REDACTOR-ȘEF: Prof. A. NEGUCIOIU REDACTORI-ȘEFI AD JUNCȚI: Prol. A. PAL, conf. N. EDROIU, conî. L. GHERGARI COMITETUL DE REDACȚIE FILOLOGIE: Prof. I. VLAD, conf. G. ANTONESCU (redactor responsabil), conf. A. BAN, conf. P. BENEDEK, conf. M. CAPUȘAN, conf. D. DRAȘOVEANU, conf. I. GALEA, conf. S. TRIFU, lect. L. BACONSKY, lect. M. HOMORODEANU (secretar de redacție) anul XXX 1985 STUDIA UNIVERSITATIS BABEȘB0LYA1 iHiLOLOGIA Red§^i:3400 CLUJ-NAPOCA, str. M. Kogălniceanu, 1 • Telefon 1 61 01 SUMAR - CONTENTS - SOMMAIRE Program călăuzitor în activitatea noastră 9 Programme d'orientation de notre activit6 3 G. ANTONESCU, Ipostaze și atitudini narative în „Peregrinul t r ansei van" de I. Codru Drăgușanu© Hypostases et attitudes narratives dans „Peregrinul tr ansei van Le pelerin transylvain") de I. Codru Drăgușanu............................................ 5 AL. CRISTUREAMU, Toponime ce reflectă frămîntata istorie a Transilvaniei @ Topo-nymes qui refletent Phistoire agit£e de la Transyilvanie.............................. 11 C. SĂTEANU, Procedee de dezambiguizare ® Procădes de desambiguîsation .... 18 E. POPESCU, Calcuri din greacă în primele traduceri românești ale „Cîntării cîntărilor" © Calques grecs dans Ies premidres traductions roumaines du „Cantique des cantiques"............................................................................ 27 D. BE JAN, Despre numele științifice ale plantelor : nume date genurilor © Sur Ies noms scientifiques des plantes : Ies noms des genres.................................. 32 E. POPA, Kate Chopin, Deșteptare : o posibilă Madame Bovary © Kate Chopin, The Awakening: a possible Madame Bovary .................................................. 37 S. BERCE, Imagini concettiste la Shakespeare și Keats © Conceit in Shakespeare and Keats............................................................................. 42 A. CURTUI, Hemiugway's modernism © Modernitatea lui Hemingway......................... 51 M. M. ZDRENGHEA, Values of the present tense in collocation with definite time adverbials © Valori ale timpului prezent în colocație cu adverbe de timp definit .................................................................................. 54 Y. GOG A, Le discours narratif d'Herve Bazin © Discursul narativ al lui Herve Bazin 61 L. S. PLOREA, Une permanence du franțais actuel: le groupe nominal paratactique © O permanență a francezei actuale : grupul nominal paratactic.......................... 67 Recenzii — Books — L i v r e s parus U 1 r i c h E n g e 1, Emilia S a v i n, Valenzlexikon deutseh-rumăniseh (E. VIOREL) ......................................................................... 78 V. D. B o n d a 1 e t o v, Uslovnye i torgovcev (O. VINȚELER) ........................................................................... 79 STUDIA UNIVERS1TAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 PROGRAM CĂLĂUZITOR IN ACTIVITATEA NOASTRĂ Moment de însemnătate politică majoră în viața patriei noastre, Congresul al XlII-lea al partidului nostru a prilejuit, cum se știe, ampla abordare și dezbatere a problemelor dezvoltării societății românești, în-tr-un spirit de înaltă responsabilitate față de interesele fundamentale ale poporului român. Orientările, obiectivele și sarcinile înscrise în Raportul prezentat Congresului de secretarul general al partidului nostru, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în Directive și în celelalte documente ale Congresului constituie repere de excepțională importanță pentru întregul partid și popor în construcția societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism, în cea de a treia etapă a realizării Programului P.C.R. Ele se înfățișează ca puternici factori de mobilizare a tuturor comuniștilor, a tuturor oamenilor muncii, chemați să se angajeze plenar în această măreață operă, ca participanți conștienți și responsabili, animați de un profund spirit revoluționar, acționînd în concordanță cu exigențele mereu sporite ale momentului actual, privind înfăptuirea unei noi calități ci muncii și vieții. Este de înțeles, în această perspectivă, de ce activitatea didactică și științifică deține în documentele Congresului un loc de primă însemnătate, fiind pusă, pe drept cuvînt, în directă legătură cu permanenta întărire a rolului conducător al partidului în toate sectoarele vieții sociale. Dar, așa cum preciza secretarul general, ,,rolul conducător al partidului nu reprezintă o lozincă de zi cu zi a fiecărei organizații, a fiecărui organism de partid, a fiecărui comunista E de reținut, așadar, și pentru facultatea noastră, dincolo de semnificația generală a acestor cuvinte, sarcina de a transpune în viață hotărîrile Congresului în funcție de specificul muncii noastre, de problemele ce se pun în etapa actuală a dezvoltării învățămîntului filologic și de obiectivele ce ne stau în față. Or, tocmai prin specificul ei, Facultatea de Filologie este direct implicată în munca instructiv-educativă, politico-ideologică și de cercetare științifică, permi-țînd desfășurarea unor activități dintre cele mai variate, la mai multe nivele și cu consecințe extrem, de importante în procesul de formare al unor tineri ce urmează să devină la rîndul lor educatori și cercetători. Extinderea și perfecționarea acestor forme, îmbogățirea permanentă a conținutului muncii în acest domeniu este urmărită cu cea mai mare atenție de către toți factorii de răspundere din facultate și se impune în continuare drept una dintre sarcinile lor majore. Așa cum se subliniază și în documentele Congresului, școala, facultatea este una dintre formele activității educative deosebit de importantă în dezvoltarea spiritului revoluționar comunist, procesului instructiv-edu-cativ trebuind să i se acorde importanța cuvenită. In acest sens, o primă direcție de acțiune a fost și, bineînțeles, continuă să fie, încorporarea în toate cursurile noastre și în celelalte activități didactice și de cercetare a prevederilor celui de al XlII-lea Congres al partidului. Astfel, în confor- 4 PROGRAM CĂLĂUZITOR IN ACTIVITATEA NOASTRĂ mitate cu indicațiile ce decurg de aici, o grijă deosebită se acordă introducerii celor mai noi rezultate ale cercetărilor lingvistice și literare, în măsură să arate studenților unele direcții în care se dezvoltă știința filologică și să le indice metode noi pentru oi mai profundă analiză a fenomenului lingvistic și literar, reținîndu-se necesitatea trecerii la o nouă calitate a întregii noastre activități. Se depun eforturi, în lumina acelorași documente, pentru evitarea suprapunerilor și a paralelismelor în diferite programe ale cursurilor și se preconizează o coordonare mai atentă în stabilirea bibliografiei obligatorii la diferite discipline. O’ atenție specială se acordă modului în care se asigură în predare concepției mate-rialist-dialectice asupra fenomenelor de limbă și literatură, legăturilor dintre fenomenul lingvistic și cel social, dependenței dintre condițiile so-cial-istorice și conținutul operei literare. Un accent special s-a pus și se pune pe îmbunătățirea calitativă a conținutului politico-ideologic și de educare patriotică a studenților, atît la disciplinele de literatură, cît și la cele de limbă. Astfel, spre exemplificare, se evidențiază mai pregnant legătura dialectică dintre istoria limbii române și istoria poporului român, formarea limbii și poporului român. Se acordă o mai mare atenție cultivării limbii române; în cadrul programelor de istoria literaturii române, se insistă și mai mult asupra evenimentelor capitale 'ale istoriei patriei noastre. în programele de literatură maghiară și germană dini România se accentuează elementele educative specifice acestor cursuri, insistîn-du-se asupra conținutului patriotic și asupra conviețuirii seculare între poporul român și naționalitățile conlocuitoare, exprimate în numeroase interferențe din domeniul acestor limbi. în programele de istoria literaturii străine se relevă mai sistematic contribuțiile românești la interpretarea creației scriitorilor studiați. La cursurile practice de limbi străine se utilizează mai multe texte cu caracter social-politic, mai multe teme de conversație legate de realizările din țara noastră, texte științifice, de artă, care oferă un tablou bogat al vieții noastre contemporane. Direcțiile cercetării științifice stabilite de Congresul al XlII-lea al partidului reprezintă pentru filologii clujeni coordonate pentru o mai intensă și eficace utilizare a întregului potențial științific, pentru adîncirea în continuare a cercetărilor literare și lingvistice, un accent deosebit pu-nîndu-se pe temele prioritare ale viitorului cincinal. Cadrele didactice și cercetătorii facultății noastre sînt deciși să facă tot ce depinde de ei, să-și valorifice integral potențialul creator de care dispun, pentru înfăptuirea sarcinilor de maximă importanță ce le revin din aceste istorice documente. STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 IPOSTAZE ȘI ATITUDINI NARATIVE ÎN „PEREGRINUL TRANSELVAN" DE I. CODRU DRĂGUȘANU GEORGETA ANtONESCU Unica operă beletristică întru totul demnă de acest nume a lui Ton Codru Drăgușanu, Peregrinul transelvan, deși apreciată și comentată, în secolul nostru, fie pentru valoarea ei documentară într-o istorie a mentalităților românești, fie pentru delectarea pe care o oferă cititorului amator de inedit nu numai lingvistic, nu și-a epuizat încă surprizele și 'subtilitățile. Aparent simplă și accesibilă ca arhitectonică, încă de la prima lectură, ea este totuși rezultatul unui proces de elaborare destul de complex, în care instanța narativă se multiplică și se diversifică, din aceasta decurgînd, cel puțin în parte, și farmecul mereu reînnoit al lecturii. Autorul recurge la un sistem de „derobări" succesive, tinzînd să confere textului aparența deplinei „autenticități", să creeze iluzia elaborării lui „au jour le jour", a prospețimii și directității neprelucrate a tuturor impresiilor și cugetărilor înglobate. Examinarea, atentă a istoriei interne și externe a textuluune duce însă spre cu totul alte concluzii. în 1865, la apariția în volum, Codru Drăgușanu își intitulează opera Peregrinul transelvan sau epistole scrise den țere străine unui amic în patrie de la anul 1835 pînă inchisive 1848, tomul I, lăsînd impresia că epistolele respective au fost compuse în chiar timpul călătoriei povestite, iar ideile cuprinse în ele reprezintă nealterat punctul de vedere al eroului, reacțiile sale spontane față de locurile și realitățile social-politice și umane cu care a venit în contact1. Prima versiune a textului, publicată în ziarul „Concordia" între martie 1863 și ianuarie 1864, era.Insă intitulată Citeva epistole ale unui peregrin transelvan, revăzute și ajustate după 25 de ani,1 ceea ce trădează deja procesul elaborării literare și ulterioiare. Dacă adăugăm la aceasta existența unui adevărat jurnal al călătorului, cu succinte însemnări zilnice, la care însă Codru Drăgușanu nu se referă niciodată în versiunile tipărite și care n-a fost adus (parțial) la cunoștința publicului decît după aproape un secol și jumătate de la redactare2, vom căpăta convingerea că, departe de a fi simple scrisori vechi publicate într-un moment în care interesul publicului român pentru relația de călătorie era foarte viu, capitolele Peregrinului transelvan sînt rodul unui susținut proces de elaborare literară, săvîrșit „la rece", pe baza unui material memorialistic consemnat anterior. 1 Nu interesează aici faptul că textul a rămas neterminat, ultima epistolă apărută în volum fiind datată august 1843, celelalte trei, publicate ulterior în „Familia", neducînd nici ele povestirea decît pînă în septembrie 1844. 2 R. Rațiu, FI. S a b ă u, Ion Codru Drăgușanu, în „Manuscriptum", 1974, nr. 1. 6 G. ANTONESCU In realitate, forma epistolară nu e decît o aparență, un artificiu formal la care autorul apelează pentru că-i permite o foarte liberă tratare a capitolelor, principala sa condiție, simultaneitatea sau cvasi -simultaneitatea, reală sau postulată, dintre evenimentul trăit și reflecția sa discursivă fiind încălcată atît la nivel textual, cît și contextual: în chiar universul cărții unele epistole concentrează rezultatele unei experiențe îndelungate, de cîteva luni, pînă la un an și jumătate (cazul epistolei V), iar în realitatea obiectivă a genezei textului el este separat de experiența pe care o povestește de un interval de mai bine de uni .sfert de secol. Ia naștere astfel distanțarea definitorie pentru textul de tip „memorii*, în care, după cum spune R. Toma3, „eroul se retrage din viață și face loc naratorului care-i va spune viața și care va introduce prin .spunerea sa sens în existență; agentul orb se transformă, se transmută în narator-intelect, acesta din urmă reluîncl sub forma spunerii, a menționării, trecutele trăiri ale primului pentru a le articula într-un tot cu sens*. De fapt, asistăm în Peregrinul transelvan la o tripartiție a instanței narative, ale cărei indicii se găsesc în totalitate în textul apărut în 1865. Prima dintre aceste instanțe este aceea auctorială, scriitorul care în 1863—1864 trimite o primă versiune ti textului făcut (el spune doar „refăcut*) ziarului „Concordia* și care, un an mai tîrziu, îl dă librarului Filtsch din Sibiu, fără a-și indica numele pe copertă, dar intitulîndu-1 și însoțindu-1 cu o prefață semnată „provăzătorul*. In această prefață sînt enunțate cîteva dintre notele definitorii ale textului, menite să-l situeze în cîmpul literaturii: se afirmă mai întîi apartenența lui la „literatura turistecă*, i se dezvăluie apoi înrudirea cu forma romanescă și utilizarea unor iniertexte din genul gnomic și didactic, este definită atitudinea fundamentală a autorului față de irealitățile înfățișate și exigențele lingvistice și stilistice minimale urmărite, în fine, se recunoaște scopul propus, acela de a produce plăcere unor cititori cît mai diverși4. Aceeași instanță auctorială, asumată ca atare, este și producătoarea „însemnării cuprinsului*, evident rezultat al unei manipulări ia posteriori a textului, orientată spre atingerea țelurilor menționate anterior. In ea sînt accentuate în mod deliberat varietatea informațiilor furnizate de text, lipsa unui plan riguros și didactic în dispunerea acestora, efectele umoristice realizate prin contiguitate și contrast, iar detașarea autorului de personajul cărții capătă marca lingvistică cea mai evidentă, despre cel de al doilea vorbindu-se în mod constant lia persoana a treia și fiind denumit „peregrinul*. 3 Epistemă, ideologie, roman: Secolul XVIII francez, București, Ed. Univers, 1932, p. 102. 4 „Șirul întîmplamintelor în legătură cu fapteca esperiință a autoriului ena-rate ca și în formă de roman și ilustrate cu masime, asiomate, proverbie și anecdote într-un stil ușor, într-o limbă corectă, apoi în mod ceva satirec și umoristec va plăcea, suntem securi, fiecărui lectoriu de orice condițiune sociale41 (Peregrinul transelvan, Sibiu, 1865, p. [I]). ION CODRU DRĂGUȘANU 7 Cea de a doua ipostază naratorială este cea pe care am putea-o numi epistolierul; acesta este prezentat ca adevăratul autor al textului în care, după parcurgerea unei etape mai lungi sau mai scurte a călătoriei europene5, povestește, descrie și comentează cele văzute și întîmplate. El este cel mai „activ* în text, compunînd proiectul epistolelor, reiterînd contactul intelectual și afectiv cu destinatarul din „țară*, căutînd și găsind echivalentul lingvistic pentru realitățile și gîndurile ce dorește să le înfățișeze și apelînd pentiu aceasta la numeroase neologisme, extrăgînd concluziile „filosofice* sau „morala* peripețiilor trăite de călător. Epistolierul este și cel care introduce perspectiva ordonatoare a faptelor. E vorba, dacă ar fi să folosim terminologia lui G. Genette6, do o focalizare internă constantă pe parcursul epistolelor propriu-zise, cu o anume nuanțare totuși: între eroul călătoriei și cititor interpunîndu-se „personajul* epistolierului, acesta, datorită duratei de timp scursă între momentul trăirii experienței respective și cel al transcrierii ei, poate introduce (și deci aduce la cunoștința cititorului) un plus de informație față de cea avută de erou. Tocmai pe seama acestui plus informațional se constituie și cele mai multe dintre atitudinile manifestate în carte, care îi dau coloratura specifică și îi întrețin interesul pînă azi. Atitudinea de bază cea mai frecvent întîlnită este aceea a distanțării. Cu puține excepții, concretizate în momentele în care epistolierul se identifică cu eroul în trăirea unor sentimente cum ar fi cel al dorului de patrie mai ales, sau al reactualizării unor amintiri din copilărie, textul manifestă intenția unui punct de vedere obiectiv, detașat, aproape „științific*; eroul-epistolier a plecat „în lume* în căutarea „esperiinței*, iar scrisorile sale sînt rodul concluziilor acesteia. Distanța în timp postulată între momentul trăirii și cel al scrierii (mai mică în text decît în realitate, dar existentă totuși), cea care duce în ultimă instanță la deosebirea rolurilor peregrinului și epistolierului, ca și specificul personalității acestuia din urmă, determină și alte moduri de manifestare a „distanțării* sale: atitudinile umoristică, ironică sau sarcastică, aplicate peripețiilor călătoriei, realităților observate în străinătate sau celor din propria patrie a epistolierului, pe care acesta le-ar dori schimbate într-o direcție mai rațională și mai democratică. De fapt, odată cu apariția sarcasmului, în unele situații, cercul „detașării* se închide, distanțarea devenind respingere, iar atitudinea „obiectivă* transformîndu-se în una precis angajată, observatorul .simțindu-se de fapt la fel de „atins* de fenomenele descrise ca și în cazul atitudinilor admirative sau al celor servite de mijloacele exprimării hiperbolice. Distanțarea ironică ia în multe cazuri însă și forma autoironiei. Sînt momentele în care epistolierul, privindu-se ca într-o oglindă, dă substanță celei de a treia ipostaze narative, aceea a peregrinului. Spre deo 5 Intervalele între „scrisori", așa cum reiese din datarea lor, variază de la cîteva zile la un an și cinci luni cele mai multe apărînd ca fiind scrise la distanță de una sau trei luni față de epistola precedentă. 6 Vezi Figures, III, Paris, Editions du Seuil, 1972, p. 203—211. fî G. ANTONESCU sebire de primele două instanțe, acesta nu mai povestește, ci se lasă povestit. El nu meii este în primul rînd o conștiință, funcția acesteia a fost aproape complet monopolizată de rolul epistolierului, ci în primul rînd un agent, un personaj în sensul propriu al cuvîntului, care se deplasează, intră în legătură cu alți oameni, acționează, adecvat sau intempestiv, suportă sau provoacă „aventura“ (aceasta nu devine însă niciodată excepțională), întreabă, iscodește, se desfată în trai sibaritic atunci cînd are ocazia, sau se mulțumește cu un regim mai mult decît frugal ori de cîte ori naivitatea, imprudența sau graba în luarea unor decizii îl aduc la strîmtoare. Ciudat este că, deși în prefață autorul amintește de înrudirea formei cărții cu aceea a romanului, în conturarea personajului peregrinului nu se apelează practic niciodată la unul dintre mijloacele cele mai obișnuite în romanul modern și anume dialogul. Chiar atunci cînd se afirmă că ia parte la o discuție, cuvintele peregrinului sînt redate întotdeauna în stil indirect; există în tot textul o singură excepție, în epistola XXIII, sî anume o singură replică scurtă, mai bine zis o întrebare care, de altfel, ar putea fi și ea transcrisă foarte ușor în stil indirect. Cum de-a lungul relației de călătorie vorbirea directă este totuși folosită, în cazul personajelor episodice sau al anecdotelor ilustrative, Codru Drăgușanu dînd dovadă în cîteva rînduri de o remarcabilă îndemînare în mimarea dialogului autentic și în îmbibarea lui cu sens, ne putem întreba de ce această constantă rezervă în folosirea lui atunci cînd; e vorba de personajul principal al cărții? Explicația nu e ușor de dat; presupunem totuși că ea se află, cel puțin în parte, în relația specifică ce se instituie în text, și care a fost sugerată și de considerațiile de pînă acum, între epistolier și peregrin. E o situație clară în care doi actanți sînt concretizați în unul și același actor, ceea ce duce la o asumare, sau „interiorizare** de neînconjurat a acțiunilor și cuvintelor unuia de către celălalt. Dacă autorul poate vorbi, si vorbește, despre peregrin la persoana a treia, același eu gramatical dă ..seama atît de persoana peregrinului cît și de aceea a epistolierului. Cel de al doilea nu se poate detașa în suficientă măsură pentru a-1 vedea pe primul ca protagonist al unei „scene** prezentificate, ci-1 tratează mereu ca o parte a unei „povești** aflate în propriul trecut. Rezultă din cele spuse pînă acum, ca și din lectura cărții lui I. Codru Drăgușanu, că, dintre cele trei instanțe narative, cea care are cea mai mare pregnanță în text este epistolierul. El „face** scrisorile, întreținînd iluzia epistolară prin repetate adresări la persoana a doua către destinatarul imaginar, despre care nu aflăm decît că e un prieten din copilărie rămas în Ardealul natal; el le „face** și în sensul că le cumpănește și statornicește dimensiunile și planul, deliberînd în mod expres asupra lor sau cenzurîndu-și inadvertențele; el alege și ordonează episoadele de viață povestite, decide asupra personajelor a căror memorie va fi conservată prin intermediul lor, își amintește scene mai vechi, din copilărie sau din adolescența de dinainte de părăsirea căminului părintesc; el pre ION CODRU DRĂGUȘANU 9 sară textul cu referiri spațiale și temporale exacte, verificabile, făcîndu-1 să fie interpretat ca realist; el descrie și evaluează întîmplări, situații și fenomene social-politice sau culturale. El îndeplinește, în cele din urmă, cele mai numeroase dintre „funcțiile naratorului^ despre care vorbește G. Genette7, funcția narativă, precum și cele de comunicare, de atestare și, în parte cel puțin, cea ideologică. El uzurpă parțial și funcția de regie, organizatoare și prin excelență atribuită autorului, căci nu rareori face referiri la epistole în principiu scrise cu mult timp înainte sau trasează „programul“ unora viitoare, ce nu vor fi redactate decît mult mai tîrziu. O situație simetric inversată are funcția ideologică: atribuită în aparență epistolierului, ea nu poate aparține, în fapt, de multe ori, decît autorului căci, cel puțin atunci cînd este vorba de comentarea, caracterizarea și evaluarea unor chestiuni de natură politico-administrativă sau financiar-economică, competența ce poate fi în mod verosimil atribuită epistolierului este mult depășită; această competență o va poseda însă în mod evident autorul real de la 1863. Ajungem cu aceasta la constatarea finală a încercării noastre. Ac-tanții deduși prin analiza textului, dar materializați în același actor, autorul, epistolierul și peregrinul, se află în permanentă intercomuni-care în cartea lui Codru Drăgușanu, împrumutîndu-și mărcile, prelu-îndu-și rolurile, întreținînd o continuă ambiguitate, care nu e străină de efectul produs asupra cititorului. Dacă, din nou în termenii lui Genette8, statutul naratorului-autor este clar, el definindu-se ca unul hetero-diegetic-extradiegetic, în ceea ce privește epistolierul, adică cel pe seama căruia este pusă producerea textului, situația sa oscilează între aceea de narator homodiegetic-extradiegetic (atunci cînd povestește, sintetizând, peripețiile deja îndurate și încheiate ale unei perioade de timp mai lungi) și cea de narator homodiegetic-intradiegetic (în cazurile în care „scrisorile^ par a urmări din imediata apropiere temporală și afectivă etape mai scurte și înlănțuite ale călătoriei ce „se face“ odată cu ele). Plăcerea lecturii derivă, miai ales astăzi, nu atît din interesul provocat de informația cuprinsă în text, experiența călătoriilor transcontinen-tale nemaifiind o chiar atît de mare raritate și fiind suplinită, în parte, și prin mijloacele moderne audio-vizuale,. ci din noutatea moduluii de a spune, întreținută și prin varierea atitudinilor și punctelor de vedere ale naratorului. Introducând efecte de relief într-o comunicare în aparență lineară, alternînd perspectivele și vlariind tonalitățile, fără a periclita vreun moment inteligibilitatea ansamblului și pregnanța detaliului, colaborarea autorului, epistolierului și peregrinului, ipostaze și totodată faze temporale diferite ale aceluiași personaj, manifestate într-o viață și fixate într-o carte, produce și azi desfătarea sinceră a cititorului. 7 Ibidem, p. 261—263. 8 Ibidem, p. 255—256. 10 G. ANTONESCU HYPOSTASES ET ATTITUDES NARRATIVES DANS „PEREGRINUL TRANSELVAN" („LE PELERIN TRANSYLVAIN") DE I. CODRU DRĂGUȘANU (R e s u m e) L’âtude vise â mettre en evidence la maniere dont le jeu des roles narratifs contribue â la production du texte d’une des relations de voyage Ies plus inte-ressantes de la litterature roumaine du XlX-e siecle. Le recit apparaît comme la resultante d’une convergence des trois instances narratives: Vauteur, Yepistolier et le pelerin. L’ecrivain obtient de la sorte des effets de relief et de surprise qui expliquent, en grande mesure, la permanente actualite du texte et le plaisir qu’il offre au lecteur. STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 TOPONIME CE REFLECTA FRAMÎNTATA ISTORIE A TRANSILVANIEI ALEXANDRU CRISTUREANU Toponimia, ca disciplină componentă a lingvisticii, are largi deschideri interdisciplinare spre geografie, dar adeseori și implicații istorico-sociale interesante. E bine cunoscută îndelungata luptă .a țărănimii din Transilvania, în majoritate formată din români, împotriva nedreptăților și opresiunii feudale. Deși mereu reprimată sîngeros, lupta de eliberare socială și națională a țărănimii era reluată ori de cîte ori se iveau împrejurări favorabile. Din mulțimea de toponime ce reflectă diferite aspecte ale dramaticei istorii a Transilvaniei, am selectat, în primul rînd, toponimele de tipul FURCI, SPÎNZURATORI și ACĂSTAl, ce mărturisesc direct multiseculara represiune feudală. Pentru cuvintele de mai sus, dicționarele ne indică următoarele origini: furcă este de origine latină, spânzurătoare are la bază verbul a spînzura, provenit dintr-un posibil etimon latin *expendiolare, derivat cu sufixul -ătoare. Ultimul cuvînt al acestei serii de toponime, acăstăi, cu singularul acăstău, provine din maghiară. în actele oficialităților, acest ultim, toponim, este atestat, ca nume de sat, în scaunul Mureș, la anul 1325, cu denumirea Acăstău Mare, respectiv possesio Nogakasztoteluki, precum și Acăstău Mic, adică Keysakasztc'A Aceste cuvinte, devenite concomitent nume proprii de locuri, prezente permanent în epoca feudală, le vom comenta doar în privința evoluției lor semantice, lexicale și gramaticale, din anii .cînd se ivesc în istorie semnele epocii de prăbușire a învechitei lumi nobiliare, prin Răscoala lui Horea, din urmă cu 2.00 de ani. Tragicul epilog al răscoalei din 1784 a fost zdrobirea cu roata, în anul următor, a trupurilor lui Horea și Cloșca pe eșafodul înălțat în Dealul Furcilor1 2 din imediata apropiere a cetății din Alba lulia. Dar, cu aproximativ un deceniu în urmă, atunci cînd regentul imperiului Habs-burgilor, viitorul „monarh luminat“ losif al II-lea, se pregătea să viziteze Transilvania, mama lui, împărăteasa Maria-Terezia, trimisese guvernului 1 Vezi Șt. P a s c u, Voievodatul Transilvaniei, voi. