REDACTOR ȘEF: Prof. I. VLAD
4
REDACTORI ȘEFI ADJUNCT!: Prof. I. HAIDUC, prof. I. KOVACS, prof. I. A. RUS
COMITETUL DE REDACȚIE FILOLOGIE: Prof. A. ANTAL, prof. I. PATRUȚ prof. G. SCRIDON, prof. R. TODORAN, conf. M. CĂPUȘAN, conf. O. SCHIAU (redactor responsabil), conf. S. TRIFU, lect. M. TRITEANU, asist. G. G. NEAMȚU (secretar de redacție)
ANUL XXVI
1981
STUDIA
UNIVERS1TATIS BABEȘ BOLYAI
PHILOLOGIA
Redacția : 3400 CLUJ—NAPOCA, str. M. Kogălniceanu, 1 © Telefon 1 34 50
SUMAR-CONTENTS-SOMMAIRE-INHALT-COJțEPMAHME
ÎL POP, Cu privire la istoria colindei românești • Sur l’histoire du cantique de Noel roumain.................................................................... 3
M. VODĂ—CĂPUȘAN, Le spectateur explicite © Spectatorul explicit................ 10
■ GRUIȚĂ, Aspecte ale relativizării în limbile engleză și română • Aspects of reiativi-. - zation in English and Romanian............................................. 14
-R. BACONSKY, Prezențe franceze în publicațiile interbelice românești: Jules Supervielle
© Preseuces franțaises dans Ies publications roumaines de l’entre-deux-guerres : Jules Supervielle........................................................ 20
G. G. NEAMJU, în problema «articolului nehotărît» un, o © Sur l’article indefini wn, o 26 GH. LASCU, Centenarul Voltaire-Rousseau în presa română din Transilvania © Le centenaire Voltaire-Rousseau dans la presse roumaine de Transylvanie........... 34
I. BACIU, Adverbes modifieurs de paradigme (I) ©Adverbe modificatoare de paradigmă(I) 40 T. MAKARENKO, A. M. ELORESCU-GLIGORE, Modele intonaționale ale întrebărilor disjunctive din engleză, din punctul de vedere al vorbitorilor cu limba maternă română © Intonational patterns of English tag-questions from the point of view of a Romanian learner............................................................... 51
cTaJIUSL II. KHPIUIOB, H. T. CTAH, HemMeHneMbie c/iosa b pyccKOM H3biKe © '■ ; Cuvinte invariabile în limba rusă ....................................... 55
S.’lERCOȘAN, B. VIOREL.O ipoteză privind geneza nuvelei Popa Tanda de loan Slavici © Bine Hypothese iiber die Entstehungsgeschichte der Novelle Popa Tanda von loxn Slavici.............................................................. 60
G. BENEDEK, Din problematica Atlasului lingvistic slav • PÎ3 npobJieMaTHKH obmecjia-BHHCKoro jiHHrBUCTuqecKoro aTJiaca........................................ 71
ș;..
Recenzii — Books — Livres parus — Biichbesprechung — PeueH3HH
Va sile Șerban, Ivan’Evseev, Vocabularul românesc contemporan — schiță de sistem - (I. MUREȘANU) . .	........................... 75
''
Cornel Săteanu., Timp și temporalitate în limba română contemporană (M„ HOMORODBAN)................................................................................ 76
Cronică — Chronicle — Chronique — Chronik — X p o H H K a
Participări la manifestări științifice în	țară............................................. 78
Participări la manifestări științifice în	străinătate...................................... 78
Vizite din străinătate..................................................................... 78
Publicări de cărți......................................................................... 79
Cursuri universitare multiplicate.......................................................... 79
Materiale (multiplicate) destinate însușirii limbii române de către studenții străini 79
Cursuri de perfecționare................................................................... 79
Lectori români în străinătate.............................................................. 80
Lectori străini la Facultatea de filologie................................................. 80
Teze de doctorat........................................................................... 80
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
CU PRIVIRE LA ISTORIA COLINDEI ROMÂNEȘTI
DUMITRU POP
Categorie folclorică tradițională, a cărei vechime urcă pînă dincolo de zorii poporului român, colinda se înscrie printre cele mai interesante capitole ale folclorului nostru.
Ca și la popoarele romanice apusene, la români (inclusiv la cei sud-dunăreni) termenul colindă (<sl. kolgda <lat. calendae) și derivații săi denumesc cîteva noțiuni fundamentale și arhaice totodată din sfera obiceiului colindatului. Astfel, cuvîntul colindă (arom. colindă și culindaru, mgl. colidă) denumește bățul pe oare îl poartă colindătorii (îndeobște copii) în seara Crăciunului. Colinda, colindeț sau colindeață și bolindeț (arom. colindu) se numește colacul ce se dă colindătorilor în dar, iar la aromâni sînt denumite colindi fructele ce se dăruiesc copiilor ce colindă în seara de Ajun. în unele părți ale Transilvaniei, butucul ce se pune pe foc în noaptea de Crăciun se numește ^olindău1.
Așa cum spuneam, și la celelalte popoare romanice o seamă de noțiuni strîns legate de sărbătoarea Crăciunului sînt denumite cu termeni din același calendae latin care stă și la baza rom. colindă. însăși sărbătoarea Crăciunului se numește în fr. dial. kalena și kalendo; masa rituală din noaptea Crăciunului este denumită în prov. faire calendo, iar pan calendau înseamnă în prov. pîinea rituală, colacul specific acestei sărbători. In sfîrșit, în același dialect, butucul Crăciunului este numit calendoun sau calendau2.
Spre deosebire însă de toate popoarele romanice, la români cuvîntul colindă denumește înainte de toate, ca și derivații de la kolgda la slavi, o categorie folclorică, literar-muzicală, distinctă, proprie sărbătorii Crăciunului și Anului nou. Termenii care denumesc la popoarele romanice apusene creația literar-muzicală legată de sărbătoarea Crăciunului nu au nici o legătură cu lat. calendae3, fiind creații mai noi și care vin să-i dezvăluie totodată însăși semnificația religioasă creștină. Fr. cantique de Noel și noels, it. cantico din Natale, sp. villancico de Noche buena, port, villancico . . ., sînt cîntece religioase inspirate de evenimentul nașterii lui lisus.
încercînd să explice lucrurile, Al. Rosetti consideră că într-o fază tîrzie din istoria limbii latine cuvîntul calendae a început să evolueze semantic către înțelesul principal pe care îl are în limba română și în cele slave4, înțeles pe care acestea l-au consacrat o dată cu preluarea termenului din latină. însușindu-ne opinia învățatului nostru filolog,
1 Apuci Alexandru Rosetti, Colindele religioase la români, București, 1920, p. 20.
2 Ibidem, p. 17—21, unde se mai indică și alți termeni romanici.
3 Ibidem, p. 21.
4 Ibidem,
4
D. POP
socotim că după toate probabilitățile termenul latin a evoluat către noul său înțeles cu deosebire sau poate numai în regiunile estice ale imperiului roman. Este totodată posibil ca în aceste regiuni manifestările literar-muzicale legate de sărbătoarea Anului nou să fi fost și mai bogate decît în cele apusene. In acest fel s-ar putea explica mai ușor semnificația de bază pe care o are termenul în estul Europei, atât la româzi, cît și la slavi. Și este mai mult decît probabil că populația de limbă latină de la care au împrumutat slavii termenul calendae, prin secolul al VH-lea sau al VIII-lea, a fost aceea din care, în acea epocă („etapa românei comune“), se forma poporul român: str aromânii, ai căror urmași aveau să-1 preia apoi de la slavi, în perioada secolelor IX—XI, ajungând astfel la forma colindă».
Cu alte cuvinte, într-o lungă perioadă de timp termenul latin calendae, în devenirea lui pînă la forma românească colindă, denumea creațiile poetico-muzkale și alte manifestări legate de sărbătoarea Anului Nou, despre care se știe că existau la toate popoarele, inclusiv la cele ce locuiau din străvechime în ținuturile carpato-dunărene. Mai târziu, cînd în urma organizării mai temeinice a. vieții bisericești avea să se instituie și să se impună Crăciunul ca sărbătoare a nașterii lui lisus (prin secolul al IV-lea) și cînd, în legătură cu aceasta, aveau să se creeze cîn-tece religioase inspirate de evenimentul creștin sărbătorit, ele aveau să fie denumite tot cu termenul tradițional: colinde. Cînd anume și în ce împrejurări vor fi apărut la noi primele colinde de inspirație religioasă creștină este greu de precizat5 6. Pentru Transilvania, întîia mărturie sigură ce o avem rămâne deocamdată cea a pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic, din anul 1647, care atestă eforturile clericilor de a dezrădăcina vechile, „nelegiuitele^ colinde și de a le înlocui cu colinde canonice7. Din perioada 1650—1660 avem, pentru Țara Românească, mărturiile lui Paul de Alep, care descrie „colindatul cu icoana^ în mediul urban8. Să fi fost anticipate oare colindele religioase scrise de unele plăsmuite oral și care să fi circulat pe această cale, asemenea evangheliei, în mediile clericale? Faptul nu este exclus, dar nici nu este verificabil. Ceea ce este sigur e că pentru oamenii din popor colindele religioase, canonice, atunci cînd au apărut, reprezentau cu totul altceva decît tradiționalele creații
5 Vezi, în legătură cu aceasta, Radu Flora, Lat. calendae, v. sl. koleda, rom. colindă., în Actele Simpozionului dedicat reciprocităților iugoslavo-române în domeniul literaturii populare (Pancevo 28 IX—1 X 1972), Pancevo, 1974, p. 191— 212; vezi și intervenția lui Io an Pătruț, ibidem, p. 210—212, precum și O c ta vi an Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, București, Ed. Minerva, p. 103, nota 1.
6 Vezi, în legătură cu aceasta, și opiniile lui Tache Papahagi, Mic dicționar folkloric, București, Ed. Minerva, 1979, p. 160—161.
7 Vezi unele amănunte la Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania, în „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1965—1967“, Cluj, 1969, p. 253—254.
8 Vezi descrierea lui Paul de Alep la Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1977, p. 158— 159, nota 177. Cu privire la obiceiul colindatului cu icoana, a se vedea și Tu-d o r Pamfile, Crăciunul, 1914, p. 15—16.
ISTORIA COLINDEI ROMÂNEȘTI
5
de Anul nou și de Crăciun, după ce acesta din urmă începe că capete și un înțeles de „an nou“, și este foarte probabil că multă vreme ele au fost interpretate mai ales în biserică, precum și pe la casele clericilor și boierilor. Dealtfel, pînă acum cîteva decenii, în zonele cu un colindat tradițional bine conservat, cum este, de ex., zona Codrului, colindele religioase canonice aveau o frecvență redusă în comparație cu celelalte, ele interpretîndu-se cu deosebire în biserică și pe la casele preoților.
In orice caz, pînă pe la mijlocul secolului al XVII-lea străvechile colinde precreștine par să fi trăit nestingherite în sistemul și regimul lor tradițional, ca o categorie folclorică unitară și bine conturată și totodată relativ ermetică, rezistentă față de creațiile aparținătoare altor categorii folclorice. Ele au continuat să reprezinte astfel modalități magico-religioase de influențare în sens favorabil a vieții oamenilor și în același timp modalități de apărare a acestora de forțele malefice care, potrivit mentalității arhaice, erau mai active în răstimpul dintre anul vechi și cel nou, răstimp care, în cadrul aceleiași mentalități, alcătuia o perioadă de „criză“.
Este însă în afara oricărei îndoieli că încă în perioada formării sale, poporul român a fost influențat de religia creștină și faptul acesta nu a rămas fără ecouri nici în ceea ce plivește creația folclorică, inclusiv colindele. Este foarte probabil că elemente creștine au început să pătrundă în textele colindelor încă într-o perioadă foarte veche, care precede cu mult apariția colindelor religioase creștine; aceasta ar veni să explice asimilarea lor în straturile de adîncime ale creației folclorice. Este astfel interesant de urmărit (și lucrul acesta s-a făcut sporadic) 'Conținutul mitologic al colindelor, în care personaje ale mitologiei creștine ne apar într-o pură viziune „păgînă", în care lisus, Sfînta Marta și Dumnezeu însuși însuflețesc idei cu care biserica creștină a avut de luptat cu înverșunare pînă către zilele noastre9. Atunci însă cînd colindele lansate de biserică sau create numai sub influența acesteia și a cărților religioase încep să pătrundă efectiv în masele populare, începe să se producă o breșă, o ruptură în sistemul străvechilor colinde populare. Acestea din urmă continuă să fie interpretate potrivit datinei, în raport de situația gazdei colindate și în conformitate cu normele tradiționale, ceea ce le conferă de fiecare dată o motivare precisă, desigur în cadrul mentalității arhaice din care au izvorît. Alături de acestea, încep să se interpreteze acum și colinde religioase, care însă nu au nici o motivare în mentalitatea tradițională, ele nefiind chemate să satisfacă, asemeni celorlalte, nici una din aspirațiile de viață concretă ale oamenilor. Este foarte adevărat că poporul a intervenit adeseori în textul lor, încercînd să le dea o finalitate, un rost asemănător celor izvorîte din mentalitatea arhaică, după cum este adevărat că înșiși autorii lor, clerici, au încercat — servindu-se de tiparele acestora — să le imprime o asemenea finalitate, gîndită însă în spiritul concepției religioase creștine. Dar pătrunderea în circuit oral a colindelor lansate de biserică, asociată cu procesul lent, dar conti
9 Cf. și T r ai an Herseni, lucr. cit., p. 142—143, 169—171 ș.a.
6
D. POP
nuu. de demagizare a g.îndirii umane, a dus încetul cu începutul la dispariția rigorii ce prezida anterior repertoriul de colinde și desfășurarea lui. în aceste condiții, în afara colindelor religioase, a celor canonice și a celor apocrife, au putut pătrunde în repertoriul de colinde unele creații aparținătoare altor categorii folclorice și au putut fi create o seamă de colinde noi, asemănătoare funcțional și motivate din «acest punct de vedere, dar lipsite de motivație în ceea ce privește conținutul, care 'nu mai corespunde mentalității magice din care au rezultat cele moștenite de la înaintași. Astfel, alături de colindele de gospodar, de cioban, de vînător etc., au apărut colinde de fierar, de negustor, de preot, de primar, de oștean ș.a. Alături de colinde premarrtale, de fată și de fecior, menite să influențeze în sens favorabil împlinirile firești legate de vîrstă, au apărut colinde de văduvă, colinde de doliu10 ș.a., care sînt deplin motivate ca acte de bună cuviință, dar care nu au rostul să „menească^, să asigure împlinirea unor aspirații. Tot în aceste condiții a fost posibilă contaminarea diferitelor forme de colindat, care aveau anterior un caracter autonom, constituindu-se într-un colindat complex și spectaculos sau în noi obiceiuri11.
Dezagregarea mentalității magico-religicase arhaice și pătrunderea în’ circuit folcloric a colindelor religioase au dus astfel la o ruptură în rigurosul sistem tradițional al colindatului și la restructurarea continuă. a repertoriului de colinde. Din categorie folclorică unitară și pronunțat ermetică, cu un conținut și cu o structură proprie, colinda a devenit cu timpul o categorie folclorică permeabilă, deschisă, neuni-tară clin punctul de vedere al conținutului și al structurii, singurul, element esențial care unește efectiv și vizibil piesele ce o alcătuiesc fiind
10 Problema aceasta am discutat-o mai amănunțit într-o comunicare pe care am .prezentat-o în cadrul sesiunii științifice a Universității . din Cluj-Napoca, la 26—27. X 1979. De ex., colinda Mă luai, luai, larg răspîndită în Transilvania și .în care unii cercetători văd o colindă „de doliu", a fost, credem, la origine o colindă premaritală, după cîte se pare unica întrupare cu adevărat notabilă a motivului „zburătorului" în poezia populară românească. Textul colindei înfățișează o. tînără fată pornind singură la secerat. în calea ei fata află o „floare de rai", pe care .o pune „în sîn" și care începe să „trîmbițeze", să se manifeste, cu alte cuvinte, să emită mesaje. Dar „nimeni nu o vede, / Nimeni n-o aude*, numai „lonaș din' munte", care vine (la chemarea fetei, se înțelege), o ia pe tînăra față în brațe „și o sărută-n față". Fata protestează, motivînd că va veni mama en :.și va constata că nu și-a terminat lucrul. Fata îi va spune că a lovit-o „un junghiu și-o , durere, / Moarte fără vrere". Abia atunci cînd mama, deznădăjduită, va porni peste cîmpuri „cu nouă ulcele / după lecurele", fata îi va dezvălui taina: „Stai, mamă, nu mere! /. ../ Știu eu ce mi-e leacu: / Jblju și co-lacu, / Popa și diacu / Și Ion, săracu". „Joljul" denumește în graiul popular din Transilvania nu numai giulgiul cu care se acoperă mortul în sicriu, ci și batista, care reprezintă însemnul dragostei și logodnei; „colacul" este implicat în numeroase obiceiuri, inclusiv în cele de nuntă, iar „popa" și „diacul" apar nu numai la înmormîntare, ci și la căsătorie. Mă luai, luai ne apare astfel, cel puțin Ta origine, nu ca o colindă „de doliu", ci ca o colindă de dragoste, de petit, șivea se vă fi: colindat odinioară la casele cu fete „feciorițe", aflate la vîrsta ce^ lor dintîi elanuri erotice.
