REDACTOR ȘEF: Acad. prof. ȘT. PASCU REDACTORI ȘEFI ADJUNCȚI: Acad. prof. ȘT. PETERFI, prof. VL. HANGA, prof. GH. MARCU COMITETUL DE REDACȚIE AL SERIEI FILOLOGIE: Prof. I. PATRUȚ, prof. I. PERVAIN, prof. D. POP (redactor responsabil), prof. I. SZIGETI, prof. R. TODORAN, lector M. MARKEL, lector I. NICULIȚA, lector I. ȘEULEANU (secretar de redacție), lector S. TRIFU ANUL XIX 1974 STUDIA N UNIVERSITATE BABEȘ-BOLYAI < SERIES PHILOLOGIA ț/ < FASCICULUS 1 Redacția: CLUJ, str. M. Kogălniceanu, 1 . Telefon 1 34 50 SUMAR - TARTALOM - COAEPMAHHE - SOMMAIRE - INHALT - CONTENTS M. MUTHU, Dionisie Eclisiarhul sau fanariotismul între istorie și legendă • JIhohh-cne SKJiHCHapxyji hjih 4)anapHOTH3M Meaqțy HCTOpnen n jierenAOH • Dionisie rEcclesiastique ou le phanariotisme entre l’histoire et la lăgende................ 3 G. ANTONESCU, O prefață necunoscută a Gramaticii lui Constantin Diaconovici Loga • HeH3BecTHoe npeAHCJiOBHe k KHure Gramatica românească KoHCTanTnna JJnaKOHOBHqa Jlorn • Une preface inconnue de la Grammaire de Constantin Diaconovici Loga..................................................................... 13 V. VOIA, Eminescu și Richard Wagner în spiritul doctrinei lui Schopenhauer • SnHHecKy h PnxapA Barnep b CBeTe AOKTpnnbi lUonenrayapa • Emi-nescu undpUchard Wagner im Geiste der Lehre Schopenhauers............................ 17 S. GOGA, G. Bogdan-Duică: Probleme de metodologie a criticii literare • T. Bor-AaH-JyHKa: Bonpocbi MeTO#oJiornH JinTepaTypnon kphthkh • G. Bogdan-Duică : Probl^mes^defmethodologie de la critique littăraire ......................... 29 T. Z.SINKA, P. EORNA, Literatura germană medievală în contextul creației europene • HeMeitKan cpeAHeBeKOBaa JinTepaTypa b KOHTeKCTe eBponencKoro TBOpneCTBa • Die mittelhochdeutsche Dichtung im Kontext der gesamteuro-păischen Literatur................................................................... 35 I. GALEA, Orientări în romanul englez • HeKOTOpbie HanpaBJieHHR b anrjmîi-ckom poMane • Directions in the English Novei........................................ 47 S. TRIPU, Graham Greene, contemporanul nostru • Tp3M Epan, nani coBpe-MeHHHK • Graham Greene, Our Contemporary............................................. 59 T. WEISS, Scara de valori și sistemul normativ al moralității la M. Porcius Cato • JlecTHHua neHHocTeîi n HopMaTHBnaH CHCTeMa HpaBCTBennocTH y M. IIop-itnyca Khto • The Value Degree and Standard System of Morality at M. Porcius Cato......................................................................... 67 MĂTE G., Mualkotâsegyănis6g es a kulondssdg • EAHHCTBennocTb n cneun^HKa xy£O}KeCTBeHHoro ^npon3BeAennH • Unicitatea și specificul operei de artă • Die Einmaligkeit und die Eigenheit des Kunstwerks ........................... 81 N. GOGA, Verbe și forme unipersonale, unipersonalizarea în limba română contemporană • OAHOJiHanbie rjiarojibi h (jiopMbi, yHHnepcoHajinaaitMH b coBpe-MeHHOM pyMbiHCKOM H3biKe • Unpersonlich gebrauchte Verben und Verbfor-men; die Entwicklung personlicher Verbformen zu unpersonlich gebrauchten Verbformen in der rumănischen Gegenwartssprache ..................................... 89 ȘT. HAZY, Infinitivul — predicat ,,dependent”. • KhcJîhhhthb — ,,3aBHCHMoe” CKaayeMoe • L’infinitif — verbe „ddpendant” ............................................. 97 2 C. MILAȘ, Un procedeu stilistic al exprimării orale valorificat în stilul artistic • CTHJincTHnecKHH npneM ycTHoro Bbipa?KeHHH, ncnojib3OBaHHbm b xyAO>KecT-BeHHOM CTHJie 0 Un proc^de stylistique de Texpression orale valorific par le style artistique.......................................................... 105 E. JANITSEK, Problema clasificării toponimelor românești după origine 0 Kjihcch-(j)HKauH5i pyMbiHCKHX TonoHHMOB 0 La classification des toponymes rou-mains............................................................................ 113 A. VINȚELER, Onomastica folclorului lipovenesc 0 OHOMaCTHKa jmnoBaHCKoro (j)OJibKJiopa^ 0 Onomastique du folklore lipovan .............................. M. NAGY, Conjugarea verbelor în graiul lipovenesc din Slava Cercheză, jud. Tulcea O Cnp5i>KeHHe rjiaroJioB b jinnoBancKOM roBope cejia CnaBa UepKeaa, yes^a Tyjina 0 Conjugaison des verbes du parler lipovan de Slava Cercheză (dep. Tulcea)................................................................... 135 Recenzii — P e u e h 3 n H — L i v f e s parus — Biicherbesprechung — B o o k s Al. Graur, Nume de locuri. (M.OROS)................................................. 149 V. V. Makarov., Problemy leksiko-semanticeskoj differenciaeii romanskieli jazykov (GH. HAȘ)............................................................................ 151 DIONISIE ECLISIARHUL SAU FANARIOTISMUL ÎNTRE ISTORIE ȘI LEGENDA MIRCEA MUTHU I într-u-na din Scrisorile sale Ion Ghica deplîngea instabilitatea politică a sud-estului ce „călcase pe secolul al XIX-lea“, moment în care „nimeni nu putea zări ce era să ne aducă veacul cel nou“. Cuvintele diplomatului și scriitorului reflectă o stare de spirit mai generală, re-găsibilă în conștiințe mai puțin cultivate ce întruneau, îmbinate, caracterele a două veacuri. Dionisie Eclisiarhul (1759—1820) este un astfel de spirit debusolat, dar care înregistrează cu „fidelitatea44 autorului de cronografe evenimentele din „diastima44 vremii sale. împreună cu Naum Râmniceanu, Zilot Românul, Pitarul Hristache ș.a., harnicul monah configurează o atmosferă și mai ales o mentalitate specifică perioadei de tranziție. Omul rămîne ascuns în dosul numelui bisericesc cu care își semnează Cronograful și „închinăciunile44 tradiționale de la începutul și sfîrșitul condicilor de documente, copiate cu osîrdie în mănăstirile oltenești1 2. „Cine era Dionisie Eclisiarcu, nu puturăm afla. Din unele pasaje ale cronicei — notează primul său editor, Al. Papiu Uarian — pare a fi fost de peste Olt442. Mai tîrziu, la aceeași concluzie ajunsese Nicolae lorga, care îi trage linia vieții din paginile cronicii3. Cercetările ulte 1 Ion V î r t o s u, în Date noi despre Dionisie Eclesiarhul, „Biserica Ortodoxă Română", 1937, nr. 5—6, p. 4, susține că „lectura eclisiast, în unele texte semnate Dionisie eclis., ar fi un non sens, semnătura completă fiind întotdeauna Dionisie Eclisiarh“. E adevărat, Cuvîntul către iubitorii de cetire de la începutul Cronografului este semnat Dionisie Eclisiarcu. Alteori însă va semna și cu e: așa, de pildă, „pomelnicul Sf(i)ntei beserici satului Drăgășanii din județul Vălcii,..., (este) scris de Dionisie Ecl e siarhul la vremea episcopului Nectarie al Râmnicului, la leat 1794“, fiind reprodus integral de către Teodor Bălă șei, Un manuscris din 1794 al lui Dionisie Eclesiarhul, în „Arhivele Olteniei'1, an. XIV (1935), p. 272—294. 2 Tesauru de monumente istorice, 1863, tom. II, p. 159. Pasajul este reprodus, împreună cu descrierea sumară a manuscrisului, și de către N i c o 1 ă e s c u P 1 o p -ș o r, în ediția din 1934 a Cronografului, p. 1. 4 M. MUTHU rioare n-au luminat nici ele prea mult biografia călugărului înspăîmîntat de faptele lui Pasvandoglu, precum și de cele ale „greco-romeosuluiu Napoleon3 4 5. Cert e însă faptul că numele său rămîne legat de Episcopia din Râmnic — o citadelă a culturii religioase, de fapt ultima, ridicată de prestigiul lui Chezarie. După o existență de „pioaro“ (călătorește pînă la Buda, vede Bucureștiul și Timișoara), . prefăcîndu-mi-să condeiu în mînă ca un șarpe veninat“, cum spune intr-un „proimion445, începe la 1814 redactarea Cronografului Țerei Românești lăsînd o mărturie naivă și sinceră despre epoca fanariotă. „Jelania46 este cauzată nu „atît de bătrînețe cît mai mult din multa nevoință a scrierii44 prin care umilul caligraf își cîștiga pîinea zilnică6. „Acum dar — va mărturisi el încă din 1796, deci înaintea „proimionului44 (1813) — ajungîndu-mă fireasca slăbiciune, din multa scriere într-acești 17 ani, de la ochi au scăzut vederea, de la mîini s-au împuținat virtutea, pieptul s-au rănit în lăuntru și nu mai rămîne alt cuvînt44, decît, am adăuga noi, opera ce prelungește, peste timp, specia bizantină a hronografului7 8. Fără să fie clamat, presentimentul sfîrșitului se insinuează în „cererile de milostenie44 adresate, la 1820, 3 Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688—1821), E.D.P., București. 1969, voi. II, p. 122: „Un biet călugăr, al cărui nume de familie chiar e necunoscut și va rămîne poate astfel pentru totdeauna". 4 La supoziția că Eclisiarhul era din părțile județului Mehedinți, A. Sacer-d o ț e a n u, în De unde era Dionisie Eclesiarhul?, „Arhivele Olteniei", an. XIV (1935), p. 517—518, aduce cîteva completări cu valoare ipotetică: „este foarte probabil ca D.E. să fie din Pietrari, din neamul acestor preoți Pietraru, să fi fost luat în grija sa de mic copil de către Climent (episcop plecat din sat — n. aut.) și după retragerea lui (1749), să fi rămas la episcopie, unde sub Filaret (1780—1792) să fi fost pus în treburile cancelariei". Cercetătorul se sprijină pe trei argumente: a) în satul Pietrari existau foarte mulți preoți; b) Majoritatea acestora purtau numele de Pietraru; c) Afirmația — citată de noi mai sus — a lui Papiu Uarian, că manuscrisul a fost în proprietatea unui loan Pietrariu din Râmnicu-Vâlcii. Ulterior, T. Bălă șei, publicînd Un manuscris din 1798 al lui Dionisie Eclesiarhul, „Arhivele Olteniei", an. XV (1936), p. 100—106, conchide, împotriva părerii curente, consolidată de studiul lui Ion Donat (Dionisie Eclesiarhul — constatări și observații noui, „Arhivele Olteniei", an. XIII (1934), p. 286—301), că monarhul „n-a fost eclesiarh al episcopiei de Râmnic, ci al Bistriței, de unde apoi a fost luat și întrebuințat ca scriitor al Condicilor Episcopiei Râmnicului în special de Filaret...". Și autorul adaugă: „Nu este deci inadmisibil ca D.E. să fi fost originar din vreo comună apropiată de mănăstirea Bistrița, fie chiar și Pietrarii Episcopului Climent, cum s-a susținut". Reluînd problema, A. Sacerdoțeanu, în Cronicarul Dionisie, Eclesiarh al mănăstirii Bistrița din Vâlcea, „Arhivele Olteniei", an. XV (1936), p. 257—261, răspunde lui T. Bălășel în sensul reconfirmării, cu precizarea că nota acestuia „nu luminează mai mult chestia în discuție... Dionisie trebuie să fi fost de foarte umilă origine". Cîteva elemente ale biografiei lui D.E. sînt fixate de către I. Vîrtosu, în cercetarea amintită (Date noi despre...), prin studiul atent al Prefețelor la Condici, pe care le și reproduce de altfel. 5 Ion Donat, Despre Dionisie Eclesiarhul și mănăstirea Bucovăț — Un „proimion^ și pomelnicul mănăstirii, în „Arhivele Olteniei", XV (1936), p. 31. 6 cf. V. G. P a 1 e o 1 o g, început despre artistul caligraf și miniaturist Dionisie Eclesiarhul, în „Mitropolia Olteniei", 1966, nr. 9—10, p. 912—914. 8 Prefață la Condica de documente a mănăstirii Govora (1796), în Ion Vîrtosu, Date noi despre ..., p. 14. DIONISIE ECLISIARHUL ÎNTRE ISTORIE ȘI LEGENDĂ 5 autorităților ecleziastice8. Se stinge în același an, neștiut, înaintea seismului revoluționar al lui Tudor Vladimirescu. Cronograful său relatează evenimentele petrecute între 1764 și 1815, fiind de fapt o operă memorialistică8 9. Izvoarele cele mai „sigure46 sînt „un ipochimen vrednic de crezut46, „un arhimandrit46 sau „un logofețelM, călugărul fiind atent și la „spunerea gazelurilor46 sau la „hronograf urile grecești46, de unde extrage informații referitoare la istoria Sîrbilor și a Bulgarilor. Alteori cercetează „catastișele cioclilor46, pentru a face cunoscut numărul celor morți de ciumă în București. „Evropa46, Napoleon Bonaparte în special și în-tîmplările din „Roșia46 sînt deformate după cele două „cărțulii tipărite46, întâmplările războiului Franțiozilor ș.a. (Viena, 1812) și Semne de biruință ș.a. (Buda, 1815). Nu-i vor fi fost necunoscute probabil Genealogia Cantacuzinilor a lui Mihai Cantacuzino, sau Cronicul în care Dumitrachi Stolnicul se miră zgomotos, ca și Dionisie mai tîrziu, de tunurile cu „sicrete46 ale muscalilor10. Inexactitățile istoricului nu întunecă valoarea literară a Hronografului, ce încheie șirul cronicarilor munteni, colorați la vorbă și cu atitudini pătimașe. Ultimele decenii ale fanarioților sînt retrăite de o sensibilitate opacă la frămîntările Franței revoluționare (și Dionisie nu e singurul exemplu de la noi), dar vibrând de speranțele îndreptate spre „Roșia46 Ecaterinei, care umilește cerbicia sultanului 8 Prefață la condica de documente a mănăstirii Obedeanul, în Ion Vîr t o s u, st. cit. (unde se reproduce „cererea de milostenie" și aprobarea acesteia în același an, iulie 1820). 9 Descriere a_ manuscrisului. Ms. de la Biblioteca Academiei, înregistrat cu cota 3537, cuprinde 147 file, după cum urmează: fila I, reprodusă în Tratatul de istoria literaturii române, Ed. Acad. R.S.R., voi. II, este „foaia titularia (Papiu Ilarian), cu specificarea autografă a primului editor că „acestu manuscriptu s-a publicații întregu în Tesaurulu de monumente istorice, Tomu II, p. 159—234". Jos, în stînga, cu litere de tipar: „Doc. rămas de la Gr. Tocilescu. Dăruite Academiei Române. Facultatea de litere București. Ședința din 5 martie 1910". Tot aici, un adaos, Insămnare, continuat în filele II și III. Fila nr. IV e albă. Intre filele V—VII o Scară, reprodusă de către Papiu Ilarian la finele versiunii, transcrisă în ortografia etimologizantă, puțin fidelă originalului. Urmează apoi, pe fila nr. IX, titlul: Hronograf și capătul „închinăciunii": Cuvînt către iubitorii de cetire. Pe hîrtia albă, groasă, se înșiră cca. 17—19 rînduri într-un scris caligrafic, ușor aplecat spre dreapta. Este folosită cerneala neagră, minus titlurile capitolelor și inițialele paragrafelor, unde se utilizează roșul aprins. Autorul obișnuiește să reia, pe fila următoare, ultimul cuvînt din precedenta, pentru a nu se pierde șirul, „lenia". Caracterele sînt cele ale slavonei tîrzii, cu amestecul pronunțat de litere latine, îndeosebi cele desemnînd vocale. 10 Re d a c t a r e a operei. Studiind fazele procesului de redactare, G i o r g i e P a s c u, în Istorica literaturii române din secolul XVIII, I, București, Socec. 1926, p. 167—168, conchide că „hronograful se prezintă ca o scriere compusă în 1814 și trecută pe curat în 1820, cînd i-a intercalat pasaje scrise în 1814 și 1815". Prima redacție datează din prima jumătate a lui 1814 și cuprinde relatarea evenimentelor dintre 1775—1808 și 1808—1812, în timp ce redacția a doua, despre Napoleon și despre istoria sîrbilor, aparține celei de-a doua jumătăți a aceluiași an. „Aceasta a doua redacție — scrie G. Pascu — definitivă, a fost scrisă în 1820, căci în a doua prefață a hronografului Dionisie zice că vrea să povestească istoria Valahiei de la 55 ani încoace, adică de la 1764 la 1819... Dionisie a redactat definitiv hronograful de la început pînă la 22 dec. 1815, desigur cu intenția de a-1 continua pînă la 1819, dar probabil moartea l-a surprins înainte de a-și fi putut realiza planul" (p. 169). 6 M. MUTHU într-o pagină de autentic basm oriental. Cronograful „aduce ceva din spiritul vechi cronicăresc, povestește simplu, naiv44, cu toate că autorului său „îi lipsia cultura care l-sar fi ajutat să ne dea o operă mai de seamă4411. E adevărat, „povestirea-i inegală4412 în sensul cantității de informații oferite, lucru ce nu-1 împiedică totuși pe Nicolae lorga s-o parcurgă cu deliciu în amintita Istorie, iar pe Sextil Pușcariu să afirme, după numai doi ani, că Eclisiarhul „ne amintește adesea timpurile bune ale înfloritoarei cronografii de demult. . . știe să povestească frumos și are un viu interes pentru partea anecdotică a istoriei, are vorba figurată a omului din popor4413. Călugărul — observă Ion Vîrtosu — „încheie o școală literară, aceea a cronicarilor munteni în proză14, pentru ca George Călinescu să emită însfîrșit cîteva judecăți definitive intuind balcanismul de fond al operei, în oare „viziunea terestră, amestecată cu sarcasme, văietături și cu o imaginație istorică de Alixăndrie, condeiul caricatural și trăsătura grasă, pitoresc vulgară, îi dau o puternică notă muntenească44. Adevărată „arcă de delicii44, opera dezvăluie „primul muntean din familia lui Conu Leonida și a lui Nae Ipingescu44, aocentuîndu-se „materialismul istoric al omului- sărac (îl avea puțin și Niculce), care judecă o domnie prin lista de prețuri4415. Chiar dacă nu formulează păreri despre misiunea istoriei, dacă lipsește apoi forța de generalizare cu care ne-au obișnuit cronicarii moldoveni, găsim, în schimb, „reacțiunile față de vremuri ale păturii mijlocii44, Dionisie amintind de Anton Pann. O părere asemănătoare celei a lui George Călinescu se poate citi și la D. Popovici. Eclisiarhul — remarca acesta — „avea un spirit ispitit de fabulație și un ochi care vedea lumea noastră în lumini de mitologie44, în pofida faptului că „scrierea, posterioară Țiganiadei lui Budai Deleanu, este tot ce poate fi mai indicat să ne 'arate distanța uriașă dintre scriitorii influențați de „Lumini44 și cei care cădeau în afară de raza „Luminilor4416. Dar Cronograful se apropie de „epopeea eroi-comică44 a arde- 11 O vi d D en s u ș i an u, Literatura română modernă, Alcalay, II, 1920, p. 139, fără observații mai adînci, luînd drept bună — ca toți comentatorii de altfel — transcrierea etimologizantă a lui Papiu Ilarian. ■2 G i orgie P a s c u, op. cit., p. 172. 13 Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1930, p. 206. Date noi despre Dionisie,..., p. 6. 15 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941, p. 38—39. 16 Studii literare, I. Literatura română în epoca „Luminilor", Dacia, 1972, p. 164. Comentariile ulterioare sînt puține și modeste sub raportul originalității. Astfel, Octavian Păun, în Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Țării Românești, Analele Universității „C. I. Parhon“, an. VIII (1959), seria Științe sociale—Filologie, nr. 15 (studiu republicat, în parte, în volumul al doilea al Tratatului Academiei, București, 1968), prelungește comentariile călinesciene conchizînd că textul Cronografului cuprinde „note care amintesc proza scurtă italiană sau spaniolă, cu episoade comice sau 'ăîngeroase, prevestind pe Ion Ghica sau pe I. L. Caragiale“ (p. 124). O observație mai pertinentă este aceea că „stilul cronicarului stă sub influența stilului cărților bisericești, rămînînd totuși natural, fără figurație retorică44 (ibidem). De asemenea, Al. Piru, în Literatura română premodernă, E.P.L., 1964, p. 174, după ce îl compară pe Dionisie cu Neculce;; în sensul că primul „nu are filosof ia, demnitatea și pătrunderea psihologică a cronicarului moldovean44, ajunge la condu- DIONÎSlE ECLISÎARHUL ÎNTRE ÎSTORÎE Șî LEGENDĂ 7 leanului prin spiritul său parodic (o coordonată esențială a balcanismului), însă și prin umanitarismul general al călugărului care se tînguie, ca odinioară Neculoe, de nedreptățile ce apasă pe spinarea „ radilor 44. II c ......Deci, pre toți cei ce vă veți întîmpla a ceti într-această adunare de cărți, mă rog, nu defăimați zmintealele omului, ci cu iubire și cu. . . dragoste, priimiți, îndreptînd cu duhul blîndețelor.. ,“17 18. Rînduri de felul acestora, de „cucernicie44 și iertăciune, sînt comune cronicarilor noștri în literă și spirit. Cei care copiaseră vechile Cronografe n-^au procedat altfel. Ultimele cuvinte ale Prefețelor sînt impregnate de umilința autodidactului neavînd — ca și Anton Pann — „învățătură academicească44 sau „să-vîrșire ritoricească la înfrumusețarea cuvintelor44. „Dezvinovățirile44 sînt adevărate lait-motive, pline de candoare: ,,... cum că fără greșală nu voi fi scăpat — citim într-alt loc —, ca un om (de care nici unul nu iaste slobod), rog pe toți cei bine credincioși, care vă veți îndeletnici a ceti, ca orice greșală veți găsi, să îndreptați cu duhul blîndețelor.. ,4418. într-un cronograf copiat „în zilele pre învățatului nostru Domnu, Io Costandin Gheorghie Hangeri Voevod44, ni se face cunoscut că „ori cine să va îndemna a ceti și va găsi vre o greșală, ori în cuvinte, ori în slove, să nu huliți, ci cu duhul blăndețelor să turnați untul de lemnu al bunii voirii Dumnevoastră, și să ungeți ranele greșalelor mele cu cuvânt măngăito-riu“19 20. Prin urmare trebuie onorată intenția, copistul „socotind că ar fi bine să-ș ajute fiește cine patrii și limbii lui ori cu ce ar pute44, aidoma Eclisiarhului. „Cu dulceață este oareșicum — mărturisește acesta în Cu-vînt către iubitorii de cetire — a povesti cinevași de patria sa, și a istori de cele ce s-au întîmplat neamului său, atît din anii trecuți, cît și din diastima vremii sale.. .442°. Lucrarea monahului este prezidată de „duhul blîndețelor44, precum și de naivitatea omului din pătura mijlocie, aflat în marginea treburilor „politicești44 ale vremii. Fără să fie muzicală, fraza Cronografului are întoarceri nebănuite, volutele sînt largi, descriptive, in- zia că acesta îl preveștește pe Caragiale. Ultimul comentator, Paul Corne a, în Originile romantismului românesc, Minerva, 1972, p. 45—46, reia și el considerațiile lui Călinescu, respectiv Popovici: „...sub condeiul micului cărturar, puțin introdus în secretele istoriei, faptele reale se amestecă la fiecare pas cu legenda, ^gesta» revoluției devenind un fel de Alexandrie grotescă... “. 17 cf. Ion V î r t o s u, Date noi despre ..., p. 8—9. 18 Ibidem. , 19 cf. Catalogul manuscriptelor românești, întocmit de I o a n Bianu, tomul I, numerele 1—300, Edițiunea Academiei Române, București, 1907, p. 226. 20 Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Terei Rumânești, Râmnicu-Vâlcea, 1934, p. 3) (ediție îngrijită de Nicolăesc u-P 1 o p ș o r, din care am extras citatele inserate în cercetarea de față. Volumul reproduce, într-o ortografie modernizată, versiunea lui Papiu Ilarian, îndepărtîndu-se deci și mâi mult de manuscris. Credem, de aceea, necesară o ediție științifică a Cronografului). 8 M. MUTHU cipientul „eartt narativ încetinind un ritm pe care Dionisie îl derulează printre evenimentele trăite și avînd, tocmai de aceea, densitatea mierii. „Eată dar că vom urma a istori de la Alexandru Ipsilant voevod, carele după răsmirița Muscalilor, făcîndu^să pace, au stătut Domn acestei țări44. O tipologie complexă, în pînze zugrăvite stîngaci dar cu vopsele vii, caracterizează conjuncturi istorice unice, aplecate uneori spre anecdotă. Desenele unui timp revolut prind viață nu prin căutarea de senzațional, totuși. Martorul mai mult sau mai puțin închipuit relatează firesc,® în conformitate cu știința adîncă a „spunerii46 orale, fie că e vorba de Mavrogheni, care „avea după dînsul doi gealați îmbrăcați în cămăși de zale46, fie că descrie intrarea domnilor fanarioți în București, „cu pompă și cu halai44, împodobiți cu „tui, cu caftan și cucă împărătească44, CKo-3CTeTHqecKoro bahhhhh. IIIoneHraysp noMor P. Barnepy h M. SMHHecKy b boAee rjiyboKOM nonHMaHHH hx npoH3-BeAeHHft, oAHaKO xyAOJKecTBeHHaa HHTynuHH npeAinecTByeT h npeBocxoAHT 4)HA0C0(j)CKyK) AOKTpHHy b o6ohx CAynaax. B to BpeMA kbk y HeMemtoro aBTopa BJiHHHHe moneHrayapoBCKoiî (J)haoco4)hh BecbMa ohcbhaho, npHsnaHO, nbiJiKo samnmeHo h noMemeno oaho BpeMH b neHTpe ero MbmiAeHHH h xyAOJKecTBeHHoro MHpa, y DMHHecKy, BKAioneHHoe b ero nooTHHecKyio CHCTeMy, sto BAHHHHe HMeeT yMCTBeHHbifi h acTeTHuecKHH xapaKTep, npnneM aBTOp CTaTbH cqHTaeT noc-TOAHHblM npHMbIKaHHe 3MHH6CKy K 3CT6THKe HeMeUKOrO (JîHJIOCO^a, TAaBHblM o6pa3OM K 3CTe-THKe reHHH. B otom nop^ARe napaAAeAbHO npoaH3JiH3HpoBaHbi Lohengrin h Luceafărul h6o npoâAeMaTHKa sthx AByx npoH3BeAeHHH tccho CBH3aHa c poMaHTHnecKHM noHHMaHHeM reHHH, OCHOBHOH T6M0H pOMaHTH3M3 H TOHKOH BCTpeHH BHOBb C IlIoneHrayapOM. ABTOp CTaTbH npHmeJi k BbiBOAy, hto nepes BarHepa h DMHHecKy, HMen b BHAy hx TBopnecTBO b hcaom, npOHH-3aHHOe (])HJIOCO(j)CKHM BHACHHeM, HBAHeTCH OUeBHAHOH HACH, HTO HaCTOHLUHH pOMaHTHHeCKHH mh(J) — 3to mh(J) reHHH, xyAOJKHHKa, nooTa-AeMHypra. EMINESCU UND RICHARD WAGNER IM GEISTE DER LEHRE SCHOPENHAUERS (Zusamm enf as sun g) Vorliegende Arbeit macht es sich zur Aufgabe, in erster Linie bestimmte Parallelen zwischen Eminescu und Wagner herauszustellen, und zwar das nicht so sehr zum Zwecke der Darstellung von literarisch-ăsthetischen und philosophischen Zusammenhăngen oder der Wiederaufnahme der Schopenhauer—Eminescu Beziehung, als vielmehr um einen tieferen Einblick in das dichterische Universum von Eminescu zu gewinnen; damit wollen wir zugleich die Giiltigkeit eines Prinzips der ver-gleichenden Literaturwissenschaft unter Beweis stellen, nâmlich des Grundsatzes von Natur und Qualităt der philosophischen und ăsthetischen Einflusse. Der Kontakt mit der Schopenhauerischen Philosophie fiihrte sowohl im Falie von R. Wagner als auch in dem von Eminescu zu einem tieferen Verstăndnis des eigenen Anliegens, ohne die dichterische Eigenart jedoch unterzuordnen. Wenn die Auseinandersetzung Wagners mit Schopenhauer erklărtermassen im Zentrum von dessen Welt -und Kunstanschauung steht, so ist der Einfluss Schopenhauers auf Eminescu intellektueller und ăsthetischer Art und manifestiert sich auf der Ebene der dichterischen Sprache und in der Darstellung der Genieproblematik, letzteres weist unseres Erachtens, vor aliem auf die Bedeutung der Aesthetik des deutschen Philosophen fur Eminescu hin. Lohengrin und Luceafărul werden einer vergleichen-den Analyse unterzogen, ausgehend von der gemeinsamen Problematik: es handelt sich um die Problematik des Genies, einem typisch romantischen Thema, bei dem sich die Abhăngigkeit von Schopenhauer in beiden Făllen nachweisen lâsst. Wir gelangten zur Schlussfolgerung, dass sich im Werk des deutschen und rumănischen Romantikers, das von der gleichen Weltanschauung geprâgt ist, deutlich die Idee vom Kiinstlergenie abzeichnet, die zu einem wahren romantischen Mythos vom Kunstler- Fiirsten, geworden ist. G. BOGDAN-DUICA: PROBLEME DE METODOLOGIE A CRITICII LITERARE SILVIA GOGA Activitatea de critic literar a lui Bogdan-Duică, desfășurată pe o perioadă de peste patru decenii (între 1888 și 1934), include numeroase dovezi ale interesului său față de aspectele metodologiei literare, chiar dacă el nu s-a dovedit a fi un teoretician cu vocație. Nici nu a publicat materiale special consacrate problemelor de teorie literară, asemenea intervenții fiind întotdeauna iasociate comentariului biografic sau de exegeză a operei. Subordonat teoriei autonomismului estetic, în discuțiile angajate în-tr-o primă perioadă a activității sale, Bogdan-Duică separă istoria de critica literară, arătînd că influența mediului asupra unui scriitor devine interesantă numai pentru istoria literară, dar este lipsită de semnificație pentru critica literară, al cărei unic obiectiv rămîne evidențierea și explicarea frumosului. în acest sens, considerînd exagerată insistența lui Dobrogeanu-Gherea asupra factorului social în literatură, Bogdan-Duică ajunge în extrema opusă și decretează excluderea factorului social: „Este absurd să iai drept rezultat al înrîuririlor sociale caracterul moral și intelectual al omului661. Cu timpul însă, confuziile se limpezesc ajungînd să pătrundă în mod judicios raportul dintre mediu, scriitor și operă2. Opera literară va fi considerată un „produs al activității umane, de aceea ea poate fi înțeleasă șl apreciată doar prin raportarea la condițiile istorice concrete în care a apărut, întrucît nici o impresie nu vine „din lumea internă a omului46. Comentariile lui Bogdan-Duică din activitatea sa de critic și istoric literar demonstrează cu prisosință interesul pentru stabilirea raportului dintre scriitor și mediul social, mai mult chiar, surprindem uneori o interferență dezavantajoasă esteticului între ceea ce reprezintă artă și 3 Studii critice de I. Gherea, în „Convorbiri literare", an. XXIV, 1890, nr. 5. 2 Vezi și D. Popovici, Evoluția concepției literare a lui G. Bogdan-Duică, în „Dacoromania", X, 1936—1938. 30 S. GOGA aspecte etate ori în cercetările întreprinse de el. Admiterea principfUlui că între artă și realitate există un raport de interdependență a dus la recunoașterea determinismului cauzal, element fundamental atît în gîndirea filozofică cit și în cercetarea literară modernă. Acceptînd ideea de legătură reală și necesară dintre conceptul de cauză și conceptul de efect, imanentă atît gîndirii cît și existenței obiective, Bogdan-Duică, sub îndrumarea teoretică a lui Taine, depășește filozofia pozitivistă a lui St. Mill potrivit căreia există o diferență esențială între realitate și gîndire, între relația cauzală și cea logică. Aplicată la studiul literaturii, admiterea legii cauzale înseamnă a accepta legătura reală și necesară în explicarea raportului dintre fenomenul literar și condițiile obiective care îl determină. Subliniem în acest sens contribuția lui Bogdan-Duică la înrădăcinarea principiului de legitate în estetica literară românească. în decursul îndelungatei sale activități, cercetătorul român a asimilat teorii mai vechi sau mai noi proclamînd, în virtutea principiului evoluționist, drept normă în studiul literaturii curiozitatea față de ceea ce e inedit și prea puțin cunoscut la noi. Dornic să țină pasul cu vremea, el se întreba: „Metodica literară, astăzi foarte dezvoltată, a găsit și la noi reprezentanți tipici și viguroși? Și care dintre variațiile ei moderne au găsit reprezentanți mai serioși? Și de ce? Și cum au fost aplicate în lucrările românești principiile moderne?44 5 6. In perspectiva necesității de a primenii metoda studiului literaturii, cercetătorului îi apărea depășită concepția după care misiunea criticii este privită ca o magistratură, investită cu decretarea consacrării frumosului și reprobarea urîtului prin sentințe: „Nu să lăudăm, să studiem este întîia noastră datorie446. Insuficientă îi apărea și metoda de cercetare literară pozitivistă, deoarece aceasta s-a dovedit incapabilă să explice integral opera artistică preocupată fiind, întîi de toate, să studieze „cum44 s-a produs aceasta. De aceea critica „zdrobește44 opera ca să o înțeleagă, o face bucăți ca să o poată cunoaște „parte de parte44, pierzîndu-se deseori în explicații sterile sub raport estetic7. Prin aceste observații Bogdan-Duică dezvăluie una din carențele fundamentale ale metodei pozitiviste, fragmentarismul, dar cu toate acestea el însuși a manifestat asemenea tendințe în propria sa activitate de critic sau istoric literar. Teoretic, nu a conceput studierea faptului izolat, opus unei viziuni a întregului, a detaliului în dauna generalizării. De altfel cercetătorul tindea înspre realizarea marilor sinteze la care însă nu a ajuns. întemeiate sînt și constatările sale referitoare la slaba preocupare estetică a criticii pozitiviste. 5 Istoriografie literară, în „Convorbiri literare", an. XL, 1906, nr. 2. 6 Revista literară, în „Tribuna", an. V, 1888, nr. 201. 7 Studii critice de I. Gherea, loc. cit. 32 S. GOGA în activitatea sa de cercetător al fenomenului literar, Bogdan-Duică a insistat asupna conceptului de „gust literar44, echivalat cu simțul artistic, cu îndeminarea de a descoperi frumosul, priceperea de a-i analiza sensurile și a le exprima în judecăți de valoare: „A fi om de gust — scrie Bogdan-Duică — înseamnă a fi om care simți îndwtă ce e frumos și ce e urît și dai o judecată corectă, călăuzit fiind numai de sentiment, înainte de a cere ajutorul raționamentului: de ce e frumos ce simt eu că este așa44 8. Judecățile criticului sînt, prin urmare inductive, rezultatul unui proces complex de cunoaștere prin transformarea emoțiilor și a percepțiilor artistice, dobîndite intuitiv, într-o primă etapă contemplativă, în concepte pasibile de confruntări raționale. Ideea potrivit căreia examenul critic se constituie din impresii și rațiune este de mare actualitate în cercetarea modernă, iar pentru meritul de a o fi răspindit la noi numele lui Bogdan-Duică se impune încă din ultimul deceniu al secolului trecut. Atribuindu-i o valoare științifică, cunoașterea artistică înseamnă, după opinia sa, și o permanentă clarificare, îndreptarea unor erori ale trecutului. Interpretările succesive țin de legea progresului, iar în acest proces tinerele generații ,,. . . își apropie întotdeauna noile adevăruri, îndreaptă, adaugă și răstoarnă ce trecea de corect la generațiile trecute44 9. Recunoașterea și stabilirea adevăratelor valori literare au fost preocupări permanente în activitatea lui Bogdan-Duică. Sub această deviză a și debutat în publicistică, inaugurînd în paginile publicațiilor transilvănene „Gazeta Transilvaniei44 și ,,Tribuna44 de la Sibiu o activă campanie de excludere a falselor valori din literatură, continuînd în mod evident acțiunea marelui său înaintaș T. Maiorescu. în asemenea împrejurări criticii literare i se acorda o acțiune necesar represivă. După ce misiunea a fost considerată ca încheiată, tonul intervențiilor s-a domolit, Bogdan-Duică rămînînd pînă la sfîrșitul activității sale credincios rolului de ,,pedagog estet44 pe care și l-a asumat de la început. Critica literară, avînd în concepția sa un caracter științific, obligă la stabilirea adevărului și reclamă o atitudine incompatibilă cu ,,fami-liarismul afectiv între critici și scriitori44. Dacă față de scriitor, ca om, privirea criticului trebuie să rămînă „rece44 — răceala nu înseamnă indiferență ci strictă obiectivitate —, pentru analiza operei, în schimb, Bogdan-Duică revendică ,,privirea caldă44, ceea ce înseamnă comprehensiune și bună credință: „Vină orice critică, din orice școală românească, numai sinceră și afectivă să fie4410. în propria-i activitate de critic literar însă, afectivitatea s-a convertit mai mult în dorința de a spune adevărul, spiritul lui Bogdan-Duică dovedindu-se aproape incapabil de entuziasm, de aceea cercetarea lui rămîne una preponderent intelectuală. Formația și cultura clasică, educația estetică germană, rigurozitatea științifică cu care s-a deprins încă 8 De la teatru, în „Tribuna", an. VII, 1890, nr. 246. 9 Hevista literară, în „Gazeta Transilvaniei", an. LI, 1888, nr. 108. 30 Autocritica, în „Societatea de mîine“, an. I, 1924, nr. 1. G. BOGDAN-DUICĂ CRITIC LITERAR 33 din anii studenției, acribia istoricului literar, toate acestea au dus uneori la o rigiditate nefavorabilă analizei literare. Discuțiile critice se desfășoară, în general, pe cîteva coordonate constante, dar și limitative sub raportul exegezei, oare îl împiedică să pătrundă ineditul unei literaturi imposibil de încadrat în vechile tipare. Așa se explică atitudinea refractară față de noutatea imaginii și a expresiei artistice proprii creațiilor lui D. Anghel sau T. Arghezi. Din poezia acestora el a receptat doar ceea ce se potrivea structurii și formației sale clasice. Semnificativă în acest sens ne apare aprecierea de care s-a bucurat poezia lui I. Pillat, unde l-a atras tendința, în parte, clasicizantă a simbolismului acestuia. Demersurile sale critice întreprind analize aplicate, sondări verticale în corpul operei, cu unele raportări la biografia scriitorului, la formația ideologică sau literară a acestuia. Bogdan-Duică judecă opera artistică în raport de anumite criterii dinainte stabilite, cu ajutorul cărora sesizează de multe ori aspecte importante, pune probleme ce pot reține încă atenția, dă sugestii, nu o dată reluate în exegezele ulterioare (e cazul comentariilor privitoare la Coșbuc, Slavici, Vlahuță, Delavrancea, P. Cerna, I. Pillat, A. Maniu, L. Rebreanu, I. Teodoreanu și alții), în multe cazuri fiind printre cei dintîi critici care au încurajiat începuturile literare ale numiților scriitori. Atunci cînd a urmărit un scriitor contemporan, în centrul atenției a stat opera, celelalte referiri fiind incidentale. L-a interesat îndeobște semnificația socială, psihologică stau filozofică a operelor. De o primordială importanță i se pare reflectarea realității, fie că e vorba de o operă în versuri siau în proză: „Ce l-a interesat din lume pe poet? Ce a păstrat din realitate în idealul stihuit? Pînă unde a pătruns în sinul lumii supunîndu-o cugetării? Ce formă de expresie a luat sentimentul și cugetarea?4411, sînt întrebări ce se repetă sub diferite forme în exegezele sale. Citîndu-1 pe Goethe drept exemplu pentru respectarea adevărului, Bogdan-Duică se declară partizanul unei poezii realiste, sincere, capabilă să exprime „adevăr în simțiri44. Declarațiile făcute în favoarea poeziei realiste se conturează prin departajarea de tendințele naturaliste, de acel „... realism, care adus fiind la extrem, face din tot obiectul capitol mare și observă cu ochi de critic din toate părțile și în toate mișcările și pozițiile, înlocuiește astfel condiția de căpetenie a producției poetice, fanta-zia, cu studiul rece, apropie poezia de marginile științei exacte4412. Criticul a dovedit o predilecție constantă față de operele plasate în circuitul valorilor realiste, cu un fond social și problematică psihologică. Superioritatea prozei moderne o vede tocmai în înlocuirea tentației tradiționale față de „întîmplări44 și „fapte44 cu interesul pentru evoluția psihologică a personajelor. Descifrăm apoi seducția ce a exercitat-o asupra sa lirica reflexivă și poezia de idei, aptă să comunice sentimente profunde în imagini copleșitoare. 31 O surprindere în poezia română. T. Arghezi, în „Floarea soarelui", an. î, 1927. nr. 8—9. 32 Revista literară, în „Tribuna", an. VI, 1889, nr. 11. 