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 346 și 71. Date despre satul Căstău, din tinutul Orăstiei, vezi la paginile 403/404 și 426/427. 2 După Gh. Georgescu-Buzău, Răscoala de la 1784 a iobagilor din Transilvania de sub conducerea lui Horia, Cloșca și Crișan, București, 1962, execuția de la 28 februarie 1785 a avut loc „pe platoul numit La Furci" (p. 297). Una dintre măsurile de represalii a fost aceea ,,ca țăranii iobagi din comitatele revoltate să poarte cusut pe spatele țundrelor „semnul furcilor" (spînzurătoare) tăiat •din pănură albă. Astfel urmau să fie pedepsiți cu. cîte 50 de „bastoane" (p. 305, apud N. Densușianu, Revoluțiunea lui Horia, București, 1885, p. 364/365). 12 AL. CRISTUREANU feudal al principatului, prin curier special, ordinul „să se curățe fără în-tîrziere drumurile publice de toate stîrvurile celor executați cu ștreangul, cu roata și cu țeapa“, care, după obiceiul de pînă( latunci, erau „expuse pe margine de drumuri spre oroarea, călătorilor. Iar de acum încolo să nu se expună după supliciu mai mult de trei zile, după care să se{ în-groape“3. După tragerea pe roată din 1785, încă vreo trei sferturi de veac, furcile, spînzurătorile ori acăstăile rămîn dominantele și îngrozitoarele simboluri ale asupririi nobiliare în Transilvania. Din această perioadă a rămas, ca un leit-motiv legendar, faptul că opinia cenzorului habsburgic despre cronica lui Șincai a fost rezumată în lapidarea expresie „opus igne, auctor patibulo dignus — opera e demnă de foc, autorul de spîn-zurătoare“ (s.n.), cuvîntul patibulum avînd în latină semnificația „furcă de spînzurat sclavi Evenimentele anului 1848, din Transilvania, vădesc din nou prezența acelorași sumbre unelte ale morții, după cum consemnează G. Ba-rițiu în valoroasa sa istorie: „Ceea ce în epocă nu se mai vedea nicăieri,, în Europa, se vedea în tot coprinsul Transilvaniei, adecă furcile și spin-zurătorile (s.n.) ridicate în permanență spre toate locurile, la mai multe și cîte o țeapă de lemn înțepenită alăturea cu furcile în pămînt. Furcile și țeapa sau fugarea erau simbolul potestății (puterii) aristocratice. Ori la ce comune se întîlnea hotarele^ de la cîte două ori trei, acolo vedeai cîte două sau trei părechi de furci“. în continuare, cu o amară ironie, Barițiu comentează: „Dacă nu erau școale în țară, să fie încai spânzurători de ajunsu“4 *. Revoluționarii, în dreapta loir răzbunare, știau de fapt cui li se cuvin aceste spînzurători. Să ne amintim, de pildă, inspiratul și incendiarul vers al lui Petdfi „Akasszâtok fol a kirălyokat!“ (s.n.) din poezia cu același titlu scrisă în învrăjbitul an 1848, vers tradus în românește prin „Trimiteți regii la spînzurătoare!“ (literalmente „Spînzurați-i pe regi!^). Reținem, din versul precedent, faptul că etimonul regionalismului românesc transilvănean acăstău, utilizat frecvent cu forma de plural acăstăi, este substantivul maghiar akaszto „spînzurătoare“, devenit arhaism și aproape necunoscut ca sens de generațiile actuale, arhaizarea datorîn-du-se scurgerii timpului și a frămîntei evoluții a istoriei acestor meleaguri. Locurile pe care odinioară se ridicau furci, spînzurători sau acăstăi au devenit treptat nume proprii de locuri cu valoare toponomastică evo-cativ-istorică. De exemplul, în „Cartea Oltului^, Geo Bogza, cutreierînd și descriind Țara Oltului ardelean (sau, după altă denumire populară, Țara Făgărașului), nota într-un revelator episod din care vom reține doar unele fragmente: „în mersul lor spre apus, în vreme ce crestele vinete ale munților se tălăzuiesc în zare, apele Oltului întîlnesc, unul după altul, vechile sate ale Ardealului. Fiecare poartă alt nume, dar 3 D. Prodan, Răscoala lui Horea, voL I, București, 1979, p. 66. 4 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, voi. II, Sibiu, 1890, p. 67/68. TOPONIME ISTORICE DIN TRANSILVANIA 13 celei mai înalte coline ce îl străjuiește i se spune Coasta Furcilor. Un sat, și la margine o colină, încă un salt și încă unul, la marginea lor cîte o colină, fiecare purtînd același nume: Coasta Furcilor". Din același pasaj, în alt fragment se precizează originea denumirii „Coasta Furcilor. .. Numele lor vine din trecut, din vremea iobăgiei. Atunci pe dealul de la marginea fiecărui sat se înălțau spînzurătorile . . (s.n.). La umbra spîn- zurătorilor și-au dus satele din dreapta Oltului viața, veacuri de-a rîn-dul. în fiecare din ele, sub colina cea mai înaltă, simplu și tragic numită Coasta Furcilor, oamenii se nășteau și trăiau ca la picioarele unei Gol-gote, pe care oricînd puteau începe tristul urcuș*5. * Trecînd la toponimia transilvăneană a zilelor noastre, după datele culese de autorul lucrării de față din cercetări pe teren, din diferite lucrări de diplomă s'au din comunicări verbale ale studenților filologi de la Cluj-Napoca, constatăm și de data aceasta faptul că numele de locuri reprezintă, ca în multe alte cazuri, o interesantă arhivă nescrisă pentru istoria popoarelor. Toponimele de factura celor de mai sus, grupate în trei serii: FURCI, SPÎNZURATORI și ACASTAl, metamorfozate istoric în nume de locuri ce evocă sumbre amintiri, le vom inventaria cu totul selectiv, așadar incomplet. I. FURCI6, cu diferite determinante ori determinate, sau cu preci- , zări privitoare la localizarea teritorială a toponimelor de acest tip în hotarele satelor, le comentăm plecînd din vecinătatea Țării Oltului, evocată anterior, și redînd unele informații doar atunci cînd ele aduc noi precizări. De pildă, tocmai în zona descrisă de Geo Bogza, pe malul stîng al Oltului, se află Pîrîul Furcilor, în satul Noul Român (com.7 Arpașu de Jos, jud. Sibiu) din vecinătatea localității de baștină a lui Badea Cîrțan. Prin Podișul Tîmavelor, între Olt și Tîrnava Mare, pe fostele^ terenuri numite în epoca feudală „fundus. regius* și aparținătoare patriciatului săsesc, aflăm un alt Părăul Furcilor, la Noul Săsesc, jud. Sibiu (nu prea departe de orașele Sighișoara și Dumbrăveni). Din aceeași arie geografică, într-o comună românească veche (Ghijasa de Sus, jud. Sibiu), situată aproximativ între Agnita și Mediaș, e atestat locul numit La Furci. Nu prea departe de Miercurea Sibiului, la Apoldu de Sus, un loc de același fel poartă numirea Sub Furci. între Tîrnava Mică și Mureș, nu prea departe de orășelul Ocna Mureș, în satul Heria (jud. Alba) locurile din preajma sinistrelor furci au actualmente două numiri distincte: Dealul Furcilor și Coasta Furcilor (comunic, prof. Ștefan Dochițan). La nord de Mureș, pe Valea Comlodului, din Cîmpia Transilvaniei, în satul Iclănzel (jud. Mureș), un astfel de loc se numește Pe Furci, spe- 3 Geo Bogza, Scrieri în proză, III, București, 1957, p. 242/243. 8 Furci are sensul de „spînzurătoare cu doi dinți în formă de furcă". 7 Ca abrevieri deja consacrate, care apar și în lucrarea de față, consemnăm: cerc. șt. = cercetător științific, com. = comună, comunic. = comunicat (de către), jud. = județ, prof. = profesor, s.n. = sublinierea noastră (a autorului). 14 AL. CRISTUREANU cificîndu-se că „pe aceste locuri erau omorîți, prin tragere pe furci, cei care au luptat în 1848“ (comunic, prof. Vasile Pogăcean), nu departe de acolo aflîndu-se și locul Pe gropi unde erau îngropate doar victimele ucise prin furci. De la cunoscutul prozator ardelean Pavel Dan, pe cînd era student, provin cîteva interesante relatări de aceeași factură. Răspunzînd la Chestionarul IV intitulat „Nume de loc și nume de persoană", difuzat de „Muzeul limbei române" din Cluj (actualul Institut de lingvistică^ și istorie literară), în 1930, și alăturînd o scurtă lucrare intitulată „Topono-mastica și antroponomastica comunei Tritenii de Jos, județul Turda*- , studentul Pavel Dan comenta următoarele toponime: La Furci și In Sorți.. „Cu toponimul La Furci se numește culmea unui deal pe care se spune că erau spînzurătorile „în vrăjbi", adică în revoluția din 1848". Poala acestui deal poartă numele In sorți. Despre această denumire scriitorul-corespondent relata „Un singur om, mLa spus că se numește așa, pentru că acolo se trăgeau la sorți cei ce aveau să fie spînzurați". II. Toponime provenite din cuvîntul SPÎNZURATORI, cu familia de cuvinte căreia îi aparține, apare în arii răzlețe. In forma Spânzurători toponimicul e prezent la Suciu de Sus din Țara Lăpușului (actualmente în jud. Maramureș). Nu prea departe de Cluj, în spre Turda, la Vîlcele, printr-o fortuită coincidență a realității toponomastice cu ficțiunea beletristică, se află o Pădure a spînzuraților. Intr-o zonă de interferență a toponimelor din tipologia analizată, unde există de fapt și o interferare a graiurilor locale, în satul Urca, învecinat cu Cîmpia Turzii, se află locul numit Dealul Spînzurătorii, situat în partea de est a hotarului acestui sat. De acolo se vede atît dealul La Furci de la Tritenii lui Pavel Dan, dar și Dealul Căstăilor, existent în partea de vest a hotarului satului Urca. Sîntem aici în fosta zona agricolă a marilor moșii grofești din Cîmpia Transilvaniei, iar din punct de vedere al ariilor toponimice tocmai la triplexconfiniul celor trei tipuri de toponime: furci, spînzurători și acăstăi. III. Numele topic ACASTÂI sau CĂSTĂI, cu singularele ACASTAU ori CASTAU și pluralul ACASTAUA, pe care generațiile actuale nu-L mai înțeleg, nu-1 mai descifrează, provine din subst. maghiar akaszto cu sensul de „spânzurătoare". Aceste tipuri de toponime, după datele cercetate de noi, apar cu precădere în zonele predominate economicește în trecut de grofii maghiari, deci mai ales în centrul, nordul și vestul Transilvaniei. Etimonul lor inițial nemaifiind cu timpul recepționat corect8 9, prin falsă analiză dar și prin adaptare la. sistemul limbii române,. 8 Comunicarea Preocupări de onomastică la Pavel Dan a fost susținută de semnatarul acestor rînduri la Turda, înj 20 X 1982, și apoi, resistematizată cu noi date, a fost prezentată, la 26 XI 1982, în cadrul „Zilelor Academice Clujene".. Lucrarea se află sub tipar. în manuscrisul lui Pavel Dan, datele citate se află la pagina 12. 9 De pildă, studentul de la fără frecvență Luca Ștefan, de la fostul Institut Pedagogic de 3 ani din Cluj-Napoca, deși se distingea printr-o perspicacitate lingvistică, culegînd material topic din comuna sa natală Valea Largă, jud. MureȘa. lîngă Luduș, a rămas nedumerit cînd i s-a explicat, de către autorul acestor rîn- TOPONIME ISTORICE DIN TRANSILVANIA 15 s-au creat forme fără a inițial (considerat ca o posibilă prepoziție, sau, poate, că un probabil articol posesiv) și forme de singular sau plural încadrate tipologiei gramaticale românești. Acest nume topic apare cu forma cea mai apropiată de etimonul maghiar, Acăstău, la Ațintiș, jud. Mureș, în vecinătatea Ludușului. în Maramureș s-a format un plural regional specific Acăstauă, prezent ca toponime la Cărbunari, nu departe de Baia Mare, ca și în compusul Dealul Acăstauălor de la Iapa din vecinătatea Sighetului. Cu forma Acăstăi, ca variantă extrem de răspândită ce reprezintă de fapt un plural, îl găsim atestat, printre altele, la Rohia, din Țara Lăpușului (coimu-nic. prof. I. Bâtiu), la Deuș și Vechea din jud. Cluj, la Sărata de lîngă Bistrița, la Șimișna din Sălaj și în atîtea alte localități. Prin falsă analiză, tocmai datorită nerecunoașterii etimonului, s-a ajuns la forma Căstău și mai ales la pluralul toponimizat Căstăi, în toate acestea a inițial fiind asimilat de vorbitori cu o particulă gramaticală separabilă. De exemplu, toponimul Căstăi e prezent la hotarul comunei natale a autorului (Țaga, nu prea departe de Gherla), despre care unii informatori bătrîni din satul Năsal, aparținător aceleiași comune, declarau ,,acolo spînzurau grofii pe oamenii care nu le ascultau poruncile“ (comunic, prof. V. Cesereanu). Cu aceeași formă Căstăi apar multe alte topice, unul foarte bine cunoscut de autor este cel situat în hotarul satului Șopteriu, în spre Silivașul de Cîmpie, actualmente în județul Bistrița-Năsăud. Toponimul Căstăi este prezent și la Pogăceaua, jud. Mureș, Jucul de Sus, Cătina, jud. Cluj etc. . . . Prin extensiunea denumirii, pe aceasta o mai putem afla în compuse de tipul Dealul Căstăii (Silivașul de Cîmpie), Groapa Căstăilor (Nușeni, nu prea departe de orășelul Beclean) sau Valea Căstăilor (Herina, jud. Bistrița-Năsăud). Din nou menționăm un caz de interferență, de îmbinare a toponimelor de tipul studiat în împrejurimile aceleiași localități, faptul dobândind însă o valoare de simbol istoric. în imediata vecinătate a Blajului,, pe dealul ce se înalță în fața gării, tocmai lîngă locul unde se unesc cele două Tîrnave, se înalță Coasta Furcii (unde activitatea punitivă s-ar fi putut să fie mult activizată pe la sfîrșitul veacului al XVII-lea, cînd viitorul castel metropolitan era locuit de familia principelui Apaffi), con-fruntîndu-se peste întinsul Blajului cu turnurile istoricei catedrale, a Crucii lui lancu și a Cîmpiei Libertății ce evocă evenimentele anului 1848, toate aflîndu-se în partea opusă a orașului, în spre est. Dar peste Tîrmavă, nu prea departe de Dealul Furcii, în hotarul localității suburbane Izvoarele (fostă Ciufud), tot ca o mărturie nedorită a trecutului feudal se înalță și dealul numit Căstău, acoperit în zilele noastre cu viță de vie, fapt simbolic și el pentru prefacerile istorice. Transformarea vechilor locuri de osîndă în terenuri roditoare sau chiar și locuite mai reiese și din alte exemple grăitoare. Pe locul Acăs- duri, ce însemnează Căstăi, toponim cules din localitatea natală. întîlnindu-1 în-tîmplător, respectivul fiind profesor la Iernut, după cîțiva ani, L. Ștefan mi-a relatat că a aflat ulterior, de la alți informatori bătrîni din sat, sensul exact al cuvîntului, reproducînd și unele amănunte. 16 al. cristureanu tauălor de la Cărbunari, Maramureș, se cultivă secară, iar la Luieriu, jud. Mureș, sat situat în apropierea Reghinului, pe locul unde au fost spînzurătorile patronate de fostul baron Kemeni de la Brîncovenești, are casă familia lui Ion Bompa, respectivul purtînd din timpul tatălui acestuia, care a clădit casa, porecla a lu Căstai (comunic, prof. Georgeta-Elena Neag). IV. Faptele Marei Uniri din 1918 ca și consecințele lor se reflectă și în lexicul epocii cu unele elemente interesante de consemnat10. Sub presiunea maselor, se înscriu în rezoluția grandioasei adunări revendicări profund democratice. Este așteptată, în următorii ani, Constituanta, iar țăranii se interesau, cu o legitimă nerăbdare, de punctul 5 al hotărîrii de la Alba, care începe cu cuvintele „Reforma agrară radicală^. Sub continua presiune a maselor, cu toate șovăielile, tergiversările și încercările de a anihila parțial efectele unei largi exproprieri, are loc, în 1921, legiferarea unui vechi și permanent deziderat al țărănimii, reforma agrară. Ca o fază inițială a reformei agrare, se procedează, din toamna anului 1919, la arendările forțate, în folosul țăranilor, din pămînturile moșierești. Acum apar în cadrul apelativelor termenii loc forțat și grădină forțată de unde provin, prin trecerea în rîndul numelor proprii, toponimele FORȚAT, FORȚATĂ cu diferite componente. Pînă în prezent, atît ca și cuvînt cu un sens nou, aparte, cît și ca toponim, forțat lipsește din toate dicționarele românești precum și din studiile de toponimie, deci comentarea lui constituie totodată și invitația de a nu mai fi ignorat acest cuvînt de către lexicografi și toponimiști. Semnatarul acestor rînduri cunoaște toponimul din satul său natal, Țaga, jud. Cluj, unde loc forțat a fost inițial apelativ topic, ca și grădinile forțate, ultimul devenind însă nume de loc. Același statut de nume comun devenit nume propriu în cadrul toponimiei îl au, printre altele, Grădinile Forțate din Archiud și Corvinești, jud. Bistrița-Năsăud (ultima comunicare din partea cerc. șt. Viorel Bidian), cele din Someșeni, actualmente suburbie a Clujului, ori din, Fundătura, jud. Cluj,, cele din Brebi, jud. Sălaj, ca și Locul Forțat din orașul Beclean, atestat și la Brebi (comunicările din Brebi, lector univ. Viorel Hodiș). Fără alte determinative, de la forțat, forțată s-au format toponime de tipul In Forțați, la Berchieș, jud. Cluj {comunicat cerc. șt. D. Loșonți), sau hi Forțate de la Șilea, jud. Alba, nu prea departe de Ocna Mureș. Pe acele locuri sau grădini forțate s-au putut ridica, case noi, mai ales pentru familiile ce s-au întemeiat după primul război mondial. La Bogata de lîngă Luduș, o uliță cu astfel de gospodării, ivite după 1918, se numește Forțata în timp ce la Bobota, jud. Sălaj, o altă uliță similară are numele Forțate. De aici s-a putut ajunge la faptul ca o parte distinctă dej sat să poarte un astfel de nume, cum s-a întîmplat, de pildă, la Luna de pe lunca Arieșului, din. vecinătate de Cîmpia Turzii, cu numirea Forțați. 10 Vezi Al. Cristureanu, Din lexicul actelor și faptelor Unirii (1918), în „Studia Universitatis Babes—Bolyai“, Series Philologia“, Fasciculus 2, 1971, p. 109— 118. TOPONIME ISTORICE DIN TRANSILVANIA 17 Atestarea unor astfel de nume ar putea fi prelungită, însă dorim să mai relevăm două cazuri interesante din Nușeni, județul Bistrița-Năsăud, din apropierea Becleanului. Acolo există atît o Pădure Forțată cît și o Pășune Forțată, preluate din moșia unui baron. Demn de relevat, din punct de vedere lingvistic, este faptul că, la Nușeni, sătenii maghiari, beneficiari și ei ai ,,arendărilor forțate“ și apoi ai reformei agrare din 1921, traducînd toponimele în limba lor și neaflînd un echivalent în maghiară pentru forțată, au reprodus aceste toponime, prin calchiere, în felul următor: Pădurea Forțată = For cat Erdo și Pășunea Forțată = Forcat Legelo (comunicat prof. Aurelia I. Rațiu). Toponimele de tipul acesta, uneori echivalentele lor, mult mai puțin cunoscute11, apar mai ales în. Cîmpia Transilvaniei și prin zonele agrare învecinate, unde existau mari latifundii moșierești (cu precădere grof ești), reduse mult dar nedesființate prin reforma agrară din 1921. Expunerea faptelor de limbă de mai sus, fără a avea pretenția de a fi exhaustivă, considerăm că oglindește fidel, fragmentar însă, cîteva momente importante din zbuciumata istorie multiseculară a Transilvaniei. Faptele de toponimie expuse, în fond elemente dinamice ale voca-55 bularului limbii române, deja arhaizate sau cu tendințe de arhaizare, pot constitui un argument suplimentar pentru studierea conexată, inter-isciplinară, a faptelor de limbă și istorie, pentru contribuția toponimiei descifrarea cîtorva interesante fapte din, domeniul istoriei. *,TOPONYMES QUI REFLfiTENT L’HISTOIRE agitEe de la transylvanie o (R e s u m e) 2 A la suite de l’oppression feodale, perpetuee jusqu’en 1848, on garde, aujour-J d’hui encore des toponymes du type FURCI, SPÎNZURĂTORI, ACĂSTĂI ou (par a* apherese) CĂSTĂI, tous ces mots ayant le sens de „gibet, potence, pendaison aux *3 fourches patibulaires“. 3 Apres la Grande Union de la Transylvanie avec la Roumanie, de 1918, appa-J raissent (souvent dans des mots composes) Ies determinants FORȚAT ou FOR-ȚAȚĂ „force“ â la suite des affermages obliges (forces), imposes par l’Etat roumain 5 aux grands proprietaires fonciers (en grande pârtie des comtes hongrois) au profit de la paysannerie, comme un preambule de. la reforme agraire de l’annee 1921. L’auteur analyse Ies variantes phonetiques, morphologiques et lexicales de ceș toponymes, ainsi que leur repartition geographique. Pareilles toponymes constituent une importante relation entre la toponymie et l’ethnographie, representant des fosiles de la langue, par consequent des archives non-ecrites pour l’histoire. 11 De pildă Fărtăie (sau Sfărtaie) de la Pogăceaua (de Cîmpie), jud. Mureș sau de la Urmenișu, jud. Bistrița-Nă^ă, a Cîmpiei Transilvaniei, sînt numii^^S au primit „un fărtai (sfert) de ius»^%v . ^^-^^_*^tuate în partea de centru-e-st nproprietăriții de după 191& 2 — Philologia, 1985 STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 PROCEDEE DE DEZAMBIGUIZARE CORNEL SATEANU 0.1. Ambiguitatea și corelatul său dezambiguizarea nu dispun de o* literatură de specialitate prea bogată. Abia din momentul în care s-a pus problema utilizării mașinilor în prelucrarea datelor și în procesul de translație sau de însușire a limbilor, respectiv de traducere a lor, au început să apară studii speciale. Ele abia se ridică azi peste cifra de 30, înglobînd aici și referiri în opere fundamentale ale lingvisticii! moderne (N. Chomsky, J. Lyons, M. Bierwisch, J. Dubois, W. Stegmuller, D. Wunderlich, G. Lakoff, C, Hocket, R. P. Botha etc.)1. Din acestea majoritatea se ocupă de ambiguitate și abia cîteva de constituirea unui sistem (sau sisteme) de dezambiguizare. Cei ce au schițat astfel de sisteme tratează în special dezambiguizarea bazată pe context lingvistic. Ei stabilesc următoarea grupare a ambiguității: a) ambiguitate lexicală (numită și semantică) și b) ambiguitate sintactică (numită și structurală,, sintagmatică, polisintacticitate sau omonimie construcțională). Ca urmare, atenția lor a fost îndreptată spre dezambiguizarea acestor tipuri de ambiguități. Astfel E. Agricola2 schițează un sistem de dezambiguizare sintactică, bazat pe trei reguli: a) o supra- și subordonare corectă e posibilă numai la una din variante, b) variantele posibile ale unei forme ambigue se exclud prin acceptarea numai a unei forme într-o structură, c) congruența de gen și număr este admisă numai de o-variantă. Aceeași procedură o aplică și G. F. Meier3, punînd la baza monose-mizării noematica, pe care el oi înțelege ca o analiză a sememelor în noeme, numind noeme ceea ce la B. Pottieir4 este redat prin seme. R. P. Botha5 face un sistem de dezambiguizare „internă* și „externă*, înțele-gînd prin cea externă dezambiguizarea cu ajutorul factorilor extralingvistici. 1 A se vedea în special: E. Agricola, Mehrdeutigkeit ’Polysyntaktizităt’ bei der Analyse des Deutschen und Englischen, Berlin, 1968; D. et F. Franțois, L’ambiguîte linguistique, în „Word" 23, 1967, p. 38 și urm.; I. G. K o o i j, Ambiguity in Natural Language, Amsterdam, 1971; G. Lakoff, A Note on Vagueness and Ambiguity, în LI 1, 1970, p. 357—311; Q. I. M. M o k, Vaugelas et la „Desambi-guisation" de la parole, în „Lingua" 21, 1968, p. 303—311; D. Ruby, Ambiguity,, în W. L. Anderson, N. C. Stageberg (ed), Introductory Readings on Language, New York, 1966, p. 523—539; N. C. Stageberg, Some structural ambigui-ties, în G. W i 1 s o n (ed), A Linguistics Reader, New York, 1967, p. 76—86. 2 Cf. E. Agricola, Relationen und Systeme der Desambiguierung, în Actes du Xe Congres International des Linguistes, Bucarest, 1970, II, p. 493—498. 3 Cf. G. F. Meier, Noematik als Mittel zur Monosemierung, în Actes du Xe Congres International des Linguistes, Bucarest, 1970, II, p. 656—665. 4 Cf. B. P o 11 i e r, Vers une semantique moderne, în TLL, II, 1964, 4, p. 107—137. 5 Cf. R. P. Botha, The Function of the Lexicon in Transformational Generative Grammar, The Hague, Paris, 1968, p. 38 și urm. PROCEDEE DE DEZAMBIGUIZARE 19 1 .0. Punerea problemei între vorbitor și ascultător se realizează o comunicare pe baza unei codări și decodări, ce se face fără o analiză conștientă a acestui proces, în consens cu cele arătate de G. F. Meier6, noi vedem că procesul de analiză începe numai ca reacție la o confuzie, la o falsă interpretare (codare sau decodare), deoarece contextul lingvistic și cel extralingvistic aduc suficiente informații, pentru ca o potențială polisemie să fie mono-semizată. Abia atunci cînd aceste circumstanțe lipsesc, sau cînd elementele sînt luate separat (în cazul mașinilor sau în cazul învățării unei limbi străine), polisemia acționează ca un factor perturbant. Ca atare, ambiguitatea ia naștere prin simplul fapt că unui lexem îi sînt atribuite mai multe decodări, mai multe sensuri, numite sememe. Analiza ambiguității poate începe numai cu o incursiune în planul intern al limbii. începutul trebuie pornit cu precizarea dacă și pînă uncie se poate merge cu distingirea și deciderea asupra uneia sau alteia din structurile potențiale, teoretic relativ multe, care se pot acorda structurii de suprafață a unui text dat. E. Agricola7, ținînd seama de elementele lexicale, de conexiunea lineară și de alte condiții, a stabilit procentajul polisemiei unei fraze compuse din 23 de cuvinte, arătînd că: a) în privința sensului gramatical-sintactic 73,9% din ele sînt ambigue, b) -sintactic 23 de cuvinte dau 77 de informații, din care e de ales cea actuală, c).lexico-semantic cele 23 de cuvinte reprezintă 87 de sememe (sensuri). Sarcina noastră constă în a reduce numărul mare de sememe, comutații și combinații potențiale la posibilitatea actualizatoare țintită de vorbitor. Acest lucru se poate realiza, numai dacă ne- reușește să descoperim informațiile componentelor sintactice și semantice ale sensului global și să le delimităm pînă la granițele obiective ale înțelegerii. Aceasta înseamnă că e necesar să stabilim relațiile și opozițiile dintre elementele ce provoacă polisemia (ambiguitatea) și cele ce servesc la dezambiguiza-rea lor8. 6 Cf. G. F. Meier, Op. cit., p. 656. 7 E. Agricola, Op. cit., p. 493. 8 lata schema acestor relații, făcută de E. Agricola, Op. cit., p. 494: Compatibilitate Li = Lexeme monosemantice semantică L’/2 = Lexeme polisemantice Dezambiguizare Sj ~ Structuri sintactice monosemantice semantică Si/2 — Structuri sintactice polisemantice —► = relație univocă Dezambiguizare sintactică «--* — relație biunivocă Corectitudine JZ = relație biunivocă multiplă sintactică Zț — dezambiguizare 20 C. SĂTEANU 2 .0. Ambiguitatea în cele ce urmează vom încerca să schițăm anumite procedee ce pot servi ca sprijin în procesul de înlăturare a ambiguității. înainte însă, reluăm și precizăm că prin ambiguitate înțelegem polisemia cuvintelor, a sintagmelor isau a propozițiilor, care rezultă din lexeme înseși, din omonimii flexionare, din forme identice în clase de cuvinte (de ex. unul și același cuvînt poate fi adjectiv sau adverb), din topică, din relația de dependență în frază și propoziție etc. Potrivit acestora deosebim: 2.1. Ambiguitate paradigmatică (lexicală, numită și semantică), ce constă în polisemia unui lexem. Exemple: -broască (1. animal, 2. încuietoare, 3. umflătură sub piele, 4. plantă, 5. unealtă) -cal (1. animal, 2. aparat de gimnastică, 3. figură de șah) -verde (1. culoare, 2. viu, 3. necopt, 4. neprelucrat, 5. sincer) 2.2. Ambiguitate sintagmatică (sintactică, numită și structurală, omonimie construcțională etc.), care are loc atunci cînd -structura de suprafață a unei propoziții sau fraze este interpretabilă n- semantic, fără ca vreunul din constituenții frazei să fie semantic ambiguu. După un postulat al gramaticilor generativ-transformaționale interpretările n (multiple) ale unei fraze se bazează pe n structuri de adîncime. Exemple: (PJ Critica președintelui a fost cu folos. a) președintele critică b) președintele este criticat (Ambiguitate datorită omonimiei flexionare) (P2) l-am făcut un costum băiatului. a) am confecționat eu b) am comandat să i se confecționeze (Ambiguitate datorită relației de dependență: verb + obiect direct, obiect indirect) (P3) Se vînd mănuși de piele de damă. a) mănuși de piele b) piele de damă c) mănuși de damă (Ambiguitate datorită topicii și relației contractate de prepoziția de) PROCEDEE DE DEZAMBIGUIZARE 21 3.0. Dezambiguizarea Prin dezambiguizare înțelegem9 monosemizarea unităților și relațiilor lingvistice polisemantice într-un context mai larg. Prin această înțelegere a dezambiguizării acordăm capacitate de dezambiguizare atît contextului lingvistic cî't și celui extralingvistic. Procedeele pe care le propunem aici au în vedere doiar dezambiguizarea prin context lingvistic10, care poate avea loc la două nivele: la nivel lexical și la nivel sintagmatic. 