11 în privința aceasta, cazul Plugușorului, care cumulează diverse forme ale colindatului tradițional, ni se pare a fi cel mai ilustrativ.
ISTORIA COLINDEI ROMANEȘTI
7.
elementul funcțional. Colinda a ajuns să reprezinte astfel mai degrabă un repertoriu decît o „specieo categorie folclorică propriu-zisă. Pe calea aceasta însă colinda și-a sporit valoarea ei documentară, devenind o admirabilă cronică a vieții noastre etnice din ultimele secole12.
Privind lucrurile din această perspectivă, putem ajunge la criterii mai ferme în stabilirea caracterului și apartenenței inițiale a unor creații care apar deopotrivă în repertoriul de colinde și în repertoriul altor categorii folclorice. Știm, de pildă, că balada Soarele și luna a circulat în Transilvania drept colindă; pornind de la caracterul în general mai conservator al folclorului transilvănean, uni'i ar fi ispitiți să considere că inițial creația aceasta a fost colindă, devenind apoi baladă în regiunile extracarpatice. Prin caracterul ei mitologic, Soarele și luna se înscrie fără îndoială în fondul nostru folcloric străvechi, dar dacă avem în vedere conținutul ei, dezvoltat pe motivul — străvechi și el — al incestului și avînd, pe de altă parte, în vedere conținutul propriu vechilor noastre colinde, nimic nu ne îndreptățește să apreciem că ea a fost inițial colindă, ci invers sau altceva, evoluînd apoi funcțional diferit. Tot așa credem că se pune și problema baladelor Miorița, Meșterul Manole, Șarpele ș.a., avînd acelei regim în ceea ce privește circulația lor regională, fără să mai vorbim de creațiile mai puțin cunoscute, cum este, de exemplu, cîntecul de înstrăinare In grădina cea cu nalbă, care în unele părți ale Transilvaniei se colindă, toate ,,colindele de război“ etc. Colinda cu caracter glumeț N-ai văzut caprele mele, care se aude frecvent în nord-vestul Ardealului, nu este altceva decît binecunoscutul cîntec al ciobanului care și-a pierdut turma.
• Cît privește acele „colinde“ cu caracter satiric sau umoristic, cum sînt cele pe tema ,,fetei bătrîne“, pe care le cîntă ceata feciorilor mer-gînd de la o casă la alta, s-ar putea ridica întrebarea dacă nu sînt la origine forme ale ,,descolindatului“, și nu simple creații chemate să potențeze atmosfera de petrecere ce caracterizează sărbătorile de iarnă, cum ne apar ele astăzi. Să nu uităm că în aceeași perioadă, mai ales spre sfîrșitul sărbătorilor (la Bobotează), exista obiceiul de a se pune „moșuți“ din paie sau din „cîrpe“ pe la casele cu „fete bătrîne“. Avem convingerea că toate aceste manifestări reprezentau în mentalitatea arhaică acte, modalități de purificare colectivă și de apărare, marcînd totodată desolidarizarea colectivității satelor de persoanele care prin neintegrarea lor în rigorile vieții le puteau prejudicia liniștea, existența normală. Privit din acest unghi, amintitul fenomen practicat de ceata feciorilor nu ne mai apare ca fiind de dată recentă, ci unul arhaic și. circumscris organic colindatului tradițional.
•Evident, nu numai colinda a asimilat din creațiile altor categorii folclorice, ci și invers; problema va putea fi urmărită în amănunt nu
12 Apar în textul colindelor mulțime de imagini de viață tradițională românească, între care imaginea tînărului ce se luptă cu „turcii" și cu „frîncii", a „cetăților* „cu trei turnuri", apar costume somptuoase de epocă feudală, încărcate de „paftale" și de „zale", „cătane" cu „steaguri" și cu „pistoale", circi umari și primari etc.
8
D. POP
mai după ce vom dispune de indicii tematici ai tuturor categoriilor folclorului nostru.
Una din concluziile către care ne duce cercetarea materialului la care ne referim este că într-o măsură mai mare decît în cazul altor categorii folclorice (descîntecul, paparuda și caloianul, cîntecele rituale de înmormîntare. . .), colinda și-a lărgit în cursul timpului sfera de conținut, că ea s-a îmbogățit nu numai cantitativ, ci și calitativ, fapt de care trebuie să se țină seama în chiar definirea ei. Gradul de permeabilitate a colindei, căci despre aceasta este vorba în ultimă analiză, constituie un criteriu de apreciere a conservatorismului ei, în legătură cu care opinia noastră generală poate fi parțial revizuită. Există fără îndoială în folclorul românesc un mare număr de colinde care își au rădăcinile adînc înfipte în însăși tradiția popoarelor care au prezidat nașterea poporului nostru, numeroase elemente mitice, magice și religioase precreștine, forme și expresii care pot fi raportate la cultura antichității13, toate acestea reprezentînd argumente indubitabile ale pronunțatului conservatorism al colindei. Alături de acestea, există însă numeroase texte a căror vechime abia atinge două secole și chiar mai puțin, după cum chiar textele vechi au încorporat o mare bogăție de elemente mai noi, care pot fi identificate în viața concretă, istorică, a poporului nostru, ceea ce nu se întîmplă în aceeași măsură cu categoriile folclorice rituale și ceremoniale (Cîntecul zorilor, Cîntecul bradului, Dealu Mohului, Paparuda. . .), care ne apar mult mai împietrite. Pe calea aceasta, colinda și-a lărgit considerabil capacitatea de reflectare, însemnătatea ei documentară. în ciuda caracterului ei ritual, colinda a înregistrat astfel în permanență evoluția vieții materiale și spirituale a poporului nostru.
O a doua concluzie generală pe care o prilejuiește cercetarea materialului este că toate categoriile de colinde, fie că este vorba de cele arhaice, profane (în raport de creștinism), fie că este vorba de cele religioase, canonice sau apocrife, datorate unor cărturari clerici cu o pregătire teologică mai înaltă sau mai modestă, toate sînt importante și trebuie prin urmare să se învrednicească de interesul cercetătorului. Mentalitatea specific românească și țărănească pe care o învederează la tot pasul colindele apocrife și realitățile sociale pe care le dezvăluie explicit sau implicit, fac din aceste creații o importantă sursă de cunoaștere a trecutului maselor noastre populare și a vieții lor culturale din secolele precedente. Chiar și cele religioase propriu-zise au valorificat adesea străvechi tipare de gîndire și de expresie populară, reprezentînd în unele cazuri simboluri și mituri păgîne îmbrăcate doar în odăjdii creștine14. Ele constituie astfel nu numai mărturii ale efortului făcut de biserică pentru izgonirea din circulație a manifestărilor „păgîne“ ale maselor populare, ci, în egală măsură, mărturii ale forței
13 în legătură cu originea colindelor românești, a se vedea Trai an Her-s e n i, lucr. cit., p. 330 ș.a. și O c t ii v ian B u h o c i u, lucr. cit., p. 89 ș.a.
14 Vezi Mircea Eli a de. Aspecte ale mitului, București, 1978, p. 160 și T r a i a n Her sen i, lucr. cit., p. 242.
ISTORIA COLINDEI ROMANEȘTI
9
cu care acestea din urmă au acționat pînă astăzi asupra tuturor manifestărilor culturale, inclusiv ale celor bisericești, asupra cărora și-au pus neîncetat pecetea. Dacă avem mai ales în vedere modul în care au fost receptate în masele populare colindele aparținătoare acestei categorii, înțelegem mai bine necesitatea de a le studia cu toată atenția pe care o merită. Pentru că în procesul receptării lor colindele își amplificau aspectele cele mai valabile, potrivit cu propria experiență de viață a celor mulți, cu etosul nostru popular.
SUR L’HISTOIRE DU CANTIQUE DE NOEL ROUMAIN
(Re s u m e)
Les Roumains et Ies Slaves sont Ies seules peuples qui appellent la crea-tion litteraire-musicale propre aux fetes de Noel et du Nouvel An par un terme derivant du latin calendae. 11 est probable que le latin calendae n’ait commence son evolution semantique vers ce sens que dans les regions orientales de l’Em-pire romain. Les Slaves ont tres probablement pris le terme ă la population romanisee qui allait former le peuple roumain, sous la forme kolgda, pour que les Roumains le reprennent ensuite aux Slaves.
Manifestation folklorique tres ancienne, anterieure au christianisme, la colindă roumaine s’est perpetuee dans le cadre des fetes de Noel, apres son in-stitution (au IVe s.) et meme apres l’apparition des cantiques bibliques, creations dues au clerge, en tant que creation magique destinee, â influencer favorable-ment la vie des hommes: l’abondance des recoltes et des animaux domestiques, la chance des chasseurs et des pecheurs, l’education des enfants, le mariage des jeun.es etc.
L’apparition des cantiques religieux, associee ă la desagregation graduelle de la mentalite archaîque qui avait engendre les cantiques laîques, ont cree une breche dans leur systeme traditionnel, ainsi que cette categorie folklorique uni-taire et fermee s’est transformee en repertoire. Selon le modele des anciens cantiques de fermier, de chasseur, de pecheur etc. sont apparus des cantiques de commerțant, de pretre, de maire, de deuil et de guerre.
Partant ce de fait, l’auteur arrive ă etablir un critere qui distingue les cantiques originaux de ceux crees ulterieurement selon leur modele ou des creations qui appartiennent aux autres categories folkloriques assimilees aux cantiques proprement dits.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
LE SPECTATEUR EXPLICITE
MARIA VODA-CAPUȘAN
L’espace qui realise la condition du public au theâtre reste la salle de spectacle ou celui-ci assume son role dans le jeu qui se deroule de-vant et seulement devant lui, selor un code qui reste encore â definir. Mais il n’est pas moins utile de chercher â cerner son statut de Fautre cote de la rampe, sur la scene meme pour y decouvrir Ies virtualites de la reception. Le terrain privilegie d’une telle recherche reste bien un certam type de spectacle — „le theâtre dans le theâtre“, qui, de Shak-espeare â Michel de Ghelderode et de Pirandello â Peter Weiss, est tout aussi bien du „theâtre sur le theâtre“, reflexion sur la defi-nition du spectacle dans le cadre de la representation dramatique elle-meme. Grâce â cette formule speculaire, le theâtre se reconnaît pour tel, il se dedouble dans un miroir qui le revele et le demystifie â la fois.
Le spectateur present sur la scene — Hamlet assistant â la tragedie jouee par Ies actuers au château d’Elseneur — celui qui est cense etre le destinataire de la piece dans la piece, peut constituer Fobiet d’une etude revelatrice des mecanismes intimes de la commun'ication theâtrale. C’est lâ un spectateur explicite, dont Ies gestes et Ies râac-tions constituent en elles-memes un spectacle pour le public reel de la salle, mais aussi un code â dechiffrer pour le theoricien du phdno-mene dramatique. II est doublement statue, de par sa position spațiale meme — quîi joue un role de tout premier ordre dans la communi-cation theâtrale — â la fois recepteur et emetteur de messages. Spectateur d’une piece, il se donne aussi â voir et â ecouter , il s’ostente devant un public, et par lâ il s’apparente aux acteurs-personnages âvec qui il partage la scene. Comme ces derniers, d’ailleurs, et â la. diffe-rence du public veritable, il est lui aussi signe, visuel et auditif, d’un spectacle, predetermine par le role qu’on lui a assigne. Le spectateur explicite semble bien etre un catalyseur de la communication, mais il est lâ, essentiellement, pour l’orienter dans un sens â part. II est lâ surtout pour nier la fascination comme mode de reception, par sa pre-sence îl plaide pour une „distance“ vis-â-vis de la scene, et de ce point de vue il est plutot ecran qui bloque Fidentification avec Ies person-nages. Par un etrange glissement, c’est en lui maintenant que le public est appele â se reconnaître, car ils pratiquent tous Ies deux le meme code, â partir des applaudissements jusqu’aux reactions violentes, ils appartiennent â la meme categorie de destinataires.
On a fait le depart1 entre un mode de reception traditionnelle du
1 Richard Demarcy, Element s d’une sociologie du spectacle, Union generale d’Editions, 1973, p. 329, passim.
LA SPECTATEUR EXPLICITE	U
spectacle, „la lecture horizontale44 qui est „l’attente anxieuse de la fin“ ou Fattention du public porte â l’intrigue, â son developpement li-neaire et continue s'ituâ notamment au registre auditif, et une autre plus moderne, dite „transversale44 et discontinue qui consiste â reperer Ies unites signifiantes combinees dans le spectacle. La presence du spectateur explicite provoque cette lecture discontinue: par ses inter-ventions visuelles et aud'itives, il brise la linearite de la reception, disperse Fattention du public, l’invite â un simultaneisme actif qui em-brasse la „polyphonie informationnelle44 du jeu dramatique.
En tant que chaînon intermed'iaire dans cette communication mediate qu’est „le theâtre dans le theâtre44, il ne peut jamais rester neutre; son. indifference, sa non-intervention constitue aussi un signal pour le public, sa seule presence vient moduler la reception de la piece (Tom Stoppard, Rosenkranz et Guildenstem sont morts). II peut etre, en apparence, par ses sifflements et son agressivite (Pirandello, Ce soir, on improvise; Jean Vauthier, Le Sang) bruitage de la communication. Mais c’est que lâ, l’auteur mise deliberement sur la discontinuite du spectacle, Ies arrets et Ies coupes font. pârtie de son scenario, son mes-sage n’est autre que la vision d’un i^iivers fragmentaire, son oeuvre est celle impossible â faire, et c’est avant tout cet etat de crise qu’il veut transmettre â son public. Le bruitage est donc pârtie integrante du spectacle, sans laquelle le tout serait fausse.
.Mais jusqu’ou peut aller cette idențification du public avec le spectateur explicite? Celu'i-ci n’est jamais son double parfait, sinon pour etre d’un pas en avant sur l’autre par ses reactions qu’il manifeste de facon ostentatoire. II faut preciser d’ailleurs qu’il ne nomme paș ici tel spectateur individuel present sur la scene — le Faust le Ghelderode, assistant â la representation de sa propre histoire. Ce n’est pas șon attitude concrrete, circonstanc'iee qui nous interesse, mais son mode de reception en tant que „personnage global442 de l’acte dramatique. II ne correspond pas â ce que Fon appelle generalement le lecteur râel, sujet d’etudes sociologiques, il n’est pas, non plus, F explici-tatibn d’uri lecteur „implicite, conceptionnel44 de • l’oeuvre, sur qui porte, ces" derniers temps, Fattention de la Rezeptionsăsthetik2 3. II se .rap-proche davantage du lecteur „imaginaire:44, „intentionnel44, image ideale du destinataire concue et realisee par Fauteur. II trahit l’attente de- celu‘i-ci vis-â-vis de son public reel, determinee â la fois par Ies code.S; de reception courants â l’epoque donnee et par le genre de theâtre qu’il pratique. II est donc necessaire d’abstraire de son com-portement sur la scene Ies donnees essentielles de son attitude participative. Pour caracteriser son faire receptif et en meme temps la te-neur de sa participation il semble inutile de passer en revue Ies hy-postases exiștentes et. possibles du spectateur explicite; besoin est plu-
2 Solomon Mar cu s, Semiotics oj Theâtre; a mathematical lingvistic Approach, in „Revue roumaine de linguistique“, 1980, no 3.
; 3 Voir ă ce propos Gunter Grimm, . Einfuhrung in die Rezeptionsfor-schung, in Literatur und Leser, Reclam, Stuttgart, 1975, p. 75.
12
M. VODA-CAPUȘAN
tot de fixer les deux poles entre lesquels s’inscrit sa competence. Le pole negatif n’est pas, comme on pourrait le croire, la non-interven-tion, mais l’acceptation beate de „la piece dans la piece“. C’est ce qui arrive souvent dans le theâtre commercial ou, par l’intermediaire de cet emissaire, le public reel est invite â digerer sans diff icnite le spec-tacle amusant et inoffensif qu’on lui offre comme „entertainement“. „Le theâtre dans la theâtre“ ne se justifie guere dans ce cas, il reste une formule sophistiquee et superflue qui sert uniquement â masquer la penurie du spectacle grâce â un procede â la mode. Le spectateur explicite, quelque bruyant qu’il puisse etre, n’est lâ qu’un catalysseur d’applaudissement et de recettes commerciales.
L’autre pole est constitue par la participation active maximale, lâ ou il depasse son role de destinataire pour s’eriger en veritable crea-teur du spectacle. Une telle situation apparaît chez Brecht (Monsieur Puntila et son valet Matti) ou le spectateur explicite d’une piece im provisee intervient pour changer le cours de la representation. Le theo-ricien du theâtre epique veut provoquer la reaction du public non pas tant dans le domaine theâtral mais au-delâ de lui, il l’incite â changer, dans la realite meme, une situation dont la fiction dramatique offre l’image desuete. Cette experience est menee plus loin encore par un Armând Gatti jusqu’â la frontiere du happening, quand les spectateurs prennent part â la creation du scenario et de sa representation. Force est de reconnaître que les composantes fondamentales de tout spectacle — Auteur / Acteur / Public / — sont des fonctions relatives et donc interchangeables, comme le prouve non seulement les „potlachsw pri-mitifs et les fetes civiques au Moyen Âge mais aussi mainte experience de la scene moderne. Chez Pirandello, le spectateur explicite aspire â briser les limites de son role pour se substituer â FAuteur ou â FActeur4. II y a dans Six personnages en quete d’auteur une veritable de-mission du spectateur, car personne ne se resigne â assumer son role dans ce „theâtre dans le theâtreu ou Fauteur aussi se derobe â sa fonc-tion. L’oeuvre de Pirandello reste un temoignage de la crise des for-mules speculaires et du spectacle situe dans ce qu’il appelle lui-meme „des conditions d’impossibilite:u.
