revista de stuntă-filosofie-arte COMITETUL DE REDACŢIE CONSTANTIN DAICOVICIU • TRAIAN IONAŞCU NICOLAE CH. LUPU • CHEORGHE NICOLAU GHEORGHE OPRESCU • DIM1TRIE POMPEIU EMANUEL TEODORESCU • MIHAIL ROLLER ALEXANDRU ROSETTI • TRAIAN SAVULESCU II APRILIE — IUNIE 1948 www.dacoromanica.ro COMITETUL DE PATRONAI C. BALMUŞ / RADU CERNATESCU / I. CHIŞINEVSCHI / MIRON CON-STANTINESCU / P. CONSTANTINESCU-IASI / AL. GRAUR / M. HAIMOVICI IORGU IORDAN / M. KERNBACH / A. KREINDLER / V. D, MARZA / GR. MOISIL / ŞTEFAN NICOLAU / C. I. PARHON / EMIL PETROVICI NICOLAE PROFIRI / | EMIL RACOVIŢA | / L. RAUTU / CAMIL RESSU M. SADOVEANU / ST. STOIAN / S. S TOILOV / A. TOMA / GH. VASILICHI O COLABORATORI Gh. Agavrlloalel M- Andrlcu M. Aronovicl Pavel Apostol Iile Ardeleanu Gh. Atanaslu Ion Atanaslu Agnes Auslănder Eugen Bădărău N. Bădescu Florlca Bagdasar L Barbălat D. BarblUan Zevedei Barbu N. Bărbulescu Al. Bârlădeanu M. Benluc Ion Berea M. Bercovlcl J. Berman Damlan Bogdan I. Bogdan Şerban Brătianu H. Brauner R. Brauner Tr. Broşteanu Al. Buican G. M. Cantacuzlno E. Carafoli V. Cheresteşiu Mihall Clobanu Alex. Clplea Emil Condurachl Iile Constantlnescu N. Corclnskl Titus Crişan L. Cs6g6r Ştefan Dan D. Danlelopol C. Dlncuiescu Gh. Dlncuiescu C. Drăgulescu Ovldlu Drlmba A. Duma L Foeşăneanu Gabor Gaal Const. Georgescu Gh. Georgescu Tr. Gheorghlu A. Golopenţia A. Chica J. Ghyca*Budeştl A. halmovlcl L. Hamburger S. Iagnov C. In. Ionescu C. Ionescu.Gullan N. Ionescu Slseştl Tlberlu Ionescu S. Isac Atanase joja Barbu Lăzăreanu Laet.tia Lăzărescu Gh. Lupaşcu V. Maclu Gheorghe Macovel P. Macovel D. Macrea Dulliu Marcu Gavrll Marcuson Gh. Matei M. H. Maxy C. Medrea Florlca Mezlncescu C. Mihul St. Mllcu Gr. Mladenatz N. Muller L Murgulescu Al. Myller Eugen Neculce C. Nicufă V. Novacu M. Onescu A. Oţetea C. C. L Parhoa St. Paşca I. Pavelescu Tudor Popescu Andrei PopovlcI L Pragolu D. Prodan M. Ralea Gogu Rădulescu Raluca Rlpan E. Rodan Alex. Roşea Mihal Roşlanu Al Russescu Alex. Sanlelevlcl Slmlon Sanlelevlcl E. Seldel A. Seleşanu Dan Simonescu Matei Socor Gh. Spacu Zaharla Stan cu Iorgu Stolan Lazăr Stolcescu Alf. Teltel ' Em. Teodorescu N. Teodorescu D. Tudor D. Tudoran Ellza Văscăuţeanu Gh. Vlădescu-Răcoasa I. Vltner D. Volnov E. Welgl B. Zaharescu Gh. Zapan .etc. STU D I I “ REVISTĂ DE ŞTIINŢĂ. FILOSOFI E. ARTE APARE ODATĂ LA TREI LJNI / ABONAMENTUL 600 LE> ANUAL B.DUL DACIA 29 - TEL. 2.99.09 - INFORMATIUNI IN FIECARE MARTI ORA 10-12 www.dacoromanica.ro STUDII revistă de ştiin(â- filosofie- arte COMITETUL DE REDACŢIE CONSTANTIN DAICOVICIU '• TRAIAN IONA$CU NICOLAE GH. LUPU • GHEORGHE NICOLAU GHEORGHE OPRESCU • DIMITRIE POMPEIU EMANUEL TEODORESCU • MIHAIL ROLLER ALEXANDRU ROSETTI • TRAIAN SAVULESCU II APRILIE-IUNIE 1948 www.dacoromanica.ro CUPRINSUL: Pag. PROECTUL DE CONSTITUŢIE A R. P. R.........................■ . . 5 I_a ZI A REPUBLICEI (o scrispare a lui N, Bălcescu) ... 17 PROF, G. BĂDARAU : Contribuţia studiului descărcărilor electrice în, gaze, la progresul ştiinţei . . . . .... 19 Prof, AL. GHJKA : Evoluţia şi principiile calculului funcţional . . 27 ANDREI POPOVIC3 : Fizica relativistă şi materialismul dialectic • 44 Prof. Dr. B. MEINKES : Conceptul lărgit al morfologici şi dialectica formei . ...............................................79 Prof. iC. C. GEQRGESCU şi IULIU MORARU : Monografia stejarilor din Rdmânia...................... ...........................86 — Istoria filosofici (prospect)..............................123 MIHAIL ROLLER: . 28 ani dela moartea lui Constantin Dobrogeanu Gherea.......................................................168 Prof. EMIL CONDURACHI : Cercetări recente în arheologia greacă . 173 M. MITIN : Criza democraţiei burgheze............................191 Dr. MARCU ONESOU : Caracterul reacţionar al trecutei legislaţii muncitoreşti române. . . .............................208 ’ I. SVADCOVSCHI : Unele chestiuni pedagogice în lumina discuţiei filozofice . . ...........................................231 C. IONESCU-iGULIAN (Materialism şi idealism în problema metodei . 240 BARBU LAZAREANU : Din literatura antimonarhică şi anitidinastică . 258 COMUNIICiARI : TRAI AN IONAŞOU : Regimul matrimonial legal, în cadrul revizuire! codului civil român , ............................269 D. LACOB : Cercetări geologice în regiunea Buala, Coşteiul de Sus (jud. Severin) şi Fintoag (jud. Hunedoara)............................277 Dr. ANDREI NASS : Contribuţiuni practice la tratamentul chirurgical al Paradontopaţulor........................................... 283 PAUL LANGFELDER : Pentru o clasificare documentară, bibliografică şi biblioteconamică pe bază ştiinţifică progresistă .... 288 RECENZII.............................................................295 ŞIBLIOGRAFn, etc.....................................................!»1 www.dacoromanica.ro PROECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMÂNE ELABORAT ŞI SUPUS DISCUŢIEI PUBLICE DE CĂTRE FRONTUL DEMOCRAŢIEI POPULARE TITLUL I Republica Populară Română Art. 1. — -Republica Populară Română este un stat popular, unitar şi independent. , Art, 2. — Republica Populară Română a luat fiinţă prin lupta dusă de poporul român în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, a inacţiunii şi imperialismului. ' Art. 3 — In Republica Populară Română întreaga putere de Stat emană dela popor şi aparţine poporului. Poporul îşi exercită puterea prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Art. 4. — Reprezentanţii poporului în toate organele puterii de Stalt sunt răspunzători în faţa poporului şi pot fi revocaţi prin voinţa alegătorilor, înainte de termen, în condiţiunile stabilite de lege. TITLUL II Structura social-economică Art. 5. — In Republica Populară Română mijloacele de producţie aparţin sau Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperative, sau persoanelor particulare fizice sau juridice. Art. 6. — Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi ra-dio-ul aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea Statului a acestor bunuri, enumerate în aliniatul precedent, oare la data promulgării prezentei Constituţii se aflau în mâini particulare. Art. 7. — Bunurile comune ale poporului constdtuesc temelia materială q propăşirii economice şi a indepedenţei naţionale a Republicii Populare Românie, www.dacoromanica.ro 6 FROECTUL DE CONSTITUŢIE A R. P, R. Apărarea îşi desvcdtarea bunurilor comune ale poporului este o îndatorire a fiecărui cetăţean. Art. 8. — Comerţul intern şi extern este reglementat şi controlat de Stat şi se exercită de întreprinderi comerciale de Stat, particulare şi cooperative. Art. 9. — Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială. Art. 10. — Exproprieri pentru cauză de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie. 1 >*' ! ?\ Art. 11. — Când interesul general o cere, mijloacele industriale de producţie, oara sunt proprietate a persoanelor panticulane, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condi-ţiumile prevăzute prin legi. Art. 12. — Munca este factorul die bază al vieţii economice a Statului. Ea este o datorie a fiecărui cetăţean. Statul acordă sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a-i lapăra împotriva exploatării şi a ridica nivelul lor de trai. < Art. 13. — Statul acordă protecţie iniţiativei particulare pusă în slujba intereselor Ngenerale. Art. 14. — Pământul aparţine celor ce muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă ţărănească. El încurajelază şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula ridicarea agriculturii Statul poate creia întreprinderi agricole proprietate a Statului. Art. 15. — Statul îndrumează şi planifică economia naţională în vederea desvolţării puterii economice a ţării, asigurării bunei stări pentru popor 'şi garantării independenţii naţionale. TITLUL III Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Art. 16. — Toţi oetăţelnii Republicii Populare Române fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură sau stare materială, sunt egali în faţa legii. ’ Art. 17. — Orice propovăduire sau manifestare a urei de rasă sau de naţionalitate se pedepseşte de lege. Art.- 18. — Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune, inclusiv militarii, magistraţii şi funoţionarii pulblici aiu dreptul să aleagă şi să fie aleşi 'în toate organele Statului. Dreptul de a alege îl au toţi cetăţenii cari au împlinit vârsta www.dacoromanica.ro FROECTUL DE CONSTITUŢIE A R. P. R- 7 dte 18 ani, iar dreptul de a (fi aleşi oed ce au împlinit vârsta ide 23 ani Nu se bucură de dreptul de vot (persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept conform legii. Art. 19. — Cetăţenii au dreptul • la muncă. Statul asigură treptat acest drept prin organizarea şi desvoitarea planificată a economiei naţionale. Art. 20. —■ Cetăţenii au dreptul la odihnă. Dreptul la odihnă este asigurat prin reglementarea 'orelor de muncă, .prin concedii plătite în conformitate cu legea, prin organizarea caselor de odihnă, sanatorii, duhuri, parcuri şi aşezăminte special amenajate. Art. 21. >— Femeea are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de Stat, de drept privat, economic, social, cultural şi politic. La muncă egală femeea are dreptul de salarizare egală cu bărbatul. ' Art. 22. — Femeea mamă şi copiii sub vârsta de 18 ani se bucură de protecţie deosebită, stabilită prin lege. Art. 23. ■— Ifi Republica Populară Română toţi cetăţenii au 'dreptul la învăţământ. Statul asigură îndeplinirea acestui drept prin organizarea şi desvoitarea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de Stat acordate elevilor şi studenţilor merituoşi $i prin organizarea şi desvoitarea învăţământului procesional şi tehnic. Art. 24. — Statul încurajează şi sprijină desvoitarea ştiinţei şi a artei, şi organizează institute de cercetări, biblioteci, edituri, teaitre, muziee, /conservaitorii. Art. 25. — In Repubb'oa Populară Română natiorartăţile conlocuitoare 'au drepturi şi datorii egale cu ale cetăţenilor de naţionalitate română. Dreptul de folosire a limbii materne este asigurat. Statul asigură exercitarea acestor drepturi, prin organizarea învăţământului de toata gradele în limba maternă. Administraţia şi Justiţia în circumscripţiile cu o populaţie de cel puţin 30% de altă naţionalitate decât cea română vor utiliza şi limba naţionalităţilor respective, — prin numiri de funcţionari dr'n sânul naţionalităţii respective sau de 'altă naţionalitate, care cuncsc limba populaţiei locale. Limba şi literatura română^sunt obligatorii în toate şcolile de orice grad. Art. 26. — Statul poartă grijă de sănătatea publică prin înfiinţarea şi desvoitarea de servicii sanitare. Statul asigură ocrotirea socială pentru boală, accidente şi invaliditate, rezultalte din muncă sau în timpul muncii şi bătrâneţe, sau în serviciul de apărare a Statului, cât şi asistenţă medicală, www.dacoromanica.ro 8 PROECTUL DE CONSTITUŢIE A R. P. R. ?.tât pentru salariaţii săi cât şi pentru cei ai întreprinderilor par-iculare, a căror contribuţie se fixează prin lege. Art, 27. — Familia se bucură de protacţiunea Statului. Sunt valabile numai actele de stare civilă 'încheiate de organele Statului. k Art. 28. — Libertatea conştiinţei şi (libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Comunităţile religioase sunt libere să se organizeze idacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri. Nicio congregaţie sau confesiune religioasă nu noate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului, şi sub controlul Statului. Art. 29. — Libertatea individuală a cetăţenilor este garantată. Nimeni nu poate fi arestat şi deţinut mai mult de 48 ore, fără un mandat al Parchetului, al organelor de instrucţie, stabilite de lege, sau 'autorizarea instanţelor judecătoreşti, conform prew-derilor legii. Art. 30. — Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate intra in domiciliul >sau în reşedinţa cetăţenilor fără învoirea acestora, decât in baza unui ordin scris al autorităţii competente şi în prezenţa cetăţenilor, sau în caz de flagrant delict. Art. 31. — Nimeni nu poate'fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă, decât în baza hotărîrei judecătoreşti, în 'conformitate cu legea.' Art. 32. — Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi a manifestaţiunilor este 'garantată. Posibilitatea exercitării acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc. ' Art. 33. — Cetăţenii au dreptul de a se asocia şi organiza, dacă scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinei democratice stabilită prin Constituţie. Orice asociaţie cu caracter fascist sau anti-demooratic este interzisă şi pedepsită de lege. Art. 34. — Secretul corespondenţei este garantat. Numai în caz de instrucţie penală, sub stare de asediu sau în caz de mobilizare, corespondenţa poate fi controlată. Art. 35. — Orice cetăţean are dreptul de petiţionare, precum şi 'dreptul de a cere organelor prevăzute ze-lor în technică, de ex. în condensatorii de mare capacitate pentru înalta tensiune ce se utilizează în tehnica curenţilor de înaltă frecvenţă. La presiuni* mult mai reduse decât presiunile considerabile ale azotului ce se întrebuinţează cu acest scop în condensatorii electrici, tensiunile suportate sunt cu mult mai înalte Altă aplicaţie a elegazelor este la cablul electric cu atmosferă gazoasă. In tehnica cablului pentru înaltă tensiune s’au întâmpinat mari greutăţi în ceeace priveşte întrebuinţarea uleiurilor ca înveMş ' al cablului. încercările făcute până astăzi cu privire la utilizarea unui gaz comprimat cu o putere de izolare mare au dat rezultate satisfăcătoare. ' Elegazele promit rezultate interesante şi în utilizarea lor în www.dacoromanica.ro 4 VROF. E BADARAU construcţia generatorilor electrostatici de înaltă tensiune, precum şi în alte domenii. In general avem toate premisele necesare să credem că în urina diferitelor cercetări din domeniul descărcărilor electrice în gaze se vor obţine rezultate privitoare la elegaze care vor înlesni multe perfecţionări în tehnica curenţilor de înaltă frecvenţă şi înaltă tensiune. O altă recentă aplicaţie a descărcărilor electrice în gaze, care în ultimii ani câştigă tot mai mult teren, este noul izvor de lumină, aşa numita lampă luminiscentă sau fluorescentă. Prima apariţie oficială a acestei lămpi datează din 1938 dela expoziţia mondială din New-York, unde pavilionul sovietic şi altele au fost iluminate cu această nouă lampă. Producţia acestor lămpi a început să crească vertiginos în ultimii ani, mai ales în timpul şi din cauza războiului. Este destul să spunem că în prezent în Statele Unite din Amercia se produc anual sute de milioane din aceste lămpi. Deasemenea, în Uniunea Sovietică lampa luminiscentă câştigă din ce în ce locul ei cuvenit. Becurile obişnuite ou filament metalic ce se întrebuinţează astăzi au rămas nişte izvoare de lumină destul de imperfecte, cu toate că au trecut 60 de ani dela începutul răspândirii lor în viaţa noastră şi cu toate că un număr foarte miare de fizicieni .şi ingineri le-a adus o serie de perfecţionări. Principala deficienţă a becurilor electrice de astăzi este randamentul lor redus, abia de câteva procente, la becurile electrice cele mai perfecţionate randamentul ne întrecând 13 la sută. Aproape 80% din energia electrică consumată se transformă în radiaţii invizibile, inutile pentru iluminat, sub formă de radiaţii calorice, iar restul energiei (de circa 7 procente! reprezintă pierderi inevitabile. Un bec electric apare deci mai mult ca un izvor de căldură decât ca unul de lumină, aşa încât nu este de mirare că în ultima vreme şi-a găsit o largă utilizare pentru uscarea diferitelor corpuri. Teoria emisiunii radiaţii!or luminoase de către un corp adus la o temperatură înaltă (precum este cazul unui filament metalic incandescent dintr’un bec electric obişnuit) arată că randamentul unui astfel de izvor» luminos nici nu poate fi sporit. . Un al doilea defect al becurilor electrice este faptul că ele emit lumină ce conţine un exces de radiaţii roşii şi galbene şi o lipsă din cele violete şi albastre în comparaţie ou lumina zilei. Faptul acesta duce la o deformare a culorilor corpurilor observate, ceeace uneori nu se poate admite, ca de pildă în industria textilă, în arta poligrafică, etc. Pentru a evita în parte aceste deformări, se pot utiliza becuri cu globul din sticlă colorată; prin această www.dacoromanica.ro STUDIUL DESCĂRCĂRILOR ELECTRICE IN GAZE 25 se micşorează însă şi mai mult randamentul acestui izvor d6 lumină sticla colorată absorbind o parte din radiaţiile luminoase emise de filament. Descărcările electrice în gaze anumit alese şi la anumite presiuni au condus -la construcţia unui nou izvor de lumină — lampa luminiscentă, — al cărei randament este cu mult mai mare în comparaţie cu al unui bec electric obişnuit şi care emite lumină cu mult mai apropiată de lumina zilei. Tot cu o astfel de lampă se poate obţine lumină de o culoare dorită, ceeace este necesar pentru iluminarea unor încăperi industriale. Principiul construcţiei unei lămpi iuminiscente este următorul : într’un tub de sticlă cu lungimea de peste un metru (pentru o lampă obişnuită de 40 de watti) şi cu diametrul de 4 cm. sunt sudaţi la capete 2 catozi-oxizi, formaţi de obiceiu dintr’o spirală de tungsten, acoperită cu un strat de oxid. In interiorul acestui tub bine evacuat de alte gaze se introduc vapori de merour. Aplicându-se la electrozii acestui tub o tensiune electrică, graţie unui dispozitiv special, asupra căruia nu vom insista aci, se declanşează descărcarea electrică la fel ca la un tub Geissler sau ca la un tub obişnuit de reclamă luminoasă. ~ Intr’un astfel de tub randamentul ar fi totuşi destul de redus, deoarece electronii ce se-mişcă în câmpul electric al tubului excitând prin ciocniri atomii mercurului, provoacă nu numai emisia radiaţiilor vizibile, ci mai ales a radiaţiilor invizibile ultraviolete şi infraroşii. Dacă razele infraroşii rămân neutilizate şi în cazul lămpii Iuminiscente, razele ultraviolete nu , sunt pierdute pentru iluminat, datorită folosim aşa numitelor luminofore. Luminoforele sunt nişte substanţe cu care se acoperă peretele interior al tubului de descărcare şi care, fiind „iluminate” de anumite radiaţii ultraviolete, emit lumină în bună parte vizibilă. Ce'e mai întrebuinţate luminofore sunt astăzi wolframaţii de calciu şi magneziu, silieaţii de zinc, de beriliu şi de cadmiu, boraţii de cadmiu etc., aleşi după culoarea luminii pe care dorim s’o obţinem. Lumina emisă de unele luminofore, combinată cu radiaţiile descărcării electrice în vapori de merour (de altfel în general destui de slabe în comparaţie cu cele emise de luminofor) dă o lumină mult mai apropiată de lumina zilei, decât aceea emisă de un bec electric. Randamentul acestui nou izvor de lumină este de 3,4 ori mai mare decât al becului cu incandescenţă. Alt avantaj al lămpii Iuminiscente este că energia luminoasă este ©misă în mod uniform de întreaga suprafaţă (destul de mare) a tubului de descărcare, pe când la becul obişnuit întreaga cantitate de lumină este emisă numai de un filament scurt, fapt ce impune anumite măsuri de protecţie, ceeace complică montajul lui. www.dacoromanica.ro 26 PROF. E BADARAU In fine. viata lămpilor luminiscente este cu mult mai mare decât a becurilor obişnuite. Costul mai mare al nouei lămpi luminiscente, faţă de costul unui bec electric este în scurtă vreme amortizat prin economia în energia electrică şi prin viaţa lor mai lungă decât a becurilor cu filament. Nu este deci de mirare că în multe ţări industriale noile fabrici sunt iluminate cu lămpi luminiscente. Desigur, această ,lumină nouă” are deocamdată şi unele defecte, aa de pildă faptul că intensitatea luminii emise depinde de temperatura mediului. Ultimele cercetări arată însă că se va găsi şi aci o soluţie. Putem trage deci concluzia că într’un viitor apropiat izvorul de lumină cel mai răspândit va fi lampa bazată pe descărcări electrice în gaze. Sperăm că această scurtă expunere a arătat în mod suficient ce importanţă a avut şi are şi astăzi studiul descărcărilor electrice în gaze pentru cunoaşterea profundă a structurii intime a materiei, a proprietăţilor fundamentale ale particolelor constituente, precum şi pentru progresul tehnicei de astăzi. www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA ŞI PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL de Prof. Al. CHIKA Ca şi celelalte ştiinţe, matematica a făcut imense progrese în ultimii şasezeci de ani. Două noui ramuri, nebânuite mai înainte, îşi fac apariţia: Calculul funcţional şi Algebra abstractă. Aceste discipline nu sunt continuarea vechilor teorii ai creaţii cu totul noi. oare îmbracă cunoştiinţele anterioare, acestea rămânând cazuri particulare ale noilor teorii. ' Calculul funcţional are o deosebită importanţă atât prin numeroasele sa’e aplicaţii cât şi prin unificarea multor teorii matematice. Sunt părţi importante din analiză a căror cunoaştere adâncită este astăzi imposibilă fără ajutorul teoriei funcţionalelor. Făcând chiar abstracţie de aplicaţiile sale această teorie, prin înălţimea raţionamentelor la care a ajuns, prezintă o incontestabilă valoare filosofică. In plus este unul din cele mai puternice instrumente de cercetare matematică. Calculul funcţional sau cum îi se mai spune teoria funcţiona-, lelor sau operaţiilor funcţionale este o ramură a Anabzei generale, având drept scop studiul sub toate formele a noţiunii de funcţională şi mai general a celei de operaţie funcţională. Cu toate că această noţiune este relativ nouă, ea se întâlneşte încă la începutul analizei. Astfel integrala unei funcţii într’un interval determinat, aria unui domeniu plan mărginit de o linie închisă, volumul unui domeniu spaţial limitat de o sunrafată. sunt tcrn.o funo(;rna1e r.nând respectiv drept element variabil, o funcţie, o linie, o suprafaţă. Un exemplu mai general de funcţională este dat de integralele calculului variaţiilor considerate de Euler şi La-gpange. ’La începutul secolului al 19-lea fenomenele fizice introduc funcţionale foarte diferite de cele considerate de Laeranffe şi a căror definiţii analitice sunt cu mult mai complicate. Astfel svnt capacitatea electrică a unui conducător izolat măremit de o suprafaţă determinată si aria unei suprafeţe minima limitată de un cor-tur dat. Aceste exemnle arată, că noţiunea de funcţională şi ace:a de variabilă nu neapărat numerică nu sunt câtus de puţin creaţii artificiale, fiind din contră, impuse de natura însăş a fenomenelor naturale. ■www.dacoromanica.ro 28 PROF AL. GHIKA Vito Volterra a avut însă, marele merit, să fi extras şi caracterizat primul, noţiunea (de funcţională, într’o serie de lucrări, prima *) datând din anul 1887. El consideră o cantitate numerică, care depinde de toate valorile unei funcţii, şi, spre a o distinge de noţiunea deosebită de funcţie, îi dă numele de funcţie de linie. T. Hadamard propune, mai târziu, numele de funcţională, mai firesc decât acela dat de Volterra, întrucât această noţiune nu are, in realitate, nici un subrirat geometrie. Această denumire « fost uni versal adoptată, şi, mai în urmă, chiar de îmsuş Volterra. Ceiace era cu adevărat nou nu a fost calcularea diverselor funcţionale întâlnite, ci studierea proprietăţilor lor infinitezimale şi aceia de a fi atras atenţia, mai mult asupra legăturii dintre funcţională şi variabilă, decât asupra naturii variabilei Generalizând noţiunea de variaţie a lui Lagrange, Volterra 2) arată că, funcţionalele admiţând o variaţie, faţă de mulţimea tuturor funcţionalelor, au aceiaş importanţă ca funcţiile, care admit o derivată, în raport cu mulţimea tuturor funcţiilor. Reuşeşte apo; să definească derivate funcţionale de ordin superior şi să formeze chiar serii analoage cu seria lui Taylor. Şirul lucrărilor sale şi a altor matematicieni au arătat, că această nouă ramură a ştiinţei matematice, este o extensiune a calculului diferenţial şi integral, şi că, la fiecare capitol al acestuia, corespunde un capitol de calcul funcţional, care deseori este ceva mai mult decât o simplă generalizare, cuprinzând chestiuni, care nu au echivalent în analiza clasică. Paul Levy3) grupează aceste lucrări în două capitole deosebite: algebra funcţională şi analiza funcţională, după natura problemelor ce se ivesc Algebra funcţională cuprinde problemele, în care necunoscutele sunt funcţii obişnuite, şi, ca atari, cuprinzând mai toate pro- ' blemele de analiză clasică, legate însă de calculul funcţional prin metodele întrebuinţate spre a le rezolva Analiza funcţională îmbrăţişează problemele, în care necunoscutele sunt, de data aceasta, funcţionale sau care nu pot fi concepute independent de această noţiune. Cum era şi natural, desvoltarea algebrei funcţionale a precedat pe aceia a analizei funcţionale. Dacă la început a fost posibil să se expună teoria ecuaţiilor integrale şi a calculului variaţiilor, fără a întrebuinţa noţiunea de funcţională, lucru ce nu este de mirare, nu este mai puţin adevărat că, omiterea acestei noţiuni, ar fi lipsit ştiinţa matematică de ideia fundamentală, care a condus-o la concepţii noi. • Prima ecuaţie cu derivate funcţionale a fost considerată de către Hadamard 4), ca să determine variaţia infinitezimală a funcţii www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA ŞI PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL »9 lui Green, când suprafaţa variază. Este primul pas făcut in vederea constituirii unei teorii de o importanţă egală, cu aceia a ecuaţiilor diferenţiale şi cu derivate parţiale, în oare Paul Levy ®) a obţinut mai târziu numeroase rezultate importante. Pe lângă generalizarea noţiunii de diferenţială totală, el extinde analizei funcţionale noţiunea de ecuaţie diferenţială totală, complect integrabilă. Ecuaţia lui Laplace generalizată, i-a permis introducerea funcţionalelor armonice, care au multe din proprietăţile funcţiilor armonice clasice. Tot Paul L&vy a continuat opera lui R. Gateaux care se anunţă atât de fecundă, prin introducerea, între altele, a noţiunii de medie, oare înlocueşte la funcţionale noţiunea de integrală. Mai în urmă, L. Fantappie7) introduce noţiunea de funcţională analitică, bazată pe conservarea analiticităţii, în sens clasic, a funcţionalei, faţă de un parametru de care depinde analitic funcţia variabilă. Datorită acestei proprietăţi fundamentale, funcţionalele ana litice joacă astăzi un rol foarte important. ' Progresele atât de rapide ale calculului funcţional se datoresf metodei generale numită trecerea dela finit la infinit sau încă trecerea dela discontinu la conţinu, aplicate capitolelor corespunzătoare din analiza clasică. Tot Voltera a pus în evidenţă, folosul ce se putea trage, întrebuinţând sistematic acest procedeu. Principiul acestei metode se bazează pe faptul că o funcţie continuă este determinată de valorile ce ia pe orice mulţime rm-merabilă densă. O funcţională, având ca element variabil o funcţie continuă, poate fi deci considerată ca o funcţie de o infinitate numerabilă de variabile. Intr’o primă aproximare se poate considera funcţionala ■ ca o funcţie de un număr finit de variabile; trecând apoi la limită, se obţine soluţia problemei căutate, care este, prin urmare, o generalizare a noţiunii clasice dela care s’a pornit. Se înţelege uşor, cum această metodă a creiat noţiunile calcu lului funcţional, care apare deci, ca o întinsă generalizare a algebrei şi analizai clasice. Cu toate că acest procedeu, atât de fecund a condus la numeroase rezultate noi, trebue totuş observat, că el introduce elemente artificiale, care nu au nimic comun cu natura .problemei însăşi. De mai bine' de patruzeci de ani, diversele capitole, cari alcătuiau Calculul funcţional, s’au separat spre a-şi urmări desvoltările lor proprii însă în direcţii deosebite. încă din 1913, Winter8) dis tingea două -cutau te de idei; unul care consista în generalizarea noţiunilor elementare de Calcul infinitezimal, datorit lui Volterra : www.dacoromanica.ro PROF. AL. GHIKA iar altul îndreptat în spre desvoltarea formală a proprietăţilor operaţiilor, al cărui început se datoreşte lui Pincherle. Este însă incontestabil, că M. Frechet8) şi aproape în acelaş timp şi independent de el E. H. Moore lu) au adus cea mai mare schimbare în concepţiile şi metodele Calculului funcţional. Pe când Volterra considera numai funcţionale depinzând de funcţii din anumite clase particulare, Frechet consideră funcţionale a căror elemente variabile sunt de natură oarecare, însă care posedă anumite caractere comune. Ceiace era o noutate, nu era faptul de a fi considerat funcţionale mai generale decât cele întrebuinţate de Volterra; ci faptul de a tfi arătat, că numai aceste caractere comune intervin în raţionamente. Drept una din consecinţele acestei idei a lui Frechet, Calculul funcţional se îmbogăţeşte cu o nouă şi puternică metodă. In loc de a mai introduce elemente parazite, cum erau de pildă, parametri numerici, oare peimiteau să se considere funcţionalele ca funcţii obişnuite de aceşti parametri sau artificii ca acela de a considera o fun,'ţie variabilă, ca definită de o infinitate de parametri, s’au considerat elementele, de care depindeau funcţionalele, direct ca variabile şi deci chiar sub forma naturală sub care se prezentau. Această metodă prezintă avantajul de a nu introduce nici un element străin de chestiune, periniţând totdeodată a ataca direct dificultăţile ce se pot ivi. De pildă, procedeul trecerii dela finit ia infinit, întrebuinţat cu sucbes de Volterra şi de Hilbert pentru rc/olvarca ecuaţiilor integrale, a avut desigur meritul să conducă la multe rezultate noi, însă metodele directe ale lui Fredholm, şi ale lui Schmidt sunt evident mai simple, mai elegante şi mai fructuoase. Acest punct de vedere a fost adoptat, mai în urmă, şi de Ton-r.elli u) in Calculul variaţiilor. Natura elementelor variabile ale unei funcţionale prezintă o mare diversitate. Pe lângă exemplele enumerate mai sus, margmea superioară a unei funcţii de linie' este evident şi ea o funcţională, având ca element variabil, o* funcţie de linie. Nu se putea deci delimita dinainte câmpul din care se va alege variabila unei funp-ţionale. ^ Studiul simultan al funcţionalelor de aparentă atât de deosebite, conduce la teoria modernă a funcţionalelor. De aci, la Anali- _ za Generală nu mai era decât un pas. Odată făcută generalizarea noţiunii de funcţie, înlocuind variaţia numerică printr’o variabilă oarecare, mai rămânea să se înlocuiască şi funcţia numerică printr’o funcţie de natură arbitrară. Astfel ia fiinţă Analiza Generală, oare este studiul relaţiilor între două elemente de natură nespecificată, imul jucând rolul de variabilă, iar altul de funcţie; Ideia de funcţie generalizată stă deci, la baza Analizei gene- www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA ŞI PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL 3* rale. Era, prin urmare, firesc să se ia, drept model al acestei noi ştiinţe, teoria funcţiilor. Fie că funcţionala este numerică sau abstractă, era deci necesar să se determine, mai întâiu, când un element variabil poate fi considerat ca „aproape” de altul, şi ce sens trebuia atribuit cuvântului .Aproape”. A studia această chestiune, spune Frechet12) „revine a întreprinde un studiu preliminar, în care funcţionala nu ouai joacă nici un rol. Variabilă, fiind un element de o anumită natură, şi pentru a întrebuinţa un limbaj geometric foarte comod, poate fi considerată ca un punct dintr’un anumit spaţiu abstract”. Dese ori, funcţionala considerată nu este definită pentru toate punctele acestui spaţiu, ci numai pe o anumită clasă de funcţii, dar nu pentru toate funcţiile. ' O mulţime de elemente necunoscute sau dinadins nedeterminate va putea fi asimilată cu un spaţiu abstract, numai dacă se defineşte noţiunea de vecinătate a două elemente. Studiul spahiilor abstracte revine, prin urmare, la studiul mulţimilor organizate, după diverse modele inspirate de anumite propţietăţi ©Îs spaţiului euclidian. Un studiu prealabil al mulţimilor abstracte este cu mult mai important pentru teoria funcţionalelor, decât a fost pentru teoria funcţiilor. In adevăr, consideraţiile, cari pentru teoria funcţiilor de o variabilă numerică nu prezintă interes decât pentru funcţiile cele mai complicate şi mai puţin întrebuinţate în practică, sunt pentru studiul funcţionalelor cele mai simple, absolut necesare. Frechet ilustrează acest fapt prin următorul exemplu foarte sim-. piu. El arată, că aria unui poliedru, care este o funcţională simplă, cunoscută de multă vreme, prezintă particularitatea de a fi semi continuă. Ori această noţiune a fost concepută de Baire pentru a studia funcţiile discontinui, introduse de curând în analiză, şi de o natură mult mai complicată decât cele continui. Necesitatea de a studia dinainte mulţimile abstracte, nu este numai punctul de vedere a lui Frechet. încă din 1912 Hadamard vedea această necesitate, datorită faptului că „un conţinu funcţional nu oferă spiritului nostru nici-o imagine simplă. Intuiţia geometrică nu ne învaţă nimic a priori. Suntem, deci, forţaţi”, scria el, >,să remediem acestei stări, si nu o putem face decât analitic, creând, pentru uzul continului funcţional, un capitol special de teoria mulţimilor’'. Trebue însă observat, că Moore nu a urmat aceiaş cale. Ia adevăr, el consideră funcţionale definite pe mulţimi oarecari, fără să se ocupe, cel puţin în general, de proprietăţile lor. In realitate, el nu face altceva decât să studieze proprietăţile infinitezimale ale mulţimei funcţionalelor considerate, iar nu a funcţionalelor luate www.dacoromanica.ro 3* PROF. al, ghika fiecare în parte. Insă mulţimile a căror elemente sunt funcţionale, constituesc şi ele anumite spaţii abstracte si, prin urmare, problema revine la studiul spaţiilor abstracte, adică la concepţia lui Frechet. Trebuia, mai întâiu. să se determine un sistem de definiţii cât mai asemenea posibil cu cele adoptate de analiza clasică, însă sub o formă abstractă, şi, apoi, cu ajutorul lor, să se generalizeze, pro-poziţiunile fundamentale clasice. Dealtminterea, odată alese definiţiile de bază, studiul proprietăţilor infinitezimale ale funcţionalelor devenea o chestiune de ordin exclusiv matematic. Dese ori, cadrul demonstraţii este complet gata, fiind acela al demonstraţii corespunzătoare din cazul funcţiilor de o variabilă numerică, De-obicei, observă Frechet, se porneşte dela definiţii date, pentru a căuta demonstraţia unei proprietăţi bănuite. Aci, însă, a trebuit să procedeze în sens invers, încercând, mai înainte, să adapteze definiţiile unor anumite condiţii. In special, el a căutat, ca anumite demonstraţii să subziste, cel puţin în mare, în cazul general. Pentru aceasta, i-a trebuit să analizeze demonstraţiile cunoscute, pentru a vedea, cari din ipoteze erau absolut necesare şi apoi dacă se ăot pune sub o formă abstractă. Modul cum trebuia alese aceste definiţii, avea deci o importanţă fundamentală. Moore 14) a enunţat, într’un fel foarte limpede, unul din aceste principii de călăuzire, şi oare s’ar putea numi, principiul analogiei, sub forma următoare: ,,Existenţa-de analogii între trăsăturile principale ale diverselor teorii, implică existenţa unei teorii generale, teoriile particulare nefiind decât ramiuri ale acesteia, care le unifică în ceiace priveşte trăsăturile principale”. Rolul considerabil al terminologiei bine alese a fost pus în lumină de Henri Poincare 15), care scria, între altele, „că matematica este arta de a da acelaş nume la lucruri deosebite. Trebue, însă, ca aceste lucruri, diferite prin natura lor, să fie asemenea ca formă, putându-se, dacă se poate spune, turna pe acelaş calapod. Când limbajul este bine ales, se observă, cu mirare, că toate demonstraţiile făcute pentru un obiect cunoscut, se aplică, imediat, la mai multe obiecte, ne mai fiind nevoe să se schimbe nimic, nici cel puţin cuvintele, numele lor fiind acelaş”. Aceste consideraţii s’au aplicat, de pildă, teoriei vectorilor şi teoriei grupurilor abstracte. Procedeul acesta prezintă un dublu avantaj ; de o parte, eco nomie de gândire şi de timp, iar de altă parte, o pătrundere mai adâncă a substratului rezultatelor. Un al doilea principiu, foarte folositor, enunţat de Frechet, est<* minatorul: • www.dacoromanica.ro evoluţia şi principiile calculului funcţional 33 ,,Ori de câte ori mulţimea proprietăţilor unei entităţi matematici, cari sunt necesare demonstraţiei unei propoziţii relativă la această entitate, nu caracterizează pe aceasta, propoziţia poate ii extinsă unei entităţi mal generale”. Acest principiu, care s’ar putea numi principiul extensiunii, pare atât de evident şi uşor de aplicat, încât nu ar mai fi fost nevoe să fie enunţat. In realitate însă, întrebuinţarea lui necesită mari sforţări, fiind dat, că de cele mai multe ori, proprietăţile, explicit întrebuinţate pentru o demnostraţie sunt în număr mai mare decât' cel necesar. Din aceste motive, acest principiu este departe de a fi uşor de folosit. Rămâne să se aleagă între generalizările posibile, toate fiind logic admisibile, însă unele erau interesate, iar altele nu. Fr^cheţ insistă deseori asupra necesităţii limitării logicei, căci, nu trebue uitat, că logica tradiţională transformă, însă nu crează. Aceiaş părere o avea şi Lebesgue10) când scria „că dacă s’ar renunţa la vederile directe geometrice intuitive, şi dacă am fi reduşi numai la logică pură, care nu permite să alegem între tot ce este exact, nu ne-am gândi deloc, la unele chestiuni şi anumite noţiuni ne-ar scăpa cu totul”. Călăuzit de această ideie Frechet17) în 1904, începe prin a defini un spaţiu abstract, numit spaţiul (L) având la bază noţiunea de convergenţă,* definită, însă sub formă abstractă, generalizând tot odată şi noţiunea fundamentală de mulţime mărginită, pe care o numeşte compactă. El reuşeşte astfel să generalizeze teorema lui Weier-strass, relativă la atingerea maşinismului unei funcţii continui, în-tr’un interval închis. Doi ani mai târziu, în teza sa, introduce, noţiunea de distanţă între elementele unei mulţimi, creând astfel spaţiile distanţate mai particulare decât spaţiile (L), însă de un folos practic mult mai mare. Tot deodată, el arată importanţa spaţiilor, satisfăcând criteriului de convergenţă al lui Cauchy, cărora Hausdorff, mai târziu, le dă numele de spaţii complete. Intre timp, F. Riesz,18) pune în evidenţă independenţa noţiunii de punct de acumulare de aceia de convergenţă, enunţând, cu această ocazie, anumite condiţii, la care ar trebui să satisfacă operaţia de derivare a mulţimilor dintr’un spaţiu abstract. In adevăr, spaţiile topologice, adică spaţiile cele -mai generale, în care topologia este aplicabilă, sunt mult prea generale, ca să dea naştere la aplicaţii interesnte. Era deci nevoe, să li se impună anumite condiţii, spre a le particulariza şi a le îmbogăţi proprietăţile. Abea în 1917, iau naştere spaţiile de vecinătăţi, datorite tot lui Fi echeţ,19) şi oare se confundă cu spaţiile topologice, satisfăcând numai primei condiţii enunţată de Riesz, adică monotonia operaţiei STUDII www.dacoromanica.ro 3 34 prof. Al. ghikA de derivare. Aceste spatii, faţă de toate spaţiile abstracte generale, sunt, fără îndoială, cele mai interesante, şi este de mirare cât de numeroase proprietăţi ale spaţiului euclidian sunt păstrate întrim abstract atât de general. Astfel s’a constituit teoria spaţiilor abstracte, baza modernă a Calculului funcţional. De atunci şi până astăzi, această teorie-s’a îmbogăţit cu nume-îoase noţiuni abstracte, precum şi alte spaţii din ce în ce mai pir-ticulai’e, posedând însă proprietăţi tot mai numeroase. De pildă, proprietatea lui Borel-Lebesgue, pe care o posedă ori -ce mulţime mărginită şi închisă din spaţiile euclidiene, noţiune atât de folositoare în analiză ; în spaţiile de vecinătăţi, Chittenden arată, că o posedă numai mulţimile perfect compacte în sine, şi numai acestea. Această nouă noţiune, se poate spune, că este mai tare decât aceia de mulţime mărginită şi închisă, la care se reduce în spaţiul euclidian. Noţiunea de separabilitate, introdusă de Frechet, adică proprietatea unui spaţiu de a conţine o mulţime numerabilă, astfel ca orice punct ai spaţiului, care nu aparţine mulţimei, să fie punct de acumulare al acesteia, a fost extinsă de curând de către Haritomi si Antoine Appert pentru mulţimi de puteri superioare. In ultima vreme, Henri Cartan21) introduce noţiunea numită filtru pe care o substitue noţiunii de şir reuşind, astfel, să elimin^, din topologia generală, noţiunea numerabilităţii. Andre Weyl “) observând, că cele mai multe proprietăţi ale spaţiilor distanţate, provin din faptul, că vecinătăţile diverselor puncte sunt comparabile între ele, .introduce noţiunea, importantă, de spaţiu cu structură uniformă, reuşind astfel, să scape de noţiunea de distanţă, fără. a pierde, cu toate astea, proprietăţile principale ale spaţiilor distanţate. Aceste spaţii sunt, deci, mai generale decât cele distanţate, însă mai particulare decât spaţiile de vecinătăţi. încă de mai multă vreme se generalizase noţiunea de vector din spaţiile euclidiene, constituindu-se ceiace diverşi autori numesc spaţii afine, lineare sau vectoriale. Combinând noţiunea formală de spaţiu vectorial cu aceia metrică de spaţiu distanţat complet, Ştefan Banach,23) în Polonia, şi Norbert Wiener, -4) în America, simultan şi independent unul de altul, au definit şi studiat unul din cele mai importante spaţii abstracte din punct de vedere al aplicaţiilor Calculului 'funcţional. Astfel spaţiul funcţiilor continui, spaţiul funcţiilor cu derivate de ordin în continui, spaţiul funcţiilor de pătrat, şi mai general de puterea p=l sumabile în sensul lui Lebesgue, spaţiul şirurilor con- www.dacoromanica.ro E\ OLUŢIA Şl PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL ^ vergente, spaţiul hiberţian, spaţiile euclidiene şi altele sunt to.ite de tipul Banach. De observat, ca spaţiile pe care a lucrat Volterra şunt deci toat^ de acest tip. Aceste spaţii sunt folositoare, chiar şi pentru studiul funcţiilor analitice de o variabilă complexă. In adevăr, mulţimea funcţiilor olomorfe într’un domeniu, care satisfac formulei lui Cauchy relativ la frontierea acestui domeniu, constitue -r’) un spaţiu Banach. Acest lucru permite să se obţină o desfăşurare în serie de fracţii raţionale ortogonale pe frontieră, generalizare naturală a serii lui Taylor şi a serii lui Laurent la domenii multiplu conexe.-0)- Rezultatul acesta se extinde continurilor de tipul întrebuinţat de Borel, care pot fi considerate ca nişte domenii conexe de ordin ■ infinit, şi* astfel se unifică -7) complect noţiunea de funcţie mono-genă, introdusă de Borel, cu aceia de funcţie analitică definită axiomatic, chiar şi în ceiace priveşte prelungirea lor. In adevăr, ele nu diferă decât prin natura topologică a conţinutului, pe care sunt definite. Integrala lui Cauchy, care (joacă un rol atât de însemnat în teoria funcţiilor analitice, este în realitate o funcţională lineara şi continuă particulară de valorile ice ia funcţia pe contur. Mergând mai departe, se arată 28) că orice clasă vectorială de transformări quasi analitice cu modul maximum pe frontieră, ale spaţiilor euclidiene cu acelaş număr de dimensiuni, în care intră clasele vectoriale de transformări interioare ,ale lui S. Stoilov. 2<,i funcţiile olomorfe clasice ^i funcţiile olomorfe în spaţiile euclidiene cu mai mult de două dimensiuni, ale lui R. Fuchter 3U) şi G. Mo’ • sil, 31) sunt funcţionale lineare şi continui de valorile ce iau pe frontieră, adică admit toate o reprezentare de tipul formulei lui Cauchy. Spaţile Banach se dovedesc a fi tot mai mult câmpul de predilecţie al aplicaţiilor Calculului funcţional. Totuşi, spre a caracteriza şi alte spaţii particulare interesante* care nu intrau în tipul considerat de Banach, Frechet generalizează aceste spaţii, pe cari lc numeşte spaţii distanţate afine, reuşind să definească direct şi într’un mod natural, noţiunea de diferenţială, pentru funcţionalele aparţinând acestui spaţiu. Dacă noţiunea metrică a spaţiilor părea necesară aplicaţiilor conîrete, trebue însă observat că Banach a obţinut rezultate importante, în spaţii numai vectoriale, adică fără a ţine seama, nici cel puţin de noţiunea de vecinătate. In adevăr, graţie teoremei sale fundamentale asupra prelungirii unei funcţionale aditive şi omogene 3-), generalizare a unei teoreme a Jui H. Hahn 33) demonstrată însă cu ajutorul axiomei lui Zermelo, el obţine o generalizai-.' a www.dacoromanica.ro PROF. AL. GHiKÂ 36 noţiunii de integrală, de măsură şi aceia de limită, care coincid eh aceste noţiuni clasice, când ele există. Hams BahnSi) a rezolvat simultan mai multe probleme de natură foarte deosebite şi anume: posibilitatea desfăşurării în serie a funcţiilor din diverse clase, existenţa soluţiei problemei momentelor şi a existenţei soluţii ecuaţiilor lineare cu o infinitate de necunoscute. Teoriile ecuaţiilor integrale de tipurile Volterra şi Fredholm au fost mult simplificate graţie noţiunii de operaţie funcţională lineară total continuă (adică cele care păstrează noţiunea de com-pacitate) introdusă de Riesz, şi aceia de operaţie conjugată, datorită lui Banaich, astăzi, putând fi expuse sub o formă unitară şi mult mai pe scurt ca înainte. După cum se .vede, tendinţa actuală a calculului funcţional este, în primul rând, unificarea unui cât mai mare număr de teorii de analiză, lucru de care se simţea tot mai mare nevoe şi numai pe urmă înaintarea şi extinderea teoriilor obţinute. La baza acestei unificări stă topologia generală şi studiul transformărilor continui, din care fac parte mai toate celelalte transformări studiate de Calculul funcţional. . O clasă de transformări relativ particulară, este aceia a transformărilor lineare, a căror rezultate permit unificarea generală a tuturor problemelor de formă lineară ale analizei. Astfel derivata, integrala, ecuaţiile lineare cu o infinitate de necunoscute, ecuaţiile diferenţiale sau derivate parţiale lineare ecuaţiile integrale de tipurile Volterra, Fredholm şi Cauchy 3n), funcţiile quasi analitice generale considerate ca funcţionale de valorile ce le determină, sunt toate funcţionale lineare continui sau limită de funcţionale de această specie. Aproximarea funcţiilor din diverse clase este şi ea o problemă funcţională lineară. Teoria operaţiilor funcţionale lineare constitue, deci, numai ea singură o mare concentrare şi o considerabilă simplificare a multor teorii de analiză. Este uşor de înţeles ce progrese ar putea aduce analizei teoria operaţiilor funcţionale de natură mai complicată. De curând Angus Taylor 3U) generalizând funcţionalele analitice ale lui Fantoppie a reuşit să definească funcţionalele analitice într’un spaţiu de tip Banach luând valori complexe, cari se bucură de multe din proprietăţile funcţiilor analitice clasice,, acestea rămânând un caz particular al funcţionalelor analitice.^ Dacă aceste ultime teorii nu au încă aplicaţii, nu trebue pentru aceasta, să fie lăsate la o parte. Nu trebue să uităm niciodată că multe teorii matematice, care la început păreau numai nişte speculaţii mai mult de natură filozofică, şi-au găsit mai târziu aplicaţii neaşteptate. www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA şi principiile calculului funcţional 37 Este suficient să amintesc teoria paralelismului lui Ricci şi Levi-Civita, care şi-a găsit aplicaţii în mecanica relativistă. Teoria funcţionalelor şi a spaţiilor abstracte şi-a găsit aplicaţii ■ şi în alte domenii. Astfel, în teoria quantelor, se introduce, în mod natural, spaţiul funcţiilor complexe de pătrat sumabile, precum şi transformările lineare în aceste spaţii. Pe când mecanica veche- nu întrebuinţa decât spaţiul euclidian, mecanica ondulatorie se vede obligată a considera funcţiile de undă, adică spaţii funcţionale. Pentru a constitui cadrul matematic al diverselor teorii ale quantelor Jean-Louis Destouches 87) a reuşit de curând să schiţeze o Mecanică generală abstractă, luând drept model teoria spaţiilor abstracte. Acest domeniu, încă nou, este menit .desigur, să dea un important câmp de aplicaţii teoriei funcţionalelor. Datorit lui A. Kolmogoroff 38), V. Gliveriko 89) şi H. Stein-hauss 4U) teoria probabilităţilor întrebuinţează astăzi, în mod curent, spaţiile abstracte şi metodele funcţionale. Calculul probabilităţilor devine astfel un capitol al teoriei spaţiilor abstracte. Un alt domeniu în care Calculul funcţional s’a introdus de curând este biologia. V. Volterra studiind problema scăderii numă-nului anumitor specii de peşti după războiul din 1914—1918, epocă care s’a pescuit mult mai puţin ca de obiceiu, a explicat acest ft'-nomen de aparenţă paradoxală cu ajutorul ecuaţiilor integro-dife-renţiale adică prin metodele Calcului funcţional. Deasemenea V. A. Kostitzin 41) întrebuinţează metodele funcţionale şi în alte probleme biologice. _ - Relativ la felul problemelor ce se pun, în general, în analiză, ideile lui Frechet şi lui Moore au avut drept consecinţe, posibilitatea rezolvării problemelor de natură globală, ceeacţ în analiza clasică era foairte greu, dacă nu imposibil. Acest mod de a considera problemele analizei, prezintă un interes deosebit, prin vederea generală ce o dă asupra soluţiei, care deseori este mai interesantă, decât aceia locală. . In această privinţă, metodele topologiei dau nenumărate posibilităţi. Vecinătăţile, care servesc la definirea spaţiilor abstracte, nu mai au caracterul local, pe care-1 are un spaţiu eudidan, ele putând fi alese cu un mare grad de libertate. Astfel cedace es1e local relativ la un spaţiu abstract, poate fi o proprietate globală pentru alte spaţii, i O altă chestiune importantă, este problema generală a singularităţilor transformărilor abstracte. Discontinuităţile transformărilor abstracte prezintă tot atât interes, ca cele ale funcţiilor de o variabilă numerică. Spre exemplu, o problemă importantă, încă nerezolvată, este aceia de a şti dacă în spaţiile Banach există sau nu transformări lineare de clasă Baire suprioară unităţii, problemă www.dacoromanica.ro 3» PROF. AL. GHIKA care este în strânsă legătură cu aceia a inversiunii operaţiilor lineare continui. • Căutarea proprietăţilor invariate faţă de diversele transformări ale spaţiilor abstracte, constitue una din problemele cele mai însemnate ale teoriei operaţiilor funcţionale, menită să pătrundă şi mai adânc natura transformărilor, prin scoaterea în evidenţă a proprietăţilor cu adevărat esenţiale. In afară de noţiunea de dimensiune, în sensul lui Frechet, care constitue un invariat topologic’, trebue să menţionăm noţiunea de dimensiune lineară introdusă de Banach, care înlocueşte grupul topologic prin grupul transformărilor lineare. Primul care a schiţat o teorie a proprietăţilor invariate, faţă de transformările lineare în spaţiile Banach 42), este însăş autorul lor. In ultima vreme Calculul funcţional tinde a deveni mai mult o teorie' generală a operaţiilor funcţionale, noţiunea de funcţională numerică de o variabilă oarecare, ţinzând a fi înlocuită tot mai mult cu aceia de funcţională abstractă. Analiza generală rămâne cu teoria fundamentală a mulţimilor şi teoria spaţiilor abstracte sau topologia generală. Acest lucru se datoreşte progreselor foarte mari a acestei ultime teorii şi faptului, că dese ori, teoria operaţiilor funcţionale este mai simplă decât aceia a funcţionărilor numerice. In rezumat, în Calculul funcţional, se constată două concepţii deosebite şi bine separate, aceia a lui Volterra, despre care am vorbit la început şi concepţia mai nouă a lui Frechet şi Moore. Prima se bazează pe principiul sintezei. Plecând dela noţiunile elementare ale Calculului diferenţial şi integral, urează printr’un procedeu uniform, o nouă ştiinţă, complet distinctă, dela aceia dela care a pornit. A doua concepţie, cu mult mai profundă decât cea dintâiu are la bază extragerea noţiunilor formale din analiza clasică şi extinderea câmpului lor de aplicaţie, până la maximum. De aci rezultă necesitatea studiului acestor câmpuri sau spaţii, definite tocmai prin noţiunile în chestiune. * JVIetoda lui Volterra împiedicând stabilirea legăturilor dintre noţiunile clasice şi cele noi, tinde tot mai mult a fi înlocuită cu aceia a lui Frechet, care le unifică, procedeul lui Volterra rămânând numai ca o metodă ajutătoare. Datorită acestei metode de extindere şi unificare, s’a putut proceda, în sens invers, adică începând prin a studia cazurile cele mai generale, care conduc apoi la diversele cazuri particulare. Acest fel modern de a concepe ştiinţa matematică prezintă, pe lângă un interes filosofic incontestabil, marele avantaj de a îm.- www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA ŞI PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL 39 brăţişa deodată întreaga materie, şi, mai cu seamă de a cunoaşte adevăratele legături ce există între diversele discipline componente. Luând drept bază noţiunea extrem de generală de mulţime, alcătuită din elemente oarccni, prin îngrădiri şi separaţii succesive se ajunge la diversele mulţimi particulare, ce fotmează câmpuril > de aplicaţii ale diverselor teorii. Dacă ne imaginăm un aibore reprezentând domeniul de activitate al ştiinţei matematice, trunchiul este alcătuit de teoria generală a mulţimilor, comună tuturor teoriilor. Mulţimile pot avea structuri- deosebite, adică pot fi organizate după diverse modele. Mulţimile cu structura topologică, adică organizate pe baza noţiunii de vecinătate, constituesc spaţiile abstracte, iar cele cu structura grupală, formează baza algebrei abstracte moderne. Aceste două structuri fundamentale au putut fi conexate între ele prin teoria grupurilor topologice, creată abia de douăzeci de ani de O. Schreier 4:1) şi în special de L. Pontragin*44). Arborele care permite a da o imagine a diverselor teorii matematice posedă, deci, ramuri, care se unesc după eşirea lor. din tulpina comună, matematica în desvoltarea sa naturală formând o adevărată reţea în plină creştere. Teoria spaţiilor abstracte conţine diverse categorii de spaţii, alcătuind ramuri ale acesteia, printre care figurează şi spaţii1 e euclidiene. Dacă studiul mulţimilor abstracte este imposibil fără noţiunea de funcţie, este evident că nici funcţia nu poate fi concepută fără ajutorul noţiunii de mulţime. Ideia de legătură sau de corespondenţă între două elemente, adică ideia de funcţie genrală, constitue esenţa Calculului funcţional. Orice spaţiu abstract căruia îi se asociază altul, diferit sau identic, poate da naştere unei întregi teorii asupra transformărilor, ce se pot defini între ele. Este acum uşor de înţeles, imensitatea câmpului său de cercetare. Până astăzi, Calculul funcţional, s’a mărginit a studia, în special, transformările sau, cum li se mai spune, opeiaţiile funcţionale definite între diverse spaţii distanţate, şi, mai eu seamă, între spaţiile de tipul Banah, lăsând în sarcina Analizei generale propriu zisă, toate transformările cu un caracter mai general. Calculul funcţional a început prin teoria operaţiilor linesie sau întregi de gradul 1, care, după cum ara văzut, cuprinde o mare parte din problemele analizei clasice. Studiază apoi transformările de grade superioare şi cele de natură mai complicată, împreună cu problemele legate de ele, urmând, în această privinţă, calea sin- te2ei, necesară »>-WWWW.da8^mauica.i:0 40 PROF. AL. GHIKA Ou toate că depăşeşte extrem de mult cadrul analizei clasice, păstrează totuşi unitatea: teoria funcţiilor obişnuite rămânând un caz particular al teoriei operaţiilor funcţionale. Putem spune că noţiunile de funcţională şi de vecinătate abstractă sunt, împreună cu aceia de grup astract, cele mai însemnate cuceriri ale matematicii modeme. Comparând progresele făcute de la începuturile ştiinţei matematice. dela Aritmetică până La Calculul funcţional şi Algebra abstractă, se observă o accelerare tot mai mare pe măsură ce ne apropiem de epoca actuală. Putem oare prevedea, care va fi mersul acestei ştiinţe, oare spre deosebire de fizică nu dărâmă niciodată ceeaice a construit ? Dacă este imposibil să anticipăm rezultatele la care va ajunge mai târziu ştiinţele matematici, putem însă să întrevedem depe acum unele din ele. In orice caz„ tendinţa actuală este spre o întinsă generalizare, care să cuprindă vechile noţiuni drept cazuri particulare. Din acest punct de vedere matematica se îndreaptă în definitiv spre o vastă clasificare a mulţimilor după natura proprietăţilor lor. Afară de vre’o schimbare fundamentală, imposibil de prevăzut, în viitor determinarea proprietăţilQr diverselor cantităţi matematice va reveni la căutarea claselor cărora aparţin. Această entitate va poseda proprietăţile clasei din care face parte precum şi a tuturor claselor mai generale din care deriva şi totul se reduce la o problemă de teoria mulţimilor. Putem deci afirma că noţiunea de mulţime va fi cu siguranţă multă vreme încă baza tuturor cercetărilor matematice. Din punct de vedere utilitar Calculul funcţional se dovedeşte a fi un instrument de folos universal, metodele sale permiţând să se atace şi să se rezolve probleme de fizică da orice natură. Astfel descoperirea energiei atomice, menită să aducă mari binefaceri omenirii, în special prin reducerea muncii manuale, are drept bază matematică, în mare parte, metoda funcţională. Energia internă a materii, care va înlocmi cu timpul energia de origină solară, este o descoperire epocală echivalentă sau chiar superioară descoperirii focului. Efectuarea acestei descoperiri dfe către fizicieni cu ajutorul calculului funcţional arată îndeajuns folosul, ce l-a adus acest nou fel de a gândi. Şi biologia a făcut progrese mari cu ajutorul acestor noi metode matematice. Cu timpul teoria funcţionalelor va pătrunde tot mai adânc în această ştiinţă complicată spre a-i ajuta la deslegarea tainelor sale pentru binele omenirii. Dacă experienţa stă la baza oricărei ştiinţe, metodele logice de cercetare şi chiar felul experienţelor ce trebuesc efectuate aparţin domeniului matematic. Dacă fizicienii recoltează singuri toată gloria descoperirilor tainelor naturii, nu trebue să uităm însă nicio- www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA ŞI PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL 41 dată că o datoresc în bună parte progreselor ştiinţei matematice. Matematicienii, au însă alte satisfacţii ce nu pot fi atinse de către fizicieni. Plecată şi dânsa dela obiecte şi proprietăţi fizice, prin abstracţii succesive şi extensiuni îndrăsneţe, atinge înălţimi nebănuite, iar edificiul construit se consolidează la bază, crescând totdeodată în toate direcţiile. Fizica, chimia şi în viitor Biologia, ca să explice fenomenele descoperite vor găsi totdeauna instrumentul necesar interpretării şi prevederii altor fenomene noi în vastul edificiu ce-1 constitue matematica. BIBLIOGRAFIE 1. Sopra la furnizori che disperdono da ultre funzioni (Rendiconti deMa R. Accademia dei liricei 1887). 2. Th6orie gen&raies des fonctionnelles în colaborare cu J. P6r6s (Gan Cheer-Villars 1936). 3. Le^ons d’analyse fonctionnelles (Gauthier-Viliars 1922). 4- Comptes rendus (Paris 1903). 5. Loc cit. 6. Sur la notion d’in'âgrale dans le domaine fonctionne (Bull. Soc. Math. Fracet. 47 1919). 7. I fumz'ongli analitici (Atti della R- Accademia del Lincei 1928)- 8. Les priincipes du Calcul fonctionnel (Rev. de Metaphysique et de Morale 1913). 9. {Th^se (Rendiconti del Circolo math. Palermo 1900) şl Les âspaces abstraits (Gauthier-Viliars 1928). 10. Ati. del IV Congreso Roma voi- 2, 1908). 11. Fondamenti di Calcolo della vanazioni (Bologna 1921 şi 1923). 12. Loc. cit. 13. Le calcul fonctionnel (L’ansedgnement Math. 1912). 14- Loc- cit. 15. Rendiconti deî Circolo math. Palermo 1908. 16. Sur le dâveCoppement de la notion d’intSgrale (Matematisk Tidss-krift 1926). 17. Comptes rendus (Paris 1904). 18. Atti del IV Congresso Roma 1908. 19- Comptes rendus (Paris 1917)- 20. Bull. Amer. Math. Soc. 1926. 21. Comptes rendus (Paris 1937). 22. Soit les espa^es â structure uniforme (Hermamn Paris 1937). 23- Operaiions dans les ensembles abstraiits (Fund. Math. 1922). 24. Bull dela Soc. Math. France 1922. 25. Al- Gh'ka. Sur certains espaces fonctionnels de fonctians annly-tiques (Bull. Math. Soc. Roumaie 1945). 26. Al. Gh’ka sur l’espace fonctionnel de Cauchy (Mathematica voi. XXII Cluj 1946). 27. Al- Ghrka sur la reprâsentation analytique des fonctions monag£-nes unifoi-mes (Bull. Math. Soc. Roumanie 1933) şi Comptes rendus (Paris 1933). 28. Al. Ghika. Sur la na'ure fonctionnelle des fonctions ouaşi analy-tiques gănăraîes (Mathematica voi. XX 1944 şl voi XXI 1945)- 29. Compositio Mathemtica t. 3 1936 si ,Le?ons sur les princ'ipes topo-logiqnes de la th&xrie des fonctions analytiques (Qauthier-VUlars 1938). www.dacoromanica.ro 42 PROF. AL. GHIKA 30. Monatahefle f. Math. & Phys. Bd. 4331- Sun une classe de systemes d'equations aux aerivees par.ieiies (Goble Bucarest 1931). • 32. Theorie des operations lineaire (Warsgowa 1932). 33. Uber lineare Gleichungen in lineare P.aumen (Journ- f. reiue uud angew. Mathematik 1927). 34. Loc. cit 35. Al. Ghik,a Tieses (Gauthier-Villars 1929). 36. Annali della R- Scuoîa Normale Pisa 1937. 37. Mecanique generale abstraite (Hermann Paris). 38- Grundbegrusse der Wahrscheinlichkeits-Rechnung (Spriinger Berlin 1933). 39. Rendi^onti della R. AccademLa dei Lincei Voi. 8, 1928 şi voi. 9 1929. 40- Fonctions aleatoires (Herman Paris 1938). 41. Biologie mathbmatique (A. Colin Paris). 42. Loc. cit. 43. Abs'irakte kontinuierliche Grnppen (Hamb. Abh. t. IV 1926)- 44. Topolog'col groups fPrincelono Mv,,h. Series 1399). L’EVOLUTION ET LES PRINCIPES DU CALCUL FUNCTIONNEL Resume Les sc’ences mathematiques ont fait d’immenses progres pendant Ies dernieres 60 annees. Deux branches nouvelles font leur appari-tion: le calcul fonctionnel et l’Algebre abstraite, creations entie-rement neuves et non pas des continuations d’anciennes theories. V. Voltera a caracteris^, le premier, en 1887, la notion fonda-mentale de fonctionnelle. Sa methode, dite, du passage du fini â l’infini, enrichit l’Analyse de nombreuses notions nouvelles. M Frechet et E. H. Moore ont apporte de nouvelles conceptions dans le Calcul fonctionnel par l’intrcduction des espaces abstraits. Con-siderer des 61ements quelconques de nature non specifiee, direc-tement comme varlables, revient â l’etude des fonctions g^neralcs sans introduire aucun element părăsite. Cela constitue un grand progres, qui a ouvert aux Sciences mathematiques de nouveaux horisons. Le principe de l’analogie de E. H. Moore et le principe de l’extension de M. Frechet ont permis de creer l’Analyse generale, vaste generahsation de l’An^lyse classique, qui la contient comme cas particulier. Les espaces abstraits contiennent de nombreuses especes, â com-mencer par les espaces topologiques, pour finir avec les espaces euclidiens. Parmi les espaces metriques, celui du type de Banarii est certainement le plus riche en applications. II permet, entre au-tres, de definir des fonctionnelles analytiques gen^ralisation natu-relle des fonctions analytiques classiques, www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA ŞI PRINCIPIILE CALCULULUI FUNCŢIONAL 43 La theorie des cperations lineares constitue â elle seule une granide concentration de theories apparemment tres diflerentes. Le Calcul fonctionnel, â part Ies nouveaux problemes qu’il etudie, reunit de nombreuses theories mathematiques en Ies unifianq cc dont on avait grand besoin. Les notions de fonctionnelle et de voisinage abstrait constituent avec la notion de groupe abstrait, les plus importantes oll-quetes mathematiques modernes. Les progres de plus en plus r^pides des Sciences mathematiques les conduisent vers une vaste classification des ensembles, theorie qui sera enicore longîemps la base de to-ute recherche mathematique. Le calcul functionnel est des â present d’une grande utilite en physique et certainement aussi, dans un avenir prochain, â la biologie. Ainsi la decouverte de l’energie atomique est redevable, on grande mesure aux anethodes fonctionnelles. www.dacoromanica.ro TRIBUNA LIBERĂ FIZICA RELATIVISTĂ ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC de Andrei POPOVICI asistent la facultatea de Ştiinţe Iaşi Evoluţia fizicei modeme, a teoriei relativităţii şi a teoriilor unitare ale câmpului, a teoriei quantelor şi a mecanicii ondulatorii, a revoluţionat fizica Clasică şi implicit gândirea umană. Ea a scos în evidenţă caracterul dialectic şi material al lumii fizice ; ea înseamnă o introducere crescândă a materialismului dialectic în .fizica teoretică — concepţie care a primit noi imbolduri şi noi forme odată cu oricare progres fundamental al ştiinţei. „Această concepţie se numeşte materialism dialectic, pentrucă felul ei de a privi fenomenele naturii, metoda ei de a cerceta fenomenele na'urii, metoda de ei de a cunoaşte aceste fenomene, este dialectică, iar in erpreta-rea pe care o dă fenomenelor naturii, felul ei de a înţelege fenomenele naturii, teoria sa este materialistă" (Stalin). Metoda dialectică se opune metafizicii, concepţiei mecanice, iar interpretarea materialis'.ă se opune idealismului filozofic. Metoda dialectică, a fost limpede formulată în capitolul IV. Istoria P. C. (b) al U. S. ' Studiul de faţă conţine expunerea succintă a teoriilor rela'iviste şi unitare clasice, cât şi o teorie proprie, fizica acţiunii, iar pe de altă par e discuţia lor materialist dialectică. Se va ară'-a că evoluţia acestor teorii tinde spre o sinteză dialectică: 1) între timp şi spaţiu (în lumea relativistă de 4 dimensiuni), 2) între eiectro magnetism îşi gravi'.aţie '(în lumea teoriilor unitare), 3) între materie şi me'rică (= spaţiu + timp) (—în noţiunea acţiunii). Evoluţia fizicii înseamnă geometrizarea (spaţial!zarea) timpului, electricităţii şi a ma'exiei şi invers, materializarea (fizicalizarea) spaţiului, gra-vitaţiiunii şi metricii, deci îmbinare dialectică şi materialistă a contrariilor, sinteza lor dialectică ma'erialistă. I. TEORIA RELATIVITĂŢII RESTRÂNSE A. TIMPUL ŞI SPAŢIUL. I. Teoremele relativiste al timpului şi spaţiului. 1. Teoria relativităţii restrânse se bazează pe un postulat fundamental: indenendenta vitezei luminii de mişcarea (uniformă şi rec ilinie) a observatorului. Altfel spus, viteza luminii este independentă de sistemul de coordonate, deci o cons-antă universală c=300.000 km./sec). 2. In teoria relativităţii timpul devine o a patra dimensiune, imaginară a spaţiului. 1 T Un vector cosmic corespunzător unui eveniment do coordonat? spaţiale xK şi de distanţa temporală t, faţă de un eveniment luat ca punct de reper, are 3 componen'e spaţiale xK (k=l. 2. 3.) şi o componenţă temporală x0='ct 0s (i*= — 1 > n locul dritanţ°i «paţiale cu forma metrică fundamentală x -I- x 25 -f- xs saudxj2 + dx2j + dxaJapare forma metrică fundamentală ne definită (pseudq - www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA şi materialismul dialectic 45 feuolldiană). Xj,2 + x22 + Xs2 + x02 respectiv ds2 = dxţa + dx3’-f-dxj1 + dx02 => dxj.2 4 dx2a 4- dxsa — c2 dta (dis’aniţă absolută sau interval). . Analog orice tensor se despică în raport cu spaţiul şi timpul. Toate legile naturii sunt invariante faţă de tramsfor mările oare invariază forma metrică fundamentală ds2 (transformările lui Lorentz). Intr’adevăr studiul equaţiilor electromagnetice ale lui Maxwell arată: Precum expresia lapaciană a po'enţialuiui ,, §2 cp 52 ţn Jî rp electro-static amume ------------j_ esteinvarianţa pentru transformări 8x 2 1 OX22 $X32 de coordonata care 82 co 82 *p ^ ’f’o = .. „ "H 2 4 invariază forma 8-’ q> l îa cp 101 asuei 82t metrică xj,2 + x2 + x32 care apare în elec'-ro dinamică (studiu) Xia 1 8xj2 ' CX3" u-l - - câmpului electro-magnetic variabil în raport cu timpul t) e invariant faţă x 82

j, x2' = x2, xs' = xs, x»' = ~(xo — “ xt j. Această transformare invariază intervalul xia 4- x32 + xa2 + x0 = xi'-‘ -f > 2*2 4" x3'-' 4 x0'2. Dacă 10 este lungimea unui obiect şi to dura a unui eveniment, ambele măsurate de un observator în repauz faţăida obiectul observat (10 = „lungime de repaos'*, tj = „timp propriu"), un observator mişcat fb direcţia lungimii cu viteza to V, găseşte lungimea 1 = 10 a, şl durata t = — Pentru observator în mişcare, lungimile se scurtează în direcţia mişcării 1 «Io , iar duratele de pe obiectul observat cresc faţă de observatorul în repaos (t>-t0). Dacă viteza v a observatorului în mişcare tinde spre viteza luminii 1 tinde spre o (corpul îi 1pare turtit în direcţia mişcării), iar t se dilată la infinit (ceasornicul de pe obiectul observat îi pare să meargă infinit de înoet). Fie 2 stele 0’ şi 0, 0’ mişcându-se faţă de 0 cu viteza v, fie A şi B 2 evenimente pe steaua 0, simultane şi distanţate în spaţiu faţă de 0. lo=£o,to = 0 Pentru observatorul de pe steaua 0’, aceste 2 evenimente nu sunt simultane, ci distanţate, în timp (dis'anţa (t=jto iar distanţa lor spaţială este micşorată (l imaginare, deci, argumentează idealiştii, acest antagonism este o aparenţă subiectivă, deci timpul şi spaţiul nu există. In realitate, teoria relativităţii e net materialistă: ea consideră fenomenele fizice ca realităţi obiective. Ori singurul criteriu al unei teorii materialiste e recunoaşterea unei realităţi obiective — după Lenin — în opoziţie cu idealismul filozofic, timpul şi spaţiul relativist sunt forme ale existenţei materiei. ' 2. Deosebirea între timp şi spaţiu nu este epuizată de antagonismul între numere reale şi imaginare: realitatea fizică, depăşeşte expresia matematică, tocmai prin matematică, tocmai prin transformarea dialectică a deosebirilor cantitative în deosebiri calitative — veritabila sinteză creatoare. In particular: a) Cantităţile imaginare şi reale nu prezintă numai deosebiri cantitative, ci adânci deosebiri calitative, sintetizate sub forma numărului complex; faţă de profunda deosebire fizică între timp şi spaţiu, acest antagonism matematic însă, apare în primul rând cantitativ. Cantităţile imaginare şi reale nu sunt forme pure ale cunoaşterii, ci forme ale existenţii reale, materiale. b) Deosebirea fizică între timp şi spaţiu şi deosebirea psihologică (experimentală) corespunzătoare, nu se reduc la deosebirea matematică între real şi imaginar. Deosebirea între timp şi spaţiu este condiţionată de exis- ~ www.dacoromanica.ro ANDREI POPOVICI 4S ten ţa unei viteze limite (a vitezei luminii) — ded de creşterea masei odată cu viteza — faipt material. De aici imposibilitatea de a inversa rolui axelor timp şl spaţiu, de ad deosebirea între timp şi spaţiu, transformarea deosebirilor matematice, între o deoesbire fizică. c) Lungimea de repaus şi durata proprie a unui obiect sunt determinate de structura materială a realităţii fizice Pe această bază materialistă se determină dimensiunile spaţiu-temporale corespunzătoare unui observator cu viteză oarecare (transformarea Lorentz). 3. Cauzalitatea. In opoziţie cu ideallismul, succesiunea în timp Intre cauză şi efect (forma specială a interdependenţei a două obiecte, legată de existenţa timpului) este legată de existenţa materiei. Principiul cauzalităţii primeşte în teoria restrânsă a relativităţii, un fundament fizic concret. Teoria relativităţii dă ded, principiului interdependenţei o formă mai pronunţată materialistă, faţă de fizica dasică. Anume: a) In sens obiectiv, orice interacţiune se propagă din aproape în aproape cu o viteză egală, cu cel mult viteza luminii. Viteza infinită ca şi acţiunea pe distanţă, devin noţiuni ireale, metafizice. b) In sensul teoriei cunoaşterii (al verificării experimentale al principiului cauzalităţii), imposibilitatea de a observa efectul înaintea cauzei se leagă de existenţa unei viteze maxime. Intr’adevăr fie Ai cauza, A2 efectul şl A3 observatorul. In triunghiul A1A2A3, fie u latura opusă vârfului Ai, v viteza propagării acţiunii lui Ai asupra lui As, iar c viteza luminii (oare parcurge drumurile AiA3 şi A2A3, vestind observatorului A3 existenţa cauzei şl efectului). In ipoteza s2>si, efectul nu poate fi observat înaintea cauzei decât dacă -f- deci v/c>s3/(s2—s*); dar avem S3>s5—st; pentru a observa efectul înaintea cauzei ar urma deci în mod necesar v > c, ceeace se ştie că este exdus. B. — ENERGIE ŞI METRICA I. Teoremele relativiste ale energiei. 1. Pe baza invariantei relativiste, unificăm componentele Ei ale câmpu-' lui electric E si componentele Hlk ale câmpu'ui magnetic H într’un tensor elec-tro-magnetic simetric strâmb Flk de componente Fio = El (1 = 1,2,3' şi Fik . 1 = Hlk (ik = 23, 31, 12) şl de valoarea absolută Fs = -y Flk Flk = Hs — Es. ' k Definind tensorul simetric al energiei electro-magnetice prii! S «=FlrFkr 1 k k — S 1 F* (S 1 = 1 sau 0 după cum k = 1 sau k i). • In teoria relativităţii câmpul electric devine deci componirmta temporală, iar câmpul magnetic componenta spaţială a câmpului electro magnetic; energia câmpului electric şi energia câmpului magnetic se unifică în energia câmpului dectro magnetic. jţ k 2. Separând componentele Sj în raport cu Indicele nul, S. se des- o o p:că într’un scalar S Q (energia de repaos) în 2 vectori spaţiali egali S j • o i ' = S j (impuls = curent energie) şl un tensor spaţial s ^ (i, k >= 1, 2, 3), tensorul energiei maxwellkne. Energia de repaus, impulsul şi energia maxwelliană rezultă în teoria www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 4$> relativităţii, prin despicarea în timp şi spaţiu, a energiei electromagnetice totale. 3. Densitatea forţei se scrie ca în fizica clasică pi = — 5S f d ul 8 x k Equaţiile mecanicii se scriu q—= pi. Unde q este densitatea de repaus a materie ds2 = dx,2 -f- dx22 + dx32 -(- dxo2, ds = timpul proprfu al corpuscului în mişcarei ui componentele vitezei quadridimensionale, deci d ul / ds = acceleraţia. Introducând tensorul simetric (tensorul energie cinetică) U j = q ui u k, equaţiile mecanicii se scriu 8 U 8 S , -. Definind tensorul densităţii energetice 8 xk 8 xk (k k i k \ Tj =Ui+S jl re- 8T j zultă --- = o (legea generală de conservare a energiei). Equaţia de rangul • 8 xk nul ale acestei legi dă 8 Ti o 8 xk = 0 (legea conservării energiei'. Equaţiile de ran- W i I gul i = 1, 2, 3, dau -----= 0 (legea conservării impulsului) 8 xk ' Legea conservării energiei şi legea conservării impulsului sunt componentele temporale respectiv spaţiale ale unei legi generale de conservare a energiei (invariantă faţă de transformări Lorentz). 4. Energia cinetică nu mai apare, spre deosebire de fizica clasică ca un scalar, ci ca un vector cosmic de componente variabile în raport ou viteza observatorului. Dacă sistemul se mişcă faţă de observator cu viteza rectilinie şi uniformă spaţială, v de componente vi, componentele energiei sunt E0 = E/j/1-—^-,Ei =E — /j/l—^încât—E0s+Ei2+Ea2-f-E32=—e2 Se vede că pentru observatorul în repaus . (v = 0) rezultă El = 0, E0 = E, Punând ic = v0, U2 = — v20 + v2 rezultă E'0 = iE0 = E~, E k= E —~ (k = 1> 2, 3,), deci Eo'2 -(- Ei2 4- F22 -(- E3a = — E2. Energia şi impulsul variază deci cu viteza sistemului observat (sau a observatorului). Dacă viteza sistemului observat (sau viteza observatorului) tinde spre viteza luminii, energia şi impulsul sistemului observat tind spr€ infinit. Deci oricărei încercări de a ne apropia de viteza luminii, i se opune o energie crescând peste orice limită; viteza luminii e maximă şi nu poate fi atinsă şi nici depăşită. 5. Fie m massa unui corp. Din legile mecanicii relativiste rezultă E0= mc2/j/ 1 Ei = mvc/j/ 1—deci comparând cu Eo şi Ei, găsiţi anterior rezultă E mc2. Orice energie E are deoi o massă (rezistenţă opusă unei forţe acceleratoare, dealtfel p-oporţional cu greutatea, m=E/c2 şi invers: Orice massă m conţine o energie E=mc2, foarte mare în raport cu m. Massa unui corp (energia) are 4 componente în raport cu spaţiul şi timpul, variabile în raport cu viteza observatorului, tinzând spre infinit când această 'Viteză tinde spre viteza luminii. STUDII www.dacoromanica.ro 4 5° ANDREI POPOVICI II. METRICA. a. Metoda dialectică în studiul metricii relativiste. 1. Princ. conexiunii. a) Interdependenţa. Dependenţa dimensiunilor spaţio-temporale de viteza observatorului, implică studiul oricărui fenomen fizic în raport cu observatorul, în raport cu sistemul de coordonate ales. Analog în ce priveşte componentele massei (energiei), despicate după spaţiu şi timp, relativizarea dimensiunilor spaţio-temporale şi relativizarea massei (energiei) înseamnă interdependenţă universală. b) Transformarea. Dependenţa dimensiunilor spaţio temporale, a enei-giei şi impulsului, de observator, nu-i interdependenţă oarecare, ci dependenţa de mişcarea (viteza) observatorului, deci interdependenţa dinamică. c) Relativ şi absolut. Fizica clasică era mecanista: ea considera dimensiunile ca absolute. Teoria relativităţii, relativizând dimensiunile şi dinami-zându-le, este dialectică. Idealismul filozofic însă, reduce dimensiunile la simple relaţii între obiect şi observator; idealismul filozofic vede un relativism extremist, absolut. El reduce lumea la relaţiuni şi transformări, ignorând substratul material, obiectele. In realitate relativizarea dimensiunilor nu înseamnă reducerea lor totală la relaţii între obiect şi observator. Anume: 1. Distanţele spaţiale şi temporale a două evenimente se unesc într’un invariant (distanţa absolută = interval) independent de observator. Dimensiunile (spaţiale sau temporale) sunt relative (geometrice, dependente de mişcarea observatorului, de sistemul de coordonate), dar sinteza lor (suma pătratelor) nu-i relativă ci „absolută" în sensul independenţei ei geometrice de observator; sinteza dimensiunilor e determinată de structura materială a obiectului fizic însăşi, de totalitatea universului material. Pentru a evita accentul metafizic al cuvântului „Absolut", îl putem înlocui cu expresia „Invariant". Mai muilt, dimensiunile presupun intervalul. Dimensiunile sunt secundare, intervalul primar. Orice geometrie este teoria invarianţei unei forme patriatioe fundamentale, faţă de anumite transformări şi deci caracterizată printr’un grup de transformări (în cazul nostru transformarea lui Lo-rentz). Pornind dela intervalul invariant se deduc, în raport cu sistemul de coordonate ales, dimensiunile şi nici decum invers; precum în economia politică, pornind dela legea valorii' (determinată de munca socială necesară, concretizată în marfă) se deduc oscilaţiile preţurilor în jurul valorii datorite cererii şi ofertei) şi nici decum invers. Funcţional (geometric, dialectic) intervalul invariant e sinteza variabilelor (dimensiunilor), însă reaj (fizic, material) dimensiunile sunt reflexe ale intervalului, proecţiile intervalului într’un anumit sistem de coordonate. 2. Fizica clasică admite principiul relativităţii vitezelor (depend.nţa lor de mişcarea observatorului) fără nici o excepţie ; fizica relativis ă o admite pentru toate vitezele cu excepţia vitezei luminii, care devină o constantă universală, absolută. Relativizarea dimensiunilor spaţio-temporale, în raport cu fizica clasică este consecinţa existenţei unei constante absolute. Departe de un relativism absolut, care ar constitui o deviere metafizică idealistă, relativismul eins.einian este el însuşi relativ : relativizarea (variaţie) a dimensiunilor spaţio-temporale şi invarianţă a vitezei luminii, interpătrundere dialectică a contrariilor relativ şi absolut, Funcţional (geometric, dialectic) noţiunea mişcării (vitezei) depinde de spaţiu şi timp; real (fizic, material) dimensiunile spaţio-temporale presupun mişcarea, (unitatea lor dialectică). Relativizarea lor e consecinţa caracterului absolut al vitezei luminii. 2. Principiul cantităţii şi cali*ăţii Dacă viteza observatorului (sau a sistemului observat) tinde spre viteza luminii, dimensiunile metrice tind să devină singulare:. duratele tind www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA $1 MATERIALISMUL DIALECTIC spre infinit, iar lungimile spre zero. Variaţia lor Cantitativă se transformă în una calitativă. 3. Principiul sintezei contrariilor. Contradicţia relativistă între simultaneitate şi nesimultaneitate a două evenimente,^ egalitatea şi inegalita ea a două mărimi îşi găseşte rezolvarea dialectică în existenţa intervalului şi în relativizarea corespunzătoare a dimensiunilor. b) In erpretarea materialistă a metricei relativităţii restrânse. Idealismul filozofic interpretează relativizarea dimensiunilor spaţio-tpmporale ca o întoarcere spre Kant. Dimensiunile mietrice depind de obser- , vator ; deci — argumentează idealiş ii — ele constitue doar forme ale cunoaşterii fiind străine de realitatea fizică. In realitate, relativizarea dimensiunilor ine rice este de natură materialistă. 1. Dependenţa dimensiunilor metrice de observator nu-i totală, ci subordonată existenţei (obiective a intervalului, independent de (observator, determinat de structura ma erială a realităţii. 2. Timpul şi spaţiul relativist sunt legate de viteza luminii (un fenomen fizic, ma'erial), a cărei constanţă constitue faptul fundamental. Timpul şi spaţiul se determină penitru orice observator astfel ca viteza luminii să fie constantă. Nu timpul şi spaţiul determină vi eza luminii ci invers. 3. Teoria relativităţii relativizează — în raport cu fizica clasică — orice mişcare. Nu există reper absolut (spaţiul abstract sau eterul), orice mişcare trebue raportată la un obiect (observator) fizic, material. Relativizarea mişcării este deci de na ură materialistă. 4. Dependenţa dimensiunilor spaţio-temporale de observator, nu este n dependenţă de structură psihică a observatorului, care ar fi dată aprioric (în sens kantian), ci dependenţă ma erială de viteza observatorului (egală cu viteza obiectului observat. Interpretarea idealistă a teoriei restrânse a reia ivităţii confundă relativismul cu subiectivismul (apriorismul). III. ENERGIA IN RELATIVITATEA RESTRÂNSĂ a) Concepţia dialectică a energiei (geometrizarea energiei) 1. Principiul conexiunii. In fizica clasică energia (potenţială sau cinetică) este un simplu scalar, în teoria relativităţii, energia se geometrizează, devine un tensor (simetric); în particular energia cinetică devine un vector în 4 dimensiuni. Rezultă : a) Relativizarea componen elor energiei, b. Dinamizarea componentelor energiei, în raport cu mişcarea observatorului (sau a obiectului observat). c) Caracterul relativ, limitat al rela’ivizării energiei în relativitatea restrânsă rezultă: a) din existenţa legii de conservare : Transformarea energie) se leagă dă invarianţa cantităţii totale. b) Din existenţa energiei totale („interval de energie”) independentă de observator. 2. Principiul canti ăţii şi calităţii. Creşterea ma9sei cu viteza atinge o singularitate, când viteza tinde spre viteza luminii; creşterea cantitativă devine salt calitativ. 3. Principiul sintezei contrariilor. a) Energia unui corp poate avea diverse valori; contradicţia Bă rezolvă dialectic prin relativizare (dependenţă de observator) www.dacoromanica.ro 52 ANDREI POPOVICI b) Evoluţia în contradicţii. In măsură ce creşte acceleraţia (viteza) creşte şi mas sa (deci rezistenţa antagonistă împotriva urcării vitezii). b) Interpretarea materialistă a energiei în relativitatea restrânsă. (Materializarea energiei). In fizica alasică, carpuscuiul (=materie în sens restrâns, sub formă de electroni sau protoni) ’şi câmpul (energia difuză) sau altfel spus : discontinuul şi con'.inuul sunt realităţi ireductibile şi izolate. Marteria ieste considerată rigidă, de o formă bine determinată (eleotron sau proton punctual sau 6feric) încadrată continuului spaţial şi temporal '(spaţiul vid al fizicei an ice şi newtoniene, eterul teoriei ondulatorii clasice sau câmpul maxwellian electromagnetic). Energia maxwelliană este o expresie pur algebrică, imaterială. In relativitatea restrânsă, datorită constanţei universale c (sau c2), massa (materia în sens restrâns) şi energia difuză, altfel spus continuul şi discontinuul se omogenizează. Această omogenizare nu elimină antagonismul între continuu şi discontinuu : ea nici nu rezolvă problema existenţei şi a persistenţei relative a nodurilor corpusculare discontinue în cadrul continuului. Omogenizarea între massă şi energie creiiază însă cadrul mişcării ((desfăşurării) a acestor contrarii şi sin'eza lor dialectică Sntr’o realitate superioară, energia în sens relativist ( = materia în sens generalizat). Inter-pătnundcrea dialectică a contrariilor discontinuu (corp material) şi continuu (energia câmpului) pe baza interdependenţei şi transformării cantităţii în calitate, înseamnă : Dinamizarea corpusculelor materiale (concepţia lor dialectică — împotriva conceptului „substanţă”, a materialismului mecanic) şi invers materializarea energiei câmpului (concepţia ei materialistă — împotriva concepţiei „energetice” a idealismului filozofic). Ambele aspecte prezintă un dublu sens : metric (spaţiu temporal) şi ma'erial (energetic). Rezultă astfel interpătrunderea celor 2 perechi de contrarii dialectice: metrică şi energie, continuul şi discontinuu. 1. Dinamizarea metrică a corpusculei : noţiunea „locul invariabil” al corpusculei materiala îşi pierde orice sens. Chiar în cazul repausului spaţial, elec’ronul Se mişcă în direcţia axei (imaginare) a timpului cu viteza luminii, asemenea unei unde pe suprafaţa apei. 2. Dinamizarea materială (energetică a corpusculei: Corpuscula e energie (materie) a câmpului concentrată, de o formă relativ stabilă. 3. Materializarea metrică a câmpului: legea de conservare a energiei (componenta temporală) se leagă de legea conservării impulsului (componenta spaţială). 4. Materializarea energetică a câmpului. Orice energie, inclusiv energia difuză a câmpului are massă — opune deci rezistenţa încercării de a-i schimba viteza sau direcţia. ’ In sinteză : electronul ce apăruse fizicii clasice ca un corp substanţial rigid într’un câmp lipsit de «substanţă (materie), devine o regiune a câmpului, fără delimitare precisă, în care constantele câmpului (şi mai ales densitatea energetică = materială) a/ting valori extrem de mari. Electronul este în veşnică mişcare, într’un veşnic schimb de materie, (energie) cu câmpul: materia corpusoulară discontinuă este energie concentrată, iar energia (câmpul continuu) este materie (energie) difuză. Concepţia mecanistă a materiei şi concepţia idealistă a energiei din' fizica clasică se transformă într’o concepţie materialist dialectică în particular : într’o teorie dialectică a materiei şi o ’eorie materialistă a energiei, în comparaţie cu fizica clasică. Concepţia energetică a relativismului nu este de natură idealistă, ci de. natură materialistă. In locul noţunii „energie”, putem întrebuinţa termenul „materie” (ca realitate obiectivă) ca sinteză a corpusculei discontinue şi a energiei câmpului continuu. www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 53 IV. Materializarea roeVicei şi geometrizarea materiei. S’a văzut că relativitatea restrânsă înseamnă, faţă de fizica clasică un progres esenţial în concepţia materialist dialec ică a timpului şi spaţiului, a energiei şi impulsului. Contrariile, timp şi spaţiu se interpătrund (dinamizarea spaţiului, geometrizarea timpului) şi îşi găsesc sinteza în lumea de 4 dimensiuni. Analog energia (componenţa temporală) şi impulsul se unifică dialectic în energia totală. Sintezele celor 2 contrarii: metrica (spaţiu timp) şi energia sau materia (energie-impus) se intenpătrund : metrizarea (gecme-trizarea) energiei şi materializarea matricei. Rezultă deci interpătrunderea materialist dialectică a celor 2 perechi de contrarii spaţiu-timp, metrică-energie. In teoria restrânsă a relativităţii, sinteza dialectică a impulsului şi spaţiului în metrică este o sin'eză totală (bazată pe omogenizare). Dimpotrivă, sinteza între metrică şi energie ieste formală ; energia şi metrica rămân can ităţi eterogene. Intr’adevăr, energia ctavine un tensor (vector), dar nu un tensor geometric pur, ci încadrat în geometrie, un tensor IN spaţiu şi timp. CAP. III Deoria generală a relativităţii. A. — TEOREMELE RELATIVISTE ŞI GENERALE a) Spaţiul şi timpul. 1. Teoria relativităţii restrânse stabileşte invarianţa legilor naturii faţă de un sistem de coordonate (observator) în mişcare rectilinie şi /uniformă, transformări de coordonate liniare —‘ de tip Lorentz care invariază forma patratică pseudo-iauclidiană ds2 3 = dx*2 -f- dx22 + dx»t + dx0J. Teoria /relativităţii generale stabileşte invarianta legilor naturii faţă de orice sistem de coordonate (observatori în mişcare oarecare), deci transformări de coordonate oarecari, care invariază forma patratică fundamentală rte/man-niană ds2 = gik dx1 dxk . Intr’adevăr diferenţiala unei funcţii de coordonate oarecare este o funcţie liniară a diferenţialelor coordonatelor respective. Teoria generală a relativităţii e teoria unei metrici riemanniene, a unei forme patratice diferenţiale indefinită, diaterminată de coeficienţii gik (componentele tensorului simetric fundamental). , ®2kr +-^r Şg'M 8xr / Tensorul de curbură este R. irk 8rir rs,ik unde IY.ik -u 8xk «r* ars \ ik - ir ]-L (r s r ,,p îxr 8xr / \ pr ik — ^ ir )‘ Numim Fik = Rj^ = tensorul de curbură contractat (einsteinean) i - R = Rj scalarul de curbură. 2. In fizica clasică, curbura spaţiuliui (deci metrica determinată de coeficienţi gik ) e independentă de fenomenele fizice, die materie; ea oonstitue cadrul geomeric al realităţii fizice. In teoria relativităţii generale, curbura spaţiului (deci tensorul fundamenta] gik în orice punct al continuului spaţio temporal) este determinată de configuraţia d*e densitatea (Jenergiei) în punctul respectiv, şi reciproc: curbura spaţiului (deci în ultima linie, tensorul gik) determină reparaţia materiei în următorul moment. Cei 10 coeficienţi gik se identifică cu potenţialul gravitaţional. 3. (Mişcarea corpurilor datorită gravităţii (efracţiei universale) nu presupune în /teoria relativităţii generale nici o forţă aparte; ea rezulra www.dacoromanica.ro 54 ANDREI POPOVICI din însăşi curbura spaţiului (deci din însuşi existenţa unei metrici rieman-niene gnO- Corpurile supuse numai gravitaţiei se mişcă pe o linite geodezică (corespunzătoare liniei drepte a spaţiului euclidian, pe care o descriu corpurile nesupuse nici urnei forţe, urmând legea inerţiei). Egalitatea experimentală între massă grea şi inertă devine o identitate de fond ; gravitatea şi inerţia se identifică. Intr’un punct oarecare al continuului spaţiu timp, „forţele" gravitaţionale sunt pur geometrice (aparente). Ele sunt forţe fizice (reale) pentru o regiune oarecare care nu se reduce la un punct. Intr’adevăr, într’un punct spatio temporal oarecar'e, prin introducerea unui sistem de coordonate convenabil („sistem geodezic”), componentele s tgik conexiunii afine rjk (şi daci j^~) dispar complect. Această anulare nu se poate obţine însă simultan pentru toate punctele unei regiuni finite, k 4. Re T densitatea energiei electro-magnetioe într’un punct dat, - 1 k equaţiile gravi'aţionale einsteimiane se scriu Rik — YgikR = Tlk sau Rj — 1 k k k X k k — — * . R = T . Punând R .--— S . R = G . , equaţiile gravitaţionale iau z i 1 1 £t 1 i k k forma simpla G . = — T Din contractarea .equaţiilor rezultă — R = T, deci equaţiile se pot scrie sub forma k k X k R . = Ţ .------3 . Ţ Cele 2 forme 1 1 2 1 ale equaţiilor se deosebesc prin intervertirea lui R*f şi T*f. Se demonstrează că într'un spaţiu riemannian cantitatea, aR + 1 unde a şi 1 sunt constante, iar R scalarul curburei, este invariantă care conţine doar coeficienţii gik şi derivatele lor de ordinul I şi II şi este liniară faţă de cele de ordinul II. Toţi tensorii de ordinul II care se bucură de aceste proprietăţi au forma generală c,Rik -f- c2Rgik + c3gik ci 1, c, si cs fiind constante. Egalând această expresie cu kTik, rezultă forma generală posibilă a equaţiilor gravitaţionale* Pentru a = l, 1 = o, k = 1, ci = l, c2=—i- c3 ,= o rezultă equaţiile 'einsteinene. 5. In cazul unui câmp gravitaţional sferic-sitmetric, produs de un centru da massă gravitaţională statică m fără sarcină electrică, coeficienţii gik sunt independenţi de timp, iar potenţialele mixte gio (i = 1, 2, 3,) f2 dispar. Forma metrică fundamentală este ds2 = h2dxis + dxs2 + dxs3--------------—dt2; -V = —v = 1 ——— S’a presupus raza vretoare r întinsă dealungul axei h2 c2 r Oxi, c viteza luminii din teoria rtestrânsă, f viteza luminii din teoria relativităţii generale, iar cantitatea m = km» având dimensiunea unei lungimi (raza gravitaţională a massei” mo). Cantatat'aa k este o constantă universală de dimensiunea lm *, anume k = 10 —27. 1, 87 c... g... s .. Cons'anta de gravitaţia newtoniană este K = 8 c2k. Potenţialul h2=c2/f2. Regăsim legea newtoniană, în prima aproximaţie. Dacă centrul respectiv are o sarcină „ , . * „ „ 2m . e2 _. e0V k electrică ef, avem f2 c2 = 1 —----1——. S a pus e =--------- ; e are dimen- r r2 c isiunea unei lungimi (raza gravitaţională a sarcinei electrice (e). Apoi M e2 massa generalizată) egala M = m — -^7, o funcţie de rază vectoare r, anu- e2 lându-se pentru r = 7^ care e rază clasică a electronului, de ordinul lui 10—13 cm. Massa clasică m este limita pentru r tinzând spre infinit a lui M ; ’ ea apare ca o singularitate în câmpul energiei eli 'ctrostatice www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 55 —— Pentru r = o (centrul electronului) potenţialul devine infinit, dar .equaţiile sunt deduse pentru regiunea exterioară a electronului cu raza clasică presupunând această regiune vidă de materie ie (tJ = o) Intro- ' tc 1 2 IVI * ducând M, avem analog cu legea lui New'on. 6. a) Din punct de vedere cosmologic (al structurii universului în întregime), Einslein presupunea un spaţiu finit şi anume o hipersf.ră spaţială xi2 -(- x22 + x23 + x24 = A2 ou raza A, deasupra căreia se întinde un hiper cilindru ou axa în direcţia timpului xo = ict (lumea cilindrică a lui Einstein), înlocuind în equaţiile gravitaţionale R prin R+ ], rezultă k 1 k k R j — 3 j (R — 1)= o într’o lume vidă de materie, ou T . = o. Pentru A2 =3/1, rezultă forma metrică fundamen‘.ală ds? = dxj2 + dx2- + dx23 + dx24 = h3dX|3 + dx22 + dx23 — ~z~ dt2. Aici-j^ = ~ - 1 — -^5. Dimpotrivă expansiunea universului demonstrată pe cale astronomică (fuga de regiunea noastră a nebuloaselor depărtate, ou viteză crescândă) duce la lumea hiperbolică a lui de Sitter xt- + x22 -f x33 + x44 + x»2 = A2 ou forma metr'că fundamentală corespunzătoare; raza universului spaţial creşte cu timpul având expresia A2 — xo2 = A2 -f- c2t2. Această lume hiperbolică, universul în expansiune presupus vid de materie, se poate înfăţişa ca o lume cilindrică (statică), prin substituţia x4 = zCos -j-, x„ = zSin-^-. de unde Xl2-fx22 + *32 Z2 = A2, ds2 = dxi2 + dx22 + dx33 + dz2 — -p- dt2 = h2dx!2 + dx22 + dx32 — c2 dt2. Aid l/h2 = f’/c2 = z2/A2 = 1 —R2/A2, raza veictoare r fiind presupusă în direcţia axei Oxj.. Dar aceste coordonate „statice” xj, x2, x3, z, t, nu reprezintă decât o parte diedrică x42 — x02 > o, mereu alta în raport cu observatorul, a universului hiperbolic (c). In lucrarea einsteniană „Structura cosmologică a spaţiului” i(1932) teoria spaţiului finit şi curb se arată a fi contradicţie cu existenţa unei materii de densitate medie, finită şi constantă. Concepţia statică se transformă în concepţie dinamică a unui univers spaţial infinit, în expansiune, cu forma metrică fudamentală A2 (dxj.2 -f- dx22 + dx32) — c2dt2, A fiind o funcţie crescândă de timp. 7. In teoria generală a relativităţii, curbura lumii nu exclude curbura timpului. Ea implică în anumite condiţiuni, influenţa viitoarei mele activităţi asupra trecutului sau prezentului meu, curbele temporale putând fi închise 6au aproape închise. Principiul interdependenţei (în sperial principiul cauzalităţii) adoptă o formă nouă (Langevin). In câmpul experienţei noastre, valabilitatea redusă a potenţialului gravitaţional gik exdude asemenea posibilităţi; dar posibilitatea prindpială rămâne deschisă. Insă în cazurile universului cilindric (Einstein) şi hiperbolic (de Sitter) trecutul infinit depărtat şi viitorul infinit depărtat se separă net. b. Energia (materia). 1. Energia electro-magnetică. Din potenţialul gravitaţional corespunzător unui câmp gravitaţional şi electro-magnetic, sim6tric-sferic şi static, rezultă 4 consecinţe fundamentale: a) Masa gravitaţională M0 şi sarcina eleotrică e0 se reduc la 2 lungimi (fictive) m=km0 şi e=e0 Vk/c. P) Massa gravitaţională este fluxul câmpului gravitaţional printr’o suprafaţă închisă în jurul centrului atractiv — precum după Faraday sarcina electrică este fluxul câmpului electric printr’o suprafaţă închisă în jurul sarcind respective. www.dacoromanica.ro ANDREI POPOVICI v) Massa gravitaţională totală M=m—— nu iniai este o constantă m, ci o funcţie (câmp scalar) variabilă în raport cu raza veotoare r, cu o singularitate r=o (în centrul electronului atractiv). Massa gravitaţională clasică m, apare ca o singularitate independentă de energia potenţială a câmpului electro-static maxwelian ~c2It A ' i / s r r s \ . 2. Energia gravitaţională. Fie G=ygikţ r ir r ks— r ik rrsj. g este o func- î gik ik ik, r ţie a tensorului g.. iş a derivatelor sale g.. =z---------• Fie G şi G de- r jk Y Mk,r oxr jţ rivatele lui G în raport cu g-k respectiv gjk f Numim cantităţile t } = k 1 sp, k dgso G 8 j —— G „componentele energiei gravitaţionale”. Ele nu formea- *ză un tensor, nu sunt simetrice. 3. Energia de expansiune. Energia expamsiunei derivă din formulele uni- d2 r h r versului hiperbolic. O particula în repaus se mişca după cquaţiile^-p—==-^ r fiind raza vectoare, A raza universului, s timpul propriu şi h o constantă. Equaţia corespunde unei forţe repulsive, unei acceleraţii crescânde. Rezultă creşterea continuă a energiei cinetice a particulei care se depărtează de centru. Se impune o modificare a legii clasice a conservării energiei care nu ţine cont de energia expansiunei. 4. Legea de conservare. In fizica clasică, ca şi în teoria relativităţii restrânse, legea conservării energiei (materiei) este o lege fizică independentă de axiomele geometriei. In teoria relativităţii generale, rezultă între cele 10 k k equaţii gravitaţionale G j =—T j un număr de 4 identităţi: 8 T i — 8 g rs _ts_ T —o (1=0,1,2,3,), din această equaţie rezultă de altfel equaţiile 8 x k 8x1 k k '■ analoage, formate, înlocuind r ^ cu G . .Ele corespund legilor de conservare 8 T ^ _ —= o a’e teoriei restrânse. Existenţa necesară a 4 identităţi între cele 10 8 x k equaţii gravitaţionale rezultă din alegerea arbitrară a 4 variabile independente, deci din invarianţa generală a legilor naturii faţă de transformările de coordonate. Legea conservării energiei este expresia Ifizică a postulatului inva-rianţei geometrice faţă de transformărle de coordonate şi invers. Putem da legilor de mai sus forma unor legi de divergenţă (div=0) deci forma clasică a legilor de conservare, introducând componentele energiei gra- k 1 d ers Prs 81 ^ vitaţionale t. . Avem —Grs^----=— Trs r--------- 1 • Introducând energia . i 2 dxi 8 x i k k k totală (ele.tro-magnetică+gravitaţională) v . = T j + t , , equaţiile de con 8 8 V!C k servare devi î ___L = o S’a văzut că mărimile t . nu sunt tensoriaJe căci . 8 x k . 1 prin alegerea convenabilă într’un punct a sistemului de coordonate, toate Jţ componentele conexiunei afine şi deci toţi t [ se anulează. Pe de altă parte, www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 57 lntr’o lume euclidiană (lipsită de gravitaţie) cu un sistem de coordonate curbilinii obţinem coeficienţi t . nenuli, deşi nu există în acest loaz nici o energie gravitaţională. Deci mărimile t . nu par a avea iun sens fizic. Totuşi dacă integrăm asupra unui sistem izolat material, obţinem o teoremă de conservare' invariantă. Integratele triple J. =SSSV° dxi dx2 dx3 (luate într’un plan t= const.) sunt independente de t şi de sistemul de coordonate ales, ele oonsitue energia şi impulsul. Noţiunea de energie este valabilă doar pentru un sistem închis, deci energie gravitaţională nu implică o localizare precisă. c. Acţiunea. 1. Principiul lui Hamilton. Fie F valoarea absolută a câmpului electro--magnetic, şi s1 quadrivectorul curentului electric, (fi quadrivectorul potenţial electro-magnetic, G=^-gik(r jSrr^s—rrs)Cantităţile Li şi L fie prin definiţie Li = — Fa 3 ţi L—Li -f- G. Cantitatea L |/“^ are dimensiunile unei densităţi de acţiune V g fiind determinantul tensorului fundamental gik, iar „acţiunea prin definiţie produsul energiei cu timpul sau a spaţiului cu impulsul (deci de dimensiunile ml!—1). Prin înmulţire cu |/ g, tensorii (Tik, Fik, Gik, L.Li.G.Rik etc), se transformă în densităţi tcnsoriale, pe care le vom însemna însă cu aceiaşi literă. însemnând elementul de volum quadridimensional cu dv., integrala quadruplă S L dv are dimensiunile unei acţiuni; această integrală se zice acţiunea cuprinsă în domeniul de integrare respectiv. Principiul lui Hamilton enunţă: variaţia (s) a acţiunii, corespunzătoare oricărei variaţii infinitezimale 0 a câmpului cara dispare dincolo de un demoniu D finit, este nulă (integrala fiind extinsă asupra domeniului de variaţie D) deci 8SLdv=0 sau încă SÎLdv = 0. . 2. Avem variaţia infinitesimală 8Li=— Tik 9 gik + — Flk 9 Fik — sl 8ţi - rezultă o nouă definiţie a energiei, (electromagnetice) Tik, care se comportă faţă de potenţialul gravitaţional g la fel cum se comportă curentul electric si faţă de potenţialul elcctro magnetic. 3. Variaţia lui Li îşi IG, care compun pe L ne dă : 8 G = — Gik 9 gik, 9Ldv = — Tik 8 gik + 4" Flk 8 Fik — s1 S ţi. Variind numai coeficienţii gik 2 2 rezultă (din 9SLdv = 0) Gik= — Tik. Analog, variind numai potenţialul elec-tro magnetic ţi, rezultă equaţiile lui Maxveil. Variaţia independentă a lui Li 8 Tik 1 8grs dă 2 equaţii 8SLtdv= 0, de unde 8 xk — y 8x~ Trs = o (legile de conservare ale energiei', iar variaţia independentă a lui G, anume 8SGdv = 0 dă 8 Glk 1 9 grs -. equaţiile analoge 8 k~ — — Grs = o. Toate legile relativiste se deduc deci din principiul lui Hamilton (principiul minimei acţiuni). B. TIMPUL ŞI SPAŢIUL RELATIVITĂŢII GENERAL5 a. Metoda dialectică. 1. Principiul conexiunei. e) Interdependenţa. Teoria restrânsă a relativităţii leagă timpul şi www.dacoromanica.ro 5« ANDREI POPOVICI spaţiul într’o formă pătratică nedefiinită, pseudo euclideană („spaţiu plan"). Teoria generală uneşte timpul şi spaţiul într’o formă pătratică riemannlană de 4 dimensiuni (spaţiu curb”);. Ea generalizează deci interdependenţa între timp si spaţiu. b) Transformarea. Teoria generală înseamnă totodată generalizarea interdependenţei dinamice între spaţiu şi timp. Numai în cazul câmpului gravitaţional „static” produs de masse nemişcate şi invariabile, lumea se despică exact. în timp şi spaţiu (dispariţia coeficienţilor gi0 i = 1, ?, 3). In cazul general, dinamic, apar şi termeni mixti spaţio-temporali gio d1 dxo. Interdependenţa contrarilor timp spaţiu, sintefca lor dialectică apare aci sub o formă mai generalizată ; contrarile se desfăşoară abia în cazul lumii „statice”. c) Absolut şi relativ. Noţiunile „timp” propriu şi „lungime de repaos se generalizează în cadrul teorii generale. Ele sunt independente de observator. Expansiunea universului constitue ultima lovitură dată concepţiei statice (mecanice). In teoria specială a relativităţii, repausul spaţial se leagă în mod necesar de mişcarea în direcţia axei t-'mpului. In teoria expansiunea noţiunea repausului spaţial este eliminată (dinamizarea totală a universului. Pe de altă parte: teoria spaţiului infinit şi teoria spaţiului finit constitue 2 etape antagoniste în evoluţia cosmologică a teoriei. Concepţia spaţiului finit, considerat ca absolut, constitue o teorie idealistă; orice spaţiu finit se încadrează unui snaţiu infinit, respectiv unui alt spaţiu finit. Limitarea are un sens relativ (se aplică „universului nostru”) şi nici deoum uniul absolut (contrar concepţiei idealiste care încadrează spaţiul în neantul metafizic). Teoria expansiunei este sinteza dinamică a celor 2 concepţii ale spaţiului infinit şi ale spaţiului (relaitv) finit. Infinitul nu este, ci se naşte din finitul nostru spaţial, încadrat într’un spaţiu de ordin superior şi invers, finitul se naşte prin contracţiunea infinitului (concepţia dinamică a infinitului). Teoria expansiunii universului lichidează definitiv ş; concepţia statică a câmpului (gravitaţional şi electro-maenetic). In locul condiţiilor de limită în infinitul spaţial ale potenţialului apare dependenta potenţialului de infinitul temporal — a originii potenţialului în trecutul infinit depărtat (Weyl). 2. Principiul cantităţii şi calităţii. I. Sinteza calitativă a elementelor apare în teoria generală prin generalizarea dimensiunilor reale şi imaginare, din care derivă deosebirea ca-1; ta ti vă dintre spaţiu şi timp. _ JI. Transformarea în salturi: existenţa unei viteze maxime (viteza luminii), Se generalizează sub forma vitezei f, variabil în raport cu locul. 3. Principiul sintezei contrariilor. In teoria generală a relativităţii. întrepătrunderea contrarilor spaţiu-timp se generalizează prin omogenizarea spaţiului şi timpului, datorită vitezei (variabile) f. b. Interpretarea materialistă. 1. Timpul şi spaţiul. In teoria restrânsă a relativităţii, antagonismul fizic între timp şi spaţiu se bazează pe existenţa unei viteze limite, viteza lulminii. Această interpretare materialistă se generalizează pentru o formă diferenţială riemanniană, în fiece punct ac universului. Pe scară de mărime mai mare, antagonismul între timp şi spaţiu se ştergje, în anumite condiţii, datorită curburii timpului. 2. Curbura timpului se prezintă ca o dublă sinteză calitativă a elementelor : sinteza integrală a elem mtelor diferenţiale, fenomenele superioare ca sinteză a fenomenelor simple. www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 59 I. Fie s timpui propriu, xo timpul cosmic, aparţinând unui observator dat O. O reprezentare parametrică a curbei respective este xi = fi s). Dacă pentru s1=î2, avem x0 (si) = Xe (s^), evenimentele corespunzătoare va'orilor Si şi sa nu sunt simultane în raport cu paramentrul (timp propriu) şi sunt simultane pentru observatorul O. (timp cosmic). Re scară diferenţială, deci în fiecare punct al curbei, timpul este ireversibil, are deci un curs univoc, diala trecut spre viitor, dat de tangenta dusă în punctul respectiv. Pe scară integrală, adică pe scară mare, apare curbura, deci posibilitatea reversibilităţii timpului. Timpul propriu corespunde scării diferenţiale, timpul cosmic scării integrale. Sinteza cantitativă a elementelor diferenţiale într’o curbă, transformă ireversibilitatea în reversibilitate. II. In condiţiile în care timpul ar fi curb, anumite elemente fizice elementare prezente sau viitoare pot influenţa asupra celor trecute: reversibilitatea timpului. Acest raţionament nu se mai aplică proceselor fizice (sau biologice, sociale) complexe, cărora nu se mai aplică raţionamente pur matematic?. Pentru ele timpul este ireversibil. Sinteza unor element© temporale simple, reversibile, în procese complexe, dă un timp ireversibil. In căzui curburei timpului, contradicţia între reversibilitate şi ireversibilitate îşi găseşte soluţia în invarianţa generală, relativistă. în independenţa metricei totale d s2 de observator (interpătrundcirea contrarilor). Posibilitatea curburei şi deci a reversibilităţii timpului evidenţiată de teoria relativistă este deci de natură dialectică. Interpretarea idealistă a curburei şi reversibilităţii timpului, neagă orice deosebire fizică între timp şi spaţiu ; ea neagă principiul interdependenţei şi în special cauzalitatea (legătura necesară şi succesiunea în timp între cauză şi efect). In realitate, reversibilitatea timpului duce la concluzii net materialiste: 1. Deosebirea fizică între timp şi spaţiu, antagonismul lor se păstrează pe scară diferenţială spre deosebire de scara integrală, pe scara proceselor superioare faţă de unele procese elementare. 2. Caracterul de ireversibilitate sau reversibilitate al timpului, nu-i aprioric, ci aposterioric. El nu e condiţie, ci consecinţă a interdependenţei fizice (materiale) a obiectelor şi implicit nu condiţie, ci consecinţă a cauzalităţii fizice. In cazul în care curbura e suficient de mare pentru a permite închiderea curbei, deci reversibilitatea timpului, acţiunile viitoare vor putea sau hu să influenţez© fenomenele prezentului, după cum materialmente această influenţă este posibilă sau nu, după cum aceste procese se exclud sau sunt compatibile. Nu cadrul aprioric al spaţiului reversibil şi al timpului ireversibil determină interacţiunea obiectelor materiale, ci realitatea materială, interdependenţa reală a obiectelor materiale determină cadrul spaţio-temporal, determină reversibilitatea sau ireversibilitatea timpului de la caz la caz. In opoziţie cu interpretarea idealistă, principiul interdependenţei (respectiv principiul cauzalităţii) ie primar, spaţiul şi timpul, reversibilitatea şi ireversibilitatea lor sunt secundare. Abia teoria generală a relativităţii, care ne eliberează de dogma ireversibiliăţii absolute, apriorice a timpului, ne duce la o sinteză dialectică a contrarilor spaţiu-timp şi la o formulare pe deplin materialistă a principiului interdependenţei. C. ENERGIE ŞI METRICA IN RELATIVITATEA GENERALA I. METRICA a) Metoda dialectică şi metrica relativităţii generale. 1. Principiul conexiunii. Interdependenţa. Teoria generalizează dependenţa dimensiunilor spaţiu-temporale de observator, de un observator oarecare (transformări de coordonate oarecari). b) Transformarea. Această interdependentă este dinamică, legată de viteza observatorului. www.dacoromanica.ro 6o ANDREI POPOVICI Ca geometrie riemanniană (infinitesimală) a lumii fizice, teoria relativităţii generale se bazează pe noţiunea limitei, pe infinitul mic. Infinitul mic, prin definiţie matematică, nu este un obiect unic, static, ci însuşi şirul cantităţilor ce tind spre zero, fără a fi finite, fără -a fi nule. Noţiunea o-bieetului-şir, noţiunea dinamică a infinitului mic este deci de esenţă dialectică (dinamică, interpătrund:n:a contrarilor). Din punct de vedere geometric, în orice punct P (x ), potenţialele gijc (xi) sunt constante (deşi variabile dela punct la punct). In orice punct P se poate duce un „spaţiu-tangent“ lumii riemaniene considerata. In acest spaţiu tangent e valabilă» o geometrie centrorafină- (euclideană sau pseudoeuciideană) pe baza coordonatelor diferenţiale afine dxi cu originea P. Geometria riemnantană e geometria acestor spaţii tang.nte legate între ele. Orice transformare de coordonate în sţpaţiul de bază riemnanian, generează o transformare afină, liniară în spaţiui tangent corespunzător. Introducerea infinitului mic ca bază a geometriei şi fizicei, adoptarea unei geometrii riemaniene (a spaţiului curb) înseamnă generalizară principiului transformării în fizică. . c) Relativ şi absolut. Generalizarea principiului relativist nu înseamnă relativizare absolută, după cum nu înseamnă nici în teoria restrânsă, ci relativizare a dimensiunilor legate dialectic: 1. de invarianţa formei fundamentale diferenţiale (intervalul ds1! faţă de orice observator (= faţă de orice transformare de coordonate). 2. de invarianţa volumului quadridimiensionai faţă de orice observator. Avem în teoria restrânsă dx’i = adxi, dx’2=dx2, dx’3=dx3, dx’0 = dx„a, unde a2 = 1—v2/c2 (transformarea Lorentz). Volumul paralelipipedului infinitisimal este ptr. observatorul cu vueza v, dV, = dx’idx’2dx’3dx’o = dx1dx2dx3dx0 = dv.. In teor a generală, dx’ =hdxt dx’2= dx2, dx3’ = dx3, dxo’^f2 'c2dx0 dv’=dv Existenţa unei constante universale c, care nu mai reprezintă viteza luminii, ci limita acestei viteze (f), pentru anumite puncte ale continuului 6paţio temporal. - In analogie cu teoria restrânsă, teoria generală nu înseamnă deci o relativizare absolută, ci relativizare relativă, interpătrundere dialectică a relativităţii şi invarianţei legilor naturii faţă de transformări de coordonate. Din punct de vedere dialectic, invarianţa apare ca sinteza dimensiunilor relative: din punct de vedere materialist, invarianţa legilor fizice şi mai ales a formei fundamentale ds2 este primară. . 2) . Principiul cantităţii şi calităţii. Transformarea în salturi (discontinuă) se evidenţează în teoria generală: a) în existenţa unei viteze maxime (a constantei c), în existenţa singularităţilor de potenţial (pentru r=o sau pentru suprafaţa electronului) singularităţi în care încetează legile relativiste, (în speţă equaţiile gravitaţionale şi electro magnetice obişnuite). b) în existenţa unei constanţe cosmice (raza universului) care apare în toate teoriile independent de poziţia lor faţă de problema spaţiului finit sau infinit. - c) în existenţa infinitului temporal (expansiunea universului). 3) Principiul sintezei contrariilor. Contradicţiile între simultan-nesimultan, egal-inegal, cât şi sinteze lor (nelativ'zarea dimensiunilor în raport cu observatorul şi invarianţa intervalului ds2), din teoria restrânsă, se generalizează- INTERPRETAREA MATERIALISTA A METRICEI 1. Aspectul materialist al teoriei generale relativiste se bazează: a) pe invarianta intervalului ds2, independent de observator, dependent de structura materială a realităţii; • b) pe existenţa vitezei constante c, primară faţă de cadrul şpaţio temporal; www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 61 c) pe existenţa unei viteze maxime; d) pe relativitatea generală a mişcării. In teoria restrânsă, nai are sens decât mişcarea relativă a două corpuri. In teoria generală, n’are sens decât mişcara unui corp faţă de totalitatea universului. Oricare ar fi anume mişcarea relativă a două corpuri, se poate găsi întotdeauna un sistem de coordonate, faţă de care ele să fie in repaus. 2. In erpretarea materialist dialectică a teoriei se îndreaptă împotriva fenomenologiei lui Husserl şi Weyl, variante ale idealismului. Fenomenologia consideră timpul ca formă a conştiinţei, spaţiu ca formă a realităţii obiective. Relativismul general recunoaşte, dimpotrivă, timpul şi spaţiul ca realităţi fizice, mai mult, timpul şi ireversibilitatea lui (dacă exista) apa.e ca o realitate fizică mai profundă decât realitatea spaţiului, care este în mai mare măsură pur geometric. Interpretarea materialist dialectică a teoriei generale relativiste se îndreaptă împotriva convenţionalismului (Poincare) împotriva şcolii semantice din Viena (Oamap, etc.), împotriva axiomaticei idealiste. Axiomele geometriei nu sunt convenţii, nici artificii lingvistice. Sistemele geometrice (diversele geometrii, bazate fiecare pe un sisttm de axiome) nu constitue tot atâtea sisteme independente şi arbitrare, care s’ar potrivi la fel de bine realităţii. Dimpotrivă: ^ In teoria generală relativistă, geometria euclidiană şi geometria rie-manniană nu-s echivalente. In lumea fizică este valabilă geometria rieman-niană. Faţă de o anumită alegere a sistemului de coordonate, coeficienţi (potenţialele) ,gik pot apare, ce-i drept, ca o deformare (corectură) a unei metrici euclidiene de bază, bazată pe diferenţialele dxi Având în vedere însă, alegerea arbitrară a sistemului de coordonate, bazată pe invarianţă i k i' i k ds2=gjjţ (xi) dx dx =S’|t'x )'dx'dk’ , există o infinita e de deformări (corecturi) ale metricei eucliciene de( bază şi deci o infinitate de asemenea metrici euclidiene de bază definiţie de diferenţialele dx1. Interpretarea riemanniană e lipsită de acest caracter arbitrar al interpretării euclidiene a relativi ăţii generale. - b) Pe de altă parte diversele sisteme de axiome geometrice se subordonează unui sistem mai general. Există o corespondenţă între diversele sisteme. Există modele, de tipul modelului lui Klein, care traduce geome ria neeuclidiană în cea euclideană. De fapt toate sistemele de axiome constitue o abstracţiune şi generalizare a realităţii materiale. II. ENERGIA. a) Metoda dialectică şi energia relativităţii generale (geometrizarea energiei). 1. Principiul conexiunăi. In fizica clască massa (energia) totală (resp. cinetică) este un scalar. In relativii atea restrânsă ea devine un tensor (resp. vector) de componente variabile în raport cu observatorul; energia totală (energia de repaus) a electronului € un număr constant, in teoria generală a relativităţii, această interpretare relativistă, bazată pe interdependenţă şi dinamizare, se generalizează. Variaţia massei în rapor. cu observatorul devine m’=mf/Vi2 -v2 ; în locul lui c în teoria restrânsă apare f. Apoi introducerea în locul' lui m0 a massei generalizate M = m—e2/r şi interpretarea massei gravitaţionale ca flux al câmpului, generalizează concepţia dinamică a lumii fizice.' Relativizarea energiei nu este nici ea absolută, nelimitată; ea se leagă de exis enţa energiei totale şi a constantei m şi pe de altă parte d)e legea conservării energiei. Mai general relativizarea componentelor diverselor www.dacoromanica.ro 62 ANDREI POPOVICI n mărimi fizice se leagă dialectic de invarianţa legilor naturii, faţă de orice observator, faţă de orice sistem de coordonate. (Interpătrunderea dialectică a relativităţii şi invarianţei). 2. Principiul cantităţii şi calităţii. a) Sinteza calitativă a elementelor. Teoria generală reiaţi^is‘ă generalizează rezultatele teoriei restrânse: Caracterul geometric al component elor energetice se transformă îmtr’un caracter fizic, material. 1. Energia lelectro magnetică se geometrizează în măsură ce legea de conservare e expresia fizică a invarianţei geometrice a equaţilor gravitaţionale faţă de orice transformare de coordonate. 2. Geometrizarea energiei de expansiune: ea este o consecinţă a existenţei lumii hiperbolice timip-sipaţiiu. 3. Geometrizarea forţelor gravitaţionale şi a energiei gravitaţionale t ^ ; ele sunt pur gecme rice într’un punct fix (pe scară diferenţială) fizica într’o regiune (pe scară integrală). împotriva interpretării idealiste 1. geometrizarea energiei electro magnetice este pur formală; invarianţa şi legaa de conservare traduc acelaş lapt material. 2. Geometrizarea energiei de expansiune nu înseamnă existenţa unei lumi vid’e de malarie, ci dimpotrivă unitatea indisolubilă între timp-spaţiu pe de o parte şi materie pe de altă parte. Universul vid de materie a lui de Sitter, ‘este o abstracţiuni, un caz limită. 3. In privinţa geo-mid.rizăni energiei gravitaţionale: din punct de vedere matematic, integrala este sinteza calitativă a Clementelor diferenţiale (Engels). Din punct -de vedere fizic însă, elementele diferenţiale (şi densităţile t ) n’au existenţă independentă, ci un grad de realitate mai redus decât întregul domeniu spaţial şi integrala energetică corespunzătoare. Nu întregul presupune, din punct de vedere fizic, Clementele diferenţiale, ci elementele diferenţiale presupun existenţa materială a întregului. Structura fizică a întregului nu-i structură continuă, oladită din elemente diferenţiale, ci structură discontinuă (quantică). b) Transformarea discontinuă 6e manifes ă în teoria generală relativistă a energiei: 1. In valoarea infinită spre oare tinde rrţassa, când viteza spaţială v tinde spre f (viteza luminii). 2. In singularitatea energetică corespunzătoare centrului electronului in care, densitatea electronului devine infinită. 3. In singularitatea temporală a energiei cinetice, care creşte pentru orice particulă, odată cu expansiunea universului. 3. Principiul sintezei contrarilor. a) Interpătrunderea contrarilor: Contradicţia între egali'ate şi inega- litate a două energii (impulsuri), se rezolvă pe baza relativizării, a dependenţei lor de observatori (sistem de coordonate) pe baza invarianţei relativiste generale. . b) Evoluţia in contradicţii: teoria generală evidenţiază creşterea massei (rezistenţei) împotriva forţei acceleratoare, odată cu viteza. B) MATERIALIZAREA ENERGIEI IN TEORIA GENERALA A RELATIVITĂŢII. Interpătrunderea reciprocă între continuu şi discontinuu (cărnp şd corpusculă, altfel spus energie concentrată şi energie difuză), evidenţiată în teoria restrânsă se lărgeşte în teoria generală. 1. Pe plan spaţial existenţa massei generalizate statice M=tm—e2 2r, care umple tot spaţiul (=tot câmpull gravitaţional) cu o singularitate în centrul electronului, înseamnă: materializarea câmpului, dinamizarea oorpuscu- www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 63 lelor. Ambele tendinţie se desfăşoară, atât pe plan metric (spaţiu temporal), cât şi^ pe plan energetic (material). Aceasta înseamnă interpatrunderea dialectică a celor 2 perechi de contrarii, continuu-discontiniuu, metri ca-energie. a) Materializarea-metrică a câmpului: câmpul poate ti socotit delimitat de raza clasică a electronului a—e- 2m, care închide ma£sa generalizată M_______o. b) Materializarea energetică a câmpului: câmpul gravitaţional pn.einta o singularitate (descântimiitate) în centrul electronului, care constitue tocmai esenţa corpusculei. materiale. c) Dinamizarea metrică a corpusculei : delimitarea corpusculei de către raza clasică a electronului este relativă: de fapt electronul umple tot spaţiul. d) Dinamizarea energetică a corpusculei: delimitarea între energia (massa) interioara şi exterioară este relativa ; massa M din interiorul şi din exteriorul razei a, se leagă umplând tot spaţiul. In teoriile clasice se ivesc 2 interpretări ale discontinuităţii interpă-trunsă de continuitate, altfel spus 2 interpretări ale corpusculei şi câmpului, 2 interpretări ale interiorului şi exteriorului electronului (separate de raza a). Interpretarea lui Mie nu recunoaşte nici o deosebire fundamentala, între interior şi exterior. Materia este o singularitate a energiei difuze (a câmpului Tik însuşi. Legile relativiste sunt valabile peste tot (fizica pură a câmpului). In teoria lui Weyl şi Einstein, între interiorul şi exteriorul electronului sunt valabile legi diametral opuse; materia este o singularitate dincolo de realitatea câmpului, pe care-1 determină în mod oarecum transcendent, o realitate chiar dincolo de timp şi spaţiu riemannian. Concepţia lui Mie, implică tendinţe idealiste (concepţia continuului pur), concepţia lui Weyl implică tendinţe mecaniste (concepţia discontinuului absolut). 2. Pe plan temporar interpătrunderea continuului şi discontinuului rezultă din expansiunea universului: raza spaţială şi energia cinetica cresc, iar oel puţin raza tinde spre infinit odată cu timpul. Rezultă dinamizarea materiei şi materializarea energiei difuze, în mod analog cu realitatea spaţială. ' III. Sinteza între energie şi metrică în relativitatea generală. Teoria generală a relativităţii realizează sinteza dialectică a contrarilor metrici (timp spaţiu) şi materie (energie), dintr’un punct de vedere matematic, anume : sinteza lor geometrică în câmpul gravitaţional, sinteza lor algebrică în conceptul acţiunei. I. Sinteza geometrică, între metrică şi matei le. Coeficienţii diferenţiale gik ai metricei riemnaniene şi potenţialele gravitaţionale, produse de materie se sintetizează în realitatea câmpului gravitaţional. El este în ace-laş timp efect şi cauză a variaţiei densităţii materni. Sinteza înseamnă inter-pătrunderea contrarilor, deci dinamizarea (fizicalizarea) confidenţilor diferenţiali gik şi sţpaţializarea (geometrizairea) a potenţialului gravitaţional. In isuoria fizicei relativiste, interpretarea sintezei a fost dublă. a) Teoriile lui Einstein şi Weyl sunt dualiste (mecaniste). Ele consideră egalităţile gravitaţionale Gik = Tik drept equaţii; materia (^densitatea energetică Tlk şi metrica (— Gik sau respectiv Rik sau gik") sunt realmente distincte, oarecuim transcendente. Materia este realitate fizică, iar metrica cadrul ei geometric; cele 2 realităţi dualiste intră în interdependenţă-sin-iteza d câmpul. Materia însăşi continuă să rămână o singularitate fizică dincolo de câmp (Weyl), analog spaţiul ar fi o singularitate geometrică, suport pasiv al câmpului. Câmpul (efect şi cauză a mişcării materiei) e geometrizat şi dinamizat; materia şi metrica spaţială însăşi, rămân realităţi ireductibile. „ 8 Tik 8 grs . Identităţile 8xr"Tr3_ osunt 0 veritabila conservare a energiei Tik iden- tităţile corespunzătoare în Rik dimpotrivă o simplă identitatle geometrică. II. In opoziţie cu teoriilel lui Einstein şi Weyl, teoria lui Edington implică tendinţe idealiste, este monism absolut cu tendinţe idealiste. Energia sau materia (= densitatea energetică Tlk) este definită de relaţiile gra- www.dacoromanica.ro 64 andrei popovici vit-aţionale Gik=—Tik oare d&vin astfel simple identităţi. Materia ar fi pur geometrică, densitatea ei expresie a curbunei metricei quadridimensionale spaţiu timp. Identităţile de conservare în Tik şi Gik sunt echivalente; conservarea tensorului Tik> nu-i consecinţa existenţei materiei, ci invers, materia e definită printr’un tensor geometric cu divergenţă nulă, deci prin tensorul —Glk, - Ambele teorii nu sunt consecvente ă) Weyl prezintă în fond o concepţie idealistă a spaţiului : el distinge naitura metricei de orientarea ei. Natura metricei este unitară, expresie a posibilităţii de a înfăţişa în orice punct metrica remanniană ca o sumă euclideană de partrate diferenţiale. Această unitate este apriorică (în sens kantian). Orientarea metricei (alegerea sistemului de coordonate necesar pentru această reducere la o sumă de patrate) şi deci coeficienţii Glk depind de materie. Răzuită o opoziţie netă, ireductibilă între cantităţi (de natură materală, reprezentate prin densităţi ţenso-•riale: Tikşii s1) şi intensităţi (de natură m.itrică, reprezentaţi prin tensori: mărimile câmpului Gik şi ?■) b) Pe de altă parte, teoria unitară a lui ţlding-ton (vezi Cap. III) introducă un dualism fundamental între gacmetria câmpului şi geometria materiei. 2. Sinteza algebrică In fizica clasică, conceptul acţiunra constitue o cantitate algebrică statică (produsul între 2 scalari: energie şi timp sau impuls şi lungime). In teoria relativităţii rezultă o sinteză algebrică dinamică : a) Densitatea acţiunii (L) devine o funcţiune de coordonate spaţiu timp (dinamizarea acţiunii). b) Densitatea acţiunei este funcţie universală prin care se vor determina cantităţile (densităţile energetice şi electrice) ca funcţiuni ale intensităţilor câmpului (gravitaţional şi electro magnetic). Rezultă o nouă deftniţ'e a energiei (materie) în raport cu potenţialul gik, ca şi o nouă definiţie a electricităţii, în raport cu potenţialul . Această legătură între materie şi metrică, stabilită prin densitatea acţiunei L, este o sinteză $ur algebrică, cele 2 contrarii rămân realităţi eterogene, deşi legate funcţional prin L. • c) Principiul. lui Hamilton (al minimei acţiuni) apare drept baza legilor fizice şi metrice (equaţiile câmpului, equaţiile de conservare). IV. TEORIILE UNITARE CLASICE. A. Structura teoriilor unitare Unificarea teoriei câmpului gravitaţional şi electro magn.itic a fost încercată pe 3 căi princpale: introducerea unei forme diferenţiale liniare (Edimgton şi Weyl); teoria lumii de 5 dimensiuni (Kaluza-Einstein); introducerea unei geometrii relativiste proective (Veiblen). I. TEORIILE LUI WEYL ŞI EDINGTON. 1. Spaţiul metric. In teoria lui Weyl, unui punct P i se „ataşează o măsură”, dacă lungimile elementelor liniare în P, pot fi comparate. Pătratul iungimei unui vector estie măsura l=xs. Doi vectori (x şi y) sunt egali, dacă x2=y2; măsurile lor sunt astfel determinate afară de un factor constant; prin alegerea lui, spaţiul devine „etalonat” în P. Un spaţiu Se zice „metric” dacă fiecărui punct i se ataşează o măsură şi o „conexiune metrică” cu punctele vecine. Un punct este în conexiune metrică cu vecinătatea, dacă printr’o deplasare congruentă a unei lungimi 1 in jP, înspre un punct oarecare P1, infinit vecin, 1 se transformă într’o lungime bine determinată. Definiţia deplasării corfgruente a lungimilor se leagă de un pos- www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 65 tulat: vecinătatea lui P să poată fi etalcnată astfel ca măsura oricărei lungimi în P, prin deplasarea congruentă, spre punctele infinit vecine, să (rămână neschimbată. Etalonul se zică atunci geodezic în P. Fentru un etalon oarecare fie atunci 1 măsura rinei lungimi in P, il+dl măsura lungimii generate, prin deplasarea ei congruentă spre punctele infinit vecine P; rezultă dl= ldţ> (factorul infinitesimal d? fiind independent d^ lungimea deplasată). Printr’o schimbare = kl a etalonului, în vecinătatea lui P, raportul k = 11 /1 fiind o funcţie pozitivă a coordonatelor, rezultă dit=—lid—y. Condiţia necesară şi 6uf.cientă pentru ca dţ^ să ee anuleze identic (pentru orice deplasare infinitesimală dx1 alegând k în mod convenabil este ca dţ1 să fie o formă diferenţială lineară d o (invarianţă do etalon). 3. Tenisorul „curbură ţiul afin este fik = 8ik 8X1 scalară „opus” curburei vectoriale” r a spa-89* El satisface equaţia invariantă^ Condiţia necesară şi suficientă pentru ca spaţiul să fie riemannian este aceia ca o lungime să poată fi deplasată con gruent, în orice direcţie şi independent de inurn, deci fik =- o (d

