revistă de stiintă filosofie-arte IULIE —SEPTEMBRIE 1948 COMITETUL DE PATRONAJ RADU CERNATESCU / I. CHIŞINEVSCHI / MIRON CONSTANTINESCU P. CONSTA NTINESCU-fAŞI / AL. GRAUR / IORGU IORDAN / M. KER'NBACH BARBU LAZ AREANU / V, D. MARZA / GR. MOISIL / GH. NICOLAU / STE-PAN NICOLAU / C. I. PARHON / EMIL PETROVICI / NICOLAE PROFIRI | EMIL RACOVIŢA 1 / ALEX. ROSETTI / L. RAUTU / M. SADOVEANU / TR. SAVULESCU I S. STOILOV / EM TEODORESCU / A. TOMA / GH, VASILICHI • COLABORATORI GL Agavrlloalel M. Andrlcu Pavel Apostol Iile Ardeteanu Ana Aslan’ Gh. Atanaslu Ion Atanaslu Agnes Auslănder Eugen Bădărău N. Bădescu C. Balmuş L Barbălat D. Barblllan Zevedei Barbu N. Bărbulescu Al. Bârlădeanu M. Benluc Ion Berea M. Bercovlcl {. Berraan Damian Bogdan I. Bogdan H. Brauner R. Brauner Tr. Broşteanu Al. Bulcan G. M. Cantacuzlno E. Carafoll V. Cheresteşlu Mlhall Clobanu Alex. Clplea Emil Condurachl Iile Constantlnescu N. Corclnskl Tltus Crlşan L. Cs6g6r Const. Dalcovlclu Ştefan Dan D. Danlelopol C. Dlncuiescu Gh. Dlncuiescu C. Drăgulescu Ovldiu Drlmba A. Duma I. Focşăneanu Gabor Gaal Const. Georgescu Gh. Georgescu Tr. Gheorghtu A. Golopenţla A. Ghlca J. Ghyca»Budeştl A. Halmovlcl L. Hamburger S. Iagnov Tralan Ionaşcu C. N. Ionescu C. Ionescu*Gullan N. Ionescu Slseştl Tlberlu Ionescu S. Isac Atanase Joja A. Krelndler Laetitla Lăzărescu Gh. Lupaşcu Nlcolae GL Lupu V. Maclu Gheorghe Macovel P. Macovel D. Macrea Dulllu Marcu Gavrll Marcuson Gh. Matei M. H. Mary C. Medrea Florlca Mezlncescu C. Mihul St. Mllcu Gr. Mladenatz N. Muller L Murgulescu Al. Myller Eugen Neculce C. Nlcuţă M. Onescu GL Oprescu A. Oţetea C. C. L Parhon St. Paşca I. Pavelescu Dum. Pompelu Tudor Popescu I. Pragolu D. Prodan M. Ralea Gogu Rădulescu Camll Ressu Raluca Rlpan E. Rodau Alex. Roşea Mlhal Roşlanu Al. Russescu Alex. Sanlelevlcl Slmlon Sanlelevlcl E. Seldel A. Seleşanu Matei Socor Gh. Spacu Zaharla Stancu Iorgu Stolan Stanclu Stolan Lazăr Stolcescu Alf. Teitel N. Teodorescu D. Tudor D. Tudoran Ellza Văscăuţeanu GL Vlădescu-Răcoasa I. Vltner D. Volnov E. Weigl B. Zaharescu Gh. Zapan etc. STU DII" REVISTĂ DE ŞTIINŢĂ, FILOSOFI E, ARTE APARE ODATĂ LA TREI LUNI / ABONAMENTUL 600 LE> ANUAL Redactor responsabil. : MIHAIL ROLLER SECRETATIATUL DE REDACŢIE i DR. V. NOVACU, ARH. M. ARONOVICI. DR. A. POPOVICI B OUL DACIA 29 - TEL. 2.99.09 ““ INPORMA^IUNI IN FIECARE MARŢI ORA 10~12 STUDII revistă de ştiinjâ-filosofie-arte m IULIE-SEPTEMBRIE 1948 CUPRINSUL Pag. Din Rezoluţia Plenarei a Il-a a C. C. al Partidului Muncitoresc Român, cu privire la actul revoluţionar dela 11 Iunie lb48..........5 QH. GHEORGHIU-DEJ: Semnificaţia naţionalizărilor.......................... 7 * * * Ştllnta tării socialismului. 9 I. V. STALIN: Despre naţionalism . .......................................12 I. V. STALIN: Despre patriotismul sovietic ...... 13 • * Dr. N. MACAROVICI: Asupra hydrogeologlel împrejurimilor oraşului Iaşi................................................................14 * M- PRENANT: Câteva conslderatlunl asupra materiei vil ........ 21 Pro!. Dr. VINTILESCU, Dr. A. OPĂRI, Dr. E. SAVOPOL: Determinarea loddlui în principalele alimente din România..................41 ★ Prol. TR. SĂVULESCU : Rolul Academiei în Republica Populară Română . 51 Prof. AL. GRAUR: De ce şl cum se schimbă limba .................... . 57 ¥ B. M. KEDROV: Importanta criticii şl autocriticii în desvoltarea ştllntel . 69 ION BANU: Despre materialismul dialectic şl cercetarea ştiinţifică . . . 107 I. F. SVADCQVSCHI: Marea Revoluţie socialistă din Octombrie şl pedagogia 126 I. RACHMUTH: „Fetişismul* în economia producătoare, de mărfuri. ... 141 * Prof. P. CONSTANTINESCU-IAŞI: Trei pictori români în Revoluţia dela 1843 152 * DOCUMENTE.............................................. 206 N. BĂLCESCU: Scrisori. NOTE SI RECENZII........................................217 Prof. Tatiscev şl Ing. Şeballn: „Cazane pentru autovehicule uşoare de transport, actjonate cu aburi*. — Agnes Humbert: „Louis Davld“ — Etudes slaves et roumalnes, publl^es par l’Institut de phllologie slave et l’Instltut des iangues romanes â l'L’nlversltd de Budapest — Un muzeu de tip nou — O carte în limba cehă despre relaţiile slavo-române : „Coloranţi organici* — hevlstele tehnice A. G. I. k. — Pe marginea „activităţii ştiinţifice* din Apus. — „Justiţia nouă*, — „Pandectele române* — „La Pens6e*. BIBLIOGRAFIE. ....................................,....................240 Din Rezoluţia Plenarei a IT-a a C, C. al Partidului Muncitoresc Român cu privire Ia actul revoluţionar dela 11 Iunie 1948 III Plenara aprobă lucrările de pregătire a naţionalizării întreprinderilor industriale, miniere, de transport, bancare şi de asigurări, făcute potrivit liniei Congresului P. M. R. şi prevederilor Constituţiei şl-şi însuşeşte proectul prezentat în acest sens de Biroul Politic al C. C. al P. M. R. . Lenin şi Stalin au arătat că vechile clase dominante alungate dela putere folosesc întotdeauna poziţiile economice pe care le mai posedă pentru a încerca să restaureze stările vechi de lucruri şi să revină la cârma statului. . Variatele metode de sabotaj, folosite de capitalişti, refuzul de a face investiţii, degradarea instalaţiilor industriale, deturnarea creditelor acordate de stat, scăderea sau oprirea producţiei sub diferite pretexte, sustragerea şi camuflarea de materii prime, evaziunea unor capitaluri uriaşe în străinătate, toate acestea sunt în realitate forme ale luptei de clasă, dusă de capitalişti, pentru a lovi în regimul popular. Trecerea principalelor mijloace de producţie în mâinile statului popular şi transformarea lor, în felul acesta, în bunul comun al întregului popor muncitor, lichidează grava nepotrivire în situaţia internă a ţării noastre, nepotrivire care decurgea din faptul că în timp ce puterea politică se afla în mâinile celor ce muncesc în frunte cu proletariatul, poziţiile economice dominante mai erau deţinute de clasele exploatatoare. Naţionalizarea consolidează temeliile regimului de democraţie populară şi dă o puternică lovitură clasei capitaliste, duşmana cea mai înverşunată a regimului popular. - Acest act revoluţionar înfăptuit de clasa muncitoare, susţinută de aliaţii ei, măreţ rezultat al luptei dusă de zeci de ani de muncitorimea din România în frunte cu avantgarda sa, creiază importante -poziţii socialiste în economia noastră -naţională, constituind un pas însemnat pe drumul construirii orânduirii socialiste în ţara noastră. Naţionalizarea principalelor întreprinderi consolidează independenţa noastră economică şi politică, ea ne întăreşte forţele în lupta împotriva încercărilor de amestec în treburile noastre interne şl de răpire a independenţei noastre din partea imperialiştilor anglo-americani. Ea consolidează rolul nostru de factor activ al frontului democratic şi anti-imperlalist. înfăptuirea naţionalizării înlătură principala piedică ce stă în faţa operei de reconstrucţie economică, de lichidare a înapoierii economice a ţării noastre şi de planificare economică. Ea va stimula energiile creatoare ale poporului, asigurând un ritm încă necunoscut în desvol-tarea socială, economică şi culturală a poporului nostru. Punând capăt Însuşirii de către capitalişti a produsului muneii 6 STUDII neplătite a muncitorului sub forma de plusvaloare, naţionalizarea creîază mari resurse pentru desvoltarea industriei, construirea de noui întreprinderi, de instituţii de cultură şi sănătate pentru cei ce muncesc şi pentru ridicarea generală a nivelului lor de trai. Existenţa unei industrii, proprietatea obştească a poporului muncitor, consolidează şi mai mult alianţa între muncitorime'şi ţărănime, stimulând prin sporirea volumului de mărfuri industriale şi scăderea preţului lor, schimbul între oraş şi stat, şi, îndeosebi, făcând1 posibilă ridicarea nivelului tehnic al agriculturii noastre, mărirea producţiei agricole şi ieftenirea traiului. Deasemenea meseriaşii şi micii întreprinzători, scăpaţi de jaful marelui capital, vor putea participa prin munca lor constructivă,, la opera de desvoltare a economiei. . , Organizaţiile de Partid .vor trebui să desfăşoare o vasta acţiune de lămurire â clasei muncitoare şi a tuturor celor ce muncesc, asupra nouii victorii istorice, dobândite prin lupta poporului muncitor, în frunte cu P. M. R. — trecerea principalelor mijloace de producţie în mâinile statului popular şi transformarea lor în bun comun al poporului muncitor. Organizaţiile de partid trebuie să asigure cât mai buna mobilizare a clasei muncitoare pentru îndeplinirea noilor sarcini mari ce stau în faţa ei în domeniul ridicării economiei naţionale. Organizaţiile de Partid, antrenând cu ajutoruţ/sindicatelor massa mare a muncitorimii, au de muncit pentru ridicarea nivelului conştiinţei de clasă şi al vigilenţei de clasă . a muncitorilor, de cultivat şi adâncit noua atitudine faţă de muncă şi faţă de avutul obştesc, de dat un avânt şi mai mare întrecerii în producţie, care capătă deacum înainte caracterul de întrecere socialistă, de luptat pentru ridicarea continuă a productivităţii muncii. Ele au a se preocupa de nevoile masselor de muncitori şi funcţionari, a munci şi a lupta pentru ridicarea spiritului de organizare, disciplină şi solidaritate a celor ce muncesc. Deasemenea ele trebue să se preocupe de pregătirea de cadre pentru posturi de comandă economice, de sprijinirea noilor directori în munca de reorganizare a întreprinderilor naţionalizate, de antrenarea tehnicienilor alături de muncitori în efortul de ridicare a industriei. . . Plenara atrage atenţie organizaţiilor de partid asupra necesităţii de a zădărnici cu energie orice fel de manifestări duşmănoase din partea capitaliştilor şi a cozilor lor de topăr. Ea atrage din nou atenţia membrilor. de partid asupra primejdiei pe care o reprezintă^rice autoliniş-tire şi culcare pe laurii victoriei, orice uitare a faptului că înfrângerile suferite de duşmanul de clasă duc la forme variate şi tot mai ascuţite a rezistentei opuse de duşman. . . Strâns unită în jurul Partidului ei, clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare, trebue să muncească pentru consolidarea măre: ţului aet al naţionalizării prin care o mare parte a economiei noastre se organizează pe baze noui, corespunzătoare cu interesele vitale ale celor ce muncesc, cu năzuinţele de totdeauna ale clasei muncitoare, cu necesităţile desvoltării democraţiei noastre populare spre socialism. SEMNIFICAŢIA NAŢIONALIZĂRILOR J de GH. CHEORCHIU'DEJ Secretar genera! al Partidului Muncitoresc Român Prim vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri ' (Din expunerea de motive iăcută în Marea Adunare Naţională) începând cu victoria dela 6 Martie 1945, democraţia a înregistrat în ţara noastră o serie de succese dintre cele mai importante’pe tărâm economic, dar mai ales pe tărâm politic. După reforma agrară, măsurile de refacere economică au fost urmate de reforma monetară din 15 August 1947, reformă cărei a pus capăt haosului provocat de inflaţie şi a dus la stabilizarea şi consolidarea situaţiei noastre economice. Succesele obţinute însă pe tărâmul politic, cum au fost: eliminarea reprezentanţilor burgheziei din guvern, trecând răspunderea guvernării în mâinile clasei muncitoare, precum şi. îndepărtarea monarhiei odată cu proclamarea Republicii Populare Române, au deschis posibilităţi largi pentru putea face noui paşi importanţi pe tărâmul consolidării poziţiilor cucerite, precum şi a ci^ ceririi de poziţii, noui. Situaţia creiată în urma transformărilor petrecute impune o schimbare structurală în domeniul economiei naţionale, pentru a putea pune toate forţele productive ale ţării în slujba ridicării nivelului politic, economic şi cultural al poporului nostru. . Această schimbare structurală este trecerea în mâinile Statului, ca bun comun al poporului a celei mai importante părţi din mijloacele de producţie. (Aplauze prelungite). încă dela 23 August 1944 reprezentanţii burgheziei au căutat atât pe teren economic, cât şi pe tererf politic, atât înlăuntrul guvernului cât şi dinafara lui, să lupte cu toate mijloacele contra întăririi regimului de democraţie şi să saboteze din toate puterile măsurile lui. In rele mai importante sectoare industriale am avut de luptat cu sabotarea producţiei, degradarea utilajului, vânzarea la negru şi sărăcirea întreprinderilor prin stoarcerea lor pentru beneficii personale care luau drumul străinătăţii. Nici unul dintre producătorii particulari nu producea cu capital propriu. Toţi se foloseau de creditele Băncii Naţionale, utilizând aceşti bani pentru a plăti consiliilor de Administraţie sume mari drept tantieme, iar alţii cumpărau, cu ei propriile lor case sau propriile lor acţiuni. . Trecerea celei mai importante părţi a mijloacelor de producţie în mâna Statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora dela care am smuls armele politice. Lăsând mai departe uneltele de producţie în aceste mâini ar însemna să permitem burgheziei înlăturarea poporului dela conducerea politică, să Continue politica ei de a dezorganiza viaţa noastră eco- S * V • l I nomică,. pentru a compromite regimul în ochii poporului; ar însemna să-i permitem să folosească mai departe aceste unelte ca mijloc de manevră în scopul de a restaura vechiul regim. Trecându-le în mâna Statului, la cârma căruia stă guvernul reprezentând interesele poporului, înseamnă a lărgi în sectorul economic al Republicii noastre Populare succesele obţinute pe teren politic. , Este evident că nici planificarea economiei naţionale nu poate fi concepută atâta timp cât cele mai importante mijloace de producţie sunt în mâna capitalului particular. Pentru a putea trece la o economie planificată pe care cea mai mare parte a poporului o aşteaptă din partea guvernului, este necesar a trece aceste mijloace în mâinile Statului. , înfăptuind acest act revoluţionar vom putea stimula toate energiile creatoare ale poporului nostru printr’o muncă conştientă şi însufleţită. Prin consolidarea 'puterii economice a Republicii Populare Române vom putea asigura un ritm încă necunoscut în desvoltarea economică, politică şi socială a Republicii noastre Populare." ştjinţa ţării socialismului Detaşamentul celor încununaţi cu premiul Stalin s’a complectat cu noui reprezentanţi ai gândirii ştiinţifice sovietice care au binemeritat această răsplată de onoare prin minunatele lor descoperiri şi lucrări ştiinţifice. . La concursul pentru premiile Stalin au fost prezentate câteva mii de lucrări. Dar demne de preţuirea superioară au fost cele mai bune dip cele mai bune. Alături de venerabilii savanţi, academicienii N. D. Zelinski, B. D. Grekov, N. S. Derjavin, a căror activitate ştiinţifică a început acum o jumătate de secol, titlul de laureat a fost acordat unor savanţi cu totul tineri, care încă nu deveniseră cunoscuţi. Este caracteristică de asemenea extraordinara multilateralitate a gândirii creatoare din U.R.S.S. care se oglindeşte în decizia guvernului, care cuprinde titlurile unor lucrări din -cele mai diverse ramuri ale teoriei. v Academicianul N. A. Voznesenskii este răsplătit cu premiul Stalin pentru eminenta sa lucrare ştiinţifică „Econonva de război a U. R. S. S. în perioada Războiului de apărare a Patriei”. Academicienii B. D. Grekov şi N. S. Derjavin — pentru o nouă contribuţie Ia ştiinţa istorică.. Academicianul N. D. Zelinskii şi colaboratorul Iui cel mai apropiat, profesorul N. I. Gavrilov — pentru o mare descoperire în structura chimică a albuminei. Cunoscuţii savanţi sovietici A. I. A-lihanov şi A. I. Alihanian capătă premiul Stalin pentru cercetări proeminente în domeniul razelor cosmice, care schimbă concepţia cu privire la structura materiei şi care deschid drumuri noi întru des-legarea secretului forţelor nucleare. Titlul de laureat a fost acordat şi unui grup de matematicieni, care au îmbogăţit ştiinţa prin noui •lucrări minunate. Decizia guvernului remarcă în mod meritat si pe savanţii care prin descoperrile lor au înarmat practica şi au înlesnit înmulţirea bogăţiilor U.R.S.S. Decernarea premiilor Stalin este o sărbătoare a culturii socialiste, este un triumf al ştiinţei sovietice care avansează vert'ginos şi care -cucereşte înălţimile cele mai noi ale gândirii omeneşti. Sub nici o organizare socială nu au existat, nici nu puteau să existe, conditiuni atât de favorabile pentru desvoîtarea în toate direcţiile a culturii, pentru creşterea intelectualităţii ştiinţifico-technice ca foi U.R.S.S. Socialismul a eliberat gândirea ştiinţifică de lanţurile buruheze. Din primele luni ale Revoluţiei din Octombrie din Rusia, stiinta a fost pusă în slujba celor ce muncesc. Pentru prima oară în istorie, a avut loc cea mai strânsă apropiere, a ştiinţei de popor de viată. Şi aceasta • deschis în faţa oamenilor gândirii creatoare, în faţa savanţilor noştri, orizonturi infinite. Apropierea dintre st-infă şi viată s’a manifestat renede în special prin a^eea că în U.R.S.S. descoperirile se fac nu numai prin eforturile savanţilor sau ale lucrătorilor institutelor IO ITVOII de cercetare. Ele se fac şi de către practicieni, ingineri şi technlcieni, constructori şi inventatori, stahanovişti ai producţiei. Pentru revoluţia victorioasă ştiinţa a devenit o condiţie inerentă a întăririi victoriei şi a desvoltării cu succes a nouii orânduiri. Trebuia ca în timpul cel tnai scurt să se dea viată noilor forţe productive şi să fie puse în serviciul poporului, multiplicând de multe ori mijloacele de producţie în cele mai diferite domenii ale economiei. Evident, această problemă n’ar fi fost rezolvită dacă ştiinţa ar fi rămas apanajul unei caste alese de oameni şi a unor oameni din popor Izolaţi, care cu preţul unor lipsuri de necrezut şi al unor lupte titanice au reuşit să ajungă pe culmile ei. In condiţiile regimului socialist şi de stat sovietic ştiinţa a devenit cu adevărat populară. Ştiinţa care nu se separă dfe popor, care nu se ţine departe de popor, care este gata să slujească poporul, gata să predea poporului toate cuceririle ştiinţei şi serveşte poporul nu cu sila, ci de bună voie şi cu plăcere, numai o astfel de ştiinţă, ne învaţă tovarăşul Stalin, poate să fie îna:ntată. Ea nu recunoaşte fetişuri, nu are teamă să ridice mâna împotriva a ceeace-i vechi şi şi-a trăit traiul, ascultă cu atenţie de vocea practicii, posedă într’un grad superior simţul noului. 'Patriotismul sovietic şi sentimentul de mare preţ a ceeace-i nou, educat îh oamenii sovietici de către partidul bolşevic, serveşte drept acea puternică forţă care inspiră pe oamenii teoriei şi practicii spre noui îndrăzneli în domeniul ştiinţei şi technicii. Cei treizeci de anj de existenţă ai statului sovietic, au arătat ce posibilităţi inepuizabile s’au deschis în fata ştiinţei mulţumită faptului că ea a încenut să servească poporul, să servească socialismul. încă dinainte de Războiul de apărare a patriei, U.R.S.S. dispunea de o armată imensă de vreo sută de mii de savanţi. Si această armată a mers în pas cu cerinţele Patriei ei, ale economiei, ale culturii socia- ‘ liste, ea a contribuit în mod activ la întărirea reg’mului social şi de sfat sovietic. Acum a devenit pentru toţi evident că una din multele so'-oteli greşite ale fascismului german a fost subaprecierea posibilităţilor stiintei şi technicei sovietice. Gândirea creatoare înaintată nu a încetat nici chiar în cele mai grele perioade ale războiului, nici chiar în Leningradul asediat. Mai mult, ştiinţa şi technîca sovietică nu numai că au satisfăcut cerinţele frontului, ale industriei, ale agrl-' culturii dar au continuat să se desvolte mai departe. Aceasta o dovedeşte în mod elocvent. în snecial numeroasele nume ale laureaţilor premiilor Stalin, pentru lucrările proeminente din Imnul războiului. Acum trei ani. dela problemele de război, tara sovietică a trecut din nou la rezolvirea problemelor de construcţie paşnică, la îndeplinirea programului grandios care a fost schitat de către I. V. Stalin. Ţara avea să întărească victoria istorică obţinută, să resfabi1ească viaţa în raioanele ruinate de către cotropitorii nemţi, să dobândească In toate ramurile economiei şi culturii astfel de succese care să permită ca’ în anii cei mai apropiaţi să se întreacă nivelul de desvoltare de până la răzbefi al U.R.S.S., să se ajurigă şl să se întreacă ©uce- ŞTIINŢA ŢARII SOCIALISMULUI ,, ririle ştiinţifico-technice ale ţărilor străine. Aceasta presupunea mobilizarea tuturor forţelor oamenilor de ştiinţă şi technică. Decizia guvernului cu privire la decernarea premiilor Stalîn pentru anul 1947 dovedeşte că, plini de recunoştinţă pentru grija avută de ei, deplin conştienţi de datoria lor patriotică şi de marea răspundere pentru viitorul Patriei socialiste, oamenii sovietici nu precupeţesc nimic azi pentru a face noui descoperiri ştiinţifice, a înmulţii bogăţiile materiale şi spirituale ale Patriei, a întări puterea militară şi autoritatea ei în ochii popoarelor din întreaga lume, îmbogăţind prin aceasta ştiinţa universală şi întărind tabăra antiirnperialistă şi democrată în fruntea căreia se găseşte puternicul bastion al păcii : U.R.S.S. I. V. STALIN DESPRE NAŢIONALISM „... In ce constă fondul deviaţiunii spre naţionalismul local? Fondul deviaţiunii spre naţionalismul local constă în ten* dinţa de a se separa şi a se închide în cadrul hotarelor nas ţionale proprii, în tendinţa de a estompa contrazicerile de clasă din interiorul naţiunii proprii, ... în tendinţa de a nu vedea ceea ce apropie şi uneşte masele muncitoare ... şi de a vedea ceea ce poate să*i îndepărteze. ... Pericolul acestei deviaţii constă în aceea că ea cultivă naţionalismul burghez, slăbeşte unitatea muncitorilor ... şi face jocul intervenţioniştilor. Acesta este fondul deviaţiunii spre naţionalismul local. Sarcina partidului constă in a duce o luptă hotărîtă împotriva acestei deviaţii şi în a asigura condiţiile necesare pentru educaţia internaţională a maselor muncitoare...** Din raportul Comitetului Central al P. C. (b) al U. S. prezentat de I. V. Stalln la congresul al XVI«lea al P. C. (b) al U. S. (27 Iunie - 2 Iulie 1930). L V. STAUN DESPRE PATRIOTISMUL SOVIETIC ...Forţa patriotismului sovietic constă în aceea că el nu are la bază prejudecăţi rasiste sau naţionaliste, ci adâncul devotament şi credinţa adâncă a poporului faţă de Patria, lui Sovietică, prietenia frăţească a oamenilor muncii din toate naţiunile ţării noastre. Patriotismul sovietic îmbină în mod armonios tradiţiile naţionale ale popoarelor şi interesele vitale comunş ale tuturor celor ce muncesc din Uniunea Sovietică. Patriotismul sovietic nu desbină ci, dimpotrivă, leagă strâns toate naţiunile şi popoarele ţării noastre intr’o familie unică, frăţească. Aici trebuesc căutate bazele prieteniei nesdrun* cinate şi tot mai puternice a popoarelor Uniunii Sovietice. Totodată popoarele U.R.S.S. respectă drepturile şi independenţa popoarelor celorlalte ţări şi au dovedit totdeauna că vor să trăiască în pace şi prietenie cu statele vecine. Aici trebue căutată Tiaza legăturilor care sporesc şi se întăresc, ale statului nostru cu popoarele iubitoare de libertate».. I. V. Stalin. Din cuvântarea ţinută la 6 Noemfcrie 1944, la a XXVII-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie* ASUPRA HYDROGEOLOGIEI ÎMPREJURIMILOR ORAŞULUI IAŞI de Dr. NICOLAE MACAROVICI Conducta care alimentează laşul cu apă potabilă dela Timişeşti şi care funcţionează dela ânul 191 lr se apropie de limita de vârstă, de asta peste un timp relativ scurt se va pune din nou chestiunea alimentărei cu apă a acestui oraş. Construirea unei conducte de 106 km., cum este cea dela Timişeşti la laşi, una' dintre cele mai lungi conducte de alimentare cu apă din Eufopa, va fi oricând o lucrare grea şi foarte costisitoare. Datorită faptului acesta se *va căuta din nou o altă soluţie. Dacă până atunci se va face legătura printr’un canal între Şiret şi Bahlui, prin regiunea Criveşti (fapt de care nu putem fi prea si-^ guri), o parte din debitul acestui canal va putea fi utilizat pentru alimentarea cu apă a laşului. In cazul când nu se va realiza canalul proectat, se vqr cerceta din nou posibilităţile locale ale acestei alimentări. In vederea acestor cercetări voiu arăta mai jos cele cunoscute până acum în direcţia aceasta şi posibilităţile care ar mai putea Ii. Pentru aceasta voiu arăta mai întăiu pe scurt geologia 'împrejurimilor laşului, sondajiile ce s’au făcut în această regiune,, pânzele de apă ce cftculă în regiunea laşului şi posibilitatea găsirei de alte pânze de cât cele cunoscute, în special în sondaje de adâncime. , I. Geologia împrejurimilor oraşului Iaşi. Pentru a se vedea geologia împrejurimilor oraşului Iaşi este deajuns să cercetăm un profil geologic dus prin dealul Repedea şi trecând peste albia Bahluiului, până în dealul dricului din vecinătatea imediată a laşului. Acest profil a fost descris pentru prima dată de către Gr. Co-bălcescu (1, 2, 6), apoi de R. Sevastos (4) şi de profesor M. David (5). Succesiunea de pături din cuprinsul acestui profil (Fig. 1) este următoarea: * CD Arşili alutriMiri din albia Bahluiuluj. ptaaLehm. sEDNiiipuri şi prvndişuri de Uraşi. ^3* Arqile interioara sarmaliene. Argile cu intercaUlionl de nl ti puri. E3i Nisipuri mi intirtl- 'lăţimi de gresii rfcxS Calcar colilie greul de Repedea (Sarmaţian). i@ Greoii in plici şi c* intercalaţiuni de nisip. Profil geologic prin dealurile Repedea şi Ciric (După Prof. M. David, R. Sevastos, si Prof. J.Afanasiu St. lungimii 1:200.000 D Kfptdfl _ Schitul Tacit* STT H9 ■ 1. La partea cea mai inferioară a profilului se găsesc marne argiloase care merg mult în adâncime, sub nivelul absolut al mării, după datele sondajului ce s’a ASUPRA HIDROLOGIEI ÎMPREJURIMILOR ORAŞULUI LAŞI *5 făcut In 1927 la Socola (9). Aceste marne argiloase se pot urmări, la suprafaţa solului, pe pârâul Vămişoaia până pe la altitudinea de 200 m. şi au fost anumite de unii autori cu numele de „argile basale“ (5). Ele ies la zi în orice săpătură de 10—15 m. adâncime şi după poziţia lor generală strategică trebuesc a fi atribuite la. Sarmaţianul mijlociu (besarabian). Dacă ne ridicăm spre Repedea găsim: 2. Intre 200 m. şi 300 m, altitudine se observă argile galbene cu intercala-ţiuni subţiri nisipoase. 3. Dela 3U0 m. până la 320 m. altitudine argilele galbene trec în nisipuri cu unele intercalaţi uni de gresii. In aceste nisipuri circulă o pânză de apă. 4. Intre 320 m. şi 360 m, apare aşa numitul „Calcar de Repedea", tot de vârsta Sarmaţianu.ui mediu şi care de fapt la bază este un oolit cu bobul mic, pe o grosime de cca. 20 m., iar mai sus trece în gresii, uneori destul de friabile şi cu intercalaţiuni nisipoase între ele. Atât în oolit cât şi în gresii şi’n interca'.aţiunile nisipoase dintre ele se găsesc cantităţi mari de valve fosile de JWactra podolica Gob. şi de Modiola margi-nata Eichw. Aceste două forme caracterizează mai ales colitul. Deasupra iui, în gresii şi nisipuri, se’ntâlnesc pe lângă acestea şi alte forme, cum sunt de pildă: Cardium fittoni d’Orb., Tapes vasluensis Sim., Cerithium disjunctum Sow., Trochus, Neritina, etc., iar foarte rar Mactra fabreana d’Orb. Peste altitudinea de 360 m. se găseşte mantaua de lehmuri care acoperă tot platoul dela Repedea. Această manta de lehmuri se coboară peste tot pe coastele pârăului Vămişoaia, până jos în albia majoră a Bahluiului. In albia Bahluiului găsim următorul profil, dat de R. Sevastos (4), după sondajele ce le-a executat, împreună cu Ing. N. Paianu, pe această albie la 1896, în regiunea abatorului Iaşi. 1. începând dela suprafaţă se întâlnesc 3—4 m. de argilă aluvionară, al-băstrue, impermiabilă. Stratul acesta de argilă separă complect pânza de apă provenită din precipitaţiunile atmosferice şi care circulă separat de apele ce se găsesc sub argilele acestea, în aluviunile propriu zise. 2. Imediat" mai jos se găsesc aluviunile formate mai întâiu din argile nisL poase, în grosimea de 1—2 m. 3) Mai jos urmează 3—5 m. de nisip aspru, alteori cu bobul fin, de culoare verde-albăstrue. 4. Urmează apoi un strat de prundişuri amestecate cu nisipuri aspre, în grosime de 1—3,50 m. In stratele 2, 3 şi 4 circulă apă cu un debit, calculat de Ing. Paianu, la cca. 5.000 mc. în 24 ore. Toată această succesiune de pături aluvionare, care au o grosime de 10—11 m.; se reazimă pe marnele albăstrui sarmaţiene, pe care le-am găsit şi în profilul din dealul Repedea. Sevastos şi Paianu au ridicat 5—6 profile deacurmezişul albiei Bahluiului, trasate între satul Dancu (la West de Hulboca) şi satul Leţcani (la West de Iaşi). Cu această ocazie s’a constatat de către Sevastos (4) că depozitele aluvionare sunt mai groase îi) aval, la Dancu, şi mai subţiri în amonte, Ia Leţcani1. Pentru a complecta profilul să trecem pe stânga Bahluiului, pe unul din dealurile din cuprinsul laşului sau din vecinătatea acestuia, cum ar fi dealurile Copoului, Şorogarilor sau dricului. In caiieiele din care se scoate nisip din dealul Şorogari, în vecinătatea barierei dela Moara de Vânt, la cota 110 m., se poate prinde următorul profil, care a fost dat şi de Sevastos (4): ’ 1. Sub pământul vegetal se găsesc câţiva metri de lehm, cu concreţiuni calcaroase la baza lui. 2. Imediat sub lehm urmează 2 m. de argile vinete, stratificate, în alternanţă cu pături subţiri nisipoase. 3. Sub aceste argile se găseşte 0,80 m. de sinip portocaliu, ruginit, cu prundiş la baza lui („prundişul şi nisipul de dric"). . întregul profil se reazimă pe marnele argiloase, albăstrui, din Sarmaţianul mijlociu. • înspre Răsărit de Şorogari, în dealul Ciricului, profilul se menţine acelaş, i6 DIL NICOLAE MACAROVICI însă cota la care se găseşte „nisipul şi prundişul de Ciric“ este mal mică. Determinarea acestei cote se poate face după linia captărilor din acest deal. Drenele acestei captări se găsesc cam la curba de 90 m. altitudine, marcând tot odată faţa superioară a argilei sarmaţiene. Aici succesiunea de pături se schimbă puţin. Peste argila sarmaţiană se găsesc tot prundişurile roşcate întâlnite şi la Şorogarl.- Deasupra lor urmează un nisip aspru ca şi la Şcrogari, peste care se găseşte un nisip fin argilos cunoscut de către locuitori sub numele de „Pufar“. Peste pufar urmează tot argila vânătă cu intercalaţiunr subţiri nisipoase, cunoscută dela Şoro-gari, apoi lehmul ca.re aici, în unele locuri, are grosimi de peste 16 in. Din prundişul dela baza acestui profil, adică din „prundişul de Ciric", Se-vastos (4) şi Cobălcescu (2) citează o serie de fosile remaniate din Sarmaţian, cum sunt: Cerithium pictum şi Tapes gregaria, apoi dintre moluştele quaternare: Uni o sp., Corbicula fluminalis MUller şi Corbicula iassyensis Cob. şi oase şi coarne de Megaceros hibbernicus Owen. Tot de aici sunt cunoscute şi măsele şi defense de mamuţi (Elephas primigenius). Cobălcescu determină din aceste „nisipuri şi prundişuri de Ciric1' diferite forme de gasteropode fosile (2), sum sunt: Vivipara romaloi Cob., Vivipara mândrescui Cob., Cyclas subnobilis Cob., Me'anopsis aci-cularia etc. După sum observă Sevastos (4) şi mai târziu profesor Ion Athanasiu (6) 'valea Bahluiului are cele două versante cu totui asimetrice. Versantul drept (sudic) ae ridică până la 390 m. altitudine (în dealul Repedea), peţ când cel stâng (nordic) ajunge deabea Ia 209 m. (în dealul Chiriţă). Această asimetrie este datorită în primul rând înclinării generale a păturilor din regiunea Iaşilor, care au o înclinare dela NW spre SE. Înclinarea aceasta este numai de 2-^3 grade. Bahluiul în timpul Pleistocenului, după cum bănueşte profesor Ion Atanasiu (6), a avut direcţia de scurgere tot dela West către Est. Probabil că atunci avea o cantitate mai mare de apă decât astăzi şi datorită acestui fapt puterea lui de eroziune a fost mai mare. In mod treptat apele Iui atacară malul drept (sudic), astfel că linia cursului său s’a deplasat spre Sud odată cu adâncirea albiei,-iar pe versantul stâng (nordic) îşi lăsa aluviunile sub formă de depozite de nisipuri şi prundişuri („nisipurile şi prundişurile de Ciric"), pe măsură ce îşi deplasa cursul către Sud. Aceste depozite de Ciric Ie găsim Ia baza Iehmului pe toate dealurile depe stânga Bahluiului din vecinătatea laşului. Aşa, aceste depozite se pot urmări atât pe versantul estic cât şi pe cel westic al dealurilor Şorogari, Aroneanu, Ciric, Şapteoameni , cum şi în lungul cornişei de alunecări depe dealul Copoului, ieşind la zi în unele locuri pe versantul estic al acestuia dintre Şcoala Normală „Vasile I.upu" şl Ţicău. Aceste nisipuri se ivesc deasemenea uneori în săpături în regiunea Palatului Administrativ, la Râpa Galbenă şi în lungul Păcurarilor. Ca vârstă, eroziunea văei Bahluiului s’ar fi început, după profesor Ion Atanasiu (6), din timpul lui Elephas antiquus (Pleistocenul mediu) şi se continuă şi astăzi. II. Sondajiile din regiunea laşului. In ultimile decenii ale secolului trecut pun.ându-se din ce în ce mai mult problema alimentării cu apă a oraşului Iaşi, s’au făcut o serie de cercetări şi sondajii pe o rază de circa 20 km. în jurul acestui oraş. Cele mai multe sondaje, circa una sută, însă de mică adâncime, s’au făcut de Inginerul N. I. Paianu, sondaje ce.au fost studiate din punct de vedere geologic de către R. Sevastos (4). Cea mai mare parte din aceste sondaje s’au executat pe albia majoră a Bahluiului (60 sondaje în lungul a 4—5 secţiuni) şi au mers numai până la argila sarmaţiană de sub aluviunile acestui râu. Tot de mică adâncime au fost şi sondajele făcute de Ing. N. Paianu pe coasta dealurilor depe' stânga Bahluiului. Sondajele acestea au mers tot numai până la argila sarmaţiană şi rezultatele lor sunt consemnate în rapoartele din dosarul cu Nr. 538/1896 (arhiva Primăriei Iaşi) dela Arhivele Statului Iaşi. Profilul acestor sondaje l’am dat mai sus, la Cap. I. Cu diferitele ocazii se pomeneşte şi de un sondaj mai adânc făcut la anul 1894 de către Ministerul de pomenii, pe versantul răsăritean al dealului Copou, lângă Şcoala de Arte şl Meserii ASUPRA HIDROLOGIEI ÎMPREJURIMILOR ORAŞULUI IAŞI 17 (adică la extremitatea nordică a cartierului Ţicău) şi care sondaj a mers până !a 200 m. adâncime, trecând numai prin argile. După cele ce ne spune P. Poni (7), la adâncimea de 100 m. au fost emanaţiuni de gaze combustibile. La 130 m. adâncime s'a dat de un strat subţire de liunit, iar la 160 m. adâncime sonda a intrat într'un strat de argilă nisipoasă cu apă, apa s’a ridicat până la suprafaţă, împinsă de presiunea gazelor, după parerea lui Poni. Datele acestui sondaj, după cum se vede, sunt destul de incomplecte. Nu ni s’au păstrat de fapt nici datele altor sondaje mai recente, cum de ex. a tnst sondajul din 1925 dela Şcoala de Agricultură Miroslava, a cărui probe s’au pierdut. Singurul sondaj adânc, dela care avem date complecte, este sondajul ce s’a făcut în 1927 la Fabrica Ţesetura-Socola şi care date au fost publicate (8). lată care este succesiunea de pături din acest sondaj, dela Socola : I. Pământ negru şi lehm până la un metru adâncime. . 2. Argilă plastică, albăstruie, aluvionară, cu resturi de moluşte remaniate din Sarmaţian (6,80 m. grosime). 3. Nisip feruginos, cu intercalaţiuni de argilă şi cu resturi da valve de moluşte (14,50 m. grosime). 4. Nisip quarţos fin, ou aceleaşi resturi de scoici (5,80 m. grosime). Intre 22,30 şi 28,10 m. adâncime acest nisip conţinea apă. Până aici sondajul a trecut prin aluviunile Bahluiului şi corespunde cu datele din sondajele studiate de Sevastos (4) din valea acestui râu. Dela adâncimea de 28,10 m. în jos s’a intrat în argila sarmaţiană, întâi -nindu.se în continuare următoarea succesiune de pături : 5. Argile plastice albicioase, pe o grosime de 113,10 m., cu resturi rare de fosile, în special de Cardiacee indeterminabile şi în unele locuri cu intercalaţiuni subţirj de pietriş mărunt (între 28.10 m. şi 141,20 m. adâncime). In această argilă s’au constatat emanaţiuni de gaze combustibile de scurtă durată şi care au ars la gura sondei, mai ales cele venite dela adâncimea de 140 m. 6. Nisipuri pe o grosime de 37,80 m. In partea lor superioară sunt argiloase, spre partea lor inferioară devin quarţoase şi conţin concrcţiuni mici feruginoase şi câteva foraminifere, unele din ele caracteristice Tortonianului din Basinul Vienei. (Dela 141,20—179 m. adâncime). 7. Argile şistoase plastice, cu acelaş fel de foraminifere ca şi în nisipurile dela punctul 6, în grosime totală de 87,06 m. (Dela 179—266,07 m adâncime). - 8. Argilă -plastică cenuşie, cu incluziuni albicioase de calcar, moi ori compacte. (Grosimea 5,93 m. între 266,07—272 m. adâncime). 9. Marnă calcaroasă, în grosime de 2 m., conţinând fragmente de pirită şi gasteropode mici acoperite cu pirită. S’au mai găsit unele fragmente de Canlium, oase de peşti şi foraminifere de tipul depa întâlnit. (Dela 272—274 m. adâncime). 10. Marnă calcaroasă, 53 m. grosime, compactă, fină, cu pete feruginoase. Cuprinde resturi de cochilii de moluşte, de bryozoare şi 75 specii de foramifere 'a fel cu cele caracteristice Tortonianului din Basinul Vienei. In această pătură s a constatat o pânză de apă sărată, ascendentă şi care a curs la suprafaţa solului timp de câteva zile. (Dela 274—327 m. adâncime. II. Marne albastre şistoase, cu câteva specii de foraminifere tortoniene. (Dela 327—342 m. adâncime). Sondajul s’a oprit Ia adâncimea de 342 m„ adică la 302 m. sub nivelul mării Gura sondei a fost Ia 40 m. altitudine deasupra nivelului mării. In afară de sondajele arătate mai sus şi care nu au dus la rezultate practice, altele nu s’au săpat în regiunea laşului. Este foarte probabil că dacă în sondajul dela Sofcoia se străbatea marna argiloasă până la baza ei, adică se săpau încă cca. 2—300 m., se pătrundea până la fundamentul cretacic şi se ajungea în felul acesta Ia rezultate ştiinţifice foarte interesante. III. Pânzele de pă din împrejurimile oraşului Iaşi. In primul rând trebuie să menţionăm apele care circulă sub albia majoră a Bahluiului, la adâncimea de 4—5 m. dela suprafaţă, adică sub argila aluvionară peste care curg apele albiei minore a Bahluiului şi la suprafaţa căruia se strâng apele meteorice şi de revărsare. Aceste 2 i8 DR. NICOLAE MACAROVICI ipe, dela suprafaţa nu au nici o legătură, după cum ne spune Sevastos (4) şi Ing. Paianu (10), cu cele care circula sub argila aluvionară. Acestea din urmă se ali-i uncaza din apele ce se-scurg din „prundişurile şi nisipurile de Ciric” care se a esc sub lehmul din dealurile din stanga Bahljjiului. Motivele ce îi fac pe aceşti autori sa presupună acest lucru este faptul că în toate sondajele ce s’au făcut în albia majoră a Bahluiului, apa de sub argila aluvionară a fost totdeauna ascendentă (cum s’a verificat şi mai târziu) cu o temperatura constantă de 9,5 grade, ceiace arată că nu are nici o legătură cu apa dela suprafaţa. Debitul apei care circulă ub albia Bahluiului ar fi după calculele făcute de Ing. Paianu, de cca. 5000 mc. în 24 ore. In nisipurile şi prundişurile de Ciric de sub lahmul de pe dealurile Copoului, Şorogarilor, Ciricului şi şapteoameni, pe a căror versante sudice se găseşte aşezat laşul, circulă o panza de apa despre care am vorbit deja la capitolul geologiei ţ>i care alimentează conducta dela Ciric cu 200 mc. de apă pe zi. Tot această pânză de apa, a deservit, până la 1911, toate fântânile din cuprinsul laşului (dealul copoului) şi care astazi curge sub formă de izvoare libere sau drenate, în lungul dealului Sararie, spre Ţicău apoi la Râpa Galbenă şi în lungul Păcurarilor (izvoarele depe strada Florilor, şoseaua Arcu, Cişmeaua Păcurari, cu un debit de aprox. 150 tnc. în 24 ore. Drenele din Ţicău dau cam tot 150 mc. pe zi. Tot această panza de apa da izvoarele din cartierul Bogdan. La West de acest cartier este o mică ciuşmea ce curge liber şi dă vreo 3—4 mc. de apă pe zi. In afară de acest izvor captat, se vede pe str. Cazărmilor un parau ce îşi are originea într’o captare de sub cornişa de lehm din spatele cazărmilor şi care cornişă are aici numai vreo 7—8 m. înălţime. Pârăul acesta dă un debit de peste 100 mc. în 24 de ore, fiind afluent al pâraului ce trece printre cartierul Brener şi cartierul Bogdan şi care la rândul lui are cam acelaş debit, adunandu-şi apele din Podgoria Copou. In unele locuri se observa cum pârâul din fetr. Cazărmilor taie argilele sarmaţiene de sub lehm. Imediat la Est de acest pârău se găseşte un altul care ia fiinţa dela o captare veche dela capătul străzei Şipotei şi care are un debit de cca. 30 mc. pe zi. Izvoare date de această pânză de apş se văd şi pe str. Toma Cozma, cum sunt de pildă cele 2 izvoare dela imobilele cu numărul, 28—32 de această stradă, imobilele ce se găsesc aşezate între str. Belvedere şi str. Turcu. Debitul acestor 2 izvoare este până la 20 mc. în 24 ore. Pânza de apă de sub lehmul depe dealul Şorogari alimentează fântânile din Tataraşi, debitul lor se poate socoti la cca. 100 mc. în 24 ore. In afară de captările menţionate mai sus, mai este o captare veche la Valea - Lupului (dela bariera Păcurari), apa ei provine tot din nisipurile şi prundişurile ae Ciric de sub lehmul din partea locului şi care ar putea da un debit de aprox. 200 mc. pe zi. La Sud de Iaşi se poate vorbi de o pânză de apă săracă, cum este cea din dealul Galata, dela contactul dintre lehm şi argila sarmaţiana de sub el. Uneori, având o suprafaţă de colectare mai întinsă, este capabilă să dea debite mai importante şi sa fie captate, cum e cazul captărei dela Valea Seacă ce deserveşte suburbia Nicolina cu un debit de 60—70 mc. pe zi. Spre a termina trebuie să menţionăm şi pânza de apa dela Râpedea ce iese de sub colitul sarmaţian din acest deal şi care alimentează cu vreo 70—80 mc. în 24 ore conducta Râpedea, deservind regiunea Bucium-Socola. In această regiune sunt şi fântâni alimentate de pânza superficială de apă ce se găseşte între lehm şi argila sarmaţiană de sub el. In rezumat putem spune că în regiunea laşului circulă 3 pânze mai importante de apă. In primul rândf este pânza de apă ce este dată de calcarul gresos de Râpedea. care alimentează conducta Râpedea şi fântânile din această regiune. A doua pânză este dată de nisipurile şi prundişurile de Ciric care alimentează toate Izvoarele depe Copoului, din Păcurari, din Tătăraşi şi conducta Ciric. Această pânză circulă şi sub albia Bahluiului. In fine cea de a treia este pânza superficială din regiunea Galata şi care alimentează conducta din Valea Seacă şi fântânile din regiunea aceasta. ASUPRA HIDROLOGIEI ÎMPREJURIMILOR ORAŞULUI IAŞI 19 In total cele 3 pânze de apa din jurul laşului ar putea da un debit de 5 6000 mc. de apă în 24 ore, daca socotim şi pânza de apa de sub albia Bahluiului. Analizele chimice a apelor de sub această albie cerute de către Ing. N. Paia-nu au o duritate de 15—16 grade germane. Aceste ape nu conţin amoniace şi nici azoliţi. Aceiaşi duritate se pare sa aiba şi celelalte ape din subsolul laşului. Analiza bacteriologică! cerută tot de Ing. Păianu pentru apele de sub albia Bahluiului, a dat un rezultat mult mai bun şi în acelaş timp admisibil decât analiza apei din conducta dela Ciric din vremea aceia. Este foarte probabil că prin sondaje adânci de 8—900 m. s’ar pulea da sub albia Bahluiului de o pânza de apă de adâncime, ascendenta în parte. Este de observat că toate sondajele adânci cunoscute la laşi s’au oprit în marnele sarmaţiene sau în cel mai bun caz în cele mediteraniene. Din sondajul dela Soc da putem stabili ca Sarmaţianul, în regiunea laşului, are o grdsime de cca. 600 m. Sub el urmează în 'adâncime Buglovianul cu o grosime de cca. 10 m. şi m ii jos Mediteranianul. Grosimea acestuia nu o putem şti decât foarte aproximativ. Acum uremază întrebarea dacă sub Medileranian vine direct Cretaceul, sau dacă înaintea acestuia este Eocenul cu Numuliţii. Oricum la baza Mediteranianu-lui, adică între acesta şi Cretaceu, este foarte probabil că circulă o pânză de apă. Cretaceul , putem deduce că în regiunea laşului ar avea probabil o grosime de 150—200 m. Sub Cretaceu este logic sa urmeze Silurianul. Intre Cretaceu şi Silurian, din cele ce se cunosc, circulă o pânză de apă. O altă pânză de apă ar urma să fie sub Silurian. In rezumat putem spune că într’un sondaj, în regiunea laşului (pe Bahiuiu) se va săpa eventual mai întăi cca. 250 m.în Sarmaţian i probabil mai mult în Sarmaţianul mijlociu decât în cel inferior), apoi se va trece prin Buglovian pe o grosime de cca. 10 m., pentru a se pătrunde înMediterauijn (Tortonian) cire probabil că are aici o grosime de cca.200 m. La baza Mediterannnului este iproap-’ sigur că va fi o pânză de apă. Calităţile apei din aceasta pânză nu le putem şti. Sub Mediteranian va urma foarte probabil Eocenul, pe 20—30 m. grosime şi apoi Cre'aceul de cca. 200 m. La baza Cretaceului este de presuoos că va urma altă pânză de apă şi apoi o altă sub Silurian. Cu a'te cuvinte în adâncime în regiunea laşului,s’ar putea presupune că circulă 3 pânze de apă. Calitatea apei din aces'e pânze este greu de presupus. IIn sondaj de cca. 800—1000 m. adâncime ar rozilvi toată lipsa noastră de cunoştinţe precise în domeniul Geologiei şi Hydrogejiogiei adâncimilor oiaşului Iaşi. Acest sondaj de cca. 1000 m. va lămuri compiect toate datele geologice ce le deţinem după informaţiile de până acum şi ar arăta dacă în adâncime nu se intercalează şi alte formaţiuni cum .ar fi de ex. Permo-Carboniferul «au Devonianul înainte de a ajunge în Silurian, ceiace ar fi de mare interes ţtiinţific şi poate în acelaş timp şi de jnteres practic. BIBLIOGRAFIE. 1. Gr. Cobălcescu : Calcarul de Râpi-dea. (Revista Română de Ştiinţi, litere şi arte, A. II, pg. 685-699, Iaşi 1862). 2. Gr. Cobălcescu : Studii geologice şi paleontologice asupra I unor tărâmuri terţiare etc. (Mem. Şcoalei Militare din Iaşi 1883). 3. Gr. Cobălcescu : Studiul hydrologic pentru alimentarea cu apă a oraşului Iaşi. (Supliment la Monitorul Comunei Iaşi, Nr. 8, din Martie 1896, pg. 80—83, Arhiva Primăriei laşi, Dos. Nr. 215, din 1912). 4. R. Sevastos: Descrierea geologică 20 DR. NICOLAE MACAROVICI a împrejurimilor oraşului Iaşi. (Anuarul Inst. Geologic al României, Voi. II, Buc. 1914). 5. M. David: Cercetări geologice în podişul moldovenesc. (Anuarul Inst. Geologic al României, Voi. IX, Buc. 1922). 6. Ion Atanasiu: Contributions ă la c^nlome des pays Moldaves (Anuarul Inst. Geologic al României, Voi. XXII, buc. 1940). 7. Petre Poni: Descrierea mineralogică a României, pag. 23-24. (Analele Ac. Rom. Ser. II, t. XXII, Mem. Secţ. Ştiinţifice, Buc. 1900). 8. Nic. Macarovici et Th. Văscăuţa-nu: Le sondage de Socola (Jassy) en-1927 (Ann Sc. de l’Univ. de Jassy, t. XX, Iaşi 1935). 9. Nic. Macarovici: Asupra prezen- ţei gazului natural în Podişul Moldovenesc (Revista Ştiinţifică „V. Adama-chi”, Voi. XXVIII, Iaşi 1942). 10. N. I. Paianu : Alimentarea cu apă a oraşului Iaşi (Asociaţia română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţei. Congresul dela Iaşi din 1902, pag. 632, Buc. 1903). CÂTEVA CONSIDERAŢI UNI ASUPRA MATERIEI VII de Marcel PRENANT Când analizezi fenomenele cele mai aparente ale vieţii — având grijă de a rămâne mereu raţional — constaţi că aceste fenomene, oricât de misterioase ar părea uneori, se reduc — în explicaţia lor — la puterea de expansiune a materiei vii. Perzistenţa vieţii, de-o pildă, adaptarea sa condiţiunilor mediului, nu se înţeleg în chip raţional decât dacă nu pierzi din vedere niciodată, enorma masă de materie vie şi de fiinţe vii, care dispar prematur, astfel că succesele nu sunt de fapt de întâmplări fericite. întreaga teorie a selecţiei naturale — care stă la baza teoriei evoluţiei, ca şi interpretările „non-finaliste” ale adaptării se bizue pe aceste fapte esenţiale cu privire la materia vie. Este deci de cea mai mare importanţă — din punct de vedere filozofic — de-a face bilanţul cunoştinţelor noastre cu privire la aceasta. . întreaga experienţă chimică câştigată în această privinţă — de vreo 150 de ani încoace — a demonstrat mai întâi că materia zisă organică nu este cu totul diferită de materia zisă anorganică; apoi că legile conservării materiei se aplică atât în lumea vie ca şi în cea brută. Creşterea materiei vii pretinde deci — în toate cazurile — consumarea de alimente potrivite, fie că e vorba de alimente minerale, cum se întâmplă pentru cea mai mare parte din vegetale r— şi în special pentru plantele verzi — fie că e vorba de fiinţe vii sau produsele lor de descompunere — pentru celelalte vegetale şi pentru animale. Fiecare fiinţă asimilează alimentele sale, adică le transformă în materie asemănătoare propriei sale materii. Asimilarea este deci un fenomen capital al vieţii, ceea ce nu înseamnă că i se poate găsi — în afara vieţii — analogii chimice, ce-au mai fost deacum semnalate. Deja Engels, în „Anti-Duhring" scoate acest fenomen în evidenţă şi lua ca exemplu fabricarea clasică a acidului sulfuric prin procedeul camerilor de plumb. Aş vrea să reamintesc şi eu — între altele — cartea biologistului materialist italian Erenanno Giglio-Toss intitulată: ..Problemele vieţii" Turin 1900, autorul desvoltă aci, în primul capitol, exemplul ciclului de asimilare şi reproducere a moleculelor de >acid acetic, acestea fiind întâi transformate de către perclorurul de fosfor în tot atâtea molecule de clorură de acetyl, apoi aceste din urmă fiind transformate de către zinc-etil în tot atâtea molecule de methyl-ethylcetonă şi fiecare din acestea la rândul lor furnizând două mole- 22 MARCEL PRENANT cule de acid acetic prin oxidare, astfel că la fiecare ciclu numărul moleculelor de acid acetic este dublat. Astfel de scheme chimice de asimflare, cu toate că foarte sugestive, implică intervenţia tehnicei umane, care introduce în ordinea cuvenită, produsele chimite potrivite, adică alimentele şi eli mină produsele secundare din reacţia cercetată produse secundare ce le denumim în biologie produse de excreţie. Astfel în exemplul lui Ciglio-Toss, omul introduce, într’o anumită ordine, alimentele — perchlorura de fosfos şi zinc ethyl-ul — şi trebue să -elimine mai mult sau mai puţin regulat, rămăşiţele de oxychlorură de fosfor şi acidul clorhidric în primă reacţiune, ca şi clorurul de zinc în a doua reac-ţiune. In cuprinsul materiei vii însă nu găsim nici o intervenţie artificială de acest gen, în ceeace priveşte reacţiile chimice de asimilare. Deci, ceeace caracterizează materia vie dealungul tuturor schimbărilor ce le suferă, — asimilând pe de o parte, desasimilând şi expulzând produsele de descompunere pe de altă parte — este o oarecare stabilitate, care permite identificarea fiinţei vii şi care, cunoscute fiind schimbările sale — în mod paradoxal — ar putea fi socotite de unii ca lăsând loc liber interpretărilor spiritualiste, dar care în realitate este perfect accesibilă gândirii materialiste dialectice, aşa cum a demonstrat-o Engels în nenumărate rânduri : ,,Tot aşa” ne spune el în Anti-Diihring,' orice fiinţă organizată este în fiece clipă aceeaşi şi nu aceeaşi; în fiece clipă elaborează materii ce îi vin din afară şi secretă ea însăşi altele; în fiece clipă celule ale corpului său mor şi altele se formează; mereu — după un timp mai mult sau mai puţin lung, substanţa acestui corp este în întregime preschimbată, înlocuită prin alţi atomi, astfel că fiece fiinţă organizată este mereu aceeaşi totuşi alta”. In ultima vreme, utilizarea experimentală a izotopilor chimiei ne-a dat cea mai caracteristică ilustrare cu privire la această reinolre în stabilitate. Această metodă ne permite de a da unei fiinţe vii — în timpul unei perioade şi în cantitate cunoscută — alimentele sale obişnuite, în care anume atomi sunt ca „însemnaţi” prin faptul că sunt radio-activi şi pot fi urmăriţi în organism prin detectarea radio-acti-vităţilor. Fără să intrăm în detaliile acestei experimentări foarte variate, să notăm numai aci realitatea jeînoirii moleculelor de apă, a compuşilor fosforici şi a altor corpi (iod, potasiu, sodiu, calciu) în cuprinsul unui organism ce rămâne perfect normal. Aceasta confirmă în mod definitiv şi indiscutabil ceea ce se cunoaşte deja prin alte metode: ţesuturile în aparenţă cele stabile chiar, cum este scheletul de ex., sunt supuse unei continue mişcări ale materiei, mişcare dialectică, a cărei realitate globală s’a impus — cu încetul — tuturor biologiştilor moderni. Dar nu este suficient să constatăm că substanţa vie este „mereu aceeaşi şi totuşi alta”. Mergând mai departe trebue să vedem ce anume îi da această proprietate, dacă nu în mod cu totul special, măcar CĂTEVA consideraţiuni asupra materiei vii 23 într'un anume grad deosebit; căci altminteri spiritualiştii şi vitaliştii au atribuit imediat stabilitatea unui principiu material, rămânând numai schimbarea ca rezultat al fenomenelor fizico-chimice, desordonate prin ele însăşi. Noi gândim dimpotrivă că studiile experimentale moderne ne îndreptăţesc să considerăm structura în ceeace priveşte celulele vii, ca rezultat în acelaş timp şi al stabilităţii şi al schimbării. De pe la sfârşitul secolului trecut, ideile asupra structurii proto-plasmei s’au schimbat mult. Folosind tehnici micrografici din ce în ce mai rafinate, morfologiştii de atunci căutau să definească cât mai multe detalii în structura celulei. Părăsind aproape cu desăvârşire studiul celulei vii, care li se părea prea puţin rodnic, ei îşi îndreptau atenţia către sisteme) de cercetare optică din ce în ce mai puternice, către noui fixatori şi coloranţi din ce în ce mai complecşi. Ei descriau astfel, în nucleul în stare de repaos, un număr mare de substanţe nucleare, deosebite — după ei — prin modul Ier de colorare şi conformaţia lor. In ceea ce priveşte cytoplasma, ei discutau asupra struc-turel ei, dar, fie că era pentru ei fibrilară, reticulară, alveolară, va-cuolară, filiformă, cale tubulară sau sferică, ea era în orice caz geometrică. O astfel de atitudine făcea din celulă un mozaic de elemente structurale independente şi punea pe drept cuvânt problema : care dintre aceste elemente este lăcaşul vieţii şi al particularităţilor sale esenţiale ? Nucleul şi centrozomul mai ales pentrucă era organiţi deosebiţi, apărură ca foarte autonomi şi jucând un rol conducător. Cu ajutorul teoriei dualismului nucleur, după Hartman şi Prowazek, ei erau văzuţi chiar împărţindu-şi, într’o oarecare măsură, dominarea celulei, nucleul fiind centrul trofic, centrozomul, centru cenetic. Dar în acelaş timp alte cercetări se străduiau să lege proprietăţile protoplasmatice de legile fizice cunoscute. Chiar dacă ajungeau câteodată la exagerări mecaniciste, ele ajungeau aproape întotdeauna la rezultate pozitive şi durabile. In acest fel experimentatori ca Quincke, Bîîtschelei, Rhumbler, modificând local tensiunea superficială a micilor picături lichide, imitau fagocitoza sau chiar şi mişcările pseudopodice ale Amibelor, sau formarea carapacei la anumite Foraminifere chiar dacă lucrurile nu sunt totdeauna atât de simple, aceste experienţe au stabilit că, cu toată complexitatea ei, protoplasma nu se poate feri de legile capilarităţii, în măsura în care este fluidă. Alţi biologi dădeau — asupra diviziunii mitotice a celulei — scheme experimentale sau chiar fictive, la care aplicau noţiuni curente de electrostatică, magnetism, osmoză, etc. Dela aceste noţiuni ne rămâne, cel puţin convingerea că trebue să cercetăm în celulă influenţa fenomenelor electrice sau osmotice. In genere, legile fizice şi chimice se aplică asupra substanţei vii şi se poate afirma că fenomenele vieţii se petrec riguros în cadrul fenomenelor fizico-chimice. 24 MARCEL FRENANT Aceasta este semnificaţia operei lui Jacques Loeb, Georges Bohn şi a multor altor biologi cu tendinţe materialiste mecaniciste dela sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului XX. Când — pe de altă parte — s’au sesizat că reactivii cytologici provoacă destul de deseori — pe preparate — aspecte artificiale, când se făcu revizuirea critică a celor deja descrise, când se acordă încrederea în studiul celulei vii, când se aplicară coloranţii vitali, şi technice noi — precum examenul pe fond negru şi mai târziu micro-disecţia, multe din structurile semnalate, n’au mai avut decât un interes istoric. Totuşi mai rămân încă constatări asupra realităţii cărora nu există nici o îndoială: în nucleul în repaoS, nucleolul sau nucleolii şi deasemeni — se pare cromosomii, a căror perzistenţă devine din ce în ce mai probabilă ; în nucleul în diviziune cromomerii sau particulele de cromatină aşezate dealungul cromozomilor ; în cytoplasmă, mitochondriile şi chondrioconţii — transpuneri moderne ale granulelor lui Altmann şi ale filamentelor lui Fleming, centrozomul apoi şi vacuolele, evidenţiate mai ales prin coloranţi vitali şi chiar elementele lui Golgi, vizibile prin anume impregnaţii metalice. Deci, fără a fi un mozaic — cum s’a crezut — protoplasma îşi păstrează o structură vizibilă având ca esenţiale elemente precedente descrise, însă putând cuprinde de asemenea — în diferite cazuri particulare — incluziuni variate. Un timp oarecare a mai putut perzista părerea că elementele constitutive figurate ale celulei — sau cel puţin unele dintre ele — ar avea un rol preponderent şi diriguitor. Insă şi această părere fu pusă la îndoială când istologi ca A. Prenant au atras 'atenţia că structurile figurate sunt mai puţin supuse modificărilor decât partea amorfă a protoplasmei. Ori, viaţa implică schimbare: deci în protoplasma amorfă trebue să fie sediul esenţial al vieţii mai curând decât în orga-nitele vizibile ale celulei. Mai justă decât ideia opusă, aceasta ideie era totuşi şi ea incompletă, căci viaţa implică fără îndoială schimbarea, dar — aşa cum am văzut-o — schimbarea în identitate. Celula Roate fi identificată individual, în timp ce schimburile cu mediul exterior re-înoesc, fără preget, materia sa. Căci protoplasma, cu toate că amorfă microscopic şi optic vidă la ultra-microscop — nu este o soluţie banală, aşa cum s’a crezut. Căci ea are o individualitate şi o unitate chimică şi morfologică. Intre cei dintâi, Bottazzi afirmă această noţiune într’un chip pregnant, mergând până la schiţarea unei comparaţii între legătura moleculelor chimice ale protoplasmei şi aceea a atomilor unei molecule. Legăturile între diferitele elemente protoplasmatice, n’au desigur rigiditatea legăturilor ultra-moleculare, dar ele există. . „Niciodată”, a scris fiziologul Andre Mayer, „o proprietate a celulei nu variază în chip izolat. Niciodată — când se produce o reacţie celulară — ea nu se manifestă singură”. CATEVA CONSIDERAŢI UNI ASUPRA MATERIEI VH 25 Studiile fiziologice moderne asupra fermentaţiei respiraţiei, asupra contracţiei muşculare, asupra sintezelor intra-celulare, îndreptăţesc din plin această propoziţie, arătând că aceste fenomene comportă întotdeauna reacţii multiple înlănţuite sau imperechiate. Studiile cyto-logice moderne asupra evoluţiei celulelor — de pildă în ciclurile secreţiei — arată clar că nucleul, mitochondrii, vacuole, corpii lui Golgi, nucleoprotidele cytoplasmei... etc., variază paralel în decursul unor cicluri anume şi nu în mod independent. Dealtminteri, apa fiind constituantul cel mai abundent în proto-plasmă, legătura fiecărui element protoplasmatic cu apa depinde de prezenţa şi proporţiile tuturor celorlalţi. Această dependenţă globală este de ordinul echilibrelor fizico-chimice şi cytologiştii moderni după expresia lui Zwaardemaker, considera că protoplasma este : „un sis-'tem complicat de faze coexistând în echilibru eterogen”. Bungen-berg de Iorg şi alţii au reuşit cţealtminteri să reproducă în vitro sisteme analoage cu toate că mai puţin complexe, cărora le-au dat numele de coacervati şi ale căror proprietăţi sunt ca o schiţă, a proprietăţilor protoplasmei. x Această complexitate de structură; care n’ac fi altminteri posibilă fără existenţa în stare coloidală a celor mai multe dintre elementele protoplasmatice, şi legăturile multiple care rezultă din aceasta, sunt garanţiile materiale ale stabilităţii celulare. Pentru a o înţelege trebue să comparăm aceste legaturi cu acţiunile reciproce ale diverselor ţesături dintr’un organism sau cu cele ale diferitelor fiinţe vii într’o populaţie naturală. Dealtminteri, în cuprinsul unei atari comparaţii, nu poate fi vorba de loc de a considera diferitele ţesături ale unui organism sau diferitele organite ale unei celule, ca tot atâţia indivizi trăind unul lângă altul şi de a reînvia sau chiar de a agrava o teorie colonială a organismelor — pe drept discreditate — sau o teorie sym-biotică a celulelor — destul de multe ori desvoltată fără succes. E vorba doar să notăm aceasta. In condiţii puţin variabile ale mediului, o populaţie naturală are — în genere — oarecare stabilitate. Intr’o pădure, de pildă, diferitele speţe constituante rămân aceleaşi din an în an, dar proporţiile lor variază puţin. După o distrugere parţială moderată pădurea se reface tot aşa cum era înainte. Ai fi tentat să-i atribui — cu uşurinţă — o „putere regulatoare” «au o „finalitate internă”, dacă n’ai şti să analizezi de aproape condiţiile acestei stabilităţi: constanţa mediului fizic ; constanţa speţelor capabile de a se reproduce ; în fine supra-abundenţa reproducerii lor şi a numărului germenilor disseminaţi. Fără supraabundenţa germenilor, în special, ar fi fost o simplă justapunere de indivizi, care n’ar fi intrat în concurenţă pentru niciuna din necesităţile materiale şi deci n’ar fi acţionat unii asupra altora ; însă supra-abundenţa determină între indivizi acţiuni reciproce, a căror ansamblu formează tocmai garanţia stabilităţii. 