3.1. Dezambiguizarea la nivel lexical 3.1.1. La nivel lexical cel mai simplu și mai obișnuit procedeu de dezambiguizare este modificarea semantică a substantivului printr-un adjectiv, care i se poate atașa direct sau prin intermediul unei copule. Pentru dezambiguizarea cuvîntului broască, într-o propoziție ca Am călcat pe broască, atașăm pe rînd substantivului broască adjectivele țestoasă și ruginită. Exemple: (P4) Broască țestoasă / Broasca este țestoasă (P5) Broască ruginită / Broasca este ruginită Dezambiguizarea rezultă din compatibilitatea semantică dintre adjectivul modificator și substantivul modificat. Ca urmare, în acest caz se. dezambiguizează nu numai substantivul, ci și propoziția întreagă, iar decodarea propoziției Am călcat pe broască se face conform semanticii substantivului modificat de către adjectivul atașat. Uneori acest procedeu nu este suficient, ambiguitatea fiind înlăturată numai parțial. Exemple: (P6) Magazin citit / Magazinul este citit (P7) Magazin construit / Magazinul este construit Dacă între Pn și P7 s-a făcut dezambiguizarea pe bază de adjective modificatoare (citit, construit), în interiorul lui P6 rămîne mai departe ambiguitatea, deoarece adjectivul citit nu devine modificator total al 9 A se vedea în acest sens E. Agricola, op. cit., 493; G. F. Meier, op. cit., p. 656; R. P. Botha, op. cit., p. 38 și urm., dar mai ales B. S p i 11 n e r, Polysemie und Desambiguierung, în A. V. Stechov (ed), Beitrâge zur Generative Grarmwtik, Braunschweig, 1971, p. 247—257. 10 Contextul extralingvistic ce poate servi la dezambiguizare este foarte variat: context situațional, mimică, ton, accent, intonație etc.; de aceea el cere să fie tratat separat și detaliat. Dăm aci doar un exemplu simplu: Foc! Pronunțarea acestui cuvînt poate fi însoțită de o serie întreagă de elemente care orientează decodarea: a) strigăt speriat la izbucnirea unui incendiu, b) rugăminte laconic-nepoliticoasă a unui fumător pentru a-și aprinde țigara, c) exprimarea unei stări de supărare excesivă. 22 C. SĂTEANU semanticii substantivului magazin. Substantivul magazin, prin conținutul său semantic („tipăritură științifică64 și „tipăritură de modă“), admite în ambele situații adjectivul citit. Dezambiguizarea lui se face cu ajutorul unui alt procedeu, și anume cu ajutorul analizei semice. 3.1.2. Analiza semică este mijlocul cel mai uzitat actualmente pentru dezambiguizarea lexemelor polisemantice11. Dezambiguizarea rezultă din descoperirea semelor pe baza cărora se constituie conținutul lexemu-lui polisemantic. Opoziția de marcare ( + ) și (—), în cadrul aceluiași cîmp lexical, este indiciul sigur al constituirii mai multor conținuturi aferente aceleiași expresii fonice. Aceste conținuturi (sememe) niciodată nu pot fi ambigue, fiindcă marcările ( + ) și (—) înlătură această posibilitate. Demonstrația poate fi făcută pe două căi: pe calea matricelor și pe calea modelului lingvistic pentru descrierea într-un lexicon12. a) calea matricelor seme lexeme tipăritură periodică periodicitate conținut formă determ. nedet. polit. cult. științific mixt broșat nebroșat ziar 4- + — 4- — — — 4- gazetă + 4- "T — -r — — — 4- jurnal + 4- — 4- — — 4- — 4- revistă + 4- 4- — — 4- — + — magazin 4" + — 4- — 4- — + — magazin + 4- — 4- — — + — 4- s. s2 $3 s4 S5 S6 S7 S, $9 Din matrice reiese că expresiei magazin i se atribuie două conținuturi diferite, două sememe, compuse din același număr de seme, dar din care 3 sînt comune (Sn S2, S4), iar două sînt separate: pe de o parte SG și S8, iar pe de altă parte S7 și S9. Aceste două seme opuse constituie elementul dezambiguizator. 11 Cf. G. F. Meier, op. cit., p. 656 și urm., care vede desambiguizarea în procesul de monosemizare prin noeme. El numește noeme ceea ce la B. P o 11 i e r, op. cit., p. 125, H. E. W i e g and, Synchronische Onomasiologia und Semasiologie, în Germanistische Linguistik, 3, p. 243—384, și alții reprezintă semele. La H. E. W i e g a n d, op. cit., p. 351, apare de asemenea termenul de noem, dar numai pentru semele comune unui cîmp, față de care pentru semele diferențiatoare ale cuvintelor din acel cîmp el folosește termenul seme. Face și o clasificare a cuvintelor în șapte clase, după semele ce constituie sememe. După el, în dicționare fiecare lexem ar trebui trecut monosemizat, cu fiecare semem în parte și date noemele. 12 Cf. C. Să tea nu, Sensul referențial, condiție a decodării sensurilor asociative, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai“, Series Philologia, 1977, 2, p. 19—27. PROCEDEE DE DEZAMBIGUIZARE 23 b) calea modelului pentru descrierea într-un lexicon 1 magazin tipăritură periodică nedeterm. conț. șt. broșată tipăritură periodică nedeterm. conț. mixt nebroșată Din model se poate citi că expresiei unice magazin i se constituie două sensuri (1, 2), care sînt dezambiguizate prin cîte două seme, diferite în cele două sensuri, notate în model cu săgeți. 3.1.3. Dezambiguizarea prin sensuri interne și externe cîmpului semantic13. In cazul lexemelor polisemantice, relația de solidaritate între expresie și conținut se stabilește în raporturile sintagmatice din context. Luăm ca exemplu lexemul polisemantic verde. Stabilim pentru dezam-biguizarea lui următorul context: (P8 a) Iarba este verde b) Mărul este încă verde (P9 a) Rochia Marianei este galbenă b) Elena este în ultimul timp galbenă (P10a) Pantofii lui sînt negri b) în grupă sînt doi studcnți negri Constatăm că în propozițiile de sub a) lexemele verde, galben, negru se leagă între ele pe baza unui sem comun ’culoare’, iar în cele de sub b) această legătură semică nu se poate face. Nu putem acorda, de exemplu, lui P8 Mărul este încă verde semul ’culoare’, deoarece aici verde este marcat semantic cu un alt sem, și anume cu semul ’necopt’, ceea ce se dovedește prin substituire: Mărul este încă verde / necopt. Cele două variante nu aduc diferențe de sens. Sensul „culoare44, care unește cele trei cuvinte într-un cîmp semantic al numelor de culori, este sensul intern al acestui cîmp, fapt prin care devine un factor de dezambigui-zare. Astfel, cuvîntul verde a fost monosemizat, anulîndu-se ambiguitatea „culoare44-,,necopt46, reținîndu-se numai „culoare44, pentru că într-un cîmp semantic un cuvînt polisemantic (ambiguu) poate intra numai cu unul din sensurile sale. Celelalte sensuri rămîn externe, cu care poate intra în alte cîmpuri. De aceea zicem că sensul intern este un sens dez-ambiguizat. 13 Cf. C. S ă t e a n u, Semantică lexicală, 1981, p. 66—69 (curs litografiat). 24 C. SATE A NU Iată reprezentarea grafică: Sensuri interne (dezambiguizate) Sensuri externe (ambigue) 3.2. Dezambiguizarea la nivel sintagmatic 3.2.1. Dezambiguizarea prin monosemizarea conținutului relațional al termenilor ce participă la sintagma ambiguă. Exemple: (Pn) După școală este un teren de fotbal. (P12) După școală Sorin aleargă zilnic pe terenul de fotbal. în Pn și P12 apare aceeași sintagmă, după școală, care este ambiguă. Dezambiguizarea acestei sintagme se face prin relația cu sintagma predicativă. în Pn sintagma după școală va fi decodată cu sens locativ „în spatele școlii“, datorită relației cu verbul este, care în sintagma predicativă are sens existențial. în P12 aceeași sintagmă va fi decodată cu sens temporal „după terminarea lecțiilor datorită verbului aleargă,. ajutat de un adverb temporal, zilnic. (P13) Ca să nu rîdă de unul singur, rîde de doi. (Urzica, 15 II 1975) Aici ambiguitatea rezidă în sintagma de unul singur, cu valoare de locuțiune adverbială, și este pe bază de clasă de cuvinte: unul aparține la două clase de cuvinte diferite (pronume, numeral) și în consecință are două decodări. Ambiguitatea este întărită de singur, care aduce de asemenea două decodări: „el însuși“ sau „altul decît el“. Dezambiguizarea este făcută prin propoziția rîde de doi, care în .aceeași poziție sintactică cuprinde cuvîntul doi, opus lui unul, dar care aparține doar uneia din clasele reprezentate de unul, și anume clasei numeralului. Prepoziția de, compatibilă cu ambele clase de cuvinte, introduce ambiguitatea, tot așa precum introduce și dezlegarea în propo-■ziția replică, care devine astfel soluția dezambiguizantă- PROCEDEE DE DEZAMBIGUIZARE 25 (p14) Din partea' mea luați cit. vreți — zice cel care avea partea cea mai mare de vină (Urzica, 15 II 1976) Ca și în P13 ambiguitatea se datorează sintagmei din partea mea, în oare depedența între cuvinte este legată și, ca urmare, va fi decodată cu sensul „cît mă privește44. Această sintagmă poate avea însă și decodarea „din partea care-mi revine mie44, dacă dependența semantică între cuvinte nu este legată. Decodarea în favoarea dependenței sintagmatice nelegate este orientată de propoziția replică, zise cel care avea partea cea mai mare de vină, care reia termenul partea din sintagma ambiguă și, alăturîndu-i un nou determinam, de vină, aduce dezambiguizarea. 3.2.2. Dezambiguizarea prin diagramele Venn. Prin diagramele Venn se înțelege reprezentarea schematică a mulțimilor și a relațiilor dintre aceste mulțimi. Poartă denumirea de Venn după numele logicianului și matematicianului englez John Venn (1834—1923), care a reprezentat mulțimile sub formă de sfere. O sferă de acest fel este cunoscută sub denumirea de sfera lui Euler și ca urmare o diagramă Venn poate fi concepută ca o constelație de sfere euleriene. Prin această diagramă se poate demonstra dezambiguizarea propozițiilor ambigue din punct de vedere structural (sintagmatic, sintactic). Exemplu: (P15) Pletoșii din rîndurile studenților, care sînt restanțicri, sînt un soi de pierde-vară. Ambiguitatea structurală a primei părți a acestui text rezidă în relația sintactică ce se stabilește între pronumele relativ care și antecedentul său. După felul în care este construită fraza, relativul care poate avea doi antecedenți: pletoșii sau studenților, ambii făcînd parte din sintagma subiectului. Sintagma predicatului conține termenul pierde-vară, care este delimitat prin relația sa cu sintagma subiectului. Mulțimea categoriei de pierde-vară, în ciuda ambiguității structurale a sintagmei subiectului, este monosemantic stabilită, ceea ce se poate demonstra prin diagramele Venn. (P15a) | Pletoșii | (P) din rîndurile studenților (S), | care | sînt restanțicri (R), sînt un soi de pierde-vară (V). (Antecedentul pronumelui relativ care este pletoșii). ij = p a R i2 = h a s = (P n R) n s (adică : P care sînt R) (adică: P, care sînt R, din rîndurile S) 26 C. SĂTEANU (P15b) Pletoșii din rîndurile | studenților, | | care | sînt restanțieri, sînt un soi de pier de-v ară. (Antecedentul pronumelui relativ care este studenților) I3 — S AR (adică : S care sînt R) i4 = i3 n p = (S n R) n p (adică: P din rîndurile S, care sînt R) Din reprezentarea grafică reiese că I2 și I4, care reprezintă pe V (pierde-vară) atît în cazul (P15a), cînd antecedentul este pletoșii, cît și în cazul (Pi5b), cînd antecedentul este studenților, sînt mulțimi identice. Identitatea lui I2 și I4 s poate demonstra și matematic, folosindu-ne de relația AQB = BQA (ordinea în care se. intersectează mulțimile nu joacă nici un rol). I4 = (SQR) AP = (RAS) AP = PA(RAS) între cele trei mulțimi operația fiind aceeași, parantezele își pierd semnificația. Deci: I2 = P Q R Q S 1 reZultă • I9 = D I4 = p Q R Q S J ’ 2 4' ceea ce înseamnă că I2 și I4 reprezintă aceeași mulțime (V), adică pierde-vară. PROCEDES DE DESAMBIGUÎSATION (Resume) La desambiguîsation est presentee comme un processus de monosemisation des unites et des relations linguistiques polysemantiques dans un contexte. Par cette acception de la desambiguîsation, l’auteur accorde une capacite de desambiguîsation, en egale mesure aux contextes linguistiques et extralinguistiques. Les proce-des proposes ici concernent seulement la desambiguîsation par le contexte linguis-tique, qui s’applique â deux niveaux: au niveau lexical et au niveau syntaxique. STUDIA UNIVERSITATiS BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 CALCURI DIN GREACA IN PRIMELE TRADUCERI ROMÂNEȘTI ALE „ClNTĂRII CÎNTÂRILOR" ELENA POPESCU O bună înțelegere și evaluare a limbii române a primelor traduceri ale textelor biblice presupune atît o comparare a ei cu alte texte de limbă română din epoca respectivă, cît și o confruntare a lor cu textele după care s-au făcut traducerile. Dacă primul aspect a fost mai insistent abordat, cel de-al doilea nu s-ai bucurat de aceeași atenție. Observațiile următoare vor viza tocmai acest al doilea aspect, aria lor limitindunse la textul „Cîntării cîntărilor", cea mai „literară" și mai enigmatică, totodată, carte din ,,Vechiul Testament". Aceste prime traduceri la care ne vom referi sînt: 1) Ms. 45 de la Filiala din Cluj-Napoca a Bibliotecii Academiei, care conține ,,cea dintîi versiune românească a întregului „Vechi Testament"1, traducere făcută după Septuaginta, ediția de la Frankfurt, 1597, și 2) Biblia de la București — 1688, prima traducere românească integrală a Bibliei, care a avut ca sursă — pentru ,,Vechiul Testament", desigur — și ms. 45, lucru destul de evident după o confruntare a celor două texte. Dintr-o gamă mai largă de probleme, pe care le pune analiza acestor traduceri, reținem doar problema calcurilor, mai degrabă, a aplicării unei veritabile tehnici de calchiere de către traducătorii lor, pentru care „traducerea cuvînt cu cuvînt" reprezintă un „criteriu de probitate științifică"2. Cunoscut îndeobște ca un mijloc de îmbogățire a unei limbi, calcul lingvistic, în fond „un împrumut prin traducere", apare ca un procedeu „mai puțin vizibil și brutal" decît împrumutul direct din altă limbă3. Procedeul este mai evident în cazul cuvintelor derivate sau compuse și constă din traducerea lor prin cuvinte formate din elemente similare. Este specific formării terminologiei științifice, dar nu este refuzat nici de limba literară. Motivarea recurgerii la calcuri a. fost dintotdeauna, „sărăcia limbii" (i.e. inexistența unor termeni echivalenți celor de tradus), împletită cu necesitatea formării unui vocabular adecvat unui domeniu spiritual. Acesta era argumentul adus de Lucretius sau de Cicero, cînd, în sec. I î.e.n., se străduiau să dea Romei un lexic filozofic („propter egestatem linguae", „patrii sermonis egestas", „pro necessitate"). Aceeași va fi și motivarea împrumuturilor și a calcurilor adusă de luminatul domn Șerban Cantacuzino în prefața Bibliei de la 1688: „Și măcară că la unele cuvinte să fi fost foarte cu 1 Cf. V. C â n d e a, Rațiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1979, în special cap. „N. Milescu și traducerile umaniste în limba română“ (pp. 79—221), unde autorul consideră — argumentînd plauzibil — că ms. 45 reprezintă traducerea lui N. Milescu revizuită. 2 Ibidem, p. 125. 3 V. pentru considerații teoretice mai amănunțite: A. Ernout, Aspects du vocabulaire latin, Paris, 1954, îndeosebi cap. introductiv. 28 E. POPESCU nevoie tălmăcitorilor pentru strîmtarea limbii românești (. . (s.n.). Fi- delitatea față de textul luat ca bază de traducere — cel al Septuagintei, ediția amintită — a fost urmărită chiar cu riscul sacrificării inteligibili— tății. Dificultățile sporesc în cazul „Cîntării cîn țărilor*, text renumit pentru obscuritatea sa nu numai în română sau greacă, dar și în originalul ebraic. Aici nu nevoia unui vocabular riguros4 era, în primul rînd, resimțită, ci necesitățile formării unei limbi literare, care să aproximeze măcar valorosul text clasic. Așadar, recursul la calcul lingvistic a avut, cel puțin în plan secund, o motivare stilistico-estetică, și anume: modelarea unor cuvinte poetice românești după tiparul celor grecești. Pentru cititorul de astăzi lectura acestui text dă impresia de ușoară stranietate, care provine nu numai din aspectul arhaic al limbii române din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Receptată ca o consecință a unor intenții stilistice, această stranietate provenea cel mai adesea din aplicarea scrupuloasă a tehnicii calchierii. Trei aspecte sau, mai degrabă, etape am observat în întrebuințarea acestui procedeu de către învățații „tălmăcitori* din vremea lui Șerban Cantacuzino. Primul constă în atribuirea unor sensuri specifice (neîntrebuințate îndeobște) unor instrumente gramaticale (de ex. prepozițiile) și lexicale (de ex. prefixele) românești. Este știut că limbile nu folosesc întotdeauna instrumente lexicale similare pentru a exprima idei similare. Apoi, polisemia unor cuvinte duce la situația de a se opera o alegere a sensului celui mai adecvat în echivalarea lui în limba în care se traduce. Astfel prepoziția greacă ev are următoarele sensuri: „în*, ,,pe“, „la*, „lîngă*, „în mijlocul*, „prin*, „în privința* etc.5. Aproape invariabil, ms. 45 dă traducerea „întru*, Biblia (1688) păstrînd-o uneori, alteori înlocuind-o cu „în*. în cap. 1.3, ms. 45: „ne vom veseli întru tine”, Biblia (1688) : idem — pentru EucppavG&gEv ev oot („ne vom înveseli de tine (= de prezența ta), ev avînd sens de relație. De asemenea, în cap. 1.5 — același sens, în plus, unul cauzal (mai explicit, chiar) : ms. 45 : „fiii maicii mele s-au sfădit întru mine”, Biblia (1688) : „fiii maicii mele s-au învrăjbit întru mine” pentru „utol paqTpoi; pi ou E^a/EcyavTo ev euol”. în cap. 1.13: ev are sens locativ pur: ms. 45: „în vie întru Gaddi” și Biblia (1688) ,,în vie în Gaddi” pentru „ev auKEXcovi ev yaSoi”. Este de remarcat contribuția traducătorilor Biblici lui Șerban în diferențierea sensului locativ de celelalte sensuri și diversificarea prepozițiilor pentru diferitele nuanțe de localizare. Astfel, în cap. III.2, ms. 45: „voi încungiura [întru cetate), întru tîrguri, intru ulițe”, iar Biblia (1688) : „voi încunjura în cetate, în tîrguri, prcn ulițe”. Este drept că această diferențiere nu implică neapărat cercetarea originalului, ci reflectă doar un efort de îmbunătățire a limbii. 4 Cum este cazul termenilor filozofici necesar traducerii controversatului text al lui (Pseudo-)Josephus, ITepl auToxparopot; Xoyia(iov (= Despre rațiunea dominantă), — titlu tradus de Milescu prin „Despre singurul țiitoriul gînd“; cf., pentru o listă mai cuprinzătoare a calcurilor, V. C â n d e a, op. cit., p. 145 ș.u. 5 Sensurile cuvintelor din greaca veche sînt redate după dicționarele curent întrebuințate ale unor M. A. Bailly, Benseler (— Kaegi) ș.a. CALCURI DIN GREACĂ 29 De asemenea, sensuri specifice dobîndesc, în traducere, și prepozițiile aKO și €771. Calcul prin traducerea cuvintelor derivate cu prefixe lexicale este mai evident și, cel mai adesea, neasimilat perfect. De ex. în cap. VIII, 6: ms. 45 „pregiur penele ei ca pregiur penele focului”, Biblia (1688) : idem, pentru „TcspiKTepa auTr^ TrspiKTcpa 7rupo^”, unde KeptTTTspa este un adjectiv substantivat, în context cu îuupoc neîntîlnindu-se decît în acest loc, motiv pentru care considerăm nesigură traducerea ,,scîntei ce zboară în jurul focului” (cf. dicț, Bailly). JVceastă unică atestare indică faptul că și în greacă a fost un calc după ebraică. O situație similară prezintă prefixul Kapa — în cuvîntul KapaSpopa^ (VII,5) : ,,împărat legat întru pre lingă alergături” (ms. 45), în greacă: „PocmAsu; SeSep.svo'; ev 7rapa8poij.au;”, unde 7rapaSpopiv) este format din Trapa ,,alături”, ,,lîngă” și 8pop.vj (,,alergare”, ,,cursă”). Biblia (1688) omite „pre lîngă”, simțit, probabil, ca greoi. Al doilea aspect îl constituie calchierea topicii limbii grecești, fapt care a condus, la realizarea unui efect de ușoară stranietate în dispunerea cuvintelor, asigurînd textului ritmicitate și sonoritate incantatorie, ambele specifice lirismului intrinsec acestui fascinant text. Astfel, cea'mai mare parte a inversiunilor topice își au originea în topica textului grec. Cîteva exemplificări mai elocvente: — cap. I, 1 : ms. 45: ,,sărute-mă de la sărutările gurii lui” ; Biblia — (1688) : idem, cf. Sept. 1,1 ,,91X7)00^(0 pis arco (pD^piaTcov”. . . ” ; — cap. 1,3: ms. 45: ,,Traseră-te dennapoia ta” ; Bobita 1688 : idem, cf. Sept., 1,3 : siXxuaav os okictco oou”. Uneori topica, în traducere, devine forțată, ca în cap. 1,5, unde, în ms. 45, în-tîlnim : vie nu a mea am păzit” — topică identică celei din origi- nal (cf. Sept. 1,5: ,,. . .auKsXcova oux spiov scpuXa^a”), topică suportată de spiritul limbii grecești6, vicioasă, însă, pentru cel al limbii române. De aceea, Biblia, (1688) corectează în „viia mea n-am păzit”. Similare ca efect sînt și construcțiile ,,bucura-ne-vom”, iubitu-te-am” din cap. 1,3 ((la fel, în ambele versiuni), unde primul este ,,construit” în românește conform tehnicii inversiunii, (căci în greacă avem o formă verbală simplă: ayaXXiaocopis^'a), ceea ce denotă conștiința valorii stilistice a procedeului. Postpunerea pronumelui (personal sau reflexiv), ca și dispunerea unităților componente ale formelor verbale compuse în ordinea participiu — verb auxiliar, deși mai frecvente în limba română veche, sînt folosite aici cu predilecție. Uneori rezultă forme mai puțin eufonice, precum : ,,sculaiu-mă” (ms. 45) și ,,sculai-mă” {Biblia 1688) din cap. V,6 sau ,,asemănași-te” (la fel în ambele traduceri) din cap. VII,7, — forme verbale de indicativ perfect simplu, echivalente indicativului aorist (activ) („av^QT^v”) sau pasiv („(op.oicoOiqc;”) din textul grec. în cap. 1,5 se în-tîlnește o formă verbală bizară, totuși nu fără o aură de frumusețe : „nu mă vedeți, căci eu sunt negrindu-mă” (idem în ambele versiuni), unde „sunt negrindu-mă” este traducerea calchiată a formei verbale compuse 6 Chiar și textul grec a fost corectat în ediții ulterioare, precum: Septuaginta, zed. Alfred Rahlfs, Wurttembergische Bibelanstalt, Stuttgart, 1965, (ed. a VUI-a) — considerată cea mai bună. 30 E. POPESCU de indicativ perfect „eljju p.£Xavoup.£V7)” (= verbul „sînt” și participiul prezent medio-pasiv, echivalent în română cu acest gerunziu reflexiv) ~ Este posibil ca astfel de construcții prin inversiune să fi părut întru-cîtva mai firești la vremea alcătuirii acestor traduceri, dar ele par astăzi mai aparte, mai elaborate, mai „poetice”. Al treilea aspect îl reprezintă calcurile propriu-zise. Întîlnim și aici simple „traduceri” ale unor cuvinte cu sens obscur și în textul grec; ele nu devin mai clare nici în română. Astfel, cap. I, 10 prin „asemănări de aur” (din contextul „asemănări de aur face-vom ție”), traducere identică și în ms. 45 și în Biblia (1688), transpune gr. „ojioiouaTa /puaou” unde „optoiopa” înseamnă „obiect asemănător”, „imagine”. Traducerea prin substantivul verbal abstract „asemănare” ambiguizează și mai mult contextul. în original, conform unora dintre cei mai buni traducători și comentatori ai textului ebraic7, ar fi vorba de podoabă”, „ghirlandă” sau „lănțișor”. La fel, în cap. 11,17 citim expresia „preste munții în-cungiur arilor ' (ms. 45) și „... încunj urărilor” {Biblia 1688), pentru „ezi. op?) xuxXcop.aTG)v”, „x6xXcopa”, însemnînd „obiect de formă circulară”, „coroană”, dar și „rotire”, acest din urmă sens fiind aproximat prin „în-cungiurare” (respectiv „încunjurare”). Textul ebraic, destul de nesigur, se pare, se referă la un nume propriu : Bather (sau Bether),8 Expresia „ev [iia EvOs^aTt” (cap. IV,9) — în care cuvîntul „„EvOspa”, însemnînd „grefă”, „inserție”, „altoi”, este neclar în context — a fost tradusă scupulos cu „într-una în punere” (idem în ambele variante). Tot un calc este și „deșertat” din „mir deșertat numele tău” (ms. 45) și . ...deșărtat . .{Biblia 1688) din cap. I, 2, el redînd gr. exxev^Bev (participiu aorist pasiv al verbului exxevoco,— co — „a vida”, „a goli”, „a împrăștia”, „a revărsa”, format de la „xsvoc;, — v), — 6v” —,, gol”, „vid”, „deșert” (s-a putut spune în limba română veche). în cap. IV,10 cuvîntul „îmbuniră” (idem în ambele versiuni) redă, calchiind cu mijloace proprii (prefixul „în — ” și sufixul ,,—i”) gr.. sxxaXXicoOscrav, indicativ aorist pasiv de la ExxaXXioco, —o; — ”a deveni mai frumos”, „a se înfrumuseța”. Deplasarea de sens de la „frumos” la „bun” se explică prin avatarurile din greaca bizantină și neogreacă a rădăcinii xaX —, care, de la desemnarea frumuseții formale (= sens estetic), trece la desemnarea frumuseții morale. Buni cunoscători de greacă bizantină și de neogreacă, desigur, traducătorii români ai secolului al XVII-lea au fost involuntar influențați, astfel că „înbuniră” înseamnă, de fapt, „înfrumusețară”. Dar cel mai spectaculos dintre calcurile oferite de aceste prime traduceri îl reprezintă cuvîntul „a inimi” din cap. IV,9: „inimitu-ne-ai pre noi, sora noastră, mireasă, inimitu-ne-ai pre noi cu unul dentru ochii tăi, . De fapt, „a inimi” calchiază grecesul „xapWxo, — &, de la „xap8(a”, „inimă”, un hapax și în greacă, pentru care cele mai bune lexicoane dau sensul „a răpi inima”. Este posibil ca, prin acest verb, să se fi încercat să se redea o semnificație mai adîncă despre dragoste, despre trăirea ei 7 l-am numit pe Gilis Gerleman, H. Ringgren, E. Wiirthwein, A. ChouraquL 8 Cf. G. Gerleman, Ruth. Das Hohe Lied, Biblischer Kommentar Altestes-tament, Neukirchener Verlag, 1981 (ed. a II-a). CALCURI DIN GREACA 31 plenară, despre înălțarea prin ea, în conformitate cu concepțiile orientale* Pasajul ar trebui tradus : ,,tu mi-ai însuflețit (= mi-ai înfiorat) inima. . sau, în franceză, : ,,tu m’as rempli le coeur . . . ”9 10. Cuvîntul românesc dezvoltă o forță expresivă surprinzătoare, capabilă să echivaleze semnificația din original, relevată și mai mult prin așezarea lui într-o serie de derivați analogă, precum: „viață” — „a viețui”; „oaste” — „a oști”11, dar, mai ales, „vreme” — „a vremui”. Departe de a fi marcate de neajunsurile începuturilor, inerente unei atît de ambițioase și lăudabile întreprinderi, primele traduceri românești ale acestei celebre scrieri pot fi considerate niște remarcabile reușite. La farmecul incantatoriu al limbii acestora, pe lîngă virtualitățile expresive ale limbii române — chiar dacă nu întru-totul dezvăluite — au contribuit și talentul și străduința traducătorilor, „oameni ai locului” și „dascăli știuți forte den limba elinescă”12. Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688 a străbătut cu demnitate aproape trei secole, prezentînd astăzi chiar un interes sporit. Din cuprinsul ei, detașîndu-se atît prin esența,, cît și prin factura ei, „Cîntarea cîntărilor” se arată, dacă nu în privința exactității conținutului, cu siguranță în privința expresivității formale, neîntrecută pînă astăzi. CALQUES GRECS DANS LES PREMIERES TRADUCTIONS ROUMAINES DU „CANTIQUE DES CANTIQUES" . (Resume) Nos remarques portent sur le phenomene du calque linguistique dont la; langue litteraire ne refuse pas l’emploi, bien qu’il soit specifique surtout â l’enrichissement du vocabulaire technique. Les premiers traducteurs roumains du „Cantique des cantiques" en ont fait. usage aussi, en 1’elevant â une veritable technique qui connaît trois etapes, en commenQant par la simple attribution de sens specifiques aux Instruments gramma-ticaux (par ex. les prepositions) ou lexicaux (les prefixes) on passe par le calque de la topique du grec, pour aboutir â la creation de mots poetiques d’apres le modele grec. Meme si l’intention des traducteurs n’y est pour rien, on peut pour-tant remarquer un effet stylistique concretise par l’impression d’un air legerement etrange, associe â la sonorite incantatoire, propre au lyrisme intrinseque de ce texte fascinant. 9 Cf. G. G e r 1 e m a n, op. cit., loc. cit. 10 Citat din Le cantique des cantiques (.. J, texte traduit et presente par Andre Chouraqui, P.U.F., 1970. 11 Acesta este întîlnit chiar în „Dedicația" către domnitor, semnată de patriarhul Dosithei („ ... au oștitu asupra Ghinovezilor ..citat apud Bibliografia românească veche", voi. I, de I. B i a n u și N. Hodoș, București, 1906, p. 228—291). 12 Ibidem. STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 DESPRE NUMELE ȘTIINȚIFICE ALE PLANTELOR: NUME DATE GENURILOR DUMITRU BEJAN I. Nomenclatura științifică se leagă, după cum se știe, de numele lui Karl von Linne (1707—1779), biolog suedez, cel mai de seamă botanist și zoolog al secolului al XVIII-lea, care, în cîteva lucrări fundamentale (Systema naturae — 1735, Phylosophia botanica — 1751, Species plantarăm — 1753 etc.), a pus bazele -clasificării (sistematicii) botanice și zoologice și a introdus nomenclatura binară în conformitate- cu care plantele și viețuitoarele sînt indicate cu numele genului și al speciei.1. Nomenclatura științifică a plantelor este deci binară (compusă), primul nume fiind pentru gen și al doilea pentru specie (allium asealonieum = = hajmă, allium cepa = ceapă, allium sativum = usturoi). Ea este, lucru cunoscut, latinească, în sensul că uzează de termeni din limba latină și de termeni latinizați din alte limbi. Există o sinonimie perfectă între sintagmele nomenclatura latină și nomenclatura științifică a plantelor. Dar cînd vorbim de numele latine ale plantelor, trebuie avute în vedere, pe lîngă nomenclatura științifică a acestora, și numele de plante existente în antichitatea latină și cele preluate de romani de la vechii greci, nume care apar în lucrările celor teri mari cărturari ai lumii antice : grecii Theo-frast (372—287 î.e.n.) și Diascoride (sec. I. e.n.) și latinul Pliniu cel Bătrîn (Caius Plinius Secundus) — 23/24—79, precum și în alte altora din vremea respectivă. Ca să boteze plantele cu nume' științifice, Linne și alți botaniști de după el, chiar și cei din vremea noastră, au preluat pentru acest lucru nume de plante existente în latină și în greacă (abies, acanthus, achillea, aconitum, adianthum, adonis, ajuga, allium, alopecurus, anemone, anthe-mis etc.) ori au creat nume pentru alte plante pornind de la diferite cuvinte, mai ales din latină și greacă, dar și dinj limbile de mai tîrziu (auricularia, chenopodium, corydalis, leontopodium, begonia, dahlia etc.). II. Ca orice nomenclatură, și nomenclatura științifică a plantelor este motivată, în sensul că atît numele genului, cît și cel al speciei oglindesc diferite caracteristici ale plantelor. III. în prezentarea de față vom arăta felul în care au fost denumite genurile, prima parte a numelui științific al unei plante, vom explica, cu alte cuvinte, conținutul semantic al cuvintelor care le denumesc și legă 1 După Dicționar enciclopedic român, voi. I—IV, București, 1962—1966, s.v. Linne. Vezi și C. V â c z y, Despre începuturile nomenclaturii binominale în botanică, în „Comunicări de botanică", Universitatea „Babeș-Bolyai“, Grădina Botanică, Cluj, 1970, p. 413—433 și începuturile și dezvoltarea nomenclaturii botanice în Cod internațional de nomenclatură botanică și Cod internațional de nomenclatura plantelor cultivate, traduse și prezentate de C. Văczy, București, 1979. NUMELE ȘTIINȚIFICE ALE PLANTELOR 33 turile care există între acestea și plantele respective. Nu vom separa numele de genuri preluate din latină și greacă de cele create de botaniști. Cuvintele prin care sînt denumite genurile fac parte, după cum se va vedea, din sfere semantice diverse. 1. Ele sînt nume de personaje din mitologia greacă și latină2: achillea < lat. achillea-ae, gr. achilleias < Achilles3, deoarece se crede că planta a fost descoperită de acesta pentru a-1 vindeca pe Telephus, fiul lui Her-cule, pe care el însuși l-a rănit; adonis < lat. adonium-ii < Adonis, personaj mitologic, celebru pentru frumusețea sa, iubit de Aphrodita și transformat de ea într-o floare roșie; andromeda < Andromeda ; artemisia < lat. artemisia,-ae < Artemis (Diana), zeița vînătorii la greci; amaryllis < Amaryllis, păstoriță din antichitatea romană; asclepias < lat. asclepias, -adis, gr. asklepias,-adis < Asclepius (Aesculapus), zeul medicinei la greci; atropa < Atropos, una din cele trei zeițe ale sorții; centaurea < lat. centaur ea,-ae, centaur eum,-ii, gr. kentaureion,-u < centaur (Chiron), care i-a descoperit proprietățile medicinale ; circaea < circaea,-ae, gr. kirkaia,-as < Circe, magiciană celebră la greci; mentha < lat. mentha,-ae, gr. menthe,-es < Mintha, fiica lui Cocytus, pe care Persephona a transformat-o în planta care-i poartă numele ; mereurialis < lat. mercurialis,-e < Mercurius ; naiadis < Naias, Naiadis, nimfă a izvoarelor ; narcissus < lat. narcissus,-i < Narcissus, personaj mitologic, celebru prin frumusețea sa și metamorfozat de zeița Nemesis, pentru că i-a refuzat dragostea, în planta care-i poartă numele ; tagetes < Tages, divinitate etruscă etc. 2. Nume de personalități: begonia < Begon, guvernator în Santo-Domingo, în secolul al XVII-lea ; duhlia < Dahl, botanist suedez, care a adus planta din Mexic în 1789; fuchsia < Fuclis, botanist german (1501 — 1566); lobdia < Lobelius, botanist olandez (1538—1616); magnolia < Pierre Magnol (1638—1715), profesor la Montpelier; nicotiana < Jacque Nicot, ambasador al Franței la Lisabona, care a introdus tabacul în Franța în 1560, trimițindu-i-1 Ecaterinei de Medici, în onoarea căreia planta a Sursele bibliografice în ordine alfabetică: M. A. B a 11 y, Dictionnaire grec-frangais, Paris, 1894.; E. Benoist și H. G o e 1 z e r, Nouveaux dictionnaire latin-francais, Paris, 1892; Os car Bloch și W. von W a r t b u r g, Dictionnaire eti-mologique de la langue frangaise, voi. I—II, Paris, 1932; Al. Borza, Dicționar etnobotanic, București, 1968; V. Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, București, 1979; A. Ernout și A. M e i 11 e t, Dictionnaire etimologique de la langue latine, Paris, 1932; Eugenia El ia de și M. T o m a, Ciuperci. Mic atlas, ed. a II a revăzută, București, 1977; Flora Republicii Populare Române (Republicii ■Socialiste România), voi. I—XIII, București, 1952—1976; E. Forcellini, TotUis latinitatis lexicon, voi. I—VI, Prati, 1858—1875; Lucien Gyot și Pierre Giba-s i e .. L a noms des plantes, Paris, 1967; Lucien Gyot și Pierre Gibasier, Les nows de fleurs, Paris, 1968; The Oxford dictionary of english etimology, Ox-forg, 1936; Z a c h. C. P a n ț u, Plantele cunoscute de poporul român, ed. a Il-a, București, 1929; P. Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue frâng aise, 1978; E. R o 11 a n d, Flore populaire ou histoire naturelle des plantes dans leurs rapports avec la linguistique et le folklore, voi. I—XI, Paris, 1896—1914; I. Sirnionescu, Flora României, București, 1939; C. V ă c z y, Dicționar botanic poliglot, București, 1980. 3 Explicațiile sînt luate din Mic dicționar mitologic greco-român, București, 1966. Numele din mitologie sînt transcrise după Dicționar latin-român, București, 1962. 3 — Philologia, 19&5 34: D. BEJAN fost denumită Jloarea-reginei; tradeseantia < Tradescant, grădinarul regelui Carol I al Angliei etc. 3. Numele genurilor s-au dat după popoare, orașe, țări etc. : betoniea < lat. vetonica,-ae < lat. betoniea,-ae < Vetones, populație din Lusitania eolehieum < lat. colchicon,-i, gr. colchicon,-u < Colchida (Colhida), provincie din Asia-Mică; cydonia < lat. cydonia,-ae < Cydonia (Cydonea), oraș din Creta, unde a crescut planta; dictamnus < dictamnus,-i, gr. diktamnon,-u < Diete, munte din Creta; iberis < lat. iberis,-idiș, gr. iberis,-idiș < Iberia; persica < lat. persica,-ae < Persia etc. 4. Numele genurilor sînt nume de sfinți: barbarea < St. Barbara, protectoarea militarilor răniți; Veronica < Sf. Veronica etc. 5. Nume date cu referire la părțile de corp: a) ale oamenilor: dactylus < lat. dactylos,-i, dactylus,-i, gr. dak-tylos,-u < gr. daktylos^u ,,deget”, pentru că ciorchinii florali sînt formați din multe părți; orchis < lat. orchis,-is, gr. orchis,-ios < gr. orchis „testicul” — rădăcina plantei are doi bulbi de froma părții de corp respective etc. ; b) ale animalelor : aegopodium < gr. aix, aigos „capră” și gr. pus, podos „picior” — aluzie la forma frunzelor plantei ; alopeeurus < lat. alopeeurus,-i, gr. alopckuros,-u < gr. alopex, alopckos, „vulpe” și gr. oura, -as „coadă” — inflorescența în formă de spic seamănă cu coada unei, vulpi; cynoglossum < lat. cynoglossus,-i, gr. kinoglosson^ti < gr. kyon „cîine” și gr. glossa „limbă”, după frunzele alungite de forma unei limbi de cîine; equisetum < lat. equisetum,-i < lat. equus,-i „cal” și seta,-ac „mătase, păr” — după tulpina cu multe ramificații; leontopodium < lat. lontopodion,-ii, gr. leontopodion,-u < gr. leon, leontos „leu” și pus, podos. „picior” — floarea plantei are forma unei labe de leu ; tragopagon < lat. tragopogon,-onis, gr. tragopogon,-onos < gr. lragos,-u „țap” și pogon,-onos „barbă” — ciucurii fructelor seamănă cu barba unui țap etc. ; c) ale păsărilor : cheno podium < gr. chcn, chenos „gîscă”, gr. pus,, podos „picior” — după forma frunzelor; coronopus < lat. coronopus, -odis, gr. koronopus,-odos < gr. koronc-es „cioară” și gr. pus, podos „picior” — după forma frunzelor etc. 6. Numele genurilor sînt nume de animale și păsări: corydalis < gr. korydalis,-idos „ciocîrlie” — aluzie la pintenii florilor ; ero diurn < gr. erodios,-u „bîtlan” — fructele plantei seamănă cu ciocul păsării respective ; geranium < lat. geranion,-ii, gr. ghcranion,-u < gr. ghcranos,-u „cocor0 — fructele plantei au forma unui cioc de cocor ; hyoscyamus < lat. hyoskyamum,-i, gr. hyoskyamos,-u < gr. hys, hyos „porc” și gr. kyamos,-u „bob, fasole” etc. 7. Genurile au preluat numele altor viețuitoare : coralliorrhiza < gr. koralion,-u „coral”, gr. rhiza,-es „rădăcină” — cu referire la rădăcina ramificată în formă de corali a plantei; coreopsis < gr. koris,-eos „ploșniță” și gr. ophis, opheos „aspect”; delphinium < lat. delphinus,-i, gr.. delphinion,-u „delfin” ; ranunculus < lat. ranunculus,-i < lat. rana-ae „broască” — planta trăiește în locuri umede etc. 8. Nume date prin asemănarea plantelor cu obiecte: aster < lat. aster,-is, gr. aster, asteros < gr. aster, „stea” — florile plantei au formă. NUMELE ȘTIINȚIFICE ALE PLANTELOR 35 de stea ; anthennaria < lat. anthenna-ae „antenă” — cu referire la forma fructelor; armillaria < lat. armilla,-ae „brățară” — la mijloc piciorul ciupercii are un inel; biseutella < lat. bis „doi”, lat. scutella,-ae „scut mic, blid mic”, fructele sînt rotunde ca niște scuturi; campanulla < lat. campana,-ae „clopot” — florile au forma unui clopot mic ; clavaria < lat. clara,-ac „măciucă” — ciuperci cu multe tulpini și ramuri adunate la vîrf în forma unei măciuci ; gladiolus < lat. gladiolus,-i < lat. gladius,-ii „spadă, sabie” — frunzele plantei au formă de sabie; neottia < gr. neot-teia „cuib de pasăre” — rizomul plantei are numeroase fibre radicale groase, împletite, dînd aspectul unui cuib de pasăre ; petasites < gr. petasos,-u „pălărie”, după forma frunzelor etc. 9. Numele au fost date genurilor prin asemănarea plantelor între ele : alliaria < lat. allium,-ii „usturoi” — planta are miros de usturoi; linaria < lat. linum,-i „in” — frunzele plantei seamănă cu cele de in ; selagi-nela < lat. selago, selaginis „plantă asemănătoare cu bradul” etc. 10. Denumirile genurilor reflectă înfățișarea plantelor : cmeraria < lat. ciner,-is „cenușă” — frunzele plantelor sînt acoperite cu un praf de culoarea cenușii; lepidium < lat. lepidium,-ii, gr. lepidion,-u < gr. lepis, lepidos „solz carapace” — aluzie la forma fructelor ; myriophyllum < lat. myriophyllon,-i, gr. myriophyllon,-u < gr. myrios „numeros”, gr. phyllon,-u „trunză” — planta are numeroase frunze; pinguicula < lat. pinguis,-is „gras” — frunzele plantei sînt grase ; polyanthes < gr. polyus „mult” și gr. anthos „floare” — planta are multe flori etc. 11. Numele genurilor reflectă caracteristicile de viață ale plantelor : anemone < lat. anemone,-es, gr. anemone,-es < gr. anemos,-u „vînt” — florile plantei se deschid la cea mai mică adiere a vîntului; bryonia < lat. bryonia,-ae, gr. bryone^es < gr. bryo „a crește” — aluzie la rapiditatea cu care cresc tulpinile plantei; eonvolvulus < lat. eonvolvulus,-i < lat. convolvo,-ere „a se înfășură, a se răsuci” — planta se înfășoară pe alte plante ; helianthus < gr. helws „soare” și gr. anthos „floare” — floarea se învîrte după soare; hesperis < lat. kcsperis,-idis, gr. hesperis,-idos < gr. esperos „de seară” — seara și noaptea planta miroase mai mult; impa-tiens < lat. impatiens^tis „nerăbdător” — fructul plantei, dacă e atins, sare imediat etc. 12. Numele genului arată întrebuințările plantelor: a) medicinale: angelica < lat. angelicus „angelic” — din cauza vîituților medicinale ale plantei ; aristoloehia < lat. aristoloehia,-ae, gr. amstolochia,-as < gr. aristos „cel mai bun”, gr. lochos,-u „naștere” — planta facilita nașterile ; consolida < lat. consolida,-ae < lat. consolido,-are „a consolida” — planta are proprietăți astringente ; dentaria < lat. dentaria herba < lat. dens, dentis „dinte” — cu planta respectivă se vindecau durerile de dinți; potentilla < lat. potens, potentis „puternic” — planta respectivă are efect curativ puternic ; pulmonaria < lat. pulmo,-nis „plă-mîn” — folosită în bolile de plămîni; tussilago < tussilago,-inis < lat. tussis,-is „tuse” — folosită contra tusei etc. ; b) alte întrebuințări: juncus < lat. juncus,-i < lat. jungo,-ere „a lega” — folosită la legat; phragmites < lat. phragmites,-is, gr. phrag-mites < gr. phragma, phagmatos „gard” — servește la împrejmuit etc. 36 D. BEJAN 13. Nume date după locul unde cresc plantele: arenaria < lat. arena,-ae „nisip” — planta crește în locuri nisipoase ; gyp-sophylla < gr. gypsos,-u „gips” și gr. philos „prieten” — planta crește în locuri calcaroase, gipsoase; limonium < lat. limonum^ii, gr. leimo-nion,-u < gr. leimon,-onos „loc umed” — planta trăiește în locuri umede ; salsola < lat. salsus „sărat” — planta trăiește în locuri sărate etc. 14. Denumirile genurilor reflectă culoarea plantelor: yalanthus < gr. gala, galaktos „lapte” și gr. anthos „floare” — florile plantei au culoarea laptelui; glaucium < lat. glaucion,-i, gr. glaukion,-u < gr. glaukos „verde” — cu referire la culoarea frunzelor ; nigella ( lat. nigella,-ae < lat. nigellus „negru” — semințele plantei sînt de culoare neagră. 15. Denumiri date după miros: libanotis < lat. libanotis,-idis, gr. Ubanotis,-idos < gr. libanotost-u „tămîie” ; nasturtium < lat. nasturtium,-ii < lat. nasus „nas”, și lat. torqueo,-ere „a întoarce” — mirosul plantei te face să-ți întorci nasul etc. 16. Denumiri date după gust: glyceria < gr. glykeros „dulce”; picris < lat. picris,-idiș, gr. pikris-idos < gr. pikros „amar” etc. 17. Numele genului reflectă relația plantei cu timpul: maiantlienium <( lat. majus „mai” și gr. anthemos, „floare” — înflorește în luna mai; primula < lat. primus „prim, la început” — planta apare la începutul primăverii etc. SUR LES NOMS SCIENTIFIQUES DES PLANTES: LES NOMS DES GENRES (Resume) La nomenclature scientique des plantes est binaire (composee), le premier terme dtant le nom du genre et le second celui de l’espece. Cette nomenclature est liee au nom de Karl von Linne (1707—1778), le plus eminent botaniste et zoo-logiste du XVIII-e siecle. Les noms des genres ont ete donnes selon: des personna-ges des mythologies latine et grecque, des personnalites, des peuples, des pays, des villcs, des saints, les parties du corps de divers animaux, des noms d’animaux, d’oiseaux, d’objets, l’aspect, les caracteristiques, l’utilisation, la couleur, l’odeur, le gout des plantes, ainsi que selon l’endroit ou vivent les plantes respectives. STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 KATE CHOPIN, DEȘTEPTARE: O POSIBILA MADAME BOVARY ECATERINA POPA Redescoperită de critica literară americană a anilor șaizeci, scriitoarea Kate Chopin (1857—19C4) s-a bucurat de aceleași re-evaluări de care s-au bucurat un număr destul de mare de scriitoare, sau scriitori considerați fie minori* fie ignorați ori discreditați la vremea lor. In încercarea de a găsi un loc anume în contextul literaturii americane și a stabilirii continuității tradiției romanești începută chiar cu Charles Brock-den Brown, istoria literară tradițională a clasat scriitoarea în școala co-loriștilor locali (the local colour movement) de la finele secolului al XIX-lea împreună cu Sarah Orne Jewett. Producția literară a lui Kate Chopin nu este deosebit de prolifică. Operele ei complete, în două volume, cuprind povestiri și două romane scurte dintre care și așa considerata ei capodoperă Deșteptarea (The Awakening). Tematica operei ei este centrată în jurul a două probleme: viața comunității creole din statul Louisiana și condiția femeii. Contribuția lui Kate Chopin la literatura sudului este aproape nesemnificativă în comparație cu Ellen Glasgow, Carson McCullers ori Eudora Welty pentru a menționa doar cîteva romanciere. Insă franchețea și sensibilitatea cu care a abordat probleme majore ale condiției femeii americane au cali-ficat-o pe Kate Chopin drept o campioană a emancipării femeii. într-un moment de exaltare a feminismului — care întîmplător coincide cu cea a căutării rădăcinilor culturale ,,on native grounds“ — s^a considerat că tema ei favorită este abordarea relației între dominația masculină și supunerea feminină care „este atît de înrădăcinată în istorie, psihologie, societate și mediu441. Lectura romanului Deșteptare publicat în 1899 invită și azi la o comparație cu Madame Bovary, așa cum de fapt a fost etichetat drept un Madame Bovary american. S-ar putea începe deci o paralelă chiar cu soarta de care s-au bucurat cele două romane, în special în privința modului în care s-a pus problema moralității sau imoralității celor două cărți publicate la mai bine de patruzeci de ani diferență pe două continente diferite. Dacă în urma procesului intentat lui Flaubent și editorului său pentru că „opera, din punct de vedere filosofic, nu este deloc morală44 instanța a hotărît că de fapt „romanul are un țel eminamente moral44 pe baza depoziției autorului că ideea cărții sale, de la primul la tltimul rînd, este o idee morală, religioasă . . . care se poate traduce prin „îndemnul la virtute prin oroare de viciu442, publicarea romanului lui Kate 1 American Literary Survey, ed. Milton R. Stern and Seymour L. Gross, New York, 1962, voi. II, p. 198. 2Wolfgang Kayser, Opera Literară, București, Ed. Univers, 1979, p. 311. 38 E. POPA Chopin a produs un asemenea scandal național din cauza „indecenței^ încît cartea a fost imediat interzisă publicului și autoarei i s-a respins cererea de a face parte din St. Louis Fine Arts Club. Din punctul de vedere al convențiilor sociale ale secolului XIX și la nivel tematic cele două romane sînt într-adevăr romane despre adulter, iar cele două personaje, Emmia Bovary și Edna Pontellier, comportă o serie de trăsături comune. Eroinele, personalități bine marcate, se căsătoresc de tinere pentru a îndeplini o convenție socială cu niște bărbați de o inteligență mediocră a căror afecțiune* se manifestă în limitele resurselor lor sufletești și a îndatoririlor față de soție și familie. în consecință, ele caută semnificația cuvintelor „de felicite, de passion et d’ivresse463 în afara căsniciei. Dragostea întîi platonică între Emma și Leon, Edna și Robert, apoi adulterul Emma — Rodolphe Boulanger și Edna — Alcee Arobin, conjugate cu dezinteresul pentru cămin, soț, copii încurajează analogia care merge pînă la deznodămîntul tragic al celor două romane, moartea prin sinucidere a celor două eroine. Dar nu numai faptele ci și sentimentele pe care le încearcă cele două eroine par a fi similare. Plictiseala în mediul dat, predilecția temporară pentru lectură, muzică, pictură, efuziuni religioase, trecerea de la stări de beatitudine și exuberanță la deznădejde și ură îndeamnă cititorul să o considere pe Edna o descendentă directă a Emmei Bovary. Și totuși, dincolo de aceste puncte comune, motivarea acțiunilor personajelor, compoziția și factura romanelor lasă loc pentru semne de întrebare. Este unanim împărtășită ideea și excelent dezvoltată de Rene Gi-rard4 că Emma este un personaj care privește viața prin ochii literaturii și încearcă să trăiască după modelul oferit de literatură. Știm că Emma este îmbibată cu literatură romantică de tip Paul ac Virgini?, că trăiește intens scena din Lucia de Lamermoor și se identifică total cu eroinele sale cînd exclamă în momentul materializării relației cu Rodolphe „J’ai un amant! un amant!“5 Imaginea romantică construită și căutată de ea „un ctre fort et beau, une nature valeureuse, pleine â la fois d’exal-tation et de raffinements, un coeur de poete sous une forme d’ange, lyre aux cordes d’airain, sonnant vers le ciel des epithalames elegiaques, pour-quoi, par hasard, ne le trouverait-elle pas?“G nu corespunde nici unei persoane fizice. Atît Rodolphe cît și Leon nu își pierd doar aura roman-ticăj dar o și părăsesc în momentul în care ea ar avea nevoie de un suflet generos care să o salveze. Pe de altă parte Emma trăiește într-un mediu geografic temporal și social foarte bine delimitat, Yonville. Tîrgușorul există, geografic conturat și amănunțit prezentat cu o întreagă structură socială. Emma nu poate fi concepută fără Homais, farmacistul, Bournisien preotul și mai 3 Gusta ve Flaubert, Madame Bovary, Le Livre de Poche, Paris, 1972, p. 40. 4 Rene Gir ard, Minciună romantică și adevăr romanesc, București, Ed. Univers, 1972 cap. I: Dorința tringhiulară. 5 Gusta ve Flaubert, op. cit., p. 191. 6 Ibidem, p. 335. KATE CHOPIN 39 cu seamă fără Lheureux, negustorul. Este absolut necesar să luăm în considerare acești factori, deoarece actul de sinucidere al Emmei ar rămîne insuficient motivat. Trădată în iubire, rănită în orgoliu, Emma este încolțită din cauza ruinei materiale în care se adusese ,pe sine și propria familie. Ea se degradează pas cu pas, se afundă tot mai mult în; material și în cele din urmă se otrăvește. Chinurile fizice pe care le încearcă, atît de minuțios prezentate, și, în cele din urmă moartea, sînt ultimele manifestări ale Emmei ca persoană fizică. Cuvintele înscrise pe mormîn-tul ei „Sta viator. . . amabilem conjugam calcas?“ întăresc caracterul material, fizic al existenței Emmei. Pe partea cealaltă a oceanului o găsim pe Edna Pontellier, într-o vacanță de vară la Grand Isle și mai apoi într-un mediu somptuos luxuriant, „a woman who gave the most somptuous dinners in America, and who had all the men in New Orleans at her feet“~. Ea își contrariază o dată auditoriul emițînd ideea că ea nu s-ar sacrifica pentru nimeni, nici pentru copiii ei. „I would give up the unessential; I would give my money, I would give my life for my children; but I wouldn?t .give myself. I can’t make it more clear; it’s only something which I am beginning to comprehend, which is revealing itself to me“s. Pornind de la această afirmație și de la convingerea ei că orice individ are dreptul să nutrească gînduri și sentimente pe care să și le păstreze numai și numai pentru sine, cititorului i se oferă pe parcursul romanului posibilitatea să descopere ce înseamnă pentru Edna diferența între esențial si neesențial, ceilalți și eu. • Edna se îndrăgostește de tînărul Robert Lebrun care obișnuia să țină de urît doamnelor venite în vacanță. într-o duminică înainte de plecarea lui Robert în Mexic, Edna este însoțită de acesta pe o mică insulă. După somnul adînc de după amiază Edna experimentează primul moment al •realizării de sine. Cu valoare de simbol, ce ne aduce aminte de Rip Van Winkle, somnul este urmat de deșteptare, de realizarea iubirii. „Her eyes were bright and wide awake and her face glowed. ’How many years have I slept?’ she inquired. ’The whole island seems changed. A new race of beings must have sprung up, leaving only you and me as past relics’“7 8 9. Stăpînită de acest sentiment și după întoarcerea la New Orleans, Edna începe să renunțe la tot ce îi aparține și la toți și toate ce îi aparțin. Dorește să trăiască singură, fără soț, fără copii, să-și cenzureze emoțiile și sentimentele, într-un. cuvînt să fie liberă și să se dedice sieși, în acest drum al cunoașterii de sine Edna realizează că ea nu este nici „the motherwoman“ ca Adele Ratignolle, tipul ideal al feminității, dar nici modelul oferit de Mademoiselle Reisz, artista lipsită de feminitate și cochetărie, nu i se potrivește. 7 Kate Chopin, The Aivakening, Bantam Classic Edition, New York, 1981, p. 150. 8 Ibidem, p. 62. 9 Ibidem, p. 49. 