), Tensorii geometriei proective trebue sa fie invarianţi faţă de transformarea etalonului şi faţă de orice transformare de ‘ coordonate x' 1 = x' (x'. _ 2. Tensori proectiui. Definim scalarul proeotjv A (invariant faţă de orice transformare, deci A’ A) prin formula A—e Nx f (x1), unde N se zice indicele scalarului A. O transformare a etalonului transformă A în A’= e Nx’ * f ( x>) hN (x1). Un vector proectiv covâriant de indice N se scrie www.dacoromanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 67 » ^ ^ oc 9 * = e Nx f4 (x) 21 are legea de transformară 9' 1 = cpa------r. componenta 8 x'A sa de orinuUeste un scalar prociotiv 9'4 =r 94. Matricea legii de transfor «nare este 8 x X 8 x • a 1 __8log h .... ___8]og h 8 x'0 8 x1 3 o 8 x 1 o 8 x 1 / j i = 0,1,2 3 \ \X a = 0, 1, 2, 3, 4 / ©-transformare de coordonate generează pentru componentele aj ^=f=ţ) 8xi transformarea 9i = cpl care este tocmai legea de transformare a unui vector obişnuit (afin) covariant. O transformare de etalon, generează trans-* , ®x * formarea 9 t =91 + fi g^T- Dacă 9r are indcele N=o şi dacă 9,=i, transfor-_ 8 log h marea de1 etalon dă <ţ’i =91 — “—’ este tccmai cazul potenţialului electro magnetic. Componentele potenţialului electro-magnetic sunt deci componentele cu indice diferit de 4 ale unui vector proactiv de componenţa 94=1 Analog definim im vector proectiv contravariant, sau un tensor covariant sau contra variant. Un tensor proectiv simetric covariant GXx de ordinul 2 şi de indic 'le „ ?xP 8xf 2N, Se transforma după schema G’v la = GP BxV^Sx’a' se despică într’un scalar procotdv G44= e2Nx’f (x1 ), într’un vector proectiv covariant G4i şi un G,i tensor obişnuit (afin) simetric de ordinul 2. Punem =—=9 i (vector proectiv G1» de indice o). ——=vYa (un tensor proectiv simetric de indice N = 0), avem de (->44 1 altfel 94=1, v44=l. Equaţiile Xa—q>x cpa = gxa determină un tensor proectiv simetric gXacu condiţiile invariante g4X =0, deci gU este un tensor obişnuit (afin) simetric de ordinul 2. 2. Coordonate omogene în spaţiul tangenţial. Fie un vector oarecare da indice zero cu 94 = 1, Dacă k este un factor arbitrar, coordonatele omogene ale unui punct (dxh al spaţiului tangenţial dus într’un punct al universului suni Xtkdx1, X4=k (1—91 dx1)— aceasta prin definiţie. Din relaţia 9 X X ^=k, urmează invers dx*= X1 / X* care indică omogenizarea coordonatelor dx1 . O transformare de coordonate x« in x 1 a spaţiului fundamental Sx'1 generează transformarea dx'1=^j— dxi şi deci transformarea lui XX în K K X’X, anume X’ 4=j^“ X* şi X1 — ^ x1. Deci faţă de transformarea coordonatelor, XI ) se transformă ca şi componentele unui vector conlTavariant; originea şi hjperplanul dtine întotdeauna pr ntr’o schimbară a etalonului ca A să devină de forma A = eNx‘ şi cpj. = Ar«X, Acest cax corespunde definiţiilor elementare a coordonatelor proective. Equaţia x X=A X defineşte un punct şi unul singur, în spaţiul tangenţial. Dacă AX este un vector proectiv covariant, atunci AX XX = o este equaţia unui hiperplan. Condiţia necesară şi suficientă a schimbării etalonului astfel încât toate aceste equaţii să sa reducă la fonmaX4=o, este ca AX=g-^- ; într’ade- văr prin schimbarea etalonului A se poate aduce la forma A' = eNx'«. 3. Equaţia ,GXa XX Xa= o determină o suprafaţă S de gradul 2 în spaţiul tangenţial. Hipunplanul polar al unui punct A* este A^ XA= o (cu vXa AX. = Aa_ Definim tensorul t>Xk prin t>^a = 8^ Mutarea indicelui în sus sau jos corespundă trecerii la elementul polar, relativ la quadrică. Coordonatele omogene ale originii spaţiului tangenţial (originea o = punctul de contact) sunt: X = ayuX=f^= S^. Deci equaţia hiperplanului polar corespunzător originei esteGlXX* = o sau VX X-*- = o. Equaţia conului ou vârful în origine şi tangent quadricei S este YXa X“— (. unde ek şi iex fac parte din Ei,. Dintre cele 12 dimensiuni figurează dimensiunea reală spaţială xi—eirj. şi dimensiunea imaginară temporală yt=iejS ale relativităţii einstonene. _ 3. Funcţiunile Tk se deosebesc prin permutarea a 3 puncte situate pe raza vectoare r O (centrul electronului), A (suprafaţa electronului) de raza clasică a=10~l3 cm.) şi I (infinitul spaţial). Fiecare funcţie rk are câte o singularitate (punct de infinitate): coordonata spaţiu deci aTe singularitatea în I, energia în O, sarcina în A. Punctele O, A şi I constitue deci 3 infinituri geometrice (infinitul energetic, infinitul electric, infinitul spaţial). Analog se comportă funcţiunile sk care prezintă 3 singularităţi: dinamice: infinitul temporal (veşnicia), infinitul electric şi infinitul energetic. Permutarea coordonatelor, permută şi singularităţile. , . www.dacoFomanica.ro FIZICA RELATIVA şr MATERIALISMUL, dialectic 75 4. Constantele fizicii clasice se omogenizează în teoria generală a relativităţii şi anume: a, e, mo (raza clasică, sarcina electrică şi massa electronului) sunt aduse la dimensiunile unor lungim; fictive (a, e, m). In fizica acţiunii această geomebrizare fictivă devine efectivă. Constantele a, e, m, corespund unor valori particulare ale coordonatelor spaţiu, sarcină şi energie. In plus, fizica acţiunii stabileşte o conexiune între raza R a universului spaţial şi constantele de mai sus ale fizicei atomice. Canidi‘at:a cosmologică R are o semnificaţie fizică; constantele fizice se păstrează—prin adaptarea d năimiră faţă de R (sau a) şi nici docum prin inrtrţio. Spaţiul, ca şi timpul fiind considerata infinite, R n’are semnificaţia unei raze veotoare maxime. 5. Consecinţe fizice: a) Potenţialul. Cei 12 termeni ai formei fundamentale dsJ se pot grupa în 3 moduri corespunzătoare oelor 3 despicări ale lumii, după cum rezultă din teoria grupului G,2 . 6. TVrmeni spaţiali şi 6 termeni temporali: sau ►6 termeni electro magnetici şi 6 termeni gravitaţionali: ®au încă cât© 4 termeni metrici, energetici, sarcină. Exipr.sia oelor 12 funcţiuni xk şi yk în funcţie de cele 2 variabile r şi s (sau în funcţie de 3 variabile spaţiale şi o variabilă temporală) şi înlocuirea lor în forma pseudo euciideană ds’, conduce la potenţialul electromagnetic şi gravitaţional. In prima aproximaţie rezultă potenţialele fizicii clasice, în a 2-a aproximaţie c:l© relativiste. In particular: legea atracţiei newtoniene (einsteinen:) gravitaţionale şi expansiunea universului se corespund. Energia cinetică a st:lei crescând cu expansiunea şi energia fiind o dimensiune (=53), expansiunea universului devine o'expansiune geometrică în mai multe d.mensiuni (timp şi spaţiu, metrică şi energii.). Expansiunea universului apare ca atracţie exercitată de infinitul metric (spaţiu-timp) [precum gravitaţia ;e atracţia infinitului energetic (centrul electronului). Pa ide altă parte: interiorul şi exteriorul electronului (separate prin suprafaţa sferei de raza a) se corespund prin permutarea coordonatelor spaţiu şi energie. b) In virtutea definiţiei grupului şi a subgrupelor sale , tca'e legile naturii sunt nu numai invariante pentru transformări spaţio-temporale oareoari, ci pentru toate permutările ale celor 12 coordonate rkşi ik Aceasta e valabil şi pentru forma pa trafica fundametală ds2 . Prima transformare e de gen relativist şi formează un grup continuu (deci de ordin infinit), cele 12 transformări ikşisk formează câte un grua de ordinul 6. o) Teoria clasică, relativitatea şd teoriile unitare nu rezolvă problema electricităţii pozitive şi negative. In fizica acţiunii, ea rezultă din structura sistemului (grupului) E,o al unităţilor hipercomplex© ek. Axirmele de înmulţire sunt invariante faţă de schimbările de semn ale unităţilor er de indice par (unităţi electro magnetice). Ele nu sunt Insă invariante faţă de schimbarea semnului unităţilor de indice impari (unităţi gravitaţionale). B. CONSECINŢELE MATERIALIST DIALECTICE ALE FIZICII ACŢIUNII I. Metoda dia’ectică în fizica acţiunii. 1. Principiul conexiunii. a) Interdependenţa 'Fizica acţiuni) înseamnă verificarea totală a principiului interdependenţei: 1. Initerd'pendenţa timp spaţiu, electromagnetism-gravitaţie, materie energie+sarcină) metrică. 2. Interdependenţa între interiorul şi exteriorul ebcctronului, separate printr’o singularitate. _ 3. Interdependenţa între constantele atomice (a, e, m,)-şi cosmologice (R). b) Transformarea. Principiul dinamic se impune fizicii acţiunii prin; 1. Unirea cantităţilor fizice şi geometrice în aceiaş grup (deci în aceiaşi formă fundamentală ds*. Rezultă inexistenţa oricărei geometrii eucli- www.dacoromanica.ro 74 ANDREI POPOVICI dkne sau pseudo euclidiene (concepută in sensul unei lumi vide de materie), înlocuirea ei definitivă prin geometria universului curb, variabil. 2. înlocuirea constantelor e şi m prin coordonate variabile rk resp. sk. 3. Necesitatea expansiunii universului în timp spaţiu, materie-metrică electro magnetism-gravitaţie. c) Relativ şi absolut. Relativizarea mărimilor fizee şi geometrice, datorită interdependenţei lor, în cadrul aceluiaş ds2 bazat pe grupul Gi2 al fizicii acţiunii, nu-i relativizare absolută ci rdlatizizare la rândul ei relativă, limitată. Ea se interpătrunde dialectic cu invarianţa: 1. Invarianta lormei p*tra i:e ds2 fată de or ce transformări de coordonate, car.j devin ransformări liniare în diferetialele coordonatelor. 2, Invarianţa legilor naturii {şi a lui ds) 'faţă de permutarea coordonatelor rk resp.sk {din grupul F0 resp. S6). 2. Principiul cantităţii şi calităţii. a) Sinteza calitativă a elementelor. Transformarea cantităţii în calitate parcurge, în fizica acţiunii, trei etape: 1. iPe planul grupului algebric abstract G,2 se situiază relaţiile de înmulţire ale elementelor grupului. Deosebirile însuşirilor de grup ale clementelor se transformă calitativ Sn deosebirile algebrice concrete, geometrice şi fizice, între spaţiu-timp, metrică-materie, gravitaţie- electro magnetism. In particular, deosebirile între' elementele comutative şi necomutative devine antagonism calitativ între gravitaţie şi electro magnetism, iar ordinul elementului respectiv determină caracterul său material sau metric. 2. Grupul algebric concret (hipercomplex) Et2. Pe această scară apar relaţiile de adunare şi îînmulţire. In particular apare semnul cantităţi lor ek Işi al puterilor lor: baza cantitativă a existenţii electricităţii pozitive şi negative, baza cantitativă a antagonismului fizic spaţiu-timp a energiei pozitive şi negative. 3. Grupele geometrice-fizice R0 şi S«. Pe această scară apare variabi-litatea şi dependenţa funcţională. Deosebirea algebrică abstractă transformată în cca concretă (hipercccnplexă) trece în deosebire calitativă, funcţională, geometrică a dimensiunilor rk şi Sk care devine antagonism fizic. Dependenţa funcţională determină numărul dimensiunilor independente. Ea mai determină şi singularităţile (infiniturile) constantele fizice şi zerurile (punctele de anulare ale funcţiunilor) rk , sk. b) Transformarea în salturi, Fizica clasică e fizica continuului. Tt'bria relativităţii exclude discontinuitatea. In teoria lui Weyl interiorului electronului se sustrage legilor relativiste. Materia apare ca o singularitate dincolo de câmp. Fizica acţiunii introduce dela început, discontinuul în fizică, legat însă de funcţiuni continue : discontinuu (infinitul) spaţial şi temporal, discontinuul electric, discontinuul enl rgetic. Prin însuşi existenţa lui, infinitul determină forţa gravitaţională, repulsia electrică, expansiunea universului. Existenţa matematică, geometrică a infinitului da transformă într’o acţiune calitativă, dinamică. 3. Principiul sintezei contrariilor. a) Interpătrunderrea contrariilor. 1. Fizica acţiunii îng.amnă o sinteză mai avansată, a interpătrunderii dialectii1 u a contrariilor spre care tinde evoluţia fizicei : timp-apaţiu, materie (energie+sarcină)—metrică, electro mag-netism-gravitaţie. Teoria relativităţii e sinteza dialectică spaţiu-timp. Teoria generală a relativităţii r-.alizează o sinteză geometrică a coeficienţilor metrici şi materiali (sinteza coef. gik şi a potenţialului gravitaţional) — dar nu şi o sinteză a metricei ds şi a materiei Tik înşişi. Teoriile unitare da-sioe constitue o sinteză între gravitaţie şi electro-magnetiem. Fizica acţiunii www.dacaramanica.ro FIZICA RELATIVA ŞI (MATERIALISMUL DIALECTIC 75 înseamnă unificarea materiei şi a metricei înşişi, şi o sinteză mai complectă între gravitaţie şi electromagnetism, spaţiu şi timp. Interpătrunderea celor 3 perechi de contrarii înseamnă : a) Omogenizarea lor, sinteza coordonatelor* într’un spaţiu polidimen-sdonai ; întrepătrunderea lor reciprocă (simetrizarăa lor) în raport ou grupele 1 3 K2, U2, Sinteza lor dialectică nu lichidează antagonismul, dar crează cadrul desfăşurării (mişcării) sale : despicarea lumii de 12 dimensiuni în timp-spaţiu, materie-metrică, electro magnetism-gravitaţie. Despicarea e expresie fizică a descompunerii grupului G12 într’un produs de» subgrupe, resp. într’o sumă de grupe secundare. b) Evoluţia în contradicţii. 1. In măsură ce grupul G12 admite sub-grupuri ciclice, desfăşurarea succesivă a pu'Jcrilor unui element, înseamnă desfăşurarea contradicţiei. Cele 3 perechi de contrarii: timp-spaţiu, electromagnetism-gravitaţile, materie-metrică, nu sunt echivalente, ci încadrate unii desfă .urări tot mai înalte a aceleiaşi contradicţii de bază. In fiecare pereche de contrarii, primul mtf.nbru (teza) este de natură fizică, cel de aj doilea (anti teza) este de natură geometrică. Din punctul de vedere al grupului abstract, antiteza reprezintă câte un grup (în primele 2 perechi, chiar câte un subgrup invariant al grupului G12), iar teza un număr de grupuri secundar2 (în primele 2 perechi, , chiar grupul complimentar corespunzător subgrupului invariant). Toate produsele, inclusiv puterile, ale cantităţilor din teză, dau cantităţi aparţinând antitezei. 3. Pe scară hipercomplexă, cantităţile corespunzătoare tezei, prezintă o nouă contradicţie internă : Pentru timp, contradicţia între trecut şi viitor (ireversibil); Pentru electro magnetism, contradicţia între electricitate pozitivă si negativă ; Pentru materie, deosebirea între energie pozitivă şi negativă. Teoria lui Weyl bănuise o legătură între ireversibilitatea timpului şi exislfnţa a două electricităţi contrarii, iar Dirac, în teoria pozitroniului stabileşte o legătură ipotetică, între electricitate pozitivă şi negativă — şi înţre energia pozitivă şi negativă. 4. Permutarea coordonatelor din grup şi invarianţa corespunzătoare a legilor naturii, implică interpătrunderea contrariilor. O coordonată oarecare, ia forme diferit^, se nermută cu alte coordonate în raport cu alegerea variabilei independente. Aceasta înseamnă invariantă aritmetică a fiecărei coordonate şi variaţia ei funcţională prin permutare. II. Interpretarea materialistă a fizicii acţiunii. Sinteza materialist dialectală a contrariilor celor 3 perechi, se petrece în fizica clasică şi relativistă, pe două căi : Sinteza în forma metrică fundamentală ds!; Sinteza în volumul infinitesimal, nesp. în conceptul acţiunii. 1. Forma fundamentală ds'\ a) Interpătrunderea contrariilor fiecărei perechi, nu lichidează antagonismul, ci îl înglobează într’o sinteză superioară. Teza pr-zintă realitatea fizică, anti teza cea geometrică. Contradicţia între timp şi spaţiu înseamnă contradicţie între dinamic (ireversibil) şi static (reversibil). Contradicţia între electromagnetism şi gravitaţie este contradicţie între forţa reală şî apan.ntă. Contradicţia între materie şi metrică, de fapt triplu contradictoriu (energie-metrică-sarcină), este contradicţia între conservare şi necomservare (în fizica quantică între viteză şi localizare). b) Dkla pereche fizic şi geometric se 76 ANDREI POPOVICI adânceşte : rezultă evoluţia caracterului fizic, pe de o parte, a caracterului geometric, pe de altă parte. Fizica acţiunii estie : I. Interpătrundere şi sinteză (omogenizare) în spaţiul polidimansianal, a fiecărei perechi de contrarii. II. Interpătrunderea celor 3 perechi de contrarii şi sinteza lor (omogenizare în spaţiul polidimensionail total). Ea înseamnă deci I. Geometrizarea (spaţializarea) tezei şl materializarea (fizicalizaflca) antitezei. II. Geometrizarea antagonismului din fiecare pereche, datorită inter-pătrunderii cu perechile anterioare; materializarea antagonismului din fiecare pereche, datorită interpătrunderii cu perechile care urmează. Astfel, deosebirea între materie şi metrică se geometrizează şi îşi găseşte expresie în lai nea spaţiu-timp ; în particular di:osebirea între energie şi impuls, devine deosebire între componente temporale şi spaţiale ale energiei. Invers, deosebirea între timp şi spaţiu (ireversibilitatea timpului) primeşte o bază Teaiă abia datorită circulaţiunei vitezei maxime, deci datorită existenţei materiei (din perechea 3). c) In teoria generală a relativităţii şi în teoriile unitare clasice, interpretarea lui Weyil şi Einstein realizează o sinteză incomplectă adică oarecum dualistă şi mecanistă: materia şi metrica sunt realităţi tranşee den te, diametral opuse; iar reiaţi Je gravitaţionala şi electro magnetice sunt ecuaţii veritabile. Rezultă o interpretare idealistă (apripristă) a spaţiului şi una materialistă-(mecanică a materiei oare devine- realitate dincolo de spaţiu' şi timp. . Interpretarea lui Eddington e monism absolut şi idealism : materia e curbura metrică, iar relaţiile gravitaţionale şi atectro magnetice sunt veritabile identităţi. Lumea devine o lume pur geometrică quadridimensională, reală-ima-ginană. - Fizica acţiunii nu este doar o sinteză geometrică între coeficienţii geometrici gik şi fi, pe de o parte şi potenţialele gravitaţionale şi electro magnetice, pe de altă parte. Ea nu este doar interdependenţă între materie şi câmp, câmp gravitaţional şi electro magnetic, ci teorie unitară a materiei şi metricei, a electricităţii şi gravitaţiei înşişi. In fizica acţiunii, materia se gecmetrizează, unităţile algebrice corespunzătoare, însă, nu sunt nici reale nici imaginare, ci hipercompiexe, de ordin superior lui 2. EVctricitatea se geometrizează ca şi gravitatea, dar unităţile algebrice corespunzătoare electrici taţii sunt necc(mutative. Antagonismul profund între materie şi metrică, nu e aparenţă, nici dualitate ireductibilă, ci transformare calitativă a antagonismului matematic profund, între hipercomplex şi complex (=real+imaginar). Deosebirea între gravitaţie şi electro magnetism e deosebire între comutativ şi necomutativ; deosebire între spaţiu şi timp, cea între real şi Imaginar. Relaţiile gravitaţionale şi electro magnetice sunt identităţi, dar acesta identităţi rezultă din două funcţiuni ncidentice şi algebric diferite. Una reală, alta hipercomplexă. Analog, partea reală si nartea imaginară a unei funcţii monogene f (x. y.)+ig (x, y,), verifică identităţile f'x = g'j fy=g*x d) Geometrizarea tezei, a materiei, constitue aspectul dialectic, matematic ; iar materializarea antitezei, a metricei, constitue aspectul materialist, fizic, al tendinţei materialist dialectice a fizicei modeme şi a fizicii acţiunii în special. Ca instrument formal matematic, al calculului unificat gecmetri-zarea materiei pare tendinţa fundamen'ală. Ca instrument de interpretare materialistă, de d.seoperire a unor rezultate fizice noi si fundamentate,, dimpotrivă materializarea metricei, este concluzia de bază. Materia, corespunzătoare cantităţilor hipercompiexe, este elementul d? bază, faţă de metrica precum este electricitatea fată de gravitaţie şi timpul fa+ă de spaţiu. Matematic această prioritate rezultă d'n faptul că în fi-eare pereche de contrarii, antiteza (geometria) poate fi obţinută prin produsele cantităţilor aparţinând tezei (fizica) resp. din puterile lor, nu însă . invers. Din punct de vedere www.dacoromamca.ro FIZICA RELATIVA ŞI MATERIALISMUL DIALECTIC 77 fizic metrica, (spaţiul şî timpul) prin însăşi existenţa (întinderea) ei arepro-prietăţi fizice, care se evidenţiază în expansiunea universului. Legarea necesară a idiimensiunilor reale de cele hipercomplexe, lichidează antagonismul metafizic între lumea vidă de materie a lui De Sitter şi lumea materială, 'Încadrată în timp şi spaţiu, a lui Einstein. . Geometrizarea fizicii se opune interpretării idealiste. Materia nu poate fi interpretată pur geometric, luând cuvântul geometric în sensul clasic. ’ Altfel spus, materia nu poate fi redusă la dimensiuni reale sau complexe ordinare şi înţeluasă numai pe baza continuului (ca inbinare a unor elemente geometrice infinitesimade). Această încercare duce la un idealism mascat. Anume: 1. O as.menea reaii/tate pur geometrică are un grad de realitate mai redus decât întregul, decât materia. Dacă sinteza elementelor Lntr’un întreg superior ta sinteza calitativă, creatoare, descompunerea întregului, împinsă dincolo de o anumită regulă e destructivă. Ea dă de nişte abstracţiuni matematice care n’au existenţă independentă. Ca structură, întregul (material nu este clădit din elemente diferenţiale continue, pur geometrice, ci din elemente discontinue (corpuscute), interpătranse cu continuitatea. ■ 2. Din punct de ‘vedere abstract, materia presupune cantităţi hipcr complexe, precum tilmpul presupune cantităţi imaginare, iar electrici ta tica, £n special, cantităţi hipercomplexe neccmutative. Pe dn altă parte fizica modernă şi mai ales fizica acţiunii se îndreaptă împotriva mecanismului pozitivist, împotriva „evidenţii”, care culminează în materialismul mecanic, într’un dualism ireductibil între materie şi metrică. Ştiinţa e depăşire continuă a datelor imediate, nu dualism, ci sinteză dialectică a contrarilor dintr’o unitate vie. Căci singurul criteriu al concepţiei materialiste e recunoaşterea realităţii obifactive, în afară a conştiinţei (Le-nin). Dacă realitatea electronului e mai bogată — după Lemn, — este clar că materialismul dialectic trebue eă ia o formă nouă, cu orice progres al ştiinţei (Engels). 2. Volumul mfinitesimnl (acţiunea). Fizica relativistă demonstrează : ' I. Invarianta hipervolumului quadridimensional dv (sau redus la două dimensiuni dv=dtdx). Ea este consecinţă a transformărilor care invariază forma patratică ds1. II. Sinteza metricei (gik resp. ) şi a materiei Tii-ţ (resp. sd) în conceptul acţiunii, în densitatea acţiunii L. Această sinteză e pur algebrică (formală). IH. In fizica quantică energia şi timpul, şi analog lungimea şi impulsul se leagă în quantumul acţiunii : pe scară integrală prin quanitificarea orbitelor electronului, pe scară diferenţială prin principiul lui Heisenberg" AeAt ^ h Aici At şi As sunt erorile comise în determinarea poziţiei temporale şi a energiei electronului, datorită influenţei observatorului (mai ales a razei de lumină întrebuinţată pentru observaţie), care perturbă electronul observat b) In fizica acţiunii: I. Materia se gertmetrizează pe bază hipercomplexă ; produsul lungimilor şi energiei constitue un clement de suprafaţă, resp. da volum în spaţiul hipercomplex. Acest element de suprafaţă este tocmai acţiunea orao- • genizaită. Respectiv, acţiunea generalizată reprezintă un hiper volum in spaţiul hipercomplex, iar integrala quadruplă S L dv întinsă asupra volumului quadridimensional V, se reduce la integrală multiplă JS dv dvXl întinsă asupra spaţiului polidimensional, dcdvi fiind elementul hipervolumului. II. Quantificând acţiunea quantumul de acţiune h, înmulţit cu factorul k/c d•ovine hk/c— r, de dimensiunea unei suprafeţe. Aid k —' m/rp,>, are dimensiunea unei lungimi împărţite printr’o massă, iar c=viteza luminii www.dacoromanica.ro 78 ANDREI POPOVICI (vezi cap. II). Constanta l2, quantumul acţiunii omogenizat este de ordinul de mărime al lui 10-64, cm2. Quantificanca acţiunii revine deci la quantifi-carea suprafeţei în spaţiul hipercomplex. Principiul lui Heisenberg devine 'A rAm 7 l2, unde Ar=cAt şi im=c2 As. au dimensiuni de lungime. In consecinţă, sinteza între metrică si 'materie în conceptul acţiunii din fizica relativistă şi quantică, devine din sinteza pur formal algebrică, sinteză geometrică şi fizică. Odată cu materia şi metrica, acţiun:a se gt:o-metrizează şi oarecum sematerializează. Invarianţa hipervolumului spaţio temporal dtdx şi principiul lui Heisenberg se corespund. Primul corespunde interdependenţei geometrice (cinematice) între obiect şi observator, deci relativizării geometrice. Al doilea corespunde dependenţei fizice (dinamice) între observator si obiect — deci relativizării fizice, influenţei perturbatoare reciproce între cele două obiecte materiale, observator si electronul observat: principiul lui Heisenberg mai presupune quantificarea. Quantificarea energiei corespunde probabil quantificării timpului şi spaţiului, preconizată de savanţii sovietici Ivanenko şi Ambarzumian (1930), precuim şi probabila quan-tifican: a electricităţii, legată de magneton (quantumul magnetic). Quantifi-caroa energiei şi quantificarea metricii îşi găseşte sinteza în quantumul acţiunii h, care apare, după cum s’a văzut, Sin ce în ce mai mult, ca realitate fizică fundamentală, care îşi subordonează metrica spaţiu-timp, cât şi materia. In sensul fizicii acţiunii, quantificarea lungimilor (energetice sau metrice) se subordonează deci quantificării hipervolumului lumii polidimen-sionale. Aa.tst rezultat este pe linia evoluţiei fundamentale atât a fizicii continue a câmpului (teoriile relativiste şi unitare), cât şi a fizicii discontinuului (teoria quantică şi ondu^torie), pe linia unificării materiajist-dialectice a continuului şi discontinuului. ^ In această direcţie este cuprinsă sarcina viitoare de bază a fizicii teoretice după cum arată de Broglie, genialul creator al mecanicii ondulatorii, in cartea „Continuul şi discontinuul în fiziCa modernă" (Paris 1941): „S’a întâmplat că anume cadrul spaţiului şi timpului, construit de spiritul nostru, pentru a localiza f.nomenele şi obiectele pe scara noastră, se comportă ca şi cum ar fi independent de fenomen.le şi de obiectele, care sj încadrează într’însul. Cadrul spaţiului şi timpului apăruse deci, finalmente, ca un cadru ideal, independent de conţinutul său şi această independenţă a ajuns să pară atât de sigură şi atât de naturală, că eram tentaţi s i considerăm noţiunile spaţiului şi timpului, ca noţiuni înăscute şi apriorice" (pag. 71). „Pe scară atomică, unde valoarea quantumului acţiunii încetează a fi n glijabilă, localizarea precisă a unui obiect în spaţiu şi durată nu mai pare ind-jpendentă de proprietăţile dina(mice şi, în particular, de massa sa”, (pag. 71). „Legătură între aspectul geometric şi aspectul dinamic al obiecteiloi fizice elementare, are caracterul unei limitări reciproce, de un gen. cu totul nou, ea este implicit cuprinsă în acţiunea quantumului acţiunii. Posibilitatea viitoare a regăsirii determinismului riguros, continuă autorul, va fi probabil datorită lui h. Noţiunea însuşi a quantumului acţiunii, implică într’adevăr o legătură anumită între cadrul spşţiulut şi timpului şi fenomenele dinamice..... Dacă prin urmare o teorie viitoare ne va permite să ved-'m mai clar în problemele quantice, aceasta nu va fi posibil, fără îndo’ală, decât modificând profund ideile noastre de spaţiu şl timp, inclusiv concepţiile relativiste asupra spaţiului şi timpului" (pag. 66). www.dacoromanica.ro CONCEPTUL LĂRGIT AL MORFOLOGIEI ŞI DIALECTICA FORMEI de Prof. Dr. B. MENKES Fac. de Medicină, Timişoara 1. Conceptul lărgit al morfologiei însumează în ştiinţa formelor vii şi domeniul ultramicroscopic, în deosebi cel micelar şi macremo-lecular. Nu ne mai putem îndoi de structura spaţială a macromuleru-lelor, dfe reţelele micelare, de structurile fazelor coUoiidale evidenţiate prin roentgen-spectrografie, prin examenul în lumina polarizată (Schmidt, Frey-Wyssling, Ambrcnn şi Staudinger, Latte, Debye-Scheecr), Stăm astăzi în faţa acestui regn al morfologiei pe o poziţie asemănătoare a celeia ocupate din momentul publicării teoriei celulare din anul 1839 sau a patologiei celulare virchowiene din 1858 — faţă de regnul structurilor microscopice. Morfologia biologică se întinde deci în această accepţie lărgită dela domeniul mărimilor metrilor şi centimetrilor la o extremitate, până la cel al mărimilor milicronice la cealaltă. Putem vorbi de o anatomie normală şi patologică a macromo-leculeJor şi a ieptostructurilor micciare, încadrate în morfologia generală. Un exemplu din morfologia funcţională va ilustra o aplicaţie a conceputului morfologiei lărgite : Forma macroscopică a muşchiului sau a osului ide pildă’ trădează atât de mult din funcţia lor, încât ea a fost pe drept numită „funcţională”. Desluşirea structurilor microscopica, dar mai cu seamă a celor ultramicroscop'ice, micelare şi moleculare, ar complecta cunoştinţele noastre despre funcţia osului sau a muşchiului. Forma macroscopică a rinichiului este fără mare valoare din nunot de vedere al înţelegerii funcţionale a acestui organ. Formele lui microscopice „învelite” de cea macroscopică (nefronul, vase nervii, interstiţiul) sunt incomparabil mai interesante, iar formele .ultramicrosccpice constitutive ale celulelor şi ale intersti-ţiului învelite la rândul lor în forma celulară sau fibrilară sunt substratul imediat al proceselor caracteristice ce se petrec în organ. Hipofiza însă nu ne permite nici ca forma microscopică nici microscopiceşce vreo introspecţie mai clară în decursul proceselor www.dacoromanica.ro 8o DR. B. MENKES ce se petrece în sânul ei. Am putea deduce numai că este vorba de o glanda cu secreţie internă. Aici totul stă în domeniul formelor ultramioroscopice. Iată deci pecetea structurală a funcţiunei evidentă odată în domeniul macroscopic, microscopic şi ultramicroscopic deci la toate nivelele morfologice, în alt caz în cel microscopic şi ultramicroscopic şi la exemplul al treilea numai în domeniul ultramicroscopic. Pretutindeni în organism există structura funcţională, expresia ei evidentă îşi are însă un maximum într’un anumit sector al scării domeniilor de mărimi pentru fiecare organ în parte: Legea inegalităţii expresiei funcţionale dealungul nivelelor morfologice. 2. Sub dimensiune morfologică înţeleg aceia dimensiune — pe lângă cele trei spaţiale şi cea a timpului — dealungul căreia apar formele structurale tip 1 os (fundamentale) aile organismului viu, la puncte critice — nivelele morfologice — din scara' continuă a ordi" nelor de mărimi (milicron micron milimetrii, centimetrii, metri). Un exemplu să ilustreze cele spuse: într’un cub cu latura dje 5 milicroni — excizat oriunde din organismul nostru — încape o formă fundamentală, o macromoleculă filamentoasă albuminoidă de pildă. Dacă mărim latura cubului la 100 de milicroni vom cuprinde o treaptă structurală morfologic superioară, o reţea mice-lară, care bine înţeles conţine înglobată în ea forma primă, cea macromdeculară. La 10 microni, vom putea cuprinde o nouă treaptă morfologică cu totul diferită de cele premergătoare: celula. (Sau o fibră etc.). Ea conţine şi reţeaua micelară şi jnacromode-culele. Forma celulară nu există în domeniile inferioare celor micron ce iar în cele superioare ea nu există decât ca formă conţinută; putem spune că forma celulara este specifică acestui domeniu de mărimi. La 100 de microni vom putea cuprind'e formje oe rezultă din combinaţii celulare sau combinaţii de celule, fibre şi substanţe fundamentale, acini glandulari, osteoane, vase sangvine,'nervi, etc., cari închid în structura lor molecula, mi cel ele şi celula. La 50 de centimetrii putem cuprinde o formă macrosccp'că tipică — femurul, stomacul, rinichiul; In adâncimea structurilor lor vom găsi1 mişcându-ne dealungul dimensiunii morfologice, formele fundamentale din domeniile de mărimi resp. nivelele morfologice succesive. Pe când cadrele dimensionale ne apar calitativ identice si numai cantitativ diferite, forrrMe cuprinse în ele diferă calitativ între ele. In sensul dimensiiunei morfologice trebue să d'stingem formele conţinătoare şi formele conţinute. Flecare formă este în acelaş timp şi conţinătoare şi conţinută. In cadrul de 2 metrii încape organismul nostru întreg, conţinătorul tuturor formelor specifice. www.dacoromanica.ro CONCEPTUL LARG-IT AL MORFOLOGIEI ŞI DIALECTICEI FORMEI 8l Marginea inferioară a activităţii vizuale umane (0,1 milimetrii) şi limita puterei die rezolvarle a microscopului (coa. 0,1 micron) au .bineînţeles numai un raport întâmplător cu nivelele de formă amintite. Termenii de domeniul macro, - micro şi ultramioroscopic sunt îinsă practic întrebuinţalbdle pentru delimitarea — grosso modo — a nivelelor morfologice. 3. Sub forma şi funcţiune înţeleg în cadrul lărgit al morfologiei în ultima linie imul şi acelaş lucru. Cum materia nu poate fi gândită fără mişcare şi invers, funţia este expresia mişcării formei. Funcţia este forma) în mişcare. Forma vie este un proces. însuşirea unui corp este în ultima linie o anumită aşezare în spaţiu şi mişcare a părţilor sale constituente. In domeniul molecular anumite grupe atomice deosebite, caracteristice, poartă chiar numele de „Funcţii’'. Anatomia normală şi patologică a macromoleculelor şi leptostructurilor se confundă cu manifestările lor fizico-chimice şi chimice. ' Funcţiile au că şi formele lor corespunzătoare, caracterisiticele şi aspectele specifice dealungul nivelelor succesive pe scara dimen-siunei morfologiei. Să luăm ca exemplu fenomenul de creştere. La nivelul molecular creştere înseamnă (descrierea aceasta nu are pretenţia de a fi complectă) dedublarea autocatalitică asimilatori e a moleculelor, acţiuni de forţe electro-magnetice, de reţea; la nivelul reţelei micelare pe lângă aceasta şi absorbţie, fasciculizarea de macromolecule etc. la nivelul celulei, fenomene osmotice, raportul între volum şi suprafaţă şi ceva cu totul nou: cariochineza: la nivelul structurilor supracelulare (acini glandulari reţele capilare, osteoane etc.), dedublări de protomore, fenomene hidrodinamice şi hidrostatice iar în domeniul macroscopic toate aceste la un loc se manifestă ca forţe de volum, lupta organelor pentru loc, tensiuni şi presiuni, căpătarea unei forme autonome bazată pe structură proprie sau mulată pe spaţiul disponibil, influenţa organelor vecine în corelaţie macros-cc’pLcă, etc. Creşterea unitară a Organului cuprinde deci dealungul nivelelor de forme, pe scara dimensiunei morfologice şi atâtea aspecte funcţionale calitativ diferite câte nivele morfologice diferite sunt învelite de forma globală, luată în consideraţie. Forma cea mai rigidă în aparenţă este de fapt întreţinută de-procese situate în adâncimea .dimensiunei ei morfologice, procese car/ depind dde condiţionarea interioară a formei însăşi şi de interacţiunea ei cu celelalte forane ale organismului. 4. Sub dialectica formei înţeleg aci *) în primul rând : Existenţa însăşi de forme calitativ diferite între ele dealungul scărei pur cantitative şi continue a dimensiune! morfologice şi raportul între aceste forme, respectiv funcţiile lor. Se remarcă imediat că condiţiile determinate ale acestor forme, procesele posibile la nivelului lor (funcţiile) metodele'de investigaţie aplicabile pen- STUDII www.dacoromanica.ro 6 82 DR. B. MENKES tru fiecare dintre ele’ diferă la fel de calitativ dela un domeniu de mărurni respective nivel morfologic, la altul. Legea diferenţei calitative morfologice şi funcţionale dintre nivelele structurale dealun-gul dimensiune! morfologice. Raportul între câte o formă de pe scara dimensiunei morfologice şi formele inclusionate de ea, pe de q parte şi formele superioare conţinătoare, pe de altă parte, diferă deasemuni cu poziţia formei respective de pe scara dimensională. Vedem cum formele succesive, caracteristice nivelelor morfologice nu se clădesc prin simpla sumaţiune de elemente constitutive, ci constituesc, pe fiecare treaptă, alcătuiri calitativ noui, cari însă totuşi rezultată din aglomerări în spaţiu de elemente aparţinând nivelelor diferite inclusionate. Nici una din formele nu poate fi înţeleasă pentru sine — independentă. — Fiecare este, în acelaş timp conţinătoaie de altei forme, situate mai adânc în dimensiunea morfologică şi conţinută în forme superioare. Intre formele dealungul dimensiunei morfologice, în sânul or* ganismului pe deplin desvoltat, nu trebue să existe şi un raport genetic direct. Celule provin numai din celule. Fibra colagenă se poate forma însă din fascicularizare, de reţele micelare macro-mo-lecolara etc. Nu insistăm aci asupra rapoartelor care se stabilesc în timpul ontogenezei între tipurile de forme fundamentale. Influenţarea reciprocă dintre nivelele morfologice succesive se poate face în sens ascendent, dela ultramicroscopic înspre macros-pic’ sau invers, dela macroscopic spre ultramicroscopic. De ex. : efectul împovărării mecanice a formei maoroscopice a osului, care se manifestă descendent, până în adâncul structurilor ultramicro-scopice şi invers,efectul unui proces de decalcifiere şi atrofie, care modifică încele din urmă ,forma macroscopică în sens ascendent. Departe deci, de o conoapţie mecanicistă, care vede interacţiunea în organism ca un mecanism de ceasornic, cu rotiţe angrenate, noi accentuăm caracterul dialectic al diferenţei calitative dintre formele specifice fiecărui domeniu de mărimi, resp. funcţiile lor. Trebuesc distinse rapoarte ce sunt stabilite între formele iş funcţiunile, aparţinând unuia şi aceluiaş nivel morfologic, de pildă între celule sau între macromoleeule sau forme macroscopice şi acelea, dintre formele şi funcţiunile nivelelor diferite, dealungul dimensiunei morfologice ale unui organ. Dar şi rapoartele dintre organele diferite, fie ele sinergico fie antagoniste, trebuesc privite din punctul de vedere al nivelelor dealungul scărei dimensionale morfologice, cu aspectele lor calitativ diferite. Intr’adevăr, două organe pot fi în corelaţie prin forme sau funcţii macroscopice, prin forme ce aparţin nivelelor microscopice, www.dacoromanica.ro CONCEPTUL LĂRGIT AL MORFOLOGIEI ŞI DIALECTICEI FORMEI 83 sau ultramicroscopioe. (Corelaţii hormonale de pildă) prin toate trei în acelaş timp, sau numai cu una din ele. Aspectul dialectic stă aci în caraterul calitativ diferit al raportului corelativ, pe nivele morfologice diferite. Aspectul macrcscopic al vaselor sangvine, ramescenţa lor microscopică într’un organ, curentul de sânge macroscopic ce-1 străbate, textura macroscopică a stromei organului ce conţine aceste ramuri vasculare, înseamnă cu totul altceva decât aparatul circulator în acelaş organ, privit la nivelul structurilor microscopice. Reţeaua capilară, contractilitatea ei, permeabilitatea la nivelul ei1 schimburile cu ţesăturile, întregul determinism reprezintă aci calitativ cu totul alceva. Nu este vorbă de o recapitulare a fenomenului circulaţiei pe o scară mai mică. O torsiune laterală a trunchiului — o mişcare în sine unitară — înlănţueşte funcţional muşchii: splinus, semispinalul thoracelui, ridicătorul lung al coastelor şi oblicul extern al abdomenului. Acest lanţ muscular acţionează asupra pieselor scheletice şi articulaţiilor ■alecvat modelate. Muşchii sunt în legătură cu sistemul nervos central, prin nervii rachidieni. Paralel cu mişcarea principală — torsiunea trunchiului — se efectuează şi un mare număr de mişcări asociate, stârnite pe căi nervoase deosebite; aproape întreaga musculatură a corpului este de fapt angajată. Aceasta reprezintă pentru aparatul musculo-scheJetic, un aspect tific a unor funcţii şi forme macroscopice ale indivizilor muşchiu-lari şi pieselor scheletice solicitate. Structurile lor microscopice şi ultramicroscopice nu trădează însă nimic din înlănţuirea funcţională a atâtor forme macroscopice. Ele nu reprezintă pentru fiecare din ele decât suportul contracţiei sau a rezistenţei mecanioe-osoase sau a conductbilităţii nervoase. Funcţia globală, unitară, torsiunea are însă om substrat; o reprezentare ultramicroscopică, o „formă’’ în sfera motorie a sistemului nevos central — engrama — dela care procesul poate fi e-vooat în întregime. Am citat un exemplu de rapoarte funcţionale şi morfologice, între diferite organe şi forme pe diferite nivele morfologice. Am descris legea diferenţei calitative a formelor şi funcţ’u-nilor de nivel, ca un prim aspect al dialecticei formei. Al doi1ea aspect al dialecticei formei rezidă în contradicţia dintre particularităţile caracteristice pentru fi,acare nivel de formă într’o parte şi unitatea organismului resp. organulu ipe de altă parte. Cu toate că organismul sau organul funcţionează ca un întreg-cu toate căekmentele sale constitutive, în adâncimeo dimens'uma morfologice, funcţia aceasta globală rezultă dintr’o s'nteză de funcţii, specifice diferite penJtru fiecare nivel morfologic, suportat de forme tot atât de diferite şi specifice. www.dacoromanica.ro 84 DR. B. MENKES Nu insist aici asupna caracterului istoric (devenit) onto şi filo-genetic al formelor. Am iinsitat asupra raportului de interacţiune, care există între formele şi funcţiunile tuturor nivelelor morfologice. Conceptul lărgit al morfologiei şi conceptul dialectic al formei trebue să servească şi metoda didactică şi sdstemiatizaraa formelor normale şi patologice. Conceptul trebue să-şi dovedească şi valoarea sa heuristică, permiţând deductiunea de probleme tipice pentru cercetare, în morfologia normală şi patologică. Anatomia patologică descriptivă descrie forma «pi întinderea ei spaţială în sânul unui nivel morfologic, macro sau microscopic. Descrierea cuprinde forma patologică „in suprafaţă” în sânul unia ş iaoelaş nivel morfologic. Anatomia patologică dialectică adaugă la aceasta: ■ Raportul şi legătura între formele patologice ale nivelelor morfologice succesive, inclusiv cel ultramicroscopic, accentuând asupra diferenţei morfo-funcţionale calitative dintre nivele. Concepţia dialectică vede leziunea în adâncime, dea lungul di~ mensiunei morfologice. Un exemplu să ilustreze cele spuse: Un agent patogen toxic a produs o degeneresoenţă jjrasă a miocardului. Agentul patogen — el însuşi de ordine moleculară — atacă iniţial nivelul structurei ultra-microscopice a miocardului. Rezultă o textură micelară pathologică- un raport abnoimal între elementele strucutrale lipildice ri cele albuminoidie, indiferent dacă substanţele lipidice sunt exo sau endogene (las la o parte celelalte modificări). Acest proces, cu" care coexistă tulburări funcţionale corespunzătoare, se întinde asupra unui număr din ce în ce mai măre de elemente ultramicr :scopice. La depăşirea unei amumite întinderi spaţiale „critice9' în domeniul ulttramicroscopic, procesul depăşeşte limita de nivel şi se manifestă microscopieşte. De data aceasta apar însă elemente morfologice de altă calitate, tipice pentru noul nivel atins. Granule grase se acumulează în şiruri paralele, dealungul fibrei imusculare. Ele stau întir’un raport tipic, faţă de fibnelele, forma patologică se încadrează aci în structura tipică microscopică. De numărul fibrelor atinse — deci de întinderea în domeniul nivelului microscopic depinde, dacă şi cum procesul patologic se , va manfesta macroscopceşte. Ceeace este la nivelul structurilor microscopice prezenţa de granule grase în fibra musculară (las la o parte celelalte modificări) se manifientă acum ca o coloraţie gălbue, fie uniformă, fie aşezată în benz-ondulate sau zic-zag, de-" terminate la rândul lor de ramificaţia»- venoasă' şi o friabilitate www.dacoromanica.ro CONCEPTUL LĂRGIT AL MORFOLOGIEI ŞI DIALECTICEI FORMEI 85 deosebită a muşchiului cardiac. Toate acestea împreună cu tulburarea funcţională globală corespunzătoare. Pentru exemplul citat am întrebuinţat gândirea dialectică, considerând modificările macroscopice (morfologice şi funcţionale) ca Iprocese desfăşurate în timp, suportate de cele microscopice, cu •calităţile lor specifice, iar cele microscopice la rândul lor, cuprinzând cel ultramicroscopice. Am studiat în acelaş timp şi limitele critice de trecere şi rapoartele dintre nivelele morfologice. Exemplul editat este desvoltat numai în trăsăturile sale principale, pentru a nu complica caracterul său schematic. El permite totuşi — chiar şi sub această forjnă, o deducţie de probleme tipice ■şi teme pentru cercetare. Iată unele : Studiul fibrei miocardice, prin aplicarea metodelor chimiei fi zi cale, în afecţiunile -foxi-in-fecţioase ; Raportul între micela lipoidică şi granula grasă microscopică în fibra musculară (a fost obiectul unei lucrări a lui ■WegeHh). încadrarea granulei grase în structura fibrei miocardice; Raportul cantitativ intre conţinutul în grăsime, numărul fibrelor atinse pe unitatea ide volum, aspectul macnoscopic şi însuşirile! fizice ale muşchiului cardiac, etc. . In general, vom putea păşi la o împărţire a agenţilor pathc-geni, după nivelul morfologic aisupra căruia ei acţionează iniţial. Suntem preocupaţi cu aplicarea principiilor amintite, asupia nnor capitole fundamentale ale anatomiei pathologice. www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA — Quercus Romaniae — Prof. Const. C. CEORCESCU si luliu MORARU > In lucrarea de faţă se aduce o contribuţie la studiul sistematic a speciilor de Quercus din România. O asemenea lucrare este de mult aşteptată de cercurile specialiştilor noştri, dat fiind că reprezentanţii acestui gen joacă un rol însemnat în compunerea pădurilor ţării noastre din regiunea de şes până în regiunea de dealuri. Fără lămurirea sistematică a speciilor din păduri se trag concluziuni greşite din observaţiile făcute pe teren, astfel în toate lucrările mai vechi de 1936, .data descoperirei prezenţei lui Quercus pedunculiflora, de către Al. Borza, s’a confundat această specie cu Quercus Robur. Din această cauză au fost denaturate caracterele ecologice ale speciei Robur, căreia i se atribuia o amplitudine de colonizare prea mare, mergând dela soluri reavene până la soluri uscate, dela tipul brun-roşcat, până la tipul de cernoziom degradat, pe când în realitate întotdeauna se-looaiiziază pe soluri seavăne suficient de Jevigate, evitând cernoziomurile. Nu mai puţin consideraţii false au fsot trase din confundarea în literartura Bilvică a stejarului pufos cu gorunul îşi a gorunului cu stejarul. Studiul de “faţă a urmat în distingerea speciilor mai ales monografia lui O. Schwarz. In tara noastră s’au identificat 9 specii spontane, toate cu frunze căzătoare sau în parte maroescente. El» sunt următoarele: seria sessiliflore: Q. petraea, Q. polycarpa, Q. Dalechampi; seria pedunculatae: Q. Robur, Q. pedunculiflora; seria confertae: Q. • Frainetto; seria lanuginosae; Q. lariu-ginosa, Q. Virgiliana şi din subgenul Cerris: Q. Cerrris. Speciile din seria sessiliflore ca şi cele din seria lanuginose au însuşiri de microspecii, întrucât caracterele lor morfologice nu sunt prea distinctei Ele sunt legate prin forme de tranziţie. Adeseori se găsesc exemplare cu caractere din acestea încât atribuirea uneia sau celeilalte specii se face cu greu. Totuşi s’a trecut peste consideraţii de ordin practic, care ar fi îndrituit a păstra speciile complexe — Q■ sessiliflora şi Q. lanuginosa, admiţându-se divizarea lor, fiindcă pe lângă deosebirile morfologice se mai aeraugă deosebiri de areal şi de ecologie, care sunt de o însemnătate particulară pentru fitosociologie şi cultura forestieră. In afara speciilor indigene se mai cultivă la noi în ţară 15 specii exotice, care sunt tot din categoria celor cu frunze căzătoare, aşa că la noi până acum află condiţii de vegetaţie un număr de 24 de specii. Din cercetarea florei fosile a terţiarului nostru, se constată că se găseau în acel timp un număr de 22 de specii *) ceiace înseamnă că în qua-temar flora noastră a sărăcit şi în reprezentanţii acestui gen. Putem stabili oarecum filogenia speciilor actuale din cele terţiare. Incontestabile legături de înrudire prezintă unitatea sistematică pliooenică larg concepută Q. ro-buroides BERENGER cu specia colectivă sessilis şi specia polimorfă Robur din flora actuală. Frunzele tipului pliocen Cerris &e dentifică bine cu cel actual. Totuşi în perioada glaciară mu ştim nimic despre soarta speciilor de Quercus. In orice caz în pădurile noastre încep să se afirmă în post glacial, câştigând pe alocuri importanţă sau chiar dominanţă şi urcând până sus l) l) Pop E., Flora pliocenică delia Borsec. Cluj 1936. www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR IMN ROMANŢA 87 spre mrjnte {faza de stejar amestecat eu aăun a lui POP2). PAX3), crede că acţiunea glaciaţiunci quaternare n,’a fost atât de intensă încât să nimicească sau să determine migraţiunea tuturor speciilor din flora noastră. Din contră consideră pe Qurecus Cerris şi Q. Frainetto, împreună cu alte specii lemnoase, ca relicte terţiare. După aceste consideraţiuni se poate afirma cu mare probabilitate că atât Q. Robur cât şi grupa se&silis sunt descendenţi direcţi ai lui Q. roburoides. In orice caz problema continuităţii unor specii din flora noastră trebue examinată amănunţit întemeiindu-o atât pe resturi fosile cât şi pe eficienţa (microclimatelor, dar şi ţinând seama de toate datele recente ale paleobotanicei. In compunrea actuală a florei forestiere', speciile de Qurecus joacă un rol variat. Q. perdea este (gorunul Europei de Vest şi Centrale. El este localizat în regiunile de dealuri şi este probabil unica specie de gorun din Nordul României (Bucovina de Sud, Moldova de Nord şi Ardealul de Nord). In părţile mai calde ale ţării are un areal altitudinal ceva mai ridicat decât polycarpa. Ultima specie este element balcanic-caucazic, de unde s’a răspândit şi spre Nord, ajungând până la mijlocul Ardealului şi în Podolia. In Oltenia şi Banat formează o bandă de arborete pe dealurile joase1, iar în restul ţării este amestecat cu petraea, cu o tendinţă de a se coborî spre câmpie, unde nu vegetează însă decât sporadic. Dat fiind că a fost descoperit de SCHUR în Ardeal îl vom numi gorunul transilvănean. Q. Dwle-champi este sporadic în partea de Sud a ţării, unde reprezintă o expansiune a arealului său care îşi are centrul spre Adriatica. Aceste specii de gorup formează arborete curate numire gorunete, care sunt aşezate pe terase, platouri şi coaste însorite, de preferinţă pe solurile -silicioase, mai afâ-nate. Ţara noastră cuprinde optimul de desvoltare al acestor specii, şi cultura gorunilor ar trebui să fiie specificul silviculturei noastre naţionale. Quercus Robur, stejarul, este un element european şi creşte la noi mai mult în regiunea de câmpie şi dealuri. Poate forma arborete pure numite steje-rete, pe terasele din regiunea forestieră propriu zisă cu soluri levigate şi compacte, bunăoară pei conuri de dejecţie şi pe lucile ridicate ale râurilor. De regulă însă îl găsim în arborete în amestec cu alte specii de foioase, purtând denumirea de şleau. Deosebim şleaul de luncă unde se asociază cu ulmul şi frasinul şi şleaul de podişuri joase unde se asociază cu teiul, carpenul şi jugastrul, mai puţin cu ulmul şi frasinul. Necesită soluri fresce până la reavene destul de compacte, care prin levigare au devenit silicioase. Q. pedunculiflora este un element pontic. Este răspândit în Muntenia, Dobrogea, Moldova de Est, de unde trece în U. R. S. S. apre Crimeia şi Caucaz. Formează arborete pure de cernoziomuri degradate (11,31), în stadiul al doilea şi al treilea după scara lui FLOROV (16). Se instalează adeseori pe solurile de pe dune, ceiace axată o preferinţă pentru solurile afâ-nate şi cu un conţinut silicios. Din cauza particularităţii frunzei de a îi brumărie pe dos, a fost denumit stejar brumăriu. Pe alocuri este numit de popor şi ganţoi. Q. Frainetto gârniţa, este element submeditranian, răspândit din peninsula Italică până în Asia Mică. Din punct de vedere sistematic este o specie bine individualizată, dar în cadrul său destul de variabilă. Formează arborete pure numite gârniţete, cari constituesc o bandă în Oltenia şi în prelungire în Jud. Olt (18). Se amestecă în diferite proporţii cu cerul formând gâmi-ţete cu cer şi cerete cu gârniţă. El este răspândit din partea de Vest şi de Sud a ţării. In Transilvania este un element din regiunea de dealuri, în Muntenia se află în regiunea de dealuri până da Vest de linia care uneşte Râmnicul-Vâlcii cu Găeştii, iar în rest se află la câmpie. 2) Pop E., Contribuţii ],a istoria pădurilor d;m Nordul Ardealului. Bul. Grad Bot. şi Muz. Oluj-Tim. XXII (1942). ®) Pax F., Pflauzengeographie von Rumănien 1919. www.dacoromanica.ro 88 CONST. C. GEORGESCTJ ŞI EULIU MORARU Prezintă particularităţi ecoliogioe: este apecie silicicolă, vegetează pe soluri foarte compacte cu exces de umiditate primăvara şi expuse uscăciunii vara. Q. lanuginosa este element mediteranian şi submediteranian cu răspândire în partea de Sud Est şi Vest a ţării. In partea de Syd coboară la câmpie în antestepă. Vegetează pe solurile ou stadiul I şi II de degradare după scara lui FLOROV (16). Formează arborete curate sau în amestec cu alte specii subm.diteraniene, cum ar fi Fraxinus ornus, Carpinus duincnsis, etc. Este specie calcofilă. A fost denumit stejar pufos sau stejerică. o veche numire de tufă râioasă trebue părăsită. Q. Virgiliana. Specia tipică Se pare că ar fi la noi în ţară reprezentată numai în Banat. In restul ţării ceiace s’a atribuit acestei specii intră în cadrul variaţiunii unităţilor de Virgiliana dar reprezintă forme de tranziţie între această specie şi lanuginosa. Particularităţile ecologice ale exemplarelor din pădurea Rebegi (Dolj) şi Tufele din Deal-Jugureni (Buzău) ne iqdrituesc să le încadrăm în specia Q. Virgiliana, fiind arborete cu creştere excepţională şi conformaţie asemănătoare gorunilor. Manifestă dcasemenea Q. Cerris, cerul, este uln element submediteranian răspândit în partea de V^sit şi Sud a ţării. Arealul său şi modul de repartizare în regiunea de dealuri şi de câmp se aseamănă cu a gâmiţei. Adică în Transilvania şi Muntenia de Eest se află în regiunea d& dealuri, iar în Muntenia trece în regiunea de câmpie. Formează arborete pure care ating apogeul în Deliormanul de Sud şi în podişul Comanei, pierzându-sg spre Vest. Poate intra şi în arborete de almestec din apropierea ceretalor. Ca şi gârniţa vegetează pe soluri compacte, dar mai puţin pronunţate, care sufăr exces de umezeală şi exces de uscăciune. Manifestă mai ales în regiunea de dealuri calcofilie. Genul Quercus aparţine ifamiliei Fagaceae subfamilia QvjdrcoidCae. Această familie se caracterizează prin stile florale subulate sau spatulabe, prelungindu-se în stigmate libere. FloriLe mascule fără rudiment de pistil. Inflorescenţe mascule pendule, iar cele femele erecte. Florile totdeauna unise xuate. Frunze dinţate, lobate, penat-lobate, rareori întregi. In ţara noastră se află spontani, şi în cultură reprezentanţii a trei subgenuri. CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR INDIGENE DE STEJARI DIN ROMÂNIA 1 1 Luperii anuali glabri......................................................2 -T- Lujerii anuali păroşi.......................................................6 2. Peţiolul frunzei scurt, sub 1 om. Lamina cordat auriculată la bază. Fruc e lung pedunculate .............................................. 5 ~ Peţiolul frunzei mai lung, de 2-3 (4) cm. Frunza cu baza deobiceiu rotundă sau îngustată, nu-i auriculată cel mult uşor cordată. Fructe sesile (grupa sessiliflora) ............................................. 3 3. Lamina frtinzei oblongă, lanceolată sau ovală, cu baza lată, triun- ghiular-ângus'ată sau trunchiată, vârful ascuţit. Mai lată între bază şi mijloc, perechea a doua de lobi bazali sunt cei mai lungi sau în orice caz nu sunt depăşiţi de perechile următoare. Q DaJe-champii Ten. + Lamina frunzei obovală sau oboval-lanceolată. Lăţimea cea mai mare în jumătate (treimea) superioară. Lobii cei mai lungi sunt perechea a patra sau a treia c6ata Michx. 4- Frunze verzi pe dos glabre sau pubescente.......................... 5 5. Frunze pubescente pe dos cel puţin în tinereţe, Q. velwtina Lam. + Frunzele glabre pe dos............................................. . 6 6. Lobii mai mari. 2—6 ori mai lungi decât lăţimea părţii în'regi din mijloc a frunzei; frunza lucioase................................ 7 •f Lungimea lobilor egală cu lăţimea părţii întregi din mijlocul frunzai, frunze mate t?. borealis Michx. . 7. Frunze cu smoouri de peri evidente în unghiurile nervurilor. Q. palustra. ’ 4- Frunze cu (mici smocuri de peri în unghiurile nervurilor, mugurii I alburiu pubeseenţi mai sus de mijloc. Q. coccintea Michx. 8 Frunzie serate sau sinuat dinţate, frunze 'lomentoase pe dos .... 9 www.dacoromanica.ro co 00 to CONST. C. GEOBGESCU ŞI IULIU MORAR.U 90 4- Frunze adânc lobate sau pinatifide................................10 9. Frunza varde închis pe faţă, de de obiceiu tomentoase pe dos; solzii cupuşoarei liberi până la bază. Q. Prinus L. ■f Frunze verzi gălbui pe faţă, mărunt pufoase pe dos; solzii cupuşoarei liber numai la vârf. Q. montalUa. L. 10. Lujerii anuali glabri. Q. alba, L, 4 Lujerii pubescenţi sau toman-oşi............................... . ' 11 11. Frunze lungi de 15—30 cm. Qu-nuvcrocarpa. Micn*.. 4 Frunze lungi de 5—15 cm., cupuşoara cu solzii slab alipiţi .... 12 12. Frunze de obioeiu cu 5 lobi, cu slnuri largi şi lobi laţi, lungi de 7—14 cm. Q. stellata. Wangh. 4 Frunze cu 7—13 lobi, pe dos cenuşiu alb tomentoase. Q. pyrenaica. Wangh. I. SUBGENUL Erythrobdhi.nus Spach. Arbori cu frunze căzătoare sau sempervirescante, lobate sau întregi, lobii ascuţiţi cu vârful aristat. Cuprinde cc. 175 specii din America boreală şi cmtrală, din care se cultivă la noi 7 specii. SECŢIA 1. PHELLOS Loud. Arb. XIII. 1894, (1844) Frunze cu marginea întreagă alungit lanceolate, toamna colorate roşu viu sau' galben 1. Q. imbricaria Michx. Hist. Cheu. Ariu Nr. 9 t 15, 16- (1801). Arbore peste 20 m. înalt, cu lujeri glabrii, bruni deschis, gracili. Frunze oblongi sau oblong lanceolate lungi de 7—16 cm. ascuţite la amb3le capete cu marginea uşor revolută, faţa lucitoare verde închis, dosul verde pal sau bruia şi pubescent; peţiolii lungi de 5—15 mm. Fruct scurt peţiolat, ghinda hemisferică de 1—1,5 cm. lungime, cuprinsă în cupuşoară 1/2—1/3. Orig. Am. N. (Pensiivania, Nebraska, Arkansas). Rar cultivat la noi (Parcurile Tâncăbeşti, Bazoş). SECŢIA 2. NIGRAE Loud. 1. c. X (1890). Frunze obovaîe, lăţimea c"a mai mare mai sus de mijloc, la vârf cu 3—5 lobi, în muguri îndoite (conduplicate). 2. Q■ marilandioa Muench Hanov. 253. (1770). Arboraş înalt până la 10 m., cu lujerii galben-brunii păroşi. Frunze la* obovale lungi de 10—20 cm. adesea tot atât de late, la vârf 3—5 lobate, cu lobii întregi ori uşor dinţaţi, faţa verde Închisă lucitoare, dosul brun to-mcntos, mai târziu glabrescentă (cu peri î^ unghiul nervurilor) şi verde gălbui; peţiolii de 1—2 cm. lungime. Fruct scurt pedunculat, ghinda ovoid oblongă, lungă de 2 cm., adesea striată, cuprinsă în cupuşoară 1/3—2/3. Am. N Statele Unite (New York, Florida, Texas, Nebraska) cultivat în Parcul Bazoş. x SECŢIA 3. RUBRAE Loud. 1. c. (1877). Frunze penat lobate la vârf nu sunt lăţite ; lobii adesea dinţaţi şi dinţi ascuţiţi prelungiţi în r’un fir aristifonm, toamna frunzele sa colorează în roşu intens. 3. Q- rubra L. Sp. PI 9G6 (1753) svn. Q. falcata Mich. Stejar spaniol. .Arbore de1 25—30 m. lungime, lujerii' brun ruginii păroşi. Frunze eliptic alungite de 8—20 cm. lungime la bază lat cuneabe, adânc Binuat lobate (lobii adesea fadcaţi), cu 3—7 lobi acuţi gradat îngustaţi la baza lată, în'regi www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA 91 sau distant dinţaţi, lobul terminal alungit; frunza verde închisă şi glabră pe faţă, cenuşiu pubescentă pe dos, pendule, toamna roşii peţiolii de 2,5—5 an. lungime. Fructul scurt pedunculat, ghinda subgloboasă lungă de 1—1,5 cm. cuprinsă în cupuşoara păroasă în interior. 4. Q. velutina Lam. Dict. I, 721. (1783) Stejar negru. Arbore înalt de 30 m. uneori până la 50 m., scoarţa brun-închisă în interior portocalie. Lujerii anuali pâslos păroşi, în prima iarnă glabrescenţi, apoi roşii brunii, mugurii pubescenţi. Frunze alung t ovale sau ovale lungi de 10—25 cm. cuneate sau trunchiate la bază, adânc sinuat, loba'ei până la mijlocul jumătăţii laminei sau mai adânci, ou 7—9 lobi repand dinţaţi, verde închis lucitoare ţie faţă, brun ruginiu pubescente pe dedesuot Ia început, mai târziu glabrcscentă afară de unghiurile nervurilor unde poartă barbule, toamna colorate roş bruniu şi portocaliu, peţiol lung de 3—5 cm. galben; fruct scurt pedunculat, ghinda ovoidă lungă de 1,5—2 cm. adesea striată cuprinsă cam V2 în cupuşoară. Partea estică a Amcricei de Nord (Mexico, Minesota, Florida, Texas). 5. Q. coocinea Mnck. Husv. 234. (1770). Stejar stacojiu. Arbore înalt până la 25 m. cu scoarţa cenuşie în interior roşcată, lujerii glabrii devenind roşu portocaliu, mugurii brun roşcaţi închis pubescenţi dela mijloc în sus. Frunza oblongă sau eliptică lungă de 8—15 mm., trunchiată rar lat cuneată la bază icu 7 rar 9 lobi oblongi, acut şi repand dinţaţi, verde deschis şi glabră pe dos cu excepţia smocurilor axilare de peri aspri, peţiol gracil lung de 3—6 cm.; fruct* scurt pedunculat. ghindă ovoidă de 1,3—2 cm. lungă «închisă 1/3—1/2 în cupă hemisferică sau globuloasă şi cu solzi laţi adpresi şt glabri. Statele Unite Estice (Mâine, Flcrida, Mi-nesota). Cultiv. Mihăeşti-Muscel, Craiova-Parcul Bibescu, Parcul Bazoş. 6. Q. pdlustris L. Sp. PI. (1753). Stejar de baltă. Arbore înalt' de 25 m. uneor până la 40 m. cu lujerii glabri devenind roşii bruni sau galbeni; mugurii castaniu-bruni glabrii. Frunze eliptice sau eliptic oblongi, lungi de 8—12 am. de obicei cuneute la bază sinuat pinatifide cu 5—7 lobi oblongi până la oblong lanceolaţi, pe dos verde d.schis, lucitoare şi glabră cu excepţia smocurilor axilare de peri j peţioli gra-cili lungi de 2—5 am., fruct sesi'l sau scurt pedunculat; ghindă aproape he-rnisferică cu diame.rul de 1—1,5 cm. închisă cam 1/3 în cupuşoară, solzii strânşi adpresi, păroşi. Am. de N. Statele Unite (Massaschut, Wisconsin, Ar-kansas, Delaware). Cultiv. Parcul Gurghiu-Mureş. 7. ,Q- borecilis Michx. TlieN. Amer. Sylva, 1,28. (1865). Stejar roşu. Arbore înalt de 25 m. excepţional ajunge la 50 m. cu coroană rotundă cu lujeri oblongi luci.ori brun sau roş închis, mugurii glabrii cu excepţia vârfului; frunze oblongi de 12—22 cm. lungime, sinuat lobate cu 7—11 lobi, sinurile ajungând până la mijlocul jumătăţii laminei, lobii triunghiular cvaţi sau ovat oblongi neregulat dinţaţi verde închis mat pe faţă, şi verde conyşiu, alburiu sau uneori gălbui pe dedesupt, glabră afară de smocurile axilare brune de peri ; peţiolul lung de 2—5 cm., fruct scurt pedunculat, ghinda ovoidă lungă de 2—2,5 cm. cuprinsă în cupă cam V2, cu diametru de 1,5—2 cm., cu solzi strânşi şi păroşi. Am. N. Statele Unite (Florida, Minc-eota, Texas). Cultiv, mult, Mihăeşti-Muscel, Bazoş, Ghurghiu - Mureş, Bucureşti, etc. www.dacoromanica.ro 92 CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU MOEABU II. Subgen. Lepido-balanus. (Endll.) Oerst., Kjob. Vidensk. Medd (1866) 65. Arborii cu frunze căzătoare dinţat lobate (rareori întregi, sau ou frunze sempefvirescente nu se află în flora noastră). Solzii oupulei scurţi alipiţi imbricaţi, uneori parţial uniţi, cu pereţii cupulei, mai rar cei superiori alungiţi şi squaroşi. Maturaţia fructelor anuală. Flori femele cu lacinii scurte, cu 3 stigmate la vârf trunchiate sau plane. Florile mascule cu perigonul divizat până la bază, laciniile ascuţite. SECŢIA 1. PEINUS Loud. Arb. III, 1872. .(1849). Scoarţa cenuşiu deschisă, diesfăcându-se în solzi laţi ; frunze verzi deschise, adesea albăstrui, toamna purpurii, portocalii sau brune. Solzii cupu-şoarei mici şi adpreşi, rar îndepărtaţi (squaruloşi). 8. Q■ alba L. Sp. PI. 996. (1753) Stejar alb. Arbore înalt până la 30 m. cu coroana largă rotundă; lujerii glabril devenind deschis roş brunii, adtsea- glaucescenţi; frunze obovate până la oblong obovate de 10—22 cm. lungime, cu 5—9 lobi oblongi şi obtuzi de obicei întregi, cu baza îngustată în. peţiol, faţa verde intens, dosul albăstrui sau cenuşiu verde, numai i(în tinereţe) la înfrunzire păroasă, curând devine glabră, peţiol lung, de 1,5—2,5 cm,; fruct scurt sau lung pedunculat, ghinda ovoid oblongă lungă, de 2—2,5 cm. cuprinsă în cupa cam 1/4. Am. N. Statele Unite (Florida, Minnesota, Texas). — var. latiloba Sârg. Cult. în Bucureşti în Cişmigiu şi Parcul Bazos jud. Timiş. 9. Q. mclcrocarpa Michx. Hist. Cheu. Atm. Nr. 2. t, 2/3 (1801). Arbona înalt de 25 m. uneori până la 55 m. cu scoarţa adânc crăpată destfăcându-se în solzi, lujerii viguroşi la început des păroşi, în timpul iernii glabrescenţi. Frunze ovale, lungi de 15—20 cm., t neregulat lirat-lobate, baza •cuneată mai rar rotunzită, cu 5—7 perechi d-e lobi oval, obtuzi sau înguşti şi trilobaţi, verde închis şi deobiOet lucitoare pe faţă, cenuşie sau alburiu tomentoase, pe dos; fruat sesit sau scurt pedunculat; ghinda larg ovoidă sau elipsoidă, lungă de 2—3,5 cm. cuprinsă cam VS? în cupă, solzii superiori formează o margine franjată prin barbule de peri, cei inferiori squaruloşi. Am. N. partea Estică, Cult. Bazoş. 10. Q. stellata Wangh. Nordam. Ho'lz. 78. t. 6 fig. 1Ş, (1787). Arbora îTialt de 20 rar 30 m., scoarţa roşie brună, adânc crăpată des-făcându-tse în solzi. Lujeri tcmentoşi, mugurii obtuzi ovali, lungi de 3—5 mm. păroşi, frunze obovate, lirat pinatifide, lungi de 10—20 cm., deobioei cunaate la bază, rareori ro-unzite,» cu 2-3 perechi de lobi obtuzi, perechea mijlocie mult mai mare şi adesea la rândul ei cu un lob secundar, separaţi de lobul inferior printr’un sinus larg, iar do cel superior printr’unul îngust, verde închis şi aspră pa faţă, cu un toment cenuşiu sau brun rareori alb pe dos; peţiol lung de 1-2 cm. Fruct sesil, ghinda ovoidă lungă de 1,5—2,5 cm. obtuză cuprinsă în cupuşoara 1/3 sau 1/2, cupuşoara cu solzii ascuţiţi, slab adpreşi alb tementoaşi. Am. N. Statele Uruite (Massaschut, Florida, Nebraska, Texas). Cult. Bazoş. www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA 93- 11. Q. montana L. Sp. PI. 95- (1753). Stejar castaniu. Arbore înalt până la 30 m. cu scoarţa brun închisă. Lujeri bruni măslinii. la început păroşi; frunze obovale sau lanceolat oblongi, lungi de 12-18 ctn., acute sau acuminate (obtuz), creruat dinţate, cu 10—15 dinţi obtuzi, verde sau gălbui lucitoare pe faţă, verde pal tomentoasă în tinereţe pe dos, la maturitate aproape glabre; peţiolul lung de 1,5—3 cm. lungime i, glabru, fructe 1-2 pe un peduncul mai scurt decât peţiolul; ghinda ovoidă, lungă de 2,5—3,5 cm. cuprinsă 1/3—1/2 în cupuşoare tuberculată. Am. N. Statele Unite, (Ontario, Alabama). Cult. Parcul Bazoş. 12. Q. Prhnus L. Sp. PI. 995. (1753). Stejar de coşuri. Arbore înalt până la 30 m. ou scoarţa cenuşiu deschisă. desfăcându-sC în solzi; lujeri la început păroşi. Frunze oboval eflungi de 8—16 om. scurt şi rotund lobate cu 10—14 perechi de lobi adesea mucronaţi, la vârf ascuţite sau acuminate, la bază cuneate, ori rotunzite, faiţa verde intens şi lucitoare iar dosul verde deschis şi moale păros toamna roşii, peţiolul lung de 15,—3,5 cm. Fruct scurt pedunculiat, ghinda ovoidă lungă 2,5—3,5 cm., cuprinsă 1/3—1/2 în cupă. Am. N. Statele Unite în E. (Florida, Texas, etc.) Cult. Parcul Bazoş. SECŢIA EOBUROIDES Schwz. Noţizb. Bot. Gart. XIII (1936) 10; Repert. XXXIII (1934) 232 pra, subsect. p. pte. Lujerii anuali glabri, rareori puberuli. Frunzele lungi penduculate şi glabre sau uşor păroase pe faţa inferioară. Florile femele şi ghindele st sile sau 'aproape' sebbe. Perigonul scurt lobat sau campanulat. Stijle Iffocre la bază lăţite Itrejptat, stigmate spatulate sau lat rotunjite. Solzii supei ovali . până la lanceolaţi, liberi neuniţi dar strâns alipiţi. SECŢIA 1. ROBUROIDES Schwz. Frunze căzătoare, peţiolate, plane, glabre; lujeri anuali glabri. Perii dacă se află pe dosul frunzei totdeauna suni simpli. Florile femele cu peţiol scurt cu perigon scurt, lobat, campanulat; stile libere până la bază. Solzii oupu-şoarei liberi, lat ovali sau lanceolaţi, alipiţi şi noduros ngroşaţi. 13. Qu&rcm Polytarpa Scbur Verh. Siebenb. Yer. Nat. (1851) 1170. ' Q. axillaris S chur ; Ost. Bot. Wochenb. (1857) 18 — Q. condensata Schur 1. c.— Q. sessiliflora Boiss. Ft or. IV (1879) 1164 p. pe. — Q. sessiîis Hayek Frodr. 11. penins. bale. I (1924) 77 — Q Robur ssp sessiliflora p. com.munis D C Prodr. XVI, 2 (1864) inel. f. b aliata DC 1. c. Arbore înalt, mai rar sub arborescent, cu coroana globuloasă şi luminoasă. Lujerii anuali glabri, brun-verzui, cu lenticele mari eliptice; mugurii mari de 1—1,8 cm. lungime, îngust ovali — alungiţi glabri sau puberuli solzii inferiori ascuţiţi. Stipele liniare, stramince păroase, caduce. Frunze mediocre, neîngrămadite spre vârful ramurilor, Inegal repartizate; peţioli g.a-cili, deasupra i canalicuilaţi de 1,4—3,0 cm. lungi, glabri sau numai în tinereţe păroşi, lamina lungă de 7—11 (—16) cm. şi 5—7 om. lată. groasă co-riaeeae, obovată sau lat-lanceolată scurt a'.nuait lobată, pe faţa inferioară în tinereţe păroasă, mai târziu glabră sau glabresoentă, cu baza trun.hiată sau www.dacoromanica.ro 94 CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU 'MORABU atenuată puţin emarginată sau cordată, cu lobii rotunjiţi, regulaţi, întregi, sau rarerori lobuiaţi, nervurile laterale r.gide, paralele în număr de 7—11, iăcând un unghiu de 30—50", nervuri intercalare, rare şpre margini reticulate proeminent anastomozate. Rachisuil amenţilor bărbăteşti păros, perigonul florilor mascule cu 5—7 lobi lanceolaţi obtuzaţi, la exterior păroşi, la vârf baarbulaţi. Antere mari exerte, ou puţin mai scurte decât filamentele; florile ►femele îngrămădite la vârful pedunculului păros lung până la cel mult 3 cm. Fructe deobicei mai multe îngrămădite la un loc; cupa hemisferică cu diametrul de 1,5—2 om. şi de 0,8—1,2 cm. înaltă, cu pereţi groşi cu solzi laţi, ajuţi, pe spate •evident gheboşi glabri cu vârful apendicifoim; ghinda ovală lungă did 1,8—2,5 cm. f. acuta C. Georg u. Cretz. Mitt. der techn. Hochschule Bukarest XV (1944) 94. Lobii ascuţiţi. Această formă |pare a- reprezenta o tranziţie cătrp Quercus Dalechampii Ten. In cultură (Bucureşti—Parcul Ioanid) se află o formă de cultură descrisă Q. p. sublobata (Asch. et. Gr.) Gecrg. eţ Mor., caracterizată prin frunze, cu lamina obova -alungită, cu vârful prelung acuminat şi obtuz, lobii îndreptaţi înainte. (Georgescu C. — Morariu I. Un interesant stejar de cultură. Rev. Păd. (1942). 7—8, 303). Aria generală: Q. Polycarpa Schur, este o specie răspândită în toată Europa. Sud Es.ică începând din Podolia peste Transilvania şi Nordul Peninsulei Balcanice şi munţii din Sudul Mării Negre până în Westul Dages-tanuiui şi în Nordul Caucazului. Calicăţile lemnului n’au fost semnalate prin particularităţi distincte de ale speciei petraea. ' Cerinţele ecologice precum şi rolul ce-1 are în alcă'uirea tipurilor de pădure sau asociaţie, ca şi răspândirea pe verticală, urmează să fie stabilite de aci înainte. Ţara noastră oferă bun teren de studiu în această privinţă. 14. Quercus Petraea Liebl. FI. fuld. (1784) 403. Arbore înalt cu trunchiul vizibil până aproape de vârf, cu coroana largă închisă. Lujicri anuali glabri, verzi închişi, cu len icele mici, puţine, eliptice; muguri oblong ovali sau lat ovali, rotunjiţi, lungi de 0,5—1,5 cm., solzii cu marginea c.liată, stripele straminee, glabriusoule sau pe dos păroase, mai târziu caduce. Frunze mijlocii sau mari confert îngrămădite spre vârful lujerilor, peţiol gracil sau groscior caniculat glabru, de 1,2—2,4 cm. lungime; lamina lungă de 8,5—16 om. şi lată de 4,5—10 cm., obovat-lan-ceolată, mai lată la mijloc sau spre vârf, baza treptat îngustată, puţin emarginată rareori corda.-emarginată, vârful rotunjit sau brusc îngustat, lobată .sau sinuat lobată, cu 5—8 (10) lobi rotunjiţi întregi sau cu marginea pos-terioară iarăşi cu 1—2 lobi, lobii către vârf din ce în ce mai apropiaţi; nervuri laterale de fiecare parte 6—9 (10) făcând un unghiu de 30—80° cu cea mediană, nervuri sinuale mai ales în parte inferioară; anastomozarea şi ret! ularea nervaţiunii puţin vizibilă. Axul ameinţilor masculi glabri; perigonul florilor mascule cu 6—8 lacinii ciliate pe margini, anthere mici mai scurte decât filamentele: florile fantele îngrămădite pe un ax lung de cel mult 1 cm. cu perigonul format din 6 lobi triunghiulari scurt incizaţi, la exterior păroşi; stilul scurt, dela bază curbat în afară lărgiindu-se la vârf în stigmate emar-ginate. Fructe grupate câte 1—5 pe un peduncul s-urt, (rareori ajunge 2 cm.) sau sesile; cupula hemisferică subţire, înaltă de 0,6—1,2 cm. cu diametru de 0 8—1,4 cm., cu sevarruele alipite, ovat-lanceolate, puţin convexe, fără ghe-bozităţ: dorsale, ghinda ovat eliptică, lungă de 1.6—2,5 cm. Aria gen.: Europa Centrală, Fiirinei, Britania, Irlanda, Scandinavrla meridională până în Polonia Occidentală, Ucraina, România, Ungaria vestică, Serbia vestică şi nordică, Albania mijlocie şi Corsica. www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA 95 La noi s’au identificat până acum următoarele forme : /. plutyphylla (Lam.) Schwz. Mon. (1937) 79. Frunze cu lobii scurţi şi rotunjiţi, mai late spre vârf, cu lamina obu- vată. sf. normalis Schwz 1. c. Frunza regulat sinuat-lobată, lobii întregi rotunjiţi. sf. angulata Schwz 1. c. lobii laţi mari şi deobiceiu lobulaţi. /. lacinxata (Lam.) Schw. 1. c. 80 Frunze cu lobii alungiţi sinuri pro- funde, adică + penat fidaite. sf. pinnata (C. K. Schn) Schwz 1. c. 80. Lobii întregi. sf. lobulosa Schwz 1. c. Lobii mai marţ cu marginea inferioară 2-3 lobulată. sf. sinuata (C. K. Schn.) Schwz. Frunze cu lobii în'regi inegali. /. longifotia (Diippei)' Schwz 1. c. Frunze cu lamina îngustă şi contrasă spre cappte. • _ sf. angustifolia (Zap) Schwz. 1. c. Frunze lungi cel puţin de două ori cât late, lobii regulaţi. ■ • sf. mespilifoUa (Wallr.) Schwz. 1. c. Frunze cu baza cuneată, la vârf acuminte sau lung" acuminato, cu marginea întreagă sau uşor sinuată. Este un mutant, care spre bătrâneţe revine la forme normale. Aria gen. Q. petreaia Liebl.. este o specie europeană extinzându-se din Pirinei la Nord până în Britamia, Scandimavia meridională şi Polonia occidentală, peste toată Europa canitrală, Ungaria, România de ambele părţi ale Carpaţilor, mergând la Sud până în Macedonia nordică occidentală, Istria, Albania şi Italia mijlocie şi Corsica. Rareori se în âlneşte la noi în şesul dunărean. (Brăneşti-Ufov) ca şi în câmpia ungară. Din punct de vedene silvicultural este o specie de mare importanţă pentru valoarea economică a lemnului său. Deşi se regenerează dine, în tăierile rase uneori este înlocuit în regenerarea pădurii prin carpen, in unele locuri pătrunde în stajul di a vegetaţie superior. ’ Ecologic preferă solurile proaspete (reavene), sărace în calcar, mult mai rar apare pe cele calcaroase şi numai întâmplător şi izolat apare pe aluviunile văilor montane. Ceiace se cunoaşte n literatură cu privire la fitosociologia şi ecologia seriei (sub numele de Q- sessilis) se referă mai ales la specia aceasta. 15. Quercm Dalechampi Ten. Ind. sem. hort. neaip. (1839) 15. Arbora destul de înalt ori subarborescent. Lujerii anual: glabrii roşcat verzui, cu lenticele mici rotunde; mugurii ovat lanceolat acuţi; lungi de 0,7—1,5 cm., cu solzii alipiţi dens ciliaţi pe margini; stipele liniare sau fili-forme dens vilioase, mai târziu caduce. Frunze de mărime mijlocie neîngrămădite spre vârful lujerilor; peţiol gracil + canaliculat, în tinereţe păros mai târziu lung de 1,5—3.2 cm. ; lamina lungă de 8—13 şi lată de 3—7,5 cm., oblongă sau lanceolată. lăţimea maximă în jumătatea inferioară, cu baza trunghiulară îngustă sau lat emarginat subtiunchiată rareori cuneat de-curentă, vârful prelung îngustat, în tinereţe faţa inferioară des şi mărunt puberulă de obiceiu de timpuriu devine glabră, destul de regula , până la neregulat lobată, lobii de fiecare parte 5—7 (-8), acutius-uli ovaţi până la oblong-lanceolaţi, la frunzele oblongi deobiceiu întregi, la cele mai late de obiceiu marginea anterioară a lobilor unilobulată iar cea postorioară 1-2 lobulată; nervurile laterale evidente de fiecare parte 6—9, formând un un-ghiu ascuţit sau adesea drept cu cea mediană, între ele se află nervuri sinuale ; nervurile terţiare neregulate, reticulat anastomozate. Amanţi masculi au axul păros; foriLe masoule au perigonul cu 6 la-cinii triunghiular lanceolate hirsute, antore mari oblcng eliptice subegale www.dacoromanica.ro 96 CONST. C. G-ŞORGESCU ŞI I'ULIU MORARU filamentelor. Fructe 1-3 aşeaate pe un. pedunicul scurt până la 5 mm. păros; cupula hemisferică, cu pereţii groşi, înaltă de 0,8—1,5 şi cu diametru de 1,2—19 cm.; sevame subromboidale acute cu vârful mărunt, puberule şi cu ghebozităţi dorsale; ghinda oblong-sliptică lungă de 1,5—3 cm. La noi au fost identificate ambele forme admise de Schwarz : f. lancifolia. (Vuk.) Schwz. Mon. d. Eich. 1937 pg. 85. Frunza în circumferinţă ovat-lancetolată sau oblongă la vârf îngustată, lobii puţin adânci, întreg. f. pinnatijida (Boiss) Schwz. Mon. d. Eich. 1937 pg. 85. Frunza evident fidată, deoblceiu mai la,tă şi cu lobii uneori sublobulaţi. Răspândire. — Q. Dalechampii Ten., este originar din regiunea deluroasă a Europei Sud Estice, de unde arealul său se întinde peste Peninsula Balcanică până la Veneţia, sudul Italiei, Sicilia nordică, sudul Stiriei, Slavonia, Serbia,Ungaria, în România da ambele părţi ale Carpaţilor mai ales în Subcarpaţi. până în Podolia. La Sud merge până în Macedonia în Pind, Eubeia, Tracia şi în Bitinia, disjunct apare până la frontiera Arra'oliei. Ecologic. Specia manifestă preferinţe mai pronunţat continentale decât petraca, având frunzele mai tari şi mai loba'e. Cât priveşte rolul ce joacă în constituirea asociaţiilor de Quercete, rămâne să fie urmărit pe teren. • SECŢIA 2 ROBUR Rchb. FI. germ. exc. 177, (1831). Lujeri anuali glabri (ori păroşi: lujerii târzii). Scoarţa (ritidomul) adânc crăpată. Stipele de timpuriu caduce. Frunze caduce, cu baza auricu-lată, lobate sau penat-lobate, glabre sau păroase având peri simpli şi peri glomeraţi, peţiol scurt semicilindric. Amenţii femeii lungi raeemoşi, având florile, sau mai târziu ghindele, disitant sau mai rar glemerat aşezate ; peri-gonui florilor femele scurt, lobat, tubul os; stile tubuioase, concrescute, la vârf brusc dilatate în stigmate transversal ovale, orizontale, patente; seva-mele cupei ovat-triunghiulare dispuse spiralic sau ciclic, alipite sau concrescute, numai vârful scarios evident. Ser. Pedunculate (Loj) Schwz. Rep. sp. n. XXXIII (1934) 324. Frunze mari şi regulat sinuat-lobate până la profund neregulat penat-lobate cu nervuri secundara bogate, muguri oblong-acuţi mari 'rar mici; pedunculul glabru sau păros. 16. Querens Robur L. Sp. PI. (1753) 996. Arbore foarte înalt, de 40—50 W, cu coroana largă neregulată. Tulpina se desface dinspre baza coroanei în crăci putamice şi noduroase au scoarţa adânc crăpată. Lujerii destul de groşi cu scoarţa ne'edă, mată. brun măslinie până la cenuşiu-brun-glaucesCentă, cu lenticele mici, puţine şi ro^ tunde. Mugurii oblong ovoizi până la subglobuloşi, ascuţiţi sau obtuzi îngrămădiţi înspre vârful lujerilor, cu solzii strâns lipiţi, glabri şi în partea anterioară rotunziţi. Frunzele cu peţiolii glabri, scurţi de 2—7 mm. lungime, mijlocii sau mari, în locurile usca-e mici, apropiate înspre extremitatea lujerilor. cu o formă foarte variabilă. Lamina pe ambele feţe glabră, conturul lat cilneat obovat, lăţimea cea mai mare în treimea anterioară a frunzei, lungă de 8—15 cm., lată de 3—10 cm. uneori mai ales pe lăstari au dimensiuni gigantice, la baza îngus-ată-auriculată, adesea nesimetrică, de fiecare parte 4-5-6 lobi_ rotunziţi până la ascuţiţi cu sinuri neregulate largi sau înguste, destul de adânci şi de regulă rotunzite; lobii lat otunziţi şi numai www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA 97 pe lujerii târziii prelung ascuţiţi; lobii bazali mici şi rotunziţi, cei de a doua pereche evident mai mare, cei de a treia şi a patra pereche prelungindu-se în formă de limbă şi adesea cu marginea inferioară grosolan şi inegal sub-lobată. lobii dinspre vârf oval şi paraleli, îndreptaţi înainte, nervurile laterale în midie 5—7, destul de îndepărtate şi nu tocmai paralele, nervurile sinuale întotdeauna prezente, nervaţiunea intercalară grosolană neregulată bogat reticula ă, nervurele secundare dinspre bază formează cu nervura principală un unghiu ascuţit de 45—70°. Amenţi; masculi cu peduncuiul glabru sau rareori păros pauciflor, florile cu 5—8 lacinii, liniare, acute ciliate, cu 6—8 stamine, tot atât de lungi câ laciniile. Florile femele lung pcdunculate. rachisul glabru lung de 2—12 an, dispuse câte 4—6 îndepărtate în raceme. Perigonul alipit de stil cu 5—7 lacmii scurte ncegale, pe dinafară des păroase; st:le 3, reunite într’o coloană cu stigmatele subrotunde, la vârf emaiginate, arcuat răsfrânte. Ghindele câte 2—5 pe un peduncul glabru sau rareori dispers păros, lung cât jumătate frunza, uneori mai scurt prin avortarea florilor superioare, rareori ajunge sau întrece frunza în lungime. Capula mică de 8—20 mm. înălţime, 7—24 mm. d.ametru, solzii imbricaţi, dispuşi în spirală strânşi uniţi-ovali, pe dos cenuşii păroşi, cu vârful la. rotunzit până la obtuz treptat îngustat, liber, bruniu şi uscat; ghinda oval alungită spre vârf acută şi cu peri mici, lungă da 18—28 mm. şi lată de 7—15 mm. In flora noastră este reprezentată numai subsp. peduncula-'a DC. care este de altfel stejarul celai mai mar. părţi din Europa. Din speciile de Quercus acesta are răspândirea cea mai largă atât altifcud.nală cât şi orizontală. In regiunea de şes arealul său se prtlungeşte pa lunci în teritor.ul lui. Q. Peduncwliflora C. Koch, din această cauză în lucrările mai vechi datele asupra prezenţei sale in pădurile de tip antestepă sunt eronală. subsp. pedunculata D. C. Prodr. XVI. 2 (1864), 4. Schwz. Monogr. I, 3—4 (1937) p. 102=ssp. en.—Robur A. Camus, Les Chenes II (1938-39) p. 308. Lujer.i anuali dc-ia început complet glabri. Frunzele coriacee până la erbacee, pe faţa superioară mate. Cupa mijlocie sau mică până la 16 mm. d.ametru, cu pereţii subţirii, solzii mici plani, de cel mul 2 mm. lăţime vârful obtuz alipit sau slab desfăcut, d:Ia jumătatea cupei în sus devin din ce în ce mai mici iar cad superiori abia vizibili, pedunculul subţire şi glabru mai scurt decât V2 din lungimea frurfzei, ghinda de lungime mijlocie de 25 mm. t var. glabra (Godr.) Schwz. ]. c. p. 102. Frunzele pe faţa inferioară glabra. f. vulgaris (DC) Schwz. 1. c. p. 105. Cuprindle tipurile cu frunze de dimensiuni mijlocii, cam până la 13 (14) cm. lungime şi 7 cm. lăţime, cu lobii mai adesea laţi şi rotunjiţi sau obtuzi. f. macrophylla (Lasch.) Schwz. 1. c. p. 105. Frunzele mari, lungi de 14—20 cm. şi mai lungi, late de 8 cm. şi mai mult. f. parvifolia (Lasch) Schwz. 1 c. p. 105. Frunzele mici cam de 7,5 cm. lungime. . f. acutifolia (Bechst) Schwz. 1 c. p. 105. Lobii ascuţiţi. f. multilobata (Schur) Schwz. 1. c. 105. Lobii frunzelor cu lobări secundare, uneori frunzele mari. f. heterophylla (Loud) Schwz. 1. c. p. 105. Frunze foarte variabile, neregulat pimnatifide sau lobate, întrerupt laoimiate ori subîntregi. După fruncte: f. vira (Lasch) Schwz. 1. c. p. 106. Pedunculul lung de 2,5—7 cm. fructe 2—4. f. brevipedunculata (Lasch) Schwz. 1. c. p. 106. Pendunculul sunt numai 1—3 cm. lungime şi cu 1—2 flori. STUDII www.dacoromanica.ro 7 98 CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU MOiRARU f. tubulosa (Schur). Schwz., 1. c. 106. Aci se cuprind forme cari au oupula mare (până la 2,8 clm. diametru) şi ghinda deasemeni (de 3—5 cm. lungime). var. puberula (Lasch) Schwz. Mon. d. Eich. 107. Q. pedunculafta f. pilosa Schur., Ost. Boi. Wochend. VII (1857) 4. Q. asrirotricha Borb. et. Csato, Mag. Nov. Lap. (1886) 132. Q. pilosa Simk., Querc. (1890). 23. Se caracterizează prin perii mărunţi şi deşi ce îi are frunza pe faţa inferioară (uneori stelaţi) mai ales în unghiul nervurilor. Unebri poate deveni glabrescentă în afară de nervuri. Această varieta e, destiul de răspândită în hora României şi prezintă mare variabilitate, oeia ce ne-a făcut să separăm următoarele forme: A. După frunze: f. rotundiloba Georg. eh Morariu Riav. Păd- 54 9—10 (1942) p. 356. Frunzele cu lobii ro’.unziţi sau obtuzi. f. acutiloba Georg et. Morariu 1. c. p. 358. Frunzele cu vârful lobilor ascuţiţi, adeseori lobulaţi, iar sinurile adânci. f. microphylla Georg. .et Morariu 1. c. p. 356. Forma aceasta se deosebeşte uşor prin frunzele mici. Materialul văzut de noi prezintă lobii adânc tăiaţi şi cu lobii secundari sau mimai cu emarginături. B. După fruc e: ' 1. f. glomsrata Georg. eit Morariu 1. c. p. 356. Peduncul lung de 1—4 om. fructele mal strânse. 2. f. laxa Georg et Morariu. 1. c. Peduncul mai lung de 5 cm. frudtele laxe (non: .,Habiitu laxo!“ ap. BORZA, Sched in Bul. Gr. Bot. Muz. Oluj XXVI 1—2 p. 35). 17. Quercws peduncidiflora C. Koeh în Linneea XXII (1849) p. 324. Arbore cam înalt, scoarţa formează de timpuriu ritidom cu crăpături profunde; lujerii anuali glabri, brun, ou lentiesie mari eliptice; Lujeri târzii pot fi1 păroşi; muguri mari oval — îanccţjlaţi, cu ptitru muchii longitudinale, solzii imbricaţi, cu marginea iciliată; stipeta liniare, păroase caduce. Frunze variabile mici până la mari, deobicei scurt peţiolale; lamina cu baza auriculată, lungă de 6—26 cm. şi tată de 4—20 am., mai lată mijloc sau spre vârf. regulat sinuait lobată sau s:reuşit penat fidată, cu 4—8 lobi rotunziţi rareori ascuţiţi simpli sau sublobaţi până la dinţaţi lobii mediani 3—5 lineari, subegali patenţi, lobii 1—2 dinspre vârf îndreptaţi înainte, uneori neregulat penat lobată ou lobii interiori 1—2 mici, cei mijlocii (3—4), îndreptaţi înainte, pe faţa inferioară cenuşiu moaie' (fasciouiat) păroasă (tometuloasă), sau puberula mai rar glabră (în aciest caz atenţie la mugurii şi solzii cu puie:!); faţa superioară verde închis, lucitoare; faţa inferioară glaucă (fumurie) sau cenuşie; nervuri laterale 6—8 formând un unghiu de 60-85° cu cea mediană, între ele cu nervuri sinute. Florile mascuio grupata în ameţiţi lungi de 4—8 cm. ou axul tomemtulos sau păros, perigonul cu lacinii linear acuminate cu marginea ciliată, stamine 6—10. Florile femele 2—5, distante, aşezate pt un ax lung de 6—15 cm. glabru, perigonul cu 6—8 lobii scurţi, la exterior tomentuloşi. Fructe 1—3 aşezate pe un peduncul ltung sub-egal frunzei sau mai scurt decât ea, glabru sau păros; cupa semisferică sau în formă de urnă înaltă de 15—22 mm., cu diametru de 14—23 mm; scvamiele imbricate, dispuse în spirală, concrescute de cupuiă, numai vârful triunghiular acut rămâne liber, adepres sau puţin adpres pa dos poartă o ghebozitate evident(; ghinda ovoidă sau ascuţită lungă de 25—40 cm. şi lată da 15—20. Aria. gen.: Grecia, Bulgaria, Aiibanta Sudică, România, Turcia, Asia Mică până în Armenia şi Dagestan. In Nordul Mării Negre trece prin Cri-meia legându-se cu cel d!n ţara noastră. Răsp. în România: La noi în ţară se află mal ales în regiunea cllvo- www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMÂNIA 99 stejpei (antestepei) din exteriorul şi la Sud de arcul carpatic, deasemcnca se mai află în Dobrogea. ' 1 — Frunze parouse pe faţa inferioară a iaminei: var. atrwhoclados (Borb. & Bom.) Schwz. Mon. Eich. 114. 1. Frunze lungi de 6—15 cm.: ’ f. typica Schwz.. 1. c. a) Lobi scurţi, 4—5 perechi, simpli, semicirculari, vârlul rotunzii: st bf. rr.’-undiloba Georg. & Cretz. An I. C. E. F. VII, (1941) 2. 8. b) Lobi mai lungi, vârful rotunzi sau obtuz, 5—7 perechi: " subf. obtusiloba Schwz. 1. c. c) Lobi lunge, ou vârful acut. subf. goniolobula (Borb. Schwz. 1. c. 2. Frunze lungi de 10—19 cm.: f. Borzae Giorg. & Cretz. a) Lobi ioarte lungi suturile în parte ajung până la nervura mediană: subf. stellatoides Georg. & Ci'etz. 1. c. Lobi maţi puţin lungi, simţurile nu ajung până la nervura mediană : b) Lobi cu vârful acut: subf. acutiloba Georg. & Ore z. 1. c. Lcoi cu vârful rotunzi sau obtuz: c) Lobi întregi, simpli: subf. simplex Georg. & Cretz. 1. c. d) Lobi sublobaţi : subf. fraine&oid-s Goorg. & Cretz. L c. 3. i'runze foarte mari. de 16—26 cm. lungime: f. maxima Georg. & Crd-z. 1. c. 4. Frunze mici, nu trec de 6 cm. lungime: f. parvifolia Sui.vz. 1. a II. — Frunze P« faţa inikiniioară glabre, rareori păroase numai în lungul nervulelor: var. virescens K. Koch. Linnaiea XII (1849) 324. A. — Frunze lungi până la 16 (17) cm. Lobii simpli îmtrtgi , . ' . c „ f. normalii Georg. & Cretz. 1. c. Lobii ccfl. puţin în parte sublobati f. lobulosa Georg. & Cretz. 1. c. B. Frunze mai lungi până la 25 cm. lungime. f. maicrophylla Georg. & Mor. R. Făd. 55 nr. 7—8 p. 300. III. — var. squamosa Georg. et Cretz. Rev. Păd. 55 Nr. 7—8 (1943) p. 300. Solizii cupuiei subpatul imbricaţi şi nu adpres imbricaţi. IV — var. pinnatiparti a (Boiss) Camus Les chunes II. 1923—1939. p. 376 = Q. erucifolia Stev. ssp. pinnartipartiia (Bo.ss) Schwz. Notizbl. Bot. Gart. XIII. (1936). . Frunze profund divizate (sinurile pătrund mai adânc de mijlocul jumătăţii laminei, ajung uneori până lângă nervura medatnă); peţiolii lungi, baza frunzei rotunzită; pedunculul fructler mai scurt (decât la tip) — 6 cm.; solzii cupuiei mal puţin ragutla1. dispuşi şi cu vârful sevamei desprins (scvaruloşi). Vezi şi Morariu, I., Materialo pen1 ru flora judeţului Vlaşca. An. Acad. Rom. I. XXI S. IH, 8, p. 228—230) SECŢIA 3. DASCIA Kotscky, Eioken 2 (1862). Lujerii anuali dens tomentoşi — păroşi, rareori glabrii. Stipele mal mul sau mai puţin persistente. Frunzele căzătoare mari sau mici, regulat sinuat dinţate* sau slnuat lobate până la penat lobate' cu tendinţa de lobare secundară. Florile fi.imble grupata în atmentd subsesili au perigonud îngust oval-alungit; perigonul florilor mascue cu lacinii vllcase şi denticulate. Stdle alungite înguste lineare libere diela bază, stigmate la vârf rotunzite 6au emarginate, rareori puţin lăţite. . Această secţie se împarte în două subsecţii: Psevdoprinus Schwz. care nu Se află reprezentată la noi şi Estulos caracteriza ă prin solzii cupuiei puţin îndepărtată (patenţi) sau adpre.i, 8—12 antere, muguri obtuzi ori ro-' tunziţi şi perii glomeraţi fascltcuCiaţi. Ao:astă sub sec ţie este reprezentată la noi prin (Următoarele) două serii: www.dacoromanica.ro „ CONST. C. GEORGESCU Şî IULIU MORARU 100 Ser. Confertae Simk. Quierc. et Quercet. Hung. 10. 1890. Frunze adânc penat lobate; nervuri laterale 7—10, şi bogate în nervuri intercalare. Scvamels crupul ei libere, linear alungite; Părozitate pâsloasă. 18. Quercus Frainetto Ten FI. Neap. Prodr. 6iuppl. 2 (1813) LXIX Schwz. Mon. Eich. (1937) 132. Q. conferta Kit. in Schult Ost. 71. ed. 2, IL (1814) 619. Q. Hungarica Hugeny in. Rossl Gemeinn. Bl. XX. (1830). Q. Franetto Ten. Sydl. Fi. neap. (1831) 470. Camus A. Les Chenes I (1936—38) 628. Q. speczabilis Kit ap. Simk Mag. Nov. Lap. (1883) 67. Q. slavonica Borb. Q. byzantma Borb. Erdesz, Lap. XXVI (1887) 914. Q. strigosa. Wierzb. in Roch, Reise Banat (1838) 73. Arbore înalt până la 40 an., cu port maiestos, cu coroana largă; lujerii anuali glabrii. Lujerii anuali mai groşi',- moaie şi dens păroşi, cenuşiu tomen-toşi mai târziu puţin mai -glahresCcnţi cu lemtuceie eliptice albe. Muguri mari lungi de 0.5—1,8 om. ovat lanceolaţi, brun deschişi, cu stipele lineare pâslos-păroase. Frunze mari, rareori mici în locuri însorite uscate, confert -îngrămădite spre vârful luj'erilor, peţiolul scurt 2—6 mm. rotund rar mai lungi; lamina obovat eliptică membranoasă gresioară, lungă,, de 10—18 (uneori până la 32 cm.) şi lată de 6—12 (20) cm. spre baza ouneat îngustă, profund cor-dată sau chiar semi amplexicauiă, mai lată la mijloc sau în partea anterioară regulat sinuat penat lobată sau penatifidă cu 8—9 (—12) lobi tăiaţi de-obiceiiu mai adânc de mijlocul jutmă ăţii laminei, lat oblongi, cei mai mari adeseori pa marginea posterioară ou 3—5, iar pe cea anterioară 1—3 lobuli obtuz rotunjiţi rareori ascuţiţi; pe faţa superioară cu peri mărunţi, gălbui, mai târziu glabră, opacă, pe faţa inferioară la început gălbui-tomr.n-toasă apoi mai glabrescentă; nervurii la1 exale de fiecare parte 9—13, cam neregulat divergente, ele cu nervuri sinuale. Amenţii masculi lungi de 4—7 cm. cu Tachisul gălbui păros, perigonul florilor cu 6—8 lacinii înguste, pubescenite; anter€ 5—10 suborbioulaxe micii, exsexte de 2—4 ori mai scurtle decât filamentele; amicnţii femeii îngrămădiţi în vârful Tainurilor, gălbui păroşi, lungi 2—6 cm. şi cu 2—8 flori, perigonul larg deschis păros la interior 5—8 scurt lobat, sbiile 3—4 recurbate spre vârf îngroşate brusc. Fru,otf:le adunate la vârful ramurilor; din cauza avortării c:lor superioare sesile sau pe un peduncul lung până la 2 (—3) cm. Cupula mică hemisfkirc alungită sau câmp anula ă, înaltă de 6—12 mm. şi cu diametru de 12—15 mm.; seva-meLe lat linear lanceolate, scurt acuminate, lax subpatul imbricata,' pe spatie mărunt şi dens gălbui păroase plane la interior convexe în afară; ghinda ovat-oblongă, ob'uză, la vârf puţin turtită şi mucronată, die 18—25x14—20 mm., conţine puţin tanin, axe gust dulce. Aria gen.: Italia, în toată Peninsula Balcanică până în Croaţia şi Slavonia apoi în Ungaria, România (Transilvania, Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Nord vestul Asiei Mici, Var. macrophyllos (Koch) Schwz Mon. Eich. 235 (1937). Frunze sesile sau subsesile, peţiolul lung până la 6 mm. baza frunzelor -adânc cordat aurioula ă până la amplexicauiă. f. sublobata (BORZI) SCHWZ. 1. c. 136. Frunze cu lobii întregi cel mult ici colo emarginaţi. f. latiloba (BECK) SCHWZ. 1. c. ' Lobii frunzelor lăţiţi, cei ma maxi cu 1—3 lobi secundari, sinurile înguste. f. lobulata (HOL) SCHWZ. L c. = var. typica A. Camus, Les Chănes. Lobii frunzelor pe marginea posterioară cu 3—5 lobuli, pe cea anterioară, cu 1—3. www.dacoromanica.ro monografia stejarilor din romania IOI î. platyphyllos C. GEORG. et MORARIU Bul. Grad. Bo‘. Cluj XXIII (1943) 1—2, 67. Frunze mari de 18—30 cm, lungime şi 10—18 cm. lăţime. Var. minor. TEN ap. Schwz. 1. c. Frunzele distinct lung pcţiolate (6—12 mm.) lamina la bază neam-plexicuată; uşor cordaf emarginată. f. cerrioides (BORZI) SCHWZ. 1. c. Lobii,.frunzelor înguşti şi dinţaţi, stalurile largi. f. integriloba BORZA e CRETZ. Bul. Grad, Bot. Cluj XXI (1941) 59- Lobii frunzelor întregi. f. longifolia GEORG. et MORARIU, Bul. Grăd. Bot, Cluj XXI (1941) 71. Frunze mari până la 30 em. lungime, cu lobii întregi sau emarginaţi. f. typica GEORG. et CRETZ, 1. c. 70. Lobii frunzelor lobulaţi. 19. Q. pyrenaica Willd. in L. Sp. PI. IV, 451, (1805). Syn. Q. toza Bose in Journ. Hist. Nat. II 155 (1792). Arbore înalt până la 20 m. cu lujerii la început gălbui tom.nitoşi, mugurii pubcscenţi; frunze obovat alungite lungi de (6) 10—14 om., sinuat lobate până la penat fidate cu 5—6 perechi de lobi înguşti ascuţiţi, cu marginea întreagă sau uşor dinţaţi, faţa verde închis la început poroasă, dosul verde albăstrui iomentos, pcţiolul lung de 5—20 mm. Fructe aproape sesile sau cu un peduncul până la 2 cm. lungime câte 1—5 împreună, ghinda ovală cuprinsă în cupă 1/3—Vz cupa cu solzii uşor adpreşi, tomentoşi. Sudul Franţei, Spania. f. pinnatifida Schwz. Mon. Eich. I. 143, II. Tab. XXXI (1937). Frunzele penatifide cu lobi mari adeseori iarăşi profund şi mare lobate. Cultivat la Galaţi: Parcul Municipal. Leg. Dr. L. Alexandrescu H. P. B. Seria Lanuginosae Simk. Querc. et Quencet. Hung. 10 (1890). i Frunze neregulat sinuat lobate până la penat lobate. Nervuri laterale 4—8, între ele cu nervura sinuate. Scvamele cupulei oval lanceolate, pla'ie şi subpatule până la convexe şi adprese. Părozitatea adpres-tomentoasă. 20. Quercits Lanuginosa Lam. FI. Frartcaise ed. I. II. p. 209 (1778). Quercus pubescens. W. Beri. Baumz. (1796) 279. . I Arbore mijlociu sau arbustiv. Tulpina dreaptă sau cu creşterea neregulată strâmbă. Coroana răsfirată, luminoasă şi neregulată. Scoarţa' formează de timpuriu ritidom da culoare brună — negricioasă ou crăpături adânci şi proeminenţe carenate, cu muchea neregulat şerpui' ă sau răsfrântă. Lujerii anuali cenuşii-gălbui până la brun-gălbuţ, cu pâslă deasă măruntă. din peri fascicutaţi, deşi şi peri simpli erecţi, rari. Lujerii de doi ani glabri, cenuşii. Mugurii destul de mici, ovali sau aproape sferici, rareori ascuţiţi la vârf. Solzii cu toment ccnuşiu-gălbui. Stipele lat liniare, caduoe. Frunzele de o extremă variabili ta te, de mărime mică până la mijlocie, rareori mari, în tinereţe tomentoase pe ambele pagini, faţa superioară la începu1 cu peri mărunţi, rigizi, mai târziu glabresccntă. faiţa inferioară auriu-tomentoasă, cu peri mărunţi, fasciculaţi şi peri simpli mai rari, adesea devenind glabrait-hirtă în lungul nervurelor viloasă, rareori chiar virES-centă-glabrescentg, cu peri în lungul nervurelor; de culoare verde sau de un verde auriu, ierbacee până la coriacee şi plană, coriacee până la rigidă şi ou suprafaţa încreţită. Peţiolul 6—20 am. lungime, rotund sau slab brăzdat deasupra, Lamina 4.5—8 cm. lungime, rareori mai lungă, 3—6 Cm. lăţime, de www.dacoromanica.ro 192 CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU MORARU o formă generală lat-obovată până la alungit sau ovaianesolat, la bază cor-dlformă până la cuneiformă, vârful rotunzit până la îngustat sau ascuţit, marginea plană, unduiată sau răsfrântă, adânc penat lobată ou 6—8 lobi, laţi sau rareori înguş i, simpl; sau cu lobi secundari, slnuri înguste, sau regulat rotunzit sinuat-Iobatg cu acelaşi număr de lobi spre vâ'f din ce în ce mai mici (var, glomerata), sau n.regulat rotunzit sinuat-loba1 e cu 4—6 lobi, cu lobi secundari grosolani sau în formă de d.n'i. Nervurile laterale de fiecare parte 6—8 cele mijlociii diverg în unghiu 40°—60° (853), neregulat îndepărtate, rareor; mai apropia' e şi subparalele; alternează cu nervuri intercalare, reţeaua de nervuri cel puţ.n pe faţa inferioară proeminentă, grosolană şi neregulată. Amanţii masculi lungi până la 6 cm., rar mai lungi brunii-tomgntatoşi florile mascule cu un înveliş desfăcut până aproaipa de bază, laciniile ascuţite, pâsloase. stamine cu ante re galbene-murdare şi filamentele puţin exerte. Florile femele srsile sau foarte scurt peduncuilate, 4—8 mm., în ra cerne, pe-rigonuil tubuiar, pâslos şi cu 5—7 ilaclmii scurte, pistilul cu stigmate lat-cunea.-spatulate, la vârf emarginate ori numai subcordat încis dilatate. Cupuila mică până la mijlocie, până la 15 mm. înaltă şi 6—17 mm. în diametru, solzii mici, înghesuiţi, cu un tement conuşie-găibui până la brur.ă-găl-bui ovat lanccolaţi, îngustaţi treptat într’un vârf bont, pe spinare convexi, adeseori intim lipiţi şi se deosebesc cu greu. Ghinda de mărime mijlocie, mai mul'- sau mai pu'in îngust oval-acumiinată, 8—18 (—30) mm. lungime şi 8—12 (—18) mm. lăţime. Aria gen: D‘n Spania de Nord trece peste regiunile mediteraneene (exclusiv Sardinia) până în Anatolia de mijloc, spre Nord până în Norman-dia, Badenul de Sus. Thuring.a, Boomia. versanţii meridionali ai Carpaţilor, Podolia, Grimeia şi Peninsula Balcanică, spre Sud până în Noîdul Pelo-ponezului. Din cercetările noastre de până acum, deducem că în ţara noastră este reprezentată numai o singură subspecie. s s p. lamuginosa (L a m.) S chw z. Monogr. d. Eichen Europ. I. 5 (1937 p. 166. Arbore mijlociu, foarte adeseori din cauza ciuntirilor practicate de oameni, vite, etc. creştere arbusiivă. Lujerii anurli cu puf mărunt, canescenţi. Frunze mijlocii sau mai mari de 6-9 cm. lungime şi mai mult şi de 3-6 cm. lăţime, forma generală lat sau îngust-obovafă, cea mai mare lăţime în partea an .erioară, pe faţa superioară verde viu şi mate, pe fata inferioară păstoase, cenuşii până la brune-gălbui uenori devin glabrescente, coriace, sau la formele cu lob'i încreţiţi, rigidiuscuCe, pe lujerii roditori întotdeauna evident peţiolate, adânc şi regulat penaWoba e până la sinua-lofcate, lobii mari sau scurţi şi ascuţiţi, mai mult sau mai puţin undulaţi până la crispaţi. Cupu’.a eu baza rotunzită, cu sevame 'treptat înguste sau la fel de mari, cafenii până la gălbui, pâsloase sau tementoase. * Subspecia aceasta este reprezentată prin numeroase varietăţi şi forme tn Franţa de Sus şi de Mijloc, Europa de Sus şi de Mijloc, în România, In Peninsula Balcanică şi URSS (Crimo'a). 1. var. lanuginosa (L a m.) S chw z. 1. c. (1937) 169. Frunze mari ipână la mijlo ii, plane, profund penati-lobate, lobii obtuzi, în număr de 6-8, iarăşi lobaţi până la sumat lobaţi, sau numai ou 4-6 lobi, scurţi, obtuzi. întreg;, sau sublobaţi, brusc îngus aţi către vârful frunzei, faţa superioară opal că, glabră sau rareori Ipuberudă, faţa inferioară cenuşie-gălbue pubesoen'ă. f. pinnatifida (Gmel.) Schwz. 1. c. (1937 169. Frunze adânc penat.-'-fidate şi cu + lob; secundari. tf. pubescens. (Loud) Schwz. 1. c. (1937) 170. Frunzele sinuat lobate, lobii mici, laţi + inlregi, adeseori neregulaţi. g. var. undulata (Kit) Sqhwz. 1- C- (1937) 170. www.dacoromanica.ro CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU MORARU IC3 Frunze ou marginea mai mult sau mai puţin ondulat încreţită, rigi-diusculă cu lobii aouţi, adesea înţepătuori, cu marginea undu'la tă sau răsfrântă, faţa superioară păstrează- peri răsleţi, mici fasculaţi, faţa inferioară cenuişie-alburie până la nivse, devenind uneori glahrescentă. Această varietate este răspândită în Estul arealului speciei; ea este bina reprezentată la noi în locuri usca'e bătute de soare, mai ales în Do-brogea. f. disscccata (V uk) Schwz. 1. c- (1937) 170; Frunzele fidate lobii dinţaţi. f. prionata (Beck) Srhwz. 1. c. 170. Frunzele cu lobii neregulaţi mai scurţi sau mai lungi, ou marginea întreagă. var. glomerata (L a m.) Schwz. 1. o. (1937) pg. 170; Frunzele regulat sinuat lobate, pe faţa superioară de un verde închis, glabre duci' oare, pe faţa inferioară mai mult sau mai puţin dens şi mărunt pâsioase. Lobii de feicare parte 6-8. treptat diminuaţi spre vârf, nervurile laterale puţin divergente. Frunza seamănă cu aceea de Qu. petraea Liebl cin care motiv O. Schwarz îl consideră ca fiind de origine hibridogenă-Aceasta este confirma’ă şi de faptul că varietatea se găseşte în regiunile de suprapunere a arealului speciei Q. pubescens cu Q. petraea. La noi în ţară îşi aifflă centrul de răspândire pe dealurile Transilvaniei, în rest fiind sporadică. f. typica. C. G eor g. et I. Mor. Viaţa Forestieră 1942 p. 31. Lobii frunzelor întregi. • f. sublobata C. Georg. ei. I. Mor., 1. c. • f. prionotoides Georg. ©t Pete. Compt. rend. Acad. des Sciences Roum VT., 1-4, 181). Lobii frunzelor iarăş lobulaţi sau bogat emarginaţi, 'deobiceiu ascuţiţi. f. polymorpha Georg. ©t Pe t.c. Compt r. Acad. Sciences Roum. VI, 1-4, p. 182. Frunzele variabile, un ale mai mici cu lobii ascuţiţi şi alteia mai mari cu lobii rotumziţi. 21. Qtiercvs Vvrgilintna: TEN. FI. Neap. V (1856) 262 Arbora înalt, rareori arbustiv, cu coroana întinsă, destul de deasă. Lujerii anuali cenuşiu alipit tomentoşi, ou peri fascieulaţi, izolaţi, întreţesuţi cu peri lungi, mai ■ ârziu glabnescenţi sau, glabri. Mugurii mari de 5—8 mm. lungime şi 3—4 mm. 'gros ime sau chiar mai mari, ovali la vârf, acuţi sau obtuzi, în patru muchii, cenuşiu tom'cntoşi, de culoare brume sau brun roşcată. Stipele tomentoasei, cad de timpuriu. Frunzele mari sau’ mijlocii, rare ori mici (în locuri aride) îngrămădite în roza ă spre vârful lujerilor, cu pe-ţiolul lung de aproximativ ide 25 mm., uneori mai scurt (pe lujerii târzii uneori mai sesile), la început pâslos păros apoi glabru, lamina lungă până la 16 cm. şi lată până lai 13 cm., oblong-obovată până la liat-cbovată, baza mai adesea subeordată, rareori cunea-ă; vârful rotunzit sau obtuz sau tr ptat acuminat, lobat-fidată, cu sinuri înguste' şi adânci, până la sinuat lobată, de fiecare parte cu 4—7 lobi, lat alungiţi până la obovaţi, regulat dispuşi şi îndreptaţi înainte, ou marginea întreagă, scurţi şi rotunjiţi, sau sublobaţi cu 1—3 lobi ascuţiţi sau obtuzi, faţa superi cară păroasă, adesea devenind glabră şi lucioasă de culoare verde închisă, fata inferioară cu toment des cenuşiu constând din peri stelaţi, peri fascioulaţi mărunţi şi peri simpli in-treţ/reuti, adesea mai târziu glabrescentă şi glaurcentă. Nervurile laterale proeminen'e, 6—8 de fiecare part©, îndepărtate, ce'e bazale + perpendicular© (80°), Cile superioare diverg în unghi ascuţit (4°), cu numeroase nervuri intercalare, reţeaua de nervuri fină deasă şi ± neregulată. Amentii masculi lung; până la 8 cm., lânoşi, sepalele lancriolate 6—8, antere oblongi şi aproape tot atât de lungi cât şi filamentele, de culoare www.dacoromanica.ro io4 CONST.' C. GEORGESCU ŞI IULIU MORARU verde închisă; florile femele cu prdunculii lungi de 6—8 om. în raceme de câte 2—5, laciniile perigonului aiiungit-ovale, păroase. Fructele 2—4 pe un peduncul, gros şi tomentos, lung 3—8 cm., uneori prin avor are subsesils şi subsohtare. Cupula destul de mare înaltă 12—30 mm. şi largă de 10—18 mm. în diametru, cu pereţii groşi, cenuşiu mătăsoşi tomentoasă pe din afară, scvame ovat-lanceolale, puţin gheboasa slab adpres imbricate şi cu vârful îngustat într’un apendice ob uz şi gălbui. Gh.nda elip-soidal ovată ascuţită, lungă până la 40 mm. şi groasă până la 22 mm. diametru. Aria gen. Răspândirea începe din Corsica peste Sicilia, Italia, Peninsula Balcanică, spre N. până în Croaţia, Ungaria de S. până în Eubea,Atica şi Nordul Peloponceului. var. congestoid-s C. Georg. et I. Mor. Rev. Păd. 54 (1942) 100. Frunze da mărime m.jlocie până la mari coriacee, lungi de 9—16 om. şi late de 5—10 om. baza cordifortnă până la atenuată, vârful rotunzit, pe-ţiolul relativ mai scurt decâ- la celelalte varietăţi până la 18 (20) mm. lungime, limbul obovat sau oblong obovat, sinuat lobat, de fiecare parte cu 4-5 (-6) lobi rotunziţi, ou marginea întreagă sau emarginată, perechea inferioară de lobi aproape perpend.culară, cule superioare + îndrep ate înainte. var. Tenorei (D.C.) Schwz. Monogr. der Eichen. Eur. u. Mittelmg, I (1937) 160. Frunzele mari şi late moi, penat fidata, cu lobii lăţiţi, lungi şi adesea iarăşi lobulaţi, ou faţa superioară glabră iar cea inferioară glabres-centă sau sbâriit puberulă şi lanat păroasă pa nervuri, verzuie. f. typica (Posp.) Schw. 1. c. 160. Frunze mari: fructe cu pedunculul lung. Obs. Că ace s’a dsscr.s la noi sub această formă este material critic fiind fără fructe, deci numai după frunze. In general nu cunoaştem material die Q. Virgiliana dala noi din ţară cu pedunculii lungi, s’au luat ca atare exemplarele cu frunze mari, pcţiolii lungi şi mugurii mari, muchiaţi. f. brachyphylloides (Vuk.) Schwz. 1. c. Frunze mici, fructe scurt pedunculate ori subsesil’e. var. ambigua (DC) Schwz. 1. c. Frunze mijlocii rareori mari, coriacee până la rigide, cu lobii mai înguşti şi ascuţiţi, cu s nuri largi şi puţin adânci, în s are adultă pe faţa superioară puibcruie, pe dos tementoase -sau glabrescente şi glaucescicnte. Aci aparţin tipuri xsromorfs paralele ou cele de Q. p. var. undulata, cu care de altfel preziniă şi raporturi de hibridizare nu numai convergenţe adaptative. var congestoides. Georg et Mor. Rev. Păd. 100. 54, 3-4 (1942). Frunze mijlocii până la mari (9-16 5-10 cm.) cu baza ccrdiiformă până la atenuată, cu pcţiolul mai scurt putând ajunge până la 18 (20) m., lamina abovată sau oblong obovală, sinuat loba'ă. de f ecare parte cu 4-5 (6) lobi rotunjiţi şi cu marginea întreagă sau emarginată. III. SUBGEN. CERRIS (Spacli) Oerst. Arbori' ou frunze căzătoare sau sempetrvirescen'a (nu în flora noastră). Marginea frunzei lobată, dinţată sau înUeagă. Maturaţia fructelor în fenul al doilea. 22. QUERCUS CERRIS L. Sp. PI. 997. (1753). Syn Q. crinita Lam. Encyel. I 718 (1783). Q. echinata Salisb. Prodr. 393. (1796). Arbore înalt până la 35 m. şi gros până la 3-4* m. în circonîerinţă. Tulpina dreaptă, desfăcându-se în 1/3 superioară a coroanei în mai multe crăci oblice; scoarţa formează de timpuriu un ritidom negricios cu crăpături adânci longitudinale, în fund roşietice, coroana ou ramuri lunai viguroase, frunzişul bogat şi luminos. Lujerii anuali lungi, subţiri, colţuraţi, cenuşii www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMÂNIA I05 sau bnun-măslinii, păroşi, cu lenticele alburii. Mugurii uniform distribuiţi pe lujeri, mici, ovoizi, cu vârful acuminat, ascuţit sau obtuz, păroşi, la bază cu stipele libere mai lungi decât mugurii, setaceu-tomentoase, lin are. Frunz.de marocsotnte, subţiri sau pergamentoase, de formă eliptică, oboval-eliplic, până la oboval-oblong, vârfuil îngustat sau subobtuz, baza cuneiformă până la uşor cordiformă, uneori nesimetrică, lungi de 5—10 (13) cm. şi late de 3—5 (8) cm. rareori mai mult; în tinereţe cenuşii pe ambele feţe, mai târziu fata superioară verde măslinie închisă, adesea aspră la pipăit, cu peri rari stelaţi rareori devenind glabră; faţa inferioară cenuşiu, gălbui sau niveu tomentoasă, cu peri mărunţi, stelaţi; uneori glabră, dar păstrând puf în lungul nervurilor ; foaia foia sinut-iobată până la lirat-păstrând puf în lungul nervurilor; foaia sinuat-lobată până la linat-sublobaţi, nervura principală proeminentă pe ambele feţe, eâle laterale (secundare) 6—10 perechi nervuri laterale formând cu nervura principală un unghiu de 45—50°. Peţiolul lung de 1—2,5 cm. lungime, tomentos; stipele adesea persistente, mai ades pa lujeri sterili, liniare, până la 2 om. lungime, setacee, roşcate. Amenţii masculi lungi de 5—8 (11) om. subţiri, penduli, cu flori laxe, axul cu numeroşi pari stelaţi; florile mici, ses.Ie, ori subsesile, bractee, se-tacei, egade cu subgale perigonului, laciniile p:rigonului 5-6 scurte, ovale, subobtuze, păroase; stamine 3 (4-6), da două orj mai lungi decât perigonul, antene ovoide, prevăzute spre vârf cu peri rari şi albicioşi. Amenţii femeii cu 1—5 flori, axul cilindric, tom an!