REDACTOR-ȘEF: Prof. A. NEGUCIOIU
REDACTORI-ȘEFI ADJUNCȚI: prof. A. PAL, conf. N. EDROIU, conf. L. GHERGARI
COMITETUL DE REDACȚIE FILOLOGIE: Prof. I. VLAD, Conf. G. ANTONESCU (redactor responsabil), Conf. A. BAN, Conf. P. BENEDEK, Conf. M. CĂPU-ȘAN, Conf. D. DRAȘOVEANU, Conf. I. GALEA, Conf. S. TRIFU, Lect. L. BAKONSKY, Lect. M. HOMORODEAN (secretar de redacție)
TEHNOREDACTOR: C. Tomoaia-COTIȘEL
1986
STUDIA
UNIVERSITATIS BABEȘ-BOLYAI
PHILOLOGIA
1
Redacția: 3400 CLUJ-NAPOCA, str. M. Kogălniceanu, 1 • 1 61 01
SUMAR — CONTENTS — S O M M AIR E
M. PROTASE, Relația tradiție-inovație în concepția scriitorilor de la 1848 • The Tradition-Inovation Relationship in the Conception of the 1848 Writers ...	3
IERCOȘAN, Propagarea erorilor în istoria literară. Observații pe marginea exegezei maioresceiene • The Dissemination of Errors in Literary History. Some Remarks on Maiorescu’s Exegesis................................................... 8
L. GRĂMADĂ, Gheorghe Stoica : o viață dăruită presei militante • Gheorghe Stoica : A Life Devoted to Engaged Journalism............................................. 15
L. BALAZS, Interferența. între teorie și practică • The Interference : Between Theory and Practice..................................................................... 19
V. PAMFIL, în legătură cu periodizarea latinei dunărene • On the Periods of the Danubian Latin................................................................... 26
M. H0M0R0DEAN, Implicații istorice ale unor paralelisme romanice lexicale și toponimice • Historical Implications of Some Lexical and Toponymic Romanic Parallelisms........................................................................... 32
O. VINȚELER, Despre originea numelor t )pice Țaga și Țagu • On the Origin of To-ponimics Țaga and Țagu ................................................................ 38
D. BALOGH, Probleme privind noțiunea de paronime în lingvistica maghiară • On the Notion of Paronyms in Hungarian Linguistics..................................... 43
I. SASU-BOLBA, Un cîntec de dragoste pentru Transilvania. Cîteva aspecte ale traducerii de poezie din limba română în limba engleză • A Love Song for Transylvania. Some Aspects of Poetry Translation from Romanian into English 47
I. GALEA, Romanul lui Joseph Conra 1 ca modalitate lirică • Joseph Conrad’s Novei and the Lyrical Mode................................................................... 53
M. CRĂCIUN, The Novei and the Modern World : An Approach to J. Joice’s ”Ulyses” 58 I. CREȚIU, Ben Jonson despre cultura clasică a lui Shakespeare • Ben Jonson about Shakespeare’s Latin and Greek.................................................... 63
M. GRUIȚĂ, Some Contributions to the Study of English Adverbial Clauses ....	67
I. BACIU, De nouveau sur que tampon syntaxique • Once More About que as a
Syntactic Buf fer...................................................................... 72
M. ZAHARIA, La critique littăraire en tont que discours modulateur • The Literary
2 .
V. PĂLTINEANU, Limba textelor hieroglifice maya • On the Language of Maya Hieroglyphic Writing....................................................... 81
H. LAZĂR, Ronsard Apollinien • Ronsard Apollonian............................... 86
Cronică— Chronicle— Chronique................................................... 93
International Summer Course (A. CURTUI)......................................... 93
Recenzii — B o o k Reviews — Comptes rendus..................................... 94
M arie a P ie t r e an u, Salutul în limba romfină. Studiu sociolingvistic, București, Editura științifică și enciclopedică, 1984, 258 p. (I.T. STAN)............. 94
Walter Allen, The Short Story in English, Oxford at the Clarendon Press, 1981 415 p. (V. STANCIU) ....................................................... 96
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOG1A, XXXI, 1, 1386
RELAȚIA TRADIȚIE-INOVAȚIE ÎN CONCEPȚIA SCRIITORILOR DE LA 1848
MARIA PROTASE*
ABSTRACT. — The Tradition-innovation Relationship in the Conception of the 1848 Writers. The tradition-innovation relationship was one of the basic problems of our intellectual life in the 1848 period. Having a number of reasons, the Romanian Principalities’ efforts towards synchronization with the contemporary Western culture and civilization contributed, within a spân of three decades (1830—1860), to a radical change of the image of Romanian social life. But the difference between the fast rhythm of assimilation of „the new“ and the slow pace of doing away with „the old“ may be said to have resulted, in the context of Romanian society, in a bizarre and caricature-like symbiosis of Western and Oriental values. Hence, the just suspicion of some lucid and keen minds of the age who blamed this snobbish and pernicious mimetism for the false orientation of Romanian culture. Among those who have brought into focus, therfore, the problem of the relationship between tradition and innovation, claiming for a criticai and balanced reception of „the new“, particular mention should be made of Mihail Kogalniceanu and Alecu Russo, joined by the whole generaion of 1848’s.
Problemă capitală a vieții noastre intelectuale în epoca pașoptistă, relația dintre tradiție și inovație, local-universal a constituit una din temele predilecte ale sociologiei culturii românești. Momentul pașoptist o impune în mod expres întrucît, prin consecințele sale de ordin economic și politic, pacea de la Adrianopol din 1829 contribuie la înlăturarea tuturor barierelor care separaseră Țările Române de lumea și civilizația Occidentului. Angrenarea firească a Principatelor în circuitul viu al economiei capitaliste europene declanșează astfel un proces activ de disoluție a structurilor anacronice feudale și de racordare a societății românești la ritmurile vieții moderne apusene. Datorate unui proces necesar, dar stimulate totodată de eforturile tinerei generații pașoptiste în direcția accelerării ritmului de sircronizare cu civilizația și cultura contemporană occidentală, schimburile de mărfuri și oameni, cărți și idei, moravuri și îmbrăcăminte etc. — cu un cuvînt de ,,noutăți“ — iau, aproximativ în trei decenii (1830—1860), proporții spectaculoase, incit imaginea vieții publice și particulare a claselor de sus din Principate se modifică radical. Iată cum ne-o sugerează Alecsandri în Iașii în 1844: ,,Hainele lungi și largi au dat rînd straielor mai strimte a Europei; șlicul s-au închinat dinaintea pălăriei, ciubotele roșii și galbine au dat pasul încălțămintelor de vax; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante și, în urmare a tuturor acestor noutăți și a mai multor alte ce
* Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de literaturii română, comparatii și teoria literaturii, 3400 Cluj-Napoca, România
4
M. PROTASE
S-au introdus cu moda, casele au trebuit negreșit să primească o formă străină cu natura ideilor de astăzi441.
In prima lui fază de desfășurare, pînă spre 1850, acest proces de „modernizare44 ia însă un curs primejdios: înlănțuită vreme îndelungată în spațiul sufocant al Orientului musulman și puternic marcată de spiritul fanariot, înalta societate românească, șocată și fascinată acum de insolitul civilizației europene, nu ezită să se subordoneze fără rezerve față de Occident, cu deosebire față de Franța. Călătorii străini ce vizitează Principatele între 1830—1840 consemnează fenomenul cu o legitimă uimire: „Nu există oraș în lume, dincolo de frontierele Franței și Belgiei — scrie Bois le Comte — în care limba noastră să fie atît de răspîndită ca la Iași și Bucureșit44. Iar Raoul Perrin constată că boierii români țin enorm la francezi, considerîndu-i „rezumatul cel mai complet al civilizației44. Firesc și benefic ca în oricare țară pe cale de recuperare a întârzierilor impuse de istorie, fenomenul imitării este secondat la noi de semnele franțuzomaniei, vizibile deopotrivă în cultură și în viața socială. Mai mult, diferența dintre ritmul precipitat al receptării „noului44 și ritmul încetinit al eliminării „vechiului44 face ca, pînă târziu, dincolo de jumătatea secolului al XlX-lea, instituțiile, moravurile, îmbrăcămintea etc. să ofere, într-un tablou de un pitoresc unic, o simbioză bizară, caricaturală de Occident și Orient. în fapt, șocul provocat de saltul brusc dintr-o lume veche într-o lume nouă, dintr-un sfîrșit de epocă fanariotă în epoca revoluției, rapiditatea uluitoare a inovării, tirania „modei44 fac imposibilă în acest început de „europenizare44 selectarea, adaptarea și asimilarea organică a „modelelor44 străine. De aici impresia justificată a spiritelor lucide ale pașoptismului românesc a unui mimetism cosmopolit, nociv și caricatural, extins, printr-un snobism caracteristic epocilor de tranziție rapidă, de la categoria conducătoare la mica boierime îmburghezită. De altfel, remarcînd larga deschidere spre stilul de viață francez, Saint Marc Girardin remarca totodată distanța la care se găsea în realitate boierimea română față de adevărata civilizație galică: „E cu neputință ca undeva să fie însușite mai mult exteriorul și formele societății noastre francezo și mai puțin principiile și spiritul ei*4.
Dar, într-un moment în care cultura română tindea cu orice preț spre relevarea personalității naționale, era cît se poate de firesc ca simulacrul de modernizare și galomania să stârnească o reacție contrară. Semnificativ, ea vine din partea lui Ion Maiorescu, profesor la Craiova. Printr-o diatribă înveninată apărută în „Foaia literară44 din 1837, el protestează împotriva falsei direcții a culturii române pe care o caracterizează drept „mască fără creieri44, formulă frapantă, anticipînd după remarca lui A. Marino celebra „formă fără fond44 a fiului. Pe bietul român — scrie Ion Maiorescu — „se silesc să-1 subție, să-1 îmbrace cu haine nouă după civilizația Europei, pînă-ntr-atîta îl cutropesc de petece streine, încît nu se mai cunoaște în el originalitatea442.
1	Alecsa ndri, V., Opere, IV. Proză, București, 1974, p. 67.
2	Maiorescu, I., în „Foaie literară", 1837 nr. 16.
RELAȚIA TRADIȚIE-INOVAȚIE
5
Spinoasă dar esențială pentru evoluția vieții noastre sociale și culturale, chestiunea raportului dintre tradiție-inovație impunea cu necesitate fundamentarea unei atitudini critice echilibrate și mature. Asu-mîndu-și-o, Kogălniceanu avea să beneficieze de experiența omului politic, a istoricului și sociologului, insistent preocupat de formele concrete ale dezvoltării istorice și, implicit, de esența adevăratei civilizații. Dezvoltat în articolul Despre civilizație, punctul său de vedere în această ultimă direcție se cristalizează deplin în analiza relației tradiție-inovație în dezvoltarea socială: ,,Niciodată n-am fost contrar ideilor și civilizației străine — își definește el poziția în Tainele inimei (1850). Dimpotrivă, crescut și trăit o mare parte a tinerețelor mele în acele țări care stau în capul Europei, am fost și sînt de idee că în secolul al XlX-lea nu este iertat niciunei nații de a se închide înaintea înrîuririlor timpului, de a se mărgini în ce are, fără a se împrumuta și de la streini".
Departe deci de a respinge valorile materiale și spirituale apusene, el protestează, în schimb, împotriva exceselor și adaptărilor ridicole ale „modelelor" străine, făcînd, înaintea lui Titu Maiorescu, dar cu unele diferențe, procesul „formelor fără fond". „Noi însă, în pretenția de a ne civiliza, am lepădat tot ce era bun pămîntesc și n-am păstrat decît abuzurile vechi, înmulțindu-le cu abuzurile nouă ale unei rău înțelese și mincinoase civilizații"3. Practicînd un joc suplu, Kogălniceanu preconizează în final o sinteză între tradiție și inovație, afirmînd: ,,Adevărata civilizație este aceea care o tragem din sînul nostru reformînd și îmbunătățind instituțiile trecutului cu ideile și propășirile timpului de față"; srșadar, în termenii exacți ai lui Paul Cornea, el propune judicios o ,, as im ilar e sele ct i v ă** ‘.
Contribuție majoră la teoria socială și filosofică a istoriei, soluția dată constituise de fapt cu zece ani în urmă însuși miezul ideologic al cunoscutului program al „Daciei literare", cu rădăcini adînc înfipte în gîndirea istoricului. Deși denunțarea traducerilor „care omoară în noi duhul național" lăsase inițial impresia unei poziții exclusiviste, în fapt, cum rezultă dintr-un alt număr al revistei, redactorul înțelegea să procedeze selectiv, asimilînd valorile autentice ale culturii universale, înainte de orice, el cerea însă cu fermitate realizarea condiției supreme a literaturii — originalitatea națională, conferind astfel direcției literare pașoptiste semnificația ei majoră. Convins de validitatea ideilor preconizate, idei îmbrățișate, salutar, de toți confrații de generație, Kogălniceanu, secondat de celălalt mare teoretician al pașoptismului, Alecu Russo, le reia pe parcursul a 15 ani cu o admirabilă consecvență. Paralel, sînt continuate însă și atacurile împotriva împrumuturilor neselective („Imitația ne face să disprețuim ce e național și pămîntul nostru — scrie Russo în Piatra teiului —, ne încarcă creierul cu idei cu neputință de pus în legătură cu lucrurile vieții zilnice"4), împotriva maniei „autorlî-cului“ și pseudoliteraturii: „Care n-are mania de a fi autor?" — se întreabă Kogălniceanu în 1852; iar în „Steaua Dunării" declară: „Urîm
3 Kogălniceanu, M., Tainele inimei, Opere, I. București, 1974, p. 100.
4 Russo, A 1.. Piatra teiului, Scrieri alese, București, 1967, p. 245,
M. PROTASE
6
ignoranța și mediocritatea ascunse sub cuvinte răsunătoare; . . . socotim că ne trebuie o literatură originală, nobilă, națională, o literatură însușită de a ne forma mintea și inima, o literatură de care să ne fălim înaintea străinilor. Aceasta nu ne va da-o pacotila de versuri fără poezie, de romane traduse și de tratate anabaptisto-limbistice a celor mai mulți din scriitorii noștri de astăzi*. în asemenea condiții, critica — încheie el — e „neapărată*. Același punct de vedere la Alecu Russo, în 1855: „Fiindcă de douăzeci de ani încoace, de la zilele cînd strigam cu toții scrieți, bine sau rău, dar scrieți .. . cărțile au plouat ca ciupercile și scrierea care începuse în limba românească s-au prefăcut în meserie“, critica a devenit necesară; ea este „dritul obștesc de a adeveri bunătatea mărfii*5. însuși I. Heliade Rădulescu, vizat în rîndurile lui Russo, sanc-ționînd de fapt înaintea lui Kogălniceanu mania „autorlîcului*, cerea în 1838 scriitorilor români „să simtă mai bine dignitatea scrisului și trebuințele limbii și ale nației*6.
Fără să fie vorba de transpunerea mecanică a atitudinilor și a principiilor teoretice în plan artistic, cert este că literatura, angajată la 1848 mai mult decît oricînd într-o comunicare directă cu istoria, își asumă rolul de a demonstra și sancționa prin ironie și persiflare ridicolul unei societăți care, sărind prea brusc din bizantinism în occidentalism, alerga cu tot dinadinsul după forme care îmbrăcau un conținut neadecvat încă, îmbina, într-un tablou mult mai pestriț decît în alte părți, elemente disparate ce nu se succedau pe firul istoriei. De altfel, toate acele scrieri care au ca nucleu generator această epocă de tranziție și metamorfoze, a cărei spontaneitate trebuia corijată, au, la rîndul lor, o puternică sevă și culoare locală: lorgu de la Sadagura (1814), Cucoana Chirița în provincie (1852), Muza de la Burdujeni (1849) ș.a. — în domeniul dramaturgiei; Domnul Sarsailă autorul (1838), Cuconița Drăgana și Cuconu Drăgan de I. Heliade Rădulescu, Pentru ce țiganii nu sint români și Au mai pățit-o și alții de C. Negruzzi, Soirees dansantes (Adunări dănțuitoare) — 1839 — și Tainele inimei de M. Kogălniceanu, Iașii și locuitorii lui în 1840 de Alecu Russo, Balta Albă și Iașii în 1844 de V. Alec-sandri, Provincialii și iașenii de Dimitrie Rellet ș.a. — în domeniul prozei.
în conformitate cu viziunea asupra realității și cu tendințele ideologice și morale mărturisite sau numai implicate în pagină, autorii ei, avînd ca obiect de observație starea contemporană, o vor percepe îndeobște din perspectiva dominantei ei absolute: amestecul insolit de Occident și Orient, care ordonează în plan artistic înfățișarea contrastantă, ciudată dar pitorească, a tipologiilor, moravurilor, geografiei, vestimentației, mentalităților și limbajului. Semn al unui timp istoric ce se cerea demonstrat cu întregul său ridicol, contrastul dintre Occident și Orient devine în spațiul acestei literaturi de epocă o idee reluată cu frecvența unui laitmotiv: „Amestecul de inovații altoite pe vechile datini — scrie Russo — alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între
5 Russo, Al., ibid., p. 235.
6 Rădulescu Heliade, I., Despre autori, în „Dacia literară", 1840, p. 82.
RELAȚIA TRADIȚIE-INOVAȚIE
7
moravurile asiatice și moravurile Occidentului447; „aici ne găsim în împărăția contrasturilor44 este prevenit „zugravul franțez44 din Balta Albă; și tot lui Alecsandri lașul îi apare „cu tot farmecul unei politii ce are două fețe, una orientală și alta evropieniască448 etc.
In cazul unor scriitori cu un acut simț al actualității și al imperativelor sale, această subliniere nu ține doar de o anumită propensiune spre o proză-document, ci, în același timp, de profunda lor meditație asupra luptei dintre tradiție și inovație și, prin corelație, asupra geografiei și istoriei poporului român. Așa cum precizasem în cazul începutului de roman Tainele inimei, însoțit de un mesaj explicit, chestiunea conflictului dintre cele două „curente44 — cel cosmopolit și cel național, — devine pentru Kogălniceanu, ca de altfel și pentru Russo în Iașii și locuitorii lui în 1840, „subiectul44 unei remarcabile „lecții44 de filosofie a istoriei. Intr-un fel oarecum înrudit procedase în 1838 și Heliade Rădu-lescu. In articolul Pentru autori, preambul la „fiziologia44 Domnul Sarsailă autorul, denunțînd inflația literară și cerînd scriitorilor să „simtă mai bine dignitatea scrisului44, el își fixa implicit atitudinea de principiu în disputa pentru întîietate dintre tradiție și inovație. Prezentă așadar în text, dar încorporată mai ales substanței operelor, ecuația tradiție-inovație are valoarea unei scheme directoare, a unei constante ideologice, în funcție de care sînt gîndite și organizate fiecare din segmentele ce compun imaginea lumii anchetate, viziunea și unghiul critic de receptare, precum și cîmpul vast al semnificațiilor: programatice, sociale, morale. Ea conferă ansamblului acestei literaturi o unitate subterană și o funcționalitate ideologică precisă, de altfel în nota spiritului militant al literaturii pașoptiste.
7	Russo, AL, op. cit., p. 237.
8	A 1 e c s a n d r i, V., Balta Albă, în Opere, IV. Proză, p. 182.
STUDOA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1988
PROPAGAREA ERORILOR ÎN ISTORIA LITERARA.
OBSERVAȚII PE MARGINEA EXEGEZEI MAIORESCIENE
SARA IERCOȘAN*
ABSTRACT. — The Dissemination of Errors in Literary History. Some Rcmarks on Maiorescu’s Exegesis. The article presents some aspects regarding error production and dissemination in literary history. The author starts from some concrete examples found in the studies dedi-cated to the life and work of Titu Maiorescu, the spiritus rector of „Junimea" Literary Society, and realizes the existence of some recurrent errors. She analyzes the nature, the cause and the ways in which these errors are produced and disseminated, pointing at the same time to some methodological principles that must be observed in order to avoid this process of error dissemination.
Familiarizarea mai îndelungată cu un anumit domeniu al istoriei literare, în cazul nostru cu studiile maioresciene, conduce la observarea unor erori care circulă cu supărătoare frecvență de la o epocă la alta, de la un autor la altul, de la un studiu la altul. Desigur, situația nu este specifică istoriei literare, ci se întîlnește și în alte discipline. Ea se datorește anumitor dificultăți obiective de documentare, ținînd de bogăția informațională, pe de o parte, și limitele cunoașterii individuale, pe de altă parte, stadiului atins în elaborarea instrumentelor de lucru necesare cercetătorilor și, nu în ultimul rînd, unor deficiențe ale metodei de lucru a acestora, deci unor cauze de ordin subiectiv.
Nu ne propunem un studiu atotcuprinzător al dereglărilor ce pot interveni în mecanismul informării și al cercetării științifice în domeniul istoriei literare în întregul său. Obiectul rîndurilor de față îl constituie semnalarea unor erori recurente în perimetrul mai restrîns al maiores-cologiei, reliefarea naturii acestora, a cauzelor și modalităților de producere a lor și, în sfîrșit, sublinierea cîtorva principii metodologice ce trebuie avute în vedere de către istoricul literar pentru a evita atari situații.
In mare, după natura lor, erorile care ,,au făcut carieră“ în exegeza maioresciană pot fi împărțite în două categorii: de informare și de interpretare. Apar însă și unele ce țin de ambele grupări. De altfel, la baza linei interpretări eronate se găsește, de obicei, o informare greșită. în studiul nostru vom avea în vedere doar exemple din prima categorie.
Principalele cauze ale producerii erorilor sînt: informarea lacunară, prin ignorarea sau neglijarea consultării unor surse, în primul rînd a surselor primare, pe de o parte, și consultarea defectuoasă, superficială a acestora, pe de altă parte. La rîndul ei, ignorarea unor izvoare se datorește fie stadiului atins de publicarea lor, fie dispersării informației
♦ Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de literatura română, comparată și teoria litera-twit, 3400 Cluj-Napoca, România.
ERORI. ÎN MAIORESCOLOGIE
9
dincolo de limitele obișnuite ale domeniului investigat. Cit privește fenomenul propagării erorii odată produse, aici intervine în plus fascinația criticilor și istoricilor literari de autoritate, care demobilizează cercetătorul și-i încurajează comoditatea, făcîndu-1 să preia de-a gata informații și interpretări, fără a mai socoti necesară o verificare a lor. Dar, după cum arată Al. George, ,,criticii cu autoritate pot însă greși și erorile lor sînt mult mai păgubitoare decît ale criticilor fără «nume»U|. Am putea spune că forța de propagare a unei erori este direct proporțională cu personalitatea de la care emană sau care o vehiculează. Același lucru este valabil pentru edițiile de circulație sau pentru edițiile critice, pentru tratate și manuale, dicționare enciclopedice etc. Se poate constata și o relație între forța de propagare a unei erori și situarea ei în puncte extreme, în timp, îndeosebi în cel inițial, ale fluxului informațional.
Există istorici și mai ales critici literari care manifestă un dezinteres principial, dacă nu chiar dispreț, pentru latura informativă a disciplinei practicate. Cei mai mulți comit însă erori fără a împărtăși un asemenea punct de vedere. Ei preiau, fie aidoma, aproape automat, unele informații greșite din operele predecesorilor, fie amplificîndu-le, prin, discuții și argumentări, menite să creeze impresia originalității.
Cîteva din mai numeroasele exemple ce ne stau la îndemînă, chiar dacă e vorba și de erori pe cale de a fi scoase, în sfîrșit, din circulație, vor ilustra constatările de mai sus.
Maiorescu a fost și a rămas o mare personalitate a culturii și literaturii române. Textele sale, îndelung frecventate, au stimulat o bogată exegeză. Unele erori întîlnite în acest domeniu își au punctul de pornire la Maiorescu însuși, care a „reușit“ în cîteva rînduri să-i deruteze pe cercetători.
Pentru început, o informație eronată privind biografia criticului. Este vorba de întreținerea sa la studii în perioada vieneză. într-o scrisoare către Emilia, sora sa, clin 27 ianuarie 1869, în legătură cu un diferend bănesc, Maiorescu afirma: „în ceea ce privește cheltuielile enorme pentru educația mea, trebuie să amintesc cu durere, că nu tata le-a suportat, ci Știrbey, care mi-a dat întreaga întreținere la Theresianum în 1857 și 1858 . . “1 2. în 1910, cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a criticului, prelatul ardelean Elie Dăianu publica articolul Dr. S. Ramonțai și Titu Maiorescu, în care arăta: „între bursierii din anul școlar 1856/7 [ai Fondului Ramonțai] se găsește și numele lui Titu Maiorescu, nume care figurează la 1857/8, ca și la 1858/9, ca al unui elev de cl. VIII, (din institutul «Theresianum», din Viena“3. Scriindu-i, Maiorescu afirmă că n-a avut cunoștință pînă atunci de stipendiul său blăjean, admițînd și posibilitatea, mai puțin probabilă, de a fi uitat. Cheltuielile sînt restituite, în urma corespondenței purtate cu Elie Dăianu și apoi cu mitropolitul Victor Mihaly, fiind vărsate în „Fondul cultural al arhidiecezei greco-
1 George, Al., La sfîrșitul lecturii, [București], 1973, p. 375.
2 Ap. Toronțiu, I. E., Studii și documente literare, VI, București, 1938, p. 3.
3 „Convorbiri literare", XLIV, 1910. nr. 1, voi. 2, p. 44—52.
10
S. IERCOȘAN
catolice de Alba-Iulia și Făgăraș^1. Și totuși, la numai cîteva luni după scrisoarea către sora sa, din care am citat, Maiorescu ar fi putut citi în Federațiunea din Pesta o suită de articole intitulate Cine a fost dr. Si-meone Ramontiai?, în care, după o evocare biografică, urma tabelul sti-pendiaților din ,,Fundația Ramontai“ pe anii 1849—1869, cuprinzînd mai multe rubrici. La poziția 37 se consemna: „Titu Maiorescu — gimnaziu — Viena — 60 fl. — prof. de univ. în Iași“4 5. Federațiunea publicase în anul precedent ampla Critica unei critice a lui Aron Densușianu și reproducea în 1869, după Archivu pentru filologie și istorie, Critica d-lui Maiorescu de I. M. Moldovan, ambele reprezentînd cele mai viguroase și mai temeinice atacuri antimaioresciene venite din Ardeal, cărora criticul le și răspunde în același an în Observări polemice. Mai trebuie observat că Federațiunea era menționată de Maiorescu în toate articolele sale polemice din această perioadă. Să-i fi rămas într-adevăr necunoscută criticului consemnarea din ziarul budapestan, ignorată, de altfel, de către toți exegeții săi, sau a preferat să treacă sub tăcere sprijinul venit de la Blaj pentru formarea sa spirituală, dat fiind că se găsea angajat într-o polemică acerbă împotriva etimologiștilor blăjeni?
Lovinescu, cel mai prestigios biograf maiorescian, discutînd problema suportului financiar al studiilor vieneze, utilizează informația din articolul lui Dăianu și corespondența amintită publicată de Torouțiu. Tudor Vianu, în Istoria literaturii române moderne, amintește și el de un ,,stipendiu ardelenesc^. între timp, problema fusese complet elucidată de către Șt. Manciulea, care dovedește că Maiorescu a beneficiat de ajutoare bănești blăjene din 1853 pînă în 1859, mai întîi din partea Con-sistoriului, apoi din „Fondul Ramonțai“, mijlocitor fiind Cipariu6 *.
Și totuși, în lucrări mai noi, eroarea reapare, ignorîndu-se pur și simplu rezultatele cercetărilor amintite. Menționăm, în acest sens, tratatul de Istoria, literaturii române. III. Epoca marilor clasici, în care autorul se întoarce tocmai la scrisoarea lui Maiorescu, din 1869, către sora sa, arătînd că ,,toate cheltuielile școlarității sale vieneze (1857—1858) și berlineze au fost suportate de Barbu Dimitrie Știrbei . . .“. Faptul este cu atît mai de neînțeles, cu cît pe aceeași pagină este citată monografia lui Lovinescu și volumul din Torouțiu cu documentația menționată, aflată, e drept, în Note (p. 453—460), și cu atît mai regretabil, fiind vorba de o lucrare cu gir academic.
Am arătat că adesea o sursă de orori persistente o reprezintă primele lucrări de exegeză. în cazul nostru trebuie menționată cea dintîi biografie maioresciană, publicată de Simion Mehedinți în numărul omagial din 1910 al Corvorbirilor și retipărită, fără modificări, în 1925, în volum, sub semnătura Soveja. S. Mehedinți s-a sprijinit mai puțin pe documente și mai mult pe informații provenind de la Maiorescu însuși, după cum afirmă I. Rădulescu-Pogoneanu, editorul Însemnărilor zilnice.
4 Documentația în legătură cu acest episod biografic, în Torouțiu, I. E., voi. cit.
5 „Federațiunea11, II, 1869, nr. 143, p. 581.
6 Manciulea, Șt.. Titu Maiorescu bursier al Blajului, în Omagiu lui loan
Lupaș. București, 1941, p. 511 și urm.
ERORI ÎN MAIORESCOLOGIE
11
Fapt este că în lucrarea sa găsim nu puține erori. Acestea au trecut în lucrările unor exegeți prestigioși, care au contribuit apoi din plin la propagarea lor.
Dintre acestea, să menționăm informația greșită că titlul disertației de doctorat susținute de Maiorescu la Giessen ar fi fost De philosophia Herbarti, informație preluată, între alții, de E. Lovinescu, I. Petrovici, T. Vianu și chiar de amintitul tratat de Istoria literaturii române. III. Acesta din urmă apărea la doi ani după ce Domnica Filimon făcuse rectificarea cuvenită, e drept, în revista Săptămîna, iar nu într-o publicație de specialitate. Pe baza manuscrisului descoperit, discuția este reluată de către aceeași autoare (Tînărul Maiorescu, 1974), de către Simion Ghiță (Titu Maiorescu, 1974) și de către Liviu Rusu în Introducere la Titu Maiorescu, Jurnal și Epistolar, I (1975). S-a stabilit astfel că titlul disertației de doctorat a lui Maiorescu a fost Relația. Informația corectă stătea însă demult la îndemîna cercetătorilor, respectiv de la apariția volumului I al însemnărilor zilnice (1937, p. 348), unde, în Anexe, este reprodusă o listă de Lucrări literare, dintre 1851—1861. La anul 1859, figurează, între altele, Relațiunea, cu adaosul ,,disertație filosofică. Luat doctoratul la Giessen*. Cercetătorii imediat următori, Mircea Florian, I. Brucăr, E. Lovinescu, menționează consemnarea din lista amintită, dar numai I. Brucăr, în Notele biografice din ediția Logicii lui Maiorescu pe care o scoate în 1940, reproducînd întreaga însemnare, formulează, la modul dubitativ, ideea că Relațiunea și nu De philosophia Herbarti ar putea fi titlul disertației susținute la Giessen. Dar, după cum am văzut, aceste semnalări nu au avut urmări imediate pentru istoria literară, care a vehiculat în continuare eroarea amintită. Din păcate, în ultimele apariții ale monografiei lovinesciene, editorii nu menționează în note eroarea, lăsîndu-i încă șanse de răspîndire.
Tot S. Mehedinți pune în circulație o versiune eronată cu privire la echivalarea studiilor germane ale lui Maiorescu în Franța: „Noul venit obține permisiunea de a trece examenele, fără frecventare, și le trece pe toate în timp de un an și jumătate, iar Sorbona îi dă și echivalența doctoratului său filosofic cu licența în litere" (s.n.). Informația este preluată și vehiculată în lucrări de mare autoritate, circulînd în numeroase studii pînă în ultimii ani. Dacă T. Vianu se exprima în această privință cu oarecare lipsă de precizie, E. Lovinescu, în schimb, scria fără echivoc: . . la fel izbuti și la Paris să-și echivaleze doctoratul în Germania cu licența în litere, așa că obiectul bursei era împlinit fără nevoia unor noi sforțări*7. El citează chiar, în notă, o diplomă din 28 ianuarie 1860. Să nu uităm că Maiorescu sosise la Paris în noiembrie 1859! în 1940, Lovinescu nu dispunea de alte date privind problema studiilor pariziene ale lui Maiorescu. Abia din 1972, cînd se publică în Convorbiri literare o parte din scrisorile aparținînd Epistolarium-uhii III, aceasta putea fi lămurită. O fac, în parte, Domnica Filimon și S. Ghiță, în lucrările amintite, dar mai ales Liviu Rusu, în mai multe studii publicate în revista Viața românească (1976, 1977) și reunite în volumul
7 Lovinescu, FI, Titu Maiorescu, voi, I, București. 1940, p. 76.
12
S. IERCOȘAN
Scrieri despre Titu Maiorescu (1979). Știm acum că studiile pariziene ale viitorului critic au durat doi ani. Diplomele germane și le-a echivalat cu un bacalaureat în litere. Cît privește licența în litere, după ce intenționase să facă demersuri pe lingă Eforia din București, în sensul renunțării la ea și al transferării bursei pentru studii juridice, Maiorescu și-o trece totuși, prezentînd ca teză traducerea franceză a lucrării sale Einiges Philosophische . . pe baza căreia obține titlul în decembrie 18608. Maiorescu mai rămîne un an la Paris, unde, în noiembrie 1861, devine licențiat în drept, pe baza tezei Du regime dotai, și face eforturi, infructuoase, pentru a-și lua doctoratul în litere.
Și de data aceasta trebuie să arătăm că în ediții recente ale unor lucrări de mare autoritate erorile rămîn necorectate. Dacă, de pildă, în volumul 7 din Scrieri de E. Lovinescu (1978) lipsesc doar notele editorului care să ateste noile informații, în ediția a Il-a a celebrei Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui Călinescu (București, 1982) apar, în această privință, o serie de erori inexistente în cea dintîi. ,,Acolo [la Paris] — citim în noua ediție — își echivala doctoratul la Giessen cu licența în drept, cu teza De jure dotium, du regime dotal“ (p. 399). Faptul nu poate duce decît la propagarea în continuare a acestor erori.
In cîteva cazuri, exegezele prestigioase nu reprezintă doar verigi intermediare, ci sursa însăși a unora din informațiile greșite preluate de cercetătorii ce au urmat. în această situație se află, de pildă, monografia lui E. Lovinescu. Din mai numeroasele exemple ce s-ar putea cita, ne oprim asupra unei erori sortite celei mai spectaculoase și incredibile ,,cariere“. Aceasta privește o problemă bibliografică — prezentarea lucrării lui Maiorescu Despre scrierea limbei române.
Apărută la Iași în 1866, Despre scrierea limbei române cuprindea de la început patru părți: I Principiul scrierii. II Cercetări fonetice asupra alfabetului latin. III Despre scrierea lui c, g, ș, ț, cl, ă, e, i și o critică a sistemului fonetic. IV Cercetări limbistice și critica sistemului etimologic. Maiorescu retipărește ultimele două capitole, care aveau un caracter polemic, în Convorbirile din 1867 și 1873, modificînd și titlurile și ordinea. Edițiile următoare ale lucrării vor fi cuprinse în volumele de Critice, începînd din 1874.