26 MARCEL PREN'ANT Rezultă clar că unitatea unui organism pluricelular nu diferă în mod esenţial de aceea a unei populaţii naturale, că organele, ţesuturile, celulele cu raporturi reciproce — doar mai stricte — decât le au elementele constituante ale unei populaţii şi că şi aci aceste raporturi reciproce garantează reciprocitatea şi regularea. La aceste concluzii duc toate rezultatele ştiinţifice recente în ce priveşte oamenii, culturile de ţesuturi, studiul experimental al desvoltării, al regenerării şi al grefelor. Tot astfel nu e nevoie de-a inaugura un principiu vital imuabil, nici macar un element material imuabil, pentru a explica identitatea celulei de-alungul întregului' metabolism. E. de ajuns ca diferitele părţi constitutive, figurate şi chimice, în toate gradele de structură, vizibilă, coloidală şi moleculară, să aibă între ele legăturile strânse ce le-am văzut că le au efectiv, şi ca toate să se simtă atinse, mai mult sau mai puţin, la modificarea fiecăreia dintre ele. Reacţiile fizico-chimice, ale căror ansamblu constitue vieaţa celulei, nu sunt deci înjnod strict comparabil cu acelea ce au loc într’o eprubetă de experienţă, chiar dacă s’ar lăsa schematizate prin equaţii identice. Chiar în stare coloidală de-ar fi, materia conţinută în tubul chimistului este departe de a prezenta structura fisihierarchizată şi foarte complexă a substanţelor vii. Reacţiile sunt aci adesea brutale şi masive, într’o mare măsură independente de cantitatea materiilor in joc, ca şi de forma sau natura pereţilor recipientului. In proto-plasmă, nu este indiferent că aceeaş reacţie pune în acţiune o cantitate de materie simplă sau înzecită, nici că se produce în cutare sau cutare punct al celulei, în contact cu organitul acesta sau altul, căci e cu totul rar ca acesta să se comporte ca un perete inert. Structura şi forma organitelor celulare depind de fapt de reacţiile fizico-chimice ale protoplasmei. Aceasta este o noţiune banală, înţeleasă însă deseori în mod prea static. Pentru a demonstra aceasta, voi lua exemplul spiculelor. * , * * Se numesc astfel corpi mai ales minerali compuşi în general din silice sau din carbonaţi de calciu care există în anume celule de animale diferite şi a căror forme adeseori foarte complicate, sunt caracteristice încât sunt utilizate în mod curent în sistematică. Chestiunea care ne ocupă este deci aci foarte precisă. De multă vreme avem trei soluţii clasice la această problemă. Aceea a lui Haeckel invoca „biocristalinizarea”, adică ea considera ca determinante forţele moleculare ale cristalizării şi că pentru a explica diferenţele între formele spiculelor şi cele ale cristalelor obişnuite face să intervină mediul particular al cristalizării, care este în speţă materia vie. Explicaţia lui Sollas arată că spiculele s’ar desvolta în direcţia celei mai slabe rezistenţe mecanice şi ar fi determinată de aceasta. CATEVA CONSEDERAŢTUNI ASUPRA MATERIEI VH 27 In fine teoria lui Dreyer şi Schultze face apel la forţele de tensiune superficiale care ar acţiona fie între vacuolele intraprotoplas-matice, fie în alte cazuri, între celule fie chiar — pe o scară superioară — între organe de dimensiune mai mare, precum sunt coşu-leţele vibratile ale bureţilor. Aceste trei teorii au fost pe drept criticate ca insuficiente şi eronate din multe puncte de vedere concrete. Astfel interpretarea lui HaeckeI, nu se poate aplica la spiculele silicioase, care sunt făcute din silice amorfă şi deci nu sunt supuse forţelor de cristalizare. Ipoteza lui Sollas nu este suficientă când vedem spicule care în loc să urmeze în creşterea lor membrane rezistente sau membrane de tensiune superficiale, le împing de o parte, cum se întâmplă la mulţi bureţi şi Radiolari. Teoria lui Dreyer, care vrea să deriveze toate formele spiculare dintr’un tip tetraxomique fundamental, nu ţine seama de spiaulele cu trei axe de simetrie dreptunghiulară, cum sunt cele de Bureţi Hae-ckelinelizi. Aceste critice nu exclud partea de adevăr din ipotezele precedente şi nu semnifică că trebue să renunţăm la explicaţii materiale, nici să ne refugiem, cum a făcut-o Minchin şi alţii, înapoia abstracţiunilor cum sunt Ereditatea sau Selecţiunea. Căci aceste vorbe nu pot face să fie uitată realitatea concretă : chiar dacă forma spiculelor este ereditară şi chiar dacă s’a fixat prin selecţiune trebue ca, de fiecare spiculă nouă, ce se constitue, condiţiile fizico-chimice ale funcţiunii sale, să traducă precis — în materia sa — proprietăţile moştenite. In aceasta constă problema, aşa cum a remarcat-o Woodland ca o concluzie a unei serii de lucrări, în care din nenorocire, nu a sugerat măcar, vreo soluţie. Studiind naşterea spiculelor la larvele de oursin, care pfrin transparenţa lor oferă un material favorabil — am putut' constata, până la ce punct este importantă desvoltarea procesului în timp. In aceste cazuri spiculele tinere apar într’un fel de tipar syncitial, format din celule ale mezemchimului şi existenţa normală a acestui tipar este unul din factorii esenţiali ai formei, aşa cum o dovedesc diferite experienţe. Insă tiparul nu are dintr’un început forma definitivă a spiculelor şi creşterea depozitului calcaros nu se face cu totul regulat. Mai îif-tâi, între cele două mici începuturi calcare, care — în mod normal — vor sfârşi prin a da cele două prime spicule, se mai formează şi altele în synciţiu. In cazuri anormale — ce pot fi provocate experimental — mai multe diq aceste începuturi de spicule se desvoltă şi se pot obţine larve monstruoase cu mai multe spicule. Insă — de obicei — se produce un fel de criză, care ajunge la o redizolvare a celor mai multe din aceste începuturi, în folosul celor două spicule privilegiate. Tot astfel, la un anumit grad al calificării — şi poate în legătură cu modificările pe care această‘calificare le produce una din travee’e- MARCEL PRENANT tiparului syncitial se rupe. Şi tof astfel când calcificarea a progresat pana în imediata vecinătate a epidermului ea provoacă în aceste proliferări local.zate — ce dau naştere, de pildă — braţelor larvei pluieus şi care modilică forma tiparului spicular syncitial: de unde rezultă — un oarecare timp — un fel de întrecere între calcificare şi activitatea traveelor mezenchimului ce îi formează tiparul. Detaliile acestor procese sunt de importanţa secundară, însă esenţialul constă în aceasta : forma spiculei este rezultatul unei evoluţii şi orice încercare de a da o explicaţie fizico-chimică statică, care n’ar ţine seama de aceasta evoluţie, este sortită să dea greş. Este ispitit de a generaliza .această concluzie şi de a zice că nu poate exista formă spiculară adevărată şi caracteristică — deosebită de o formă cristalină obişnuită, — decât dacă se produce o evoluţie a formei în cursul creşterii spiculii. Se pot reaminti aci câteva observaţii ale lui Dendy asupra ?pi-culelor Bureţilor silicioşi. Aceste corpuri — după cum se ştie de mult — prezintă un filament axial organic, într’o teacă de silice, dar în continuitate cu cytoplasma, la extremităţile sale — sau cel puţin la una din ele, atât timp cât durează creşterea. Or, Dendy afirmă! că filamentul axial ar fi o bacterie ce ar creşte prin extremitatea sa, în acelaş timp când celula îl închistează cu silice si că ar avea loc ca o întrecere de viteză! între celulă şi bacterie până ce — închistarea fiind completă — crederea filamentului ca şi creşte-ea spiculei se opresc. Cu toate rezervele ce pot fi făcute cu privire la natura ba:t:-iană a filamentului avial, reiese că — pentru Dendy — formaţiunea .-pi culei rezultă şi aci dintr’o evoluţie, creşterea filamentului axial provocând creşterea tecei de siliciu şi reciproc. Daca am desvoltat chestiunea formelor spiculare — care este destul de minimă prin ea însăşi — am făcut-o de mrece această chestiune demonstrează net interacţiunile între reacţiile .chimice şi formele structurale în celulă. Deasemeni pentru motivul râ aceste concluzii se împacă cu acelea spre cari duc probleme biologice ioarie diferite, inclusiv cele ale embriologiei cauzale. Pretutindeni leiese din studiile moderne ideea că cu cât formele vii se- îndepărtează de celelalte forme, cu atât este mai iluzoriu de a căuta să ’e explici pfin cauze statice şi că cu atât este mai indispensabil de a ţine sama de evoluţia lor. Chestiunea elementelor structurale ale protoplasmei nu -se pune altfel. Vieaţa unei celule apare deci ca un ansamblu foarte comphx de reacţii fizico-chimice care influenţează fără încetare unde asupra altora. Aceste reacţii depind de fine structuri protoplasmatice, dar şi aceste din urmă, la rândul lor — sunt condiţionate de primele. La un moment dat, structura şi compoziţia chimică exprimă întreg trecutul materiei vii, ceeace înseamnă ca fizico-chimistul — oricât de CATEVA CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MATERIEI VU 29 precise ar putea deveni analizele sale — nu ar putea să-şi dea perfect seama de materia vie sub formele sale celulare ; şi că nu poţi spera deloc — chiar dacă s’ar descoperi vreun nou fenomen fizic sau chimic — că s’ar putea realiza synteza vieţii sub aceste forme toarte evoluate. Pe de altă parte însă stabilitatea relativă a materiei vii — care e proprietatea sa cea mai curioasă — date fiind schimbările ce le şuieră necontenit această materie — pare să fie garantată prin însăşi complexitatea protoplasmei şi prin interacţiunile multiple ce se observă între constituantele chimice şi elementele morfologice. Astfel devine de prisos orice ipoteză vitalistă sau transcendentă a materiei. Cu 15 ani în urmă, acest articol s’ar fi oprit aci. Vieaţa apărea în toate cazurile, legată de structura celulară a materiei şi bacteriile care păreau atunci uşor aberante, au fost cuprinse şi ele în regula comună, de când s’a putut descoperi nucleul lor. Dar odată cu descoperirile făcute de Stanley în 1935, asupra structurii ultra-virusu-rilor, este necesar de a adăoga câteva cuminte cu privire la acest subiect. • De fapt, până în 1935, ultra-virusurile — cunoscute prin proprietăţile lor biologice dar invizibile la microscop, — erau considerate ca fiinţe vii foarte mici, legate de bacterii prin intermediari. Dela această dată încoace, biochimiştii s’au apucat să izoleze şi să purifice anume virusuri prin metode pur chimice, să le obţină în stare cristalizată, să definească structura lor — prin razele X — adică prin metode aplicate cercetării tuturor cristalelor, să determine că e vorba în privinţa lor de nucleoprotide pure şi să verifice — nu"mai. puţin — că după trecerea prin această stare pură şi inertă, ele pot fi reinoculate unui oaspete convenabil şi să-şi reia virulenţa, adică — mai în special — capacitatea lor de asimilare şi multiplicare, ceeace făcea din ele fiinţe vii precise — cu toate că rudimentare. Fără a trece pe teritoriile altor aspecte ale chestiunii, ci' mărgi-nindu-ne numai la procesele de asimilare, se poate extrage — din toată această expunere — următoarea noţiune generală că la acest nivel de vieaţă un acelaş proces poate fi calificat înmulţire, dacă îl considerăm din punct de vedere biologic sau creştere autocatalitică dacă îl considerăm sub aspectul său chimic : acest proces consistă în faptul că, în contact cu molecula nucleopriotidei, alimente încă nedeterminate — luate dela oaspete — sunt transformate într’o moleculă cu totul asemănătoare nucleoprotidei, într’un fel de „copie” a moleculei iniţiale. Trebue să atragem atenţia aci asupra faptului că — în celulele propriu zise — fenomene cu totul asemănătoare se petrec fără îndoială cu nufcleoprotidele nucleului, adică faţă de, „geni” şi că creşterea lor autocatalitică corectă formează substratul eredităţii, în timp ce neregularităţile de reproducere ale moleculelor iniţiale sunt la originea mutaţiunilor. Trebue menţionat deasemenea şi faptul că dacă biochimiştii nu cunosc încă „in vitro” asemenea procese de creştere- 3° MARCEL, PRENANT autocatalitica pentru nucleo-protide, au pus-o însă în evidentă — de curând — pentru enzimele proteice, ca tripsina asimilând tripsinoge-nul şi pepsina, asimilând pepsinogenul după legi autocatalitice. Suntem deci încă abia la începutul verificării experimentale ale acestei gândiri a lui Engels (Anti-Duhring t. I.): „Vieata este modul de existentă a corpurilor albuminoide. Dacă chimia ar reuşi vreodată să producă artificial albumină, această albu-minâ ar manifesta neapărat fenomene vitale — oricât de slabe ar fi acestea... E drept că trebue însă să te întrebi dacă chimia va descoperi în acelaş timp alimentele convenabile (acestei albumine) pentru această albumină”. Rămâne să facem legătura între noţiunile scoâse din studiul celor mai mari molecule proteice, cu noţiunile la care am ajuns la începutul acestui articol şi care arătau vieaţa în manifestările sale superioare, legate de o complexitate cu mult mai mare a materiei. Fără îndoială că în această privinţă trebue să aşteptăm că studiul ultravirusurilor celor mai grele să fie dus mai departe : există o serie întreagă între virusul mozaicului tutunului, studiat mai întâi de Stanley — şi compus din nucleoprotida pură, i— şi Rickettsia, vizibile la microscop sau chiar cu privire la bacteriile veritabile, cu structura lor celulară. In unele din ele nucleoproteida este asociată cu grăsimi şi glucide şi rezultă atunci că materia vie e un amestec de molecule diferite, ce nu pot fi separate chimic fără a lace să dispară proprietăţile caracteristice ale virusului. Pe de altă parte microscopul electronic, care permite să fotografiezi particule de 10 milienimi de milimetri, permite să descoperi în cele mai mari virusuri o veritabilă strictură, cu zone mai mult sau mai puţin dense şi un fel de membrane limitante şi fineori chiar (la anume bacteriofagi) un fel de apendice în formă de bici. Deci toate tranzacţiile par să existe între cei mai fini viruşi — care nu sunt decât molecule de nucleo-protidă — şi cei mai mari viruşi care au deja structură de bacterii dar în care nucleo protida pare să rămână elementul esenţial al constituţiei chimice ; şi înfine adevăratele celule cu nucleul lor constant, format esenţialmente din nucleo-protide. Viitorul va arăta cum se nuanţează în aceste diferite cazuri, procesele de asimilare şi ale reproducţiei. In nici într’un caz însă — oricum ar fi — el nu va reînvia — în această privinţă — în mod valabil nicio ipoteză vitalistă. QUELQUES REMARQUES SUR LA MATIERE VIVANTE ) par Marcel PRENANT Quand ou analyse, avec le souci de rester toujours rationnel, Ies phenomenes Ies plus apparents de la vie, on constate que ceux-ci. si mysterieux qu’ils aient pu sembler parfois, se ramenent, dans leur lex-plication, â la puissance d’expansion de la matiere vivante. La persis-tance de la vie, par exemple, son adaptation aux conditions du milieu, ne se comprennent rationnellement que si l’on ne perd jamais de vue l’enorme masse de matiere vivante et d’etres vivants qui disparait prematurement, de sorte que Ies succes ne sont, en somme, que des hasards heureux. Toute la theorie de la selection naturelle, qui est â la base de celle de l’evolution, comme aussi des interpretations non-finalistes de l’adaptation, repose sur ces faits essentiels concernant la matiere vivante. II est donc du plus haut interet philosophique de faire le point sur nos connaissances concernant celle-ci. Toute Pexperience chimique acquise â cet egard, depuis 15b ans, a montre d’abord que la matiere dite organique n’est pas fon-cierement differente de la matiere dite inorganique, puis que Ies lois de la conservation de la matiere s’appliquent dans le monde vivant comme dans le monde brut. L’accroissement de la matiere vivante exige donc, en tous Ies cas' la consommation d’aliments appropries, qu’il s’agisse d’aliments mineraux, comme il arrive pour la plupart des vegetaux, et notamment pour Ies plantes vertes, ou bien pour Ies autres vegetaux et pour Ies animaux, d’etres vivants ou de leurs pro-duits de decomposition. Chaque etre assimile ses aliments, c’est-â-dirfe Ies transforme en matiere semblagle â la sienne propre. L’assimilation est donc un phenomene capital de la vie, ce qui ne signifie pas qu’on ne puisse lui trouver, en dehors de la vie, des ana logues chimiques deja souvent signales. ENGELS deja, dans 1'AntL Diihring, le faisait ressortir, et prenait l’exemple de la fabrication cîas-sique d’acide sulfurique par le procede des chambres de plomb. Je voudrais rappeler aussi, parmi d’autres, le livre du biologiste materialiste italien ERENANNO GIGLIO-TOS, intitule „Les problemes de la vie” (Turin, 1900): l’auteur y developpait, eu son premier chapitre. l’exemple d’un cycle d'assimilation et de repioduction de molecules d’acJde acetique, celles-ci etant transformees d’abord par les perchlo-rure de phosphore en autant de molecules de chorure d’acetvle; puis ces dernieres l’etant par le zinc-ethyle en autant de molecules de methy 1 1) Article ecrit pour „Studii”. 32 MAE CEL PRENANT lethylcetone ; et c.hacune de celle-ci, â son tour, foufnissant deux mo-lecules d’acide acetique par oxydation ; si bien qu’a chaque cyele. le nombre des molec.ules d’acide acetique est double. De tels schemas chimiques d’assimilation, quoique tres suggestifs, impl'.quent cependant une technique humaine, qui apporte dans l’or-dre qu’il faut Ies produits chimiques convenables, c’est-â-dire Ies alî-ments, et elimine Ies sous-produits de la reaction recherches, sous-produits qu’en biologie nous appellerions produits d’excretion. Ainsi, dans l’exemple de GIGLIO-TOS. l’homme apporte dans un certain ordre Ies aliments perchlorure de phosphore et zinc-ethyle, et doit eliminer plus ou moins regulierement Ies dechets oxyclorure de phosphore et acide chlorhydrique dans la premiere reaction, chlorure de zinc dans la seconde. Pas d'intervention artificielle de ce genre dans la matiere vivante en ce qui concerne Ies reactions chimiques d’as-eimilation. Ce qui caracterise cette matiere, â travers tous Ies chan-pements qu’elle subit, assimilant d’une part, desassimilant et rejetant des produits de dechet, d’autre part, c’est donc une certaine stabilite, qui iaisse l’etre vivant reconnaissable et qui etant donnees ces chan-gements, peut sembler paradoxale, certains comme laissant place â des interpretations spiritualistes. mais qui est parfaitement accessi-ble â une pensee materialiste dialectique comme ENGELS l’a bien montre â plusieurs reprises: t „De meme, nous dit-il dans l’Anti-Duhring, tout etre organise est â chaque intant le meme et non la mâme ; â chaque instant il elabore des matiere qui lui viennent du dehors et en secrete d’autres; â chaque intant des cellules de son corps meurent et d’autres se for-ment; toujours, apres un temps plus ou moins long, la substance de ce corps est entierement renouveles, remplacee par d’autres atomes, de sorte que tout etre organise est constamment le meme, et pourtant un autre”. En ces derniers temps, l’utilisation experimentale des isotopes chimiques a donne de ce renouvellement dans la stabilite l’illustra-tion la plus saisissante. Elle permet en effet de donner a un etre vivant, pendant la periode et dans la quantite que l’on veut, ses aliments habituels, ou certains atomes sont comme „marques” du fait qu’ils sont radio-actifs et peuvent etre suivis dans l’organisme par detection de leur radio-activite. Sans entrer dans le detail de cette experimentation tres variee, on notera simplement ici la realite du renouvellement des molecules d’eau, des composes phosphores, et d’autre corps (iode, sodium, potassium, calcium) dans un organisme qui reste parfaitement normal. Ceci confirme de fagon definitive et indiscutable ce que l’on savait deja par d’autres methodes : Ies tissus-meme d’apparence le plus stable, comme ceux du squelette, sont sou-mis â un incessant mouvement de matiere, mouvement dialectique dont la realite globale s’est imposee peu â peu â tous Ies biologistes. modernes. QUELQUES REMARQUEă SUR LA MATIERE VTVANTfi 33 Mais il ne suffit pas de conslalet ninşi que la matiere vivante est „toujours la meme et pourlant une auire". Allant plus ioin, il faut voir ce qui. lui donne cette propriete, sinon de lagon toute particu-liere, du moins â un degre special: sans quoi spiritualistes et vitalistes auraient tot tait d’attribuer la stabilite a un principe immateriel, le changement seul resultant des phenomenes physico-chimiques par eux-memes desordonnes. Nous pensons, au contraire, que Ies etudes experimentales modernes menent â considerer, dans Ies cellules vi-vantes, la structure comme rendant compte â la fois de la stabilite et du changement. Les idees sur la structure du protoplasme ont bien change depuis la fin du siecle dernier. Par des techniques micrographiques de p.ua en plus raflinees, les morphologistes d’alors cherchaient â delinir dans la cellule le plus possible de details structuraux, Abandonnant donc presque completement l’etude de la cellule vivante, qui leur sem-blait insuflisamment fructueuse, ils portaient leur attention vers des systemes optiques, toujours plus puissant, des fixateurs nouveaux, et des colorants de plus en plus complexes. Ils decrivaient ainsi dans le noyau au repos un grand nombre de substances nucleaires, diiferen-tes, selon eux, par leur colorabilite et leur conformation. Pour le cytoplasme, ils discutaient sur sa structure ; mais, qu’elle fut pour eux fibrillaire, reticulaire, alveolaire, vacuolaire, filaire, voire tubu-laire ou spherolaire, elle etait en tous cas geometrique. Une telle attitude menait â faire de la cellule une mosaique d’eiements structuraux independants, et posait tout naturellement la question : lequel de ces elements est le siege de la vie et de ses particularites essen-tielles ? Le noyau et centrosome, surtout, parce qu’ils etaient des organites singuliers, apparurent comme largement autonomes et jouant un role directeur. Ăvec la theorie du dualisme nucleaire, selon HARTMANN et PROWAZEK, on les vit meme se partager, en quel-que sorte, le centrosome comme centre cenetique. Mais pendant ce temps d’autres recherches s’efforgaient de lier les proprietes protoplasmiques aux lois physiques connues. Meme si elles aboutissaient parfois â des exagerations mecanistes, elles lais-saient presque toujours des resultats positifs et durables. C’est ainsi que des experimentateurs comme QUINCKE, BtJTSCHLI, RHUM-BLER, modifiant localement la tension superficielle de gouttettes liquides, imitaient la phagocytose, ou encore les mouvements pseu-dopediane des Amibes, ou la formation du test chez certains Fora-miniferes : meme si les choses ne sont pas toujours aussi simple, ces experiences ont etabli que, malgre sa complexite, le protoplasme ne peut echapper aux lois de la capillarite, dans la mesure ou il est fluide. D’autres biologistes donnaient, de la division cellulaire mito-tique, des schemas experimentaux ou meme fictifs, ou ils appliqu-aient des notions courantes d’electrostatique, de magnetisme, d’os- mose. etc....: De lâ nous reste, tout au moins, la conviction qu’il fant envisager dans la cellule l’influence de phenomenes electriques 3 34 MARCEL PRENANT ou osmotiques. De fagon plus generale, Ies lois physiques et chimiques s’appliquent â la matiere vivante, et l’on peut affirmer que Ies faits de la vie se passent rigoureusement dans le cadre des faits physico-chimiques. Telle est la signification de l’oeuvre de JACQUES LOEB, de GEORGES BOHN, et de bien d’autres biologistes de tendances materialistes mecanistes, â la fin du XlX-e et au debut du XX-e siecle. Quand on se fut apergu, d’autre^part, que Ies reactifs cytologi-ques provoauaient bien souvent. dans Ies preparations, des aspects artificiels, quand on fit la revision critique de ceux qut avaient ete d'ecrits, quand on eut rendu la confiance â l’etude de la cellule vivante. quand on y eut aplique Ies colorants vitaux, et des techniques nouvelles, comme l’examen sur fond noir et plus tard la microdis-section, bien des structures signalees n'eurent plus au’un interet his-torique. Mais il en subsista dont la realite ne fait pas de doute: dans le noyau au repos, le nucleole ou Ies nucleoles, et aussi, sem-ble-t-il. Ies chromosomes. dont la nersistance devlent de plus en plus probable ; dans le noyau en division, Ies chromomeres ou particules de chromatine echelonnees Ies lt>ng des chromosomes ; dans le cyto-plasme, Ies mitochendries et Ies chendriocentes, modernes transpos-tion des granules d’ALTMANN et des filaments de FLEMiVUNG, le centrosome, puis aussi Ies vacuoles, revelees surtout par Ies colorants vitaux, et encore Ies elements de Golgi, que fait voir certaines im-pregnations metalliques. Des lors, sans etre une mosaique comme on l’avait cru, le protoplasme gardait une structure visible, dont Ies elements precedents etaient l’essentiel, mais qui pouvait compren-dre aussi, dans Ies divers cas particuliers, des inclusions variecs. Quelques temps. encore put subsister l’opinion aue Ies constitu-ants figures de la cellule, ou du moins certains d’entre eux, avaient un role preponderent et directeur. Mais elle aussi fut mise en doute quand des cytologistes, comme A. PRENANT, firent remarquer que Ies structures figurees sont moins sujettes â se modifier que la pârtie ainorphe du protoplasme. Or la vie implique le changement: c’est donc le protoplasme amorphe qui doit en etre le siege essentiel, bien plutot que Ies organites visibles de la cellule. Plus juste que l’idee opposee, celle-ci etait cependant incomplete aussi, car la vie implîque le changement sans doute, mais,, nous l’a-Vons vu, le changement dans l’identite. La cellule reste individuel-lement reconnaissable, tandis que Ies echanges avec le milieu exte-rieur renouvellent sans arret sa matiere. C’est que le protoplasme, meme microscopiquement amorphe et optiquement vide a l’ultrami-croscope, n’est pas une solution banale comme on avait pu le croire. C’est qu’il a unei individualite et une unite ; chimiques et morpholo-giques. Parmi Ies premiers, BOTTAZZI affirme cette notion de fagon saisissante, allant jusqu’â esquisser une comparaison entre la liaison des tnolecules chimiques du protoplasme et celle des atomes d’une molecule. QUELQUES REMARQUES SUR LA MATIERE VIVANTE 35 Les liaisons entre Ies divers elements protoplasmiques n’ont cer-tes pas la rigidite des liaisons intramoleculaires, mais elles existent. „Jamais, a ecrit le physiologiste ANDRE MAYER, une propriete de la cellule ne varie isolement. Jamais, s’il y a une reaction cellulaire, elle ne se manifeste seule”. Les etudes physiologiques modernes sur la fermentatioji, la respiration, sur la contraction musculaire, sur les syntheses intracellulaires, justifient pleinement cette proposition, en montraut que ces phenomenes comportent toujours de multiples reactions enchainees ou couplees. Les etudes cytologiques modernes sur l’evolution des cellules, par exemple dans les cycles de secret'on, montrent bien que noyau, mitochendries, vacuoles, corps de Golgi, nucleoprotides du cytoplasme,... etc. varient parallelement au cours de tels cycles, et non pas de fagon independante. D’ailleurs, l’eau etant dans le protoplasme le constituant le plus abondant, la liaison de chaque element protoplasmique avec l’eau depend de la presence et des proportions de tous les autres. Cette dependance globale est de l’ordre des equilibres physico-chimiques, et les cytologistes modernes, â la suite de ZWAARDEMAKER, considerent que le protoplasme est „un systeme complique de phases coexistaut en equilibre heterogene.” BUNGENBERG DE JONG et d’autres ont d’ailleurs reussi â reproduire in vitro des systemes analogues, quoique moins complexes, auxquels ils donnent le nom de coacervats, et dont les proprietes sont comme une esquisse de celles du protoplasme. v Cei'.te complexite de structure, qui ne serait d’ailleurs pas pos-sible sans l’etat colloidal de la plupart des elements protoplasmiques, et les liaisons multipes qui en resultent, son les garanties materielles de la stabilite cellulaire. Pour le faire comprendre, il faut comparor ces liaisons aux actions reciproques des divers tissus dans un organisme, ou avec celles des divers etres vivants dans une population naturelle. Dans un telle comparaison, d’ailleurs, il ne s’agit nulle-ment de considerer les divers tissus d’un organisme ou les divers organites d’une cellule, comme d’autant d’individus vivant cote â cote, et de ressusciter, ou meme d’aggraver, une theorie coloniale des organismes justement discreditee, ou une theorie symbiotique de la cellule, bien des fois developpee sans succes. II s’agit simplement de noter ceci. - Dans des conditions de milieu peu variables, une population naturelle a generalement quelque stabilite. Dans une forât, par exemple, non seulement, d’annee en annee, les diverses especes constituantes restent les memes, mais leurs proportions varient peu. Apres une di.straction partielle moderee, la foret se reconstitue telle qu’elle etait. On lui attribuerait volontiers un „pouvoir regulateur" ou une fina-lite interne, si l’on ne savait analyser d’assez preş les conditions ds MAkefiL t^feEMANf cette stabilite : constance du milieu physique ; constances des especes capables de se reproduire ; enfin surabondance de leur reproduction et du nombre de germes dissemines> Sans la surabondance de gerrnes, cn particulier, il y aurait simple juxtaposition d’individus, qui n’entre-raient en concurrence pour aucune necessite materielle, et - n’agi-raient donc pas Ies uns sur Ies autres ; mais la surabondance ciee entre Ies individus des actions reciproques, dont l’ensemble est juste-ment la garanţie de stabilite. On ferait voir facilement que l’unite d’un organisme pluricellu-laire ne differe pas essentiellement de celle d’une population natu-relle, que Ies organes, Ies tissus, Ies cellules y ont seulement des rapports reciproques plus stricts que n’en ont Ies constituants d’une population, et que, !â encore, ce sont ces rapports reciproques qui garantissent la stabilite et la regulation. A cette conclusion menent tous Ies resultats scientifiques recents touchant Ies hommes, Ies cul-tures de tissus, l’etude experimentale du developpement, de la rege-ueration et de la greffe. De meme il n’est pas besoin d’imaginer un principe vital im-muable, ni meme tin element materiei immuable, pour expliquer l’identite de la cellule â travers tont le metabolisme. II suffit que Ies divers constituants, Jigures et chimiques, â tous Ies degres de la structure visible, colloidalle et moleculaire, aient entre eux Ies liaisons etroites que nous Ies avons vus avoir effectivement, et que tous se trouvent affectes plus ou moins par toute modification de chacun d’eux. Les reactions physico-chimiques dont Pensemble constitue la vie de la cellule ne sont donc pas rigoureusement comparables â celles oui ont lieu dans un tube â essais, meme si elles se laissent schema -tiser par des equations identiques. Fut-elle colloidale, la matiere con-tenue dans le tube du chimiste est loin de presenter la structure fine-ment hierarchisee et tres complexe des substances vivantss. Les reactions y sont souvent brutales et massives, dans une large mesure independantes de la quantite des matieres en jeu, comme de la forme et de la nature des parois du recipient. Dans le protoplasme, il n’est pas indifferent que la meme reaction mette en oeuvre une quantite de matiere simple ou decuple, ni qu’elle se produise en tel ou tel point de la cellule, au contact de tel ou tel organite, car il ,est bien rare que celui-ci se comporte comme une paroi inerte. Structure et forme des organites cellulaires dependante, en effet, des reaction physico-chimiques dans le protoplasme. C’est lâ une notion banale, mais com-prise souvent de faţon trop statique. Pour la montrer, je prendrai l’exemple des spicules. _ * * * On nomme ainsi des corps essentiellement mineraux, faits gene-ralement de silice ou de carbonate de calcium, qui existent dans cer- Quelques remarques sur la matiere vivante 37 taines cellules d’animaux divers, et dont Ies formes, souvent tres compliquees, sont caracteristiques au point d’etre couramment iitili-sees en systematique. La question qui nous occupe est donc ici tres nette. On lui a donne depuis longtemps trois reponses classiques. Celle de HAECKEL invoque la „biocristallinisation”, c’est-â-dire qu’ellt considere comme determinantes Ies forces moleculaires de cri stal-lisation, et que, pour expliquer Ies differences entre Ies formes des spicuîes et celles des cristaux ordinaires, elle fait intervenir le milieu particulier 'de cristallisation, qui est la matiere vivante. L’explication de Sollas est que Ies spicuîes s’accroîtraient dans la direction de moin-dre resistance mecanique, et seraient determines par celle-ci. Enfin la theorie de DREYER et de SCHULTZE fait appel aux forces de tension superficielle qui agiraient, soit contre Ies vacuoles intracyto-plasmiques, soit, en d’autres cas, entre Ies cellules, ou meme, â vine echelle superieure, entre des organes de plus grandes dimensions, tels que Ies corbeilles vibratiles des Eponges. Ces trois theories ont ete justement critiques comme insuffisan-tes, et en defaut sur bien d'^s points concrets.' Ainsi l’intepretation de FfAECKEL ne peut s’appliquer aux spicuîes siliceux, qui sont faits de silice amorphe, et ne sont donc pas soumis aux forces de cristallisation. Celle de SALLAS ne suffit plus quand des spicuîes, au lîeu de suivre dans leur croissance des membranes resistantes ou des membranes de tension superficielle, Ies refoulent, comme il arrive chez beaucoup d’Eponges et de Radiolaires. La theorie de DREYER, qui mene â faire deriver toutes Ies formes spiculaires d’un type te-traxomique fondamental, ne peut rendre compte des spicuîes â trois axes de symetrie rectangulaires, comme ceux des Eponges Haecke-linellides. 1 De telles critiques n’excluent pas une part de verite dans Ies hy-potheses precddentes, et ne signifient pas qu’il faille Tenoncer a des explications materielles, ni se refugier, comme l’ont fait M1NCHIN et d’autres, derriere des abstractions comme l’Heredite ou la Selec-tion. Car de tels mots ne peuvent faire oublier la realite concrete : meme si la forme des spicuîes est hereditaire, et meme si elle s’est trouvee fixee par selection, il faut qu’a chaque spicule nouveau qui se constitue, Ies conditions phsyco-chimiques, de sa formation tradui-sent precisement, dans sa matiere, Ies proprietes heritees. Lâ est le probleme, comme l’a justement fait ressortir Woodlond, en conctusion d’une serie de travaux ou, malheureusement, il n’a pas m£me sugger£ une solution. En etudiant Ia genese des spicuîes chez Ies larves d’Oursin, qui sont par leur transparence un materiei favorable, j’ai pu constater â quel point importait le deroulement des processus dans le temps. Ici Ies jeunes spicuîes a'pparaissent dans une sorte de moule syncytial forme par des cellules de mesenchyme, et l’existence normale de ce moule est un des facteurs essenţielş dş la forme, compie le prouvent diverses experiences, 38 MARCEL PRENANT Mais le moule n’a pas d’emblee la forme definitive des spicules, et l’accroissement du depot calcaire ne s’y fait pas en toute regula-rite. Des le debut, entre Ies deux petites ebauches calcaires qui, nor-malement, aboutirent â donner Ies deux premiers spicules, il s’en fait d’autres dans le syncytrium. En des cas anormaux, que l’on peut pro-voquer experimentalement, plusieurs de ces ebauches grandissent, et l’on peut obtenir des larves monstrueuses â plusieurs spicules. Mais, normalement, se fait une sorte de crise, qui aboutit â la redissolution de la plupart des ebauches, au profit des deux spicules privilegies. De meme, â un certain degrfi de la calification, et peut-etre en rapport avec Ies moclifications qu’elle produit, une des trouees du moule syncytial se rompt. De meme encore, quand la calification a progresse jusqu’au voisinage immediat de l’epiderme, elle provoque dans celui-ci des proliferations localises, qui donnent naissance, par exemple, âux bas de la larve pluteus, et qui modifient la forme du moule spiculaire syncytial: d’ou resulte, pendant quelque temps, une sorte de poursuite entre la calcification et l’extremite des trouees de mesenchyme qui la moulent. Les details de ces processus sont d’im-portance secondaire, mais l’essentiel est ceci : la forme du spicule resulte d’une evolution. et toute tentative d’explication physico-chimique statique, qui ne tiendrait pas comple de cette evolution, est vouee â l’echec. II est tentant de generaliser cette conclusion, et de dire qu’il ne peut y avoir forme spiculaire vraie et caracteristique, distincte d’une forme cristalline ordinaire, que s’il y a evolution de la forme, au cours de la croissance du spicule. On peut rappeler, ici, certaines observations de DENDY sur les spicules des Eponges siliceuses. Ces corps presentent, on le sait depuis longtemps, un filament axial orga-nique, gaine de silice, mais en continuite avec le cytoplasme â ses extremites ou â l’une d’elles au moins, tant que la croissance dure. Or DENDY assure que le filament axial serait une Bacterie qui s’ac-croîtrait par l’extremite tandis que la cellule l’encysterait l’une et l’autre jusqu’a ce que, l’encystement etant complet, la croissance du filament et celle du spicule soient arretees. Quelques reserves que l’on fasse sur la nature bacterienne du filament axial, il reste que, pour DENDY, la formation du spicule resuţte ici encore, d’une evo-lution, la croissance du filament axial provoquant celle de la gaine siliceuse, et reciprot]uement. Si j’ai developpe la question des formes spiculaires, qui est assez minime en elle-meme, c’est qu’elle montre bien les interactions entre reactions chimiques et formes structurales dans la cellule. C’est aussi * que ces conclusions s’accordent avec celles auxquelles menent) des problemes biologiques tres divers, y compris ceux de l’embryologie causale. Partout ressort des etudes modernes que, plus les formes QUELQUES REMARQUES SUR LA MATIERE VIVANTE 39 vivantes s’eloignent des autres, plus îl est illusoire de chercher â Ies expliquer par des causes statiques, et plus il est indispensable d’envi-sager leur evolution. La question des elements structuraux du proto-plasme ne se pose pas autrement. La vie d’une cellule apparaît, des lors, comme un ensemble tr&s complexe de reactions physico-chimiques qui influent sans cesse Ies unes sur Ies autres. Ces reactions dependent des fines structures pro-toplasmiques, mais celles-ci, â leur tour, sont conditionnees par elles. A un moment donne, structure et composition chimique expriment tout le passe de la matiere vivante consideree, ce qui revient â dire que le physico-chimiste ses analyses fussent-elles bien plus precises encore, ne semble pas devoir rendre completement compte de la matiere vivante sous ses formes cellu’aires; et qu’on ne peut guere esperer, meme a la faveur d’un phennmene physique ou chimique nouvelle-ment decouvert, realiser la synthese de la vie sous ces formes tres evoluees. Mais d’autre part la stabilite relative de la matiere vivante, qui est bien sa propriete la plus curieuse, etant donnes Ies change-par la complexite meme du protoplasme, et par Ies interactions mul-tiples qui s’y fait sentir entre constituants chimiques et elements mor-phologiques. Ainsi est rendue superflue toute hvpothese vitaliste ou transcendante â la matiere. II y a quinze ans encore, cet article aurait pu s’arreter lâ. La vie paraissait en tous Ies cas, liee â la structure cellulaire de la matiere, et Ies Bacteries, qui semblaient alors legerement aberrantes, sont rentrees dans la regie comme, depuis que l’on a pu deceler leur noyau. Mais â partir des decouvertes faites par STANLEY en 193b, sur la structure des ultra-virus, il est necessaire d’ajouter quelques mots â ce sujet. Jusqu’en 1935 en -effet, on ne considerait guere Ies virus, con-nus par leurs proprietes biologiques, mais invisibles au microscopcs, que comme des etres vivantes tres petits, relies aux Bacteries par des intermediaires. A partir de cette date, Ies biochimistes se mirent â isoler et purifier certains virus par des methodes purement chi-miques, â 'es obtenir cristallLes, â definir leur structure aux rayons X, par !ts methodes applicables â tous Ies cristaux, a determiii'^r qn’il s’ag'ssait de nucleo-protides purs, et ă verifier neanmois qu’apres passage par cet etat pur et inerte, ils pouvaient etre reinocules ă un bote convenable, et reprendre par la leur virulance, c’est-â-dire, notamment, leur capacite d’assimilation et de multiplication, qui en fait des etres vivants certains, quoique rudimentaires. Sans nous ctendre sur d’autres aspects de la question, et en nous bornant ă ce qui touche aux processus d’assimilation, on retire de tous Ies terme cette notion generale qu’â ce niveaux de la vie le meme processus peut etre quahfie multiplication, si on l’envisage du cote biologique, un accroissement autocatalytique, si on le considere sous son aspect chimique: il consiste en ce fait que, au contact de la molecule de 40 MARCEL PRENANT nucleoprotide, des aliments encore indetermines, empruntes â l’hote, sont transformes en une molecule toute semblable de nucleoprotide, en une sorte de „copie” de la molecule iniţiale. On doit ici attirer l’attention sur le fait que, dans des cellules proprement dites, des phenomenes tout-â-fait comparables se passent sans doute pour Ies nucleoprotides du novau, c’est-â-dire pour Ies genes, et que leur accroissement autocatalytique correct est le substrat de l’he-edite, tandis que Ies irregularites de reproduction des molecules imtiales sont l’origine des mutations. On doit mentionner aussi le fait que, si Ies biochimistes ne connaissent pas encore, in vitro, de Ms processus d’accroissement autocatalytique pour Ies nucleoprotides, ils en ont mis en evidence, recemment, pour des enzymes proteiques, comme la trypsine assimilant le trypsias gene, et la pep-sine assimilant le pepsiogene selon des lois autocatalytiques. On est donc bien au debut de la verification experimentale de cette pensee d’Engels — Anti-Duhring, t. I.: „la vie est le mode d’existence des corps albuminoides. Si la chimie reussissait jamais â produire artifi-ciellement de l’albumine, cette albumine manifesterait necessairement des phenomenes vitaux, si faibles qu’ils fussent... On peut, il est vrai, se demander si la chimie decouvrira en meme temps Ies aliments convenable? pour cette albumine”. Reste â relier ces notions, tirees de l’etude des plus grosses molecules proteiques, avec celles auxquelles nous a menes le debut de cet article et qui montraient la vie, dans ses manifestations supe-rieures, l!ee â une complexite bien plus grande de la matiere. Ici faudra-t !1 sans doute attendre que soit plus poussee l’etude des ultra-virus Ies plus lourds: il en existe toute une serie, entre le virus de la mosaique du tabac, tout d’abord etudie par Stanley et fait de nucleoprotide rur, et Ies Rickettsia visibles au microscope, ou meme Ies veritables Bacteries avec leur structure cellulaire Dans certains d’entre eux le nucleoprotide est associe a des graisses et a des sucres, et il semble que des lors la matiere vivante soit un melange de molecules diverses, qu’on ne peut separer chimiquement sans faire dis-paraîfre Ies pronrietes caracteristiques du virus. D’autre part le par-ticules de 10 millieniemes de millimetres, permet de deceler dans Ies plus grands virus une veritable structure, avec des zones plus ou moins denses et des sortes de membranes limitantes, et parfois meme (certains bacteriophages) une sorte d’appendice en forme de fouet. Tontes Ies transitions semblent donc exister entre Ies plus fins virus, qui ne sont que des molecules de nucleoprotides, et Ies plus gros, qui ont deja presnue la structure de Bacteries, mais oh le nucleoprotide semple rester l’essentiel de la constitution chimique; et enfin Ies veritables cellules, avec leur noyau constant, forme essentiellement de nucleoprotides. L’avenir dira comment se nuancent, en ces divers cas. Ies processus de I’assimilation et de la reproduction. Mais, quoi qu’il arrive, il ne fera renattre â ce sujet, de faşon valable, aucune hypothese vitaliste, DETERMINAREA IODULUI IN PRINCIPALELE ALIMENTE DIN ROMÂNIA de Prof. Dr. I. VINT11ESCU Dr. A. OPĂRI Dr. E. SAVOPOL Studiul alimentaţiei — problemă de o covârşitoar. importanţă în viaţa unui popor — presupune între altele determinarea compoziţiei chimice a alimenltelor, fie în scopul de a ne 3â seama de valoarea nutritivă a imui alţ. ment, fie în scopul de a analiza sau compune raţii alimentare individuale sau colective. In aceste cercetări autorii se s rvesc de tabele care exprimă compoziţia alimentelor atât pent'fu principii nutritivi energetici : protidă, lipide, glucide, cât şi pentru substanţele minerale şi vitamine, numite şi elemente protectoare, de importanţă biologică necontestată. Autorii români care s’au ocupat cu studiul almentaţiei în România, au întrebuinţat în anchetele Hor, tabel- de compoziţia alimentelor întocmite de autori streini, pentru produsele alimentare dn ţările respective. Ori, aceste tabel: diferă îptre ele, iar autorii români au întrebuinţat când pe unele, când pe altele, astfel încât aceste diferenţe constitue între altele una din vauzele principale care fac foarte anevoioasă şi uneor,; chiar imposibilă o comparaţie între rezultatele anchetelor alimentară. Tot astfel în privinţa iodului ca şi în privinţa compoziţiei generale a 'alimentelor, există difer mţe lunâori considerabile (intre proporţiile de iod oate pentru acelaş aliment. Dată fiind importanţa pă care o are studiul alimentaţiei precum şi neces:tatea de a se relua anchetele alimentar: în România şi a se con'inua la diferite epoci, era indispensabil a se stabili mai întâi compoziţia alimentelor în România şi a întocmi tabele de această compoziţie. Fără îndoială că aplicarea aceloraşi tabele de către toţi cercetătorii şi după metode uniforme ,va permite ca rezultatele anchetelor, să fie nu numai comparabile între ele. dar şi cât mai aproape de realitate. Det:rminarea iodului în alimente iconstitue un capitol al marei probleme a studiului răspândirei iodului în natură. Aspectele pe oare le-a căpătat această problemă în decursul vremurilor, au fost foarte variate. , Odată cu descoperirea iodului în 1812 de către farmacistul B. Courtois in alga Varech, şi comunicarea acestei descoperiri în 29 Noembrie 1812, Academiei de Ştiinţe, de către Clement, încep cercetările asupra repartiţiei iodului în natură şi în special în vederea descoperirei metodei prime cea mai bogata în ac st preţios element. Ip 1814, Colin şi Gaultier de Olaubry, caută să rezolve problema formei sub care se află iodul în substanţele vegetale şi animale, problemă cars nici astăzi nu şi-a găsit rezolvarea mulţumitor, dar care a dus la c:r-oetări noui. între care se încadrează şi acelea întreprinse de Dr. Voged şi Miiiier Rosswein în 1842, care pot fi considera/t. ca primele în acest domeniu. Aceşti autori întrezăresc existenţa iodului şi în vegetale de apă dul"6 ca : Nasturţium, şi deschid astfel seria cerc.ţărilor în această direc. ţiune; totuşi lui A. Chatin (1850), Van Ankum (1854) şi lu; Rabourdin (1850), le revin meritul de a fi întreprins studii mai complecte asupra răspândlrej 42 DR. I. VINTILESCU iodului in natură (primul), şi creierei unei metode colorimetrice indispensabilă în acest fel de determinări (ultimul). Tot în acest timp apare şi metoda de dozare titrimetrică a lui A. Dupră şi F. Dupre (1855), metodă modificată mai târziu de către L. W. Win-kler (1887), şi care împreună cu acea colorimetrică a lui Rabourdin au fost folosite cu modificări mai mult sau mai puţin esenţiale de mai toţi icer_ cetătorii în acest domeniu. Ea a permis ilui A. Gauthier (1899) să dcmons treze existenţa iodului în apa mărei şi lui F. Bourcet, în ace’aş an, să determine conţinutul în iod al câtorva alimente. Cu cercetările lui Hundeshagetn (1895) şi Baumann şi Ross (1895), care arată existenţa un-i combinaţhmi organice de iod, primul în regnul vegetal — lodospongis din bureţi, — lultimull din regnul animal ■— Thyroidina din glanda thiroidă, — încep cercetările sporadice de până aici să se canalizeze spre soopul rezolvărei problemei guşei. D.işi încă de prin 1849 apăruse celebra feerie a carenţei iodului în thy_ roidiile endemice, emisă de (Provost şi susţinută de A. Chatin, abia în această epocă, după ce Baumann şi Ross demonstrează prezenţa constantă a iodului în glanda thyroidă, iar E. Gley acelaş lucru pentru parathyroidă, începe* această problemă a fi desbătută. Numărul cercetătorilor creşte putându_se împărţi în două mari grupe după obiectul studiilor lor : o grupă urmărind efectele iodului asupra sin. dromului thyroidian, cealaltă grupă căutând a determina cantitatea necesară organismului uman pentru a preveni şi vindeca această maladie, urmăreşte mai ales deierm'narea iodului în alimente şi stabilirea unei raţii de iod în alimentaţia normală pentru a se putea exprima asupra carenţei în iod a alimentaţiei. Neajungându.se la rezultate concludente, cercetările s’au reluat, în-mulţimdu-se cons:derabil îndată ce noui perfecţionări pe terenul microchi. miei iodului permiteau dozarea acestuia cu mai multă precizie sau mai expeditiv. Intre aceste cercetări se încadrează cele ale ş'oalei în frunte cu Th. v. Fellenberg, ale lui G. Pfeiffer. Th. Leipert, M. Setlimj, I. Manager, E. Kahane, Mc. Olendon, etc., din diferite ţări. Astf'-l se explică numărul (foarte mare de lucrări în acest domeniu şi mai ales faptul că numărul produselor alimentare considerate ca lipsite de iod a scăzut treptat, putându-se astfel susţine azi că iodul există pretutindeni, dar în proporţii foarte mici. Tot astfel se explică şi n cesitatea introducerei pe rând de noi unităţi da ordinul miimilor de miiigram (y—garnma) şi acum în urmă de ordinul milionimilor de miiigram (yy—garnma—garnma) pentru exprimarea proporţiilor de iod din unele produse. In România, cercetările în Scopul de a se cunoaşt. proporţia de iod în alimente, sunt foarte reduse, iar scopul acestor cercetări fiind a se stabili dacă există vreo corelaţiune între proporţia de iod din unele alimente şi guşe, a făcut ca numărul alimentelor să fie restrâns, în general alimentele provenind din aceeaş regiune, as'fel încât aceste cifre repiezsntând iodul în alimentele analizate nu pot fi considerate ca cifre medii pentru România. In această ordine de idei am întreprins cercetările de faţă pentru determinarea iodului în principalele alimente din România. In acelaş timp având în vedere importanţa deosebită pe care iodul o are în organismul animal şi relaţiunile între acest element şi guşe, precum şi afirmaţia făcută uneori că în regiunile de guşaţi solul şi alimentele nu ar conţine iod, am variat cercetările noastre, analizând atât solul cât şi alimentele din regiunile de guşaţi, cât şi din regiunile unde această boală nu există. Repartiţia iodului în natură, proporţiile extrem de mici în care acest DETERMINAREA IODULUI IN PRINCIPALELE ALIMENTE DIN ROMANIA 43 element se găseşte în alimente, procedeele de dozare, precum şi relaţiile din)!le de apă sunt imediat supuse concentrării după ce mai înainte s’au făcut încercări preliminare asupra conţinutului în iod în modul următor : 50 ccm. apă se aduc prin evaporare la 2 cm. soluţia împărţită în două părţi egale, este supusă reacţiei ceriu-arsenit precum se va arăta, timpul de reacţie fiind un indiciu despre existenţa şi proporţia iodului în apă. Evaporarea se conduce în capsule de porcelan, alcalinizarea făcându_se cu ajutorul unei soluţii 20°/o carbonat de sodiu. Purificarea reactivilor şi a aparaturei se face folosind technica lui Th. v. Fclenberg. Pentru controlarea constanţei alcalinităţii mediului în timpul concen. trărei se adaugă şi câteva picături (3-4) de sol. phenolphtaleină l°/o. Pentru unele produse unde d:strugerea pe cale uscată poate fi aplicată oum este cazul rezidiului obţinut dela evaporarea apei, a rezidiului obţinut după evaporarea extrasului apos din pământ, a unor corpi graşi după sa. poniificare, s’a adoptat următoarea technică de distrugere : rezidiul de mai sus uscat şi pulverizat se amestecă cu o proporţie de 4:1—1:1 de carbonat de sodiu, se acoperă cu un strat de carbonat de sodiu pulverizat şi se umec-tcază cu o soluţie concentrată de carbonat. După uscare la etuvă se cal-cinează la roşu până la carbonizare. In acest moment se procedează la o primă extracţie cu apă, se alcalinizaază şi continuă calcinarea până Ia pulbere gris când se repetă extracţia cu apă. Extracţia cu ana se repetă de 2-3 ori până la obţinere de pulbere albă, când pToba este distrusă. Extractele reunite într’un Berzelius de 100 ccm. sunt aduse la mic voium şi adiţionate de un volum de alcool absolut, până la precipitarea majorităţii sărurilor streine iodurile rămânând în soluţie. Prin decantare şi repetarea operaţiei extracţia iodului este totală. Pentru majoritatea produselor distrugerea se execută pe cale umedă cu amestecul mineralizant perhidrol-acid sulfuric. 44 DR. I. VINTrLB3CU După terminarea distrugerei care este marcată de decolorarea complectă a lichidului mineralizant, iodul este extras şi condus în vasele de absorbţie prin barbotare cu vapori de apă. Lchidul din vasele de absorpţie este adius intr’un berzelius şi concentrat cum am arătat, precipitat cai alcool absolut, decantat şi adus la mic volum oca. 5—10 ccm. Asupra acestuia se procedează la dozarea propriu zisă. No^ am folosit metoda E. B. Sandell şi I. M. Kolthoff, care este o metodă catalitică permiţând determinarea de foarte mici cantităţi de ioduiră prin măsurarea efectului catalizator accelerator în reacţia de oxidare reducere : (2 Ce'V - Asm -2 Ce«i - Asv) Această reacţie are loc în absenţa unui catalizator într’un timp foarte mare (72—80 ore după puritatea reactivilor folosiţi), acest timp se reduce dacă in prezenţă se află o foarte mică cantitate de iod ură ex.: 0,1—0,2 y iod. Cum între timpul de reacţie şi cantitatea de iodură prezentă este o proporţionalitate, simpla măsurare a timpului de reacţie ne poate servi la determinare. Pentru a se elimina posibilitatea de eroare datorită concentraţiei soluţiei de analizat în săruri streine, se va proceda astfel : Din soluţia de analizat s? ia câte 1 ccm. se introduce în câte o eprubetă, se adaugă în ambele câte 2 ccm. As20„ N/20, apoi 1 cc, acid sulfuric 6 N, 0,1 ccm. din o-phenantrolin-feros.sulfat ca indicator, şi 1 ccm. soluţie sulfat de Ceriu şi Amoniu N/20. Din acest moment se notează timpul folosit de soluţii pentru a se decolora. Acest timp se notează cu „ti". Se adaugă apoi o cantitate de iodură de potasiu cunoscută (0,3 y) numai într’o eprubetă, şi 0,5 ccm. sulfat de Ceriu şi Amoniu N/20 şi se notează timpul folosit cu „t2” Dacă am notat cu „a” cantitatea de iodură adăugată, cantitatea de iod în gamma ne va fi dată de formula : y iod — a. ţz ti — t2 PARTEA II-a DETERMINAREA IODULUI IN PRINCIPALELE ALIMENTE DIN ROMÂNIA Aceste determinări s’au adresat unui mare număr de produse alimentare şi probe recoltate din diferite regiuni ale ţărei, iar rezultatele medii sunt consemnate în alăturatul tablou (Nr. I). Rezultatele au fost exprimate în gama iod 'la mia gr. de produs comestibil, la mia gr, de produs total, şi calculat la %> gr. parte comestibilă uscată. Această din urmă exprimare a fost adoptată pentru a permite compararea datelor obţinute de noi cu acele ale au'orilor englezi şi americani, care în majoritat.a cazurilor, pentru a elimina determinarea cu precizie a apei, exprimă rezultatele lor la %> gr. produs uscait. Din rezultatele obţinute se poate observa că iodul este răspândit în toate produsele alimentare analizate; iar proporţiile în care este reprezen-, tat nevariind între limite prea largi pentru acclaş aliment, ne_au permis a prezenta în cele de mai jos tabloul de conţinutul în iod al alimentelor din România, care să poată fi folosit de cerce* ăit ori, fie pentru a compuhe raţii alimentare, fie pentru a studia În deaproape corelaţia între iod Şi gnşe. BeterMinareA i6dului IN principalele alimente din ROMÂNIA 45 TABLOUL Nr. 1 Conţinutul In iod al alimentelor din România y Iod la loco gr. y Iod % PRO DUS U L partea produs Substanţă comest. total uscată Apa.......... 3,10 3,10 _ Sarea......... 57,00 57,00 5,70 ALIMENTE DE NATURĂ ANIMALĂ Carnea de vacă .... 36,00 29,50 9,13 , . Porc .... 17,60 14,80 3,68 . . pasăre . . . 23,60 17,80 4,45 , peşte râu .... 52,00 26.93 23,93 * „ mare . . . . 372,50 188,60 128,80 Slănină porc..... 27,00 25,65 2,64 Lapte......... 68,90 68,90 55,69 Unt.......... 21,00 21,00 2,07 Brânză telemea .... 18,20 18,20 4,10 Brânză burduf .... 47,00 47,00 5,76 Ouă găină...... 16,00 14,20 6,55 Ouă raţă....... 28,20 25,10 10,45 ALIMENTE DE NATURĂ VEGETALĂ Tritlcum vulgare . . . 25,00 25,00 2,66 Făină I-a....... 24,90 24,90 3,20 Făină Il-a....... 20,40 20,40 2,33 Pâine albă..... 40,50 40,50 6,48 Pâine neagră..... 36,90 36,90 6,14 Zea Mays ...... 8,80 8,80 1,01 Mălai......... 10,60 10,60 1.17 Mămăligă....... 14,60 14,60 4,98 Secala cereale .... 46,20 46,20 5,29 Făină secară..... 39,50 39,50 4,50 Pâine secară..... 31 60 31,60 5,18 Oryza sativa..... 43,20 43,20 4,97 LEGUME USCATE Phaseolus vulg..... 24,40 23,80 2,81 Lens esculenta .... 9,50 9,86 1,12 Soja hlspida..... 78,00 78,00 8,71 Pisum sativum .... 36,40 36,40 4,00 • LEGUME VERZI Flcarla Ranuncul, . . . 15,45 7,82 9,28 Spinacia oleracea . . . 190,80 141,60 151,50 Rumex patlentla . . . 82,00 59,90 43,40 Urtica dloica..... 49,60 50,60 29,50 Lactuca sativa .... 60,65 50,78 118,00 Taraxacum ofllc. . . . 66,80 44,40 46,10 Allum cepa bulb. . . . 86l30 155,54 159,85 Allum „ verde . . . 332,20 247,90 319,58 Anethum graveol.. . . 65,53 31,81 52,00 46 bR. I. VlNTELEăCl y iod la 1000 gr. y Iod % PRODUSUL partea produs Substanţă comest. total uscată Phaseolus vulg.. . 73,50 69,50 90,40 Plsum 8ativum . . # , 8,10 3,54 3,23 Brassica oleracea . # , 57,54 44,35 61,18 Solanum lycopersicum . 9,90 6,94 19,34 „ melongena 313,50 283,30 422,01 Cucurblta pepo . . 40,20 33,70 47,30 Cucumls satlvuc . . 22,25 17,60 51,10 Solanum tuberosum 76,65 63,18 31,56 Allium porum . . . 73,36 40,54 62,76 Brassica oleracea . V. Gongylodes . . 26,50 17,77 ' 20,55 Beta vulgâris . . . 130,35 329,70 115,00 FRUCTE ŞI PRODUSE ZAHARATE Prunus armeniaca . 22,40 20,35 15,50 Prunus Juliana . . 30,70 27,60 14,50 Prunus cerasus . . 10,05 9,07 5,80 Prunus domestica . 23,10 21,80 1,20 PI rus malus .... 15,00 14,26 7,70 Plrus commmunls . 33,70 32,00 17,50 Cldonla vulgari» . 7,10 6,70 3,80 Juglans regla . . . 47,50 23,48 5,10 Zahăr ...... 3,00 3,00 --- Miere....... 7,15 1,15 8,90 BĂUTURI, TUTUN Vin alb...... 18,60 18,60 _ Vin negru ..... 6,23 6,23 --- Bere........ 0,52 0,52 â- Ţuică....... 3,19 3,19 --- Tutun fermentat . . --- 63,20 y iod la %o gr. Tutun nefermentat . --- 102,00 y iod la %o gr. DETERMINAREA IODULUI IN PRINCIPALELE ALIMENTE DlN ROMANIA 47 PARTEA IlI-a DETERMINAREA IODULUI IN ALIMENTELE DIN REGIUNILE DE GUŞAŢI Aceste determinări s’au adresat în prirryil rând apei de băuit, sărei şi pământului, întiucât aceste produse s’a susţinut a influenţa proporţia de iod în organism ; apa d- băut în primul rând fiind produsul de consumaţie mare, folosită ca atare în proporţii ce ajung vara până la 2 1. pe zi, sau la prepararea bucatelor, împreună cu sarea nelipsită din nici o mâncare. Ne-am adresat apoi sărei, întrucât în general sarea în regiunile de guşaţi provine din afara, şi prin urmare fiind produsul care furnizează iod alimentaţiei din aceste regiuni. Pămân'ul a fost analizat pentru a putea explica într’un fel conţinutul scăzut în iod al alimentelor de origine vegetală din aceste regiuni. S'au efectuat analize totale de ied în pământ, precum şi analize privind iodul cedat apei saturată cu bioxid de carbon,, întrucât se pare că nu atât iodul total interesează în pământ, cât mai ales iodul extractibil în mediu de bioxid de carbon, care ar fi singurul asimilat de plante şi transmis astfel şi alimentelor de origină animală. Rezultatele obţinute confirmând în totul aşteptările noastre, apa având un procent scăzut de iod faţă de regiunile sănătoase, iar pământul având un conţinut de iod solubil în apă saturată cu bioxid de carbon mult mai scăzut decât în regiunile sănătoase, am trecut la analizarea produselor alimentare propriu zise, insistând asupra produşilor de primă necesitate şi de consum mare. Probele au fost recoltate din comunele : Poiana Mărului, Tălmăcel, Sibiel, Cisnădloara şi Stefeşti. Am ales aceste comune întrucât starea sanitară şi frecvenţa thyroi-diilor, pentru primele patru era deja studiată de d-1 Prof. D. Danielopolu, astfel încât cercetarea noastră să fie cât mai concludentă, iar comuna Sbe. feşti întrucât prezenta un caz special. In această comună, situată într’o regiune de coline aproape de Slănic Prahova, thyroidia mult accentuată în 1935.6, acum este mult mai rară, în dispariţie. > Făcând diferite analize asupra produselor alimentare din aceste comune am obţinut următoaiele rezultate consemnate în tabloul Nr. II. Am considerat ca raţie alimentară zilnică raţia de mai jos : 50 gr. Brânză 50 gr. Slănină 150 gr. Fasole 200 gr. Ceapă 300 gr. Cartofi 1500 gr. Mămăligă 2000 gr. Apă 6 gr. Sare şi am calculat raţiile zilnice de iod ingerate de un om din regiunile sănătoase, obţinând cca.100 y pe zi, raţiile de iod ingerate de populaţia acestor oomune em trecut-o în josul acestui tablou pentru a se putea observa relaţia între această raţie şi procentul thyroidiilor. DR. I. VIN'f'ILESCt 4ă TABLOUL Nn 2 Iodul în alimentele din regiunile de guşaţi din România COMUNA Poiana Siblel Cisnă- Tălmăcel Stefeştl Mărului dioara Frecventă 56% 50% 25,4% 21,5% --- thyroldlllor Apa de băut .... 0,88 1,14 0,85 0,66 1,46 ba rea....... 37,40 3j,10 28,00 16,30 67,60 Pământ Iod total. . 340,50 808,60 1316,00 728,00 1810, U0 „ „ CO2 ■ . 38,1.0 2a5,50 118,10 176,40 400,00 Lapte...... --- --- --- 46,80 67,20 Oua per bucată . . . 8,50 --- --- --- 18,20 Brânză burduf . . • 12,00 45,CO 36,60 50,10 78,20 blănină...... 18.a0 16,30 66,60 36,70 18,60 Grâu total..... 7,70 --- --- 21,20 32,40 Pâine de casă . . . 11,00 --- 11,40 12,20 46,00 Porumb...... 3,E0 6,50 6,5J 6,80 10,10 Mămăligă, 35'» . . . 8,60 8,20 8,20 16, 10 16,50 Fasole . . mălai . . 10,20 16,60 16,30 31,30 46,00 Cartoil....... 17,20 15,10 la,30 2b,40 32,00 Varză....... 30,40 31,40 54,00 38,20 48,80 Ceapă ....... 8,60 22,6 J 35,40 47,00 61,00 Dovleac...... --- 13,40 --- 16,lo --- Prune uscate .... --- 9,10 23,60 --- 16,50 Nuci........ --- 32,20 6,80 --- 28,30 Roşii........ --- 44,80 47,70 --- 68,60 Vinete....... --- --- 82,30 --- 103,00 Raţia de Iod .... 24,98 29,38 45,82 51,87 62,93 Din rezultatele arătate se pot face următoarele observaţii privind legătura între lipsa în iod a alimentaţiei şi frecvenţa guşei: a) In regiunile de guşaţi procentul de iod al alimentaţiei este mult scăzut faţă de cel din regiunile sănătoase ; b) Intre iodul din pământ <— vorbim ds cel solubil în soluţie apoasă saturată ca bioxid de carbon — şi bogăţia în iod a alimentaţiei, există o strânsă corelaţie care ne permite a prevedea acest fapt; c) Intre conţinutul în iod al alimentaţiei şi procentul de guşaţi există o strânsă legătură ; d) Intre carenţa în iod a apei şi cantitatea de iod din alimente nu se poate stabili nici o corelaţie; deasemeni nici între iodul pământ — cel extras cu C02 — şi iodul din apă. CONCLUZIUNI Cercetările expuse mai sus ne conduc la următoarele concluziuni: 1. Pentru dozarea iodului în apă, prelevarea, cons rvarea şi concern trarea probei luată spre analiză merită o atenţie deosebită. DETERMINAREA IODULUI IN PRINCIPALELE ALIMENTE DIN ROMANIA ^ Pentru a se stabili cantitatea de apă necesară analiză, propunem a se face o determinare preliminară în modul arătat de noi. Pentru concentrarea ionilor de iod în apa potabilă, noi am adoptat evaporarea, xn-nţinând o alcalinitate constantă cu carbonat de sodiu. Durata şi temperatura evaporărei nu are vreo influenţă asupra iodului existent atât timp cât alcalinitatea este menţinută constană. Adăugarea fenolfaleinei în timpul evaporărei — propusă de Th, v-FeUenberg — deşi contra indicată de unii autori, 'este necesară atât pentru a controla constanţa alcalinităţii mediului, cât şi pentru a fixa iodul în timpul evaporărei şi a împied.ca astfel pierderi de iod. Adăugarea fenolftaleinei impune calcinarea finală a rezidiului. Prin calcinarea rezidiului final obţinut la evaporare se produc pier. deri de iod. Aceste pierderi se pot reduce respectând condiţiunile arătate şi mai ales făcând asupra rezidiului 2-3 extracţiuni cu apă în scopul de a sustrage iodul eliberat, pe măsură ce distrucţia avansează, acţiunei prelungite a căldurei. 2 Noi pentru distrug-rea materiei organice am adopta amestecul mineralizant Porhidrol-Acid sulfuric. In timpul distrugerei folosind amestecul amintit, are loc în unele cazuri o distilare de acizi graşi volatili a căror mineralizare G. Pfeiffer o face în tub de quartz la temperatură înaltă, iar gazele obţinute sunt trecute apoi printr’un vas de oprire a vaporilor acizi cu o capacitate de 6 litri. Noi pentru simplificare şi micşorarea suprafeţei aparaturei am introdus între vasul de distrugere şi vasele spălătoare, un vas de oprire a produşilor volatili, care apoi prin diferenţă de presiune sunt readuşi în vasul de distrugere pentru desăvârşirea mineralizărei. Eroar a datorită distrugerei prin technica adoptată de noi nu trece de 2°/». . 3. Pentru eliberarea şi separarea iodului din rezidiul distrugerei, noi am adoptat, extracţia cu apă fierbinte, concentrarea şi precipitarea sărurilor prin adăugare de alcool absolut, iodul rămânând cantitativ în soluţie. 4. Pentru dozarea propriu zisă am adoptat metoda catalitică E. B. Sandell şi I. M Kolthoff cu technica arătată. 5. S’au efectuat determinări de iod în alimentele din regiunile de şes, obţinându-se rezultatele expuse în tabloul Nr. I, pe care le propunem ca medii pentru completarea tabelelor de compoziţia alimentelor din România. S’au efectuat determinări de iod în alimentele din regiunii? de mare, obţinându-se rezultate mult superioare. S’a calculat iodul total ingerat de un om sănătos pe zi, ajungându-se la o raţie normală da 100 y iod pe zi. 6. S’au efectualt determinări de iod în alimentele principale şi de consum mare din regiunile de guşaţi — precum şi sarea, apa şi pământul, ajungându-se la următoarele concluzii: Intre prezenţa iodului în alimentaţie şi guşe există o corelaţie strânsă, fără a se putea afirma că această corelaţie este cauzală. Intre carenţa în iod a apei şi guşe nu există nici o corelaţie. Intre conţinutul în iod al alimentaţiei şi conţinutul în iod al pă-mân'ului — vorbind de porţiunea extractibilă cu apă saturată cu C02 — există o strânsă corelaţie care ne-ar putea permite a prevedea bogăţia în iod o alimentaţiei dintr’o anumită regiune, printr’o simplă determinare de iod în pământ. S’a calculat raţia de iod ingerată de un locuitor din regiunile de guşaţi, găs’nd cifre variind între 24—62 y pe zi, faţă de 100 y în regiunile sănătoase 4 5° DR. I. VINTILESCU LE DOSAGE DE L’IODE DANS LES PRINCIPAUX ALIMENTS En etudiant comparativement Ies methodes proposees pour le dosage de l’iode dans l.is aliments, Ies auteurs trouvent que le procede catalitique de Sandell-Kolthoff est le plus indique, cellui-ci permettant le dosage de l’iode en tres petites quantites et foumissant des resultats comparables. En appliquant ce procede, Ies auteurs font le dosage de l’iode dans l’eau, le sel, la terre et dans Ies principaux aliments de Roumanie, aussi bien dans Ies regions de goitreux que dans Ies autres regions et con. cluent qus : 1. On trouve ce metalloîde dans presque tous Ies aliments, mais en quantites variables d’un produit ă l’autre. 2. La quantite d’iode dans Ies aliments augmente au fur et ă me-sure qu’on s’approche d; la imer. 3. Le pourcentage d’iode dans Ies alimemts des regions des goitreux est beaucoup plus reduit que dans Ies autres regions. II y a una etroite liaison entre le contenu de l’aiimentaition en iode et le pourcentage de goitreux sans qu’on puisse affirmer que l’absence de l’iode constituerait la cause du goitre. 5. La quantite de l’iode ingeree journellement par l’individu, aussi bien dans Ies regions des goitreux que dans Ies autres regions, est eva. luee par Ies auteurs en utilisant des tableaux sur la composition des alimentă. BIBLIOGRAFIE • 1. Courtois (B): Ann. Chim. 88, 304, 1813. 2. Clin şi Claubry (G): Ann, Ohiim., 80, 87, 1814. 3. Mul Ier E. RossweiW: Ber, 35, 950, 1002. 4. Rambourdim : Ac. Sc., 31, 784,1850. 