii obiective pentru a răspunde la întrebarea care a fost pusă. Dacă, prin urmare, mijloacele obiective de analiză de care dispunem ne permit să recunoaştem, în morfolog:a unei limbi date, elemente de origine diferită, care provin din două sisteme vom fi obligaţi să ne dăm adeziunea primei teze, care afirmă existenţa limbilor mixte. Limbă mixtă. Limba mixtă este produsul bilinguismuliti. Creaţia unei limbi mixte este cu atât mai uşoară, cu cât cele două sisteme puse în prezenţă sunt mai aprop'ate. Influenţa unei limbi străine afectează fonetica, morfologia şi vocabularul limbii date. Schimbările aduse limbii adoptate sunt cu atât mai mari, cu cât limba care împrumută este mai puţin cultivată (de exemplu, creola). 104 PROF. AL. ROSETIS Limba maternă a acelor care împrumută o limbă nouă, degenerează. E ceea ce s’a întâmplat cu germana din America ; sub influenţa englezei, această limbă a devenit mixtă (Wundt, 22, p- 404 sq.). In Franţa, graiurile locale s’au retras cu încetul, pentru a dispărea, în cele din urmă, sub presiunea limbii comune. Morfologia cedează ultima iar sistemul vechi, după ce a opus o rezistenţă mai mult sau mai puţin lungă, dispare dintr’odată. Oscar Bloch, care a studiat astfel de fapte la faţa locului, în nord-estul Franţei (Vosgii meridionali), spune următoarele : „morfologia graiurilor locale e puţin atinsă. Sistemul formelor, în primul rând al formelor verbale, constitue un tot coherent care rezistă la atac într’un mod aproape surprinzător şi care nu dispare decât deodată, dimpreună cu graiurile ele înşile, prin extincţie, nu prin invazie” (1, p. 135). Riksmaalul norvegian e o limbă mixtă al cărei sistem fonetic este norvegian şi danez; repartiţia fonemelor se explică prin daneză ; morfologia este mixtă, daneză şi norvegiană, iar vocabularul conţine elemente provenite din cele două limbi (Sommerfelt, 18). In privinţa limbilor creole (negro-portugheza, negro-engleza sau negro-franceza),caracterul lor de limbi mixte a tost recunoscut de mult (Schuchardt, 16, p. 135 sq; Delafosse, 2, p. 559); gramatica acestor limbi este negro-africană, amestecată cu elemente portugheze, etc.: ma-stone (engl. stone „piatră”), de exemplu, este format după duala (limbă negro-africană din grupul bantu) ma-dale „piatră”. Aşa zisa „lingua franca”, numită şi sabir, întrebuinţată în relaţiile comerciale dintre porturile Mării Mediterane şi Africa, este o limbă romanică (franceză, italiană, spaniolă), cu o gramatică arabă sau turcă. In felul acesta, aşa dar, ia naştere un sistem linguistic nou, o limbă nouă (Meşcaninov, 9). * * * Am văzut mai sus că bilinguismul este responsabil de crearea limbilor mixte ; dar sunt cazuri când două limbi coexistă în conştiinţa vorbitorului, fără a se interpenetra, Fiecare limbă rămâne izolată, şi vorbitorul se serveşte separat de ele. In acest caz, trecerea dela un sistem linguist la altul e laborioasă sau chiar imposibilă. Cităm în această privinţă, cazul următor: în satul ei natal din Transilvania, o femee învăţase concomitent, de mic copil, româna şi ungara şi întrebuinţa în mod curent cele două limbi, dar nu era în stare să traducă o frază dintr’o limbă într’alta : cele două limbi formau în conştiinţa ei două sisteme perfect separate. Cazul acesta e extrem. De cele mai deseori, în astfel de cazuri, vo-bitorul întâmpină greutăţi pentru a trece dintr’un sistem într’altul. (Şcerba, 14, p. 7 sq.)- * ** • Mai există un al treilea caz de înregistrat: când cele două sisteme linugistice coexistă şi formează în conştiinţa noastră un singur sistem de asociaţie; în acest caz, fiecare element al uneia din LIMBI MIXTE ŞI LIMBI AMESTECATE 105 limbi îşi are 'echivalentul în cealaltă limba. Aci trecerea dela un sistem la altul se face cu uşurinţă. Este cazul limbii sorabe (limbă slavă vorbită în Lusacia, Germania, pe cursul superior al Spreei); aci vorbitorii întrebuinţează în mod indiferent cuvântul sorab sau cuvântul german corespunzător (Scerba a denumit acest sistem „limbă mixtă cu doi termeni”, 14, p. 7 sq.). Limbă amestecată. Nu există limbă cu totul lipsită de amestec, ceeace înseamnă că toate limbile sunt, într’o măsură oarecare, amestecate. Amestecul interesează, în primul rând, vocabularul. Fonetica, sintaxa şi morfologia unei limbi date, pot şi ele să sufere amestecul, sub influenţa unei limbi streine, dar într’o măsură mai mică, întrucât vocabularul unei limbi poate fi înlocuit cu totul — e cazul ţiganei vorbite în Armenia : ea are un vocabular ţigăn°sc, dar sistemul ei morfologic este armean (Vendryes, 20, p. 344), sau al ţiganei spaniole, limbă spaniolă cu un vocabular ţigănesc (Schuchardt, 15, p. 10) — pe când morfologia primeşte numai în cazuri extrem elemente streine. Mohl (12, p. 54) spune următoarele, în această privinţă : „morfologia, care este ca şi sufletul şi inima limbii, în afară de unele remanieri pe ici pe colo, câteva corecţiuni uşoare şi fără importanţă, rămâne întotdeauna neatinsă şi intactă în marile ei linii” (Schuchardt) 15. p. 9) a observat că în regiunile de contact între limba germană şi italiană, se spune, de exemplu, er wohnt nella Helnrichstrasse „locueşte pe H”, şi nu sie ist nella Kiiche” „e în bucătărie”; ital. nella e întrebuinţat, aşa dar, numai cu un nume local. Dar să luăm ca exemplu româna. Fonetica limbii române poartă urmele influenţei slave (de exemplu, pronunţarea iodizată a lui e iniţial : el, pronunţat iei, etc.); regăsim urme ale influenţei slave în sintaxa limbii române (astfel, de exemplu, crearea formei reflexive a verbelor, care a luat o mare desvoltare : a se ruga, etc., iar, la numeral, sistemul numărătoarei dela 11 în sus, cu spre, calchiat după cel slav, cu na: un»spre-zece, vechi slav jedinu na desete, adică „unu pe zece”; de asemenea numărătoarea dela 20 la 90); morfologia, care constitue sistemul închis al unei limbi, — sistem impenetrabil pentru o influenţă străină, după unii linguişti (Tesniere. 19, p. 87 sq.) — conţine câteva elemente venite din slavă (desinenţele vocativului: soro, poate, omule, prefixe, sufixe, numeralul sută); dar influenţa slavă s’a exercitat fără restricţie în domeniul vocabularului limbii române : o statistică sumară a vocabularului limbii române, făcută în 1879 de A. de Cihac, a stabilit că dintr’un total de 5765 de cuvinte, 2/5 sunt de origine slavă (vezi prefaţa la lucrarea sa Dictonnaire d’etymologle daco-romane, II, p. 8). 1 Luată în bloc, morfologia limbii române a rămas însă .neatinsă de influenţe streine. Lucrul e uşor de constatat: pentru a construi o ifrază în română, trebue să facem apel la elemente latine. Să luăm câteva cuvinte de origine slavă şi să construim cu ele o frază, de exemplu : iubesc prietenii mei dragi. Fraza conţine trei prof. al. Rosimrr io6 cuvinte slave: iubi (vb), pr'eten şi drag. Dar iubi a căpătat o desinenţă latină (-esc), pe reprezintă lat. per şi se construeşte cu acuzativul numelor de persoane, mei, pluralul lui meu. vine din lat. meus, iar i din prietenii şi dragi reprezintă pe lat. i'.li. Concluzie. După cum vedem, bilinguismul este cauza amestecului de limbi; crearea unei limbi mixte este deci chestiune de grad : dacă amestecul nu e împins dincolo de limitele care menţin o limbă fidelă tradiţiei sale istorice, reprezentantă, în cursul ani’or, g unui singur sistem gramatical, atunci morfologia acestei limbi rămâne ferită de amestec. Dar dacă sistemul morfologic al unei limbi cedează la presiunea unei limbi străine, atunci limba care împrumută devine o limbă mixtă, care îşi ia eiementele gramaticale din două izvoare deodată şi reprezintă două s’steme lingu:stice. Prin aprofundarea mecanismului bilinguismului în fiecare caz şi pentru fiecare limbă în parte, se ajunge la precizarea proporţiei amestecului şi se poate stabili apartenenţa fiecărui element. Există, aşa dar, un număr limitat de limbi mixte, pe când faotul, pentru o limbă, de a fi mai mult sau mai puţin amestecată, constitue norma. , Vom reţine deci ca un fapt câştigat că nu există limbă care să fie cu totul lipsită de amestec. Lista lucrărilor citate 1. Osear BIcch, La pdnătratlon du franţals dans Ies parlers des Vosges me-rldionales, Paris, 1921. 2. Mauriee Delafosse, Les Iangues du Soudan et de la Guln£e, Les Iangues du monde, Paris, 1924, p. 463 sq. , 3. Louis Duvau, Lxpressions hybr.’des, Mem. de Ia Soc. de linguistique de Paris,' VIII (1894), p. 190 sq. 4. N. I. Marr, Izbrannye raboty, I. II, III, V, Moskva-Leningrad, 1933, 1934 4. a. N. I. Marr, Clasificarea I'mbil şi teoria jafetita (trad. din' limba rusă), Analele româno-sovictice, II, nov.-dec. 1947, p. 255 sq. 5. Andră Martinet, Oii en est la phonolopie ? L'n^ua, I, p. 34 ca. 6. A. Meil'et, Slavisches etymolcgisches Worterbuch, von Dr. Erich Ber-neker, Roczak slawlstyczny, II, Cracovia, 1909, p. 57 sq. 7. A. Meil'.et, Linguistique histcrique et Ilnguistirue g£nerale, Paris, 1921. 8. A. Meillet, La methode comparative en Iinguistinue historique. Oslo, 1925. 9. I. Mescaninov, Das neue in der Sprachwissenschaft, Sowjet-Literatur, II, 1946, p. 126. sq. 10. F. Geo Mohl, Le mecanisme grammatical peut-il s’empruntcr?, M6m. de la Soc. ds I.'nguistique de Paris, VII, 1892, p. 196. 11. F. Geo Mohl, Observations sur ITiistolre des Iangues siberiennes, M£m. de Ia Soc. de linguistique de Paris, VII, 1892, p. 389 sq. 12. F. George Mohl, Introduction â Ia chronoicgie du latin vulgaire, Paris, 1899. , 13. Max Miiller, apud Hugo Schuchardt, Slawo-deutsches und Slawo-italie- nlsches, Graz, 1884, p. 5. . limbi mixte şi limbi amestecat» 107 14. L. Scerba, Sur la notion de melange de langues, JafeticeskiJ Sbornlk, IV, Leningrad, 1926, p. 1 sq. 15. Hueo Schuchardt, Dem Herrn Franz von Miklosich zum 20. November 1883. Slawo-deutsches und Slawo-italienisches, Graz, 1884. 16. Hu'"o Srhrchardt-Brevier, ... zusammengestellt und eingeleitet von Leo Spitzer, Halle, 1922. L, , 17. M. L. Sjoester-Jcnval, Bilinguisme populaire et bhnguisme cultite, R6t>onses au ouestionnaire (suite), Vme Congres International des lingulstes, 28 ao£t-2£eptemmbre 1929, Eruges, p. 12. 18. A'f Scmmerfelt, Un cas de mdange de grammaires, Oslo, 1923 ("xtr din Avhan'i''nger utgitt av det norske Videnskaps-Akademl 1 Oslo, 11, Hist.-f'.los. Kl„ 1925, Nr. 4). ' , 19. Lucien Tesniere. Phonologie et mdange de langues, Travaux du Cerde llnguist’que de Praffue, VIII, 1939, p. 83 sq. 20. J. Vendryes, Le langage, Paris, 1921, 21. Windisch, Zur Theode der Mlschsprachen und LehnwSrter, Berichte liber die Verhandlungen der konigl. Sâchslschen Gesellschaft der Wlssenschaften zu Leipzig, phil.-h:st. CI., XLIX, 1897, p. 101. sq. 22. Wilhelm Wundt, Volkerpsychologie. I. Die Sprache, I4, Stuttgart, 1921 LINGVIŞTII SOVIETICI IŞI ÎNSUŞESC TEORIA MARXISTĂ-LENINISTA1) de Prof. Ruben AVANESOV Teoria marxistă-leninistă reprezintă o ramură de ştiinţă a cărei cunoaştere este necesară pentru toate ramurile ştiinţei, dacă ele vor oă mişte ştiinţa înainte. Fizicianul şi chimistul, geologul şi biologul, istoricul şi economistul, profesorul de literatură şi lingvistul — fiecare din ei găseşte în teoria materialistă, în metoda dialectică, un sprijin, o bază teoretică pentru lucrările sale de cercetare. însuşirea teoriei marxiste-leniniste este una din cele mai importante laturi ale pregătirii ştiinţifice a savantului sovietic şi succesele ştiinţei sovietice din domenii speciale ale cunoaşterii sunt determinate nu în mică măsură de ridicarea permanentă şi constantă a nivelului ideologic al savanţilor, de stăpânirea teoriei marxiste-leniniste. Savanei sovietici lucrează mult în direcţia studierii operilor lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. In ultimul timp, în legătură cu apariţia treptată a colecţiei în 16 volume a operilor lui I. V. Stalin, se duce o muncă deosebit de mare cu studierea acestor opere. In această colecţie de opere îşi găsesc loc pentru prima oară în ordine cronologică lucrările lui Stalin, dintre care multe, publicate în curs de câteva decenii în presa curentă sau specială, în parte în limba gruzină, erau de fapt necunoscute în cercul larg al cititorilor. In fata cititorilor se ridică din ele chipul genial al teoreticianului şi savantului, al conducătorului militar şi al conducătorului de popoare, al organizatorului şi constructorului Statului Sovietic, al propagandistului şi al agitatorului. Savanţii universităţii din Moscova au ţinut deja a doua conferinţă ştiinţifică generală universitară de studiere a operilor lui I. V. Stalin. La această conferinţă s’au făcut peste 40 de referate de către profesorii şi personalul superior ai universităţii. La discutarea lor au luat parte până la 100 de muncitori de pe tărâmul ştiinţei. Conferinţa a arătat încă odată cât de strâns legată este munca de cercetare ştiinţifică din diferite domenii ale ştiinţei cu prelucrarea chestiunilor teoriei materialiste, cât de importantă este stăpân'rea teoriei marxiste-leniniste pentru desvoltarea mai departe a ştiinţei sovietice. In acest articol vom încerca să arătăm foarte pe scurt, cu câteva exemple, ce importanţă are pentru autorul acestor rânduri, lingvist-istoric al limbii ruse, dialectolog şl fonetist prin specialitatea cea mai apropiată, posedarea bazelor marxism-leninismului. 1) Articoil scris penitflu revista „Studii" LINGVIŞTII SOVIETICI IŞI ÎNSUŞESC TEORIA MARXISTA-LENINISTA 100 Teoria marxistă-leninistă dă atât de mult lingvistului, încât este greu de a descrie pe scurt cum pot fi folosite tezele ei în prelucrarea ştiinţifică a problemelor de ştiinţă a limbii. Pentru aceasta cel mal bine ar fi să ne adresăm cercetărilor însăşi ale savanţilor sovietici. Doctrina determinării sociale a desvoltării limbilor şi dialectelor, de aci şi doctrina privitoare la limbile naţionale, problema limbii şi gândirii, problemă stadialităţii desvoltării limbii, doctrina privitoare la construcţia limbii şi la sistemul de limbă — iată câteva din cele mai importante probleme ce se rezolvă de ştiinţa sovietică, pornind dela tezele fundamentale ale marxism-leninismului. Mă opresc la două probleme — la problema desvoltării dialectelor şi a limbilor naţionale şi la problema fonologiei. Pornind de la tezele fundamentale ale marxism-leninismului, ştiinţa lingvistică sovietică susţine că desvoltarea limbii omeneşti, ca fenomen social, este determinată de desvoltarea societăţii. Dialectele şi limbile naţionale sunt categorii istorice. Aceasta însemnează că ele nu au existat totdeauna, că ele au luat forme diferite în condiţii so-cial-economice diferite. Fondatorii marxism-leninismului au dovedit că legile de desvoltare a societăţii în formaţii social-economice- diferite, care se înlocuesc una pe alta, sunt foarte deosebite: unele sunt cele din societatea de dinaintea claselor, altele în societatea cu clase; ele sunt foarte deosebite în diferitele formaţii ale societăţii de clasă — în aceea sclavagistă, în cea feudelă, în cea capitalistă. Relaţii calitativ noi apar în epoca socialismului. Legile diferite de desvoltare socială din epoca diferitelor formaţiuni social- economice au ca consecinţă legi calitativ- diferite de desvoltare a limbii- Unele epoci provoacă o fărâmiţare a limbii, formarea unei mulţimi de dialecte apropiate unele de altele; în alte epoci, dimpotrivă, are loc o unificare, o concentrare a acestor dialecte pe o scară mai mare sau mai mică. In concordanţă cu aceasta în unele epoci apar mai ales diferenţe de dialect, iar în altele are Ioc o nivelare, o aplanare, o unificare a dialectelor. Foarte adesea au loc în acelaşi timp ambele procese : în unele cadre, mai restrânse, are loc o unificare a dialectelor, iar în altele, mai largi, dimpotrivă, are loc o diferenţiere a lor mai departe, formarea de noi diferenţe dialectale. In unele condiţiuni dialectele sunt o categorie productivă, adica sunt născute de către relaţiile social-economice existente în acea epocă; în alte condiţiuni, dimpotrivă, ele sunt o categorie de relict, de reminescenţă, degradantă, adică o categorie care nu este născută de către relaţiile social-economice existente în acea epocă, ci, dimpotrivă, continuă să mai existe cu toată că în acea epocă există deja alte relaţii social-economice, care nivelează diferenţele dialectale, care tind să unifice dialectele. Aşadar, în aceste din urmă condiţii dialectele persistă pentrucă noile relaţii social economice încă nu au reuşit să le niveleze complect sau în măsura posibilităţii - In faţa noastră ayem unul din cazurile particulare, de rămânere în urmă a (O fcttOF. RttBEN AVANESOV suprastructurii faţă de bază: dialectele, ca o categorie de suprastructură, în desvoltarea lor rămân în urmă [aţă de desvoltarea relaţiilor social-economice şi adesea nu corespund pe deplin lor. Aşa sunt, de exempiU, dialectele din epoca capitalismului, fără a mai vorbi de epoca socialismului. Relaţiile capitaliste în sine nu provoacă de loc desvoltarea dialectelor, şi daca acestea există în societatea capitalistă aceasta se datoreşte relaţiilor feudale cei ,au dom.nat înainte. Cu atât mal mult nu dă naştere dialectelor noi societatea socialistă, care este chemată să niveleze complect dialectele şi să facă din limba naţională un bun al întregii naţiuni. Şi dacă în zilele noastre, în epoca socialismului, mai exista încă dialecte, tie chiar în stare de degradare, aceasta se întâmplă pentrucă viaţa limbii rămâne în urmă faţă de desvoltarea relaţiilor social-economice. Analiza ştiinţitică ne arată că deosebirile dialectale prezente în cea mai mare parte a lor oglindesc structura feudală a societăţii), iar în parte apar chiar în epoca încă mai veche a relaţiilor tribale. Dacă dialectele nu au existat întotdeauna, acest lucru se poate spune într’un grad încă mai mare despre l.mbile naţionale, o categorie din timpul foarte recent. Limba naţională este una din ca-racteristicele naţunii şi naţiunea, cum a fost stabilit de către I. V. Stalin în celebra sa lucrare „Marxismul şi problema naţională”, se formează în procesul de'lichidare a feudalismului şi de desvoltare a capitalismului. „Naţiunea, — spune Stalin, — nu este simplu o categorie istorică, ci o categorie istor.că din o epocă anumita, din epoca, capitalismului ascendent. Procesul de lichidare a feudalismului şi de desvo.tare a capitalismului este în acelaşi timp un proces de strângere a oamemor in naţ.uni”. (f. V. Stann, Opere, Ediţia rusă, voi. II, 1946, pag. 303). După cum se ştie, conform definiţiei lui Stalin, comunitatea de limbă este una din caracteristicile fundamentale ale naţiunii. , ' Aşa dar, limbile naţionale sunt caracteristice pentru epoca capitalismului, pentru societatea burgheză. Comunitatea de limbă însă, care serveşte drept bază pentru formarea limbii paţionale, deobiCei se formează în decursul unul timp îndelungat, adesea mult înaintea epocii victoriei capitalismului asupra feudalismului. . V. I. Lenin şi I. V- Stalin arată în lucrările lor cum căile de formare a limbilor naţionale sunt foarte variate, în funcţie de condiţiile istorice concrete, de timpul trecerii la capitalism. Unele procese au fost caracteristice pentru formarea limbilor naţionale în Europa Occidentală, unde formarea naţiunilor însemna totodată transformarea lor în state naţionale independente. In alt mod şi în alt timp se formează limbile naţionale la popoarele care în epoca feudalismului şi-au pierdut independenţa politică şi în epoca formării naţiunilor au intrat ca popoare supuse poporului dominat în compunerea statelor mari ce s’au format. Astfel de state multinaţionale au fost în răsăritul Europei în sec. XIX Rusia ş5 Austro-Ungaria. Ca urmare Lingviştii sovietici îşi însuşesc teoria marxista-lEninista UI a mişcărilor de eliberare naţională se formează'ca naţiuni polonezii şi cenii, românii, bulgarii şi sârbii, letonii şi lituanienii, iinezii şi estonii, ucrain.enii şi bieloruşii, armenii şi gruzinii, etc. Mişcarea, naţională întotdeauna este legată cu lupta pentru cultura naţională şi înainte de toate pentru desvoltarea limbii proprii naţionale ca instrument al acestei culturi, ca mijloc de unilicare naţională. Limba naţională în epoca capitalismului are o structură foarte complexa: ea cuprinde limba întregii naţiuni şi înainte de toate a straxurilor largi ale poporului, cuprinzând în ea nu numai limba literară naţionala, ci şi toate variantele locale şi sociale ale limbii. Insă forma literară, generală, a limbii naţionale este deobicei sub capitalism un bun al claselor dominante şi al cercurilor apropiate de el-Aplicarea teoriei marxist-leniniste dă posibilitate nu numai de a se abqrda just problema formării popoarelor slav-orientale ca naţiuni, ci şi de a se rezolva problema formării limbilor rusă, ucraineană şi belqrusă ca limbi naţionale. Opoziţia dintre l.mbă şi dialect ca opoziţie dintre general şi particular, după cum se ştie, dateaza încă din epoca descompunerii orânduirii de comunitate primitivă : încă de pe atunci alături de varietatea multiplă a diferitelor dialecte particulare de trib existau şi limbi unificatoare ale uniunilor de triburi. Comunitatea de limbă se intensifică în epoca următoare. Mu încape nici o îndoială că istoria găseşte pe slavii din răsărit unficaţl într’o singură populaţie — rusă cu o singură limbă, pu toată varietatea multiplă dialectală şi etnică a lor, care apare în timpurile mai vechi. Aplicată la această epocă noţiunea de „popor rus", de „limbă rusă”, cuprinde pe toţi slavii de răsărit, toate dialectele lor. Limba rusă-veche este limba pe terenul căreia s’au desvoltat limbile contemporane rusă, ucraineană şi belorusă. Numai în timpurile urmă- toare, de adâncire a fărămiţirii feudale, de desvoltare a statelor mari mai mult sau mai puţin centralizate pe teritoriul Europei .Orientale, începe să se formeze treptat comunitatea diferită de limbă, de viaţă economică şi de fizionomie psihică, manifestată în comunitate de cultură, ce duce la formarea popoarelor rus, ucrainean şi belorus ca naţiuni şi la limbile naţionale respective- Din acest punct de vedere se dovedeşte complect fără de obiect vechea dispută cărei dintre popoarele slave de răsrit îi aparţine „Sîovo o Igoreve”, geniala operă literară din sec. XII, în care dintre cele trei limbi slave de răsărit a fost scrisă : ea a fost scrisă în limba . rusă-veehe şl aparţine în măsură egală tuturor celor trei popoare slave de răsărit contemporane. ' Patria fonologiei, una din cele mai tinere ramuri ale ştiinţei limbilor, este Rusia: dup cum se ştie această învăţătură a fost propusă pentru prima oară de către vestitul lingvist, profesor al univer- PROF. RUBEN AVANF.SOY tl2 sităţii din Petersburg, I. A. Baudoin de Courtenay, ea a fost apoi prelucrată de către Kxuşevski precum şi de reprezentanţii altor şcoli Lingvistice ruse, învăţătură pnvitoare la fonem a fost preluată şi de către fondatorul nouii doctrini privitoare la limbă, academicianul N. Marr, care a definit fonemul ca „un sunet elaborat în mod social”. Tocmai din Rusia fonologia şi-a început drumul triumfal prin ţările Europei şi Americii, cucerindu-şi o recunoaştere mondială. Dar, cu tot „fermentul” comun Baudouin-ian, prelucrarea problemelor de fonologie, pe de o parte în Uniunea Sovietelor şi pe de altă parte în Europa şi America, n’a mers pe acelaşi drum. Aceasta se .şi înţelege dacă se ţine seama de poziţiile metodologice de plecare, principialmente diferite, ale ştiinţei sovietice a limbii şi ale ştiinţei lingviste din străinătate. In Occident doctrina Baudouin-iană a ione-mului s’a încrucişat cu schematismul abstract al înţelegerii Saus-suve-iene a sistemului de limbă şi cu noţiunile lui mecanice şi metafizice de synchronie şi diachronie ca „două lingvistice”. Totodată ea a fost în mare măsură ruptă de terenul viu al studierii materialului concret de limbă. Din această cauză doctrina privitoare la fonem a mers adesea în direcţia teoretizării fără material suficient, a cre-erii nepotrivite de termeni, a schematismului abstract, care duce în inod inevitabil la un fel propriu de dogmatism şi scolastică. In Uniunea Sovietică problemele de fonologie care sunt prelucrate de academicianul L. Scerba, prof. N. Iacovlev, prof. A. Suhotin. prof. P- Kuzneţov, prof. S. Bernstein, de autorul acestor rânduri şi de mulţi alţii, au luat alte forme. înainte de toate prelucrarea lor a avut o importanţă mare, vitală. In Uniunea Sovietică multinaţională era necesar să se elaboreze alfabete şi sisteme de ortografie pentru multe limbi ale unor popoare care înainte nu aveau scris sau aveau un scris puţin accesibil maselor largi ale populaţiei pe baza unei limbi străine şi a unei grafice grele, imperfecte. Se ştie însă că teoria modernă a ortografiei se poate baza numai pe doctrina fonemului, pe fonologie. Fonologia sovietică a trecut proba practică şi a eşit din această verificare întărită, o disciplină ştiinţifică care s'a format complect. împreună cu aceasta zeci de popoare au căpătat pentru limbile lor naţionale alfabete şi ortografie elaborate raţional. Lingviştii şi fonologii sovietici au contribuit în mod simţitor, la desvoltarea culturilor naţionale ble popoarelor Uniunii Sovietice, cu care pe drept cuvânt se mândreşte U.R.S.S. Rusiştii sovietici şi-au îndreptat privirile spre studierea atentă a limbii vii ruse, atât sub forma ei literară na-ţional-generală, cât şi în toată varietatea dialectelor ei. Cercetarea unui material de limbă foarte bogat în toate amănuntele lui a inten-ificat gândirea teoretică, a dat posibilitatea să se cosolideze fonologia ca discliplină ştiinţifică. Fonologia sovietică caută să cruţe naţiunea fonem-ului psihologism (o Incursiune a psihologismului a existat şi la Baudouin-de-Courtenay; iar mai târziu chiar s'a intensificat PROP. ruben avanesov 113 la unii dintre discipolii tui) şi să treacă pe punctul de vedere consecvent funcţional, care este singurul ce corespunde naturii sociale a limbii ca fenomen de ordin suprastructural. Filosofia marxist-leni-nistă, consideră natura nu ca o îngrămădire întâmplătoare de lucruri, de fenomene, rupte unul de altul, izolate unul de altul, ci ca un întreg unitar legat, în care lucrurile, fenomenele, sunt legate organic unul de altul, depind unul de altul şi se condiţionează unu de altul De aceea fonologia sovietică priveşte întotdeauna fenomenul fonetic separat particular în legătură cu toate celelalte fenomene coexistente, adică cu tot sistemul de limbă. După cum se ştie fenomenul fonetic particular separat determină de obicei într’un grad sau altul şi sistemul însuşi al limbii, dar în' acelaşi timp el însuşi adesea este condiţionat de sistemul de limbă. Numai ţinând seamă de legătura reciprocă permanentă dintre „particular" şi „general", ţinerea în seamă a condiţionării lor reciproce asigură cunoaşterea lucrului, a realităţii celei mai adecvate. _ Problema cercetării fonologice s’a complicat pentru dialectologi în mod simţitor atunci când ei s’au găsit faţă în faţă cu problema descrierii nu a unui dialect oarecare, a unui singur sistem, ci în principiu cu toate dialectele unei anumite limbi, cu toate aspectele particulare variate ale ei- Cu prilejul unei atari cercetări s’a lămurit că limba rusă în fojrma ei literară, general-naţională, împreună cu dialectele locale formează un sistem complicat ierarhic, cu multe trepte, cuprinzând în el trăsături comune întregii limbi şi particulare, proprii dialectelor deosebite, trăsături de unitate şi deosebiri de diferite grade ale fărâmiţării dialectale. In legătură cu aceasta in faţa cercetătorilor s’a pus o problemă nouă, privitoare la structura fonetică a limbii ruse în toată varietatea multiplă a dialectelor ei ca un fel de sistem de limbă ,de ordin mai general, un aşa zis „sistem al sistemelor particulare". 1 Varietatea multiplă teritorială , a dialectelor ruse în raport cu structura lor fonologică nu reprezintă altceva decât o istorie vie a limbii în proecţia ei spaţială. Deaceea fonologii sovietici resping în mod hotărît ruptura mecanică şi antidialectică din doctrina lui F. de Saussure între synchronie şi diachronie. In desvoltarea limbii, ca şi a oricărui alt fenomen, în orice moment, alături de prezent coexistă rămăşiţe ale trecutului şi mlădiţe ale viitorului. Fonologia sovietică, în concordanţă deplină cu indicaţiile clasicilor marxism-leninismului, porneşte dela faptul că „în viaţă întotdeauna există nou şivechi, ceeace creşte şi ceace moare" (Stalin). • Cel mai important în chestiunile de ştiinţă socială este sa nu se uite legătura istorică fundamentală, să se privească la fiecare chestiune din punctul de vedere al apariţiei unui anumit fenomen în istorie, care sunt etapele principale prin care a trecut acest fenomen în desvoltarea lui, şi din punctul de vedere al acestei des'voltări a lui să se vadă ce a devenit lucrul dat în prezent (Lenin, Ediţia rusă, opere, LINGVIŞTII SOVIETICI IŞI ÎNSUŞESC TEORIA MARXIST A-LEN1NISTA 1 M ed. 3-a, voi. XXIV, pag. 364). Iată pentru ce sistemul de limbă dintr’o epocă anumită împreună cu aspectele variate particulare dialectale este privit de către savanţii sovietici ca o etapă determinată în comparaţie cu sistemul de limbă al epocii precedente- împreună cu aceasta în el se separă pe de o parte trăsăturile a ceeace moare şi pe de altă parte cele a ceeace creşte, adică se observă într’un grad sau altul conturele sistemului de limbă al epocii următoare. Aspectele variate teritoriale şi sociale ale unui sistem de limbă, dintr’o anumită epocă, ele înşile conţin în sine un material din cel mai bogat care este o nîărturie a drumului istoric, parcurs, şi fonologii sovietici nu evită interpretarea istorică a fenomenelor de limbă, pornind dela faptele epocii, ci, dimpotrivă, îşi saturează cercetările .prin comentarii istorice. O astfel de intreprindere organică a fenomenelor de limbi ale prezentului şi trecutului ajută 'unei înţelegeri mai bune a naturii proceselor de limbă. In încheere vreau să remarc că savanţii sovietici au luptat în totdeauna împotriva dogmatismului în ştiinţă, care consideră noţiunile noastre ca absolute şi epuisante. Adevărata ştiinţă a fost întotdeauna împotriva stagnării şi opririi pe loc a gândirii, ; împotriva transformării noţiunilor ştiinţifice în dogme moarte. „Ştiinţa tocmai de aceea se numeşte ştiinţă, spune I. V. Stalin, — ţientrucă ea nu recunoaşte fetişe, nu se teme să ridice mâna împotriva a ceeace a trăit traiul, împotriva a ceeace este vechi, şi îşi apleacă urechea cu luare aminte la glasul experienţei, glasul practicii** (I. V. Stalin „Problemele leninismului**, ediţia Il-a rusă, pag. 502). Marxism-leninismul este adversar al oricărei dogmatism, el este teoria vecinie vie, creatoare, ce se desvoltă, care ţinând seamă de experienţa nouă se perfecţionează permanent şi se îmbogăţeşte cu teze noi. Ştiinţa sovietică se desvoltă în atmosfera luptei împotriva ort cărui dogmatism, în atmosfera criticii şi autocriticii bolşevice, în aceea a discuţiilor largi şi multilaterale. In acestea se găseşte cauza succeselor ei serioase şi garanţia succeselor viitoare. DESPRE MUZEUL ISTORIC PETOFI-BĂLCESCU DIN ORADEA de S. ŞTIRBU La Oradea există un muzeu istoric* întemeiat în anul 1889. Acest muzeu a servit, timp de mai multe decenii, propagării ideilor; reacţionare, şovine. După primul război mondial, această instituţie culturală a fost expropriată de episcopia romano-catolică din Oradea şi folosită pentru răspândirea obsourant'smului clerical. In timpul celui de al doilea război mondial, muzeul a suferit mult din cauza bombardamentului şi a unui incendiu, care a avariat o parte a clădirii. în momentul instaurării regimului democrat, atât expoziţia cât şi Clădirea se aflau într’o stare deplorabilă. Odată cu reînvierea vieţii culturale a oraşului, s’au cre'at posibilităţile pentru renaşterea din ruine a muzelui. In urma iniţiat.vei Comitetului Judeţean al P.C.R., un grup de muncitori şi intelectuali, cu sprijinul Filialei A. iR. L. (U. S. din localitate, şi-au luat sarcina de a introduce o viaţă nouă în acest aşezământ ştiinţific. La a XXX-a aniversare a Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie, muzeul, complect renovat, şi-a deschis porţile. Acest muzeu reprezintă o încercare de a documenta şi ilustra, anumite etape mai importanţe din desvoltarea societăţii omeneşti, pe baza colecţiilor rezultase din săpături, colecţiilor de relicve, unelte de muncă şi obiecte de artă, unele găsite în inventarul muzeului, altele strânse sau ach ziţionate ulterior. j , Scopul acestei expoziţii, precum şi a întregii activităţi ştiiţifice a mu- zeului, este de a documenta cu obiecte autentice şi a ilustra în imagini legile de bază^ ale desvoltării societăţii omeneşti. In acest scop a fost folosită, în limita posibilităţilor locale, experienţa muzeelor sovietice. Cu toate lipsurile şi defectele care sunt încă numeroase, expoziţia s’a dovedit a fi folositoare în lămurirea politică a tineretului şcolar şi a maselor largi populare, ce viz:tea!ză muzeul în număr din ce în ce ma mare. In mai puţin dje un an, numărul vizitatorilor a fost mai mare decât în timp de câteva decenii dinainte. Pentru îndrumarea vizitatorilor, pentru înlesnirea schimbului de experienţă în munca muzeelor cât şi pentru a contribui metodologic la încercările de ilustrare şi documentare, prezenta lucrare oferă o scurtă descriere, însoţită de lămuriri sumare asupra expoziţiei muzeului din Oradea. SOCIETATEA PRIMITIVA SALA Hr. L Prima sadă a muzeului reprezintă societatea primitivă. In prima vitrină, putem observa diferite oase, denumite ştiinţific „paleoH-tolog'ce”. Ele aparţin unor animale străvechi, care au dispărut cu desăvârşire. Numai după aceste rămăşiţe mai avem posibilitatea să le reconstituim şi să studiem felul lor do viaţă. şi lit n i' ii6 Deosebit de interesante sunt obiectele din vitrina a doua, unde întâiniin 1 amabilele animalelor din perioada glacială, („Ditluvium”). Această perioadă co-! espunde din punctul de vedere al istoriei globului pământesc, cu stârşituil cela de a treia ere a formării pământului, denumită în geologie „terţiară”. In această eră, în urma scăderii temperaturii scoarţei ipămâinteştij, s’au produs evaporări mari în regiunile acoperite de mări. Ploi îmbelşugate au căzut atunci în părţile neacoperite de apă ale globului. Din cauza schimbării brusce a temperaturi, _ au rezu.tat în aceste regiuni gheţarii veşnici. In jurul gheţarilor au rămas în viaţă numai animale cu piele groasă şi acoperite cu blanuri. Aceste animale au reprezentat produsul unui proces de evoluţie neînchipuit de lung, care a început cu vieţuitoarele unicelulare şi a continuat, prin numeroase specii intermediare, până la acelea ale căror rămăşiţe le vedem expuse aici. In vitrină putem vedea un fragment din femurul unui mastodont, un animali g'gantic, din familia elefantidelor, mai mare decât mamutul. De altminteri, spre deosebire de mamut şi de elefant, mastodontului îi lipsea trompa şi avea patru fideşuri drepte. Aici se mai găsesc şi oasele dentale, precum şi alte rămăşiţe dirii scheletul mastodontului. Interesantă este apoi o scoică impietată, de o mărime neobişnuită. La fel şi alte fosile, între care cea mai importantă este piatra cu înt'părirea completă a unui peşte obişnuit. Organele şi oasele fragile ale peştelui au dispărut de mult. Totuşi, întipărirea rămasă în urma petrificării lui, ne arată în mod precis nu numai scheletul, ci şi organele peştelui respectiv. La sfârşitul erei terţiare a intervenit un moment de foarte mare însemnătate în evoluţia naturii. E vorba de apariţia omului, dar nu în zonele glaciale ci undeva prin zona tropicală. Omul însuşi este tot un produs al transformărilor calitative ale anumitor specii de animale şi anume ale unor specii die maimuţe antropomorfe. După cum o parte din speciile elefantidelor s’au transformat în mamuţi şi în elefanţii de astăzi, în timp ce alte specii ca aceea a mastodonţilor au dispărut cu desăvârşire, tot aşa s’a petrecut un proces de evoluţie şi în cazul maimuţelor. Printre acestea unele specii s’au transformat în strămoşii oamenilor de astăzi (Homo sapiens), altele în maimuţele da astăzi-, iar altele au dispărut cu toiul. Pământul răcjndu-se apoi treptat climatul acestuia a devenit -mai umed, iar oamenii au învăţa! să se servească de foc. Acesta îi apărfa de frig, dar l)e servea şi Ia prepararea alimentelor mai nutritive (peşte, carne, etc.) şi totodată îi, apăra de fcarele sălbatice. După perioada glacială, pământul s‘a acoperit de ierburi mărunte, iar prin topirea gheţarilor s’au format reţele de .ape şi oamenh au fost siliţi să-şi caute peşteri. _ _ Intr’un colţ al sălii e construită macheta unei peşteri a omului primitiv, iar pe pereţi câte o ilustrată în culori reprezintă viaţa omului de peşteră. Din aceste ilustraţii se vede clar că oamenii, care se ascundeau din^ faţa forţelor întricoşetoare ’ ale naturii şi luptau în cete împotriva animalelor sălbatice, ajunseseră să se deosebească de celelalte soiuri d,e animăle. Ei dobândiseră statura dreaptă şi astfel, -labele lor de dinainte, fiind eliberate de umblat, puteau fi folosite pentru a apuca pietre ele. cu care puteau să lupte mai bine împotriva animatelor înconjurătoare. Oamenii şi-au transmis experienţa câştigată cu atâta trudă şi au început să-şi facă arme şi unelte de piatră şi os, iar mai târziu arcuri şi săgeţi cu care loveau animalele dela distanţă. Vedem totodată din ilustrate că oamenii, în lupta lor au devenit fiinţe sociale, fiindcă izoiliaţi n’ar fi putut să ducă lupta aceasta crâncenă, împotrivia unor forţe care trebuiau -cu orice preţ învinse. Forţele acestea, duşmane ale oamenilor, erau nenumărate. O contradicţie puternică s’a desvoltat între forţa omului primitiv, pe de o parte şi forţa naturii înconjurătoare pe de alta. Procesul de des voii tare a societăţii omeneşti nu a avut loc într’o formă armonioasă şi paşnică ci sub forma desvăluirii contrazicerilor interne ale fenomenelor naturii, în planul luptei tendinţelor opuse, care acţionează în baza acestor contraziceri. DESPRE MUZEUL, PETOFI-BALCESCU DIN ORADEA 117 In vitrina — masă ce urmează, vedem rămăşiţele acelor animale' ou care omul trebuia să lupte. Alături de coasta mastodontului sunt expuse oasele $i dinţii unui mamut şi scheletul capului urmi urs de peşteră (Ursus spaeleus). găsit în peştera din Onceasa jud. Bihor în anul 1895, De asemeni, sunt expuse aici şi alte, asemenea rămăşiţe paleontologice. ‘ In vitrina următoare vedem organele cele mai puternice ale acestor animale. E vorba de dinţii şi grupurile de dinţi ale acestora, care ating uneori o lăţime de un sfert de metru. . _ In colţul celălalt pietrele expuse ne lămuresc felul în care omul primitiv şi-a făurit armele şi uneltele de piatră. . In vitrina de pe peretele din dosul uşii de intrare vedem primele unelte Ale omului şi anume unelte de piatră cioplită grosolan, neşlefuită încă. In despărţiturile vitrinei sunt unelte din paleoloticul inferior, din prima fază a uneltelor ae piatră, denumite şi unelte „cheleene". Aceste unelte au fost găsite te Modelul satului palustru din sala Nr. 1. Ioşia-Bihor. Ele fac parte d'ntre primele unelte care n‘au mai fost întrebuinţate de oameni în chip întâmplător, ci au fost sfărâmate din pietre mai mari ,cu scopul de a se servi de ele ca unelte sau ca arme, în |lupta împotriva naturii. Aceste unelte au dus la înlocuirea pumnului omenesc (nu a degetelor). Ele erau ţinute în ipumnul strâns (în franceză sunt chiar denumite „coups de poing”) şi sporeau cantitativ forţa braţelor omului, adăugând la aceasta forţa imecan:că a uneltelor. ’ • ) ’ , In vitrina de după colţ găsim uneltele paleoliticului mijlociu ca lame, sfrc-de!e şi cuţite care încep să înlocuiască munca degetelor. In vitrinele aşezate pe jos se află uneltele Paleoliticului superior, care au adesea forma unor frunze şi a căror cioplire este mult mai fină. De obiceiu, ele erau întrebuinţate cu tnânere. In ultimele două ferestre ale vitrinei de pe perete întâlnim unelte pe, care «c văd urmele şlefu'rii. Ele poartă denumirea ştiinţifică de unelte „neolitice” şi ix8 6. ŞTIRBO sunt făurite «fin piatră şfefuită. In felul acesta, depăşind perioada sfărâmării îr bucăţi a pietrelor mari şi a c'oplirli grosolane a acestor bucăţi $i trecând la cioplirea din ce în ce mai îngrijită a pietrelor, omen'rea a înregistrat un progres destul de mare. După experienţe şi d:bu:r‘ îndelungate oamenii eu ajuns să-şl eonstru’ască unelte superioare, prin şlefuirea fină a pietrelor frecate unele d« altele. Concomitent cu procesul acesta de e-vohiţ!e a uneltelor, s’an desvoltat şi felaţl:le sociale ale oamenilor. Oamenii şi-au procurat tot mai mu’tă hrană, precum şi alte produse necesare pentru trai. Deoarece munceu colecfv şi luptau cn'ect'v, ei îşi şl împărţeau în mod co’ectrv produsele dobândite. Nimeni nu putea să-şi adune pentru sine atâtea bogăţii, ca să poată deven: stăpânul celorlalţi. Munc’nd în comunitate, oameni au obţinut diin ce în ce mai multe victorii asupra naturii, au reuş:t să iasă din culcuşurile găsite în mod întâmplător prin peşteri şi să-şi construiască primele aşezări, făurită prin munca lor personală. Printre acestea, cea mai caracteristică a fost „satul palustru", construi în mijlocul lacurilor sau a! bilţi’or şi legat cu ţărmul numai printr’o punte mob'lă. (Un model de sat palustru este expus în colţul d:ntre vitrinele uneltelor de producţie). Satele palustre ofereau o siguranţă ma5 mare împotriva fiarelor sălbat'ce. Col'bele satelor pa’ustre erau construite după un model identic, — dovadă neîn-doioasă despre egalt’atea locuitorilor lor. Cu toate că aceste construcţi’’ de nulele erau încă foarte slabe şi primitive, totuşi ele reprezentau o victorie colosală a munc'i omului. Acesta a isbut:t astfel să-şl făurească singur uneltele de producţie, e drent prim'tive să-şi asigure mijloacele necesare pentru trai şi să ’asă în mod definitiv d.m rândul amma’elor, deven’nd om şi întemeind societatea omenească. Acenstă primă perioadă d:n desvoltarea societăţii omeneşti a fost denumită de Engels ..perioada sâibăt’riei”. Ea este caracterizată prin riânat. Dună faza sălbaticei a urmat, potrivit clasificări-' lui Morgan şi Engels, faza barbariei, când oameni5 s’au dieprins cu agricultura şl s’au specializat* în anumite diviziuni ale muncii. Aceste două faze princ’pale ale orânduirii comunităţii primitive au durat multe sute de m:i de ani şl abia în mileniul V-lea înnaimte de era noastră a apărut noua orânduire socială, orânduirea sclavagistă. BARBARIA Şl ÎNCEPUTURILE SCLAVIEI SALA Nr. 2. In sa’a următoare se desfăşoară în faţa noasti'ă procesul evolutiv al des-voltăril uneltelor de muncă din perioada barbarie5, care a dus la descompunerea orânduirii comumtăţii primitive, şi a dat naştere orânduiri sclavag-ste. Trecerea la sclavagism a avut loc mai întâiu în ţările Asiei şi Africed şi ab-'a mai târz!u pe continentul nostru. In t:mp ce în anumite ţări exista deja orânduirea sclaviei, la no5 predomina încă orânduirea comunei primitive. Acest lucru reiese în mod deoseb’t din aranjamentul sălilor. Pe pereţii din dreapta sunt expuse urmele civilizaţiei din ţările mai avansate ale antichităţii. în timp ce pe pereţii din stânga sunt expuse urmele culturii materiale din regiunile noastre. In prima v'trină, din partea stângă, sunt expuse unelte neolitice. Exami-nându-’e în ord'ne, începând dela tafturile de jos până la cele de sus, ne putem destul de bine seam- de perfecţionarea evolutivă a uneltelor de piatră. Diferite unelte (lame, cufte, sfredele. ciocane, dălţi) (au şi primit, Ipriilii cioplire măruntă, forma dorită.Putem însă observa la ele şi părţi şlefui din ce în ce mai mari şi mai perfecte. La uneltele din rafturile de jos c5opl:rea era încă precumpănitoarei şi numai marginile uneltelor, care servesc, cel mai mult în procesul muncii, sunt şlefuite. Astfel, la lame şi cuţite au fost şlefuite numai părţile care serveau pentru tăaifc la sfredele numai vârful, 1a dălţi şi 4a topoare cele două părţi care serveau pentru desp:carea lemnului sau a altor obiecte, iar la ciocane numai capetele, oare serveau la bătut. In rafturile care urmează, întâln’m DESPRE MUZEUL PETOH-BALCESCU DIN ORADEA 119 unelte şlefuite şi în alte părţi ale lor, prezentând totodată şi încercări de găurire. 