Neglijînd să consulte ediția princeps și derutat de republicarea capitolelor amintite în Convorbiri, ca și de o prefață la o proiectată ediție, datată ianuarie 1873, Lovinescu prezintă lucrarea astfel: „Despre scrierea limbei române a apărut în ediția I, la 1866, cuprinzînd numai partea I și II a studiului. Critica, etimologismului (adică partea a patra) a apărut întîi în Conv. Ut., 1 și 5 (!) august 1867 (voi. I); partea a Il-a, Despre principiul scrierii și o critică a sistemului fonetic, a apărut întîi în Conv. Ut., VII, nr. 1 nov. și 1 dec. 1873. Ediția Il-a a întregii lucrări a apărut la «Socec», Buc., 1873; ediția III, la 1893, și a IV, la 1908“9. O descriere,
8 Maiorescu, T., Jurnal și Epistolar, III, București, .1980, p. 93.
9 Lovinescu, E., op. cit., p. 187-
ERORI ÎN MAIORESCOLOG1E
după cum se vede, cu totul greșită a ediției princeps, precum și informația eronată despre apariția unei a doua ediții în 1873.
Tot datorită necunoșterii primei ediții și consultării neatente a Convorbirilor, în Istoria literaturii române moderne, T. Vianu dă o altă versiune, eronată și ca, asupra lucrării în discuție, care ar fi avut inițial doar trei capitole.
Pornind de la acești doi exegeți prestigioși și îndeosebi de la E. Lovinescu, descrierea greșită a lucrării maioresciene se regăsește la zeci de autori. George Mi rea, în cartea sa Junimea. Implicații lingvistice (Iași, 1983), ne dă o listă, cuprinzînd istorici și critici literari, lingviști, editori, autori de cursuri universitare, listă ce mai poate fi încă lungită.
Dacă unii cercetători aflați în culpă au preluat întocmai o versiune sau alta din cele menționate, cîțiva au amplificat eroarea din dorința de a părea originali. Iată un exemplu: „In prima formă sub care s-a publicat ca broșură în 1866, lucrarea cuprinde următoarele capitole: I. Principiul scrierii; II. Cercetări fonetice asupra alfabetului latin; III. Despre scrierea lui c, g, ș, ț, d, ă, e, i și o critică a sistemului etimo-logic“lQ. Mai întîi, o lucrare de 152 de pagini nu este o broșură. Apoi, ea apare aici doar cu trei capitole. în sfîrșit, titlul celui din urmă este formulat greșit, printr-o contaminare a titlurilor capitolelor III și IV! In continuare, autoarea cărții citate comite o altă serie de erori, totul dovedind că d-sa n-a văzut nici ediția princeps, nici Convorbirile, deși vrea să lase impresia că a făcut-o. Și nu e singura în această situație.
Mai semnalăm faptul curios că între copertele aceleiași cărți, de data aceasta ediția critică de Opere în curs de apariție, întîlnim două versiuni ale problemei în discuție. în Studiul introductiv este preluată aidoma descrierea eronată a lui T. Vianu, iar în Note sînt semnalate greșelile unor predecesori, restabilindu-se adevărul cu privire la structura ediției princeps, la republicarea celor două capitole în Convorbiri și la inexistența unei ediții autonome care ar fi apărut în 1873.
G. Mirea vorbește cu indignare despre ceea ce el numește „acest incredibil tur al ignoranței și lipsei de respect față de adevăr^10 11 și dezaprobă, pe bună dreptate, pe editorii lui Maiorescu și Lovinescu, la care se adaugă și cei ai lui T. Vianu, care nu au făcut rectificările de rigoare nici la ultimele reeditări.
Exemplul discutat relevă prejudiciile aduse cercetării de citirea necritică a unor lucrări semnate cu nume prestigioase, de neglijarea consultării surselor primare sau a altor studii importante apărute pe parcurs. Astfel, chiar G. Mirea și G. Rădulescu-Dulgheru, care restabilesc, în sfîrșit, adevărul în problema discutată, ignoră faptul că la numai doi ani după apariția monografiei lovinesciene profesorul losif Pervain făcea rectificarea cuvenită. într-o notă la studiul său Aspecte din lupta junimistă în Transilvania, el dădea descrierea exactă a lucrării lui Maio-
10 Șut eu, F1., Influența ortografiei asupra pronunțării literare românești, [București], 1976, p. 52.
11 Mirea, G., Junimea. Implicații lingvistice, Iași, 1983, p. 184.
14
S. IERCOȘAN
rescu, arătînd că „în felul acesta trebuie rectificată informația lui E. Lovinescu . . ,“12.
Cîteva din principiile metodologice care se pot desprinde din cercetarea noastră le găsim excelent formulate de către Tudor Vianu în Metoda de cercetare în istoria literară: „Un istoric literar, cu o bună pregătire, trebuie să fi avut în mînă și să fi parcurs toate operele autorilor de oarecare însemnătate din istoria unei literaturi. Trebuie să cunoască toate edițiile și particularitățile acestora. Trebuie să fi răsfoit toate periodicele literare și celelalte publicații care au consacrat literaturii o parte din sumarele lor. Cunoașterea amănunțită a periodicelor este mai ales esențială pentru o literatură cum este literatura română, unde prea puțini autori s-au bucurat pînă acum de prezentarea lor într-o ediție critică^ (s.n.)13. Desigur, între timp, situația s-a ameliorat simțitor, prin apariția edițiilor critice și în domeniul ce ne interesează. Totuși, datorită nesocotirii unora din exigențele menționate sau a altora, nu sînt nici ele cu totul lipsite de erori. Alături de cele semnalate, mai dăm un singur exemplu. Informația greșită că G. Bogdan-Duică ar fi adoptat această semnătură ulterior publicării în Convorbiri (1890) a recenziei la Studii critice, I, de Gherea, o piesă importantă a ceea ce se numește „polemica Maiorescu-Gherea, după ce a circulat în diverse variante, aproape comice prin alăturare — „G. Bogdan, care-și adaugă după 1900 determinativul Duică“, „Gh. Bogdan (devenit ulterior Duică)“, „G. Bogdan (încă nedevenit Duică“) —, pătrunde și în ediția critică Maiorescu. De asemenea, chiar în ultimele reeditări ale monografiei lui E. Lovinescu, cele două nume figurează în Indice la poziții diferite, fără a se face trimiterea necesară.
Obligativitatea cunoașterii surselor, a citirii lor atente, a preluării prudente și a consemnării corecte a informațiilor stă în fața tuturor cercetătorilor din acest domeniu, pentru a se ajunge la contracararea procesului de proliferare și propagare a erorilor, descris, în unele aspecte ale sale, în paginile de față.
12 Verbină, I. [Per va in, I.], Aspecte clin lupta junimistă în Transilvania, în „Studii literare41, I, 1942, p. 60.
13 Vianu, T., Studii de literatură română, București, 1965, p. 13.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGlA, XXXI, 1, 1986
GHEORGHE STOICA: O VIAȚĂ DĂRUITĂ PRESEI MILITANTE
LIVIA GRĂMADĂ*
ABSTRACT. — Gheorghe Stoica: A Life Devoted to Engaged Journalism. Gheorghe Stoica (1887—1959), a cledicated journalist and contributor to numerous newspapers in Transylvania at the beginning of the 20-th century, relentlessly and actively fought for the ideals of his gene-ration: emancipation of the Romanians in Transylvania and the union of this Principality with Romania.
Brought to trial for his courageous convictions, Gheorghe Stoica was sent to prison in Seghedin. The memoirs of his prison years were published a quarter of a century later (Calvarul unui gazetar, 1934 (The Ordeal of a Journalist), when bitter feelings and resentment had given way to forgiveness and goodwill. Thus, what the book misses in emoțional străin and accuracy is gained in objectivity and lack of hatred and revenge. Contentedness with the accomplished ideals he had fought and suffered for blends with peaceful pleasure in evoking memories of troubled but heroic time.
Author of a volume of sketches and stories (Alte vremuri, (Other Times)), Gheorghe Stoica, placed between Slavici and Rebreanu, is a representative of Transylvanian prose in the realist tradition of Romanian literature.
Gazetar și scriitor ardelean, pe nedrept uitat, ignorat de istoriile literaturii și presei românești, Gheorghe Stoica a fost „un participant zelos cu condeiul în mînă“ la luptele premergătoare marii Uniri și el „ar merita cu prisosință fapta și gestul urmașilor de la el de-acasa, sa fie readus la lumină în ostenelile și zămislirile lui, din întunericul și uitările ferecatului timp dusU1.
Cine este scriitorul recomandat cu generoasă însuflețire de L. Ka-lustian? Născut la 24 august 1877 în Tohanul Vechi într-o familie de țărani, Gh. Stoica urmează studii comerciale la Brașov. Dîndu-și curînd seama că a apucat-o pe o cale greșită, părăsește registrele cu -cifre^ Și operații contabile. Ademenit de spectacolele companiei lui Zaharia Bârsan, se angajează în trupa acestuia și o însoțește în turneele sale prin tot Ardealul. Nu i-a lipsit talentul și, înzestrat cu simțul umorului, cu o robustă jovialitate, a fost aplaudat mai ales în roluri comice. Disponibilitățile actorului, dublate de gustul anecdotei, al glumei și vorbei cu duh, sînt valorificate și într-o comedie în două acte, O ședință comunală, publicată în 1907 la Brașov. Piesa amintește de țăranii mucaliți, funcționarii venali și negustorii evrei din teatrul comic al lui Alecsandri, la care poate fi raportată și invenția onomasticii sau a comicului verbal, toate transpuse într-o atmosferă tipic ardelenească. Aspirația profesionalismului îl conduce pe băncile Conservatorului din București. Dar văzînd că nici actoria nu-i aduce satisfacții depline, decide să se consacre
• Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de literatură română, comparată fi teoria Iile ratării, 3400 Cluj-Nap oca, România
1 Kalustian, L., Simple note, III, București, 1983, p. 258—260.
16
L. GRĂMADĂ
ziaristicii. Redactor și colaborator la numeroase periodice („Tribuna^ de la Arad, „Lupta“ din Budapesta, „Foaia poporului^ de la Sibiu, „Viața nouăw din Bucovina, ,,Sămănătorul“, „Viața literară“, „Luceafărul11 etc.), Gh. Stoica este un gazetar de vocație, care-și făcea meseria cu onestitate, curaj, dîrzenie și intransigență. O aleasă modestie îl ține? departe de ambiția primplanurilor, aliniindu-se printre „glotașii nației, care nu și-au făcut decît cu abnegație și fanatism datoria^2.
Condamnat în februarie 1908 la un an și jumătate închisoare, Gh. Stoica împărtășește soarta confraților săi și-și ispășește, alături de ei, cu supliciul detenției, „păcatul^ de a fi avut curajul opiniilor. Trece mai întîi prin penitenciarul central din Budapesta, apoi este mutat în temnița de tristă faimă de la Seghedin. Cu douăzeci de ani în urmă, I. Slavici trăise o experiență similară la Vaț, iar peste alte trei decenii, în fortăreața Domnești și la Văcărești. Memoriile acestuia din 1921 insistă îndeosebi asupra ultimelor tribulații prin închisorile României, sub impresia încă vie a unor trăiri fierbinți, imediate, pe care septuan-genarul le resimțise cu o ascuțită durere. Concepute ca pledoarie pro clomo, ele au un caracter explicativ și polemic, încercînd să justifice convingeri și atitudini infirmate parțial de mersul evenimentelor. In 1930, cînd T. Arghezi publica Poarta neagră, Gh. Stoica pregătea pentru tipar Calvarul unui gazetar, apărut la Orăștie în 1934. Se scurseseră peste două decenii de cînd publicistul ardelean, abia trecut de 30 de ani, fusese pensionarul temnițelor maghiare. Drama se consumase de mult: eroul ei o rememorează de la o distanță care-i permite cenzurarea atitudinilor, înlocuirea patimei cu îngăduința și iertarea. Ceea ce pierd aceste pagini din tensiunea emoțională și acuitatea detaliului, cîș-tigă prin stricta obiectivitate, absența urii și pornirii spre răzbunare. Satisfacția împlinirii idealului pentru care a luptat și a suferit îi îngăduie plăcerea evocării tihnite a amintirilor, menite să conserve imaginea unei epoci învolburate, eroice, lăsată moștenire generației următoare, dimpreună cu îndemnul: „noi am realizat un ideal: unirea. Ea [generația tînără] să-și creeze altul: păstrarea intactă a unirii și a patrimoniului naționaD3.
La fel ca Slavici, memorialistul nostru convertește jurnalul intim Intr-un jurnal extern, a cărui privire, proiectată din interior spre exterior, fixează tabloul unei epoci și al unei lumi amenințate de dezagregare. Montate într-o arhitectură epică, luminate expresiv de prezența dialogului, întîmplările se derulează într-o atmosferă tensionată: ieșirea din pasivitate readuce pe români în scena vieții politice, cu confruntările din presă și parlament. Starea de agitație e agravată și de ecoul evenimentelor dramatice ale răscoalei din 1907.
Jurnalistul evocă „usturătoarele delicii“ ale închisorii: celula îngustă și întunecoasă ca un mormînt, senzația insuportabilă provocată de zgomote, stereotipia mișcărilor și sunetelor: „pe coridoare aceeași larmă, aceleași strigăte pițigăiate de tinichele lovite una de alta, mersul greoi al paznicilor și pasul grăbit al robilor ce-și cărau apă: frecături de
2 Idem, ibidem, p. 258. 8
8 Stoica, G h., Calvarul unui gazetar, Orăștie, 1934, p. 272.
GHEORGHE STOICA ȘI PRESA MILITANTĂ
17
perii, plesnituri de cîrpe pentru ștergerea prafului și tot atîtea ecouri răsfrînte de acustica puternică a bolților. O jumătate de ceas întreaga închisoare fierbea. Pe urmă iarăși intra liniștea de mormînt a acestui labirint, în care atîtea chinuri, atîtea dureri și dorințe sînt înăbușite44 4. Cel mai greu de îndurat e supliciul singurătății, al claustrării, motiv principal al stărilor depresive sau de surexcitare extremă, ale căror paleative sînt plimbarea, vizitele și încurajările venite dinafară, corespondența clandestină, lectura și mai ales contactul cu semenii, condamnați politici ori de drept comun, prin sentințe ale tribunalelor habsbur-gice. Ochiul cercetează curios fizionomiile: „fiecare avea ceva interesant în privire, în atitudine, în stîngăcia și timiditatea mersului cu sulița în spate“5 6. Un sentiment adînc, reconfortant, de solidaritate, dătător de speranță, îl înfrățește cu suferințele acestora. Cronica faptelor e punctată de o suită de portrete ale fruntașilor politici români. Directorul „Tribunei44 arădane, I. Russu-Șirianu, e un om deschis, jovial a cărui „față bron-zață și plină de expresie, umbrită de un păr bogat, lucios, rîdea într-o prietenească transfigurare . . .“G. Temperament diametral opus, Aurel Vlad, „primul deputat activist, [era] de o rară îndrăzneală, nervos în gesturi și violent în cuvinte44 7. Protopopul Săliștei, loan Lupaș, „îndărăt-nic și plin de voință de muncă“, vine la închisoare cu o ladă de cărți, vrînd să redacteze monografia despre A. Șaguna. între membrii micii colonii românești de la Seghedin s-au perindat în primul deceniu al veacului mulți gazetari și politicieni români: Silvestru Moldo van, Victor Braniște, poetul Octovian Gogci ș.a. Un preot român din Vălișoara, moș-sas "	neag cu barbă și plete lungi albe, biet maniac, uituc și avar, cu trăsă-
2 * tUrile îngroșate de bătrînețe, este o apariție insolită, ușor ridiculizată, g » El contrastează cu figura eroică a „mult încercatului martir44 slovac, de o g exemplară intransigență, a părintelui Andrej Hlinka. Asemenea lui Ș? Ș Slavici sau Arghezi, Gh. Stoica înregistrează prezența socialiștilor și îm-g E2 părtășește mai degrabă premonițiile lui Arghezi decît entuziasmul lui Slavici. Atribuindu-le dogme sociale rău înțelese sau suspectîndu-i de veleitarism politic, memorialistul nu-și ascunde rezervele, deși recu-5 noaște că se aflau pe același drum, în numele unor idealuri comune. 5! Portretele în negru predomină, chiar cînd sînt ale unor amici sau con-J (Dumitru Lascu, fire ciudată, nervoasă, aspră, închisă) și mai ales ale cerberilor (pandurul Forro, fost cizmar, mititel și roșcovan, cu mustață stufoasă și barbete, șiret, rău și arțăgos). Semnele omeniei sînt rare în această lume brutală, stăpînită de instincte primare. Cîte un bătrîn paznic, român sau ungur, păstrează ceva din cinstea și bunul simț al țăranilor ce au fost odinioară.
Plecarea din Seghedin nu este ultima stație a Golgotei pentru „soldatul trecut prin foc [care] n-are alt gind, decît să se întoarcă iar la luptă44. Fiind pus pe „lista neagră44 a guvernului, este din nou dat în judecată pentru „ațîțare la rebeliune44 și e silit în cele din urmă să treacă
4 Idem, Ibidem, p. 99—100.
5 Idem, ibidem, p. 109—110.
6 Idem, ibidem, p. 12.
7 Idem, ibidem, p. 127.
t. te lb. ti l/f
2 — Philologia — 1986
SECĂîA
ungvis-iica
18
L. GRĂMADĂ.
Carpații. Iși continuă activitatea publicistică și își încearcă condeiul îh literatură. Bun cunoscător al vieții satului românesc, de care se simte puternic legat, Gh. Stoica compune proze scurte, reunite în volumul Alte vremuri, publicat la Orăștie în 1913, prefațat ele Octavian Tăslăuanu. Cu acțiuni desfășurate în Transilvania sau peste munți, unele schițe și povestiri reiau atmosfera și temele preferate din nuvelele lui Slavici : iubirea idilică (La fin, La izvor), patima averii și conflictele din lumea satului (Hîrca, Hanul cu tei, Comoara lui Colceag etc.). Problema ridicării intelectualității din rîndul țărănimii, abordată în Domnul mamei, reactualizează situații din Mara și Buclulea Taichii. Lelea Nuță, care „cam trăgea a domnie“, atinsă și ea de mîndria și ambiția Marei sau a părinților lui Huțu, vreți să-și vadă feciorul popă, dascăl sau notar în sat. Dar „domnul mamei" nu se oprește la condiția personajelor lui Slavici: „nu l-a mai oprit nimenea de la învățătură . . . Iar după ce-a gătat cu cartea, s-a așezat la oraș în niște case ca ale împăratului. Din cînd în cînd mai dă pe-acasă, și lelea Nuță, cînd îl zăria pe ferestrele vagonului, nu se putea opri să nu zică: „doftoru mamii și procatăru mamii!" Oa-menii-și luau pălăria ca d-un domn mare, muierile se ridicau de pe prispă, iar lelea Nuță, îmbrăcată întotdeauna în haine de duminecă, le mulțumea cu inima deschisă: „Plecăciune!“s. Părintele Achim de la Vadu Rău din Alte vremuri este o variantă palidă a lui Popa Tanda, om de viață, iubitor de trai bun și vin de soi, întreprinzător, care știe preface sfaturile și slujbele în parale.
Atașamentul sincer față de natura satului, de oamenii ei, predilecția pentru viața patriarhală, așezată în contrast cu lumea coruptă a orașelor (Sinică din Paznicii, chemat la oaste, se îndreatpă spre „afurisitul de București"), ostilitatea față de boierii noi, de ciocoii greci sau armeni imprimă prozei lui Gh. Stoica o tentă sămănătorist-poporanistă. Străină modei, sustrasă oricărei influențe de grup sau de școală, această viziune ține de structura sa țărănească, nealterată de studii ori de îndeletnicirile și moravurile citadine. Prozatorul, mișcat de „durerile înbușite din inima țăranului", le descoperă pretutindeni în cuprinsul spațiului românesc: obijduiții din Cîmpia Dunării se unesc cu ungurenii veniți de dincolo de Carpați, pentru a ține piept asupririi (FIanul cu tei, cu ecouri din Pădureanca lui Slavici). Mentalitatea arhaică e decantată, la fel ca în proza lui Slavici, în cugetări și sentințe, rostite în graiul neaoș ardelenesc, învățat acasă. Convingeri moștenite din timpuri imemoriale despre năravul femeii sau atotputernicia soartei devin aforisme, unele desprinse parcă din Povestea vorbei lui A. Pann.
In pragul senectuții, războiul și urmările lui întrerup activitatea scriitorului. împrejurările îl îndepărtează de ziaristică și sfîrșitul îl surprinde la Mălinul din Bistrița-Năsăud, la 20 martie 1959. După un sfert de veac de la moartea sa, datorăm o clipă de rememorare omului integru, ziaristului onest și scriitorului, care, situat între Slavici și Re-breanu, evident fără a fi de" mărimea acestora, menține proza ardeleană în tradiția realistă a literaturii române.
8 Stoica, Gir, Alte vremuri, Orăștie, 1913, p. 71.
STUDIA UNIV. BÂBEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1SS6
INTERFERENȚA. INTRE TEORIE. ȘI PRACTICĂ
LADISLAU BALAZS*
ABSTRACT. — The Interference: Between Theory and Practice. The neuro-, socio-and psycholinguistic approach to the concept of interference is followed by a sur-vey of the main manifestations of this phenomenon which is charachteristic of lan-guages in contact. The problem of phonemic „calques“ is also tackled. In the ond, we consider the possible use of ithe notion „interference41 in teaching—acquir-ing foreign languages.
1.1.	Ca fenomen lingvistic, interferența constă în încălcarea normei din limba A sub influența unei limbi B; este rezultatul presiunii unui sistem mai puternic, care poate fi limba învățată întîi (Ribot, 1882) limba mai familiară, mai intens folosită( Pitres, 1895) sau cea cu o mai mare încărcătură emoțională (Minkowski, 1927). Aceste criterii nu sînt mutual exclusive (Obler, 1983).
1.2.	Fiind o restructurare a tiparelor (Weinreich, 1967), cu implicații neuro-, socio- și psiholingvistice, interferența necesită o abordare complexă, interdisciplinară. Bazele neurolingvistice ale bilingvismului sînt mecanismele „localizate*4 în scoarța cerebrală (Paradis, Lebrun, 1983). S-a pus problema dacă cele două limbi sînt fixate complet separat, suprapus total sau intersectat și dacă ele se află în raport a) de dependență unilaterală, b) de subordonare a amîndurora la așa-zisa capacitate lingvistică general umană, c) de fixare independentă (coordonată) sau d) de sistem compus (Obler, 1983). S-a pus și problema vîrstei la care a fost însușită limba a doua, a sexului, a modalităților de însușire (achiziție naturală sau dobîndire prin instrucție organizată), a cunoașterii scrise sau orale a uneia dintre limbi (Galloway, 1983).
1.3.	Bilingvii sînt foarte diferiți, chiar dacă provin din același mediu sociocultural. Ei se deosebesc prin frecvența relativă și prin domeniile de utilizare a celor două limbi ale lor, fără să vorbim de gradul diferit de competență la fiecare nivel al structurii lingvistice și de interferențele uni- sau bilaterale (M. Paradis, Y. Lebrun, 1983). Diferențele de competență devin evidente în situații sociolingvistice diferite. Gradul de cunoaștere a limbii a doua, menținerea intactă sau pierderea treptată a limbii materne sau a limbii a doua sînt condiționate social (nivel de instrucție, statutul politic al grupului căruia îi aparține vorbitorul, ocupația lui ,poziția lui socială etc.), iar performanța depinde și de situația concretă în care are loc interacțiunea verbală (tema abordată, raportul față de interlocutor etc.).
♦ Universitatea, din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de limba română și lingvistică generală, 3400 Cluj-Napoca, România
20
L BALÂZS
1.4.	Contextul sociolingvistic are și un corolar psihologic: Oboseala, neatenția, supărarea, bucuria, nesiguranța în tema abordată, tensiunea nervoasă în fața unui interlocutor de alt statut social etc. influențează negativ performanța chiar și la aceia care, în condiții normale, ar utiliza absolut corect ambele limbi. Cu atît mai puțin se pot menține intacte structurile celor două limbi, cînd vorbitorul nu este pe deplin stăpîn pe toate registrele tuturor varietăților sociolingvistice ale idiomurilor in cauză.
1.5.	Condiția lingvistică a interferenței sînt înseși structurile lingvistice prezente în conștiința vorbitorului. Modul concret de manifestare a interferenței, direcția desfășurării procesului depind de particularitățile structurale ale limbilor aflate în contact. între limbă și gîndire există un raport de unitate dialectică, gîndirea realizîndu-se în și prin vorbire (Schaff, 1966, Wald, 1981). Limbile sînt diferite. într-o recenzie asupra unui studiu din 1827 al lui W.v. Humboldt, Hegel scria: ,,Este contrar naturii lucrurilor să se afirme că o expresie a limbii unui popor se poate reda în limba noastră printr-o expresie care să corespundă celeilalte cu deplină exactitate. Un cuvînt al limbii noastre redă reprezentarea noastră despre obiectul dat și tocmai prin aceasta nu reprezentarea celuilalt popor care are nu numai o altă limbă, ci și o altă reprezentare* (citează E. Coseriu, 1981). Se adeverește încă o dată că forma internă a limbii,, intuită de G. Vico, de G. Herder și definită de W. v. Humboldt, apoi rediscutată de L. Hjelmslev sub denumirea de formă a conținutului (cf. TLG 1971) trebuie așezată în centrul preocupărilor de lingvistică contrastivă. Este de un mare interes teoretic și practic modul în care membrii unei comunități lingvistice își formulează gîndurile în tiparele limbii proprii. L. Obler (1983, 33) afirmă că ceea ce se învață poate influența modul în care creierul se organizează pentru a-1 trata: ,,De fapt am ajuns să propunem posibilitatea neo-whor-fiană că deosebirile intrinsece între limbile învățate sau, mai exact, deosebirile dintre perechile de limbi date ar putea să aibă repercusiuni asupra modului în care elementele limbii sînt tratate de creier*.
1.6.	încă în 1942 B. L. Whorf preconiza crearea unei lingvistici „contrastive^ (Whorf, 1963) care trebuie să se folosească, precizează E. Coseriu (1981), de un aparat unitar de concepte.
Prin confruntări se evidențiază caracteristicile fiecăreia din limbile puse față în față. Cum remarcă Weinreich (1967), orice deosebire este o sursă potențială de interferențe, așa cum orice identitate, chiar și parțială, reprezintă izvorul unor transferuri (Juhăsz, 1970). Transferul este o formă creată după modelul celeilalte limbi, dar nu constituie o abatere de la normă. Dacă, învățînd germana, un vorbitor rus va transfera genul masculin al cuvîntului rusesc stol asupra germanului Tisch, va rezulta der Tisch adică o formă corectă. în schimb, dacă un român va zice une probleme după modelul rom. o problemă, aceasta va fi o încălcare a normei, deci o interferență.
Teoretic, oricare dintre limbi poate fi sursă a interferenței, dacă amîndouă sînt cunoscute și folosite cu aceeași intensitate. Practic, în aceste cazuri de relativă egalitate între limbi, acțiunea pornește de la
INTERFERENȚA
21
un sistem sau microsistem mai simplu, mai clar, rezultatul intereferenței fiind, prin urmare, o simplificare, o mai pronunțată și mai clară sistematizare. Tipul cu trei timpuri principale e mai puternic decît acela în care acestea prezintă subdiviziuni. Dacă într-o limbă formele de nominativ și de acuzativ sînt identice, influența pornește? de aici către limba care prezintă, pentru cele două cazuri, amintite, forme morfologice distincte. Un român începător în limba rusă e tentat să spună ja citaju kniga (în loc de knigu) după modelul rom. citesc cartea. In condiții normale, maghiara nu pune la „genitiv“ numele posesorului; acest model transpare în formele caietul elevul, lupta clasa muncitoare.
Cînd una din limbi este mai adînc ancorată în conștiință și este, datorită practicii cotidiene, puternic automatizată, se poate întîmpla ca regula amintită (a „simplificării^) să.nu mai fie valabilă.
Producerea interferenței este mult ușurată de faptul că mecanismul psihologic al conexiunii inverse acționează, în etapa de început a bilingvismului, numai pentru LH sau, mai exact, ,,judecă“ performanțele din L2 tot prin normele „internalizate“ ale Lb considerînd ,,corecte“ toate enunțurile care nu contravin regulilor din limba dominantă.
2.0.	Există o varietate infinită a interferențelor. O clasificare a lor ni se pare totuși posibilă. Punctul de plecare ni-1 furnizează H. Paul (1886) care stabilește că ,,amestecul limbilor^ se realizează pe două căi principale: 1. preluare de material lingvistic străin și 2. imitarea a ceea ce Humboldt și Steinthal numeau „formă internă^. Cum se vede, ne aflăm în fața a două concepte bine cunoscute: împrumutul și calcul.
2.1.1.	în esență, se împrumută cuvinte. Dar prin cuvînt vorbitorul nespecialist, care își însușește Lo pe cale naturală, înțelege o secvență sonoră oarecare introdusă în vorbire pentru a umple un gol (obiectiv sau subiectiv), indiferent de dimensiunile acestei secvențe. Cînd ceangăul spune la capu moșii a mcnyasszony iii ”la capul mesei sade mireasa”, el înlocuiește un complement de loc (asztalfon) prin altul. Fiind locuțiuni, deci avînd o funcție sintactică unică, nici de fapt, de fel pătrunse în unele graiuri maghiare din România nu depășesc nivelul lexical.
Motivele unei interferențe lexicale pot fi multiple : negăsirea termenului potrivit, căutarea unei expresii mai scurte, mai șocante etc. Cînd și interlocutorul este bilingv, vorbitorul introduce în text un cuvînt din cealaltă limbă fără nici o adaptare fonetică sau morfologică: Să știi că nici sîrbii nu sînt szivbajosok (szîvbajos ,,bolnav de inimă”, aici „care poate fi speriat ușor”).
2.1.2.	Cînd influența unei limbi asupra alteia este deosebit de puternică datorită unor factori extralingvistici, este posibil și împrumutul de morfeme, pornindu-se de la morfeme gramaticale „nelegate” (prepoziții, conjuncții) : idiș, american nit er but ich fWeinreich, 1967) ; ceang. elszaki-tottad a ruhât dar nem volt tH ,,ți-ai rupt haina, dar n-a fost ac”, a szeme magânak hatul van si mindent lat „ochii d-tale sînt în spate și vezi tot”, Jânosz nagyobb decît e Peter ,, Jânos e mai mare decît Peter” (Mârton, 1972).
Se ajunge pînă la urmă și la împrumuturi de morfeme gramaticale „legate”. H. Schuchardt (1884) semnala în vorbirea germană a slovacilor in Pressburgu; Weinreich (1967) citează genitivul englez ’s în vorbirea
22
L. BALÂZS
spaniolă din Tampa (Florida) Juan's padre și desinențele bulg. de pers. 1. și 2. sg în meglenoromână: aflum, afliș.
2.1.3.	împrumuturile de foneme sînt și ele posibile. Mârton (1972) arată că, în graiurile ceangăiești, vocala rom. ă este rostită și în cuvinte care n-au fost împrumutate din românește : fălu „sat”, tărisnya „traistă”, în condițiile unui bilingvism incipient, sunetele străine, inexistene în limba maternă, sînt înlocuite prin sunete apropiate (simțite identice) din Li (Polivanov, 1931). Vocalele românești ă și î sînt astfel identificate cu o și u din limba maghiară : fîș se schimbă în fus, iar 'pălărie devine pălărie. Japonezul rostește engl. milk sub forma miruku; polinezianul din Hawai, vorbind englezește spune Meii Kalikimaka pentru Merry Christmas, iar numele englezești ale lunilor le pronunță astfel: ianuali, pepeluali, malaki, apclila, mei, iune, iute, aukake, kemakemapa, okakopa, mowemapa, kekemapa (M. Pei, 1966).
Cauza acestor substituiri de sunete (foneme) este baza de articulație și — legată de ea — baza de audiție. Vorbitorul pronunță ceea ce aude și aude ceea ce poate pronunța.
2.2. Mult mai interesante și mai variate sînt interferențele realizate prin imitarea unor structuri. Unde există structuri, pot să apară și calcuri. Practic ele se regăsesc în toate compartimentele și la toate nivelele limbii.
2.2.1.	Există propoziții și chiar fraze în limba A construite după modelul limbii B. și invers. Fraza Az ember aki jdtt tegnap volt beteg calchiază fraza rom. Omul care a venit ieri era bolnav. Mor gen ich io erele gehen in die Schule imită topica rom. Mîine (eu) voi merge la școală. Adjectivul nume predicativ, invariabil în germană, provoacă în limba replică construcția Florile sînt frumos.
Lipsa genului în maghiară, utilizarea la singular a substantivuiui precedat de numeral cardinal și nehotărît și absența verbului copulativ la pers .a 3-a ind. prez, determină formulareti unei „propoziții ca Acesta doi femeia foarte bun.
Regimul diferit al unor verbe „echivalente” semantic în dot'.ă limbi dă naștere la secvențe ca copilullui îi doare capul (cazuri similare la Hristea 1968)/
2.2.2.	Calcul lexical e foarte cunoscut : se copiază fie structura externă, morfematică, fie structura internă, semantică, a modelului : pasăre-sperie „sperietoare” după madărijcszld, susul laptelui „smîntînă” după tejfăl sînt exemple pentru calcul de structură externă. După I. Ștefan (1963), Th. Hristea (1968) și alții, calcul semantic constă în îmbogățirea unui cuvînt cu un sens nou pe care modelul îl are în plus. Se dau exemple ca limbă care s-a îmbogățit cu sensul de „neam, popor” după modelul slav. jezyku.
Să nu se uite însă fenomenul contrar: eliminarea unui sens pe care modelul nu~l are. Pentru un maghiar începător în studiul limbii române, cuvintele masă, capră n-au decît sensurile fundamentale, întrucît în maghiară asztal și kecske sînt monosemantice. Sînt și cazuri cînd unele sensuri se adaugă, altele se elimină pentru ca cuvîntul x din limba 7.
INTERFERENȚĂ
23
să aibă aceeași structură semantică ca și modelul. Invățînd franțuzește, un român este tentat să adauge fr. porte sensul de „spațiu între bare pe un teren de sport“ și să elimine sensul de „ușă“.
Și în structura semică a sensului întîlnim calcuri interesante. Elinii-nîndu-se, după modelul rom. a merge, semul „pe jos” din structura semică a germ, gehen, verbal acesta este folosit și cînd e vorba de o deplasare cu un vehicul, pentru care germana îl are pe fahren. Prin aceeași manevrare nejustificată a semelor se explică și forma măsoară-mi merele acestea (rom. a cintări și a măsura le corespunde în maghiară un singur verb : merni). Eliminarea unui sem duce la „eliminarea” unui lexem, după cum introducerea unui seni în plus duce la apariția unui lexem nou (creat sau împrumutat). Deoarece în dialectul din Gurage (Etiopia) a pătruns din Quabana cuvîn-tul mata „frate”, cuvîntul vechi zeagi a primit un sem în plus, însemnînd „frate mai mare”, iar maia „frate mai mic”. Advokat înseamnă, în idișul american, „jurist în afara S.U.A.” iar lojcr (engl. lawyer) „jurist în S.U.A. (Weinreich, 1967).