Le spectateur explicite apparaît donc comme un moyen d’impli-quer, de facon decisive, le public reel dans la production du spectacle, â son exemple celui-ci se doit d’etre concerne par l’acte dramatique jusqu’au crime, chez Shakespeare ou bien jusqu’au lynchage dans les Geants de la montagno chez Pirandello. De part de sa position et son statut ambigus, il est un lien entre la scene et la salle, non pas dans les termes d’une fascination beate eminemment passive, mais en cataly-sant une communication bilaterale dont la complementarite des codes pourrait bien constituer un sujet fertile d’investigation.
4 Maria Vodă Căpuș an, Dramatis personae, Editions Dacia, Cluj-Napoca, 1930, p. 240—247.
LA SPECTATEUR EXPLICITE	|3
SPECTATORUL EXPLICIT
(Rezumat)
Prezența „spectatorului explicit" în piesele uzînd de formula speculară a „teatrului în teatru* — întîlnită adeseori în istoria genului și cu precădere în secolul al XX-lea — mediază comunicarea dramatică, orientînd receptarea spre ansamblul semnelor de spectacol, la nivel verbal și paraverbal, spre așa numita lectură „transversală*. Dublu statuat, ca destinatar, dar și ca emițător de mesaje, comportamentul spectatorului explicit se înscrie între polul negativ al acceptării — ea însăși codificată de tradiția reprezentației teatrale — și participarea maximală, cînd el tinde să-și depășească atribuțiile de public pentru a se erija în creator secund al spectacolului. El oferă de fapt modele posibile pentru publicul real, imaginate de autor, explicitîndu-i intențiile și opțiunile estetice.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
ASPECTE ALE RELATIVIZĂRII IN LIMBILE
ENGLEZA ȘI ROMANA
MARIANA GRUIȚA
0. Procesul relativizării se manifestă în linii mari la fel în majoritatea limbilor naturale, el fiind una din universaliile lingvistice. Deosebirile la acest nivel apar legate de elementele relativizatoare care sînt specifice fiecărei limbi. în consecință, într^o analiză contrastivă a relativizării în limbile engleză și română, de exemplu, interesant de urmărit nu e atît procesul în sine, cit unele aspecte privind relativizatoriV: importanța trăsăturilor semantice ale lui GNt în selecția relativizate-rului, posibilitățile de elidare a relativizatorulu’i, precum și comportamentul grupului prepoziție + relativizator (PREP + REL). în articolul de față ne propunem să analizăm acest ultim aspect.
1. Menițonăm faptul că în literatura lingvistică de factură gene-rativ-transformațională nu există încă un consens privind poziția elementului relativizator. Astfel, un prim punct de vedere este acela că REL este inexistent în structura de adîncime, el apărînd în structura de suprafață ca rezultat al pronominalizării1 2. O a doua ipoteză susține că REL există în structura de adîncime ca nod dominant, iar GN2 nu este pronominalizat, ci doar elidat3.
1.1. Admițând că REL este rezultatul unei pronominalizări, trebuie să menționăm că această transformare nu afectează prepoziția care poate să apară în fața unui GN2, în sensul că ea se păstrează și după pronomînalizare. Astfel, structura de adîncime a unui enunț ca:
(1)	(a) Am văzut omul despre care mi-ai vorbit.
(b) I saw the man about whom you told me.
ar putea fi redată într-o formă simplificată ca:
GNX	prep + GN2
(2)	(a) Am văzut omul — tu mi-ai vorbit despre omul
(b) I saw the man — you told me about the man
1 Prin relativizat orii unei limbi, gramatica generativ-transformațională înțelege atît pronumele, cît și adverbele relative. Pentru articolul de față am reținut echivalența relativizatorului cu un pronume relativ.
2 Vezi No am Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass., 1965, p. 177; Carlota Smith, Deter miner s and Relative Clauses in a Generative Grammar of English, în D. R e i b e 1 and S. S c h a n e (eds), Modern Studies in English, Englewood Cliffs, New Jersey, 1969, p. 251; John Ross, Constraints on Variables in Syntax, Ph. D. Dissertation,	1967, p. 2;
Robert S t o c k w e 11, Paul Schacher and Barbara P a r t e e -Hali, The Major Syntactic Structures of English, New York, 1973, p. 421—440.
3 Vezi Emanuel Vasiliu și Sanda Golopenția-Eretescu.. The Transformational Syntax of Romanian, Mouton, The Hague, 1972, p. 168.
RELATIVIZAREA ÎN ENGLEZA ȘI ROMÂNĂ
15
Condiția relativizării este ca GN^ și GN2 să fie coreferențiali. în acest caz GN2 este pronominaîizat. adică înlocuit cu un pronume relativ:
GNX	prep + rel
(3)	(a) Am văzut omul — tu mi-ai vorbit despre care
(b) I saw the man — you told me about whom
Următoarea operație este repoziționarea termenilor, adică deplasarea relativizatorului împreună cu prepoziția în poziție interpropozițională:
GNt	prep + rel
(4)	(a) Am văzut omul — despre care tu mi-ai vorbit
(b) I saw the man — about whom you told me
1.2.	în ipoteza non-pronominalizării, structura de adîncime a acestor enunțuri ar arăta în felul următor:
GNi	prep + GN2
(5)	(a) Am văzut omul — REL [+ care] — tu mi-ai vorbit despre omul
(b) I saw the man — REL [+ whom] — you told me about the man. Condiția relativizării fiind aceeași, prima transformare care are loc este elidarea lui GN2, iar cea de-a doua glisarea prepoziției spre stînga, în fața pronumelui relativ, în poziție interpropozițională:
GNt prep + rel <
(6)	(a) Am văzut omul — despre care tu mi-ai vorbit
(b) I saw the man — about whom you told me
2.	Și într-un caz, și-n celălalt, glisarea prepoziției în poziție interpropozițională este absolut obligatorie în limba română, un enunț ca (7) fiind nereperabil:
(7)	*Am văzut omul care tu mi-ai vorbit despre.
în limba engleză însă nu există această obligativitate, în sensul că prepoziția poate să nu preceadă pronumele relativ, ea rămînînd în poziție finală:
(8)	I saw the man who(m) you told me about.
Fenomenul este cunoscut în literatura engleză de specialitate sub denumirea de preposition — stranding4 (abandonarea prepoziției).
2.1.	Glisarea prepoziției în poziție interpropozițională este în majoritatea cazurilor opțională în limba engleză:
(9)	(a) The question to which he checked the answers were correct.
(b) The questions which he checked the answers to were correct. Ambele variante sînt corecte, deosebirea dintre ele fiind o problemă de stil5. în exprimarea formală, prepoziția precedă întotdeauna pronumele relativ, acesta fiind în același timp marcat pentru cazul acuzativ. în exprimarea colocvială, numai pronumele relativ se găsește în poziție
4 Vezi Rober t Rodman, On the Stranding of Preposition in English, în U.C.L.A. Papers in Syntax, Los Angeles, California, 1972, p. 78—108.
5 Vezi Randolph Quirk, Sidney Greenbaum, Geoffrey L e e c h and Jan S v a r t vi k, A Grammar of Contemporary English, New York, 1972, p. 869.
16
M. GRUIȚA
interpropozițională, prepoziția fiind abandonată la sfîrșitul enunțului. în această situație, pronumele relativ pierde, de obicei, marca acuzativului, el apărînd în cazul nominativ. Să se compare:
(10)	(a) The man for whom I found the job îs John.
(b) The man who(m) I found the job for is John.
2.2.	Deplasarea prepoziției împreună cu pronumele relativ în poziție interpropozițională este obligatorie în următoarele cazuri:
2.2.1.	în propozițiile relative înfinitivale:
(11)	(a) Here is a pen with which to write your homework.
(b) *Here is a pen which to write your homework with.
2.2.2.	In cazul prepozițiilor opposite, round, during, concerning, except etc.6:
(12)	The department meeting was the one (during) which we discussed the problem that came up the other day (*during).
2.2.3.	Ori de cîte ori prepoziția este parte componentă a unui grup prepozițional (P^GN) care, la rîndul lui, este subcomponentul unui grup nominal (GN) imediat dominat de un P7 (propoziție). Schematic, acest lucru ar arăta în felul următor:
(13)
P
ZGN\
GNZ /GP\
PREp/ XREL
Cu alte cuvinte, PREP 4- REL este o structură inseparabilă cînd introduce o relativă pe al cărui subiect îl determină:
(14)	(a) The race (of) which an inquiry (*of) was requested was run on a muddy track.
•(b) There’s the factory (in) which the damage (*in) was deplored. Cînd grupul PREP + REL nu determină subiectul relativei, ci o altă parte de propoziție, întîlnim situația de la 2.1.:
(15)	(a) The race (of) which he requested an inquiry (of) was run on a muddy track.
(b) There’s the factory (in) which we deplored the damage (in).
2.3.	Glisarea prepoziției în poziție interpropozițională împreună cu pronumele relativ este blocată în următoarele situații:
2.3.1.	Cînd prepoziția face parte dintr-un grup prepozițional idiomatic sau intră în componența unor idiomuri verbale de tipul: to do away with, to get rid of, to get one’s hooks into, to put up with, to take pleasure in, to keep track of, to get around etc.:
6 Vezi Otto Jespersen, Essentials of English Grammar, London, 1064 [1933] p. 366.
7 Pentru detalii, vezi Robert R o d m a n, op. cit., p. 93—97.
RELATIVIZAREA IN ENGLEZA ȘI ROMANĂ
17
(16)	(a) Who bought these books (*of) which I want to get rid (of)?
(b)	My friend (*with) who(m) I should put up (with) is here now.
(c)	Here’s the man (*around) whom we’ll get (around) somehow.
2.3	.2. In cazul verbelor cu prepoziție obligatorie, de tipul: to be fond of, to delight in, to laugh at, to long for, to insist on, to approve of, to gloat over etc.8:
(17)	(a) The books (*of) which he is fond (of) are all in my library.
(b) The man (*for) whom she longs (for) is coming tomorrow.
2.3.3.	Cînd pronumele relativ este that, deoarece that nu este niciodată precedat de prepoziție:
(18)	The book (*on) that they decided (on) is very inter esting.
3.	Ca o observație doar, fără a intra în prea multe detalii, trebuie să menționăm aici că în engleză există și posibilitatea suprimării pronumelui relativ (a relativiza tor ului, în general), chiar și cînd acesta este însoțit de o prepoziție. în asemenea cazuri, prepoziția este întotdeauna postpusă, apărînd oarecum cu regimul nominal suspendat:
(19)	(a) The book they decided on is in the library.
(b)	The family he lived with simply^adored him.
(c)	What is it he is staring at?
4.1.	După cum am arătat, româna nu permite separarea prepoziției de elementul relativizator, dar admite deplasarea acestuia din urmă (adică a pronumelui relativ, cînd acesta nu e însoțit de prepoziție) în interiorul relativei9. Să se compare:
(20)	(a) Am văzut o casă pe al cărei acoperiș era o pisică.
(b) Am văzut o casă pe acoperișul căreia era o pisică.
Observație. Pe, aici, nu e prepoziția pronumelui relativ, ci a cuvîntului acoperiș, relativizatorul fiind în cazul genitiv. Condiția ca pronumele relativ să se poată deplasa în interiorul relativei este ca el să se rescrie ca: REL —> căruia, căreia, cărora:
(21)	(a) Am văzut un om despre nevasta căruia știm multe.
(b)	Am o prietenă despre bărbatul căreia știm multe.
(c)	Niște prieteni, despre inteligența cărora nu ne îndoim, ne-au vizitat de curînd.
8 P. C u 1 i c o v e r (The Treatment of Idioms within a Transformutional Framework, I.B.M. Technical Report, Gaithesburg, Md., 1967) propune următoarea structură de adîncime pentru idiomurile verbale și verbele cu prepoziție obligatorie V — (GN) — x — GP, în care x poate fi o particulă adverbială, un adjectiv, un verb sau un substantiv. El explică postpunerea prepoziției în aceste cazuri prin faptul că ea e mai strîns legată de verbul după care apare decît de grupul nominal pe care îl guvernează.
sJohn Ross (op. cit., p. 109) a formulat un principiu (Pied Piping} pentru limba engleză, dar în același timp general valabil și pentru alte limbi (deci și pentru limba română), conform căruia grupul nominal coreferențial (GN2) se poate deplasa în anumite condiții în interiorul relativei. Fenomenul este semnalat și de G.L.R., ed. II, voi. II, Ed. Academiei R.S.R., București, 1966, p. 275.
2 - I'biJ ologi a
18
M. GRUIȚĂ
Deci. pronumele relativ se poate deplasa spre dreapta doar atunci cînd are .funcție atributivă. Trebuie menționat că un REL-atribut se rescrie diferit atunci cînd nu are loc această deplasare:
REL -> ăl, a, ai, ale cărui;
al, a, ai, ale cărei;
al, a, ai, ale căror.
(22)	(a) Am văzut un om despre a cărui nevastă știm multe.
(b)	Am o prietenă despre al cărei bărbat știm multe.
(c)	Copiii ai căror părinți sînt ocupați își fac lecțiile singuri. în vederea unor selecții adecvate, trebuie să se țină seamă de prezența trăsăturilor [+ Mase] și [ + Sing] atît la GNX, cit și la regentul sintactic al relativizatorului:
POS al, a, ai, ale — în funcție de regentul sintactic al relativizatorului
REL -> cărui, cărei, căror — în funcție de GNP
De exemplu, Bărbații a căror soartă actualizează niște restricții care s-ar putea reprezenta în felul următor:
GNX + P1 1 + Mase]
1________
POS
+ Sing 1 + Fem ]
REL
+ PI
+ Mase î
GN310
I + Sing 1 [+ Fem ]
î
In cazul cînd REL-atribut se deplasează în interiorul relativei, schema e mai simplă, deoarece POS nu mal apare11: Bărbații despre soarta cărora:
GNX
[+P1 1
L 4- Mase J
I
GN3
REL
[ + Pi 1
[+ MascJ
î
Limba română cunoaște două situații în care deplasarea unui Rel-atribut în interiorul relativei este obligatorie:
4.1.1.	Cînd grupul nominal care este regentul sintactic al lui REL este un G3 (genitiv cu prepoziție)12:
(23)	(a) Omul împotriva propunerii căruia am votat este aici.
(b) *Omul împotriva a cărei propuneri am votat este aici.
4.1.2.	Cînd grupul nominal care-1 domină pe REL este un D3 (dativ cu prepoziție):
(24)	(a) Omul datorită propunerii căruia am reușit este aici.
(b) *Omul datorită cărui propuneri am reușit este aici13.
10 GN3 = regentul sintactic al lui REL.
11 în acest caz GN3 nu mai intră în sistemul de termeni angajați în acord.
12 Pentru clasificarea cazurilor în Cb C2, C3, vezi D. D. D r a ș o v ea n u, O clasificare a cazurilor cu aplicare în problema posesivelor, în „CL“, XIV, 1909, nr. 1, p. 77—81.
13Elsa Nilson (Les termes relatifs et les propositions relatives en-'roumain moderne, Lund, 1969, p. 19—20), explică aceste restricții prin inexistența unei forme de GD a articolului posesiv în limba română.
RELATIVIZAREA ÎN ENGLEZĂ ȘI ROMÂNĂ
19
4.2.	In engleză, deplasarea lui REL spre interiorul relativei cunoaște alte restricții. Ca și în română, condiția deplasării este apariția lui REL la genitiv, la care engleza adaugă o condiție suplimentară: genitivul lui REL să se realizeze prepozițional (of which, of whom):
(25)	(a) The book the cover of which is blue is mine.
(b) The man the coat of whom is on the chair is John.
Menționăm însă că în timp ce în română fenomenul este destul de frecvent și, în anumite situații obligatoriu, pentru engleză el apare mai rar, generînd uneori variante evitate de vorbitori14.
5. Concluzii. Comportamentul grupului prepoziție + relativizator prezintă destule diferențe în cele două limbi, încît acestea merită efortul de a fi scoase în evidență, fie chiar și numai din rațiuni de ordin didactic. N-am încercat o explicație a acestor diferențe, dar e clar că una din cauzele care trebuie avute în vedere aici ar fi statutul neidentic al prepozițiilor în cele două limbi. Gradul de sudură a acestora cu termenul din dreapta este mult mai pronunțat în română, pe cînd în engleză această legăturii este mai elastică.