40 E. POPA Un scurt intermezzo sentimental cu Alcee Arobin marchează al doilea moment al cunoașterii de sine. Edna recunoaște că nu iubirea ci păcatul este mobilul acestei relații. “There was> a dull pang of regret be-cause it was not the kiss of Iove which inflamed her, because it was not Iove which had held this cup of life to her lips”10. Următorul pas este hotărîrea de a se muta din casă, într-un mic apartament, și să trăiască dintr-un venit modest în așteptarea lui Robert. întoarcerea acestuia, bucuria dragostei împărtășite, plecarea sau mai degrabă fuga lui Robert, ’Good-bye, because; I Iove you’, este un ultim moment revelator pentru Edna. Ea ajunge la realizarea că tot ce este material chiar și copiii și Robert, nu proces de elaborare. John Middleton Murry1 2 3 4 atribuie acestui proces mai multe etape pe care le-am găsit semnificative nu atît prin noutate cît prin faptul că se constituie într-un succint cod al scrierii, răspunzînd, în același timp, unor cerințe impuse de prezentul studiu. în Problema stilului (The Problem of Style), J. M. Murry definea aventura scrisului ca un proces prin care „din mulțimea de percepții vii, active rezultă un sens al vieții văzută ca întreg443. Primul stadiu este cel al Sensibilității comune’; Obiectele din jur, viața de zi cu zi a individului sau viața sa interioară, produc asupra scriitorului impresii profunde și foarte precise, mai precise și mai profunde decît acelea produse asupra omului obișnuit. Apoi impresiile se acumulează, se șterg, într-o oarecare măsură, și se consolidează prin ’gîndirea contemplativă’, de natură emoțională, constituindu-se în final într-un nujcleu emoțional coerent. Deci simțirea (emotion) se codifică în obiectele care, inițial, au generat-o. Relația Object-Impression-Emotion este un cod cu o semnificație anume pentru fiecare? scriitor, un „mod specific de a experimenta realitatea444. Studiul nostru este o investigație asupra unui aspect al acestei probleme. O vom face apropiind doi scriitori care, aparent, nu au nimic comun decît cultura căreia îi aparțin. Remarcabilă la cei doi este o anume calitate a imaginației rezultată dintr-un mod particular de a observa și reda realitatea. Un mod dramatic, remarcă F. O. Matthiessen în studiul despre Eliot5 6, un mod histrionic, adăugăm noi. Modul se definește prin capacitatea de-a comuica însăși „esența; vieții, semnificația timpului rea?46 cu ajutorul unei sensibilități dedublate ce poate împleti emoția și gîndul într-o singură imagine în care observația se transformă în simțire7. Este uni mod histrionic de a cuprinde sta 1 M u r r a y, John Middleton, The Problem of Style, Oxford Univer-sity Press, London, 1965, p. 21. 2 Idem, ibidem, p. 23. 3 Ibidem, p. 23. 4 Ibidem, p. 24. 5 M e 11 h i e s s e n, F. O., The Achievement of T. S. Eliot, Oxford Univer-sity Press, London, 1969, p. 78. 6 Idem, ibidem, p. 67. 7 Ibidem, p. 68. SHAKESPEARE ȘI KEATS 43 rea de existență, o concretețe ce rezultă din abundența de impresii, rezultante ale coroborării simțurilor și gîndirii într-o imagine-metaforă. Aceluiași mod histrionic i se subordonează alegerea cuvîntului anume, a cuvîntului ce exprimă comuniunea perfectă dintre simț, gînd și prezența ideii în imagine, imaginea, figura de sens care este concetto. Aceste tipuri de imagini poetice create de Shakespeare și Keats le-am regăsit suprapuse viziunii noi, moderne despre poezie la Ezra Pound. „Imaginea", scria Pound, „este aceea care prezintă un complex intelectual și emoțional echivalent unui anumit moment dat“8. Prin urmare obiectul studiului nostru comparativ este analiza unor imagini poetice de tip particular pe care din motive de ordin practic Ie vom numi de acum concetto, la Shakespeare, și imagini sinestezice de tip concettist, la Keats. Ne interesează un anumit joc al figurilor de stil care concură la exprimarea concettistă și, totodată, vom încerca să deslușim, pe cît se poate, un mecanism al echivocului, al iregularului, ce are drept rezultat imaginea totală, complexă, dramatică a trăirii poetice. De asemenea dorim să relevăm cîteva aspecte practice ale poeziei văzută ca „artă combinatorie ce se caracterizează prin contorsionare, inversiune a logicii prin logică"9. în demersul nostru ne alăturăm opiniei care consideră că sursa concettistă a imaginilor în poezia lui Keats este Shakespeare anilor de maturitate10, după cum, sub pavăza autorității în materie, credem în sursa ovidiană a concettismului shakespearian11. Este vorba de descendența din Metamorfoze, o imensă culegere de istorii despre schimbare, transformare și trecere în altceva. Aspectul care leagă Metamorfoze de concetto-ul shakespearian este maniera în care Ovidiu prezintă lumea: „o fantezie acut vizualizată din care se desprinde sensul aproape bolnav al schimbării, al amestecului, al dizolvării, realizat printr-o selecție a detaliului și precizie a perceptibilului12. Pe această linie evoluează concettismul shakespearian, adăugîndu-și, cu precădere în piesele anilor de maturitate, valoarea dramatică. Imagini disparate ale realității/trăirii fuzionează într-o singură imagine complexă, echivalent al unui moment de tensiune emoțională. De aceea concetto-ul devine la Shakespeare limbajul folosit de personaje „sub influența tensiunii pasionale"13, el este limbajul „trăirii ce trebuie cumulată într-o imagine controlată dramatic"14. Din punct de vedere al conținutului, ’concetto-uF este o imagine cu rădăcini într-o experiență esențială ce primește în procesul de creație o. viață proprie, în așa fel, încît, fiecare aspect al experienței poate sugera oricare altul fără vreo legătură logică. Se naște dintr-un paralo- 8 Pound, Ezra, apud F. O. Matthiessen, op. cit., p. 61. 9 G u s t a v Rene Hocke, Manierismul în literatură, București, Editura Univers, 1977, p. 90. 10 Mur r y, John Midd leton, Shakespeare, Jonathan Cape^ London, 1936. 11 W a i n, John, The Living World of Shakespeare, Macmillan Press, London, 1968. 12 Ide m, ibidem, p. 19. 13 M u r r y, J oh n Middleton, op. cit., p. 283. 14 Ibidem. 44 S. BERCE gism15 și este ceea ce Keats ar numi ’sensation’ acumulată într-o suită de imagini ce se reiau unele pe altele perpetuu. Este, cu alte cuvinte, o contopire a imaginii"simțire cu personajul-trăire, rezultatul fiind simți-rea-trăire. Spre exemplu, vestitele cuvinite ale Cleopatrei din actul IV, scena 2, a piesei Antoniu și Cleopatra: And it is great To do that thing that ends all other deecls Which shackles accidents and bolds up change Which sleeps and never palates more the dug The beggar’s nurse and Caesar’s16. Măreț e să oprești în loc destinul Să pui un frîu căderii și zăvorul Să-1 tragi peste schimbări, să afli somnul Din care hrana-și scoate cerșetorul Cu Caesar deopotrivă17. Versul este rezultatul fuziunii anunțate anterior. Simțirea-trăire este moartea. Cuvîntul, ca atare, nu este exprimat, coexistă latent cu acel vag ’lucru’ care 'zăvorește’, 'încătușează’ și ’adoarme’, care 'adăpostește’, 'ocrotește’, dar și 'gustă hrana’, este ea, doica cezarului și a sărmanului, moartea. Aici, concetto-ul este o trăire simțită, născută din ceva nedeterminat, confuz și totuși concret, activ, asemenea 'copilului adormit’, vipera, ce suge adormindu«-și doica, idee preluată în același, act al piesei: Peace, peace! Dost thou not see my baby at my brest That sucks the nurse asleep?18 Tăcere! Nu vezi că așezai la sîn copilul Ce lacom suge adormindu-și doica.?1^ Există în cele două exemple o foarte strînsă relație între imaginea-simțire și personaj ul-trăire. Aceasta este exprimată de Cleopatra care experimentează „un amestec de trăire fizică, spirituală, intelectuală, emo-țională“20 21, un fel de individ total prin simțire-trăire. La John Keats concetti, de sursă shakespeariană (după cum singur o afirmă în Scrisori), sînt rezultatul unei dileme, implicit exprimată în poeme. Prin formație, Keats este un poet pictural, poemele sale fiind o înlănțuire tumultoasă de scene „mînuifte pictural din afarăW21. Sursa este concepția romantică a identificării poetului ca esența și aspectul obiectului contemplării (Einfuhlung/empatie), dar și un înnăscut simț al imaginii redată sinestezic. Dilema anunțată anterior este legată, deci de găsirea unui mod de exprimare a ceea ce se întîmplă în timp, adică, de exprimare drama/tică a 'picturilor verbale'. Problema merită o aplecare 15 Gustav R. H o c k e, op. cit., p. 90. 16 Shakespeare, William, Antony and Cleopatra, Oxford University Press, 1971, p. 1007. 17 William Shakespeare, Antoniu și Cleopatra, în Teatru, București,. E.P.L.U., 1968, p. 1368. 18 Shakespeare, W„ op. cit., p. 1011. 19 W. Shakespeare, op. cit., p. 1386. 20 Murry, John M i d d 1 e t o n, op. cit., p. 293. 21 Ta te, Allen, A Reading of Keats, The Bobbs- Merrill Co., New York,. 1963, p. 497. SHAKESPEARE ȘI KEATS 45 asupra ei, deoarece reprezintă modalitatea practică de luptă a poetului cu sine: concretizarea în imagini a ideii că viața este schimbare și trecere, imagini izvorîte dintr-o profundă nevoie de a ,,dramatiza timpul sub presiunea exercitată de realitate^22. De aceea, dacă la Shakespeare concetto-ul, este realizat printr-un fenomen de fuziune osmotică a celor două nivele pe care le-am enunțat, în poezia lui Keats versul de tip concettist este rezultatul unei comprimări interioare, realizată prin alinierea și concretizarea unor imagini senzoriale de tip sinestezic. Indiferent ce combinație de senzații folosește, rezultatul este același: se subliniază relația intimă între fenomene total diferite, se găsesc similitudini, într-o imagine complexă, amestec de participare simțită organic și intelectual. Spre exemplu imaginea chinului și încordării titanului Hyperion, din poemul cu același nume (deci imaginea unor stări) se suprapune cu personajul însuși: At this through all his bulk an agony Crept gradual, from the feet unto the crown Like a lithe serpent vast and muscular .Making slow way, with head and neck convuls’d From over strained might23. Și-atunci din trupu-i munte-n agonie Sui încet, din tălpi pînă-n coroană Ceva precum un șarpe mlădios, Enorm, tot mușchii, cu cap și gît umflate Din pricina-ncordării peste fire24 25. Acest joc de impresii senzoriale comprimate echivalează încordarea, tensiunea, efortul, gigantismul cu imaginea unui șarpe-demon, iar rezultatul este trăirea organică a experienței (încordării). Acest tip de imagini complexe nu trebuiesc confundate cu epitetele sinestezice care abundă în poezia lui Keats, epitete de tipul ’fragrant light’, ’pale and silver silence’, ’the touch of scent’, ’soft incense’. Atît în acestea din urmă cît și în imaginile de tip concetti-st ele nu sînt reale corespondențe (în sensul simbolist al cuvîntului), nu sînt substituiri, ci materializări ale unui simț printr-un altul, adăugîndu-se, astfel, o anumită profunzime imaginii ca, de pildă, în următoarele versuri din poemul narativ Hyperion: ... his palace door flew ope In smoothest silence . . . And like a rose in vermeil tint and shape In fragrance soft and coolness to the eye .....înalta-i poartă Se deschise larg și fără zgomot; Cum se deschide roza purpurie Plăcut mirositoare, răcoroasă23. 22 Ide m, ibiclcm, p. 499. 23 K e a t s, John, Poems and Selected Letters, Hyperion, Bantam, New York, 1962, p. 218. 24 Idem, Hyperion, în Cele mai frumoase poezii, București, Editura Tineretului, 1969, p. 114. 25 Idem, Hyperion, New York, p. 217. 46 S. BERCE In exemplele de mai sus se remarcă o predilecție pentru tactil, pentru palpabil și concret; imaginile sînt direct sau indirect legate de .simțul gustului și de cel olfactiv, fiind susținute și ladîncite de asociația cu tactilul. în cele ce urmează vom încerca o succintă analiză a structurii imaginii concettiste, încercînd s-o definim, pe cît pasibil, sub raport stilistic. Avem în vedere faptul că concetto-ul este o figură de sens și nu o figură de stil, mai precis o figură semantică ce incumbă figuri de stil. Paul Valery, admonestînd unii critici contemporani pentru a fi neglijat însemnătatea unor ’topoi retorici’, scria în Questions de la poesie: „Aceste figuri joacă un rol de seamă în creația conștientă și construită, dar și în acea poezie, mereu activă, care răscolește încremenitul nostru tezaur de limbă, lărgește semnificația cuvintelor sau o îngustează, operează prin simetrii sau transformări [. . .]. Arta este o permutare constructivă"26 27 28. Preluîndu-i ideea și aplicînd-o la Mallarme, Hocke conchide că opera de artă este un mecanism care își creează conținutul printr-un proces „paralogic—a-logic — combinatoriu în care hazardul este nimicit prin hazarduri deliberate"23. Concetto-ul este un astfel de ’hazard deliberat’, sau, în accepția lui T. S. Eliot „reunirea căutată a celor neasemănătoare (far-fetched associations of the dissimilar)29. Hocke adoptă conceptul aristotelian de ’discordia concors’. Un ’concetto’ este o coincidență a contrariilor, o imagine-metaforă subtilă care face vizibil ascunsul30. Noi îl definim ca joc al contrariilor, bazat nu numai pe un joc al semnificației cuvintelor, ci și pe un joc al logicii ce potențează metafora într-o clipă de profundă emoție poetică, „dincolo de raporturile strict senzoriale pînă la o ambivalență ce anulează coordonatele spațiale"31. Concetto-ul este deci un joc, o aventură a cunoașterii, terminată cu o peripeție, o răsturnare bruscă, o reversiune neașteptată, este „un mod poetic care oglindește punctul culminant al peripeției și exprimă totodată perioade de criză extremă"32. Privit din această perspectivă, concetto-ul răspunde, din umbra veacurilor, ideii de frumos, așa cum a fost ea exprimată de Baudelaire: „Iregularul, adică neașteptatul,, surpriza, uimirea — este un element esențial al frumosului"33. Sub aspect stilistic, concetto-ul este un paralogism prelucrat cu metafore de opoziție, metafora care unește contrariile. O metaforă naște altele în funcție de combinațiile făcute, rezultînd lanțuri asociative de imagini, care, stilistic, sînt metafore, metononimii, comparații, parabole,, simboluri, oximoroane, personificări, paradoxuri, alegorii. în fapt, în liniile sale esențiale, concetto-ul este metaforă a unei noțiuni (stărir. 26 Ibidem, în Cele mai frumoase poezii, București, Editura Tineretului, 1969,.. p. 112. 27 G u s t a v R. Hocke, op. cit., p. 92. 28 Idem, ibidem, p. 94. 29 Ibidem, cf. G. R. Hocke, Donnein our Time, p. 95. 30 Ibidem, p. 11. 31 Ibidem, p. 134. 32 Ibidem, p. 210. 33 G u s t a v R. H o c k e, op. cit., p. 103. SHAKESPEARE'ȘI KEATS 47 idei). In primul text din Shakespeare, ales spre exemplificare, Domi-tius Enobarbus, prietenul lui Marc Antoniu din piesa Antoniu și Cleopatra, exprimă durerea prieteniei trădate, dorința de a muri împotriva firii, de a dispare împreună cu gîndu-i mîrșav: That life a very rebel to my will May hang no longer on me; throw my heart Against the flint and hardness of my fault Which being dried with grief, will break to powder And finish all foul thoughts34. .... ca viața răzvrătită în contra voiei mele să-nceteze A mă năpăstui. Preachinuita, Sărmana-mi inimă izbește-o groaznic De piatra dură a greșelii mele Și fie ca uscată de durere în praf să se prefacă, împreună Cu hîdele-i gîndiri . . ,35. Stilistic, versurile de mai sus sînt o combinație tumultuoasă de metaforă, oximoron, paradox și epitete sinestezice. Noțional, imaginea este o metaforă a dorinței de aultoanihilare. Al doilea text surprinde imaginea de coșmar ce i se dezvăluie lui Macbeth, în actul II, la vederea trupului neînsuflețit al lui Duncan, expresie, la primă citire, a groazei în fața nimicniciei și deșertăciunii vieții. Here lay Duncan. His silver skin lac’d with his . golden blood And his gash’d stabs, looked like a breach in nature For ruin’s waste ful entrance: th-ere the rnurderers Steep’d in the colours of their itrade, their daggers Unmannerly breeched with gore . . ,36 Ici Duncan, chip de-argint vrîstat cu sînger Deschise plăgi, porți ale nimicirii Colo tîlharii, roșul faptei lor, Pumnale-n cheag de sînge întecuite37.. După Cleanth Brooks acest concetto conține simbolul central al piesei, cel al omului nepotrivit, al celui sărac cu duhul, vanitos, înșelător și crud, care pășește peste trupul prietenului pentru a-i lua locul și puterea38 39. Fragmentul vehiculează metafora măștii^ ce trebuie să ascundă o inimă falsă, relevată prin antiteză. în Romeo și Julieta, actul I, am găsit un concetto clasic, succesiune de oximoroane și paradoxuri, un ’concordia discors’ ce exprimă 34 Shakespeare, William, Antony and Cleopatra, p. 1003. 35 William Shakespeare, Antoniu și Cleopatra, p. 1345. 36 Shakespeare, William, Macbeth, p. 854. 37 William Shakespeare, Macbeth, p. 992. 38 B r o o k s, Cleanth, The Well Wrought Urn, Harcourt Brace, New York, 1947, p. 32. 39 Ibidem; cf. Caroline Spurgeon, Shakespeare's Imagery and What it Tells Ust 1935, Cambridge University Press, 1965. 48 S. BERCE metafora iubirii. Dincolo de raporturi strict senzoriale, metafora noțiunii de iubire este ambivalență prin caracterul ed iluzoriu și efemer: Why then, O browling Iove! O loving hate O any thing! of nothing fir st create O heavy lightness! serious vanity! Mis-shapen chaos of well-seeming forms! Feather of lead, bright smoke, cold fire, sick health Still waking sleep, that it is not what it is? This Iove feel I, that feel no Iove in this!40J ■ Ei bine, ură plină de amor? Amor setos de ură! Tot născut Dintr-o nimica toată la-nceput Deșertăciune grea, voioasă jale Haos diform de forme ideale A>înt de plumb! Lumină, fum! Foc, gheață? Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz41. Sub raport stilistic toate textele de mai sus sînt redate prin figuri ale ambiguității, în principal cele de similitudine și analogie (metafora, comparația, metonimia) și cele de opoziție și contradicție (oximoron, paradox, antilogie). în cîteva cazuri am menționat prezența unor epitete sinestezice de tip antitetic. Metaforismul are un evident caracter asociativ, în sensul reunirii celor disparate. Hocke îl găsește deformator: „Pentru a releva un strat sufletesc mai adînc (penitru a trece la un alt plan existențial) metafora convențională devine în dublu sens irațională. Ea este smulsă convenționalismului irațional printr-o destrămare intelectuală, urmată de o recombinare rațională de litere și cuvinte. Termenul de ’puns’ trebuie înlocuit cu noțiunea de perspectiva iluzorie a limbajului^42. Este aici sugerait și aspectul semantic al problemei. Sub aspect semantic, concetto-ul se bazează pe echivoc, ambiguitatea și plurivalența cuvîntului, practic rezultînd, asemenea calamburului, din omonimie cu un alt cuvînt sugerat în context și din polisemie. Deși referirile semantice sînt, de cele mai multe ori, descifrabile rațional, atribuitele particulare sînt combinate adeseori în chip a-logic, ’răscolind încremenitul nostru tezaur de limbă’, prin deplasarea înțelesului inițial în spre echivoc. De aici și dificultatea traducerii unor imagini. Prezentînd în p'aralel textul original și traducerea nu am făcut decît să subliniem strădania traducătorului, pus în fața unui text — fenomen complex. Prin comparație cu Shakespeare, concettismul lui Keats este o concentrare într-o singură imagine a mai multor aspecte/calități ale unui obiect/subiect, acesta din urmă apărînd ca un tot unitar. Practic concettismul se bazează pe asociații senzorial tactile, combinate, în vers, cu o condensare extraordinară a impresiilor senzoriale de altă natură. Re 40 S h akesp ea r e, W i 11 i a m, Romeo and Juliet, p. 776. 41William Shakespeare, Romeo și Julieta, p. 285. 42 G u s t a v R. Hocke, op. cit., p. 133. SHAKESPEARE ȘI KEATS 49^ zultatul este ceea ce Hazlitt numea ’gusto’ (o stare prin care imaginația poetică exprimă caracterul complex, de tot unitar al obiectului contemplației). Stilistic, imaginile concepute de Keats, sînt sugerări de tip asociativ cu ajutorul unor metafore condensate, a unor epitete metaforice, a unora sinestezice, de antiteză. In Lamia, momentul transformării șarpelui în femeie este surprins într-o astfel de imagine, sugestivă prin ambiguitatea sensurilor: „The colours all inflamed throughout her train / She writh’d about convuls’d with scarlet pain / A deep volcanian yellow took the place“43. Stacojiul și galbenul devin atribute ale durerii, printr-un surprinzător transfer de sens, într-o imagine pe care o resimțim organic. Lamia, șarpele, devine roșu, apoi galben într-un proces, care, în mod firesc implică suferință. în Ajunul Sfintei Agnes, purpuriul (roșu) devine metafora tinereții, a dragostei pasionale, a gîndului înflăcărat, a simțirii și a organicului prin același mecanism al transferului de sens în interiorul unor metafore condensate și a unor epitete de antiteză (sinestezice): Sudden a thought came like a full-blown rose Flushing his brow and in his pained heart Made purple riot44. Un gînd țîșnind ca trandafirul în floare l-aprinde fruntea, inima-i durută De-un purpuriu tumult se-ncinge tare45. Purpuriul se asociază simțirii și gîndului prin transferul de sens de la trandafir la ’tumultul purpuriu’ al inimii scăldate în sînge. Din textele prezentate rezultă preocuparea poetului romantic pentru surprinderea și exprimarea de asociații senzoriale simultane și pentru cultivarea de asociații noi, surprinzătoare, evocatoare. Tehnica este aproape simbolistă, cu mențiunea că nivelul corespondențelor corespunde unei materializări, substanțiali zări și esențializări a imaginii. Se pot distinge trei tipuri de esențializări: a) esențializare de la simpla imagine/ comparație pînă la metafora complexă (Hyperion); b) esențializare prin imagini care se dezvoltă unelei. din altele, în joc asociativ, construite pe imagini convergente (Ajunul Sf. Agnes); c) esențializare prin simbol bazat pe o succesiune de senzații asociate (Lamia). Stilistic, concettismul lui Keats folosește într-o mai mare măsură figuri ale plasticității, ale descripției. Aceasta este justificarea pe care o găsim atunci cînd afirmăm că imaginea sa nu este un concetto ci este de tip concettist. Din studiul nostru se pot desprinde următoarele concluzii cu privire la sursa, mecanismul și conținutul imaginii concettiste la Shakespeare și Keats: 1. Concetto-ul este o figură semantică ce incumbă figuri de stil. Sub aspect structural este un paralogism prelucrat cu metafore de opoziție, rezultînd lanțuri asociative de imagini ce concură la exprimarea metaforică a unor noțiuni, respectiv a unor idei (stări etc.); 43 K e a t s, John, Lamia, p. 133. 44 Idem, The Eve of St. Agnes, p. 237. 45 Idem, Ajunul Sfintei Agnes, p. 92. 4 — Phil-ologia, 1985 50 S. BERCE 2. Atît la Shakespeare cît și la Keats, concetto-ul este expresia unei experiențe esențiale, relevată printr-o contopire a imaginii-simțire cu personajul-trăire. Contopirea se realizează în grade și pe căi diferite, mai profund la Shakespeare, mai difuz la Keats; 3. Imaginea concettistă shakespeariană este simțirea-trăire, cea a lui Keats este, mai degrabă, o participare simțită organic, spiritualul, intelectualul fiind umbrite de organic și emoție; 4. Imaginea shakespeariană se realizează prin fuziune osmotică a unor imagini ce se succed, la Keats prin compresiunea unor imagini de tip sinestezic; 5. Paralogismului concettismului lui Shakespeare îi opunem a-lo-gismul simțirii poetului romantic. CONCEIT IN SHAKESPEARE AND KEATS (S u m m a r y) The study is an approach of conceits and synaesthetic imagery in Shakespeare and Keats and an inquiry into the poetic imagination and imagery. It also-attempts to define the source, the content and the particular mechanism of the conceit. The conceit is viewed as a semantic figure or ornament, versus the fi-gures of speech, structurally a paralogical construction, built up on far-fetched (or condenssed) metaphors. Associative chains of recurrent images are obtained. that go into the metaphoric utterance of some notions, ideas and state of mind.. The conceit and the synaesthetic imagery are the result of an essential ex-perience in which the ’image-sensation’ coalesce with the ’character — emotion’. Such a complex imagery is achieved by fusion of several images in Shakespeare and by compression of synaesthetic images in Keats. STUDIA UN1VERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 HEMINGWAY’S MODERNISM AUREL CURTUl “People in a novei, not skillfully constructed characters, must be projected from the writer’s assimilated experience, from his knowledge, from his head, from hisi heart, and from all there is of him. If he ever has luck and seriousness and get-s out entire they will have more than one dimension and they will last a long time’’1. Starting from this striking idea it is my intention to prove that this great American writer opened up, to a great extent, a new road to contemporary fiction. Since the “new wave” of the American novei represented by Erskine Caldwell, William Faulkner, John Steinbeck, John Dos Passos and Ernest Hemingway made an impact on the as vet unconquered European field of literature. They opened up a whole era in search of truth. Along these lines Hemingway’s rewarding work found a distinct place. He developed a poetics of his own of striking originality concerning human existence. His aesthetic approach found its way in a philosophy that was his own, a philosophy which leads to an every-day epos within the framework of a realism which could be called sym-bolic and toward a mythology that was completely new. • HemingwTay’s major works constitute a departure, in many respects a radical one, from the literary tradition preceding him. When consi-dered together his main works read like a program for the shifts in narrative technique that characterized the rise of modernism in American fiction. Hemingway turned his back on tradițional American prose patterns and discovered a new horizon based on observation and character. His early work turned up to be a series of -studios of the human mind, often based on the building up of an atmosphere rather than observing of moral patterns. The writer gradually found his way to concrete reality, his feet is on the ground while he left room for sentimental străin. His scrutiny of reality points to minute details. Hemingway’s idea of the function of art is entirely modern. It is to him a road to knowledge and to the discovery of truth. Hemingway’s art is not an imitation of nature but rather the remaking of reality in truthful patterns and structures. These, of course, reflect the emoțional condition of the writer. A fundamental source of literature, according to Hemingway, is real life. “You must first know your subject” — says Hemingway in an article published in 1934 — next you must know how to write it. Leaming these two things is a lifetime job”. 1 Ernest Hemingway, Write It as It Really Is, in Writer to Writer: Readings on the Craft of Writing, Edited by Watkins-Knight, New York, 1966, p. 127. 