'n rafturile mijlocii şi superioare întâlnim unelte complet şletfuite şi cu găuri transversale, ba vedem chiar cum au fost prinse mânerele, care la unele unelte intrau în găuri, ca la ciocanele de astăzi, în timp ce la altele erau prnise în icuri şi fixate prin legături. ■ In vitrinele următoare sunt expuse în ordine) unelte care ne dovedesc că începuse să existe o diviziune a muncii, bine precizată. Dela culesul fructelor care era făcut de femei s’a trecut la cultura cerealelor, lucrându-se pământul cu sapa sau hârleţul. Agricultura primitivă era practicată de femei, al căror rod în comuna primitivă a fost foarte mare. Feme'a mamă şi cultivatoare a pământului avea rolul preponderent în soc’etate (matriarhat). Unelte neolitice din sala Nr. 2. In vitrina a doua sunt unelte cu deosebire agricole. Astfel sunt vârfuri de coarne, mai ales de reni, care serveau pentru brăzdarea pământu'ui sau pentru făcut găuri şi cu’buri în pământul moale, în care se aşeizau seminţele. Se găsesc de asemeni topoare şi sape de os. care serveau pentru săpatul şi prăşilul plan telor cultivate. Bine înţeles că în agricultură erau folosite şi unelte din vitrinele precedente şi altele d'n vitrinele următoare, însă acestea din urmă erau cele mai caracteristice. ' Urmează vitrina a treia, (tinde ne întâlnim ou meşteşugurile trecutului celui mai îndepărtat. Fusele de piatră şi de lut ne arată că operaţiunea toarcerii era bine cunoscută chiar de primitivi' din faza barbariei. La prime'e) războaie de tesut s’au folosit diferite greutăţi, mai mari şi mai mici, cu găurile în partea de sus. Firele erau legate, înşiruite unele lângă alte'e, pe un băţ rotund, fixat pe doi stâlpi lateraîi. tar greutăţi erau suspendate de fire, pe care lei trăgeau în jos. împletiturile au fost făcute din răchiţă, iar mai târz:u din fibre de plante şi în felul acesta s’a înfiinţat producţia text'lă. . Acest prim model pe care l-am 110 S. ŞTIRBU descris ai războiului de ţesut primitiv se poate studia dea Urniri teri şi din desenul aşezat pe peretele de deasupra vitrinei. In vririna a patra de după colţ, sunt uneltele de pescuit. Observăm dife-irle greutăţi de plase, undiţe de os, precum şi vase de llut pentru prăjitul peştelui. In partea din mijloc a • vitrinei următoare se găsesc uneltele p’elariDor, In atara de lamele si cuţitele care serveau la curăţirea rămăşiţelor cărnoase, cât şi la modelarea pieilor, mai interesante sunt acele şi sulele din os, cu găuri la un capit şi cu vârfuri ascuţite ta celălalt. In vitrinele următoare, este expusă o întreagă colecţie de vase de lut, care, deocamdată, nu erau executte pe roata olarului, ci numai de mâna omului. In afara de tot ielul de vase de întrebuinţare găsim urme de tencuire a locuinţelor,, care) dovedesc un progres însemnat faţă de construcţiile de nuiele din perioada precedentă. I Iţi In ultmele vitrine de după colţ sunt expuse diverse oase, răimase dela animalele domest'crte de oamenii primitivi (boi, cai, etc.). De astfel de animale, oamenii începuseiă să se servească tot ca de n!şte unelte. Domest:cirea animalelor a adus schimbări importante în viaţa economică a clanului. Creşterea vitelor a asigurat de asemeni omulu> rezervă de hrană şi l-a ajutat la lucrarea pământului, care a început să se facă prin întrebuinţarea plugului de lemn. Prin domesticirea capre', taurului şi oii, s’a născut şi producţia derivatelor lapte'ui, ca brânza, şi iaurtul, iar din blana animalelor oamenii şi-au făcut fire şi ţesături calde. il 1 • ' Creşteiea animalelor era o ocupaţie specială a bărbaţilor, care cu încetul înjocu ră pe femei în agricultură. De aici înainte, înrudirea în linia maternă începe să fie înloou’tă prin înrudirea în !in:a masculină. Matriarhatul se descompune treptat şi e&te înlocuit cu patriarhatul, adică unirea rudelor care descind dinfr’un strămoş masculin comun. In rafturile de sus se află oasele unor arnmale săihat’cei, pe care oamenii le \ mau. Ce'.e mai însemnate dintre acestea sunt coarnele zimbrilor, o specie din famTa bovinelor, care era destul de răspândită şi pe teritoriul nostru. Z:m-bm! atingda câteodată lungimea de cinci metri, însă neputându-se aclmat-lza noilor cortdiţiuni, a d’spărut chiar în era noastră. Câţiva zimbri mai există în părţile sudice ale Europei, (în Caucaz) însă sunt pe cale de dispariţie. Cazul zimbrilor confirmă în ch'p neîndoios concepţia evoluţionistă a lui Charles Darwin. El constitue un procds de evoluţie, care se desfăşoară în zilele noastrfe şi sub ochii noştri. Acest proces ne serveşte ca o ilustrare puternică a legii fundamenta'c a mate-ria'ismului dialectic, după care orioe fenomen se naşte, se desvoltă şi pe Urmă moare. Aceasta, fie vorba de o fiinţă, de o specie de fiinţe teau, după cum vom vedea mai jos. de o societate întreagă. Astfel s-a întâmplat şi cu societatea primitivă, care a d’spărut şi a cedat locul unei noi orânduiri sociale, orânduire sclavagistă. Acest proces istoric, s’a petrecut la noi mai târziu, jar în alte ţări mai devreme. In prima vitrină din partea dreaptă vedem rămăşiţele culturi materiale a unuia dintre primele state cu reeim selavaeist: Eg’ptui ant!c. In partea de jos se af'ă modele d'n gips ale uneltelor metab’ce de muncă, care au iucat un rol botarîtor în transformarea orândmrii sociale. Agricultura, apărută încă pe treapta mijloc'e a barbarie1, cum" am văzut în vitrinele precedente, a fost efectuată cu ajutorul sapelor şi al'altor unelte prim!t''ve. Aceisfe unelte se puteau întrebuinţa cu un rez'tat efectiv, mai mare sau mai mic, numai prin munca colectivă a lucrării pamlntu'ui. Cu trecerea la treanta superioară a barbariei, când au apărut uneltele metal'ce şi au încenut să fie folosite animatele în agricultură, mertode’e anterioare s’au sch'mbat fundamental. lucrarea pământului s‘a făcut cu ajutorul plugului prlmit:v. tras de bot (Un model al unui asemenea plug primitiv îl putem vedea pe perete’e de lângă vitrină). In urma ridicării productivităţi muncii, pământul a dat mai multă recoltă. Forţele de producţie şi mai ales latura lor cea mai Importantă, uneHele de muncă, s’au desvoltat. Apare proprietatea parti •ulară asupra mijloacelor de muncă. DESPRE MUZEU'L FETQFI-BALCESCU DIN ORADEA 121 In perioada aceasta apare şi sclavia. Pemtru oamenii primitivi, din laza sălbăticiei şi a barbariei, 'sclavii nu puteau fi de 'nici un folos, de vrfirne ce munca omenească era atât de neproductivă. încât nu putea creea nici un surplus peste minimul necesar pentru existenţă. Cu trecerea la creşterea vitelor şi la agricultură, situaţia s’a schimbat radical. Munca omului a lînceput să dea un surplus de produse, iar nevo:a braţelor de muncă s’a ivit foarte accentuat. Pentru îngrijirea vitelor era nevoie de mai mulţi oameni. Prizonierii de războiu, care înainte vreme erau primiţi în trib, ucişi sau mâncaţi, puteau fi folosiţi în acest scop. Familiile ma1 înstărite au început să transforme în sdlavl mai întâiu pe prizonieri, iar mal târziu şi sărăcimea din propriile lor triburi. Comunitatea primitivă s’a descompus în clase: în exploataţi şi exploatatori, în sclavi şi proprietari de sclavi. Omenirea a intrat într’o nouă şi înd^elungată epocă, în bpoca claselor sociale) antagoniste. Un vas antic grecesc din sala Nr. 2. îndărătul geamurilor superioare ale vitrinei, vedem colecţii întregi de figuri da zei egipteni. Pe pietre „scarabee” sunt reproduse în miniatură, figuri de zei, precum şi mumii de morţi. ■ ' i 1 Aceste obiecte ne dovedesc că nu numa: structura diar şi suprastructura societăţii, adică ideologia oamenilor, a trecut printr’o continuă desvoltare şi transformare. Ina;nte vreme, oamenii îşi închipuiau că forţa cea mai puternică a naturii se ascunde în fiarele sălbatice. De aceea le-aiu zeificat şi se închinau lor. Această credinţă poartă numele de fetiş’sm. Mai târziu, ei au crezut că forţa atotputernică se află în fenomenele naturii: soarele* luna, vântul, trăsnetul, etc. Credinţa corespunzătoare se numeşte „animism”. Totodată s’a desvoltat credinţa că viaţa omului nu ia sfârşit odată cu moartea trupului, ci continuă în lumea de dincolo de mor mânt. Clasa dominantă îşi credea as’gurată situaţia sa privilegiată şi dincolo de mormânt graţie ritualului religios al mumificării şi al îmbălsămării. I,a moartea stă- X?2 ft. ţTIRBTJ pSnilor erau udişl şi îngropaţi In acelaş mormânt un număr mare de sclavi, ea si 'le servească şi tn viaţa de după moarte. In vitrină, — masa ce urmează, sunt expuse monedele străvechi ale Statelor antice, eline şi romane. Monedele acestea au circulat şi la alte popoare care se aflau tntr’un stadiu mai înapoiat de desvottarei. Moneda a apărut ca un efect al comerţului.Nu anumiţi regi şi împăraţi, care şi-au bătut chipul lor pe monede, au determinat desvţoltailea itelaţiitor economice, ci invejrfe, desvoltarea relaţiilor de producţie şi de schimb a adus cu sine posibilitatea existenţei acestor regi şi înmă-raţi, care şi-au întipărit chipul lor pe aceste monede. Banii au apărut tocmai fiindcă circulaţia mărfurilor a devenit necesară. în ultima vitrină d:n această sală, întâlnim arta cea mai perfectă a acestei epoci: arta grecească. In Grecia antică au înflorit od:nioară unele dintre cele mai prospere state sclavagiste. Clasa stăpânitoare. ajungând prin munca rohdor, la o bogăţie excepţională, a pus să se creeze, pentru desfătarea ei, obiecte de artă, rămase nemuritoare. Vasele expuse, atât prin forma lor. cât şi Drin frumuseţea picturilor de pe ele ne arată că în acele vremuri omen'rea era în stare să producă lucruri măreţe. ' In vitrina din mijlocul săli!, facem cunoştinţă cu structura şi suprastructura societăţii sclavagiste. în faza sa d|e formare. In primul raft sunt expuse piese, care 'eprezintă uneltele de muncă d>n perioada desvoltăjii lor, dela treapta barbarei până la cea a sclaviei. Aici găs'm şi rămăşiţele de case ale vitelor, care au fost introduse abia în perioada aceasta în producţie. In mijlocul raftului sunt cranii omeneşt’ găsite fără ornamente şi împodobiri, în gropi comune. Sunt deci rămăşiţe ale sclavilor, a'.e acelor oameni care reprezentau a doua latură principală a forţelor de producţie. Pe raftul a,l do'lea întâlnim relaţiile de producţie, mal bine zis relaţ:ile sociale. Craniul d'n mijloc, găsit într'un mormânt bogat, împreună cu o patină dye os (care de altfel era prima formă a încălţămintei) şi cu podoabe îngro. pate lângă schs'et, ne dovedesc că omul respectiv aparţinea cîiasei stăpânitoare. Modele de arme, rânduite îndărătul orain’ului acestui om ne arată pe ce se răz'ma puterea lui, iar obiotefe del lux expuse, oricât de primitîye, ne araită ce foloase personale trăgea aciesta din asuprirea sclavilor. Pe raftul al treilea vedem aspecte ale suprastructurii socia’e ale orânduirii sclavagistic. Figura zeului egiptean, reprezintă nivelul ideologic şl religios al acestei perioade. Vasul de piatră cu hieroglife, exprimă stadiul corespunzător al ştiinţei, iar statuile şi tablourile ne arată desvoltarea artei. Tabloul expus deasupra vitrinei demonstrează, în trei planuri, aceeaşi compoziţie a structurii sociale : în primul olan forţele de producţie, în al do'.lea relaţiile sociale şi, în al treilea, ideoogia, ştiinţa si arta. Oricât unii aii vrut să ne facă să credem că aceste fenomene sunt absolut diferite, nelegate între ele, independente, toate aceste manifestări ale vieţii omeneşti stau totuşi în strânsă legătură unele cu altele, formând un tot unit, coerent şi condiiionându-se reciproc având la baza desvoltăr'i schimbarea forţelor de producţie. Ele se găsesc într'o stare de neîntreruptă mişcare şi schimbare, de neîntreruptă reînno’re şi desvoltare, întotdeauna născându-se ceva, iar altceva distrugân-du-se şi dispărând. Procesul acesta de desvoltare trece dela schimbări cantitative, neînsemnate, la schimbări radicale,. Ia schimbări calitative. Modificările calitative nu mai survin în mod treptat, ci în mod rapid, brusc şi revoluţionar. Desvoltarea aceasta se produce prin lupta elementelor cane se află în contrazicere prin încleştarea dintre ceea ce e vechiu şi ceea ce e nou, dintre ceea ce piere şi ceea ce se naşte, dintre ceea ce dispare si ceea ce se desvoltă. Contrazicerile acestea constitue conţinutul intern al procesului de desvoltare, conţinutul intern al transformării schimbărilor cantitativ în schimbări calitative. SOCIETATEA SCLAVAGISTA Sala No. 3. Intrând în sala a treia, vedem pe partea dreaptă, dinspre fereastră, obiecte caracteristice civilizaţiei romane, care a fost protot'pul clasic al regimului sclaviei. Pe peretele din stânga se poate urmări evolutiv desvoltarea culturii materiale pe teritoriul ţării noastre, începând cu neoliticul şi pânş la cea caracteristică regi- OESPKE MUZEUL, FETOFI-BALCESCU »IN «RASEA «3 mulul sclavia. Acest aranjament exprimă clar faptul că în aoeastă perioadă de Vreme, când la anumite popoare începuse decăderea orânduirii sdavag'ste, la noi abia începuse desvoltarea ei. In vitrina Nr. 1 sunt expuse rămăşiţe de vase de lut. Intre ele, se văd piese din diferite perioade, începând cu perioada neolitică şi sfârşind cu perioada cea mai desvoltată a sclavagismului. Prin studierea ilar amănunţită, putem să ne dăm seama nu numai de schimbările petrecute în însăşi munca olăritului (trecerea etala olăritul cu mâna la olăritul c,u roaita), dar şi de cele petrecute în con-diţiunile de trai ale oamenilor. Oalele, fiind obiecte de utilitate primordială, orice schimbare, atât în formă cât şi în compoziţia lutului,- ne evocă un anumit stadiu de desvoltare în viaţa oamenilor. Totuşi, treptele urmate în evoluţia, vieţii strămoşilor noştri, le vedem rând pe rând abia în vitrinele următoare. Undite de bronz din sala Nr. 3. In vitrina Nr. 2 sunt numai unelte de aramă <( cupru). Intre acestea se află topoare, top oraşe, fierăstraie şi lame, vârfuri de cuţit şi fragmente de ine'e. Ele au fost găsite în diverse .localităţi din jud. Bihor), .ca de pildă : Borş, Kent'da, Berechiu, Satu Nou, Krainik, Sarkad, Săcuienj şi Sânnîcdaul Român. Primul pas şi cel mai important era făcut. Oamenii s’au deprins cu folosirea metalelor pentru făurirea uneltelor. Arama fiind însă un metili moale, uneltele făcute din acest metal nu erau destul de rezistente ia lucru. De aceea, în scurt timp, arama a fost înlocuită cu bronzul, un aliaj din diferite metale, mult mai dur. In vitrina nr. 3 se află unelte de bronz, a căror folosire a caracterizat o perioadă muilt mai îndelungată, pe care unii istorici au denumit-o ch:ar epoca bronzului. In Dacia, aoeastă epocă începe deila mjtocull mileniului II înaintea erei noastre. Aici, în afară de uneltele susamintrte, mai vedem şi seceri .găsite în anul 1876 ia KâsmO-Patak. Vedem dar că în Dacia ,cu mult încă înaintea ocupa- S. ŞTIRBU I24 ţiei romane, existau nu numai meşteşuguri, dar şi o agricultură rdlativ destu' Je desvoltată pentru acele vremuri. Obiectele de olarie, expuse în vitrinele de jos, aparţin perioadei în caic se întrebuinţa şi rierui, Acest lucru reiese nu numai din formatul şi culoarea ceramicei expuse în aceste rafturi ,dar şi din compoziţia acesteia. In compoziţia vaselor intră întriun iprocelnt din ce în ce mai mare, materiale utilizate şi la construcţia cuptoarelor pentru topitul fierului. E greu de precizat dela cine vor li învaţat acşeti locuitori făurirea uneltelor de fier, dela Sciţi sau dela Celţi. Este probabil că atât dela unii, cât şi dela alţii. Obidele despre care am vorbit mai sus datează din secolele VI şi III, dinaintea erei noastre. Rămăşiţele care aparţin perioade# ocupaţiei romane a Daciei, sunt expuse in vitrinele ce urmează (nr. 4—5). Aici vedem cărămizi de calitate superioară, care poartă şi emblema acelora care le-au fabricat şi le-au folosit. Pe unele, de pildă, sunt imprimate literele LVM (Lef g:o Quinta Macedonica — Legiunea a cincea .Macedomană). Pe altele se văd însemnele Legiunii a XlII-a ş. a. m. d. Ele au fosl găs'te la Alba lulia (Apuium) şi Turda (Potaissa). Mai putem vedea, între altele, funduri de cuptoare pentru topit sticlă, precum şi roţi masive, îstrebuinţate în _ l’fer'le scopuri. Ultmcle vitrine ale acestui perete (6—7), conţin obiecte şi unelte şi mai perfecte decât cele precedente. Suntem în perioada întăririi sclaviei pe teritoriul 1 urii noastre. Uneltele si armele exouse aci. evocă vremuri când clasele domi-ante, proprietare de sclavi, aveau la dispoziţia k>r totul, pentru asuprirea majoritarii imense a oamenilor. Baionetele, cuţitele, suliţele şi săgeţile, precum şi bră-Urile de lupta (găsite în 1896 la Sicilieni) au asigurat posesorilor lor o mare putere şi ..dreptul” de a exercita cea mai inumană exploatare. Vedem deasemeni obiecte şi unelte metalice care nu sunt turnate, c? (bătute din plăci de meta1 (exponatele nr. 2353—2360, găsite la Bihar-Kdsmo). Ultima v’trină ne oferă un exemplu foarte interesant de evoluţia uneltelor de producţie. Este vorba de perfecţionarea secerilor din bronz. Secera provine probahM d’ntr’un simplu cârlig ascuţit (care de altfdl se întrebuinţează la smulsul paielor şi în zilele noastre). Prin mărirea continuă a dimensiunilor sale, el putea fi întrebuinţat la strângerea recoltei, prin tăierea spicelor. Acest lucru îl dovedeşte dealtminteri şi un tablou de pe Columna iui Traian, unde se văd Romanii secerând spice. Numai măriră continuă a dimensiunilor secerei, putea să asigure tăierea deodata a mai multor spice. La început, desigur, putea fi tăiat în acest chip numai un număr restrâns, de cinci până la zece sipfce, câte puteau i< prinse în purrmui unu'ui. Prin mărirea dimensională a uneltei, s’a mărit productivitatea muncii. In aco'aş timo însă s’a accentuat şi procesul dle exploatare a robilor, au sporit şi contradicţiile sociale şi s‘a intens’ficat şi lupta de clasă. Datorită multor factori regimul sclaviei a intrat în stadiul de decădere. Relaţiile de producţie ale regi-nu’ui de sclavie au devenit frâna şi obstacolul cel mai însemnat, în calea creşterii nai departe a productivităţii muncii. • In vitrina No. 8 sunt exouse obiectele care caracterizează stadiul cel mai avansat al uneltelor de lucru din regimul sclavagist. Aceste undite de fier, cum sunt o imnumtă sapă sau o secere mare şi altele, au pretins dela cei ce lucrau cu 'e pricepere şi iniţiativă în muncă. Acestea însă le lipseau cu desăvârşire sclavilor subjugaţi. Ajunge să ne uităm la desenul caracteristic de deasupra vitrinei, ca sa ne dam mai bine seama oă sclavii, abrut’zaţf şi îndobitociţi de tratamentul aolicat lor ca unor vite de povară, nu erau în stare să presteze o muncă 'de calitate. Aoeastă gravă contradicţie şi lupta creeată în jurul ei, a adus cu sine, 1 im'cirea re'aţii'or de producţie vechi .adică a orândmrii sclavagiste. Imprdju-area aceasta s’a manifestat în forma cea mai elocventă tocmai în cazul Imperiului T oman. sub care civilizaţia sclavagistă a cunoscut odinioară apogeul ei. Peretele d'n partea dreaptă a sălii adăposteşte obieote care ne oglindesc . tât Ir'iimfui, cât şi decăderea şi nimicirea acestui imperiu măreţ şi, odată cu a regimului sclavagist. Pe etajera d'ntre uşe si fereastră (nr. 9) sunt reproduse în copii de gip-l\erce p'achete romane, iar în rafturile de jos e reprezentată ceramica. Despre muzeul Petoft-EalcEsciJ din oradea «5 In vitrina dintre ferestre se află obiecte care caracterizează cond'ţiunilc de viaţă a claselor stăpânitoare romane. Pe rafturile de jos vecţam mozaicuri de tot felul, din care erau făcute padimentele palatelor. Tot acolo vedem tot felul de obiecte de întrebuinţare casnică între care şi date de gătit. In vrtrina-masă de deasupra sunt diferite obiecte mici de lux: numeroase felinare, flacoane de sticlă pentru parfumuri, apoi amfore şi urne de bronz şi ceramică. • I Vitrina aceasta reprezenită, prin urmare, atât tehnica construcţiei în rafturile de jos, cât şi obiecte de întrebuinţare şi ornament din timpurile Romanilor (în rafturile de sus). Deasupra vitrinei, o gravură autentică ne demonstrează nebmenia şi cruzimea clasei stăpânitoare romane. Vedem cum unui împărat i se prezice viitorul, Vitrina din mijlocul sălii a cărui aranjament exprimă anumite aspecte ale structurii şi suprastructurii speciale a orânduirii sclavagiste în faza de decădere. prin examinarea măruntaielor unui sclav, ucîs anume în acest sc.ap. Tablourile în ulei dirf partea de sus a peretelui reprezintă scene din mitologia romană, completând astfel ilustrarea întregii suprastructuri sociale. I In colţ se află un vas mare de ilut. care servea, la păstrarea rezervelor de cereale şi, probabil, reprezintă şi o- măsurătoare în procesul schimbului care sţa desvoltat apreciabil în 1 mima intensificării exploatării. Dedesubt se| află o serie de cărmizi, menite să ne amintească stadiul arhitecturii, — o caracteristică a lumii antice. In mijlocul sălii .întâlnim structura şi suprastructura sociailă a orânduirii sclavagiste în faza sa de decădere. Pe primul raft se desfăşoară în faţa noastră întregul' aspect al stării forţelor de producţie. In mijloc, craniul unei vite arată că forţa motrice era oferită deocamdată tot de energia animalelor. Dar formatul uneltelor metalice, dela cupru până la fer, dovedeşte că desvoltarea lor a trecut prin schimbări tt. «TIR Bl/ » şi anume: 5) Un bust în miniatură, care exprimă figura unui exploatator. 6) O figură de bronz (vulturul cu două capete încoronate), simbolul monar hiei austro-ungare, una din autocraţiile cele mai mârşave ale acelor timpuri. 7) Relicve militare (sculptate în bronz) ce au fost folosite ca unelte de subjugare (în miniatură). 8) Relicve religioase, mijloace de îndulcire a subjugării (între ele şi biblia în limba engleză, fostă proprietatea amiralului Nelson, cu semnătura sa originala) Partea de sus a vitrinei ne oglindeşte suprastructura dm acele vremuri. 9) Carte de legislaţie din sec. XVIII care conţine deja elementele dreptn Iui burghez. 10) Manuscrisul unui roman, scris în 1833 la Bucureşti, de baronul Wessc tenyi, care exprimă ideile clasei dominante. 11) Alte^ obiecte de artă. Deasupra vitrinei, un tablou demonstrativ ne înfăţişează pe planul de jos forţele de producţie, în mijloc relaţiile soc'ale şi sus aspecte morale. Vitrina aceasta din mijloc ne arată că structura societăţii capitaliste diferă calitativ de cea feudală. Forţele de producţie au fost concentrate în fabrici mari şi în Uzine, care aveau nevoe de o forţă mokică mai puternică decât aceea a roţilor de apă şi a aripilor de vânt. Omenirea a intrat în stăpânirea unei no! surse de energie şi anume a aceleia bazate pe dilatarea moleculară, care şi-a găsit expresia în maşinile cu aburi, al căror model îl vedem în vitrina centrala. Aceasta schimbare calitativă a forţelor de producţie a avut ca rezultat ascuţirea contradicţiilor şi luptelor sociale, a căror desfăşurare o vedem pe pereţii din sala ce urmează. Sala Nr. 7 In sala ce urmează, pe peretele din partea dreaptă putem urmări îelul în care Societatea cap’talistâ a evoluat înspre faza ei cea mai înaltă şi totodată ultima. înspre imperialism. In partea stângă a sălii se află exponatele locale din această perioadă, cronologică, începând cu apariţia capitalismului în regiun*)» noastre. Schiţele şl desenele expuse în primul colţ din partea dreaptă ne arată chipuri de muncitori şi ţărani, din perioada cea mai înaltă a capital'smului. Sunt de remarcat rele două schiţe în tuş, în care autorul, în câteva linii vrea «ă demonstreze că'fierarul de lângă instalaţia de înviorare a focului din atelier, a devenit de fant numai o simplă piesă a maşinii, lucrând în acelas ritm cu ea. iaf muncitorii de lângă gaterul (fierăstrăul rotativ) dela întreprinderile de cherestea s’au transformat în piese auxiliare ale acestei maşini, fapt exprimat în aceste desene atât prin înfăţişarea, cât şi prin mişcările lor. Mai departe urmează o serie de statui şi în faţa lor modele de arme din secolul XIX şi dela începutul secolului actual. Toate aceste ne aduc aminte de războaiele Imperialiste, atât de frecvente în veacul nostru. Atragem atenţia asupra bustului aşezat p? un postament, care ne înfăţişează un invald de războiu orb, simbolizând într'o formă artistică desăvârşită toate suferinţele şi necazurile ce le aduce după sine războiul pentru masele populare. Pe acest perete vedem si o serie grafice cu hărţi, care demonstrează scopurile adevărate ale războaielor impe-rialiste.Fiecare d:n aceste hărţi ne arată prin cifre producţia şi rezervele aproximative de materii prime mai importante, specificând totodată în mâinile căror puteri se af'au ele. "De jur împrejur se află ilustrate care reprezintă marea industrie şi în special industria de război. Ultimul colţ, de după fereastră, este consacrat jertfelor nevinovate provocate de imperialism în ţările coloniale şi în deosebi îo *34 S. ŞTIRBO ţările căzute sub teroarea fascistă. Câteva ilustrate reprezintă cum populaţia colonială înlocueşte şi până în prezent vitele de muncă. * O serie de reproduceri, care înfăţişează chinurile milioanelor de oameni exterminaţi în lagărele de deportare -hitleriste, sunt cele mai sguduitoare ilustrate din toate cele văzute până acum. Din ele vedem cum copii îmbrăţişaţi laolatlă, îşi găsesc moartea în camerele de gaze. Se remarcă îndeosebi cadavrul unei fetiţe sufocate, slăbită până la oase, cu limba însângerată. Nenumărate scene vorbesc aici despre acte de sadism criminal, săvârşite împotriva oamenilor bătrâni şi tineri, a bărbaţilor şi femeilor care nu aveau o altă vină decât de a aparţine unei alte „rase” decât aceea „ariană”. Pe partea celalată a sălii sunt obiectele care ne înfăţişează anumite momente din desfăşurarea luptei de clasă. în perioada desvoltării capitalismului în regiunile noastre. O parte specială este destinată aniversării revoluţiei din 1848. Lângă primul perete din partea stângă sunt expuse relicve din revoluţia dela 1848. In vitrina de pe masă sunt documente originale, manifeste din acele timpuri între care şi proclamaţia fruntaşilor revoluţiei din Ungaria, cu cele J2 puncte, dela 15 Martie. Figurează şi câteva manuscrise originale, dintre care cele mai importante sunt cele scrise de Kossuth. Mai departe vedem portretul lui Pe-tofi cât şi bustul său, sculptat minunat la capătul unui baston. Pe perete se mai află o serie de bancnote austro-ungare, atât din timpul revoluţiei, cât si din deceniile anterioare şi ulterioare. In vitrina lungă, care ocupă jumătatea ambilor pereţi, ce urmează, Mint expuse pe rafturile de sus. obiecte de artă în stilul Biedermeier. foarte caracteristic pentru burghezia locală din această perioadă, iar în rafturile de jos sunt obiecte etnografice de utilitate, lucrate unele în stilul artei populare maghiare, iar altele în stilul artei populare române. Sus, pe perete, sunt tablouri care reprezintă scene din viaţa ţăranilor, cât şi a muncitorilor din perioada aceasta de desvoltare a capitalismului în regiunile noastre. Ultimul colţ, care ocupă jumătatea acestui perete şi întregul perete ce urmeazăi, este consacrat mişcării muncitoreşti din Transilvania şi în special din judeţul Bihor. Această mică expoziţie încep cu o serie de gazete sindicale şi politice ale’ primelor organizaţii muncitoreşti. Sunt foarte interesante anumite exemplare din timpul revoluţiei din 1919. Toate sunt expuse în rame cu sticlă. In aceeaşi formă sunt expuse mai jos câteva exemplare ale manifestelor şi brasurilor editate de Partidul Comunist, alfat încă în ilegalitate şi de Uniunea Tineretului Comunist, care se afla în aceeaş situaţie. Sunt de remarcat documentele care conţin anumite hotărîri şi directive de Partid din timpul ilegalităţii. In vitrina-masă Sunt expuse relicve referitoare la organizaţia ilegală a Ajutorului Roşu între care putem remarca diferite obiecte lucrate artistic de către deţinuţii politici, în închisorile faimoase dela Doftana. Aiud. Jilava, etc., obiecte care au servit pentru strângerea unor fonduri de ajutorare prin tovarăşii aflaţi încă în libertate. Prima fotografie de pe peretele ce urmează reprezintă conferinţa delegaţilor sindicatului metalurgist, care a avut loc în anul 1928 la Cluj. In rândurile participanţilor putem remarca şi pe muncitorul metalurgist, actualul secretar al Partidului Muncitoresc Român şi Ministru de Finanţe, Vasile Luca. Pe standul ce urmează sunt expuse fotografiile celor căzuţi eroic în lupta de clasă, din timpul teroarei partidelor istorice. In partea de sus sunt expuse fotografiile documentelor personale şi portretul lui Brainer Bela, fost membru al Comitetului Central P. C. R. din ilegalitate, un muncitor din Oradea care şi-a închinat ■ întreaga sa viaţă cauzei sfinte a celor ce muncesc şi care a murit cu sănătatea sdruncinată în anul 1940, după ce a zăcut ani îndelungaţi în închisori. El a fost acela care. în afară de nenumărate tipografii clandestine, a organizat şl primul post ilegal de radic-emisiune al Partidului Comunist Român. In mijlocul acestui stand se află portretele altor tovarăşi, căzuţi pentru aceeaşi cauză, a căror amintire le este foarte scumpă Orădenilor. .Aceştia sunt: Szabo Ladislau (în colţul de sus), Herbak Janos (centru), Cmrdaş Janos (centru) şl Krezsinek luliu (colţul de ios al diagonalei) etc. De remarcat este, între altele despre muzeul fetdfi-balcescu din oradea *35 ş] portretul tânărului comunist Minszki Ludovic, ucis în beciurile siguranţei din Oradea în Decembrie 1934, care a fost unul dintre cei mai buni şi cei mai însufle-tHi organizatori ai tineretului comunist din Oradea. In partea ‘de jos sunt fotografiile unor tovarăşi care au fo*-t ţinuţi în evidenţă permanentă de Siguranţa locală. Cei mai mulţi dintre ei au petrecut ani îndelungaţi în închisori. Colţul consacrat mişcării muncitoreşti. Un alt stand conţine documente şi fotografii referitoare la perioada care a urmat după eliberarea oraşului de către Armata Roşie. In despărţitura de sus se păstrează foi cu mii de semnături, exprimând recunoştinţa populaţiei pentru eliberarea sa. Fotografiile din mijloc reprezintă momente din reconstrucţia şi renaşterea vieţii politice democratice în oraşul Oradea. Partea de jos conţine uu desen care exprimă creerea Partidului Muncitoresc Român. i36 8. ŞTIRBU In vitrina-masă de lângă acest perete sunt expuse unele cărţi teoretice şi broşuri ilegale, care au servit la educarea marxistă. Printre ele se remarcă o mică broşură deteriorata, privitoare la congresul al V-lea al Partidului Comunist din România, ţinut în ilegalitate. Vitrina din mijloc demonstrează prin câteva exponante structura şi suprastructura socială a capilalismului, în perioada imperialismului. Modelul unui motor electric, expus pe raftul de. jos, serveşte pentru caracterizaera stării uneltelor de producţ'e. Desvoltarea uneltelor de producţie la acest nivel pretinde muncitori mai culţi şi mai experimentaţi. Statuia unui muncitor, admirab'lă ca realizare artistică, ne înfăţ'şează cealaltă latura a forţelor d,e producţie — omul care munceşte cu ajutorul acestor maşini. Această statute reprezintă pe muncitorul care a devenit conştient de faptul că prrducţia este şi va fi bazată numai pe munca socială a maselor proletare, a devenit conştiârlt că a sosit timpul când trebue ca produsul şi câştigul muncii sociale să nu mai intre în posesia şi să nu mai folosească exclusiv unui număr restrâns de persoane. O statue frumoasă de bronz a unei ţărance, exprimă faptul că clasa muncitoare are în această luptă o aliaţi puternică, ţărănimea muncitoare. SOCIETATEA SOCIALISTA SALA Nr. 8 Cele două săli care urmează sunt consacrate orânduirii socialiste. realizată deocamdată numai în U. R. S. S. Prin urmare toate exponatele se referă. în mod Prese, numai la această tară. Marea Revoluţie Socialistă dîn Octombrie 1917 Colţul din partea dreaptă reprezintă anumite momente din desfăşurarea Marei Revoluţii Soc'aliste din Octombrie 1917. Conducătorul si iniţiatorul revoluţiei a fost marele geniu al! omenirii V. I. Lenin. iar tovarăşul său de luptă cel mai apropiat a fost I. V. Stals'n. marele bărbat de stat care a devenit arhitectul şi real;zatoru! orându'rii socialiste. Este firesc, deaceea, ca expoz'ţia să înceapă cu portretele lor. Iată oriSnea ilustratelor, aranjate şi numerotate după cum urmează: 1. V. I. Lenin, portret 2. !n preajma revoluţiei. Lenin se întoarce în patrie. 3. Lenin vorb'nd în curtea unei fabric1, în timpul revoluţiei. 4. Lenn la tribună, în faţa masei r, după. tabloul lui Gherasimov, artist al poporului. 5. I. V. Sta'in. portret. C. Lupte de stradă 7. Lenin vorbeşte d'n balcon poporului. 8. Raportul lui I. V. St alin la al V'I-lea congres al Partidului Comun'st (bolşevici. RĂZBOIUL CIVIL ŞI INTERVENŢIA STRĂINĂ (1918—19221 In colţul ceta'a't este i’ustrată Harpia .eroică pentru apănanea c'.'cerWor revolufei. Reg'mul sovietic a început înfăptu'rea epocale'or sale rea’lzări concomitent ru o luptă înverşunată, atât militară cât şi politică. Ilustratele expuse reprezintă câteva scene şi hărţi d'n timpul hanţelor tinerei armate roşii, abia cieate, împotriva ce'or „14 puteri", care s’au nănustit împotriva tăria sovietelor, OrdJiea vederilor este conformă cu numerotarea lor: 9. Lenin si Stal'n h institutul Smo’nâi, Octombrie 1917. 10. aî Partizani din Dan eston, b) V. Or'iova : Ostaşii la fântână. 11. Coloană roşie, mărşălu'nd prin Cuban. 12. Hartă reprezentând consoh'darea puterii sovietice în 1918. 13. Lenin, Stalin şi Molotov în redacţia Pravdei. DESPRE MUZEUL PETOFI-BALCESCU DIN ORADEA *37 14. Debarcarea marinarilor d'n Kronstadt >la Petrograd. 15. Hartă reprezentând consolidarea puterii soviet.ce in 1919. 16. Lupta artileriei călăreţe (episod d'n războiul civil). REALIZĂRILE REGIMULUI SOCIALIST Pe peretele din mijloc sunt redate unele dintre cele mai importante rea Uzări ale orânduirii social ste. bch mbarea calitativa a oran luirn s ciale, m raport cu orânduirile pTeoedente, se exprimă prin faptul că toate uneltele de producţie au ajuns în proprietatea socialistă a celor ce muncesc cu ele şi puterea politică se găseşte tot în mâinile lor. Prin această real'zare epocală s’a înfaptulţ visul de milenii al celor exploataţi, care în nenumărate rânauri au luptat pentru schimbarea soarte: lor, pentru o viaţă mai bună şi mai fericită. Aceste cuceriri de bază ale revoluţiei socialiste sunt reduse în 2 tablouri caracteristice. 17. Acvarelă : Clădind social'smul. 18. Acvarelă: Toate uneltele de producţie sunt în propr'etatea celor ce muncesc.. Celelalte ilustrate se succed în ordinea următoare: 19. Diagrama — Snm°ie chel'uite de U. R. S. S. în scopuri sociale. 20. Diagramă — Mărirea producţiei în U. R. S. S. 21. Ilustrată — Muncitoare după muncă. 22. Medal'on în gips : Lenin şi Stalin. 23. O tânără sovietică exercitându-şi dreptul de vot 24. O şedinţă a Sovietului Suprem U.- R. S. S. 25. Decorarea unei mici pionere. 26. Cobi'' bine îngrijiţi din leagănele sovietice. INDUSTRIA SOVIETICA Concomitent cu lupta politică s’a dus şi Jupta economică pentru a se pune baze sigure noului reg'm sovietic. Ilustratele de pe acest perete reprez'ntă aspecte d'n indîustria sovietică. Un desen în cretă, aşezat deasupra, ilustrează cum clasa muncitoare a înfăptuit construcţia gigant'că a industriei sovie.ice, cu resursele ei proprii şi numai prin forţa sa de muncă. Un a!t fab'ou în acvarelă nc arată, că odată cu ridicarea fabric'lor şi uzine’or, în munţi îndepărtaţi sau în deşertiurî. apar lângă ele şi construcţii moderne de locuinţe muncitoreşti, cluburi, c'nemafografe, teatre, biblioteci şi terenuri sportive. Ilustratele enumerate reprezintă câte un moment din diferite sectoare a’e realizărilor industriale: 27. Tablou în cretă ; muncitori într’o mină de cărbwr. 28. O fabrică de textile. • 29. Acvarelă, cum se ridică centrele industriale şi culturale în munţi. 30. Irrtr'o fabrică de motociclete. 31. Marele centru petrol'fer Bacu. 32. O mare rafinărie de petrol. 33. Turnarea fontei într’un cuptor din Stalino 34. Cărbunele, pâinea industriei. 35. a) O rotativă uriaşă care t'păreşie un Trilion gazete pe zi; b) Siienele flueră imnul muncii; c) Ha'a interioară a unei uzine metalurgice din Caucaz. 36. Sonde submarine în Marea Gaspică. AGRICULTURA SOVIETICA Desvoltarea agriculturii sovietice este reprezentată prin câ’eva ilustrate, oglindind numai trei factor' principali din viaţa colhozurilor sovetice. Pe planul superior este reprezntată mecanizarea agriculturii, în planul central transformarea deşerturilor în terenuri fertilei cu ajutorul canalelor de ’rigafe, iar ilustrate’® din planu’ inferior ne vorbesc .despre o seamă de transformări însemnate în viaţa colhozric'ior: 37. Semănătoare mecanică. 38. Comb'ne în funcţie la secerat. 39. Arătură de primăvară cu tractorul, într’un colhoz gruzin. *3® S. ŞTIRB TI 40. Strângerea recoltei tn colhozul „Jdanov” dffn raionul Geak Tepiscov. 41) a) Kara Kalpakia, ţara pustiurilor iară sfârşit, b) Învingerea pustiului prin canale de irigaţie. 42. a) Colhoznicii dji Leninabad şi Krasnodarşk îşi primesc cotele de grâu din recolta noua ; b) cules de portocale într’un colhoz din Abazia. 43. In U. R. S. S. recolta este mereu îmbunătăţită prin aportul ştiinţei — un colhoznc analizează iâ microscop calitatea seminţelor. EDUCAŢIA POPORULUI ' Educaţia socialistă este înfăţişată sumar, prin latura sa teoretică profesio nală şi sportivă : 44. Progresul învăţământu’aii universitar în U. R. S. S. 45. Generaţia tânără predă şi învaţă. 46. Progresul învăţământului primar în U. R. S. S. 47. Studenţii de toate naţionalităţile în biblioteca şi holul universităţii din Moscova. 48. Elevii şi elevele şcoa’e' profesionale în atelier. 49. La concursul de patinaj. 50. Parada frumuseţii ţi946). 51. Un corp sănătos, suflet sănătos, (sportivi sovietici). ARTA SOVIETICA Din cauza spaţiului foarte restrâns, realizările artei sovietice, inspirată de realismul socialist, sunt redate numai prin câteva reproduceri în culori ale unor opere plastice, pe care le complectează două vederi privitoare la activitatea artiştilor de teatru şi balet. 52. Tab’ou în cretă reprezentând ce’ebrul grup ..Muncitorul şi colhoznica”: lucrare de dimensiuni uriaşe a sculptoriţe1 Veira Muhina, care a figurat la intrarea în pavilionul sovietic dela Expoziţia Internaţ'onală dela Paris. 53. Sculptură soviet'că, mama şi copilul 54. Arhipov, pe fluviu. 65. Gheras'mov, lan de orz. 56. Bustul unei tinere fete. 57. Sişkin ; peisaj. 58. Concert pe front ■ 59. Socolov ; dimineaţa. 60. Spectocol de balet la Teatrul Mare 61. Grâlov: Tolia în hamac. 62. Gherasimov : portretul a patru pictori a; poporului 63. Nastratin: peisaj vânătoare. 64. Ialta. peisaj. VITRINA CENTRAI.A Vitrina din mijloc exprimă, ca şi în celelalte săi5, structura şi suprastructura socială a orânduirii soc aliste. Starea avansată a uneltelor de producţie este redată prin modele în gips ale tractoarelor şi combinelor, care stau la baza mecanizări' agriculturii socialiste şi prin modele în miniatură ale uzinelor gigante d'n industria prelucrătoare şl extractivă. In mij'ocul vitrinei meritoasa compoziţie a pictorului Miklosi, din localitate, ne înfăţişează prin 18 miniaturi progresul uimitor a) forţelor de producţie, uncie aspecte ale relaţiilor de producţie şi caracterul suprastructurii sociale la începutul şi ultimii ani ai construirii socialismului. Cele trei miniaturi din planul de jos al tabloului ne arată Munca agricolă a ţărănimii sovietice pe pământurile primite dela Puterea Sovietică (1). Redresarea uzinelor distruse în urma războiului civil (2) şi începerea construirii nouilor întreprinderi industriale (3). Cele trei miniaturi dn planul de mijloc reprezintă relaţiile sociale, care au devenit relaţii de colaborare a celor ce muncesc. In centru, un aspect a adunării sovietelor ne arată DESPRE MUZEUL PETOFI-BALCESCU DIN ORADEA 139 că ţara este condusă de adevăraţii reprezentanţi ai oamenilor muncii (4). Pe partea dreaptă se află o scenă din lupta tinerei Armate Roşii, pentru apărarea cuceririlor revoluţiei (5), Iar în stânga vedem educaţia sovietică care se dă în şcoală, unde se creiază cadrele nouii societăţi (6). Pentru ilustrarea susprastructurii ni se înfăţişează tot trei miniaturi, care reprezintă răspândirea culturii prin instituţiile sociale (7). Arta în slujba poporului (8) şi ştiinţa care serveşte progresul (9). In partea cealaltă, aceeaşi ideie îşi găseşte exprimarea în perioada când socialismul a devenit în U. R. S. S. un fapt îndeplinit. Pe planul de jos vedem agricultura socialistă mecanizată (10). Industria uşoară în plină activitate (11) şi industria grea metalurgică, înzestrată cu cele mal moderne instalaţii tehnice (12). Relaţiile sociale din această perioadă sunt redate prin 3 tablouri: în centru şedinţa Sovietului Suprem (13) organul legislativ şi executiv care cârmueşte ţara conform celei mai democratice legislaţii din lume, — Constituţia Stalinistă; într’o parte un aspect al învăţământulu în şcolile superioare (14). Aceasta exprimă funcţiunea educativă a statului. In cealaltă parte, o scenă de luptă exprimă funcţiunea statului în organizarea apărării Patriei Sovietice (15). Compoziţia este încheiată prin cele trei miniaturi de sus care simbolizează instituţiile sociale, prin interiorul unui sanatoriu ultra modern (16) ştiinţa printr’un laborator înzestrat cu aparatele ctle mai Der-fecfe (17) şi apoi arta, prin capod’opere caracteristice realismului socialist (18). E Indiscutabil că, odată cu realizarea regimului socialist, s’au deschis toate drumurile către înfăptuirea societăţii în care dispare definitiv diferenţa între populaţia rurală şi cea orăşenească, între muncitorii manuali şi cei intelectuali şi va fi realizată cu desăvârşire lozinca: „Dela fiecare după capacitatea sa .fiecăruia după necesităţile sale”. Acest început de tranziţie spre societatea comunistă a fost împiedicat de războiul pentru apărarea Patriei, ale cărui etape le vom vedea în sala următoare. RĂZBOIUL PENTRU APARAREA PATRIEI SOCIALISTE, PENTRU ELIBERAREA POPOARELOR Intrând în ultima sală, vedem pe peretele din partea dreaptă ilustrate, care reprezintă pe de o parte eroismul poporului sovietic, iar pe de altă patre barbaria hoardelor hitleriste. O ilustrată ne arată clipa când I. V. Stalin rosteşte d’scursul Istoric prin care face apelul către poporul sovietic în vederea apărării patriei şl eliberarea popoarelor din Europa ce gem sub hitlerism. In alte ilustrate vedem cum tinerii şi bătrânii iau armele în mâini şi se încadrează în lupta pe viaţă şl pe moarte împotriva cotropitorilor. Vedem apoi portretul generalului Pamfilov, care cu cei 28 gardişti ai săi a apărat porţile Moscovei, în lupta neegală cu 30 de tancuri germane, Toţi au pierit, însă amintirea lor este sfântă poporului sovietic şi întregii omeniri progresiste. Se află şi ilustrate privitoare la transformarea industriei de pace în industrie de război, precum şi la distrugerile săvârşite de cotropitorii fascişti. Pe o ilustrată o vedem pe tânăra eroină de 17 ani Zoe Kos-modemianskaia, care a părăsit băncile şcoalei pentru a lupta în rândurile partizanilor. Căzând în mâinile călă'lor fascişti, nici după chinuri de luni de zile, n’a divulgat nimic despre tovarăşii ei de luptă. Cuvintele ei din urmă, înainte de a fi spânzurată, au exprimat credinţa întregului popor sovietic în victorie. Ilustratele sunt expuse în următoarea ordine: 76. Mulţimea ascultă cuvântarea lui I. V. Stalin Ia 6 Nov. 1941. 