ASPECTS OF RELATIVIZATION IN ENGLISH AND ROMANIAN (S u m ni a r y)
The present article represents a contrastive analysis of the syntactic beha-vior of the group preposition 4- relativizer (PREP 4- REL). While in Romanian,, prepositions can never be separated from the relativizers which they must always precede, in English, preposition-stranding is a common phenomenon (stranding is what happens to the preposition in a structure like PP—>PNP where the NP is moved away). The author analyzes the conditions under which preposition-stranding is opțional, obligatory and blocked in English. The conclusion that she comes up with is that the different syntactic behavior of English and Romanian prepositions, occurring in the above-mentioned contexts, can be accounted for by the different status that prepositions have in the two languages under scrutiny. Thus, it seems that the Romanian preposition is bound more closely to the Word it governs than the English preposition.
14 Vezi Robert S t o c k w e 11, Paul S c h a c h te r and Barbara P a r t e e - H a 1 1, op. cit., p. 460—461.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
PREZENTE FRANCEZE ÎN PUBLICAȚIILE INTERBELICE ’ ROMÂNEȘTI: JULES SUPERVIELLE
RODICA BACONSKY
Credem necesară, de la bun început, o subliniere vizînd fixarea cercetării noastre, în paginile de față, asupra unui aspect particular al asimilării culturii franceze; am risca altminteri să falsificăm o stare de fapt, și anume situația privilegiată a adaptării valorilor franceze în genere, mai mult, francofilia împinsă pînă la snobism a unor publicații dintre cele două războaie mondiale. Această conjunctură generează șl momente paradoxale cum ar fi recunoașterea meritelor propriilor noștri scriitori prin filieră franceză (Tristan Tzara, Benjamin Fond ane) și inspiră riposta pe care vor încerca să o dea, în jurul anilor ’38—40, unii critici, importului de literatură, cu sau fără discernămînt.
Receptarea poeziei moderne în România interbelică cunoaște unele sinuozități, datorate, pe de-o parte, tendinței justificate într-un anului t cadru istoric de promovarea prioritară a valorilor autohtone, iar pe de alta, unor reticențe în fața noului, explicabile și prin teama de a șoca gustul literar al publicului, încîntat de intimismul unui Francis Jammes, Albert Samain sau Paul Geralcly, de delicatele arabescuri ale unui Heredia sau Francois Coppee. Dealtminteri, încadrarea acestora în clișee este și mult mai puțin dificilă, verbiajul poetic găsindu-și mai curînd corespondențe decît substanța concentrată a versului baudelai-rian, de p'ildă. Temerari se vor găsi cu toate acestea și revistele interbelice își nuanțează progresiv rubricile de traduceri sau comentarii de poezie; Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarme, Apollinaire, Valery-Larbaud devin permanențe, „încorporîndu-se estetic^ (P. Constantinescu) limbii române. Cu toate acestea, fenomenul poetic strict contemporan trezește doar în răstimpuri ecouri singulare, cunoscînd, pare-se, în comparație cu proza, o deliberată ignorare. Dacă Gide, Proust, Valery (Monsieur Teste), Maurois, Colette sau mai tîrziu Celine și Malraux sînt traduși și asimilați cu promptitudine, dacă teatrul lui Giraudoux sau Claudel chiar se bucură de audiență și interes, soarta poeților e sensibil mai ingrată. Mișcarea suprarealistă, ea însăși, nu trezește inițial decît reflexe palide, estompate, care-i subliniază mai puțin esența de reviriment poetic, cît îi exploatează alura de scandal.
Jules Supervielle, care formează obiectul studiului nostru, nu va face nici el excepție: materialul pe care-1 comentăm, și care ar putea părea relativ bogat, a presupus cercetarea a zeci și zeci de reviste, cercetare încheiată, de multe ori, cu un pronunțat sentiment de deziluzie, Excludem de la bun început pretenția de exhaustivitate, în sensul parcurgerii integrale a presei interbelice și postbelice imediate: colecțiile de ziare și reviste nu sînt, în totalitatea lor, complete, iar unele „efemeride" au devenit inexistente. Considerăm că am văzut însă cotidie
JULES SUPERVIELLE
21
ne-le și revistele cele mai reprezentative, centrale și provinciale, precum și aparițiile de o mai mică întindere, ce ne-au fost accesibile la bibliotecile d'in țară.
Prima semnalare privitoare la poet o întîlnim în „Gîndirea“ (Bilanț după sfîrșit de vacanță) din 20 octombrie 1922; ea consemnează apariția volumului Debarcaderes, care avea să-1 facă cunoscut pe Supervielle ca pe „un cîntăreț al exotismului, al popasurilor, al bungalow-ului para-guaian. Departe de dulcegăria unui Loti, neexagerînd asprimea unui Kipling, [el] rămîne voinic în accent și colorat în imagine“. Nota din „Gîndirea“ este vizibil determinată de includerea poemului Terre în „La Nouvelle Revue Francaise“, aceasta clin urmă fiind unul dintre punctele de referință permanente ale presei românești. Un interviu semnat cu inițialele J. H. atrage atenția, cinci ani mai tîrziu, în „Ra:mpau (1 aprilie 1927), asupra celor două romane UHomme de la Pampa și Le Voleur d’enfants (datînd respectiv din 1923 și 1926). „Omul cu două patrii“ își comentează pasiunea pentru călătorii, „evaziuni cu picioarele pe pămînt [.. . ] fără de care / arta nu e posibilă^, postulînd totodată dubla dimensionare a imaginației într-o permanentă oscilare între abstracție și materialitate. Supervielle intuiește cu precizie caracterul „impur“ al propriei sale fantezii creatoare, supusă mai totdeauna legii „gravitațiilor“. Autorul o denumește „antifantezie^, pentru că presupune cu consecvență un element „omenesc, de carne“, o emoție prealabilă, singura în măsură să potențeze virtualitățile poetice. O altă remarcă interesantă vizează imaginea, element definitoriu al liricii supervielliene; e pentru prima dată cînd poetul operează disocierea între o imagine inițială, generatoare (matrice am spune într-o terminologie modernă) și 'imaginile derivate, oferindu-le viitorilor săi exegeți un teren propice de interpretare și dispută.
însoțind o primă traducere (poemul Echanges — Schimburi, din Gravitations) apărută în „Universul literar^ clin 8 aprilie 1928, nota lui Emil Gulian (semnatar și al versiunii românești) conturează metamorfozele unei poezii ce-și caută încă echilibrul lăuntric și tonalitatea originală. Tributar într-o primă ipostază unei stranii confluențe de ecouri, pendulînd între lirismul discursiv al lui Valery-Larbaud (amintit de Gulian) și acordurile cu subtile disonanțe ale melopeei verlainiene, Supervielle se desprinde treptat de ele, devenind „creator de lumi noi și ceva mai mult: de universuri. Adică sisteme de imagini contrabalansate după legi individuale sau pondere de stări, nu de sentimente cu legile lor de atracție speciale. Universuri cele mai adesea statice cînd nu le tulbură rare mișcări mute și lente prin algele și sarea fundului de mare sau prin cristalul cosmici Vădit atras de inflexiunile pe alocuri eterate ale unora dintre poemele Gravitațiilor, cu o simbolică ușor ermetică, obsedată de viziunea alunecării în neant, a unei componente ontologice dramatice, comentariul lui Gulian e oarecum circumscris propriei sale viziuni despre poezie, anticipînd motive și modalități din viitorul ciclu Duh de basm: „Plutim în ținuturi înegrite. Țară a morții sau a poeziei, n-ai putea bine să spui. Poezia e o moarte în care viața piere pentru a se înțelege mai bine . . . Dar această incursiune în moarte și
22
R. BACONSKY
vis se regăsește mai pură în ultimele poeme, în ciclul Suffit d’une bougie și în parte în Coeur astrologue, cînd scapă chiar de terestrul transformat în nerecunoscut al fundului de mare negru-verzu'i, pentru ca să evadeze în supraterestru, în imaterial, unde desenul stufos, bizar și cam prea încărcat, devine linie subțire neagră pe alb și cristal. Distilarea e vizibilă; și rezultatul: tăria esențelor imateriale66. Dacă aproximările ideaticii lirice trădează un demers critic impresionist, în schimb raportarea expresiei metaforice la tipul suprarealist al imaginii, ca și particularizarea acestuia în contextul creației lui Supervielle, reflectă o cunoștere aprofundată a operei studiate.
„Adevărul literar și artistic“ publică în același an (16 sept. 1928) un portret sintetic al lui Supervielle, inspirat de comentariile critice din presa franceză, interesată la acea epocă în determinarea ascendențelor literare posibile ale romanelor (Andersen, Kipling) și în intuirea esenței singulare a „lirismului absolut, de un tragism aparte66 al Gra-vitahilor.
Axată pe o traiectorie interpretativă înrudită cu cea a lui Gulian, meditația lui Dan Botta (din „Rampa66, 18 sept. 1929), Jules Supervielle reîntors clin infern (reluată în volumul IV din Scrieri, București, EPL, 1963), glosează în marginea ciclului Saisir (1928). Tensiunea existențială, iminoma disoluției lucrurilor în chiar momentul intuirii substanței lor intime, îl sugerează exegetului imaginea plastică a reactualizării mitului orfîc, substrat și constantă psihologică a poeziei lui Supervielle:
„Ne tovr m pas la tete, un miracîe est derriere
Qui goexn et te voudrait de lul-meme aliere:
Cette ccuceur pourrait outrepasser la Terre
Mais prefere- etre lâ, comme un reve en arret.
Reste immobile, et sache attendre que ton coeur
Se detache de toi comme une lourde pierreN
Astfel Supervielle îi apare lui Dan Botta ca un „suflet rătăcitor66, bîn-tuit de nostalgia tăcerii și de „dorul imobilității66; nota stenică pe care o inaugurează ciclul Saisir pare a-i fi străină criticului. Nu putem trece însă cu vederea încercările de a transpune versurile într-o variantă românească de o surprinzătoare consonanță cu originalul și să nu regretăm abandonarea acestei inițiative.
Un proiect similar va fi formulat de Ilarie Voronca în coloanele ziarului „Facla66 (29 nov. 1933), după ce autorul Frumuseții hernii acesteia publicase în revista de avangardă „Azi66 (oct. 1933) trei traduceri însoțite de o notă din care reținem situarea lui Supervielle în zonele limitrofe continentului poetic al lui Saint-John Perse și Leon-Paul Fargue. Prieten cu Supervielle, ar fi vrut să-i deschidă acestuia porțile culturii românești. Compatibilitatea lor temperamentală îi prilejuiește lui Voronca pe de-o parte, traduceri de o mare expresivitate și potențează, pe de alta, acea facultate de mimetism poetic definitorie pentru versul scriitorului român.
JULES SUPERVIELLE
23
• Trecem peste cîteva semnalări nesemnificative din „Facla46 (5 martie 1930), „Credința* (1 martie 1934), „Naționalul Nou64 (16 aug. 1934) sau „Familia66 (2 febr. 1936).
Inserată în „Adevărul44 (23 dec. 1934), ampla prezentare a lui Xavier de Magallan, Poezia franceză contemporană, scrisă de pe pozițiile unui neoclasicizant, îl plasează pe Supervielle în descendența simbolistă, reproșîndu-i preferința pentru „imaginea caleidoscop* și conferindu-i totodată meritul — ușor ironizat — de a „menține onoarea versului liber44 alături de L. P. Fargue, Fernand Divoire, O. W. de Milosz. Această trecere în revistă, preocupată să îngrămădească mai ales nume, ca și cum mulțimea lor ar fi criteriul justificativ al calității, îi prilejuiește autorului confuzii și judecăți eronate la care contribuie și acel „parti-pris* de care aminteam.
Tudor Șoimaru va atrage atenția cititorului român în „Rampa44 (28 febr. 1938) asupra unui aspect inedit al operei lui Supervielle, și anume creația teatrală. De fapt, articolul se structurează ca o carte de vizită a poetului, prozatorului și dramaturgului: creionarea lui Șoimaru, vehiculînd judecăți critice formulate și argumentate de exegeții francezi și elvețieni (G. Bounoure, M. Raymond, D. Saurat, R. Brasillach, L. G. Gros), se remarcă prin pertinența sublinierilor, prin logica și rigoarea portretului. Interesant e însă demersul de definire al acelui labil „arhipelag dramatic44 căruia criticul îi intuiește cu justețe esența lirică. Opțiunea pentru teatru a autorului Prietenilor necunoscuți este motivată prin însăși mărturia lui Supervielle, ce concepe „teatrul ca pe un monolog cu mai multe personagii, care-1 silește pe poet să colaboreze cu viața, să dea mai multă transparență poemelor sale și să nu se lase înghițit de viața interioară44. în prezența unei perpetue amenințări a echilibrului fragil dintre vis și realitate, el ar semnifica, deci, contactul nemijlocit cu lumea. Ceea ce T. Șoimaru nu pare să surprindă în aceleași cuvinte ale lui Supervielle este adeziunea scriitorului la teoria claudeliană a valorii de tensiune, a ceea ce Claudel definea ca esență dramatică, „la parole echangee44, opunînd-o torentului liric „al cuvîn-tului proferat* („la parole proferee*). Adeziune, dealtfel, pur teoretică, ca și menționata dorință de implantare în real. încorsetate în termenii realității, piesele Bolivar sau Le Voleur d'eizfants (ambele adaptări, după o nuvelă, Bolivar et Ies femmes, și, respectiv, romanul omonim, de o debordantă fantezie) își pierd, în mod paradoxal, consistența, devin terne, opace. Pentru a fi eficient, dialogul superviellian trebuie să regăsească registrul dominant al operei, imaginea. Evadarea în feerie, recompu-nînd cu uneltele poetului o lume mirifică de basm, în care personajele — tratate în aceeași tonalitate de ironie tandră, în care eroul liric își transcrie reveriile — nu ezită să-și reprofileze destinul, imaginînd o mitologie inedită, dar nu mai puțin fantastică, face din La Belle au Bois (sau mai tîrziu din Robinson sau Sheherazade) mai curînd un poem dramatic. Analiza lui T. Șoimaru înregistrează doar permanența lirică a pieselor — fără a opera disocierile implicite — și realizează apropierea lor de universul scenic al lui Jean Giraudoux. Comparația ne apare fortuită: teatrul lui Giraudoux trăiește deopotrivă prin geniul „specta
24
R. BACONSKY
cularului44, cit și prin demonstrația riguroasă și gradată a unui adevăr esențialmente dramatic, iar personajele nu sînt reductibile la „vocew.
Eugen Herovanu își va baza demonstrația unuia dintre capitolele Cărții prieteniei (București, Ed. Cartea românească, 193'9) pe mărturii extrase din ultimele două prezențe editoriale (pînă în acel moment) ale lui Supervielle: Les Amis inconnus și La Fable du Monde, care pledează, în viziunea scriitorului român, pentru acea ,.grandioasă aventură a lumii, care e amiciția universală44 (p. 147). Herovanu desprinde cu o intuiție sigură, cele mai sugestive pasaje, cu care-și amendează opiniile, fără a încerca însă o 'interpretare sistematică a lor.
Se apropie ceasul de restriște, ceasul îndoielii și al plîngerilor. Rezonanța ciclului Les Poemes de la France malheureuse e însă de natură să confirme că dincolo de circumstanța istorică determinantă, desigur, pentru audiența sensibil lărgită de care va beneficia acesta, poezia Iui Supervielle nu mai e o necunoscută, ci o valoare asimilată, cu implicații profunde în conștiința poetică a timpului. Revenind la ecourile ciclului amintit, vom semnala nota lui Petre Manoliu din „Basarabia literară44 (6 dec. 1942) — comentar al unui articol contemporan din „Candide44, a lui T'iberiu Iliescu din „Meridian44 (iulie 1943), a lui Dan Bălteanu din „Viața socială C.F.R.44 (nr. 2, 1946), care-1 citează pe Supervielle printre scriitorii mișcării intelectuale de Rezistență, pentru a ne opri asupra unor considerații mai substanțiale din „Victoria44 (27 aprilie 1945 — N. Steinhardt, Poezia patriotică a lui Jules Supervielle), „Studentul român44 (25 dec. 1946 — Ov. S. Croh[mălniceanu], Carnet -francez) și „Fapta44 (5 oct. 1947 — G[eorge] D[emetru] Pfan], Marginalii). Opiniile celor trei critici sînt concordante și vizează armonioasa contopire a tezei într-o orchestrație melodică în care „fiecare sunet are un tîlc, dar și substanță44 (G.D.P.). Puritatea și greutatea specifică a imaginii nu sînt alterate în contextul acestei „poezii de circumstanță44, în care destinul încetează de a-și mai căuta coordonatele într-un spațiu și timp metafizic, pentru a se înscrie în istoric. Cronicile subliniază accentul de revoltă reținută, acel „dinamism surd, atenuat de oroare44 (G.D.P.), „copleșit de simțul usturător al umilinței44 (N. Steinhardt), accent de o pregnantă intensitate tragică, pentru că evită declamația, retorismul (si aci paralela schițată de Steinhardt cu poemele lui Aragon ar fi gă^it și punctul de disjuncție a celor două modalități lirice), și concepe catastrofa Franței în primul rînd ca pe o catastrofă a ființei însăși. N. Steinhardt insistă, dealtfel, asupra caracterului de universalitate pe care-1 dobîndește poezia lui J. Supervielle, pornind tocmai de la această interiorizare a evenimentului tragic, de la această raportare a lui la valorile familiare ce condiționează însăși existența ființei umane, în datele sale fundamentale. Integrate în contextul creației lui Supervielle, Poemele Franței nefericite reiau de fapt obsesiv tema însingurării, a dificultății ontologice de circumscriere într-o esență autentică și imuabilă și fac totodată să transpară motivul principal al viitorului volum, Oublieuse memoire. Comentariile (cu excepția lui Ov. S. Crohmălniceanu) le desprind însă de totalitatea operei, creînd pe alocuri sentimentul unei rupturi de meditațiile poetice care
JULES SUPERVIELLE
25
le-au precedat. Fișele de lectură ale lui Ov. S. Crohmălniceanu cuprind, pe lingă ciclul amintit, și reflecții în marginea unei nuvele La veuve aux trois moutons, din aceeași familie cu „preafrumoasele povești din L’Enfant de la Haute Mer ... [. . . ] de o fluiditate misterioasă, istorisire calmă, aeriană . . Reținem doar una dintre considerațiile criticului și anume, cea referitoare la punctele de tangență ale prozei lui Supervielle cu cea a lui Michaux: „Supervielle e mai puțin interesat de geografie și antropologie atunci cînd pășește în domeniul fantasticului și de aceea întîmplările lui se aseamănă, rămînînd totuși deosebit?, cu carnetele de drum ale lui Henri Michaux, acest neobosit călător în „Grande Gara-bagne“.