-os; stile liniare, subulate, recurbate, obtuze, uşor brăzdate pe faţa internă, verzui şi pubesocnte, spre bază glabre şi roşcate la vârf. Axa fructiferă lipseşte sau este până la 2 cm. lungime, robustă, cu 1—4 ghinde. Ma uraţia fructelor în anul al II-lea. Cupula aproape semisferică, ceva mai înaltă decât lată, acoperită de solzi liberi, liniari, subulaţi, cai inferiori, mai ales, recurbaţi, cenuşiu-tamentoşi, cei superiori între când cupula. Ghinda oblong-ovoidă, lungă de 20—35 (50) mm. lată de 12—18 (22) mm. glabră, cu striaţiuni negricioase longitudinale, vârful mucronalt, deprimat sau trunchiat, vilos. Cerul este o specie din Sudul Efuropei, în Franţa meridională: Italia, Croaţia, Austria de jos, Ungaria, România şi Peninsula Baclanică, de unde trece în Asia Mică. In România vegetează în pah'ea de West, Sud şi Sud-Est, începând dela Maramureş, urmând versantul occidental al Murţilor Apuseni, de unde se întinde prin Platforma Someşană până la Cluj şi pă Valea ,Mureşului până 'la Aiud; apoi în Banat; în tot acest teri oriu cerul este o esenţă din regiunea de dealur; şi numai sporadic, în Sătmar se află şi la câmpie. In Oltenia şi Muntenia de Vest se întinde din an estepă până în regiunea dă coline, pe*ru sa în Muntenia de Est să rămână numai la câmpie; în continuare apoi formează întinse arboret a în Dobrogea. Graniţa sa nordică şi nord-estică este Bărăganul şi stepa centrală dobrogeană. Var. austriaca (Willd) L^ud. Arb. 13 Frut II (1848) 1838 ; Frunzele eliptic-ovale până la oblong — ovala dinţat — lobate sau sinuat lobate până la lobate, lobi egali în general regulat dispuşi, scurţi până la destul de lungi, în număr variabil, 7-9 (11) sau 5-7 (8). cu vârful mucronat, bont sau ascuţit, triunghiulari, adesea îndreptaţi înainte, întregi sau dinţaţi, sinurile cel mult Vz din jumătatea laminei; lamina cu vârful prelung acum'nat sau rotunzit, baza cuneiformă sau rotunzită sau uşor cordiformă, pergamentoasă, fata superioară deobice'u a-prn la pipăit cu peri rari stelaţi, rareori glabră. fata interioară cenuşie sau gălbui-verzue cu puf de peri stelaţi' P-^iolul de lungime m!iioc:e Vz—IV2 (2t cm. f. macrophylla (Dorner). Asch. & Graten. Syn. IV 463 (1908—13) ; Frunzele mani lungi până la 20—22 cm. şi mai mult, şi late până la 11 cm. www.dacoromanica.ro io6 CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU MORARII f. austriaca, (Wild) Georg et Mor. An ICEF, I, IXL (1943) 137. Frunzele în general mai înguste, lancaolat eliptice până la oval lan • ceolate, cu lobii scurţi, întregi saiu slab dinţaţi, pe marginea inferioară triunghiulari, îndreptaţi înainte. f. dentatiloba, Georg. et Mor. 1. c. 138. Frunze regulat lobate, lobii de lungime mijlocie, numai la unele frunze sin urile pot ajunge până la V2 din lăţimea jumătăţei foaiei, dar se găsesc şi frunze de topul formei anterioare. Caracterul dg distingere al formai este că lobii sunt la rândul lor emarginaţi sau dinţaţi; uneori numai lobii mediani ai foaiei sunt dinţaţi. f. cycloloba Borb. 0. B. Z. VII 22 (1857) ; Frunzele sunt sumat lobate; forma generală a laminei obdong obovală pân la oval lancaolartă ; lobarea este destuii de regulată, f. lamcifolia, Georg. et Mor. 1. c. 139. Frunzele sunt deobiceiu îngustate oval-lanceolate, până la lan ceolate, vârful deobiceiu prelung îngustat, lobii mijlocii de lungi. Unele exemplare stabilesc tranziţia spre varietatea următoare. Pe acelaşi lujer se află adesea frunze polimorfe cu lobi mai scurţi şi mai lungi. var. vulgaris: Loud. Arb. eit Frut. Bxdt. III (1838) 1847 ; C-K, Schn. III. Handb. Laubh. (1904) 181; Qu c. haliphloeus Lam. & DC. FI. Fr. III (1875) 311. Frunzele pinatifide, pinatiparfâte, până la liratpartită, deobioedu de o consistenţă membranoasă până la erbacee, lobii mai apropiaţi sau/îndepărtaţi, ascuţiţi sau obtuzi, liniari sau laţi, siwurile înguste la formele cu lobii laţi şi îndepărtate la formele cu lobii liniari, baza rotunzită până la cordi-formă ; forma generală a limbului oval-rotundă până la oblohg-obovală. f. laciniata (Loud.), Encyol. trees. p. 856 1.558 apud Camus 1. c. p. 601. Aci aparţin formele cu frunze variabile, laciniate, lobii în general neregulaţi, ascuţiţi, întregi sau slab sinuaţi; sinurile profunde, celg dela mijlocul foaiei mult lărgite şi ajungând până aproape de nervura principală. Din această formă sunt variaţiuni individuale introduse în cultură. f. bipinnata (Chriist), Georg. et Mor. 1. c. 141 (subvar. Christ, apud Hegi 1. c. pg. 115). Frunzele pinatifide, lobii mai mari iarăşi lobulaţi. II. HIBRIZII Quercus Rosacae, Bechst Sylvan (1813) p. 67. Q. petraea x Q Robur. Frunza se îndepărtează de a speciei Robur prin peţteflii lungi, baza frunzei variabilă neregulat cordată sau cuneat îngustată. Pedunculul ghindei scurt, dar variabil pe acelaş individ. De specia petraea, se deosebeşte întotdeauna prin fructele pedunculate, frunzele mari şi cu baza evident cordată cel puţin da o parte din frunze, uneori singuraticele frunze pot fi chiar auri culate.- In literaţura sistematică se amintesc o serie lungă de varietăţi afle acestui hibrid. Evident combinaţiile de cromozomi (resp. de gene) purtători ai caracterelor pot fi diverse după măsura în care prin actul reducerii cro-matdoe s’au eliminat mai mulţi cromosami purtători de caractere dominante dela unul sau dela altul din părinţi. Ţinând seama de numărul mare de varietăţi şi forme descrise în specia Robur, cari pe drept cuvânt dintr’un spirit de ordine sistematică Schwarz le reducă la câteva, ca şi divizarea grupei sessilis în cele trei microspecii cu sifbundtăţile sistematice, ajungem la un număr extraordinar de mare de speii jordanienC. ' www.dacoromanica.ro ICONOGRAFIA STEGARILOR DIN ROMANIA 107 Toata a ce st e forme la rândul lor pot prezenta variaţiuni intermediare convergente sau adaptaitive sau tipuri aberante, în:ât atât teoretic cât şi practic numărul lor ajunge nelimitat. Fiecare individ al aceleiaşi forme la urma urmei se deosebeşte de ceilalţi, dar acestea nu mai sunt decât varla-ţiuni individuale. . A descrie toate variaţiile morfologice ca unităţi sistematice nu înseamnă a clarlfira ştiinţific, ci a ne încurca singuri întrun labirint morfologic în care am pierdut firul călăuzitor. La noi în literatura recentă în care se ţ:ne seama de separarea grupei sessilis în trei specii, au fost semnalate următoarele varietăţi: Var. Coriacea (B echst) C. G eor g u. P. Cretz. Mitt. der techn. Hosch. Bukarsst XV (1944) 94; syn: Quercus ped un culata var. coriacea B e c h s t. ap ud Bluf f et Fin g erhut II (1825) 533. Frunze ovale, groase, coriacei, pe dos păroase, pe faţă glabre, cu lobi simpli, rareori neregulat dinţaţi, rotunzi, din ce în ce mai mici către vârful lam.nei. Feţiolul până la 10 mm. lungime; baza 1 aminei auriculată. Fructele pe un peduncul până la 4 om. lungime. Var. pseudosessih:s (Schur) G eor g. et Cretz. Bul. Grăd. Botan. şi Muzeului Botanic dela Univ. din Cluj la Timişoara XXI (1941) pg. 134. Lujeri şi frunze glabre. Frunze aproape sessile, eu peţiol de cel mult 2-3 mm. lungime, baza lamimei auriculată, lam'na de forma celei de pe-traea, ou lobi regulaţi, întregi, mici, 5—9 perechi, sinuri puţin adâncite, l'ruct pe un peduncul până la 4-5 cm. lungime. Var. obovata ((Lasch) Georg. et Cretz. 1. c. 136; syn: Quercus sub. Rob ori- germanica 4, obovata. Lasch Bot. Zeit. XV (1875) 417. Frunze de forma color de Romur, obovate, pe faţa inferioară glabre, coriacei, lamina la vârf emarginată, la bază brusc îngustată şi auriculată; lobii desea sublobaţi, psţiolul lung de 3—11 mm. Fructe pe un peduncul de 10-15 mm. lungime. Var. Csatgi (Borb) Georg et Cretz. 1. c. 136; syn: Quercus Csatfii Borb. Magy. Nov. Lapok. X (1886) 133. Frunze eliptice până la alungit obovale, spre bază şi spre vârf îngus-late, lobii simpli sau sublobaţi; peţiolul de 7—12 mm. lung. Faţa inferioară a laminei păroasă, în special în lungul norvurelor roşietic-păroase. Fructei pe un peduncul de cel mult 1 cm. lungime. — var. pseudogermanica (Lasch) Paşc. An. ICEF IX 1, S. I, 129. — Pte-dunoulti fructiferi lungi până la 5 cm. Forma generală a frunzei este de Robur, dispoziţia lobilor de petraea. Q. Pse-wdodalechampbi Cretz. Bal, Grăd. Botan. Cluj. Timişoara. XXII (1942) p. 71. Q. Dal'jchampi x Q. Robur> Intermediar părinţilor se deosebeşte de Robur prin lobii frunzelor ascuţiţi şi frunze lung peţiolate, iar de Dalechampil prin pedunculii fructiferi lungi. tf. Cretzoiu Paşc. Bul. Grăd.'Bot. şi Muz. Cluj-Timişoara XXIV 1944, p. 71. " ■ Prin solzii cupei uniţi pubescenţi, pedunculii fructelor mai lungi şi prin peţioiii frunzelor mai scurţi se apropie mai mult de Q. Robur. Qu. Hpuffeli Simk. Magy. Nov. Lap. VII (1883) 68. Q. Robur x Q. Fraineto. En. FU. Transs. 488 (1887). Lujerii glabri sau cu peri stelaţi d'isperşi, muguri ovali ori alungiţi eu solzii alipit păroşi, Frunzele scurt petiolate (4—10 mm.) cu lamina mare www.dacoromanica.ro io8 CONST. C. GEORGESCU ŞI IULIU MORARU până la 20/14 cm., lat obovală cu baza îngustată şi auriculată cu 5-7 perechi de lobi laterali laţi şi rotunziţi, pe faţa superioară glabră sau glabres-contă, faţa inferioară cu peri stelaţi şi simpli uneori glabrescentă afară de nervuri. Fructele câte 1—3, cu pedunculii lungi de 5—40 mm., dispers păroşi glabri. Cupuşoarele înalte de 8 mm. şi de 16 mm. diametru, solzii de formă intermediară faţă de părinţi. Ghinda de 25/15 mm. Qu. Haynalcliana Simk. En. FI. Trans. (1887) 488. Simk. Magy Nov. Laip. VII (1883) 68. Q, Frainelbto x Q. Robur. Frunzele mari şi fructele seisile sau scurt pedunoulate eu pedunculul până la 1 cm. Forma generală apropiată de Qu Frainetto. Qu. Tufae Simk. Q. petraea x Q. Frainetto. Lujeri bruni gălbui dispers păroşi, mugurii alungiţi des păroşi. Forma frunzelor oscilând între a celor doi părinţi, cu lobarea înclinând către Q. Frainetto, faţa superioară mărunt si des păroasă, cea inferioară mărunt şi des păroasă, axiiele barbulate. Fructele câte 2-3 pe un prduncul scurt sau se-slle, cupe hemisferice cu solzii păroşi, de formă şi mărime intermediară celor doi părinţi. Qu. cazanensis Paşc. An. ICEF V. IX S. I p. 115. Q. Dalechampii x Q. Virgiliana. Lujerii dispers păroşi la început mai târziu glabrescenţi, mugurii mari până la 8 mm. obtuz muchiaţi. Frunza obovală de 7—10 cm. sau eliptice lungi 10—20 mm. peţiolate, baza lat trunchiată sau cordat-emarglnată, cu vârful lat rotunzit sau uşor emarginată sinuat lobată, cu 5—7 lobi, cei bazali 1—3 mai mari, uneori lobulaţi, lobii dinspre vârf descresc treptat, în tinereţe faţa superioară dispers păroasă, iar cea inferioară tomentoasă, la maturitate glabrescente. Fructele sesile câte 1—3. Gupa ghindei semiovale înaltă de 12 m. şi de 15-16 mm. diametru. Solzii laţi subromboidali cu vârfurile brusc îngustate în apendice lungi, cei bazaili gheboşi. Ghinda alungit ovală ascuţită la vârf de 30/15 mm. Se apropie ca tip mult de Q. Virgiliana var. congestoides. Qu. getica Morariu Bul. Grad. Bot. Muz. Cluj XXV 1945 p. 173. Q. p edun'euli flora x . Q. Frainetto. Lujerii glabrii sau glabrescenţi, muguri .mijlocii sau mari ovoizi-alun-giţi, cu solzi bruni deschişi, păroşi. Frunze obovale scurt peţiolate obtuze sau rotunzite la vârf, cordate la bază, cu smocuri disperse de peri pe faţa superioară şi tomentoasă glau9cescentă pe faţa inferioară. Ghinda scurt pedunoulată, cu solzii ovali alungiţi pubescenţi. Frunzele şi solzii cupuşoarei se aseamănă cu cele dela Q. pedunculiflora, iar mugurii cu cei dela Q. Frainetto. www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA I0p Qu. carcyrensis. A. Camus Les Chenes. Paris (1936). Att. T. II Expl. d. pi. p. 59 et pl. 162 lig. 8—11. Q. Pedunculiflora x Q. pubescens. liujerii glabri sau dispers păroşi, mugurii larg ovali lungi dă 5 mm. şi groşi de 4 mim. Frunze de dimensiuni mijlocii, cu peţiol glabru sau gla-brescent lung de 10—16 mm., lamina lait ovală, lungă de 7—10 cm. şi lată de 4—6,5 cm., neregulat penat lobată cu lobii 4-5 laţi întregi sau lobulaţi, faţa superioară glabră, cea inferioară păroasă ca la Q. pedunculiflora. Prezintă două forme. f. dobrogensis Georg. et Gretz. Bol. Gr. Bot. şi Muz. Cluj la Timişoara XXXIII (1943) p. 2i>. Lujerii dens tomentoşi. /. Lupei Georg. et Cretz. 1. c. Lujeri pubescenţi până la glahrescenţi. Qu. Sech&nyana Borb. Erd. Lap. XXY, 993 (1886). Frainetto x pubescens. Lujerii mai adesea des păroşi. Frunzele pe dos poroase, cu înfăţişare mai mult asemănătoare cu acea de Q. pubescens. Fructele scurt rareori cava mai lung pedunculate, Cupuşoara asemănătoare cu acea de Q. Frainetto, solzii adpreşi -şi poroşi. Descrisă de Borbas din Jud. Arad (Ciadova) a contestat-o Simonkai. In Herbarul Laboratorului Botanic al Politehnicei Buc. se află material din Dobrogea, Pavilion leg. N. Iacobescu. 8 JX 1920 cu frunza şi fructe la care caracterele intermediare între cei doi părinţi sunt foarte evidente. Mai puţin sigur este materialul dala Rebegi: (Craiova Leg. M. Petcuţ 17. VI. 1945) fiind fără fructe, tipul frunzele se aseamănă mai mult cu Q. pubescens f. pinnatifida. Qu. Kanitziana Borb. Erd. Laip. XXXVII (1887), 732. Q. pubescens x Robur syn. Q. devensis Sknk. OBZ XXXVII (1887) 404. Lujerii anuali cenuşiu păroşi, cu părozitate deasă ori laxă. Frunze de obiceiu lăţite în partea superioară, adesea cu lobii as:uţiţi, pe toată faţa inferioară sau cal puţin pe nervuri des păroase. Cupuşoara ghindei cu solzii strânşi şi păroşi. . Quercus danubilias C. Georg. Pete. et Cretz. Compt. R. d. S. de l’Acad. des Sciences de Rouim. T. Vi (1942) 182. Qu. pubescens x Qu. Virgiliana. ^ A cest hibrid trebuie verificat, până când se renunţă la el. www.dacoromanica.ro na CONST. C, QEORGESCU $1 IULIU MORARW BIBLIOGRAFIE 1. Ascherson-Graebner, Synapsis d-er Mitteleuropăischen Flora IV. 2. Beldie A.-Cretzoiu P., Studiul sistematic al gorunului din România, An. ICEF VII. 3 Borbas V., Quercus Budenziana et species Botriolobarum. Termeszt. Fiiz. XIII Budaipest 1890. 4. — A magyar Nagy-Altold tolgyai. Erd. Lap. 26 (1887) 711-743. 5. — Europa nagyobbpikhelyes tolgyeimsk ossz;:aJitâsa. Erd. LaP. 26 (1887) 929—944. 6. — Balanographiai magyarâzatok. Erd. Lap. 26 (1837) 348-355, 7 — Quercus malacophylla Schur. Erd. Lap. 25 (1886) 30-39. 8. — Quercus hiemalis Stve. Erd. Lap. 25 (18886) 530. 9. — A Qutrcus conferta Kit. (Q. Fametto Tem) Q. Haynaldinna Simk., Q. hungarica Hubeny meg a Q. spectabiiis Kit. ismereterol. Erd. Laip 25 (1886) 723-740. 10. Borza Al., Quercus pedunculiflora, un nou stejar din Rcmânia. Bul. Grăd. Bot. şi Muz. Cluj XVI (1936) 55-62. 11. Camus A., Les Chenes I, II, Faris 1936—1939. 12. Constantinescu N., Stejarul pufos în Oltenia. Rev. Păd. 57 (1945), 215. 13. Cretzoiu P,, Zur Kenntniss der Eichan Rumăniems. Bul. Grăd. Bot. şi Muz. Cluj XXII (1942). 14. Enculescu P., Zonele de vegetaţie lemnoasă din România. Mem. Inst. Geol. Rom. Bucureşti 1923. 15. Florov N., Die Waldtsteppe von Standpunct der Bodenkunde Bul. Grăd. Bot. şi Muz. Cluj XX (1941), 3-4, 141—171. 16. Georgescu C. C., Ccretole ca tip de pădure. Rev. Păd. 53, 8-9, 444—457 şi 10-11, 505—518. 17. Georgescu C, C.-Constantinescu N., Tipurile naturale de pădure din re. giunile şesurilor joas© şi înalte ale Olteniei. R,„v. Pădurilor 57. (1945) 277. ' 18. Georgescu C. C.-Cretzom P., Consideraţiuni sistema ti ce asupra speciei Quercus pedunculiflora în România. Am. ICEF, VII (1941) 3-37. 19. Georgescu C. C.,-Cretzoiu P., Lupe I. Zur Kenntniss der Eichemformen des Bezirks VLaşca in der Walachei. Miitt Tech. Hochscule Bu-karest (1942) Hft. 1-2, 91-93. 20 — Răspândirea stejarului brumăriu (Quercus pedunculiflora). Am. ICEF VIII (1942) 165-172. 21. Georgescu C. C.-Morariu I.,-Cretzoiu P., Noi contribuţiuni la sistema- tica speciei Quercus pedunculiflora în România. Rev. Păd. 55 (1943) 7-8, 293. 22. — Contribuţiuni la studiul speciilor de Quercus dim România : Quercus pubescens Willd. Viaţa Forestieră 1942, 3-4. Q. Frainetto Ten. Bul. Grăd. Bot. şi Muz. Cluj — Timişoara XXIII 1-2. Q: Virgiliana Ten. Rev. Păd. 54 (1942) 3-4. Q. Robur L. Rev. Păd. (1942), 9-10. 23. Georgescu C, C.-Morariu 1., Quercus Cerris L. An. ICEF. IX (1943). 24. Georgescu C C.-Petcuţ M.-Cretzoiu P.,-Morariu I., Beitrag zur Kenntniss der Quercus Virgiliana und Q. pubescens-varietătcn und formen in Rumănien. Compt. red. Acad. Sc. Roumanie. VI, 1-4, (1942). 25 Hayek A., Prodromus florae peninsula© Balcanicae, I, Berlin 1927. 26. Komarov V. H., Flora URSS V. Moscova 1936. 27. Krussmann G., Die Laubgeholze. Berlin 1937. 28. Morariu I., Un nouvşau hybrida dans le genre Quercus. Bul. Grăd. Bot. şi Muz. Cluj. XXV (1945) 3-4, 171-172. ‘ www.dacoromanica.ro MONOGRAFIA STEJARILOR DIN ROMANIA 29. — Materiale pentru îlora judeţului Via şea. AR. Acad. Rom. XXI S, III, 8. 30. — Asupra ecologiei şi sociologiei lui Querous pedunculifLora. Rev. Păd. 56 (1944) 257-267. 31. Paşcovschi S„ Quarcus Virgiliana în pădurea Runceni. Rev. Păd. 54 • (1942) 9-10. 32. — iBeitrăge zur Kennitnis der dendredogischem flora Rumă- niens. Acta pro Fauna et Flora I, 18-19. 33. — Noutăţi dendrologice din Banat. An. ICEF IX (1943). 39. Petcuţ M., Pădurile dela limita dintre Mostiştea şi Bărăgan. Rev. Pădurilor 1936. 35. Rehdiar, Manual of tr.'ies and shrubs. Washington 1938. 36. Schneiâier C. K., Lauibhalzkunde. (1904). 37. Schw F., Enuimeratio plantarum Transsilvaniae. VindobonaC, 1860. 38. Simonkai L., Enumeratio florae transsylvanicae vesoulosae critica. Bu- dapest 1886. 39. — Querci et queroeta Hungariae 1890. 40. — Uj alakok a hazai tolgyfaink kozt. Erd. Lap. 26 (18887) 30. 41- — A magyar tolgyfâk fajai as azok jellemvonăsai. Erd. Lap. (1887) 282-296, 348-355. 42. Schwarz O, Monographie der Eichen Europais und des Mittekneerge-bietes. Rep. Spec. nov. reg. veg. Berlin 1937. www.dacoromanica.ro PUP OPECII EXOTICE de UUERCUS CULTIVATEm HOMANIA 8 QUERCUS (seria) SESS/UFLORA 15-25= QueRCUS DaLECHAMPH Ten- f5-l6ii20-22“lpinnahfida; I7-I9}i 23~25 * t land folia. -26-32* Quercus poimcarpa 5chur.- 31'32“ wrsi/Mak, famhfoho-www.dacoromanica.ro Quercus Robur-L Quercus peduncuuflora -c.Hocn j n 15 23 - sub. f. obtusitoba i 7 — 9 = sub. t. Qoniolobula s 10 — sub/, aci.tlioba1 5lt6/. frainettoid.es ; 12 = stelladoides ; 13—14 — subf. simplex• —■/$*=/. maxima; 17—18 = f. lobutosa; 19 — 22= car. olrescens t = î. ' ^aernphiill— -{.trilrrnnhmil/i-93 — 31 — oar. p nnatlfida. Nr. 3-6, 19-22 sunl ^originale» Quercus Virgiliana Ten www.dacoromanica.ro Quercus pubescens U. 1—4 şi 7, = [. pubescens ; 5—6 şl 8—19 = f, pinnatlfida ; 20—24=1. prionota i 25 şi 30—$4 = oar. gtomerata f, sublqbetaţ 2b—29 = f, disseceafă, www.dacoromanica.ro I. Arealul speciilor de Quercus din seria sessiliflore. II. Arealul stejarului. III. Arealul stejarului brumăriu. Quercus Frainetto-Ten Ouercus Cer/s L 1-5—f. land folia ; 6-9= f. dentata ; 10-11= f. fyclotoba ; 13 f. austriaca; 1$—I7=f, bipinnata ; — 14 = {, lădniata, www.dacoromanica.ro Diagrama hibrizilor « Quercus www.dacoromanica.ro HIBRIZI DE QUERCUS 1—2 = Quercus rosacea Bechst oar. Csatoi Georg. et. Crete.; J si 3= Q. rosacea oar. pseudosessitis (Schur) Georg. et. Crete. 4 = Q_. rosacea oar. pseudfgermanica < Lase h) Pasc.;b = Q. Pseudodate-champii Crete. oar. Cretzoiu Pasc.; 7 = Q. Pseudodalechampll, Crete. <5 —P=Q. Tu fee Stmk.; 10 = Q. getica Morariu; 11— Q. cazanensls Pasc.; 12= Q. corcyrensls Cernus Par. dobrogenisis. Georg et Crete.; 13= Q. corcyrensls oar. Lupei Georg. et Crelz'; 14 — Q. Pseydodalecfxayipit Qreţz, par, Qretzoiui Pasc,; J5 = Q, Secfiernyana Borb, www.dacoromanica.ro IV. Arealul gârniţei. V. Arealul stejarului pufos şi a stejarului Virgiliana. (S’a haşurat întreg areaiul, în cuprinsul căruia se găsesc, locurile de vegetaţie ale acestor specii). „ISTORIA FILOSOFlEr PROSPECTUL CĂRŢII (proectj 0 PREFAŢA După discuţia filosofică asupra cărţii lui G. F. ‘Alexandrov ,Jstoria filosofiei din Europa Occidentală", organizată din iniţiativa C. C. al P. C. (b) al U. SC. C. al P. C. (b) al U. S. a însărcinat pe tov-ii G. F. Alexandrov, M. A. Dănnik, M. T. Iovciuk, B. M. Kedrov, M. A. Leo nou, M. M. Mitin şi O. V. Trachtenberg să scrie o nouă carte de istorie a filosofiei cu care prilej să se ţină seama în toate laturile de rezultatele discuţiei filosofice şi de criticile aduse în cursul discuţiei cărţii tov. Alexandrov. Pentru a participa la alcătuirea noii cărţi, au fosi atraşi şi alţi filosofi şi, în special, dintre cei care lucrează în republici şi oraşe mari ale R. S.F.S.R., printre care : to-vii P. A. Şaria (Tbilisi) ; P. F. Iudin, A. A. Maximov, P. N. Fedoseev, A. O. Măkavelski,,Z. I. Beleţki, G. M. Ga)c, G. S. Vaseţki, M. D. Kammari, V. S. Krujkov, M. E. Omelianovski (Kiev); I. D. Pauthava, V. I. Svetlov, B. A. Ciarin (Leningrad); I. P. Franţev, M. V. Serebriakov (Leningrad); Z. V. Smir- nov, V. I. Zahidov (Taşkent); V. N. Sarabianov, G. N. Guseinov (Baku), V. K. Cialoian (Erevan); A. A. Kutelia (Tbilisi); I. I. Şcipanov, V P. Cert)cou (Aşhabad). înainte de a trece la întocmirea însăşi a cărţii, colectivul de autori a trebuit să alcătuiască un prospect al cărţii. In timpul muncii de alcătuire a prospectului, au apărut multe greutăţi, multe chestiuni complicate încă nerezolvate. A eşit la iveală faptul că editarea unei noi că «iţi de istorie a filosofiei „înseamnă înainte de toate învingerea unor concepţii confuze şi greşite care, se vede, au curs în mijlocul filosofilor noştri, inclusiv printre cei conducători” (Jdanov). In ceeace priveşte planul de expunere al cărţii, în ceea ce priveşte unele principii generale de tratare a materialului istorico-filosofic, precum şi în ceea ce priveşte rezolvarea unor probleme istorico-filosofice concrete deosebite1 printre membrii colectivului de autori s’au ivit divergenţe esenţiale. Se hotărîse împărţirea întregii cărţi în două părţi, dintre care prima să fie consacrată istoriei filosofiei premarxiste, iar cea de a doua istoriei filosofiei marxisto-leniniste. In legătură cu aceasta s’a ivit ime- 1) In vederea organizării unei largi discuţii a prospectului unei noi cărţi „Istoria Filosofiei”, redacţia-publică acest prospect în paeinile revistei. Redacţia aşteaptă de la cititori observaţii critice cu scopul îmbunătăţirii prospectului dat ţinând seama în modul cel mai riguros de rezultatul discuţiei filosofice din anul 1947. JVoţa Redacţiei „Probleme de filoşofie". www.dacoromanica.ro 124 STUDII dlat chestiunea : în ce parte a cărţii să fie expusă istoria filosofiei ruse din a doua jumătate a secolului XIX. Această chestiune a avut o însemnătate esenţială, pentrucă era legată de preţuirea generală a caracterului şi însemnătăţii istorice a filosofiei ruse. Unii tovarăşi au propus, menţinându-se la respectarea exactă a cronologiei, ca concepţiile filosofice ale lui Cernâşevscki, Dobroliubov şi ale adepţilor lor (aşa numiţii „şestidesiatnici”) să fie expuse în a doua parte a cărţii — fie după expunerea formării marxismului, fie paralel cu arătarea desvoltării istorice a filosofiei marxiste. După o desbatere amănunţită a chestiunii, colectivul de autori a hotărît ca filosofia rusă clasică din secolul XIX să fie dată în prima parte a cărţii pe motivul că, în primul rând, cu toate că filosofia lui Cemâşevski şi Dobroliubov s’a format istoriceşta după ivirea marxismului, prin conţinutul şi caracterul ei, ea este o filo-sofie a perioadei premarxiste, o treaptă superioară în această desvol-tare; în al doilea rând, o transmutare a istoriei filosofiei ruse din secolul XIX în a doua parte ar strica expunerea armonioasă, logică şi istorică a istoriei desvoltării materialismului dialectic şl istoric, creeat de Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Mari contrqverse a provocat şi chestiunea privitoare la felul cum trebue dispus materialul consacrat criticii filosofiei burgheze reacţionare din a doua jumătate a secolului XIX şi din sec. XX, dat fiind că a doua parte a cărţii va fi consacrată expunerii concepţilor filosofice aie fondatorilor filosofiei marxisto-leniniste. Majoritatea autorilor au înclinat ca această critică a filosofiei burgheze să fie dată în planul luptei marxismului împotriva filosofiei burgheze contemporane. ' Unei desbateri amănunţite a fost supusă chestiunea periodizării ştiinţifice a istoriei filosofiei. După lungi controverse, a fost stabilit în general singurul principiu just — de a se porni în expunerea sistemelor filosofice de la lupta de clasă din societate, dela diferitele formaţiuni economico-sociale, privind lupta direcţiilor filosofice ca o reflectare a luptei de clasă din societate. In cursul desbaterii chestiunii periodizării istoriei filosofie, în special a istorei filosofiei marxisto-leniniste din sec. XX, o serie de tovarăşi au propus să se împrumute pentru acest capitol schema „Cursului scurt de istorie a P. C.(b) al U. S.” In discuţia organizată de colectivul de autori pe această chestiune, majoritatea tovarăşilor au observat în mod just că acceptarea acestui punct de vedere ar însemna că prospectul de istorie a filosofiei în această parte a lui s’ar suprapune prospectului istoriei desvoltării întregului marxism-leninism, prospectului istoriei partidului. Cu acest prilej a devenit evidentă şi acea latură negativă a unei astfel de expuneri, prin care ar înceta expunerea sistematică a ştiinţei filosofice create de Marx şi Engels şi a ceea ce a fost introdus nou în desvoltarea materialismului dialectic şi istoric de către Lemn st Stalin în noua epocă istorică. In urma desbaterilor, câteva capitole, consacrate istoriei filosofiei marxisto-leniniste au fost împreunate, iar !a sfârşitul capitolului consacrat lui Marx şi Engels şi al capitolului consacrat desvoltării mai departe a filosofiei marxiste de către Lenin şi Stalin, au fost introduse capitole în care se va da o scurtă expunere şistşmatică a concepţiilor lui Marx şi Engels. Lenin şi Stalin www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) I25 Autorii nu consideră ca definitiv planul propus pentru partea n doua a cărţii. In procesul lucrului şi desbaterilor ulterioare ale prospectului se vor rezolvi definitiv chestiunile privitoare la expunerea materialului părţii a doua din „Istoria filosofiei”. Unei desbateri amănunţite a fost supusă chestiunea privitoare ia modul cum urmează să se lumineze în prospect şi în carte legătura dintre filosofie şi ştiinjele naturii S’a propus să se împartă expunerea problemelor filosofice ale ştiinţelor naturii din sec. XVIII—XX In câteva capitole independente cu scopul de a se arăta privitor la materialul de ştiinţă a naturii istoria luptei dialecticii cu metafizica, între tnaterialism şi idealism. Această propunere a fost respinsă şi s’a hotărît ca problemele ştiinţelor naturii să fie clarificate cu prilejul expunerii problemelor corespunzătoare ale desvoltării filosofiei însăşi. Mari greutăţi au provocat (din cauza neprelucrării lor) chestiunile privitore la locul şi caracterul filosofiei Orientului antic, al filosofiei popoarelor URSS (Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Asia Centrală şi altele), în special chestiunea aşa numitei „Vechi renaşteri orientale”, precum şi chestiunile privitoare la filosofia Indiei, Chinei, Japoniei. Nu mai puţine greutăţi din aceiaşi cauză, s’au ivit în legătură cu caracterizarea curentelor filosofice in ţările slave din Europa de Est şi Sud-Est (în Bulgaria. Jugoslavia, Polonia şi Cehoslovacia). O desbatere nu mai puţin amănunţită a avut loc cu privire ia felul cum trebuie expus materialul istorico-filosofic. La unii tovarăşi, descrierea faptelor şi a curentelor filosofice predomini faţă de analiza şi preţuirea marxistă a acestor fapte şi curente. In astfel de cazuri pe primul plan s’a arătat tratarea istoriografică, înşirarea de nume şi date. Au fost controverse asupra reflectării în -filosofie a luptei de cla ă în Grecia şi Roma antică, asupra chestiunii dacă a existat o luptă între materialism şi idealism în epoca Renaşterii şi în ce forme a avut loc această luptă, asupra luptei materialismului şi idealismului în epoca primelor revoluţii burgheze din Europa şi asupra aprecierii empirismului şi raţionalismului din punctul de vedere al desvoltării şi luptei celor două direcţii fundamentale din filosofie, asupra aprecierii ma.i-xiste a concepţiilor filosofice asupra naturii ale filosofilor idealişti germani şi asupra altor chestiuni. La alcătuirea prospectului s’au ivit şi alte dificultăţi. La început, colectivul de autori pornise pe calea alcătuirii, de fapt, nu a unui prospect, ci a unui conspeot al cărţii. O astfel de cale presupunea că toate, chestiunile istoriei filosofiei sunt rezolvite, în timp ce multe dintre elo, în realitate, au putut fi numai puse, iar rezolvirea lor putea fi dată numai în procesul prelucrării ştiinţifice ulterioare a chestiunilor, prin urmare în cursul scrierii cărţii însăşi. In legătură cu aceasta, colectivul de autori, după ce alcătuirea conspectului fusese terminată, a fost obligat în cele din urmă să renunţe la ideia de a da un conspect al cărţii viito'are şi să şp întoarcă la alcătuirea unui prospect al ei. Lucrul a fost frânat de asemenea şi de împrejurarea că o serie de tovarăşi atraşi la lucrarea cărţii, s’au sustras în gşneral de la desba-terile prospectului cărţii, fără cauze motivate şi fără ca să dea nici un fel de explicaţie. Ca rezultat al lungilor controverse şi discuţii şi al întregii munci www.dacoromanica.ro STUDli 12$ făcute* a apărut prezentul prospect. Cu toate că s’a lucrat la el timp de câteva luni, colectivul de autori nu consideră acest prospect ca definitiv, ci doar ca un prospect menit să servească drept bază pentru lucrarea cărţii şi care cere prelucrări şi precizări ulterioare, care vor fi posibile în cursul scrierii deosebitelor capitole ale cărţii şi al discutării lor detailate. . Discutarea largă a proectului de prospect şi observaţiile critice făcute, ajută colectivului de autori să expună, din poziţiile marxism-leninismului, istoria filosofiei şi problemele ei separate. In viitor, cu acelaş scop, colectivul de autori îşi propune să publice în ordinea discuţiei capitolele separate ale cărţii. Colectivul de autori se adresează către toţi cercetătorii din domeniul filosofiei şi profesorilor de materialism dialectic şi istoric, de baze ale marxism-leninismului şi către cercetătorii din celelalte ramuri ale ştiinţei, cu rugămintea să comunice observaţiile lor critice privitoare la prospectul cărţii de istorie a filosofiei.. Autorii cărţii de istorie a filosofiei Moăcova, Decembrie 1947 „ISTORIA FILOSOFIEI" PROSPECT (proect) AL CĂRŢII Introducere In introducere se va arăta că istoria filosofiei este o ramură importantă a ştiinţelor sociale, istoria „zămislirii, apariţiei şi desvoltării concepţiei ştiinţifice materialiste despre lume şi legile ei. întrucât materialismul a crescut şi s’a desvoltat în luptă cu curentele idealiste, istoria filosofiei este ăeasemenea şi istoria luptei materialismului cu idealismul” (Jdanov). In introducere se va sublinia în mod special că desvoltarea gândirii filosofice este determinată în ultimă analiză de condiţiile materiale de viaţă ale societăţii şi că lupta direcţiilor din istoria filosofiei reflectă lupta de clasă din societate. Introducerea trebue să considere istoria filosofiei ca istoria luptei dintre două linii din filosofie, materialismul şi idealismul, precum şi să lămurească locul dialecticii şi al logicii în istoria filosofiei şi să sublinieze legătura dintre istoria ştiinţelor naturii şi a tehnicii. In introducere se va da o caracteristică a obiectului filosofiei, se vor formula cele mai importante probleme ale istoriei marxist-leniniste a filosofiei ca ştiinţă, se va arăta de asemenea că concepţia materialistă a istoriei este o metodă ştiinţifică pentru înţelegerea, expunerea şi critica justă a istoriei doctrinelor filosofice şi politice, pentru periodizarea ştinţifică a istoriei filosofiei. In introducere se va arăta importanţa introducerii consecvente a principiului bolşevic al atitudinei partinice în studierea, expunerea şl critica doctrinelor filosofice trecute, se va da o critică a modului anti- www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFICI (PROSPECT) 127 marxist, obiectivist de a trata istoria filosofiei, se va da o apreciere generală a sistemelor anterioare de filosofie, din care majoritatea erau rupte de viaţă, străine de popor, neputând să servească ca instrument de cunoaştere ştiinţifică şi de schimbare revoluţionară a lumii şi se va descoperi deosebirea radicală, principială, a filosofiei marxismului — a materialismului dialectic şi istoric — de toate filosofiile premarxiste. Tot aici vor fi demascate concepţiile fundamentale burgheze asupra istoriei filosofiei. La caracterizarea apariţiei marxismului ca cea mai mare răsturnare revoluţionară în ştiinţele sociale, se va sublinia spiritul de luptă, ofensiv, al filosfiei marxist-leninste, însemnătatea ei ca stindard revoluţionar invincibil al clasei muncitoare şi al partidului ei comunist, însemnătatea filosofiei marxist-leniniste pentru lupta celor ce muncesc pentru victoria comunismului. PARTEA INTAIA ISTORIA FILOSOFIEI PÂNĂ LA APARIŢIA MARXISMULUI SECŢIA I CAPITOLUL 1 Filosofia Orientului antic Sarcina acestui capitol este de a arăta că istoria zămislirii, apariţiei şi desvoltării gândirii ştiinţifico-naturale şi filosofice în primele state sclavagiste ale Egiptului, Asiei Mici, Indiei şi Chinei (ca şi istoria ulterioară a culturii popoarelor orientale) descoperă rolul important, fructuos, al Orientului în istoria culturii, ştiin|ţei şi filosofiei mondiale şi desminte radical teoriile burgheze antiştiinţifice şi reacţionare de tip „europocentrist” şi rasist cu absurda lor opoziţie între Occident şi Orient. In capitol vor fi privite particularităţile istorice ale desvoltării so-cetăţii sclavagiste din Orientul antic, particularităţile luptei de clasă şi trăsăturile caracteristice ale vieţii social-politice şi culturale a popoarelor orientale din această perioadă. In legătură cu aceasta se va da o caracterizare a apariţei şi desvoltării primelor cunoştinţe de ştiinţă a naturii şi primelor tendinţe, materialiste ale filosofiei născânde, şi se va urmări în acelaş fel lupta acestor direcţii progresiste împotriva doctrinelor mitologice şi religioase-idealiste. In capitol vor fi considerate descompunerea comunităţilor, desvol- . tarea sclavajului şi a luptei de clasă în Egiptul antic; apariţia criticii ideilor religioase privitoare la vialţa „de dincolo"’ desvoltarea ştiinţei, cuceririle în domeniul matematicii, medicinii, apariţia rudimentelor da gândire filosofică (doctrina despre apă ca bază a tot ce există). Se vor desvălui bazele de clasă ale dominaţiei idealismului şi religiei în con cepţiile despre lume ale Egiptului antic. _ . www.dacoromanica.ro S T U»D I 1 12® Va fj considerată descompunerea comunităţii şi desvoltarea sclava-. jului în Babilon, apariţia odată cu desvoltarea luptei de clasă a noilor elemente din ideologia societăţii babiloniene, critica vechilor închipuiri religioase, desvoltarea ştiinţei babiloniene şi influenţa ei asupra ştiinţei lumii antice (matematica, astronomia), tendinţele materialiste în doctn nele babilonice. Vor fi deasemenea caracterizate doctrinele filosofico-religioase ale Persiei antice (Avest, doctrina lui Zoroastru). In capitol va fi carcaterizată desvoltarea gândirii filosofice în India sclavagistă: Brahmanismul şi adversarii lui, desvoltarea reprezentărilor şîiinţifca şi a doctrinelor materialiste —ciarvaka, nastika, lokaiata; doctrina religioasă idealistă a budismului; chestiunile de logică în filosofia indiană. Va fi de asemenea considerată desvoltarea gândirii filosofici în China antică: desvoltarea organizării sclavagiste în China antică; embri-oanele materialismului naiv din vechile documente din literatura Chinei îŞu-Ţzin şi I-Ţziu, din sec. IX-VIII înainte de era noastră), apariţia doctrinelor filosofico-religioase a tavismului şi a confucianismului şi rolul lor de clasă, doctrina estetico-religioasă a lui Mo-Di, critica pe care el a făcut-o moralei dominante, apariţia doctrinelor materialiste ale Chinei antice, lupta lor cu religia şi idealismul: Siun-Ţzi, doctrina lui materialistă' doctrina lui socialo-politică; materialismul lui lan-Cyu (sec. V-V înainte de era noastră), lupta lui cu confucianismul; marele materalist şi ateist al Chinei antice Van-Ciun (sec.I înainte de era noastră), lupta lui împotriva daosismului şi confucianismului; transfer ■ marea confucianismului şi daosismului în sisteme teologice. PLANUL CAPITOLULUI 1. Apariţia şi desvoltarea societăţii sclavagiste şi a culturii ei îm Orientul antic. 2. Concepţiile ştiinţifico-naturale şi filosofice în Egiptul antic. 3. Concepţiile ştiinţifico-naturale şi filosofice ale popoarelor din Asia: Babilon, Persia ş. a. 4. Concepţiile ştiinţifico-naturale şi filosofice din India antică. Concepţiile ştiinţifico-naturale şi filosofice din Chîna antică. CAPITOLUL 2 Apariţia materialismului şi lupta lui cu idealismul in Grecia antică. In capitol se va arăta că filosofia Greciei antice, reflectând lupta claselor fundamentale ale organizării sclavagiste — sclavii şi proprietarii de sclavi — a fost ideologia clasei proprietarilor de sclavi. Filosofii greci antici, independent de şcoala căreia aparţineau (Democrit, Aristotel), căutau să dea temeiu teoretic şi să eternizeze orânduirea socială sclavagistă. Lupta şcolilor filosofice ale filosofiei antice greceşti a fost una din formele luptei ideologice dintre diferitele grupe ale clasei proprietarilor de scalvi. Clasa exploatată a societăţii sclavagiste — clasa sclavilor lipsiţi de orice fel de drepturi social-politice, a fost lipsită istoria ceşte de posibilitatea de a-şi creea o doctrină filosofică a ei. Sarcina acestui capitol este să arate că istoria filosofiei antice gre- www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 129 ceşti este istoria zămislirii, apariţiei şi desvoltării concepţiei materialiste a naturii în forma ei primitivă, şi în acelaş fel a dialecticii naive şi a logicii elementare. Lupta „liniei lui Demoorit"' a celei democratice cu „linia lui Platon“, idealistă, a fost lupta ideologică partinică a democraţiei sclavagiste progresiste cu aristocraţia funciară reacţionară. însăşi apariţia diferitelor doctrine flosofice a fost legată organic cu formarea şi desvoltarea societăţii sclavagiste din Grecia, cu desvoltarea legăturilor comerciale şi culturale ale vechilor oraşe-state între ele şi cu Orientul. Filosofia ca un domeniu deosebit, diferenţiat al ştiinţei nu există în Grecia antică; dar din ştiinţa unică, nefracţionată, a vechilor Greci, pe măsura desvoltării ei, au început să înmugurească diferite ramuri ale ştiinţelor naturii. Lupta materialismului împotriva idealismului a fost încă în Grecia antică lupta ştiinţei împotriva religiei. Cele mai vechi şcoli filosofice (sec. VI înainte de era noastră) au apărut în perioada de formare a societăţii sclavagiste. Materialismul elementar, primitiv şi dialectica naivă (şcoala din Milet şi Heraclit din F.fes) au apărut pe coasta Asiei mici, în Ionia — centru de legături comerciale şi culturale ale Giecilor cu Orientul. In vechile colonii greceşti ale „Greciei Mari” (Italia de Sud) s’au desvoltat doctrinele filosofice care includeau în ele embrioanele idealismului (şcoala lui Pitagora şi cea Eleată) şi reprezentau ideologia aristocratică. Lupta filosofică în această perioadă a avut loc între partizanii materialităţii lumii şi ai dialecticii naive şi adversarii lor care propagau învăţătura despre număr ca despre ceva primar şi despre existenţa imobilă. In perioada întăririi democraţiei sclavagiste, a desvoltării mai departe a modului de producţie sclavagist, lupta socială-politcă şi ştiinţele naturii au ridicat noi probleme filosofice (problema constituţiei materiei şi a mişcării ei, chestiunile teoriei cunoaşterii' ale moralei şi ale statului). Materialismul filosofilor-naturalişti din sec. V înainte de era noastră (Anaxagora, Empedocle, Democrit) a fost ideologia unei grupe de proprietari de sclavi interesată în desvoltarea forţelor productive a comerţului şi culturii, în' creşterea cunoştinţelor ştiinţifice, în întărirea democraţiei sclavagiste. Filosofia idealistă (Socrate, Platon) a fost ideologia reacţionară a aristocraţiei antice greceşti. Perioada de desvoltare a societăţii sclavagiste, legată ou ridicarea Macedoniei, o găsit o oglindire în ştiinţa enciclopedică a lui Aristotel (la caracterizarea filosofiei lui Aristotel se va arăta şi rolul lui în desvoltarea logicii). ■ In condiţiile istorice care au apărut după descompunerea statului Iu* Alexandru Macedon, a avut loc o desvoltare mai departe a materialismului şi religiei, o întărire a atenţiei faţă de chestiunile de morală şi drept. Procesul de înmugurire a domeniilor separate de ştiinţă din ştiinţa unică a vechilor Greci s’a arătat în mod clar în succesele din domeniul ştiinţelor naturii ale savanţilor alexandrini. Decăderea social-politică a Greciei a dus la apariţia doctrinelor sceptice şi mistico-religioase ; către acest timp are loc răspândirea în Grecia a doctrinelor religioase orientale. In capitol se va demasca faslificarea filosofiei antice greceşti de către istoriografia burgheză contemporană. . www.dacoromanica.ro STUDII 9 130 STUDII PLANUL CAPITOLULUI 1. Apariţia şi desvoltarea filosofiei antice greceşti şi lupta şcolilor filosofice în perioada de formare a societăţii sclavagiste. Materialismul elementar, primitiv şi dialectica naivă a şcolii din Milet şi a lui Heraclit din Efes. Pitagora şi şcoala Eleată. 2. Lupta materialismului („linia lui Democrit”) şi a idealismului („linia lui Platon”) în filosolia autică greacă, în perioada victoriei şi întăririi, democraţiei sclavagiste. Materialismul lui Anaxagora şi al lui Empedocle. Materialismul Iu) Democrit. Sofiştii antici. 3. Ideologia aristocraţiei sclavagiste reacţionare — idealismul lui Socrate şi Platon. 4. Ştiinţa enciclopedică a lui Aristotol. 5. Filosofia antică greacă după descompunerea statului lui Alexandru Macedon. Materialismul lui Epicur. Alexandria — centru al ştiinţei şi culturii ,,eliniste“. 6. Direcţia filosofică în perioada decăderii social-politice a Greciei. Mărimea capitolului : 3 coli. CAPITOLUL 3 Lupta dintre materialism şi idealism în Roma antică. Sarcina capitolului este să arate că filosofia Romei antice, ca şi filosofi,! antică greacă, a fost ideologia clasei stăpânitoaire a proprietarilor de sclavi, că ea avea trăsăturile ei specifice; că particularităţile istorice ale desvoltării Romei au dus la o prelucrare intensă a teoriei social-politice, a chestiunilor de morală, drept şi Stat. Doctrinele filosofice ale vechilor Romani erau strâns legate cu concepţiile lor politice şi ştiinţifico-naturale. Ca şi în Grecia, în Roma a avut loc o luptă între „linia lui Democrit” şi „linia lui Platon”, între tendinţele progresiste în ştiinţă şi politică şi tendinţele regresive, reacţionare. Reprezentantul de căpetenie al materialismului şi ateismului roman a fost Lucreţiu — gânditorul cercurilor progresiste ale proprietarilor de sclavi din Roma republicană. Idealismul în Roma a fost reprezentat mai ales prin doctrinele stoicilor, eclecticilor, neoplatonicilor — ideologia reacţionară din perioada de decădere şi descompunere a societăţii sclavagiste. PLANUL CAPITOLULUI 1. Societatea sclavagistă din Roma antică şi cultura ei. 2. Materialismul lui Lucreţiu. 3. Doctrinele filosofice şi social-politice reacţionare din perioada Imperiului Roman (stocii romani' Cicerone, neoplatonicii). Mărimea capitolului : 1 coalăi www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 13* FILOSOFIA SOCIETĂŢII FEUDALE CAPITOLUL 4 Concepţiile filosofice din perioada începutului feudalismului CAPITOLUL 5 Concepţiile filosofice din perioada feudalismului desvoltat. Sarcina capitolului : se va caracteriza şi explica dominaţia, în condiţiile societăţii feudale, a concepţiei teologo-idealiste şi a metodei scolastice formale ; se va arăta că în unele ţări din Europa Orientală, din Caucaz şi din aşa-numita civilizaţie arabă, se desvoltă o concepţie despre lume mai înaintată, care are o influenţă progresistă asupra desvol-tării filosofiei din Europa Occidentală; se va arăta cum în procesul ulterior al luptei de clasă din epoca feudalismului apar tendinţe materialiste şi libera cugetare religoasă. Pe ruinele societăţii sclavagiste a apărut orânduirea feudală. Acest proces în diferite ţări a avut loc în timpuri diferite şi s’a făcut în forme specifice. In primul secol al erei noastre, în ţările Orientului Apropiat, Cau cazului,Africii de Nord şi în altele, într’o luptă înverşunată a diferitelor curente religioase şi în-legătură cu unele sisteme filosofice antice, se formează bazele doctrinei religioase creştine, care s’a > răspândit apoi în Europa. In Europa Occidentală trecerea (sec. V—VII) dela lumea antică la cea medievală a fost legată în primele timpuri cu o profundă decădere economică şi culturală. Domină ideologia religioasă catolică, toate poartă pecetea întunecoasă a apăsării bisericeşti. Ciocnirile de clasă îmbracă haine religioase („eresiile”). Filosofia, ca şi întregul cerc de cunoştinţe al feudalilor, se transformă în ■,servitoarea teologiei”. In această epocă (sec. IV—V e. n.) se răspândesc concepţiile lui Augustin „ideile” lui de teocraţie, de apărare a sclaviei. Aceste „idei” au servit ca armă ideologică Inchiziţiei. In secolele X—XII scolastica devine forma dominantă a filosofiei. In sec. XIII scolastica ajunge la apogeu şi încearcă să utilizeze pentru scopurile sale doctrina falsificată a lui Aris-iotel (Thoma^ de Aquin). Insă chiar din secolul următor- sub influenţa desvoltării sociale, clădirea scolasticii ortodoxe începe să se clatine. Sensul scolasticii: motivarea, sistematizarea şi apărarea ideologiei oficiale bisericeşti pe calea elucubraţiilor logico-formale, goale şi artificiale. Rostul ei de clasă era justificarea ierarhiei feudale şi a obscurantismului religios, a celei mai feroce exploatări a maselor muncitoare şi înăbuşirea gândirii progresiste. Bizanţul, sprijinindu-se pe moştenirea lumii vechi, se distingea prin cultura lui din sec. IX—XI. El a creat sisteme filosofice influente Mişcările populare, apărute sub forma de „eresii” în Balcani, s’au răspândit apoi în Europa Occidental^, favorizând descompunerea ideologiei dominante feudale. www.dacoramanica.ro I32 STUDII In secolele VIII—X, în timp ce desvoltarea culturală a celei mai mari părţi din Europa Occidentală se găsea încă la un nivel extrem de scăzut, într’o serie de ţări din Orientul Apropiat, din Asia Centrală înflorea o cultură originală, numită în mod foarte relativ „arabă”. Limba arabă şi religia Islamului au fost semnele ei caracteristice obişnuite, cu toate că nu obligatorii. Pentru filosofia „arabă” mai înaintată sunt caracteristice : interesul pentru studierea naturii şi pentru cunoaşterea prin experienţă, anumite tendinţe materialiste şi libera cugetare în chestiunile religioase. In aşa-numita filosofie arabă sunt de deosebit două curente fundamentale : cea orientală (în denumirea contemDorană: Iran, Uzbekistan, Tadjikistan ş. a.) şi cea occidentală (Peninsula Ibe-îică). Cea mai mare figură a primului curent este reprezentantul popoarelor din Asia Centrală Ibn-Sina. (Avicena sec. X—XI); a celui de-al doilea Ibn-Rojd (Averroes, sec. XII). Filosofia „arabă" înaintată a avut o influenţă însemnată — în cea mai mare parte progresistă — asupra filosofiei din Europa Occidentala. Vechea cultură a Georgiei şi Armeniei’ moştenind o sene de tradiţii antice şi orientale şi acţionând reciproc cu cultura mzanţuiui, s a desvoltat pe cale independentă. Cultura acestor ţari, care a dat inca In sec. V—VI o serie de filosofi eminenţi (Eznik Kochbeţi, David Neînvinsul, Petru Iver ş. a.), suferind apoi o decădere temporară sud miiu-t?nţa năvălirilor străine, a luat în sec. X—xn un nou mare avant. In condiţiile economico-sociale originale în comparaţie cu isuropa Occidentală, în Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi Asia Centrala, se formează o ideologie, asemănătoare în multe privinţe cu cea din Europa Occidentală de mai târziu, numită de obiceiu cultura Renaşterii : umanismul, opunerea bazei lumeşti dogmatismului religios, înflorirea artelor, diferenţierea şi desvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice (medicina, astronomia’ matematica), interesul crescut faţă de filosofia antică. Cel mai vestiţi reprezentanţi ai unei astfel de culturi în Asia Centrală şl Caucaz au fost : Şota Rustaveli, Grigor Magister, Nizami, Navoi ş. a. In secolele următoare (sec. XVI—XVIII) în filosofia Azerbaidjanului şi Asiei Centrale se disting figuri ca Fizuli, Bedil, Maşrab. Desvoltarea filosofiei şi ştiinţei în India şi China teudale. Rusia Kievleană şi-a desvoltat cultura în mod intens şi independent până la năvălirea mongolă, care pentru un timp a frânat (dar nu a oprit) acest proces. In minunata creaţie populară, în bogata literatură ş. a. m. d., s’au pus o serie de probleme social-politice şi de concepţie despre lume, care oglindesc particularităţile desvoltării istorice a Rusiei (pro-dlema unităţii de stat şi a independenţei, etc.). La sfârşitul sec. XV—XVI se formează statul centralizat naţional rus, care se transformă în multinaţional. Are loc o luptă intensa cu separatismul feudal, apare o mare literatură politică (Peresveiov, l£r-molai — Erasm, Ivan IV). Sub forma controverselor religioase-Disen-ceşti, se ridică chestiuni flosofice (în Rusia — osiflienii şi nestiajaxe-Iii, în Ucraina’ în Belorusia din sec. XVII G. Skorina). In unele „eresii” se desvălue tendinţe materialiste şi ateiste. In sec. XVII se intensifică lupta pentru luminare (Simeon Poloţki ş. a.), se prelucrează chestiuni ştiinţifico-naturale şi social-politice, care tratează despre îmbunătăţirea ordinii sociale (KrijaniWWWdfiCOfOmanîCajlO63 ŞC0'*i suPerioare ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) *33 religioase apare scolastica, ce capătă în condiţiile ruseşti din acel timp trăsături originale. In capitole se va da o critică a „teoriilor” burgheze (mai des străine) care au micşorat însemnătatea vechii culturi ruseşti şi au falşificat caracterul ei. Ideologii xeacţiunii imperialiste contemporane, falşificând în mod evident adevărul istoric, neagă imensul rol al culturii din Rusia, Bizanţ, Asia Centrală China, India, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, în desvol-tarea gândirii filosofice şi ştiinţifice mondiale, In acelaş timp- reacţiu-nea imperialistă încearcă să renască obscurantsmul catolic medieval şl să utilizeze ca unelte ale ei, neoscolastica şi mistica. PLANUL CAPITOLULUI 1. Apariţia şi desvoltarea feudalismului. 2. Formarea (mai ales în Orient) a doctrinei religioase creştine. 3. Europa Occidentală; începutul scolasticei. 4. Desvoltarea filosofiei în Bizanţ (seV:. IX—XI). 5. Filosofia şi ştiinţa arabă; caracterul şi importanţa ei. Asia Centrală, Azerbaidjan. 6. Filosofi în Georgia şi Armenia (din sec. V până în sec- XI). 7. Gândirea socială şi filosofică în vechea Rusie (din sec. XI până în sec XIV). 8. Căile originale de desvoltare a gândirii filosofice şi ştiinţifice a Indiei şi Chinei. PLANUL CAPITOLULUI 1. Scolastica târzie din Eurooa Occidentală. 2. începutul descompunerii scolastice în Europa Occidentală (Roger Bacon; nominalismul lui Duns Scott şi Occam). 3. Filosofia din sec. XII—XV în Bizanţ şi ţările slave de sud. 4. Forme originale ale Renaşterii în Orient. Filosofia secolelor XII—XV în Georgia şi Armenia, Azerbadjan şi Asia Centrală. 5. Gândirea social-politică şi filosofică a Rusiei din perioada creerii şi afirmării statului centralizat (sfârşitul sec. XV—XVII). Mărimea capitolului: 5 coli. CAPITOLUL 6 Concepţiile filosofice din epoca apariţiei relaţiilor burgheze din Europa (sec. XIV—XVI). Sarcina capitolului este de a arăta că în procesul de decădere a relaţiilor feudale şi de apariţie a primelor relaţii burgheze, însoţite de o creştere a conflictelor de clasă (războaie ţărăneşti, răscoale orăşeneşti, s. a. m. d.), în lupta dintre tendinţele materialiste si cele idealiste se formează o cultură umanistă, progresistă, luminoasă, se sapă dictatura Bisericii, se sdruncină bazele ideologiei teologo-scolastice şi se tormeaza ştiinţele naturii ca ştiinţe. Termenul „ttenaştere” intreDuinţat adesea pentru această epocă, termen care nu arată bazele de clasă social-eco-nomice ale culturii, are un caracter relativ. Istoricii burghezi minimalizează marele rol jucat In formarea cut- www.dacoromanica.ro *34 STUDII turii Renaşterii de către aşa-numitele influenţe orientale (Bizanţul-arabii ş. a.) şi ignorează formele deosebite ale Renaşterii din Qeorgia-Armenia, Azerbaidjan, Asia Centrală. Trebuie subliniată cu deosebire trecerea conştientă sub tăcere de către cercetătorii burghezi din Europa Occidentală a rolului proeminent jucat de popoarele slave în procesul de formare a culturii Renaşterii. 1 Procesul de apariţie a relaţiilor burgheze are loc în diferitele ţăn din Europa în cursul secolelor XIV—XVI Tehnica şi cunoaşterea ştiinţifică (astronomo-cosmologică şi mecanico-matematică) sunt stimulare de trebuinţele producţiei crescânde. Se face o serie de descoperiri şi invenţii importante Ştiinţa o rupe cu teologia (Copernic), se creează un fundament solid al ştiinţelor exacte ale naturii (Galilei). Filosofia cea mai înaintată a epocii manifestă, cu toate că nu în mod consecvent, tendinţe materialiste şi ateiste şi conţine elemente de dialectică (Bruno). In legătură cu elementele acumulării capitaliste primitive, apar o serie de doctrine social-politice care critică organizarea socială contemporană şi enunţa idealul viitorului (utopiile lui Morus şi Cam-panellal. PLANUL CAPITOLULUI 1. Caraterizarea generală a ideologiei aşa-numitei epoci a Renaşterii şi premisele ei social-istorice. 2. Umanismul antielerical şi anti-scolastic şi caracterul lui limitat. 3. Rolul social al reformei. Mişcarea husită din Cehia. 4. Rolul popoarelor slave în creearea culturii Renaşterii (Helciţki, Ian Komenski ş. a.). 5- Ruperea ştiinţiei de telogoie (Copernic). Apariţia ştiinţelor naturii ca ştiinţe (Galilei). 6. Tendinţele materialisto-ateiste şi elementele de dialectică din filosofia lui Giordano Bruno. 7. Doctrinele social-politice (în special utopiile lui Morus şi Campanella). Mărimea capitolului: 2 coli. CAPITOLUL 7 Desvoltarea materialismului şi lupta lui împotriva idealismului îft perioada primelor revoluţii din Europa Occidentală [sjarşitul sec. XI — începutul sec. XVIII). sarcina capitolului este să arate că în epoca desvoltării relaţiilor capitaliste in ţările înaintate ale Europei şi a desfăşurării primelor revoluţii burgheze, în legătură cu progresul tehnic şi cu desvoltarea ştiinţei naturii, forma tipică a filosofiei progresiste devine materialismul metafizic şi mecanic să arate că acest materialism intră în luptă cu idealismul şi scolastica medievală ca forme ale filosofiei reacţionare. începând din sec. XVI, burghezia care se întărea rapid, situându-se în fruntea mişcărilor populare, se ciocneşte cu apărătorii alcătuirii feudale ; în Olanda şi Anglia au loc primele revoluţii burgeze. Filosofia materialistă (F. Bacon, T. Hobbes, Spinoza ş. a.), continuă şi desvoltă lupta cu idealismul- teologia şi scolastica. Ştiinţele naturii încearcă să www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) !35 dea un sistem unitar al lumii pe baza succeselor mecancii şi matematicii (Newton, cartesianismul). In filosofie şi ştiinţele naturii se pun c serie de chestiuni care tratează despre caracterul mişcării: legătura et cu materia etc. (Descartes, Newton. Leibniz, Tolland). Mai târziu (în sec. XVIII) savantul slav Boscovici încearcă să desvolte o atomistică pe baza dinamismului. Materialismul metafizic, carie-în condiţiile epocii date era progresist, era în acelaş timp inconsecvent. Intensificarea prelucrării problemelor de metodologie, caracteristică pentru acel timp, se face fie pe linia de susţinere a empirismului şi logicii inductive, fie pe calea raţionalismului şi logicii deductive, care ia ca model geometria euclideană. I-n cadrul metodei metafizice dominante, în doctrinele unui şir de gânditori proeminenţi ai epocii se observă elemente izolate ale dialecticiii (de exemplu la Descartes, în matematică şi cosmogonie;. întreg mersul procesului social-istoric a pus la ordinea zilei formarea teoriilor dreptului natural şi origina contractuală a statului, opuse providenţialismului feudalo-teologic. In capitol se va arăta că reacţiunea social-politică împotriva mişcării revoluţionare şi frica în faţa activizării maselor populare a determinat apariţia şi răspândirea în Angla a sistemelor filosofice idealiste reacţipnare ale lui Berkeley şi Hume. Se va arăta de asemenea folosirea ulterioară de către burghezia reacţionară a filosofiei lui Berkley şi Hume. PLANUL CAPITOLULUI 1. Desvoltarea în Europa Occidentală a relaţiilor capitaliste. 2, Formarea metodei metafizice în ştiinţa naturii. Newton. 3. Fondatorii filosofiei secolului XVII (F. Bacon, Descartes). 4. Revoluţia burgheză în Olanda şi filosofia lui Spinoza- 5. Doctrinele filosofice şi social-politice din epoca revoluţiei burgheze engleze şi restauraţiei (Hobbes, Levellerii, diggerii ş. a.). 6. Compromisul de clasă din anul 1688 din Anglia şi filo-sofia lui Locke. 7. Filosofia reacţiunii. Idealismul lui Berkeley şi Hume. 8. întârzierea feudală a Germaniei, Idealismul lui Leibniz. 9. Liniile fundamentale de desvoltare a ştiinţelor naturii dela sfârşitul sec. XVI — începutul sec. XVIII în legăturile lor cu filosofia. Mărimea capitolului: 4 coli. CAPITOLUL 8 Materialismul francez din perioada de pregătire şi realizare, a revoluţiei burgheze din sec. XVIII şi lupta împotriva idealismului şi teologiei. Sarcina capitolului1 este să arate că rolul istoric al Franţei dela sfârşitul secolului XVIII, ca centru al mişcării burghezo-revoluţionare din Europa, a determinat rolul social de frunte al mişcării burghezo-revoluţionare din Europa, a determinat rolul social de frunte al doctrinelor filosofice şi social-politice ale iluminiştilor francezi. In lupta împotriva concepţiei teologice despre lume, în critica revoluţionară a organizării absolutisto-feudale, iluminiştii şi materialiş- www.dacoromanica.ro 136 STUDII tii francezi au realizat pregătirea ideologică' a revoluţiei burgheze din anii 1789—1794. Germinarea tendinţelor iluministe şi materialiste în filosofia -franceză are loc la sfârşitul secolului XVII, începutul sec. XVIII (Bayle, Meslier). Cu toată înţelegerea limitată a tendinţelor iluministe de către Voltaire, lupta lui împotriva Bisericii, teologiei şi barbariei medievale a jucat un rol progresist, deismul lui asociindu-se cu o serie de tendinţe materialiste. O anumită însemnătate progresistă a avut şi teoria social-politică a lui Montesquieu şi doctrina politico-economică a lui Turgot. Caracterul burghezo-democratic al concepţiei despre lume a lui Rousseau, teoria lui social-politică înaintată, au determinat o influenţă însemnată a ideilor lui asupra militanţilor revoluţiei \ burgheze din anii 1789—1794. Ideologia burgheziei revoluţionare din perioada pregătirii revoluţiei din 1789—1794 şi-a găsit cea mai înaintată expresie filosofică în materialismul francez din sec. XVIII. Lupta materialiştilor francezi (La Mettrie^ Diderot, d:H61bach şi Helvetius) împotriva concepţiei teologice despre lume, împotriva religiei şi a filosofiei idealiste’ ateismul lor militant, teoria lor etică progresistă şi critica revoluţionară a organizării absolutiste-feudale caracterizează rolul lor progresist în viaţa socială, meritele lor în desvoltarea concepţiei materialiste despre lume şi influenţa asupra desvoltării ştiinţelor naturii. Materialismul francez din secolul XVIII a fost o etapă importantă în desvoltarea concepţiei materialiste până la apariţia marxismului. In capitol se va arăta influenţa materialismului sec. XVIII asupra socialismului utopic. Deasemenea, se va arăta şi influenţa materialiştilor şl iluminiştilor francezi asupra desvoltării gândirii înaintate filosofice şi sociale a altor popoare. Trăsăturile de limitare istorică ale materialismului francez din sec. XVIII — mecanismul său, caracterul metafizic şi înţelegerea sa idealistă a istoriei, îi erau proprii ca concepţie burgheză despre lume şi reflectau în acelaş timp starea ştiinţelor naturii în a doua jumătate a sec. XVIII. In capitol se va da în această privinţă o caracterizare a ştiinţelor naturii din sec. XVIII. Totodată, se va arăta cum au fost date primele lovituri concepţiei metafizice despre lume în a doua jumătate a sec XVIII (teoria comsogonică a lui Laplace’ revoluţia în chimie — Lavoi-sier şi şcoala lui, embrioane ale ideii de evoluţie în biologie). De asemenea se vor arăta elementele dialectice în doctrinele materialiştilor şi iluminiştilor francezi din sec. XVIII. In capitol se va examina mai departe istoria luptei doctrinelor filosofice şi social-politice după etapele fundamentale ale revoluţiei burgheze din Franţa ; se vor caracteriza teoriiile sociale noi, progresiste pentru acel timp — teoria progresulu a lui Condorcet, ideile social-politice ale lui Marat, Danton şi Robespierre, teoriile social-politice ale „refugiaţilor” şi hebertiştilor, socialismul utopic al lui Babeuf. In capitol se va arăta că natura utopic egalitaristă a babuvismului, ruptura lui de mase, simt tipice pentru caracterul mărginit istoric şi neştiinţific chiar şi al celor mai înaintate teorii sociale din perioada revoluţiei burgheze din Franţa. www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 137 PLANUL CAPITOLULUI 1. Franţa în perioada pregătirii revoluţiei burgheze din 1789-1794- 2. Naşterea tendinţelor iluministe în filosofia franceză de la sfârşitul secolului XVII şi începutul sec. XVIII. 3. înflorirea ştiinţelor metafizice ale naturii şi primele descoperiri care au şubrezit concepţia metafizică despre lume. 4. Iluminiştii: Voltaire, Montesquieu, Turgot. 5. Doctrina social-politică a lui Roussean. 6. Materialismul lui La Mettrie. 7. Materialismul lui Diderot. 8. Materialismul lui d’Holhach. 9. Materialismul lui Helvetius. 10. Lupta ideologică şi teoriile politice din peridada desfăşurării revoluţiei burghezo. Mărimea capitolului: 4 coli. CAPITOLUL 9 Doctrinele filosofice şi social-politice din Rusia şi Ucraina în perioada întăririi statului centralizat rus şi 1a intensificării servajului. Doctrinele filosofice şi social-politice în Caucaz şi Asia Centrală (sec. XVIII). Sarcina capitolului este să arate că, cu toată starea relativ înapoiată a Rusiei, din punct de vedere economic şi politic, stare condiţionată de împrejurările istorice, faţă de o serie de ţări europene, gândirea ştiinţifică, filosofică şi socială rusă din sec. XVIII ajunsese la un înalt grad de desvoltare; să arate că în istoria ştiinţei şi filosofiei materialiste ruse şi mondiale un rol proeminent l-au juoat marii reprezentanţi ai gândirii filosofice ruse ca Lomonosov şi Radişcev. Reformele lui Petru I dela începutul sec, XVIII au dus la întărirea. statului centralizat irus, al moşierilor şi negustorilor. Intări-rirea statului rus a fost însoţită de intensificarea apăsării iobage. Urmarea a fost desvoltarea largă a mişcării ţărăneşti antiiobage din Rusia şi Ucraina. Procesul de desvoltare economică, ce a avut loc în aceste împrejurări în Rusia, a fost însoţit de un avânt al culturii, ştiinţei şi artei ruse. Secolul XVIII a fost în Rusia o epocă de elaborare de teorii filosofice originale şi sistematice. In capitol se vor arăta trăsăturile ■caracteristce ale desvoltării gândirii înaintate filozofice şi sociale din Rusia secolului. XVIII: desvoltarea materialismului îii legătură cu marile succese ale ştiinţelor naturii, lupta împotriva scolasticii medievale, tendinţa de lichidare a înapoierii economice şi culturale a Rusiei. In capitol se va da o caracterizare a concepţiilor ştiinţifico-naturale-filosofice şi social-politice ale lui M. V. Lomonosov — mare savant rus şi reprezentant proeminent al materialismului sec. XVIII — se va arăta însemnătatea mondială a. activităţi ştiinţifice a lui Lomonosov, ale cărui concepţii ştiinţifico-naturale erau cele mai înaintate din toată lumea în acel timp. In capitol se va arăta că creşterea mişcării ţărăneşti din Rusia şi influenţa revoluţiei burgheze franceze din 1789-1794 au dus la sfârşitul sec. XVIII la naşterea printre nobilii înaintaţi, a ideologiei anti- www.dacoromanica.ro i38 .STUDII iobage, iluministe. In capitol va fi dată o caracterizare a filosofici materialiste şi concepţiilor social-politice antiiobage ale lui A. V. Ra-riişcev, se va explica rolul lui în desvoltarea mişcării ruse de eliberare şi în gândirea filosofică înaintată de la sfârşitul sec. XVIII-XIX. In capitol se vor explica doctrinele filosofice şi social-politice din Caucaz şi Asia Centrală de la sfârşitul sec. XVIII. PLANUL CAPITOLULUI 1. Condţţiunile istorice de desvoltare ale filosof iei în Rusia în sec. XVIII. 2. Gândirea social-politică şi filosofică în epoca reformelor lui Petru (Teofan Procopovici. Antioh Cantemir, Vasilii Tatişcev, Ivan Posoşcov). 3. Filosofia materialistă a lui M. V. Lomonosov. 4. Concepţiile ştiinţifico-naturale ale lui Lomonosov. 5. Iluminştii ruşi din sec. XVIII (N. I. Novicov, materialiştii I. P. Kozelski, S.'E. Desniţki). 6-Filosoful ucrainean din sec. XVIII G. S. Scovord. 7. Concepţia despre lume a lui A. N. Radişcev. 8. Concepţia lui Anton Katolikos ş. a. (Geor-gia); a lui Ori, Şaamirian, Bagramian (Armenia); a lui Maşrab ş. a. (Asia Centrală). Mărimea capitolului : 3 coli. CAPITOLUL 10 Reacţiunea aristocrată djin Germania împotriva revoluţiei burgheze franceze şi a materialismului francez. Idealismul german de la sfârşitul sec. XVII — începutul sec. XIX.1 Sarcina capitolului este să arate că particularităţile istoriei Germaniei de la sfârşitul sec. XVIII — începutul sec. XIX au determinat apariţia şi desvoltarea unui şir de sisteme idealiste ca ideologie a reac-ţiunii aristocratice din Germania împotriva revoluţiei burgheze franceze şi a materialismului francez ; să arate că pentru filosofii germani această perioadă era caracterizată prin încercarea de a împreuna idealismul filosofic cu dialectica idealistă. Cele mai importante particularităţi ale istoriei Germaniei de la sfârşitul sec. XVIII — începutul sec. XIX au fost: starea ei înapoiată economică şi politică, servilismul burgheziei laşe germane în faţa nobilimii monarhiei prusace şi frica faţă de popor’ ura junkerămei prusace împotriva ideilor înaintate ale iluminismului francez şi a revoluţiei burgheze franceze, teama comună a junkerimii şi burgheziei germane de mişcarea revoluţionară din Germania însăşi, reacţiunea aristocratică din Germania, susţinută ulterior de reacţiunea generală europeană de la începutul sec. XIX, răspândirea ideologiei naţionalismului şi intrarea Germaniei pe „calea prusacă” de desvoltare a capitalismului. Se va caracteriza de asemenea influenţa revoluţiei burgheze franceze asupra Germaniei, mişcarea ţărănimii, desvoltarea comparativ a relaţiilor burgheze în regiunea Rinului, ş. a. m. d. In capitol se va arăta că în iluminismul german din sec. XVIII (Lessing) lipsea critica revoluţionară a organizării feudale, că el era ideologiceşte „o revoltă în genunchi”. www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) x39 Pentru filosofia lui Kant, este caracteristică încercarea de a împreuna într’un sistem idealismul şi materialismul. Analismul şi agnosticismul filosofic al lui Kant se împreuna cu doctrina lui reacţionară social-politică, cu lupta lui împotriva materialismului şi ateismului francez din sec. XVIII (în capitol se vor caracteriza cele două perioade din desvoltarea filosofiei lui Kant). Idealismul transcendent al lui Kant a rămas până astăzi izvorul ideilor reacţionare „neokantiene” pentru ideologia burgheziei, etica imperativului categoric a servit şi serveşte mereu duşmanilor marxismului, iar estetica formală idealistă a lui Kant a pus bazele teoriei reacţionare a „artei pentru artă”. Idealistul subiectiv Fichte a desvoltat ideia reacţionară care consideră pe germani ca o „naţiune aleasă” şi a susţinut politica germano-prusacă a războaielor de cotropire. Idealistul obiectiv Schelling („Filosofia identităţii”) este unul din reprezentanţii de căpetenie ai romantismului german reacţionar ; prin a sa filosofie a naturii, el a luptat împotriva ideilor înaintate ştiinţifico-naturale. Concepţia despre lume burghezo-junkeristă a lui Hegel a fost o ideologie sistematizată a reacţiunii aristocratice şi a pregătirii „căii prusace” de desvoltare ulterioară a Germaniei. In logica lui, Hegel a prelucrat dialectica lui idealistă a noţiunilor, îndreptată spre trecut şi nu spre prezent şi viitor. Filosofia naturii a lui Hegel era ostilă ideilor înaintate ştiinţifico-naturale de la sfârşitul sec. XVIII — începutul sec. XIX. Doctrina social-politică reacţionară a lui Hegel a considerat în mod naţionalist pe germani ca „naţiunea aleasă11, propaga dispreţ faţă de alte popoare, în special faţă de slavi- a ridicat monarhia prusacă la rangul de „existenţă pământească divină”. Sistemul idealist al lui Hegel şi dialectica lui idealistă formează doctrina lui filosofică, a idealismului obiectiv, dar Hegel „în spatele dialecticii noţiunilor ghicea dialectica lucrurilor”, între metoda lui Hegel şi sistemul lui era o contrazicere. „Definindu-şi metoda lor dialectică, Marx şi Engels se referă de obiceiu la Hegel, ca la filosoful care â formulat trăsăturile fundamentale ale dialecticii. Aceasta nu înseamnă însă că dialectica lui Marx şi Engels este identică cu cea a lui Hegel. In realitate, Marx şi Engels n’au luat din dialectica lui Hegel decât „sâmburele” ei -,raţional”, aruncând la o parte coaja idealistă hegeliană şi.desvoltând mai departe dialectica, pentru a-i da un caracter ştiinţific modem” (Stalin). In capitol se va arăta de asemenea că filosofia reacţionară a burgheziei imperialiste încearcă să se sprijine pe idealismul cârpit kantian şi hegelian, pe dialectica idealistă reacţionară a lui Hegel, lipsită definitiv de „sâmburele raţional” şi transformată complect în sofistică. Lupta neîmpăcată împotriva neokantienilor şi neohegelienilor germani şi anglo-saxoni formează una din sarcinile frontului nostru ideologic PLANUL CAPITOLULUI 1. Germania la sfârşitul sec. XVIII — începutul sec. XIX. 2. Iluminismul german. 3. Dualismul şi agnosticismul lui Kant. 4. Idealismul subiectiv al lui Fichte. 5. Idealismul obictiv al lui Schelling. 6. Idealismul obiectiv al lui Hegel şi dialectica lui idealistă. 7. Voluntarismul lui Schopenhauer. Mărimea capitolului: 4 coli, www.dacoromanica.ro /STUDII X40 CAPITOLUL 11 Doctrinele filosofice şi social-politice în Rusia în (perioada de descompunere a organizării iobage şi de apariţie a mişcării de eliberare. Sarcina capitolului este să arate desvoltarea ideologiei antiiobage în Rusia, la începutul sec. XIX, să explice fondul de clasă şi bazele filosofice ale acestei ideologii, să desvălue caracterul Specific al luptei dintre materialism şi idealism în filosofia popoarelor Rusiei din perioada dată. Procesul de descompunere a organzării iobage din Rusia la începutul secolului XIX, care a avut loc în împrejurările creşterii mişcărilor revoluţionare în Europa Occidentală, a creeat terenul pentru apariţia în Rusia a mişcării de eliberare. Puterea precumpănitoare a acestei mişcări la începutul sec. XIX erau revoluţionarii nobili, care au pus bazele unei mişcări de eliberare, dar departe de popor, rupţi de masele populare. In capitol se vor caracteriza particularităţile concepţiilor filosofice şi social-politice ale reprezentanţilor celor mai de seamă ai celor trei centre principale ale mişcării decembriste (Asociaţia de Nord, Asociajţia de Sud şi Asociaţia slavilor uniţi). Atenţia principală va fi dată explicării concepţiei filosofice, sociologice şi programului politic al aripii radicale a decembriştilor. In capitol se vor lămuri trăsăturile cele mai importante ale ideologiei decembriştilor: caracterul ei în esenţă burghez, utilizarea teorjei „dreptului natural” pentru lupta împotriva servajului, desvoltarea ideilor materialismului metafizic. Totodată în capitol va fi arătată inconsecvenţa unui şir de decembrişti în filosof ie şi în concepţiile social-politice (idealismul şi deismul unei serii de decembrişti, oscilarea unei părţi din decembrişti între ideile republicii şi ale monarhiei constituţonale), care erau o consecinţă a slăbiciunii revoluţionarilor şi a ruperii lor de popor. In capitol se va da de asemenea o analiză a reacţiunii moşiereşti din Rusia împotriva mişcării revoluţionare-burgheze din Europa Occidentală şi a răscoalei decembriştilor (teoria „autocraţiei, pravoslaviei şi poporanismului” ş. a.), se va da o caracterizare a teoriilor idealiste ştiinţifico-filosofice a descoperirii de către Lobacevski în anii 1826—1830 va arăta sâmburele lor raţional — elementele lor dialectice. In capitol se vor examina teoriile idealiste ale iluminiştilor ruşi din 1830--1850 (Stankievici, Ciaadaev, Granovski) şi se va arăta că, datorită direcţiei lor critice şi luptei împotriva reatţiunii ce se întărea în acea perioadă, aceste teorii au jucat un rol progresist în desvoltarea fllosofiei din Rusia. Se va da o caracterizare a însemnătăţii mondiale ştiinţifco-filosofice a descoperirii de către Lobacevski în anii 1826-1830 .a /geometriei neeuclidiene” şi a luptei sale din poziţiile materialismului, împotriva idealismului lui Kant. Un loc special în capitol va fi rezervat elucidării gândirii filosofice şi social-politice din Georgia şi Armenia în prima jumătate a sec. XIX. www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 141 PLANUL CAPITOLULUI 1. începutul descompunerii orânduirii iobage, naşterea şi creşterea relaţiilor capitaliste în Rusia. Perioada nobiliară în desvoltarea mişcării de eliberare ruse; 2. Decembriştii reprezentanţi ai ideologiei revoluţionare înaintate dela începutul secolului XIX. 3. Teoria „poporanismului oficial” şi naşterea slavofilismului. 4. Filosofia naturii şi estetica idealistă în Rusia (Vellanski. M. Pavlov, Venevitinov, V. Odoevski). 5. Iluminiştii din 1830—1850 (Ciaadaev, Stankevici, Granovski). 6. însemnătatea 'mondială ştiinţifico-filosofică a descoperirii de către Lo-bacevski în 1826—1830 a „geometriei neeuclidiene”. 7. Concedia despre lume a lui Ioann Batonişvili, Dodaşvili, G. Kikodze (Georgia), H. Obo-vian (Armenia). CAPITOLUL 12 Lupta direcţiilor filosofice în Anglia şi St. Unite în perioada afirmării capitalismului. (Sfârşitul sec. XVII — prim ajumătate a sec. XIX) Revoluţia industrială din sec. XVIII a transformat Angjia în ţara capitalismului „clasic”. Apare şi se desvoltă economia politică clasică burgheză cu ideile eţ de free-trade (liber schimb). întărirea si îmbogăţirea burgheziei se face pe seama ruinării, a nemaipomenitelor suferinţe ale maselor populare şi a exploatării monstruoase a coloniilor Clasele se polarizează- brusc, creşte mişcarea muncitorească, se ascute lupta de clasă. Sarcina capitolului este să arate că filosofia claselor stăpânitoart> se desvoltă sub semnul fricii de revoluţie, ca regulă generală, o rupe cu^ materialismul. Se ridică filosofia idealistă a burgheziei industriale liberale, care se caracterizează prin pozitivism şi utilitarism. Ea intra într’un anumit conflict cu filosofia mistico-fomantică a reacţiunii torys-te. In apărarea materialismului se ridică partizanul Revoluţiei Franceze — Priestley. Un rol progresist în gândirea socială îl joacă, cu tot caracterul lui mărginit, socialismul utopic al lui Owen, ca şi sociologia chartismului radical. • In capitol se va arăta că după războiul pentru independenţa şi formarea Statelor-Unite în America apare lupta doctrinelor progresiste filosofice şi sociologice (Franklin, Penn, Jefferson) împotriva reacţionarilor, teologilor, ş. a. m. d. In cursul mişcării ulterioare, în filosofia burgheză americană o însemnătate dominantă o capătă filosofia eclectică idealistă (Emerson). Planul capitolului 1. Condiţiunile istorice, repartiţia forţelor de clasă şi caractenrt" general al direcţiilor filosofice din Anglia la sfârşitul sec. XVIII — prima jumătate a sec. XIX. 2. Filosofia free-trade-iană şi sociologia clasicilor economiei politice burgheze (Smith, Ricardo). 3. Filosofia burgheziei liberale utilitarismul (Bentham) şi positivismul (Mill) ei. 4. Filosofia spiritualistă a reacţiunii aristocratice (toryste) (Coleridge Car-lyle). 5. .Materialismul lui Priestley. 6. Socialismul utopic (Owen). 7 www.dacoromanica.ro 142 STUDII Teoria socială a chartismului. 8. Filosofia din U. S. A. de la sfârşitul sec, XVIII şi începutul sec, XIX. 9. Filosofia în U, S. A. în prima jumătate a sec, XIX. CAPITOLUL 13 Lupta direcţiilor filosofice din Franţa după revoluţia burgheză din 1789—1794 (prima jumătate a sec. XIX) Particularităţile istoriei social-politice a Franţei ]dela începutul sec. XIX au determinat caracterul direcţiilor filosofice de după revo-ţie şi lupta lor, Guvernul lui Napoleon I este „un guvern burghez care a sugrumat Revoluţia Franceză şi a păstrat numai acele rezultate ale revoluţiei care erau in avantajul marii burghezii” (Stalin). Restauraţia din Franţa a avut loc în condiţiile reacţiunii generale feudalo-aristocratice din Europa. Revoluţia burgheză din Iulie 1830 a terminat cu încercările de a restabili în Franţa ordinea feudalo-absolutistă. dar numai ascuţirea ulterioară a luptei de clasă a proletariatului împotriva burgheziei şi numai cursul ulterior al istoriei social-politice a Franţei au dus la revoluţia din anul 1848. Sarcina capitolului este să arate că lupta şcolilor şi direcţiilor filo sofice din prima jumătate a sec. XIX a oglindit în mod limpede repartiţia forţelor de clasă din Franţa după revoluţia burgheză din anii 1789—1794, Direcţiile îilosofice fundamentale au fost: 1) iconcepţia teologică despre lume a reacţiunii feudalo-aristocratice; 2. idealismul şi positivismul burgheziei care venise la putere şi care a renunţat la ideile revoluţionare, materialiste şi ateiste ale iluminismului ; 3) socialismul r-topic, produs al necoacerii contrazicerilor de clasă dintre proletariat şi burghezie, care a scos prin Saint-Simon şi Fourier o serie de idei sociale înaintate pentru acest timp, dar rupte de masele populare şi care nu se ridicau până la înălţimea unei înţelegeri ştiinţifice a naturii şi societăţii. In capitol se va arăta că socialismul utopic, care îşi pierduse orice fel de însemnătate progresistă şi care ideologiceşte se descompusese încă în decada a 5-a a secolului trecut, în condiţiunile contemporane ale luptelor politice, face parte din armamentul socialiştilor de dreapta servitori ai reacţiunii imperialiste. Afară de aceasta în capitol se vor examina doctrinele sociologice ale istoricilor francezi din perioada restauraţiei. Se va arăta de asemenea cum, în interiorul ştiinţelor naturii metafizice mecaniciste de la începutul sec.^XIX, s’a copt o concepţie dialectică, nouă, asupra naturii. In legătură cu acestea, se vor examina descoperirile cari au dat noi lovituri concepţiei metafizice a naturii (în chimie — ipoteza atomică, sinteza organică ; în geologie — teoria evoluţiei lente; în fizică — prepararea ideii de conservare a energiei; în biologie — germenii ideilor de evoluţie). » www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 143 Planul capitolului 1. Franca după revoluţia burgheză din 1789—1794. 2. Ideologia re-acţiunii feudalo-aristocratice din Franţa şi fiilosofia burgheză a ^ideologilor”, a spiritualiştilor şi eclecticilor. 3. Socialismul utopic al lui Saint-Simon. 4. Socialismul utopic al lui Fourier. 5. Comunismul utopic al lui Cabet şi Dezamy. 6. Istoricii liberalo-burghezi din epoca restauraţiei (Thierry, Mignet, Guizot). 7. Positivizmul lui Auguste Comte. 8. Ştiinţa naturii la începutul sec. XIX. 9. Pregătirea prăbuşirii concepţiei metafizice asupra naturii. Mărimea capitolului: 3 coli. CAPITOLUL 14 Lupta direcţiilor filosofice în Germania în ajunul revoluţiei din anul 1848. (Descompunerea hegelianismului. Materialismul lui L. Feuerbachi . Sarcina capitolului este să arate că desvoltarea relaţiilor burgheze din Germania a dus în decada 5_a a sec. XIX la apariţia materialismului antropologic al lui Feuerbach; să arate că prin Feuerbach se termină desvoltarea progresistă (cu toate că limitată) a filosofici burgheze, care se rostogoleşte în viitor într’un eclectism fără de Drincipii şi un tpigonism deşert, precum şi într’un materialism vulgar. Desvoltarea economică şi politică a Germaniei între 1830-1850 a dus la o precisă creştere politică a burgheziei germane, care s’a făcut însă excesiv de „indolent, laş şi încet” (Marx). dat fiind că se purta cu slugărnicie în faţa nobilimii şi cu frică în faţa mişcărilor populare In sfera ideologică, acest proces s’a manifestat sub forma descompunerii hegelianismului şi, în sfârşit, printr’o cotitură — prin persoana lui Feuerbach — dela idealism la materialism. Particularităţile istorice arătate ale desvoltării burgheziei germane în anii 1830—1850 au dctei-minat limitarea extremi a progresului, şi fără aceasta foarte relativ, în domeniul filosofiei •. tinerii hegeliem n’au putut să iasă din cadrul idealismului. Feuerbach, cu toate că s’a şi ridicat împotriva idealismului lui Hegel, n’a fost în stare să folosească în mod critic sâmburele raţional care se găsea în dialectica idealistă hegeliană; el a rămas la punctul de vedere antropologic în filozofie şi la interpretarea religioasă-idealistă a vieţii sociale neîpţelegând nimic din revoluţia din 1848. Planul capitolului 1. Condiţiile istorice de desvoltare ale Germaniei în anii 1830—1850 şi raportul dintre forţele de clasă. 2. Descompunerea şcolii hegeliene Hegelienii de dreapta şi cei de „stânga” (fraţii Bauer, Strauss, Stimer). 3. Materialismul antropologic al lui Feuerbach, rolul istoric şi caracterul lud limitat. www.dacoromanica.ro 144 STUDII CAPITOLELE 15—16 Desvoltarea filosofiei materialiste în Rusia în perioada crizei organizării iobage şt a creşterii mişcării de eliberare Capitolul 15. A. . Herţen. V. G. Belinski Capitolul 16. N. G. Cemîşevski şi şcoala lui Sarcina capitolelor este să desvălue caracterul şi însemnătatea'filo sofiei revoluţionare-democrate ruse din anii 1840—1870, ca formă superioară a filosofiei materialiste premarxiste ; să arate că filosofia materialistă rusă a fost singura direcţie filosofică progresistă contemporană cu Marx şi Engals, care a supus unei critici ascuţite filosofia reacţionară burgheză din acel timp; să arate cele trei etape din des -voltarea mişcării de eliberare din Rusia şi să lămurească rolul revoluţionarilor democraţi ruşi ca premergători ai social-democraţiei din Rusia. Desvoltarea filosofiei în Rusia în anii 1840—1870 reflecta procesul de coacere şi de adâncire a crizei organizării iobage care a avut ca rezultat situaţia revoluţionară din anii 1859-1861 şi reforma ţără- nească din anul 1861. Direcţia înaintată a filosofiei ruse din această perioadă (Belinski, Herţen, Cernâşevski, Dobroliubov) a apărut şi a fost prelucrată pe baza desvoltării mişcării de eliberare împotriva ţarismului şi iobăgiei. Rolul conducător în mişcarea de eliberare rusă în acest timp a trecut treptat dela revoluţionarii nobili la revoluţionarii de diferite ranguri. „Cercul luptătorilor a devenit mai larg, -legătura lor cu poporul mai apropiată” (Lenin). Ideologia democraţiei revoluţionare ruse din anii 1840—1870 exprima starea sufletească şi disperarea ţăranilor iobagi, interesaţi in desfiinţarea deplină şi hotărită a iobăgiei. Desvoltarea ideologiei revoluţionar-democrate (4,ela Belinski şi Herţen, la Cernâşevski şi Dobrolipbov) reflecta procesul de coacere a dispoziţiilor revoluţionare în mijlocul ţărănimii iobage. Ideologia re-voluţionar-democrată s’a desvoltat într’o luptă înverşunată împotriva ideologiei /reacţionare iobage şi a liberalismului (incipient mosiero-burghez. , Naşterea capitalismului în Rusia şi ascuţirea, contrazicerilor capitaliste în ţările Europei Occidentale a dus la o împreunare originală în ideologia revoluţionară rusă din anii 1840—1870 a tendinţelor anti-iobage cu cele anticapitaliste Revoluţionarismul democraţiei /ţărăneşti mic burgheze a luat o formă utopică-socialistă. In capitole, se vor examina teoriile socialiste ale revoluţionarilor democraţi ruşi şi se vor arăta particularităţile socialismului utopic rus, în comparaţie cu socialismul utopic din Europa Occidentală (cea mai importantă dintre aceste particularităţi este împreunarea propagandei ideilor socialiste cu apelul la transformarea revoluţionară a relaţiilor sociale). In capitole se va da o caracterizare a coneepţiiloj: filosofice, social-politice şi sociologice ale lui Heriţen, Belinski, Cernâşevski, Dobroliubov şi adepţilor lor .din Rusia. Se vor arăta trăsăturile progresiste caracteristice ale ideologiei revoluţionarilor democraţi ruşi: caracterul ei activ, de luptă; încercarea de a împreuna interpretarea materialistă a fenomenelor naturii cu metoda dialectică j folosirea materialismului şi a dialecticii pentru awwwdâcOEamaBtoauovoiuţia democratică în ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 145 Rusia; optimismul istoric, patriotismul; întemeierea esteticii realiste ş. a. m. d. In capitole se va arăta desvoltarea ideologiei revoluţionaro-democratice, a cărei treaptă superioară a fost filosof ia consecvent materialistă şi democratismul militant revoluţionar al lui Cemâşevski — al marelui gânditor şi revoluţionar rus, ideolog al revoluţiei ţărăneşti din Rusia. In capitole se va lumina lupta marilor materialişti ruşi împotriva filosof iei idealiste şi a sociologiei 'reacţionare din Rusia şi din Europa Occidentală (împotriva ideologiei oficiale a „autocraţiei, pra-voslaviei şi poporanismului”, a misticismului slavofililor, a filosofiei idealiste germane şi a adepţilor ei din Rusia, a positevismului, rasismului, şovinismului ş. a. m. d.). Se va arăta rolul proeminent al filosofiei materialiste ruse în desvoltarea culturii democratice din Rusia, în desvoltarea literaturii, artei şi ştiinţe ruse, în pregătirea terenului pentru răspândirea în Rusia a marxismului. O deosebită atenţie se va da indicării legăturii dintre gândirea filosofică înaintată din Rusia şi desvoltarea furtunoasă a ştiinţei naturii ruse (chimia, fizica, biologia) începând din decada a 7-a a secolului XIX. Totodată, se vor explica trăsăturile de limitare istorică a ideologiei revoluţionar-democrate ruse. Planul capitolului 15 Condiţiile istorice ale apariţiei filosofiei materialiste ruse din anii 1840—3 870. Lupta Ideologică-politică din societatea rusă în anii 1840—1850. 2. Viaţa şi activitatea lui A. I. Herţen 3. Concepţiile filosofice ale lui He'ţen. 4. Concepţiile social-politice ale lui Herţen. 5. Viaţa şi activitatea lui V. G. Belinski. 6. Evoluţia concepţiilor filosofice şi social-politice ale lui Belinski în anii 1830—1840. 7. Concepţiile social-politice ale lui Belinski în anii 1840—1850. 9. Belinski este fondatorul esteticii revoluţionar-democratice din Rusia. 10. Concepţiile filosofice şi social-politice ale petraşevţilor. Planul capitolului 16 1. Lupta ideologică-politică în societatea rusească în ajunul reformei din anul 1861 şi în decada a 7-a a sec. XIX. 2. Viaţa şi activitatea lui N. G. Cemâşevski. 3. Concepţiile social-politice ale lui Cernâşevski. 4. Concepţiile filosofice ale lui Cernâşevski. 5. Teoriile estetice şi etice ale lui Cernâşevski. 6. Viaţa şi activitatea lui N. A. Dobroliubov. 7. Concepţiile social-politice şi filosofice ale lui Dobroliubov. 8. Teoria estetică a lui Dobroliubov. 9. D. I. Pisarev. 10. Adepţii lui Cernâşevski în anii 1860—1870 — Antonovici, Şelgunov. 11. Desvoltarea în Rusia a ştiinţelor naturii în decada a 7-a şi 8-a a sec. XIX (Mendeleev, Bu-tlerov, Secenov, Timiriazev, Mecinicov, Stoletov, Kovalewski). Mărimea capitolului: 7 coli. STUDII www.dacoromanica.ro 10 146 STUDII CAPITOLUL 17 Influenţa ideologiei revoluţionarilor democraţi ruşi şi a filosof iei materialiste ruse din sec. XIX asupra desvoltării gândirii înaintate sociale fi filosofice a popoarelor din Rusia Sarcina capitolului este să arate că, sub influenţa ideologiei democratice revoluţionare ruse şi a filosofiei materialiste din sec. XIX. a avut loc un proces de formare şi desvoltare a gândirii sociale înaintate în Ucraina, în Belorusia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, la popoarele Asiei Centrale şi în ţările baltice. Se vor examina concepţiile celor mai mari repreezentanţi ai gândirii înaintate filosofice şi sociale din Ucraina, Belorusia, Georgia. Armenia, Azerbaidjan, Asia Centrală şi ţările baltice ; se va arăta lupta gânditorilor înaintaţi împotriva direcţiilor sociale şi filosofice reacţionare şi se va lumina rolul acestor gânditori în desvoltarea culturii democratice naţionale. Planul capitolului 1. Gândirea înaintată socială şi filosofică în Ucraina în sec. XIX (T. Şevcenko, I. Franko ş. a.). 2. Gândirea înaintată socială şi filozofică în Belorusia în sec. XIX. (K. Kalinovskii* F. Boguşievici, M. Bogdano-vici, ş. a. 3. Gândirea înaintată şocială şi filosofică în Georgia în sec. XIX (G. j’ereteli, I. Ciavţavadze, N. Nicoladze ş. a. 4. Gând'rea înaintată socială şi filosofică în Azerbaidjan în sec. XIX (M. Ahundov ş. a.). 6. Gândirea înaintată socială şi filosofică la popoarele Asiei Centrale în sec, XIX (P'ukat, Abai, Mukilş ş. a.). 7. Gândirea înaintată socială şi filosofică la popoarele baltice în sec. XIX. Mărimea capitolului: 3 coli. CAPITOLUL 18 Doctrinele filosofice şi social-politice din sec. XIX (din anii 1820—1870) în ţările slave : Bulgaria, Serbia, Cehia, Polonia Popoarele slave, începând din Evul Mediu şi epoca Renaşterii, an adus un mare aport în desvoltarea filosofiei. Sarcina capitolului este să arate că în sec. XIX grupările sociale progresiste din aceste ţări, în legătură cu crescânda mişcare de eliberare naţională, au elaborat o serie de doctrine filosofice şi social-politice care merită o mare atenţie. Aici se va da o caracterizare a acestor doctrine şi se va arăta influenţa asupra multora din ele a filosofiei ruse. In Bulgaria în anii 1860—1880 se desvoltă o mişcare de eliberare şi apar doctrine filosofice şi social-politice proeminente ale democraţilor revoluţionari: Liuben Karavelov, Hristo Botevv Se adânceşte influenţa democraţilor revoluţionari ruşi, mai ales a lui Cernâşevski. Are loc o luptă cu doctrinele cu caracter teologic-idealist. www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) x47 In condiţiuni istorice cu trăsături esenţiale analoage apare în Serbia doctrina democratului-revoluţionar Svetozar Marcovici şi se desfăşoară lupta cu idealismul (în special de origină germană). In Cehia, în legătură cu creşterea intensă a mişcării naţionale în anii 1820—1840 şi 1840—1860, se ridică o serie de ideologi ca Kolar, Havlicek, Hanka. Se întăreşte legătura cu filosofia rusă şi se intensifică lupta cu ideologia de orientare germană. . In Polonia se desfăşoară creaţia marelui artist şi gânditorului eminent Adam Mickiewicz. Apar şi se desvoltă doctrinele revoluţionarilor democraţi polonezi. PLANUL CAPITOLULUI 1. Bulgaria — Liuben Karavelov, Hristo Botev. 2) Serbia — Vuk Karadjici, Svetozar Markovici. Croaţia — Hai. 3. Cehia — Kolor, Havlicek şi slavofilii ruşi. 4. Polonia — Mickiewicz. Revoluţionarii democraţi şi legătura lor cu mişcarea revoluţionară rusă. Mărimea capitolului: 1, 5 coli. PARTEA II APARiŢIA ŞI DESVOLfAREA FILOSOFIEI MARXISTO-LENINISTE SECŢIUNEA l-a Elaborarea şi desvoltarea de către Marx şi Engels a materialismului dialectic şi istoric CAPITOLUL 1. Apariţia marxismului — marea răsturnare revoluţionară din filosofie. In acest capitod se va lumina apariţia marxismului, a materialismului dialectic şi istoric, ca o mare răsturnare revoluţionară în filosofie. In legătură cu aceasta, în capitol se va examina epoca apariţiei marxismului se vor lămuri condiţiunile istorice şi politice care au pregătit marea răsturnare revoluţionară din filosofie (formarea proletariatului împotriva burgheziei; apariţia primelor asociaţiuni revoluţionare ale lucrătorilor ; starea doctrinelor sociale) şi se va arăta rolul istoric mondial al proletariatului, chemat să desfiinţeze capitalismul, să cucerească puterea politică şi să construiască comunismul. De asemenea se va da o caracterizare a ştiinţelor naturii în sec. XIX, mai ales a celor trei mari descoperiri (teoria celulară, legea de transformare şi conservare a energiei, teoria evoluţiei) şi se va sublinia pregătirea istorică a concepţiei dialectice asupra naturii. www.dacoromanica.ro 148 STUDII Scopul capitolului este să arate că proletariatul, viitorul gropar al capitalismului, respinge in modul cel mai deplin şi mai hotărît, înlătură în mod critic, fiilosofia burgheză, concepţia despre lume burgheză, care nu poate servi ca unealtă de cunoaştere ştiinţifică şi de transformare revoluţionară a lumii şi este străină de popor. Toată filo-sofia anterioară s’a dovedit incapabilă de a supravieţui în epoca nouă. Marx şi Engels au lichidat doctrinele anterioare închise ale filosofilor-izolaţi, au creat materialismul dialectic şi istoric -ca concepţia activă despre lume a partidului comunist şi a clasei muncitoare. Marx şi Engels au arătat „calea de studiere ştiinţifică a istoriei ca un proces unitar, supus legilor în toată imensitatea multilateralităţii şi contras-tiiăţii Iui” (Lenin). Datorită lucrărilor lui Marx şi Engels, a apărut o formă nouă, superioară a materialismului, a fost elaborată în mod principial o altă dialectică, materialistă revoluţionară. Materialismul dialectic şi istoric ca ştiinţă a legilor generale de desvoltare a naturii, a societăţii omeneşti şi a gândirii este legat indisolubil şi din toate laturile cu socialismul ştiinţific proletar, cu teoria şi practica mişcării muncitoreşti din toate ţările lumii. In capitol se vor expune particularităţile de desvoltare a filosofiei marxiste în ultima sută de ani în lupta ei cu teoriile ostile marxismului şi se va arăta caracterul deplin creator al concepţiei marxiste despre lume. Planul capitolului 1. Condiţiunile istorice ale apariţiei marxismului. 2. Apariţia proletariatului pe arena istorică a luptei de clasă. 3. Isvoarele teoretice ale filosofiei marxiste. 4. Descoperirile în ştiinţa naturii. 5. Marea răsturnare revoluţionară din filosofie, realizată de Marx şi Engels şi sfârşitul filosofiei şi sociologiei burgheze. 6. Obiectul filosofiei marxiste. 7. Destinul istoric al filosofiei marxiste şi drumul ei de desvoltare de o sută de ani. Mărimea capitolului 2,5 coli CAPITOLUL 2. Formarea filosofiei marxiste. (până la revoluţia din 1848) Scopul capitolului este să lumineze cum, în epoca prerevoluţio% nară din decada a 5-a a sec. XIX, în epoca apariţiei mişcării muncitoreşti independente, în epoca de ascuţire a luptei de clasă a proletariatului înpotriva burgheziei, a avut loc procesul de formare a concepţiilor lui Marx şi Engels de la democratismul revoluţionar şi idealismul din anii 1837-1841 până la comunismul ştiinţific, până la materialismul dialectic şi istoric din perioada „Manifestului Partidului Comunist” (Februarie 1848). In capitol se va arăta cum Marx şi Engels, pe măsura studierii situaţiei, rolului şi luptei de clasă a proletariatului, participând direct la crearea şi activarea organizaţiilor lui revoluţionare, generalizând experienţa desvoltării mondiale a ştiinţelor şi în lupta hotărîtâ www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOEIEI (PROSPECT) 149 împotriva ideologiei burgheze şi micburgheze (tinerii hegelieni, „socialismul” feudal şi burghez, „socialişti adevăraţi” ş. a.) au pus în a-■ceastă perioadă bazele concepţiei ştiinţifice despre lume a proletariatului, au luminat destinul istoric al clasei muncitoare. Se va explica dece, în anii 1843-1847, a trecut pe primul plan formarea filosofică a marxismului şi ce însemnătate a avut aceasta pentru prelucrarea în întregime a teoriei marxiste. In capitol se va ■arăta cum Marx şi Engels au supus unei critici revoluţionare consecvente şi sub toate aspectele filosofia idealistă lui Hegel şi materialismul metafizic al lui Feuerbach. Aici se vor expune etapele fundamentale ale formării concepţiilor revoluţionare politice şi filosofice ale lui Marx şi Engels: de la primele manifestări publice până în anul 1842, când în perioada colaborării la „Gazeta Renană” se observă trecerea lui Marx 1^, materialism şi comunism ; lucrările lui Marx şi Engles în anii 1843-1844, când ei se manifestă ca revoluţionari care proclamă „critica rea fără milă a tot ce există”, care apelează la mase şi la proletariat („Anuarul Germano-Francez”); lucrările din anii 1844-1846, în care se formează bazele so-■cialismului ştiinţific, ale materialismului dialectic şi istoric („Sfânta familie”, „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”, „Ideologia Germană”); se duce lupta împotriva doctrinelor socialismului micburghez şi se face prelucrarea primelor teze ale teoriei şi tacticii comunismului proletar revoluţionar (în anii 1844-1847;; editarea „Manifestului Partidului Comunist” (sfârşitul anului 1847—începutul anului 1848), în care ■este schiţată în mod genial noua concepţie despre lume, materialismul consecvent, care cuprinde şi domeniul vieţii sociale, dialectica revoluţionară, teoria luptei de clasă şi a rolului revoluţionar istoric mondial al proletariatului, creatorul societăţii comuniste. Planul capitolului 1. Desvoltarea concepţiiilor filosofice şi politice ale lui Marx şi Engels în 1839-1842. 2. însemnătatea colaborării lui Marx la „Gazeta Renană” (anul 1842) pentru prelucrarea ideilor materialiste şi comuniste. Criticarea de către Marx a realităţii germane. 3. Articolele lui Marx şi Engels din „Anuarul germano-francez” şi lucrarea lui Engels „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”, trecerea definitivă a lui Marx şi Engels de la idealism la materialism şi de la democratismul revoluţionar la comunism. 4. Prelucrarea bazelor filosofice ale socialismului revnh4ţionar-materialist („Sfânta familie”, „Ideologia germană”). 5. Critica de cătr Marx a falşului socialism al lui Proudhon („Mizeria filoso-fiei,”). 6. „Manifestul Partidului comunist”. Mărirea capitolului — 2,5 coli. CAPITOLUL 3 Desvoltarea filosofiei marxiste în perioada revoluţiei din anul 1848 în Europa revoluţionară. , In capitol se va lumina prelucrarea mai departe de către Marx şi Engels a concepţiei materialiste a istoriei şi aplicarea ei la revoluţia •din 1848 şi la istoria Europei revoluţionare. www.dacoromanica.ro I5° STUDII O atenţie deosebită se dă în capitoJ prelucrării de către Marx şi Engels a tezelor privitoare la revoluţia proletară, la lupta de clasă şi dictatura proletariatului la tactica şi strategia luptei de clasă a proletariatului, la sfărâmarea maşinii de stat a burgheziei, ca una din cele mai importante părţi ale materialismului istoric, luminării chestiunii {ărăneşti şi naţionale în legătură cu analiza mişcării naţionale de eliberare din acel timp. , Aici se va explica dece în această perioadă Marx şi Engels, după cum spune Lenin, dădeau cea mai mare atenţie prelucrării ideilor politice revoluţionare, terminării construcţiei filosofiei materialiste, ad că prelucrării concepţiei materialiste a istoriei şi ce importanţă a avut această muncă în desvoltarea teoriei revoluţionare a clasei muncitoare. In capitol se arată cum filosofia marxistă, înfrângând diferitele curente ideologice neproletare din mişcarea muncitorească, a devenit ideologia din ce în ce mai influentă în straturile înaintate ale clasei muncitoare. PLANUL CAPITOLULUI 1. Anii de avânt revoluţionar şi noile sarcini ale clasei muncitoare. 2. Prelucrarea teoriei materialismului istoric în perioada „Noii gazete Renane”. 3. Desvoltarea ulterioară a teoriei luptei de clasă şi a revoluţiei („18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte”, „Revoluţia şi contrarevoluţia în Germana”, „Luptele de clasă în Franţa”). 4. întocmirea bilanţului Tevoluţiei. 5. Răspândirea ideilor filosofice marxiste în mişcarea muncitorească europeană şi lupta lui Marx şi Engels împotriva ideologiei burgheze. Mărimea capitolului — 2 coli. CAPITOLUL 4 Desvoltarea de către Marx şi Engels a materialismului dialectic: şt istoric în perioada de la revoluţia din 1848 până la Comuna din Paris. In capitol se va examina prelucrarea ulterioară şi argumentarea de către Marx şi Engels a materialismului dialectic şi istoric în perioada dela revoluţia din 1848 până la Comuna din Paris. Ca rezultat al explicării tabloului general al procesului istoric şi al roiului proletariatului, al afirmării şi concretizării concepţiei lui Marx şi Engels într’o serie de modele profunde şi strălucitoare de istoriografie materialistă, în faţa teoriei marxiste s’a pus problema de înarmare a partidului clasei muncitoare cu ştiinţa exactă a legilor apariţiei, desvoltării şi morţii capitalismului, de a distruge idedlogia burgheză în ceea ce-i mai important, în cşea ce-i mai hotărâtor — în „dovedirea” de către reprezentanţii ei a caracterului vecinie şi neclintit al robiei salariate capitaliste. Această sarcină Marx o îndeplineşte în mod genial („Capitalul”), deducând din legea economică de mişcare a societăţii burgheze inevitabilitatea transformării capitalismului în socialism şi arătând că „motorul intelectual şi moral, care aduce concret la îndeplinire această transformare este proletariatul, educat de capi- www.dacoFQmanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) *5* talism însuşi” (Lenin), Opera de căpetenie a lui Marx — „Capitalul” — va fi examinată ca un model măreţ de prelucrare genială a teoriei procesului istoric şi a dialecticii materialiste revoluţionare. In capitol se va examina activitatea revoluţionară a lui Marx şi Engels, în special în decada a 7'-a, in perioada întemeierii şi activităţii Internaţionalei I (anul 1864) şi în perioada Comunei din Paris ; desvol-tarea doctrinei dictaturii proletariatului, a statului proletar şi a revoluţiei socialiste ; argumentarea ştiinţifică a tacticii unitare a luptei pi o-letare a clasei muncitoare în diferite ţări; lupta lui Marx şi Engels împotriva socialismului neproletar, utopic, împotriva trade-unionismu-lui, a lassalianismului, a materialismului vulgar şi a tot felul de neo-hegelieni apăruţi în acel timp. PLANUL CAPITOLULUI 1, Caracterizarea împrejurărilor istorice de' la revoluţia din 1848 până la Comuna din Paris. 2. „Capitalul” lui Marx şi prelucrarea ulterioară a concepţiei materialiste a istoriei. 3, Argumentarea inevitabilităţii transformării capitalismului în socialism în lucrările economice ale lui Marx. 4. Prelucrarea dialecticii materialiste în „Capitalul” lui Marx. 5. Lupta lui Marx şi a lui Engels pentru crearea de partide proletare şi argumentarea teoretică a programului lor de activitate. 6. Desvoltarea ideilor comunismului ştiinţific în perioada activităţii „Asociaţiei internaţionale a lucrătorilor” şi a Comunei din Paris. 7. Răspândirea ulterioară a marxismului în mişcarea muncitorească şi victoria ideilor marxiste asupra socialismului neproletar. Mărimea capitolului — 4 coli. CAPITOLUL 5 Desvoltarea filosofiei marxiste după Comuna din Paris. In capitol se va arăta că în noua epocă istorică post revoluţionară de desvoltare relativ paşnică a capitalismului, de lărgire rapidă a mişcării muncitoreşti- din toate ţările lumii şi de creare a partidelor muncitoreşti socialiste de masă, Marx şi Engels desvoltă mai departe în toate direcţiile doctrina ilor şi dau o expunere sistematică a ei. Ei expun în mod armonios principiile de bază ale concepţiei materialiste a istoriei, ale materialismului filosofic, ale dialecticii materialiste revoluţionare (cele trei legi ale dialecticii), critică şi demască pe idealişti, pe scolastici şi pe metafizicienii de tipul lui Diihring, Lassalle ş. a. In ace-1 laş timp, Marx şi Engels dau o nouă generalizare a succeselor ştiinţelor naturii şi pe această bază prelucrează mai departe chestiunile materialismului filosofic, ale teoriei cunoaşterii, ale dialecticii materialiste. In această epocă, Marx şi Engels generalizează experienţa Comunei din Paris, desvoltă şi adâncesc teoria revoluţiei proletare şi a dictaturii proletariatului, formulează tezele fundamentale privitoare la partidul comunist, prelucrează concepţiile lor asupra comunismului, formulează teza privitoare la cele două faze de desvoltare a societăţii comuniste („Răsboiul civil din Franţa”, „Critica programului din Gotha’’, www.dacoromanica.ro STUDII I52 „Anti Diihring”, „Ludwig Feuerbach”, „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”). In capitol se va arăta lupta lui Marx şi Engels împotriva Încercării burgheziei de a desarma ideologiceşte proletariatul, împotriva rolului trădător al oportunismului în mişcarea muncitorească, lupta lui Marx şi a lui Engels împotriva propagării oportuniste „a transformării paşnice, linişte, libere, vesele a vechii mizerii în societate socialistă”. PLANUL CAPITOLULUI 1. Lărgirea mişcării muncitoreşti şi creearea partidelor socialiste de masă. 2. Lucrarea lui Engels „Anti-Diihring”. 3. Lucrarea lui Engels „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”. 4. Generalizarea experienţei Comunei din Paris, a mişcării muncitoreşti mondiale şi desvoltarea şi adâncirea mai departe a teoriei comunismului ştiintitic. 5. Generalizarea de către Marx şi Engels a datelor ştiinţei naturii şi desvoltarea mai departe a teoriei filosofice materiailiste-dialectice, 6. Răspândirea marxismului, a filosofiei marxiste în mişcarea muncitorească în principalele ţări europene şi în U. S. A. Tovarăşii de luptă ai lui Marx şi Engels şi propagandiştii marxismului — Wt Liebknecht, Bebel, Lafargue, Mehring ş. a. 7. Apariţia Internaţionalei II Lupta marxismului împotriva oportunismului în mişcarea muncitorească. Mărimea capitolului: 5 coli CAPITOLUL 6 Lupta marxismului împotriva filosofiei burgheze decadente şi reacţionare şi împotriva sociologiei din a doua jumătate a sec. XIX. Sarcina capitolului este să arate decăderea şi descompunerea filosofiei burgheze şi a sociologiei în a doua jumătate a sec- XIX, să supună unei critici partinice bolşevice filosofia burgheză şi sociologia, ca armă de luptă a burgheziei împotriva mişcării revoluţionare a proletariatului şi a concepţiei lui despre lume. In capitol se va arăta că Marx şi Engels, desvoltând teoria materialismului dialectic şi istoric, au demascat neîncetat esenţa reacţionară a doctrinelor filosofice şi sociologice contemporane lor, ca o apologetică a capitalismului. _ Filosofia burgheză reacţionară, decadentă, din această perioadă se transformă într’o frazeologie eclectică, trece în întregime pe poziţiile idealismului şi ale materialismului vulgar. Pentru ea sunt caracteristice epigonismul, repetarea vechilor doctrine dintre cele mai reacţionare şi perimate, amestecul eclectic lipsit de principii a diferite elemente filosofice, un evoluţionism şi positivism plat şi vulgar, precum şi mistificarea dialecticii idealiste, degenerată definitiv în sofistică Se va arăta de asemenea că, în perioada de dominaţie a Internaţionalei Il-a, teoreticienii şi teoriile reacţionare burgheze au fost isvorul turbure al scrierilor filosofice şi sociologice ale rcvizioniştlor şi „ortodocşilor” din tabăra social-democraţiei de dreapta. www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFI EI (PROSPECT) 153 In capitol se va face o critică a celor mai caracteristice direcţii ale filosofiei şi sociologiei burgheze reacţionare din a doua jumătate a sec. XIX ca: direcţia pseudoştiinţifică (materialismul vulgar, evoluţionismul. pozitivismul, primul neokantism, şi machismul, etc), direcţia fideistă ■deschisă (catolicismul, filosofia imanenţilor ş. a.). Se va arăta naşterea ideologiei imperialiste la sfârşitul sec. XIX (nietzscheanismult teoriile Tasiste din acea perioadă, darwinismul social,, etc.), mişcarea revizionistă de la sfârşitul sec. XIX (bemsteinismul, ideologia trade-unionistă etc.) Planul capitolului 1. Caracterizarea direcţiilor fundamentale ale filosofiei şi sociologiei burgheze reacţionare din a doua jumătate a sec. XIX. 2. Filosofia şi sociologia burgheză în 'Germania. 3. Filosofia şi sociologia burgheză şi nobiliară în Rusia. 4. Filosofia şi sociologia burgheză în Anglia şi TI S. A. 5 Filosofia şi sociologia burgheză în Franţa. 6 Filosofia şi sociologia burgheză în Italia. Mărimea capitolului 4 coli CAPITOLUL 7 Trăsăturile fundamentale ale materialismului dialectic şi istoric elaborat de Marx şi Engels In capitol trebue să fie făcut şi sistematizat bilanţul general al des-voltării filosofiei marxiste de către Marx şi Engels pe despărtămintele ei deosebite şi în problemele cele mai importante. In capitol se vor da: o caracterizare a obiectului filosofiei, cum îl "înţelegeau Marx şi Engels, elucidarea de către ei a problemei fundamentale a filosofiei, expunerea principiilor fundamentale ale teoriei cunoaşterii, caracterizarea legilor de bază ale dialecticii materialiste, principiile fundamentale ale concepţiei materialiste a istoriei descoperite de ei, expunerea generalizării rezultatelor desvoltării ştiinţei naturii contemporane cu ei, tezele fundamentale ale lui Marx şi Engels privitoare la istoria filosofiei ca ştiinţă. Scopul capitolului este să arate, în linii generale, la ce nivel de desvoltare a ajuns filosofia marxistă în lucrările fondatorilor ei; să arate că Marx şi Engels considerau doctrina lor nu ca o dogmă, ci ca o învăţătură vie, creeatoare, care se desvoltă în cursul luptei de clasă a proletariatului, în cursul desvoltării ştiinţei. Planul capitolului 1. Obiectul filosofiei. 2. Teoria cunoaşterii 3. Legile fundamentale ale dialecticii materialiste. 4. Chestiunile materialismului istoric. 5 Filosofia ştiinţelor naturii. 6. Chestiunile de istorie a filosofiei. Mărimea capitolului: 5 coli www.dacQromanica.ro 154 STUDII SECŢIUNEA Il-a DESVOLTAREA FILOSOFIEI MARXISTE DE CĂTRE LENIN ŞI STALIN CAPITOLUL 8 Apariţia leninismului ca marxism al epocii imperialismului şi a revoluţiilor iproletare In capitol se vor examina rădăcinile istorice ale leninismului, care s’a format si a crescut în noua epocă istorică, când capitalismul, la sfârşitul sec XIX şi începutul sec. XX s’a transformat prin creştere în imperialism, cel mai înalt şi ultimul său stadiu. Se va arăta că noua epocă istorică a determinat necesitatea prelucrării mai departe în mod creator a marxismului şi a filosofiei lui, se va examina legătura internă a des-voltării ulterioare a filosofiei marxiste cu nouile probleme politice ale proletariatului şi cu politica partidului bolşevic Materialismul dialectic şi istori,’ se desvoltă ca concepţie despre lume a partidului marxist-le-mnist, a partidului de tip nou. Lucrările lui Lenin şi ale lui Stalin au fost măreţe succese, de o importanţă istorică mondială, ale gândirii ştiinţifice, bilanţul experienţei mondiale a mişcării revoluţionare a clasei muncitoare şi a generalizării politicii partidului bolşevic. Ca urmare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, a început o etapă nouă, mai înaltă’ de desvoltare mai departe a filosofiei marxiste-leniniste. In capitol se va elucida filosof ia marxistă-leninistă ca o cucerire superioară a ştiinţei ruse şi mondiale şi se va arăta însemnătatea ei pentru mişcarea muncitorească mondială. ' Filosofia marxistă-leninistă a crescut şi s’a desvoltat în luptă cu principalul ei duşman, cu idealismul sub toate formele şi felurile lui de manifestare. In capitol se va arăta că lupta împotriva ideologiei burgheze şi a ageffVţilor ei, formează legea de desvoltare a filosofiei mar* xiste-leniniste Planul capitolului 1. Rădăcinile istorice ale leninismului. 2. Leninismul ca o desvoltaro mai departe a marxismului, o. Etapele fundamentale de desvoltare ale filosofiei marxiste de către Lenin şi Stalin. Mărimea capitolului: 1,5 coli r APITOLUL 9 Desvoltarea filosofiei marxiste-leniniste Până la revoluţia din 1905 Sarcina capitolului va fi să arate prelucrarea şi desvoltarea de către Lemn a filosofiei marxiste în perioada de creeare a Partidului Muncitoresc Social-democrat din Rusia şi de pregătire a lui pentru viitoarele lupte revoluţionare ale proletariatului, să arate bazele date de Lenin şi Stalin doctrinei privitoare la partidul proletar, ca partid de tip nou. In capitol se va caracteriza începutul activităţii revoluţionare a lui Lenin şi se va arăta că încă în manifestările teoretice ale lui Lenin în www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 155 perioada Samara se formează bazele criticii pe care o va face narodnicismului şi a desvoltării creeatoare de către el a marxismului. Se vor examina apărarea şi desvoltarea bazelor teoretice al£ marxismului de către Lenin şi înfrângerea pe care a adus-o bazelor ideologice ale narodnicismului (,’Ce sunt „prietenii poporului” şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?”). In capitol se va arăta că Lenin a folosit în mod creeator marxismul la explicarea realţiilor sociale şi a condiţiilor Rusiei, a desvoltat dialectica materialistă, a supus criticii eclectismul şi sofistica narodnicilor, a demascat caracterul antiştiinţific al metodei subiective în sociologie. Se va arăta de asemenea că in lupta lui Lemn împotriva sociologiei burgheze a narodnicilor, s’a desvoltat doctrina marxistă privitoare la formaţiile social-economice, la rolul personalităţii şi al masselor populare în istorie, problema legalităţii sociale în întregime. Mai departe se va examina lupta lui Lenin şi a lui Stalin împotriva „marxismului legal” şi a bazelor lui filosofice, împotriva „materialismului economic”. Se va arăta că Lenin considera lupta sa cu neokantianismul „marxiştilor legali” ca o parte din. lupta împotriva filosofici burgheze. Criticarea de către Lenin a neokantianismului „marxiştilor legali” şi a altor curente ale filosofiei burgheze, lupta tovarăşului Stalin împotriva „marxismului legal” în Transcaucazia, se împreuna cu demascarea bazelor filosofice ale reformismului din sânul Internaţionalei II. In special se va sublinia desvoltarea de către Lenin a principiului atitudi-nei de partid în filosofie, criticarea de către Lenin a obiectivismului burghez, restabilirea şi desvoltarea de către Lenin a concepţiilor lui Marx asupra statului şi revoluţiei. Se va arăta că Lenin şi Stalin combătând revizionismul, au desvoltat concepţia materialistă a istoriei, au prelucrat bazele ideologice ale partidului, chestiunea corelaţiei dintre elementul spontan şi cel conştient în mişcarea muncitorească, despre lupta economică şi politică, despie formarea ideologiei socialiste a proletariatului, despre rolul teoriei revoluţionare („Ce-i de făcut?”. „In treacăt despre divergenţele de partid”). In capitol se va arăta:: lupta lui Lenin şi a lui Stalin împotriva „teoriei spontaneităţii” în chestiunile de organizare, demascarea d? către ei a fatalismului social al menşevicilcr, punerea pe un temei ştiir<ţifc a doctrrinei privitoare la partid şi la rolul lui în procesul social-istoric. După aceea se vor examina: desvoltarea filosofiei marxist-leniniste în perioada revoluţiei din anul 1905. prelucrarea de către Lenin şi Stalin a noyii doctrine privitoare la revoluţie ca cea mai importantă chestiune a materialismului istoric, aplicarea de către Lenin şi Stalin a materialismului dialectic la chestiunile tacticii în revoluţie, lupta lui Lenin şi Stalin împotriva „teoriei spontaneităţii” a menşevicilor şi a oportuniştilor occidentali („Două tactce ale social-democraţiei în revolri ia democratică”). Problema centrală a teoriei şi practicii leninismului a devenit problema revoluţiei. In această legătură, va fi luminată desvoltarea de către Lenin a nouii doctrine privitoare la revoluţie, doctrina transformării revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă. într’o luptă înverşunată şi implacabilă împctriva teoriei spontaneităţii a menşevicilor www.dacoromanica.ro 156 STUDII şi a oportuniştilor occidentali, însemnătatea lucrării lui Lenin ',Două tactici ale .social-democraţiei în revoluţia democratică”.. In capitol se va clarifica criticarea de către Lenin şi Stalin a mefn-şevicilor pentru vulgarizarea materialismului istoric, pentru înjosirea de către ei a ştiinţei revoluţionare până la gradul de dogmatism, criticarea quietismului politic şi teoretic al menşevicilor; se va arăta prelucrarea •de către Lenin şi Stalin a chestiunii rolului factorilor subiectiv şi obiectiv în istorie, a rolului influenţii istorice a partidului asupra mersului luptei şi desvoltării evenimentelor. Se va arăta desvoltarea de către tovarăşul Stalin a materialismului marxist în luptă cu anarhiştii şi revizioniştii, demascarea de către el a bazelor filosofice reacţionare ale anarhismului, ale metafizicii lui Proudhon şi Spencer, se vor lumina problemele dialecticii materialiste puse în lucrările tovarăşului Stalin. Mai departe se vor clarifica desvoltarea de către tovarăşul Stalin a materialismului filosofic marxist şi a materialismului istoric, criticarea de către el a materialismului vulgar şi „economic”, prelucrarea problemei privitoare la independenţa în desvoltarea ideologiei şi la rolul activ al suprastructurii în desvoltarea socială. In acest capitol se va arăta că lucrarea tovarăşului Stalin ,',Anarhism sau socialism?” este o mare contribuţie la filosofia marxist-leninistă, că în ea este dat teirieiul legăturii organice a filosofiei marxiste cu socialismul proletar; totodată se va arăta că în această lucrare a tovarăşului Stalin se dă o argumentare a concepţiei dialectice-materialiste asupra naturii. Tot în acest capitol se’va arăta rolul lui Plehanov şi însemnătatea lucrărilor lui întru răspândirea şi popularizarea filosofiei marxiste, precum şi în lupta cu narodnicismul şi revizionismul. Planul capitolului 1. împrejurările istorice din Rusia dela sfârşitul sec. XIX şi ajunul revoluţiei din 1905. 