77. Eroul Uniunii Sovietice, Generalul Maior Pamfilov, apărătorul Moscovei. 78. Montarea tancurilor într’o uzină din Moscova. 79. Montarea tunurilor grele. . 80. Partizanii s’au dovedit coi mai vrednici patrioţi. 81. Tablou de Meşcov: Bătălia dela Kriukov. 82. Odinţov: Luptă la baionetă. 83. a) Pe aici au trecut hoardele h!tleriste, b) ruinele StalingraduliH 84. Moartea eroică a partizanei Zoe Kosmodemianskaia. 85. a) Matei Kuznvn, un bătrân partizan, b) O tânără partizană. 86. a) Marinarii petrecând în timpul liber, b) Generalul Jukov, c) Soldaţi 140 S. ŞTIRBO de pe front primind daruri, d) Eliberarea unui oraş sovietic, e) Berlin, 25 Auriile l94o, f) barbătorirea victoriei. U. R. S. S. IN TRECERE TREPTATA SPRE COMUNISM PLANUL CINCINAL 1946-1950. După terminarea celui de al doilea razboiu mondial ţara sovietică începe sa se reclădească, spre a restabili nivelul antebelic şi a-1 întrece cât mai curând, trecând treptat spre comunism. Această mareată sarcină începe cu cel de ai patrulea plan c.ncinal, care trebue sa fie înfăptuit între anii 1946-1950. Principalele obiective ale acestuia sunt ilustrate pe pereţii ce urmează. Placate mari, care Înfăţişează cifrele măririi consecutive a -producţiei se succed unele după altele, tn următoarea ordine: transporturi, industria energetică, industria extractiva, industria metalurgică grea, agricultura. Placatele de pe peretele din stanga înfăţişează progresul industriei uşoare de consum, precum şi avântul nou pe care îl va lua asistenţa socială şi învăţământul poporului. Fundul sălii este ocupat de o machetă uriaşă, care se Întinde dela un perete până la celalalt şi care reprezintă, în miniatură, cca mai moderna uzină hi dro-electrică din Europa. Aceasta a fost clădită încă in cursul primului plan cin-cnial, pe fluviul Nipru, dar a fost distrusă de nemţi în decursul războiului. Macheta este opera sculptorului Fekete din localitate şi a fost executată conform planului de reclădire, întocmit de Academia din Mcscova. Lucrările de reconstrucţie ale acestei gigantice uzine se află în prezent în stadiul final, fapt care rezultă şi din câteva ilustrate expuse în faţa machetei. Grandioasă uzină hidroelectrică de pe Nipru reprezintă un simbol al realizării condiţiunilor esenţiale ale bazei materiale a socialismului. Cuvintele lui Lenin: „electrificarea plus puterea sovietică este egal cu socialismul” s’au adeverit pe deplin. Nu încape nici o îndoială că au apărut bazele materiale şi ale fazei superioare, a societăţii comuniste. înainte de toate, oamenii cari produc sunt cointeresaţi la ridicarea continui a producţiei, fiindcă surplusul producţiei nu este însuşit de un grup restrâns de capitalişti, ci este folosit în scopul ridicării nivelului de trai al întregei populaţii. In al doilea rând masele largi de oameni ai muncii eliberate de sub jugul exploatării, au obţinut din partea statului socialist posibilitatea de a-şi însuşi, pe lângă pregătirea de specialitate, o cultură generală. Deosebirea dintre muncitorii manuali şi cei intelectuali, şi dintre populaţia orăşenească şi cea rurală devine, încetul cu încetul din ce în ce mai mică, tinzând să dispară cu desăvârşire. Intr’un timp destul de scurt, toate regulele de bază — dealminteri nu prea complicate — necesare noii convieţuiri sociale, se vor fixa în obicei, vor deveni deprinderi. „Şi atunci se va deschide drumul înspre trecerea dela prima fază a comunismului, la faza lui superioară". (Lenin, Statul şi revoluţia. Edit. R. K. P., Cluj, 1945, pag. 95). „Prin ce fel de faze de desvolatre vom trece şi ce fel de măsuri practice vor fl luate, pentru ca omenirea să ajungă la acest scop măreţ, rnr putem şti dinainte. Dar e important să clarificăm în prezent, în ce măsură nelimitată este mincinoasă concepţia burgheză, atât de răspâdită, după care socialismul ar fi ceva mort, îngheţat, ceva dat odată pentru totdeauna, când în realitate abia cu socia-l;smul se va începe progresul rapid, adevărat, care va cuprinde masele majorităţii populaţiei, ulterior întreaga populaţie, iar aceasta în toate domeniile, atât ale vieţii socia'e, cât şi ale celei individuale”. (Lenin, Stalin şi Revoluţia. Edit. R. K. P. Cluj, 1945, pa. 93). Nu se poate şti exact cât timp va dura până la înfăptuirea societăţii comuniste. In nici un caz nu vor mai trebui trei secole, cât i-au fost necesare orânduirii capitaliste, până la apariţia primului stat socialist. Noi avem tot dreptul să evaluăm intervalul necesar nu în secole, ci în decenii. Ritmul direct proporţional al desvoltării forţelor de producţie nu poate să se încetinească în raport cu trecutul, ci, d'mpotri\ ă, avem toate temeiurile să credem că el se va accelera şi mai mult. In anul 1926, când unii trădători au susţinut că, pentru întărirea statului socialist, vor fi necesari circa cincizeci sau o sută de ani, marele dascăl al prole- DESPRE MUZEUL PETOFI-BALCESCU DIN ORADEA X4I tariatului I. V. Stalin a arătat că „postularea unor asemenea perspective trădează cea mai mare neruşinare". (Stalin, Raport la Plenara lărgită a CE1C, 7, XII, 1927, edit. Partizdat, Moscova, pag. 165-166). „Pentru ca sistemul economic feudal să dovedească superioritatea sa asupra sistemului econom'c sclavagist, se pare că au trecut aproximativ trei sute de ani, probabil şi mai puţin. Pentru ca sistemul economic burghez să-şi dovedească superioritatea acupra sistemului economic feudal, au trecut aproximamtiv numai o sută de ani sau şi mai puţin. Diferenţa intervalelor se explică aici prin ritmul mat rapid de desvoltare şi prin tehnica superioară a sistemului economic burghez. Dea-tunci încoace, tehnica a trecut prin succese nemaipomenite, iar ritmul desvoltării a devenit deadreptul uluitor... Nu este clar din toate acestea că a opera aici cu termeni de cincizeci şi o sută de ani, înseamnă a fi contaminat de cred'nţa superficială în atotputernicia sistemului capitalist a micului burghez alarmat ?“ (Sta-Sn, op. cit. pag. 165-166). Sistemul socialist, în decurs de câteva zeci de am, nu numai că s’a întărit peste limitele închipuite, dar a şi dovedit, la proba cea mare a celui de al doilea război mondial, superioritatea sa asupra sistemului capital st. Independent de cât timp vor mai exista state muribunde capitaliste înconjurătoare, sistemul socialist păşeşte spre faza superioară a comunismului. Se înşeală amarnic imperialiştii, cari cred că aceasta este o poveste lungă, de multe generaţii, dar cu atât mai mare va fi bucuria acelor mase imense muncitoare care luptă însufleţite de încrederea şi convingerea înfăptuirii societăţii comuniste. Fericite sunt popoarele eare nu rămân în urma desvotlării istorice, ţările care, astăzi păşesc hotărât pe drumul progresului, asigurându-şi pacea cu ajutorul Uniunii Sovietice şi făurindu-şi regimurile democraţiei populare şi condiţiile spre a începe construcţia nouii orânduiri socialiste. Vechea societate moare, iar cea nouă s’a născut şi creşte repede. Trăim perioada celor mai măreţe transformări din istoria omenirii. In generaţia noastră, noi punem temelii nu numai unei noi orânduiri sociale, ci a unei noui ere. Trăim într’un veac când. toate drumurile duc spre comunism. MIHAI VITEAZUL ŞI RUSIA O SCRISOARE INEDITĂ de Alexandru GRECU Se ştia nu demult că Minai Viteazul a avut relaţii cordiale cu statul din Moscova. Aceste legături se explică prin situaţia politică a ţărilor române şi fac parte dintr’o serie istorică de relaţii pe acelaşi plan. • Se încheiaseră de mult relaţii între principatul Moldovei şi cu al Ţării Româneşti şi Rusia. Ştefan cel Mare scria cuscrului său, Ivaft III dela Moscova în 1498, vestindu-1 de pregătirea unei cruciate împotriva Turcilor, „cu toţi craii şi toţi domnii creştini, câţi sunt îa toate părţile apusului şi în toate părţile Italiei”, îndemnându-1 să se alăture la această ligă *). Ruşii nu aveau atunci contact direct cu Turcii, dar lupta lor cu Tătarii, aliaţi: sultanului, făcea ca ei să fie priviţi cu drept cuvânt apărător: ai lumii civilizate împotriva barbariei şi domnii români precum şi poporul aştepta dela depărtata Moscovă sprij n şi alianţă. In luptele împotriva Poloniei, stat feudal cu o aristocraţie ce urmărea o expansiune spre Marea Neagră, deasemenea Românii, în special statul moldovenesc, s’au găsit în mai multe r “riduri alături de Ruşi. In primii ani ai domniei sale Mihai Viteazul ajutat de stăpâni-torii din Moldova şi din Transilvania, începuse războiul împotriva Turcilor, luptă pentru independenţă, care avea un caracter popular din pricina asupririi turceşti pe tărâm economic, care la sfârşitul veacului al XVI-lea începea să se simtă tot mai greu. In acel moment Rusia era guvernată de ultimul membru al dinastiei Ruricovici, Fedor Ivanovici (1584—1598), un om slab, care era întru totul sub influenţa cumnatului său Boris Gudunov, reprezentantul marii nobilimi. Deaceia actele lui, chiar şi scrisoarea pe care o publicăm mai jos, trebuesc considerate ca acte politice pornite din iniţiativa lui Boris. Politica Moscovei era favorabilă lui Mihai din cauza luptei domnului român împotriva Turcilor, puşi a'ături cu Tătarii şi din cauza duşmăniei ce exista, pe de altă parte împotriva lui Mihai din partea Poloniei, condusă de marele cancelar Zamoyschi, ce urmărea o apropiere de Turci şi asigurarea influenţei polone în Moldova. 1) I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, p. 410-411. MIHAI VITEAZUL, ŞI RUSIA *43 In 1596 soseşte la Moscova solia lui Miha? Viteazul în frunte cu episcopul Luca de Buzău. Alegerea acestui sol de către domnul muntean se explică prin acea că el era de origine grec d.n Cipru, cunoscând limba greacă, destul de răspândită atunci la Moscova, în special în cercurile bisericeşti- Ca ierarh al bisericii, Luca cunoştea desigur şi limba slavă folosită pe atunci în biserica română, limbă ce-1 va fi ajutat la Moscova. Originalul scrisorii' adresate de jarul Fedor lui Mihai Viteazul în Iunie 1596 în ruseşte (cu influente ale l'mbii bisericeşti) se află în arhivele de stat din Viena, seria intitulată Rossica, serie cronologică. O fotografie a fost executată pentru noi de direcţia arhivelor. Prezenţa acestui aot în arhivele Vienei se explică prin aceea că la moartea silnică a lui Mihai Viteazul pe câmpia dela Turda în 1601, corespondenţa lui secretă a fost luată de generalul George Basta şi trimisă stăpânului său, împăratului Rudolf II la Viena. In cele următoare dăm o traducere a textului scrisorii lui Fedor Ivanovici către Mihai Viteazul, iar fotocopia textului original şi a foii cu adresa se află anexată la acest articol. „Din mila Iui Dumnezeu, dela marele împărat, domnul ţar şl mare cneaz, Fedor Ivanovici, autocrat al Vladimirului, Moscovei, Novgoroduui, ţar al Cazanului, ţar al Astrahanului, domn al Psco-vutu: şi mare cneaz de Smolensc, Iver, Iuguria, Viatca, Bolgari şi altora, domn şi mare cneaz al ţării Novgorodului Nizovski de Cerni-gov, Rezan, Rostov, Iaroslav, Beloozer, Litlanda, Udor, Obdor, Kon-din şi a toată ţara Siberiei şi poruncitor al părţilor dela Miază Noapte şi al altor mari domni şi oblăduitor, către M.hail Voevodul Ţării Munteneşti”. „Ai trimis mării noastre imperiale pe episcopul Luca cu scrisoarea ta şi cu alte treburi, pentru a se închina mărieî noastre imperiale şi cu acele treburi pe care ai poruncit să le spună prin viu grai. Şi cele pe carele-ai scris în scrisoarea ta şi cele pe cari părintele episcop Luca le-a vorbit prin,,viu grai către măria noastră, domnul ţar şi mare cneaz Fedor Ivanovici autocrat a toată Rusia, despre acelea am luat ştiinţă. Şi noi, marele domn ţar şi marele cneaz Fedor Iva-novici autocrat a toată Rusia, am miluit pe episcopul Luca, am poruncit să vadă ochii noştri imperiali şi l-am miluit cu mila noastră imperială şi l-am trim's înapoi către tine şi printr’însul am răspuns prin viu grai către tine despre toate trebile. Şi tu, Mihaile voevod, să fii sub înalta noastră mână şi să fii păstrat în graţ a noastră imperială şi în viitor măria noastră imperială vrem să te ţinem sub protecţia noastră imperială şi să te păzim şi să te apărăm de toţi duşmanii tăi fără excepţie. Şi acum ,am trimis către tine cu episcopul, M4 ALEXANDRU GRECU L. r \l> " î: . ^ţS>^ ţ*^^%'--?^'~‘%J'A'-*'*‘ *"*r~ a-ţ^pw-j^w-f-* is'-^-v,',r'<' '3 <• j»^-rs* •, : ţ^«,VX l§uii Vp> ^.Â.fv*' '• * ; '• _ ", ^ r- <•&*«*?>* w i, k_JT^«-**< *■•'‘,*’ / (Lr___-rf * ‘ »•-*“ # ~A< $*^“" • -'^î**~’ ' ’” * 'Mf &)>*? i(_r ‘ p\^y»; iy \ V — jitfAJ«m^s<* ~--^;'y^'T'* «MitM^HMH* - ţ~'*t /V*'~ /l6*!*?'. - : ::- ^ .$>±J>Ay,**&£lp ‘ ţ*1*' *7* J . '«(MtWSSH# ' l iSfî|fc|wSW^ €V,“*' -fT-v ■**> 1 • / 1^ .aVsAj, MiHAl VITEAZUL ŞI RUSIA *45 Textul scrisorii lui Fedov Ivanovici către Mihai Viteazul 10 146 ALEXANDRU GRECU cu Luca,' darul nostru, două sute de (galbeni) şi cinci perechi de blânl de samur şi de vulpe neagră". „Scrisă la domnia noastră, în cetatea imperială a Moldovei. In anul 7104 (1596), luna Iunie”. • Pe verso : „Voevodului Ţării Munteneşti, Mlhail”. (însemnarea Arhivelor din Vîena, în limba germană): „1596 în Iunie, Moldova. Ţarul Fedor Ivanovici scrie ca răspuns la solia domnului Moldovei Mihail prin episcopul Luca, că îl va apăra şi-l va păzi împotriva tuturor duşmanilor. Altele le va spune verbal episcopul, care aduce şi darul de samur şi vulpi negre". Precum se poate constata din text, scrisoarea are o deosebită imporanţă istorică. Scrisă în stilul pompos şi umflat dela curte, ea vădeşte totuşi preocuparea Rusei de atunci de a colabora cu sprijinul ei la lupta lui Mihai Viteazul pentru independenţa ţării lui. Este o preţioasă ştire istorică despre acest sprijin al Rusiei faţă de statele şi poporul românesc, ceeace constitue deci un fapt istoric de prima însemnătate. Este limpede că tratările episcopului Luca la Moscova nu s’au mărginit la cele cuprinse în scrisoare, adică făgăduiala de ajutor şi darurile trimise. Precum spune ţarul, atât solul muntean a transmis o comunicare verbală, cât şi ţarul pe lângă cele scrise în scrisoare ,a comunicat prin viu grai solului o serie de chestiuni secrete. Diplomaţia vremii folosea scrisorile numai ca acte de acreditare şi pentru chestiunile generale, iar toate comunicările secrete se făceau numai verbal. Ce cuprindeau în cazul soliei episcopului Luca acele tratări secjete, care se comunică numai verbal, nu este prea greu de înţeles. Mihai Viteazul avea nevoie de ajutorul Moscovei pentru a opri pe Tătari, cari chiar în acel an, 1596, năvăliseră în Muntenia şi, pe de altă parte politica ostilă a Poloniei şi a cancelarului Zamoyschi îl neliniştea- Probabil că ţarul l-a încredinţat că va opri pe Tătari, atacându-i deasemenea îl va sprijini şi în eventualitatea unei agresiuni polone prin Moldova. In adevăr, în anul următor, un raport al agentului raguzan Ioan de Marini Polii către împărat scris din Alba Iulia vesteşte în legătură cu tratările diplomatice ale lui Mihai cu Moscova că ţarul a trimis oastea lui împotriva Tătarilor şi a anunţat acest lucru lui Mihai Viteazul. La această epocă, în anul 1597, are loc a doua solie a lui Mihai trimisă la Moscova. Raportul amintit al agentului raguzan din Alba Iulia din 15 August 1597 spune: „S’au primit scrisori dela voevodul din Valahia, spunând că un om al său, trimis de dânsul la Moscova, s’a întors. Voevodul îl rugase pe ţarul moscovit să-l ^jute cu bani pentru apărarea creştinilor împotriva Turcilor. Ţarul Moscovit l-a ajutat în adevăr cu bani, pe cari i-a trirrys cu acel om al său, dar în ce cantitate nu ştim. Acel om a adus ştirea că ţarul a pornit în campanie împotriva hanului".2). ’ , 2) Hurmuzachi, Documente, XII, p. 1261-1262. MUTAI VITEAZUL ŞI RUSIA M7 Aşa dar tee poate afirma că a fost o a doua solie a Iul Mihal trimisă la Moscova un an după cea dintâi. Solul de astă dată nu mai era episcopul Luca, deoarece raportul din Alba Iulia nu l-ar fr numit simplu, un om. Mihai Viteazul primeşte de astă dată o sumă de bani ca ajutor dela Moscova, ca să poată continua lupta împotriva Turcilor. Se ştie că domnul muntean lupta cu armata de mercenari, care, în a doua jumătate a secolului al XVl-lea începuse să ia locul armatei feudale, oastea de ţară. Intre mercenarii lui Mihai Viteazul se aflau Sârbi, Bulgari şi un număr însemnat de Cazaci din Ucraina. Aceşti lefegii trebuiau plătiţi, cu bani, ceiace era destul de greu pentru stăpânitorul unei ţări a cărei economie era mai mult naturală şî cu comerţ extern limitat. Deaceia Mihai a apelat la suveranii streini, care sprijineau lupta împotriva Turcilor, să-i înlesnească plata mercenarilor- Până acum se ştia că împăratul Rudolf II a fost sprijinitorul lui în această direcţie, dar nu se arătase că şi Moscova a sprijinit cu bani lupta poporului român împotriva Turcilor. Faptul reiese clar din aceste solii. De altfel, în afară de plata mercenarilor, mai era nevoie de bani şi pentru refacerea ţării, pustiite şi prădate de Turci şi de Tătarii din ani: precedenţi. Oraşele şi satele, biserici, palate şi case fuseseră arse şi prădate de conţinutul lor. Pentru dregerea pagubelor se cerea şl ajutor bănesc. In adevăr, într’o cerere a lui Mihai Viteazul către regele Poloniei în primăvara anului 1597, deci în preajma celei de a doua solii, el roagă să se dea trecerea liberă prin teritoriul Poloniei solului său care se duce la Moscova, „ca să ceară ajutor pentru refacerea bisericilor stricate de Turci şi de Tătari", lăsându-se sub tăcere însă rostul politic al soliei ’). După moartea lui Fedof Ivanovici, stingându-se dinastia, coroana a fost atribuită la Moscova lui Boris Gudunov (1598)- Ţarul cel nou trimite în anul următor după urcarea în scaun o solie la Praga, la împăratul Rudolf II. Solul Ivan Vlasiev aduce daruri însemnate, asemănătoare cu cele trimise lui Mihai: o sumă de bani în ruble, piei de zibelină, de samur şi de vulpi negre şi o pereche de şoimi pentru vânătoare. Scopul soliei era o alianţă împotriva. Turcilor, Tătarilor şi Polonilor. Cronicarul ungur al vremii, Istvanfii, observă cu acest prilej, că rubla era o monetă de argint foarte pură, adică se deosebea de monetele europene de atunci în mare parte devalorizate prin corumperea aliajului argintului *). La această dată, adică la sfârşitul anului 1599, şe afla la Praga şi solul lui Mihai Viteazul, cunoscutul diplomat Petre Armeanul, originar din Liov. Petre Armeanul, care trata cu împăratul chestiunea Transilvaniei cucerite de curând de Mihai Viteazul, pe care 3 3) CI. Isopescu în Memor. secţiei istorice. Acad. Rom-, X, 1ST29, p. f>3. '-4) Istvanfii, Rerum Hungarlcarum libri XXXIV, Colonia, 1719, p. 4-5 AtfcxANDRtf GrEcU *4$ domnul refuza s’o predea împăratului, aşa cum cerea acesta, află de sosirea soliei moscovite şi se întâlneşte cu solul ţarului. Petre Armeanul îî dă de ştire, cu rugămintea de a vesti pe stăpânul său, că domnul român a cucerit Transilvania şi tot odată se foloseşte de acest prilej pentru a mulţumi Rusiei şi a arăta recunoştinţa lui Mihai pentru ajutorul trimis cu doi ani înainte din visteria împărătească „ca sprijin în lupta împotriva Turcilor11. Solul Vlasiev răspunde că Ruşiî se bucură de isbândele lui Mihai împotriva Turcilor şi a lui Andrei Bathory din Ardeal.5). Precum se vede relaţiile între Mihai Viteazul şi Moscova erau din cele mai bune şi erau îndreptate în direcţia luptei împotriva Turcilor şi Tătarilor, dar şi împotriva Poloniei. Acest fapt dedea de bănuit Poloniei şi deaceia, când la 1600, Mihai ceru a treia oară Poloniei să îngăduie trecerea unui sol al său' trimis la Moscova, cancelarul regatului se opuse şi nu permite trecerea soliei. Am arătat că, în parte, banii şi darurile venite dela Moscova pentru Mihai erau destinate refacerii şi înzestrării bisericilor distruse de Turci şi Tătari în năvălirea lor din anii 1595-1596. O urmă a acestor ajutoare ruseşti se vedea la mănăstirea Bistriţa în Oltenia- In biserica de acolo se păstra un aer (epitrafil) cu inscripţie rusească. Acest obiect de artă, ţesut ;cu fir de argint, fusese al mănăstirii ruseşti de lângă lacul Ladoga, Tihvin. Inscripţia în limba rusă bisericească din anul 1601, aminteşte că ţesătura e executată difj porunca ţarului Boris Gudunov de către meşterul Istom Osipovici Bezobrazov. Istoricul rus Alexandru Iaţimirschi a descris acest obiect într’un studiu al său. Este foarte probabil că avem aface cu un dar rusesc pentru Ţâra Românească, destinat să împlinească pierderile suferite cu prilejul prădăciunilor turceşti şi tătăreşti. Din aceste câteva fapte şi mai ales din scrisoarea până acum inedită a luil Fedor Ivanovici către Mihai Viteazul reiese înl chip lii-minos, faptul puţin cunoscut al unei colaborări politice între Ruşi şi Români într’un moment culminant al luptei împotriva Turcilor şi în clipa când se izbuteşte pentru scurtă vreme să formeze pentru întâia oară o unitate politică din Moldova, Ţara- Românească şi Transilvania. Scrisoarea ţarului Fedor 'atât de sugestivă în forma folosită pe vremea aceia este o pagină strălucită a istoriei relaţiilor ruso-române. 5)-Haşdeu, Arhiva istorică a României, II, p. 47-48. ni La a 3/-a aniversare a Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie REALIZĂRILE PSIHOLOGIEI SOVIETICE de Prof. Alexandru ROŞCA-Cluj Psihologia nu s’a putut închega într’un sistem cu adevărat ştiinţific decât pe baza materialismului dialectic şi istoric. Pe baza concepţiei întocmită de Marx şi Engels continuată'şi desvoltată de Lenin şi Stalin această operă a fost realizată de către psihologia sovietică. „Numai în urma măreţei răsturnări revoluţionare în filosofie, în urma apariţiei marxismului a fost creată baza teoretică -pentru construirea psihologiei ştiinţifice. Principiile unei explicaţii într’adevăr ştiinţifice a vieţii psihice a omului, ştiinţa le-a primit pentru întâia dată dela materalismul dialectic creat de Marx şi Engels şi desvoltat de Lenin şi Stalin. „Pe de altă parte Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a creat pentru prima dată condiţii obiective pentru desvoltarea psihologiei ştiinţifice. „Numai sub socialism devine posibilă şi indispensabilă cunoaşterea ştiinţifică obiectivă a psihicului omului, înţelegerea legilor de desvol-tare a conştiinţei, descoperirea motivelor reale ale comportării oamenilor". (7, pag. 4). Teplov, din care cităm aceste rânduri, arată că regimul capitalist nu numai că nu este interesat în rezolvarea justă a acestor probleme, dar că este vital interesat să nu se admită o asemenea rezolvare. Pentru dovedirea acestui fapt dă ca exemplu problema aptitudinilor şi talentelor. La câteva luni după stabilirea puterii sovietice, Lenin scria că în popor se găsesc o mulţime de talente organizatorice, printre muncitori şi ţărani, pe care capitalismul le-a apăsat şi distrus. Noi nu ştim încă, scria Lenin, să le găsim, să le încurajăm, să le punem în picioare, să le evidenţiem, dar noi o vom învăţa dacă vom pomi la lucru cu tot entuziasmul revoluţionar, fără de care nu se întâmplă revoluţii victorioase. „In aceste directive ale lui Vladimir Ilici şi în faţa psihologiei ştiinţifice se ridică o problemă de o însemnătate excepţională: să scoată la iveală acea mulţime de aptitudini, talente şi capacităţi, care sub capitalism rămân ascunse printre milioanele celor ce muncesc ale oricărui popor, să găsească legile adecvate ale desvoltării acestor aptitudini, să arate căile şi mijloacele cele mai bune prin care această desvoltare poate fi realizată. „Poate oare ştiinţa burgheză să rezolve just, obiectiv această problemă, fără a deforma realitatea ? Nu, pentru că rezolvând-o ea trebue să arate în mod inevitabil că regimul capitalist apasă şi distruge talentele din popor cu miile, că în societatea cu clase situaţia oamenilor nu se determină de loc pe baza aptitudinilor personale, că reprezentanţii *3° PROF. ALEXANDRU ROŞCA-CLtM claselor dominante, în marea majoritate a cazurilor, nu posedă acele aptitudini pe care şi le arogă, că accesul spre învăţământ în ţările capitaliste nu este deloc determinat de aptitudini. Dar a arăta toate acestea însemnează a înceta de a servi clasele dominante. Mai mult de cât atât, însemnează a merge împotriva lor”. (7, pag. 4). Se poate afirma fără rezerve că psihologia burgheză a intrat în impas fără a se fi putut constitui într’un sistem ştiinţific. Şi este necesar să subliniem că în timp ce psihologia sovietică a realizat acest sistem, psihologia din ţările capitaliste continuă să fie fărâmiţată în şcoli şi curente. în căutarea, fără succes, a unui sis''-m ştiinţific unitar. Pentru a dovedi aceasta este suficient să cităm primele două propozi-ţiuni cu care K. Biihler îşi începe lucrarea sa „Die Krise der Psycho-iogie”, apărută în 1927. „Atâtea psihologii alături una de alta ca astăzi, atâtea încercări pe cont propriu n’au fost niciodată în acelaş timp împreună, Te face să te gândeşti la povestea construirii Turnului Babel“. Psihologii sovietici pornind la reconstrupţia psihologiei şi la transformarea ei într’un sistem ştiinţific au înlăturat, în primul rând, separarea conştiinţei omului de acţiunile sale, din psihologia idealistă. Psihologia sovietică pleacă dela unitatea organică a conştiinţei cu acţiunea. Acţiunile omului nu pot fi izolate şi înţelese separat de conştiinţa sa şi nici invers. In acţunile omului conştiinţa nu numai că se manifestă ci se şi desvoltă. Omul curajos înfăptueşte acţiuni îndrăsneţe. Dar numai îndeplinind astfel de acţiuni omul devine curajos. Conştiinţa şi activitatea omului constitue o unitate dialectică. în care cauza şi efectul îşi schimbă mereu locurile. Conceperea conştiinţei şi a psihicului ca unitate organică cu activitatea omului ne arată că psihicul se poate cunoaşte nu numai subiectiv ca o stare de conştiinţă a omului, ca o trăire a sa, ci şi obiectiv, prin acţiunile sale. Dacă ar fi fost justă teza idealistă, după care psihicul există independent de modificările materiale din organism şi poate fi studiat izolat de activitatea omului, noi n’am fi putut niciodată studia şi cunoaşte, în mod ştiinţific, psihicul ' omului, pentru că trăirile sale nu pot fi simţite şi percepute nemijlocit de către alt om. Numai prin recunoaşterea psihicului omului unitar cu activitatea lui se crează baza cunoaşterii ştiinţifice a psihicului. In linii generale principiile psihologiei sovietice pot fi caracterizate după Ananiev (1, pag. 8-10) în felul următor: 1. In locul dualismului filosofic tipic pentru curentele dominante dîft psihologia burgheză. în locul rupturei dintre fizic şi psihic, dintre spiritual şi material, în care se păstrează conceperea idealistă a sufletului ca o substanţă de sine stătătoare şi nemuritoare, în psihologia sovietică este stabilit principiul unei concepţii unitare psihofizice. Conceperea unităţii psihicului cu organicul, conceperea psihicului ca o însuşire a materiei, a creerului — care reprezintă forma superioară a materiei organizate — stau la baza psihologiei sovietice. Determinantă în această unitate este materia. 2. însuşirile psihice ale creerului dau naştere la reflectarea subiectivă a lumii din afară, a materiei. Astfel teoria marxistă-leninistă a reflecţiei stă la baza psihologiei sovietice. 3. Activitatea psiho-nervoasă este determinată de felul de viaţă, de felul de trai şi se modifică odată cu modificarea felului de vieată. Des-voltarea animalelor este determinată de legea biologică a selecţiei na- realizările psihologiei sovietic» *5* turale, iar originea şi desvoltarea conştiinţei umane sunt determinate • de legile desvoltării modului de producţie a vieţii materiale a societăţii, adică de modificarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. 4. Conştiinţa fiind determinată de modul de producţie, de felul de trai în societate, rezultă dela sine caracterul istoric de clasă al conştiinţei omeneşti şi al proceselor psihice. 5. Psihologia sovietică întemeiată fiind pe materialismul filosofic marxist, permite să se descopere contradicţiile principale în desvoltarea psiho-nervoasă, permite să se descopere şi acele treceri dintre diferitele forme de existenţă ale conştiinţei, care au rămas mereu ca o piatră de încercare pentru toate concepţiile filosofice şi psihologice, care au părut secole dearândul ca nerezolvabile pentru filosofie şi psihologie şi care sunt pe deplin rezolvate numai pe baza filosofiei marxiste leniniste. Astfel una din probleme este aceea a trecerii dela materie la conştiinţă, despre care Lenin spunea că rezolvarea ei nu stă nici în puterea materialismului metafizic şi nici în aceea a dialecticei idealiste. Nu mate-ralismul dialectic şi ştiinţa bazată pe acest materialism sunt capabile să rezolve caracterul dialectic al trecerii dela materie la conştiinţă. O altă problemă este aceea a trecerii, în activitatea cunoaşterii dela sen-saţie la gândire. Tot ca o problemă ce păreâ de nerezolvat pentru concepţiile filosofice şi psihologice ale trecutului, dar care este aproape de rezolvare în condiţiile ştiinţei sovietice, este problema dialecticei raporturilor reciproce ale conştiinţei individuale şi a celei sociale. 6. Psihologia sovietică pleacă dela principiul unităţii conştiinţei şi activităţii. Ruptura dintre obiectiv şi subiectiv, dintre iumea interioară a omului şi comportarea sa practică, trece ca un fir roşu prin toată istoria psihologiei. Numai în psihologia sovietică este temeinic dovedit că psihicul, conştiinţa se formează prin activitatea practică a oamenilor de aceea conştiinţa se descoperă în procesul activităţei oamenilor. Intre conştiinţă şi activitate există nu o legătură formulă, întâmplătoare, ci o legătură adânc interioară, genetică, care determină desvoltarea conştiinţei. Prin organizarea vieţii practice se poate acţiona asupra structurii interne a conştiinţei, asupra formării conştiinţei. ETAPELE DE DES VOLT AţtE ALE PSIHOLOGIEI SOVIETICE In Rusia, înainte de Marea Revoluţie. Socialistă din ^Octombrie — pe la mijlocul secolului XIX — un număr însemnat de fruntaşi democraţi revoluţionari, reprezentanţi ai gândirii ştiinţifice progresiste, s’au preocupat de psihologie. Concepţile lor psihologice aveau un caracter materialist. Astfel Bielinski, în articolul său „Privire asupra Literaturii Ruse din 1846”, scria: „Dacă ştiţi să preţuiţi la om mintea, să ştiţi să preţuiţi şi masa creerului omenesc, în care se petrec toate operaţiunile mintale ; să ştiţi să preţuiţi sistemul nervos, care ne transmite sensaţiile. Psihologia este baza educaţiei, dar ea trebue să se reazime pe fiziologie, după cum aceasta din urmă se reazimă pe anatomie". Herţen şi Cernâşevski militau pentru înţelegerea ştiinţifică a conştiinţei şi pentru desvoltarea psihologiei ca ştiinţă independentă. Cernâşevski, care pleacă dela Feuerbach, consideră conştiinţa ca o proprietate a creerului. El respinge dualismul în înţelegerea naturii omeneşti şi consideră materia ca dat primat, iar spiritul ca un produs ulterior. Aceiaşi opoziţie faţă de dualismul corp-suflet o manifestă şi Dobroliubov. „Să simţi şi să gân- I52 FROF. ALEXANDRU ROŞCA-CLUJ deşti fără creer, spune Dobroliubov, este tot aşa de posibil ca şi să auzi fără urechi şi să vorbeşti fără limbă". Trebue să adăugăm, însă, că aceşti progresişti, deşi au militat pentru o ştiinţă avansată nu s’au putut ridica până la o concepţie materialistă dialectică a fenomenelor naturii şi vieţii sociale. înainte de a trece la psihologia academică din preajma Revoluţiei din Octombrie, mai amintim pe marele pedagog rus Uşinski, care — înainte cu aproape opt decenii — milita pentru psihologie ca bază a educaţiei. El socotea imposibilă desvoltarea operei de educaţie şi instrucţie fără desvoltarea multilaterală a ştiinţei psihologiei. „Totuşi în ultimele decenii înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, tradiţiile progresiste ale psihologiei ruse au fost în mare măsură uitate. Psihologia oficială care 'beneficia de sprijinul statului şi se preda dela catedrele universitare, era o'psihologie idealistă”. (7, pag. 7). Această psihologie mergea pe linia concilierii cu capitalismul şi nu pe linia luptei cu el. Este interesant să amintim, în această privinţă, că primul institut de psihologie din Rusia întemeiat de Celpanov la Moscova, purta numele soţiei unui comerciant din ale cărui fonduri exista. Reprezentantul cel mai de seamă al psihologiei academice dinainte de revoluţie a fost Celpanov. In calitate de titular al catedrei de filo-sofie dela Universitatea din Moscova, a înfiinţat — prin donaţii particulare, de natura celei amintite — în anii 1910-1912, pe lângă această catedră un institut de psihologie, care prin proporţii, utilaj şi organizare a lucrărilor, putea să rivalizeze cu cele mai bune institute din lume, din acel timp. Mulţi dintre reprezentanţii de seamă ai psihologiei sovietice au trecut prin acest institut. Celpanov era idealist prin opiniile sale filosofice, îndreptate polemic împotriva materialismului. In acelaş timp însă el cultiva experimentul psihologic. In această privinţă el era un reprezentant tipic al psihologiei experimentale burgheze. Deşi cultiva tehnica experimentală, el se străduia să limiteze importanţa experimentului în construirea sistemului psihologiei, aceasta pentru că el înţelegea că pshologia experimentală duce spre materialism. Celpanov era de părere că psihologia experimentală poate numai să strângă material, date fragmentare, dar că adevărata psihologie trebue considerată psihologia teoretică, generală sau filosofică, pentru că ea cercetează, spune Celpanov, legile de bază ale spiritului. Sunt foarte semnificative cuvintele pline de ironie ala lui Timiriazev, care, în 1915, deci la puţin timp după înfiinţarea Institutului de Psihologie din Moscova, scria despre acest institut: „Mi se pare că ştiinţa cultivată sub forma filosofiei în această clădire, se aseamănă cu un jalnic căţeluş, pe care-1 duce de zgardă „sevitoarea teologiei". Un alt centru important al psihologiei experimentale era Peters-burg. In fruntea acestei şcoli psihologice era Neceaef, care a adus însemnate contribuţiuni la tehnica psihologiei experimentale. El are meritul de a fi susţinut necesitatea de a pune psihologia în serviciul practicei, în deosebi în serviciul pedagogiei. Realizările şcolii sale, în acest domeniu, sunt însă cu totul nesatisfăcătoare, şi aceasta pentru motivul că el credea că rezolvarea celor mai complexe probleme de psihologie şi pedagogie se poate face Cu mijloace cantitative simple. REALIZĂRILE PSIHOLOGIEI SOVIETICE *53 Ineficacitatea acestui punct de vedere, în rezolvarea problemelor ridicate de practica pedagogică — punct de vedere caracteristic psihologiei burgheze experimentale — s’a dovedit mai târziu, pe o scară mai mare, cu ocazia demascării — prin rezoluţia CC PC (b) al U.R.S.S. — a ca^-racterului pseudoştiinţific al pedologiei şi a metodei testelor pe care se bazează. Asupra acestui lucru vom reveni. Teplov este de părere că o importanţă ştiinţifică incomparabil mai mare a avut opera unor psihologi izolaţi, care nu se bucurau de recunoaştere oficială şi care nu întâlneau sprijin în munca lor. Astfel a fost de ex. opera lui N. Langhe din Odesa, cel mai de seamă reprezentant al psihologiei experimentale prerevoluţionare din Rusia. Cercetările sale experimentale şi cursul său de psihologie generală şi-au păstrat actualitatea până astăzi. Tot aici trebue să-l amintim şi pe Lazurski, cunoscut mai ales prin studiile sale asupra caracterului. In acest domeniu el s’a dovedit mult mai progresist decât autorii străini din timpul său. O mare influenţă asupra desvoltării psihologiei din Rusia au avut fiziologii ruşi. In primul rând trebue amintit Secenov, continuatorul liniei lui Cernâşevski în ştiinţele naturale, mare reformator al fiziologiei, şi în acelaş timp mare deschizător de drumuri pentru psihologia ştiinţifică din Rusia. In celebra sa lucrare „Reflexele creerului” apărută în 1863, Secenov caută să dea o explicaţie naturalistă vieţii psihice a omului şi în deosebi gândirii. Desigur, Secenov n’a putut'da problemelor psihice o soluţie corectă, căci el nu se afla pe poziţiile materialismului dialectic, ci pe acelea ale materialismului mecanicist. Totuşi tendinţa de a da fenomenelor psihice o explicaţie materialistă a fost deosebit de preţioasă pentru desvoltarea ulterioară a psihologiei. Desvol-tarea iniţială a psihologiei ştiinţifice experimentale în Rusia, este legată de desvoltarea curentului secenovist în psihologie. întemeietorii psihologiei experimentale ruse — Behterev, Langhe, Korsacov, ş. a. — sunt tocmai acei savanţi care, direct sau indirect, au desvoltat tendinţele secenoviste. „In acest fel materialismul filosofic clasic rus, deschizând drumul ştiinţelor naturale progresiste, a asigurat diferenţierea psihologiei într’o ştiinţă independentă, cu metodele ei speciale de cercetare, printre care şi cea experimentală. Aceasta a fost pumai prima treaptă, a aşezării psihologiei ca ştiinţă pe baza ştiinţelor naturale” (1, pag. 6). Desăvârşirea acestui proces de diferenţiere a psihologiei într’o ştiinţă independentă n’a fost însă cu putinţă decât mai tâfziu, pe baza înţelegerii ştiinţifice a legilor de desvoltare a societăţii şi a personalităţii umane. Numai pe baza materialismului istoric a fost posibilă opera construirii psihologiei ca ştiinţă adevărată. In fiziologie curentul materialist al lui Secenov a fost continuat de către marele fiziolog Pavlov. Cercetările lui Pavlov au făcut epocă în fiziologia nervoasă a animalelor şi au avut o importanţă excepţională şi pentru înţelegerea multor procese psihice umane. Legile reflexelor condiţionate, stabilite de Pavlov, constitue un temeinic fundament fiziologic pentru înţelegerea legăturilor de bază dintre fenomenele psihice. Este însă interesant de observat faptul semnificativ că în ultimele două decenii înainte de Revoluţia din Octombrie psihologia oficială, care s& bucura de sprijinul statului şi se preda dela catedrele universitare, uitase în mare măsură tradiţiile progresiste ale psihologiei ruse. Psihologia din acest timp era o ştiinţă idealistă, care nu avea ce face 134 prof. alexandri; roşca-cluj cu o concepţie care pune procesele fiziologice la baza vieţii psihice. Reprezentanţii acestei psihologii, în frunte cu Celpanov şi Neceaef, n’au înţeles valoarea deosebită ce o prezintă pentru construirea psihologiei ştiinţifice, cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare, începute în primii ani ai secolului nostru şi asupra cărora Pavlov a făcut o primă comunicare în 1903. Un loc deosebit în psihologia rusă prerevoluţionară îl ocupă marele neurolog şi psihiatru Behterev, care a acordat, încă dela începutul activităţii sale ştiinţifice, o mare importanţă experimentului psihologic de laborator. In cartea sa „Psihologia Obiectivă” apărută în 1907, el se ridică împotriva psihologiei idealiste, dar în acelaş timp restrânge studiul psihologiei la minifestările externe ale comportării şi renunţă la studiul psihicului si al conştiinţei, aşa cum va proceda şase ani mai târziu americanul Watson. Psihologia lui Behterev a avut o însemnătate şi valoare pozitivă, în măsura în care a reprezentat un protest împotriva psihologiei idealiste, dar prin faptul că a căutat să reducă vieaţa psihică a omului numai la reflexe, la fel ca şi curentul compor-tamentist, Behterev nu oferea nici o perspectivă pentru desvoltarea psihologiei ştiinţifice. Behterev priveşte comportarea omului numai din punct de vedere biologic, iar legile biologice sunt reduse la cele mai simple legi fizice şi mecanice. Psihologia lui Behterev reduce conştiinţa omului la o sumă de reflexe, care nu se deosebesc calitativ de reflexele animalelor. El nu vedea posibilă cunoaşterea ştiinţifică a psihicului şi a conştiinţei. Caracterul mecanicist al şcoalei lui Behterev s’a evidenţiat şi mai mult când a înlocuit denumirea de psihologie obiectivă, dată de el curentului ce îl iniţiase, cu aceea de „reflexologie”. „Acest mecanicism grosolan se unea la Behterev, cum aceasta se întâmplă adeseori, cu idealismul. In cartea sa „Bazele generale ale ref]exologiei“, apărută în 1918. poziţia filocofică a lui Behterev s’a definit clar ca un energetism în spiritul lui Oswald, a cărui esenţă idealistă a fost strălucit arătată de Lenin în cartea sa „Materialism şi Empiriocriticism” (7, pag. 8—9). ‘ ' ' Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a adus o răsturnare radicală în psihologie. Reclădirea şi transformarea psihologiei într’o ştiintă adevărată a fost posibilă numai pe baza filosofiei marxiste-leniniste. Acest lucru nu s’a înfăptuit însă dintr’o dată, ci numai în măsura în care psihologii sovietici îşi însuşeau materialismul dialectic, instrumentul de cercetare ştiinţifică, fără de care nu era posibilă o explicare ştiinţifică iustă a activităţii psihice a oamenilor. Desvoltarea psihologiei sovietice nu s’a făcut în mod neted, ci printr’o luptă continuă între ceea ce era nou şi progresist şi ceea ce era vechi şi perimat, printr’o utilizare din ce în ce mai mare a criticei şi autocriticei. In