3 — Philologia 1/1974 34 s. goga Scriitorii sînt priviți ea reprezentanți ai poporului din care fac parte, de aceea în operele acestora Bogdan-Duică urmărește să descifreze aspirațiile, sentimentele, trăsăturile spirituale ale națiunii din mijlocul cărora s-au ridicat. Autenticitatea unui scriitor e privită în sitrînsă dependență de reușita exprimării spiritului național: „In poeți țîșnește neamului\ scrie Bogdan-Duică. De o importanță capitală pentru operele epice sau dramatice sînt considerate problemele de compoziție, în centrul cărora stau: evoluția motivată a personajului literar, concentrarea în acțiune, concizia și sobrietatea stilistică. Recunoscut aproape în unanimitate ca istoric literar, cu înclinații preponderent documentare și comparatiste, materialele puse la contribuție în articolul de față ne dezvăluie în personalitatea lui Bogdan-Duică și calități proprii unui critic literar, privite deocamdată sub raportul lor teoretic. r. BOFAAH-^yfflO: BOriPOCbl METOAOJIOrHH ^HTEPATyPHOfi KPHTMKH ( P e 3 io m e ) Abtop CT3TLH BbiHBJUieT MeHee HSBecTHbiiî bkjiba r. BorAaHa-Aynio b npoABH veline b pyMbincKOH jiHTeparype ueHHbix HAefi oTHOCHTeAbno MeTOAOJiorHH jiHTepaTypHoâ kphtmkm, BbiAeJiniomnxcH H3 i-ieKOTopbix boAee SHauMTeJibHbix MaTepnaJioB, onydJiHKOBaHHbix b nepHOA 1888-1934 rr. T. BorAan-AyHKS GbiJi H3BecTeH rjiaBHbiM o6pa3OM KaK AHTepaTypHbifi hctophk, y KOToporo npeobJiaAaAH AOKyMeHTaAbHbie h conocTaBHTeAbHbie HaKAOHHOCTH. Abtop CTaTbn noKasbiBaeT, hto pyMbiHCKHH nccjieAOBaTeJib T. BorAan-/lyHK3 nponBHA Taioxe nocTOHHHbift HHTepec k jih-TepaTypnoH KpHTHKe. B craTbe npHBeAeHbi ero naHboAee 3HaqHTeAbHbie TOAKOBannn ns stoh obAacTH, KacaiomHecH oTHonieHMH MeJKAy AHTepaTypHofi kphthkoh h HCTopnefi JiHTepaTypbi, poah ncnxojiornqecKoro anajinaa b xyAOJKecTBenHOM TBopnecTBe, 4>yHKiiHH xyao>KecTBeHHb!x (țopM b HCCJieAOBaHHn jiHTepaTypHbix npoH3BeAeHHH, npHnncaHHH JiHTeparype rnoceojiorHHecKoâ (JjyHKiiHH, oueHKH nayHHoro xapaKTepa AHTepaTypHOH kphthkh h onpeAeJieHmi AnTepaTypHoro BKyca. G. BOGDAN-DUICĂ: PROBLEMES DE METHODOLOGIE DE LA CRITIQUE LITTERAIRE (R e s u m e) L’etude releve la contribution, encore peu connue, de G. Bogdan-Duică ă l’application, dans la litterature roumaine, de certaines idees remarquables de methodologie de la critique litteraire, resultant de quelques materiaux plus signifi-catifs publies dans la periode 1888—1934. G. Bogdan-Duică a ete apprecie et connu surtout comme historien de la litterature, ă penchants documentaires et comparatistes. L’auteur du travail demontre que le chercheur roumain G. Bogdan-Duică a fait preuve de preoccupations constan-tes de critique litteraire. L’etude en presente ses plus significatifs commentaires, dans ce domaine, visant le rapport entre la critique et l’histoire litteraire, le role de l’analyse psychologique dans la creation artistique, l’attribution de la fonction gnoseologique ă la litterature, Pestimation du caractere scientifique de la critique' litteraire et la definition du gout litteraire. 13 O surprindere în poezia română. T. Arghezi, loc. cit. LITERATURA GERMANĂ MEDIEVALA IN CONTEXTUL CREAȚIEI EUROPENE TIBERIU Z. SINKA, PETRU FORNA Pentru a. studia lirica medievală germană, ca și pentru studierea oricărui alt domeniu al literaturii și al culturii în general, este nevoie nu numai de o privire critică asupra perioadei' de care ne ocupăm ci și de căutarea tuturor elementelor care ar fi putut contribui la apariția fenomenului respectiv sau l-ar fi putut influența, indiferent sub ce aspect. Desigur, în felul acesta apare și pericolul de a vedea peste tot exclusiv influențe, de a le căuta chiar și acolo unde ele nu există, de a reduce fenomenul literar la traduceri mai mult sau mai puțin reușite ale unor opere la rîndul lor mai mult sau mai puțin celebre. Originalitatea operelor literare este un subiect enorm de mult discutat, așa cum în general este discutată originalitatea operelor de artă. Deși nu este indiferent care este izvorul unei opere literare, deși nu ne este indiferent dacă opera respectivă este doar o traducere, o prelucrare sau se bazează pe idei absolut originale, trebuie să ne axăm pe principiul, de altfel atît de vechi, de a studia chiar și operele care ni se par simple transpuneri într-o altă limbă, deoarece asemenea lucruri erau extrem de frecvente în Evul Mediu, și în ciuda tuturor aparențelor, constituie importante acte de cultură. Și pentru a ne exprima și mai convingător punctul de vedere pe care ne axăm, fie-ne îngăduit să parafrazăm aici părerea unui mare critic de artă (și am ales special părerea lui tocmai pentru că nu se ocupă de fenomenul literar, deci e mai puțin pătimaș și, dacă putem să spunem, „hazardat44 în afirmațiile sale) Frank Arnau1 care dezbate pe larg problema originalității operelor de artă, și arată că, în ciuda celor mai moderne mijloace, originalitatea este foarte greu de stabilit și că, în ultimă instanță, lucrul acesta nici nu are prea mare importanță, dacă realizarea artistică este de calitate șl dacă prin imitare nu s-a urmărit un profit material; or, credem că numai despre așa ceva nu poate fi vorba în literatura medievală. 1 FrankArnau, Arta falsificatorilor, falsificatorii artei, Ed. Meridiane, București, 1969. 36 T. Z. SINKA, P. FORNA Este un fapt care nu mai poate fi contestat că începuturile creației medievale germane sînt puternic influențate de literatura franceză. Nu este locul de a discuta cauzele care au dus la o apariție mai timpurie a literaturii franceze, mai ales că acestea sînt foarte cunoscute. însă nu putem începe trecerea în revistă a liricii germane medievale fără să spunem cîteva cuvinte despre lirica provensală. Aceasta a apărut în jurul anului 1100 în forma ei literară, care prelucra de fapt pe gustul publicului rafinat din acel timp cîntece populare cu mult mai vechi. Ca peste tot în acea vreme poeziile erau cîntate. Apar așa-numiții trobadores care își iau tehnica metrico-muzicală de la colegii lor tropatores care compuneau și cîntau în limba latină. Totuși vechile motive din cîntecele medievale latine nu mai corespundeau întru totul societății elevate din acea epocă, și pentru a răspunde gustului vremii trubadurii creează cîntecul de dragoste de factură curtenească. Erau prelucrate cîntecele medievale în limba latină, după cum am arătat deja, subiecte din mitologie, din Biblie. Apar și prelucrări -ale proverbelor naționale, deci cîntece inspirate din folclorul autohton. Natural, în centrul întregii creații stăteau cîntecele de dragoste, fie că erau concepute într-o formă deosebit de fină, care abia amintea cuvîntul „iubire^, fie că arătau sentimentele inspirate de făptura iubită într-un mod atât de direct încît rămînem și astăzi surprinși2. Dezvoltarea liricii germane culte de început, în ciuda tuturor influențelor cavalerești de origine provensală3, urmează o cale oarecum diferită. Aici marea importanță o are cîntecul popular cu forma lui simplă, avînd motive de coloratură primitivă și vechime notorie. Există însă o a doua perioadă a liricii germane în care inspirația provensală e mult mai vădită și care prelucrează de cele mai multe ori motivele acesteia în forma cîntecului de dragoste curtenesc. Este aici arta unei clase suprapuse, avînd o înaltă ținută artistică, împrumutată de altfel și ea adesea din patrimoniul cultural romanic. în jurul anului 1200 și mai tîrziu se dezvoltă lirica germană de dragoste propriu-zisă. Elementul străin este absorbit, se dezvoltă o iartă proprie a formei, apar specii noi. în secolul 13 canoanele își pierd din importanță, stilul și melodia devin mai simple, apar melodiile pentru dans și pastoralele. în cele 'din urmă cîntecul de dragoste aparținînd „stilului înalt44 cade în desuetudine, ajungînd să fie criticat (în „sottes chansons44)4. Printre cei mai vechi poeți lirici germani trebuie să-1 amintim pe Der von Kurenberg, care aparține unei vechi familii de cavaleri, precum și pe Dietmar von Eist, provenit dintr-o nobilă familie din regiunile Dunării. Acesta din urmă se pare că a trăit între 1139—1171; creația primului a fost fixată între anii 1150—1170. 2 Mihai Isbăsescu, Istoria literaturii germane, Ed. științifică, București, 1968, p. 67. 3 Ibidem, p. 54. 4 Fritz Martini, Istoria literaturii germane, Ed. Univers. București, 1972, p. 56. LITERATURA MEDIEVALĂ GERMANA 37 Der von Kurenberg a fost, după cîte ne putem convinge din tehnica versului, care șchioapătă și e sărăcăcioasă, un poet ocazional5. Strofele poeziilor sale sînt independente și nu formează un tot unitar; ceea ce le leagă este doar melodia interioară. Deși influențat într-o oarecare măsură de lirica vestică, strofa ,,de la Kurenberg44 este aproape identică cu strofa nibelungică, poem care a apărut cam în aceeași perioadă6. Ceea ce însă îl deosebește pe poetul de la Kurenberg de creatorii cîntecului de dragoste curtenesc este concepția lui despre dragoste. în flagrantă contradicție cu lirica curtenească, impregnată cu ideile clasei pe oare o reprezenta, lirica de Kurenberg reda dragostea deschisă, normală și naturală adresîndu-se de altfel unei „megetîn44, nu unei „vrouwe44. în lirica sa apar unele motive care în acea epocă se bucurau de mare circulație, de exemplu motivul ,,mesagerului44 care are rolul de a transmite ființei iubite sentimentele poetului. Găsim acest motiv și la Cercamon, trubadur din Gasconia, profesorul celebrului Marcabrun (1130—1150). La Marcabrun rolul de mesager este jucat de către o stea. Wilhelm al IX-lea (în franceză: Guillaume), graf de Pofteau, prinț de Aquitania, bunicul Eleonorei de Pofteau și străbunicul Măriei de Champagne (care-1 influențează pe Chrestien de Troyes),cel mai vechi trubadur cunoscut, deplînge lipsa unui mesager care să transmită iubitei sentimentele sale. între poezia lui Wilhelm IX și cea a lui Kurenberger mai găsim și alte asemănări. Îndemînarea necesară pentru a cuceri femeia iubită e comparată la Wilhelm cu agilitatea necesară înhămării unor cai nărăvași; poetul de la Kurenberg, mai puțin prozaic, face comparația cu o vînătoare de șoimi („Wîp und federspil44). Tot de la Wilhelm a împrumutat, probabil, șl arta prelungirii ultimului vers din poeziile sale cu o silabă. De obicei versurile sînt în forma aăăbab, fiecare vers avînd cîte 7 silabe, cu excepția ultimului care are 8. (Vezi Wilhelm: „Parai Chansoneta44.) Influența lui Cercamon, deși poate mai restrînsă ca arie, e mai directă, uneori fiind vorba de o transpunere aproape, în germană, a versurilor din franceză7. Găsim la Kurenberger: „ich und min geselle muezen uns scheiden daz machent lugenaere, got der gebe in leit!44 Iar la Cercamon: ..Car m-an fag de mi danz sebrar Lauzenjador, cui Deus azir44 (acel care m-a despărțit de iubire, mincinosul, Dumnezeu să-1 pedepsească). Nu știm de fapt în ce fel a fost posibil ca Kurenberger să ia contact cu sudul Franței. Trebuie să remarcăm însă că, în ciuda acestor para 5 Friedrich Pfaff, Der Minnesang des 12. bis 14. Jahrhunderts, Union Deutsche Verlagsgesellschaft, Stuttgart (f. a.), voi. I, p. 6. 6 F r i t z Martini, op. cit., p. 59. 7 Tiberiu Z. Sinka și Petru Forna, Considerații asupra Evului Mediu german timpuriu, Comunicare la Societatea de științe filologice, 18 iunie 1970. Cluj. 38 T. Z. SINKA, P. FORNA lelisme și influențe, creația poetului de la Kurenberg rămîne tipic germană. Deși stîngăcia versificării este de multe ori evidentă, modul de tratare al subiectului e totuși atrăgător. Tendința spre sentimente simple ș‘ naturale este însă repede abandonată. Abia Aibrecht von Johansdorf și Walther von der Vogelweide recurg din nou la ea. Trăsături novatoare găsim în creația lui Dietmar von Eist8. Deși folosește adesea, după model antic, versuri fără rimă, ceea ce la provensali găsim doar la Wilhelm al IX-lea, el aduce inovații în ceea ce privește găsirea unor forme originale. Nu putem fi siguri dacă în acest sens a fost sau nu influențat de modele provensale. Se pare totuși că a cunoscut creația lui Guiraut de Bomeil (1165—1190) oare transformase obișnuita formă „alba“ într-o formă originală și plină de prospețime. Versurile lui Dietmar sînt în așa fel create încît, însoțite de o anumită melodie, aveau o unitate de 'ansamblu, ceea ce la poetul de la Kurenberg nu este cazul. (El este de altfel cel care introduce în Germania construcția clară a canțonei.) Nu putem avea în nici un caz însă siguranța potrivirii construcției metrice cu melodia respectivă. în ceea ce privește creația sa din punct de vedere al conținutului deosebim două perioade: prima, în care e folosită vechea formă alitera-tivă și care tocmai din această cauză are puternice accente originale, și o a doua, în care găsim poezii de dragoste pline de subiectivism și lipsite de elan poetic și de putere de pătrundere; or, lucrul acesta se întîmplă tocmai din cauza imitației și a schemei străine folosite. în cazul acestor poezii întrezărim în fundal nu sentimente adevărate ci exprimarea afectată a unor convenții. Și la el apare motivul mesagerului, deși gama este lărgită prin introducerea motivelor credinței, influenței binefăcătoare a dragostei, credinței vasalului față de suzeran, neliniștei provocate de dragoste. Trebuie să remarcăm că nici la el nu există o poezie propriu-zisă a naturii; aceasta servește totuși în strofele de început ca introducere. Burggraf von Regensburg, de la care ne-au rămas doar cîteva versuri. și Burggraf von Rietenberg, care, la fel cu Dietmar, folosește cu predilecție versuri ritmate, sînt influențați probabil de provensalul Marcabrun și respectiv de Folquet de Marseille9. Motivele folosite, printre care îl găsim și pe cel al dorinței de a părăsi țara deoarece nu este iubit de aleasa inimii, aveau criculație europeană la acea dată. Meinloh von Sevelingen se apropie și mai mult de creația vestică prin forma și conținutul poeziilor sale, chiar dacă, uneori, prin naivitatea versurilor sale ne 'aduce aminte de vechile cîntece populare de dragoste. Pentru a ne da seama de importanța pe care lirica o primește în secolul al 12-lea în Germania este necesar să amintim marele interes al dinastiei staufe pentru poezie. Friedrich Barbarossa compunea (deși nu s-au păstrat) versuri latinești. Heinrich al Vl-lea, care a încurajat dezvoltarea poeziei siciliene, a scris măi multe cîntece de dragoste în limba ger- *Fritz Martini, op. cit., p. 60. 1 Friedrich, Pf a f f, op. cit., p. 13—15. LITERATURA MEDIEVALĂ GERMANĂ 39 mamă10, pe oare le putem plasa la calea de mijloc între vechea școală și cea nouă, iar Friedrich al II-lea compunea versuri italienești. Poeții oare urmează după cei amintiți deja se deosebesc flagrant de aceștia, din punct de vedere al formei, prin concepția lor despre compoziție. Avem de-a face acum ou o compoziție îndelung gîndită, numărul versurilor și al strofelor nu mai este indiferent ca pînă acum. In cazul acestor creatori lirici poezia nu mai este adaptată cerințelor melodiei, ci, în general, fenomenul se întîmplă invers. Se întîmplă adesea, însă, ca nu poezia ci melodia să fie împrumutată. în acest caz poezia era și ea totuși tradusă pentru a fi înțeleasă. Apar deci versuri care nu rimează, care sînt cu mult mai lungi sau mai scurte decît ar trebui, și ne dăm seama imediat că avem de-a face ou înrămarea poeziei într-o schemă care nu îi e proprie. Trebuie totuși remarcat că singura specie adoptată și încorporată total în lirica germană este canțona. în ceea ce privește conținutul, poeții din această perioadă, ca de altfel și mulți dintre cei anteriori lor, preiau motive romanice, încercînd adesea să redea nu numai conținutul ci și atmosfera modelelor imitate. Nu se poate însă contesta acestor poezii un farmec și o prospețime care uneori ne surprind, deoarece sîntem convinși de formalismul sentimentelor și de faptul că celebra ,,Minneu era o concepție aproape exclusiv teoretică11. De altfel poezia medievală germană, și nu numai ea, nu poate fi judecată din punctul de vedere al moralei actuale. Timpurile trec, moravurile se schimbă ... Și apoi, cu puține excepții, toate acele celebre răpiri, toată acea smintită dragoste, cu jurăminte înfiorătoare pentru femeia iubită care în mod obligatoriu trebuia să fie măritată, au puțin de-a face cu realitatea. Căci asemenea situații sînt întîlnite exclusiv în creația literară și nici un document istoric nu atestă asemenea obiceiuri. E de presupus însă că în acea epocă în care biserica interzicea cu desăvîrșire desfacerea căsătoriilor, să fi existat destule drame conjugale, care pe plan ideal au generat această concepție, reflectată în creația literară. Friedrich von Hausen, cavaler renan și prieten al lui- Barbarossa, mort în 1190 într-o cruciadă12, primul mare reprezentant al „Minnesangu-lui“ clasic, ridică cîntecul de dragoste german într-o sferă foarte selectă, atît datorită influenței vestice cit și realului său talent poetic, care, de cele mai multe ori, duc spre depășirea modelului. Ținuta sa este mereu serioasă și măreață. încununarea creației sale o constituie cîntecele despre cruciade, ca de altfel la cei mai mulți trouveres, și renumita sa ,,Renunțare la dragoste44. încearcă uneori vechea formă a aliterației, totuși provensalul Bernart de Ventadour este cel oare-i împrumută forma strofei. La fel cu înaintașii săi germani, Hausen se folosește din plin de libertatea ritmului. Versuri fără rimă folosește o singură dată și face lucrul acesta deoarece pentru acea poezie nu folosește model străin. Este primul care 10 F r i t z Martini, op. cit., p. 60. 11 Pe t r u For n a, Motivele Minnesangului, Comunicare la Sesiunea științifică a cadrelor didactice de la Univ. „Babeș—Bolyai“ Cluj, 1971. 12 Fritz Martini, op. cit., p. 60. 40 T. Z. SINKA, P. FORNA introduce în versificația germană dactilul. Faptul că folosește pentru întreaga sa creație modele străine se datorește poate și atracției exercitate de melodiile textelor respective. îl cunoaște bine pe Chrestien de Troyes, pe care-1 imită în multe poezii, ca și pe nu mai puțin celebrul trubadur Blondei. Probabil că la o cercetare mai atentă pentru fiecare din poeziile sale am putea găsi cîte un model mai mult sau mai puțin cunoscut, ceea ce nu ne poate surprinde în acea epocă în care starea cavalerească primise o coloratură superstatală, avînd conștiința celei mai înalte caste. Hausen cunoaște și prelucrează în germană celebrul cîntec: „Qu’ainz empereres de France n’ot joie si grant“ (Nie hatte ein Kaiser des Franken-landes so grosse Freude), care în jurul anului 1200 se bucura de o .asemenea popularitate încît a fost inclus în „Romanul Trandafirului44. Heinrich von Veldeke (1184—1188), autorul poemului „Eneid44, — o prelucrare după Vergiliu — prin model francez, „Le Roman d’Eneas44 (probabil 1160)13, își scrie lirica în anii bătrîneții (creația sa epică e mai timpurie); știm lucrul acesta deoarece vorbește despre părul său alb care nu le place doamnelor. De altfel și acesta este un cunoscut motiv din lirica vestică. Pentru el scrierea poeziilor e doar un amuzament și lucrul acesta îl face atît de diferit de Hausen. Ne convingem de aceasta observînd că în poeziile lui motivele cele mai sfinte genului „Minne“ sînt tratate într-o manieră mult mai lejeră decît se obișnuia. Tot din aceste considerente Veldeke nu crede că este necesar să se chinuiască să scrie în „Hoch-deutsch44 ci-și folosește dialectul „Niederdeutsch44, matern. Influența romanică este și la el foarte puternică, deși forma e adesea originală. Introduce în literatura germană forma de poezie cu rimă a'b'b'a' și ceea ce se numește „rimă gramaticală44 (der grammatische Reim). Ca o ciudățenie trebuie să remarcăm că aproape toate poeziile sale sînt formate dintr-o singură strofă. Total neromanică este tendința sa de a prezenta cu un total dispreț dragostea trupească. Multe dintre poeziile sale ar putea fi luate ca „sottes chansons44 (Nărrische Liebeslieder-Parodien), dacă ar fi scrise în franceză. în orice caz parodia lui nu e grosolană ci concepută în maniera spielmannilor. Veldeke este cel care preia și introduce în lirica germană unul dintre motivele cele mai celebre din poezia romanică: lebăda muribundă, care-și găsește adepți nu numai în literatura medievală, ci este preluat mai tîrziu de alte curente literare. Ulrich von Gutenberg — prieten al dinastiei staufe, la fel cu Hausen, a avut probabil o bogată creație din care însă ne-au rămas doar două poezii. Prima dintre ele imită o cunoscută poezie a lui Blondei, cealaltă, Minneleich14 (fr. Lai), la fel cu Decapo-Sequenz, scrisă în limba latină, are un „curs dublu44. Lai (Leich) sînt specii muzicale, adică muzical-pri-mare, ceea ce înseamnă că melodia apare înaintea textului. Asemenea 13 T i b e r i u Z. Sinka, Minnesangul și literatura franceză, Comunicare la Sesiunea științifică de la Institutul Pedagogic de 3 ani, Oradea, iunie 1973. 14 F r i t z Martini, op. cit., p. 60. LITERATURA MEDIEVALĂ GERMANĂ 41 Leich-uri sînt cuprinse — din păcate fără melodie — în „Carmin-a buranaU15. Rudolf von Fenis, bun cunoscător al liricii romanice, în special al lui Folquet de Marseille, care-1 influențează atât în formă cît și în conținut, nu este un spirit prea selectiv și traduce cuvînt de cuvînt chiar și unele expresii total impropriii limbii germane. în felul acesta opera lui are importanță doar ca monument de limbă scrisă. Mult mai înzestrat este minestrelul episcopului din Passau, Albrecht. von Johansdorf, primul poet al stilului curtenesc pur din literatura germană. Cîntecele sale despre cruciade sînt inspirate din celebrele creații ale lui Conons de Bethume (Ahi, amors, corn dure departie). După model romanic introduce la sfîrșitul unor poezii, în penultimul vers, o întrebare adresată publicului: „sprechet, herre, wurre ez iht?“. Răspunsul e dat. în ultimul vers ca venind din partea unui ascultător. Tot Albrecht are meritul de a coborî dragostea din abstracție într-o sferă mai omenească, mai accesibilă, fără a-i știrbi însă puritatea nobleței. La el găsim și motive din poezia populară. Să numim doar două:. „Wenn sich zwei Herzen fanden, die soli niemand scheidenw sau „Lebt mîn herzeliep oder ist er tot?“. Asemenea exemple ne întăresc convingerea că există o creație populară lirică bine consolidată cu mult înaintea începerii poeziei culte. Cîntecul popular, legenda, basmul sînt specii care există independent și paralel cu creația cultă. Niciunde mai puțin ca în acest domeniu nu putem folosi principiul ,,Quod non est in litteris, non est in mundou. Bemger von Horheim continuă tradiția lui Hausen. Deosebit de interesantă, și se pare originală, este poezia în care ultimul vers din fiecare strofă prezintă conținutul acesteia ca minciună. Se pare că acest motiv este de origine popular germană deoarece unele cîntece populare păstrează o formă asemănătoare. în rest, creația lui Bemger stă sub egida modelelor folosite: Bertrand de Born, Chrestien, Gace Brule. Continuator al ‘tradiției Lui Fenis, Hartwig von Raute, părăsește totuși în unele dintre poeziile sale tradiția curtenească, căzînd într-un vul-garism penibil. Unul dintre cei mai importanți poeți ai acelor vremuri este Heinrich von Morungen15 16. Schema slăbită a poeziei de dragoste curtenești este consolidată prin prospețimea imaginilor sale. își permite unele abateri de la norme, dar creează un ritm aproape neîntîlnit în poezia medievală germană. Are temperamentul și siguranța stilului lui Bernart de Ventadour pe care-1 și imită. într-una din poeziile sale, prin rima finală „do tagete ezu împrumută tehnica „alba“ a finalului, în timp ce construcția strofică și refrenul de la început „owe“ ne amintesc de o pastorală a lui Ernoul le Vieux. Și la el găsim în unele strofe asemănări atât de mari cu modelul imitat, încit ne dăm seama că de fapt e vorba de o traducere. Trebuie să remarcăm însă, și lucrul acesta nu se referă doar la Morungen, că poetul 15 Des Minnesangs Fruhling, 33. Auflage, Hinzel-Verlag, Leipzig, 1964, p. XL 16 Friedrich Pfaff, op. cit., p. 50—52. 42 T. Z. SINKA, P. FORNA german nu traduce prima ci a doua strofă a modelului. Cauzele care-1 îndeamnă la un asemenea procedeu pot fi multiple; ne gîndim totuși la. încercarea de a prezenta poeziile respective nu ca niște imitații ci ca niște creații proprii. Lucrul acesta reușea cu atît mai ușor ou cit în multitudinea poeziilor din acea epocă era greu să depistezi o traducere, mai ales dacă primele strofe nu erau identice. La fel cu Heinrich von Morungen, și Reinmar von Hagenau (Reinmar der Alte) străbate aceleași căi, parcurgînd drumul de la însușirea perfectă a tehnicii romanice pînă la contribuții personale de mare valoare. El se bucura încă din timpul vieții de o mare considerație din partea •contemporanilor. Este un poet la care accentele dramatice sînt deosebit de puternice deși astăzi ne pare oarecum monoton din cauza veșnicelor lui lamentații17. Cîntecele lui de dragoste sînt deosebit de rafinate și corespund celei mai înalte concepții despre etica curtenească. La el femeile nu vorbesc cu cel care le adoră ci cu un mesager, și trebuie să recunoaștem că discuțiile purtate sînt de cele mai multe ori plicticoase și fără nici un rost. Am putea fi tentați să încercăm reconstituirea unui roman (sau măcar a unui ciclu) din multitudinea poeziilor rămase. încercarea nu poate da prea mari rezultate căci sentimentul de dragoste e plat, mereu același, fără ascensiune, fără gradație, deoarece „minne44 era literatură, nu viață reală, palpabilă. în afară de creațiile sale pe tărîmul liricii, Reinmar se face remarcat și prin atacurile sale împotriva tînărului și mai înzestratului Walther, și istoriile literaturii germane îl amintesc fără excepție și în legătură cu această chestiune. Deși a rămas în literatura germană ca autor de romane cavalerești-■curtenești, Hartmann von Aue se remarcă și ca poet liric. Lirica sa are aceeași claritate și cursivitate ca și creația sa epică. Ca peste tot, cîntecele de dragoste și cele despre cruciade sînt cele mai izbutite. Hartmann dă valoare curtenească unor motive vechi, fără ca prin aceasta să le altereze valoarea. Iubita se plînge de necredința bărbatului care a cucerit-o cu .„s-uezen Worten44 și apoi a părăsit-o. Hartmann este de asemenea și creatorul unei „Totenklage44 care se bucură și azi de înaltă prețuire în cadrul liricii medievale. Și la Hartmann găsim o ușoară tendință spre autopersi-flare. Deoarece e dezamăgit de doamnele din înalta societate, dorește să-și petreacă de acum vremea cu „armen wîben“. Motivul este prelucrat după o pastorală romanică ,,Cavalerul și ciobănită44 și reflectă concepția me-dievală de clasificare a femeilor în „nuptae, meretrices, virgines44. Și la el apare cunoscutul motiv al mesagerului; poetul însuși e mesagerul unui cavaler. La Hartmann unitatea conținut-formă se realizează cu ușurință. Forma e interesantă mai ales prin încheierile de strofă unde ultimele trei-patru versuri aveau aceeași rimă, ceea ce constituia o noutate în vremea aceea. La fel cu Hartmann, și Wolfram von Eschenbach scrie poezii încadrîn-du-se în cerințele epocii sale. Personalitatea sa tumultuoasă se manifestă 17 F r i t z Martini, op. cit., p. 51. LITERATURA MEDIEVALĂ GERMANĂ 43 și aici ca și în epică și creează unele imagini foarte frumoase. El mai aduce o noutate căci în unele poezii nu vorbește despre dragostea interzisă . ci de dragostea conjugală care poate aduce cea mai mare fericire posibilă. Trebuie să remarcăm faptul că pe lingă aceste poezii, încătușate totuși.în legile poeziei „Minne“, apar și altele numite „Spruchdichtungw, care nu țin seama de aceste considerente și au cu totul altă concepție despre moravuri. Este destul să amintim creația lui „Spervogel Iu și „Spervogel II“, care este de fapt un răspuns german la creația jonglerilor francezi (Cercamon și Marcabrun)18. Se remarcă tendința spre limba poporului, spre sentimente mai obișnuite, mai normale. La ei abundă proverbele populare pline de bun simț și care dezvăluie o întreagă concepție și înțelepciune de viață. Găsim intense accente sociale, atacuri directe, deci o nuanță politică. Walther von der Vogelweide a adoptat și el genul și a creat poezii în care simbolul e atît de clar încît îl poate înțelege oricine. Aceasta face ca el să fie numit primul poet „politic** al Germaniei. De altfel Walther von der Vogelweide este cel mai mare poet liric al Evului Mediu german. La el legăturile cu literatura franceză sînt mult mai restrînse. Talentul său poetic e veritabil, creația lui îl face să fie considerat mîndria liricii medievale germane. Influențe străine se simt totuși-în epoca de început, cînd era încă elevul lui Reinmar. Și în această perioadă depășește tot ceea ce fusese creat înaintea lui. Idealurile lui se concretizează în principiile constanței, cinstei și dragostei reciproce. în realizarea pe plan poetic a acestor idealuri găsim influența lui Marcabrun. Doamna trebuie să dea poetului „hohen muotu, iar el îi va da prin cîntecele sale „ere und werdekeit**; la Marcabrun există de asemenea acest schimb între „pretz** (Lob) și „largeza** (Gabe). în cea de a doua perioadă a creației sale Walther se eliberează de îngrădirile curtenescului și ale teoretizării19. își urmează inspirația și geniul poetic creînd opere nemuritoare. El este un veritabil cîntăreț al naturii, natură care nu constituie doar un decor ci este cîntată în elementele și manifestările ei. Walther aduce îmbunătățiri și formei poeziilor sale.-în unele apărînd forma tornadei: la sfîrșitul poeziei ultimele două versuri sînt repetate. Acest procedeu face parte din tehnica spielmannilor și avea rolul de a constitui o subliniere a sfîrșitului poeziei. Procedeul e cunoscut în alte țări mai de demult; în Germania apare pentru prima dată la Walther. La fel ca în Provența, și probabil după modelul ei, în Germania apare acea concurență între cîntăreți, și în acest context putem aminti cearta lui Reinmar cu Walther, care ia sfîrșit doar prin moartea primului. Walther duce polemici și cu alți cîntăreți, pe oare îi socotește ca aparți-nînd țărănimii (geburen) și atrage atenția că poeziile lor nu au nimic comun cu ale sale „Maienlieder**. Totuși își exprimă dorința de a renunța la a cînta dragostea doamnelor și de a se îndrepta spre femei simple, 18 Tiberiu Z. Sinka și Petru Forna, Considerații asupra Evului Mediu german timpuriu. ■. A0 Deutsche Literaturgeschichte in einem Bând, Volk und Wissen Volkseigener ^erlag. Berlin, 1966, p. 55. 44 T. Z. SINKA, P. FORNA spre naivitatea și naturalețea poporului. Așa cum se întîmplă peste tot, și la Walther, care constituie culmea creației medievale curtenești, apar deja semnele decadenței, care vor duce treptat la crearea unui nou tip de lirică. în „Spruchdichtung44-ul său se observă tendința de a lua parte activ la problemele politice ale timpului său. Observăm mîndria lui națională,, lupta împotriva abuzurilor bisericii și ale papei. Tematică asemănătoare găsim și în lirica franceză, și e destul să-l amintim doar pe Bertrand de Born, pe care Walther l-a cunoscut fără îndoială. Către sfîrșitul vieții la Walther găsim puternice accente de regret pentru scurtimea existenței pămîntești, ceea ce îl duce și la crearea unor Leich-uri religioase. Tehnica este luată din cîntecul religios francez {Con-ductus) scris în latină. Ca și aici unele strofe pot fi citite de la coadă la cap, păstrîndu-și totuși înțelesul. Walther îl amintește cu supărare și neîncredere pe Neidhart von Reuentai, răpindu-i orice merit artistic. Trebuie însă să remarcăm tendința parodistică a acestuia, el fiind considerat creatorul poeziei rurale curtenești20. își bate joc în ,,Cîntecele de iarnă44 și „Cîntecele de vară44 atît de țăranii „neciopliți44 care încearcă să imite manierele feudalilor „rafinați44, cît și de aceștia, care decad din înaltele idealuri lăsîndu-se ciomăgiți de țărani pentru cîte o frumusețe din sat. Poezia lui e strîns legată de cea a vaganților. Scopul ei este amuzamentul publicului. Neidhart cunoaște și introduce în literatura germană forma „rondeau44 de origină franceză. Procedeul său de a saluta la începutul fiecărei poezii natura este luat din pastoralele franceze. Apar și dialoguri, fie între poet și o ciobăniță, fie între aceasta și mama sau prietenele ei. Dialoguri asemănătoare găsim în poezia medievală franceză, și de fapt în toate literaturile, forma dialogului, deci redarea directă a conversației apărînd înaintea redării indirecte. Pastoralele sale ne duc cu gîndul la Guillaume le Vinier. Pastorala acestuia, „Quant ces moissons sont faillies44 este transpusă în germană „Wenn die Erate niedersinkt44. Din cauza caracterului poeziei sale nu ne putem da seama prea bine ce e la Neidhart parodie și ce nu. El se înscrie însă într-un curent general în acea epocă, care răspundea necesității respingerii idealurilor curtenești depășite. Treptat se merge înspre o recreere a cîntecului de dragoste. Apare o „ars nova44 al cărei întemeietor e considerat Guillaume Machaut (încep, sec. 14). In Germania, tendința care se făcuse deja remarcată la Neidhart e continuată de Tannhăuser. Leich-urile sale au melodii de dans deosebit de apreciate la acea vreme. Deosebim două părți distincte: prima, în care se împletesc politica cu pastorala și asemănarea femeii iubite cu modele celebre de frumusețe; în cea de a doua parte apare caracterul curtenesc rural, cu melodia de* dans propriu-zisă. Găsim și expresia, tradusă din franceză „Mein Lied ist zu Ende44 (ma chancon faut), pentru a marca 20 Tiberiu Z. Sinka și Petru F o r n a, Originalitate și influențe în literatura medievală germană, Comunicare la Sesiunea științifică a cadrelor didactice, Univ. „Babeș—Bolyai“ Cluj, 1969. LITERATURA MEDIEVALĂ GERMANĂ 45 sfîrșitul dansului. în unele dintre poeziile sale, accentele parodistice cu nuanță drastică ne duc cu gîndul la ViUon. Tradiția lui Neidhart și Tannhăuser e continuată de Ulrich von Win-terstetten, cleric ca și mulți alți trubaduri și truveri. Nu aduce inovații, ci merge pe linia înaintașilor săi. Mai tîrziu lirica trece din mina Minnesăngerilor în cea a Meister-săngerilor, la început în Franța, apoi și în alte țari -printre care și Germania, caracterul ei schimbîndu-se cu totul. Ocupîndu-ne de tratarea poeților mai importanți, am putut observa că deși creația lor constituie o operă de seamă, ea trebuie neapărat legată de creația europeană, pierzîndu-și altfel înțelesul. Ne putem da seama că din cauza vecinătății, influențe și legături propriu-zise există doar cu Franța. Avînd însă în vedere că la vremea aceea Franța constituia deja unul dintre centrele culturale ale Europei, putem fi siguri că vom găsi destule influențe străine care au generat lirica franceză, iar aceasta la rîndul ei1 a influențat-o pe cea germană. în acest fel se realizează de la un popor la altul o operă monumentală, cu caracter cosmopolit, și oare, tocmai pentru că atîtea popoare au contribuit direct sau indirect la crearea ei, ne dă imaginea reală a unei întregi epoci. HEMEI1KAH CPE4HEBEK0BAH J1HTEPATYPA B KOHTEKCTE EBPOnEHCKOrO TBOPUECTBA ( P e 3 io m e ) Abtopbi 3aHHMaiOTCfl ocobeHHO BancHbiM acneKTOM pauneft cpeAHeBeKOBoft HeMeuKoft jih-TepaTypb», a hmchho cooTnomenHeM Menc^y caMoăbiTHOCTbio h HHOCTpaHHbiMH BJiHRHHîiMH.rJiaB* HbIM o6pa3OM npOBaHCaJIbCKHMH. IlpoaHaJIH3HpOBaHbI CneUHCțHUeCKHe yCJIOBHH B03HHKH0BeHHA jiHpHKH npoBancaJibCKHx Tpyâa^ypoB, oKasaBineft cnjibHoe B03AeficTBHe na HeMeuKyio JiHpHKy XII-XIV B€KOB. 0AH3K0 aBTOpbl CTaTbH He OrpaHHHHBaiOTCH JIHIIIb KOHCTaTaiXHeâ OTAeJIbHblX BJUUIHWH ; OHH IlpOCJie>KHBaiOT HCT04HHKH, AOXOAH B HeKOTOpblX CJiyqaHX AO BOCTOHHOÎI JIHT6-paiypbL Kpoxie TeMbi, oăoanaqeHHOH b 3ar.naBHn, aBTopbi sannMaiOTcn h TOJiKOBanneM neMeuKOH «iiHpwKB, yaejiHH oco6oe BHHManue H3yiieHHio HeMeuKoro cpeAHeBeKOBoro jiHTepaTypnoro hbjichhh b KOHTeKCTe pasBHTMH eBponeficKoft JiHTepaTypbi. DIE MITTELHOCHDEUTSCHE DICHTUNG IM KONTEXT DER GESAMTEUROPĂISCHEN LITERATUR (Z us a mm en f assu n g) Vorliegende Untersuchung behandelt einen wichtigen Aspekt der mittelhoch-deutschen Dichtung: das Problem des Verhăltnisses von Originalităt und ausser-deutschen Einfliissen, speziell aus dem ProvenQalischen. Zunăchst werden die spe- 46 T. Z. SINKA, P. FORNA zifischen Entstehungsbedingungen der Troubadourlyrik in der proven^e aufg^zeigtr die fur die Entwicklung der mhd. Lyrik im XII—XIV Jh. von ausschlaggebender Bedeutung war. Die Studie begnilgt sich jedoch nicht mit der Feststellung gewisser Einflilsse, sondern verfolgt deren Quellen teilweise zeitlich zuriick bis in den orien-talischen Kulturkreis. Ausser dem vom Titel hergesetzten Thema werden subtile Interpretationen lyrischer Gedichte geboten, so dass ein Hauptakzent auf die Eigen-werte .der deutschen Dichtung gelegt und ihre Spezifizităt im Rahmen einer gesamt-europaischen Entwicklung herausgearbeitet wird. orientări In romanul englez ILEANA GALEA Destinul romanului englez cunoaște în ultimele două decenii ale veacului 19 și la începutul secolului următor mutații de valoare și de largă repercusiune în cîmpul viziunii teoretice, cît și pe planul creației de artă. Un grup de scriitori ce nu s-au constituit într-un curent literar, care mai degrabă au disprețuit formulările rigide și programatice, au dat glas unor idei ce vor impulsiona romanul spre arii noi de cunoaștere și experiență. Faimoasa constelație a romancierilor victorieni reprezentată de Charles Dickens, W. M. Thackeray, George Eliot apusese. Simultan cu tradiția consolidată de ei, prinde viață un roman ce se vrea a fi o transpunere mai fidelă dar totodată și mai subtilă, mai nuanțată și mai profundă a realității umane. Romanul fiind de factură relativ mai nouă, trebuia să devină în concepția acestor scriitori, o artă conștientă de sine, serioasă și independentă, precum drama și poezia cu tradiții și repere teoretice incomparabil mai bine fundamentate. J. W. Beach a formulat cîteva caracteristici ale romanului victorian care indică și direcțiile majore spre care țintește critica scriitorilor novatori1. Beach arată că romanul victorian avea ca scop o înălțare morală. El se referă neîndoielnic la romanele în care obiectivul de reformare a moravurilor era prea explicit și prea insistent. O altă trăsătură a acestui roman este faptul că autorul discută împreună ou cititorii personajele operei. Această problemă angajează bine cunoscuta dezbatere teoretică asupra prezenței autorului în operă și atitudinea de condamnare a omniscienței sale, în felul cum ea se dezvăluie cititorului în unele romane de seamă engleze. O a treia particularitate este convenția conform căreia acțiunile eroilor ilustrează natura umană specifică, convingere ce a fost infirmată de psihologia abisală și în general de acele interpretări ale comportamentului uman ce au în vedere discrepanța exis 1 N e v i 11 e II. N e w h o u s e, Joseph Conrad, Evans Brothers, Limited, Lon-don, 1966, p. 23. 