2.2.3.	Calcurile gramaticale nu le mai exemplificăm.. Unele din ele au fost menționate mai înainte (1.6.), fie că se referă la expresia gramaticală, fie că vizează semnificația (categoria) gramaticală.
2.2.4	Pe lîngă substituirile de sunete care intră în categoria mai largă a împrumuturilor (2.1.3.), se constată, în cadrul interacțiunii limbilor, și alte interferențe. Jakobson vorbea încă în 1931 despre fonemi-zare, defonemizare și transfonemizare. în altă ordine, U. Weinreich le menționează sub denumirile: subdiferențiere, supradiferențiere și rein-' terpretare a. distincțiilor.
Subdiferențierea înseamnă eliminarea din structura fonemului a unei trăsături distinctive, pentru că limba model nu operează cu aceste distincții. Astfel, în vorbirea unui român începător, fonemele franceze /e/ și 'el se contopesc într-un singur fonem, identic cu /e/ din română, în consecință, în pronunțarea lui, se confundă fetit și fee, chantai și chanter. Deci dispariția unei trăsături distinctive provoacă contopirea a două foneme intr-urmi singur, adică eliminarea unui fonem.
Supradiferențierea înseamnă transformarea a două variante ale aceluiași fonem în două foneme distincte. Un italian sau un francez, care în limba lor au opoziția G/: le I, vor sesiza ușor diferența de pronunțare între /sto/ și /eti / în limba rusă și vor fi tentați să considere variantele poziționale ale fonemului rusesc le i drept două foneme. E adevărat, aceasta nu duce la o încălcare a normei de pronunțare.
Reinterpretarea distincțiilor înseamnă considerarea unor trăsături redundante drept trăsături distinctive, după un model care operează cu asemenea distincții. în maghiară, fonemele vocalice și consonantice se opun și prin durată. Dacă între’ /i / și /!/, /o/ și /o/, /o/ și /o/, /u/. și /ui, /ii/ ș /u/ deosebirile se reduc într-adevăr la durată, în cazul perechilor /e/ și /e/, /a/ și lai deosebirile sînt mai multe: /e/ este deschis, /e/ e închis și pronunțat prin lărgirea buzelor. Fonemul /a/ este posterior și rotunjit, la/ este central, nerotunjit și foarte deschis. Sub influența unei limbi care nu cunoaște opoziția de durată, deosebirea între /a/ și /â/
24
L. BALAZS
s-ar putea reduce la "rotunjit: nerotunjit", iar cea dintre /e / și /e/ la „deschis: închis", care ar putea prelua funcția distinctivă între aceste foneme. Unele graiuri maghiare din Cîmpia Transilvaniei prezintă o vădită tendință spre o asemenea reinterpretare a distincțiilor (Balâzs, 1965).
Toate aceste fapte de fonologie dau naștere la o ipoteză : oare subdife-rențierea, supradiferențierea și reinterpretarea distincțiilor, întrucît nu presupun introducerea unui material lingvistic străin, ci numai o reorganizare a microstructurii fonemului din L2 după modelul Li (sau invers) nu sînt tot calcuri P E- Seidel (1958) vorbește despre calcuri fonologice, dar nu le exemplifică și nu le explică. I. Rizescu (1958) și Th. Hristea (1968) își manifestă îndoiala în privința existenței unor asemenea calcuri.
Totuși, dacă există calcuri semantice realizate în interiorul structurii semice a sensului, ducînd fie la subdiferențieri prin eliminarea unui sem după modelul structurii semice a cuvîntului model, fie la su-pradiferențieri prin adăugarea unui sem în plus — și acestea sînt, incontestabil, calcuri, — atunci ele ce n-am putea admite, în virtutea izomorfismului dintre structurile fonemice și cele semantice, că și modificările survenite în structura fonemelor prin sub- și supradiferențiere și prin reinterpretarea distincțiilor sînt și ele tot calcuri, și anume calcuri fonem atice?
3. Subliniem, în încheiere, că toate aspectele abordate au o finalitate practică. Neurolingvistica bilingvismului țintește recuperarea cît mai completă a afazicilor, sociolingvistica bilingvismului ajută la elaborarea celor mai eficace strategii în politica lingvistică, iar studiul psihologic și lingvistic al interferențelor, ajutat îndeaproape de cercetările contrastive, servește la găsirea celor mai potrivite metode și procedee de predare — învățare a limbilor străine. întrucît cele două limbi ce se întîlnesc în același vorbitor nu se pot fixa, de la început, în mod coordonat în creierul acestuia, ele interacționează în chipuri variate în funcție și de caracteristicile concrete alo structurilor lor. Apare permanent posibilitatea încălcării normei, iar profesorul este chemat ca, încă în faza conceperii lecțiilor, să se îngrijească de preîntîmpinarea interferențelor. Firește, programele școlare, instrucțiunile metodice și manualele ar trebui să fie gîndite și elaborate în concordanță deplină cu realitățile lingvistice.
B I B L I O G R A F I E
1.	Balâzs, L., Aspecte ale interacțiunii limbilor, ”StUBB, Filologia”, 1, 1965.
2.	Coseriu, E., Contrastive Linguistik unei Ubersetzung: ihre Verhăltnis zueinander, în Contrastive lAnguistik und Ubersetzungswissenschaft, Sonderdruck, 1981.
3-	G a 1 1 o w a y, L., Etudes cliniques et experimentales sur la repartition hemispherique du traitement cerebral du langage chez Ies bilingues : modeles tkeoriques, în „Langages”, 72, 1983, p. 79-113.
4.	Hristea, Th., Probleme de etimologie, București, 1968, cap. 3.
5.	J a ko b s o n, R., Prinzipien cler historischen Phowologie, în ”Travaux du Cercle Linguis-tique de Prague”, 4, 1931, p. 247—267.
6.	Juhâsz, J., Probleme cler Interferenz, Budapest, 1970.
7.	Mârton, G y., A moldvai csăngo nyelvjdrâs roman kolcsbnszavai, București, 1972.
INTERFERENȚĂ	25
8.	Minkowski, M., Klinischer Beitrag zur Aphasie bei Polyglotten, speziell im Hinblick aufs Schweizerdeutsche, în "Schweizer Archiv fiir Neurologie und Psycliiatrie”, 21, 1927, p. 43 — 72.
9.	Obler, L.K., La neurophyschologie du bilinguisme, în "Langages”, 72, 1983, p. 33 — 43.
10.	Paradis, M., Lebrun, Y., La ncurolinguistiquc du bilinguisme, represcntation ei traitement de deux langucs dans un memc cerveau, în "Langages”, 72, 1983, p. 7—13.
11.	Paul, H., Prinzipien der Sprachgcschichtc, ed. a II-a, Halle, 1886.
12.	P e i, M., Szabălytalan nyeMortenet, Budapest, 1966.
13.	Pitres, A., Etude sur l’aphasic chcz Ies polyglottcs, în "Revue de medicine”, 15, 1895, p. 873-899.
14.	P o 1 i v a n o v, E., La perception des sons d'une langue etrangerc, în "Travaux du Cercle Linguistique de Prague”, 4, 1931.
15.	Ribot, T., Diseases of mcmory : An essay in the positive psychology, London, 1882.
16.	Rizescu, I., Contribuții la studiul calculului lingvistic, București, 1958.
17.	S c li a f f, A., Introducere în semantică, București, 1966.
18.	S c h. u c li a r d t, H., Slavo — Deutsches und Slavo — It aliem isches, Graz, 1884, p. 85 și urni.
19.	Seidel, E., Elemente sintactice slave în limba română, București, 1958, p. 125 — 140.
20.	Ștefan, I., Calcul linrvistic, în ''Limba română”, 4, 1963, p. 342.
21.	Tratat de lingvistică generală, București, 1971.
22.	W a 1 d , H., Puterea vorbirii, București, 1981.
23.	Weinreich, U., Languages in Contact, ed. 5, Ilaga, 1967.
24.	Whorf , B.L., Sprache, Denken, Wirklichkeit, Hamburg, 1963.
: STUDIA UNfV, BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA,- XXXÎ, 1, 1936
IN LEGĂTURA CU PERIODIZAREA LATINEI DUNĂRENE1
VIORICA PAMFIL*
ABSTRACT. — On the Periods of the Danubian Latin. The works on the history, structure and evolution of the Romanian language, pu-blished in the years, have completed with data and original inter-pretations the positive results of the predecessors in that field. The article focuses on Fischer’s book „The Danube Latin", presents a re-marcable contribution by giving a scholarly synthesis of the basic features of the Romanian language.
zAnalysing the seven chapters of the book and presenting the new arguments and Solutions suggested by I. Fischer in connection with a series of difficult questions on the evolution and stages of the Latin languages, the authoress brings up sommc important points on the history of the Romanian language. She demonstrates that the term „Danube Latin", although debatable, is more proper than the others. By a judicious selection of the language facts I. Fischer undertakes a profound analysis of the characteristics of the Danube Latin, proving through convincing argument that the change of Latin into Românce languages was not sudden, that there existed a transitory phaso lead-ing up to the formation of specific structures. The chief featurc of the Danube Latin is its conservatism, somehow more accentuated than that of Latin itself. The birth date of the Romanian language could be fixed, on the basis of relevant evidence, in the VIII-th century.
Preocupările consacrate istorici limbii române, a originii și evoluției ei de-a lungul veacurilor, au cunoscut în ultimii ani realizări remarcabile, care au completat cu date noi și interpretări originale rezultatele pozitive ale cercetărilor anterioare în acest domeniu. Dacă ar fi să amintim numai importantele sinteze Istoria limbii române de G. Ivănescu (Iași, 1980), Etnogeneza românilor de I. I. Russu (București, 1981), Structura și evoluția limbii române de Ion Coteanu (București, 1981), Istoria limbii române (pe-înțelesul tuturora) de lorgu Iordan (București, 1983), pentru a ne opri doar la cîteva din cele mai recente lucrări, ne-am putea convinge de munca impresionantă depusă de specialiștii noștri pentru a pătrunde în substanța procesului de formare și evoluție a limbii române.
Lucrarea lui I. Fischer, intitulată Latina dunăreană, cu subtitlul Introducere în istoria limbii române, ne oferă o analiză profundă și originală a procesului complex și îndelungat de transformare a limbii latine în limbă română. Concepută nu ca o gramatică istorică românească din perspectivă latină, ci ca o prezentare selectivă a trăsăturilor caracteristice ale latinei dunărene transmise limbii române, lucrarea relevă atît inovațiile cît și fenomenele conservatoare care conferă limbii române un loc aparte în cîmpul romanic.
* Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de filologie, Catedra de limba română și lingvistică generală 3400 Cluj-Napoca, România.
1 I. Fischer, Latina dunăreană, București,. Editura Științifică și Enciclopedică, 1985,
LATINA = DUNĂREANĂ
27
Dispunînd de o informație deosebită, fiind unul dintre cei mai apreciați specialiști în problemele legate de particularitățile de limbă semnificative pentru structura latinei dunărene, autorul lucrării pune în discuție toate problemele fundamentale legate de caracterul și începuturile cele mai îndepărtate ale limbii române. Bogăția materialului analizat, puterea de pătrundere și înțelegere a faptelor de limbă, claritatea exprimării și remarcabila concizie, fac din această excepțională lucrare nu numai o sursă de informație ci și de idei.
In paginile acestei lucrări, pe care cititorul o urmărește nu numai cu deosebit interes, ci cu o constantă plăcere și curiozitate, autorul ne oferă o descriere competentă, pe baza unui, impresionant material documentar, a principalelor trăsături diferențiatoare ale acestei variante teritoriale a latinei, denumită ,,latina dunăreană”.
Considerăm că acest termen, deși nu scutit de critici, este mai potrivit decît alte denumiri propuse, scoțînd în evidență faptul că obiectul; preocupării îl constituie ,,limba ambelor maluri ale Dunării^ (p. 6), Intr-un studiu anterior (,,Studii clasice^, 21, 1983, p. 67—68), autorul prezintă argumente convingătoare în legătură cu denumirea de ,datină dunăreană”.
Operînd o selecție judicioasă a faptelor de? limbă, renunțînd la unele detalii și amănunte cart? ar fi încărcat expunerea, I. Fischer prezintă în cele șapte capitole ale lucrării, marcate de pecetea originalității, o analiză profundă a particularităților lingvistice ale latinei dunărene, a transformărilor „care ne dau dreptul să le considerăm suficient de aVansate în timp și structură pentru a le declara românești în sensul lingvistici
Primul capitol intitulat Latina, limbă a Romei. Răspîndirea ei în lumea antică, ne oferă o impresionantă și captivantă sinteză a tuturor problemelor fundamentale legate de procesul de romanizare, în general, și a condițiilor istorico-politice specifice ale acestui proces în spațiu claco-moesian. Definind procesul de romanizare (lingvistică) ca un ,,proces lent de învățare a limbii latino de către băștinași și de uitare treptată a limbii autohtone”, autorul degajă unele trăsături caracteristice ale fenomenului. Se subliniază faptul că: ,,romanizarea nu a rezultat din deplasarea masivă a unor populații romane în provincii, ci din învățarea de către provinciali a limbii latine^ (p. 14).
Remarcăm interesul cu care cititorul urmărește capitolul care prezintă condițiile istorice (poHtico-mUitare) ale romanizării spațiului daco-moesian. Dispunînd de o vastă bibliografie în acest domeniu, autorul a selectat cu deosebit spirit de pătrundere cele mai importante aspecte ale problemei. Se cunoaște faptul că mai cu seamă vorbind de Dacia, aproape ultima provincie cucerită și printre primele abandonate, problematica romanizării și a persistenței ei este mai complexă. Autorul înfățișează etapele acestui proces de lungă durată, desfășurat timp de mai bine de trei secole, discutînd factorii și dovezile romanizării. Vorbind de menținerea unei vieți romane (și, implicit, a limbii latine) în fosta provincie Dacia, se arată: ,,rezistența ei în fața populațiilor migratoare și chiar a infiltrărilor lente se explica prin superioritatea și prestigiul ci
28
V. PAMFIL
vilizației romane, a cărei purtătoare era limba latină, prin coeziunea pe care o oferea latina și creștinismul și prin legăturile neîntrerupte cu provinciile din sudul Dunării“ (p. 46).
în capitolul al doilea: Latina ,.vulgar, limba, comună a Imperiului roman, autorul prezintă trăsăturile pe care le consideră definitorii pentru acest aspect vorbit al latinei. Subliniind faptul că o dată cu trecerea timpului și cu extindere^x ei, latina vorbită s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de latina scrisă, se precizează că: ,,numai după secolul al Vl-lea, cînd destrămarea unității politice și mi grațiile popoarelor au dus la nesiguranța căilor de comunicație, și, în consecință, la izolarea treptată a diverselor grupuri de latinofoni, s-a dizolvat și unitatea latinei vorbite, norma unică nemaiavînd posibilitatea să se impună^ (p. 51).
Ca orice limbă vorbită pe un teritoriu atît de întins, latina vulgară prezenta alături de remarcabila unitate și unele diferențieri dialectale, care nu ne îndreptățesc însă să vorbim de împărțirea ei în ,,dialecte“. Sublinierea autorului care arată că o diviziune dialectală veche a latinei, prefigurînd diviziunea romanică, nu poate fi situată decît după secolul al Vl-lea este demonstrată de faptele de limbă.
Considerînd latina dunăreană varianta teritorială care stă la bazei limbii române, în capitolele următoare sînt precizate, pe lîngă transformările suferite în ansamblul limbii latine tîrzii în evoluția ei spre limbile romanice, și particularitățile specifice latinei dunărene.
Capitolul al III-lea ne oferă un tablou succint al evoluției fonetismului latinei dunărene, autorul selectînd cu ochiul sigur al specialistului transformările importante survenite în sistemul vocalic și consonantic. Aceste modificări, mai numeroase și profunde în sistemul consonantic, au fost foarte bine încadrate în cîteva tendințe ,,a căror realizare nu era generală si nici identic răspîndită pe întreg teritoriul Imperiului* (p. 65).
Discutînd modificările unor grupuri de consoane, reținem felul personal în care sînt explicate transformările grupurilor cs, ct > ps, pt, în limba română, ca o reacție împotriva tendinței spre asimilare, fenomen atestat și de limba română (mazilia > măsea, dizit > zise). Majoritatea cercetătorilor au pus tendința spre labializare în legătură cu situația din albaneză (lat. lucta > luptă, alb. lufte; lat. coza > coapsă, alb. kofshe), admițîndu-se o influență a substratului.
Observațiile interesante legate de structura silabei și modificările suferite de natura și locul accentului, vin să întregească acest important capitol al lucrării.
Morfologia formează subiectul celui de-al iV-lea capitol, care ne prezintă particularitățile sistemului nominal (substantivul, adjectivul, pronumele, originile articolului, numeralul) și ale sistemului verbal (timpurile, modurile, diatezele, tipurile flexionare, transformări în flexiune).
Din complexitatea problemelor tratate reținem observațiile remarcabile legate de categoria neutrului, autorul demonstrînd că în latina tîrzie a avut loc o „reorganizare^ a neutrului, atît pe planul formei, neutrul obținînd două noi mărci (terminația -ora, devenită specifică, și acordul cu adjectivul feminin), cît și pe planul conținutului, neutrul
LATINA DUNĂREANĂ
29
înglobînd substantivele inanimate. „Această reorganizare a atins o fază mai coerentă și mai clară in estul României, și mai ales în latina du-năreană“ (p. 82).
Urmărind evoluția declinării latine, autorul stabilește cauzele care au dus la simplificareEi flexiunii, considerînd de dată latină confuzia genitivului cu dativul, în favoarea celui de-al doilea, și de dată romanică confuzia dintre nominativ și acuzativ. Reducerea desinențelor în latina tîrzie a întărit importanța opoziției singular/plural și la masculine și la feminine. Se sublniază faptul că se poate vorbi „de un lent progres al opoziției de număr în dauna opoziției de caz“ (p. 91).
In ce privește pluralul nominativ la declinarea a III-a se admite posibilitatea transformării pe cale fonetică a lat. -es > e(s) > i, evoluție influențată, de asemenea, la masculin de declinarea a Il-a (mai ales de adjectivele acesteia acordate cu masculinele declinării a III-a), deși în concluziile lucrării se susține că „fenomenul pare mai degrabă morfologic decît fonetic, și ar puteți fi o realizare independentă în română și italiană^ (p. 201). Considerăm pluralul în -i la declinarea a III-a o extindere analogică de la declinarea a Il-a, fenomen atestat și la pronume (nos > no + -i, vos > vo + -i) și numeralele (tres > tre + i), desinența de plural -i devenind o marcă caracteristică a flexiunii nominale.
Interesante sugestii ne oferă I. Fischer pentru ei explica modificările profunde care au avut loc în structura numeralului.
Latina dunăreană a reorganizat total sistemul numărării nu numai de la 11 la 19 (singurele construcții de care se ocupă lucrarea), ci și sis-tenxul de numărare de la 20 la 90. S-au dat diferite explicații numeralelor românești; autorul nu admite, în mod justificat, ipoteza slavă, pu-nînd în discuție două ipoteze posibile: a) apariția independentă în limbi în care există acest sistem (albaneză, bulgară, armeană și limbile baltice) și b) sistemul de numărătoare a fost refăcut sub influența sistemului autohton, construcția latină unus super decern, fiind o transpunere a uneia similare din substrat. Că a doua ipoteză nu poate fi ignorată o demonstrează, în primul rînd, existența în albaneză a aceluiași tip de formație (alb. nje — mbe — dhjet?: rom. unu — spre — zece; alb. tete dhjete: optzeci etc.). Majoritatea cercetătorilor consideră că sistemul de numărare românesc este datorat parțial mediului balcanic.
Sistemul verbal este tratat cu aceeași putere de sinteză; întîlnim numeroase observații și explicații originale ,care demonstrează larga informație a autorului, capacitatea de a selecta exemplele cele mai ilustrative. Fără a intra în unele amănunte care ar fi încărcat expunerea, nu se trece peste nici un fapt semnificativ în istoria verbului.
In ceea ce privește flexiunea verbală, mult mai conservatoare în general, se observă că „nici o trăsătură specifică exclusiv regiunii dunărene nu poate fi atribuită cu certitudine fazei latine“ (p. 23); cele mai multe inovații aparțin perioadei de după secolul al Vl-lea.
Lexicul, care a constituit o preocupare de predilecție a autorului, oferindu-se studii remarcabile în acest domeniu, se distinge prin bogăția materialului, noutatea sistematizării, claritatea expunerii, ceea ce face ca
30
V. PAMFIL
cititorul să urmărească cu neobosit interes și. deosebită plăcere drumul specific parcurs de evoluția vocabularului latinei dunărene.
Arătînd că vocabularul unei limbi este partea cea mai frecvent supusă inovațiilor (atît in inventar cît și în valoarea semantică), autorul își orientează cercetarea lexicului latinei dunărene pe două axe, cea a unității și cea a caracterelor specifice. Examinarea elementelor de unitate pune în lumină existența celor aproape 500 de cuvinte latinești care se regăsesc în toate limbile romanice, demonstrînd raportul dintre latina dunăreană și ansamblul României. Fondul unitar panromanic este precizat pe baza celor mai sugestive exemple, arătîndu-se forma cuvîn-tului în latină și reflexul românesc.
Permanenta evoluție a lexicului de-a lungul secolelor o ilustrează existența trăsăturilor lexicale individuale, care în lucrare se referă la trei aspecte importante: a) absența din latina dunăreană a unor cuvinte păstrate în toate celelalte regiuni; b) alegeri diferite între sinonime și reduceri diferite ale polisemiei; c) prezența în latina dunăreană a unor cuvinte nepăstrate în alte regiuni.
Reținem constatarea că: „clementele de unitate sînt net predominante, față de diferențe^ (p. 153). Vorbind de particularitățile lexicale, autorul relevă în ce măsură împrumuturile determină fizionomia specifică a latinei dunărene. Sînt foarte interesante și convingătoare observațiile legate de aportul substratului, influența greacă și slavă, autorul demonstrînd că elementele de diferențiere datorate unor factori externi au, în general, o importanță limitată. „Nu numai că înainte de secolul al Vl-lea diferențierile dialectale ale limbii latine erau reduse, dar în domeniile în care au apărut, cauzele diferențierilor rezidă în primul rînd în acțiunea factorilor interni^ (p. 144).
în descrierea mijloacelor principale pentru a crea unități lexicale noi (cap. 6. Formarea cuvintelor), sînt scoase în evidență, pe baza unui impresionant material ilustrativ, sistemele de derivare și compunere.
In ceea ce privește derivarea cu sufixe, se arată că în decursul istoriei limbii latine se fac simțite cîteva tendințe generale, a căror realizare s-a produs treptat. Din cele patru tendințe menționate de autor reținem, în primul rînd, preferința pentru sufixele cu un corp fonetic mai amplu și preferința pentru sufixe încadrate în tipuri morfologice clare (deci. I și a Il-a). Studiind tipurile derivaționale în latina dunăreană, autorul încearcă să fixeze, pe cît posibil, epoca cînd a avut loc fenomenul discutat.
Reconstruirea sistemului de prefixe a latinei dunărene s-a făcut pe baza supraviețuirii lui în limba română, stabilindu-se cu multă precizie și minuțiozitate cele șapte căi care au dus la simplificarea și diminuarea drastică a prefixelor. Remarcăm și în acest capitol bogăția exemplelor la formațiile latine și descendenții românești.
Ultimul copitol al lucrării intitulat In loc de concluzii. Probleme cronologice ne oferă răspunsuri convingătoare la cîteva din întrebările fundamentale legate de datarea fenomenelor: ce e latin (pînă în secolul al Vl-lea), ce e „romanic“ (după acest secol), și ce este propriu-zis românesc (după secolul al VlII-lea).
LATINA DUNĂREANĂ
31
Apelînd la cronologici absolută și cronologia relativă, autorul schițează evoluția și periodizarea latinei dunărene astfel: o primă etapă a procesului de romanizare, implantarea, extinsă pe una sau două generații, cînd se vorbea două feluri de latină, cea a „romanilor^ (administrație, armată, coloniști etc.) și cea a autohtonilor; a doua etapă este cea romanizării propriu-zise, latina devenind limba principală a întregii populații, se ajunge la unificarea celor două tipuri de latină, moment în care începe istoria latinei dunărene, care cunoaște și ea mai multe faze.
In cea dintîi (sec. al II-lea și al III-lea), tendința generală este spre unificare, datorită curentului nivelator princinuit de integrarea provinciilor în lumea romană.
A doua fază (sec. IV—VI) se caracterizează prin diferențierile care încep să se manifeste, datorită declinului puterii romane, a descentralizării (Dacia iese din sistemul ei). Pînă în secolul al Vl-lea latina este încă o limbă unitară pe întreg cuprinsul lumii romane. Începînd cu secolul al VH-lea, această unitate poate fi considerată ca dizolvată.
Autorul lucrării nu admite transformarea bruscă a limbii latine în limbi romanice, postulînd ideea unei faze de tranziție spre structura individualizată a acestora. Argumentele sînt convingătoare pentru a socoti „întregul secol al VH-lea (și poate primele decenii ale celui de al VlII-lea) drept o perioadă de tranziție: limba nu mai este latină, dar nu e încă nici română, italiană, franceză etc.“ (p. 210). începînd cu secolul al VlII-lea se poate vorbi de limba română ca de o limbă romanică individualizată, caracterizată prin trăsături care o disting de celelalte limbi provenite din latină.
Lucrarea demonstrează cu multe fapte de limbă că trăsătura dominantă a latinei dunărene, reflectată în românește, este caracterul ei conservator („corect“)t uneori mai conservator decît al italienei însăși. Data de naștere a limbii române este fixată pentru secolul al VlII-lea.
O Bibliografie selectivă încheie această prestigioasă lucrare, care s-a bucurat de o caldă primire nu numai din partea specialiștilor, ci și a celor care urmăresc cu interes problemele legate de formarea și dezvoltarea limbii române.
'STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHII.OLOGIA, XXXI, 1, 1986
IMPLICAȚII ISTORICE ALE UNOR PARALELISME ROMANICE LEXICALE ȘI TOPONIMICE1
MIRCEA HOMORODEAN*
ABSTRACT. — Historical Implications of Some Lexical and Topo-nymic Romanic Parallelisms. 1. To support the cxplanation of the preservation, in Romanian, of the ethnic term român (rumân) = „Ro-manian“ (< lat. Romanus), as a consequence of the linguistic isolation of the Eastern Roman populations, we bring forth a ncw argument, i.e. the preservation, under similar conditions, of some terms and toponyms in Western Romania: rumantsch (romontsch) „the Rhaeto-Romanic dialects of the Swiss district Graubunden“ (< lat. romanice, parabolare or fabulare)' ladino (ladina) „the Rhaeto-Romanic dialects of Val Badia and part of Engadina" (< latinus, -a).
2.	The semantic involution of the Roum. cărare „path“ (< lat. (via) carraria) finds its correspondents within the lexic and toponymy of the Western Românce languages (cf. it. dial. carrara, occit. Careyrou ,,path“). In our case, the explanation for the above-mentioned involution lies in the general regression of the Romanian people’s socio-economic life in the early Middle Ages.
3.	In the Middle Ages as well, the toponym Ohaba (:sl. Roum. ohaba) stood for the newly-established villages where the rights of the feudal lords had been curtailed in order to attract more people to the community; cf. in this respect the Hungarian and the Romanian correspondents of this toponym: Ujfalu ( = the new village) and Vai de Ei (= poor fellows), initially, this had been the ironic surname given to the inhabitants of the new villages by the peasants living in the neighbourhood), respectively.
Considerat ca auxiliar al istoriei, studiul limbii poate confirma și întregi, într-o oarecare măsură, rezultatele deja înregistrate sau, cel puțin, să ofere noi ipoteze de lucru. Aprecierea valorii intrinseci a interpretării rămîne pe seama istoricilor. în lumina acestor considerații pot fi evaluate și modestele încercări care urmează.
* Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de filologie, Catedra de limba română și lingvistică generală, 3400 Cluj-Napoca, România
1 Abrevieri:
BSG = Buletinul Societății Regale Române, de Geografie, București, anul I, 1876 ș.u.
CL = Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca, anul I, 1956 ș.u.
Conv. lit. = Convorbiri literare, Iași, apoi București, anul I, 1867—1868 ș.u.
DA = Academia Română, Dicționarul limbii române, tom. I—II, București, 1913— 1949.
DR = Dacoromania, Cluj, anul I (1920—1921) ș.u.
Negre, Top. Rab. = Negre, E., Toponymie du canton de Rabastens (Tarn), Paris, 1959.
SCL = Studii și cercetări lingvistice, București, anul I (1950) ș.u.
StUBB = Studia Universitatis „Babeș-Bolyai“, series philologia, Cluj, 1950 ș.u.
Studii = Studii. Revistă de istorie, București, anul I, 1947 ș.u.
IMPLICAȚII ISTORICE ALE UNOR PARALELISME ROMANICE
33
1.	Român (rumân). Condițiile istorico-sociale care au determinat păstrarea numai în estul României, adică numai de către români, a termenului lat. romanus sub formele român (rumân), arman (ar.), rumâr (ir.), ca nume ale poporului nostru, au fost amănunțit discutate și, în general, clarificate de lingviști și istorici. în acest sens, alături de factorii istorico-sociali a fost relevată și poziția izolată sub raport lingvistic a romanicilor răsăriteni. Este neîndoielnic că această împrejurare a determinat folosirea termenului romanus cu o accepțiune etnico-lingvistică (,,populație care vorbește latina, iar mai tîrziu un idiom latin“), ca nume distinctiv în raport cu celelalte populații, nelatine, vecine sau conlocuitoare2.
Ceea ce, după părerea noastră, nu s-a subliniat încă îndeajuns este faptul că și alți termeni și nume proprii — care, este adevărat, păstrează doar indirect pe romanus — denumesc în Apus idiomuri și populații romanice sau teritorii locuite de atare populații, care se găseau tot la o extremitate a romanității, adică în imediata vecinătate a unor teritorii locuite sau stăpînitc de germanici.
Astfel, termenul rumantsch (romontsch) desemnează dialectele retoromane vorbite în cantonul elvețian Graubunden. Reținem și faptul că numele populației respective este (pievel) romontsch. După cum se știe, rumantsch (romontsch) continuă adv. romanice din construcții ca romanice parabolare (sau fabulare), odinioară răspîndite în întreaga Românie, cu sensul de „a vorbi ca locuitorii de pe teritoriul României^, adică nu într-un idiom germanic, ci într-un idiom romanic care se năștea din evoluția latinei.
Tot așa, Romagna denumește azi doar o regiune a Italiei, regiune odinioară vecină și opusă Langobardiei (aproximativ, actuala Lombardia). Se știe, de asemenea, că Romagna provine din Romania „orbis romanus^ și că a ajuns la semnificația geografică actuală printr-o continuă restricție a ariei, restricție determinată de cauze istorice.
în sfîrșit, vechiul termen latinus (latina) se continuă pînă azi în forma ladino (ladina), denumire dată de localnici dialectelor retoromane din Val Badia și o parte din Engadina; pe cale cultă, această denumire a devenit sinonimă cu termenul de retoromană3.
2 în legătură cu această problemă, vezi Ar vin te V., Român, românesc, România. Studiu filologic, București, 1983, p. 75—96; cf. P h i 1 i p p i d e, AL, Originea românilor, I, Iași, 1923—1925, p. 659, 660; Pușcariu, S., în DR, VIII, 1936, p. 332; Stănescu, E., în Studii, XVII, 1964, nr. 5, p. 967—1000 și XXI, 1969, nr. 2, p. 189—206; P a n a i t e s c u, P. P., Introducere în istoria culturii românești, București, 1969, p. 139—142; T a g 1 i a v i n i, C., Le lingue neolatine. ecl. a VI-a, Bologna, 1972, p. 159—170 (traducerea românească, Originile limbilor neolatine. București, 1977, p. 121—130); Arm bruște r, A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei. București, 1972, p. 11—37; I v ă n e s c u. G., Istoria limbii române, Iași, 1980, p. 250—251.
3 Pentru termenii romanici apuseni, vezi T a g 1 i a v i n i, C., Originile limbilor neolatine, București, 1977, p. 121—130. De notat că ladino este și termenul care desemnează, în vorbirea locală, iudeospaniola din Balcani (id., ibid., p. 303). Cf. și al-latini „latina africană", termen cu care locuitorii din Gafsa (Tunisia) își numesc propriul idiom (vezi Pellegrini, G. B., Saggi di linguistica italiana. Storia, struttura, societă, Torino, 1975, p. 446).
3 — Philologia — 1986
24	M- HOMORODEAN
După cum se observă, și în cazul acestor forme avem a face cu res-trîngeri semantice și de arii de răspîndire. Subliniem din nou că, întocmai ca și în cazul lui român (rumân), termenii și numele proprii amintite au fost păstrate tot de populațiile romanice din partea locului.
In concluzie, cazurile citate pot constitui noi argumente în favoarea explicării permanenței la noi a lat. romanus prin prisma izolării lingvistice.
2.	Cărare. Pușcariu, S. (Locul limbii române între limbile romanice, București, 1920, p. 34, 35) arată că „dacă înțelesul de «drum făcut de care», deci «drum lat» [al termenului cărare, din lat. (via) carraria] a ajuns să însemneze «potecă», pe care nu poți umbla decît pe jos sau călare, aceasta se explică prin traiul în regiuni muntoase ale strămoșilor noștri“ (cf. și DA, s.v. c ă r a r e)4.
Este adevărat, adăugăm noi, că și alți continuatori romanici atît ai lat. 'carraria, cît și ai altor termeni latinești cu sensul de bază de, „drum“ și-au însușit, izolat, în regiuni muntoase, împădurite sau în general accidentate, semnificația de „drumeag“ sau „potecă44. Asftel careya (Perinaldo, nordul Italiei) înseamnă „via mulattiera molto ripida e infossata“ (L a m b o g 1 i a, N., Toponomastica dei comuni di Alassio e Laigueglia, Albenga, 1938, p. 49); cal. carrara are înțelesul de „drum îngust, drumeag în munți sau pe hotar44 (cf. Rohlfs, G., Dizionario toponomastico e onomastica della Calabria. Prontuario filologico-geogra-fico della Calabria, Ravenna, 1974, p. 52); cf., de asemenea, it. vie ar-mentarie „cărări făcute de boi în deplasările lor din loc în loc, în pășunile alpine44.
Uneori, modificarea semantică are loc prin intermediul derivării cu sufixe diminutivale. Astfel it. viottolo (dublu diminutiv al subst. via) înseamnă și el „drum îngust, drumeag în munți sau pe hotar44. în cantonul Rabastens, din sudul Franței, occit. carrie(y)ru [karyero, kariero] înseamnă „stradă, uliță“; diminutivul toponimic Careyrou denumește însă o „potecă44 (Negre, Top. Rab., p. 336).