primii ani după Revoluţie psihologia idealistă tradiţională a continuat să ocupe câtva timp poziţii dbminante în psihologie. Unicul ei adversar era, la început, reflexologia lui Behterev. întrucât psihologia lui Behterev reprezenta materialismul mecanicist, lupta între aceste două psihologii poate fi socotită ca o luptă în sânul psihologiei burgheze. Cel dintâi psiholog care deschide o luptă făţişe împotriva psihologiei idealiste tradiţionale si militează pentru construirea psihologiei pe baza materialismului dialectic este P. Blonski, în lucrarea „Schiţa Psihologiei Ştiinţifice, apărută în 1921. Blonski, elev al lui Celpanov, REALIZABILE PSIHOLOGIEI SOVIETICE *55 a fost şi el idealist la început, dar după revoluţie a devenit unul din intelectualii de frunte care şi-au legat soarta de construirea statului socialist. Blonski a văzut defectele psihologiei idealiste pe care le-a atacat viguros, dar punctul de vedere pe care-1 reprezenta nu avea nimic comun cu materialismul dialectic pe care nu şi-l însuşise încă. El era pe poziţiile materialismului mecanicist, considera psihologia, ca şi behavioriştii americani, ca o ştiinţă a comportamentului, a totalităţii mişcărilor fiinţei vii. Faţă de behaviorismul american Blonski se deosebea totuşi printr’o trăsătură esenţială şi anume prin scoaterea în primul plan a naturei sociale şi de clasă a omului. Un an mai târziu, în 1922, un alt elev al lui Celpanov, R. N. Komi-Iov — în cartea sa despre „Reactiunile omului” — manifestă aceeaşi atitudine faţă de psihologia idealistă, inclusiv aceea a lui Celpanov, care rupea experimentul psihologic de problemele vieţii. Cartea lui Kornilov conţine un bogat material experimental, despre care Komi-lov credea că poate să răspundă problemelor de bază ale ştiinţei şi necesităţilor construirii socialismului. El cerea separarea -completă a psihologiei de filosofie şi aşezarea ei în rândul ştiinţelor naturii. Dar nici psihologia idealistă nu s’a dat învinsă fără luptă. In 1923 a avut loc la Moscova primul congres de psihoneurologie. Raportor principal la acest congres a fost Kornilov, care în raportul său „Psihologia. şi marxismul” lansează lozinca că psihologia trebue construită pe baza materialismului dialectic. Celpanov a făcut şi el un raport în care apăra poziţiile idealiste. Această luptă a fost continuată şi la al doilea congres ce a avut loc cu un an mai târziu la Leningrad, unde un succes aparent a obţinut şcoala lui Behterev. După acest congres psihologii sovietici progresişti şi-au fixat ca sarcină lupta nu numai împotriva psihologiei idealiste, reprezentată şi apărată de Celpanov, ci şi împotriva psihologiei mecaniciste a şcoalei lui Behterev, care evolua tot mai mult spre un idealism făţiş. Port drapelul tinerei psihologii sovietice devine Kornilov, care la sfârşitul anului 1923 trece în fruntea Institutului de Psihologie din Moscova, în locul lui Celpanov. In studiile sale publicate între anii 1923-25 el arată că psihologia trebue reclădită pe marxism, ceea ce înseamnă eliminarea dualismului spirit-materie şi considerarea psihicului ca însuşire a materiei celei mai organizate. In acelaş timp demască materialismul naiv sau mecanicist, care duce la idealism şi arată că fenomenele psihice nu pot fi nici negate şi nici confundate cu fenomenele fiziologice. Deasemenea a scos în evidenţă rolul relaţiilor sociale şi de clasă, fără de care personalitatea umană nu poate fi înţeleasă. In sfârşit atât la congresul din 1924 cât şi în alte studii apărute câţiva ani mai târziu (de ex. „Psihologia în lumina materialismului dialectic”, studiu apărut în limba engleză în volumul „Psychologies of 1930” editat de psihologul american Murchison) caută să arate pe baza materialului experimental adunat, valoarea ce o prezintă pentru cercetarea psihologică principiile de bază ale dialecticei: al conexiunii dintre fenomene, al transformării calităţii în calitate şi al luptei între contrarii. Toate aceste studii reprezintă o contribuţie însemnată la reclădirea psihologiei, dar ele nu sunt încă suficiente pentru construirea unei psihologii marxiste. Psihologia idealistă a lui Celpanov a fost scoasă 156 PROF. ALEXANDRU ROŞCA-CLUJ din luptă iar reflexologia lui Behterev puternic zdruncinată. Trebuiau insă găsite metodele şi conţinutul psihologiei care se clădea. Prima încercare a lui Komilov în această direcţie n’a fost încununată de succes. El considera ca obiect al psihologiei studiul reacţiunilor omului la stimulenţi externi, studiul rapidităţii şi intensităţii acestor reacţiuni. El şi denumeşte psihologia nou creată „Reacţiologie”. Kornilov şi elevii săi vedeau în fiecare reacţiune a omului o manifestare obiectivă — comportamentul exterior — şi una subiectivă — trăirea omului. In felul acesta ei urmăreau să dea o sinteză organică a psihologiei obiective şi subiective. Ei însă n’au reuşit să înlăture defectele, acestor psihologii şi multe dintre erorile materialismului mecanicist au rămas şi în sistemul lui Kornilov. In plus, studierea rapidităţii şi intensităţii mişcărilor se dovedea un program extrem de sărac în raport cu sarcinile ce se puneau psihologiei. In afară de lucrările lui Kornilov încep să mai apară şi altele! Krovkov „Schiţă a psihologiei” 1925. L. S. Vâgotski „Psihologia pedagogică” 1926, P. P. Blonski „Schiţe psihologice” 1927, N. F. Dobrânin „Introducere în psihologie” 1929. La baza tuturor acestor lucrări stă afirmaţia că psihicul este o însuşire a materiei celei mai organizate, ceeace constitue o cucerire temeinică a psihologiei sovietice. In deosebi Dobrânin şi Krovkov desvoltă mai deaproape acest principiu, utilizând imensul material ştiinţific al lui Pavlov, cuprins în lucrarea apărută în 1923 „Douăzeci de ani de experienţă în studiul obiectiv al activităţii nervoase a animalelor”. Ei caută să arate. valoarea pe care 0 prezintă descoperirile geniale ale lui Pavlov pentru lămurirea mecanismelor fiziologice ale proceselor psihice. A reduce însă întreaga vieaţă psihică la reflexe condiţionate este, desigur, greşit. Acest lucru îl dovedesc în deosebi Dobrânin, Vîgotski şi ceva mai târziu, elevul acestuia din urmă, I. M. Soloviev. Utilizând descoperirea eminentului fiziolog rus A. A. Uhtomski a legii „rominanţei”, despre care Uhtomski începe să publice studii începând din 1923, ei arată cum poate fi explicată pe baza acestei legi fiziologice, care determină activitatea de ansamblu a centrelor nervoase, acele acte ale comportării care simt dirijate activ de om, cum este de ex. atenţia. Această descoperire arată că este greşită concepţia „reacţiologilor” despre reacţiunile omului ca răspunsuri pasive la stimulentele din afară. Cu toate aceste progrese ale psihologiei sovietice ea nu putea încă, în acel timp, să rezolve problemele centrale ale psihologiei. A recunoaşte numai că psihicul este o însuşire a materiei nervoase, a creerului nu este destul. Psihologia nu putea încă să răspundă în ce constă această însuşire. Psihologia nu putea răspunde la această întrebare înainte ca psihologii să-şi fi însuşit teoria leninistă a reflecţiei. In manualul de psihologie al lui Komilov — începând cu ediţia 1 din 1926 până la ediţia V din 1932 — se consideră psihicul, conştiinţa ca o reflecţie subiectivă a proceselor fiziologice. Acest înţeles dat reflecţiei este complect greşit. Din acest motiv psihologii sovietici s’au menţinut mult timp pe un punct de vedere mecanicist, socotind ca obiect al psihologiei conduita omului, comportamentul său şi nu psihicul, conştiinţa sa. Problema conştiinţei nu putea fi însă ocolită. încă din 1925 se ivesc divirgenţe asupra acestei probleme chiar în sânul colaboratorilor fcEALIZ&RlLE PSIHOLOGIEI SOVIETICE 15? Institutului de Psihologie din Moscova. In timp ce unii elimină conştiinţa din câmpul de cercetare al psihologiei, alţi, printre care Vâgot-ski, aduc conştiinţa în primul plan. Vâgotski considera că ignorând problema conştiinţei psihologia îşi închide singură calea deschisă spre' cercetarea problemelor mai complexe ale conduitei. Problema conştiinţei va primi însă o rezolvare justă mai târziu, pe baza interpretării juste a teoriei reflecţiei — în sensul că psihicul este reflecţia existenţei reale a obiectelor şi fenomenelor lumii materiale — şi pe baza cunoaşterii rolului ideilor în istorie, arătat de către Stalin. Pentru psihologii crescuţi în şcoala idealistă, şi încă puţin stăpâni pe doctrina materialismului dialectic şi istoric, nu era clar cun* se poate aşeza conştiinţa alături de materialism. începând din 1928 un grup de cercetători (Vâgotski, Luria, Leon-tiev, ş. a.) preocupaţi de gândul de a aşeza la baza sistemului de psihologie ce se forma, principiul desvoltării, adică de a explica psihicul omului ca produs al desvoltării social-istorice, iniţiază curentul cunoscut sub numele de „teoria desvoltării cultural-istorice”. Din aceste preocupări au ieşit lucrările lui Leontiev „Desvoltarea memoriei” (1931) şi Vâgotski „Gândirea şi limbajul” apărută. în 1934, după moartea autorului. Cercetătorii din acest grup au reuşit să elaboreze metode originale de cercetare experimentală şi să adune un număr însemnat, de fapte deosebit de interesante, dar ei au greşit când au încercat să construiască sistemul psihologiei desvoltării din fapte şi legi izolate, când au pierdut din vedere mersul concret al desvoltării sociale, inclusiv lupta de clasă, precum şi legătura dintre desvoltarea naturală, organică -a unei însuşiri psihice şi desvoltarea culturală a acelei însuşiri. Teplov consideră că cel mai însemnat defect al acestei concepţii, des-voltată de Vâgotski şi Luria este împrumutarea necritică a tot felul de teorii din psihologia burgheză. El mai observă că în acel timp (1929) tendinţa spre asemenea împrumuturi se observa şi la alţi psihologi sovietici. Acest lucru nu e greu de înţeles dacă ne gândim că psihologia sovietică era încă definită ca ştiinţă a comportamentului, ceeace arăta înrudirea ei cu psihologia americană a comportamentului. Totuşi erau şi diferenţe esenţiale între aceste două psihologii. Aceste diferenţe Blonski le semnalase încă din 1925 şi se refereau la neputinţa psihologiei burgheze de a da o interpretare justă conduitei burgheze şi motivelor reale ale conduitei reprezentanţilor ei politici. 'Deasemenea a existat, cam în acelaş timp, şi un mare interes pentru psihologia germană a configuraţiei, care părea înrudită cu psihologia sovietică, înainte de a se fi descoperit esenţa ei idealistă. Mai păgubitoare a fost acceptarea de către psihologii sovietici, în deosebi de către Blonski şi Basov, a concepţiilor şi metodelor pedologiei burgheze, al cărui caracter pseudoştiinţific a fost demascat prin rezoluţia CC P C (b) din 4 Iulie 1936. Acelaş este şi cazul psihotehni-cei, care exista oarecum independent de psihologia sovietică, în mersul ei progresist. Trebue să subliniem că au fost şi psihologi care au prezentat vederi critice faţă de metoda testelor, care este atât la baza pedologiei cât şi la baza psihotehnicei. Astfel Kornilov scria în 1928 că în lipsa unei temeinice pregătiri prealabile, metoda testelor se transformă într’un joc ştiinţific, care poate cauza un mare rău, căci pe baza examinării cu ajutorul testelor se schimbă adeseori din rădă- PROT. ALEXANDRU ROŞCA-CLtM 158 cină, iar uneori pur şi simplu se strică vieaţa copilului sau a adultului examinat. In acelaş timp (al doilea deceniu al secolului XX) psihologia sovietică a obţinut şi succese deosebit de însemnate, în elaborarea unor ’ metode cu adevărat ştiinţifice. Astfel este metoda lui Luria, pentru studiul stabilităţii emotive. Zaharov, Leontiev, Zancov şi alţi elevi ai lui Vâgotski au elaborat metode pentru studiul memoriei, gândirii şi limbajului. Basov a elaborat o metodă de observare a copiilor de vârstă preşcolară, care întrece tot ce s’a scris în literatura mondială în această privinţă. Râbnicov obţine rezultate deosebit de valoroase prin utilizarea metodei biografice în psihologie. In primii ani ai celui de al treilea deceniu al secolului nostru \au loc discuţii psihologice aprinse privitoare la reflexologie, la reacţiolo-gie şi la teoria desvoltării cultural-istorice, discuţii care au dus la o răsturnare în istoria psihologiei sovietice. Vom menţiona câteva din consecinţele mai importante ale acestor discuţii. Una din consecinţe a fost schimbarea fundamentală cu privire la atitudinea faţă de psihologia burgheză. In urma discuţiilor s’a putut constata că toate curentele mai mari ale psihologiei din ţările burgheze — de ex. behaviorismul, psihologia configuraţiei — intraseră în impas şi că încercările psihologiei burgheze de a ieşi din acest impas erau’ neputincioase. O altă concluzie a fost aceea că psihologia nu poate deveni o ştiinţă marxistă-leninistă, decât rezolvând problemele pe care le ridică vieaţa, practica. In sfârşit s’a constatat că un rol decisiv trebue să-l aibă în reclădirea psihologiei orientarea ei spre moştenirea filosofică leninistă, cuprinsă în primul rând în „Materialism şi Empiriocriticism“ şi în Cae-tele Filosofice, care sunt publicate întâia dată în anii 1929-30. Ca un rezultat direct al înţelegerii juste a teoriei leniniste a reflecţiei s’a renunţat la „Comportament” ca obiect al psihologiei. Obiectul psihologiei nu-1 poate constitui comportamentul omului, ansamblul reacţiunilor sale externe, ci procesele psihice, care constitue forma cea mai înaltă de reflecţie a lumii obiective, a lumii materiale. Renunţarea la conştiinţă — aşa cum face behaviorismul american — însemnează considerarea omului ca un automat care reacţionează. O astfel de. concepţie care vede în oameni automate, fiinţe fără conştiinţă, fără gândire care pot fi îndrumate în orice direcţie, este o concepţie reacţionară care convine lumii capitaliste, dar este în contradicţie cu concepţia marxistă-leninistă-stalinistă despre lume şi este în contradicţie şi cu practica socialistă. ' Aceasta fiind noua orientare a psihologiei este evident că reacţio-logia lui Komilov ca şi reflexologia lui Behterev devin concepţii învechite şi sunt părăsite. In legătură cu reflexologia trebue subliniat că faptul de abandonare şi depăşire a ei s’a întâmplat în urma unei vii critici şi autocritici printre elevii lui Behterev. O parte din aceşti elevi au mai mers câtva timp pe linia mecanicistă a reflexoiogiei, dar cealaltă partfe în frunte cu Ananiev, au renunţat la reflexologie în urma revizuirii critice a întregului fundament metodologic al reflexoiogiei. Ca o consecinţă a scoaterii conştiinţei pe primul plan, se schimbă radical modul de a concepe şi cerceta majoritatea problemelor de psihologie. Astfel, pentru a da un singur exemplu, problema formării de- &EALI2ABILE PSIHOLOGIEI SOVIETUCU *59 prinderilor începe să fie văzută cu totul diferit, ţinându-se seama de rolul conştiinţei în formarea lor. înţelegerea psihicului în lumina teoriei leniniste a reflecţiei a scos în primul plan al cercetărilor psihologice problema sensaţiei şi percepţiei, care constitue treapta de plecare în cunoaşterea lumii. Ca un rezultat al acestei munci apare lucrarea lui Krovkov „Ochiul şi munca lui” (prima ediţie din 1932, a doua din 1936) care este cea mai bună lucrare de psihoiiziologie a văzului din literatura mondială. Mai ales trebue subliniat faptul că datorită acestei munci psihologii sovietici ajung să creeze un capitol cu totul nou în psihologie, acela al acţiunii reciproce dintre sensaţii. Aceste cercetări sunt continuate cu mare succes şi astăzi. Printre cercetătorii acestui domeniu ai psihologiei se numără Krovkov, Lebedinski, Kekcieiev ş. a. Conform teoriei formulate de ei acuitatea sensorială poate fi sporită prin excitaţie simultană sau inducţie dela alte organe sensoriale. Această descoperire a fost aplicată şi în timpul războiului pentru ridicarea acuităţii sensoriale a soldaţilor observatori sau în misiune de recunoaştere în deosebi noaptea. Asupra cercetărilor privitoare la sensaţii şi percepţii vom mai reveni. • Tot pe linia nouei orientări apar (în 1935) şi lucrările, de mare însemnătate, ale lui Blonski „Memoria şi Gândirea” şi „Desvoltarea Gândirii Şcolarului”. Un aport însemnat în desvoltarea psihologiei, în deosebi în prelu-carea problemelor teoretice ale psihologiei, îl aduce studiul lui Rubin-stein „Probleme de psihologie în lucrările lui Marx“ (apărut în 1934), Rubinstein scoate în evidenţă ideile lui Marx asupra unor probleme de bază ale psihologiei, ca problema personalităţii, a trebuinţelor, a aptitudinilor, a conştiinţei în raportul ei cu activitatea, etc. In deosebi este scoasă în primul plan concepţia marxistă despre formarea psihicului omenesc în procesul activităţii, de care Rubinstein se va ocupa mai de-aproape în lucrările sale ulterioare. In deosebi în lucrarea sa „Bazele Psihologiei” (apărută în 1935) desvoltă Rubinstein această teză. In legătură cu orientarea psihologiei spre problemele ridicate de practică, principala orientare s'a făcut spre problemele pedagogiei. Un fel nou de cercetare îşi face loc în câmpul muncii psihologiei pedagogice. Psihologia iese din laborator pentiu a studia copilul in condiţiile vieţii lui şcolare, utilizând în largă măsură experienţele adunate de învăţători şi profesori. De unde psihologia pedagogică burgheză pleca dela concluziile psihologiei teoretice şi dela experienţele de laborator, pe care le aplica problemelor de educaţie şi instrucţie, psihologia pedagogică sovietică, dimpotrivă, caută să descopere legile psihologice care se manifestă în însuşi procesul pedagogic de educaţie şi instrucţie, bazându-se pe practica pedagogică, pe experienţa celor mai bune şcoli. Acest nou fel de a munci ştiinţific a fost trasat în decizia CC PC (b) din 5 Septembrie 1931, cu privire la şcoala elementară şi medie. Din rândul acestor lucrări face parte monografia lui Ananiev „Psihologia Evaluării Pedagogice” (1935), bazată pe cercetări făcute în şcoală prin metoda observaţiei şi conversaţie. O nouă etapă în desvoltarea psihologiei sovietice este legată de decizia CC PC (b), din 4 Iulie 1936, despre denaturările pedologice decizie care a demascat caracterul pseudoştiinţific al pedologiei. Această pseu- i6o PROF. ALEXANDRU ROŞCA-CLUJ do-ştiinţă s’a născut în statele burgheze şi a fost adoptată şi în URSS, fără a fi supusă, dela început, unui examen critic. Introducerea în practica şcolară a teoriilor pedologice — condiţionarea fatalistă a soartei copiilor de către factori ereditari şi mediul inferior — a atras îndepărtarea în masă a copiilor din şcolile pentru copiii normali şi transferarea lor în şcoli pentru înapoiaţi mintali. Această concepţie este în vădită contradicţie cu marxismul şi cu întreaga practică a construirii socialismului, care reeducă pe oameni cu succes în spiritul socialismului, lichidând rămăşiţele capitalismului atât în vieaţa economică cât şi în conştiinţa oamenilor. Metoda de bază a pedologiei, precizează decizia, adică pretenţia de a examina prin teste dotarea copiilor, reprezintă o bătaie de joc la adresa copiilor, contrazicând scopurile şcoalei sovietice. Decizia CC PC (b) a pus capăt activităţii pedologilor. Din această decizie a decurs şi soarta psihotehnicei care avea aceeaşi bază metodologică. Psihotehnica mai avea şi neajunsul că având un rol de psihologie auxiliară închidea psihologiei calea spre rezolvarea unei serii de probleme ridicate de practică. Această opunere antimarxistă a psihologiei teoretice celei practice a fost lichidată. In urma deciziei' CC PC (b) din 4 Iulie 1936 psihologia copilului, eliberată de principiile pedologiei, ia un avânt deosebit. Se scoate la lumină concepţia că procesul concret al vieţii copilului, activitatea lui determină, în primul rând, mersul desvoltări sale psihice. Educaţia are un rol decisiv în vieaţa şi activitatea copilului. „In procesul dirijat conştient, al educării şi învăţării, supus unor scopuri pe care le crează societatea, se desfăşoară activitatea copilului, se împlineşte desvoltarea lui psihică, formarea conştiinţei sale” (7, pag. 24). De problemele motivelor activităţii copilului şi desvoltarea conştiinţei în procesul de învăţare se ocupă Leontie^, Bojovici ş. a. De desvoltarea la copil a percepţiei, memoriei, gândirii şi limbajului se ocupă Smirnov, Zankov ş. a. Aceste cercetări arată vastele posibilităţi de educare a proceselor psihice enumerate. Se studiază do către Smirnov, Şe-varev, Menciskaia ş. a. rolul gândirii elevilor în condiţiile concrete ale muncii şcolare : în memorizarea materialului de învăţat, în rezolvarea problemelor matematice, etc. Cu problema deprinderilor în legătură cu munca şcolară (cetitul, ortografia, aspectul caligrafic al scrisului, etc.) se ocupă Egorov, Gurianov, Bojovici, Bogoiavlenski. In timpul din urmă psihologii sovietici (Levitov, Kolbanovski, ş. a.) au început să se ocupe intensiv de problema educării voinţei, caracterului şi a sentimentelor morale. , Stadiul avansat al psihologiei este oglindit în manualele de psihologie de învăţământ superior care apar după 1938. In 1938 apare întâia ediţie, iar în 1941 a doua ediţie a manualului de psihologie scris de colaboratorii Institutului de Psihologie din Moscova, redactori fiind Kornilov, Teplov şi Schwartz. In 1939 a apărut manualul de psihologie scris de colectivul psihologilor ucraineni, redactor fiind Kostiuc. In 1940 apare cartea lui Rubinstein „Bazele Psihologiei Generale" care, după cum scrie Teplov, a atras atenţia cea mai susţinută a psihologilor, filosofilor şi pedagogilor sovietici. In această lucrare Rubinstein a căutat să generalizeze lucrările psihologilor sovietici şi să înfăţişeze principiile progresiste cele mai importante ale acestei psihologii. Rubinstein consideră că sarcina esenţială care stă în faţa psihologilor sovie- realizările psihologiei sovietice 161 tici este aceea de a transforma psihologia într’o ştiinţă concretă, reală, care studiază conştiinţa omului în condiţiile activităţii lui şi rezolvă problemele pe care le pune practica. Problema desvoltării vieţii psihice este tratată pe larg în lucrarea lui Rubinstein, în deosebi pe baza cercetărilor din domeniul psihologiei animale (zoopsihologie), lucrări de excepţională valoare ştiinţifică. Aci sunt de amintit lucrările lui Wagneri despre instincte, ale lui Borovski şi elevilor săi despre formarea deprinderilor la animale, dar mai ales lucrările savantei cu renume mondial Ladâghina-Kots, privitoare la aptitudinile de cunoaştere ale cimpanzeilor (1923) şi la raportul dintre copilul cimpanzeului şi copilul omului. Cercetările acestei savante au arătat atât elementele comune la maimuţele antropoide şi la om cât şi condiţiile speciale ale desvoltării sentimentelor şi reprezentărilor în formă embrionară la antropoide, care se deosebesc calitativ de sentimentele şi reprezentările omului. Tot la această grupă de cercetări trebuesc amintite importantele lucrări, de dată mai recentă, ale lui Voitonis şi Rojinski. In legătură cu problema desvoltării trebue deasemenea amintite şi cerpetările privitoare la desvoltarea vieţii psihice a copilului, care am văzut că au început pe un plan vast imediat după lichidarea pedologiei. Aceste cercetări ne arată „cum se naşte, în desvoltarea individuală, psihicul omului, cum se formează sensaţiile şi în ce relaţii se găsesc ele, cum apar pe baza acestora acţiunile asupra obiectelor şi în felul acesta o anumită pregătire pentru actele conştiente de muncă” .(1, pag. 17). In ultimii zece ani în psihologia sovietică a copilului s’au format două discipline, a copilului de vârstă preşcolară şi a copilului de vârstă şcolară. Rubinstein, Leontiev, Smirnov ş. a. ajung să stabilească principii care jse deosebesc de acelea ale psihologiei burgheze, care insistă asupra existenţei desvoltării psihice a copilului, ce pleacă din interiorul lui, ceea ce-i duce la concluzia despre rolul neînsemnat al educaţiei şi la o teorie despre o condiţionare fatalistă a desvoltării copilului de către ereditate şi mediu. Psihologia sovietică, dimpotrivă, pe baza materialului ce l-a adunat dovedeşte rolul conducător al educaţiei, care este forţa motrică a desvoltării psihice a copilului. Aceste concluzii duc la o schimbare radicală a atitudinei faţă de Instrucţie şi învăţământ11. Dacă vechea psihologie a copilului, care considera cunoştinţele numai ca un oarecare cerc de reprezentări, care se lărgesc în volum, dar rămân calitativ aceleaşi, psihologia nouă sovietică demonstrează faptul că procesul de însuşire al cunoştinţelor este procesul de dobândire a funcţiunilor mintale, care desvoltă aptitudinile şi noile calităţi intelectuale. Instrucţia şi educaţia apar ca forţe creatoare motrice ale desvoltării mintale şi morale ale copilului11 (1, pag. 17). Bine înţeles nu toate aceste date sunt cuprinse în lucrarea lui Rubinstein, ci numai acelea care au apărut până în 1940, când apare cartea de care ne ocupăm. Lucrările mai recente de psihologia copilului sunt cuprinse în lucrarea lui Leontiev „Schiţa Desvoltării Psihicului” (1947). O altă problemă care se găseşte pe primul plan în lucrarea lui Rubinstein, este problema unităţii conştiinţei şi activităţii. Rubinstein consideră această problemă ca un punct nodal. însuşirile psihice ale omului — aptitudinile sale, trăsăturile sale de caracter, etc. — nu numai că se manifestă în activitatea sa, dar se şi formează, se transformă, deaceea nu se poate studia şi înţelege psihicul omului, conştiinţa sa II PROf. ALEXANDRU ROŞCA-CLUJ l62 fără. studierea activităţii sale. Această temă, care constitue însăşi miezul lucrării lui Rubinstein, se găseşte expusă în articolul „Problema Conştiinţei şi Activităţii în Sistemul Psihologiei Sovietice”. Un loc poate şi mai important, scrie Teplov, trebue să ocupe în .sistemul psihologiei sovietice, problema personalităţii, care după părerea sa, în lucrarea lui Rubinstein a primit o lumină neîndestulătoare. Scopul cercetărilor este, în cele din urmă, omul concret, care trăeşte şi acţionează în condiţiuni sociale determinate. Pe psiholog nu trebue să-l intereseze percepţia, memoria, gândirea, sentimentele, prin ele înşile, ci numai faptul că oamenii percep, memorizează, gândesc şi simt, având fiecare particularităţile sale. Teplov adaugă că însemnătatea centrală a problemei personalităţii a fost mult înţeleasă de psihologia sovietică, dar cu cercetarea ei sistematică savanţii sovietici au început să se ocupe numai în timpul din urmă. Acest studiu al personalităţii este urmărit de psihologia sovietică pe trei laturi: a aptitudinilor, a orientării personalităţii (trebuinţe, interese, idealuri) şi a caracterului. In deosebi problema aptitudinilor este radical diferit înfăţişată de psihologia sovietică faţă de psihologia burgheză. In timp ce aceasta din urmă caută să arate rolul hotărîtor al eredităţii şi a superiorităţii de înzestrare a claselor exploatatoare şi a unor rase pretinse superioare, psihologia sovietică ne arată că nu se poate vorbi de aptitudini înăscute. Inăscute pot fi numai înclinările, adecă particularităţile anatomo-fizio-logice, care stau la baza desvoltării ce se înfăptueşte în deosebi în pra. cesul instrucţiei şi educaţiei. Aptitudinea există numai în desvoltare. Ea nu există fără o activitate concretă corespunzătoare. Deaceea nu se poate vorbi despre o aptitudine cum a existat ea la începutul desvoltării ei şi nici despre o aptitudine care şi-a terminat desvoltarea. întrucât aptitudinea nu se poate separa de activitate este greşit să se spună că aptitudinea există înainte de a se începe activitatea corespunzătoare. Numai încercând să cânte sau să depună o activitate muzicală putem spune despre cineva dacă are sau nu auz muzical. Auzul muzical nu numai că se manifestă în activitatea muzicală, dar ea se şi crează. Numai muzica, scria Marx, trezeşte simţul muzical al omului. NU NE PUTEM DA SEAMA DESPRE APTITUDINILE CUIVA PRIN SIMPLA MĂSURARE CU UN TEST OARECARE, AŞA CUM CRED PEDOLOGII ŞI PSIHOTEHNICIENI1, ci numai după ce a început munca de educare a aptitudinei. Nu măsurarea, ci stimularea, întrecerile, exercitarea reală scot în evidenţă aptitudinile şi talentele. înclinările — adică baza antomo-fiziologică a aptitudinilor — nu prezintă o orientare precisă, determinată. Aceleaşi înclinări in condiţii sociale diferite, supuse la mijloace de educare şi învăţare diferite, pot duce la desvoltarea cu totul diferită a aptitudinilor. Mai mult, absenţa unei aptitudini oarecare nu poate constitui un obstacol în realizarea celor mai însemnate succese în activitatea respectivă, pentru că o aptitudine insuficient desvoltată poate fi compensată într’o foarte largă măsură cu altele bine desvoltate, căci aptitudinile nu coexistă separat şi independent una de alta. Fiecare aptitudine se schimbă, primeşte un alt caracter calitativ în raport cu prezenţa şi gradul de desvoltare al altor aptitudini. Deaceea în locul măsurării aptitudinilor izolate din psihologia burgheză, psihologia sovietică îşi pune drept sarcină principală analiza particularităţilor calitative a dotării copiilor şi adulţilor şi elaborarea celor mai eficace mijloace de desvoltare a aptitudinilor. REALIZĂRILE PSIHOLOGIEI SOVIETICE 163 Dealtfel răsturnarea completă în felul de a privi problema aptitudinilor se datoreşte nu atât cercetărilor psihologice, ci mai ales înfloririi în masă a talentelor în URSS în urma doborîrii regimului ţarist de exploatare. Falsitatea concepţiei burgheze despre aptitudini şi talente a fost dovedită în primul rând şi în mod decisiv de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. In ultimii ani psihologii şi fiziologii sovietici au realizat succese deosebite în cercetarea mecanismelor fiziologice dela baza vieţii psihice. In paginile anterioare, ocupându-se de contribuţia psihologilor sovietici la studiul senzaţiilor şi percepţiilor, am arătat câteva mari realizări. Numărul acestor realizări, în acest domeniu a sporit considerabil în ultimii ani. Astfel Ghersuni ş. a. aduc contribuţiuni însemnate la psihofiziologia auzului; cu problema auzului muzical se ocupă Teplov, Harbuzov ş. a.; cu auzul limbajului fonematic se ocupă Luria, Şvacikin ş. a. Un grup de cercetători sub conducerea lui Ananiev, au întreprins vaste cercetări asupra sensaţiilor tactile, olfactive, gustâtive şi de durere. Teplov, Kaufman, Gusev ş. a. arată cum puterea de diferenţiere sensorială este determinată de vieaţa practică, înlăturând concepţiile învechite despre stabilitatea pragurilor sensoriale. Foarte interesante sunt cercetările psihologilor sovietici ce se ocupă cu descoperirea condiţiilor de spaţiu-timp care schimbă senzaţiile. Cele mai multe din aceste cercetări privesc senzaţiile vizuale. O mare contribuţie a adus Teplov şi colaboratorii săi stabilind pragul de distingere vizuală a spaţiului şi în aplicarea datelor stabilite asupra percepţiilor de formă şi culoare, la arhitectură şi pictură. Un număr de cercetători, sub conducerea lui Ananiev au întreprins studii deosebit de importante privitoare la schimbarea perceperii culorii în raport cu distanţa. Lucrările au fost întreprinse la cererea Administaţiei Construcţiei Palatului Sovietelor. Rezultatele sunt cuprinse într’un atlas de culori percepute la distanţe diferite, pentru a servi la pictarea de mari compoziţii. Aceleaşi cercetări au furnizat date pentru camuflarea clădirilor din Leningrad, în timpul primelor luni de război. Kekceev a scris o lucrare specială privitoare la psihofiziologia văzului aplicată la camuflaj. In problema auzului de cel mai mare interes sunt lucrările iui Teplov, Blagonodesina şi Kaufman asupra auzului muzical. De psihofiziologia sensaţiei de gust se ocupă Gusev, dovedind caracterul ei dual, reflectând nu numai proprietăţile fiziochimice ale obiectului, ci şi starea funcţională a organelor interne. Autorii sovietici nu sunt însă preocupaţi numai de sensaţii şi percepţii, ca date primare ale lumii externe, ci şi de transiţia dela sensaţie . la gândire. Astfel sunt cercetările întreprinse de Teplov, Soloviev, Blonski ş. a~ privitoare la reprezentări şi la procesele de memorizare. Schvartz, Gurianov, Egorov ş. a. studiază problema deprinderilor în raport cu procesele de gândire şi atitudinea faţă de activitate. Un loc important ocupă în psihologia sovietică cercetările asupra limbajului şi gândirii. Sunt studiate atât legile generale ale gândirii (Ruminstein, Vâgotski, Blonski, ş. a.), cât şi formele speciale, ca gândirea matematică (Mencinskaia), tehnică (Osipov), militară-strategică (Teplov), precum şi stadiile gândirii copilului. Cu desintegrarea gândirii se ocupă Vâgotski, Luria ş. a., Artenov se ocupă cu an ah za psihologică x64 FROF. ALEXANDRU ROŞCA-CLUJ a conexiunilor dintre limbajul fonetic şi semantic. Uznadze, Ananiev ş. a. se ocupă de limbajul interior. ■ Cu problema voinţei se ocupă Komilov, Levitov, Leontiev, Zapo-rojeţ, ş. a. • - In ultimul timp în centrul atenţiei psihologilor sovietici s’a aşezat problema mecanismelor creerului în activitatea psihică. Lucrările eminenţilor fiziologi sovietici au pus bazele pentru elaborarea unei psiho-fiziologii cu adevărat ştiinţifice a creerului. Metoda patopsihologică, adică studierea turburărilor proceselor psihice în urma rănirii unor sectoare izolate a creerului, a primit, după cum observă Teplov, o aplicare strălucită îh lucrările lui Luria şi colaboratorilor săi. Ananiev, Vorobiev şi Beriteaşvili au făcut un studiu comparativ (psihologic şi electro-encefalografic) privitor la legătura dintre modificările în activitatea psihică (gândire, memorie, limbaj, etc.) şi schimbările bioelec-trice a scoarţei cerebrale în cazurile de leziuni ale scoarţei. De o excepţională importanţă sunt metodele elaborate de psihologia sovietică pentru restabilirea funcţiunilor neuropsihice (văz, auz, limbaj, memorie, gândire, etc.). Aceste metode noi de restabilire a funcţiunilor psihice au adus refacerea completă a mii de soldaţi suferinzi de leziuni şi contuziuni cerebrale. Lucrările au fost iniţiate la începutul războiului de către Luria şi colaboratorii săi. Lucrări similare, utilizând alte mijloace, au efectuat Kogan, Zancov ş. a., pentru restabilirea limbajului, Kolodnaia pentru restabilirea facultăţii de orien tare în spaţiu şi Ananev pentru restabilirea funcţiunilor optico-spaţiale ale scrisului. Aceste cercetări ne arată că în urma unei activităţi special organizate, este posibilă, în decursul unui anumit timp, formarea unor regulatoare dinamice ale proceselor psihice, a unor noi centre dinamice, care se elaborează în urma activităţii însăşi a individului. Aceste cercetări ne mai arată că între centru şi periferie, între organele de simţ, căile detransmisiune şi centrul cerebral există alte relaţii decât s’a crezut până acum'1. ...noi vedem acum că există o corelaţie dialectică sui generis între activitatea analitică şi cea sintetică a creerului. Dacă activitatea sintetică a creerului este posibilă în urma desvoitării activităţii analitice, atunci, la rândul său, activitatea sintetică a creerului influenţează asupra reconstruirii, asupra dinamicei desvoitării funcţiunilor analitice izolate. Cu alte cuvinte aceasta înseamnă că dacă funcţiunile analitice ale creerului sunt într’adevăr singurul izvor al proceselor mintale complexe, a reprezentărilor generale şi a proceselor de gândire, în care se realizează activitatea sintetică a creerului, atunci acest sistem atât de complex, al reprezentărilor generale, al proceselor de gândire este capabil la rândul lui să transforme orice sistem de sensaţii, este capabil să înlocuiască orice defect de sensaţii” (1, pag. 14). In 1947 a apărut a doua ediţie a lucrării lui Rubinstein „Bazele Psihologiei Generale”. Această lucrare constitue o generalizare a realizărilor psihologilor sovietici. Viile discuţii asupra acestei cărţi au arătat nu numai progresele, ci şi lipsurile şi noile sarcini ale psihologiei sovietice. Astfel se constată apropierea încă abstractă de om. Cercetările trebue să se apropie încă mai mult de psihologia omului sovietic, de transformarea psihicului omului în epoca desăvârşirii construirii societăţii socialiste şi a trecerii spre comunism, de lichidarea rămăşiţelor REALIZĂRILE psihologiei sovietice i£5 trecutului' dîn conştiinţa oamenilor. Psihologia trebue să se apropie mai mult de viaţa oamenilor din producţia industrială, colhozuri, instituţii şi organizaţii sociale, politice şi culturale, etc. Psihologia şi-a câştigat în URSS, în urma studiilor psihologilor sovietici, rangul şi demnitatea unei adevărate ştiinţe. Ca urmare la sfârşitul anului 1946 CC PC (b) a luat hotărârea de a introGuce predarea psihologiei (şi a logicei) în ultimele clase ale şcolii medii. „Psihologia a intrat, prin aceasta în rândul ştiinţelor a căror cunoaştere este obligatorie pentru orice om instruit... Numărul psihologilor cu fiecare an creşte şi va creşte mai târziu încă mai mult“. (1, pag. 30-31). La 4 Universităţi din URoS există secţii de psihologie care pregătesc psihologi specialişti cu înaltă calificare. In afară de aceasta peste 30 de universităţi şi şcoli superioare din URSS posedă secţii de psihologie şi logică, la facultăţile de filosofie şi filologie. La Moscova, Leningrad, Kiev, Tbilisi există institute mari de cercetări ştiinţifice a vieţii psihice. Deasemenea există secţii de psihologie pe lângă Academia de Ştiinţe Pedagogice şi pe lângă Academia de Ştiinţe Sociale a CC PC (b) REZUMAT ŞI CONCLUZII Psihologia burgheză, la puţin timp după întemeierea ei, a intrat în impas. Toate încercările de a ieşi din acest impas, de a depăşi această „criză“ s’au dovedit infructuoase. In locul unui sistem ştiinţific unitar, în psihologia burgheză găsim o mulţime de şcoli şi curente, ce se înşiră dela cel mai subiectiv idealism la materialismul mecanicist cel mai grosolan. Contradicţia de neîmpăcat dintre teoria idealistă şi practica experimentală extrem de materialistă a făcut să apară, pe de o parte şcoli psihologice care tind să elibereze psihologia de orice urme de materialism, iar pe de altă parte şcoli mecaniciste care elimină conştiinţa din studiul psihologiei, ocupându-se numai cu conduita exterioară. In psihologia burgheză conştiinţa este ruptă de activitatea omului viu, concret. ■ închegarea psihologiei într’un sistem cu adevărat ştiinţific a fost posibilă numai pe baza materialismului dialectic şi istoric şi numai în URSS, în urma răsturnării regimului capitalist şi a concepţiilor idealiste legate de el. In sistemul psihologiei sovietice în locul dualismului spiritimaterie se aşează la bază concepţia unitară psihofizică a unităţii proceselor psihice şi nervoase, şi a unităţii conştiinţei cu activitatea. Activitatea psihonervoasâ este determinată de felul de vieaţă şi se modifică odată cu modificarea felului de trai. însuşirile psihice ale creerului dau naştere la reflectarea subiectivă a lumii obiective, a materiei. In afară de reclădirea întregei psihologii pe baza materialismului .dialectic şi istoric, psihologii sovietici au îmbogăţit ştiinţa psihicului cu metode şi fapte deschizătoare de epocă. De ex. metoda lui Luria pentru studiul desintegrării psihice: metodele lui Kogan, Luria, Zancov ş. a. pentru restabilirea funcţiunilor1 neuropsihice ; metodele elaborate de Kravkov, Lebedinski ş. a. pentru mărirea acuităţii sensoriale prin stimularea reciprocă a sensaţiilor externe dovedirea de către Ananiev şi alţii a influenţei condiţiilor externe de spaţiu-timp asupra sensaţiilor. De o valoare excepţională sunt şi cercetările savantei Ladâghina- i66 PROF. ALEXANDRU ROŞCA-CLUJ Kots, asupra cimpanzeilor, începute înaintea lucrărilor similare ale lui Kohler, Yerkes ş. a. Metode cu totul noui au elaborat savanţii sovietici în studiul vieţii psihice a copilului, prin coborîrea dela cercetările de laborator, în mijlocul activităţilor şcolare, activităţii de istrucţie şi educaţie. Aptitudinile, caracterul, voinţa, deprinderile, etc., sunt radical diferit văzute de psihologii sovietici ca urmare diferite sunt şi mijloacele de a le studia şi mai ales de a le influenţa. Ştiinţele pedagogice, printre care se numără şi psihologia umană, obţin succese din ce în ce mai mari în educarea şi schimbarea omului, potrivit scopurilor şi idealurilor socialiste. Reconstrucţia psihologie^ elaborarea unui sistem cu adevărat ştiinţific pe baza materialismului dialectic şi istoric, nu s’a făcut însă din-tr’o dată şi neted, ci printr’o luptă ascuţită între concepţiile învechite care apuneau şi concepţiile progresiste ce se năşteau, prin utilizarea din plin a criticei şi autocriticei. In luptă cu psihologia idealistă a lui Cel-panov a biruit întâi materialismul mecanicist (reflexologia) lui Behte-rev, împotriva căruia s’a ridicat reacţiologia lui Kornilov, mai progresistă decât reflexologia, dar nu eliberată complet de mecanicism. Sistemul psihologiei sovietice s’a desvoltat pe măsură ce psihologii şi-au însuşit concepţia marxistă-leninistă- stalinistă. • Psihologia din ţara noastră are şi ea nevoie să fie reclădită. Fiind, dela formarea ei, sub influenţa psihologiei burgeze, şi lipsind legăturile cu ştiinţa avansată din URSS, psihologia din ţara noastră a perseverat pe linie idealistă, accentuată în timpul războiului hitlerist la cei care au făcut cauză comună cu fascismul. Urmând exemplul psihologilor sovietici care au ştiut să dărâme ceeace era vechi şi perimat şi să construiască un sistem cu adevărat ştiinţific, psihologii noştri trebue să înceapă şi ei această muncă. BIBLIOGRAFIE 1. ANANIEV, B. G.: Uspechi sovetskoi psihologi (Progresele psihologiei sovietice) Stenograma lecţiei publice ţinută la 12 Decembrie 1947 la Leningrad. Lened'tura, 1948. 2. ANANIEV, B. G.: Achlevements of soviet psychologists (Realizările psihologilor sovietici) The Journ, of Generai Psychoiogy, voi. XXXVIII. 1948, p. 257—262. . 3 KORNILOV, K. N„ TEPLOV. B. M. şi SCHVARTZ, L. M.: Pshologia Moscova, 1941. 4. ROGHINSKI, G. Z.: Razvitie mozga i psichiki (Desvoltarea creerulul şl a psihicului). Leneditura, 1948. ' 5. RUBINSTEIN, S. L.: Problema activ’tăţii şi a conştiinţei tn sistemul psiho'o. giei sovietice (trad. din 1. rusă). Revista de psihologie^ volumul XI. 1948, p. 1—22. 6. RUBINSTEIN, S. L.: Problema soznaia v svete d’alecticescogo materal’zma .(Problema conştiinţei tn lumina materialismului dialectic). Buil. de l’Acad. d. Sciences de l’URSS. Tom. II, Nr. 3, 1945, p. 148—158. 