5. Chatin (A): Ac. Sc., 30, 352, 1850, 6. Dupire (A) şi Dupre (F): Ann. Chim., 94 365, 1855. 7. Gauthier (A): Ac. Sc., 128, 634, 1899. 8. Bourcbt (P): Ac. Sc., 128, 1120, 1899. 9. Baumiantn (E) şi Ross (E): J. Biol. Chim., 08, 405, 1932. 10. Gley (E) şi Bouroet (P): Ac. Sc., 130, 1721, 1000. 11. Felemberg Th, v.: B. Z., 139, 371, 1923. 12. Pf elf fer (G): B. Z., 215, 106, 1929; B. Z., 228, 146, 1930; B. Z., 256, 214, 1032. 13. Lefpert (Th.): Ber. ges. 'Physiol., 53, 658, 1929. 14. Settinj (M): Anin. Ch. app., 17, 426, 1927; Ann, Ch. app., 18, 104, 1928. 15. Kahane (E): Bull, Soc. Chim. Fir., 4, 53, 1932. 16. Cletndon (Mic) şi Reminigton (R) : J. Amer, Ch. Soc., 55, 1093, 1910, 17. Sandell E. (B) şi KoLthoff I. (M): Microchiimiiica Acta, 1, 9, 1937. 18. Reith J. nici localităţile mai mici nu sînt scutite de amestecul de populaţii: un bărbat dintr’un sat se însoară cu o ifemee din alt sat, unul munceşte la oraş dar se întoarce în fiecare seară acasă la ţară, altul fiind cioban stă vara la munte şi iama la baltă etc. Şi n’am pomenit nimic despre marile capitale mondiale, în caie numărul imigranţilor străini ajunge uneori la procente remarcabile. Se spune astfel că, dacă locuitorii Statelor Unite ale Americei vorbesc altă engleză decât cei din Anglia, aceasta se datorează întâi substratului, apoi numărului ma:e de colonişti veniţi dlin alte ţări deeît Anglia- Mai putem adăuga aici teoria care, cu multă dreptate, arată că limba se schimbă prin influenţa vecinilor, de exemplu limba romînă ia fost influenţată de bulgară, sîrbă, maghiară, rusă etc. Dar există regiuni retrase, unde substratul nu a avut ocazia să intervină, unidie amestecul de populaţii aproape că e necunoscut, iar vecini nu există. De exemplu în Gronlanda, Eschimoşii din unele regiuni nu văd cu anii un străin de staţia lor, iar în trecut erau şi mai izolaţi. ,Şi totiuişi limba lor se schimbă, se desparte în dialecte, care sini rim ce fin ce mai deosebite unul de altul. Prin urmare amestecul de populaţii nu este singura cauză de transformare a limbilor. Alţii socotesc că limba se schimbă atunci cînd cei care o vorbesc emigrează în locuri noi. De exemplu aşa numitele mutaţiuni consonantice ar fi avut loc în limbile germanice cînd populaţia care le vorbea a emigrat de la şes la munte. De sigur, schimbarea ţării are efecte asupra vorbirii, dar nu toate populaţiile se deplasează în masă, şi totuşi toate limbile evoluează. Altă teorie dă vina pe copii. Aceştia, ni se spune, nu-şi însuţesr perfect graiul părinţilor lor, ci îi aduc anumite schimbări, care cu timpul devin sensible şi marchează deci o evoluţie a limbii. Iată ce spune în această privinţă savantul franoez Meillet: „Au moment ou il apprend â parler, l’enfant ne regoit pas le iamgage tout fait, on le sait; il doit, â l’imitatiotn des personnes qu’il a l’oocarion d’observer, se creer un systeme d’articulatiions, un systeme grammatical et un vo-cabplaire paralleles â ceux de son enitourage. Sautf le cas — du reste frequent — des enfants anormaux, cette imitation reussit d’une facor sensiblement' exacte; rnais elle ne sauirait etre parfaiite. Entre le langage que s’esf fixe l’enfamt, «ne fois achevee la periode die l’apprentissage de la langue, et celui des personnes qu’ifl a imitees, il y a des diffă-rcnces appreciables. On constate en fait que, pour une part, ees diffe-rences sont Ies mernes chez Ies enfants nes vers le meme .temps, en une meme localile, dans un meme milieu social. II n’y a pas lieu de chercher ici en quelle mesure Ies innovations communes â toute une generation iresultsnt de l’etat de la langue au moment ou elles ont lieu, et en quelle mesure elles peuvent etre dues â des tendances h^redi-taires existant dans une population. II âuffit de noter que, par le fait meme cu’elles sont communes, ces innovations subsistent, qu’elles sont raproduites par Ies gen^rations ulterieures et peuvent eventuellement servir de points de depart â d’autres innovations”.1). Este fără îndoială şi în această teorie un sîmbure de adevăr. Fonetica instrumentală ne dovedeşte că niciodată doi oameni nu pronunţă exact la fel acelaşi ouvînt, mai mult, nici acdlaşd om nuri pronunţă de două ori la fel: tpaseurile care reproduc pronunţarea arată întotdeauna, chiar la 1) Linguistique historique et linguistique generale, I, p. 110 şi urm. ' AL. GRAUR „ PROF OO aceeaşi persoană, diferenţe, cîte odată foarte apreciabile Putem deci să admitem că copiii ajung să pronunţe în aparenţă exact oa pirinjţii lor, în fapt însă cu deosebiri oare, dacă se accentuează, pot da naştere ia transformări serioase. Dar ne întrebăm: cum se face că toţi copiii unei generaţii introduc exact aceleaşi modificări? Şi ce înseamnă propriu zis o generaţie? Ajungem să despărţim populaţia pe tranşe orizontale, să at ibuim influenţe speciale celor născuţi în luna August sau în ziua de 17. Cădem astfel iarăşi în metafizică, ceeace, de altfel, rezultă din citatul de mai sus, care ne trimite din nou la „tendinţele creditare”. Mai sîrat numeroase alte teorii asupra motivului pentru oare se schimbă limba, de exemplu una care aruncă vina pe modul de alimentare. îmi m-a. „In opoziţie cu metafizica, dialectica priveşte procesul de dezvoltare nu ca pe un simplu proces de creştere”, d „ca pe o dezvoltare care trece de la schimbări cantitative neînsemnate şi latente la schimbări făţişe, la schimbări radicale, la schimbări calitative”, un proces „în care schimbările calitative survin noi în mod treptat, ci rapid, efec-tuîndu-se în salturi de la o stare la alta, mu survin în mc\i în împlător, d după anumite legi, survin în urma acumulării schimbărilor cantitative impercep iibi'le şi treptate” (Stalin). Exemple care întăresc aceste afirmaţii se pot culege şi din pasajele precedente şi voi mai da cîteva aici. Transformarea unui sunet într’altul se face adesea brusc, dar după numeroase schimbări rrţărun’e, făcute pe nesimţite într’un timp îndelungat. Iată cum descrie profesorul Hosettd transformarea lui n în t: 1. n intervocalic âşi pierde ocluzminea şi devine cerebral, adică articulat cu vîrful limbii aplicat în punctul cel mai ridicat al cerului gurii. Pentru a ajunge aid i-au trebuit un număr de deplasări succesive ale vîrfului limbii, deplasări care se execută desigur în cursul mai multor generaţii. 2. Vîrful limbii, în. contact cu cerul gurii, începe să vibreze DECE ŞI CUM SE SCHIMBA LIMBA 6> şi produoe un r cerebral. In acest iirnp aerul iese şi pe nas, ca la ceea ce produce nazalizarea vocalei precedente. 3. Duţpă un număr de alte adaptări, se produce saltul calitativ, în momentul când, brusc, vorbitorii recunosc în acest nou sunet o variantă a lui r, cu care îl asimilează pe loc. o accentuat urmat în silaba următoare de un ă sau e devine în ramîneşte oa, fără valoare fonologică deosebită de a lui o, căci diferenţa de înţeles între rob şi roabă nu o stabileşte calitatea vocalei radicale, ci prezenţa sau absenţa lui ă final. Treţptat apoi pătrund în romîneşte cuvinte împrumutate, în care o nu mai e transformat în oa: popă, torbă etc. încet, încet, Românii se deprind să pronunţe din nou pe o accentuat, fără a stabili însă o diferenţă fonologică faţă die oa. Apoi, într’o bună zi, se împrumută cuvîntul oră; pronunţarea lui este uşoară, căci a fost pregătită timp îndelungat; dar brusc se stabileşte o diferenţă fonologică între o şi oa, căci ultima oară înseamnă altceva decît vocala o în anumite împrejurări; femininul de la pedagog nu mai tor elemente ca robă, altceva decât roabă, tonă opus lui toană eltc. Se înţelege că naşterea acestei diferenţieri fonologice are efect6 incalculabile asupra întregului sistem al limbii române. De exemplu, la substantivele şi adjectivele recente, femininul începe să nu se mai facă cu oa, de vreme ce aceslt diftong a ajuns să fie considerat ca altceva decît vocala o în numite împrejurări; femininul de la pedagog nu mai e, aşa cum ar fi trebuit, pedagoagă, ci pedagogă; încet încet, înmul-ţindu-se numărul acestor feminine cu o vom ajunge poate înltr’o zi să transformăm şi pe neroadă în nerodă. Că este nevoe de o lungă perioadă de schimbări lente şi imperceptibile în această privinţă, se poate dovedi cu exemplul lui oa neaccentuat. Limba română, în principiu, nu cunoaşte această variantă, lucru explicabil după ce am văzut în ce condiţii a apărut oa. Ici şi colo începe să pătrundlă oîte un exemplu, mai ales în împrumuturi- Franţuzescul trois-quarts, care a fost la modă anii trecuţi, nu a fost acceptat de . popor decît cu pronunţarea trocar, cu riscul de a se confunda cu numele bine cunoscutei populaţii de la Braşov. Dacă ar fi dispus de o perioadă mai lungă de adaptare, troacair s’ar fi impuls, şi s’ar fi Şltabilit o diferenţă fonologică şi în'tre oa neaccentuat şi o ne accentuat. Lucrul acesta s’a întâmplat în oazul alternanţei a/ă. A latin accentuat s’a păstrat în general ca atare în româneşte, în timp ce neaccentuat a devenit ă, de aceea la prezent las, iar la perfect lăsai. Această distincţie fonetică nu avea nicio valoare fonologică, adică de ea nu era legată o diferenţiere a înţelesului, odată ce cele două sunete, a şi ă nu se puteau întâlni în aceeaşi situaţie- Exemplele de ă s’au înmulţit din ce în ce, graţie mai ales derivaţiei: casă, căsuţă etc., şi limba s’a deprins cu existenţa acestui sunet, care nu era decît o variantă nfefomologică a lui a. Pe de altă parte, e precedat de o consoană labială s’a transformat în ă, în urma unui lung şir de modificări operate pe nesimţite în pronunţarea lui- De exemplu mai vechiul mer, singularul de la mere, a devenit măr- Existenţa de mai înainte a ku. ă, ca variantă a lui a, a ajutat Ia această transformare-. Dintr’o dată, brusc, s’a ajuns la situaţia că, alături de ă neaccentuat provenit din a, limba română a avut şi un ă accentuat, provenit din e. In momentul 5 66 Prof. al. GRAUR acela, ă a căpătat o valoare fonologică, a ajuns &ă se opună lui a şi să servească pentru a diferenţia înţelesurile cuvintelor. De exemplu văd, a’ături de vad, păr alături de par: diferenţa de înţeles este precizată numai prin diferenţa fonologică îrure ă accentuat şi a accentuat Ca urmare s’au putut apoi orea fonme verbale cu ă acceni uat, utile pentru a diferenţia timpurile: prezent lăsăm faţă de imperfectul lăsam, perfectul lăsă faţă de imperfectul lăsa. După ce cauza care transforma pe a neaccentuat în ă a dispărut, limba română a împrumutat -din diverse limbi străine cuvinte care conţineau un a neaiocentuat, acceptat ca atare. Cum însă aceste cuvinte nu coincideau în privinţa restului sunetelor cu altele preexistente, a neaccenuat nu a căpătat o valoare folonogică diferită de a lui ă, variantă fonetică a lui a; ă era un a plasat în anumite condiţiuni, şi atît lot. Aceasta pînă în ziua cînd a fost împrumuta un cuvânt care nu se opunea altuia decît prin diferenţa între ă şi a neaqcentuat, Bă zicem carată faţă de cărată. In momentul acela, brusc, a neaiocentuat, a devenit un fonem diferit de ă neaccentuat. Pe plan mai larg, salturile calitative se arală atunci cînd o limbă trece brusc de la un tip gramatical la altul. De exemplu limba latină, de tip sintetic, după ce vreme îndelungată a admis imul cîte urnui elementele analitice, ca prepoziţiile în locul formelor căzu ale, forme compuse la verbe in locul celor simple, şi altele, s’a transformat în mai multe limbi romanice de tip analitic. Trăsătura a IV-a. In opoziţie cu metafizica, dialectica admite „că obiectelor naturii, fenomenelor naturii le sînt proprii contraziceri interne, căci ele toate au o lăture a lor negativă şi una pozitivă, un trecut şi viitor al lor, elementele lor care dispar şi altele care se dezvoltă, că i.mia acestor contraziceri, lupta intre ceea ce este vechi şâ ceea ce este nou, între ceea ce moare treptat şi ceea ce se naşte, între ceea ce dispare şi ceea ce se dezvoltă, constitue conţinutul intern al procesului de dezvoltare, conţinutul intern al transformării schimbărilor cantita.i\ e în schimbări calitative” (Stalin). Contradicţiile cele mai aparente, cele mai evidente sînt acelea care se ivesc între două limbi în contract. Fiecare încearcă să o îm„ture pe cealaltă, şi rezultatul este că ambele se transformă, urmînd să moară una dintre ele, sau, eventual, amîndouă, în care caz locul ambelor îl ia o limbă nouă. Exemplele, aici, sînt superflue. Cam la fel se petrec lucrurile cu două dialecte al© aceleaşi limbi, cu deosebire că transformările sînt de astă dată mai uşor idie efectuat, deoarece se pot s.abili corespondenţe regulate: un Ungur clare ar vrea să-şi părăsească limba lui şi să vorbească româneşte ar fi obligat să înveţe traducerea fiecărui cuvînt în parte şi a fiecărei caracteristice morfologice sau sintactice ; un Moldovean care vrea să vorbească muiniteneşte constată că nu are decît să schimbe anumite detalii, după uini cod pe care şi-l întocmeşte odată pentru totdeauna, de exemplu grupul gio, giiu, din gios, giuioa, trebue înlocui cu jo, ju, şi la fel în toate cuvintele unlde va fi găsit Bine înţeleg, procedeiul duce şi la greşeli, căci în felul descris, şi muntenescul magiun ajunge să se schimbe în majun. Conflictul se continuă, pe scară tot mai mică, între subdialecte, între locali'ăţi, între cartiere, şi chiar între membrii aceleaşi localităţi, între ca'tiere, şi chiar între membrii aceleaşi familii, dintre care, bună oară, unul zice complet şi altul complect. O oglindă fidelă a acestei bătălii o găsim în DECE ŞI CUM SE SCHIMBA LIMBA 67 atlasele lingvistice, cane ne arată cum felul de a vorbi al' unei regiuni depăşeşte hotarele regiunii, dar în acelaşi timp se colorează sub influenţa graiurilor vecine. Intr’o anumită regiune din Transilvania, n intervooalic s’a trans format în r (fenomenul numit rotacism); se zicea sunt încă cu totul slabe, când ele d’a- IMPORTANTA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 77 tia încep să-şi croiască drum în viaţă, violând normele şi tradiţiile stabilite, deocamdată general acceptate, dar care sunt deja învechite. Criticul lipsit de simţul noului, crede că apără ceeace-i înaintat, nou în cazul când apără concepţiile acum dominante în toate particularităţile lor, până la ultima literă, cu toate că unele din aceste particularităţi ar fi putut deja să se învechească, pierzând dreptul Ia viaţă. Şi, ceeace este cu deosebire curios, un astfel de critic nu se dă înapoi de a declara că fel luptă împotriva tratării formale, dogmatice, împotriva scolasticismului şi a dogmaticii, adică împotriva unui lucru, de fapt, al cărui exponent este el însuşi. Gândirea critică rusă a secolului trecut a arătat exemple preţioase de critică întru apărarea noului. Marii materialişti ruşi, filosofii sec. XIX, fiind democraţi revoluţionari, vedeau una din sarcinile cele mai importante ale lor în aceea ca, cu ajutorul publicisticii şi criticii literare, să descopere şi să susţie în toate felurile vlăstarele ideilor şi forţelor sociale progresive, noi, în condiţiile Rusiei ţariste. Ei vedeau sarcina criticii nu numai în a biciui pe feudali cu ideologia lor reacţionară, dar şi în a prinde fiecare scânteie nouă în literatura rusă, fiecare gând proaspăt la scriitorii ruşi, în a arăta însemnătatea lui, în a duce senzuî lui până la cercul larg al cititorilor şi chiar prin aceasta în a-1 afirma în conştiinţa părţii înaintate ale societăţii ruse de atunci, pe scurt — în a deschide drum în viaţa noului, progresivului. Sub un astfel de unghiu sunt scrise vestitele articole critice ale lui Belinski despre Puşkin şi Lermontov şi neobişnuit de limpedele articole ale lui Dobroliubov despre „Furtuna” lui Ostrovki, intitulată „O rază de lumină în imperiul întunericului”. Să facă în aşa fel ca lumina noului să nu se stingă, ca ea să ajungă până în cele mai întunecate colţuri ale vechii Rusii iobage, era sarcina cea mai importantă a publicisticii şî criticii ruse din timpul ţarismului. Sarcina de a curăţa drumul noului, de a-1 prinde şi a-i deschide drumul, la noi în U.R.S.S. s’a pus într’un grad infinit mai mare şi într’altfel, într’un mod calitativ deosebit. In fiecare zi, se poate spune In fiecare ceas, mare nostru popor-creator, popor-novator dă noi exemple de forme şi de căi de construcţie a nouii vieţi sociale, nevăzute încă nicăieri în lume. Criticilor1 sovietici le revine sarcina să con-tribue în toate felurile la cel mai măreţ proces din istoria! omenirii, al naşterii societăţii noi, comuniste, să caute noul (nici nu trebue să fie căutat: noul este în jurul nostru, să fie numai ochi să-l vadă), să-l prindă de peste tot unde începe să-şi deschidă drum în viaţă, să-i ajute să crească şi să se desvolte. Critica şi autocritica îi trebue poporului nostru ca aerul. Prin ele şi cu ajutorul lor noul în societatea sovietică doboară vechiul şi îşi deschide drumul. Tovarăşul Stalin ne învaţă cum trebue să fie critica şi autocritica sovietică, cum trebue să se comporte ea din poziţiile noului, în apărarea noului, îq interesul noului. Ca model strălucit de astfel de critică şi autocritică, deschizătoare de drum noului, poate să servească aprecierea mişcării stahanoviste dată în 7« B.^ÎS. KEDROV cuvântarea tovarăşului Stalin la prima Conferinţă unională a staha-noviştilor. Toată această cuvântare dela început până la sfârşit este pătrunsă de o singură idee — să arate însemnătatea noului pe care '1 poartă în sine mişcarea stahonovistă, să deschidă acestui nou drumul în viaţă, să sfarme rezistenţa vechiului care se află încă în conştiinţa unor specialişti şi administratori sovietici şi împiedică noul să se întărească în vaţă. Vorbind despre ridicarea tehnico-culturală a clasei muncitoare, care este necesară pentru a începe trecerea de la socialism la comunism, tovarăşul Stalin subliniază : „Mişcarea sta-hanovistă este, din acest punct de vedere, semnificativă, pentru ea poartă în sine primii germeni ai unui astfel de avânt cultural-tehnic al clasei muncitoare din ţara noastră... Oare nu este limpede că sta-hanoviştii sunt novatori în industria noastră, că mişcarea stahano-vistă reprezintă viitorul industriei noastre, că ea conţine în sine sâmburele avântului cultural-technic de mâiije al clasei muncitoare, că ea ne deschide acea cale pe care se pot dobândi acele înalte indexuri de productivitate a muncii* de care este nevoie pentru a trece dela socialism la comunism şi pentru a lichida contrastul dintre munca intelectuală şi cea fizică ?”17). Descoperind însemnătatea istorică a mişcării stahanoviste, care poartă în sine germenii noilor relaţii sociale comuniste, tovarăşul Stalin îndeplineşte cu o perspicacitate imensă, cu un măreţ simţ al noului, sarcina de critică creatoare faţă de fenomenul care numai ce se născuse în viaţa noastră sovietică. Tovarăşul Stalin arată că oamenii care se pronunţă împotriva mişcării stahanoviste s’au rupt de viaţă, de practică şi apără ceeace de mult s’a învechit. Critica stalinistă îşi îndreaptă ascuţişul înainte, spre viitor: ca asigură rapida şi libera desvoltare a noului, descoperă sensul ei din punctul de vedere al perspectivelor istorice de desvoltare a societăţii noastre, ea este, într’un cuvânt, acea critică care prinde noul şi-l ajută să-şi croiască drum în viaţă. Criticii sovietici trebue să înveţe dela tovarăşul Stalin cum tre-bue înţeles şi apreciat evenimentul ce se întâmplă în jurul nostru, cum trebue precizată atitudinea faţă de el, cum trebue percepută în mod critic viaţa, văzându-şi sarcina în a înlesni victoria noului, progresivului, pe care îl naşte în U.R.S.S. isvorul nesecat al creaţiunii poulare. ■ Vorbind despre mişcarea stahanovistă, trebue subliniat cu toată puterea că lupta dintre vechi şi nou s’a desfăşurat aici în interiorul societăţii noastre sovietice din punct de vedere moralo-politic unitare (dacă se exclude clica de trădători-duşmani conştienţi ai socialismului). Vechile norme de producţie, formele învechite de organizare a muncii au fost stabilite la timpul lor de către noi înşine şi au fost respectate în modul cel mai sever pentrucă au înlesnit desvoltarea 17) I. Stalin, Problemele leninismului, pag. 496 (în limba română Edit. PCR, pag. 614, 615). IMPORTANTA criticii şi autocriticii 79 vieţii în U.R.S.S. Dar cu timpul, aceste norme şi forme de organizare s!au învechit. Ele au fost supuse unei sfărâmări hotărîte din partea oamenilor noi sovietici, a novatorilor în producţie, a stahanoviştilor. Stahanoviştii au supus criticii şi negării normele şi formele de organizare a muncii anteroare, ca trăite deajuns, ca învechite. Stahanoviştii au supus criticii şi negării normale şi forme de organizare a muncii anterioare, ca trăite deajuns, ca învechite. Stahanoviştii erau oameni sovietici. Dar şi aceia care au întâmpinat cu temere noua mişcare şi câteodată i se împotriveau activ, căutând să oprească desvoltarea ei, erau deasemenea oameni sovietici. Dar aceştia erau conservatori, rutinari, oameni lipsiţi de simţul noului, care nu înţelegeau însemnătatea lui. Astfel de oameni se găsesc în societatea noastră, ei sunt purtătorii vii ai înclinaţiunii spre tradiţiile vechi, personificatori ai ataşamentului faţă de ceeace a şi început să se învechească dar mai stă încă solid în conştiinţa oamenilor noştri, în viaţa noastră socială. Ei se deprind, se obişnuesc cu ceeace există şi se împotrivesc atunci când aceasta, ca urmare a învechirii, începe să fie supusă dărâmării. Caracterizând în această privinţă vechile cadre, tovarăşul Stalin a spus în raportul de la conferinţa XVIII a partidului „...la o parte din vechile cadre există câteodată înclinarea de a privi cu încăpăţânare în trecut, de a se împotmoli în vechi şi de a nu observa noul în viaţă” V), Aceştia sunt oameni sovietici, dar care au un neajuns foarte serios şi periculos -— pierderea simţului a ceeace este nou. In interiorul societăţii noastre unitare apare şi se desfăşoară o luptă între ceeace este vechi şi ceeace este nou la oamenii sovietici, dintre care unii apără ceeace este nou, alţii ceeace este vechiu. Această luptă este cu totul legală ; întrucât societatea noastră se desvoltă, avansează, în ea neîncetat se crează elemente noi, care împing afară din viaţă, din conştiinţa oamenilor sovietici ceeace s’a arătat încă de curând solid, nou şi înaintat. Societatea sovietică, învingând rezistenţa vechiului la o parte din membrii ei şi deschizând drum noului, face aceasta pe calea autocriticii, îndreptată asupra revizuirii formelor care s’au învechit şi care se învechesc şi a laturilor vieţii noastre sociale, politice, economice şi culturale. Autocritica apare deci ca o formă deosebită de luptă între vechiu şi nou în interiorul societăţii noastre; dar dat fiind că lupta*dintre vechiu şi,nou este isvorul oricărei desvoltări, este forţa motrice a ei, autocritica se manifestă ca forţă motrice a desvoltării societăţii noastre. Asupra acestei circumstanţe a arătat tovarăşul Stalin încă în anul 1928, când a pus chestiunea în faţa comuniştilor : „Nu este oare limpede, tovarăşi, că autocritica trebuie să fie una din cele mai serioase forţe care mişcă înainte desvoltarea noastră ?”1S). Este regretabil că filosofii-profesionişti ai noştri, în special aceia dintre ei care după propria lor mărturisire „rumegă vechea rumegă- 18 19 18) 1. Stalin, Problemele leninismului, pag. 596. 19) Lenin şi Stalin despre organizarea de partid, voi. II, pag. 490. 8o B. Vt KEDROV tură”, nu au învăţat această înţeleaptă indicaţie stalinistă şi până în ultimul timp nu s’au ocupat cu prelucrarea creatoare a chestiunii criticii şi autocriticii ca forţă motrice a desvoltării societăţii sovietice, nu au studiat specificul contrazicerii dintre vechiu şi nou’ care este în vigoare în interiorul societăţii noastre şi se rezolvă pe calea criticii şi autocriticii. Cauza acestui lucru consta în laşitatea teoretică a filosofilor în frica lor de a purcede la prelucrarea noilor probleme care cer o mare responsabilitate la rezolvirea lor. Se caută cât mai liniştit şi mai după deprindere să se rumege vechea rumegătură. Tovarăşul Jdanov în mod cu totul just a adus filosofilor noştri profesionişti învinuirea că, din laşitate, nu vor să scrie despre contrazicerile societăţii socialiste, nu vor să arate şi să generalizeze în mod filosofic fenomenul pe care partidul nostru încă de mult l-a descoperit şi l-a pus în serviciul socialismului, acea formă specială de descoperire şi de învingere a acestor contraziceri, acea formă specială de luptă între vechiu şi nou din societatea noastră, care poartă' numirea de critică şi autocritică.Concretizând tezele tovarăşului Sta-lin referitoare la caracteristica metodei dialectice marxiste, la carac-' teristica contrazicerilor dialectice, la dialectica luptei dintre vechiu şi nou şi, în special, la autocritica ca forţă motrice a desvoltării societăţii sovietice, tovarăşul Jdanov a spus : „In societatea sovietică unde sunt lichidate clasele antagoniste, lupta dintre ceeace este vechiu şi ceeace e nou, şi deci desvoltarea de la inferior1 la superior nu se produce sub forma de luptă dintre clasele antagoniste, sub formă de cataclisme, cum se petrece sub regimul capitalist, ci sub forma criticii şi' autocriticii, care constitue forţa motrice adevărată a desvoltării noastre, o armă puternică în mâinile partidului. Aceasta este desigur o nouă formă a mişcării, un nou tip al desvoltării, o nouă lege dialectică.” 20). Aceasta este importanţa criticii şi autocriticii sovietice, acesta-este locul lor în societatea noastră, care se desvoltă în mod dialectic prin contraziceri, prin lupta dintre nou şi vechi. Aceasta este legalitatea dialectică, conform căreia noul în viaţa şi conştiinţa oamenilor sovietici se afirmă şi triumfă prin critică şi autocritică. 4. ABSENŢA UNEI VERITABILE CRITICI ŞI AUTOCRITICI IN ŞTIINŢA BURGHEZA. CONSERVATISM ŞI DOGMATICA In societatea capitalistă, unde clasele stăpânitoare propovăduesc răsboiul tuturor împotriva tuturor (bellum omnium contra omnes proclamat de Hobbes), nu este loc pentru critică şi autocritică ca forţă motrice creatoare a desvoltării societăţii. De ce fel de ciitică şi autocritică veritabilă poate să fie vorba când ideologii burgheziei,. 20) „Problemele de filosofle", Nr. 1, 1947, pag. 270 (în broşura românească p. 48*9). IMPORTANŢA CRITICII $1 AUTOCRITICII 8l ridicând în slavă legile de lup ale capitalismului, anunţă: „homo ho-mini lupus*’. Natural că toată această ideologie de lup alimentează în mod organic şi ştiinţa în societatea burgheză, punând asupra desvol-tării ei pecetea ei neştearsă. Ştiinţa burgheză, chiar în timpurile cele mai bune ale desvol-tării ei, a fost pătrunsă de la un capăt la altul de dogmatism şi conservatism. Critica veritabilă şi, m-ai ales, autocritica niciodată n'au căpătat o răspândire largă în mijlocul savanţilor burghezi Acele elemente de critică pe care le descoperim în istoria ştiinţei burgheze au principialmente calitativ un alt caracter decât ceeace este caracteristic pentru ştiinţa noastră sovietică ; elementele de critică din ştiinţa burgheză se» deosebesc în mod radical de critica ;i autocritica creatoare, cu adevărat ştiinţifică, proprie ştiinţei proletare şi care mişcă ştiinţa noastră înainte. Pentru a înţelege mai profund această deosebire radicală între ştiinţa burgheză şi ştiinţa marxisto-leninistă. să examinăm mai în amănunt ce rol joacă critica şi autocritica în procesul de apariţie şi de desvoltare a noilor idei şi teorii ştiinţifice. La început ceeace este nou, natural, apare numai în formă embrionară, de exemplu se naşte sub forma unei anumite presiuni. Ideile şi teoriile vechi, până atunci domi-lovituri distrugătoare în locurile vulnerabile ale vechiului, apărătorii lui vechiul începe atacul împotriva noului, încearcă să-l înăbuşe chiar în embrion, duce împotriva lui adesea o luptă foarte înverşunată sub forma unei critici aspre. Cu ajutorul criticii partizanii vechiului descopăr locurile slabe, vulnerabile în concepţiile noi, nedesvoltate, care nu s’au copt încă şi dau lovituri în aceste locuri cu ajutorul aceleaşi critici. ' Cum reacţionează apărătorii şi întroducătorii noului la această criticare a vederilor lor, făcută din poziţiile concepţiilor dominante, care s’au fortificat dinainte ? Ei răspund criticii prin critică. Cu ajutorul acestei arme ei la rândul lor caută locurile vulnerabile în -concepţiile învechite, descopăr contrazicerea dintre ele şi faptele noi, crescânda lor rămânere în urmă dela nivelul real al desvoltării ştiinţei; dând lovituri distrugătoare în locurile vulnerabile ale vechiului, apărătorii noului trec de la apărare la atac, la directa răsturnare a concepţiilor vechi. Şi, cum ştiinţa se mişcă constant înainte, rămânerea în urmă a vechilor concepţii nu se micşorează cu timpul, ci creşte în mod constant ; înseamnă că în mod constant creşte numărul locurilor vulnerabile în care partizanii noilor concepţii pot da lovituri din ce în ce mai distrugătoare, până când construcţia vechilor concepţii se dărâmă definitiv. Dar rolul criticii în desvoltarea noului nu se limitează prin aceea că cu ajutorul acestei arme noul dă lovituri de răspuns vechiului, şi încă lovituri mai tari decât vechiul este în stare să le dea noului. Rolul criticii constă şi în aceea că, sesizând criticarea concepţiilor sale, fiind atentă la această critică, dacă ea, se’nţelege, are un caracter serios, apărătorii noului caută şi găsesc argumente complimentare în fi B. d?-KEDROV favoarea lor, descopăr fapte noi care confirmă din ce în ce mai cu temei concepţiile apărate de ei ; cu aceasta locurile slabe, descoperite in mersul criticării de la început a variantei încă nepedeplin coapte a noilor idei, sunt îndepărtate, lacunele sunt umplute, treptat construcţia se desăvârşeşte ; prin aceasta noul se întăreşte şi se desvoltă, însă nu dintrodată, ci pe calea îmbunătăţirii şi precizării mâi departe a noilor concepţii apărate, » Aici se arată în faţa noastră şi acţiunea pozitivă a concepţiilor critice cu care partizanii vechiului întâmpină noul în ştiinţă. Dacă n’ar exista această contracritică în calea noului, nu ar exista nici suficiente stimulări pentru desvoltarea lui mai departe ; pentrucă atunci s’ar fi putut fixa imediat după apariţia lor la lumină orice fel de concepţii, cele mai necoapte, mai neformate, mai puţin fondate, împrejurarea că noul trebuie să-şi cucerească locul sub soare,, că în mod automat el nu poate să se întărească nici în viaţă, nici în conştiinţă, că el trebue să parcurgă adesea un drum destul de spinos spre victorie, — toate acestea călesc noua concepţie, pe apărătorii ei făcând ca noul să trebuiască în mod constant să se desvolte, să trebuiască să se elibereze pe sine însuşi de formele sale iniţiale necoapte ; pentrucă atâta timp cât noul există în formă embrionară, nedesvoltată, el adesea nu este încă în stare să sfarme definitiv rezistenţa vechiului. Critica, îndreptată împotriva noului din poziţiile vechiului, favorizează, aşadar, desvoltarea noului, întrucât ea loveşte în părţile lui slabe. Această critică joacă rolul unui fel de indicatot care arată în ce locuri noile concepţii au rămas încă insuficient lucrate, prin urmare încotro trebue să-şi îndrepte, atenţia partizanii lor, Reexaminându-şi tezele iniţiale care sună încă insuficient de convingător, îmbunătăţindu-le, apărătorii noului îşi îndreaptă critica lor nu numai în afară, asupra adversarilor, asupra partizanilor vechilor concepţii, dar şi asupra lor însuşi ; într’un astfel de caz critica capătă forma de autocritică. . . In cazul cel mai simplu autocritica înseamnă aptitudinea de a înţelege şi se ţine seamă de critică din laturile care desvălue insuficienţele şi locurile slabe în concepţia corespunzătoare. Aici stimulul autocriticii se mai află în afară ; autocritica este provocată nu de o nevoie internă, organică, de a-şi reexamnia concepţiile proprii, deja învechite, ci de necesitatea autoapărării de arma criticii, îndreptată împotriva noilor concepţii din partea adversarilor lor. De regulă, savanţii burgheji nu merg mai departe de această formă embrionară de -autocritică. Autocritica are în ştiinţa burgheză ut| caracter episodic şi acţionează temporar, dela caz la caz ; scopul unei astfel de autocritici foarte, foarte limitate este să înlesnească desvoltarea noilor concepţii într’atâta, încât ele să poată să înlocuiască vechile concepţii şi să ocupe poziţia dominantă în ştiinţă. Când acest scop este atins, apărătorii noilor concepţii care au devenit acum dominante, se transformă în apologeţii lor : atitudinea critică faţă de propriile lor teze este înlocuită de dog-piatism, conservatism, de dorinţa de a fixa pentru vecinicie concep- IMPORTANTA CRITICII $î AUTOCRITICII 83 ţiile lor în aspectul în care ele au repurtat victoria, asupra concepţiilor precedente. Deaceea, deobiceiu, în ştiinţa burgheză orice gust de autocritică încetează imediat ce concepţiile apărate se afirmă definitiv şi devin general acceptate. Se poate zice că, în condiţiile societăţii burgheze, activitatea creatoare, progresivă, a minţii savantului este limitată de un cadru extrem de îngust tocmai pentrucă ei nu-i este proprie în mod organic calea autocriticii; pe calea aceasta ea se angajează plecând nu dinir’o necesitate internă, dintr’o nevoe internă, ci numai fjind silită la aceasta la începutul desvoltării concepţiilor apărate de ea. înflorirea şi triumful acestor concepţii devin în mod inevitabil punctul de plecare al veş-tejirii, al opririi desvoltării lor, întrucât cade necesitatea de autocritică, de îmbunătăţire constantă prin autocritică a tezelor lor. Atenţia principală este încordată acum la aceea ca să se păstreze poziţia dominantă a concepţiilor proprii, ca acestea să fie dogmatizate: vechiul răsturnat nu mai este periculos; pericolul poate veni numai din partea vre-unor concepţii mai noi,împotriva cărora se şi mobilizează acum toate forţele acelora care încă nu de mult s’au ridicat drept apărători ai noului. Ceeace a fost cândva_ nou, a devenit acum dominant, s’a transformat în dogmă şi, lipsit de stimulul de desvoltare (aptitudinea de autocritică), a început singur să se învechească, să se transforme în vechi, să se manifeste într’un rol principialmen le altul decât s’a manifestat la începutul desvoltării sale. Acesta este, în trăsături generale, drumul luptei dintre vechiu şi nou în cadrul ştiinţei burgheze, acesta este, prin urmare, drumul ei de desvoltare. Acest drum este marcat prin dominaţia dogmatismului şi conservatismului în gândirea ştiinţifică. Numai în timpurile cele mai bune ale desvoltării sale, ştiinţa burgheză s’a înălţat în domeniul ştiinţei naturii până la unele străluciri ale criticii creatoare, care s’a schimbat imediat după aceea într’o gândire ştiinţifică amorţită şi împietrită. • Drept exemplu al celor spuse poate să servească istoria apariţiei şi triumfului teoriei atomice în chimie. La sfârşitul sec. XVIII în ştiinţă dominau concepţiile după care procesele chimice şi fiziţe au loc neîncetat. Diferite substanţe parcă s’ar „disolva” una pe alta în orice proporţie. La fel cum se poate disolva într’un pahar cu apă 1 gr. de zahăr sau 2 gr. sau orice cantitate intermediară, tot aşa în atmosfera de aer se poate „.disolva ’ 1 gr. de apă sau 2 gr.sau orice cantitate intermediară din ea. Analogia mergea mai departe: la fel după cum zahărul poate să „satureze” apa, după care disolvarea mai departe înoss-tează (se formează o soluţie saturată), tot aşa şi vaporii de apă pot să „satureze” atmosfera, după care încetează evaporarea mai departe a apei (şe capătă „vapori saturaţi’2). Chimiştii francezi în frunte cu Bert-hollet au elaborat „teoria chimică a disolvării”, care explica procesul evaporării apei în felul următor: între apă şi aer există o afinitate-deosebită, nişte forţe de atracţie deosebite. Aerul atrage spre el apa şi o disolva în el aşa cum apa disolvă zahărul. Aceasta era dela un cap 8. ă*-KEDtt6V â4 la altul o teorie metafizică ea a fost construită pe baza vechilor concepţii, conform cărora fiecare fenomen necunoscut era explicat cu ajutorul unei „forţe” deosebite sau al unei „substanţe,, deosebite, inventată anume pentru aplicarea în cazul dat. împotriva acestor concepţii metafizice, vechi, s’a ridicat hotărît Dalton. De la început el a dat o explicaţie nouă,' principialmente deosebită, care se reducea la aceea că evaporarea apei nu este deloc disol-varea ei în aer, ci ruperea particulelor ei dela suprafaţa lichidului şi trecerea lor în stare de vapori. Pentru aceasta nu este deloc necesară prezenţa aerului. In spaţiul fără de aer (unde nu poate fi niciun fel de „disolvare”) procesul trebue să aibe loc în acelaş fel ca şi în atmosferă. Aceasta a confirmat-o Dalton în mod experimental. Faptul a fost stabilit: el urma să fi explicat. La început Dalton a dat o explicaţie cu totul nesatisfăcătoare : el a presupus că între particulele fiecărui fel de substanţă există nişte forţe respingătoare speciale, care acţionează numai între aceste particule şi nu depind deloc de particulele de alt fel. Explicaţia a fost în mod evident forţata ; ea a întâmpinat o critică hotărîtă din partea lui Berthollet şi a partizanilor lui. Critica a avut o influenţă positivă asupra lui Dalton—ei a văzut că ipoteza lui este încă foarte puţin coaptă şi a început să caute calea pentru precizarea ei, pentru înlăturarea defectelor ei. Prin aceasta el a păşit pe calea autocriticii. El a păstrat baza concepţiilor lui ; el a continuat să considere că evaporarea este condiţionată de mişcarea atomilor, care se resping ui?ul pe altul; dar şi-a închipuit un nou mecanism al procesului — respingerea atomilor este provocată de căldură. Dar din nou s’au ivit obiecţiuni, dat fiind că nu era clar în ce mod una şi aceeaşi căldură face ca atomii de acelaş fel să se respingă unul pe altul, iar atomii diferiţi — nu. La aceste obiecţiuni critice Dalton a răspuns prin o precizare mai departe a teoriei sale. El a emis ipoteze că particulele.au o mărime (volum)deosebită şi că particulele mai mici „se scurg” în spaţiile dintre cele mai mari ca apa printre pietre. Pentruca să verifice această ipoteză în mod experimental Dalton a început să caute mijlocul de determinare a „volumului” relativ al particulelor ; calculele au arătat că pentru aceasta este necesar să se împartă volumul total al gazului la numărul de particule. S’a pus problema ca să se găsească numărul relativ de particule. Pentru aceasta trebuia să se împartă greutatea totală a gazului la greutatea relativă a particulelor. Căutările acestea din urmă l’au dus pe Dalton la descoperirea greutăţilor atomice şi la legea raporturilor multiple, şi prin aceasta la elaborarea atomisticii chimice. Aceasta a fost una din cele mai mari descoperiri în chimia sec. XIX ; în urmă ea a fost mult apreciată de către Engels din poziţiile materialismului dialectic. Pentru noi este important acum ‘faptul că ea a fost făcută sub influenţa directă a criticii, care l-a silit pe Dalton să-şi desvolte din ce în ce mai departe ideile sale în căutarea de argumente mai grele în folosul noilor idei atomiste. Insă îndată ce descoperirile lui Dalton au căpătat recunoaştere largă (ele au căpătat aproape dintrodată poziţia dominantă în chimie},’ IMPORTANTA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 85 Dalton a pierdut aptitudinea de a elibera ideia lui de bază de insufiţin telesşi contrazicerile directe ce se aflau în ea. Concepţiile lui, imediat după ce au căpătat o recunoaştere aproape generală, au început să se învechească. Noile descoperiri în chimie făcute de Gay-Lussac, care au dus la stabilirea unei noi teorii atomo-moîeculare, ale cărei baze începuseră a fi stabilite încă de către Lomonosov, au fost întâmpinate de Dalton în mod pronunţat negativ. Dalton, care cu câţiva ani înainte apărase noul în luptă împotriva vechiului şi împinsese înainte ideile şale, acum s’a întQrs cu spatele faţă de desvoltarea ştiinţei şi continua să persiste asupra a ceeace înainte era nou, iar acuma devenise vechi; a persista în aceasta înseamnă a merge nu înainte, ci înapoi. Aceeaşi situaţie s’a creat şi la alţi reprezentanţi proeminenţi ai vechii ştiinţe burgheze. Contrazicerile cu care n’a fost în stare să se lupte Dalton, a încercat să le rezolve contemporanul lui, ‘ Berzelius. Berzelius a examinat în mod critic doctrina daltoniană a atomlior şi a fosţ în stare să o împreuneze cu descoperirea lui Gay-Lussac. Dar mai departe de aceasta Berzelius n’a mers. El n’a priceput teoria moleculară şi s’a oprit la jumătatea drumului. In schimb el a reuşit să extindă legea raporturilor multiple descoperită de Dalton asupra compuşilor organici. Acesta a fost un mare eveniment în ştiinţa acelui timp, dat tiinej că a arătat că substanţele de origină organică se supun ace’oraşi h'gi generale ale naturii ca şi substanţele cu caracter neorganic..Prin aceasta, prăpastia existentă în închipuirile savanţilor între natura vie şi cea moartă a început să umple. Insă la fel ca şi Dalton, Berzelius s’a oprit la cele la care a ajuns şi s’a dovedit incapabil de a merge mai departe la pas cu desvoltarea ştiinţei. Cu toate că în al doilea sfert al sec. XIX a fost descoperit caracterul. specific al compuşilor organici, Berzelius a continuat să facă încercări inutile de a ajusta cu orice preţ chimia organică în cea ânor-ganică. de a înghesui legalitate mai complexă a compuşilor organici în cadrul strâmt al teoriei lui electrochimie, „dualiste”, care se anlică la săruri aciz:i şi baze adică la obiectul chimiei anorganice. Impotrivin-du-şe pătrunderii în chimie a noilor concepţii şi apărând cu încăpăţânare concepţiile sale învechite, în special teoria radicalilor Berzelius a frânat în gradul cel mai puternic desvoltarea ştiinţei chimice. Teoria lui Berzelius a fost criticată într’un mod deosebit de hotărît de către Gerard, care â respins ideia naturii electropo'.are, duble, a compuşilor chimici. Noul, pe care l’a apărat Gerard, a fost ideea unităţii particulelor de substanţă ; în baza unei astfel de idei a apărut teoria nouă, „imitară”, atomo-moleculară, care a dat în lături pe la mijlocul sec. XIX teoria veche, „dualistă” a lui Berze'ius. Aceasta a fost o adevărată revoluţie în chjmie. Sub fructuoasa ei influenţă s’a găsit tânărul Mendeleev. Sprijinindu-se pe teoria moleculară unitară a lui Gerard şi pe greutăţile atomice ale elementelor deduse cu ajutorul ei, Mendeleev a ajuns la una din cele mai măreţe descoperiri din chimie, la legea periodică a elementelor chimice. La baza acestei descoperiri 86 B. jg. KEDROV se afla ideia că propretăţile elementelor depind de masa lor, de greutatea lor atomică. Dar şi Mendeleev, cu tot geniul lui, nu a scăpat de soarta tuturor savanţilor burghezi: el s’a oprit la succesul repurtat; mai târziu, când desvoltarea' ştiinţei a dus la o nouă revoluţie în înţelegerea substanţei, Mendeleev s’a ridicat împotriva noului din poziţiile concepţiilor lui deja învechite. Revoluta în fizică a desvăluit legătura profundă dintre fenomenele chimice şi cele electrice şi a arătat că la baza materiei se află nu numai proprietăţile mecanice (massa), cum presupunea Mendeleev, dar şi proprietăţile electrice (încărcătura), a căror importantă Mendeleev în mod evident o ignora. Mendeleev nu a tras ştiinţa înapoi spre acele timpuri când se considera ca progresiv negarea electrochimismului şi recunoaşterea teoriei gerardiene. In prefaţa la ultima ediţie a „Bazelor chimiei” Mendeleev scria că ar dori ca înf cartea sa ,,să rămâie urme ale modului cum un adept convins al lui Gerard priveşte asupra problemelor de bază ale doctrinei elementelor chimice la începutul sec. XX” 21). , Mendeleev recunoştea mai departe că cu cât a avut prilejul să gândească mai mult asupra naturii elementelor chimice, -cu atât mai puternic se depărta de speranţa de a ajunge la priceperea dorită a naturii lor pe calea studierii fenomenelor electrice şi luminoase. Numai că tot progresul ulterior al fizicii consta tocmai în această pricepere, respinsă de Mendeleev, a naturii elementelor pe calea stabilirii construcţiei electronice a atomilor lor pe* baza teoriei cvantelor de 'umină. Să rezumăm. In privinţa locului criticii şi autocriticii în desvoltarea ştiinţei burgheze se pot spune următoarele : la începutul desvol-tării ei, noua concepţie în ştiinţa burgheză este capabilă şi nevoită să supue criticii (să nege) concepţiile dominante, dar deja învechite, asupra obiectului dat, care frânează progresul mai .departe ai ştiinţei; în acest prim stadiu de desvoltare a concepţiilor lor, savanţii burghezi pot să recurgă în mod episodic la autocritică, în scopul întăririi poziţiilor lor, atâta timp cât ',ele încă n’au devenit dominante ; aici autocritica se manifestă numai în embrion şi numai ca silită de circumstanţele exterioare (de către critica îndreptată din afară împotriva noilor con-cenfi): dar. pe dată ce noua doctrină trece în poziţie dominantă în ştiinţa burgheză, ea încetează imediat să mai fie nouă, îşi pierde trăsăturile iniţiale de doctrină înaintată, se impregnează repede cu conservatism, dogmatism şi rutină ; ea încetează de fapt să se desvolte în măsură completă şi trece la o atitudine ostilă fată de concepţiile mai noi care apar în cursul procesului ulterior al ştiinţei. In felul acesta ştiinţa burgheză, care este în totul ştiinţa clasei reacţionare care se duce, îmbătrâneşte la rădăcină, nemai ajungând să înflorească. Caracterul desvoltării ei în persoana deosebiţilor} ei reprezentanţi parcă repetă în mod succint istoria întregii clase a burgheziei : fiind revoluţionară, progresivă, la începutul desvoltării ei, ducând lupta împotriva vechii organizări feudale, negând-o şi criticând-o, bur- ) D. I. Mendeleev, Bazele chimiei, Voi. I, 1931, prefaţa, pag. XXXII. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 87 ghezia s’a transformat imediat într’o clasă reacţionară pe dată ce ea a ajuns la dominaţia 'politică. După aceasta tot ceeace era trecut, mort, în putreziciune, ce a mai rămas în societatea omenească, a fost pus în serviciul burgheziei în scopul luptei împotriva noii clase revoluţionare, împotriva proletariatului. Arma criticii burgheze s’a îndreptat acum în întregime împotriva noului, în apărarea vechiului ; ea s’a trasformat într’un obscurantism furios faţă de tot ce e nou, înaintat, revoluţionar şi într’o apologetică nereţinută a tot ce e vechiu, înapoiat, reacţionar. Istoria desvoltării deosebitelor doctrine şi teorii în ştiinţa burgheză, vorbind concret, evoluţia spirituală a deosebitelor doctrine burgheze, repetă,în trăsături generale istoria spirituală a întregii lor clase la fel după cum în lumea organică ontogenia (istoria desvoltării individului) repetă, succint filogeîiia (istoria desvoltării individului). Ca indicator, care arată cotitura spirituală a savantului burghez dela apărarea poziţiilor reacţionare, serveşte direcţia în care este îndreptată critica lui: la început savantul încearcă să critice, cu toate că slab şi inconsecvent, vechiul din poziţiile noului ; pe urmă, cu spume la gură, el critică noul din poziţiile concepţiilor lui care s’au învechit. Cotitura bruscă a savantului burghez de la elementele de reînoire şi creaţie spre conservatismul atrofiat spre dogmatica care înăbuşe orice gândire vie, creatoare, pentru ştiinţa burgheză nu este deloc întâmplătoare, ci este o urmare legală, care decurge din însăşi natura de clasă, din rostul social al ştiinţei în societatea capitalistă contemporană. In conformitate cu aceasta, rolul criticii în ştiinţa burgheză constă nu a înlesni o desvoltare constantă în ştiinţă, ci în a înăbuşi acest nou, ocrotind inviolabilitatea dofninaţiei teoriilor reacţionare contemporane în ţările! reacţiunii imperialste. 5. CRITICA VECHIULUI SI CARACTERUL CREATOR AL MARXISMULUI. Critica şi autocritica îşi desvălue în plină măsură însemnătatea numai în ştiinţajiroletară, în marxism. Aici ele devin un instrument întrebuinţat în mod conştient şi o parte organic-componentă a progresului ştiinţific. încă în tezele asupra lui Feuerbach,' Marx subliniase importanţa „activităţii practic-critice revoluţionare”. Critica ştiinţei vechi, burgheze, din poziţiile materialismului dia-lecţie a fost unul din elementele esenţiale ale prelucrării şi desvoltării doctrinei dela primul început al apariţiei ei. In cursul luptei dintre noua concepţie despre lume, proletară şi cea veche, burgheză, au esit înainte diferitele laturi ale ştiinţei filosofice, precum şi ale ştiinţelor sociale şi naturale. Criticând din poziţiile dialectice doctrinele burgheze ostile marxismului, iar în ele criticând şi negând vechea ştiinţă, marxismul a opus totodată,în fiet'are chestiune punctului de vedere vechi, burghez, poziţia lui progresivă, principialmente nouă. Tocmai cu ajutorul criticii fondatorii marxismului au deschis drumul dialecticii revoluţionare în ştiinţă. Ironizând încercarea lui Lassale de a expune în mod 88 B. Ml. KEDROV hegelian economia politică, Marx scria lui Engels că „una este ca sl duci ştiinţa cu ajutorul criticii până la un astfel de nivel încât să poţi să o expui în mod dialectic, şi cu totul alt lucru este ca, având numai un indiciu slab al unpi astfel de sistem, să-i adaugi un sistem de logică abstract, gata” 22). învingând rezistenta furibundă a apărătorilor vechilor sisteme filosofice ale idealismului şi metafizicii, marxismul a desvoltat în mod înoitqr materialismul, întinzându-1 la toate noile domenii ale cunoştintii intrcştţţcându-l acolo un,de atunci fusese introdus în mod inconsecvent, cu portiţe în folosul idealismului. „Geniul lui Marx şi Engels — scria Lenin, — constă tocmai în aceea că, în decursul unei perioade foarte lungi, aproape jumătate secol, ei au desvoltat materialismul, mişcând înainte o direcţie fundamentală în filosofie, nebătând pasul pe loc cu repetarea problemelor gnoseologice deja rezolvate, ci au introdus în mod consecvent, — au arătat cum trebue introdus acelaş materialism în domeniul ştiinţelor sociale, măturând fără milă ca gunoi, ca prostie, ca vorbărie emfatică, pretenţioasă, nenumăratele încercări de a „descoperi” o linie „nouă” în filosofie, de a născoci o „nouă” direcţie ş, a. m d ”23). In elaborarea creatoare a marxismului, elementul de critică şi negare a vechilor concepţii a jucat un rol extraordinar de esenţial. Incfe-părtându-se dela criticarea vechiului, Marx şi Engels, ca o contrapu-nere concepţiilor criticate şi negate şi-au desvoltat concepţiile lor noi şi prin aceasta au împins materialismul înainte. Nu este întâmplător deci că încă primele lucrări ale lui Marx şi Engels reprezentau lucrări de critică aspră. Arma criticii a fost îndreptată împotriva lui Hegel. („Introducere în critica filosofici dreptului a lui Hegel” a lui Marx), împotriva reprezentanţilor filosofiei posthegeliene („Sfânta familie sau critica criticii critice”, „Ideologia germană”), împotriva lui Proudon cu a sa „Filosofie a mizeriei” („Mizeria filosofiei” a lui Marx). Ulterior, critica ce exprima isvorul şi direcţia elaborării noilor lucrări ale marxismului, a fost suhliniată în însăşi denumirile acestor lucrări. Astfel sunt, de exemplu, vestita „Introducere la critica economiei politice” a lui Marx şi măreaţa lui operă „Capitalul”, al cărui subtitlu este „Critica economiei politice”. In recensia asupra cărţii lui Marx, „La critica economiei politice” şi în prefaţa la al doilea volum-din „Capitalul” lui Marx, Engels expune în mod amănunţit prelucrarea critică de către Marx nu numai a moştenirii economiştilor1 burghezi, dar şi a’ moştenirii filosofice a lui Hegel, a metodei lui filosofice. „Critica acestei metode, recunoaşte Engels, — a fost o sarcină grea, în fata căreia dădea înapoi şi încă azi dă înapoi toată filosofia oficială. Marx a fost şi rămâne singurul care a putut să-şi ia sarcina Să desprindă din logica hegeliană sâmburele care conţine în sine descoperirile efective ale lui Hegel în acest domeniu şi să elaboreze me- 22) K. Marx şi F. Engels, Scrisori alese, 1947, pag. 97. 23) Lenin, Opere, voi. XIII, pag. 275. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 89 toida dialectică, eliberată de învelişul ei idealist, în acea formă simplă în care, şi numai în care, ea este forma de desvoltare a gândirii. Elaborarea metodei care se află la baza criticii lui Marx a economiei politice noi o socotim ca un rezultat care nu are o însemnătate mai midf decât concepţiile fundamentale materialiste” M). însemnătatea elaborări^ de către Marx a metodei dialecticei materialiste şi aplicarea ei la critica ştiinţei economice burgheze a remarcat-o mereu Lenin. El arăta, de exemplu, că în „Capitalul” lui Marx, „sunt aplicate la o singură ştiinţă logica, dialectica şi teoria cunoaşterii a materialismului... luând tot ce era de preţ la Hegel şi împingând înainte ceeace era de preţ”24 25). . In critica filosofiei burgheze, în special a metodei lui Hegel, ca şi în critica .economiei politice burgheze, Marx a folosit în mod consecvent principiul negării dialectice a treptei inferioare, imperfecte, nedesvoltate dar deja trecute a desvoltării gândirii omeneşti. Marx biruia în mod hotărît cele mai mici tentative reacţionare ale ştiinţei burgheze vechi, în special ale filosofiei idealiste a lui Hegel. Aceasta o dovedeşte remarca lui Marx din voi. I al „Capitalului”, că metoda lui dialectică în fundamentul ei este nu numai deosebită de cea hegeliană, dar este de-a dreptul opusă ei. Dar odată cu aceasta, Max a ştiut să cureţe de idealism şi să păstreze îij formă prelucrată tot ceeace era de pr6ţ conţinut în logica hegeliană şi să desvolte aceste lucruri de preţ mai departe. Acelaş principiu de negare dialectică l-a folosit Marx şi în cercetările lui speciale economice. Curăţând faptele economice de sgura explicaţiilor falşificate, teoretice neresolvabile şi dându-le o interpretare principialmente nouă, Marx a pus capăt în acelaş timp vechii economii politice burgheze preştiinţifice, a supus-o celei mai hotărîte negări din poziţiile doctrinei filosofice, istorice şi economice princialmente noi, din poziţiile marxismului. In mod analog a procedat Engels faţă de predecesori filosofici ai marxismului, faţă de Feuerbach şi Hegel. In lucrarea sa „Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane” Engels a făcut în formă sistematică un bilanţ general al criticii sistemelor filosofice ale lui Hegel şi Feuerbach, făcută din poziţiile filosofiei marxiste. Momentul de critică apare clar în vestita lucrare a lui Engels „Anti-Duhring” este scris într’o ascuţită formă polemică; criticând confuzele scrieri ale metafizicianului Duhring, Engels la fiecare punct îi opune în formă pozitivă concepţiile materialismului dialectic, ceeace face ca opera arătată a lui Engels să fie înainte de toate o expunere sistematică a marxismului. "Sarcina criticării lui Dijhring a servit, în felul acesta, ca impuls şi prilej pentru a expune doctrina marxistă în cele trei părţi componente fundamentale ale ei: filosofia a fost scrisă 24) Engels despre cartea lui Marx. Vezi K. Marx, critica economiei politice, 1932, pag. 11-12. 25) Lenin, C'aete filosofice, pag. 215. 90 B, jg. KEDROV tn scopuri polemice, că prin originea ei ea era supusă exigenţelor criticii, a pus pecetea specifică nu numai asupra titlului cărţii, dar şi asupra întregului stil. Insă aceasta nu a micşorat în cel mai mic grald conţinutul ştiinţific al operei lui Engels. Caracterul polemic al lui „Anti-Duhring” a dat posibilitate lui Engels să treacă cu o preciziune extremă prin toată lucrarea principiul partinităţii filosofiei. Dela aceasta toate tezele ştiinţei marxiste apărate împotriva lui Duhring şi desvol-tate de Engels au avut numai de câştigat. . Cele spuse despre „Anti-Duhring” pot fi în întregime aplicate şi celor două opere filosofice clasice ale marxismului epocii imperialismului şi revoluţiilor proletare — faţă de lucrarea ,lui V. I. Lenin „Materialism şi empiriocriticism” şi lucrarea lui. I. V. Stalin „Anarhism sau socialism?”. Ambele aceste lucrări au apărut aproape concomitent şi independent una de alta în legătură cu ^necesitatea de a apăra puritatea teoriei marxiste de tentativele de a denatura şi vulganiza marxismul din partea duşmanilor lui. Caracterul polemic al -cărţii lui Lenin, originea ei ca operă critică este exprimată -clar în subtitlul ei: „Observaţiuni critice asupra unei filosofii reacţionare”. Acest subtitlu arată că, din poziţiile filosofiei revoluţionare, înaintate, ale proletariatului, Lenin îndreaptă arma criticii împotriva vechii filosofii burgheze reacţionare, care se camuflează sub un oarecare curent care ar fi „nou”, iar de fapt nu este decât o reeditare p sistemelor idealiste trecute de mult. Caracterul polemic acut al lucrărilor pomenite n’au împiedicat deloc pe Lenin şi Stalin să expună pe deplin în aceste opere ceeace au adus ei nou la tezaurul filosofiei marxiste şi să împingă această filosofiei înainte; dimpotrivă, sarcina ducerii unei lupte hotărîte împotriva duşmanilor marxismului (împotriva machiştilor şi a adepţilor lor ruşi, împotriva anarhiştilor şi a adepţilor lor georgieni) a înlesnit ca expunerea pozitivă a concepţiilor materialismului d:alectic din operile pomenite ale Iui Lenin şi Stalin să fie făcută în forma luptei ascuţite de partid pentru concepţia despre lume justă, proletară. Mulţumită acestui fapt, Lelin si Stalin au isbutit să descopere si să arate încă mai complet imnortanţa principiului partinităţii filosofiei. să înveţe în mod concret cadrele de) partid ale noastre cum trebue introdus în viaţă acest principiu. „Materialismul si emniriocriticismul” lui V. I. Lenin şi „Anarhism sau socialism”? al lui I. V. Stalin sunt modele după care trebue să se orienteze fiecare savant sovietic care duce lupta îmno-triva ştiinţei burgheze şi care desvoltă în mod creator ştiinţa noastră sovietică. Acesta este rolul criticii ştiinţei burgheze vechi în elaborarea creatoare a marxismului. Criticarea a ceaece este vechi a servit într’un fel ca trambulină dela care s’a avântat gândirea marxistă în mişcarea ei constantă înainte. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 91 6. AUTOCRITICA ŞI CARACTERUL CREATOR AL MARXISMULUI Una din diferenţele principiale ale marxismului-leninismului faţă de doctrinele burgheze constă în aceea că marxismul-leninismul nu priveşte niciodată în mod dogmatic tezele sale. Dacă, de regulă, una sau alta din teorii în ştiinţa burgheză manifestă aptitudini de desvoi tare în cel mai bun caa (şi încă întotdeauna) numai în perioada naş terii ei, când ea încă n’a reuşit să pună mâna pe poziţia dominantă, marxismul-leninismul îşi păstrează pe deplin aptitudinea sa de desvoi-tare creatoare şi după ce a ocupat poziţia de doctrină dominantă mulţumită victoriei- revoluţiei proletare, cum se întâmplă, la noi în U. R. S. S. Transformarea doctrinei burgheze în doctrină dominantă înseamnă amorţirea ei (dacă ea n’a fost încă până atunci adusă în stare de decădere şi marasm). Această amorţire se manifestă în încercarea de a absolutiza doctrina dată, de a o transforma într’o dogmă infailibilă, într’un fel de sfântă scriptură în care aproape fiecare literă este inviolabilă. • ' • Dimpotrivă, marxismul-leninismul, fiind nu o dogmă, ci o călăuză pentru acţiune, este o doctrină interesantă în modul cel mai firesc în propria ei desvoltare. Eg nu poate să se împotmolească pe o treaptă istorică trecută. Prin însăşi esenţa sa, doctrina marxismului-leninismului are- un caracter profund creator; întemeietorii şi apărătorii ei ascultă cu atenţie de glasul practiciţ şi în conformitate cu noile fante, cu noile condiţii ale luptei revoluţionare, desvoltă neobosit teoria mar-xistă-leninistă. La aceasta se ajunge pe calea autocriticii, care este cel mai important instrument de desvoltare a marxismului-leninismului. Pe calea autocriticii doctrina marxistă-leninistă se eliberează de poziţiile învechite, îşi revizueste tezele, le aduce în concordanţă cu noile date ale ştiinţei, cu activitatea practică a clasei muncitoare şi a _ partidului ei bolşevic. Lupta dintre vechiu şi nou în interiorul doctrinei unitare, integră *în interior, a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, capătă forma de autocritică şi se rezolvă în folosul victoriei noului asupra vechiului. Cu ajutorul autocriticii are loc d autocurăţire de tot ceeace e învechit, se rezolvă contrazicerea dintre forma şi conţinutul marxismului, dintre litera ei şi substanţa eii, în cazul când litera şi forma se învechesc, încetează de a corespunde spiritului marxismului. încă En-gels scria: „cu fiecare descoperire, care formează epoca, chiar şi din domeniul naturalo-istoric, materialismul trebue în mod inevitabil să-şi schimbe forma”20). Lemn taxa ignorarea acestei teze drept o batjocorire a spiritului materialismului dialectic, ca o sacrificare a metodei ■fui Engels de dragul uneia sau alteia din literile lui Engels. „Prin urmare, — conchidea Lenin, — revizia „formei” materialismului lui En- 26 26) F. Engels, Ludwig Feurbach, 1945, pag. 18. 92 B. 9. KEDROV gels, revizia tezelor lui de filosofie a maturii, nu numai că nu include în sine nimic „revizionist” în sensul stabilit al cuvântului, ci dimpotrivă este cerută în mod necesar de marxism”27 28 29). Pe ce cale se realizează o astfel de revizie a.formei materialismului? Prin autocritică. Dat fiind că critica, îndreptată de marxişti înşişi spre revizuirea formei învechite a materialismului lor, a formulelor şi tezelor învechite ale teoriei lor, şi este autocritica. Tovarăşul Stalin ne învâţă că una din bazele metodei leninismului este autocritica partidelor proletare, instruirea şi educarea lor pe baza greşelilor proprii2S). Necesitatea autocriticii caracterizează metoda leninismului nu numai în activitatea politică, dar şi în domeniul teoretic. Tovarăşul Stalin scrie: „Teoria inarxistă-leninistă... că ştiinţa rămâne şi nu poate să rămână pe loc, ea se desvoltă şi se perfectează. Se înţelege că în desvoltarea ei n’ar putea să nu se îmbogăţească cu o nouă experienţă; cu roi cunoştinţe, încât unele din tezele şi concluziile ei n’ar putea să nu se schimbe cu timpul, n’ar putea să nu fie înlocuite prin noi concluzii şi teze corespunzătoare noilor condiţiuni istorice... A-ţi însuşi te&ria marxistă-leninistă înseamnă să ştii să îmbogăţeşti această teorie cu noua experienţă a mişcării revoluţionare, să ştii s’o îmbogăţeşti cu noi -teze şi concluzii, să ^«ştii s’o desvolţi şi s’o faci să progreseze, neezitând să înlocuesti, având ca punct de pornire esenţa teoriei, unele din tezele şi concluziile! ei, cari s’au învechit deacum prin noi teze şi concluzii, corespunzătoare noii situaţii istorice”20). înlocuirea tezelor învechite cu altele noi, care corespund , noilor împrejurări., nu este altceva decât autocritica în domeniul teoriei, cerută de însăşi esenţa metodei leninismului. Drept exemp!u de înoire a tezelor marxiste cu ajutorul metodei de autocritică poate să servească revizuirea de către Lenin şi Stalin a formulei învechite a lui Engels şi Marx privitoare la imposibilitatea victoriei socialismului într’o singură ţară luată separat’. După cum se ştie, în jurul acestei formule, care era justă în condiţiile capitalismului preimperialist, dar care a încetat să mai fie valabilă în condiţiile imperialismului, s’a desfăşurat la timpul ei o luptă înverşunată între leninişti şi duşmanii leninismului. De fapt„ luota se dădea între ideologia burgheză, reacţionară, care otrăvea proletariatul cu neîncrederea în forţele lui, şi ideologia proletară, revoluţionară, care înarma prole-tarjatul cu claritatea perspectivelor victoriei lui şi cu încrederea în această victorie. Ca rezultat al acestei lupte, punctul de vedere leninist. apărat şi desvoltat de către tovarăşul Stalin. a obţinut o victorie hotărîtoare asupra adversarilor lui; teza învechită a marxismului a 27) Len:n, Opere, voi. XIII, pag. 206. 28) Vezi I. Stalin. Problemele leninismului, pag. 9. 29) „Istoria P. C. (b) U. S. „Curs scurt”, pag. 339-340 (în trad. românească pag. 425), ÎMP6î£TA_NŢA CRITICII ŞI AUTOCRK'TCtl m fost înlocuită cu cea nouă, care corespundea noilor condiţii ale lupte) de clasă pentru victoria socialismului. Acest exemplu arată că în lupta dintre vechiu şi nou în interiorul marxismului, adesea oportuniştii se cramponează de una sau alta din tezele învechite ale marxismului, încercând să priveze marxismul de arma autocriticii, să nu-i dea posibilitatea să se înoiască şi îmbogăţească cu noi teze, încercând să amorţească marxismul, să canonizeze diferitele lui formule, şă nu-1 lase să se desvolte, să-l lipsească de însemnătatea lui activă, revoluţionară. Lenin şi Stalin, apărând necesitatea vitală de autocritică în domeniul teoriei, asigură prin aceasta desvoltarea constantă a marxismului, posibilitatea de îmbogăţire a lui prin datele noi pe care le dă epoca contemporană în toate domeniile. Autocritica nu urmăreşte întotdeauna scopul revederii şi suprimării vreunei teze deosebite învechite a marxismului şi înlocuirea ei cu o nouă teză, care corespunde noilor condiţiuni istorice. Autocritica poate să arate insuficienţa, nedeplinătatea uneia sau alteia din formulele generale ale marxismului, în care nu s’a ţinut seama şi nu putea să se ţină seama de conjunctura istorică concretă care după aceea a devenit în felul ei mai complexă. Descoperind acest lucru, autocritica împinge gândirea creatoare marxistă ca să desvolte tezele corespunzătoare ale marxismului. ' O astfel de concretizare a tezelor generale ale marxismului şi complectare a lor cu un nou conţinut, care generalizează noua experienţă a luptei de clasă, reprezintă prin chiar aceasta o desvoltare mai .departe a marxismului. Ca model strălucit de autocritică de acest fel poate să servească prelucrarea de către tovarăşul Stalin în raportul la congresul XVIII al partidului a chestiunii rolului statului sub comunism Toate acestea arată că critica şi autocritica formează un element esenţialmente necesar al marxismului creator. 