Transformarea semantică în regiunile muntoase, împădurite și, în general accidentate, a termenilor de acest fel se explică, desigur, prin faptul că în atare regiuni drumurile sînt „mai mic?4, adică mai înguste și mai puțin practicabile. Cum se explică însă faptul că, dintre toți continuatorii. romanici ai lat. (via) carraria, numai rom. cărare are exclusiv sensul de „potecă44?
Explicația de mai sus a lui S. Pușcariu lasă să se înțeleagă că acest sens, odată creat, a fost dus cu sine de români, din regiunile muntoase în toate viitoarele provincii românești, prin revenirea lor de mai tîrziu în zonele de dealuri și cîmpie. Admițînd însă că la începuturile evului mediu românii n-au trăit numai în munți, trebuie să acceptăm, implicit, faptul că involuția semantică generală a termenului cărare reflectă procesul general de ruralizare din această perioadă, mai accentuat la noi decît la alte popoare romanice. Desigur că, în conjunctura dată,
4 Vezi si Pușcariu, S., Limba română, București, 1940, p. 356.
IMPLICAȚII istorice ale unor paralelisme romanice
35
drumurile erau peste tot, nu numai în munți ci și în zonele păduroase ale dealurilor și cîmpiilor, drumuri naturale, înguste și adîncite, mai mult sau mai puțin practicabile în funcție de anotimp, sau drumuri mai mult sau mai puțin late, de picior. De altfel, un reflex lingvistic al aceleiași conjuncturi istorice îl constituie, între altele, și nepăstrarea în română a unor vechi termeni rutieri ca lat. via, calceata (< via calceata), strata (< strata viarum), menținuți în Apus, ca și restricția semantică, iarăși generală, a altora ca rom. punte „passerelle“ (< lat. ponterr^ ,,pod“) etc. în sfîrșit, în procesul semantic amintit un oarecare rol l-a putut avea diferențierea semantică față de cale (< lat. callem), termen mai general, însemnînd atît ,,drum“ cît și „potecă“.
3.	Ohaba. într-un alt studiu5, menționam că, așa cum reiese din atestările documentare, unele sate Ohaba (cu diminutivul Hobița) sînt amintite de-a lungul vremii nu numai ca „sate libere“ (lat. med. villa libera, magh. Szabadfalu) ci și ca sate noi (magh. Ujfalu, germ. Neudorf) și mici (magh. Kisfalu) și chiar sub porecla colectivă (rom. Vai de Ei sau Vaidei)Q. Așa sînt:
Ohaba, sat și corn., jud. Alba (magh. Ohaba, Szekasszabadja); a. 1372 villa Wjfalw, a. 1488 Newdorf, a. 1733 Ohaba1;
Ohaba-Sibișel, sat în corn. Rîu de Mori, jud. Hunedoara (magh. Ohdbasibisel), a. 1359 Kis Sebeș, a. 1439; poss. Zabathfalw, a. 1440 Sebe-sel, a. 1750 Szibisel Ohaba;
Ohaba Streiului, sat aparținînd de orașul Călan, jud. Hunedoara (magh. Sztrigy ohaba), a. 1392 poss. Kysfalu, a. 1440 Zabadfalwa, a. 1500 Ohaba, a. 1805 Sztrigy-Ohaba;
~Hobița, sat în corn. Pui, jud. Hunedoara (magh. Hobica), a. 1411 villa libera nomine Wyzkuz, a. 1473 Ohabycza etc. Numele mai vechi, românesc, al satului, între Ape, tradus în documentele medievale în magh. Vizkdz, se păstrează pînă azi ca nume al unui cîmp arabil din hotarul satului vecin, Uric; în sfîrșit,
Vaideii de Munte, sat în corn. Sălașu de Sus, jud. Hunedoara (Vaidei, azi Rîul Mic; magh. Vajdei), a. 1517 Waydaohaba, a. 1532 Waydeyey.
De semnificația toponimului Vaidei (Vai de Ei) ne-am ocupat îndeaproape cu alt prilej (vezi CL, XVI, 1967, nr. 2, p, 287). Reamintim aici
5	Vezi Homor o dean, M., Date toponimice privind habitatul din spațiul carparto-dunărean în secolele IX—XIV, sub tipar, într-un volum colectiv îngrijit de acad. P a s c u, Șt.
6	Asupra instituției ohabelor vezi cu deosebire Bogdan, I., în Conv. Ut., XL, 1909, p. 295 ș.u.; Dragomir, S., în DR, I, 1920—1921, p. 149—150; Dră-g a n u, N., Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933, p. 231—232, 241, 278; Pa n ai t eseu, P. P., Urme feudale în vocabularul limbii române, în SCL, IX, 1958, p. 166—168; idem, Introducere la istoria culturii românești, 1969, p. 124; Iordan, I., Toponimia românească, București, 1963, p. 329, 363, 456, 523; P a n a i t e s c u, P. P., Obștea țărănească în Țara Românească si Moldova, București, 1964, p. 71, 76; P a s c u, Șt., Voievodatul Transilvaniei, Cluj, I, 1972, p. 178, 225; II, 1979 p. 411, 462, 484, 488, 492, 493; M i h ă i 1 ă, G., Studii de lexicologie și istorie a lingvisticii românești. București, 1973, p. 96—100.
7	Formele documentare sînt citate după S u c i u, C., Dicționar iștoric al localităților din Transilvania, București, I, 1967; II, 1968.
36
M. HOMORODEAhi
că, după cum remarcă și lorgu Iordan, acest toponim, întîlnit mai frecvent în Oltenia și Muntenia, se încadrează într-o foarte bogată și variată serie de nume de așezări, la origine porecle colective, cu o accentuată notă ironică, date locuitorilor din satele înființate mai tîrziu, de către locuitorii din satele mai vechi din vecinătate8.
Este sugestiv, în acest sens, și faptul că, din cele trei sate transilvănene numite (sau supranumite) Vaidei (Vai de Ei), două sînt menționate în documentele medievale — sau chiar și mai tîrziu — sub numele maghiar Ujfalu (= satul nou).
Astfel, Vaidei (Orăștie) este atestat, mai întîi, în 1532 ca poss. Wjfalu alias Wajdej. Sub același nume este atestat, la început, și Vaideiu (Luduș): a. 1363 Vjfalu, iar mai tîrziu (a. 1733) Vajdej. Numele maghiare moderne ale acestui din urmă sat sînt Mezo-Ujfalu și Olâh-tJjfalu (a. 1839), de unde și forma românească Uijalău.
Cît despre cel de al treilea sat din Transilvania, Vaideii de Munte (Țara Hațegului), el a fost, după cum am văzut, și ohabă (cf. a. 1517 Waydaohaba), deci, oricum, tot un sat liber, înființat mai tîrziu.
Rezultă din cele de pînă acum că așezările numite Ohaba au fost sate de oameni liberi, în majoritate (dacă nu toate) nou înființate. Cît despre instituția generală a ohabelor, se știe că ea era cunoscută în sudul Transilvaniei, Banat si Tara Românească, fiind atestată din sec. al XIV-lea9 * *.
In sfîrșit, căzui satului Hobița, numit la început între Ape, ar putea dovedi că, uneori, „privilegiul^ de sat liber era acordat și unor așezări mai vechi, existente anterior. Nu este exclus însă ca, deși nou înființat, satul să fi fost numit întîi de localnicii înșiși în funcție de poziția sa geografică (între Ape), ulterior impunîndu-se denumirea ce corespundea condiției sale juridice (Hobița). într-o situație similară se găsește, de altfel, și satul Ohaba-Sibișel, menționat mai întîi (a. 1359) sub forma Kis Sebeș.
Un sinonim românesc este însuși Uric, numele satului vecin Hobiței. Este interesant că, după cîte se pare, și satul Uric a avut înainte alt nume; iată atestările: a. 1473 Wryk, a. 1478 Playsor alio nomine Erwk
8 Vezi Iordan, I., Toponimia românească, București, 1963, p. 313 ș.u., unde, între altele, sînt menționate toponime ca: Nătărăi sau Însurăței (Roșiorii de Vede), sat înființat în 1879; Adunați, sinonim cu Slobozia; Frecăței, sat nou, lîngă Siliștea (Ploieșit); Flămânzi (Hîrlăuj, sat nou etc.; cf. și (la p. 325, nota 3) explicația pentru un sat Vaideeni, reprodusă după BSG, LI, p. 151: „satul nostru e de venetici, din toate părțile veniți“. Pentru Vaidei, cf. și P a s c u, Șt., op. cit., II, p. 488.
9 Vezi P a s c u, Șt., Voievodatul Transilvaniei, Cluj, I, p. 178, 255. Termenul comun ohabă provine din sl. rom. ohaba „loc lăsat la o parte11, la rîndu-i un postverbal de la verbul oxj6wtmc4 (cf. M i h ă i 1 ă, G., Studii de lexicologie și istorie a lingvisticii românești, București, 1973, p. 97, 98). Sensurile juridice ale
cuvîntului ohabă, atestate în sec. XIV—XV, anume cele de „moșie scutită de dări și de prestații, avînd autonomie fiscală și juridică41, respectiv, „renunțare a suzeranului (voievodului) la drepturile sale în favoarea unui feudal sau a unei instituții (mînăstire)“ (cf. lat. immunitas), definiții date de Bogdan, I., (op. cit.)
și completate de Paji ai te seu, P. P. (Urme feudale în vocabularul limbii române, în SCL, IX, 1958, p. 166—168) ar reprezenta o evoluție aparte pe terenul limbii române (M i h ă i 1 ă, G., op. cit.).
IMPLICAȚII ISTORICE ALE UNOR PARALELISME ROMANICE
37
etc. Fără îndoială, Plăișor a fost mai întîi numele unui plai de legătură cu Valea Jiului. Este posibil, prin urmare, ca noțiunea de ,,privilegiu de imunitate^ și, adăugăm noi, de „sat privilegiat, cu imunități, sat liber“ să fi fost exprimată în Transilvania atît prin termenul de origine slavă ohabă, cît și prin termenul uric (< magh. drob „eternei, perpetuei: heritage, succession“). Facem această precizare întrucît unii cercetător* (cf. Rosetti, Al., Istoria limbii române, București, 1968, p. 290) consideră că termenul uric a fost folosit, cu accepțiunea dată, numai în Moldova; cf. de altfel, în sensul celor de mai sus, și derivatele a urici „a curăți un loc de buturugi^, Uricitură, loc arător (fără îndoială, la origine o poiană), înregistrate în Munții Apuseni (StUBB, 1967, fasc. 1, p. 107—109).
In sfîrșit, un sinonim romanic aproximativ al toponimului Ohaba este fr. Villefranche, atestat mai întîi în 1139 (Villafranca, Jonne) și definit de D a u z a t A. și Ro s ta ing C h. (Dictionnaire des noms de lieux de France, Paris, 1963, p. 723) ca desemnînd „une agglomera-tion nouvelle fondee par un seigneur ou une communaute religieuse, avec franchises des droits feodaux, afin d’attirer Ies habitants“. La scurtă vreme, numelor inițiale ale acestor așezări (Villefranche) li s-a adăugat, în vederea evitării omonimiei, un determinant format din numele regiunii respective, al unui rîu apropiat etc. (cf. Villefranche d’Al-lier, Villefranche de Conflent, Villefranche sur Saone etc.). în mod obișnuit însă, localnicii neglijează determinantul, utilizînd doar determinatul (Villefranche) (cf. D a u z a t, A., Les noms de lieu. Origine et evolution. Villes et villages. Pays. Cours d^eau. Montagnes. Lieux-dits, Paris, 1963, p. 33, 34, .157, 158). într-o situație asemănătoare se găsesc numele românești Ohaba-Bistra, Ohaba de sub Munte, Ohaba de sub Piatră, Ohaba-Mîtnic, Ohaba-Ponor sau Ohaba Ponorului, Ohaba-Strei sau Ohaba Streiului, de regulă creații oficiale românești (unele, adaptări după nume oficiale maghiare), unde determinantul este, de regulă, un nume de sat mai vechi (și mai mare) sau al unui rîu din apropiere. Și de astă dată localnicii utilizează, aproape întotdeauna, numele simplu (Ohaba).
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
DESPRE ORIGINEA NUMELOR TOPICE ȚAGA ȘI ȚAGU
ONUFREI VINTELER*
/ABSTRACT. — On the Origin of Toponimics Țaga and Țagu. On the basis of long time researches, the autor reaches the conclusion that the toponimic names Țaga, Țagu, formerly considered to be of slavic origin (cf. Russian seza „fence with fish-traps, fish-net“) are of Scythian origin cf. Ostein saxa, zaxa, Mstrem, tempestuous torrents of water and high floods with stones“).
Țaga este denumirea unui sat și a unei comune în județul Cluj, iar Țagu, numele unui sat din comuna Budești, județul Bistrița-Năsăud1. Pe teritoriul comunei Țaga se află și lacurile Țaga Mare și Țaga Mică, iar în apropiere de Țaga există localitatea cu denumirea Țăgșoru. Iulian Marțian2 menționează existența de odinioară a încă unei localități cu numele Țaga, care ar fi fost în partea de vest a satului Tărpiu (jud. Bistrița-Năsăud). în Ungaria, județul Szatmar, există satul cu denumirea Czegeny.
Originea acestor două nume se află de mult timp în atenția specialiștilor. Țaga este atestată încă la începutul veacului al XlII-lea, în 1211 sub forma Cege, apoi în 1243 — Chegeteleke. Este deosebit de interesant faptul că încă în 1257 s-a găsit atestat: „Duas piscaturas que Seege vocantur“ (= la locul numit Zegge, loc unde sînt două heleșteie)3 4. In continuare se întîlnesc formele: 1321 — Chegue, Chege, 1324 — Chegue, 1332 — Chegey, 1334 — Chaga, 1342 — Cheke, 1343 — Cheg, 1412 — Czege, 1497 — Czeg, 1587—1589 — Czeghe, 1733. 1750 — Czagah în secolele XVIII și XIX atestările devin tot mai frecvente. Țagu este atestat pentru prima dată în 1327 sub forma Cheeg, apoi în 1329 — Ceeg, Maior Ceeg, 1349 — Cheegh, 1356 — Chegh, Cheg, 1402 — Pos-sessio sau villa Olahczeg, 1750 — Csagu5,
In dicționarele maghiare6 se subliniază originea slavă a lui Țaga și Țagu, aceste forme fiind raportate la rus. seza „un fel de baraj, un
* Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de filologie, Catedra de filologie slavă, 3400 Cluj-Napoca, România
1 Iordan, I., Gîș tean u, P., O a n cie a, I. D., Indicatorul localităților din România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974.
2 Marțian, Iu., Fata (Tradiție și istorie), în „Arhiva Someșeană", Năsăud, 1926, nr. 4, p. 15, cf. și p. 16, 17—22.
3 A magyar nelv torteneti-etimologiai szotăra, I, p. 415, Budapest, 1967. Cf. și Revai Nagy Lexikona, Budapest, 1912, voi. 8, p. 220.
4 S u c i u, C., Dicționar istoric al localităților din Transilvania, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968, voi. II, p. 211.
5 Idem, ibidem.
6 Cf. nota 3.
TOPONIMELE ȚAGA ȘI ȚAGU
39
gard în care se fixează capcane cu care se prinde pește*7; srb.-cr. seda, sgeda, slov. pop. sedze, ucr. siza. în germana populară există zeese cu același sens, dar se menționează că ar fi de origine balto-slavă; cf. în lit. per-seda „gard din pari și nuiele pe care se fixează capcane*, și sedzia „pungă, sac în gardul ce întrerupe? rîulu Max Vasmer8 propune pentru rus. seza și o formă protoslavă *sedia ce are legătură cu verbul sidet’ „a ședea*.
In limba rusă există și un alt cuvînt, mai apropiat de Țaga: saga „popină* (grădiște), „scruntar* (renie), atestat de Dl. Dai’9 și de Max Vasmer10 11 care îl explică: „revărsare de rîu“, „vîlcea* „(în partea sudică a Donului)*, termen pătruns în numirea rîurilor de pe Niprul inferior. Vasmer presupune o origine turcică: cf. cazac, saya „deltă, vărsare a apei depresiune*.
Noi înclinăm să credem că un cuvînt cei saga cu sensul de „vîlcea* sau „depresiune^ este cu mult mai adecvat pentru explicarea originii lui Țaga, decît un cuvînt ca seza, siza cu sensul de „gard*, „sac*, „plasă* etc. Pentru denumirea unei localități (în speță ei unui loc) este mai logic să plecăm de la un termen topografic, decît de la numele unui instrument. In al doilea rînd, este neîndoielnic că numele Țaga este cu mult mai vechi decît prima atestare (Chaga: 1334, Czaga: 1733, 1750, cf. și Csagu: 1750. De altfel, N. Drăganu sublinia, privitor la această discuție, că numai sașii au creat forma Ziege, iar ungurii Czege, însă el crede că aici „putem avea a face, mai curînd, cu un nume românesc de origine slavă . . .“u. Plecînd ele la ideea lui N. Drăganu și bazîndu-se pe atestările lui N. A. Constantinescu12 (care reproduce numele Țaga doar din 1623, apoi Țagu, Țagoi, Țugulea, Țăgulea), L Pătruț13 consideră că la originea toponimelor Țaga, Țagu se află antroponime românești. Pen-
7 Slovar’ russkogo jazyka, Moscova, 1961, voi. IV, p. 96; cf. și Slovar’ sovre-mennogo russkogo literaturnogo jazyka, Moscova, 1962, voi. 13, p. 571, unde se menționează: Seza, reg. 1. „plasă (de obicei sub formă de sac) pentru prins pește", 2. „construcție (despărțitură) pe apă pentru prins pește"; Sreznivskij, LI., Materialy dlja Slovarja drevnerusskogo jazyka, Sankpeterburg, 1903, voi. III, Seza ..plasă de pescuit".
8 Vasmer, M., Russisches etymologische Worterbuch, I-Iaidelberg, 1950—1958, varianta rusească, Etimologice skij slovar’ russkogo jazyka, Moscova, 1971, voi. III, p. 591.
9 D a 1’, VI., Tolkouyj slovar’ zivogo velikorusskogo jazyka, Moscova, 1956, voi. IV, p. 127: „Albie menadră, probabil rezultată dintr-un cot de mendru părăsit, în cazul unei proeminențe netede a rîurilor de stepă, cu partea încovoiată către rîu; în timpul revărsării se inundă".
10 V a s m e r, M., idem.
11 Drăganu, N., Toponimie și istorie, Cluj, 1928, p. 137, 138.
12 C o s t a n t i n e s c u, N. A., Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei R.P.R., București, 1963, p. 185.
13 Pătruț, I.. Onomastică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 127; cf. și Nume de persoane și nume de locuri românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 33, unde se vorbește despre Țaga-Țagu ca „antroponime-toponime românești".
L VINȚELER
TOPONIMELE ȚAGA ȘI ȚAGU
41
tru explicarea numelui ele persoană Țaga, lorgu Iordan14 face însă trimitere la gr. Tzaga și la numele topic Țaga (Ardeal).
Analizînd istoria locurilor unde se află Țaga și Țagu am ajuns la concluzia că aceste denumiri (în formele românești) sînt cu mult mai vechi decît s-a susținut pînă în prezent. Ele provin dintr-un apelativ de origine scitică. In propunerea noastră ne bazăm pe două argumente. unul istoric iar altul lingvistic. Este cunoscut că la Năsal, la cca 4 km. de Țaga, și la Fîntînele, la cca 15 km. de Țaga, apoi la Budești-Fînațe, la cca 4 km. de Țagu și la Sopteriu și Fîntmița, la cca 12 km. de Țagu, au fost identificate vestigii scitice-agatîrșe15 *. Acest fapt ne îndreptățește să considerăm că la originea numelor topice Țaga, Țagu este posibil să fi fost un apelativ scitic (iranian), cu atît mai mult cu cît el există într-un număr apreciabil de limbi iraniene și caucaziene. Astfel, în limba osetină (menționăm că osetinii sînt considerați strănepoții sciților și sarmaților) se întîlnește forma sarea cu varianta zaxa cu sensul de „șuvoi“, torent furtunos de apă cu pămînt și viituri cu pietre după o ploaie torențială “IG. în Asia Mijlocie această noțiune se numește seV. în dicționarul lui. V. I. Abaev17 18 sînt menționate o serie de forme, precum cad[cadae „lac“. cuvînt iranian comun, atestat și în alte limbi iraniene cu sensul de „fîntînă“, cf. persana *căt (c’t), saksa — tcăta, avetista — cât-. în hovară există forma cat cu sensul de ,,lac“, un împrumut mai vechi din iraniana orientală. Cu sensul de „lac“, ubaltă“ se întîlnește, în kabardină, forma sât’ât. Pe teritoriul Osetiei sînt înregistrate mai multe nume topice cu radicalul caga- (țaga-) și egu-(țgul), precum și nume de persoane ca. Cagaty (Țagaev(a)13, Țagarev, Țagareli etc.19.
Ținînd seama de faptul că Țaga se află într-o depresiune, într-un loc mlăștinos care din vechime are amenajate heleșteie, iar Țagu se află
14 lor d a n, I., Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, .1983, p. 467.
10 V a s i 1 i e v, V., Sciții agatîrși pe teritoriul României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, cf. planșa nr. 1; Pâr van, V., Getica, Editura Meridiane, București, 1982, p. 511 (cf. harta reprodusă).
61 Abaev, V. I., Istoriko-etimologiceskij slovar’ eostinskogo jazyka, Leningrad, 1979, voi. III, p. 48—49.
17 Ide m., ibidem, voi. I, p. 285.
18 Ț a g a e v a, A. Dz., Toponimia Severnoj Osetii, Ordzonikidze, partea I, 1971, partea a Il-a. 1975. în această lucrare sînt menționate denumiri cu radicalul SagCSaga- si Caza- (talia-): Sagaca (I, p. 59, 117); Sagataextae (II, p. 352); Sag (II, p. 160); Sagi (I, ’ p. 117 II, p. 117, II, p. 128, 160); Saxatha (I, p. 12-2); Saxasen (I. p. 117). Unele nume topice (mai noi) au la bază nume de persoană Cagat: Cagaty kuldun .,colina Tagaevilor“ (II, p. 439), Cagati skaeguaettae ,,locul grajdurilor Țagaevilor“ (II, p. 485). Numele menționate corespund, credem, numelui topic și de persoană Țaga, iar Cgu (Tgu) (I, p. 119, II, p. 227) ar putea corespunde numelui Țagu. Un număr însemnat de denumiri cu forma Caegat (tagat), care înseamnă „nord“ au și sensul de .,partea lipsită de soare, dos“ (cf. II, p. 22. 23, 49, 107. 177, 274, 275 315 etc.).
19 Nume topice și nume de persoană cu radicalul țag-/țaga~ există și în afara granițelor Osetiei, Acestea sînt urme ale sciților, sarmaților și alanilor.
O. VINȚELER
pe un pîrîu, sîntem de părere că variantele propuse de noi în legătură cu originea acestor denumirii sînt mai concludente. Este totuși, repetăm, mai ușor să admiți crearea denumirii unei localități după forma și proprietățile terenului, decît după numele unor instrumente. z^ceste denumiri au fost preluate de daci de la sciți și transmise nouă.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
PROBLEME PRIVIND NOȚIUNEA DE PARONIME IN LINGVISTICA MAGHIARĂ
BALOGH DEZSO*
ABSTRACT. — On the Notion of Paronyms in Hungarian Linguistics. The author trics to develop the notion of paronyms based on some Hungarian examples. He makes connection with the other phenomena which arc related to the category of paronyms: folk ethymology, figura ethymologica. He makes an original definition and gives the classification of the notions which can be considered as a base for new researches in this domain.
Ce sînt paronimele? La această întrebare, în literatura de specialitate găsim un răspuns pe baza căruia problema paronimelor în general și definiția națiunii în special par a fi rezolvate. Dacă analizăm însă puțin mai profund definițiile existente și exemplele date în aceste definiții, ne putem da seama că mai sînt probleme care trebuie clarificate, ba mai mult, mai sînt și unele confuzii nu numai în definiția noțiunii, dar și în folosirea unor termeni.
Dar să vedem mai detaliat, fără însă a intm în amănunte, care sînt aceste probleme.
Deși în titlul acestei comunicări ne-am referit exclusiv la lingvistica maghiară, vom cita în cele ce urmează două definiții pentru termenul paronim, întîlnite în dicționare românești: ,,cuvînt asemănător ca sunete, dar deosebit ca sens de alt cuvînt, cu care în vorbire poate fi confundat^ (Dicționarul limbii române literare contemporane), cu exemplele: iminent — eminent; imigra — emigra, și ,,cuvînt asemănător, ca sunete, cu un alt cuvînt, dar deosebit, ca sens (și ca origine), de acesta^ (Dicționarul limbii române).
în aparență, aceste două definiții sînt identice, nefiind exclus ca una să fie parafrazarea celeilalte; în realitate, avem totuși de a face cu deosebiri esențiale. Care sînt aceste deosebiri?
a)	în prima definiție se arată că cele două cuvinte care sînt paronime, pot fi confundate, precizare care lipsește din cea de a doua definiție;
b)	în cea de a doua definiție avem o paranteză, unde se menționează că aceste cuvinte se deosebesc nu numai ca sens, dar (eventual?) și ca origine.
Credem deci, că înseși aceste deosebiri, care nu pot fi neglijabile, pretind o analiză mai atentă a definiției termenului.
în lingvistica maghiară, găsim aceeași situație. Avem definiții mai mult sau mai puțin asemănătoare sau chiar identice, ilustrate prin exemple corespunzătoare: helyseg (= localitate) — helyiseg (=un anu-
♦ Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de limba și literatura maghiară, 3400, Cluj-Napoca, România,
44
D. BALOGH
mit loc într-o clădire: cameră, bucătărie etc.); fâradsâg (— străduință, deci o acțiune) — făradtsâg (=- oboseală, deci o stare fizică); tanusăg (= mărturie) — tanulsâg (= învățămînt); egyelore (— deocamdată) — egyenlore (= egal).
Trebuie să menționăm că paronimele sînt specifice pentru fiecare limbă aparte; exemplele sînt intraductibile (adică dacă sînt traduse, nu mai apar ca atare).
înainte de a trece mai departe, să vedem care sînt în lingvistica maghiară termenii folosiți — în afară de hasonlo hangzâsu szavak și paronimâk — pentru denumirea noțiunii, precum și cei care se referă la fonemene similare: a) nepetimologia (— etimologia populară), b) szojâtek (==--- joc de cuvinte), c) paronomâzia sau annominâcio, d) figura etimologică.
Toți acești termeni au trăsătură comună, și anume: denumesc fenomene de limbă, bazate pe asemănarea cuvintelor. Acest lucru înseamnă că avem mai multe categorii de cuvinte sau perechi de cuvinte care se aseamănă prin structura lor fonetică. Paronimele constituie deci doar una din aceste categorii.
Și acum să delimităm noțiunile mai sus amintite, lăsînd la urmă paronimele, care ne interesează mai îndeaproape.
a)	Etimologici populară se întemeiază pe asemănarea dintre un cuvînt împrumutat sau ieșit din uz și un alt cuvînt existent în limbă. Unele cuvinte (ca de exemplu cele străine sau învechite), care nu sînt înțelese de către vorbitori, sînt legate de un alt cuvînt, care are o structură fonetică (și de cele mai multe ori semantică) similară, dînd astfel naștere unui nou cuvînt.
b)	Jocul ele cuvinte constă în îmbinareti unor cuvinte similare din punct de vedere fonetic, dar deosebite ca sens, în deformarea unor cuvinte, e?<presii. propoziții cu scop umoristic, pentru a releva, a caracteriza sau a critica ceva. De exemplu: Miert nyul a nyul? Această întrebare are două sensuri: ,,de ce iepurele este iepure“? și ,,iepurele, după ce se întinde^? Prin urmare se pot da două răspunsuri.
c)	Paronomâzia sau annominâcio (paronomazia = îmbinare de paronime) este o formă frecventă a jocului de cuvinte: îmbinarea unor cuvinte similare, dar deosebite ca sens. De exemplu: felesleges feleseg (= soție inutilă).
d)	Figura etimologică se formează prin adăugarea unui sufix, care repetă rădăcina cuvîntului: (peldăs) eletet el (= trăiește o viață exemplară).
Am ajuns la paronime, în legătură cu care am citat și unele definiții, exprimîndu-ne totodată unele rezerve față de acestea, în sensul că nici una dintre definițiile cunoscute pînă în prezent nu cuprinde toate trăsăturile noțiunii în cauză. Fără îndoială, cea mai elocventă trăsătură a paronimelor constă în asemănarea fonetică a unor cuvinte. Această trăsătură însă, oricît de importantă ar fi ea, nu este de ajuns pentru a exprima definiția termenului sau denumirea noțiunii. Așa cum am văzut mai sus, aici intervine și problema sensului, precum și etimologia cuvintelor respective. Dat fiind faptul că întreaga problematică a paro-
kOTIUNEA DE PARONIME
45
mmelor aparține problemelor de cultivare a limbii, trebuie să luăm în considerare și cunoștințele de limbă incomplete ale vorbitorilor, căci altfel aceste cuvinte nu s-ar confunda. Posibilitatea de confundare a cuvintelor, este o trăsătură esențială a paronimelor, dar acest lucru nu generează niciodată neînțelegere în comunicare. Acest lucru înseamnă că nu toate cuvintele asemănătoare sînt paronime, ci numai acele care pot fi confundate. Așa de exemplu: cuvintele ket (doi) și het (șapte) nu se confundă. Eventul, nu se aude clar, prin urmare nu se înțelege clar, și în acest caz ascultătorul pune o întrebare pentru a clarifica despre care dintre cele două elemente lexicale este vorba. Dar dacă în loc de: Levonta a tanulsăgot (= a tras învățămintele) vorbitorul zice: Levonta a tanusăgot (= a ,,tras mărturia^), fiecare ascultător își dă seama de greșeala comisă de vorbitor, eventual îl corectează, dar nu se produce nici o neînțelegere. Aceste greșeli se comit în limba maternă, deci nu este vorba despre o limbă străină care este învățată ulterior. O definiție mai completă decît cele existente pînă în prezent a noțiunii în cauză, ar suna astfel: paronimele sînt cuvinte sau unele forme alo cuvintelor, care, pe baza asemănării lor fonetice și în cele mai multe cazuri semantice și etimologice, pot fi confundate din cauza unor lacune de cunoștințe de limbă ale vorbitorilor în vorbire (rareori și în scris), fără urmări de neînțelegere între vorbitori.
Am putea concretiza această definiție prin exemple surprinzător de multe. Credem însă că nu este cazul să le înșirăm aici. Ne-am permite însă să semnalăm unele puncte de vedere pe* baza cărorbi s-ar putea face o oarecare ordine în această categorie de cuvinte, mai bine zis o clasificare a acestora. Amintesc un singur exemplu pentru fiecare caz.
a)	Un prim punct de vedere ar fi funcționalitatea cuvintelor în limbajul vorbitorilor. Sînt cuvinte care pot fi folosite reciproc, adică unul în locul celuilalt. De exemplu: tanulsâg — tanusăg. Avem cazuri, cînd nu există această reciprocitate, deci se folosește numai unul dintre cele două cuvinte în locul celuilalt: jelentoseg importanță) se folosește în locul cuvîntului jelentes (= sens).
b)	Sînt paronime în care diferența de sens este rezultatul schimbării unui sufix lexical: tortenet (=• întîmplare) — tortenelem (= istorie). Altă dată avem de a face cu două variante ale aceluiași sufix: gondatlan (= neglijent) — gondtalan (= fără griji).
c)	Paronime provocate de lipsa sufixului: fâslâda (= ladă pentru lemne) — falâda (= ladă făcută din lemn).
d)	Paronime provocate de schimbarea vocalei copulative: gyorson (= cu acceleratul) — gyorsan (= repede, iute) sau de lipsa acesteia: jelzes (= marcare) — jelezes (un termen gramatical: a pune un sufix lexical).
e)	Paronime provocate de o altă variantă a rădăcinii: lelketlen (= fără inimă) — lelektelen (=• fără elan).
f)	Paronime (provocate de un alt sufix gramatical: egyhanguan (= monoton) — egyhangulag (= în unanimitate) sau de lipsa sufixului gramatical: jolet (= bunăstare) — jollet (= a fi sănătos).
D. BALOC.M
g)	Paronime provocate de diferențe stilistice: forrt — forrott (= a fiert, respectiv a clocotit).
Ar mai fi și altele, cu nuanțe mai puțin importante, dar credem că cele amintite ne îndreptățesc să terminăm aici cu gîndul, că aceste preocupări de precizare și clasificare a noțiunii cercetate n-au fost zadarnice.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
UN CINTEC DE DRAGOSTE PENTRU TRANSILVANIA.
CITEVA ASPECTE ALE TRADUCERII DE POEZIE DIN LIMBA ROMÂNĂ IN LIMBA ENGLEZĂ
IOANA SASU-BOLBA*
ABSTRACT. — A Love Song for Transylvania. Some Aspects of Poetry Translation from Romanian into English. — The article points to a couple of difficulties the translator came across when translating some poems by Ion Horea into English: the rhyme, the necessity of preserving the same number of syllables in a line of poetry, the rendering of proper names into English etc. The author reaches the conclusion that such a translation is no more than a mere version that might prompt to other similar attempts.
Volumul de poezii al lui Ion Horea: Un cîntec de dragoste pentru Transilvania (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983) oferă cititorului de poezie întîlnirea cu un exemplu remarcabil a ceea ce s-ar putea numi ,,supraviețuirea tradiției^ sau, mai exact, reactualizarea acesteea. Volumul include 69 de poeme unite prin tematica lor, sugerată și de titlu. Dar ideea care stă la baza volumului apare exprimată și mai voalat prin limbajul folosit de poet. Poate că ceea ce surprinde în mod plăcut sînt unele poeme scurte inserate în volum care cuprind secvențe de sinceritate, impulsuri ale unui suflet hipersensibil care-și revarsă sentimentele în versuri perfect construite. încercarea de a le descifra oferă și un sentiment de satisfacție, de participare efectivă la unele dintre trăirile cele mai umane, fie că este vorba de dragostea pentru „țara transilvană^ (Cîntec tîrziu), de amintirea unor jertfe pentru libertate, dragi poporului român (Dintre furci), de neliniște (Neliniști), teama de ultima plecare (Din turn) sau, peste toate, strigătul poetului „Crede și nu te mai teme“ (Timpuri).
Majoritatea poemelor sînt construite, după cum menționam, conform unor tipare tradiționale de prozodie: strofe de cîte patru versuri, un număr determinat de silabe și picioare metrice, rimă etc. Și credem că tocmai această structură perfectă a versului instigă traducătorul, ademe-uindu-1 să-și încerce puterile, obligîndu-1 să se supună versului.