Deducem din acest parcurs, pe care am dori să-l reluăm, continu-îndu-1 pînă în zilele noastre, o anume deschidere a conștiinței literare românești, o dorință manifestă de integrare a valorilor autentice și poate, mai pregnantă, căutarea unui acord, a unei consonanțe a propriei noastre expresii lirice cu vocile poeziei universale. Am mai sublinia dialogul, pe alocuri deosebit de interesant, pe care critica românească interbelică îl susține cu critica europeană, impunînd puncte de vedere originale, interpretări ce-i acreditează modernitatea.
PRLSENCES francaises dans les publications roumaines DE L’ENTRE-DEUX-GUERRES: JULES SUPERVIELLE
(R e s u m e)
L’etude, qui est une d’histoire litteraire, se propose de surprendre dans les periodiques et les livres de l’entre-deux-guerres roumain, l’impact d’une voix qui marque profondement la poesie frangaise de l’epoque. Son accueil est symptoma-tique: la presence de J. Supervielle dans la conscience litteraire roumaine est moins une presence en soi, que la recherche d’un accord, d’une consonance, ă l’echelle europeenne, de notre propre expression lyrique.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
IN PROBLEMA -ARTICOLULUI NEHOTARiT» UN, O
G. G. NEAMȚU
Profesorului Eugen Coșeriu, la 60 de ani
0. Segmentele un și o (inclusiv formele flexionate) sînt tratate constant în gramatici împreună cu -(u)l, -le, -a etc. (și formele flexionate) ca făcînd parte din aceeași clasă gramaticală, indiferent dacă sînt denumite articole, morfeme ale determinării sau unități parțial asimilabile desinențelor cazuale1. Altfel spus, cele două serii de unități sînt situate la același nivel, al determinării, reclamîndu-se reciproc, fapt reflectat și în numele sub care ne apar ele de regulă în gramatici: articol nehotărît (nedefinit / articol hotărît (definit).
Majoritatea contribuțiilor la teoria articolului2 se referă exclusiv sau în primul rîncl la cel hotărît (definit) — articolul -propriu-zis», articolul -prin excelență», dar rezolvarea într-un fel sau altul a problematicii acestuia este subînțeleasă ca valabilă și pentru cel nehotărît.
1 Vezi Gramatica limbii române, Ed. Acad. R.S.R., ed. a Il-a, București, 1956, voi. I, p. 97 (articole; în continuare folosim sigla GLR); Paula Diaco-n e s c u, Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc, București, 1970, p. 54 (morfeme ale determinării); Valeria G uț u Romalo, Articolul și categoria determinării în limba română actuală, în Elementele de lingvistică structurală, București, 1967, p. 227 și urm. (morfeme ale determinării); I orgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, București, 1978, p. 344 (morfeme ale determinării minimale); Ion C o t e a n u, Contribuții la teoria articolului, în SCL, IX, 1958, nr. 1, p. 41—42 și Mir c ea Zdrenghea, Limba română contemporană — morfologia, Cluj, 1970, p. 35—36 (suplinesc lipsa desinențelor cazuale la substantiv, avînd rolul morfologic al unei desinențe); Emanuel Vasiliu, Observații asupra flexiunii nominale în limba română, în SCL, IV, 1953, p. 137—146 (morfeme ale cazuli oblic).
2 Nu sînt considerate articole unitățile al (a, ai, ale) și cel (cea, cei, cele), întrucît acestora, după părerea a tot mai mulți specialiști, le sînt străine atît valorile, cît și distribuția articolului, ele fiind, în fapt, pronume (adjective pronominale), caracterizate printr-o autonomie sintactică limitată. Vezi, în acest sens, Mircea Zdrenghea, Articol sau pronume?, în Omagiu lui Al. Rosetti, București, 1966, p. 1029—1032; Valeria Gulu Romalo, lucr. cit., p. 2.30— 231; lorgu Iordan, Valeria G u ț u Romalo, Alexandru N i-c u 1 e s c u, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1967, p. 177—179; Maria Manoliu Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, București, 1969, p. 79—92; Gligor Gr ui ța, Observații asupra pronumelui posesiv, în StUBB, Philologia, 1969, fasc. 2, p. 143— 146; G. G. Neamțu, Despre calitatea de pronume a lui cel (cea, cei, cele), în CL, XV, 1970, nr. 2, p. 313—322; idem, Din morfosintaxa demonstrativului cel (cea, cei, cele), în StUBB, Philologia, 1973, fasc. 1, p. 145—148; D. D. D r a-șoveanu, O clasificare a cazurilor cu aplicare în problema posesivelor, în C*L, XIV, 1969, nr. 1, p. 77—83.
ARTICOLUL NEHOTĂRÎT UN, O
27
In cele ce privesc formele de singular un și o, se apreciază că acestea aparțin la trei clase de cuvinte — articol nehotărît, n u-m e r a 1 cardinal (de la unu, una) și adjectiv nehotărît (de la pronumele nehotărît unul, una), contextul fiind acela care rezolvă încadrarea la o clasă sau alta3.
' Deosebirea dintre un, o „numeral cardinal14 și un, o „nedefinit44 (articol, adjectiv) nu pare a ridica dificultăți analizei4.
1.	Un, o este numeral cardinal cînd:
a)	servind la numărare5, se încadrează explicit în seria lui doi (două), trei, patru etc., fiind în opoziție cu alte numerale exprimate în context (Un elev vine, doi pleacă)6;
b)	apare pe lîngă substantive ce denumesc unități de măsură — spațiu, timp, greutate etc. — în construcții cu sens cantitativ (A stat o zi în Satu-Mare; A mai parcurs un kilometru; A primit un kilogram de mere; Pachețelul costă un leu);
'	c) este precedat de unele adverbe de mod cu sensuri ca restricția, aproximarea, precizarea etc.7 8 (numai (cel puțin, doar, nici etc.) un elev);
d)	este însoțit de adjectivul singur (-ă), împreună cu care semni-lică numai un (o)s (un singur gînd. . . — numai un gînd. . J9 10 11 * * *;
e)	chiar lipsind alte indicii, este accentuat în vorbire (Am cumpărat o carte)16.
1.	1. Probleme mai dificile ridică un, o și formele sale substantivale unu(l), una în contexte în care este prezent atît un numeral car-dinal (doi, trei etc.), în stînga, cît și un. pronume (adjectiv) nehotărît (alt, altul) sau demonstrativ compun (celălalt), în dreapta, cu acestea din urmă un, o (unu(l), una) intrînd într-un raport de reciprocitate: Are doi unchi în Turda, un unchi / unul dinspre mamă și altul aclămit dinspre tată; Martin. . . bău două pahare mari, unul după a) tul, apoi se întinse în patn.
Analiza gramaticală se află în fața alternativei: ori numeral cardinal (în opoziție cu doi, două), ori pronume (adjectiv) nehotărît (în corelație cu altul, celălalt).
3 Vezi lorgu Iordan, Limba română contemporană, {București], 1954, p. 343—344; Mircea Zdrenghea, Un, o — articol, numeral* pronume, în LX, IX. 1960, nr. 5, passim; GLR, voi. I, p. 109.
4 Vezi lorgu Iordan, lucr. cit., p. 343.
5 Vezi GLR, voi. I, p. 184.
G Vezi M. Zdrenghea, Un, o..., p. 39.
7 Vezi, pentru inventarul acestora, GLR, voi. I, p. 309—310.
8 Vezi Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Acad. R.S.R., București, 1975, s.v. singur (în continuare: DEX).
.3 Tot numeral este considerat și cu forma sa substantivală: de unul singur (vezi GLR, voi. I, p. 187).
10 Vezi, inclusiv pentru exemplu, M. Zdrenghea, Limba română..., p: 85.
11 Ultimul exemplu este luat de la Ileana Câmpean u, Un, o; unu,
una; unul, una. Probleme privind delimitarea gramaticală și lexicografică, în CL,
XXIII, 1978, nr. 2, p. 173. Tot aici, p. 172—173, se găsesc multe alte exemple de
acest tip, interpretate toate de către autoare ca numerale cardinale.
28
G. G. NEAMȚU
Optăm pentru a doua soluție — pronume (adjectiv) nehotărât, mo-tivind-o, în afară de corelația, în dreapta (și totdeauna în dreapta)12, cu altul, corelație invocată de regulă drept argument suficient pentru calitatea de pronume nehotărât13, prin posibilitatea de a substitui pe unul cu altul sau celălalt (un steag roșu și unul / altul alb), precum și de a-1 trece pe unul (una) la plural (l-a tras cinci palme, una după alta / unele după altele14; S-au prezentat toți zece, unul după altul / unii după alții), forma de plural (unii, unele) neaparținînd, firește, numeralului.
Observație. Aceeași substituție și/sau alternanță a lui unul cu altul (celălalt) pune sub semnul întrebării calitatea de numeral 'pentru unul din exemplul cu care GLR, voi. I (p. 180) ilustrează însăși definiția numeralului: Iată vin în cale, / Se cobor la vale / Trei turme de miei / Cu trei ciobănei. / Unu-i moldovan, / Unu-i ungurean / Și unu-i vrăncean15.
1.	2. Interpretând articolul hotărât și cel nehotărât ca ,,forme necom-parabile"16, într-o lucrare recentă se consideră că la un, o este vorba de „o un'ică familie flexionară adjectivală^17, al cărei sens fundamental este cel cantitativ și, ca atare, un, o este un adjectiv cantitativ18, un numeral al unității19.
Este firesc ca determinarea cantitativă să fie prezentă în un, o în toate situațiile, tocmai în baza calității de singular al unității, un, o conținînd lexical ideea de unitate, una singură, după cum, ca. pluralitate, o conține și unii, unele.
Ca numeral cardinal, un, o (A parcurs un kilometru / o milă) nu poate fi decît un determinant cantitativ, unul „exact“, „definit* (neexis tind un numeral un, o „nedefinit*). Prin sensul lor exclusiv cantitativ, numeralele cardinale, chiar dacă le numim adjective (numerale., cantitative), realizează o determinare de altă natură decît cea calitativă (proprie adjectivelor în general), și anume una cantitativă.
12 Un elev vine, altul pleacă, dar niciodată cu ordine inversă (* Altul pleacă, un elev vine); unul—altul, nu și * altul—unul.
13 Vezi M. Zdrenghea, Limba română..., p. 86.
14 Unii după alții, unele după altele — expresie corectă în română, deși mai puțin „firească", datorită caracterului în parte fixat al grupării unul după altul (similar: unul lingă altul, unul cu altul etc.).
15 Discutabilă este interpretarea ca numeral cardinal și a formei una. cu sens neutral: ...ești tot una cu avocatul Radu Comșa?; De aceea una-mi este mie..Ea o ținea una și bună...; Are să-ți spună una, de ai să te miri, cum apare în GLR, voi. I, p. 187—188, de unde sînt luate și exemplele enumerate. Tot ca numeral este interpretat una la I. C â m p e a n u, lucr. cit., p. 173. în baza sensului său neutral, una se încadrează într-un sistem al pronumelor neutrale din română (cu formă de feminin): Asta-i bine; Ce-i asta?; Ce-i aceea „nu știe“?; A luat-o la goană.
16 B a r b u B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), București, 1971, p. 145.
17 B. B. Berceanu, lucr. cit., p. 148.
18 Vezi B. B. Berceanu, lucr. cit., p. 149.
13 Vezi B. B. Berceanu, lucr. cit., p. 149.
ARTICOLUL NEHOTARIT UN, O
29
Fără a afirma că intr-un enunț ca Și-a cumpărat un creion nou, un își pierde sensul cantitativ, trebuie remarcat că acest sens rămîne aici doar „un fond“ — nedepășind ca semnificație desinența de singular —, pe care se așază, estompîndu-1, un sens nou, necantitativ, de natură calitativă, acela de nedefinit.
Observație. Prezența ideii de cantitate (numeral cardinal) în adjectivul (articolul) nehotărît este comparabilă, ca dimensiune, cu prezența sensului fundamental al unui cuvînt în sensurile derivate ale aceluiași cuvînt (comp., de exemplu, drum „cale de comunicație. . .“ cu (a-și face) drum (în viață) „rost în viațăW20).
In consecință, un, o are cel puțin două valori ce pot fi actualizate succesiv, dar, ca ,,tărie“, nu și concomitent: una definită, (exclusiv) cantitativă (Avea un fecior și două fete) și alta nedefinită, calitativă, căreia cantitatea îi este subiacentă (Are un palton negru; Un client intră, altul iese). Prin aceasta, avem grupate laolaltă articolul nehotărît și adjectivul nehotărît — notă comună: sensul calitativ nedefinit — și opuse în bloc numeralului.
2.	Odată degajată valoarea de numeral cardinal, lui un, o îi este rezervată o largă zonă a «nedefinitului*, repartizată — afirmă gramaticile — pe două clase de cuvinte (articol nehotărît și adjectiv nehotărît), între care, practic, distincția rămîne mai mult decît problematică („......în un om determinantul un poate fi considerat la fel de just articol nedefinit sau pronume [= adjectiv nehotărît — nota mea, G.N.] nedefinit^20 21).
2.1.	Reținînd pentru moment numai forma de plural, niște, se cuvin făcute următoarele observații22:
(1)	In ipoteza că există un articol nehotărît, distinct valoric de adjectivul nehotărît omonim, niște nu se încadrează, ca formă de plural, în el, întrucît:
a)	în expresie, niște nu este pluralul de la un, după cum între el și un, o nu există nici o legătură etimologică (niște < lat. nescio quid „nu știu ce“)23;
b)	în conținut, niște arată „un număr, o cantitate nedeter-minată“24, adică o valoare ce nu aparține articolului, ci numeralului sau adjectivelor cantitative nedefinite (mulți, puțini, cîțiva).
(2)	Pluralul de la un, o este unii, unele (același și pentru unul, una). Acesta d'in urmă, unii, unele, este considerat însă pronume (adjectiv) nehotărît, nu articol, calitate probată prin:
a)	echivalența, și numai parțială, cu cîțiva, cîteva sau cu anumiți (formă intensivă a adjectivului nehotărît25);
20 Vezi DEX, s.v. drum.
21 I o r g u Iordan, lucr. cit., p. 343—344.
22 Cele aici mai jos formulate (vezi infra 2.1.) coincid în parte cu concluziile la care ajunge I. Câmpean u, lucr. cit., p. 174.
23 Vezi DEX, s.v. niște.
24 Vezi DEX, s.v. niște (exemplu: niște cărți).
25 Vezi Maria Manoliu Manea, lucr. cit., p. 116.
30
G. G. NEAMȚU
b)	posibilitatea ca unii, unele să se afle intr-un raport de reciprocitate cu alți(i), dlte(le), corelație care nu s-ar putea stabili între, un articol și un pronume (adjectiv) nehotărît și care, tocmai de aceea, este interpretată în gramatici ca hotărîtoare pentru calitatea de pronume (adjectiv) a lui unii, unele2®.	■■ •
în consecință, interpretarea unităților unii, unele ca adjective* ne-hotărîte nu credem că se cere revizuită20 * * * * * * 27.
(3)	Dacă atît unii, unele, cît și niște rămîn unități exterioare -articolului nehotărît, este firesc să presupunem că nici unor, formă de ge-nitiv-dativ de la unii, unele (nu de la niște), nu este articol nehotărît.
Opoziția unora / unor corespunde opoziției „pronume nehotărît / adjectiv nehotărît^, chiar dacă la nominativ-acuzativ există o singură formă pentru ambele întrebuințări (unii, unele, nu și *uni, *une).
Concluzia ce se desprinde din cele de mai sus — inexistența unui articol nehotărît la plural — implică și îndeamnă la o reexaminară și a unităților un, o (unui, unei) de la singular.
2.2.	în planul conținutului, situația cea mai „clară“ a lui "un, o — dată de gramatici — ca adjectiv nehotărît și nu articol ne-o oferă contextele în care acesta se află în corelație cu altul, alta28 29 30, în baza unui raport de reciprocitate între unul, una și altul, alta și, de aici, și între formele lor adjectivale (un, o și alt, altă): un creion roșu și alt creion verde; unul roșu și altul verde; un creion roșu și altul verde.