7. ÎMPOTRIVA NIHILISMULUI ŞI APOLOGETICII Să ne oprim acum asupra diferitelor ’ feluri de falşificări şi denaturări în critică şi la baza lor metodologică. Una din trăsăturile fundamentale ale atitudinii metafizice este caracterul ei unilateral, neînţelegerea sau negarea caracterului contradictoriu al realităţii vii, încercarea de a simplifica în mod artificial problemele contradictorii, complicate, pe care le pune însuşi viaţa în faţa doctrinei noi, a fenomenului nou, a organizării sociale noi. Metafizicienii, de regulă, subliniază una din laturile contradictorii ale problemei puse, căutând să „îndreptate”, să „netezească” realitatea contradictorie şi să o vâre sub gândirea lor limitată, fiind incapabili să ţină piept dialecticii „vielene”. Aceasta face să apară la cei care gândesc în mod metafizic, tendinţa de a cădşa în extreme, de a trece dela o extremă la alta. In criticarea vechiului pot fi şi sunt două extreme: fie că se ig- 94 B. H: KHDROV norează necesitatea retezării a tot ceeace se găseşte reacţionar în ceeace este supus criticii; da rezultat în locul criticii se capătă o apo' logetică a vechiului, o atitudine necritică faţă de el; fie că se ignorează necesitatea de păstrare a ceeace este de preţ ce Se află în obiectul sau concepţia critică. Ca rezultat se capătă un nihilism faţă de vechiu, o negare a lui totală, gratuită. Ambele aceste extreme sunt urmarea călcării cerinţelor fundamentale ale atitudinii dialectice faţă de critică: în primul caz se scapă din vedere că criticarea vechiului presupune intersectarea radicală a reacţionarismului lui, în al doilea caz, se scapă din vedere că criticarea vechiului presupune prelucrarea radicală şi însuşirea valorilor lui. • De exemplu, ma’terialiştli vulgari dela mijlocul sec. XIX (Buchner şi ceilalţi) respingeau tot ceeace a fost creat de preţ — sub forma dialecticii — de către filosofia germană idealistă precedentă. Acesta era un nihilism evident, care a sărăcit filosofia materialistă şi a des-armat-o în lupta ei împotriva idealismului. Clasicii marxismului-leni-nismului au condamnat pentru aceasta pe materialiştii vulgari, nu-mindu-i cu dispreţ „cârpaci”, „răspânditori de materialism eftin”. A-râtând cum trebue să-ţi critici adversarii filosofici, Lenin a subliniat că luptând în mod radical împotriva caracterului lor reacţionar, este necesar să iei dela ei tot ceeace este de preţ. Nu aruncarea a ceeace este vechi, ci învingerea lui — iată care este sarcina criticii. Pentrucă numai o astfel de critică asigură posibilitatea des-voltării mai departe a gândirii filosofice. Lenin arată că idealistul absolut Hegel, mai consecvent, a ştiut să învingă inconsecvenţa predecesorului său, a agnosticului Kant, şi să-l învingă în âşa fel, încât ca rezultat a avut loc o avansare a gândirii filosofice, o desvoltare a ei. Această împrejurare Lenin o dă drept exemplu acelor materia^ lişti care nu ştiu să critice în mod dialectic pe adversarii lor. Cu privii e la caracterul criticii lui Plehanov, Lenin spune: ,Plehanov critică kantiansmul (şi agnosticismul în general), mai mult din punct de vedere materialist-vulgar decât din cel materialist-dialectic, întrucât el numai a Umine (din prag t— B. K.) respinge raţionamentele lor, şi nu corijează (cum a corijat Hegel pe Kant) aceste raţionamente adâncindu-le, generalizându-le, lărgindu-le, arătând legătura şi trecerile tuturor şi fiecărei noţiuni” 30). Mai departe Lenin generalizează, având în vedere nu numai pe Plehanov, dar şi pe toţi marxiştii care înţelegeau în mod metafizic sarcina criticării agnosticismului şi scepticismului : „Marxiştii au criticat (la începutul secolului XX) pe Kantieni şi pe Hume-işti mai mult ca Feyerbach (şi ca Biichner) decât ca Hegel” 31). Extraordinar de important este de remarcat că Lenin vede necesitatea criticii dialectice nu numai cu privire la sistemele filosofice ale trecutului dar şi la epigonii lor contemporani. Nu întâmplător -pe marginea opusă a celor două aforisme (marginea din caetul N. Tr.) 30) Lenin, Caete filosofice, pag. 154. 31) Tot acolo. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 95 pe care numai Ice le-am adus, Lenin a scris : „In chestiunea criticii kantianismului, machismului, etc. contemporan”. Această remarcă arată că, după Lenin, critica chiar şi a machismului contemporan precum şi a celorlalte curente ale filosofiei reacţionare burgheze contemporane trebue făcută nu pe calea respingerii lor dela început, adică nu pe calea declarării lor în mod simplu ca absurditate, ca prostie, ci pe calea descoperirii şi intersectării tuturor tendinţelor lor reacţionare cu condiţia generalizării şi lărgirii materialiste a acelor date positive (de exemplu, datele fizicii contemporane), pe care au încercai să se sprijine machiştii (aşa numiţii „idealişti fizici"). Ca exemplu clasic al unei astfel de critici dialectice a „idealismului fizic” serveşte opera lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism”. In (machism Lenin a descoperit nu numai tendinţele de a reînvia într’un mod nou premisele fundamentale ale vechiului idealism subiectiv al lui Berkeley, dar şi încercarea ',de a introduce ca îndreptăţire a acestor premise noi date positive ale fizicii contemporane. „...Legătura fizicii noi sau, mai exact, a unei anumite şcoli în fizica nouă cu mecanismul şi cu alte variante ale filosofiei .idealiste contemporane nu lasă nici cea mai mică fîndoială, — scria Lenin —. A analiza machismul, ignorând această legătură, — cum face Plehanov, •înseamnă a-ţi bate joc de spiritul materialismului .dialectic...” 32 33). Critica idealismului din poziţiile materialismului dialectic presupune desvăluirea rădăcinilor 'gnoseologice ale idealismului, retezarea însăşi a posibilităţii de apariţie .a idealismului, care se creează ca urmare a faptului ;că are loc o rupere de materie a uneia din feţele sau trăsăturile cunoaşterii şi o transformare unilaterală şi umflare a. acestei feţe într’un oarecare 1absolut zeificat. O astfel de critică a idealismului nu-i în stare s’o dea materialismul metafizic. Lenin arată că „idealismul filosofic este .numai un fleac din punctul de vedere al materialismului grosolan, simplist, metafizic” 3B). Din aprecierea metafizică a idealismului decurge în mod logic şi modul metafizic de critică : fleacul ‘poate fi numai asvârlit. Criticii .vulgare a .idealismului din poziţiile materialismului metafizic Lenin îi opune critica ştiinţifică a idealismului din poziţiile materialismului dialectic. Această opunere a celor două atitudini, prin-cipialmente diferite faţă de idealism ar trebui să fie luată în seamă de către unii dintre filosofii de profesie ai noştri, care cu o uşurinţă neobişnuită se debarasează de filosofia idealistă ostilă nouă. Imputarea făcută de Lenin lui Plehanov, care critica machismul mai degrabă din poziţiile metafizice decât din cele dialectice, poate fi adresată pe bună dreptate şi fiecăruia care gândeşte şi acum să-şi critice adversari în felul lui Buchner. ' ‘ Unii dintre filosofii noştri interpretează în mod unilateral caracteristica filosofiei idealiste germane dela sfârşitul sec. XVIII — înce- 32) Lenin, Opere, voi. XIII, pag. 206. 33) Lenin, Caete filosofice, pag. 330. 96 E. lW-KLOROV putui sec. XIX ca o reactiune aristocratică împotriva revolutei burgheze franceze şi a materialismului francez. Ei trag concluzia cum că n’ar fi fost nimic preţios, positiv, în dialectica hegeliană. Dacă aceasta este reacţiune, raţionează ei, şi încă aristocratică, atunci cum poate fi considerată această reacţie ca unul din isvoarele marxismului ? (De fapt o astfel de atitudine antiistorică faţă de critica dialecticii hegeliene şi-au permis-o mai mulţi tovarăşi care au vorbit la ultima discuţie filosofică. Ei nu au înţeles că, caracterizarea cu desăvârşire justă a filosofiei idealiste germane ca o reacţiune aristocratică împotriva revoluţiei franceze şi a materialismului francez din sec. XVIII nu contrazice deloc celelalte caracteristici ale acestei filosofii, pe care le-au dat la timpul lor Marx şi Engels, Lenin şi Stalin, şi nu le suprimă. Tot o astfel de poziţie, în fond nihilistă, „buchneriană”, faţă de fizica contemporană a ocupat la aceeaşi discuţie A. K. Tiijiiriazev, pentru care descoperirile atât de isbitoare ca principiul nedeterminării sau -teoria relativităţii, nu sunt altceva decât machism pur 34). Astfel de orientări principialmente greşite, metafizice, împiedică ştiinţa sovietică să prelucreze moştenirea gândirii burgheze, împie-. dică să se ia din ea tot ceeace este de preţ, raţional, din ce a fost elaborat de ea. In cuvântarea lui la discuţia filosofică, tovarăşul Jda-nov a respins Concepţiile de soiul acesta. Această cuvântare dă posibilitatea de a înţelege mai profund caracterul şi sarcinile criticii noastre : luptând fără cruţare împotriva a tot ceeace este reacţionar şi propriu ştiinţei burgheze, noi trebue în acelaş timp să înţelegem că negarea nu înseamnă o simplă ştergere a moşteAirii trecutului ,ci reexaminarea ei critică din punctul de vedere al intereselor desvoltării mai departe a gândirii ştiinţifice. Arătând că filosofia» marxistă este cea mai deplină şi hotărîtă negare a întregii filosofii precedente, tovarăşul Jdanov aminteşte : ' „Dar a nega, după cum a subliniat Engels, nu înseamnă a spune simplu „nu”. Negarea include în sine o succesiune, ea înseamnă absorbirea, prelucrarea critică şi împreunarea într’o nouă sinteză superioară a tot ceace este înaintat şi progresiv, la care s’a ajuns în istoria gândirii omeneşti” 35). Astfel, în cursul discuţiei filosofice a fost răsturnată orientarea metafizică, ce încercase să înlocuiască critica dialectică cu o negare goală în stilul biichnerian. t Nu mai puţin gravă este lupta şi cu cealaltă extremă, care înlocuieşte critica vechiului cu apologetica lui, cu perceperea în mod necritic a ceeace aduce ^ştiinţa burgheză, filosofia burgheză. Această extremă ia diferite forme — când mai mascate (obiectivismul burghez), când mai deschise (înfeudarea şi închinarea în fata culturii si ideologiei burgheze). 31 31) Vezi „Probleme filosofice” Nr. t, pag. 440 şi următoarele. 35) „Probleme de filosof ie” Nr. 1, pag. 259-260. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 97 Drept bază a apologeticei, adică a lipsei de atitudine critică fată de ceeace-i vechi, reacţionar, serveşte ignorarea metafizică a diferenţei radicale dintre vechiu şi nou, încercarea de a subordona noul vechiului, de a disolva noul în vechiu. Apologetica vechiului înseamnă de aceea renunţarea la lupta împotriva vechiului, apelul la împăcarea cu el, trecerea de fapt pe poziţiile lui. Apologeţii vechiului exagerează unilateral momentul de legătură şi de continuitate observat în cursul desvoltării; ei denaturează faptul păstrării de către nou a ceeace” a fost de preţ în vechi, trecând sub tăcere că o atare păstrare presupune o prelucrare radicală critică a acestui lucru de preţ din poziţiile noului, în interesul desvoltării mai departe. De fapt apologetica respinge una din cele mai esenţiale laturi ale desvoltării — momentul negării. De aceea apologetica echivalează cu o renunţare deplină la critică. Intr’un asemenea caz, în locul unei critici adevărate se ridică teza trecerii mecanice, simple şi a includerii în întregime în nou a unea sau altea din părţile vechiului. Drept exemplu al unei astfel de atitudini necritice faţă de moştenirea vechiului, poate să servească încercarea de a înfăţişa materialismul dialectic al lui Marx ca o „împreunare” a dialecticii lui Hegel cu materialismul lui Feuerbach. Prelucrarea radicală de către Marx a moştenirii predecesorilor săi este ignorată în acest caz cu totul sau este gândită pur mecanic ca o simplă „răsturnare" a logicii hegeliene. Drept exemplu de atitudine necritică faţă de trecut, faţă de filosofii burghezi, serveşte şi cartea lui G. F. Alexandrov „Istoria filoso-fiei europene accidentale”. Autorul porneşte nu dela problema criticării hotărîte a filosofiei burgheze, ci dela problema de a arăta în primul rând ceeace se afla pozitiv în ea. Problema analizei critice (negarea) a moştenirii trecutului este înlocuită cu problema arătării unilaterale a plusurilor ei. Ca rezultat total se capătă un tablou, evident fals, al filosofiei din trecut, descrisă în spiritul quasi-obiectivis-mului profesoral. / Criticând cartea lui G. F. Alexandrov, Jdanov spunea : "„Nu este deci întâmplător faptul că G. F. Alexandrov, înainte de a critica pe oricare din filosofii burghezi, dă „datele” meritelor lui, tămâindu-1... Aproape despre toţi vechii filosofi G. F. Alexandrov găseşte prilejul să spună o vorbă bună. Cu ,'cât este mai mare filosoful burghez cu atât este tămâiat mai mult. Ca urmare, G. F. Alexandrov, ipoate că fără să bănuiască, se găseşte prizonierul istoricilor burghezi ai filosofiei,care încep prin a vedea în fiecare filosof înainte de toate un aliat în profesie, şi numai după aceia un inamic. Astfel de concepţii, dacă ar lua la noi desvoltare, ar duce în mod inevitabil la obiectivism, la înfeudarea faţă de filosofii burghezi şi la preamărirea meritelor lor, la lipsirea filosofiei noastre de spiritul de luptă ofensiv. 38) Intr’o formă încă^mai ascuţită, atitudinea necritici faţă de Ve- 36 36) „Probleme de filosofie" Nr. 1, pag. 262. 7 B. M. KEDROV 98 chea filosofie burgheză, în special faţă de folosofia lui Hegel, şi-a găsit expresia în volumul III din „Istoria filosofiei”, editată în anul 1943 sub redacţia lui G. F. Alexandrov, B. E. Bâhovski, M. B. Mitin şi P. F. Iudin. In decizia C.C. al P.C. (b) al U. S. din 1 Mai 1944 cu privire Ia acest al IIMea volum ,au fost supuse unei, aspre critici greşelile şi insuficienţele în punerea în lumină a filosofiei germane de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX. Ideologia fascistă, după cum se ştie, a folosit în mod larg şi a absorbit în ea laturile reacţionare ale ’ sistemelor filosofice ale Iui (Hegel, Fichta şl altafr reprezentanţi ai idealismului german (apologetica răsboaielor, atitudinea duşmănoasă — dispreţuitoare — faţă de popoarele slave ca istoriceşte fără de valoare, proslăvirea valorii imaginare a prusacismului, ş. a. m. d.). Autorii volumului III nu s’au comportat în mod critic faţă de filosofia idealistă germană din trecut; pe primul plan ei au scos numai ceeace caracterizează filosofia lui Hegel ca unul din isvoarele marxismu’ui. ignorând la aceasta faptul că prin concepţiile lui filosofice şi social-politice Hegel a fost şi rămâne duşmanul nostru principial; cu siste mul lui Hegel în primul rând ar fi trebuit să se lupte, adică el trebuia să fie criticat, trebuia să fie negat, dar, evident, în mod dailectic şi nu în felul lui Biichner ; altfel s’ar fi putut cu uşurinţă să cadă prizoni Ti ai filosofiei burgheze, în special ai lui Hegel. Acest pericol l-au scăpat din vedere autorii voi.. III din „Istoria filosofiei”. Căutând să evite criticarea lui Hegel în felul lui Biichner, ei s’au rostogolit pe poziţiile renunţării de fapt de la criticarea lui în general, înlocuind necesitatea negării vechiului prin încercarea de Înfrumuseţare necritică a lui, adică prin apologetica lui. Clasicii marxismului-leninismului în toate lucrările lor au dus o luptă implacabilă împotriva apologeţilor vechiului. Ca model viu al unei astfel de lupte poate servi critica pe care Lenin a făcut-o imperialismului. Lenin înţelege critica imperialismului în sensul larg al cuvântului, „ca atitudinea faţă de politica imperialismului a diferitelor clase ale societăţii în legătură cu ideologia lor generală.” 37). , ' In penultima secţiune a cărţii sale „Imperialismul, stadiul cel rnai înalt al capitalismului”, intitulat „Critica imperalismului”, Lenin de' masca pe apologeţii imperialismului din lagărul ostil marxismului al ştiinţei burgheze şi publicisticii burgheze. Lenin arată că în acest lagăr semnul vremii este atracţia „generală” a perspectivelor imperialismului, apărarea turbată a imperialismului, înfrumuseţarea lui în toate felurile. Apologetica imperialismului pătrunde şi în clasa mun-• citoare. Purtători ai acestei apologetice sunt reformiştii şi oportuniştii din mişcarea muncitorească. Ca exemplu, Lenin îl dă pe Kautsky, la care atingerea celor mai profunde contraziceri ale imperialismului se transformă inevitabil îptr’o înfrumuseţare a lui. Aşa dar critica dialectică a vechiului presupune că se ţine seama de două momente care au o valoare deplin obiectivă: în primul rând 37) Lenin, Opere, voi. XIX, pag. 159. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 00 legătura şi succesiunea în cursul desvoltării şi, în al doilea rând, învingerea şi distrugerea hotărîtă a tuturor tendinţelor reacţionare ale vechiului; dimpotrivă, atitudinea metafizică fată de critică duce la exagerarea artificială unilaterală a unuia din aceste momente cotra-dictorii pe seama celuilalt, în dauna celuilalt. Ca rezultat final, în locul unei negări dialectice a vechiului se capătă fie o ştergere a lui completă (nihilism), fie o preluare a lui în mod necritic (apologetica). 8. DESPRE ATITUDINEA CRITICA FAŢA DE FIZICA CONTEMPORANA Să examinăm ,în câteva exemple care trebue să fie atitudinea noastră faţă de fizica burgheză contemporană. In atitudinea fa(ă de ştiin(a burgheză la noi nu arareori se observă o călcare a principiului lui Lenin de partinitate, o diformare a criticii într’o parte sau alta. Situata lucrurilor se prezintă în felul următor. In ţările capitaliste revoluţia în ştiinţele naturii se arată în strânsă legătură cu concluziile filozofice reacţionare pe care le scot savanţii burghezi din cele mai noi descoperiri ştiinţifice. „Tentativele reacţionare sunt născute de însuşi progresul ştiinţei. Marele succes al ştiinţelor naturii, apropierea de elementele naturii atât de omogene şi de simple, ale căror legi de mişcare permit prelucrarea matematică, duce la uitarea materiei de către matematicieni” 38 39). Aşa scria Lenin în anul 1908. Peste 14 ani, Lenin a subliniat din nou că dacă de teoria lui Einştein „s’au acătat o grămadă de reprezentanţi ai intelectualităţii burgheze din toate ţările, aceasta se raportă nu inumai la Einştein, ci la un şir întreg, dacă nu la majoritatea marilor reformatori ai ştiinţei naturii, începând cu sfârşitul secolului XIX” 30). In aceasta Lenin vede o legătură directă între filosofie şi lupta de clasă din societatea contemporană. Interesele de clasă ale burgheziei împing pe filosofii burghezi să folosească descoperirile proeminente ale ştiinţelor naturii în .scopul unei aparente motivări a idealismului ca o formă rafinată a gândirii popeşti. „Ajunge să se amintească, — arată Lenin, — imensa majoritate a direcţiilor filosofice la modă, care apar atât de des în ţările europene, începând, cel puţin cu acelea care au fost legate tu descoperirea radiului, şi terminând cu acelea care acum caută să facă legătura cu Einştein, — pentruca să-şi reprezinte o legătură între interesele de clasă şi poziţia de clasă a burgheziei cu susţinerea ei prin tot felul de forme ale, religiei şi prin conţinutul de idei al direcţiilor filosofice la modă” 40). Aşa dar, Lenin deosebeşte cu toată claritatea două tendinţe direct opuse în fizica burgheză contemporană : una — revoluţionară, progresivă (marele succes al ştiinţei naturii, apropierea de cunoaştere* 38) Lenin, Opere, voi. Ilî, pag. 251-252. 39) Lenin, Opere, voi. XXVII, pag. 187. 40) Lenin, Opere, voi. XXVII, pag- 183, IOO B. M. KEDROV formelor şi raporturilor elementare ale materiei, marile transformări ale fizicii), cealaltă — reacţionară, regresivă (tendinţele filosofice reacţionare, uitarea materiei, rostogolirea fizicienilor în idealism, încercările idealiştlor de a se folosi de teoriile fizicienilor). Lenin a exprimat caracterul acesta extrem de contradictoriu al ştiinţei burgheze printr’o comparaţie clară a stării ei contemporane cu naşterile. „Fizica contemporană stă să nască. Ea naşte materialismul dialectic. Naşterile sunt dureroase. In afară de o fiinţă vie şi capabila să trăiască, ele dau în mod inevifabil unele produse moarte, unele lepădături sortite să fie trimise în camera de gunoi. Dintre aceste lepădături face parte tot idealismul fizic, toată filosofia empiriocritlcistă”41). Aici, Lenin, sprijinindu-se pe principiul partinităţii filoşofiffi, a definit cu toată claritatea sarcina criticii dialectice marxiste faţă de fizica burgheză : să se ia tot ce este de preţ, viu şi viabil din ce naşte fizica contemporană (tot ceeace este positiv, care serveşte la confirmarea fnaterialismului dialectic), şi să se arunce, să se ducă în camera de gunoaie toată murdăria idealistă, ca pe nişte lepădături moarte care au fost aduse în fizică de către filosofii burghezi şi de către fizicienii filosofanţi. Savanţii sovietici, în covârşitoarea lor majoritate, urmând indicaţiile lui Lenin, critică concepţiile şi teoriile fizicienilor burghezi contemporani din poziţiile principiului partinităţii filosofiei. Ei retează tendinţele negative, reacţionare ale ştiinţei burgheze şi reexaminează în mod critic conţinutul ei pozitiv din poziţiile materialismului dialectic. Insă la noi mai există nu puţine denaturări în atitudinea faţă de fizica burgheză. Condiţia care înlesneşte astfel de denaturări este neştiinţa de a analiza criticeşte just, aşa cum cere dialectica marxistă şi principiul leninist al partinităţii, poziţia fizicii burgheze contemporane. Caracterul contradictoriu al desvoltării ei constă în împreunarea organică a celor două tendinţe direct opuse — transformarea revoluţionară a fizicii pe baza celor mai noi descoperiri şi retezarea deducţiilor filosofice reacţionare din aceasta transformare. Supra-apreciind, exagerând unul din aceste momente contradictorii (revoluţia sau reacţia în fizică) şi micşorând, şi cu atât mai mult ignorând, celălalt moment, noi căpătăm în mod inevitabil o denaturare a întregului 1a-blou. Aceasta înlesneşte ivirea unor aprecieri inexacte, unilaterale, care sunt stimulate şi întărite de existenţa rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor sovietici, inclusiv în a filosofilor şi fizicienilor noştri. Pe de o parte se observă elemente de apologetică faţă de ea, călcarea principiului partinităţii filosofiei, legate strâns cu existenţa la unii fizicieni sovietici a înfeudării şi plecăciunii, nedesrădăcinate încă- de tot, faţă de străinătate. .Aceasta se manifestă, de exemplu, în aceea că împreună cu conţinutul de preţ, positiv, al unor teorii ca teoria relativităţii, se preiau în mod necritic tezele machiste privitoare la rolul subiectului (observatorului), cu care ar fi legată relativitatea 41) Lenin, Opere, voi. XIII,- pag. 256. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICTI 101 spaţiului şi a timpului ; de aici urmează concluzia că spaţiul şi timpul ar fi prin caracterul lor subiective, şi nu forme obiective ale lumii materiale. Exact la fel se primeşte câteodată în mod necritic tratarea kantiană a principiului nedeterminări al lui HeisenbergJ (relaţia de incertitudine), în virtutea căruia această teză fundamentală a mecanicii quantice se transformă într’un „principiu al inobservabilităţii”, într’un argument împotriva determinismului („principiul indeterminismului”) şi împotriva materialismului în general (recunoaşterea mai puţinei realităţi a obiectelor microcosmosului — a quantelor, electronilor ş. a. m. d. — în comparaţie cu obiectele macrocosmosului). In mod analog, negarea eterului din fizica contemporană este interpretată câteodată în sensul recunoaşterii că între corpurile fizice nu există un mediu material şi există numai un spaţiu gol ; aceasta duce la geometrizarea fizicii, la înlocuirea relaţiilor materiale cu cele geometrice. i Toate acestea sunt o călcare directă a criticii dialectice juste pe care ne învaţă să o facem Leninl şi din care ne dă un model minunat în cartea sa „Materialism şi empiriocriticism”. Pe de altă parte la noi se observă o deviaţie de la critica justă în partea diametral opusă. Pe motivul că în ţările străine teoriile fizice contemporane sunt îmbibate cu orientări idealiste, unii savanţi sovietici scot concluzia că aceste teorii trebuiesc aruncate în întregme, cu alte cuvinte să se arunce împreună cu gunoiul de idei şi substanţa vie, viabilă. Faptul că teoria relativităţii a dat prilej machiştilor să o folosească o face în ochii unora dintre fizicienii noştri de la un cap la altul greşită. Totuşi, această teorie, ca şi toată fizica contemporană, naşte şi ea materialismul dialectic. Teoria relativităţii, în -conţinutul ei positiv, adică fiind interpretată din punctul de vedere materialist-dialectic şi eliberată de rătăcirile idealiste, desvăluei unitatea şi condiţionarea reciprocă a formelor fundamentale ale existenţei — a spaţiului şi timpului, legătura lor internă, legală, cu mişcarea materiei, caracterul lor schimbător (relativitatea), depinzând de caracterul mişcării materiei. ‘ Tot astfel principiul incertitudinii, fiind interpretat din poziţiile materialismului dialectic, cu retezarea oricărui fel de trucuri kantiene, confirmă teza materialismului dialectic privitoare la caracterul insuficient şi limitat al categoriei cauzalităţii mecanice şi la necesitatea de a trece către luarea în consideraţie a acţiunii reciproce, care reflectă mai deplin şi mai multilateral legătura universală a fenomenelor naturii,-în special a fenomenelor microcosmosului. Atitudinea nihilistă a fizicianului presupune că teoria câmpului, care a îndepărtat din fizica contemporană noţiunea metafizică, învechită, a eterului luminos, ar fi de la un capăt la altul idealistă, pentrucă ea prilejuieşte deducţii idealiste privitoare la un spaţiu gol. La aceasta se scapă din vedere că renunţarea la noţiunea învechită de eter, dacă este interpretată just, fără scamatorii idealiste, nu numai că nu sep 102 B. M. KEDROV veşte ca argument în favoarea idealismului, ci dimpotrivă confirmă direct materialismul dialectic. Apropierea fizicii contemporane de formele şi raporturile elementare ale materiei constă, în special, în aceea că «e ia cunoştinţă de astfel de obiecte şi fenomene, în care în mod. real se descoperă continuitatea legăturii dintre materie şi formele ei fundamentale de existenţă. Pe treptele superioare de desvoltare a materiei relaţiile dintre diferitele ei părţi s’au complicat şi diferenţiat într’atâta, încât au căpătat, până într’un anumit grad, un caracter exterior al unora în raport cu celelalte. Drept exemplu poate să servească mişcarea mecanică a macroobiectelor obişnuite. Când pe o suprafaţă netedă se rostogoleşte o bilă, raporturile ei faţă de mişcare şi spaţiu sunt într’un anumit sens exterioare. Bila poate fi oprită, luân-du-i-se mişcarea ; mişcarea bilei presupune trecerea ei prin anumite puncte ale spaţiului care sunt independente de ea ; se poate determina precis cum se deplasează în spaţiu o bilă faţă de alta. Aşa stau lucrurile cu formele desvoltate şi complexe ale materiei. F.le stau altfel cu formele ei fizice cele mai elementare (din cele cunoscute până acum). Quanta de lumină (fotonul) nu poate fi „oprita” asemenea bilei care se rostogoleşte, pentrucă materia şi mişcarea în această particulă elementară coexistă în mod cu desăvârşire inseparabil : încercând să luăm fotonului mişcarea, noi îl luăm împreună cu mişcarea şi materia legată inseparabil de ea. „Oprirea” quantei este deci o absorbire a ei în întregime, este o distrugere a ei ca atare. Exact aceleaşi reciproce între materie şi formele de existenţă ale ei există şi în acea formă elementară a materiei care se numeşte „câmp fizic” (de gravitaţie, electro-magnetic, i câmpul forţelor nucleare). Dacă în foton se manifestă inseparabilitatea materiei şi mişcării, în câmp se manifestă inseparabilitatea materiei de spaţiu. Vechea noţiune a eterului însemna întinderea în domeniul formelor şi relaţiilor elementare ale lumii fizice a unor reprezentări, care reflectau comportarea macrocorpurilor obişnuite. Eterul era^considerat asemenea unui oarecare lichid material (fluid), care umplea spaţiul gol newtonian, adică asemenea umplerii unui vas gol cu un lichid. In ‘ acest caz părţile lichidului pot să se mişte una faţă de alta, întrucât în vas se găsesc diferite porţiuni de spaţiu care se pot umple cu lichid. Prin urmare, relaţiile dintre materie şi spaţiu sunt gândite aici în mod exterior, ' Noţiunea de câmp fizic respinge o astfel de reprezentare şi afirmă de fapt o inseparabilitate a spaţiului de materie, a formei de conţinut. In câmpul fizic nu există părţi deosebite, capabile să se deplaseze una faţă de alta, dat fiind că aceasta ar fi însemnat că există un fel de spaţiu exterior în raport cu el, care s’ar păstra neschimbat cu prilejul declasării în el a părţilor de materie. Inseparabilitatea mate-fel de spaţiu exterior în raport cu el, care s’ar1 păstra neschimbat cu fiind că o schimbare în starea materiei, care formează un câmp fizic, este în acelaş timp o schimbare a formei ei spaţiale. La fel după cum nu sc poate răpi fotonului mişcarea lui, tot aşa nu se poate răpi con- IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII lOj ţinutului material al câmpului forma sa spaţială, considerând spaţiul ca ceva exterior în raport cu materia. Iată pentruce nu se pot deplasa părţi diferite ale unui câmp fizic în interiorul spaţiului una faţă de alta, separându-le astfel de spaţiu. In noţiunea de quantă este reflectată unitatea dialectică a materiei şi mişcării ; în noţiunea de câmp este reflectată unitatea materiei şi spaţiului, Raporturile dintre diferitele laturi ale materiei au aici un caracter intern. - Fizica contemporană merge încă mai departe şi stabileşte faptul inseparabilităţii particulelor de câmpuri ; această reprezentare duce la o sinteză teoretică de mai departe, mai largă, din domeniul fizicii contemporane, care leagă noţiunea materiei şi formele ei fundamentale de existenţa (mişcarea, spaţiul şi timpul) într’un complex unitar de noţiuni ştiinţifice legate reciproc, care reprezintă o unitate reală a materiei cu formele ei de existenţă. Prin aceasta se confirmă în mod strălucit teza lui Lenin că fizica contemporană dă efectiv naştere materialismului dialetic. • Aşa stau lucrurile cu critica fizicii burgheze contemporane. Aici, ca şi peste tot, se pune problema — de a aplica consecvent principiul leninist al partinităţii filosofiei în ştiinţă, retezând, pe de o parte, încercările de atitudine necritică faţă de ştiinţa burgheză, care duc la o apologetică directă, şi corectând pe de altă parte critica care încearcă să nege total, în mod nihilist, rezultatele pozitive ale fizicii burgheze contemporane. 9. CRITICA SI PRINCIPIUL PARTINITĂŢII ŞTIINŢEI Extrem de important este de subliniat însemnătatea criticii în legătură cu caracteristica principiului lui Lenin al partinităţii filosofiei în ştiinţă. Acest principiu include în sine în mod organic criticarea vechiului, negarea lui, introducerea unei distincţii radicale între mar: xisim şi ştiinţa burgheză. . Principiul partinităţii are ascuţişul îndreptat împotriva apologeticii şi obscurantismului, împotriva renunţării la necestatea de a critica şi nega vechiul, reacţionarul din ştiinţă şi filosofie. Dar principiu) leninist al partinităţii nu are nimic comun cu critica vulgară care transformă metafiziceşte negarea în ştergerea complectă a trecutului Lenin opune două laturi în ştiinţa burgheză, veche: cea negativă, ex primată în tendinţele reacţionare, idealiste, antiştiinţifice «ale savanţilor burghezi, şi cea pozitivă, exprimată în cele mai bogate date de fapte, de care, dispun savanţii în slujba clasei capitaliştilor. Caracterul dialectic al criticii ştiinţei burgheze este determinat de caracterul profund contradictoriu al obiectului însuşi al criticii: în el se află si material de preţ şi gunoi, şi mari rezultate de fapte, şi profunda denaturări de idei. Lenin subliniază cu toată puterea acest contrast intern al ştiinţei burgheze, vechi, în care se reflectă în ultima analiză contrazicerea întregii organizări capitaliste, vechi, Lenin scrie : „Nici unuia dintre aceşti profesori, capabili să dea cele mai valo* B. M. KEDROV I04 roase lucrări în domeniile speciale ale chimiei, istoriei, fizicii, nu tre-bue să-i crezi nici un cuvânt, dacă trece la filozofie. De ce ? Pentru aceeaşi cauză pentru care nici unui profesor de economice politică, capabil să dea cele mai valoroase lucrări în domeniul cercetărilor speciale, de fapte, nu trebuie să-i crezi nici un cuvânt, pe dată ce trece la teoria generală a economiei politice. Pentrucă aceasta din urmă este o ştiinţă tot atât de partinică în societatea contemporană, ca şi gnoseologia” 42 43). Dar dacă ştiinţa burgheză veche, este contradictorie, dacă ea în persoana savanţilor şi profesorilor ei împreunează în sine momente direct contradictorii — fapte de preţ şi tendinţe absurde, reacţionare, împotriva materialismului — prin aceasta se determină caracterul contradictoriu al atitudinii faţă de ea a marxisumlui, caracterul contradictoriu al criticării ei din poziţiile marxismului. Sarcina acestei critici este dublă : să reţină tot ceeace este de preţ şi să reteze tot ceeace este reacţionar în ştiinţa burgheză. „Sarcina marxiştilor, — spune Lenin, — şi aici şi acolo este de a şti să-si însuşească şi să prelucreze cuceririle care sunt făcute de aceşti „slujbaşi” (nu veţi face, de exemplu, nici un pas în domeniul studierii noilor fenomene economice, fără să vă serviţi de lucrările acestor slujbaşi) — şi de a şti să reteze tendinţele lor reacţionare, a şti să introducă linia lor» (a marxiştilor N. Tr.) şi să lupte împotriva tuturor liniilor forţelor şi claselor duşmane nouă. Iată tocmai ceeace n’au fost în stare ma-chiştii noştri, cărei au păşit ca sclavii pq urma filosofiei reacţionare profesorale”48). - ‘ Aşa dar, problema însuşirii critice a vechildui, pusă de Lenin, poate fi formulată în felul următor : a şti reteza tendinţa reacţionară a forţelor şi claselor duşmane nouă, fără a uita necesitatea prelucrării cuceririlor savanţilor din slujba lor. Când masele în avântul revoluţionar distrug până la bază lumea veche, cu toate tendinţele ei revoţ luţionare, apare necesitatea de amintit, necesitatea de a păstra valorile care au rămâs din trecut, cu scopul de a le folosi pentru întărirea şi construcţia noului. Tocmai o astfel de problemă s’a pus în primii ani după victoria revoluţiei proletare în Rusia, în legătură cu precizarea atitudinii puterii noi, sovietice, faţă de specialiştii vechi, burghezi, adică de cei care până nu de mult fuseseră în slujba capitalismului. Interesele socialismului cereau folosirea lor, în ciuda ostilităţii lor ideologice faţă de noua organizare. Folosirea a ceeace se află de preţ în capetele si mâinile specialiştilor burghezi, neuitând să se reteze şi să se prevină’" tendinţele lor reacţionare — iată cum a pus problema Lenin în acei ani. „Aşa se pune problema în toate domeniile — este o sarcină contradictorie, după cum întreg capitalismul este contradictoriu, o sarcină foarte grea, dar care poate fi adusă la îndeplinire”44), — scria Lenin. 42) Lenin, Opere, voi. XIII, pag. 280. 43) Lenin, Opere, voi. XXIV, pag. 65. 44) Lenin, Opere, voi. XXIV, pag. 65. IMPORTANŢA CRITICII ŞI AUTOCRITICII 105 Când însă sarcinile de distrugere sunt în linii generale realizate şi se începe munca de edificare, printre care şi munca de însuşire şi transformare a moştenirii vechiului, poate să se ivească un alt pericol — să se exagereze în partea cealaltă şi să se preia în mod necritic împreună cu ceeace este de preţ excrescenţele păgubitoare ale ideologiei vechi, radical duşmănoase nouă. In aceste condiţiuni, un accent deosebit de puternic trebue pus pe aceea că elementele vechiului, chiar şi cele mai preţioase, nu trebuesc luate ca ceva gata cq poate fi inclus în mod mecanic în nou. Cu toată hotărîrea răsună atunci amintirea necesităţii de a conduce linia proprie şi de a lupta împotriva tuturor linilor forţelor şi claselor duşmănoase nouă ale vechii societăţi. Deosebit de puternic răsună această aducere aminte în condiţiile când forţele reacţionare încearcă să treacă la ofensivă, încearcă să ajungă la restaurarea situaţiei ei dominante de înainte. Iată pentru ce, atunci când autorii voi. III din „Istoria filosofiei” au lucrat la acest volum sau când tov. Alexandrov a scrjs cartea sa, ei erau datori să-şi aducă aminte că, însuşind şi prelucrând ceeace a fost valoros în filo-sofia burgheză din trecut, nu se poate uita necesitatea de a lupta I10-tăiît împotriva ei, de a reteza tendinţele ei reacţionare, folosite de slujbaşii contemporani ai clericalismului şi obscurantismului din ţările imperialsmului. In aceasta punctul hotărîtor al principiului leninist de partinitate a fost călcat de ei. Asupra acestui! lucru s’a oprit tov. Jda-nov în critica făcută cărţii tov. Alexandrov ; tot asupra acestui lucru s’a oprit C. C. al P. C. (b) al U< S. în decizia sa asupra voi. III din „Istoria Filosofiei”. In cazul dat, isvorul gnoseologic al călcării principiului partinităţii a fost incapacitatea unora dintre istoricii dela noi ai filosofiei de a Înţelege caracterul contradictoriu al problemei — puse, incapacitatea de a trece la rezolvirea ei în mod dialectic, ţinând seama de ambele momenie contradictorii incluse în această problemă. Tendinţa do a da o expunere pozitivă a istoriei filosofiei, cu lipsa unei înţelegeri dialectice a acestei probleme, a dus la aceea că tratarea pozitivă a filosofiei premarxiste s’a dovedit opusă metafiziceşte analizei critice a ei (negării) şi a gonit-o pe aceasta din urmă pe planul dinapoi. In cazul lipsei înţelegerii şi aplicării dialectice a principiului partinităţii, în cazul neştiinţei de a descoperi just caracterul contradictoriu al obiectului criticat, se poate uşor cădea în cealaltă extremă, mai ales atunci când este vorba de a îndrepta greşelile făcute ; ca rezultat, se capătă o repetată aruncare de la o extremă la alta, care nu are nimic comun cu principiul leninist al partinităţii. ' Principiul partinităţii bolşevice înseamnă introducerea consecventă a liniei proprii din punctul de vedere al intereselor proletariatului. Lenin învaţă că „materialismul include în sine, ca să zicem aşa, partinitatea, obligând ca de fiecare apreciere a unui eveniment a se io6 B, M. KIDROV 6itua direct şi deschis pe punctul de vedere al unei anumite grupe sociale”45 46), Această exigentă se întinde în întregime şi asupra criticii, care formează unul din elementele esenţiale ale princ:piului leninist al partinităţii. Critica trebue să {ie cont de tendinţa istorică a lagărelor în luptă, trebuie să arate tendinţele opuse ale orientărilor lor, ale unora — în direcţia luptei pentru un viitor nou, ale celorlalte, — în direcţia apărării trecutului, vechiului. Putinţa dialectică de a descoperi încotro ne duce una sau alta din orientările critice, încotro este ea îndreptată — înainte sau înapoi, formează unul din cele mai importante elemente ale atitudinii fată de critică din poziţiile principiului leninist al partinităţii. Caracterizând din această latură poziţia fondatorilor marxismului Lenin subliniază : „Marx şi Engels au fost dela început până la sfârşit partinici în filosof ie, ei au ştiut să descopere retragerile dela materialism şi concesiile către idealism şi fideism în toate şi în fiecare direcţie din cele mai noi”40). Această tradiţie, fondată de creatorii marxismului, Lenin o aprecia drept „cea mai măreaţă şi de preţ”. Aceasta este legătura între caracterul dialectici al critici şi principiul leninist >al partinităţi filosofiei şi ştiinţei. 45) Lenin, Opere, voi. I, pag. 276. 46) Lenin, Opere, voi. XIII, pag. 277. DESPRE MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ de ION BANU Cercetătorul care ia contact pentru prima oară cu fenomenul ştiinţific sovietic, în fizică sau în biologie, în istorie sau în economie, constată că are deaiface cui o realitate mai complexă decât aceea cu care a fost obişnuit în trecut Căci ştiinţa sovi'-tică nu este numai fizică plus biologie plus istorie plus econonmt, etc,, ea este toate acestea la un loc, plus încă ceva: un element cu caracter -unitar şi unizficator. un element de generalizare, care apropie unele de altele diversele discipline ale cunoaşterii, factor de sintetizare şi de depăşire a lor, factor de unirş a lor, în-tr’un cuvânt o orientare unică, în concepţie şi în metodă: concepţia şi metoda materialist-dialectică. Orice cunoştinţe ‘ noi ftcundează puterea de creaţie. Cu atât mai mult, contactul cu ştiinţa sovietică esl'.e menit să stimuleze creaţia ştiin-ţif'că a aceluia care o cunoaşte, să genereze deci înfăptuiri noi, teoretico-practice, de amploare nebănuită. Dar, isvorul aces'ui puternic stimulent creator stă în egală mă'ură în monumentalele creaţii ale diverselor discipline de specialitate, cât şi în acel spirit generalizator care le caracterizează, spiritul materialismului dialectic. Ştiinţa sovietică ne dovedeşte că orientarea materialist-dialectică în cerc:tarea ştiinţifică îmbogăţeşte această cercetare şi o conduce spre rezultate cantitativ şi calitativ superioare. Considerăm că omul de ştiinţă iubitor de adevăr, pătruns dă năzuinţa de a face ştfnţă consecvenţă, cu toată rigurozitatea pe care acest cuvânt o implică, mânat de dorinţa de a_şi n'tezi cât mai bine cu putinţă calea care-1 duce spre cunoaştere în domeniul său de cercetare, pătruns, în sfârşit, de aspiraţia ca adevărurile pe cari le va formula să aibă o cât mai gen'.rală valoare, omul de ştiinţă, spunem, care şi-a făcut din aceste ţeluri însăşi raţiunea sa de a fi, găseşte în cunoaşterea, asimilarea şi practicarea materialismului dalectic, un sprijin de nepreţuită valoare. In ce constă în fond această relaţia între materialism dialectic şi cercetarea obiectivă ? In ce constă aportul pe care materialismul dialectic îl aduce cercetătorului ? In că măsură lărgeşte material’smul dialectic libertatea de cercetare şi interpretare ? Dece nu e îngrădit materialismul dialectic de un cadru schematic? Pot fi mentionalte în mod concret unnle rezultate dobândite de ştiinţa sovietică datorită tocmai acestei orientări materialist-dialectice a ei ? — iată unele din întrebările la cairi vom încerca să răspundem, în limiteis pe cari le permite spaţiul unui articol. MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI ŞTIINŢELE NATURII I. Sunt unii neiniţiaţi, pentru cari această asociere de termeni apare şi azi artificială. Materialismul dialectic este acceptat de aceştia doar ca o doctrină poliilică ce serveşte luptei proletariatului organizat. Astfel de pildă, pseuido-marxistul Max Adler crede că -materialismul este ou totul md’ferent penitru ştiinţă”, reducând marxismul la o concepţie sociologică şi atât !). Iar alţii, acceptând materialismul dialectic în întreg conţinutul său, 1) Max Atiller: „Lehrbui:(h der maferiallstischen geschichtşauffacsung. V°l- 1 pag. 71 şi următoarele. Berlin 1930, 1 ION BANU 138 rămân materialişti numai atâta ‘vrem3 cât duc discuţii principiale şi îâ aplică cel mult atunci când este vorba de ştiinţele sociale Astfel, biologi, fizicieni, fiziologi, se declară adepţi ai materialismuluj dialectic, după care, retrăgându-se în camera lor de cercetare, ei continuă să facă b'-o. logie, fizică sau fiziologie, pe linia orientării generale pe care se situaseră mai de mult, fără Insă a se preocupa eă facă sinteza între disciplina lor d; specialitate şi orientarea dobândită. In practica lor, materialismul dialectic şi cţomeniul lor special de studiu rămân riguros distincte, ca două compartimente deosebite de cunoaştere. Divergenţă de principiu în primul caz, divergenţă de fapt în al doilea caz — oricare ar fi situaţia, poziţia noastră se enunţă astfel : considerat ca o concepţie generală despre lume, materialismul dialectic înseamnă un anumit „fel de a privi fenomenele natur.i, o anumită me'.odă de a cerceta fenomenele naturii, o anumită metodă de a cunoaşte aceste fenomene, — cea dialectică, şi o anumită interpretare dată fenomenelor naturii, un anumit fel de a înţelege fenomen.le naturii, — o anumită teorie, cea materialistă(Stalin). Desvoltând această definiţie, I. V. Stalin studiază în primul rând aspectele dialectice ale fenomenelor din natură, după care demonstrează felul în care urmează să procedăm la „extinderea principiilor metodei dia-le-tice asupra studiului vieţii scoale"2). Deasemeni el studiază mai întâi caracterul material al naturii şi al fenomenelor ei, după care cercetează „dxtinderea 'principiilor materialismului filosofic asupra studiului 'vi.ţii sociale" 3). In dosul părerii lui Adler se ascunde, în realitate, întreg reformismul ideologic al social-democraţiei austriace. Procedeul de a desprinde în med arbitrar, societatea omenească de natură, însemna, în fapt, a lua materialismului istoric fundamentul său : legile generale .ale naturii. înseamnă a face o deosebire de esenţă întră natura legilor cari guvernează sorietatea şi natura acelora cari guvernează universul. Caracter de necesitate însemna că are, astfel, doar legea naturii fizice... De aici până a nega legi; sociale orice caracter de necesitate nu este decât un singur pas, pe caie aţâţi reformişti s’au şi grăbit să-l facă, falsificând astfel bazele marxismului. Iar alţii, operând distincţiunea aceasta arbitrară, au făcut.o şi o fac spre a lăsa loc liber spiritualismului în ştiinţele naturii, de unde să poată apoi pătrunde şi în ştiinţele sociale. Dacă, de pildă, acceptăm în biologie un punct de vedere creaţionist deci fixis^, şi o crien‘are teleologică, reprezentanţii conservatismului social se vor grăbi să deducă de aici cairanterul divin, imuabil, fix, al cr-dinei sociale şi vor închina — teleologic — mersul istoriei, înfăptuirii vreunui oarecare ideal etic — prin analogie cu „ordinea" teleologică a naturii, — iar de aici vor deduoe caracterul ilegit'm al acţiunilor de transformare socială. Sau acceptarea în fizică a fenomenalismului lui Maoh, care consideră materia ca fiind dincolo de capacitatea noas'ră de cunoaştere, duce la un agnosticism general, oare este apoi aplicat împotriva mar-xism-leninismului, în toate aspectele sale. înlăturând confuzia, clasicii marxismului au desvoltat pe larg ideea că bazele materialismului dialectic se află în ştiinţele naturii. Atunci când Engels combate agnosticismul kantian, dl deduce de aici consecinţe valabile pentru capacitatea noastră generală de a cerczta şi de a cunoaşte natura, pentru capacitatea de progres a ştiinţei în gdneral — ştiinţă a naturii, a societăţii, a omului. Când Lemn a pornit lup'a împotriva adepţilor ruşi ai lui Maoh, el 2) I. V. Stalin: „Despre materialismul d alectic şi materialismul istoric' Ed. P. C. R. 1645 pag. 19. 3) I. V. Stalin, op. ctt., pag. 34, DESPRE MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICA 10g a arătat că doctrina lor, „empiriocriticistă'1, ..empiriomonistă”, sau altfel etichetată, duce la idealism şi în ştiinţele sociale4 5 6). întreaga operă ,,Ma. ierialism şi empiriocritieism” este îndreptată împotriva acestei poziţii ideologice care, precum arată Lenin, duce la fideism, la înlăturarea ideii de lege cauzală, la negarea eficienţei acţiunii politice a partidului proletariatului. Armă de luptă, pe plan ideologic, a burgheziei ruseşti în timpul asprei reacţiuni a lui Stolîpin, empiriocriticismul filosofic isbea, prin consecinţele sale idealist;, Tefcrmiste, în acţiunea revoluţionară şi ducea în ultimă analiză la demobilizarea proletariatului. „Nu se poate — spune Lenin — ...să nu vedem în dosul scolasticii gnoseologice a empiriorriticismului, lupta de partid în filosofie, luptă care exprimă în fcnd tendinţele şi ideologia claselor inamice ale societăţii contemporane. Rolul obiectiv al empiriocriticismului, rolul său în lupta de clasă se reduce în întregime la acela de a aju’a pe fideişti în lupta pe care o dau împotriva materialismului în general şi împotriva materialismului istoric în special115). Critica nimicitoare a lui Lenin a demonstrat atunci până la evidenţă, legătura intimă între ştiinţa socială şi ştiinţa naturii, între orientarea materialist-dialectică în fizică şi materialismul isioric, dintre şti nţă şi politică. „Dşmă lumea poate fi cunoscută şi cunoştinţele noastre despre legile âesvoltării naturii sunt cunoştinţe autentice, oari au însemnătatea unu! adevăr obiediiv, urmează că viaţa socială, desvoltarea societăţii poate fi deasemenea cunoscută, iar datele ş'Linţei despre legile de desvoltare a societăţii sunt date autentice cari au însemnătatea adevărurilor obiective” 6), Nu este cu putinţă să fim adepţi ai materialismului istoric, rămânând în aedaş timp spiritualişti în fizică sau în biologie. Cel care s’a convins de justeţea materialismului dialectic, urmează să-l aplice în absolut toate domeniile cunoaşterii omeneşti, în cercetarea teoretică de orice natură şi în orice elaborări practice. II. „Concepţia materialistă a naturii, spune Engtls, însemnează pur şi simplu priceperea naturii aşa cum este ea, fără nicio adăugare străină" 7). In această simplă enunţare a lui Engels constatăm condiţia elementară a unei cerc-tări ştiinţifice consecvente. Cu alte cuvinte, referindu-ne la cercetarea ştiinţifică asupra naturii, deducem din definiţia lui Engels că materialismul dialectic nu face altceva decât să impună cercetării stricta consecvenţă cu ea însăşi, adică cunoaşterea naturii, fără a adăuga nimic din ceeace nu-i aparţine. Orice el. mente a căror prezenţă nu a fost verificată sau dedusă prin intermediul cercetării naturii urmează a fi excluse din ştiinţă. Materialismul dialeo'.dc este cea mal consecventă confruntare a ideilor cu exp rienţa, cu faptele, este observarea consecventă a „legilor m a teri i fără a avea nevoe de niciun „spirit universal”8), şi ca atare, el elimină din teorie, ca străine de natură, noţiuni ca „incarnarea ideii absolute”, „anterioritate a conştiinţei umane faţă de materie”, .lucru în sine-incognoscibil”. 4) V. I. Lenin : „Materialisme et eropiriocriticisme” E. S. I. Paris 1928, pag. 215 şi următoarele. 5) Ibidem. pag. 314. 6) I. V. Staliri Op. cit. Pag. 35. 7) Fr. Engels: „Ludwig Feuerbach şl sfârşitul filosofiei c asice gen-, ane”, — citat I. V. Stalin, Op, cit. pag. 26. tio 16N BAIW Tot de aici se deduce şi metoda dialectică; în adevăr, metoda dialectică consideră obiectivele şi fenomenele în ipostaza lor reală, aşa cum ele cxis'ă în realitate: complexitate, mişcare, interferenţă, ciocnire între contrarii („dedublarea unicului”.., spune Lendn8 9) şi S.sizarea căii spre sinteză a contradicţiilor. Subliniem aici acei aport pe care înţelegerea materialsmulut dialectic ii ' aduce cercetării ştiinţifice. Ne referim la onestul cercetător de laborator care tinde a face observaţii juste, a afla necunoscutul. Atâ.a vreme cât cercetarea de laborator isbuteşte să facă lumjnă, concluzi!le formulate sunt în linii generale pătrunse de spirit ştiinţific. Dar cercetarea merge mai departe, din domeniul puternic luminat al clarificatului ea trece spre domeniul obscur al neexplicatului, al încă neexpiicatului. In opera multor autori, aici este marginea materialismului lor, iar odată cu obscurul începe abisul spiritualist, îndoiala cercetătorului asupra capacităţii sale principiale de a descopăr! a est neexplicat, Indo'ala sa asupra valabilităţii însăşi a datedor deja obţinute în domeniul clarificatului, ca urmare a neîncrederii în propria sa capacitate de explicare, ba chiar îndoiala asupra categoriilor celor mai generale ale naturii : materia, spaţiul, (timpul. Aici vedem valoarea materialismului dialectic. Analiza lui statorniceşte în mod categoric existenţa absolută a adevărului obiectiv, independent de caracterul relativ, inccmplect al cunoştiinţelor noastre despre acest adevăr ; el statorniceşte realitatea şi caracterul obiectiv al naturii materiale, independent de gradul şi de măsiura în care ea este cunoscută de nod; dea-semeni, existenţa obiectivă a spaţiului şi a timpului, independent de variabi-lita/'Jaa ideilor noastre despre spaţiu şi timp. Atunci când un Bddington se isbeşte de dificultăţile pe cari noile descoperiri în fizică le pun în faţa vechiului tJjoretician, el se grăbeşte să proclame falimentul însuşi al capacităţii umane de determinare. Atunci când un savant biolog de talia lui Cuenot se isbeşte de aspecte deocamdată insolubile legate de fenomenele adaptării, el se refug ază în teoria finalistă, adică pur spiritualistă, a „preadaptării”. Este probabil că această deviere, împreună ou altele asemănătoare, i.a atras din partea savantului materialist Marcel Frenani, epitetul de „teolog" — în duda valorii ştiinţifice indiscutabile a atâtora din descoperirile sale10). Adesea, acest refugiu în agnosticism sau în cel mai pur spiritualism nu este decât reflexul ideologic al poziţiei sociale contradictorii a savantului, criză ideologică ce reflectă criza socială a cărei atmosferă o respiră inconştient savantul, afară de cazul că s’a transformat în unealtă conştientă a conservatismului, a reacţionarismului social, ostil ideilor celor noi. In primul caz el este o victimă a drumului sinuos al cunoaşterii obiective, al meandrelor fireşti, inevitabile, cu aspecte contradictorii al acestei cunoaşteri, oglindind aspecte contradictorii obiective. In al doilea caz, ideologiile conservatoare „■trăesc ca un parazit pe slăbiciunile ştiinţei, pe imperfecţiunile ei inevitabile, speculează greutăţile desvoltării ei”, cum spune filosoful sovietic M. B. Mitin. In toate aceste cazuri pătrunderea, asimilarea temeinică a materialismului dialectic este arma care apără pe cercetător de a cădea în abisul spiritualist, ori de câte ori impasul logic sau psihologic l_ar împinge la aceasta. 8) I. V. Stalin : „Op. cit. pag. 28. 9) V. I. Lenim: , In jurul problemei dialecticii” în voi. „Marx, Engeds, Marxism. Ed. P. C. R, 1947, Pag. 280. • 10) Marcel Prenant: , Problemele evoluţiei” — conferinţă Inedită, ţinută Bucureş1!, În ziua de 20 Februarie 1948. DESPRE materialismul dialectic şi CERCETAREA ŞTIINŢIFICA Ilt Este o chemare la realitatea materială obiectivă, a spiritului oare a fost pe punctul de a se lăsa furat de iraţionalism. Sau, cu pTivire la dialectică; de cât^ ori oare metoda analitică nu a dus ea la pierderea conexiunii dintre fenomene? De câte ori oare incapacitatea cercetătorului de a înţ-lege caracterul discontinuu, (în salturi) contradictoriu, al proceselor şi al faptelor din natură nu l_a făcut să se refugieze în ipoteze ştiinţifice? Precum constată B. M, Kedrovn) cunoaşterea naturii — care este complexă şi care prezintă aspecte contradictorii — înainte de a ajunge la formulări sintetice, cari, ele singure, sunt strict conforme cu realitatea, înreg’istrează dealungul istoriei ştiinţelor în mod izolat, rând pe rând, aceste aspecte contraditetorii, Plecându-se dela aceste aspecte izolate, se întemeiază corpuri de dootrină cari cuprind o parte justă — în măsura în care oglindesc aspecte reale — şi alunecări metafizice în măsura în care doctrinele nereuşind să sesizeze şi aspectul contradictoriu, se refugiază în iraţionalism. Acestea au fost drumurile fizicii, ale chimiei, ale biologiei, etc., presărate dealungul lor de victimele necunoaşterii legilor dialecticii, O primă concluzie se impun!; deci: în cursul cercetării ştiinţifice materialismul dialectic asigură cercetării consecvenţa şi contactul permanent cu domeniul obiectiv de cercetare. Sau, cum spune Prenant, „materialismul dialectic este metoda („concerpţia şi metoda”.,, spune I, V. Stalin — N, N.) ştiinţifică prin excelenţă şi anume a acelei ştiinţe care este sintetizată şi prelungită până la limitele ei extreme, cu ajutorul propriilor ei procedee şi fără dogmatism, dar ou hotărîrea de a nu da înapoi înaintea nicuneia din consecinţele cari au fost în acest fel descoperite, pe oale experimentală” lz). III. Adesea cercetarea ştiinţifică se loveşte de uin impas datorită faptului că nu ţine seamă de caracterul istoric al fenomenelor. De exemplu: biologul J. Rostamd, după oe trece în revistă fenomene alie vieţii pe cari ştiinţa a reuşit să le reproducă în laborator, deduce, în concluzie — argumentând împotriva vitalismului — că probabil viaţa însăşi, materia vie, via putea fi produsă cândva în labora/tor t3) Este o idee cu care el consideră că poate răsturna argumentarea acelora cari, din faptul că viaţa nu a putut fi produsă în laborator, trag concluzii vitalislte, Or, poziţia lui Rostand este la fel de greşită ca şi aceia a vitaliştilor. Căci, din ea rezultă că, dacă laboratoarele nu vor reuşi niciodallă să fabrice materie vie, aceasta va constitui o confirmare a vitalismului, spiritualist. Nu, spune Prenant 11 12 13 14j, aceasta nu va fi nicidecum un argument, pentrucă noi nu putem fabric a matl.irie vie, nu datorită existenţii unui factor vitalist, ci datorită factorului istoric din constituţia protoplasmei, ce nu poate fi reconstituită în câteva clipe, în laborator. Evident, acest caracter de istorici tate nu este decât un corolar al materialităţii şi al interdependenţei fenomenelor, considerate în mod consecvent, Căci, dacă materialismul înseamnă conformitate cu natura, înseamnă că el are a considera toate faptei; din natură — prezente sau trecute — şi că el urmează a adapta şi a se adapta mereu faptelor şi fenomenelor noi ce se descoperă în natură, complectându-S; neîncetat. Deasemeni ,dacă dialectica înseamnă sesizare a complexităţii, a interdependenţei, a opoziţiilor, rezultă că pe măsură cs cercetarea îmbogăţeşte cunoaşterea cu fapte noi, metoda urmează a ţine seama şi ea de aceste fapte 11) B. M, Kedrov : „Cunoaşterea ştiinţifică în lumina materialismului dialectic” în „Anale e Ramâno-Sovietice” nr. 6, pag. 995. 12) Maroe' Prenant: „D® la 'biologie au marxisme” Pensăe 6/194d, pag. 3 13) J. Rositand : „La vie et ees probl&mee”. 14) M. Prenant: „Marxism Şl biologie”. Ed. Pygmalion, 1946, Pag- Mfl. • ■ Iii ION BANU noi, să constate că are deaface cu noi relaţii de interdependenţă, legate de acea'.e fapte noi, că noi opoziţii s’au ivit, poate, în raport cu aceste fapte noi; alt aspect al factorului de istoricitate, a cărui observare poate feri de eroare cercetarea ştiinţifică. IV. Cei ce nu cunosc materialismul dialectic vorbesc mereu despre pre. supusul lui caracter restrictiv. I se impută că el ar „restrânge liber.atea" cercetării, că ar „limita" câmpul acesteia, că i-ar impune „dogme", „scheme" prestabilite. Acestora, orientarea matei ialist-dialecttcă le apare sub forma unor formule rigide pe cari filosofia ar tinde să le impună cercetării de laborator, tipare uniforme în cari ştiinţa ar f; ţinu ,ă să-şi toarne rezulta, tele. De aci, o anumită rezervă. Dar realitatea este ou totul alta şi de aceea este necesar să ne oprim asupra acestor obiccţium. Pentru a aprecia lucrurile în med just, să considerăm un fenomen analog din istoria gândirii ştiinţifice. Atunci când, la începutul secolului trecut, metoda experimentală a triumfat în elaborarea ştiinţifică drept metodă valabilă, ea a ajuns în scurtă vreme să se ins.aureze în minţi şi în laboratoare, cu drepturi exclusive. Oglindind pe plan ideologic năzuinţele spre cerc.tarea naturii şi a bogăţiilor ei, ale clasei sociale care triumfase pe rând în mai multe ţări, meteda experimentală s’a impus, în sensul că a fost unanim aooeptată drept criteriu de valabilitate al teoriei ştiinţifice; a ceas1 a nu înseamnă deloc că această normă de gândire şi de lucru a!r fi constituit o formă rigidă, un tipar impus. Fără îndoială, această metodă a avut şi adversari, dar nu în tabăra ştiinţei ci în aceea a adevărurilor revelate. In ştiinţă, valabil ştfnţificeşte era doar oteace trecuse prin examenul experienţei; aceasta, deiparte de a stânjeni avântul ştiinţei nu făcea decât să-l debaraseze de balastul apriorismului, deci să.1 puriiice şi să-l stimuleze. Era fără îndoială o „restricţie". Dintr'o fază a speculaţiei pure, oare nu fusese obligată să ţină seamă decât de conformitatea cu ipoteza s.abilită a priori, se trecea într'o fază în care cercetarea era silită să se conformeze confruntări; cu fenomenele obiective. Cine mai poate susţine azi că această rastricţiiume a fost altceva d.cât însăşi condiţia indispensabilă a constituirii ştiinţei moderne? ; i In fapt, dacă verificarea experimentală împiedică pe cercetător să alunece în domeniul conjecturilor apriorice şi-l obligă sâ nu considere drept valabil decât ceeace-nu este infirmat prin experienţă, verificarea materialist, dialectică obligă pe cercetător : pe de.o parte la consecvenţă neînce'ată cu datele cale mai generate deduse din cercetarea naturii, pe de-altă parte la ana li zar.a fenomenelor în condiţiile lor naturale — complexitate, interdependenţă, poziţie adesea contradictorie, etc. Astfel, această verificare materialist-dialectică nu este decât o expe. rimentare mai bogată şi ma; adâncă, adică o experienţă desvoltată, dusă până la ultimele ei oonsecinţâ. ★ In aceiaşi ordine de idei şi ptnuu a exemplifica în mod concret con. statările de mai sus, observăm că ades.a materialismul dialeotic nu numai aă fereşte de alunecări ştilnţifioa, dar înlesneşte ch'ac cercetăitorulu; să găsească soluţii acolo unde experienţa comună se dovedise insuficientă. In adevăr, adesea experienţa dă la iveală aspecte contradictorii pe caii nu le poate explica şi atunci nu lipsesc autorii cari să proclame „criza” ştiinţei respective. 15 15) Fr. Enge's : în „K. Mlarx şi Fr. Engelg” — Opere” voi. XVI. Ed. rusă pag. 339 citat de M. Rosenthal „Metoda dialectică marxistă", Moscova 1947, pag. 29. DESPRE MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICA t j j Engels arai'.iă că drumufl. spre înţelegerea fenomenelor este un proces „dificil şi dureros, în cursul căruia vor trebui înlăturate numeroase piedici... el poaita fi însă considerabil redus, dacă teoreticienii — cercetători ai naturii, vor dori să cunoască mai deaproajpe filosofia dialectică în formele ei istorice" 16). (Vezi nota în pag. 112). Citând aceste cuvinte ale lui Engels, autorul sovietic M. Rosenthal arată, în lucrarea sa „Metoda dialectică marxistă”, lumina pa care o aruncă materialismul dialectic în efortul de a înţelege evoluţia teoriilor fizice din ultimii 40 de ani. După ce o serie de fizicieni, precum Thompson şi alţii, proclamaseră sfârşitul cercetării în fizică, în sensul că „toate marile descoperiri din domeniul fizicii sunt deja efectuate", au intervenit acele lucrări cu caracter epocal, cari au făcut cunoscute razele Roentgen, adevărata structură a atomului şi radioactivitatea, provocând „criza fizicii moderne”, despre car3 s’a vorbit atâtl0). Dar, „criza”, aceasta nu era decât expresia incapacităţii de a privi materialist-diaiectic atât fenomenele naturii cât şi însăşi desvoltarea ştiinţei. Rosenthal arată în ce măsură legile dialecticii — în aplicarea pe care le-o faoe Lenin în „Materialism şi empiriocriticism” — au ajutat să spulbere această noţiune de „criză” şi să restabilească încrederea într’o ştiinţă care se află în plin proces de desvoltare — nu liniară, ci dialectică. Deasemeni „Tot ceea Ca. teoria considerase în trecut oa fiind contraste permanente şi absolute — spaţiul şi substanţa, corpusouiele şi undele, masa şi energia, etc, — este privit acum de fizică drept un tot dialectic” 17) sau cum spune Preşedintele Academiei de ştiinţe a URSS S. I. Vavilov: „S’a petrecut un lucru de neînchipuit, un lucru pe care numai dialectica l-ar putea admite. Vidul, spaţiul absolut al lui Newton, cu acele masse în mişcare ce l-ar popula, s’a transformat brusc în universul unitar a lui Einstein, în care fostele antiteze de masse şi spaţiu s’au unit Sntr’un întreg indisolubil, în care proprietăţile geometrice sunt definite prin masse. Marea antiteză a fizicii celei vechi — elementele continue şi cele discontnue, atomii şi etherul, corpus culele şi undele — au apărut deodată în faţa fizicianului ca un întreg indisolubil... Contrastul existent de secole între substanţă şi lumină a dispărut cu desăvârşire. S’a dovedit că în anumite împrejurări lumina se poate transforma în substanţă, desvăluind astfel esenţa ei dialectică contradictorie, exprimată în acele elemente-pereche ale substanţei care sunt: electronul, n1: ga tiv şi pozl-tronul, pozitiv” 18). Acolo unde vechea teorie, isbindu-se de contradicţii, edictase dogma incertitudinii şi proclamase „criza" pe care tabăra idealismului filosofic abia aştepta să o îmbrăţişeze oa să anunţe falimentul experienţei, maiteria. lismui dialectic repunea ştiinţa în drepturile ei şi reabilita capacitatea de cunoaştere a omului. Un exemplu analog ni-1 oferă biologia. O sută de ani de experienţe au confirmat în mod categoric ipoteza transformistă, care primise în opera lui Darwin o consacrare experimentală. Rămânea să se determine calea pe oare se desfăşoară transformarea speciiilor. Se constatase adaptarea organismelor la mediu, deci influenţa adaptivă a mediului asupra organismelor. Se deducea de aici, pe baza ipotezei transformiste, necesitatea teoretică a eredităţii caracterelor dobândite de organisme datorită influenţei mediului; totuşi cu rare excepţii, experienţa refuza cu îndărătnide să confirme caracterul ereditar al caracterelor dobândite, impas 16) M. M. Rosenthal: Op. cit. pag. 80 şi următoarele. 