48 I. GALE A tentă între viața interioară a individului și automatismele de comportare. Această nouă atitudine apare și ca o reacție împotriva acceptării necondiționate a autorității, a convenționalismului și ortodoxismului epocii victoriene. Virginia Woolf marchează începutul acestei cotituri în jurul anului 1910. Ea definește contrastul dintre scriitorii edwardieni (H. G. Wells, A. Bennett, John Galsworthy) și cei pe care îi denumește georgieni (E. M. Forster, D. H. Lawrence, James Joyce, T. S. Eliot). Contradicția dintre două generații ilustrează o epocă de sfărîmare a jaloanelor tradiționale, de căutări și încercări stăruitoare, cînd convenția încetează de a mai fi mijlocul adecvat de comunicare între scriitor și cititor. Este epoca în care autorii încearcă să redea un «altfel de adevăr asupra naturii umane. Instrumentele de lucru și viziunea tradițională nu mai corespund, căci, după cum observă Woolf în eseul Modern Fiction (1919), mutații interesante au loc în relațiile dintre oameni, în comportament, concepție, politică, artă. Fenomenul literar reflectă desigur schimbarea raportului de forțe pe plan social și semnalmentele dezechilibrului și dezintegrării din economia și politica britanică. Semnele romanului nou se arată înainte de 1910 în opera și teoretizările lui Henry James care de altfel continua să scrie la acea dată. Critica lui James se referă chiar la statusul care îi era conferit romanului în perioada respectivă. In opinia lui, romanul englez nu se întemeia pe principii artistice serioase, el nu era expresia unor dezbateri vii, ci o producție literară naivă. El servea îndeosebi ca un mijloc de distracție un „entertainment*, iar romanul ce nu se recunoștea că era doar o „glumă* era încă privit cu o oarecare neîncredere, arată James în lucrarea The Art oj Fiction (1884). „Se mai așteaptă, deși poate oamenilor le e rușine s-o spună că o producție care la urma urmelor nu este decît o „simulare* (căci ce altceva e o povestire?) să fie într-o anumită măsură apologetică, trebuind să renunțe la pretenția de a încerca intr-adevăr să reprezinte viața*2. James arată că în comunitățile protestante „arta e considerată a avea un efect de-a dreptul nociv. Se presupune că este opusă într-un mod oarecum misterios moralității, amuzamentului, instrucției*3. Ford Madox Ford în cartea intitulată The English Novei (1929), ce include o serie de conferințe pe care scriitorul le-a ținut în S.U.A., relevă perspectivele spre care trebuie să tindă romanul. Ford face o remarcă asemănătoare, la rîndu-i arătînd că romanul era considerat ca un fel de basm, potrivit să fie prezentat la un teatru de păpuși și că romancierul era lipsit de stare civilă tocmai fiindcă nu avea o profesiune serioasă4. Joseph Conrad în eseul Apreciere despre două cărți, relevă lipsa de intenție artistică precisă a romancierului, caracterul întîmplător al crea- 2 Henry James, The Art of Fiction, Literary Criticism in America, edited by A. D. Van Nostrand, The Liberal Arts Press, New York, 1957, p. 141. 3 Ibid., p. 143. 4 Criticai Writings of Ford Madox Ford, edited by Frank MacShane, University of Nebraska Press, Lincoln, 1967, p. 13. ORIENTĂRI ÎN ROMANUL ENGLEZ 49 ției, ignorarea preocupării pentru construcție ca atare și pentru efectele pe care le creează opera asupra sensibilității cititorului. „Romancierul nu se gîndește niciodată că o carte este o faptă, că scrierea ei este o întreprindere tot așa precum cucerirea unei colonii. Nu are o asemenea concepție clară despre arta sa. Scriind cu inima plină, el își eliberează sufletul întru satisfacerea propriului său sentiment. . . “5 6 7. Situația romanului englez, așa cum ne este înfățișată prin prisma acestor scriitori, ar putea să ne apară exagerată, dacă nu am avea. în vedere pasiunea ce i-a stăpînit în dezbateri și polemici, pentru găsirea unei forme mai adecvate sensibilității omului de la începutul veacului 20, cînd, scrie V. Woolf, ,,trepidăm în pragul uneia din marile epoci ale literaturii engleze446. Acești scriitori în afară de opere beletristice, au elaborat însemnate scrieri teoretice și critice, adevărate repere pentru literatura secolului nostru, ceea ce este desigur simptomatic, deoarece de la Fielding încoace nici un romancier nu se mai preocupase de aspectul teoretic al creației romanești. Caracterul pregnant „distractiv44 al romanului decurgea din substanța și structura sa*. Destinul uman urmărit în etapele lui principale, începînd cu nașterea eroului și pînă la moartea lui, sau pînă la atingerea unui moment definit și concluziv după care avem aproape impresia că viața va sta pe loc, cum ar fi răsplata celui bun și merituos, dobîndirea unei averi, încununată de o căsătorie fericită, pedepsirea mișeilor etc., este un subiect ce nu mai satisface un spirit complex și scrutător. Realitatea refuză să fie înfățișată în tipare ce preschimbă sensul mai complicat al desfășurării evenimentelor, după modele pe care scriitorii și cititorul le-au stabilit pentru a satisface dorința de amuzament a oamenilor. „Scriitorului pare să-i dicteze nu libera lui voință ci un tiran puternic și lipsit de scrupule care îl ține subjugat, să creeze intrigă, să creeze comedie, tragedie, iubire, interes și un aer de probabilitate care să învăluie totul atît de impecabil, încît dacă toate personajele ar prinde viață, s-ar pomeni înveșmîntate pînă la ultimul nasture al hainei lor, după moda zilei447, observă V. Woolf. Fielding, de pildă, este pentru Ford Madox Ford un reprezentant tipic al romanului „comercial44 sau „the nuvvle44 prin opoziție cu „the novei44 sau romanul de artă. Creația romanescă se ramifică în tradiția Fielding — Dickens — Thackeray continuată în veacul nostru de Bennett si Galsworthy si în noua orientare H. James — Conrad — Ford — V. Woolf. Peripețiile eroilor din romanul Tom Jones de Fielding și descrierea personajelor se constituie într-un edificiu șubred și neverosimil, foarte 5 Joseph Conrad on Fiction, edited by Walter F. Wright, University of Nebraska Press, Lincoln, 1964, p. 72. 6 V i r g i n i a Woolf, Mr. Bennett and Mrs. Brown, Approaches to the Novei, edited by Robert Scholes, Chandler, Publishing Company, San Francisco, p. 206. 7Virginia Woolf, Modern Fiction, Modern British Fiction, edited by Mark Shorer, Oxford University Press, 1962, p. 6. 4 - Phiîoîogia 1/1974 50 I. GALE A îndepărtat de modelele pe care le oferă viața. Personajul principal Tom Jones i se pare lui Ford stupid șl trădător, iar creatorul său un ipocrit8 9. Acțiunile lui Tom Jones și ale Sophiei Western sînt în cea mai mare parte nemotivate, or motivarea amănunțită, crearea impresiei că un anume fapt era iminent în împrejurările respective și încercuirea lui repetată prin argumente, motivări și posibile interpretări devine o particularitate a romanului nou. Finalul gratuit sau facil al nestatornicului Tom Jones care este răsplătit cu mărinimie de autor nu ilustrează o morală riguroasă, dar stîmește uimire și satisfacție din partea cititorului, reflectând totodată asemănarea cu naivul basm. Acești scriitori repudiază acel „happy end“ din romanul englez. Henry James afirmă că romanul de artă n-ar avea un ,,happy end“ sau poate n-ar avea 'nici un deznodămînt. ,,Sfîrșitul unui roman, arată H. James, este pentru mulți ca acela al unei cine copioase, desert și înghețată, iar romancierul artist este privit ca un doctor care se amestecă peste tot și interzice impresia agreabilă din fina?69. Ford și Conrad interpretează, această convenție, arătând că ea satisface aspirația omului spre finalitate. Neașteptata fericire și mai cu seamă prosperitatea materială după o luptă crîncenă și îndelungă pătimire, sînt desigur consolatoare pentru cititorul care dorește să fie înșelat. Fără îndoială că finalul romanelor lui James, în care eroul nu dobîn-dește decît o mai desăvîrșită cunoaștere de sine prin autodescoperire, ori. cînd el respinge avantajele materiale sau soluționarea prin pedeapsă și recompensă, e lipsit de finalitatea obișnuită în romanul englez de pînă atunci. Cititorul nu mai iare simpla satisfacție a unui act de dreptate sau aceea a binefacerilor pe care le distribuie atotputernicul autor, precum și o imagine despre lume fără tangențe cu existența reală. I se înfățișează în schimb viziunea unei existențe complexe și contradictorii, a efemerului și paradoxului. Existența pentru acești autori apare mai puțin circumscrisă, mai puțin solidă decît în planul intrigii tradiționale. Lumea aceasta difuză e înfiorată de nesiguranță. Ea este prezentată mai mult, ca o dinamică interioară, reflectând un efort concentrat al individului de a. înțelege existența și pe sine. Joseph Conrad subliniază caracterul incomplet al întâmplărilor, trăsăturile antagonice care sălășluiesc în evenimente și caractere. Aspectele adversare care îl interesează pe autor creează o lume ce nu poate fi de-marcată în alb și negru decît temporar. Scriitorul redă tocmai cromatismul variat al vieții, fuzionarea culorilor contrare și trecerea unora într-al-tele. Astfel opera unui autor precum Joseph Conrad reflectă dramatismul, existenței, al mișcării, al alegerii și derutei ce impulsionează destinul uman. Conrad repudiază desigur ,,loviturile de teatru66 și senzaționalul. Intr-o scrisoare către Edward Gannett, Conrad afirmă: „In ceea ce privește lipsa de incidente, ei bine, asta e viața. Bucuria incompletă, supărarea incom- 8 Criticai Writings of Ford Madox Ford, cit., p. 12. 9 H e n r y James, op. cit., p. 144. ORIENTĂRI ÎN ROMANUL ENGLEZ 51 picta, mișelia sau eroismul incomplet — suferința incompletă. întâmplările se adună, se aglomerează și nimic nu se întîmplă“10 11. Chiar finalul unei opere trebuie să sugereze continuitatea procesului mișcării, caracterul incomplet al realizărilor. Conrad observă neliniștea ce-1 stăpînește pe cititorul operei lui H. James, iar V. Woolf arată că în romanul rus dilemele, întrebările existențiale răsună în ecouri prelungi după ce am sfîrșit lectura operei. Cu toate aserțiunile lui Conrad, în opera sa există un element de aventură pregnant, ceea ce a făcut ca adesea să fie inclus printre scriitorii romanelor de peripeții, alături de Stevenson și Kipling. însă fondul vizionar al operei sale conține acel dramatism de care vorbeam, redarea valorilor incomplete, și aspirația continuă a omului de a le întregi, de a le perfecționa. Virginia Woolf redă în foarte redusă măsură explozia, spectaculosul, în felul cum apar ele în romanul tradițional. Explozii dramatice sau tragice au loc, însă autoarea exprimă acestea aproape exclusiv pe plan introvert, reflectarea evenimentului avînd loc în conștiința individuală, cu o foarte sumară descriere obiectivă a lui. Această reflectare intens personală a evenimentului în curînd se transformă în meditație asupra existenței, în încercarea de a găsi legi ce guvernează destinul uman. Viața, arată V. Woolf, este „un halo luminos, un înveliș semi-transparent care ne înconjoară de la începutul conștiinței și pînă la sfîrșit. Și oare nu este misiunea romancierului aceea de a reda acest, spirit schimbător, necunoscut și necircumscris, indiferent de aberațiile sau complexitatea ce le-ar manifesta el, cu un cît mai redus amestec din afară?4411. Această realitate fluidă constituită din mii de impresii, dintr-un șuvoi de senzații și gînduri ce năvălesc continuu din toate părțile. lăsînd o urmă slabă sau o dîră adincă asupra conștiinței, nu se poate compartimenta într-o schemă precisă. Ea este mai degrabă incoerentă, haotică. Virginia Woolf postulează o literatură care neimpresionind prin senzațional, prezintă un caz aparent obișnuit, o dramă interioară adesea mascată privirilor; o existență în care omul își examinează atent propria-i sensibilitate, se cîntărește pe sine și pe cei cu care vine în legătură, descoperă tacit confluențe sau disocieri.. Woolf descrie viața conștiinței în care orice fapt minor deține un loc important, completează o experiență, reînvie o amintire. în relevarea diferenței dintre romancierii tradiționali și noua orientare, Woolf pornește de la o așa-zisă dichotomie între operele ..materiale44 și „spirituale44. Această divergență este semnificativă la doi scriitori: Arnold Bennet și James Joyce. Opera lui Bennet, în opinia V. Woolf este încărcată de elementul „material44, adică de descrierea mediului social, a proprietăților funciare, a imobilelor, a ținutei vestimentare etc.12. Pe de altă parte viața interioară a personajului care ar constitui elementul „spiritual44 apare slab proiectată, convenționalizată și se poate 10 Joseph Conrad on Fiction, cit., p. 6. 11 Virginia Woolf, Modern Fiction, cit., p. 6. 22 Virginia Woolf, Mr. Bennett and Mrs. Brown, cit., p. 7. 52 I. GALE A deduce doar din prezența copleșitoare a primului element. Fără a desființa maniera ,,materială44 de creație a operelor la scriitori ca Bennett, Gal-sworthy, Wells, ale căror romane sînt mai degrabă ,,documente ale epocii44, Woolf remarcă primordialitatea ,,spirituală44 în orientarea pe care o înscrie romanul de la 1910. Lumea interioară a personajului îl preocupă acum îndeosebi pe scriitor, iar aspectul material ar apare implicit din reflexiile personajului, din viața conștiinței și nu din descrierea analitică și sistematică a autorului. Dar existența operelor „materiale44 și „spirituale44 dovedește doar infinitele posibilități de creație, faptul că arta nu cunoaște limite, că orice experiment, metodă și viziune luminează un unghi de vedere nou din care e privită lumea. Astfel de pildă imaginara doamnă Brown, arată V. Woolf, în romanul englez ar fi descrisă mai ales cu accent pe aspectul exterior al existenței sale. în versiunea franceză, cu ocazia prezentării acestui personaj, s-ar reda un tablou general al naturii umane, s-ar abstractiza pentru a se ajunge la sinteze. Romanul rus ar dezvălui sufletul zbuciumat de dileme al personajului, tensiunea intimă a existenței13 14 15. După cum observă și Ford, autorii tradiționali cum ar fi Fielding și Thackeray își prezentau personajele în linii îngroșate, uneori caricatural, ceea ce vizează din nou amuzamentul și simplitatea. „Greșeala «romancierilor englezi» de la Fielding la Meredith este că nici unul dintre ei nu se sinchisește dacă intr-adevăr credeți în personajele lor sau nu. Dacă i-ați fi spus lui Flaubert sau Conrad în toiul pasionatei lor activități de creație că nu erați convinși de realitatea lui Homais sau Tuan Jim, fără îndoială că s-ar fi revoltat și v-ar fi împușcat. . . Dar lui Fielding, Thackeray și Meredith puțin le-ar fi păsat de aceasta deși oricare din ei v-ar fi doborît cu o lovitură, dacă ar fi putut, atunci cînd ați fi sugerat că nu era un «gentleman»4414. Dar s-a dovedit că realitatea complexă nu putea fi reprezentată de personaje alb-negru, de tipul fraților Cherryble și Uriah Heep din opera lui Dickens. Ford arată că încă în operele lui Diderot și Stendhal s-a putut observa că uneori „mișeii44 se puteau motiva în chip sincer și impresionant, răsturnînd astfel simpatiile cititorului. în același timp caracterele pozitive puteau să pară artificiale sau neviabile15. Joseph Conrad relevă că unele personaje negative ca de pildă Pecksniff și dl. Osborne sînt mai memorabile decît personajele „bune44 ale lui Dickens și Thackeray16 *. Aceasta se datorează unei activități deficitare de observație și selecție, faptului că, așa cum scria Ford, acești scriitori își „dăltuiesc eroii cu tîmăcopul și îi colorează cu bidinelele zugravilor4417. Amelia din romanul Bîlciul deșertăciunilor de Thackeray ne apare ireală deoarece autorul proiectează în acest personaj un gen de bunătate perfectă, sentimentele ideale care existau în mintea 13 Ibid., p. 193. 14 Criticai Writings of Ford Madox Ford, cit., p. 11. 15 Ibid., p. 15. 26 Joseph Conrad on Fiction, cit., p. 73. Criticai Writings of Ford Madox Ford, cit., p. 10. ORIENTĂRI ÎN ROMANUL ENGLEZ 53 lui, spre deosebire de Turgheniev ale cărui personaje feminine sînt verosimile, reprezentînd adevărata natură umană. La fel de puțin viabilă este Sophia Western din opera Tom Jones de Fielding. Ea ne apare tot ca o imagine ideală a bunătății, o zînă din basm care îl aduce pe calea cea dreaptă pe Tom Jones și îl ajută pe scriitor să ticluiască acel „happy end44 îmbucurător pentru cititorul naiv. Personajele romanului nou dezvăluie natura umană proteică, son-dînd și zonele insolite ale conștiinței. Personajul pozitiv al lui H. James dovedește o eroare ascunsă de natură caracterologică sau intelectuală. Această „eroare44 poate să aibă ca rezultat o acțiune sau alegere adversară standardelor normale ale societății, vizînd superioritatea, excelența. Ea poate să ne apară și ca o miopie, o deficiență de gîndire sau consecință a unor trăsături de caracter reprobabile. Cititorul va corobora desigur datele pe care le oferă opera, pentru a-1 situa pe eroul acesta derutant într-un cadru dimensionat. Personajul lui Joseph Conrad își descoperă deodată o slăbiciune, o imposibilitate de a acționa pe măsura idealului pe care și l-a format despre sine. Impulsul slăbiciunii provine dintr-o zonă obscură, iar aria de interes a cărții este tocmai sondarea acestei porniri, încercarea de elucidare a cazului respectiv. Una din erorile grave comise în romanul tradițional este intervenția autorului cu observațiile și comentariile sale, în scopul de a recomanda cititorului un anumit sistem de valori. Acest sistem este convențional, osificat, reflectînd de cele mai multe ori închistarea șl lipsa de originalitate a gîndirii burgheze. Iată ce remarcă Henry James referitor la scriitorul Anthony Trollope: „Intr-o digresiune, o paranteză sau un aparte, mărturisește cititorului că el și acest prieten de încredere se «prefac» doar. El recunoaște că evenimentele pe care le narează nu s-au întîmplat în realitate și că poate să dea narațiunii sale orice întorsătură pe care ar prefera-o cititorul. O asemenea trădare a unui serviciu sacru mi se pare, mărturisesc, o crimă grozavă4418. Această intervenție distruge iluzia vieții a cărei redare constituie în opinia lui H. James misiunea supremă a artei, căci „Rațiunea unică a existenței romanului este aceea de a încerca să reprezinte viața4419. Ford Madox Ford observă că incursiunile didactico-moralizatoare în tradiția Fielding—Thackeray constituie o ignorare a rigorilor romanului ca „artă44, a mijloacelor artistice de care dispun scriitorii. Adresările directe ale autorului către cititori, ce prefațează capitolele romanului Tom Jones, au același efect de distragere a atenției de la microcosmul ce îl formează romanul. Dar după părerea lui Ford cea mai gravă eroare a comis-o Thackeray prin intervenția lui bruscă în timpul prezentării isprăvilor lui Becky Sharp la Bruxelles, în ziua bătăliei de la Waterloo18 19 20. Romancierul artist se străduiește să creeze cititorului impresia că nu-1 18 Henry James, op. cit., p. 10. 19 Ibid., p. 141. 20 Criticai Writings of Ford Madox Ford, cit., p. 7. 54 I. GALEA înșeală, că redă veridicul. El trebuie prin arta sa să-l transpună pe cititor în scena descrisă, să-1 facă să creadă, că se află acolo printre personaje și participă alături de ele în diversele situații. Dar pe neașteptate Thackeray năruiește această iluzie a autenticului și simțămîntul cititorului că se găsește la Bruxelles. Defoe a căutat printr-o metodă primitivă să salveze această iluzie a realului, convenția verosimilitudinii, adoptînd forma biografică sau autobiografică. El încearcă să-1 convingă pe cititor că personajele sale precum și evenimentele narate au existat în viața reală, că deci el nu născocea ș‘ nu putea să dea faptelor orice turnură ar fi voit. Richardson s-a preocupat și mai mult de crearea unei convenții a veridicului, in-ventînd metoda epistolară. Astfel se motiva cunoașterea deplină din partea autorului a celor petrecute precum și faptul că personajele aflau ce se întîmplă aiurea sau simultan în diverse locuri. Prin metoda epistolară informația vastă devine plauzibilă căci în secolul 18 comunicarea prin scrisori este o convenție socială foarte la modă, iar redactarea epistolelor devine o artă. Richardson este considerat de Ford Madox Ford drept primul romancier modern, urmat de Diderot, Stendhal, Flaubert. G. Flaubert a subliniat impersonalitatea autorului în operă în sensul neintervenției sale cu indicații și comentarii. Impersonalitatea absolută ar fi desigur o aberație deoarece orice operă e impregnată de prezența autorului, care se vădește în rezultatele observației, în selecționarea substanței romanului, în structurarea și interpretarea acesteia. Scriitorul nu trebuie să relateze, el are misiunea mai dificilă de a proiecta, de a prezenta faptele din exterior, sau, după cum se exprimă H. James, de a „dramatiza44. Ca scriitor el nu are dreptul să dea glas unor convingeri în mod fățiș, sau să ia poziție declarată față de personajele lui. Valorile pe care intenționează să le sublinieze trebuie să reiasă din prezentare, din structurare și selecționare. El va utiliza cu mai multă măiestrie și subtilitate resursele artistice de care dispune, cîntă-rind mai atent efectele pe care le va distribui judicios conform unei intenționalități. Conrad arată că preocuparea sa permanentă cu privire la efectele operei se manifestă „în gruparea și perspectiva mea neconvențională care sînt pur temperamentale, în aceasta constînd aproape întreaga «artă» a mea4421. Este vorba de schimbarea luminii, a perspectivei, a punctului de vedere asupra unei realități, autorul căutînd astfel să descopere cît mai multe valențe ale ei. Explicației clare pe care o oferă scriitorul tradițional i se substituie multiple interpretări implicite în materialul operei și pe care cititorul le sesizează în conformitate cu potențialul său de sensibilitate. Orice operă literară oferă infinite disponibilități de interpretare căci fiecare cititor o retrăiește într-un fel personal și fiecare epocă găsește într-însa valorile ei. Dar în cazul unei opere ..impresioniste44 este vorba de sugerarea expresă a sensurilor mul- 21 21 Joseph Conrad on Fiction, cit., p. 44. ORIENTĂRI ÎN ROMANUL ENGLEZ 55 tipie ale unei experiențe prin nuanțarea ei deosebită. Un alt punct de vedere este acela pe care îl înfățișează Ford Madox Ford și /anume că o experiență complexă, nu pe deplin elucidată în operă, incoerentă chiar, corespunde realităților vieții pe care o trăim. Astfel cititorul este și mai mult transportat în scena romanului, avînd impresia că trăiește aevea o întâmplare din viață. El devine mai angajat și reacționează mai intens. Conrad într-o scrisoare către Richard Curie din 1922 spune: ,,Nimic nu este mai clar decît totala neînsemnătate a afirmației explicite și de asemenea capacitatea ei de a distrage atenția de la lucrurile de însemnătate în domeniul artei4422. Henry James în volumul The Art of the Novei care întrunește prefețele la operele sale, reface cu migală edificiul fiecărui roman, mdicînd semnificația eroilor și episoadelor în efectul total, stereofonic pe care îl urmărește. Exaltarea însemnătății ,,artei romancierului44, concretizată în felul cum își durează monumentul, în gradarea și distribuirea efectelor, în rafinarea stilului, constituie neîndoielnic o dimensiune esențială a romanului nou. Postulînd apropierea operei de procesul relevării sensurilor realității trăite. Ford arată că autorul ,,trebuie să-și scrie operele de parcă ar reda impresiile unei persoane prezente la o scenă; el trebuie să nu uite că o persoană prezentă la o scenă nu vede totul și mai ales nu e în stare să-și amintească pasaje extrem de lungi de dialog4423. Reflectorul central din opera lui H. James care îl înlocuiește pe autorul omniscient percepe treptat într-un proces îndelung, cu reveniri, erori și interpretări complexe o experiență și prin urmare cunoașterea sa este limitată de posibilitățile omenești de înțelegere. La fel naratorul întâmplărilor și comentatorul lor în romanul lui Joseph Conrad fiind unul din personajele ficțiunii, are și el unele deficiențe de percepere, unele scăpări și chiar preferințe. Dacă se menține însă convenția autorului omniscient, el trebuie să rămînă nevăzut. Termenul ,/impresionism44 care îi desemnează uneori pe acești scriitori se referă la tentativa lor, mai mult sau mai puțin accentuată, de a produce prin roman efectul pe care îl are viața asupra omului. Viața nu narează ci lasă impresii asupra noastră. De aceea ei susțin că romanul nu trebuie să fie o raportare sistematică și catalogată asupra existenței, ci să redea impresiile unui personaj despre realitatea în care viețuiește. Mutația care se produce este așadar de la prezentarea unei realități fizice masive la procesul de receptare neorînduită a acesteia de către un eu, la cunoașterea sensibilității lui. V. Woolf refuză să asculte glasul lui Arnold Bennett care descrie o casă cu mobilierul, tapițeria și împrejurimile sale, pentru a ghici că înlăuntrul ei trăiește Lisa Lessways. Ea dorește să cunoască nemijlocit existența spirituală a acestei eroine22 23 24. 22 Ibid., p. 39. 23 Criticai Writings of Ford Madox Ford, cit., p. 60. 24 V i r gin i a Woolf, Mr. Bennett and Mrs. Brown, cit., p. 197—198. 56 I. GALEA Esența realului poate fi surprinsă prin selecționarea plină de finețe a detaliului și redarea a ceea ce pare să fie întâmplător. Arta aceasta se edifică și pe temeiul impresiilor vizuale și auditive de moment. Ford recomandă o fragmentare a nenumăratelor motive și impresii care să alterneze, să contrasteze, alcătuind un fel de mozaic. Astfel Ford Madox Ford remarcă: „Vei observa de asemenea că ai produs ceva foarte asemănător cu o pictură futuristă — nu o pictură cubistă ci una din acele pînze care îți înfățișează într-un colț un corset, într-altul ceva din foaierul unui music-hall, în altul un crîmpei din peisajul unei dimineți timpurii, iar în mijloc doi ochi, totul purtând titlul «O noapte afară»4425. Amintirea va fi și ea neînchegată logic iar conștiința va fluctua între esențial și subsidiar. Impresiile tind să se suprapună, prin repeziciunea înregistrării lor și trecerea de la o imagine la alta. Ascultând vorbele cuiva, arată Ford, ești atent ce povestește o persoană din apropiere, te gîndești că te strînge pantoful și că urmează să-ți fixezi o întâlnire cu o doamnă25 26. Vibrația pe care o creează viața, intermitența unduirilor de lumină și umbră, dispersiunea atenției, perceperea lumii prin senzorial, sînt particularități ale artei impresioniste. Impresionismul semnifică trecerea de la pictura nonfigurativă la cea figurativă. Substanța artei devine explorarea sensibilității unui eu. O descriere exactă a unui lucru include aspecte și detalii obiective, chiar științifice, în vreme ce redarea impresionistă prin preschimbarea culorii reale, exagerare, sublinierea anumitor aspecte, exprimă temperamentul individual. Ford Madox Ford oferă spre exemplificare tabloul lui Hogarth ce înfățișează paznicul cu lancea și cîinele, constând doar din patru linii, foarte apropiat așadar de arta modernă abstractă27 28. Opera de artă impresionistă este deci redarea, unor impresii sau amintiri și nu o cronică bine delimitată, lineară, urmînd în succesiune cauza șl efectul. Viața nu se solidifică pe temeiul unei concepții deterministe, ea se pulverizează într-o varietate de aspecte și culori. Chiar relatarea întâmplărilor din partea unui narator cum ar fi Marlow din opera lui Conrad sau a autorului sublimat din expunerea unei realități se desfășoară necronologic și asociativ, imitând felul în care un observator sau povestitor din viața reală înregistrează sau rememorează fapte. Ford Madox Ford ilustrează printr-un exemplu felul cum funcționează conștiința și caracterul ei necircumscris. El arată că tratând despre război, majoritatea scriitorilor l-au descris în mod concentrat, în termenii esenței lui specifice. Transcriind însă starea de spirit a unui luptător ce așteaptă încordat în toiul luptei, Ford observă: „Dar gîndurile tale s-ar concentra asupra unor lucruri mai îndepărtate — te-ai gindi la părul fiicei tale MiU-icent, la căderea ministrului Asquith, la situația ta financiară, la cîinii regimentului tău care mîrîiau pe capete, dacă latina era necesară educației etc.2844. 25 Criticai Writings of Ford Madox Ford, cit., p. 42. 26 Ibid., p. 5. 27 Ibid., p. 37. 28 Ibid., p. 80. ORIENTĂRI ÎN ROMANUL ENGLEZ 57 Acești autori au operat cu o optică nouă asupra substanței și structurii romanului fără a impune reguli universal valabile de creație. Dimpotrivă, ei au subliniat caracterul explorator al creației romanești, dramatismul căutării celei mai adecvate forme și îndeosebi universalitatea inspirației. Ei au deschis frontierele romanului spre zări infinite, stabilind ca și criteriu suprem de apreciere a valorii lui reflectarea veridică a vieții. Ei nu resping în bloc literatura tradițională fiindcă aceasta și-a elaborat convenții și criterii în conformitate cu ceea ce își propunea să exprime. Creația romancierilor noi experimentează mutații accentuate asupra altor zone ale existenței, reflectarea prin artă ținînd seamă de configurația spirituală a omului modern. In procesul creației fiecare scriitor își află domeniul de explorare și metoda cea mai propice. ,,Substanța adecvată a «romanului» nu există; totul e substanță adecvată a romanului; orice simțire, orice gînd; orice calitate a minții și spiritului este o sursă de inspirație; nici o percepție nu apare neavenită66 scrie V. Woolf în eseul Modern Fiction2^. Fără a se înscrie sub egida unei școli sau a unor principii restrictive, scriitorii impresioniști creează o literatură nouă, uimitoare prin prospețimea ei și care se adresează unui spirit receptiv, sensibil și fantezist. în lumina teoretizărilor și exigențelor noi, romanul apare drept cea mai potrivită și cuprinzătoare formă de creație pentru reflectarea lumii în diversitatea ei. HEKOTOPblE HAFlPABJIEHHfl B AHPRHfîCKOM POMAHE ( P e 3 io m e ) CTaTbH TpaKTyeT o nanpaBAeiiHH, ahhhom anrAHHCKOMy poMany b naqajie XX-ro BeKa nHcaTejiaMH TeHpH Ucenic, OopA Mbaokc <$opA, U}KO3e(j) KoHpa# h Bhpajkhhhh Ya^). Pix onnoanuHH Tpa&imnoHHOMy poMany othochtch k ero cymnocTH, a TaK>Ke k ycjioBHoft, xapaKTepHOH aah Hero HHTpure, npH3BaHHOH pa3BAexaTb RHTaTeAH. B poMane sthx nncaTejien npOHCXOAHT H3MeneHHe B OTHOIIieHHH BHyTpeHHeH XKHyio TeMaTHKy, npHAaBsn cbohm poM3H3M obmecTBeHHO-noJiHTHHecKHe ottchkh. TBopnecTBo TpsMa TpuHa, BAOXHOBJieHHoe noBceAHeBHoft AeHCTBHTeJibHOCTbK), Bocnpons-boaht KapTHHy Haiiiero Bena c bojihchhhmh h npebpsaoBSHHHMH, npoHcnieAWHMH b AyxoBHon OdmeCTBeHHOH H nOJIHTHHeCKOH >KH3HH. GRAHAM GREENE, OUR CONTEMPORARY (S u m m a r y) The controversy about Greene’s place in contemporary English literature is. very much complicated by his direct participation. A brief presentation of the evolution of the English novei with its innovations at the beginning of the XX th century offers the context to Greene’s own literary debut. However, very soon he finds major topics to deal with giving his novels a social and political shade. Graham Greene’s work draws inspiration from everyday events; it gives its readers the image of our century with the ferment and changes in spiritual, social and political life. 16 The Pelican Guide to English Literature, voi. 7, p. 477. SCARA DE VALORI ȘI SISTEMUL NORMATIV AL MORALITĂȚII LA M. PORCIUS CATO TIBERIU WEISS In cursul dezvoltării societății omenești, în procesul conviețuirii sociale a oamenilor, s-au acumulat și anumite valori morale, care au căpătat o însemnătate deosebită. Contestînd orice fel de dogmatică morală și orice tendințe ale moraliștilor de a prezenta sistemele lor etice ca o „morală veșnică44, valabilă pentru toate timpurile, trebuie să recunoaștem existența unor adevăruri morale permanente. In morală, ca și în toate domeniile cunoașterii referitoare la istoria societății, asemenea adevăruri, potrivit afirmațiilor lui Engels, sînt răs-pîndite cu multă zgîrcenie; cu toate acestea ele există. în acest context trebuie încadrată scara de valori și sistemul normativ al moralității la Marcus Porcius Cato, poreclit Priscus, Superior, Censor, Corsorius (ca censor al moravurilor), sau Orator, despre care Seneca avea să spună: „Cînd văd un consul sau un pretor, le arăt tot respectul datorat cinstei lor: cobor de pe cal, îmi descopăr capul, mă dau în lături. Cum oare? Pe cei doi Cato, pe înțeleptul Laelius, pe Socrate și pe Plato, pe Zenon și pe Cleante, pot oare să-i primesc în lăcașul inimii mele fără onorurile cele mai mari? Mă închin înaintea lor și în fața unor asemenea nume mă ridic totdeauna în picioare441. Realmente, cu toate limitele scării de valori a lui Cato, inerente categoriei sociale din care făcea parte, precum și epocii sale, el se situează printre marile personalități ale lumii antice care au pus temeliile unor concepții morale, oricît de rudimentare să fi fost, uneori, despre ceea ce considerau adevăr și eroare (în prima versiune), bine și rău (în a doua versiune), bine înțeles, după morala grupului social din oare făceau parte ca „agenți morali44. Doctrinele lor morale, în înțelesul pe care îl dăm noi, de maxime, criterii, principii ale acțiunii, pot fi cuprinse în cîteva noțiuni, precepte, proverbe sau pot fi dezvoltate pînă la proporțiile unor sisteme de filozofie morală1 2. 1 Seneca, Scrisori către Luciliu, 84. 2 Traian Herseni, Sociologie și etică, Ed. științifică, București, 1968, p. 108 68 T. WEISS De la cei șapte înțelepți aii Greciei antice ne-au rămas o serie de maxime morale lapidare, dar pline de înțeles: „fii stăpîn pe bucuriile taleu, „din nimic prea mult44, „cunoaște-te pe tine însuți44, „păstrează măsura^ etc. Ele stăruiesc mai ales asupra necesității de a ne cunoaște și a ne stăpîni, de a păstra o dreaptă cumpănă în toate, „nici prea mult, nici prea puțin44, deci, asigurarea unui echilibru interior, care să facă din fiecare om un „microcosmos44, integrat armonios în ordinea naturală3. Și valorile morale pe care le vehiculează Cato privitoare la bine, datorie, muncă, echitate etc. și care constituiau fundamentul moralei sale, purtau amprenta măsurii, a „drumului de mijloc44, singurul prin care omul poate să atingă binele, „ordinea interioară44, calmul lăuntric. De altfel spiritul său chibzuit, catus, era cu totul în acord cu numele său de Cato. ca filozof al măsurii. In ciuda activității sale neobosite și a austerității de care a dat dovadă. atît de conforme vechiului fel de viață roman, dar care nu mai erau la modă, Cato se achita de îndatoririle pe care le creau relațiile sale sociale, petrecîndu-și cu plăcere timpul liber în mijlocul prietenilor, devenind un conviv plăcut la ospețe, fără să desconsidere jocul cu zaruri și alte distracții. Cicero în una din lucrările sale filozofice4, în care Cato este figura centrală, îl pune să spună: „în ceea ce mă privește, mie-mi plac ospețele prelungite pentru plăcerea conversației44. De aci, ironia lui Hora-tius: „Narratur et prisci Catonis / Saepe mero incaluisse virtus46 5 6, reluată de J. B. Rousseau „La vertu du vieux Caton, / Chez Ies Romains tant pronee /, Etait souvent, nous dit-on / De Falerne enluminee446. Cato își elaborează preceptele sale etice, după aprecierea lui Seneca7, pornind de la premisa că sufletele poartă germenii tuturor acțiunilor morale și aceștia sînt treziți la viață prin povețe, tot așa cum o scînteie, ajutată de o ușoară suflare a vîntului, se face un foc mare: „La cea mai mică atingere și la cel mai mic imbold virtutea se deșteaptă. Calitățile înnăscute se hrănesc prin precepte, cresc și adaugă noi convingeri la pornirile înnăscute, corectînd tot ce-i viciat. Altminteri dacă preceptele nu ajută la nimic, trebuie să renunțăm la orice fel de educație și să ne mulțumim cu ceea ce ne-a dat natura44. Normele, preceptele și regulile morale constituie la Cato un fel de cod care nu exprimă în exclusivitate normele comportării morale, ci și alte reguli de ordin juridic sau religios. Totuși, în principal, acest cod cuprinde un ansamblu de imperative etice. Dar, în aceste enunțuri cuprinse în codul moral al lui Cato își găsește cristalizarea nevoia societății, respectiv a clasei sociale al cărei exponent era, de a-și traduce în- s * * * Die Vorsokratiker: Die Fragmente und die Quellenberichte, Leipzig, 1935; P. Janet et G. Seailles, Histoire de la philosophie, Paris, 1923; I. G r i-gor aș, Datoria etică, Ed. științifică, București, 1968, p. 8—18. 