Traducerea în limba engleză a unora dintre poemele din volumul amintit a contribuit la elaborarea unor idei pe baza practicii traducerii și la afirmarea sau infirmarea unor concepte de teorie a traducerii.
Punctul de plecare teoretic a fost acela de redare a structurii metrice a originalului și a conținutului poemului original. în funcție de frecvența cu care au apărut în traducere, am întîmpinat următoarele dificultăți:
• Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de limbi germanice, 3400 Cluj-Napoca, Romdnia
48
T. SASU-BOLBA
I.	Structura metrică
1.0.	Rima. In cazul în care rima nu a putut fi rezolvată păstrîndu-se neschimbată forma originală a poemului am fost nevoiți să operăm următoarele modificări:
1.1.	Înlocuirea unor cuvinte sau sintagme cu altele apropiate ca sens. De ex. amăgire vană (Cintec tîrziu, I, 1) putea să fie tradus prin vain / useless cheat / temptation, dar a fost înlocuit cu sintagma not only a mere zvod, ca să rimeze cu worid (I, 3); bat . . . la obîrșii (Dintre furci, I, 2), putea să fie tradus knock at the source ■ origin, dar a fost înlocuit cu coming forth (care apare) ca să rimeze cu fords (aproximativ river bed = albie de rîu); jalea să-și mai sune (Dintre furci, III, 4), unde jalea s-ar fi putut traduce prin sorrow, dar a fost tradus prin spites (răutate, dușmănie, pică, necaz), un cuvînt apropiat ca sens, pentru ca să rimeze cu pipes; S-aud cătanele pe trepte (Dintre furci, IX, 4), putea să fie tradus prin Soldiers are heard on the steps, dar a fost tradus cu Soldiers are heard . . . so fast, pentru ca să rimeze cu unjust; urme vechi (Invocație, I, 4), putea să fie tradus prin old traces, dar a fost tradus prin formei* wings, pentru ca să rimeze cu streams.
1.2.	O situație aparte a constituit-o necesitatea înlocuirii unui vers întreg pentru realizarea rimei. De ex. cit va mai fi cine să-i cheme (Dintre furci, XVII, 3) a fost tradus cu for as long as there is a rhyme (aproximativ „atîta timp cît mai există versul^) ca să rimeze cu time; sălbatic o să-l mai imploi' (Cintec tîrziu, II, 2), puteci să fie tradus Pil implore it wildly, dar l-am tradus prin my wild request and its good grace, ca să rimeze cu fireplace; dus din asfințire-n asfințire (Invocație, IV, 2) a fost tradus prin climbing up and up again, above, ca să rimeze eu Iove.
1.3.	Necesitatea adăugării cuvintelor suplimentare care nu există în versiunea originală. De ex. Și cine-n lume să-i asculte (Dintre furci, XVII, 4), unde ca să rimeze cu lot, am adăugat zvho to listen on the spot; ce-i fi vrut să spui ș-ai spus (Doină, II, 1), unde ca să rimeze cu sky am adăugat said so high; dobîndire (Timpuri, II, 4), unde ca să rimeze cu Iove, am adăugat getting above; usucă (Ascultă, I, 3), unde ca să rimeze cu pass, am adăugat dries the grass.
1.4.	Schimbarea ordinei versurilor în interiorul strofei. De ex. versul 2 cu versul 4 (Listen, II); versul 3 cu versul 4 (Listen, IV); versul 3 cu versul 4 (Listen, VI); versul 3 cu versul 4 (Invocation, I); versul 1 cu versul 2 (Moments, I).
2.0. Un alt aspect legat de structura metrică, care a ridicat unele probleme la traducere, a fost și respectarea număr ului de silabe din cadrul unui vers. Astfel, în unele cazuri, am fost nevoiți să adaugăm unele cuvinte neexistente în textul original, deoarece textul transpus în limba engleză avea un număr prea mic de silabe comparativ cu varianta originală. De 123456789	1	2	3	4	5	67	8	9
ex. Și judecățile-s nedrepte a devenit And why jugements are again unjust 1	2	3	4	5	6	7
(9) (Form Among the Forks, IX, 2) \ce-i fi vrut să spui ș-ai spus (7) a
CÎNTEC PENTRU TRANSILVANIA
49
12	3	456	7	8	1
devenit what did ycm want and said so high (8) {The Doina, II, 1) ; Din 2	3 4	5	6	12345
umeri de dealuri (6) a devenit There on the old hills (5) (Listen, II, 1) ; 123456	1	2	345
cu liniște multă (6) a devenit and still zvithout noise (5) {Listen, IV, 4) ; 1	2	3	4	5	6	1	23456
Prin veacuri ascultă (6) a devenit Through the time they listen (6) {Lis-1234	56789	10	1234	5
ten, VI, 1) ; dealurile mele în pîraie (10) a devenit all my beloved hills 6	7 8 9	10
down into the streams (10) {Invocation, I, 4).
3.0. Redarea numelor proprii în limba țintă este încă o problemă incomplet rezolvată. Teoreticienii traducerii par să fi ajuns însă la o concluzie comună numele propriu să fie tradus în limba țintă numai în cazul în care acesta deține și o conotație. în cazul traducerii noastre, nu am tradus nici un nume propriu.
3.1.	Totuși, am întîlnit unele cuvinte specific românești care nu au un echivalent în limba engleză. în cazul acesta am fost nevoiți să operăm diversificat, în funcție de fiecare situație în parte. De ex. Vin din adîncuri Agatirșii (Dintre furci, I, 4). Dicționarul enciclopedic face precizarea că agatîrși a fost o semnificație tracică în Dacia muntoasă, care se ocupa cu albinăritul și cu exploatarea minelor de aur (Minerva, Enciclopedia română, Cluj, 1929, p. 29). Am optat astfel pentru cuvîntul acceptat în limba engleză thracians; mare-i clătinarea minții (Dintre furci, IX, 1). Redarea cuvînt de cuvînt a versului nu ar avea sens clar în limba engleză. Am optat pentru redarea versului în forma how powerful the mind’s eyes are; titlul poemului Doină a rămas în forma acceptată și în limba engleză The Doina; Ardealul, Ardealul! (Ascultă, VI, 4) a fost înlocuit cu sintagma my Transylvania (Listen, VI, 3).
In urma cercetării întreprinse se desprind următoarele concluzii: 1. In mod cert, traducerea de poezie ridică mai multe probleme decît traducerea operelor în proză. 2. în cadrul traducerii de poezie un loc aparte îl ocupă traducerea versului tradițional. 3. Traducerea poeziei rimate îl obligă pe traducător să facă față unor dificultăți care trebuie soluționate în scopul redării exacte a tiparului metric. 4. în acest sens, aspectul cel mai dificil pare să-1 constituie rima care, atunci cînd nu poate fi rezolvată în mod perfect, poate fi aplicată totuși prin a/ înlocuirea unor cuvinte sau sintagme cu altele apropiate ca sens; b/ adăugarea de cuvinte suplimentare care nu există în versiunea originală; c/ schimbarea ordine! versurilor în interiorul strofei. 5. Un loc aparte, în cadrul tiparului metric îl ocupă și respectarea numărului de silabe din versiunea originală. Soluționarea acestui aspect poate să constea și din adăugarea de cuvinte suplimentare care nu există în versiunea originală, dar care nu schimbă esențial textul (adjective, prepoziții, conjuncții etc.). 6. în general, numele proprii nu sînt traduse. Cuvintele specific românești sînt redate fie prin echivalente aproximativ acceptate în limba engleză, fie prin cuvinte care rămîn în forma originală, obligînd în acest caz limba
4 — Philologia — 1986
50
1. SASU-BOLBA
țintă să accepte o serie de cuvinte noi (de ex. doina). 7. Ceea ce obține traducătorul nu este decît o versiune posibilă care poate fi oricînd îmbunătățită. Fiecare traducere rămîne un impuls pentru o nouă versiune.
Cîntec tîrziu
I.	(9) Dar nu-i o amăgire vană, a (8) cînd, peste toate, mai îngîni:	b
(9)	mi-e dor de țara transilvană	a
(8)	și de țăranii ei bătrîni!	b
II.	(9) Voi spune timpului să steie, a (8) sălbatic o să-1 mai implor! b (9) acolo unde mai scînteie	a
(8)	un fir de foc în vatra lor	b
A Late Song
(9)	It is not only a mere word
(8)	when, above all, you still can see
(9)	you miss the Transylvanian worid
(8)	and all its ancient peasantry!
(9)	I shall implore time to have a rest
(8)	— my wild request and its good grace —,
(9)	to stop a while and do its best, where
(10)	is a sparkle in their fireplace.
Dintre furci
1.	(9) Cine-mi dă aurul în care
(9) Bat sfinte chipuri la obîrșii?
(9) Tăcere! De sub rîuri clare
(9) Vin din adîncuri Agatîrșii!
III. (9) Prin cîte veacuri întrebară
(9) Aceleași fluiere nebune
(9) Bătute-n cercuri și ciubară,
(9) De-i slobod jalea să-și mai sune?
IX. (9) Hei, mare-i clătinarea minții,
(9) Și judecățile-s nedrepte!
(9) Cînd luna-și scutură arginți!
(9) S-aud cătanele pe trepte.
XVII. (9) Mai lasă-le și lor o vreme,
(9) Și tulnice să spuie multe,
(9) Cît va mai fi cine să-i cheme
(9) Și cine-n lume să-i asculte!
From Among the Forks
(9) Woh is going to give me the gold
(9) With the holy faces coming forth?
(9) Silence! We can feel the Thracians’ hold
(9) From deeper under the rivers’ fords.
(9) Who is going give me the gold
(9) The same old severe and mad pipes,
(9) Made out of so many hoops and cask,
(9) If they may cry out all their spites?
CÎNTEC PENTRU TRANSILVANIA
51
IX. (9) Well, how powerful the mind’s eyes are,
(9) And why judgements are again unjust?
(9) When all the moon’s silver coins are spread
(9) Soidiers are heard by all of us so fast.
XVII. (9) Oh, leave to them some spare time,
(9) And let alpenhorns to teii a lot
(9) For as long as there is a rhyme
(9) There is who to listen on the spot!
Doină
I.	(7) Doamne Horeo, ce-i fi vrut (7) cînd o fost și te-o durut,
II.	(7) ce-i fi vrut să spui, și-ai spus (7) numai cerului de sus?
The Doina
(7)	Horea what was your word
(7)	when it was so bad and hurt,
(8)	what did you want and said so high
(7) only to the blessed sky?
Ascultă
I.	(6) Pe-o vreme de ducă,
(6)	departe-n Cîmpie,
(6)	amurgul usucă
(6)	o vară trîzie.
II.	(6) Din umeri de dealuri
(6)	mai ard, jucăușe,
(6)	ca-n treceri de valuri,
(6) aripi de cenușe.
IV. (6) Frumoșii, soldații,
(6) pămîntul îi strînge
(6) în oarbele spații
(6) sub norii de sînge.
VI. Prin veacuri ascultă
(6) cum cheamă din dealul
(6) cu liniște multă,
(6) Ardealul, Ardealul!
Listen
(6) When the time wants to pass
(6) far away in the Field,
(6) the twilight dries the grass,
(6) an old late summer’s yield.
(6) There on the old hills,
(6) wings of grey ashes burn,
(6) like the passing of waves
(5) playfully they turn.
52
î. sasu-bolbA
IV. (6) The soldiers are but muci,
(6) and the ground gathers them,
(6) under clouds of blood,
(6) wiht a sad requiem.
VI. (6) Through tlm time they listen
(6) to the hilTs constant voice:
(6) my Transylvania!
(5) and still without noise.
Invocație
I. (9) Ploile vor duce-ncet, încet (10) dealurile mele în pîraie. (9) însuși timpul, marele profet, (10) urme vechi le șterge și le taie.
IV. (9) Luminează-mi fața soare bun, (10) dus din asfințire-n asfințire, (9) dă-mi puterea vertei, să-mi adun (10) focul ei de pace și iubire!
Invocation
I. (9) The rain will take little by little,
(10)	all my beloved hills down into the streams.
(9)	Even the will wipe and litter,
(10)	all the old faces of the former wings.
IV. (9) Oh, enlighten my face you good sun,
(9)	climbing up and up again, above,
(9)	give me the power of the fireplace
(9)	its warm fire of peace and of Iove!
Timpuri
I.	(7) Ei vor veni prea tîrziu,
(8)	noi vom pleca prea devreme .. .
(7)	O, dar pămîntul e viu,
(8)	crede si nu te mai teme!
II.	(7) Drumul spre casă-1 mai știi,
(6)	poți să mai arzi în iubire.
(7)	Lumea-și arată-n copii
(8)	tragica ei dobîndire.
Moment s
(8) We shall leave too early the life,
(7) and they will come but too late.
(8) Oh, but the earth is -still alive,
(7) believe and don’t be afraid.
(8) You know the way to your home,
(7) and you still can burn in Iove.
(7) The world shows in its children,
(7) its tragic getting above.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
ROMANUL LUI JOSEPH CONRAD CA MODALITATE LIRICA
ILEANA GALEA*
Romanul englez, prin orientarea sa impresionistă, în care se înscrie și opera lui Joseph Conrad, tinde să aibă o organizare poetică. Destinul acestei orientări este incontestabil conturat de penetrația marcată a liricului în proza engleză, un proces extrem de viabil și productiv, ale cărui începuturi sînt strălucit ilustrate în romanul lui Henry James. Sondarea inferiorității, înregistrarea mișcării subtile a vieții psihicului, redarea
ABSTRACT. — Joseph Conrad's Novei and the Lyrical Mode. J. Con-rad’s novei illustrates a specific literary phenomenon of the XX-th century: the infusion of lyricism into prose fiction. The blending and interaction between the epic and lyrical time dimensions, the specific motifs of lyrical literature, the sonority and rhythm of the text show that the quality and fundamental significance of Conrad’s novei is determined by its lyrical nature.
fluctuațiilor memoriei și a spontaneității impresiilor se răsfrîng asupra ritmului interior al operei, în organizarea ei structurală cît și în suprafața lingvistică a textului.
Experimentul literaturii de avangardă din secolul XX este în măsură să adapteze teoria genurilor la realități noi și mult mai complexe, s-o transforme dintr-un sistem normativ într-unul descriptiv, care să țină seama de interferențele multiple dintre genuri literare și arte. Romanul lui Joseph Conrad, Lord Jim, constituie o reflectare a unor asemenea interferențe și un punct de referință pentru întreaga evoluție a romanului în secolul nostru.
Dacă vom recunoaște că genul liric reprezintă o contopire a lumii obiective cu eul, o interiorizare a acestei lumi în cadrul unei dispoziți sufletești care tinde să se autoexprime, va trebui să admitem că el constituie o dimensiune esențială a oricărui scriitor, un izvor de creație și o necesitate spirituală pentru orice autor, fie el epic sau dramatic. Romanul tradițional englez, în ceea ce are el mai reprezentativ, a manifestat o tendință de expansiune spre exterior, spre cuprinderea unor arii sociale și economice cît mai largi și diversificate. Acest fapt însă nu exclude reveniri la fondul intimității sufletești, ale cărui vibrații se fac simțite în efuziuni lirice, de la epopeea medievală și pînă la literatura contemporană. Așa după cum se arată în Estetica poeziei lirice de Liviu Rusu, „foarte rar găsim atitudini tipice pure. în cele mai multe cazuri tendințele ascunse ale celor trei tipuri artistice se încrucișează, interferează,
♦ Universitatea din Cluj-Napoca Facultatea de Filologie, Catedra de limbi germanice, 3400	hij-Napoca,
România
54
I. GALEA
păstrînd — ce-i drept — dominația uneia dintre ele, colorîndu-se însă în același timp și cu nuanțe din celelalte tipuriU1.
In cele ce urmează vom arăta că romanul Lord Jim de Joseph Con-rad, operă de căpetenie a impresionismului literar englez, se remarcă printr-o predominanță a liricului ce se împletește într-un mod cu totul original cu dimensiunea epică, ilustrînd totodată și înclinația literaturii de a absorbi trăsături ale celorlalte două arte majore: muzica și pictura.
Conform modalităților de prezentare, Northrop Frye distinge un al patrulea gen, cel al ficțiunii1 2 scris pentru cititori, spre deosebire de epos care păstrează convenția unui public ascultător, de dramă, prezentată pe scenă și de liric, acel „mimesis interior al sunetului și imaginilor^3. Romanul lui Joseph Conrad este în acest sens proteic, în el manifestîn-du-se modalități diferite de prezentare: forma scrisă, specifică ficțiunii, cea a naratorului (apropiată adresării orale din epos) precum și un filon liric. Natura lirică a discursului naratorului din Lord Jim se răsfrînge nu numai în atmosfera sau tonalitatea operei, ci și în valorile viziunii, în semnificația globală a acestui roman.
In discursul naratorului se profilează pe de o parte firul epic, reprezentat de povestirea secundului Jim Lingard despre peripețiile sale pe mare și apoi într-un stat din Arhipelagul Malaiez și pe de alta, filonul liric ce exprimă trăirile sufletești ale comentatorului acestor peripeții, ca un acompaniament al celui dintîi.
Aristotel, definind genurile literare după modul de imitație sau de reprezentare, arată că în poezie vorbește propria persoană a poetului, iar Roman Jakobson, demonstrînd corespondențele dintre structura gramaticală și genul literar, relevă că în lirică timpul este prezent si verbul la persoana întîi, pe cîtă vreme genul epic se desfășoară pe dimensiunea timpului trecut și folosește persoana a treia4. Structura aceasta este vizibilă și în romanul lui J. Conrad, în diferența dintre timpul povestirii propriu-zise, pe o durtă de aproximativ două ore și timpul în-tîmplărilor descrise, de-a lungul mai multor ani. Timpul liric al discursului exprimă stările de nostalgie, de visare și unele considerații filosofice ale naratorului în dimensiunea prezentă a povestirii. Situațiile descrise izvorăsc dintr-o trăire afectivă și se cer trăite afectiv. Un eu se exprimă aici și acum.
Ca tipologie umană, centrul de greutate al cărții pendulează între eroul întîmplărilor și interpretul lor care este naratorul și care investește romanul cu o aureolă de incertitudine și visare. Astfel peripețiile pe mare constituie doar un pretext pentru declanșarea unei stări sufletești, străbătută de meditații asupra condiției umane. în poezia lirică autorul se adresează unei muze, abstracțiuni, prieten apropiat sau ignoră
1 R u s u L. Estetica poeziei lirice, București, Editura pentru literatură, 1979, p. 82.
2 Frye, N., Anatomia criticii, București, Editura Univers, 1972, p. 310.
3 Ibidem, p. 312.
4Wellek, R., Wanren, A., Teoria literaturii, București, E.L.U., 1967, p. 301—302,
ROMANUL LUI J. CONRAD ȘI LIRICA
55
publicul. Naratorul din romanul Lord Jim se adresează unui grup de prieteni, care însă nu-și validează prin nimic prezența, iar povestitorul, în efluviile lui de visare, dă impresia că a și uitat de existența lor. Eul construiește o lume proprie în dialogul cu sine, cu sufletul său.
Naratorul articulează poetic, metaforizează situații care pentru eroul cărții, prea tînăr și simplu pentru a le interpreta în toată bogăția lor, rămîn nearticulate. Bolboroselile tînărului erou despre răsăritul de soare în dimineața următoare abandonării de către el a vaporului ’Patna’ cu opt sute de călători la bord, se transformă prin glasul naratorului, într-o splendidă imagine poetică: „din partea meci cele cîteva cuvinte mormăite erau suficiente ca să și văd marginea de jos a discului solar părăsind linia orizontului, să văd vibrațiile vastului freamăt alergînd peste tot întinsul vizibil al mării, de parcă apele s-ar fi înfiorat ca să dea naștere globului de lumină, în timp ce ultima adiere a brizei mișca văzduhul ca un suspin de ușurare445. Povestirea eroului și meditațiile comentatorului înregistrează mișcări ușor divergente și nicidecum o înaintare simultană. Astfel, în vreme ce Jim Lingard înjghebează în continuare din amintire faptele, fantezia naratorului zăbovește asupra imaginii răsăritului de soare, care-i sugerează tragica disproporție dintre om și natură, indiferența acesteia din urmă față de destinul uman: ,,vedeam sub goliciunea străvezie a cerului pe cei patru oameni în pustietatea mării; vedeam soarele singuratic, nepăsător față de acel grăunte de viață, urcînd pe bolta limpede a cerului, vrînd parcă să-și contemple de la înălțime mai mare propria-i splendoare, oglindită în oceanul tăcut44 6. Uneori se sugerează o ușoară tensiune între filonul epic și cel liric, căci cufundat în reverie, naratorul nu mai poate urmări ușor firul evenimentelor: „deodată m-am simțit copleșit de o oboseală de neînvins, ca și cum glasul lui m-ar fi deșteptat dintr-un vis în care rătăceam prin spații pustii, a căror imensitate îmi chinuia sufletul și-mi sleise trupul44 5 * 7 8.
In discursul său, naratorul realizează o extindere a condiției particulare a eroului în destinul uman general. Ascultînd relatarea lui Jim Lingard, Marlow trece printr-un proces de identificare cu el, descinde în străfundurile propriului eu, retrăiește naufragiul spiritual al eroului, ca apoi să dea glas unor considerații asupra existenței umane în general. Slăbiciunea lui Jim Lingard devine „ceva tainic și înfricoșător, ca umbra unei stihii, haine cu noi toți448. Senzația de anihilare pe care o trăiește eroul în barca pierdută pe întinsul mării este extinsă în simțămîntul general al resemnării în fața morții: „care dintre noi n-a observat lucrul acesta, sau n-a încercat măcar ceva din senzația asta?... O oboseală totală a simțurilor, zădărnicia oricărei sforțări, un dor nesfîrșit de odihnă44 9.
5 Conr a d, J., Lord Jim, București, E.L.U., 1964, p. 126,
G Ibidem.
7 Ibidem, p. 134.
8 Ibidem, p. 65.
9 Ibidem, p. 97.
56
I. GALEA
Prin prezența naratorului romanul se înscrie în tentativa de a explora zonele obscure ale eului, realizîndu-se .astfel acel ritm oracular ce constituie „dominanta motrice a poeziei4410. Complexitatea dramei eroului îl fascinează pe narator fiindcă ea îi dezvăluie taina vieții omenești. Printr-un proces de fuziune a elementului conceptual cu cei vizual, natura umană particulară și existența devin în repetate rînduri peisaje învăluite în umbră: „impresiile mele asupra lui erau ca niște străfulgerări prin ochiurile mișcătoare ale unei neguri groase — fărîme de amănunte fugare și* vii care nu-ți dau o idee despre aspectul general al unui ținut4411. O barcă în furtună devine imaginea arhetipală nu numai a luptei cu forțele externe ci și cu „iraționalul pitit în străfundurile fiecărui gînd, fiecărei senzații sau emoții4412. Poezia aceasta a contemplației sugerează existența unei complexități a vieții ce scapă iremediabil minții omenești, a unei străluciri efemere, ce se stinge într-un întuneric de nepătruns, astfel că eroul ,,se adresa ființei noastre multiple, celei întoarse perpetuu spre lumină și celeilalte care trăiește pitită într-o perpetuă um-bră“13. Naratorul Marlow sondează adîncimile sufletului și remarcă existența unei dicotomii între năzuințele ideale și posibilitățile umane, precum și natura duală a fiecărui suflet. Jim Lingard avea în structura lui psihică „o cantitate minimă, o picătură minusculă din ceva rar și blestemat4414.
Naratorul exaltă visul romantic, în ciuda forței sale distrugătoare care devastează spații sufletești, situație ce îi sugerează vizual „marea eîmpj.e pe care oamenii rătăcesc printre morminte și surpături44 învăluită în „suava poezie a luminii crepusculare4415. Prilej de incertitudine oferă și contrastul dintre necesitatea de a delimita acțiunile umane prin cuvinte și afirmații precise, de pildă cînd Jim Lingard este adus în fața unui tribunal, și existența psihică nebuloasă, difuză și imposibil de circumscris. W. Kayser arată că ,,esența liricului explică acea inconcizie a contururilor, acea relaxare a „situațiilor de fapt44 și labilitatea frazelor și pe de altă parte marea eficacitate a versului, sunetului, ritmului.4416.
Lirica se asociază din timpuri străvechi cu muzica, astfel că în Greciei antică poeziile genului respectiv erau de obicei intonate, iar în Renașterea engleză ele erau acompaniate de liră, accentuarea verbală rea-lizîndu-se prin ceea ce W. B. Yeats numea cantilenă. Discursul liric al lui Marlow are neîndoielnic un ritm poetic, cu atît mai greu de redat într-o traducere, dar fără de care opera își pierde una din componentele ei esențiale. Pe de altă parte lirica se învecinează cu artele plastice, corelație pe care a exploatat-o poetul-pictor W. Blake și mai tîrziu imagis-mul. Stabilirea acestor afinități cu melosul și artele plastice se vădește în efortul programatic al lui J. Conrad de a vizualiza semnificațiile con-
10 Frye. N., Op. cit., p. 341.
11 C o n r a d, J., Op. cit., p. 87.
1:- I bidon p. 125.
13 Ibidon, p. 102.
11 Ibidon, p. 61.
’5 1 bidon, p. 205.
16 K a y s e r, W. Opera literară, București, Editura Univers, 1979, p. 474.
ROMANUL LUI J. CONRAD ȘI LIRICA
57
cepției lui, de a apela la sensibil pentru a convinge, precum și prin imprimarea unui ritm interior prozei sale. Aceasta cu atît mai mult cu cît arta, după părerea sa, nu poate să fie persuasivă, nu convinge prin idei, ci exprimă impresii. Tinzînd să impresioneze senzorial, Conrad subliniază că literatura împrumută resurse din celelalte arte: ,,ea trebuie să aspire cu tărie la plasticitatea sculpturii, culoarea picturii și sugestivitatea magică a muzicii care este arta artelor"417.
Orice studiu de evaluare are în vedere și genul literar și putem afirma că fără această dimensiune lirică, romanul lui J. Conrad ar fi doar o poveste de aventuri. în partea a doua a operei, în care se descrie viața lui Jim Lingad într-un stat din Arhipelagul Malaiez, ca o încercare de împlinire a visului său trădat, predomină dimensiunea epică. Partea aceasta este mai slab realizată din punct de vedere artistic, distonînd cu prima secțiune, la care este alipită în chip artificial. Nu epicul este acela care conferă calitatea acestui roman. Demersul rememorării, pregnant în prima parte a operei, abordează motive și o tonalitate specifice poeziei lirice: misterul sufletului omenesc, caracterul efemer și precar al vieții, exaltarea visului romantic.
E. M. Forster afirma că în opera lui Joseph Conrad există o obscuritate fundamentală, așa îneît ,,caseta secretă a geniului său conține mai degrabă un abur decît un giuvaer și nu trebuie să încercăm să discernem filozofia lui fiindcă în fond ea nu există. Nici un crez nu există de fapt“17 18. Dar romanul Lord Jim nu tinde să susțină un sistem de idei și cu atît mai puțin să le argumenteze. El este în primul rînd un roman al unor stări sufletești, evocînd farmecul reveriei, îndoiala, elanurile visului și întunericul dezamăgirii. Romanul Lord Jim nu trebuie judecat așadar în termenii solidității unui sistem da valori și norme, deoarece liricul diminuează sobrietatea și rigurozitatea ideatică prin tonalitatea afectivă. Joseph Conrad a realizat însă în această operă un experiment printr-o îmbinare de elemente cu totul originală.
17 Con r a d. J., The Nigger of the Narcissus, Pcnguin Bocks, 1968, p. 12.
18 Forster, E. M., apuci .Lcavis, F. R., The Great Tradition, Penguin Books Ltcl, 1967, p. 192—193.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, t, 1986
THE NOVEL AND THE MODERN WORLD: AN APPROACH TO J. JOYCE’S „ULYSSES“
MIRCEA CRĂCIUN*
ABSTRACT. — The author re-considers Joyce’s novei on the basis of some theoretical premises set forth in Bakhtin’s Aesthetics. These have been employed in the analysis of one of Joyce’s statements of intention with reference to „Ulysses“. The novei is proved to be a climax in the evolution of the genre, an expression of „plurilingualism“. Pluringua-lism, itself socially and economically conditioned, could only ledd to the supremacy of the novei, viewed as a comprehensive expression of the modern spirit. In this respect, „Uysses“ is undoubtedly a con-firmation of Bakhtin’s predictions and therefore we are justified to caii him a forerunner of intertextuality.
It is customary to consider the year 1922 as a landmark in European culture. It saw the publication of T. S. Eliot’s “The Waste Land” as well as Joyce’s “Ulysses”; both works marked a radical departure from tra-dition . “Ulysses” has been widely regarded as the starting point of a new era in the evolution of the novei. However, in diachronic approaches less emphasis has been laid on “Ulysses” as a possible climax on which the aesthetic co-ordinates of the novei necessarily converge. Some pre-mises of Bakhtin’s Aesthetics5 have proved helpful in our attempt at revealing this novei as an overwhelming synthesis in the objective evolution of the genre. In this respect, Joyce’s feat is viewed both as a novei of history in the making and as a final point in its evolution.
If, taking our cue from Bakhtin’s ideas, we assume that the style of the novei is an axiological merging of styles, “a system of languages” in which the image of man is replaced by that of his language, all no-vels become a deliberate and conscious hybrid of the artistic represen-tation of speech. Once we accept the ideti that the novei implies the verbal semantic decentering of the verbal-ideological universe, a form in which speech is no longer perceived as an absolute form of thinking, “Ulysses” can be seen to fulfil Bakhtin’s prediction that: the decentering of național cultures brings about the loss of the supremacy of speech characteristic of non-novelistic literary forms. Joyce’s novei is not only “the novei of two races”, but also the ultimate result of the intrusion of linguistically dialogized and stratified daily life on art.
Although not manifest in the novei, the author’s attitude towards literary and cultural phenomena has a clialogic character, in Bakhtin’s
* University of Cluj-Napoca, Faculty of Philology, Department of Germanic Languages, 3400 Cluj-Napoca Romania
1 B a k li t i ii M., Probleme de literatură și estetică, Editura Univers, București, 1982.
J. JOYCE'S „ULYSSES”
59
sense of the word. We can claim that “Ulysses” is an example of the dis-solution of mythic consciousness and, to no Jesser an extent, a natural, necessary and objectivc result of the? socLO-hi.stori.cal evolution of the novei.
in 1920, refcrnng to “Ulysses”, Joy'ce said: Ht is an. epic of two races . . . and at the same time the cycle of the hurnan body as well as a little story of a clay (life). The character of Ulysses always fascinated me — even when a boy... It is also a sort of encyclopaedia. My inten-tion is to transpuse the myth sub specie temporis noștri. Each adventu-re (that is, every hour, every organ, every art being interconnected and interrclated in the structural scheme of the whole) shoulcl not only condition but even create its own technique. Each adventure is so to say one person although it is composed of persons . . .“2.
“Ulysses” is the story of two races because, if viewed as a synthe-sis of centrifugal forces acting, in the field of speech, against the cen-tralization of the verbal universe, the novei is essentially dialogic in character. Joyce’s novei is a comprehensive expression of what Bakhtin calls the “Galilean consciousness”. The work amounts to a climax in the awareness of the liberation of language and languages from the verbal restrictions of myth. The absence of a linguistic centre allows for an intermingling of dialogues. Viewed as a macrocosm, the work is the dialogue of two races, while on a microcosm.]’c level, the dialogue derives from the encounters between diverse social strata in the novei, each stra-tum imposing its own, peculiar idiom. This necessarily leads to an. axiologica! merging of styles. In “Ulysses” the dialogic stratification of speech, manifest in each utterance, is organically subordinated to the division of the novei into discrete temporal sequences, “each with its own technique”. It is quito obvious that, when he speaks about “technique”, Joyce cloes not mean the manner in which the “stream of consciousness” is verbalised. The various modalities of rendering the characters’ unuttered thoughts intermingle in each sequence. He is referring to the idiom or idioms peculiar to each social environment to which the characters belong or in which they act. The method is developed to an extreme where the characters have a symbolic rather than a representative function, merely ser-ving as counterparts of the heroes in “The Odyssey”, or, occasionally, acting as ordinary citizens. Thus, with Joyce, the dialogue becomes an end in itself; words are transformed, as they lose their normal semantic values. The unusual syntagms, puns, linguistic procedures which beg definition, the conscious mixture of several idioms not only characte-rize the “technique” of each episode, but also the way in which each character is fleshed out. The rclativization of the language eventually leads to a parody of speech, itself. This is achieved by according unex-pected registers of speech to the various social groups. The prevailing leitmotif is the characters3 obsession with their ethnic identity. The pro-cess of decentering is never brought about through the impossibility
2Litz Walton A., James Joyce3 p. 77„ New York, 1966 (quoted from:
Letters of James Joyce, pp. 146—47).
60
M. CRĂCIUN
of communication. In “Ulysses” the characters are not alienated, they do communicate, but their acts of communication are performed on different linguistic levels and the result is again a confirmation of one of Bakhtin’s predictions: the supremacy of unique, official, immutable non-novelistic forms fades away duc tot the process of decentering and a growing cosmopolitan attitude adopted by național cultures. Plurilingualism “in itself” becomes plurilingualism “for itself”, due to the alternation of points of view, diversity of social voices, of the quasi-total disappearance of the authorial voice. In this respect, Joyce’s Dublin is a macrocosmic synthesis in which the peculiar ”chronotopes“ (the road, the encounter, etc.) combine according to specific codes. It is only when we find a Homeric equivalent that these codes acquire mea-ning. On the other hand, the Dublin of “Ulysses” has lost the signifi-cance of a centre of public life; it does not represent a community, as the characters no longcr possess the integrity and unity implied by the communal principie. Dedalus, Bloom and the others roam through Dublin, in a dismembered universe whose lack of unity is even techni-cally suggested by the breaking up of the epic into stricty independent passages. The enclosed space has lost its inițial, organic state due to the all-embracing intrusion of the dialogue. According to Bakhtin this dialogue is the most effective device of the linguistic discourse.
Joyce’s novei also troats of “the cycle of the human body”. The un-inhibited presentation of both the anatomy and physiology of the human body in ”Ulysscs“ may be said to account for another tendency charac-teristic of the novei. “Man in itself” is shown in all the manifestations of his existence, in a continuous effort to stress the material essence of the world — a tendency originating from the Renaissance. Therefore Joyce is not liable to be charged with falling into naturalism, for in the aesthctic sphere of the novei, the image has come to subsume the cognitive and ethic functions. The “vulgar” voices in the novei conse-quently belong to the heroes and not to Joyce.