17) M. M. Rosenthal: Op. Cit. pag. 33. 18) S. I. Vavilov: în „Rezultatele ştiinţelor fizice”, voi. XXVI, 2/1944 pag. 124, citat de M. .Rosenthal, Op. cit. pag. 34. 8 114 ION BANII în aparenţă irezolvabil, cu întrebări cari anunţau „criza” sau cart în cel mai bun caz, cum s’a întâmplat la Jcan Rostand, rămâneau fără niciun răspuns, lăsând problema deschisă. Concepţia dialectică a acumulărilor cantitative şi a conversiunii eaii_ tative rezolvă azi acest impas. Putem demonstra astăzi că înregistrarea în organism a influenţelor mediului se produce fără ca ea să poată fi d:finită în laborator, în cursul experienţei; fără ca deci să putem „experimenta” caracterul ereditar ăl însuşirilor dobândite. Influ.nţa mediului există şi se acumulează în organism înainte de orice înregistrări morfo- sau fiziologice. Mutaţia care se produce, cu caracter brusc, este în aparenţă independentă de orice influenţă Sil sens adaptiv, a mediului, dar ea pare a fi doar conversiunea calitativă a unor îndelungate acumulări camtitaltive, precum a sugerat mai de mult biologul Alfred Giard î9), ★ Privitor la „libertatea de cercetare", Engels arată în , Anti-Duhring" că adevărata libertate, aceea visată de orice cercetător, nu este altceva decât sentimentul pe carej. dă faptul de a fi devenit conştient dă necesitate, în speţă de necesitatea de a adopta anumite soluţiuni, impuse de experienţa noastră lărgită, şi nu altele. Cu cât judecata unul individ, spune el, este mai liberă, în raport cu o chestiune oarecare, cu atât este mai riguroasă necesitară care determină conţinutul, materia acelei judecăţi. Cu cât conţinutul unei judecăţi este mai riguros determinat de fapte obiective, cu cât gândirea noastră este mai cu necesitate determinată de confruntarea cu obiectele şi cu fenomenele naturii, cu atât, arată Engells, judecata noastră este mai liberă. Aceasta „...în timp ce (incertitudinea care provine din ignoranţă incertitudinea care procedează prin alegerea arbitrară a unei soluţii, dintr’un mare număr de deciziumi posibile, diferite şi contradictorii, dovedeşte prin însuşi acest fapt, că nu este deloc liberă, că este dominată de însuşi obiectul pe care trebuia să-l domine. Libertatea consistă deci în aceea suveranitate asupra noastră înşine şi asupra lumii exterioare care este fondată pe cunoaşterea legilor fiecesare ale naturii20). Aşa dar, orice progres ai nostru în cunoaşterea naturii, orica progres în concepţia noastră despre natură, orice progres în metoda noastră de cunoaştere a naturii — pe scurt; orice progres în însuşirea materialismului dialectic, nu înseamnă decât o progresivă eliminare a incertitudinii şi o mai largă dobândire a libertăţii, aşa cum o lămureşte Engels. ★ Caracterul optimist al materialismului dialectic, în raport cu ştiinţa nu poate fi îndeajuns sublinial. El iese în evidenţă şi mal mult în poziţia pe care o ia materialismul dialectic faţă de limitele şti'nţei. Cunoştinţele noastre nu pot avea niciodată caracter absolult, definitiv Dimpotrivă, .limitele aproximaţiei cunoştinţelor noastre în raport cu adevărul o-bi-ctiv sunt istoriceşte relative” spune Lenirr19 * 21). Este acesta relativism? Nu, materialismul dialectic „recunoaşte relativitatea tuturor cunoştinţelor noastre ,dar nu în sensul negării adevărului obiectiv, ci în sensul relativităţii istorice a limitelor p3 cari aproximaţia cunoştinţelor noastre le are in raport cu adevărul obiectiv” 22). 19) Citat de L. B'aringhem: „Transformations brusques des etres vivanta’ — Paris, Pag. 239-240. .20) Fr. Engels; „Anti-Diihring” Ed. P.C.R, pag. 137. 21) V. 1. Lenin; „Mlaterialisme et empiriocriticiisme” pag. 108. 22) V. I. Lenin; „Mjateriatisme et empiriocriticisme”, pag. 109. DESPRE MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICA ltj Cu alte cuvinte, pe măsură ce ştiinţa progresează, noi ne apropiem din ce în ce mai mult de cunoaşterea adevărului obiectiv, fără însă ca aceasta să însemne că l-am putea epuiza vreodată. Thompson anunţa că fizica şi-a isprăvit sarcinile. O atare afirmaţie a capacităţii noastre de a epuiza cunoaşterea ca şi afirmarea caracterului absolut al cunoştinţelor noastre, la un moment dat, duce la paralizarea ştiinţei. Noi considerăm dimpotrivă că drumul ştiinţei este mereu, etern deschis, liber. „Adevărul, spune Engals, sălăşluite în însuşi procesul cunoaşterii, în îndelungata desvoltare istorică a ştiinţei, care se ridică dela treptele inferioare ale cunoaşterii la treptele ei din oe în ce mai înalte, fără însă să ajungă vreodată prin găsirea unui aşa zis adevăr absolut, la punctul de unde nu ar mai putea merge mai departe, de unda nu i-ar mai rămâne altceva de făcut decât să-şi încrucişeze braţele şi să admire adevărul absolut obţinut” 23). • Această încredere în capacitatea inepuizahilă de cunoaştere a ştiinţei, în infinitatea domeniului ei de aplicare, această imagine profund optimistă a vastităţii câmpului de cercetare şi a vastităţii capacităţii noastre de investigaţie — proprii materialismului dialectic — tonifică cercetarea ştiinţifică. V Materialismul dialectic ridică pe cercetător deasupra domeniului său de cercetare. El afirmă că gândirea ştiinţifică, pe plan teoretic sau practic, este UNA, independent de domeniul particular de cercetare din care îşi trage seva. De aici, o dublă concluzie: în primul rând el ajută cercetătorului ca, depăşind domeniul său de specialitate să-şi integreze teoriile, metodele şi rezultatele obţinute întrio generalizare, să contribue la sinteza dintre datele particulare ale ştiinţelor, independent de domeniul cercetării; în al doilea rând, să lichideze o veche prejudecată — aştiinţifică — ce a făcut epocă în istoria ştiinţelor: aceea a rupturii arbitrare dintre ştiinţele aşa zise ale naturii şi cele aşa zis umane, ştiinţe „exacte” şi ştiinţe „speculative". Ori, spune I. V. Stalin definind orientarea sintetică dialectică care trebuie să domine gândirea ştiinţifică: „...dialectica priveşte natura, nu ca o acumulare întâmplătoare de o. biecte, de fenomene, rupte unele de altele, ci ca un tot unit, ooherenit, în care obiectele, fenomenele, sunt organic legate între ele, depind unele air materialismul dialectic expresie a unei epoci noi — epoca pră-buşirij burgheziei şi a ridicării proletariatului — denunţă această poziţie. Producând a adevărată revoluţie în ştiinţă, cum observă A. Jdanov, el o faice să treacă deda spiritul eclectic spre cel dialectic. Iată o interesantă constatare a lui Prenant care ilustrează aceste observaţii: „Abia după cunoaşterea teoriei marxiste — spune el — adică în tâmpul în care am predat cursuri la Universitatea Muncitorească, mi-am dat seama pe deplin ce era biologia şi abia atunci am dobândit o înţelegere de ansamblu a acestei discipline, înţelegere care să mă sa. tisfacă din punct de ved:re ştiinţific"29 30 31), înţelegerea de ansamblu a fiecărei discipline în parte, integrarea fiecărei discipline — fie ea „exactă" sau „speculativă", „naturală'1 sau „umană" — în ansamblul cunoaşterii, înţelegerea aportului pe care metodele folosire în fiecare domeniu de cercetare, precum şi datele astfel dobândite, îl poate da cercetătorilor din celelalte discipline, generalizarea rezultatelor obţinute în disciplinele particulare, şi formularea pe această cale a unor adevăruri cu caracter general, în fine, aportul pe care aceste adevăruri generale îl pot da, la rândul lor, fiecărui domeniu particular de c.ncetare, iată unele din valorile pe cari aspectul sintetizant al materialismului dialectic le transmite cercetării ştiinţifice de specialitate. VI Pentru a arăta că materialismul dialectic esfe cu totul străin de orice dogmatism, considerăm necesar să redăm în această privinţă în mod explicit, părerea clasicilor materialismului dialectic. Lenin s’a ocupat şi el de această falsă înţelegere, care era vânturată între alţii şi de obscurul filosof N, G. Miha’-lovski. Combătând aspru această poziţie i a lui Mihailovski — care nu învedera decât totala ignoranţă a acestuia — Lenin reproduce euvintefle lui Plehanov care spusese mai demult că „... noi (marxiştii (N. N.) nu vrem în niciun caz să acoperim programul nostru cu autoritatea acelui mare nume (adică al lui Maxx — nota lui Lenin)“ 80). Şi, mai departe el precizează: „.. -marxiştii împrumută în mod necondiţionat din teoria lui Marx doar metodele ei preţioase fără de cari este imposibilă explicarea reia. ţiilor sociale; prin urmare, criteriul aprecierii pe care o dau ei acestor relaţii, ei nu-1 văd deloc fn schiime abstracte şi în alte absurdităţi de acest fel, ci în caracterul just al acestei apreceri şi în conformitatea ei cu realitatea" 81). Sau în altă parte: „Noi nu privim nicidecum teoria lui Marx ca ceva încheiat şi intangibil; noi sunt m convinşi, dimpotrivă, că ea a pus doar pietrele unghiulare ale acelei ştiinţe pe care socialiştii trebue — dacă nu vor să rămână în urma vieţii — s’o mişte înainte în toate direcţiile. Noi credem că pentru socialiştii ruşi este deosebit de necesară prelucrarea indepsndentă a teoriei lui Marx, deoarece această teorie nu oferă decât teze călăuzitoare, generale, cari în Particular se aplică altfel 29) Maree’ Prenant: ,.De la biologie au marxisme”, La Pemsâe, rar. 6/1646, pag. 5. 30) V. I. Lenin: „Cine sunt „prietenii poporului’’ şi cum luptă ei împotriva aocia'-democraţilor” în Opere alese. voi. I, Ed. franceză, Moscova 1941, pag. 129. 31) V. I. Lenin : Ibidean, pag.' 131, n8 ION BANTJ Angliei decât Franţei, altfel Franţei decât Germaniei şi Germaniei altfel decât Rusiei"32 *), Răspunzând profesorului Razin, autor al unor lucrări militare, I. V. Stalin îi arată că tez le clasicilor nu urmează a fi preluate într’un mod li subliniază contribuţia savanţilor sovietici la lămurirea unei probleme de bază din biologia generală, problema procesului di constituire a speciilor. Conduşi de orientarea materialist dialectică, biologii sovietic între cari se menţionează: Vasneţov, Sahmalhausen, Paramonov şi Schmidt însuşi, ele., au isbutit să depăşească înţelegerea procesului transformist ca o simplă transformare continuă a unei specii în alta, concepţie care precum se ştie se isbea de grave neajunsuri. Pe baza unui bogat material documentar, ei au reuşit să arate că procesul istoric de formare a speciilor este o linie nodală, în oare transformările cantitative treptate treic dintr’odată printr’un salt, în transformări calitative, dând naştere unor noi forme ecologice. In domeniul medicinei, aportul materialismului dialecte a fost dea-semeni extrem de însemnat. Reamintind cele spuse adineaori despre teoriile lui Pavîov, trebue să adăugăm că discipolii şi continuatorii săi, în frunte cu academicianul Leon Orbeli, au extins şi au adâncit în mod con. siderabdl domeniul de aplicare al pavlovismului. Cităm între altele, cu titlu de exemplu, lucrările referitoare la perfecţionarea simţurilor omului. Trebue subliniată deasemeni teoria lui Speranski asupra sistemului neurotrofic, care stabileşte o relaţie cu totul nouă — dialectică — între maladie şi pacient, dând remarcabile rezultate concrete; t'.oria lui V. P. Filatov, cu privire la capacitatea vitalizantă a ţesuturilor cari mor, reac. tualizând vechea constatare a .lud Engels relativă la relaţia dintre starea de viaţă şi starea de moarte. Demonstrând capacitatea terapeutică a ţesuturilor de cadavru, conservate, şcoala lui Filatov a obţinut, transplantând asemenea ţesuturi, remarcabile rezultate. In domeniul tehnicii, dintre numeroasele constatări ce s’ar putea face, n; vom mulţumi cu una singură: rolul covârşitor al stohanovismului. Fără îndoială, atunci când, în 1935, Stahanov a obţiunt primele sale rezultate, nu a făcut-o preocupat de considerente teoretice. Ulterior însă, stahanovismul 43) Acad. T. D. Lâsenoo : , Genetica”, îin „Analele Româno_Sovietice” nr. 7, pagina 36—37. 44) I. I. Prezent : „Biologia darwinistjmiciuriană şi morgatiismul de peste hotare” în Agrobiologia” Moscova ÎS45. 45) V. Analele Român o-Sovietice, caet 11/1948. DESPRE MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICA 123 nu ar fi putut deveni mişcare de iruassă — dacă la baza lud nu ar fi fost, pe lângă sentimentul care leagă pe muncitor de muncă în societatea liberată de exploatare, relaţii cu totul noi între om şi maşină, între muncitor şi atelier, între muncilor şi tovarăşul său ds muncă, redaţii cari au fost minuţios studiate şi îndrumate de ştiinţa sovietică (tehnologie, psihologie, etc.) bazată pe concepţia materialist-dialectică. • * * Oprim aici sumarele noastre consideraţiuni. Am încercat să evidenţiem că năzuinţa spre cunoaştere, spre adevăr, implică adoptarea materialismului dialectic. Este adevărat, există încă cercetători, neiniţiaiţd, cari declară că urmăresc să facă .ştiinţă obiectivă" şi că deci nu au nevoe de materialism dialectic. Pe baza celor de mai sius, considerăm întemeiată replica: pentnuA tindem să facem ştiinţă obiectivă4B), trebue să ne pătrundem de adevărurile materialismului dialectic. Nu putem încheia însă fără a sulblinia că simpla acceptare teoretică, abstractă, a materialismului dialectic nu rezolvă prob ierna. Progresul social şi progresul ştiinţei, sunt intim legate între ele. De aici legătura intimă dintre ştiinţă şi societate, dintre ştiinţă şi popor. Ştiinţa progresistă, spune I. V. Stalin „nu se fereşte de popor, nu se ţine departe de popor ci este gata să servească poporul, este gata să transmită poporului toate cuceririle ei, să servească poporul...”46 47). In această afirmaţie marxistă a legăturii dintre ştiinţă şi popor, în omagiul pe oare marxismul îl aduce acestei legături, sălăşîueşte un înţeles adânc şi complex. Un aspect: masele largi sunt interesate în transformarea socială; or, instaurarea unei noi societăţi, cea socialistă, se sprijină pe cunoaşterea şi aprofundarea legilor cari guvernează lumea — cea fizică şi cea socială — legi cari demonstrează sfârşitul inevitabil al orânduirii sociale bazate pe exploatarea omului de către om, legi a căror cunoaştere poate grăbi acest sfârşit. Ele sunt interesate în progresul tehnic, pentrucă acesta favorizează progresul general. Misticismul, în toate formele lui servsşte conservării sociale, deci conservării exploatării omului de către om, pe plan social şi naţional. Un al doilea aspect: ştiinţa sa, savantul şi_o trage din popor, din munca lui colectivă, pe plan istoric şi pe scară mondială. Apoi, încrederea sa în capacitatea d3 cunoaştere şi de progresare a ştiinţei, în propria sa capacitate de cunoaştere, convingerea sa în caracterul real şi viu al lumii în care trăeşte şi crează, încrederea sa în conţinutul etic al năzuinţelor ei şi, de aici, convingerea că aceste năzuinţe merită să se 46) întrebuinţăm aici termenul „obiectiv”, în sensul în care este folosit de Lenta şi de Stalin adică ta sensul unei ştiinţe legate de existenţa realităţii „obiective” a unui adevăr „obiectiv”, aşa dar în sensul unei ştiinţe care tinde spre această realitate .obiectivă”, (v. Lenta. — Miat. et emp. Pag. 95; StarIn — Mat. diat. paig. 2T7) — Acest înţeles nu are nimic desface cu acela ce priveşte caracterul pretins „obiectiv” al teoriilor ştiinţifice, eu acea faşă „obiectivitate ta ştiinţă, care ar fi independentă de poziţia ideologică a omului de ştiinţă (asupra caracterului de partid al teorii'or ştiinţifice, v. A. A. Jdamov: „In jurul lucrării istoria filosofiei orientale” — ed. P.C. R. 47) I. V. Stalin: „Discurs asupra ştiinţei progresiste” în „Lenta — Opere alese voi. I — Ed. P. C. R. 1847, Pag. 58. 124 ION BANU lupte pentru ele, intr’un auvânt optimismul teoretic este intim legat de optimismul practic pe care-d dă contactul cu lumea, cu viaţa, ou poporul. Justa lui orientare în ştiinţă, materialismul său dialectic, asimilarea şi adâncirea lui — condiţie a ştiinţei obiective — este astfel intim legat de integrarea lui în popor, în lupta lui, în idealurile lui. Izolarea de massă, izolarea omului de lupta şi de frământările ei, de energia şi de optimismul care o însufleţeşte este otrava ştiinţei. Perimata imagine a turnului de fildeş este imaginea izolării, a desnădejdii, a pesimismului — în viaţă şi în ştiinţă. Argumentul viu al acestui fenomen complex este realitatea sovietică-In URSS. au fost lichidate contradicţiile sociale — dintre clase, dintre om şi maşină, dintre om şi progresul tehnic ştiinţific — precum a fost lichidat, în cea mai mare parte, şi reflexul lor ideologic: contradicţiile din ştiinţă, orientările spiritualiste, metafizice. Forma de viaţă socialistă sovietică, promovează ştiinţa, diupă 'cum ştiinţa stă în slujba orânduirii sociale socialist-sovietice. Căq bunul suprem al istoriei, cel mai preţios capital al naturii este OMUL. Deaceea ştiinţa nu poate fi altfel concepută decât fiind consacrată omului şi fericirii lui, aşadar mijloacele concrete prin cari omul îşi poate dobândi fericirea pe plan colectiv. Deaceea şi societate sovietică stă în slujba ştiinţei şi promovează ştiinţa. Triumful socialismului este indisolubil legat de triumful ştiinţei, iar savan'iul consacrat ştiinţei, căutător al ştiinţei udevă.rate, obiective, al ştiinţei materialist dialectice, nu poate fi altfel conceput decât legat • de idealul social al oamenilor, de lupta lor pentru o societate mai bună, ideal concret, adcă aşa cum apare el în lupta de clasă şi pentru ca această legătură să nu rămână o noţiune abstractă, ei este profund interesat şi în mijloacele concrete prin cari poate fi. înfăptuit acest ideal, adică într’un factor politic. ■ Aceasta este relaţia dialectică dintre ştiinţific, sorial şi politic. Acesta este sensul în care filosofii sovietici consideră că sarcina lor de viitor este, între altele, „de a se scrie lucrări de dialectică materialistă şl materialism istoric, de a se sist.matiza bogăţia de idei ştiinţifice cuprinse în operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, de a se sintetiza şi de a se generaliza noua experienţă istorică a luptei de clasă a proletariatului precum şi cel’ mai noi cuceriri ale ştiinţelor naturii şi ale celorlalte ştiinţe. Pe baza acestor sintetizări şi generalizări, aceste lucrări trebue să lumineze teoretic calea desvoltării mai departe a societăţii sovietice, a ştiinţei marxist-leniniste, precum şi calea spre socialism a celorlalte ţări” 48). - Dar, nu numai atât. Oamenii sovi tici, savanţii sovietici, ştiu că triumful ştiinţei în ţara lor este legat de trumful ştiinţei şi al socialismului în toată lumea. Consecvenţi deci cu aceste obiective, ei denunţă ge inamic. Este vechea societate, cea burghezo-capitalistă, reacţionară, antiprogresistă, care urăşte fenomenele şi ideile progresiste din ţara sovietică, ca şi din sânul propriei ei orânduiri, cea burgh-ză. Pe plan concret ea îşi concentrează forţa, atâta cât i-a mai rămas, în acţiunea vârfurilor ei sociaLeoanomice şi a instrumentelor ei politice şi intelectuale: este acţiunea conjugată a vârfurilor monopoliste ale capitalului, a regimurilor politice şi a aparatelor de stat aservite lor, a ideologiei burgheze, în ştiinţă, literatură şi artă, aicfiune care se desfăşoară prin mijloace „paşnice” — politica de aservire capitalistă, intra şi int rnaţională — sau, la rigoare, prin mijloace extreme — represiunea, intervenţia armată, răsboduL . 48 48) „Obiectivele filosofiei sovietice” — din revista „Probleme de filosoîie" Moscova 2-1948. DESPRE MATERIALISMUL DIALECTIC ŞI CERCETAREA ŞTIINŢIFICA Şcoala sovietică, şcoală materialist-dialectică arată astfel că lupta este una singură, cu mai multe aspecte: După ce, în concepţia care izolează pe om de popor, ştiinţa de viaţă, politica de ştiinţă şi poporul da cunoaştere, ea a denunţat im viclean şi interesat complot reacţionar, ea învederează acum că lupta politică — pentru democraţie, libertate socială şi naţională, pentru pace trainică, contra imperialismului, a exploatării sociale şi naţionale, contra războiului — este una ou lupta ideologică — pentru ştiinţa progresistă, pentru înălţarea etică a omului, contra ignoranţei, contra misticismului, contra decadentismului în ştiinţă, literatură şi artă; ştiinţa, literatura şi aiîfa sunt chemate deci să sprijine lupta şi idealurile omenirii progresiste, să ajute la înălţarea omului şi la întărirea lui în marea luptă care se desfăşoară. Năzuirea spre ştiinţă, legată precum am arătat de orientarea materialist dialectică, este aşadar Intim legată de lupta socială şi ideologică în toate ramurile ei. Dea ceea, pentru filosofii sovietici, ' „cercetarea oricărei probleme filosofice se leagă în chip inevitabil de desfăşurarea celei mai aprigi critici împotriva concepţiilor burgheze, precum şi de lupta continuă împotriva primejdioasei ploconiri faţă de ideologia, cultura, filosofia burgheză" *). Iar în această luptă, spune A. A. Jdanov, adresându-se ♦reprezentanţilor ştiinţei şi filosofici sovietice: „cine dacă nu noi — ţara marxismului victorios şi a filosofiei lui — cine alţii trebue să fie în fruntea luptei împotriva ideologiei burgheze, descompuse şi mârşave, cine dacă nu noi, trebue să-i dea lovitura sdrobitoare ?“ 1 2). 1) „Obiectivele filosofiei sovietice” din revista „Probleme de filosot£ia“( 2) A. A. Jdanov, îin jurul lucrării „Istoria filosofiei oocidentale”. Ed. P. C. R. 1947, ’ MAREA REVOLUŢIE SOCIALISTĂ DIN OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA •) de Prof. I. F. SVADCOVSCHI Marea Revoluţie "Socialistă din Octombrie a distrus puterea claselor exploatatoare. Poporul sovietic, eliberat de apăsarea politică, economică şi spirituală, în lupta titanică cu lumea capitalistă, şi-a( apărat dreptul la crearea unui Stat nou, socialist. Condus de partidul lui Lenin-Stalin, într’un termen istoric din cele mai scurte, el a creat puternica ţară socialistă, cetate de neînvins a socialismului, de care s’au sfărîmat cetele imperialiştilor nemţi şi japonezi. Regimul socialist a ridicat la o viaţă socială conştientă şi creatoare milioăne de oameni simpli, muncitori din industrie, agricultură, tehnică, artă şi ştiinţă. Socialismul a descoperit isvoarele inepuizabile ale iniţiativei populare şi a asigurat ţării sovietice un ritm de des-voltare politică, economică şi culturală, fără precedent în istorie. Poporul sovietic în lupta sa pentru socialism şi pe baza socialismului, a transformat Patria sa într’o ţară a celei mai înaintate industrii, a celei mai înaintate agriculturi şi a celei mai înaintate culturi. Pedagogia în U.R.S.S. este chemată să elaboreze programul şi metodele de înarmare a generaţiei tinere cu o concepţie ştiinţifică asupra lumii, cu cunoştinţe, capacitatea şi deprinderile necesare pentru construcţia socialistă, pentru ca să îndrepte intelectul, simţurile şi voinţa tinerilor oameni spre lupta pentru comunism. Pedagogia sovietică, aşa dar, atât prin obiectul ei de cercetare cât şi prin problemele sale. este legată organic cu construcţia socialistă şi cu lupta pentru ea ! ea este copilul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Atât prin scopurile sale cât şi prin, conţinutul său, pedagogia sovietică este cu totul opusă pedagogiei burgheze, care are ca problemă adaptarea educaţiei generaţiilor tinere la condiţiile robiei capitaliste. Pedagogia sovietică este moştenitoarea ideilor înaintate ale trecutului. Cercetând şi generalizând experienţa şcoalei sovietice, ea se bazează pe rezultate verificate ştiinţific ale întregii istorii a cugetării pedagogice şi apare ca un nou şi gigantic pas înainte. Istoricii burghezi ai pedagogiei se silesc să demonstreze că teoria burgheză contemporană a educaţiei ar reprezintă încoronarea întregii desvoltări istorice a cugetării pedagogice. Totuşi, acest lucru n’are nimic comun cu tabloul real al desvoltării ideii pedagogice în istoria omenirii. *) Raport tăcut în sesiunea Academiei de ştiinţe pedagogice din R. S. F. S. R. la 24—26 Noembrie 1947. MAREA REVOLUŢIE DEM OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA 127 încă dela (începutul sec. al XlX-lea, socialiştii-utopişti Owen, şi Charles Fourier dovedeau în mod convingător, că sistemul de educaţie burgheză prin natura sa însăşi schilodeşte Oamenii şi că o adevărată educaţie a omului se poate face numai pe baza organizării socialiste a societăţii. Marii gânditori ruşi — Herţen, Belinschi, Cernâşevschi şi Dobro-liubov, — ce au determinat direcţia gândirii progresiste pedagogice în secolul al XlX-lea, au supus sistemul de educaţie burghez şi teoriile pedagogice burgheze unei critici multilaterale. Ei au stabilit că o educaţie umană nu se poate împăca cu domnia exploatării, robiei, setei de câştig şi individualismului.'Educaţia omului trebuie să slujească marilor scopuri de luptă ale poporului împotriva înlănţuirii materiale şi spirituale. Marii revoluţionari democraţi puneau şi rezolvau chestiunile de educare a tinerii generaţii din punctul de vedere al intereselor muncitorilor. Ei cereau o educaţie ştiinţifică pentru copiii poporului. Răsturnând principiile educaţiei burgheze, ei au ridicat teoria pedagogică a sec. al XlX-lea la nivelul ştiinţei acelei vremi. Fondatorii socialismului ştiinţific — Karl Marx şi Friedrich En-gels — cu marile lor descoperiri din domeniul ştiinţei societăţii au pus începuturile unei pedagogii noui, adevărat ştiinţifice. Stabilind legăturile dintre soarta omenirii şi a culturii sale cu groparul burgheziei — proletariatul — ei au arătat că progresul ştiinţific al ideii pedagogice este legat de proletariatul socialist revoluţionar. Ei au dat fundament ştiinţific nouii pedagogii, comuniste, antiburgheze. In timp ce pedagogia marxistă s’a desvoltat şi se desvoltă pe baza unei metode strict ştiinţifice şi s’a închegat într’un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de legi şi de principii de educare a generaţiei tinere, tn teoria pedagogică burgheză apar numeroase şcoli care, după mărturisirea chiar a cercetătorilor burghezi, n’au principii motivate ştiin-ţificeşte. 1). In istoria cugetării pedagogice burgheze, cercetătorul observă nu un progres şi triumf al ştiinţei, ci, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, o decădere spre desagregare, descompunere şi degradare. Numai în acele perioade istorice când burghezia, sfărâmând lanţurile feudale, ajută desvoltării forţelor productive ale societăţii, ea a dat şi în domeniul pedagogiei, gânditori capabili să cercetez^ chestiunile educaţiei tinerei generaţii în lumina problemelor social-istorice. Komenski, Helvetius, Rousseau, Pestalozzi, Piregov, Uşinschi, fără îndoială că au contribuit la desvoltarea ştiinţifică a ideii pedagogice. In ceeace priveşte pe Her’oart, Spencer, Natorp, Dewey, Ker-schensteiner, Lag, Scharelman, Kilpatric, Ferier şi alţi, toate aceste nume „proslăvite”, fiecare în felul lui şi la cerinţele concrete ale timpului său şi ale stăpânilor lor capitalişti, s’au trudit să dovedească faptul că pedagogia nu se poate construi pe o bază ştiinţifică, că re- 1. Vezi F. L. Whitney, Methodes in Educaţional Rosearch, 1931, pag. 10, ■deasemeni — Haro'.d Abelson, The art of Educaţional Rosearch, 1933, pag. 16. 128 PROF. B. F. SVADCOVSCHI ligia trebuie să stea la baza educaţiei populare şi că educaţia ştiinţifică este folositoare numai pentru clasele privilegiate şi vătămătoare pentru popor. * * * Nu este greu să observăm tendinţele reacţionare şi antipopulare ale pedagogiei burgheze pe treptele cele imai timpurii ale evoluţiei sale. Istoricii burghezi ai pedagogiei socotesc pe Martin Luther ca părintele actualei şcoli germane burgheze. Luther a subordonat întreaga chestiune şcolară târcovnicilor şi a limitat-o în cadrele catehismului. El a anatemizat şi a interzis şcolile laice. El a gonit din şcoală ştiinţele Inatunale şi piatematica. Binecuvântând pe cetăţeni şi pe principi pentru distrugerea comunei lui Miintzer şi a ţăranilor răsculaţi împotriva robiei feudale, Luther a transformat şcoala populară într’o armă a înrobirii spirituale a masselor exploatate. John Loke, ideolog al burgheziei engleze, are merite de netăgăduit în desvoltarea teoriei pedagogice. Lupta lui cu scolastica şi cu clasicismul rupt de viaţă a îndreptat ideia pedagogică pe calea cercetării ştiinţifice. Teoria lui sensualistă a cunoaşterii a fost un jalon însemnat pe această cale. Şi totuşi, | sensualistul Locke se grăbeşte să insufle copilului ideia iraţională a unui Dumnezeu, înainte de a se întări cugetarea copilului. La baza educaţiei (morale^ el pune biblia. El prelucrează metodica educaţiei şi instrucţiei unui gentleman şt crede că pentru [poporul simplu sunt suficiente jalnicele şcoli de meserii. Contrazicerile, conservatismul şi monstruozitatea pedagogiei burgheze nu pot fi explicate prin împrejurări accidentale şi specificul mental al creatorilor ei. Ideologii burghezi au fost chemaţi să dea O' bază şi o justificare în faţa poporului, a regimului capitalist şi a formei capitaliste de exploatare a muncitorilor. Pedagogii burghezi au fost chemaţi să formeze un sistem de educaţie a generaţiei tinere,, aplicabil la condiţiile societăţii burgheze şi a intereselor clasei stăpâ-nitoare a capitaliştilor. Dar nici ştiinţa, nici bunul simţ n’au putut fi mijloace potrivite pentru rezolvarea acestei probleme — principala problemă de clasă burgheză în domeniul educaţiei, — căci ştiinţa şi bunul simţ desgolesc contrazicerile regimului capitalist şi desvoltă conştiinţa de clasă a celor exploataţi. Iată dece chiar în acel moment al istoriei, când burghezia ridica steagul revoltei împotriva claselor stă-pânitoare ale societăţii feodale, ,când ea juca un rol progresist în societate şi stimula desvoltarea ştiinţei şi tehnicei, — chiar de atunci în domeniul pedagogiei ea se situa pe calea alianţei cu exploatatorii-' feodali, pe calea cultivării mijloacelor pedagogce ale pedagogiei medievale — religia şi scolastica. Chiar cele mai înaintate şi progresiste teorii pedagogice burgheze nu sunt streine de diformităţile pedagogiei burgheze. Rousseau uneşte cultul raţiunii •din educaţia franceză cu suspiciunea împotriva raţiunii; MAREA REVOLUŢIE DIN OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA 129 şi ştiinţei. Sistemul de educare a bărbatului în spiritul libertăţii este completat cu sistemul de educare a femeii în sp'ritul de subordonare. Desvăluindu-se crimele şi viciile claselor posedante, se creează un sistem de educaţie tocmai pentru aceste clase posedante. Pestalozzi, care şi-a închinat toată viaţa chestiunii educării poporului, demonstra că educaţia ştiinţifică nu este necesară copiilor din popor. Punând înaintea sa problema de a crea metodica educaţiei, îndreptată la desvoltarea puterilor mentale ale copilului,, el a elaborat o teorie a instrucţiei elementare, care în practică s’a dovedit a fi o justificare teoretică a formalismului în şcolile pentru copiii poporului. Marele pedagog rus K. D. Uşinschi, întrucât continua tradiţia cugetării pedagogice şi sociale progresiste ruseşti, legate de numele lui Herţen şi Behnschi, a creat un sistem pedagogic, legat de unele contraziceri şi trăsături reacţionare ale teoriilor pedagogice contemporane cu el, din Europa apuseană. El a stabilit legalitatea legăturii" educaţiei şi instrucţiei sociale cu nevoile poporului, cu caracterul ce se complica istoriceşte al culturii şi condiţiilor de viaţă ; el a confirmat caracterul ştiinţific al programului pentru şcoala primară: el a descoperit un şir de legi pedagogice şi a motivat posibilitatea şi necesitatea rezolvării ştiinţifice a problemelor pedagogice. Totuşi, rămânând pe terenul recunoaşterii capitalismului, el n’a putut învinge viciile fundamentale proprii pedagogiei burgheze în genere. Astfel, formulând necesitatea incuderii în programul şcoalei populare a cunoştinţelor istorice, Uşinschi nu se atinge de predarea religiei. El infiltrează în şcoală morala burgheză, care justifică robia capitalismului. , Stabilind dominaţia sa, clasa capitaliştilor devine pretutindeni şi în toate privinţele, o forţă reacţionară. Interesele lor de câştig sunt puse de capitalişti mai presus de orice considerente umanitare şi de ştiinţă. In plină relaţie cu rolul său reacţionar în procesul social-isto-ric, burghezia îşi crează şi o „nouă” pedagogie. Profetul acestei „noi” pedagogii burgheze este omul de afaceri englez, sociolog, filosof şi psiholog — Herbert Spencer. Spencer aruncă peste bord, ca un lucru învechit, toate principiile pedagogiei burgheze progresiste, — umanism, idealuri umane generale, populism, desvoltarea armonică a personalităţii. In locul acestor „fetişuri”, Spencer stabileşte în pedagogie principiul utilităţii. Difuzarea educaţiei în popor, după părerea lui Spencer este vătămătoare, deoarece muncitorii ştiutori de carte vor citi cărţi socialiste şi vor organiza greve. Principiul altruismului nu poate fi aplicat consecvent în practică, întrucât el ajută celor slabi în lupta pentru existenţă. t Acesta nu este delirul unui om care şi-a pierdut raţiunea. Aceasta et£e cuvântul sincer al unui burghez lucid, căruia i s’a urît să poarte masca virtuţii. Aşa numita pedagogie experimentală (Meumann, Lay, Stanley, Hali, Binet, Nectaev, Mac-Kell şi alţii) a acoperit pedagogia pozitivistă a lui Spencer cu o haină de sărbătoare cu zurgălăi sub forma de texte 9 «3° PROF. L F. SVADCOVSCHI subtile, măsuri şi calcule, al căror scop unic este distragerea atenţiei profesorilor dela problemele pedagogice într’adevăr importante şi reducerea pedagogiei la o tehnică a muncii educativ-instructive. Pedologia — una dintre ramurile pedagociei experimentale — a căpătat o răspândire temporară în Uniunea Sovietică şi a adus copiilor sovietici un mare rău. Pe baza teoriei false ştiinţifice şi reacţionare a condiţionării fataliste a soartei copiilor prin influenţa eredităţii şi a mediului social, pedologii reţineau artificial desvoltarea intelectuală a copiilor, iar unii dintre ei îi îndepărtau cu totul dela educaţie. Creatorul şi propagandistul timp de mulţi ani al pedagogiei pragmatice, — John Dewey, — neschimf.ând cu nimic esenţa pedagogiei lui Spenoer, i-a dat o strălucire ştiinţifică exterioară cu ajutorul scolasticii. Scoaterea problemei scopului obiectiv în educaţie, el o argumentează prin necesitatea grijii pentru fericirea fiecărui copil în parte. Fiecare copil ar fi scopul silinţelor pedagogice ale pedagogului. Interesele şi necesităţile lui sunt criteriul pentru activitatea învăţătorului şi educatorului. Tot aşa de demagogic este „motivată” scoaterea problemei educaţiei ştiinţifice: lărgiţi experienţa personală a copilului, legaţi instrucţia cu viaţa, evitaţi abstracţiile grele pentru copil, învăţaţi nu după cuvânt ci după faptă, nu alergaţi după cantitatea cunoştinţelor, ci învăţaţi pe copil să rezolve problemele care se ivesc în viaţa lui practică. Prin urmare, nu este nevoie de o studiere sistematică a ştiinţelor. Este scoasă şi problema educaţei morale : în procesul de comunicare dintre ei, pe baza experienţei acestei comunicări copiii s’ar învăţa să acomodeze purtarea lor la cerinţele şi obiceiurile tovarăşilor şi vor înţelege necesitatea observării unor tradiţii şi reguli de purtare stabilite încoronarea procesului de degenerare a pedagogiei burgheze este pedagogia fascistă. „Ordine, disciplină, subordonare” — iată programul şcoalei fasciste. Religia este unul dintre mijloacele de căpetenie de îndeplinire a acestui program de prostire a poporului. Arzând pe rug creaţiunile oamenilor mari, fasciştii au creat cultul barbarului, liber de orice noţiune de conştiinţă omenească şi de umanism. Aprinderea instinctelor şoviniste şi a urei animalice faţă de popoarele altor naţionalităţi — iată scopul şi conţinutul pedagogiei fasciste, dictate de interesele de câştig ale unei clici de magnaţi ai capitalului, car<* se îmbogăţesc de pe urma distrugerii milioanelor de oameni. Ce a păstrat pedagogia burgheză actuală din istoria ei multiseculară ? O religiozitate bigotă. Ce a refuzat ? A refuzat încercările de a stabili legătura dintre generaţiile tinere şi soarta omenirii; a refuzat principiile morale ; ideile de a servi poporul şi omenirea ; căutarea adevărului şi slujirea lui. Bilanţul teoretic al desvoltării pedagogiei burgheze l-a făcut John Dewey în următoarele cuvinte : „întrucât ştiinţa pedagogică nu are legi, pe care s’ar putea să se sprijine, ea se găseşte în situaţia pri- MAREA REVOLUŢIE DIN OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA mordială a încercării, care face deosebit de necesare ipotezele largi şl fructuoase".2 3). ' Caracterizând astfel situata actuală a teoriei pedagogice burgheze, Dewey are dreptate numai atunci când spune că această teorie nu are legi verificate ştiinţific. El nu are dreptate, totuşi, afirmând, cu această teorie este începutul ştiinţei pedagogice burgheze, întrucât In realitate ea este sfârşitul ei. începând din 1848 — Jânul (publicării „Manifestului Partidului Comunist" al lui Karl Marx şi F. Engels — în, istoria pedagogiei trebuie să deosebim două procese paralele : procesul descompunerii şi degradării teoriei pedagogice burgheze şi procesul naşterii şi des-voltării pedagogiei ştiinţifice marxiste a proletariatuluis). Marx şi Engels au distrus speranţele utopice în transformarea societăţii cu ajutorul educaţiei. Viciile societăţii de clasă pot fi îndepărtate numai prin distrugerea exploatării omului de către om. Sistemele pedagogice, care promiteau să transforme societatea omenească cu ajutorul unei educaţii raţionale, nu făceau decât să adâncească prăpastia între teorie şi realitate, să semene iluzii sterpe, şi să slăbească voinţa muncitorilor în lupta lor revoluţionară. Dar educaţia poate fi o mare forţă transformatoare, dacă ea este îndreptată spre rezolvarea marilor probleme revoluţionare puse societăţii omeneşti de către mersul istoriei, dacă ea, formând o parte componentă a luptei clasei muncitoare pentru comunism, va înarma generaţiile tinere cu cunoştinţele, capacitatea şi calităţile de caracter, necesare pentru lupta revoluţionară. Prin urmare, pentru ca pedagogia să corespundă progresului societăţii omeneşti, ea trebue să devină o pedagogie proletară şi revoluţionară. Cercetând sub toate aspectele bazele materiale ale societăţii burgheze, Marx a descoperit că desvoltarea producţiei maşiniste formează o bază de plecare pentru diferenţierea muncii intelectuale de munca manuală. 2. I. Dewev, The sources of a Sciences of Education, N. Y., 1929, pa?. 55. 3. Contrazicerea care apare la prima vedere între teza degradării pedagogiei bu'gheze dela mijlocul sec. al XlX-lea şi desvoltarea cugetării pedagogice ştiinţifice progresiste (Herţen, Cernîşevschi, Dobroliubov, L. Tolstoi, Uşinschi), se clarifică uşlor prin aceea că această cugetare se îndepărta nu de interesele burgheziei ci de interesele poporului şi era îndreptată nu spre întărirea şi justificarea capitalismului, ci spre demascarea şi distrugerea lui. Forţa ideii pedagogice progresiste ruse decurge din legăturile ei cu nevoile poporului, slăbiciunea acestei idei decurge din insuficienţa consecvenţă ştiinţifică, care este posibilă numai pe baza marxismului, deasemeni în lipsa unui scop clar şi a perspectivei, care este posibilă numai în condiţia legăturii teoriei pedagogice cu mişcarea revoluţionară muncitorească. Nu poate uita că Belinschi, Herţen, Dobroliubov, şi Cernîşevschi, care au depăşit tradiţiile cugetării pedagogice progresive ruse, au fost mate-rialişti şi socialişti. 132 FROF. L F. SVAOCOVSCHI Tehnica maşinilor, ducând diviziunea muncii la limitele ei extreme, cere dela muncitor capacitatea de a asimila întregul proces al producţiei şi de a fi pregătit pentru munca pe orice maşină. In acest mod, mersul evoluţiei forţelor productive ale societăţii burgheze cerea o ejducaţie multilaterală a muncitorilor : educaţie fizică, intelectuală, morala, estetică şi tehnică. Totuşi, capitaliştii, care organizează producţia nu în folosul societăţii, ci pentru scopuri exclusive de câştig, nu numai că nu folosesc tendinţele favorabile ale producţiei mecanizate pentru educaţia ştiinţifică a poporului, dar, dimpotrivă, frânează cât pot chestiunea educaţiei populare, văzând în ea o ameninţare a dominaţiei lor. ' Ideea educaţiei ştiinţifice a poporului a fost recunoscută de unele minţi luminate şi înainte de Marx. Dar ea era numai o utopie. Marx a stabilit că educaţia ştiinţifică a copiilor poporului este o necesitate condiţionată istoric de legea desvoltării forţelor productive ale societăţii. El a descoperit pricina adevărată a adversităţii burgheziei stă-pânit’oare faţă de chestiunea educaţiei populare şi a legat progresul' acestei chestiuni cu proletariatul revoluţionar şi revoluţia socialistă.’ Pe baza unui enorm material de fapte, K. Marx şi F. Engels au dovedit că industria capitalistă, antrenând în munca de producţie pe minori şi adolescenţi în scopuri de exploatare neomenească, îi schilodeşte fizic, mental şi moral. In faţa clasei muncitoare, fundatorii comunismului ştiinţific au pus problema politică a luptei pentru iimitarea muncii copiilor până la o anumită vârstă şi unirea muncii în producţie cu instrucţia în şcoală. In munca productivă, dictată de mersul evoluţiei producţiei industriale, ei au văzut nu numai un mijloc de producere a bunurilor materiale, dar şi un mijloc de desvol-tare multilaterală a omului. Totuşi rolul educativ al muncii productive poate apărea în plină măsură numai în condiţiile unei organizări raţionale a acestei munci, numai în societate socialistă. Ruptura seculară a educaţiei de munca productivă a fost depăşită teoretic. Marx şi Engels au formulat principiul educaţiei politehnice şi au indicat condiţiile social-istorice ale realizării lui practice. Fundatorii comunismului ştiinţific, pentru prima dată în istoria gândirii pedagogice au pus şi au rezolvat probleme pedagogice, plecând dela analiza ştiinţifică şi concretă a procesului istoric al desvoltării forţelor productive ale societăţii şi a luptei clasei progresiste a proletariatului cu clasele reacţionare pentru progresul material şi cultură spirituală. Prin aceasta, pedagogia a încetat să mai fie u colecţie de sisteme închise în ele, subiective şi contradictorii. Ea a devenit o ştiinţă, având obiectul ei de studiu — generaţia tânără şi educaţie ei în condiţii istorice stabilite, cu o legătură concretă cu lupta clasei muncitoare pentru construcţia comunistă a societăţii. Fundatorii comunismului ştiinţific au pus şi au rezolvat ştiinţific cele mai importante probleme ale pedagogiei. Ei au dat, deasemeni, o metodă ştiinţifică de cercetare în pedagogie — metoda materialismului dialectic. Teoriile premarxiste încercau să rezolve probleme marea revoluţie din octombrie şi pedagogia »33 educative odată şi pentru totdeauna. Pecetea de moarte a metafizicii este imprimată pe toate chiar asupra celor mai proeminente teorii şi sisteme premarxiste. Marx şi Engels, stabilind caracterul istoric şi de clasă al educaţiei, au dovedit imposibilitatea rezolvării ştiinţifice a chestiunilor educative prin metode metafizice. Numai cu ajutorul metodei dialectice pot fi descoperite legile legăturii educaţiei generaţiei tinere cu toţi factorii care determină des-voltarea istorică a omenirii. Numai dialectica materialistă este capabilă să descopere legile luptei forţelor contradictorii atât în procesul desvoltării istoFice a chestiunii educaţiei copiilor, cât şi în procesul de desvoltare individuală a copilului. * * * După finalitatea sa, după conţinutul său şi după metoda sa, pedagogia marxistă este cu totul opusă pedagogiei burgheze. Este natural că ideile ei n’au găsit recunoaştere din partea pedagogilor burghezi. Ele n’au găsit şi n’au putut găsi nici aplicare practică în şcoala Statului burghez. ; Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a deschis perspective din cele mai largi pentru ideile pedagogiei marxiste şi a aplicării lor practice. Fiind unită cu lupta milioanelor de muncitori împotriva robiei politice, economice şi culturale şi cu construcţia societăţii socialiste fără clase, pedagogia marxistă a prins rădăcini adânci în viaţa de toate zilele. Revoluţia culturală în Uniunea Sovietică a pus în faţa pedagogiei noui probleme .Rezolvând aceste probleme pe baza unei largi experienţe practice, pedagogia marxistă se îmbogăţeşte şi se des-voltă. Geniile ştiinţei contemporane — Lenin şi Stalin — au ridicat pedagogia marxistă la un nou nivel, au transformat-o într’o sistemă ştiinţifică a educaţiei comuniste a generaţiei tinere. Chestiunilor de istorie a şcoalei şi a pedagogiei sovietice în perioada de 30 ani de după Revoluţie li s’au consacrat în această sesiune rapoarte speciale. Problema raportului meu n’o văd în urmărirea procesului furtunos de desvoltare a pedagogiei marxist-leniniste, ci în aceea ca. făcând unele bilanţuri ale acestei evoluţii, să indic locul pedagogiei sovietice în desvoltarea cugetării pedagogice mondiale şi să dovedesc cu fapte, că, contrar afirmaţiilor teoreticenilor pedagogici burghezi actuali, pedagogia trebuie şi poate să devină o ştiinţă şi că unicul fundament al acestei ştiinţe poate fi numai mar-xism-leninismul, că pedagogia ştiinţifică în U.R.S.S. a primit un fundament solid şi că în acest mod, U.R.S.S., a devenit centrul mondial al cugetării ştiinţifice-pedagogice. Performanţele teoretice ale pedagogiei marxist-leniniste apar în mod proeminent la cercetarea problemelor imai complexe. Problema scopului în educaţie. J. J. Rousseau vedea scopul educaţiei în libertatea civică. Herbart vedea acest scop în virtute. Spen-cer şi pedagogii contemporani burghezi au înlăturat toate scopurile *34 PROF. I. F. SVADCX7VSCHI obiective ale educaţiei sub motivul demagogic al apărării copilului de şablon şi al grijii pentru personalitatea lui. Copilul să devină el singur scopul educaţiei, spun ei, satisfacerea nevoilor, a intereselor tre-bue să fie punctul de plecare în activitatea pedagogică a educatorului. In acest mod, educatorul este lipsit de orice busolă şi de orice criteriu obiectiv în activitatea sa, iar educaţia se rupe de viaţa socială şi devine oarbă. Pedagogia sovietică trece chestiunea pe teren ştiinţific. Desigur, trebue să iubim copilul, să ţinem seama de interesele lui, să-i satisfacem necesităţile. Dar educatorul are totdeauna a face cu copii vii, — copii a căror soartă eâte legată indisolubil cu interesele şi lupta claselor, cu mersul istoriei omenirii. Putem oare să ştim interesele concrete şi necesităţile copilului, în afara cercetării chestiunii: ce situaţie anume va ocupa în societate, când va deveni mare, ce fel de probleme sociale, puse de către clasa înaintată în faţa generaţiei sale va trebui el să rezolve, ce fel de cunoştinţe, capacităţi şi calităţi ale caracterului i se vor cere în luptă şi în muncă ? Cercetările ştimţlfice, făcute de Lenin şi Stalin, duc Ia concluzia de netăgăduit că generaţia care se ridică va rezolva uriaşa problemă istorică a distrugerii capitalismului şi a construirii societăţii comuniste. Prin urmare, pedagogul poate şi trebue să ştie ce probleme se pun în faţa educaţiei copiilor timpului nostru în mod obiectiv, independent de dorinţele şi părerile copiilor şi ale educatorilor. Datoria educatorului se reduce la aceea a înarmării copilului cu cunoştinţele şi deprinderile necesare, să educe la el calităţile necesare pentruca el devenind mare să se integreze conştient în lupta pentru comunism, ca el din anii de ucenicie să devină un părtaş activ la construcţia comunismului. Experienţa luptei revoluţionare a clasei muncitoare în dominaţia capitalului, experienţa construcţiei socialiste în U.R.S.S. şi apărarea eroică a patriei socialiste de către poporul sovietic de hienele imperialiste, ne arată că omul progresist al timpului nostru este caracterizat printr’o minte ageră şi limpede, o largă educaţie ştiinţifică, o concepţie dialectică-materialistă asupra lumii, ştiinţa istoriei şi a legilor de desvoltare a societăţii contempoi ane, o înaltă ideologie şi principialitate, iubirea de muncă, dragoste fierbinte pentru popor, jertfă pentru cauza comună, fermitate, capacitate de suportare, vioiciune şi dragoste de viaţă. Aceste calităţi ale personalităţii formează scopurile concrete ale educaţiei comuniste. — Dar aceasta este utopie, — exclamă, burghezul „lucid” care este obicinuit a aprecia un om după dolari sau după lire sterline. Da, în societatea capitalistă, un astfel de scop al educaţiei pare o utopie, şi într’adevăr este imposibilă, întrucât ea contrazice în mod radical întreaga organizare a societăţii burgheze şi interesele de clasă ale capitaliştilor. Dar în Ţara Socialismului aceste scopuri ale educaţiei inspiră sute de mii de învăţători sovietici şi milioane de părinţi. Asupra acestor scopuri este îndreptată politica educativă a partidului comunist şi a guvernului sovietic. MAREA REVOLUŢIE DIN OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA I35 Problema educaţiei morale. Principiul interesului personal, complectat cu făţărnicia religioasă, stă (la baza educaţiei morale în socie-, tatea burgheză. Viaţa şi muncă pentru binele general, iubirea pentru Patria socialistă, servirea poporului şi încrederea în marile principii comuniste stau la baza educaţiei morale comuniste. Pedagogia sovietică determină conţinutul educaţiei morale nu pe baza tradiţiei sau a sentimentelor sau dispoziţiunilor subiective. Acest conţinut estp determinat de mersul luptei muncitorilor împotriva societăţii exploatatoare. • „...Moral este, — spune Lenin, —i ceeace slujeşte la distrugerea vechei societăţi exploatătoare şi la unirea ţuturor celor ce muncesc în jurul proletariatului, care crează o nouă societate a comuniştilor. Moralitatea comunistă — este acea moralitate, care serveşte acestei lupte, care reuneşte pe muncitori împotriva oricărei exploatări, împotriva oricărei mărunte proprietăţi, căci proprietatea măruntă dă în mâinile unei persoane, acea ce este creat prin munca întregii societăţi”4 5). Una dintre formele principale ale educaţiei morale în sistemul pedagogiei burgheze este predarea religiei sau lecţiilor de morală. Pedagogia pragmatică presupune că elevii vor asimila pentru viaţă principiile necesare în procesul acomodării la condiţiile vieţii în societate. Metodica educaţiei morale comuniste, în legătură cu un umanism consecvent şi cu adâncimea conţinutului ei, în mod natural, nu poate să se .reducă la lecţii de morală, şi cu atât mai puţin poate fi redusă la acomodarea spontană a copilului la condiţiile vieţii în societate. Pentru a ridica pe om până la nivelul unui umanism socialist conştient şi consecvent, este necesară o muncă planificată şi multilaterală pedagogică pentru formarea personalităţii lui. „Trebuie, — spune Lenin, — ca toată munca de educaţie, instrucţie şi învăţământ a tineretului actual să aibă ca scop educarea la ei a moralei comuniste.”„5) Experienţa şcoalei sovietice şi a educaţiei extraşcolare a descoperit posibilităţi imense pentru cercetarea ştiinţifică a metodicii educaţiei morale. Instrucţia pune bazele concepţiei ştiinţifice asupra lumii, antrenează gândirea şi îndreaptă voinţa copilului în albia marelor idealuri ale omenirii. Literatura şi arta îi formează sentimentele umane, educă dragostea pentru tot ce este mare şi nobil şi dispreţ pentru tot ce este josnic. Viaţa în colectiv şi munca zilnică socială îl învaţă să fie un activ membru al societăţii. Sprijinindu-se pe bogata experienţă a educaţiei comuniste în şcoală, în familie, în instituţii extraşcolare şi organizaţii de copii ştiinţa pedagogică sovietică a înregistrat mari succese în munca de prelucare a unei metodice de educaţie morală, care răspunde în între- 4. V. I. Lenin, Opere, voi. XXX, pag. 411-412. 5. V. I. Lenin, Opere, voi. XXX, pag. 409-410. i36 PHOF. L F. SVADCOVSCHI gime esenţei moralei comuniste. N. K. Krupscaia a descoperit importanta educativă a muncii sociale a copiilor şi a dat un fundament teoretic organizaţiei de copii. A. S. Macarenco a arătat în mod strălucit puterea educativă atotcuceritoare a muncii organizate a copiilor şi a colectivului de copii, îndreptată asupra muncii socialiste. Problema conţinutului educaţiei şcolare. Pedagogia fascistă cu ajutorul demagogiei „argumentează” gonirea ştiinţei din şcoala populară. Numindu-se liberală, pedagogia burgheză formal este pentru ştiinţă în şcoală. In fapt însă, toti teoreticieni burghezi actuali îşi îndreaptă ascuţişul teoriei contra educaţiei ştiinţifice. Astfel, teoria educaţiei complexe lichidează obiectele ştiinţifice' şi în loc de o sistematică instrucţie a copiilor asupra bazelor ştiinţei, oferă discuţii asupra unor teme mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Metoda pro-ectelor, care se bazează pe teoria pragmatieă a intructiei, înlocueşte învăţătura ştiinţelor cu câteva exerciţii practice. Dalton eliberează pe învăţător din misiunea lui directă — a învăţat pe copii, şi-l transformă într’un observator pasiv. Un şir de teorii noui ale pedagogiei burgheze rh loc de o sistematică şi conştientă asimilare a adevăratelor fundamente ale ştiinţei actuale, oferă o asimilare mecanică numai a unor ştiinţe şi deprinderi necesare în practică. Teoria adevărat ştiinţifică este gonită fără milă din programele şcolare ale ţărilor capitaliste. Cunoştinţele ştiinţifice sunt falşificate. Se crează teorii pseudo-ştiinţifice menite să justifice obscurantismul şi politica reacţionară a burgheziei imperialiste. Nu putem să nu recunoaştem „cuceririle” celei mai noui pedagogii burgheze: milioane de copii ai muncitorilor şi ţăranilor din ţările capitaliste ies din şcoală, adeseori, fără cele mai elementare cunoştinţe ştiinţifice; în schimb sunt îndopaţi de prejudecăţi religioase şi rasiste. Pedagogia marxistă-leninistă vede în educaţia ştiinţifică alfa şi omega muncii şcolare. După cum am văzut mai sus, Marx a descoperit că evoluţia producţiei maşinizate crează condiţii pentru educaţia ştiinţifică pentru toti muncitorii. Revoluţia socialistă a înlăturat obstacolele care se puneau în calea rezolvării acestei probleme. Construcţia socialistă a făcut din ea o problemă primordială şi hotărîtoare, căci desvoltarea ulterioară a forjelor productive, ridicarea productivităţii muncii oamenilor sovietici cere muncitorilor cunoştinţe ştiinţifice. Lenin a pus în fata tineretului problema însuşirii cunoştinţelor ştiinţifice ca o condiţie necesară educaţiei comuniste. „Numai atunci poţi deveni comunist, când îti îmbogăţeşti mintea prin cunoaşterea tezaurului de cunoştinţe pe care le-a adunat omenirea” spune el, vorbind tineretului în 1920. 6) I. V. Stalin desvoltând ideia lui Lenin, spunea la al VlII-lea Congres al tineretului leninist (V.L.K.S.M.): 6. V. I. Lenin, Opere, voi. XXX, pag. 407. MAREA REVOLUŢIE DIN OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA 137 „Avem în fată o fortăreaţă. Nomele acestei fortăreţe e ştiinţa, cu ramurile ei multiple de cunoştinţe... Această fortăreaţă trebuie s’o ia tineretul, dacă vrea să devină constructorul vieţii noui, dacă vrea să devină adevăratul schimb al gărzii vechi... A ne însuşi ştiinţa, a făuri noui cadre de bolşevici specialişti în toate domeniile, a învăţa, ’a învăţa, a învăţa cu îndârjire cât mai dârz — iată sarcinele noastre de acum. Marşul tineretului revoluţionar către ştiinţă — iată ce ne tebuie nouă acum tovarăşi.” 7) învingând, cu ajutorul C.C. al P.C. (b) teoriile burgheze pseudo-ştintifice, care duc la coborârea nivelului ştiinţific în şcoală, (programe complexe, programe de proect), şi generalizând experienţa şcolii sovietice, pedagogia sovietică 3 atins rezultate serioase în rezolvarea problemei puse de Lenin şi Stalin. Este fundat teoretic şi justificat practic principiul sistematic al predării bazelor ştiinţei în şcoală. S’a stabilit că predarea fiecărui obiect de învăţământ în şcoală ţinând sema de particularităţile specifice de gândire ale copilului, trebuie să turimeze logica disciplinii ştiinţifice. Corespunzător acestor constatări teoretice s’a fonmat un plan de învăţământ şi programe ale unei şcoli de educaţie generală, care să asigure atât desvoltarea cugetării la elevi, formarea concepţiei materialiste asupra lumii, înarmarea lor cu cunoştinţe şi deprinderi care realizează asimilarea cu succes a bazelor ştiinţei, cât şi desvoltarea abilităţii de a aplica cunoştinţele ştiintificp în practică. Conţinutul materialului didactic în şcoala sovietică corespunde într’adevăr scopurilor progresiste şi problemelor de educaţie şi instrucţie, care sunt determinate de mersul societăţii socialiste şi a luptei cu rămăşiţele capitalismului. Principiul ştiinţific în construcţia manualelor şcolare şi a programelor, stabilit de pedagogia marxist-leninistă, cere ca noţiunile, asimilate de către copii pe o treaptă dată a instrucţiei, oricât de elementare ar fi, trebuiesc a fi neapărat cunoştinţe autentice, care să nu cadă în contrazicere cu adevărul ştiinţific. Atât în domeniul fenomenelor naturii, cât şi în domeniul fenomenelor vieţii sociale, să se sădească în conştiinţa generaţiei tinere numai adevărurile controlate de ştiinţă, — aceasta este deviza şcoalei sovietice. Problema metodelor deN instrucţie. Metoda proectelor — aşa poate fi numită creaţiunea actualei pedagogii burgheze. Esenţa metodei proectelor constă în aceea că, metode separate, întâmplător reuşite, ale instrucţiei, sunt luate ca metodă universală, aplicarea cărora ar asigura succesul instrucţiei. Astfel observând dragostea copiilor pentru probe şi diferite experienţe, ci crează „metoda de cercetare”, cu ajutorul căreia, elevii trebuie nu atât să înveţe, cât să „descopere” adevărurile ştiinţifice. Observând că elevii sunt capabili să asimileze 7. V. I. Lenin, şi I. V. Stalin, Despre tineret, 1936, pag. 202-203. FROF. I. F. SVADCOVSCHI *38 elementele ştiinţei după cărţi, ei născocesc un „plan-Dalton”, care exclude expunerea obiectului de către învăţător. Pedagogii sovietici, care nu şi-au însuşit dintr’odată dialectica materialistă şi teoria cunoaşterii a lui Lenin, nu odată cădeau în cursa noutăţilor pedagogiei burgheze. Dar de fiecare dată când şcoala sovietică intra pe calea proectării de metode munca ei, coborând nivelul ştiinţific al educaţiei elevilor săi, venea în contrazicere cu metoda proectelor, Dalton-plan, metoda de cercetare şi planul brigade-laboratoric. C.C. al partidului a ajutat pe pedagogii sovietici să înţeleagă isvorul metodei proecţiunii şi s’o depăşească. Desvoltarea şi succesul didacticei sovietice sunt legate în întregime de teoria leninistă a cunoaşterii. Lenin a arătat cum se săvârşeşte la om trecerea dela neştiinţă la ştiinţă (cunoaştere), a determinat rolul abstracţiilor şi experienţei senzative în procesul cugetării ştiinţifice şi a stabilit criteriul obiectiv al veracităţii, tendinţa de a găsi metodă universală de intrucţie a devenit absurdă. Numai varietatea metodelor de instrucţie putea asigura asimilarea cu succes de către elevi a cunoştinţelor ştiinţifice. Instrucţia intuitivă trebuie să ajute regularităţii, limpezimii şi exactităţii modelelor realităţii, fără de care gândirea abstractă nu poate ajunge la concluzii juste. Totuşi, cu ajutorul metodelor intuitive ale instrucţiei nu se poate organiza munca interioară a cugetării elevilor, de a acţiona asupra mersului gândirii lui abstracte. Pentru aceasta trebuie să se aplice metode care cer dela elevi procese active ale cugetării: compararea şi contrapunerea, analiza şi sinteza, discuţiile care duc la generalizări şi la concluzii. O grupă specială de metode ale instrucţiei trebuie să fie exerciţiile pentru aplicarea creatoare de către elevi a cunoştinţelor ştiinţifice. Rolul acestei grupe în educarea ştiinţifică este foarte mare, întrucât numai prin aplicări creatoare, cunoştinţele ştiinţifice apropiate intră în sângele omului şi devine o mare forţă în pr'actică. In acest mod, în faţa didacticii s’a deschis posibilitatea elaborării unui sistem de aplicare consecventă a variatelor metode de predare, care să asigure în mod real o posesiune cu succes a cunoştinţelor ştiinţifice de către întreaga massă a elevilor. Mulţi dintre pedagogii burghezi proclamau principiul acţiunii elevilor în instrucţie. Dar o aplicare reală a acestui principiu în practică n’a putut şi nu poate avea loc în şcoala societăţii burgheze, întrucât clasele conducătoare ale acestei societăţi se tem de desvoltarea independenţii la copiii muncitorilor. Ideologii burghezi înţeleg că independenţa cugetării la muncitori duce la conştiinţa intereselor lor de clasă, la conştiinţa posibilităţilor lor şi a pieirii de neînlăturat a capitalismului caşi a necesităţii de a lupta împotriva regimului capitalist şi orânduirii burgheze. Independenţa gândirii nu poate să nu-i ducă pe elevi la înţelege- '’MAREA REVOLUŢIE DIN OCTOMBRIE ŞI PEDAGOGIA *39 rea falsităţii şi a caracterului reacţionar a explicaţiei religioase a fenomenelor naturii şi a consacrării exploatării capitaliste, la înţelegerea falsităţii tuturor teoriilor idealiste. Deaceea în şcoala burgheză actuală şi în pedagogia burgheză, nu se are în grijă desvoltarea independenţii şi activităţii elevilor, ci altoirea unei concepţii superficiale şi necritice faţă de lumea înconjurătoare, introducerea lor în cercul strîmt al cunoştinţelor practice şi a teoriilor false a moralei burgheze. In societatea socialistă sovietică, pentru prima dată în istoria omenirii au fost create condiţiuni favorabile unei desvoltări intelectuale superioare pentru întreaga massă de copii a muncitorilor, pentru înflorirea darurilor şi talentelor fiecărui copil. Cea mai importantă problemă a didacticii sovietice este deaceea problema desvoltării mentale a fiecărui copil. Stabilind principiul nesdruncinat al rolului con-ducătoi1 al învăţătorului şi sprijinindu-se pe experienţa învăţătorilor sovietici, didactica sovietică elaborează metode ale muncii de învăţământ, care într’adevăr asigură desvoltarea independentă a cugetării creatoare a elevilor. Principiul legăturii teoriei cu practica, prelucrat de didactica sovietică, îndreaptă toată munca învăţătorului pe calea aplicării creatoare ■ a cunoştinţelor lor în practică. Problema învăţătorului. In ochii claselor exploatatoare dominante, învăţătorul era totdeauna un muncitor, ce nu merita atenţie. In Grecia veche un om era numit învăţător, când vroia cineva să-l insulte. In evul mediu deveneau învăţători, acei dintre meseriaşi care erau incapabili pentru o meserie mai bună. Cu prea puţin s’a schimbat situaţia învăţătorului sub capitalism. ...In Franţa el este o jucărie în mâinile funcţionarilor. In Statele Unite ale Americii — el trebue să fie atent la glasul grosolan al fabricantului sau înlocuitorului său. In Rusia anterevoluţionară un învăţător era prigonit de orice urcadnic, de orice reacţionar rural, poliţist voluntar sau spion” 8). Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a adus schimbări radicale în situaţia socială a învăţătorului. Dintr’un paria fără drepturi, învăţătorul popular a devenit un membru de valoare al marei familii a constructorilor socialismului. El rezolvă una dintre cele mai importante probleme social-politice — înarmează poporul cu cunoştinţe, fără de care nu se poate înainta, fără de care nu se pot învinge forţele reacţionare ale capitalismului, fără de care nu se poate construi comunismul. „învăţătorul popular trebuie să fie pus la noi la o astfel de înălţime, — spune Lenin, — la care n’a stat, nu stă şi nici nu va putea sta în societatea burgheză”. 9). Schimbarea radicală a rolului învăţătorului în societatea sovietică, schimbă în mod radical şi rolul lui în procesul pedagogiei. Lui Dewey îi place să numească pedagogia — ingineria socială, iar pe 8 9 8. V. I. Lenin, Opere, voi. XVI, pag. 412 9. V. I. Lenin, voi. XXVII, pag. 389. 