52 A. CURTUT Hemingway’s modernism rests, first of all, on, his urge to be a modern prose-writer from the very beginning. He avoided the easy paths and chose the steep slopes of a new art despite all risks. He defied prejudice and rejected the commonplaces of standard American prose and touched upon striking themes as: the problems of human solitude, death and illusions, the victory of human dignity over evil in the world. He thus anticipated certain aspects of the literature of alienation and of the absurd of later existențial prose. To this purpose he revealed an entire gamut of means of discovering and decoding the symbols of reality. To this effect he did not hesitate to write newspaper reports, sketches, short-stories, novels, and articles. The great variety of epic forms and structures approached are noticeable in the early volume entitled In Our Time. In it Hemingway asserted himself as an innovator and blazer of new trails in American fiction with regard to content and form. Nick Adams, the hero of severa! stories in this volume is in search of the very values that can do away with the loneliness of the individual, such as: courage, dignity, self-control, and true friendship. The writer is a sophisticated “viveur” cul-tivating a sophisticated way of looking at things in order to make a note of the victories, and defeats, the hopes and resignation of his hero. In such stories, for instance, surprise cannot be felt in the un-folding of the action but in reactions set forth on the psychological levei between heroes. Significant are in this respect Indian cabin and The End of a Story whose social function is not to resolve or put for-ward a certain problem but to incite the reader’s phantasy towards a similar solving of existence dillemas. Or, for instance, in The Capital of the World Hemingway sets forth the condition of modern man and his detachment in face of death aiming at a reassessement of the values of a chaotic and bizzare world. Hemingway’s typical form of narration is the story entitled The Undefeated where we find the well-known tension, a feature to be found in most of his stories. The permanent contrast between what happened or what is said and what actually is in the displaying of the narration on severa! levels preserves this tension and creates an unusual background in the structure of the narrative. Here is another example. In The Short Happy Life of Macomber the hero rapidly deveiops from fear to courage, from indifference to hatred. As Eric Auerbach observed is his Mimesis, Hemingway “evokes isolated everyday happenings and situations”2 which at every moment are to be found within the frame-work of a destiny. This tendency of his confers a new modernism since it leads to the achievement of a synthesis of the life pattern of the average American. Significant from this point of view is Hemingway’s first novei The Sun Also Rises. It sets forth the endeavours of a whole generation to find a way to progress based on its confidence in the powers of man. The art of understatement. 2 Eric Auerbach, Mimesis, New York, 1976, p. 156. HEMINGWAY 53 one of the basic principles of his aesthetics, is highly developed in this novei. Jake Barnes, the protagonist of the work, makes use of a subtle art of the unsaid, an art based on the meaning beyond the meaning of a word. The new formula is also experimented in the novei Farewell to Arms which points to the consequences of the Hemingway generation as a pointless human tragedy. The epic moments of hiistory alternate with lyrical moments of high value which lend a certain charm to this book. A major work The Old Man and the Sea is a story in a class by itself. Hemingway proves his capacity to delineate the unique human experience. The story is a masterful presentation of stoicism, the dig-nity with which the hero endures his destiny and faces a glacial and arid world. Thus Hemingway brings new dimensions to American fiction. His work is prevaded by a strong deșire to instruct and change man. He speaks to a tragic and arrogant world. He calls the attention of man-kind to the necessity of saving man and his eterna! virtues. There lies the essential creative and topical value of his work. MODERNITATEA LUI HEMINGWAY (R e z u m a t) Lucrarea prezintă elementele noi pe care Hemingway le-a adus în proza americană. Se subliniază modul în care el renunță la modelele tradiționale și descoperă orizonturi noi prozei bazate pe cunoaștere și adevăr. în acest sens Hemingway dezbate teme de mare interes în opera sa, surprinse într-o mare varietate de forme și structuri narative. STUDIA UNIVERSITATlS BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 VALUES OF THE PRESENT TENSE IN COLLOCATION WITH DEFINITE TIME ADVERBIALS MIHAI M. ZDRENGHEA 1.0. In this article selected problems in the semantics of English verbs, their time reference and their restrictions on temporal adver-bials are examined within the theory which we have developed in some previous articles1. However, we wish to make clear that we do not claim that this article will analyse all the aspects connected with tense-temporal adverbials. One might now ask why this particular metho-dology must necessarily lead us to the most adequate theory of natural language, and furthermore, why should the sub-lexical structure of lexical items obey the same constraints as super-Iexical syntox? The answer, of course, is that there is no. reason at all why- we necessarily must assume this. to be so. It is well known that the methodological assumptions of any Science (like the questions cf what counts a.s data and what counts as an argument) are ultimately arbitrary and în tact cbange in all Science as time passes. The nature of a scientlfic theory at any point depends as much en these assumptions as upon the fact of the empirica! data liself. Bu: a mețhodology is a. good one ard ervcs to be persucd so long as Te theory it producea continues io - Tain the data wlthout contradlcting itself, the resulting theories conhnue to lead to new and interesting facts, and the theory produced is interesting and satisfying in an. admittedly ' v w way. Th " o4 ' mbch ‘ o illustrate or o plore this n'1 ./cai o m or, cm o w Iha. ta cxolore rmh sroblemo ’r ...px:. TL 5 c nd.w i thh article inel a Ae propertics of tenses in EaglLh, hem c^wcmwronce restric-b - w’ a va T" •> b™s of time adverbials. and the semantic correlates ol ""h^s com r is ol verbs and adverbials. Anyway, we refrain fre - . ahing d vs of universality for these anolyscs. LI. From the wmporal point of vicw, the verb-adverbial reia-tionahip in English should be de alt with from the very first instance of time specifications. This is justified by the frequency of obligatory co-occurrence of verbal forms and temporal adverbials. The general temporal reierence of diiferend actions, the sequential relationship of one action with another, is made by the balance between adverbial spe-cification and tense form. 1 See our articles: Towards a Semantic Description o\ Tenses In English, in „Revue roumaine de linauistique“, XXII, 3, 1977, pp. 291—302, Towards a Semantic Interpretation of the Present Tense, in „Studia", 1, 1973, pp. 53—61, Există restricții selective în colocația timp—adverb de timp?, in „Cercetări de lingvistică", XXIII, 1, 1978, pp. 97—102. VALUES OF THE PRESENT TENSE 55 The description must reflect the fact that inany adverbials have a manifest tendency to occur with a specific tense form, the co-occur-rence with others being relatively infrequent. When they co-occur with other tense forms than the one usually accepted, it meians that the construction is semantically more specific. There is rarely a choice between two co-occurrences to refer to the same general area of temporal reference, but such a choice might exist and in this case the adverbial would be automiatically assigned to one tense form and not another. If, for some reason, the speaker wants to break the expec-tation, he may assign the adverbial to the other tense form with a stylistic implication. Usually the occurrence of one adverbial will produce the occurrence of a tense form. The co-occurrence restrictions of an adverbial are semantic in nature and therefore depend greatly on the inherent semantic features of the adverbials2 and the tenses described3 4 5. There are cases when the time adverbial determines the tense, a fact which explains why statives do not occur in commands. Statives take no time adverbials. The time adverbial indicates the time-axis of the verb in respect with which the presuppositions and implications associated with the verb divide. Time adverbials play an important part in specifying the time re ren ce of the verb. Thus, it is the time adverbials that determine iha Ihe reference in: (1) He is writing now is present, whereas that im (?) He is u:riting tomorrow is future.. Because of their time specifica dans, come time adverbials cunnot co-occur with particular forms of ciw wb group. Thus, to^oorreve does not co-occur with. the simple past: (3) ‘.:e lorote tomovrow and yesterday does not co-occur with the pre-sem nor with modal a nil f ms: (4) Hie raay wHte yesierday. _ m Ci aii i- s o t psis will provide imormation ea punctual o , hd amil s s can be shown to exclude achievemert vorbo from iT ' ■ ' ic w «ructions (thus explaining the restriction on co-occur-"c v h x p mes) except in just those c ises where an Încetinite pi..< . w o s nomi occurs in the sontence1. Achievements do not need mp ii v s w milon when used in the present tense, as they entail a prewm 'une. mowever, an achievement verb in the present tense is rai ut v .^ard: (a) ?He discovers the trudii. 2dh Punctual verbs accept the collocation with definite time adverbials that denote a • point in time : (6) He finishes his work toâay*. The time adverbial has a selection restriction that indicates possibilitics of 2 For a detailcd description of the time adverbials see: M. M. Zdrenghea, Structura and Values of the English Tenses Collocated with Time Adverbials, Unpublished Ph. D. Dîssertation, 1974. 3 See M. M. Zdrenghea, Towards a Semantic Description of Tenses in English, pp. 292—296. 4 Cf. M. M. Z d r e n g h e a, Despre opoziția 'momentan’/’ dur ativ’ in colocația timp—adverb de timp, în „Studii", voi. II, Dej, 1978, pp. 53—59. 5 As temporal adverbials bring specifications of unit, direction and number, an adverbial like today may be construed as punctual if the unit is day or du-rative if the unit is understood to be hour. M. M. ZDRENGHEA 56 collocation with tense forms that have in their description the feature d-SIMULTANEOUS. The combination specifies an activity that takes place on a definite time occasion in the present: (7) (+ SIM —> DEF — — 0 0 — 0) + ( + SIM DEF 0 0 LIM) = ( + SIM 2DEF^ —00 —L1M)6. The specification of limitation brought by the adverbial indicates a more definite occasion, while the features -|-SIM and DEF are intensified, a fact which proves that, to a certain extent, the information brought by the adverbial is redundant. Punctual verbs often. co-occur with punctual time adverbails modified by prepositions like (bejore, when, after) : (9) That one goes off before midnight. 3.0. The semantic properties of durative events used in the simple present tense allow collocation only with definite time adverbials refer-ring to a period of time long enough to have a repeated action (this week, this month, this year, etc,) : (9) John walks to school this weck. These temporal adverbials that express a limited period of time may collocate with tense forms that express habitual actions, as the selection restrictions + SIM and EXT are satisfied : (10) ( + SIM 0 -> REP -> EXT 0) + + ( + SIM DEF 0 -v 0 IJM) - ( + SIM DEF -v REP — EXT —The result of the combination expresses a limited eontempora-neous frequency of oecurrence. 3 .1. By the fact that collocation with the present tense form ex-pressing a habitual action should satisfy a selection restriction indicated by the mark EXT, no punctual definite time adverbial may collocate with this tense form: (11) speaks English now (activity)7. 4 .0. On the other hand, the semantic features of statives indicate that they may collocate only with now, and in this case they may be considered as achievements that inițiate a state: (12) Now I under stand it. Under normal circumstances states do not collocate with definite time adverbials. Definite time adverbials imply a limited spân of time which contradicts the semantic description of states which are not sen-sitive to the mark LIM: (13) */ understand him this week. 5 .0. Stage indicates, by virtue of their ibeing used to express pre-dications in the present time, referred to as a whole, as a single unit, simultaneous with the moment of speech, cannot. collocate with time •adverbials of any kind. Any indication of repetition, extension. or limitation will break the internai equilibrium of this predication, altering its meaning completely. Sports comments and demonstrations have similar implications. This value can be labelled instantaneous simple present, being used only with dynamic verbs which signify an event simul-taneous with the present moment. 6 According to our opinion (see Structure and Values...) five Systems are-relevant to the description of tenses, time adverbials and the collocation of tenses and time adverbials. The five Systems are: ± SIMULTANEOUS, + DEFINITE,. ± REPEATED, + EXTENDED, + LIMITED. Sound justification was given for -each of the five Systems. The description has thw form of matrices where the «narkers have fixed places. 7 When speak is used as a stative, the sentence (11) is correct. The meaning. ** “He can speak English now”. VALUES OF THE PRESENT TENSE 57 6 .0. An overtly expressed time adverbial cannot collocate with a tense if an essential property is predicated. It means that no time adverbial may co-occur with »a generic present: (14) *A Hon is a wild animal this morning. 6.1. A similar restriction in collocation is generated by a predication that is defined as ’timeless’8. The content of such a predication is valid not only for a limited period of time, but for a period of time long enough to make any temporal specification irrelevant. It means that no' temporal adverbial is accepted as the modifier of a verb ex-pressing such a predication: (15) It says in Chapter two . . . 6.2. ’All time predications partially share the properties of 'generic’ and ’timeless’ predications in that they are also incompatible with definite temporal specifications: (16) The earth moves round the Sun (*this week). 7.0. The progressive aspect of the present tense form accepts the collocation of temporal adverbials that indicate a definite spân of time. It is the mark DEF that is to be satisfied in the combination of the present tense progressive aspect and temporal adverbials : (17) Anne is stay-ing with us these days. The semantic description of the progressive present requires a definite time specification which is satisfied in (17) by the adverbial these days, containing in its description the mark DEF: (18) ( + SlM-»-DEF^0-^EXT-^LIM) + ( + SIM -> DEF -> 0 -> EXT LIM) = (+ SIM -> 2DEF -> 0 2EXT — 2LIM). Though it seems that the adverbial does not contribute any meaning to the combination, it is evident that the mark EXT in the adverbial indicates that the action specified by the verb takes place within a period of time in-dicated by the adverbial. This is a simultaneous limited present activity in progress. 7.1. The case is different when a punctual definite time adverbial occurs with a progressive present: (19) My friend is coming right now. The description of the progressive form is similar to the one in (18), but that of the adverbial is slightly different from that in (18) as the mark EXT is not among the characterizing features of the adverbial (20) (+ SIM —DEF —> 0 —► EXT —LIM) + ( + SIM-> DEF->0->0 -+-LIM) = (-J-SIM —> 2DEF —> 0 —> EXT —> 2LIM). The resulting matrix indicates that the action is in full progress, but reference is made only to a time point. This is a contemporaneous present activity in progress. The spân of time to which reference is made in this case is identical with the moment of speech. 8.0. A deictic present tense associated with a definite time adverbial of past reference can be used to refer to a process that took place in the past. The adverbial assumes the role of a reference point and this generates a shift that involves the features + SIM and —SIM: (21) Last week we are playing football in the garden when all of a sudden a heavy 8 In our article Towards a Semantic Interpretation of the Present Tense we distinguished the following sense of the present tense: all time, generic, timeless, iterative, instantaneous, historic present. 58 M. M. ZDRENGHEA rain starts to pour water .... As the adverbial acts as a new reference point, the adescription of the combination gets the mark — SIM oncon-dition that the time adverbial prevails over the meaning of the Progressive present: (22) ( + SIM -> DBF 0 EXTFIM) + (-SIM DBF ->0 ->0 -> FIM) = ( + SIM 2DEF r0 EXT 2FIM). This is the historical present or present used for past. 9.0. As for the future time expressed by a present in collocation with a definite future time adverbial Boyd specifies that the tradițional account “involves postulating two tenses, present and future, and describing future tense as being marked in surface structure either by the modal will or by the combination of present tense forms of the verb and an adverbial phrase such as tomorrow, next week, sometime on Friday”L We now have to indicate which are the conditions that trigger the process of assimilating the present tense by the future time when it co-occurs with temporal adverbials of future reference. If we consider (23) He goes to London tomorrow and (24) He will go to London tomorrow, we could say that they are nearly equivalent, though it might be quite difficult to characterize this equivalence. In (23) the feature -SIM is marked by the adverbial tomorrozo which is an adverbial of future time reference. This adverbial has the power to impose on the combination the mark -SIM, its defining feature thus overriding the present tense form of the verb. The sentence unde? (23) in which the present tense form accepts a temporal specifier that indicates futurity is derived from an underlylng-: (25) He will go to London tomorrow by means of a rule of wîZZ-deletion. Now we have to face the questlon: when can the modal witi be deleted? There are two wilw: one of volition, which never drops out, and one of future prediction, which can be deleted. The future witb.o-.it will is used to dewr'm an action previously arranged by the speaker or known by the . pwku ■ to be arranged, a fact that makes Rohm Lakoff say that ^the ro ion of control by the speaker, or his knowledge of control, is the relevant factor”9 10. Usually a wiU-deleted future implies both deșire and intcniion on the speakers part, which accounts for the fact that ^wHl-delehon is somewhat more natural in sentences with first person subjects or in sentences the action of which is assumed to affect the speaker directiv, and in sentences in which the future time is not too distant”11. The specific implicit modal interpretation of futurity is, thus, due to a rule of semantic interpretation and not to features of the under-lying modal will. If the speaker knows with fair certainty that an action will take place in the future, the present tense form will be used — in collocation with a temporal adverbial of future specification and 9 Julian Boyd and J. P. Thorne, The Semantics of Modal Verbs, in Journal of Linguistics, 5, 1969, p. 62. 10 R o b i n Lakoff, Tense and Its Relation to Participants, in “Language”, 46, no. 4, 1970, p. 845. 11 Ibidem, 846. VALUES OF THE PRESENT TENSE 59 in the', case of a supposition the wiZZ-marked future will be used. It means that “taking into account. . . judgements about the real world one is able to constrain the rule of wzZZ-deletion”12. Consider: (26) He will do well in his examination tomorrow. We realize that the verb in (26) cannot be used in the form of a present tense with future relevance, as we can only presuppose that sumebody will do well in his examination. This indicates that a certain class of verbs must be marked as undergoing wiZZ-deletion, but, for the proper operation of the rule, there should be available further Information about the complementizer. (23) cliffers in its surface structure from the corresponding; utte-rance when this sentence makes up the propositional content of a prediction. The difference between (23) and (24) lies in the fact that the former is marked by the feature ’CERTAIN’ while the latter is not sensi-tive to this mark. However, there is not much difference between the illocutionary force of the two sentences as the propositional content of a statement and that of a prediction are identica!, each being a present tense sentence containing a future time reference. Using a present tense verb in a sentence with a future time refe-rence expression is similar to making a prediction, but we still say that (23) is used when we are certain that the person under conside-ration is going, that his departure has arranged, while (24) indicates that there is still some lement of certainty involved. The involvement of the mark 'CERTAINTY' is of great importance in our analysis as it explains the possibility of collocation between a present tense ferm and a time adverbiaj of future reference. The colloca-tion between the tense and the adverbial in (24) îs casliy explaincd, as the selection restrictioa ( — SIM) of the adverbial is satisfied by the mark ( —SIM) defining the tense. The collocatoin between the tense and the* time adverbial in (23) con be explained by the fact that the present tense form involvos the mark (ENT). The extension of the event can be mede only from the moment of speech into the future time period. The fact that a present tense form may imply future extension justifies the use of a time adverbial that covers that period. The meaning of the combination between the present tense and an adverbial odf definite time can be described as future eeeurrenee ou definite oecasion or present for future : ( —SIM/AFTER —> DEF — > 0 0 —> LIM). 9.X Another interesting aspect arises from the analysis of (27) He will sil there for hcmrs and (28) He sits there for nours. Both sentences indicate a present time reference, specifying a habitual aetion. This indicates that the feature TIABITUAI/ is associated with sit, not with will. 12 Lyle Jenkins, Will-Deletion, in “Papers from the 8th Regional Meeting”, Chicago Linguistic Society, Chicago, 1972, p. 175. 60 M. M. ZDRENGHEA VALORI ALE TIMPULUI PREZENT ÎN COLOCAȚIE CU ADVERBE DE TIMP DEFINIT (Rezumat) Autorul analizează restricțiile semantice care operează asupra grupului verb — adverb de timp, arătînd importanța elementului adverbial în precizarea diferitelor nuanțe ale timpului prezent în limba engleză. •STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 LE DISCOURS NARRATIF D’HERVE BAZIN YVONNE GOGA Lire les romans d’Herve Bazin c’est dechiffrer le meme invariant dans toutes les variantes que ce texte offre â la lecture. Chaque recit se deploie dans le meme univers restreint de la familie, que l’ecrivain connaît mieux que tout autre, dans les moindres details insignifiants. Cet aspect de la realite offre â la mimesis des possibilites d’affirmation qui lui assurent un statut particulier. En eliminant de l’espace roma-nesque les problemes majeurs de l’existence, la mimesis bazinienne pro-pose le deplacement de l’accent epique sur le fait divers tout en operant aussi une fragmentation du reel, un „emiettement du quotidienul. Le changement de l’objet impose le changement du statut du sujet. Texte moderne, le roman de Bazin est un texte qui se produit, qui cherche son propre objet litteraire. En prenant comme point de depart une opi-nion du groupement Tel Quel sur la creation litteraire moderne, on peut affirmer que le discours romansque bazinien quitte cette sphere imaginaire dans laquelle ,,1’ auteur pensait etre le sujet de l’oeuvre“1 2, pour se constituer dans une linearite progressive qui suit l’ordre logique du deroulement des faits, selon la perspective du protagoniste. • Car Bazin investit ses personnages de la capiacite de diriger le recit selon leur structure et de changer le discours en leur faveur. Meme si le recit est â la premiere personne la toute puissance du regard narra-torial unifiant le texte n’existe plus. Tout en utilisant la technique du point de vue, le romancier la renouvelle et la rend plus mobile. Le narrateur est decharge de sa tache, et une fois libere, îl cede la perspective aux personnages qui en prennent la charge â tour de role. Tout personnage peut juger les faits, les commenter, les presenter, selon ses caprices, sans jamais depasser les limites de la linearite discursive. La mobilite du point de vue maintient donc la linearite du discours et exclut les investigations concernant Tintimite des personnages. L’emploi de ce procede permet au discours narratif bazinien de garder les limites du fait divers, de constater, de passer en revue sans avoir l’ambition de s’interroger. Vu son unique finalite d’enregistrer et de presenter inaitere le fait, la perspective narrative uniformise, chez Bazin, les personnages qui deviennent eux aussi des variantes d’un meme invariant. Vu sa mobilite, elle concourt â la fragmentation du reel, du quotidien, tout en contribuant, grâce â la vitesse du deplacement d’un personnage â Tautre, â la perception complexe du moindre detail. Le renoncement au regard narratorial unique est â la fois l’effet et la cause de la particularite essentielle du discours narratif bazinien. 1 Ba zi n, H., Au nom du fils, Editions du Seuil, Paris, 1966, p. 96. 2 Tel Quel, Theorie d'ensemble, Editions du Seuil, Paris, 1968. 62 Y. GOGA On assiste ă la fois ă la dislocation du recit, par le changement de perspective et ă l’unification de celui-ci par Tinsertion naturelle du point de vue dans le discours. A la difference des autres ecrivains appartenant â la seconde moitie du XXe siecle qui accordent une place plivilegiee au descriptif, Bazin prefere renouveler le narratif et l’adapter aux ne-cessites de sa verve caracteristique. La replique du personnage devient ainsi une sorte de noyau fonctionnel de la narration. Parfois le dialogue remplace le narratif tout en remplissant ses fonctions. On elimine de cette maniere les passages explicatifs qui alourdissent le discours, mais on les maintient dans le recit par la suggestivite de la replique, comme dans ce passage du roman Au nom du fils: „Toujours est-il que, des janvier, il se produisit chez Bruno une sorte de glissement. Je fus d’abord alerte par la frequence accrue d’une phrase banale: — Non dimanche, ne comptez pas .sur moi . . . Par l’apparition aussi, de rechignements: — Le droit, le droit. . . Quel fatras, cette licence de chicane? Et par celle plus desagreable, d’un nouveau ton: — Quand nous deciderons-nous â changer le tacot? Ou, â propos d’un de mes jugements: — Tu vois ca comme on le voyait il. y a vingt ans . . .3. Remplissant l’espace blanc de l’introspection, dans le discours narratif bazinien, l’entretien imaginaire d’un personnage qui detient â Tinstant meme la perspective, avec un autre, qu’il est en train d’examiner, s’avere etre beaucoup plus efficace que les speculations psychologiques du discours narratif. Se figurant un discours avec sa mere, le protagoniste de la Vipere au poing maintient la linearite du recit, tout en laissant surgir, ă travers l’echange de repliques imaginaires, le caractere de madame Reseau et le sien. La replique assume parfois, dans les romans de Bazin, la fonction rememorative du discours. Elle remplace de la sorte le recit d’une si-tuation qui explique l’etat present comme dans ce passage de La Tete contre les murs: „II est possible qu’autour d’Arthur certaines choses se passent; il n’affirmerait pas le contraire. Anna, passez-moi la seringue, allons vite! Oui, il ya bien des moustiques dans l’espace: l’un d’eux vient de la piquer â la cuisse droite. Non, non rien au coeur. Un peu d’anemie cerebrale. Mais c’est surtout Vaccent aigue qui ne passe pas. Petit rire aigrelet, gemissement de soulier fin“4, ou un recit secondaire anterieur au present du discours qui eclaire certaine conduite ou acte du personnage, comme dans un autre passage du meme roman: „Arthur n’ecoutait pas. A qui je le confie . . . Son pere vient de se trahir. Avânt le mariage de ta soeur . . . Autre aveu. II avait fallu liberer Arthur, du moins sur le papier, pour permettre ă Roberte d’exhiber ă ces noces un garcon d’honneur visiblement sain d’esprit“5. 