Joyce also wants his novei to be “a little story of a day (life)”. It is the story of a common day because the temporal logic of the characters’ development, of their flaws and deeds, is simultaneity. Bloom is the Wandering Jew, but also the frustrated father and husband; Stephen is Telemachus, but also Joyce himself (the autobiographical element is characteristic of any satirical vision). This simultaneity of characters is itself a manifestation of plurilingualism, though, only partially per-sonified. Through semantic instability — both at the textual level and that of Homeric parallelism — the characters simultaneously acquire the various roles of the speaker. Joyce parodies his own procedure (a great many examples could be given in this respect; see, for instance, the re-current references to Hamlet and Shakespeare) and, in this way the words become overloaded with meaning. This corresponds to the contra-dictory evolution of speech. (The process will be even more emphasized in “Finnegan’s Wake”). Through complete relativization, the word becomes a means of "the hermeneutics of cveryday life“. The heterolin-gualism inherent in the process of dialogue makcs the procedure which
J. JOYCE’S — ,,ULYSSES"
61
Bakhtin calls “hybridization” a means of approaching daily Life. In “Ulysses” the “intrinsic hybridization” by which the image loses its special temporal co-ordinates in the tendency of debunking speech, is mixed with what we would caii “extrinsic hybridization”. The latter is accomplished by parodic references to the epopee, a form of absolute manifestation of speech, and to myth, an immutable form of thought. Therefore as a parody of the absolute of the Homeric epopee, “Ulys-ses“ is also “the novei of a day”. “Ulysses” always fascinated Joyce, but within a novelistic framework, the hero’s figure could only appear in a comic mode, as an element of parody. By appearing in the novei, Ulysses loses his exemplarity because he enters the dialogized universe and becomes rather a modern counterpart of the “comic Ulysses”, a common figure of popular farces in Antiquity and the Middle Ages. The diver-sity of languages in the making necessarily calls for the comic register, as myth has lost its supremacy over speech. This is, therefore, the only possible way of transposing myth sub specie temporis noștri by means of laughter, through a comic disguising of the word. The “accentuation” (Bakhtin’s term) of Homer's epopee is performed by the comic destruc-tion of pathetic convention. Besides plurilingualism, laughter is an essen-tial element in creating the novei and Joyce is again a case in point. It is only laughter which goes beyond the scope of interlinguistic rela-tions.
In “Ulysses” Joyce tells the story of two races in which by abando-ning the epos, through parodic references to the Homeric matrix (ini-tially meant to impose order), he decisively contributes to the parodic destruction of speech. It is from a poetics rather than a rhetoric point of view that the idiom is polemically aligned. The comic framework of plurilingualism also accounts for the presence of atypical forms, such as verse or quotations, excerpts from the press, quasi-or pseudo-scientific definitions. These serve to emphasize the relative nature of linguistic consciousness within the novei. The reader is left with practically un-limited possibilities of interpretation. Thus, myth is not really „trans-posed“ in the novei. Speech is shown to have been liberated from the domination of myth, in a type of society, that, once the distance between language and reality is achieved, is necessarily placed in the comic range. Therefore, an otherwise natural appeal to the “absolute past” becomes impossible outside the satirical mode. By reformulating a state-ment of Bakhtin’s, according to which the past must be temporally drawn nearer in order to become comic, we may say that, with Joyce, the past brought sub specie temporis noștri becomes comic, dismembered, unworthy of respect. The Homeric hero, always at one with himself, co-mes to be comically incomprehensible, while engaged in moral or amoral daily activities. He is viewed from an infinite number of angles by the others, but also by himself, through a continuous shift of perspective.
The impossibility of achieving a unique image is the natural corol-lary of creating dialogue which links characters and emphasizes their conflicting personalities. Deeply involved in daily routine, they make up
62
M. CRĂCIUN
what Joyce wants to be “a sort of encyclopaedia”, by refusing to submit to the sphere of the epos. The text is structured in discrete sequences that form an encyclopaedic image, arrived at, as Joyce puts it: “from a great height“. Thus the discourse becomes self-critical, as it approaches ci world in which social distinctions have been levelled, a world that is economically and ethnically open. This world is tackled with a kind of detachment that Mathew Arnold would caii “disinterestedness”. The identity of the characters, constantly subjected to interrelationships, has lost its paradigmatic significance, thus entering the field of the novei and implicitly belonging to our times. This aliemation of idioms is only possible in the type of society characteristically created by Joyce. In such a society specific socio-political conditions presuppose total removal of linguistic barriers and they allow for the intrusion of everything that may be considered “popular”, “low” or “vulgar” upon the “lofty” spheres of speech. In this respect the novei becomes the genre characte-ristic of our century, and “Ulysses” is a general synthesis of that genre.
As quoted at the outset, Joyce also said of “Ulysses” that: “each adventure. . . creates its own technique”. In our opinion the statement can only validate the structure, since the absence of narration and the organization of the matter according to patterns in “The Odyssey” are rather a result of plurilingualism at its climax, than means of penetrat-ing the characters’ consciousness. The personal idiom, engendered by the diverse techniques of “stream of consciousness” (the direct interior monologue prevails) allows for the author’s axiological accents to be presented in a less elaborate manner. At the level of interior monologue the „hybridization” of speech is more easily attained, because words are not rationally censored in order to be uttered.
Finally, with reference to the last part of Joyce’s statement about “Ulysses”: “each adventure is so to say one person although it is compos-ed of persons”, it only epitomizes previous assertions. Stephen, himself, says in the novei: “Every life is many days, day after day. We walk through ourselves meeting robbers, ghosts, giants . . . but always meeting ourselves”. It is in fact a statement about the condition of man in the novei. He dialogizes at the boundary of some interconnected relationships, while being left with a certain degree of humanity. Subsequently he becomes a modern protagonist. Viewed from inside the text, man is no longer “man for himself” but “man in itself”, asserting his freedom, within the framework of a literary genre that has done away with all linguistic dogmas.
If the problem of the novei is the problem of artistic manifestation of speech, then “Ulysses” undoubtedly proves to he the supreme moment in the evolution of the novei, an “epiphany” of its socio-historical de-velopment.
Furthermore, it is possible to view Bakhtin as a forerunner of inter-textuality. This would not be the least important conclusion of our survey.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAT, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
BEN JONSON DESPRE CULTURA CLASICĂ A LUI SHAKESPEARE
IOAN CREȚIU-
ABSTRACT — Ben Jonson about Shakespeare’s Latin and Greek. Ben Jonson’s allusion that Shakespeare had ’small Latin and less Greeke’ has too of ten been interpreted and translated into Romanian in such ways as to become grounds for ungainly criticism against Shakespeare’s incomplete formal education; a reevaluation of the exact meaning of Ben Jonson’s lines, and their equivalent in Romanian, is being attemp-ted at.
Odată cu apariția regretabilă a așa numitei dispute sau controverse cu privire la paternitatea operelor lui William Shakespeare, controversă impregnată de rezonanțele unor conflicte ideologice a căror natură depășește sfera urmărită de aceste rînduri, a început să se citeze tot mai des un vers dintr-un poem de Ben Jonson închinat lui Shakespeare, în care acest contemporan de renume al marelui dramaturg din Stratford ar fi spus în legătură cu educația școlară a marelui geniu că Shakespeare nu știa decît ’puțină latină și chiar și mai puțină greacă’. Opinia aceasta este uneori preluată ca atare chiar și de către comentatori critici de mare reputație și seriozitate, care de fapt combat ideea unei insuficiențe pe plan formativ-eclucativ a lui Shakespeare, fără să combată însă și formularea ca atare; un exemplu ar putea fi rîndurile următoare: „Unii polemiști, în genere diletanți, pornesc de la ideea că un om de origine socială și cultură redusă ca ale lui Shakespeare (’a country Iad’, posedînd, după Ben Jonson, ’small Lățind and less Greek’) nu poate fi autorul unor opere de proporțiile și profunzimea celei lăsate poste-rității^1.
Părerea noastră este că aproape întotdeauna cînd s-au făcut referiri la aceste cuvinte ale lui Ben Jonson s-a neglijat contextul din care fac parte: în primul rînd este vorba de un poem laudativ închinat de Ben Jonson „Memoriei iubitului meu autor, domnul William Shakespeare, și operelor pe care ni le-a lăsat“, natura elogioasă a acestui poem constituind o explicație îndestulătoare că enunțurile conținute nu pot fi nici critice și nici niște simple informații faptice; în al doilea rînd pretențiile de rimă și versificație precum și arhitecturizarea imaginilor limbajului poetic au în mod evident prioritate față de conținutul luat individual al fiecărui cuvînt sau imagini în detaliu; în al treilea rînd ideea se întinde pe nu mai puțin de unsprezece versuri, dacă nu chiar șaispre-
* Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, Catedra de limbi germanice, 3400 Cluj-Napoca, România
1 V i a n u, T., Shakespeare și opera lui, Culegere de texte ctirice cu o prefață de Editura pentru literatură universală, București, 1964, p. 479.
64
I. CREȚIU
zece, și anume într-o traducere de sens cu sens, fără pretenții poetice, care ne aparține:
Pentru că, de m-aș gîndi ca judecata-mi să țină cont de anii [în care ai trăit]
Ar trebui să te pun alături de tovarășii tăi de epocă
Și să spun cît de mult ai întrecut în strălucire pe al nostru Lily Sau pe sprințarul Kid, sau versul formidabil al lui Marlowe.
Și, deși tu ai avut [parte de ceva mai] puțină latină și chiar și mai puțină greacă, De la acest lucru și pînă la a te onora [cum se cuvine] nu m-aș opri să caut Alte nume, ci i-aș invoca [fără preget] pe tunătorul'cutremurătorul
Eschil,
Pe Euripide și pe Sofocle, <să ne apară în fața ochilor,
Pe Paccuuius, pe Accitus, cel ce a murit la Cordova, Și să prindă din nou viață spre a auzi încălțările eroilor tăi tragici pășind [ferm] Și scuturînd/zguduind scena.
(Din totalul de optzeci de versuri ale poemului redăm mai jos pentru conformitate în limba engleză versurile traduse:
„For, if I thonght my judgement were of pceres.
I should commit thee surely with thy peeres, And teii, how farre thou didst our Lily out-shine, Or sporting Kid, or Marlowe’s mighty line.
And though thou haclst small Latine, and less Greeke, From thence to honour thee, I would not seeke For names; but caii forth thundTing Aeschilus, Euripides, and Sophocles to us, Paccuuius, Accius, him of Cordoua dead, To life againe, to heare thy Buskin tread, And shake a Stage .. .“2.
Imaginea poetică destul de dezvoltată a acestor versuri are două elemente care, credem, se cer scoase în relief: în primul rînd jocul de cuvinte, cum ar fi opoziția dintre „Lily“ (care în afara faptului că e un nume propriu, mai înseamnă și crin, adică floare albă, strălucitoare) și verbul a străluci și mai mult decît (out-shine); apoi epitetul „sprințar* (sporting) și numele propriu „Kid“, care mai înseamnă și „ied“; (s-ar putea specula și în jurul combinației ,,Marlowe’s mighty line“, deși, în afara aliterației jocul de cuvinte e mai puțin evident); apoi combinația de cuvinte ,,scuturînd/zguduind scena* (shake a Stage) care se referă la numele lui Shakespeare (adică ,,scutură lancie“). Al doilea element de subliniat este valoarea referențială cuprinsă chiar în jocurile de cuvinte: Joh Lyly, Thomas Kyd și Cristopher Marlowe sînt trei dintre dramaturgii cei mai de seamă ai teatrului elisabetan, reprezentînd grupul de scriitori cunoscuți sub numele de „University Wits*, adică „înțelepciunile universitare* sau ,,intelectualitatea academică*, iar jocul de cuvinte „scu-
2 Smith, D. N., Shakespeare Criticism, A Selection, With an Introduction by Oxford University Press — Geoffrey Cumberlage, Publisher to the University —, London, New York, Toronto, 1954, p. 4.
BEN JONSON DESPRE SHAKESPEĂRE
65
turînd scena“ (shake a Stage) referindu-se și la o aluzie malițioasă a altui reprezentant al acestui grup, și anume Robert Greene, care îl numește pe Shakespeare ,,shake-scene“3, cîndva la începutul carierei dramatice a marelui geniu.
Deci, generalizînd, mult citatul enunț al lui Ben Jonson cum că Shakespeare nu ar fi știut decît puțină latină și chiar și mai puțină greacă, ar trebui înțeles într-o lumină nouă și anume că, deși Shakespeare nu a studiat atît de multă latină și greacă ca și unii dramaturgi cum ar fi Lyly, Kyd și Marlowe (sau chiar și Greene) care au fost renumiți prin studiile lor academice (de notat că pe atunci atît în renumitele Grammar Schools — care reprezentau nivelul mediu de învățămînt — cît și în universități, materiile de bază studiate erau latina și greaca), asta nu înseamnă că Shakespeare nu ar fi urmat pînă la capăt cursurile de la Grammar School din localitatea sa (avînd astfel cunoștințele de bază de latină și greacă, care intermediau accesul la logică și retorică precum și la alte subiecte de interes în cultura Renașterii), sau chiar că Shakespeare nu ar fi făcut unul sau două semestre (sau chiar ani) la Oxford, și în cele din urmă, deci, că Shakespeare nu s-ar fi bucurat și el într-o anumită măsură de educația formală a acelor vremuri. Dimpotrivă, în pofida faptului că Shakespeare s-a ocupat ceva mai puțin cu latina și greaca scolastică decît înțelepții dramaturgi universitari, el a reușit totuși să-i întreacă pe fiecare dintre reprezentanții menționați ai grupului, situîndu-se deasupra lor, în rînd cu cei mai mari reprezentanți latini și greci ai dramaturgiei, care sînt menționați și ei, ba chiar poate întrecîndu-i și pe aceștia. Iată dar că de fapt cuvintele „small Latin aud less Greke“ nu înseamnă că Shakespeare nu ar fi știut decît prea puțină latină și greacă, ci din contră, că Shakespeare de fapt știa și el latină și greacă, poate chiar mai multă decît confrații lui cu titluri academice, deși, sigur, nu învățase aceste materii atîția ani la rînd ca și ei. După cum reiese din studiul lui Sister Miriam Joseph4 se poate deduce că, fără să fi obținut o diplomă universitară — ceea ce ar fi însemnat absolvirea unei facultăți — Shakespeare cunoștea destul de bine textele clasice de latină și greacă, de retorică și logică, el învățînd și reținînd cu o remarcabilă facilitate de autodidact (se pare că a fost o perioadă chiar și dascăl de școală) nu numai din cursurile facultății de drept pe care se crede că a urmat-o cîtva timp, ci și din situații de viață, din legături și contacte cu diferite persoane sau domenii de activitate.
Mergînd deci în continuare pe premisa că Shakespeare cunoștea nu numai destulă latină și greacă ci și destul de multe dintre textele latinești și grecești din care erau formate manualele școlare și universitare atît în Anglia cît și în celelalte centre de cultură din Europa și care constituiau un fond referențial comun de logică și retorică, în raport față de care s-a format cultura europeană, am putea ajunge și la premisa
3 L e v i ț c h i, L., Istoria literaturii engleze și americane, voi. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 166.
4 J o e p h, S. M., Shakespeare's Use of the Arts of Language, Hafner Pu -blishing Company, New York, 1966, p. 28.
5 — Philologia — 1986
I. CREȚIU
privitoare la formația sa umanist-renascentistă de tip european, realizată deasupra granițelor naționale, care ar putea seconda foarte bine atît preocuparea pentru natura general umană care străbate întreaga operă a lui Shakespeare cît și lejeritatea cu care subiectele pieselor sale par a depășit granițele naționale poposind în afara Insulelor Britanice ba în Italia, ba în Franța sau Grecia, Iliria (în Iugoslavia de azi), Viena, Boemia sau în Danemarca, personajele sale completînd paleta multinațională cu coloritul Spaniei, Egiptului, Ungariei, Poloniei, Rusiei ori chiar al Tunisiei, al Chinei sau al coastelor maure și al Africii. Pînă și numele de Transilvania este menționat, e drept, frugal, în piesa Pericles.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
SOME CONTRIBUTIONS TO THE STUDY OF ENGLISH ADVERBIAL CLAUSES
MARIANA GRUIȚA
ABSTRACT. — The article pleads for the introduction of interclausal relations of cumulation. exception and limitation — which are of ten totally or partially omitted in English grammars — into the system of English adverbial clauses. The arguments that the author brings in favour of her position are based on the universality of such concepts as cumulation, exception and restriction or limitation, as well as on the fact that the Englisch language has syntactic means to express them at the interclausal level.
0. Pedagogica! utility, as a fundamental raison d’etre of contempo-rary contrastive studies, should not be viewed as the only gain to be de-rived either from the global or from the parțial comparison of two language systems. Such confrontative studies can often provide useful hints for general linguistics and can help to solve certain theoretical and descriptive problems of the examined languages. They can also help the linguist extend certain principles verified in one language to the investigation of the corresponding compartment of the other language. Of course, one should be constantly aware of the risks involved in this transfer and, to the extent possible, avoid encasing the linguistic material of one language inter the grammatical moulds of the other.
The contrastive study of adverbial clauses in English and Romanian has helped me look at this section of the English grammar from, a new perspective and suggest some new and more efficient criteria for its description1. Consequently, on the basis of semantic differences — also reflected in the selection of connectives —, I have included in the category of English adverbial clauses certain interclausal relations often omitted in English grammars, i.e. clauses of opposition, cumulation, exception and restriction or limitation2. I have done this, by taking into
* University of Cluj-Napoca, Faculty of Philology, Depsftmeni of Germanic Languages, 3400j Cluj-Napoca» Romania
1 Sec my articles: On Causal Connectives in English and Romanian (in „Revue roumaine ele linguistique41, XXVIII, 1983, nr. 1, p. 53—62); Raportul concesiv în engleză și română (in ,,Cercetări de lingvistică11, XXVIII, 1983, nr. 1, p. 18—24); Conective spațiale în engleză și română (in „Cercetări de lingvistică41. XXIX, 1984, nr. 2, p. 144—148); Aspecte ale raportului condițional în limba engleză (in Pro Didactica, Cluj-Napoca, fortheoming); also see hny book A Contrastive Syntax of English and Romanian. The Compound and the Complex Sentence, Uni versity of Cluj-Napoca, 1985, p. 61—142.
2 See, among others, Jespetfsen, O., A Modern English Grammar on Historical Principles, voi. V, London, 1961; Curme, G., English Grammar, New York, 1947; Z a n d v o o r t, W. R„ A Handbook of English Grammar, 3rd ed., London, 1965; Q u i r k, R., G r e e n b a u m, S., L e e c h, G., Svartvik, J., A Grammar of Contemporary English, New York, 1972. Quirk et al., in their grammar entitled A Comprehensive Grammar of the English Language, London, 1985 include the clauses of contrast and exception (p. 1102), but do not cover the whole gamut of their variants; clauses of cumulation and restriction are again omitted.
M. GRUIȚ2
Bă
âccount the universdlity of these concepts, as well as the fact that the English language has some syntactic means of expressing these relations at the interclausal level.
In this article, I will give a description of the interclausal relations of cumulation, exception and restriction in English3.
1. The cumulative subordinate clause expresses ad-dition and cumulation4, i.e. a relation somewhat similar to the copulative relation5 6, but realized by means of subordination. In English, this clause has a precarious position and therefore none of the grammars and studies consulted describes it. I believe that this adverbial clause must obligato-rily be introduced into the system of English subordinate clauses, my assertion being based, first of all, on the fact that English has a particular connective specialized in expressing cumulation at the interclausal level. This connective in not only that, usually ignored by grammarians or assigned to other relations0:
(1)	(a) Not only that he didn't come, but he didrit even send us a message (b) Not only that he doesn't work, but he also insults us.
Among the arguments that can be brought in favour of the inter-pretation of not only that as a subordinator, I mention the following:
(a)	This complex connective ends in that, which is a subordinator with a clear finite-verb government;
(b)	Not only that does not exhibit the general characteristics of coordinators7, such as:
—	the uniqueness, according to which real coordinators never allow other coordinators to precede them (not only that can be preceded by and);
—	the possibility of occurring both at the sentence-internal and at the interclausal level (not only that can occur only at the interclausal level).
As the examples under (1) show, the only syntactic ordering for sentesces containing an adverbial clause of cumulation is B — A (where A = head clause and B = subordinate clause). It must also be noted that a correlative is always obligatory in the head clause (even, also, etc.).
3 For the contrastive analysis of the interclausal relation of opposition in English and Romanian, see G r u i ț ă, M., Relația opozițională în engleză și română (forthcoming in „Cercetări de lingvistică", XXXI, 1986, nr. 2).
4 As with concessive clauses, the notion of cumulation is expressed in the head clause and not in the subordinate clause.
5 Due to this similarity, the cumulative relation is often interpreted as a copulative relation; see H a 11 i d a y, M. A. K. and H a s a n, R., Cohesion in English, London, 1976, p. 245.
6 Ibidem. Also see Quirk et al., A Comprehensive Grammar of the English Language, p. 930.
7 For the general characteristics of coordinators in English and Romanian, see G r u i ț ă, M.t A Contrastive Syntax of English and Romanian, p. 5—9.
ENGLISH ADVERBIAL CLAUSES
69
The precarious position of the adverbial clause of cumulation in English is partly due to its fragile status. This type of clause has a rather low frequency, being uscd mostly in emphatic contexts. Cumulation is usually expressed, in English, by gerundive constructions, independent sentences and coordinated clauses. In the case of gerundive constructions, the cumulative meaning is carried by such prepositions as besides or in addition to:
(2)	(a)^ skates in addition to d a n c i n g.
(b) Bill reads a lot besides wr it i n g short-stories.
When cumulation is expressed by means of independent sentences and conjoined clauses, the relațional role is held by some inter esentential connectives^, such as additionally, in addition, in addition to this, further, urthe rmore, moreover, also, besides, etc. :
(3)	(a) He is a smart boy, and,, additionally, he is very hard-working.
(b) John claims that he doesn’t know Mary. Furthermore, he denies ever having seen or spoken to her.
2.	The adverbial clause of e x c e p t i o n stands in a dual relation of oppositios with respect to the head clause: totality [excep-tion + negativejaf formative. The terms of the first opposition are distri-buted in the following way: the superordinate clause contains the notion of totality, while the subordinate clause that of exception. The opposition negative I ai formative exhibits an alternative distribution of the terms: negative superordinate clause jaf formative subordinate clause and vice versa. Consequently, I have distinguished two types of adverbial clauses of exception: afformative clauses of exception and negative clauses of exception.
2.1.	A f f i r m a t i ve clauses of exception express an exception from the negative totality formulated in the head clause, and are introduced by the following connectives (specialized in expressing exception): except that, but that, save that, only that. The first two subordi-nators are used in standard language, save that is typical of literary language8 9, while only that (beyond that, also) of colloquial speech10. The list of connectives could be supplemented by some complex subordinators formed of a relative pronoun, relative adverb or a conjunction and a relațional word that cxpresses exception, such as apart from, save, except for, except, only, but, etc.:
(4)	(a) You are not allowcd to eat anything except for what I have given you.
(b)	I never spoke to him apart from when I first met him.
(c)	You are not going anywhere except where I send you.
8 For a detailed description of intersentential connectives in English and Rom an ian, see Gruiță, M., Intersentential Connectives in English and Romaniam in „Revue roumaine de linguistique“, XXIX. 1984, nr. 4, p. 305—314.
9 See Q u i r k ct al., A Grammar of Contemporary English, p. 727,
10 See C u r m e. G„ op. cit., p. 190—191.
YQ	. M.' GRUIȚÂ
Some English grammars11 include in the inventory of subordinators of exception the simple forms too, e.g. but, except, save, only. I do not share this position, since it is necessary to make a clear-cut distinction between the interclausal and the sentence-internal usage of these connectives. Thus, when they are used as interclausal relaters, that-deletion is frequent, especially in colloquial speech:
(5)	(a) He does nothing all day long except (that) he eats and drinks.
(b) I dorit know anything only (that) he has no family and he is poor.
In infinitivul and gerundive constructions, that is obligatorily deleted, and the above-mentioned connectives have a prepositional status (sentence-internal relaters):
(6)	(a) He cannot but a d m i r e her.
(b) I have done nothing except se n d for his mother.
The negative totality can sometimes be marked in the head clause by some words which have a negative meaning, such as nobody, nothing, nowhere, no, any, anything, anything else, anywhere, etc. (see the examples given thus far).
2.2.	Negative clauses of exception denote an exception from the affirmative totality expressed in the head clause and are introduced by the same subordinators as the affirmative clauses. The difference between the two types of clauses lies in the type of correlative used in the head clause. While in the case of affirmative clauses, the head clause contains some correlatives denoting negative totality (see supra), in the case of negative clauses, the heads include some correlatives expressig the affirmative totality, such as always, every where, every-body, everything, etc.):
(7)	(a) We go shopping every weck except when tcc are not in town. (b) He has done everything except what I foia him.
3.	T h e adverbial clause of restriction or limitation indicates either an action (or an object) which restricts the action of the head clause, or the point of view from which the assertion expressed in the head clause is made. Consequently, two types of adverbial clauses of restriction can be distinguished in English.
The first type, which denotes an action (or an object) which restricts the action of the head clause, is introduced by a non-specialized con-nective12, as:
(8)	John is not very careful as regards money.
11 Ibidem. Also see Scheurweghs, G., Present-Day English Syntax, 2nd ed., London, 1961, p. 222; Quirk et al., A Comprehensive Grammar of the English Language, p. 1103.
12 For the classification of subordinators into specialized vs. non-specialized, see G r u i ț ă, M., Intrasentential Connectives in English and Romanian, in „Revue roumaine de linguistique“, XXXI, 1986, nr. 4, p. 305—315.
ENGLISH ADVERBIAL CLAUSES
71
From this simple conjuction, some other complex subordinators can be formed: as far as, so far as, insofar as and in so far as13 14:
(9)	(a) As far as I am concerned, the fact does^not bother me.
(b)	That’s all right so far as I am concerned.
(c)	Insofar as turbo jets are concerned, they are the most efficient at high speeds.
As the above-examples show, this type of restrictive clause employs certain verbs whose semantics express a notion of limitation, i.e. to concern, to regard, etc.
The second type of restrictive clause. which shows the point of view from which the assertion expressed in the head clause is made, employs the same connectives as the first type:
(10)	(a) As I see it, the boy is not a genius.
(b) As far as/so far as I can see it, he has no reasons to get angry. In addition, it may also use some other subordinators, i.e. that and some complex subordinators formed with that and what and which also include for™:
(11)	(a) He has never been here, that I know.
(b) He may be dead for what/for all (that)/for anything (that) I know.
în conclusion, it may be said that English restrictive connectives are organized into a unitary formal and funcțional system, the basic •subordinators being similar to one another both formally and functionally, i.e. they are all formed with as and are substitutable for one another, due to their synonymy. The same remark partially holds true for the connectives used exclusively to introduce the second type of restrictive clauses, with the exception that their morpho-phonemic structure is based on different constituents (for. . . what/that) and their distribution is rather reduced.
13 See Curme, G., op. cit., p. 184—185; Je sper sen, O., op. cit., p. 371. Unfortunately, more recent grammars of English unjustifiedly omit the restrictive clause (see both grammars written by Quirk et al.).
14 See J e s p e r s e n. O., op. cit., p. 371 and Curme, G., op. cit., p. 185.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
DE NOUVEAU SUR que TAMPON SYNTAXIQUE
IOAN BACIU*
ABSTRACT. — Once More about que as a Syntactic Buffer. The author shows that sentences as Mentir est une honte have a variant with the subject detached after the predicative and separated of this by a buffer que: C’est une honte QUE mentir. If in the last sentence we question the predicative by means of que?, we obtain the sentence Qu’est-ce QUE mentir?f where, in spițe of the opinion of French authors, the first que is the interrogative pronoun and the second is the buffer que and so we have not here the emphatic interrogative pronoun (qu’est-ce que?) used without verb. Finally the author formulates the hypothesis that this buffer que originates in emphatic sentence as: C’est une honte qu’est mentir after deletion of the link verb est.
1.	Dans une communication orale faite ă la- filiale de Cluj-Napoca de la Societe Roumaine de Linguistique Romane1 nous apportions comme argument en faveur de rexplication de CE QUI et de CE QUE de l’in-terrogation indirecte francaise par qu’est-ce qui, respectivement qu’est-ce_que de l’interrogation directe dont Ies premiers representeraient la pârtie finale2, le fait que CE QUI et CE QUE ne sont possibles que la ou dans l’interrogation directe correspondante qu’est-ce qui et qu’est-ce que sont possibles, c’est-ă-dire seulement si la phrase interrogative contient un verbe fini.
* Universite de Cluj-Napoca, Facultc de Philologie, 3100 Cluj-Napoca, Roumanie
1 Scance du 20 novembre 1981. Le prcsent article est le developpement d’une autre communication, faite toujours â la S.R.L.R., le 17 avril 1982.
2 L’idee n’est pas nouvelle, mais d’habitude on ne parle que de CE QUE (et avec des reserves: „[...] peut-etre faut-il voii- dans ce tour une transposition. dans l’interrogation indirecte, de la formule pcriphrastique d’interrogation directe qu’est-ce que, dont on n’aurait conserve que Ies cleux derniers elements, (. .. ce que), [...]“ Le B i ci o i s, G. et R., Syntaxe du franșais moderne, I, Paris, 1968, § 655). Seul Ph. M a r t i n o n, ă notre connaissance, prend en consideration, sans apporter d’arguments, CE QUL „Quant â l’interrogation indirecte, elle se transforme en une proposition relative pure et simple par la suppression de qu’est: [.. .]“ (Comment on parle en francais, Paris, [1927], p. 245). La plupart du temps, Ies auteurs se contentent de signaler que CE QUE pris la place de QUE (cf. Fou-1 e t, L., Petite syntaxe de l’ancien frangais, Paris, 1930, § 269; G a 11 i o t, M., Etudes d’ancien francais, Paris, 1967, pp. 99 et 262; Wagner, R. L., P i n c h o n, J.. Grammaire du francais classique et moderne, 2-e ed., Paris, [1962], p. 570, etc.) ou que QUL s’est fait preceder par CE (N y r o p, K r., Grammaire historique de la langue francaise, V, Copenhague, [1925], § 356), certains allant jusqu’ă preciser qu’on n’y a pourtant pas affaire ă. une relative (contre l’avis de Ph. Martin o n rapporte ci-dessus: ,.Ce qui, ce que reprcsentent en ce cas une toute autre expression que ce qui, ce que conjonctifs neutres quoiqu’ils se soient sans doute formes sous l’influcnce de ces derniers contaminant le simple que interrogatif“, W a r t-b u r g, W. v. et Z u m t h o r, P., Precis de syntaxe du frangais contemporain, 2-e ed., Borne, [1958], § 23).
QUE — TAMPON • SYNTAXIQUE
73
Or, cet argument semble etre annule par un passage de M. G r e-visse3: „Devant un infinitif avec ellipse du verbe pouvoir, que attribut ou complement d’objct n’est jamais remplace par la periphrase: QUE deveniri QUE faire?^, ce qui confirme encore notrc argument, car qu’est-ce que demanclerait un verbe fini, mais il continue: „Avec le verbe etre, on a parfois que attribut: Qu’est ce bruit? (H u g o, Hem., III, 5)“, et finit par soutenir: „Mais on dit le plus souvent: QU’est-ce que . . .? — Cette periphrase est meme obligatoire avec un infinitif sujet: QU’EST-CE QUE mentir?^ Cette derniere affirmation annule notre argument — qu’est-ce que serait possible dans une phrase sans verbe fini, alors que CE QUE en est exclu! — et en meme temps elie contredit la premiere citation de Pauteur (QUE deveniri, mais QU’EST-CE QUE mentir?). De plus dans Qu’est-ce que mentirl il n’y a pas de predicat, car mentir est, de Pavis meme de l’auteur et â juste titre, sujet. Cette absence ne gene pas non plus P h. Mart in on qui est plus explicite: „Avec le verbe etre seul, que attribut cede tout â fait la place â qu’est-ce que: on ne dit pas et on n’ecrit guere qu’est la vie, mais qu’est-ce que la vie, sans est, et jamais, avec un infinitif sujet, qu’est mourir, mais qu’est-ce que mourir, toujours sans est“4. Personne n’a jamais explique, et pour cause, pourquoi le remplacement de que par qu’est-ce que entraîne obligatoirement la supperssion de etre.
2.	Prenons maintenant Ies couples de phrases suivants ou (b) reprc-sente la variante avec SN sujet detache5 â la fin de la phrase (a):
(1)	(a) Mentir est une honte,
(2)	(a) Mentir est honteux,
(3)	(a) Partir est mourir un peu,
(4)	(a) Le vie est une aventure,
(b) C’est une honte QUE (DE) mentir;
(b) C’est honteux QUE (DE) mentir;
(b) C’est mourir un peu QUE (DE) partir;
(b) C’est une aventure QUE la vie.
La premiere constatation est que l’usage fait apparaître de facon reguliere un QUE entre deux nominaux, Pun attribut, l’autre sujet detache â la fin et un QUE le plus souvent suivi d’un DE (en fait il y a trois variantes: QUE seul, DE6 seul et Ies deux ensemble, par contamina-tion) entre Pattribut, quel qu’il soit, et un infinitif sujet detache â droite de l’attribut. Ce QUE est une sorte de mot cheville, „sorte de pause prononcee“7, un „pur tampon syntaxique“8.
3 Le Bon Usage, Paris, 1961, § 570, Rem. 2.
4 Op. cit., pp. 245—246.
5 Dans le sens de Gross. M., Grammaire transformationnelle du franșais. Syntaxe du verbe, Paris, [1968], pp. 146—147.
6 Ce DE pcut provenir de phrases du type (a) avec un DE devant l’infinitif: „De Ventendre me fait mal“ (Du hamei, G.), qui donne facilement la phrase (b): Ca me fait mal DE Ventendre (cf. T og e b y, K., DE + l infinitif successeur de l’infinitif substantive, in Le Francais modrene, 1, 1957, pp. 1 sqq.).
7 Frei, H.. La. Grammaire des fautes, Paris, 1919, p. 272.
8 Comme appelle A. Henry le second que de: „Ce que c’est que la vieD {Etudes de syntaxe expressive, Bruxelles, 1977, p. 153),
I. BACIU
La deuxieme constatation est que, si, dans Ies phrases ci-dessus, nous posons la question ă l’attribut ă l’aide du simple pronom que, qu’on notera QUEn celui-ci passera en tete et determinera l'inversion simple du vrai sujet dans (a) et du sujet factice ce dans (b), ou nous noterons QUE tampon syntaxique par QUE2, et qu’on obtiendra:
(V) (a)
(3') (a)
(4') (a)
QU^est
QU^est
QU^est
mentir? partir? la vie?
(b) QU^est-ce QUE2 mentir?
(b) QU^est-ce QUE2 partir?
(b) QU^est-ce QUE2 la vie?