140 FROF. X. F. SVAIXXWSCHI învăţător — inginer. Primind o anumită comandă, învăţătorul-inginer aplică măestria sa pentru executarea ei. Să spunem cu alte cuvinte: învăţătorul învaţă ceeace i se comandă şi face educaţia aşa cum se comandă. învăţătorul sovietic — este un participant activ al construcţiei socialiste care execută problema educaţiei copilului în interesul întăririi puterii Patriei socialiste. El ştie ce aşteaptă Patria dela elevii săi şi serveşte conştient marilor scopuri ale educaţiei comuniste. In activitatea sa zilnică pedagogică el nu se uită la gusturile şi părerile şefilor, ei se sprijină pe principii ştiinţifice. Iată dece a fost posibilă desvoltarea largă a creaţiunii ştiinţifice a învăţătorilor sovietici. Ca şi în toate celelalte domenii ale construcţiei socialiste, ştiinţa pedagogică s’a unit cu practica pedagogică. învăţătorii fac rapoarte ştiinţifice, scriu şi susţin disertaţii ştiinţifice, publică .articole în reviste şi ziare. In legătură cu problemele, care se pun învăţătorului popular sovietic şi a rolului său creator în procesul educaţiei comuniste a tinerei generaţii, se rezolvă şi problema pregătirii şi îndrumării activităţii lui. In instituţia şcolară pedagogică superioară el capătă cele mai largi şi adânci cunoştinţe din domeniul ştiinţei, pentru predarea căreia el se pregăteşte, ca să fie în stare să urmărească desvoltarea ştiinţei şi să poată aplica cuceririle ei în munca sa. Pe de altă parte, el trebuie să posede temeinic psihologia, pedagogia şi didactica obiectului său de predare, ca să fie în stare, independent şi creator, a aborda rezolvarea problemelor de instrucţie şi educaţie ce se ivesc la predare. Prin larga reţea de cabinete metodice locale şi de institute de perfecţionare a învăţătorilor sovietici, învăţătorul îşi ridică necontenit nivelul cunoştinţelor sale ştiinţifice şi a măestriei pedagogice. Astfel, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a transformat teoria pedagogică în ştiinţă şi a făcut din această ştiinţă o mare forţă în slujba transformării societăţii omeneşti şi a înobilării omului. „FETIŞISMUL** IN ECONOMIA PRODUCĂTOARE DE MĂRFURI de I. RACHMUTH Partea cea mai dificilă a primului volum din „Capitalul” lui Marx o constituie desigur primul său capitol. însuşi Marx mărturiseşte, în postfaţa la ediţia a doua, că, pentru a sublinia în public filiaţiunea sa ideologică faţă de Hegel, a cochetat, în capitolul despre teoria valorii, cu felul lui caracteristic de a se exprima. Şi felul caracteristic al lui Hegel de a se exprima — oglindire exterioară a dialecticii sale idealiste — a făcut ca opera sa filosofică să fie aproape inaccesibilă cititorului nespecialist. Dar expunerea sclipitoare din primul capitol al „Capitalului”, expunere care abundă în deducţiuni de o supleţă uimitoare şi care ajunge să aprofundeze, cu o putere de abstractizare extraordinară, fragmente de idei a căror importanţă pentru economia generală a textului devine evidentă abia după un studiu migălos, această expunere conţine un miez de idei fundamentale, care trebue scos cu atenţie din învelişul său strălucitor "şi atât de preţios. Miezul acesta îl constituie acea minunată construcţie care este teoria valorii, punct de pornire şi temei al analizei pe care Marx o face societăţii capitaliste. Iar din acest prim capitol, partea finală, intitulată „Fetişismul mărfii” este parcă o încoronare a întregii expuneri anterioare, rezumând şi scoţând în evidenţă înţelesul profund al legii valorii şi aspectele cu totul noi pe care Marx i le-a descoperit. Ce înseamnă fetişismul mărfii ? Răspunsul la această întrebare ar trebui să-l constituie de fapt o expunere a întregii teorii a valorii. Explicând ce este valoarea mărfurilor la Marx şi funcţiunile pe care ea le îndeplineşte în societatea producătoare de mărfuri, explicăm în mod implicit ce este „fetişismul”, care după el caracterizează lumea mărfurilor. Valoarea mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară pentru producerea lor, adică de cantitatea de muncă necesară „pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiunile de producţie existente, normale din punct de vedere social, şi cu media socială de îndemânare şi intensitate a muncii”1). Ideia de bază a acestei formulări, adică aceea că valoarea este determinată de muncă, Marx a preluat-o dela Ricardo. Dar, de unde la Ricardo, ca şi la alţi economişti burphezi, teoria valorii nu este decât o explicaţie aşa zicând statică a unui fenomen oarecare din viaţa economică a societăţii omeneşti — fenomen care are o importanţă mai 1) Marx, „Capitalul” voi. 1, ed. P.C.R. 1947, pag. 72 142 I. RACHMTJTH mare sau mai mică, sau, după unii, este chiar cu totul lipsit de importanţă — la Marx teoria valorii găseşte o tratare dialectică, o tratare care aşează legea valorii în complexul celorlalte fenomene economice şi care studiază funcţiunile pe care această lege a valorii le îndeplineşte înăuntrul acestui complex de fenomene economice. Izolată, legea după care valoarea mărfurilor este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor nu spune mai mult decât această simplă enunţare a ei şi nu ar putea revendica o importanţă mai mare decât, de pildă, teoria lui Bastiat care întemeiază valoarea pe „serviciile schimbate” sau definiţia lui Galliani, după care valoarea ar fi „gradul de preţuire” pe care omul îl acordă obiectului. Ea nu ar fi făcut decât să se adauge celorlalte teorii asupra valorii, fără a putea revendica altă însemnătate teoretică specială, decât aceea că argumentele care pledează în favoarea ei sunt mai întemeiate decât acelea care susţin alte teorii ale valorii. Şi într’devăr economiştii burghezi care studiază istoria doctrinelor economice nu sunt în stare să treacă dincolo de acest mod de a prezenta lucrurile. Aceasta datorită faptului că refuză sau nu pot să înţeleagă aspectul cu totul nou şi revoluţionar pe care Marx l-a pus în evidenţă în analiza legii valorii, studiată nu „metafizic”, izolat de restul complexului de fenomene economice, ci dialectic, în lumina funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul acestui complex de fenomene. Şi care sunt funcţiile pe care le îndeplineşte legea valorii în ca-. drul economiei producătoare de mărfuri ? Am încercat în altă parte l) să desluşesc, într’o prezentare schematică, funcţiile acestea ale legii valorii în societatea producătoare de mărfuri. Punctul de pornire al acestei analize este ideia că, în toate modurile de producţie cunoscute până azi, la baza oricărei reglementări — spontane sau conştiente — a activităţii economice a societăţii se află cunoaşterea, măsurarea şi exprimarea timpului de muncă pe care îl prestează membrii acelei societăţi. Măsurându-şi timpul de muncă, societatea este în stare să-l împartă asupra diferitelor activităţi utile din cadrul diviziunii sociale a muncii, să hotărască porţiunea din totalul muncii sociale ce va trebui cheltuită pentru fiecare muncă specială în parte şi să-şi organizeze astfel producţia. Deasemeni, măsurând timpul de muncă, societatea hotărăşte cât are să muncească fiecare membru component al ei şi cât are să primească din produsul social. „In toate stările sociale, timpul de muncă necesar pentru producerea mijloacelor de existenţă a trebuit să-l intereseze pe om, chiar dacă intensitatea acestui interes varia dela o fază a desvoltării la alta”. 1 2). Ceeace diferă dela o formă de producţie la alta este modul în care se măsoară şi se exprimă timpul de muncă. In anumite ferme de producţie, măsurarea aceasta a timpului de muncă în vederea regle- 1) Vezi studii'!: „Legea valorii şi aplicarea ei în economia sovietică” în „Analele Româno-Sovietice” No. 9 Februarie-Martie 1948. 2) Marx, „Capitalul” voi. I, ed. P.C.R. 1947, pag. 99. ,,FETIŞISMUL” IN ECONOMIA PRODUCĂTOARE DE MĂRFURI M3 mentării diviziunii sociale a muncii se face în mod direct, în unităţile naturale ale timpului: ore, zile, săptămâni. Măsurând timpul de muncă în ore, zile şi săptămâni, şeful familiei patriarhale reglementează diviziunea socială a muncii în sânul familiei sale, hotărînd ce porţiuni din totalul muncii membrilor familiei vor fi întrebuinţate pentru fiecare categorie de muncă în parte, cât are să muncească fiecare membru de familie în parte şi cât are să primească din produsul comun. Deasemeni, măsurând timpul de muncă în unităţile sale naturale de măsură, comuna asiatică primitivă îşi organizează diviziunea socială a muncii şi repartizarea produsului social. Altfel stau lucrurile în societatea producătoare de mărfuri. Aci nu există un organ central care să efectueze măsurarea şi repartizarea timpului de muncă în cadrul diviziunii sociale a muncii. Aci fiecare producător este autonom şi produce fără a şti de mai înainte dacă produsul său nu întrece nevoile sociale, adică dacă timpul de muncă pe care el îl cheltuieşte nu întrece acea porţiune din timpul de muncă al societăţii, care este necesară, pe plan social, pentru categoria respectivă de bunuri. Totuşi şi aci o repartizare a timpului social de muncă asupra diferitelor activităţi utile trebue să se facă într’un fel oarecare, pentrucă altfel orice producţie ar fi imposibilă. Şi într’adevăr, o asemenea repartizare se face. Şi anume tot cu ajutorul unei măsurări a timpului de muncă, dar alta decât măsurarea directă. . Am văzut că valoarea este determinată de timpul de mun'.ă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi. ..Mărfurile n’au valoare decât în măsura în care sunt expresii ale aceleiaşi unităţi sociale, adică ale muncii omeneşti”. *) „Cristale ale acestei substanţe sociale comune, ele sunt valori — valori de mărfuri".2) Valoarea este „un mod social determinat de a exprima .munca întrebuinţată pentru producerea unui lucru”. 3) Intâlnindu-se pe piaţă şi confruntându-şi valorile, mărfurile îşi confruntă de fapt timpurile de muncă ce au fost cheltuite cu producerea lor. „Prin faptul că, în procesul schimbului, ei (oamenii) consideră produsele lor diferite ca fiind egale între ele ca valori, oi consideră muncile lor diferite ca fiind epale între ele ca muncă omenească”. 2) Iar rezultatul acestei confruntări generale a timpurilor de muncă pe piaţă sub formă de valori ale mărfurilor este o reglementare rudimentară a diviziunii sociale a muncii: Faptul că anumite mărfuri nu vor găsi cumpărători va însemna că timpul de muncă cheltuit pentru producerea acelor mărfuri a întrecut cantitatea de muncă necesară pe plan social pentru categoria respectivă de mărfuri. Iar faptul că altă categorie de mărfuri se va găsi pe piaţă în cantitate prea mică va însemna că o porţiune prea mică din timpul 1 2 3 4 1) ibid. pag. 80 ; 2) ibid. pag. 72; 3) ibid. pag. 108. 4) ibid. pag. 101. 144 L KACHMUTH de muncă social a fost cheltuită pentru categoria respectivă de mărfuri. Producătorii care şi-au cheltuit timpul de muncă peste nevoile sociale şi-l vor cheltui în viitor pentru a produce bunuri care au fost produse în cantitate prea mică. In modul acesta, se va face o repartizare rudimentară şi spontană a timpului social de muncă asupra diferitelor activităţi utile ale societăţii. Repartizarea este rudimentară, deoarece efectele mecanismului pieţei în ceeace priveşte diviziunea socială a muncii nu se pot bine înţeles manifesta decât după ce mărfurile au fost produse şi aduse pe piaţă. Piaţa nu va putea deci să dea decât indicaţii vagi pentru viitor. „Legea valorii mărfurilor determină partea pe care societatea poate să o cheltuiască din întreg timpul său de muncă disponibil cu producerea fiecăreei Spete de marlă în parte”. *) „In diviziunea muncit în cadrul societăţii, legătura este asigurată prin cumpărarea şi vân zarea produselor din diferitele ramuri de activitate”. 1 2 3) „In repartizarea producătorilor de mărfuri şi a mijloacelor lor de producţie asupra diferitelor ramuri de producţie sociale domneşte jocul liber al întâmplării şi al arbitrarului”. 8) „Regula nu acţionează la diviziunea muncii în cadrul societăţii decât a posteriori, ca o necesitate naturală interioară, mută perceptibilă în variaţiile barometrice ale preturilor de pe piaţă şi dominând hazardul şi arbitrarul care conduce pe producătorii de mărfuri”. 4 5) „Muncile particulare efectuate independent una de cealaltă, dar dependente una de alta în toate direcţiile ca ramuri naturale ale diviziunii sociale a muncii sunt în mod continuu reduse la măsura, lor socială proporţională (subliniat de noi), pentrucă, în raporturile de schimb accidentale şi mereu oscilante ale produselor lor, timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor se impune cu forţa ca o lege naturală regulatoare, aşa cum se impune, de exemplu, legea gravitaţiei atunci când se prăbuşeşte casa peste tine”. B) Iată deci ce este valoarea şi care este funcţiunea ei în societatea producătoare de mărfuri : ea este o formă de manifestare a timpului de muncă şi în această calitate a ei ea reglementează diviziunea socială a muncii. In societatea producătoare de mărfuri, timpul de muncă apare dedea valoare a mărfurilor. Or, timpul de muncă individual, care apare ca valoare a mărfii* produse de individ, este o parte din totalitatea timpului de muncă ce stă la dispoziţia societăţii întregi. Chestiunea dacă timpul de muncă cheltuit de un individ, membru component al societăţii, este mai mare sau este mai mic, ţine de raporturile dintre indivizi, de raporturile-sociale. Raportul dintre timpurile de muncă cheltuite de diferiţi indivizii 1) !b!d. pa?. 333. 2) Ibid. pa?. 333. 3) ibd. 4) ibid. 5) ibid. pa?. 102. .FETIŞISMUL” IN ECONOMIA PRODUCĂTOARE DE MĂRFURI J45 în societate este un raport între oameni; unul a cheltuit mai mult, altul a cheltuit mai puţin; un grup de oameni a cheltuit acelaşi fel de muncă pentru producerea unei anumite speţe de mărfuri, dar totalul muncii cheltuite ’de ei poate să fie mai mare sau mai mic decât e nevoie pentru speţa respectivă de mărfuri, adică poate să stea în disproporţie cu nevoile societăţii şi cu totalul timpului ei de muncă; toţi membrii componenţi ai societăţii au cheltuit — sau n’au cheltuit *— totalul timpului de muncă ce stă la dispoziţia societăţii. Toate aceste raporturi ţesute în jurul timpului de muncă pe care îl cheltuesc oamenii în societate sunt deci raporturi sociale între oameni. Pe de altă parte, valoarea se manifestă ca şi icuim ar fi o proprietate materială a mărfurilor. Ducându-şi marfa pe piaţă, producătorul o face cu convingerea că ea are valoare şi cu intenţia de a o schimba cu altă marfă care va trebui şi ea să aibă valoare. Convingerea aceasta că valoare este o proprietate materială a lucrurilor nu este numai a producătorului de mărfuri, dar şi a ştiinţei economice burgheze în general. Prin urmare, un fenomen social, adică faptul că pentru producerea unei mărfi a fost cheltuită o anumită cantitate de forţă de muncă, un anumit timp de muncă, le apare oamenilor, în societatea producătoare de mărfuri, ca o proprietate materială- a lucrurilor, (ca valoare a lor. Iar raportul dintre diferitele timpuri de muncă individuale, precum şi raportul dintre fiecare din aceste timpuri de muncă individuale şi ansamblul timpului de muncă al societăţii întregi, raporturi care sunt raporturi sociale între oameni, apar ca raporturi de valoare între mărfuri, deci ca raporturi între lucruri. „Ea (forma marfă) le oglindeşte oamenilor caracterele sociab ale propriei lor munci sub formă de caractere materiale ale produselor muncii, sub formă de proprietăţi sociale pe care aceste lucruri le au dela natură, oglindindu-le deci şi raportul social dintre producători şi ansamblul întreg al muncii sub forma unui raport social între obiecte, existent în afara lor".1) ..Ceeace interesează în crimul rând în mod practic pe cei ce-şi schimbă produsele este chestiunea câte produse ale altora obţin pentru propriul lor produs, adică în ce proporţie se schimbă produsele între ele. îndată ce aceste proporţii au dobândit, prin uz, o oarecare fixitate, ele par să decurgă din natura produselor muncii (subliniat de noi), astfel că, def pildă, o tonă de fier şi două uncii de aur au aceeaşi valoare, aşa cum un pfund de aur şi un pfund de fier au aceeaşi greutate”. 1 2 3) „Forma ,marfă şi raportul de valoare al produselor muncii, în care această formă îşi găseşte expresia, nu au absolut nimic a face cu natura lor fizică şi cu raporturile materiale care decurg din ea. Ceeace ia aci în ochii oamenilor forma fantasmagorică a. unui raport între lucruri, nu e nimic altceva decât raportul social determinat dintre oamenii înşişi”. ®) „Procesul de producţie se- stinge în 1) ibid. pag. 100. 2) ibid. pag. 102. 3) ibid. pag. 100 10 1 ftACHMtmt 146 marfă. Faptul că în confecţionarea ei a fost cheltuită forţă de muncă apare acum ca o proprietate materială a mărfii, anume aceea că ea posedă valoare”. ') Pentru a caracteriza fenomenul acesta specific» al producţiei de mărfuri, în virtutea căruia un raport social dintre oameni apare ca proprietate materială a unor lucruri, având deci aparenţa unei existenţe obiective, independent de raporturile dintre oameni, Marx caută o analogie în lumea reprezentărilor religioase. Fetişul din religie, crea-ţiune a minţii omului primitiv, dobândeşte, în închipuirea acestuia, existenţă reală, independentă de jcreerul care i-a dat naştere. Acelaşi fetişism caracterizează şi marfa, care nu devine marfă decât prin transformarea raportului social, pe care îl reprezintă timpul de muncă, în proprietate materială a mărfii, în valoare. Iată aşa dar ce înseamnă fetişismul mărfii. Un raport social între oameni este învăluit într’un văl pe care Marx îl numeşte mistic, est; ascuns în dosul unor proprietăţi materiale ale unor „lucruri, în acelaşi timp fizice şi metafizice, adică lucruri cu caracter social”. 1 2) Timpul de muncă al oamenilor a devenit valoare a produselor, produsele au devenit mărfuri. Este bine ca, urmându-1 pe Marx, să înfăţişăm în mod concret unele forme de producţie în care timpul de muncă al oamenilor nu a devenit valoare a produselor, în care produsele nu au devenit mărfuri, pentruca în modul acesta să iasă şi mai bine în evidenţă toată importanţa teoretică a analizei pe care Marx o face legii valorii şi funcţiilor pe care ea le îndeplineşte. Pentru a face plăcere economiştilor burghezi, cărora le „plac robinsonadele”, Marx imaginează în primul rând un om singur, muncind pentru satisfacerea nevoilor sale. „însăşi nevoia îl sileşte să-şi împartă cu exactitate timpul între diferitele sale. funcţiuni”. 3) Iar inventarul pe care el şi-l face, cuprinde afară de lista obiectelor de întrebuinţare, şi o listă „a diferitelor operaţiuni necesare pentru producerea lor, în fine a timpului de muncă ce cheltueşte în medie pentru anumite cantităţi din aceste produse diferite”. 4) Avem de atace cu un om care îşi cunoaşte nevoile, care îşi cunoaşte şi timpul de muncă, si care, în mod conştient, îşi împarte timpul de muncă asupra diferitelor sale activităţi utile, menite a crea bunurile care să-i satisfacă aceste nevoi, lucru pe care, în societatea producătoare de mărfuri, îl efectuează mecanismul legii valorii. In forma de producţie feudală, din cauza raporturilor de dependenţă personală, timpul de .muncă al clăcaşului apare direct ca timp de muncă prestat în favoarea stăpânului său şi nu se transformă în valoare a produsului, iar dările în natură pe care el trebue să le plătească nu iau forma de marfă. Raporturile dintre oameni rămân limpezi. 1) „Capitalul” voi. II, ediţia Institutului Marx-Engels-Lenin 1933, pag. 389, 2) „Capitalul” voi. I, ed. P.C.R. 1947, pag. 100. ibid. pag. 103. 4) ibid. pag. 104. „FETIŞISMUL” IN ECONOMIA PRODUCĂTOARE DE MĂRFURI 147 „Zeciuiala pe care o primeşte popa este mai clară decât binecuvântarea pe care o dă”. 1) Gospodăria unei familii agricole patriarhale este alt exemplu de economie în care funcţiile pe care le îndeplineşte în societatea producătoare de mărfuri legea valorii sunt îndeplinite prin acţiunea conştientă a oamenilor. „Deosebirile de sex şi de vârstă, precum şi schimbările în condiţiunile naturale ale muncii, legate de schimbările anotimpului, reglementează repartizarea ei în cadrul familiei şi timpul de muncă al fiecăruia din membrii familiei. Dar cheltuirea forţelor de muncă individuale, măsurată cu ajutorul duratei In timp (subliniat de noi), apare aci din capul locului ca determinarea socială a muncilor înseşi”, 1 2 3) spre deosebire de societatea producătoare de mărfuri, în care determinarea socială a muncilor constitue valoarea, care este instrumentul de măsurare şi confruntare a ei pe plan social. In fine Marx mai imaginează exemplul unei societăţi colectiviste. Timpul de muncă are în primul rând rolul ce-i revine în orice comunitate de producţie: acela de a reglementa diviziunea socială a muncii. („Repartizarea sa socială metodică reglementează proporţia justă dintre diferiteH^uncţiuni ale muncii şi diferitele nevoi”. s) In al doilea rând, în exemplul imaginat de Marx, timpul de muncă stă la baza repartizării produsului social între cei care l-au creat. In ambele aceste roluri ale sale, timpul de muncă e timp de muncă şi nimic altceva. Acţiunea conştientă a oamenilor care îl măsoară şi repartizează îndeplineşte aci funcţiunea pe care în societatea producătoare de mărfuri, o îndeplineşte valoarea, adică timpul de muncă „mistificat". Ideea aceasta a fetişismului, adică a „materializării" unor raporturi sociale, găseşte o aplicaţiune largă în analiza pe care Marx o face societăţii capitaliste. Astfel, o complectare necesară a fetişismului mărfii constitue fetişismul banilor. Aurul şi argintul, sub formă de bani, par să aibă dela natură proprietatea de a exprima şi de a măsura valoarea altor mărfuri. Or, şi aci, analiza ne arată că lucrurile stau cu .totul altfel. Intr’un paragraf intitulat „Fonma valoare sau valoarea de schimb", Marx analizează geneza banilor. Analiza aceasta trebue pusă şi astăzi la baza oricărei explicaţii ştiinţifice a fenomenului monetar. După cum am văzut, valoarea „nu poate să fie nici văzută şi nici pipăită". Dar ca o concretizare a timpului de muncă ea trebue exprimată şi măsurată într’un fel oarecare, pentru ca astfel să-şi poată îndeplini funcţiunile sociale: schimbul mărfurilor şi deci reglementarea diviziunii sociale a muncii şi a repartizării produselor ar fi imposibile, dacă valorile mărfurilor, adică timpurile de muncă" pe care ele le conţin, nu ar putea fi confruntate cu ajutorul unui mijloc social de a le exprima şi măsura. Şi societateă producătoare de mărfuri, în cursul 1) ibid. pa);. 105. 2) ibid. 3) ibid. I. RACHMUTH 148 unei întregi evoluţii istorice, şi-a creat un asemenea instrument social. Fenomenul cel mai simplu al pieţei de mărfuri, fenomen care formează atât punctul de pornire al evoluţiei istorice a banilor, cât şi punctul de pornire al analizei pe care Marx o face în această privinţă, îl constitue confruntarea a două mărfuri individuale sub raportul valorii lor, adică sub raportul timpului de muncă cheltuit pentru producerea lor. x marfă A=y imarfă B. Marfa A este o marfă oarecare şi marfa B este deasemeni o marfă oarecare. In prefaţa la volumul II al „Capitalului”, Engels demonstrează, cu ajutorul a numeroase exemple istorice, că în începuturile rudimentare ale economiei de mărfuri, confruntarea „valorii” mărfurilor cu ajuotru! unităţilor sale naturale, avea la bază în mod efectiv timpul de muncă cheltuit. Lucrul acesta era bine înţeles posibil numai în formele cele mai simple ale schimbului. Această confruntare a „valorii” mărfurilor cu ajutorul unităţilor sale naturale, în timp de muncă, formează însă punctul de pornire pentru constituirea unui mijloc social de măsurare a valorii, x marfă A y marfă B este deci cea mai simplă .expresie de valoare. Dar ea conţine, în sine, toate elementele unei întregi evoluţii ulterioare, care avea să culmineze în formele complicate ale monetei moderne. Intr’adevăr, expresia aceasta x marfă A = (sub raportul valorii) y marfă B, adică, de pildă, un costiim de haine valorează cât 20 metri de pânză, este analoagă cu expresia x corp C = (sub raportul greutăţii) y corp D, adică, de pildă, o căpăţână de zahăr cântăreşte cât 2 dm3 fier. Cu alte cuvinte, în primul caz, o anumită cantitate dintr’o marfă (un costum de haine) este confruntatPsub raportul valorii cu o anumită cantitate din altă marfă (20 metri pânză), constatându-se egalitatea dintre ele; în al doilea caz, o anumită cantitate dintr’un corp fizic (o căpăţână de zahăr) este confruntată sub raportul greutăţii cu o anumită cantitate din alt corp fizic (2 dm3 fier), constatându-se deasemeni egalitatea dintre ele. Toată lumea ştie la ce a servit, în societatea omenească, a doua ecuaţie de mai sus, ecuaţia de greutate. Printr’o acţiune conştientă a oamenilor, o anumită cantitate din corpul fier a devenit unitate de măsură a greutăţii corpurilor sub denumirea de kilogram. Corpul fier a devenit întruchipare de greutate, făcându-se abstacţie de toate proprietăţile sale fizice şi reţinându-se numai faptul că fierul este greu. Marx ne-a arătat la ce a servit, în societatea omenească, prima ecuaţie de mai sus, ecuaţia de valoare. De astădată nu acţiunea conştientă a oamenilor, ci mecanismul spontan al pieţei şi desvoltarea societăţii producătoare de mărfuri au făcut ca expresia cea mai simplă a valorii, adică raportul de valoare dintre două mărfuri, care la Marx poartă denumirea de „formă valoare relativă simplă”, să fie punctul de pornire al unui fenomen analog. Forma valoare relativă simplă se întâlneşte în practică atunci când, în perioada imediat premergătoare societăţii producătoare de mărfuri, doi posesori de bunuri schimbă între ei un eventual prisos. Forma următoare este aceea în care un produs îşi confruntă valoarea cu o serie întreagă de alte produse şi nu cu unul singur. Societatea „FETIŞISMUL” IN ECONOMIA PRODUCĂTOARE DE MĂRFURI 149 a ajuns la un grad de desvoltare în care nu se mai schimbă în mod incidental un produs izolat cu alt produs izolat, ci, cum se întâmplă de exemplu cu vitele, cu o serie întreagă de alte produse. O marfă îşi confruntă deci valoarea cu o serie întreagă de alte mărfuri. Deci y marfă B = x marfă A sau, = u marfă C sau = v marfă D sau = etc. Este „forma valoare totală sau desvoltată“. Dar dacă societatea a aiuns la acest grad de desvoltare, în care o marfă este schimbată în mod obişnuit cu o serie întreagă de alte mărfuri, se înţelege că ansamblul pieţei poate fi privit şi sub aspectul său invers: o serie întreagă de mărfuri este schimbată şi îşi confruntă valoarea cu o singură marfa. Deci, a treia formă, „forma valoare generală11 : x marfă A u marfă C v marfă D = y marfă B etc. Toate mărfurile de pe piaţă îşi măsoară în mod obişnuit valorile cu marfa B. Dacă x marfă A este egal cu y marfă B ,se va putea spune că x marfă A este egal cu u marfă C, cu v marfă D etc., ipentrucă toate acestea sunt egale cu y marfă B. Marfa B devine astfel expresia socială a valorii tuturor mărfurilor de pe piaţă. Ea devine întruchipare de valoare. Aşa cum în ecuaţia de greutate x corp C = y corp D s’a făcut abstracţie de celelalte proprietăţi fizice ale corpului D şi s’a reţinut numai faptul că el are greutate, exprimându-se astfel greutatea corpului C printr’o anumită cantitate din corpul D, tot astfel în ecuaţia de valoare x marfă A = y marfă B se face abstracţie de toate proprietăţile fizice ale mărfii B şi se reţine numai faptul că ea are valoare, exprimându-se astfel valoarea mărfii A printr’o anumită cantitate din marfa B. După terminologia ilui Marx, marfa B se află în formă de echivalent, este echivalent. In forma a 2-a, cea desvoltată, o serie întreagă de mărfuri se află în formă de echivalent, iar în forma a 3-a, cea generală, marfa B a devenit echivalent general al tuturor mărfurilor de pe piaţă. Funcţiunea de echivalent general, care în cursul istoriei a fost legată de o serie întreagă de mărfuri, se fixează în cele din urmă asupra aurului şi argintului, din cauza uşurinţei de mânuire, a divizi-bilităţii aproape perfecte, a proporţiei avantajoase între volum şi valoare etc. Echivalentul general a devenit astfel bani. Aurul şi argintul, ca bani, nu reprezintă deci valoare pentruca ele ar avea dela natură această calitate. Dimpotrivă proprietatea de a reprezenta valoare este legată şi de marfa echivalent din expresia de valoare cea mai simplă, marfă care poate să fie o marfă oarecare. Forma de echivalent „constă tocma'( în faptul că un corp de marfă cum e haina... exprimă valoare... Haina pare să aibă... dela natură forma sa de echivalent,..,, exact cum are dela natură calitatea sa de a fi grea 150 I. RACHMUTH sau de a ţine cald. Iată de unde provine caracterul misterios al formei de echivalent, care nu izbeşte însă privirea burgheză grosolană a economistului decât atunci când această formă i se prezintă desăvârşită, ca monetă“.a) „...Şi în cea mai simplă expresiune de valoare, adică în expresiunea x marfă A = y marfă B, lucrul prin care este exprimată mărimea valorii altui lucru pare să-şi aibă forma de echivalent ca o proprietate naturală de ordin social, independentă de acest raport. Am urmărit modul cum s’a fixat această aparenţă falsă. Aparenţa este desăvârşită din momentul în care forma de echivalent general s’a identificat cu forma naturală a unei speţe particulare de marfă adică din momentul în care ea s’a cristalizat în formă de bani. Aparenţa este, nu că o marfă devine bani pentrucă toate celelalte mărfuri îşi exprimă prin ea valorile lor“ ( aşa cum se întâmplă în realitate), „ci, invers, că ele îşi exprimă toate valorile lor prin ea pentrucă ea este bani. Procesul care a servit ca intermediar” (adică procesul istoric care duce dela forma valoare simplă la forma bani) „dispare în propriul său rezultat, fără a lăsa vreo urmă. Fără intervenţia lor activă, mărfurile găsesc gata pregătită propria lor întruchipare de valoare ca un corp de marfă existând în afara lor şi alături de ele. Aceste obiecte, adică aurul şi argintul, aşa cum ele ies din măruntaiele pământului, sunt în acelaşi timp încarnarea nemijlocită a oricărei munci omeneşti. Aşa se explică magia banilor... Misterul fetişismului banilor nu este... nimic altceva decât misterul fetişismului mărfurilor, devenit vizibil şi strălucitor”. 2) Iată deci o nouă aplicare a ideii „fetişismului”. Aurul şi argintul au devenit bani prin „materializarea” unei funcţii sociale, prin faptul că marfa-echivalent -— dela forma sa cea mai simplă până la forma „strălucitoare” a monetei de aur sau argint — pare să posede dela natură proprietatea de a exprima valoarea altei mărfi. Ştiinţa economică burgheză nu este în stare să dea o explicaţie ştiinţifică satisfăcătoare creării de valoare. Valorificarea caoitalului, care la Marx este rezultatul unor anumite raporturi sociale între oameni, raporturi în virtutea cărora, pe de o parte, mijloacele de producţie constitue proprietatea privată a unui număr restrâns de exploatatori şi, pe de altă parte, munca este prestată de o clasă de oameni care nu posedă nimic altceva decât forţa lor de muncă, pe care o vând aşa cum se vinde orice altă marfă, creând un plus de valoare, pe care îl încasează capitalistul, această valorificare a capitalului este considerată de economia politică burgheză ca rezultând dintr’o proprietate naturală a mijloacelor de producţie, adică a „capitalului”, aceea de a produce valoare. Iată un pasagiu semnificativ din lucrarea unui economist englez (R. Torrens), pe care Marx îl citează, pentru a-1 Iovi apoi cu toată ironia sa muşcătoare: „In prima piatră pe care sălbatecul „FETIŞISMUL" IN ECONOMIA PRODUCĂTOARE DE MĂRFURI 151 o aruncă asupra fiarei pe care o urmăreşte, în primul ciomag pe care îl apucă pentru a trage în jos fructul p'e care nu-1 poate prinde cu mâna, vedem laproprierea unui obiect în scopul obţinerii altuia şi descoperim astfel... originea capitalului" 1). Iar în alt loc, Marx spune: „Ceeace vede economia politică este ceeace apare... Ea se cramponează cu atât mai mult de această aparenţă, cu cât ea pare să aducă dovada că capitalul posedă un izvor mistic al autovalorificării, care este independent de procesul său de producţie şi deci de exploatarea muncii".1 2 3) Dar şi aci, ca şi în cazul valorii, ca şi în cazul banilor, nu este vorba decât de o aparenţă de materialitate. Şi aci ca şi dincolo este vorba de „fetişismul caracteristic economiei burgheze, care transformă caracterul social, economic, care le este imprimat lucrurilor în .procesul social de producţie, într’un caracter natural, care ar rezulta clin natura materială a acestor lucruri”. 8) I In realitate, capitalul nu este o categorie eternă care ar ţine de natura materială a lucrurilor. „Ciomagul", adică mijlocul de producţie, funcţionează drept capital numai în cadrul societăţii capitaliste. In mâna sălbatecului, el a fost simplu „ciomag", adică simplu mijloc de producţie. „Capitalul a devenit un raport forţat, care constrânge clasa muncitoare să îndeplinească mai multă muncă decât îi prescria cercul strâmt al propriilor sale nevoi”. 4 5 6) In procesul de producţie capitalist, în procesul de muncă devenit proces de valorificare, „mijloacele de producţie” sunt mijloace pentru absorbire de muncă străină".B). Numai aci şi numai în această calitate, ele sunt capital. ' Iată şi aci aceeaşi idee a „fetişismului". Se înţelege că, în spaţiul restrâns care ne-a stat la dispoziţie, o epuizare totală a subiectului nu a fost posibilă. Suntem departe de a fi enumerat măcar toate posibilităţile de aplicare a acestei idei, posibilităţi la cari Marx a făcut aluzie într’un fel sau altul. („Cât e de când a dispărut iluzia fiziocratică, după care renta funciară creşte din pământ, şi nu din societate ?” spune Marx într’un loc °) Ceeace am urmărit a fost să expunem în mod schematic această idee atât de fecundă a lui Marx, care face să apară într’o lumină cu totul nouă aşa zisele categorii eterne ale economiei burgheze şi să scoatem în evidenţă o concluzie, care, după cele de mai sus, se impune dela sine: „Procesul vieţii sociale, adică procesul producţiei materiale, nu-şi scoate vălul de ceaţă mistică decât atunci când — produs al unor oameni asociaţi prin liber consimţământ — stă sub controlul metodic şi conştient al acestora”. T) 1) îbid. 'pag. 191, nota. 2) „Capitalul” voi. II, ediţia Institutului Marx-Engels-Lenin 1933, pag. 120. 3) ibid. pag. 222. ’ 4) „Capitalul" voi. I, ed. P.C.R. 1947, pag. 294. 5) ibid. pag. 295. 6) ibid. pag. 108. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 NEGULICI, ROSENTAL ŞI ISCOVESCU de Prof. P. CONSTANTiNESCU-IAŞI Revoluţia din 1848 a fost un eveniment istoric, care a cuprins aproape întreaga Europă, ca un fenomen politic explicat prin desvol-tarea economică şi socială a societăţii, din veacul trecut. Principatele româneşti din punct de vedere artistic abia se treceau dintr’o amorţeală care însemna decadenta vechii arte bisericeşti. Pictura religioasă se menţinuse până ’n pragul secolului trecut, pen-trucă până atunci dăinuiseră structura feudală. Cu desvoltarea oraşelor şi a unei burghezii româneşti apar gusturi noi ; se formează primii pictori rolmâni care se afirmă ca portretişti, pentrucă portretul corespunde ascensiunii burgheziei (fenomen cunoscut în Istoria artelor şi mai de mult, în Olanda sau Flandra de pildă). In această epocă, alături de pleiada de intelectuali — oameni politici, scriitori, ziarişti — care se disting ca revoluţionari, apar şi artişti, pictori în deosebi, care sunt novatori în artă şi în acelaş timp revoluţionari politici. Figuri ca Ion Negulici, Constantin Daniel Rosental şi Barbu Is-covescu, se disting imediat şi ca artişti de valoare — bine înţeles după cadrul vremii — şi ca înfăptuitori ai revoluţiei dela 1848 din Muntenia, cu contingente şi cu revoluţia din Ardeal. Sunt figurile cele mai cunoscute, ale căror biografii sunt bine conturate astăzi în istoriografia ro>mânească. Credem nimerit să le amintim încă odată pentru meritele lor patriotice — toti trei căzând jertfă prin moartea lor în exil, uneori chiar tragică, martiri ai idealurilor revoluţionare dela 1848, ideal pe care nimeni nu-1 poate înţelege mai bine ca noi cei de azi, contemporani şi făptuitori ai Republicei Populare Române. ★ Prima etapă din evoluţia picturii laice româneşti se caracterizează în chip firesc prin nesiguranţă şi varietatea influentelor străine. Printre cei dintâi artişti se găsesc străini stabiliţi în Principate, constituind două grupe distincte: dela Bucureşti şi dela Iaşi, dar cu-noscându-se şi ajutându-se reciproc. Era atraşi de familii boereşti în care găsiseră o clientelă numeroasă, pentru portrete în diferite genuri, dela miniatură până la mărime naturală. Dintre cei mai vechi amintim pe Carol Wallenştein (Valştein), apoi N. Barabas; Chladek, cu o şcoală importantă I3 Bucureşti; Pop TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 »53 de Szathmary, cel mai bogat dintre toţi şi H. Trenk — printre cei mai importanţi. Deşi au lucrat mult şi sunt artişti de valoare, nu pot fi complect integraţi artei româneşti. Cei dintâi artişti români sunt integraţi spiritului şi idealurilor româneşti — chiar dacă unii nu erau de origină română — (interesant că cele două cazuri cunoscute sunt Evreii Rosental şi Iscovescu) Putem face o deosebire însă între artiştii munteni, după cum au fost integraţi marei probe de conştiinţă, care a fost revoluţia din 1848. Afară de cei trei pictori de care ne vom ocupa în deosebi, vom sublinia pe scurt apartenenţa politică a celorlalţi artişti români. Polcovnicul Nicolae, ne este insuficient cunoscut : furnizorul oficial în materie de icoane, în sensul vechilor „zugravi", lucrează şi pe terenul artei occidentale; nu-i cuoaştem îndeajuns ideile. iWihail Lapaty, trăit şi forimat în mediul Parisului, participă de aproape la ideile timpului şi îndrăzneşte să se măsoare >n expoziţii cu Francezii, la Saloanele din Paris *). Constantin Leca (1800—1887) a fost mai strâns legat de mişcarea revoluţionară. „De mult el făcea parte din grupul celor care o doreau din tot sufletul şi se ţineau gata“ 1 2 3). deşi nu cunoaştem efectiv participarea sa la revoluţie, sigur că a fost printre partizanii ei dela Craiova, deoarece imediat după eşecul mişcării, temându-se să nu fie arestat, se refugiază la Braşov, iar Căimăcămia instaurată după în-năbuşirea revoluţiei, îl înlocueşte dela catedra sa din Craiova, pentru „luare de parte la cauza revoluţiei” s). Nu ştim de ce biograful său este de altă părere : Lecca fugise la Braşov „nu pentru că acest oraş era locul de întâlnire al proscrişilor, ci fiindcă acolo era locul său de naştere" 4). La Braşov se întâlneşte cu ardeleanul Mişu Pop, cu care leagă o prietenie ce va dura mult timp şi întorcându-se amândoi, în 1850, la Bucureşti, „pictează steagurile oştirii". George Tătărăscu, (1818—1884) poate fi considerat şi el alaturi de cei menţionaţi în acelaş grup de artişti: „agitaţi tot timpul, pasionaţi, frământaţi de fel de fel de planuri politice, pictori pentru care un tablou devenea un act patriotic, de care depindea — credeau îi — viitorul ţări..." 5), cu rezerva însă că participarea sa a fost ştearsă, conform temperamentului său „liniştit şi ponderat", pătruns mai mult „de importanţa" meseriei sale. Lui i se datoreşte cunoscutul tablou în ulei al lui „N. Bălcescu", aflat azi în colecţia Academiei Rămâne: este o operă lucrată la Paris, în 1851, cu destul talent, credem însă exagerat deoarece Bălcescu se găsea cu puţin înaintea morţii sale. 1) Gh. Oprescu: „Pictura Românească în sec. XIX”, Ed. II Buc. 1943 p. p. 87-88. 2) Gh. Oprescu: idem p, 109 şi 2. Gh. Oprescu: „Grafica Românească în sec. XIX” voi. I Buc. 1942 p. 32. 3) „Anul 1848”, voi. V, Bucureşti 1904, pp. 158-159. 4) Barbu Teodorescu: „Constantin Lecca” Buc. 1940 p. 37, 5) Gh. Oprescu : „Pictura” p. 106. 154 PROF. P. CONSTANT! NESCU-IAŞI Unul din colaboratorii săi, Petru Alexandrescu, zugrăveşte mai târziu un tablou alegoric „Libertatea", bine apropiat de Kogălniceanu. Interesantă este figura unui alt pictor, C. Petrescu, despre care se ştie prea puţin, „în afară de faptul că şi el se nuynăra printre prietenii şi partizanii lui Eliade şi că a participat la revoluţia dela 1843'*8). In 1848 el pictează'un portret al lui Eliaede Rădulescu, ,iin Pandur din cei ce compuneau „cetele 'olteneşti ale Revoluţionarilor" — o siluetă puternică într’un desen în laviu. Dar cea mai interesantă operă a sa este o „curioasă aqvarelă )în care sunt grupaţi o parte din revoluţionari. Deşi este aproajpe o producţie simplistă prin ignoranţa desenului, prezintă un ritm al mişcării atât de sugestiv, superior multori „pictori de istorie", încât se poate numi o „producţie populari'* în sensul bun al cuvântului. Opera a plăcut atât de mult, încât pictorul a reprodus-o Intr’o altă aqvarelă de mai mari proporţii şi cu mai multe detalii. Integrarea sa la evenimentele dela 1848 este atât de pregnantă, că nu se mai cunoaşte nimic de el, nici înainte, nici după 1848; am putea spune că C. Petrescu este produsul artistic al revoluţiei dela 1848 Tot aici e locul să amintim de un litograf, artistul Petre Mateescu, care în 1848 execută portretul lui Gheorghe Magheru, „ceeace ne arată că ne găsim din nou în faţa unui artist simpatizând cu Revoluţia"7) ; eroul militar dela 1848 este reprezentat ca şef al Pandurilor, profilându-se pe un peisagiu oltenescu. Şi pictorul Teodor Aman, considerat ca cel dintâi mare artisl român, a participat la revoluţia dela 1848; H găsim, ca membru tai „Clubului revoluţionar" din Craiova, semnând o cerere colectivă, la 3 August, către Locotenenţa domnească, pentru a le numi un prefect 8). înainte de a trece la descrierea amănunţită a principalilor pictori revoluţionari, vrem să lămurim pe scurt problema ridicată şi de alţi istorici de artă asupra legăturii mai strânse dintre politică şi artă pe deoparte, ca şi existenţa şcoalei româneşti în pictură în acea epocă, pe de altă parte. Pentru această a doua faţă a problemei suntem de acord cu D-l Oprescu, când afirmă că revoluţia dela 1848, deşi repede înăbuşită, „a „avut însă un enorm răsunet asupra tineretului şi asupra celor pe care, „i-am putea numi „intelectualii" timpului °). Cum am văzut, n’am fi ştiut nimic despre necunoscutul Petrescu dacă n’am fi făcut parte dintre partizanii revoluţiei; Negulici ar fi continuat poate activitatea sa de editor şi traducător; Iscovescu ar fi rămas în străinătate, unde se găsea din copilărie; iar Rosental, care trăia la Budapesta, ar fi fost poate un talentat pictor austriac, dacă n’ar fi 6' Gh. Oprescu; „Grafica", p. 30. 71. Gh. Oprescu; „Grafica", n. 02. 8) Gh. Oprescu; „Anul 1848“ III, 1902, p. 200-201. 9) Gh. Oprescu; „Grafica", p. 31. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 '55 fost trimis de organizaţii revoluţionare europene să contribue la mişcarea progresistă din Muntenia. Evenimentele politice dela 1848 sunt expresia frământărilor sociale provocate de schimbările în raporturile de producţie ale ţărilor româ-neştei. Burghezia în general reclama introducerea de raporturi noi în economia Principatelor, în vederea apărării intereselor sale; o tânără burghezie se formează în sânul poporului român. O nouă ideologie corespunzătoare ia naştere şi cei care se adaptează ei sunt novatori, indiferent de domeniul în care lucrează. Ca să dăm un exemplu edificator, însăşi Republica — forma cea mai înaintată statală care apăruse la 1848 în Apus — „nu este decât forma politică sub care se „transformă societatea burgheză" io). In cadrul suprastructurii ideologice care se desvoltă odată cu noua structură econamico-socială, elementele spirituale se găsesc într’un fel de interdependenţă, prevalân-du-se uneori politicul. In acest sens politicul influenţează arta pictorilor români pe care o modifică nu numai în conţinut, dar şi în procedee. Astfel, cu acest înţeles putem vorbi despre o şcoală românească în Istoria artei româneşti, corespunzătoare evoluţiei generale a poporului român. Pictorii revoluţionari politici dela 1848, aduc un spirit nou în istoria picturii româneşti — sunt novatori, creatori de şcoală nouă, în primul rând de conţinut laic faţă de temele religioase din trecut şi de tendinţe realiste faţă de convenţionalismul oriental. II IOAN NEGULICI. Ioan Negulici s’a născut în 1812, dintr’o familie de preoţi din Câmpulung-Muşcel. Tatăl său,Dumitrache Negulici, 13<) a fost protopop şi chiar „sub ocârmuitor" ^), iar maică-sa era o femeie înţeleaptă şi cucernică, sfârşeşte călugăriţă în Mănăstirea Nămăeşti, din apropierea Câmpulungului. Dela părinţii săi a moştenit un temperament religios, care se pare că-1 urmăreşte în cursul activităţii sale, chiar în timpul 10 11 12 10) Karl Marx-7,La Lutte des classes en France (1848—1850)“, Paris 1900, p. 205. 11) 1 se mai spunea preotul Dumitrache Oaie dela biserica Siubeşti, după cum afirmă N. B. Iorgulescu („Din istoria picturii în Ţara Românească", în „Literatură şi artă română", Buc. 1900—1901, pag. 223), din informaţiile luate dela o contemporană. 12) Dr. Lucia Dracopol-Ispir, „Pictorul Negulici", Buc. 1939, p. p. 24-28. i56 PROF. P. CONSTANTINESCU-IAŞI misiunii politice13). Tatal sau se face cunoscut prin oarecare gust artistic, încă din 1797 14 15 * 17 18). Primele cunoştinţe le-a primit desigur la şcoala de baeţi din Câmpulung, înfiinţată de Doamna Chiajna, cum pe drept cuvânt presupun biografii săiir'). Chiar dela început se distinge printr’o scriere frumoasă, obişnuind sa desemneze pe ziduri, fără ca nimeni să-l fi învăţat — cum afirma Stancescu şi Rosetti1,i). îşi continua învăţătură la şcoala „particulară" înfiinţata de preotul George Badea în 1822 şi cunoscută sub numele de „Şcoala de pe Uliţa Văii, peste drum de biserica Marinei". învăţăturile de la această şcoală nu erau suficiente, de aceia elevii dadeau buzna la atelierul fraţilor Şerban, instalat în curtea Marinei, care se găsea vis-a-vis 1T). A doua formă de iniţiere în artă se datoreşte lui Scarlat Rosetti, boier crescut la Bucureşti sub influenta mamei sale iubitoare de frumos şi fost primar al Capitalei ls). Venit la Câmpulung pentru diferite interese, ia cu sine pe tânărul Negulici şi-l duce la atelierul marpei sale, Maria Rosetti. Atelierul se bucura de mare faimă pentru cusăturile cale pe canava şi pentru ştofele artistice bisericeşti. Aici tânărul Jonită primeşte primele noţiuni de artă laică, mai mult decorativă şi practică. Conform temperamentului său nestatornic, deşi avea un bun prilej sa-şi desvolte gustul pentru frumos, după doi sau ani ani, păTăseşte ate-lietrul şi se întoarce acasă, spre surprinderea a lor săi. Bătrânul preot, oarecum desamăgite, voi săd pună „scriitor la cancelarie", dar tânărul refuză, dorind să-şi continue învăţătura. In 1826 Negulici vine la Bucureşti şi urmează liceul la Institutul Bucholter în clasa I, pentru ca să-l continue la Colegiul National Sf.-Sava, din motive de economie. Dar, nici aici nu rămâne mult timp, 13) Astfel îl caracterizează primul său biograf cunoscut C. I. Stăncescu, fost profesor la şcoala de arte frumoase din Bucureşti şi re pare cu bune informaţii dela contemporanii pictorului. Stăncescu relatează că pe vremea când Negulici a fost prefect de Prahova, nu lipsea dela biserică, unde ţinea cuvântări morale. („Ioan Negulici11 în „Literatura şi arta română11 voi. III, p. 754, Buc. 1898—1899). Şi cum el însuşi se caracterizează în cunoscuta sa scrisoare către Eliade, din Constantinopol ?1 Februarie 1851, în care scrie: „sunt democrat, prin urmare adevărat creştin11 (Arifcescu C. D , „Corespondenţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunei române dela 1848“ Voi. III Buc., 1874). 14) Din acel an daleaza o notiţă a preotului, care a „ferecat11 o Sfânta Evanghelie (Nicolae Iorga, .Inscripţii din bisericile Române11, Voi. II, Buc. 1908). In 1810 el comandă lui Ilie Zograf o mare icoană compartimentata cu numeroase scene şi o dăruieşte Bisericii Domneşti din Câmpulung (Gh. Oprescu, „Pictura11, p. 71). 15) Dracopol, op. cit., p. 25 şi H. Blazian, „Contribuţii la istoria picturii române în sec. XIX11 din „Viaţa românească11, Anul XXX, Buc. August 1938. 10) Stăncescu, op. cit. p. 753; Rosetti D„ „Dicţionarul Contimporanilor din România11, Buc. 1898. p. 137. 17) Subliniem ca justă observaţia D-nei Dracopol cu privire la greşala D-lui Oprescu, care afirma că şcoala de pe Uliţa Văii era condusă de fraţii Şerban, (Op. cit., pag. 26, nota (I). 18) Blazian, op. cit. IOAN NEGUL1CI Autoportret (ulei) PROF. P. CONSTANTINESCU-IAŞI I58 căci, după cum spune el, din motive del sănătate 10), părăseşte învăţătura şi se întoarce în oraşul său natal, unde, constrâns de împrejurări, este silit să primească slujba de scriitor la Cârmuire. Dorul pentru artă nu-i dispăruse însă, ca şi dorinţa de ceva nou şi de aceia, aflând că la Iaşi se află urţ artist renumit, Alexandru Leva-diti, profită de prilejul vizitei în Câmpulung a cumnatei sale Smaranda Negulici, căsătorită cu un frate al său stabilit în Capitala Moldovei, ca s’o urmeze acolo. ' La 18 ani el primeşte lecţii de artă, do pictură şi desemn, în atelierul lui Levaditi şi în acelaş timp,învaţă limba greacă şi franceză, ca să-şi completeze lipsurile de educaţie. Fiind lipsit de mijloace, ocupă o funcţie la Ministerul de Justiţie, unde în 1832, ajunge şef de secţie. Maestrul său. era pictor de scene istorice şi de portrete şi dela el primeşte gustul pentru ultimul gen; tot după sugestia acestuia a copiat Negulici gravurile care ilustrează una din ediţiile lui „Telemaque" de Fenelon, desprq care un svon contemporan relatează că erau făcute „exact şi inteligent11 21). Talentul tânărului artist îl îndemna spre încercări proprii; mereu lua schiţe după natură, iar la birou îşi desemna pe toţi colegii săi. Cei trei ani de şedere la Iaşi (1830—1833) i-au folosit lui Negulici pentru fixarea dispoziţiilor sale artistice în lupta între formulele clasice şi natură. Bănuim însă că tot din această perioadă a primit şi botezul noilor idei politice, laşul fiind un centru progresist pe acele timpuri. Nici atmosfera laşului nu i-a fost suficientă tânărului Negulici, căci în 1833 el hotărăşte să plece la Paris. Plecarea sa dela Iaşi s’a făcut cu ajutorul material al fratelui său şi al unor prieteni ieşeni, care-i apreciază talentul. De altfel la Iaşi ca şi la Bucureşti exista câte o eforie a Şcoalelor care întreţinea bursieri în străinătate. Călătoria s’a făcut în tovărăşia lui Vasile Alexandri, Alexandru Ioan Cuza, D. Radu Şi Nicolae Docan19 20 21 22) — toate figuri cunoscute în mişcarea progresistă a Moldovei. ' Parisul era atunci un centru important artistic şi politic. Era încă vremea ascensiune! burgheziei franceze. Dar era şi un centru revoluţionar. Reversul acestei desvoltări economice se manifestă prin apariţia unui proletariat în suferinţă, crunt exploatat, care trece la mişcări de massă: chiar în anul 1833 isbucneşte răscoala ţesătorilor dela Lyon, 19) După scrisorile reproduse în fragmente la Dracopol, op. cit. p. p. 29—30. 20) După Dracopol, op. cit., p. 33 şi Blazian loc. cit., Smaranda Negulici era cumnata pictorului; după Stăncescu (loc. cit.) şi Oprescu („Pictura" p. 73) era mătuşă. Credem că primii au dreptate, considerând una din scrisorile sale (reprodusă în Dracopol, op. cit., pag. 62. 21) Stăncescu, op. cit., pag. 754. Din nefericire nu ni s’au păstrat. 22) Stăncescu, loc. cit. (care nu semnalează pe Docan) şi Blazian loc. cit. (care nu aminteşte pe D. Radu), acesta folosind drept isvor o scrisoare de-a lui V. Alexandri, către Ioan Ghica). . TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DelA 1841) *59 al cărei ecou sigur ajunsese până la cunoştinţa lui Negulici, sosit în acel an la Paris. El trebuia să cunoască şi manifestările noii ideologii a socialismului utopic al lui Saint Simon şi Ch. Fourrier. Supoziţia noastră este confirmată de afirmaţia lui D. Popovici şi a profesorului Oprescu 23). Din punct de vedere artistic două curente, complect separate prin concepţii şi realizări — clasicismul şi romantismul, eirau în floare; un al treilea curent, care încerca să le împace, era „şcoala eclectică". Negulici, cu slaba lui pregătire, înclină în acea vreme-£ătre ecletism şi de aceia el se adresă, — pentru a-1 lua ca profesor — lui Leon Cog-niet, unul din maeştrii la modă, care deşi considerat de unii drept clasic, avea tendinţe de evadare. In acest atelier de un clasicism modernizat, el s’a dedat studiului serios, reuşind să se distingă. La un concurs pentru elevii atelierului, Negulici obţine medalia premiului cu subiectul „întoarcerea ţăranilor dela câmp", în care el reprezintă ţărani români24). In atelierul lui Cogniet el învaţă şi arta litografiei. Cum pe atunci erau; la modă portretele şi cum Negulici avea dispoziţii către acest gen, lucrează după model, reproducând câte odată chipurile unor români. De asemeni el execută „un petit portrait fait au crayon noir“ al lui Al. Golescu-Albul, care intenţiona să-l expedieze în ţară, pentrucă „un portret în ulei l’ar fi costat prea scump’’. 25 26). După aproape patru ani Negulici se întoarce in ţară la 1 Mai 18372G), probabil din lipsă de fonduri. Se. duce la Câmpulung, unde improvizează un atelier, executând lucrări după comandă şi după terminarea lor, la Piteşti27), unde rămase până la începutul lui Noembrie, pentru executarea altor comenzi, întru cât venise cu faimă dela Paris 28). Din această vreme datează mai multe lucrări, în deosebi portrete, în ulei sau desemne, unele păstrate până azi. Un „Autoportret" în mărime naturală, lucrat la Câmpulung29); un alt ulei reproduce pe negustorul boerit „Neculae Gheorghiu”; de asemeni un „Peisagiu", din Câmpulung, neterminat. Desene: „Anastasia Negulici", cumnata artistului; „Elisabeta şi Nicolae Rudeanu”; două portrete ale „Elisabetei Manoiescu“'Şi unul al soţului ei. Cu toate aceste comenzi, atmosfera celor două oraşe provinciale nu forma un mediu suficient pentru pictorul şi omul politic, care pleacă 23) „II ştim de pildă pe Negulici interesat de „falanster", de „Fourierism" şi de alte teorii sociale, care aveau trecere către 1848“. (In Oprescu „Pictura" p. 71 şi D. Popovici, „Santa cetate" Buc. 1935, p. 39, nota I). 24) C. Stăncescu,, op. cit. p. 753. 25) Dintr’o scrisoare a acestuia către fratele său St. Golescu, din Paris, probabil sfârşitul anului 1836 şi în care scrisoare Golescu ti prevede un viitor strălucit. 26) După cum scrie fratelui său la 26 Sept. 1837 (Dracopol, op. cit., p. 49). 27) Iar nu, cum greşit arată G. Oprescu, („Pictura" p. 74) întâi la Piteşti şi apoi la Câmpulung. • 28) După o altă scrisoare a sa, reprodusă în Dracopol, loc. cit, 29) Pe care Stănescu l-a văzut acasă la Negulici, (Stăncescu op. cit.). PROF. P. CONSTANTINESOU-lA$I 160 in Capitala ţării, unde soseşte la 10 Noembrie30). Aici locueşte la paharnicul Ion Budişteanu, probabil unul din boerii simpatizanţi noilor curente şi prin care pictorul face cunoştinţă cu alţi boeri şi progresişti din Bucureşti ; iar mai târziu locueşte la Barbu Catargiu. In cursul anului J838 Negulici este cunoscut, ajungând chiar în anturajul domnitorului Alexandru Ghica, datorită „culturii franceze, manierelor pe care le dobândise în Apus, figurii plăcute, îmbrăcăminţii ingrijite...“ 31). ? Apreciind la justa valoare, slabă, portretul Domnului făcut de un pictor neamţ, îşi capătă şi mai mult încrederea acestuia în capacitatea sa artistică. Deşi se bucura-de încrederea Domnului, avea legături cu o serie de oameni politici cunoscuţi ca progresişti, datorită unei comunităţi de gândire, cum bănuim, şi cum dovedesc portretele acestora, pe care le execută. ’ Intr’adevăr aceasta este una idin perioadele cele mai rodnice în domeniul artistic, bucurându-se şi de o situaţie materială bună. Din 1838 se păstrează o serie de lucrări, între care portretele în ulei ale „Clucerului şi Cluceresei Budişteanu", ale marelui vornic „Iancu Mânu", al prietenului său câmpulungean „C. Aricescu" şi al celuilalt bun prieten, (cum se va vedea mai târziu), „Nic. Bălcescu". Din aceiaşi perioadă (1837—1838) datează şi p altă serie de portrete pierdute : „Cezar Boliac", „Neculae Suţu“, „C. A. Rosetti". în uniformă de ofiţeri, „Elena Racoviţă", toate desene; „C. Mănescu", în ulei, precum şi un peisaj „Flămânda". Cunoaştem existenţa acestor (.pere din diferite isvoare. 32). Fiindu-i dor de rudele şi prietenii săi dela Iaşi, după cum se exprimă în scrisorile către fratele său, încă din toamna lui 1837, pleacă acolo la începutul lui 1839, după cuim se pare.33). Aici stă două luni, exercitând comenzi, între care portretele în ulei ale cumnatei şi fratelui său. Se întoarce la Bucureşti, deoarece avea angajamente de împlinit. Lucrează portretele în desen ale „Eufrosinei Gâtză”, „Zoe Colfescu”, „Pitarul Vasile Cuţaride", „Portret de femee". (Astăzi la Simu) şi pe mama sa, „Maica Palaghia", în ulei, Neastâmpărul lui firesc şi dorul jui de continuă intuire, îl duce tocmai la Atena, pentru a-şi hrăni sufletul cu isvoarele clasicismului antic. Aici execută portretul ,unui doctor cunoscut în capitala Greciei, atât de îeuşit, încât ziarele greceşti îi închină critici elogioase. Unul din aceştia — „Veacul” în numărul din 5 Mai 1839 — scrie următoarele: „încercatul artist în zugrăvire Gh. Negulici, a pornit de câteva zile, în- 30) Conform scrisorii sale din 29 Noembrie (cf. Dracopo.I op. cit, p. 55). 31) Cum presupune Gh. Oprescu („Pictura1*, p. 74). . 32) Intre alţii D. Rosetti, op. cit. p. 137 : C. D. Aricescu, „Istoria Câmpului^ gului'*, Prefaţă: Stăncescu, op. cit. 33) După afirmaţia fără indicare a D-nei Dracopol (op. cit., p. 57); Stăncescu fixează data mai sigur: anii 1838—1839 (loc., cit.). TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 jgj iTtorcându-seiînapoi în patria sa; Domnul Negulici, în puţina vreme a „zăbovirii sale în Grecia, a lăsat strălucite dovezi de excelentă îndemânare şi de un rar talent în arta zugrăviei. Câţi din greci l’au cunoscut pe Domnul Negulici şi lucrările sale artistice, le-au părut rău „de‘plecarea lui“34). . Deşi unii biografi cred că aceste aprecieri sunt exagerate, faima l-a fost suficientă, la întoarcere, când se opreşte la Constantinopol, să primească din partea lui Vogoridis, Capo-Chehaia Moldovei pe lângă Poartă, comanda portretului său. întors în ţară se opreşte la Iaşi, la rudele sale, unde îşi instalase un atelier permanent în bune condiţii. Curând Domnitorul Mihail Sturza, aflând de succesele sale, îi comandă un portret, dar care nu s’a realizat, deoarece pictorul nu voia să-l lucreze decât numai în atelierul său. In toamna aceluiaşi an vine la Bucureşti, pentru două motive : este chemat de Eforia Şcoalelor ca să fie trimes la Roma sau Paris, să-şi desăvârşească arta, după cum se vede din raportul Eforiei din 5 Iulie 184035 36), care precizează că „acest tânăr are fireşti dispoziţii in „arta picturii” şi că numai din lipsa mijloacelor părăsise studiile din Paris. Domnul Alex. Ghica, aprobând raportul la 5 Septembrie 1840, este de părere să i se acorde dela Casa Şcoalelor o bursă de 200 galbeni pe an, pe timp de cinci ani, ca să meargă la Roma: „spre A-şi desăvârşi la Academia de acolo”, cu condiţia ca apoi să slujească timp de cinci ani, ca profesor în şcolile publice. Dar trimiterea lui în străinătate mai avea şi alt rost: propaganda românească în străinătate, mai ales în Capitala Franţei, centrul cel mai important al politicei internaţionale pe atunci. Această misiune era explicabilă, când ne gândim că în fruntea Eforiei la Bucureşti, se găseau cei doi boieri: Ion Câmpineanu şi Petre Poenaru, primul bine cunoscut pentru ideile sale progresiste. Intre mijloacele sale pentru împlinirea misiunii propagandistice, Negulici trebuia să întocmească un album cu vederi şi tipuri specifice româneşti, spre edificarea publicului francez, asupra realităţilor din ţară. Se pare că albumul îl executase până la II Iulie 1848, când raportează Eforiei: „fiindcă acum am săvârşit lucrul cu care am fost tnsărcinat...” 3a). In acelaş timp el trebuia să utilizeze şl publicaţiile franceze pentru a face să se imprime aceleaşi vederi din ţară. Prietenul său Golescu-— Albul precizează chiar că e vorba de „Magazin „Pittoresque”, un periodic ilustrat, înfiinţat în 1833. • 1 Acesta începuse demersurile pentru publicarea gravurilor lui Negulici care însă întârziind a veni la Paris, comunică fratelui său dela Bucureşti — Ştefan Golescu — că se va ocupa mai serios de această 34) Reprodus în „Curierul de Ambe sexe" N/15. 1840. p. 231. 35) Transcris de N. Blazian în articolul citai 36) Gtat la Dracopol (op.' cit., p.' 65). PROF. F, CX>NSTAJTONESCU-IAŞI 162 „comision” în vacanţa Crăciunului. Odată cu el trebuia să plece şL D. Bolintineanu, care avea să-şi puie talentul sau, sub alt aspect, pentru aceiaşi misiune patriotică31). întârzierea lui Negulici este pe de o parte explicabilă şi prin pregătirea politică pe care şi-o desăvârşia în ţară, — afară de Goleşti, intră în strânse legături cu C. A. Rosetti, iar pe de altă parte din cauza formalităţilor necesare plecării. Negulici, care a stat un timp şi la Iaşi, unde ti sosise invitaţia Eforiei, vine la Bucureşti şi până la plecare se dedă muncii artistice. Domnitorul Ghica ti comandă un portret, pe care pictorul îl execută fără ca modelul — bine cunoscut de Negulici — să fi pozat. Portretul a fost bine apreciat; imul din boieri care făcea pictură, Iordache Flo-rescu, execută o copie, aflată azi în colecţia Academiei române. Este oarecum artistul oficial al curţii din Muntenia. In toamna anului 1841 Negulici părăseşte ţara pentru Paris, unde ajunge la 1 Noembrie. De data aceasta el îşi ia ca maestru pe pictorul Michel Martin Drolling, care, deşi elev al clasicului David, este un eclectic, de talent mediocru, inferior chiar lui Cogniet. Dintre operele pe care le lucrează în această epocă se cunosc două portrete: unul al lui „Gheorghe Lehliu”, şi altul al lui „Al. Slă* tineanu”, cu care era prieten şi care făcea Agronomia la Paris37 38 39). La Paris n’a putut rămâne multă vreme, din cauza neregularităţii cu care i se plătea bursa, ce trebuia s’o primească în rate trimestriale prin bancherul Zenobie Pop, dela Viena. Negulici îşi pierde multă vreme pentru o corespondenţă întreagă cu Eforia, care la 13 Martie 1842, îi scrie că „aflându-se în ilipsă”, nu poate să-i mai facă „nici o adăogire la suma de bani ce i s’a hotărât...” La 1 Aprilie 1842 părăseşte, cu durere în suflet, Parisul. In drum spre ţară se opreşte la Viena pentru aranjarea chestiunei băneşti şi în acelaş timp pentru a lua contact mai de aproape, cu mediul artistic din Capitala Austriei. Aici în deosebi s’a perfecţionat în' lito-grafie80). Cât a stat la Viena nu ştim precis40); în orice caz la 20 August 1842 se găsea încă acolo41). înainte de a ne ocupa mai departe de viaţa pictorului, vrem să precizăm încă odată că întoarcerea sa în ţară nu se datoreşte tăerii „stipendiei” de Gh. Bibescu, cum afirmase Stăncescu, deoarece acesta se urcă pe tron la 13 Octombrie 1842, dată cu câteva luni posterioară părăsirii Parisului de către Negulici. 37) Cum arată el în scrisoarea către fratele său din Paris, 19 Dec., probabil 1840 (Fotino, op. cit., p. 123). • 38) Tabloul se află în posesia prof. Slătineanu, din Iaşi, care mai poseda şi o carte cu o dedicaţie din partea lui Negulici. 39) Cum afirmă toţi biografii săi. 40) Stăncescu afirmă că ar fi rămas mal bine de un an; Dracopol contesta pe motiv că .dacă ar fi avut bani, ar fi stat acest timp la Paris, (op. cit., p. 79). 41) De când datează scrisoarea sa de descărcare către bancherul Pop (op. cit., p. 79, nota 2). TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 165 Revenind în ţară, Negulici se stabileşte la Iaşi unde stă mai bine de un an, reţinut aici pentru „interesele” sale *2). In toamna anului 1843 îl găsim în Bucureşti, atras de sligur de amploarea pe care o' luase mişcarea progresistă de aici. Această mişcare de propăşire se desvoltă pe tărâm literar şi politic, căreia i s’a dedat şi Ioan Negulici, •se pare la început mai mult înclinând spre domeniul cultural. încă din 1827 se înfiinţează de Const. Golescu şi Eliade Rădulescu „Societatea literară”, care avea şi scopuri „politice ascunse”42 43) şi care în cenaclul ei se ocupa între altele şi de probleme de limbă. Tot Eliade împreună cu Aristia, care studiase arta dramatică la Paris, al-cătuesc în Octombrie 1833 Societatea Filarmonică” cu scopul întemeierii unui conservator şi a unui teatru. N. Bălcescu, Eliade şi G. Ghica reînfiinţară în 1843 „Societatea literară”, „în spatele căreia N. Bălcescu şi G. Ghica organizară o asociaţie politică, cu numele „Frăţia”, a cărei deviză era „Dreptate şi Frăţie”. In 1845 „Societatea literară” se reorganizează schimbându-şi numele în „Asociaţia literară”; lancu Văcărescu fu ales preşedinte, Bălcescu şi Voinescu II secretari, tar ca membri moldoveni: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi V. Alexandri44). In 1847 se~ publică, sub forma unei broşuri, statutele „Asociaţiei literare a României”, în care se arată între altele scopul societăţii şi mijloacele de aducere la îndeplinire4S 46). Toate aceste asociaţii au ajutat la crearea unei puternice mişcări culturale, naţională şi progresistă şi în acelaş timp au contribuit la formarea elementelor politice, cărora se datoreşte mişcarea de renaştere şi revoluţia deîa 1848. Era firesc deci; ca Negulici, care aparţinea şi el acestei generaţii entuziaste, să participe activ la mişcarea creată de societăţile amintite, făcând parte chiar ca, membru al unora dintre ele. • Către sfârşitul anului 1843,i el participă la „soarelele” literare, care se ţineau în toate Miercurile, cu multă regularitate, aşa cum arată N Bălcescu într’o scrisoare către Ion Ghica, din 11 Ianuarie 1844. El menţionează nulmele celor vreo 20 tineri, între care găsim şi pe Negulici, alături de goleşti, Cezar Boliac, D. Bolintineanu, Cr. Teii, Eliade, Voinescu şi alţi. „Soarelele” acestea au făcut mare sgomot în capitală. „Toţi, care la început le criticau, acum se întrec ca mădulari. Stă-, pânirea ne lasă în pace, căci politică nu vorbim”4B). Anul 1844 este un an plin de activitate literară pentru Negulici, -pe care şi-o desfăşoară ca membru al celor două societăţi: „Societatea literară”, înfiinţată de Alecu Filipescu: „cu scopul de a se opune 42) După expresia folosită în demisia pe care o trimite din- Viena Eforiei la 13 Aprlie 1842 (citat la Dracopol, op. cit. p. 84). 