In lipsa din context a corelativului altul, alta (alt, altă), absență care ar fi dublată, cum s-ar deduce, de o modificare de sens la un, 'o2®, gramaticile, cu deosebiri nesemnificative, îl consideră pe un, o, convențional, articol nehotărît (A cumpărat o carte)8®.
O atare interpretare comportă d'in punctul nostru de vedere următoarele observații:
(1)	Acceptînd că unii, unele , este pluralul lui un, o și că acesta, unii, unele, nu poate fi niciodată articol, e îndoielnic că singularul său, un, o, ar putea fi.
(2)	Eliminarea substantivului de după un, o produce întotdeauna transformarea acestuia în pronume nehotărît (cartea unui elev -> cartea unuia; cartea unei eleve -> cartea uneia; a venit un elev la mine a venit unul la mine etc.), indiferent de valoarea (adjectiv sau articol)- pe
20 Vezi, spre exemplu, pentru forma de singular, M. Zdrenghea,
Limba română..., p. 86; GLR, voi. I, p. 109.
27 Cum reiese din DEX (s.v. un, o și unii, unele), unde se postulează exis-
tența în română a două articole nehotărîte pentru plural (niște și unii, unele).
Despre unii, unele se spune că este articol nehotărît (dacă singularul este un, o)
sau pronume nehotărît (dacă singularul este unul, una). Nu știm însă dacă unii,
unele, în afară de articol (pronume) nehotărît, poate fi și adjectiv nehotărît sau
întrebuințarea sa pe lîngă substantiv este exclusiv cea de articol.
28 Vezi M. Zdrenghea, Limba română..., p. 86.
29 De o schimbare la nivelul expresiei nu poate fi vorba, iar interpretarea gramaticală diferită s-ar putea motiva aici numai printr-o (eventuală) schimbare de sens.
30 Vezi M. Zdrenghea, Limba română. . ., p. 86.
ARTICOLUL NEHOTĂRÎT UN, O
31
care am conveni să i-o acordăm lui un, o31. Această transformare în pronume este caracteristică adjectivelor pronominale, nu articolului.
(3)	Dacă prin transformarea adjectivului’ în pronume (și viceversa) sensul rămîne același — alt om / altul, cărui om / căruia, acest elev / acesta etc. —, consecvența ne obligă la o interpretare identică și în cazul lui un, o (unul, una), adică invariabilitate de sens32.
(4)	Unul, una își păstrează calitatea pronominală (nedefinită) și în absența din context a lui altul, alta, după cum, în lipsa aceluiași corelativ, unii, unele, cînd determină un substantiv, nu încetează a fi (tot) adjectiv nehotărît: A venit unul și m-a anunțat; Au venit unii elevi și m-au anunțat. Or, consecvența mai sus pomenită reclamă și pentru un, o aceeași interpretare — adjectiv nehotărît.
(5)	Aparența că există o deosebire de asemenea dimensiune — articol (nehotărît) / adjectiv (nehotărît) — între un din A plecat un tren și un din A plecat un tren, a sosit altul este creată de absența, respectiv prezența unui raport de reciprocitate între un, o (unul, una) și alt, altă (altul, alta), relație semantică generată de către (și dinspre) alt, altă (altul, alta).
Acest raport nu este însă unul obligatoriu pentru calitatea de pronume (adjectiv) a celor două lexeme, deoarece:
(a)	oricare poate apărea în absența celuilalt;
(b)	mai mult, alt, altă (altul, alta) poate stabili acest raport și cu alte lexeme decît cu un, o (unul, una): Pleacă acesta (acela; el; Popescu etc ), vine altul (celălalt).
(c)	contextual, alta poate fi substituit cu una (una rece, alta caldă; una rece, una caldă).
(6) în ce privește „substantivizarea^ realizată prin un, o — rol pe care-1 are și articolul hotărît —, aceasta caracterizează toate adjectivele pronominale proclitice, încît ea nu este de natură să-1 opună pe un, o adjectivelor pronominale, grupîndu-1 în schimb cu articolul hotărît. Toți acești predeterminanți, inclusiv un, o, se comportă adjectival, acordîn-du-se cu cuvîntul devenit substantiv (comp, un leneș, un „of“, un bine etc. cu acest leneș, acest „of“, acest bine etc.).
2.3. Alături de aceste argumente și în sprijinul lor se înscriu o serie de fapte care privesc în mod special situația lui un, o la nivelul organizării expresiei.
(1)	Un, o are o flexiune tipică adjectivelor pronominale proclitice, degajînd, pentru genitiv-dativ, alături de un radical (un-), desinențe de gen, număr și caz (-ui, -ei): comp, un-ui, un-ei cu alt-ui,
81 Vezi, în același sens, loan Baciu, Precis de grammaire roumaine, Lyon, Editions L’Hermes, [li978], p. 45.
32 Din acest punct de vedere, interpretarea lui un, o {unul, una), dată de DEX (s.v. nici), în grupurile nici unul, nici una (nici un, nici o) este contradictorie: 'nici unul (una) — pronume nehotărît negativ format din pronume nehotărît (unul, una) + nici, iar nici un (o) — adjectiv nehotărît negativ format din articol nehotărît (un, o) + nici.
32
G. G. NEAMȚU
alt-ei (acest-ui, acest-ei; (a)cel-ui, (a)cel-ei; căr-ui, căr-ei; fiecăr-ui, fie-căr-ei etc.).
(2)	Un, o se acord ă, întocmai ca orice adjectiv pronominal, în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Acordul, mijloc de subordonare și categorie de primă mărime în sintaxa limbii române, obligă, prin desfășurarea lui sintagmatică, la constituirea în t e r m e n i (T și T') a celor două elemente implicate în acord.
(3)	Raportînd articolul hotărît propriu-zis la categoriile mai sus discutate — acordul și flexiunea —, deosebirile față de un, o sînt evidente, prea evidente pentru a încadra ambele grupe de unități (~(u)l, -a, -le etc. și un, o) în aceeași clasă, a articolului.
(a)	La articolul hotărît, problema acordului cu substantivul nu se pune la modul practic33, întrucît el, la nivelul limbii române contemporane, este subunitate a substantivului34 35, alcătuind împreună cu desinența, acolo unde există, pozitiv realizată, ,,modificatorul1435 substantivului. Or, nu se cunoaște nici un tip de acord între subunitățile unui cuvînt, între modificator (flectiv, morfem) și temă (radical, rădăcină), între elementul lexical și cel gramatical36. Acordul reclamă, prin definiție, un radical lexical pe care să-1 atribuie unui termen exterior.
(b)	In ce privește flexiunea articolului hotărît, foarte redusă dealtfel, aceasta nu mai este simțită de vorbitorii limbii române ca flexiune proprie a articolului, alta decît a substantivului, ci ca formînd împreună cu desinența substantivului un singur morfem, aparținător substantivului37.
3.	Cele cuprinse în observațiile de mai sus ne conduc la formularea ipotezei că româna nu are articol nehotărît, opozant pentru articolul hotărît. Un, o, în afară de numeral cardinal, este doar a d j e c-t i v nehotărît, din categoria predeterminanților nominali. La acest statut gramatical, un, o ne trimite prin: poziție, sens lexical nedefinit, transformare de pronominalizare, formă proprie de plural (unii, unele), flexiune și acord.
Printre consecințele acestei interpretări în planul morfosintaxei substantivului am reține:
3	.1. Menținînd în cadrul categoriei determinării38 * * opoziția ,,definit / nedefinit44, reducerea valorii lui un, o la adjectiv nedefinit implică situarea lui „nedefinit44 la nivelul determinării semantico-sintac-
33 Decît, cel mult, etimologic, în baza provenienței pronominale.
34 Vezi Limba română contemporană, sub conducerea acad. Ion Coteanu, București, voi. I, 1974, p. 137.
35 Paula Diaconescu, lucr. cit., p. 50.
36 Cuvintele compuse, la care s-ar putea vorbi de un acord intern, între subunități lexicale, foste unități lexematice independente (altădată, Sîntămdrie, careva etc.), nu sînt comparabile cu substantivul articulat enclitic.
37 Vezi lorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru N i c u 1 e s c u, lucr. cit., p. 169.
38 Pentru unele obiecții formulate în legătură cu existența acestei categorii,
vezi Ion Z. C o j a, Articolul — parte de vorbire sau morfem al determi-
nării?, în SCL, XX, 1969, nr. 2, p. 167—181.
ARTICOLUL NEHOTĂRÎT UN, O
33
tice (un, o = T' = subordonat substantivului — atribut adjectival). In măsura în care — și numai dacă — se poate vorbi în română de o categorie a determinării (minimale39), exclusiv morfologice, aceasta ar fi numai definită și ar corespunde, în linii mari40, articulării cu articol hotărît (definit). Lipsindu-i opozantul la același nivel (al determinării), calificativul „definit" din ,,articol definit" devine superfluu.
3	.2. Intrucît articolul este un mijloc esențial — cel mai adesea singurul — de marcare a cazului oblic41 la substantivul articulat, rol pe care, la substantivul nearticulat, îl au desinențele predeterminantului nominal, declinarea cunoaște, ca realizare în expresie, două tipuri: declinare articulată și declinare nearticulată (= cu predeterminanți nominali)42.
SUR L’ARTICLE INDEFINI UN, O
(R e s u m e)
Apres avoir releve le sens de numeral cardinal de un, o, l’auteur veut re-mettre en cause l’existence, en roumain, de l’article indefini.
L’examen se deroule â partir de la consideration de la forme de pluriel niște (genitif et datif: unor), ă laquelle on conteste fa qualite d’article et que l’on considere comme un adjectif indefini de quantite.
La forme du singulier un, o revele sa qualite d’adjectif indefini, ă travers des traits de contenu et d’expression: position specifique des predeterminants no-minaux, sens indefini, accord et flexion.
39	Vezi, pentru precizarea „minimală44 pe lingă „determinare", lorgu Iordan, Vladimir Robu, lucr. cit., p. 344.
40	Spunem „în linii mari", întrucît sînt frecvente cazurile în care articolul hotărît nu individualizează, ci generalizează, încît substantivul articulat apare ca nedeterminat (Lupul nu atacă ziua).
41	Vezi E m a n u e 1 V a s i 1 i u, lucr. cit., passim.
42	Vezi GLR, voi. I, p. 82.
3 — Philologia
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
CENTENARUL VOLTAIRE-ROUSSEAU IN PRESA ROMÂNA DIN TRANSILVANIA
GHEORGHE LASCU
Aniversările marilor personalități culturale sînt un bun prilej de a sonda popularitatea, difuzarea, influența și importanța acordată operelor lor în. intervale diferite de timp și în spațiu, de a observa, ’în afara unor aprecieri globale, care laturi ale activității lor rețin agenția 'comentatorilor la un moment dat, într-un anumit spațiu geografic, istoric, social-politic și cultural.
Am urmărit, în acest sens, cum s-a reflectat în presa română din Transilvania aniversarea, în anul 1878, a centenarului morții lui Voltaire și a lui Rousseau, acești doi ,,frați învrăjbiți44, din atîtea puncte de vedere deosebiți unul de celălalt, dar pe care o soartă capricioasă i-a transmis posterității uniți nu numai prin semnificațiile generale ale scrisului și acțiunii lor, ci și prin prozaica dată a morții (Voltaire — 30 mai 1778, Rousseau — 2 iulie 1778).
Primul ecou îl găsim în „Albina Carpaților44, într-o scurtă notiță de pe ultima pagină1, care informează despre o reuniune a unor personalități republicane din capitala Franței, în scopul pregătirii aniversării Voltaire de la 30 mai 1878, în Parisul care avea să trăiască în acele zile o mare afluență de vizitatori la Expoziția universală. In afara, discursurilor festive, se preconizau apariția unei ediții populare a operelor lui Voltaire, reprezentarea principalelor sale creații dramatice ș.a.
In ordine strict cronologică, deși nu menționează aniversările iminente, dar semnificative prin momentul apariției (aprilie 1878), referiri Ia Voltaire și Rousseau figurează în corpul unui lung articol, găzduit în mai multe numere ale revistei „Biserica și școala44 din Arad. Iată ce spune, printre altele, loan Damșa, paroh și asesor consistorial, autorul articolului Despre școală în genere și despre cea creștină ortodoxă în specie2. Trecind în revistă dezvoltarea creației artistice de-a lungul secolelor, „epoca filosofilor44 capătă o apreciere de ansamblu negativă. „Gustul estetic a dispărut și în locul lui din toate părțile au pășit vanitatea și reacțiunea din secolul 18, susținute de Voltaire, Rousseau si scrierile Encic'lopediștilor, naturaliștilor, raționaliștilor și comuniștilor . . ,“3 In afara confuziei terminologice, remarcăm poziția clericală, care inversează datele problemei, arătînd cu degetul ca «reacționari»-, creatori și opere care au deschis noi orizonturi în dezvoltarea umanității,
1 Centenarul lui Voltaire, în „Albina Carpaților", II (1878), nr. 28, p. 308 (februarie).
2 I oan Damșa, Despre școală în genere și despre cea creștină ortodoxă în specie, în „Biserica și școala44, Arad, II (1878), nr. 5 (28 ian./10 febr.) — 24. 26, 30—32 (6/18 aug.)
3 Ibidem, nr. 14 (2/14 apr.), p. 109.
CENTENARUL VOLTAIRE—ROUSSEAU
35
In numărul următor4 tonul urcă, ajungînd la pamflet, acuzîndu-i pe „filosof?* de două crime „de neiertat** — au nesocotit religia creștină și au instigat la schimbarea orînduirii sociale — prin „cărți vătămătoare pentru religiunea creștină, preoțime și domnitori, care nu numai in Franța, ci și în întreaga Europă, ba și în America au răspîndit veninul lor ucigător**. Revenind la Voltaire și Rousseau, acești „doi înger'i negri**, autori de „cărți rele**, loan Damșa e de părere că „în scrierile lui Voltaire se găsește tot ce numai poate strica fundamentul o generație ușoară la minte. Voltaire — continuă indignat parohul ortodox — acest balaur, tigru și patriarh al iluminiștilor necredincioși [. . . ] a declarat că religiunea creștină e o amăgire, fanatism, magie și fermecătorie, cum că religiunea creștină întrece pe religiunea pagină în nebunie și năucire și cum că trebuie prefăcută în nimica, ca o vrăjitorie**. Cît despre Rousseau, „— paradoxal [...], mai fin și întru ascuns, dară cu mult mai periculos, a învățat că toate religiunile trebuie suferite [...]. Opurile lui, Emil și Eloise, sînt mai potrivite a crește locuitori sălbatici decît civilizați; deosebit în opul său Contractul social, tocmai ca Voltaire, de nu mai mult, a lucrat pentru răsturnarea tronurilor [. . . ] și așa [. . . ] a adus în ordine sistematică revoluțiunile, care au răpit cu sine și au zguduit toată Europa**.
Ce ne-a rămas moștenire de la Voltaire, de la Rousseau, d’Alem-bert și de la ceilalți filozofi, n-ar fi altceva decît „beția și inreligiozi-tatea** /sic/5. Pentru un plus de autoritate, citează aprecieri negative asupra lui Voltaire și Rousseau, aparținînd lui Condorcet, lui Napoleon și regelui Ludovic al XVI-lea, ultimul afirmînd că „acești doi oameni au ruinat Franța**.
Cu mult mai multă obiectivitate și lipsă de prejudecăți este evocată personalitatea lui Voltaire și a lui Rousseau în revista „Familia**. Mai întîi o scurtă notiță informează despre comemorarea lui Voltaire la Paris în ziua de 30 mai, cu participarea în exclusivitate a republicanilor, la festivitatea literară orator fiind Victor Hugo6. Apoi se publică portretul lui Voltaire, cu sumare date biografice7, iar două săptămîni mai tîrziu, același lucru pentru Rousseau8. Voltaire se bucură de ceva mai multă atenție. „Este om inteligent care să nu cunoască acest nume?** se întreabă redacția. „Voltaire — ca poet, istoric, satiric și filosof, ca învățat și polihistor, a fost un geniu universal**, iar „spiritul său va trăi în etern**. Arătînd în continuare că rămășițele lui sălășluiesc azi în loc de cinste — în Pantheon —, redacția formulează și unele rezerve: „sarcasmul său necruțător, care nu se sfia a zbiciui tot ce aveau alții sînt /=sfînt/ și vanitatea lui personală întunecau mult splendoarea acțiunilor sale**. Elogiul lui Rousseau este făcut pe un ton și mai reți
4 Ibidem, nr. 15 (9/21 apr.), p. 115.
5 Ibidem, nr. 16 (16/23 apr.), p. 125.
6 Serbarea Voltaire, în „Familia", XIV (1878), nr. 40 (25 mai/6 iunie), p. 256.
7 Voltaire, în „Familia", XIV (1878), nr. 47 (25 iunie/7 iulie), p. 306 (portretul la p. 304).
8 Jean-Jacques Rousseau, în „Familia", XIV (1878), nr. 51 (9/21 iulie), p. 330 (portretul la p. 328).
36
GH. LASCU
nut — a fost „unul din cei mai mari filosofi francezi44, iar „numele lui a ajuns să fie pomenit de-alăturea cu cei mai renumiți bărbați de litere ai lumii întregi44. Dacă în cazul lui Voltaire „Familia44 enumeră mai. multe tragedii, romane, lucrări istorice și filozofice, dintre scrierile lui Rousseau este amintit numai romanul pedagogic Emile, cu mențiunea că a fost foarte apreciat de Goethe, la timpul său.