4 C i c e r o, De senectute, 14. 5 Horatius, Od., III, 21. 6 J. B. Rousseau, Od., II, 2. 7 Seneca, Op. cit., 94. SCARA DE VALORI MORALE LA M. PORCIUS CATO 69 tr-un limbaj al normelor și al preceptelor imperativele sale fundamentale8. Limbajul etic la care recurge Cato implică o tablă de valori care cuprinde o seamă dintre valorile morale ale vechii societăți, dar cu conținutul îmbogățit, adecvat noii situații; pe de altă parte, valorile morale capătă valențe și finalități deosebite, conform accepțiunii date acestor valori. Cu alte cuvinte, lauda și mustrarea, ca reacție față de purtările oamenilor, implică o tablă de valori corespunzătoare intereselor celor în numele cărora se face lauda sau se pronunță blamul. După structura societății romane în timpul lui Cato moralitatea era reglementată de normele dominante, oare însă nu erau întotdeauna expres formulate și nici sancționate prin pedepse aplicate de o autoritate precisă. Cato proiectează sancțiunile de pe planul dreptului., al coercițiunii juridice, pe planul moral al atitudinilor și opiniilor: opinia bună, însem-nînd o atitudine de simpatie și aprobare față de cele considerate ca morale; opinia rea, fiind o atitudine de repulsie și dezaprobare față de cele considerate imorale. Cato pornește de la considerentul că omul poate fi mai bun sau că trebuie să fie mai bun. Fenomenele morale se desfășoară la Cato exclusiv în societate, deci sînt în același timp morale și sociale. Etica în accepția lui Cato se referă la preocupările privitoare la ceea ce ar trebui să fie societatea în înțeles de valoare, ideal și imperativ, im-perfect-perfectibil-perfect, rău-ameliorabil-bine, realitatea așa cum este sau cum ar fi bine să fie, deci sub aspectul deziderabilității morale, care implică necesitatea unei comstrîngeri asupra noastră înșine, deci o auto-disciplinare. Cato tinde la o purificare morală a societății pe următoarele planuri: sclavi — stăpîni de sclavi, societate — oameni liberi, societate — aristocrație. societate — elenism. Valorile morale pe toate aceste planuri se instituie ca domenii ale unor aspirații etice, întreținînd corespondența morală dintre epoci. Cato grefează valorile morale ale întregii societăți pe o redresare morală prin imitarea virtuților străbunilor, imitări maiores. O idee oarecum familiară la Cato este aceea a unei renașteri, susținînd că, cu cît instituțiile, moravurile sînt mai aproape de originile lor, ou atît sînt mai pure, și, cu cît se îndepărtează mai mult de sursă, se alterează. Deci, nu mai există progres decît printr-o revenire la trecut. Dar cum să se revină la trecut, dacă nu mai există moravuri pure pentru a susține oamenii și nici oameni care să consolideze moravurile? Aici concurează la Cato două categorii filozofice: cea a revenirii și cea a devenirii. Istoricitatea cato-niană este de fapt o depășire a temporalității, rămânând totuși în ea. Tradiția înseamnă pentru Cato căutarea unor arhetipuri, dar acestea sînt legate de sentimentele sale cele mai profunde, iar aceste sentimente nu sînt rupte de viață. înfrumusețarea exemplelor din trecut (exempla 8 S t e 1 i a n Stoica, Morala — formă a conștiinței sociale, în ,,Etică și echitate socialistă”, Ed. pol., București, 1972, p. 24. 70 T. WE1SS maiorum) este subordonată la Cato unui deziderat de factură etică, de a servi drept model pentru contemporaneitate. Tot ceea ce nu se încadrează în etalonul moral, grefat pe exemplu maiorum apare, în accepția lui Cato, o valoare falsă, care trebuie eliminată din viața omenirii. O pondere deosebită o au reflecțiile morale ale lui Cato privitoare la cultivarea pămîntului, la idealizarea vieții de la țară. In epoca republicii romane timpurii se formează o ideologie caracteristică, specifică comunității agrare închise. Cato care considera cultivarea pămîntului ca una din virtuțile cetățenești scria: ,,. . . pe omul cumsecade cînd îl lăudau, îl lăudau ca agricultor bun și ca țăran . . . Din mijlocul țăranilor se ridică oamenii cei mai destoinici și soldați! cei mai viteji, iar cîștigul lor este cel mai cinstit și cel mai lipsit de invidie, deoarece îndeletnicirea aceasta are gîndurile cele mai curate^9. Fiecare roman devenea însă gospodar și stăpîn de pămînt exclusiv în virtutea faptului că era membru al comunității (de altfel, comunitatea agrară închisă păstra uneori și rămășițe ale orînduirii gentilice). Conștiința acestui fapt era vie la romanii din epoca timpurie a republicii și se reflectă în morala specifică a cetății. Scara îndatoririlor morale ale cetățeanului roman era stabilită cu strictețe: în primul rînd datoria față de comunitate, apoi datoria față de familie și rude și, în ultimul loc, grija pentru interesele personale. Este interesant de semnalat că toată morala rustică a lui Cato se întemeiază pe o contradicție originală: apărînd vechiul sistem de viață romană bazat, din punct de vedere social, pe mica proprietate liberă, Cato era în practică un proprietar de sclavi. El preconizează vilele, ca tip de gospodării destinate dezvoltării producției de mărfuri, vizînd un domeniu care are o gospodărie complexă: o plantație de măslini, o vie, o cultură cerealieră și pășune pentru vite. Cato arată că pentru întreținerea unei vii cu o suprafață de 100 de iugăre e nevoie de 14 sclavi, iar pentru întreținerea unei plantații de măslini cu o suprafață de 240 iugăre de 11 sclavi. El dă sfaturi pentru ,,exploatarea rațională^ a sclavilor, recomandînd să li se dea de lucru și în zilele de ploaie, cînd nu se muncește la cîmp, și chiar în zilele de sărbători religioase. .Totul trebuie făcut în vederea exploatării intensive și fructuoase. Sclavii primesc o anumită măsură de făină, vara mai mult, iarna mai puțin. Cînd îmbătrînesc sau se îmbolnăvesc sînt vînduți în schimbul unei sume neînsemnate, deavalma cu vitele îmbătrînite sau bolnave: ,,Să vîndă uleiul, dacă are preț, vinul, grînele care îi prisosesc, boii bătrîni, vițeii înțăroați, mieii retrași de la oi,. . . fierăria veche, sclavul bătrîn, sclavul bolnav; . . . capul familiei trebuie să fie vînzător, nu cumpărător^10. Deci, pe vremea lui Cato, problema producției de mărfuri trecea pe primul plan. Dezvoltarea producției de mărfuri transforma și omul în marfă. Devenit producător de marfă, omul, forța de muncă, este de asemeni transformată în marfă sub forma sclaviei. " Cato, De agricultura, prefața, 1—4. I d., ibid., II, 7. SCARA DE VALORI MORALE LA M. PORCIUS CATO 71 Găsirea celor mai bune metode de administrare și conducere a sclavilor, precizarea locului lor în cadrul procesului de muncă sclavagist și de aici atitudinea față de ei, a oferit o serie de elemente eticii rustice a lui Cato. Această etică purta amprentă contradicției fundamentale între sclavi și stăpîni de sclavi, definită de Marx: „în persoana sclavului este jefuit direct instrumentul de producție4611. Numai morala de „stăpîn“ putea asigura progresul, avîntul și consolidarea societății sclavagiste. în numele apărării intereselor stăpînilor de sclavi, a apărării proprietății asupra sclavilor, aceștia puteau fi transformați în marfă și vînduți în aceleași condiții ca și boii bătrîni, carul vechi sau fierăria veche. O asemenea etică „sui generis44 este incompatibilă cu umanitarismul; Cato evaluează pe sclavi în funcție de anumite „standarde etice44, sancționate social, menite să apere proprietatea sclavagistă: „Astfel statul antic era înainte de toate — arată Engels —, statul proprietarilor de sclavi, pentru oprimarea sclavilor4412. Etica proprietarului de sclavi care consfințea proprietatea sclavagistă prin escamotarea contradicției fundamentale a societății, trebuia să aibă și o consfințire religioasă, ceea ce rezultă din textul unei rugăciuni în-tîlnite la Cato: „. .. hărăzește-ne sănătate deplină și spor mie, casei și familiei noastre4413. Ordinea morală a lui Cato nu vizează însă numai relațiile dintre sclavi și stăpînii de sclavi ci și țăranii liberi. în acest caz, limbajul moral la care recurge Cato are o accepție deosebită, pentru că și oamenii urmează valori diferite, inclusiv valori morale deosebite, nu din motivul că natura lor înnăscută ar fi fost aparte, ci din cauza că ei trăiesc în condiții sociale foarte variate, deci sub un determinism la fel de variat. Deosebirea între reflecțiile etice ale lui Cato privitoare la relația sclav — stăpîn de sclav și la țăranii liberi sau alte categorii sociale, se diferențiază prin faptul-că, în timp ce în primul caz ponderea cade asupra elementului coercitiv, în al doilea caz ponderea cade asupra blamării unor vicii ale societății care sînt incompatibile cu „standardul etic44 a lui Cato. Exaltarea moralei rustice este o constantă la o serie de scriitori și poeți, atît înainte cît și după Cato. Diferitele evocări făcute în această direcție sînt colorate în general printr-un fel de romantism al trecutului care domina mentalitatea romană și cărora exercițiile retorice le-au dat o amploare deosebită11 12 * 14. Imagini despre morala rustică găsim la Varro în De vita populi Romani, un fel de istorie morală a Romei, în Res rusticae, aparținînd aceluiași scriitor, la Cicero, Sallustius, la agronomi ca Colu-mella, care a cules moștenirea morală a lui Cato, la poligrafi ca Plinius 11 K. Marx, Contribuții la critica economiei politice, E.S.P.L.P., București, 1954, p. 223. 12 F. Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, p. 172; Mircea O p r i ș an, Gîndirea economică din Grecia antică, Ed. Acad. R.P.R., București, 1964, p. 52—53. ia Cato, Op. cit., CXLI, 1—3. 14 M. R a m b a u d, Ciceron et l’histoire romaine, Belles Lettres, cap. I și II. 72 T. WEISS cel Bătrîn, la istorici clasici ca Titus Livius, scriitori militari ca Frontinusy poeți oficiali ai epocii augustiene ca Horatius15, Vergilius16 17. Spre deosebire de toți aceștia care, într-un fel sau altul, au exaltat virtuțile rustice, Cato celebrează prin țărani virtutea unui popor întreprinzător și muncitor și, mai presus, demnitatea muncii ca sursă a bogăției. Cato visează despre o redresare morală a societății bazată pe muncă, și, în special, pe lucrarea pămîntului, pe o disciplină a muncii, prin eliminarea trîndăviei, a timpilor morți. Cato preferă 'alternativa agonisirii unei averi prin muncă față de riscurile pe care le comportă comerțul. Cato consideră, în acest context al moralei sale rustice, extrem de periculoși pe cămătari, mai răi decît hoții: „Strămoșii noștri au judecat în așa chip și au rînduit dispoziții de așa natură în legile lor că hoțul era pedepsit să dea înapoi îndoit, iar cămătarul împătrit4416. Activitatea capitalului cămătăresc era urîtă de majoritatea populației, de agricultorii mici și mijlocii și chiar de marii proprietari funciari. La serviciile cămătarilor recurgeau atît cercurile avute și risipitoare, cît mai ales micii proprietari. Scoaterea veniturilor prin înmulțirea nemijlocită a banilor era privită cu desconsiderare și dușmănie, ca ceva ce contravine naturii, așa' cum se reflectă în operele lui Platon și AristoteL K. Marx avea să menționeze: „Ea (camăta) nu schimbă modul de producție, ci se încleștează pe acesta ca un parazit și-l duce într-o stare jalnică4417. O premisă absolut necesară pentru realizarea coordonatelor moralei rustice este, conform opiniei lui Cato, încetarea ostilităților și transformarea țăranului soldat în cultivator pașnic al ogorului său, ceea ce rezolvă opoziția clasică domi militiaeque, respectiv, contradicția dintre viața familiară, bazată pe etica muncii și, războiul, grefat pe o etică a jafului. Suspendarea ostilităților are drept consecință instaurarea unei vieți pașnice, senine, atît de necesare pentru cultivarea virtuților rustice. Țăranul soldat reclamă cu ardoare această liniște, el aspiră să-și regăsească căminul liniștit. Vechea morală romană rustică, Cato o prezintă ca un puritanism, dublat de o morală a energiei, dușmană lui luxuria, ca și speculației intelectuale pure, o morală al cărei fundament este valorificarea creatoare a muncii, în care și timpul liber este prețios și canalizat spre preocupări utile. Deja în tragedia lui Ennius, Ifigenia, apare ideea valorificării utile a timpului liber: „Cine nu știe să se folosească de timpul liber / Are mai multă bătaie de cap decît cere o ocupație / Căci cel ce și-a propus să rea 15 Este suficient să cităm Odele romane, în care s-a subliniat adeseori grija lui August pentru restaurarea unei morale rustice și militare. Cf. W. W i 1 i, Horaz und die augusteische Kultur, Basel, 1948. 16 în Georgicele, II, 458 sq. se evocă sănătatea fizică și morală a țăranului. 17 K. Marx, Capitalul, voi. III, partea a Il-a, p. 570. SCARA DE VALORI MORALE LA M. PORCIUS CATO 73 lizeze ceva nu lucrează / Decît în direcția aceea, intr-acolo își îndreaptă și își incintă mintea și gîndul / Cel ce e fără ocupație însă nu știe ce vrea .. .u18. In contextul eticii rustice oatoniene privitoare la muncă era condamnabilă pierderea de timp, sub orice formă s-ar fi manifestat ea. Țăranul roman trebuia să respingă toate tentațiile vieții ușoare, să dea dovadă de un efort susținut și de sobrietate, devenind, în unele împrejurări propriul său zbir, ca bătrînul Menedemus din Heautontimorumenos a lui Terentius, care, singur, părăsit și disprețuit, își ispășește severitatea excesivă față de fiul său, prin munci voluntare, grele, chiar și în zile de sărbătoare, în timp ce alții se odihneau. Prietenul său, Chremes, degeaba încearcă să-1 abată de la acest autosupliciu: „ne tua duritia illa etiam adducta sit“18 19 20. Această severitate față de sine însuși în procesul muncii, această auto-impunere este aceea a lui Appius Claudius Caecus, care în prosopopeea din Pro Caelio2Q este citat de Cicero ca un model al lui Cato în ceea ce privește rigoarea sa morală, ca trăsătură rustică. Viața de la țară impune o vita dura, care nu este o temă literară'... Cato exaltează cu orgoliu această disciplină severă a muncii care contribuie la făurirea unui om adevărat: „Chiar de la început mi-am frînt întreaga mea tinerețe în economie, asprime și muncă, cultivînd pămîntul printre stîncile din Sabina, culegînd și însămînțînd pietrișul"21. Industria, în sens de hărnicie, de muncă stăruitoare, Cato o consideră ca o virtute activă a țăranului, care asociată cu duritia, în sens de fermitate și viață aspră și parsimonia (spirit de economie, sobrietate), ocupă un loc central în tratatul de virtuți al lui Cato. Asemenea tratate despre virtuți au scris și Nepos22, Cicero23, punînd în relief aceleași virtuți, dar diferențiindu-se după punctul de vedere al diferitelor sisteme filozofice. Industria, în accepția lui Cato, înseamnă și capacitatea de a se folosi de orice fragment de timp și ținerea exactă a unei socoteli a timpului petrecut și a muncilor îndeplinite, nelăsînd timp liber decît pentru somn, dar și aceasta într-un mod măsurat: „... ratio inire oportet operarum .. . dierum"24. Timpul irosit degeaba, otium, îi inspiră repulsie lui Cato, ca unul care-și împărțea timpul între administrarea domeniului său și viața publică25. Otium, în sensul de timp nefructificat, timpi morți, Cato îl asociază cu verbul ambulare (plimbarea) care este incompatibilă cu îndeplinirea îndatoririi morale de a munci (officium). El stabilește îndatoririle (officia) 18 A u 1 u s G e 11 i u s, Nopțile atice, XIX, 10, 12. 19 T e r e n t i u s, Heautontimorumenos, 435. 20 Cicero, Pro Caelio, XV, 36. 21 Cato, Orationes, XI, 1 (Jordan). 22 C. Nepos, Cato, III, 1. 23 Cicero, De republica, I, 1. C a t o, De agricultura, II, 2. 25 J e an Mărie Andre, L’otium dans la vie morale et intellectuelle ro~ mâine, Paris, 1966, p. 29. 74 T. WEISS fermierilor, administratorului, muncitorilor agricoli, tratînd laolaltă preceptele tehnice și opreliștele morale. Flecăreala, plimbarea fără rost, contactele cu oamenii neproductivi, sînt în dezacord cu etica catoniană a muncii. Soția administratorului unei moșii, oare făcea parte integrantă din gospodărie, era supusă acelorași îndatoriri de ascultare și muncă: „Să nu-și viziteze prea des vecinele sau alte femei și nici să nu le primească în casă sau la ea în odaie . . .4426. Puritanismul lui Cato nu este însă un fenomen exclusiv rural. Ne-valorificarea productivă a timpului Cato o etichetează drept o manifestare a parazitismului social. In acest context vehiculează ouvîntul crassa-tor, în sens de „vagabond44. In această categorie a elementelor neproductive, a „paraziților sociali44; intrau și poeții, mai ales cei care scriau poezii frivole: „Meșteșugul poeziei nu era în onoare. Dacă cineva se îndeletnicea cu astfel de meșteșug sau se ținea de petreceri era socotit un «parazit»4427. în etica muncii a lui Cato, inerția, inactivitatea, nu-și au locul: „Viața omenească este asemenea fierului. Cînd e folosit, fierul se roade; cînd nu-i folosit, e distrus de rugină. La fel, vedem că și oamenii prin muncă se uzează. Cînd nu lucrezi, inactivitatea și lenea produc mai multă -stricăciune decît munca44 (si nihil exerceas, inerția atque torpedo plus detri-menti facit quam exercitio)28. Este foarte plastic redată la Cato relația dintre inerția (inactivitate) și rubigo (rugină): si non exerceas, tamen rubigo inter ficit2Q. In contextul moralei lui Cato, luxuria distruge roadele muncii, le face să se ofilească. Luxuria constituie o bogăție sterilă care în cele din urmă duce la inerția. Luxuria, în accepția lui Cato, înseamnă a te sustrage legilor muncii, implicînd și ideea de otium, în sens de „pierdere de timp44. Cato încearcă un sentiment de teamă față de acțiunea nocivă pe care o pot avea moravurile orașului asupra vieții de la țară. Deliciae. „chemările plăcerii44 orașului se opun robustețe! și sănătății morale a țăranilor, lui rusticitas. Deliciae, amoenitas, voluptas, sumptus^ libido, sînt incompatibile cu cultul efortului, contio, preconizat de Cato și atît de bine redat în următorul pasaj: „Cînd faceți un bine cu oarecare osteneală (per laborem), osteneala trece repede, iar fapta bună nu se desparte de voi pînă la moarte; dacă însă săvîrșiți o nedreptate pentru o plăcere (sed si qua per voluptatem nequiter feceritis), plăcerea se șterge repede, iar nedreptatea vă însoțește pentru totdeauna4430. Cu alte cuvinte, corolarul efortului trebuie să fie refuzul plăcerii și gustul renunțării. Este curios că și eleganța apare într-un sens depreciativ în etalonul moral al lui Cato. Pe cei etichetați drept „eleganți44, Cato îi situează în 26 C a t o, De agricultura, CXLIII, 1—2: villicus ne sit ambulator... neve ambulatrix (villica) sit. 27Aulus Gellius, Noctes Atticae, XI, 2, 5; Poeticae artis honos non erat: si quis în ea se ludebat aus sese ad convivia adplicabat „crassator" vocatur. 2® I d., ibid., XI, 2, 6. 29 I d., ibid., XI, 2, 7. 30 Aulus Gellius, Op. cit., XVI, 1, 4. SCARA DE VALORI MORALE LA M. PORCIUS CATO 75 aceeași categorie cu cei „cheltuitori44, ,,plini de dorinți44, „depravați44, „leneși44. Se pare că Cato accepta o eleganță unită cu cumpătare, pentru că altfel ar fi fost o manifestare a luxului (luxuria): „Era obiceiul ca în for (oamenii) să fie îmbrăcați onest; acasă, cît era necesar. îi costau mai scump caii decît bucătarii31. Luxului, Cato îi conferă nu numai atributul de elegans, în sens depreciativ, ci și de somptuosus, ceea ce constituie împreună un otium luxu-riosum32. Toate elementele acestui otium luxuriosum se regăsesc la Cicero în Pro Murena33. ' Cato recurge nu arareori și la termenul otiosus (se știe că la origine, adjectivele în -o sus sînt peiorative) în corelație cu ambulare: tu otiosus ambulas34, în sensul de „a se plimba fără a face nimic44, ca o formă de manifestare a parazitismului social. Cato a fost primul care a dat o formă literară unor idei morale, stabilind un „regimen morum“ al vieții rustice, referindu-se desigur și la 'viciile inerente mediului de la țară. Regimen morum catonian înseamnă de fapt un act de acuzare contra relelor moravuri, un deliciarum obiurgatio. Este, interesantă atitudinea lui Cato față de influența helenismului pe care-1 considera ca o primejdie pentru puritanismul moravurilor: „îți voi arăta, spune el către fiul său, că neamul lor (al grecilor) este cu desăvîrșire pervers și greu de ținut în frîu44 (nequissimum et indocile esse genus illorum)35 *. Cato se plînge de influența invadatoare a „rasei helenice44, care poate contribui la o corupere a moravurilor: quamdoque ista gens suas litteras dabit, omnia corrumpet33. El constituie un adevărat „catalog44 al viciilor grecești, distonante cu puritanismul rustic, preconizat de el. Totuși trebuie să evităm în a-1 considera pe Cato drept un adversar ireductibil al helenismului; este imposibil de imaginat ca un om care a învățat la 30 de ani grecește37, care a scris un manual de agronomie după model grecesc, să treacă drept adversar pătimaș al helenismului. Cato este un adversar al helenismului numai în măsura în care prejudiciază sistemul normativ al moralității, fundamentat de el. El respinge în helenism numai elementele intelectuale, periculoase din punct de vedere moral, în special hedonismul insolent, raționalismul sceptic (care duce la incredulitate) și toate celelalte fenomene care sapă temeliile morale ale orînduirii existente. Cato desconsideră acea levitas Graeca, caracterizată prin vorbării, pălăvrăgeală, frivolități literare sau 31 A u 1 u s G e 11 i u s, Op. cit., XI, 2, 5. 32 J e a n-M arie Andre, Op. cit., p. 21. 33 C i c e r o, Pro Murena, VI, 13. 34 11 Fr. 80 Jordan = Malcovati XLVI, 181. 35 P 1 i n i u s, N.H., XXIX, 7, 14. I d., ibid. 37 C. N e p o s, De viris illustribus, XLVIII, 1. 76 T. WEISS artistice, prin vehicularea unor idei generale, rupte de practică și în contradicție cu morala utilitaristă a romanilor, considerînd cultura un „scop în sine44 (cultură pentru cultură), refractară față de morala obedienței, civismului și efortului. în legătură cu condamnarea flecărelii deșarte și fără rost, desigur sub influența greacă, Cato face următoarea reflecție în cuvîntarea intitulată Dacă Caelius s-a numit el însuși tribunul plebei38: „Niciodată nu tace cel pe care-1 stăpînește boala vorbitului.. . atît e de dornic să vorbească, încît își plătește ascultătorii44. în aceeași cuvîntare, Cato reproșînd lui M. Caelius39 40, tribun al plebei, că-și vindea nu numai vorbele, dar chiar și tăcerea pe un preț foarte mic, spune: „Cu o bucată de pîine îl poți face și să vorbească ș; să tacă4440. Opoziția lui Cato față de helenism își găsea expresia și în neîncrederea sa în metafizica. Cato nu aprecia deloc virtuozitatea metafizică a cărei sterilitate o relevează în legătură cu cei trei ambasadori greci, peripateticul Critolauos, stoicul Diogene și academicul Carneade, pe care atenienii i-au trimis în 155 ca delegați la Roma la senat să le reducă amenda la care fuseseră impuși pentru devastarea orașului Oropos (conflictele dintre cetățile grecești erau adesea arbitrate de romani). Introduși în senat au ținut conferințe în fața unei asistențe numeroase, pentru a-și arăta talentul oratoric. Atunci, precum relatează Rutilius41 și Polibius42, fiecare din cei trei filozofi au stîrnit admirația pentru un fel deosebit de elocință. Fiecare din aceste trei genuri, după Aulus Gellius43 44, poate oferi realizări splendide, iar cînd este „fardat și pomădat*4, devine o adevărată șarlatanie. Tocmai la acest aspect al problemei se referă și Cato. Aptitudinea de mînuire dibace a ideilor, pe care romanii o numesc argutissime discutare44, Cato o considera o lipsă a simțului practic (usus) și, mai ales, de rigoare morală. Lui Cato La displăcut în special argumentația academicului Carneade, prin scepticismul său, care afecta morala tradițională, atunci cînd sublinia că ar exista o contradicție între sapientia și honestas, apoi între iustitia civilis și iustitia naturalis, ajun-gînd la concluzia: . . . illo viro (Carneade) quid veri esset haud facile discerni posset. Cato nu era omul distincțiilor subtile și socotea că adevărurile morale trebuie să fie formulate simplu, temîndu-se ca nu cumva sub masca subtilităților, „nimicurilor grecești44 să se ascundă Graeca levitas, atît de nocivă coordonatelor etice stabilite de Cato. 38 Cf. Iordan, p. LXIX. 39 Cato, Orationes, XL, fr. 1. Jordan, 8, fr. 111 Malcovati. 40 Cato, Orationes, XL, fr. 2. Jordan, 8, fr. 112 Malcovati. 41 Rutilius Rufus, fr. 3 Peter, F. Gr. Hist.; 815, fr. 3 Jacobi. 42 Polibius, XXXIII, 2. 43 Aulus Gellius, Op. cit., VI, 14, 11. 44 Cicero, De oratore, II, 18. SCARA DE VALORI MORALE LA M. PORCIUS CATO 77 Și Cicero va relua această idee în De oratore, arătînd că preferă o înțelepciune nepricepută la vorbă față de o limbuție prostească, condam-nînd înșirările de cuvinte mari și frumoase, dar care sună gol45. In același context al sistemului normativ al valorilor morale trebuie situată și aversiunea lui Cato față de Scipioni. Procesele pe care le-au susținut între 188 și 183 Scipionii împotriva unor acuzatori în frunte cu M. Naevius, instigați de Cato, care-1 învinuiau pe Scipio Africanus că ar fi primit bani de la regele Antiochus ca să încheie pace cu poporul roman, în condiții avantajoase, sînt lipsite de consistență (există o serie de ipoteze care pun sub semnul întrebării faptele incriminate). Fundalul acestei atitudini ostile a lui Cato față de Scipioni trebuie căutată în „helenomania44 acestora, care își găsea expresia în luxul exorbitant în care trăiau, în adoptarea unor moravuri „efeminante44 ale grecilor, contribuind la șubrezirea disciplinei și subminarea temeliilor morale ale societății. Cato ca „homo novus44, exponent al claselor de mijloc și al mentalității rurale, prin campania sa contra Scipionilor, ia poziție de fapt, împotriva nobilimii, a luxului, a culturii grecești, ca apanaj al claselor avute, împotriva îmbogățiților de război și acumulării averilor în mîi-nile cîtorva familii, împotriva desfidului și ruinării vechilor virtuți romane. Cato nu contenea să „latre44, după o expresie a lui Livius, contra lui Scipio, acuzîndu-1 constant pentru deturnarea unor fonduri aparți-nînd statului și asimilîndu-1 cu îmbogățiții de duzină care nu se deosebesc deloc de hoții ordinari. M. Cato în cuvîntarea Despre împărțirea prăzii soldaților se plînge cu vehemență împotriva impunității și a permisiunii furturilor de bani publici: ,,Hoții de lucruri particulare își duc viața în închisoare și cătușe, hoții care jefuiesc averea statului trăiesc în aur și purpură4446. Un ecou al luptei lui Cato împotriva nobilimii apare în Originile sale, în care nu folosește numele proprii ale personajelor, ci numai titlul lor; faptele de arme sînt ale soldaților, nu ale comandanților aristo-crați: dacă nu poate numi pe toți soldații, renunță la numirea comandanților, un singur nume făcînd excepție: elefantul Surus47. Titus Livius face următoarea remarcă în legătură cu aceasta: „Cato, deși a eliminat din anale numele comandanților, a numit elefantul Surus, care a luptat cu mare vitejie în rîndurile cartagineze, pierzîndu-și unul din colți4448. • Datoria morală ocupă un loc central în sistemul categoriilor etice ale lui Cato, ea fiind definitorie pentru morala sa. Elementele valoroase, raționale ale concepției catoniene, animate de unele tendințe de ridicare * Cicero, ibid., III, 35, 142. ™ Cato, Orationes, LXX, fr. 1. 47 47 Plinius, N.H., VIII, 5. Ti t us Livius, XVIII (periocha). 78 T. WEISS a condiției morale a umanității, se interpătrund cu trăsături social-po-litice, care evidențiază poziția socială a unui „homo novus“. Cato subliniază prompt că viața și relațiile sociale impun omului, necesitatea îndatoririlor sale, oare se concretizează de fapt într-o scară de valori și un sistem normativ al cărui fundament îl constituie munca. Pentru Cato definirea datoriei presupune stabilirea unor criterii de valoare care să permită precizarea unor precepte obligatorii, care să ajute practic la așezarea vieții omului conform unor cerințe morale. Cato nu concepe „standardul44 său etic decît în condițiile orînduirii sociale în care trăia și pe care o apăra. Cu alte cuvinte, pentru Cato era morală menținerea proprietății sclavagiste cu toate implicațiile ei etice și, fără îndoială, ar fi înfierat orice încercare de contestare și de subminare a proprietății sclavagiste, pe care o considera conformă cu natura. Deci, criteriul proprietății este esențial pentru Cato în datoria de a face dreptate și tratamentul neomenos al sclavilor înseamnă pentru el o subordonare a moralului față de util, pornind de la premisa că orice lucru util este moral și orice lucru moral nu poate să nu fie util (criteriile moralității fiind stabilite de Cato). Setea de avere, corupția sub toate formele ei, sînt înfierate de Cato,. dar substratul social al eticii sale trebuie pus sub semnul intereselor de clasă pe care le reprezintă. Atît conținutul îndatoririlor, mai ales al acelora care vizează dreptatea și lupta împotriva nedreptății, cît și modalitatea îndeplinirii lor, urmăresc o soluție de echilibru. Cato nu urmărea lichidarea rădăcinilor sociale ale viciilor societății, ci numai înlăturarea exceselor și abuzurilor care amenințau ordinea tradițională și oare îi dezvăluiau alcătuirea imorală. Pe Cato nu-1 preocupă, așadar, conținutul și semnificația obligațiilor și datoriilor morale, ci modalitățile îndeplinirii lor. în privința mediului social și de viață al oamenilor, pe el nu-1 interesau mizeria și suferința sclavilor, față de care preconizează folosirea celor mai drastice mijloace coercitive, evaluîndu-i ca niște unelte vorbitoare ale stăpînului care trebuiau să contribuie la rentabilitatea producției sclavagiste, și, nici diversele „rele sociale44, ci „răul moral44; dar între răul social și răul moral Cato nu vedea nici o relație. Această proiectare a nedreptăților sociale pe plan etic, desigur, contribuiau la escamotarea contradicțiilor fundamentale ale societății și confereau un caracter profund de clasă eticii lui Cato. Lichidarea răului moral, prin blamarea aristocrației, cavalerilor, paraziților sociali, nu trebuia să clintească ordinea existentă, ci printr-o purificare morală să redreseze societatea, pe baza tradiției, respectiv, mores maiorum. Valorile morale în accepția lui Cato pot avea două substraturi: unul negativ, cînd sînt vehiculate în vederea mistificării contradicțiilor sociale și, pozitiv, cînd oglindesc într-o formă sau alta năzuințele spre bine, echitate și justiție socială, chiar dacă în multe cazuri într-un mod utopic, nerealist. în scara valorilor morale se confruntă două poziții, ca o 'Oglindire a permanentului dialog între un Cato, reprezentant al intereselor stăpî- SCARA DE VALORI MORALE LA M. PORCIUS CATO 79 nilor de sclavi și un Cato, mare umanist al antichității, animat de cele mai generoase idealuri morale. Cu toate limitele eticii catoniene, este greșit a se respinge fără dis-cernămînt ideile valabile din etica sa, mai ales atunci cînd au un conținut realist, sau se referă la un adevăr incontestabil. Din aceste considerente valoarea instructivă a preceptelor etice ale lui Cato este neîndoielnică, pentru că oglindește adevărul despre natura relațiilor sociale din prima jumătate a secolului al doilea î.e.n.49. în ceea ce privește progresul moral, el se confundă la Cato cu dezi-derabilitatea morală, adică cu necesitatea unei constrîngeri asupra noastră înșine. Este mai potrivit să considerăm, ca o premisă a unei concepții juste asupra progresului moral la Cato, ideea după care acest progres, în accepția sa cea mai generală, nu presupune criterii de valoare, a căror obiectivitate sau cel puțin universalitate ar putea fi discutată, ci un proces cu anumită orientare, cu un anumit sens, mai precis care posedă potențial o tendință de creștere sau de omogenizare. A constata despre Cato că în elucubrațiile sale etice se situa adeseori pe o poziție justă, înseamnă a recunoaște că soluțiile sale nu arareori aveau un conținut real, conțineau elemente prețioase și că anumite aspecte ale realității le-a privit ca un observator luminat al faptelor reale. La Cato se poate vorbi despre un progres în evaluarea valorilor morale, în măsura în care categoriile etice care constituiau o adevărată scară morală, au însemnat un mai mare grad de conformitate cu realitatea. Din toate aceste considerente M. Porcius Cato se înscrie printre marii moralizatori ai antichității, în sensul cel mai bun al cuvîntului, în virtutea ideilor valabile din etica sa. J1ECTHHIU I1EHHOCTEH K HOPMATHBHASHCMCTEMA HPABCTBEHHOCTH V m. nopiinycA; kato ( P e 3 io m e) M. nopimyc Karo ycTanaBJiHBaeT „STuqecKHH CTan^apT”, ocnoBofi KOTOporo hbjihjich „regimen morum”, koackc Tpyaa. B stoh cbhsh, HpaBCTBeHHbifi oâpaseu 6bui AH^epeH-UHpoBaHHbiM: b paMKax OTHomeHMfi MexKecTBeHHoro npoH3-BeAeHKH. B TpaKTOBKe Bonpoca aBTOp yAeAneT ocoâoe BHHMaHHe B3rAHAy r. JlyKana na stv nepry xyAO>KecTBeHHoro npoHSBeACHHH. DIE EINMALIGKEIT UND DIE EIGENHEIT DES KUNSTWERKS (Zusammenfassung) Die Studie stellt einen Versach dar, einige Ansichten beziiglich des einmaligen,. unwiederholbaren Charakters des Kunstwerk kritisch zu durchleuchten. Dabei richten wir unser Augenmerk hauptsăchlich auf Georg Lukâcs, Auffassung liber diese Eigenschaft des Kunstwerks. VERBE ȘI FORME UNIPERSONALE, UNIPERSONALIZAREA ÎN LIMBA ROMÂNA CONTEMPORANA N. GOGA în general, clasificarea verbului se face fie în raport de categoriile sale gramaticale — specifice ori comune și altor părți de vorbire —, fie în raport de valorile sintactice; și într-un caz și-n celălalt, ea merge, de cele mai multe ori, dihotomic. Această clasificare vizează, uneori, înseși categoriile gramaticale verbale. Se vorbește despre moduri personale și nepersonale; timpuri simple și compuse; verbe predicative și nepredica-tive, autonome și auxiliare, regulate și neregulate, integrale și defective, tranzitive și intranzitive, personale și impersonale, tripersonale (pluriper-sonale) și monopersonale (unipersonale)1 etc. Clasificările nu sînt întotdeauna tranșante; și nici generalizante. Ele s-au făcut și se fac cu referire la un criteriu, la o notă, la o caracteristică, la o valoare etc., vizînd o categorie gramaticală, o funcție sintactică etc. Reiese de aici tendința de a îmbina necesitatea științifică cu cea didactică. Verbele unipersonale2 fac parte din grupul verbelor defective. Defectivele sînt denumite în relație de unele categorii gramaticale verbale: mod, timp, persoană; mai rar în raport de număr, niciodată în raport de diateză3 Unele verbe și-au pierdut majoritatea modurilor, timpurilor și persoanelor, rămînînd ca relicve lingvistice, ca forme cristalizate în expresii fixe: „mai va“, sau altele, cu posibile flexionări temporale, „nici că-i pasă“ etc., vechi fiind, iar altele, tocmai datorită „noutății44 lor, nu au 1 La rîndul lor acestea se subclasează, în același mod, avînd auxiliare morfologice și sintactice; tranzitive absolute și relative; impersonale libere și legate sau suficiente și insuficiente, autosemantice și sinsemantice, etc. 2 Ele sînt tratate, ca în toate gramaticile și manualele de pînă acum, în mod foarte restrîns. în Gramatica limbii romane li se acordă abia două paragrafe: 259 și 300, p. 302—303, voi. I, ed. 1954 și paragrafele 287 și 288, p. 296—297, voi. I, ed. 1963. 3 Deși diateza este o categorie gramaticală specifică verbului, nu constituie un criteriu de clasificare, or, nu numai că ea se poate face, dar e și necesară, avînd implicații morfologice, sintactice și semantice. Asupra acestei probleme vom reveni cu altă ocazie. 90 N. GOGA «ajuns să se adapteze flexiunii verbale, intrînd doar nominal în categoria verbală: a deroga, a craca etc. O serie întreagă de verbe au numai o parte din moduri și timpuri: infinitivul și participiul, plus formele verbale compuse cu acestea, ca a deferi, a consterna, a răposa etc., altele nu au nici participiul și în consecință nici formele verbale realizate cu acesta: a conclude, a discerne, a subdivide etc., iar altora le lipsește imperativul: a ninge, a plăcea, a putea etc. Toate acestea. formează grupul verbelor defective. In acesta se integrează și verbele impersonale și unipersonale. Categorisirea verbelor impersonale4 5 vizează conținutul, relația subiect (autor, protagonist), -verb; subiect în sens de autor al acțiunii verbale, subiect logic, care, în mod frecvent, este identic cu subiectul gramatical. Aici intră toate verbele, locuțiunile verbale ce se referă la procese, fenomene ale naturii, în afara activității speței umane: plouă, fulgeră, brumează, burnițează, fulguiește, se întunecă, se înnegurează, se crapă de ziuă; a se cocli, a se rîncezi, a înfrunzi, a înspica, a pui(a), a(se) oua etc. Impersonalele, văzute în sens mai restrîns, sînt acele verbe ce nu sînt regizate de un subiect animat, persoană-fizică, iar în sens mai larg, acele verbe ce sînt „regizate^ de un subiect protagonist, nedeterminat, neidentificabil decît „formal^ în persoana-gramaticală. Acad. prof. lorgu Iordan, vorbind despre verbe „din punctul de vedere al felului subiectelor “ arată că avem „verbe personale și impersonale (sau nepersonale)“ și menționează că „acestora din urmă li se mai spune și unipersonale, din cauză că au o singură persoană^, apoi precizează: ,.Trebuie să facem însă o deosebire precisă între acești doi termeni, care nu sînt de loc sinonimi. Unul, și anume ultimul, se referă la forma verbului, la aspectul lui exterior privit din punctul de vedere al persoanei gra-maticalea5 iar „impersonal (sau nepersonal) ne trimite la conținutul verbului^ (lorgu Iordan, Limba română contemporană, edit. Ministerul învățământului, 1956, p. 407). Se mai vorbește despre impersonale propriu-zise: ninge, burează, fulgeră, cînd subiectul nu e identificabil, și impersonale improprii,6 cînd subiectul poate fi identificat logic, dar nu e marcat gramatical prin nominativ: mi-i sete, mi-i necaz, mi-i urît etc. !l Un articol, cu un profund caracter științific, referitor la categoria gramaticală a persoanei, a publicat Ecaterina Teodorescu în ,,Anuar de lingvistică și istorie literară", tomul XXI, 1970, Iași, Ed. Acad. R.S.R., p. 49—76, întitulat Categoria gramaticală persoană. Persoana verbală: personal/impersonal. în 1972 el este integrat într-un studiu mai amplu, și cu o prezentare bibliografică bogată a problemei, în Propoziția subiectivă, Ed. științifică, București, 1972. 