2. Răspândirea şi popularizarea marxismului în Rusia de către Plehanov. 3. Desvoltarea de către Lenin şi Stalin a filosofiei marxiste în luptă împotriva /marxismului legal”, a filosofiei neokantiene, a obiectivismului burghez şi a materialismului vulgar. Punerea temeiului şi desvoltarea de către Lenin a principiului atitudine: de partid a filosofiei. 4. Bazele filosofice ale doctrinei privitoare la partidul de tip nou. 5. Baza filosofică a nouii teorii leniniste-staiiniste a revoluţiei şi critica bazelor teoretice ale menşevismului. 6. Argumentarea şi apărarea materialismului dialectic şi istoric în lucrarea tovarăşului Stalin „Anarhism sau socialism?” CAPITOLUL 10 Desvoltarea filâsofiei marxiste-leniniste după revoluţia din 1905 (în anii 1907—1911). „Materialismul şi empiriocriticismul” lui Lenin In capitol se va examina lucrarea lui Lenin „Materialism şi empi-riocriticism”, care marchează o nouă epocă în desvoltarea filosofiei mar- ~ ■xismului şi se va arăta că acestei cărţi se datorează pregătirea teoretică •a partidului marxist. www.dacoromanica.ro ISTORIA FILtOSOFIlfl (PROSPECT) *57 Se va arăta cum Lenin a demascat pe machiştii ruşi care în anii reacţiunii se ridicaseră împotriva filosofiei marxiste sub steagul „apărării marxismului”. O atenţie deosebită se va da faptului că Lenin a sdrobit prin cartea sa curentele fundamentale ale filosof.ei idealiste care deveniseră active în epoca imperialismului. Lenin a apărat şi a desvoltat mai departe bazele teoretice ale partidului bolşevic, a generalizat filosofic cdtea ce era mai important din experienţa dobândită prin revoluţie şi din ştiinţă pentru toată perioada istorică de după Engels. Totodată, se va arăta că lucrarea lui Lenin „Materialism şi empi* riocriticism” este un model de marxism creeator, ae atitudine de partid militantă în filcsofie, că această carte, care cuprinde prin conţinutul ei tot ansamblul de probleme al filosofiei marxist-leniniste, a constituit o nouă etapă în desvoltarea materialismului dialectic şi istoric după Marx şi Engels. Se va da un mare loc analizei leniniste a revoluţiei şi crizei ştiinţelor naturii, critcii idealismului fizic. In capitol se va caracteriza însemnătatea cărţii lui Lenin „Mate-ralism şi empiriocriticism” constând în generalizarea marilor descoperiri ale fizicii care au avut loc la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (descoperirea radioactivităţii, a electronului şi a.), indicatoare a drumului de eşire din criza ştiinţelor naturii şi descoperitoare a caracterului dialectic de desvcltare a fizicii, a procesului de cunoaştere a materiei, a aspectelor şi proprietăţilor ei, a formelor ei de mişcare, a dependenţei de legi. Deasemenea, se va examina cartea lui Lenin „Marxism şi empiriocriticism’' în lupta împotriva religiei şi teologiei. In capitol se va arăta lupta lui Lenin împotriva revizionismului Internaţionalei II, împotriva ideologiei reaqţionare „Veh” şi a altor curente ale ideologiei burgheze din perioada reacţiunii. Se va examina de asemenea poziţia lui Plehanov faţă de machism şi criticarea ei de către Lenin şi Stalin. Planul capitolului 1. împrejurările istorice de după înfrângerea revoluţiei din anul 1905. 2. Rolul cărţii lui Lenin în pregătirea teoretică a partidului marxist şi în desvoltarea mai departe a filosofiei marxiste. 3. Lemn despre esenţa machismului- despre rădăcinile lui de clasă şi predecesorii lui. 4. Critica leninistă a filosofiei burgheze din epoca imperialismului. 5. Prelucrarea de către Lenin a chestiunilor teorei marxiste a cunoaşterii* G. Revoluţia în ştiinţele naturii şi criticarea idealismului fizic. Chestiunile materialismului istoric în „Materialism şi Empiriocriticism”. Mărimea capitolului: 6 coli. CAPITOLUL 11 Desvoltarea filosofiei marxiste-leniniste dela avântul revoluţionar (1912—1914) până la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie { In capitol se vor examina împrejurările istorice din ajunul primului război mondial şi se va arăta cum în mod corespunzător cu sarcinile istorice care au apărut în faţa mişcării muncitoreşti în faţa partidului www.dacoromanica.ro *5® STUDII bolşevic, Lenin şi Stalin prelucrează teoria marxistă în problema naţională, se va arăta rolul ş însemnătatea cărţii tovarăşului Stalin „Marxismul şi chestiunea naţională” pentru filosofia marxistă Se va arăta cum Lenin şi Stalin, descoperind legile imperialismului, argumentând şi desvoltând mai departe teoria revoluţiei socialiste în perioada primului război mondial, prelucrează şi desvoltă materialismul dialectic şi istoric; se va arăta ce contribuţia preţioasă la teoria materialismului istoiic este prelucrarea de către Lenin a doctrinei privitoare la imperialism ca ultim stadiu al capitalismului şi doctrina privitoare la posibilitatea victoriei socialismului înlr’o singură ţară. O mare ateniţe în acest capital va fi dată prelucrării de căile Lenin a chestiunilor filosofice în anii 1914—1915 şi luminării conspectelor lui filosofico din acel timp. Vor fi examinate problemele filosofice de bază care au atras atenţia lui Lenin în acea perioadă şi care au fost prelucrate de el: lupta contrariilor ca miez al dialecticii, legătura generală a lucrurilor şi fenomenelor şi necesitatea ca, în studierea lor, să se ţină seama de toate laturile problemei contrastul dintre dialectică şi sofistică, etc. Totodată, se va arăta că desvoltarea mai departe a fizicii în această perioadă, confirmă teza lui Lenin privitoare la caracterizarea ştiinţelor naturii. In capitol se va examina însemnătatea pentru teoria marxismului, pentru Llosofia marxist-leninistă, a cuvântărilor tovarăşului Stalin la al Vl-lea Congres al Partidului, care conţin argumentarea şi -formularea sarcinilor şi tacticii Partidului în lupta pentru victoria socialistă, demarcarea de către el a marxismului dogmatic şi a cslui creator şi criticarea dogmatismului. In capitol se va arăta de asemenea ce imens aport la teoria materialismului istoric este cartea lui Lenin „Statul şi revolu ţia” şi alte lucrări ale lui Lenin şi Stalin din acea perioadă pcntiu des-voltarea mai departe a filosofiei marxiste. PLANUL CAPITOLULUI 1.' Noile împrejurări istorice. 2. Prelucrarea de către tovarăşul Stalin a problemei naţionale (lucrarea tovarăşului Stalin „Marxismul şi chestiunea naţională”). 3. Chestiunile de metodă dialectică marxistă, de (materialism filosofic şi de istorie a filosofiei în „Caietele filosofice’ ale lui Lenin. 4. Teoria lui Lenin a imperliasmului în lumina materialismului dialectic. 5. Prelucrarea doctrinei marxiste privitoare la răz-boiu. 6. Desvoltarea mai departe a teoriei revoluţiei socialiste. 7. Desvoltarea fizicii, care confirmă analiza leninistă a revoluţiei şi a crizei în ştiinţele naturii. Mărimea capitolului: 3 coli. CAPITOLUL 12 Desvoltarea filosofiei marxist-leniniste în anii războiului civil şi în perioada restabilirii economici populare în U. R .S. S. Sarcina capitolului va fi să arate desvoltarea mai departe a ştiinţei filosofice marxiste de către Lenin şi Stalin în prima perioadă a dictaturii proletariatului www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) Aici va fi examinată desvoltarea de către Lenin şi Stalin a materialismului dialectic în utilizarea lui la analiza legilor din perioada de tranziţie (desvoltarea şi argumentarea chestiunii privitoare la raporturile dintre economie şi politică în epoca dictaturii proletariatului, privitoare la fondul Nep-ului’ analiza formelor noi ale luptei de clasă în perioada de tranziţie). In capitol se vor examina lucrările lui Lenin „Despre cooperaţie”, „Despre îevoluţia noastră”, „Mai bine mai puţin şi mai bine” şi se va arăta importanţa acestor lucrări pentru teoria materialismului dialectic şi istoric (argumentarea de către Lenin a chestiunilor privitoare la particularităţile revoluţiei socialiste, la problemele organizatorice ale revoluţiei proletare, la condiţiile de creeare a economiei socialiste, la alianţa clasei muncitoare şi a ţărănimii sub conducerea clasei muncitoare ca cel mai înalt prinipiu al dictaturii proletariatului, argumentarea teoriei democraţiei proletare ca adevărata democraţie pentru cei ce muncesc, opusă democraţiei burgheze antipopulare, mincinoase, care reprezintă o formă o dictaturii burgheze). Se va examina chestiunea prelucrată de Lenin şi Stalin, privitoare la construcţia culturii socialiste şi la sarcinile revoluţiei culturale, la morala societăţii comuniste. Se va arăta că în cursul demascării platformei politice, a metafi-. zicii, a sofisticii, a eclectismului troţkiştilor şi buhariniştilor a fost des-voltată de către Lenin şi Stalin dialectica materialistă. Va fi de asemenea arătate lupta partidului împotriva încercării de renaştere a ideologiei burgheze şi sdrobirea acestor încercări (ustria-lovşcina, bogdanovşdna, etc.) O atenţie deosebită se dă în capitol fierării lui Lenin „Despre însemnătatea materialismului militant” ca document programatic al materialismului dialectic. In acest capitol vor fi luminate prelucrarea de către tovarăşul Stalin şi tovarăşii lui de luptă a materialismului dialectic şi istoric, desvoltarea de către ei în mod strălucit a dialecticii materialiste în perioada când se punea cu toată acuitatea chestiunea perspectivelor construcţiei socialiste. "in Capitol se va arăta că lucrarea tovarăşului Stalin „Bazele leninismului”, care generalizează conţinutul ideologic al moştenirii leniniste, a însemnat im pas imens înainte în desvoltarea ştiinţei marxiste-leniniste. Se va stărui asupra lucrărilor clasice ale tovarăşului Stalin scrise în această perioadă, lucrări care desvoltă strălucit chestiunile de bază ale materialismului istoric (imperialismul şi contrazicerile lui de căpetenie, revoluţia şi dictatura proletariatului, strategia şi tactica ca ştiinţă privitoare la conducerea luptei de clasă a proletariatului’ ş. a.). In capitol se va arăta că lucrările tovarăşului Stalin, scrise îm anii 1924—1925, au jucat un rol istoric, hotărîtor pentru înarmarea ideologică a partidului şi a poporului sovietic în lupta pentru construcţia socialismului şi în sdrobirea ideologică a troţkismului şi a altor grupări antileniniste. In capitol va fi expusă critica stalinistă a oportunismului Internaţionalei II şi va fi arătată măreţia metodei leniniste, ca o desvoltare mai departe a metodei critice şi revoluţionare a lui Marx, a dialecticei lui materialiste. www.dacoromanica.ro STUDII PLANUL CAPITOLULUI. 1. împrejurările istorice. 2. Prelucrarea chestiunii legilor perioadei de tranziţie. 3. Lucrarea lui Lenin „Despre importanţa materialismului militant”. 4. Lenin despre unirea dintre filosofia marxistă şi ştiinţa sovietică a naturii. 5. Chestiunile materialismului dialectic şi istoric în lucrarea tovarăşului Stalin „Bazele leninismului”. Mărimea capitolului: 3 coli. CAPITOLUL 13 Desvoltarea filosofiei marxiste-leniniste în perioada luptei pentru construcţia socialismului în U. R. S. S. In capitol se vor examina condiţiunile internaţionale şi interne ale Uniunii Sovietice după restaurarea economiei şi vor fi elucidate problemele noi puse în faţa ştiinţei filosofice marxist-leniniste. In acest capitol se va arăta că teoria industrializării socialiste şi a colectivizării agriculturii ca baza materială a socialismului reprezintă un aport de cel mai mare preţ la materialismul istoric. Se va arăta oă tovarăşul Stalin a prelucrat chestiunea căilor şi metodelor de lichidarea contrazicerilor dintre structura politică înaintată a U.R.S.S. şi baza economică înapoiată a societăţii şi prin aceasta a îmbogăţit tezele dialecticii marxiste privitoare la contraziceri şi la căile de rezolvire a lor. Se va arăta de asemenea că doctrina tovarăşului Stalin privitoare la colectivizarea agriculturii ca una din cele mai profunde răsturnări revoluţionare a îmbogăţit, a concretizat tezele materialismului dialectic privitoare la caracterul de desvoltare prin salturi a societăţii. Se va arăta că teza formulată de tovarăşul Stalin la al XV Congres al Partidului, privitoare la lupta dintre c&ea ce-i vechi şi ceea ce-i nou, dintre ceeaa ce-i muribund şi ceea ce-i născut ca bază a desvol-tării societăţii sovietice este o desvoltare mai departe a doctrinei dialecticii marxiste privitoare la contraziceri. ' Tot în acest capitol se va arăta că chestiunea prelucrată de tovarăşul Stalin privitoare la metodele şi formele de învingere a rezistenţei claselor muribunde din ţara noastră, privitoare la lichidarea claselor exploatatoare din URSS, reprezintă o desvoltare mai departe a teoriei marxiste-leniniste a claselor şi a luptei de clasă. ‘ Mai departe se va arăta că, conducând lupta Partidului întru sdro-birea grupărilor duşmane, întru demascarea politicii lor de trădare1 C. C. al Partidului nostru, tovarăşul Stalin, au îndrumat Partidul spre lupta implacabilă pentru puritatea bazelor teoretice, de concepţie asupra lumii ale bolşevismului, că în domeniul filosofiei, Partidul, sub conducerea tovarăşului Stalin, a dus în aceşti ani lupta pe două fronturi: împotriva mecanicismului şi a idealismului mensevizant — şi că această lupă a fost îndreptată totodată şi împotriva curentelor^ antimarxiste din alte părţi ale frontului teoretic (concepţia antiistorică a lui Pokrovski, concepţia idealistă a lui Rubin în economia politică, sociologismul vulgar al lui Pereverzev în ştiinţa literară ş. a. m. d.). www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) t6t Se va da o caracterizai e a însemnătăţii cuvântării istorice a tovarăşului Stalin la conferinţa „Agrarnicilor” marxişti în chestiunea sdro-birii antimarxistei „teorii a echilibrului' şi a altor teorii contrarevoluţionare, se vor examina sarcinile ştinţei sovietice formulate de către tovarăşul Stalin. Iij legătură directă cu succesele consrucţiei socialismului în URSS a avut loc în ţara Sovietelor o desvoltare furtunoasă a ştiinţelor naturii în toate domeniile ei şi materialismul dialectic devine metodă de cercetare ştiinţifică. In legătură cu acestea vor fi examinate ideile novatoare în ştiinţă şi însemnătatea lor (Pavlov, Miciu-rin ş. a..) In capitol va fi examinată perioada când URSS a intrat în epoca de desăvârşire a construcţiei societăţii socialiste şi se vor explica problemele apărute în faţa ştiinţei filosofice marxiste-leniniste. Se va arăta că prelucrarea de către tovarăşul S+alin şi tovarăşii lui de luptă a programului de desăvârşire a constiucţiei societăţii socialiste fără clase şi de trecere treptată dela socialism la comunism reprezintă un mare aport la filosofia marxistă-leninistă. Prelucrarea de către tovarăşul Stalin a chestiunii rolului organizării şi conştiinţei în construcţia socialistă, a condiţiilor de transformare a posibilităţii în realitate, reprezintă o concretizare a doctrinei marxiste-leniniste privitoare la rolul factorului subiectiv în desvoltarea socială. Se va arăta că o desvoltare mai departe a teoriei materialismului istoric este Constituţia Stalinistă a URSS, în care au găsit o explicare şi o generalizare teoretică succesele hotărâtoare ale socialismului. Mai departe, se va arăta că tovarăşul Stalin a prelucrat chestiunile privitoare la raporturile dintre societate şi personalitate în societatea socialistă, la cond&ţile pentru desvoltarea, sub toate aspectele a talentelor şi aptitudinilor oamenilor din societatea socialistă, la militanţii politici de tip leninist, la noile sarcini ale ştiinţei, literaturii, artei sovietice. Se va arăta destsemenea că în aceasă perioadă partidul bolşevic a ridicat cu o deosebită putere problema stăpânirii teoriei marxiste-leniniste de către cadrele sovietice. Elaborarea de către tovarăşul Stalin a cărţii „Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt” a fost unul din cele mai mari evenimente din via|ţa ideologică a Partidului nostru. In capitol se vor caracteriza amănunţit aceste lucrări ale tovarăşului Stalin, în care se generalizează experienţa luptei Partidului bolşevic pentru dictatura proletariatului, pentru construcţia socialismului în ţara noastră. In „Istoria P. C. (b) al U. S.” sunt arătate unitatea indisolubilă şi succesiunea doctrinei lui Marx şi Lenin, unitatea marxism-leninis-mului şi ceeace Lenin şi discipolii lui ay adus nou în teoria marxistă, pe baza generalizării experienţei noi a luptei de clasă a proletariatului în epoca imeprialismului şi a revoluţiilor proletare. Se va da o deosebită atenţie examinării capitolului „Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, din „Istoria P. C. (b) al U. S.” în care se generalizează şi se desvoltă tot ce s’a creeat în domeniul filozofiei marxiste. Se va arăta însemnătatea acestei lucrări a 'tovarăşului Stalin pentru generalizarea filosofică a celor mai noi descoperiri în ştiinţele naturii, mai ales în fizica contemporană. In acest capitol se va arăta că în lucrarea tovarăşului Stalin. Materialismul dialectic şi materialismul istoric” este dată o desvoltare mai departe a principiului bolşevic STUDI1 www.dacoromanica.ro 11 l6z STUDII al filosofiei de partid. Tovarăşul Stalin, cu o mare profunziune, descoperă însemnătatea revoluţionar-practică a filosofic*-! marxism-leninis-mului şi arată că materialismul dialectic şi materialismul istoric sunt baza teoretică a comunismului. In capitol se va arăta că tovarăşul Stalin, generalizând experienţa statului Sovietic, a dat o critică din toate privinţele a democraţiei burgheze şi a diferitelor forme ale statelor burgheze şi o doctrină unitară şi desăvârşită privitoare la statul socialist; el a_ prelucrat chestiunea forţelor motrice ale societăţii socialiste şi a ajuns la concluzia posibilităţii construirii comunismului în ţara noastră. PLANUL CAPITOLULUI 1. împrejurările istorice şi problemele filosofiei marxiste-leniniste. 2. Prelucrarea de către tovarăşul Stalin a chestiunii legilor construcţiei socialismului în URSS. Lupta partidului bolşevic împotriva denaturărilor antimarxiste în domeniul teoriei, tî. Generalizarea teoretică din Constituţia Stalinistă a succeselor hotărâtoare ale socialismului 4. Materialismului dialectic şi ştiinţa sovietică a naturii. 5. „Isteria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt’' — un pas gigantic înainte în desvoltarea teoriei marxiste-leniniste. 6. Lucrarea tovarăşului Stalin „Materialismul dialectic şi materialismul istoric” — o contribuţie proeminentă la filosofia marxistă-leninistă. 7. Desvoltarea de către tovarăşul Stalin a doctrinei marxiste-leniniste despre stat. Mărimea capitolului: 4 coli CAPITOLUL 14 Desvoltarea filosofiei marxiste-leniniste în aniî Marelui Războiu pentru apărarea Patriei şi în perioada de după războiu. In capitol se vor examina împrejurările interne şi internaţionale în perioada Marelui război de apărare a Patriei şi se vor explica problemele ce s’au pus filosofiei marxiste-leniniste. . Scopul capitolului este să arate că, conducând acţiunile militare ale forţelor armate sovietice şi munca organizatorieă-economică din spatele frontului în perioada războiului, tovarăşul Stalin a continuat imensa activitate teoretică, a prelucrat şi a împins înainte filosofia marxistă-leninistă. O deosebită atenţie în capitol se dă cărţii tovarăşului Stalin „Despre Marele Război al Uniunii Sovietice, pentru apărarea Patriei” in care este desvoltată mai departe teoria marxistă-leninistă şi este sdrobită până la capăt ideologia fascismului. In această perioadă “tovarăşul Stalin a prelucrat mai departe problemele fundamentale ale ideologiei militare sovietice. ' In capitol se va arăta desvoltarea mai departe de către tovarăşul Stalin a doctrinei piivitoare la statul sovietic şi la isvoarele puterii lui, privitoare la patriotismul Sovietic ca fo/jă motrice a desvoltării societăţii sovietice, la superioritatea concepţiei sovietice despre lume. In capitol se va desvălui însemnătatea Deciziei CC al PC (b) al US privitoare la greşelile şi insuficienţele din al treilea volum din „Istoria www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) l6j filosofiei” în luminară filosofiei idealiste germane dela sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX. In capitol va fi examinată perioada de desvoltare în care a intrat Uniunea Sovietică după războiu şi noile probleme ale ştiinţei marxiste-lenuiiste legate cu prelucrarea în scrierile tovarăşului Stalin şi ale tovarăşilor lui de luptă a teoriei societăţii sovietice din epoca da trecere dela socialism la comunism. Această teorie a societăţii sovietice înarmează ideologiceşte poporul sovietic, în lupta pentru construcţia societăţii comuniste în ţara noastră. In capitol va fi dată o caracterizare a hotărîrilor istorice ale partidului în chestiunile de ideologie, care marchează o nouă etapă in lupta pentru o ideologie şi atitudine înaltă de partid în domeniul ştiinţei şi culturii. Pentru desvoltarea filosofiei marxiste-Ieniniste, este de cea tmai mare însemnătate prelucrarea de către Partid a chestiunii privitoare la căile de desvoltare a conştiinţe: comuniste a oamenilor sovietici, a metodelor de învingere a rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor, a chestiunilor de formare spirituală a omului sovietic. O deosebită atenţie va fi dată examinări tezelor tovarăşilor Stalin, Kali-nini, Molotov şi Jdanov privitoare la superioritatea ideologiei şi culturii sovietice, în comparaţie cu ideologia ţărilor imperialiste şi la lupta Partidului împotriva oricărei plecăciuni faţă de Occident. In acest capitol se va da o atenţie deosebită discuţiei filosofice din anul 1947. Va fi clarificată însemnătatea istorică a indicaţiilor tovarăşului Stalin în chestiunile fisolofiei şi cuvântarea tovarăşului Jdanov la discuţia filosofică. Deasemenea, se vor examina schimbările esenţiale în împrejurările internaţionale după al doilea războiu mondial şi se vor arăta căile omenirii spre comunism, noile forme ale democraţiei, rolul crescând al concepţiei marxiste-Ieniniste despre lume, ale cărei idei însufleţesc toată omenirea progresistă. PLANUL CAPITOLULUI 1 1. împrejurările interne şi internaţionale în perioada Mareliţi răs-boi pentru apărarea Patriei. Situaţia de după războiu din Uniunea Sovietică. 2. Chestiunile materialismului dialectic şi istoric în lucrarea tovarăşului Stalin „Despre Marele războiu al Uniunii Sovietice pentru apărarea Patriei”. 3. Desvoltare^ de către tovarăşul Stalin a chestiunilor fundamentale ale ideologiei militare 4. Prelucrarea de către tovarăşul Stalin şi de către tovarăşii lui de luptă a chestiunii legilor de trecere dela socialism la comunism. 5. însemnătatea discuţiei filosofifce şi cuvântarea tovarăşului Jdanov pentru desvoltarea mai departe a filosofiei marxist-leniniste. 6. Schimbările în împrejurările internaţionale şi rolul crescând al concepţiei marxiste-Ieniniste despre lume, în lupta revoluţionară a clasei muncitoare din toate ţările. Mărimea capitolului: 4 coli. www.dacoromanica.ro 164 STUDII CAPITOLUL 15 Lupta marxism-leninismului împotriva filosofiei depravate a reacţiunii imperialiste Sarcina capitolului este să supună unei critici partinice bolşevice ideologia reacţionară burgheză din epoca imperialismului; să arate legătura ei cu criza generală a capitalismului, cu putrefacţia întregii culturi burgheze contemporane ; să critice cu o ascuţime deosebită doctrinele reacţionare filosofice şi sociologice utilizate in prezent de duşmanii marxismului; să arate că V. I. Lenin şi I. V Stalin au distrus-în mod neobosit doctrinele idealiste decadente şi ideile sociale reacţionare ostile marxismului, ale burgheziei imperialiste, că au demascat fără milă deviaţiunile de tot felul de partea idealismului şi a clerului, să sublinieze că ideologia burgheză contemporană este un arsenal de idei reacţionare şi putrede ale socialiştilor de dreapta — servitori ai burgheziei imperialiste. In capitol vor fi supuse criticii tendinţele cele mai caracteristice ale ideologiei imperialiste antipopulare, cele mai răspândite direcţii antişli-inţifice şi antidemocratice ale filosofiei şi sociologiei burgheze din principalele ţări capitaliste în epoca imperialismului ca: direcjţia^ falş ştiinţifică a filosofiei şi sociologiei burgheze din sec. XX (neokantianismul- machismul şi neomachismul, positivimul logic, neorealismul, idealismul fizic, şcoala psihologică, şcoala geografică ş. a. m, d., şcoli ue sociologie burgheză) ; obscurantismul teologic (personalism, modernism, neotomism, teoria socială a catolicismului ş. a. m. d-); ideologia pro-Cacistă şi fascistă („filasofia vieţii” — Bergson, Spengler, ş1. a. m. d., neohegelianismul, pragmatismul, existenţialismul, rasismul cu ura de oameni în variantele lui germană şi anglo-americană, ideologia reacţionară a socialiştilor de dreapta, etc.). Se va arăta de asemenea cum- în condiţiile reacţiunii imperialiste, progresul ştiinţşlor naturii stimulează tentativele filosofice reacţionare de partea idealismului şi a clericalismului deschis. In legătură cu aceasta se va examina etapa contemporană de criză a fizicii în ţările străine. In capitol se va arăta că, în perioada dela începutul epocii imperialismului până la terminarea victoroiasă a Marelui Răsboiu al poporului sovietic pentru apărarea Patriei împotriva fascismului german, prima vioară în filosof ia şi sociologia reacţionară l’a jucat ideologia imperialistă germană. V. I. Lenin şi I. V. Stalin au supus unei critici bolşevice neokantianismul şi revizionismul machist al marxismului au curăţat grajdurile lui Augias ale ideologiei reacţionare a leaderilor Internaţionalei II, unde rolul conducător a fost permanent jucat de diferitele teorii reacţionare de origină germană. I. V. Stalin a supus unei distrugeri ideologice complete ideologia urii de oameni a fascismului german După terminarea celui de-al doilea războiu mondial, s’au format două tabere—tabăra antidemocratică şi imperialistă în frunte cu URSS— de o parte, şi cea democratică şi anti-imperialistă în frunte cu URSS — de cealaltă parte. Centrul principal al ideologiei contemporane imperialiste şi antidemocratice şi al luptei împotriva marxismului s’a mutat în USA şi în Anglia ; de aceea în ofensiva ideologică împotriva reacţiunii www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) I6j imperialiste, focul criticii trebue să fie îndreptat în primul rând împo-triva-ideologiei burgheze contemporane anglo-americane. Mai departe se va arăta că drept rezultat al celui de al doilea război mondial, forţele progresiste s’au întărit şi au crescut în toată lumea, că socialismul a devenit o chestie actuală a popoarelor în străinătate, că acum s’a întărit şi mai mult influenţa concepţiei comuniste despre lume. Se va da un log deosebit clarificării activităţii partidelor comuniste în ţările nouilor democraţii în domeniul propagandei materialismului dialectic şi materialismului istoric. In capitol se vor caracteriza succesele propagandei concepţiei despre lume marxisto-leniniste în Iugoslavia, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, ş. a., a influenţei binefăcătoare a marxism-leninismului asupra înfloririi culturii popoarelor din aceste ţări. De asemenea se va arăta lupta împotriva şcolilor filosofice idealiste, reacţionare, în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia’ România. Se va examina activitatea partidelor comuniste ale Franţei şi Italiei în domeniul propagandei materialismului dialectic şi materialismului istoric, lupta împotriva reacţiunii în politică, economie, ideologie şi ştiinţă. Va fi caracterizată activitatea forţelor sociale progresiste din U.S.A. şi Anglia, lupta lor împotiiva reacţiunii imperialiste, succesele şi propaganda filosofiei marxiste-leniniste în aceste ţări. Va fi arătată lupta savanţilor înaintaţi în ţările străine pentru materialismul dialectic în ştiinţele naturii: Langevin şi Joliot-Curie (Franţa), Haldane (Anglia) ş. a. Un loc special în capitol va fi rezervat criticii ideologiei social-democraţiei de dreapta şi a ideologilor ed (Schumacher, Blum, Atlee, Renner ş. a.) Pianul capitolului 1. Lupta marxism-leninismului împotriva filosofiei burgheze a Germaniei imperialiste. 2. USA — centru principal al reacţiunii filosofice mondiale. Critica marxist-leninistă a direcţiilor principale ale filosofiei burgheze americane din epoca imperialismului. 3. Lupta marxism-leninismului împotriva filosofiei reacţionare a imperialismului englez. 4. Lupta marxism-leninismului împotriva filosofiei burgheze din Franţa, Italia şi Spania din epoca imperialismului. 5. Lupta marxism-leninismului împotriva filosofiei reacţionare în ţările Orientului în epoca imperialismului (Japonia, China, India). 6. Succesele şi victoriile concepţiei* despre lume marxist-leniniste în ţările nouii democraţi şi lupta împotriva ideologiei burgheze. 7. Adâncirea crizei ştiinţelor naturii contemporane burgheze şi lupta împotiiva idealismului, pentru materialismul dialectic. Mărimea capitolului : 7 coli. www.dacoromanica.ro i66 STUDII CAPITOLUL 16 Chestiunile fundamentale ale materialismului dialectic Şi istoric prelucrate de Lenin. şi Stalin Sarcina capitolului este de a expune într’o formă sistematică ceea ce au adus nou Lenin şi Stalin în filosofia marxistă. In capitol se va arăta că Lenin şi Stalin au desvoltat şi au concretizat chestiunea materialismului dialectic ca concepţie despre lume a Partidului Comunist, ca fundament teoretic al comunismului. Vor fi examinate tezele loninist-staliniste privitoare la atitudinea de partid a filosofiei marxiste ca formă superioară de manifestare a ideologiei ei, privitoare la unitatea metodei dialectice şi a teoriei materialiste ca ex-presiune a caracterului monolit al concepţiei despre lume marxiste. Vor fi examinate caracterizările leninist-staliniste ale dialecticii materialiste- sufletul revoluţionar al marxismului, se va arăta ceea ce-Lenin şi Stalian au adus nou în coriţinutul fiecărei trăsături a metodei dialectice marxiste: despre legătura şi dependenţa reciprocă a fenomenelor în natură şi societate, despre mişcare şi desvcltare în natură şi societate, despre desvoltare ca trecere a schimburilor cantitative în Echimbări radicale calitative, despre desvoltarea ca luptă a contrariilor. ' Mai departe se va examina ceea ce -Lenin şi Stalin au adus nou în materialismul filosofic marxist. Capitolul va examina anaiiza leninistă a rădăcinilor gnoseologice ale idealismului, definiţia leninistă a materiei şi mişcării, a spaţiului şi a timpului. In capitol se va arăta ceea ce Lenin şi Stalin aduc nou în rezolvirea marxistă a problemei de bază a filosofiei, se va examina teoria leninistă a reflectării, teza lui Lenin despre materie ca isvor al sensaţiilor, despre gândire ca însuşire a materiei superior-organizate şi rolul practicii în cunoaştere. O atenţie deosebită va fi dată examinării a ceea ce tovarăşul Stalin a adus nou în conţinutul trăsăturilor fundamentale ale materialismului filosofic marxist: despre materialitatea lumii şi legile ei, despre caracterul primar al materiei şi caracterul secund al conştiinţei, despre posibilitatea de cunoaştere a lumii^şi a legilor ei. O mare atenţie va fi dată deducţiilor pe care le fac Lenin şi Stalin. din metoda dialecticii marxiste şi materialism pentru activitatea practică a partidului bolşevic. In capitol va fi examinat ceea ce Lenin şi Stalin au adus nou in materialismul istoric (concretizarea de către Lenin a doctrinei privitoare la formaţiunile social-economice, privitoare la stat şi revoluţie, privitoare la formele de conştir^.ă socială). Se va arăta că tez-'le formulate de tovarăşul Stalin privitoare la condiţiile de viaţă materială a societăţii. la cele trei particularităţă ale producţiei, la' contrazicerile dintre-forţele productive şi relrţiile de producţie în formaţiile antagoniste, la corespondenţa complectă dintre forţele productive şi relaţiile de producţie sub socialism, la baza economică şi suprastructură- la clasele şi lupta de clasă, la revoluţie şi dictatura proletariatului, ridică pe o-nouă treaptă teoria materialismului istoric. O deosebită atenfţie se va da examinării teoriei societăţii socialiste «ovietice, a legilor de desvoltare a ei, elaborată de către Lenin ţi Stalin. In capitol vor fi de asemenea examinate problemele istoriei filoso- www.dacoromanica.ro ISTORIA FILOSOFIEI (PROSPECT) 167 fi ei şi ale filosofiei ştiinţelor naturii, care au fost desvoltate mai departe în lucrările lui Lenin şi Stalin, Planul capitolului 1. Lenin şi Stalin despre materialismul dialectic ca concepţie despre lume a partidului maixist-leninist. 2. Chestiunile de dialectică materialistă desvoltate în lucrările lui Lenin şi Stalin. 3. Teze noi în prelucrarea de către lenin şi Stalin a materialismului filosofic marxist. 4. Chestiunile de materialism istoric prelucrate de Lenin şi Stalin. 5. Chestiunile de istorie a filosofiei din lucrările lui Lenin şi Stalin. 6. Chestiunile de filosofie a ştiinţelor naturii din lucrările lui Lenin şi Stalin. www.dacoromanica.ro 28 ANI DELA MOARTEA LUI CONSTANTIN DOBROGEANU GJ3EREA0 de Mihail ROLLER Tntr’o serie de articole publicate în „Revista Socială'4 din Iaşi, C. D. Crherea expune un program care apare în 1886 într’o broşură intitulată )rCe vor socialiştii români. (Expunerea socialismului ştiinţific şi programul socialist)". Acesta a fost al doilea program al mişcării muncitoreşti din România, primul program fiind expus de Dr. Russel (1880). C. D. Gherea are meritul de a fi contribuit la popularizarea în România a principiilor întemeetorilor marxismului. Prin programul din 1886, el a încercat să adapteze aceste principii con-ditiunilor româneşti în ramurile politice, sociale, literare, etc. C. D. Gherea are, în mişcarea muncitorească din România, o activitate care după noi, trebue despărţită IN DOUA PERIOADE. i A. PRIMA PERIOADA: Gherea contribue la popularizarea ştiinţei marxiste în România şi expune un program de revendicări general-democratice. In această perioadă de activitate, cu toate că şi atunci manifestă unele greşeli, C. D. Gherea1 aduce o contribuţie pozitivă mişcării muncitoreşti. El reprezintă atunci o figură progresistă, care după părerea noastră este şi astăzi apreciată de mişcarea muncitorească, care continuă, desvoltă şi duce mai departe tradiţia de luptă a muncitorimii şi a poporului român. In această perioadă trebue încadrat programul expus de Gherea în 1886, şi în care expune ur-mătorele revendicări general-democratice: „PARTEA POLITICA. 1. Votul universal direcţ, orice cetăţean orice c;tăţeamă ajungând la 20 de and să albă drept de vot. 2. Desfinţarea armatei permanente şi înarmarea poporului. 3. Autonomia comunală. Comuna stăpână absolută pe drepturile ei. 4. Libertatea desăvârşită pentru presă, întruniri, asociaţii. Inviolabilitatea domiciliului, habeas corpus. 5. .Desfiinţarea bugetului cultelor. 6. învăţământul liber şi fără plată. Lângă toat= şcolile să se întemeiez» instituţii în care copiii săraci în tot timpul învăţăturii să primească mâncare, haine, cărţi. 1) Textul de faţă este extras din lucrarea: „In legătură cu Mişcarea Muncitorească din România” apărută în anul 1945 în Editura P-C.R. — nag. 62—59, www.dacoromanica.ro CONSTANTIN DOBROGEANU-GHEREA jgp 7. Alegerea magistiraţillar de către popor, Julstiţia fără pflată la toate Instanţele şi în toate pmvinţeae. 8. înlocuirea penitendareiloir prin case de corecţie. PAETEA ECONOMICA. 1. Trecerea proprietăţilor statului în stăpânirea comunelor. 2. Răsvumpararea treptată a proprietăţilor mari şi trecerea lor la comună. 3. Desfiinţarea tuturor dărilor indirecte şi înlocuirea lor printr’un impozit progresiv (cetăţenii al cărora venit nu va trece peste 2000 led pe an să fie scutiţi de orice impozit 4. Moştenirile care trec peste 10.000 leii să fie supuse la următoarele taxe: oele colaterale la 50°/o, cele în linie drepată la 30*/t; dacă o moştenire ar fi . mai mare de 100.000 lei, tot cât trece peste aceasta să rămână în folosul naţiunii. 5. Deschiderea de credite comunale rurale pentru a-şd cumpăra unelte perfecţionate de muncă, seminţe bune, etc, 6. Toate lucrările statului să fie date la grupările de muncitori care vor fi constituite, 7. Comunele rurale şl cele urbane să ia asupră-le prgătirea ori aducerea lucrurilor numaidecât trebuitoare cum este pâinea, carnea, apr şi lum'.-natul, cu scop de a înlă ura specula ş; scumpetea. 8. Comunele să răscumpere casele de închiriat şi să le închirieze cu preţuiri care să nu treacă peste chedtuelile de ţinere în bună stare şi zidire din nou". Dacă analizăm cu atenţie prima parte a programului concret de revendicări mai sus redat, vedem că se poate încadţa cerinţelor posibile şi realizabile într’un regim burghez. Aceste, revendicări concrete sunt expresia sarcinilor generale care an stat în fata mişcării muncitoreşti din epoca relativ paşnică 1872—1900, când lupta hotărîtă pentru libertăţile „gcne-ral-dcmocratice“ trebuia să creeze posibilităţi mai largii pentru ducerea înainte şi desvoltarea luptei maselor populare. Cât priveşte partea a doua, vedem că acest program economic rămâne chiar în urma realizărilor burgheziei în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa din secolul al XVIII-lea. Problema agrară, iacobinii au rezolvat-o prin legiferarea faptului împlinit a însuşirii fără plată a pământurilor de către ţărani. • Dar Glicrea cere răscumpărarea pământurilor, adică ceeace voiau tocmai să realizeze unii nobili în revoluţia burgheză din Franţa prin actul dela 4 August 1789. Cu toate aceste greşeli, acest program, concret politic şi economic imediat, are în general un caracter PROGRESIST pentru acea vreme. Acest program a popularizat şi a pus în faţa colectivităţii româneşti revendicări general-democratice, contribuind prin aceasta la desvoltarea României. Prin aceste revendicări politice, precum şi prin activitatea mişcării pe tărâm cultural, (rolul lui C. D. Gherea în introdu- www.dacoromanica.ro 1HHAIL RQLLEB 170 cerea criticii ştiinţifice, etc.), muncitorimea s’a plasat în fruntea acţiunii de progres şi de desvoltare a tării noastre. Activitatea Hui Gherea în această perioadă este deci progresistă. B. A DOUA PERIODA începe la Gherea la sfârşitul secolului trecut şi cuprinde mai ales cele două decenii din secolul al XX-lea. w .... In această perioadă, el formulează şi apoi definitivează teoria lui, aşa zisa „Neo-iobăgia" şi „Socialismul în ţările înapoiate". Aceste teorii, care au fost leitmotivul mişcării muncitoreşti până la 1918 şi oarecare vreme au influenţat pe unii din Partidul Comunist chiar după 1921, au pierdut caracterul progresist pe care-1 aveau. Prin ele, mişcarea muncitorească a fost frânată în lupta ei. Influenta lui Gherea este negativă şi de această activitate a lui Gherea credem că nu se poate să nu se dezică acei care continuă şi desvoltă tradiţia de luptă a poporului. Gherea îşi definitivează teoriile sale în lucrarea „Neo^iobă-gia“ şi în studiul „Socialismul în ţările înapoiate" publicat ca anexă la lucrarea „Bazele social-democratiei" tradusă în limba română. * Dar C. D. Gherea începe să expună aceste teorii pela 1890 în articolele sale şi cu prilejul conferinţei tinute la Bucureşti şi publicate apoi în gazeta ,,Munca" din 16 Octombrie 1894. - Care sunt, pe scurt, şi foarte sumar principiile expuse de Gherea ? . ^ ^ După Gherea, problema desvoltării societăţii în ţările îna-pioate şi trecerea la socialism, nu depinde de conditiunile proprii fiecărei ţări respective. El consideră că în ţările înapoiate trecerea la socialism nu depinde în primul rând de forţele interne ale fiecărei ţări. După C. D. Gherea, „venirea la guvern a partidului socialist"1), va fi posibilă numai după ce socialismul va învinge definitiv în Occidentul Europei. ' „Ţările rămase în urmă — spune Gherea2) — intră în orbita ţărilor capitaliste înaintate; ele se mişcă în orbita acelor ţări şi întreaga lor viată, desvoltare şi mişcare socială e determinată de viata şi mişcarea ţărilor înaintate... Si această de-terminatiune a vieţii şi mişcării sociale a ţărilor înapoiate prin. cele înaintate, le este însăşi condiţia necesară de viată". După cum vedem, Gherea nu vede desvoltarea PROPRIE a fiecărei ţări şi deaceea nu are încredere în capacitatea şi puterea muncitorimii din ţările înapoiate. El nu vede .rolul progresist pe care-1 are ţărănimea. El neagă eeeace este esenţial şi anume că: 1) ..Munca”. 16 Oct. 1894. 2) î-fc-iobăgis, pag. 35. www.dacoromanica.ro CONSTANTIN DOBROGEANU-GHEREA 171 trecerea la socialism trebue să fie în primul rând opera forţelor muncitoreşti şi populare din interiorul fiecărei ţări. Aceasta nu exclude bineînţeles influenta pe care o are şi poate s’o aibă desvoltarea generală a societăţii omeneşti din diferitele tari, în-tr’o proporţie mai mare sau mai mică, corespunzător situaţiei date. , In acest fel, Gherea ignorează desvoltarea forţelor interne din ţările înapoiate, transformându-le într’un factor ce este în funcţie numai de ţările înaintate. Prin aceasta, Gherea taie perspectiva de desvoltare proprie a ţărilor înapoiate; caută să răpească proletariatului din ţările înapoiate, şi forţelor în general progresiste din aceste ţări iniţiativa şi orientarea proprie; le mărgineşte cadrul de activitate şi prin aceasta încearcă să adoarmă spiritul lor de luptă. Principiile lui C. D. Gherea pe tărâmul economic manifestă deasemeni o serie de greşeli. CI D. Gherea nu vede în România desvoltarea capitalismului în eeneral şi nu vede această desvoltare în deosebi în agricultură. El nu se poate descurca în precizarea grupărilor de clasă, nu vede clar rolul fiecărei clase şi pături sociale în parte. De-aceea, nu poate trace concluzii juste. C. D. Gherea întrezăreşte un început de desvoltare a capitalismului în România. Dar numărul mic al muncitorilor îl sperie şi-l face să nu descifreze concret rolul istoric al muncitorimii care, cu tot numărul restrâns reprezenta din acea vreme, istoriceşte, acea putere care trebue să conducă înainte toate forţele progresiste ale tării. Căutând să transplanteze mecanic şi stereotip desvoltarea societăţii dela o tară la alta, C. D. Gherea urmăreşte promovarea capitalismului cu burghezia în rolul revoluţionar şi nu vede că, în general spre sfârşitul secolplui al XlX-lea şi în deosebi la începutul celui de al XX-lea, rolul revoluţionar al burgheziei s’a terminat. Acest rol al burgheziei fiind terminat, burghezia nu mai avea sarcina istorică de a rezolva problema ţărănească şi de a duce după dânsa ţărănimea. In mod falş, după Gherea, masa ţărănească apăsată de resturile feudale este un element reacţionar, care nu poate avea nimic comun cu lupta spre progres a muncitorimii. Cu prilejul revoltelor din 1907, el manifestă concret această atitudine fată de ţărănime. In formele burgheze ce se manifestau în România, Gherea nu vede un rezultat al desvoltării capitaliste ci numai o contrazicere între forma burgheză şi fondul feodalo-iobag al României. Din cauza împletirii intereselor burghezo-moşiereşti şi a existenţii proletariatului care răpeşte burgheziei rolul revoluţionar pe care aceasta l-a avut în alte ţări cu vremuri în urmă, C. D. www.dacoromanica.ro I72 MIHAIL ROLLER Gherea nu vede: 1) Contrazicerile dintre burghezie şi moşierime pe deoparte şi proletariatul aşa de slab cum era împreună cu ţărănimea săracă şi mijlocaşă pe de altă parte. El nu desluşeşte lupta de clasă şi deaceea ajunge la concluzia că în România „proprietatea funciară, industrială, financiară e foarte des amestecată în aceleaşi mâini ; de multe ori, bancherul are şi moşii, tot el are stabilimente industriale. Nediferentierea claselor ,amestecarea lor haotică face ca o clasă să*nu simtă nevoie de apărarea intereselor ei, care, la urma urmei, nu sunt ameninţate de alte clase". 1). __ Aceste principii au fost desvoltate mai ales de C. D. Gherea în perioada a doua a activităţii, sale. Ele au influenţat negativ mişcarea muncitorească şi-l plasează pe Gherea pe poziţia, obiec-tiv-potrivnică intereselor progresului, aşa cum îl vom vedea de pildă în 1907. Aceste elemente negative din activitatea lui Gherea nu s’au manifestat prntr’o trecerea bruscă dela o perioadă la cealaltă; a fost un întreg proces în care elementele pozitive se pierd mai ales în perioada a doua, iar elementele negative apar chiar în prima perioadă. Şi aceste elemente negative din atitudinea lui Gherea care au apărut şi în prima perioadă s’au împletit cu atitudinea „generoşilor" .Aceasta ne explică atitudinea lui C. D. Gherea la începutul secolului al XX-lea când a încercat să găsească o scuză trădării „generoşilor". > Astfel studiată credem că vom putea aprecia la justa valoare personalitatea lui C. D. Gherea. BIBLIOGRAFIA OPERELOR LUI C. D. GHEREA Ce vor socialiştii, 1866 ; Studii critice, Buc. 1890-T-7, şi 1925 (3 voi.) ; Concepţia materialistă a istoriei, 1392; Neoiobăgie, 1910; Din trecutul depărtat, 1910 ; Conflictul româno-bulgar, 1913 ; Războitu sau neutralitate, 1914; Anarhism şi socialism, Iaşi f. an ; Cyvinte uitatie, Iaşi Bibi. Viitorul social; Robia şi socialismul, Buc. f. an ; Socialismul în România, Buc. Bibi. proletariatului; Taras Şevoenco, Bibi. „Lumen”; Imperialismul nostru naţional (citat) ; Poe'ul ţărănimii. Iaşi 1920 ; eic. i) „Munca”, 16 Oct. 1894 (subliniat de noi M. FU. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI RECENTE IN ARHEOLO CIA GREACĂ de Prof. Em. CONDURACHI Cercetările arheologice au dat întotdeauna prilejul unei întoarceri spre trecut şi al unui îndemn spre viitor. întoarcere pe care o cer nu numai atâtea aduceri aminte, dar şi nevoia unui popas, fie el şi de o clipă, în drumul tot mai lung, cu tot mai multe răscruci, al problemelor de arheologie, în al cărei câmp de cercetare intră toate manifestările concrete ale culturii umane din Antichitate şi o bună parte din cele ale Evului Mediu. Un îndemn spre viitor, pe care ni-1 dă exemplul atâtor înaintaşi, muncitori pasionaţi în acest vast câmp de cercetare ştiinţifică, în această disciplină cu, atât de vechi tradiţii cum este arheologia clasică. Domeniul arheologiei ne obligă dealtfel la astfel de opriri, necesare în aceeaş măsură punerii în valoare a noilor descoperiri, ce se succed uneori într’un ritm neobişnuit de viu, cât şi programului viitor de lucru al disciplinei noastre. Veacul în care trăim este tot atât de nerăbdător faţă de realizările viitorului, cât este de curios să cunoască pe cele ale trecutului. Mai mult ca niciodată poate pământul n’a fost mai răscolit, atât pentru a construi cât şi pentru a reconstitui. Ultimul veac a dovedit un interes crescând pentru cercetările arheologice. Pentru a ne putea orienta, cât de sumar, asupra activităţii arheologice, tot mai intensă şi îmbrăţişând spaţii tot mai întinse, este necesar, fără îndoială, să ne oprim din când în când şi să cântărim atât rezultatele câştigate cât şi problemele care, tot mai multe, tot mai variate, ne răsar înainte. Mi-am propus să fac acest popas în domeniul arheologiei hel-lenice. Pentru a feri însă xle surprize pe acei pentru care arheolog'a greacă se confundă exclusiv cu arta greacă, ţin să precizez încă dela început că preocupările noastre au depăşit cu mult acest cadru. Istoricul şi criticul de artă au exigenţe şi preferinţe pe care arheologul veacului nostru nu le mai cunoaşte. Obiectivul cercetărilor arheologice este cunoaşterea, prin monumente, a vremurilor pentru care informaţiile documentare de altă natură lipsesc cu desăvârşire sau sunt extrem de rare. Omul de gust care trebue să fie arheologul va saluta frumosul, oridecâteori îl va întâlni în cale, dar nu se va opri cu mai puţină atenţie şi cu mai puţin interes în faţa altor monumente, mici sau mari, întregi sau fragmentare, al căror aspect nu stârneşte numaidecât — uneori chiar deloc — o emoţie estetică, dar care pot să-i lămurească atâtea şi atâtea probleme ale istoriei www.dacoromanica.ro *74 PROF. EM. CONDURACHI omenirii, ale acelei istorii căreia dela Marr încoace unii dintre cercetătorii mai recenţi i-au dat numele atât de potrivit de istoria culturii materiale. Pentru arheolog chiar un lucru urât poate fi frumos. Din punct de vedere special din care el o priveşte, o operă primitivă, recent descoperită, poate fi infinit mai sugestivă, mai interesantă decât cea mai perfectă realizare a unui motiv artistic bine cunoscut printr’o serie de produse similare. ' Voi încerca deci să parcurg cele mai însemnate şantiere arheologice care au lucrat în ultimii zece ani şi anume "atât acelea din Grecia propriu zisă cât şi cele din coloniile greceşti de pe ţărmurile Mediteranei sau ale Pontului Euxin. Totuşi scopul nostru nu este — şi nici n’ă^r putea fi — numai înşirarea rezultatelor câştigate pentru ştiinţa arheologică, oricât de bogate sau de interesante ar fi ele. Din prezentarea acestei activităţi pe teren se desprinde, pe de o parte, tendinţa pe care o dovedesc cercetările cele mai recente în domeniul arheologiei hellenice cât şi interpretarea, tot mai apropiată de realitatea istorică, pe care unii dintre arheologi au reuşit să o dea acestor rezultate. Să schiţăm mai întâi această activitate arheologică din ultimul deceniu începând cu Atena aşa cum am cunoscut-o în vara anului 1936. Două mari şantiere, a căror activitate începuse cu mai mulţi ani înainte, îşi disputau primatul interesului ştiinţific: in agora, săpăturile conduse de Shear, în cimitirul dela Kerameikos, cele de sub conducerea lui Kiibler. In colţul de NV din agora se identificase după textul lui Pau-sanias, stoa lui Zeus Eleutherios. In anii care au urmat s’a degajat complet templul lui Ares, amintit de acelaş călător grec din sec. II d. Hr. lângă altarul celor 12 zei ca şi un tholos ridicat în sec. V, în vecinătatea căruia au apărut temeliile unui larg complex de edificii din epoca arhaică. Deosebit de interesante urme arheologice eu ieşit la iveală în partea de R. a acestui sector, unde s’au descoperit monumente din neoliticul târziu şi din helladicul mijlociu conţinând şi câteva vase comparabile cu cele descoperite la Cnossos din minoianul mijlociu, dar de producţie locală1). In 1939, pe coasta de N. a Areopagului s’a cercetat un mormânt cu cameră, tăiat în stâncă, din epoca miceniahă. înăuntru s’au găsit peste 100 rozete şi foiţe de aur ca şi vase de cea mai bună calitate, dela sfârşitul helladicului târziu2). 1) Cf. Am. J. of Arch., XLI 1937', p. 177 sq.; XLII 1938, p. 1 sq.; T. Les-lie Shear, Discoveries in the Agora in 1939, în, aceiaşi revistă, XLIII 1939, p 577 sq ; Rodney S. Young. Excavatiorţş om mount Hymettos, în aceiaşi revistă, XLIV 1940, p. 1 sq.; H. A. Thompson. The tholos of Athens and its prede-o.ssors, în Hespena. Suppl. IV, Am. School of classical St. at Aitheţns, 1940; Oscar Broneer, A mycenaean fountaim om the Athfinian Acropolis, în Hesperia, VIE, 4, 1939. 2) Cf. Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 696. www.dacoromanica.ro CERCETAM RECENTE IN ARHEOLOGIA GREACA *75 In cimitirul dela Kerameikos se descoperiseră în 1936 o serie de morminte din epoca protogeometrică şi geometrică, iar în 1938 au apărut, în apropierea celebrei stele a lui Hegeso, nu mai puţin de alte 49 morminte din aceeaş epocă, cu ceramică dovedind trecerea dela sfârşitul epocii protogeometrice la epoca geometrică3). Toate aceste urme justifică pe deplin concluziile pe care le trage, într’un studiu apărut în 1940, arheologul Cari Blegen cunoscut prin săpăturile recente dela Troia. In contrast cu relativ puţina însemnătate pe care o dau Atenei cele mai vechi legende greceşti, cercetările arheologice dovedesc o mare şi continuă desvoltare. Faptul că Atena a fost ferită de invazia dorică a avut desigur o anumită influenţă asupra desvoltării strălucite pe care a cunoscut-o în epoca următoare 4). Monumentele ateniene din epoca clasică nu puteau fi, evident, neglijate, deşi cercetarea în profunzime a celor două mari şantiere arheologice atrăgea atenţia mai ales asupra epocii de dinaintea şi de după invazia dorică. In 1936 am găsit la Atena în p ină desfăşurare restaurarea templului Athenei Nike de pe Acropole, restaurarea condusă de învăţatul arhitect N. Balanos, a cărui lungă experienţă căpătată în restaurarea Parthenonului îl făcea cel mai indicat pentru asemenea grea şi delicată sarcină. Restaurarea, precedată de o cercetare atentă a templului care, după cum s’a dovedit, s’a ridicat pe ruinele unui zid mai vechi din epoca miceniană, avea să fie terminată deabia în 1939. Săpăturile au scos la iveală încă un relief al zeiţei Nike făcând parte din celebra balustradă a templului 5). Problema Parthenonului continuă, cum e şi firesc dealtminteri, să reţină atenţia arheologilor clasici. Studiile cele mai interesan'e au apărut în parte înainte de data la care ne-am oprit. P. ofcscrul Camillo Praschnicker îşi publicase studiul său asupra metopelor Parthenonului în care pentru prima oară, după o atentă şi îndelungă cercetare, întreruptă de primul război mondial, se studiază partea cea mai puţin cunoscută a monumentului. Metopă cu metopă a fost măsurată, desenată, fotografiată — în condiţii tehnice deosebit de grele6). Graţie acesttui studiu, evoluţia sculptorilor Parthenonului poate fi astăzi urmărită pe o bază mult mai sigură, evoluţie în care me-topele constitue prima şi cea mai veche treaptă. Pornind dela acest 3) W. KraLker, K. Kiibl-er, E. Breitinger, Kerameikos. Ergebnis&e der Ausgrabungen. I. Bd. Die Nekropolen des 12. bis 10. Jahrhunder^s, Berlin-Leiipzig 1939; K. Kiibler, Kerameikos IV: Neufunde aus der N'ekropole des 11. und 10. Jahrhunderts, Benliin-Lelpzig 1943; G. Karo, An aHic cemetery. Ex-cavations in the Kerameikos at Athens, Philadelphia 1943. Cf. Elizabeth Ble-gen, Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 124. 4) Cari W. Blegen, Athens and the carly age of Greeee, Jn Atheman Shidies pnesented to William Scott Ferguson (Harvard Studies in Classical Philology, Suppl. vcill. I), Harvard Univ. Press, Cambridge 1940, p. 1 sq. 5) Cf. Am. J. of Arch./XLIV 1940, p. 537. 6) Parthenonstudien, 1928. www.dacoromanica.ro 176 FROF. EM. CONDURACHI studiu, într’un articol publicat în 1937 profesorul dela Sorbona, Ch. Picard* reia în discuţie ordinea în care poate fi interpretată friza metopelor din colţul de NV spre NE, ordine pe care el, spre deosebire de Praschnicker, o pune în legătură cu direcţia în care se desfăşoară scenele frizei panathenaice de pe aceeaş lăture a cellei7). Discuţiile asupra frizei Parthenonului continuă să împartă încă pe arheologi în două tabere distincte : de o parte cei care consideră celebrele ei reliefuri ca fiind opera mai multor sculptori lucrând-alături dar, evident, fiecare în felul său — sculptori de şcoală mai veche aparţinând generaţiei sculptorilor dela Olympia, sculpţgri de şcoală mai nouă, din şcoala propriu zisă a lui Fidias ; de alta parte sunt cei care consideră deosebirile pe care le prezintă diferitele momente ale frizei — şi desigur şi deosebirile dintre sculpturile celor două frontoane — drept rezultatul firesc al unei evoluţii desfăşurată dealungul celor aproximativ două decenii în care a fost executat monumentul însuşi. Cele două poziţii au fost formulate mai recent de o parte de H. Schrader în al său „Phidias”, 8 9) de altă parte de Gottfried von Liicken într’o lucrare de fină analiză, publicată în 1930. a) Cât priveşte arhitectura Parthenonului ea apare din nou într’o operă monumentală publicată la Paris în 1938 de arhitectul N. Balanos, care a condus ani de-arândul lucrările de restaurare ale monumentului 10). Studiile de amănunt care an apărut între timp se ocupă fie de problema Parthenonului mai vechi, dela începutul secolului V 11), fie de o problemă de pură tehnică, cum este aceea a curbaturelor stilobatului, pe care arhitectul grec Karatheodoridis le consideră nu parabole ci arcuri de cerc cu raza foarte mare, a căror aplicare o pune în legătură cu teorema 36 din Cartea IlI-a a lui Euclid. Prezenţa la Atena, pe la 450, a marelui geometru Hyp-pocrate din Chios ar explica această ipoteză, asupra căreia specialiştii au să-şi exprime încă părerea. 12). Lângă Atena, la Eleusis, săpăturile Societăţii Arheologice Greceşti, care şi-a sărbătorit în 1939 centenarul, aveau ca obiectiv cercetarea Căii Sacre. In acest sector s’au descoperit iarăşi alte urme de clădiri din Helladicul mijlociu. Caracterul religios al aşezării dela Eleusis apare evident încă dela sfârşitul perioadei geometrice. Un mic templu ridicat în epoca Pisistratizilbr, pare să fi succedat unui alt edificiu de cult, distrus pe la mijlocul veacului VI. 13). Mai importantă a fost cercetarea şi degajarea parţială a unei clădiri din 7) Rev. des Et. Grecques, 1937, 1, pp. 175—205. 8) Phidias, 1924. 9) Die Entwicklung der Parthcnonskulpturen. Aug=burg-K6'n, 1930. 10) Les monuments de l’Acropole. Relevement et conserva*ion, Par:s 1938. 11) W. B. Dinsmoor — W. Dorpfcfid, în Jahrbuch d. d. arch. Inst., LII 1937, pp. 3—13. 12) Ephemtris Archaiologike, 1937, pp. 120—124. 13) K. Kouroiuniotes şi J. Travlos în Praktiki teş archaiologikes hetai-rias tes Hellados, 1936, p. 1 sq. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI RECENTE IN ARHEOLOGIA GREACA »77 secolul IV, ridicată în faţa propyleelor sanctuarului şi care ar putea reprezenta fie acel temenos ai lui Triptolem amintit de Pausanias (I, 38, 6), fie acel dolichos destinat exerciţiilor atletice, pe care-1 aminteşte o inscripţie contemporană (IG, II, 2, 1672), fie acel Pom-paion în care se pregăteau procesiunile sacre (IG, II, 2, 1673). Lângă coasta de N. a colinei cu turnul franc s’a descoperit un cimitir mi-cenian, folosit în continuare şi în epoca geometrică şi arhaică 14 15 16). E timpul însă să procedăm la o anumită sistematizare a Lti-nerariului nostru arheologic în lumea prehellenică şi hellenică. Vom trece în revistă mai întâi rezultatele cele mai recente ale săpăturilor din Creta, apoi cele din lumea miceniană şi dorică a Peloponezului şi a Occidentului italic, spre a reveni la Grecia centrală şi septentrională. Insfârşit, pentru a terrpina, vom aminti unele descoperiri recente făcute atât în Asia Mică cât şi în bogatele colonii greceşti din basinul Pontului Euxin. In acelaş an, 1935, au apărut două op'ere fundamentale, care pun capăt muncii a jumătate de veac de cercetări arheologice în Creta : Sir Arthur Evans îşi termina publicarea definitivă a săpăturilor celebre dela Cnossos, ir>) pe când Luigi Pernier publica cele începute cu Halbherr de misiunea italiană la Festos 1C). Şcoala Britanică a continuat, pe urmele lui Evans, cercetări de mai mică amploare atât la Cnossos cât şi la Praisos şi Pal3ikastro. In 1938, pe colina Kefala, la sud de Isopata, s’a descoperit un nou tholos din epoca minoianului recent 17). Deosebit de interesante sunt cercetările făcute în peştera dela Lasithi, din estul Cretei, locuită din vremea neoliticului târziu şi până în prima fază a minoianului timpuriu. Din a doua fază a minoianului timpuriu şi până în prima fază a minoianului mijlociu peştera a fost întrebuinţată ca cimi ir. Aceeaşi misiune arheologică condusă de J. D. Pendlebury a săpat şi pe muntele Dikte, unde s’au descoperit un mic templu din epoca dorică şi morminte în formă de tholos 18). După primul război mondial un nou şantier de săpături — pe lângă cele dela Delphi, Delos şi Philippi — a fost deschis de Şcoala Franceză din Atena pe coasta de N. a Cretei, la Mallia, unde încă din 1915 Hatzidakis descoperise un nou palat minoian de felul acelora dela Cnossos şi Festos. Săpăturile din ultimul deceniu au fost 14) Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 343. 15) The palace of Minos at Knossos. A comparative account of the successive stages of the early Cretan civilisation as illustraled by the disco-veries, IV, 1—2, London 1935 (voL I 1921; II 1928; III 1930). 16) II palazzo minoico di Festos, I, Roma 1935. 17) Am. J. of Arch., XLIII 1939, ip. 127; R. C. Bosanquet, în Ann. of the Br. School at Athens, XLI (1939—1940), p. 60—77. 18) H. W. Pendlebury, J. D. S. Pendlebury, M. B. Money-Couts, în Ann. of the Br. School at Athens, XXXVI (1935—36), p. 1 sq. Cf. şi J. D. S. Pendlebury, The arehaeology of Crete, London 1940. STUDII www.dacoromanica.ro 12 PROF. EM. CONDURACHI Î7« publicate de profesorul F. Chapouthier 19 * 21). Insfârşit, pentru a termina cu cercetările din Creta, trebue să amintim pe cele -conduse de arheologul grec Marina tos la Amnisos, a cărui existenţă, poate ■fi urmărită, cii întreruperi, din mmoianui mijlociu până in epoca hellenistico-romană, precum şi săpăturile delaDreros, m N.E. Cretei, cu un templu datand din prima jumătate a veacului al Vll-lea. De un interes cu totul deosebit sunt trei statuete de bronz ilustrând pentru prima oară tehnica denumită de Pausanias sfyrelaton *°). ' Efortul cel mai susţinut, cu numeroase şantiere şi cu rezultate extrem de importante, a fost făcut însă, in ultimele decerni, în Pelopones. Mai multe misiuni străine pe lângă ecnipeie arneologilor greci, reluând cercetări mai vechi, deschizând altele cu totul nouă, au lărgit în chip simţitor cercul cunoştinţelor noastre în regiunea centrală a grupului doric. , Săpăturile dela Corint au fost concentrate, în ultimii ani, în agora, unde s'a degajat o bună parte din stoa şi aripa de nord a templului lui Apollon, a cărui construcţie poate li datată, pe baza materialului ceramic, în'a doua jumătate a veacului al Vl-leâ. Urme datând din epoca submiceniană şi protogeonietrică şi dovedind pentru prima oară existenta Corintului în vremuri atât de îndepărtate au eşit la lumină în sectorul situat la vest de Muzeu. Sub acest strat s’a găsit şi un depozit conţinând materiale datând din neoliticul târziu şi din Heiladicul timpuriu JSi). Lângă Corint, pe un promontoriu al golfului, a fost cercetat între 1930-1933, de către lostul director al Şcolii Britanice, Hum-phrey Payne, sanctuarul Herei dela Perahora 22). Din săpături_e publicatb deabia în 1940 au rezultat materiale bogate ale artei corintice din sec. VIII-V. alături de obiecte importate din Orient şi din Egipt, materiale completând pe cele publicate de acelaş arheo- 19) F. Chapouthiier-Rqpe JoJy, Fouilles executees ă Ma-llia, Il-e rapport: Exploration du palais (E.udes cretoises IV), Paris 1936; E. Chapouthidr, Deux evees d’apparat (E.udes cretoises V), Faris 1938; F. Chapouhier — P. De-tr.argne, Fouill-s executees ă Mallia. IlI-a rapport: Exploration du palais, bordures orientale et septentrionale, Paris 1942. •20) Cf. Praktika tes archaiologikes hetairias tes Hellados, 1936, p. 1 sq.; 1938, p. 130 sq.; Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 345. In Lgătură cu săpăturile şi cu civilizaţia creto-miceniană, trebue să amintim aici cele mai însemnate cercetări .efectuate în acest timp în insula Cipru: Erik Sjoqvist, Repor's on excavations in Cyprus, Stotkhoim 1940; J. Franklin Dartiiel, Konrion, Cy-prus, in the late brome age, Am. J. of Arch., XLIV 1940, p. 105; Stanley Casson, Ancient Cyprus, London 1938. 21) Ch. Morgan, Excavations at Corinth, 1938, în Am. J. of Arch., XLIII, p. 255 sq.; R. StEwieil, R. L. Scranton, S. E. Freeman, Corinth IIJ. Results of the excavations condticted by the Am. School of Class. St. at Athens, voi. I, p. II: Ar chite cture, Cambridge, Harvard >Uqiv. Press, 1941; S. S. Weinherg, Corinth, Vil, p. I: The geometric and orientalizing pottery, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1942; R. L. Scranton în Hesp-ria, XIII 1944, p. 315 sq. . 2) Humphry Payne and ofhers, Perachora. The sanctuaries of Hetra Akraia and Limenia, Oxford 1940. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI recente in arheologia greaca 179 Io£f într’o lucrare cunoscută şi mult apreciată, „Necrocorinthia”, a Cărei apariţie in 19«5l însemnase o da ia importanta in staditu ceramicei arnaioe cormuene Activitatea utoD^şnuic de ieamdă a acestui arheolog, dispărut în pnna tinerele, a cuprins toate aspec-teie artei arhaice. Lui ii datoram cei mai nou şi amp.u Studiu asupra sculpturilor arhaice de pe Acropole sau — spre a aminti o descoperire senzaţionala — reconstituirea călăreţului a.haic dem Mu--zeoa Acropoiei prin atribuirea ceiebruiui Cap Kampin deia Luvru. Săpăturile britanice deia Mycene au avut ca omecuv patru puncte: ruinele templului grec, ridicat pe urmele unui sanctuar mai vechi din epoca geometrica; casa micemana am sectorul de Lst ai Acropoiei; zidurile mai vechi precedând zidul ciclopic, care, in Sectorul de IN ord al Acropolei, sau suprapus unui cimitir din epoca Heiladicului mijlociu şi recent şi, în sfârâit, Tezaurul lui Atreu. In apropiere de acest zid s a descoperit o sculptură miceniana în "fildeş, operă fără rival atât din punct de vedere ai saiului cât şi ai conservării Din-aceeaş categorie de cercetări fac parte şi acelea efectuate la Argos de către Cari W. Blegen şi publicate in 1939 sub titlul de „Prosymna”, după numele cu rezonanţă prehellenică a vechiului sancthar al Herei, amintit de Pausanias 2a). Săpăturile deia Olympia au fost reluate, în 1937, sub condu-Cereea iui Kunze şi Schleit. Obiectul principal al cercetărilor a fost Stadionul, ale cărui prime începuturi monumeiitale pot fi datate pe la mijlocul veacului VI. 15 mari scuturi de bitmz din epoca arhaică ca şi statuia de terracotta. de mărime aproape naturală, reprezentând pe Zeus şi pe Ganymede, constituie descoperiri de mare însemnătate pentru arta arhaică şi preclasică. Capul acestei statui se găsise încă din 1878 şi se păstra in Muzeul din "Olympia Nu departe de Olympia, la Syciona, celebră prin atelierele ei de sculptură şi de ceramică, a făcut în ultimii ani cercetări arheologul grec Orlandos, a cărui atenţie s’a oprit asupra Gymnaziului şi Bouieuterionului 2IS). Realitate deosebit de interesante au dat săpăturile făcute de Şcoala arheologică suedpză^. care a deschis în ultimii ani nu mai puţin de patru1 şantiere de săpături numai în Pelopones, pe lângă 23) Humphry Payne, Necrocorinthia, Astudy of corinthian art in the archaic period, Oxford, 1931. 24) H. Payne — G. M. Young, Archaic marble sculpture from the Acro- polis, London 1936. - 25) A. J. B. Wace în J. of Hell. St., LIX 1939, p. 210 sq. 26) Prosymna. The Htlladic settlement preceding the Argivs Heraeum, Cambridge 1937; idem prosymna: rămains of postmyc^ndean date, in Am. J. of. Arch., XLIII 1939, p. 410 sq. . 27) R. Kunze — H. Schiei! III. Bericht tibetr die Ausgrabungen in Olympia, în Jahrbuch d. ă. arch. Inst. 1941, p. 1 sq. *8) Cf. Praktikă tâs archaiologikes hetairias t$s Hellados, 1937, p. 1 sq.; Am. J. of Arch., XLIIJ 1939, p. 344. www.dacoromamca.ro i8o PROF. EM. CONDURACHÎ cercetările similare întreprinse în insula Cipru şi în Asia Mică : la Asine, unde săpăturile, publicate în 1938, au scos la iveală o veche aşezare prehellenică ce şi-a continuat existenţa până în epoca romană20) ; în Messenia, la aşezarea preistorică identificată cu localitatea greacă Dorion, publicată în aclalaş an29 30); la Demdra, cercetată în 1937-39, unde s’au descoperit morminte miceniene cu numeroase coifuri de bronz şi vase de aur, de argint şi de fildeş 31) şi la Asea, unde a fost săpat un vechi templu doric, publicat în formă definitivă în 1944 32). Şi, însfârşit, pentru a termina această excursie arheologică în Pelopones, amintim descoperirea, deadreptul senzaţională, făcută de Blegeln şi Kourouniotes în 1939 la Pylos. In mormintele miceniene din reşedinţa regală a înţeleptului Nestor, au ieşit la lumină nu mai puţin de 618 tablete de pământ cu inscripţii minoiene de forma celor descoperite la Cnossos şi publicate de Evans sub numele de „stil linear B” 33). Pentru prima oară apar astfel documente scrise în Peloponesul micenian şi — deşi nu cunoaştem încă conţinutul lor — prezenţa lor însăşi merită toată atenţia. - • ■ Nu putem părăsi lumea dorică fără a trece în revistă cercetările asupra templului Artemidiei din Corcyra, publicate în 1940 34 35 36 37); săpăturile dela Ithaca reluate, după o lungă pauză, între 19361940 3'’), cele dela Elis 3ti) şi dela Patrai 3T) şi mai ales descoperirile, de un interes excepţional pentru aceeaş artă greacă arhaică, făcute între 1934-1940 de U. Zanotti-Bianco şi Paolo Zancahi-Montuoro în celebrul sanctuar al Herei, amintit de Strabon şi de Plinius la Nord de Paestum, la gura râului Silaris. Săpăturile au degajat în primul rând un templu doric peripter amintind aşa zisul templu al Cererei din Paestum şi datând dela sfârşitul secolului VI. 21 me- 29) Otto Frodin — Axei W. Persscn, Asine. Results of the Swedish excavations 1922—1930, Stockholm 1938. 30) M. Natan Valmin, The Swedish Messenia expedition (Skriffrer utgiv-na av Kungl. hum. Vetenskajpssamfundet i Lund, XXVI), Lund 1938. 31) Cf. El. Blegcn, în Am. J. of Arch., XLV 1941, p. 446. . 32) Erik J. Holmberg, The Swedish excavations at Asea in Arcadia (Skrifter utgivna av Svenska Inst. i Rom, XI), Lund 1944. Rapoarte preliminare: idem: Excavations at Asea in Arcadia 1936-1938, în Gbtehorgs Hogskolns Arsskrib*. XLV 1939; idem: A Doric temple near Asea in Arcadia, în aceiaşi publicaţie, XLVII 1941. ’ 33) Cari W. Blegen — K. Kourouniotes, Excavations at Pylos, în Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 557 sq. 34) H. Schleif, K. A. Rhomaios, G. Klaffenbach, Korkyra I: Der Arthe- mist&mpel, Architektur, Dachterrakotten, Inschriften, Berlin 1940; G. Roden-waldt, Korkyra, Archaische Bauten und Bildwerke, Berlin 1939. . 35) Sylvia Benton, Excavations at ithaca, III, în Ann. of the Br. School at Athens, XXXIX (1938—1939), p. 1 sq.; W. A. Haurtley, în aceiaşi publicaţie, XL (1939—1940). p. 1 sq. 36) J. Sperling, Excavations in Elis, 1939, în Am. J. of. Arch., XLVI 1942, p. 77 sq. 37) N. Kyparisaes în Praktika tes archaiologikes hetairias tis Hellados, 1937, p. 84 sq. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI RECENTE IN ARHEOLOGIA GREACA l8l tope arhaice descoperite în acelaş sector par a fi aparţinând unui sanctuar decorat pe cele patru laturi cu baso-reliefuri. Unele din aceste metope par a nu fi fost terminate niciodată. Scene din ciclul lui Heracle, asemănătoare metopelor dela templul C din Selinunte, scene din ciclul Orestiei interesând deopotrivă arta şi literatura greacă din epoca arhaică, ciclul troian, ciclul lui Apollon, mitul lui Fineus, toate aceste metode la origine în număr de 36, constituie cel mai bogat repertoriu mitologic, pe care ni l-a lăsat plastica greacă din epoca arhaică38). Interesul pe care-1 prezintă aceste reliefuri este cu atât mai mare cu cât, până 'acum, se credea că arhitectura dorică din Grecia Mare nu cunoştea sculptura arhitecturală. Nu mai puţin însemnate sunt săpăturile conduse de arheologii italieni în Sicilia greacă. Voi aminti numai descoperirea, într’o fa-vissa sacră dela Palma Montechiaro, a trei statuete de lemn, trei xoana, foarte bine conservate, astăzi la Muzeul din Siracuza, exemplare unice ale acestui gen de sculptură sacră interesând deopotrivă studiul tehnicei statuare şi al evoluţiei stilistice în epdca arhaică 39). O cercetare mai îndelungată a dus, pe de altă parte, pe arheologii Marconi şi Cultrero la degajarea celebrului sanctuar al Afroditei Ericyna40). ■ In Grecia centrală şi septentrională, trecând peste numeroasele săpături şi sondagii izolate, atenţia noastră trebuie să se oprească asupra cercetărilor dela Delphi şi dela Philippi, dela Olinth şi Sa-mothrace. La Delphi a intervenit până în 1938 o pauză, în parte şi de pe urma marilor stricăciuni cauzate de revărsarea unui torent în anul 1936. Aşteptarea a fost însă răsplătită de o descoperire de 6 valoare excepţională pentru istoria artei greceşti dela sfârşitul epocii arhaice. Cercetând Calea Sacră, Amandry a descoperit la un nivel de 40 cm. un depozit de fragmente de aur, de fildeş, de terracotta, de fier şi de bronz constituind resturile a opt statui chrysoelefantine, dintre care trei aproape de mărime naturală, iar celelalte cinci de dimensiuni mai mici. Capetele, mâinile şi picioarele erau de fildeş şi, deşi deteriorate de foc şi de pământ — aceste statui par a fi fost îngropate după un incendiu, probabil încă dip veacul V — fildeşul este destul de bine păstrat pentru ca unul din capete să poată fi atribuit unui atelier ionian de sculptură din veacul VI. Ornamentele erau din aur curat şi sunt încă şi mai bine conservate : lungi plete de păr ondulat executate din acest metal, diademe, cercei, cen- 38) U. Zanotti—Biamco şi P. Zancani Montuoro. în Notizie degli Scavi, 1937, p. 206 sq.; Journal of Hellenic Studies, LXIIII 1938. p. 251. Nu mi-a fost accesibilă lucrarea aceloraşi autori în care publică definitiv aceste săpături. 39) U. Zanotti—Bianco, în Journal of Hellenic Studies, LXIII 1938, p. 247—249. _ 40) Notizie degli Scavi 1935, fasc. 7—9; Journal of Hellenic Studies, LVI 1936u p. 218—220. www.dacoromanica.ro I&2 PROF. EM, CONDUHACHI turi şi rozete precum şi două plăci pe partea din faţă a hainelor reprezentând broderia şi decorate cu opt reliefuri cu motive orientale. Pe lângăi aceste fragmente s’a găsit şi o serie mare de figurine de fildeş care decorau un mic cufăr sau, poate, braţele unui tron precum şi o statuetă de bronz, ce poate fi considerată ca una din cele mai fine sculpturi din epoca prefidiacă 41). In 1943, cu prilejul semi-centenarului săpăturilor franceze dela Delphi, profesorul Pierre dela Coste-Messeliere, a republicat monumentele celebre ale sanctuarului lui Apollon 42). La Philippi, săpăturile începute cu mulţi ani înainte şi continuate, în ultimul .deceniu, de Lemerle. au dus la rezultate bine conturate43). împreună cu cercetările efectuate la Stobi (Yugoslavia), săpăturile dela Philippi prezintă imaginea unui important oraş grecesc din epoca romană târzie. ‘ La Olinth, csTcetări extensive conduse de Robinson şi Mylonas au scos la lumină sectoare întregi din oraş, un întreg cimitir, publicat separat într’un volum întitulat „Necrolynthia” precum şi portul 6raşului, situat la Mecyberna 44 45 46). In insula Samothrace, K. Lehmann-Hartleben a reluat, în sanctuarul Cabirilor, cercetările începute acum trei sferturi de veac de Alex. Conze. In 1933 efortul principal a fost’ îndreptat asupra unui edificiu circular fondat de regina Arsinoe precum şi asupra sanctuarului — Anaktoron — unde aveau loc misterele cultului 4B). Săpături mai puţin extensive, dar nu lipsite totuşi de interes, a făcut în regiunea Kavalei arheologul grec Bakalakis. Au fost cercetate sanctuarul dedicat unei zeiţe Parthenos precum şi o grotă dedicată Nimfelor şi conţinând materiale ceramice din epoca neolitică, continuând apoi din veacul VI până în epoca hellenistică4e). In legătură cu aceeaş civilizaţie din Grecia septentrională tre-bue să amintim, pe lângă noile cercetări ale lui N. Vulici în celebra necropolă arhaică dela Trebeniste, de lângă Ohrida, o descoperire de o valoare cu totul deosebită, făcută chiar în cursul acestui al 41) Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 696. 42) Pierre de la -Coste-Messeliere, Delphrs, Paris 1943. 43) Paul Col’.art, Philippes, viile de Macedoine, depuis ses origine* Misqu’d la fin de l’epoque romaine. Paris 1937. _ . 44) D. M. Robinson — G. E. Mylonas, The fourth campaign at Olynthos, Am. J. of Arch., XLTII 1939, p. 48 sq.; G. E Mylonas, Excavations at Mecy-berna, în Am. J. of Arch., XLVII 1943, p. 78 sq.; D. M. Robinson —J. W. Graham, Excavations at Olynthos, p. VIII: The hell'nic hcuse, a stwiy of the hous.s found at Olyvthus in 1931 and 1934, Baltimore 1938; D. M. Robinson —P. A. Clement, p. IX: The Chalcidic mint and the excavations coins found in 1928—1934, Bal imore 1938; D. M. Robinson, p. X: Metal and minor Trusei llaneous finds, Baltimore 1941; D. M. Robinson, p. XI: Necrolynthia, Balti-mone 1942. 45) K. Lehmann—Partleben, în Am. J. of Arch., XLIII, 1939, p. 133 sq.; idem în aceiaşi revistă, XLIV 1940, p. 328 sq. 46) Cf. Prakiikă tes archaiologikes hetairias t&S Hellados, 1937, p. 59 sq.; Am. J. of Arch., XLIII 1939, p. 344 sq. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI recente in arheologia greaca i83 doilea război mondial în Bulgaria. Este vorba de un mormânt din epoca hellenistică descoperit lângă 'Kazanlâc, în plin hinterland thra-c'c deci, mormânt ale cărui splendide picturi constituie un capitol cu totul nou pentru istoria picturii helienistice 47). De un interes egal pot fi amintite doar celebrele stele funerare pictate descoperite la Pagai, lângă Theba şi publicate acum 20 de ani de Arvani-topoulos 48 49 50 51), sau picturile dela Dura-Europos 4a). Teritoriul bulgar continuă să ne mai rezerve încă surprize. Numeroasele obiecte de artă ionică şi attică descoperite în necropola dela Duvanlii, în sudul Bulgariei, un alt mormânt cu picturi descoperit la Durostorum. tot în cursul războiului ce a trecut, stelele funerare arhaice dela Apol-lonia şi Sofia, copiile praxiteleene din epoca romană Constituie, în acest sens, exemple deosebit de sugestive. Rezultate nu mai puţin interesante vor da desigur şi săoăturile rec°nt încenute de profesorul Dimitrov din Sofia la Aoolloni.a Pontică. criebră în Antichitate prin statuia colosală a lui Apollon executată de Calamis. In Asia Mică, profesorul Cari W. Blegen dela Universitatea din Cincinat.ti a reluat. între 1932-38. în cercetări de ample propo-ţ’i, săpăturile lui Schliemann şi Dorpfeld dela Troia. Până în preferit rezultatele au fost consemnate într’o serie de rapoarte prelimi-naleM). Troia VI, considerată altă dată ca Troia homerică, aparţine de fapt eoocii miceniene, anterioară cu un strat de civilizaţie adevăirated cetăti homerice oare se află în Trrva VII. distrusă dc incendiu pe la 1200. Concluziile profesorului Blegen nar a fi confirmate de cercetările efectuate la Thermi, în insula Lesbos, de D-ra Winifred LambB1l. Cele dela'Al Mina, pubiicatp în 1938 de C. L. Woolley. aveau de scop să cerceteze legăturile dintre coasta de sud a Asiei Mici şi civilizaţia egeeană52 53 54). Alte şantiere din Asia Mică au continuat cercetări mai vechi — ca cele dela Pergamon B8), reluate în 1928. cu interesante rezultate pentru- epoca reînflorini romanp sau ca săpăturile lui Th. Wiegand dela Didymeionul din Milet, publicate de abia în 1941B4), Altele au atacat probleme cu totul nouă. Amintim, în acest sens, săpă- 47) Carlo Verdiani, Archaeological no^cs. Original hellenistic paintings in a thradan lomb, în Am. J. o} Arch., XLIV 1945, p. 402 sq. 48) Graptai stelai Pagason, Athana 1928. 49) Cf. M. Rostovtzelf, Dura-Europos and its art, New-York 1938. 50) Publica'e în Am. J. o} Arch., Nr. XXXVI, 1932 şi urm. 51) The developmtnt of the Troadic cwdisalion in ihe Early Bronze age illustrated by Thermi in Lesbos în Proceedings of lh-2 first int- rna-ional congn&ss of prehistoric and protohistoric Sciences, Oxford 1934, pp: 185—6. 52) ExcavaHons at Al Mina, Suedia, în Journal of Hell. St., LVIII, 1938, p. 1 sq. 53) Erich Boehringer — Fr. Krauss, Altertiimer von Pergamon. IX. Das Temenos fur den iierrschaften: „Pr,nz-ssin Palais"; Erich Bcehringer --Akos von Szalay, X. Die hellenistischen Arsenale: „Garten dtr Kbnigin", 3crlin-Le:pzig 1937. 54) Didyma. I. Die Baubeschreibung, I—II—III, Berlin 1941 (H. Kpack- fuss). i www.dacoromanica.ro 184 PROF. EM. CONDURACHI turile din 1938 şi 1939 dela Tars BB), cele începute cu câţiva ani mai înaint^ la Antiochia °°), unde au apărut unele din cele mai frumoase mozaicuri din ultima fază a artei hellenice în epoca imperială. precum şi săpăturile efectuate, cu întreruperi, între 1902-1934 de către Misiunea Arheologică Suedeză la Larissa pe Hermos şi publicate deabia începând din 1940 55 56 57 58 59). Este desigur inutil să mai stăruim asupra importanţei pe care o prezintă săpăturile începute după primul război mondial şi continuate în acest ultim deceniu la Dura Europos. Rezultatele acestor cercetări, conduse multă vreme de Rostovtzef, au modificat profund concepţia arheologilor în privinţa artei greco-romane provinciale şi a artei creştine în epoca ei de formaţie. Trebue să ne oprim o clipă la cercetările întreprinse în aceşti ultimi zece ani de către arheologii sovietici în bogatele colonii greceşti de pe ţărmul de nord al Mării Negre. Rezultatele acestor cercetări prezintă, din punctul de vedere al istoriei civilizaţiei hellenice, o însemnătate deosebită. Nu voi stărui aici asupra acestei intense activităţi pe oare am avut priltejul să o descriu mai amănunţit cu alt prilej. Voi aminti numai săpăturile dela Olbia conduse, după moartea lui Farmakovsky, de elevii lui, cele dela Chersones, reluate în 1931, cele dela Phanagoria, reluate în 1937, cele dela Nymphaeum, reluate în 1939 şi mai ales săpăturile dela Tvritake şi Myrmekion, efectuate între 1932-34 şi publicate în 1941 B8). întreaga viaţă economică şi socială a acestor activeeolonii greceşti vechi ou legături comerciale în sudul hellenic, cu ceramică atitică, ionică şi locală, cu imense basine pentru săratul peştelui, cu urme de populaţii indigene anterioare stabilirii Grecilor — problemă care a atras atenţia tuturor istoricilor coloniilor greceşti atât din basinul Pontului Euxin cât şi din cel al Mediteranei — se reflectă în aceste săpături, care interesează în gradul cel mai înalt arheologia românească. Este deajuns să amintim, în această ordine de idei, comparaţiile instructive care trebuesc făcute cu rezultatele cercetărilor româneşti dela Callatis şi mai ales dela Istros, care au scos la lumină un foarte interesant material de ceramică greacă arhaică, publicat la noi în 1939 B0). Din această prea lungă deşi sumară prezentare a celor mai recente rezultate ale săpăturilor arheologice efectuate în ultimul deceniu — inutil să adaug că am trecut peste numeroase cercetări izo- 55) Hetty Goldmann, Excavations at Gozlu Kule, Tarsus, în Am. J. of Arch., XLIV 1940, p. 60 sq. 56) W. A. Campb 41. The sixth seascm of excavation at Antioch-on-the-Orontes, în Am. J. of Arch., XLIV 1940, p. 417 sq. 57) Lennart Kj ilbcrg etc., Larissa am Hermos. Die Ergebnisse der Aus-grabungen 1902—1934: voi. I: Die Bauten, Berlin 1940; voi. II: Die architekto-nischcn Terrakotten, Stockholm 1941. 58) Em. Condurachi, Cercetările de arheologie clasică în U. R. S. S> în Analele Româno-Sovietice, 1947, Nr. 6. 59) Marcelle F. Lambrimo, Lts vases archaîques d’Histria, Bucarest 1938. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI RECENTE IN ARHEOLOGIA GREACA l85 late sau de proporţii mai reduse, ale căror rezultate sunt totuşi adesea tot atât de interesante — reiese, pe de o parte, interesul tot mai mare pe care l-au deşteptat peste tpt studiile arheologice, studii ce ne pot oferi o imagine cu adevărat fidelă a evoluţiei civilizaţiei hellenice din epoca prehellenică până la sfârşitul Antichităţii; pe de altă parte apare tot mai evidentă preferinţele pe care le dovedeşte cercetarea arheologică din această ultimă perioadă. Locul cel dintâi îl ocupă, după cum s’a putut vedea din însăşi această scurtă prezentare, epoca greacă priţnitivă şi arhaică. Nu e vorba de o simplă modă, trecătoare prin însăşi natura ei. Winckelmann şi contemporanii săi au apreciat în special barocul hellenistic, cu Laokoon, pe care îl considerau o operă clasică şi care de fapt nu este decât un produs târziu al unui atelier rhodian ; sfârşitul veacului al XIX, ilustrat de spiritul lui A. Furtwăngler; şi-a îndreptat întreaga sa atenţie asupra artei clasice a secolelor V şi IV. Vremurile noastre sunt preocupate mai ales de epoca primitivă şi arhaică greacă. Evident că se poate stabili o legătură şi cu preferinţele artistice ale acestor trei momente, preferinţe determinate de procesul de evoluţie al întregii gândiri contemporane, ea însăşi reflexul unui anumit stadiu al istoriei europene. Este sigur, pe de altă parte, că studiile referitoare la viaţa primitivă care au deschid în ultima jumătate de veac orizonturi nebănuite de istoricii vremurilor anterioare, au promovat, au uşurat înţelegerea originei şi evoluţiei civilizaţiei hellenice din epoca primitivă şi arhaică. Nu odată, iarăşi, arheologii clasici au trebuit să înveţe a combate cu aceleaşi arme exagerările — cel mai adesea cu substrat politic — ale şcolii germane de preistorie, care anticipa cu câteva milenii acel „Drang nach Osten’ al veacului XIX şi XX. ' Mai este însă şi altceva care explică, cel puţin în parte, preferinţa netă pe care o dovedesc studiile de arheologie» greacă din ultimele decenii. Oamenii de ştiinţă ai vremurilor noastre atât de agitate, cu probleme atât de variate, ce-şi cer astăzi o mult mai grăbită rezolvare decât la începutul veacului nostru, ce-şi trăia ultimele clipe de aparent calm, pot mult mai uşor să înţeleagă istoria acelor timpuri atât de. îndepărtate dar tot atât de neliniştite, de frământate, de agitate din epoca arhaică greacă. încetul cu încetul şi-a făcut loc concluzia că arheologia epocilor primitivă şi arhaică greacă nu poate fi înţeleasă dacă nu sunt luate în consideraţi? toat° frământările sociale, economice şi politice ale acestor vremuri. Cercetările arheologice au dat ştiinţei istorice dovada materială a acestor frământări, adesea teribile, care au început cu distrugerea civilizaţiei miceniene şi apariţia primelor valuri dorice continuând în veacurile VIII şi VII cu lupta dintre regalitatea şi aristocraţia hellenică, dintre aristocraţia şi partidele populare, conduse şi adesea abil exploatate de tiranii greci. Pentru ultimele faze ale epocii arhaice informaţiile noastre sunt ceva mai clare. întreaga lume hellenică este cuprinsă de o adâncă nelinişte socială, economică şi poli- www.dacoromanica.ro j86 EROF. EM. CONDURACHI tică, rare a dus la acea roire de colonii pe ţărmurile Mediteranei şi ale Pontului Euxin, a trecut, prin slăbirea rezistenţei ans'ocra-ţiei agrare, reprezentând faza economiei naturale, la o nouă fază economică şi socială caracterizată prin apariţia, în secolul VII, a economiei sclavagiste şi a tiraniilor populare, între care există o legătură cu mult mai strânsă decât ar părea la prima vedere şi pe care o bănuise încă Thucydide. Literatura greacă contemporană ne aduce un ecou îndepărtat al acestor frământări. Poate tot din aeeeaş cauză cercetările arheologice de astăzi se opresc mai puţin asupra monumentelor epocii propriu zis clasice — sec. V şi IV — pe care nu le apreciază estetic mai puţin, dar care nu pot oferi cercetătorului altceva decât imaginea unei societăţi în expansiune economică, Cu forme de civilizaţie proprii. Studiile arheologice asupra epocii arhaice greceşti au căpătat astfel nu numai o mult mai mare extensiune geografică — amintesc, de pildă, studiul comparat al monumentelor de artă greacă, egipteană şi mesopotamiană, care a atras din nou, în ultimii ani, atenţia a tot mai mulţi cercetători fl0) — dar şi o mai mare profunziune. Deosebit de sugestivă este, în acest sens, o comunicare făcută în 1944 de unul din bunii cunoscători ai acestor monumente, D-l Robinson 01). Nu ştiu dacă a fost în intenţia autorului, dar analiza pe care o face evoluţiei artei arhaice greceşti în studiul amintit este cea mai apropiată de metoda ştiinţifică de interpretare a materialismului istoric. Fapt este că o epocă atât de agitată ca aceasta, cu schimbări care se succed într’un ritm, am spune, apropiat de acela al vremurilor noastre, se lasă a fi mai uşor cunoscută în amănuntele ei caracteristice decât cea clasică, ale cărei producţii urmează o evoluţie în chip firesc mai lentă. Această preferinţă pe care o dovedeşte arheo^gia contemporană pentru cercetările asupra epocîî arhaice — deşi, repet, ar fi o eroare să se creadă că epocile clasică şi hellenistică nu continuă să fie cultivate cu aeeeaş grije — îsi găseşte un corespondent, e drept de mult mai puţin ample proporţii, în studiile dedicate ultimei faze a manifestărilor artei hellenice, denumită, cu un termen cel mai adesea impropriu, artă greco-romană. Producţia artistică hellenică din epoca romană prezintă însă ochiului atent al arheologului, dublat de istoricul de artă. fenomene specifice acestui sfârşit de lume, care va duce, în foarte curâodă Vreme, la concepţia estetică a Fvului Mediu 82). Ca şi în momentele 60 * * * * * * 60) Cf. studiul recent al lui Fr. R. Grare, Obsrrrations on sev~nth~ cevXurv sculpture, în Am. J. of Arch., XLVI 194? p. 341 sq.. reluând discuţiei începură cu mult îr)ainte de G. Rodenwaldt în Ath Mitth. 1921, p. 34. 611 Observations on sen'nth-century srulpture. în Am. J. of Arrh., XLVII 1944. p. 132 sn. Pentru concep"ia estetică a eneci' arhaic’ cf. articolul lui R. Bianchi-Band'n-lli în La Critica d’arte. XI—XII 1937, p. 199 sq, care • trece în revistă tcate punctările de vedere exprimate de Istoria artei clasice dela W:ncke'mann în Z'lele noastre. 621 Cf, G. Rodenwa’dt, Die Kunst der Antike (Propylâen-Kunstge- schichte), Berlin 1938, p. 78. www.dacoromanica.ro CERCETAM RECENTE IN ARHEOLOGIA ' GREACA 187 frământate ale epocii primitive şi arhaice, în care se plămădeau elementele viitoarei producţii artistice din epoca clasică, în" această ultimă renaştere hellenică, al cărei punct culminant poate fi situat în prima jumătate a secolului II d. Hr., •'rheologul poate urmări un proces evolutiv deosebit de interesant oferind învăţăminte sugestive pentru întreaga evoluţie religioasă şi spirituală a lumii hellenice contemporane. Intr’adevăr, istoricul de artă poate constata în această epocă un fenomen de întoarcere spre arta arhaică şi clasică, de un gust cel mai adesea eclectic, care n’a putut scăpa nimănui. Pentru mulţi dintre cercetători această întoarcere, acest reviriment al idealului şi formulelor plastice clasice care, e drept, nu fuses°ră n:ci-odată uitate, dar care trecuseră între timp printr’o profundă transformare, datorită concepţiei şi gustului barocului hellenistic, s’ar fi datorat în special impulsului dat de acel pasionat diletant care a fost împăratul Hadrian C31. ca si când o întreagă mişcare artistică poate fi altceva decât oglinda fidelă a preocupărilor societăţii contemporane în care o personalitate, fie ea oricât de copleşitoare, nu poate decât să accentueze caracteristicile epocii căreia i se integrează. E drept că iluzia aceasta provenea, în primul rând, din faptul că elementele cele mai bine cunoscute ale acestei ..renaşteri” artistice le ofereau unele monumente de provenienţă romană. în inspiraţia cărora gustul lui Hadrian putea lesne să fi găsit prdeiul să se manifeste. Amintim. în treacăt numai, splendidele medalioane în marmoră. cu subiecte cinegetice decorând astăzi arcul de triumf al lui Constantin cel Mare : reliefurile reprezentând p° Hadrian. păstrate astăzi la Palazzo dei Conservatori: unele statui al cămr p’-oto’îp grec este evident ca. de exemplu, Semo Sancus dela Vatican. a+ât de apropiat de acel Apollon arhaic atribuit lui Canachos : amintim mai ales numeroasele variante ale tipului lui Antinoos. ale cărui trăsături pline de o adâncă melancolie rtcfectă în plastică acelaş suflu de sceplicism care caracterizează pe plan filosofic şi religios acest sfârşit de mare epocă ®4). Adevărul este că acest reviriment se poate constata în întreaga lume greacă din imperiul roman şi că, în acest reviriment, Roma a iucat, cum era şi firesc, date fiind imensele ei posibilităţi materiale, rolul ei, care n’a fost însă nici generator, nici determinant. La începutul veacului II d. Hr., începând cel mai târziu cu epoca lui Traian, oraşele greeceşti din Orientul apropiat pot riva'iza din nou, din punctul de vedere al producţiei artistice, cu însăşi capitala imperiului. Cele mai multe săpături executate în aceste centra ne aduc dovada, pentru stratul epocii romane imperiale, a unei reveniri a bunei stări materiale şi a unei reînfloriri artistice evidenţe. 63) Cf. în ultimă analiză Jocolyn Toynbee. The Hadrianic school: a chapter in *•he hislory of greek art, Cambridge 1934. 64) Pentru literatura acestor monumen.e ci. articolul meu, Quclqws considârations su,r la „renaissance" d.s arts plas^iques ă l’epoquj d’Hadrien, in Revue Hist. da Sud-Est Europeen, XXIII 1946, p. 59. . www.dacoromanica.ro i88 PROF. EM, CONDURACHI Atât la Atena cât şi la Corint, la Olynth şi la Philippi, la Pergamon şi la Efes, la Tars şi la Antiochia, spre a nu mai vorbi de Alexandria şi Cyrene, bună starea materială a oraşelor şi activitatea artistică a atelierelor locale se impun atenţiei arheologului. In special atelierele de sculptură din aceste centre ^ovedpsc o anumită tendinţă, am putea spune „arheologică”, prin faptul că îşi caută isvoarele de inspiraţie în capod’operile trecutului, alegere eclectică în care gustul artiştilor sau clienţilor cărora li se adresau nu făcea întotdeauna o deosebire clară între produsele veacurilor VI, V sau IV a. Hr. Cât de mult impresionau astfel de produse în veacul II d. Hr. o dovedeşte în primul rând Pausanias. Fenomenul se va extinde, cu impresionantă repeziciune, nu numai în oraşele greceşti din Asia Mică, unde par să fi apărut primele semne ale neoclasicismului epocii imperiale, dar chiar şi în oraşele cele mai îndepărtate de Orientul grec — cum o dovedesc câteva sculpturi descoperite la Melida, în Spania, sau în acele oraşe a căror producţie artistică se afla la un nivel cu mult inferior, ca de pildă -sculpturile reprezentând copii stângace ale artei praxiteleene, descoperite în oraşele din Balcani. De-altminteri chiar la Roma numeroşi artişti care veniseră în capitala imperiului spre a-şi croi o soartă mai bună sunt de origine orientală. Un Dioscoride. în vremea lui Augustus, un Apollodor din Damasc, în vremea lui Traian, un Flavius Zenon, un Flavius Chryse-ros, un Flavius Andronicus, un Antonianus din Afrodisias, Greci proaspăt romanizaţi, mai ales în nume, aduceau cu ei din Orientul apropiat metoda de lucru şi gustul şcolilor artistice în care-şi făcuseră ucenicia on). Odată precizate originile şi extensiunea acestui fenomen artistic care colorează intens întreaga activitate a sec. II d. Hr. şi care, pe de altă parte, dovedeşte îndeajuns continua prezenţă a elementelor orientale în procesul de formare a noii arte creştine, ne rămâne să ne oprim o clipă asupra condiţiilor sociale şi economice care au dus la naşterea aceestui curent artistic, ultim prilej de manifestare, de afirmare a spiritului hellenic în întreaga lume mediteraneană. Adevărul este că şi de data aceasta, ca şi în epoca arhaică, lumea greacă ne oferă din nou.prilejul să privim până mai în adânc premisele economice şi sociale ale unui întreg proces de creaţie artistică. Oraşele greceşti din Orientul apropiat, atât cele din Grecia propriu zisă cât şi cele din Asia Mică au trecut, în sec. II şi I a. Hr., îndată după cucerirea romană, a cărei rapacitate este îndeajuns de cunoscută, printr’o criză lungă şi istovitoare. Pe plan artistic şi industrial efectele acestei crize sunt cunoscute. Aşa ne putem dealt-minteri explica afluxul artiştilor greci la Roma, la sfârşitul Republicii şi la începutul Imperiului. Istoria literaturii greceşti ne oferă in această privinţă analogii deosebit de- sugestive8B). Punctul cul- 65) Ibidem, p. 61 sq. 66) CI. Croiset, Hist. de la littârature grecqua, V, Paris (1938), p. 320 sq. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI recente in arheologia greaca 189 minant al acestei crize economice, întovărăşite, cum era firesc, de turburări sociale şi de o recrudescenţă a misticismului oriental, pare să fi fost deja depăşit la sfârşitul sec. I d. fir. O nouă clasă pose-dantă, îmbogăţită mai ales prin comerţ — documentele epigrafice dovedesc intrepiditatea acestor negustori orientali pe care îi întâlnim dela un capăt la celălalt al imperiului — eliminase orice concurenţă străină, pe care cucerirea romană pare să o fi favorizat pentru o scurtă durată de timp ®7). ’ Renaşterea artelor plastice pe care o constatăm la începutul celui de al doilea veac al erei noastre ivi are originea în această temporară înflorire economică a Orientului mediteranean, înflorire care va fi mai puţin afectată de teribila criză pe care o va traversa în secolul următor întreg Imperiul roman ®s). In oraşele, din nou bogate, ale Orientului grec, tendinţa clasicizantă s’a desvoltat tocmai fiindcă publicul căruia i se adresa această producţie artistică cerea nu numai o execuţie mult mai îngrijită, dai şi mai apropiată de formele idealizate ale trecutului hellenic. Execuţie mai îngrijită care, într’o epocă lipsită de suflu creator cum a fost sec. II d. Hr., nu putea duce la altceva decât la imitarea formală, sau, în cazul cel mai bun, la interpretarea capod’operelor artelor plastice din sec. V şi IV a. Hr. Secolul II d. Hr. nu-i decât un sfârşit de epocă dominat, pe plan filosofic, de scepticismul lui Aenesidemus sau al unui Sextus Empiricusuu). Puternic influenţat de misticism, neoplatonismul avea să ducă, ceva mai târziu, la acel curent oriental în care se încadrează din plin şi creştinismul. Nici stoicismul, nici epicureismul şi cu atât mai puţin scepticismul sec. II — tot atâtea aspecte ale sufletului contemporan, tot atâtea reflexe ale structurii sociale şi economice dela sfârşitul imperiului roman — nu puteau să dea creaţiei artistice din această vreme entusiasmul fecund de care avea nevoie pentru a da ceva nou şi original. Arta hellenică din sec. I şi II d. Hr. nu putea duce decât la formula eclectică a acestui curent clasicizant. Cercetările şi săpăturile arheologice de o parte, studiile asupra vieţii economice a imperiului roman, de altă parte, vor arunca, desigur, o lumină mai vie asupra acestei faze a evoluţiei artei hellenice, pe care am vrea să o cunoaştem mai bine. Numeroase şi variate aspecte ale cercetărilor contemporane de arheologie greacă — amintesc în special studiile asupra monumentelor de pictură antică — republicate în condiţii tehnice incomparabile de acel adânc cunoscător al artei arhaice şi clasice care este 67 68 * 67) Cf. V. Pârvan, Die NaHonalitdt der Kaufleufe im romischen Kaiser-reich&, Breslau 1909, p. 22; J. Hatzfold, Les trafiquants italiens dans l’Orient hellerâque (Bibi. des F.c. fr. d’Athenes et de Rome. 115), Paris 1919, p. 371 sq. 68) Pentru situaţia oraşelor gred-jşti din Asia Mică cf. William M. Ram-say, The social basis of Roman Power in Asia Minor, Aberde-en 1941. Cf. T. Robert S. Broughton în Am. J. of Arch., XLVI 1942, p. 461. ■ 69) Cf. Croiset, op. cit., p. 311 sq. www.dacoromanica.ro tp0 PROF. EM. CONHURACHI profesorul Rizzo70 71), sau acel Corpus Vasorum Antiquorum T1), iniţiat de mareie istoric al ceramicei antice bage a fost profesorul Ed. Pottier — ar fi trebuit sa regină o cupă mai mult atenţia noastră. Este însă timpul să subliniem concluziile care'se pot desprinde din această lunga inşirare de cerceiân şi de probleme : pe de o parte tendinţa in a scruta tot mai adanc procesul de formaţie al civilizaţiei heilenice, într’o epocă ale cărei coordonate sociale, economice şi politice sunt încă departe de a fi pe deanîregul cunos-cuie, pe de altă parte, deşi înu'o măsură cu mult mai mică, interpretarea tot mai justă, pornind dela premisele ei sociale şi economice, a aoelei trecătoare renaşteri care, alături şi paralel cu neo-atticisinul liteiatuni contempoiane, a ingaduit spiritului'hellenic o scurtă, dar nu mai puţin interesantă manifestare. Cercetările arheologice ale acestui ultim deceniu, întrerupte în plină desvoitare de ultimul război mondial, vor trebui să' fie reluate, penfrii o Cât mai precisă cunoaştere a evoluţiei culturale a omenim, pentru o cât mai justă interpretare a tuturor fenomenelor de civilizaţie, pentru care lumea hellenică ne oferă unul din cele mai bune exemple. ‘ 70) Monumenti della picura. anHca scopcrti in Italia (R. Istituto d’Ar-cheolog-â e storia d-11 arie), Roma, 1935. 71) Volume apărute din 1937 înainte: Belgia, fasc. 2 = Bruxelles, Mu-sâns Royaux dart et dhistoire (Bruxelles 1937j; Germania, fase. 11 = Bonn, Akadem-sches Kunsjmuseum; fasc. 2 = Berlin, An iquarium (Miinchen 1938); fasc. 3 = Miinchen 1 (1939); Anglia, fasc. 11 Cambridge (Oxford L936). Franţa, fasc. 14 = Musce du Louvre (Paris 1938); lase. 15 = Faris, Petit Falais; fasc. 16 = Muşee Rodin; Italia, fasc. 12 = Bologr.a, Museo Civico 3; (Roma 1936) fasc. 13 = Firenze 2 iRoma 1938); fasc. 14 = Palermo, Museo Nazionale (Roma 1938; fasc. 17 = S.racusa, Museo Arthtologioo (Roma 1941); lase. 18 = Ta-ranto, Muiseo Nazionale iRcma 1942); lase. -19 = Genova, Mus.o Civico (Roma 1942); V. S. A: lase. 6 = Baltimcre, The Robimscn vColl. 2 (Cambridge, M ss. 1937;; fasc. 7 = Baltimor*., The Robinson Coli. 3 (Cambridge, Ma^s. 1938); fase. 10 =* San Francisco 1 (Cambridge Miass. 1943). www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE de M. MITIN Schimbările intervenite în situaţia internaţională dună al doilea război mondial, vorbesc în mod foarte clar despre spor.rea puterilor socialismului în arena mondială şi despre indiscutabila slăbire a capitalismului. Au fost învinse Germania fascistă şi Japonia imperialistă oare reprezentau până la război focarele principa.e ,ale reacţ-unii fasciste, principala for[ă de şoc îndreptată contra iJRSS, contra mişcării muncitoreşti şi a celei de eliberare. Una dintre urmările celui de al doilea război mondial a fost faptul că într’o serie de ţări din Europa Centrală şi- Sud-Esdcă a apărut o nouă organizare de stat — democraţia populară. In aceste ţări se pun bazele trecerii la socialism. Reacţionară nu vor putea să întunece prin toate torentele de răutate şi de calomnie, acel fapt de importantă istorică mondială care denotă că aceste ţări au părăsit sistemul mondial capitalist şi au întrepruis enorme prefaceri sociale, pe care democraţia burgheză nu este capabi.