7. TEPLOV, B. M.: Sovetskaia psicho’ogiceskaia a nanka z a 30 let. (30 ani de psihologie sovietică) Stenograma lecţ’ei publ'ce ţinută la 13 Octombrie 1947 la Moscova. Editura ..Pravda”, Moscova, 1947. PROGRAMUL CURSULUI1) MATERIALISM DIALECTIC SI MATERIALISM ISTORIC PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR PE ANUL 1948 -1949 MATERIALISM DIALECTIC PARTEA I. MATERIALISMUL DIALECTIC. — CONCEPŢIA DESPRE LUME A PARTIDULUI MARXIST-LEN'NlST. Tema I. Crearea materialismului didactic şi istoric de către , Marx şi Engels. Concepţia despre lume ca un sistem determinat de a prhn natura şi societatea. Caracterul de clasă al concepţiei despre lume în societatea antagonică. Două clase de bază în societatea capitalistă, două concepţii despre lume — proletară şi burgheză, — o-po2;tia lor radicală şi caracterul lor inconciliabil. Noţiunea despre ştiinţă ca sistem de cunoştinţe despre legalităţile in desvoltarea naturii, societăţii, gândirei şi despre modurile de acţionare planificată asupra lumii înconjurătoare. Obiectul ştiinţelor naturii — legalităţile desvoltării naturii, d ferite însuşiri şi forme ale materiei în mişcare, obiectul ştiinţelor sociale — legalităţile în desvoltarea vieţii sociale, diferite forme de relaţii sociale. Caracterul de clasă al ştiinţei. Obiectul filosofiei ca ştiinţă în mersul desvoltării istorice până la Marx: dela privirea filosofică în „ştiinta“ generală a lumii antice către filosofia burgheză ca „ştiinţa ştiinţelor". Apariţia filosofiei marxiste ca ştiinţa celor mai generale legi a desvoltării naturii, societăţii şi gândirii umane, ca marele instrument de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a lumii în mâinile maselor proletare, cari luptă pentru eliberarea lor de capitalism, ca metodă, care străbate toate ştiinţele despre natură şi societate şi care se îmbogăţeşte prin datele acestor ştiinţe în mersul desvoltării lor. Două metode, două moduri de tratare a fenomenelor, moduri de cunoaştere a realitătii-dialectic şi metafizic Locul istoric, limitarea de clasă şi ştiinţific cognoscibilă a metodei metafizice. Două orientări fundamentale, două linii fundamentale în filozofie — materalismul şi idealismul. Rădăcinile de clasă şi gnoseologice ale idealismului, reacţionarismului şi inconsistenta lui ştiinţifică. 1) Program provizoriu pe anul şcolar 1948—1949, i6S STUDII Dialectica idealistă a lui Hegel. Materialismul metafizic a Iul Feuerbach. Limitarea lor istorică de clasă, unilateralitatea, inconsecventa şi inconsistenta lor ştiinţifică. Condiţiile istorice ale apariţiei materialismului dialectic. Desvol-larea modului capitalist de producţie. Succesele în desvoltarea ştiinţei naturii în veacul al XIX. Formarea proletariatului ca clasă, creşterea contradicţiilor de clasă a societăţii burgheze şi creşterea mişcării muncitoreşti. Lupta de clasă a proletariatului şi marile descoperiri ir/ ştiinţele naturale ca premize ale apariţiei înţelegerii dialectice — materialiste a desvoltării naturii şi vieţii sociale în filosotia marxistă, care a scos la iveală caracterul de clasă, reacţionarismul şi falimentul ş'tiintific al filozofiei burgheze, a concepţiei burgheze despre lume. Materialismul dialectic ca expresie ştiinţifică a intereselor fundamentale ale clasei muncitoare şi generalizarea întregei experienţe a desvoltării istorice a omenirii pe baza realizărilor gândirii ştiinţifice înaintate şi a experienţei luptei proletariatului împotriva' regimului capitalist .Prelucrarea critică de către Marx şi Engels a tot ce e înaintat şi progresist, ce a fost realizat de ştiinţa burgheză —_ materialismul francez al veacului al XVIII, dialectica idealistă a lui Hegel, materialismul metafizic al lui Feuerbach în filosofia germană, economia politică engleză, socialisjnul utopic. Unirea într’o unitate organică a metodei dialectice de cunoaştere şi a teoriei materialiste de interpretare a fenomenelor naturii şi a societăţii în filosofia lui Marx şi Engels. Apariţia filosofiei marxiste — o revoluţie, un salt calitativ în desvoltarea filosofiei, care a pus bazele materialismului dialectic şi istoric ca ştiinţă filosofică revoluţionară, ca concepţie activă despre lume a partidului comunist şi a clasei muncitoare. Elaborarea de către Marx şi Engels a dialecticei revoluţionare materialiste ca învăţătura cea mai complectă, bogată în conţinut, adâncă şi liberă de unilateralitate despre legile generale ale desvoltării naturii, societăţii şi gândirii umane: I. a desvoltării care se petrece in legătura reciprocă şi condiţionarea tuturor fenomenelor, 2. a desvoltării ca mişcare, schimbare şi reînoire, 3. a desvoltării ca trecere dela schimbări cantitative la radical calitative pe calea saltului a trecerii dela simplu la complex, dela inferior la superior, 4. a desvoltării ca luptă a contrariilor. Crearea de către Marx Engels a teoriei ştiinţifice a materialismului filosofic ca formă superioară a materialismului, care recunoaşte: 1. că lumea prin natura ei este materială şi se desvoltă după legile mişcării materie: 2. că factorul prim este materia, secund — conştiitifa, 3, că lumea şi legalităţile ei sunt cognoscibile. I ' Marx şi Engels au extins în mod consecvent tezele materialismului dialectic şsupra domeniului vieţii sociale şi au arătat „calea către studiul ştiinţific al istoriei, ca al unui proces unic, legal în multilateralitatea si contradicţia sa enormă (Lenin). Marx şi Engels — creatorii concepţiei despre lume \a proleta- PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC 169 riatului, întemeietorii socialismului ştiinţific, care au dat învăţătura despre lupta de clasă şi cari au făcut descoperirea genială a rolului istoric -r- mondial al proletariatului, ca eliberator din robia economică şi spirituală şi ca creator al societăţii socialiste. Caracterul partinic, militant al filosofiei marxiste, care se forma şi desvolta în lupta cea mai aprigă împotriva concepţiei burgheze despre lume. Lupta lui Marx şi Engels cu diferite teorii antiprole-tare în mişcarea muncitorească, iar in domeniul filosofiei — împotriva diferitelor forme ale idealismului, ale materialismului metafizic şi vulgar. Ateismul militant al filosofiei marxiste. . Deosebirea radicală a filosofiei marxismului ca armă de luptă ideologică a clasei muncitoare de „şcoalele" vechi filosofice 'şi de sistemele filosofilor — izolaţi, nelegaţi de mişcarea masselor populare „Marx şi Engels nu sunt pur şi simplu întemeietorii unei oare care „şcoli" filosofice — ei sunt conducătorii vii ai mişcării proletare vii, care creşte şi se întăreşte' cu fiecare zi“ (Stalin). Tema 2. Desvoltarea flosofiei marxiste de către Lenin şi Stalin Rădăcinile istorice ale leninismului. Leninismul — marxismul epocei imperialismului şi a revoluţiilor proletare, epocei victoriei socialismului în URSS. Leninismul — treaptă nouă, superioară în dezvoltarea concepţiei marxiste despre lume, realizarea superioară^ a culturei ruse şi mondiale, rezultatul experienţei mondiale a mişcării revoluţionare a clasei muncitoare şi a generalizării politicii partidului bolşevic. Desvoltarea materialismului dialectic şi istoric de către Lenin şi Stalin ca concepţia despre lume a partidului marxlst-leninist, a partidului de tip nou, ca temelie teoretică a comunismului. Desvoltarea mai departe de către Lenin şi Stalin a materialismului filosofic marxist şi a dialecticei materialiste. Unitatea metodei dialectice şi a teoriei materialiste în lucrările leniniste-staliniste ca expresia monolitismului concepţiei marxist-leniniste' despre lume. Generalizarea materialistă de către Lenin a tot ce este important şi esenţial din ceeace s’a dobândit de ştiinţă în perioada de după Marx şi Engels. Elementul nou în lucrările Iui Lenin şi Stalin în soluţionarea marxistă a problemei de bază a filosofiei. Teoria leninistă a 0-glindirei); teza lui Lenin despre veracitatea cunoştinţelor şti nţifice şi rolul .practicei în cunoaştere. Lucrările lui Lenin asupra dialecticei. Elementul nou în lucrănle lui I. V. Stalin despre trăsăturile fundamentale ale materialismului, filosofic marxist şî ale dialecticei materialiste. Elaborarea problemelor materialismului istoric de către Lenin şi Stalin. Concretizarea şi desvoltarea de către Lenin a învăţăturii despre formaţiile social-economice, despre stat, revoluţie şi dictatura proletariatului, despre formele şi rolul conştiinţei sociale. Crearea de către Lenin a teoriei despre posibilitatea victoriei socialismului în- 170 8 TU DII tr’o singură ţară. Teoria leninist-stalinistă relativ la problema naţională. Marxism-leninismul despre război. Tezele staliniste despre condiţiile vieţii materiale a societăţii, despre cele trei particularităţi ale producţiei, despre contradicţiile forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie tn formaţiile antagoniste, despre deplina corespondenţă dintre forţdle de producţie şi relaţiile de producţie sub socialism, despre baza economică şi suprastructuri, despre clase şi lupta de clasă, despre revoluţie şi dictatura proletariatului — este noua treaptă în desvoltarea teoriei materialismului istoric. Crearea de către Lenin şi Stalin a teoriei societăţii socialiste sovietice şi a legalităţilor desvoltării sale. . Elaborarea mai departe, îmbogăţirea şi desvoltarea de către Stalin a materialismului dialectic şi istoric aplicat la problemele construcţiei socialismului, a statului socialist în condiţiile luptei împotriva forţelor reacţionare ale încercuirii capitaliste şi a trecerii treptate a Uniunii Sovietice dela socialism la comunism. Caracterul creator şi militant al teoriei filosofice marxist-leniniste ca ştiinţă despre legile desvoltării naturii, a societăţii umane şl a gândirii, despre rolul istoric al clasei muncitoare, despre revoluţia proletară, despre dictatura proletariatului, ca ştiinţă despre construcţia societăţii comuniste. • partinitatea filosofiei marxist-leniniste ca forma cea mai înaltă de manifestare a ideologiei sale. Lenin şi Stalin despre partinitatea filosofiei. Lupta lui Lenin şi Stalin împotriva obiectivismului burghez. Lenin despre nepartinitate în societatea burgheză. Demascarea de către Lenin a partidului de mijloc dispreţuit şi josnic îrn filosofie. Lupta consecventă cu toţi duşmanii materialismului — este conţinutul cel mai de seamă al principiului bolşevic al partinităţii, „Materialismul şi empiriocriticismul“ de Lenin — model de partinitate şi siprit mil'tant bolşevic de luptă pasionată, neîmpăcată, cu adversarii marxismului. . Partinitatea filosofiei marxiste este expresia unei tratări cu adevărat ştiinţifice a fenomenelor realităţii. „Partinitatea este o ideie socialistă” (Lenin) Unitatea teoriei şi practicei — trăsătura esenţială a partinităţii filosofiei marxiste. Elaborarea şi desvoltarea de către Lenin a filosofiei marxiste în lupta împotriva sociologiei subiectiv-idealiste a narodnicilor, împotriva rev'zuirii neokantiene a marxismului şi împotriva obiectivismului burghez al „marxiştilor legali” în Rusia. Desvoltarea de către Lenin şi Stalin a filosofiei marxiste în lupta împotriva idealismului şi a materialismului vulgar al „economiştilor” şi al mensevicilor. ^ Lupta lui Lenin şi Stalin împotriva anarhismului şi materialismului, împotriva mecanicismului buchariniştilor şi a idealismului menşe-visant al troţchiştilor. însemnătatea principiului marxist-leninist al PROGRAMUL. CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC *7* partinităţii filosofiei în lupta împotriva obscurantismului burghez contemporan. Filosofia contemporană a burgheziei imperialiste — este servitoarea democraţiei atomice a dolarului. Teoria rasistă anglo-ame-ricană şi predicarea naţionalismului animalic de către ideologii burgheziei. Apărarea fideismului şi a clericalismului de către ştiinţele naturale burgheze contemporane şi sarcinile luptei noastre în domeniul ştiinţelor naturii. Problema primordială a filosofiei marxist-leninste este de a. conduce lupta împotrva ideologiei burgheze conrupte şi de a-i da lovitura sdrobitoare. Tema 3. Materialismul dialectic şl Istoric — baza teoretică a comunismului Materialismul dialectic şi istoric ca metodă revoluţionară de cunoaştere şi transformare a realităţii. Materialismul dialectic şi istoric este sistemul filosofic, din care decurge dela sine comunismul ştiinţific al lui Marx-Engels-Lenin-Stalin.' Filosofia marxist-leninistă este baza teoretică a partidului marxist. Fondarea de către dialectica marxistă a strategiei şi tacticei bolşevismului. însemnătatea filosofiei .marxism-leninismului pentru activitatea partidului comunist. Desăvârşirea construirii societăţii socialiste fără de clase şi trecerea treptată la comunism. Rolul şi însemnătatea filosofiei marxiste în ofensiva desfăşurată împotriva rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor. Materialismul dialectic şi istoric este arma ideologică în lupta poporului sovietic pentru construcţia comunismului, Triumful filosofiei marxist-leniniste. Generalizarea experienţei construcţiei socialiste este condiţia cea mai de seamă a desvoltării filosofiei marxiste. însuşirea materialismului dialectic şi istoric este una din sarcinile principale a pregătirii ideologice a cadrelor noastre PARTEA II. METODA DIALECTICA MARXISTA: Tema 4. Dialectica materialistă ca metodă ştiinţifică întemeietorii marxism-leninfsmului despre! dialectica materalistă şi însemnătatea ei. Apariţia şi dezvoltarea dialecticei materialiste marxiste în lupta împotriva ideologiei burgheze — împotriva metodei metafizice şi a dialecticei idealiste. Perioada metafizică în desvoltarea ştiinţei, condiţiile sale istorice. Esenţa metodei metafizice şi aplicarea ei de clasă reacţionară. Meta- STUDII 17a fizica în filosofia burgheză actuală. Unilateralitatea, limitarea ştiinţifică şi inconsistenţa metodei metafizice. Dialectica idealistă a filosofiei germane dela sfârşitul veacului al 18 şi începutul veacului al 19 — este oglindirea reacţiunii aristocratice din Germania asupra revoluţiei burgheze franceze şi materialismul francez. Dialectica lu Hegel ca parte componentă a concepţiei sale burghezo-iuncheriste despre lume a ideologiei sistematizate a reacţiunii aristocratice şi a pregătirii „drumului prusac” al desvoltării Germaniei. Logica lui Hegel este d alectica ideahstă a nofunilor îndreptată spre trecut, iar nu către prezent şi viitor. „Sâmburele raţional” în ,mteoda dialectică hegeliană. Contradicţia dintre metoda şi sistemul filosofiei hegeliene. Caracterul reacţionar şi inconsistent, ştiinţific al dialecticei idealiste a filosofiei) germane. Dialectica în filosofia rusă înaintată din veacul al 19. Critica de către clasicii filosofiei ruse a dialecticei idealiste a lui Hegel. Dialectica în lucrările clasicilor filosofiei ruse şi legătura ei cu democratismul revoluţionar. „Dialectica este algebra revoluţiei" (Herzen). Caracterul mărginit al dialecticei clasicilor filosofiei ruse Elemente dialectice în cugetarea lui N. Bălcescu. . Marx şi Engels — întemeitorii- dialecticei materialiste revoluţionare a învăţăturii celei mai consecvente multilaterale şi adânci despre desvoltare. * Marxr Engels, Lenin şi Stalin despre opoziţia radicală între metoda dialectică marxistă şi dialectica idealistă a lui Hegel. Metoda dialectică marxistă — este rezultatul, concluzia din des-voltarea ştiinţelor, generalizarea experienţei desvoltării societăţii umane şi a luptei de clasă a proletaratului. Dialectica materialistă — este un instrument ăl cercetării ştiinţifice, metodă care pătrunde toate ştiinţele despre natură şi societate. Dialectica marxistă ca teorie a cunoaşterii. Dialectica obiectivă a societăţii şi subiectivă; categoriile dialecticei ca oglindire a legăturilor obiectiv reale şi a legilor de desvoltare a naturii şi societăţii. Lenin despre unitatea dialecticei, logicei şi teoriei cunoaşterii. Logica dialectică şi formală (elementară). Caracterul mărginit al logicei formale. _ Dialectica materialistă — este o metodă revoluţionară de cunoaştere şi activitate practică, îndreptată spre o radicală reconstrucţie a societăţii. Dialectica mater?alistă este sufletul marxismului. Lupta marxismului împotriva metafizicei, evoluţionismului, sofisticei, ecleticei. Concluziile revoluţionare care decu'rg din 'dialectica materialistă. - Desvoltarea metodei dialectice marxiste de către Lenin şi Stalin. Importanţa generalizării teoretice a experienţei construcţiei socialiste în URSS. şi a realizărilor celor mai'noi ale ştiinţei pentru desvoltarea viitoare a dialecticei marxiste. PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC *73 Dialectica materialistă a lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin — este o armă de luptă teoretică în lupta pentru comunism. Tema 5î Legătura generală reciprocă şl condiţionalitatea îenomene-lor în natură şi societate. .Critica concepţiei metafizice asupra naturii şi istoriei ca o îngrămădire întâmplătoare de obiecte, rupte unele de altele şi independente unele de altele. înţelegerea dialectică a naturii, ca un tot întreg coerent, în care obiectele, fenomenele sunt legate organic unele cu altele, depind unele de altele, ie condiţionează unele pe altele. Legătura reciprocă şi acţiunea reciprocă a fenomenelor. Condiţionarea şi legătura cea mal strânsă, indestructibila a tuturor aspectelor a fiecărui fenomen. Două ieluri de legături -dintre fenomene: legătura în spaţiu şl legătura în timp. Legăturile externe şi interne a fenomenelor. Singularul, particularul şi generalul. Cauza şi efectul. Caracterul obiectiv al cauzalităţii. Dependenţa ’ cauzală a fenomenelor în natură şi societate. Critica înţelegerii metafizice a cauzalităţii. „Cauzalitatea... este numai o imică părticică a legăturii universale... „(Lenin) Negarea cauzalităţii obiective în natură şi societate de către filozofia burgheză contemporană. înlocuirea cauzalităţii prin mistica „libertate a voinţei", ’prin arbitrarul subiectiv* al oamenilor. Legăturile şi raporturile esenţiale şi neesenţia'.e, necesare şi întâmplătoare. întâmplarea şi necesitatea în natură şi societate. Lgătura reciprocă şi trecerea întâplării şi necesităţii una în alta. Întâmplarea ca .complectare şi lo'rmâ de manifestare a necesităţii. învăţătura marxistă despre necesitatea istorică ca -bază teoretică a activităţii practice ă partidului clasei muncitoare — baza previziunii ştiinţifice. Legătura reciprocă şi condiţionalitatea generală şi tratarea istorică a fenomenelor. Lenin şi Stal.n despre „veriga particulară, hotărîtoare“ în lanţul evenimentelor istorice. ' Tema 6. Mişcarea şi transformarea, înoirea şi desvoltarea în natură şi societate Critica punctului -de vedere metafizic asupra naturii şi istoriei ca stare de repaos şi nemişcare, stagnare şi neschimbare. 1 Dialectica materialistă este învăţătura cea mai multilaterală, bogată în conţinut şi adâncă despre desvoltare. Mişcarea şi transformarea neîntreruptă, distrugerea şi moartea a ceeace este vechi, apariţia şi desvoltarea a ceeace este nou — este legea obiectivă a realităţii. , ^ Confirmarea principiilor dialecticei ale desvoltării şi transformării- prin datele cele mai noi ale ştiinţei naturii (teoria actuală a atomului, teoria -apariţiei şi desvoltării vieţii eţc.). , *74 STUÎJÎt Mişcarea — este forma, modul de existenţă a materiei. Formele de bază ale mişcării materiei şi a trecerii lor una în alta. Mişcarea ca transformare în genere. Mişcarea şi repaosul, raportul lor reciproc. Neînfrângerea a ceiace apare şi se desvoltă. Simţul a tot ce e nou o calitate preţioasă a bolşevicului. Esenţa revoluţionară a teoriei dialectice a desvoltării şi caracterul reacţionar al teoriei metafizice a stagnării şi'neschimbării fenomenelor. Posibilitatea şi realitatea. Transformarea posibilităţii în realitate în procesul desvoltării fenomenelor. Rolul practicei revoluţionare în transformarea posibilităţii în realitate. Transformarea posibilităţii construcţiei socialismului în ţara noastră în realitate. Posibilitatea construirii societăţii comuniste în Uniunea Sovietică şi sarcinile poporului sovietic, transformarea acestei posibilităţi în realitate. Extinderea tezelor dialecticei marxiste despre mişcare şi des-voltare asupra istoriei societăţii şi aplicarea lor la act.vitatea practică a partidului comunist. Tema 7. Desvoltarea ca trecere dela transformările cantitative Ia cele radical calitative Critica înţelegerii matafizice a desvoltării ca a unui proces pur cantitativ, ca a unei creşteri simple. Transformările cantitative şi determinarea calitativă a obiectelor : Desvoltarea ca trecere dela transformările cantitative neînsemnate şi ascunse la transformări calitative radicale, deschise este o legalitate a desvoltării naturii şi societăţii. Confirmarea acestei legalităţi prin ştiinţele naturale. Sistemul per.odic al elementelor lui Mendeleev. Teoriile actuale despre elementul chimic. Variabilitatea şi ereditatea în lumea organică. Manifestarea acestei legalităţi în viaţa socială. Evoluţia şi revoluţia, raportul lor reciproc dialectic. Caracterul în şal-turi al desvoltării. Lenin despre formele multiple şi variate ale salturilor. Însemnătatea tezei dialecticei despre evoluţie şi revoluţie despre legalitatea salturilor pentru înţelegerea legilor desvoltării sociale. Critica reducerii mecaniciste a calităţii la cantitate şi a învăţăturii hegeliene despre trecerea calităţii în cantitate şi invers. Teoria metafizică a desvoltării cantitative ca bază filosofică a reformismului în mişcarea muncitorească. Negarea etapei revoluţloniste ca pregătire a terenului pentru salt — baza filosofică a anarhismului, a aventurismului „etângist‘‘. Critica teoriilor oportuniste şi irefor-m:ste a desvoltării societăţii de către Lenin şi Stalin. Critica evoluţio-nismului vulgar. ' Concretizarea de către Lenin şi Stalin a temei dialectice despre salturi în experienţa Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie. Caracterul nou al salturilor în societatea sovietică. Stalin despre transformarea ţării noastre din agrară în industrială ca despre un salt dela înapoiere la progres. Stalin despre colectivizare ca cel, mal adânc &ROGRAMtTL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC salt revoluţionar din starea calitativă veche a societăţii într’o stare calitativă nouă. Problema trecerii treptate dela socialism la comunism în UkSS in lumina teoriei marxiste a desvoltării prin salturi. Metoda dialectică despre desvoltare ca despre o mişcare progresistă, o mişcare în l.nie ascendentă dela simplu la complex, dela inferior la superior. înţelegerea dialectică a negaţiei stării calitative vechi prin cea nouă în procesul descălţării în linie ascendentă. Critica teoriilor burgheze actuale ale regresului şi stagnării societăţii, a teoriei mecaniciste de reducere a formelor superioare ale desvoltării la cele inferioare. Critxa teoriilor reacţionare ale social-darw.nismului, rassis-mului. Tema 8. Desvoltarea ca luptă a contrariilor. Critica înţelegerii metafizice a desvoltării ca unei desfăşurări armonioase a fenomenelor fără luptă dintre contrarii. Critica învă ţăturii lui Hegel despre împăcarea contradicţiilor. Metoda dialectică marxistă despre contradicţiile interne proprii fenomenelor naturii şi societăţii. Lupta dintre ce e vechi şi ce e nou dintre ceeace moare şi ceiace se naşte — este conţinuiul intern al procesului de desvoltare, procesului de transformare a modificărilor cantitative în radical calitat.ve. Lenin despre lupta contrariilor ca esenţa, sâmburele dialecticei. învăţătura marxist-leninistă despre contradicţii ca isvor intern al automişcârii. Lenin despre cele două concepţii ale desvoltării. Caracterul relativ al unităţii şi caracterul absolut al luptei contrari.lor. Metoda dialectică despre procesul de desvoltare dela vechi la nou pe calea luptei a ceeace e nou împotriva a ceeace e vechi, despre descoperirea contradicţiilor interne şi a înfrângerii lor pe cale de luptă. Contradicţiile interne şi externe şi raporturile lor reciproce. Contradicţiile, antagoniste şi neantagoniste. Manifestarea acestei legalităţi în viaţa socială. „Capitalul11 lui Marx — model clasic al analizei contradicţiior desvoltării unei întregi formaţiuni social-econo-mice (capitalismului). Analiza contradicţiilor imperialismului făcută de Lenin şi Stalin. Ascuţirea mai departe a crizei generale a capitalismului după cel de al doilea război iţiondial. Slăbirea forţelor capitalismului şi întărirea forţelor socialismului şi democraţiei. Lupta celor doua lagăre opuse — imperialist şi antiimperialist. Critica făcută de Lenin .şi Stalin teoriei metfizice a echilibrului în lumina învăţăturii dialectice despre contradicţii. ' Ascunderea contradicţiilor de clasă în teoria şi practica oportunismului internaţional. ' Caracterul deosebit al contradicţiilor în societatea sovietică. Contradicţiile perioadei de trecere în URSS şi analiza lor făcută de către Lenin şi Stalin. Lichidarea contradicţiilor vechi din societatea arrtagoni'stă de clase. . STUDII 176 Caracterul nou, neantagonist al contradicţiilor în societatea socialistă. Critica şi autocritica ca o formă deosebită a descoperirii şl a învingerii contradicţiilor societăţii socialiste. Dialectica formei şi a conţinutului. Apariţia contradicţiei dintre forma veche şi conţinutul nou şi naşterea formei, corespunzătoare conţinutului nou. Legătura şi unitatea tuturor trăsăturilor metodei dialectice marxiste. • Tema 9. însemnătatea metodei dialectice marxiste pentru activitatea practică a partidului de avantgardă al clasei muncitoare Caracterul revoluţionar al dialecticei marxiste-leniniste şi însemnătatea ei ca puternică armă teoretică în lupta pentru comunism. Legătura indestructibilă, unitatea, consecvenţa logică şi istorică a trăsăturilor fundamentale ale metodei dialectice marxiste. Dialectica marxistă în esenţa ei este îndreptată către prezentul şi viitorul societăţi umane. Dialectica — este baza previziunii ştiinţifice marxiste-leniniste. Negarea dialecticei marxiste de către adversarii marxismului ca mijloc de a toci învăţătura revoluţionară a clasei muncitoare şi a ptrecura în politică reformismul, oportunismul. Lenin şi Stalin în lupta pentru dialectica materialistă, împotriva Narodnicismului, menşevismului, anarhismului, trotchismului, buharinismului, devierii naţionaliste şi a oportunismului internaţional. însemnătatea extinderii tezelor metodei dialectice asupra studiului vieţii sociale şi aplicarea lor la activitatea practică a partidului comunist al clasei muncitoare. 1 Aplicarea dialecticei marxiste la strategia partidului de avangardă al clasei muncitoare. I. V. Stalin despre cele două aspecte ale mişcării muncitoreşti, obiectivă şi subiectivă. Aplicarea metodei dialectice de către 1. V. Stalin la problemele construcţiei socialismului în URSS, la analiza celui de al doilea război mondial, a Marelui Război de apărare a Patriei al Poporului Sovietic la problemele organizării de după război a lumii. Concluziile de bază, cari decurg din aplicarea dialecticei marxiste la istoria societăţii şi la politica partidului comunist al clasei muncitoare; necesitatea unei tratări istorice, faţă de fenomenele sociale, negarea „neclintirei şi veşniciei^ principiilor proprietăţii particulare şi a exploatării; necesitatea de a se orienta spre acele straturi şi clase ale societăţii, cari se desvoltă, au viitor; recunoaşterea legalităţii inevitabilităţii răsturnărilor revoluţionare, săvârşite de clasele asuprite, necesitatea de a înfăptui o politică intransigentă de clasă proletară, iar nu politica reformistă a armoniei intereselor proletariatului şi burgheziei. Necesitatea de a studia desvoltarea democraţiei' populare în drum spre socialism din ţara noastră. Necesitatea de a studia noile legi dialectice PROGRAMUL, CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC *77 ale desvoltării societăţii sovietice pentru rezolvarea cu succes a problemei trecerii dela socialism la comunism. PARTEA HI. MATERIALISMUL FILOSOFIC MARXIST. Tema 10. Materialismul filosofic marxist forma cea mal înaltă a materialismu.ui. Materialismul ca unui din cele două curente principale în fiîosofie. Esenţa materialismului filosofic şi opoziţia sa fundamentală faţă de idealism. Materialismul filosofic ca concepţie despre lume a claselor sociale înaintate, cari au luptat pentru progres şi desvoltarea ştiinţei împutiiva claselor reacţionare, a stagnării şi re.igiei. Caracter zarea scurtă a desvoltării materia'ismului până la Marx, a bazelor Iui social-istorice, de clasă şi gnoseologice. Materialismul primitiv spontan şi materialismul atom.st ca ideo.oge a democraţei sclavagiste în lupta ei împotriva idealismului aristrocraţiei sclavagiste. Dominaţ.a concepţiei teo’.ogico-idealiste despre lume în condţiile societăţii feudale. Desvoltarea tendinţelor 1 mate- rialiste şi ateiste în cu'tura cea mai înaintată din această perioadă In ţările orientului, între cari la popoarele Caucazului, Asiei Centrale şl a Rusiei Chievului. Renaşterea şi desvoltarea materialismului împreună cu formarea şi desvoltarea societăţii burgheze în învăţăturile lui Bacon, Hobnes, Gassendi, Spinoza, Locke, Lompnosov, a material ştilor iluminişti francezi, L. Feuerbach în filozofia germană. Manifestarea concepţiilor materialiste şi idealiste în ţara noastră. întemeietorii marxlsm-leninismului despre mărgin'rea istorică, ca şi despre l.psurile de bază ale materialismului precedent: 1) materialismul vechi era în special mecanicist nu ţinea cont de realizările cele mai noi ale ştiinţelor naturale; £) materialismul acesta nu era istoric, avea un caracter metafizic, nu real.za consecvent şi multilateral punctele de vedere ale desvoltării. 3) în concepţiile materialismului pre-marxist omul era înţeles abstract, iar nu ca o totalitate de determinate relaţii sociale, concret-istorice şi de aceia materialismul avea un caracter contemplativ, numai „explicând” lumea, pe când chestiunea era despre transformarea ei, despre activitatea practică revoluţionară. Idealismul în înţelegerea fenomenelor sociale. Materialismul democraţilor revoluţionari români din prima jumătate a secolului al XJX-lea (Bălrescu). Materialismul democraţiei ruse revoluţionare din ani 40 — 60 ai veacului 19 ca forma superioară a filozofiei materialiste pre-marxiste. Critica învăţăturilor idealiste reacţionare a filozofilor şi soc ologilor germani şi a adepţilor lor în Rusia făcută de către clasic i filosotiei materialiste ruse. Filozofia materia'istă, închegată ca un tot, a marelui cugetător rus ş: revo'uţ onar democrat Cernîşevski ca o expresie luminoasă a rolului progresist al filozofiei materialiste ruse. Mărginirea U i78 STUDII istorică a materialismului democraţiei revoluţionare ruse. Marx şf Lngels întemeietorii materialismului dialectic, ca forma cea mai înaltă a materialismului, ca concepţie revoluţionară despre lume a clasei muncitoare, a partidului sau comunist, ca un instrument puternic pentru cunoaşterea şi tranformarea lumii. Opoziţia radicală şi caracterul inconciliabil al materialismului filozofic marxist cu idealismul tdo-zofic cu toate varietăţile sale şi religia. Esenţa marei răsturnări revoluţionare, în filozofia înfăptuită de Marx şi Engels. Marx şi Engles pentru prima dată au extins materialismul asupra cunoaşterii societăţii, au creiat materialismul istoric. Desvoltarea materialismului filozofic marxist în lupta împotriva fi-' lozofiei reacţionare burgheze, împotriva idealismului, a materialismului vulgar, a agnosticismului, Desvoltarea mai departe a materialismului filozofic marxist de către Lenin şi Stalin ca concepţie despre lume a partidului marxist-leninst, a partidului de tip nou. Generalizarea genială în lucrările Iul Lenin şi Stalin a datelor celor mai noi ale desvoltării ştiinţei, a experienţei mondiale a mişcării revoluţionare a clasei muncitoare şi a experienţei construcţiei socialiste în U. R. S. S. însemnătatea materialismului filozofic marxist, ca armă de luptă teoretică în lupta pentru comunism împotriva filozofiei imperialiste corupte şi misLcei. •Tema 11. Materialitatea lumii şi legalitatea desvoltării sale. Critica înţelegerii idealiste a lumii ca întrupare a „ideii absolute", a „spiritului universal”, a „conşti'nţei”. Renaşterea învăţăturilor mistice ale trecutului în filozofia burgheză actuală. Materialismul filozofic marxist despre materialitatea lumii. Unitatea lvmii în materialitatea ei. Mişcarea — forma existenţei, modul de existenţă al materiei. Desvoltarea lumii după legile mişcării materei. Fenomenele multiforme din lume — diferitele aspecte ale materiei în mişcare. înţelegerea materialistă a legalităţii naturii şi a societăţii. Spaţiul şi timpul — formele obiective ale existenţei materiei. întemeietorii marxism-leninismului în lupta împotriva înţelegerii :deaţste a spaţiului şi timpului. înţelegerea filozofică şi fizică a materiei. Teoria modernă a structurii materiei. Legea conservării şi transformării energiei. Concluziile fundamentale ale teoriei relativităţii şi ale mecanicei quantice în lumina materialismului dialectic. - însemnătatea cercetării isvoarelor energiei intra-nucleare. Munca fizicienilor sovietici pentru soluţionarea acestei probleme. Lenin despre relativitatea oricărui tablou ştiinţific al lumii şi despre adevărul absolut al existenţei obiective a materiei. Folosirea datelor ştiinţei burgheze actua'e de către filosofia reacţionară anglo-americană şi clericalism în lupta împotriva progresului ştiinţific şi a culturii maselor populare. Rolul materialismului PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC 179 .filosofic marxist în desvoltarea ştiinţelor naturale sovietice şl de peste hctare. Confirmarea tezelpr materialismului dialectic prin cele mai noi realizări ale ştiinţelor naturale. Influenţa materialismului filosol.c marxist asupra cercurilor progresiste de savanţi streini. Crit'ca teoriilor filosofice burgheze contemporane în ştiinţele naturale. Tema 12. Caracterul prmar al materiei şl caracterul secundar al conştiinţei. Problema raportului dintre gândire şi existenţă — este problema de bază a filosofiei. Materialismul şi idealismul — două curente fundamentale în filosofie. Varietăţile idealismului: idealismul subiectiv şi obiect.iv. Rădăcinile de clasă şi gnoseologice ale idealismului. Critica leninistă a machismului în problema despre raportul dintre gândire şl existenţă şi a legăturii dintre gândire şi creer. Critica dualismului lui Kant. Misticismul şi iraţionalismul în filosofia burgheză contemporana. învăţătura materialismului filosofic marxist despre materie şi conştiinţă. Caracterul primar al materiei şi cel secundar al conştiinţei. Materia-isvor de sensaţii, reprezentări, noţiuni. Sensaţia ca legătură dintre conştiinţă şi lumea exter.oară. Gândirea omului este piodusul materiei în organizarea ei cea mai înaltă şi produsul istoriei sociale. Critica învăţăturii materialismului vulgar şi antropologic despre conştiinţă. Materialismul dialectic. despre trecerea dela materia neorganică la organică; dela materia insensibilă la cea sensibilă. Teoria ştiinţifică contemporană despre apariţia veţii pe pământ. Rolul muncii în desvoltarea conştiinţei la om. Gândirea şi limba. Teoria lui N. I. Marr despre limbă, lucrările lui Meşceaninov. Confirmarea de către ştiinţele naturale contemporane a învăţăturii materialismului d:alectic despre materie şi conştiinţă. Teoria lui î. P. Pavlov despre activitatea nervoasă superioară la animale şl însemnătatea ei pentru fundarea ştiinţifico-naturală a materialismului filosofic marxist. Tema 13. Cognoscibilitatea lumii şl a legalităţilor sale. Critica negării idealiste a cognoscibilităţii lumii şi a legalităţilor sale. Crit'ca agnosticismului şi a scepticismului. Materialismul filosofic marxist despre cognoscibilitatea lumii şi legalităţile sale. Teoria reflexului, baza teorie1 marxist-leniniste a cunoaşterii. Critica făcută de Lenin a „teoriei ierog!ifelor“ Etapele fundamentale ale procesului de cunoaştere. Dela contemplarea vie la gândirea abstractă şi dela aceasta la practică este STUDII 180 calea dialectică a cunoaşterii adevărului, a cunoaşterii real’tăţii obiective. Practica ca izvor şi criteriu al veracităţii cunoaşterii rea-lităţ i obiective. Rolul percepţiilor sensibile în procesul cunoaşterii, ^ensaţia — imaginea subiectivă a lumii obiective, legătura nemijlocită a conşti.ntei cu iumea din afară. Unilateralitatea şi inconsistenţa sensualismului şi a raţionalismului în filosofia premarxistă. Rolul gândirii în procesul cunoaşterii. Teoria Iui Secenov şi Pa-vlov despre act.vilatea nervoasă superioară ca o confirmare a teoriei marx st-len nistă a oglindirii. Datele psihologiei şi filozofiei materialiste actuale despre organele simţurilor şi însemnătatea lor pentru teoria cunoaşterii. Formarea noţiunilor, judecăţilor şi silogismelor» Unitatea momentelor sensibile şi raţionale în cunoaştere. Rolul practicei in cunoaşterea realităţii. Critica pragmatismului şi altor învăţături burgheze actua'e în teoria cunoaşter.. Cunoaşterea ştiinţifică şi artistică-imaginativă, unitatea şi deosebirea lor. Imaginea» ca mijloc art.stic specilic al cunoaşterii lealităţi. Învăţătura materialismului dialectic despre adevărul obiectiv, absolut ş: relativ. Desvoltarea cunoaşterii ştiinţifice dela neştiinţă la ştiinţă şi dela ştiinţa incomplectă la una mai complectă. AdevăruL (absolut ca suma de adevăruri relative în desvoltarea lor. Critica reiat vismulu: şi dogmatismului în cunoaştere. Esenţa şi fenomenul. Cunoaşterea ca proces istoric de adâncire dela fenomen la esenţă şi de.a esenţa de ordinul întâiu la esenţa de ordinul al doilea etc. Tema 14. însemnătatea materialismului filosofic marxist pentru activtateu practică a partidului comunist. însemnătatea revoluţionară a materialismului filosofic marxist. Lupta lui Lenin şi Stalin împotriva revizu rii materialismului tilcsof.c . marxist de către oportunişti. Unificarea eclectică în teoriile oportuniştilor şi reformiştilor a tezelor separate ale materialismului cu prerii zeie de bază ale ideahomului lilosofic, agnosticismului etc. Partinitatea materialismului filosofic marxist. Concluzile fundamentale, cari decurg din extinderea tezelor materialismului filosofic marxist asupra stud ului istoriei societăţii, din aplicarea lor la act vitatea practică a partidului comunist al c.a-sei muncitoare : istoria societăţii încetează de a mai părea o adunare de elemente intâmplătoare şi devine desvoltarea legală a societăţii; activ.tatea practică a partidului clasei muncitoare trebue să se bazeze nu pe cerinţele „raţ.unir* abstracte, ci pe legalităţile desvo tării socie ăţii; ştiinţa despre istoria societăţii devine o ştiinţă exactă, dând putinţa să se folosească legile desvoltării societăţii pentru transformarea sa revoluţionară; activitatea practică a partidului trebue să se sprij ne pe cerinţele desvoltării vieţii materiale a societăţii; legătura dintre teorie şi practică; unitatea lor trebue să devină principul conducător al activităţii partidului comunist. PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC 18* însemnătatea mater alismului filoso'ic marxist pentru Iurta împotriva ideologiei burgheze actuale ronrupte a imper.alismului. însemnătatea maierialismsului filosofic marxist pentru lupta împotriva religiei şi a superst.ţiei in toate formele lor. AîATERJALISMUL istoric Tema I. Materialismul istoric ca ştiinţă. Caracterul idealist al teoriilor despre societate şi desvoltarea social până la Marx şi Ei gels, Lenln despre lipsurile tundamema.e ale soc.ologiei premaxisle. Idealismul şi meializica în teoria despre societate ş: stat a lui liobbes în Anglia d/i sec, 17. Concepţiile idealiste şi antiisiorice despre societate a material.ştilor francezi din sec. 18. Concepţiile re-acţ.onare social-politice ale filosof iei ideal ste germane de'a sl ai ş tul veacului al 18 şi începutul sec. al 19. Idealismul lui Feuerbach în concepţiile sale asupra vieţii sociale. Concepţiile istoricilor buighezi francezi din per oada Restauraţiei (Mignet, '1 ierry Guizoi). Cai acterul neştiinţific al concepti ior socialiştilor-utopişti despre societate şi a des-voltării sale (Saint-S’mon, Ch. Fourrier şi K. Owen). Socialismul utopic in România (Teodor Diamant). Problemele sociologiei in filosofla clasică rusă din sec. 19. Caracterul idealist ial conceptilor filosofilor ruşi asupra desvoltărit sociale şi elementele înţelegerii materialiste a istoriei la democraţl-revolutionari — Belinschi, Herzen, Cernr.