5 Accepțiune pe care ne-o însușim și o folosim în prezentarea de față. 6 lorgu Iordan, Vaier ia Guțu Romalo, Alexandru N ic iile s c u, Structura morfologică a limbii române contemporane: „în această categorie sînt încadrate de obicei și verbele care manifestă posibilitatea de a avea subiect o propoziție, mai rar un pronume, dar nu admit ca subiect un substantiv: Se pare că va ploua; Asta se poate etc." p. 191. VERBE ȘI FORME UNIPERSONALE 91 Considerăm să sfera ceia mai mare o au unipersonalele; toate verbele impersonale sînt unipersonale, dar nu toate verbele unipersonale sînt și impersonale. Unipersonalele includ toate impersonalele, inclusiv verbele personale utilizate monopersonal, persoana a III-a7. Majoritatea gramaticilor inclusiv Gramatica limbii române, și a manualelor școlare indică ca verb unipersonal verbul a trebui8. Problema verbelor unipersonale se impune să fie văzută puțin mai larg și aceasta pentru că se poate vorbi de un sistem al flexiunii verbale unipersonale, destul de bine închegat. Punctul de vedere de la care plecăm pentru o astfel de afirmație este acela că există o sumedenie de verbe în limba română — verbe personale — care, încadrate și folosite în anumite ,,tipare44, segmente fixe, realiează anumite forme „unice44 verbale. Ele „se flexionează44, sînt flexionate numai după persoana a III-a, în raport de regimul verbal impus sintagmatic prin pronumele personal în dativ, cele mai multe, și în acuzativ. Ca în cazul nominalizării conjugărilor și a diatezelor și prezentarea acestor tipare se poate face tot prin infinitiv, după cum urmează: A) PrpD,V,Exv. —S, Pos.9 a-i conveni (cuiva — ceva) îmi convine prețul10 a-i ajunge îți convine apartamentul a (nu Q-i displace(a) îi convine culoarea etc. a-i v eni bine (rău, în minte etc.) îmi convine că s-a schimbat •a-i sări în ochi îți convine să plece a-i face plăcere îi convine ce i s-a spus etc. 7 Excludem cazurile cînd impersonalul e redat prin pers. I sau a Il-a, prezente în zicători, proverbe, sentințe: Bate fierul pînă-i cald; Să nu ne luăm după ureche etc. b. însemnează că putem „deriva“ aproape nelimitat, respectînd însă tiparul sintagmatic, forme unipersonale de la verbele personale. Vezi în continuare. 6 Alături de acesta se dă uneori și impersonalul modal (a fi) era + conjunctivul: Era sa cad etc. 9 PrpD = pronume personal în dativ; V = verb; Exv. = expresie verbală; ----------> urmează sau poate să urmeze; S = subiect; Pos. = propoziție subiectivă: ■C = complement; Poc. = propoziție completivă...; V,Exv.refl. = verb sau expresie verbală reflexivă; PrpA. = pronume personal în acuzativ. 50 în cazul unor astfel de segmente nu avem întotdeauna forme unipersonale „purel‘. Prin prezența unui posibil subiect gramatical, apare acordul, dînd forme și de plural; adevărat însă că numai la persoana a III-a: îmi convine propunerea ta; îmi convin părerile tale. în cazul complinirii prin subiectivă, verbul rămîne întotdeauna la singular: îți convine că veni la timp; îți convine că veniră la timp. (Aceasta e o dovadă în plus, dacă mai e necesar, că valoarea unei (unor) subiective din punct de vedere sintactic este de subiect pe lîngă principala de care depinde chiar dacă subiectiva are subiectul la plural sau sînt exprimate printr-un grup de subiective: îmi convine că ai venit și ai făcut cum ți-am spus.) 92 N. GOGA B.) PrpD.V,Exv.-—> S, C sau Pos., Poc. a-i părea (cuiva — ceva, sau de ceva) a (nu)-i păsa. a-i sta bine (rău, în gît, pe inimă etc.) a-i da mîna a-i merge bine (rău, din plin etc.) îmi merge bine mașina etc. îmi merge bine cu socrii etc. îmi merge bine dacă țin regimul medical prescris etc. C.) PrpD.V,Exv.refl. *—> S, sau Pos. a i se cădea (cuiva — ceva) a i se atribui a i se întîmplă a i se impune a i se năzări a i se sui la cap etc. Mi se cade respect etc. Ni se cade să fim salutați etc. D.) PrpA.V,Exv. —> S, sau Pos a-1 bucura (pe cineva — ceva) Mă bucură succesul tău. a-1 durea Te bucură prieteniile adevărate. a-1 emoționa îl bucură sosirea ta. a-1 frămînta Ne bucură cînd auzim aceasta. a-1 surprinde Vă bucură dacă vă spun . . . a-1 arde la inimă etc. îi bucură cînd li se acordă încredere. Acestea sînt cele mai frecvente „contexte44 posibile de unipersonali-zare. Formele unipersonale nu sînt homosintagmatice decît în puține cazuri, pe care le amintim mai jos, tocmai fiindcă ele se găsesc în fragmente fixe sau pentru că au o marcă. Prin analogie cu a trebui = trebuie, merg și alte verbe ca a face = face (să . . .), a merita = merită (să . . .), a rezulta = rezultă (că .. .), a urma = urmează (să, că . ..) etc. Formele verbale unipersonale, cu pronumele personal în dativ sau acuzativ, rămîn paradigmatic neschimbate. Faptul că ele se pot găsi alături de formele flexionate ale pronumelor respective a dus pe unii la complicații de ordin morfologic, adăogînd capitole noi, în tratarea noțiunilor legate de verb și au vorbit despre Falsa conjugare reflexivă 11. Au ^Valeriu Vlad, Voichița Vlad-Budoiu, Patriciu Știrbii, Curs practic de analiză gramaticală. Introducerea în metodica analizei gramaticale, Ed. didactică și pedagogică, București, 1970, p. 44, 55. VERBE ȘI FORME UNIPERSONALE 93 torii și-au exemplificat afirmațiile cu verbul a părea12, „conjugat66: îmi pare, îți pare, îi pare. Problema ni se pare falsă și nu conjugarea, deoarece sîntem în prezența unei diateze active, a unui verb unipersonal. Multe din verbele personale devin, se transformă în forme unipersonale prin reflexivizare. Iată la început cîteva unipersonale reflexive alături de cele active: a putea = poate (că ...)--------se poate (că, să . . .)13 a părea = pare (să, că ...)--------se pare (că ...) a face = face (să ...)----------se face (să, că ...) a merita = merită (să ...)-----------se merită (să . . .) etc. și acum numai reflexive: a crede = se crede (că . . .) a auzi = se aude (că ...) a vedea = se vede (că .. .) a zice = se zice (că .. .)14 etc. Unipersonalizarea, respectiv impersonalizarea, poate fi observată și în cazul reflexivelor formate sintagmatic cu pronumele personal în dativ: a încredința; a i se încredința; i se încredințează etc. (vezi mai sus C.). Impersonalizarea în limba română e marcată prin pronumele reflexiv15 la majoritatea verbelor intranzitive: a alerga = se aleargă a ieși = se iese a glumi = se glumește a ofta = se oftează a dormi = se doarme a trăi = se trăiește etc. Vorbim despre o marcă a unipersonalelor în aceste exemple16, similar cazului din alte limbi. în franceză îl avem pe il (il piuit), on (on dit), ce (c’etait midi). Dar și în franceză, ca în română, putem să avem și forme impersonale (unipersonale) nemarcate: n’import. In limba germană, avem ca mărci pe es (es schneit, es klingelt, es geht nicht, es gefăllt mir, es ist dunkel) și pe man (man sieht, man hort, man isst), iar în engleză impersonalele pot fi marcate prin it. în limba rusă pot fi notate cu ajutorul morfemului -ca (De la oh cnum la 6My He cnumca} 12 De fapt a-i părea. 13 In acest caz pronumele reflexiv are valoare de morfem al formei impersonale. 24 In cazul reflexivelor pronominale, reflexivelor active (a se baza, a se căi, ■a se cruci, a se deda, a se lăfăi, a se minuna etc.), pronumele reflexiv nu mai are această valoare: (el, ea, ei. ele) se bazează, se căiește, căiesc etc. Și de aici reiese că deși formele sînt identice (a se crede, a se auzi etc. a se baza, a se căi, a se minuna etc.) ele derivă din subspecii de reflexive diferite. 15 Vezi nota 13. 16 De fapt aceste mărci contribuie la „impersonalizarea" formelor verbale, dar am menționat că orice impersonal este unipersonal. 94 N. GOGA în italiană impersonalele sînt marcate prin si (si crede, si elice). în caz că verbul e reflexiv, impersonalizarea se face prin morfemul ci (ci si lava). Multe dintre ele însă se formează ca în limba română: non mi conviene, mi dispiace etc. Ca o marcă poate fi considerată și folosirea auxiliarului essere la formarea timpurilor compuse, în cazul acestor verbe,, pe cînd în limba franceză este folosit auxiliarul avoir. în concluzie: între impersonale și unipersonale este o foarte strînsă. legătură; formal ele sînt identice. Formele verbale unipersonale sînt foarte frecvente în limba română. Ele se găsesc fie marcate, fie nemarcate. Marcarea unipersonalelor nu e un caz izolat sau specific al limbii române, ci se găsește prezent și înalte limbi. Pronumele reflexiv se poate să constituie o marcă a formelor verbale unipersonale. Nu se poate vorbi, în cadrul verbelor (formelor) unipersonale despre o diateză specială, aparte, în afara celor trei cunoscute. Formele unipersonale sînt construcții ce se realizează numai sintagmatic, avînd implicații sintactice specifice. OKHO.nmHbiE niArojibi n ooPMbi, yHHnEPCOHAJinsAitKH b cobpemehhom PYMblHCKOM H3bIKE ( P e 3 io m e ) Abtop ocTanaBAHBaeTCH na KaTeropan oAHOAHHHbix rAaroAOB h TAaroAbHbix cpopM> MaAO TpaKTOBaHHofi b yneâHHKax hah rpaMMaTHKax pyMbiHCKoro H3biKa. FIoAnepKHBaeTCH anaAorHH, AOCTHraiomaA hachthhhocth b cjiyqae4)opMbi, MexcAy 6e3AHM-hbimh h OAHOAHHHbiMH TAaroAaMH h noKa3biBaeTCA, hto ccpepa OAHOAHHHbix rAaronoB âoAbine c(j)epbi 6e3AHHHbix. Abtop noKa3biBaeT, hto cymecTByeT aoboabho xopouio o^opMAeHHan chc-TeMa, npn noMomn kotopoh mojkho ocymecTBHTb yHHnepconaAHsanHio AHHHbix rAaroAOB b coepe-MeHHOM pyMbiHCKOM A3biKe. HandoAee nacro BCTpenaiOTCA OAHOAHHHbie (j)opMbi b neK3MeHHio-mnxcH cerMenrax, b KOTOpbie bxoaht AHqnoe MecTOHMeHHe b astbabhom naAe>Ke (sth 4>opMbi caMbie pacnpocTpaHeHHbie) h ahahoc MecTOHMeHHe b BHHHTeAbHOM naAe>Ke. yHHnepconaAH3a-UHH MOJKeT dbITb OTMeneHHOH HJIH HeT. OTMeTKa OAHOAHHHblX TAarOAbHblX $OpM He HBAHeTCJT eAHHHHHbiM hah xapaKTepnbiM toabro a«hh pyMbiHCKoro H3biKa CAynaeM; ona BCTpenaeTCsi h B ApyrHX H3bIKaX. B pyMbiHCKOM H3bIKe BO3BpaTHOe MecTOHMeHHe se MOJKeT 6b(Tb 3HaK0M OAHOAHHHblX TAarOAbHblX (J)OpM. B Aa«nbHeHmeM aBTop noAliepKHBaeT, hto neAb3H roBopHTb, b paMKax oAHOAHHHbix rjiaro-aob, o ApyroM 3aAore, KpoMe Tpex H3BecTHbix, Kax 3to yTBepjKAaAOCb b oTAeAbHbix paăoTax no cneunaAbHOCTH. Abtop noi[S2(a~b)~P2] c) [SxwS3 (a^ty-PxCV^JSO^ES^Ssfa^b)-^ d) [Px(V^N) I]^[S2(a<->b^c)~Vc2->Np] e) [S2(c)~P2 (V~N)] 38 Exceptînd situațiile descrise la 3 și 4. 39 Problema se situează în afara obiectivelor urmărite aici de noi, de aceea nu le luăm în discuție. Vezi, în acest sens, Ion Diaconescu, art. cit., p. 120—121. 40 Pentru simboluri, vezi Gerunziul..., p. 118. Aici mai adăugăm: V = verbal; N = nominal; I = impersonal. INFINITIVUL — PREDICAT „DEPENDENT" 103 4. Dacă trăsăturile relațiilor a, b, c, d, e nu se realizează, infinitivul este mod nepersonal (nepredicativ), avînd rolul unei părți secundare de propoziție. 5. Din 1, 2, 3 a, b, c, d, e și 4 rezultă că infinitivul scurt (ca și gerunziul) trebuie tratat atît la sintaxa frazei, cît și la cea a propoziției. MH0HHHTHB - „3ABHCHMOE” CKA3YEMOE ( P e 3 io m e ) Abtop obcy^naeT acneKT MHorouHCJieHHbix BonpocoB, noAHHMaeMbix mh^hhhthbom b pyMbiHCKOM 5i3biiKeHHH , b KOTOpbix rjiarojibi b hh$h-i-iHTMBe npHodpeTaioT poJib CKasyeMoro, a HMei-ino „saBMCHMoro CKasyeMoro”. L’INFINITIF — VERBE „DEPENDANT“ (R e s u m e) L’auteur discute un aspect des nombreux problemes poses par l’infinitif roumain, â savoir celui de sa capacite predicative, limitee et determinee par le contexte. De l’etude il resulte que Ies verbes ă l’infinitif doivent etre interpretes d’une facon differenciee, que ce mode verbal ne peut etre considere comme exclusivement non-personnel et que, par consequent, il y a des situations contextuelles dans lesquelles Ies verbes ă l’infinitif acquierent un role de verbe „dependant“. UN PROCEDEU STILISTIC AL EXPRIMĂRII ORALE VALORIFICAT ÎN STILUL ARTISTIC C. MILAȘ Contribuțiile din ultimul timp scot în evidență faptul că procesul comunicării lingvistice se realizează pe baza unui complex de funcții ale codului — limba — care concură la transmiterea în condiții optime a mesajului. Comunicarea, orală sau scrisă, deși implică întregul complex de funcții, nu valorifică simultan în măsură egală toate funcțiile limbii, ci, avînd în vedere mesajul concret, una dintre funcții reprezintă dominanta, avînd rol preponderent, celelalte nemaiavînd decît o participare secundară1. întrucît lingvistica studiază mecanismul comunicării prin limbă, și cum orice act de vorbire presupune o serie de factori constitutivi (emițător, receptor, cod etc.) care determină, în ultimă analiză, funcțiile limbajului, urmează că cercetarea lingvistică trebuie să ^cuprindă toate funcțiile limbii, ca manifestări concrete, individuale, ale comunicării, chiar dacă unele funcții, de pildă cea poetică, prezintă elemente care depășesc limitele lingvisticii, întrînd în sfera semioticii generale2. Este evident că în orice comunicare se manifestă alături de alte funcții și cea expresivă (poetică) a limbii printr^o anumită doză de expresivitate care poate varia de la gradul zero spre un grad maxim3. Deci funcția poetică se regăsește atît în vorbire (exprimarea orală), cit și în scriere (exprimarea scrisă). Aspectele (scris și oral) ale comunicării, deși sînt în raport de intercondiționare, prezintă caracteristici distincte generate de condițiile specifice în care se realizează fiecare aspect. Exprimarea orală este mai mobilă, ea oferind spontaneității vorbitorului posibilități mult mai largi de a se desfășura decît cea scrisă. Libertatea de mișcare a vorbitorului în mînuirea instrumentului său lingvistic 1 Cf. Roman Jakobson, Lingvistică și poetică, în Probleme de stilistică, culegere de articole, București, 1964, p. 88. 2 Cf. Roman Jakobson, Lingvistică și poetică, p. 84. 3 Cf. Ion Coteanu, Locul stilului artistic în limba literară, în „Limba română“, X, 1961, nr. 2, p. 146. 106 C. MILAȘ — limba —• este superioară, întrucît acesta are libertatea de a adapta mijloacele lingvistice la scopul imediat (momentan) al comunicării, sacri-ficînd ceea ce i se pare inutil în împrejurările concrete ale actului vorbirii, în exprimarea scrisă libertatea de mișcare este îngrădită de o serie de canoane cu misiunea de a suplini rolul unor factori existenți obiectiv în exprimarea orală (gestul, situația, intonația4), dar care dispar în cea scrisă, în stilul artistic, de exemplu, libertatea de mișcare este mult limitată și de caracteristica numită permanența mesajului5 al cărei efect în exprimarea orală este incomparabil diminuat6. De aici decurge o anumită inegalitate în ce privește raporturile de interferență dintre cele două aspecte. Exprimarea scrisă preia („împrumută44) cantitativ mai mult din exprimarea orală; procesul invers, de la scriere spre vorbire, este, din acest punct de vedere, mai puțin important, întrucît inovațiile7 sînt net superioare, cantitativ, în exprimarea orală în raport cu cea scrisă. Este adevărat că elementele selectate din exprimarea orală, o dată intrate în stilul artistic, primesc de multe ori funcții și valori stilistice necunoscute sau, cel puțin, nerelevate pînă atunci, dar acest lucru nu infirmă potențele lor expresive anterioare. în fond tocmai valoarea expresivă favorizează extinderea lor și în stilul artistic, unde fenomene lingvistice aparținînd anterior altei variante stilistice a limbii, „populare44 sau „regionale44, pot primi treptat statutul de „literare44. în cele ce urmează ne vom opri asupra unui procedeu stilistic, specific sintaxei vorbite, intrat deja în patrimoniul creației culte, ceea ce a avut ■consecințe pozitive asupra potentelor expresive ale acestuia, anume îmbinările sintactice de tipul: pronume interogativ-relativ + a ști -1- pronume (adjectiv) sau adverb relativ <—> (cine știe cine, ... ce, . • . care, . . . unde etc.). îmbinările sintactice de acest tip sînt rezultatul unui proces complex a cărui desfășurare a fost favorizată de dubla funcție sintactică a prenumelor și adverbelor relative8. De remarcat este modul cum, pe baza posibilităților pe care sistemul de funcționare a limbii le oferă, vorbitorii, în procesul comunicării, adap 4 Semnele grafice utilizate tocmai în scopul suplinirii caracteristicilor oralității, [!] de exemplu, realizează acest lucru cu totul aproximativ. 5 Cf. M i c h a e 1 Riffaterre, încercări de definire lingvistică a stilului, în Probleme de stilistică, culegere de articole, București, 1964, p. 65, 67. 0 Permanența mesajului acționează și în exprimarea orală, bineînțeles, în funcție de varianta stilistică a limbii. Limitele impuse de permanența mesajului apar mai evident în creația artistică populară, dar și aici libertatea de inovație, de adaptare a formei și conținutului comunicat este destul de mare, pe cînd în creația cultă, o dată procesul creator încheiat, schimbarea este,' practic, interzisă. 7 Avem în vedere inovațiile cu tendință de generalizare sau care devin, cel puțin, colective,. în opoziție cu inovațiile din stilul artistic care rămîn, în majoritatea lor covîrșitoare, individuale. 8, în esență structurările noastre reprezintă una din formele de manifestare a principiului economiei lingvistice, întrucît nu e vorba de o îmbogățire a limbii cu material lingvistic nou, ci numai de o reorganizare a expresiei — deci formală — în scopul de a • exprima un conținut semantic nou, eventual nuanțe semantice noi sau care, anterior, erau exprimate mai confuz. UN PROCEDEU STILISTIC AL EXPRIMĂRII ORALE 107 tează mijloacele lingvistice la necesitățile impuse de transmiterea informației, ceea ce duce treptat la crearea unor noi mijloace de expresie, cum sînt îmbinările citate. Ele reprezintă, în fapt, numai o reorganizare a materialului existent în limbă, o nouă posibilitate de dispunere sintagmatică a acestuia. în esență, fenomenul sintactic în discuție, așa cum apare în limba actuală, privește procesul de perfecționare și amplificare a valorilor expresive, sesizabil în textele de limbă română — de la cele vechi spre cele actuale —, ale modalității de construire a propoziției interogative indirecte. Intrucît stabilirea vechimii acestei modalități din sintaxa limbii române nu intră în obiectul lucrării de față, ne vom limita numai la menționarea acelui stadiu din dezvoltarea ei care a permis ulterior, prin reorganizare sintagmatică, crearea unei îmbinări cu funcții semantice și stilistice deosebite. Concret, este vorba de posibilitatea pe care o au vorbitorii de a omite, în anumite condiții sintactice, verbul propoziției interogative indirecte. Condiția primordială este ca interogativa indirectă să fie așezată înaintea regentei sale. La cronicari, de pildă, aceasta este topica preferată: Pricina pentru ce — nu să găsește scris nici de ai noștri, nici de striini (p. 227)9; . . . l-au mazilit și l-au trimis surgun la Eghipet — pentru ce nu să știe, că nimeni n-au scris (p. 290); . . . și i-au tăiat nasul, den ce pricină noi nu știm (p. 406). Deși trunchiat, un asemenea enunț este decodat cu ușurință grație dublei funcții sintactice a prenumelor și adverbelor relative cu care se introduce interogativa indirectă al cărei predicat este omis. Pronumele și adverbele respective avînd și funcție de conective cu regim verbal personal10 cer după ele un asemenea verb. Exprimarea orală permite vorbitorilor ca pornind de la dubla funcție sintactică a pronumelor și adverbelor relative să suprime verbul pe oare ele îl cer în mod normal, transfor-mînd astfel funcția relațională a acestora într-una de evocare, de sugerare a verbului omis, și, cum exprimarea orală implică, de obicei, dialogul, acesta devine mediul cel mai favorabil pentru subînțelegerea verbului respectiv. (— Știi ce face? — Nu știu ce face sau Nu știu ce . . J. Omisiunea verbului regizat de relativele în discuție este normală și în spiritul limbii. însăși absența verbului obligă la subînțelegerea sa, fiind ușor sesizată de orice vorbitor (și completată mental), îneît nu dăunează comunicării, ci, dimpotrivă, accelerează ritmul ei. Funcțiile stilistice, cum reiese din exemplele citate mai sus, sînt încă relativ sărace. Ulterior însă, succesiunea: pronume (adverb) relativ [verb subînțeles] + verbul, regent al interogativei indirecte (de obicei, un verb de informare11) a fost modificată. Astfel, s-a renunțat la omiterea verbului subordonatei. în favoarea exprimării sale concrete în enunț. Dar ceea ce constituie originalitatea 9 Exemplele ilustrative sînt excerptate din antologia Cronicari munteni, ediție îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu, București, 1961. Paginația dată în paranteză trimite la voi. I al acestei antologii. 10 Cf. D. D. Drașoveanu, Observații asupra cuvintelor relaționale, în „Cercetări de lingvistică", XIII, 1968, nr. 1, p. 21. 11 Cf. și R o d i c a O c h e ș e a n u, Observații asupra propoziției interogative indirecte, în Studii de gramatică, voi. III, București, 1961, p. 154. 108 C. MILAȘ modificării este așezarea verbului regizat la stingă verbului regent, iar a corectivului în dreapta celor două verbe, ajungîndu-se la o dispunere sintagmatică de tipul: verb regizat + verb regent + element subordo-nator face (nu se) (cine) știe ce,... care, . . . unde . . . Funcția de conectiv a relativului final trimite la un verb. întrucît în enunțul nostru ocurența altui verb în afara celui inițial (a face) după relativul ce etc. este imposibilă12, urmează că a face reprezintă verbul cerut de conectivul respectiv care, în acest caz, îl regizează de la stingă la dreapta13. S-au format astfel ceea ce Gramatica limbii române numește „expresii cu sens nehotărîtw, denumire pe care o putem accepta numai pentru unul din aspectele sintagmatice ale îmbinărilor sintagmatice în discuție. Avînd în vedere dubla funcție sintactică a relativelor (pronume, adverbe), îmbinările sintactice pe care le formează acestea cu verbul a ști pot fi considerate, după părerea noastră, expresii14 sintactice dubitative numai dacă relativele își pierd calitatea de conective, funcționînd numai ca adverbe sau pronume, fie și cu valoare adjectivală. în asemenea cazuri ele se raportează la un substantiv ca îri: înaintașii noștri fac centrări fără cine știe ce șanse de reușita; vorbim de un lucru fără cine știe ce importanță. Dacă însă îmbinările sintactice cine știe ce, care etc. regizează un verb ca în exemplele: și-mi spunea că cine știe ce va mai face; Nu-i păsa lui de nu știu cine ar fi fost15, dată fiind menținerea funcției de conective a relativelor, credem că e preferabil să considerăm îmbinările în discuție construcții sintactice dubitative. Construcțiile sintactice dubitative cine știe,. .. cine,... ce, . .. unde etc. pot fi urmate atît de propoziții necircumstanțiale, cit și de propoziții circumstanțiale. Dar indiferent de felul propozițiilor introduse, construcțile dubitative s-au specializat pentru exprimarea unui conținut semantic foarte complex cuprînzînd, printre alte valori, imposibilitatea, mimată sau reală, a vorbitorului de a concretiza logic agentul sau obiectul acțiunii, modalitatea acesteia sau, dimpotrivă, posibilitatea realizării unei largi perspective temporale și spațiale etc. Din punct de vedere stilistic, ele reprezintă unul din cele mai importante mijloace sintactice de'care dispune subiectul vorbitor pentru a realiza ceea ce Boris Cazacu numește 12 Enunțuri ca *face cine știe (nu se știe) ce vorbește, merge, scrie etc. nu sînt reperabile în limba română. 13 Pentru legătura sintactică de la stingă la dreapta, v. D. D. D r a șo ve an u, Legături sintactice de la stingă la dreapta, în „Cercetări de lingvistică", XIV, 1969, nr. 2, p. 245—246. 14 Asupra noțiunii de expresie, v. Florica Dimitrescu, Locuțiunile verbale în limba română, București, 1958, p. 62 și urm. Expresiile sintactice dubitative pot fi chiar substantivate prin articulare nehotărîtă, cum apar de ex. la Eminescu „... e un nu știu ce și un nu știu cumu. 15 Petre Ispirescu, Opere, București, 1969, ediție îngrijită, note și variante, glosar și bibliografie de Aristița Avramescu, studiu introductiv de Corneliu Bărbulescu, voi. I, p. 173. UN PROCEDEU STILISTIC AL EXPRIMĂRII ORALE 109 mesaj deschis16, lăsînd interlocutorului libertatea aproape nelimitată pentru închiderea acestuia. Acest mijloc preluat, și exploatat în stilul artistic, a fost transformat de scriitori într-o subtilă posibilitate de sugerare a oralității. Ion Creangă, deși nu este unicul, integrîndu-se vorbirii, redă în scris ritmul și fluența acesteia relevînd o dată mai mult rafinatul său simț al limbii. Pentru a sugera intonația adecvată a îmbinării cine știe cum, Creangă o rupe de verbul regizat, dîndu-i astfel o existență „au-tonomău care-i potențează expresivitatea prin posibilitatea laxă pe care o oferă lectorului de a completa enunțul prin actualizarea valenței relaționale a adverbului cum: ... și pînă să mă ajungă, eu de frică, cine știe cum. arn izbutit de m-am îngropat (Opere, voi. I, p. 156)17. Creangă, intuind diferențele intonaționale cele mai fine, opune variantele care conțin pronumele cine (cu valoare exclamativă: cine știe ce,.. . cum etc.) variantelor din care acesta lipsește, obținînd o variație a tonalității extrem de subtilă, cu coborîșuri și urcușuri line, întrerupte brusc, în momente neașteptate. realizînd un zigzag care înregistrează aproape de perfecțiune curbele intonației vorbirii reale. Iată două exemple: . . . și după ce facem noi trebușoara asta, nu știu cum, mătușa se încîlcește prin cînepă (p. 180)18; Dar cînd auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea (p. 187)19. Actualizarea legăturii de la stingă la dreapta, prin implicațiile pe care le aduce în organizarea lingvistică a enunțului, sporește la maximum expresivitatea acestuia, mai ales în cazul circumstanțialelor, unde caracterul deschis al mesajului realizează o perspectivă cu limite foarte vagi sau chiar nelimitată în timp și spațiu. Absența unor jaloane care să segmenteze extinderea spațială-temporală, s-o fragmenteze, și astfel s-o concretizeze. facilitează trecerea graduată de la prezentul temporal și local spre adâncimi imemoriale, infinite, aproape de necuprins cu mintea omenească, încît, la anumite proporții, perspectiva reală atinge perspectiva ireală, fantastică. Frecvența mare a structurilor lingvistice menționate, în literatura cu caracter istoric sau în aceea care prezintă eroi șl evenimente hiperbolizate atestă tocmai această capacitate de sugestionare a mijloacelor discutate. Reținem aici cîteva exemple grăitoare: Era unul dintre semnele de vestire a vremii. Căci astfel de stîlpi și astfel de roți se ridicau din deal în deal, cu vedere de pe o movilă mai înaltă la o alta de cine știe de pe unde20. îmi vorbi apoi despre feluritele soiuri de rațe sălbatice, de la cele mai mititele și iuți ca rîndunelele, care trăiesc la vadurile Moldovei, pînă la Gotce și alte soiuri mari și rare, care vin numai primăvara de prin depărtate smîrcuri, cine știe de unde, de la marginea JG Cf. Boris Cazacu, Mesaj poetic închis și mesaj poetic deschis (Pe marginea operei lui Tudor Arghezi), în „Studii și cercetări lingvistice", XIX, 1968, nr. 5, p. 463—467. 17, is, i9 i o n C r e a n g ă, Opere, ediție îngrijită, note și variante, glosar și bi- bliografie de lorgu Iordan și Elisabeta Brîncuș. Studiu introductiv de lorgu Iordan, București, 1970, voi. I. Citatele sînt selectate în succesiune de la p. 156-,' 180 și 187. 20 Cf. Eu gen B our e an u, Vijelia, București, 1969, p. 67. 110 C. MILAȘ lumii21. Adică nu l-a zidit, ci l-a renoit, că de zidit a fost zidit de nu știu cîți amar de ani22. Desigur, nu se poate face abstracție de aportul semantic al diferitelor unități lexicale din componența unui context sau altul în care apar construcțiile noastre în ce privește expresivitatea. Dar se vede clar în exemplele citate rolul important pe care-1 are structurarea lingvistică a expresiei. Construind, de exemplu, segmentul cuprins în ultimul citat într-o manieră care să urmărească în special comunicarea ideii ce stă la baza lui nu știu de cîți amar de ani a fost zidit, se observă sărăcirea substanțială a expresivității. Accentul principal, în acest caz, cade pe negarea verbului regent, prin care se recunoaște o anumită ignoranță în ce privește vechimea construcției. Expresivitatea se relevă acum numai prin îmbinarea sintactică cu valoare superlativă amar de ani. In structura din text însă, intercalarea verbului între prepoziția de și adjectivul relativ cîți, provoacă deplasarea accentului spre relativ, slăbind prin aceasta poziția verbului, care pare comprimat între de și cît, incit se creează impresia că nu se mai insistă atît asupra ignorării de către vorbitor a unei anumite realități, ci asupra vechimii impresionante a construcției, căci această idee apare în prim plan. Așezarea verbului regizat prin de cîți la stînga verbului regent augmentează această impresie datorită aparentei rupturi a legăturii dintre a fost zidit și adjectivul relativ (de cîți), relie-fîndu-se mai pregnant valoarea adjectivală a pronumelui, cu nuanță superlativă23, susținută sau, mai bine zis, impregnată cu această valoare, în contextul nostru, de îmbinarea amar de ani. în concluzie subliniem caracteristica esențială a construcțiilor sintactice dubitative cine știe cine, ... ce,.. . unde etc., faptul că acestea s-au specializat pentru exprimarea sintactică a unor valențe stilistice complexe, în special pentru a marca nedeterminabilul semantic, în conformitate cu intenția sau imposibilitatea subiectului vorbitor de a preciza agentul, pacientul sau circumstanțele acțiunii. CTHJIHCTmECKHPrnPHEM YCTHOrO BbIPAXEHHH, HCnOJIb3OBAHHblR B XYflOXECTBEHHOM CTHJIE ( P e 3 io m e ) Abtop 3aHHMaeTCH acneKTOM HHTepcțepeHUHH Mexcay cthjihmh pyMbiHCKoro A3biKa. Bhhb-jinercn cjioTKHbift h nocTOHHHbifi nponecc odorameHBH CTHJincTHnecKHx BO3MoxKHOCTeH CHHTaKCHHecKofi opraHH3auHH 5i3biKa nyreM nepepacnpeneJieHHH coAepjKamwxcH 21 Cf. M. S a d o v e a n u, Opere, voi. 7, p. 309. 22 Cf. Ion Popovici-Bănățeanu, Din lumea meseriașilor, București,. 1909, p. 166. 23 în legătură cu această valoare, v. bogatele observații făcute de Gh. N. D r a-gomirescu și Mar i a Gabrea, în Soluții și observații privitoare la analiza frazelor propuse, „Limba română", XII, 1963, nr. 5; XIV, 1965, nr. 1, p. 113—117. UN PROCEDEU STILISTIC AL EXPRIMĂRII ORALE Ui B HeM SJieMeHTOB. B 3T0M CMbICJie aBTOp OIIHCblBaeT OTHOCHTeJIBHO HeHSBeCTHblH CHHTaKTHqeCKHH $aKT: cuHmaKCunecKue KOHcmpyKt^uu, Bbtpaotcaiou^ue coMHenue, hcxoah H3 mx HanaJibHon ct3ahh — KOCBeHHbie BonpocHTeJibHbie npeA-noîKeHHH (KOHCTpyKUHH Tuna cine știe cine, cine știe ce, ... unde). HoBan CHHTaKCHqecKan opraHnsamui o^Jia^aeT dojiee pa3Hoo6pa3HbiM AnanasonoM bh-pa3MTeJIbHbIX CTHJIHCTB^eCKHX BO3MOJKHOCTeH, bJiarOAHpH TOMy, HTO, C TOHKH 3peHHH KOHOTaiIHH, ona npeAocTaBjiHeT roBopnmeMy hohth HeorpaHHHeHHyio CBobo^y AonojiHflTb h TOJiKOBaTb ceMaHTHnecKoe co^ep^RaHne coodmeHHH. UN PROCEDE STYLISTIQUE DE L’EXPRESSION ORALE VALORIFIE PAR LE STYLE ARTISTIQUE (R e s u m e) Dans cette etude l’auteur releve un aspect de l’interference des styles de la langue roumaine. On met en relief le processus complexe et conținu d’enrichissement des potentialites stylistiques et de celles d’organisation syntaxique de la langue par une redistribution des elements qu’elle contient. En ce sens, l’auteur choisit et decrit un fait syntaxique reiativement inedit: Ies constructions syntaxiques dubitatives,. partant du stade incipient de celles-ci — Ies propositions interrogatives indirectes — (constructions de type cine știe cine, cine știe ce, ... unde). La nouvelle organisation syntaxique possede une gamme beaucoup plus variee de possibilites stylistiques, expressives, grâce au fait que, du point de vue conotatif, elle laisse au parleur la liberte, presque sans limites, de completer et interpreter le contenu semantique du message. PROBLEMA CLASIFICĂRII TOPONIMELOR ROMÂNEȘTI DUPĂ ORIGINE E. JANITSEK 1. La baza diferitelor clasificări ale numelor topice stau criterii care corespund dintr-un anumit punct de vedere lanalizei toponimelor unei regiuni sau ale unei țări. Astfel, tipurile de clasificare a numelor topice pot fi diferite, deoarece și scopurile clasificării sînt deosebite. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-au cristalizat două tipuri principale de clasificare, la baza cărora stau ori criterii semantice ori criterii formale. Gruparea toponimelor după criteriul semantic este folosită, în afară de lingviști, îndeosebi de către istorici, geografi și etnografi, avînd ca scop elucidarea, clasificarea sensurilor actuale sau istorice ale numelor topice, iar această clasificare este legată de studiul semantic și etimologic al toponimelor1. Gruparea toponimelor, după formanți gramaticali, se folosește în primul rînd de lingviști, mai puțin de istorici, deși nu se poate nega valoarea acesteia pentru cercetările istorice. Acest tip de clasificare ne oferă o serie de date valoroase despre formarea și înrudirea numelor topice, ceea ce reprezintă o importanță deosebită în domeniul cercetării toponimelor care și-au pierdut conținutul semantic2. 1 Clasificarea semantică se folosește frecvent în diferite lucrări de toponimie, ca de pildă: lorgu Iordan, Toponimia românească, București, 1963; G. Kisch, Siebenburgen im.Lichte der Sprache, Sibiu, 1929; G. Kisch, Das Banat im Spiegel ■der Sprache, Timișoara, 1928; I. A. C andrea, Probleme de toponimie, București, 1931; Șt. Hrabec, Nazwy geograficzne Huculszczyzny, Cracovia, 1950 etc. Elemente din acest sistem de clasificare se pot găsi și în lucrările lui N. Drăganu și Al. Ccnea. Pentru elaborarea metodologiei acestei clasificări a se vedea W. Ta-szycki. Klasyfikacja slowianskich nazw miejscowych znaczeniowa a formalna, în Slawische Namenjorschung, Vortrăge auf der II Arbeitskonferenz der onomasti-schen Kommission bei Internationalen Slawistenkomitee in Berlin vom 17 bis 20 oktober 1961, Akademie Verlag, Berlin, 1963, p. 1—6. 2 In literatura de specialitate românească E. Petrovici îmbină cu succes clasificarea toponimelor după formanți cu cea după origine, ca de exemplu: Toponime de origine slavo-bulgară pe teritoriul României, Toponymes roumains d’origine slave presentant le groupe „voyelle 4- nasale“ pour sl. comm. *o, Toponime sud- g — Phiioîogia 1/1974 114 E. JANITSEK Noi considerăm ca un tip de clasificare foarte util și important, gruparea numelor topice după originea lor, deși în literatura de specialitate încă nu și-a ocupat locul cuvenit. Apreciem că această clasificare este primordială și trebuie să preceadă celorlalte două. Problema de bază a acestei clasificări este stabilirea limbii poporului care a creat inițial toponimul cercetat și determinarea cailor lui de pătrundere în limbă. 