ă să le întreprindă şi că aceste prefaceri au deschis calea spre renaştere si înflorire. Ca urmare a celui de al doilea război mondial s’a produs ulterioara ascuţire a crizei sistemului colonial imperialist, s’a desvoltat mişcarea de e.iberare naţională a popoarelor din ţările coloniale şi dependente. Jn viaţa internaţională creşte în fiecare zi rolul Uniunii '.Sovietice, ca acela al unei forţe conducătoare a taberei democrate.antijmperialisie, tare luptă contra reacţiunii imperialiste, pentru o pace trainică şi pen-uu o democraţie populară. . Toate acestea sunt o mărturie .a adâncirii progresive a crizei generale a capitalismului, a faptu.ui că actuala epocă istorică, luată integral, este epoca distrugerii sistemului capitalist, epoca victoriei comunismului. Toate căile duc în prezent la comunism, spune Molotov în raportul închinat celei a 30-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. . Una dintre cele mai elocvente expresii ale crizei generale a capitalismului care devine din ce în ce .mai acută, a creşterii şi a adâncirii contradicţiilor ei antagoniste este criza democraţiei burgheze. Lenin şi Stalin, vorbind despre democraţia burgheză, au semnalat că ea a fost un fenomen istoric progresist în comparaţie cu evul medul şi cu feudalismul. Dar, totodată, Lenin şi Stalin subliniau că potrivit caracterului său democraţia burgheză a fost întotdeauna o nemocraţie de formă, o democraţie falsă. Democraţia burgheză nu este altceva decât una dintre formele dominaţiei burgheze. Democraţia burgheză este o democraţie anti-populară, fiindcă ea este îndreptată contra adevăratelor drepturi ale poporului. www.dacoromanica.ro 192 M. MITIN Lenin scria „Toţi socialiştii lămurind caracterul de clasă al civilizaţiei burgne-ze, a parlamentarismului burghez, au exprimat gândul pe care cu cea mai mare exactitate ştiinţifică l-au exprimat Marx şi Engels spunând că cea mai democratică republică burgheză nu este altceva decât o maşină pentru strivirea clasei muncitoare de către burghezie, a masei muncitoare de către o mână de capitalişti” (Opere, Voi. XXIV, pag. 8, ediţ. rusă). Social-oportuniştii şi trădătorii clasei muncitoare, apărând democraţia burgheză, au inventat „teoria” caracterului ei deasupra claselpr, „teoria” aşa zisei democraţii „pure”, „a democraţiei în genere”. Stalin arăta că teoria aşa zisei democraţii „pure” de deasupra claselor, de care se ţin şi o răspândesc prin toate mijloacele reprezentanţii social-democraţiei, este de fapt teoria numai părţii de sus a clasei muncitoare, îmblânzite şi hrănite de burghezia imperialistă, fiindcă teoria democraţiei „pure” este un refuz total de a desvălui fondul de clasă al democraţiei. „Nu există şi nici nu poate exista sub capitalism o participare reală a masselor exploatate la conducerea ţării, fie şi din c§uză că sub cele mai democratice regimuri, în conaiţiile capitalismului, guvernele nu sunt puse de către popor, ci de Rotschilzi, Stinnesi, Rockefelleri şi Mpr-gani. Democraţia sub capitalism este democraţie capitalistă, democraţie a minorităţii exploatatoare, cate se reazămă pe limitarea drepturilor majorităţii exploatate şi este îndreptată contra acestei majorităţi” (l Stalin ('.Problemele leninismului”, pag. 30, Ed. Il-a rusă). Această caracterizare a democraţiei burgheze dată de Stalin în 1924, desvălueşte profund şi sub toate raporturile fondul democraţiei burgheze contemporane şi toata ul{erioara desfăşurare a evenimentelor a confirmat din nou, cu toată forţa, această caracterizare. Lenin spunea deseori că republica democrată burgheză este o formă politică, care asigură atotputernicia capitalului. In acest scop, capitalul dispune de următoarele mijloace: în primul rând, mijloacele' unei directe corupţii, iar în al doilea, alianţa dintre guvern şi bursă. Lenin arăta că capitalul poate cu uşurinţă, folosind aşa zisa cale democrată, să cumpgre orice guvern şi pe oricare funcţionar. In lucrarea sa preliminară pentru cartea „Statul şi revoluţia”, Lenin a făcut o scurtă observaţie, care descoperă adevăratul sens al democraţiei, burgheze. El arăta că democraţia burgheză împreunează de mocraţia (nu pentru popor) cu birocraţia (contra poporului). Chiar şi acea perioadă istorică, când ideologia democraţiei burgheze care lua naştere, exprima tendinţe progresiste în evoluţia socială, când democraţia burgheză abia începea să se înfiripeze în lupta ei dârză contra feudalismului, încă de atunci în virtutea naturii sale exploatatoare suferea de lipsuri interioare şi de mărginire. Revoluţiile din trecut, după cum ştim, nu însemnau decât înlocuirea unei forme de asuprire a claselor prin alta. Trecerea dela feudalism la capitalism, cu tot progresismul său n’a fost decât înlocuirea formei feudale de exploatare a maselor populare prin robia salariată capitalistă. Aşa a fost în perioada vestitelor „mari” revoluţii din Anglia şi Franţa, tot aşa a fost în Germania. Această împrejurare nu putea www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE '91 să nu-şi lase amprenta şi asupra democraţiei burgheze care apărea. Astfel, de exemplu, vestita „Declaraţie a drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, a revoluţiei franceze din 1789 declara proprietatea privată ca un drept natural şi de neatins al omului, afirmând, astfel, caracterul etern al proprietăţii private asupra mijloacelor Ide producţie — asupra aceştei baze a exploatării omului de către om. ‘ Se ştie, de exemplu, că Abraham Lincoln a avut un rol progresist în lupta contra sclaviei în Am-r^ta. Dar odată cu aceasta Lincoln prezenta un program foarte plin de compromisuri, vederLe lui carac terizându-se prîntr’un spirit foarte mărginit. De exemplu, în discursul său ţinut înaintea alegerilor în 1858, Lincoln spunea că el nu vede motivele pentru care asupra negrilor nu trebuie să se extindă toate drcp lurile naturale enumerate în Declaraţia independenţei, — dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi la asigurarea belşugului său. Dar tot aici pe el îl şi ia gura pe dinainte: „N’am nici cea mai mică intenţie să introduc egalitatea politică şi socială între rasa albă şi rasa neagră '. Astfel, Lincoln, fiind un cm politic progresist- rămânea' din punct de vedere al părerilor reprezentantul clasei lui. El exprima îngustime» şi mărginirea democraţiei burgheze. Leixin scria : „In comparaţie cu feudalismul, capitalismul era un pas istorico-mondial făcut înainte pe drumul „libertăţii”, . egalităţii”, „democraţiei” şi „civilizaţiei”. Cu toate acestea, capitalismul a fost şi rămâne sistemul Sclaviei salariate al robirii milioanelor de oameni ai muncii, muncitori şi ţărani, de către o infimă ipinoritate de proprietari de sclavi moderni, de moşieri şi capitalişti. Democraţia burgheză a schimbat forma acestui sclavaj economic în comparaţie cu feudalismul, a creat un paravan deosebit de reuşit pentru a-1 ascunde, dar n’a schimbat şi n’a putut schimba eserjţa lui. Capitalismul şi democraţia burgheză sunt robia salariată. (Opere voi. XXIV, £ag, 404). Democraţia burgheză, niciodată şi nicăieri n’a asigurat în mod real, Lar nu cu vorba, atragerea maselor populare la conducerea treburilor statului; din contră, prin mii de maniere şi manopere, masele populare erau de fapt îndepărtate dela folosirea drspturilor democratice; democraţia burgheză niciodată şi nicăieri n’a realizat o adevărată egalitate a naţiunilor şi a sexelor. Declararea de formă a „drepturilor” şi a „libertăţilor” s’au dovedit a fi de fapt numai un paravan în dosii! căruia erau ascunse dominaţia capitalului şi robia salariată. Care este situaţia democraţiei burgheze în epoca imperialismului 7 Pentru imperialism, ca pentru o nouă. etapă în desvoltarea societăţii capitaliste, este caracteristică dominaţia monopolurilor. Inrmeria-lismul nu este decât capitalismul monopolist. In domeniul suprastructurii politice este caracteristică pentru capitalismul monopolist, după expresia lui Lenin, cotitura dela democraţie la reacţiunea Dolitică. Dacă concurenţei libere din epoca capitalismului industrial îi corespunde democraţia, atunci monopolurilor le corespunde reacţiunea politică. Lenin scria: „Şi în politica externă şiţ în cea internă, imperialismul tinde la fel către călcarea democraţiei, către reacţiune. In acest sens este indis- STUDII www.dacoromanica.ro 13 M. MITIN 194 cutabil că imperialismul este o „negare” a democraţiei în general, a întregii democraţii, iar nicidecum a uneia din cerinţele democratici, anume autodeterminarea naţiunilor”. (Citat din „Opere”, Voi. XIX, pag. 207). In condiţiile imperialismului se intensifică extraordinar puterea bursei, se întăreşte alianţa dintre guvern şi marile monopoluri. Această alianţă devine din ce în ce mai evidentă şi făţişe. Se măreşte atotputernicia capitalului. Imperialismul îşi adaptează democraţia politica, folosind în acest scop diferite metode de acţiune. Lenin arăta că „imperialismul tinde să înlocuiască în genere democraţia prm oligarhie” (Opere, voi. XIX, p. 209). Imperialismul însemnează deasemenl o reacţie extremă în domeniul ideologiei. Ideo.ogii imperialismului ridică în slavă cele mai reacţionare doctrine şi teorii care au existat vreodată în istorie. Ei predică obscurantismul şi barbarismul, renegarea oricăror baze morale, idealismul şi misticismul, aiurerile rasiale, şi ura fascistă faţă de oameni.. Degenerarea culturii burgheze în epoca imperialismului capătă un carac-' ter deosebit de acut. * ■ Acestea sunt importantele modificări principiale în domeniul sunra structurii politice care au loc în epoca imperialismului. Războiul imperialist din anii 1914-1918 p arătat în mod foarte clăi adevăratul caracter al democraţiei burgheze, ca dictatură a burghezi-i imperialiste. . . Sub steagul apărării „drepturilor” şi '„libertăţilor” clasele stăpâm-toare ale ţărilor imperialiste au aruncat popoarele în războiul de exterminare. Lenin sena ; „...Istoria mişcării socialiste şi sindicale din timpul războiului ne arată începutul crahului democraţiei burgheze şi al parlamentarismului burghez, începutul cotiturii de la democraţia burgheză către democraţia sovietică sau proletară”. (Citat din Opere, voi. XXIV pag. 243). . Procesul căderii şi degenerării democraţiei burgheze după nrlmul război mondial nu numai că n’a stagnat, dar din contra a devenit mult mai intens. Democraţia burgheză a dat naştere fascismului şi i-a tezit calea. Aceasta este una dintre cele mai mari crime comise de democraţia burgheză contra omenirii. Când situaţia politică internă în statele democrate burgheze devine încordată, când se ascut în mod acut contradicţiile dintre clase, clasele dominante trec dela metodele democraţiei burgheze la ţnetodele fasciste. Burghezia, ca să spunem aşa, ţine întotdeauna în rezervă hăuri ;le fasciste, le hrăneşte, pentru ca la nevoe să aibe pe cine să se sprijine. In perioada crizei generale a capitalismului şi a ascuţlui luptei dintre clase fascismul este tovarăşul de drum credincios al democraţiei burgheze.. „Fascismul este organizaţia de luptă a burgheziei, care se reazimă burgheze. După cum se ştie, trădătorii social-democraţi servesc du sprijin democraţiei burgheze. www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE *95 Prin politica lor de? înţelegere ou burghezia şi prin politica loi scizionistă în mişcarea muncitorească ei pregătesc calea fasciştilor. încă în 1924, Stalin scria: „Fascismul este organizaţia de luptă a burgheziei, care se reazimă pe sprijinul activ al social-democraţiei... Nu este motiv de presupus că ergan^aţia de luptă a burgheziei poate să ajungă la succese hotărâtoare în lupte sau în conducerea ţarii fără un sprijin activ al social-democraţiei. Tot atât de puţin întemeiat este a gândi că social-demo-craţia poate să ajungă la succese hotărîtoare în lupte sau în conducerea ţării fără un sprijin activ din partea organizaţiei de luptă burgheze”. (Citat din „Opere” voi. 6, pag. 282). Tocmai democraţia burgheză a dat naştere fascismului şi şi-a deschis drumul spre putere. Iar fascismul a costat râuri de sânge omenesc, nenumărate suferinţe şi a produs distrugeri incalculabile. Au fost pusf sub ameninţare toate realizările făcute în domeniul culturii şi cuceri rile democratice ale muncitorilor. Numai datorită marei democraţii sovietice, civilizaţia Europei a fost salvată de pieire şi distrugere. Victoria democraţiei sovietice în cel de al doilea război mondial a demascat şi mai mult defectuozitatea şi mărginirea democraţiei burgheze, a arătat cu şi mai multă putere caracterul ei antipopular, ex ploatator şi reacţionar, a subliniat şi mai brutal falimentul democraţiei burgheze. Acum, când pe arena mondială se desfăşoară lupta dintre cele două tabere — cea imperialistă şi cea antiimperialistă — democraţia burgheză, în calitatea ei de formă de stat a dominaţiei burgheziei imperialiste, serveşte reacţiunii antipopulare, înăbuşe forţele autentic democratice, hrăneşte şi susţine toate felurile de fascism. Cercurile conducătoare din St. Unite şi Anglia nu numai că nu doresc exterminarea fascismului în fostele ţări inamice sau la ei, ci din contră protejează elementele fasciste, privesc pe fascişti ca pe aliaţii lor credincioşi în lupta contra forţelor progresului, contra democraţiei adevărate. Acesta este un indice al extremei ascuţiri a crizei democraţiei burgheze. % * Profunda criză a democraţiei burgheze in zilele noastre ’ poate fi văzută în cel mai elocvent mod în exemplul pe care ni-1 oferă St. Unite şi Anglia, ca două ţări de primă importanţă ale lumii, capitaliste. Este bine cunoscută politica externă a St. Unite. Ea este exprimată prin ajutorul dat pretutindeni regimurilor şi mişcărilor reacţjonaie, antidemocratice şi profasciste. Cercurile imperialiste din St. Un te sa sprijină pe forţele cele mai reacţionare din toate ţările unde este posibil. Ele susţin pe duşmanii lor mil tari de eri contra aliaţilor lor militari de ieri. Ele au renunţat la politica de demilitarizare şi de denazificare a Germaniei. In aşa numita Bizonie ele păstrează formaţiile militare ale fostelor forţe armate germane. Ele dau sprijinul lor^econo-mic, politic şi militar guvernului monarho-fascist din Grecia. Ele alimentează cu bani şi cu muniţii cercurile reacţionare din Turcia. www.dacoromanica.ro 196 m. adXTiN In interiorul St. Unite au loc ofensive contra celor elementare drepturi democrate ale maselor populare. Ce reprezintă prin ea ileged anlisindicală a lui Taft-Kartley caie este acum in vigoare în St. Umte? Ea lichidează drepturile şi libertăţille elementare ale muncitorilor, pe care ei le-au obţinut într’o luptja dusă ani îndelungaţi. Patronii,' conform sus-amintitei legi, au dreptul să angajeze la lucru pe cei cîfre m> sunt membri ai sindicatelor, lucru care deschide porţile pentru spărgătorii de grevă. Se limitează dreptul sindicatelor de a declara greve şi de a încheia contracte colective cu patronii. Sindicatele se obligă să îndepărteze dela conducere pe comunişti. Sub steagul anticomunismului, ieacţiunea din St. Unite se răfueşte cu toate elementele democratice. Sindicatele sunt lipsite de dreptul de a cotiza — pentru campaniile sociale şi pentru campania electorală, pentru alegerea preşedintelui şi a membrilor Congresului. Prin aceasta se realizează o extremă limitare a activităţii politice a sindicatelor. In chestiunea responsabilităţii materiale a sindicatelor pentru dauri ele cauzate prin nerespectaren contractelor colective, organizate de greve, etc., legislaţia St. Unite se situiază integral de partea patronilor. In afară de aceasta, legea Taft-Hartley prevede ca sindicatul să plătească daune în cazul când organul administrativ — Biroul Naţional al raporturilor de muncă — va reangaja la lucru persoane licenţiat»'» din serviciu în urma cererii sindicatului. Această lege antisindicală reprezintă încercarea făcută de reacţiona de a pune cămaşa de forţă clasei muncitoare din St. Unite. Istoria mişcării muncitoreşti americane n’a cunoscut până acum exemple de astfel de legislaţii antimuncitoreşti. • Patronii şi-au tras pentru ei din această lege concluziile corespunzătoare. Firma ..General Motors’' a alocat în anul 1947 un fond de 100 milioane de dolari pentru lupta contra sindicatelor. Marea firmă „Re-mington Rend”' n’a recunoscut sindicatul electricienilor ca reprezentant ai intereselor a 9 mii de muncitori (care lucrează la cele şapte întreprinderi ale ei) sub pretextul că şefii sindicatului au contravenit legii Taft-Hartley, refuzând să depună jurământul că nu sunt comunişti. Cu ajutorul Direcţiei pentru soluţionarea conflictelor ds'muncă, capitaliştii, referindu-se la aoeastă lege, lipsesc sindicate întregi de dreptul de 1 reprezenta interesele muncitorilor. Fără să ia în seamă represaliile, conducătorii marilor sindicate ale muncitorilor din turnătoriile oţelului, ale- electricienilor, al minerilor şi altele, care numără milioane de membri, au refuzat să declare sv‘.' jurământ că nu fac parte dintre comunişti. Toate acestea constituiesc o mărturie a profunzimii contradictiihn de clasă din St. Unite, care este ţara „lăudatei democraţii t burgheze ’ Lenin spunea : ..Nicăieri puterea capitalului, puterea unei clici de miliardari asupra întregii societăţi nu apare atât de brutal, cu aşa o corupţie deschisă, ca în America”. (Citat „Opere” Voi. XXIV, pag. 375). Cele mai elementare drepturi democratice sunt călcate în prezent în St. Unite. O deosebită sârgumţă depune comisia pentru anchetarea activităţii „antiamericane” condusă de republicanul Thomas. Ea aten- www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE 197 tează la drepturile şi interesele vitale ale muncitorilor americani. „Activitatea” acestei comisii — este o vie expresie a fascistizării vieţii politice americane, a adevăratei isterii şi furii politice în care au căzut reacţionarii din St. Unite. După comunicatul din Washington, preşedintele comisiei Camei ei reprezentanţilor pentru chestiunile administrative Le Cont 4 declarat că comisia lui Thomas va studia în curând proectul de leje, prin care se interzice tuturor partidelor politice „care sunt în legătură direct sau indirect, cu partidul comunist”, să participe la orice fel de alegeri naţionale sau municipale precum şi la alegeri care au loc în diferite state. Ministrul Justiţiei Clark a publicat de curând o mare listă a aşa ziselor organizaţii „de subminare”, a căror activitate urmează să fie cercetată de comisia lui Thomas. Ce fel de organizaţii „de subminare” sunt acestea? Să ne adresăm faptelor. Ed.tura „Qartea cooperatistă din Washington” declara că ea este. trecută de ministrul justiţiei în lista neagră numai din cauză că apără •egalitatea raselor. Editura a declarat că Clark şi Thocmas vor s,l declare irega.e toate manifestările sau acţiunile pentru apărarea cauzei liberale, democrate şi în genere a oricări cauze drepte. Conducătorul organizaţiei „Uniunea veteranilor negri şi unionali ai Americii” Murphy îl învinueşte pe ministrul justiţiei că terorizează pe negrii veterani ai celui de al doilea război mondial şi că a trecut această organizaţie pe lista „celor care subminează” numai pentru motivul că ea reprezintă una dintre puţinele organizaţii de veterani, care n’a luat parte care n’a participat la exterminarea „roşilor”. Fostul ministru de inlerne, Ickes, în articolul publicat in „New-York Post” la 10 Dec. 1947, a caracterizat publicarea acestei, liste ca degradarea biluhri drepturilor”. Ickes a declarat că pentru cetăţeanul american reprezintă o umilire să observe felul cum „guvernul lui acţionează ca un iepure de casă speriat”. Căpătăm — scrie Iokos — o privel'şte care ne revoltă şi ne mâhneşte profund. Desigur, putem zâmbi tremure numai din cauza cuvântului „comunist” rostit în şoaptă... Cetăţeanului care este osândit fără să i se fi judecat cauza, numai în baza zvonurilor şi căruia i-a fost refuzat dreptul de a se întâlni, faţă în fată cu acuzatorul său, nu-i va fi mai uşor dacă i se va arăta copia bilului drepturilor. In aceste vremuri de nelinişte toţi au dreptul nu la o umbră a drepturilor, ci chiar la drepturile de a-şi apăra bunul • său nume şi reputaţia”. • Este bine cunoscut felul în care reacţiunea s’a răfuit cu reprezentanţii fruntaşi ai cinematografiei americane. Comisia lui Thomas a alungat din Hollywood 79 de artişti mari de cinema, reglsorl şl scenarişti, invinuiţi de „activitate antistatală”. In întreaga lume cercurile progresiste se revoltă din cauza acţiunei de subminare antidemocratice depuse de comisia lui Thomas. Ziarul jocial-democrat suedez ..New-Tvd” scria de curând: ..Sub bolta cupolei albe a congresului american are loc în săptămânile din urmă o privelişte care ne revoltă si ne mâhneşte profund. Desigur, putem zâmbi cu indulgenţă la această naivitate a epurării în cursul căreia 0 sene de strălucite stele cinematografice americane compar în faţa comisiei pentru anchetarea activităţii antiamericane”. www.dacoromanica.ro 198 M. MTTIN Şi mai departe : „Există oare vre’o diferenţă Intre inchiziţia spaniolă şi actualul ku-klux-klanism? Nu există nicio diferenţă”. Epurarea care se face în prezent ca şi „procesul jnaimuţelor” din 1930 contra studierii teoriei lui Darwin în şcolile americane, este o pată de ruşine pe drapelul St. Unite”. Dacă şi un ziar social-democrat scrie aceasta, atunci ne putem imagina cu uşurinţă care este adevărata 6tare de lucruri în St. Unite. Jurnalul suedez „Filmjurnalen” în editorialul său cu titlul „Procesul inchiziţiei evului mediu din anul 1947”, scrie „Noul fel de a gândi apărut în America se află în prezent pe calea spre acea ceaţă cu care s’a învăluit întotdeauna Germania hitleristă. Comisia ţentru anchetarea activităţii antiamericane a organizat în săptămânile din urmă la Washington adevărate spectacole. După cât pare, preşedintele comisiei, Thomas, este unul dintre puţinii oameni care înţelege sensul acestui proces al inchiziţiei evului mediu împotriva aşa numitelor elemente roşii din Hollywood”. Mai sus amintitul fost ministru de interna al St. Unite- Ickes, vorbind lâ radio la 2 Decembrie, a declarat că în St. Unite sunt ameninţate cele mai elementare drepturi democratice. El a spus că în timp ce ministrul Justiţiei rosteşte lungi discursuri despre drepturile denâo-cratice în St. Unite şi „trenul libertăţii” străbate ţara, demonstrând documentele istorice care garantează libertăţile cetăţeneşti, în realitate aceste libertăţi în Statele Unite sunt într’o stare de decădere complectă. „Noi trăim — spune Ickes — într’o atmosferă de ternare şi suspiciuni, care ne omoară gândirea şi care dăunează unităţii noastre. Noi am cedat isteriei. Chiar fără să privim, ştim că noaptea comuniştii se ascund sub oaturilb noastre.” Wallace fostul vice-preşedinte al St. Unite, înv'mueşte direct guvernul Truman că aplică metode hitlerste în politica sa externă şi internă. Acestea sunt mărturiile oamenilor care nu sunt câtuşi de puţin comunişti, cu privire la situaţia politică internă din St. Unite. Trăsătura caracteristică a actualei vieţi politice americane este nemaipomenita creştere a rolului militarsmului. Jdanov, în raportul său ţinut la consfătuirea celor 9 partide comuniste a prezentat date asupra militarizării St. Unite: cheltuielile făcute de St. Unite pentru armată şi flotă depăşesc 11 miliarde dolari pe an; pentru întreţ-nerca forţelof armate pe exerciţiul 1947-1948 au fost alocate 35% din întregul buget sau de 11 ori mai mult decât în 1937-1938. In St. Unite se înfăptueşte uniunea afaceriştilor din Wall-Sfreet cu militari.tii. Art Schilds seria în Notmbrie 1949 în ziarul „Worker Magasin” că el a întocmit o listă cu aproape 50 de generali şi amirali care au ocupat după război posturi administraTîve la marile firmi „Morgan-, Melc-nil şi Eockefelleru au preferinţă pentru generali şi amirali la complectarea funcţiilor în trusturile lor, care rulează multe, milioane de dolari”. Walace, a arătat de curând în declaraţiile făcute reprezentanţilor presei că „preşedintele transmite controlul asupra guvernului în mâinile afaceriştilor d;n Wall-Street şi ale militarilor. In prezent există informaţii că mai bine 170 de ofiţeri din armata de uscat şi din marină ocupă posturile civile cele mai importante”. De fapt militarii deţin în mâinile lor întreg aparatul departamentului de stat — ministerul de externe al St. Unite. www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE *99 După cum ştim, Ministrul apărării Forrestal, este preşedintele suprem al casei bancare „Dilon Reed and Co”. ’ Militarizarea şi birocratizarea întregii ţări, intensificarea extrema a elementelor militare militariste reprezintă trăsătura caracteristică a vieţii politice interne a St. Unite. Cât de făţarnică şi trufaşe apare într’b astfel de situaţie enunţarea libertăţilor cetăţeneşti: libertatea cuvântului, a opiniei, libertăţile persoanei, libertăţile presei, — cât de supărătoare apar ele preamărite zi de zi de întreaga presă americană ! Cât de făţarnică este şi echiparea faimosului „tren al libertăţii”, care circulă prin St. Unite şi demonstrează bill-ul drepturilor şi textul autentic al constituţiei americane ! Unul dintre simptomele democraţiei, care domneşte chipurile în St. Unite, pe care-1 preamăresc vânduţii măzgălitori de hârtie, este aşa numitul sistem bipartid. Acest sistem dă, chipurile, posibi.itaiea fiecărui alegător să-şi aleagă „în mod liber” după gustul său programul care-1 satisface cel mai mult. In legătură cu aceasta îîu putem să nu prezentăm minunatele teze ale lui Engels, expuse de el încă în 1891 în introducerea la- broşura lui Marx „Războiul civil din Franţa”, cu privire la sistemul celor două camere din St. Unite. Engels scria : „Nicăeri „politicienii” nu formează o parte a naţiunii atât de dis tinetă şi de influentă ca tocmai în America de Nord. Acolo fiecare din cele două mari partide, care se înlocuesc unul pe altul la cârmă, este condus la rândul lui de către oameni care îşi fac din politică o afacere rentabilă, speculează pe locurile de deputaţi în adunările legislative ale Uniunii şi ale statelor separate sau trăesc din agitaţia pentru partidul lor, după a cărui victorie sunt răsplătiţi prin slujbe... Vedem ecolo două mari bande^ de speculanţi politici, care iau cu schimbul în mâinile lor puterea de stat şi o exploatează în modul cel mai murdar şi pentru scopurile cele mai mudare, iar naţia este fără de putere în faţa acestor două mari asociaţiuni de politicieni, care cică i-ar sluji ei, dar în realitate o stăpâneşte şi o jefueşte”. (Citat din K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. XVI 9.II, pag. 93, ediţie rusă). Aşa scria Engels la începutul celei de a zecea, decade a secolului trecut. Cursul ulterior al vieţii interne politice din Statele Unite, în special în epoca imperialismului nu numai că confirmă total şi integra! caracterizarea făcută, dar furnizează si materialul care arată uriaşa intensificare a acestor procese. Partidele burgheze şi tapajul parlamentar reprezintă în realitate în ţările burgheze un mijlocie a îndepărta „păturile inferioare” de’.a viaţa politică activă, o barieră menită să nu permită accesul maselor populare „în politică". Datele reduse asupra compunerii organelor reprezentative în St. Unite ne dau posibilitatea să judecăm de ce natură este „democraţia ’ americană. In organele legislative a 40 de state există 7520 de denutaţi şi senatori Dintre ei 0,2;/° negri, în timp ce negrii formează 10% din populaţia Statelor Unite. Femeile în organele legislative ale statelor sunt numai în proporţie de 2%. In Camera Reprezentanţilor Statelor Unite din 435 de membri sunt numai 9 femei. www.dacoromanica.ro 200 M. MITIN Este bire cunoscută discriminarea rasială din Statele Unite. Prezentăm aici următoarele date: Legislaţia a 30 de state interzice căsătoria între reprezentanţii rasei albe cu negri, piei roşii şi mongoli. In Alabsma_căsătoriile de acest, gen sunt pedepsite cu închisoarea dela 2 la 7 ani; în Luisiania — pâuă la 5 ani; Maryland — dela 18 luni până la 10 ani. In unele state, negrilor’ şi pieilor roşii li se adaogă oamenii în vinele cărora curge 1/4 sau mai mult din sângele respectiv, în alte state (Flcrida, Indiana, Miss'sipi, Missuri, Nebrasca) oamenii cu 1/3 sau mai mult sânge de acest fel şi, însfârşit, chiar aceia în neamul cărora a fost chiar un singur străbunic sau o străbunică „de culoare”, adică până la a treia generaţie, (Alabama şi Maryland), iar în satul Virginia — oamenii cu 1/16 din astfel de sânge, adică până la a patra generaţie. Recordul îl deţine statul Georgia care în genere esie vestit prin reacţionarismul său. Acolo se consideră ca persoane de origine africană toţi aceia care prezintă vreun caracter al rasei africane. întrebăm, prin ce se deosebeşte această legislaţie a Statelor Unite de politica „sângelui arian pur” pe care o duceau rasiştii germani ? Fascistizarea vieţii politice în Statele Unite nu este nicidecum un indiciu de putere a bureheziei amricanc. Ar fi mai exact să sminem altfel: aceasta denotă^ slăbiciunea ei internă. Aceasta este presentimentul crizei, aceasta este prepararea aventurilor militare, pregătirea condiţiilor pentru a distruge orice opoziţie internă şi pentru a permite clicii trumaniste să-şi ducă nestânjenit politica ei reacţionară. Imperialiştii americani distrug rămăşiţele libertăţilor burghezo-democratice, merg pe drumul instaurării unui regim terorist, calcă in picioare principiile suveranităţii statelor mici şi mari, adică repetă politica ce a mai fost odată falimentară, politica pe care au dus-o statei» fasciste. Netrăgând nicio învăţătură din experienţa istorică, neluând în seamă lecţiile servite de istorie, imperialiştii americani tind cu febrilitate către o dominaţie mondială si către o ..conducere” mondial. Aceasta este actuala democraţie burgheză din Statele Unite. . Poate că Anglia este sprijinul democraţiei? Acolo doar este la putere un guvern laburist, care se intitulează „socialist” şi care face propagandă că politica sa este „socialistă”. Analiza poilticei exterhe şi a celei interne engleze arată că şi acolo derpocraţia burgheză se caracterizează prin viciile şi maladiile de care suferă ea şi în Statele Unite. De curând, la 3 Ianuarie 1948, primul ministru al Angliei d. AtlLe a vorbit la radio, lăudând în toate felurile guvernul laburist, care ar aplica în mod consecvent, după cum soune el principiil&<„sc»cialiMnului democrat”. El a lăudat „libertatea individuală” şi democraţia politică, care după părerea lui, sunt complect asigurate în Anglia. Mai departe d. Attlee şi-a permis o âerie de concluzii la adresa democraţiei sovietice, în tipicul spirit al lui Churchill. Ziarul partidului comunist englez „Daily Worker” a calificat acest discurs ca o mărturie a unui faliment politic de o incomensurabilă adâncime. „Ţării, în faţa căreia stau mari dificultăţi şi pericole, i-au fost oferite variantele atacurilor pntisovietioe ale lui Churchill”. www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE 201 Noi nu vom polemiza cu d. Attlee cu privire la calomniile lui antisovietice; ne vom opri numai asupra ,,democraţiei” în Anglia. Despre ce fel de libertate a persoanei poate Ii vorba în Anglia laburistă dacă 2% din populaţia ei stăpâneşte 64% din întreaga bogăţie naţională a ţării? Adevărata „libertate a persoanei” există la ansto-craţii şi bogătaşii englezi, iar muncitorii sunt complectamente „liber’’ exploataţi de capitalişti şi forţaţi să trăiască pe jumătate flămânzi. In cinstea „libertăţii personale” în Anglia laburistă fasciştii capătă o deplină libertate de acţiune. In cinstea „libertăţii personale” sunt izgoniţi comuniştii din tradesunion-uri. In cinstea aceleiaşi „libertăţi personale” atât de lăudate de d. Attlee, Anglia duce o politică externă reacţionară, se târăşte dusă de căpăstru de cercurile reacţionare din Statele Unite. . Să amintim un episod interesant pe Care-1 aminteşte cunosculu) Byrnes în cartea lui „Sincer vorbind”, care a fost deja înfierată de presa noastră, ca opera unui instigator la un nou război. La una din conferinţele de după război, ministrul guvernului laburist, Bevin, a rostit un discurs cu privire la politica externa a Angliei. O englezoaică, auzind discursul lui Bevin şi comparând figura lui plină cu figura uscăţivă a lui Iden, fostul ministru de externe conservator, a spus: „Antony Fdem rosteşte discursuri frumoase dai' se pare că s’a făcut mai bun întrucâtva”. Byrnes prezintă acest episod pentru ca să arate cât de puternică impresie îi face moştenirea politicei externe a Angliei. Insă acest episod apare ,ca o pată ruşinoasă a guvernului laburist, aşa. zis „soc'alist”, care duce o politică externă care corespunde în întregime politicei conservatorilor. Falsitatea democraţiei engleze se arată cu deosebită claritate în politica colonială a Angliei. Imperialismul englez cont'uuă să asuprească sute de milioane de sclavi coloniali, folosind la aceasta demagogia laburistă a acordării unei virtuale independenţe popoarelor coloniale. _ . Iar în interiorul ţării ? In ultimul timp fasciştii au luat atât avânt încât au ajuns să neliniştească mamele cele mai largi. Pe motivul că tn Anglia ar exista libertatea cuvântului şi a opiniei politice, guvernul laburist refuză să ia vreo măsură contra fasciştilor. Fasciştii, în special „Liga britanică a foştilor combatanţi bărbaţi şi femei”, devin din ce în ce mai impertinenţi. Ei au organizat demonstraţii antisemite la Londra, Glaspow, Liverpool, Huli şi alte oraşe La 15 Noembrie a luat cuvântul la un meeti'ng „fuhrerul” fasciştilor englezi, Mosley, eliberat la timp den închisoare de laburistul Morn-son, pe motivul că >,închisoarea îi amenijţlă sănătatea”. Mosley şi-a anunţat participarea la campania organizată de America contra „comunismului rus”. La 25 Noembrie a avut loc un meeting secret la oaie au luat parte 150 de deputaţi ai „cluburilor cărţii” fasciste locale. In sfârşit, la 28 Noembrie, Mosley a anunţat constituirea unei noui organizaţii fasciste „Mişcarea unionistă”. - Trebue să remarcăm că fasciştii primesc tot sprijinul din partea poliţiei din subordinile ministrului de interne. De regulă poliţia apăra pe fascişti şi ia măsuri contra antifasciştilor. La 7 Sept. pe Redly-Road la Londra a avut loc un meeting. Poliţiştii maltratau pe antifascişti şi www.dacoromanica.ro 202 M. MTTIN Ln acelaş timp apărau tribuna dela care vorbeau fasciştii, respingând de lângă ea pe duşmanii acestora. La 14 Septembrie cca. 300 de poliţişti au asistat la un meeting fascist. Sarcina lor de bază a fost să împrăştie pe antifasciştii care veniseră să protesteze contra răspândirii propagandei fasciste. După meeting a urmat arestarea antifasciştilor. In Anglia fiecare „este liber să-şi exprime părerile”; totuşi poliţia nu ştiu pentru care motiv maltratează pe antifascişti pentru părerile lor, iar pe fasciştii care-şi exprimă „părerile” îi apără. Laburiştii şi conservatorii au creiat, în fond, un front unic contra partidului comunist ca să prevină extinderea stărilor de spirit revolu-ţionare-democratice şi pentru a veni in ajutorul organizaţiilor fasciste. Muncitorii revendică însă din ce în ce mi insistent să se ia măsuii contra renaşterii fascismului în Anglia. Comitetul executiv al consiliului sindical din Londra, care reprezintă mai bine de 600.000 de mertibri ai sindicatelor, a adoptat decurând un program de acţiuni antifascsite, care cuprinde masive meetinguri de ‘protest o demonstraţie generală la Londra, atragerea deputaţilor din Parlament la lupta contra pericolului fascist care se răspândeşte. Ziarul „Daily Worker” scria: „Guvernul laburist, care se dă drept un guvern democratic, este pe deplin decis să apere dreptul fasciştilor la libertatea cuvântului, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să mobilizezp toate forţele poliţieneşti”. In ultimul timp. secretarul partidului laburist Philips a deschis o campanie contra comuniştilor în cadrul trades-unions-urilor. Activiştii reacţionari ai partidului alburist cer complecta îndepărtare a comuniştilor din smdicate. Cum sună după toate acestea cuvintele d. Attlee despre „drepturile personale” şi despre „libertatea cuvântului” în Anglia ? Avea dreptate organul contrai al partidului comunist maghiar „Szbad Nep” când scria la 27 Dec. 1947 : „Democraţia în St. Unite — nu este altceva decât o mască zâmbitoare pe faţa unui criminal. Democraţia Angliei şi Franţei este un costum istoric, care 4’a păstrat de pe timpul trecutului eroic al burgheziei. In prezent îl poartă trădătorii de toate felurile”. • In tabăra imperialistă şi antidemocratică Anglia joacă de fapt rolul de satelit al Statelor Unite.'Politica■ externă şi internă a guvernului laburist aruncă pe umerii maselor muncitoare poveri de nesuportat. Unul dintre indicii adâncii crize a democraţiei burgheze este criza şi falimentul sistemului parlamentarist englez. Despre „atotputernicia’ parlamentului englez au fost împrăştiate diferite legende. Se ştie că parlamentul englez reprezenta sursa de inspiraţie a unor ideologi burghezi cum a fost Montcsquieu şi mulţi alţii. Totuşi, în prezent, parlamentarismul burghez suferă o serioasă şi acută criză. Trăsătura esenţială a acestei crize este, după cum a spus Mcore, uni d’ntre' oamenii politici liberali ai Angliei, autorul cărţii „Cum este condusă Marea Britanic?”- „concentrarea unei puteri independente din ce în ce mai mari în miânile aşa zisei „birocraţii”, adică a permanenţilor funcţionari ai aparatului administrativ”. www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURjGHEZE 203 încă în 1910 Sidney Law în cartea sa „Structura de stat în Anglia” arăta cum cabinetul miniştrilor a devenit de foarte mult timp un organ care nu aparţine parlamentului ci unui singur partid, anume al aceluia care este la putere, „căruia câtă vreme este la putere îi aparţine controlul legislaţiei şi al guvernării, al politicii şi finanţelor. Vechile noţiuni despre democraţia burgheză, despre „subordonarea guvernului faţă de parlament”, despre „atotputernicia” parlamentului, au trecut de mult în domeniul trecutului. Se păstrează numai accesoriile celor vechi, în realitate însă lucrurile se prezintă cu totul altfel: domină biurocraţia, funcţionarii, forţa executivă, care îndeplineşte voia capitalului monopolist. ' A doua cameră în Anglia — este o adevărată reminiscenţă a evului mediu, resturile fostelor privilegii, care datează din epoca feudală Din cine se compune camera supremă, camera lorzilor, în Anglia laburistă'.' In comDunerea ei intră 24 duci. 28 marchizi, 128 conţi, 7? Viconţi, 457 baroni, 16 pairi scoţieni, 16 pairi irlandezi, 26 arhiepiscopi şi episcopi. ‘ - w 26 de lorzi sunt consideraţi ca membri ai camerii deşi n’au ajuns încă la majorat. Camera lorzilor în Anglia „democrată”, laburistă, „socialistă” (nu glumiţi !) ca şi înainte se compune din oameni care ocupă locul în ea conform dreptului acordat prin naştere, conform dreptului „sângelui aristocratic”, conform dreptului de înaltele funcţii deţinute şi conform desemnării de către rege. Mai bine de jumătate din membrii camerii lorzilor fac parte din ea „în virtutea dreptului căpătat prin naştere’’. Aceasta este camera supremă din Anglia cu aşa numitul eî guvern „socialist". Stalin spunea că în ţările democrate burgheze ,.a doua camera degenerează deobicei într’un centrii al reacţiunii şi într’o frână îndreptată contra progresului”. Datele prezentate mai sus ilustrează în mod elocvent această situaţie. Guvernul laburist se ţgudă că ar fi reuşit să limiteze dreptur le camerii lorzilor. Presa laburistă prezintă acest fapt aproape ca un act revolifionar. Iar toată „limitarea” constă în aceia că dacă mai înainte camera lorziloi avea dreptul să amâne pentru doi ani confirmarea unei legi acceptate de camera comunelor, acum nu mai are dreptul să amâne această confirmare decât pentru un an- conform deciziei camerei comunelor. Este cazul să arătăm că până în prezert camera lorzilor n’a acccc-tat încă această lege. Iată „revoluţia” făcută de guvernul laburist în cadrul instituţiilor reprezentative englezei Lenin arăta neîncetat că, îa fond, toată politica internaţională externă a Angliei este dusă fără participarea parlamentului. Ea este dusă de cabinetul miniştrilor. „Care decizii parlamentare, — întreabă Le nîm — au permis războiul contra Rusiei şi ajutorarea lui Iudenici şi Colceac ? N’au existat asemenea decizii, şi prin acest» acţiuni Anglia călca propria ei constituţie” (Opere voi. XXV, pag. 404). Aşa stau în realitate lucrurile cu faimoasa democraţie engleză. Democraţia burgheză permite uneltirile mârşavilor instigatori ai unui nou război. www.dacoromanica.ro 20 4 M. MITIN Reprezentantul guvernului laburist, Macneil, luând cuvântul la Adunarea generală O. N. U„ afirma că „într’un stat liber fiecare cetăţean poate să-şi expună în mod liber părerile”. Sub steagul acestei „libertăţi”, în statele democratici burgheze se propovăduieşte în mod deschis un nou război în cinstea nouilor venituri de miliarde ale cajji-taliytilor. In cinstea aceleiaşi „libertăţi” presa burgheză în tiraje de milioane de exemplare, zilnic şi în fiecare ceas oirăveşte conştiinţa masselor si duce pregătirea ideologică a noului război. Austin, reprezentantul Americii în O.N.U. lăuda libertăţile democratice din St. Unite, care, vedeţi d-voastră, garantează poporului american, cum spunea el, „fericirea adevăratei libertăţi”. Ce fel de „fericire a adevăratei libertăţi”, asta am văzut-o mai sua Mersul evenimentelor politice demască fără cruţare caracterul democraţiei burgheze şi îi smulge masca. Pentru masele largi ale poporului devine din ce în ce mai clar că democraţia burgheză nu este în 6tare să împingă înainte evoluţia societăţii, că ea reprezintă trecutul şi că în prezent toate drumurile duc către comunism. , Democraţia burgheză nu este capabilă să asigure nici pacea între popoare nici suveranitatea popoarelor nici progresul lor economic şi cultural. Democraţia burgheză nu asigură niciuna din „libertăţile” care sunt decretate ca principiile ferme ale democraţiei. Masele populare ale ţărilor din Euiopa Centrală şi de Sud-Est sau lepădat cu dispreţ de democraţia burgheză şi au păşit pe calea nouii democraţii populare. Toate acestea sunt o mărturie a profundei crize a democraţiei burgheze, a falirr entului sistemului parlamentar burghez, a faptului că democraţia populară şi-a făcut veacul şi că viitorul aparţine exclusiv democraţiei populare, democraţiei sovietice. Lenin scria: Democraţia burgheză nu poate fi apărată decât de adepţii rob'ei cap taliste” (Opere, voi XXV. pag. 74). Imperialiştii încearcă să găsească o ieşire din criza generală a capitalismului, pe calea unei noui robiri a popoarelor, pe calea unui atac împotriva intereselor vitale ale masselor muncitoare, călcând în picioare drepturile democratice elementare. Totuşi situaţia actuală internaţională este de aşa natură că politicei reacţionare a imperialismului i se opune puternica tabără a forţelor progesiste şi democratice din întreaga lume. Forţele democratice din întreaga lume s’au ridicat să apere independenţa naţională şi suveranitatea popoarejor, s’au ridicat să apere interesele celor ce muncesc contra scopurilor fasciste de jefuire ale imperialismului american. Tabăra democratică şi anti-imperialistă a trecut la atac contra taberii reacţiunii imperialiste. Chiar de pe acum putem vedea succesele obţinute prin acest atac. Sub presiunea maselor populare imperialiştii sunt forţaţi să treacă la defensivă, la manevre. Partidele comuniste, care unesc în jurul lor toate forţele democratice şi progresiste, ridică tot mai sus drapelul luptei contra instigatorilor de războaie, în contra asupritorilor de popoare, pentru o pace trainică şi pentru democraţia populară. * * * „ Regimul burghez şi democraţia burgheză se menţin în prezent mal ales în virtutea faptului că clasa muncitoare din ţările capitaliste nu-şi www.dacoromanica.ro CRIZA DEMOCRAŢIEI BURGHEZE 205 preţueşte îndeajuns forţele, nu* este unită aşa cum ar trebui. Totodată burghezia îşi supraestimează- forţele, continuă să meargă pe calea rc-acţiunii şi a aventurilor, care duce inevitabil la viitoarea sdruncinare a bazelor capitalismului. Care este atunci rolul social-democraţiei în condiţiile actuale'( Social-democraţii de dreapta sunt cei mai credincioşi apărători ai capitalismului, iar ideologia social-democraţiei este ideologia salvării capitalismului. Social-democraţii de dreapta ajută burgheziei să insufle clasei muncitoare neîncrederea în forţele ei ; ei răspândesc în masele populare iluzii cu privire la democraţia burgheză şi Haudă în toata felurile „deliciile” ei. Pe vremea lui, Lenin scria; „In moct practic a ftet dovedit că activiştii din mişcarea muncitorească, care aparţin /curentului oportunist, — sunt mai buni apărători ai burgheziei ■ decât însuşi burghezii. Dacă ei n’ar conduce pe muncitori burghezia n’ar putea să se menţină”. (Opere voi. XXV, pag. 343—344). Fruntaşii social-democraţr îndeplinesc şi în prezent acest rol. In declaraţia făcută la adunarea câtorva partide comuniste se spune despre eiţ „Un loc deosebit in arsenalul mijloacelor tactice ale imperialiştilor îl ocupă folosirea politicii trădătoare a spcTaliştilor de dreapta de tipul lui Blum în Frâul a, Attlee şi Bevin în Anglia, Schuhmacher în Germania, Renner şi Schaerf în Atuetria, Saragait în Italia,- f-tc., care caută să ascundă adevărata esenţă banditească a politicii imperialiste sub masca democraţiei şi a frazeologiei socialiste,, fiind în realitate, în toate privinţele, complici credincioşi ai imperialiştilor, care aduc fer mentul descompunerii în rândurile clasei muncitoare şi-i otrăvesc conştiinţa”. In faţa noastră sunt câteva opere ale socialiştilor de dreapta care sunt menţionate în declaraţii. Nn ne refeim Ia anumite articole, pe car jurul steagului păcii toate popoarele iubii oare de pace“. Aceste minunate cuvinte ale Iul Stalin inspiră pe toţi adepţii autenticei democraţii şi ai socialismului în întreaga lume. www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI R OMÂNE. — ASPECTE ACTUALE de Dr. Marcu ONESCU 7. OBIECTIVUL UNEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI. Intr’o. scrisoare adresată la 9 Martie 1854 parlamentului muncitoresc d'tn Manchester — opus aceluia al patronilor, al bogaţilor deia Londra — Karl Marx spune : ’ „Clasa muncitoare... trebue să învingă pe oameni” ‘). Forţele naturii sunt învins, prin aceea că muncitorimea creiază forţe productive inepuizabile în industria modernă, ce formează adevărata bază a soc.etăţii capitaliste. Creiarea forţelor productive ale industriei însemnează transformarea „forţelor distructive ale naturii în forţele productive supuse omului!). Această transformare a unor forţe latente, dezorganizate, nefolositoare omului, într'un potenţial util întregeţ omeniri, care aduce o prosperitate generală, a fost făcută numai de clasa muncitoare „cu o energie de neînvins, cu sudoarea frunţii sale şi cu preţul un'-i colosale încordări intelec uale” s). .^cestui efort al muncitorimii nu i-a corespuns corolarul firesc al eliberării muncii. Muncitorimea. în rolul ei istoric de eliberator al omenirii, a creiat întâiu posibilitatea unei productivităţi cât mai mari,' care rămâne însă în mâinile câtorva. Producătorii forţelor ce au dat omenirii descătuşarea ei de natură, au o experienţă îndelungată, din care rei se că valorile produse de ei au fost lăsate să fie întrebuinţate împotriva lor, folosite de clasa stăpânitoare a bunurilor, pentru subjugarea tocmai a acelora care le-a creiat. Clasa gtă-pânitoajs a acestor mijloace de producţie devine mai acaparatoare cu cât forţele de producţie sa perf.clionează de către muncitorime, încercând să ducă munci1 * *.oriimea spre o subjugare totală. De aoeea clasa muneltoare învingând forţele naturii, trebue să elibereze şi „aceste forţe nobile din laţurile ruşinoase ale monopolului şi să le supună controlului general al producătorilor“ 4). Desigur că eliberarea complectă a muticii nu poate să se realizeze d°cât într’o societate în care stăpânirea mijloa el or de producţie are caracterul social, „învingerea oamrnilor” însă trebue să se întâmple încă în societatea capitalistă, în care Produsul social este însuşit de capitalistul individual r'), contradicţie fundamentală din cara nasc toate contradicţiile scoase la lumina z:lei d^ marea indus.re. Producţia fiind socială, modul de producţie se revoltă împotriva formei da schimb, în care mijloacele de producţie au căpătat caracterul de capital reţinând manif starea liberă a nature; sociale a tuturor acelor forţe creatoare. Eliberarea acestor forţe creatoare este un act de liberare universală, în care omul devine stăpân peşti. el însuşi şi pe munca lui. - Cum însă în socie.atea cap talistă, clasa burgheză este îndărătnică oreărei cedări a privii"giilor căpătate prin acuimulan; în dauna muncii altora, proletariatul are chemarea istorică de a îndeplini în mod conştient acest act liberator. 1. 2. 3. 4.) Parlamentul muncitoresc. în (volumul „Mairx şi Engels despre Sfiidi- cstie'’. ţFdltura C. G. M.) pagina 96. 5.) Fr. Engels: Anti-DUhrlng /(Editura P. C. R) pagina 421—123. www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI 2()^ îndeplinirea condiţiei pentru eliberarea, muncii—învingerea, oamenilor— este rezultatul unei îndelungate lupte a clasei muncitoare. Muncitorii ş.iu că înlăturarea exploatării de către clasa burgheză nu poşte fi realizată decât prin schimbarea structurii, a societăţii capitaliste. Şi deşi muncitorii ştiu că legea în societatea capitalistă este dură pentru ei, că este un biciu împletit de burghezie şi deci întotdeauna loveşte numai în muncitori, ei au luptat pentru schimbarea legilor ce nu ţineau teama decât de interesele burgheziei. Lupta clasei muncitoare pentru obţinerea unor măsuri legislative, poate să însemne şi o încercare de a obţine condiţiuni de muncă şi de viaţă omeneşti, dar ea are şi o altă importanţă. Căci lupta — în societatea capitalistă — pentru obţinerea unei lkgi mai bune a muncii, pentru obţinerea unei reforme legislative, este deseori dusă de clasa muncitoare pentru „a se folosi de ea ca de un mijloc de combinare a muncii legale cu cea ilegală” u) care să ducă la o acoperire a muncii revoluţionare ilegale, pentru sdrobirea clasei burgheze şi Întronarea unei societăţi lipsite de exploatare, de oarece „reformele prezintă un product accesoriu al luptei de clasă revoluţionare a proletariatului" 7). Dacă legile munci.oreşti în societatea capitalistă, nu au adus îndreptări “fundamentale pentru muncitori, aceasta se datoreşţe faptului că raporturile juridice, care sunt reglementate de aceste legi, îşi au rădăcinile în condiţiile materiale de existenţă a societăţii capitaliste. Legislaţia muncitorească es.e şi ea încadrată în sistemul de drept al societăţii în care apare, fiind o parte a acestui drept, o grupare a unor dispoziţii legale, ce reglementează anumite relaţii sociale. Cu alte cuvinte, sistemul de drept în care se găseşte o anumită legislaţie a muncii, es'e suprastructura raporturilor creatoare a sistemului în vigoare în societatea capitalistă pe baza raportului social de forţe, este concretizarea, deseori contra voinţei clasei conducătoare, căreia îi aparţine puterea da stat, care este instrumentul acelei clase, a clasă burgheze. - In linii generale voinţa acestei clase conducătoare — la noi, exprimată prin legislaţia ce a existat până la 6 Martie 1945 — şi condiţionată de raporturile de producţie şi de forţe din societatea burghezo-moşie. rească, determină unitatea de principii ce s'răbate toate măsurile legislative favorabile acelei clase. Iată de ce în statul capitalist relaţiunile sociale bazata pe proprietatea privată creiază un drept care sprijină această proprietate. Contradicţiile a-ceştei societăţi au ca rezultat lupta muncitorilor ce tinde la desfiinţarea proprietăţii private. Până la desfiinţarea proprietăţii private a mijloacelor de producţie, muncitorimea având condiţiuni de viaţă şi de muncă rezultate din exploatare, duce lupta pentru a cuceri anumite drepturi. Drepturile obţinute sunt uneori numai aparente, cu foarte puţine realizări, de oarece baza socie'ăţii româneşti s’a întemeiat pe aceleaşi condiţiuni materiale, economice, care au făcut ca statul, conducerea lui, deci făuritorii de i.gi, să fie aceeaşi clasă dominantă a burgheziei şi moşierimei stăpânitoare. • Luptele clasei muncitoare din România în condiţiunile societăţii bur-ghezo-moşiereşti, nu duc la cuceriri întregi, ci la parţiale rezultate care dau legislaţiei muncitoreşti un caracter străbătut de acelaş sistem de drept al societăţii româneşti până la 6 Martie 1945. Deseori, chiar atunci când legislaţia muncitorească (îşi capătă o redactare mai clară, ea rămâne formală, de oarece acei care au formulat legea —. în urma presiunii masei muncitoreşti — au grijă ca lejrea să nu fie aplicată. Aceasta arată mai mult că sistemul de drept al societăţii capitaliste româneşti îşi are, în linii generale, unitatea sa în toate ramurile dreptului, 6) I. V. Stalln: Problemele leninismului (Editura P. C R.) pagina 83. 7.) Citat din Lenta de I. V. Stalln: Problemele leninismului, pagina 81. studh www.dacoromanica.ro w 210 DH. MARCU ONESCU până chiar şi in legislaţia muncitorească, care tinde a iovi în dreptul so_ cietăţii capitaliste. . Vedem că am putea găsi obiectivul legislaţiei muncitoreşti în societatea capitalistă unde ea apare, nu ca o legislaţie care caută să apere munca şi pe acei care muncesc, ci sub presiunea luptei clasei muncitoare sau ca m*- mijloc de înşelare făcută de guvernanţi spre a încerca să tempereze luptele dârzie ale clasei muncitoare. Esie adevărat că mişcările muncitoregti, luptele muncitorimii, orga-nizaţiunile lor, chiar fiind ilegale, prigonite, au dus la unele cuceriri, cele mai multe însă numai principiale, clasa iburgheză-moşierească deţinând toate puterile ce decurg dintr’o dominaţie de dasă, care face pe muncitor să fie în dependenţă economică faţă de capitalist. Legiferarea asupra intereselor muncitoreşti în societatea capitalistă, se face întotdeauna ţinându.se scama de interesul capitalistului, plusvaloareat de oarece ,yla suprafaţa societăţii burgheze salariul muncitorului apare ca preţ al muncii, ca o cantitate determinată de bani care se plăteşte în schimbul unei cantităţi determinate de muncă” 8). Condiţiunile determinante şi de realizare ale acestui raport nu interesează, de oarece capitalistul nu urmăreşte decât profitul — şi deci cu cât acest desintencs voit este mai acut, eu atât mărirea câştigului său este mai asigurat. . Modul acesta de legiferare a societăţii capitaliste, este la fel în orice legislaţie naţională, în care munca este considerată productivă numai dacă produce plusvaloairea, adică criteriile de apreciere nu sunt luate din procesul material al muncii, ci din anumite forme ale producţiei capitaliste, în care această muncă se realizează. De aceea şi legislaţia muncitorească dela noi va avea aceeaşi amprentă specifică unei societăţi bazată pe exploatarea muncitorului. II ASPECTELE REACŢIONARE ALE LEGISLAŢIEI MUNCITOREŞTI Fazele prin care a trecut legislaţia muncitorească la noi, arată acelaş caraoter reacţionar antimuncitoresc a oricărei legislaţii, în socie atea capitalistă. De aceia principiile şi chiar dispoziţiile de text, sunt aceleaşi sau împrumutate din alte legislaţii, iar izvoarele) pentru interpretarea lor sunt găsite în aceiaşi autori, cari cu rare excepţii caută să adapteze privirile ju-risprudenţiale şi doctrinare străină lş unele particularităţi istorice româneşti, fără însă să piardă ura oligarhică a -clasei burghezo-moşiereşti, împletită cu puternice urme feudale. Aceasta face ca şi în societatea noastră suprastructura juridică să arate unele forme de drept burghez, cu o influenţă feudală, ceiace a făcut chiar ca unele dispoziţii de lege cu caracter iobăgist să persiste. -» De aceia caracterul legislaţiei muncitoreşti până la da a când clasa muncitorească deţine conducerea statului, prezintă de multe ori conţinut reacţionar, având numai unele forme diferite în redactare. Astfel în această fază a legislaţiei muncitoreşti, ţinând seama de redactarea legislaţiei, putem deosebi două etape cu acelaş conţinut : a) pana la abolirea sistemului ccnsitar eleo'oral, prin decretul lege din 16 Ddc. 1948, avem o legislaţie a muncii care vorbeşte despre muncă, dar munca este considerată mai ales numai în folosul clasei burghezo-moşiereşti; b) dela 1918 până la 6 Martie 1945 formează o legislaţie de protecţie aparentă a muncii, fără însă să satisfacă cerinţele minimale alie muncitorilor, unele legi favorabile muncitorimei, votate sub presiunea luptei muncitorilor, fiind aplicate sau nu în dependenţă cu raportul social de forţe. a) Legislaţia muncii până la 1918. 8) K M'trx: Capitalul (Editura P C. R.) pagina 483. www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LFGISLATII MUNCITOREŞTI 21 I Cu Revoluţia burgheză din Franţa, putem spune că au apărui primele dispoziţii de reglementare a muncii salariate, fără însă să însemne apariţia unei legislaţii a muncii. ' Astfel Codul Napoleon — care formează expresia juridică clasica a orânduirei capitaliste — are câteva dispoziţii în acest sens. Codul civil românesc, oairei în cea mai mare parte este şi astăzi în vigoare dela 1865, are două articole, referitoare la muncă, încadrate sub capitolul „locaţiunea lucrărilor". Art. 1471 : ..Nimeni nu poate pune în serviciul altuia lucrările sale decât pentru o întreprindere determinată sau pe un timp mărginit". Această dispoziţie nu face decât să desflnţeze posibilitatea de a avea în serviciu o persoană pe veci ; cu alte cuvinte desfiinţează munca pe viaţă, care se executa în sclavie şi în iobăgie. Desigur că această dispoziţie pare de prisos atât timp cât Revoluţia burgheză din Franţa, desfiinţând feudalitatea a instaurat societatea burgheză. Scopul introducerii acestei dispoziţii era acela al unui legiuitor care urmărind dispoziţii avantajoase clasei lui, caută să mascheze aceste interese sub aspectul unor idei generoase. Intr’adevăr, imediat legiuitorul revoluţiei burgheze se demască, prin articolul următor (1472) 9 10), dispunând : patronul se crede pe cuvân.ul său: — pentru câtimea salariului ; — pentru plata salariului anului expirat şi pentru aconturile date pe anul curgător”. Egalitatea în faţa legii astfel era înţeleasă de legiuitorul clase) bur. ghezo-moşiereşti dela noi: stăpânul era ciţezut întotdeauna pe cuvâra , când avea un litigiu cu un salariat. Oridecâte ori litigiul se refer-a la doi patroni, chiar pr. intru sume de bani, ei aveau regimul egalităţii în faţa legii, când însă unul era capitalistul iar celălalt munci orul, salariatul, ac.sta era pus şl în faţa justiţiei în aceiaş inferioritate, în aceiaş dependenţă, în care se găsea în societate. Se creia prin acest ar. icol un privilegiu special patronului, deţinătorului de capital. Se vede olar cum codul civil este un cod al clasei burgheze'0). Ceeace trebuie să rerparcăm este o situaţie specială a legiuitorului român, din care sie pot trage desigur concluzii revelatoare pentru clasa bur-hgeză dela noi : textul art. 1472 a condus legislaţia şi justiţia noastră, până în anul 1929, când a fost abroga', deşi celelalte state burgheze îl înlăturase de zeci de ani. Acest articol a fost abrogat în codul civil francez prin legea din 2 August 1868, trei ani după ce în legislaţia noastră, deabia intrase în vigoare. Prezenţa aces ui articol în Codul Civil român perzista împotriva principiului „egalităţii înaintea legei”, trecut în Constituţiile dela 1866 şi 1923. De altfel tot acest cod — în 1914 articole, regulamentează raporturile bazate pe proprietate şi oglindesc drepturile clasei burgheze. In timp ce toa'e contractele derivate din avuţie (de împrumut, asigurare, închiriere, arendare, de schimb, de societate, de vânzare, de ipotecă, de rendită pe viaţă, de joc şi prinsoare) sunt reglementate pe larg, nici un cuvânt pentru contractul de muncă, care ®ă apere pe oamenii muncii. De altfel abrogarea art. 1472 din c. civil n’a adus nici o ameliorare în condiţiu-nile de muncă sau în rezolvarea litigiilor. Ea reprezintă numai o cucerire principială, în urma unor îndelungate lupte muncitoreşti. 9. ) Corespunzător art 1781 c. dvh francez. 10. ) E. Tartă în-,,Napoleon'’ (Edilitara Cartea Rusă) padina 133, airată astfel scopul Codului Napoleon: ,,să asigure securitatea poziţiilor pe care piopiietatea avea s’o ocupe In noua societate, să facă ,Invulnerabile principiile proprietăţii burgheze faţă de atacurile — fie ale feudalilor care nu se resemnau să moară* fie ale proprietarilor care voiau să-şi rupă lanţurile”, www.dacoromanica.ro 212 DR. MARCU iONESCU Dispoziţiile art. 1472 erau atât de potrivnice unei elementare cuvinţs, încât reprezentanţi ai dreptului burghez au criticat conţinutul lui lipsit de justiţie. Astfel Glassonn) vorbind despre lipsa codului civil în ceeace priveşte pe muncitor, remarcă: „Codul civil n’a fost decât totalitatea legislaţiunii capitalului, ei nu se o upă de legislaţia muncii, fiind un cod burghez şi nu un cod popular... Codul nostru e legea unei societăţi burgheze şi a familiilor care posedă un patrimoniu mai considerabil, el nu e codul muncii, nici al muncitorului”. Sau Charmonti'-) califică Codul civil ,,codul stăpânului, al creditorului şt al proprietarului“. Iar Ambroise Colin et H. Capitant 13) recunoaşte lipsa din codul civil a reglementării muncii : „S’a observat de multe ori că Codul civil francez din 1804 n'a reglementat cu adevărat în mod complect decât organizarea familiei şi protejarea patrimoniului, adică a bogăţiei dobândite, într’un cuvânt Dreptul burghez. El a neglijat organizarea muncii, pe care o consideră ca o marfa în aşa fel încât să nu vadă în contractul ce leagă pe salariat de cel ce îl întiebuinţează decât o simplă varietate de închiriere”. Un jurist german Anton Menger11 12 13 14), a analizat amănunţit codurile civile europ.m, aratand că nici o dispoziţie nu foloseşte poporului, toate bizu-indu-se pe avuţie. Codul civil a avut o influenţă covârşitoare în creiarea mentalităţii acelora cari au trebuit să judece soarta salariaţilor. Intr’o stare economică precară salariatul mai era prigonit, înjosit de către legiuitori şi judecători. Mai mult încă art. 147115 16) care părea că exprimă dezideratele de libertate şi egahtate ale Revoluţiei franceze, au fost de foarte multe ori tălmăcite astfel, încât salariatul putea chiar să fie l-gat de stăpân toată viaţa. Se ţinea seama de situaţia stăpânului, căci pi interesa în raportul de producţie, nu acela care efectiv presta serviciul. ‘ S'au găsit chiar doctrinar; cari din interpretarea unor anumite situa-ţiuni, boală, bătrâneţea sau infirmitatea stăpânului, să creieze obligaţiuni noui pentru salariat, mai ales atunci când ac-sta era la periferia vieţii sociale burgheze: servitor. Sau ori e angajament care are de obiect o lucrare determinată, desfin“.ază contractul, dacă stăpânul a muriţ10). Nu interesează efortul, muhea prestată, sărăe'a salariatului, totul trebuie să meargă astfel încât moştenitorii patronului să nu fie supăraţi. Dar şi contractul dacă era făcut pe termen limita putea uşor să fie desfiinţat de patron, deoarece judecătorii dădeau dri ptate întotd'auna stăpânilor. Motivar-a judecătorilor nu putea să fie d cât aceia prevăzută de legea "clasei lui. Iată o astfel de motivare în care justiţit de clasă încearcă chiar să întrebuinţeze elamknte de logică : „Prepusului — distilator — angajat ca atare, nu-i este îngăduit a prepara produse inferioare, care au fost refuzate de clienţi. Faptul că patronul 11. ) Rapport sur le concurs pour la prlx du budget, 1898. In acelaş sens, Glasson a prezentat în anul 1886 Academiei da Ştiinţe morale ;i politice un îaferat intitulat ,,Le code civil et la qtffstlon ouvrldre”. 12. ) Les tramformations du Drolt civil (1912), pagina 14. 13. ) Cours elementaire de Drolt civil frangais, voi. I (1934), pagina «. La pagina 23—24, arată necesitatea revizuirii codului civil. în) ceiace priveşte dispoziţiile refeutoare la muncă, în urma schimbaiîlor sociale intervenite, păBtrân-du-i „puternica temelie”. 14. ) Das Burgerliche Recht und diei besitzlosen volkskllasseiţ. (1908). 15. ) Corespunzător art. 1780 c. civil francez. 16. ) Baudry et walhl: Trăită theorique et pratique de drolt civil — Louage II. 2218. împotriva acestei lr.teipie'ăii barbane, au încercat o slabă argumentare Damante et Colmet de Santeire, în Cours analytlque du code civil, voi. .VII, Nr. 231 bis. Şi această susţinere a fost făcută fără convingere. www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI 2ij a pus la dispoziţia sa materie primă de calitate inferioară, nu poate constitui o scuză pentru prepus. In aceste împrejurări patronul poate da concediu briisc Şi nemotivat, prepusului, chiar dacă contractul de locaţiune a serviciilor acestuia este cu termen” 17). Orice dovadă împotriva art. 1472 era respinsă, deoarece acest articol a edictat o preaumipţiune de adevăr în favoarea patronului, bazată pe con-sideraţiunea că ,.patronul e presupus mai cult, mai bogat şi ocupând în societate o poziţiune mai înaltă” faţă ds salariatul său. Simpla afirmaţiune a patronului constitue o dovadă, deoarece „patronul se presupune a fi totdeauna de bună credinţă" 18 19). Frica de solidaritatea celor exploataţi a fost întotdeauna argumentul instinctului de conservare al clasei burgheze. Această clasă şi-a întemeiat aoărarea „moralităţii" ei, pe propria ei promiscuitate. Pentru a demonstra tăria privilegiului art. 1472, judecătorii arătau că această prezumţie se bizuite pe „temerea de imoralitate şi fraudă, ca nu cumva servitorii unim.du-se între iei, să nu se servească ca martori în reclamaţiunile mai mici de 150 lei contra stăpânului" 10). Se temeau de imoralitate, fără să se gândească la viaţa desfrânată pe care o duceau toţi „patronii", boemaşj, moşieri şi bancheri. Gândiţi-vă ce judecată putea să aibă fata servitorului de moşier, batjocorită de stăpân, sau lucrătoarea industriaşului vicios, când trebuia să apeleze la judecătorii cari făceau dreptatea după texte de legi a căror asprime o jus'ificau cu „imoralitatea" acestor plăpânde fiinţe. Clasa burghezo-moşierească românească a sfidat viaţa de trudă a muncitorilor, impunându-i condiţiuni de muncă şi viaţă cari întrec orice imaginaţie 20). împotriva dispoziţiilor art. 1472 c. civil, muncitorii au dus o luptă îndelungată. încă în Noembrie 1906, în „acţiunea" unei întruniri, la care au participat 4.000 de oameni, ce s’a terminat cu o mare manifestaţie de stradă, s’a cerut „suprimarea odioaselor prevederi din Codul civil, care prin art. 1472 dau întâietate patronului faţă de muncitori” 21). Egalitatea în faţa legii era numai o floare de stil a constituţiilor. Aceste două articole ale codului civil răsturnau toate principiile ace-luiaş cod, atâta timp cât ele ar fi putut să folosească clasei muncitoare. Cu alte cuvinte, principiile mari de dreptate socială erau numai pentru achiziţiile clasei burghezie ce trebuiau întotdeauna întărite. Deşi art. 1208 din acelaş cod prevede clar că „jurământul dacizoriu poate fi da în orice fel de contestaţiune", hotărîrea instanţelor noastre este alta când în litigiu se află un muncitor. „Dacă prin jurământul deferit servitorul tinde a stabili câtimea salariului, în această privinţă, după art. 1472, patronul fiind crezut pe cuvânt, tribunalul faţă cu acest text de lege poate 17. ) Sentinţa Nr. 1)21 din 18 Fevr. 19E4 a Trib. Mov S. L corn., publicată în Jurisprudenţa generală Nr. 978» din 1924. 18. ) Sentinţa Nr. 45 din 23 Februarie a Tribunalului naşi S. I. publicată în Dreptul Nr. 29 din 1882. 19. ) Sentinţa din 4 Octombrie 1884 te Tribunalului Iaşi S. I. publicată în Dreptul Nr 2 diln 1884. 20. ) „Povestea acelei fete care, după! ce a muncit dela Ivârsta de B ani până la 28 a strâns SO de lef economie şi a murit mioapă şi ofticoasă, , lăsând o mamă văduvă cu trei) copii — povestea aceasta e a tuturor lucrătoarelor aproape” '(Manifestul Cercului ,,Român(ia ^ţuncltoere” în 1906 în „Patruzeci) de ani) de sărăcie, da robie şi ruşine”). (Moralitaltea acestor truditori era contestată de exploatatorii! lor! 21. ) Mihail Roller: Documente din Mişcarea E'ţuncitoaroască (1872—1916), pag. 351. www.dacoromamca.ro 214 DR. MARCU ONESCU să-i respingă jurământul ea neadmisibil, fără ca prin aceasta sa violeze art. 1208’’ ’2). Acest conţinut al codului civil nu este decât un reflex al atitudinii burgheziei, care îndată ce revoluţia dela 1789 a înlăturat feudalitatea, a căutat ca o clasă învingătoare să-şi menţină situaţia şi să-şi creieze legii© cu măsurile favorabile ei. Karl Marx şi Fricdrich Engels au explicat procesul prin care întreaga cultură, cu toate ideile societăţii capitaliste, nu sunt decât produsul raporturilor producţiunii şi proprl.tăţii burgheze, iar dreptul nu-i dacât voinţa clasei burgheze prefăcută în lege, „voinţă a cărei conţinut este dat în condiţiile materiale de existenţă ale clasei burgheze”.22 23). De aceia burghezia nu ou tea vedea cu ochi buni, încă de atunci, mişcările muncitoreşti ce începeau să cauzeze nemulţumiri regimului ce înţelegea „egalitatea, libertatea şi fraternitatea" numai în favoarea clasei învingătoare. Este concepţia unui individualism economic, pe care Franţa o proclamă ca atot stăpânitoare încă dela sfârşitul secolului al XVIII-llea. Aşa se explică cum. la 14 Iunie 1791, Constituanta votează legea De Chapelier, prin care se interzicea orice asociaţie între oamenii de aceeaşi profesiune sau acelaş fel de industrie. Aceste asociaţii „dându-şi drept scop apărarea „intereselor comune” — dispune legea Chapelier, — sunt nu numai zadarnice, pentrucă nu există asemenea interese şi periculoase, pentrucă sunt în stare să ameninţe ordinea publică, dar ele sunt chiar indezirabile, în măsura în care ar putea stânjeni convenţiile libere dela individ la individ”. Iar pentrucă să întărească această concepţie a statului apărător al clasei burgheze, expunerea legei La Chapelier cuprinde formula „enitre l’Etat et l’individu, il n’y a rien“. înainte ca regimul burghez să-şi găsească consolidarea, îşi găseşte însă mijlocul să sa puie în gardă faţă de muncitorimea care se organiza. Legea Chapelier reprima în mod sever orice asociaţie care tinde să impună patronilor un preţ uniform ; existenţa unei astfel de asociaţii era considerată ca un delict grav, membrii ei fiind pedepsiţi cu închisoarea. Licigea Chapelier a fost în vigoare până la 1884, când s’a votat în Franţa legea asupra sindicatelor profesionale24). Reglementarea muncii se făcea şi în această lege, în aodlaş spirit individualist, bazat pe acelaş principiu al „libertăţii convenţiunilor”, care era fundamentul codului civil. Principiul acesta convenea burgheziei, deoarece-în lormă avea asp.ctul de generozitate, iar în conţinut era numai în avantajul celor rare erau posesorii avuţiilor şi deci dictau „libertatea” contractelor. Legiuitorul burghez nu avea nici o grijă de contractul de muncă, care reglementa modul cum milioane de oameni îşi procurau pâinea de toate zilele. • Capitaliştii din comerţ şi industrii, în strânsă legătură cu proprietarii pământurilor căpătau dreptul nelimitat de a încheia contracte cu muncitorii şi funcţionarii, pe baza unei libertăţi în convenţiune, care însemna întărirea libertăţii fără frână pentru capital de a exploata munca. Aproape o sută de ani legea Le Chapelier a fost o payăză individualismului prevăzut de codul legislaţiei burgheze. Desigur că şi după legea aceasta, asuprirea codului civil a predominat, stăpânind şi astăzi cele mai 22. ) Decizia Nr. 4.1 din, 30 Ianuarie 1887 a înaltei Curţi dle Casaţie ş IJustiţie. S. t., publicată în Buletinul Curţii de Casaţie, pagina 54. 23. ) Marx—Engels: Manifestul partidului Comunist (Editura OP. c. R.) pagina 4» 24. ) Această lege prevedea sindicalizarea numai a funcţionarilor şi muncitorilor din Instituţiile pairtdculare. Prin lămuririle date ÎW şedinţa Camereţl din B2 Mai 1894, s'a admis şi dreptul tuturor lucrătorilor de a se sindicaliza, chllar şl a acelora din întreprinderile statului. In uimtai discuţiujUlor avute în această şedinţă în legătură şu dreptul de sindicalizare, guvernul prezidat de Qasimtr Periietj: a fosţ răstumeit, www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI 2I5 multe dispoziţii ale codului civil, din toate ţările, în afară de Uniunea Sovietică. Clasa muncitoare s’a organizat însă peste dispoziţiile de lege, prin maia acţiiuni în oare conştiinţa de dasă a proletariatului ,devani.a din ce în ce mai hotărâtă Revoluţia franceză adusese şi pentru muncitori o egalitate şi o posi -bilătate de asociere care deşi înfrântă imediat de proprietarii temători, a rămas stimulentul luptelor dârze ale oamenilor muncii. Aservirea munci Orilor voinţei patronilor devenise atât de puternică, încât înainte de apriţia Codului Napoleon (1804) se înfiinţase o „carte de lucru” fără de care lucrătorul nu {>utea fi angajat; această carte de lucru era în păstrarea patronului, ce nota aprecierile sale asupra muncitorului şl motivele concedierii. Această „carte de lucru” dădea muncii ceva din caracterul feudal al iobagului lipsit die pământ. Riscul de a fi lipsit de salariu şi pâine site® pâ lucrător să suprote multe abuzuri. _ La noi, încercări de aşa zisă legislaţie a muncii, au fost iniţiate numai în urma organizării muncitorimii române, făcută la 1872 prin „Asociaţiunea generală a tuturor lucrătorilor din România", care în editorialul gazetei aceste; asociaţiuni „Lucrătorul Român” din 5 Noembrie 1872, arată că scopul este „de a combate tot ce-i rău şi vătămător lucrătorilor, din orice punct de vedere”«). . T ^ Prezenţa acestei asociaţiuni şi a organizaţiilor carie i-au succedat precum şi protestele muncitorilor faţă de starea înapoiată în care era lăsată muncitorimea, a determinat apariţia Lspii sanitare din 1885. care are dispoziţii referitoare la reglementare® muncii minorilor şi a higienei industriale. Dispoziţiile acestea lasă la aprecierea şi iniţiativa prefectului de judeţ măsurile ce trebuesc luate pentru îmbunătăţirea condiţiunilor de muncă a muncitorilor. Cunoaştem prea bine cum s’au comportat prefecţii aceştia, pentru a nu mai fi nevoie să insistăm asupra „măsurilor” luate benevol de ei. Regulamentul acestei legi, cunoscut sub numele de regulamentul industriilor insalubre din 1894, are dispoziţii referitoare la modul cum trebuiesc instalate, precum şi o serie de prescripţiuni de natură higenică. Dar a fost conceput intr’un spirit advers clasei muncitoare, căci în art. 12 prevedla ,,lucrătorul adult de sex bărbătesc este stăpân pe timpul şi felul muncii sale", adică nici o limitare a timpului de muncă. Munca bărbaţilor era dela 15 ore în sus, căci restricţia acestui regulament este făcută pentru copii între 12 şi 14 juni, care nu pot să lucreze decât dela ora 5 dimineaţă până la ora 8 seara, cu o întrerupere de o oră în timpul mesei. Acest regulament comstitue oareculm un progres în câmpul ocrotim muncii la noi în ţară, unde până la această dată orele de muncă erau şi mai numeroase. ' Măsurile burgheziei sunt asprte în legi, dar şi mai grele în fapt. Muncitorii se organizează, asţfel că la 29 Oct. 1896 se poate ceti în „Lumea nouă”: „Pentru eri la orele 9 dimineaţa era convocata în localul Clubului Muncitorilor din Capitală o conferinţă a delegaţilor breslelor şi societăţilor de muncitori din Capitală. s Rar s’a făcut de către socialişti operă mai conştiincioasă şi mai trainică decât în această conferinţă căreia îi va urma o serie de alte conferinţe până se va ajunge la rezultatul dorit: organizarea sindicală a tuturor breslelor din capitală56). Discuţiile s’au dus în special asupra muncitorilor „cufundaţi într’o dureroasă mizerie economică”. Posibilităţile de asociere profesionale nu erau acordate, deşi art. 27 din oonstituţia dela 1866 n’a fost abrogat. 25 26 25. ) In, „Documente dini mişcarea muncitorească" (1872—1916) culese şl adnotate de Mihsail Roller, paiglna 20. 26. ) MAhail Roller: Documente din mişcarea muncitorească, pagina 253, www.dacoromanica.ro 2l6 DR, MAR CU ONESCU Muncitorii protestează faiţă de aceste întârzieri. Guvernele partidelor literal şi conservator, împotriva intereselor muncitorilor, vin cu legea meseriilor şi a corporaţiilor din 1902, care sprijină patronatul, pe comercianţi şi industriaşi. Muncitorii demască scopul corporaţiilor astfel: „prin alcătuirea lor învechită, strâmtă şi arbitrară,' corporaţiile servesc numai ca să întărească exploatarea şi autoritatea patronului şi că pe de altă pârtie, prin tendinţa lor de a menţine formele întfechite de producţie, simt o piedică a progresului economic şi social al ţării”, legea fiind „un mijloc de înşelare şi rătăcire a muncitorilor” 27). Iar prin art. 130 din legea minelor din 1906 se interzice dreptul de grevă a muncitorilor. împotriva măsurilor oligarhiei, muncitorii- înfiinţează sindicate la 1905, iar manifestul dala 1 Mai 1906 a cercului „România Muncitoare”, araită valoarea organizării muncitorilor: ,,Prin luptă tovarăşi, au izbutit şi fraţii noştri din alte ţări să-şi îmbunătăţească soarta lor, prin lupl 29a dată prin sindicale şi prin unirea lor a tuturor. Să-i imităm şi noi pe dânşii şi să ne unim şi noi în sindicatele noastre, şi vom ajunge acolo unde au ajuns şi eh la dobândirea reformelor economice şi la cucerirea drepturilor politice. Ajunge de când suntem batjocoriţi în fabrici şi ateliere, ajungL de când politicianii se ceartă şi-şi fac treburile pe spinarea noastră. Să devenim şi nod oameni atât în atelier şi fabrică precum şi în viaţa publică. In ateliere şi fabrici să ni se respecte munca şi demnitatea noastră, să ni se dea dreptul nostru, în viaţa publică să devenim stăpâni pe noi înşine şi să ne vedem prin noi singuri de nevoile şi durerile noastre" Z8>. Se vede dar hotărîrea de a se organiza în sindicate, pentru a-şi apăra interesele profesionale prin cucerirea drepturilor politice. Iar la 1907 se publică 20) primul statut al Uniunii Generale a Sindicatelor din România. Muncitorimea fiind mai solidară, atât aceea, din întreprinderile particulare cât şi din instituţiile Statului, la 20 Di:c. 1909 apare legea contra sindicatelor a guvernului liberal, prin care sc interzice funcţionarilor, meseriaşilor şi rrkmcitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, orice fel de asociere. Dcasemenea se pedepseşte cu închisoare orice încetare de lucru, prin care se cere îmbunătăţirea salariului, sau schimbarea convenţiilor de muncă-La fel este interzis contractul colectiv de muncă 30). • In. mentalitatea legiuitorului liberal, aceasta însemnează că „libertatea muncii este garantată” (art. 2). Legea aceasta a dus mult rău muncitorimei române, încât a fost denumită „infama leeje scelerată”31). Cu toate acestea, un interpretator al burghezie; partidului naţional-ţarănesc apreciază opera autorului legii ca fiind a unui „precursor al politicei noastre sociale”32). Aprecierea aceasta devine dară când observăm că spune în acelaş loc, despre valoarea programului acestui legislator „care a servit de călăuză de după războiu”33). Noi adăugăm, chiar până la 23 August 1944, cum vom vedea, cu legiuiri antimuncitoreşti. 27 şi 2a.) M. Roilor: Documente din mişcarea muncitorească, pag. 327 şi 351. 29. ) „România Muncitoare” anul III, seria n-a, Nr. 41 din 9—16 Decembrie 1907. 30. ) In concepţia luj [retrogradă; lată cum autorul legiil se manifestă contra contractului colectiv: „nu pot recunoaşte uimei părţi a muncitorimii, oricât de luminată ai li ea, dieptul de a vorbii în numele tuturor”. Dar el, de unde îşi luase dreptul de a lovi în muncitori? 31. ) România Muncitoare, Nr. 18 din 17 Februarie 19U 32. ) G. Taşcă: Politica socială a României (1940), pagilna 353. 33. ) Se referă la primul războiu mondial. www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI 2I7 b) Legislaţia de protecţie aparentă a muncii. Odată cu revoluţia dtila 1848 principiile unui sufragiu universal pătrund în ţările capitaliste, făcând din muncitor un cetăţean cu relative drepturi politice, deseori cu formaiiul drept de a alege. Pătrunderea în Parlament a unor deputaţi care apărau interesele muncitorilor, precum şi desvoltarea unei conştiinţe de clasă a unui proletariat din ce în ce mai solidar, mai organizat, făcea ca soarta lor să fie discu.ată în parlamentele burgheze, ceeace ducea la apariţia unor legi ce se refereau, la codul de muncă şi viaţă a muncitorilor,. însă fără să constituie o realizare de legislaţie muncitorească. In Franţa trebuie să menţionăm legiile din 1884 (legea Waldeck Rousseau) şi 1 Iulie 1901, pentru recunoaşterea sindicatelor profesionale şi proclamarea dreptului de asociaţie, precum şi legea din 9 Aprilie 1898, prin care se reglementează raporturile dintre patroni şi salariaţi. In Anglia mişcările muncitoreşti au fost de o intensitate deosebită, cu greve mari şi foar e dese, încât printr’o llage din 1871 (Triade Unions Act), complectată cu legea din 1876, asociaţiunile profesionale sunt licite. Aceste irade unions au marea greşală, că ele sunt conduse de o , aristocraţie" muncitorească, adică de acei cari n’au văzut tăria clasei muncitoare în unitatea ei. In ţară la noi această perioadă corespunde cu abolirea sistemului cen-sitar electoral, prin decretul lege din 16 Dec. 1918, potrivit căruia se lărgeşte dreptul de vot, astfel că şi muncitorii pot lua parte la viaţa politică. Odată cu terminarea primului războiu mondial şi prin alipirea Ardealului şi Banatului, s’au adăugat un mare număr de indus'rii, cu un număr mare de lucrători, vechi sindicalişti, conştienţi de drepturile clasei mun itoare. Industria noas ră se desvoltă. Cun^ însă participarea la viaţa politică a muncitorimii este numai o dispoziţie de lege, fără o corespondenţă în viaţa reală, măsurile de legislaţie a muncii 9unt şi ele creaţii ale unor legislaturi în care toată puterea politică este deţinută de aceeaş clasă burgheză moşierească'. Guvernele care s’au perindat la conducerea ţării n’au fost decâ exponenţii fraudelor electorale, astfel că parlamentele nu erau formate decât din moşieri, industriaşi şi intelectuali, toţi având interese în băncile şi industriile liberala. Se menţineau la putere prin _,popularitatea” obţinută astfel: partidul liberal fiind în opoziţie, a obţinut în întreaga ţară, în 1920, numai 6,8" • din totalul voturilor exprimate, iar în 1822 fiind la guvern a obţinut 60,3" ■ din totalul voturilor exprimate, deci o diferenţă în plus de 53"/1. Partidul averescan, numit al poporului, obţin€ în alegerile din anul 1920, fiind la guvern 42" • din voturile exprimate în întreaga ţară. iar în 1922 fiind în opoziţie nu obţine decât 6,5'i" 34). Grija uncr astfel de guvernanţi nu putea să fie decât asupritoare, faţă de muncitori. Starea muncitorilor era neînchipuit de rea; ei produceau tot pentru socii;tatea românească, pentru ca beneficiarii să fie câteva mii de moşieri şi bancheri, deţinătorii forţei politice. Muncitorii au un salariu de mizerie pentru o muncă istovitoare de 10-12 ore în condiţiuni nehigenice, fără asistenţă socială şi me&icală iar conducătorii sunt excluşi dela tratativele unde se discu'ă situaţia lor. Gând intervenea fermitatea acestor conducători erau băgaţi în închisori, schin-’giuiţi şi chiar omorîţi. _ Pentru lun'Oe lanuaiie şi, Februarie 1929, guvernul ţării tritmittţ 6 vagoane de făină pentru 40 mii de oameni din Valea Jiului, unde munca , 84.) ,.Istoria (României”, de Gh. I. Georgescu, Dumitru Tudor, Vasile Maciu şl Miliail RolleT, Redactor responsabil Mihalţ Roller, pagina 650, www.dacoromanica.ro 2l8 DR. MARCU ONESCU este atât de grea. Această cantitate de făină a făcut ca muncitorul celei mai grele munci să mănânce 1 kgr. jumătate de pâine timp de 2 luni35). Luptele crâncene ale muncitorilor determină undlle dispoziţii legale, cari nu sunt puse în fapt sau sunt anulate de alte legi.. Deşi Tratatul dela Versailles se ocupă în special de internaţionalizarea legislaţiei muncii, delşi au fost multe conferinţe, congrese şi eonvenţiuni pentru ameliorarea condi-ţiunilor de viaţă şi muncă a muncitorilor, la noi, guvernele oligarhice nu fac decât să exploateze cât mai mult munca pentru a-şi mări veniturile întreprinderilor lor. Fiecare kge se. obţine cu mari sacrificii de către clasa muncitoare. Aceste sacrificii simt cu altât mai mari cu cât după ce victoria apariţiei legii a fost obţinută, ea este intenţionat rău aplicată sau căzută în desuetudine, sau chiar desfiinţată. Desigur că pe măsură ce clasa muncitoare este mai organizată, mai închegată, mai unită, şi în domeniul legislaţiei muncii se văd unde succese. Luptele pentru obţineirea unor reforme legislative sunt strâns unite cu mişcarea politică muncitorească, care vede în obţinerra acestor măsuri mijlocul de organizare a clasei muncitoreşti, pentru descătuşarea ei definitivă. Burghezia românească îşi dă seama de aceasta mai ales că în vecinătatea ei apropiată Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a elibfrat poporul, format din aproape 200 milioana de oameni. Pentru a mai amâna sfârşitul tocmai în vremea celor mai mari afaceri, când capitalul românesc ia forme puternice de concentrări masive, monopoluri, unindu-se cu acel din Transilvania bogată în industrii, burghezia românească reprezentată prin partidele naţional-liberal şi naţional-ţărănesc, înscenează procese, arestări, efactuiază măceluri, crime, desfiinţări de organizaţiuni, ete. Este epoca în care burghezia şi-a manifestat cu cruzime ultimii zeci de ani de tiranie : 13 Decembrie 1918, înăbuşirea grevei generale din Octombrie 1920, procesul d!n Dealul Spirii, Tatar Bunar, măcelul dela Lupeni, dela Griviţa, procesul ceferiştilor dela Consiliul de războiu din Craiova, dictaturile regale, legionară şi antoneisci'ană, în care se încerca distrugerea mişcărilor muncitoreşti. In anii aceştia de mari frământări şi lupte soaialld, burghezia a reuşit să reducă nivelul de trai al întregului popor: ţăranii mai muncesc în dijmă şi trăiesc mai rău decât animalele, în bordeie, iar muncitorii şi funcţionarii sunt istoviţi de lipsuri, de „curbe de sacrificii”, de şomaj, de lipsă de asistenţă socială şi medicală. Burghezia însă n’a reuşit să sfarme conştiinţa proletariatului care se opunea cu ascuţime ororilor, arătând o combativitate progresivă. Intr’o astfel de absenţă pentru grija faţă de popor, desigur că legiurile muncitoreşti sunt formale, ele arătau însă lupta muncitorilor pentru a le obţine, dar şi nesm-ceritatea burgheziei noasta în a le aplica. La 5 Septeimbre 1920, prin legea pentru negulamentarea conflictelor colective de muncă se interzice dreptul de grevă in întreprinderile Statului şi acele de interes public. Dispoziţiile acestei legi erau îndreptate împotriva marei mase de lucrători şi funcţionari dela s'at, care îndurau cele mai multe 35.) fflată care sunt eforturile Şl tlbcurile acestor muncitori: ..Din cele trei rryti fie accidente câte au loc într’un an în valea Jiului, cel puţin cihdsptrezece sunt mortale. In nniii cal mai fericiţi, trei sau patru săptămâni nu trec, fără ca undeva In vneum abataj din fundul pământului, un om să nu Imoară strivit de un bloc do cărbune, sau victimă a celorlalte primejdii, care din toate părţile pândesc mizerii. Acestea sunt nenorocirile obişnuite. Pe urmă, odată pe an,sau cel mult la doi ant odată când totul parcă merge bine, izbucnesc catastrofele. Atuinci, câte treizeci de oamenii pier într’o singură zi. Mai uar apoi, odată la teece ani. au loc marile dezastre care înspăimântă valea şl rămân în istoria el. Ini marea explozie dela Lifpeni au murit optzeci de oameni", ţ,,Oameni şl cărbuni în Valea Jiului" (de Geo Bogza. pagina W). www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI 2Ip privaţiuni şi cane-şi arătau nemulţumirile prin puternice agitaţiuni ce ameninţau poziţia guvernului. Deşi expunerea de motive a acestei legi era influenţată de legea înapoiată belgiană a lui Vamdervelde, care făcea distincţiunea dinţate agenţii executori şi agenţii de gestiuni ai Statului, admiţând pentru primii dreptul de grevă, legiuitorul român a găsit mai comodă soluţia preconizată de doctrina cea mai retrogradă36 37 38 39), interzicerea complectă a dreptului de grevă pentru toţi lucrătorii şi funcţionarii de stat, indiferent de starea lor materială, de revendicările lor juste 37). . La 26 iMai 1921 apare legea sindicatelor, care avea de scop să tempe-' raze avântul mişcărilor muncitoreşti. Sub aparenţa unor libertăţi, aceasta nu dă o autonomie de organizare, creiază sindicate muncitoreşti, patronale, mixte (galbene) cu scopul de a sparge unitatea muncitorească. „Sindicatele profesionale au ca obiect studiul, apărarea şi desvoltarea intereselor profesionale” — glăsuia art. 1 din legea dela 26 Mai 1921, simulând aoeastă limitare ca fiind făcută in intersul muncitorilor, ca şi cum apărarea intereselor profesionale faţă de patroni nu necesită o acţiune de masse, poltică şi hotărîtă. Legiuitorul urmărea împiedicarea unei activităţi împotriva clasei sale, pe care o apăra. Estle imposibil să se separe în sindicatele muncitoreşti urmărirea scopurilor profesionale de acelea ale scopurilor politice, de oarece unele se confundă prin chiar conţinutul lor cu celelalte, unele fiind în funcţiune de celelalte. Ţelul unnărit în această rlastnioţie este arătat precis de dl. Vasale Luca în modul următor : „încercările din toate timpurile ale reacţiunii, de a interzice Lupta politică a sindicatelor — ceeace nu este posibil, fiindcă luptele economice sa împletesc cu lupta politică, cu sau fără voia cuiva, — au avut drept scop de a izola sindicatele de partidele muncitoreşti şi de a ţine sindicatele sub influenţa unei ideologii reacţionare" 38). Lupta politică este de altfel mijlocul general şi inevitabil în condt-ţiunile socltăţii capitaliste. _ „Lupta clasei asuprite împotriva dlaislei stăpânitoare devine în mod necesar o luptă politică şi în primul rând o luptă împotriva domniei politice a acestor dase” 30). De altfel, legiuitorul din 1921 se contrazice, când în Raportul legii recunoaşte: „asociaţiunile muncitoreşti vor ilmpune capitalului şi Statului reforme utile prin puterea organizaţiunilor lor” 40). Este metoda perfidă a legiuitorului burghez, care în afara textelor legii, vântura idki generoase, recunoscând că sindicatele trebuie să ducă lupta împotriva capitalului şi chiar a Statului, dar în textul legii — care singur este obligator — interzice discutarea problemelor pentru îndreptarea stării de mizerie a muncitorilor, deoarece acestea formează politica. Art. 3 interzice sindicalizarea funcţionarilor publici, ca şi cum aciştia n’au interes- de apărat. Este concepţia bizară că între Stat şi funcţionar nu există raporturi asemănătoare ca între patron şi salariat41). Ştiut este însă 36. ) H Berthfelemy: Le <1 rodit de grfeve et Ies fonottons putallques (1909) 37. ) Asupra stării de mizerie în care eraiu ţinuţi 'muncitorii, Sn| contrast cu afacerile societăţilor comerciale liberale, care reprezentau mari concentrări de întreprinderi şl capitaluri, ai ee vedela pagina 636—637 ditn Istoria României, Op. cltiait. 38. ) V. Lucai: Alegerile şl autonomia sindicală, 194,7, pagihej 12. 39. ) Fr. Engets: Ludwig Feueilbach şi' sfârşitul filosofici clasice germane (Editura P. C, R.) pagina 60. 40. ) D. R. loandţescu: M. Of. tNtt\ 71 din 1 Aprilie 1921. paigina 1420. «.) Leon Duguiit: Dnoit constttutionnel, voţ IV, pagina 230. www.dacoromanica.ro 220 DR. MARCU ONESCU că Statul este cel mai mare exploatator42), în condiţiunile unui stat bazat pe sprijinirea moşierilor şi a bancherilor, aşa cum se găsea România în această perioadă, fiind un instrument de exploatare a clasei asuprite. Funcţionarilor statului li se refuza sindicalizarea, în schimb era permisă patronilor şi societăţilor anonime: „No^tratăm p. acelaş pic;or de egalitate şi pe patron şi pe lucrător. Eu am mers aşa de departe încât gândin-du-mă la obligaţiunile patronilor, am .admis să intre în sindicate şi persoanele morale. Pentrucă mi-am spus, dacă ar. fi vorba de o industrie a lemnului, de sindicalizarea industriei lemnului în ţara românească, cum sic poate să nu intre în această uniune fabrica „Sylvia“ sau fabrica „De'ssel" ? Cu alte cuvinte, cum se poate să excludem pe cei mai importanţi factori, atunci când ar veni să apere interesele profesionale ale patronilor ?“ 43 44). . Vedem dar că sindicatele nu sunt în concepţia legiuitorului din 1921, decât oficii de apărare ale patronilor şi ale societăţilor comerciale. Sindica.ele profesionale de muncitori, orice sunt autorzate să facă. trebue să le execute „împreună cu organele ministerului muncii“ (art. 33, al. a, b, c), sau „a face controlul aplicării asigurărilor sociale prin delegaţi din sânul lor, acreditaţi de ministerul muncii“ (art. 33 al. d). 4,j. Se cunoaşte cu ce scop erau aceste împreunări dintre muncitori şi reprezentanţii autorităţii, care erau în acelaş timp interesaţi în întreprinderi. Este o lege poliţistă, deoarece creiază în sânul sindicatelor sindicatele galbene, în care intrau agenţii autorităţii poliţieneşti, puşi în slujba persecutării muncitorilor. Atâtea formalităţi şi atâtea avize se cereau ca un sindicat să se formeze, încât se puteau forma numai acele cari erau în slujba guvernelor burgheze. Din desbateriile parlamentare se vede că un deputat a cerut introducerea unui amendament care tindea la posibilitatea verificării celui ce solicita intrarea în sindicat de către însuşi asociaiţiunea profesională. Deputatul motiva introducerea acestui amendament prin aceia că siguranţa poliţistă sau patronii ar putea să trimită reprezentanţii lor în sindicate, provocând. Camera deputaţilor formată din averescani cari erau la guvern şi din opoziţia liberală şi naţional-ţărănistă, au respins în unanimitate acest amendament, care avea de scop apărarea sidicatelor şi oprirea intrării în sindicate a agenţilor provocatori. Cu toate aceste dispoziţii poliţieneşti, munci'orii s’au dovedit conştienţi şi au căutat să facă din aceste sindicate organizaţiuni puternice die luptă. Acest fapt neconvenind guvernului liberal, vine în 1924 cu legea persoanelor juridice, prin care este luată competenţa acordării autorizaţiunii funcţionării oricărei asociaţiuni fără scop lucrativ, dela judecătorii la tribunale, îngreunând formalităţile, cerând mai multe „avize", dând dreptul oricând autori- 42. ) Fr. Engels: Originea familiei, a proprietăţii private şl la statului (Editura în limbi străine. Moscova 1943. pagina 143); V. I. LenLn: Statul şi revoluţi^, în Op ea'o alese, voi. ţi, pagina 207 (Editura F. C. R.), 43. ) D. IR. Ioanlţesou: M. Of. Nr. 71 din 1 Aprilie 1921, pagina 1420 44. ) O notiţă îuată la întâmplare din noianul de astfel de fapte „diverse", arată valoarea unei astfel de dispoziţii: „Un număr de 30 muncitori caire şi-au otrăvit plămânii în atelierele infecte şi umede ale patronului hrăpăreţ, care au tfoet forţaţi de lipsuri şi mizerii să luereze 14—10 oro pe zi, hrămindu-se doar cu o bucată de pâine şi acela, destul de amară, zac şi aşteaptă pcate sfârşitul pe paturile tari şl murdare ale spitalului Xerlendi. Din cauză că baia este stricatâv bolnavii nu s’au spălat de aproape două luni. Mâncarea totd rauna are un miros neplăcut. (Dacă se încearcă a se protesta, li se răspunde că pot pleca, poarta este deschisă Bolnavii care prin natura bolii lor ar tiebui să fie bine hrăniţi şi menajaţi, sunt din contră puşi în asemenea condlţiunl că nu este aproape noapte care să nu moară câte unul. Şi totuşi există un Minister al Muncii şi totuşi Casa Centrală încaseaoă sute de milioane dela muncitori, fără să le dea ceva în schimb". (Viaţa Muncitoare — gazeta Uniunii Sindicatelor unitare din România Nr. 49 d'in 30 Decembrie 1928). www.dacoromanica.ro caracterul reacţionar al trecutei legislaţii muncitoreşti 221 taţilor să facă apel împotriva hotărîrii tribunalului, controlul ac'ivităţil pu-tându-se face uşor de autorităţi, cerând disolvarea sindicatelor oricând autoritatea socoate că activita ea nu corespunde ,.ordinei publice". Scopul a' fost ajuns în parte, deoarece sindicatele au fost disolvate, muncitorii însă au ştiut să acţioneze împotriva acestei legi, (făcută spre a împiedica organizarea apărării intereselor lor. _ Restricţiunca puterii executive pornea dela credinţa că „ordinea publică" însemnează păstrarea stării de exploatare în favoarea clasei pe care o apărau în dauna poporului muncitor, ce forma marea masă a populaţiunii ţării. Burghezia română ştia că dreptul de asociaţiune, libertatea de organizare a muncitorilor duce la revendicări ce pot dăuna mărirea acaparării. De aceia legile care le aduc sub impulsul mişcării muncitoreşti nu sunt aplicate. creind o biurocraţie de cele mai multe ori chiar vătămătoare. Legea organizării plasării din 1921 nu produce aproape nici un efect, legea repausului săp amânai în stabilim.nte industriale şi comerciale din 1925 nu e respectată, legea pentru organizarea Camerelor de Muncă din 1927 şi 1932 oreiază un aparat de funcţionari, fără a folosi muncitorilor, toate cre-iate numai sub influ.nţa conferinţelor de muncă internaţionale, cu intenţia de conformism, fără o corespondenţă în viaţa muncitorilor. L^ga contractelor de muncă din 1929 prin abrogarea art. 1472 c. civ-, înfăţişa numai o aparenţă de progres, căci în fapt măsurile au mers la fel, patronii conducând toate instituţiile şi instanţele de rezolvare a conflictelor de muncă. Abrogarea dispoziţii art. 1472 c. civ. a produs efecte asemănătoare cu exproprierile rurale dela 1864 şi 1921 : exproprierea era în lege, iar ţăranul cunoştea cele mai grele condiţiuni de muncă, rămăşiţe feudale, împletite cu exploatări de salariat în mizerie, iar procese referitoare la pământurile provenite din reforma agrară de după primul războiu mondial, se mai găseau nerezolvate şi îruanul 1944. înalta Curte de Casaţie şi Jus itiţie a hotărît prin numeroase decizii 4n) că dispoziţiile legii contractelor de muncă din 1929, nu sunt aplicabile în câmpul muncii agricole, arătând astfel că de o lege a contractelor de muncă nu se pot folosi deopotrivă toţi salariaţii cari trăesc din venitul muncii. Motivarea unei astfel de decizii nu se face pe un text de lege măcar, ci tocmai pe ceiace nu prevede legea : ,,legiuitorul din 1929 nu a avut intenţia să legifereze şi cu privire la aceste contracle, mai ales că problema contractelor de muncă din agricidtură prezintă în raport cu aceia a contractdor de muncă din industrie şi comerţ, anume condiţiuni deosebite şi un caracter specific, deb.rminat la noi în ţară de împrejurări economice şi politice cu iotul particulare, aşa că şi din acest punct de vcd r , dacă într’adevăr legiuitorul din 1929 ar fi vrut să legifereze şi în aaeastă materie, ar fi trebui1 să-i consacre unde dispoziţiuni speciale". Fără să arate împrejurările economice şi poli iae cari fac ca salariatul agricol să nu poată să se folosească de o lege existentă, hotăresc prin justiţia de clasă tergiversarea soluţionării, astfel încâ. salariatul să renunţa la facerea unui nou proces, care să fie luat dela început. Interpretarea justiţiei de clasă împotriva muncitorilor agricoli sau Industriali, se făcea întotdeauna când era tex1 de lege, sau şi în lipsa lui. Jusiţia găsea aceiaş soluţie în favoarea capitaliştilor, fie că era vorba de o o ţărănime iobagă, sau de muncitorime. ^ S Leg ia p ntru asigurarea plăţii lucrului efectuat din 1931 şi legea pentru înfiinţarea jurisdicţiei de muncă din 1933, creiază procese cari nu' se mai termină, astfel că muncitorul renunţă de foarte multe ori de a se mai judeca, el trebuind să muncească în acele ore, chiar în alt oraş decât în acela unde a trebuit să facă acţiunea de judecată. * 45.) Dec. Nr. 1079/14)31, De!c. Nir. 1444/1931, ambele ale Înaltei Ourţi de Justiţie şl Casaţie, S, X, www.dacoromanica.ro 22 2 DR. MARCU ONESCU Legile pentru unificarea asigurărilor muncitoreşti din 1933 şi 1938, dau naşterd la împărţiri şi clasifcări birocratice, care duc la o delăsare ce arată că instituţia asigurărilor este mai mult pentru a percepe taxe, decât de a îngriji pe muncitori. Legea breslelor din 12 Oct. 1938, desfiinţează sindicatele, încercând fascizarea activităţii muncitorilor prin bresle. Pentru aceasta interzice afilierea breslelor la organizaţiunile ou caracter interhaţional, precum şi reprezentarea lor la mianifestaţiuni sau congrese internaţionale (art. 1). ' Iar prin Decretul-Lege din 8 Dec. 1940 „breslele sunt desfiinţaHe, de oarece se constată că spiritul în care se manifestă breslele este departe de a se pu'ea socoti în armonie cu marile comandamente ale Statului Naţional Legionar". 46) . Desfiinţarea aceasta s’a făcut deoarece muncitorii n’au acceptat fascizarea ţării şi războiul antisovietic ce se pregătea. încă prin Deoretul-Lege din 24 Iulie 194 0 47) dictatura carlistă dispune pentru toate întreprinderile industriale, comerciale şi de transporturi, prelungirea duratei de muncă peste durata normală de 8 ore pa zi, suspendarea concediilor de odihnă, suspendarea repausului duminical şi al sărbătorilor legale, introducerea muncii de noapte, fixarea unor grave pedepse pentru abaterile dela aceste măsuri luate în vederea pregătirii războiului hitlerist. Deoarece muncitorii nu vroiau să contribuie la acest război şi erau dese acţiuni die adversitate, se modifică48) un articol din legea contractelor de muncă, prin care salariaţii împotriva cărora s’a deschis acţiune publică pentru fapte ce constituesc uneltiri împotriva ordinei publice sau ordinei sociale existente în Stat, pierd orice drap de salarizare, până şi preavizul prevăzut de lege. Prin Decretul-Lege din 17 Octombrie 1940, relativa autonomie a Caselor de Asigurări Sociale a fost desfiinţată, devenind o instituţie la care au fost instalaţi cei mai înverşunaţi duşmani ai clasei muncitoare In tot timpul războiului, dictaturile legionare şi antonesciene n’au avut decât măsuri asupritoare muncitorilor, aşa cum au fost pentru întregul popor. Am văzut până aici două perioade a legislaţiei muncii care formează propriu zis aceiaş fază a unei legislaţii, care numindu-se muncitorească, are deseori un conţinut şi mai ades o aplicare antimuncitorească. Caracterul acesta se datoreşte faptului că toată această legislaţie este opera unei societăţi burghezo-moşiereşti, adică a unei societăţi în oare, deşi producţia este şpcială, proprietatea mijloacelor de producţie este individuală. Aceasta face cg întotdeauna legea în statul capitalist să fie în favoarea clasei burgheze, deşi îmbracă forme care ar putea să dea altă impresie. „Desigur — spune Er. EngeQs49) — legea e sfântă pentru burghez, căci ea e ppera lui proprie, promulgată cu consimţimântul său, pentru apărarea sa şi a, intereselor sale. El ştie Că, chiar dacă vreuna din legi ar trebui să-i producă în mod special un neajuns, întregul sistem al legislaţiei protejează neîndoios interesele sale; şi că, în special, sfinţenia legilor şi intanglbilitatea ordinei stabilită, odată pentru totdeauna în virtutea voinţei exprimate sub formă activă de către o parte a societăţii, pasivă de cealaltă, sunt susţinătorii cei mai fermi ai situaţiei sale sociale". Toţi autorii legilor muncii se socoteau făcători de bine ai „societăţii", 49.) C. Hamanglu: Raportul legii publicat în Codul General al României, volumul XXVIII, 1910, partea II, pagina 2211. 47. ) Monitorul OfidaL |Nr. 189/1940. Pirln (Decretul publicat in M. Oft Nn 253 din 24 Octombrie 1941, ziua de lucru 5e măreşte la (12 ore 48. ) Mau. Oficial Nr. 69 din 122 Martie 1941. ’ 49. ) Fr. Engels: „La situatian, des classes laborleuses en Angleterre” (Editura A. Costes), fcome O, pagina 162—163. www.dacoromanica.ro CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAţîI MUNCITOREŞTI 223 fără să recunoască că societatea pe care o apără este numai a lor şi a câtorva. Nemărturisirea aceasta este divulgată de propriile atitudini, în interesul lor şi în dauna acelora care muncesc. Chiar atunci când o lege are dispoziţii favorabile muncitorilor, ,jan-eamblul legislaţiei" — care este expresia voinţei celor ce stăpânesc forţele de producţiuna — face ca dispoziţiile „favorabile" să nu-şi producă efectele decât în cadrul totalului de legi. Dacă o dispoziţie de lege face chiar ca un salariu să fie mărit, desigur că legea dă impresia că a favorizat pe muncitor. Insă muncitorul cu salariul său Se ţine pe ei şi familia lui, plăteşte o chirie, cumpără alimente, se îmbracă, întreţină copiii la şcoală, etc. Toa'e acestea nu se conduc de legea care i-® mărit oarecum salariul, ci de legile societăţii capitaliste, care îl fac pe acest salariat să nu poată să sa bucuria de avantajele legii lui „muncitoreşti". Aşa se explică dece în fond revendicările muncitoreşti realizate pe cale de lege numai, nu-i sunt folositoare. Folositoare îi efete mai ales legea cară într’adevăr exprimă voinţa neexploatatoare a societăţii, adică eliberarea lui este condiţionată de schimbarea struc-urii societăţii. Această schimbare o poate face în primul rând clasa muncitoare. Iată pentruce şi „doctrinarii" legislaţiei noastre muncitoreşti n’au atins decât chestiuni de interpretare în aplicarea legii, ferindu-se de cauza reală a 'măsurilor antimuncitoreşti în legi muncitoreşti. Ei aveau frică şi vedeau îh Scopul sindicatelor „răsturnarea ordineti sociale" 50) şi nu puteau accepta „refuzul conducătorilor mişcării sindicale de a se despărţi de agitatorii so-eialişti" 51 52 53 54), văzând în înoe,tarea lucrului la care erau 'forţaţi lucrătorii „pierderi'în detrimentul patronatului" s2), deci necesitatea de a se lua măsuri îm-(50 tiva muncitorilor, iar în ideia schimbării societăţii capitaliste găseau ma-hifastări „ostile oricărei îmbunătăţiri a stării materiale a muncitorului"63). In apărarea societăţii capitalista, aceşti intenpretatori ai legilor muncitoreşti cădeau toţi de acord cu legea, că sindicatele trebuie să aibe numai preocupări profesionale, eliminând orice activitate „politică", aceasta fiind primejdioasă societăţii pe care o considerau eternă şi superioară. „Nu e posibil de conceput, ca o asociaţiune profesională să-şi ia ca scop bina definit un scop politic, nu e posibil ca o asociaţiune profesională să-şi propună de exemplu să facă o politică republicană, sau o politică comunistă" s<). Această „previziune ştiinţifică" era făcută pentru a ajuta Raportul le-gei, care demasca ceiaca înţelege el prin politică interzisă : „Se urmăreş’e aceiaşi politică de negaţiune pe care partidul comunist o practică de multă vreme şi în care vrea să persis'-e, căutând să amăgească pătura muncitorească" ss). Deaceia găscisc aceşti doctrinari, justificate măsurile „grabnice şi aspre" ale guvernului pentru disolvareia sindicatelor, „trimiţând în judecată pe conducătorii vinovaţi" r,B) (ai grevei generale din Octombrie 1920). Ei ştiau prea bine că lupta pentru votul universal, de exemplu, era în strânsă legătură cu interesele profesionale, deoarece salariaţii reprezentanţi în parlament, unde se făureau legile, puteau să se opună proecti.flor de legi 50. ) G. Taşcă: Politica socială a României, pagina 134 51. ) George Strat: Uln deceniu de politică socială românească, pagina 33. 52. ) I. Setiacec: Legislaţia socilală posterloarâ înfiinţării Ministerului! Muncit, in volumul „Zece ani de politică socială In România’’. 53. ) Marco I. Banaseh .„Pirincipii în legislaţia muncii” (1932), pagina 8. 54. ) Al. Oteteldşeamu: La des baterile legii sindicatelor In Camera Deputaţilor, M. Of. din 22 Martie 1921, pagBna 1298. *55.) D. R. Ioantţescu: M. OI. Nr. 71 din 1 Aprilie 192L, pagina 1420. 56.) V. D. Viespesau: Legislaţia muncii (1937), pagina 48. www.dacoromanica.ro 224 DR. MARCU ONESCTJ ce duceau la asuprirea clasei muncitoare. Tocmai, pentru acest fapt, legiuitorii şi doctrinarii burghezi îşi construiau logica strâmtă a legilor antimun-citoreşti convenabile lor. Iar dacă prin lupta clasei muncitoare s’a obţinut şi s’a strecurat o dispoziţie în lege mai puţin aspră, se găseşte un comentator care să vadă în' acea măsură o slăbiciune: „dreptul acordat lucrătorilor salariaţi ai Statului de a se constitui în sindicate profesionale întocmai ca acei din întreprinderile private este, după părerea noastră, partea slabă şi vulnerabilă a legei dela-1-921“ 571 Această slăbiciune este văzută de un profesor de legislaţie muncitorească. care n’a înţeles valoarea sindicatelor, căci el privcia instituţia sindicatelor sub prisma „invulnerabilităţii" societăţii burgheze, nu după rostul unei legi în favoarea muncitorilor. Cauzele unei stări înapoiate a muncitorilor erau explicate prin elemente străine pregătirii profesionale şi a condiţiunilor de trai şi muncă, ci cu ajutorul unor prenoţiuni şovine, folosind până şi date sta'-istice ne— exacte. r,s) Atunci când o dispoziţie de lege reglementează o situaţie mai mult decât echitabilă, de exemplu, imterzio.lrea desfiinţării contractului de munca din cauza absentărei dela lucru în timpul sarcinei femeii, — se găsdşte un comentator ce o vede de prisos „deoarece în zilele noastre sa prezintă rar «cazul unui întreprinzător care s'ar folosi de sar: rin a salariatei pentru a o concedia" 30). Se vede dar, că acest autor ce arată .intenţii bune, judecă fără să fi analizat starea de înjosire în care erau puse muncitoarele în raporturile de muncă ale societăţii burghezo-moşiereşti. Aceşti doctrinari şi profesori scriau şi vorbeau despre legislaţia muncitorească fără să se gândească că ca trebuie să folosească într'adcvâr clasei muncitoreşti. Legea se nurfîea muncitorească, dar ea trebuia să fie în folosul aocluiaş capital, în Slujba căruia erau mulţi dintre aceştia. Ei discutau mult pentru a găsi construcţia juridică, care să fie justificarea convenţiunei de muncă potrivit căreia lucrătorii şi funcţionarii în-1 treprinderilor capitaliste se supuneau, normelor stabilite de voinţa unilaterală a proprietarului ei şi de unde se trage forţa obligatorie ale acestor reguli. îndepărtând' şi ignorând baza adevărată economică a raporturilor juridice de muncă ale societăţii burgheze, unde mizeria, privaţiunile şi foametea sileau pe muncitori să accepte condiţiunile şi regimul muncii stabilite de stăpânii întreprinderilor, ţi au încerca^ fără succes desigur, să rezolve gravele probleme cu ajutorul construcţiilor strâmt juridice. ■ Aşa sunt teoriile „instituţionaliste", potrivit cărora întreprinderile ar fi formaţiuni sociale autonome, în care patronul ar poseda capacitatea de a creia cu putere de lege, obligatorii pentru muncitorii şi funcţionarii care lucrează la el. • In sânul acestei teorii mai sunt încă mul .6, toate prevăzând însă ace-iaş ficţiune, în actele ce conduc întreprinderea "(regulament, statut, instrucţiuni), o anumită formă a unei înţelegeri juridice, în care numai voinţa patronului are preponderenţă, salariatul neputând influenţa asupra condiţiunilor de muncă pe care le exercită însă în casa patronului. Aceşti constructori de teorii aseamănă chiar dispoziţiile patronului, cu o Constituţie00), deoarece şi salariatul şi cetăţeanul sunt conduşi de o autoritate „existentă" înaintea lor. Alţi ,,'eoreticieni" încearcă de a rezolva problema juridică — căci mizeria muncitorului nun interesează — prin „teoria delegării", potrivit căreia ' 57.) G. tTaşcă: Politica Sosllală^a României, 1940, paigilna 93. 58. ) (Siavri Oi Cunaseu: Mâna de lucru în producţia naţională (1928). 59. ) Radu Al. tC. Florescu: încetarea contractului individual de munca şt teoria atmzulul de drept (1937), pagina 55. şo.) Kaskel: Arbeltstrecht, paginai 22—23< www.dacoromanica.ro Dft. MARCU OKESCU 225 statul a 'recut împuternicirile sale asupra unor anumite persoane particulare, patronul. - Disputa aceasta este nesfârşită, ceiace însă trebuie reţinut e că toate nu neagă că în raportul juridic dintre patron şi muincitori numai voinţa primului există. Doctrina juridică burgheză nu numai că nu ia atitudine împotriva acestei stări de inferior.tate a muncitorilor, dar îi mai caută o susţinere technică-juridică, care să justifice şi să apere acest contract. Această atitudine neştiinţifică este înlăturată de materialismul juridic care explică cauza raporturilor -juridice nedrepte prin aceea că autoritatea patronului decurge din caracterul raporturilor de producţia capitaliste, în care proprietatea privată asupra instrumentelor şi mijloacelor de producţie aparţin capii al.ş moi. iar mcraioni sunt siliţi de ameninţarea foametei şi a şomajului să-şi vândă munca şi să se supună voinţei stăpânului. III. CONCLUZII Din cele analizate până aici şi din arătarea unor împrejurări şi stări, cari au determinat apariţia unor astfel de legi cu carac er muncitoresc, putem desprinde unele deosebiri a legislaţiei muncii din societatea capitalis ă faţă de legislaţia cealaltă, tot burgheză, care insă este specifică în a apăra avuţia acestei olase. Aceste caracteristici rezultă din împrejurarea ca legislaţia muncii s’a obţinut împotriva clasei stăpânitoare, smulsă de muncitorime, independent dacă au fost sau nu aplicate: — Izvorul legislaţiei muncii nu este proprietatea privată, deci nici exploatarea omului de către om. Dispoziţiile acestei legislaţii ar trebui să se bazeaa pe echitate legată de necesitatea socială şi de ocrotire a muncii. — Această legislaţie, chiar numai cu dispoziţii fragmentare, arată conştiinţa de clasă şi o parte a spiritului de combativitate a clasei muncitoare o1). Fiecare dispoziţie de lege chiar cu efect numai formal, exprimă lupta şi sacrificiul clasei muncitoare. — Dispoziţiile acestor legi, neaplicarea lor, precum şi luptele munci-torimei române cauzate de acest? situaţiuni, arată asupririle capitaliste, starea de mizerie în cane se găsea muncitorimea şi exploatarea cruntă pe care o suporta. — Conţinutul legislaţiei muncii este întotdeauna în acord cu raportul social de forţe existente, dar şi cu simţul de dreptate pe care tl vrea colectivitatea. Dreptul burghez se întemeiază întotdeauna pe privilegii, pa înşelăciune. — Faptul că legislaţia muncii este aplicată de aceiaşi autoritate a sta- tului burghez, ea îşi pirerde conţinutul, devenind un instrument de asuprire a muncitorimii. , , — Legislaţia muncii în înţelesul muncitorimei tinde ca personalitatea umană să se simtă lberă, creind posibilităţile materiale ca activitatea şi capacitatea personală să sa desvolte. Aceasta, desigur, într’un stal în care n’ar fi o clasă dominantă, care să exploateze munca omului. Odată ou actul dela 23 August 1944 şi 6 "Martie 1945, când punctele de vedere arătate de îndelungata luptă a clasei muncitoare pentru interesele întregului popor român, au învins, arătând justeţea lor, legislaţia muncii oapătă un alt conţinut, intrând într’o altă fază. De unde până la această dată, dominaţia economică şi politică a bu’'gh"ziai române se manifesta cu oprimarea clasei muncitoare, dela 23 August 1944, puterea ei începe să slăbească din ce în ce, muncitorimea intrând în fiece zi în drep urile ei fireşti. 61.) Gh. Apostol: Legislaţia, (muncitorească în România, l«rl şl azi, pagina W. STUDII .15- www.dacoromanica.ro 26 CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI Această fază este caracterizată printr’o luptă dârză ou rămăşiţele burgheziei, de aa:ia şi'evoluţia acestei legislaţii este făcută pe etape, după poziţia politică şi economică a clasai muncitoare.^ Data acestei faze corespunde şi cu ultimele 9 luni ale războiului mondial, în care clasa muncitoare din România a avut contribuţia ei importantă pentru a ajuta zdrobirea celui mai principal inamic al popoarelor din lumea întreagă, fascismul. Această împrejurare a făcut clasa muncitoare să aibă anumite obiective corespunzătoare fiecărui moment istoric. Legislaţia muncii trece prin următoarele perioade: a) Dela 23 August 1944 până la 6 Martie 1945• Mişcarea muncitorească trebuia refăcută în urma sciziunei mişcărei sindicale din 1923. Deoarece în guvernele ce s’au perindat, burghezia avea puternice reprezentanţe, lupta esenţială s’a dat pentru creiarea şi unitatea sindicatelor. După mari demonstraţi uni de sute de mii de muncitori, în toată ţara, după ce au căzut victime mai mulţi sindicalişti, s’a pu'ut obţine împotriva partidelor burgheze care se opuneau cu înverşunare la admiterea libertăţii de organizare a muncitorimii, — legea asupra sindicatelor profesionaleB2). Aceasta n’a făcut decât să înregistreze existenţa în fapt a sindica’elor, care îndată după 23 August 1944 s’au constituit. însăşi expunerea de motive e legii recunoaşte că sindicatele „au ajuns astăzi să cuprindă aproape unanimitatea maselor salariate, de toate categoriile”. Şi de data aceasta, ca în 1921, burghezia a dat lupta pen'ru a nu se admite sindicalizarea funcţionarilor publici. De data aceasta însă n’a reuşit, deoarece muncitorimea devine o forţă politică, care se impune. Intre legea din 1921 şi aceia din 1945 este o deosebire fundamentală, prin aceia că obiectul sindicatelor în prima lege făcută de legiuitorii burghezi fără consultarea munci‘orilor, se prevedea că interesele profesionale aie sindicatelor, — după cum am văzut — sunt limitate la aşa zisele „inle rese profesionale". Această menţiune acoperea toate măsurile sălbatice oare au fost luate faţă de organizarea muncitorilor. Legea din 1945 recunoaşte libertatea sindicalizării in integritatea ei, far impor anta sindicatelor s’a dovedit deosebit de mare din primele zile ale eliberării României de sub ultima dictatură. Sindicatele iau parte la toate ac’eie politice, asigurând producţia în toate domeniile vieţii economice. Deasemeni ajută ţărănimea să lucreze pă-mân'-ul, asigurând hrana populaţiei. Inovaţia cea mai importantă a acestei legi este aceia prevăzută de nrt 28, prin care salariaţii oricărei întreprinderi, membri ai sindica'elor, vor constitui comitete de fabrică sau de întreprindere. Pe plan economic, aces> comitete contribuie la ameliorarea şi mărirea producţiei, luând parte la răspunderea rezultatului, introducând disciplina şi controlul muncii. Pe plan social, comite ul de întreprindere are dreptul de a controla operele sociale legate d3 întreprindere: cantinele, cooperativele, coloniile de vară, dispensarele saiu sp tailaL Instituţiei. creşele, etc. Reprezentanţii muncitorimii şi ai ţărănimii în guverne se străduesc să îmbunătăţească situaţia materială. Prin deciziile dela 26 Octombrie şl 6 Decembrie 1944 s’au ridicat salariile minime cu 300*/*, iar cele maxime cu 200°/o °3). In general, condiţiunile de muncă au fost îmbunătăţite faţă de situaţia de mai înain'e. b) La 6 Martie 1945, odată cu înlăturarea celor mal numeroşi repre- 62. ) m. Oficial Nr. 17 din 21 Ianuarie 1945. 63. ) Gh. Apostol: Raport la Congresul general al BlndlcatdUxr unite din Români*, publicat In Buletinul Informativ al Muncii, pagina 71. www.dacoromanica.ro DH. MARCU ONESCU £2^ zentanţi din guvern, a burgheziei liberale şi naţional ţărăniste, muncitorimea şi ţărănimea câpă.ă o preponderenţă în conducerea ţării. Lupta clasei muncitoare în trecut a determinat apariţia legilor, victoria cilasei muncitoare a creiat condiţiile de realizare a măsurilor în care legea să fie într’adevăr folositoare muncitorilor. Aceasta face ca de acum înainte absolut toate legile muncii să fie făcute numai după consultarea acelora care exercită această muncă. Legislaţia muncii pătrunde în toate legile care au un efect asuipra oondiţiunilor de muncă, de viaţă a muncitorului, ţăranului, sau al oricărui salariat, astfel încât legea muncii să fie într’adevăr folositoare acelor ce muncesc Ea nu se limi ează numai la dispoziţii care se aplică între raporturile dintre patron şi salariat şi se găseşte deacum în toate legile, astfel că se creiază condiţiuni materiale clasei muncitoare, pentru ca munca să fie făcută în condiţiuni omeneşH. Astfel, legi cari nu simt specifice munci'oreşti, au dispoziţii care sunt în avantajul muncitorilor, creind condiţiile prielnice ca munca în producţie să fie dusă câ mai bine de salariat. Este suficient să pomenim numai de legile şi măsurile care reglementează raporturile dintre proprietari şi chiriaşi, sau referi'or la repartiţia alimentelor, sau a creierii economatelor, pentru a vedea că anumite dispoziţii sunt numai în folosul celor ce muncesc. Deasemenea legislaţia muncii capătă un caracter mai larg, incluzând nu numai pa muncitorii din industrii, aşa cum era legislaţia până la 1944, ci şi pe ăcei ce fac munca agricolă şi intelectuală. Clasa muncitoare a realizat ca şi celelalte- munci să aibă aceleaşi condiţiuni, deoarece toate iau parte la producţiune. De aceia clasa muncitoare şi-a găsit aliatul ei în ţărănime. Prin reforma agrară din 22 Martie 1945 s'au creiat condiţiunile materiale ţărănimii muncitoare, iar printr’o serie de legi consolidează aceste pământuri pentru a putea fi muncite în siguranţă. Ca o măsură cu caracter de legislaţie a muncii, trebuie să fie considerată în primul rând Decizia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor din 4 Septembrie 1947, prin care exploatarea terenurilor cultivabiie se va face numai în regie proprie, exploatarea în dijmă fiind cu desăvârşire interzisă. Deasemeni, munca intelectuală este apărată printr’o lege pentru protecţia muncii intelectuale 04). In acelaş cadru trebuie privit Statutul funcţionarilor publici, din 23 Sept. 1946, care reglementează recrutarea, condiţiile de muncă, salarizarea, pregătirea profesională. Sindicatele de funcţionari publici au rol deosebit în supravegherea activităţii funcţionarlor, a instituţiilor şi ca oricare sindicat la apărarea intereselor acestei categorii de salarizaţi. Legea contractelor de muncă din 5 Aprilie 1929 a căpătat o serie de modificări în favogrea salariaţjlor particulari referitoare la drep'ul de concediu anual °3) şi la concedieri individuale sau colectiveGG). La 6 Sept. 1946 s’a publicatGT) Legea pentru reorganizarea jurisdicţiei mutici, potrivit căreia se simplifică şi se accelerează întrucâtva judecarea proceselor de muncă, fiind legată de organizarea sindicală şi de o magistratură de muncă specializată. Această lege extinde jurisdicţia muncii în litigiile de muncă din agricultură, ceea ce arată tendinţa actuală a legislaţiei muncii de a cuprinde toate aspectele muncii din ogoare, fabrici şi- birouri. 64. ) (Denumită "privitor la contractul de ediţlune şl la dreptul de autor în materie literară", în M. Of. Nr„ 169 dlim (24 Iulie 1946, pagina 7792. 65. ) Desfiinţat prin Decretul (asupra regimului muncii din 2 Octombrie 1941. 66. ) Aceste concedieri mu se pot face fără apiobarea prealabilă a Ministerului Muncii, date pe baza cercetărilor făcute de organele (acestuia, asistate de delegaţii sindicatelor respective. (Deoret-lege Nr. 314 din 26 Aprilie 1946 şi Decizia publicată t» M. Of Nr. 115 din 20 Mai 1946), pentru ca producţia să fie asigurată. 67) M. Oficial Nr. 206/1946. www.dacoromanica.ro 22g CARACTERUL REACŢIONAR AL TRECUTEI LEGISLAŢII MUNCITOREŞTI Iar prin legea modificatoare din 2 Februarie 1948, litigiile de muncă sunt date mai mult în judecarea comisiunilor sindicale de cercetare şi arbitraj, educându-se uşurări procedurale pentru salariaţi, astfel ca rezolvarea conflictelor de muncă să fie mai apropiată de climatul muncii. Legiuirile acestea au dus mai departe ins'ituţiunile existente într’un concept baza: pe realităţile sociale. Ele desigur trebuesc complectate şi ţinute in acord cu rolul pe care îl primeşte clasa muncitoare în statul nostru, în care structura lui este de democraţie populară. In urma propunerilor făcute de Fartidul Comunist Român la 14 Iunie 1947 şi a însuşirii lor de către guvern, a creierii Ccmislunei Ministeriale pentru redresarea economică şi s abilizarea monetară,, organism de coordo- nare a activităţii econcm.ce a ţării, a realizării Reformei monetare din 14 August 1947, a realizărilor economice şi a unui comerţ in care s latul este conducător, a dssvoitărei cooperaţiei de consum şi producţie, a creierii'' de către Confederaţia Generală a Mun.ii, a Comisiilor de producţie, — organe ti.ihnice ajutătoare ale comitetelor de sindicate sau de întreprinderi pentru organizarea producţiei şi îndeplinirea şi depăşirea programelor de producţie, — reforma justiţiei în care oamenii muncii devin judecători îndepărtând justiţia de clasă a societăţii burghezo-moşiercşti, echilibrarea bugetului statului astfel încât clasa muncitoare nu mai este neîndreptăţită la repartiţia venitului naţional, a îndepărtării ultimelor elemente burgheze din guvern, — simt măsuri cari introduc linia de apărare şi consolidare a intereselor clasei muncitoare. La acestea se mai adaugă desfiinţarea monarhiei, care punea piedici unei desvo'.tări normale politice şi economice a clasei muncitoare, transformarea statului nostru într’o Republi'ă populară a tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea dela oraşe şi sate, creiarea Partidului Muncitoresc Român ca partidul unic al clasei muncitoare, a introducerii princ pialităţii de clasă în conducerea politică a ţării, precum şi „încriiderea ş. sprijinul ac iv al maselor muncitoare, în frunte cu clasa muncitoare, pentru guvernul înfăptuitor al reformei monetare, şi, azi, al stabilizării"os), toate acestea pregătesc Românie; progrese in baza ei economică, deci şi în suprastructura juridică. Apariţia proectului de Constituţie, transformă în Republica Popu’ară Română, munca în obligaţiune şi drept, în cnoare pentru fiecare, dar cu o garanţie că statul acordă sprijin tutu-or celor ce muncesc pentru a-i apăra împotriva exploatării şi a ridica nivelul lor de trai. Toată această înaintare a societăţii româneşti creiază „premisele politice şi economice ale reconstrucţiei României pe baze noi, socialiste" ao). Făurirea acestor premize însemnează pă şi raporturile de muncă se vor baza pe proprietatea socialistă asupra instrumentelor şi mijloacelor de producţie, ceiaoe produce spre deosebire de societatea cepitalistă — o trecere ,,dela disciplina impusă de exploatatori, la o disciplină conştientă, benevolă“ 7°). In cbndiţiunile socialismului nici o voin‘ă particulară nu poate substitui puterea de reglementare a unui drept social, care se sprjină pe o disciplină real consimţită. ' 68) Mliron Constantinescu : Lupta pentru stabilizare, !n revista ,, P.obl emo economice’' Nr. 1 din 1948, pag 19, 69) Gh. GheorgWiu-DeJ ; CcmEolidarea regimului de democrat e populară în România, — publicat în organul Biroului Informativ dela Belgrad al partidelor comuniste („Pentru o pace trainică, pentru democraţie populară”) Nr. 6 din 1 Ianuarie 19481 70) V. I, Lenln: Opere alese, voi. XXII, «ud, rusă, pag. 483,. www.dacoromanica.ro DR. MARCU ONESCU 22ţ) Jntr’o astfel de societate, legislaţia muncii asigură participarea directă a maselor muncitoare la elaborarea orânduirii interioare a producte!. „Socialismul, comunismul, a desvoltat, desvoltă şi va dcsvolta neîntrerupt capacitatea de producţie, bunăstarea oamenilor muncii manuale şi intelectuale. El ridică omul elitterat la înălţimi creatoare'1 71J. In drumul ţarii noastre spre socialism realizările de până astăzi condiţiile de existenţă a democraţiei noastre populare trebue să prilejuiască juriştilor noştri sarcini care să ducă la înregistrarea acestui progres. In domeniul dreptului muncii, care devine din oe în ce mai mult o expresie juridică nouă a unor condiţiuni economice noi tot mai întinse în suprafaţă şi în profunzjme, sarcinile juridice sunt impunătoare. Această importanţă apare în acest domeniu, deoarece vedem că în urma schimbării economica a societăţii româneşti stăpânirea mijloacelor de producţie aparţine mai puţin particularilor, ea devenind cooperativă şi a statului, care azi are interese identic: cu ala poporului. Noi ştim că „organizarea muncii este determinată de către mijloacele de producţie“T2) şi mai ales da stăpânirea lor. Diminuarea şi în unde domenii desfiinţarea plusvalorii, dau un imbold deosebit oamenilor muncii cari găsesc forme noui de manifestare pentru ca producţia să fie mărită, iar consolidarea Republicai să fie numai în folosul celor ce muncesc. Disciplina muncii organizează producţia, astfel că astăzi în toate întreprinderea întrecerea în muncă, a deveni, o nouă formă de muncă. IniţiaHva maselor arată o experienţă de muncă nemaicunoscută la noi, carp realizează lucrări de o însemnătate mare, sub forma muncii voluntare în brigăzi de muncă. In societatea capitalistă, legislaţia burgheză transformă omul într’un sclav al proprietăţii, desvollând în el morala de lup al capitalistului. In societatea capitalis.ă, toate legiuirile duc la o predominare complectă a relaţiilor de producţie bazate pe proprietatea privată^ iar izvorul dreptului este apărarea acestei proprietăţi. Intr’un stat ca al nostru, în drum spre socialism, legea muncii trebuie să reflecteze experienţa prodigioasă a maselor populare, care trăesc o viaţă plină cu frământări şi lupte, pe care le rezolvă în mod curajos, in folosul colectivităţii. Deaceia izvoarele dreptului trebuiesc luate din experienţa maselor populare. A oe st proces de creaţiune a juridicului din experienţă populară, din formele de rezolvare a problemelor ce se pun de necesităţi şi soluţionate de oamenii muncii, este o muncă ştiinţifică de mare însemnătate. Transformarea voinţei colective în acte de drept, recunoscute de autoritatea statului, este adevărata metodă de legiferare în Statul cu democraţie populară. Iată pentruce înainte de toate emulaţiunea, întrecerea in muncă, realizarea planului de muncă în condiţiuni mai avantajoase decât cele stabilite, exempie care se înmulţesc în producţiune datorite poporului muncitor, devin factori covârşitori şi determinanţi in organizarea muncii. Desigur că naşterea relaţiunilor întrecerei în muncă, îndeplinirea obligaţiunilor de către acei a: se întrec, nu pot deveni obiectul unei constrângeri juridice. Dar aceasta nu înseamnă că întrecerea în muncă, elanul muncii voluntare rămâne în afara oricărei influenţe juridice şi nu prezintă interes pentru' ştiinţa dreptului. 71) I. Chi;inevschl : Ideologia sovietică şi superioritatea el ±aţă- de -Ideologia burgheză, pag. 31. ' - • 73) Marx Către Eragels, ÎH „K. Marx, scrieri alese”-Ed. P. C. R. pag. 4Ş& - www.dacoromanica.ro DR. MARCU ONESCU ^30 Rezultatele obţinu'e prin întrecerile voluntare determină schimbarea condi ţiuiţilor contractului de muncă, atât în caiace priveşte măsura intensivă sau extensivă în executarea muncii, a remunerărei, a obţinerii de premii, ele. ^ însuşi statul are interesul ca acesite întreceri să fie coordonate, fiindcă producţia are întotdeauna caracterul social. Deaceia se stabilesc diferite drepturi în dependenţă de comportarea la muncă, în această disciplinare şi întrecere. Faptul acesta determină introducerea de noi elemente de drept in rela-ţiunile de muncă şi creiază drepturi noi pen ru acei care se întrec şi obligaţiuni corespunzătoare pentru întreprinderi. Iar existenţa comitetelor de fabrică sau întreprindere, arată că condi-ţiunile de muncă, îndeplinirea muncii, realizarea planului de produdţiune al întreprinderii, nu mai sunt chestiuni cari privesc numai pe întreprinzător, ci colectivitatea. însăşi angajarea şi concedierea salariaţilor sunt controlate şi încadrată în nevoile instituţiunii, apreciate de însăşi muncitorii ce fac parte din acel colectiv de muncă. Pe baza organizării muncii în întreprinderile sovietica, în instituţii şi colhozuri, stă principul socialist al îmbinării conducerii unice cu o democraţie largă productivă. Lenin a legat întotdeauna emuLaţiunea, cu trecerea dela democraţia formală la o participare reală a maselor în conducerea instituţiunilor 78). / ' Rezolvarea unei îmbunătăţiri a situaţiunii muncitorilor, trebuie făcută odată cu drumul spre socialism. Paralel cu ace^e transformări structurale, este sarcina legiuitorului, să organizeze astfel munca, încât în afara salariului individual cuvenit fiecărui muncitor pentru prestarea muncii sale, să mai aibă un salariu social atât de ridicat încât să satisfacă toate cerinţele unei vieţi omeneşti. Aocst salariu social — în ţara socialismului, U. R. S. S. — constă în gratuitatea complectă a învăţământului primar şi secundar, a îngrijirii medicale, în eexistenţa unei desuoltat? raţele de leagăne de copii, de case de naiştere absolut gratuite, precum şi a altor instituţii de odihnă, sport, culturale, e‘c., — toa'e puse în slujba oamenilor muncii. Acestea sunt numai câteva exemple ce ne arată că raportul juridic de muncă care în societatea capitalis.ă se referea la persoane, exploataţi şi exploatatori, — în statul cu democraţie populară el devine un regulator al producţiei în favoarea numai a celor ce muncesc. Privit as'fel întregul raport juridic al procesului muncii, constatăm că legislaţia muncii devine legislaţia ce reglementează raporturile cele mai multe ale populaţiunei ţării noastre. Deaoeia legiuitorul şi juriştii trebuie să cuprindă cât mai a‘ent, des-voltarea formelor noui de muncă, ele fiind determinantul manifestărilor societăţii noas're de azi, dar mai ales dă mâine. 