şevschi, Dobroliubov. Rădăcinele de clasă a’e dominaţiei interpretăr i idealiste a istoriei până la Marx ş Engeîs. Ircapacitatea întregei filosofii p’-e-mdrxiste de a da o teorie ştiinţifică a societăţii şi a desvoltării sociale. Ese-ţa şi însemnătatea revoluţiei efectuată dQ Marx s' E pa,s în concepţiile despre societate, asupra istoriei societăţii. Materialismul istoric, crdat de Marx şi Engels, este o extindere consecventă a tezelor materialismului dialectic asupra studiului* v etii scc ale, ştiinţa de,-.ore legile ceh mai ge-’era'e a’e desvoltării societăţi'. Materialismul istoric ca metodă pentru toate stanţele socia'e. Soluţionarea de către marxism a problemei fundamentale a corelaţiei dintre existenţa socială şi conştiinţa socia’ă şi înlăturare'a a două lipsuri principale a leoriilor istorice anterioare : a) cercetarea numai a motivelor ideologice a activităţii istorice a oamenilor, b) neputinţa de a cuprinde acţiunile maselor populare. Marx şi Engels au arătat calea studiulu' ştiinţific al istoriei, ca a unui proces unic, legat în procesul unilateral şi contradictoriu. EI au creat învăţătura despre formaţi le social-econom'ce, despre lem'e generale şi particulare a anariţiei, desvoltării ş: decăderi’ lor, au des-conerit legile particulare ale desvoltării şi pieirii inevitabile a capitalismului. învăţătura marxismului despre baza economică şi suprastructuri politice şi ideologice, cari formează în totalitatea lor o formaţie social-economică sau alta. Marxismul a dat baza călăuzitoare pentru studiul societăţilor antagoniste — teoria claselor şi a luptei de clasă, a descoperit rolul istoric mondial al proletariatului ca creator al societăţii socialiste. Marx şi Engels despre socialism ca rezultatul necesar al desvol-tării societăţii capitaliste şi a luptei de clasă a proletariatului, a descoperit rolul istoric mondial al proletariatului ca creator al societăţii! socialiste. Marx şi Engels despre socialism ca rezultatul necesar al des-voltării societăţii capitaliste şi a luptei de clasă a proletariatului. Materialismul istoric şi transformarea sociaismului din utopie în ştiinţă. Materialismul istoric ca metodă de cunoaştere ştiinţifică a legalităţilor desvoltării sociale, ca o călăuză I a acţiunii revoluţonare. Crit ca teoriilor sociologilor burghezi, cari neagă lgalităţile în des-voltarea socială şi cari afirmă ruptura complectă în desvoltare între natură şi societate (suBiectiviştii, voluntariştii) sau le identifică între ele (naturalism, şcoala biologică). Desvoltarea ulterioară şi îmbogăţirea teorii materialismului Istoric în operele lui Lenin şi Stalin cu aplicare la epoca nouă — epoca imperialismului şi a revoluţiei proletare, epoca luptei pentru victoria şi construcţia socialismului în URSS. Lupta lui Lenin şi Stalin împotriva revizuirii materialismului istoric din partea oportunismului rus şi internaţional. Critica lui Lenin a obiectivismului burghez în sociologie. Fondul reacţionar al teoriilor actuale ale rasismului, teologiei, agnosticismului, neokantianismului, neohegelianismului etc. ' PARTEA I BAZA ECONOMICA A SOCIETĂŢII. Tema 2. Condiţiile vieţii materiale a societăţii. Noţiunea condiţiilor vieţii materiale. Rolul mediului geografic ca una din condiţiile permanente şi necesare ale desvoltării societăţii. Critica teoriilor burgheze de pretutindeni şi dela noi din ţară despre rolul mediului geografic, a geopoliticei fasciste. Greşala lui Plehanov în aprecierea rolului mediului geografic în desvoltarea societăţii. Influenţa creşterii populaţiei asupra desvoltării societăţii. Critica teoriilor burgheze a populaţiei, a teoriilor reacţionare fasciste şi anglo-americane a rasismului. Mijlocul de producţie al bunurilor materiale — forţa principala determinantă în sistemul condiţiior vieţii materiale a societăţii. Două aspecte ale modului de producţie : forţele de producţiei ste PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC societăţii şi relaţiile de producţie ale oamenilor. Caracterul social al producţiei. Formele relaţiilor de producţie: relaţije de producţie ca relaţii de dominaţie şi supunere, ca relaţii de colaborare şi ajutor reciproc al oamenilor liberi de exploatare, ca relaţii de trecere dela o formă de relaţii de producţie la o altă formă. Modul de producţie — întruparea undaţii forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie în procesul de producţie a Dunurilor materiale. Modul de producţie determinat istoriceşte este baza formaţiunii social-economice. Tema 3. Cele trei particularităţi ale producţiei. Modificarea neîntreruptă şi desvoltarea producţiei. Reconstrucţia întregului mod de viată socială şi politică în raport cu modificările modului de producţie. Modificarea vieţii spirituale a societăţii. Istoria desvoltării societăţii — istoria modului de producţie, istoria dezvoltării forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie a oamenilor, istoria maselor muncitoare. Forţele de producţie — elementul cel mai mobil, revoluţionar şi determinat al desvoltării producţiei. Raportul reciproc al forţelor de producţie. Influenta activă inversă a relaţiilor de producţie asupra desvoltării forţelor de producţie. Apariţia noilor forţe de producţie şi a relaţiilor de producţie corespunzătoare lor în sânul regimului vechi. Trecerea dela relaţiile de prcfductie vechi la cele noi în societăţile antogoniste pe calea răsturnării revoluţionare a vechilor relaţii de producţie şi afirmarea celor noi. Particularităţile apariţiei modului socialist de producţie. Rolul noilor idei sociale înaintate, a noii puteri politice în desfiinţarea vechilor relaţii de producţie şi crearea de noi relaţii de producţie. Deosebirea radicală a trecerii dela capitalism Ia socialism de toate formele de tranziţie din trecut la un nou mod sociai de producţ'e. Tema 4. Desvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie în formaţiile social-economice presocialiste Cele cinci tipuri de relaţii de producţie cunoscute istoriei: co-munlst-primitiv, sclavagist, feudal, capitalist şi socialist. Esenţa relaţiilor de producţie în societăţile primitivă, sclavagistă, feudală şi capitalistă şi dependenţa acestor relaţii de producţie de un nivel determinat al forţelor de producţie. Existenţa proprietăţii particulare asupra mijloacelor de producţie şi exploatarea muncii — trăsătura generală a formaţiilor antagoniste social-economice. Particularităţile în desvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie în formaţiile precanitaliste. ' Caracterul desvoltării forţelor de producţie şl a relaţiilor în societatea capitalistă, caracterul inconciliabil şi creşterea contradic- STUDII 1S4 ţiilor dintre caracterul forţelor de producţie şi al relaţiilor de producţie in capita ism, exprimarea acestor contrad cţii in economia politică şi ideologică. Crizele economice din ţările capitaliste ca una din manifestările cele mai importante ale antagonismului dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. ' Particularităţile desvoltării contradicţiilor capitalismului în diferite ţări. . / Imperialismul şi trăsăturile sale fundamentale. Legea desvoltării inegale ale capitalismului in epoca imeria.ismului. Lipsa de concordanţă dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie — baza economică a revoluţiilor sociale. Imperialismul ca ultima etapă a capitalismului. Critica teoriei inenşev.sle, kautschiene a forţelor de producţie, a teoriei rerormiste „integrării paşnice a capital smu.ui în socialism”, a teoriei falimentului automat al capitalismului. Critica „socialismului democratic” al laburiştilor. . Tema 5. Desvoltarea forţelor de producţie şl a relaţiilor de producţie în societatea socialista. Apariţia şi desvoltarea regimului socialist ca rezultat al victoriei Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917. Metoda sovietică de industrializare. Politica de colectivizare a economiei agricole. Victoria socialismului în U.R.S.S. Proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie. Baza relaţiilor de producţie în regimul socialist. Două forme de proprietate socialistă în U.R.S.S. Inexistenţa exploatării omului de către cm. Principiul socialist al repartiţiei după muncă. Caracterul relaţiilor reciproce dintre oameni în procesul de producţie ca relaţii de co'aborare tovărăşească şi ajutor reciproc socialist al muncitorilor.liberi de exploatare. Deplina concordanţă a relaţiilor, de producţie cu starea forţelor de producţie în socitatea socialistă. Ritmul accelerat de desvoltare al forţelor de producţie în regimul .socialist. / Legalităţile desvoltării regimului socialist în U.R.S.S. şi avanta* giile sale faţă de modul capitalist de producţie. • Caracterul planificat al desvoltării economiei socialiste. .Formele şi metodele socialiste de muncă. Rolu' p anurilor cmcma'.e stal nişte în transformarea economică a U.R.S.S. Ritmurile fără precedent ale desvo'tării forţelor de producţie în U.R.S.S. Victoria Uniunii Sovietice asupra Germaniei hitleriste — mărturia superiorităţii regimului social sovietic asupra regimului capitalist. Planul cincinal al refacerii şi desvoltării economiei naţionale în U.R.S.S. Rolul partidului comunist şi al Statului sovietic în desvoltarea forţe'or de producţie ale societăţii socialiste. Particularităţii desvoltării forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie în ţările de democraţie nouă. PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC l8j Critica teoriilor oportuniste de dreapta şi a celor troţchiste a desvoltării economiei socialiste. PARTEA II. TEORIA CLASELOR, A LUPTEI DE CLASA ŞI A STATULUI Tema 6. Teoria claselor şi a luptei de clasa Lenin despre însemnătatea teoriei marxiste a luptei! de clasă pentru ştiinţa despre societa e. Ceace e nou şi hotărîtor în învăţătură lui Marx despre clase şi lupta de clasă în comparaţie cu sociologia anterioară. Definiţia marxist-leninistă a claselor. Origina claselor. Lupta dintre clase — forţa motrice a desvoltării istor.ce în societăţile antagoniste. Clasele şi Tupta de clasă în societăţile sclavagistă, feudală şi capitalistă. Lupta de clasă cea ma: ascuţită dintre exploatatori şi exploataţi este trăsătura fundamentală a regimului capitalist. Formele fundamenta'e ale luptei de clasă a proletariatului. Introducerea conştiinţei socia'iste în mişcarea muncitorească spontană. Partidul comunist — detaşamentul înaintat, organizat, conştient, marxist al proletariatului. Partidul — clasa — massa. Rolul conducătorilor proletariatului în lupta de clasă. Deosebirea radicală a înţelesului marxist şi liberal al luptei de clasă. Ducerea de către .marxism a învăţăturii despre lupta de clasă până la recunoaşterea dictaturii proletariatului. începutul popu'arizării învăţăturii marxiste în România în a doua jumătate a secolului al XlX-lea (C. Dobrogeanu Gherea). însemnătatea ana'izei leniniste-sta’iniste a particularităţilor mişcării muncitoreşti ruse pentru activitatea revoluţionară a partidului fcolşevîc. Dictatura proletariatului este continuarea luptei de c'asă în forme noî._ Clasele şi' lupta de clasă în U.R.S.S. în perioada de tranziţie delâ capitalism la socialism. Critica lui Stalin a teoriei oportuniste despre stingerea luptei de clasă în perioada de tranziţie. Desfiinţarea claselor exploatatoare în URSS. Victoria social sinului. Modi Rarea structurii de clasă în URSS. Clasa muncitoare, ţărănimea şi intelectualitatea din URSS şi caracterul lor nou. Creareă unităţii morale politice a societăţii sovietice Ştergerea hotarelor de clasă între clasa-muncitoare si ţărănime si deaseme-’i între c’ase şi in'e'ectna-litate în URSS. Rolul conducător al c'asei muncitoare, ca clasă înaintată a societăţii socialiste - şi a avantgardei sale, — Partidul Co-mun'st (b) al Uniunii Sovietice — în luptă cu rămăşiţele a ceeace este vechi. însemnătatea internaţională a lichidării claselor exploatatoare în URSS. ^ Lupta de c’asă în ţările cu democraţie populară. ^ Lupta de clasă în ţările capitaliste în etapa aauală. Rolul par- i86 STUDII tidelor comuniste în lupta de clasă a proletariatului. Lupta a doua lagăre opuse — imper alist şi antiimperialist. Slăbirea forţelor imperialismului şi creşterea forţelor democraţiei şi socialismului, superioritatea forţelor unite ale democraţiei şi socialismului asupra lagărului antidemocratic al imperialismului. Ieşirea din sistemul imperialist al unui şir de ţări din Europa Centrală şi Sud-Estică. Crearea în ţările de democraţie nouă a bazelor de tranziţie pe calea desvoi-tării socialiste. Noi „trăim într’un veac, când toate drumurile duc spre comunism” (Molotov). Critica concepţiilor actuale burgheze şi social democrate asupr» claselor şi luptei de clasă. Tema 7. Statul şi dreptul. Teoria revoluţiei şi a dictaturii proletariatului Apariţia statului. Statul produs şi manifestare a neîmpăcării contradicţiilor de clasă, organ al violenţei unei clase asupra alteia. Armele şi mijoacele puterii de stat .Două funcţiuni de bază ale statului — internă şi externă. Esenţa statului în societatea antagonistă şi diferite forme ale conducerii de stat. Democraţia burgheză ca una din formele dictaturii burgheze însemnătatea progresistă a democraţiei burgheze în perioada desvoltări: ascendente a capitalismului şi reacţionarismul ei în epo.a imperialismului. Criza democraţiei burgheze parlamentare actuale Dreptul şi raporturile de drept ca oglindirea condiţiilor economice a v;cţii societăţii. Dreptul ca unul din mijloacele puterii de stat, este exprimarea voinţei clasei dom:nătoare ridicată la lege. Esenţa de clasă a dreptului burghez — întărirea şi protecţia sistemului de exploatare a clase: dominante. Fetişismul dreptului buighez. Fascismul cea mai feroce dictatură a celor mai prădalnici, celor mai hrăpăreţi imperialişti. Desfiinţarea de către fascism a celor mai elementare drepturi şi libertăţi democratice a celor ce muncesc. Lupta popoarelor democratice împotriva despotismului şi a t.raniei hitle-riste. Rolul istoric al URSS în d.strugerea fascismului german. Victoria democraţiei populare într’un şir de state din Europa Estică şi Sud-Estică. , Particularităţile constituţiilor din ţările de democraţie ncuă. Imperialismul anglo-americaii — duşmanul unei desvoitâri cu adevărat democratice a popoarelor. Revoluţia socială ca un fenomen legal inevitabil în societatea pe clase. Legea fundamentală a revoluţiei sociale. Răscoala robilor. Răscoala iobagilor. Revoluţiile burgheze şi burghezo-democratlce. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi însemnătatea ei istorică mondială. Deosebirea dintre revoluţia burgheză şi socială. Noua teorie a revoluţiei socialiste elaborată de Lenin şi Stalin. > Lupta lui Lenin şi Stalin cu teoriile antimarxiste despre revoluţie. PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC 187 Teoria marxist-leninistă despre dictatura proletariatului. Răsturnarea capitalismului, dărâmarea maşinei burgheze de Stat şi crearea dictaturii proletariatului — conţinutul fundamental al revo'uţiei proletare. Lupta lui Lenin şi Stalin împotriva oportuniştilor Internaţionalei II, a anarhismului şi troţchismului în problema ra 'ortului revoluţiei proletare faţă de statul burghez. Cele trei laturi ale dictaturii proletariatului. Particularităţile trecerii la socialism în ţările de democraţie nouă. Statul în Republica Populară Română. Tema 8. Statul socialist sovietic. DesVoItarea de către Lenin şi Stalin a teoriei marxiste a statului. Puterea sovietică ca formă de stat a dictaturii proletariatului, ca o nouă formă a organizaţiei de stat, noul tip de stat. Deosebirea radicală.a Sovietelor de forma parlamentară burghezo-democrată a statului. Lenin şi Stalin despre particularităţile caracteristice ale puterii sovietice. - Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea principiul cel mai înalt al dictaturii proletariatului. Statul socialist sovietic — singurul stat democratic consecvent până la sfârşit. Democraţ a sovietică — democraţie de tip superior. I. V. Stalin despre statul sovietic. Cele două faze principale ale desvoltării statului sovietic. Funcţiunile de bază ale statului socialist în prima şi a doua fază a desovltării sale. Izvoarele de putere ale statului Sovietic. Marea Constituţie Stalinistă. Regimul Socialist Sovietic şl Statul Sovietic ca forma cea mai bună a organizării avântului economic ^ şi cultural al ţării în timp de pace şi rezistenţă faţă de duşman în v timp de război. ' Dreptul socialist sovietic, deoseb:rea lui principală de toate formele de drept cari au existat. Dreptul sovietic — arma statulut Sovietic în lupta pentru desăvârşirea construcţiei societăţii socialiste şi trecerea treptată la comunism. Dreptul socialist-soviete — este voinţa clasei muncitoare şi a tuturor celor ce muncesc, voinţa poporului Sovietic înălţată la lege. Democratismul consecvent al dreptului sovietic. Statul socialist sovietic în perioada Marelui război pentru apărarea Patrei. Rolul sporit al statului sovietic pe arena internaţinală. Statul Sovietic — factorul cel mai puternic al păcii dintre popoare, bastionul forţelor democratice din toată lumea în lupta lor împotriva forţelor reacţiunii. Partidul Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice — este forţa conducătoare şi îndrumătoare în sistemul statului sovietic. Politica partidului bolşevic — baza vitală a regimului sovietic. I. V. Stalin despre necesitatea Statului în regimul comunist din U. R. S. S. în condiţiunile încercuirii capitaliste. Sarcinile întăririi mai departe a Statului sovietic în perioada desăvârşirii construcţiei societăţii socialiste şi a trecerii treptate dela socialism Ia comunism. i88 6TDDII Tema 9. Problema naţională Aplicarea materialismului istoric faţă de soluţionarea problemei raselor şi naţiunilor. Opoziţia radicala dintre teoria marxist-leninistâ şi teorii'e burgheze privitor la problema rasei şi naţiunei. „Teoria" rasistă şi bestialitatea rasială a fasciştilor. Definirea stalinistă a naţiunii. Naţiunea şi rasa. Rasele în trecutul îndepărtat şi în prezent. Desvoltarea capitalismului, mişcarea naţională şi formarea naţiunilor şi statelor naţionale. Naţiunile şi clasele. • înflorirea cuhur.lor nafora'e după formă şi socia’iste duoă conţinut în socialism ca o condiţie necesară pentru contopirea lor într’o singură cultură internaţional comună, cu o limbă comună după victoria comunismului în toată lumea. Fundarea şi desvoltarea de către Lenin şi Stalin a teoriei şl programei bolşevice în chestiunea naţională. Rezo'varea chestiunii naţionale în URSS. Statul socialist sovietic multinaţional. Prietenia popoarelor ca una din forţele motrice ale desvoltării societăţii sovietice, una din bazele tăriei şi indestructibi'ităţii regimului sovietic. Prietenia popoarelor URSS unul din principalele isvoare a Victoriei poporului sovietic în Marele război de apărare a Patriei. I. V. Stal:n despre marele popor rus, ca torţa conducătoare a Uniunii Sovietice in mij'ocul tuturor popoarelor ţării. Prietenia popoarelor ca una din bazele patriotismului sovietic. Victoria ideo'ogiei sovietice despre egalitatea în drepturi a raselor şi rat'uni'or asupra ideologiei fascist^ a ras:sm"'ui. Lunta ideologiei sovietice împotriva teorii'or burgheze a naţionalismului militant şi a rasismului în condiţiile actua'e. Critica cosmopolitismului ca p-edică făţarnică a nihi'ismului naţional a burgheziei imperialiste. Chestiunea raţiona'â în cel de al doilea război mondial. Lupta popoarelor iubitoare de libertate împotriva fascismului, pentru independenţa lor naţională. . Ascuţirea crizei sistemului colonial şi avântul mişcării de eli-bera-e ‘naţională în co'onii şi în ţările dependente după cel de’ al doi’ea război mondial. Uniunea Sovietică bastionul luptei popoarelor împoYva subjugării lor economice şi politice din partea imperialiştilor din U. S. A. Tema 10. Marxism-leninismul despre război întemeietorii marxism - leninismului despre originea războaielor. Războiul ca o continuare a politicii uneia sau alteia din clase cu alte mij'oace de violenţă. __ Două feluri de războaie: — juste şi nejuste. Rolul scopului pro-•gresist $i just în obţinerea victoriei în război. Caracterul de clasă şi ro'ul armatei în formaţiile sociale antagoniste. Armata ca arma cea mai de seamă a clasei dominante, care PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC 189- îi asigură dictatura sa şi ducerea de războaie împotriva altor state. Arfnata sovietică şi deosebirea ei radicală de armatele statelor capitaliste. I. V. Stalin despre cele trei particularităţi ale armatei so*Lt ce. Critica teoriilor burgheze şi fasciste despre natura socială a războiului şi armatei. Def niţia sta inistă a artei şi ştiinţei militare. Factorii de războiu cari acţionează permanent şi temporar. Dependenţa forţelor armate şi a mijloacelor de a purta războiul de condiţiile economice şi creşterea ei în mersul desvoltării istorice, mai ales în veacul al 20. Incapacitatea statelor capitaliste de a soluţiona just problemele economiei de războiu. însemnătatea factorului moral în războiu, legătura Iui cu regimul social şi de stat al ţării, cu caracterul social al războiului. Mărginirea manirestării factorului moral-politic în condiţiile războaielor statelor burgheze. Modul de a duce războiul, posibilităţile economice şi morale ale statelor beligerante ca cele mai de seamă condiţiuni, cari determină mersul şi rezultatul războiului actual. Legătura lor reciprocă şi condiţionarea lor. Elaborarea de către I. V. Stalin a bâzelor ştiinţei militare sovietice şi aplicarea ei strălucită în perioada războiu'ui civil şi a intervenţiunii şi în Marele război pentru apărarea Patriei; al poporului sovietic. Superioritatea regimului social şi de stat sovietic faţă de regimul capitalist al statelor burgheze şi crearea unei puternice baze economice militare, care a asigurat victoria Uniunii Sovietice în cel de al doilea război mondial. Spiritul înalt moral al armatei şi poporului sovietic, ca unul din Isvoarele de bază a victoriei asupra Germaniei fasciste şl a Japoniei imperialiste. Superioritatea strategiei şi tacticei militare sovietice asupra strategiei şi tacticei forţelor armate a state'or capitaliste. Modele de strategie, tactică şi artă operativă stalinistă în istoria marelui război pentru apărarea Patriei. Crahul ideologiei militare şi a şcoalei militare a Germaniei fasciste. Rolul politicei parLdlilui bolşevic şi a! lui 1. V. Sta'in în obţmerea victoriei în Marele războiu pentru apărarea Patriei a poporului sovietic. Lupta Uniunii Sovietice pentru pace, pentru democraţie, împotriva aţâţătorilor la un nou război mondial. Marxism-leninismul despre condiţiile desfiinţării războaelor. Tema 11. Rolul maselor populare şi al personalităţii în istorie Marxism-leninismul desnre libertatea şi neces^at^a în desvo'ta-rea societăţii. Rolul factorului subiectiv în evenimentele istorice. Creşterea rolului factorului subiectiv în societatea socialistă. <90 STUDII ' Materialismul istoric despre rolul maselor populare, ca forţa fundamentală activă în istorie. Lunta lui Plehanov şi Lenin împotriva ■ ol giei subiective a narodnicilor. Marxism leninismul despre rolul oamenilor mari în istorie. Marx, Engels, Lenin, Stalin — conducătorii clasei muncitoare. Îmbinarea 1a conducătorii proletariatului a puterii teoretice cu experienţa organizatorică practica a mişcării proletare. I. V. Stalin despre Lenin şl omul politic de tipul leninist. Marxism-leninismul despre raporturile reciproce ale masei, clasei, partidului şi conducătorilor. Rolul partidului şi al lui I. V. Stalin în construcţia . ocialismului şl în organizarea victoriei poporului sovietic în Marele război pentru apărarea Patriei. Poporul sovietic — avantgarda omenirei progresiste, creatorul conştient, constructorul societăţii comuniste. I, V. Stalin ca conducător al poporului sovietic şi al celor ce muncesc din toată lumea. ' Critica teoriilor burgheze reacţionare contemporane privitor la problema rolului personalităţii în istorie. PARTEA III. FORMELE CONŞTIINŢEI SOCIALE SI ROLUL IDEILOR ÎNAINTATE IN DESVOLTAREA SOCIALA Tema 12. Formele conştiinţei sociale. Baza economică a societăţii şi suprastructurile politice şi juridice. Formele conştiinţei sociale — morala, ştiinţa .filosofia, arta şi religia. Caracterul de clasă, partinic al suprastructurilor. Viaţa spirituală a societăţii — este oglindirea vieţii materiale a societăţii. Condiţiile materiale ale vieţii societăţii ca izvor şi bază de desvoltare a suprastructurilor ideologice şi politice .Acţiunea reciprocă a bazei şi suprastructurilor. Rolul suprastructurilor politice şi juridice în desvoltarea bazei economice. Rolul reacţionar al statului şi dreptului actual burghez. Rolul ideilor sociale în desvoltarea vieţii materiale a societăţii. Ideile revoluţionare şi ideile reacţionare. Ideile reacţionare ca o piedică pentru desvoltarea socială. Rolul «ideilor revoluţionare în progresul social. Forţa organ.zaior ca si transormatoare a ideilor marxist-leniniste. Ştiinţa ca formă a conştiinţe sociale. Cunoaşterea ştiinţifică a lumii — arma reconstrucţiei practice a societăţii.- Caracterul de clasă al ştiinţei în societatea de clasă. Lupta împotriva ideilor reacţionare ale sfinţei burgheze. Filosofia ca formă a conştiinţei sociale. Filosofia şi ştiinţele concrete, legătura şf raporturile reciproce ale lor. Partinitatea filosofiel. Falimentul filosofiei burgheze contemporane întoarcerea ei la teoriile învechite ale idealismului şi teologiei PROGRAMUL CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC x9» , Lupta ideologiei socialiste sovietice împotriva ideologiei burgheze în etapa contemporană. Marxism-leninismul despre morală. Origina moralei în societatea pe clase. Caiacierul de casa al moralei. Moralitatea claselor asuprite şi a claselor dominante exploatatoare. Morala animalică a fascismului şi a rasismului anglo-american. Arta şi ştiinţa, deosebirea între ele. Arta este oglindirea, reproducerea realităţii sub forma de imagini sensibile. Imaginea artistică — forma specifică a oglindirei şi reproducerii realităţii. Origina artei. Dependenţa artei de relaţiile sociale. Critica teoriei „artă pentru artă”. Arta in societatea de clase. Lenin şi Stalin despre partinitatea arte; şi literaturii. Marasmul artei burgheze actuale în putrefacţie. Marxism-leninismul despre originea religiei. Rădăcinile sociale şi rolul religiei în capitalism; religia ca arma de asuprire şi exploatare. Marxism-leninismul este un ateism militant. Lenin şi Stalin despre atitud.nea partidului muncitoresc faţă de religie şi despre tactica luptei cu religia. _ Particularitatea suprastructurilor politice şi ideologice în ţările capitalismului. Particularităţile suprastructurilor politice şi ideologice în ţările de democraţie nouă. Baza economică şi suprastructurile în socialism. Rolul deosebit al suprastructurilor în desvoltarea societăţii socialiste. Rolul statului şi dreptului sovietic în desvoltarea economiei socialiste. Politica statului' sovietic şi a partidului comunist, — baza vitală a desvoltării societăţii sovietice, a economiei şi ideologiei Iui. Rolul ideologiei sovietice marxist-leniniste în lupta pentru construirea societăţii noi, socialiste. • Marea însemnătate a ideii leninismului despre posibilitatea victoriei socialismului la început într'o singură ţară. I. V. Stalin despre rolul ideii prieteniei popoarelor, a unităţii moral-politice şi al patriotismului sovietic. Patriotismul sovietic ca isvor de fapte eroice ale oamenilor sovietici în zilele Marelui războiu pentru apărarea Patriei, şi în zilele muncii paşnice. Rolul statului socialist sovietic, al partidului bolşevic şi al ideologiei marxist-leniniste sovietice în lupta cu rămăşiţele capitalismului în conştiinţa oamenilor, în opera de construcţie a comunismului în U. R. S. S. . Critica „materialismului economic” care neagă rolul activ al ideilor sociale, şi critica teoriilor idealiste antimarxiste despre stat, drept, ideologie. . însemnătatea internaţională şi forţa mare a ideologiei marxist-leniniste îi, lupta cu ideologia burgheză contemporană. Tema 13. Rolul ideilor socialiste înaintate în desvoltarea socială. Condiţiile apariţiei ideilor sociale noi. Rezolvarea sarcinilor devenite actuale a vieţii materiale a societăţii pe calea de luptă revolu- 192 STUDII tionară conştientă a claselor înaintate împoriva lumii vechi — lega» Iitatea desvoltării sociale. Holul mobilizaior şi organizator uriaş al noilor idei sociale înaintate în unirea forţelor clasei de ayantgardă pentru rezolvarea noilor probleme, pentru uşurarea mersului înainte al societăţii. Revoluţia în domeniul conştiinţei, în domeniul ideilor, este uit prolog la luptele politice de clasă, la revoluţie. Confirmarea acesteL legalităţi de către istoria luptei revoluţionare de eliberare a claselor înainte ale societăţii. Material smul lilozofic şi ateismul — teorii înaintate ale democraţiei burgheze ca o armă ideologică ascuţită a burgheziei revoluţionare în lupta împotriva feudalismului în Anglia veacului al 17, în Franţa veacului al 18 şi în alte ţări. Gândirea filozofică socială înaintată a democraţilor revoluţionari din veacul al lţ) în luptă împotriva iobăgiei şi a monarhiei ţariste în Rusia. Gândirea materialistă în Princinat? în socn'ii' al XlX-!±a. Marxismul ca expresie ideologică-teoretică a situaţiei şi luptei clasei muncitoare, fundarea ştiinţincă a rolului său mondial Istoric. Marxismul ca învăţătura maselor proletare, steagul lor de luptă. Marx şi Engels conducătorii vii ai mişcării proletare vii, care creşte şi se întăreşte în fiecare zi. Spontaneitatea — particularitatea fundamentală a legalităţilor lesvo lârii societăţii burgheze. Creşterea şi ascuţirea tuturor contradicţiilor capitaliste în epoca imperialismuui şi cea mai cruntă luptă ideologică a tuturor forţelor progresului şi forţelor reacţiunii. Eliberarea masselor populare de sub influenţa ideologiei burgheze şi pătrunderea lor de ideile marxism-leninismului. Rolul partidului bolşevic şi al conducătorilor săi Lenin şi Stalin în pregătirea ideologică a clasei muncitoare din Rusia pentru Marea revoluţie socialistă din Octombrie. Trecerea la socialism — sfârşitul preistoriei societăţii umane şl începutul istoriei sale adevărate, trecerea din împărăţia necesităţii oarbe în împărăţia libertăţii. Rolul nemăsurat de crescut al conştiinciozităţii ideologice socialiste în desvollarea societăţi sovietice şi a real'zării trecerii treptate dela socialism la comunism. Nimicirea rămăşiţelor capitalismului în conştiinţă oamenilor, învingerea religiei în URSS. Stiinta sovietică. 1. V. Stalin despre misiunile ştiinţei sovietice de a ajunge .şi a întrece realizările ştiinţifice din ţările capitaliste. Sarcinile ştiinţei sovietice în îndeplinirea noului plan cincinal. Rolul ştiinţei sovietice în construirea comunismului în ţara noastră. Materalismul dialectic şl istoric — un ca filozofic ştiinţifică. Rolul filozofiei marxist-leniniste în lupta pentru construcţia comunismului. însemnătatea discuţiei fiÎQ-zorice organizată de C. C. al PC (b) al U S. în 1947, în desvoltarea ideologiei sovietice. ' Arta societăţii socialiste. Realismul socialist ca metodă de bază a artei sovietice. Conţinutul socialist si forma naţională a art°i sovietice. Arta sovietică cea mai ideologică şi mai înaintată artă din lume. PROGRAMUL. CURSULUI MATERIALISM DIALECTIC *93 Desvoltarea patriotismului sovietic — sarcina de frunte a artei socialiste. Ideologia bolşevică este baza artei sovietice. Rolul artei şi literaturii sovietice în întărirea unităţii morale politice a poporului sovietic, în educarea poporului în spiritul comunismului. Importanta hotă-rîrilor CC al PC (b) al US. privitor la problemele ideologice pentru desvoltarea artei şi literaturii sovietice. Lupta ideologiei sovietice împotrva ideologiei burgheze în etapa actuală. Lupa împotriva servilismului fată de străinătate, lupta împotriva curentului formalist în ştiinţă, artă, muzică. Superioritatea culturii înaintate sovietice fată de cultura burgheză. Ideologia sbcia-listă — arma putern.că în lupta popoarelor frăţeşti pentru socialism. Tema 14, Marxlsm-Ienînismul despre morala comunistă. întemeietorii marxism-leninismului despre morala comunistă. Morala comunistă forma cea mai înaltă a moralităţii clasei muncitoare. Construcţia socialismului în URSS şi crearea unităţii moral-poli-lice a societăţii sovietice. Noul chip spiritual şi creşterea ideologică a oamenilor sovietici — cucerirea cea mai de seamă a Marei revoluţii socialiste din Octombrie şi a construcţiei socialismului. Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor din URSS. Rolul unităţii moral-politice a societăţii sovietice în Marele răz-boiu pentru apărarea Patriei. Lenin şi Stalin despre chipul moral al bolşevicului. Desvoltarea patriotismului sovietic şi a mândriei naţionale sovietice. Lupta împotriva servilismului fată de Occidentul burghez. . Lupta împotriva fenomenelor antistatale şi antisociale. Lupta împotriva rămăşiţelor moralei burgheze în familia sovietică, în viaţa zilnică sovietică. . • Trecerea treptată dela socialism spre comunism şi sarcinile educaţiei comuniste a celor ce muncesc. PARTEA IV. SOCIALISM SI COMUNISM Tema 15. Socialism şl Comunism • Descoperirea de către Marx şi Engels a legilor desvoltăril societăţii umane şi fundarea de către aceştia a teoriei comunismului .ştiinţific. Desvoltarea şi îmbogăţirea teoriei comunismului ştiinţific de către Lenin şi Stalin. Trecerea dela capitalism la socialism ca perioada de transformare revoluţionară a primului în cel de al doilea. Dictatura proletariatului ca instrument pentru construirea societăţii comuniste. . Socialismul şi comunismul cele două faze a desvoltăril societăţii iomuniste. Baza materială a socialismului şi comunismului. 13 *94 STUDII Trăsăturile cPmune şi distinctive dintre socialism şi comunism. Principiul socialismului — dela fiecare după capacitate, fiecăruia după muncă. Principiul comunismului — delş fiecare după capacităţi, fiecăruia după necesităţi. Condiţiile trecerii dela socialism spre comunism Construcfia socialismului în URSS. Desvoltarea forţelor de producţie în URSS în anii planurilor cincinale staliniste. Nivelul tehnic al industriei şi economiei agricole în URSS. Transformările radicale în nivelul productiv tehnic şi cultural al clasei muncitoare şi ţărănimii. Intelectualitatea - sovietică. Desvoltarea culturel socialiste după conţinut, naţională după formă. Constituţia stalinistă a URSS este legea de bază a societăţii socialiste. ’ Mişcarea stahanovistă şi însemnătatea ei în pregătirea condiţiilor pentru trecerea dela socialism spre comunism. Stalln despre posibilitatea construirii comunismului în Uniunea Sovietică în condiţi'le încercuirii capitaliste. Perioada desăvârşirii construirii societăţii socialiste în URSS şi a trecerii treptate dela socialism la comunism. Rezolvarea problemei economice fundamentale din URSS — condifia de bază a trecerii dela socialism la comunism. Căile de desfiinţare a contradicţiei dintre oraş şi sat, dintre munca intelectuală şi fizică. Educaţia comunistă a masselor, lupta cu rămăşiţele capitalismului în conştiinţa oamenilor şi ridicarea nivelului ideologic şi cultural al celor ce muncesc — este condiţia politică hotărîtoare a trecerii de la socialism la comunism. Noul plan cincinal — un pas nou înainte în desăvârşirea construcţiei societăţii socialiste şi a trecerii treptate dela socialism la comunism. I. V. Stalin*'despre forţele motrice ale societăţii sovietice. ' Statul socialist sovietic — instrumentul hotărîtor şi principal în opera de desăvârşire a construcţiei societăţii socialiste şi a trecerii dela socialism la comunism. Partidul comunist (bolşevic) al US. conducătorul şi organizatorul poporului sovietic în lupta lui pentru construirea societăţii comuniste, forţa inspiratoare şi îndrumătoare în sistemul dictaturii clasei muncitoare. Unitatea morală-politică a societăţii sovietice. Prietenia popoarelor din URSS. Patriotismul sovietic. Particularităţile principale ale patriotismului sovietic, care uneşte armonios tradiţiile naţionale ale popoarelor şi intereselor vitale comune ale tuturor celor ce muncesc din Uniunea Sovietică. Contradicţiile sub socialism şl caracterul lor neantagonist. Critica şi autocritica ca forţă motrică a desvoltării societăţii socialiste, ca o formă deosebită de descoperire şi învingere a contradicţiilor sub socialism. r Lupta cu „teoriile" pseudo-soclalfste ale socialiştilor de dreapta. , DIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTIDINASTICĂ n *) de Academician Batbu LÂZĂREANU In prima parte a acestui studiu de Istorie contemporana a Ro-* mâniei văzută şi înfăţişată prin literatura ei polit co-socială, am arătat că, între anii 1867-1376 scrisul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi cdl al lui Al. Macedonski au predominat, cu beletristica lor tânără, uşoară, polemicele şi satirele, în proză şi în versuri, cu referire la monarh şi la dinastie. Am parcurs oare, în ce-i priveşte, toate publicaţiile ? Şi am făcut toate desprinderile necesare ? N Din gazetele vremi? n’am citat „Perseveranta“. E drept, că a fost una din foile cari au desamăgit din capul locului. A căutat în întâile paragrafe ale editorialului ei să dea impresia unui organ revoluţionar: „Până la 1848, vechiul edificiu social ca şl cel politic domina peste întreaga noastră stare de lucruri: cu un cuvânt, trecutul nu fusese întru nimic jicnit sau atacat.—Mina ideilor democratice isbuc-nind însă în acea epocă mai în toată Europa, multe ruine s'au grămădit peste ace/ trecut... Criza continuă, dar, în care se bate continentul de atunci; este o consecuenţă nestrămutata a altoiului democratic ce pătrunzând încetul cu încetul în sângele corpului bătrânelor instituţii, îl ţine fără încetare într’o agitaţie febrilă, care nu se va linişti decât când ideile cele noi de libertate şi egalitate vor înlocui, în legi ca şi în moravuri, ideile cele vechi de despotism şi privilegiu”. ’ *) Vezi: Studii II. 1) Gazeta îşi avea titlul „Perseveranţa" nu Perseverenţa, deoarece, excep-tăndu-1 pe B. P.' Hasdeu, redactorii şi colaboratorii (prozatori şi poeţi) pronunţau şi aproape ortografiau cuvintele de origină franceză în maniera franţuzită. Astfel, Directorul foii spunea: „Omagiu de recunoştinţă se cuvine acelor domni cari si-au luat de misiune a combate cel mai premejdios enemic al libertăţii: I "florenţa !*' Iar poetul liric şi elegiac al publicaţiunii vorbea despre: „o stellă rebela" şi de „o jună vergine d’amor", de o rece sepultură, de o „murmură" care se aude printre vânt", de „speranţe cooiline" ce l-au deiăsat, şi pentru care a trebuit să recurgă la cupe nu sunt perfide. Poetului îi zicea Mihail 7ar>ohirescu. Mai târziu cu câţiva ani, când va mânui veacul social şi filozofic, — va găsi totuş accente pe care acest vocabular („în infernul turmentării", „căci aste tempeste funeste"...) n’a fost în stare să le înăbuşe. ACADEMICIAN BĂRBII LAZAREANU I96 Dar s’a răsgândit în acelaş articol. Şi s’a arătat plin de neînţelegere' pentru opera lui Alexandru Ioan I. Cuza, pentru Kogălniceanul acelei epoci şi cu deosebire plin de ură pentru anul şi ziua încercării de dezrobire a ţăranului. Totuş şi în această gazetă (nu se putea altfel; prea era apăsătoare stăpânirea oligarhică a piinţului Carol I, de Hohenzolern !) apar în foileton strigăte împotriva unei domnii depreţuitoare de norod. Autorul e Bogdan Petr'tceicu Hasdeu. Nu istoricul. Ci dramaturgul. Dramaturgul întovărăşit de un adnotator care dă interpretărilor dramatice sprijinul unor acte şi documente istorice. In foiţa (adică în foletonul) „Perseveranţa“ dela 23 Martie 1867, începe, aşa dar, publicarea mi Râsvan-Vodă dramă istorică în 5 acte în versuri. „Din cronicarii noştri" — spunea Hasdeu — „noi ştim numai atât: că finitul secolului XVI, a fost unul din perioadele cele mai oligarhice din analele României. Această luptă de ură între boeri şi popor, între avuţi şi cei săraci, între cei apăsaţi şi cei ce apăsau, eu m’am încercat a o face pe cât se putea mai plastică, în actele I şi II. In zadar ar voi cineva să mă acuze de a face aluziuni la actualitate, mai repet odată, eu am voit a depinge aristocraţia şi democraţia românească din secolul XVI, iar nici de cum mârâiturile partidelor de astăzi"..... Când se apără cineva împotriva unor eventuale învinuiri că scrisul său e o batere a şeii pentru întâmplările şi oamenii vremii lui înseamnă din potrivă că el vrea cu totdinadinsul să atragă băgarea de seamă asupra actualităţii celor zugrăvite de el. Şi întru aceasta, Bogdan Petriceicu Hasdeu a izbutit. Intr’adevăr cunoscătorii de carte ai anului 1868 au ştiut să dea luarea aminte — comentatoare şi răspânditoare— versurilor cuprinse în chiar al treilea dintre foiletoanele consacrate şirului lung răsvanic din Perseveranţa. Erau stihuri despre care dramaturgul spunea, că mulţimea (poporul veacului al 16-lea) s’ar fi oprit să le asculte, din lectura binevoitoare a unui trecător, depe o-hârtie lipită pe un stâlp de lângă biserică: „...Frunză verde de năgară Vodă doarme în cămară, Iar boerii tot furând Îşi fac trebele , pe rând. Frunză verde de năgară, Norodul plânge şi sbiară Dar în cer şi pe pământ Nu-1 aude nici un sfânt. Frunză verde de năgară Decât un domn de ocară Iar boeri mişei şi hoţi, Mâi bine la dracu toţi". Mulţimea adaugă o întreită afirmare Vefsultd final: „Mal bine la dracu toţi 1 Da, da, da !“. DIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTTDINASTICA *97 Dar lexicograful, căutător de expresiuni sinonimice, se deşteaptă In dramaturgul Hasdeu, şi el pune pe unul dintre ascultători s? spue: — „Fie şi la dracu, totuşi n’ar strica cuvinte dulci. De pildă: ,1a cel cu coarne şi cu coadă să te duci“. Se înţelege că-i tot dracul, dar e vorbă mal cioplită. Şi i se răspunde : — Ba cu coarne şi cu coadă poate să fie ş’o vită! Mai bine dar drept la dracu. Când în acelaş an, Hasdeu va scoate, în tipografia Lucrătorilor Asociaţi, piesa pomenită tot sub titlul Răsvan-Vodă (care în ediţia imediat următoare se va numi Răzvan şi Vidra), el va da cântului t. .(„un rob pentru un galbău“) următorul citat din Letopiseţele lui GrigorB Urecliiă: • „In Moldova au cei mici despre mari acest obiceiu, de pier fără judeţ, fără vină, şi fără samă. Singuri cei mari judecători, singure pârîşi, şi singuri plinitori leeii. Şi de acest obceiu Moldova nu scană“... Şi ca să arate că nici prin gând nu i-a trecut să atace pe Domn şi sfetnicii timpului său, el precizează lângă iscălitura cronicarului că lucrurile zugrăvite de aceste s’au petrecut ,,sub anul l564’*.Dar lumea cunoscătoare se pricepea să întregească citatul lui Hasdeu din Gri-gore Urechiă cu lucrurile acestea din care mijeşte ameninţarea. „Apoi (cei-mari) dau vina lăcuitorilor că sânt vicleni. Dară cine ar iubi să moară ? Cine nu doreşte să vieţuiască ? Cu drag este celor mai mari să aibă viată, cei mai mici încă nu o ar lepăda... „Şi de s’ar învăţa cei mai mari de pre neşce muşte fără minte, cum se ţine domnia! Că toată albina îşi apără căscioara şi hrana lor cu acele şi cu veninul său“.... Trebue să facem salturi peste zeci şi sute de coloane din „Per-severanta”, unde străfulgerări de democraţie, gen 1848, sunt covârşite de reflexii şi interpretări oportuniste şi retrograde, ca să ajungem să citim, în numărul de la 30 Octombrie 1868 al gazetei, o splendid! şarjă împotriva monarhiei în general, a lui Victor Hugo adresată lui Peletan în privinţa Spaniei. Genialul poet spune că,' poporul spaniol,, în Aragon „a instituit omul numit Dreptatea, în locul omului numit Regele ; a ridicat în fata 'tronului redutabilului sino no; a refuzat tributul lui Carol Quintu. Născând, acest popor a tinut în frâu pe Carol cel Mare şi murind, pe Napoleon.... . „Nu i-au lipsit decât două lucruri acestui popor: a şti să so păzească de papa şi a şti să se păzească de regele... Sufletul nemăr» ginit al acestui popor a împrăştiat pe pământ atâta lumină încât pentru *98 ACADEMICIAN BĂRBII LAZAREANU a putea să o înăbuşească a trebuit un Torquemad.i ; pe această lumină” papii au pus tiara (mitra papală), grozavul instrument inamic ştiinţei. Papismul şi absolutismul s’au unit pentru a putea birui această naţiune. In urmă toată lumina ei s’a prefăcut î:i flăcări; şi s’a văzut Ispania legată de rug. Acest nemăsurat Quemadero a umplut lumea, fumul ei a fost în t.mp de trei secole norul hidos ai civilizaţiei,, şi numai după ce supliciul s’a finit, şi arderea a încet,tt cu toiul, s’a putut zice: această cenuşe este acest popor 1 „Astăzi din această cenuşe' naţiunea renaşte. Ce este falş cu fenicsul, este adevărat cu poporul. „Acest popor renaşte. Naşte-va el m'c? Naşte-ca el mare?... Oca-siunea este unică. Ispania lăsa-o-va să scap;? „O monarhie mai mult pe continent la ce ar folosi! Ispania supusă unui rege, supusul puterilor, ce micşorare! Afară de aceasta, ă stabili astăzi, o monarhie, este aşi da osteneala pentru puţin timp. Decorul se va schimba. „O republică în Ispania, aceoasta ar fi ca un hola în Europa ; şi acest hola zis regilor este pacea... perspectiva măcelurilor de oameni înlocuită prin lucru şi prosperitate. ...„Dacă Ispania naşte monarhie, este mică. „Dacă însă” naşte republică2) este mare. Să-şi aleagă !