2. Scopul lucrării noastre este de a grupa numele topice românești după originea lor. Condiția principală a acesteia este clarificarea noțională a termenilor toponim românesc și origine în onomastică. întrebarea este: ce se înțelege prin termenul toponim românesc, care sînt prin urmare acele nume topice (deci o parte a numelor proprii) care aparțin unei limbi, în cazul de față limbii române. Pentru o rezolvare justă a acestei probleme se poate pomi numai de la premise lingvistice. Se știe că fondul lexical al unei limbi într-o perioadă dată constă din totalitatea cuvintelor comune împreună cu toate numele proprii, folosite în acel interval de timp. în fondul lexical, numele proprii (printre care și numele topice), ca și cele comune, pot avea diferite valori; ele pot fi folosite pe tot teritoriul lingvistic sau numai în unele regiuni ale acestuia, ele pot fi cunoscute de toți purtătorii limbii sau numai de un colectiv mai redus, ca de exemplu, în cazul toponimelor, cunoscute numai de populația unei localități. xÂstfel, unele nume topice pot ocupa loc central în fondul lexical sau altele pot fi situate la periferia acestuia, ca și cuvintele comune dialectale sau profesionale. Este însă cert că toate cuvintele comune —• fie ele literare, dialectale, regionale sau profesionale, folosite de purtătorii unei limbi — aparțin limbii respective. De asemenea, toate numele proprii, printre care și toponimele, folosite într-o limbă, fie ele în general cunoscute, sau maî puțin cunoscute, intră în vocabularul limbii respective. Analizînd fondul lexical al unei limbi, se poate stabili că și originea cuvintelor este diferită. O mare parte a vocabularului o constituie cuvintele băștinașe, iar cealaltă parte o formează cuvintele împrumutate din alte limbi, fie ca împrumuturi vechi, fie ca neologisme. Aceasta este caracteristică și numelor topice, care, de asemenea, constituie o parte a fondului lexical al limbii. Ținînd seama de cele spuse mai sus, se pot stabili următoarele: toate toponimele folosite de poporul român — indiferent de originea, de aspec slave occidentale în Oltenia, Românii creatori de toponime „slave", în Studii de dialectologie și toponimie, București, 1970, p. 173—194, 195—202, 255—263, 292—304; Toponimice slave de est pe teritoriul Republicii Populare Române. I. Toponimice prezentînd h provenit din g, în RS, IV, 1960, p. 41—63 și II. Toponimice cu polno-glasie, în RS, VI, 1962, p. 5—17. Studiul lui lorgu Iordan, Toponimia românească^ consacră un capitol clasificării toponimelor românești pe baza formanților gramaticali. Despre teoretizarea acestui tip de clasificare au scris, printre alții, St. R o s-p o n d, Klasyfikacja strukturalno-gramatyczna slovianskich nazw geograf icznych, Wroclaw, 1957, și W. Taszycky, op. cit. în studiile toponimice contemporane acest tip de clasificare este frecvent folosit; ca un exemplu merituos putem aminti lucrarea lui V. N. Trubacov, Lingvistice skij analiz gidronimov Verchnega Podneprov’ja, Moscova, 1962. CLASIFICAREA TOPONIMELOR ROMÂNEȘTI DUPĂ ORIGINE 115 tul lor lingvistic sau de răspîndirea lor teritorială — constituie o parte integrantă din vocabularul limbii române, deci ele sînt, toate, nume topice românești. 3. Revenind la clasificarea numelor topice românești după originea lor. mai avem de clarificat accepțiunea termenului de origine în lingvistică, în general, și în onomastică, în special. în literatura de lingvistică generală românească menționăm în această privință opinia profesorului I. Pătruț3, care arată în mod convingător că noțiunea de origine în lingvistică, îndeosebi în lexicologie, are două sensuri, adică originea cuvintelor într-o limbă poate fi studiată •pe planuri diferite4. Cercetarea originii cuvintelor comune pe un plan mai general, mai extins, înseamnă a studia cuvîntul în toate ^limbile prin care a trecut, pînă la izvorul lui. Așadar, cuvîntul trebuie să fie examinat de la sursa sa sigură (sau presupusă), deci de la limba în care a apărut prima dată. Apoi cuvîntul se studiază treptat (ținînd seama și de modificările mor-fonologice și semantice) în fiecare limbă prin care a trecut, în procesul contactelor lingvistice, pînă la limba cercetată. Pe planul restrâns, cercetătorul caută numai sursa (limba) imediată, directa -— de fapt, originea reală în privința limbii cercetate — din care limbă a fost împrumutat cuvîntul de pe o anumită arie lingvistică5 * 7. Avînd în vedere că numele proprii aparțin și ele fondului lexical al unei limbi și au aceeași comportare generală ca și cele comune, problema originii lor este identică. Totuși, numele proprii, îndeosebi toponimele, au și unele trăsături specifice, care provin din funcțiunea lor deosebită, adică din poziția onomasticii în cadrul lexicologiei. Dar acestea nu afectează, în esență, identitatea problemei originii. In această privință se pot deosebi trei categorii de nume topice: a) Toponime, create de poporul a cărui toponimie se studiază, provenite din apelative sau nume de persoane existente (ori care au existat în trecut) în limba acestuia^. înșirăm ca exemple următoarele nume topice românești: Valea Adîncă1, Dealu Izvorului8 9, București? < numele de persoană Bucur + siuf. -ești etc. b) Toponime create de o altă populație, care a trăit, sau trăiește împreună, pe un anumit teritoriu, cu poporul a cărui toponimie este cercetată și care a împrumutat aceste nume topice direct de la populația 3 I. Pătruț, împrumuturi prin filieră, în CL, X, nr. 2, 1965, p. 327—336. 4 Id e m, ibidem, p. 329. 5 Idem, ibidem, p. 329—330. e Apelative românești dispărute pe întreg teritoriul sau pe o anumită parte a teritoriului lingvistic românesc sînt destul de numeroase, ca de exemplu: chiceră, măgură, osoi, obcină, runc etc. 7 Numele unui pîrîu pe lîngă orășelul Ocnele Mari (jud. Vîlcea). 8 Numele unui deal în hotarul satului Pîglișa (jud. Cluj). 9 Numele capitalei țării și al unor sate în Muntenia și Moldova, cărora, pentru a evita confuzia cu numele capitalei, le-a fost schimbat numele. Vezi I. Iordan, TR. p. 164. 116 E. JANITSEK respectivă. In toponimia românească astfel de toponime sînt, de exemplu: Tîrnava10 < v. bg. Trunava < sl. trunu „spin44, Teiuș11 < ung. Tovis < ung. tovis „spin44, Teleorman12 < cuman Teliorman < cuman teii „pădure44 și cuman orman „nebun44 (în sens figurat, „sălbatic44) etc. c) Toponime create de o populație mai veche (azi dispărută) de pe teritoriul unde se află aceste nume topice și transmise de un alt popor (care a trăit sau trăiește și astăzi pe acel teritoriu) în limba poporului a cărui toponimie se studiază. Nume topice românești de acest fel sînt: Feleac13 < ung. Felek < germ. Fleck < germ, fleck „ridicătură, înălțime44, Rodna14 < ung. Rodna < v. ung. Rudna < sl. Rudna < sl. ruda „minereu44+ suf. sl. -in(a), Gîrbau15 < ung. Gurbo < sl. ^Gilrbovo < sl. gr^bu „spate, ridicătură, deal44 + suf. sl. -ov(o) etc. 4. Stabilirea procesului de împrumutare a numelor topice de la limba creatoare pînă la limba a cărei toponimie se studiază este mai importantă decît procesul similar la nume comune. Onomastica, ca ramură a lexicologiei, tinde să devină o disciplină lingvistică de sine stătătoare, limitrofă cu științele istorice, geografice, etnografice etc., și în felul acesta este interesată în stabilirea succesiunii împrumutărilor. Totodată din faptul că toponimele sînt fixate în spațiu rezultă că Namen-geber-ii16, adică creatorii de nume, pot fi mult mai ușor identificați, decît în cazul numelor comune, care de multe ori trec prin numeroase limbi17, ceea ce îngreuiază stabilirea originii lor inițiale. Determinarea originii (în sensul extins al cuvîntului) a toponimelor, adică identificarea popu 10 Hidronime din județele Olt, Hunedoara, Ilfov, Teleorman etc. Vezi E. P e-t r o v i c i, Daco-Slava, în DR, X, 1941, p. 243; I. Iordan, TR, p. 102; N. Dr ăganu, Rom., p. 501; G. Kisch, Sieb., p. 103; I. Kniezsa, Erdely viznevei, Cluj, 1942, p. 26; E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 174 și 246—247. 11 Nume de localitate în jud. Alba. Vezi E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 156; I. Iordan, TR, p. 102; G. Kisch, Sieb., p. 103; I. Kniezsa, KMH, p. 180. 12 Nume de rîu și județ în Muntenia. Vezi N. D r ă g a n u, Rom., p. 530; G. W e i-gand, BA, IV, p. 170; I. Iordan, TR, p. 87—88; I. Con ea et I. Donat, Topo-nymie petscenegue-comane de la Plaine roumaine, în CO, p. 156, 164. G. W e i g a n d, Ursprung der sudkarpatischen Flussnamen, în Jahresbericht des Instituts fur rumăni-sche Sprache zu Leipzig“, XXVI—XXIX, Leipzig, 1921, p. 78—79. 13 Numele unui sat și deal în apropierea orașului Cluj. Vezi I. Kniezsa, KMH, p. 228, și G. K i s c h, Sieb., p. 279—280. 14 Numele unui orășel în jud. Bistrița-Năsăud. Vezi N. Draga nu, Toponimie și istorie, Cluj, 1938, p. 99—102; idem, Rom., p. 417, 448, 462—463; K. Kisch, Sieb., p. 81: idem, Nordsiebenburgerisches Namenbuch, Sibiu, 1907, p. 108; I. Kniezsa, KMH, p. 205; I. I o r d a n, TR, p. 99. 15 Numele unui sat și pîrîu în jud. Cluj. Vezi I. Iordan, TR, p. 100; E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 149; G. Kisch, Sieb., p. 67, 138; E. Janitsek, Numele topice de pe teritoriul satelor Sălicea și Tăuți, în CL, IX, nr. 1, 1964, p. 83. 16 „Die Namengeber“ este un termen folosit de cercetătorii germani, adoptat și în literatura de specialitate. Cu acest cuvînt sînt numiți creatorii unui nume topic (popor sau grupare etnică). Pentru acest termen a se vedea: E. Petrovici, Istoria poporului român oglindită în toponimie, în Studii de dial. și top., p. 241—249. 17 Este foarte dificilă stabilirea originii numelor comune care pot avea etimologii multiple. Un studiu amănunțit necesită și determinarea originii cuvintelor așa-zise ,,Kulturw6rter“, care s-au răspîndit în numeroase limbi. CLASIFICAREA TOPONIMELOR ROMÂNEȘTI DUPĂ ORÎGlNE 117 lației care le-a creat, este ajutată și de celelalte științe, îndeosebi de istorie, fiindcă numele topice au putut fi create numai de acele popoare care au locuit sau locuiesc și astăzi pe teritoriul studiat18. Din cele spuse mai sus, reiese că și toponimele pot fi clasificate în ceea ce privește proveniența lor atît pe plan mai restrîns, cît și pe plan mai larg. însă clasificarea numelor topice, după criteriul originii lor, poate fi înțeleasă numai într-un sens, în concepția împrumutărilor directe dintr-o limbă străină sau prin crearea lor chiar de populația care vorbește limba a cărei toponimie este studiată. Această grupare a numelor topice, este de fapt, o clasificare după criteriul originii lor în sens restrîns. Studierea originii toponimelor pe plan extins și gruparea lor nu este de fapt altceva decît clasificarea numelor topice din punctul de vedere al criteriului creatorilor de nume, deci după „Namengeber“. în acest caz nu mai putem vorbi de o clasificare după origine, deoarece limba poporului care a creat numele topice studiate nu coincide totdeuna cu limba din care au fost împrumutate acestea. De aici rezultă că unii autori, care elaborează diferite clasificări ale numelor topice după „origine44, confundă două criterii deosebite, criteriul Namengeber-ului și criteriul originii. în realitate aceste două criterii constituie două baze diferite pentru două clasificări similare, dar nu identice19 20. Pentru clarificarea acestei probleme să luăm un exemplu simplu. Toponimul românesc Feleac2Q a fost împrumutat din toponimul maghiar Felek, care la rîndul său provine din numele topic german Fleck < germ. fleck „ridicătură, înălțime44. Dacă îl clasificăm după criteriul originii, este clar că toponimul românesc Feleac este de origine maghiară21. De asemenea se poate stabili că numele topic maghiar Felek, din punctul de vedere al limbii maghiare, este de origine germană. Altul este rezultatul analizei pe baza Namengeber-ului. în acest caz, atît toponimul românesc, cît și cel maghiar ar fi de „origine44 germană, ceea ce în realitate este adevărat numai pentru limba maghiară. Așadar, clasificarea toponimelor pe baza creatorilor de nume nu este identică cu clasificarea după origine22; trebuie 18 Desigur, acest proces are și un caracter reversibil. Studiind numele topice pe un anumit teritoriu, istoria poate determina o serie de date privitoare la popoarele care au trăit acolo. Vezi lucrările lui N. Drăganu, E. Petrovici, I. I. Russu, I. Kniezsa, J. Melich, E. Moor, J. Stanislav etc., care au și constatări istorice. 19 Vezi, printre altele, G. Giuglea și N. Orghidan, Branul în lumina toponimiei, în CL, IV, 1959, p. 127—152, sau G. Giuglea, M. H o m o r o d e a n u, I. Stan, Toponimia comunei Rîu de Mori (Țara Hațegului), în FD, I, 1963, p. 41—68. 20 Sat și deal lîngă Cluj. 21 Rom. Feleac < ung. Felek, cf. dial. beteag < ung. beteg. Vezi G. K i s c h, Sieb., p. 279—280; I. K n i e z s a, KMH, p. 228. 22 Clasificarea pe baza creatorilor de nume este utilă îndeosebi pentru istorici, iar categorisirea toponimelor după origine este o clasificare, prin excelență, lingvistică. Practic aceste două sisteme pot fi îmbinate, constituind două subgrupe separate în cadrul grupei c. Primei subgrupe îi aparțin numele topice, care sînt împrumutate direct din limba creatorilor, adică criteriile Namengeber-ului și al originii coincid. în subgrupa a doua vor figura numele topice împrumutate dintr-o altă limbă decît limba creatorilor. 118 E. JANITSEK să menționăm însă că în cazul toponimelor din grupa a) și b) există coincidența criteriilor Namengeber-ului și originii. Folosind în sens restrîns noțiunea de origine, numele topice românești pot fi grupate în două categorii mari. 5. Prima categorie o formează toponimele românești de origine românească. Este de menționat că în cazul de față criteriul originii și al Namengeber-ului coincid, adică creatorii acestor nume topice au fost românii. In cadrul acestei categorii toponimele se pot clasifica în trei grupe. 1. Toponime formate din apelative românești, care există sau au existat cândva în limba română. Această grupă, din punctul de vedere al originii apelativului (ceea ce, de fapt, nu este un criteriu onomastic, ci mai mult lexical-etimologic) poate fi împărțită în cîteva subgrupe: a) după apelative românești de origine românească, de exemplu Pîrîu ' Gropii22, Valea Mare, Muntele Mare23 24, Măceșul, Lespezi, Custurice, Leur-diș25 etc.; b) după apelative românești de origine slavă, toponime care intră în această subgrupă sînt numite și pseudoslave26 27, ca Bahna, Grajduri, Hîrtop, Izvor, Laz, Mîndra, Peștera, Poiana, Rovina, Slatina, Tarnița, Vidra. Zăvoi21 etc.; c) după apelative românești de origine maghiară, toponime care pot fi numite și pseudomaghiare28, ca de exemplu: Borcut, Castău, Ciorgău, Duleu, Feredeu, Hagău, Heleșteu, Iertaș, Imaș, Legheleu, Oaș, Rit, Tău, Temeteu, Uric, Vamă29 etc.; 23 Numele unui pîrîu mic în hotarul satului Dretea (jud. Cluj). Cf. alb. perrua și alb. grope. 24 Muntele Mare este situat în Munții Gilăului. Valea Mare — pîrîu, care străbate satul Ruștilor (jud. Bistrița-Năsăud). Este un nume de pîrîu extrem de frecvent pe teritoriul lingvistic român. 25 Apelativele custură, lespede, măceș sînt considerate ca formații proprii limbii române; de asemenea leurdiș este o formă românească din leurda (de origine bulgară) 4- suf. rom. -iș. Referitor la aceste cuvinte, ca apelative ale unor nume topice, vezi I. Iordan, TR, p. 78, 82; Șt. P a ș c a, Contribuții toponomastice, în DR, XI, 1948, p. 63; E. Janitsek, Toponimia văii superioare a rîului Șieu, în SMO, p. 134. 2(i în literatura toponimică românească numele topice românești care au la bază apelative românești de origine slavă sînt tratate adesea sub denumirea ,,toponimie pseudo-slavă“, termenul fiind folosit pentru prima dată de Emil Petro viei, în lucrarea sa Istoria poporului român oglindită în toponimie, în Studii de dial. și top., p. 35. 27 în ceea ce privește aceste nume topice, ele au fost studiate îndeosebi de Emil P e t ro vi ci. Vom da indicații bibliografice sumare în ordinea numelor topice menționate mai sus din volumul Studii de dial. si top. Vezi p. 284 și 294; 178; 294: 234 și 294; 294; 294 și 278; 78; 177, 179, 217 și 294; 225 și 294; 294 și 295; 248, 294 și 295; 229, 273 și 294; 175, 294 și 295; 175, 294 și 295. Tot în ordinea numelor topice înșirate, vezi I Iordan, TR, p. 53; —; 30; 77; 24; 116; 38 și 83; 23 și 42; 29; 57 și 125; 45; —; 388. Pentru studierea problemei în ansamblu a se consulta E. Petrovici, Românii creatori de toponime „slave", în Studii de dial. si top., p. 292—303. 28 Folosim această terminologie după modelul „pseudo-slav“, introdus de E. Petrovici. Vezi E. Janitsek, O clasificare în microtoponimie: nume topice românești de origine maghiară, în SMO, p. 75—80. 29 Vezi E. J a n i t s e k, op. cit-, p. 76, 77. CLASIFICAREA TOPONIMELOR ROMÂNEȘTI DUPĂ ORÎGlNE 119 d) după apelative românești de origine germană, puține la număr, ca B ungar30, Șanț, Șteamp, Ștoli31, Ștrec etc.; e) după apelative românești de altă origine decît cele menționate: Comandă, Combinat, Conac, Cordon, Fermă, Funicular, Pichet?2 etc. 2. La această grupă aparțin două subgrupe: a) toponime simple formate din nume de persoane românești sau de origine străină cu sufix românesc, ca de ex.: Moldoveanu, Negalul, Ba-linteni, Lăzăreni34, București, Dragomirești, Ferești, Giulești35 36 37, Băicoi, Brezoi3^ Balomireasa, Vlădeasa31 etc.; b) toponime compuse din nume de persoane românești sau străine, legate de un apelativ românesc prin forme sintactice proprii limbii române, de exemplu: Coasta lui Tibor, Cornu Frîncului, Dealu Petrovenesc, Dîmbu Barthii, La Crucița Chindenilor, Moara lui Ciagli, Movila lui Bucur, Pîrîu Bologului, Poienița Cîrlanului38 39 etc. 3. De asemenea, această grupă se poate împărți în două subgrupe: a) 'toponime românești simple formate din nume topice românești de origine străină cu sufixe românești, ca de exemplu: Bistricioara, Cer-nișoara, Finișel, Vrăniuț33 etc.; b) toponime românești compuse din nume topice românești de origine străină legate de un apelativ (sau de mai multe apelative) românesc prin 30 Vezi S z ab 6 T. Attila, Cuvîntul dialectal bungăr și toponimicele Bungur, Bunguriș, Bungăraș, în CL, VII, nr. 1, 1962, p. 39—43. 31 Vezi M. Homorodeanu, Cîteva nume topice din comuna Cavnic și din jur, bazate pe termeni minieri, în CL, VI, nr. 1, 1961, p. 161—169. 32 Vezi DM.: comanda < fr. commande (în Transilvania, probabil din germ. Kommando); conac < tc. konak; combinat < rus. kombinat; cordon < fr. cordon; fermă < fr. ferme; funicular < fr. funiculaire; pichet < germ. Pickett. 33 Nume de munți Moldoveanu și Negoiu sînt nume simple, formate din nume de persoane românești. Vezi E. Petrovici, Studii de dial. si top., p. 205, 276, 277, 300: I. I o r d a n, TR, p. 297 și 179. 3/1 < nume de pers. Balint (< nume de pers. magh. Bâlint) 4- suf. -eni, este nume de localitate, creat de o populație românească, ca și Lăzăreni < nume de pers, rom. Bazar 4- suf. -eni. 35 Nume de localități București, Dragomirești, Ferești, Giulești, sînt formate din nume de persoane, de diferite origini, ca Bucur, Dragomir, Fejer, Gyula 4- suf. rom. -ești. Vezi Malvina Pătruț, Despre vechimea toponimelor în -ești, în StUBB, XIV, Ser. Philologia, f. 2, 1962, p. 131—133; I. Iordan, TR, p. 310, 392, 390, 393. 36 Vezi E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 175 și 177. 37 I d e m, ibidem, p. 175, 278, 301; I. Iordan, TR, p. 179; N. D r ă g a n u, Rom., p. 75. 38 Toponimele amintite sînt luate din microtoponimia satelor (după cum urmează): Valea Ploștii (jud. Hunedoara), Mănăstireni (jud. Cluj), Leordina (jud. Maramureș), Mănăstireni (jud. Cluj), Voșlobeni (jud. Harghita), Sălicea (jud. Cluj), Buzău (jud. Buzău), Voșlobeni (jud. Harghita) și Șieuț (jud. Bistrița-Năsăud). 39 Finișel (nume de localitate în jud. Cluj). Ung. Fenes > rom. Finiș 4- suf. dim. -el > rom. Finișel. Bistricioara (munte și pîrîu) < hidronim rom. de origine slavă Bistrița 4- suf. rom. -oar(ă); cf. doniță 4- ioară > donicioară; 'Cernișoară (pî-rîu) > hidronim rom. de origine slavă Cerna -F suf. dom. -ișoar(ă); Vrăniuț (sat în jud. Caraș-Severin) < nume topic de origine slavă Vrani 4- suf. rom. -uț. Vezi E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 299—300 și I. lor dan, TR, p. 641. 120 E. JANITSEK forme sint/aictice proprii limbii române, de pildă: Dealu Rachișului, Drumu Moigradului, Curtea de Argeș, Pîrîu Stolnii, Valea Horodiștii^ etc. 6. De cealaltă categorie, a doua, aparțin toponimele românești de origine străina. Aceste nume topice au fost împrumutate în cursul istoriei de la diferite popoare și grupe etnice, oare au trăit sau trăiesc și astăzi pe teritoriul lingvistic român. în această categorie criteriul Namengeber-ului și criteriul originii coincid numai atunci cînd este vorba de un nume topic împrumutat direct de la acea populație care a creat numele respectiv. Astfel, clasificînd numele topice după origine, în această categorie nu se poate lua în considerare criteriul Namengeber-ului. în cadrul acestei categorii numele topice se pot categorisi în șase grupe: 1. Toponime românești de origine latină40 41. Astfel de nume topice românești sînt: Ampoi, Carpați, Criș, Dunăre, Mureș, Olt, Someș, Timiș, Tisa etc. Remarcăm că problema apartenenței mai multor nume topice acestei grupe este controversată. După unii cercetători, nume ca Ampoi,. Mureș, Olt, Someș, Timiș etc. n-au fost menținute de populația băștinașă, ci au fost reprimite, îndeosebi de la slavi; în acest caz ele ar avea, în limba română, origine slavă42. în cazul contrar, dacă ele au fost menținute și schimbările morfonologice (pornind de la formele latinești atestate) s-au petrecut în limba română, atunci în această limbă ele sînt de origine latină, și nu traco-dacică. 2. Toponime românești de origine slavă. La baza acestor nume topice stau apelative slave și au fost împrumutate direict dintr-o limbă slavă. După caracterul limbii slave, din care s-au împrumutat aceste nume topice, se pot forma cinci subgrupe43: 40 Rachiș (sat în jud. Cluj) < ung. Râkos; Moigrad (sat în jud. Sălaj) < slav. Mojgrad; Argeș < probabil din substratul daco-moesic sau cumano-peceneag. Vezi E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 244; N. D r ă g a n u, Rom., p. 530—531; V. P î r v a n, Considerații asupra unor nume daco-scitice, în „Analele Academiei Române“, Mem. secț. ist., III, I, 1923, p. 6 și 12—13; Stolna (sat în jud. Cluj) < hidronimul slav Stolna; Horodiștea (sate în jud. Neamț, Suceava, Botoșani și Iași) și Horodiște (deal pe teritoriul satului Rus, jud. Sălaj; deal lîngă satul Rușciori, jud. Bistrița-Năsăud) < ucr. Horodylăe. Vezi I. Iordan, TR, p. 308, 442; E. Petro viei, Toponimice slave de est pe teritoriul Republicii Populare Române. I. Toponimie prezentând h provenit din *g, în RS, IV, 1960, p. 41, 49. E. Janitsek, Toponimia văii superioare a rîului Șieu, în SMO, p. 123, 129, 137. 41 în legătură cu problema oronimului Carpați vezi literatura bogată ce ne oferă I. I o r d a n, în TR, p. 45. în ceea ce privește hidronimul Dunăre, acesta are cîteva etimologii controversate. în general, se presupune că acest hidronim în limba română este de origine daco-tracică, iar în limba dacilor și tracilor a pătruns dintr-o limbă preindo-europeană. Vezi G. Ivănescu, Origine pre-indo-europeenne des noms du Danube, în CO, p. 125—136, cu o bibliografie bogată. 42 A se vedea E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 244—245; N. Dr ăganu, Rom., p. 313—319, 496—499, 244—248, 474—476, 536—540; I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română. București, 1970, p. 61; I. Kniezsa, Erdely viznevei? Cluj, 1942, p. 21, 33—34, 8—9, 28—29. 43 Clasificarea numelor topice românești de origine slavă a fost elaborată foarte amănunțit și precis de către E. Petrovici în următoarele lucrări: Toponime de origine slavo-bulgară pe teritoriul României; Toponymes roumains d’origine slave presentant le groupe „voyelle + nasale“ pour sl. comm. *o; Toponime sud-slave oc- CLASIFICAREA TOPONIMELOR ROMÂNEȘTI DUPĂ ORlGlNE 121 a) Toponime românești de origine bulgară, oa de exemplu: Brastavăț, Breazova, Cleanov, Coșuștea, Glîmboaca, Teleajen, Tismana, Tîrnava, Zlaști, Zlatna^ etc. Majoritatea acestora sînt cele mai vechi dintre toponimele românești de origine slavă; b) Toponime românești de origine sîrbească, ca de exemplu: Dîlboșeț, Dolaț, Dubova, Glogovăț, Gradați, Prilipeți44 45 46 47 * 49 etc. Acestea sînt nume topice mai noi, ele apar începînd din secolul al XV-lea; c) Toponime românești de origine ucraineană, ca de exemplu: Berez-na, Dolha, Dolhăuți, Hliboca, Horodnicul, Putna, Ruscova^ etc. Aceste nume topice apar atestate începînd ou secolul al XlV-lea, mai ales în nordul și nord-vestul țării; d) Toponime românești de origine rusă (lipovenească), de pildă: Cer-nofca, Jurilofca, Golovița, Leahova, Periprava, Socolinți41 etc. Acestea sînt formatii relativ noi, după venirea lipovenilor în tară, adică după secolul al XVIII-lea; e) Toponime românești de origine slavă de vest (slovacă, cehă), de pildă: Huța, Rizeni^, Copșivna, Ravna^ etc. Ele sînt puține la număr, sînt formații noi, după secolul al XVIII-lea și sînt atribuite coloniștilor slovaci și cehi50. 3. Toponime românești de origine maghiară. Ele sînt răspîndite în Banat, Crișana, Transilvania. Unele dintre ele sînt vechi, din secolul al Xl-lea, iar altele sînt formații mai noi. De exemplu: Aiud, Aștileu, Cuieșd, Hășdate, Luduș, Orhei, Odorhei, Sighet, Suplac, Vîrghiș51 etc. cidentale în Oltenia, în Studii de dial. și top., p. 173—192, 195—202, 255—263; Toponimice slave de est pe teritoriul Republicii Populare Române. I. Toponimie prezen-tînd h provenit din *g, în RS, IV, 1960, p. 41—63, II. Toponimice cu polnoglasie, în RS, VI, 1962, p. 5—17; Adjective posesive slave în -j- ca toponimice pe teritoriul R.P.R., în SCL, IV, 1953, p. 63—88; și o lucrare de sinteză: Românii creatori de toponime ,,slave“, în Studii de dial. și top., p. 292—304. 44 Vezi E. P e t r o v i c i, op. cit., p. 292—304. 45 Vezi E. Petrovici, Toponime slave din Valea Almăjului (Banat) și Toponime sud-slave occidentale în Oltenia, în Studii de dial. si top., p. 138—141 și 255—263. 46 E. Petrovici, art. cit., în RS, IV, 1960, p. 41—63, idem, art. cit., în RS, IV, 1962, p. 5—17. 47 Socolinți este o localitate în jud. Suceava. Pentru celelalte nume topice și nume de localități a se vedea harta „Delta Dunării și complexul lagunar Raselm“ din lucrarea lui E. P a n i g h i a n ț i, Delta Dunării, București, 1959. 43 Rizani < slovac. Rizen (deal pe teritoriul satului Borumlaca, jud. Bihor); Huța < slovac. Huța (cătun în Pădurea Neagră, jud. Bihor). 49 Nume de hotar de pe teritoriul satului Bigăr (jud. Caraș-Severin). După comunicarea orală a lui Gh. Ciplea. 50 Vezi E. V r a b i e, Privire asupra localităților cu graiurile slave din Republica Populară Română, în RS, VII, 1963, p. 80—81 și 83—84. 51 Vezi E. Petrovici, Studii de dial. și top., p. 169—172; I. Kniezsa, KMH, p. 180, 225, 246, 283, 287, 224, 204, 294, 237, 193, 195 (în ordinea numelor topice). Aiud (jud. Cluj) < ung. Enyed, Aștileu (jud. Cluj) < ung. Eskullo, Cuieșd (jud. Bihor) < ung. Kovesd, Hășdate (jud. Cluj) < ung. Hasdât, Luduș (jud. Mureș) < ung. Ludas, Orhei (jud. Bistrița-Năsăud) < ung. Vărhely, Odorhei (jud. Harghita) < ung. Udvarhely, Sighet (jud. Maramureș) < ung. Sziget, Suplac (jud. Bihor) < ung. Szep-lak, Vîrghiș (jud. Covasna) < ung. Vargyas. Numele de localități menționate sînt 122 E. JANITSEK 4. Toponime românești de origine germană, răspîndite în unele părți ale Transilvaniei și Banatului. In Transilvania acestea, în general, sînt vechi și datează din secolele XII—XIII, cele din Banat sînt mult mai recente. De pildă: Chirpăr, Ghimbav, Lancrăm, Mălîncrav, Neudorf, Noișatat, Țichindeal, Vurpăr52 etc. 5. Toponime românești de origine turcică (cumano-peceneagă și turco-tătară). Numele topice de origine cumano-peceneagă sînt vechi, unele dintre ele au putut fi create începînd cu secolele X—XI53. Cele de origine turco-tătară sînt răspîndite mai ales în Dobrogea și apar de la data ocupării Dobrogei de către turci și tătari, la sfîrșitul secolului al XlV-lea. De exemplu: Caracal, Caraiman, Călmățui, Covurlui, Tecuci, Vaslui5* etc. și Babadag, Baș-Tepe, Mahmudia, Murfatlar, Sarichioi, Sa-rinasuf, Siut Ghiol55 etc. 6. Toponime românești de origine obscură pe care, pînă la stabilirea originii definitive, nu le putem încadra în nici o grupă amintită mai sus, ca de exemplu: Abrud, Cotmeana, Dipșe, Harghita, Iza, Mara, Săsăr55 etc. citate din lucrarea lui Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, I și II, București, 1967, 1968. 52 Chirpăr (jud. Brașov) < sas. Kirp6rich (germ. Kirchberg). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 291; I. Kniezsa, KMH, p. 256; W. S chelner, BA, III, p. 77. Ghimbav (jud. Brașov) < săs. Wedjbbich (germ. Weidenbach). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 138; I. Kniezsa, KMH, p. 206. Ilimbav (jud. Brașov) < săs. Ell6mbich (germ. Eulen-bach). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 149; I. Kniezsa, KMH, p. 256; W. Scheiner, BA, II, p. 49. Lancrăm (jud. Alba) < săs. Lânkrăch (germ. Langendorf). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 117; I. Kniezsa, KMH, p. 251. Mălincrav (jud. Sibiu) < săs. Malbmkroch (germ. Malmkrog). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 96; I. Kniezsa, KMH, p. 247; W. Scheiner, BA, II, p. 88. Noistat (jud. Sibiu) < germ. Neustadt. Vezi -G. Kisch, Sieb., p. 280; I. Kniezsa, KMH, p. 250; W. Scheiner, BA, II, p. 101. Neudorf (jud. Arad) < germ. Neudorf. Țichindeal (jud. Sibiu) < săs. Ziegendal (germ. Ziegenthal). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 68; I. Kniezsa, KMH, p. 256; W. Scheiner, BA, III, p. 159. Vurpăr (jud. Sibiu) < săs. Burprich (germ. Burg-berg). Vezi G. Kisch, Sieb., p. 286; I. Kniezsa, KMH, p. 256; W. Scheiner, BA, II, p. 31. Pentru numele românești și germane vezi Coriolan Suciu, op. cit., I, II. 53 în legătură cu așezarea cumanilor și pecenegilor vezi N. I o r g a, Imperiul cumanilor și domnia lui Basarab, în ,,Analele Academiei Române“, Mem. secț. ist., VIII, mem. 3. 54 Vezi I. Conea et I. D o n a t, loc. cit., p. 140—169 și G. W ei gând, op. cit., p. 70—103. 55 Babadag < tc. baba „tată, bătrîn“ 4- tc. dag „munte“; Bas Tepe < tc. baș „cap, conducător“ 4- tc. tepe „înălțime, culme“; Mahmudia < tc. nume de pers. Mahmud; Murfatlar < tc. nume de pers. Murfat 4- suf. -Iar (corespund sufixului rom. -eni); Sarichioi < tc. sari „galben“ + tc. kby „sat“; Sarinasuf < tc. sari „galben, blond“ 4- tc. nume de pers. Nasuf; Siut Ghiol < tc. silt „lapte, alb (sens figurat) 4- tc. gol „lac“. Vezi Heuser-Șevket, Turkisch—deutsches Worterbuch, Wiesbaden, 1967. Pentru aceste nume de localități a se vedea harta „Delta Dunării și complexul lagunar Raselm“ în E. Panighianți, op. cit. 50 Abrud (localitate și pîrîu în jud. Alba), vezi N. Drăganu, Rom., p. 485: I. Kniezsa, KMH, p. 182. Cotmeana (sat și pîrîu în jud. Argeș). Dipșa (sat în jud. Bistrița-Năsăud), vezi I. Kniezsa, KMH, p. 202. Harghita (nume' de munte în Transilvania). Iza (rîu în jud. Maramureș), vezi N. Drăganu, Rom., p. 390; jl. Kniezsa, Erdely viznevei, Cluj, 1942, p. 8. Mara (rîu în jud. Maramureș), vezi CLASIFICAREA TOPONIMELOR ROMÂNEȘTI DUPĂ ORÎGÎNE 123 în încheiere subliniem că toate numele topice de pe teritoriul lingvistic român, pe care populația românească le folosește pentru ia numi locurile respective, sînt toponime românești. Ele pot fi împărțite în două categorii mari: 1. nume topice românești de origine românească și 2. nume topice românești de origine străină. Toponimele din prima categorie au fost create de poporul român, iar cele din a două categorie au fost împrumutate direct de la unele populații care au trăit sau trăiesc și astăzi împreună cu poporul român pe teritoriul țării noastre. ABREVIERI BA = „Balkan-Archiv“, I—IV, Leipzig, 1925—1928. CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, I, 1956 și urm. CO = Contributions onomastiques publiees ă l’occasion du VIe Congres internațional i'.es Sciences onomastiques ă Munich du 24 au 28 aout 1958, București, 1958. DM = Dicționarul limbii române moderne, București, 1958. DR = „Dacoromania”, Cluj, I, 1920—1921 și urm. FD = Fonetica și dialectologie, București, I, 1958 și urm. G. K i s ch, Sieb. = Gus t a v K i s ch, Siebenburgen im Lichte der Sprache, Leipzig, 1929. i I. Iordan, TR = I or g u Iordan, Toponimia româneasca, București 1963. I. Kniezsa, KMH = Kniezsa Istvăn, Keletmagyarorszăg helynevei, în Deer J.—Găldi L., Magyarok es românok, Budapesta, I, 1943, p. 111 și urm. N. D r ă g a n u, Rom. = N. Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933. RS = „Romanoslavica”, București, I, 1958 și urm. SCL = „Studii și cercetări lingvistice44, București, I, 1950 și urm. SMO = Studii și materiale de onomastică, București, 1969. StUBB = ^„Studia Universitatis Babeș—Bolyai44, Cluj, 1950 și urm. Studii de dial. și top. = Emil Petrovici, Studii de dialectologie și toponimie, volum îngrijit de I. Pătruț, B. Kelemen, I. Mării, București, 1970. KJIACCH^HKALW PYMblHCKHX TOnOHKMOB ( P e 3" io Si e ) B cTane onpeAeJineTCH nonsmie pyMbiHCKoro TononuMa. Abtop ycTanaBJiHBaeT ociioBy KJiaCCH(î)HKaUHH pyMMHCKHX TOnOHHMOB 110 KpHTepHIO npOHCXO/KAeHMR B B33HMOCB5I3H C Kpii-TepueM co3AaTeJiefi tohohumob (to ecTb no „naMeHredepy”). PyMbincKHe TonoHHMbi MoryT ăbiTb paaAeJieHbi na ABe KaTeropnn: 1. TonoHHMbi pyMbiHCKoro npoHcxo>KAeHH5i,2. TonoHHMbi WHOCTpaHHoro npoHcxoJKAenHH. B paMKax KajKAoft KaTeropHH aBTop ycTaHaBAHBaeT}rpynnbi h noArpynnbi c neoâxoAHMbiMH od'bRCHeHHHMH h npnMepaMM. N. Drăganu, Rom., p. 390—392; I. Kniezsa, op. cit., p. 8. Sasar (rîu în Maramureș), vezi I. Kniezsa, op. cit., p. 14—15. 124 E. JANITSEK LA CLASSIFICATION DES TOPONYMES ROUMAINS (R e s u m e) On determine la notion de toponyme roumain. On gtablit la base de la classification des toponymes roumains d’apres le critere de leur origine en inter-dependance avec le critere de la denomination des noms (le critere du ,,Namengeber“). Les toponymes roumains peuvent etre classes en deux grandes categories: 1. ceux d’origine roumaine; 2. ceux d’origine etrangere. On etablit des groupes et des sous-groupes dans chaque categorie, illustrees par des explications et des exemples. ONOMASTICA FOLCLORULUI LIPOVENESC1 ALLA VINȚELER Onomastica, deși își are rădăcinile în antichitate, a devenit obiect de •studiu special mai tîrziu. Poate și aceasta este una dintre cauzele pentru care unele domenii ale ei sînt încă puțin studiate. Așa, de exemplu, onomastica folclorului2 și chiar onomastica operelor literare3 au fost tratate doar tangențial. In folclor s-a studiat într-o oarecare măsură onomastica proverbelor și a ghicitorilor. Restul genurilor folclorice, în care există o onomastică variată și cu un bogat conținut informațional, au rămas în afara atenției onomaștilor4, deși cercetarea onomasticii folclorului permite o analiză mai adîncă a limbii și a stilului folclorului, a delimitării unor genuri de altele. De altfel, onomastica folclorului poate oferi o serie de date cu privire la unele evenimente istorice, cu privire la legăturile poporului respectiv cu alte popoare și chiar cu privire la dezvoltarea onomasticii înseși5. Operele folclorice fiind mai conservatoare păstrează nume și forme vechi ale numelor. Dacă în ce privește onomastica sistemului de denominație la lipo 1 Materialul ilustrativ în acest articol a fost excerptat de noi din materialul cules din satele: Pisc-Brăila (jud. Brăila), Carcaliu, Sarichioi (jud. Tulcea), 2 Mai (jud. Constanța). 2 Cf. S. I. Zinin, Antroponimika. (Bibliografice skij ukazateV literatury na russkom jazyke), Tașkent, 1968, p. 47—58, unde sînt menționate și unele lucrări despre onomastică în folclorul velikorus. 3 în acest sens vezi: L. I. Rojzenzon și I. M. Podgaeckaja, Issledo-vanija po russkoj poeticeskoj onomastike. (Obzor literatury poslevoennogo perioda), în „Onomastica", X, 1965 și XI, 1966. 4 Referitor la onomastica folclorului românesc, cf. Alexandru C r i s t u-r e anu, Contribuții la studierea onomasticii operei lui George Coșbuc, în Studii despre Coșbuc, Cluj, 1966, p. 285 și urm. 5 Referindu-se la rolul toponimelor în explicarea istoriei poporului, lingvistul rus A. H. Vostokov sublinia că toponimele adesea supraviețuiesc mii de ani de la existența poporului care le-a creat (Zadaca Ijubiteljam etimologii, în „Peter-burgskij vestnik", partea I, 1812, p. 205—206); cf. și lorgu Iordan, Toponimia românească, București, 1963, cap. II și III; Emil Petrovici, Istoria poporului român oglindită în toponimie, în Studii de dialectologie si toponimie, București, 1970, p. 241—249. 126 A. VINȚELER veni există unele lucrări6, onomastica folclorului a rămas încă necercetată7. Or, onomastica folclorului lipovenesc prezintă interes din mai multe puncte de vedere. în primul rînd, populația care păstrează și dezvoltă acest folclor a trăit o viață insulară mai bine de 200 de ani, fiind în contact cu populații de alte culturi și tradiții de denominație, cu alte limbi, în al doilea rînd, fondul principal al folclorului lipovenesc își are originea în vechiul folclor rus, care a fost, fără îndoială, dezvoltat și adoptat de lipoveni la condițiile lor de viață. Pe lingă acestea folclorul rus. în condițiile lipovenești, s-a primenit continuu, fie prin emigranți, fie prin legăturile pescarilor lipoveni cu pescarii ruși și ucraineni din preajma A larii Negre. * Numele de persoană folosite în folclorul lipovenesc, în majoritatea cazurilor, sînt nume larg răspîndite în sistemul de denominație rus. Ele sînt nume foarte vechi. După cum este cunoscut, în sistemul de denominație rus numele de persoană se împart în trei grupe de bază: 1. nume de familie (familija), 2. prenume (îmja) și 3. patronimice, numele după tată (otcestvo)8. în folclorul lipovenesc am mtîlnit doar prenume și cîteva patronimice, dar și acestea în cîntecele mai noi, în special în cîntecele de horă și în strigături (castuski), unde pot fi introduse orice nume, după situație, în raport cu persoana căreia îi este adresată strîgătura sau despre care se vorbește în ea. Acestea nu sînt nume stabile în folclor. Se cere să fie menționat și faptul că stabilitatea numelor, precum și folosirea lor este legată de genul folcloric. Așa de exemplu, în genurile biblice, unde este vorba doar despre o redare a temelor biblice, întîlnim, în general, unele și aceleași nume, chiar și în ce privește numele topice. Stabilitatea acestor nume este moti 6 Vezi în acest sens lucrările lui G r. A n t i p a, unde se găsesc o serie de nume de persoane lipovenești si unele nume topice tot de origine lipovenească. Cf. si Constantin C. Giurescu, Istoria pescuitului și a pisciculturii în România, voi. I, București, 1964, p. 299—307; Emil Petrovici, Toponimice slave de est pe teritoriul Republicii Populare Române (II. Toponimice cu polnoglasie), în „Romanoslavica", VI, 1962, p. 8: Victor Vascenco, Contribuții la studiul antro-ponomasticii slave orientale. (Observații asupra sistemului numelor de persoană lipovenești), „Studii și cercetări lingvistice", XII, 1962, p. 245—255; idem. Tradiție si inovație în antroponimia unor slavi bilingvi: Lipovenii (Contribuții la studiul influenței românești), „Studii și cercetări lingvistice", XVIII, 1967, p. 25—50; idem, Nume de persoană lipovenești (Prenume feminine în graiul din comuna Carcaliu, jud. Tulcea), „Studii și cercetări lingvistice", XIX, 1970, p. 473—490; Virgil Nes-t or eseu, Note de toponimie dobrogeană. „Studii de slavistică", voi. I, 1969, p. 141— 160; O. Vințeler și P. Chirilov, Microtoponimia Bălții Brăilei, „Cercetări de lingvistică", XVI, 1971, p. 297—311, și altele. 