73) A. E. Paşarstnic: Unele probleme ale dreptului sovietic de muncă, publicat In ..Sovetskoe gosudaretvo 1 pravo”, Nr. B—0 din 1946, pagîna 31. www.dacoromanica.ro UNELE CHESTIUNI PEDAGOGICE IN LUMINA DISCUŢIEI FILOSOFICE de I. SVADCOVSCHI membru activ al Academiei de Ştiinţe pedagogice din R.S.F.S.B. Discuţia organizată de către Comitetul Central al P. C. (b) al U. S. asupra cărţii lui G. F. Alexandrov „Istoria filosofiei occidentale” şi cuvântarea la discuţie a tov. A. A Jdanov, au descoperit un şir de lipsuri reale nu numai cărţii tov. Alexandrov, dar şi întregii munci a filosofilor noştri. Concomitent a fost trasată calea de învingere a acestor lipsuri, au fost indicate principiile metodologice şi metodele concrete care decurg din ele ale muncii de cercetare ştiinţifică in domeniul filosof:ei. E greu de a supra-aprecia importanţa discuţiei filosofice pentru munca de cercetare ştiinţifică şi de predare în oricare ramură a ştiinţei, dar mai ales în domeniul teoriei şi istoriei pedagogiei, înaintea reprezentanţilor ştiinţelor pedagogice sunt puse un şir de probleme metodologice noui şi acute. Multe chestiuni din istoria şi teoria pedagogiei capătă o importanţă nouă, mai profundă. Deci-gur că nu se poate ca în cadrul unui articol de ziar să se epuizeze toate chestiunile de pedagogie şi istorie a pedagogiei, care cer o revizuire radicală în lumina concluziilor discuţiei filosofice. Dar trebue să indicăm unele dintre ele, după părerea noastră, cele mai importante şi mai de prim rang. La discuţie s’a acordat o mare atenţie chestiunei obiectului istoriei filosofiei. Concluziile au fost trase de tov. A. A. Jdanov prin cuvintele următoare : „Istoria ştiinţifică a filosofiei este, prin urmare, istoria zămislirii, apariţie şi evoluţiei concepţiei materialiste ştiinţifice despre lume şi a legilor acesteia. întrucât materialismul a crescut şi s’a desvoltat în lupta împotriva curentelor idealiste, istoria filosofiei este prin urmare şi istoria luptei dintre materialism şi idealism” *). O astfel de concepţie marxistă, singura justă, a obiectului istoriei filosofiei, subliniază inadmisibilitatea tratării obiectiviste a materialului filosofic din trecut. Savanţii noştri sunt obligaţi de a cerceta materialul istoric în mod critic, precizând, care dintre teoriile trecutului într’adevăr împingeau înainte gândirea ştiinţifică, şi care o frânau. Nu orice teorie, ridicată în slavă de către *) A, A. Jdanov „Tn jurul lucrării lui G. F. Alexandrov: Istoria filosofiei occidentale" Ed P. C, E, 1947 pag. 9. www.dacoromanica.ro 23 2 L SVADCOVSCHI ştiinţa burgheză, era o treaptă înainte către ştiinţa adevărată. Nu orice teoretician introdus de istoricii burghezi în panteonul oamenilor mari, este într’adevăr mare. Plecând dela cele spuse, se vede că trebue să considerăm ca obiect al istoriei pedagogiei, istoria germinării, apariţiei şi desvol-tării gândirii ştiinţifice' materialisto-pedagogice în luptă cu teoriile antiştiinţifice idealiste. Reese că obiectul cursului de istorie a pedagogiei nu trebue deloc să fie orice sistem care a avut un loc în istoria omenirii. Un istoric al pedagogiei trebue, mai întâiu de toate, să-şi fixeze atenţia sa asupra acelora dintre ele care au fost o verigă, o treaptă ce a dus la sistemul pedagogic ştiinţifico-materialist. Atenţia istoricului pedagogiei, natural, trebue să fie atrasă de teoriile progresiste, iar chestiunea dacă un sistem sau o opinie este progresistă sau reacţionară trebue rezolvată în mod concret istoric. Descoperind legătura teoriilor înaintate, progresiste, cu problemele claselor înaintate, progresiste, un istoric este obligat a aduce pe prim plan aceste teorii progresiste, chiar dacă 'ele, la timpul lor, nu au căpătat o largă difuzare. Şi din contra, el trebue să demaşte hotărît şi răspicat teoriile reacţionare, acordând mai puţină atenţie sistemelor şi ideilor pedagogice deja înmormântate şi să critice cu o deosebită tărie sistemele şi ideile pedagogice, care au curs astăzi, cu tot caracterul lor reacţionar şi sunt folosite din cauza acestui caracter reacţionar de către duşmanii marxismului. Şi totuşi cursurile şi programele noastre de istoria pedagogiei în ultima ediţie a Ministerului învăţământului Superior poartă pecetea concepţiei obiectiviste. Astfel, programul de istorie a pedagogiei, cere, de exemplu, o amănunţită cunoştinţă a chestiunilor de pedagogie bisericească a evului mediu din Europa apuseană şi nu prevăd nimic despre ideile pedagogice ale lui Thomas Morus şi Tomaso Campanella. Tot această programă îl scoate pe primul plan pe vechiul reacţionar Spencer, atribuindu-i întemeierea învăţământului real; acordă loc sistemului reacţionar a lui Herbart, şi în acelaş timp trece alături de ideile progresiste ale materialiştilor francezi şi ale militanţilor revoluţiei franceze. Scoţând pe primul plan pe Ianco-vici şi Beţchi, programul tace cu totul asupra lui Radişcev. Acordând nu puţin loc politicii şcolare a lui Alexandru I şi Nicolai I, ea exclude studierea opiniilor pedagogice ale lui Herzen, care a deina~cat fără milă această politică şi a elaborat un sistem de educaţie progresiv şi democratic, bazat pe cunoştinţe ştiinţifice. In cursurile şi programele de istorie a pedagogiei nu este realizată legătura organică între un sistem sau altul de pedagogie şi împrejurările istorice în care el s’a născut. Plecând dela o înţelegere justă a obiectului istoriei ştiinţifice a pedagogiei, noi trebue să reconstruim radical atât programul www.dacoromanica.ro CHESTIUNI PEDAGOGICE IN LUMINA DISCUŢIEI FILOZOFICE 233 muncii de cercetare, cât şi programul de pfedare a acestei ştiinţe. Supunând unei tăioase critici cartea lui G. F. Alexandrov, tov A. A.' Jdanov indică : „Una din deficienţele esenţiale, dacă nu chiar deficienţa principală a acestei lucrări constă în ignorarea faptului, că în decursul istoriei s’au schimbat nu numai concepţiile asupra problemelor filosofice, ci însăşi sfera problemelor, însuşi obiectul filosofiei £ra în continuă transformare, ceeace corespunde în totul naturii dialectice a cunoaşterii umane, acest lucru trebue să fie clar oricărei dialectician adevărat” *). Ideia caracterului istoric al însăşi obiectului ştiinţei, subliniată de tov. A. A. Jdanov, cere o comportare critică din partea' teoreticienilor sovietici ai pedagogiei faţă de definirea obiectului pedagogiei. . Intr’adevăr, pedagogia individualistă burgheză defineşte obiectul pedagogiei ca educaţia omului, educaţia copilului, sau ca adaptarea copilului la cerinţele societăţii. Astfel, copilul apare ca o unitate oarecare, lipsită de importanţă istorică sau de clasă, ca o parte aritmetică a societăţii, caracterizată printr’un total de calităţi biologice. Marx, Engels, Lenin şi Stalin au demonstrat în mod convingător că sistemul capitalist al educaţiei schilodeşte milioane de copii, care aparţin claselor exploatate, nimiceşte talente, înăbuşe iniţiativa, gândirea creatoare. Pedagogia burgheză n’a pus' şi n*a putut pune înaintea sa problemele cercetării chestiunii modului prin care să se facă ca toată generaţia care creşte să fie capabilă nu numai de a asimila moştenirea materială şi spirituală a trecutului, dar să meargă mai departe pe calfa progresului omenirii, a modului prin care să se desvolte şi să se înmulţească talentele oamenilor, a modului prin care să se facă din fiecare om nou un creator activ şi conştient al istoriei omeneşti. • Prin urmare, obiectul pedagogiei sovietice ca ştiinţă, trebue să fie definit prin particularităţile regimului socialist, prin particularităţile situaţiei omului în societatea socialistă, prin particularităţile problemelor istorice, care urmează a fi îndeplinite de generaţia care creşte în luptă pentry. victoria definitivă a comunismului. Precizarea concretă a obiectului pedagogiei sovietice comuniste apare ca o treabă urgentă a teoriei pedagogiei. • ’ Tov. G. F. Alexandrov a denumit cartea sa „Istoria filosofici occidentale”. Delimitarea regională a obiectului cărţii, după cum ştim, n’a putut totuşi s’o salveze dela o critică justă pe motivul unei nedrepte tratări a rolului filosofiei ruseşti în istoria evo’nţcei gândirii fisolofice mondiale. „Indiferent de motivele care l’au călăuzit pe autor, excluderea istoriei filosofiei ruse din istoria generală a filosofiei — indică tov. A. A. Jdanov -r- comiterea ei, înseamnă în *) loc, cit. pag. 12 www.dacoromanica.ro 234 I. SVADCOVSdHI fapt micşorarea rolului filosofiei ruse şi împărţirea arbitrară a istoriei filosofiei în: istoria filosofiei ţărilor apusene şi istoria filosofiei ruse” *). Faptele arată că filosofia rusă nu numai ca n’a stat la o parte de drumul mare al desvoltării gândirii filosofice, dar, din contra, a deschis noui căi care au ridicat la noui înălţimi gândirea filosofică ştiinţifică. Deaceea nu se poate să se excludă artificial gândirea filosofică rusă din istoria generală .a filosofiei. O astfel de excludere artificială a filosofiei ruseşti din istoria generală a filosofiei dă o prezentare nejustă asupra mersului real al istoriei gândirii filosofice, micşorează rolul' poporului rus în desvoltarea culturii mondiale. Critica, care s’a desfăşurat asupra acestei chestiuni în discuţia filosofică, trebue să fie adresată în întregime şi istoricilor pedagogiei. In programele şi manualele noastre de istorie a pedagogiei se obişnueşte a împărţi cursul în două părţi: istoria generală a pedagogiei, în care nu se aminteşte nimic de pedagogia rusească şi istoria pedagogiei ruse, din care putem afla câte ceva de dependenţa gândirii pedagogice ruseşti de cea din Europa apuseană, dar nu putem afla nimic despre rolul gândirii pedagogice ruseşti în evoluţia mondială a ştiinţei pedagogice. Nu este aceasta o manifestare de servilism înaintea străinătăţii, această periculoasă rămăşiţă a capitalismului în conştiinţa unei părţi înapoiate a intelectualilor noştri, contra căreia luptă atâta partidul nostru ? Şi cu toate acestea noi toţi ştim foarte bine că şi Lomonosov şi Radiscev şi Uşinski au fost pentru timpurile lor, cei mai adânci, cei mai perspicaci şi progresişti teoreticieni ai educaţiei. De necpmparat mai sus decât corifeii recunoscuţi a pedagogiei din Europa apuseană au stat Herzen, Belinski, Cernîşevski şi Dobroliubov, care rezolvau chestiunile educaţiei pe baza ştiinţei înaintate. Nouă ne trebue să reconstruim! în mod hotărît cursul de istorie a pedagogiei. Desigur, o astfel de reconstrucţie cere o muncă meticuloasă de cercetare. Totuşi, neaşteptând rezultatele acestor cercetări, este necesar chiar de acum să reconstruim în mod radical predarea istoriei pedagogiei. Deja pe baza cunoştinţelor pe car» le avem, numai dacă ne vom conduce de teoria marxist-leninistă, iar nu de tradiţiile istoriografiei burgheze, cum se întâmplă încă uneori, noi vom fi în stare să compunem programe şi manuale mai satisfăcătoare pentru istoria pedagogiei. Crearea unui curs unic a istoriei pedagogiei, în care s’ar include organic istoria pedagogiei ruse — este cea mai apropiată şi urgentă problemă, care stă în faţa istoricilor sovietici ai pedagogiei. După cum s’a descoperit de către discuţia filosofică, cea mai mare pricină a majorităţii greşelilor, scăpate în cartea „Istoria filosofiei occidentale”, este uitarea sau înţelegerea greşită de căţjrş *) loc. cit. pag. 17, www.dacoromanica.ro Chestiuni pedagogice in lumina discuţiei filozofice 233 autor a principiului partinităţii bolşevice: In carte nu există o analiză marxistă a sistemelor filosofice: în ea. ele se orânduesc unul lângă altul, dar nu în luptă între ele, nu există o critică tăioasă, a sistemului şi opiniilor reacţionare. Uitarea principiului apartenenţei la partid în tratarea fenomenelor sociale şi înlocuirea metodei de critică marxistă, în folosul academismului burghez şi tradiţiilor istoriografiei burgheze, prin metoda descrierii artificiale obiective, caracterizează, cu regret, de-asemeni şi manualele de istorie a pedagogiei. Din aceste manuale, în cel mai bun caz, putem să luăm informaţii despre ce fel de chestiuni şi cum le punea şi le rezolva unul sau altul din teoriti-cienii pedagogiei, dar nu sunt în ele o analiză ştiinţifică a pricinilor de ce au fost puse unele sau altele dintre probleme. Expunerea teoriei este făcută în mod rupt de clasă şi de problemele politice ale clasei, al cărei reprezentant este teoreticianul dat, în mod rupt de împrejurările istorice concrete. Dacă ar fi să credem manualele de istorie a pedagogiei, ar reeşi că toţi teoreticienii, într’o mai mică sau mai mare măsură, „au împins pedagogia înainte”, toţi, chiar cei mai reacţionari, au făcut un pas înainte în ceva, toţi au unele merite în faţa pedagogiei. Aceasta este în totul o tratare obiecti-vistă, care n’are nimic comun cu marxism-leninismul, este străină lui. Herbart, care a luptat activ şi în mod răutăcios împotriva materialismului şi a gândirei sociale progresiste şi care a elaborat, pe baza filosof iei reacţionare idealiste, un sistem reacţionar de pedagogie a burgheziei junkeriste nemţeşti, apare ca fundatorul sistemului pedagogic ştiinţific. (Vezi art. de fond al lui N. K. I3au-man şi G. P. Weisberg la opere alese ale lui Herbart, Qcipedgniz (editura) 1940, deasemeni manualul de pedagogie E. N. Medânski, Ucipedghiz 1947). . ' Spencer, „care a eliberat” pedagogia burgheză de orice principii ştiinţifice şi a transformat-o într’un instrument de realizare a problemelor de clasă strict egoiste a unei clici de capitalişti, este declarat ca un pedagog progresist. (Vezi manual de pedagogie I. T. Ogorodnicov şi P. N. Simbirev, Ucipedghiz, 1946, vezi 271). Atât timp cât teoriile pedagogice sunt examinate spparat de lupta de clasă, atât timp cât nu este lămurit rolul lor în această luptă, nu se poate rezolva chestiunea dacă aceste teorii sunt progresiste sau reacţionare. Atât timp cât istoria pedagogiei este prezentată numai ca o evoluţie a gândirii pedagogice, nu se poate să înţelegem condiţionarea istorică şi importanţa istorică a uneia sau alteia din teorii sau sisteme de pedagogie. Ca răspuns la doleanţele studenţilor asupra faptului că e greu de a memoriza particularitatea fiecărui clasic al pedagogiei, fiindcă ei toţi învăţau despre intuitivism, despre tratarea individuală ş.a. www.dacoromanica.ro t SVADCOV3CHX 23-6 în lecţiile şi manualele noastre se introduc relaţii biografice, dar această metodă didactică nu rezolvă cu nimic chestiunea. Particularitatea teoriei pedagogice, formată istoric, poate fi lămurită şi înţeleasă numai pe baza cunoaşterii particulaiiiăţii condiţiilor sociale, care au născut teoria dată, numai pe baza lămuririi rolului particular, pe care l-a jucat teoria dată în procesul evoluţiei luptei de clasă. Progresivitatea unei teorii pedagogice se controlează prin practica clasei progresiste. Istoricii pedagogiei nici nu şi-au pus în faţă sarcina de a lămuri în ce fel teoriile pedagogice, apărute istoric, au fost verificate prin experienţa de masă a uneia sau alteia din clasele sociale şi ce-importanţă au avut ele în progresul real al omenirii. Două probleme decurg din cele spuse până acum : mai întâi, este necesar să revizuim îndrumarul nostru de învăţământ relativ la materialul de program şi la aprecierea teoriilor pedagogice şi în al doilea rând, să întărim si să adâncim munca de cercetare ştiinţifică a istoriei pedagogiei pe baza aplicării cretoare a metodei marxiste-leniniste. Una dintre cele mai mari lipsuri ale manualului dî istorie a filosofiei al lui G. F. Alexandrov constă, după cum se ştie, în faptul că acest manual luminează nejust rolul marxismului in istoria fiii sofiei. El nu scoate la iveală importanţa adevărat revoluţionară a descoperirilor lui Marx şi Engels în desVoltarea ştiinţei filosofice. Marxismul are o isterie de un secol a răspândirii şi a evoluţiei sale. Totuşi istoria filosofiei marxiste n’a găsit loc în manualul citat. Istoricii pedagogiei fac o greşeală principială de acelaş fel. Adevărata importanţă şi adevăratul rol al marxism-leninismului în istoria gândirii pedagogice ştiinţifice, în cursurile de istorie a pedagogiei, nu sunt tratate pe larg. Marx şi Engels au dat o rezolvare cpnsecvent ştiinţifică chestiunii privitoare la esenţa educaţiei, ei au descoperit legăturile dintre chestiunile de educaţie şi legile istorice de evoluţie a societăţii şi au studiat ^hestiunile de bază ale educaţiei — scopurile şi conţinutul educaţiei şi instrucţiei — în lumina problemelor revoluţionare ale proletariatului. Prin aoeasta s’a pus un fundament ne neclintit pentru sistemul ştiinţific pedagogic, în care toate chestiunile practicii educaţiei pot fi rezolvate consecvent ştiinţific. începând cu a doua jumătate a sec. XIX desvoltarea ştiinţifică a pedagogiei este legată exclusiv cu marxism-leninismul. In ce priveşte pedagogia burgheză, care nu recunoaşte şi nu poate recunoaşte marxismul, ca o ideologie a unei clase revoluţionare, ce condamnă societatea burgheză la prăbuşire, ea, în luptă cu sistemul ştiinţific marxist s’â retras pe poziţia'obscurantistă, de construcţii arbitrare, de disolvare şi degradare*. Pedagogia pragmatica a lui Dewey, aşa numită pedagogia experimentală (Lay, Meumann, Stan- www.dacoromanica.ro CHESTIUNI PEDAGOGICE IN LUMINA DISCUŢIEI FILOZOFICE 237 ley Hali, Neciaev) degenerată în pedologie, şi, însfârşit, teoria rasistă antiomenească a educaţiei fasciste — toate aceste „sisteme” sunt streine ştiinţei adevărate, trag ştiinţa înapoi şi o pun în serviciul clasei dominante în ofensiva ei asupra intereselor vitale ale muncitorilor, servesc reacţiunii războinice imperialiste. In mod natural trebue să ne aşteptăm prin urmare, ca, cursul marxist de istorie a pedagogiei să aibă ca conţinut de bază istoria de o sută de ani a pedagogiei ştiinţifice comuniste. Istoria educaţiei sovietice şi istoria evoluţiei pedagogiei sovietice ca -o etapă nouă, etapa leninisto-stalinistă va ocupa în cursurile de istorie a pedagogiei un loc de seamă. In discuţia filosofică s’a remarcat că istoricii filosofiei manifestă nu arareori un academism foarte vătămător în tratarea materialului istoric. Ei se închid în date istorico-filosofice şi uită că acest material istoric adeseori are cea mai vie legătură cu contem-poranitatea, că vechile teorii reacţionare renasc ca un stindard al reacţiunii capitaliste contemporane. Această lipsă este în şi mai mare măsură caracteristică pentru istoricii pedagogiei. Este cunoscut tuturor că pedagogia catolică a evului mediu nu numai că n’a trecut în domeniul legendelor, dar cu o deosebită tărie se propagă de către apologeţii contemporani ai capitalismului, în deosebi în U. S. A., unde există universităţi catolice speciale, unde o însemnată parte a „sistemelor” filosofice reacţionare au ca punct de plecare dogmele catolice ale evului mediu. In toate ţările capitaliste, catolicii tind să acapareze în mâinile lor educaţia naţională^ inundă piaţa cărţilor cu reviste pedagogice, manuale, monografii şi enciclopedii imbibate de ideile catolicismului medieval, scolasticei şi ezuitismului. învăţăturile pedagogice ale ţârcovnicilor Jeronim şiAugustin, dogmatismul lui Alcuin. scolastica lui Tomas Aquino şi iezuitismul rafinat al lui Fenelon, trebuesc cercetate şi criticate în cursul de istorie nu ca fragmente de antichităţi, 0 ca izvoare a ideologiei reacţionare contemporane. Istoricii pedagogiei sunt obligaţi să arate, cum s’a construit istoric aceea „bastilie a spiritului”, pe care atât de motivat au dărîmat-o mate-rialiştii francezi ai sec. XVIII-lea şi pe care o ridică din nou ideologii capitalismului putred contemporan. Nerespingând obligaţiile pe care le avem de a stabili prinţi’o analiză minuţioasă, a uneia sau alteia din doctrine ceeace este progresiv şi pozitiv în ea, noi nu putem, n’avem dreptul să trecem cu tăcere asupra părţilor ei reacţionare. Este necesar ca să desvăluim cu toată intransigenţa „doctrinele” şi „şcolile” pedagogice reacţionare, care transferă ştiinţa pedagogică în+r’un sistem de principii speculative, deduse din principiile filosofiei idealiste reacţionare. Odată cu cercetarea teoriei reacţionare antiştiinţifice pozitiviste a educaţiei a lui Spencer, este www.dacoromanica.ro t aVADCOVSCHl necesar să se descopere bazele „logice” şi sociale a tuturor şi a tot felul de teorii pedagogice antiştiinţifice contemporane, ale aşa numitei pedagogii „liberale” (Dewey, Counts, ş. a.) Justele imputări ale tov. A. A. Jdanov făcute lucrătorilor frontului filosofic asupra separaţiei de viaţă, asupra fricii de probleme acute şi de critică, noi, pedagogii, trebue să le prmim şi la adresa noastră. Noi toţi recunoaştem în mod unanim că teoria pedagogică este chemată să lumineze calea practicii pedagogice. Noi toţi recunoaştem deasemeni că practica şcoalei sovietice puno^noui probleme pedagogice şi dă posibilităţile cele mai largi pentru generalizarea experienţei. Totuşi, noi încă nu ne-am învăţat să punem în mod îndrăzneţ şi să rezolvăm îndrăzneţ aceste probl'eme. Care sunt nouii factori ai educaţiei comuniste sub socialism? Ce rol trebue să joace în sistemul educaţiei comuniste munca şcolară, de producţie, socială şi cea de toate zilele? In ce trebue să conste în mod concret principiul educaţiei politehnice în şcoala sovietică în timpul nostru? Cum se rezolvă chestiunile de educaţie a disciplinei, problema stimulării şi constrângerii în sistemul socialist al educaţiei? Cum se rezolvă chestiunile de educaţie estetică, educaţia cinstei şi dreptăţii şi alte chestiuni morale în societatea socialistă? Cum se rezolvă chestiuni referitoare la relaţiile copiilor cu părinţii şi cu cei mai în vârstă în societatea sovietică?... Aceste şi multe, multe alte chestiuni de educaţie a copiilor sovietici rămân neprelucrate deloc din cauză că pentru prelucrarea şi rezolvarea> lor nu ar fi suficientă experienţă şi deloc din cauză că la noi ar fi puţine forţe teoretice şi ştiinţifice pentru cercetarea acestor probleme. Pricina întârzierii muncii teoretice faţă de cerinţele vieţii constă într’o mare măsură în aceea că critica şi autocritica n’au devenit încă legi ale activităţii noastre ştiinţifice. Fără o critică şi autocritică largă şi publică, fără de o îndrăzneaţă formulare a nouilor chestiuni în ciuda practicei stabilite şi în ciuda unor tradiţii stabilite, noi nu vom putea învinge întârzierea ştiinţei pedagogice de cerinţele şcoalei noastre. Căci numai critica şi autocritica ne vor ajuta să lămurim şi să aruncăm laoparte tot ce este nefolositor şi nejust în cercetările şi în munca noastră şi să revelăm tot ce este mai bun, nou, progresiv, capabil să ajute îmbunătăţirea muncii şcoalei şi învăţătorului. Discuţia filosofică prin sine însăşi aparg ca un model excelent al importanţei pe care o dă partidul bolşevic criticii şi autocriticii. Discuţiile ştiinţifice creatoare, la care încep să adere acum cercuri din ce în ce mai largi ale societăţii, apar ca un mijloc din cele mai importante de educaţie ideologică a cadrelor ştiinţifice. In domeniul ştiinţei pedagogice în această privinţă se fac deocamdată paşi aşa de timizi, încât cu greu putem să-i socotim ca un semn de începere a unei serioase reconstrucţii. Noi încă n’am învins definitiv frica de ţritică. Academia ştiinţelor pedagogice precum şi catedrele de pe- www.dacoromanica.ro CHESTIUNI PEDAGOGICE IN LUMINA DISCUŢIEI FILOZOFICE *39 dagogie ale institutelor trebue să manifeste iniţiativă şi să pună în discuţia cercurilor pedagogice un şir dintre cele mai actuale probleme ale teoriei şi practicei educaţiei şi instrucţiei a generaţiei noastre care se ridică, precum şi un şir de lucrări, cercetări şi manuale care au eşit la lumină. > Ştiinţa noastră pedagogică dispune de cadre suficiente, ca să rezolve problemele puse în faţa ei de către partid şi Stat. www.dacoromanica.ro TRIBUNA LIBERĂ MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI (I) de C. IONESCU-CULIAN Problema metodei de gândire pentru cunoaşterea şi dominarea fenomenelor din natură, societate şi gândirea omenească, nu poate lasă indiferent pe nimeni. Mai ales in zilele noastre, când pătrunde adânc în masse convingerea că destinul popoarelor nu depinde de forţe supranaturale, ci de lupta popoarelor pe baza cunoaşterii ştiinţifice a legilor desvoltării societăţii. Şi totuşi, deşi problema importanţei metodei a devenit o convingere populară în mas-sele muncitoare înzestrate cu cel mai ridicat nivel politic, unii exponenţi ai conştiinţei filosofice din ţara noastră nu oglindesc încă cu suficientă amploare, acest fenomen epocal în evoluţia gândirii. Fenomenul poate fi numit „epocal” fără teamă de exagerare, pen-trucă niciodată în istoria culturii, până în epoca noastră, problema cunoaşterii n’a jucat un astfel de rol în viaţa masselor. Certurile dintre Socrate, Platon şi sofişti, polemicile scolastice ca şi elanurile gânditorilor Renaşterii se desfăşurau în sfera limitată a unei minorităţi sociale. Massei îi era hărăzită „credinţa”, care n’avea nevoe de cunoaştere. In epoca noastră, prin difuzarea din ce în ce mai largă a marxismului-leninismului (în primul rând în Uniunea Sovietică) problema cunoaşterii şi a critei iilor gândirii juste a stârnit interese în masse infinit mai largi decât s’a întâmplat vreodată în perioadele de înflorire din 'trecutul culturii europene. In Apus însă, după cum reese din ultimele lucrări apărute în legătură cu problema metodei, domnesc încă serioase confuzii în ce priveşte rostul şi caracteristicile metodei optime de gândire. In afară de savanţii şi gânditorii care îşi dau seama de necesitatea metodei materialist-dialectice în cercetarea şi explicarea fenomenelor, cei preocupaţi de problema metodei se mulţumesc cu elogii învechite şi banale asupra , experienţei”, ca pe vremea lui Bacon sau se lasă ispitiţi de reclama sgomotoasă a neopositivismului, intuiţionismului sau existenţialismului. N'ar trebui să existe om de ştiinţă sau chiar om de cultură în general, care să ignore pfoblema metodei. Fizicianul ca şi criticul de artă, biologul ca şi istoricul, psihologul sau medicul, consideră dela sine înţeles faptul, că energia şi strădaniile pe care 1p depune fiecare în câmpul muncii sale, trebue să fie încoronate cu triumful certitudinii ştiinţifice. Certitudinea ştiinţifică de a fi cu- www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 24I prins şi explicat în chip just fenomenele complexe din natură,' sau societate, nu poate fi însă un rezultat direct, brut, al eforturilor omului de ştiinţă, dacă aceste eforturi nu sunt dirijate de o metodă de gândire, dacă experienţa cea mai migăloasă şi tenace» nu se integrează într’o concepţie justă despre lume. Experienţele brute, empirismul mărginit, nu sunt suficiente şi n’au satisfăcut niciodată spiritele ştiinţifice. Pentru a formula o ipoteză, pentru a schiţa o teorie, este necesară cuprinderea întregului fenomen fizico-chimic, biologic, psihologic sau social. Orizontul larg nu poate fi însă cuprins dintr’o parcelă izolată, dacă cercetătorul, după ce şi-a săpat conştiincios parcela, nu-şi ridică privirea pentru a cuprinde întregul sector în care lucrează. Orice savant conştiincios cunoaşte istoria propriei sale ştiinţe. Dar puţini sunt aceia care trag învăţăminte din istora erorilor, din studierea cauzelor care au determinat fragilitatea şi insuficienţa ipotezelor caduce. Puţini sunt oamenii de ştiinţă care reflectă asupra metodei pe care o folosesc şi care izbutesc să vadă că sursa celor mai multe din erorile gândirii este o metodă care nu se adecvează fenomenului. Reflecţia asupra metodei este deci direct legată de reflecţia asupra structurii fenomenelor în general, de o concepţie generală asupra lumii. Nu poţi folosi o metodă fără să nu te întrebi dacă metoda corespunde sau nu obiectului. Problema metodei se află deci în inima filosofiei, în strânsă conexiune cu o concepţie despre lume şi cu teoria cunoaşterii. In problema metodei, ca în orice problemă 'ştiinţifică sau filosofică, se pot distinge cele două concepţii filosofice antagoniste, care străbat istoria gândirii: materialism şi idealism. Faptul acesta nu este însă câtuşi de puţin considerat ca dela sine înţeles. Majoritatea logicienilor, savanţilor sau filosofilor idealişti, care s’au ocupat de problema metodei, de „metodologie”, n’au relevat legătura dintre metodă şi concepţia generală asupra lumii. Problema metodei a fost concepută şi studiată metafizic, adică izolată de teoria cunoaşterii şi de poziţiile filosofice fundamentale ale materialismului şi idealismului. Deşi „metodologia” a fost considerată ca fiind o parte integrantă din logică, iar între logică şi teoria cunoaşterii se stabilise o legătură tradiţională, chipul în care a fost tratată şi mai ales soluţionată problema metodei, dovedeşte că legăturile dintre logică, metodologie şi teoria cunoaşterii au fost concepute mecanic şi abstract, de către idealişti. Metodologia idealistă — mai ales cea neokantiană şi contemporană (sec. XX) — este o ilustrare a faptului că în cadrul idealismului orice soluţie este viciată de teza primatului conştiinţei, a subiectului, a-gândirii. Dar metodologii idealişti n’au ajuns să-şi dea seama de faptul că poziţia lor greşită în teoria cunoaşterii a fost pricina erorilor şi eşecurilor în încercările lor metodologice. studii www.dacoromanica.ro i6 242 C. IONESCU-GULIAN Din perspectiva materialismului filosofic, eşecul metodologiei idealiste ne va arăta două lucruri: 1) eşecul s’a datorat punctului de plecare idealist, faptului că metoda gândirii optime a fost-mu-lată după subiect, în loc să fie mulată după obiect, după fenome.- . nele obiective; 2) concepţiile despre metodă nu pot fi studiate izolat de poziţiile filosofice, propriu zise. Singura concepţie filosofică care a accentuat dependenţa dintre poziţia filosofică, teoria cunoaşterii şi problema metodei, este materialismul dialectic. Clasicii marxismului, spre deosebire de metodologii idealişti, au pus problema metodei de cercetare a fenomenelor într’o strânsă legătură cu chipul materialist de a explica fenomenele şi cu poziţia materialistă în teoria cunoaşterii. Pentru clasicii marxismului, căutarea metodei de pătrundere şi stăpânire a fenomenelor nu putea fi redusă la concepţia simplistă a metodei ca o unealtă izolată, de sine stătătoare, care ar putea fi folosită de oricine, în cadrul oricărei concepţii filosofice. O metodă de gândire este o „unealtă”, dar o unealtă superioară care tiebue să împlinească anumite condiţii, pentru a putea da rezultate. Prin critica exercitată asupra metodei hegeliene-diafectice, dar , idealiste — Marx şi Engels au -arătat că o metodă filosofică nu poate avea aceeaşi valoare când este integrată într'o concepţie idealistă sau materialistă. O metodă filosofică îşi împlineşte funcţia de explicare a fenomenelor, numai atunci când este fundată pe o interpretare justă a fenomenelor şi pe o concepţie justă asupra primatului, a raporturilor dintre gândire şi existenţă, dintre subiect şi obiect. , Felul în care marxismul situează problema metodei este aplicarea însăşi a metodei materialist-dialectice. Căci „metoda dialectică” ...socoteşte că niciun fenomen în natură nu poate fi înţeles, dacă-1 vom lua izolat, nelegat de fenomenele înconjurătoare...1'), în opoziţie cu acel fel de a gândi, denumit de către Marx şi Engels „metafizic”, care izolează şi rupe fenomenele unele de altele. Concepţia idealistă asupra metodei este totdeodată o concepţie metafizică, prin faptul că metoda este considerată ca o unealtă care poate fi desprinsă de felul de a interpreta fenomenele şi de poziţia gnoseologică, — adică de considerarea raportului dintre gândire şi existenţă. Există deci o concepţie materialist-dialectică asupra metodei care se opune concepţiei idealiste şi metafizice asupra metodei. Repetarea insistentă a acestor afirmaţii este necesară, pentrucâ se găsesc o mulţime de autori, care cred că nu poate fi numit idealist sau metafizician, cineva care vorbeşte despre „experienţă”, despre „concret”, despre „evidenţă” sau „contact nemijlocit cu fenomenele”. Dacă însă nu ne lăsăm amăgiţi de etichete şi formule programatice, putem constata că în dosul vorbelor despre „experienţă” 1) I. V. Stalin, „Despre1 materialismul dialectic şi materialisrtiul istoric"» în : „Problemele leninismului" Ed. P. C. R., p. 663. www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 243 şi „concret”, cum de ex. în pragmatismul lui James, spiritualismul lui Bergson sau fenomenologia lui Husserl, se află aceeaşi insuficienţă a concepţiei despre metodă, care desparte dialeptica idealistă de dialectica materialistă. Concepţia marxistă asupra metodei de gândire comportă un maximum de exigenţe, o totalitate de condiţii care se întrepătrund şi se sprijină reciproc. In primul rând, metoda trebue să pornească dela realităţi, dela practică, dela obiect, iar nu dela subiect, nu dela conştiinţă şi formele ei subiective ; în al doilea rând, metoda dialectică se înalţă pe o concepţie ontologică, materialistă, orice fenomen relevând în ultimă instanţă o bază materială ; concepţia dialectică marxistă înfăţişând universul ca o continuă mişcare, schimbare îşi desvoltare, ca o continuă creştere şi îmbogăţire de forme şi manifestări, ca treceri brusce dela schimbări cantitative la schimbări calitative, rezultă că metoda de cercetare va ţine seama de deosebirile calitative ale fenomenelor, de gradul lor de complexitate şi deosebire specifică, într’un cuvânt va oglindi structura dialectică a realităţii, va impune gândirii reflectarea obiectului. Fenomenele complicate ale suprastructurii vor cere deci o aplicare a metodei la gradul lor de complexitate, pe care nu îl au fenomenele mecanice. Cât de important este raportul dintre metodă şi concepţia despre lume sau interpretarea lumii, ne-o dovedeşte polemica pe care a susţinut-o Engels împotriva lui Diihring. Acesta, ca şi mulţi alţi denigratori ai marxismului, nu isbutise să vadă deosebirea fundamentală dintre dialectica hegeliană, pe baze idealiste şi dialectica materialistă, folosită de Marx şi Engels. Polemica lui Engels în clasica lucrare Anţi-Diihring era menită să pună capăt unei confuzii grosolane, dar tipice pentru mentalitatea mărginită a savanţilor „pozitivişti” din acea vreme. Fiindcă Hegel, prin dialectica lui idealistă şi speculativă compromisese metoda dialectică, „pozitiviştii” nici nu mai voiau să audă de/ dialectică. Prin această repulsie, care dovedea completa incapacitate de înţelegere a metodei dialectice, „pozitiviştii” credeau că se apără împotriva „metafizicei”, în sens de speculaţie deductivă. De fapt ei dovedeau o acută mărginire în înţelegerea problemei metodei. In postfaţa la ediţia Il-a a „Capitalului”, Marx dăduse faimoasa punere la punct: „Metoda mea dialectică, nu numai că se deosebeşte în fond de metoda hegeliană, dar îi este direct opusă. Pentru Hegel, procesul gândirii — pe care sub numele de Idee îl preface chiar într’un subiect de sine stătător — este demiurgul realului, care nu-i decât manifestarea lui exterioară. Pentru mine, dimpotrivă, lumea ideilor nu-i decât lumea materiala, transpusă şi transformată în capul omului”. Ceeace nu i-a împiedicat pe neo-hegelienii din sec. XX să reia speculaţiile dialectice spiritualiste (Kroner, Gentile, Liebert, Hame-lin, etc.). In acelaş timp, metodologia s’a desvoltat ca o disciplină „de sine stătătoare”, metodologia afirmând că ar fi necesară trata- www.dacoromanica.ro 244 C. IONESCU-GULIAN rea problemei metodei ca indiferentă faţă de interpretarea lumii,, faţă de materialism sau idealism ! In „LudWig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane” Engels scrie : „Marea chestiune fundamentală a oricărei filosofii, în deosebi a filosofiei moderne, este problema relaţiei dintre cugetare şi existenţă”. 1). Chipul în care un gânditor rezolvă această problemă, urmează deci să determine soluţia tuturor problemelor pe care le atinge. Materialismul filosofic marxist „recunoaşte existenţa obiectiv reală (materia) independentă de conştiinţă, de simţuri, de experienţă”. (Lenin). I. V. Stalin accentuează că, în- opoziţie cu idealismul „materialismul filosofic marxist porneşte de acolo că materia, natura, existenţa, prezintă o realitate obiectivă, care există în afară şi independent de conştiinţa noastră, că materia este factorul prim...”. 2). In problema metodei dealungul istoriei filosofiei, soluţiile se rânduesc în două categorii : cele în care gânditorii materialişti au considerat materia ca factor prim, care au pornit dela primatul materiei, deoparte, idealiştii care au pornit dela primatul conştiinţei de altă parte. In paginile care urmează, vom încerca să evidenţiem un anumit aspect din faţetele multiple ale problemei metodei, insistând numai asupra raportului dintre metodă şi teoria cunoaşterii, — chipul în care primatul materialist a dus la realizarea metodei dialectice şi chipul în care primatul ideii a generat feluritele specii ale metodei metafizice. Problema metodei începe atunci când' este realizată încordarea, opoziţia, între subiect şi obiect, între gândire şi existenţă. Atât timp cât materia nu se desemnează ca ceva în afara gândirii şi opus ei, nu există încă condiţiile problemei şi, prin urmare, nici condiţiile soluţionării ei. Această situaţie a dăinuit-atâta timp cât concepţia idealistă a menţinut convingerea că lumea reală nu-i decât o manifestare a gândirii, a conştiinţei sau ideii. Idealismul nu ia în serios materia, lumea obiectivă. Silit de fapte evidente, acordă lumii o existenţă, „alta” decât gândirea, dar o alteritate care nu-i decât formală şi nesemnificativă. încordarea între subiect şi obiect, convingerea că natura este ceva deosebit „spiritului” şi că acesta trebue să lupte pentru a o domina, — toate aceste condiţii esenţiale ale maturizării problemei metodei n’au putut apărea decât datorită unor condiţii istorice, de ordin economic şi social, în sec. XVI—XVII. Până la această primă perioadă de desbateri pasionate asupra metodei, care caracterizează filosofia modernă (Bacon, Descartes, Spinoza, Leibniz), este greu de vorbit despre o conştiinţă a problemei metodei. Materialismul antic nu cuprinde o problematică a metodei în înţelesul modern al cuvântului. 1) Marx-Engels, „Opere alese“, ed. P. C. R p. 514. 2) I. V. Stalin, „Problemele " 70. www. ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 24ş Raţionalismul antic a conceput în mod unilateral şi simplist problema metodei, reducând-o la problema „gândirii logice”. Pror blema metodei comportă însă o tensiune între doi poli: subiect şi obiect. Dintre aceşti doi factori antagonişti, raţionalismul antic n’a văzut decât unul : „gândirea logică”. Idealismul socratic — platonic a ignorat, deci, miezul sau esenţa problemei, antrenând, într’o măsură determinată pe aceeaşi pantă şi gândirea aristotelică, — în ce priveşte problema cunoaşterii. Istoria tradiţională a filosofiei a consemnat cu laudă efortul depus de Socrate, Platon şi Aristotel pentru stabilirea sau fixarea conceptului a universalului. Dar în cadrul idealismului antic, acest moment nu s’a echilibrat prin momentul lui antitetic, — cunoaşterea obiectului. Idealismul antic a „fixat” conceptul, dar s’a fixat şi pe sine în pragul cunoaşterii, împiedicând realizarea raportului ■dialectic dintre gândire şi existenţă, oprindu-se, cu alte cuvinte, în faţa cunoaşterii materiei, pe care a considerat-o secundară sau nesemnificativă. Primatul Ideii faţă de materie, desconsiderarea realităţii, a lumii sensibile, — aceste păcate au fost plătite printr’un eşec grav în problema metodei. Gândirea modernă, atunci când a atacat această problemă, a simţit dela început că logicismul antic şi scolastic, atunci când se reduce la o formă fără conţinut, devine un obstacol în calea cercetării ştiinţifice. In perioada de formare a societăţii greceşti, când s’a cristalizat noul stat sclavagist democratic, studiul naturii era o necesitate care oglindea nevoile economice (comerciale) şi mentale ale categoriei sociale în ascensiune. In această perioadă, concepţia filosofică dominantă este materialismul şcolii din Milet. Milesienii ajung la o concepţie materialistă elementară asupra naturii — pe care o desvoltă şi al cărei caracter dialectic îl accentuează Heraclit. He-raclit „practică” metoda dialectică, formulând pentru prima oară rolul fundamental al schimbării contrariilor. După Heraclit, rolul cunoaşterii este redarea realităţii obiective a cosmosului: directiva gândirii este deci spre lumea reală, iar nu spre Idei. Heraclit învaţă „să ascultăm de natură”, atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra faptului că „naturii îi place să se ascundă”. Nu mai puţin semnificativ este răspunsul, pe care l-a dat Heraclit, celui care îl întreba de ce clasifică animalele după membrele trupului lor : „Pentrucă dascălul meu este natura existentă”. Pentru Socrate şi Platon dascălul va fi cu totul altul decât natura. Ca reprezentanţi ideologici ai aristocraţiei în declin, Socrate şi Platon caută o compensare pe tărîmul moral. învinsă pe terenul realităţii istorice, aristocraţia ateniană îşi caută refugiul în regnul ideal al Ideilor, considerând că, numai „omul ales” poate reprezenta dragostea pentru valori în general şi pentru filosofie în special. Orgoliul de clasă al aristocraţiei îşi află compensarea în combaterea materialismului şi clădirea sistemului idealist. So- www.dacoromanica.ro 246 C. IONESCU-GULJAN erate respinge studiul naturii ca ceva nelegiuit şi îndeamnă la interiorizare şi spiritualizare. In centrul lumii, el aşează omul şi problematica sa morală. Socrate este preocupat de cunoaştere numai întrucât cunoaşterea este un drum spre luminarea problemelor morale. Problemele morale ca atare, încă n’ar fi constituit o piedică în sesizarea justă a raportului dintre gândire şi existenţă. Căci fenomenul etic este şi el un fenomen obiectiv, având o structură dialectică, înfăţişând antagonisme, care cer gândirii adecvare dialectică corespunzătoare. Socrate şi Platon erau însă departe de a fi sensibili la realitatea dialectică a fenomenului etic. Ei n’au înţeles fenomenul moral decât în chip abstract. Ei n’au încercat să pătrundă realitatea socială şi psihologică a fenomenelor, ci s’au mulţumit cu definiţii şi postulate în jurul noţiunilor etice. Fenomenul moral, care este baza problematică a idealismului socratic-platonic, n’a fost deci înţeles ca un fenomen obiectiv şi nici n’a putut duce la o confruntare între gândire şi obiect, între structura raţiunii şi structura realităţii. Pentru Platon, Ideile sunt „adevărata” existenţă, pentrucă prin Idei, Platon subînţelege simultan valorile şi noţiunile. In epoca in care trăeşte Platon, Atena îşi pierde prestigiul politic. Luptele pentru hegemonie a statelor greceşti, profilarea forţei ameninţătoare a noului stat macedonean, înăsprirea luptelor sociale şi îndesirea răscoalelor robilor, creează o situaţie de criză care, în epoca următoare, se va adânci, ducând în cele din urmă la starea de decadenţă a epocii eleniste. In epoca în care trăeşte Platon (sec. V—IV), resturile aristocraţiei ateniene îşi mai fac iluzia că sunt în stare să reorganizeze Polis-ul. Evident, forţa politică necesară transformării teoriei în practică lipseşte acestei minorităţi sociale, care va rămâne numai cu teoria Statului din „Republica” lui Platon. Dezideratele politice ale clasei pe care o reprezintă Platon se înfăţişează „sublimate” şi aureolate ca o etică a „virtuţilor cardinale”. Aristocraţia se crede singurul reprezentant autorizat al setei de valori. întreaga filosolie platonică va fi deci un imn închinat valorilor (Ideilor), care apăreau ca „singurul” scop urmărit de clasa „oamenilor aleşi”... Idealismul platonic a fost în mintea făuritorului şcolii şi a discipolilor lui un drum spre valori. Valorile fiind „deasupra” existenţei, fiind neschimbătoare şi pure în strălucirea lor, urmează r.ă realitatea sensibilă, care-i devenire şi diversitate, nu mai are nicio importanţă. Valorile „reprezintă” existenţa — restul devine secundar şi neglijabil. După ei problema cunoaşterii este problema cunoaşterii Ideilor (valorilor), iar nu a realităţii. Aceasta o declară Platon ori de câte ori atacă problema cunoaşterii. In „Philebos”, de pildă, discuţia cu Protarchos porneşte dela www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 247 tendinţa acestuia de a confunda speciile ideii de plăcere. Plafon vrea să dovedească că există plăceri diferite. Dar el nu confruntă fenomenele obiective, ci se mărgineşte să scoată în relief diversitatea şi contrarietatea noţiunilor. Când trece la desbaterea raportului dintre Unu şi Multiplu (temă care va fi centrală în „Parmenide”), Platou iarăş fixează probleme în sfera pur logică: cum poate fi regăsit multiplul în planul logic al Unităţii (problema relaţiilor Ideilor) şi cum regăsim sau ce sens poate avea Unul în planul diversităţii (problema conceptului). Este adevărat că Platon depăşeşte concepţia metafizică a eleaţilor şi a lui Antistene, care nu vedeau decât Unitatea rigidă şi amorfă a existenţei şi a conceptului. Platon arată că funcţia logică a unităţii nu poate fi înţeleasă decât în raport dialectic cu diversitatea. *). Insă el se opreşte la sensul logic al acestui raport şi nu vrea să se intereseze de raporturile reale dintre Unul şi Multiplu. Platon nu găseşte niciun interes filosofic cercetării realităţii ca atare. El găseşte că speculaţia asupra unităţii noţiunilor şi a relaţiilor dintre noţiuni este scopul suprem al filosof iei. In „Sofistul”, Platon dă o critică adâncă a metafizicei eleate, care împiedica, pe deoparte,' înţelegerea justă a funcţiei logice a conceptului şi judecăţii, iar pe- de altă parte îi încuraja pe sofişti să declare că „eroarea fiind nefiinţă” iar „nefiinţa neexistând”, nu există nici eroare. Platon dovedeşte, în „Sofistul”, că eroarea există şi scoate în relief faptul că valoarea cunoaşterii se afirmă în opoziţie cu eroarea. Dar orizontul problematic este iarăşi logic limitat. Criteriul adevărului este redus la o opoziţie logică cu eroarea, în loc să fie căutat în confruntarea dintre gândire şi realitatea din afara gândirii. Faţă de raţionalismul dogmatic, faţă de concepţia metafizică a identităţii aşa cum o reprezentau Parmenide şi Antistene, se poate spune că Platon gândeşte dialectic pentrucă el desface rigiditatea Unităţii, afirmă necesitatea fluenţei gândirii şi a „comuniunii” ideilor, anulând izolarea identistă la care ajunsese Antistene, obsedat că „despre A nu se poate spune decât că este A”. Dar dialectica platonică, pentrucă este idealistă, rămâne închisă în sfera logică a gândirii şi nu isbuteşte să cuprindă raportul dialectic fundamental al cunoaşterii, care este polaritatea gândire-realitate. Dialectica are la Platon numai sensul logic-idealist: grija de „a despărţi just conceptele şi de a nu acorda înţelesuri deosebite aceluiaşi concept şi nici mai multor concepte acelaş înţeles...”. * 1). Pentru Platon, caracterul schimbător, divers şi contradictoriu al realităţii sensibile, al realităţii obiective, este ceva ce nu merită a constitui o problemă : ...Ar merita să ne mirăm, dacă cineva ne-ar 'll Platon, „Philebos”, ed. Apelt, Leipzig, 1922. cap. V-IX. 1) Platon, „Sophistes", ed. Apelt, Meiner-Leipzig, 1922, p. 39, p. 99. www.dacoromanica.ro 248 C. IONESCU-G-ULIAN arăta cum- genurile şi speciile în sine ar primi îji ele însuşirile contrarii. Dar ce mare lucru ar fi dacă cineva s’ar pune să arate că eu sunt în acelaş timp unul şi multiplu?” 2). Tema centrală a dialecticii platonice este să arate cum realitatea complexă, cum concretul, particularul, ia naştere din logic, consecvent tezei de bază a platonismului, care menţine raportul de dependenţă al materiei iaţă de Idei. Era fatal ca un filosof care afirmă că lumea se „modelează” după Idei, să rateze problema metodei, care cere ca gândirea să se modeleze după realitate. Aristotel, deşi a realizat o analiză impunătoare a formelor gândirii, deşi a atacat idealismul platonic în unele aspecte esenţiale, deşi a conceput materialist rolul primar al existenţei faţă de gândire şi al sensaţiei faţă de raţiune, totuşi n’a putut depăşi limitele epocii sale în problema metodei. Aristotel, eare a recunoscut caracterul evolutiv dialectic al realităţii, n’a ajuns să vadă că problema centrală a gândirii este să redea realitatea în diferitele ei aspecte. Pentru marele filosof grec, tema metodologică se istoveşte prin logica formală. Criticând izolarea metafizică pe care o stabilise Platon între universal şi particular, Aristotel a crezut că logica îşi împlineşte menirea dacă desvălue raportul just dintre universal şi particular. Particularul, individualul,, trebue să se substituie generalului. In terminologia aristotelică „a explica” şi ,,a dovedi” sunt desemnate prin acelaşi cuvânt: apodixis (deducţie). Aceasta înseamnă primatul incontestabil al conceptului faţă de realitate, primatul logicului faţă de obiect. Pentruca filosofii să simtă necesitatea răsturnării acestui primat al gândirii faţă de obiect, au trebuit să survină mari transformări istorice. Odată cu începuturile îndepărtate ale producţiei capitaliste, care se manifestă în Italia din sec. XIV, apare pe scena istoriei clasa burgheză, care are cu totul alte nevoi şi deci alte preocupări decât cele caracteristice epocii feudale. Pentru desvol-tarea meşteşugurilor şi a comerţului, burghezia avea nevoie de progrese tehnice. Problema metodei devine centrală, fiindcă ea este direct legată de problema arzătoare a cunoaşterii şi stăpânirii naturii. Pentru filosofii Renaşterii ca şi pentru savanţii şi artiştii ei, natura devine problema centrală, absorbantă. Pentru a înţelege critic ceace a realizat şi ceace nu a realizat filosofia modernă până la' Marx în problema metodei, sunt necesare precizări şi distincţii. Trebue dela început să accentuăm că aplicarea unei metode juste n’a coincis totdeauna — în istoria gândirii ■— cu reflecţia teoretică asupra problemei. Filosofia şi ştiinţa modernă-, dela Renaştere până la Marx, a înscris victorii strălucite în cunoaşterea naturii, în desvoltarea unei concepţii materialiste asupra unei serii de fenomene centrale, în făurirea instrumentului de 2) Platon ; „Parmenide", trad. Bezdechi, Cluj, 1943, p. 39 www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 249 cunoaştere matematic, în eliminarea relativă a teologiei şi finalis-mului, în adâncirea problemei cunoaşterii, etc. Dar, toate aceste merite ale filosofiei modeme, nu ne vor împiedica să judecăm minuţios şi critic deficienţele raţionalismului idealist în problema metodei. Deşi filosofi de talia lui Descartes, Ljeibniz, Bruno sau Cusanus, au gândit materialist şi dialectic în unele probleme fundamentale, ei au făcut-o uneori în mod inconştient, pentrucă, după •cum se va vedea, metoda pe care o preconizau ca ideală, nu era cea dialectică. Practica metodei este la ei în contrazicere cu teoria metodei. înainte de orice critică a metodologiei raţionaliste, trebue să ne oprim la o preţuire a ei. Lucru uşor de făcut, pentrucă însăşi intenţia de bază a desbaterilor asupra metodei era un japt nou în istoria filosofiei şi semnifica o revoluţionare adâncă faţă de preocupările, nivelul şi orizontul gândirii medievale. Gânditorii burghezi au resimţit o adâncă repulsie faţă de formalismul sterp al logicei scolastice. Ei şi-au dat seama că gândirea trebue să afle metode noui, care să depăşească silogismul aristotelic. Silogismul acesta slujea cel mult la dovedirea unor lucruri deja cunoscute, dar era incapabil să devină un instrument creator. De-aceea setea de noutate şi creaţie, de cercetare şi certitudine a clasei Lmrgheze în ascensiune, a tins spre o „artă a invenţiei” (ars inve-niendi). Necesităţile economice şi politice ale burgheziei au îndreptat gândirea filosofică spre fapte. Experienţa devine punctul de plecare al ştiinţei moderne. Cei mai înzestraţi oameni de ştiinţă ai vremii îndreaptă gândirea, din ce în ce mai hotărît, spre experienţă şi fundamentare matematică. Tendinţa aceasta nouă era atât de puternică şi caracteristică societăţii burgheze ce se năştea, încât ea s’a manifestat şi la cugetători care făceau parte din ordinele călugăreşti (ca Giordano Bruno) sau la înalţi prelaţi (ca Nico-laus Cusanus). Cât de rodnică şi ce importanţă a avut pentru desvoltarea cugetării moderne întoarcerea la fapte şi contactul experimental cu realitatea, — este un fapt bine cunoscut. In cadrul problemei noastre trebue însă să urmărim nu rezultatele ştiinţelor pozitive care au folosit experienţa şi instrumentul matematic, ci chipul în care filosofia burgheză a rezolvat problema metodei. Se pune deci întrebarea : ce metodă a fost socotită optimă şi întrucât această metodă urmărită, era chiar cea prin care se realiza cunoaşterea realităţii. Atunci când luăm act de scopul principal al filosofiei lui Ba-con, Descartes, Spinoza, Leibniz, ne aşteptăm ca problema metodei să fie principial soluţionată. O filosofie care porneşte dela realităţi şi fapte concrete, care critică logica formalistă, care vrea să se fundeze pe experienţă şi raţiune, etc., o astfel de filosofie ar tre- www.dacoromanica.ro 250 C. IONESCU-GULIAN bui în mod consecvent să înţeleagă prin metodă o cercetare a fenomenelor în care gândirea se supune principial obiectului. Cunoaşterea realităţii ca ţel suprem al metodei filosofice, aceasta a şi fost dorinţa şi intenţia de bază a filosofiei burgheze. Dar au trebuit să treacă mai bine de două veacuri până când deviza promiţătoare lansată de Bacon („Dacă vrei să supui natura ascul-t’o !”) să devină o realitate. Procesul de obiectivare în problema metodei, depăşirea dialectică atât a idealismului raţionalist cât şi a empirismului, au necesitat o lungă scurgere de vreme. ' Filosofia burgheză a pornit cu dorinţa de a cunoaşte şi supune obiectul. Bacon şi Descartes exprimă cât se poate de apăsat desi-deratul unei cunoaşteri practice, unei filosofii care să transforme, să îmbogăţească şi să uşureze viaţa oamenilor. Problema metodei . este strâns legată de aplicarea ei în tehnică, ştiinţe pozitive, psihologie, morală şi politică. Oamenii care sunt cei mai preocupaţi de problema metodei sunt totodată mari creatori în matematici sau fizică (Galilei, Descartes, Leibniz, etc.) Urmărind un rezultat practic al cunoaşterii, era firesc ca gânditorii să fie frapaţi de rezultatele strălucite ale ştiinţei naturii. Metoda inductivă, experimentul pe c^re se fundează realizările ştiinţifice dela Kepler şi Galilei până la Newton, devine steaua polară a teoriei metodei. Bacon este cel care cere cel mai insistent întoarcerea la lucruri „Instauratio magna” (restaurarea ştimelor) are sensul unei critici a speculaţiei spiritului, a exceselor raţiunii subiective care se încrede prea mult în sine. In timp ce anticii, în majoritatea lor, erau oricând gata să se îndoiască de simţuri, dar nu de raţiune, Bacon arată că slăbiciunea filosofiei până în epoca lui, trebue imputată „atât erorilor intelectului cât şi spiritului de rebeliune, care ne face să nu vrem să ne supunem lucrurilor însăşi...”. a). El observă cu ascuţime motivul pentru care gândirea, în loc să facă efortul de a pătrunde realitatea hbiectivă, se lasă antrenată pe panta logicei formale. „Şi nu trebue să ne mirăm, căci aceasta este o metodă care simpatizează minunat cu intelectul uman. Căci lucrul spre care tinde şi la care aspiră cu cea mai mare străduinţă spiritul uman este de a nu rămâne în suspensie, de a afla ceva imobil, un fel de punct, fix, pe'care să se po%tă sprijini în cercetările şi călătoriile lui”. 1 2). Bacon a ştiut să critice cu ascuţime excesele speculaţiei raţionaliste, care exprima primatul subiectului asupra obiectului. El a cerut practicarea inducţiei riguroase, evitarea generalizărilor pripite, sistematizarea experienţei. Istoria filosofiei a ţinut seamă de aceste preţioase desiderate baconiene, arătând însă că ele n’au fost nici respectate consecvent şi nici concretizate de către însăşi Bacon. 1) Bacon, .Oeuvres I, trad. Riaux 1832, p. 287. 2) Id. p. 306. www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 25I Când Bacon căuta de ex. cauza căldurii, el o află într’o „formă” sau „idee” a căldurii, procedeu tot atât de steril ca şi speculaţiile aristotelice sau scolastice. Inducţia baconiană se reduce, în cele din urmă, tot la un procedeu abstract şi încă destul de complicat. El a dat numai un punct de plecare principial just, fără să aibă mijloacele de a-1 realiza concret, în sfera cunoaşterii fenomenelor naturii. Spre deosebire, sau aproape în opoziţie cu Bacon, care acordase matematicii un loc subaltern, majoritatea filosofilor frământaţi de problema metodei îşi îndreaptă privirile fascinate spre idealul matematic. După ce Galilei creează mecanica în sensul unei teorii matematice a mişcării, experimentul în general capătă o semnificaţie precisă: descompunerea fenomenelor în elemente şi mişcări simple măsurabile. Astfel a fost reluat pe baze noui experimentele şi deabia acum rodnice, principiul pitagoric-democritic, care considera cantitativul ca esenţă a fenomenelor. Hobbes ajunge la concluzia că geometria este singura disciplină sigură ; idealul lui Des-cartes este „mathesis universalis” ; Spinoza consideră că nu numai fondul dar şi forma (expunerea) filosof iei trebue să fie matematică; Leibniz vrea să transforme gândirea într’o algebră a noţiunilor. Modelul matematic şi mecanic, ca ideal metodologic, a fost determinat de setea de certitudine în cunoaşterea naturii. Spre deosebire de Bacon, — Descartes, Spinoza, Leibniz şi alţii, revin la convingerea că raţiunea trebue să caute adevărul în sine însăşi. Reprezentanţii filosof iei burgheze din sec. XVII,'fie că accentuiază simţurile sau raţiunea ca sursă principală a cunoaşterii, sunt mânaţi de acelaşi deziderat al certitudinii în cunoaştere. Certitudinea devine o temă obsedantă, fiindcă pentru burghezia din această epocă, cunoaşterea are o importanţă practică vitală pentru desvol-tarea tehnicei, etc. Spiritele cele mai cuprinzătoare ale acestei epoci nu-şi dau însă seama, că o cunoaştere filosofică a fenomenelor implică ceva mai mult decât descifrarea raporturilor matematice, mecanice din lumea fizică. Filosofii raţionalişti n’au prins de veste că lumea obiectivă nu se reduce numai la ceeace-i accesibil instrumentului matematic. Obsesia certitudinii îi face pe aceşti filosofi, ca în loc să conceapă metoda ca o adecvare la complexitatea fenomenelor, să o supună primatului gândirii, să o considere ca expresia tendinţelor ei naturale. Descartes foloseşte chiar termenul ,,lu-men naturale” (lumină naturală). Raţionaliştii nu se întreabă nicio clipă dacă nu cumva ceeace-i firesc şi unic pentru noi, nu-i cumva insuficient sau numai un aspect din realitate. . Descartes, de pildă, crede ferm că „ordinea şi măsura” sunt categorii unice şi dominante, care trebue regăsite în orice fenomen, fie în numere, figuri, stele sau tonuri. *). El exprimă fără înconjur 1) Descartes : „Regeln zur Leitung des Geistes”, Leipzig, 1920, pag. 21. www.dacoromanica.ro C. IONESCU-GUUAN 252 ■poziţia subiectivă în faţa obiectului: lucrurile interesează numai într’atât cât ele corespund capacităţii de cunoaştere a subiectului. „Trebue să mergem spre lucruri însăşi, care trebue numai într’atât considerate, cât le poate pătrunde intelectul”. 2). îndoiala lui Descartes nu este cea vie şi permanentă a lui Mon-taigne. Acesta îşi dă seama tot timpul de structura „ondoyante et diverse” a realităţii şi îşi impune gândirii o supleţă antimetafizică, în acord cu mobilitatea şi contradicţiile fenomenelor. îndoiala lui Descartes se află numai în slujba certitudinii raţionale, ea nu traduce ca la Montaigne, primatul realităţii faţă de gândire. Dimpotrivă : rezultatul îndoielii cartesiene este că gândirea fundează existenţa. La Descartes apare cât se poate de limpede legătura dintre metodă şi poziţia idealistă în teoria cunoaşterii. El vede în conştiinţă pivotul existenţei şi, consecvent, crede că realitatea trebue să fie aidoma structurii simple a gândirii logice. El nu urmăreşte realitatea, întrucât ea este schimbătoare, diversă şi contradictorie, ci vrea să o transpună şi să o solidifice într'o reţea de principii. Aceste principii urmau deabia să fie reduse la un principiu unic, care să se bucure de maximă şi absolută certitudine. Metoda inductivă urma să fie drumul dela fapte la principiul unic, iar prin deducţie trebuiau să fie scoase toate celelalte adevăruri, din principiul suprem. Prima temă a filosofiei este analiza, a doua temă — sinteza. Metoda sintetică după modelul matematic i-a apărut lui Descartes 6a putând satisface idealul gândirii constructive, spre deosebire de silogistica sterilă pe care o repudiase încă din adolescenţă. Metoda sintetică, deductivă, a crezut Descartes că poate fi împrumutată din sfera spaţială şi a mărimilor numerice şi aplicată în sfera filosofiei generale. Metoda aceasta deductivă este un procedeu al poziţiei idealiste, fiindcă face abstracţie de caracterul specific al fenomenelor, fiindcă se satisface cu construirea unui eşafodaj de principii abstracte, uitând repede de obiectul din afara conştiinţei. Deşi principiile trebue să slujească cunoaşterii obiectului, deşi ele trebue să fie pentru obiect, ele devin scop în sine, indiferente faţă de obiectul în faţa căruia trebuiau să se anuleze. Principiul din care trebue să fie deduse toate celelalte adevăruri este — după Descartes — conştiinţa de sine. Aceasta se bucură de o certitudine, evidentă, nemijlocită, intuitivă, după cum intuitiv este şi spaţiul dela care porneşte geometria. Descartes cere ca toate adevărurile să posede claritatea şi distincţia pe care o are, — după el — conştiinţa de sine. El impune deci gândirii aceste exigenţe, fără să se întrebe dacă realitatea poate fi transpusă totdeauna în concepte clare şi distincte. Intre idealul matematic şi rea- 2). Id. p. 42. www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 25J litate, el nu ezită şi sacrifică realitatea. Raţiunea trebue să renunţe la cunoaşterea sensibilă pe motiv că este „turbure”. Raţionalismul idealist concepe adevărul, nu ca o oglindă a lumii obiective, ci ca un produs al conştiinţei. Continuator entuziast al matematismului cartesian, Spinoza simte nevoia să dea şi o formă geometrică gândirii, pentru ca astfel metoda geometrică deductivă să se impună simultan prin fond şi formă. Deşi filosofia spinoziană marchează o etapă importanlă în istoria materialismului — substanţa lui Spinoza fiind materia care nu poate fi nici creată, nici nimicită — materialismul lui nu se extinde şi asupra metodei. Deşi principial 61 cere ca ordinea ideilor să reflecte ordinea lucrurilor, marcând o poziţie iniţială obiectivă, în fapt Spinoza deduce ideile din intelect, fără să mai „reflecte” structura realităţii. „Căci prin ordinea cauzelor şi lucrurilor reale eu nu înţeleg ordinea lucrurilor particulare trecătoare, ci numai ordinea lucrurilor stabile şi veşnice...”. Acele lueuri particulare şi trecătoare nu pot exista fără idei, — aceasta-i concluzia platonic-raţionalistă a lui Spinoza. 1 2). Leibniz, deşi polemizează împotriva criteriului cartezian al „clarităţii şi distincţiei” deşi alături de „adevăruri eterne” (raţionale) recunoaşte şi „adevăruri factice”, conchide idealist că momentele necesare ale cunoaşterii se află cu totul în noi înşine. 1). Deşi în ansamblul filosofiei leibniziene se află numeroase motive care desvăluie un contact cu fenomenele şi o analiză a lor neprevenită, în problema metodei, Leibniz ne este astăzi cu totul străin. Căci, încă din tinereţe, după cum a mărturisit mai târziu, Leibniz a fost frământat de dorinţa Se a reduce gândirea la un „calcul” logic. El reia încercările lui Raymond Lulli (sec. XIII) de a inventa o artă sau tehnică a „combinării” noţiunilor. Această încercare care a rămas ca o curiozitate, trădează la Leibniz distanţa dintre gândire şi realitate, pentrucă această „Characteristica universalis” semnifică o combinare mecanică şi apriorică a noţiunilor, izolate de realtăţi. El năzuia fixarea pentru toate ideile, a unor numere caracteristice... „Prin această traducere a ideilor în numere, vom înceta discuţiile şi neînţelegerile, pentrucă certurile există „acolo unde lucrul nu este clar, adică nu este redus la numere”. aV Totodată, după cum se ştie, Leibniz a fost un fervent apărător al principiului identîtăţii, bastionul logicei metafizice ce se împotrivea logicei dialectice a faptelor. Şi totuşi Leibniz a fost acela care a evidenţiat diversitatea lumii' reale. Este cât se poate de vizibil cum intuiţiei juste a fenomenelor i se opune concepţia idealiscă şi metafizică a metodei. Chiar când raţionaliştii idealişti constată, re- 1) Spinoza : „Asupra îmbunătăţirii intelectului”, trad. Kirchenau, Berlin 1871, p. 42-43. 1) Leibniz: „Nouveaux Essais sur l’entendement", p. 340 (ed. Flammarion) 2) Leibniz. , Hauptschriften", etc. I. p. 36. ed. Buchenau. www.dacoromanica.ro 254 C. IONESCU-GULIAN cunosc sau accentuiază diversitatea şi devenirea lumii sensibile, metoda filosofică se supune primatului idealist al conştiinţei, tendinţelor subiective ale gândirii logice. . Discipolul lui Leibniz, Christian Wolff, este atât de* pătruns de schematismul logic?, încât statuiază principiul contradicţiei ca principiu suprem, din care trebuie să decurgă ansamblul adevărurilor filosofice. Wolff, ca şi Herbart, care îi va succeda în perioada următoare, este un tipic reprezentant al gândirii metafizice, care opune realităţii dialectice rigiditatea logicei formale. Cu totul altă poziţie manifestă Diderot. Deşi în general Di-derot n’a putut depăşi limitele materialismului mecanicist în concepţia asupra naturii şi nici idealismul în problemele sociale şi politice, în teoria cunoaşterii, — după cum a accentuat Lenin — Diderot a fost materialist. Fără să trateze sistematic problema cunoaşterii şi a metodei, Diderot şi-a manifestat limpede şi nuanţat convingerea ca în cunoaştere, materia este primară. In metodologie, gândirea trebue să reflecteze obiectul, să evite construcţia raţională duşmană experienţei: „Si l’on voit la chose comme elle est en na-ture, on est philosophe”. Gândirea nu trebuie să „creeze”, adică să producă din sine obiectul care trebuie cercetat, ci trebue să observe, să constate, să descopere, bizuindu-se permanent pe datele ştiinţelor particulare. „Este greu să faci filosofic şi morală fără să fii anatomist, naturalist, fisiolog şi medic” *) Diderot constată că „Vremea a răsturnat, până azi, aproape toate edificiile filosofiei raţionale” (ib. p. 20). împotriva raţionalismului idealist, care porneşte dela principiile abstracte ale gândirii, Diderot arată că gândirea trebuie să se anuleze ^n_ faţa obiectului, trebuie să descopere, să evidenţieze numai ceeace este dat în materie. In „Convorbiri între D’Alembert şi Diderot”, D’Alembart obiectează: „De pildă, din sistemul d-tale nu reese prea clar cum formăm silogismele, nici cum tragem concluziile”. La care obiecţie Diderot răspunde: „Tocmai, nu noi le tragem (concluziile), ele sunt gata trase de către natură”1 2). Kant, în problema metodei, reflectă acelaş dualism posiţional pe care l-a scos Lenin în evidenţă în ce priveşte întreaga concepţie filosofică. Concilierea pe care a încercat-o Kant între ma'erialism şi idealism, este expresia ideologică a şovăielii burgheziei germane din acea epocă. In perioada aşa numită „precritică” (înaintea apariţiei „Criticii raţiunii pune”), Kant a acordat un interes deosebit ştiinţelor naturii şi a fost astfel antrenat să recunoască primatul realităţii. In aceeaşi epocă în care introduce explicaţia istorică şi materialistă în formarea universului, Kant ia o atitudine critică faţă de logica formală a metafizicii. In lucrarea „încercare de a introduce mări- 1) Diderot, .,Oeuvres“ II, ed. Assăzat, p. 322. 2) Ibidem, II, p. 118. www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 255 mile negative în filosofie” (1763), Kant critică acea gândire formalistă care nu vede că contradicţiile sunt reale, că ele există în natură şi că deci trebuie recunoscute ca atare. El cere deci primatul obiectului, al antagonismelor reale — faţă de raţionalismul idealist. Mai târziu, însă, Kant nu se mai preocupă decât de putinţa şi limitele cunoaşterii, desinteresându-se de mijloacele cunoaşterii concrete. Iar în ce priveşte putinţa cunoaşterii, el statuiază „metoda transcendentală”, considerând obiectele numai întrucât ele sunt „condiţionate” de formele şi categoriile conştiinţei. Concluzia doctrinei kantiene este idealistă, Kant restabilind dominaţia subiectului asupra lumii obiective, încheind astfel linia idealistă inaugurată de Descartes în teoria cunoaşterii. Se ştie că Hegel a venit cu ambiţia de a realiza o reformă totală a gândirii, inaugurând o nouă logică, o nouă metodă de gândire. El a cerut ca metoda să nu mai fie dependentă de „intelect” (Verstand), de limitările intelectului abstract, ci să redea conţinutul, obiectul însuşi. Fără -să analizeze esenţa şi condiţionările istorice ale gândirii metafizice, ale raţionalismului idealist, Hegel a accentuat, totuşi, că „filosofia nu poate împrumuta metoda dela o ştiinţă subordonată, dela matematici”1). El a făcut o critigă ascuţită raţionalismului lui Spinoza, Leibniz şi Kant, întrucât gândirea acestora nu reflecta conţinutul concret al fenomenelor în mişcarea şi contradicţiile lor şi a cerut ca logica şi teoria cunoaşterii să plece dela „desvoltarea întregii vieţi a naturii şi spiritului2). Hegel şi-a dat seama că gândirea trebuie să corespundă esenţei lucrurilor, să pătrundă şi să reflecte „lucrurile în sine”, fără să ţină seama de scindarea arbitrară pe care o încercase Kant între „aparenţă” şi „lucru în sine”. In ultimul capitol al „Logicei”, intitulat „Ideea absolută”, Hegel revine la acelaş principiu metodologic pe care îl programase în „Introducere”: „Metoda absolută nu acţionează ca o reflecţie exterioară, ci îşi ia determinarea din obiect însăşi...” (Logik, II. p. 491). Şi în tot cursul Logicei mari cât şi în paragrafele Logicei mici (din „Enciclopedie”), Hegel nu osteneşte să scoată în evidenţă faptul că punctul de plecare al cunoaşterii trebuie să fie nu „intelectul”, nu conştiinţa subiectivă, ci obiectul în desfăşurarea şi contradicţiile lui concrete. Se pune-însă întrebarea: întrucât şi-a respectat Hegel acest program? A realizat el consercvent principiile metodologice ale primatului obiectului sau dimpotrivă idealismul sistematic l-a adus la anularea punctului de plecare? După cum a arătat Engels în „Ludwig Feuerbach şi sfârşitul 1) Heeel. „Loeik“, I. ed. Lasson p. 6. ') Lenin, „Cahiers sur la dialectique de Hegel", trad, Guterman-Lefebvre Paris, 1938 p. 108. www.dacoromanica.ro 256 C. IONESCU-GULIAN filosofiei clasice germane”1), sistemul hegelian suferă de vizibile şi adânci contraziceri interne. Contrazicerea fundamentală este cea dintre „sistem” şi „metodă”, — metoda dialectică fiind înăbuşită în cele din urmă de tezele sistematice determinate de poziţia de clasă reacţionară pe care o reprezintă Hegel pe plan ideologic. Faţă de concepţia metodologică mărginită pe care o reprezenta raţionalismul idealist dinaintea lui, metoda dialectică a marcat un evident progres. Nu trebuie uitat că în timp ce Hegel încerca să impună logica obiectului, logica dialectică, contemporanul său Her-bart, revenea la una din cele mai acute manifestări ale concepţiei metafizice, care respingea contradicţiile cu „nelogice”. Insă dialectica hegeliană, deşi afirmă că se bizuie pe „experienţă”, şi că nu ţinteşte decât reproducerea fidelă a fenomenelor, prin chipul în care a soluţionat problema cercetării naturii, istoriei şi a culturii a dovedit că numai intenţia metodei _a fost obiectivă, concluzia fiind însă fundamental viţiată de interpretarea idealistă a tuturor' fenomenelor. Dialectica hegeliană n’a putut rupe cercul idealismului, deşi faţă de idealismul subiectiv al unui Fichte, pentru care centrul lumii era Eul, idealismul lui Hegel a putut fi numit „obiectiv”. Atât în explicaţia cauzală a fenomenelor cât şi în teoria cunoaşterii, Hegel a rămas consecvent idealist, exprimând primatul spiritului şi al gândirii faţă de materie. Eşecul lui în explicarea fenomenelor a dovedit că metoda lui dialectică nu poate fi deplină şi valabilă, decât în cadrul unei răsturnări a concepţiei sale şi a interpretării materialiste a fenomenelor aşezată fiind pe o bază materialistă în tea-ria cunoaşterii. Căci, deşi Hegel şi-a dat seama de faptul că primatul obiectului este condiţia esenţială în problema metodei, el n’a văzut că acelaş primat al obiectului trebue ferm menţinut şi în teoria cunoaşterii. Iar în concepţia cauzală, deşi el a făcut o critică nouă şi justă, concepţiei cauzale a premergătorilor săi2), el s’a mulţumit să arate că raporturile cauzale nu sunt decât momente ale interdependenţei universale, fără să vadă că în complexul de interacţiuni trebue stabilită natura materială a cauzelor iniţiale primare. Cum se ştie însă, cauza ultimă a tuturor proceselor este, după Hegel, autodesfăşurarea Ideii. Primatul idealist anulează iarăş-concepţia dialectică a cauzalităţii. Cu toate că 'filosofia modernă dela Descartes la Hegel a fost adânc frământată de problema metodei, soluţia definitivă şi rodnică a trebuit să aştepte apariţia marxismului. Căci, deşi pornise la drum cu deviza experienţei, filosofia burgheză a dovedit o foarte limitată noţiune a experienţei. Teoria burgheză a metodei sau s’a mărginit la momentul empiric al metodei sau a preconizat primatul raţiunii subiective asupra existenţei. Idealismul ca concepţie 1) Marx-Engels, „Opere alese”, I. ed. P. C. R., p 500 şi urm. 2) Cf. Lemn, op, cit., p. 160. www.dacoromanica.ro MATERIALISM ŞI IDEALISM IN PROBLEMA METODEI 257 despre lume şi posiţie gnoseologică a anihilat principial eforturile filosofilor burghezi în problema metodei. Spiritul de cercetare liberă şi obiectivă, care ar fi trebuit să ducă la, concluzia firească a primatului, materialist, a fost frânat de posiţia idealistă, de teza dominaţiei conştiinţei şi a eului. Şovăelile şi compromisurile burgheziei engleze, franceze şi germane între veacurile XVII-XIX, au determinat insuficienţa de bază în problema metodei. Pentru ca problema metodei să fie definitiv soluţionată, a trebuit să apară o nouă clasă — a proletariatului — care să-şi exprime, prin metoda dialectică marxistă, voinţa fermă de a cunoaşte lumea, pentru a o schimba, pornind dela realităţile concrete obiective, dela materie, dela obiect. Chipul în care marxismul-leninismul a impus primatul materialist în problema metodei împotriva încercărilor din sec. XIX şi XX de a reinstala metoda pe baze idealiste (neo-kantieni, ficţionalişti, machişti, neopositivişti, intuiţionişti, etc.) cere o tratare separată, care va completa schiţa de faţă a istoriei problemei metodei. STUDII www.dacoromanica.ro 17 DIN LITERATURA ANTIMONARHICĂ ŞI ANTIDINASTICĂ de Barbu LÂZÂREANU I „Poporul Suveran” — ziar al cărui redactor responsabil era poetul Dimitrie Bolintineanu —r- publică în numărul său dela 25 Iunie 1848 următoarea exortaţiune: ' Adeastă povăţuire din Anul Revoluţiei avea să circule, după două decenii şi ceva, adaosă literaturii antimonarhice şi antidinas-tice a anilor 1869-1876 şi adresată Prinţului Carol de Hohenzol-lern Sigmaringen. Din această literatură desprindem întâi pe aceea datorită lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi lui Alexandru Macedonski. In fruntea „Columnei lui Traian” dela 20 August 1870, B. P. Haşdeu încearcă să lămurească dece gazeta 'lui, care apărea de două ori pe săptămână, şi-a întrerupt apariţia pe 18 zile : „In curs de 8 zile” — spune el — „d. Haşdeu a suferit toată rigoarea arestului”. Haşdeu a avut o întinsă activitate publicistică împotriva dinastiei. A început-o în „Satirul” dela 12 Martie 1866, sub pseudonimul Puang-Hon-ki în „proverburile române, explicate pentru înţelegerea chinejilor”. A continuat-o în ziarul „Traian” şi după aceea, în „Columna lui Traian”, unde sub aparenţa unor nevinovate înşi-rări de evenimente petrecute odinioară,— în veacul al XVI-lea — el face aluzii pentru a căror înţelegere nu era nevoie de o lămurire prea insistentă: „România a avut şi ea un Maximilian 1) 1) E vorba de Ferdinand-Josef Maximilian, arhiduce de Austria, ajuns împărat al Mexioului, pe al cărui tron s’a urcat, la 12 Iunie 1864, împotriva voinţei unei ţări întregi care, răsculându-se, în 1867, a dat ajutor trupelor republicane pentru înfrângerea mercenarilor imperiali. învins, luat prizonier şi tradus înaintea Consiliului de război, a fost condamnat la moarta şi împuşcat în ziua de 19 Iynie 1867. Eră fratele împăratului Franz-Iosef al Austriei. Tată Vodă ce ocară! Mergi din ţarăl Mergi din ţară Şi să vii când România Va dori încă Robia. Fă-ţi lădiţa, Ia-ţi domniţa Şi te cară — www.dacoromanica.ro DIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTIDINASTICĂ 259 A fost Iacob Basilic Despot care s’a suit pe tronul Moldovei în deceniul al şaselea dintr’un secol oarecare, în urma unui Domn alungat d'n ţară al cărui nume era Alexandru. Originea-i adevărată nu se ştie, dar naţiunea română îl considera ca pe un neamţ, fiind crescut la curtea împăratului Ca rol V-lea, în armata căruia OGupase .un post de căpitan sau de locotenent. ...Chemat la domnia Moldovei, mai reală şi mai glorioasă decât sarbedele titluşoare princiare fără pământ, el prefera totuşi a-şi da diferite epitete exotice — marchizul Samosului, baronul Părosului şi aşa mai incolo — primul pas spre ridicol, idacă nu spre antipatie, în sânul unei naţiuni eminamente democratice. Iubitor de pompă, care i se părea a fi principalul atribut al suveran tăţii, el îşi organizase curtea după norma etichetei germane, cu o mulţime de ober-lachei şi de unter-lachei, în numărul cărora îşi închipuia în deşert, că va putea să bage floarea României... Moartea lui Despot fu oribilă*’. E un fragment, acesta, din articolul prim al ,,Columnei lui Trăiam”, articol cu data de 4 Martie 1870. Şi iartă, în numărul dela 12 Martie acelaş an, povestea altui Domn al Moldovei. „A fost odată în România un Domn neamţ, Gaspar Grătzer, ita -lianizat sub numele de Graziani, născut în oraşul Gratz din St-ria şi ajuns apoi din treaptă’n treaptă parte prin căciulire şi parte prin jocul hazardului, de’ntâi Dragoman la Poarta Otomană îşi apoi Beiu la Moldova. El a sfârşit foarte rău ca şi Despot Vodă, ca şi Iancu Sassul ca şi toţi Domnii Nemţi la noi: este vorba de istoria cea veche”. Şi ca şi cum n’a» fi voit să facă decât istorie, iată-1 pe Haşdeu descoperind adevărata obârşie a lui Gaspar Graţiani, după o inscripţie indicată pe portretul acestuia. Şi mai citează dintr’a lui Pa-tricius ,,Historia rerum in Polonia gestarum” şi din Kobieszyski : Historia Vladislaj III (Dantisci, 1655, p. 633) de unde desprinde rândurile : „Praeerat Valachiae cum imperio Gaspar Gratianus, Germanus. ut ferunt, origine Graety in Stiria natus”. Iar din Miron Costin desprinde constatări oe alunecă, pe nesimţite, în dojeni. „Om neştiutor rândului şi obiceiurilor ţării, fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate fi când nu ştie Domnul limba ţării unde domneşte. O, Moldovă1 De-ar fi Domnii tăi. care stăpânesc în fine, toţi înţelepţi, încă n’ar peri aşâ lesne; ci domnie neştiutoare rândului tău şi lăcomia sânt pricina pieii ii 1ale. că nu caută să agonisească şie nume bun în ţară, ci caută desfrânaţi în avere să strângă, care apoi totuşi se risipeşte, şi încă cu primejdia casei lor”. Şi acestui citat îi adaugă un scurt comentar, de astădată legând lucrurile „de caracterul momentan al unei reviste politice menite a se mărgini în sfera mărunţişurilor la ordinea zilei”. www.dacoromanica.ro 260 BAHBU LAZAREANU Iată comentarul : „Dacă e adevărat că trecutul serveşte drept busolă viitorului, atunci nimeni mai bine ca Miron Costin, în pasagiu! de mai sus, n’a arătat cele stânci de care este dator a se feri un domn Neamţ în România, căutând să meargă cu stăruinţă în+r’o direcţiune opusă: „1) Să se silescă a cunoaşte irândul ţării. „2) Să nu strângă avere, cale apoi totuşi se risipeşte şi încă cu primejd-a casei”- Antidinasticismul lui folosea toate întâmplările : o eroare tipografică „neconstituţională”: Dormitorul în loc de Domnitorul; închiderea cetăţeanului ploeştean N. Constantinescu care spărsese o statuetă de ghips înfăţişând pe domnitor... „Democraţia” din Ploeşti propune o medalie ? Haşdeu oferă inscripţia cu următorul text: „Urbei Ploesci care a sciut a fi română şi democrată sub Carol I Hohenzollem-Sigmaringen” Lui Dimitrie Ghica, despre care Haşdeu spunea că, în curs de douăzeci de ani a fost o „beşică decorativă” şi care avea să treacă în istorie sub numele de „Beizadea Bostan” în Moldova şi „Beizadea Dovleac” în Muntenia (îi mai ziceau şi Beizadea Mitică) — i se oferă, la un moment dat, un banchet. „Columna” prin pana lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, comentează ameninţător : „Din acest punct de vedere e celebru în istorie mai ales banchetul din 1 Octombrie 1789. „Slugile dinastiei se tăvăleau în beţie, strigând ou o voce răguşită: să trăiască regele ! — pe când naţiunea, nebăgată în seamă, ascuţea în taină fatala secure, sub care., trebuia să piară valeţii, dimpreună cu stăpânul şi stăpâna: Ludovic XVI şi Maria Antoaneta”. Dacă, deci, „într’o dimineaţă s’a ridicat la Ploeşti stindardul revoltei proclamându-se detronarea lui Carol I şi inaugurarea unui regiîn republican”, Columna lui Haşdeu pare a fi contribuit, nu într’o mică măsură la aceasta. Dintre cei arestaţi ca promotori sau bănuiţi ca simpli aderenţi ai republicei, au suferit în deosebi cetăţeni ai mahalalelor ploeş-tene: un popa Ştefan a fost „dus în cumplite bătăi”, unuia Mihăiţă Cogălniceanu, i se poruncea „să se puie la pământ, să se scoale iute de jos, să se trântească pe o coastă, să se trântească pe alta, cu faţa în jos, cu faţa în sus” ; unul Drăghiceanu, fu băgat într’un coteţ şi târît de păr în cea mai groaznică murdărie. Au fost aduşi oameni, www.dacoromanica.ro DIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTIDINASTICA 261 legaţi de chică unul de a celuilalt, iar la „cazarmă — spre a-i despărţi într’un mod. mai expeditiv — li s’a tăiat părul cu sabia”. Boerii bine înţeles — colonelul Creţulescu, căpitanul.. Radu Mi-hai, Costache Panaiotu, M. Ralivan — au fost repede lăsaţi slobozi Dar Haşdeu ? El spune că în cele opt zile de puşcărie arborii dela Văcăreşti „i-au zgândărit memoria”. Cugetarea lui era „cufundată în, labirintul de ceeace a fost şi ceeace este...”, adică de ceeace ar fi fost bine să fie şi n’a reuşit atuncea! . * * După o jumătate de deceniu noui arestări şi dări în judecată, printre cari ceea a lui Alexandru Macedonski. Patru au fost foile cari între 1871 şi 1876 au dus o înverşunată campanie împotriva principelui domnitor: Ghimpele, Perdaful, Telegraful şi Oltul. Oltul apărea în Bucureşti, dar directorul acestui ziar, poetul Macedonski, craiovean de origină, îşi întitulase gazeta astfel ca un omagiu adus provinciei sale oltene. Macedonski scria articole antidinastice în Oltul şi cronici rimate în Telegraful lui I. C. Fundescu. Aci şi-a tipărit cupletele „Gângavului politic din timpul domnilor străine” şi cele cari formează „Istoria unui prinţ de peste nouă mari şi nouă ţări, povestită de un gângav”. Gângavul lui Alexandru Macedonski era de o volubilitate de care nu prea dau dovadă cei împiedecaţi la limbă. Transpunea în versuri ceeace se scria în articolele de fond, sau, cum se numeau pe atunci, Primi-Bucureştii „Telegrafului” şi „Oltului”. Dar poticnelile lui în grai începeau numai când avea să pronunţe numele casei domnitoare şi numele de botez al prinţului. Atunci nu putea rosti decât prima silabă, sau prima >dlabă cu consonanta imediat următoare. Iar când părea că se descurcă, tocmai atuncea rătăcea la alte nume : Jos tiranul ce domneşte Care legi despreţuieşte Şi vrea lanţuri să ne dea Vodă Car... Vodă Car... Crudul Vodă Caragea Ţara-1 ridică din tină Ş: îl scoase la lumină : Tron, avere — i-a dat tot Insă Ho... Insă Ho... Fu şi’n suflet Hotentot. De ciocoi se înconjoară Şi ne fşce viaţa amară... Libertatea strămoşească Cu o mână duşmănească V ne astăzi şi ne-o ia Vodă Car... Vodă Car... Cruntul Vodă Caragea. ...Nu ştiu dacă-o să se’ntâmple Cupa’n fine să se împle! Dar c; ştiu... ştiu că despot Este Ho... Este Ho... Prinţul... Prinţul... Hotentot. www.dacoromanica.ro 262 BARBU LAZAREANHJ In literatura politică a lui Macedonski, „Istoria unui prinţ de peste nouă mări şî nouă ţări” şi „Gângaşul politic din timpul domnilor străini” nu sunt singurele bucăţi antimonarhice şi antidinastice. Şi înainte de arestare şi în timpul celor câteva luni de prevenţie la Văcăreşti până la proces, Macedonski a publicat în „Telegraful” canţonete, satire şi fabule îndreptate împotriva sau numai cu aluzii la adresa Domnitorului Carol I. In temniţă el îşi ante-datâ atacurile ca să nu primejduiască situaţia acelora a căror supraveghere avea complezante adormiri penitru, versurile şi articolele lui Ziarul spunea că le culege după manuscrisele găsite acasă la Macedonski. Desprind câteva frânturi din acele cântece : —. Ce ciudat lucru îmi pare Când eu trec pe la Palat S’aud garda de onoare Bătând toba ne’ncetat! Toboşari vă cer iertare Fi-va oare ce-am aflat? Mi s’a spus cu’ncredinţare La Palat, La Palat, La Palat c’ar fi mezat — E mezat fără ’ndoială Insă vezi-ţi d’al tău drum Căci n’ai bani de-artuiriseală2) Prea să; ac eşti — Dururum Dururum! s’arturisească Numai la'împăraţi e dat! Fapta nu e românească La Palat La Palat S’a scos ţara la mezat Seria antidinastismelor, Macedonski o lega şi de chipul în care din sugestia Domnitorului Carol I se făcuse răscumpărarea acţiunilor căilor ferate (afacerea Strussberg). Iată un „ecou” referitor la această afacere şi la amestecul Prinţului în această chestiune : Inlr’unul din anii trecuţi, un principe se’nsura După obicei merse să se confeseze- Confesorul îi adresă formula obicinuită: — Prin ce ai păcătuit fiule? — Prin cuget... prin cuvinte... prin acţiuni. — Ce fel de acţiuni? — De căi ferate, părinte. Dar iată unul din cele mai vehemente ecouri, o reproducere după „Telegraful”, în „Oltul” diriguit de Alex. Macedonski : Se vorbea într’o societate despre conspiraţiunea dela Tipografia Strtului. _ —Frate, îr/reabă d. X, ^puneţi-mi şi mie ce voiau să facă îndră-ciţii ăştia de internaţionalişti? ' — Voiau să răstoarne pa Domnitor şi să schimbe starea de lucruri, răspunse d. Y. 2) Arturisirei şi ar ârdis'rei, Dicţionarul Academiei Române le da 'traducerea : action d’encherir, surencherissement, enchere, adică ofertă mai mare la licitaţie. (Nota transcriitorului). www.dacoromanica.ro t)ÎN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTIDINASTICA 263 — Ce nebunie? zice X, este imposibil, absurd, domnilor. Starea de lucruri la noi în ţeară este mai mult decât imposibil a se schimba Caro! I este la tron şi cât va trăi va fi latron 3). * * * Să ne întoarcem la Haşdeu. In primul număr al „Columnei lui Traian” — care anunţând că foaia apare „sub direcţiunea d'-lui B. P. Haşdeu”, adaugă la numele acestuia fost director al ziarului „Traian” — se discută în Prim-Bucureştiul dela 1 Martie 1870 chestiunea monetei. Haşdeu spune: „Monitorul oficial anunţând lumii apariţiunea banilor pretinşi româneşti, celebrează cu emfază pe Măria Sa Carol I, în zilele căruia ţara noastră sa învrednicit a căpăta această sublimă fericire. Servilismul şi istoria aut fost totdie'una în ceartă. Neamul lui Traian a trăit şi fără Măria Sa Carol I. Românii au avut monetă în toţi timpii, afară numai de epoca, fanarioţilor. • ...Dela Alexandru cel Bun, dela Mircea cel Mare, dela Ştefan, dela Ţepeiş, ...se conservă până azi, pe ici, pe colea, o suvenire numismatică. Până şi în ajunul Mavrocordaţilor, pe la 1667 România avea un palat de Monetă, despre care cronicarul zice : „ţpre acele vremi era pace şi ţeară întemeiată, şi era bănărui în cetatea Sucevei, care era dela Dabîgia-Vodă”. (Magazinu. istoricii, tom-III, pag. 9). Editorialul din 18/30 Martie 1870 al Columnei, editorial scris de Haşdeu, spunea între altele : „Dinastia îşi închipueşte cu naivitate de a ave la discneţiunea-i mulţi amici în ţeară. . „Dacă ar şti româneşte i-ar fi lesne a se convinge pentru onoarea naţiunii române că până şi partizanii cei mai înflăcăraţi ai Tronului nu pot suferi pe Nemţi. „Ii vom da im exemplu : „Poetul Sion, ■Suitorul Mirelui României; a scos zilele acesta la lumină o frumoasă colecţiune intitulată: „101 Fabule’’. Ea este închinată : „Măriei Sale Elisabeta, Doamna României”. „Dinastismul cel mai exclusiv respiră cu furie în fiecare virgulă”. 3) Făcând din prepoziţia la o proclitică şi legând-o de substantivul tron autorul Ecoului a întocmit cuvântul latron, care—venind dela latinescul latro-onis — însemnează în cel bun caz: soldat mercenar şi pirat. Vocabula are echi-solente româneşti şi mai aspre. www.dacoromanica.ro 264 BAEBTT LAZAREANTT Dar Haşdeu arată păţania lui Gheorghe Sion. Printre fabulele lui se află una intitulată: Papagalul şi curcanul. „Un amator da paseri luass-un papagal... — „De unde venişi frate ?” îi zice un curoan. — Din India" — răspunse modemul Temerlan.... „Onoarea care-o capeţi aice la Români O capeţi tu pe-acolo ?...” Răspunde papagalul: Ba adevăr voiu spune : eu acolo trăesc Cam nebăgat în seamă de neamul omenesc Ştiind că nu e nimeni în ţara sa proroc Trăsei spre România să-mi caut de noroc. Aoestui capitol: adică despre antidinasticismul şi antimonar-hismul tocmai ale linguşitorilor dinastiei şi ai monarhului, Haşdeu i-a dat extinderea cuvenită, consacrându-i câteva coloane de bibliografie critică, plină de umor şi doveditoare în acelaş timp. Cercetarea se numeşte : „Elementul monarhic în cele 101 Fabule de Georgiu Sion”. Şi a apărut în numărul dela 30 Martie 1870 al „Columnei lui Traian”. Facem o amplă desprindere : „...Din numeroasele elemente cari se prezintă în orice colecţiune de astă-natură, vom alege unul singur: acel monarhic. Bardul nostru se pare, la prima vezută (probabil: la prima vedere, nota transcrUtorului), a fi tot ce poete fi mai devotat, fără nici-o rezervă, dinastiei Hohenzollem în România. Cartea sa e închinată: „Măriei Sale Elisabeta, Doamna României”. Dedicaţiunea sa începe cu următoarele cuvinte: „Dioa de 12 24 Noembnie 1869, când aţi intratu în România, ca mireasă a bunului şi generosului nostru etc...” Ea se sfârşeşte prin : „Dioa memorabilă în care Domna Elisabeta, prin soţul său, a îmbrăţişatu cauza şi destinele României”. După această dioa-dioa, adică o duplă diumă ge poate judeca restul. • Intr’o fabulă, intitulată „Pupăza şi Ciocârlanul” în care capul Statului este un Papagal... dinastismul D-lui Sion apare şi mai energic ' Iacă cele două strofe finale: „Când sub Carol România Gustă soarta ce visa, Când vedem că nebunia Pacea-i va o turbura; La mişei, eg prin ziare Scuip ’asupra-i cu vt:nin, Cu despreţul cel mai mare Astă fabulă o ’nchin” Ei bine, e atât de cert că poetul'nu poate a nu spune adevărul, de câte ori îl cuprinde o adevărată inspiraţiune — ceeace d-lui Sion i se întâmplă adese.1 dacă nu în versurile de mai sus, încai într’o mul- www.dacoromanica.ro DIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTIDINASTICA 265 ţime de altele din frumoasa-i operă—e atât de adevărat, mai reipeţim încăodată, că lira este un fel de beţie, în ameţeala căreia nu încape minciuna, încât învăpăiatul nostru monarhist întrece câteodată, vrând-nevrând, sub violenţa Muzei, fără s’o ştie el însuşi, chiar pe mişeii de prin ziare. Bunăoară : MUMA .ŞI COPILUL O cucoan’ odinioară mândră pe la toţi spunea Că nu e copil pe lume ca copilul „Vedeţi ?” — zice — „trei ani are „Şi-i cu mintea ca om mare. „El nu face nebunii. „Precum fac şi alţi copii „El mănâncă cu măsură ce-are ea. „Fără ca să facă gură. „Noaptea doarme liniştit, „Ziua ’nvaţă nesilit. „înţelege franzuz. şîe „Rumpe chiar şi la nemţeşte Ascultând aşa minune, un vecin greu-crezător Trage pe copil d’o parte şi ui zice ’ncetişor : — Mănânci tu ceva bomboane ? sau preferi să mănânci poame ?” — „Nu, nemica: mama zice că acum nu-mi este foame”. „ — Vrei tu nebunii să facem? aide să te ’nvăţ un joc!” „ — Nu se poate: mama zice că trebui să stau în loc”. Făr* s’aduc vre’o supărare Crez c’acest copil ciudat Are mul tă - asemănare Cu poporul apăsat: Când guvernul îl constrânge A se z:ce fericit, . Nu cutează a se plânge Ci s’arată mulţumit”. Noi $m dori să ştim dacă această ingenioasă fabulă nu se apl:că cumva la numeroasele felicitaţiuni periodice de prin „Monitorul Oficial” 4) unde au figurat, pare-mi-se unele din partea lui însuşi d. Sion care, de’mpreună cu „poporul apăsat”, Rumpe chiar şi la nemţeşte. Apoi tot ?şa zic $i ,,mişeii de prin z*are!” Iacă o altă fabulă, nu mai puţin monarhică : „Domnul şi ţeara Intr’o ţeară oarecare, cam constituţională, Se ’ntronase tirania ca o hidră infernală. Domnul ţerei, bun din fire, voind reul a’ndrepta Pe popor a uşura, Şi mai bune legi a-i da, Dar ca să se încredinţeze d că e .adevărat, Că poporu-i apăsat, Se decide să se ducă, pe ascuns şi travestit, Neştiut şi nesimţit, Ca să vadă chiar cu ochii, cum suipuşii săi trăiesc 4) Erau felicitările pentru logodna Prinţului. www.dacoromanica.ro 266 BARjBU lazareantj Şi de ce se iânguiesc-Iar miniştrii, curtezani, Ai poporului tirani, De îndată ce simţiră Lucrurile pregătiră Astfel că în orice sat Era Domnul aşteptat. Ţărănimea în picioare Sta ca ’n zi de sărbătoare. Strenţele, ca prin minime. Se prefac în haine bune. In tot locul lăutari Şi în hore fete mari Şi flecăi frumos gătiţi, Ca de nuntă ’mpodobiţi. Babele ’n cămăşi curate Se ocupă de bucate. Pasărei din bătătură E gătită de friptură. Pita neagră şi comuna Se preface ’n pâine bună Domnul crede Tot ce vede Şi se’ntoarce mulţumit Cu deplină ’ncred mţare că poporu.i fericit. Când miniştrii vor s’adoarmă pe ai noştri domnitori Relele care nc-apasă le acopere cu flori”. Oare pe care vodă, ce feliu de miniştri şi care anume dintre nenumăratele călătorii domneşti încheiate mai totdeauna prin înalta mulţumire princiară despre imaginarul entuziasm al devotatei naţiuni, va fi avut în vedere d. Sion ? In orice caz, un Domn ceva mai deşept, capabil a înţelege măcar pe jumătate reaua credinţă a consiliarilor săi, tocmai într’o ţqairă cam constituţională, după ouim o numeşte f'bula de mai sus, poseldă deplina facultate de a-i trimite de ’naintea Curţii de Casaţiune. Acel ce n’o face trebuie să fie una din două: ori prea mediocru sau prea interesat el însuşi în comedie. ,.Domnul bun din fire” al D-lui Sion este el perfid, sau numai prostuţ ? Fabulistul nostru se pronunţă pentru ultima ipoteză. într’o altă bucată, intitulată „Maimuţoiul şi vulpoiul”, în care se rezumă in modul următor alegerea unui Principe : ' Urnele electorale Că, prin intrigi şi cabale Fac ades aşa minuni S’aleg sau proşti sau nebuni. Nu ne vom apuca tocrhai noi a tăgădui perfecta veracitate a acestei observaţiuni atât de învederate. Oată să mărturisim însă că a ni oferi modeluri de (prostie domnească, nu ne pare a fi- un semn de monarhism. www.dacoromanica.ro DIN LITERATURA ANTIMONARHICA ŞI ANTIDINASTICA 267 D- Sion calcă sub picioare Dreptul Diiviai, în puterea căruia orice cap încoronat, fie cât de deşert, se consideră totuşi cu orice preţ, Ga omul cel mai de geniu între cele patru hotare ale ţerei”. Scandaloasa afacere Strussberg — ocrotit acest Strussberg şi ocrotită această afacere de Curtea princiară — a stârnit o întreagă literatură politică, din care detaşăm versurile şi frazele cari se referă la Domnitor. Intr’o urare de anul nou semnată Iorgu Radu şi pe care Haşdeu o tipăreşte în numărul de „Gioi *7 Genariu 1871" se spune între altele : „Râul an iată-1 că treoe Ducă-1 dracu să-l înnece. Cu călăii de’mpreună...( ...Anul nou iată-1 soseşte Spuneţi Ţării româneşte Că de-acuma o aşteaptă Vre-o îndreptare ’n faptă. Ziceţi Ţării să apuce pe Strussberg şi pe Ambron, Făcându-le răfuială milion pe milion. Insă dorinţa unei neînduplecări „mai ales la socotele — ce ni sânt atât de grele” nefiind satisfăcută, Haşdeu dă în numărul de sfârşit de Ianuarie (1871) al Columnei un lung Buletin interior, care poartă între altele următoarele sub-titluri: Strussberg-Ambron şi Măria! Sa vodă... Să nu uităm pe tatăl păcatului. — Carol I şi Enric de Valois. Vorbind despre „Dosarul scandaloasei afaceri Strussberg-Ambron”, Columna lui Traian spune : „Se şoptesc monstruozităţi, ce s’ar fi descoperit în actele acestui colosal bir secular, impus României în 1868. „..Noi credem şoaptelor şi dorim realizarea prezicerii, dar ni place mii presus dia toate o justiţie perfectă: urmărin)du-se şi pedep-sindiu-se fiii, să nu se uite nici tatăl păcatului. Răi sunt acei Ce au aplicat concesiunea.' Rău este acela ce a adus-o”. Urmează apoi o vorbă „relativă la o scrisoare a Măriei Sale lui Vodă, publicată mai în toate foile germane şi prin care se anunţă decisiunea Capului Statului Român de-a abdica”. Iată acea vorbă: „A fost odată în Polonii un Principe străin, chemat de o coali-ţiuna de şleahtă şi desgustat apoi peste puţin de prea marea întindere a constituţiunii naţionale, dâşi în realitate era încă tot mică. ,,Se numea Enric de Valois. www.dacoromanica.ro 268 BARBU LAZ ARE ANII ■ „Voind să părăsească tronul, el n’a spus-o nimănui şi cu atât mai puţin n’a pu/blicat-o nică-ri, ci au fugit noaptea pe fereastră te-mându-se ca nu cumva naţiunea să-l poprească: mai ’nainte de a pleca descurcă cele încurcate!” „Măria Sa Vodă nu va abdica, deoarece o spune. „Şi fiind siguri că petreeerea dinastiei pe ţărmul Dunării nU va ii aşâ de scurtă, ni-ar părea bine deocamdată s’o vedem încurajând din când în când cu înalta-i prezenţă cel puţin Teatrul Naţional din capitală, precum nu refuză această onorifică graţie Operei Italiene”. „Columna lui Traian” dela 23 Aprilie 1871, reproduce după „Poporul Român” următoarele : Ni se trimite, spre publicare de către d. Mareşal al Palatului Domnesc, o poezie, pe care Măria Sa Domnul Românilor a primit-o dela d- V. Alecsşmdri şi care doreşte a nu rămânea necunoscută de public. • ' „Este o îndoită onoare pentru noi de a fi puşi în poziţiunea să publicăm o poesie inedită a celebrului nostru poet naţional, poesie care este adresată Capului Statului, augustul protector al artelor şl ştiinţelor în România". Şi Haşdeu adaugă: „Invităm redacţiunea noii reviste de a ni spune, când şi cum anume Măria Si Domnul s’a arătat „august protector al artelor şi ştiinţelor în România”? Noi o negăm cu desăvârşire! „Dela 1866 şi până azi, singura acţiune a Dinastiei asupra literaturii naţionale a fost de a depinde pe vre-o câţiva scriitori de ultima specie a se gudura pe lângă stăpân". Aproape întreaga întâia pagină a „Columnei lui Traian” dela 1 Martie 1871, este închinată poeziei Bene Merentibus a lui Ciru Economu, unul dintre puţinii Români rămaşi la Paris în timpul războiului franco-german (din 1870-71). E „un omagiu adus armatelor franceze, mânate la măcelărie de ultimul dintre Bonaparţi”. Versurile cu cari se închee această odă sunt o imprecaţiune atât la adresa lui Napoleon III cât şi la aceea a despotului prusac : „Oprobiul, blăstemul şi negrele păcate Pândesc pe-ace’- în care nimic uman nu bate Ca să le ceară seamă de sângele vărsat, Când păpolul în fine din somnu-i deşteptat Veni-va să-i găsească pe tronurile d’aur : Napoleon maimuţă şi Wilhelm minotaur. www.dacoromanica.ro PE MARGINEA REFORMEI JUSTIŢIEI REGIMUL MATRIMONIAL LEGAL, IN CADRUL REVIZUIRII CODULUI CIVIL ROMÂN de Prof. TRAiAN IONAŞCU Problema regimului matrimonial legal, adică a statului juridic căruia urmează a-i fi supuse bunurile soţilor pe timpul căsătoriei, când aceştia nu şi l-au fixat prin convenţie, poate constitui subiectul unor preocupări deosebite. Şi aceasta fiindcă, pe plan internaţional, a alcătuit obiectul preocupărilor ulimului congres de drept civil comparat, ţinut acum zece ani la Paris iar, pe plan naţional, actualmente, formează una din materiile pe care, în curând, specialiştii vor avea să o discute, în sânul comisiunei însărcinate cu pregătirea modificărilor necesare de adus codului civil român, în cadrul reformei Justiţiei. In concepţia codului civil român, ca şi în unele legislaţiuni străine, cum erq, cea sovietică până în 1926, cea engleză şi cea italiană — deşi căsătoria întemeiază, între soţi, odată cu uniunea persoanei lor, o comunitate morală şi socială —, aceasta nu trebueşte să producă, touşi, nici o repercusiune asupra independenţei lor patrimoniale. Averea fiecăruia este şi rămâne separată, ca şi înainte de căsătorie, cu toate că uniunea conjugală stabileşte, în fapt, între cei doi tovarăşi de viaţă, o asociaţie economică de producţie, câştiguri- economii şi con-sumaţiune. Aşa dar, în lipsa determinării vreunui alt regim matrimonial prin convenţie autentică încheiată de viitorii soţi înainte de celebrarea căsătoriei, statutul juridic al bunurilor soţilor, în cursul uniunii conjugale, este acel al separaţiunii, fiecare avându-şi rezervată libera admi-nistraţiune, folosinţa şi puterea de dispoziţiune asupra averei sale prezente şi viitoare, femeia trebuind să contribue, cu o treime din veniturile sale, la suportarea sarcinelor căsătoreşti de către bărbat. Desigur, se pot sublinia foloasele acestui regim simplu pentru soţii avuţi cari, nu de puţine ori, din pricina largei admiteri a divorţului, privesc legătura căsătoriei ca o uniune vremelnică, din care să se poată uşor desface, fără a avea să lichideze o comunitate de interese materiale, inexistentă între patrimoniile lor. Este, însă, locul să privim şi reversul medaliei. Regimul separaţiunii de bunuri sfârşeşte, la desfacerea căsătoriei, nu fără a da loc la lichidări destul de complicate şi nesigure. Căci, dacă uniunea conjugală a durat suficient timp, fatal, s’a produs o oarecare confuziune, între interesele materiale sau bunurile soţilor, aşa încât va fi greu să se stabilească în ce măsură unul datorează celuilalt sume de bani sau anumite bunuri- Aceasta cu atât mai mult cu cât femeile măritate sub acest regim, www.dacoromanica.ro FROF. TRAIAN IONAŞCU .27° deşi capabile a purta singure libera gestiune a patrimoniului lor, trec expres, sau lasă să treacă tacit, administraţiunea acestuia la bărbat, care va răspunde, ca mandatar sau negotiorum gestor, dar sub rezerva ca soţia să fie în stare de a produce probele dificile ale veniturilor şi capitalurilor sale ce, cu timpul, s’au contopit într’acele ale soţului, care ic-a administrat. De altă parte, separaţiiunea bunurilor conduce la acest rezultat, profund nedrept, de a înlătura ori ce participare a femeii la economiile şi câtigurile pe care bărbatul le realizează, în timpul căsătoriei, în tot-dauna cu concursul, direct sau indirect, al soţiei sale. S’a căutat să se îndrepte atari neajunsuri, prin recunoaşterea unui drept important de moştenire, în persoana soţului supravieţuitor, nedespărţit. Este ceeace a realizat legea noastră din 1944, care acordă acestui soţ drepturi succesorale în plină proprietate, chiar când vine în concurs cu rude legitime, fie şi cu descendenţi. Aceeaşi lege face din soţul supravrieţuitor un moştenitor garantat, cu rezervă ereditară pentru jumătate din drepturile sale succesorale, împotriva liberalităţilor • ce soţul său defunct ar fi făcut altora. Decât, să nu uităm că multe căsătorii se desfac, nu prin moartea unuia din soţi, ci pe calea divorţului. In acest din urmă caz, nu mai poate fi vorba de un drep de moştenire între soţi, ci numai de o pensiune alimentară, care reprezintă doar un minimum de existenţă şi acela greu de încasat, chiar sub presiunea sancţiunei penale a abando nului de familie. Dacă astfel ni se înfăţişează regimul separaţiunii de bunuri, cu calităţile şi defectele sale, putem oare să ne gândim al înlocui, ca regim matrimonial legal, cu comunitatea de bunuri mişcătoare şi de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, care este regimul de drept comun în Franţa, Belgia, Luxemburg şi Ţările Americei de Sud ? In Franţa, această comunitate este organizată pe temiul mai mul' tor idei. In general, toate bunurile soţilor, le sunt comune, afară de imobilele existente, în patrimoniile lor respective, la dat celebrării uniunii conjugale, precum şi de cele dobândite de fiecare în timpul căsătoriei, prim succesiune, legate sau donaţiuni. Astfel, proprietatea familială, mai importantă, a fiecărui soţ, îi rămâne personala, constituind aşa numitele bunuri proprii, comunitatea patrimoniului conjugal necuprinzând decât lucrurile mişcătoare, dobândite de soţi înainte sau în cursul căsătoriei, imobilele pe cari aceştia le-au achiziţionat cu titlu oneros în timpul uniunii lor conjugale, precum şi fructele şi veniturile tuturor bunurilor lor, chiar şi a celor proprii. Aceste bunuri, căzute în comunitate, se numesc „Ies acquets”, ackizite, adică bunuri dobândite, câştigate. Prin urmare' în cadrul acestui regim matrimonial, ne găsim în faţa a trei patrimonii, dintre care, câte unul, personal, cuprinzând bunurile proprii ale fiecărui soţ, iar cel de-al treilea alcătueşte patrimoniul comun, coproprietatea lor. .Aceste bunuri ale comunităţii conjugale sunt supuse administraţiei bărbatului care, fără a avea nevoe de concursul soţiei sale, poate să săvârşească, singur, nu numai actele de adminisraţie propriu zisă, dar şi înstrăinări cu titlu oneros sau, în anumite cazuri, chiar şi cu www.dacoromanica.ro REGIMUL MATRIMONIAL LEGAL *71 titlu gratuit. Mai mult, bărbatul, acest „maître et seigneur de la com-munaute", având dreptul la fructele şi veniturile bunurilor proprii ale soţiei sale, administrează, pe lângă patrimoniul său personal, bine înţeles, şi însăşi bunurile proprii ale tovarăşei sale de viaţă, dar numai cu puterile mai reduse ale unui administrator obişnuit, actele de dispo-ziţiune rămânând rezervate soţiei, în calitatea ei de proprietară a bunurilor sale proprii- Unitatea de administraţiune a celor trei patrimonii, asigurată prin drepturile largi acordate bărbatului şi fără considerare^ personalităţii şi intereselor soţiei, face să se rezerve acesteia o situaiune privilegiată, la data desfacerei căsătoriei, când trebueşte să se procedeze la o lichidare a drepturilor lor respective, pentru a se putea reconstitui patrimoniul propTiu fiecărui soţ şi, drept urmare, şi patrimoniul comunităţii conjugale, ce este destinat a se împărţi, pe din două, între bărbat şi femeie. Intr’adevăr în prim rând, soţia poate să renunţe la convumitate şi atunci rămâne străină desăvârşit, nu numai de activul acesteia, dar şi de pasivul corelativ, de care va răspunde, exclusiv, soţul. Nu mai puţin, femeia va avea dreptul de a-şi relua propriile sale bunuri, de cari bărbatul răspunde şi cu propriul său patrimoniu. In al doilea rând, dacă mu renunţă la comunitate, soţia va fi obligată la plata unei jumătăţi din pasivul comunităţii, numai în măsura în care partea sa din activul acesteia îi îngădue ; ea răspunde, deci, „intra vires". Acest tratament reparator — rezervat soţiei drep corectiv al totalei sale nesocotiri în gestiunea bunurilor comunităţii conjugale — subliniază inferioritatea poziţiunei sale faţă de soţ, „maître et seigneur", şi învederează puternica contradicţie cu suprimarea incapacităţii femeii măritate, săvârşită atât la noi cât şi de legislaţiunile ţărilor străine, cărora, în această privinţă, din 1938, s’a alipit şi Franţa. Inutil, însă, se recunoaşte femeii măritate deplina capacitate de a participa singură la comerţul juridic, de vreme ce i se refuză ori ce concurs în gestiunea patrimoniului comun. De aceea, practic vorbind, femeia franceză, măritată sub regimul matrimonial legal al comunităţii, nu poate culege beneficiile suprimării incapacităţii sale, nici măcar în privinţa bunurilor ei proprii. Să presupunem, totuşi, că asupra acestor din urmă bunuri s’ar putea recunoaşte soţiei capacitatea efectivă de gestiune. Nu mai puţin, patrimoniul comun ar rămâne rezervat puterilor acestuj „maître et seigneur", care este soţul. Ne-am putea gândi că emanciparea femeii măritate ar trebui să conducă la transformarea comunităţii, aflată sub omnipotenţa bărbatului, într'o comunitate egalitară, în care actele mai importante să se facă dfe cei doi soţi, împreună, aşa încât soţia să aibă putinţa de a controla şi participa la gestiunea bunurilor comune. Este soluţiunea la care s’a oprit o lege suedeză din 1920. Dar, să nu uităm că o asemenea gestiune a comunităţii ar reproduce gravele incoveniente ale societăţii cu doi membri în care ne-putându-se, prin definiţiune, să se alcătuiască o majoritate care să decidă, înţelegerea soţilor, sau s’ar săvârşi cu totul uşor, prin supunerea unuia faţă de celălalt, sau ar fi cu neputinţă de obţinut, din pricina www.dacoromanica.ro 272 PROF. TRAIAN IONAŞCU acelui veto pe care fiecare l’ar opune partenerului său. Fiind necesară unanimitatea soţilor, aceasta ar fi foarte greu de obţinut. A admite ca actele mai importante, în gestiunea bunurilor comune să nu poată fi făcute decât cu consimţământul ambilor soţi, înseamnă a face şi din bărbat un incapabil, fără a schimba intru inimic condiţiunea inferioară a femeii măritate, împingând, adeseori, pe soţi, la divorţ, ca singură soluţiuine pentru neînţelegerile care-i separă în administraţiu-(nea patrimoniului comun. . . Desigur, comunitatea de viaţă, morală şi socială a soţilor, la care dă naştere căsătoria odată cu uniunea persoanei lor, ou trebue să rămână fără răsunetul unei comunităţi a bunurilor dobândite în cursul uniunei conjugale, ca rod al muncii şi economiei desfăşurate, alături de bărbat, şi de către femeie. Câna practica tribunalelor noastre recunoaşte că, în unele privinţe, chiar uniunea liberă a sexelor, care este concubinajul, întemeiază, între femeie şi bărbat, o societate de fapt ce, atunci când legătura dintre ei se sfârşeşte, trebue lichidată, după regulele societăii, este cu putinţă să negăpi celor căsătoriţi dreptul reciproc de a participa la câştigurile şi economiile tovarăşului de viaţă şi muncă? Aceasta, însă, nu ne obligă să păstrăm puterile absolute, pe care codul francez le recunoaşte soţului asupra bunurilor comune, cu nesocotirea totală a personalităţii şi capacităţii juridice a soţiei care, încă de mult timp, munceşte, cu aceeaşi râvnă, pricepere şi cu aceleaşi rezultate, în toate domeniile de activitate, ca şi bărbatul. Dacă, la început, mişcarea feministă a luptat pentru suprimarea incapacităţii civile a femeii măritate şi instaurarea regimului matrimo-naf legal al separaţiunii bunurilor soţilor, spre a asigura, astfel, complecta independenţă patrimonială a soţiei, apoi de vreo 15 ani încoace, aceeaşi mişcare femenistă şi-a întregit revendicările, cerând să se asigure şi participarea femeii măritate la economiile şi beneficiile realizate de bărbait în timpul căsătoriei, fără ca, prin aceasta, să se aducă vreo atingere serioasă independenţei patrimoniale a fiecăruia dintre soţi. Aparenta contradicţie, cuprinsă în această revendicare, se poate înlătura, prin întrebuinţarea unei technici juridice, adecuate problemei, astfel puse. Actualmente se sudiază un ante-proect de modificare a codului civil, pentru îmbinarea regimului separaţiunii cu coachiziţiunea bunurilor dobândite de fiecare soţ în timpul căsătoriei, ca regim matrimonial legal care, respectând în totul independenţa patrimonială şi capacitatea juridică a bărbatului şi femeii, organizează, totuşi, participarea fiecărui 1, la câştigurile şi economiile săvârşite de celălalt în cursul uniunei conjugale. O atare coachiziţiune este întrucâtva cunoscută în Transilvania unde, până la extinderea codului civil, al Vechiului Regat, a fost practicată în temeiul dreptului ungar ce se ajDliga. nu atât potrivit vechelor norme din opul tripartit a lui Werbotzi, dar, mai ales, în conformitate cu regulele stabilite de practica instanţelor judecătoreşti, ce s’au lăsat larg inspirate, în această piivinţă, de proectul de cod civil maghiar De altfel, cu începere din 1826, şi codurile civile ale Uniunii Republici- www.dacoromanica.ro REGIMUL MATRIMONIAL LEGAL 2?3 lor Sovietice Socialiste au complectat separaţiunea de bunuri cu o comunitate de achiziţiuni. . In sfârşit, o foarte recentă lege poloneză se situează pe aceeaşi linie după cum ni s’a arătat, îni,r’o conferinţă rostită la Radio, de către un reprezentant autorizat al Ambasadei respective. Folosind, cu spirit critic, aceste preced-nte, am încercat să amenajăm îmbinarea regimului coachiziţiunei cu separaţiunea bunurilor, ca regim matrimonial legal, menţinând neadnsă independeţa patrimonială şi capacitatea juridică a fiecărui soţ. In regimul matrimonial pe care-1 propunem, fiece soţ păstrează libera gestiune şi întreaga putere de dispoziţie asupra tuturor bunurilor sale, inclusiv asupra celor dobândite în cursul căsătoriei, separaţia bunurilor menţinându-se până la sfârşitul uniunei conjugale. Dar, soţii sunt socotiţi ca fiind un iei de asociaţi în participaţie, aşa încât, dacă fiecare poate asigura gestiunea participaţiei privitor la bunurile pe care le dobândeşte în cursul căsătoriei, nu mai puţin, la desfacerea aces'eia, trebueşte să dea socoteala celuilalt despre sporul averei sale, obţinut în timpul uniunii conjugale^ pentru ca beneficiile, astfel realizate, săle împartă pe din două. Coachiziţiunea. prin urmare, nu dă loc la atât de criticata imdi-viziune a bunurilor între soţi, pe care regimul francez al comuni lăţii a simţit nevoia de a o supune acelei largi adminisraţiuni unitare a bărbatului, „maître et seigneur de la communaute“. Astfel fiind, dreptul fiecărui soţ la coachiziţie ne apare ca un simplu drept de creanţă, asupra valorii bunurilor ce celălalt soţ ar dobândi în cursul căsătoriei, drept care se naşte încă din ziua celebrării căsătoriei, dar al cărui obiect se precizează şi lichidează numai-la desfacerea acesteia. Spre a se putea determina coachiziţia şi valoarea ei patrimonială, bunurile soţilor se despart, ca şi în regimul comunităţii, în două categorii : 1) în bunuri proprii; şi 2) în bunuri dobândite în cursul căsătoriei sau, mai pe scurt, achizite- Sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ, în lipsa determinării lor prin convenţie matrimonială, pe lângă toate bunurile avute la celebrarea căsătoriei şi acelea dobândite în cursul acesteia prin succesiune, legat, donaţiune, accesiune ori uzucaţiune, cât şi irdemnităţile primite ca despăgubiri sau asigurări, pentru disrugerea sau deteriorarea bunurilor proprii, precum şi bunurile subrogate celor proprii înstrăinate. In bunurile achizite, intră valoarea tuturor bunurilor, dobândite cu titlu oneros de fiecare soţ în timpul căsătoriei, prn activitatea şi industria sa, precum şi valoarea veniturilor şi fructelor bunurilor sale proprii. , La desfacerea căsătoriei, se evaluează, pentru fiecare soţ în parte, bunurile ce se găsesc atunci în patrimoniul său, atât cele proprii cât! şi cele achizite, precum si cele dintre achizite — pe care soţul le-ar fi înstrăinat cu titlu gratuit fără consimţământul celuilalt —, p ntru ca, din acest total, scăzându-se datoriile contractate în timpul căsătoriei şi rămase neachitate, ca şi valoarea netă a bunurilor sale proprii, să se afle, astfel, valoarea coachiziţiunei, pe care trebue s’o împartă, pe jumătate, cu tovarăşul său de viaţă, sau cu succesciii acestuia, dacă a predecedat. STUDII www.dacoromanica.ro 18 PROI'. TRAÎAN IONAŞCU Evaluarea bunurilor proprii se face în rapcrj eu starea lor de la data dobândirii şi după valoarea-ce ar avea la desfae-rea căsătoriei, când s’ar mai găsi în natură, sau după valoarea dela data înstrăinării lor, în caz contrar. Din suma care reprezintă totalul brut, al bunurilor proprii unui soţ, trebuesc scăzute următoarele elemente, pentru ca să ne rămână valoarea netă a bunurilor sale proprii. Se scad ■ sporurile de valoare ale bunurilor proprii, rezultate în urma unor cheltueli de investiţie; micşorările de valoare ale propriilor, pricinuite de reaua administraţie a soţului; valoarea propriilor, înstrăinate gratuit în timpul căsătoriei; datoriile proprii şi sarcinile reale proprii (afară de cele stinse fără prestarea unui echivalent), dacă sun anterioare căsătoriei dar plătite în timpul ei, sau dacă sunt aferente dobândirilor cu titlu gratuit pe care soţul le-a primit în timpul căsătoriei, ori dacă sunt născute din faptele sale ilicite, sau sunt contractate în interesul său exclusiv, personal. Bunurile achizite se preţuesc după valoarea lor dela data desfacerii căsătoriei sau, dacă au fost înstrăinate cu titlu grptuit, după valoarea avută la data acestei înstrăinări. Spre a se uşura stabilirea şi evaluare bunurilor proprii sau a celor achizite, pe de o parte, se presupune, până la dovada contrară, că bunurile mişcătoare sunt achizite iar, pe de altă parte, se recunoaşte, fiecărui soţ dreptul do a pretinde oricând celuilalt să procedeze la constatarea stării şi valorii bunurilor sale proprii, fie dela data celebrării căsătoriei, fie dela aceea a dobândirei ulterioare a unor asemenea bunuri. Cunoscându-se, deci, valoarea exactă a totalului ce reprezintă toate bunurile, inclusiv cele achizite, pe care un soţ le are la desfacerea căsătoriei, deducem, din acest total, valoarea netă a tuturor bunurilor sale proprii, evaluată precum am arătat şi, astfel, aflăm valoarea coa-chiziţiei sale, pe care trebue să o împartă, pe din două, cu celălalt soţ sau, dacă acesta a predecedat, cu moştenitorii săi. Valoarea donaţiunilor, pe care soţii şi le-au făcut între dânşii, se va imputa, adică se va scade, din partea de coachiziţie cuvenită fiecărui soţ donator- împărţeala coachiziţiei se face, fie în natură, fie prin echivalent, apilicându-se, prin asemănare, normele corespunzătoare dela diviziunea moştenitorilor, dacă nu s’au dat alte reguli speciale. Fiece soţ rămâne liber să facă orice liberalităţi celuilalt, chiar dacă astfel şi-ar consuma întregul său drept la coachiziţie, după cum, de asemeni, poate renunţa la aceasta în folosul tovarăşului său. Dar, orice reglemcnare juridică comportă şi sancţiuni, care să asigure respectul normelor legale imperative şi al minimum-nlui de moralitate, ce trebue să domnească în relaţiunile ce se desfăşoară în cadrul colectivităţii sociale. Din acest punct de'vedere, nu puteam recunoaşte drept de coachi-ziţie soţului care ar fi condamnat pentru că a omorît sau a încercat să omoare pe consortul său, ori-care a adus acestuia o acuzaţiune capitală, declarată judecătoreşte drept calomnioasă sau care> cunoscând omorul soţului său, nu-1 denunţă justiţiei. După Cum asemenea fapte odioase, când sunt săvârşite de moştenitorul presumtiv asupra celui pe care « www.dacoromanica.ro KKQtMUL MATRIMONIAL LEGAL grăbit a-1 moşteni, sunt pedepsite cu excluderea din succesiune, ca nevrednic, tot astfel trehueşte să sancţionăm pe un asemenea soţ, făcân-du-1 să decadă din drepturile sale la coachiziţie. In sfârşit, fiindcă în regimul preconizat fiecare soţ rămâne complect liber şi capabil ca, în cursul căsătoriei, singur sâ dispună şi să înstrăineze, cu orice titlu, oricare din bunurile sale, fie proprii, fie achi-zite, trcbueşte să ne gândim că această deplină libertate poa'e să conducă la insolvabilitatea sa şi să primejduiască interesele celuilalt soţ, căruia, la sfârşitul uniunei conjugale, i se cuvine jumătate din coachiţi-unea primului. La ce mijloace reparatorii am putea apela, spre a evita inadmisibila instaurare a unui control preventiv reoiproc intre soţi, în timpul căsătoriei, cu privire la actele de înstrăinare, pe care le-ar face unul sau celălalt ? ’ 1 Referitor la înstrăinările cu titlu gratuit a bunurilor achizite, mijlocul firesc de reacţiune ce ni se oferă este o acţiune în reducţiune a acestor libertăţi, de câte ori bunurile, rămase în partimoniui soţului înstrăinător, nu sunt suficiente să acopere drepturile de coachiziţie cuvenite celuilalt soţ care astfel, şi le-ar vedea garantate printr’un fel de rezervă coachiziţională. Terţii, ce au dobândit prin donaţiile sau legatele făcute de soţul înstrăinător, mu sunt interesanţi spre a fi ocrotiţi, fiindcă au dobândit gratuit şi deci, „certat de lucro captando”, pe când soţul, vătămat în drepturile sale la coachiziţie, „certat de damno vi-tando”. De aceea, aceşti terţi vor fi supuşi acţiunii în reducţ'uns a libe-ralităilor lor, spre împlinirea drepturilor de coachiziţie ale soţului, aşa precum se reduc donaţiile şi legatele în vederea reîntregirei rezervei succesorale, cuvenite moştenitorilor rezervatari. Dacă, însă, ar fi vorba de acte de înstrăinare frauduloasă, prin care un soţ a prejudiciat drepturile de coachiziţie cuvenite celuilalt, fiindcă astfel s’a făcut insolvabil, vom putea pune în mişcare acţiunea pauliană, pentru ca să obţinem revocarea unor atari înstrăinări, de bunuri proprii sau de achizite, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, chiar dacă au fost săvârşite în timpul căstoriei, ad>ă la o dală când creanţa vătămată nu era încă certă, lichidă şi exigibilă. Iată liniile mari ale regimului separaţiunii de tunuri îmbinat cu coachiziţiunea, pe care-1 propunem ca regim matrimonial legal, ce cumulează toate calităţile şi foloasele separaţiunii şi comunităţii de bunuri, fără a reproduce defectele şi lipsurile lor respective, întrucât păstrează neştirbită independenţa patrimonială şi deplina capacitate juridică a fiecărui soţ, garantându-i. totuşi, pentru sfârşitul căsătoriei, o participare, reprezentată de jumătate din valoarea econom ilor şi câştigurilor realizate de celălalt soţ, în cursul uniunei conjugale. Desigur, adoptarea acestui regim matrimonial legal, dând deplină satisfacţie intereselor materiale reciproce ale soţilor, impune o reducere a importantelor drepturi de moştenire, pe care legea noastră din 1944 le-a recunoscut soţului supravieţuitor nedespărţit, chiar şi când la succesiune ar veni în concurs cu descedenţi. Căci, altfel, s’ar sacrifica injust drepturile acestora din urmă, întrucât soţul supravieţuitor, după ce ar culege o bună parte din bunurile soţului decedat, cu titlu dq coachiziţie, ar primi şi o parte substanţială din restul bunurilor, ră- www.dacoromanica.ro PROF. TRAIAN IONAŞCU 276 mase In. moştenirea acestuia dar, de această dată, cu titlul de porţiune succesorală. Un atare cumul ar fi profund nedrept; de aceea, drepturile de moştenire ale soţului supravieţuitor trebuesc reduse, dacă se adoptă regimul matrimonial legal al coachiziţiei, aş?a precum ]l’am propus. Regimul ce recomandăm ne pare a fi cel mai potrivit spiritului republican şi democratic care reclamă, ca o consecinţă a suprimării incapacităţii femeii măritate, nu numai să consacrăm cea mai deplină egalitate între soţi — lăsând pe seama fiecăruia libera administraţiune, folosinţă şi dispoziţie atâta bunurilor proprii cât şi a celor achizite -— dar şi să garantăm satisfacţiunea cuvenită dreptului la produsul muncii cu care femeia, ca şi bărbatul, contribue la câştigurile şi economiile, realizate de tovarăşul său de viaţă, trudă şi destin, pe parcursul acestei uniuni morale, sociale şi economice, care este căsătoria. BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ — E. Bouirbouscai, Du mariage des regimes matrimoniasux, des suc-cesions, dans Ies cinq parties du monde, Paris, 1934. — C.hampcommunal, Des regimes matrimoniaux en droit compare, in Repertoire general du notariat, Paris, 1931—1932. — P>. Eliachevitch şi colaboratorii, Trăite de Droit civil et commer-cial des Soviets, Paris, 1930. — Tr. Ionaşcu, Salvator Brădeanu şi Virgil Economu, Anteproect de lege şi expunere de motive pentru reglementarea separaţiunii de bunuri, îmbinatcu coachiziţia, ca regim matrimonial legal, în codul civil român, Bucureşti, 1947 lucrare predată Ministerului Justiţiei. — Tr. Ionasco, Chronique de legislation civile roumaine — La sup-pvession de l’incapacile civile de la femme mariee, in Revue trimestrielle de droit civil, Paris, 1935. — N. I. Ionesco, Du regime des biens entre epoux dans le droit hon-grois, Paris, 1932. — Jouisselin le regime matrimonial de droit commnm en France, in Travaux de la Semaine internaţionale de Droit, Paris, 1937. — Malmar, Le regime matrimonial de droit commun en Sukde, in-Travaux de la Semaine internaţional de Droit, Paris, 1937. — Perraud, Les tendences actuelles de la Societe conjugale, Aix-1935. — Perret, Les projets de reforme du regime matrimoniâH de droit comun, Lille, 1934, ' — G. Ripert, Le regime matrimonial de droit commun, irapport ge neral, in Travaux de la Semaine internaţionale de Droit, Paris, 1937. — Robert, Du regime de separation des biejis avec cotnmunaute d’a-cquets, Bordeaux 1929. — C. Stoicesco et Al. Vallimaresco, Le regime matrimoinal de droit commun en Roumanie, in travaux de la Semaine internaţionale de Droit, Paris- 1937. — Tedeschi, Le regime matrimonial de droit commun >en Italie, in Travaux de la Semaine internaţionale de Droit, Paris, 1937. www.dacoromanica.ro CERCETĂRI GEOLOGICE IN REGIUNEA BUZLA, COŞTEIUL DE SUS (jud. Severin) ŞI FINTOAG (jud. Hunedoara) de D. IACOB asistent Laboratorul de geologie al Univ. Cluj In vara anului 1947 am studiat terenul cuprins în teritoriul comunelor Tisa, Lăsău, Fintoag depe foaia topografică 2360 la scara 1:20.000, deascmenea terenul pe teritoriul comunelor Coşteiul de Jos, Bulza, din judeţul Severin depe foaia topografică 2360 şi 2260 la scara 1:20.000. Terenul studiat l-am cartat pe aceleaşi foi concomitent cu cercetările geologice. Din punct de vedere orografic avem de a face în partea nordică a regiunii cu o grupare de dealuri brăzdate de văi neregulate şi adânci a căror înălţime nu depăşeşte 430 m. Ele fac parte din aceiaş masiv formând înspre sud un părete paralel cu Valea Iciului şi Valea Boştea-Lăpugiu- Cele mai însemnate culmi ale acestui şir (Calea Albă 442 m., Dealul Negru 405 m*., Dealul Mare 390 m., Cuculeul 440 m., Ciordacul 480 m.) formează spre sud un perete foarte precis înclinat. Orografic acest masiv se deosebeşte uşor de colinele domoale mediterane şi pontice aflate la sud şi care nu sunt decât un vechiu fund de mare a mării Miocenului. O singură creastă dacă mai izbuteşte să atingă, aproape înălţimea grupului vulcanic dela nord este creasta care desparte valea Iciului de valea Baştiei-Lăpugiu formând dealmintrelea cumpăna apelor văii Iciului care curge spre sud-vest şi văii Băştiei-Lăpugiului care curge spre nord-est în valea Mureşului. Înspre nord şirurile de dealuri vulcanice sunt străbătute de văi deasemenea adânci ca Valea Ioneasca cifrgând în direcţia nord-vest apoi Valea Ursului şi Valea Scoruşului care curg înspre nord-nord-est. Alte masive mai însemnate, după ce se desprind toate din masivul Covaniţa 476 m., se îndreaptă spre N—NE ca şi degetele unei mâini. Astfel avem masivul Miilocimii, măgura Moşului şi Măgura. STRUCTURA GEOLOGICA A REGIUNII In regiunea studiată de noi am întâlnit următoarele formaţiuni geologice: A. FORMAŢIUNI SEDIMENTARE : a) Cretucicul inferior reprezentat prin şisturi,’ gresii şi calcare cu câteva aflorimente însemnate din punct de vedere tectonic. b) Neogenul; 1. Tortonianul caracteristic mai ales prin marne şl .'argile albastre foarte fosilifere la Coşteiul de Sus. www.dacoromanica.ro 78 S, 1AC0B 2- Bonţianul format din depozite nisipoase şi pietroase fosilifere în câteva puncte în regiunea noastră. . c) Cuaternarul cuvertura colinelor din văile Iciului, Valea Fintoa-gului, Lasăului, acoper depozitele neogene mai vechi. Ele sunt consn-tuite din pietrişuri şi argile brune concreţiuni calcaroase. B. Roci eruptive: a) Diabazele, Andezitele cupiroxen, cu amfiboli sau bkrtită, dacite precum şi tufuri andezitice şi aglomerate vulcanice. ROCI ERUPTIVE Eruptivul ocupă cea mai mare parte a regiunii studiate formând două zone însemnate: 1) în regiunea Coşteiul de sus — Bulza caracterizată prin mineralizări însemnate, 2) regiunea Tisa-Fintoag neafectată de mineralizări. ■ Zona Bulza-Coşteiul de sus. Limita eruptivului spre Sud este formată de o linie aproape paralelă cu Valea Iciului. Dela Coşteiul de sus spre Bulza şi de aici la Finloag zona are forma unui triunghiu ocupat Q2 diabaze, andezite, tufuri andezitice şi aglomerate vulcanice. a) Diabazele apar în aflorimente puţin extinse în fund de văi. Dia-bazele dela Coşteiul de sus şi Groşii sunt compacte verzui închise sau cenuş i. Cele dip Valea Iepii cenuşii-verzui sunt străbătute de venule de calcită şi mineralizate. Pirita este pulverizată în masa rocii, este cubică sau calcopirită. Mai sus puţin diabazele sunt mai închise verzui sau brune verzui, sunt însă mai mineralizate în special pe Valea Cioanca şi Valea Căşii- In câteva locuri diabazele sunt stiăpunse de porfire euarţifere a căror masă fundamentală conţine multe grăunţe de cuarţ. După Kadici Ottokar vârsta diabazelor este probabil triasică. Noi le-am aflat în Valea Iepii sub tufurile andezitelor cu biotită, ceeace ne indică vârstă mai veche decât primele, dar în Valea Coşii şi. Valea Cioancl diabazele străpung prin apofize masa andezitelor cu amfiboli. Dacă aceste din urmă sumt erupţiuni mediterane atunci apofizţle de diabaze nu pot avea decât o dată fie imediat după erupţiunea med’.te-rană sau contimporană. Andezitele cu amfiboli şi diabazele sunt mineralizate deopotrivă de puternic. Mai avem un mic pstec de diabaze în. Valea Ungurului' iarăşi mineralizate apoi în Valea Gemenii şi Valea Scurţii, dar aceste din urmă nu sunt afectate de mineralizări. Vârsta lor în ori ce caz poate fi mal recentă Cretacicului inferior, întrucât ele au afectat adine depozitele acestui sistem, iar din momentul ce în V. Coancă le găsim alternând (•prin străpungeri de apofize) cu andezitele cu amfiboli numai poate fi vorba decât de o crupţlune posterioară andezitelor cu amfiboli a căror suprafaţă aici este cu mult mai mare decât a diabazelor. D'obazele din V. Groşilor (Pârâul Corbului) n’au strucutra celor dela Coştiu. Diabazele dela Tisa au afectat adânc prin metamorfism rocile învecinate. Astfel mainele şi şisturile argiloase ale Cretacicului sunt complect cloritizate de augita. diabazelor. . 