Ces phrases nous permettent une troisieme constatation: ă savoir que Ies questions (a) representent justement ce qu’,,on ne dit et on n’ecrit guere“ et que Ies questions (b) ne sont que Ies phrases donnees par P h. M a r t in o n et M. G r e v i s s e comme plus acceptables ou meme obligatoires. Seulement il est evident; esperons-nous, que qu’est-ce que n’y a pas remplace que et que etre n’y est pas absent, comme le disait explicitement P h. M ar tin on et comme le laissait deduire M. Gre-v i s s e. Done qu’est-ce que ne s’emploie pas en l’absence d’un verbe fini et notre argument n’est pas demoli. En echange, dans Ies questions (b) de (1'), (3') et (4'), ou il y a le verbe fini est, QUEt peut etre remplace par QU’EST-CE QUE, ce qui entraîne le retour ă l’ordre sujet — verbe (c’est et non plus est-ce)\
(5)	QU’EST-CE QUE c’est QUE2 mentir (partir, la vie)?®
On remarquera egalement que le tampon QUE2 se conserve au pas-sage â 1’interrogation indirecte: Je demancle CE QUE c’est QUE2 mentir. De meme, dans une phrase telle que: . .] il est de ceux qui font le mieux voir quel homme c’etait QUFJ M. l’eveque de Digne“ (H ugo), ou le detachement â droite du sujet, qui a fait paraitre QUE2 (. .. c’etait un homme . . . QUE M. l’eveque . . .) est suivi d’un deplacement en tete du au determinant exclamatif quel, mais avec maintien de QUE2.
Enfin, dans Ies phrases (1) â (4) le present n’est pas le seul possible (meme si l’eventuail des temps est restreint): est de (a) peut y etre remplace par etait, ce qui donne dans (b) QU^etait-ce QUE2 et transforme (5) en:
(5') QU’EST-CE QUE c’etait QUE2 mentir?
Or, Ies formes periphrastiques des pronoms interrogatifs n’ont jamais
9 II faut distinguer Ies questions comme (5), qui sont du franțais litteraire, de phrases parlees ou le mot interrogatif est renforce deux fois de suite (pheno-mene signale par A. D a u z a t pour la langue des XV-e au XVII-e siecles, dans Histoire de. la langue franqaise, Paris, 1930 § 451; par W ar t burg, W. v. et Zumthor, P., op. cit., § 32, etc.), comme par exemple: QU’EST-CE QUE C’EST QUE tu cherches?, ou il y a trois etapes: 1) QUE{ cherches-tu?. 2) QU^EST-CE QUE2 tu cherches? et 3) QU^EST-CE QUE2 C’EST QUE2 tu cherches?, avec un predicat distinct, cherches. Or, ici aussi G r e v i s s e, M. prend une phrase du type (5) pour une phrase de langue? parlee avec double renforcement QU’EST-CE QUE C’EST QU’un bourgeois?", qu’il transcrit en capitales, et done considere comme un pronom interrogatif renforce, jusqu’au sujet un bourgeois, quand en realite il y a rinterrogatif qu’est-ce que suivi par le sujet formei et le predicat, c’est, par QUE tampon et enfin, par un bourgeois, op. cit., § 570, Remarque 3).
QUE — TAMPON: SYNTAXIQUE
75
que la forme: qu’est-ce que, qu’est-ce qui, etc. avec est bldque au present.
3.	Reste maintenant â trouver Forigine ele QUE2 avec role de „tampon syntaxique“. Selon la plupart des auteurs ce serait la conjonction uni-verselle que10. Si nous examinons:
(6) (a) „C’est un douloureux labeur QUE la rupture des sombres attaches du passe“ (H u g o);
(b) La rupture des sombres attaches du passe est un douloureux labeur,
nous observons que dans (a) et (b) l’attribut labeur n'accepte qu’un pre-determinant indefini, alors que le sujet, detache dans (a), non detache dans (b), n’en accepte qu’un defini: ce dernier est un theme, le premier est un propos. Comme des phrases (a) ne correspondent qu’ă des phrases (b) de type equationnel, telles que (6), nous formulons l’hypothese que (6) (a) provient d’une phrase ă attribut clive derivee de (6) (b):
(7) C’EST un douloureux labeur QU’est la rupture des sombres attaches du passe11, avec suppression du verbe est (vu qu’il figure deja dans l’isolant C’EST . . .QUE), ce qui donne (6) (a). Notons que la suppression du verbe etre se rencontre aussi avec l’autre isolant (C’EST. . .QUI), mais, comme QUI est marque, â la difference de QUE qui, de par sa polysemie et sa fonctionnalite multiple, se prete â un emploi vide de sens, QUI donc sera supprime en meme temps que etre qui suit: C’EST lui QUI est le responsable devient C’EST lui le responsable. D’ailleurs QUE aussi est .supprime, s’il ne doit pas jouer le role de tampon syntaxique, ce qui arrive quand l’attribut est un adjectif ou un adverbe: C’EST beau QU’est ce film donne C’EST beau, ce film12.
10 Voir, par exemple, ce que rapporte Gr e vis se, M„ op. cit., § 522. 2° B, note 2 et § 547.
11 Ce qui n’est pas tres lom ele l’explication de N y r o p, K r., selon qui (6) (a) proviendrait de la phrase, moins naturelle que notre (7): C’est un douloureux labeur ce qu’est la rupture... (op. cit., V, § 23), explication que Frei., H. repousse comme artificielle et se contente de dire que: „En realite, le que est un simple signe d’inversion: la rose este une belle fleur Z (c’)est une belle fleur (que) la rose (loc. cit.). Signe d’inversion ou non, on peut se demander d’ou il provient.
12 La difficultc que cree: C’est beau, cette revue, qui ne peut provenir de: '"'C’est beau qu’est cette revue, pourrait etre eludee: avec la suppression de qu’est, le lien qu’entretenait belle avec le vrai sujet cette revue est coupe et l’adjectif s’accorde avec le sujet formei ce. Reste pourtant un point obscur: de ce qui precede resulte que le detachement du sujet est l’effet d’un clivage prealable. Or, il y a des phrases avec detachement tres analogue ou pourant on ne peut decouvrir aucune trace de clivage: Qa broute l’herbc d’autrui, son âne (il est vrai aussi qu’il n’y existe aucun QUE2 qui separe autrui de son ane.1).
Enfin, si QUE tampon provient de C’EST. . . QUE, on devrait s'attendrc. â le trouver dans la variante avec detachement du sujet de: Ce livre est pour enfants, Cette statua este en bronza, Ce bouquet est â Mărie, etc. Or, si le clivage y est tant bien que mal tolere (C’EST ă Mărie QU’est ce bouquet), la forme avec QUE2 est exclue CC’est d Mărie QUE ce bouquet), ce qui isemble s’expliquer de la meme fașon que l’inacceptabilite de: *C’est dehors QUE son chien (< C’EST dehors QU’est son chien): QUE2 serait exdu quand l’attribut est un adverb ou un SPrep ă valeur adverbiale.
76
I. BACÎU
Enfin, il nous semble permis de retrouver QUE tampon syntaxique dans des phrases nominales comme: „Scene exemplaire, plus yy repense, QUE la scene de ce soir~lâ!“ (H. Bazin), „Bien complique, decidement, QUE tout cela“ (Le Point), avec omission de C’EST inițial et de etre apres QUE13,14.
13 Le franț?ais repugne â mettre en sequence immediate un mot interrogatif et un pronom personnel sujet, d’ou le deplacement du sujet apres le verbe ou Tinsertion de est-ce que qui Ies separe. La langue populaire emploie aussi QUE tampon: „Alors de quoi QUE tu viens te plaindre?" (C e 1 i n e) â cote de la sequence immediate (... de quoi tu viens te plaindre?). II n’est peut-etre pas exagere de voir toujours un tampon syntaxique dans Ies incises populaires: „Bonjour, madame la comtesse, QU’il fait, l’esclave" (San-Antonio).
11 Dans la 12-e ed. du Bon Usage refundue par Goosse, A. (ed. Duculot, Paris-Gembloux, 1986. § 388, b), 2° Rem.), il est reconnu au passage que: Qu’est-ce que ramour?“ est l’interrogation portant sur, par exemple: ,,C’est une passion dangereuse". mais notre article a ete redige et presente â la redaction depuis bientot deux ans et nous n’avons pu consulter cette edition que lorsque notre article etait deja sous presse.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
LA CRITIQUE LITTERAIRE ET TANT QUE DISCOURS MODULATEUR
MIHAI ZAHARIA’
ABSTRACT. — The Literary Criticism as Modulation Discourse. The starting point of this study is the idea that the extreme a'lternatives of the criticai discourse are tautology (1) and autarky (2). In both cases tie criticai discourse would be mixed up with literature itself from the formal (1) and the ontological (2) points of view. The mode of signification of the literary text could not be, in this extreme and absurd situation, but implicit (the reading as a psychological act). In the case of an explicit significance, literature generates, among other things, the criticai discourse which exists definitely in the broad field of intertextuality. Unlike the pastiche, the parody or even the creative literary use of previous themes, the criticai discourse singularizes and proposes to the literary text the confrontation with non artistical langages, therefore, transitive ones. That makes the criticai discourse to be permeable to a systematic approach. Having in view this purpose, our study isuggests the concept of modulation discourse which makes possible the Corning to light of the constant parameters proposed by some criticai discourse during the process of signification. These parameters could become, from a semiotical point of view, a privileged object of study, by comparison with the generative models — special langages, formalized or not.
La critique litteraire a ete — et reste toujous — une activite ambigue et, somme toute, fort problematique. Critiques „professionnels“, universi-taires et ecrivains la pratiquent assidument, sans toutefois reussir â en faire un corpus homogene. II semblc evident que la complexite onto-logique de la litterature elle-eme y est pour quelque chose. Bref, la critique paraît epouser de preș, quelle que soit la forme qu’elle revet, le devenir sinueux de l’oeuvre litteraire. C’est — evidence oblige — le sort ele toute realite seconde. C’est egalement le premier et, sans aucun doute, le plus important des traits caracteristiques assurant â la critique son statut d’activite specifique, distincte de tout ce qui se produit â travers le vaste domaine de la litterature et de l’ensemble des reflexions que celle-ci engendre. Adrian Marino cite toute une liste d’ecrivains et de critiques importants tels Victor Hugo, Oscar Wilde, Charles Du Bos, Benedetto Crose, Paul Valery, Serge Doubrovsky, ayant formulă une opinion quasi-identique. Victor Hugo qui est, semble-t-il, le premier en date ă l’avoir fait, est egalement celui qui donne la formule la plus heureuse, dans une lettre de 1866: ,,Vous creez sur une creation“ (Marino, 1968: 426). La formule hugolienne a le merite particulier de souligner le caractere second, mais createur de ce discours paradoxal qu’est la critique. Car ecrire sur la litterature n’est nullement une
♦ UnivcrsiU de Cluj-Napoca, FaculU de Philologie, 3400 Cluj-Napoca, Roumanie
78
M. ZAHARÎA
simple demarche en marge de ce qui en constitue la motivation immediate. II s’agit lâ, dans une large mesure d’un type bien defini d’activite creatrice qui, plus d’une fois, a survecu aux textes qu’elle a ete censee ,,commenter“. L’exemple qui s’offre presque de lui-meme â cet egard est celui de Georg Lukacs dont la plupart des essais de L’Ame et Ies Formes se referent ă des ecrivains completements oublies de nos jours: Rudolf Kassner, Charles-Louis Philippe, Richard Beer-Hofmann, Paul Ernst. Les trois „sommets“ qui y figurent (Kirkegaard, Novalis, Ștefan George) ne pertu rbent, eux non plus, le discours critique lukacsien, parti-culierement briliant, â tous les points de vue.
Comme la litterature, la critique entretient avec le reel des rapports inextricables. D’une part, elle le fait â travers les textes litteraires, c’est-â-dire d’une facon hautement mediatisee; d’autre part, la reflexion critique participe d’une facon independente â l’elaboration d’une image specifique de la realite, grâce â son propre systeme de reference.
Dans le tres celebre et, par endroits, tres curieux article „Qu’est-ce la critique^, păru en 1963 dans le Times Literary Supplement (et republie par la suite dans les premiers Essais critiques) Roland Barthes fait le point sur le probleme. La prise de position barthesienne a declenche, comme toujours, toute une chaîne de commentaires. Malheureusement, l’intervention de Barthes a ete jugee presque â l’unanimite en fonction d’une breve citation qui, en dehors de son contexte, peche par une uni-vocite qui n’est pas du tout celle de l’auteur: „L’objet de la critique est tres different; ce n’est pas le ,,monde“, c’est un discours, le discours d’un autre: la critique est discours sur un discours; c’est un langage second, ou meta-langage (comme diraient les logiciens) /c’est Barthes qui souligne/, qui s’exerce sur un langage premier (ou langage-objet)“ (Barthes, 1964: 255). Comme l’affaire Barthes-Picard etait sur le point d’eclater au grand jour (voir Bartes, 1963, Sur Racine, Picard 1965, Nouvelle critique ou nouvelle imposture? et surtout Barthes, 1966, Critique et verite), les intentions polemiques du chef de file de la nouvelle critique francaise sont parfaitement transparentes. C’est dans cette perspective qu’il faudrait comprendre d’autres formules empreintes de la meme univocite que l’on peut decouvrir dans T article en question: ,,. . . le critique n’est qu’un metalangage“; „le discours critique comme d’ailleurs le discours logique — n’est jamais que tautologie^, etc. (Barthes, 1964: 255—256). C’est seulement ă la fin que le penchant barthesien pour le paradoxe cede le pas â une vision plus calme du probleme: le meta-langage critique s’avere, en derniere analyse, chose impure. Cette volte-face tardive qui n’est qu’un effet calcule, sans doute, de la strategie scripturale de l’auteur, aurait du prevenir toute une serie de malentendus et d’exagerations de la part des tenants de la seule approche technique, pure et hautement formalisee en la matiere. Aussi devons-nous prendre la liberte de citer in extenso le fragment en question: „C’est en effet en reconnaissant qu’elle n’est elle-meme qu’un langage (ou plus exactement un meta-langage) que la critique peut etre contra-dictoirement mais authentiquement, ă la fois objective et subjective, historique et existentielle; • totalitaire et liberale. Car d’une part le
LA CRITIQUE LITTERAIRE	yg
langage que chaque critique choisit de parler ne lui descend pas du ciel, il est l’un des quelques langages que son epoque lui propose /c’est nous qui soulignons/ il est objectivcment le terme d’un certain murissement historique du savoir, des idees, des passions 'intellectuelles, il est une necessite; et d’autre part, ce langage necessaire est choisi par chaque critique en fonction d’une certaine organisation existentielle comme l’exercice dans lequel il met toute sa „profondeur“, c’est-â-dire fses choix, ses plaisirs, ses resistances, ses obsessions. (Barthes, 1964: 257). II est facile de constatei’ que Fesprit du Degre zero de Vecriture refait surface pour amenuiser une dissymetrie dangeureuse, due a des propos dont le choix avait ete decide, d’une facon unilaterale, par l’effort barthesien d’en finir avec le langage incolore et prudent de la critique dite traditionnelle. Le plus subtil des stylistes de la critique francaise actuelle aurait du etre le dernier â reduire le discours critique — meme par antiphrase — ă la simple tautologie. Le câte amusant de la situation est que, meme si ce cas extreme etait possible, cela ne changerait pas grand chose aux donnees du probleme.
Jorge Luis Borges en offre l’extrapolation complete par la perfor-mance singuliere de Pierre Menard, projection imaginaire du critique ideal, qui assume la mysterieuse tâche de reconstruire ă la lettre le chef d’oeuvre de Cervantes. II en resulte un texte absolument identique ă Don Quichotte, mais infiniment plus riche parce que plus ambigu (Borges, 1972: 69—81). La parabole borgesienne est â mediter: anachro-nique de par sa nature meme, le discours critique affirme contre son gre une appartenance ă un espace et ă un temps qui ne sont pas ceux de F’oeuvre. Si, en raison d’absurdes circonstances, la conscience critique ne s’exprimait plus, la litterature s’en trouverait demunie de son fer de lance — veritable machine â traverser le temps — et risquerait de s’en-liser ă chaque pas du labyrinthe de l’histoire. George Steiner est loin de se meprendre en comparant la traduction â un transfert reciproque d’energie vitale /interanimare/ (Steiner, 1983: 549). Et qu’est-ce que la critique sinon une tentative de traduction transhistorique. Nous n’enten-dons pas par la une demarche qui se contenterait tout simplement de resumer et de juger une oeuvre comme dans le cas du feuilleton critique s’attaquant â des productions contemporaines en vue de deblayer le terrain et d’attirer l’attention du lecteur sur d’eventuels chefs d’oeuvres ou ouvrages significatifs. II faut prendre en consideration seulement Ies discours critiques qui se situent d’une facon consciente dans l’ensemble des langages que le contexte socio-culturel propose.
La langue, grâce ă son caractere universel et intransitif, n’impose pas des limites sensibles â l’ecrivain, au critique et au scientifique. La facon de situer son discours par rapport au monde-objet range le bene-ficiaire de la langue — instrument social — dans une categorie ou une autre de ceux qui sont engages dans le processus de la comprehension (construction) du reel. La litterature est, elle-eme, un meta-langage par rapport au monde-objet, mais elle reste „un discours qui considere ses propres signes comme son but“ (Alexandrescu, 1974: 23). Tout autre s’avere le cas du discours scientifique, centre sur la reference, done sur
«o
M. Z AH ARI A'
l’adequation au monde-objet du modele qu’il propose. Le discours de la Science s’assigne la tâche tres problematique d’atteindre ă un degre de transivite de plus en plus haut par un mouvement perpetuei de va-et-vient, ayant pour but l’amelioration ininterrompue des modeles con-struits en vue de rendre comprehensibles Ies structures et Ies processus du monde-objet. II s’ensuit que le discours des Sciences (physico-chimi-ques ou quantitatives) manifeste une tendance, qui lui est propre, â la transparence parfaite (le modele absolu etant dans ce cas le langage complement formalise des mathematiques). Certainement, cela n’est possible qu’en vertu du statut des Sciences quantitatives ou sujet et objet de la connaissance sont distincts. Dans Ies Sciences dites humaines cette voie s’avere autrement plus difficile â suivre, en raison de l’identite partielle du sujet et de l’objet de la connaissance. Neanmoins, l’exemple de la semiotique est lă pour demontrer le degre remarquable de forma-lisation et de l’objectivite auquel il est possible d’atteindre. II n’en est pas moins vrai que cela ne modific nullement la situation speciale des Sciences humaines — et de l’ensemble de la reflexion sur la litterature egalement. Leur caractere de discours „ajoute“ ă 1’univers naturel fait que la subjectivite et l’individualite humaines y soient non seulement irrepressibles mais aussi definitoires. II est parfaitement valable que par la socialite et par appartenance â l’univers naturel l’homme produit des discours permeables aux seules methodes quantitatives. Le fait que l’oeuvre litteraire (artistique) est un produit unique ou, en tout cas, irrepetable rend l’approche quantitative insuffisante et, par cela-meme, sujette â caution. C’est de ce fait que le discours critique devient possible: il participe egalement du discours intransitif et unique de la litterature et du discours scientifique transitif et permutable. Aussi la ma-jorite des critiques actuels se sont-ils situes d’une facon deliberee dans le champs d’une ou de plusieurs methodologies d’inspiration scientifique — psychanalytique, sociologique, linguistique, semiotique, mathematique, Le discours eclate de la critique litteraire s’avere donc discontinu, non coherent et non systematique en vertu de son role majeur qui est celui d’une transposition modulatrice.
BIBLIOGRAPHIE
1.	Ale x andrescu, Sorin, 1974, Logique du personnage, Maison Mame.
2.	Barthes, Roland, 1953, Le degre zero de Vecriture, Seuil, Paris.
3.	Idem, 1964, Essais critiques, Seuil, Paris.
4.	Idem, 1966, Critique et verite, Seuil, Paris.
5.	B o r g e s, Jorge Luis, 1972, Moartea și busola, Editura Univers, București.
8 Steiner, George, 1983, După Babei, Editura Univers, București.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHlLOLOGlA, XXXI. 1, 1986
LIMBA TEXTELOR HIEROGLIFICE MAYA
VIOREL PĂLTINEANU*
ABSTRACT. — On the Language of Maya Hieroglyphic Writing. The author tries to demonstrate that the maya hieroglyphic writing had to its base the dialect yucateco of common maya language, because the presentday mayan languages formed themselves only after VUI-th century.
Printre numeroasele incertitudini care își așteaptă încă rezolvarea din partea specialiștilor în domeniul maya, se află și aceea referitoare la limba în care au fost scrise textele hieroglifice. Răspunsul este îngreunat și de faptul că s-a acceptat fără rezerve ideea potrivit căreia limbile mayanse de astăzi ar fi început să se formeze cu peste 5.000 de ani în urmă, ceea ce duce inevitabil la dificultatea de a hotărî care dintre cele 24 de limbi actuale a fost folosită ca limbă a imperiului și deci care a stat la baza scrierii hieroglifice în perioada clasică (250 e.n.—900 e.n.) a culturii maya, știut fiind că majoritatea inscripțiilor au fost realizate în acea epocă.
Au fost propuse mai multe soluții, pornindu-se de la concordanța care ar exista între zonele arheologice în care s-au descoperit monumente cu inscripții și răspîndirea limbilor maya în perioada cuceririi spaniole.
O primă încercare a fost făcută încă din 1882, cînd Eisen a afirmat că inscripțiile de pe monumentele de la Copan (Honduras) ar putea fi scrise în chorti, limbă vorbită de locuitorii acelei zone1. O altă ipoteză a lansat Râul del Moral2, care consideră că limba chontal de Tabasco ar fi putut sta la baza scrierii maya, pe considerentul că această limbă ocupa un foarte întins teritoriu în perioada de înflorire a culturii maya.
O. Schumann, încercind să dea un răspuns la întrebarea care ne preocupă aici, spune că „limbile din grupul chol, tzeltal, yucateco, precum și limbile chorti, tojolabal sau chuj formează un lanț care se rela-ționează, mai mult decît celelalte, cu aria în care, în momentul Con-quistei, după cronici sau după datele furnizate de arheologi, se știe că s-a folosit scrierea maya“3. Așadar, el presupune că limbile de la șes4 au avut șanse mai mari să fi stat la baza scrierii hieroglifice, dar nu se
♦ Universitatea, din Cluj-Napoca, acuitatea de filologie, Catedra de limba română și lingvistică generală, 3400 Cluj-Napoca, România
1 Cf. S t o 1'1, O., Etnografia de Guatemala, Ciudad de Guatemala, 1958, p. 153.
2 în studiul său El chontal de Tabasco y el chorti de Guatemala, în Antropologia e historia de los Mixe-Zoques y Mayas. Homenaje a Frans Blom, Mexico, 1983, p. 347.
3 Schumann, O., La lengua chol de Tila (Chiapas), Mexico, 1973, p. 111.
1 Limbile maya actuale sînt împărțite în două mari grupuri: limbi de la șes și limbi de la munte, pentru că există trăsături structurale care le definesc ca făcînd parte dintr-un macrogrup sau altul.
Q — Philologia — 1986
V. PĂLTINEANU
82
poate pronunța care anume dintre aceste limbi este reprezentată în scriere.
Același lucru îl face și Thompson, care ezită în a numi o limbă anume. Astfel, în 1972, spune că o limbă chol ar fi putut fi vorbită de constructorii marilor centre ceremoniale5, după ce în 1960 spunea că jucateco sau chol ar fi putut sta la baza acestei scrieri6. Oricum, și Thompson este de părere că scrierea maya a fost realizată într-o limbă de la șes, pentru că între acestea există o unitate structurală și lexicală mai mare decît între cele de la munte, în ciuda faptului că ele sînt răspîndite pe un teritoriu mai extins.
Maria C. Alvarez face un studiu al trăsăturilor gramaticale ale limbilor maya7, încercînd să vadă care dintre ele s-ar putea sincroniza mai bine cu structura ,,gramaticală“ bănuită în combinațiile elementelor care compun glifele. Ajunge și ea la concluzia că la baza acestei scrieri a stat unul dintre idiomurile de la șes.
Dar această nesiguranță a autorilor amintiți poate ascunde de fapt o altă ipoteză, aceea că nașterea scrierii hieroglifice maya ar fi de fapt anterioară apariției limbilor actuale. Lansînd o asemenea ipoteză, nu ne întoarcem nicidecum cu cîteva mii de ani în urmă pentru a antedata apariția scrierii față de apariția limbilor maya, potrivit cu datele oferite de glotocronologie, ci propunem o altă epocă în care limbile actuale și-au căpătat o fizionomie proprie. Altfel spus, considerăm că scindarea în limbi independente nu a început acum 5.000 de ani, ci s-a produs mult mai tîrziu, de-abia după secolul al VIH-lea e.n., ceea ce înseamnă că pe timpul imperiului mayaș se vorbea limba maya comună, compusă dintr-o seamă de dialecte care mai tîrziu s-au dezvoltat divergent, ca urmare a scindării societății maya.
In timpul imperiului, întocmai ca în alte părți ale globului, s-a impus unul dintre dialectele de prestigiu ale limbii comune, care se vorbea în zona capitalei. Acest dialect a devenit limba unitară a imperiului mayaș, cunoscută și vorbită și de comunitățile care aveau graiuri și dialecte locale specifice.
Iată cîteva argumente pentru scindarea tîrzie a limbilor maya, care trimite implicit la evidențierea faptului că scrierea cu hieroglife s-a realizat într-o limbă maya comună, respectiv în dialectul de cel mai mare prestigiu al perioadei clasice:
1)	Limba evoluează o dată cu societatea și se diversifică atunci cînd se destramă unitatea culturală și administrativă a societății. în cazul societății maya, perioada clasică ar corespunde cu epoca sclavagistă, iar perioada postclasică ar corespunde cu epoca feudală, cînd societatea maya s-a ,,rupt“ în feude (senorios), care favorizau și evoluția divergentă a limbii;
5 Cf. Prefața sa la H. Wilbur A u 1 i e, Evelyn W. ele Aulic, Dic-cionario ch’ol — espanol, espanol — ch’ol, Mexico, 1978, p. 9.
6 Thompson, J. Eric S., Maya Hieroglyphic Writing. An Introduction, Norman, 1960, p. 16.
7 In Estructura clei idioma en que se escribieron los codices mayaș, în „Estudios de Cultura Maya“, voi. X, 1976/7, Mexico, p. 299—315.
LIMBA TEXTELOR MAYA
83
2)	Limba huasteco, vorbită astăzi între Tampico și Veracruz, deci la o depărtare de celelalte limbi de peste 1.000 de kilometri, s-a separat de trunchiul maya de foarte multă vreme după opinia unor autori8, luîn-du-se ca argument marea diferență între această limbă :și celelalte, vorbite în Mexic și Guatemala. Conform opiniei noastre însă, huasteco s-a desprins de celelalte limbi maya abia după secolul al VIII-lea, căci emigrarea huastecilor a fost o consecință a destrămării statului sclavagist, de vreme ce ei au fost semnalați pe locurile actuale de-abia în secolul X9. Acceptînd separarea tîrzie a huastecilor de celelalte grupuri mayașe, se acceptă în același timp și formarea limbilor maya după divizarea societății maya în feude.
Am adus în discuție separarea limbii huastece de celelalte? limbi maya, pentru că diferențele dintre acestea au constituit mereu o probă pentru cei care datează formarea limbilor maya cu mult înainte de însăși perioada de mare înflorire a civilizației maya. Calculele gloto-cronologice, care au stabilit aceste intervale mari în periodizarea limbilor maya, concordau cu aprecierile lui Stoll10, din secolul trecut, cînd acesta afirma că diferențele dintre huasteco și celelalte limbi maya ar putea să fie rezultatul a peste două mii de ani de divergență11. Etnograful german a avut atunci în vedere doar o evoluție lentă a limbilor, dar se știe că în realitate, în evoluția unui idiom pot avea loc și schimbări importante într-un interval scurt de timp, în funcție și de evenimentele care au loc în cadrul societății care vorbește acea limbă. Este vorba de conceptul de salt lingvistic, pe care Al. Graur îl relevă și îl analizează în profunzime. După Al. Graur, „în perioadele de salt, în două-trei sute de ani, s-au petrecut schimbări atît de importante, îneît se poate vorbi de o limbă înaintea saltului și de o altă limbă după salt“12. Astfel, diferențele mari dintre limbile actuale se puteau realiza și în intervale de timp mai scurte, de ordinul a două sau trei secole, nu era nevoie de mii de ani pentru a se realiza aceste diferențe.
Așadar, desprinderea huastecilor după secolul al VIII-lea ar putea pleda pentru o unitate de limbă înaintea acestei date, sincronizate cu o coerență socială, vizibilă astăzi în vestigiile unei mari culturi. Ni se pare cu neputință să negăm unitatea de limbă și de cultură a unei civilizații cum a fost cea mayașă, și deci, prin aceasta, să nu recunoaștem că scrie
8 Cf. Manrique, L., Relaciones entre ăreas linguisticas y las ăreas cul
turale s, Mexico, 1975, p. 155, care consideră că separarea între huasteco și celelalte limbi maya s-a produs în jurul anului 1500 î.e.n.
9 Cf. S o u s t e 11 e, J^, Olmecii, București, 1982, p. 244.
10 Cf. Stoll, O., op. cit., p. 226.
11 Stoll nu a cunoscut la vremea aceea idiomul cotoque, pe care îl semna
lează mai tîrziu Sapper și G. Zimmermann. Acest ultim idiom maya., descoperit în munții din sudul Chiapasului (Mexic), prezintă mari asemănări cu limba
huasteco, ceea ce complică foarte mult datările autorilor citați mai sus. după
care huasteco s-ar fi desprins cu circa 1700 de ani înaintea imperiului mayas,
căci se pune firesc întrebarea: cum a putut supraviețui cotoque printre celelalte
limbi maya atîta vreme, păstrînd totuși mari afinități cu huasteco?
12 Graur, A1., Studii de lingvistică generală. Variantă nouă, București, 1960
p. 120.
84
V. PĂLTINEANU
rea a fost și ea unitară, comună tuturor mayașilor, avînd la bază limba maya comună;
3)	Ideea de limbă comună nu intră în contradicție cu existența unui mare număr de dialecte diferite care o compun13, nici cu generalizarea dialectului cu cel mai mare prestigiu, care de regulă se vorbea în jurul capitalei14.
în cazul imperiului mayaș, dialectul devenit limbă unitară a tuturor provinciilor trebuie să fi fost cel din zona Peten, adică cel care se vorbea la Tikal15. în acest dialect (devenit astăzi limba yucateco) presupunem că s-a și scris, cel puțin pînă în secolul al VlII-lea, cînd probe ale arheologiei16 semnalează apariția altor capitale și deci se marchează începutul ruperii unității anterioare. Facem această precizare întrucît cu hieroglife s-a scris și după această dată17. Chiar dacă după această perioadă limba maya comună s-a scindat în mai multe dialecte convertite cu timpul în actualele limbi maya, iar dialectul yucateco și-a pierdut din prestigiul generalizat, rămînînd doar ca limbă a zonei Peten, totuși următoarele inscripții și texte hieroglifice puteau să continue a fi scrise în limba unitară anterioară, datorită faptului că sistemul scrierii era atît de bine consolidat, îneît nu se lua în seamă desincronizarea ivită între limba scrisă și cea vorbită în anumite zone18.
Prestigiul generalizat al dialectului yucateco se poate constata și din compararea acestuia cu celelalte idiomuri mayașe de astăzi, atît pe plan lexical, cît și structural: a) Sistemul fonologie conține doar elemente comune și celorlalte idiomuri, ceea ce ar putea să însemne că inovațiile au avut un caracter regional; b) Acesta are cuvinte comune cu fiecare dintre celelalte în parte, ceea ce ar putea să demonstreze faptul că lexemele au trecut de la idiomul generalizat în imperiu, la celelalte care erau folosite în zone limitate; c) Elementele abstracte sînt mai abun
13 Cf. M i c 1 ă u, P., Trecerea de la limba comună a poporului la limba națională — cu aplicații la limba franceză, în ,,Probleme de lingvistică generală", Voi. I, București, 1959, p. 75.
14 Cf. limba unitară din Grecia Antică, numită koine și bazată pe dialectul atic, datorită prestigiului cultural al Atenei. Vezi Introducere în lingvistică, București, 1965, p. 271.
15 în nordul Guatemalei de astăzi se află ruinele celui mai dezvoltat centru cultural al imperiului mayaș, care, după unii autori, ar corespunde cu vechea capitală a mayașilor din perioada clasică.
16 Cf. O c h o a, L., Var ga s, E., El colapso maya, los chontales y Xicalango, în „Estudios de Cultura Mayau, voi. XII, p. 64. Autorii vorbesc de apariția a patru capitale în secolul al VlII-lea care ar putea corespunde cu tot atîtea state feudale independente,, devenite autonome față de administrația anterioară a imperiului.
17 Cea mai recentă inscripție în piatră este datată, după calendarul actual, în anul 780 e.n.; cele trei codice hieroglifice, păstrate în Europa (la Dresda, Madrid și Paris) par să fi fost scrise în secolul al XII sau al XlII-lea, orientîndu-ne după cîteva nume proprii pe care le-am identificat în codicele de la Dresda (este vorba de Kukulcan, Chichen Itză, Siyan Can Bakhalal și altele); aceeași datare se poate face și pe baza unor eclipse pomenite în același codice.
18 Situație similară cu cea din perioada slavonei bisericești sau a latinei culte din imperiul roman.
LIMBA TEXTELOR MAYA
85
dente în lexicul yucateco, or se știe că bogăția de elemente abstracte în lexicul unei limbi este semn de evoluție a acelui idiom19.
In concluzie, dacă acceptăm evoluția interdependentă dintre societatea mayașă și limba acestei societăți, trebuie să admitem și faptul că scrierea hieroglifică — un clement de cultură a epocii clasice — a aparținut întregului domeniu maya și a reprezentat în scris limba comună a imperiului, prin dialectul său cel mai prestigios, vorbit în regiunea capitalei iimperiului. Diferențele mari dintre unele limbi maya s-au produs tîrzu, după destrămarea epocii sclavagiste, atunci cînd au apărut relațiile feudale care au favorizat și diversificările la nivelul limbii. Dacă am admite intervalele așa de mari, propuse de autorii citați supra, între epoca de formare a limbilor maya și epoca de înflorire a imperiului mayaș, nu ar fi posibil să vorbim despre o limbă unitară a imperiului și, în consecință, nici de o scriere panmayașă.
19 Cf. Graur, Al., încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, 1954, p. 139,
STUDIA UNlV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, t 1986'
RONSARD APOLLINIEN
HORIA LAZĂR*
ABSTRACT. — Ronsard Apollonian. This paper brings into focus ele-ments of Ronsard’s poetics. Starting from the assertion of poetic act as a divine gift of the soul (which relates poetry to the other fureurs: prophesy, mysterieis and Iove), the aluthor showls ithe point where Ronsard brings together poetic form and the content of ancient wisdom, i.e. the glorifying of nature and virtue. Further on, the au-thor shows the main elements of Ronsard’s conception about the technical aspects of poetry. This poettry refers to a nature that is regarded, beyond the infinite metamorphoses of its forms, as a principie of material stability and moral order. The latter aspect is linked with the idea of nature as a world of profusion left in store, which the poet evokes in his eternal posture as a debtor.