7 Această afirmație se referă numai la folclorul lipovenesc. 8 în prezent toate patronimicele bărbătești se termină în -ic, -ovic, -evic. întrecut societatea rusă era împărțită în mai multe clase: clasele 1—5, clase privilegiate, purtau patronimice terminate în -ic, -ovic, -evic. Clasele 6—8 purtau patronimice terminate în -ov sau -in. Celelalte clase nu aveau patronimice; cf. A. M. Șeii s c e v, Izbrannye trudy, Moscova, 1968, p. 100 și urm.; V. K. Cicago v. Iz istorii russkich imen, otâestv i familij, Moscova, 1959, p. 47—53. ONOMASTICA FOLCLORULUI LIPOVENESC 127 vată; temele religioase sînt aceleași, ele îmbracă doar altă formă în raport cu epooa în care au fost create operele respective. Sînt nume stabile și în privința unor personalități istorice sau evenimente istorice. Acestea sînt redate în cîntecele istorice și în bîline. Prin urmare, sînt nume vechi cu o largă sferă de răspîndire și cu o frecvență mare și nume care se folosesc numai uneori. în ce privește originea numelor din folclorul lipovenesc putem spune că ele sînt aproape toate nume rusești, atît cele calendaristiice-religioase^ cît și cele laice. (în limba rusă ele sînt de origini diferite.) Există și unele influențe ucrainene care au putut avea loc pe teritoriul Rusiei, în sudul Ucrainei, cînd lipovenii au trăit acolo, sau chiar în Delta Dunării. Menționăm că influența românească, care se simte în sistemul de denominație, în special în ultimul timp, încă nu a pătruns în folclor, dovadă că acest folclor e vechi, velikorus general, și nu lipovenesc specific. Numărul numelor pe sexe nu prezintă deosebiri esențiale. Numele care denumesc femei și îndeosebi formele diminutivale și hipocoristice sînt puțin mai numeroase. Această situație se explică prin faptul că avem a face cu un folclor liric și relativ nou. în cîntecele istorice și în bîline, care la lipoveni s-au păstrat într-o mai mică măsură, predomină numele bărbătești, de asemenea în cîntecele pescărești. Din materialul înregistrat de noi am excerptat următoarele nume: Prenume, forme diminutivale și hipocoristice pentru femei9: Akulina, Alena, Aneta, Anjuta, Anna, Arina, Arinuska, Avdotja, Dunja, Dunjasa. Dunjaska, Ekaterina, Elena, Galja, Haritinja, Haritinjnska, Katerika, Kate-rina, Katjusa Katjuserika, Kulina, Kulinjuska, Malanja, Marfa, Maria, Marusen’ka, Marjuska, Matrena, Nastasja, Natal ja, Olja, RahiV, Tanja etc. Patronimice femenine: Afanasievna, Alekseevna, Antonovna, Fadeev-na, Grigorjevna, Mihailovna, Saveljevna, Timofeevna etc. Prenume bărbătești: Aleksandr, Andrei, Antip, Artem, Avei’ (Abel), Avraam, Fedot, Felescka, Georgij, Grigorij, Erem, lakov, Ignat, losif, Iurij, Ivan, Kaijn, Karm-aljuk, Kolja, Nikolaj, Pantilej și forma Pantihlej, Petr, Pavel, Sa-madin, Savradin, Timofej, Vasil”, Vladimir etc. Patronimice masculine: Antonovici, Timofeevici, Vasil jevici etc. Dintre numele amintite, unele sînt nume calendaristice, altele sînt nume ale unor personalități istorice, ca, de exemplu, Karmaljuk, Kar-maljutka, unul dintre conducătorii mișcării țărănești din Ucraina (născut în 1787 și asasinat în 1835). Despre el există multe cîntece și povești în folclorul ucrainean. Un interes deosebit îl prezintă numele Ignat, care are la bază tot o personalitate istorică, nume frecvent întîlnit în folclorul velikorus, mai exact în folclorul de pe Don și din Kuban. însă în folclorul de pe Don și din Kuban se întîlnește mai des numele Nekras (este vorba despre aceeași persoană). Numele Ignat Nekrasov este legat de mișcarea populară care a primit denumirea de ,,mișcare nekrasoviană“ (mekrasov-skoe dvizenie), începută în 1708 și sfîrșită în 1737, anul morții conducătorului ei, Ignat Nekrasov. Mulți dintre strămoșii lipovenilor au luat parte 9 Al. Graur, Nume de persoane, București, 1965, p. 57 și urm. 128 A. VINȚELER la această mișcare, iar după înăbușirea ei au fost nevoiți să emigreze: unii s-au stabilit în Delta Dunării, alții în alte părți. Numele Ignat l-am întîlnit doar de două ori în folclorul adunat de noi, însă în ambele cazuri el este însoțit de cuvintele „ataman“ și „kazak“ Ataman-Ignat și Ignat-Kazak, adică de cuvinte care caracterizează viața căzăcimii ruse. într-tunul din cîntece se vorbește despre moartea unui alt personaj, Feleska, despre care, din lipsă de documente, nu putem stabili dacă a fost o personalitate istorică, sau este un nume care a pătruns întîmplător în folclorul lipovenesc. Adevărat, în cîntec se spune pan Feleska, ceea ce presupune că persoana cu acest nume trebuie să fie de origine poloneză, în orice caz din Ucraina apuseană. S-ar putea ca piesa respectivă să fi pătruns la lipovenii români de la lipovenii polonezi. Figura lui Feleska nu este prezentată pozitiv. Acest lucru se simte încă de la plecarea sa de acasă: calul se împiedecă, ceea ce în credința populară nu prevestește un semn bun. Prevestirea se adeverește: pan Feleska piere în luptă. După el nu plînge nimeni. Se menționează doar o Pani, probabil soția lui, necunoscută nimănui, care îl caută printre cadavre. In opoziție cu acesta figura lui Karmaljuk, în cîntecele înregistrate de noi, este înconjurată de simpatie, iar moartea lui este privită ca o durere populară, ca o nenorocire a întregului popor, după el ,,plînge toată Ucraina“ (us’ja Vkrajna placit’). Așa cum se poate vedea din exemplele date mai sus, numărul numelor este redus, marea lor majoritate fiind forme diminutivale sau hipocoristice. Folosirea unui nume diferă de la un gen la altul. Cel mai frecvent nume de femeie, luat împreună cu formele diminutivale și hipocoristice, din materialul adunat de noi, este Maria. Este interesant faptul că Maria, în această formă inițială, se folosește numai cînd e vorba de s^înta Mărie. în toate celelalte cazuri se folosesc formele diminutivale sau hipocoristice: Marusja, Maruserika, Masa, dintre care cel mai răspîndit este Maruserika. Frecvența mare a numelui Maruserika poate fi explicată, credem, prin apartenența graiului lipovenesc la dialectul rus de sud. Or, în sudul Rusiei formele Marusja și Maruserika sînt destul de răspîndite și foarte vechi. Aici intervine, desigur, și influența limbii ucrainene, care s-a exercitat asupra dialectului de sud și direct asupra graiului lipovenesc. O frecvență mare și o arie largă ocupă și forma hipocoristică Masa, formă des întrebuințată și în sistemul de denominație popular rus. Se cere să fie amintit faptul că formele Marusja, Maruserika, cît și Masa denumesc, de obicei, fete tinere care iubesc și care suferă din cauza iubirii și a soartei. Marusja, în majoritatea cazurilor este prezentată în cîntecele populare ca o figură atrăgătoare și cu toate acestea fără noroc. După Maria, cu formele sale, în ordinea frecvenței, urmează Dunja, formă derivată de la Avdotja, cu formele diminutivale Durika, Dunjasa, Dunjaska etc. Dunja, la fel ca și Marusja, este o persoană tipică în folclorul lipovenesc, cu un contur bine stabilit. în majoritatea cazurilor, Dunja este o fată ușuratică, o fată ce poate fi lesne amăgită. ONOMASTICA FOLCLORULUI LIPOVENESC 129 Foarte frecventă este forma Katja, provenită din Ekaterina, și diminutivele Katen’ka, Katjusa, Katjusen’ka etc. O singură dată am întîlnit numele Akulina, în schimb apar destul de des, îndeosebi în cîntecele lirice, diminutivele Kulinuska și Kulina. Numele Vera, pur rusesc, se întâlnește numai în cîntecele noi, îndeosebi în cîntecele de tipul romanțelor. Numele Galja, Olja (lipovenii pronunță volja) au pătruns de la ucrainieni, probabil împreună cu unele cîntece. în ce privește numele de bărbați, atît în folclor, cît și în viața cotidiană, cel mai răspîndit este Ivan. (In materialul nostru a fost întîlnit de 22 de ori.) Pătrunzînd în denominația rusă, Ivan, încă din timpuri străvechi, devine un nume tipic rusesc. Ivan este tipul caracteristic popular rus, o figură cu adevărat națională. Fiind purtat de un număr mare de ruși, Ivan este cel mai caracteristic nume care generalizează oamenii apar-ținînd nației ruse, întruchipînd astfel cele mai esențiale trăsături ale poporului rus. De aceea cînd cineva spune Ivan, dacă nu este vorba de o anumită persoană concretă, se are în vedere un rus și nicidecum un om de altă nație, chiar dacă este el ucrainean, bulgar etc., unde este destul de răspîndit acest nume. La răspîndirea numelui Ivan a contribuit desigur și religia. E destul să amintim în acest sens că în biserica rusească 62 de sărbători anuale erau închinate lui Ivan. Iată deci încă o cauză pentru care numele Ivan a pătruns atît de adînc și s-a răspîndit atît de larg în sistemul de denominație popular și oficial rus. Fiind un nume foarte răspîndit și popular, a avut posibilitatea să pătrundă în toate genurile folclorice. Pe lîngă cele amintite menționăm că în cîntecele în care este posibilă introducerea unei oarecare figuri, dacă nu este o persoană căreia îi este dedicat special cîntecul, persoana respectivă se va numi Ivan. Pe de altă parte, în povestirile populare cu trei frați, în majoritatea cazurilor, al treilea frate, cel mai isteț, cel mai descurcăreț și mai rezistent este Ivan. Prin urmare, se poate afirma că folosirea frecventă în folclor a numelui Ivan nu presupune întotdeauna un anumit nume, o persoană concretă, ci mai degrabă un nume specific. Numele Ivan, caracterizînd nația rusă, își pierde într-o oarecare măsură individualitatea. Dacă numele Ivan se folosește atît de des în folclor, nu mai puțin frecvente sînt și hipocoristicele Vanja, Vanjusa, Vanjuska, Varika etc., răspîndite atît în folclor, cit și în viața cotidiană și în special în relațiile familiale și intime. Tot o formă hipocoristică populară, adesea cu sensul de ,,simplu44 și uneori chiar „prostănac44, frecventă atît în folclorul rus, cît și în cel lipovenesc, este Erem, provenit de la Ermit. Numele Georgij, deși des folosit în denominația lipovenilor, se întîl-nește rar în folclorul lor, mai cu seamă în genurile religioase. Poate și din această cauză el este întotdeauna însoțit de epitetul „mucenic44. Jurij, formă mai populară decît Georgij, l-am întîlnit o singură dată într-unul din cîntecele despre „arestanți44 (deținuți), aduse de către emîgranți, întrucît au apărut mai tîrziu, după plecarea lipovenilor. Iurij nu este o formă caracteristică sistemului de denominație lipovenesc. 9 — Philologia 1/1974 130 A. VINȚELER Aleksandr este folosit în această formă o singură dată într-un cîntec, mai bine-zis, într-o variantă a unui cîntec căzăcesc de pe Don, fiind vorba despre țarul rus Alexandru. In cîntecele de nuntă ale fetelor și în viața de toate zilele se folosește forma Leksandr (cf. rom. Lisandru). O astfel de formă este cerută în folclor, credem, și de ritm. Forma Sasa, atît de des întîlnită în denominația rusă, am înregistrat-o o singură dată în folclorul lipovenilor. O problemă interesantă pune și numele Nikolaj, pe oare nu l-am în-tîlniî în această formă niciodată. Sînt frecvente formele hipocoristice Kolja și Kol’ka etc. Lipsa formei inițiale a fost explicată de Lev Uspens-kij10. care sublinia că rascolnicii au negat acest nume pe motivul că este un nume cîinesc. Ei împărțeau numele Nikolaj în Niko- și -laj. Niko- era interpretat și ca o variantă a reformatorului Nikon, a avut și aceasta un rol. iar -laj în limba rusă înseamnă „lătrat44. Iată din ce cauză rascolnicii, lipovenii erau tot rascolnici, considerau acest nume „cîinesc44. Ei preferau forme Nikola și varianta Mikola. Chiar cînd era vorba de țarul Nikolae ei folosesc în folclor car’ Mikolka. Numele Vasilij, cînd este însoțit de epitetul velikij (mare) denumește pe st intui Vasile și este folosit în cîntecele și urările de Anul Nou. In toate celelalte cazuri se folosește numai Vasilij și mai frecvent formele diminutivale Vasilecek, Vasilka. Forma Vasja, frecventă în denominația populară rusă, nu am întîlnit-o în folclorul lipovenesc. Petr se folosește atît pentru denumirea sjîntului Petru, cînd este însoțit de epitetul velikij, cît și pentru denumirea unor personaje folclorice. Pavel nu este frecvent în folclorul lipovenesc, el se introduce doar cînd apar anumite ocazii în cîntecele de horă. în folclor am întîlnit în schimb apelativul pavel pentru denumirea păunului, în rusă pavlin, pavel și paven. Dintre numele evanghelice sau calendaristice am mai aminti Avei’, Avraam, Jakov, losif, Kain, iar dintre numele obișnuite în strigături și în cîntecele lirice, amintim Pantelej și forma Pantihlej, care are și o nuanță de dispreț. Numele Samadin și varianta Savradin nu se întîlnește în folclorul velikorus. S-ar putea ca în folclorul lipovenesc să fie de origine turcească. Celelalte nume nu pun probleme deosebite. * Cu totul alta este situația în toponimia folclorului lipovenesc. Ea nu este atît de bogată, dar este interesantă din mai multe puncte de vedere; ea contribuie la rezolvarea unor probleme privitoare la locul unde au trăit lipovenii și la drumul parcurs de ei pentru a ajunge pe teritoriile pe care locuiesc în prezent11. 10 Lev tlspenskij, Slovo o slovach. Ty i tvojo imja, Moscova, 1962, p. 622. n Lipovenii fac parte dintro mare sectă religioasă, care în Rusia se numeau starovercy, ,,oameni de credință veche“. în urma reformei lui Nikon, au urmat o serie de represiuni împotriva lor atît pe cale religioasă, cît și pe cale politică. Ca rezultat al acestei politici starovercy au plecat în Siberia, Cazahstan, Caucaz, Țările Baltice, Polonia, Austro-Ungaria, România, Turcia. Din Turcia s-au repatriat toți în anul 1962. ONOMASTICA FOLCLORULUI LIPOVENESC 131 Numele topice in folclorul cules de noi pot fi împărțite în .cîteva grupe și anume: nume de țări și ținuturi, nume de orașe, de ape, de munți și de drumuri. Dintre numele de țări amintim pe primul loc numele Rusia, pronunțat Rossija, fapt explicabil de altfel. Cu toate că lipovenii au fost nevoiți să trăiască la periferiile Rusiei, apoi în Ucraina, România, Polonia, xAustro-, Ungaria, Turcia, ei au ținut legături cu Rusia și, pînă s-au obișnuit cu noile condiții de viață, le-a fost dor de ea, de aceea au cîntat-o într-o serie de? cîntece lirice șl de vitejie. în materialul de care dispunem -am. găsit o singură dată forma Rossija, de două ori Rasseja, în schimb de șase ori diminutivul Rossijuska, Rassejuska. în ordinea frecvenței urmează Caucazul (Kavkaz) și Ținutul Caucazu-lui (Kavkazkij kraj). Această situație este explicabilă din punct de vedere istoric: după ce forțele lui Bula vin și Nekrasov au fost învinse, s-au retras la Caucaz, pe atunci ocupat de turci. Pentru nekrasovieni (denumiți ulterior tot lipoveni) Caucazul și partea de sud a Donului au devenit a doua patrie. De aceea. întîlnim în folclor și numele Donskaja oblasP (Regiunea Donului). Din Caucaz, o parte din lipoveni s-a răspîndit în sudul Ucrainei. în materialul nostru este atestată în forma Ucrajna. în unele cîntece religioase sînt atestate numele IzraiV, Galilej, Carstvo Egipetskoe (împărăția Egiptului) și o singură dată Manciuria (vezi explicația de la nota 11). Dacă comparăm folclorul lipovenesc cu folclorul rus, observăm unele deosebiri și în privința numelor de orașe. în timp ce în folclorul tipic rus predomină numele orașului Moscova, la lipoveni predomină numele orașului Peterburg, Petenburg, Peterbursk, Piter și chiar Petrograd. Aceasta se explică prin aceea că în momentul cînd lipovenii au părăsit Rusia capitala Rusiei era Petersburgul și toată atenția lor era îndreptată asupra acestui oraș. Faptul că în folclorul lipovenesc există atîtea forme ale acestui nume este încă o dovadă a primenirii continui a folclorului lipovenesc și a legăturilor sale permanente cu Rusia. Moscova se întîlnește rar sub forma obișnuită Moskva și Moskva-Matuska (Moscova-Mamă), în ordinea statistică urmează Kievul : Kijev, Kijev gorodocek (Kiev orășelul) și Kijevskaja tjurma (închisoarea din Kiev). Dintre denumirile sudice am întîlnit o dată numele orașului Herson și de două ori numele orașului Odessa, apoi Poltava cu varianta Baltava. Amintim aici și numele orașului Binder-gorod (Cetatea Albă). Mai menționăm Gorod Varsava și Varsava, ceea ce ne face să credem că opera folclorică respectivă ar fi fost împrumutată de la lipovenii din Polonia sau de la cei din Bucovina. Merită atenție și numele Kitaj-gorod, întîlnit de două ori. Acest nume nu are, desigur, nimic comun cu numele țării Kitaj (China). Kitaj, așa cum explică N. A. Baskakov12, este de origine turcă, qytaj, și denumește un neam de turci, deci ar fi vorba despre un oraș. 12 N. A. Baskakov, Russkije familii tjurskogo proischozdenija, „Sovetskaja etnografija“, 1969, nr. 4, p. 15. 132 A. VINȚELER Folclorul lipovenesc conține și nume, destul de numeroase, de localități românești ca: Brail-gorod (orașul Brăila), Medzidija-gorod (orășelul Medjidiia), Macin-gorod (orașul Macin), Biket și Sarichioi. Așa cum se poate vedea din exemplele date, toate localitățile românești înregistrate în folclorul lipovenesc se află pe Dunăre, dovadă a faptului că lipovenii au fost și sînt pescari și navigatori. S-ar putea ca în folclorul lipovenilor din nordul Moldovei să existe alte nume. Am înregistrat și cîteva nume de munți: de două ori Macinskaja gora (Muntele Măcinului), Ararat-gora (muntele Ararat), Sinajskaja gora (Muntele Sinai), Sivonskaja gora (Muntele. Sion) etc. Sînt valoroase datele oferite de numele de ape. In timp ce în folclorul tipic rusesc cel mai frecvent nume este Volga, la lipoveni l-am întîlnit o singură dată Volga-recka (Volga rîu). In folclorul lipovenesc predomină numele Dunărea, întîlnit de opt ori: de cîte două ori Dunaj și Tihij Dunaj (Dunăre liniștită), de trei ori Dunaj-recka (Dunăre rîu) și Dunaj, moj Dunaj (Dunărea mea, Dunăre). Această diversitate de forme atribuite numelui Dunăre în folclorul lipovenesc se explică prin faptul că majoritatea lipovenilor au fost pescari și ei și-au petrecut mult timp pe Dunăre, pe care au îndrăgit-o și cîntat-o în folclorul lor. în ordinea frecvenței urmează numele Don, întîlnit de patru ori. Nu am întîlnit în cîntecele lipovenești numele Marea Neagră, în schimb am întîlnit Kaspijskoe More (Marea Caspică) și numele lacului Baical. Cîteva nume de drumuri: Pitimburskaja doroska, Petenburgskaja doroga (Drumul Petersburgului), Urmskaja doroska, probabil Murmskaja (Drumul Murmanskului). ♦ Din această analiză a onomasticii folclorului lipovenesc se desprind cîteva concluzii: antroponimia lipovenească este în fond rusească; folosirea unui nume sau altul depinde de cele mai multe ori de genul folcloric respectiv; există nume stabile și cu o frecvență mare și nume rar întîl-nite, folosite numai ocazional. Cele mai frecvente sînt totuși formele diminutivale și hipocoristice și variantele lor. Onomastica folclorului lipovenesc, alături de alte date de limbă, de datele istorice, contribuie la stabilirea drumului parcurs de lipoveni pînă au ajuns pe teritoriul României. precum și la dezvoltarea relațiilor lor cu populația românească. OHOMACTPIKA JIUnOBAHCKOrO (DOJIbKJIOPA ( P e 3 io m e ) B ocHOBe CTaTbH HaxoAHTca MaTepHaji,H3BJieqeHHbin H3 JiHnoBancKoro (țojibKJiopa, co6-paHHoro b ce/iax LlHCK-BpaHJia (ye3# Bpamia), KapiKWT 2 nacTH : o^na nacTb oăpamaeTCH k Ha3BaHHHM Jinu^pyraa — k HaHMenoBaHHflM mbct. npn anajmae waTepnaJia nacTO Ae/iaioTcn ccbijikh Ha (j)OJibKJiop ONOMASTICA FOLCLORULUI LIPOVENESC 133 h HawMeHOBaHHH BejiHKopyccKoro (j)OJibKJiopa. OTMenaeTcn n BJiHHHHe pyMWHCKoro h yxpaHH-cKoro HSbiKOB. Khk b jihhhwx HMenax, TaK, TeM 6oJiee, b HaHMeHOBanHHx MecT, cymecTByioT paajiHHBH no cpasnenHio c BejiHKopyccKHM (jx)JibKJiopoM. ONOMASTIQUE DU FOLKLORE LIPOVAN (R e s u m e) L etude a ă la base le materiei extrait du folklore lipovan recueilli des villages Pisc-Brăila (dep. Brăila). Carcaliu et Sarichioi (dep. Tulcea) et 2 Mai (dep. Constanța). Le travail a deux parties: la premiere s’en refere aux noms des personnes et la seconde aux noms des lieux. Dans Tanalyse du materiei on renvoye continuellement au folklore et aux noms du folklore velikorusse. On fait aussi mention des influences roumaine et ukrainienne. Pour Ies noms de personne et surtout pour le noms des lieux i; y a des differences par rapport aux noms respectifs du folklore velikorusse. CONJUGAREA VERBELOR IN GRAIUL LIPOVENESC DIN SLAVA CERCHEZĂ, JUD. TULCEA MAGDA NAGY în graiul lipovenesc din Slava Cercheză, un grai velicorus de sud, ca și în limba comună, verbul formează un sistem bogat de forme conju-gabile și neconjugabile. Formelor conjugabile le aparțin cele trei moduri existente în grai: indicativul, cu schimbările lui caracteristice după timp, după număr și după persoană, imperativul și condiționalul, iar formelor neconjugabile infinitivul, participiul și gerunziul. Toate formele verbale se formează din tema infinitivului și a prezentului. Distribuția formelor după teme nu se deosebește de cea cunoscută din limba rusă literară. în cele ce urmează, pe baza materialului dialectal adunat, vom încerca să descriem conjugarea verbelor la prezent, perfect și viitor, in-cluzînd și infinitivul ca punct de 'plecare pentru 'Conjugarea verbelor. Infinitivul. în dialectele rusești se deosebesc cinci modele de bază ale infinitivului: 1. modelul -t’ (igră-t’); 2. modelul -st’ (kla-st’); 3. modelul -sti (me-sti); 4. modelul -c’ (pe-c’) și 5. modelul -ti (pek-ti). Primele două modele sînt cunoscute în toate graiurile. Celelalte modele, în schimb, în unele sînt prezente, iar în altele lipsesc parțial sau cu desăvârșire1. în graiul de care ne ocupăm, din cele cinci modele găsim doar trei: primul (-f), al doilea (-st’) și al patrulea (-c’). De ex.: a) arăt’, ynat’, yurăt’, d’irzăt’, zrat’, kr’ic’ăt’, pac’inât’, pr’es’iyât', ra-bdtbV, tâj'bt’, c’ităt’, sukât’, văzyt’, zvan’it’, zăr’it’, nam’in’it’, pud’it’, strojit, tusytț faTit’, xaran’it’, salakat’it’, b’it’, vyt’, drat’, zyt’, kryt', 1’it’, myt’, p’îf, syt’, yar’et’, yr’im’et’, im’et’, r’iv’et’, smatr’et’, kalot’, palot’, vysyxnut’, v'irnut’, kr’iknut’, sunut’, t’inut’, t’ir’et’; b) yryst’, ui’est’, Test’, paklăst’, pr’ast’, s’est’, ukrăst’, upăst’; 1 R. I. Avanesov si V. G. O r 1 o v a, Russkaja dialekt ologi ja, Moscova, 1965, p. 146. 136 M. NAGY c) b’ir’ec’, valdc’, pamoc’, st’ir’ec’, l’ec’, moc’, s’ec’, t’ec’, taloc’. Modelul -t’ este cel mal productiv, cuprinzînd marea majoritate a verbelor existente în grai. Această situație, de altfel, este caracteristică atît pentru limba literară, cît și pentru toate graiurile rusești. Sufixul -t’ în limba rusă a apărut în urma reducției vocalei -i atone din sufixul -ti, în care se terminau toate infinitivele în epoca slavei comune. Procesul a avut loc în decursul veacurilor XII—XIII2 — după cum arată S. P. Obnorskij. în limba scrisă, formele vechi au mai persistat și în veacul al XVII-lea, fiind susținute de slavona bisericească. în următoarele două secole însă dezvoltarea impetuoasă a limbii literare a contribuit la generalizarea infinitivelor în -t’. Formele în -ti s-au păstrat doar dacă sufixul este accentuat3. Numărul lor însă este redus nu numai în dialecte, ci și în limba literară. Unele graiuri, ca graiurile meridionale, unele de trecere, precum și cele lipovenești din țară nici nu cunosc această categorie de verbe4, deoarece formele noi în -t’ denumite de P. Ja. Cernyx forme apocopate, s-au extins și asupra infinitivelor cu sufixul accentuat. Infinitivele de tipul vest’, nest’ au apărut simultan cu celelalte forme apocopate ca s’ad’ din s’adi, mat’ din mati și multe altele. Ele pot fi întîl-nite în documente începînd cu secolul al XIII5 6. Dezvăluirea condițiilor care au contribuit la apariția acestor forme nod (de tipul vest’, nest’) constituie o problemă greu de rezolvat, constată S. P. Obnorskij, deoarece verbele din această categorie aveau accentul pe sufix, din care cauză fonetic nu se putea aștepta la apariția unor forme cu reducția pînă la zero a vocalei finale. Un lucru însă este cert: infinitivele de tipul nest’ n-au putut apărea decît dintr-o formă cu accentul pe temă, ca de ex.: bresti, nestiQ. Deci reducției -i a trebuit să-i preceadă deplasarea accentului de pe sufix pe temă7. în graiul studiat de noi am notat următoarele infinitive de acest fel: v‘esf. n’est’, pan’est’, past’, pav’est’, padm’est’, pl’est’, rost’, cv’est’, Y^esi'. % 2 S. P. Obnorskij, Ocerki po mori ologii russkogo glagola, Moscova, 1953, p. 172. 3 S. P. Obnorskij, ibid.; P. Ja. Cernyx, Istoriceskaja grammatika russkogo jazyka, Moscova, 1954, p. 268. /j R. I. A v a n e s o v, Ocerki dialektologii rjazanskoj mescery, în Materialy i issledovanija po russkoj dialektologii, Moscova—Leningrad, I, 1949, p. 197, (în continuare: MIRD); A. N. G v o z d e v, Govor s. Kanuevki Bezencukskogo rajona Kujby-sevskoj oblasti, în MIRD, II, 1949, p. 307; G. B. Nefedov, Govor sjol Pustyni i Belyni, în MIRD, III, 1949, p. 30; V. G. Or lo va, O govore sela Permas Nikol’skogo rajona Vologodskoj oblasti, în MIRD, I, 1949, p. 69; V. I. Cernysev, Govor goroda Ostaskova, în MIRD, II, 1949, p. 273; E. Vrabie, Observații asupra unui grai rus de pe teritoriul R.P.R., „Romanoslavica“, IV, 1960, p. 89; Gram.matika russkogo jazyka, AN SSSR, Moscova, I, 1953, p. 411. 5 P. J a. C e r n y x, op. cit., p. 268. 6 S. P. O b n o r s k i j, op. cit., p. 182. 7 P. S. K u z n e c o v, Russkaja dialektologija, ed. a IlI-a, Moscova, 1960, p. 113; P. S. Kuznecov, Istoriceskaja grammatika russkogo jazyka, Morfologija, Moscova, 1953, p. 282. CONJUGAREA VERBELOR ÎNTR-UN GRAI LIPOVENESC 137 Am mai înregistrat infinitivul precum și derivatele lui vyjt’it’, pajt'it’, pr’ijt’it’ cu un sufix -t’ secundar. Această formă nouă, spre deosebire de cele enumerate, care prin intermediul limbii literare au ajuns în graiuri, este de origine dialectală, dar a pătruns în limba literară unde a fost larg folosită pînă prin secolul al XIX-leas. în dialecte însă și azi se bucură de o răspîndire considerabilă. Tipurile de conjugare. Prezentul. în graiul lipovenesc din Slava Cer-cheză verbele se grupează în două tipuri de conjugare în funcție de desinențele personale, adică în funcție de deosebirile din structura fone-matică a desinențelor. Pentru primul tip sînt caracteristice fonemele e și o, iar la persoana a treia plural u; pentru al doilea tip — fonemul i și la persoana a treia plural — a. Avînd în vedere că graiul de care ne ocupăm este un grai sud-velicorus cu „ikanie“, din care cauză fonemele e și i în poziție posttonică după consoane moi nu se deosebesc, fiind redate printr-o singură vocală, trebuie să specificăm că cele două tipuri de conjugare se deosebesc doar la verbele cu desinențele personale accentuate. De ex.: 1. a) br’ijis, bud’is, zastr’ăn’is, im’ejis, kr’ikn’is, krojis, mojis, ras-t’el’im, rojim, stanăjim, stân’im, sun’im, tkăjim; b) văzyjis, yon’is, zăr’is, zvon’is, krojis, nam’en’is, smotr’im, strojim, fălim, xaron’im, salakot’im; 2. a) my ar’om, b’ir’om, vaz’m’om, zyv’om, ty zab’os, zav’os, zaj-m’os, pamn’ds, p’os; b) lampa yarlt’, ty kr’ic’is, zv’in’is, sv’ist’is, my pab’il’im, stajim. La verbele cu desinențe atone se constată o tendință de substituire a fonemului a de la persoana a treia plural prin fonemul u, specific pentru primul tip de conjugare căruia îi și aparțin în realitate verbele în cauză: d’erzut’, yon’ut’, zăr’ut’, zvon’ut’, krojut’, nam’en’ut’, smotr’ut’, strojut*, tus’ut’, făl’ut’, xaron’ut’. Acest fenomen, de altfel, este o trăsătură distinctivă a graiurilor meridionale și de trecere din U.R.S.S.8 9, a graiurilor lipovenești, precum și a unora ucrainene de pe teritoriul țării noastre10. Limba literară, în decursul ultimelor două veacuri, și-a pierdut această trăsătură sub influența tot mai accentuată a elementului nordic11. Verbele atematice dat’ și jest’ (a mînca) reprezintă tipuri de conjugare aparte: dam, das, dast’, dad’im, dadTt’a, dadut’; jem, jes, jest’, jid’im, jid’it’b, jid’ăt’. 8 R. I. Avanesov, op. cit., p. 197; R. I. Avane sov și V. G. Ori ova, op. cit., p. 146; S. P. Obnor ski j, op. cit., p. 188. 9 R. I. Avanesov și V. G. Orlova, op. cit., p. 150; P. S. Kuznecov, Russkaja dialektologija, p. 109; A. N. Gvozdev, op. cit., p. 307; N. P. Grinkova, Zametki o kaluzskix govorax, în MIRD, I, 1949, p. 245; S. P. Obnor ski j, op. cit., p. 150; V. N. Si dor o v, Nabljudenija nad odnim iz govorov rjazanskoj mescery, în MIRD, I, 1949, p. 122; V. N. Sidorov, Ob odnom tul’skom govore s glasnoj e, ne izmenivsejsja v o, în MIRD, II, 1949, p. 288; V. S. Cernysev, op. cit., p.. 273. 10 E. Vrabie, Observații asupra unui grai rus de pe teritoriul R.P.R., p. 125; E. Vrabie, Note asupra graiului rus de la Climauți, „Romanoslavica“, XII, 1965, p. 126; I. Robciuc, Morfologia graiului ucrainean din Mărițeia (jud. Suceava), în „Studii de slavistică", II, 1971, p. 300. 11 S. P. O b n o r s k i j, op. cit., p. 150. 138 M. NAGY Printre formele care dau graiului o înfățișare caracteristică trebuie amintite formele persoanei a treia singular și plural (prezent și viitor perfectiv) în -t" ale verbelor de toate tipurile de 'Conjugare, care constituie una din trăsăturile fundamentale ale graiurilor velicoruse de sud12. Graiului cercetat îi este necunoscut -t dur ca desinență pentru persoana a treia singular și plural: I tip, singular: on (von) ar’ot’, v’ejit’, vaz’m’ot’, dujite ană yul’âjit’, on zrot’, kGrif, pajot’, pac’inâjit’, sn’ex tâjit’, wolyk wojif, c ujit’, sukâ-jit‘; plural: any (an’e) arut’, v’ejut’, vaz’mut’, wojut’, yuFăjut’, zrut’, korute pajut’, pacunajut’, r’iwut’, c’ujut’, sukăjut’. AZ II-lea tip, singular: on (von) yar’it’, yrom yr’im’it’, zv’in’it’, k’isyt’, kr’ic'it', pav’il’it’, sv’ist’it’; plural: ylăzy yar’ăt’, any k’isăt’, kr’ic’ăt’, paAil’âf, băby stajăt’. In afară de graiurile meridionale, -t' este răspîndit în limba ucraineană, în bielorusă și în unele graiuri nordice din U.R.S.S., foarte puține la număr. Desinența -t’ a fost caracteristică și pentru limba rusă veche, unde caracterul moale al consoanei t s-a păstrat și după dispariția vocalei ultrascurte b. Desinența -t" n-a fost complet străină nici limbii slave vechi. Alături de formele majoritare în -tu la singular au fost folosite și unele în -ti. în limba rusă formele persoanei a treia în -t sînt considerate formații secundare. Se presupune că în etapa timpurie de dezvoltare a limbii slave comune, persoana a treia singular nu avea desinență. în limbile slave apusene și sudice, precum și în unele graiuri rusești, desinența -t lipsește și azi cu desăvîrșire. Doar bulgara și limbile slave răsăritene constituie o excepție în această privință. Comparînd cele două forme, în -t și -t’, existente în limba rusă contemporană, ultimele sînt considerate mai vechi. Se presupune că ele au fost larg răspîndite la slavii de răsărit încă din perioada preistorică și s-au menținut pînă în zilele noastre în unele graiuri rusești, în altele fiind înlocuite prin -t dur13. Un argument în sprijinul acestei teorii îl constituie unele forme verbale în -t’ la persoana a treia, ca jest’, sut' sau vest", nivest’ din expresiile arhaice „bog vest'“, nivest’ ctoi:, care s-au păstrat atît în limba literară, cît și în graiurile nordice din U.R.S.S., cărora R. I. A v a n e s o v și V. G. Or lo va, op. cit., p. 162—163; R. I. A v a n e s o v, op. cit., p. 189; I. S. 11 ’ i n s k a j a, Nabljudenija nad govorom pereselencev russkix v zakavkaz’e, în MIRD, I, 1949, p. 277; V. G. O r 1 o v a, Klassifikacija juznoveliko-russkix govorov v svete sovremennyx dannyx, „Voprosy jazykoznanija“, 1955, 6, p. 89; V. Va scene o, Observații asupra graiului rusesc al lipovenilor din satul Pisc, raionul Brăila, „Romanoslavica“, VII, 1963, p. 103; E. Vrabie, Observații asupra unui grai rus de pe teritoriul R.P.R., p. 126. 13 A. I. Gorskov, Staroslavjanskij jazyk, Moscova, 1963, p. 157; P. S. Kuznecov, Russkaja dialektologija, p. 107—109; S. P. Obnorskij, op. cit., p. 130—135; V. I. Borkovskij, P. S. Kuznecov, Istoriceskaja grammatika tusskogo jazyka, Moscova, 1963, p. 297. CONJUGAREA VERBELOR INTR-UN GRAI LIPOVENESC 139 de altfel desinența nu le este de loc caracteristică14. Stabilizarea unor forme în -t sau în prin natura sa nu era de loc obligatorie și această stabilizare este incontestabil un fenomen de generalizare comparativ tîrzie în istoria formelor tratate — constată S. P. Obnorskij15. O altă trăsătură caracteristică a celor două tipuri de conjugare în graiul studiat, sînt alternanțele consoanelor tematice finale în realizarea formelor personale. Aceste alternanțe consonantice au un caracter distinctiv între verbele de la primul și al doilea tip de conjugare, deoarece înseși consoanele finale sînt de obicei diferite. în dialectele rusești, avînd în vedere finalul temei, verbele de primul tip de conjugare au trei tipuri de relații ale formelor verbale: 1. verbele fără alternanță consonantică; 2. verbele cu alternanța consoanelor dure cu perechile lor moi; 3. verbele cu alternanța consoanelor velare dure cu .șuierătoare. La ultimele două tipuri tema persoanelor întîi singular și a treia plural se opune temei de la celelalte forme16. Sînt însă graiuri, cum este și cel din Slava Cercheză, pentru care ultimul tip nu este caracteristic. în aceste graiuri (sudice și nordice din U.R.S.S.) la verbele analizate alternanța consonantică lipsește, sau, ca în cazul nostru, se constată o altfel de alternanță, o alternanță a velarelor dure cu perechile lor moi17. Astfel, în graiul de care ne ocupăm, verbele cu tema terminată în velară îmbogățesc inventarul lexical al verbelor aparținînd celui de al doilea tip. De ex.: Primul tip: yon’u, yon’is, yon’ut’; zăr'u, zăr’is, zăr’ut’; zvon'u, zvon’is, zvon’ut’; kol’u, kol’is, kol’ut’; nam’en’u, nam’en’is, nam’en’ut’; por’u, por’is, por’ut5: rast’el’u, rasfel’is, rast’el’ut’; xaron’u, xaron’is, xar’on’ut’; făl’u, făl’is, făl'ut’. Al doilea tip: a) b’iru, b’ir’os; budu, bud’is; vaz’mu, vaz’m’os; v’ernu, v’ern’is; d’aru, d’ir’os; zru, zr’os; zabudu, zabud’is; zavu, zav’os; zastr’ănu, zastr'ănis; kr’iknu, kr’ikn’is; pajedu, pajed’is; stănu, stan’is; b) bar’iyu, b’âr’iy’os, b’oriyut’; zapr’ayu, zapr’iy’os, zapr’aYut’; p’aku, p’ik'os, p’akut’; s’aku, s’ik’os, s’akut; st’ar’iyu, st’or’iy’os, st’âr’ayut’; talku, talk‘ds, talkut’; t’ik’bt’; t’akut’. Alternanța k—c, g—z, apărută ca urmare a primei palatalizări, dispare în graiurile menționate din cauza unui proces de uniformizare a temei, în urma căruia velara de la tema persoanelor întîi singular și a treia plural se extinde asupra tuturor formelor personale. Velarele g și k se palatalizează, fiind însoțite de vocala e : pekes, moges. Caracterul lor palatal se păstrează și în acele graiuri, unde a avut loc transformarea 1/1 P. S. Kuznecov, Russkaja dialektologija, p. 110; P. S. Kuznecov, Istoriceskaja grammatika russkogo jazyka, Morfologija, p. 278; S. P. Obnorskij, op. cit., p. 121; V. I. Borkovskij, P. S. Kuznecov, op. cit., p. 298. 15 S. P. Obnorskij, op. cit., p. 135. 16 R. I. A vaneso v și V. G. O r 1 o v a, op. cit., p. 154. 17 R. I. Avanesov și V. G. Or lo va, op. cit., p. 155—156; L. I. Bar in ni-kova, Russkie narodnye govory v sovetskij period, Saratov, 1969, p. 184; A. N. Cvozdev, op. cit.., p. 306; I. S. Il’inskaja, op. cit., p. 277; S. S. Vysotskij, G govore d. Leka, în MIRD, II, 1949, p. 61. 