Cîteva zile în urma „Familiei44, și în „Gazeta Transilvaniei44 transpar ecouri ale sărbătoririi lui Voltaire9 10, gazeta din Brașov publicînd extrase dintr-o corespondență pariziană a „Telegraphulu'i44. Este prezentat în rezumat discursul rostit de Victor Hugo, apoi, în trei numere consecutive, textul integral, reprodus după „Românul4410. Cuvîntarea lui Victor Hugo e un calci elogiu adus lui Voltaire, „amicul dreptății și inimicul fanatismului44 și întregului raționalism al secolului al XVIII-lea („filosofii care ne-au precedat sînt apostolii adevărului44). Se reamintește auditoriului lupta fără preget împotriva magistraturii și a clerului obscurantist și fanatic dusă cu arma fragilă, dar necruțătoare în mina lui Voltaire — condeiul. E evocat inimitabilul surîs voltairian. încheie cu o paralelă Volta'ire-Rousseau, reafirmînd unele deziderate general-umane: „să invocăm aceste umbre ilustre; pe cînd monarhiile visează răzbele, ele să proclame dreptul omului de a trăi, dreptul conștiinței de a fi liberă, suveranitatea rațiunii, sfințenia muncii, bunătatea pârii, și fiindcă noaptea iese din tronuri, lumina să iasă din fundul mormintelor44.
Fără îndoială că publicarea integrală a acestui discurs reflectă și adeziunea tacită și prudentă a redacției față de ideile cuprinse în el, la adăpost de orice acuzație i s-ar fi putut aduce în cazul unui material propriu, ce n-ar fi atins nicidecum elocința lui Victor Hugo.
De-abia în „Observatoriul44 se materializează un efort de concepție originală, prin comentariile închinate lui Jean-Jacques Rousseau11. O notă a redacției precizează că acestea sînt prolegomene, după care va urma Contractul social, în traducere (a și apărut în anul următor, fiind prima traducere integrală din Transilvania și a doua din cultura noastră12).
9 Centenarul lui Voltaire, în „Gazeta Transilvaniei", XLI (1878), nr. 42 din 26 mai/9 iunie.
10 Discursul lui Victor Hugo, în „Gazeta Transilvaniei", XLI (1878), nr. 44, 45 și 46 din 4/16, 8/20, și 11/23 iunie.
11 I er oni m G. Barițiu, Conversațiuni Uter arie. J. J. Rousseau, în „Observatoriul", I (1878), nr. 47 (10/22 iunie) și nr. 48 (14/26 iunie).
12 J. J. Rousseau, Contractul social, trad. Ieronim G. Barițiu, în „Observatoriul", II (1879) nr. 45 — III (1880), nr. 5; prima traducere integrală a apărut sub titlul Contraptulu sociale de Jean-Jacques Rousseau, inversa in romanesce de Petru Borsiu, lassii, Tipografia Minervei Podul-Lung (1861), comentarii pe marginea traducerilor și lista acestora în lucrările lui Alexandru D u ț u — Explorări în istoria literaturii române, EPL, București, 1969 (cap. V oltairianism și rousseauism, p. 65—85), Ecouri rousseau-iste în cultura română (250 de ani de la nașterea lui Jean-Jacques Rousseau), „Viața românească", XV (1962), nr. 7 (iulie), p. 79—85, Completări la ecourile rousseau-iste în literatura română, „Viața Românească", XVII (1964), nr. 3 (martie), p. 179—183 — și în teza de doctorat a Sorinei Bercescu, Rousseau în România, Universitatea București (î.a.)
CENTENARUL VOLTAIRE—ROUSSEAU
37
Recunoaștem stilul lu'i George Bariț în redactarea notei: „ . . . e timpul ca să ne ocupăm și noi românii de dincoace măcar de unul din acei mari reformatori [e vorba despre Rousseau și Voltaire], ale căror scrieri în România și în toată Europa sunt în mîinile tuturor bărbaților serioși și independenți în judecata lor sănătoasă. [ . . . ] Nu ne mai este permis a rămîne unilaterali în cunoștințele noastre, sub pericolul de a rămâne în coada tuturor13".
Articolul e semnat de Ieronim G. Bariț (fiul redactorului-șef). care, prin cîteva notații autobiografice, redă foarte sugestiv o anume atmosferă din instituțiile de învățămînt ale împărăției. La gimnaziul din Transilvania pe care-1 frecventase, confesorul punea pe rînd elevilor întrebarea dacă au citit cărțile lui Rousseau, Voltaire, David Strauss, Ernest Renan, Darwin și Ludwig Buchner, avînd însemnate pe o bucată de hârtie numele acestor ,,eretici detestabili" care aveau să sufere toate torturile infernului. La răspuns afirmativ, elevul era copleșit cu o doză de învățături pioase și pedepsit cu post și mătănii. Intr-o nouă notă ei redacției se precizează că de fapt călugării din Ardeal, necunoscînd limba franceză, „nu prea știau ce combat; îi auziai numai strigînd în catehi-zațiunile lor: Impius iile Volta-i-rus et maledictus iile Ro-usse-a-us!" Mai tîrziu, student la Viena, I. G. Bariț afidia cursurile monotone ale unui profesor de istorie universală, care, cînd ajungea să trateze Revoluția franceză, se anima și vitupera împotriva ,,hienelor revoluției", țintuindu-i la stîlpul infamiei pe Voltaire și Rousseau, ,,monștri cu două capete". „Așa și în zilele noastre — continuă articolul — Rousseau, unul din cei mai mari binefăcători ai omenim ei întregi prin adevărurile eterne ce le-au descoperit și le-au testat", mai e persecutat de la catedre și de pe amvoane14.
Dar scrierile sale — și aici se răspunde indirect publicistului improvizat de la Arad — au fost și sînt periculoase numai pentru despotism și nicidecum pentru popoare, cărora le-a redat demnitatea ară-t-îndu-le „profunzimile abisului de umilire în care au zăcut secoli întregi ca sclavi". Influența cea mai mare a avut-o și o are Contractul social, care a parafat și proclamat drepturile omenești, influențînd direct declarația din 1776 a Congresului american, precum și declarația de la 4 august 1789 a revoluționarilor francezi. Dacă Rousseau n-a fost pe deplin original, preluînd idei de la englezii Locke și Sydney, el a fost „primul care a știut să scrie lîn limbajul libertății, așa ca să fie înțeles de lumea întreagă, iară nu numai de republica erudiților". Deși opera sa e înconjurată de interpretări răuvoitoare, în necunoștință de cauză și exagerate (cum ar fi aceea că Rousseau ar dori să readucă omenirea înapoi la starea de primitivism a popoarelor barbare), ea e mereu actuală, într-un moment în care mulți oameni politici (este vizat în mod direct Bismark) se ghidează după principiul forța primează dreptul. „Nu cunoaștem — precizează I. G. Bariț, făcînd aluzie și la situația românilor ardeleni — scop mai demn și mai sublim pentru un popor,
13 „Obscrvatoriul“, I (1878), nr. 47.
14 Ibidem, passim
38
GH. LASCU
decît a se luipta pentru libertatea sa și pentru garantarea ei“. Iar in opera lui Rousseau, I. G. Bariț vede un catehism revoluționar: „Citiți, deci, voi toți acei români cari doriți să tră'iți și să muriți liberi, citiți și recitiți Contractul social1^, subliniind oportunitatea traducerii în limba română.
Ca replică, un lung studiu, extins pe zece numere de revistă, publică „Foaia scolastică^ de la Blaj, sub titlul Centenariul lui Voltaire și Rousseau, semnat de dr. Alexandru Grama15 16, personaj de tristă celebritate în cultura română. Dăm cîteva mostre, care ilustrează „metoda^ de analiză folosită.
Alexandru Grama mărturisește un dezacord profund față de acea pane a jurnalisticii din Transilvania care, cu ocazia serbării centenarului, a ajuns la „o tămâiere și adorațiune ce se apropie de idolatrie “ și își propune să desprindă „adevărata însemnătate a acestor doi bărbați geniali în lumea literară și științifică, precum și efectele lor produse în lumea politică și religioasă^17 18.
Pe scurt, despre Voltaire afirmă că popularitatea lui s-ar baza exclusiv pe calitățile de „maestru al cuvîntului par excellence^13. în lucrările sale istorice (din care Essai sur les mocurs e menționată ca cea mai însemnată), sub frumusețea stilului se ascunde un lung șir de neadevăruri; ca filozof nu reprezintă nimic, n-a dezvoltat nici un sistem în locul celui „teistico-creștin“ pe care l-a combătut; iîn politică e lipsit, de originalitate și utopic. Voltaire, ca om, înmănunchiază alte defecte: infestat de ireligiozitate, francmason, îmbogățit prin speculații (inclusiv prin comerțul de sclavi), a intrat în Academie prin mijlocirea Dnei de Pompadour, metresa regelui, patriotismul său e suspect în grad suprem, cu alte cuvinte, e un spirit corupt: „abia este un vițiu sau o patimă care să nu fi fost încarnată de Voltaire“19. Singurele merite i le găsește! ca poet, dar și aici cu rezerve serioase — e prea retoric, face publice idei filozofice-revoluționare detestabile, e ireverențios față de papalitate (în epopeea Henriada), a ultragiat memoria Ioanei d’Arc, simbol creștin și popular al Franței (în La Pucelle d’Orleans, considerată de Grama un pamflet).
Rousseau se bucură de un tratament ceva mai îngăduitor, avînd mari merite ca pedagog, iar Confesiunile sînt considerate opera cea mai perfectă, prin „ușurătatea, claritatea și eleganța“ expresiei, care justifică situarea autorului printre clasicii francezi (aici, contrar opiniei curente, Rousseau este considerat superior lui Voltaire în mînuirea limbii franceze). Dar, toate acestea numai făcînd abstracție de erorile sale politice și religioase — se simte dator să precizeze Grama. Prin-
15 Ibidem, nr. 48.
16 Dr. Alexandru Grama, Centenariul lui Voltaire și Rousseau, în „Foaia scolastică", VI (1878), nr. 14 (15/27 iunie) — 19, 21—24 (15/27 dec.), p. .105—108, 113—116, 121—124, 129—132, 137—139, 145—148, 161—163, 169—171, 177—180. 185—188.
17 Ibidem, nr. 14 (15/27 iunie), p. 105—106.
18 Ibidem, nr. 16 (15/27 august), p. 122.
19 Ibidem, nr. 19, (1/13 oct.), p. 147.
CENTENARUL VOLTAIRE—ROUSSEAU
39
dpalele idei, folosite de Revoluția din 1789 și dezvoltate de socialiști, ■suveranitatea poporului și contractul social, ar fi în contra logicii sănătoase, o ficțiune, o himeră; principii care au cauzat dezastre, deoarece sînt diferite de principiile creștine despre originea puterii de stat.
După ce am prezentat sintetic ecoul din presa românească din Transilvania al sărbătoririi unui secol de la moartea lui Voltaire și a lu'j Rousseau, cîteva considerații finale se impun. Nu am găsit nici o urmă a vreunei festivități locale, lucru care ar fi fost și greu de conceput în condițiile social-politice și culturale ale momentului. Unele publicații preiau însă, din ziarele ce apăreau la București („Telegraphuld „Românul“ etc.) sau în străinătate, știri privitoare la sărbătoririle organizate în capitala Franței, altele publică studii omagiale, iar altele păstrează o tăcere nu mai puțin semnificativă („Telegraful român‘;, de exemplu). Confruntarea de opinii nu vizează domeniul estetic, în care lucrările lui Voltaire și Rousseau nu au deschis perspective noi literaturii din Transilvania și nici literaturii române în general, ci și-a găsit un teren de desfășurare în ideologie. Dacă reacțiile celor care au înregistrat evenimentul sînt diferite, ele converg, în schimb, în a recunoaște în scrierile „filosofilor^ din secolul al XVIII-lea și în special ale lui Voltaire și Rousseau existența unu? ferment revoluționar, încă activ după scurgerea a mai bine de o sută de ani, lucru socotit extrem de periculos ele către cercurile ecleziastice de ambele confesiuni, care au căutat prin toate mijloacele să stăvilească difuzarea operelor incriminate, să pună în gardă opinia publică și n-au ezitat să-i denigreze pe autorii lor. In schimb, spiritele progresiste ale vremii recurg la ideile profesate de luminiștii francezi, găsindu-le corespunzătoare, atît din punctul de vedere al importanței teoretice, cît și al finalității politice, aspirațiilor întemeiate pe drept ale poporului român din Transilvania.
LE CENTENAIRE VOLTAIRE-ROUSSEAU DANS LA PRESSE ROUMAINE DE TRANSYLVANIE
(R e s u m e)
L’auteur passe en revue Ies echos, dans la presse roumaine de Transylvanie, de la celebration, en 1878, du centenaire de la mort de Voltaire et de Rousseau. Aucune trace de festivit-es locales n’a pu etre decelee, ce qui n’est pas surprenant, compte tenu des conditions socio-politiques et culturelles du moment. Des infor-mations concernant Ies fetes organisees â Paris, ou meme des etudes critiques (plus ou moins etendues) paraissent dans plusieurs journaux et revues, alors que d’autres publications gardent un silence non moins revelateur pour la diver-gence des attitudes, allant de l’hommage supreme jusqu’au pamphlet denigrant. Si Ies cercles ecclesiastiques des deux confessions continuent ă considerer Ies oeuvres de Voltaire et de Rousseau comme extremement dangereuses, Ies esprits progressistes du temps font appel aux idees professees par le XVIIIe siecle franțais. Ceux-ci y trouvent des appuis theoriques pour Ies revendications, basees sur le Urnit, du peuple roumain de Transylvanie.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
ADVERBES MODIFIEURS DE PARADIGME (I)
IOAN BACIU
1.	Les adverbes sont d’habitude definis â l’a'ide d’un trăit morpho-logique — l’invariabilite — et d’un trăit distributionnel: ils peuvent accompagner un verbe, un adjectif ou un autre adverbe. Or, îl existe des mots invariables qui peuvent pratiquement accompagner toute pârtie de la proposition — et meme une preposition enchâssee dans une autre! —. compte non tenu de la pârtie du discours par laquelle est exprimee cette pârtie de la proposition. II s’agit essentiellement de certaines acoep-tions de aussi, meme, non plus, seul (ement) et surtout clelimitees ci-apres.
2.	MEME. II faut d’abord distinguer plusieurs emplois de meme:
a)	l’emploi adjectival (meme^, probablement le plus ancien1: meme suit le substantif ou le pronom qu’il determine. II y conserve le sens etymologique: „Meme marque qu’il s’agit exactement de l’etre ou de la chose en question“2.
b)	postarticle (meme2) pouvant suivre les articles definis, les adjec-tifs possessifs et demonstratifs et l’indefini singulier un(e). Meme y indique „l’ident'ite absolue“3, ,J’identite, la ressemblance, l’egalite“4, „que l’objet designe est identique â un objet deja connu“5. J. Dubois et Fr. Dubois-Charlier6 7 identifient un autre postarticle, dont le sens est oppose â celui de meme: autre. II est interessant de constatei* que les deux ont une valeur comparative abstraite (identite et alterite).
1 Une reanalyse de sequences latines tellc egomet ipse a conduit ă attacher la particule de renforcement -met ă ipse, d’ou metipse qui, mis au superlatif, donne metipsimus, etymon de meme. Le correspondant roumain de meme!, însumi, etc. remonte au meme ipse renforce par des personnels au datif agglutines. Pour les emplois du type moi-meme, voir D. C o u q u a u x, ^Meme» marque-t-il qu’un pronom est reflechi?, in Le Frangais moderne, 2, 1977, pp. 126—143.
2 P. R o b e r t, Dictionnaire alphabetique et analogique de la lungite frangaise, [Paris], 1967.
3 Ibidem.
4 J. Dubois et alii, Dictionnaire Larousse du frangais contemporain, Paris, [1966].
5 W. v. War tb urg et P. Z u m t h o r. Precis de syntaxe du frangais contemporain, Berne, 1958, § 654.
6 Elements de linguistique frangaise. Syntaxe, Paris, 1970, p. 39.
7 Bien sur l’adverbe n’est que l’adjectif devenu invariable (cf. parter bas, s’arreter net, etc. et les adverbes roumains) qui, â une certaine epoque, etait en concurrence avec memement finalement dispăru. En comparant la place de mÂme dans le SN dans les cas a) ă c), on constate que plus il s’eloignc de la valeur etymologique representee par a), plus il se deplace vers la gauche pour finir en tete du SN.
ADVERBES MODIFIEURS DE PARADIGME (I)
c)	en tant qu’adverbe, meme3 precede7 d’habitude8 la sequence qu’il determine. Dans ce qui suit il ne sera plus question que de cette demiere acception de meme. Ajoutons pourtant que l’analyse en meme 1+2+3 est appuyee par ce qu’en roumain â chacun correspond un autre moneme:
— â meme1 correspond însumi, însămi, etc., adjectifs variables selon la personne, le nombre et le genre;
— â meme2 correspondent același, aceeași, etc. qui, â la difference de meme2, sont predeterminants, car contenant dans leur sens un article: același est l’equivalent exact de le meme. Ceci explique que același exclue radjectif demonstratif (ce meme livre = aceeași carte), renvoie l’adjectif possessif apres le nom (mon meme ami = același prieten al meu) et n’accepte Partide indefini que par influence du francais (une meme reponse = un același răspuns).