The poetic act is for Ronsard a production of meanings in the sphere of vraisemblable. They confirm in the poetic text „the cre-dit“ won by common opinions in the language and in the repertory of images. From this perspective, poetry appears as a domain of his-torical development, being open to lexical innovations and affirming itself as an ever-recurring generation of meanings. Ronsard does not consider poetry, as classicism will do, as a moral agent, but rather as a spontaneously moral world and as a pacifying act of an Apollonian essence (opposed to the Promethean gesture, which is for Ronsard a regellion of „iron“ and an urge to violence).
1.	La possession poetique. Le poete est un serpent:
Je ressemble aux serpens, qui gardent Ies vergers Ou sont Ies Pommes d’or: si quelques passagers Approchent du jardin, ces Serpens Ies bannissent Bien que d’un si beau fruit eux-mesmes ne jouissent1 2.
Jaloux de son inspiration, de sa parole et de son livre (dont ă vrai dire il n’a pas la propriete), Ronsard envisage la poesie comme une expression de la divine fureur de râme. Sans etre l’auteur de la parole sacree, le poete, serpent litteraire, en est le gardien: dans la poesie, celle-ci „s’eschappe“ dans le peuple-; ,,estranger“3 dans la foule ou il est toujours preț â partir, et dont, frenesie parlante, il aura ă ebranler la conscience et â ranimer Ies energies somnolentes, le livre est une „reponse prophetique“4 aux voeux et aux besoins Ies plus profonds de
* University de Cluj-Napoca, Făcui te du Philologie, Departement de pltilologie romane, 3400 Cluj-Napoca, Roumanie
1 OEuvres completes de Pierre de Ronsard, nouvelle edition, revisee, aug-mentee et annotee par Paul Laumonier, Paris, Alphonse Lemerre, 1914—1919, 8 voi. Tome IV®, p. 9.
2 Ibid. tome Ier p. 125.
3 Ibid.
4 II, p. 138.
RONSARD APOLLINIAN
87
la communaute. Aussi la poesie prend-elle place parmi Ies quatre fu-reurs, que Ronsard se plaît ă rappeler quelque part: la prophetie, la poesie, Ies mysteres et l’amour5.
La question qui se pose, pour le poete et pour le lecteur, est alors la suivante: comment la frenesie poetique peut-elle concerner, mobiliser et transformer interieurement celui qui en est 1’objet? La passion de la poesie doit-elle etre partagee, ou bien tenue ă l’ecart?
Avânt tout, il faut dire que le livre n’est pas un lieu de l’absence du sens (,,Le silence parlant vaut un manuvais langage^6), mais le moyen de la celebration et de la glorification de la vertu. En ceci, il sera marque par la dignite de son objet: „...Ies pauvres insensez se trom-pent beaucoup, s’ils pensent que leurs libelles, muettes injures, et leurs livres sans nom, offencent la tranquillite de mon esprit [. . .]. Je ne veux laisser ă la posterite plus grand temoignage de ma vertu que Ies injures edentees que ces poetastres vomissent contre noi“7. Parler selon la vertu revient â parler selon la nature, qui, seule, doit etre objet de la veneration poetique. Or, la perfection de la nature n’est pas dans la stabilite des formes, mais dans leur incessant changement: „Nulle Poesie se doit louer pour accomplie, si elle ne ressemble la nature, laquelle ne fut estimee belle des anciens. que pour etre inconstante, et variable en ses perfections“8. La permanence materielle de la nature sera, des lors, comme l’arriere-fond des metamorphoses formelles de cellle-ci:
Tout est mortel, tout vieillist en ce monde: L’air et le feu, la terre mere et l’onde Contre la mort resister ne pourront, Et vieillissant ainsi que nous mourront9,
ou encore:
Ainsi la forme en une autre se change, Cela n’est pas une merveille estrange: Car c’est la loi de Nature et de Dieu Que rien ne soit perdurable en un lieu10.
Dans ce va-et-vient des formes, dont l’illustration litteraire est l’image de la fortune et celle de theâtre du monde11, le mouvement des passions tient un role privilegie. La tâche du poete-interprete des dieux n’est pas de susciter, devant le lecteur, des personnages schematiquement par-faits, mais de faire voir comment, dans l’homme, le vice et la vertu se compensent et s’equilibrent. Le delire poetique rejoint, par lâ, la con-
5 II, p. 134.
6 I, p. 319.
7 Vii, p. 30.
8 VII, p. 6.
9 V, p. 115.
10 V, p. 116.
11 V, p. 236.
88
H. LAZĂR
naisance et le discernement pratiques du vice et de la vertu, et la morale devient le couronnement de l’apprentissage imaginaire:
II faut apprendre ă bien imaginer.
[. . .] II faut cognoistre aussi le vice revestu
D’un habit vertueux qui d’autant plus offence
Qu’il se monstre honorable, et a belle apparence.
De la vous apprendrez â vous cognoistre bien, Et en vous cognoissant vous ferez tousjours bien12.
Dans un premier temps, Ronsard concoit le poete, pareillement aux antiques, comme oppose au sage: le premier, promis ă Fimmortalite de la gloire, est anime de passions puissantes, F autre est un mortel qui s’est depris de ses passions. La passion immortelle de Petre demon iaque et la mort des passions moyennant la sagesse ascetique de-signent les poles de Phumanisme antique. Ronsard conserve cette typo-logie, mais avec un deplacement d’accent qui annonce le classicisme: le poete, promu ă la moralite parfaite, est 1’agent moral impeccable: la forme poetique epouse le contenu de la sagesse. Ce changement de point de vue, riche de promesses et de consequences, est illustre surtout par les reflexions de Ronsard sur les conditions artisanales et techniques du travail poetique.
2.	La propriete (ou metier) poetique. Bien que la poesie soit un art plutot „mental“ que ,,traditif“13, et que Finvention, qui est toute spiri-tuelle et n’obeit ă aucune regie y prime la ,,dispositionu ou arrange-ment des elements, on ne peut pas dire que Vacte poetique ne soit pas soumis â des contraintes formelles. Ronsard oppose toujours la poesie â la versification facile et aux conventions de Part oratoire. Contrai-rement aux classiques, pour qui Part de Porateur sera le genre meme de la verite14, Ronsard, rudement eprouve par les exces de Peloquence religieuse, essentiellement partisane, n’y voit qu’un parti pris de con-trainte et de violence (cf. l’image des „Predicans qui preschent â coups d’espee“15): Part oratoire ne fera, des lors, que consacrer la guerre des mauvaises opinions et des mensonges de ceux qui sont „enfles de trop d’orgueil, et de trop de raisons“16.
Contrairement ă la pratique oratoire, la poesie est une „docte frenai-sie“17. Sa matiere sont les passions, autant de formes changeantes de Pâme: aussi porte-t-elle sur les vertus morales, et non sur les vertus intel-lectuelles. S’exercant sur des etats d’âme changeants, la poesie aura â gui-der les passions, ă les rendre sujettes â la raison morale, â en purifier Pâme et â amener celle-ci â jouir de sa condition divine. C’est dans ce
12 V, p. 351.
13 VII, p. 44.
14 Cf. Bossuet, mais aussi la Bruyere, exaltant la vertu morale clu ,,discours chretien", Les Caracteres, De la chaire, 1.
15 V, p. 341.
16 V, p. 195.
17 V, p. 422.
RONSARD APOLLINTEN
89
sens que la Mușc poetique, tout comme la vertu, est „ailee“18. En meme temps, en tant qu'apprentissage de l’equilibre et technique du juste milieu, la poesie est un conseil de prudence: elle fait voir, par exemples et illustrations, comment il faut se maintenir entre le trop et le trop peu, entre l’exces et Findigence.
La moderation qu'enseignent la poesie et la vertu a pour point de depart la conception de la nature comme domaine de la richesse tenue en reserve. Pour Ronsard, la nature n’est pas, simplement, une profusion debordant dans un exces de formes19, mais bien une fecondite mise en epargne:	. le peuple. . . pense que nos devanciers estoycnt plus sages
que nous . . ., en cecy faisant grand tort â lax bonne Nature, laquelle ils pensent. . . estre infertile en bons esprits, et que des le commencement elle a respandu toutes ses vertus sur Ies premiers hommes, sans avoir rien retenu en espargne“20. A la fois parcimonieuse et genereuse, laconi-que et frenetique, la nature accede pleinement ă la condition morale: pareillement â la poesie (dont le symbole est le scrpent), elle est un effet d’ordre et de prudence, defini avant tout par l’interdiction de la transgression des limites:
.. . au monde on ne voit chose
Qu’un accord arrestc ne gouverne et dispose . . .
Nature vencrable en qui prudence abonde A fait telle ordonnance en l’ame de ce monde, Qui ne se change point. . .2‘.
Epargnant avec soin ses effets, la nature peut renouveler sa puis-sance, par une infusion de. moralite. Dans la curieuse allegorie de Ronsard, la Nature, deja viciile, s’unit au Soleil, qu’elle seduit. Or, depuis Platon, le Soleil est Hmage du Bien supreme, et la Renaissance est longtemps restee attachce ă cette valorisation morale du Soleil. Comme l’ont montre Ies historiens des Sciences, l’heliocentrisme naissant lui-meme etait moins une doctrine physique et cosmologique qu’une „he-liolâtrie“ et une reverie sur la puissance regeneratrice de la lumiere du Soleil22. La Nature de" Ronsard, restauree au contact du Soleil, en tirera un accroissement de moralite.
Si la nature s’etale en une succesion d’apparences, elle est, en tant que reservoir de formes, un eternei creancier: la vie a ete „prestee“ â
18 V, pp. 419 et 421.
19 La perpetuite de la nature n’est pa,s formelle, mais materielle: seule la matiere est inepuisable. Les formes sont ce qui, dans la nature, apparaît pour disparaître. Elles incarnent, par lâ, la loi de l’ordre et de l’equilibre des prin-cipes complementaires. Un exces de manifestat ion serait, au coeur meme de la nature, une menace d’epuisement. La nature est le lieu de conjonction des prin-cipes de conservation et de rajeunissement du monde.
20 VII, p. 65.
21 IV, pp. 215—216.
22 Cf. A. Koyre, Introduction â Des revolutions des orbes celestes de Co-pernic, Paris., Alean, 1934, p. 23,
90
H. LAZĂR '
Ronsard23, qui vit, comme tout un chacun, „â credit“. La poesie n’est plus alors une possession, un don et une grâce sans lendemain: elie de-vient un investissement facultatif, une propriete rcvocable et une struc-ture de mediation. Si Ton vit „ă credit“, c’est qu’on ne vit pas pour rien, mais pour ecrire. Le livre est, desormais, une delte divine.
Ronsard envisage le labeur poetique (qui est un enfantement dont Ies images sont identiques ă celles de la possession amoureuse et de la fureur prophetique) comme une epreuve nocturne et une peine infernale:
Pour ne me coucher point, je cherche â deviser, Je lis en quelquc livre, ou feins de composer. . . Puis quand je suis couche, Amour qui me travaille, Arme de mes pensers me donne la bataille: Le lit m’est un enfer . . .24.
La nuit est Tinstant de la lucidite supreme, ou le somniei! s'enfuit25 26, le temps s’etire indefiniment et l’esprit vit dans la terreur du lit: l’hor-reur de la veille et le deșir du sommeil vont ici de pair. Le dernier est appele avec ferveur, comme repos de Târne et oubli des peines de Tecriture:
Somme, le repos du monde, Si d’un pavot plein de Tonele Du grand fleuve oublieux Tu veux arrouser mes yeux Tellement que? je recoive Ton doux present qui decoive Le long sejour de la nuit, Qui trop lente pour moy fuit. . .2G.
La fureur nocturne ele l’ecriture est une creation du sens dans le vraisemblable. A ce propos, il faut rappeler que la production poetique prend appui sur Ies opinions recues et sur Ies faits et evenements con-sacres dans Ies vieilles chroniques et par le „bruit commun“27. Contrai-rement aux opinions des maîtres de l'art oratoire, autant de „bouches ouvertes“28 qui introduisent une beance exorbitante du sens, Ies opinions. vraisemblables marquent le ,,credit gagne“, fixe dans le repertoire linguistique et d’images29: aussi peuvent-elles etre matiere poetique,
23 Le debiteur de la nature devient, dans Ies textes de Montaigne, un voleur d’etre, ou meme un dilapidateur qui s’empare du tresor qui lui a ete confie: „Tout ce que vous vivez, vous le derobez â la vie; c’est â ses depens“ (Essais, Livre premier, chap. XX).
24 IV, p. 39.
25 La fureur poetique n’est pas une possession somnambulique: elie est marquee, au contraire, d’un surcroît de conscience, ctant, litteralement, perte du sommeil et delire de la lucidite insomniaque.
26 II, p. 324.
27 VII, p. 70.
28 V, p. 373.
29 V, p. 84»,
RONSARD APOLLINIEN
91
etant devenues objet d’echange et cntrees dans le patrimoine de la sen-sibilte commune.
Le gout du credit conquis sur ropinion rend compte egalement, chez Ronsard, des progres de l’expression linguistique: les vieux mots pour-ront toujours etre remplaces par des mots nouveaux, ce qui designe la langue comme le domaine du dynamisme historique, et non comme un in-ventaire sans memoire de termes depourvus de pittoresque: „Tu ne des-daigneras les vieux mots Francois, d’autant que je les estime tousjours en vigueur, . . . jusqucs â ce qu’ils ayent fait renaistre en leur place, comme une viciile souche, un re jeton; et lors tu te serviras du re jeton, et non de la souche“3Q. La langue n’est pas seulement un mecanisme bien monte: elle est surtout un organisme vivant, ou paraît toujours du nouveau, et ou le creancier public fait naître, sans raison, de nouveaux mots qui incarnent le „credit gagne“ par les nouvelles opinions. Boite de Pandore des opinions et des mots, le langage poetique, qui en ceci re-joint le langage commun, n’est cependant pas un etre en expansion infinie, mais bien une reserve de signification. Ronsard deconseille l’abus des nuances, n’autorisant que les „epithetes recherchez pour signifier, et non pour remplir ton cârme, ou pour estre oyseux en ton vers“30 31. La tâche deraiere de la poesie sera, par lâ, de bien signifier les choses, en les tirant de leur silence, par une generation et une production lit-teraire de leur sens, mais non de lc\s amener â la presence dans leur rumeur indecise, en en „remplissant“ le poeme: les choses sont bannies de la poesie, ou elles ne laissent subsister que leur sens. L’apprentissage imaginairc de Ronsard n’aboutit pas, des lors, â une poesie ontologique: 41 est une entreprise demiurgique. L’objet poetique n’est pas une source, un inconditionne, mais un effet de travail et de production. Concernant la generation du sens par l’entremise des procedes de signification linguistique, et non ce sens lui-meme, la fonction imaginative n’est pas originaire, mais derivee, etant, â vrai dire, une intuition des objets qui rend l’homme egal â Dieu dans une poesie envisagee comme une crea-tion seconde. C’est peut-etre cet aspect, tout romantique, des convic-tions profondes de Ronsard, qui rend compte de la remise en honneur du poete â partir du XIXC sieclc. Boileau, on. le sait bien, ne l’aimait point32. C’est que, pour les classiques, la litterature n’est pas un monde moral, mais un instrument moral. En elle-meme, la pratique des lettres est plutot immorale, etant un divertissement et un passe^-temps qui eloigne de la verite. Loin de mettre en presence du vrai, la litterature classique ne fait qu’y ramener, moyennant les artifices, les detours et
30 VII, p. 64.
31 VII, p. 53.
32 Cf. Art poetique, Chant premier, v. 123—129, ou Boileau accuse Ronsard de prolixite et de confusion:
Ronsard, qui le | = Marot] suivit, prit une autre methode, Reglant tout. brouilla tout, fit un art ă sa mode, Et toutefois longtemps eut un heureux destin.
Mais sa Muse, en francais parlant grec et latin,
Vit, dans l’âge suivant, par un rctour grotesque, Tomber de ses grands mots le faste pedantesque.
92
H. LAZĂR
Ies prestiges d’un discours dont le seul merite est dans rintention qui l’anime, et qui lui fait poser l’amelioration morale du lecteur comme but du livre. Pour Ronsard. la litterature est morale spontanement, ori-ginairement, et non ă son terme: elie l’est comme une evidence imme-diate, qui, dans la paix du poeme, rend l’homme egal aux dieux. Aussi l’exaltation poetique est-elle une entreprise pacifique par excellence. A la „plume de fera prometheenne33, temoin et agent des discordes entre Ies hommes et des horreurs des guerres fratricides qui font penser â la barbarie gothique (Promethee, dieu des arts du fer et du feu, devient paradoxalement, chez Ronsard, le guerrier implacable, partant Fennemi du genre humain34), Ronsard oppose la plume ailee apollinienne: pareil â son âme, qui, il y a 400 ans, s’envolait dans Ies cieux, parmi Ies im-mortels, son livre, grand trăit d’ecriture inscrit dans le coeur de ses semblables, est encore la, pour nous fairc toujours participer au pur bonheur de la poesie, qu’il signifie, comme dans ce texte qui fait etat de la trace de la verite dans l’inscription poetique cordiale, pratiquee dans le ciel de l’âme:
Le traict qui fuit de ma main, Si tost par l’air ne chemine, Comme la fureur divine Voie dans un coeur humain, Pourvu qu’il soit prepare, Pur de vice et repare35,
ou encore, corn ine dans le sonnet du cygne celeste:
11 faut laisser maisons, et vergers et jardins, Vaisselles et vaisseaux que l’artisan burine, Et chanter son obseque en la facon du Cygne Qui chante son trepas sur Ies bords Maeandrins.
C’est fait, j’ai devide le cours de mes destins, J'ay vescu, j’ay rendu mon nom assez insigne, Ma plume voie au ciel, pour estre quelque signe, Loin des appas mondains qui trompent Ies plus fins.
Heureux qui ne fut onc, plus heureux qui retourne En rien comme il estoit, plus heureux qui sejourne, D’homme fait nouvel ange, aupres de Jesu-Christ,
Laissant pourrir ca bas sa despouille de boue, Dont le Sort, la Fortune et le Destin se joiie, Franc des liens du corps pour n’estre qu’un esprit36.
33 V, p. 337.
34 V, p. 196:
Mauclit soit Proniethe, par qui fut desrobe
Le feu celestiel, et qui forgea la lame
Qui si tost hors du corps nous fait eniuvr l’ame.
35 IT, p. 134.
36 VI, p. 8.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXXI, 1, 1986
CRONICA
INTERNATIONAL SUMMER COURSE
AUREL CURTUI
The ever-increasing interes! in Romanian culture has recenfy been shown the world over through an increasing parti-cipation in the internațional summer courses held in our country.
Within this framework Cluj-Napoca University is but one of the prestigious institutes that yearly offers such courses to those who wish to become well-acquainted with the Romanian cultural heritage. Each summer course stands out as a remarkable scientific and cultural event attended by participants of varied scholariy and scientific pursuits such as undergraduatds, postgraduates, teacheris, researchers, ethnographers, critics, literary historians, musicians and translators or simply friends of Romania. They conir from all over the world.
The participants have studied and del-ved into the problemis and themes of literature, linguistics, history, philosophy, folklore, ethnography, -sociology, music and Romanian art which opened new horizons leading to a better understanding • of Romanian culture and civilization. Many of these endeavours have been turned to account in dissertations. studies, articles, scientific papens, published ab-road or in our country.
The 1985 International Summer Course assumed the task of debating a theme ol general interest, namely „The Romanian Cultural Scene in the Modern and Con-temporary Period. Contributions, Direc-tions, Confluence, Political and Cultural Dialogue". This time again the program was conceived on a broad basis of cross-cultural interferences laying emphasis on processes and phenomena which attest the creative originality, diversity and unity of Romanian culture and civilization. It is significant in this respect that the lectures provided the participants with a wide-range of varied and attractive topics, such as, ,,Romanian Historiography within the Context of Modern Historical Thought", „Romanian Humanism-Euro-pean Humanism", „Formation of the Romanian Nation", „Orientations in the Field of Literary Ideology (Trends at the End of the Nineteenth Century and the Be-ginning of the Twentieth)", „Twentieth Century Romanian Philosophical Synthe-
ses", „Evolution of Romanian Interwar Fiction", „Tradition and Modernity in In-terwar Literary Life", „Romania’s Position on the International Arena in the Last Two Decades", „Tradition and Creative Originality in the Development of Socialist Society in the Socialist Republic of Romania". The lectures were delivered by scholars of world standing.
Meantime panel-discussions completed and Consolidated the knowledge of the participants. They debated on such topics as „National Traits and the Universal Spirit in Romanian Contemporary Music", „The Reception of Contemporary World Literature in Roman ia“, „Autochtonous Syntheses and European Trends in Inter-war Romanian Painting", „Tendencies in Contemporary Romanian11, „Romania’s Foreign Policy in the Interwar Period", „Trends and Orientations in the Twen-tieth Century Romanian Sociology" and „Romanian Folklore Perspective".
The Summer Course offered an intensive course of Romanian, based on modern and efficient methods, on three levels: elementary, intermediate, and advanced. Instruction involved intensive student participation in cla.ss and active use of the spoken and written language. The content of each level was based on a detailed analysis of current Romanian usage.
Throughout the Summer Course an interesting and attractive cultural program., meant to facilitate an understanding of Romanian cultural life, was provided. To this end there were folk music and dance performances, concerts, literary evenings, visits to museums and cultural institutions, exibitions etc. At the same time the participants benefitted from documentary excursions throughout some of the most beautiful towns of Transyl-vania where they visited museums, mo-numents and cultural institutions of great interest.
The contact of the participants with the values of the Romanian nation lar-gely contributed to the increasing interest in present-day Romania and acknow-ledgement of its prestige.
A. CURTUI
RECENZII
RECENZII
Marica P i e tr ea nu, Salutul în limba română — studiu sociolingvistic —, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, 258 p.
Cred că cel mai potrivit e să încep prezentarea acestei cărți cu un citat de pe coperta cărții însăși: „Volumul de față, elaborat în perspectiva unei abordări de tip interdisciplinar, deschide un cîmp de investigare cu largi implicații lingvistice, sociologice, etnologice, culturologice, istorice.
Pornind de la analiza strict lingvistică a salutului ca fapt de vorbire, determinat social, autoarea extinde sfera investigației de la analiza faptelor de limbă literară, la cea a vorbirii populare. Este valorificat astfel un material deosebit de bogat (deseori inedit), rezultat din anchetele pentru „Atlasul lingvistic român". Totodată, este supus unui studiu minuțios și complex aproape întregul repertoriu al formulelor de salut din limba română.
Lucrarea reprezintă o contribuție originală, confirmînd necesitatea unei cercetări interdisciplinare, care trebuie să se impună în analiza fenomenelor sociale contemporane1'.
Marica Pietreanu realizează așadar un studiu aprofundat al unui „corpus de date lingvistice" din limba română, care realizează salutul ca ,,expresie a comportamentelor psiholingvistice" (p. 7). în cercetarea sa, autoarea se orientează după metode și principii caracteristice sociolingvisticii, dar, în același timp, nu neglijează nici datele oferite de unele discipline lingvistice ca dialectologia, stilistica, semantica etc.
Materialul este excerptat din diferite dicționare, din atlase lingvistice, opere literare, din răspunsurile la „Chestionarul pentru ALR I și II" de la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj-Napoca; de asemenea prin „metoda anchetei rapide și anonime" a fost studiat salutul în vorbirea cotidiană.
Lucrarea recenzată cuprinde mai multe părți: Introducerea (p. 5—11), Salutul, mijloc de integrare sociolingvistică (p. 13—44), Salutul gestual (p. 45—54), Sa
lutul epistolar (p. 55—69), Suportul originar și suportul analog al formelor de salut (p. 70—83), Semnificația etnolingvis-tică și sociolingvistică a formelor de salut românești (p. 84—104), Formulele de salut din limba română (p. 105—151), Fapte de limbă șl stil în formulele de salut românești (p. 152—199). în ultima parte a lucrării se mai află Considerații finale, Bibliografie, Anexă, Indice (de cuvinte si de autori) si Lista hărților (p. 200—226).
Fără a analiza fiecare capitol în parte, din cuprinsul lucrării reținem următoarele:
1.	Relațiile dintre oameni de-a lungul secolelor se reflectă, la nivelul limbii, prin așa-numitul limbaj al politeții, care se exprimă, la diferite popoare, prin forme specializate ale limbii, politețea re-prezentînd buna-cuviință, respect și amabilitate. în acest sens sînt relevate două categorii de politețe: non-reciprocă și solidaritate.
2.	Salutul este o „modalitate de conduită prin care se asigură menținerea relațiilor dintre membrii unui grup" (p. 23) și ca atare studierea actului verbal al acestuia are o mare importanță în sociolingvistică, în primul rînd prin funcția sa fatică. Dar iată și definiția salutului: „Salutul este comportamentul co-municațional, gestual sau verbal (ori și gestual și verbal), cu o semnificație cunoscută unui micro- sau macrogrup social, prin care se dă un semn de atenție, de respect, de politețe unei persoane sau unui grup“ (p. 29).
3.	Formulele de salut nu sînt simple clișee lingvistice, pentru că ele au o valoare de simbol cu o motivare etnocultu-rală. Ele sînt utilizate după anumite reguli mai mult sau mai puțin stricte, prin care se exprimă anumite atitudini față de alți oameni. Formulele de salut, prin repetare, au devenit tradiționale, cele populare avînd adesea și anumite valori stilistice.
4.	în realizarea actului de salut un rol deosebit revine situației sociale și modelului cultural, în cadrul cărora un individ poate deține în mod simultan mai multe statute în funcție de poziția lui
RECENZII
95
în sistemul diferitelor relații: de familie, profesionale, culturale etc. Există, așadar, anumite bariere sociale care impun restricții de comportament în funcție de locul unde ne aflăm, de timp (dimineața, seara) și de partenerul cu care venim în contact.
5.	în cadrul atitudinii pârtieipanților în actul de salut, vorbitorul poate să aleagă din multitudinea formelor verbale ale salutului pe cea care o dorește ol. dar în același timp, vorbitorul trebuie să respecte niște conveniențe, adică niște norme socioculturale, iar mai concret relațiile dintre ele și receptor, statutul și rolul ambilor participanți la actul de comunicare" (p. 42).
6.	O categorie aparte de salut este cel gestual, de mai multe feluri: prosternarea, îngenunchierea, reverența, înclinarea corpului și aplecarea capului, sărutul, săritul, sărutarea picioarelor, sărutarea mîinii, salutul cu mîinile împreunate, dezbrăcarea și descălțarea, manifestări ale diferitelor popoare și în epoci diferite.
Printre cele mai uzuale gesturi de salut ca expresie a politeții și respectului, amintim: strîngerea mîinii drepte, scoaterea pălăriei sau schițarea acestui gest, ducerea mîinii drepte la nivelul capului, înclinarea capului sau a corpului, fluturarea mîinii sau a batistei (la despărțire), sărutul (mai ales între femei) îmbrățișarea, baterea cu mîna pe spate, pe umăr etc.
7.	O variantă a salutului este salutul epistolar, caracterizat de o anumită structură, de regulă, prin care se manifestă funcția emotivă a limbii, predominantă (în comparație cu cea conativă și fatică). Sînt stabilite în lucrare trei tipuri de salut epistolar: oficial-protocolar, oficial-familiar, familial. în comparație cu stilul oral, stilul epistolar, cu construcții și formule specifice, este mai sobru și mai puțin supus modificărilor „cu o notă mai accentuată de convenționalism11 (p. 69).
8.	Formulele de salut au în sistemul relațiilor sociale și culturale așa-numitul suport social-cultural; formulele își schimbă sensul și rostul în concordanță cu schimbările care aii loc în societate de-a lungul secolelor. Dar nu e mai puțin adevărat că deși formulele de salut reprezintă „sistemul de forme culturale care reflectă în limbă sistemul de relații sociale existente, reale" (p. 82), unele dintre acestea supraviețuiesc sistemului social care le-a produs.
9.	Elementele fundamentale, definitorii
ale salutului românesc sînt: omenia, ospitalitatea și urările de bine și de sănătate (bucuroși de oaspeți, om bun, oameni de omenie, bine-ai venit, rămîneți sănătoși etc. exprimă într-adevăr omenia și ospitalitatea românilor).
10.	Formulele de salut propriu-zise din limba română se pot grupa în următoarele categorii: a) saluturi zilnice (de dimineața, de zi și seara); b) saluturi anuale (legate în deosebi de sărbătorile tradiționale); c) saluturi ocazionale (care se referă la anumite evenimente din familie — nuntă, nașteri etc.); d) saluturi adresate celor care efectuează o anumită muncă.
După criteriul temporal, saluturile au în vedere etapele distincte ale zilei: dimineața, ziua, seara și noaptea, cu invariantele bună-dimineața, bună-ziua, bună-seara, și cu o mulțime de variante în diferitele zone ale țării.
După criteriul situațional și al circumstanței, autoarea evidențiază saluturile la întîlnire și la despărțire, alcătuind și o schemă generală de realizare a inter-acțihnii lingvistice din cadrul salutului, ținînd cont de factori precum: persoane cunoscute sau necunoscute, persoana vine sau pleacă etc.; (exemple: bine v-am găsit, bine-ai venit, să ne vedem cu bine, rămîneți sănătoși, mergi sănătos, drum bun etc.).
Alte procedee de salut verbal sînt întrebarea-salut și expresia-salut ca: v-ați sculat, v-ați sculat?, v-ați apucat de lucru? să însemnez în grindă, nu te-am văzut de un car de ani etc.
Autoarea reliefează și aspectul negativ al salutului sau nonsalutul materializat în expresii ca: la revedere și să ne vedem cînd mi-oi vedea eu ceafa, călătorie sprîn-cenată, drum bun, cale bătută, adio și n-am cuvinte etc.
11.	în formulele de salut românești pot fi remarcate o serie de fapte de limbă și de stil: dialogul, modul de adresare, aspecte fonetice și gramaticale.
12.	Formulele de salut în limba română reprezintă „elemente vechi de origine latină, pe care poporul le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ele aparținînd fondului principal lexical. în raport cu acestea, formulele împrumutate sînt puține la număr (p. 202).
13.	Marica Pietreanu a reușit să elaboreze o lucrare de valoare deosebită, scoțînd în evidență specificul, particularitățile și mediul sociolingvistic și cultural ale românilor exprimate prin salu-
96
RECENZII
tul atît de mult apreciat în buna-cuviință omului simplu de la noi. „ Salutul la români — arată autoarea — are la bază norme care izvorăsc din atitudinile și sentimentele de bună-cuviință, de omenie, de ospitalitate și de prietenie, așa cum le concepe poporul român, precum și din înclinarea iui spre frumos și chiar spre glumă si ironie1, (p. 9).
1. T. STAN
A 11 e n W„ The Short Story In English» Clarendon Press, Oxford, 1981, Pp. 415
The paradox of the short story is that it is at once ithe oldest narrative modali ty and the newest form to emerge as a well-defined, autonomous sub-genre. As Walter Allen shows in the opening chapter of his book („The Modern Short Story: Origins, Background, Affinities“), before the modern short story came into being, the tale was essentially a manifestation of the românce and its aim was to sur-prise and entertain. By contrast, the modern short story deals with, or dra-matizes, a single incident and in so doing utterly transforms it, dissolving the anecdote into a thousand of impressions and implications that the reader becomes aware of. As a modern form of narrative, the short story draws its sap from such diverse prose forms as the romantic tale, the informai essay or the caractere, as well as from the moments of insight in poetry. Though man has been telling stories ever since he developed the fa-culty of speech, the short story as a form of fiction was a later development in literature than the novei, being consciously formulated and instated as a literary species more or less simultaneously in the 19-th century by such writers as Scott and Dickens, Poe and Hawthorne, Marimee, Chekhov or E. T. A. Hoffmann. Despite Scott’s early start (Allen looks upon his „The Two Drovers" of 1827 as the first modern English example), the short story as we now know it appeared rather late in English literature, as com-pared with its impetuous flowering in France, Russia and the United States, în 19-th century America, particularly, the short prose narrative was given such a powerful impulse by writers such as E. A. Poe (who endowed it with the rudiments of a poetics), Hawthorne and Melville, that it soon became what may be called, with only slight exaggeration, the național literary form.
Well-aware of the impossibility of pro-viding a workable definition of the sub-genre, Allen is cautiously satisfied to suggest that „the modern short story can spân the whole ga mut, from the asto-nishing to that based on an almost my-thical notion of the epiphany" (p. 8) (one of his theses is that the modern story teilor is a lyric poet in prose). The survey he thcn undertakes, of the development of the form in the English speaking countries, proves his point well, by showing what an astounding variety of themes and subjects, of moods and mo-tifs have been used by ingenious writers in the four corners of the globe.
A definitive history of the short story will probably never be written, but W. Allen has done his utmost to discuss, catalogue and classify stories written in English everywhere and at all times. Beginning with Scott and ending with Updike, Oates and other „post-moderns", he goes through the work of all the no-table writers of Great Britain and the United States, and takes a look at re-pressentative* authors from Canada (Mor-ley Callaghan), Australia (Henry Lawson, Patrick White), New Zeeland (K. Man-sfield, Frank Sargeson) or Africa (Doris Lessing. William Plomer). Rather than a simple introduction, the book is a thesau-rus of the short story written in English. It discusses all the „classical“ (and obvious) examples, providing extensive plot summaires and (often, too) long i Ilustrative quotations. One is indeed tempted to caii it, paraphrasing the title of E. Barbu’s book, „a polemica! and an-thological history41 of the short story in English.
The reader may puzzle over some unexpected value-judgements. e.g. that Conrad is a cruder writer than Kipling or that V. S. Pritchett is „the most outstanding short story writer since D. H. Lawrence44 (p. 268). He may frown at minor inadvertencies — for instance the misquoting of the title of a novei by Fitzgerald as The Beautiful and the Dam-ned (correct; The Beautiful and Damned) or the strânge sintagm „the most advan-ced ('??) .short story ever written41 (p. 173). But these are only minor flaws in a truly monumental work, a synthesis — the first, as far as we can tel! — of the short stories written in the English speaking countries.
V. STANCIU
ÎNTREPRINDEREA]^	CLUJ,
Municipiul Cluj-Napocă^Si nr. 447/1986 .4 SiF A i	J
^uVlSTlCA
Bti fiarei
Revista științifică a Universității din Cluj-Napoca, STUDIA UNIVERSITATIS BABEȘ-BOLYAI, apare începînd cu anul 1986 în următoarele condiții:
matematică — trimestrial
fizică — semestrial
chimie — semestrial
geologie-geografie — semestrial pentru geologie și anual pentru geografie
biologie — semestrial
filozofie — semestrial
științe economice — semestrial
științe juridice — semestrial
istorie — semestrial
filologie — semestrial
STUDIA UNIVERSITATIS BABEȘ-BOLYAI, the scientific journal of the University of Cluj-Napoca, starting with 1986 is issued as follows:
mathematics: quaterly
physics: biannually
chemistry: biannually
geology-geography: biannualy on geology and yearly on geography
biology: biannually
philosophy: biannually
economic Sciences: biannually
juridical Sciences: biannually
history: biannually
philology: biannually