3 Bazin, H., op. cit., p. 262. 4 Bazin, H., La Tete contre les murs, Grasset, Paris, 1962, p. 47. 5 Ibidem, p. 131. herve bazin 63 L’emploi si frequent du diialogue, exige par la technique du point de vue, facilite, chez Bazin, la liberaition du texte de la tutelle aucto-riale. La presomption passe elle aussi du cote du personnage. La re-plique qu’un heros s’imagine, ou suppose recevoir d’un autre, remplace parfois une prospection. Le professeur Astin, protagoniste du roman, Au nom du fils, s’imagine, non sans inquietude, Fechec qu’aura dans le public le choix du metier de mannequin par sa fiile: ,,Je ne me sen-tais pas le courage d’affronter l’ironie de mes collegues. J’entendais deja Bachelard: „Le veinard! Ca ne lui suffisait pas que son fils ait le plus beau crâne du departement. II voulait encore que sa fille en ait Ies plus belles fesses“6. A tous Ies niveaux le discours romanesque bazinien est interrompu par le dialogue qui introduit le point de vue d’un personnage. La dis-location du recit, par le changement de perspective qui s’opere ainsi, est plutot une unite dissimulee, car le dialogue et la replique remplissent, ă tour de râie, Ies fonctions essentielles du narratif, tout en maintenant ainsi l’ordre logique du discours romanesque. La dislocation du recit s’opere aussi par l’emploi des discours spe-cialises. C’est encore une maniere de delivrer le texte de la qualite introspective et de faire surgir la psychologie des personnages sans le moindre effort narratif. L’interference de discours de natures variees maintient la linearite du discours romanesque et elimine tout detour dans la scene du texte. Le plus souvent le recit est interrompu par la transcription exacte des textes de lettres, celles-ci appartenant â leur tour, â des domaines differents de la communication. Les lettres redigees par les protagonistes, les plus frequentes d’ailleurs, remplacent l’effort narratorial de presenter soit certains faits qui exigent un commentaire sur les personnages, tel le voyage des quatre enfants de Madame Ex, reiate par Agathe, l’aînee, soit les traits intimes des personnages, tel le texte des lettres que Bruno envoie ă son pere (Au nom du fils). L’intro-duction d’un tel texte dans le discours romanesque s’avere etre une bonne occasion pour resoudre le dileme psychologique d’un personnage, Fecrivain renoncant en meme temps â deux procedes techniques tradi-tionnels: sa propre intervention et le monologue interieur. De breves lettres envoyees par certains personnages des romans baziniens, sans engendrer une veritable correspondance, remplacent des sequences narratives d’assez longue etendue qui chargeraient le recit de details et de digressions. Les lettres recues par Stephanie, heroine de La Tete contre les murs, soit de son epoux, soit du docteur de l’asile, soit enfin des officialites locales, devoilent ă la jeune femme, en quel-ques lignes, le passe et la maladie mentale de son mari, les aventures de celui-ci apres sa fugue et son etat actuel â l’hospice. La lettre officielle gagne du terrain en tant que substitut du narratif dans les romans de Bazin de date plus recente. Dans Madame Ex, par exemple, ou les eve-nements gravitent autour d’un proces de divorce avec toutes les impli-cations que comporte la separation de deux epoux qui ont quatre enfants 8 8 B a zi n, H., Au nom du fils, p. 198. 64 Y. GOGA et certains biens communs, la lettre officielle prend la charge d’un nar-ratif, qui trop assaisonne de termes Juridiques aurait f'ait diminuer les valeurs artistiques du discours. Une fois de plus, l’ecrivain absous de tout effort qui depasse les limites litteraires, maintient la purete du narratif. L’interpretation du texte officiel revient au point de vue du personnage qui fait la lecture de la lettre, interrompue souvent par ses eommentaires. Disloquant â son tour le discours romanesque, la citation des jour-naux elimine les retours, les detours et surtout la retrospection tout en reduisant l’etendue du texte litteraire et en realisant la conciision du langage et la clarte de l’expression. Le narratif bazinien se deploie ainsi selon la linearite d’un seul ordre evenementiel et temporel. Voilă com-ment, dans La Tete contre les murs, le fragment d’un article de Journal offre â un pere le bref recit des aventures d’un fils enfui depuis long-temps de la maison paternelle: „Un beau matin, en ouvrant son Journal, Robert Gerane tomba nez â nez avec son fils qui avait les bonheurs de la une (. . .) Bagarre ă la Bastille Hier soir, 29 aout, vers minuit, deux agents cyclistes decouvraient un homme endormi sur un banc du boulevard Richard-Lenoir. Interpelle, l’inconnu se sauva â toutes jambes. Poursuivi et rejoint dans un cafe ou il s’etait refugie, il saisit une bouteille sur le comptoir et blessa se-rieusement â la tete l’un des gardiens de la paix. Enfin maîtrise et em-mene au poște, il a declare se nommer Arthur Gerane, vingt-six ans, sans profession, ni domicile fixe. Le forcene, qui n’etait pas ivre mais qui ne semble pas Jouir de toutes ses facultes mentales, a ete envoye au Depot“7 8. La tentation des discours specialises pousse parfois Bazin â les faire interferer avec le discours litteraire dans une meme phrase. Le plus souvent, dans ce cas, des syntagmes du discours specialise completent les syntagmes du discours litteraire et assurent la fidelite de la trans-position du reel comme dans ce passage de La Tete contre les murs: „Quinze Jours passerent. Puis l’huissier penetra dans la cour de la ferme, ou etant et parlant ă la personne de Stephanie Debrucker, jemme Gerane, il remit, ă la susnommee un panier bleu dont il se fit donner decharge“s. Etayant l’ambition de garder la linearite du discours romanesque il se dessine chez Bazin une sorte de discours speculaire charge aussi de qualites retrospeotives. II ne s’agit pas d’un recit speculaire comme ,,mi-roir interne reflechissant l’ensemble du recit“ selon la definition de Lucien Dăllenbach9, mais d’un discours specialise qui sert de pretexte pour les speculations reflexives du personnage, en vue de reveler, indirecte-ment sa psychologie intime. Pour le heros de la Vipere au poing un 7 B a z i n, H., La Tete contre les murs, p. 148. 8 Ibidem, p. 281. 9 D ă 11 e n b a c h, L., Le recit speculaire, Editions du Seuil, Paris. HERVfi BAZIN 65 cantique religieux est le texte speculaire de ses reflexions antireligieuses et de sa haine envers sa mere. Rien d’ailleurs de ce qui attire l’attention du lecteur sur le fait le plus banal ne manque au narratif bazinien. On trouve, parsemees dans le discours romanesque, des citations d’oeuyres litteraires, de chansons, de dictons latins, d’aphorismes appartenant aux personnages et phrases-tics, d’ecriteaux, de proverbes, de titres suggestifs de livres jusqu’ă la transposition fidele d’un message entendu par l’interphone d’une salle de proces. Rien de ce qui marque la diversite du banal et du quotidien n’est etranger â la technique narrative de l’ecrivain. Un tel type de dis-cours romanesque compose d’elements heteroclites est celui qui convient le mieux au choix d’une intrigue fondee sur le fait divers. Paradoxale-ment, l’ordre logique du recit est beaucoup plus unitare chez Bazin car il n’est jamais detourne de sa linearite par les complications de l’intrigue ou par des introspections, toute charge de ce genre revenant aux discours specialises. C’est ce qui explique les mutations que le romancier opere au niveau du monologue interieur, tout en lui assurant un deroulement horizontal. Loin d’etre une masse textuelle touffue, le monologue interieur se constitue de phrases -notations des personnages qui enregistrent et constatent les faits selon leur point de vue au lieu d’en entreprendre l’examen par rapport ă leur moi. Cette technique nouvelle du monologue offre au romancier la possibilite de manier la perspective des heros sur le plan horizontal et d’eviter l’introspection. C’est un procede de technique narrative qui allie ă i’emploi des discours specialises elimine le temps subjectif et maintient le narratif dans le confort, non moins pro-fitable, sous une plume comme celle de Bazin, de l’ordre temporel chro-nologique. Jamais l’ordre temporel du discours romanesque bazinien n’est detourne par des anachronies digress.ives; les prospections et les retros-pections sont remplacees par le present des discours specialises. N’ayant plus rien de la duree psychologique proustienne et post-proustienne, le temps des protagonistes baziniens est le present de la vie quotidienne. Les evenements de plusieurs recits romanesques se deroulent dans l’ordre des mois, comme dans le roman Au nom du fils, ou les angoisses et les craintes du professeur Astin, causees par l’echec de son fils au bacca-laureat et l’attente que celui-ci refasse son examen, sont remplacees par le deroulement evenementiel surpris de mois en mois durant l’in-tervalle entre l’echec et la victoire. Dans Madame Ex, le romancier emiette encore plus le temps chronologique et, influence par le discours joumalistique, il signale meme la date et parfois le moment exact du jour ou va se passer le fait. Soin de maintenir l’ordre chronologique, qui grâce â l’art de l’ecrivain concourt â la transposition fidele, de la realite d’au jour le jour. Pratiquer l’art de la reflexion minutieuse, du detail, c’est installer celui-ci parmi les objectifs de la mimesis. Reflexion fidele de la realite ordinaire, la mimesis bazinienne doit aussi son ori-ginalite â la verve du discours narratif qu’Alberes considere etre la base du realisme de l’ecrivain10. 10 Alb eres, R-M., Histoire du roman moderne, Editions Albin Michel, Paris, 1967. 5 — Philologia, 1985 66 Y. GOGA Constitue de phrases tres courtes dont Faccent porte sur le verbe, d’enumerations de substantifs, d’adjectifs, de propositions et de phrases,. le discours romanesque bazinien s’avere âtre tres souple et vif â la fo'is. Toujours present dans le texte, Fhumour etaye l’affirmajtion de la verve. La presence de l’humour s’impose d’ailleurs comme necessaire, chez Bazin, pour maintenir la purete du genre. C’est ce qui, selor M. Riffaterre, sert ,,â bloquer toute possibilite de glissement d’un genre â l’autre, de contamination de l’oeuvre par un autre genre que celui auquel elle ap-partient“n. Tout roman de Bazin est d’ailleurs un exemple acheve dul genre, temoignage d’un discours qui vit par lui-meme, libere de la tutelle auc-toriale.. Meme si le recit est â la premiere personne, l’auteur n’est pas le sujet du livre. Non conforme aux exigences traditionnelles du narratif, disloque pour etre plus unitaire, le discours romanesque bazinien ne suppose pas un effort de lecture, mais n’exclut pas non plus la lecture creatrice, la participation du lecteur â l’ecriture. Ecriture et lecture s’accomplissent sous le meme signe de la liberation totale de l’acte, dissimulees par la facilite. DISCURSUL NARATIV AL LUI HERVE BAZIN (Rezumat) Urmărind trăsăturile unui discurs narativ modern, bazat pe fructificarea faptului divers, lucrarea își propune să scoată în evidență calitățile scrierii lui Herve Bazin. Rezultat al unor inovări operate în dircursul narativ, scrisul bazinian, aparent facil, se împlinește împreună cu actul lecturii sub același semn al eliberării totale a actului creator 11 Riffaterre, M., La production du texte, Sditions du Seuil, Paris, p. 168... ■STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 UNE PERMANENCE DU FRANQAIS ACTUEL: LE GROUPE NOMINAL PARATACTIQUE LIGIA STELA FLOREA 0. Le present article se propose d’esquisser une typologie des syntagmes ou groupes nominaux issus de la justaposition de deux ou trois substantifs, continuant ainsi des recherches effectuees dans le cadre de notre departement, entre autres, par Mme Angela Kalik. Bien que da-tant d’une epoque plus ancienne, ce type d’agencement s’avere de nos jours encore, tres productif, enregistrant meme une frequence croissante dans le francais actuel. 0.1. Les facteurs sociaux qui president â l’apparition et puis â lei rapide diffusion de formules comme: veste marron, chapeau melon, posi-tion ele, temps record, lavage machine, appareil photo, succes boeuf, mai-son bonheur, dejeuner soleil, etc. sont connus en general. Le monde des affaires, les grandes entreprises commerciales en plein essor, l’explosion publicitaire, qui allaient eriger les mass-media, notamment la reclame, au rang de veritable industrie, avaient besoin de se forger un langage sur mesure: dense, souple, lapidaire, nerveux, insinuant et incitant â la fois ou chaque mot soit charge de sens, de force suggestive et persuasive, d’effet. Servant ă informer autant qu’â seduire le public un tel langage obeira principalement â la loi de l’efficience car, dit Marcel Galliot, ,,la publicite n’est qu’un placement comme un autre“ qui se veut par-dessus tout rentable. Rendement veut dire ici obtenir dans un minimum d’espace avec peu de mots un maximum d’efficacite1. En assignant un statut privilegie â la construction nominale paratactique, le langage de la reclame ne faisait du reste qu’aller dans le meme sens que le langage quotidien. 0.2. Quant aux facteurs linguistiques, outre ceux qu’on a signales dans les etudes anterieures2 et dont nous retenons le modele fourni par les toponymes (Charleville, Hotel-Dieu, Rue Saint-Jacques, explicables â partir d’un „genitivus possessivus“, comme le montrent certaines desig-nations plus recentes â double hypostase: Place du Châtelet/Place Châ-telet, Avenue du Marechal Foch/Avenue Marechal Foch), nous voudrions attirer l’attention sur trois autres phenomenes qui presentent un interet tout particulier de ce point de vue. 0.2.1. Le râie important que la parataxe a joue et joue tou. jours dans la simplification et l’assouplissement des structures orales. C’est la une 1 Marcel Galliot, Essai sur la langue de la reclame contemporaine, Editions Privat, Paris, 1955, p. 11. C’est M. Galliot qui souligne. 2 Angelica Kalik, Le syntagme NN' en franqais moderne, communica-tion presentee le 10 octobre 1975 â la Societe Roumaine de Linguistique Romane, filiale de Cluj-Napoca. Cf. aussi resume dans Etudes Romanes, Bucarest, 1976, p. 158. 68 L. b. FLORE A tendance generale du parler qui atteint tous Ies paliers de l’edifice syn-taxique: la phrase, la proposition et jusqu’au syn tagme nominal et verbal. Mue toujours par la loi du moindre effort, cette tendance conduit progressivement ă la conversion des rapports d’implication en simples rapports de contigurte, ă l’extension de l’articulation sonore aux depens de barticulation grammaticale du discours3. 0.2.2. Le retranchement des connecteurs, en roccurrence de la pre-position, a ete precede de la suppression des predeterminants qui. per-met au locuteur de laisser en suspens la determination du nombre, avant de renoncer ă la marque meme du rapport syntaxique, „le message nous parvenant ainsi reduit a son contenu essentiel“4. Exemples: vetements pour enfants, restaurant pour ouvriers; voyage' sans histoire(sf micros-cope avec chambre photo automatique; le contrat securite apres vente, paiement par cheque bancaire, etc. Depourvu d’article, la marque de la substantivite par exoellence (la preposition en est une autre) le substan-tif se rapproche graduellement de radjectif â qui l’unissent du reste bien des affinites formelles., 0.2.3. L’emploi adjectival du substantif dans Ies structures attribu-tivcs remonte par ailleurs â des temps tres recules, â en juger surtout d’apres une foule d’expressions d’ores et deja stereotypees, telles que: C’est un bon gargon (diable), une bonne pate ddnomme. II est trop bon enfant. C’est tres bon marche. C’est un mălin / une fine mouche. II n’y a pas de plus flou que lui. II riest pas commode. C’est un dur ă cuire. C’est le modele des marts. D’ou le mari modele. A cote de ces exemples, ou l’on peut deja saisir Ies premiers signes de l’adjectivation, en voici d’autres, tireszdu francais actuel, ou la suppression de l’article porte ce processus â ses dernieres consequences n II est bete / rasoir / poire / vache. II est assez diable. Elle est tres flirt. Les filles sont tres chouettes. (Conversation enregistree le 12.07.73) Je suis peut-etre trop fair~play. (Conversation enreg. le 5.06.73). L’autre avait l’air beaucoup plus . . % eleve .. . lui nettement II avait l’air plutot ploue. (Conversation enregistree le 7.07.73) Ce sont lâ incontestablement des moyens dont le francais quotidieM se servait et se sert encore pour former de nouveaux adjectifs, des moyens plus simples et plus expressifs en meme temps dont s’accommode parfaitement la pensee concrete du locuteur. Selon Charles Bally, l’ad- 3 Cf. Ligia Stela Flore a, Syntaxe du franșais parle, th^se de doctorat, Universite de Cluj-Napoca, 1980 (dactylographiee). 4Aurelian Sauvageot, Analyse du francais parle, Hachette, Paris* 1972, p. 46. LA CROUPE NOMINAL PARAT ACTIQUE 69 jectif pur tend vers Lexpression intellectuelle et abstraite qui va â l’en-contre des habitud.es du parler5 6. 0.3. Avânt de proceder ă la description du modele syntagmatique qui sous-tend les SN ou ies GN- construits par juxtaposition, signalons une difficulte d’analyse decoulant des similitudes souvent frappantes qui existent entre cos formations et les noms composes. Comme Mariana Tu-țescu l’a remarque â juste titre0, il est assez difficile sinon impossible pour le francophone etranger de discerner quand ces agencements sont des noms composes et quand ce sont des GN non lexicalises. Les techni-ques linguistiques presentes n’offreni pas de criteres differenoiateurs per-mettant d’etablir un seuil tant soit peu operant de lexicalisation. On peut cependant avancer qu’il y a des degres de lexicalisation perceptibles plutot semantiquement que syntaxiquement7 * *. 1. Les SN ou les GN paratactiques repondent, on da vu, ă un double voire triple besoin: expressivite, diversite et economie. II s’agîssait d’abord de trouver de nouveaux qualifiants, plus suggestifs, plus percutants que leurs pendants adjectivaux, souvent aussi plus courts, donc plus faciles â lire et â retenir que ceux-ci. Comme, d’une part, il n’est pas toujours commode.de fermier des adjectifs relationnels — le manciue d’un entre rac ine subst md vale ei adjectivale rendant le substantif peu apte ă la derivațion 5 iivue — et que, d’autre part, Tadje 11 I n c-sente â peu preș les meme^ rrracteHstiques flexionnelles que le sub . n-tif, on est alle chercher leș nouveaux qualifiants dans la classe meme des substantifs. •1.1. Prenons une premiere serie d’exemples: mol, concept, probleme, position, industrie / ele; fermeture, apprentissage, visite, descente / eclair; soleil, vaisseau, cabinet, gouvernement / fantome; classe, ferme, biv.de, entreprise, experience / pilote; film, conferenee, morale, cours, Lomme / rasoir; argument, film, bulet, affaire, pretexte / bidon. Le lien qui unit ici determinanus et determinos n’est autre oue ia metaphore, aussi la quaiification fournie par la N2 est-eile plus frappante, plus evocatrice que celle de l’adjectif analogue „important^, „rapide“, dans Ies deux premiers cas, „ennuyeux“, „faux^ dans les deux derniers. Dans un seul cas, le . troisieme, le N2 a pour equivalent un adjectif relationnel, „fantomatiquew, mais celui-ci n’offre pas les memes conno-■tations que le substautif, alors que dans le quatrieme cas le pendant adjectival fait completement defaut, le N2 venant ainsi combler une veri-table lacune de l’expression. A cote de ces syntagmes d’ores et deja plus ou moins lexicalises, il y en a qui passent (encore) pour des groupements libres: mât geant, homme geant, diner, scandale monstre, femme marteau, argument ba 5 Cf. Charles B a 11 y, Trăite de stylisitque fran^aise, Kliencksieck, Paris, 1951, tome 1. 6 Cf. M aria n a T u ț e s c u, Le Groupe nominal et la nominalisation en jranșais moderne, SRLR, VI, Bucarest, 1972. 7 Bien que les signes graphiques, en l’espece le trăit d’union, soient peu relevants â cet egard, les groupes de mots pourvus de cette marque ont ete exclus de nos preoccupations. 70 L. S. FLORE A teau, figure mouton, manieres peuple, ton canaille, toupet, succes boeuf, maison bonheur, savon bonheur, dejeuner soleil, bicyclette hirondelle, etc. La plupart de ces determinants sont taxes d’adjectifs par les dictionnaires Petit Robert (1969) et Dictionnaire du frangais contemporain (1968). Leur sens fortement appreciatif est dO. â l’incompatibilite logique-semantique entre Nx et N2, ce qui rend cette association aussi surprenante qu’inat-tendue8. 1.2. O’autres. fois c’est un lien metonymique qui rattache l’un â l’autre deux noms en construction paratactique. Exemples: pantalon fuseau, cravate papillon, chapeau melon, pneus ballon fauteuil crapaud, ou N2 -> ’qui a la forme de’ jupe prune, gants paille, robe citron, foulard creme, etoffes cerise, echarpe azur, ou N2 ’qui a la couleur de’ Bien des adjectifs de couleur proviennent, on le sait, de substantifs ayant subi ou non certaines modifications formelles: marron, rose, mauve, ecar-late, violet(te), lilas, acajou, etc II se peut aussi que le lien metonymique soit moins evident, le N2 resultant par contraction non plus d’une structure minimale avec etre ou avec avoir mais d’une phrase complexe plus ou moins circonstanciee. Les GN en question tiennent du nom compose plutot que de l’association li-bre. En voici quelques exemples: repas, besace, bifteck, entrecote, cocotte / minute N2 ’qu’on a prepare ou qu’on prepare (fait bouillir) en une minute’ pâte, tarte, fabrication, dispute, râclee / maison N2 -> ’qu’on a effectue ă la maison ou qui en a l’air“ siphdn glace (qu’on a retire de la glace, qui a la temperature de la glace’ oeufs, poulet / cocotte N2 ’qu’on a. prepare ou qui se prete ă etre prepare ă la cocotte’ 1.3. II y a des syntagmes binaires dont le second element est un nom qu’on a substitue â l’adjectif relationnel correspondant, plus long, moins suggestif que le nom ou ayant un sens different de celui-ci. En remplacant la note par la notion ou l’objet auxquels elle appartient, on reduit la qualite ă son essence, voire ă sa quintessence, donc on la met en valeur. Les exemples ci-dessous en temoignent: usine, ecole, ferme / modele (qui est un modele = exemplaire) femme, robe, jardin / chic (qui a du chic, charme = charmant) souliers, teintes / mode (qui est â la mode = moderne) 8 Cf. Angelica Kalik, Conversion adjective du substantif dans le syn-. tagme determinați] NN', communication presentee le 14 novembre 1975 â la SRLR, filiale de Cluj-Napoca. Resume dans Etudes Romanes, Bucarest, 1976, p. 159. LA GROUPE NOMINAL PARATACTIQUE 71 sac, chapeau, collier / nouveaute (qui est une nouveaute = nouveau) perles, chandail, piece / fantaisie (qui est fait avec fantaisie) alcool, yaourt / nature (qui est fait sans ingredients = naturel) 1.4. Dans la majorite des cas susmentionnes le N2 comporte un cquivalent adjectival auquel il se rattache par des liens morphologiques (par la forme) ou analogiques (par le sens). II convient donc de leur appliquer â tous le meme traitement syntaxique: epithetes. D’ailleurs certains N2 prennent l’accord et Ies degres de signification, se conduisant en vrais adjectifs: sa majeste lionne, des choses cochonnes, des mots cles, des films bidons, des prix reclames, des nuances modes, ton un peu ca-naille, la viile la plus sud du monde, une conduite tres sport, une sil-houette tres automnehiver, un artide tres mode, c’est tout ce qu’il y a de plus ,,gourmet“ (apud M. Galliot). Mais â Fencontre des vrais adjectifs, Ies N2 ne sont pas detachables ni deplacables dans la phrase si ce n’est en position d’attribut. 2. Si Ies agencements qu’on a envisages jusqu’ici semblent repondre en tout premier lieu au besoin d’expressivite, ceux dont il sera question par la suite semblent obeir plutot â la loi de Feconomie. Si Ies prece-dents ont penetre dans le frangais usuel par la voie de la reclame, Ies groupements suivants proviennent aussi bien du langage publicitaire que des jargons techniques et administratifs. En voici quelques-uns de qette derniere categorie: laboratoires photo, Services photo composition, film pellicule Kodak, caractere relief, chambre photo, labos cuisson, controle quaUte, enregistreur graphique quatre couleurs, la nouvelle Citroen LNA 4 cylindres, chauffage air frais, carrosserie tout ader deux et quatre portes, bruleurs tout gaz, prise secteur, etc. Ces groupes nominaux presentent deux traits distinctifs dont Fun au moins est definitoire: ils comptent de deux â plusieurs constituants et attestent la reduction en surface d’un outil de relation (de, ă, en, pour) generalement facile â restituer parce que present encore dans la conscience du sujet parlant comme il sera montre par le suite. 