43) „Istoria României11; p. 401, manual pentru clasa a VUI-a secundară de Mihail Reller şi alţii. 44) „Istoria României", p. 402. 45) Statutele sunt reproduse în „Anul 1848 în Principatele române". Voi. I, Buc., 1902, p. p. 44-49. 46) „N. Bălcescu, Opere", voi. II, Partea I, Buc„ 1848, p. 33, . PROP. P. CON8TANTINESCU-IAŞI *64 mişcării de purificare a limbii”47). Negulici este cu totul de partea lut Eliade, şl cărui colaborator apropiat devine, probabil mai mult pe la-tţira )lţerară decât politică.-Prietenia sa faţă de Bălcescu şi C. A. Ro-sgţti /—; împărtăşită, de altfel şi de aceştia — reprezentanţi unui curent iTşiai înaintat decât ideile lui Eliade, ne îndreptăţeşte să credem aceasta. El publică prima sa lucrare, o traducere a operei lui E. Paccard: JEdmond şi Clotilda”. Apoi traducerea operei lui Aime Martin „Educaţia mamelor de familie”, în două volume, primul apărut în 1844 la1 „Valvaum” şi al doilea tipărit în 1846 în tipografia lui Eliade48 49). Lucrarea este însoţită de o prefaţă, în care autorul cere iertare pentru folosirea unui stil „simplu”, pentrucă „ultimul interes al patriei,, este ca nişte asemeni scrieri folositoare să fie înţelese pentru fiecare român din toate clasele”40). Traducerea este clară, făcută într’o limbă curgătoare, ferita de exagerările linguistice ale lui Eliade. Un rezumat al acestei opere a fost dat în „Curierul de ambe sexe” (Periodul IV, p. 351-358, 18451846). Tot în 1844 publică traducerea „Zestrea Lizetei; memoriile saui viata Doamnei De Senneterre”, anunţată în No. 37 din „Curierul românesc”. In anul 1845 nu are nicio publicaţie, — afară de nuvelele „Co-rricolo” de Dumas-fils, publicate în „Curierul românesc” şi apărute în volum în anul următor — probabil fiind prea ocupat în pregătirea traducerilor pe care le va tipări în anul următor, de intensă activitate-literară, pe de o parte, iar pe de alta, fiind diţi ce în ce mai prins în redacţia „Curierului românesc”. Dela 1 Octombrie 1845 până la 1 Decembrie 1846, Negulici conduce singur „Curierul românesc” în locul lui Eliade, care plecase în-străinătate B0). Această misiune nu l-a împiedecat să se dedea unei activităţi largi publicistice, ■ In adevăr anul 1946 este foarte rodnic. Atunci apare traducerea „Martirii” de Chateaubriand; volumul II din „Edmond şi Clotilda” p volumul II din „Educaţia mamelor de familie”; precum şi alte două opere ale lui Martin: „Despre amor, Legea fizică şi morală” şi „Scrisori către Sofia asupra fizicei, himiei şi istoriei naturale”. In „Curierul românesc” mai publică nuvela „Maria” de S. H. Berthoud, precurm şi o serie de articole despre „Paolina Rubens”, „O familie săracă”, „Minunatele întâmplări ale lui Sideric”, precum şi un studiu, după* 47) După Dracopol, op, cit., p. 86, nota J, care afirmă că Negulici intrase lij „Asociaţie“ pentru a neutraliza „încercările rusofile ale acestuia. 48) „Fără plată", cum afirmă N. B. Locusteanu în articolul „O rectificare" („După exil". Voi. II, Craiova 1900, p. j329) cu vădită intenţie de â-1 învinui -pet Negulici de nerecunoştinţă faţă de Elijde, când acesta a fost atacat mai târziu-de* pictorul nostru. , ' 49) După exemplarul care se găşea tn „Biblioteca centrală" dirl Iaşi. 5f) Sau pentru ca Eliade să se poată consacra cu totul 'activităţii politice» (Oprescu, „Pictura", p.' ,77). ' TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1840 x6S jQeorges Janety, despre „Andreas-Del-Sarto”, operă foarte interesantă, . căci se pare că este prima lucrare ta româneşte cu studii asupra artiştilor. 9 Negulici încearcă şi lucrări personale, pe lângă articole, sfaturi ■şi maxime: publică o nuvelă „Samoil neguţătorul” şi două piese de teatru: „Credinţa, Speranţa şi Caritatea”, reprezentată cu succes — spune Stăncescu — pe scena teatrului Mic, de sub conducerea lui Ca--rageale şi Mihăileanu şi '„Dreptatea lui Dumnezeu”, jucată pe scena Teatrului Naţional. Tot în acelaş an (1846) Negulici începe publicarea în „Curierul românesc” a „Vocabularului român”, care apare în broşură în 1848; un mic dicţionar enciclopedic de „vorbe străine”, în care explică termeni noi. Scopul acestui dicţionar este „de a facilita înţelesul cărţilor ce se tipăresc... astăzi într’o limbă curată şi radicală”. Dicţionarul este o complectare a „Vocabularului de vorbe străine în limba română, adică slavone, ungureşti, turceşti, greceşti, etc.”, pe care Eli-ade îl publicase cu un an mai înainte şi care avea tocmai scopul de a contribui la faimoasa operă de purificare a limbii, însă într’o formă mai pe înţelesul maselor. Menţionăm dintre explicaţiile date de el termenilor străini pe aceia referitoare la cuvintele „Falanster: un model de soţietate inventată de Furrler (?); Falansterian: membru de falanster; Furrierism: sistem de morală şi economie politică fundată de Furrier pe un nou plan de Soţietate” B1). La sfârşitul anului 1846 „Curierul” îşi încetează apariţia până la întoarcerea lui Eliade. Dacă în acest fapt Negulici are vreo vină, nu putem şti; totuşi după reapariţia periodicului, el nu mai este re--dactor, ceiace ne duce la presupunerea unei răceli între Negulici şi Eliade. Anii 1847-1848 sunt plini cu totul de altă activitate; totuşi nu a încetat să se ocupe şi cu literatura şi traduce „Călătoriile lui Guli-ver” de Swift, după ediţia franceză Fournier-Aime, în două volume, apărute în 1848; traducerea se prezintă în bune condiţii de limbă, -deşi neologismele nu lipsesc, însă ceiace-i dă un deosebit interes şunt admirabilele sale ilustraţiuni, asupra cărora vom reveni. O mare parte din operile menţionate până acum, fac parte din . programul pe care şi-l fixase Negulici încă din 1843. In acel an Eliade 'Visa să scoată o mare colecţie de traduceri. Negulici îşi oferă sprijinul său şi Eliade îl anunţă publicului cu o traducere. Mai mult chiar întreprinde singur publicarea unei colecţii ce avea să fie tipărită tot la •Eliade şi pe care o întitulează: „O mică bibliotecă universală, religi oasă, morală, literară, ştiinţifică, etc., pentru educaţia omului de toate clasele, mirene şi acleseastice şi pentru ambe sexe, începând .dela vârsta copilăriei şi până la vârsta coaptă”, culeasă, şi tradusă de I. Negulici. Scopul acestei biblioteci era, după cum anunţă editorul, pregătirea publicului pentru „realizarea frumoasei şi coîosâlei biblio* 51 51) I. D. Negulici: „Vocabularul romanu”. Buc. 1848, 'pVp.' 175 ş! 189. 166 PROF. P. CONSTANHOTESCU-IAŞI teci a D-lui Eliade”, şi deşi anunţată mică, nu urma să fie deloc în proporţii restrânse. Ea avea să cuprindă şase secţii: literatura sacră, alegere de cetire religoasă, morală, petrecătoare şi scrieri de educaţie, scrieri din literatura uşoară şi clasică, ştiinţe fizice şi matematice, ştiinţe morale şi politice sau sociale şi cunoştinţe folositoare. Fiecare secţie avea să fie reprezentată prin diverşi autori celebri ca Fenelon, Hugo, Rousseau, Hegel, Vico, Bossuet, Sand, Balzac, de Vigny şi alţii pe lângă care, spre surprinderea cercetătorului actual, figurează nume, dintre cele mai obscure. Negulici nu se îndoia de realizarea lui şi spunea: „de’mi va da Dumnezeu o viaţă măcar încă de vreo douăzeci de ani şi de voiu fi sprijinit şi încurajat de bunii mei compatrioţi, puterile nici de cum nu-mi vor lipsi să cutez a făgădui că în acest timp voiu putea da scumpei mele patrii, poate şi până la vreo 200 de volume”. In acest timp situaţia materială a lui Negulici se înrăutăţeşte, tocmai atunci când nevoile au crescut, înjghebându-şi un cămin, cu Anna Sibarti şi copilul acesteia din altă căsătorie, pe care el îl adoptă. La începutul anului 1847, Negulici ne mai făcând parte din redacţia „Curierului”, este lipsit de retribuţia pe oare o primea; iar la 23 Martie un incendiu îi distruge toată averea, cu locuinţa din apropierea bisericii Ştelea. Cu această ocazie se pierd şi lucrările sale, „schiţe, desene, tablouri, stofe de lux şi o mulţime de obiecte artistice, pe care le adunase în călătoriile sale”52 53). Toate acestea îl hotărăsc să ceară Domnitorului Gh. Bibescu o slujbă la Stat, printr’o „suplică”, destul de conformistă, în care îşi arată pregătirea „în partea judecătorească”, pentru care are — spune el — „vocaţie şi oarecare pregătire”. Domnitorul îi aprecie mai just „pregătirea” şi-l numi profesor de desen la Colegiul Sf. Sava, la catedra care până aturci o deţinuse Wahlştein. ta Cursurile n’au durat decât opt luni şi jumătate, adică până la isbucnirea revoluţiei, în urma căreia a fost nevoit să se exileze, fără a se mai întoarce în ţară. ‘ Activitatea sa didactică a fost rodnică şi cursurile sale începuseră să pasioneze pe elevi, în deosebi prin schimbările ce le aduce din prima zi a cursului său. „Urmaş al clasicismului italian, el îşf „începe cursul prin principii de perspectivă, după Da Vinci, fiindcă „era de! părere, ca fără cunoaşterea perspectivei şi a luminei, nu se „poate desena” — afirmă Stăncescu, unul din elevii săi M). Tot acesta ne spune că „Negulici corija pe elevi, cu pacienţă şi cu iubire”. El reuşeşte să-şi refacă situaţia materială curând, datorită sigur, salariului bun dela catedră şi probabil beneficiului realizat din operele sale, în care întreprinderea băgase 1.500 galbeni 54). Aceasta se vede 52) Stăncescu, op. cit., p. 768j 53) Idem 64) După propria sa declaraţie din petiţia către Bibescu Vodă. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1B48 «lin faptul că la 22 Martie 1848 îşi cumpără o mică 53) proprietate în „mahalaua Livedea Gospode" (astăzi Strada Sf. Constantin). Această activitate literară caşi cea politică, asupra căreia vom reveni, nu l’au împiedecat însă să continue şi opera sa artistică. întreaga perioadă dintre anii 1842—1848, este presărată de mai multe lucrări; Negulici este un artist fixat, dedându-se la toate genurile pe care le încercase anterior. ' E drept, comparativ cu epocile anterioare, şi faţă de faptul că era în completă formaţie, cu mijloace materiale asigurate, activita-:ea sa artistică nu este la înălţimea corespunzătoare. Şi acum Negu-'ici lucrează în deosebi portrete, de preferinţă miniatură, după toate rehnicele pe care şi le însuşise în cele două călătorii în Apus. El dă o deosebită atenţie litografiei, care se bucură de o mai mare cerere din partea publicului, deoarece se puteau trage mai multe exemplare, pe atunci fotografia fiind deabia pe la începutul ei. „Negulici obţine în litografie fineţi şi rotunjimi de forme, pre-„cum şi puritatea de .linii, pe lângă o imai îndemânatecă stăpânire a „formei, pe care nu o ajunge în alte tehnici" ®55 6 57). Din această epocă se păstrează o serie de litografii : „Mihail Stur-za“, probabil după desene luate la Iaşi; „C. A. Rosetti; „Dimitrie Negulici", fratele său ; „Bengescu Samurcaş" ; .Femeia cu şalul” şi „Ana Sibarti”. Unde a lucrat Negulici aceste litografii, nu pare destul de precizat BT). Se poate admite că cele mai reuşite să fi fost făcute în străinătate, cum este portretul lui „Mihail Sturza”, tipărit la Raul-Viena sau al lui„Bengescu-Samurcaş‘‘, plin de calităţi. Litografiile care ilustrează opera „Călătoriile lui Guliver” — cele două volume tipărite în 1848 — nu sunt opere originale, fiind copii după cele executate în ediţia franceză de Graudville. Singurul clişeu original este litografia dela începutul volumului I, lucrată în peniţă şî care reprezintă pe artist împreună cu soţia sa, în bibliotecă. In creion lucrează o seriq de portrete 58). Se păstrează din această epocă un portret al „Anei Sibarti" şi un portret al pictorului „Rozental", care este, poate cel mai bun desen al său. Negulici pune toate aptitudinile sale şi tot talentul său în redarea bunului prieten, artist şi revoluţionar, reuşind să exprime farmec şi siguranţă. In această epocă încearcă pentru prima dată acvarela, pentru care prinse gust, probabil cu prilejul şederii sale la Viena. Astfel lucrează portretele familiei „Vlădoianu", („Elisa", „Verona”, „Sofia” 55) Dracopol, op. cit., p. 98, nota 2. 56) Dracopol, op. cit., p. 91. • 57) Cf. polemica dintre Dracopol şi Gh. .Oprescu, prima contestând afirmaţia lui Oprescu, că cele mai multe din aceste litografii, ar fi fost făcute în străinătate. (Dracopol, op. cit. p. 92; )Gh. Oprescu „Grafica", p. p. 87-89). 58) „In maniera lui Ingres" afirmă D-na Dracopol (op. cit. J>. 93) spre indignarea D-lui Oprescu („Grafica" p. 23). i68 PROP. P. CONSTANTOTTESCU-IAŞT şl „Mihail”) în 1844 ; al „Anei Sibarti” în 1846 ; „Femela în albastru**, care este o lucrare remarcabilă, întrecând cu mult nivelul celorlalte onere ale sale ; „punctul culminant în cariera lui Negulici şi una din ..operile cele mai sugestive, ale artei întregei epoci** 59 *). ‘ Negulici a lucrat şi în ulei şi deobicei portrete. Remarcăm „Autoportretul", din 1844, mai mult o schiţă. Pentru întâia oară încearcă un subiect de natură moartă : „Mere şi flori", aflat azi la Muzeul Simu De asemeni lucrează miniaturi pe tablă ca „Barbu Slăti-neanu" şi „E. Slătineanu", „Maria Rosetti" şi „Masinca Filitti (?)’’, dintre care primul portret pare mai mult o figură alegorică. Se vede că în această epocă Negulici încearcă să-şi lărgească orizontul inspiraţiei, pentru că cel dintâi în această epocă, tratează un subiect de compensaţie „Balamucul", unde sunt portretizaţi cei mai cunoscuţi internaţi dela Mărcuţa. Din nefericire această operă a dispărut, ea a fost însă bine apreciată de contemporani: „...o lucrare în care se putea admira cele mai mari calităţi de observaţlune din partea lui Negulici” °°). * In această epocă (1842—1848), Negulici s’a dedat mai mult activităţii politice, punând în practică, ideile noi, pe care şi le însuşise în cercurile progresiste dela Iaşi, Bucureşti şi Paris. Nu cunoaştem prea multe date, având în vedere şi „clandestinismul" mişcării revoluţionare din ţară; totuşi putem fixa anul 1841, înaintea plecării sale Ia Paris ca foarte important pentru această latură a activităţii sale, căci atunci se apropie mai mult de C. A. Rosetti — cum am văzut. Mai târziu el intră sub influenţa lui Eliade, păstrând însă legăturile şi cu grupul „parizienilor", (după expresia lui E. Regnault), care reprezentau pe adevăraţii revoluţionari: Goleşti!, Voineştii şi ceilalţi. Numai astfel ne putem explica rolul atât de important pe care l’a jucat în timpul revoluţiei, când ocupă postul de mare răspundere, de prefect al judeţului Prahova, posturi ce veneau imediat după membrii guvernului. Dacă documentele vremii nu vorbesc mai mult de el, s’ar putea explica poate şi prin modestia sa, pe care o mărturisesc prietenii săi Bălcescu şi Aricescu. „Dacă majoritatea comitetului revoluţionar ar fi fost compusă din bărbaţi ca Negulici, N. Bălcescu, AI. „Golescu, etc... revoluţia ar fi fost ceeace spune Bălcescu în memo-„riul său : „ar fi învinsă de dânsa şi în cădere ar fi căzut cu demni-„tate şi mărire" 61). Ioan Negulici este membru activ al „Asociaţiei literare a României”, unul din membrii fundatori al acestei societăţi, alături de cele mai proeminente figuri ale revoluţiei dela 1848. După cum ştim, principiile acestei societăţi erau înaintate ; articolul patru din Statute, prevede că membrii asociaţiei sunt aleşi, indiferent de origină, sex . şi na- 59) Oprescu, „Pictura", p. 79. 601 C. Stăncescu, „Artele plastice în România", Buc. 1896. p. 59.' 611 D. D. Aricescu. „Corespondenta secretă", vot III, ed. II. p. 67, TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA IM» 169 •(ionalitate 82). Contribuia şi material la susţinerea asociaţiei, după cum se vede dintr’o listă de subscripţie dela 1 Martie 1846 la 1 Martie .1847, care cuprinde circa o sută de semnături 62 63 * 65 66). Isbucnirea revoluţiei dela Paris, căruia îi urmează mişcările din 'Germania, Austria şi Ungaria, aduse pe primul plan nevoia punerii în aplicare a idealurilor revoluţionare şi la Români. Frământările încep în Moldova, fără să reuşească ; în Ardeal luară o formă specifică şi mai organizată, caracter care se remarcă şi la mişcarea revoluţionară din Muntenia. Capii mişcării, la început de curente diferite, se adună. Bălcescu, Rosetti şi alţii aflaţi la Paris, unde unii din ei participaseră chiar la «revoluţie, se întorc în tară — pregătesc răscoala în astfel de condiţii, ca ea să reuşească. Un document al vremii, oarecum părtinitor, interesează pentrucă menţionează unele din aspectele acestor frământări în care era amestecat şi Negulici. Eliade Rădulescu în una din lucrările sale, aminteşte de o întrunire la fraţii Golescu, unde erau prezenţi treisprezece fruntaşi, care trebuiau să compună comitetul revoluţionar. Eliade nu-şi vedea printre aceştia ca prieteni, decât pe Goleşti, ceilalţi erau „eterişti din afacerea dela Brăila11. Teii era la Giurgiu, Magheru la Caracal, Gră-dişteanu la Craiova ; cei din Bucureşti: „preotul Josafat, Constantin „Filipescu, profesorul Negulici şi alţii, nu fuseseră găsiţi demni de „majoritatea elicei11 să figureze pe listă °4). Din această notă critică a lui Eliade, consemnată după înăbuşirea revoluţiei, reiese că Negulici nu era agreiat de cei pe care Eliade îi numeşte membri ai „co teriei11 — fireşte o exagerare a sa. încă înainte de isbucnirea revoluţiei, Negulici este supraveghîat de autorităţi. I se face acasă o percheziţie, chiar din ordinul Domnitorului, însă fără niciun rezultat. La începutul lui Iunie este menţionat chiar ca arestat 6B), ca urmare a percheziţiei care i se face în seara de 3 Iunie °°). A doua percheziţie este făcută peste câteva zile, puţin înainte de isbucnirea revoluţiei, la 9 Iunie. In legătură cu percheziţiile dela această dată, avem două documente contemporane : declaraţia agentului provocator C. Halepliu şi o informaţie din ziarul parizian „Le National”. Din depoziţia lui Halepliu, în fata com’siei de cercetare a celor amestecaţi în revo'utie, făcută după înăbuşirea mişcării, rezultă că atitudinea Agăi era bine voitoare revoluţionarilor ; acesta spune că Aga în loc să aresteze pe Negulici, i-a luat numai câteva hârtii, lăsându-1 liber. Negulici a putut 62) „Anul 1848", Voi. I, p. 45. 63) Idem, p. p. 58-61. 641 Eliade-Rădulescu „Memoires sur l’hlstolre de la rdgdneration roumaine“, Paris 1851, p. 54. 65) C. Colescu-Vartic, „1848 Zile Revoluţionare*', Buc. 1898, p. 138. 66) Eliade. „Memoires***. p. :58. PROF. P. CONSTANTINESCU-IAŞI 170 astfel să se ducă chiar în aceeaşi noapte să-şi înştiinţeze prietenii de primejdie 6T). Agă era doar boerul Iancu Mânu, simpatizant al noui-lor idei. Ziarul „Le National" din 15 Iulie 1848, publică în „Corespondance particuliere du National", situaţia evenimentelor care se petrec în Valahia, menţionând între altele, următoarele. Prinţul Bibescu auzind că la Bucureşti se pregăteşte o mişcare, revine dela reşedinţa sa din Câmpulung şi sesizând autorităţile, se fac percheziţii la 7 Iunie (sic), la mai mulţi patrioţi cunoscuţi, cel dintâi fiind trecut pictorul Negu-Iici, apoi mai mulţi membri ai familiei Golescu, fără niciun rezultat68), Ce va fi făcut Negulici în zilele imediat următoare, nu ştim precis ; în orice caz trebue să-şi fi luat măsuri de pază, întrucâţ ştim că mulţi din capii revoluţiei, au părăsit Capitala, fia pentru siguranţa lor, fie pentru a pregăti revoluţia în provincie. E probabil că se va fi refugiat în Prahova, unde ştim că se găsea prietenul său Bălcescu, în acele zile, pentru câştigarea partizanilor şi în deosebi a trupei de pază dela închisoarea Telega şi în care district Negulici a fost numit prefect, imediat după isbucnirea revoluţiei. Această demnitate îi este conferită prin decizia — sub forma unei circulări a Ministerului „trebilor din lăuntru" al Ţării româneşti, — odată cu numirile lui D. S. Filipescu ca prefect de „Slam Râmnic" şi D. G. Golescu la Brăila" ®9). La data de 23 Iunie o nouă decizie pentru completarea tuturor locurilor de prefecţi cuprinde 16 nume, între care Negulici este al patrulea, tot la Prahova 70). Activitatea sa ca pefect este plină de destoinicie şi dragoste de popor, manifestându-se ca un partizan al nouii ideologii de stat şi al guvernului provizoriu. Această atitudine provenea din concepţia sa democratică, mai mult decât din „spiritul creştinesc” asupra căruia’ insistă unii din biografii săi, deşi a utilizat cu convingere si calea bisericii. In acelaş timp, purtarea sa faţă de cei administraţi, în firească corespondenţă cu idealul democratic, era înţelegătoare apărării intereselor de masă, ceeace îi aduce dragostea tuturor, fiind considerat ca „un adevărat apostol al dreptăţii, trimes de Pronia Cerească, pentru fericirea tuturor" 71). In raportul său către Ministrul de Interne, din 4 Iulie, Negulici relatează situaţia dela Ploeşti. La început, poporul entuziasmat şi cu încredere în noul guvern se înscria în număr mare în garda naţională, însă la auzul evenimentelor din Bucureşti — fuga guvernului — mulţimea se alarmează. Negulici ia o atitudine hotărîtă : în piaţa, cu steagul tricolor, vorbeşte poporului, care însufleţit se reînscrie pe- 67) „Anul 1848“, voi. VI, p. p. 67-73. lor idei. 68) „Anul 1848“, voi. II, p. 273. 69) „Anul 1848“, voi. I, p. 555. . 70) Idem voi. II, p. 39. 71) Stăncescu, „literatura şi arta“ p. 759. TREI PICTORI ROMANI EN REVOLUŢIA DELA 184# I7I întrecere în gardă, purtându-1 în triumf pana la prefectură. Ştirile proaste care sosesc, nu-1 descurajează şi rămâne în mijlocul concetăţenilor, aşteptând curierul oficial. Acesta sosi la miezul nopţii cu ştirile proaste şi ordinul Căimăcămiei, cu instituirea acesteia, întristând oraşul. Ziua a doua, petrecută la sediul prefecturei, — deoarece el înţelesese să nu-şi părăsească postul — fu tristă, până seara, când sosi ordinul Ministerului de Interne, cu înştiinţarea restabilirii situaţiei. Imediat se reîntăreşte numirile suprefecţilor, îndemnându-i sa . lucreze în spiritul Constituţiei. Victoria guvernului este sărbătorită a doua zi, printr’o nouă demonstraţie şi prin slujbe în biserici pentru Constituţie 72). Această atitudine patriotică şi hotărîtă este răsplătită de guvern prin decretul din 9 Iulie, care îl întăreşte din nou în postul de prefect 73). Presa timpului are aceiaşi atitudine. O notă din „Poporul suveran", din 9 Iulie, elogiază acţiunea patriotică, credincioasă guvernului şi constituţiei, a cetăţeanului Negulici, care a felicitat cel dintâi, guvernul provizoriu şi n’a vrut să recunoască Căimăcămia 74). Negulici se dovedeşte în acelaş timp, nu numai un entuziast, dar şi un chibzuit cârmuitor. In raportul său din 21 Iulie, propune Ministrului de Interne amânarea alegerilor comunale dela 9 August, pentru a nu se stingheri munca la câmp, deoarece ţăranii mai fuseseră chemaţi în Capitală, unde-şi expuseseră mulţumirea pentru primirea Constituţiei" 75 76 77). In activitatea sa de prefect s’a distins şi printr’o desăvârşită onestitate. O perfectă ilustrare a corectitudinei sale este faptul că la căderea guvernului nu avea decât zece galbeni, refuzând cu indignare suma oferită de casierul prefecturii, din visteria statului, în moment uf fugii sale. El pleacă la Braşov cu soţia sa, cu 300 galbeni pe care-i dă Ghiţă Cantacuzino 78. Aceasta cu toate că avusese la dispoziţie lin fond destul de însemnat „pentru cheltueli secrete", de care dispunea singur. Astfel, pe o listă a celor ce au primit bani în vremea revoluţiei cu această destinaţie, se afla şi Negulici 7T). Cu toată activitatea sa intensă politică, nu uită cu desăvârşire misiunea sa artistică, căci chiar din acest timp atât de agitat, se cunosc două uleiuri,'reprezentând pe „Zinca şi Tudorache Zaplan". Sunt nişte moşneni înstăriţi de pe valea Teleajenului, care au prilejul unei vizite a prefectului, cunoscându-i faima de artist, îl roagă să le facă portretul. Evenimentele dela 13 Septembrie pun capăt mişcării revoluţionare şi activităţii de prefect a lui Negulici. începe pentru el o vreme 72) „Anul 1848“ voi. 11, p. p. 358, 359. 73) „Anul 1848“, voi. 11, p. p. 358-359. 74) Idem p. 380. 75) Idem pp. 659, 660. 76) Stăncescu „Literatura şi arta“ loc, cit. 77) Publicată de Aricescu „Corespondenta" voi. 1 p. 81 PHOF. P. i CONSTANTINESCU-IAŞl S72 de peregrinări şi suferinţe care-1 vor purta prin diferite meleaguri străine, până la moartea sa. Dela Ploeşti el fuge la Braşov împreună cu Teii, doi Filipeşti şi Bălăceanu, cum îi menţionează scrisoarea lui Gh. Bariţ către Ioan Maiorescu din 23 Septembrie, în care mai arată că refugiaţii nu sunt descurajaţi şi nu-i supără decât faptul că n’au bani 7S). Ştirea a fost transmisă de Maiorescu din Francfurt, lui Golescu Ia Paris 78 79). Deşi nu în toate isvoarele găsim pe Negulici trecut în listele de emigranji, este important că figurează în cele mai însemnate. Astfel este semnalat de Aricescu împreună cu toti ceilalţi, între care şi Ro-■sental şi Iscovescu80, şi de Colescu-Vartic, care dă cea mai complectă listă 81). La Braşov Negulici a stat mai multă vreme .găsind aici o atmosferă prielnică în mijlocul populaţiei româneşti şi printre numeroşii revoluţionari, refugiaţi sau chiar localnici. Asupra datei probabile a plecării din Braşov, pe care vom fixa-o mai departe, afirmaţia d-lui Oprescu, că Negulici se găseşte la Braşov încă la începutul anului 1850, este complect greşită, conform isvoa-relor sigure pe care le vom vedea. D-sa interpretează greşit datele din scrisoarea lui Grant din 19 Februarie, deoarece nu se fixează acolo nimic precis asupra locului şi datei 82 83). îşi reia activitatea artistică, desemnând portretele bărbaţilor politici din pribegie, intenţionând să formeze un album cu capii revoluţiei. Intre alţii realizează portretul lui Eliade, litografiat, care circulă mult. Eliade se afla la Paris, unde împreună cu N. Golescu şi Cr. Teii făceau parte dintr’o delegaţie desemnată de revoluţionarii români — ca foşti membri ai Locotenentei Domneşti — pentru a susţine interesele românilor în faţa străinătăţii. Pentru acoperirea nevoilor acestei campanii ceilalţi români din exil, cu resurse mai mari, le trimiteau ajutoare. Astfel la Braşov se formase un Comitet care îşi împlinea această misiune şi în care activa şi Negulici M). Se cunoaşte încă o altă lucrare executată la Braşov, ult'ma sa litografie, care reprezintă portretul unui străin „Gia Batta Bencic“, probabil un revoluţionar sârbo-dalmatin ; este o lucrare meritorie după „calitatea tehnicei şi fineţea grăuntelui pietrei litografice". Tot dintre operile păstrate pare să fie şi un portret al lui .,N. Băl-•cescu" ce se găseşte în colecţia de Stampe a Academiei, fără nume, 78) „Anul 1848“, voi. IV, pp. 4906492. 79) ..Arul 1848“, voi. V, pp. 5153. 80) C. D. Arice'cu „Corespondenta11, voi. II, 114. 81) Co'escu-Vartic, op. cit., p. 435. 82) Este vorba în acea scriisoare doar de suma de 16 galbeni pe care Grant II trimite lui Negulici. (Cf. G. Opre«cu, „Pictura11, p. 77, n. 3). 83) Dintr’o scrisoare a lui Chr. Teii către Gr. Zosima. publicată tn „Scrisori a). Istoriografia actuală cunoaşte câteva lucrări, care i-au scos în evidenţă mai ales opera sa artistică. D-na Dracopol-Ispir, o admiratoare a operei artistice a lui Negulici, strânge cele mai importante din lucrările pictorului, care se găseau împrăştiate pe la particulari sau în muzeele din Bucureşti. Cu acest prilej publică un album cu operele cele mai semnificative VM). In 1938 D-na Dracopol publică un studiu, citat de noi, care se ocupă exclusiv de „pictorul" Negulici, cuprinzând doar cjteva note despre activitatea literară şi foarte puţin despre activitatea politică. 103 104 * 106 103) Dracopol, op. cit. pag. 107, nota 3. 104) Idem, pag. 107, nota 1 şi 2). 105 Aricescu, „Corespondenţa" prefaţa. 106) Dracopol-Ispir „Album G. Negulici", Bue. 1983. 12 i78 t>aOF. P. CONSTANT! NESCU-IAŞI Deşi aprecierile D-nei Dracopol corespund până la un punct adevăratei valori artistice a lui Negulici, neglijarea şi uneori greşita interpretare a evenimentelor politice aduc oarecari scăderi monografiei sale. Pe larg se ocupă D. Prof. Oprescu în cele două monografii ale sale, deasemeni citate, „Grafica românească11 107) şi „Pictura românească" 107 108). Aprecierile D-lui Oprescu asupra vieţii şi operei lui Ne-gmici, deşi întrebuinţează un criteriu mai ştiinţific decât al D-nei Dracopol, sunt uneori puţin cam severe (109. Ceeace este just în aprecierea D-nei Dracopol este că D. Oprescu s’a lăsat condus prea mult de „principiul estetic" şi nu a considerat suficient opera artistică în cadrul vremii ; Negulici este un inovator şi deci în mod firesp are cusururile unui începător. Oricâte insuficienţe ar prezenta lucrările lui Negulici, trebue să ţinem seama, că este un pictor autentic, în istoria artei româneşti. Ceeace neglijează însă ambii autori este valoarea sa integrală şi în deosebi rolul său de luptător, în cadrul unei mari mişcări revoluţionare. Iată de ce am găsit necesar să reconstituim viaţa şi opera acestui pictor-revoluţionar, partizan şi erou al revoluţiei dela 1848, în integritatea ei. ★ Născut în oraşul cu amintirea celor dintâi începuturi ale ţării . româneşti, petrecându-şi copilăria în preajma unei naturi care educa ochiul, în atmosfera unei familii de cărturari şi adaptabili nouilor curente, Ioan Negulici a păstrat în tot decursul scurtei sale vieţi, un temperament agitat, mereu dornic de ceva nou şi credincios tot timpul artei sale. Nestatornicia vieţii sale, manifestată chiar din copilărie şi adolescenţă, când schimbă câteva şcoli de învăţătură, era corectată prin setea permanentă de noul cunoştinţe. La Iaşi, la Bucureşti, la Paris,-la Viena, la Atena — el învaţă mereu. In toate aceste centre, student, funcţionar, profesor, chiar ca prefect în timpul revoluţiei şi apoi ca exilat, -nu a lăsat din mână creionul sau penelul. El a atacat toate genurile de pe atunci: desenul — în creion sajU peniţă, — litografia, uleiuri ; lucrează în deosebi portrete — după gustul vremii — şi încearcă numai peisagii, natură moartă, şi compoziţii — fără a fi un mare pictor, dar cu însuşiri remarcabile. Mai puţin valoroasă — am putea spune fără importanţă — este activitatea sa literară, care este străbătută de caracterul specific e-pocei de începuturi. După modelul maestrului său Eliade Rădulescu, el atacă diferite genuri — articole, nuvele, teatru, ziaristică $i studii 107) Cf. pp, 19-26, 28, 30-33, .47, 74, 85-90, 92-93, 250-254, 263, 271 şi 279. 108) Cf. pp. 38, 44, 46, 68, 71-79, 82, 84, 87, 97, 116; 127; 179; 197 şi 207. 109) Nu însă şi inexacte şi nedrepte cum afirmă D-na Dracopol (op. cit. 123 Nota 1). TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1846 l79 de filologie — activitate care corespunde lozincei vremii: „Scrieţi, băeţi, dar numai scrieţi!“ Ceeace va rămâne însă ca frumoasă pildă este lupta sa politică şi concepţia adânc deimocratică, deşi noi le vedem manifestate mai-mult către sfârşitul vieţii sale. Caracter de frumoase calităţi, a fost consecvent, iubit de toţi cei care l-au cunoscut şi temperamentul său cu dispoziţii mjstice nu l-au împiedicat să vadă just în politică. Acesta rămâne meritul său capital şi de aceia nu suntem de părerea d-nei Dracopol, că „arta rămâne cariera şi pasiunea sa“, fiindcă altfel nu şi-ar fi sacrificat totul, chiar şi viaţa, participând intens la mişcarea revoluţionară dela 1848. Regretul lui Stăncescu că Ne guliei şi Iscovescu au fost lăsaţi „să moară, departe de patria lor... „tineri încă şi promiţând mult pentru viitor...", îl împărtăşim, doar în măsura în care sacrificiul pictorilor revoluţionari nu prejudiciază ma-rei opere, care a fost revoluţia dela 1848. III CONSTANTIN DANIEL ROSENTAL Intre caracterele revoluţiei dela 1848, este şi acel al egalităţii de tratament cerut faţă de naţionalităţile conlocuitoare. In Principatele româneşti trăia de mult o populaţie evreiască, găsindu-se de veacuri chiar în principalele oraşe ale Moldovei şi în Bucureşti. Revoluţionarii dela 1848j_ înscriseseră la punctul 21 al proectului de Constituţie cetit la Islaz, „Emanciparea Israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatriot de altă credinţă". Deasemeni în broşura „Dorinţele partidei naţionale în Moldova", publicată în August 1848 şi atribuit^ lui M. Kogâlniceanu, între celfe 34 puncte, la al 27-lea se prevede acelaş deziderat cu privire la Israe-liţi. Imediat după izbucnirea revoluţiei în Muntenia, se începe o intensă propagandă pentru popularizarea Constituţiei; în broşura lui IOan Paşu-Popovici, se explică toate punctele noii Constituţii cu frumoase cuvinte pentru Israeliţi la punctul respectiv. Iată de ce populaţia evreiască a privit cu simpatie această mişca-' re ; unii au susţinut-o efectiv, alţii au participat printre primii luptători dela 1848. Printre aceştia istoria cunoaşte pictorii Daniel Rosental şi Barbu Iscovescu, pe bancherii Iacob Lobel, Hilel Manoah, Sanders şi Lăzărică Zaraful; pe Davicion Bali şi alţii. Bancherul Iacob Lobel, mai târziu directorul „Băncii României", ajută cu bani guvernul provizoriu; la moartea lui un panegiric frumos îi consacră C. A. Rosetti. Hilel Manoah a făcut parte tot timpul Revoluţiei — şi chiar mai târziu, din „Consiliul orăşenesc" al .Capitalei, drept unul din cei mai importanţi membri. Davicion Bali, arendaşul moşiei AproziTlfov, ţine entuziaste şi 1*0 FROF. P. CONSTANT! NESCU-IAŞI înţelepte cuvântări în favoarea guvernului provizoriu — care ave'a dărui să convingă pe ţărani — cum relatează însuşi subprefectul plăşil. El subscrie deasemeni 400 lei, pe lista deschisă de ziarul lui C. A. Kosetti, însoţind subscrierea cu o frumoasă scrisoare.llu). Printre membrii „Clubului revoluţionar” din Crafovâ, se găseau semnaţi, printre alţii şi trei evrei: Alter Benihes, Elias Berlevat Şi G. Fişer, pe o cerere către Locotenenta domnească dela 3 August 1848.1U). Pe adresa „magistratului” din Focşani către Ministerul de Interne, prin care raportează cum s’a sărbătorit la Focşani ziua de 11 Iunie, sunt semnaţi mai mulţi cetăţeni, ce-şi exprimă devotamentul către noul guvern, între care şi evreii Isac Focşanir şi Bemard Ehrensteirt, etc. l12). Figura lui C. D. Rosental este cea mai puternică. Viaţa sa e plină de peripeţii — de un devotament pentru idealurile revoluţionare, care merge până la jertfa vieţii şi în acelaş timp expresia unei sensibilităţi nobile, în parte manifestată şi’n operele sale artistice. Din nefericire, atât aceste opere cât şi date asupra vieţii sale cunoaştem puţine. C. D. Rosental s’a născut la Buda-Pesta, pe la 1820, dacă luăm în considerare fraza din paginele unui jurnal, scris în 1846, de Rosental, în Anglia, pentru Rosetti, cu privire la un tânăr de 20 ani: ,,el nu are decât 20 ani... îmi aminteşte ceeace eram eu acum şase anţl*11-3). Părinţii săi — o familie evreiască — erau neguţători, supuşi aus-triaci, cu oarecare stare. Ei îşi iubeau foarte mult copilul şi l-au ajutat materia1, chiar atunci când se aflau într’o situaţie financiară critică. In August 1848, C. A. Rosetti, în drum spre ţară dela Paris, vizitează Budapesta, pe mama artistului, găsind familia pe pragul falimentului; totuşi îl roagă pe Rosetti să ascundă situaţia lor, căci „fiul îşi va avea fnai departe pensia". 1J>4). Educaţia nu i-a fost prea completă, după cum se plânge singur nlai târziu de lipsă de cunoştinţe generale, în perioada după 1848» când caută să-şi completeze cunoştinţele, cultivându-se singur.115). In 1842 el vine la Bucureşti, în împrejurări pe care nu le cunoaştem precis; după unele probabilităţi îndemnat de vreun coleg român, cunoscut la Buda-Pesta sau la Viena, sau de vreunul din pictorii străini, care lucrează în Principate. 11S). N’ar fi exclus ca tânărul Rosental să fi fost trimis la Bucureşti de organizaţia francmasonică din Ungaria. Această organizaţie avea faime internaţionale şi se bucura de o deo- 110) „Anul 1848“ voi. III, pp. 333-334, 593-594 („Pruncul român”, 21 Iulie). 111) Idem, pp. 200-201. . 112) Idem, voi. II, pp. 3-4. 113) După note inedite cercetate de Mircea Nădejde, fostul director al Muzeului Naţional (G. Oprescu, „Pictura", p. 81, nota 1.) 114) După Const. V. Rosetti: „Un pictor luptător în revoluţia dela 4848“, în „Adevărul literar şi artistic", din 4 Martie 1923. 115) C. Oprescu „Pictura" p. 81. 116) Idem. pp. 81-82. TKBI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA' BELA 1843 ifti:' C. D. Rosental (desen) IOAN NEGULICI i8a PROP. P, CONSTAfmNESCU-IAŞI sebită desvoltare şi în Principatele româneşti. Pe o listă de onoare a membrilor masoneriei române, prin virtutiile, ştiinţa, poziţiunile lor sociale, politice şi masonice1* este trecut şi D. Rosental, cu data de Bucureşti, 1844. l17). S’a fixat anul 1842, ca dată a sosirii sala la Bucureşti, — deşi n’ar fi fost exclus şi o dată anterioară — întrucât din acest an datează prima sa lucrare cunoscută, un portret al unei doamne din familia' Fi lipescu, care se păstra la Muzeul Kalinderu. Dela început el intră în legături cu cercul tinerilor boeri şi al intelectualilor progresişti, ale căror idealuri le îmbrăţişează cu tot avântul tinereţii şi generozităţii sale. Curând el devine cel mai convins partizan al Românilor, care îl răsplătesc cu toată atenţia şi dragostea lor. In 1843, el este prieten cu Melinescu, Cretzeanu, C. A. Rosetti şi alfii. 1181. Intre aceştia el leagă i'mediat prietenie, cu colegul său în artă şi idei. Ion Negulici, care îl desenează într’un creion, din 1844, unul din portretrele cele mai reuşite ale sale, ceeace se explică şi prin simpatia adâncă pe care Rosental i-o trezise. El este introdus în societate, unde are prilejul să facă portretele câtorva din boerii vremii. O narte din ele s’an pierdut, altele s’au năs-trat. Dintre acestea menţionăm: portretul ..Marna Iul C. A. Rosetti"; un portret reprezentând în ptud pe autor, alături de C. A. Rosetti $1 de sofia acestuia. Un altul ..Marla Rosetti" (la Muzeul Toma Stelian); portretul lui Alexandru Slătineanu (colecţia Barbu Slătineanu): portretul reprezentând câţiva membri ai familiei „Comescu" (în posesia farmacist Arsenescuî. Un tablou de o valoare deosebită reprezenta „Steluţa" lui Alexandri, care reproducea pe sora lui Costache Negri, un model ideal prin frumuseţea ei: pentru a reda cadrul potrivit, pictorul se serveşte de un clar obscur ce poetizează trăsăturile frumoasei mol-dovenre, , In sfârsit, alte două portrete — unul de mici dimensiuni, celălalt în mărime naturala, sunt eons;derate ca cele mai frtunoase, „cele mai bune onerp de pictură dela noi, înainte de 1850". 119) ■In 1844 Rosental pleacă la Paris, urmând Ia puţin timp ne prietenul său Rosetti. In drum se opreşte la Ruda-Pesta. ca să-si vadă părinţii si să aranieze cu ei chestiuni financiare, în legătură cu călătoria lui în străinătate. In scurtul răcraz. a avut timp totuşi să lucreze taNouri, dună cum aflăm dintr’o informaţie din 1846, când primeşte o scrisoare de acasă — el aflându-se la Paris — că i s’a vândut unul din tablourile sale. 120t. Viata la Paris, este un sburiurrr nentru tânărul nostru, care se amestecă împreună cu prietenii săi Români şi în vâltoarea politică a 1171 T Tţî„ l. T. ..Istoricul Franr-Masoneriei tn România** tn „Paza Poliţienească11. Anul TTI. nr.9-10. 1993. pa?. 15. mu C.nnst. V. Pnsptti. loc. cit. îmi Onrescn. „Grafica" d. 90. nota 5. 120) Const. V. Rosetti, loc. cit. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1148 183 vremii. E probabil că în această vreme Rosental şi C. A. Rosetti sa fi intrat şi în organizaţiile francmasonice din Paris, aşa cum sunt semnalaţi în lista dată de Ulic, care afirmă că Rosetti, deşi înscris la Bucureşti în 1847, fusese iniţiat la Paris, pe când se găsea acolo. Rosental îşi împărţea vremea între cursurile lui Michelet şi Edgard Quinet şi între atelierele maeştrilor, în primul rând al d-lui Brolling. Deşi nu avem dovezi precise că a lucrat în atelierul acestuia — ca şi Negulici — ştim sigur că-1 cunoştea deaproape. Astfel într’o scrisoare a lui Rosental către Rosetti din Buda-Pesta, dela 4 Februarie 1847, îi scrie : „în cazul când tu pleci la Paris, „du din partea mea d-lui Drolling, două „acas“ (sic) de tutun turcesc1*. Informaţii precise care privesc viata lui Rosental, din această epocă la Paris, ne: dă un document al vremii, notele intime ale lui C. A. Rosetti, publicate de fiul său Vintilă: „S’a împlinit prorocirea mea că „Rosental, atunci când va primi scrisoarea cu bani dela maică-sa, o să plângă". Muncitor şi modest, ducea o viată sobră la extrem, pe care o remarcă în special, cu prilejul unei vizite inopinate, când l-a găsit bolnav, în frig, „suferind mai mult ca orice român, căci ţinta lui e nobilă". m). Către sfârşitul lui 1845, se hotărăşte să plece la Londra; pentru acoperirea cheltuelilor călătoriei vinde un tablou. In Martie 1846 el se află la Londra, unde fusese invitat de câţiva prieteni englezi. Acolo e turburat de o idilă amoroasă, despre care scrie prietenilor săi la Paris. Tot în timpul şederii sale în Anglia a vizitat şi oraşul Liverpool, Era admirat pentru calităţile sale de pictor şi de viorist. Această calitate de artist muzicant, o semnalează în notele sale şi Rosetti. care-i dărueste o vioară; din ea Rosental scoate minunate arii irlandeze —» melodii ce-i plăceau foarte mult prietenului său. Curând se întoarce la Paris, foarte trist şi descurajat. C. A. Rosetti crede că e trist fiindcă „a avut ocazia să guste abia acum din plăcerile vieţii". E posibil însă că această tristete să fi fost provocate mai mult de ştirile proaste pe care le primise dela familia sa, ce sărăcise între timp. Pentru aceasta, la începutul anului 1847, el pleacă la Buda-Pesta, de unde am văzut că-i scrie la 4 Februarie, lui Rosetti, care se afla la Bucureşti. Rosental a stat un timp cu părinţii săi, a căror situaţie proastă materială — în pragul falimentului — şi morală — suferiseră p:erderl în familie1 — nu putea să-I lase indiferent. Dună unele izvoare, situaţia s’ar fi complicat din cauza unor neînţelegeri cu ai săi — probabila deosebire de concepţii — şi din pricina unei noi intrigi sentimentale Dorea în acelas timp să plece la Roma, dar situaţia materială nu-i permite si de aceea caută să vândă două lucrări terminate la Paris ; o „Femeie pe gânduri" şi o „Femeie culcată", fără să reuşească. m). * 122 12H C A. Rosetti ..Note intime. 1844-1859, scrise zilnic" adnotate şi publicate de V-'ntilă C. A. Rosetti. Buc. 1902, passim. 122) Oprescu, „Pictura" p. 84. i#4 mor. P. CONSTANTINBSCU-IAŞI Aceasta reiese şi din scrisoarea amintită către Rosetti, In care e demn de semnalat aprecierea pe care o face Rosental asupra gustului artistic al publicului budapestan, „cu mult mai puţin înaintat decât la voi“ (Bucureşti). Se pare că dela Buda-Pesta, Rosental se întoarce în cursul anului 1847, sau începutul lui 1848 la Paris, deoarece la Salonul din 1848 se găseşte expus unul din tablourile sale: „Portrait de M. Alired Dan'el B.“ trecut în catalog sub nr. 3975. Prezenţa sa la Paris pare neîndoelnică, deoarece catalogul îi specifică adresa sa de atunci (68, Rue de Grenelle St. Germain) 123 124 12S). Era un mare succes, pentru prima oară un pictor român apare alături de marii maeştri. Irt orice caz Rosental era în ţară înainte de izbucnirea revoluţiei. El participă la cenacluri literare şi la reuniunile politice, ale capilor mişcării dela 1848. O însemnare din notele lui Rosetti, semnalează că la el acasă aveau loc în acea vreme, aşa zise şedinţe literare, la care participau Rosental, Winterhalder, Cornescu, Cretzulescu şi alţîî şi unde ce ceteau cursurile lui Jules Michelet şi Edgar Quinet, care-i pregăteau sufleteşte. ţ24). ★ Revoluţia isbucneşte. Sigur Rosental, care se găsea la Bucureşti — pentrucă era prea puţin cunoscut autorităţilor, ca să se fi ascuns In provincie pe timpul percheziţiilor dela începutul lui Iunie — a fost printre cei dintâi, care s’au alăturat capilor revoluţiei, când aceştia alcătuesc guvernul provizoriu şi instaurează noul regim. Care a fost misiunea ce i-a fost încredinţată imediat lui Rosental, nu ştim. Credem că în aceste momente de entuziasm el şi-a pus talentul în serviciul cauzei reuşite, realizând câteva opere. O stampă desenată de el şi litografiată de Leroy — astăzi în colecţia Academiei — reproduce o femee învelită în tricolorul naţional, ţinând o ramură în mână şi având la picioare o sabie ruptă; păşeşte pe o carte deschisă pe care se află scris cuvântul „clemenţă“. Este o compoziţie alegorică, din acele care plăceau vremii, gen pe care Rosental l-a folosit şi cu alt prilej. Opera cea mai însemnată a pictorului din această epocă: o pictură în ulei „România" — astăzi la Pinacoteca Statului — reprezintă o femee în atitudine energică, îmbrăcată în costum naţional, cu salbe la gat, exprimând mişcare şi avânt. Deşi se zice că pentru acest tamuu ar fi pozat însăşi Maria Rosetti, amintirea romanticilor francezi este evidentă. Se mai atribue lui Rosental o altă litografie, despre care nu ştim decât dintr’o copie în fotografie şi care reprezintă portretul lui C. A. Rosetti, tânăr, învăluit într’o mantie romantică de modă italiană.12B). Participarea lui Rosental Ia revoluţie a fost efectivă, făcând diferite servicii oficiale, în sprijinul noului regim, care îi aduce imediat, drept 123) G. Oprescu „Pictura" p. 85. 124) C. V. Rosetti „Adevărul literar" loc. cit. 125) Oprescu „Grafica" p. 91. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 184* 185 răsplată, încetătenirea. Locotenenta Domnească dă la 2 August 1848 un decret prin care se acordă cetăţenia română „D-lui Const. Rosental, pictor istoric", cu următoarea expunere de motive: „Considerând că a luat partea cea mai activă la „revoluţia noastră şi dovezile ce a dat că simte ca un adevărat Român..."126 *). Cu prilejul sosirii lui Soliman Paşa, la Bucureşti, guvernul dominat de curentul moderat condus de Eliade, în dorinţa de a-i face acestuia o primire cât mai fastuoasă, face apel şi la Rosental. Ministerul de Interne dă dispoziţii Sfatului orăşenesc din Bucureşti, la 11 Iunie, ca să i să pună la dispoziţie lui Rosental, materialul necesar pentru construirea unui arc. 12T). Lui Rosental i s’a ncredinţat şl altă misiune, destul de importantă, aceia de a face parte din delegaţia care s’a idus să-l primească la Giurgiu pe reprezentantul Porţii. I se pune pentru ţeasta la dispoziţie „o brişcă".128 129). In această m'siune el avea un rol important, acela de a lua schiţe pentru portretul lui Soliman-Paşa. In acelaş timp foloseşte prilejul de a face propasrardă printre ţărani în favoarea guvernului revoluţionar. Tot de la Giurgiu scrie o scrisoare bunului său prieten Rosetti, la 26 Iulie, în care, între altele TI declară’ „admir fot mai mult, pe zi ce trece, poporul valah... Ce Inteligenţă, ce blândeţe!" Nu este exclus ca Rosental să fi fost însărcinat şi cu altă misiune, ctr prilejul vizitei lui Soliman Paşa. căruia guvernul provizoriu i-a făcut o primire excepţională. Ministerul de Interne dă o dispoziţie „vorniciei oraşului Bucureşti ca să facă cunoscut tuturor Israeliţi'or din Capitală, că urmează a contribui ei înşişi la această solemnitate cu eşirea spre întâmpinarea acestui foncsionar..." 12°). Pentru alte misiuni oficiale Ministerul de Interne îl pune la dispoziţie o trăsură, pe care o foloseşte de la 13 August la 6 Septembrie. După evenimentele dela 13 Septembrie, când revoluţia fu înăbuşită şi o parte din capii mişcării arestaţi, Rosental, prevalându-se probabil de vechiul său drept de supuşenie austriacă, n‘a fost arestat. El continuă misiunea sa de bun Român şi depune toate sforţările pentru apărarea intereselor poporului român. împreună cu Neculai Golescu şi Ion Ionescu obţin scrisori de recomandare, chiar dela Fuad şi Omer Paşa — comandanţii trupelor turceşti — către Divanul Otoman, pentru a pleda acolo cauza României. - Ajungând la Giurgiu, ei sunt arestaţi şi sunt găsiţi de ceilalţi emigranţi aduşi şi ei aici. La Rusciuc, unde sunt trimişi, la 24 Sep tembrie, funcţionarii turci vin să dea drumul în „ţara lor" lui C. Ro- 126 „Monitorul Român" 9 Aug. 1848, nr. 9, pag. 35. 1271 Adresa publicată în „Anul 1848“ voi. II, pag. 398. 128) După adresa executivului Curţii Administrative, către Ministerul de Interne, din 12 Sept. 1848 („Anul 1848“, voi. IV, pag. 315). 129) Din articolul „O alegere de săteni în 1848“ publicat tn „Românul" din 8 April, 1887. - t>ROP. P. CONSTANTTNESCU-IAŞI î86 manescu şi Rosental, pe care Agenţia Austriacă din Bucureşti îi reclama — ca supuşii ei.130 *). La Rusciuc arestaţii ro nâni se bucurară de sprijinul populaţiei evreeşti din oraş, cum recunoaşte unui din ei, C. A. Rosetti, când, după nouă ani aflându-se din nou la Rusciuc în drum spre ţară, el trimite o scrisoare ziarului „Israelitul român" afirmând: „Israeliţii din Rusciuc ne deteră întâia strângere de mână m) Rosental este luat cu sila de pe vapor, căci el vroia să rămână cu tovarăşii lui, arestaţi de autorităţile turceşti. El insistă, spunând că vrea să vadă ■ pe Hussein Paşa, dar este refuzat. Rosental refuză să se bucure de libertate şi cere să rămână cu exilaţii el fiind român şi deci merită şi el pedeapsa ca revoluţionar prin dorinţele cât şi prin cea mai activă „cooperare a sa“. Totuşi arestaţii fură puşi în două „ghimii" (corabie cu pânze) şi porniră de la Giurgiu spre Vidin, într'o călătorie cu peripeţii dramatice. Cunoaştem această călătorie din mai multe desrieri, dintre care una, cu multe detalii, este redată într'o scrisoare a lui I. Voinescu publicată ulterior într'o broşură 132). Numai cu forţa Rosental fu deslipit de tovarăşii săi de pe ghimie: „Bravo Rosental! Turcii tî smulseră din braţele noastre, fiecare lacrimă ce pica din ochii tăi, căzu fierbinte în sânul nostru -şi va rămâne neştearsă în «uvenirea noastră, ca tot ce mişcă sunetul". Totuşi Rosental împreună cu neînfricata Maria Rosetti îi urmă în tot lungul călătoriei spre Vidin „priveghiind cu neadormire asupra soartei lor". După 11 zile de călătorie ajung la Vidin şi sunt cantonaţi la un conac, pregătit special. Ca şi la Rusciuc primiră salutările Paşei şi „temniţa", spre deosebire de ghimie, li se părea un palat. Câte 2—3 vizitară sub escortă oraşul, dar grozava mizerie ce sălăşluia îi impresiona foarte neplăcut. Trimiseră o delegaţie la Paşa, cerând permisiunea de a fi remorcaţi până la Semlin, de un vapor austriac, sau să-i pornească pe uscat; în orice caz să părăsească ghimia. Paşa îi refuză, pornesc tot în ghimie, în condiţiuni chinuitoare, cu popasuri prin diferite sate. La Ada-Kaleh, Doamna Rosetti şi Rosental, ca şi alţii intervin din nou, la rugămintea lor, să fie duşi pe vaporul austriac, de data aceasta reuşesc şi pleacă cu vaporul austriac, fără plată, spre Semlin. Pe drum însă sunt împiedicaţi de Turci del a merge mai departe. Lâ Orşova exilaţii, susţinuţi de ţăranii instigaţi de Rosental. şi cu ajutorul soldaţilor cumpăraţi, sunt lăsaţi liberi, putând astfel să a- 130) „Anul 1848“ voi. II,' pag. 507. • 131) Ioseph Kaufmann: „Evrei apărători în revoluţia Românilor din anul 1948“, Piatra Neamţ, 1900. 132) „Israelitul Român" nr. 12 din 17 Iunie 1857. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA ’ DELA 1846 jungă pe ■ teritoriul austriac183). Refugiaţii urmează călătoria prin InsbruCk, ajungând la Paris. Rosental, după ce îşi duce la capăt această mi-siuri», trece prin Viena, de unde împreună cu Rosetti şi soţia acestuia îşi continuă drii-'mul spre Paris. Greutăţile intervenite din cauza drumului nesigur şi a sittiaţiei materiale, îl obligă pe Rosental să întârzie sosirea la Paris. După 0 declaraţie a lui C. A. Rosetti, care se instalase mai de mult la Paris, Rosental sosise acolo abia la 1 Mai 1850.134 135 136). ■ ' La Paris viaţa i-a fost destul de sbuciumatâ, influenţând şi asupra activităţii sale artistice. Nu se cunoaşte din această epocă decât o compoziţie interesantă, un adevărat tablou „istoric”, care reproduce „Locuinţa lui C: A. Rosetti, la Paris, in tirr pul exilului", redând pe C. A. Rosetti, şi alţii în plină acţiune de gospodărie. 1S5). > ‘ In Decembrie 1850, Rosental trece în Elveţia, mai întâi la Por- rentîuy, apoi la Coire, cu nădejdea că va găsi ceva de lucru".1SB). De la ultima reşedinţă, în Martie 1851, pleacă la Graz, chemat fiind acolo de redactorul unei publicaţii locale. Şi aici traiul i-a fost greu, cu toate că avea cunoştinţe. Lucrează totuşi şi expune la Viena un tablou, care este primit favorabil de critica vieneză. Prietenul său Rosetti îi trimite între timp o scrisoare din partea comitetului revoluţionar ca să plece în Ardeal şi să facă acolo propagandă revoluţionară pentru Români. In Iulie 1851, C. A. Rosetti îi expediază o ladă cu broşuri şi manifeste de propagandă.137 138). Această misiune i s’a părut lui Rosental foarte grea, mai ales că el cunoştea maî puţin împrejurările din Ardeal. Rosetti insistă şi adaugă c| această misiune nu putea fi încredinţată decât numai unui prieten încercat. ' ' - 1 ' '1^1 Deşi Rosental începuse să-şi aranjeze o situaţie — era pe cale chiar‘să se căsătorească — convins de argumentele 'prietenilor săi români de la Paris, legat definitiv de noua sa patrie, se hotărăşte să împlinească această misiune şi pleacă spre Ardeal. In drum este arestat la’Buda-Pesta de autorităţile locale, în Iulie 1851 188). In timpul cercetărilor Rosental este chinuit îngrozitor pentru a-şi denunţa prietenii, el însă nu spune nimic şi moare ca un adevărat martir. Cadavrul este refuzat mamei sale, probabil pentrucă autorităţilor le era teamă să nu se recunoască urmele torturilor. -133) Reprodusă 4n „Anul 1848“ voi. VI pp. 38-58. Un alt izvor al vremii este descrierea lui D. Bolintineanu în voi. I din „Călătorii" Buc. 1915. Ecoul acestei călătorii b avut răsunet şi în străinătate; între altele amintim de relatarea lui J. Michelet. astiora căreia vom reveni. ' ' 134) Ultimele informaţii după articolul „Principautds Danubiennes", publicat tn „Coţv!or fran^ais" nr. 394. 1848. (Anul 1848, voi. V. pp. 798-761). 135) C. Săteanu : „Rosetti şi pictorul Rosent h" în „ADAM“, 1 Mai 1935. 136) Reprodus în Barbu Lăzăreanu „Mărturii despre Daniel C-tin Rosental" diq. „Adevărul literar şi artistic” din 15 şi 22 Iulie 1923. 137) I. Oprescu „L’art roumain de 1800 â nos jours" Malmo, 1935, p. 22, şi ..Pictura" pp. 85, 86. . 138) C. V. Rosetti, loc. cit. <83 FflOF. P. CON3TANTTNE3CU-IAŞI Autorităţile din Viena Şi-au dat seama că pot răspunde de asemenea crimă, mai ales că denunţarea de la Paris, în urma căreia fusese arestat Rosental, n’a adus la rezultatul dorit. De aceia ele au lansat svonul falş al sinuciderii lui Rosental în închisoare. Lin ziar din Frankfurt, cu data de 28 Iulie, publică ştirea că Rosental s’a spânzurat în închisoarea de la Pesta, în noaptea de 23 şi că s’au găsit la el proclamaţii revoluţionar?. Prietenii săi deia Paris pin !a îndoiala această informaţie. Al. Golescu-Arăpilă, scrie la 3 Septembrie lui Paul Bataillard că Rosental a fost asasinat din ordinul guvernului de la Viena, care voia să se debaraseze de un agent incomod şi că a fost arestat din ordinul poliţiei din Paris, care îngreuia din ce în ce şi situaţia refugiaţilor români din capitala Franţei 13B). O dovadă că situaţia era astfel este menţionarea pe care o face C. A, Rosetti asupra percheziţiei făcută de poliţia pariziană după arestarea lui Rosental, în urma intervenţiei poliţiei ungare. Intre documentele găsite la Rosental se aflaseră şi scrisori de ale prietenului său Rosetti, iar la acesta politia pariziană găsise un apel către Transilvăneni, pe care Rosetti o declară drept o adresă către fraţii săi w°). Astfel peri drept jertfă cauzei române, pictorul şi revoluţionarul Constantin Daniel Rosental. Deşi până astăzi istoriografia română nu a consacrat o monografie specială nici pictorului, nici revoluţionarului Rosental, meritele sale, sunt recunoscute de contemporani şi de toţi istoriografii ocazionali. Origina sa străină nu l-a împiedicat să se indentifice desăvârşit cu aspiraţiile poporului român, pe care l-a apreciat şi iubit. Se mai poate pune întrebare dacă el poate fi considerat ca pictor român — cum au făcut-o unii istorici ai artei române? „Multă vreme m'am îndoit în ce categorie să-l introduc în studiul de faţă. Locul lui se pare touşi pe drept printre pictorii români, dela începutul secolului şi nu printre străinii adaptaţi românismului” — declară d. Oprescu ţn monografia sa U1). Dacă d-sa este convins că, mai mult ca alţi artişti străini, veniţi în ţara noastră, „Rosental s’a simţit român", Doamna Dracopol în monografia citată, de repetate ori îl consideră pe Rosental străin u?). ceiace denotă o mentalitate greşiăj . In tot decursul scurtei sale vieţi, Rosental n’a lăsat un prilej ca tă nu-şi exprime dragostea faţă de poporul român şi sentimentele sale româneşti". Nu vă puteţi închipui cât sufăr pentru cauza voastră. Nu m’aşi fi crezut atât de valah. Patria mea este „Valahai" — declară în scrisoarea sa dela Giurgiu, din 26 Iulie 1848, semnalată anterior. lntr’o altă scrisoare, trimisă probabil prin fratele său lui 3 I3&) I. Oprescu „Pictura" p. 86. 140) Golescu revine asupra aceleaşi teme şi cu aceleaşi cuvinte de înfierare tntr’o altă scrisoare către acelaşi, din 18 'Sept. 185-1. 141) Săteanu, loc. cit. 142) „Pictura" p. 79. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DfiLA 18M 189 Rosetti» cu titlul „Note solicitate”, cere să se povestească în articole» sub forma unui foileton roman. în ziarele din Londra, partea populară şi umanitară a revoluţiei; cere a arăta că nu a fost opera câtorva oameni, că mic şi mare, săraci şl bogaţi, locuitori de la oraşe şi dela sate, preoţi, bătFâni, femei, toţi au luat parte la dânsa, că a fost opera lui Dumnezeu opera tuturora 14a). Din acest ultim fragment rezultă clar concepţia sa democratică şi părerile sale asupra caracterului revoluţiei dela 1843 de marea asemănare Cu părerile lui Negulici. Poate puţini din revoluţionarii dela 1848 s’au bucurat de o mai unanimă bună apreciere din partea contemporanilor, ca Rosental. '•-Vom cita câteva scurte, fragmente din actie dale pe care Izvoarele nl le-au pus la îndemână. Cel mai bun şi mai devotat prieten i-a fost C. A. Rosettî, care avea întotdeauna deasupra patului său portretul lui Rosental. Mal mult ca pe oricine l-a lovit Crunt moartea tragică a lui Rosental-Va 9 August 1851 Rosetti notează în notele sale : „Ce zile de durere!... Sufăr de pierderea lui... omul acesta, carele a trăit şi moare pentru mine”. La data de 14 Octombrie notează iarăşi: „Suferinţele cele mai mari pentru mine, fură perderea neno-Tocitului Rosental. „La 2 Februarie 1852 notează: „Anul trecut îmi luă pe Rosental. Pauvre ami, ai murit şi cu toate acestea erai născut spre a trăi precum ai murit ca un erou”. La 5 Februarie acelaşi an, cu aceleaşi exclamaţii şi indignare că poliţia budapesteanâ ij’a vrut să restituie familiei trupul celui asasinat143 144) In scrisoarea pe care Rosetti o adresează -ziarului „Israelitul român", pe când se găsea la gusciuc, cu! data de 11 Mai 1857, găseşte . încă odată ocazia să amintească de „bunul său prieten". Omul în carele am găsit pentru întâia oară întrunite, inteligenţă, iubire, virtute, devotament, patriotism şi ’n culme sa simţământul a tot ce este mare, frumos, nobil... era fiu al lui Israel. Nu ştiu, fratele meu Rosental, când patria mea va putea să-ţi dea cununa de martir ce ai conchis-o cu sângele tău, dar ştiu că mulţi români, ţi-au ridicat un altar şi .că seminţia ta va avea totdeauna în mine un frate devotat145). Cu prilejul elogiului funebru pe eare_Rosetti îl face lui Iacob Loe-bel, directorul Băncii României, în 22 Iulie 1867, al ziarului „Românul”. aminteşte „când a plecat dintre noi pictorul Rosental, ace'a care şi-a dat viaţa pentru Români., salutăm cu respect şi iubire suve-nirea acestor bărbaţi şi asigurăm că faptele lor vor fi continuate şl vor aduce în curând cea mai deplină dreptate şi frăţie între Români, fără osebire de partide 146). , 143) Op. cit., p. p.p 18, 19. 144) Const. V. Rosetti, loc, cit., care crede că această scrisoare datează din 1850-51. 145) Lui C. A. Rosetti**, volum comemorativ, „Democraţia** BuC. 1916, pasim. 146) „Curierul Israelit** din 17 Iunie 4857, fetiul L *nr. 12. PROF. P. CONST ANTINESCU-IAŞI I90 In sfârşit, în testamentu' său, Rosetti lasă Museului Naţional o scrisoare, prin care donează o schiţă a României de.a 1843, oferind o ramură de măslin si un tablou din exil, reprezentând România, ca pe o ţărancă ce scapă drapelul naţional, pe care se află scris: „Dreptate, Libertate"U7). , Aceiaşi caldă prietenie i-a arătat-o lui Rosental şi soţia lui Rq-.seîti, Maria Rosetti, al cărei chip pictorul l-a reprodus de câteva ori şi. cu.care împreună a împărtăşit greutăţile călătoriei pe Dunăre, pentru salvarea exilaţilor de la 1848. La 22 Iunie 1852 ea scrie despre Rosental: „Prieten de zile bune, frate în nenorocire, martir al viitorului nostru, tu ai un templu în sufletele noastre". • Intr’un articol din „Mama, şi copilul" din 1865, intitulat „Convorbiri despre univers", vorbind despre amintiri, menţionează pe cea mai puternică din viaţa eu . . „Este aceia a unuia dintre cei mai buni, dintre cei mai sfinţi, dintre cei mai devotaţi oameni ce Dumnezeu a putut face după imaginea Iui. Şi el a murit pentru România, a murit pentru libertăţile-ei, a mu? rit pentru amicii săi Români, pe care cu jpreţul vieţii sale n’a vroit să-i compromită, a murit chinuit, torturat, a murit ca un martir şi este încă singurul martir ce România modernă are înscris în analele sale. Treisprezece ani sunt acum de când îl plâng cu durerea unei ' surori, unei amice şi unei cetăţene. Ori cine veţi fi, voi care veţi ceti aceste linii, destul numa să simţiţi în voi ceva pentru România, tre-bue să 1 plângeţi şi voi, căci ca membrii ai omenirii aţi pierdut un amic şi România a pierdut un susţinător, un fiu devotat. „Acest amic, acest fiu, acest martir al României, era Israelit. el „se numeşte Daniel C. Rosental. Binecuvântaţi acest nume şi până să „puteţi face mai mult pentru memoria martirului, suvenirea lui să vă „facă buni, cel puţin toleranţi, cugetarea la un israelit să vă facă mai „buni, creştini' 148). • Rosental s’a bucurat de admiraţia întregii familii Rosetti, mult chiar şi după moartea lui. Catinca Rosetti, într’o (scrisoare către Ştefan Gdlescu, din Bucureşti, 3 Septembrie 1850, se interesează în dea-proape de Rosental, faţă de care are bune aprecieri. Constantin V: Rosetti, nepotul lui C. A. Rosetti, menţionează în repetate rânduri că Rosental a fost unul din cei mai buni pictori ai renaşterii române; el afirmă că acesta a fost maestrul pictorului Th. Aman. 149). ' ’ I. Voinescu, membru activ al revoluţiei dela 1848, în descrierea că lăteoriei pe „ghimie" pe care am amintit-o, are repetate cuvinte de laudă pentru „bravul Rosental”, Constantin Racoviţă scrie din Turin, la 29 August 1851, unchiul său Şt. Golescu: „Am aflat o nuvelă care „ne-a întristat foarte. Rosental s’a spânzurat în închisoarea dela 447) „Românul" 22 Iulie 1867. 148) Const. V. Rosetti, loc. cit. 148) „Marna şi copilul” Buc., 20 Noembrie 1865. 149) Const. V. Rosetti, „Un pictor-luptător”. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 x9> „Pesta. Sărmanul tânăr, câte suferinţi trebue să fi îndurat el, pentru „ca să ajungă la extremitatea asta; putem spune că e un tânăr mal „puţin din ce se interesau la causa noastră —, şi dintre străini isunt „aşa de puţini — că pierderea lui trebue să ne fie simţitoare.” Ceva mai târziu, Grigore Heliad dela „Sentinela Română” scrie: „Ei bine, ce au să cugete Românii,... când le vom spune noi. cu durere „că singurul martir ce a dat revoluţia română a fost un evreu, Da-„niel Rosental ? 15°). ' , Dintre străinii contemporani, cităm pe ilustrul istoric Jules Mi-chelet, care, într’o mică lucrare închinată Măriei Rosetti, amintind de exilul ei, spune că are o consolare:... „un prieten devotat a venit s’q „însoţească, un Ungur, dar Român în inima sa, un erou al prieieniel, „Rosental, artist distins, a improvizat la Bucureşti Libertatea, pe care „o adoră un popor întreg... Fie ca această amintire să pue temelia „unei alianţe noi între cele două mari popoare, care pentru un moment „nu s’au cunoscut. Această scumpă comoară a patriei române a avut „drept apărător un Ungur”. 