1 Kadici OttokaT : A-Beca fels6 folysâbân. Facaeţ, Kostej, Kurtya, K8r. nyăkân elblordul •dombeâgnels geologiai vwconyai. îeîentăa az 1303 JCbdt. ny- Bjpb *ap4 p. w. . www.dacoFomanica.ro CERCETĂRI IN REGIUNEA BUELA ŞI n.VTOAC S79 Andezitele cu bitoit. Aceste ocupă o întindere mare. Ele se ivesc in partea Văii Gemenii apoi în V. Negrilească,'V. Ungurului, V. Iepii iar spre Nord până la versantul nordic al masivului Calea Albă şi Hotarele. Spre partea lor superioară andezitele cu biotita trec în tufuri în parte adânc feaolinizate. • In ^alea Gemenii (P. Ţurăului' în albia părâului andezitele cu biotită sunt la nivel cu calcarele de Leilha şi argilele tartoniene după cum vom vedea îndată. Alte două petice de andezite cu biotită cu mult mai restrânse le aflăm aproape de gura Văii Troneasa şi V. Bogdănească. Aici însă ele sunt compacte iar în masa fundamentală pe lângă cristale mari de biotită mai aflăm pe alocuri grăunţe de cua.ţţ. Trecând în dacite, masa fundamentală roză a andezitelor cu .biotită nu o aflăm decât în V. Că-priorişca şi în V. Tronesei puţin. Data erupţiunii acestor andezite cu biotită este mai recentă erup-ţiunii andezitelor cu amfiboli şi diabazelor. In adevăr ele sunt deasupra diabazelor. In orice caz toate acestea erupţiuni sunt ante-tortoniene, deoarece marnele acestui etaj sunt transgresiv peste andezitele cu biotită în V. Gemenii peste diabaze în Popii şi V. Coşii. Andezitele cu amfiboli răspândite mai ales în partea superioară a V. Căşii, V. Scurţii şi pe versantul nordic al dealurilor D. Negru, V. Vie-zurimii —. Bulza şi V. Gemenii. Este o rocă compactă cu o masă fundamentală cenuşiu verzuie. Elementele de plagioclaşi, sunt foarte mari. In mod general mica este însoţită de amfiboli. Dar uneori mica este- fără amfiboli ; altădată amfibolii simt izolaţi Am păstrat aceiaş denumire dată de Loczy*) Este o rocă compactă foarte rezistentă. Ar putea fi întrebuinţată ca material de pavaj mai ales că linia C.F.R. este la 1 km- depărtare, iar pe de altă parte un decovil este pe vale. Roca este bine mineralizată în partea superioară a văii împreună cu diabazele. S’au încercat două galerii (V. Căşii) în V-Viezurimii s’a săpat o galerie pentru căutare de argint. In galerie am descoperit câteva filonaşe foarte subţiri de galenă în masa andezitelor. Pirita şi galena este pulverizată în masa andezitelor cu amfiboli. Tufuri andezitice şi aglomerate vulcanice. Aceste roci ocupă întinderea cea mai mare. Aglomeratele vulcanice sunt admirabil reprezentate în cele trei ramuri ale Văii Icuiului (cele trei Drimoxe) în partea lor superioară. Sunt bombe adezitice se poate distinge în ele pi-roxenul. Cu ceva mai sus se găsesc filoane de andezite cu piroxen-Frumoase bombe vulcanice găsim în V Cişcroarei dela Tisa unde bombele ating de multe ori diametrul de 1,50 m, prinse între el; prin cenuşă. Depozitele de aglomarte sunt groase aproape 30 m. Sparte1 boihbele, sevede în ele piroxinul în cristale mari; se pot distinge cu ochiul liber. CRETACICUL SUPERIOR Este reprezentat prin şisturi argiloase cenuşii şi negre, greşit comnacte, toate străbătute de o mulţime de venule de calcită. Destul de extinse aflorimente se ivesc în V. Ursului, V. Scoruşului şi V. Mijw 11 l.oczl .L, Ger.iogiai rfeftfbOk IWt KdjflWy K. Pw U Pî* *«©3. , . www.dacoFomanica.ro 283 D. IACOB locimii. In partea superioară a Văii Ursului şisturile argiloase sunt negre cenuşii atingând o grosime de aproximativ 50 m. şi o direcţie N. 202 E cu o cădere de 20 gr. iar în partea inferioară a văii E 25 gr. S. In măgura Moşului deasupra şisturilor urmează o grezie compactă străbătută de venule de calcită. In V. Scoruşului găsim acciaş direcţie şi cădere. Din datele acestea rezultă că ne aflăm în prezenţa unui anticlinal al cărui ax este îndreptat NE-SV. Acest anticlinal mai reapare de sub tufurile andczitice în V. Sălcivii şi V. Cu Rpgoz lângă Bulza. NEOGENUL Partea Sudică a masivelor eruptive este mărginită de basenul miocenic al Coşteiului de Sus având o direcţie SV-NE şi reprezintă un golf al Mării Mediterunului II ce înainta dinspre S. V. din depresiunea panonică. El comunica probabil cu B. Transilvaniei prin actuala Vale a Mureşului. Vârsta depozitelor este totoniană conformată de o faună extrem de bogată la Lăpugiul de Sus şi Coşteiul de Sus. Forma ca Hellmstrea Neugeboreni Arca diluvii L K. Pectunculus pi-losus, Fusus longirostrls< Turitella archirnedris, T. turis, Ancyllaria glandiformis, Ancyllaria obsoleta, Conus punderosus etc. sunt toate identice cu cele din B. Vienei şi identice cu cele dela Buitur. Aflori-mentele Tortonianului la Coşteiul de Sus se găsesc mai ales în V. Gemenii, cam dela jumătatea Văii în sus acolo apar argilele fosilifere. 1. Baza este formată din nisipurile fine având un cuarţ mărunt şi foarte curat deasupra urmează nişte 2* argile albastre fosilifere 2 m. grosime 3. nisipuri foarte fosilifere suportând argile de 2 m. grosime. Totul este acoperit de calcarele de Leitha. întreg compartimentul de strate are o grosime de vfe-o 40 m. şi o direcţie de N 15 V cu înclinare de 15. Mai sus pe V Gemenii într’o deschidere tot atât de frumoasă ca şi în prima am reuşit să desprind următoarele forme determinate până acum din Lamellibranchiate •: Pec&n Cristatus Andrz Pecten daudecim Lamelosus Broun., Pectunculus pilosus, Nucula Placentina, Gasteropode: Chenopus pes-peHcani, Cancellaria Suessi, Natica milep.; Ancillans Glandeformis L. K. Ancillaria obmle'a Brorca, Cassis sa-turnun Adam., Conus ponderosus Brocc Bostellaria dentata Grat., Turitella turis, Bast., Turitella archimeăris Brogn•, Turitella subangulata Brocc. Din punct de vedere faumstic regiunea a fo't sudia*ă de Neuge-boren1 2 în 1852, de Loczy în 1882 •) iar Boeteger3) în lucrarea sa din 1) Notez iib^r das erst neuerlich entdeckte Laneer tertiărer Conchyllen im Dorfe Neme'py im Banat ganz nahe der siebenbiirg Grenze. Verhand'. u. MittPiluns. des Siebenburg Vereins fur Naturwissenschaf ci. z. Hermansladt Jahr III Nr 10 1852. ' 2) Geologiai jegyz. Krassomeeye £szak reszâbol Foldt. Kozlony XII K. p. 1. Bpt.,1882 ' . 3) Zur Kenntn's der Fauna vom Kostej imkroscă-Szorânyer Komitat mit einem situationsp'an der Fundorte Verhand. u. Mitteiiung, des Siebehtaurg.'Ve-r6iit? 'filr Naturwls-sr-zl* Hernrranstadt- Jhfg. 1902. ' www.dacoromanica.ro cercetări in regiunea buzua şi fintoag 281 1902 dă o listă, descriere şi desemne a tuturor speciilor găsite în regiune. Mai târziu Kadic O., dă o listă complectă a lui Bortger4). Pe lângă formele citate de autorii de mai sus tot în Valea Gemenii citez nişte exemplare mijlocii foarte frumoase şi o faună care va fi în studiu. Profilul de mai jos indică după faună că Mediteranianul II Tor-tonian este prezent, reprezentat printr’un facies de adâncime. Transgresiunea Marină venită dela Sud Vest atacă masivul eruptiv ăl Bulzei înspre V. iar spre sud masivul cristalin al Poianăi IRuscăi şi înaintează în Bazinul Transilvaniei prin V. Mureşului. Acelaş Tortonian a fost găsit în V. Mureşului de către Havâts, Koch, şi de mine în regiunea Tămăşeşti şi Orăştie (Dealul Olimp) marne şi argile albastre cu Cheno-pus pes-pelicani, Pectunculus pilosus, Turitella iurris. Chalmys elegans, Ostreia cochlea etc... Aflorlmente se mai ivesc pe mică întindere în Valea Necrileasca, V. Ungurului. In această din urmă vale Calcarele de Leilha ating o grosime de 20 m. având o direcţie N 50 E şi o înclinare de 25. In P. Turcăului afluent a V. Gemenii seria de mai sus se află jos în albia părâului la .acelaş nivel cu andezitele cu biotită. Spre Vest Tortonianul dispare sub păturile pentiane astfel că în V. Nemeşeştilor (V. paralelă cu V. Gemenii) la 1 Km. de V. Gemenii nu-1 mai găsim. Tortonianul mai este prezent în Valea Căşii în comuna aproape de masivul Măgurii, în V. Popii fosilifer, în V. Scurţii unde un admirabil profil ne permite să vedem întreaga serie Tortoniană. Din acest profil reiese că faciesul de adâncime a Tortonianului se termină printr’un facies recifal calcarele de Leilha Mediteranianul II îşi încheie ciclul său sedimentar prin calcarele de Leitha. Tot din punct de vedere paleogeografic limita calcarelor de Leitha se poreşte în regiunea din V. Iciului deoarece mai spre Est întâlnim depozitele torto-niene de adâncime (argile şi nisipuri albastre) până la Lasău dealungul masivului eruptiv. In cazul acesta legătura mării toronietne în prima sa fază sg făcea prin Nordul regiunii. Loczy *) credea c-ă Mediteranianul II din reg. Coşteiu comunica cu B. Lăpugiului pe la Koseviţa si Crivima localitatea la Sud de Coşteiul de sus. Noi am găsit nisipurile şi argilele mediteraniene mai spre est de V. Iciului de cum se credea odinioară de Loczy. Astfel le găsim la Fintoag în V. Borăului apoi în Godineasa la capătul de nord al comunei. Aici argile’e medit. au stratificaţie încrucişată şi urme de cărbuni. In valea Brădeţ acelaş Mediteran II se află sub Pontinian. Tortonianul mai aflorează în P- Haţeganilor la Coseşti iar spre Est la Lasău în Pârâul Evii. In această din urmă Vale- Tortonianul este transgresiv peste conglomeratele andezitice. In partea sa superioară suportă tortonianul care deasemenea este tiransgresiv. Toate aceste constituesc o dovadă că Marea Tortonianului în prima sa fază nu s’a oprit. în regiunea Coşteiului de sus şi a înaintat spre Nord şi din partea aceia comunica cu B. Lăpugiului. Iar de aci cu B. transilvan prin V. Mureşului. In faza doua, Marea Tortonianului se caracterizează prin calca- 4) Vezi nota la pagina 2. Loczy L. Geologiai jegyzetek Krasso megye eszaki râszâbol. www.dacoromanica.ro B, lACOB 282 rele de Leitha recifale. Dacă limita calcarelor este aceasta care desparte V. Iciului de V. Baştea-Lăpugiu e posibil ca în această epocă Marea Tortonianului să fi comunicat numai prin Crivin şi Croşeviţa adică pe la sud. In orice caz la Est de creasta Iciului nu mai întâlnim clacarele de Leitha şi ele nu sunt sub Ponţian. In cazul acesta, regiunea dela Est de Icui spre Fintoag-Lasău, în faza doua a TortoianuluL a fost exundată ; dealtmintrelea pretutin-denea Ponţianul, unde îl întâlnim, îl vedem transgresiv direct peste faciesul adânc al tortonianului adică peste marine şi argile. PONŢIANUL Ponţianul pretutindeni în regiunea studiată este transgresiv şi reprezentat prin pietrişuri închegate, nisipuri fine cuarţoase- Depozitele acestui etaj sunt destul de groase şi acoperă în regiunea Coşteiului, Tor-toianul cu calcarele de Leitha iar în regiunea Fintoag Ponţialul este direct transgresiv peste marnele tortaniene- In regiunea studiată de mine Ponţianul nu-i fosilifer, dar la Groşi, localitate în apropiere, câteva Congerii ne-au permis să stabilim că avem de a face cu aceleaşi depozite găsite la Tomeşti, Coşteiul de Sus şi Fintoag. • La Lăsău în Valea Ciocanului sub argile diluviale Ponţianul este caracteristic, la bază începând : 1) prin pietrişuri închegate 3 m.; 2) nisipuri închegate 1 m.; 3) pietrişuri roşietice 2 m.; şi 4) argile fine. In Pârâul Evii un profil similar ne permite să distingem un Pon-ţian mai gros, nisipurile şi pietrişurile au o grosime de 6—20 m. întreg Ponţianul afară de câteva aflorimeinte ;este acoperit de argile şi pietrişuri quaternare. Aceste pietrişuri în unele loc iri sunt roşiet;ce, ele se găsesc uneori peste eruptiv la altitudini de 320—400 m. Hotarele, la isvorul Păr. Căşii. www.dacoromanica.ro COMUNICĂRI CONTRIBUTIUNI PRACTICE LA TRATAMENTUL CHIRURGICAL AL PARADONTOPAŢIILOR de Dr. Andrei NASS In tratamentul paradontopatiilor şi anume a acelora caracterizate prin foi marea de pungi, deci acelea cari corespund atrofiei verticale, după insuficienta curetajului lui Sachs şi inutilitatea metodelor zise radicale ale lui Neaumann, ne-a rămas gingivectomia ca cea mai simplă şi practică metodă. . Această metodă este tot atât de radicală ca şi aceea denumtiă „Kndchenprofilierung”,adică modelarea rebordului alveolar în aşa f_l încât atrofia verticală să fie transformată într’una orizontală, dacă se depistează şi se îndepărtează conştiincios pungile atât cele gingivale cât şi cele osoase, şi dacă se aplică tratamentul pre şi post operator indicat de Goftlieb, Orban şi Dunlop- Acestei metode i se poate imputa cel mult ra» nu ţine seamă de aspectul estetic, dar concesiile de ordin estetic constitue de fapt concesiuni în dauna pacientului, după cum s’a exprimat Gotth'eb, cu un joc de cuvinte greu de tradus : „so ist jede weitere Riicksicht auf die Schonheit eine Riicksichtlosigkeit gegen den Patienten !” Techica operaţiei e aşa de simplă, încât nu necesită o descriere ,amănunţită. Operaţia tinde să desfiinţeze sacul patologic. Orban spune: ,-Ţesutul ce formează punga, va fi îndepărtat cu cuţitul, cu foarfecă sau prin electrocoagulare”. Noi mai adăugăm că sacul osos patologic ivit trebue îndepărtat tot fără ezitare, ceeace se face cel mai comod cu freza: ar aplicând Sulfureiul £cu pasta lui Kerkhoff, rămâne în esenţă aceiaş operaţie, gingivectomie chimică- Petnru a executa o gingivectomie, trebue să stabilim metoda cea mea indicată (având la dispoziţie metoda chirurgicală, chirurgica electrică şi chimică), ţinând seama de două principii: a. — medical: primum non nocere b. — chirurgical: să mergem până în ţesut sănătos. In cazurile în cari pungile sunt în majoritate interdentare, preferăm bisturiul electric sau pasta Kerkhoff, Când pungile sunt vestibu-Zare, palatinale, linguale, lucrăm cu cuţitaşe Black, Pichler, Gottlieb, Orban, iar la eventualele retuşeri ulterioare, îndepărtăm resturile pungilor prin coagularea chimică sau electrică. Deasemeni frica de operaţie— de cutit— ne poate face să apceptăm metoda nesângerândă. Atiâqdmea fcwduM de sac ieste «lăţită din cauza ■foflamaţtei gin* www.dacoromanica.ro 284 DR. ANDREI NASS giei, dar după detartraj şi câteva badijonări cu clorură de zinc, gingia pierde din ccmponcntuj inflamaloric şi îşi revine. Măsurarea adâncimei fundului de sac nu se poate efectua în mod precis, decât după ce lucrărila metalice şi obturaţiile inexacte au fost scoase. îndepărtarea acestora nu numai că este absolut necesară, dar tre-bue să se facă cu 8—10 zile înaintea fixării planului operatoriu. In cazul unui proces generalizat, operaţia pentru întreaga gură este de lungă durată. Pacientul preferă să se termine totul în aceiaşi şedinţă. Pansamentele de parafină zilnice timp de 10 zile şi aşa prelungesc tratamentul (care prin aplicarea astrigenţilor este dureros în primele zile) astfel încât orice mijloc prin care suntem în stare să prescurtăm durata operaţiei este bine venit. In acest scop recomandăm următoarele : — după faza preoperatorie care constă din detartraj şi trei-patru badijonări cu clorură de zinc din două în două zile, se face măsurarea adâncimii fundurilor de sac în jurul tuturor dinţilor. Pantru a obţine dimensiunile în mm. ne servim de o sondă Nr. 17 fără cioc, pe care sunt marcate în mm., d:n 2 în 2 până la 6. Operatorul dictează dimensiunile asistentului care le notează în ordine: , — diştal, vestibular, palatinal, mezial sau distovestitular, disto-palatinal, etc., după caz. De exemplu : 1 8 Do V- P3' M7 1 7 D- V» £< M- i_L d7 V- dp5 m3 1 6 D- mv7 - Mg 1 6 Do dv3 P2V2 Mg 1 5 Dg V6 £s £Mg M2V2 1 5 - - - M7 1 3 D V9 M£» £r M- 1 4 Da - i. - ' 1 1 D v7 £» MgVî 1 2 - - MP» - 1 1 d« DVg - - 1 1 M- V- P- Dg 2 1 m5 MVS DPg D» Planul de sus corespunde la maxilarul superior tipoilui climic cu pungi mari mezial şi distal. Vom alege deci procedeul de necrotizare electrică sau chimică. La maxilarul inferior dimensiunile mari sunt vestibular şi lingual, deci vom întrebuinţa cuţitaşele pentru extirparea pungilor. Având dimensiunile pungilor fixate în prealabil, operatorul dirijează cuţitul după cum dictează ajutorul (al 2-lea). Dacă se începe incizia vestibular, asistentul dictează în ordinea următoare : D (D V), V. (MV), M şi D al dintelui imediat următor pentru ca operatorul să ştie dacă să urce sau să coboare linia de incizie. Dacă se începe palatinal se dictează:: D, DP, P, MP şi M al’dintelui vecin, lăsând cele V—(Vesti-bulare). Tot pentru a scurta durata operaţiei e bine să facem anestezia maxilarului inferior când am ajuns la linia mediană a maxilarului- superi or- www.dacoromanica.ro TRATAMENTUL, CHIRURGICAL AL PARADONTOPAŢULOR 285 Desfiinţarea sacului gingival pe cale chimică, se face cu acid triclo-raicetic, fpnic, cromic şi alţi acizi concentraţi. Se obţine o nocrozitare prin coagulare. Acţiunea lor nu e însă dozabilă, ţesutul se îmbibă cu acizii şi în lo să desfiinţeze punga, o adâncesc. Sulfuretul şi pasta Kerkhoff lucrează mai rapid, ţesutul nu are timp să se îmbibe şi putem întrerupe acţiunea lor cu un jet de apă. Pasta Kerkhoff provoacă o necroză prin coiicvaţie, acţiunea ei se poate verifica pe o bucăţică de aponevroză sau carne. O pastă bună dizolvă în 10 sec. un mm.' în 1 sec. cea. 4—5 mm adâncime pe un mm. grosime, ceeace corespunde unui sac gingival care la adâncimea de 5—6 mm. are un mm. grosime. . Pasta aderă bine la mucoasă uscată şi mu se deplasează. Acţiunea de lichefiere se poate grăbi prin grataj. Aplicarea se face cu anse montabile Schaper Drezden. Sângele din gingie coagulându-se, ridică pasta din loc şi împiedecă acţiunea ei. Ih plus, o poate deplasa acolo unde nu o dorim, secreţia dizolvă pasta şi micşorează efectul ei. Chiar acest argument din urmă ne determină să facem măsurătorile necesare ale pungilor gingivale într’o şedinţă premergătoare şi la gingivectomie chimică' deoarece sondarea ţesutului vulnerabil provoacă sângerare. Planul mai sus descris, mai bine zis ordinea dictării de către asistent se modifică la întrebuinţarea procedeului chimic. In general, când avem mult de ars, se împarte un arc dentar în mai multe grupe. Se izolează bine gingia de salivă şi se usucă. Ajutorul dictează dimensiunile cele mai mari şi în ţesutul cel mai- rezistent. Deci partea vestibulară se lasă mai la urmă. Operatorul pune în grabă pastă pe toată întinderea ţestului ce formează punga în formă de tri-unghiu cu baza spre partea coronară a dinţilor, sau de semilună cu con-cavitate sure dinte. Dacă dimensiunea următoare e mai mică cu un mm., se continuă aplicarea pastei. Dacă următoarea dimensiune cea mai mare este cu 2 mm. mai mică, se aşteaptă 10—15 secunde şi după —aceea se continuă- Asupra unei pungi de 3 mm., nu se lasă pasta decât 15 secunde. Acolo unde vrem ca acţiunea să fie mărită şi grăbită, sgâriem cu ansa fără să dea sânge. Pungile mai mari de 6 mm., se tratează separat. ~ Pentru îndepărtarea sacului osos patologic, nu e nevoe de curetaj special. Lăsând pasta cu acţiune verificată să acţioneze iun timp util. acţiunea ei se extinde şi asupra rebordului alveolar care va fi demar-cat şi îndepărtat în 5—10 zile în formă de sequestru în semilună. Acţiunea pastei Kerkhoff se întrerupe cu un jet de apă. Tratamentul se termină cu o insuflaţie cu acid tanic, care ajută la neutralizarea eventualelor resturi de pastă şi ajută să se facă o demarcaţie netă. Pe locul ars se formează o crustă de tanat de albumină, pansament ideal cicatrizant. Pacientul face spălături cu o soluţie de acid tanic 5Vl. Credem că acest proedeu provoacă şi o cornificare a epitelului din fundul de sac ce se poate obţine şi cu sol. de clorură de zinc. Anestezia se poate face prin badijonare timp de 3—5 minute, cu sol. cleioasă de anestezin. Puterea de dizolvare a uleiului poate fi mărită prin încălzire sau adăugând o mică cantitatede clor-aethil. www.dacoromanica.ro DHL ANDREI N’AStS 2&6 Tamponarea pungilor parodontare poate avea oarecare utilitate îfl evidenţierea ior, uşurând extirparea cu foarfeci, sau electrocauter, dar intr’un proces generalizat procedeul acesta n’are mare valoare, deoarece numai pungile mari, adânci pot fi tamponate. Dela substanţele antiseptice introdusa în pungi cu vată sau în orice altă formă, nu putem aştepta decât un efect temporar, simptomatic. Putem admite că ele nu dăunează. Acelaş lucru putem spune despre substanţele antibiotice. Adeseori, însă nu numai că auzim, dar şi citim că în scop curativ se introduc substanţe caifstice în sacul gingival pentru a-1 desfiinţa. Acidul trichloracetic, Sulfuretul, etc. Kipochlorit de sodiu, Hidratul de potasiu sunt substanţe caustice, histolitie şi nu lurează selectiv. In fundul sacului vin în contact şi cu inserţia epitelială a epiteliului sănătos, cu fibrele şi celulele, de integritatea cărora depinde viitorul dintelui. Credem deci că acest fel de aplicare a susnumitelor substanţe nu duce la rezultatul dorit. Substanţele acestea trebue să fie încorporate în vehicule corespunzătoare, care fac posibilă aplicarea lor acolo — şi numai acolo — unde efectul lor este de dorit. Nu numai parodonţiul poate fi lezat ci şi pplpa dinţilor parodontotici. care şi aşa suferă modificările ştiute. Mortificarea pulpară aşa de frecventă în cursul tratamentelor medicamentoase îşi găseşte şi aci explicaţia. ' Mai cu seamă la indivizii tineri şi cu constituţie debilă, trebue să avem o grijă deosebită ca substanţele acestea să nu vină în contact — pe cât este posibil — nici cu cimentul dentar. Credem că nu sunt o critică destrutivă, qele spuse aci, despre modul de aplicare a substanţelor histolitice. Acestea sunt argumente în plus pentru depistarea exactă a pungilor parodontare pe un plan, ale cărui date dictate, deter-rhină figuri geometrice uşor desemnabile chiar pe mucoasa de desfiinţat, evitând erori şi efecte nedorite- Drept asta Kerkhoff, noi întrsbuirfăm o pastă compusă din hidrat de potasiu lichefiat prin proprietatea lui higroscopică adăugând argi’a ţbolus) rubra quatum satis, să fie o pastă moale, totuşi destul de consistentă, ca să nu se separe lichidul de vehicolul lui! Recomandăm prepararea proaspetă pentru fiecare zi, deoacere hidratul de potasiu absoarbe din aer şi bioxid de carbon şi se transformă în carbonat inactiv R,E SUME L'auţeur donne le nom de gingivectomie chimique au proc&de chU mique ă’en\ever la poche gingivale pathologique, qui est elle meme une gingivectomie. On applique la methode chimique ou operatoire d’apres la locali-sation proximale ou vestibulo-linguale des poches. La methode chimi- . que reste la methode de choix pour V enlevement des poches proxima-Ies, l’autire pour Ies poches vestibulo-linguales. L’auţeur preconise un plan preoperatoire qui contiendra, eocprimie en milimâtres, la proţondeur des poches peridenlaires, jobtenue par un sondage exacte effectue par l’operateur. Le syst&me de montage — sur le plan — est celui de Black, rup* www.dacoromanica.ro TRATAMENTUL CHIRURGICAL AL PARAIXXNTOPAŢILLOR porte â la" gencive et non â la face triturante des dents, c'est-ă-dire : le mezial (D) distal V.L.; au le V; le L; DP, etc. L’execution de ce plan simple et pratique avant l’operation et sa dictee par un assistant au cours de l’operation, facilite le trace âe la tigne d’incision (correspondant aux donnees du plan) et reduit le temps aperatoire â moitie en economisant Ies sondages incissants au cours de l’operation. La bouche entiâre petit etre ainsi terminee dans une seule sâance. Le meme plan preoperatoire nous sert aussi quand nous utilisons le procedâ chimique. Ici il nous economise en premier lieu l’hemorragie qtifi pounait etre caus&e par Ies sondages pendant l’operation. L’arc dentaire est partage en groupes et l’operataur applique la pâtîe caustique, en commensant par Ies plus grandes poches. ■ Le rythme de la dictee d”une chiffre d la suivante kn decroissant est sincronise avec l’action caustique du hidrat de ,K (le principal agent de la pâre de Kerkhoff). L’action hystolitique dela pate jraichement preparee est fellemcnt grande que dans approximatif 10 sec• elle dissout 1 mm. du rebord gingivâl;; dans 60 sec., la gencive en projondeur de 4—5 mm. et 1 myi-de grosseur.' , L’auteur nous attire l’attention que introduire la solution caustique dans la poche mşme, est une grande faute avec > tt yy Precum se vede, psihilogia împărţită în două numere 13 şi 15 (de fapt în trei sau şi mai multe fiindcă psiholgia medicală este clasificată alt ulndeva), ştiinţe ,«oculte” tratate ca subîmpărţire a psihologiei, şi doctrinele filozofice în mijlocul psihologiei, deslegate de 1 A/Z, filozofi antici şi moderni, o confuzie greu de întrecut* Bineînţeles nu toate categoriile clasificării sunt aşa de arbitrare, fiindcă atuiici clasificarea din Bruxelles ar fi cu totul de meîntrebuinţat şi nu s’ar fi putut impune în toate ţările. Un alt exemplu: La împărţirea ştiinţelor sociale 33 este economie, 34 drept, 35 administraţie publică, 36 asistenţă, asociaţiuni şi asigurări, 37 învăţământ, 38 comerţ şi transporturi, 39 etnografie. Adică comerţul clasat între învăţământ şi etnografie, total deslegat de economie1 Şi nu este semnificativ pentru ideologia Institutului din Bruxelles că literatura populară clasată la diferitele subîmpărţiri Idela 398, este total despărţită de literatura propriu zisă (beletristică), clasată la 8? Asemenea exemple se pot multiplica. ^(Ediţiile sovietice ale lui Tropovski au înlăturat aceste neajunsuri, cea lui Rusinov le-a menţinut în mare parte). In U. R. S. S. încă din 1921 clasificarea zecimală (Bruxelles) a fost introdusă în mod obligatoriu. Mai multe ediţiuni sovietice recente (1942, 1946 Tropovski, 1944 Rusinov) au înlăturat neajunsurile cele mai www.dacoromanica.ro PENTRU O CLASIFICARE DOCUMENTARA PE BAZA ŞTIINŢIFICA - 291 mari, păstrând însă baza sistemului (Manualul lui Rusinov este destul de ortodox faţă de ediţia 1927/1933 Bruxelles, pe cânld Tropovski a introdus îmbunătăţiri serioase întrebuinţând litere pentru completarea numerelor pentru a nu schimba numerele ediţiei din Bruxelles). Bineînţeles, savanţii şi bibliotecarii sovietici cunosc perfect slăbiciunile sistemului din Bruxelles. L-au adoptat însă pentru a păstra o clasificare internaţională. De atunci împrejurările s’au schimbat. Ştiinţa sovietică, bazată pe principii marxiste-leniniste, s’a dovedit superioară ştiinţei burgheze şi un număr însemnat de ţări au rupt după al 2-lea război monldial cu ideologia burgheză şi au adoptat o ideologie ştiinţifică progresistă. Iată dece astăzi, în U.R.S.S. se studiază bazele unei noui clasificări, ştiinţifice. Poate fi menţinut sistemul din Bruxelles? Răspunsul este hotărât nu. Nu este admisibil ca ţări care pun principii progresiste la baza tuturor ştiinţelor, să rămână în domeniul clasificării înlănţuite la o ideologie perimată. Principiul formal zecimal, desigur rămâne, însă totalitatea clasificării trebue înlocuită- Reformarea tabelelor dn Bruxelles în felul ediţiunilor sovietice între 1940 şi 1946 poate folosi numai provizoriu. O bază cu totul nouă trebue elaborată. Bineîneles este o muncă de ani de zile şi numai colective de savanţi din toate domeniile ştiinţifice ar putea da rezultatele dorite. Interesul pentru o clasificare ştiinţifică întrece cu mult cercurile de bibliotecari, bibliografi sau al instituţiuniloir de documentare. O clasificare ştiinţifică este un îndrumător al gândirii însăşi.. Dacă mii de biblioteci populare sunt organizate cu cataloage ştiinţifice şi aceste cataloage sunt consultate de milioane de oameni, o clasificare ştiinţifică are un rol puternic ca educator ideologic. Un bibliotecar, vrânid-nevrând, organizează în mare parte până şi felul lui de gândire după sistemul de clasificare după care lucrează. Există bibliotecari care traduc în mod automat concepte în numele. Regimurile democrate, cu grija lor pentru desvoltarea culturală, vor creşte mii de bibliotecari. Şi desigur nu este indiferent dacă bibliotecarii au în faţa lor, de exemplu pentru clasificarea economiei politice, tabelele eclectice-emp'rice burgheze, sau o clasificare bazată pe >,Capitalul” lui Marx. Această carte, în metoda ei de expunere §i în toată construcţia ei, pote servi perfect ca bază pentru o clasificare ştiinţifică. Pornind dela concepţia cea mai generală, ea o desvoltă, o caracterizează şi arată mersul real al economiei capitaliste Pe urmă (in voi. II şi III), după ce mersul real este cunoscut, tratează toate ramificaţiile acestui mers după cum se prezintă în mod empiric, şi readuce formele, cum se prezintă empiric, la principiile reale. In continuarea operei („Teorii despre plus-valoare“) se dă istoricul ştiinţei. Desigur aceasta ar fi baza ideală pentru clasificarea tuturor ştiinţelor şi nu o înfăţişare de concepte diferite luate de ici de colo! O enumerare a ideilor autorului despre împărţirea celor zece cifre iniţiale (0 până la 9) pentru o nouă clasificare ştiinţifică n’ar fi de folos-Insă neîndoelnic mersul trebue să pornească dela natura „moartă” la natura vie şi la om, la tehnică ca bază a economiei, la economie ca bază a vieţii sociale, la viaţa socială însăşi şi treptat la formele supra- www.dacoromanica.ro 292 PAUL LANGFELDER structurii^ pornind la fiecare ştiinţă dela principii generale la concretizare şi în sfârşit la istoricul ştiinţei In aceste împrejurări întocmirea bazelor de clasificare pe baze ştiinţifice cu participarea savanţilor progresişti din toate ţările, mai ales din U.R.S.S. şi din ţările de democraţie populară, şi crearea unui nou centru de clasificare internaţional care să rupă total cu tradiţiile Institutului din Bruxeles, se impune neîntârziat. . Se mai pune o întrebare care necesită un răspuns: Ce-i de făcut aici în România până când va exista o nouă clasificare ştiinţifică? Fiecare bibliotecar să-şi organizeze biblioteca după idei proprii? Desigur, nu! Atunci unele bibiloteci vor fi bine organizate, cele mai multe prost„ şi fiecare schimbare de bibliotecar va aduce o schimbare a principiilor. In afară de aceasta, oricare conducere centrală a bibliotecilor ar fi exclusă. Să se elaboreze un manual provizoriu după principii ştiinţifice, care să fie valabil până la o elaborare definitivă? Nici aceasta! Aproape toate bibliotecile mari din ţara noastră sunt organizate după clasificarea zecimală din Bruxelles şi această propunere ar msemna două reorganizări, Una acum şi alta după elaborarea definitivă a clasificări ştiinţifice, adică muncă şi cheltueli imense. Unele biblioteci au şi găsit o soluţie, şi anume cea mai proastă. Clasificarea zecimală actuală având neajunsuri importante, s’au înapoiat la sistemele vechi, de clasificare care au existat'înainte de cel zecimal. Aceasta ar însemna să ne întoarcem la carul cu boi. Există o singură soluţie provizorie: Aplicarea clasificării zecimale din Bruxelles, ţinându-se însă seama de interpretările şi adaosurile sovietice. Pentru bibliotecile mici, manualul lui Tro-povski din 1946, bineînţeles adaptat pentru situaţia din România, trebue să fie singura bază, pentru moment- POUR UNE CLASSIFICATION SCIENTIFIQUE-PROGRESSISTE DES BIBLIOGRAPHIES, DES BIBLIOTHfiQUES ET DE LA DOCUMEN-TATION RPSUMSE En 1905 l’Institut International de Bibliographie de Bruxelles a publiâ sa premiere âdition de la „Glass-fication Decimale Univers:lle“r adaptation du livre ,,Decimal System of Classificaition11 par rAmericain Melvil Dewey, et depuis ce syist&me de classification s’est irnpose dans la majorite des grandes bibliotheques de presque tous lc-s pays du monde. En comparaison avec ce qui existait laujpararvant, Ies merites de la classification decimale ne peuvent pas etre contestes et le principe formei, c’est-â-dire decimal, correctement appliquâ, pourrait certaine-ment donner Ies meilleurs resultats, si Ies tables memes de la classification de Bruxelles avaient le mâme merite que l’idee de bas3, le principe decimal Alors on pourait assurer une classification scientifique qud procâde du general au particulier et Ies matieres apparentees figu-reraient l’une prâs de l’autre. Mais voyons si la classification de Bruxelles correspond â ces criteriums. Donnons la parole â l’expose des „Principes et Regles de la Classification Decimale”, edition Bruxelles 1927 1933, volume I page 6. On y lit-r www.dacoromanica.ro PENTRU O CLASIFICARE DOCUMENTARA PE BAZA ŞTIINŢIFICA 293 „L’ordre general des matieres, la suite de leur enchaînement y reţpose sur des dispositions traditionnelles accrues au cours des âges, par suite, plus experimental que synthetique“. Donc, le systeme renonce lui-meme aux pretentions sciehtifiques et proclame l’empirisme et l’eclecticisme. Quelques lignes plus bas, la "base de cet electricisme est specifie: „[O] Tout au debut Ies notions Ies plus gănârales sur Ies con-naissances... [1] vient ensuite la Philesophie qui trăite de la Pensee, de sa nature et des systemes qu’elle elabore. [2] Les Religions la sui-vent et on y considere les donnes complementaires, reelles ou illu--strees par la revelation ou les initiations premieres. 3) Sur le baise de ces idees, les societes sont constiluees et les Sciences sociales formcnt la classe suivante“. (soulignâ par nous). On voit donc que ce systeme se declare idealiste et represente en effet l’idealisme eclectique qui caracterise l’epoque de decadetnce de la pensee bourgeoise penidant laquelle ce systeme s’est developpe. Donc, le systeme de classification de Bruxelles n’est pas scienti-fique. Mais tout au moins cori espond-il aux besoins pratiques? Quelques exemples nous demontreront que la reponse doit etr© egalement nega-Uve. Voyons un extrait du nombre 1. 1 A/Z Philosophes anciens et modernes 11 Metaphysique generale 12 Metapshysique speciale 13 Psychologie speciale 133 Sciences occultes (avec 16 sous-divisions) 136.4 Psycholcgie des peuples 136.7 Psychologie de l'enfant 136.8 Psychologie sociale 14 Systemes, doctrines et thâories philosophiques 15 Psychologie generale. On voit donc, la psychologie coupee en deux (et encore left „Sciences occultes11 traitees commes des sous-divisions de la psycholog'e) et au milieu d’elles les systemes philosophiques, qui â leur tour sont coupes des philosophes anciens et modernes. Une telle confusion permet-eile une classification pratique? Certes, non. Voyons le nombre 3 33 economie 34 droit 35 administration publique 36 ass’-stance 37 enseignement 38 comimerce et comimunication 39 ethnographia Donc, entre l’economie et le commerce sont placâs le droit, lad-ministration (publique et 1’enseignement. II serait facile de multiplier de tels exemples. La classification decimale sur la base de l’edition Bruxelles 1905 a ete rendue obligatoire en U.R.S.S. en 1921. Les savants sovietiques connaissaient certainement les faiblesses theoriques et pratiques du jsysteme, mris c’etait d’une part pour ne pas reorganiser totalement un gnand nombre des bibliotheques qui etaient deja organisees sur le base www.dacoromanica.ro 294 PAUL LANGFELDER prouve sa superiorite sur la soience bourgeoise et nombre de pays, apres la deuxieme guerre mondiale, se sont liberes de l’ideologie bourgeoise et ont adopte une ideologie scientifique-progressiste. C’est pour-quoi on etudie actuellement en U.R.S.S., Ies bases d’une nouvelle clas-sification scientifique. L’interet pour une classification scientifique depasse de loin Ies cercles des bibliothecaires, des bibliographes et des instituts de documcntation. Une classification scientifique est un guide de la pensee meme. Par le soin des regimes democrates pour le developpement culturel, des mil-liers de bibliotheques sont fonees. II n’est certainement pas indifferent si le bibliothecaire a en face de lui, par exemple pour l’economie po-litique, unei classification bourgeroise aclectique-empirique, ou une classification basee sur „le Capital” de Marx. Justement ce livre, tant par sa methode que par sa construction peut parfaitement servir comme base pour une classification scientifique. Commengant par la conception la plus generale, il la developpe et montre le fonctionnement reel de l’eco-nom'e capitaliste. Ensuite, apres que le fonctionnement reel est coirnu, il montre toutes Ies ramifications comme elles se presentent â l’observa-tion empirique. Enfin, il donne l’histoire de la science (dans le IV-e volume). Les memes bases devraient servir pour la elassificalion de toutes Ies Sciences, au lieu de l’enumeration de d'ifferents concepts recueillis un peu partout. Le moment est donc certainement venu pour mettre les bases d’une nouvelle classification vraiment scentifique par la collaboration des savants de p’U.R.S.S., des pays se basent sur la democraţie popu-laire et des savants progressistes d’autres pays- En meme temps, s’im-pose la creation d’un nouveau centre internaţional de classification qui rompe definitivement avec les traditions de Bruxelles. www.dacoromanica.ro RECENZII Pe marginea activităţii ştiinţifice din Apus ANACRONISME In condiţiile de lucru ale fizicienilor s au produs schimbări mari m ultimele decenii. Paralel cu desvolta-rea matematică pe care au luat-o ştiinţele fizice, experienţele şi lucrările de laborator şi-au pierdut simplitatea de odinioară. A trecut vremea când f zicianul lucra în propriul sau laborator, stabilind legi saiu verificând ipoteze cu câteva aparate destul de simple. Lucrările de fizică modernă sunt legate de un utilaj complicat, de o aparatură care nu se poate afla la dispoziţia unui particular şi nici chiar a unui laborator mic sau mijlociu. Pe de altă parte, com-plexita.ea lucrărilor impune colaborarea mai multor oameni de ştiinţă, urniţi în hotărîrea lor de a duce 'lai bun sfârşit munca începută. Se desprind astfel condiţiile necesare pentru as gurarea succesului lucrărilor : planificarea municii şi uşurinţa cerce, tătorului de a găsi mijloacele de lucru, respectiv laboratorul şi aparata-jul necesar. îndeplinirea acestor conidiţiuni depinde în cea mai mare măsură de structura politică şi socială a societăţii. înfăptuirea lor nu este posibilă, sau, în orice caz, întâmpină mari dificultăţi, în statele capitaliste. Un articol din (magazinul ştiinţific american ,,The Scientific Monthly“ ilustrează destul de bine această afirmaţie. Articolul, intitulat „Un institut pentru stud ul metalelor", se ocupă de înfiinţarea unu' asemenea centru de cercetări la Chicago. Autorul recunoaşte că industria metalelor nu are ou ca se mândri. S’au făcut prea puţine progrese, cum ar fi, de pildă, în câmpul metalelor feromagnetice, progrese explicabile prin realizarea unul beneficiu imediat din partea fabricanţilor. In fizica metalelor există însă nutmeroase probleme ce n’au fost studiate îndJeajuns. Cercetarea amănunţită a metalelor uşoare, studiul punctelor de topire, atacul metalelor de către agenţii chimici şi atmosfe-r ci, rezistenţa la coroziune, — iată numai câteva din aceste probleme. Constatânl o absenţă aproape completă a ştiinţei metalurgice şi desinte-resul fizicienilor pentru aceste preocupări, autorul se întreabă care sunt cauzele şi trage unele condurii. Cercetările metalurgice pretind un apare ta j complicat şi sunt foarte costisitoare, de aceea universităţile se ocupă prea puţin de ele. Oamenii de ştiinţă care ar putea să rămână în universităţi pentru lucrări de fizică metalurgică, sunt absorbiţi de industrie, care le oferă mai bune mijloace de existenţă. Concluziile autorului revin îh. definitiv la afirmaţiile noastre. In ţările capitaliste, omului de ştiinţă îi 1 p-sesc condiţiile necesare pentru lucru. Cât priveşte industriaşul, el este preocupat de profitul imediat şi nu de progresul ştiinţific. Anacronismul societăţii capitaliste se reflectă, odată mai mult, şi ad... PLANIFICARE La Washington' „The Presidents Scientific Research Board", însărcinat cu planificarea cercetărilor ştiinţifice subvenţionate de guvern, a publicat până acum patru volume cuprinzând aspecte afle acestei vaste probleme, sub titlul general ,JScience and Public Policy". Primul volum, ,,A program for the Nation” urmăreşte deaproape raportul Steelman (veri Studv, voi. I) şl se ocupă de problemele generale în legătură cu organizarea şi bugetul planului de Cercetări. Al doilea volium, „The Federal Research Program” prezintă pe larg. în 250 pagini, programul de cercetări a 16 ageriţ i federale care lucrează cu banii statulu:. In timp ce armatei şi marinei li s’au alocat 80 la sută www.dacoromanica.ro 296 STUDII din bugetul total pentru cercetări, pe anul fiscal 1947, descrierea activităţii lor nu acoperă decât 30 din cele 250 pagini ale volumului. „Administration of Research’’, al treilea volum cuprinde o serie de recomandări între care sugestia ca fiecare departament să-şi concentreze activitatea într’unul sau în puţine mari centre de cercetări; accelerarea eforturilor pentru stabilirea unor mijloace standard de identificare, clasificare şi catalogare a rezultatelor obţinute; autorizarea centrelor de cercetări de a plăti până la 15 000 de . dolari anual principalilor lor oameni de ştiinţă; în cercetările de interes militar, oameni de ştiinţă sa fie în-sărtimarţi cu programele de cercetări, iar funcţiunile admin'strative să fie subordonate ofiţerului comandant. Volumul al patrulea, ,,Manpower for Research” scoate în evidenţă lipsa de personal pentru programele de cercetări ştiinţifice şi exprimă îndoieli asupra numărului de oameni de ştiinţă de -bună calitate cari ar putea fi creaţi pr n metodele ut'lizate de colegiile şi un vers'.tăţile americane în hceastă epocă post-belică. DIRAC DESPRE PRINCIPIILE MECANICEI QUANTICE O carte oare a stârnit un interes deosebit, nu numai pentru conţinutul ei, dar şi pentru numele autorului, unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai f zicei contemporane. Cartea lui Dirac nu se adresează me-iniţ aţilor. Ea pretinde din partea d-t' torului un contact prealabil cu subiectul trr.tat şi o temeinică pregătire matematică. Materialul este condensat, dar expus cu o desăvârşită claritate. Primele 100 de pagin; sunt rezer-zate noţiunilor matematice speciale necesare pentru aprofundarea mecanicei quantice: auto-vectori, opera- tori, observab'li, matriţe, etc. Cartea începe cu principiul suprapunerii 6tăr:lor şi continuă cu studiul operatori lor lineari. Principiul incertitudine' este introdus dela început. Autorul omite însă să vorbească de dinamică şi equaţiile mişcării, subiecte deosebit de importante în studiul me-cancei quantice. In a doua parte a cărţii se găseşte o documentată expunere a dinamicei quantice, precedată de noţiuni asupra momentului unghiular, a spinului, a atomului de hidrogen, a perturbărilor şi a teoriei generale a ciocnirilor. . In ult'ma parte a cărţii, autorul se ocupă de ecurţiile relativiste ale undelor şi de teoria radiaţiilor. Este prima carte în care găsim anal za amănunţită a comportării „bosonilor” şi „fermionilor” (corpuscule care respectă legile statistice ale lui Bose şi Fermi). Pentru studiul foton:lor, autorul recurge la o metodă proprie studiului corpusculelor — operaţie îndrăzneaţă, deoarece e discutabil dacă fotonii pot fi asimilaţi cu cor-pusculele şi trataţi ca atare. Deşi cartea lui Dirac conţine multe afirmaţii care aparţin exclusiv autorului, expunerea cursivă şi bogăţia materialului îi conferă o valoare incontestabilă. Apărută în a treia ediţie. lucrarea profesorului Dirac rămâne unul din cele mai interesante documente despre mecanica quantlcă. (P. A. DIRAC. I— Principiile Mecanicei Quantice. Oxford Un’.versity Press, 1947). CIFRE INTERESANTE Un editorial d'n ,>Nature” (Nr. 4077, 1947), atrage atenţia asupra unei sta-tist ci recente din care rezultă că totalul ^cheltuit anual de industria bri-tan:că pentru cercetări şi perfecţ o_ nări de procedee de fabricaţie, este de ordinul a 30 m'lioane lire sterline — ceeace reprezintă aproape 2/3 din l°/o din valoarea totală anuală a fabricatelor britanice. In aceiaş t;mp, statul ajută universităţile cu 11 milioane 875.000 lire sterline anual, din care mai puţin de 3.500.000 I re sterline revin pentru ştiinţă, tehnologie şi agricultură. Dar ceeace lasă în umbră toate aceste sume, este bugetul de 60.351-000 lire sterline manipulat de Amiralitate şi Ministerul aprovizionării armatei pentru cercetări ştiinţifice militare şi care reprezintă mai mult decât dublul sumei cheltuită pentru cercetări de întreaga industrie britanică. www.dacoromanica.ro RECENZII 29 7 Fizică-Matematici R. FtlRTH: O teorie unificată a fluctuaţiilor electrice spontane in lămpile termoionice. Fluctuaţia intrinsecă a tensiunei şi curentului în circuitele electrice, este atribuită în general „fluctuaţiei termice” şi „efectului de şoc”. Fluctuaţia termică, o replică a mişcărilor browni ene, prov ne din m' şcarea termică neregulată a componentelor corousculare .ale materiei. Efectul de şoc, semnalat mai ales în lămpile termoionice, este datorit structurii discontinue a fluxului electronic. Deşi cele două fenomene au aparent o natură diferită, se pare că în unele circumstanţe, ele ar deveni identice. Autorul este de părere că nu numai în cazuri particulare, dar în general, cele două fenomene ar fi numai două aspecte ale unuia şl a-oeluiaşi proces de fluctuaţie statistică şi ar putea fi tratate prin aplicarea principiilor termodinamicei statistice. Pornind dela consideraţii de natură teoretică, autorul a stabilit ,0 formulă aproximativă, pornind dela efectul de şoc în lămpile diode. însemnând cu e sarcina electronului, cu i curentul în lampă şi cu Af interiorul spectrului de frecvenţă al fluctuaţiei, expresia pătratului fluctuaţiei curentului este : 2 e T A f Formulă valab’lă în regiunea câmpului de întârziere (la un potenţai negativ). In cazul general. R. Fiirth obţine formula ■ 1 -f- o? 4 k T ga —j _|_ a A f (a = gc / ga) în care ga este panta diferenţială a lămpii. Is este curentul de saturaţie, k constanta lui Boltzmamn, T temperatura absolută a filamenului. Pentru a = o şi d=l formula stabilită de autor, coincide cu formula cunoscută a lui Nyquist. Din aceiaşi revistă, aflăm că profesorul J. F. Joliot, a fost decorat de Academia Britanică cu medalia Hughes. Eminentul savant francez este apreciat pretutindeni pentru lucrările sale de fizică nucleară şi numele său este legat de descoperirea şi studiul neutronului. In 1932, fizicianul Joliot a bbservat că radiaţiile puternic penetrante, emise când beriliul este bombardat cu corupuscuie alfa, sunt capabile să smulgă protonii atomilor de hidrogen. Chadwick a descoperit că aceste radiaţii sunt alcătuite din neutroni. In 1934, Joliot a descoperit că atomii corpurilor uşoare devin radioactivi în urma unui bombardament cu corpuscule alfa; ei emit raze gam-ma şi electroni pozitivi sau negativi. Joliot dovedeşte că radioactivitatea este datorită formării isotopilor nestabili ai unor elemente vecine. Mai târziu a arătat că formarea artificială a isotopilo radioactivi are un caracter mai general. In felul acesta Joliot a desch:s un câmp de investigaţii de o covârşitoare importanţă în fizică, chimie şi biologie. In 1939, profesorul Joliot a observat emisiunea unul mare număr de neutroni în procesul de f'siure a uraniului, descoperind reacţia în lanţ. Lucrările sale au fost oprite de începerea războiului, dar fără ele des-integrarea atomului ar fi întârziat încă multă vreme. (Nature nr. 4076, 1947). G. D. ROCHESTER şi C. C. BUT-LER: Existenţa unor noui corpuscule elementare nestabile. Autorii se ocupă de câţiva ani de natura corpusculelor penetrante din mănunchiurile razelor cosmice în contact cu plumbul. Din circa o mie de fotografii obţinute în camera Wil-son, ei au obţinut două fotografii conţinând urme în zig-zag de un caracter pronunţat. Autorii sunt de părere că aceste urme reprezintă transformările spontane în gazul dm cameră a unui nou tip de corpuscule elementare neîncărcate, în corpuscule uşoare încărcate. Cealaltă fotografie, ar reprezenta transformarea unui mare tip de corpuscule încărcate în www.dacoromanica.ro 298 STUDII doă corpuscule uşoare, una încărcată şi cealaltă neincărcată. Deşi cele două traectorii diferă din multe puncte de vedere, ele au cel puţin două caractere esenţiale în comun: în primul rând fiecare se compune din două linii în formă de unghiu, cu vârful în gaz; în al doilea rând, în niciunul din cazuri nu există un semn al unei traectorii datorite unui al treilea corpuscul ionizant. Autorii au experimentat cu o placă de plumb de Ş^cm. şi au observat foarte puţine cazuri asemănătoare. Dacă urmele ar fi datorite unui proces de .ciocnire, s’ar fi putut observa mai multe fenomene asemănătoare. Este probabil că urmele provin din-tr’un proces spontan a cărui probabilitate depinde de distanţa acoperită şi nu de cantitatea materiei traversate. Dacă traectona ar fi provocată de dsflecţia unui corpuscul încărcat prin ciocnirea cu un nucleu, s’ar proctuce o vizibilă traectorie de recul, ceeace fotografiile obţinute nu Indică. Autorii au emis Ipoteza că cele două urme în zig-zag nu reprezintă procese de ciocnire, ci transformări Bpontane. Ele reprezintă un tip de proces cu oare suntem familiari, cunoscând preschimbarea unui me_ son într’un electron şi un neutrino şi presupusa transformare a meso-nului greu, recent descoperită de Lattes, OcchialinI şi Powell. In concluzie, autorii afirmă să prima fotografie reprezintă dispariţia unul corpuscul neutru a cărui tnassă este probabil cuprinsă între 770 m, şi 1600 m. (m este massa electronului) şi transformarea lui în două corpuscule ' încărcate. A doua fotografie ar reprezenta desintegra-rea unui corpuscul încărcat cu o massă mai mare ca 980 m. şl mai mică decât aceea a unui proton, într’un corpuscul penetrant şi unul neutru. Se subliniază că până în pre1-zent nu a fost observat nici un corpuscul neutru cu o massă de 1000 m.; un corpuscul încărcat cu o massă de 990 m.+12i% a fost observat de Laprince—Ringuat. (Mature, nr. 4077. 1947). T. K. SHARPLESS: O linie de întârziere cu mercur. — Linia constă într’o coloană de mercur. La unul din capetele coloanei se află un cristal de quarţ conectat cu circuitul electric al circuitului care intră în vibraţie. Se produce prin coloana de mercur, o emisiune de unde ultra-sonore. Fascicolul de unde este reflectat la capătul opus al coloanei în impulsiuni electrice şi reintră în circuit. Un al doilea cristal poate fi utilizat la fundul liniei, ca reflector, întârzierea este proporţională cu lungimea coloanei de mercur. Se pare că noul releu cu mercur va înlesni construirea unui nou calculator electronic, lucrând cu o iuţeală mai mare ca ENLAC-ul şi având numai 3000 lămpi electronice în lcc de 18-000. (Electronics, voi. 20, m. 11, 1947). ABSORBŢIA UNDELOR ULTRA-SONORE IN LICHIDE Problemă desbătută de secţia de acustică a Societăţii Britanice de Fizică I. M. P-inkerton, (Cavendish Liabo-ratory) subliniază diferenţa dintre teoria clasică a lui Stokes şi Kirch-hoff şi lucrările experimentale. Calculul pretinde că a|bsor|bţ;a este provocată de vâscozitate şi conductivitatea termică, în lichide. Conductivitatea termică este in general neglijabilă faţă de vâscozitate. Dar Comportarea experimentală a gazelor este acceptai1 ă astăzi ca fiind datorită unui fenomen de relaxare, în schimbul de energie între gradele de libertate externă şi internă. In cele mai multe cazuri, absorbţia lichidelor - faţă de aburi este larg compensat de costul mult ridicat şi de uzura mai rapidă a maşinei' fără a mai vorbi de faptul că marile mase de metal în mişcare alternativă, mărginesc puterea motoarelor Diesel la 15—20.000 Kw de unitate. Turbinele cu gaze sunt abia la începutul existenţei lor. Eficienţa lor moderată 18—20" • şi puterea agregatelor la fel: 15—25.000 Kw. Motoarele cu explozie prezintă pe lângă desavanta-jele Diesel-ului şi un randament mai redus: 28—30" *. In concluzie, s’ar părea că limita superioară a utilizării (combustibilului în instalaţiile de generat energie ar fi fost atinsă şi ca progresele viitoare nu mai pot fi decât de detaliu. Şi totuşi nu este aşa. Încă din 1824 Carnot atrăgea atenţia asupra necesităţii de a se utiliza în ciclurile termice un corp care să aibă o temperatură ridicată de fierbere, o căldură specifică redusă şi care la presiuni moderate să atingă temperaturi înalte, fără sa atace materialele din cari se construesc maşinile. Scopul pentru care Carnot recomandă un asemenea corp este foarte simplu: eficienţa unui ciclu termic poate ii dintr’odată mărită în proporţii coiî-siderabile — chiar cu 100" • şi mai mult încă — dacă acestui ciclu i se suprapune un al doilea ciclu, la temperaturi corespunzătoare mai ridicate, astfel încât căldura pierdută a ciclului superior să fie recuperată şi exploatată în ciclul inferior. Randamentul ciclului binar este egal cu suma randamentelor celor 2 cicle luate individual. Pentru mediul puntţător de energie al .ciclului superior s’au făcut propuneri diverse. Cele mai multe se referă la hidrocarburi grele, care însă au de-savantajul că sunt disociabile la temperaturi ridicate şi în afară de aceasta ' lesne inflamabile. , Singurul corp care s’a dovedit 'practic utilizabil în ciclul superior al instalaţiilor binare a rainas mercurul, astfel încât toate instalaţiile binare actuale se folosesc de mercilt şi de apa. In ce priveşte randamentul global, s’a depăşit 45" • şi se tinde către cifre mult mai ridicate. Desvoltarea instalaţiilor funcţionând în cicluri binare n’a fost lesnicioasă. Pe lângă dificultăţile inerente oricărei tehnici noi, pionerii au avut de învins adversităţi numeroase, dintre care cele mai înverşunate au fost ale specialiştilor practicieni. Aceştia au invocat printre alte argumente împotriva mercurului, raritatea şi scumpelea lui, riscul de a suferi pierderi însemnate prin neetanşeităţi, toxicitatea vaporilor de mercur şi câte altele. Experienţa a dovedit însă că parte din aceste obiecţiuni erau cu totul nefondate, iar parte considerabil exagerate. Astfel, aşa zisa raritate a mercurului n’a împiedecat nicio clipă desvoltarea instalaţiilor binare, pierderile în curs, de peste 20 ani au fost ca şi inexistente, afară de 2 avarii la South Meadow nu s’au cunoscut accidente, concentraţia de vapori de mercur în localul uzinelor n’a trecut de 0.1 mgr./mc adică nici 10" • din limita suportabilă, iar încărcătura de mercur a instalaţiilor, care a început în 1923 cu 4 kgn/Kw instala^ a scăzut azi la 20 www.dacoromanica.ro 306 STCDIÎ circa 1 Kg Kw cu tendinţe manifeste de a merge mai jos. Dificultăţile învinse cu ocazia des-voltarii cazanelor de mercur au permis ameliorarea cazanelor obişnuite de aburi. Astfel sudura, pusă la punct la cazanele Emmet, a fost preluată dp construcţia cazanelor ordinare. La fel şi măsurile pentru intensificarea circulaţiei în ţevi şi altele. Pentru ciclu simplu de mercur, care utilizând vapori saturaţi, este foarte lesne reglabil prin variaţiunea presiunii iniţiale, s’au găsit numeroase întrebuinţări în procesele chimice care cer temperaturi ridicate, în crackingul petrolului, în tehnlogia oţelurilor aliate etc. Insă perspectivele ciclurilor binare nu se mărginesc la instalaţiile staţionare. Există în momentul de faţă toate premizele pentru introducerea lor la vehicule automobile şi chiar la avioane de transport. Primele instalaţii binare s’au des-voltat mai mult empiric în Statele Unite ale Americei, protagonistul lor principal fiind inginerul EmmeU Insă publicaţiile americane, pentru motive lesne de înţeles, nu au comunicat decât date superficiale şi nu urmăreau atât procurarea de preciziuni pentru ingineri, cât propaganda pentru firma constructoare, General Electric Co. din Schenectdv. Date tehnice temeinice au devenit disponibile abia când Institutul Sovietic de Cazane şi Turbine a înfiinţat la Leningrad un laborator special pentru studiul ciclurilor binare şi l-a înzestrat cu o staţie experimentală. Graţie studiilor sistematice ale acestui institut, din 1936 până azi ştiinţa dispune de toate elementele necesare pentru ca instalaţiile binare să poată fi corect proectate şi raţional exploatate. Lucrările laboratorului din Leningrad au elucidat multe puncte întunecoase din tehnica evaporării mercurului şi au explicat complet cauzele diferitelor eşecuri înregistrate pe vremuri în America. Rezultatele au fost comunicate ccrcu rilor ştiinţifice prin diferite publicaţii. lnsă^ pentru prima oară, ansamblul cercetărilor şi rezultatelor obţinute pâră azi în domeniul instalaţiilor binare a iost pus la dispoziţia tehnicienilor prin excelenta lucrare a inginerilor sovietici Lojkin şi Kanaev, în lucrarea lor inti- tulată „Instalaţiunr binare” scoasă de curând în editura Maşghiz. Această lucrare, după ce examinează în detaliu bazele termodinamice ale ciclurilor binare, descrie realizările americane şi apoi cu un lux neobişnuit de detalii practice, expune pe larg rodul a 18 ani de pionierat al cercetătorilor sovietici. Datele expuse, tabelele comparative, sugestiile conţinute, pun pe inginerul constructor în poziţia de a proecta şi exploata centrale termice binare, în deplina cunoaştere a caracteristicilor şi specificului lor. O asemenea publicaţie, care pentru specialişti constitue un eveYiiment remar- ■ cabil, merită mai mult decât o simplă recenzie. Fără îndoială că o' traducere sau cel puţin un rezumat conştiincios întocmit, ar fi mult mai utile cetitorului.. Cer deci acestuia ertare pentru trecerea ra pidă în revistă care urmează şi sper ca golul pe care îl las va fi în curând umplut de o lucrare mai temeinică. Revin deci la examinarea lucrării in-gintrilor Lojkin şi Kanaev. Cartea cuprinde 280 pagini text şi e divizată în 7 capitole urmate de un apendice cu date tehnice şi fizicale. CAPITOLUL I al lucrării se ocupă cu studiul termodinamic al ciclurilor simple şi binare. El examinează influenta diferiţilor parametri asupra eficienţii ci clului şi apoi cu ajutorul unor scheme foarte clare, urmăreşte schimbul de energie al procesului, în numeroase ipoteze practice. Voi reproduce pentru cetitorul nefamiliarizat cu procese binare, o seamă de date: Un ciclu simplu, cu vapori de apă su praîncalziţi, având condiţiile iniţiale de 31 atn. şi 425n C şi presiunea finală de 1.01 atm., are un randament de 41%. Daca presiunea iniţială urca până la 125 atm., supraîncălzirea la 450° C iar contrapresiunea rămâne aceiaşi, randamentul urcă până la 49 V In schimb cel mai simplu ciclu binar, având o presiune iniţială a vaporilor saturaţi de mercur de 6 atm. şi o contrapresîune di 0.12 atm., cuplat cu un ciclu de aburi obişnuiţi lucrând între 34 atm., 400° C şi 0.01 atm. posedă un randament di 52,2"V Un ciclu binar de vapori de mercur, — vapori de apă, utilizează în mediu 10 kgr. mercur pentru fiecare kg. apa în circuit. Schema principală de funcţionare este următoarea: www.dacoromanica.ro Aecenzii Intr’un cazan special mercurul se evaporează şi aburii săi sunt conduşi înj» tr'o turbină anume construită, cuplată cu un prim alternator. După destindere, vaporii de mercur trec într'un conden-sator-evaporator, unde mercurul se lichefiază, iar apă de răcire se evaporă. Mercurul lichid este trimis, fie prin gravitaţie, fie cu ajutorul unei pompe speciale, din nou în cazan şi ciclul său reîncepe. Vaporii de apa desvoltaţi în con-densatorul-evaporator, trec printr’un su-pra-încălzitor montat în fumurile cazanului de mercur şi de acolo într’o turbină obişnuită de aburi, cuplată cu un al doilea alternator. Vaporii de apă destinşi sunt lichefiaţi într’un condensator ordinar şi lichidul condensat împins cu ajutorul unei pompe de circulaţie, din nou în condensatorul-evaporator, pentru ca ciclul apei să reînceapă. Diferitele rafinamente ca economisirea de mercur şi apă, ecran de apă, pre-încălzitor de aer, extracţie la turbine, încălzire intermediară, etc., sunt la fel de avantajoase aici la ciclul simplu, întrucât un ciclu binar nu e altceva decât suprapunerea a 2 cicluri simple, convenabil alese.' Pentru a scoate în relief superioritatea sdrobitoare a cicluriloţ binare faţă de ciclul simplu la presiune înaltă, e destul să amintim că, pe când un ciclu simplu, (ciclul uzinei din Loggan) lucrând intre 500° C. (94 atm.) şi 0.04 atm., cu supraîncălzire intermediară la 18 atm. şi 460° C, are abia 41 '/• rendement, un ciclu binar cu aceiaşi temperatură iniţială 553° C, (15 ata) pentru mercur, şi tot 0.04 presiune finală pentru apă cu supra încălzirea apei la 400° C, 34 atm. prin vapori de mercur de extracţie, are o eficienţă de 61,7V adică cu rotund 50V* mai mult. CAPITOLUL II este dedicat studierii în detaliu a realizărilor americane din domeniul ciclurilor binare. . Sugestia lui Carnot, de a se înlocui vaporii de apă cu vapori de mercur, sulf, alcool, etc., deşi data încă din 1824, abia în 1913 a fost reluată de inginerul W. L. R. Emmet, pe atunci director tehnic la General Electric Co. şi utilizată practic. Primele eforturi ale lui Emmet s’au îndreptat către desvoltarea cazanelor de mercur şi au avut^ca urmare introducerea ciclului simplu de mercur la diferite procese industriale. Ab'a în 1923 a luat fiinţă prima instalaţie binară în sta- 397 ţia Dutch Point a oraşului Hartford (Conn.). , Această instalaţie care ulterior a fost îmbunătăţită, lucrează după ciclul descris mai sus cu simplul adaos al unui economism în circuitul de mercur şl al altuia în cel de apă. Alimentaţia cazanului se face prin gravitaţie, fără pompă. Presiunea iniţială a mercurului, care la început era de 3.5 atm. este acum de 5.9 atm., cea finala 0.032 atm., iar la vaporii de apă presiunea iniţială e de 15 atm., 250,J C. Turbina de mercur *des-voltă 1800 Kw. cea de apa 3500 Kw. Randamentul global atins a fost de 28% încurajată de aceste rezultate, societatea de iluminat electric din Hartford a comandat lui Emmet a 2-a instalaţie, care a. fost constrliită în 1928 la South Meadow. Ciclul e cam acelaş iar turbina de mercur desvoltă 10.000 Kw., in timp ce, cea de apă produce 13.000 Kw. In 1929 şi 1930 cazanul şi turbina au suferit avarii, care au fost remediate şi au permis instalaţiei să atingă un randament de 34 *. In 1933 au fost puse în funcţiune 2 noui uzine la Kearny şi Sche-nektady,, care prezintă particularitatea că posedă şi câte un cazan obişnuit de aburi, care lucrează în paralel cu con densatorul-evaporator. Presiunea iniţială a valorilor de mercur a de 9.75 atm. iar turbinele respective generează câte 2u.0ij0 Kw. Ciclul apei este închis la Kearny unde turbina desvoltă 75.000 Kw. la o presiune de admisie de 26.5 atm. şi 400° C şi deschis la Sehenektady unde turbina debitează 6000 Kw la o presiune iniţială de 29 atm. 400° C şi o contrapresiune de 15.8 atm. Alimentarea cazanelor de mercur este asigurată prin pompă la Sehenektady şi prin gravitate la Kearny. In fine în 1937 s’au mai construit 2 uzine binare şi anume prima Ia West-Lynn şi a doua la Pittsfield (Mass.). Ciclul superior al uzinei din West-Lynn este diferit de cel descris mai sus. Mercurul iese lichid dm cazan la o presiune de 26.5 atm. şi 607° C. Turbina de mercur desvoltă 1000 Kw., cea de apă 900 Kw. Mercurul destins trece în condensatorul-evaporator care e alimentat şi în bypass cu vapori proaspeţi de mercur. De aici o pompă trimite mercurul în separator şi o a doua îl scoate de aici şi îl împinge în ca- www.dacoromanica.ro 308' STUDII zan unde ciclul reîncepe. Ciclul inferior nu diferă principial de cel descris mai sus. Uzina dela Pittsburg are aceiaşi alură generală însă presiunea iniţială a mercurului e de numai 9 atm. Am urmărit aici schemele de funcţionare ale diverselor uzine/ Trecem acum împreună cu autorii la examinarea elementelor componente ale ‘ aces tor instalaţn. Cazanele de mercur au făcut cele mai mari dificultăţi. In forma finala a lui Emmet, elementul de bază îl consti-tue evaporatorul de mercur de tip Field, compus -dintr’o serie de tambure orizon tale de cca. 500 mm., din care izvorăsc la partea de jos ţevi radiale închise la capătul inferior şi lungi cam de 1500 mm. In aceste ţevi sunt introduse alte ţevi mai strâmte, îmbrăcate în cămăşi coaxiale, cari urmăresc reducerea la un minim a coroanei dintre cămaşe şi tubul exterior, în care are loc evaporarea. Prin ţevile interioare vine mercurul lichid, prin coroană sce ridică' aburii de mercur. Diafragme judicios plasate în tambur dirijează şi menţin o circulaţie intensă în ţevile evaporato-rului. In ultima vreme Smith dela G.E.Co. a pus la punct un cazan de cazanele moderne de vapori de apă cu un singur tambur. Turbinele de mercur au făcut mult mai puţine dificultăţi decât cazanele Cum căldura specifică a mercurului e de multe ori mai mică decât cea a a burilor de apă, însă densitatea vaporilor de mercur cam de 5 ori mai mare ca la apă, rezultă ca la putere egală, turbina de mercur va înghiţi un volum de aburi de cca 3 ori mai mare ca una de aburi de apă. Massa mare a aburilor de mercur impune o reducere simţitoare a turaţiei turbinei. Prima turbină de mercur dela Dutch Point nu avea decât un etaj, era calată pe ar horele alternatorului şi rotea liber în corpul condensatorului-evaporator. Randamentul ei termodinamic era de 60*/*, adica destul de jos, iar puterea 1O00 Kw. Turbina a fost înlocuită prin-tr’una cu 3 etaje care a realiza't 70'/l randament, la 1800 Kw. putere. La Sodth-Meadow turbina are 5 discuri separate prin diafragme, totul în carcasa închisă şi rotorul montat în consolă pe o prelungire, a arborelui alternatorului. La 10.000 Kw. turaţia e de 720 Tot. min., iar diametrul ultimului disc e de circa 2000 mm —. Turbinele dela Kearny şi Schenektady sunt cu intrarea centrală şi câte 2X5 discuri separate prin diafragme. Ele desvoltă câte 20.000 Kw la rot. min. şi adică un randament de 75%. Unele dificultăţi au fost cauzate de a-erul'care intra în turbine pe la garnituri, cauzând oxidarea mercurului din circuit. Joante hidraulice, labirinte şi inele de etanşare de bakelită au permis reducerea infiltrărilor la limite acceptabile. Armăturile au fost înzestrate cu burdufuri multiple metalice în locul garni turilor şi au devenit practic complet etanşe. Condensatezrele-evaporatoare au aspectul schimbătoarelor obişnuite de căldură: un cilindru vertical este străbătut de un mănunchiu de ţevi verticale prin care circulă apa care se evaporează, iar între manta ’ şi exteriorul ţevilor trec vaporii de mercur, care se condensează, sau invers. Variante cu 2 lam-bururi şi ţevi curbate, în genul cazane-lor Erie şi Yarrow, pentru apa de evaporare şi mantale corespunzătoare pentru mercur, au apărut în instalaţiile ultime (West-Lynn) şi sunt încă în evoluţie. In ceea ce priveşte economia, specia-lişfti americani socot că prin sporirea presiunei iniliale la 35 atm. pentru mercur, randamentul global al unei instalaţii binare va fi de 46"/* şi economia realizată faţă dc cea mai modernă u zină de aburi de apă (Turn Branchl este de 29“». Capitolul III studiază experimental comportarea în funcţiune a diferitelor elemente componente ale instalaţiilor cu aburi de mercur. După o cercetare rapida însă temeinica a caracteristicilor fizice şi temeinice ale mercurului şi fazelor sale, se studiază cu ajutorul unor modele la scara redusă şi în mărime naturală, de oţel şi de sticlă Pyrex mecanismele, fierberii, evaporării, emul-sionării şi incubaţiei mercurului în elemente de cazan. Unul din rezultatele esenţiale atinse este ca elementul în U, cu buclă superioară de emulsionare sunt de preferat tuburile concentrice Field-Fmmet, întrucât permit o evapo rare de câteva ori mai impotantă. înor-mal până la 25.090 cat/mpllC — h 5-6000) www.dacoromanica.ro RECENZII Procesul de condesaţie a mercurului în condesatoare-evaporatoare e examinat şi el cu atenţie, după norme şi procedee asemanatoare. Rezultatele arată ca se poale conta cu un coeficient global de transmisie la ordinul a 3500— 4000 C al mp « C.H. Capitolul IV se ocupă de exploatarea instalaţiei experimentale de aburi de mercur, cu producţia de 10 t h. Cazanul, descris în detaliu este desvoltat de Laboratorul de cicluri binare ,în crearea rezudatele atinse cu studiile experimentale descrise mai sus. Instalaţia examinată se compune din-tr’un cazan generator de vapori de mercur, 2 condensatoare-evaporatoare şi din sistemul de distribuţie a al urilor şi de colectare a condensatului. Un sistem complex de aparate de înregistrare urmăreşte îndeaproape funcţionarea. ' Cazanul se compune dintr’un tambui transversal şi 2 sisteme de ţevi, dintre care primul formează o buclă simplă şi poartă numele de „feslon” iar al doilea o bucla dublă în 8 şi la partea superioară o bucla în S pentru emulsi-onare. Ţevile sistemului al 2-lea căptuşesc peretele din spate al focarului formând un ecran de radiaţie. Un preîn-călzitor de mecur e plasat în fumurile superioare. Ţevile sistemelor au dia-i metre dela 24 32 până la 40 48 mm . Suprafaţa lor e de 26 m!, Economi-ser-ul din ţevi de 16 24- are o suprafaţă de 2.5 mp. Focarul produce 127000 cal/m3. Gazele de fum sunt evacuate forţat printr’un exhauster, după ce în prealabil au fost răcite la 70-80°C printr’un jet de apă într’un scrubber. Condensatoarele-evaporatoare se aseamănă unui cazan Yarrow. vertical cu un tambur sus şi unul jos, şi ţevi curbate între ele .totul îmbrăcat într’o manta metalică izolată termic. Ţevile curbe au 32 38 şi o suprafaţă exterioară de 2.32 m\ Mercurul străbate ţevile, iar apa le spală pe dm afară. Un geam de pyrex permite să se observe funcţionarea. Presiunea mercurului în condensator 0.12 atm. adică 257°C Vaporii de apă produşi au 15 atm. şi 197°C. Producţia de aburi la o temperatură a apei de alimentatre de 25°C, este de 1.5 to/h. Armăturile se disting prin uzul sistematic al sudurii în locul garniturilor tradiţionale. 3°9 Concentraţia vaporilor de mercur in sala cazanelor e urmărită cu ajutorul unui detector desvoltat de G.E.Co. Materialul utilizat este oţel aliat cu chrom, nickel şi molibden 90 Kgvmm* cu cel dintâi, 60 Kg. mm! la ţevi. Rezistenţa la ruptură 90 kgr. mm5 cu cel dintâi, 60 kgr. mm1 la ţevi. Rezultatele obţinute sunt f. interesante. Timp de o lună (1939-1940) cazanul a fost încărcat cu apă şi pus în funcţie la 6 atm. Randamentul a fost de 79-73* “. Ecranul din spate a debitat până la 170.000 cal. rnp.h fes-tonul 29000, buclele de emulsie 5000 şi economiser-ul 21.500 cal/mp.h. La funcţionarea cu mercur, care a durat până la izbucnirea războiului, se constata un randament cam cu 5% mai mic Transmisia de căldură e aceiaşi ca ordin de mărime cu oarecare deplasare în ceea ce priveşte diferitele secţiuni ale ţevăriei, Aşa de ex. ecranul a atins 187000 cal/mp.h. festonul 34.000, buclele de emussionare 500'0 şi economiser-ul 27.000 cal/m2.h. Rezultatele acestui cazan experimental sunt de acelaş ordin de mărime ca cele realizate ulterior în uzina Keamv după modernizarea ei, in 1942. Capitolul V arată ca performanţele cazanelor şi condensatoarelor-evapora-toare pot fi sensibil ameliorate prin introducerea circulaţiei forţate, cu ajutorul unor pompe speciale, fracţionând circuitele în acest scop în 2 sau mai multe circuite parţiale în paralel, fiecare cu pompa lui proprie. Capitolul VI discută mijloacele de a face neprimejdioasă funcţionarea insta-, laţiilor cu mercur. Capitolul VII e ultimul dar şi. cel mai sugestiv. El se ocupă cu „Perspectivele vaporilor de mercur în energetică, industrie şi transporturi”. In energetică bătălia e virtual câştigată. Economiile de peste 50't* de combustibil fără scumpirea instalaţiei vorbesc dela sine. In ce priveşte costul în URSS un Kw instalat în ciclu binar costă 1165 ruble, în timp^ ce în uzine de aburi de apă costă între 1070 şi 1300 ruble. In USA uzinele mici de 2000Kw (West Lynn) costă 75 doL Kw şi uzinele mari — 52000 Kw (Sclienectady) cu 80 doi. Kw în timD ce uzinele cu vapori de apă costă intie 75.— 100 doi. Kw. www.dacoromanica.ro STUDII JtO In transporturi situaţia nu e diferită. Dieselul care bate recordul în economia combustibilului, pe lângă de-savantajele deja descrise, care îi limitează utilizarea, a căpătat un competitor serios în turbine de gaze, care singură sau în ciclu mixt titide să-l înlocuiască. Eficienţa acestei turbine trece acum de 20"/*, iar pentru puterea pe unitate nu există limite, deşi unităţile actuale nu a depăşit încă 20-25.000 K'V. Ciclul binar mercur-apă depăşeşte însă toate posibilităţile şi perspectivele turbinei de gaze. Marină In USA s’au amenajat pe cargobo-turi şi se urmăreşte introducerea pe vase de luptă a ciclului binar. Un exemplu îl oferă instalaţiile de tip S-3 de 9500 Kw pentru cargoboturi. Turbinele de apS şi mercur au puteri egale. Presiunea iniţială a mercurului e de 7.74 atm. şi a condensatorului de 0.052 atm. Randamentul global 32% faţă de 19.6" • la instalaţia corespunzătoare cu vapori de apă. Prin introducerea ciclului binar navele căpătă o autonomie cu cca 50"11" mai mare, la aceiaşi rezervă de combustibil, fără spor de greutate la instalaţii şi economisesc instalaţiile complicate pentru epurat apa ’ necesare la presiuni înalte. Rezerva de apă se micşorează la 1/2, la fel şi apa în circulaţie. AVIAŢIE Obstacolul principal al introducerii aburului pe avioane a fost mărirea disproporţionată a condensatorului şi greutatea lui incompatibilă cu posibilităţile avioanelor. Ciclul binar reduce Ja 1/2 cantitatea de apă în circulaţie şi deci şi condensatorul în aceiaşi proporţie. In consecinţă, la avioanele grele de transport în curs de desvoltare (90, 250 şi 900 tone) se şi studiază amenajarea instalaţiilor binare pe bord. In schimb la avioanele rapide, ciclul simplu de mercur, graţie temperaturii ridicate a condensatului, permite un condensator neglijabil ca mărime şi greutate. Şi ciclurile mixte îşi au locul pe avioane, producând economii de combustibil şi de greutate. Metalurgia. După cercetătrile inginerului sovietic Paşkov se poate realiza la cuptoarele înalte o economie de 0,3 to. cărbune/ tona de fontă brută. Acum aerul se preîncălzeşte în Cow-pere şi se comprimă în compresoare mânate de turbine cu aburi. Ciclul,lui Paşkov suprimă Coxvperul şi toate neajunsurile lui şi foloseşte căldura gazelor furnalului la un ciclu binai mercur-abur. Aerul e preîncălzit cu vapori de mercur extraşt din diferite etaje ale turbinei. In felul acesta aerul intră fără murdării în furnal iar instalaţia se simplifică şi eftineşte. CHIMIE, PETROL In chimie sunt procese care cer o 'emperaură ridicată, controlată strâns, cu toleranţe extrem de reduse. încălzirea cu foc sau electrică da loc la supraîncălziri - locale şi deci la inconveniente serioase de funoţionare. Ciclul de mercur permite menţinerea temperaturi practic invariabilă, prin controlul presiunii de saturaţie. La temperaturi moderate se utilizează vaporii de apă. Insă presiunile ridicate ale acestor aburi de îndată ce creşte temperatura, fac aparatura prea scumpă şi chiar periculoasă. Mercurul în schimb prin temperaturi ridicate la presiuni joase este mediul ideal pentru a ceste procese. In petrol toate riscurile cracking--ului dispar la întrebuinţarea mercurului Astăzi, benzina octanică, uleiurile superioare pentru avioane, etc. se obţin prin încălzirea cu mercur în ciclu simplu. Apendicele lucrării cuprinde date tehnice şi fizicale asupra mercurului şi aburului sau cari permit calcularea în detaliu a ciclurilor de mercur. Încheiem această recenzie, care (dacă a depăşt limitele uzuale, vina o poartă bogăţia excepţională a materialului cuprins în lucrarea inginerilor Lojkin şi Kanaev. Credem că cetitorii şi-au dat seama de imensele posibilităţi ale ciclurilor binare şi că se va găsi şi modaltatea ca această merituoasă lucrare să fie pusă la îndemâna tuturor tehnicienilor noştri. Ing. Leon Hamburger www.dacoromanica.ro RECENZII 311 SBRKOF F. N., Asupra mecan smului de trecere a excitaţiei dela nerv la muschiu. Bull. exparimentalnoi biologii i mediz na. Tome 23. p. 32. 1947. Autorul procedează la txduderea mecanismului humoral de trecere a excitaţ ei dela nerv Ha musoh u prin insensibilizarea acestuia din uirmă la acetilcholina, ut lizând procedeul lui Beritov, care a arătat că introducerea de acetilcholina în artera muşchiului respctiv (soluţ'e 1:20.000 0.250.50 cm.'1) din 5 în 5 m nute scade treptat contracţia muşchiului până la dispariţia e' totală. Autorul cercetează r acţia fibrei musculare la impulsul nervos în momentul când nu rriai e sensibil la acetilchofl'nă. Experienţa a fost făcută pe sciatic-gostrocnem an de broască. Se face o perfuzie a muşchiului pr'n artera sciatică cu o soluţie Ringer îşi prin aceiaş' canuilă se introduce soluţia de acetilaholină. Contracţiile se înregistrează cu un miograf Engelmann. Sub influenţa acţiunii repetate de acet 1-chelină, fibra musculară nu mai reacţionează la un mom nt dat la excitaţie nici la o soluţ e de acetilcho-lină de 1:10 000, însă în acest moment fibra reacţionează la o excitaţie indirectă exact ca şi îna nte de actil-cholină. Se poate demonstra şi fenomenul invers, adică muşchiul încetează să mai răspundă la o excitaţie ind rectă dar mai răspunde la acetil-cholină. Din punct de vedere al teoriei hu-morale mai este interesant de men-ţion-t faptul întrerupere' exc taţi-ei pro/ocate de un exces de ioni calciu in soluţia Ringer. Cercetând sensibilitatea la acet lchol nă a unui muschiu care a pierdut excitabilitatea printr’un < xees de ioni calciu, autorul a constatat că această sensibilitate este mărită. Blocajul excitaţiei la nivelul conexiunii mio-neurale se poate expl' ca în felul următor: drept răspiums la un impuls nervos terminaţiile nervoase nu secretă suficientă aeetilcbol'nă sau fibrele musculare pierd posibilitatea 'de a reacţiona la această substanţă. Dr- Clara Kreindleţ- KIR1LOVA A. A., Acţiunea acet'lcho-l n i şi a adrenalinei asupra excitabilităţii reflexe a măduve izolate ■ a broaşte. Bull. experimentalnoi biologii i mediz'. na. Voi. 24, p. 75. 1947. S’a experimentat pe o măduvă izolată de bronscş cercetându-se reflexul încrucişat de extensie la o excitaţie electr că a labei al cărui nerv sciatic a rămas unit cu măduva izolată. Acetilcholina are o acţiune du’ blă asupra funcţie' r flexe a mădu-vei izolate ezerinizate: în concentraţii mici (2.10-8—5.10-8) măreşte contracţia reflexă a reflexului încruc'şat de extensie; în concentraţii mari (1.10-6) provoacă o d'minuare a acestei refl ecti vi tăţi până la inhibiţie. In concentraţii mici acetilcholina măreşte act'vitatea r flexă a centrilor nervoşi măsurată prin pragul de excitab 11-tate a receptorilor, în concentraţii mari ea micşorează acest prag. Intr’o altă serie de cercetări s’a urmărit să se stabilească dacă în s's-temul nervos central se produce sufle entă acetilcholină pentru activitatea fiziologică a acestu a. S’au pus două preparate de măduvă izolată în soluţie Ringer provocându-se excitaţia refl xă a unuia d n aceste preparate şi stud ind apoi excitabilitatea clui de aldoilea, şi s’a constatat că excitaţia primului modifică excitab'-litatea celui de al doilea, prin formarea lune substanţe care are o ac-ţ'une asupra cordului atropinizat de broască ca şi acetilcholina. Adrenalina în concentraţii de 2.10-7 in soluţ'e Ringer provoacă o mărire a excitabil tăţii centrilor nervoşi spinali, în concentraţii de 1.10-4 scade această exc'tabilitat \ Dacă însă adu-găm glucoza (0.1%>) în soluţia Ringer excitabilitatea se măreşte. Ca şi ace-tilcholiina, adrenal'na lucrează direct asupra elementelor din sistemul ner-/os central independent de acţiunea lor hemodinamică. Dr' Clara Kreindler ★ P. DANGEARD : Cytologie vegetale et cytologie generale (Paris, ed. P. Lechevalier). Tnstit. de cercetări ştiinţif. de O îl. L. şi vorbirei din Leningrad (dir. www.dacoromanica.ro STUDII 3*2 Praf. Lopotco) conducă'ior ştiinţif Prof. Voiâcec. Vestic O. R. L. 1947, No. 3 pag. 61. ' Infiamaţiile supurate a ţesutului perioesofagian sunt deobiceiu produse de corp străin în oesofag. Tratamentul complicaţiilor, care au o importanţă primordială nu este încă eluoidată. Până acum sunt 2 curente: unii ca Marshek, Kilian etc. recomandă intervenţia imediată profilactica pe gât în toate perforaţiile cesofagului, cau-„ zate de corp străini, alţii ca Eicken, Kahler. Fogel, etc. au o tactică conservativă, şi fac operaţie numai cu scop terapeutic. Metoda operaţiei este sau mediastl-notomie colară sau s mpla deschiderea focarului supurat la nivelul gâtului. Autorul dă o statistică de 70 de cazuri de corpj străini în oesofag complicate de perioesofagite. Tabloul clinic sumar este următor: t° ridicată, oedem al gâtului, emfizem subcutanat, dureri la deglutitie, etc. Din 70 de bolnavi numai 24 au fost operaţi, din care 10 au făcut abcese retrofa-rmgere şi prin deschiderea abceselor, s’au vindecat. II decese cu flegmone mediastinale. Timpul între declarare perioesofagitei şi intervenţiei arată, că cu cât a intervenit mai târziu, succesul era mai bun. Totuşi autorul găseşte că trebue să te conduci după simptome. Din punct de vedere experimental autorul arată evoluţia procesului deia începutul ei. Autorul a făcut experienţe pe 21 câini. Sub narcoză se introduce prin gura animalului în-tr’o parte super, a oesofagului un os de carne sau de peşte care perfo-rază peretele oesofag. şi se controlează zilnic cu oesofagoscopul, dacă corpul este fixat. Experienţele au arătat că din cauza perforaţiei oesofagului la nivelul gâtului se formează un abces acut purulent, caracterizat cu reacţie inflam. din part. gâtului şi starea generală alterată. Dacă abcesul este localizat intervent. chirurg, are mare importanţă şi nu depinde de timp. Acolo însă unde este prins tot ţesutul intervenţia nu ajută şi animalul moare. Autorul ajunge la concluzia, că intervenţia depinde de simptomato- logie, în ca^ de localizare trebue aşteptat cu intervenţia până la colectare, îrf unele cazuri procesul se stinge singur, fără nici o intervenţie. Dr. Clara Kreindler ★ PUBLICAŢII ROMÂNEŞTI PRIVITOARE LA RELAŢIILE CU RUSIA. G. G. Bezviconi: Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, Institutul de «Istorie Naţională din Bucureşti, 1947, 462 p. Descrierile de călătorie ale streinilor înseamnă felul cum un «popor vede şi înţelege pe altul. Relaţiile călătorilor traduse din ruseşte şi publicate de d. Bezviconi aduc «astfel o folositoare contribuţie la istoria relaţiilor ruso-ro-mâne în trecut. Sunt în total în acest «masiv volum, plin de informaţii, comentarii şi note, 37 de relaţii de călătorie ce Sc întind pe un răstimp de mai multe veacuri, deda 1420 la 1904, aşa că volumul s’a'r fi putut intitula: Poporul român văzut de Ruşi în decursul «veacurilor. Pe lângă aceasta, aflăm în aceste relaţii de călătorie o senie de amănunte istorice asupra «unor persoane din trecutul nostru, asuipra oralelor şi monumentelor, vieţii ţăranilor, comerţului şi meşteşugurilor, etc. Este deci o colecţie de documente istorice indispensabilă pentru studiul istoriei noastre. Autorul a adunat «materialele istorice tipărite în publicaţii ruseşti, cane i-au stat la «d:spozi«ţie in bibliotecile noastre, care nu sunt încă destul de complete «în această privinţă. De aceia se impun şi unele completări. La descrierea călătoriei lui Vaisile Gagara în 1637 era bine să se reproducă şi part.a privitoare la şederea călătorului la Chiev. Acolo el este invitat la «masă de mitropolit, Petre Movilă, şi obs'rvă că ierarhul, de origine moldovean, în pensabilă «pentru stdiul instoriqi noastră rusească" cu episcopul Antimo-gen. n această relaţie, la p. 42, ,,pe câmpia ArdinoJ este în realitate A-drianopolul (în textul rusesc Odria-no-pole, în care pole nu e câmpie ci grecescul polis). «Intre călătorii ruşi prin ţările noastre, necunoscuţi au- www.dacoromanica.ro RECENZII 3*3 torului, este ierodiaconul Iova, a cărui scurtă relaţie este publicată de I. N. Sakharov, Skazaniea Russkago rar oda, VIII, St Petersburg, 1849, p. 159 şi urm. Acest călător a fost In Ţara Românească în 1651. Bl trece Dunărea la Silistra unde Turcii iau vamă >de trecere câte do: „efimfei" şi câte zece pentru mărfuri. In acest oraş trăiesc creştini Bulgari şi este şi o hiserică a Maicii -Domnului supusă patriarhului de Ierusalim, unde se iau milostenii pentru acest patriarh. Fedor Dorohin, fost prizonier rus la Turc' are o relaţie din anul 1674, pe care d. Bezviconi o menţionează da p. 50. In textul ei se află însă unole date interesante, ce meritau să fie reproduse. Astfel: amintire^ negustorilor ce ipomesc deda Iaşi spre Chiev şi mai ales fraza: ,,Iar Moldovenii (Volohii) se roagă lui Dumnezeu fără încetare, ca marele împărat (ţarul) să trimită oaste în Moldova şi dacă aceste oşti vor veni, atunci şi ei ise vor supunie împăratului şi vor merge cu război împotriva Turcilor" (p. 52, ed. P. Sîrku). Mai interesantă este călătoria călugărului Seraplon dela mănăstirea Mştroninski. din anul 1749, publicată de arhimanditul Leonid în Oltenia imperat. Obscest. Istorii i drev-nostei (1873 (V). ip. 78 si urm. (roasa-iul despre Ţara Românească la p. 128) ,,Am m'rs ou negustorii în Muntenia 9i am ai uns în oraşul muntenesc Bucureşti unde trăieşte n www.dacoromanica.ro RECENZII 315 instrument de cunoaştere, limpede scris, cu competenţă şi la curent cu ultimiile rezultate ale cercetărilor istorice. Al. Grecu ★ MAURICE CORNFORTH: „Science uersus Idealism“ London. Cartea savantului englez M. Corn-forth, consacrfjtă criticii idealismului şi argumentării şi apărării materialismului filosofic marxist, este o mărturie a luptei pe care o duce curentul progresist al gândirii filosofice materialiste in Anglia de astăzi împo-Iriva fTcsofiei reacţionare idealis e. Ca şi alţi savanţi şi filosofi englezi înadm'.aţi — J. B. S. Haldane, G. Levy, J. X). Bemal, R. Pascal, J. In-gem. M. Cornforth luptă cu hotărâre contra obsucrautiştilor şi a misticilor din domeniul ştiinţei (Smuts, Jeans, Eddington şi alţii) se ridică împotriva idealiştilor care ifilosofează (Ru-ssel, Carnap, Wittgenstein s. a.) apărând adevărul tezelor fundamentale ale materialismului dialectic. După marea Revoluţie Socialistă din Octombrie din Rusia, lupta intelectualilor englezi înaintaţi contra idealismului reacţionar s’a int n ili-cat. Un astfel de eveniment istoric mondial nu putea să nu aibe; o profundă influenţă asupra conştiinţei clasei muncitoare şi a părţii progresiste ai intelectualităţii engleze. Evenimentele din cursul următoarelor decenii — în primul rând puternica creştere a societăţii sovietice, care nrezenta un contrast izbitor în comparaţie cu ţările capitalismului, ca^e au fost supuse în această perioadă unor grave sdnmcinări economice, şi politice — au trezit şi au intensificat interesul pentru marxism şi pentru baza lui filosofică, materialismul dialectic, nu numai printre muncitori,-dar şi printre savanţii înaintaţi ai Angliei.-La intensificarea interesului pentru filosofia marxistă a contribuit deasemeni desvoltarea ştin-ţclor despre natură; succesele acestor ştiinte intrau într'o evidentă contradicţie cu interpretarea idealistă a lor, pe oare încercau să o impună profesorii oficialii de filosofie ^i unii sa- vanţi -idealişti. Ca urmare, idealismul filosofic a început să-şi piardă influenţa printre savanţii englezi progresişti. Savanţii înaintaţi încop să ia cuvântul con tir3, dublilor idealişti dela începutul sec. XX — Grean, Bradley, Basanket, etc. Pe la 1930 sunt publicate o s^rie de lucrări-ale unor savanţi şi filosofi de frunte englezi în legătură cu diverse chestiuni de ştiinţă şi artă. In aceste lucrări, care sunt îndreptate împotriva idealismului reacţionar, se fee încercări de a da o explicaţie mate-rialistă-dialectică fenomenelor naturale Şi sociale. Lupta adepţilor filosofiei marxiste împotriva filosofie; şi sociologiei reacţionare burgheze s’a intensificat în ultimii ani în legătură cu ascuţirea luptei duiae de forţele democratice împotriva imperialismului şi a reac-ţiunii. In cadrul unei discuţii filosofice, A. A. Jdanov spunea: Victoria strălucită a socialismului, repurtată în Mare'e Razboiu de apărare a Patriei, care a fost şi o victorie strălucită a marxismului, s’a a-sezat ca un os in gâtul impsri~iliştilor. Centrul luptei Împotriva marxismului s’a deplasat astăzi în America şi Anglia. Toate forţele obscuran' ismului şi 'ale reacţiunii sunt puse în slujba luptei împotriva marxismului". Reactiunea furibundă din Anglia caută să calomnieze teoria marxistă, să o denatureze, ea caută pe orice cale să ponegrească marxismul in o-cbii muncitorilor şi ai intelectualilor. In acesfe condiţiuni Beraard Shaw a făcut un prost serviciu cauzei progresului şi luptei conitra forţelor reac-ţiunii şi al fascismului, prin articolul său din „New Statesman and Na-tion”. B. Shaw a declarat învechită t oria economică a lui Mairx, iar teoria materialismului istoric „inutilă" pentru englezi. Shaw a găsit de cuviinţă să repete vechea mâ-şevi3 burgheză, care spune că intransigenţa lui Marx în lupta lui cu Lassalle, Bacunin, Heidman, cu fabienii, cu lcaderii de aci ai trad-s-unions-urilor ar fi. cică. expresia . meschinăriei" lui Marx. Shaw declară că maxismul ..ante-fabian” „a devenit din oale afară de plictisitor şi învechit”. Acea- www.dacoromanica.ro 3*6 S T U D !•! sta afirmaţie absurdă, care reprezintă prin ea o denaturare conştientă ar adevărului, foloseşte numai reacţiuni', oare atacă cu înverşunare mafxismul. întreaga istorie a ultim lor decenii şi în primul rând victoria socialismului in Rusia Sovietică arată în modul cel mâi convingător indiscutabilai justcrţe a marxismului şi a doctrinei lui privitoare la neîmpăcata luptă de clasă a proletaratului contra burgheziei ca o condiţie indispensabilă pentru trecerea dela captalism la socialism. In _ ceea ce priveşte marximul ,,fabian” — el nu este decât o sărăcăcioasă denaturare burgheză a marximuiui, denaturare care a adus un imens rău mişcării muncitoreşti a Angliei. Pe fondul unor astfel de declaraţii, treibue să preţuim ou atât mai pozitiv manifestările reprezentanţilor n-telectualităţii engleze de frunte pentru apărarea marxismului şi a bazelor lui filosofice. De acest fel este cartea lui M. Cornforth pe care o re. cenzam. ..Punctul meu de vedere, personal — scrie Cornforth în introducere — este materialismul filosofic, care este cunoscut în forma lui actuală cu ma berialism dialectic”1). (Maurice Com-forth „Science versus Idealism”, pag. 12. In ceeace urmeaza sunt indicate numai paginile cărţii recenzate). In prima parte a cârtii sale’ autorul insistă întâi asupra istoriei materialismului englez din sec. XVIII, după aceia suDune criticii idealismului subiectiv al lui Berkeley şi Hume, agnosticismul lui Kant şi idealismul su-biectW Mach (cap. I—VI). In a doua parte el desvălue esenţa idealistă a celui mai nou curent din filosofia burgheză dVi Anglia — ,,a po-it ivis-muflui logic” — şi suipuine criticii metoda „analize, logice”, aplicat de reprezentanţii positivismului logic — Russell, Wittgenstein si Ornai)- Desvoltarea un. cei filosofii ştiinţifice contemporane, a material smului dialectic, după cum o spune în mod just autorol, se face prin lupta cu diferite forme âle filosof iei ideaJis'e Autorul consideră ca sarcină a cârtii sale demascata curentelor actuale ’dealiste din filosofia burgheză. Cau. l) »,Science versus Idealism” by Mau-nice Cornforth London 1946. zeâe largi răspândiri a idealismului în filosofia contemporană burgheză sunt văzute de autor în tendinţa claselor reacţionare de a apăra religia în faţa uriaşului avant al ştiinţelor care prin însăş esenţa lor nu pot să nu ducă la desminţirea superstiţiilor mistico-religioas . „Progresul ştiinţelor, — spune autorul, l— şi desvoltarea nou lor procese şi a tehnicei, legate în acest progies... au devenit o provocare şi o ameninţare pentru toate ideile tradiţionale şi în special pentru .deile religioase... De aceia a fost inevitabilă aparţia reacţ unii respective. Ea şi-a găsit expresia în nouile forme ale filosofisi idealiste, care tind sa justifice ideile religioase, în. faţa ştiinţei care le aruncă mânuşa”, (pag. 15). Autorul .aiată ca formele actuale ale idealismului în filosofia burgheză a Anaiiei, St. Unite si a altor state imperialiste nu au în ele nimic original şi nu reprezintă decât simple var ante al vechilor sistema în majoritate subiective.idealiste. Arătând că aşa numitul „empirism pur” sau „pozitivism log c” actual îşi au qa sursă idealismul subiectiv al lui Berkeley şi Hume, autorul ajunge la poncluzia: ,,Cei ma moderni „logi-• cieni” şi „pozitivişti logici” ab a dhcă au făcut vr’un pas înainte în comparaţie cu Berkeley". (pag. 49). In cr itica sa cu privire la idealismul contemporan, autorul îşi concentrează in mod sp.cial atenţia pentru a smulge depe faţa idealiştilor masca ştiinţei cu ajutorul căreda ei încearcă să-si1 ascundă raţionamentele ior reai-ţion.r-idealiste. In timpul nostru, când ştiinţa a făcut un pas mare, departe înainte, filosofia ideal sta nu poate nega direct succ sele ştiinţifice în studierea omului ş a lumii fizice. Din această cauză idealiştii de toate nuanţele caută =ă discute in mod ştiinţific, mascând prinlr’o terminologie quasi-ştiiinţifică ostilitatea lor faţă de ştiinţă. In realitate însă, sub lin lază Coirnforth, „empirismul pur”, .pozitivismul” şi altele nu se apropie de ştiinţă, ci de religie, de m stică, şi de obscurantism. Elo duc în mod inevitabil la solipsism la recunoaşterea existenţei unui sngur subiect care filosofsază. Variatele aspecte contemporane ale idealismului www.dacoromanica.ro Recenzii 317 subiectiv — conclude autorul — sunt duişmane ale şt onţei, care se ascund numai subt forma ştiinţei şi a bunului simţ. O filosofie cu ad vărat ştiinţifică este filosof a materialismului dialectic. îmbinarea tuturor ştiinţe-or tu a_ ceasta filosofie e*te unicul lucru natural şi rodnic. încercarea filosof ei idealiste modeme de a se îmbina cu ştiinţele este însă o încercare de a stabili o îmbinare ant naturală, ostilă intereselor şt miţei. De exemplu, spune autorul, savanţii englezi Jeans şi Eddingfccn încearcă să lege fizica, astronomia şi matematica cu filosofia idealistă. Sforţările acestor filosofi, care caută să demons.rczje că universul repr zintă un produs al creaţiei , sub ective a matematiciehilor şi a astronomilor, nu are nimic comun cu adevărata ştiinţă şi contrazic ch.ar propriile lor descoperir' în domeniul ştiinţelor naturii şi al matematicii. ŞLinţa care se sprijină pe materialism, trebue să folosească descoperirile speciale în domeniul ştiinţelor naturii şi ai matematici făcute de Jeans, Eddin.gton şi de alţi învăţaţi idealişti şi să respingă cu hotărîr' concepţ a lor religioasă, idealistă despre lume care este din principiu ostilă ştiinţei. Nemărginindu.se la o orit'că sumară asupra idealismului subiectiv contemporan, Cornforth facle o cri/tică amănunţită câtorva d ntre cele mai cusm^oute forme ale acestui idealism, şi anume „neorealismului” lui Ber-trand Ruiss.ll, ..pozitivismul log c” al lui Witgenslein şi „fizicalismui radical" al lui Camap. Pe timpul lor Russell şi colegii lui au atacat idealismul obiectiv absolut al Iui Braaoly, dc, pl-dând pentru „bunul s.mţ" şi „ştiinţa”. Totuşi curând după aceasta, scrie Cornforth, s’a stabilit că lupta lui Russell contra lui Bradley era o luptă duaă con tra unei forme de idealism în favoarea altei forme a aceluiaş dealism, care nu făcea altceva decât să con-trafacă mai bine ştiinţa. Russell, ascunzându-se' subt masca unei expresiuni ştiinţific , caută în tiiosotia sa idealistă să d .nalureze realzările şi concluziile ştiinţei. Rus-selil reduce sarcina filosofiei ua analiza logică a materialului de gândire. Sco- pul unei astfel de analize constă în a da ,.clar tate” şi a introduce ordinea în totalitatea experienţei subiective. Aceasta (ste o determinare tipic idealistă, care se aseamănă eu idea-1 emul lui Kant. In timp ce toată istoria ştiinţei şi a filosofiei arată că „ordinea” lîn sistemul cunoştinţelor umâne este ogl ndirea ordinei obiective în natură, Russell, urmârd pe Kant. o dieciară un produs care reglementează realitatea gândirii omeneşti, adică ceva pur subiectiv. Cunoştinţele se separa astfe de natura; ele sunt limitate la domeniul percepţiilor subiective ale omului. Acest lucru însemnează însă o complectă negare a ştiinţei, moartea ei. Filosofia cu expresie şt inţifică a lui Russell se arată a fi înrudită cu idealismul subiectiv al preotului Berkeley, care a luptat contra ştiinţei ş' a materialismului apărând religia şi p’ Dumnezeu. „Acest „nou” program este suspect de asemănător vechiului program filosof c al lui Berkeley şi al discipolilor săi, — scrie autorul. A-tuncA spuneau: nou „acceptăm” rezultatele ştiinţei... Dar noi le dăm o a-num tă interpretare. Acum însă spun: noi „receptăm” rezultatele ştiinţei... Dar — noi le supunem unei analize logice”, (paig. 101). Cornforth arată că f Iul în oare Russell înţelege realitatea exterioară este subiect .v-idealist. şi nu are nimic comun cu ştiinţa adevărată. „Analiza logică” a lui Russell este încununată d. rezultate idealiste. Ca urmare analizei sale Russell stabileşte elementele „f nai ” „ireductibile”, elementele ..neutrale” ale lumii, care niu ar fi, cică, nici materiale, nici sp rituale, ci repiezintă o terţă categorie, din tare se crează atât sp ritul cât şi materia. In felul acesta, Russell încearcă să deruteze pe cititor, să-şi ascundă idealismul, manifestând preţen. ţia că îl ar eşi din limtele opoziţiei dintre materialism şi idealism. _ Pretenţii absurde şi ridicole al căror sens reacţionar a fost d<; mult demascat de Lemn. Cornforth trage concluzia că rus-seilianismul nu este altceva decât forma contemporană a machismului, a idealismului subiectiv. Cornforth arată totala lipsă de consistenţa a principiilor logicei rus- www.dacoromanica.ro STODil 3lfi selUene: filosofia neomacnistă a lui Russell separă logica de ştiinţele concrete şi de lumea reală, închizând-o numai în limitele une! pure speculaţii intelectuale, a speculaţiilor logice. ,,In locuil cercetării luim i reale, — ironizează autorul, — noi trebue ,.să creem o lume” din presupusele el mente logice finale. ,>Metoda ăha-lizei” în real tate nu este de loc o metodă de analiză ci med curând o metodă de speculaţie”, (pag. 111). B. Russell şi discipolii lui se fălesc cu ace.a că ei ar fi creat o nouă logică a ştinţei. Comforth demască toata neconsistenţa acestei lăudăroşenii a id^alişt lor subiectivi englezi. Bl doved şte că ei, clădind o nouă logică simbolică pe belele matematicei superioare, rămân în cadrul vechil logici formală, cu singura deosebire că din ea sunt eliminate toate urmele legăturilor ei cu lumea materială. Russell şi colegii lui, scrie autorul, ..se scufundă în cele mai încurcate speculaţii şi folosesc expr sii pscudo. şti nţifice şi pseudo-maitematice pentru a construi o lume a speculaţiilor metafizice”, (pag. 117). Continuatorul liniei subiecthr-idea-lisfe a iu' Russell este fllosoful-mach st Wittgenstein, originar din Austr a. Wittgenstein complectează- cu încă un cuvinţcl colecţia de vorbuiiţe cu ajutorul cărora ideal iştii caută să-şi ascundă idealismul, să-şi mascheze ostilitatea faţă de ştiinţă. Acest cuvin-ţel este ,,faptul”. Reese că totul se compune din „fapte”. „Lumea — ne comunică acest prooroc die (recentă apariţie — >.ste o totalitate de fapte”, iar nu de lucruri”, (pag. 130). După părerea lui Wittgenstein, aceste >,fapte” se oglindesc în proporţiile din care s construeşte graiul omenesc. D. acea cunoaşterea constă în analiza logică a propoziţiilor, ’în. clarificarea combinării cuvintelor d n care se compun propoziţiile, şi din acele reguli după care cuvintele se înlănţuesc în propoziţie. Comforth arotă că toate aceste re-ţionamente profund reacţionare care reduc ştiinta şi filosofia la o analiză log „o.sintactică a propoziţilor, îi tre-bu sc lui Wittgenstein pentru a face o nouă tentativă de a „infirma” ma-farialismul. Pentru verificarea exactităţii pro- poz ţiunii — spune , Wittgenstein — este necesar să o comparăm cu „faptul”. De aceia, ne asigură acest propovăduitor al idealismului, când un filosof spune: „Acest obiect material este un complex de date ale simţurilor”, dar un alt filosof a firmă: „Acest obiect material nu r prezintă un complex de date ale simţurilor, ci există independent de ele — atunci ambele ol'.rmaţii ar pierde oică, orice semnificaţie în faţa „analizei logice”. In feilul acesta, Wittgenstein încear. că să lichideze problema fundamentală a filosof iei, şi totodată să „răstoarne” ma,.eriaiismul. Faptul că o astfel de bufonerie absurdă şi ridicolă este prezentată şi acceptată de publicul burghez drept un profund raţionament f dosofic, arată' stadiul de decădere pe Cere d-a atins gândirea filosofică a „teoreticienilor” burghezi. Wittgenstein întreabă retoric: ce fapte oglindeşte t za materialistă care spune că obiectul material există independent de dai.ele s.mţur.lor subiectului. care percepe, şi cum poate fi comparată cu faptele această teză? La aceasta trebue să răspundem că astfel de fapte sunt inf nit de multe, întreaga activitate om nească, în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut îi convinge pe cameni căobectele materiale care servesc ca lucruri de influenţat în producţie şi ca obiecte de cercetare ştiinţif că, există inde-' pendent de oameni. Tocmai acest fapt, p •> care-d certifică întreaga practică istorică a omeniri, îl şi oglindeşte prezenta teză a filosofiei materialiste. Şi dacă Wittgenstein nu poate. în nic un fel, să vrdă faptele, oglindite de această teză materialistă, aceasta se datoreşte faptului că p entru idealistul subiect v Wittgenstein, cuvântul „fapt” are un s:ns cu totul di’erit de acela pe care-d înţelege, prin acest cuvânt, ştiinţa şi pe care-,1 înţelege orice om normrl. Pentru Wittgenstein, .faptul” este total tatea percepţiilor omului. La început Wittgenstein introduce pe ascuns în noţiunea de fapt un conţinut subiectiv idealist, îl reduc la o combinaţie individuală a p n?atiilor. iar duDă aceia declară că filosofia este supraîncărcată de ,,pse-udo-propoziţii’V dat fiindcă tezelor e. generale nu le.ar răspunde nici un f&) www.dacoromanica.ro RECENZII de fapte. O sofistică goală şi stupidă, pentru oameni naivi 7— iată ce reprezintă pseudoraţionameratele lui VVitigenstein. Toc atât de ostilă ştiinţei şi progresului es.e şi InosoLa iui uarnap. Ne fiind satisfăcut de procedeele pentru ,,desminţirea” matt riali smu-tui, adoptate de Russell şi WiUgen-siem, c-ar„ap înecarea sa învcri.e/e noui argumente contra ştiinţei şi a concepţiei materialiste despre lume. EiemenceL „noui” care-i deosebesc pe Cai nap de Kusselţ ş! "W/itcg^ns-cin, constau în primul rând în faptul câ Ca, nap c.re ca din î-u-osoiie sa se elimina orice menţiune despre sensul, însemnătatea şi conţinutul ob ectav al noţiunilor judecăţilor şi prep,eziţiu-nilor anauzaie. Pentru Carnap ino-sof a este un domeniu al construcţiilor arbitrare care n’au nici o 1 gă-tură cu realitatea obiectivă. Idealismul apare în lilosofia Iuj suib o formă deoseoit de agresivă şi faptul că acest idealism se ascunue suo irmiza de vita a ..ştiinei” nu contribue decât ca să-l facă şi mei respingător. Filo-sol:a, cumara oarnap sa De înlocuită pr ntr’o ştiinţă a logicii, iar ştiinţa logicii este o analiză iogică a naţiunilor şi a propoziţi lor, care se întrebuinţează în ştiinţa; legica ştiinţei nu est altceva decât sintaxa logică a limb ii ştiinţei. Analiza logică a propoziţiilor, la care se reduce întreaga sarcina a filosofiei, es.e stabilirea regulelor formale, care dir jează vorbirea. „Prin sintaxa logică a lim--faii — scrie Carnap — noi subînţelegem teora formală a formelor lin-guistice ale vorbirii’’. Şi tot aici Carnap ne previne că „teona”, regma sau d terminarea se cal fică ca formală atunci când în ele nu se face nici o rcfeiire la semnificaţia simbo-liior (a cuvintelor) sau ia sensul expres ilor (propoziţiilor), (pag. 169). Carnap subliniază, în toa+e felurile posibile, că ştiinţa şi filosofia nu pot şi nu trebue în nuci un caz să aibă pretenţia că în. teze, în judecăţile şi în raţionamentele lor, descoperă latura 0b.e01.1Va a fenomentlor. Să tinzi la pr ceperea realităţii — însemnează, afirmă Carnape, să întrebuinţezi vorbirea în ,,modus-ul ei material”. O astfel de întrebuinţare a vorbirii reprezintă tocmai cauza con- 3i9 tradicţiilor de nerezolvat în oare cade cunoaşterea. Este suficient însă să-i acceptăm lilosofia, ne seduce Carnap să ne 'lim.tam doar în procesul de cunoaştere numai la analiza justeţei formale a vorbirii — şi atunci vor dispare toate greutăţile ş se vor rezolva toate contradicţiile. A lipsi filosofia de cunoaşterea, în genere, a oricărei semnificaţii obiective, a renunţa să priveşti latura dc sens a cunoaşterii, a transforma vorbirea şi logica în ceva cu totiul la-cuiitaţiv şi arbitrar — acestea sunt tezcL fundamemale ale „filosofici1' profund idealiste a lui Carnap. Această filosofie este o imagine elocventă a acelui obscurantism militant care se revarsă astazi ca un val tulbure, peste auditoriul universităţilor şi paginile numeroaselor „lucrări*1 tipărite în ţările capitaliste şi în special — în Statele Unite şi în Anglia. Nenorocirea filosofiei .predică Carnape, rezidă în faptul că ea tind., în lezele ei, să caracterizeze realitatea. Astfel de raţionamente sunt nişte „pseudoraţionamente", iar toate chestiunile cu privire la fondul şi caraaterul realităţii sunt „pseudo-chestiuni". Toate tezele care se enunţă cu privire la realitate, declară Carnap, sunt ^metafizice” şi ,.an-tiştiiţifice". De felul aces'a sunt, după Carnap, toate afirmaţiile materialismului. Un inveterat metafizician, care desparte pilntrun zid da piatra cunoaşterea de realitate, învinueşte materialismul de ,.metafizcism“! Un obscurantist şi un duşman zmntit al ştiinţei învinueşe această filosofic de faptul că ar fi ,antiştiiţifică“! In legătură cu aceasta, trebue să spunem că totala absenţă a unui sens ştiinţific în iparerie lui Carnap, este compensată prin uriaşe doze de impertinenta şi neruşinare. Problema fundamentală a filoso-. fi ei — este, pentru Carnap tot numai o „pseudo-problema“. Disputa şi lupta dintre maleralism şi id.alism. afirmă Carnap, nu pot da niciun rezultat, fiindcă aceasta „este o dispută în legătură cu .vpstudoteza", care a apărut numai din cauza întrebuinţării ..modus-ului material al vorbirii". „Dacă, însă, ajungem la modus- www.dacoromanica.ro STUDII J20 ul formal ai vorbirii, atunci vom vedea că este posibil să împăcăm ambele teze“ — pe cea materialistă care afirmă că obiectul este o totalitate de atomi şi aceea idealistă care defineşte obiectul ca o totalitate de senzaţii. Numeroasele încercări făcute în scopul de a crea o filosofie care să stea „deasupra" materialismului şi idealismului, s’au terminat prin faliment. Filosofia lui Carnap «prezintă încă o tentativă de acest fel. Carnap pretinde că filosofia Iu; învinge .^unilateralitatea" materialismului şi a idealismului şi dă o soluţie „ştiinţifică" a problemei. X)ar în fond, sub aspectul unei „critici" a ambelor direcţii filosofice — a materialismului şi a idealismului — încearcă sa strecoare acelaş idealism. „Soluţia" dată de el problemei constă în aceia că filosofia trebue să se lase de ori ce fel de tentative de a determina realitatea şi să se ocupe numai de analiza formală a vorbirii. Dar ce este asta, dacă nu este idealism şi încă cel mai sălbatec, plin de înverşunată duşmănie şi ură în contra ştiinţei şi a filosofiei progresiste materialiste? Idealismul subiectiv, scrie Corn-forth în „Incheere", denaturează şi înăbuşe caracterul veritabil revoluţionar al ştiinţei. „Eliberarea oameni, lor de mizerie, asuprire şi superstiţii — este marea sarcină a secolului actual, care duce la realizarea tuturor succeselor de dare este capabilă numai o omenire liberă şi organizată". (pag. 264). Sarcinile filosofiei nu pot fi separate de orientarea fundamentală a evoluţiei istorice. Viitorul aparţine ştiinţei, materialismului dialectic, progresului social — aceasta este concluzia ' autorului cărţii recansate. Cartea lui Carnforth ne arată, că învăţaţii de frunte progresişti din Anglia de astăzi îşi leagă speranţele, în deplina înflorire a ştiinţei şi a concepţiei ştiinţifice despre lume, numai de forţele progresului, în fruntea cărora se găseşte Uniunea Sovietică, consecventă luptătoare pentru cauza ştiinţei, a progresului şi a democraţiei împotriva întunecatelor forţe ale reacţiunii din U. S. A., Anglia şi alte ţări imperialiste. Neajunsul cărţii lui Carnforth rezidă în faptul că autorul vorhind aespre ostilitatea tuturor varietăţilor filosofiei idealiste contemporane faţă de ştiinţă, nu arată că toate formele idealismului contemporan servesc nu numai pentru apărarea obscurantismului, ci în primul rând pentru apărarea ,ord:nei contemporane exploatatoare, care domneşte in Anglia, în' Statele Unite şi în alte ţări capitaliste. Cornforth serile în „Incheere": „Rolul social obiectiv, al teoriilor care neagă obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice, constă în tendinţa de a eclipsa importanţa teoretică, practică şi socială a ştiinţei şi prin aceasta să deschidă drum pentru înşelarea maselor prin iluzii religioase, idealiste şi antiştiinţifice" (pag. 262). O astfel de determinare este, în mod evident, insuficientă. Este drept că aceste teorii contribue la înşelarea maselor prin iluzii anti-ştiinţifice. Insă tocmai această înşelătorie este necesară russelliilor, car-napilor «şi altora ca ei pentru a face un serviciu stăpânilor lor — pentru a întuneca aultoconştiinţa de clasă a masselor, pentru a le îndepărta dela lupta .pentru interesele lor, şi prin aceasta să susţină şi să întărească domnia burgheziei imperialiste, ac.a-stă domnie care se clatină. 'Tocmai în aceasta constă rolul social obiectiv al teoriilor idealiste. >Lupta dintre partidul materialist şi idealist în filosofie, reprezintă oglindirea luptei dintre forţele progresu'ui şi cele ale reacţiunii, dintre proletariat şi burghezie, dintre socialism si capitalism, care în prezent se desfăşoară în toată lumea. Caracterul de partid în filosofie, implică descoperirea acelui rol social profund reacţionar pe care-1 joacă, în această luptă dealisrriul contemporan,. Autorul caracterizează filosofia pozitivismului logic ca o filosofie a intelectualităţi: mic-burgheze, a celor te lucrează în domeniul tehnicei şi ştiinţei, care. cică „ar dori în mod s-incer să capete şi să folos.ască cunoştinţe ştiinţifice, dar care nu vor că se amestece în discuţii serioase sau să fie atraşi în marile ciocniri •sociale". (Ibidem). Aici, Cornforth n\i are de loc dreptate. Idealiştii Sta- www.dacoromanica.ro RECENZII 32I telor Unite şi ai Angliei sunt lacheii iilosofici ai burgheziei imperialiste, care participă în mod activ în lupta socială a contemporanilor, manifes-tându-se de partea reacţiunii împotriva forţelor democraţiei şi progresului. Ei sunt apărătorii conşti:nţi ai temeliilor putrezite ale imperialismului contemporan. Prin aceasta se şi explică ura lor împotriva materialismului dialectic şi tendinţa lor de a consolida prin orice mijloc poziţiile idealismului. ★ ZEVEDEI BARBU: Evoluţia gândirii dialectice'). D. Zevedei Barbu susţine că este Un entuziast cercetător al istoriei gândirii dialectice. D-sa este, pe drept cuvânt* convins de necesitatea şi utilitatea ounoaşt-erei procesului de formaţie al dialecticei, pentru înţelegerea însăşi a metodei dialectice sub forma» sa ştiinţifică, adică sub forma sa marxist-leninist-stalinistă. D. Zevedei B:rbu nu este un investigator indiferent faţă de fenomenul teoretic pe care caută să-l exprime în desfăşurarea sa creatoare de momente succesive tot mai surprinzătoare. In lucrarea d-sale, Zevedei Barbu îşi propune să aprecieze inflexiunile, articulaţiile şi ansamblul aicestei desfăşurări din punctul de vedere al dialecticei materialiste. D-sa repudiază, formal, concepţia oare. explică desvoltarea gândirii umane prin factori pur spirituali sau prin actul conştiinţei individuale sau, „în cazul cel mai bun, de modul de productivitate a acestei conştiinţe, folosind elementele unui mediu cultural în care trăeşte". (Introducere, p. 1). Mărturisim că am prefera să întâlnim, la autor, un limbaj mai precis decât „modul de productivitate al acestei conştiinţe", expresiune nefericită şi improprie, sugerată de „modul de producţie" din economia politică. In opoziţie cu concepţiile idealiste, 1 1) Zevedei Barbu ,,Evolutton de la pensâe dialecttpue”. (Ed. Costes, pairis 1947). autorul declară: „Pentru noi, conştiinţa individuală nu este ultimul termen la care trebue să se ajuneă. în explicarea gândirii”... Conştiinţele individuale sunt determinate, atât în conţinuturile lor cât şi în forma lor — cu alte cuvinte — sunt determinate structural de condiţiunile materiale de viaţă ale indivizilor”. D. Barbu Zevedei — deşi spune „pentru noi" — înţelege să exprime aci, temeiurile înseşi ale producţiunii ideologice în general, a celei filosofice în particular, după concepţia materialistă a istoriei. Se întâmplă însă că schema producţiei ideologice, aşa cum o schiţează d-sa, nu corespundă cu schema marxistă- Sau, poate ne-am înşelat noi şi acel „pentru noi" are o semnificaţie mai serioasă decât s’ar părea la prima vedere? Poate autorul înţelege să substitue tezei marxiste o teză proprie sau, cel puţin, să „amelioreze teza marxistă, aşa cum. atâţia alţii au încercat s’o facă" înaintea d-lui Barbu Z.vedei... Să lăsăm pe autor să vorbescă : „Modul de producţie, tiparele pe care le poate lua o gândire sau o ideologie constitue un proces complicat, care nu se poate explica prin-tr’un raport mecanic dintre doi factori, oricât ar fi de gciXTali aceşti factori. Trebue neapărat să considerăm o multiplicitate de factori, care sunt între ei într’un raport dinamic". (Introducere, p. 2). D. Zevedei Barbu pare că Vrea să protesteze împotriva unei deformări a materialismului istoric, deformare care se poate numi „deteiminism economic" (Paul Lafargue) şi care deduce. în mod mecanic, form-.ie ideologice din infrastructura economică. Problema raportului dini're economic şi ideologic a fost însă precizată de către Engels într’o scrisoare celebră către prietenul său Heinz Sbarkenburg, — Engels ara.