“. , Nicolae T. Orăşanu printre a sale opere satirice, are o carte Intitulată „Dictionaru Politicu sau Epoca pro-ciocoiască”. Iată ce spune despre dinastie: „Domni pe care naţiunea adesea nu-î prea voeşte. Dar pe care-î înzestrează cu domenii şi palate. Pentr’o naţie aceasta e spăşire de-păcate. Orice dinastie ’n lume crede că-i proprietară. Pe tron şi pe naţiune, ba chiar şi pe ’ntreaga tară; De şi, unde ’ntoarcem capul, vedem multe răsturnate Pribegind din (ară ’n tară şi plângând a lor păcate. Dar tot cred în a lor drepturi ş-au speranţe ’n viitor, Să mai ia în stăpânire liberatul lor popor. Pe la curele ’n fiinţă ăşti pribegi dau la proteste. Şi la ţară ce-i goneşte, dau mereu la manifeste”... 2) Prin Republică, Victor Hugo concepea nu o republică oarecare. Modelul unei republ’ci care nu a fost republică i-1 dase doară ceea a lui Louis Bonaparte, deven't apoi împărat al Franţei, sub numele de Napoleon III, sau — cum îi zicea Victor Hugo — „Napoleon cel Mic”. Poetul cetăţean înţelegea o republică cetăteasră, democratică în care să fie: „bogăţie fără parasitism, conştiinţă fără prejudecată, cuvânt fără căluş, lege fără minciună... fraternitate fără baiu. El spunea că: „Spania cetătească ar fi o Spanie tare; Spania democratică, o Spanie citadelă”. O asemenea republică ar însemna: „prob:tatea administrând, adevărul guvernând... ea ar fi promiţătoare pentru toţi, ameninţătoare numai pentru cel rău ; ar fi acel gigant numit dreptul, Jn picioare In Europa, Înapoia acestei baricade numită Pirineii”. CIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTTDINASTICA >99 Despre Domnitor: „Domnitor, persoană care e în capul unui Stat, Şi pe care ţara-l ţine pe băut şi pe mâncat; Dintre cei plătiţi de ţară el are scuibrie grasă, Domnitorul nu plăteşte nici o chirie de casă. Stă pe capu’ naţiunei cum stau trântorii în stup, Ş'are adesea caracterul şi năravul unui lup, Lumea toată îl cunoaş'e după mândrele-i livrele, După camarila curţii, dup’o droaie de lichiele...". Şi despre vestita concesiune Strussberg, care s’a făcut din sugestia, din ordinul şi sub ocrotirea domnitorului, ,\T. Ţ. Orăşanu scrie: „Un nou mod de coţearie introdusă de prusaci, Ca să ne adune banii şi să ne lase săraci. Mai mulţi prinţi calici, cu haina roasă şi cârpite’n coate Sdrenţăroşi ca cerşetorii, cu ciobote ’npeticate. Ca pe taleri şi forşiţe şi-au vândut ch:ar ţara lor Si slugesc la curţi străine unde sug câte-un oscior S’a format în c mpanie pentru căile ferate Să ne fure. bănişorii prin protecţiuni înalte...11. Cu privire la aţeastă companie trebueşte amintită aici şl campania dusă de Ioan Ianov. In numărul de'.a 15 Maiu 1871 al „Convorbirilor Literare11 — revistă a grupului conservatur ai cărui membri javeau, până la adânci bătrâneţe să-şi z:că: junimişti — se tipăreşte amestecul de proză şi versuri intitulat: Von Ka'ikcnherg Concesionar, lucrare a lui Ianov, autor de cânticele comice Paritatea sau Asesorul Schiverniseală, mai târziu şi piesetele teatrale polemice şi satirice; Eclesiarhul Colivărescu, Avocatul iCârciovescu, şi al monologului: Stosaelii. Kalikenberg. intrând în scenă cu doi pudeli legaţi cu lanţuiel, „se recomandă în stihuri nemţeşti alternând cu cele româneşti sau cu a amestecătură a amândouă limbilor înăuntrul aceluiaşi vers: Ich Herr von Kalikenberg Tocmai din Berlin alerg. El face reclama acţiunilor sale — emise şl dânsele mit hohe Pro-tection pe care, cumpărându-le oamenii nu risca să prăpădească decât 99 la sută. Elogiază guvernul atât de liberal, încât vrea să facă o concesiune (e vorba de concesiunea Strussbergj îşi alcătueşte o cameră şi un senat al său care la toate spune: „gut gemacht". Dar, In acelaş el arată şi mijloacele prin mergerea la vot are loc fără crâcneală şi în corpore: „wie ein deutsches Regiment”. Istoriseşte •pol, despre erzaţurile de drumuri: Fer de poduri şî stricate, Tot cu gare şi canton, Coperite cu carton; 130 ACADEMICIAN BAHBU LAZABZANtf Nu uită nici acele: Şini, traverse şl şosele Care pârâi şi plesnesc Când vagoanele pornesc. închidem paranteza ca să ne întoarcem la Nicolae T. Orăşanu. Intr’al său Peneş Împărat, iată cum Domnitorul îşi sugrăveşte sfetnicii şi Aleşii: Am miniştrii tot baccele Buni de ocnă, de Butuc, Dar cu dânş:i ’n veci mă duc Că-mi fac chefurile mele. — ...Am senat de vreme veche Gârbov, putred, ruginit, La vointe-mi umilit De n’are ’n lume pereche. Am o crrte de lachei Şi un mare marecal, Un vătaf ofic'al Şef al chelnerilor mei. Am peruci mândre livrele, Trăsuri multe şi mulţi cai... Am şi dresuri din aiară Sprijin bun dela străin. Peneş împărat îşi bate joc de proc.ria-1 deviza depe monede î Nihil sine deo, pe care o găseşte, el însuşi, înşelătoare. Căci cum vezi tu lume dragă, Dumnezeu stă sus în ccr: El nu face drum de fier Şi’n gheşefturi nu se bagă. Numai un lucru nu s’a petrecut atuncca şi anume împlinirea dorinţei poporului, exprimată prin încheierea „Răfuielii“: 4 Ş’aDol se va duce d’aci la şpatir Să se facă iar Prusac Ofitir. In schimb strofa penultimă din Peneş i Dar cât sunt d’Impărat mare Peneş întâi cel vestit Rău mi-e teamă c'a sosit Timpul meu de abdicare, şl-a aflat deplina realizare la 30 Decembrie 1947 în persoana Strfii nepotului. NOTE S! RECENZII TEORIA VIBRAŢIILOR ŞI TBCHNICA INGINEREASCA Vibraţiile sau oscilaţiile sunt cunoscute de multă vreme. Ştiinţa le-a examinat cu curiozitate şi numeroase figuri ilustre ale trecutului au consacrat o bună parte din timpul lor acestor fenomene interesante. In afară de pendul, coarda vibrantă S3u undele apelor, nu prea se cunoşteau fenomene oscilatorii, iar stadiul ştiinţei nu permitea încă să se descopere altele. Secolul XIX introduce maşinismul şi electricitatea în întrebuinţarea comună. Şi odată cu ele apar o serie nesfârşită de incidente supărătoare sau de accidente funeste, cari turbură oarecum elanul industrializării. Printre cauzele acestor accidente, vibraţiile jucau un rol destul de important, însă nepreciziunea execuţiei maşinilor şi necunoaşterea exactă a proprietăţilor materiei au derutat multă vreme cercetătorii şi le-au îndreptat atenţia spre alte cauze sau soluţii decât cele juste. Dacă de exemplu o manivelă de maşină cu aburi se rupea, inginerul hotăra pe considerente de bun simţ că dimensionarea era insuficinetă, şi executa manivela mai putem'că. Această îngroşate a axei schimba însă radical caracteristicile mecanice ale acesteia şi îndepărta rezonanţa de regimul de funcţionare, aşa că implicit vibraţiile dispăreau iar cauza răului rămânea la fel de ascunsă. In timp ce tehnica Încearcă asemenea soluţiuni, lipsită de baze teoretice, teoria continuă a considra vibraţiile ca aparţinând domeniului curiozităţilor ştiin-ţifce, fără valoare practică. Un exemplu: cazul clopotului catedralei din Colonia, care nu voia cu nici un chip că sune, cu toată dezolarea lui Wil-helm II care-1 dăruise a pasionat vreme îndelungată pe mecanicienii secolului trecut. ’ Abia în secolul nostru vibraţiile 'încep a fl luata în seamă cu toată seriozitatea. Cauzele sunt două: 1. răspândirea circuitelor oscilatorii în elertricdiate odată cu apariţia rad iocomunicaţiilor; 2. vitezele mari încep a intra in arenă, atât la vehicule cât şi la maşinile de forţă sau de lucru. Odată cu viteza apar însă şi însoţitorii el nedespărţiţi, vibraţiile, cu toată gama de neplăceri pe cari le cauezază. Vom cita doar câteva pentru lămurirea cetitorului: — arbori motor: la vapoare, rupţi în plin mers; biela ide motoare Diesel, caird sair afară prin cui a sa blocului şi 'cauzează accidente grave; explozii de rotoare în turaţie mare; salată de palete la turbinele de aburi; frângeri de aripi în plin sbor, la avioane; poduri rupte din cauza rezonanţei dintre vibraţia proprie şi ritmul în care sunt parcurse de pietoni sau vehioule, şi altele multe. Şi toate aceste neplăceri au loc fără cauză aparentă, la 'construcţiuni calculate şi executate după toate regulele pe atunci consacrate ale ştiinţei. Era firesc ca o asemenea stare de lucruri să dea de gândit. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în alte domenii vibraţiile se dovedeau salutare. Aşa de pildă rezonanţa atât de fatală în mecanică realiza performanţe nebănuite în electricitate şi acustică şi chiar în hidraulică, alături de temutele lovituri de berbec, acelaş fenomen al re-.zonamţei permitea 'transmiterea pe cale sonică a energiei şi realiza o serie de d.spozltive utille şi interesante. încercări serioase de stăpânire a fenomenelor se fac deci de astădată de ingineri şi în locul teoriilor elegante avem acum rezultate practice. Astfel Frahm în cearnă să suprime vibraţiile de torsiune la maşinile marine, Watts şi apoi acelaş Frahm reuşesc să atenueze, graţie unui dispozitiv pe cât de s'mplu, pe atâta de Ingenios, {tancul an ti-ruliu) in bună măsură, ruliul vapoarelor. Sehlick şi apoi Speary, ou ajutorul 202 STUDII giiroscopulul suprimă aiproape cu totul ruiiul şi tangajul şi pun bazele pilotajului automat al vaselor şl aVioanelor, iar în electricitate radiofonia, iar mai târziu televiziunea şi de curând radialocaţia exploatează fenomele de rezonanţă şi interferenţă electrică. Faţă de această extindere neaşteptată, nu e de mirare că literatura în-epe să se ocupe serios cu fenomenele oscilatorii şi că apar studii, lucrări şi cărţi cari sâ consacră exclusiv acestor fenomene. Graţie acestor studii întunericul dispare, vibraţiile încep a fi cunoscute, lapoi stăpânită |şi io cele ■ d'n urmă suprimate. Sau acold unde nevoia o cere, se crează, se menţin şi sa intensifică mişcări vibratorii dă orio^ amploare sau frequenţă. Rolul inginerului nu mai e acum să caute explicaţiile unui fenomen agauns, ci să studieze şi să cunoască a prioric dacă în anumite condiţii date, un sistem material intră sau nu în rezonanţă, cu o forţă periodică externă sau internă şi să suprime sau să amplifice, după nevoie, această rezonanţă. Către a eastă problemă şi azi înră centrală. în studiul vibraţiilor, sau Îndreptat sforţările cercetătorilor şi Se poate cons'ata cu o legitimă satisfacţie că roadele acestei munci nu 6unt negl'jabile. In recenzia de faţă, vom încerca să trecem într'o reuşită rapidă câteva din lucrările mai de scamă, apărute în cursul ult'milor ani, în domeniul vibraţiilor şi să permitem ceti'orului să-şi fa ă o idee, măcar sumară, asupra acestei te chiliei noui şi pe nedrept neglijate fn învăţământul nostru tehnic. Vom începe cu o lucrare clasică, apărută recent în ediţia franceză. E vorba de lucrarea lui Timoşenoo: „Teoria vibraţiilor, pentru ingineri" tipărită în 1947 la Paris, In editura Beranger. Timoşenco, al cărui talent didactic este bine cunoscut, atacă progresiv, în această iu oare, toate problemele actuale din tehnica vibraţiilor conour'lor solide. El se limitează la vibraţii mecanice, însă rezultatele Sale pot fi cu uşurinţă extinse atât In domeniul electricităţii cât şi in cel al mecandiced fluidelor. Lucrarea cuprinde O capitole şl un apendice. Primul capitol descrie vibraţiile armonice cu un grad de libertate. Sunt examinate vibraţiile armonice libere, sau „naturale" cum le zice autorul, cele forate şi apoi cele di-sipative, cu amortisment hidraulic şi prin fricţiune culombiană. Ca exemple sunt tratate vibraţiile torsicnale, montajele pe îesorturi ale maşinilor-echilibrajul maşinilor rotative, cu aparatele lui Lawaczek, Akimof, etc. Frumos exemplificată şi clar tratată este metoda de aproximaţii a lui Rayleigh, iar câteva exerciţii cu cadre elastice arată importanţa vibraţiilor în Construcţii. Viteza critică a unei arbore rotativ e examinată atât în cazul unui singur disc cât şi în cel al mai multora. Formula clasică a lui Dunkerley este dedusă simplu, cu ajutorul metedei lui Ray-leigh, egalând energia cinetică maximă cu cea potenţială a flexiunilor statice. Metoda grafică a lui Stcdola e expusă pe larg cu ajutorul unui exemplu practic. In f.'ne vibraţiile armonice cu auto-excitaţie, cari cauzează atâtea neajunsuri liniilor electrice şi telefonice în timpul iernii, sunt explicate cu multă claritate. Capitolul al doilea se ocupă ou vibraţiile nel'niare. Spre deosebire do vechile păr. cri, oele mai multe vibraţii cercetate în tehnică au caracter nelinear. Şi era deci de aşteptat ca o lucrare de seriozitatea celei pe care o examinăm să acorde atenţia meritată acestui grup de vibraţii. După o soluţie grafi ă simplă practică, inspirată din lucrările lui Velvin, autorul trece la expunerea frumoasei metede de aproximaţii succesive, dezvoltată de savantul sovietic Kriloff şi de ajutorul lui Bo-goliuDoff. In esenţă metoda aceasta, la oare Kriloff lucrează de vreo 25 ani, este următoarea: Se lasă în membrul I al ecuaţiei diferenţiale nelineare numai cei 2 termeni cari determină oscilaţia liberă-a sistemului, iar toţi ceilalţi termeni sunt trecuţi în membrul II-lea, alături d-j funcţia perturbatrice. Primul artificiu constă în a considera o soluţie armmică simplă, cu o frequenţă necunoscută p 1, şi de a introduce această valoare numai în membrul RECENZII II al Ecuaţiei diferenţiale, care devine o funcţie armonică de frequenţă p 1. Al doilea artificiu ociistă în a anula coeficientul termenului armonicei de bază din membrul Il.lea, în scopul de a evita rezonanţele. Se obţine astfel o relaţie algebrică între frequenţă p,1 şi frequ.nţa liberă a sistemului, p. Soluţia ecuaţiei e acum uşor de calculat după regulele clasice. In genere această primă aproximaţie e satisfăcătoare, altfel operaţia se repetă după acelaş calapod, soluţia Introdusă în membrul II fiind acrim cea obţinută prin prima aproximaţie. Kriloff a arătat în lucrările sale condiţiile foairte largi în cari soluţia a-proplată e convergentă rapid către soluţia riguroasă. Capitolul III se ocupă cu sistemele cu elasticitate variabilă, aşa zisele sisteme quasi armonice, cu ecuaţii lineare ale căror coeficienţi sunt funnţii de variabilă independentă. Vibraţiile mecanismului bielă-manivelă la locomotivele electrice, cari au dat mult de fur ă tehnicienilor, sunt aici tratate pe larg. Sistemele mec: nlce cu mai multe grade de libertate sunt examinate în cap. IV cu ajutorul ecuaţiilcr lui Lagrange, de spe,a. Il-a. Exemple diverse ilustrează metoda, între altele pendulul dublu, regulatorul cu fricţiune visooasă, fenomenele de ereditate (histerezis), vibraţiile automobilelor, stabilizatorul Frahm cu tanc antirulis (Schlingertank), etc. Vibraţiile de torsiune şi laterale ale arborilor drepţi şi cotiţi, efec ele giroscopice asupra vitezelor critice şi alte sisteme cu 2 grade de libertate sunt studiate în Cap. V, iar capitelul VI se consacră vibraţiilor corpurilor elastice. Aici intervin, cum se ştie, eouaţiuni cu derivate parţiale, ale căror soluţii prin serii trigoncmetrice, In diferite cazuri precise, sunt stu-dlate până la rezultatul gata pentru întrebuinţare. «Nenumărate exemple, cazuri' speciale, din domaniul construi ţiilor (bare, poduri, grinzi, ele.) lămuresc pe cetitor asupra căilor de urmat. Merită să fie semnalat faptul că aute.ul introduce şi exempl fică ■metoda de aproximaţie a lui Kitz, însă e surprinzător că emite să pomenească măcar de metoda lui Ga_ Ier km, care e mai simplă şi duce ZOj exact la aceleaşi rezultată ca şl prima. Intre exemplele tratate aici cităm vibraţiile aripioarelor de turbină ale carcaselor de corăbii, vibraţiile cauzate de şocuri de scurtă durată, ale membranalor, inelelor, plăcilor» etc., pentru cari se dau soluţii riguroase şi apropiate. In a'r.e, un apendice se ocupă cu instrumentele de măsură, desvoltate pentru controlul vibraţiilor. In rezumat se poate spune că lucrarea profesorului Timoşenko pune în mâna inginerului toate mijloc ele cunoscute azi pentru a puica ataca cu succes o problemă tehnica de vibraţii, iar exemplele nenumărate îl uşurează punerea în ecuaţie în chip simţitor. Spre deosebire de Timoşenko, profesorul Y. Rocard, dela facultatea de Ştiinţe din Paris, tratează în lucraTea sa >,Dinamic-a generală a vibraţiilor** aitât sistemele mecanice, cât şi pe cele fluide şi eleotri'e. Nivelul cărţii lui Rocard, e în mod volt altul decât al lui Timoşenko. Insă begăţia materialului tratat es,e imensă. Cartea a apărut la Paris în 1943 la Mas. son & C-e şi studiază în pr.ma parte sis‘emele vibr-nte, iar în a doua undele acustice. Fără a evita întrebuinţarea matematicilor superioare, autorul caută să se limiteze la un minim de cunoştinţe ma.ematice şi în acist scop recurge la reprezentarea complexa, cunoscută din electrotehnică, pe cairo 0 introduce şi în celelalte sisteme vibrante. Noţiunii de impadanta, preluată din teoria curenţilor altjrna-tivi, îi dă un sens mai g-nerai şi o utilizează nu numai în domeniul e-le.tric, dar şi în cel acustic şi mecanic. Ca’culelor apropiate le dă o mare extindere şi în mod sistematic rezultatul aproximativ e comparat cu cel riguros, pentru a permite cetitorului să aprecieze gradul de apropiere a soluţiilor. Meritul prtucipal al autorului este că atacă cu metode simple probleme dificile şi variate şi a.ată cum rezultate cantitative de o precizie r ideale fondate de un mic număr de princ p:l puse alături de lumea exterioară şi în opoziţie cu ea. Justificarea acestor principii, num'te ax'ome, s’a căutat în raţiunea pură şi în numele evidenţei. Totuşi, rând no rând contradicţile au apărut şi rezolvarea lor a condus la sinteze superioare 'ar „evidenţa" a trebuit să cedeze în faţa pro-gresulu1. S’a recurs atunci la crearea uns-' existenţe formale a fimţelor matern itice. In concepţia ax’omat'că a Iui H'lb'rt si a şcoalei sale, existenţa rezultă d n defmiţii şi desvoltarea teoriei se face pornind de la un număr de relaţii, cu co icVpa ca propoziţmnile succesive descoperite să nu fie contradictorii. Ori, încercarea de demonstraţie a necontiradicţiei geometrie1 a făcut necesară demonstraţia ne-contradicţiei aritmericei, fapt ce nu a putut fi demonstrat apoi prin aceasta s’a ajuns la necesitatea dovedire1 necontra-dicţiei log’cei formale, care în această demonstraţie ar trebui să se justifice pe sine însăşi. Care trebue să fie atunci poziţia gândirii abstracte în faţa acestei imposibilităţi? Punctul de vedere exprimat de autor şi desvoltat pe bază de exemple din cele mai importante, marcând mar Ie etape ale istoriei matemat:c;!or este următorul: „Această gândire, care e negaţia realităţii şi înainte de orice, a realităţii geo- 2o8 STUDII metrice, nu poate decât să nege această negaţie reun.ndu-se cu această realitate din care s’a născut pentru a forma o s teză dialectică". In această lumniă sunt cercetate procesele de formare, evoluţ'a, crizele şi sintezele real'zate în matematici. Începând cu numerele fracţionare pe care împărţirea le-a creat şi opus numerelor întregi, apare o sinteză dialectică realizată de şcoala p:tagoriciană. In ace-laş t'mp tema pitagocicaină a monadelor care este o primă încercare de fizică matematică simplistă şi idealistă conduce la o contrad cţie. Deoarece raportul între diagonal a unui pătrat şi latura sa nu este raţional, noţiunea de număr iraţional apare ca o necesitate rezultată din măsuri geometrice şi acest lucru contrazice teoria monadelor- Eşecul acestei teorii a condus la noţiunile de punct fără întindere, linie fără lărgime, etc., şi apoi la o teorie a, măsurilor geometrice independentă de .îrit-met că şi la geometrizarea aritmeticei. Autorul, fără a face o legătură dintre stadiul de desvoltare a societăţii şi ştiinţei din epoca lui Pitagora şi epoca lui Euclid, trece la anal'za concepţiilor axiomatice sintetizate de acesta. ’ Prin Euc'id, geometria capătă o înfă- iişare vecină cu perfecţiunea. Totuşi, ea nsăşi poartă cu s ne germenul unei grave contrad’cţii: celebrul postulat al paralelelor, care va conduce la crearea geometrilor neeuclldiene şi apoi printr’o sinteză superioară la geometriile klei-niene, riemanniene, etc. Numerele negative, numerele Imaginare dau loc la aceleaşi contradicţii şi reuşesc să impună de fiecare dată o nouă şi fructuoasă sinteză d'alectică. Geometria analitică identifică două noţiuni până atunci opuse: cea geometr;că de curbă şi cea abstractă de funct'une, constituind încă una din marile sinteze, verificând şi în acest domeniu principiul transformării cantităţii în calitate. Calculul diferenţial şi integral aduce pe primul plan noţiunea de infinit, sursă considerabilă de contradicţii pe care no-iunea de limită le îndepărtează din ana-iza modernă- Abia în secolul al XIX, două sute de ani după invenţia calculului integral şi diferenţial, au iost date demonstraţii riguroase unor teoreme descoperite de Newton şi Leibniz. Cu ajutorul noţiunii de limită or prute'ar'atiihv, ci asupra împrejurărilor când el va deveni inutil. Deplasarea temeiului pentru necesitatea studierii teoriei statului sovietic nu ajuta statul muncitorilor şi ţăranilor, ci '1 deserveşte prin aceea că dă apă la moara imperialistă, care întotdeauna a încercat să întrebuinţeze problema dispariţiei statului — pe care n'au înţeles'o ■— ca o propaganda antisovietică. I. V. Stalin în Raportai C. C. făcut la Congresul al XVIlI-lea al P.C. (b) al U.S. (Problenţele leninismului, Edil. PCR pag. 694), a arătat importanţa înţelegerii juste a rolului statului socialist şi a sublinat pericolul subestimi-îii ac°stui rol. Toate problemele ce s» pun in mar-xism-lei înisrn sunt legale de structura societăţii socialiste, iar cunoaşterea Io*- face ca în domeniul dreptului şi al teoriei asupra Statului, greşelile s nu se poată comite. „Este momentul să promovăm cu mai mare curaj teoria statului sovietic” a declarat într'c discuţie filozofică luptătorul şi omul de ştiinţă A. A. Jdanov. Acest apnl se adresează reprezen-tc ntiloT dio toate domeniile ştiintoi juridico. Posibilitatea îndeplinirei lui se obfine în primul rând prntr'o înlă- turare definitivă a rămăşiţelor concepţiei burgheze. Dreptul :iu poate fi numai o formalitate şi deci interpietaiea lui un simplu normativism. Normativismul este caracteristica dreptului burghez. Volumele acestui drept reprezintă o cantitate impunătoare, căruia îi lipseşte insa valoare r calitativă. Ele motivează juridiceşte violările flagrante ale dreptului, în special al dreptului internaţional. Juriştii burghezi atribue dieptului internalional un caracter cazuistic, pentru a avea posibilitatea cu ajutorul diferitelor „interpretări" să se elibereze dela îndeplinirea tratatelor şi convenţiunilor internaţionale, care sunt incomode conducătorilor lumei imperialiste Aşa se explică că Adunarea Generală a ONU s'a adresat Tiibtmalului Internaţional pentru interpretarea art. 4 al statutului ei. Această manevă a fost pasă la cale de un grup de state, care a căutat să utilizeze majoritatea lor din Tribunalul- Internaţional pentru a asigura primirea în ONU a un >r state (Irlanda, Portugalia) şi a ius vi Sica cu „norme" "reiuzul de primire a altor state (Rulgaiia, România şi altele). Pentru normativiştii dreptului, problema reglementării neînţelegerilor din sfera internaţională se reduce la o problemă de interpretare de norme juridice. Desigur că nu întâmplător juriştii burghezi caută, cu ajutorul diferitelor manipulaţiuni cu caracter juridic pur formal, să impună delegaţilor cari na sunt de acord cu ei, hotărîrile majorităţii, neţinând seama de interesele naţiunilor şi statelor ce nu intră în blocul lor agresiv. Deaceea, datoria juiiştilor sovietici este sa-şi mărească eforturile, să adâncească problemele cele mai importante ale ştiinţei dreptului şi în special ale dreptului internaţional, să promovezee ştiinţa dreptului clasei muncitoare, care este izvor creator pentru un drept al poporului, Din această critică făcută unor jurişti sovietici, de către A. I. Vîşinski, terminată cu un apel, juriştii statelor cu democraţie populară, pot trage desigur învăţăminte. Socialismul este la ordinea zilei în viaţa tuturor popoarelor, şi se află în RECENZII 227 construcţie în acelea cu democraţie populară. Toţi oamenii de ştiinţă îşi găsesc izvorul şi documentarea în ştiinţa sovietică, Juriştii statelor cu democraţie populară devin aparatorii instituţiilor care consolidează drepturile poporului. Fundamentul teoretic este construit deacum, de juriştii sovietici. Ei chiar socotesc că misiunea lor este acest ajutor : „Cine, dacă nu noi —ţara socialismului victorios ■— şi filosofii noştri trebue să aiute pe prietenii si pe ‘raţii noştri de dincolo de hotare, sa-şi lumineze lupta lor cu conştiinţa socialismului ştiinţific; cine, dacă nu noi, trebue să le dea această lumină şi sa-i înarmeze cu arma ideologică a marcismului!" (A. A. Jdanov: In jurul lucrării lui G. F, Alexandrov „Istoria filosofiei Occidentale", Edit PC.R. pag. 52-53). Dr. M. Onescu DESPRE OGLINDIREA REALISMULUI ŞTIINŢIFIC IN PROGRAMUL CLASELOR I, II, III, IV DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ELEMENTAR „ÎNDRUMĂTORUL INVĂ-ŢĂTORULUI“ In expunerea de motive care însoţeşte legea de reformă a învăţământului, iniţiată de P.M.R. şi însuşită de guvern se precizează ca noul învăţământ „va fi aşezat pe baze re-alist-ştiinţifice, corespunzător des-voltării democraţiei populare şi construirii societăţii socialiste". Aceasta însemnă că o nouă concepţie şcolară şi educativă va sta la baza noului învăţământ. Aceasta nouă concepţie necesită o fundamentală transformare a conţinutului învăţământului deci o nouă programă analitică, noui manuale şcolare, noui metode de predare. Pe baza acestor urgente necesităţi pentru ca legea şi reforma învăţământului să fie aplicata odată cu începerea noului an şcolar, prin grija Partidului Muncitoresc Român, s’a elaborat din timp noua programă analitică pentru clasele I, II, III, IV elementare, cât şi manualele unice respective. In acest scop, s’au alcătuit diverse colective de învăţători şi profesori, carora li s’au pus la dispoziţie spre consultare o serie de materiale pedagogice sovietice. Programele şi manualele au fost supuse discuţiei critice diverşilor pedagogi, directori de şcoli, reprezentanţi ai Sindicatelor Corpului Didactic, de a căror sugestii s’a ţinut seama. Astfel, astăzi, clasele I-IV din învăţământul nostru elementar îşi au asigurată temelia nouii şcoli realiste ştiinţifice, democrate, populare. In rândurile ce urmează, în cadrul spaţiului disponibil, vom încerca să prezentam sumar, felul in care se oglindeşte realismul ştiinţific în noul program al învăţământului elementar. Ne vom servi în acest scop, în afară de lectura manualelor noui, de broşura „îndrumătorul învăţătorului" care cuprinde pe lângă programa analitică a claselor I. II, III, IV elementare două capitole în legătură cu principiile pedagogice care au stat la baza întocmirii programei şi manualelor şi cu rolul învăţătorului, precum şi de prefaţa semnată de Mihal Roller care supune unei critici ştiinţifice atât noua programă cât şi manualele. Mai întâi câteva consideraţiuni generale asupra unora din principiile pedagogice, pe care le include învăţământul realist ştiinţific, principii călăuzitoare în alcătuirea programelor menţionate. Noua programă analitică se bazează pe principiul împărţirii învăţământului pe materii. — Astfel, dintru început, se asigură o sferă precizată a cunoştinţelor şi a deprinderilor sistematice. După cum insă se precizează în introducerea îndrumătorului aceasta nu înseamnă o izolare mecanică, abstractă a diferitelor materii. Dimpotrivă, toate materiile, sunt legate între ele. Legătura aceasta a fost realizată pe deoparte „prin-tr’o bază comună, prin concepţia unică ştiinţifică a ştiinţei cele mai înaintate, prin spiritul democratic de care trebuie să fie pătrunsă interpretarea şi predarea lor", pe de-alta prin adăugarea acelor- corelaţii" care se nasc în urma intervenţiei sociale a omului, care, prefăcând natura se schimbă el însuşi sub influenţa acestei activităţi". — Ast- 228 STUDII fel de corelaţii aţi fost făcute între istorie şi geografie, -ştiinţele naturii şi geografie, etc. Unul din cele mai rele şi mari neajunsuri care ne-au rămas dela vechea şcoală burgheză era ruptura între carte şi practica vieţii. Călcarea principiului legăturii între teorie şi practică, a dus în vechea şcoală la o învăţătură abstracă, formalistă. Ace^t principiu îşi găseşte expresia mai întâi în aceea ca din experienţa, din realitate se desprinde însăşi materialul de studiu, în al doilea că elevii învaţă sa aplice independent în practică, în viaţă, cunoştinţe e primite. Invuţarea trebue să se facă astfel ca elevii sa înţeleagă, să simtă în orice moment legătura organică între cunoştinţele obţinute şi problemele pi actice. Colectivul ce a lucrat la elaborarea nouilor programe a isbutit în linii generale, după cum vom arăta mai departe, să realizeze şi să aplice just legătură dintre teorie şi practică, îndeplinind astfel unul din principiile fundamentale ale învăţământului realist ştiinţific. O altă cerinţă esenţială în alcătuirea programelor este acea de a ţine seamă de faptul că elevii se află într'o permanentă cretşere fizică şi psihică. Succesul învăţământului nu este posibil dacă în predarea materiilor nu se ţine seama de deosebirile de vârstă ale copiilor. întregul conţinut al materialului de învăţământ trebue să corespundă particularităţilor de vârstă a elevilor. Lucrul acesta a fost realizat în afară de gradarea materiei de învăţământ prin aplicarea, într’o măsură oarecare, pentru primele clase, a principiului predării concentrice. Accesibilitatea cunoştinţelor, în funcţie de vârsta fizică şi psihică nu trebue sub nici un chip să ducă la simplitatea acestora. Programa de învăţământ trebue să cuprindă cunoştinţe autentice. Forma însă în care acestea urmează a fi predate, ca şi gradarea lor sunt elementele esenţiale de care trebue sa se ţină seama. Un exemplu concret: Istoria României, tratată în clasa IlI-a elementară numai în formă de pove- stiri uşor accesibile elenilor, se repetă în clasa IV-a elementară în mod sistematic, mai didactic, urmând în clasa Vil-a elementară şl XI medie să fie însuşită la un nivel ştiinţific mai ridicat. In nici un caz n’au ce căuta în programul şcoalei ipoteze neverificate, Şcoala trebue să dea cele dintâi noţiuni din fiecare ştiinţă, care au găsit reflectare în planul de învăţământ respectiv şi pe acestea să le întipărească bine în mintea copiilor spre a le putea folosi, interpreta. Indicaţiile metodologice prevăd ca aplicarea acestui principiu să nu însemneze o repetare inutilă, o su-pra încărcare inutilă a programului, ci dimpotrivă „o lărgire şi adâncire a materiei respective, potrivit stadiului de desvoltare intelectuală a elevilor". Alături de consecutivitatea 'predării materiei de învăţământ, un rol deosebit de important s a dat în alcătuirea programelor sistematizării materiei. Sistematizarea materiei presupune introducerea unei anumite rânduieli în analiza şi învăţarea faptelor, stăpânirea generalizărilor celor mai esenţiale din conţinutul materiilor respective. , însemnătatea sistematizării a fost foarte clar prezentată de marele pedagog rus Usinschi „Capul plin de frânturi, de cunoştinţe fără legătură, se aseamănă cu o magazie în care nu e nicio rânduială şi în care proprietarul nu găseşte nimic". De remarcat faptul esenţial ce priveşte chipul în care a fost prezentată în îndrumător structura programelor. — La majoritatea materiilor de învăţământ, în chiar nota premergătoare programului se înşiră sumar şi clar noţiuni generale de predarea obiectului respectiv, se indică cuprinsul de bază al acesteia şi se dau directive metodice. îndrumările metodice revin şi în cuprinsul capitolelor programelor sau la sfârşitul lor. Cu aceste precizări principiale putem trece la o prezentare mai detailată a felului în care se oglindeşte realismul ştiinţific în progra- RECENZII mele învăţământului elementar, în diversele materii şi metodologia lor, fapt ce constituie marele merit al nouilor programe. Astfel la limba română, „nota explicativă1* care prevede programa propriu zisă, după ce stabileşte că limba română este principalul obiect de predare în şcoalele elementare, se formulează sarcinile învăţătorului, în predarea acestui obiect: „In predarea limbii române ca şi a celorlalte materii de învăţământ, învăţătorul va avea în vedere sarcina sa de a forma pe viitorii cetăţeni ai Republicii Populare Române. Se va insufla copiilor, o nouă noţiune despre cinste, dragoste de muncă, dragoste faţă de popor, faţa de părinţi, etc. Temele bucăţilor de lectură să trateze despre lupta pentru libertatea şi independenţa poporului, cât şi despre realizările de până acum şi sarcinile imediate şi viitoare ce stau în faţa poporului, pentru consolidarea democraţiei populare şi construirea societăţii socialiste. Să arate copiilor importanţa muncii, atât a muncii elevilor în şcoală, cât şi a muncii în fabrici, a muncii pe ogor. Să trezească în copii interesul pen-rtu tehnică şi progresul ştiinţei. Să scoată în evidenţă rolul istoric al muncitorimii în Republica Populară Română, în frunte cu avant-garda ei. Partidul Muncitoresc Român. Să lămurească copiilor importanţa alianţei între muncitorime, ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea progresistă**. Note explicative leagă procesul învăţării de necesităţile reale, prezente şi viitoare, ale poporului nostru. Iată de pildă câteva: „Frământări şi răscoale ţărăneşti", „Din istoria luptelor muncitoreşti", „Figuri de luptători căzuţi pentru libertatea poporului", „Partidul Muncitoresc Român şi fruntaşii săi", „Republica Populară Română şi înfăptuirile realizate", „Figuri de luptători căzuţi pentru libertatea poporului", „Copii eroi", teme care introduc şcolarul din primele clase în problemele de viaţă ale poporului, 2-9 formându-i astfel o înaltă conştiinţă civică luminată şl constructivă. Şcoala nouă, şcoala Republicii Populare Române, are misiunea să cultive în sufletul copiilor un patriotism luminat, să trezească în ei sentimentul de înfrăţire faţă de naţionalităţile „conlocuitoare, încrederea în forţele democraţiilor populare, dragostea faţă de marea Uniune Sovietică, ţara muncitorilor şi ţăranilor, ţara socialismului victorios care se îndreaptă spre comunism". Programa limbii române, prevede pentru realizarea acestor sarcini, între altele, sugestive teme, ca: „Naţiunile conlocuitoare", „Despre marii dascăli ai proletariatului: Marx, En-gels, Lenin.Stalin", „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie", „Prietenia faţă de U.R.S.S. şi altele". Noţiunea de progres este legata de cea de muncă. Viitorul cetăţean, participant activ la construirea socialismului, trebuie să fie educat şl crescut în aşa fel încât să aibe o atitudine justă faţă de muncă. Şcoala deci trebuie să insufle copilului acel cult preţios al muncii fie cea manuală sau intelectuală. Alte bucăţi de lectură, ca: „Atitudinea faţă de muncă", „Munca în industrii", „Munci Agricole", „Intfăptuiri în legătură cu progresul ştiinţei, sunt menite să contribuie prin conţinutul lor lâ realizarea acestui ţeL In afară de bucăţi de lectură, prevăzute în programă şi trecute în cărţile de citire, la exerciţiile de vorbire şi scriere corectă, se dau in-dicaţiuni ca în compunerile respective să se folosească teme din experienţele personale ale elevilor, ca: munca voluntară, probleme din viaţa fabricii şi viaţa de sat, notarea observaţiilor, descrierea fenomenelor naturii. O inovaţie, la noi, o constitue chestionarele anexate bucăţilor de lectură din cărţile de citire. De exemplu la sfârşitul bucăţii „Moş Ion Roată şi Unirea" s’a anexat în cadrul chestionarului următoarele întrebări: 1. Pentru ce au fost chemaţi ţăranii la Iaşi? 2. Cum le-a explicat boierul că 2J0 STUDII este întemeiată Unirea Principatelor? 3. Explicaţi, gandindu-vă la acea vreme, sfiala lor faţă de boieri. 4. Credea, in adevar Moş Ion Roată că Unirea se putea face şi fără ţărani? etc. Importanţa deosebită a chestionarelor consta in aceea ca ele arată invadatorului în ce direcţie şi cum trebueac preluciate lecţiile respective. La artimetică, a cărei însemnătate se exprimă prin aceea că dă elevilor elemente de gândire logică mai mult decât oricare altă materie, nota explicativa prevede o serie de îndrumări juste pentru corpul didactic în ceeace priveşte felul în care să se înveţe şi deprindă cunoştinţele teoretice şi cum să^ie folosite în practică. „Trebue să se rezolve în fiecare clasa un număr oarecare de probleme cu caracter practic, al căror conţinut este luat din viaţa înconjurătoare. Un material bogat pentru problemele de aritmetică îl dau datele privind înfăptuirile Republicii Populare Române: întreceri în muncă, refacerea ţării, producţia industrială, agricolă, date referitoare la numărul căminelor de zi, al şcolilor, spitalelor, etc. Temele problemelor trebue deci să reflecteze actualitatea noastră, a democraţiei populare în drum spre socialism. „învăţarea aritmeticei să fie astfel pusă, ca numărul şi măsura să servească în mâinile copiilor ca uneltă de cunoaştere a realităţii înconjurătoare. Cunoaşterea aritmeticii trebuie să fie folosită pentru priceperea mai profundă de către copii a desvoltării democraţiei populare, pentru înţelegerea prefacerilor economice, sociale şi culturale dela noi şi pentru educarea unei atitudini conştiente faţă de muncă. In studierea artimeticii, acolo unde este cazul, să se întrebuinţeze material de istorie, ştiinţele naturale, geografie, folosirea practică a deprinderilor matematice relevând astfel un conţinut realist. Aritmetica este un obiect direct legat de viaţa practică. — De aci nevoia ca rezolvarea problemelor să fie folosită pentru a explica raporturile dintre diferitele mărimi cu care elevii se întâlnesc cel mai des în viaţa de fiecare zi şi a căror dependenţă una de alta este cea mai simplă, de exemplu dependenţa între preţ, cost şi cantitate; intre vi-t za, aistanya şi timp; mire normă de lucru, durata lucrului şi producţie; între masurile liniare şi suprafaţa unei figuri sau volumul unui corp; între începutul, durata şi sfârşitul unui eveniment". Cum sa se faca lămurirea acestor depen-> denţe? „Nu ca urmare a învăţării de pe rost a vreunei formule sau reguli, ci în urma rezolvării unui număr deajuns de mare de probleme şi a explicării faptelor din experienţa de viaţă a elevilor". Se insistă aci asupra importanţei deprinderilor matematice. Rezolvarea diferitelor probleme tipice, duce la formarea spiritului ştiinţific matematic. Tot ca deprindere trebuie considerată şi rezolvarea diferitelor probleme care, făcând abstracţie de diversitatea lor, au totuşi o rezolvare tipică. In psihologia burgheză contimporană joacă un rol preponderent teoriile care consideră că toate deprinderile la copii se formează inconştient şi spontan, ca rezultat al reflectărilor multiple a aceleaşi acţiuni. Cu totul injust. Marea majoritate a deprinderilor au la bază eforturile conştiente, sub dirijarea şi controlul educatorului. Lupta împotriva învăţării mecanice, pe de rost a formulelor sau regulelor matematice ce se desprinde din indicaţiunile metodice din îndrumător ca şi din chipul în care au fost alcătuite manualele, rezulta un mare ras înainte în îndrumarea corpului didactic cu metode ştiinţifice de predare în munca lor şcolara precum şi stabilirea căilor juste de formare a deprinderilor matematice. Un obiect, care prin felul în care a fost elaborată programa sa analitica a suferit schimbări fundamentale de conţinut faţa de trecut, este acela al ştiinţelor naturii. Lecţiile de ştiinţele naturii tre- RECENZII bue să dea copiilor cunoştinţe concrete „asupra lucrurilor şi fenomenelor celor mai obişnuite din natura înconjurătoare, să deştepte în ei dragostea faţă de natura ţării şi să le dea deprinderi practice elementare în agricultura11. îndeplinirea acestui scop nu este posibila câtă vreme fenomenele naturii sunt învăţate izolat, disparat. „Şcoala trebue să înveţe pe copii să se orienteze în lucrările înconjurătoare variate ale naturii şi sa ajute la facerea celor mai simple ge-neralizări“, să înveţe pe copii a descoperi legaturile dintre deosebitele fenomene ale naturii, accesibile înţelegerii lor putându-se astfel ajunge la cimentarea legilor naturii şi pe baza acesteia la folosirea ei. „Trebue arătat copiilor exemple clare cum omul foloseşte şi transformă natura pentru scopuri practice". Ideile de mai sus urmăresc să dea elevilor „un fundament solid de concepţie materialistă a fenomenelor naturii. Explicarea din punct de vedere ştiinţific a fenomenelor naturii, dă un bogat material pentru combaterea superstiţiilor, prejudecăţilor, cultivate sistematic de gândirea reacţionară. Iată imensul rol al ştiinţelor naturii, în şcoala elementară. Concepute astfel, pe baze ştiinţifice, ele contribuie mai mult decât orice o-bicet la făurirea unei concepţii materialiste despre natură şi lume, fiind un mijloc puternic de combatere a concepţiilor idealiste metafizice. Programa analitică eşalonează just predarea ştiinţelor naturii în primii patru ani ai şcoalei elementare. In clasa I-a se prevăd noţiuni elementare din ştiinţele naturii şi igiena în cuprinsul orelor de limba română. Se insistă asupra faptulu’ că elevii trebue să capete o imagine corectă despre timpul anului, să-şi cunoască caracteristicele: micşora- rea zilei, mărirea nopţii etc. să cunoască flora şi fauna regiunii în care trăesc şi se pune deosebită preţuire în prezentarea muncii omului şi strădaniile lui legate de schimbările de anotimp. întocmirea „calendarului naturii11, diverse mici experienţe car se vor face în clasă, sunt alte mii o .ce pe baza carora elevii dintr’un în eput îşi îmbogăţesc şi desvoltă i nag'i ile concrete despre anumite lucruri ale naturii şi despre însuşirea lor. In clasa Il-a, deasemene , a este cunoştinţe se dau tot în cadrul lim-bei române, m excursii, plimb ri, observaţii, lucrări practice. Cu deosebire în predarea acestor cunoştinţe se subliniază „munca omului şi transformarea natu xi de către om“. Nota explicativă menţ'oneazu, între altele, grija învăţătorului pentru desvoltarea spiritului ştinţific l copiilor, prin executarea diferitelor aprecieri în legătură cu m surarea timpului, viteză, progrese tehnice, mijloace de locomoţiune In clasa IlI-a se prev; d a fi predate cunoştiinţele despre natura vie, în clasa IV-a cele despre natura nevie. Nu insistăm asupra conţinutului programului acestor clase. Facem totuşi constatarea atât de îmbucurătoare că în cuprinsul materiei se prevăd aşa zisele „minimum de experienţe şi lecţiuni practice" ce au un caracter obligatoriu. Iată de pildă „minimum obligatoriu" Ia capitolul „Solul" din clasa IV: — De compus o colecţie de minerale folositoare locale. — De compus o colecţie din solul local. — De cultivat orice plantă-legu-mă, de urmărit creşterea ei dela sămânţă până la coacerea recoltei, de ţinut jurnal de observaţii. Ştiinţele naturii predate potrivit concepţiei realiste ştiinţifice ce stă la baza programei lor, vor naşte în copii setea de învăţătura, care sp va transmite şi la alte obiecte de învăţământ, le va creste interesul pentru ştiinţă, îi va îndepărtă d°.a om-paţiuni rele, dirijând via a şi activi-taeta lor spre munci productive, creatoare. Nu este întâmplător faptul că acest obiect de învuţiman a fost prezentat în trecut în şcoala pr'mara până acum ca obiect de a doua mână. 232 8 T U D I I Cât mai puţine cunoştinţe ştiinţifice faţă de fenomenele, legilor naturii însemna cât mai multa robire şi exploata re. Pe baze realist ştiinţifice este elaborată şi programa geografiei. „Lecţiile de geografie în clasa IlI-a să fie împletite cu lecţiile de Ştiinţele Naturii, în aşa fel încât copii să devie conştienţi, de legătura între faună, floră, natura solului, forma de relief, şi influenţa omului asupra lor“. Deci nu cunoştiinţe, noţiuni geografice sterpe, memorări de munţi, ape şi oraşe, ci cunoştinţe geografice corelate cu cele ale ştiinţei naturii (corelaţia condiţiilor climaterice şi flora din zona dată, corelaţie între relieful locului şi direcţia apelor, etc. Ştiinţele naturii menite a prezenta copiilor adevăratul raport dintre om şi natură. Elevii vor înţelege în chipul acesta că deşi fenomenele naturii într’o regiune dată, influenţează într’o anumită măsură asupra locuitorilor, cu toate acestea omul nu se află sub dependenţa totală a naturii, ci din contră, el o supune, cucereşte bogăţiile ei şi prin munca ia schimbă înfăţişarea naturii. Cunoscând cum omul prin munca sa schimbă natura, ' se creiază copiilor terenul favorabil pentru formarea justelor vederi materialiste despre lumea înconjurătoare. „O astfel de predare va desvolta gândirea geografică a şcolarilor şi-i va învăţa să ţină seama în mod just de influenţa activităţii creatoare a omului asupra mediului geografic". Scopul geografiei în şcoala elementară în afară de acela de a trezi în şcolari interesul pentru acest obiect, este ş! acela de a „trezi curiozitatea pentru cunoaşterea patriei11. „Cunoscând-o, copii vor învăţa s’o iubească şi s’o preţuiască". „A cunoaşte patria nu înseamnă a cunoaşte numai aspectul ei geografic şi pitoresc. A cunoaşte patria, înseamnă a cunoaşte bogăţiile ei, activitatea economică a poporului muncitor, prefacerile continui, realizările de acum şi perspectivele de viitor ale Republicei noastre". Lecţia I-a din Geografia României de clasa IV-a Intitulată atât de sugestiv „Privind harta patriei" stă faţă în faţă cu ultima lecţie". „Rolul oamenilor muncii în Republica Populară Română". Intre ele conţinutul materiei, programa geografiei are teme ca acestea: „Petrolul şi muncitorii petrolişti”, „Pădurea şi muncitorii silvici", „Agricultura", Ţărănimea muncitoare". In continuu realitatea şi omul ce o transformă, ce o pune în valoare, nu însă omul luat ca entitate, abstract, ci muncitorul, ţăranul muncitor, factori ai producţiei, spre care se va îndrepta de astă dată şi produsul muncii. Toata cunoştiinţele de geografie, se insistă, „trebuesc predate în legătură cu munca oamenilor, existenţa diferitelor pături sociale, a diferitelor ramuri de producţie, rolul fiecărei pături sociale în producţie, lupta oamenilor muncii, condusă de clasa muncitoare şi partidul ei de avantgardă pentru propăşirea şi înflorirea Republicei Populare Române". O privire fugară asupra unui alt obiect de învăţământ al şcolii elementare, istoria — o găsim necesară. Şi aceasta, pe deoparte pentru importanţa educativă ce o are în programul şcolar, pe dealta pentru elementele noui de care este srăbă-tută programa ei. Ne vom servi, în acest scop, de câteva citate concludente. „Primele cunoştiinţe ale istoriei României trebue să dea elevilor o imagine simplă asupra trecutului patriei noastre, să trezească interesul pentru istorie şi sentimentul de dragotse faţă de patrie, faţă de naţionalităţile conlocuitoare, ura faţă de duşmanii poporului dinlăuntrul şi de dincolo de hotare şi dorinţa de a fi folositori patriei, în drumul ei spre socialism". Se desprinde de aci importantul rol educativ ce cade în sarcina pre- . dării istoriei. învăţând trecutul patriei, copiii văd cl au existat asupriţi şi asupritori, că asupriţii au luptat totdeauna împotriva asupritorilor lor pentru o viaţă mai bună, copii învaţă despre: răscoalele sclavilor, răscoa- RECKNZII 233 lele ţărăneşti conduse de fruntaşii ţărănimii: Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Ca ţarina Varga, revoluţia dela 1848, N. Bălcescu, despre lupta clasei muncitoare în frunte cu partidul Comunist Român împotriva asupritorilor ei capitalişti; despre lupta organizatorilor şi conducătorilor clasei muncitoare la noi în ţară: C. Dobrogeanu Gherea, I. C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, în trecut, iar azi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, etc....