2.1. Les structures prepositionnelles qui sous-tendent Ies groupements paratactiques en question marquent une gamme assez variee de rapports syntaxiques: d’abord la destination ou la provenance. Exemples: chaussures, pantalons / sport, costume plage, ensemble viile; verouillage .securite, caisses exportation, livres occasion, ou le determinant se reecrit comme: DE + N2 (cf. livres d’occasion); prestations maladie, assurance accident, assurance incendie Dant EN CAS DE + N2 assurance vie, assurance vieillesse, pnezis pluie, pneus neige Dant _ POUR LA + N2 des modeles automne-hiver, un billet aller-retour (POUR LE + N2) des chaussures tous terrains des postes toutes ondes tous temps livraison toutes destinations tous pieds assurance tous risques POUR TOUS/TOUTES LES + N2 72 L. S. FLOREA Le recours â la juxtaposition permet de faire l’economie non seule-ment de la preposition mais aussi de Partide, voire d’un adjectif deter-minatif, la seconde serie d’exemples en temoigne. Le GN paratactique Nx + tous / toutes + N2 est tres repandu dans, le francais de la presse et de la reclame (hotel toutes categories, bruleurs tous gaz). On l’y rencontre egalement sous la variante + tout + N2 ou la forme de l’adjectif — grammaticalement ambigue d’ailleurs — nous empeche d’interpreter le GN en question comme sous-tendu par la struc-ture Nx + prep + adj + N2, donnant prise plutot ă une autre interpre-tation: Nx + adv + N2 (lequel n’est plus un complement mais une epi-thete). Exemples: deschaussures tout confort (qui sont le confort mâme) un hotel tout confort (qui est un enfant tout fiel (qui est venimeux comme le fiel) un enfant tout sucre (qui est doux comme le sucre) ’ 2.2. Le N2 peut renvoyer aussi â un syntagme prepositionnel expri-mant la possession: coin couloir, cote parc, cote jardin, cote fenetre comme dans: II trouve enfin une place cote fenetre. La maison avait des fenetres cote parc. Le determinant, un syntagme â deux noms lui-meme, se reecrit ici comme DU COTE DE' + Art + N2. A l’ancien rapport de possession se sub-stitue ou se superpose ici un rapport spatia! commune dans Vidylle rue Plumet ou le determinant se deduit â partir de: ’de la rue de Plumet’. Mais la frequence remarquable du GN paratactique Pred + Nx + N2 + N3 dont le N2 -> cote susceptible aussi d’autres valeurs semanti-ques-syntaxiques, semble preter â ce dernier le role qu’avait la locution tout entiere, ă savoir celui d’une preposition. On a toujours affaire â un rapport; possessif dans les exemples sui-vants: chambre photo, ambiance bureau, portail residence, table monastere ou le Daut-> DE + (Art) + N2.. C’est sous le meme angle qu’on( pourrait envisager la formule zone franc â condition d’interpreter le rapport completif d’une facon plus complexe ’zone du franc’ = zone ou le franc est la monnaie de circulation. Dans vetements enfant le singulier de N2 indique qu’il s’agit bien d’une relation possessive et non de la destination comme dans livres en-fants ou chapeaux dames ou le Dant-> pour enfants, pour dames. En roumain il y a un grand nombre de termes techniques construits sur le meme modele: șef echipă, șef secție, director film, responsabil temă, curea ventilator, frînă motor, cheie atelier instalații, etc. 2.3. Un des plus frequents GN paratactiques reposant sur une relation completive est celui dont le second element, le determinant, designe la matiere ou le premier element,, le determine, a ete confectionne. La preposition EN ou DE, marque de la relation completive est presente dans la conscience du locuteur ou du scripteur, ce qui fait que tantot elle aoaraît, tantot elle s’effaoe, l’usage se revelant assez fluctuant de ce point de vue. On peut en juger d’apres les exemples suivants: tapis pure laine / LA GROUPL NOMINAL PARATACTIQUE 73 tapis de pure latne Woolmark, chemisier coton / maillot une piece en coton, plate au verre / banquettes en fibre de verre, robe-pull maille nid d’abeille / pull-blouse en maille, film, photo, diapo, dessin couleur / film, diapo, dessin en couleur(s), etc. La plupart des formations de ce type sont fournies par les annonces publicitaires. En voici d’autres encore, groupees par domaines referen-tiels: „Lapeyre fabrique pour vous toutes les menuiseries bois et fer": lits bois, lits fer et cuivre, croisee Grandjour acajou; etoffe fii et coton, chapeau chanvre et laine, gants cuir, vetements cachemire, puii eponge, bas nylon, robe lainage, chaussures cuir, semelles crepe / caoutchouc, collier perles. Le groupe ternaire â structure emboîtee ayant pour element median l'adjectif pur(e) ou plein(e) fournit une expression linguistique courante au rapport completif produit — matiere: couverture, tapis, tissu / pure laine, toile pur lin, confiture pur sucre, sac plein cuir, reliure pleine peau, salon plein ciel. Dans le dernier exemple il s’agit non plus de la matiere mais de la position (situe tres haut en plein ciel) comme dans chambre en plein nord. D’autres fois le complement de matiere revet, en structure profonde, la foime d’un complement d’accompagnement regi par la preposition A: sauce mayonnaise, sauce tomate, sauce vinaigrette. Ce sont des syntag-mes binaires ou le Dant—> A + LA + N2. L’emploi du singulier pour le pluriel atteste dans le second cas un degre eleve de so-udure entre les constituanta et l’evolution de N2 vers l’epithete comme en roumain: sos tomat. Meme tendance â la lexicalisation dans les deux autres cas, â cette difference que N2 est senti lă plutot comme une apposition (cf. Le Petit Robert). 2*4. II y a des groupes ternaires â structure emboîtee du type Ni + adj + N2 ou N2 sert â attribuer un caractere, une vertu physique ou psychique ă Nt, vertu que l’adjectif concourt â hypertrofier en quel-que sorte grâce aux connotations qu’il possede:- haut, double, grand, nou-veau suggerent qu’il s’agit de quelque chose d’unique, d’exceptionnel. Le N2 est ici le pendant substantival de l’epithete, similitude concernant le sens et non la forme de la relation qui reste de ce point de vue une relation completive. L’apparition en surface de la preposition DE en est la preuve peremptoire: lait haute protection / creme de protection par excellence, salon style anglais / salon de style anglais. Voici encore des exemples en variante paratactique: une chaîne haute fidelite, une robe haute couture; laits Bergasol double action, coloris grand teint; un pere nouvelle vague, un directeur Secole nouveau style. On a releve un grand nombre de formations ternaires ou la caracte-risation se realise par le truchement d’un substantif â portee generale tel que: style, genre, type, formations qui reproduisent d’ailleurs un modele plus ancien ayant pour „caracterisant“ le substantif couleur: robe-pull couleur orange, echarpe couleur arc-enciel; meubles style Renaissance, un sourire style jeune mondaine; des fagons genre province, des attitudes genre photo de familie. 74 L. S. FLOREA On en trouve â foison non seulement dans la langue de la reclame mais aussi dans celle de la conversation courante et familiere: C’est une viile moderne avec des palmiers genre Cannes. (Texte B) Les enfants de couples ... style un peu couple ideal... sont des gosses qui ont parfois des problemes. (Convers, du 9.07.73) Le N2 renvoie toujours en structure profonde â un syntagme prepo- sitionnel completif dont la forme est DE + (Art) + Adj + N2, pour la DE premiere serie d’exemples, et + LE + GENRE STYLE + N/SN, pour la deuxieme9 10. L’ellipse de la preposition a conduit dans tous ces cas au GN paratactique, sujet au meme principe de denivellation que le GN hypotactique dont il provient, N2 restant ainsi le determinant et Ni le determine. Toujours en vertu de ce principe, â l’interieur de N2 un autre palier de relations s’organise, le determinant etant cette fois un adjectif (haut, grand, nouveau) ou un autre nom suivi ou non d’un adjoint. Cet autre determinant remplit, s’il est adjectif, une fonction d’epi-thete, generalement anteposee, de'N2 ou, s’il est substantif, une fonction d’apposition qu’il continue parfois d’assumer en l’absence du premier determinant. Voici les GN ci-dessus reduits â leur second palier de relations: le style viețile France, le style 50 (des annees 50); le genre jeunes ephebes, le genre homme d’affaires; le type photo presse-bouton, le type 778 (film type 778); des meubles Renaissance, un salon Second Empire. 3» En regie generale, l’association de deux noms dont l’un presente un caractere d’abstraction et de generalite que l’autre est appele fatale-ment â specifier engendre un syntagme appositif: son cote Napoleon, son allure jeune fille du monde; le facteur temps, le facteur prix, le facteur milieu; le probleme logement, la question argent, le chapitre depense^; le chiffre onze, le mot „liberte^, le serpent Boa, la planete Jupiter. Ce qui autorise une pareille interpretation ce sont les traits inhe-rents des deux noms en presence et, par voie de consequence, le rapport logique qui s’institue entre eux. La portee trop generale du premier exige une restriction qui en cerne et precise la sphere, tout en gardant les li-rnites de l’entite. Ceci revient â identifier une notion ou un. objet par 9 Seule cette interpretation explique la forme invariable de l’adjectif dans un canape vert amande ou des cheveux blond fauve, syntagmes derivables â partir de un canape d’un vert d’amande et des cheveux d’un blond de fauve. La chute du second DE (anterieure â celle du premier) a fait naître les adjectifs de cou-leur: rose, violet, mauve, châtain et plus recemment encore: cilron, orange, prune, paille, noisette, olive, abricot, carotte, etc. 10 Ces trois syntagmes renvoient en profondeur â un SP d’identification: Ni + DE + LE/LA + N2 qui apparaît dans la structure de surface de certains GN tels que: le pays de France^ la viile de Paris, la piece de Cinna, le mois de mai. Ils sont syntaxiquement ambigus (Ni et N2 equivalents du point de vue logique mais N2 dependant de Ni du point de vue formei) et se pretent par consequent â deux interpretations: N2 apposition, c’est l’opinion generalement repandue, et N2 complement d’identification, opinion de Michel Arrive (Le Fran^ais Moderne, juillet, 1964, pp. 179—184) et de R.-L. Wagner et J. Pinchon (Grammaire du fran-șais classique et moderne, Hachette, Paris, 1967, p. 459). LA GROUPE NOMINAL PARATACTIQUE 75 leur genre proximal (la categorie â laquelle ils appartiennent) et par leur difference specifique (le nom qu’ils portent pour s’individualiser). C’est â travers le meme prisme qu’il faut envisager, croyons-nous, ies SN dont le second element est un nom de marque, au sens large du terme, bien que celui-ci derive habituellement d’une phrase passive reduite en surface, â savoir: ’qui a ete produit, fonde, cree, attribue par N2’. Exemples: automobiles Fiat, pneu Michelin, film Kodak, chaussures Andre, usines Renault, code Napoleon, prix Nobel, affaire Dreyfus, etc. La grande frequence de ce genre de d£signations a fini par en faire de veritables cliches syntaxiques qui echappent dorenavat â l’analyse en constituants de base. Dans ces exemples, comme dans ceux qui vont suivre (les noms de lieu ou de personne), le N2 est toujours un nom 'propre â portee individualisante senti comme une simple ,,etiquette“ categorielle. Tout en offrant une structure profonde et une filiation etymologi-que bien distinctes de celles qu’on vient d’examiner, les syntagmes sui-vants n’en relevent pas moins une structure superficielle identique, c’est-â-dire (Pred) + Ni + N2 analysable, comme la precedente, en N + appo-sition: hotel Matignon, rue Saint-Honore, place Pigalle, metro Odeon; le pont Mirabeau, le lac Leman, le mont Everest, la plaine Monceau; Vlnsti-tut Pasteur, l’Universite Jean-Moulin, les Galeries Lafayette; la familie Thibault, le docteur Rieux, Voncle Jean, le pere Milon. Mais il y a des SN ou GN appositifs qui ne presentent plus la meme ’cohesion interne ou qui presentent une cohesion variable du fait que le N2 est pourvu d’un predeterminau! qui lui confere une relative indepen-dance. La structure du GN sera donc Nt + Pred + N2 + (Dant). Exemples: .Monșieur Vinspecteur general, Mme votre mere, sa Majeste la Reine, Guil-laume le Qpnquerant, V. Hugo, Vepique, Figaro, le bărbier de Seville. Dans d’autres cas il s’agit plutot d’une amplification que d’une res-triction de sphere, le N2 precisant le Nt par l’ajout d’une hypostase supplementaire: Exemples: un diplomate espion, un depute maire, une femme ecrivain, Une chemise pantalon, une chambre salle de bains, un cafe tabac. Les deux noms de la structure Pred + Nt + N2 + (DanL) se trouvent presque de plain-pied, le rapport frisant deja la coordination sans neanmoins l’atteindre car, si l’ordre des termes est intervertible (trăit propre â tout rapport d’equivalence), ils ne comportent en revanche qu’un referent unique, constituant une seule entite, â en juger au moins •d’apres l’article. 4. Les SN ou GN paratactiques â structure emboîtee, sujets en egale mesure â l’action du principe de denivellation qui fait du premier element un determine et du deuxieme un determinant revelent, malgre une relative similitude de configuration superficielle, trois modalites diffe-rentes d’organisation logique, trois structures profondes bien distinctes: 4.1. N + Epithete — association reposant sur la metaphore, la meto-nymie ou la simple attribution d’une qualite. Le N2 derive d’une relative â verbe copulatif ou significatif et a pour equivalent soit un adjectif re-lationnel soit un adjectif de la meme serie synonymique ou analogique. Vu que la plupart du temps ce sont des formations de date plus an- 76 L. S. FLOREA cienne, les SN en question comportent un certai^ degre de soudure quf en fait, sinon de vrais noms composes, au moins, des cliches ou des for-' mules sterotypees. 4.2. N + Complement — association reposant sur un rapport completif (destination, provenance, possession, accompagnement, matiere ou caractere propre â tel ou tel etre ou objet) dont le support syntaxique est un marqueur de complementation reduit en surface (DE, A, EN, POUR), mais present encore dans la conscience du sujet parlant ou ecri-vant. Les SN ou les GN en question se caracterisent toujours par une assez forte cohesion qui s’accroît â mesure que ces groupes vieillissent On pourrait meme parler d’une tendance progressive â la lexicalisation. du GN voire ă la grammaticalisation de certains de ses constituants. Dans un cas il s’agit de formations comme serviette eponge, sauce tomate, chaîne haute fidelite et dans l’autre de mots tels que cote, genre ou style dont la grande frequence d’occurrence ă l’interieur de groupes ternaires comme une place cote couloir, une armoire style Regence, un type genre cure campagne semble leur assigner graduellement une va-leur morphemique. 4.3. En ce qui concerne le .rapport entre GN paratactiqu.es et noms composes, force nous est d’admettre qu’il y a entre eux un conditionno-ment bilateral: diachronique en ce sens que les GN par vtactiques ont engendre et engendrent encore par lexicalisation graduelle les nour; composes, et synchronique en ce sens que, une fois crees, les noms composes ont redonne le branle, servant de permanent modele aux GN paratactiques. 4.4. N + Apposition — association reposant sur un rapport logique d’inclusion ou d’intersection entre les spheres notionnelles^ des deux noms en presence et vi sânt ă identifier une chose concrete'ou abstraitcp ă individualiser un etre, une personne. Certains syntagmes appositifs presentent une particularite qui les detache nettement non seulement des syntagmes â determinant epithetique ou completif mais aussi des autres syntgames appositifs. II s’agit des SN —> Nj.+ Pred + N2 ou 1’apparitîon de Particle en position mediane porte une atteinte^ plus ou moins importante â la cohesion de l’ensemble. Ce type d’agencement, ainsi que la construction appositive en general, n’en constitue pas moins un des plus anciens modeles de strueturation du groupe nominal. O PERMANENȚĂ A FRANCEZEI ACTUALE: GRUPUL NOMINAL PARATACTIC (Rezumat) Articolul de față propune o tipologie a sintagmelor și grupurilor nominale provenite prin juxtapunerea a două sau trei substantive (chapeau melon, position ele, temps record, lavage machine, appareil photo, place cote fenetre, palmier s genre Cannes etc.), procedeu datînd dintr-o epocă mai veche, dar înregistrînd c» productivitate și o frecvență crescînde în franceza (și româna) actuală. LA GROUPE NOMINAL PARATACTIQUE ȚȚ Constituite după principiul sintactic al ordinii progresive („cadence majeure") Determinat + Determinant, aceste îmbinări se grupează în trei mari clase conform organizării lor la nivelul structurii de adîncime și, drept urmare, interpretării sintactice pe care aceasta o imprimă structurii de suprafață, în speță lui N2: atribut adjectival, atribut substantival și apoziție. Grupurile nominale paratactice au generat prin lexicalizare progresivă substantivele compuse care, odată formate, au relansat procedeul, oferind un permanent model, eficient și economic, de structurare a grupului nominal. STUDIA UNIVERSITAT1S BABEȘ—BOLYAI, PHILOLOGIA, XXX, 1985 RECENZII Ulrich Engel, Emilia S a v i n, Valenzlexikon deutsch-rumănisch, Ju-lius Groos Verlag Heidelberg, 1983, seria Deutsch im Kontrast, nr. 3 și Tipografia Universității din București, 1984, 456 p. Dicționarul de valență german-român (DVgr), ediție bilingvă, reprezintă o parte a Proiectului de gramatică contrastivă germano-română elaborat de Institutul de limba germană din Mann-heim în colaborare cu Universitatea din București. în cadrul acestui Proiect au mai apărut patru volume intitulate Beitrăge zur deutsch-rumănischen kon-trastiven Grammatik, gramatica pro-priu-zisă urmînd să fie definitivată în viitorul apropiat. Dicționarul se deschide cu o introducere amplă în care se precizează scopul lucrării, se discută bazele teoretice (gramatica dependențială a verbului) și se dau o serie de explicații terminologice și bibliografice. DVgr tratează © parte mică, dar însemnată din totalitatea verbelor germane, aproximativ 460, cuprinse în Zertifikat Deutsch als Fremdsprache, verbe care aparțin vocabularului de bază al limbii germane contemporane. Aceste verbe au fost descrise mai întîi de Ulrich Engel și Helmut Schumacher în Kleines Valenzlexikon deutscher Verben (1976, 21978), citat ca Dicționarul de valență de la Mannheim, el constituind punctul de plecare atît pentru prezentul DVgr cît și pentru versiunea franceză (1977) și spaniolă (1980). Pentru limba română nu avem însă un dicționar similar celui de la Mannheim, totuși în Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română Gabriela Pană-Dindele-gan analizează aproximativ 30 de verbe într-o manieră asemănătoare. în DVgr verbele sînt prezentate simetric: pe fiecare pagină în stînga sînt descrise verbele germane, iar în dreapta echivalentele lor românești pe patru coloane, în germană de la stînga la dreapta, în română de la dreapta la stînga: 1. Verbul cu informațiile morfo-sin-tactice obligatorii (forme de bază, regim prepozițional etc.). 2. Structura propoziției generabile' (numărul și felul complinirilor). 3. Restricțiile semantice pentru compliniri. 4. Exemple în propoziții. Prin valență verbul este legat de complinirile sale care pot fi obligatorii, facultative, libere, subclasificate pe baza probei de anafo-rizare prin care se pot stabili cîte zece compliniri de același fel: complinire în nominativ, complinire în genitiv, complinire în dativ, complinire în acuzativ, complinire prepozițională, complinire situativă, complinire direcțională, complinire nominală, complinire adjectivală și complinire verbativă. Exemplele germane au fost astfel alese, în-cît să apară în cele două limbi același fel de compliniri, exceptînd desigur cazul cînd o complinire germană nu are echivalent direct în limba română (ex. complinirea în genitiv). Spre deosebire de Dicționarul de valență de la Mannheim, DVgr ia în considerare și aspectele semantice, necesitatea introducerii restricțiilor semcin-tice fiind vădită, atunci cînd se analizează contrastiv verbe din două limbi. Rubrica Restricții semantice cuprinde informații semantice identice pentru ambele limbi, utilizînd nouă simboluri care în principiu corespund categoriilor lui Katz/Fodor/Postai, așa numitei semantici structurale sau interpretative apărută prin anii ’60 și preluată apoi de Chomsky. în descrierea semantică a verbelor, autorii au ținut cont și de modelul oferit de Gerhard Helbig, Wolf-gang Schenkel în Wdrterbuch zur Va-lenz und Distribution deutscher Verben (Leipzig, 1969, 51980), care spre deosebire de Dicționarul de valență de la Mannheim conține și o rubrică cu descrierea semantică. Din punct de vedere contrastiv prezintă interes în speță verbele polisemantice, restricțiile morfo-sintactice și semantice, fiecare verb din DVgr repre-zentînd o micromonografie extrem de utilă pentru studenți și profesorii de limba germană. Pentru o posibilă folosire a dicționarului în sens invers, adică din română spre germană, a fost al RECENZII 7» cătuit și un indice de verbe românești cu valența și echivalentul lor german. Va trebui îpsă să se țină seamă de faptul că DVgr este în primul rînd un dicționar de valență pentru verbe germane, cărora li se conferă corespondențe românești; ar fi greșit să se considere că verbele germane, respectiv cele românești aflate în stînga și dreapta ar reprezenta echivalente de traducere general valabile. Echivalență deplină de traducere nu există decît în respectivele exemple de propoziții, deoarece la traducerea dintr-o limbă în alta odată cu verbul se schimbă adesea și valența, fapt discutat pe larg de Tesniere sub denumirea de meta-taxă. Din DVgr se evidențiază o serie de aspecte contrastive privind structura celor două limbi, el adresîndu-se studenților, profesorilor de germană, autorilor de manuale, traducătorilor, în egală măsură germaniștilor și româniș-tilor. în plus, modelul dependențial oferit de acest dicționar ar putea fi aplicat cu succes și în descrierea limbii române, avînd în vedere predarea ei ca limbă străină, precum și în alcătuirea unui dicționar similar de valență pentru limba română. Deși în textili românesc s-au strecurat unele greșeli de tipar, reliefăm meritul incontestabil al DVgr, cu aplicabilitate directă la didactica și metodica predării, de a oferi date semantico-lexicografice mai precise și mai sistematice decît dicționarele bilingve obișnuite. ELENA VIOREL V. D. Bondaletov, Uslovnye ja-zyki russkich remeslennikov i torgov-cev, Partea I, Riazani, 1974, 112 p.; partea a H-a, 1980, 104 p. Deși prima mențiune cu privire la argoul în rusă este atestată încă la începutul sec. XVII, la care se adaugă două lucrări de prestigiu în sec. 18 și un număr respectabil de lucrări din sec. XIX și începutul secolului nostru, aceste lucrări s-au aflat mai puțin în atenția lingviștilor, iar peste hotare nu au fost cunoscute. Cu aproximativ trei decenii în urmă V. D. Bondaletov, profesor la Institutul pedagogic din Penza, împreună cu alte cadre didactice și studenți din mai multe institute de învățămînt superior, organizează anchete în vederea adunării materialului argotic (sau a limbilor convenționale) păstrat încă în numeroase locuri de pe teritoriul U.R.S.S. Această activitate s-a desfășurat într-un număr impresionabil de localități din regiunile Penza, Vladimir, Kaluga, Orlov, Kostroma, Gorki, Ulianov, Iva-nov, Belgorod, Smolensk, din republicile autonome Mordovă și Karelă, precum și din Ucraina și Belorusia. în acest sens este edificatoare harta reprodusă cu frecvența punctelor de pe teritoriile amintite a celor trei tipuri de argou: al meseriașilor, tîrgoveților și al cerșetorilor. Frecvența cea mai mare este la nord-vest de Vladimir. De la începutul activității și pînă în prezent a fost întocmită bibliografia exhaustivă privitoare la argoul rus, s-a excerptat tot materialul existent în arhive, dicționare, opere literare și s-a trecut la prelucrarea materialului adunat. Numărul unităților lexicale aflate în cartoteca argoului este de peste 30 000 rusești și de peste 8 000 bieloruse și ucrainene. în cadrul acestora se află peste 70 de variante rusesti și cca 30 de variante bieloruse și ucrainene. Acest imens volum de cuvinte permite efectuarea unor studii ample la toate nivelurile contribuind în același timp și la soluționarea unor probleme ale dialectologiei ruse. Concomitent s-a realizat și o analiză și o caracterizare aproape completă a așa-ziselor „limbi convenționale", a funcției lor intermediare între limbile naturale și cele artificiale și s-a încercat o delimitare a argoului profesional de jargonul hoților. Rezultatele acestor investigații și cercetări s-au concretizat într-un volum apreciabil de comunicări susținute la simpozioane și congrese interne și internaționale (la București, Budapesta, Berlin, Varșovia, Viena, Zagreb etc.), într-un număr mare de studii, aceste două volume pe care le recenzăm și încă trei în curs de apariție. Meritul cercetărilor efectuate de către V. D. Bondaletov este cu atît mai mare cu cît argourile profesionale sînt pe cale de dispariție. în lucrare sînt, de altfel, urmărite condițiile social-economice și căile procesului de dispariție a „limbilor" secrete. La purtătorii argourilor în discuție se constată un bilingvism lexical, însă cu un sistem gramatical și fonetic unic, ceea ce permite găsirea unor concluzii interesante pentru fonetica, gramatica și lexicul 80 RECENZII limbii ruse comune. Introducerea sau omiterea unor silabe din cuvintele utilizate în argou creează posibilități suplimentare în cercetarea structurii silabei limbajului popular fapt care duce la noi concluzii ale diferitelor procese, în cadrul morfologiei și sintaxei limbajului argotic se scot în evidență cele mai importante categorii gramaticale și legături sintactice. In ce privește părțile de vorbire, se constată că argoul nu a creat cuvinte ajutătoare, ele sînt împrumutate dih limba comună și reprezintă cca 10% din totalul unităților. în cadrul celorlalte părți de vorbire frecvența este următoarea: substantive — 50%, adjective — 6%, verbe — 26%, adverbe — 5%, în limba rusă literară situația este: substantive, — 44%, adjective — 13%, verbe — 24%, adverbe — 9%. Se întîlnesc toate cele trei genuri la substantive: masculin — 53%, feminin — 43%, neutru — 3%, la care se adaugă lo/o ge.- ^l comun. Mijloacele de formare a cuvintelor sînt cele utilizate în limbajul popular, aceleași sufixe, prefixe, desino.% etc. Lexicul are în mare două origini: rus sau slav es tic și de origine străină, în majoritatea ugrofinică sau turcică, cu precădere tătară. Autorul stabilește șapte mijloace de formare a argoului dintre care cinci sînt identice cu cele din limba comună și anume: morfologic, fonetico-morfolo-gic, fonetic, lexico-semantic și lexico-sintactic, iar două mijloace sînt specific argotice: morfologico-sintactic și cel de compunere a cuvintelor. ■ Lucrarea la care ne referim este primul studiu de mare probitate științifică pentru argoul rus. în lucrare, pe baza unui bogat și variat material ilustrativ, sînt studiate toate părțile de vorbire, toate categoriile gramaticale, mijloacele de derivare și sensurile lexicale ale cuvintelor. Ambele volume conțin texte ce dau posibilitatea studierii sintaxei și a semanticii în general. La sfîrșitul volumelor sînt anexate indice de cuvinte din argouri cu traducerea lor în limba rusă. Conchidem că lucrarea în discuție este un model de cercetare a argourilor și poate servi ca punct de plecare pentru elaborarea altor lucrări de acest tip. ONUFRIE VINȚELER I 1987* J ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA CLUJ Municipiul Cluj-Napoca, Cd. nr. 93/1985 ■V. în cel de al XXX-lea an (1985) Studia Universitatis Bdbeș-Bolyai apare în specialitățile: matematică fizică chimie geologie-geografie biologie filozofie științe economice științe juridice istorie filologie Ha XXX roAy H3AâHHH (1985) Studia Vniv&sitatis Babe^Bolyai buxoahî no c/ieftytouiHM cneuHaJibHOCTHM: waieMaTHKa $H3HKa XHMHH 310 reoJiorH H-reorp a(J)H a OHOJIOrHH 4)HJIOCO$HH aKOHOMHHecKHe HayKH KJpHAHHeCKHe HayKH HCTOpHH Dans sa XXX-e aun^e (1985) Studia Universitatis Babeș-Bolyai paraît dans les sp£cialit6s: mathămatiques physique chimie gdologie-găographie biologie philosophie Sciences economiques Sciences juridiques liistoire philologie