154). Cunoscutul italian, Marco Antonio Canini, în broşura sa „Gh Israeliti în Rumania” socoate pe Rosental ca un tânăr pictor de ţalent şi unul din cei mai activi membri ai Revoluţiei dela 1848. El moare dupăce a primit o sarcină foarte primejdioasă, într’un mod foarte tragic şi trebuie considerat ca unul din martirii cauzei române.” ir’2). Părea că uitarea aruncase cu totul vălul asupra acestei frumoase figuri din istoria poporului român; şi’n genere aşa era. Cu prilejul împlinirii a 75 ani dela Revoluţia dela 1848 însă, dl. Barbu Lăzăreanu aminteşte contemporanilor de azi de existenţa pictorului Rosental, 1B3). Ceia ce constituia o noutate pentru mulţi; iar pentru antl semiţii vremei un mare necaz. Printre aceştia însuşi reacţionarul Goga intervine, maliţios şi inexact şi de aceia dl. Barbu Lăzăreanu, scotocind publicaţiile mai vechi, aduce o serie de mărturii — unele le-am folosit şi noi —■ ale oamenilor politici şi cărturaii români despre opera şi valoarea lui Rosental, artistul şi revoluţionarul.150 151 152 153 154 155). Dintre istoriografii actuali dl. Oprescu se ocupă în monografiile amintite, despre artistul Rosental, care împreună cu Negulici sunt cei mai importanţi din grupul „începătorilor", recunoscând că Rosental e mai' dotat. D-sa se ocupă mai mult de artist: „ştia să redea fizîo-„nomia cu libertate şi este un îndemânalec colorist”, mai puţin reuşit în scene de interior; recunoaşte că „viaţa lui merită tot respectul” 15s). In opera sa capitală dl. Oprescu îl caracterizează, între altele, astfel: „întâlnim la el o putere de emoţie şi un lirism, un avânt, o exaltare 150) După „Adevărul literar” 15 Iulie 1923. 151) Jules Michelet „Principautes danubiennes Madame Rosetti” Paris 1853, p. 9. , 152) In „Anuarul pentru Israeliţi” pe anul 1880—1881, Bucureşti. 1 153) In „Adevărul literar” din 4 Martie 1923 şi „Adevărul” 25 Iun, 1923, . , 154) In „Adevărul literar” din 8, 15 şi 22 Iulie 1923. • 155) „L’art roumain” p. 22. miop. p. coNSTANTmESctr-iAŞî 19* „sentimentală şi un dar de a se înflăcăra pentru ce este mare, nobil „şi frumos..."1B0). Pictorul Rosental a lăsat opere puţine, dar suficiente pentru a surprinde valoarea sa. Este un „pictor de istorie". încadrat şcoalel contemporane, care se ilustrează prin portrete. După 1848, destul de tânăr încă, reîncepe studiile la Paris, după frământata activitate politică din ţară şi râvneşte către pictura eroică, cu substrat politic, spre compoziţie — avânt pe care moartea năprasnica i-1 curmă. Am insistat mai mult asupra omului şi revoluţionarului — de altfel opera sa artistică se cunoaşte puţin — pentru a reda o monografie pe cât posibil mai complectă a acestui tânăr luptător „paşoptist”. IV. BARBU ISCOVESCU Al doilea pictor evreu, iuptător în revoluţia română dela 1848, este Barbu Iscovescu, cum îşi zice el singur, deşi avem mai molie variante ale numelui său, de famlie şi de botez. Rolul său în mişcarea revoluţionară este mai puţin accentuat, dar integrarea sa în idealurile poporului român ale vremei este totală; şi el moare departe de ţară, in exil, înmormântat alături de colegul şi tovarăşul său Ioan N'eguiic!. Date asupra vieţii şi activităţii sale politice s’au păstrat puţine; istoriografii de azi sunt chiar deosebiţi în ce priveşte începuturile sale.1ST). In schimb opera sa artistică e mai cunoscută, păstrându-se mai multe bucăţi, decât din opera lui Rosental. S’a născut la 24 Noembrie 1816, în Bucureşti, în cartierul din împrejurimile Căii Moşilor de azi, după cum ne informează unul din descendenţii artistului.156 * 158 159) Numele său era Jehuda Iscovici, după acel al tatălui său Haim Iscovici,1S!)) deşi toate operele sale sunt semnate cu acel de Iscovescu sau Barbu. Numele de Iscovici (ortogra'iat Itsko-vitz) apare într’o scrisoare a lui Nicolae Golescu, din Viena, către Ştefan Golescu, de la 6 August 1847. Tatăl său era poreclit „Zugravul", pentrucă se ocupa cu zugrăvirea iconiţelor, după obiceiul timpului; era sigur un meşter obişnuit, căcj nu găsim niciun document care să-l pomenească. El este primul 156) „Pictura” p. 79; deasemeni pp. 6, 77, 79—87. 88, 116, 127, 209 şi „Grafica” pp. 23—25, 31. 90—91. J57> O monografie specia,ă ia închina1 Mnj-jp Nicolau „Pierjr.il F.arhu Iscovescu”, Bucureşţi 1940; câteva informaţii interesante într’un noian de date de prisos. 158) Comunicare făcută d-lui Marin Nicolau (op. cit. p. 19, nota 2) P. Io-nescu în „Catalog de tablouri, statui, desenuri şi aquarele expuse în pynacotheca din Bucureşti” Buc. 1888, p. 18, dă 1817 ca anul naşterii. Credem că anul 1816 este mai exact, fiindcă este confirmat şi de alte izvoare. 159) M. Schwartzfeld: „Iehuda Barbu Iscovescu" în „Anuar penlru Ura-«Uţi” 1880—1. TREI PICTORI ROMÂNI IN REVOLUŢIA DELA • 18M 193 BARBU ISCOVESCU Colecţia Academiei Auteportret (ulei). 13 194 phof. p. constantunescu-iaşi dascăl al lui Barbu, iniţiindu-1 în meşteşugul picturii, care se făcea după regulele vechi athonite. Tatăl său le consideră insuficiente şi încredinţează pe băiat unor meşteri germani ca să-l iniţieze în secretele artei noi apusene. Celelalte cunoştinţe generale şi le-a apropiat de la una din şcolile elementare, care se găseau în centrul Bucureştiului. Era dornic să-şi lărgească orizontul pregătirii sale şi distingându-se chiar de copil, câştigă bunăvoinţa celor ce patronau trimeterea tinerilor studioşi în străinătate. Astfel pentru studiile sale de la Viena, unui din contemporanii săi, Zossima aminteşte că a fost susţinut de banul Mihail Ghica, u'°). Ministrul Trebilor din Lăuntru, om cu gusturi alese. Se pare că tânărul Iscovescu a studiat mai mult timp în străinătate, deoarece nici un document nu se păstrează, care să mî-1 amintească în ţară înaintea anului 1847, nici un autor şi nici una din operele sale După lucrările sale din această vreme, care se pot împărţi în două perioade, se poate constata o epocă de începuturi, din care fac parte câteva desene şi schiţe asupra cărora vom reveni, executate în străinătate. Astfel sunt desenurile păstrate în Secţia de Stampe a Academiei. între care dl. Oprescu socoâte şi o „Vedere din Lyon“, pe care o consideră din anul 1832, iar nu 1852, cum ceteşte dl. Nicolau. 101). Aceste lucrări sunt slabe şi impersonale, caracterele unui începător — ceiace ar justifica părerea d-lui Oprescu că aparţin epocii de elevat a lui Iscovescu. Că tânărul pictor se găsea, în 1832 (la vârsta de/16 ani!) La Lyon, la învăţătură, nu pare destul de documentat. Se ştie Sigur că (a făcut studii la Viena, unde a stat mai mult timp, cum arată o serie de informaţii contemporane. Aici studiază desenul şi se specializează în „decoruri teatrale ,şi pictură pentru care are predispoziţii natU‘ rale.” (102). Nu ştim dacă a fost elev al Academiei (160 161 162 163) deşi nu ar fi fost exclus. Se ştie sigur că era un călător pasionat, şi că astfel şi-a complectat educaţia artistică, cercetând locurile şi monumentele pitoreşti din Austria, după cum ne-o dovedesc numeroase lucrări, unele păstrate până azi, din acea vreme. Astfei încearcă redarea într’un frumos peisagiu a orăşelului „Hallstadt”, lucrare care se găseşte în Colecţia Academiei Române. Din altă probabilă reşedinţă a sa, Gmunden, îl interesează „Capela Sfânta Ana” pe care o reproduce într’un de- 160) Gr. Zossima ^.Biografii politice ple oamenilor mişcării naţionali; din Muntenia la 1848” Bucureşti, 1884. 161) In privinţa lecturii exacte a însemnării, care se găseşte în colţul stâng de jos al tabloului, părerile sunt de aşa natură, încât duc la conciuzii difeiiie: după dl. Nicolau, textul tr fi: „Barbe 4/8—52”, pe când după dl. Oprescu ar fi „L’ile de Barbe, 4/8—32. „După ultima lectură ar însemna că pictorul se găsea în 1832 la Lyon, „L’ile de Barbe” fiind unul din cartierele oraşului. (.Discuţiile la I. Oprescu „Grafica” p. 27). 162) M. S. Schwartzfeld, loc. cit. 163) Cum afirmă categoric D. M. Nicolau, op. cit. pag. 27. TREI PICTORI ROMÂNI IN REVOLUŢIA DELA 184fl *95 sen, mai puţin minuţios ca lucrarea precedentă. Dintr’un al treilea centru Mathausen, orăşel pe Dunăre între Linz şi Viena, redă „Biserica dela Mathausen” în care natura este abia schiţată. In sfârşit, un alt desen „Persenburg’ţ, reprezintă un castel medieval, într’o frumoasă compoziţie. De la Viena Iscovescu pleacă şi la Paris, nu ştim exact când, unde probabil studiază cu maeştrii timpului: Drolling — profesorul lui Negulici şi Rosental —şi Picot. ţ1*64). Despre această şedere a artistului la Paris, nu avem ştiri mai precise; în orice caz nu va fi stat mult, întrucât nu ni s’a păstrat nicio operă datată din acest oraş, în vremea aceasta, cum avea obiceiul să semneze. Activitatea sa artistică nu-1 împiedică să se dedea şi preocupărilor politice, câştigat fiind de ideile timpului. Intră în legături cu cercurile progresiste şi în deosebi cu;tinerii români. Astfel Barbu Iscovescu se integrează din tinereţe, idealurilor patriei sale. Din anul 1845 avem o atestare a acestei activităţi politice, găsindu-se în jurul tânărului Gârleşteanu, generalul de mai târziu, unul din „junii înfocaţi din 1848”. (164 165 166). Nu scapă nici o ocazie de a face cunoştinţă „cu toţi Valahii, care treceau pe aici” (Viena). (160). Astfel intră în legături cu „viitorii capi ai revoluţiei, care era intim” (167) şi cu care se întoarce în ţară, pentru pregătirea revoluţiei. Pentru cunoaşterea mai departe a poporului român, el face călătorii în regiunile locuite de Români, în imperiul austriac. In 1845 îl găsim în Banat, cum atestă câteva din lucrările sale păstrate până azi. De data aceasta el apare într’un rjou gen: portretul, genul vremii şi în care s’au distins şi ceilalţi pictori cunoscuţi. Din aceste lucrări se vede progresul în| artă, nu numai prin utilizarea subiectului, atât de consacrat atunci, cât şi prin calităţi'e desenului. Intre acestea, un desen reprezintă pe Th. Mateescu11, un tânăr de aproape 20 ani, judecând după notiţa schiţei „născut în 1825 în Totona”; reprezintă chipul mehnco'ic al unui adolescent, de un desen corect. Un al doilea desen este o schiţă reorezentâni pe „Ghera-sim Olaresku „Chiema”, despre care ne informează că este „din L.ugoj” născut în 1806 în Bateftyi — după propria sa însemnare; este datat 1 Mai 1845 şi iscălit „Izko” aşa cum nu-1 mai găsim în alte opere. Reprezintă un bărbat în floarea vârstei, cu linii dure, pe care artistul le-a subliniat cu viaţă şi cu uşurinţă. De atunci şi „Românul plâeş din Banat”, ce reprezintă un tip de luptător probabil, din masa celor care au participat la mişcarea revoluţionară; cu toate unele noutăţi în redarea poziţiei, îi lipsesc efectele de umbră şi culoare, pe care artistul nu le putea mânui încă. 164) P. Ionescu, op. cit. pag. 18. Sau poate mai târziu. 165) Gr. Zossima, op. cit. pag. 64. , 166) Din scrisoarea lui Nic. Golescu către St. Golescu, din 6 Aug. 1847 (Fotino, op. cit. voi. II, pag. 162). 167) Afirmaţia lui Aricescu, reprodusă de M. Schwartzfeld, loc. cit. PROF P. CONSTAN'HNESCU-IAŞI 196 In anul 1847 Barbu Iscovescu se întoarce în ţară, chemat de ceilalţi prieteni politici ai săi, pentru adâncirea mişcării revoluţionare şi cu gândul de a se stabili definitiv. Data sosirii în Bucureşti n’o cunoaştem precis, nici data intrării în ţară. După toate probabilităţile ea trebue fixată între 8 August şi 24 Septembrie. La 8 August Nico-lae Golescu într’o scrisoare din Viena către fratele său Ştefan, care se afla la Bucureşti, spune : „Itskovitz a luat hotărîrea de a-şi petrece iarna în Bucureşti pentru a vedea dacă poate avea de lucru şi să se stabilească apoi pentru totdeauna”. In acelaş timp îl roagă să primească un cufăr cu instrumente de pictură pe care Iscovescu le va trimite din Viena şi să-l aşeze în locuinţa lui Nicolae Golescu. Acelaşi revine într’o scrisoare din 24 Septembrie, anunţând că Iscovescu trimisele cufărul între timp şi-l roagă pe fratele său să plătească taxele vamale respective. In nici un caz, prin urmare, Iscovescu nu putea să fie la Craiova. „în primăvara anului 1847“, cum afirmă d. M, Nicolau 3'G8). In acest oraş, Iscovescu s’a oprit un timp, din acelaş dor al lui de a cunoaşte noi localităţi, pentru îmbogăţirea imaginilor sale de pictor predispus şi către peisagii. El lucrează imediat câteva bucăţi, din care avem : ,.0 răspântie de uliţă" — datată cu localitatea şi anul amintit — reprezintă câteva străzi cu prăvălioare şi case bătrâneşti, deasemeni „Poşta Veche" sau o altă „Uliţă”, spre biserica Sf. Dumitru; ..Hanul nemţesc" şi „Biserica Sf. Dumitru” toate desenuri, care denotă o tendinţă de redare a realităţii. Dela Craiova se îndreapiă spre Bucureşti, unde era aşteptat; pe drum însă, conform obiceiului său, se opreşte în diferite oraşe, pentru studiile sale artistice şi sigur şi pentru misiuni politice. Astfel se găseşte la Balş, de unde avem un desen; „Balş 1847” — aceiaşi redare de răspântie de drumuri, în faţa unui han; la Slatina de unde se păstrează un desen similar „Podu peste Olt -SG0). In aceiaşi epocă încearcă şi genul portretului, nu bust, cum făcuse până acuma, ci figura omului în întregime. Câţiva ţărani bătrâni sint redaţi în desenurile „Bătrân Ia masă”, ’,Bătrân în genunchi” şi „Bătrânul cu sapă" cum îi vede, în îndeletnicirile ocazionale. Mai mult, el îndrăzneşte un grup de oameni într’un „Repaos după masă în câmp”, temă foarte grea, dar reuşită; interesant, că în această compoziţie apar şi două stea-gur fâlfâind — ceiace ar putea fi un ecou al preocupărilor sale politice. Din acest punct de vedere amintim faptul că în ţinutul Romana-ţilor era prefect Gheorghe Magheru. fruntaşul mişcării revoluţionare de la 1818, pe care sigur că pictorul Iscovescu l-a cunoscut în această călătorie. In iarna anulu-i 1847 Iscovescu se găseşte în Bucureşti, unde ia , 168) M. Nicolau, op. cit. pag. 35. 169) O. Lugoşianu „Pictorul Barbu Iscovescu” în „Căminul nostru” din Buc. 12 Noemb. 1910 şi N. Drăghicescu „0 figură uitată : Pictorul B. Iscovescu” în „Curentul” 30 Decembrie 1931. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 18iJ *97 contact imediat cu capii mişcări, prieteni vechi sau noi, între care neapărat trebue să fi fost Negulici şi Rosental, întrucât erau şi colegi de meserie. Iscovescu participă la pregătirea revoluţiei şi în ajunul isbucni-rii ei, i se dă o misiune specială: zugrăvirea stindardului care i se încredinţa, până la isbucnirea revoluţiei. Mai târziu acesta, luat ca trofeu de Omer Paşa, a fost trimes la Constantinopol 17°). Nu ştim cum va fi fost lucrat şi zugrăvit acest stindard, probabil ceva asemănător cu stindardele obişnuite organizaţiilor de negustori şi meseriaşi. Drapelul acesta trebue să fi fost ceva deosebit, căci artistul scrisese pe ele: „Cuvintele cu care începea revoluţia*1171). Aceste cuvinte nu puteau fi altele decât „Dreptate şi Frăţie*** cunoscută formulă a revoluţionarilor de la 1848 şi care se găsesc scrise pe tricolorul purtat de însuşi Iscovescu, aşa cum este redat în tabloul lui C. Petrescu, — grupul de revoluţionari — de care ne-am ocupat la începutul lucrării. La 11 Iunie, Iscovescu este în frurHea ponorului şi cel dintâi intră în palatul Domnitorului Bibescu — afirmă linul din contemporani 170 171 172). Aceasta dovedeşte importanţa care s’a dat de către organizatorii revoluţiei nu numai pictorului, dar si omului politic. Lui Iscovescu i se mai încredinţează şi alte misiuni de încredere. Când reacţiunea lansase svonul că vin armatele streine împotriva guvernului provizoriu, i acesta însărcinează şi pe Iscovescu „să meargă... să aducă ştirea**. La 19 Iunie pe drum, se întâlneşte cu comisarul guvernului Marghiloman, pe care-1 informează că ştirea ar fi adevărată, deoarece armatele trebuau să intre în Focşani173), Cu prilejul sosirii lui Suleiman Paşa în Bucureşti, se dă o altă misiune, asemănătoare aceleia pe care o primise Rosental. Pentru primirea oficială a înaltului dregător turc, se hotărîse între altele o reprezentaţie extraordinară în sala Teatrului, cu a cărei decorare sunt însărcinaţi Iscovescu şi Montrezor. Cum serbarea trebuia să aibă loc la 9 August, Ministerul de Interne trimite o adresă din 13 Iulie, către Sfatul orăşenesc, pentru acordarea a 50 galbeni împărăteşti „spre întâmpinarea cheltuielilor** lui Montrezor şi Iscovescu174). Tot în a-celaş scop o.altă adresă către Administraţia Ilfov, din 14 Iulie, dispune aducerea în Capitală a „şase care cu flori de câmp**, care să fie puse la dispoziţia decoratorilor175 176). Trecând cu vederea un incident provocat pe chestia utilizării hainilor, de către Montrezor — un „tenor** italian care*făcea serviciu de controlor de bilete 17li) serbarea a fost foarte reuşită. „Barbu Iscovescu 170) Zossima, op. cit. pag. 64, nota 22. 171) Zossima, op. cit. pag. 64, nota 22. 172) Zossima, op. cit. pag. 64, nota 22. 173) Nicolau, op. cit. pag. 42. 174) „Anul 1848” voi. II, pag. 494. 175) „Anul 1848” voi. II, pag. 506. 176) Incidentul provocase o anchetă a poliţiei, care raport<‘(uă lă i3 August-Ministerului de Interne, aăupra faptului („Anul 1848” voi. Ml, p.ig. 4IOI). 198 PROI. ’*>. CONSTANTtNESCU-IAŞI „decorase (sala) cu gust şi ingeniozitate. Era aşezat... de jur împrejurul scenei cele 21 articole ale Constituţiei pe transparente lumina-,.te. La ridicarea cortinei, acest tablou produse o aşa de vie impre-,.sie, încât în tot teatrul a răsunat deodată strigătul : Trăiască Con- stituţia11 177). Cu toate frământările politice la care participă activ, Iscovescu are timp să-şi execute meseria de pictor( Actun execută el portretul fui Gheorghe Magheru „Niza Mageru” ca şi pe acel al lui „Nicolas Golescu”, ambele în Colecţia de tablouri a Academiei Române. Sunt două uleiuri, lucrate cu oarecare îngrijire şi cu multă fineţe, în care nu uită nici amănuntele îmbrăcămintii. In acelaşi gen execută un alt portret „Necunoscut în haine civile” în care Lugoşianu vede un autoportret — lucrat cu bogăţie de culori, dar fără minuţiozitatea pânzelor anterioare. Cu mai mult talent execută un alt portret. „Necunoscut în uniformă11. Dintre persoanele cunoscute mai face tabloul mamei Goleştilor „Zinca Golescu11, un portret în creion aflat la Academia Română. După înăbuşirea revoluţiei Barbu Iscovescu ia drumul pribegiei — la care este osândit şi prin hotărîrea comisiei speciale, desemnată de Căiinăcănie, de la 15 Noembrie pe a treia listă de exilaţi, în care Iscovescu figurează al 43-lea la număr 17Sj. El se reugiază la Braşov, în g'rupul în care se găsea şi Negulici şi ca şi acesta intră în legături cu localnicii, intrând cu siguranţă în comitetul revoluţionarilor români. In raportul lui Al. Golescu către comitetul revoluţionar din Paris, de mai târziu, se semnalează că Iscovescu a primit suma de opt galbeni, pentru cumpărare de arme. După obiceiul său Iscovescu întreprinde nuimeroase călătorii în Ardeai şi în deosebi — fapt foart.e important pentru caracterizarea temperamentului său -— el intră în contact imediat cu capii revoluţiei române din Transilvania şi mai apoi şi cu revoluţionarii sârbi din Banat. Din aceste legături fructuoase şi din punct de vedere artistic, ni s’au păstrat o serie de lucrări, unele de deosebită valoare, pentru că ne servesc şi ca documente istorice din ,anii 1848—1849. Cel mai important din acest punct de vedere, este portretul lui .Avram Fancu de la Vidra” reprezentat stând pe scaun, dar astfel că bustul „Prefectului Aurar” respiră autoritate şi o atitudine calmă în acelaşi timp. După acest potret s’au reprodus, între cele mai vechi, două gravuri, reprezentându-1 pe Avram Iancu în ipostaze deosebite; una, datată Paris 1850, îl arată rezemându-se de ţeava unui tun X79). Este probabil una din operele din acţiunea de popularizare a lui Avram Iancu, întreprinsă de Eliade Rădulescu la Paris. Iscovescu cunoaşte şi redă şi pe ceilalţi conducători ai revoluţiei ardelene: „Nicolae Solomon”, static şi dinamic în acelaş timp; „Si-meon Balllnt11, „preotul de la Roşia Abrudului11 din 1848, este un por- 177 178 177) Golescu-Vartic, „1848; Zile revoluţionare” Buc. 1898, pag. 311, 178) M. Nicolau, op. cit. pag. 53. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 1848 199 tret reuşit şi prin varietatea culorilor; „Ioane Butteanu din Fântână Cornului”, „duce al Românilor”, din acelaş an, se deosebeşte ca prezentare dând atenţie mai mult fizionomiei. Afară de aceste uleiuri, el reproduce în creion portretul lui „Petre Dobra, Prefect de Zlatna”, în care dă atenţie numai figurii : „Adam Balint” căruia îi adaugă titlul de „Aide de l’armee şi Percep-tur, Imperator, Haţeg”. Nu este exclus ca şi aceste portrete să fi fost lucrate cu intenţia realizării unui album al revoluţionarilor, pe care dorea să-l realizeze şi Negulici. In peregrinările sale, Iscovescu ajunge la Semlin, pe Dunăre, de unde se păstrează două portrete: „Dimitrie Bolintineanu” (lucrat la 8 Martie 1849) şi „Constantin D. Kypra”. datat 1849 şi care reprezintă pe unul din prietenii săi. Fixat pentru un timp în Banat, face cunostin{ă cu căpeteniile oastei sârbeşti, a căror portrete le şi execută. Sunt în total în număr de 12, deşi mj toate îi poartă semnătura sunt lucrate cu repezeală, personagiile sunt aşezate pe scaun, sau în picioare, mai mult busturi. In ce priveşte redarea Jor nu împărtăşim entuziasmul biografului său 179 180). Din acest grup sunt reprezentaţi: „Generalul Knijanici” (probabil), comandantul forţelor sârbeşti din Voivodina; Miilivoj Petrovici, adjutantul Generalului; „Maiorul cavaler Radovan Petrovici” cu liniile caracteristice mai precizate; „Tase Ivanovici-Ariciu’’ sau tinerii „Jifco Codrineţ“, „Porucic Peter Raici“, „Locotenent Arsenie Ştefa-novici”, „Radaev Popovici”; şi figurile mai severe ale: ,‘Maiorului Stanoilo Petrovici”, „Gruiţa Mişcovici” şi „Miloş Kalievici". O operă mai remarcabilă este portretul lui „Pavei Stamatovici” unul din conducătorii spirituali ai revoluţiei sârbeşti; este executat în ulei şi complet terminat. Frumuseţea locurilor vizitate îi inspiră o serie de schite, după obiceiul lui încă de pe vremea studiilor: „Cetatea Devii”, la noalele căreia străjueşte o cruce; „Sighişoara” care îşi oglindeşte turnurile în apa Târnavei; „Sf. Gheorghe” în care stilizează natura; sau localităţile de la graniţă „Predealul” şi „Turnu Roşu”; mai interesant pre zintă Sibiul (Hermanstadt), toate acestea în creion. In Atmosferă de primăvară încearcă un peisaj nu prea reuşit. După terminarea acestor opere, pe care Ie ia cu dânsul pleacă Ia Paris, unde se găseau o mare parte din exilaţi, care se salvaseră din surghiunul turcesc şi toţi cei care ca şi el trecuseră un timp prin Transilvania. Aici el îşi compiectează cunoştinţele intrând în atelierul Iui M. M. Droling, unde se găsea Ia 22 Mai 1849 181) şi !a-poi în atelierul aoademianului Eduard Frangois Picot. Activitatea sa artistică în această epocă, constă in primul rând, din copii după diferite opere celebre, de o valoare inegală ca execuţie. 179) loan C. Băcilă „Portretele lui Avram Iancu” Sibiu 1921, pp, (5-7. 180) M. N. Nicolau, op. cit. pag. 63, 200 PROK. f. CONSTANT! NESCU-IAŞI O copie după plafonul bisericii „ValdeGrace" executat de Pierre Mignard, o acuarelă alb-roză stângaci colorată 181 182) totuşi de oarecare valoare artistică — se găseşte azi la Academia Română. Această copie a mai fost însoţită de altele care nu ne-au parvenit. Lipsite de originalitate sunt o serie de copii după Tiziano: „Depunerea în mor^ mânt“, „Crist cu crucea", „Nimfă şi satiri", „Sfânta familie" ; după Rubens: .încoronarea Măriei da Medicis"; „Tr'umful Junonei"; „O familie", „Madona şi Sf. Ambrosie" şi „Saturn” ; după Greuze copiază „Cruche-caseee”; după Poussin un fragment din „Ciuma". Mai execută 7 desenuri pe „hârtie cu creion roşu", pe care le donează Pinacotecei Statului, unde se găseau până în 1878 183). In a-ceiaş mapă se mai găsesc şi alte copii, fără indicarea autorului. Acum adună şi figurile capilor revoluţiei române din Transilvania, re-producându-i pe o planşă litografată la Tourquenin", făceau parte din colecţia, pe care o pregătise, după cât se pare 184) împreună cu Negulici — pe când se g'ăsea la Braşov — pentru alcătuirea unui album. Cercetând muzeele şi bibliotecile, găseşte în colecţia de stampe a ..Bibliotecii Naţionale" dela Paris, un număr important de gravuri ale domnilor români, pe care el le copiază. Din punct de vedere artistic. nu prezintă o valoare deosebită^ ne intereseasă mai mult din punct de vedere al preocupărilor sale. Una reprezintă pe „Gheorghe Ştefan" pe care N. Bălcescu o considera „foarte expresivă”, în contrast cu gravura lui „Constantin Şerban” concepută fără nici o „ex-presiune"185). Apoi „Constantin Mavrocordat" şi „Bustul lui Mi-hai Viteazul", în aceiaşi manieră; chipul lui „Matei Basarab” este redat cu ajutorul estompei, încercarea nereuşită. Curios că printre aceste copii el redă pe „Marcograf d’Hongrie, fils d’Andree III, roi d’Hongrie”, un străin sub acelaş chip al domnitorilor rorpâni. Afară de acestea — dintre care cinci se păstrează în colecţia Academiei — N. Bălcescu mai aminteşte şi de altele, care reprezentau pe Vasile Lupu, Grigoraşcu Ginea, Gheorghe Ghica, Constantin Brâncoveanu, etc. şi care desigur au fost copiate de artist şi se vor fi găsit printre cele 328 lucrări din „Mapa Iscovescu", aflate la Biblioteca Centrală până în 1902, când biblioteca a fost înglobată Academiei Române. In general copiile sunt slabe 18B). Această activitate artistică a lui Iscovescu la Paris i-a înlesnit şi posibilităţile materiale de trai. O informaţie a timpului ne arată că 181) Dacă dăm crezare informaţiei din L. Dracopol-Ispir „Clasicismul în pictura românească”, Buc. 1939, pag. 45. 182) M. Nicolau, op. cit. pag. 67. 183) P. Ionescu, op. cit. pag. 40, 41. 184) Faptul este numai o presupunere, iar nu ceva hotărît, cum afirmă dl. Oprescu („Grafica” pag. 90). 185) N. Bălcescu într’un studiu publicat în „Magazinul istoric pentru Dacia”, voi. IV, reprodus de M. Nicolau (op. cit. pag. 71, nota 1) care presupune că Iscovescu a fost rugat de Bălcescu să copieze operele aminti'e. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 18«. 201 el primea bani şi din ţară : un tânăr Fălcoianu trimite din Bucureşti prin omul de afaceri Effingham Grant, la 19 Februarie 1850, o sumă de 16 galbeni, lui Ştefan Golescu, ca s’o transmită lui Iscovescu De'la Paris, Iscovescu pleacă la Constantinopol, urmând şi pe alţi români, care părăsesc capitala Franţei. Aici îşi petrece ultimii ar.i ai vieţii sale. Lucrează, atâta timp cât boala îi permite, bucurân-du-se de o situaţie materială bună şi probabil şi de atenţia autorităţilor superioare turceşti18T). ’ Vizita lui Theodor Aman la Constantinopol, venit pentru a prezenta Sultanului tabloul „la Bataille d’Oltenitza”, în ziua de 27 Iulie 1854, l-a bucurat foarte mult, deoarece tânărul pictor îi era bun prieten. Prietenia dintre cei doi pictori se va fi închegat poate încă la Craiova, unde Aman figura printre tinerii membrii ai „Clubului revoluţionar”, dar şi mai sigur ia Paris, unde Aman vine imediat după 1848; în 1853 expune un tablou la Salon. Lui Iscovescu, Aman îi închină unul din frumoasele saie tablouri „Ultima noapte a lui Mi-bai Viteazul”, inspirată din versurile lui Bolintineanu şi reprodusă la Paris de cunoscutul litograf Mouilleron. Din acelaşi spirit de prietenie Aman a păstrat o parte din lucrările lui Iscovescu, depunându-le mai târziu la Biblioteca Statului. La Constantinopol a lucrat se pare mai puţin, probabil din cauza belii. Din cele păstrate amintim o schiţă semnată „Kemarly 18o3”, care reprezintă o moschee îrnre arbori abea schiţaţi; Turcoaice stând pe covor” una din foarte puţinele reprezentări de femei; un „Autoportret” reprezintă una din cele mai bune opere ale sale; ultima lucrare este „Caserne de David Pacha” care poartă data de 27 Mai 1854. Barbu Iscovescu moare la 24 Octombrie 1854 şi este îngropat de prietenii săi întristaţi, dintre care Gheorghe Magheru şi Al. Christofi îi ridică mai ţârziu un monument la Pera, cu banii rămaşi de la dânsul în număr de 500 galbeni186 187 188). Pe soclul monumentului — „splendid” după unii contemporani — se înscrie epitaful lui Dimitrie Bolintineanu, preferat celui trimes de Eliade; Abia se nasce — o floare în arborul de viaţă, Nefericitei ţări Şi moartea cea fatală o scutură, o ’nghiaţă. Sub ale sale crude şi amare sărutări; Aşa pieri departe de patria-j iubită Pictorul exilat Cu anii săi cei tineri, cu fruntea înflorită, De vise graţioase, ce’n lacrimi s’au schimbat. 186) Cum just apreciază şi dl. Oprescu („Grafica", p. mta i) 187) E puţin probabilă versiunea dată de N. Drăghicescu (loc. cit) că isco- vescu ar fi ajuns pictorul Sultanului. 202 PROF. P. CONSTANTA NESCU-IAŞt De fapt acest epitaf se referea şi ia prietenul său Negulici, înmormântat în aceiaşi groapă, precum am văzut. Acest monument, despre care un nepot al lui Iscovescu18B), călător la Constantinopol prin anul 1865, are cuvinte de admiraţie, a dispărut azi. Iscovescu se apropie de ceilalţi doi colegi in artă şi tovarăşi de luptă: acelaş caracter entuziast, dar de o activitate mai puţin enciclopedică decât a lui Negulici, de pildă. Ca artist, el este un desenator încercat, un pictor pasionat, cu toate defectele timpului. încearcă diverse subiecte, este portretist — ca şi ceialti contemporani — dar mai mult ca ei lucrează şi peisagii. Se pot deeosebi două epoci distincte, în opera sa cum am mai precizat. In cele mai reuşite lucrări, acel executate după 1847, stăpâneşte desenul — genul preferat, — care nu este egal, indiferent, ci se opreşte în accentuări şi’n deosebi dă atenţie fizionomiei. • Deşi din lucrările lui Iscovescu se păstrează relativ mai mult de cât la ceilalţi doi, totuşi foarte multe s’au pierdut până azi din cele cunoscute de contemporanii săi şi păstrate până aproape în zilele noastre. „Lista de stampe, atlase, etc.” din Decembrie 1902, a Bibliotecii Centrale din Bucureşti, pomenea în „mapa Iscovescu11 328 lucrări ale acestuia, din care n’au ajuns la Academie decât 36.10°). Copiile dela Pinacotă nu mai sunt la locul” lor. In „Catalogul” lui P. Ionescu din 1878 sunt trecute 25 din copiile dela Paris; ele reapar la ediţia Il-a din 1888, dar nu mai sunt trecute în catalogul din 1915; în 1931 sunt repartizate de Ministerul ‘Cultelor şi Artelor la diferite şcoli şl instituţii din ţară o imare parte din ele1B1). Un tablou cronologic al operilor existente ale lui Iscovescu dă dl. Nicolau în monografia amintită, în total 69. Artistul s’a bucurat de bun renume pe vremea sa, fiind apoi pomenit din ce în ce mai puţin; despre omul politic aproape nimic — de aceia ne-am încercat a-i complecta monografia, în spirit critic, şi fără exagerările ultimului său biograf.1#2). Printre cei dintâi, Const. Stăncescu are cuvinte măgulitoare despre Iseovescu, care avea „perseverenţă, calitate mare pentru o artă lunga „de învăţat, ca pictura”... „şi pentru care a părăsit” patria şi familia, mergând să caute, printre cei dintâi, în Italia, Franţa şi Germania isvoarele limpezi ale artei, la obârşia lor.1B3). Primul serios biograf al său a fost M. Schwartfeld, care a folosit unele isvoare ale timpului şi amintiri dela contemporanii pictorului, 188 189 190 191 192 193 188) AI. Christofi, op. cit. pp. 27, 28. 189) Adolphe Orval, care ne dă încă odată data sigură a morţii unctiiulu său — 24 Octombrie 1854, iar nu 24 Noembrie, cum afirmă Drăgliicescu, care mai are şi alte erori. , 190) M. Nicolau, op. cit. pag. 82. 191) M. Nicolau, op. cit. pag. 83—85. 192) Dl. Nicolau face mai mult literatură, deşi se fereşte de „biografii romanţate” („Prefaţa”). 193) In „Mişcarea artelor plastice” pp. 59, 61. TREI PICTORI ROMANI IN REVOLUŢIA DELA 18« 203 care mai trăiau şi dela descendenţii acestuia. Unul din ei, Richard Orval, care-şi face studiile la Paris înaintea primului război mondial, moare pentru Franţa în 1914, după ce fusese angajat de guvernul din Chili ca arhitect emerit. O. Lugoşianu în 1910 şi N. Drkgtiicescu în 1931 publică articole elogioase ; dl. Oprescu sfe ocupă, foarte pe scurt, de artist în cele două monografii citate194 195). O notită publică „The Jewish Encyclopedie”, editată la New-York şi Londra, amintind că este unul din primii pictori care răspândesc în România artele plastice. 193). V. In încheierea acestui studiu, în care am urmărit o metodă critică, vrem să subliniem şi lipsurile care s’au Evidenţiat. In general, sărăcia isvoarelor pentru datele biografice propriu zise — deşi nu ne desparte de viata celor trei pictori revoluţionari decât un veac —trebue complinită prin cercetări mai amănunţite în colecţiile de documente şi izvoare inedite, destul de bogate pefitru epoca aşa de Interesantă, din veacul trecut. Apoi urmează o cercetare mai dialectic privită a documentelor publicate şi o analiză critică a autorilor care s’au ocupat de acelaş subiect. Din descrierea, pe cât mai complectă a vieţei şi operii lui Ne-gulici, Rosental şi Iscovescu, am căutat-să desprindem toate amănuntele cunoscute — unele de mică valoare faţă de interesul' unei biografii unitare — şi să le folosim, tocmai din lipsa celor mai pregnante. Ne-a interesat viaţa lor de toate zilele, omul şi înfăţişarea spirituală, activitatea politică în deosebi şi apoi lucrul lor artistic, despre care datele au fost mai darnice. Cei trei pictori, părtaşi ai Revoluţiei dela 1848, s’au sbătut ca oameni, cu toate lipsurile, şi calităţile inerente; dar s’au ridicat deasupra contemporanilor prin devotamentul neţărmurit faţă de o cauză frumoasă căreia s’au jertfit, în aceiaşi tristă încheere a vieţii lor. Jertfa nu le-a fost zadarnică, căci idealurile lor s’au desăvârşit azi. In artă, toţi trei au fost de asemeni novatori, căci, deşi aparţin curentelor clasico-romantice din prima jumătate a veacului XIX, au deschis drumuri noi în pictura românească, fără a pierde legătura cu realităţile locale. Ei pot servi o pildă celor de azi şi din acest punct de vedere, căci aşa cum idealul lor politic se inspira din nevoile reale al poporului, arta lor încerca orizonturi noi şi sănătoase, ceia ce ar corespunde realismului artistic al vremurilor noastre. 194) „ Pictura” pp. 77, 78 ; „Grafica” pp. 6, 26—32, "7, 92- 195) Voi, VI. pag. 645. 204 PBOF. P. constantinescu-iaşi BIBLIOGRAFIE 1. Aricescu D. C.: „Corespondenţa scretă şi acte inedite ale capiilor revoLuţiuned române de la 1848” voi. III, Bucureşti 1874. 2. Airieescu D. C.: ,,Istoria Câmpulungului”, voi. I, Bucureşti, 18551856. 3. Băcilă C. I.: ,,Portretele lui A-vraim Iancu”, Sibiu 1921. 4. Bălcescu N.: ,,Opere”, tom. I, partea II, Bucureşti, 1940. 5. Biib'cscu Prince: „Regne de Bi- besoo”. Bucureşti, 1893. 6. Blaziatoi H.: ,.Contribuţie la istoria picturii române în sec. XIX, în Viaţa românească”, Bucureşti, August 1938. 7. Bunescu Mariius: „Catalogul Muzeului Simu”, Bucureşti, 1937. 8. Christofi AI.: „Biografia d_lui Al. Christofi'’, Craiova, 1896. 9. Colescu-Vartiic C.: ,,1848, Zile Revoluţionare”, Bucureşti, 1898. 10. Dracopol-Ispir Lucia: „Album G. Negulici”, Bucureşti. 1933. 11. Dracopol.Ispitr Lucia: „Pictorul Negulici”, Bucureşti, 1939. 12. Dracopoi-Ispir Lucia: „Clasicis- mul în pictura românească”, Bucureşti. 1939. 14. Eliade.Răduiescu Ion: „Memoires sur l’histoire de la regeneration roumaine”. Paris 1851. 15. Elîade-Rădulescu Ion: „Sorilsori din exil”, editate de N. B. Locus-teamu, Bucureşti, 1891. 16. Eliade-Rădulescu Ion: „Echilibru îrtre antiteze”, Bucureşti, 1916. 17. Gtorgescu Gh. I.. Maciu V., Rol-ler M. şi Tu dor Dumitrui redactor responsabil Mibail Roller: ..(Istoria României”, Bucureşti, 1947. 18. Ghica I.: ..Amintiri din pribegia din 1848”. Bucureşt,, 1898. 19. Iomescu P.: „Catalog de tablouri, statui st aauarele expuse în pina-ciotcca d’ri! Bucureşti”, ed. I, Bucureşti 1878. 20. lorga N.: ..Inscripţii din biseri-cele României”, voi. II. Bucureşti, 1908. 21. Torenilesou B. N.: „Din Istoria picturii în Tara românească” în ,.Literatura si arta română”, Bucureşti 1900—1901. 22. Kaufmanin Joseph: „Evrei luptă- tori în revoluţia Românilor din anul 1848”, Piatra Neamţ, 1900. 23. Lăzăreamu Baifbu: „Mărturii despre Daniil Rosenital” în „Adevărul literar şi artistic” 8, 15 şi 22 Iulie 1923. 24. Lacustea/mu B. N.: „Despre exil”, voi. II, Cratova 1900. 25. Lugoşanu O.: „Pictorul Banbu Iscovescu” în „Căminul nostru”, Bucureşti, 12 Noembrie 1910. 26. Maux Karl: „La lutte des classes en France” (1848—1850), Paris, 1900. 27. Michelfct Jules: „Principautes da-nubiednes, iVIadame Rosetti”, Paris 1853. 28. Negulici D. I.: „Vocabularu ro-mânu", Bucureşti, 1848. 29. Nicolau Marin: „Pictorul Barbu Iscovescu”, Bucureştii, 1940. 30. Opksicu Gh.: „L’art romain de 1800 â nos jours”, Malmo, 1935. 31. Oprescu Gh.: „Catalogul Muzeului Toma Stelian”, Bupureşti 1939. 32. Oprescu Gh.: „Grafica româ- nească în sec. XIX”, voi. I, Bucureşti, 1942. 33. Oprescu Gh.: „Pictura românească în sec. XIX”, ed. II, Bucureşti, 1943. 34. Popovici D.: „Santa Cetate”, Bucureşti, 1935. 35. Rosetti A. C.: „Note intime, 1848—1849. scrise zilnic”, publicate de "Vintilă C. A. Rosetti, Bucureşti, 1902. 36. Rosetti V. Const.: „Un pictor luptător în revoluţia dela 1848” în „Adevărul literar şi artistilc, 4 Martie. 1923. 37. Rosetti D.: „Dicţionarul Contemporanilor din România”, Bucureşti. 1898. 38. Rouso N.: „Suite ou supplement â l’Histoire politique et sociale ^ des Prindpautăs danubiennes de M. Elias Regnault”, Bruxelles, 1855. 39. Săteanu C.: „Rosetti şi pictorul Rosental” în „Adam” 1 Mai 1935. 40. Schwartzffeld M.: „Jehuda Barbu Iscovescu”. în „Anuarul pentru Israel iţi”, Bucureşti. 1884. 41. Stăwescu C.: „Artele plastice în România”, Bucureşti, 1896. 42. Stăncescu C.: ,,Ioan Negulici*” în TREI PICTORI ROMÂNI IN REVOLUŢIA uELA 184. 205 „Literatura şi arta română”, voi. III, Bucureşti, 1898—1899. 43. Teodor eseu Barbu : „Constantin Lecca”, Bucureşti, 1940. 46. Zossima G.: „Biografii politice ale oamenilor mişcării «naţionale din Muntenia la 1848”, Bucureşti, 1884. 47. „Anuarul pentru Israeliiţi” 18801881, Bucureşti. 49. „Anul 1848 Srî Principatele române”, voi. I, II, III, Bucureşti, 1902; voi. IV, Bucureşti, 1903; voi. V, Bucureşti, 1904; voi. VI, Bucureşti, 1910. 50. „Curierul de am.be sexe”, Bucureşti, nr. 15, 1840. 51. „Israelitul român” 17 Iunie 1857. ■52. „Lui C. A. Rosetti”, album corn, mor a tiv, „Democraţia”, Bucureşti 1916. 53. „Mama şi copilul”, Bucureşti, 20 Noembrie 1865. 54. „Monitorul Român'” din 9 August 1848, mir. 9. 55. „Românul” No. 22 din 1860; 22 Iulie 1867 şi 8 Aprilie 1887. DOCUMENTE Conatanttnopol 5 Aprilie 1849 Iubite Alecu. prin scrisoarea din 17 Martie îmi ceri opinia mea asupra unor din compatrioţii noştrii şi anume: Despre Voinescu crez că are îa inimă un bonfpnde, că este primitor de simţimirite generoase, dar pe lângă un natural passionat un deffect mare îl strică: acesta este că e invidios şi foarte mult. D’aci ese toate greşalile lui. — Theulescu într’adevăr e un ciocoiu aşa' l-am cunoscut şi eu. Aceea cş îmi spui despre fratemeu mi^ sdrobit inima. II sciu slab de caracter şj prin urmare în stare să pice în mari greşeli. Nădăjduiam că după scrisorile ce am scris atât lui cât şi ţie şi prin poveţile tale îl voi putea opri. Văz cu durere că toate au fost în zadar. Poate şi tu ai greşit, nu te-ai luat bine pe lângă dânsul, astfel încât să-l povăţuesci fără a atinge amorul propriu. Am avut o temere despre cele ce mi-ai scris mai dăunăzi că n’am aflat de acasă că cere bani. Sărmana mumămea bolnavă şi strîmtorată de unde să-i mai trimită şi lui. Nuţi poci închipui cât aceste toate mă face nenorocit. îmi vine de plâng ca un copil. Inchipuesci că mumămea n’a putut încă găsi bani ca să puie la loc banii ce mi-a loat celălalt frate cum şi Peretz din suma depusă la mine. Din aci alăturata scrisoare a sorimi te vei îndestola. Eu şez de 6 săptămâni acilea fără para, am trăit tot îm-prumutându-mă şi cu cea mai mare iconomie. Biata mumămea, singura dragoste şi adoraţie a mea e aşa nenorocită. Totdeauna am sacrificato datoriilor mele către Ţeară. De 10 ani de când o tot fac să sufere pe dânsa care nu poate găsi mângâiere în convicţii puternice ca ale noastre. Imaginea mumămi bătrână, bolnavă, nenorocită, ea care e aşa de bună, care a jertfit atâta pentru noi şi care acum suffere atâta, e neîncetat înaintea ochilor mei. Pune această sfântă imagine înaintea fratemeu şi zii sâ nu necinstească bătrâneţea şi veaţa ei cea virtuoasă. Zii mă rog că nu e nici o greşeală care nu se poate îndrepta şi erta printr’o purtare înţeleaptă. Sileştete a-1 corija fără a-1 despera. Aştept tot dela tine întru acesta şi nu sper decât în tine. Să caute mijloace să meargă undeva unde se poate trăi mai eftin şi să-şi poată câştiga pâinea. De va putea vie la Conştantinopol, de n’are să meargă în altă parte. Te rog iubite Alecu mântueşte-1 şi îţi voi fi foarte recunoscător. De ai şti cât sufer din această pricină ţi-ar fi milă de mine. Eu n’am curaj să-i mai scriu, dar tu îi vei vorbi şi de vrei îi vei arăta şi aceasta ce îţi scriu. Nu putui face nimic pentru tine pân’acum. D’acasă bani n’am loat încă. Să mă împrumut n’am găsit. A dat Ghica o hârtie la Aii Paşa ministru din afară cerând să ne înlesnească ceva bani şi pân’acum n’am primit răspuns. Eu am rugat pe Ghica şi îl însărcinez ca DOCUMENTE 2o7 să îngrijească de tine şi să te înlesnească. Noi am umblat nebuni să găsim bani în zilele acestea pentru ducerea mea şi a altora în Transilvania, şi d’abia am găsit cu ce se mergem pân’acolo. Gândesc că Ghica îţi va fi scris pe 'larg misiea noastră şi importanta ei. Pentru ce nu mi-ai scris acum două săptămâni ca proiectul de jurnal a căzut în apă, căci aşi fi dat altfel de răspuns locotenenţilor. Am fost cu drept supărat pe dânşii căci mia scriseră într’un ton foarte obrasnic. Eu scrisemi mumămii să-ţi trimită de acolo bani ţie. Acum i-am scris ca să-i {ie pe loc de nu-i va fi trimis. Pân’a nu pleca d’aci îi voi scrie să-i trimită lui Ghica, care s’a împrumutat acujn lei 200, pentru a înlesni mergerea noastră în Transilvania. Crez că cu tot dreptul am putea întrebuinţa aceşti bani pentru misia ce facem în Transilvania. Pân’acum încă n’am hotărît cum să face. Mi-ai trimes o scrisoare dela I. Brătianu, iată îţi trimit răspunsul ce i-am făcut. O las despecetluită căci voi s’o citesci tu mai întâi apoi s’o pecetluesci şi io dai. Nu m’am mirat că mi-a scris Brătianul, căci mă aşteptam ca ei care s’a stricat cu voi cu toţi să caute a se lua bine pe lângă mine şi Ghica. Roseti a scris lui Ghica. Doresc ca tu să citesci scrisoarea numai fiindcă fără îndoială o să se auză că mi-a scris şi i-am scris. Aceea ce va da bună ocazie lui Eliad şi compagnie să ţeasă calomnii asuprămi. Inchipueşte-ţi că fiind că în Transilvania le-am reproşat de vr’o câteva ori de ce calomniază oameni ce nu sunt de faţă şi că eu nu voi să fac astfel, au scos afară că eu care m’am luptat atâta împotriva lui Brătianu şi Rosset, sunt pe ascuns de partida lor. Opinia mea asupra ambelor elice şi confiinţa ce poci avea în ele, ţi-am arătat-o; aceea o voi păstra până când faptele lor viitoare îmi va dovedi că im’am înşelat. Eu cea mai principală nădejde mio pun în tine, şi Ghica, şi cred că am o mare mulţămire să ştiu că şi tu ai aceleaşi dorinţi ca şi mine. Iubesce-mă Alecule, fii pentru mine un bun frate, sunt atât de nenorocit, atât de izolat în affecţiile mele, încât am o mare trebuinţă de sprijinul unui prieten. Eu te iubesc pe tine şi te stimu cu deosebire. Cine scie Alecule când ţi-oi mai putea scrie, când te-oi mai vedea. Aşi fi fost fericit şi cu mult mai mult energic dacă erai cu mine. Bine zici tu că a fost o mare fatalitate despărţirea noastră. Dar AII ah Kerim!! * "al tău frate, N. Bălcescu 208 STUDII vţ} » 4 .Ai,'*’- yo^ixM^ <&**, /^'77:(A-'A'<7 ?i'> ' ' "* V-' î {•^1 v» .'sţ^M^ A., : ■■ S'yu, Otsuj. 1' a^yvts^r** i-^>* ■a"U«»W '$$£7*1^5^''f**-#/| 3^^H-aAa' ~tf*u ' ţgJa/’^'-' e^-c-» •. .-. r. ? ,fc - , * ^ ,* »*• ^ 7 3^7 ■r-arc/ _£~-' 3/ /„4it <*--<£'<£' /■ V ■■:, - > 7 TÎ ; '- ' >,* y ' *Lu^'^t-^i yţ, ,. . . -. 7... ■ ■ Cjls l*<4 Sr '^SZ^r-, 'V /Zfy. yAA.xjC ; ■ . KSS/yr ih'jf •*-* '«t.'tvi cJh-^-70 yc^c^.y 7sâ- J H ' ) «, ✓v*v*' // ’r'WT^ t—Sj • ' 'r-^X^Y ' ^ 1r^m,v*'L~-^t •*^V8> TyV Hen/V \rr~>. r* ^ yy*™* ^ri> * ^ c ^ ^v„*„ •» 5?- /^::^ ^rr*s*r? - '« '/ f™?** ş• ..^/.^ *yy rţ^wt'-P *~ ■. '?//L ___. rjhjr'l~<^* r ' p'pr'fs :S^_X-X7 /£? o»; ^>7^1 6oz H i N H W n D o a 220 STUDII Constantinopol 15/1 Aprilie 1849 Iubite Golescu, Am primit scrisoarea ta din 25 Martie trimisă prin N. Golescu. Nuţi respundu la câte îmi scrii căci ţiam mai respuns la toate în scrisorile trecute. , Mă mir cum n’ai primit scrisorile mele căci eu n’am lăsat să treacă nici un vapor fără aţi seri. Tu ai făcut mare greşală căci teai apucat a;loa locotenenţa supt protecţia ta (dupe cum îmi zicu) şi ai fostu pricină indirectă a tot reu-lui şi ce e mai multu al ridiculului ce ei varsă asupra frumoasei noastre cauze. Din scrisorile ce ţiam scris te vei fi asigurat cum gândescu eu asupra oamenilor revoluţiei şi cum am lucrat. Aşi dori ca întru acesta să te uriesci şi tu. Ghica a fost cu dreptu forte rănit de orecare espresii a celei din urmă a tale scrisori. II faci solidar pe dânsul de lucrările lui Rosset şi Brătenii, fără să ai un temeiu pentru acesta. Cum tu să dai credinţă la bârfelele lui Eliad. Nuţi potu seri mai multu, căci mâine plec pentru Transilvania. Aşi fi dorit ca să te vădu şi pe tine acolo. Eu am rugat pe Ghica ca să caute aţi înlesni bani îndată ce va putea. Aicea făcusem o hârtie la Aii paşa cerând bani şi încă nu mia dat răspunsul. Am pus acum pe cei sosiţi din Transilvania în număr de 25 ca să facă o hârtie, cerând mijloce de traiu şi de se va isbuti ceva, — speru că ţi*se va face şi ţie parte. Ca să pociu pleca, eu am fostu silit a împrumuta pe creditul lui Ghica. Banii ce aştept a primi din ţeară am scris ai trimite aci lui Ghica care îi va ţine până când s’o regula starea emigraţiei. Plec mâine' d’aci cu I. Bălăceanu şi cu Maghierul cel tânăr. Adio iubite Golescu. Scriem la Belgrad prin consulatul francezu sau prin Lenoir agentul lui Lizart... Mă numescu Felix Godlieb. Poci trimite scrisorea şi la Gauthier, care se va întorce acolo peste pucin. D’acolo mi se vor trimite scrisorile ori unde voi fi. Eu sunt acreditat şi am a mă înţelege şi cu Sârbii şi cu Maghiarii. Dă hârtiile alăturate Iul Ubicini. Vezi ce note i-am dat şi le completează. ' Adio Golescule iubeşte-mă. N. Bălcescu bOCUMEKfE 111 Zi7~~ ^fzy^s . '^ ^/-a cy/^M <2z^ sl c ,^a^. ^ \-Sly/Z£S%î'^ cJ7"t!cL /"^-w y l v/ ^ -^A, f w/ ,:■• | is*\\ j A -&^x~ 7^1 c£cSK4 k , yy^— £*i ^Jt. -6v~e>~<* s ' z7^^ - <\ -CZsţjva*— ~ ^ ^"kt s^_v. c&ţy** y5s--V /JH_, 7Vi<4Amof''ruI C-0, cromoforul azo N=N, azomct’nic, grupa nitrosilică, chromoforul nitro, S02, carbonul trivalent, azotul bi şi tetra-valent şi cu influenţa ciclizării asupra chromoforilor. In capitolele V şi VI autorul se ocupă cu fenomenele d» ha-lochromie, fototrop'e şi termochromie. Aici sunt expuse şi lucrării» proprii ale autorului în aceste domenii: halr,r-1iro-mia derivaţilor de thiotetrahvdrochina-zolină, fototropia semicarbazonelor cetonelor nesaturate şi termotropia la thio-semicarbazone. Partea specială, întitulată: coloranţi organici artificiali şi naturali, se împarte în 19 capitole. In primul capitol sunt descrise materiile prime şi intermediare întrebuinţate la prepararea coloranţilor artificiali : gudronul cărbunilor de pământ şi hydrocarburile izolate din acest gudron prin distilare. Urmează derivaţii nitrici, aminele, acizii sulfonict, phenolii şa naphtolii, care se obţin prin introdu- cerea grupelor nitrice sau sulfonice sau prin înlocuirea acestor grupe prin grupe aminice sau hydroxyh'ce. Cu capitolul II îrc pe descrierea co oranf lor cu ce' ni-tricd şi nifrosci. Capitolul III, mai vast, se ocupă cu coloranţi azoici. La început, după câteva date istorice, se discută structura coloranţilor azoici şi cuplarea lor din punct de vedere a teoriei electronice. Urmează descrierea mai multor coloranţi bazici şi aciz!. Nu se uită a menţină acţiunea terapeutică importantă a unor coloranţi azoici (sulfamide) şi a da mecanizmul acestei acţiuni. La coloranţi azoici acizi se tratează indicatorii, dându-se şi o tab lă de domenul de virare a lor. După aceia sunt descrişi coloranţii azoici sub-stantivi, cu mordanţi şi produşi direct pe fibră şi se trece la văpsitul cu diferiţi coloranţi din această clasă, indicân-du-se şi câteva recete. După coloranţi azoic! vine capitolul IV cu importanţii coloranţi chinonici. După coloranţ vegetali derivaţi de naph-tochinonă autorul introduce un supliment despre vitamina K. Se trece apoi la coloranţi derivaţi de antrachinonă cu alizarina şi analogi şi se exnlică structura lor şi a sărurilor conform cu teoria modernă. Se descriu mai departe olo-ranţii de cadă antrachinonici, capitolul terminându-se cu coloranţii din regnul vegetal şi animal, cu structura chino-nică. Capitolul V este rezervat coloranţilor din grupa triphenylmetanului. Atei întâlnim coloranţii din clasa fucsinei şi verde'.u5 de malachit, iar din teorii: principiul merichinoid şi influenţa grupele- auxochrome asupra nuanţei şi imensităţii coloarei. In capitolele VI şi VII sunt descrişi coloranţi din grupa diphenylmetanului şi indophenol'i şi indaminele. In cap'tolul VIII, coloranţii oxazinici, thiazinici şi diazinici. Din aceştia face parte cunoscutul albastrul de metylen şi coloranţii cu sulf importanţi din punct de vedere tehnic. Urmează coloranţi de chinolinâ şi de acridină (capitolul IX). In capitolul X se tratează despre coloranţii foarte importanţi indigoul şi analogii lui şi văpsitul cu aceşti coloranţi. Aid întâlnim şi două suplmente: despre mela-nine şi despre indophenine. RECENZII 231 La capitolul XI se trece la coloranţii organici naturali, începându-se cu derivaţi de pyicne şi coloranţi oxycetoniei. Urmează coloranţi din lemnul roşu şi albastru (capitolul XII), apoi antocya-nidineie (capitolul XIII), care în combinaţie cu glucoza (antocyane) se găsesc în florile roşi şi albastre şi în fructe colorate. Capitolul următor, XIV este foarte vast cu coloranţii din fiere, din sânge şi din frunze. La coloranţii d!n sânge sunt ataşate 2 interesante suplimente despre pigmenţii respiratori, iar la chlorofilă, acţunea fotochimică şi asimilaţia carbonică. Capitolul XV c )n-ţine coloranţii purinici. depe aripile flu-turlor, iar capitolul XVI, flavineie importante prin legătura lor cu lactofla-vina numită vitamina B2. La aceasta din urmă se arată pe iar? rolul ce îi ioacă în fermentul galben de oxidare şi funcţiunea fiziologică a fermentului. In capitolul XVII sunt descrise importantele carotinoide, din care fac parte vitaminele A. In supliment se arată pe larg acţiunea bologică a unor reprezen tanţi ai clasei carotinoidelor în procesele sexuale la unele alge. Monografia se termină cu descrierea unui cobrant bazic natural, berberina (cap. XVIII) şi a coloranţ'lor naturali cu constituţie necunoscută (cap. XIX) Chiar din această exnunere şumară reese cât de vast este domeniul cuprins în această monopraf:e si câ+ de mare a trebuit să fie munca depusă de autor pentru tratarea lui. Şi din punct de vedere tehnic, în special al formulelor, care sunt foarte îr grijit date, monograf'a este la nivelul celor mai bune cărţi de Chimie. In legătură cu formulele aş vrea să remarc că. după părerea mea: 1) notatiunile prescurtate pentru acizii naphtalensulfonici (pag. 150-152) sunt neclare pentru intuirea poziţiei sub-stituenţilor în nucleul naphtalenic. Aşa de exemplu, pentru acidul naphtionic, notaţiunea prescurtată : pentru formula: NH, NH2 /\/\ SOaH so3h Această notaţiune, pe care am mai întâlnit-o la alt autor, se poate confunda cu patru carboni, dela fiecare plecând câte două valenţei Apoi nici din punct de vedere a economiei spaţiului şi a elementelor de tipar aceste notaţiuni nu prezintă mult avantaj faţă de formula desvoltată ; 2) ar trebui evitat cumva întrebuinţarea punctelor în loc de liniuţe pentru legături între atomi sau grupe, dease-menea pentru marcarea lacunei. Punctele ar trebui să rămână numai pentru re. prezentarea electronilor periferici. Trebui* să adaog însă că toţi autorii de cărţi de Chimie, pe care am avut ocazia să ie citesc, întrebuinţează punctul pentru a înlocui uneori liniuţa, d aiă puncte însă pentru legătura dublă nare să se întrebuinţeze la unii autori rar de tot Dr. Boris Arventi Ştf de lucrări la Universitatea din Iaşi. REVISTELE TEHNICE A.G.I.R. înaintea celui de al 2-lea război mondial, lumea noastră tehnică trăia sub influenţa puternică a tehnicei germane, ceeace a uşurat înfeudarea economică a României în politica imperialismului hitlerist. Astfel, manualele tehnice, lucrările de specialitate, revistele, buletinele şi prospectele trusturilor germane inundau piaţa noastră, obligând pe tehnicienii noştri să înveţe şi limba germană, pentru a se putea ţine la curent şi numai în măsura dorită de germani, cu evoluţia tehnică-ştiinţifică din străinătate. Odată cu prăbuşirea Germaniei hitle-riste, această sursă de informare tehnică dispărând, tehnicienii noştri au rămas oarecum izolaţi în domeniul unei informări ştiinţifice. Este adevărat că avem la dispoziţie vasta şi variata literatură tehnică sovietică (v. Studii I), dar necunoaşterea limbii ruse constitue un impediment pentru folosirea în original a acestei literaturi. Pentru a ieşi din acest impas, Asociaţia Generală a Inginerilor din Ronrin'a — AGIR — a atacat un larg program de editură tehnică, în care se .cuorinde şi editarea unor reviste de specialitate, pe care le vom recenza în tnod sumar. STUDII 232 Obiectivele principale ale acestor reviste sunt: 1. Informarea inginerilor şi tehnicienilor români cu privire la progresele tehnice din străinătate şi în deosebi cu evoluţia rapidă a ştiinţelor tehnice în Uniunea Sovietică. 2. Publicarea realizărilor tehnicienilor noştri, pentru a face cunoscute eforturile lcr şi a da posibilitatea de a aplica pe scară naţională metodele şi procedeele noui de lucru descoperite în uzinele româneşti. Unele reviste aii apărut în 1947 ; ele s’au dovedit utile şi numărul lor s’a înmulţit, astfel că în momentul de faţă apar 9 reviste de specialitate şi anume: Construcţii, Mine, Petrei, Electricitate, Chimie, Textile, Revista Pădurilor şi Viaţa Agricolă. Programul editării de reviste pe sectoare tehnice limitate este impus de dimensiunile vaste ale câmpului tehni-cei contemporane unde preocupările şi activitatea tehnicianului cu greu pot trece dincolo de limitele sectorului său. O consecinţă defavorabilă a acestei compartimentări este lipsa de' omogenitate a revistelor sub raportul valorii redacţionale, documentare şi ştiinţifice. Remarcăm astfel că în timp ce Revistele Petrol, Mine, Electrcitate, prezintă un serios nivel ştiinţific, altele ca de ex.: rev!sta Pădurilor, Viaţa Agricolă, Textile, publică un material mediocru, informaţii slabe, necoordonate, la un nivel general scăzut. Dea°emeni, n'cio revistă nu foloseşte în mod suficient sursele străine de informare -şi ne referim cu deosebire h cele sovietice, unde problemele ce frământă azi pe tehnic’enii noştri sunt desbătute şi aprofundate şi unde putem găsi soluţiile care ne interesează şi pe noi. Un aspect maî grav îl constituie faptul că în paginile tuturor acestor reviste nu se reflectă încă noul suflu de viaţă şi noua atitudine faţă de muncă ce se manifestă pe şantiere, în Uzine şi pe ogoarele ţării noastre, şl este destul să privim caracterul anemic al revistei „Viaţa Agricolă” pentru a ne da seama cât de departe este situată ea de realităţile româneşti de azi. De altfel, un fapt la fel de regreta’ bil este colaborarea timidă şi numeric redusă a tehnicienilor ta redactarea revistelor şi menţionăm ca tipic exemplul revistei „Construcţii”, domeniu în care d'spunem de m’i de ingineri, arhitecţi şi constructori şi în care nu găsim decât un conţinut firav, limitat la câteva probleme secundare. Cu toate aceste insuficienţe şi desigur că mai sunt multe altele, apariţia acestor reviste tehnice trebue privită cu tot interesul, deoarece ele vor aduce un aport însemnat la ridicarea nivelului profesional al tehnicienilor noştri şi vor contribui la progresul ştiinţelor tehnice în ţara noastră, în măsura îmbunătă-ţ:rii lor. . Pentru aMngerea scopuri'or propuse şi chiar numai pentru justificarea existenţei acestor rev'ste, se impune ca organele l?r de conducere să le urmăr-a-că de aproape mersul, să înlăture deficienţele, să le îmbunătăţească fără întrerupere conţinutul şi să le adap'eze cât mai mult problemelor ce preocupă azi ţara noastră, a căror soluţionare depinde în’r’o măsură apreciabilă de progresul tehnicei româneşti. B. PE MARGINEA „ACTIVITĂŢII ŞTIINŢIFICE" DIN APUS. — Pentru ce lucrează oamenii de ştiinţă ? — Oamenii de ştiinţă sovietici mărturisesc continuu ataşamentul lor pentru societatea socialistă şl socotesc drept o cinste posibilitatea de a lucra pentru binele poporului. Ei ştiu că în mecanismul statului socialist oamenii de ştiinţă constitue piese de importanţă esenţială. Dar pentru ce lucrează oamenii de ştiinţă din societatea capitalistă? Pentru satisfacţia lor intelectuală, pentru prestigiu,' pentru satisfacţii materiale — sau se gândesc şi ei la valoarea pentru soci“tate a rezultatelor muncii lor? Răspunsurile Ie găsim într’o anchetă orgamzată în 19^7 printre cercetătorii americani şi publicată în volumul „Ad-minis+ration for Research11 din seria Science and Public Policy. Au fost întrebaţi oameni de ştiinţă din universităţi, industrie si servicii ale statului. La întrebarea: „Ce satisfacţie, specială credeţi că roate avea c!n»va dintr’o carieră ştiinţifică, sore deosebirea de alte ocupatumi ?”. satisfacţiile care ar Putea fi clasate drept intelectuale şi tempera- RECENZII 233 mentale, vin în fruntea listei. In adevăr, 31% din cei Întrebaţi cred că satisfacţiile unei cariere ştiinţifice stau în aflarea rostului lucrurilor”; alţi 23% găsesc satisfacţie în munca variată pe care le-o oferă cariera ştiinţifică iar 9% găsesc în cariera lor „o satisfacţie creatoare" este satisfacţia pe care o găsesc 28% din cei întrebaţi, — în timp ce 10% gă, sesc satisfacţia carierei lor în „rezultatele tangibile” pe care le obţin. Când aceste cifre sunt analizate în raport cu provenienţa oamenilor de ştiinţă cari au dat răspunsurile, se constată că cercetătorii din universităţi dau mai puţină importanţă satisfacţiilor pe care le-am catalogat drept intelectuale; ei figurează doar cu 58% în această categorie, faţă de 68% ai cercetătorilor din serviciile statului şi 65% ai oamenilor de ştiinţă djn industrie. In ce priveşte valoarea socială a carierei ştiinţifice, ea este relevată doar de 22% din cercetătorii universităţilor, faţă de 36% din cercetătorii serviciilor statului şi 51% din cercetătorii aflaţi în industrie. La întrebarea: „Cu ce interes vedeţi contribuţia pe care lucrările Dv. ştiinţifice o vor aduce bunei stări a omenirii, în general ?” răspunsurile arată o conştiinţă socială mai desvoltată: 48% din cei întrebaţi sunt „profund interesaţi”, 35% doar „potrivit de interesaţi", 16’/» „puţin interesaţi”. Insfârşit, se pare că prestigiul şi satisfacţiile băneşti sunt factori cari nu contează în ochii oamenilor de ştiinţă de peste ocean, deoarece ei figurează respectiv cu 3"/» şi 1%. Dealtfel, 78 la sută din cei anchetaţi, sunt de acord că răsplata morală sau materială pe care o pot aştepta este mai mică decât ar trebui să fie (doar 19'/» au găsit-o „corespunzătoare” şi 1 ’/•... „mai mare”). Satisfacţiile morale şi materiale pe care le găseşte un cercetător ştiinţific în-tr’o ţară socialistă sunt maxime, — aceasta nu mai e un secret pentru nimeni. Dar afară de satisfacţiile personale, cercetătorii ştiinţifici din Uniunea Sovietică au în primul rând satisfacţia de a contribui cu un aport esenţial la construcţia socialistă a ţării lor. INTRE INDUSTRIE ŞI ŞTIINŢA. — „Universităţile nu ne dau tehnicieni destul de bine pregătiţi" — se plânge in- dustria americană. „Ne-aţi răpit profesorii cei mai buni" — răspund universităţile. Secţiunea de învăţământ a celui de-al 113-lea congres al „Societăţii americane de chimie” a avut prilejul să asculte „câteva precizări fără menajamente în legătură cu probema educaţiei profesionale”, — după cum scrie raportul oficial. Un referent a deplâns lipsa adevăraţilor profesori din multe universităţi şi a remarcat că destul de des universităţile numesc chimişti cari s’au distins în industrie în situaţii importante din învăţământ, preferându-i profesorilor de carieră, sub presupunerea falsă că oricine are un bagaj mare de cunoştinţe îl poate transmite ipso facto studenţior. Alt referent, dr. Lewis, a cerut răspicat industriei să înceteze, pentru o perioadă de cel puţin doi ani, de a mai atrage chimiştii de valoare din universităţi. D-rul Lewis a denunţat în acelaş timp universităţile învechite şi slab înzestrate în care foarte adesea „profesori cu orizonturi limitate predau lecţiuni unor bărbaţi şi femei mature, cu orizonturi largi”. In acelaş timp, el a îndreptat altă săgeată împotriva industrH care ispiteşte pe profesorii prost plătiţi şi absoarbe în uzine, în lucrări fără importanţă ştiinţifică, pe studenţii înzestraţi care ar fi trebuit să se perfecţioneze şl să se dedjce ştiinţei Dacă industria nu va pune capăt acestei politici mioape de a fura pe cei mai buni oameni de ştiinţă din universităţi, atunci — a sugerat dr. Lewis — ea ar trebui să ia o atitudine poz'tivă şi să subvenţioneze lucrările ştiinţifice a!e profesorilor dVnşi sau să înaooeze temporar universităţilor pe cercetătorii răpiţi din câmpul didactic, dar cari sunt de folos pentru pregătirea generaţiilor tinere. INTRE ŞTIINŢA ŞI POLIŢIE. — Acuzat că nutreşte sentimente politice de stânga, unul dintre personacriile de frunte ale vieţii ştiinţifice americane, Ed-ward U. Cordon, directorul lui ..National Pureau of Standards” s'a văzut silit să adreseze o scrisoare senatorului Bour-ke B. Hicklenîooper, preşedintele „Co-misîunei Congresului pentru Enercria Atomică” şi să ceară să fie suspendat din funcţiune. „După cum ştiţi — scrie Condon *34 STUDII senatorului Hickenlooper — „Comisiu-nea pentru cercetarea activităţilor neamericane" a publicat , un raport prin care se fac insinuări asupra lealităţii mele şi prin care sunt desemnat ca nedemn de încredere pentru postul pe care-1 ocup. Aceiaşi acuzaţie a fost făcută în Iunie 1947, într’o informaţie transmisă ziarelor, şi în articole de reviste scrise de J. Parnell Thomas, reprezentantul republican al statului New Jersey. înainte de această dată, şi după aceea, atât eu cât şl alţi oameni de ştiinţă din serviciul statului, am fost anchetaţi şi re-anche-taţi de diferite autorităţi şi, după câte ştiu, nu ni s’a găsit nicio vină. O' scrisoare adresată d-lui Thomas şi membrilor Comisiei, prin care mă ofeream să apar înaintea Comisiei pentru chestiunile cari mă privesc, a rămas fără răspuns". Examinând apoi raporturile actuale dintre oamenii de ştiinţă americani şi autorităţile de stat, în lumina ultimelor evenimente, Condon scrie: • „Trebue să spun limpede că recrutarea şi păstrarea oamenilor de ştiinţă în serviciile de stat, n’a fost niciodată un lucru uşor din cauza salariilor limitate, a dificultăţilor bugetare şi a paperaseriei administrative cu care autoritatea de stat încarcă pe oamenii ei de ştiinţă. Dar tuturor acestora li se adaugă a-ctim încordarea crescândă pe care o provoacă ameninţările de epurare, denunţările de spionaj, atacurile prin presă şi licenţierile bruşte fără dreptul de a te apăra. Toate acestea fac pe oamenii de ştiinţă din re în ce mai puţin dispuşi să lucreze pentru stat şi este din ce în ce mai dificil să ceri cuiva să accepte o si. tua'ie într’una din organizaţiile ştiinţifice ale statului”. Iar mai departe: „S’a spus că după fiecare război învingătorii adoptă viciile învinşilor. Sunt sincer îngrijorat că suntem pe punctul de a face acest lucru, în felul cum ne purtăm cu oamenii de ştiinţă din serviciul statului". PROBLEME BRITANICE. — In cuvântarea sa prezidenţială, rostită la „Association of Scientific Workers", prof. J. D. Bernal a tras atenţia colegilor săi că speranţele Marel Britanii din punct de vedere economic, cultural şl ştiinţific stau în extinderea legăturilor el cu Statele-Unite nu mai puţin decât Uniunea Sovietică, cu Europa răsăriteană nu mai puţin decât cu Europa vestică şi chiar cu popoarele coloniale. Lumea are nevoie de înflorirea ştiinţei ca o condiţie a vieţii însăşi, — a spus prof. Bernal. Dar oamenii de ştiinţă formează o minoritate slabă care nu se poate face ascultată decât a-sociindu-se cu toţi aceia cari au drept scop comun reconstrucţia şi pacea. In ce priveşte problemele proprii vieţii ştiinţifice engleze, prof. Bernal a atras atenţa ascultătorilor săi asupra consecinţelor pentru efortul ştiinţific în cazul când planurile de reconstrucţie ale universităţilor şi laboratoarelor britanice de cercetări ar fi reduse sau amânate. I. FOCŞANEANU şi A. HILF JUSTIŢIA NOUA - PANDECTELE ROMANE- — Ultimul număr al acestei reviste, dedicat Constituţiei Repu-bllcei Populare Române, arată drumul juriştilor noştri în noua structură a societăţii româneşti. Ea arată preocuparea de a corespunde noilor relaţii juridice ce apar în desvoltarea societăţii noastre. Jnridifcul devine astfel 'un apărătojt al poporului muncitor, spre deosebire de acel existent până astăzi când exploatarea forma conţinutul normelor de drept. Preocuparea juriştîlor dela '„Justiţia Nouă" nu este însă îmbrăţişată de toţi acei cari interpretează legea, magistraţi. profesori sau avocaţi. Nu toti s’au pătruns de adevărul că dreptul trebuie să fie în serviciul maselor largi populare. F.ste suficient să arătăm atitudinea „Pandectelor Române", pentru a vedea că mai este mult de făcut în acest domeniu. „Pandectele Române” dovedeşte o atitudine reacţionară netă, prin faptul că ii1tim