“ „Se va explica rolul imens al marilor învăţaţi ai clasei muncitoare din toată lumea Marx, Engels, Le-nin-Stalin, în lupta pentru o viaţă mai bună a celor ce muncesc în drumul spre socialism". In acest chip copiii vor face cunoştinţă cu viaţa şi lupta celor mai buni reprezentanţi ai poporului, istoria educând astfel în ei devotamentul adânc pentru interesele poporului muncitor, devotament pentru ridicarea patriei lor. Copii vor face cunoştinţă cu marile figuri ale lumii muncitoare de pretutindeni, luptătoare pentru lichidarea exploatării omului de către om. Şcoala nouă înseamnă introducerea unui învăţământ ştiinţific. Ca program, ca metode de educaţie şi învăţământ ea se va clădi pe realităţile economice, sociale şi culturale ale ţării noastre, educând copiii în ideia de progres pe toate tărâmurile de activitate. Se va lupta hotărât împotriva obscurantismului, împotriva misticismului! Iată merite incontestabile care oglindesc noua concepţie ştiinţifică pe care începe să şi-o pună invăţă-mântul nostru. In numărul viitor vom insista asupra lipsurilor din manualele mai sus sindicate. Dr. Ion 'Be^ca HENRI LEFEBVRE: Logique for- melle. logique dialectique. Editions Sociaies, Paris, 1947. i Este cunoscut astăzi, chiar pentru tnassele largi de cititori, că referatul lui A. A. Jdanov Ia discuţia filo- sofică din 1947 a constituit o cotitură hotărâtoare în desv ol tarea filosofici contemporane. Prin intervenţia sa, A. A. Jdanov a cuprins, în toată lărgimea şi adâncimea, sarcinile filosofici marxist-leniniste a epocei noastre, marcând faptul, că atât alegerea problemelor filosofice cât şi modul de a le trata, au o importanţă incontestabilă, cu numai ştiinţifică, ci şi politică. Discuţia filosofică din U.R.S. S. a însemnat o cotitură epocală nu numai pentru filosofia sovietică, ci în mod firesc şi pentru desvoltarea ideologică a tuturor gânditorilor progresişti din lumea întreagă. , Cine — dacă nu noi — ţara .sodad hanului victorios şi filosofii noştri trebue să ajute pe prietenii şi pe fraţii noştri de dincolo de hotare, să-şi lumineze lupta lor cu conştiinţa socialismului ştiinţific, cine, dacă nu noi, trebue să le dea această lumină şi să-i în-drumeze cu arma ideologică a marxismului ?“ *). Să încercăm să judecăm recenta lucrare a lui Henri LafebvrC, în lumina directivelor trasate de A. A. Jdanov in referatul său, directive pe care şi le-au însuşit în întregime filosofii sovietici, precum şi toţi cei conştienţi de sarcinile ideologiei în lupta acută dintre democraţie şi imperialism. In primul rând trebue analizată şl discutată ideea autorului de a trata separat într’un volum de sine stătător problema logicei dialectice. Ideea aceasta şi eforturile de a o realiza, este binevenită şi censtitue — mai ales prin intenţie şi perseverenţă — unul din meritele lucrării. Căci în referatul iui A. A. Jdanov, ura din temele centrale ale criticii munci filosofice de pâră azi, a fost chrstu-nea înnoirii temelor şi problemelor filosofisi. A. A. Jdanov a desvăluit ca neştiinţifică şi apolitică lipsa de curaj in atacarea problemelor de bază ale marxismJcninismului şi a problemelor ridicate de desvoltarea societăţii şi ştiinţelor naturii. In revista sovietică ,.Problemele filosofici" („Voprosâ filosofii Nr. 2, ,1) A. A. Jdanov: In jurul lucrării lui G. (F. Alexandrov, , Istoria filosofici cc-idntale", Edit. P. M. R-, pag. 52. 234 STUDII 1947), în editorialul intitulat ,,Sarci-nele noastre”, s au prelucrat temeinic principiile stabilite de A. A. Jda-nov iperiuTu munca filosofică. Prin. tre imulte grupe de probleme desemnate cercetării, grupa a doua înfa-ţi -rază tema elaborării sistematice a teoriei dialecticei materialiste, care va însuma diversele aspecte ale tuturor domeniilor ştiinţei şi ale activităţii umane, începând dela microfitzi ă şi co mosmologie până la ultimele experienţe ale proletariatului în luptă pentru transformarea lumii. O teorie a dialecticei în spirit mar-xlst-leninist, trebue deci să fie rezultatul generalizării unui număr infinit de date concrete, teoria dialecticei trebue să se sprijine pe rezultatele experimentale, pe analiza a cât mai multe fenomene concrete. In editorialul din »,Problemele filosofiei” Nr. 2 se arată că în mod concret, problemele dialecticei materialiste se vor grupa în chipul următor: studiul contradicţiilor în societate şi natură; elaborarea teoriei ştiinţelor naturii din zilele noastre; analiza legăturii dintre teorie şi practică (sinteza istoriei tehnicii şi (problemei previziunii ştiinţifice); analiza procesului cunoaşterii (simultan pe plan psiho-logic-logic şi istoric-social); generalizarea dialectică a istoriei cunoaşterii, bazată pe istoria gândirii, a societăţii, a limbii şi a ştiirţelor; studierea legilior şi categoriilor dialectice în legăturile lor reciproce pe baza sistematizării datelor ştiinţelor naturii; elaborarea epistemologiei şi logicei considerate unitar în cuprinsul dialecticei marxiste, pe baza datelor şi problemelor noui ridicate de fizica modernă, ca de ex. principiul incertitudinii, problema cunoaşterii microcosmului, etc. Dacă am putut menţiona ca meri-toasă intenţia autorului de a trata problema logicei dialectice, nu putem spune acela? lucru despre chipul în care a facut-o Lefebvre, anunţând în prefaţa cărţii un vast plan de lucru, pe care — temerar — speră să-l realizeze cu propriile-i mijloace. Seria de opt volume (logică, metodologie, istoria materialismului, etică, estetică, etc.) ar constitui o încercare de sinteză a materialismului dialectic. Fără sa ne oprim asupra planului de lucru în general, tiebue sa des-valuirn ca o greşală de bază, faptul ca Leicbvie — in opoziţie cu metoda marxistă — începe tocmai cu ceea ce trebue să fie rezultatul cercetărilor. Căci se ştie ca „Anti-Duhring-‘ este una din ultimele lucrări ale lui En-gel», după cum , Caetele filosofice” fac parte din ultimele lucrări filosofice leniniste. Am văzut mai sus, tă în stabilii ea grupelor de probleme, revista „Vo-prosâ filosofii” consideră că elaborarea teoriei dialecticei materialiste trebue realizată în baza cercetărilor de amănunt îţi fizică, chimie, biologice, ştiinţe sociale, istoria tehnioei, etc. In loc să considere teoria dialecticei ca o genei alizare a practicei, a experienţei, şi să amâne deci tratarea logicei dialectice după studierea istoriei tehnicei şi a vieţii sociale, după analiza concretă a fenomenelor naturii societăţii şi gândirii, Lefebvre, începe cu abstractul El afirmă că , mişcarea dialecticei materialiste merge, în chip esenţial, dela abstract la concret. Concretul (şi sensul concret al Logicei) se va desvălui în volumele următoare” 1). Această concepţie- greşită este total opusă marxism-leninismului. Comentând un pasaj din Logica lui Hegel, Lenin scrie: „TTebue răsturnat: logica şi teoria cunoaşterii trebue să I plece dela desvoltarea întregii vieţi I naturale şi spirituale”2 3). Combătând punctul de plecare abstract, metoda idealistă care pleacă dela principii spre concret, Lenin scrie : „Logica nu este ştiinţa formelor exterioare ale gândirii, ci a legilor desvoltării -tuturor lucrurilor materiale, naturale şi spirituale — adică a întregului conţinut concret al universului şi a cunoaşterii lui, adică suma, rezultatul istoriei cunoaşterii lumi” 8). In referatul asupra lucrării lui G. F. Alexandrov. A- A Jdanov a criticat faptul că în această lucrare „nu 1) H. Lefebvre, op. cit, p. 12. 2) Lenin : , C .hiers sur la dialec- tiaues de Hegel”, Paris 1938, p. 108. 3) Id. p. 111. ftECENZU 235 este înfăţişat procesul desvoltării categoriilor logice ca oglindire a practicii umane”.. 2 3 1). Henri Lefebvre vorbeşte de câteva ari despre importanţa practicei, a tehnicei, a istoriei sociale, pentru înţelegerea categoriilor logicei dialectice. Dar autorul nu pune în practică acest desiderat, iar când vrea sa dea o ilustrare de condiţionare istorică a gândirii, rezultatul este nesatdsfăcă-tor, cum este de pildă explicarea separaţiei între abstract şi concret la filosofii greci, prin faptul existenţei sclavajului (p, 81) şi explicaţia schematică a condiţionării istorice a filosofici hegeliene. Mai grav este faptul că discutând raporturile dintre teoria cunoaşterii şi sociologie, autorul nu respinge sociologismul lui Durkheim cu argumente marxiste, nu arată câtuşi de puţin legătura dintre filosofie şi lupta de clasă şi nu aminteşte deloc de importantul principiu leninist al partinităţii în filosofie (cf. p. 44-45). Le-febvre se mulţumeşte să conchidă că formula abstractă şi neconcludentă: „Istoria cunoaşterii nu poate fi legată de istoria abstractă a „fiinţei sociale”, ci de istoria concretă a practicei sociale’’ f). In locul principiului leninist precis şi combativ, al partinităţii în filosofie, Lefebvre reintroduce formule abstracte, schematice şi apolitice, tocmai în chestiunea importantă a explicării rădăcinilor sociale a poziţiilor gnoseologice. Greşala aceasta importantă este isbiloare mai ales în prima parte a cărţi intitulată «Teoria cunoaşterii”. Numai paragraful 6 (de trei pagini) se ocupă în treacăt d opoziţia dintre materialism şi idealism. întreaga parte intitulată „Teoria cunoaşterii”, nu numai că este lipsită de principiul partinităţii, nu numai oă lasă impresia că opoziţia dintre materialism şi idealism este secundară şi nesemnificativă, dar autorul cade în grava grşală a obiectivismului apolitic, suprapreţuind fără rezerve de formulare idealismul gnoseologic. „De fapt — scrie el — sistemele idealiste au fost adesea mult mai bogate; 2) A. A. Jdanov, ap. cit. p. 16. 3) Lefebvre, Id. p. .43. moi complexe şi mai pline de con ţinut viu de«ât doctrinele materialiste. Instrumentele cele mai p trun-zătoare ale cuinoaş erii au fost făurite de către idealişti, în sânul doctrinelor idealiste (p. 27). Lefebvre se afla exact pe poziţia opuisa celei marxist-leniniste în ratarea problemelor gnoseologice. Căci «discuţia filosofica dan 1947, a dovedit în deplină măsurii, că chestiunea partinităţii bolşevice, a uaiptci împotriva apolitismului, împotriva o-bieotiviismului, împotriva ploconirii în faţa ideologiei burgheze, oonst'tue problema centrală a întregci noastre lupte pe frontul filosofc” J). Pentru cititorul care nu are o suficientă pregătire filosofică marxist-leninistă, cartea lui Lefebvre este un isvor de nedumeriri, incertitudini şi confuzii. Lefebvre afirmă că el ur-mărşte îndemnul lui L-rnin de a pre-(lucra, în chip materialist, „Logica” lui Hegel. Chiar în fruntea cărţii ne întâmpină ca mottp un citat din Le-nin : „Nu poate fi înţeles Capitalul lui Marx şi mai ales primul capitol fără a fi studiat şi înţeles întreaga Logică a lui Hegel”. Apoi, în cuprinsul lucrării, Lefebvre foloseşte un mare număr n^e citate din ,,Caetele filosofice” ale lui Lenin, cuprinzând observaţiile critice geniale asupra dialecticei hegeliene. Faţă de cititorul insuficient pregătit, Lefebvre poate apărea ca un consecvent leninist In fapt însă, Lefebvre reprezintă o gravă abatere de la linia leninistă, încercând sa interpreteze leninismul în spirit idealist, neo-hegeddan. Căci dacă Lenin a acordat o deosebită atenţie dialecticei hegeliene, aceasta a tfacut-o nu pentru a sprijni renaşterea idealismului ci pentru a prelucra critic logica hegeliană, reliefând cu fermitate bazele ei idealiste şi opoziţia dintre materialism şi idealism. A. A. Jdanov a scos în evidenţă faptul acesta, citând următorul pasaj din «Materialism şi empiriocriticism” : „Luaţi diferite observaţii filosofice ale lui Marx din „Capitalul” şi din alte opere şi veţi observa acelaş motiv de bază invariabil: insistenta asupra materialismului şi ironii usturătoare 1) „Voprosâ filosofi”. Nr. 2, p. 10 STUDII *36 la adresa oricărei încercări de disimulare, confuzie sau a oricărei abateri spre idealism. ^ Toate observaţiile filosofice ale lui Marx sunt concentrate asupra, acestor două teze nadi-'-al opuse; din punctul de vedere al filosof ei de catedră, tocmai această „îngustime”, tocmai acest aspect „unilateral” ccnstitue defectul lor” i). Lefebvre este un foarte bun cunoscător al filosafiei hegeliene, dar şi un admirator al hegelianismului, care îşi uită şi îşi pierde poziţia critică marxist-leninistă, Lăsându-se furat de hegelianism, Lefebvre pierde putinţa de a păstra atitudinea critică necesară prelucrării logicei • hegeliene. In însăşi conceperea sistemului şi a metodei filosofice-Lef- bvne procedează după modelul lui Hegdl : porneşte dela principii abstracte, dela logică, în loc ca teoria dialecticei să fie un rezultat al experienţei, al practicei. In felul cum este construită cartea lui Lefebvre, ea este o reproducere a Logicei hege-lene : ambele isprăvesc printr’un capitol intitulat „Ideea" I In capitolul „Ideea“, Henri Lefebvre ajunge la concluzii stranii, la formulări de o confuzie inadmisibilă, de ex.: „Ideea reprezintă unitatea materialismului (ca afirmaţie a naturii, a materiei) şi a idealismului obiectiv (ca afirmaţie a gândirii, a meto-dei“r). Aceasta ar însemna că în realizarea progresivă, istorică, a P' ooe-sului cunoaşterii, idealismul obiectiv ai lui Hegel este un element constitutiv şi indispensabil! Suprapreţuind idealismul hegelian, era fatal ca Lefebvre să cadă în gre-şala subestimării concepţiei gnoseologice marxiste. Din comentariile lui Lefebvre reiese că Hegel a realizat logica dialectică nu în sens abstract şi arbitrar, cl ca o logică materialistă a conţinutului. Este adevarat că Hegel a dat teoria logicei conţinutului, a logicei cară să se muleze dună mişcarea şi contradicţiile concrete, dar, n'a pus-o in practică. Intre deslder aţele logicei hegeliene 1) Citat din A. A. Jdanov, id. pg-21-2. 2) Lefebvre, op. cit. -p. 219. şi aplicările ei asupra fenomenelor ocncrete în natură şi societate, se cască o prăpastie. Faptul că Hegel reprezintă ideologic o clasă ostilă proletariatului, l-a împiedicat să aplice consejvent teoria dialecticei la probleme coruTete. Deareea Lemn a conchis că Hegel n’a demonstrat, ci a presimţit numai că formele şi legile logice sunt un reflex al lumii o-bieotive!). Henri Lefebvre este insă de altă părere. După ce face critica logicei formale, el înfăţişează logica dialectică (log’că concretă) drept o realizare hegeliană. — fără rezerve. Lefebvre nu mai ţine deloc seama de opoziţia (fundamentală, m:innpăoată stabilită de Marx între dialectica materialistă şi cea idealistă, hegeliană. Este semnificativ faptul că autorul dă un titlu amorf — „Dialectica modenră”— capitalului în care începe partea intitulată „Logica dialectică”. Sub titlul „Dialectica modernă”, Lefebvre glorifică revoluţia pe care a săvârşit-o Hegel în istoria logicei, fără să ia atitudine critică şi fără să marcheze limitele şi insuficienţele dialecticei hegeliene, decât foarte în treacăt şi neîndestulător. Tot în acest capitol aflăm erori destul de grave de interpretare istorică .marxistă” a istoriei filosof iei. Aşa de pildă ni se afirmă, fără nici o argumentare, că „Din punct de vedere moral, Kant a fost filosoful revoluţiei franceze. Ca sguduire istorică, ca punere în mişcare a istoriei, perioada revoluţionară şi napoleoniană a aflat 'n Hegel marele spirit capabil să cuprindă această sguduire şi să inaugureze, în acelaş timp. fi-loscfia istoriei şi istoria considerată ca filosofie, adică progresul cunoaşterii şi al gândirii" 1 2), Filosofia lui Hegel a oglindit însă — după cum o dovedesc cu prisosinţă tezele lui în drept, morală, artă, politică. ete. — poziţia reacţionară a aristocraţiei şi burgheziei germane de la inc .putui sec, XIX. Filosofia hegeliană era îndreptată 1) Vezi Lenin, „Cahiers sur le dia-lectique de_ Hegel”, p. 175. 2) Lefebvre, p. 151. RECENZII 237 spre trecutX dar nu spre viitor, şi ea a venit în conflict cu procesul ştiinţelor naturii şi sociale 1). Lefebvre consideră în mod izolat logica hegeliană, rupănd-o de întreaga filosofie a idealistului german. El suprapreţueşte logica hegeliană fiindcă suprapreţueşte teoria abstractă a dialecticei ca atare, facă să vadă, fără să scoată în relief contradicţiile interne ale hegelianismului, contradicţiile dintre desideratele dialecticei hegoliene şi rezultatele ei. Teoria hegeliană a dialecticei făgădueşte redarea tuturor contradicţiilor, vorbeşte despre desvoltarea înainte a tot ce există, etc. Ştim bine însă, că in practică, adică în f'losofia istoriei, a dreptului, a artei, a moralei, etc. Hegel n’a fost delcc consecvent cu teoria dialecticei pe oare a exl pus-o în logică. Apartenenţa de clasă l-a împiedicat să fie consecvent revoluţionar, — el a rămas revoluţionar numai pe planul abstracţiei principiale, ne.onare-tizate, neoonsecvente. Lefebvre consideră hegelianismul ca o apariţie revoluţionară în istoria filosofiei, — iar nu marxismul : „...opera începută de Hegel... a introdus gândirea umană într’o nouă epocii. într’un nou grad dă desvol-taxe...2). Reiese că dacă Hegel a realizat logica conţinutului — şi a-ceasta-i tema lui Lefebvre — marxismul în cel mai bun caz n’a putut decât să-l continue pe Hegel, mergând pe făgaşul croit de idealistul german. Pentru Lefebvre, oriderâte ori ar pomeni cuvintele ,.teorie şi practică”, ele rămân o asociaţie de cuvinte a dărei semnificaţie fundamentală în te’oria diabeticei n’a înţeles şi n’a aplicart-o. Căci „Dialectica modernă”, cum se intitulează amorf şi nepar- 1) Cf. Prospectul sovietic pentru Istoria filosofiei, în „Studii” Nr. 2, p. 139. 2) Op. cit. p. 148 tiniic capitolul despre Hegel, este o glorificare a teoriei dialecticei neconfirmată prin practică, prin analiza fenomenelor concrete fizice, chimice, biologice, sociale, etc. Aşa cum se prezintă lucrarea lui Lefebvre, ea nu se deosebeşte esenţial de lucrările neo-hegeliene. Lefebvre nu discută critic hegelianismul şi critica redusă pe care o exer. cită cu totul sporadic, nu este critica unui marxist. Felul în care este lucra’ă cartea lui Lefebvre — din punct de v dere tehnic — confirmă poz.ţ a idealistă a autorului. Este izbitoare lipsa ilustrărilor concrete soci al-.politice şi ideologice, care ar fi Irtbuit să dovedească justeţea şi superioritatea logicei dalec. tice faţă de logica formală. Lefebvre critiră cu pricepere logica formală, dar logica dialectică o prezintă expozitiv descriptiv, fără argumente şi ilustrări concrete, care să dovedească faptul esenţial că justeţea concepţiei diale itice despre anabză şi sinteză, despre adevăr şi eroare, despre inducţie şi deducţie, etc., es’e determinată de natura dialectică a fenomenelor naturii, societăţii şi gândirii. O altă lipsă a lucrării este evitarea polemicilor cu diversele doctrine filosofice, mai ales cele idealiste contemporane. In afară de un capitol asupra logisticei şi câteva pa-agii despre Bergson, Lefebvre nu ia poziţie împotriva teoriilor idealste în logica şi teoria cunoaşterii. In general, deşi clar expuse, capitolele nu adâncesc problemele, n'au caracter polemic şi nu rebefează poziţia marxistă în problema dialecticei. O refacere a lucrării pe baze mar-xist-leniniste, o aprofundare a problemelor şi metodelor de lucru ale filosofiei sovietice, — pe care autorul nu Ie cunoaşte şi de oare nu ţine seamă — ar putea salva din lucrare părţile ei meritoase. C. I- Gullan BIBLIOGRAFIE MATEMATICA ŞI MECANICA APLICATA PRIKLADNAIA MATEMATIKA I MEHAN1KA, VOL. XII Nr. 4 Cuprinsul A. I- LUR1E: Despre rezolvarea periodică a sistemului de ecuaţii lineare cu coeficienţi constanţi. A. M. LETOV : Contribuţie la, teoria-regulatorului izodrom. H. A. RAHMATULUIN şi G- S. SHA-PIRON: Despre propagarea undelor piane plastico-plastice. L. M- KACANOV: Torsiunea plastică a barelor rotunde cu diametru variabil. K. N- SEVCENCO : Forţa concentrată aplicată la semiplan (problemă de elasticitate plastică). D. I. PANOV şi V. I. FEODOSIEV : Despre echilibrul şi pierderea stabilităţii învelişurilor înclinate la mari încovoieri. I- E. SAHAROV: Incovoerea plăcii în formă de pană încastrate sub acţiunea unei sarcini oaxecari. B. L. MINTZBERG : Problema complectă de ţiinită a teoriei elasticităţii pentru planul cu gaură rotundă. D. I. SHERMAN: Despre metodele de rezolvare a câtorva ecuaţii integrale singillare. G- A. DUGAENKO: Despre teoria reţelei hidrodinanfce cu aripi subţiri cu o formă oarecare. NOTE I. N. RABOTNOV: Despre discul de egală rezistenţă. * SUDURA AUTOGENA (AFTOGHENNOE DELO) Nr. 7/1948. CUPRINSUL V. P. NIKITIN: Şcoala rusă în desvol-tarea sudurii cu arc electric. SECŢIA ŞTIINŢIFICO-TECHNICA K. K. HRENOV: Regularea automată în technica sudurii (partea III). N. N. RIKALIN şi M- H- SHORSHO-ROV: încălzirea metalelor la, flacăra oxyaoetilenică. SECŢIA DE PRODUCŢIE A F. E. TRETIAKOV şi B. B. ORLOV: SUDURA al'ajelor de AI în construcţia motoarelor- N. B. EXLER: Agregat mobil pentru sudura de joncţiune a ţevilor. R. V. VROBLEVSKY: Din practica luptei împotriva solicitării la şoc (?!?) a construcţiilor de vase sudate. S. M- SKORODZIEVSKY: Aprecierea schimbării proprietăţiuor mecanice ale metalelor după sudură prin metoda încercării la joncţiune. V. B. SHLUMPER: Repararea spindelu-lui de sudură la strung. N. I. KAZAKOV: Echiparea secţiilor de sudură şi montaj- CRITICA ŞI BIBLIOGRAFIE V. A. NEVVSKY: Adnotări referitoare .la literatura sovietică în domeniul sudurii- CRONICA Despre activitatea Asociaţiei Ştiinţifice Panunionale de Ingineri şi Techni- cieni Sudori în anul 1947. ★ „PREDAREA ISTORIEI IN ŞCOLI” „PREPODAVANIE ISTORII V SCOLE“ Nr. 4/1948. s POPULARIZAREA ŞTIINŢELOR STEPANIAN T. A.: Despre contrastul radical dintre concepţia proletară şi cea burgheză. BIBLIOGRAFII 239 B. D- GRECOV: Formarea statului Rus. A. M- DUBINSKI: Din istoria raporturilor internaţionale ale URSS şi a ' p'liticii sale interne în Ex. Orient (1937—1939). METODICA V. G. CARŢOV: Pregătirea elevilor în orele de istorie pentru înţelegerea actualităţii. M. I- CRUGLEAC: Problema actualităţii şi a comparaţiilor în orele de istorie. S- N. LAVROV: Legătura cu actualitatea a unui curs de istorie pt, şcoli. CONSULTAŢII N L. CAPITONOV: Patriotismul Sovietic şi Partcularităţile lui- M. I. CANTOR: Cele 60 de famill BIBLIOGRAFIE KAŢNELSON 1- S.: „Vasul Finician". STRAJEV A. I.: Un nou manual metodic- Cărţi de istorie a URSS şi de istorie universală, apărute în semestrul al doilea în 1947 (urmare). CRONICĂ . + REVISTA DE FIZICĂ TECHNICĂ JURNAL TECHNiCISKOI FIZIKI Voi. XVIII No- 8/1948 Cuprinsul G. V. K.URDIUMOV : Transformările fără difuziune (Martens) în aliaje. B. N. FINCHELSTEIN : Condiţiile apariţiei deformării plastice la corpuri cu formă geometrică simplă supuse la temperaturi joase în mod superficial. A. S- SINGERMANN : Metoda, statistică de deternrnare a tensiunii de străpungere a unui dieleetric. V. S. PUSHKIN : Despre conductibili-tatea termică în corpurile sol'de III. R. N. MULLOKANDOV: Rezistenţa hidraulică a unui strat de particule sferice la un curent de aer, izoterm şi neizotermI. A. MAKISHEV: Despre teoria generatorilor de înaltă frecvenţă ce folo-ratorilor de înaltă frecvenţă ce folosesc radiaţia electronilor. A. E. STANDEL: Despre legea de în- negrire a plăcilor fotografice la luminare intermitentă- S. G. JUROV: Două metode de determinare a intensităţii luminoase provenita dela suprafeţe mari. Bibliografie ★ MICROBIOLOGIE voi. 4, lulie-August 1948 Tabla de Materii: B. I. KLEIN şi V. N. ŞUR-ŞOULZ : Influenţa bacteriofagului asupra sistemului fermentativ al celulei bacteriA- E.’ KRISS, S. I. GHIDENCO ş E. A. STRELŢOVA : Despre natura bacteriofagului. IV. activitatea litica a bacteriofagului ca index al stării cor-puscului bacteriofagian. S. V. GORIUNOVA: Obţinerea culturilor bacteriologice pure ale algelor cu ajutorul mediilor combinate. M- V. KRUPIN : Influenţa gramicidinei C asupra morfologiei şi a fiziologiei m'crobilor, II. Influenţa gramicidinei C asupra formării de pigment la sta filococi. Z. A. KANUNICOVA: Schimbări în activitatea fiziologică a Bact. Delbru-ckii. T. B- HALABUDA : Rezultatele cercetărilor de rmcoflora solului. 0. K. PALADINA, T. A. KROTOVA, V. A- MAZIUKEVICI şi A. A. ANOŞ-KINA : Flora normală acidofila a intestinului, care acţionează asupra amidonului. M. P. GHIMPŞMAN: Variaţiuni la streptococi acidolactici I. Disociaţia streptococilor heterofermentativi. M. I. GOLDIN, S- L. SOBOLI: Martyn Terehovski (1740 — 1796) şi disertaţia lui. S. I. KUZNEŢOV: Problema autotrofiei la microorgarrsm. Referate Cronica ★ SANITARUL ŞI MOAŞA Rev. Nr- 8, Aug. 1948 Tabla de Materii: 1. S. SOKOLOV : învăţământul de 4 ani în şcolile de sanitar-moaşe. 240 STUDII Medicina clinică M. I. SOKOLOV: Antibioticele şi întrebuinţarea lor. V- J. ŞLAPOBERSCHI : Intrebuinţaxea pen'cill'nei în practica chirurgicală. M. I. WEXLER : Cancer al esofagului. S. N. ANFILOGOV: Cancer al pieptului. D- J. KUPERMAN : Metodele contemporane ale tratamentului de cancer. I. F. LORIE: Dietoterapia a îmbolnăvirilor cronice intestinale. Medicina teoretică N. Ş. MELIKPAŞAIEV: Problema bătrâneţii şi a longivităţii . Organizarea sănătăţii publice J- G. DUBROV : Cum să organizăm ajutorul traumotoiogic în muncile subterane. S. M. SPERANSKAIA: Activ'tatea organizaţiilor Crucii Roşii şi Semiluna Roşie URSS, în perioada muncilor agricole intense. Istoria medcinei G. D. NOVINSCHI: Maria Solodovscaia — Chrie. Paginile revistelor medicale A- E SEGAL : Revista articolelor privitoare la, etiologia tumorilor maligne. Higiena şl sănătatea publică \ O. N. BORODINA: Ciuperc'le toxice. Educaţia sanitară M. MARGOLINA: Metoda pregătirii şcolarilor după lozinca „Fii gata la apărarea santară” Technica medicală A. E. SEGAL : Cum se face spălătura stomacală. ___ Sfaturi practice I. P. JENDRINSKI şi V. E. KOJUHO-VA : Despre întrebuinţarea intramu-scuiară a soluţiei apoase de ihtioi 5 la sută. Consultările medicale E. U. ŞASS: S’nestrol. E. U. ŞASS: Prescripţia mixturel Iul Behterev- E. M. KOROLEVIC1: Injecţia infrader-mică după metoda prof. Astvaţatu-rova. V. V. 1SAIEV: Trmboflebita. Consultaţiuni juridice Muncitorii emeriţi. Sanitarul oficiant Nuriţin şl moaşa , Kaiaseva. Recenzii Vocabularul termenilor medicali ★ ARHIVA DE PATOLOGIE voi. 4, Iulie-August 1948 MOSCOVA Tabla de materii: J. M- Britvan şi L. L. Driz: Despre pa-togeneza turburărilor respiratorii şl circulatorii în şocurile datorite transfuziei de sânge. J. J. SOKOLOVSKAIA : Morfologia, dinamică şi geneza structurilor degenerative ale eritrocitelor în anemiile datorite intoxicaţiei cu fenihidrasinaş K. I. POLKOVNIKOVA: Observaţiunl de rezistenţa osmotică a formelor re-generative şi degenerative ale eritrocitelor. O. B. MACAREVICI: Căile de circulaţie ale substanţelor hemopostice şl eliminafea, lor în urină. V. M- KOROPOV: Materiale de studii asupra rolului sistemului nervos în patogeneza inflamaţiei, comunicarea 11-a. N. V. KONOVALOV: Despre schimbă- BIBLIOGRAFII rile sui-generis în nuclee celulare în caz de degeneraţia hepatolenticulară şi în bo.ile de ixat. A. A- VALDMAN : Despre patologia comparativă a infecţiei paratifoide. N. I. ERMACOVA: Histopatologia sistemului nervos periferc în lepiă. V. N- KARTAŞEVA: Despre anatomia patologică a îmbolnăvirilor la cobai datorită infecţiei experimentale cu Oxfords voie străm (OBC). B. T. UGRIUMOV : Morfolog.a proceselor perilocale în tuberculoza pulmonară. V. S- DMITRIEVA: Schimbările miocardului în tuberculoza pulmonară. I. A. K.USEVIŢCK.I: Raportur.le reciproce între tuberculoza pulmonară şi tuberculoza osoasă. A. P- GHINDIN: Problema localizării intracelulare a amiloidului. R. P. KOGAN : Un caz de nefroză li-poidică în legătură cu necroze întinse a pancreasului. A. V- SMOLEAN1CO: O nouă modificare a turnării rapide în celoidin şi întrebuinţarea ei în biopsii. S. M. PAVLENCO: Un savant şi pedagog emerit. Recenzii ★ VETERINARIA Rev- Nr. 8, Aug. 1948. Moscova TABLA DE MATERII: V- M. KOROPOV: 140 ani de şcoală veterinară superioară. MALADII INFECŢIOASE ŞI DE INVAZIUNE A. A. MARKOV: Mortalitatea animalelor domestice în îmbolnăviri proto-zoice. V. I. MUTOVIN: Profilax'a encefalomie-litei la cai în regiuni endemice. V. S. ERŞOV, N. V- DENIDOV. D. I. PANASIUC: întrebuinţarea a tetra-lorcarbunelui la cai în caz de para-scaridoză şi strong'lidoză. P. S. SOLONKIN: Boala lui Aueski la vite cornule mari. A. P- RAJOV şi L. MAIOROVA: Tratamentul cu penicilină al endometri-tei la pisici- CLINICA N. V. KRESNICOV: Construirea Instituţiilor medico-veterinare. *4i G. S. KUJNEŢOV: Topografia vaselor pielii degetului de cal- V- A. NIKANOROV: Etiologa osificărli cartilagiului d-ela copită- P. G. PESCOV: Instalaţia universală. ÎNGRIJIREA SANITARA ŞI ZOOHIGIENA A. G. ZAIŢEVA: Intoxicaţiuni ale animalelor domestice cu insectofungiside şi protilaxa lor. V. I- NANOBAŞVILI: Influenţa extractului rădăcinei de asupra calităţii lâ nei de oi- P. I. MARIKOVSKI: Importanţa păianjenului tox'c L. tredecimguttatus în medicina veterinară. M. I. GORBAN: Metoda nouă a dia trugerii cadavrelor după antrax. INFORMAŢIUNI ŞI CRONICA CRITICA ŞI B1BILOGRAFIA * REVISTA DE ISTORIE ANTICA (VESTNIC DREVNEI ISTORII) Nr. 2/1948- CUPRINSUL Problemele dt f'losofie antică în ştiinţa sovietică. Acad. V. V .STRUVE: Munca salariată şi comunitatea rurală în Mesopotamia de Sud la sfârşitul celui de al treilea mileniu înainte de era noastră- Acad. A. I- TIUMENEV: A avut oare termenul „Guruş“ (,,cali“) o semnificaţie specială? G. A. MEL1KIŞV1LI: Musasir şl problema celor mai vechi locuri în car* au trăit triburile Urartu. G. V. TERETELI: Descoperirile epigra-fice în Mţheta, vechea capitală a Georgiei. Acad- R. I. VIPPER: Filozofia etică a lui Aulus Helius. S. M. STAERMAN: Răscoalele din Africa în sec. III-lea. CRITICA ŞI BIBLIOGRAFIE Acad- V. V. STRUVE: B- A. Turaev cel mai mare istoric al Orientului Ant'c O. V. CUDRIAŢEV: Politica orientală a Imperiu'ui Roman sub Nero. L. A- ELNIŢKI: Câteva probleme în legătură cu istoria culturii Scite. N. N- PICUS: S. A. Başkirov: Antisemitismul arhitecturii antice. N. P- SOROKINA: A. I. Voşcilina, Stu- Studii 18 STUDII 24* diul de istorie a artei Romane în antichitate. T. B-: Revistă de istorie din Sofia. A. I. ABRAMOViCI: V. Ian şi „Corabia Fe niciană"- B. I. NADEL: O nouă lucrare asupra dreptului Eien. D- T. GQR'IANOV: P. Waltz, La ques-tion d’Oricit dans l’antiquite. I-S. CATZNELSON: FI. von Zeissel, Ae-thiopen und Assyrcr in Aegypten. Prof. S. E- MALOV: H. N. Orcun, Esch' turk yazetlari. _ _ LLta articolelor despre istoria antică apărute în publicaţiile Academiei de Ştiinţe al URSS. ' Teze despre istoria lumii antice prezentate între anii 1940—1947- CRONICA L. P. HARCO: A existat oare ţarul Ahes. D- G. REDER: Din istoria unui oraş egiptean din antichitate. A. MONGAIT: Cronica cercetărilor arheologice ale Institutului de Istorie a Culturii Mater'ale în anul 19470. N. IULKINA: Sesiunea jubiliară a A-demiei de Ştiinţe a URSS. CRONICA VIEŢII ŞTIINŢIFICE. RAPOARTE ŞI COMUNICĂRI I. S. CATZNELSOHN: Problemele des-voltării istorice a vechii Nubii. N. V- PIATTAŞEVA: Despre cuitul Iui Hercules în Cherson. S. I- SOBOLEVSCHI: Transcripţia denumirii „Diogenes Laertius“. T. A. CRASOTKINA: Rădăcinile folclorice ale întrecerii bucolice. ANEXA V- V. LATAŞEV: Datele scritiorilor antici despre Sciţia şi Caucaz. ★ STATUL ŞI DREPTUL SOVIETIC No. 6/1948- Studii A. I. VAŞINSKI: Despre unele chestiuni în legătură cu teoria Statului şi a dreptului. D. B. LEV1N: NilTlismul juridic internaţional contemporan- V. I- CAULIUSCAIA: Rolul Curţii Supreme URSS în evoluţia dreptului socialist sovietic. Note şi Referate A. S. CRASNOPOLSCHI: Contractul de muncă ca, formă de a atrage forţa muncitoare şi economia naţională. N. A- RAIGORODSKI: Apărarea intereselor statului în domeniul invenţiilor şi descoperirilor- I. D. LEVIN: Despre constituţia Republicii Populare Române. A. GALINA: Limitarea drepturilor la femei în U.S.A- Discuţia noastră U. S- TADEVOSEAN": La problema stabilirii adevărului material în procesul sovietic. S. I. BONDEV: Despre cartea, prof. Steo-govei „Procesul Penal". N. N. POLEANSKI: Critica tenden- ţioasă. Documentar CONSTITUŢIA Republicii Populare Române. Cronica Vieţii Ştiinţifice LA INSTITUTUL de Drept al Academiei de Ştiinţe al URSS. Critică şi Bibliografie (recenzii) E. A- FLEŞIŢ: L. A. Lunţ — Obligaţiunea pecuniară în dreptul civil şi de colozuire al Statelor capitaliste. Bibliografie LITERATURA cu privire la problemele statelor şi dreptului. (Martie-Aprilie 1948)- EDUCAŢIA PREŞCOLARA (DOSCOLNOIE VOSPITANIE) No. 8, 1948 Cuprinsul Să acordăm mai multă atenţie pregătirii pentru noul an şcolar. — pag. 1 E- I. VOLCOVA : Educatorii preşcolari în R- S. F. S. R. D. V. MENDJERIŢCAIA: Influenţa bibliografii 243 educatorului asupra conţinutului jocu ri’.or de copii. 9. I. LOCŢIUŞEVA şi A. S. LASLOVA: Constructorul Policarpova în grupul mediu. T- CILCORESCAIA: Sarcimle educaţiei muz'ca'.e în grădiniţele de copii. VL. BULGACOV: Trandafiri în Cercu' Polar. Viaţă Pedagogică V. M. MIHAILOV : Despre prima conferinţă a părinţilor, din regiunea Leningrad. Pag:na naturalistului M- N. PLAVILŞCICOV: Paianjinul de apă- Critică şi bibliografie N. S. CARPINSCAIA : „Cartea colorată". RAISA CHINSBURG': Ciupercile. Cântece pentru copii ★ INVAŢAMANTUL POPORULUI (NARODNOE OBRAZOVANIE) No. 8, 1948 Cuprinsul EDITORIAL: Să complectăm experienţa conducătorilor cu experienţa masselor. Organizarea învăţământului popular I. NOVICOV : Diiectorul, organizatorul şi conducătorul vieţii şcolare-N- VINOGRADOV: Două st'luri. V. ALENOV: Despre consiliul pedagogic. A. PESTOV : Inspectorul în aparatul secţiunii învăţământului popular. Ina.nte de a pleca în ispecţie (trecerea în revistă a părerilor inspectorilor). ’ S. LITVINŢEV : Munca organizatorică şi controlul executări- O. CHIRILINA: Adunările de plasă a elevilor- Teme curente Revizorul caselor de copii. Consiliul pentru învăţământul popular. Din scrisorile cititor'lor ' In loc de ajutor si de sprijin. Inspectorul şi învăţătorul. Şcoala pc te hotare M. NECI.lCl : Cum s> ,,den.o<_ra‘' ea<.a' şcoala engleză. ★ LIMBA RUSA IN SCOAIA (RUSSK1 IAZAC V SCOLE) No- 4/1948 Cuprinsul Gramatică şi Lex'c Prof. R- I. AVANESOV : Despre a centul în limba Rusa. A. M. FINCHEL: Subordonare au co ordonare. / Metodica M. V- UŞACOV: Repetarea m orfolo giei şi a ort grafiei în legătură cu studiul sintaxei. Despre manualul şcob r de limba rusă. V. V. DOBROMASLOV: D pr mate-ralul teoret'c din manua.ul de limba rusă pentru clasele V — VII. V. A. DOBROMASLOV: De pre n nte rialul teoretic din manualul de limba rusă pentru c'a^ele V — VII. Prof- F. F. SOVETKI N.: D spre manualul de l'mba ru a pentru şcoa ele neruseşti. I. M. PULKINA : Despre alcătuirea manualelor de limba ru a p ntru şcoa lele neruseşti. Limba rusă în şcoala nerusă A. M. BOGOLIUBOV : Studiul cazurilor ruseşti în şcoala neru ă. Din practica şcolară Z. N. MARCOV : Munca cu şcolarii ră-maş iîn urmă în cadrul lecţiei. M. I. SALNICOVA : Mcto la indiv'duală de lucru cu elevii rămaşi în urmă. Critică şi bibliografie P. I. COLOSOV şi F. F. CUZMIN : Culegerea de art co'e pentru compoziţii. N S- RODJESTVENSCHI şi M. V. CIJ 244 a t u D 11 ŞACOV : Metodica ortografiei- Manual pentru profesorii d:n şcoalele medi’. S. E. CRIUCICOV şi N. N. PROCOPO-VICI : Metodica de studiu al gramaticei şi lexicului în clasa V-a. V. A- NEVSCHI: Literatura nouă pentru profesorii de l'mba rusa- Cronica Despre predarea limbii ruse în R. S. S. Armeană. Despre programele de limba rusă pentru clasele V — VII. Consultări Critică şi bibliografie E. EMELIANOV: O culegere de meto-doiog'e, cu greşeli grave-Cărţi noui. Cronica Dela Ministerul Instrucţiunii al R-S. F. S. R. Sesiunea Sovietului de Deputaţi, din regiunea Novosibirsc. ★ STATUL ŞI DREPTUL SOVIETIC Nr. 5/1948 SUMARUL STUDII S A. N. TRIANIN : Lupta cu genocidul ca Infracfune internaţională-POCROVSCHII S. A.: Concepţia lui N. G. Cemâşevschi asupra statuiui şi dreptului- A. F. CLEINMAN: Principiile democrate t'ca reacţionară. A. F. CLEINMAN: Principi!cl democrate ale procedurii civile soveitice. CRITICA ŞI BIBLIOGRAFIE RECENZII S. I- ASCNAZII S. I. AratHs: Persoanele jur'd:ce şl Dreptul Civil Sovietic. O. ARTUROV: Milo R- Meredith, Practicai Polities and Democracy. ADNOTĂRI M. A. LOICO: Adnotarea literaturii străine. BIBLIOGRAFIE K- I- DRAJOM1REŢCAIA, V. E. CU-TEZEATINA şi E. M- L1BOVA: L’te-ratura cu privire la problemele Sia-tului şi dreptului. (Februarle-Martig 1948). PERSONALIA N. N. POLEANSCHII ca sa.vant criminalist. * REVISTA DE FIZICA TECHNICA (JURNAL TEHNIEISKOI FIZIKI) Voi. XVIII. Nr. 7/1948 CUPRINSUL A. F- CIUDOVSCHI: Cercetarea Fizică a regimului caloric al solurilor. LUCRĂRI ORIGINALE E- V. KUVSHINSKY: Dependenţele empirice între coeficienţii de difuziune a aburilor în diferetele gaze. F. P. RIBALKO şi M. V- YACUTOVICI: Deformarea cristalelor plane de Alu* miniu. D. I. SUIAROV: Despre influenţa vitezei asupra rezistenţei la deforma- n rPa nlacfipa. A. M- SHKLOVER: Rezolvarea problemelor legate de propagarea undelor termice plane, cu ajutorul graficelor. A. A. ZAIŢEV: Caracteristica coloanei pozitive în amestecurile de baze. B. A. MAMIRIN ş' L- N- SOSNOVKIN: Influenţa pierderilor paralele asupra parametrilor echivalenţi al quartzulul. A. A. SAMARSKY şi A. N. TIHONOV: Despre reprezentarea ondulatorie a câmpului sub forma sumei câmpurlor TE şi TM- A- A. SAMARSKY şi A. N. TIHANOV: Despre excitare. SCRISOARE CĂTRE REDACŢIE N. F. LASHKO: Despre unele stări U-irntă ale metalului. BIBLIOGRAFII 245 ARHITECTURA ŞI CONSTRUCŢIILE (ARHITECTURA I STROITELSTVO) No. 7/1948. Cuprinsul Arhitectura şi planificarea satului colhoznic G. OŞEEPCOVA: Câteva probleme de reconstrucţie a Moscovei. A- LIUBOŞ: Industrializarea construcţiei de locuinţe cu multe etaje în Le-n'ngrad. V. GRIGORIEV: Proecte tip, de spitale. B- PLESEIN: Noui secţiuni pentru con-strucţi:le locuinţelor cu multe etaje. G. USTIMOV: „Geografia construcţilor" şi proectarea locuinţelor. M. VOROBIEV: Pereţi din cărămizi refractare pentru construcţiile de locuinţe cu puţine etaje. L. BRETANIŢKI : Arhitectura Azerbaidjanului d'n epoca Nizami. Prin Uniunea Sovietică. I- S.: Utilarea grădinilor şi a parcurilor. A. IUZEPCIUC : O important a'n'ţiativă. H- TOPICOV: Un manual folositor. G. CALMANOC: Despre unele neajunsuri ale unei cărţi necesare. B. VOSCOBOINIC: Albume de finisaj nereuşite. A- MLODIC: Conferinţa arhitecţilor din Leningrad. In amint'rea lui T. N. Varenţov. întoarcerea delegaţiei arhitecţilor sovietici din Elveţia. TIPOGRAFIA ..UNIVERSUL." OOÎ 131 /