ă că nu poate.fi vorba de o acţiune în sens unic a -economicului asupra ideologicului şi-nici—de o derivare mecanică a celui din urmă din cel dintâi, ci de interacţiune, o acţiune reciprocă a factorilor infrastructural şi suprastructural. Există acţiune şi re-acţiune, dar, spune Engels, determi- S TUD II www.dacoromanica.ro 21 322 STUDII nant „în ultimă analiză*1 este factorul infrastructural. Acestui raport dinamic de acţiune reciprocă, în care totuşi economicul e determinant îrt ultimă analiză — d. Zcvedei Barbu pare a-i substitui un „raport dinamic** în care nici un factor nu e determinat în ultimă analiză, ci toţi factorii sunt egali între ei, iniţial şi constitutiv deopotrivă daţi şi ,jpregăsiţi“. Raportul dialectic între infrastructură şi suprastructură degenerează, la Zevedei Barbu, într’o cor.iiaţie. dacă se poate spune astfel, relativistă, ca în „absolutul” lui Schel_ ling, despre care Hegel spunea că seamănă cu noaptea în care toate vacile sunt negre. Poziţia lui Zevedei Barbu nu este, aci, dialectică, ci se încadrează în relativismul sceptic şi nu e fără asemănare — pe alt plan — cu doctrina lui March şi a altor idealişti ejusdem generis. Intr’adtvăr, transpusă pe plan ontologic, poziţia lui Zevedei Barbu postulează simultaneitatea şi contemporaneitatea absolută a fiinţei şi a gândirii, adică poziţia proprie divers lor sisteme conciliaţioniste, ca, de pildă, dualismul cartezian, paralelismul spinozist (care din acest punct de vedere, e d.iparte de materialism), pozitivismul, empirio-criticismul, bergsonismul, etc. Intr’adevăr, teza materialismului istoric este „extinderea principiilor materialismului dialectic asupra studiului vieţii sociaie, aplicarea prin cipiilor materialismului dialectic la fenomenele vieţii sociale, la studiul societăţii, la studiul istoriei societăţii omeneşti1* 1). Or, materialismul dialectic stabileşte anterioritatea fiinţei faţă de gândire. Consecvent cu acest principiu, materialismul istoric stabileşte anterioritatea vieţii materiale a societăţii faţă de viaţa ei spirituală. „Dacă natura, — zice I. y. Stalin — existenţa, lumea materială este factorul prim, iar conştiinţa, gândirea este factorul secund, derivat, dacă lumea materială este o realitate obiectivă o:ire există independent de conştiinţa oamenilor, iar conştiinţa este o reflecţie a acestei rea- li. I. V. stalin : Despre materialismul dialectic şi materialismul istoric, cap. IV. Istoria Partidului Comunist (Bolşevic) din U. R. S. S., p. 114, Moscova, 19*1. lităţi obiective, de aci urmează că. viaţa materială a societăţii, «.xisfenţa ei, este de asemenea factorul prim, iar viaţa ei spirituală es.e factorul secund, derivat, că viaţa materială a societăţii este o realitate obiectivă care există independent de voinţa oamenilor, iar viaţa spirituală a societăţii este o reflecţie a aces.ei realităţi obiective, o reflecţie1 a existen-ţei“ 2). , Viaţa materială, existenţa socială este „izvorul formării vieţii spirituale,a societăţii** 3). Or, Zevedei Barbu răstoarnă acest raport de originare şi de determinare a fenomenului ideologic la „existenţa socială” şi îl înlocueş.e cu un raport dinamic, cum zice el, dar în realitate un raport indeterminat, un raport în care efectul este cons.derat contemporan cu cauza anterioară, prinţr’o abuzivă aplicare a principiului reciprocităţii de acţiune, pe drept soco'tde H.gel şi de marxişti ca „adevărul cel mai aproximat** (die nâchste Wahrheit) al legii cauzalităţii. Zevedei Barbu dă însă principiului reciprocităţii de acţiune — principiu care înglobează ca pe un caz particular legea cauzalităţii — un sens de confuzionism sceptic, similar c.lui al aşa numiţilor „delicaţi** denunţaţi de Platon în dialogul său TneaUeuwe) Aceşti „delicaţi** (compsoUroi), partizani ai relativismului âbso ut, nu distingeau în fenomene decât aspectul „pentnu_alţii”, negând aspectul „pentru-sine**. Acestor sceptici relativişti Aristotel le-a răspuns însă că, deşi corelativ sensaţiei, obkc ui îi este necesarmente anterior, ca motorul faţă de mobil 5). „Ar fi dificil, zice Aristotel, dacă nu imposibil, de a găsi o ş'i'n'ă care să fie contemporană obi.c*ului său. In plus, nimicirea obiectului atrage nimicirea ştiinţei corespunză oare, pe când nimicirea ştiinţei nu atrage nimicirea obiectului său. Intr’adevăr, obiectul ştiinţei neexistând, nu există ştiinţa (căci nu va -mai fi nimic de 2 3 4 5 2) . I. V. Stalin, ibid. p. 125. 3) . I. V. Stalin. IbW. p. 125. 4) . Platon. Oeuvres Compl§fes. I, VITT, 2-e pârtie. Th6ţt§te, 160 b-c, Texte ebabll et traduit par. A. Dies, Coli. des Unlvea> sltes de France Paris, 1924. 5) Aristotel, Metaph. 1010 b. 36, citat de Di6s, p. 164, Th66t6te. www.dacoromanica.ro RECENZII cunoscut), dar dacă ştiinţa e aceia care nu există, nimic nu împiedică obiectul ei să existe” 1). Semnalăm autorului înfundătura idealistă în care s’a angajat şi pe care o consideră, probabil, ca o poziţie marxistă. Pentru înţelegerea justă a raportului dintre infra — şi suprastructură, trimitem la formula clasică a lui Marx în prefaţa la „Zur Kritik der politischen Okonomie”. Dar, pentru ca să nu se creadă că atribuim autorului idei, pe care nu le are, cităm urmarea pasagiului reprodus mai sus : „In acest caz, putem schiţa următoarea poziţie dinamică, din care ar putea fi întrezărită originea ideologiilor. Anumite condiţiuni materiale duc la un anumit mod de producţie; un anumit mod de producţie duce, prin condiţiuniile sale intrinseci (diviziunea muncii) la anumită grupare a indivizilor ,în societate, care se exprimă deoblceiu în clase sociale Raportul dintre clasele sociale conţine în sine o anumită structură socială. O anumită structură socială S2 exprimă într’o anumită ideologie (într’o anumită concepţie juridică, anumită artă. religie, filosofie)“. Autorul ar fi trebuit, mai în'âi, să ne spună ce înţelege prin' „anumite condiţiuni materiale”. Este vorba de „condiţiunile vieţii materiale a societăţii”, aşa cum le defineşte I. V. Sta-1-n, adică mediul geografic, densila tea populaţiei şi modul de producere a bunurilor materiale 2j. Nu, deoarece Zevedei Barbu ne spune că „anumite condiţiuni materiale duc la un anumit mod de producţie”. Deci, prin condiţiuni materiale, autorul înţelege numai mediul geografic. ' In acest caz însă, ne izbim de o idee complect nemarxistă : după Zevedei Barbu, mediul geografic, condiţia materială a societăţii, detpr • mină modul de producţie şi, în ultimă analiză, suprastructura ideologică. Suntem, aşadar, în plină opozi- 1 2 1) . Arlstotel, Organon, I. Categolres. 7, 7 b, 25-30. Trad. Tricot, Lllbr. Philos. Vrira, 1936. Paris. 2) . I. V. Stalin: Istoria Partidului Comunist (Bolşevic) din U, R. S. S. 323 ţie cu clasicii marxismului, dela Marx la Stalin ! Poziţia lui Zevedei Barbu duce la concluzia absurdă că modul de producţie sclavagist, de pildă în Palia, era efectul structurii geografice a Italiei de acum două mii de ani. Se pune întrebarea: s’a schimbat oare întir’atâta mediul geografic al Italiei încât a dus, mai târziu, la apariţia primelor elemente ale modului de producţie capitalist ? Să fie schimbarea geo-dimatică a Italiei responsabilă de trecerea dela sclavagism la şerbie Şi apoi la capitalism ? Acestea sunt consecinţele conceperii în sens relativist — sceptic şi indfterminat a raportului între infra — şi-suprastructură. Autorul s’a lăsat lurat de cceace numeşte principiul întregului şi care, în intenţia sa, treibue să corespundă cu principiul condiţionării reciproce (Stalin). Autorul s’a lăsat sedus de propoziţia hegeliană „Adevărul este întregul’ 3), in.ei . pretând-o în sensul relativist spre care alunecă şi Hegel. Socotim, deci, ca nefericită punerea problemei de către autor şi de natură a produce grave confuziuni In spiritul cititorului neavert'zat. Gândirea marxistă se caraet.Tizează prin rigoare şi preciziune ştiinţifică şi nu admite l’a peu preş. Dar să urmărim excursul is'orlco-filosofic al lui Zevedei Barbu mai departe. Nu putem fi de acord cu însăşi terminologia sa fundamentală. Au’oru» Vorbeşte de cele patru principii ale dialecticei şi anume principiile întregului, contradicţiei, devenirii şi Variaţiei calitative. Ordinea în care sunt enunţate nu ni se pare cea mai logică. Ar fi fost bine ca autorul să fi adop‘at ordin a staiinistă : condiţionarea reciprocă, autodinamica, transformările calitative şi contradicţia imanen’ă. Este, deasemeni, preferab 1 să spunem princ'piul condiţionării reci-, proce în loc de principiul întregului, pentru mo’ivele arătate mai sus; principiul autodinamicei în loc de al devenirii, căci devenirea dialectică — * I. 3). Hegel, La Phenomenolog'e de l’e'orit, I. I, p. 13, trad. I. Hyppolite, 1939, Aubler. Editions Montaigne, Paxls. www.dacoromanica.ro 324 STUDII spre deosebire de ceeace se întâmplă în evoluţionista — este o aiuio-dCve-nire care se realizează prin auto-diferenţiere („unul diferenţiindu-sC şi distingându-se de sine al lui Hera-clit — en diapheromenon heauto) ; este preferabil să spunem schimbări sau transformări calitative în loc de variaţii (Z. B. se gândeşte la variaţiile şi mutaţiile în biologie, probabil) şi contradicţie dialectică, pentru a nu se confunda cu contradicţia metafizică din logica formală. " Zevedei Barbu originează dialectica la primii filosofi greci. In realitate, originile ei trebue căutate mai sus, în gândirea prelogică, bazată pe principiul participaţiei. Primitivul are foarte desvoltat sentimentul solidarităţii lucrurilor şi al transformărilor lor unele în altele 1). Gândirea primitivului este o dialectică globală şi grosolană, dar ea dovedeşte că viziunea iniţială a omenirii a fost dialectica — fapt ce trebue subliniat. In general, studiul lui Zevedei Barbu apare ca o subpreţuire a contribuţiei grecilor la elaborarea gândirii dialectice şi ca o suprapreţuire a aportului filosofilor germani. Zevedei Barbu a uitat aprecierea lui Engelis: „Filosofii greci din antichitate erau toţi dialecticieni prin natură, iar cel mai gen:al dintre ei, Aristotel, o studiase în formele gândirii". Contrar lui Engels, Zevedei, Barbu seri : ...gândirea greacă se desvoltă, în liniile ei generale, înrtr’un sens invers dialecticei. Ea este o gândire . care pune accentul pe caracterul ctem şi ideal al lucrur.lor”. Rezultatul acestor poziţii ne dă o logică formală, nu o log'că dialectică, aşa după cum vom vedea mai jos. (p. 5). Raţiunea socială a c:racterului metafizic al gândirii greceşti îl găseşte autorul în structura societăţii gre-eşti, compusă din privilegiaţi şi neprivilegirţi, ou adaosul extrem de Ingenios că „privilegiaţii au tot interesul permanentizării dominaţiei lor”. " 1). v. Lâvy-Bruhl. Les funcţiona menta- les soctetâs lnlerlcud-s, în speciei cap. IU a păirţil a întâia. Alcon, 5-e ed. 1922, Paris. V şi Durkheim, Les formes eleinen-taiires de la vie religieuse, Alcom. Prin urmare, ceeace caracterizează 'sodeta'ea greacă este.» împărţirea în. privilegiaţi şi neprivilegiarţi. Zevedei Barbu confundă sclavagismul cu societatea de clase în genere, confundă partea cu totuL Societatea de clase este însă sclavagistă, feudală şi capitalistă, caracterizată adică prin sclavi, şerb ie saiu salariat. Devine inexplicabil dece dialectica nu se poate constitui în antichitate şi dece se poate constitui în timpurile-modeme, dacă adoptăm criteriul autorului. Sau, poate, în capitalism nu sunt privilegiaţi şi neprivilegiaţi? Ideia care inspiră autorului concluzia sa este însă aceia că în antichitate s’a stabilit un regim social care garan a dominaţia la infinit a ^privilegiaţilor". Unde a văzut însă Zevedei Barbu această himerică stare de lucruri? Idealismul obiectiv al lui Platon, de pildă, nu exprimă, cum crede Zevedei Barbu, definitivarea puterii eupa-trizior, cl dimpotrivă, reacţ urma ideologică a marei proprie1, ăţi în descompunere. Ideile (formele platonice, imuabile şi eterne) nu reflectă stabilitatea socială a eupatrizilor; dimpotrivă, ele sunt compensaţia ideală a ins'abilităţii şi nesiguranţei lor sociale, sunt o sublimare filosofică. In cea tnai mare parte a Greciei sunt lupte continui între moşieri şi negustorii şi armatorii sprijiniţi pe massele de meşteşugari şi marinari. Dar aceas'ă luptă se dă chiar, între reprezentanţii chrematisticei (ceeace istoricii numesc, în mod impropriu, „capitalismul antic”) şi massele de non-posedanţi. Rezultatul luptelor între eupatrizi şi massele libere, conduse de negustori şi armatori, duce, în multe cetăţi la răsturnarea regimului „celor mai buni" (aristoi) şi la instaurarea democraţiei sclavagiste. Dar demoaracţia sclavagistă nemulţumeşte nu numai pe sclavi, ci şi massele non-posedante. Aşadar, în locul anchilozării sociale de care vorbeşte Zevedei Barbu, avem spectacolul permanent al luptei de clasă. „Sufletul cetăţenilor, zice Platon, a devenit atât de emotiv, încât, la cea mai mică aparenţă de servitudine, se Irită şi se împotriveşte; ei ajung să nu se mai sinchisească de legile scri- www.dacoromanica.ro RE C E N Z I I 325 «s sau nescrise, numai să nu aibă stăpân ’ 1). Glotz observă că ,,cetaj‘.ea se compune, deacum încolo din două părţi juxtapuse şi antagoniste, din. două ce_ taţi dinamice” 2). . Lupta de clasă se exercită organizat şi deschis în sclavagismul grecesc; ea se exerci'ă, dimpotrivă, in-organizat, sporadic şi intermitent în sclav, gismul egiptean, de pildă. Deaceea, istoria Grecilor capătă un dinamism neobişnuit, care se reflectă în permanen-ă luptă şi confruntare între sta'ic şi dinamic în cultura greacă. Filosofia greacă nu reprezintă triumful staticului, al proto ipului imobil, ci lupta între tendinţa spre sta ic şi tendinţa spre dinamic. Zveded Barbu transpune, în istoria filosofiei, viziunea lui Winckelmann, dar această viziune este perimată. Chiar Platon, pe care autorul îl evocă pentru a dovedi triumful staticului şi metafizicei în gândirea greacă, chiar Platon manifestă, în-tr’un grad, prezenţa dialecticei. Intr’adevăr, P.aton îşi propune să „salveze aparenţele” (Sozein tâ pbai-nomena). Aşa cum îşi propuseseră înainte’’ lu' Democrit. Arwxagorn sau Empedode. Ca şi ei, Platon a reţinut, ca pe o moştenire de preţ, principiile logicei metafizice formulate de Par-imenide. Descoperirea logicei metafizice a produs, cum spune Dur-kheim, „un ămerveillement, que Platon a traduit ftn un langage magnifioue’- 3)- Filosofia greacă, duoă Parmenile şi ’ Heraridt, este teatrul unei lupte îrtre concepţia di"lectică şi cea metafizică. Filosofii caută o so-iut e de compromis, cu scopul de a explica devenirea naturii, care li se pare de netăgădu't, cu principiile logicei ele-te. Ocmocrit, de pildă, ad-mi e devenirea naturii, dar o reduce la agregarea şi regregarea unor atomi, care, fiind monoliţi, msecabili şi invariabil’, sat'sfac principiul iden'i. taţii tautolog'ce a Eleaţilor, Democrit aşadar admite sch'mbarea, dar o log c'zează eiatic, reducând-o, în sub-s'anţă, la identitate. 1). Platom, Republica, vm, p. 563 d, citat de Glcitz, I.a Cită greque, 369, L’Evo-luMon de l’Humanlte, 1948. 3). Glotz, Ibiid, p. 371. 3). Dudkhe'm. Les Formes Elementalrea de la vie reLLgiefuse, p. 623. Platon este şi el un eleat, deşi în Sofitul încearcă un „paricid” asupra lu1 Parmen.de. Intemeetorul Academiei ipostaz ază şi separă universalul de particular 1— greşală enormă, pe care i-a va reproşa Aristotel 4), care va resorbi separaţia universalului de particular. Platon recunoaşte însă, fără înconjur, dialect cita tea lumii sensibile — ba, putem spune că dialectici atea lumii mater ale îl obsedează şi îl determină să se transforme în Don Quichotte al Ideilor. „Cum, spune Platon, nişte lucruri corporale şi vizibile s’ar putea păstra mtr’o stare imuabilă şi de identitate”? El admite evident părerea lui Heraclit, oare spune că însuşi soarele devine în permanenţă (aei g.nestne .1). Pla‘on recunoaşte deci d alectica fenomenelor, deşi le reduce ia simple participaiţii (methexis-miethechon-ta tou...) la Forme, la Ideile imuabile, eterne, care au o ident tate absolu ă cu ele înşile care „există în veci şi nici nu se nasc nici nu pier, nici nu cresc, nici nu descresc” 6). — sunt ca Luceafărul ©minesc'an. Dar înseşi aceste Idei sau universale nu sunt statice, deşi sunt imuabile (aei 8n), căci ele au raporturi de compatibi-l'tate şi incompatibilitate. Cele cinci genuri suprem0 (meg nsti ton ge-non) se rapor’-ă unele la altele: fiinţa se amestecă (me kton) cu rep-osul şi mişcarea (stssis kai kinesis), deşi, zice Platon, repaosul ş' mişcarea sunt distincte şi nu se poate amesteca unul cu altul 7)- Deci, conchide Piaton fiecare, repaosul, m'şcarea şi fiinţa sunt, în aoelaş timp altul decât cele două care rămân ş' acelaşi cu sine (254 d). „Deci fiecare participă la identic şi diferit în total: c'nci genuri supreme. Rezullă că fiecare 'dee este identică cu sine (tauton), este în sine, dar ea este şi prin raroortace la alţii, este pentru altul. Identita- 4) . de pildă. îtu Oragnn, Analytlca p-st--rloară, tr. Tricot, p. 77 a, 11, 5 şl Metaph. passim. A, 6, 987. b, etc. 5) . Plotiin Enmasades. II, I r40). 2. 15—10. texte etabll et traduit par E. Brech'er, Coli. des Universltes de France, Paals, 1924i. 6) . -Platon. Le Banque 210 e — "îl, texte etabll et traduit par L. Robim, Coli. des Universltes de France, Paris, 1929. 7) Platon, Le Sophlste, 254 c. 359, texte etabll et traduit par A. Dles. www.dacoromanica.ro 326 STUDII tea spume deci, cu necesitate, alteri-ta tea to he er^tes, sau cum spune H - gel-Anderssein. Dar, mai ales, este importantă corelaţia stabilită de Pl-aton, intre fiinţă (on) şi nefi mţă (mi om) şi, prin urmare, antizarca nefiinţei şi neam-t zarea fiinţei, proces -eminamente d ale tic şi care se găseşte transpus în Logica lui Hegel. Eviden-, corelaţia aceasta sa găseşte la Platon pe plan mai degrabă eonciliaţianist. Platon mu spume ca Hegel. ,,Nef imţa, ca imediaţii te. ca eg-1 cu sine, este tocmai acelaş lucru ca şi fiinţa”. (Das Nichts als dieses unmittelbare, s ch selbstgleiche, ebenso umgekehrt dassdlbe, was das Sein ist ’. (VI-171). Platon face un pas înapoi faţă de H.rriclit, care — cel puţin ontologic, hegelian avant la lettre, — spu-sfese că fiinţa mu există mai mult decât nefi mţa. Intre Eleaţi Şi Heraolit, Platon ieste tun împăciui'orist: el însjşi o deolară îm Sofistul, 249 c-d 1). Deşi ca reprezentat al moşierilor în epoca desvol-tăr i economiei comerc'ala şi cămă-tăreşti :). Platon ar fi dorit să facă să triumfe, fără rezerve, identita‘63 şi imobilitatea eleatică, el se vede silit de observaţia dialecăcităţii în natură şi istorie să introducă elemente de dialectică obiectivă ch'ar în lumea intel g'.bilă a Formelor. „Sof stul” reprezintă, în mod eminent, aceas-ă încercare de dialecticizare a Ide lor (formelor). In acest spirit, Platon constată că „în jurul fiecărei forme (dei) există f imţă în can.itate mare, dar şi nef inţă infinită în can itate’’ 3). In general, se poate spune că Pia- 1). .Filosofului şl deci celui cş pretueşte acestea într’un mod suveran o necesitate absolută, cum se pare, se înfăţişează orim acestea: a nu accepta universul nemişcat a celor ce aftmă fie Unul, fie Formele multiple; a nu da nici o ascultaire celor ce mişcă fiinţa în toate sensurile ci, după urarea copi lor, o afirmă că fiinţa şl totul sunt deopotrivă mişcare şi nemişcare’*. Coli. des Universttcs de France, A. Dies. 21. v. Lendne Materialisme et Empirlo-crttdcteme. E. S. I., 1928. Paris, notă: „D’apres sont ca/ractâre social, l’idealisme platonic'en est l’id-o’ogi, des ciacce do-mrn.ant.es de la sociătâ antique reposaret sur le Iravail des eselaves dans la periorie de la decadence Progressive, qud fut accă-lârăe sans cesse par le developpemenit de reccm-mle comerc ?le et usuralre’*. 3). Platou, Le Sophiste, 255. e; ton „desvoltă elememitele dialecticei idealis e” 4 5 6). Dealtfel, în raport -cu Platan şi cu importanţa/ dialecticii antice, Hegel spume: „Dialect.ca este una dim aceste ş iinţe ale ant chităţii care au fost cel mai mult ignorate în metafizica modernilor şi apoi în filosofia populară — fjceia a ant cilor ca şi aceia a modernilor. Diogene Laerţiu spume de Platon că, preoum Thales a fost părintele f.losofie, maturii, Socra e al filosofie morale, Platon a fost părintele caiet de a treia ştiinţe filosof ce, dialect'caj — amtichi atea a coci-s derat aceasta ca cel mai înalt merit ai său, dar cei ce au făcut cel mai mult sgomot despre acest merit al lui Platon, l-au dispreţuit adesea compliea'amente ’ 5). Ni se pare că acesta e şi cazul lui Zevedej Barbu. Nu este aci locul să arătăm, f e şl în linii generaiissime, con'ribuiţia d a-lectică a lui Platon în dialogur le sale-celebre Theaitetos, Repuibl ca, Banchetul, Phedon, Parmenide, acest „Parmenide”, despre care Hegel spune că este capodopera dialecticii antice 6). Falsă es-e, în primul rând, anal'za structurii societăţii greceşti aşa cum o face Zevedei Barbu. In fond, nutorul cunoaşte cu totul sumar filosofia greacă şi îi inferează caracterul din greşita analiză a societăţii greceşti. • Cu Aristotel — despre care Marx şi Engels vorbesc cu atâ\a admiraţie — Zevedei Bsrbu termină uşor şl repede. Trei rânduri sunt consacrate autorului Organonului. „La... Aristot (de ce nu Aristotel?) — dialectica de-vitte un sistem secundar — dacă nu degenerat — de gândjre: ..dialectica este un fel de logică a probabli;‘ăţi “, care operează cu adevăruri accidentale”. Punct. Superficialitatea autorului se etalează aci, în toată sufic'emţa el. Zevede' Barbu a citit în manualele de istoria filosofiei, în Brehier de pildă că „Aristote a sa'gneusement 4) . Materialisme et EmpiriocritUcisme, note ed it. 5) . Hegel apud Lefebesc et Gulerman. Morceaux Choisls, p. 158, Gallimord, 2-e ed. 1939, Paris. 6) . V. Parmenide, trad. de St. Bezdechi. 1934. Cluj, I, p. Cartea Românească din Clu). www.dacoromanica.ro RECENZII s£par6 la logique demonstrative, la seiue qui ait une valeur scientifiqae, ou’il etudie dans Ies Analvtiaues. — ţt la d alectique, ou art de la discus-sinn. art d’amener, par une serie de oucstions methodiquemsnt posees, ur intorlocu.eur â son opinion: dl d’etudie dans Ies Top ques’ 1). Zevedei Barbu a cit t, probabil, pe fugă, în Topice că „este dialectic silogismul care conchide din prem se probabile” 2) şi a tras concluzia că aportul lui Aristo ef în gând rea dia? lectică este nul. Autorul a confundat două lucruri: vocabularul „dialectică’ folosit de Aristotel pentru a desemna o anim tă metodă da investigaţie —< şi elementul d alectic în logica şi îr f losofia lui Aris otel în genere. D ică Zevedei Ba:bu ar fi citit cu atenţie definiţia dată de Stagirit silogismului însuşi, ar fi observat caracterul dialectic £.1 definiţiei, ar fi -observat că silogismul apare ca o mişcare, ca un discursus 3). Hegel remarcă: „Ar s otel este creatorul logic i obişnuite, al logicii intelectului. Formele ei nu pr.vesc dp-ţât raportul f nitului cu un alt firn't: Udevărul nu poa-e fi sesizat în asemenea forme. Dar trebue să observăm că logica sa nu e 'interna ată pe aceste forme, că aceasta nu se bazează pe acest raport raţionai! st, — că Aristo-el nu proceda după aceste forme de silogism. Dacă ar proceda astfel, el nu ar fi filosof speculativ; n mic în princ pi le sale sau în ideile , sale nu ar fi putut fi stabilit, afirmat nu ar f fosv valabil, dacă s’ar ţine de acese forme ale logicei or-d'nara. Nu trebue să ne imaginăm că Aristotel, ca speculat v, a gândit, a progresat, a doved’t. dună acrsie forme în Organon; altfel nu ar fi pu.ut face un singur pas înainte, n’ar fi parven't la nici un pr ncipiu speculativ 4). Atât în Organon, cât şi în celelalte opere ale sale, Aristo-el a procedat cu mult spirit dialectic. Multe d:n observaţi le sale în Organon intere- 1 2 3 4 1) . Brâhier Chrysippe, p. 62, Alcon, Par's. 2) . Organon. V. Des Tropiques, T I-er, 100 a 30 Trad. Tricot, Libr. Philosaphique, Vrln 1939. 3) . Aristotel, Analytica pr!ors. I, I, 20 e. 3& saiu Top ce, Tom. I 100 a 25, 4) . Aristotel, Phys, IV, 35 327 saază într’un înalt grad dialect'ca I— nu d alectica logică a probabili ăţil, nu dialectica op ini lor şi probab leilor (endoxa), ci dialectica în sensul marxist al cuvântului. Dealtm nteri, în raport cu platonismul, «risto elismul nu marchează un progres, ci, mai degrabă, un regres al idealismului. Intr’adevăr, pe când, la Platon, materia este neant (mi on), simplu recipient (dexomene), princ piu de degradare pentru in-eiigenţă, confun-dându-se cu spjţiul sau locul corpurilor (hore, t*pos) — la Aristotel, materia nu mai e principiu de neant şi degradare, ci factor constituant indispensabil al realităţilor. Pentru A-ristotel, forma nu poate ex sta separa ă (horis) de materia, ci ea formează corp cu mater a pe care o informează. Mişcarea, deasemeni, nu ter xistă în sine, ci numai în mater a informată. Ceeace ex stă nu este nici mişcarea, n ci forma, nici mater a — ci toate la un loc, în regul, realizate într’un lucru concret şi individual zat (tode t). E adevărat că Aris o el consideră forma ca elementul princ pal (Kyrioteron), dar forma nu se poate re liza decât în materie; „Ma eria este putare (aptitudine de a deveni), iar forma este entalechie („energ e, activitate”)5). Materia este în reată (aganetos) şi nemuritoare (ăphtartos). Materia este însă o putere (dynamis) indetermina ă; în ea însăşi nu are nici calitate, nici cantit te; este o realitate, dar i'definisabilă. Ev’dent aci este o văd tă manieră idealistă de a trata materia ca atare — sun'em însă departe de idealismul platon c şi, dimpotr vă, ne apropiem de materialismul dialect' c, carp concepe ma eria ca eutodinamică, având în s ne posibilitatea de a-şi da iorme d n ce în ce mai complexe. Am putea spune că pr'n concepţia sa 1 sunra raportului între materie şi formă, prin subsumarea lor într’o unita'e în care le leagă mişcarea, Aristotel nu se s’-tuiază pe terenul idealismului, ci în-tr’o poziţie mediană, mai degrabă a-proaipe de materialism. Felul cum concepe raportul materie-formă si im-por anţa pe care o acordă mişcării în procesul coniugării cel >r două p'p-mente, este, credem, revelator pentru ascuţimea dialectică a lui Ar stotei. 5). Aristotel, De Amtoio, II, 413 a s : www.dacoromanica.ro 328 STUDII Tnacerea dela putere (materie) la act (formă) se face prin mişcare, care devine, astfel, vehiculul devanir.i. In general, în f losof a lui Aristo-tel mişcarea joacă un rol fundamental. Ea des voltă potenţialita-ea, de aceea e definită ca „actul pos bilului ca posibil”1); mişcarea pendulează între contrarii. Această concepţie cu pu-emice rădăcini dialectice au determinat pe Engels să_l considere pe Aristotel ca cri mai mare dialeotician grec. Iată, sumar indicate, motivele pentru care 'cons darăm ca inadmisibil de superficială atitudinea lui Zevedei Barbu faţă de gigantul gândirii greceşti. ’ Despre filosof a greacă postaristo'e-lică, Zevedei Barbu are următoarea exped ti vă apreciere: „Vagi încercări de a introduce în gândire^ pr ncipii dialectice nu se mai face în f losof a antică decât la neopla-onicieni” (p. 40). Dar o concepţie fundamentală a sto rid or era de a considera lumea ca un tot corelat (pân sympathes), în perpetuu dinamism — chit că în acest dinamism jucaiu un rol determinant cauzele finale. In concluzie, autorul dovedeşte o necunoaştere regretabilă atâ. a structurii sorietăţ i greceşti, cât ş' a suprastructurii filosofice a acestei so_ cietăţ'.- Aprec'erea sa asupra contri-buţ ei grecilor la constituirea gândirii dialectice contraz ce aprec erile clasicilor marxismului. Sub acest aspect lucaarea lui Z. B. nu contnibue la lămurirea evoluţiei gândirii dialectice, ci la întunecarea ei. Nu era îngăduit autoruliii grăbit să ridice propria sa insuf cienţă documentară la rangul de adevăr obiectiv, inducând. as fel, în eroare pe cititorul ne_ av-’rtizat. In opoziţie cu sulbpreţu’rea dialec-t'ce' greceşti. Z. B. are tendinţa de a suprapreţui aportul f losofiei germane în d:alect:că. Atitudinea lui Z. B- apare ca un parti-pris: subest’marea sau 'gnorarea tonală a lui Nicolaus Cusanus, a lu; Giordano Bruno, a lui Spinoza, despre a cărui propoziţie ,,Omnis determinatio est negVio”, Hegel spune că e de o importanţă in- U. Phys. m 1, 201, a, 27-29 — ap. BrGhler, Hvstoire de la phylosophie, T — I-er, L’Anitiiqult6, p. 204, Alean, 1938, Paris. finită . în d'alectică. Zevedei Barbu consideră pe Goethe drept părintele dialecticei ideal ste germane, dar ignoră total dialectica mai erialistă a lui Diderot, al cărnii Neveu de Rameau este o dialectică în actu, care a suscitat adminaţia lui Goethe şi care este în mod expres menţionată de că_ tre Engels, oa şi Discours sur l’ine-galitâ al lui Roussaau. Lucrările Iul D.derot: Principes philosophiques sur la matiere ©t le mouvement şi Entre-tien enbre d’Alfmbert et Diderot, merită să reţină atenţia istoricului gândirii dialectice. Deopotrivă, este de neconceput ca, într’o asemenea istoriei, locul lu'' Spinoza n ci să nu fie marcat. Hegel spune: „Când începi să fl-losofezi, trebue să fi mai întâi spi-nozist”. Despre construcţia dialectică a lui Sp noza, Hegel are rezerve, dar şi elogii maxime. Cercetătorul care va pune în mod critic în lumină ert cu-laţla dialec*icâ a gândirii spiroziste va aduce o însemnată contribuţ e la aumoaşterea evoluţiei dialecticei şi va ară-a puternica influenţă, pe care şlefuitorul de lentile a avut-o asupra desvoltării fiilosofiei germane în sens dialec ic. Este cunoscută admirafa pe care Goethe, cons derat de Zevedei Barbu ca părinte al d alecticei germane, o nutrea pentru Spinoza. In lumina acestor observaţiun',’lucrarea lui Zevedei Barbu apare nu numai ca fragmentară, ci ca parţială în dublu sens al cuvântului, eliminând arbitrare, momente imnorbante tn is_ toria gândirii dialectice, realizând, astfel, nu o d alectică a d:alect cei, cum pretinde autorul, ci o me-afizică a dialect'cei. In capitolul închinat îu! Kant, Z. B. remarcă: „Pentru I. Kant, cuvântul d:a!ecucă r.re un ;nteres peiorativ. El însemnează o logică a iluziei. Dar nu aceasta este important. Im-l ir^riam este faptul că, prin filozofia kantiană, se deschid" larg — direct sau indirect — porţile dialecticei i-de-iMste europene” (d. 50). Ceeace era o scuză pentru Aristotel dev.ne o scuză pfentru Kant. Ar fi trebu t ca Zevedei Barbu să ţ nă seama de acest criteriu nu numai când e vorba die Kant, ci şi atunci când era vorba — sau ar fi trebuit să fie — despre gânditori ca Bruno, Spinoza sau Diderot, Spaţiul nu ne www.dacoromanica.ro RECENZII 329 îngăduie să examinăm îndeaproape analiza la care autorul supune filoso-fia kantiană. Ar fi fost, totuşi, de dorit ca autorul să ne spună în oe sens crede că I. Kan, trebue sa cons-titue „un veşnic punct de plecare” în „multe probleme din teoria cunoaştere!” ca şi „în poziţia de bază a gândirii dialectice” (p. 52). Rezerva că „un punct de plecare nu constitue întotdeauna şi o continuare” nu e de natură a fr pe deplin lămuritoare şi poate crea confuzii dăunătoare. Zevedei Barbu reproşează Iui Kant că menţine într’o poziţie antitetică de iredcutibil tate cei doi termeni ai cunoaşterii, in'eligenţă şi intuiţie, i-Peductibilitate care devine identificare la Hegel, dar identificare în sens idea. Ist, în sensul identificării materiei cu gândirea: Die Ma erie ist die Idee in der Form des Andersseins. Acesta nu e însă un progres, ci un regres. Intr’adevăr latura materialistă a lui Kant (recunoaşterea existenţei lucrului în s ne, ireductibil la gândire) dispare complet la Hegel, pentru care natura este numai o obiectivare şi o exter orizare. o alienare a Spiritului. Faptul că Hegel consideră natura ca „deven re a spiritului”, ca devenirea sa vitală imediată”, ca spiritul alienat în propr a sa existenţă (Da-sein)“ *), nu trebue să provoace admiraţia unui marx'st, aşa cum se înfăţişează Z. B. Autorul ne asigură că „idealiştii germani au construit gândirea dialectică în bună parte prin sugestiu-nile kant ene, dar mai mult protestând împotriva lui Kant • ca gânditor sistematic şi cons’ruind scolo unde el n’a cons ruit”. Uită însă autorul să rue spună că idealişt i germani post-kantieni au protestat, mai ales, ;m-triva „materialismului ruşinos” al lui Kant, pro estând deci, cum spune Den n în Materialism şi Empir ocri-ticism, din dreapta — nu din stânga Era util, pentru înţelegerea exactă a poziţiei idealiştilor pos kantien;, ca autorul să marcheze direcţia (dreapta idealistă), de unde veneau protestele”, „constructorilor” de nefeloco-cyg i (oraş de cuci în nori), cum ar "Spune Schopenhauer. 1). Hegel, L,a Phenom&nologie pune acestei păreri greşite un citat de Jdanov „Spre deosebire de sistemele filosofice din trecut, filosofia marxistă nu este o ştiinţă deasupra tuturor celorlalte, ci un mijloc de cercetare ştiinţifică, o metodă comună tuturor ştiinţelor naturale şi societăţii... Marxismul nu e o şcoală de filosofie, este o revoluţie în filosofie care a transformat filosofia în ştiinţă. Cât despre categoria de organicism la care se referă citatul vom îndruma la d.finiţia clasică dată de Stalin: „In opoziţie cu metafizica dialectica priveşte natura nu ca o acumulare întâmplătoare de obiecte, dc fenomene rupte unele de altele, izolate şi independente unele de altele, ci ca un tot unit, coerent, în care obiectele, fenomenele, sunt organic legate între ele, depind unele de altele şi se condiţionează unele de altele”. După cum se vede, nu e vorba aici de nici un instinct, nici intuiţie, ci de logică şi metodă ştiinţifică de cercetare! Dealtfel impiesia ce degajează este că autorul studiul, d. Ing. Iancu, nu şi-a dat osteneala să aprofundeze problemele enunţate ci plerzându-se în consideraţii dt natură formală a rămas la suprafaţa lucrurilor. La pag. 33 găsim întrebarea: „Să fie oare numai o potrivire întâmplătoare între proprietăţile creaţiilor matematice şi acelea ae noţiunilor de bază îr Fizica modernă sau această potrivire trebue să fl= pusă în legătură cu o înstuiţie fizică de o natură mai ascunsă (sic!), intuiţie oare poa^e a dirijat, fără să ne dăm seama, pro- www.dacoromanica.ro 336 STUDII cesul de imaginaţi* în momentul când creaţiile matematice au luat naştere?” Fireşte întrebarea e insinuată şi poate să deschidă poarta pentru infiltrarea dulceagă a misticismului. Preferăm să închidem poarta servind un răspuns pe baza metodei Ştiinţifice a materialismului dialectic, Lenin în „Caetele filosofice” observă: „Categoriile gândirii nu sunt ajutoare ale oamenilor, ci expriesia existenţei legilor atât în natură cât şi pentru oameni”. „Die Kategorien des Den-kens sind nicht Hilfsmittel des Menscbizn, sondern dâr Ausdruck der gesetzmăssigkeit sowohl der Natur as des Menschen”. Lenin Philosophis-cher Nachlass, ş 7) Cât priveşte studiul nucleului atomic şi a energiei nucleare, am observa că tratarea acestui subiect, deşi i s’au rezervat 130 pagini, nu este destul de sistematică. Lipseşte astfel un studiu amănunţit al metodelor experimentale şi descrierea aparatelor moderna lucru de cea mai mare importanţă pentru tinerii ingineri cari doresc să-şi completeze cunoştinţele profesionale. Lipseşte de asemenea o expunere a metodelor teoretice şi a teoriilor despne nucleul atomic, care ar fi permis cuprinderea mult mai sistematică şi mai clară a datelor numeroase despre reacţii nucleare, îngrămădite în aceste pagini, aceste articole pot să pară unui cititor neiniţiat ca o culegere de reţete experimentale curioase şi foarte interesante, dar fără cuprinderea lor în-tr’un sistem raţional, impresie falsă de altfel. In orice caz, teoriile noui ale fizicei n’au fost create de dragul speculaţiilor pure, ele s’au elaborat sub imperiul necesităţilor practice de a cuprinde mulţimea din ce în ce mai mare a faptelor experimentale şi de a îndruma progresul uluitor al fizicei în domeniul cunoaşterii microcosmului atomic pe un diurn raţional şi practic, cu scopul de a stăpâni şi a aplica nouile descoperiri pentru progresul tehnicei, pentru binele omenirii. Dr. V. N. INSTITUTUL PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ DIN ROMÂNIA, Din primele sale realizări. Evoluţia ştiinţei şi tehnicii a iost rapidă în ultimele decenii. In fizică, progresele în cunoaşterea structurii materiei şi disocierea atomului cu toate consecinţele lor în chimie, în tehnică şi chiar în matematici au atins un nivel extrem de greu abordabil. ' Deasemeni în Tehnică, progresiele imense în metalurgie, construcţia de aliaje rezistente la temperaturi foarte înalte şi coroziuni, a căror imediată, consecinţă a fost construcţia de turbine cu gaze, oare-şi aşteptau soluţia definitivă de peste 40 de ani. motoarele cu reacţiune, care au schimbat complet aspectul aviaţiei permiţând depăşirea vitezei sunetului, aprofundarea fenomenelor electromagnetice, conducând la realizarea radiolocaţiei şi a vizibilităţii în întuneric, progresele meteorologiei ştiinţifice, optica electronică, prospecţiunile geofizice, realizările epocale ale savanţilor sovietici în agrotehnică şi silvicultură, etc., sunt tot atâtea exemple de cuceriri senzaţionale. Acest sumar tur de orizont arată că progresele neîntrerupte nu pot fi urmărite şi cu aât mai puţin utilizate practic fără o cunoaştere profundă a bazelor teoretice şi tehnice a f.e-căreia din aceste ramuri de cercetări. A.G.I.R. şi Societatea Politehnica, ţinând seamă de aocastă situaţie, după experienţa reuşită a ciclului de conferinţe privitor la energia nucleară şi fizica modernă din anul 1947, a luat iniţiativa înfiinţării unul institut superior menit să umple golurile învăţământului şi să creeze un curent de cercetare metodică şi ştiinţifică a tuturor problemelor de actualitate oe se pun în condiţiile specifice dela noi, în eadrul actual al ştiinţei şi tehnicei „ Astfel a luat naştere Institutul pentru Ştiinţă şi Tehnică din România, al cărui Consiliu Onorif c este alcătuit din cele mai reprezentative personalităţi ale ştiinţei şl tehnicei româneşti şi a cărui conducere efec-tică a fost încredinţată unui Comitet www.dacoromanica.ro RECENZII 337 restrâna format din oameni die ştiinţă şi tehnicieni cu experienţă. Problemele, pe care acest comitet şi le-a pus, au fost următoarele: 1) împrospătarea cunoşti.nţelor teoretice şi ridicarea lor la nivelul necesar stadiului actual al ştiinţei şi tehnicei. 2) Introducerea în noile discipline create atât în ştiinţă cât şi tehnică în ult'mele decenii, pe care învăţământul oficial nu le poate atinge din cauza cadrului său strict didactic. 3) Trecerea la aplicaţii şi exemplificări practic^ cu elemente studiate special pentru situaţia locală. 4) Relevarea elementelor dotate pentru cercetare şi creearea condiţiilor favorabile acestei cercetări. întrucât în actualele condiţii, nu se poate concepe o desvoltare ştiinţifică şi tehnică fără o cunoaştere a ştiinţelor economice şi a filozofiei moderne, sa simţit nevoia de a se înfiinţa cursuri de natură filozofică şi econo-piică precum şi de documentare. Programul InstiCutului pentru anui academic 1947—1948, a fost conceput •împărţit în trei trimistre, corespunzând la trei etape ce trebue parcurse succesiv pentru a se atinge un prim nivel necesar evoluţiei viitoare. S’a avut în Vedere o strictă coordonare a diferitelor domenii, astfel că s’au Urmărit în acelaş timp problemele sub diferitelor lor aspecte: matematic, fizic, tehnic, economic şi filozofic. Cursurile Institutului au fost inaugurate în cadrul celui de al XVII-lea Congres al A.G.I.R.-ului în şedinţa-festivă din ziua de 9 Octombrie 1947, când d. Ministru Prof. Profiri a trasat liniile directoare ale activităţii viitoare a Institutului, arătând rolul care îi este rezervat în ridicarea nivelului tehnicei româneşti. D. Prof I. S. Gheorghiu a ţinut lecţia inaugurală a cursurilor expunând o privire generală asupra „Teoriei un tare a maşinilor electrice” cu numeroase contribuţii originale care încadrează în această teorie maşini ce nu puteau fi tratate decât individual şi cu mijloace speciale. Deschiderea efectivă a cursurilor a avut loc în ziua de 10 Ianuarie 1948, prin prima prelegere a d-lui Prof. Gr. C. Mo.sil, asupra „Numerelor hiper-complexe şi derivatei areolare”, D-sa a aiătat cum această teorie matematică se desvoltă în lumina operaţiilor fizice şi tehnice, expunând cercetări clasice, precum şi unele lucrări originale ale sale şi altor cercetători rpmâni, dând sugestii pentru aplicaţii fizico-tehnice. Char la începutul activităţii sale Institutul a avut plăcerea de a oferi auditorilor săi conferinţa d-lui Prof. Arnaud Denjoy, \lela Sorbona, imul din cei mai mari matematicieni ai epocei noastre, invitat în ţară pentru a fi proclamat Doctor honoris causae al Univ. Bucureşti. D-sa a vorbit în Sala Dalles în cadrul Institutului despre „Mecanismul operaţiilor nimfele la matematicieni”, scoţând în evidenţă diferitele etape ale procesului de creaţie matematică, arătând cum procedează matematicienii pentru a stabili relaţii între entităţi abstracte. In primul trimestru s’au ţinut cursuri ştiinţifice socotite de necesitate fundamentală în domeniul teoretic şi practic. Astfel, mecanica a fost tratată în conferinţele Introducere esenţială în mecanica analitică, şi Calculul Vectorial completat cu aplicaţii fizico-tehnice^ S’a tratat, Ecuaţiile diferenţiale privite din punctele de vedere ale tehnicianului şi fizicianului cu aplicaţii variate, pornind dela rolul acestor ecuaţii în interpretarea matematică a fenomenelor şi scoţând în evidenţă etapele succesive ce se prezintă în cercetare, în special în cercetarea experimentală; Calculul Heaviside ca metodă de studiu a unor clase de ecuaţii diferenţiale, a căror utilitate în fizică şi tehnică este bine cunoscută. Acest curs este destinat să uşureze înţelegerea şi să perniţă desvoltarea ra pidă a altor cursuri cu caracter tehnic. Trecând la cursurile de fizică, s’au prezentat sub formă vectorială teoriile clasice ale electro — şi mag-neto-staticei, precum şi teoria câmpului electromagnetic staţionar, insistând în special asupra integrării STUDII www.dacoromanica.ro 22 338 STUDII ecuaţiilor lui Maxwell şi completân-du-şi cursul cu aplicaţii practice din domeniul metodelor -de prospecţiune electrică a subsolului; S’a făcut o expunere introductivă în mecanica ondulatorie, pornind dela ecuaţia lui Schrodinger şi punând în evidenţă simbolismul specific al acestei teorii cu consecinţele sale atât de numeroase. Acest curs dă posibilitatea celor ce doresc să pătrundă mai adânc în noile teorii ale mecanicei atomului, să atace direct memoriile originale ale creatorilor noilor mecanici. De altfel, Institutul acordă prin programele sals o deosebită atenţie acestei noi ramuri a fizicei modeme. Intre disciplinile clasice, care au servit ca punote de plecare pentru noile mecanici, Teoria Cinetică a Gazelor ocupă un rol important. In acest curs s’au atacart toate problemele clasice ale acestei discipline, făcându-se trecerea dela vechea statistică a lui Maxwell-Bolzmann la noile statistici ale lui Bose-Einstein şi Fermi-Dirac, fiind ilustrat cu numeroase aplicaţii la conduet-bilitatea termică, viscozitate, difuziune, etc. Noile teorii fizice au impus revizuirea concepţiilor fundamentale ale chimiei, care îşi construeşte actual-ipente sistemul, bazându-se pe ultimele rezultate din cercetarea structurii materiei. Una din problemele esenţiale, structura coloidală a materiei, a fost tratată, în prelegerile asupra chimiei coloizilor. Au fost studiate: starea coloidală a materiei şi modalităţile ei de realizare în legătură cu chimia şi biologia, proprietăţile optice şi electrice ale coloizilor, difuzia etc. precum şl aplicaţiile în ul'tiramicroscopie şi în alte domenii. Preocuparea de căpetenie a Institutului a fost şi va rămâne şi în viitor creearea unei suduri între cercetările fundamentale cu caracter teoretic şi aplicaţiile lor practice, îndeplinind astfel unul din ţelurile esenţiale pe dane le urmăreşte. Pe această linie se situează cursurile din domeniul electricităţii şi construcţiilor în care s’a tratat aplicaţiile în electrotehnică ale teoriei Iul Maxwell, dovedind încăodată că or-cât de abstractă ar părea formularea matematică a acestei teorii, numai graţie ei electrotehnica a putut evolua până la standardul ridicat actual; şi s’a expus metoda lui For-tescue, care prin introducerea unui sistem de componente simetrice, permite rezolvarea celor mai complicate probleme de curenţi polifazaţi pe o cale simplă şl elegantă, punând astfel la îndemâna inginerilor un instrument util şi lesne maleabil. Un alt aspect al utilităţii practice a teoriei lui Maxwell a fost prezentat în prelegerile asupra generalizării noţiunii de impedanţă şi a propagării undelor electromangnetice în conductori tubulari, insistând asupra posibilităţilor de aplicaţie imediată la tehnica curenţilor slabi. In epoca în care problemele de industrializare şi mecanizare ocupă primul loc, iar cerinţele de energie sunt mereu crescânde, este natural să se acorde o atenţie deosebită centralelor termoelectrice. ’ Intr’o serie de prelegeri s’a tratat despre central’.le termoelectrice, care utilizează ca suport pentru energie vaporii de apă, expunând construcţiile moderne de cazane, turbinele * de aburi şi circuitele termice utilizate în prezent, seiiia următoare fiind consacrată centralelor, utilizând ca suport energic gazele şi energia atomică. Tehnica modernă a construcţiilor pune ing.nerilor variate şi numeroase probleme. In special, betonul armat, joacă un rol din ce în oe mai important în ■ toate aceste probleme. Principiile de bază în realizarea construcţiilor modeme de beton armat, au fost expuse pomindu-se dela ecuaţiile generale ale eforturilor în secţiunile în beton* armat şi au fost studiate deformările structurilor în domeniile elastic şi plastic, alunecările, aderenţele, etc. S’au mai tratat câteva probleme de mare importanţă în studiul betonului armat: Metode de reducerea metodelor armăturilor în beton armat, calculul podurilor de beton armat după metoda modernă a profesorului Ritter şi stadiul actual al cons- www.dacoromanica.ro RECENZII 33 trucţiiior de pânze subţiri de bvton armat, exemplificându-le şi scoţând în evidenţă avantajele practice în economia acestor metode noL Problemele de hidraulică edilitară prezintă pentru ţara noastră o deosebită importanţă întrucât instalaţiile de alimentări cu apă şi canalizări n’au fost până în prezent suficient luate în consideraţie. Institutul a înţeles să pună un acc.nt asupra acestor probleme. A studiat sub toate aspectele captarea şi distribuţia apei potabile în diferitele tipuri de aglomeraţii urbane şl rurale ou aplicaţii la condiţiile din România, scoţând în evidenţă posibilităţile de realizare. In sfârşit am mai cunoscut un ciclu de conferinţe în care s’a abordat Tehnica confortului din punctul de vedere al îngrădirii sgomotului în locuinţe şi localuri de muncă şi al izolării termice, ultima prelegere fiind consacrată studiului radiaţiilor solare şi a efectelor lor asupra organismului omenesc, cu aplicaţii practice în tehnica construcţiei de locuinţe. Programul expus mai sus arată că începutul activităţii Institutului în anul academic 1947-48 a pus bazele teoetice şi practi.ce pentru crearea unei ambianţe tehnico-ştiinţifice, care va con.ribui la ridicarea nivelului de cunoştiinţe atât ale inginerilor din practică cât şi a universitarilor, lărgind orizonturile şi arătând posibili.ăţi noi de cercetare. Dr. V. NOVACU ★ LA PENSEE. Numărul de faţă al revistei îl deschide Fernand Grenier ou un articol canciis dar substanţial, pMejuit de aniversarea celor trei decenii de existenţă a Ununii Sovietce. Analizând pe rând desvolitaxea uriaşă pe care a marcat-o Uniunea Sovietică pe plan economic, politic şi cultural, autorul arată că toate acese rezultate epocale sunt (rodul energiei popoarelor sovietice sub conducerea genialilor con- ducători Lemn , şi Stallin. Grenier scoate în evdnţă faptul că Uniunea Sovietică, prin realizarea reconstrucţiei, dă o nouă dovadă de forţa sa economică şi politică. Ţara cea rri&i sinistrata va fi prima ţară reconstruită. Iar această reconstrucţie se va ' realiza într’un astfl de tempo, încât in 1950, la sfârşitul celui de al patrulea plan cincinal, nivelul producţiei sovietice va fi egal cu cel al Staite-■lor-Unite. Muncitorii sovietice au putut realiza deci în 33 ani, ceea ce a cerut Americii 150 nai ! In cadrul cronicilor ştiinţifice, câţiva din fruntaşii biologiei contemporane — Haldane, Teissier şi Marcel Prenant — discută problema evoluţiei, prelungind astfel desbaterile pe care le-a suscitat congresul paleontologilor şi genetrienilor ţinut la Paris în primăvara anului trecut. Haidane şi Teissier, de acord în apărarea poziţiei neodarwiniste care le este comună, îşi fac o critică reci. procă, dar amicală şi de perfectă ţinută ştiinţifică, în_ unele chestiuni. Marcel Prenant (trage concluziile pe oare ie-a impus congresul mai sus menţionat, subliniind faptul că majoritatea compactă a biologilor contemporani sunt împotriva oricărei tendinţe mistice, iraţionaliste sau finaliste, aşa cum se mai întâmpla acum două decenii. Atât microevoluţ a cui şi maeroevdluţia aduc argumente ho-tăritoare pentru sprijinul tezei neodarwiniste. Teoria lui Darwin a rămas valabilă în 'liniile ei mari, corectura pe care i-o fac azi biologii bizuinidii-se pe experienţa din natură şi laborator. La baza evoluţiei biologice se află conflictul, contradicţia, înţeleasă fiind astăzi într’un sens şi mai adânc decât a conceput-o Darwin, fiindcă conflictul începe chiar din planul biochimic. Despre „Criză în Marea Britanie’’ scrie Jeaime GuiUlard, arătând cu date şi fapte sensul naţionailizăriior întreprinse în Anglia. Aceste naţionalizări au fost măsuri luate de guvern pentru a sprijini activitatea industrială în interesul patronilor, căci aceştia din urmă n’ar fi avult niciodată putinţa de a face investiţiile necesare pe care le oferă acum statul. De altfel, o serie de industriiii (metalurgică, a lânei, eftc.) refuză chiar acea- www.dacoromanica.ro 340 STUDII stă formă de naţionalizare, temân-du-se oa introducerea sindicaliştilor în comitetele de conducere ale industriilor să miu le stânjenească mişcările. In fapt, sindicaliştii aceştia sunt întir’un număr nfim — aşa dâ ex. la Banca Angliei este... unul singur! „Socializarea” în Anglia, cochide autorul, este deocamdată o regrupare a forţelor trusturilor briamioe pentru a face faţă «oncurenţei ameninţătoare a Statelor Unite. Arhitectul Framcis Jourdain şi Renâ Maubianc discută problema raportului dintre artă, artist şi mediul social. Jourdain critică acele interpretări mecaniciste care leagă direct Inspiraţia şi tehnica artistică de- factori economici, arăând că criticii şi istoricii de artă trebue să mâmuască cu delicateţă, erudiţie şi gust metoda marxistă în (problemele estetice. Maubianc, prin r o serie de exemple din istoria şi mai veche şi mai nouă a artelor, ilustrează legătura adâncă dintre evenimentele sociale şi creaţia artistică. O serie de recenzii critice viguroase desvăiluie citi/tonului cărţile mediocre de literatură şi pretinsă fillosofie, care abundă astăzi în Franţa, alimentând preocupările şi gusturile burgheziei decadente. I. G. ★ „JUSTIŢIA NOUĂ”. Justiţia Nouă este o revistă juridică care apare de doi ani. Putem observa două etape în mersul celor 11 numere ce au apărut până astălzi: prima, aceea până la No. 8 şi a doua cu Nr. 9. In prima etapă, articolele conţineau o manifestare de democratizare a justiţiei, mai mult o dorinţa decât o aprofundare a temeiului ce trebuie să steie la baza legilor şi a justiţiei. Lipsea, cu alte cuvinte, unitatea unei concepţii, în care juridicul să fie înlănţuit cu determinantul său material, deşi aceasta era scopul şi dorinţa revistei. Articolele priveau mai mult probleme disparate. Cu Nr. 9 al revistei, articolele sunt îndreptate spre probleme ce reflectă direct realitatea Socială din România, conţinutul lor arătând un ecou al prefacerilor de structură a societăţii noastre, iar democra- tizarea formelor de manifestare a juridicului devine ,,o dreaptă orientare”" — cum spune Cuvântul înainte al revistei. Justiţia Nouă devine cu adevă-. rat nouă, prin faptul că explică necesităţile ei astfel: „Transformările so- ciale şi economice survenite prin participarea maselor muncitoare la conducerea Statului au determinat şi schimbarea normelor de drept existente”. Norma aceasta de drept, expresie a unui Stat ca al nostru cu democraţie populară, capătă un caracter combativ, deoarece ea nu mai apără pe exploatatori împotriva oamenilor ce muncesc, ci a devenit o armă incisivă de luptă pentru apărarea interesului şi binelui poporului muncitor. Adoptând explicaţia materialistă a juridicului, eliminând ficţiunea unui aşa zis drept natural despărţit de realitate,/ revista devine stimulentul unei mişcări cu realizări cuprinzătoare. „Justiţia Nouă, integrându-se în această luptă, îşi va continua munca pentru întărirea democraţiei în ţara noastră, pentu consolidarea justiţiei noui şî a dreptului democrat şi convinsă de marele rol al, juriştilor 1 din toate ţările în slujba păcii, se adresează tuturor juriştilor chemându-i să fie părtaşi la această muncă”. „Justiţia nouă” se deosebeşte de toate celelalte reviste juridice de până acum la noi, care nu căutau decât să ajute întărirea dreptului susţinător al clasei burghezo-moşiereşti, prin comentarea hotărîrilor judecătoreşti, dacă ele au aplicat bine dispoziţia legii, redactată de aceeaşi clasă stăpânitoare. Justiţia burgheză la noi ca şi aiurea era foarte severă cu cei săfaci care au furat o bucată de pâine — însă foarte indulgenta cu marii infractori. In U. S. A. este răspândită următoarea zicală: „dacă aţi furat o bucată de pâi-' ne, p să vă bage în puşcărie, dar dacă aţi furat o cale ferată — o să vă aleagă în Senat”. Doctrinarii acestor reviste discutau tehnica juridică în acelaş sens. Atitudinea lor era pretinsă „ştiinţifică" — şi era exprimată într’un limbaj ermetic. Dreptul ce-1 propagă Justiţia Nouă este cu adevărat de tip nou. El diferă în principiu de toate acele cunoscute în fosta societate burgheză-moşierească din România. Opus acelui drept care www.dacoromanica.ro RECENZII 341 -era în slujba claselor exploatatoare, dreptul cel nou serveşte interesele celor ce muncesc. Consolidarea unui astfel de drept însemnează însăşi întărirea Republice! Populare -Române. In numărul din Ianuarie 1948, printre studiile care încadrează realităţile sociale româneşti în gândirea unui drept corespunzător, remarcgm articolul „Necesitatea. constituţională a înlăturării monarhiei” de D-lTraian Broşteanu. De la început precizează că e(-xistă o legătură directă între faptul istoric şi expresia juridică, între structura societăţii şi suprastructura juri--dică. Se defineşte în primul rând modul ştiinţific al tratării acstui aspect al* transformării României în Republică Populară. Autorul arată că înainte de 30 Decembrie 1947 — când s’a produs înlăturarea monarhiei, deci o schimbare constituţională expresă — s’a realizat la noi o schimbare constituţională latentă, care făcea incompatibilă existenţa monarhiei cu nouile rapoturi de forţe. Dela 6 Martie 1945 în România a intervenit o schimbare a raporturilor de forţe. Unele au atins însăşi infrastructura socială (reforma aprară, reforma monetară, etc.), altele au ajutat la schimbarea suprastructurii (votul cu adevărat universal, componenţa populară a Adunării Deputaţilor, dispariţia partidelor „istorice” etc.), fără însă să îmbrace aspectul făţiş al unei schimbări constituţionale. Toate aceste schimbări au dus masele populare la conducerea puterei statale, deci o radicală schimbare a raporturilor de forţe în România, ceea ce însemnează că a intervenit o schimbare constituţională. Această schimbare constituţională era din diverse motive, incompatibilă cu menţinerea monarhiei. Văzute sub aspectul juridic-c.onstitu-ţional, jnotivele sunt următoarele: l) Incompatibilitatea textelor constituţionale referitoare la prerogativele regale, cu nouile raporturi de forţe în stat (de ex.: dreptul regelui de a se opune la intrarea în vigoare a legilor votate de parlament, devenise o relicvă protocolară, căci regii n’au refuzat sancţionarea unei legi votate de parlament, iar în August 1945, când ultimul rege al României a refuzat să semneze decretele-legi întocmite de guver- nul democrat Dr. Petru Groza, s’a dovedit şi mai mult că dispoziţia nu mai corespunde realităţii, de oarece refuzul regelui n’a avut nici un efect, constituţia reală — puterea poporului — a învins pe cea scrisă). 2) Incompatibilitatea între modul cum au domnit Hohenzollernii în România cu un regim de democraţie populară (de ex.: dreptul regelui de a numi şi revoca pe miniştri, dreptul de a disolva parlamentul etc. erau întrebuinţate cu sfidarea voinţei poporului, numai în interesul lui.şi a unei anumite clici, cu care avea intrese comune de exploatare). 3) Incompatibîlitatea între suveranitatea efectivă a poporului în statul român de astăzi şi o suveranitate, chiar aparentă numai, a unei persoane care are interese deosebite de clasă (un singur cetăţean să strângă averi incomensurabile fără nicio muncă), este iresponsabil pentru actele sale, deşi deţine puteri atât de mari, nu 'răspunde faţă de Adunarea reprezentativă a poporului, iar puterea o deţinea prin ereditate. ■Aceasta arată că, pe lângă necesitatea istorică există şi ca un corolar firesc, o necesitate constituţională prin aceea că încă înainte de 30 Decembrie 1947 a intervenit schimbarea forţelor în stat, incompatibilă cu textele constituţionale. Reforma Justiţiei este analizată de D-l A. Schreiber în articolul „Legea de organizare judecătorească”. Stăruind asupra importanţei judecătorilor populari, remarcă: „Asesorii populari, aceşti deputaţi ai dreptăţii, eşiţl din masa vie a poporului, vor umaniza justiţia, vor aduce în slujba ei cântarul inegalabil al conştiinţei lor de clasă, înalta principialitate a educaţiei şi moralei clasei muncitoare”. Tot ca o analiză a ultimelor transformări a stărilor economice dela noi, D-l Richard Hutschneker într’un articol întitulat „Codul comercial în lumina tendinţelor actuale”, arată acest cod ca nemai corespunzând vieţii sociale actuale româneşti, fiind străin de realităţi. Codul comercial nu mai corespunde unei societăţi, în care economicul are un ' alt caracter, decât acela din societatea burgheză-moşierească. Acest cod a fost creat pentru o -societate, care bazân-du-se pe exploatare, sprijinea elementul ce nu folosea în producţie, dar inter- www.dacoromanica.ro 342 STUDII media trecerea mărfurilor şi produselor dela fabricant la consumator. Este un cod al intermediarilor, nu al producţiei, deci reglementarea lui juridică se referă la categoria periferică a societăţii actuale, nu la aceia care pun tot efortul în producţie. Iată cum caracteriza codul comercial, un autentic specialist Cesare Vivante: „Ca profesor de drept comercial ar trebui să mă bucur văzând cum se măreşte astfel sfera disciplinei mele, dar ca cetăţean deplâng că o lege de castă turbură acea solidaritate socială, care ar trebui să fie suprema dorinţă a o-rlcărul legiuitor”. Revista Justiţia Nouă mai conţine o serie de jurisprudenţe, din care remarcăm acelea referitoare la dreptul muncii. O deosebită atenţie merită Decizia Curţii de Apel Bucureşti S. X Muncă, referitoare la adoptarea prin arbitraj a contractelor colective încheiate de C. G. ^M. şi U. G. I. R. pentru diverse speţe, stabilindu-se valoarea contractelor redactate de forul suprem al apărării intereselor sindicale. Privită acţiunea acestei reviste, vedem că este singura care integrează cercetarea fenomenului juridic la realitatea socială, rezultat al ultimelor transformări. De aceea ea trebue să cuprindă toate aceste transformări, studiind aspectul orândul-rei juridice corespunzătoare. , Cuprinderea acestor transformări economice, trebue să fie analizate de revista aceasta, în toate ramurile dreptului, pătrunse însă de acelaş sistem de drept care să nu se mai bazeze pe exploatare. Revistei acesteia îi revine misiunea de a pune jaloanele pregătitoare a unui drept care să fie expresiunea voinţei clasei muncitoare şi a întregului popor muncitor. Dr. M. O. -Ar L’ECOIE LAlQUE. L’ecole lai'que în ultimele numere ale anului 1947 (Noemibrie-Decembrie) şi în -c-i din! I* nuarie 1948 continuă lupta pentru eliberarea şcoalei franceze din cătuşele unui învăţământ plin de prejudecăţi şi pus în slujba unei reacţiuni, care n’a învăţat nimic d'in tragedia Franţei. Combativitatea acestei reviste are o deosebiră importanţă. Două sunt problemele în jurul cărora se centrează preocupările articolelor din aceste numere: laicizarea şcoulei şi greva corpului didactic francez din Noembrie 1947- învăţământul public laic, mai ales primar, primit °u entuziasm de către democraţia franceză, a fost obiectul unor atacuri continue din partea re.c_ ţiunii, 'prin insinuări şi chiar trecând la abuzive constrângeri morale. Cu scopul de a limita acţiunea e-dulcativă a şcoalei în genere şi mai ales de a reduce influenţa şcoalei 1) i-ce, atacul reacţiunei se face prin întrebuinţarea voit falsă a unor noţiuni. De aceea D-na F. Seclet.Riou, profesoară la Şcoala Normală şi directoarea revistei, îndepărtează delai început tentativele de creare a unor confuzii, precizând într’un articol intitulat „Laîcite et neutralite” sensul acestor termeni. Şea,Ia este laică prin aceea că ea nu serveşte nici unui învăţământ confesional, că ea nu este subordonată nici unei autorităţi religioase, iar profesorii nu poit fi în serviciul unui ian urnit cult. Condiţkmile istorice care au dat naştere unui învăţământ public, arată că acest caracter laic al .şco| lei este necesar. Sufragiul universal a făcut din fiecare om un cetăţean. Dezvoltarea condiţiilor de mu"că, înitâi în industrie, apoi în agricultură, cer muncitorilor un minimum de ounoştinţe. De aici obligi tivitatea unui învăţământ primar, care generalizări du-se. a crc-iat un serviciu public al învăţământului. Obligativitatea a atras în mod logic şi n coşar gratuitate* şi-laicizarea învăţământului. Deschisă tuturor copiilor, şcoala publică, pentru a nu îndepărta pe n'meni, nu putea is'ccep. t o "numită confesiune. Pentru Şcoala laică toate religiile sunt deopotrivă de respectabile, fără ca vreuna să fie preferabilă celeilalte. Insă practicarea neutralităţii religioase, nu însemnează că învăţământul nu trebue să facă educaţia morală şi civică a copilului, de oarece viaţa nu este neutră, în ea se icer atitudini în • multiplele-probleme soci ile. Un astfel d“ înţel°,s d"t „neutralităţii”, ar însemna ca şcoala să se excludă din vi ţă, ignorâ’-d evenimentele cele mai răsunăta.Te, care sdnuncină şi refac www.dacoromanica.ro RECENZII 343 luimaa, iar profesorii să transmită niu-mai date străine unei aoţruni educative, rămânând cai un privilegiu ai preoţilor, predarea unui învăţământ moral dogmatic, înahizând şi o lanu-nuta orientare politică. Şcoala poporului trebue să acorde copilului toată atenţib pentru da el să gândească liber asupra sensului şi urmărilor faptelor sade. De aceea morala şcoalei laice este o mortală practică, a cărei metodă este examenul critic raţional. Şcoala nu poate fi neutră faţă de manifestările politice, de oarece ea are de scop să formeze din şcolari (cetăţeni conştienţi de rolul ce_l au în-tr’um stat democratic. Această con-ştinţă se formează printr'o atentă pregătire privitoare la o mai bună înţelegere ia organizării lumii. Atitudinea „nQutră” a educatorului, propovăduită de adversarii şcoalei laice, tinde să limiteze în ediucator libertatea cetăţeanului ceea ce mu este compatibil ou democrlciţia, im care profesorul ca oricare cetăţean, poate şi trebue să aibă atitudinea sa în faţa marilor probleme umane, în care se plasa ză problema politică. Prin funcţia şi mi_ si'uneia sa educatorul este cu poporul, de aceea el niciodată mu trebuie să fie imstuimemutl aservirii poporului. ,,E1 este un om printre oameni, un munlcitor printre muncitori —° şi nu um fel de semipriviilegiat, retras după un zid de cărţi moarte şi care crede că cumpără o relativă securitate prin-tr’o complectă supunere. Dreptul şi di-1oria educatorului cetăţean este de a gândi în mod liber şi de a acţiona işj. cum ei gândeşte. Oricare ar fi mediul în care ei t-ăeşte el trebue să fie pentru toţi un exemplu de cinste, de claritate şi cur3j civic, în aşa fel încâ| prin persoana lui să impună respectul democraţiei 'adversarilor lui ; i să fie pentru prietenii lui un exemplu, un susţinător, un motiv de mân. Jrie”. Lupta dintre şcoala laică şi confe-rională, are şi un alt caracter şi scop, pe care d. E. Chollet îl arată într’un documentat articol :ntitu!at „scrii,, laică rămâne singura şcoală naţională”. Atacul C"(re se dă şcoalei laice de către toţi sprijinitorii şcoalei con-f sionale, este îndreptat împotriva şcoalei progresului social şi a independenţei Franţei. Şcoala l'aacă, legată de viaţa societăţii, a făout din sufragiul universal o armă adevărată, arătând care este drumul Franţei republicare, în care trebue să existe o democraţie reală- Aşa se explică de ce lupta împotriva şcoulei laice este dată de acele „congregaţiuni” economice legata de cartelurile inte.naţionale. Aceste şcoli numite „libere” practicând un dogmatism strâmt şi o intoleranţă crudă, îşi îr.dreaptă toata activitatea împotriva Republicei. Pe măstură ce, după cel de al doilea războiu mondial, regimul democrat progresa prin adoptarea unei constituţii mai democratice şi P xticiparea la conducerea vieţii politice a muncitorilor, devenea miai intensă, orga-nizaţiunile catolice şi_au înmulţit acţiunea pentru a întări şcoala confesională. întărirea acestei acţiuni s’a făcut cu sprijinul puterilor economice şi financiare ale acelora care au predat Franţa naziştilor, şi cari astăzi încearcă s’o predea forţelor imperialiste americane. D. E. Chollet anată o serie de fi~pte din care reiese exactitatea acestei afirmaţiuni. Vom desprinde un singur fapt: Lai 8 Martie 1947, la teatrul din Lisisux, a avut loc o manifestaţie sub dubla preşedinţie a D-lor Jef-ferson Caffery, amlb sadoTul Statelor Unite şi a cardinalului Suhard, arhiepiscop al Parisului. Mi nifestaţia a fost organizată pentru a mulţumi Sla_ telor Unite pentru ajutorul finaciar ce 1-' u dait învăţământului confesional. La această manifestaţie a luat parte şi subprefectul de Lisieux, reprezentând guvernul. Bineînţeles că amb.isadorul Statelor Unite a făgăduit noui „ajutoare”. Participarea guvernului la aceas'6 manifest ţi“ a fost obiectul unei discutau-: i în Parlament cu ocazia discutării bugetului Educaţiei N ţionale. Guvernul n’a dezminţit, ci a confirmat situaţia existentă. Iată de ce savantul Henri Wallon a spus: „şcoala confesională este şcoala sfrăinătăţ:i”. Acest „ajutor” face oarte din acţiunea politică a bisericii americane care pe liimiia doct-i-nsi Truman, duce o luptă înverşu- www.dacoromanica.ro 344 STUDII nată contra republicelor populare şi a democraţiei. învăţământul confesional este unul din mijloacele de luptă a ideologiei de dincolo de Atlanţic, împotriva Re-publicei democratice. Alianţa cardinalului Suhard este semn.ficativă, căci tot ei este aceia care în timpul războiului, insultând pe americani, lăuda virtuţile lui Pâ_ tain şi politica lui colaboraţionistă. Iar atitudinea guvernului prezidat de Rami.dier în sprijinirea şcoalei confesionale, face parte din acţiunea antipopulară. Aceasta ne arată că şea.la laică rămâne si.'.,gura şcoală apărătoare a independenţei naţionale- Şcoala laică se ocupă cu toate problemele ce se pun în viaţa şcoalei, pentru a pregăti cetăţeni folositori Republiced. Problemele care se pun, se nasc din realitaitQa imediată a transformărilor sociale. Nevoile noui ale economiei modeme arartă necesitatea unei prefaceri a învăţămâinului. Dacă rapiditartea şi amploarea progresului economic a făcut în Franţa necea r în 1880 difuzarea învăţământului elementar în masele muncitoare, astăzi acele.sşi cordiţiuni de progres pun problema recrutării unui personal din ce în ce mai numeros de cadra şi de tehnicieni, necesare reconstrucţiei unei ţări sărăcite şi devastate în urma a cinci ani de răz-boiu şi cotropire nazistă. In două substanţiale articole: „Locul învăţământului tehnic în reforma învăţământului” de Fernand Camonge şi „Asupri învăţământului agricol” de Declare Michel Rius, secretarul Fe-d“raţiei Agriculturi, (C.G.T.), pregătirea profesională este studiată în folosul întregului popor. Aceste articole desvoltă organizarea învăţământului tehnic şi agricol în spirituN proectului de reformă a învăţământului Cqmisiunei Langevin. Ele se pot reizuma în următoarele cuvinte ale lui Paul L'ngevin: „C’est la poss:bilitâ de l’action, c’est la main oui forme le cerv&au. II est bien evident que l’activitâ mjanuelle est un excitant de l’activitâ intellectuelle. C’es1- poutquoi nous voulons donner dans l’ecole de d'main une pirande import ance au traviaiţ manuetl. âtablir li liaison ndcessaire entre le geste et la pensee que l’attifcude trop receptive panailyse”. Greva în învăţământ izbucnită în Noembrie 1947, a fost o acţiune de o importanţă deosebită. Toate şcolile şi-au închis porţile: şcolile primare, centrele de ucenicie, colegiile, liceele, şcolile normale şi Universităţile. Mişcarea a pornit dela învăţământul primar din regiunea Senei şi a durat 20 de zile. Şcoala franceză tre_ bueşte apărată şi de aceea acţiunea lui „L’ecole laique” a fost de îndârjită întărire a mişcării grevei. Desigur una dintre cauzele* acestei mişcări este de natură economică: în condiţiile actuale, salariile membrilor corpului didactic francez nu prezintă decât posibilitatea urnei vieţi de mizerie. Trebue observat că obiectul principal iai acestei mişcări n’a fost salarizarea mei mare; ci o revizuire a clasificării, adică o revalorizare a îndeletnicirii de a instrui şi a educa. Pentru toţi greviştii din învăţământ, sentimentul de a Lpăra o revendicare drepptă şi legitimă, se întărea cu cerţi’udinea că apără esenţa însăşi a învăţământului public francez, că acţiunea1 lor nu vizează numai interesele unei ctategorii de muncitori, ci una din ins'utuţiile fundamentale a regimului democratic. Este convingerea profesorilor că actualul guvern urmăreşte desfiinţarea şcoalei poporului. Convingerea aceasta se întemeiază pe cunoaşterea s<ării şcoalei franceze, din analiza bugetului. ce guvernul franceză consacră astăzi educaţiei naţionale. In ţimpul Repu_ blicei a treia, când sia. creiiat învăţământul obligator, se proclamase că o şrsime din bugetul naţional trebue să fie atribuit educaţiei. D'r de a-ţunci acest buget s’a subţiat până ârtr’atâta, încât astăzi a devenit ruşinos de insuficient. In 1938, bugetul culturei şi < 1 educaţiei franceze nu cuprindea decât 7,5% din cheltuielile statului. Aceasta făcea cu Franţa să fie a 26-a în rândul naţiunilor , după Columbia şi Portugalia. Pojitica „Vi_ chy”-ului, care nu putea tolera o şcoală laică, de oarece aceasta însemna libertate şi democcraţie, a făcut ca şcoala să sufere m fi mult. La 1947, Franţa cuPurei şj a cărţii nu se mai clasează nnci a 26-a, ci a 29-a, după Spini a franlchistă şi Tur- www.dacoromanica.ro RECENZII 345 cia reacţionară. Această alocare în bugetul Franţei este cu atât mai insuficienţii, cu cât împrejurările războiului şi a ocupaţiei hitleriste, au lăsat numeroase clădiri şcolare distruse, bibliotecile resfirate şi micşorate, utilajul penitrui laborator, materialul didactic şi mobilierul internatelor în cea îjiai mare parte pierdute. Iar pentru a judeca calitatea învăţământului făcut de un astfel de buget, tmbue să mai observăm şi următoarele dute: La Sorbona, un laborator de botanică dispune de un buget de 2.500 fr. pe lună, laboratorul de geologie posedă 5 microscoape polarizate pentru 150 de studenţi, ce.a ce însemneneă că dacă 5 studenţi lucrează pe zi cu ele, revine ca un student să se uite la microscop odată pe lună (dacă folosim Duminicile şi sărbătorile), sau de 5—6 ori pe an. La Facultate de medicină, ace_ laş buget prevede o alocaţie de 5 fr. de student pe şedinţă. Cu o astfel de repartiţie a veniturilor statului pentru instrucţia publică, nu ne miră de ce guvernele Franţei nu au avut grijă ca şcolile să iarbă numărul de profesori necesari şi a plăti pe cei existenţi cu uni salariu, care să permită profesorului o viaţă decentă. A pretinde pentru toţi profesorii o retribuţie jfustă, nu înseamnă a spăra. numai interesele indivduale, înse-imnă a asigura calitatea învăţământului şi prestigiul şcofalei. „Un anumit grad de mizerie omoară spiritul” — spune şi protestează D-na F. Seclet-Riou în două articole. „De ce aceste greve ?” şi „Apărareja şcoalei”. Da aceea a readuce funcţia de institutor sau profesor la adevărata sa valoare, însemnează a face astfel ca la viailoare egală educatorul să nu fie pus ia situaţia ^inferioară materială, în raport cu muncitorii din celelalte profesiuni. Această revendicare este esenţială şi este mijlocul cel mai sigur pentru a salva şcoala franceză. Refuzul încăpăţânat de a pune funcţia profesorului îirr valoarea ei, arată cu prisosinţă, că regimul de conducere a Franţei nu este democratic. Aceasta ne mai arată că un stat îşi ' împarte resursele în uncţie de importanţa relativă ce o acordă fiecărui-se-viciu public. Clasarea diverselor funcţiuni este în realitate o „scară a valorilor” caracteristică unui guvern. Ost mai evident exemplu, dela care se inspiră guvernul Franţei, este bugetul educaţiei în U.S.A. care, a trecut brusc dela 23,5% lai 7% în timp ce simultan bugetul armatei se umflă. De ace „a toţi republicanii ştiu că dacă democraţia este aipelul (tuturor îa, conşti nţa rolului .fiecăruia ©e tre-bue să-l aibă în naţiune, ea nu poate progresa decât cu educaţ’îi naţională. Esb» o identitate în apărarea, şcolii publice n Franţa, cu aceea a democraţiei. Apărând nivelul lor de viaţă si demnitatea lor. educatorii ştiu că el apără viforul poporului ,.vivante incamation de la Nation”. Contrastul acea a între guvernanţii Frenţ.i şi lupta poporului şi al educatorilor săi, este arătată Marcel Merviile, în articolul ,,Contra reac-ţiuniî şi pentru imunei- forţelor laice”, evâdenţand legătura între ofensiva străină împoittrivra culturi franceze, ofans'vă dusă cu mijloace financiare şi tehnree impres:onamlte, prin reviste filme etc. — şl atacurile asupra (prtnciipiluiui lâ etăţii Şcoalei şi a Statului, susţinerea ascunsă a şcpaCelor particulare fiţă de înlăturarea prog-esivă a ajutorului, bugetului; pfntru educaţia naţ-onală, încercarea de a- plasa învăţământul tehir c siub tutela patronalului ş' neaictualizi irea proecbuilui „reformei ilnvSfămân'tufiui. Sunt acţiuni comune dare a"ată că guvernul francez face o politică economică care duce la o stoarcere mai mare a salariaţilor, punând Firmţa — Pe plan financiar, deci şii pe plan ideologic — la remarca une: puteri străine. Şcoala loică. care est; şcoala civismului republican, demască ac B-stă trădere a unei politici reacţionare. Lupta ce-aui fnicepurt-o educatorii francezi printr’o acţ'une al'ât de mare — la care au luat part* peste 26.000 do membri iai corpulci d'daot'c numai în regiunea Senei — este în ace-laş timp o luptă pentru apăr Irea şcolii, o luptă civică, ca şi o acţ:une do juste revend cări. . Dură 1 grevă, guV.mul (Schumamn a ncercat să ia măsuri faţă de profesorii care au aderat la grevă. Profesorii însă n’au frică şi nu dezalr- www.dacoromanica.ro 346 STUDII mează. ,,Greva e sfârşită, dar lupta qontinuă” — spunla Jeian Roulon. Ba continuă penitru a împiedica guV-itlnull da a lua or te măsuri de sancţionare penitru fapte de grevă, pentru a obţine modificarea proeatului guvama-miefnitîafl. de încaidrama, Pe care nu-i vor pulfcea accepta niiciodiJtă Educatori. Educatorii ştiu că posibilităţile lor de acţiune sunt mari, le-iaiu văzut mal ales în această mare acţiune, în caire alături de ei a fosit însăşi poporul căci pâmţţi nu şi-aiu tiYmlis copiii la şcotellă fin tot timpul greva. De aoe'cisi Manifestul Cornii etu-luii Central al grevelor spune „lupta continuă, căci nJ'-ciodaită învăţătorii nu vor accepta planul Schiumann, a-dlcă declasarea Universităţii şi declinul şcoaleii la'ce”. O as fel de acţiune teiste c:fei mai bună şcoală a sindicalismului — şi pentru aceasta Jean Gfrador araiă inst'tutorilor Senei”. Inst itutorii şi-au ,,ce învăţăminte să tragem din greva dat seama Ică lupta pentru juătede revendicări aste legată numaii de lupta pentru şcoala Hepublicei, ipenl ru ftpărarea unei adevă’ialte democraţii. Şi-au dat seama care sunt adevăraţii conducător; >ai acţ unei c'^i apără şi care sunjt trădătorii cauzei lor Au văzut că duşmanii unităţii sindilcrle sunt aceşti trădători, cari sub acţiunea politică vclcamă a independenţei surd:cale au abandonat lupi a drectă prin gr-vă, p-htru apărarea interes--lo reducaitorilor. învăţământul princ'pal desigur este acela că puterea, organizaţiei de educatori va fi forţa ei unitară, acţ'unca diso'plin"ită în in'eriorul sind'catulul. caro. curăţait de trădători, va fi mai pregătit p.ntru luptele ce vor veni ŞÎ care vor duce spre victorie ce constă într’o viaţă demnă într’o ţară liberă. La aceste trebu să i dăugăm încă un învăţământ, cel mai important pc care l-a aţătat Fr. Engells as fel: , G”^ Ce sunt pentru muncitori o şcoală militară în care se pregătesc pentru marea lupfă car a dewen't dota inev’i ab;lă, grevele sunt în sfârşit, man festări a’e d’vcrs'Ior in imu-d de muncă vcst'nd alăturarea lor la marea mişcare munc torească”. Şi d'n acţiium |a educatorilor francezi s’a consfajtat că profesorii sunt alături cta mişcarea 'grevistă ce în sjcelaş timp a cupr ins intr-aga mun_ ci,terme franceză, ptentip. t> democraţie reală. Aceasta arată solidariitlaltoa tuituror color care muncesc. Evenimentele din Franţa şi sitairea şcoalei franceze ne arată cu cât mai! 'avantajaţi suntem noi. Am scăpat de întunericul dictatur ilor, de opresiunile neacţiiunill, — şi şcoala noastră devine a poporului. Democraţia tinerei noastre Republici, este a poporului, pe când fin Franţa, oligarhia ce se intitulează „democratică”, caută să transforme ţara lor într’o coloniei, a dolarului. DR. M. O. ★ PROBLEME ECONOMICE. Reuistă lunară de studii ţi documentare. Organ al Consiliului Superior Economic. No. 1 Februarie h48 şi No. 2 Martie 1948. Referfindu-se la lipsa (unei, reviste care să cuprindă în roza ei de preocupări problemele tuturor sectoarelor economice şi care, în acelaş timp să disoute aceste probleme la un nil vel ştinţiif'c. D. Gheorghiu-Dej fixează nu numai pr.ncpalele lacune ale literaturii noastre economice de până acum. ci şi, roiul ce revine „Problemelor Econonrce”: „Revistele economice apărute până azi nu puteau îndeplini această menire, fie pentru că ele îşi mărgineau câmpul de activitate la numai una din ramurile vieţii economice. fie pentriacă metoda lor di» cercetare era lipsită de o bază cu adervărait şt’in-ţifică. iar preocupările lor se situau în afara nevoilor reale ale poporului român”. Grupând un mămîanch'u deosebit de valoros de economişti, tehnici mi', statisticieni şi ingineri, folosnd din plin rezultatele activităţii corn siuni-lor tehnice ale Consiliului Supenor Economic şi bazându-şi analiza p;o-blemelor pe teoria lui Mairx. Eng Îs, Lenin, Stalin — „Problemele economice” şi-au lua't dela începu1 sarena de a umple go’iull amtotit. Deşi numa' după două numere, se poate totuşi afirm J că revista se găseşte Pe drumul larg al îndeplin' ii www.dacoromanica.ro RECENZII 347 sancinei asumate. Dacă nu ne-am referi decât la trecerela în revistă a diiferitQLar, sectoare da product;e — pe care .^Probleme Economice’ o realizează fin pr im Dl© două numere sub forma unor succinte, dar docum-m-leto prezentări — şi încă optimismul nostru ur fi îndreptăţit. Pentriucă, deşi unele din aceste prezentări ma' necesita unele comiplecitări, uncie reliefări mai precise ale problemelor ce se pun sectorului respectiv sau unele concluzii mai de amănunt — ele întregesc totuşi, pentru prima dată o imagine de ansamblu, pe bază de dajte veriificalte, a economiei româneşti în faţa rifacerii ei postbelice. Dar 'acesta este numai un aspect al preocupărilor revistei noastre, din primele numere chiar, ea n’a înţeles să Ss limiteze la acest necesar şi de mult res'mţit tur de orizont, ci a trecut dela început la analiza amplă a problemelor fundamentale ale re -construcţiei naţionale. N© referim în primul rând lai studiul — deosebit de valoros atât din punct de vedere teoretic, cât şd al cunoaşterii caracteristicilor şi realităţilor de bază ale momentului Economic actual — semnat de d. M'iron Coms'antîirrscu şi intitulat „Lupta pentru sthb'lizsre (Nr. 1 şi Nr. 2). Pornind dala lămurirea confuziei oare mai stăruie în publicistica noastră economică între noţiunea de reformă monetară şi lalceea de stabilizare — d. Miron Constantinescu aduce o precizare care fără mderilă, va ajuta mult muncai cercetătorilor noştri în acest domeniu. . Stabilizarea esle un proces de durată. esţa o luptă conftiuă împotriva tuturor încercărilor de a răsturna noua rânduială în viaţa monetară şi financiară a ţării”. Asl'zând cond'ţiunile necesare reformei monetore şi, modul în care ele au fost llîmdejphjniife îln ţalra noast ă; analizând conditrunile necesare stabilizării şi consolidării ei şi modiul în car© le realizăm noi, auto. ral aduce câtova elemer., care vor trebui dc-acum înainte, să f% luat° în mod serios în considera e de toţi cei cj?>e vor încerca să tragă conc’iu-z’-ile teoretice ale luptei noastre pentru stabilizare şi chfar de cei ca e vor dori numai să înţeleagă şi să-şi lămurească drumul refaceri noastre. Est_ vorba în P imul rând de as-pectui polit'c al rezolvării probler melor economice. ,,Există poate la unii specialişti — precizează d. Miron Constantinescu — tendinţa de a vedea totul numai în luminai cifrelor şi un anum it fel de a interp eta şi de a neglija factorul politic de ma=să, de a neglija acest factor psihologic condifune Esenţială şi a succesului reforme ■ monetare şi a succesului stabilizării şi anume, încr.dcrea şi sprijinul activ aii masselor rnunci-toai e, în frunte cu clasa muncitoare, pentru guvernul înfăptuitor al reformei monetare şi. azi, al stabilizării” O a aou.a precizare, legată 'n esenţa ei de c ia am ntiită mai sus, este aceia a aspectului luptei de clasa sub care s'a desfăşurat (liupţa pent u stabilizare: „Stabil’zarea nu este o ecuaţie •»!-gebrică, în care dacă toate necunoscutele sunt rezolvate din timp, în mod necesar şi automat ecuaţia tre-bue să fie o idi'-ntitate. Adică, Du înseamnă că dică toate problemele economice şi financiare ale stabiliză ii au fost prevăzute şi rezolvate din vreme., în mod necesar stabilizarea trebue să reuşească. Ceeiace este esenţial In înţelegerea desfăşurării procesului vieţii economice este faptul că el se produce pe canavaua luptei de clasă ;n ţhra noastră”. • Ajungând, pe baza unei atent. d~r-ce'ări a datelor de bază din economia noastră, la constatarea că „condiţiile necesa'e înfăptuirii srilbilizării monetare au fost înd plinite în lunile Ianruari» şi Februarie I1SM8” — d. Miron Congtantinescu face totodată o precizare teoretică, plină dc r d pentru înţelegerea limidJo" de d^s-col-tare ale politici ncas'ire- economice: „Atâta timp cât modul de producţie capitalist este dominant în România, pericolul sdruncinării stab'lizăr'i mi nefare este posibil. Ctrwce neees'tă o vigilenţă şi fermitate spo iită d'm Partea celor ce muncesc pentru ca drep'urile lor ş; îmbunătăţirii^ economice de care încep să beneficieze să f'e apărate şi desvolthte”. Unia d'n probi meie cent dl o care se puneau economiei româneri, in epoca refacerii di şi care se pir*-' ca www.dacoromanica.ro 348 STUDII o ooindiiţiie holtăritoare în pregătirea dcisvoliărci ei planificate, este laţceeă a cunoaşterii is'-tuaiţiei ei obiective, a unei evidenţe statistice. O asemenea luc are lipsea cai totul; precedentele lucrări ale Instituitului de Slbaitllsitiică e'-iau şi depăşite ou totul şi incorn-pleită. ' Reorganizarea1 statisticii în Român'a a marcat tot adultă începutul unei fruC oase lacţiuni pa teirien. InvenitaV rierea îmtrep imderllof industriale, racensământul populaţiei şi Jad clădirilor, recensământul agricol — aiu însemnat nu numai îmbogăţirela cu o arma deosebit da preţioasă a muncii io urilor de conducere economică a ţării, ci şi' prilejul unor constatări şi concluzii importante pentru orice cercetător fii problemelor noastre economice. , Firesc deci ică consemnarea rezultatelor lacestei munci diatistice din ultimele luni şi interpretarea lor nu puitqa ' amâne străină revistei ..Probleme Economice”. Câteva studii şi articole sunt situate tocmai pe aiceat-stă bn'ie de preooupări. Subliniem în primul rând concluziile interesante în domeniul problemelor de populaţie şi învăţământ ale studiului d-lo" |dir. A. GoJopenţia şi dr. D, C. Geongescu („Populaţia Republicii Populare Româna Cia 25 Ianuarie 1048’’ — în Iftr. 2) observiaţiJe critice din articolul d-Ciui B. Zaiharesicu, {„Rezultatele prov'zorii ale inventa Serii întreprinderilor parttiiQulare'’ — în !Nir, 2) şi consto1 ările d-lui M’rcea Biji („întreprind:1 ile- industrMe pailticulare având peste 1° pdrsoeine ocupajte, pe r-amuri şi grup de personal”). Fără îndoială că este vorba numjaii de un început; un început care luminoasă de p? .acum importanţa con-cluzii’oir teo etice şi practica ce a|u a fi trase de pe urma publiicăniti date’ lor complete ale resensămânitULui din 25 Ianuarie 1948. Am'oteam mai sus despre preo-cuoiarsia reviste' de a p'c-zental — sub semnătura ingmerilor şi tehui,cfenilor de” fnumte, specializaţi în sectorul respectivi cocluz'ils- la clare comisiu-ni'le şfl subcomisiunile Consiliului Su-peror Economie au ajuns privi!fco,r la problemele diferitelor sectoar© ale econbmiei naţionale. Esţa fără îndoială imposibil ca o recenzie să înglobeze multitudinea de preocurăni şi drobleme pe carie le ri-' dică fie iare istuidiu în pairte. ■Şemnia-lând însă importanţa adeptei inventarieri de realizării. perspective şi ne’ vdi, pe care „Probleme Economice” o înfăpjtueştei studiu -dig studiu şii numă^. de număr, ţilniem să noităm lairtdicoiMe p ivtiăpre la problema transporturilor, semnate de dmSi ing. N. Profiri („Problema transporturilor în România” în Nr. 1) şi Chivu Stoica („Evoluţia transporturilor feaioviare în 1947“ în Nr, 2), studiul d-lor prof. C. D. 'iNeniiţescu îşi ong. Miiirceta Consitam,-tinesou asupra „industriaMizăxii gatzu’ lui metan”, clei Hâ D-tai 'arh. Pompi-liu Mialcovsi („Construcţii!© şi u’ba-nismul în Republica Populară Română”), ca şi loonltlribuţiia D-lor ing. Al. Rusis („Problema fierului în industria românească”), ing. E. Nadeş („industria auriferă lomândască”) etc — toate în No. 2 —, ic6ntiniuân|d 'bu’ nul început făcut în No 1 de d-n:i B. Niadler '(„Industria metalurgică şi rolul ei în netfacerieia ţări”), Prof. C. Geio gescu („Industria forestieră”), ing. I. Corodeanu („Electrificarea României”). I. Schonfeld (,,Probleim|a petrolului' românesc”), ing. M. Gtri-dea („Industria textila”')' /ing. M. Gonistantinesou („Industriar chimică română”) iste. . Date, unelo'i mai' complete, uneori foarte ■ sumare Şi -insuficiente analizate. asupra „Experienţei ţărilor vecine*’ şi lasupria „Economiei ţărilor da(p’ta'liste” — întregesc pa'teşa de rlulbrică în oare latnâliza 1 -„Legislaţiei economice” (făcută în1 cele două numere apărute de dmilii Prof, Tiudor Popescu. Prof. P. Viforeaniu şi in,g. I. Schonfeld) şi mutarea problemelor de „StaltfBtică” se sitiuiază pe primul plan de dinjteres. Ajunşi la acest capitol, este necesar să subliniem că frământând, analizând şi prezentând re,alităţi!2. economice sie ţării, aducând o contribuţie demnă de relevat cunoaşterii p'oblemelor economice imediate, dlar şi ddsvoltării ştiinţei economice în ţara noastră — revista începe să dea lupt|a şi în ceeâl ce a fost până acum (şi este încă la ‘ ioairltie mulţi dintre noi) criteriu neştiiiniţdlfi.c în cercetarea economică. • www.dacoromanica.ro RECENZII 349 Efortul de sigur, o parte din cotoborEttoiri. trebuie să-l organizeze asupra propriei lor muncii în primul rând. ope ând laisupra rezidurilor pe care diferitele teorii neştiinţif ce sau concluzii; alo economie! burgheze, ni le^au lăsat d'n epoca formaţiunii universitare încă. Lupta pentru lichidarea acesto păinjin/ şurii care stânjenesc munca multora) dintre noi, epte fără iinidoială una d'n sarcinile principale c|ara Se puni dlnitJleotual*-tăţii noastre avansate. Şi estet fără . îndoială un titlu de merit pent u acei co’abo4atori care iau nevoe să dea o asemenea/ luptă, de a fi necruţători ' cu al înşişi şi cu ceilalţi. In a-cesţ sens ni sc- pare demn de relevat atr( icclul D-Ciui Rald/u (Mănescu, care făcând autoc Lt'ca unui arlticol publicat în toamnă, supune în acelaiş timp unul acidulat examen cniltic unele interpretări şi luări de pozit;e care, di.ltorită tratări lor neşt:dnţitfice, duc 1q concluzii false, dsmatu ând realităţile. Eşte încă un aspedt a(l contribuţiei pe dare ,,Problema economice’’ ce o aduc culturii Republicei noastre populare. C. MURG. ★ ANALELE ROMANO-SOVIETICE. ' Obiectivul de bază al „Analelor Româno-Sovietice” este de a face cunoscut oamenilor de ştiinţă români ca şi intelectualilor români în general, problematica sovietică şi metodele de lucru sovietice, precum şi de a le pune la îndemână un bogat'material informativ asupra crecetărilor ştiinţifice sovietice în toate domenii, le. Putem afirma dela început că numărul 8 al Analelor realizează în general acest obiectiv. Mulţimea recen. ziiilor şi a indicaţiilor bibliografice, ca şi alegerea, judicioasă a principalelor articole, aduc pentru cei ce lucrează în diferite domenii ale ştiinţei ■un ajutor preţios. In fruntea revistei se află un articol asupra cunoscutei lucrări a generalisimului I V. Stalin ,.Despre bazele leninismului”. Expunerea conţinutului acestei lucrări călăuză în lupta mişcării muncitoreşti, pune în evidenţă valoarea ştiinţifică remarca-blă a lucrării şi reliefează principalele ei teze şi uriaşa ei importanjă practică. Intr’un articol intitulat .Introducere în problemele paleontologi.i”, A. A. tBorisiac membru al Academiei de Ştiinţe a U.R S.S., arată situarea paleontologiei printre ştiinţele care ur-' imăresc să reconstitue istoria organismelor vii ş: precizează tez.l; pri ncipate care tnebue să călăuzească cercetările în această direcţie. Sub ititlul .Evoluţia microbilor patogeni ,şi a bolilor contagioase umane”, I. I. Miliuşkin pledează pentru necesitatea constituirii şi desvoltării unei ramuri a microbiologiei care să studieze desvoltarea în timp geografia is'oiică a infecţiilor, studiiu caire ar lămuri multe probleme actuale ale microbiologiei. D. Pfof. Cristea Niculescu prezintă 0 problemă technică aceea a mutării clădirilor, subliniind realizările pe scară largă obţinute de technicienii sovietici în această direcţie. Interesant prin puternica actualitate a problemei desbătute articolul lui L. Evenţov, „Naţionalizarea industriei după răsboiu”1 scoate în evidenţă caracterele distinctive ale diferitelor măsurii de naţional zare luate după războiu demonstrând caracterul special de apărare a capitalismului Pe caire-1 prezintă naţionalizările făcute de laburişti în Anglia. Redacţia revistei a avut buna idee, ca- extrăgând fragmente din diferite opere ale msireiu'. savant l’tnguist N. I. Marr să prezinte t. oria jafetită a clasficării limbilor .teorie fundată şi verificată prin îndelungi studii pe teren de Marr şi şcoala Iul teorie care a dat o puternică lovitură idea-ismului în domeniul studiului limbilor. 1 Publicarea unui fragment din expunerea lui A. A. Jdanov, asupra ucrări de Istorie a Filozofiei a lui G. F. Alexandrov este de mare folos pentru prezentarea limpede a poziţiilor marxiste în istoria filozofiei. Deşi această expunere a apărut în întregime în editura P C. R., extrasele publicate de Analele Româno-Sovietice punând la îndemână tezele piin-cdipale ta.le expunerii siunt binevenite. www.dacoromanica.ro 350 STUDII Am lăsat sla urmă articolul interesant al d-iui Ptrotf. I, Gh. Popesou asupra lui Lomonosov caro prezintă cu toate meritele reale pe marele savant rus. Gonsderăm că Analele ar trebui pe lângă aceasta să se concentreze şi asupra figurilor semnificative ale ştiinţei sovietice mai puţin cunoscute la noi. Deasemeni ar trebui să se insiste asupra prezentării oamenilor de ştiinţă ieşiţi din mijlocul tuturor naţionaltăţilor din U. R. S. S., dintre care unele erau înainte de revoluţie extrem de Înapoiate. Deasemenea am lăsat la urmă articolul d-Jui prof. Râul Călinescu asupra expediţiilor sovietice în ţinuturile arctice. Pasionant şi prin natura subiectului şi prin prezentare, articolul face un istoric al explorărilor polare sovietice. Socotim că pe lângă prezentarea expediţiilor, ar fi trebuit să se insiste mai mult asupra importanţei practice a acestor cercetări polare. E adevărat că acest lucru este suplinit în nota de prezentare a redacţie. dair înrtr’o măsură insuficientă. In general, prezentarea preocupărilor geografilor sovietici ar trebui legată totdeauna de imensele rezultate practice ale cercetărilor. Ca şi în numerele precedente există şi în numărul 8 al Analelor informaţii asupra organizării vieţii ştiinţifice în U.R.S.S.; articolul d-lui Pof. D. Danielopolu asupra Academiei de Medicină din U.R.SS. şi câteva note Totuşi asemenea informaţii şi studii ar trebui să existe în Anale în mai mare măsură. Dacă date asupra rezultatelor ştiinţifice obţinute de savanţii sovietici pot fi găsite şi în revistele de specialitate, este de datoria analelor să aducă la cunoştinţa intelectualilor români organizarea muncii ştiinţifice în U. R. S. S., metodele de lucru. Trebue semnalat în mod special' articolul prof. A. Denisov despre .Uniunea Sovietică şi problema suveranităţii naţionale”. Actualitatea acestei atitudini este cu atât mai mare cu cât tratatul de prietenie, * colaborare şi asistenţă mutuală încheiat de curând *ntre U. R. S. S. România este o nouă şi strălucită manifestare a politicii sovietce consecventă în respectarea suveranităţii naţionale a tuturor popoarelor. In Analele Româno-Sovietice un loc important îl ocupă dările de seamă asupra articolelor apărute în publicaţiile ştiinţifice sovietice; oa şi indicaţiile bibliografice judicios alese, ca să reflecte cercul de preocupări al oamenilor de ştiinţă din U.R.S.S., dările de selamă sunt de un ireal folos, semnalând specialiştilor progresele ştiinţei în U.R.S.S. Foarte just este faptul că se dau din când în când indu-aţii bibliografice ceva mai, vechi, deoarece anii de războiu ca şi politica antisovietică dusă înainte de războiu, au făcut ca informaţiile oamenilor de ştiinţă români asupra ştiinţei so-vitice în acea perioadă să fie foarte reduse. Lacuna aceasta trebue umplută atât prin indicaţiile bibliografice cât şi prin expunerile sistematice de ansamblu despre care am vorbit mai sus. Trebue în sfârşit aduse toate laudele pentru suplimentul dedicat problemelor predării ştiinţelor fizice în învăţământul sovietic de toate gradele şi cuprinzând expunerile făcute în cadrul Institutului de Studii Ro-mâno-Sovietic de către d-nii Prof. E. Bădărău conf. Al. Sanieîevi ci şi Dtf. I. Auslănder. Prezentând modul de predare al fizicii în învăţământul secundar, technic şi superior din U. R. S. S. cele trei expuneri conţin o mulţime de sugestii foloşiitoare tuturor celor oare vin în contact cu problemele învăţământului fizicii. www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFII COMUNICĂRI ALE ACADEMIEI DE ŞTIINŢE Doclada Academii Nauk Seria noua — 1948 — voi. LIX, Nr. 1 Matematica GAGAEV B. M.: Contribuţii la convergenţa şirurilor trigonometrice. GRUNBLUM M. M.: Despre un criteriu al bazei. CRASNOSELESKI M. A.: Despre extensiunea operatorilor hermiticî cu domeniu nedens de determinare. RAJCOV V. V.: Contribuţii la chestiunea torsiunii proective a congruenţelor. Mecanica FLORIN V. A.: Formula fundamentală a consolidării pământului. Fizica-Matematica LEBEDEV N. N.: Ecuaţia integrală pentru rezolvarea prin funcţii periodice a unei ecuaţii diferenţiale. Fizica BOROVSKI I. B.: O nouă metodă de analiză roentgeno-spectralâ cantitativă. CONOBEEVSKI S. T.: Metoda de con strucţie a proecţiilor lui Bragg cu ajutorul şirurilor cari converg rapid. SVESNICOV B. I. şi DICUN P. P.: Absorbţia luminii pe stările metastabile ale moleculelor în reacţiile organo-luminofore şi fotochimice în dependenţa quadratica de intensitatea -luminii. SCANAVI G. I.: Proprietăţi dielectrice ale titanatului de bariu şi ale altor dielectrice de sistemul TiO=—BaO. Biofizica ROSENFELD E. L. şi RAVICOVICI H. M.: Despre spectrele de absorbţie ale compuşilor glicogenei cu albu-mina. Fizica—Tehnica MAIZEL S. O.: 'Contribuţii ,1a teoria sclipirii în fotom|trie. FRIEDMAN S. A. şi CEREPNEV A. A7: Un nou tip al luminoforelor zincosul-furice. Electro—tehnica HIKITIN V. P., TURKIN V. C. şi CU-NITZKI N. P.: Despre reprezentarea diagramei frecvenţelor oscilaţiilor. POPCOV V. I.: Coeficientul de recombinare al ionilor în condiţiile descărcării în coroană din aerul atmosferic. Chimia AGHEEV N. V. şi GUSEVA L. N.: Densitatea electronică a nikelului. CAZARNOVSKI I. A.: Afinitatea moleculei de oxigen la electron. . COROLEV A. şi MUR V.: Despre acizii tetrahidroftalici. Chimia—Fizica CLARK G. B., AKIMOV G. V. şl LEVIN I. H.1 Sisteme plurielectrice în parte polarizate. LUFEROVO M. A. şi SARKIN I. C.: Momente dipolare ale eterilor acizilor carbonici înlocuibili cu halogeni. NATANSON G. L.,: Despre mărimea câmpului electric în fantele produse de cavitaţionarea lichidului datorită ultrasunetului. Geochimia DUROV I. A.: Gasificarea apelor naturale şi reprezentarea grafică a compoziţiei lor. FILATOV C. V.: Contribuţii la reprezentarea grafică a analizelor chimice ale apei. Biochimia ZNAMENSCAIA M. P„ AGATOV P. A. şi BELOZERSKI A. N.: Despre grupa biologic activă a gramicidi-nei C. ILIN G.: Desmeiilizarea nicotinei din celula vegetală. RUBIN B. A., ARTIHOVSCAIA E. V. şi LUTICOVA O. T.: Despre particularităţile schimbului la mazărea cu www.dacoromanica.ro 352 STUDII grăuntele rotund şi sbârcit în perioada de germinare. LISACH1AN N. M. şi VERHOTEVA N. F.: Acţiunea ulterioară a diferitelor temperaturi asupra absorbţiei inver-tazei cu ţesuturile plantelor superioare. Geologia ZAR1DZE G. M. şi TATR1SVILI N. F.: .Despre ,vârsta complexului de lavă Talki (Gruzia, versantul'de Sud al muntelui Aljaro-Trialeţcului). M1ROPOLSKI L. M. şi MIROPOLSCA-IA G. L.: Despre zăcămintele minereurilor de fier dela Motmos-Doscia-toe din raionul Băchinsc, jud. Gorki. HAZANOVICI C. C.: Despre zăcămintele minereurilor feroase din R.S.S.F.C. Hidrogeologia CUDELIN P. I.: Ecuaţia scurgerii (alimentării) subterane ale râurilor sub forma generală. SAGOIANT S. A.: Condiţiile de formare ale apelor subterane din bazinul artezian, Tersco-Curuscului. Mineralogia SAFRANOVSKI I. I. şi GRIGORIEV D. P.: Studierea suprafeţelor de contact ale indivizilor cristalini în aplicare la cuarţ. Petro grafia f .LEBEDEV A. P.: Tipurile chimice ale diobajilor Caucazului Central. Titologia ARARATfAN H. G.: Cariotipul migdalului. ROSKIN G. şi.STRUVE M.: Deosebirea citofiziologică a amitozei de mitoză. Histologia BEREZKINA L. F.: Influenţa hormonului sexual' în regenerarea oaselor. Genetica DUSEEVA N. D.: Despre răspândirea mutabilităţii înalte în populaţiile Drosophila melanogaster. CAMSILOV M. M.: Sterilitatea urmaşilor heterospermelor ale Drosophilei melanogaster speciale. MIR1UTA I. P.: Despre origina tetrafe-cundaţiei şi starea hibridă constantă Arachis hypogaea (L). ‘ SOCOLOV N. N,: Eliminarea hromoso-nică la diferite feluri de hibrizi ale drosophilei şi despre problema hibridităţii îndepărtate. HES1N R. V.: Deosebirile fiziologice între două populaţii de Drosophyla Melanogaster. ’ i Fiziologia plantelor EFEICHIAN A. G.: Meristem şi grăbirea fructificării seminţelor prin injectarea lor plantelon jructifere. CAZARIAN V. O.: Despre legătura între desvoltarea reproductivă şi lecuirea ramurilor în condiţiile întunericului. LIVANOV C. I.: Lungimea etapei luminoase la sorturilor standartizate ale grâului de primăvară şi particularităţile formării formei lor pe o zi scurtă OVCIANOV C. E.: Utilizarea substanţelor de creştere în luptă cu parazitul (Orobanche aegyptioca Pers.). CIAILAHIAN M. H. şi SAMAGHIN G. A.: Despre jmlul frunzelor în reacţia fotoperiodica a plantelor în timpul unei zile lungi. Morfologia experimentală BARSKIN B. L.: Contribuţii la carac terul dependenţei regenerării ccfa-lice a embrionului de regenerat la viermele de ploaie. GUREVICI F.: Despre rezistibilitatea foetusului Rana temporaria în diferitele etape de desvoltare la agenţii vătămători. COSTOIANT H. I., CHEDER I. A. şl S1DLOVSKI V. A.: Studierea micro-fiziologică a particularităţilor de emanare ale ionilor de calciu din inimă la descărcarea nervilor simpatici. OLIFAN V. I.: Ritmicitatea creşterii zilnice a larvelor crapului (Cyprinus carpiot). Endocrinologia VOITKEVICI A. A.: Compararea acţiunii hoiterogenice a sulfamidelor şi www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFII 353 tiouracilel în experienţele asupra pa sărilor. ★ COMUNICĂRI ALE ACADEMIEI DE ŞTIINŢE U. R. S. S. Doclada Academii Nauk Seria Nouă — 1948 — voi. LIX No. 2 Matematică KONTOROVICI P.: Contribuţii la teoria grupurilor necomutative (ără torsiune. KINCIN A. I.: Teorema transportului pt. sisteme singulare ale ecuaţiilor liniare. GOLDBINDER A. U.: Despre rolul să rurilor inerte din compoziţia materiilor explisibile cu dispozitiv anti-gri-tsu. JOFA Z. A. şi PECICOSCAIA Z. B.: Cinetica descompunerii amalgamu-rilor şi supratensiunea hidrogenului pe catoda de mercur, în soluţiile bazice. LEVIN V. U.: Contribuţii la metodica analizei proceselor de pe suprafeţele neomogene. OSIPOV K. A. şi KUZMIN A. V.: Cristalizarea combinaţiei chimice Al Ni din masşa topita într’un câmp magnetic constant. Ceochimia Mecanica FLORIN V. A.: Problema consolidării mediului de pământ. Teoria elasticităţii RIZ P. M : Teoria elasticităţii la detor-întrec limita de Fizica maţiile mari, care proportionalifate. DATCO V. G.: Fosfaturile în straturile dela fundul Mării de Azov. Biochimia ILIN G.: Alcaloizii amphidiploidei Nico-tiana rustica x Nicotiana glauca. KRETOVICI V. L. şi PETROV I. S.: Transformarea mucozităţii în timpul creşterii şi maturizării grăuntelui de secară. KIRCO U. M.: Neomogenitatea supra-feţii fero-magnetice şi bandele de dis’persiune magnetică. SCANAVI G. U.: Permeabilitatea dielec-tricâ şi dependenţa ei de temperatură pt. cristalele de tipul rutilei şi perovskitei. TOLSTOI N. A. şi FEOFILOV P. P.: Despre stingerea luminiscenţei sticlelor şi ale sârmelor de granil. ENENSTEIN B. S.: Metoda studierii stabilirii unui câmp electric în pământ. Fizica tehnică DENISOV N. I.: Contribuţii la teoria deforţiei rooilor argiloase. MORGULIS N. D. şi JAGOVNIC V. S.: Câteva proprietăţi fizice ale termo-catodelor cu oxid de bariu. Chimia KOROLEV A. şi MUR V.: EXemple noui despre sinteza asimetrică. NECRASOV B. V.: Structura economică a fluorurei de cesiu. _ BL1NOV V. U.: Despre arderea cărbunelui cu impurităţi. Techriologia chimică BRON V. A.: Despre diverse legături magneziale. ESIN O.: Influenţa acidului salicilic asupra echilibrului ferului lichid cu c< mai simple sgure importante. CHILIN A. I.: Despre iluc'uaţiile la temperaturi joase ale sgurei din furnalele înalte. GeoIog!a KOJUCHOV P. T.: Noui zăcăminte de mercur în nordul Caucazului. MARTINSON G. G,: Rămăşiţele organismelor animale în sedimentele do-nice ale Baikalului. ■ MIROPOLSKI L. M. şi MIROPOLSCA; IA G. L.: Despre concentraţiile ferv lui din mine. FEIGELSON I. B.: Despre apele subpă-mântene ale zăcămintelor purtătoare de gaze şi petrol ale regiunii Saratov. Mineralogia BOBROVN1C D. P.: Scapolit de calcar cristalin (xenolit) din cariera de STUDII www.dacoromanica.ro 23 354 STUDII granodiorit a împrejurimilor staţiei Ghivani, regiunea Viraţa, Petrografia MALASIK: Cocoliţi ca suite de fora-mifure creatoare de roci ale Cauca-zului Nordic. Paleontologia ZALESKI I. M.: Despre reprezentantul unui nou ordin de insecte care posedă elitre. Citologie DUBOVSK1 N. V. şi KESTEIN L. V.: Particularităţile structurii homosomi-lor din glandele salivare ale lui A-nopheles maculigermis messeae. Histologie FILATOVA A.: Materii blasotmngene şi regenerarea. Genetica DYCEEVA D.: Mutabilitatea înaltă a genului Jellov la populaţiile din natură Drosophila melanogaster . KUZMIN A. I.: Influenţa etăţii floare! în încrucişarea plantelor îndepărtate. Ecologia DANILEVSKI A. S. şi GEISPITZ K. F.: Influenţa luminării periodice zilnice asupra ciclilăţii sezonale ale insectelor. KUREMZOV A. I.: Despre asemănarea dintre fauna regiunilor muntoase deschise şi cea a regiunilor mlăştinoase din Sichote-Aline. Hidrobiologia RODINA A. G. : Algele ca hrană a Cladocerei. Microbiologia GRIZNOV I. S.: Despre stabilitatea virusului gripei Ia temperaturi coborîte şi în închegarea lui pe suprafeţe umede şi în spumă. KATAEV I. A.: Despre câteva ciuperci de -rugină ale cerealelor Turkmeniei. Fiziologia plantelor VOLODARSKI N. I.: Dinamica creşterii tulpinii în lungime ca semn a vârstei tutunului. VOSTERESENSCAIA N. P.: Despre însemnătatea cationului de kaliu pentru foto-sinteză. GOLUBINSKI I. N.: Contribuţii la cunoaşterea fiziologiei creşterii polenului. Particularităţile desvoltării grăunţelor de polen la Primula officinalis Jacq, în legătură cu heterotulpinele. MIHAILOV N. N. : Influenţa condiţiilor hranei cu fosfaţi în fazele iniţiale asupra calităţii de cauciuc a răşinei (coc-sacăzului). NEVINAH V. A.: Influenţa zilei scurte asupra desvoltării şi creşterii lui Hu-biscus Cannabinus. PORTIANCO V. F.: Regimul pe apă a organelor vegetale ale cartofului. CEPICOVA A. P.: Despre relaţiile reciproce ale lăstarilor diferitelor generaţii la ierburile vivace. Zoologia BAUER O. N.: Despre situaţia siste- matică a lui Ankyrocotyle baicalense Wlasenko. BAGHIN V. L.: Despre tipurile de des-v.oltare ale larvelor la Dendrogasteri-dae (Ascotharcida, Eutomostraca). TURDECOV F., LUJIN B., PISCAREV K.: Despre aclimatizarea păstrăvilor din lacul Sevan (Sehno ischehan in-fraspecies gegerkuni Kesselev) în lacul' Issâk-kuli Fiziologia AtfTEMIEV V. V.: Influenţa acetil- cholinei şi a paralizatorilor cholines-terazei asupra activismului electric spontan al centrelor nervoase la broască. BORSUK V. N.: Acidul ascorbinic în sângele şi ţesuturile epurilor de casă şi a porcuşorilor de mare în ontoge-neze. MAXCO S. N.: Restabilirea funcţiunilor vitale Ia animalele cu şira spinării supuse- la îngheţ în funcţiune de conţinutul apei din corp. SVARTZ L. A.: Contribuţii la chestiunea despre nivelurile acţiunii reciproce a vederii în culori. www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFII 355 Helmintologia SPASSKI A. A. • O nouă familie a ces-todelor Skyabinochorid'ae fam. nov. care sunt caracterizate printr’o lipsă totală a matcei. KIRILOVA A. A.: Acţiunea acetilcho-linei şi a adrenalinei asupra excitabilităţii reflexe a măduvei izolate de broască. Bull. experimentalnoi biologii i medizina, Voi. 24. p. 75. 1947. ★ REVISTA DE FIZICA EXPERIMENTALA ŞI TEORETICA Jurnal 'experimental noi I teoreti-cescoi fiziki. CĂPIŢĂ P. L.: Despre curgerea ondu-latorie a păturilpr lichide vâscoase subţiri. CĂPIŢĂ P. L.: Despre curgerea ondu-latorie a păturilor subţiri de lichide VâsGoase. II. Curgerea în contact cu un curent de gaz şi transmiterea de căldură. PINES B. L: Creşterea izotermică a germenilor prin descompunerea uţiei soluţii solide suprasaturate. GORSKI F. K- Despre probabilitatea de formare a germenilor cristalini. BOROVIK E.: Formula pentru conduc-tibilitatea termică a lichidului. KAGAN I. M. şi ZAHAROV V. M.: Influenţa tranziţiilor în cascadă asupra formei funcţiei de excitare a razelor mercurului. ADIROVICI E. I.: Legea redusă de ex-tincţiune a fosforescenţii cristalelor VILKENSTEIN M. V.: Spectre electronice şi intensităţile în spectrele de difuzie combinată. Raman. LEVŞIN V. L.: Despre natura diferitelor feluri de luminiscenţă a fosforilor cu niveluri adânci de localizare. IONOV I. I.: Repartizarea energetică a ionilor pozitivi de potasiu, cari se formează la ionizarea superficială pe tungsram. SCRISORI ADRESATE REDACŢIEI F. SCHMIDT: Momentul cuadrupol nuclear al bromului. ALEXEEVSKI N.: Supraconductibilita- tea combinaţiilor bromului. SALNICOV A. I.: Cercetarea adâncimii de pătrundtre a câmpului magnetic într’un supraconductor masiv. ★ LABORATORUL DE FABRICA Zavodkcala Luboratoria Chimie CONIHOV I. A. şi BOLSACOV G. A.: Electroliza internă cu folosirea pojghiţelor apărătoare. URUŞOVSKAIA L. G. şi FRANC-KA-MENITKI D. A.: Gaz-analizator ca talitic pentru amestecul de amoniac aer. CARAJAVINA E. A.: Determinarea compuşilor organici sulfurici în gaz apos. • STRIJEVSKI I- I. Noui metode de determinare a acetilenei din amestecurile gazoase şi aer. POPOV M. A.: Nouă metodă de analiză a minereurilor cari conţin wolfram (la determinarea calorimetrică a wolframului). VINOGRADOV A. F. şi CAZACOV V A.: Determinarea automatică a cantităţilor exagerate de sare cu ajutorul măsurătorului de sare standard cu limite mici de măsurare. DRANOVSK1 A. B.: Determinarea electronică a acidităţii în solubile sărurilor minerale. ' MOLOTCOVA A. S. şi ZOLOTUHIN V. C.: Determinarea acidului liber în soluţiile sărurilor de plumb. Fizica MINTZ T. L.: Metoda roentgcnografică a determinării licvaţici din interiorul cristaliţilor. PROTOPOPOV V. N.: O metodă aproximativă de determinare a raportului de intesitate al limitei spectrelor de raze x. COMOVSKI G. F.: Un model simplu roentgenospectograf cu un cristal curb şi confecţionarea lui. FAINSTEIN L. M.: Factor electronic de cascadă pentru scopuri fotometrice. TOTAROV V. V.: Măsurarea suprafeţei specifice a materialelor sub formă de prafuri. www.dacoromanica.ro 356 SÎDDU Mecanica BEKKER I. E.: Metodica de încercare a materialelor la rezistenţa la agăţare. SICICOV M. F. şi VISNEVETKI Z. D.: Despre metodica încercării oţelului la oboseala în condiţiile temperaturii înalte. RUDASEVSKI 'G. E.: Măsurarea deformaţilor de învârtire la osiile ce se rotesc. POGODIN-ALEXEEV: Influenţa metodelor de aranjare şi îmbinare a plăcilor la vâscozitatea de şoc a probelor compuse. - Schimb de cunoştinţe experimentale EPELBAUM V. A. şi ORMONT B. F.: Analiza nitritului de vanadiu. POROV M. M.: Folosirea naftilaminei la descoperirea aurului. VOROHOBIN I. G. şi FILIANSCAIA E. L.: O metodă rapidă de determinare a H S în aer. BIRIUCOV N. D.: Metoda grafică de calculare rapidă a soluţiei pH la orice tensiune a acumulatorului. AVERBUCH M. M„ ERINA I. I. şi STRELTZOV I. G.: Determinarea silicei din fonta turnată şi călită şi a oţelurilor la stiloscop. MEDJILOBSKI M. I.: Aparat pentru selecţionarea probelor de sgura din cuptoarele Martin la diferite adâncimi. KIBISOV V. T.: Aranjarea fotografică pentru stiloscopul auto-colimativ. SLAVIANSKI V. T.: Instalaţia Tesla pentru experimentarea sistemelor cu vid. SIDOROV S. C.: Electromagnet compact. BONGDANCENCO A. G.: Un filtru de nisip cu activitate repetată. MACUROVA A. I.: Folosirea fotocolb metrului de tipul Foucault şi al gal-vanometrului de vapori pentru analizarea metalelor feroase. NIKITIN S. N. şi TALACOVA E. G.: Metoda de preparare a sacilor de co-rund pentru termo-vapori. Critica şi bibliografia Recenzia la cartea lui I. V. Kareakina „reactivi pur cfiimici". Despre cartea prof. V. I. Petraşcu: „Analiza volumetrică”. ★ MOŞITUL ŞI GINECOLOGIA , 1/1948 Acuşerstvo i Ghinecologhia NICOLAEV A. P. şi TIURINA M. M.. O metodă eficare de luptă contra as fixiei fătului. BECHERMAN I. A.: Noui date despre pitruitrină. PERSIAN1NOV L. S.: Influenţa aceti-cholinei asupra activităţii contractile a uterului. BERCOVICI E. M. şi col.: Acetilcholina placentei. După studii foarte amănun {ite autorii ajung la concluzia că placenta are proprietatea de a sintetizc acetilcholina, care se găseşte în cantitate de 200—300 mg. la 1 kg. de placentă. CVATER E. I. şi col.: Tratamentul en-docervicitelor purulente. IURIEVSKI S. G.: Flora anaerobă îr caz de septicemie după naştere. BUBL.ICENCO L. I.: Despre mecanismul de acţiune al penicilnei. HOGNIAN E. A.: Penicilinoterapia în septicemiiloe obstetricale. t ZEMBLINSCAIA I. I.: Penicilinoterapia în obstetrică şi ginecologie. REDINA L. V. şi ZELINSKI A. f.; Carboanhidraza din sângele noilor născuţi şi importanţa ei diagnostică. RAFALCHES S. B.: Clasificarea maladiilor după naştere. BARTELS A. B.: Relativ la o clasificare raţională a maladiilor după naştere. ★ EDUCAŢIA PREŞCOLARĂ No. 1—1948 POGORELOVSKI C.: Potrertul lui Lenin. ARHIPOVA O. G.: Cei mai buni printre cei buni. BOLDARIOV N. I.: M. I. Kalinin despre educatorii de copii. BALAKIREVA Z. P.: I. P. Afonscaia. CLUCIAREVA I. P.: Dece iubesc munca mea. SUHACiEVSCAIA N. A.: Maestra educaţiei preşcolare oiga Ivanovna Ne-ciaeva. www.dacoromanica.ro BIBLIOGRAFII 357 CIUVASEV I. V.: In memoria lui N. V. Cehov . Psihologia IST.OMINA Z. M.: Desvoltarea memo-moriei spantane în 'perioada preşcolară. Pentru educatori începători BOGOLIUBSCAIA M. K.: Povestirea basmelor populare. Lista învăţătorilor preşcolari decoraţi eu insigna „S’a distins în educaţia preşcolară" în anul 1947. Critica şi bibliografia SMIBNOVER A. V.: Educatorul în grădiniţe de copii (notă bibliografică). ★ EDUCAŢIA PREŞCOLARA Dojcolnoe vospiifcmie. 2. 1948 SUMAR Critica şi autocritica bolşevică e un mijloc puternic de progresare. A. I. LORINA : ,,Să ameliorăm educaţia muzicală în gradinele de copii" C. A. SUCIC°VA: „Cercul progre- sist muzical pentru educatori" M. GOLDSTEIN: „Educaţia muzicali la vârsta preşcolară". * E. S. KOSOBOCOVA : „îmbogăţirea dicţionarului copiilor al grupului superior. ' A. A. SCABARINA : „Teatrul de umbre în grădina de copii". E. I. PiROVSCAIA : „Lucrul cu părinţii în grădinile de copii din „Trehgor-naia Manufactura". Istoria pedagogiei 1. V. CIUVAŞOV : „V. G. Belinski despre prima educaţie familiară şi instrucţiunea copiilor". A. KUZNEŢOVA: „Dansul". Pagina naturalistului I. A. SCREBIŢKI: „Micul animal deştept". N. NAIDENOVA: „Vrabioara", Critica şi bibliografia S. I. SOCOLSCAIA: „Despre cartea F. S. Levin-Scirinei şi D. V. Mendajaritki „Educaţia preşcolară", ad. 1947. E. A. ARKIN : „Coltul gradinei de copii”. . O. ZELMANOVA : -„Noua literatură pentru muncitorii preşcolari" (1947). Cântece pentru copii . T. S'nercic (muz.) şi P. KUDREAV-TEV (cuvintele). „Gloria Armatei Sovietice” ! ★ ŞCOALA PRIMARA „Nacialnaia Scola” No. 1—1948 Creşteţi, educaji pe tinerii patriofl ai patriei sovietice. Didactica şi metodica BARŞINSCAIA M. : Influenţa metode: de chestionare asupra progreselor şcolarilor. SOCOLOVA E.: Despre materialul de monstrativ pt. limba rusă în şcolile ne-ruse. GONOBLIN F. N.: Despre o metpdă de învăţământ. NIKITINSKI I. I.: Plantele la lecţiile cu copii din clasele I şi II în timpul verii. STEINHAUS M. M.: Când, unde şi cum se introduce în limba străină. OSIPOVA T. D.: Din practica predării limbilor străine în şcoala primară la ajutorul autodidacticei STRAHOV I. V.: Studiul şi educaţia temperamentului şcolarului. SESTACOVA F. I.: Şcoala republicii populare din Mongolia. SOLOVIEV V. N.: In memoria lui Cehov. Critici şi bibliografii IGNATIEV V. N.: Despre cartea lui G. B. Poliak : „Calcul mintal în şcoala pri- mară”, www.dacoromanica.ro 358 STUDII KOGANSKl A.: „Natura moartă”. Datele jubilare. Cronica Sesiunea ştiinţifică a Academiei de Ştiinţe Pedagogice a R. S. F. S. R. ★ ŞCOALA PRIMARA „Nacialnaia Scola" 2. 1948 SUMAR Primul program al organizaţiei comuniste proletare. Didactica şi metodica E. ADAMOVICI: „Lucrul elevilor la lecţiile de lectură explicativă a operelor artistice”. V. I. ABRAMOV: „Pregătirea învăţătorului pentru lecţia de istorie”. „Lecţii de materie în ştiinţă naturală în legătură cu lectura explicativă”. N. N. LEBEDEV: „Observaţiunî asupra corpului său în clasa Ill-a”. Lucrul educativ A. 'E. ADRIANOVA : „Lucrul educativ asupra „Regulilor pentru elevi” în şcoala primară”. V. I. BORISOVA-POTOŢCAIA: „Lu- crul cu părinţii”. Schiţe despre învăţători „învăţătorii cari nu au în clasă elevi de anul II”. V. V. LITVINOV: M. M. Prişvin. Critică şi Bibliografie M. ARKIZAN, N. A. MENCINSCAIA: „Schiţe de psihologie a predării aritmeticii”. S1ROTKIN : „Manuale de limba rusă pentru clasa I şi II a şcoalei primare”. Cronică Sesiunea ştiinţifică pentru educaţia artistică a copiilor, închinată aniversării de 30 ani a Marelui Octombrie. * FAMILIA ŞI ŞCOALA No. 2 — 1948 Setnia j Scola Educaţia curajului. GLACOLEV P.: Opera întregului popor. ARKIN- E. A.: Higiena vieţii spirituale a cppilului. MACAROV I. O.: Despre alegerea profesorului. SARKINA V. E.: Cum să desvoltăm capacităţile la copii. AZORSKI ALEX.: Vădim şi Jura. PODROISKI I- N.: Mici prieteni de luptă. Consultaţii ALTHAUSEN N. F.: Copii anemici îl slăbiţi. Scrisorile cititorilor LAIHTER E. G. Nici o jertfă străzii. Cronica Regulament despre comitetul părinţilor pe lângă şcolile : primară, de 7 ani şi medie. www.dacoromanica.ro TIPARUL «UNIVERSUL* S. A. www.dacOromamca.ro : • , . I ' ' ' O - ' ' www.dacoromanica.ro LEI 150.