140 M. NAGY lui e>9o. întrucât în cazul acesta caracterul palatal al velarei nu mai este condiționat de calitatea vocalei posterioare, apare o nouă alternanță, o alternanță morfologică a lui g—g9 și k—k’18, des întîlnită în dialectele rusești. Cu o asemenea alternanță consonantică avem de-a face și în graiul din Slava Cencheză. Procesul de uniformizare a temei în graiurile amintite deși atinge în general toate verbele cu tema în velare, totuși nu se realizează totdeauna după tema persoanei întîi singular și ia treia plural. în graiul studiat în paradigma unor verbe, de cele mai multe ori a verbelor Vec9 și moc’19 și a derivatelor lor, precum și a verbului vdloc’, se observă o refacere, dar prin analogie cu formele majoritare cu tema în afrioată sau în șuierătoare: valoc’u, valoc’is, valoc’ut’; mozu, moz’bs, mozut’; pamozu alături de pa-mayu, pamoz'bs, pamozut’; Văzu, Văz^s, Văzut’; Văzu dy^l’izu; n’i^mozu pr’in’est’; n’i^moztt’ xad’it’ za^yrybâm’i; n’ijnoz'bt’ uVest’ tudy; n’i mozut’ nas najt’it’. La verbele moc9 și pamoc’ fenomenul este însoțit de unificarea accentului tot în sensul dictat de majoritatea formelor, iar la valoc\ spre deosebire de limba comună, se constată deplasarea accentului de pe desinență pe temă. Tot în șuierătoare se termină terna prezentului la acele verbe de la primul -tip de conjugare care au la finalul temei infinitivului consoanele z, k, s, st, t, x, înlocuite la formele personale prin z, c și s: barmatât’, barmdc’u, barmoc’is; br’ixăt’, br’esu, br’esys; v’izât’, v’ăzu, v’ăz'bs; lapa-tăt’, lapoc’u, lapoc’is; Vizat’, l’izu, l’izys; maz^t’, măzu, măzys; p’isăt’, p’lsu, p’isys; plăk’bt’, plăc’u, plăc’is; r’eztt’, r’ezu, r’ezys; skazăt’, skăzu, skăzys; skakăt’, skâc’u, skâc’is; xlapatăt’, xlapoc’u, xlapdc’is; xlystât’, xlysu, xlysys; c’isăt’, c’esu, c’esys. Spre deosebire de limba comună, toate verbele din această grupă au accentul stabil pe temă. Verbului xotet9, de conjugare mixtă în limba literară, aici îi corespunde un verb de primul tip de conjugare ou accentul fix pe temă, terminată la toate formele personale în -c’:xoc’u, xoc’is, xoc’it’, xoc’im, xoc’it’o, xoc’ut’; xoc’im jest’; a_jâ n’i^xoc’u yul’ăt’; xoc’im kiistf; xoc’im t’ib’e napajit’; p’it’ xoc’im; n’i^xoc’ut’ an’e. La verbele de tipul maxât9 s-a păstrat tema prezentului, identică cu cea a infinitivului, ceea ce se explică prin faptul că graiul este izolat de influența directă a limbii ruse literare, oare, alături de tema menționată la aceste verbe, mai are o temă și în șuierătoare, o formație relativ mai nouă, care a început să se răspîndească și în graiurile ruse convergente20: bryzybt’, bryzybju, bryzybjis; maxât’, maxâju, maxâjis; maxâjit’ rukdj.. 18 P. S. Kuznecov, Istoriceskaja grammatika russkogo jazyka, Morfologija, p. 283. 19 R. I. Avanesov și V. G. Ori ova, op. cit., p. 155—156; L. I. Baranni-kova, op. cit-, p. 122; S. P. Obnorskij, op. cit., p. 104; V. N. Sidorov, op., cit., p. 122. 20 P. S. K u z n e c o v, Russkaja dialektologija, p. 111. CONJUGAREA VERBELOR ÎNTR-UN GRAI LIPOVENESC 141 Verbele kl9^v9itât9 și raptât’ au de asemenea o singură temă în grai: kl’av’itâju, kl’av’ităjis; raptăju, raptăjis. Accentul lor de la persoana întîi singular, spre deosebire de limba rusă literară, este pe temă. Verbele de tipul dremat9 cu tema prezentului în consoană labială+T în limba comună, se folosesc aici fără l9, 'avînd tema terminată în labiale la toate formele personale: dr’imăt’, dr’em’u, dr’em’is, dr’em’ut’; syp'bt’, syp’u, syp’is, syp’ut’; tr’ipăt’, tr’ep’u, tr’ep’is, tr’ep’ut’. Iar verbele kal’ibâct și s9ipât9 se conjugă la prezent ca verbele de tipul citat9: kal’ibăjus’, ka-l’ibăjiss’a, karibăjucb; s’ipăju, s’ipăjis, s’ipăjut’. Spre deosebire de multe graiuri rusești, la lipovenii din Slava Cercheză procesul de transformare a vocalei e>9o la finalul temei, înaintea consoanelor dure, la verbele de la primul tip de conjugare, a fost dus pînă la capăt; drept rezultat, persoanele a doua și a treia singular, întîi și a doua plural cunosc o singură vocală, vocala o la verbele cu accentul permanent pe desinență: n’is’os, n’is’ot’, n’is’om, n’is’ot’e în loc de vocalele e și o, folosite în acele graiuri unde această transformare n-a fost consecventă. în limba literară și în acele graiuri rusești care folosesc o în locul lui e în cuvinte ca: s96la^ av96s transformarea s-a petrecut și înaintea consoanelor moi, sub influența acelor cuvinte în care modificarea lui e>9o a avut loc înaintea consoanelor dure. Astfel a apărut vocala "o la persoana a doua plural: n’is’ot’o, deși această schimbare n-a fost provocată de cauze fonetice21. Verbelor zaimstvovat’, zarabatyvat9, Igat9, pokupat9, pugat9, slusat9, sprasivat9, uznat9, din limba literară, în grai le corespund următoarele verbe de primul tip de conjugare: pazyc9ăt9, pazyc’ăjim d’en’ix; zarabVăt, mnoyi zarabl’ăjut’ an’e; br9ixât9, br’esbt’ on, any br’esut’; kupVât’, any kupl’ăjut’; puzât9, t’ib’e tdzt nădi> puzăt’; ană vas puzăjit’; slux'bt9, kâsku sluxLju; slux'bjis, an’e sluxLjut; pytăt9, pytăjut’ ad’in u adnavo / sto jetb za^s’ilo; uyadăt9, n’i_uyadâjis m’in’e. Corespondentele din limba literară, deși sînt cunoscute vorbitorilor, nu sînt întrebuințate în conversațiile lor spontane, nedirijate. Verbul tkat9 se conjugă ca verbele de tipul citat9; tkâju, tkăjis, tkăjut’, iar ctit9, de conjugarea a doua în limba literară, aici aparține primului tip: c’tu, c’t’os, c’tut’. S-a păstrat vynăt9 din vechea formă vyn9at9 fără amplificarea temei cu sufixul -nu-, larg răspîndit și azi în graiurile rusești22: nâdi» jej vynăt’ ruc’ku; vynăju ja kozonâk toj; any vynăjut’. La verbul byt9 alături de formele personale, folosite în limba comună, la persoanele a doua, a treia singular și întîi plural, am mai înregistrat cîte o formă, am zice „prescurtată44: ty bus, von but’, my bum: pr’i^t’ib’e budu văzyt’; c’iwo bud’is d’el'bt’; ladon’a s’irb’it’ / d’en’y’i bus paluc’ât’; val’ăj / bus b’ity; v’ek bud’it’ plăkacb; n’i^bud’it’ kbdă; von ujkr’esu but’ 21 S. P. Obnorskij, op. cit., p. 104—106; V. I. Borkovskij, P. S. Kuznecov, op. cit., p. 128—133. 22 S. P. Obnorskij, op. cit., p. 34. 142 M. NAGY xad'it’; t’otka but’ paub’ivăt’ za_ut’ej; bud’im kl’ik'bt'; bum zyt' / bum v’idăt’; budut’ rost'; svăzut’ kol’k’i budut’; noy’i n’i^buduf baFet’. Verbele de la cel de-al doilea tip de conjugare, în urma substituirii fonemului a neaccentuat din desinența persoanei a treia plural prin u, caracteristic pentru primul tip de conjugare (fonemul vocalic aton la persoanele a doua și a treia singular, întîi și a doua plural din cauza ,,ikaniei“ și-a pierdut caracterul său distinctiv de a marca tipul de conjugare) trec treptat la primul tip, îmbogățindu-1 astfel în dauna celui de-al doilea tip, al cărui inventar lexical s-a redus considerabil. El continuă și pe mai departe să fie redus, deoarece procesul amintit se mai manifestă în grai, fiind întărit de un alt proces. Este vorba de fenomenul de uniformizare a temei la cel de-al doilea tip de conjugare prin înlăturarea alternanței consonantice, caracteristică acestuia, însoțit de stabilizarea accentului pe temă. Fenomenul este prezent în multe graiuri rusești nordice, de trecere și meridionale, precum și în cele lipovenești din țară23. în graiul de care ne ocupăm, grație tendinței de uniformizare a temei prin analogie cu formele majoritare, lipsesc alternanțele consonantice d’/z, t’/c, z’/z, s’/s, st’/sc, zd’/zz, b’/bl’, p’/pl’, v’/vl’, f’/fk, m’/ml’ caracteristice pentru conjugarea a doua din limba literară și din multe graiuri ruse convergente, verbele avînd la finalul ternei consoane anterolinguale și bilabiale palatale la prezent și viitorul perfectiv. De ex.: astăv’u, astăv’is, astăv’ut’; v’ert’u, v’ert’is, v’ert’ut’; wod’u, wod’is, wod’ut’; woz’u, woz’is, woz’ut’; yatov’u, yatov’is, yatov’ut’; yrăb’u, yrăb’is, yrăb’ut’; yroz’u, yroz’is, yroz’ut’; dolb’u, dolb'is, dolb’ut’; zav’int’u, zav’it’is, zav’int’ut; zyub’u, zyub’is, zyub’ut’; korm’u, korm’is, korm’ut’; kos’u, kos’is, kos’ut’; krăs’u, krăs’is, krăs’ut’; kr’iv’u, kr’iv’is, kr’iv’ut’; kr’ut’u, krut’is, krut’ut’; kup’u, kup’is, kup’ut’; lov’u, lov’is, lov’ut’; l’ub’u, l’ub’is, kub'ut’; malot’u, malot’is, maldt’ut’; nakop’u, nakop’is, nakop’ut; nos’u, nds’is, nos’ut’; paznakdm’u, paznakom’is, paznakom’ut’; pastăv’u, pastâv’is, pastăv’ut; plot’u. plot’is, plot’ut’; pr’ikardt’u, pr’ikarot’is, pr’ikarot’ut’; pros’u, pros’is, pros'ut1; pust’u, pust’is, pust’ut’; stâv’u, stâv’is, stăv’ut’; sud’u, sud’is, •sud’ut’; t’erp’u, t’erp’is, t’erp’ut’; top’u, top’is, top’ut’; trus’u, trus’is, trus’ut’; xdd’u, xod’is, xod’ut’; c’ist’u, c’ist’is, c’fst’ut’; sut’u, sut’is, sut’ut’. Concomitent cu înlăturarea alternanței consonantice au dispărut și deosebirile în ceea ce privește locul accentului la diferitele forme personale. Unificarea accentului pe temă s-a produs tot în sensul dictat de majoritatea formelor, ceea ce nicidecum nu înseamnă însă că toate formele cu accentul vechi au fost părăsite. Se mai întîlnesc rareori în grai 2:5 R. I. Avanesov, op. cit., p. 188—189; R. I. Avanesov și V. G. O r-lova, op. cit., p. 156—159; S. S. Vysotskij, op. cit., p. 61; N. P. G r i n k o v a, op. cit., p. 245; G. A. K a s v i n, Osnovy nastojascego vremeni glagolov 2-go sprja-zenija, în MIRD, III. 1949, p. 85—99; S. P. Obnorskij, op. cit., p. 98—111; V. V. N. Si dor o v, op. cit., p. 121; V. I. C e r n y s e v, op. cit., p. 273; E. Vrabie, Observații asupra unui grai rus de pe teritoriul R.P.R., p. 125; E. Vrabie, Note asupra graiului rus de la Climăuți, p. 126. CONJUGAREA VERBELOR ÎNTR-UN GRAI LIPOVENESC 143 forme personale cu două accente ca la. verbul yavar"it"\ yavor’u, dar și yava.ru. Verbele cu accentul permanent pe desinență în limba comună, n-au suferit nici o modificare accentologică în urma procesului de unificare a temei într-o singură consoană. De ex.: v’is’u, v’is’is, v’is’ât’; kapt’u, kapt’is, kapt’ăt’; l’itu, l’ifis, rit’ăt’; nayrad’u, nayrad’is, nayrad’ăt’; sv’ist’u, sv’ist’is, sv’ist’ăt’; uyast’u, uyast’is, uyast’ăt’. Verbul b’ec’, o formă dialectală, precum și derivatele lui au la prezent tema terminată în y: b’iyu, b’iy’is, pr’ib’iy’it’, ub’iy’it’. Concomitent cu bVc’ este întrebuințat și b’zzdt’ cu același sens lexical, dar mult mai rar. cînd cu tema în y, cînd cu tema în z la toate formele personale. La verbul bZestef uniformizarea temei se face după forma persoanei întîi singular. Șuierătoarea s’ de la finalul temei se generalizează, cuprin-zînd și celelalte forme personale inclusiv infinitivul: bl"is"et", bl’is’u, blUsVs-brisVfs, bl’is’it’, bl’is’im, bl’is’it’o, bl’is’ât’. Menționăm formele personale de la verbul jezd"it": jezd’iju, jezd’ijis, jezd’ijit’, jezd’ijim, jezd’ijit’o, jezd’ijut’, folosite și în graiurile din regiunea Rjazan24. Judecind după forma persoanei a treia plural: lâzyjut", înregistrată de noi, în același fel se conjugă și verbul lazit\ In cazul acesta avem de-a face tot cu un procedeu de înlăturare a alternanței consonantice, dar deosebit de cel arătat. La verbele v"id"at", yl"id"et" și s"id"et" alternanța consonantică s-a menținut, dar și ele încep să fie întrebuințate tot mai des fără alternanță: v’izu-v’idu, v’id’is, v’idut’; yl’izu-yridu, yl’id’is, yl’id’ăt’; s’izu-s’idu, s’id’is, s’id at . Verbele de conjugarea a doua din limba literară valit", varit", darit", katit", sădit", tascit9 și plătit" în unele graiuri pot avea sub accent la tema prezentului fonemul a, iar în altele — fonemul o. Fenomenul este larg răspîndit pe teritoriul dialectal caracterizat prin „akanie“, unde din cauza coincidenței vocalelor protonice a și o alături de formele persoanei întîi singular va?u, plăcu, nasu, gan’u apar forme ca plotis, sodis analoge cu formele nosis, gonis25. Forme verbale cu alternanța a/o am înregistrat și noi în graiul de care ne ocupăm. Aici alternanța vocalică are loc și la persoana întîi singular, cuprinzînd astfel toată paradigma prezentului: plat"it", plot’u, plot’is, plot’ut’; ja d’es’at’ l’ej zaplot’u; mâluju c’ast’ zaplot’u; sad’it", sod’u, sod’is, sod’ut’. Unele verbe însă dintre cele enumerate în grai se folosesc fără alternanță, avînd și la tema prezentului fonemul a, ca văTît" și var’ît": vâPu, văPis, văl’ut’; văr’u, văr’is, vâr’ut’. După presupunerea lingvistului N. N. Durnovo, verbele care au în tema prezentului o în loc de a, au avut inițial accentul stabil nu pe temă, ci pe desinență în marea majoritate a cazurilor. Vocala o accentuată astfel a înlocuit un a neaccentuat, desigur după analogia verbelor cu 24 R. I. Avanesov, op. cit., p. 195. 25 R. I. Avanesov și V. G. Or lo va, op. cit., p. 157—158; G. A. K a s v i n, op. cit-, p. 115—135; S. P. O b n o r s k i j, op. cit., p. 94—99. 144 M. NAGY accentul mobil. Sînt însă și cazuri cînd o a înlocuit nu un a aton, ci, ca și în cazul verbului plat’it3, un a accentuat26. Din prezentarea celui de-al doilea tip de conjugare rezultă că în urma substituirii fonemului a neaccentuat la persoana a treia plural prin fonemul u, verbele trec la primul tip de conjugare, inventarul lexical al celui de-al doilea tip reducîndu-se astfel la verbele cu desinențele accentuate. Procesul acesta de trecere însă nu poate fi socotit încheiat, deoarece alături de verbele definitiv contopite cu cele din primul tip de conjugare mai exista forme, deși puține la număr, care prezintă un anumit paralelism. Paradigmele verbelor de la cele două tipuri de conjugare pot fi ilustrate prin verbele rabotbt3, arăt3, smatr3et3, yar’et3 și kr3ic’ăt3: Primul tip Al doilea tip ja rabotiiju aru smotr’u yar’u kr’ic’u ty rabotbjis ar’os smotr’is yar’is kr’ic’is on (von) rabotbjit’ ar’ot’ smotr’it’ yar’it’ kr’ic’it’ my rabotbjim ar’om smotr’im yar’im kr’ic’im vy rabot'bjit’a ar’ot’o smotr’it’o yar’it’a kr’ic’it’a any (an’e) rabot'bjut’ arut’ smotr’ut’ yar’ăt’ kr’ic’ăt’ Perfectul. Se deosebește de prezent prin lipsa formelor personale (marcarea persoanei se face în mod analitic cu ajutorul prenumelor personale), prin schimbarea lor după gen la singular. Perfectul se formează din tema infinitivului cu ajutorul sufixului -l. La masculin verbele au desinență zero, la feminin -a, la neutru -o (rar folosit din cauza destrămării categoriei genului neutru, care se petrece în grai), iar la plural -i la toate persoanele: ab’id’ol, ab’id’ala, ab’id’al’i; zasnul, zasnula, zasnul’i; karm’il, karm’ila, karm’il’i; par’it'bwăl, par’it'bwăla, par’itbwăl’i; rabotbl, rabotbla, rabotl’i; upăl, upăla, upăl’i. La verbele cu -tema în consoană, la masculin în afară de desinență lipsește și sufixul -l: b’ir’ox, b’ar’iylă, b’or’iyl’i; pamox, pamaylâ, pamayl’i; zap’or, zap’orla, zap’orl’i; pam’or, pam’orla, pam’orl’i; n’os, n’islă, n’isl’i; ros, raslâ, rasl’f; dast’ix, dast’iyla, dast’iyl’i; zav’ăs, zav’ăzla, zav’ăzl’i. Tema perfectului la marea majoritate a verbelor este identică cu cea a infinitivului. La unele însă, ca și în limba rusă literară, sînt deosebiri între cele două teme: a) moc’, may-Pl; padzec’, padzyy-l’i; p’ec’, p’ak-l’i; b) atp’ir’e-t’, atp’or-l’i; rast’ir’e-t’, rast’6r-Pi; sat’ir’e-t’, sat’or-Pi: c) v’es-t’, v’iz-l’i; yr’es-t’, yr’ib-Pi; Pes-t’, Pez-l’i; pas-t’, păs-l’i; d) asl’epnu-t’, asPep-Pi; vysyxnu-t’, vysyx-Pi; isc’eznu-t’, isc’ez-Pi; namoknu-t’, nam6k-Pi. 26,N. N. Dur novo, Opisanie govora derevni Parfenok Ruzskogo u. Mosk. gub., Varșovia, 1903, p. 116—117, apud G. A. K as vin, op. cit., p. 85—99. CONJUGAREA VERBELOR ÎNTR-UN GRAI LIPOVENESC 145 La perfect cele mai multe verbe au accentul stabil pe temă, accent identic cu cel de la infinitiv. Această trăsătură este caracteristică pentru toate verbele la care l este precedat de sufixe: a) v’idăt’, v’idăl, v’idăla, v’idăl’i; iyrât’, iyrăl, iyrâla, iyrâri; p’isăt’, p’isăl, p’isăla, p’isâri; c’ităt’, c’ital, c’ităla, c’ităl’i; b) zac’in’it’, zac’in’il, zac’in’ila, zac’in’iri; pacab’it’, paoab’il, pacab’ila, pacab’il’i; stojit’, stojil, stojila, stdjil’i; fal’it’, fal’il, fal’ila, fal’il’i; c) dawăt’, dawăl, dawăla, dawăl’i; pam’il'bwăt’, pam’il'bwâl, pam’i-iLwâla, pam’ilbwăl’i; r’is'bwât’, r’is'bwăl, r’is'bwăla, r’is'bwăl’i; ustawăt’, ustawăl, ustawăla, ustawăl’i; kr’iknut, kr’iknul, kr’iknula, kr’iknul’i; marynut', marynul, marynula, marynuri; maxnut, maxnul, maxndla, maxnul’i; patalknut’, patalknul, patalknula, patalknul’i. Accent stabil au și unele verbe fără sufixe la perfect: b’it’, b’il, b’fla, b’il’i; yryst’, yrys, yryzla, yryzl’i; zat’, zăl, zăla, zăVi; s’est’, s’el, s’ela, s’el’i; stat’, stal, stăla, stâl’i. La această grupă sînt însă și verbe cu accent mobil: a) verbe cu accentul pe temă la masculin, iar la feminin și plural — pe desinență: b’ir’ox, b’ar’iylă, b’ar’iyri; pamox, pamaylâ, pamayl’i; padzox, padzyylă, padzyyri; p’ok, p’aklă, p’akl’i; t’ok, t’iklă, t’ikl’i; v’os, v’izlă, v’izl’f; yr’op, yr’ablă, yr’ibri; b) verbe cu accentul pe temă la masculin și plural, iar la feminin — pe desinență: adăl, adalâ, adăl’i; p’il, p’ilă, p’il’i; prazyl, prazylă, prazyri. Menționăm formele verbului iViV: on isol, ană islă, any isl’i; pa^l’es’i islă ană islă. Mai mult ca perfectul este foarte rar întrebuințat în grai. El constă din formele în -l, -la, {-Io), -Vi ale verbelor perfective și imperfective și din formele perfectului verbului auxiliar byV. Adesea se folosesc și particulele bylo, byvâh>, care cu timpul și-au pierdut caracterul lor flexionar, nu numai la exprimarea unei acțiuni începute și întrerupte, ca în limba comună, ci și pentru a arăta o acțiune care s-^a petrecut în trecut. Formele de mai mult ca perfect, în funcție de aspectul verbului și de context, pot avea sens de mai mult ca perfect, dar de cele mai multe ori ele arată o acțiune care nu se deosebește de acțiunea exprimată prin formele în -l, -la, (-lo), -Vi21, ca în graiul studiat de noi: ja z’imoj byl vaz9îl drow; ja bylo aylox; fs’a pol’a bylo zyar’ela; d’et bylo na_dardy’i zasnul; ja xaVel bylo az’imk’i pas’ejit’; byvâVb on m’in’e nas’il ryby damoj. Viitorul. In graiul lipovenesc din Slava Cercheză, viitorul se realizează în formă sintetică și în formă analitică. Viitorul sintetic este caracteristic pentru verbele de aspect perfectiv. Forma și structura afixelor în cadrul paradigmei sînt identice cu cele de prezent: zabudu, zabud’is, zabud’it’, zabud’im, zabiid’ita, zabudut’; uyast^u, uyast’is, uyast’it’, uyast’im, uyast’ft’a, uyast’ăt’; kabană napoju; n’i^ud’erzu / a ană upăd’it’; any n’i_vyd’ut’; pacob’u jej; zapr’ayu kan’ă; pr’an’is’ot’o vy; skăzu ja vam; payrid’im t’ib’e; nVadadut’; platok p’ira- 27 R. I. Avanesov și V. G. Orlova, op. cit., p. 165—166; I. Robciuc, op. cit., p. 304—305. 10 — Phiiologia 1/1974 146 M. NAGY v’ăzu; ana pajd’ot’; pavyFazut’ valc’k’f; on pr’id’ot’ svătbt; pajdu u_slă-wu; ană p’arzyv’ot’ vas; abr’ezu noyt’i; p’irav’es’im az’imku; pacob’ut’ an’e.. Forma analitică a viitorului este caracteristică pentru verbele de aspect imperfect!v și se formează din infinitivul verbului de conjugat și din formele personale ale verbului auxiliar byt9: budu yavar’it’, bud’is yavar’it’, bud’it’ yavar’it’, bud’im yavar’it’, bud’it’a yavar’it’, buduf yavar’it’; n’i^budu pradavăt’; ja budu pol’z'bvac'b d’in’yăm’i; sjm’ine bu-dut’ sm’ijăc'b; bud’im zyt’ / bud’im v’idăt’; any budut’ pacabl’ăt’. Alături de byt9 la viitorul compus, se folosește, deși rar și auxiliarul mat9 (imef): măju c’ităt’, măjis citat’, măjit’ c’ităt’, măjim c’ităt’, măjit’o c’ităt’, măjut’ c’ităt’. De altfel mat9 se întrebuințează în grai și ca verb cu sens lexical de sine stătător: măju ad’in yot; măjis dva yoda;* măjut’ sor'bk p’at’ yadow. Spre deosebire de unele graiuri rusești28, la Slava Cercheză verbele pac’ât’ și stat9 în îmbinarea cu infinitivul exprimă începutul de acțiune și nicidecum nu pot fi considerate forme analitice de viitor: st’irăt’ pac’n’ot’; stănut’ rabotbt’ traktor’im’i; stănut’ zyt’ xaraso. Conjugarea verbelor în -s9a. Se deosebește de conjugarea celorlalte verbe doar prin amplificarea formelor verbale cu particula -s’a -sa, -si>) (după consoane) și cu varianta se redusă -s’ (după vocale), provenită din forma atonă a vechiului pronume reflexiv se. De ex.: ja ba-jus’, kalot’us’; nap’us’; ty baiss%; ty c’iwo baiss’!»; ty v’ern’iss'b; zamo-r‘iss’a; a ty kaldt’iss’a; nad’en’iss’a; ty nap’oss’a; ablakat’ils’a na^stdlb’ik sp’inoj; asyps’a; vz’ăls’a; nap’ils’a p’ăny; on pazdarokbls’a; pamyls’a; rădLvals’a; razv’ols’a s^svajej zynk’i; sustr’els’a m’in’e c’iltw’ek: umyls’a: ană karbyknulLs’; uzi> nad'bjel'bs’ n’ăn’c’it’; naprăzălts’; pamyl'bs’; ană sazmălas’; sp’ină svar’ilas’; my v’idăl’is’; paport’il’is’ ylăzy; u^kak’im yadu vy rad’il’is’; an’e str’ivăl’is’. La persoana a doua singular grupul de sunete ss se asimilează într-un s lung (bais’a) la unele verbe, fenomen întîlnit și în graiurile convergente29. Forme în -sa (-s^) sînt prezente numai la perfect: on rad’ilsa: ynălsB za^zajcLm; saylas’ils'fc plat’it’. Aceste forme — după cum arată P. S. Ob-norskij — în graiurile ruse meridionale, cum este și cel studiat de noi, sînt de origine folclorică și foarte reduse la număr30. Se constată o tendință tot mai accentuată de a folosi particula -s’a și după vocale: n’i bajus’a ja; ja zamor’us’a; zap’irăjus’a; n’i^m’isăjus’a; n’i^sm’ijus’a; ană razv’ilăs’a; ană u^m’in’e naslăs’a; ană n’i rad’ilbs’a is’e; ja spuzălLs’a; d’et’i asfal^s’^; my sad’il’is’a. 28 R. I. Avanesov și V. G. Or Iova, op. cit., p. 165—166; S. P. Ob n or ski jr op. cit., p. 161. 29 P. S. Kuzn eco v, Russkaja dialektologija, p. 114. 30 S. P. O b n o r s k i j, op. cit., p. 59—85. CONJUGAREA VERBELOR ÎNTR-UN GRAI LIPOVENESC 147 La infinitiv, la persoana a treia singular și plural, t’ și s’ se contopesc într-o africată dură, în -c-: d’et xat’el naject; pazdaroktca nădt; nâdt. pasvăttca: pr’islos’a sad’fca; pasl’i xarc’ivăca; is im on xaraso apxod’ica; on zamăriv'bic'b; von băiet; von sm’ijoct; rod’iot r’îb’ontk; ană pu-zaict masyn; any kupăjuct; nap’uct; any sad’ăct; any sytăjucK Sînt verbe care nu se folosesc niciodată fără particula -s’a ca de ex.:: bajact, nad’ejocb, sm’ijăct, starăct. Sub influența limbii române, particula verbală -s’a din grai și se din limba română fiind considerate ca identice, apar verbe cu -s’a care în limba comună niciodată nu sînt întrebuințate astfel: ană taskujact; v’ek. bud’it’ taskavăct. CnP5DKEHHE DIAFOJ1OB B JIHIIOBAHCKOM TOBOPE CEJ1A CJ1ABA HEPKE33; YE3AA TyjIHA (P e 3 io m e) lipn onncaHHH cnpHJKennH rjiarojioB aBTOp yAeJineT ocoooe BHWMaHne npoueccaM BbipaB-HHBaiiHH ochob, CTa6njin3aunn yAapeHHR na ocnoBe n aaMememni (țoneMbi a b TpeTbew Jiwue Miio>KecTBeHHoro nHCJia rjiarojioB BToporo nuia cnp5UKenHH (țonexion y, BCJieACTBne kotophx H3MeH5ieTca pacnpeAeJieHHe rjiarojioB Me>KAy I h II mnaMH cnpn^eHHH. CjieAOBaTeJibHO, b roBope Bce rjiarojibi c âesyAapnbiMH OKOHHanHHMH hbjiwtch rjiarojiaMH nepBoro nuia cnp5i>Ke-hhh, 3a HCKJiioneHHeM Tex HeMHoronucjieHHbix (țopM, KOTopbie eme npeACTaBJiaiOT cobow napaA-JieAH3MbI. CONJUGAISON DES VERBES DU PARLER LIPOVAN DE SLAVA CERCHEZĂ (DEP. TULCEA) (R e s u m e) Dans la description de la conjugaison des verbes, l’auteur accorde une atten-tion speciale aux processus d’unification de la racine, de stabilisation de l’accent sur la racine et de substitution du phoneme a par le phoneme u de la desinence de la Iile personne du pluriel chez Ies verbes du deuxieme type de conjugaison. A la suite de ces processus, la distribution des verbes entre Ies deux types de conjugaison se trouve changee. Par consequent, dans le parler tous Ies verbes â desinences atones font pârtie du premier type de conjugaison, ă l’exception des. formes, tres reduites en nombre, qui presentent encore un certain parallelisme. RECENZII Al. Graur, Nume de locuri, Editura științifică, București, 1972, 221 p. Apărută la 7 ani după Nume de persoană, lucrarea pe care o recenzăm reprezintă o nouă și valoroasă contribuție în onomastica românească. Cartea acad. Al. Graur se impune atît datorită unor valoroase idei de ordin teoretic, cît și prin bogăția și varietatea materialului utilizat. Cele 10 capitole sînt un prețios material nu numai pentru onomast, ci și pentru istoric și geograf. Capitolul I tratează dificila problemă a definirii și delimitării toponimiei. Față de definițiile anterioare date toponimiei, cea a acad. Al. Graur are meritul de a cuprinde întreg materialul toponimic (cf. în acest sens includerea numelor punctelor cardinale, ale vînturi-lor, microtoponimia și numele străzilor). Utilizînd o bogată bibliografie (vezi nota de la p. 7) autorul analizează trăsăturile definitorii ale toponimului, cla-sîndu-1 în categoria numelui propriu, deoarece atunci cînd un loc a primit un nume „ ... nu s-a făcut abstracție de trăsăturile neesențiale și individuale ale acestora, ci s-a pornit de la o singură trăsătură individuală și neesențială a unui singur exemplar..." (p. 5). Delimitarea exactă a numelui propriu, în cazul toponimelor, este greu de făcut, deoarece „... în momentul cînd se dă un nume de loc, el are neapărat un înțeles ...“ (p.9.), iar „trecerea de la numele comune la cele proprii este treptată, existînd situații în care e greu de hotărît dacă un substantiv trebuie considerat comun sau propriu" (p. 6). în aceste cazuri dificile credem că singurul criteriu de a stabili dacă toponimul este nume propriu îl constituie criteriul funcțional. Toate toponimele, în primul rînd, individualizează, separă un obiect geografic de altul și abia în al doilea rînd îl caracterizează într-un fel sau altul. Apelativele în funcție toponimică sînt utilizate doar atunci cînd nu apare necesitatea de a diferenția un obiect geografic, în aria toponimică respectivă neexistînd un obiect similar. Discutînd locul și metodele de studiu ale toponimiei, autorul demonstrează concludent că „ ... în esența ei toponimia este o ramură a lingvisticii...“ (p. 10.), dar că ea utilizează în mare măsură informațiile istorice și geografice, o-ferind la rîndul ei un prețios material pentru aceste discipline. Criticînd, pe bună dreptate, multe etimologii eronate, bazate numai pe asemănarea de formă, acad. Al. Graur recomandă metoda comparativ-istorică pentru stabilirea etimologiei, subliniind că „ ... trebuie să cunoaștem nu numai forma, ci și înțelesul cuvintelor" (p. 17). Capitolul II se remarcă printr-o mare bogăție de material toponimic și prin explicațiile corecte și interesante care se dau. Autorul stabilește că numele de țări, regiuni și continente s-au dat în principal după „numele rîurilor care le străbat, după amănunte geografice, de la nume de culori, de la punctele cardinale, de la nume de persoane, de la nume de orașe etc.“ în ultima parte a capitolului se analizează elementele de formare a cuvintelor, înregistrînd cele mai răspîndite sufixe: grecescul -ia, intrat în latină și slavă, sufixele latinești -ica, -ana, precum și compunerea specifică limbilor germanice. 150 RECENZII Discutînd etimologia și istoria numelor vechi de localități autorul remarcă faptul că „... din antichitate s-au păstrat relativ puține nume de orașe, în special mari, iar nume de sate cu totul excepțional, lucru explicabil dacă ne gîndim la transformările din societate de atunci și pînă astăzi“ (p. 43). Dintre cele vechi sînt semnalate numele celtice din Franța, nordul Italiei, Marea Britanie, din ținuturi unde astăzi se vorbește limba germană; în Spania apar nume cartagineze, anterioare cuceririi romane; nume create de greci se găsesc pe țărmul Mediteranei; cîteva nume latinești, date în timpul imperiului, s-au păstrat în Franța și Germania. în cazul numelor de localități s-a pornit de la cele mai diverse cuvinte. Cea mai mare parte din ele pot fi însă grupate după cuvintele care au stat la bază. în multe zone ale lumii pe parcursul istoriei s-au așezat diverse populații. în multe locuri populații de diferite naționalități conviețuiesc și azi. Toponimia acestor zone se caracterizează prin prezența unui mare număr de nume multiple. Numele topice au fost traduse sau adaptate fonetic de populațiile noi dînd naștere astfel la forme duble. Cauza formelor multiple o constituie și faptul .. că numele mai vechi a fost părăsit, fiind înlocuit cu altul“ (p. 60), alteori formele duble apar în aceeași limbă după dialecte. Sîntem întrutotul de acord cu părerea autorului, care critică abuzurile în schimbările de nume, deoarece aceste schimbări în multe cazuri au dus la înmulțirea „enormă a numărului localităților omonime“, (p. 64), iar pe de altă parte, numele fiind un element de istorie a unei localități, și toate laolaltă ale unui popor, ele trebuie păstrate pentru că „... nu e rău să se țină minte ce a fost mai demult..(p. 65). Analiza sufixelor cu care se formează toponimele cuprinde, ca de altfel întreaga lucrare, pe lîngă exemplele românești și cele mai reprezentative situații din alte limbi. Observații subtile cuprinde și partea referitoare la numele compuse. Autorul tratează majoritatea modalităților de formare a acestor nume în diferite limbi. Aceste toponime sînt adevărate sintagme, de cele mai multe ori ambele elemente constituind un tot unitar. Referitor la etimologia populară, apreciind numeroasele exemple și explicații, dorim să facem o mică completare. Nu numai românescul Apa Hîdă (p. 84)' constituie o etimologie populară, dar și toponimul maghiar Apahida „podul ta-tii“ este o etimologie populară a formei mai vechi Apăthid „podul abatelui" (forma Apăthid este atestată începmd cu anul 1263). Menționăm că în Evul mediu aici a existat o abație. care a construit podul peste Someș. Numele de străzi a fost studiat de puțini cercetători. Acest capitol este un ghid și un îndemn binevenit pentru alți lingviști. Dacă ar fi consultați lingviștii, și istoricii cînd se fac schimbări în numele de străzi, nu s-ar ajunge la multe schimbări nejustificate și nedorite, precum și la greșeli de limbă grosolane sau la nume țipătoare care „. . . nu au legătură cu nimic real si care sună fals“ (p. 92). Discutînd numele de munți și de ape^ se arată că, în general, ele sînt mult mai stabile și, în consecință, mult mai vechi decît cele de localități. Datorită acestui lucru de multe ori nu se poate stabili etimologia. Multe din etimologiile propuse pînă în prezent, în cazul acestor toponime, sînt inacceptabile. Unele nume au fost date de populații dispărute din a căror limbă nu ne-a rămas nimic. Etimologizarea acestor nume vechi e dificilă și datorită faptului că în evoluția lor ele au fost influențate de mai multe limbi. în toponimia de la noi apar alături de forme gramaticale contemporane și unele forme mai vechi. Principala cauză o găsim în faptul că unele toponime sînt vechi și reflectă aspectele limbii din perioada în care au apărut, iar altele au o vechime mică, deci nu pot conține elemente arhaice. O altă cauză o constituie și faptul că multe toponime vechi, mai ales cele care au o 'circulație mare (numele de orașe, munți, rîuri mai mari etc.) și-au schimbat forma în concordanță cu apelativele de la care s-au format. Formele de plural în numele de localități apar ca abateri de la normă, deoarece „...se produce un conflict între forma și înțelesul cuvîntului...“ (p. 157). Multe toponime sînt de fapt pseudoplurale, ele avînd origine străină. Se constată utilizarea acestor toponime în cele mai multe cazuri cu valori de singular. Determinan-ții folosiți cu aceste toponime aproape fără excepție sînt la singular, atrăgînd RECENZII 151 după sine forme noi de singular ale toponimelor. Pe lingă exemplul citat de Al. Graur („Informația Bucureștiului'1) amintim și „lașul Literar". Subscriem la observațiile de ordin ortografic ale autorului, reținînd două considerații de ordin general, și anume, în ortografia numelor compuse, atunci cînd termenii generici ca deal, baltă, vale, cîmpie etc. fac parte componentă din numele proprii vor fi scriși cu majuscule, iar atunci cînd numele se folosește și singur, acești termeni fiind facultativi, îi vom scrie cu inițială minusculă. Pentru uniformizarea scrierii ar fi bine ca „...toate numele compuse de localități să fie scrise cu linioară“. Cartea se încheie cu un bogat glosar de 39 pagini. , MARIUS CROS V. V. M a k a r o v, Problemy leksiko-semanticeskoi differenciacii romanskich jazykov („Problemele diferențierii le-xicc-semantice a limbilor romanice"), Minsk, 1972, 366 p. + anexe. Autorul pornește de la o idee a lui W. f V. Wartburg după care problema diferențierii limbilor romanice e legată în primul rînd de studierea relațiilor lor lexicale. Lucrarea de care ne ocupăm constituie o încercare de a indica unele căi posibile pentru rezolvarea acestei probleme în limitele oferite de verbele care în latină exprimă diferitele acte ale percepțiilor senzoriale (văz, auz. miros, gust, pipăit). Autorul s-a decis pentru studierea numai a unui grup lexico-semantic, deoarece, spune elr etimologia romanică nu dispune în prezent de condiții care să asigure posibilitatea de a examina — pe baza unor criterii unice — întreaga masă ,de elemente latine tradiționale care există în limbile romanice. Procedeele tradiționale de abordare izolată a lexicului au fost abandonate în favoarea unei studieri complexe care ține seama de rolul tuturor factorilor ce duc la modificări lexicale, aprecierea acestor modificări făcîndu-se în funcție de interdependența unor condiții care în ultimă instanță definesc rezultatele diferențierilor. Cu alte cuvinte autorul se declară un adept convins al importanței studierii intralingvistice a lexicului. Din feri cire nu se exagerează în această direcție, căci pe parcurs se iau în considerație și factori extralingvistici. Obiectul cercetării e conceput ca un cîmp lexico-semantic, adică o structură unitară între ale cărei elemente componente se stabilesc relații opoziționale caracteristice pentru structurile de tip paradigmatic. Cîmpul lexico-semantic e imaginat ca o situație avînd doi factori fundamentali: 1. subiectul care realizează percepția; 2. obiectul care acționează asupra organelor de percepție. între cei doi factori se repartizează niște forțe, în funcție de a căror gravitație, înspre unul sau celălalt, aria semantică a cîmpului poate fi studiată fie în planul subiectului, fie în cel al obiectului, însușirea fundamentală a verbelor care exprimă acțiuni perceptibile se caracterizează prin existența unor corelații de tipul: „a asculta"/„a suna“. în planul subiectului, seria pasivă e constituită din verbele: videre, audire, olfacere, sapere, tangere; seria activă din verbele: aspice-re, auscultare, odorari, gustare, temptare. în planul obiectului, se constituie, de asemenea, două serii de verbe. Pe de o parte cele care realizează capacitatea obiectului de a acționa asupra organelor de simț: videre, sonare, olere (fra-gare + putere), sapere, frigere, durare; pe de altă parte cele care exprimă faptul de a atribui unui obiect însușirea de a acționa asupra organelor de percepție: monstrare, olfacere, odorare, sa-porare, acerbare, frigefactare, tangere. Urmărindu-se diacronic procesele semantice care au avut loc începînd din latină și pînă în limbile romanice, se constată că în interiorul cîmpului lexico-semantic au acționat două tendințe: 1. o tendință de organizare legică, firească a relațiilor și această organizare permite conceperea cîmpului ca un subsistem în formă de carcasă; 2. o tendință contrară ce merge în direcția subminării sistemului, către asimetrie. Dar una din însușirile dinamice fundamentale ale cîmpului e capacitatea de a se autoorga-niza, aut o structura. Dispariția unor simetrii semantice a fost însoțită de apariția altora, căci pierderea totală a unor sensuri (olfacere nu mai înseamnă nicăieri „a mirosi", sapere nu mai exprimă gustul, etc.) a fost compensată de ivirea unor noi elemente semantice (videre, audire, sapere pot să însemne și ,,a înțe-lege“, „a ști”). Se iau în considerare, de 152 RECENZII asemenea, influențele externe pe care un cîmp lexico-semantic le poate primi din partea altui cîmp. De exemplu rom. a privi e concurat — ni se spune — de rom. a se uita al cărui sens de „a privi“ s-a dezvoltat sub influența sensului „a nu mai ține minte“ al verbului a uita. în capitolul al Vl-lea (ultimul) se studiază pătrunderea în cîmpul lexico-semantic respectiv a unor elemente provenind din alte limbi: elemente slave, grecești pentru română (cf. a pipăi, a mirosi, a privi) și germanice pentru celelalte limbi romanice (cf. fr. regarder, prov. regardar, it. guardare, ret.-rom. guardar, etc.). Totuși, pe bună dreptate, se afirmă că procesele unificatoare care au acționat asupra vocabularului limbilor romanice de apus, sub influența culturii latine, s-au transmis și asupra românei, mai ales prin intermediul francezei, încît „în ultimă instanță limba română primește în sistemul său lexical o mare cantitate de cuvinte aparținînd fondului lexical comun limbilor roma-nice“ (p. 355). Urmărind mișcările semantice survenite în interiorul unui cîmp lexico-semantic romanic, lucrarea constituie o importantă și modernă contribuție la soluționarea problemei diferențierii limbilor romanice. GHEORGHE HAȘ 1987 * întreprinderea Poligrafică Cluj str. Brassai 5—7 nr. 790/1974 în cel de al XlX-iea an de apariție (1974) Studia Universitatis- Babeș-- Bolyai cuprinde seriile: matematică —mecanică (2 fascicule) ; fizică (2 fascicule) ; chimie (2 fascicule) ; geologie —mineralogie (2 fascicule) ; geografie (2 fascicule) ; biologie (2 fascicule) ; filozofie; sociologie ; științe economice (2 fascicule) ; psihologie — pedagogie ; științe juridice; istorie (2 fascicule) ; lingvistică —literatură (2 fascicule). Ha XIX TOAy H3A3HHH (1974) Studia Univevsitatis Babeș — Bolyai bhxoaht CJiejțyioniHMH cepuHMH: MaTeMaTHKa—MexanHica (2 BbinycKa); 4)H3HKa (2 BbinycKa); xhmhh (2 BbinycKa); reojiorHa—MHHepajiorHH (2 BbinycKa); reorpa^MH (2 BbinycKa); OHOJiornfl (2 BbinycKa); 4)H^oco4)H5i; couHOJiorHH; SKOHOMHuecKHe HayKii (2 BbinycKa); ncHxoJiorHa — neAarorHKa; lopHAHHecKne nayKK; HCTopua (2 BbinycKa); H3biKO3HaHHe—-JiHTepaTypoBeAenHe (2 BbinycKa). Dans leur XlX-e ann^e de publication (1974) Ies Studia Universitatis Babeș-Bolyai com-portent Ies series suivantes: mathematiques — mecanique (2 fascicules) ; physique (2 fascicules) ; chimie (2 fascicules) ; geologie—mineralogie (2 fascicules) ; geographie (2 fascicules) ; biologie (2 fascicules); philosophie; sociologie; Sciences economiques (2 fascicules) ; jsychologie—pedagogie; Sciences juridiques; histoire (2 fascicules) ; linguistique —litterature (2 fascicules).