— â meme^ correspond și, mais surtout chiar șl, pînă și (l’absence de chiar est compensee par un fort accent d’insistance sur la sequence que precede et determine și). Dans une phrase negative, le correspondant roumain est nici ou nici chiar. On remarquera aussi que meme3 est le seul qui puisse att'irer la negation pas: Meme pas sa soeur ne le sait. On peut ajouter aupsi une autre difference qui oppose meme3 â
: M. Gross9 remarque que distributionnellement meme Paul serait un SN, mais qu’au passif par separe meme de Paul (Meme3 Paul lit l’affiche -> L’affiche est lue meme3 par Paul), ce qui n’arrive pas avec meme i+2 (le meme2 passant lit l’affiche — L’affiche est lue par le meme2 passant). Ajoutons la pronominalisation: Meme3 Paul lit donnera Meme lui lit ou Meme qui lit?, ce qui suggere que, malgre Ies appa-rences distributionnelles, meme3 reste en dehors du SN qu’il determine. Cela est valable aussi pour aussi3, non plus, seulement^, seul (= seule-mentj et surtout dont îl sera question ci-apres.
La pronominalisation occasionnerait une reflexion sur Ies possibi-lites de co-occurrence des meme 1+2+3 dans un meme SN: Ies memes individus sont acceptes -> ils sont acceptes ou ils peut etre determine par meme i0U3: meme eux sont partis ou eux-memes sont partis, ce qui correspondraît â: (i) meme Ies memes individus sont acceptes une seconda fois, qui paraît acceptable (cf. chiar și aceiași indivizi sînt acceptați) et â (ii) Ies memes individus memes sont acceptes, qui semble moins acceptable que la variante Ies memes individus eux-memes. . . II semble
8 Memez peut preceder le verbe, mais non pas le constituant du DV qu’est FAuxiliaire tel qufil est defini par J. Dubois et Fr. Dubois-Charlier (op. cit., p. 93):
Aux -+ Tps + (Parf) + (M) + (Parf).
Donc il ne pourra pas preceder en la determinant une forme verbale â desinen-ce temporelle (*ll meme chante), un auxiliaire des temps composes (Parf: *11 meme a chante) ou un semi-auxiliaire modal (M: *11 meme veut chanter). Dans ces cas meme precede le verbe ă conjuguer (au participe ou ă l’infinitif) ou le suit â un temps simple non modalise: II chante meme, 11 a meme chante, II veut meme chanter.
9 Methodes syntaxe. Regim e des constructions completives, Paris, 1975. pp. 35—36.
42
I. BACIU
que le sens du verbe et le predeterminant du nom aient un. role dans 1’acceptabili te de phrases comme (i-ii) ci-dessus. II semble aussi que meme^ et meme3 s’excluent reciproquement et que la co-occurrence des 3 meme soit impossible (*meme les memes individus memes).
3.	AUSSI. Ici aussi il faut distinguer:
a)	aussix place en tete de la phrase et considere comme une conjonction. II demande Vinversion du sujet et peut etre suivi de bien. En roumain lui correspond de aceea. Dans une phrase comme: „— Vous etes comme cette pauvre bete, dit le Jesuite en riant, vous soufflez et vous transpirez. Mais aussi, pourquoi marchez-vous comme un derate?“ (B. Clavel), aussi, est precede de la conjonction mais, ce qui fait douter de sa nature conjonctive en general (qu’il puisse preceder une inter-rogative en pourquoi quand son sens est ,.c’est pourquoi“ fait penser qu’ici il porte sur renonciation: mais aussi vais-je vous demander pourquoi. . .).
b)	aussi2 est adverbe comparații et peut dans certains contextes etre remplace par si et autant. Son correspondant roumain est la fel de.
c)	aussi3 adverbe modifieur d’extension se placant, â la difference de aussii+2, apres la sequence qu’il determine. En roumain lui correspond l’adverbe și (frappe d’un accent qui le distingue de la conjonction homonyme): Elle aussi s’en va ,,Si ea pleacă^. Dans une phrase negative, aussi3 cede la place ă non plus „nici“. Dans ce qui suit il ne sera question que de aussi3.
4.	SURTOUT signifie „plus que tout autre chose“, „avant tout“, „plus particuTierement“ (selon P. Robert cite sous la note 3 qui ajoute „qualifie un element plus important parmi plusieurs“)- Lui correspond le roum. mai ales.
5.	SEULEMENT. II faut ici aussi d'istinguer:
a)	seulement x adverbe restrictif dont le sens est „sans rien d’autre que ce qui est mentionne*10 11. Dans cette acception de base, la seule qui va retenir notre attention, il a pour synonymes dans divers contextes: rien que, simplement, uniquement. Dans certains cas l’adjectif seul a le sens adverbial de seulement1: Seuls les resultats comptent „Numai rezultatele conteazăun.
b)	seulement2 precede par si prend le sens de „au moins“: Si seu-lement il pouvait partir! „Numai de-ar putea pleca!
c)	seulement3. Les auteurs12 mentionnent seulement qui precede ou suit la seconde negation (pas ou point d’habitude) placee entre l’auxiliaire
10 P. Robert, op. cit,
11 On peut se demander si seul n’y est pas adverbe (les predeterminants pluriels des SN qu’il precede ne permettent jamais la liaison et le -s final peut n’etre qu’un simple artifice graphique): ainsi entre memement et meme invari-able la langue a choisi la variante non marquee, entre seulement et seul il y a une petite hesitation et une nette preference pour seulement.
12 G. et R. Le Bidois, Syntaxe du franqais moderne, Paris, 1933—38, II, p. 105; J. P. Colin, Nouveau dictionnaire des difficultes du frangais, Paris, 1970, p. 694; J. H a n s e, Dictionnaire des difficultes grammaticales et lexicologiques, Bruxelles, 1949, p. 663.
ADVERBES MODIFIEURS DE PARADIGME (I)
43
et le participe passe d’une forme verbale composee. Place avant, il serait populaire et synonyme de meme3: Je rien ai seulement point eu connaissance13. II y serait pourtant litteraire avec le sens de cependant: Celles-ci sont venerables personnes que je n’introduirai seulement pas dans un conte ou Von badine14 15. Place apres la negation, seulement serait litteraire et aurait le sens de meme3: Je n’en ai pas seulement eu connaissance^. Toujours aupres du verbe, cette fois affirmatif, seulement peut etre temporel: il vient seulement d’entrer.
d)	seulement 4 place en tete de la phrase exprime une idee proche de celle qu’exprime mais: Leurs temples sont trois fois hauts comme le tien . .. seulement ils ne sont pas solides (E. Renan, ap. P. Robert).
Les acceptions 1, 2 et 4 peuvent etre traduites par le meme adverbe roumain numai (en d) la phrase etant reliee â numai par la conjonction că: la phrase de Renan ci-dessus se traduira:. . . numai că nu sînt solide; en b) on peut aussi traduire par cel puțin, equivalent de au moins). Quant au sens cependant releve par J.-P. Colin, il nous semble qu’il s’agit de seulement^ qui, ne pouvant pas se placer en tete de la subordonnee relative, passe dans le SV. Comme en roumain la traduc-tion par numai că menerait â la collision de deux conjonctifs (că et le relatif), on traduira par totuși (=<cependar$).
Pour revenir â seulement!, -c’est la seule acception de seulement pour laquelle la langue admette l’alternative d’une negation â second terme que „restrictif“16.
6.	La place par rapport â l’element determine:
a) meme3 precede d’habitude (of. la note 8). Pourtant il peut suivre le SN qu’il determine, ce qui conduit â une ambîguîte mentionnee par la plupart des auteurs : on ne sait pas toujours s’il faut y voir un meme^ ou un meme3, s’il faut l’accorder ou non17. En echange, on a toujours merne^ apres un SN pronominalise et apres certains adverbes de temps et de lieu (moi-meme, ici meme, cela meme, alors meme, etc.). Aussi reprend-on parfois le SN determine par meme! par un pronom personnel pour eviter la confusion avec meme3: Ses amis eux-memes s’en etonnent.
Ne pouvant que suivre les verbes â un temps simple (cf. note 8), meme^ prete â une nouvelle ambigui’te: on ne sait s’il se rapporte au verbe ou â l’objet qui suit. Ainsi, dans:
(1)	II ecrit meme des lettres, i’ambiguîte peut etre revelee par deux phrases au passe compose:
13 Phrase de Maupassant citee par Le Bidois et reprise par J. Hanse dans les ouvrages cites sous la note 12.
14 Phrase de R. Boylesve citee par J. P. Colin, op. cit. sous note 12.
15 J. H a u s e, op. cit.
16 Cf. I. B a c i u. La negation restrictive, in Le Frangais moderne, 2, 1978, pp. 135—142.
17 J. P. Colin, op. cit., pp. 451—452; J. Hanse, op. cit., pp. 431—432; W. v. WartburgetP. Zumtho r, op. cit., § 656, etc.
44
I. BACIU
(2)	(a) II a meme ecrit des lettres,
(b) II a ecrit meme des lettres
ou par le detachement du SN objet:
(3)	(a) Des lettres, il en ecrit meme, (b) Meme des lettres, il en ecrit.
Dans la langue parlee, une legere pause apres et avant meme' oppose les acceptions (a), respectîvement (b) de (1).
Enfin, l’inacceptabilite de (4) opposee â l’acceptabilite de (5):
(4)	*Jean meme ecrit des lettres (avec le sens ,, . . . ecrit meme . . .“),
(5)	Jean Ut et meme ecrit des lettres,
fait penser que la contrainte presentee sous la note 8 serait destinee â eviter une autre ambiguîte: meme^ pourrait etre 'interprete comme meme^ attache â Jean dans (4), ce qui n’arrive plus dans (5), Jean etant supprime par zeugme. II. faut pourtant dire que (6) et (7) opposent nettement memel et meme3 et pourtant (7) n’est pas accepte:
(6)	Lui-meme ecrit des lettres,
(7)	*11 meme ecrit des lettres (avec le sens (a) de (2) et (3)), peut-etre â cause de ce que le feminin n’a pas d’opposition formelle sembla-ble â lui/il et (6) et (7) se confondraient (orthographe mise â part) pour donner (8):
(8)	Elle (-) meme ecrit des lettres.
A l’interieur du SN, meme3 ne peut determiner (en les precedant ou leur suivant) que des determinants postposes au substantif centre. Ces determinations sont pratiquement toujours appositives (et restricti-ves, jamais descriptives18). Aussi peut-on les deplacer devant le SN (devant le predeterminant):
(i)	Les livres, meme beaux, seront vendus =
(i'i) Meme beaux, les livres seront vendus.
II serait interessant de pouvoir expliquer comment meme impose cette restriction sur la fonction du determinant et expliquer en meme temps la relation entre (i) â (v):
(ii'i) Meme les beaux livres seront vendus,
(iv)	Meme s’ils sont beaux, les livres seront vendus,
(v)	Meme quand ils sont (seraient) beaux, les livres seraient vendus.
b) aussi suit toujours le mot qu’il determine, mais il peut le faire en sequence immediate ou â distance. Dans ce dernier cas, 'il peut y avoir ambiguîte. Ainsi, (9) peut avoir les interpretations (10) (a) et (b):
(9)	Mărie chante aussi, paraphrasable par:
(10)	(a) Mărie aussi chante,
(b) Mărie fait diverses choses, de plus elle chante.
18 Selon J. C. Anscombre (Meme le roi de France est sage, in Communications, 20, 1973, pp. 40—82) la possibilite de paraphraser (i) par (iv) en est la preuve.
ADVERBES MODIFIEURS DE PARADIGME (I)
45
Tout comme pour meme3, la reprise par un personnel du SN determine par l’adverbe peut lever rambiguîte de phrases comme (9) et indiquer le sens (10) (a):
(11)	Mărie chante elle aussi.
II est â noter que le pronom personnel ne prend la forme disjointe qu’en sequence immediate avec aussi. On aura donc:
(12)	(a) Je chante aussi,
(b)	Je chante moi aussi,
(c)	Moi aussi je chante.
Tout ce qui vient d’etre dit est valable pour le pendant negatif de aussi: non plus (qui n’est pas une seconde negation)19:
(9') Mărie ne chante pas non plus, avec Ies sens:
(10') (a) Mărie non plus ne chante pas,
(b)	II y a diverses choses que Mărie ne fait pas, de plus elle ne chante pas.
(llz) Mărie ne chante pas elle non plus (synonyme de (10') (a)), (12') (a) Je ne chante pas non plus,
(b)	Je ne chante pas moi non plus,
(c)	Moi non plus je ne chante ptls.
Si l’on ajoute â (9) un objet direct, comme dans (13):
(13)	Mărie chante aussi cette chanson, on constatera une triple ambiguîte. 11 y a d’abord Ies sens (10) auxquels s’ajoutera le sens paraphrasable par (14):
(14)	Mărie chante cette chanson aussi.
Ce dernier fait impose que soit revue l’affirmation inițiale sur la place de aussi: il pourrait suivre aussi bien que preceder l’element qu’il determine, ă deux exceptions preș:
—	aussi3 place devant le premier element de la phrase se confon-drait avec auss^ et il en nai trăit une ambiguîte;
—	il y a la meme restriction que pour meme3 devant un verbe â un temps simple, mais il suffit, tout comme pour meme, que le SN inițial (sujet) soit omis pour que aussi3 puisse preceder le verbe:
(15)	II lit et aussi ecrit des lettres, tandis que:
(16)	*11 aussi ecrit des lettres (avec le sens de (15)).
Les contraintes sur la place de aussi3, visant â eviter des ambiguîtes structurales et semantiques, agissent dans la pârtie preverbale de la phrase, mais non dans le syntagme verbal ou les ambiguîtes seraient moins graves (surtout dans la langue parlee qui desambiguîse par des accents et des pauses).
c) surtout peut preceder aussi bien que suivre le mot (sequence) qu’il determine avec, pourtant, de nouveau, une exception: devant un verbe â un temps simple il ne se rapportera jamais â ce verbe. Sans cette
19 Cf. pourtant „Elle non plus n’avait change, sauf de peau“ (H. Bazin) ou pas manque peut-âtre par contamination de la phrase avec sauf par celle contenant que restrictif (Elle non plus n’avait change que de peau).
46
I. BACIU
restriction il y aura'it des ambigui’tes. Ainsi, avec un sujet pronom personnel on pourrait distinguer:
(17)	(a) Toi surtout tu chantes,
(b) *Tu surtout chantes (possibilite non exploitee par la langue), mais si le sujet est de IlI-e personne feminin ou SN, (a) et (b) s’y contondent:
(18)	Elle surtout chante,
(19)	Mărie surtout chante.
(18) et (19) seront donc interpretes comme correspondant â (17) (a).
Dans deux phrases consecut'ives, la premiere contenant surtout et la seconde debutant par d’autant plus (moins) que et expliquant surtout (qui serait une sorte d’antecedent), surtout a pu se deplacer dans la seconde et supplanter d’autant plus (moins), d’ou l’emploi critique surtout que: II Ut surtout. D’autant plus qu’il aime ga -> II Ut. Surtout qu’il aime ga.
d) seulement. Tout ce qui vient d’etre dit de surtout est valable de seulement. II s’ensuît qu’il peut preceder le sujet, par exemple, et donc se retrouver en tete de la phrase. D’ou le danger de confusion avec seulement 4:
(20)	Seulement Mărie chante est explicite par:
(21)	(a) Seule Mărie chante,
Mărie seulement chante,
II n’y a que Mărie qui chante,
(b) Mais Mărie chante, Toutefois Mărie chante.
Dans la prononciation,. le sens (21) (a) de (20) sera rendu par une insistance sur et une legere pause apres Mărie, tandis que le sens (b) s’y oppose par une pausule apres seulement et une insistance sur le verbe.
7» Dans une phrase negative, aussi est remplace par non plus qui, etant negatif par lui-meme, est assez independant des negations du verbe. Si pourtant il porte sur le verbe il se place apres la seconde negation des temps simples:
(22)	Je ne mens jamais non plus, mais dispose de trois possib'ilites topiques aux temps composes:
(23)	(a) Je n’ai pas menti non plus,
(b)	Je n’ai pas non plus menti,
(c)	Je n’ai non plus jamais menti2®.
Les memes possibilites se retrouvent avec seulement qui, pourtant, aux. temps composes, place entre auxilia'ire et participe, avant ou apres la
20 Dans ces phrases, prises dans M. Grevisse, Le Bon Usage, 1-e ed., § 890, Hem. 3, la place de non plus serait dictee par l’harmonie de la phrase. On peut se demander ă quels degres elles sont ambiques (non plus pouvant se rapporter â je ou â mentir).
ADVERBES MODIFIEURS DE PARADIGME (I)
47
seconde negation, peut prendre des valeurs qui l’ecartent de la valeur seulement { (cf. § 5):
(24)	(a) Je riai pas menti seulement,
(b)	Je riai pas seulement menti,
(c)	Je riai seulement pas menti.
Pourtant aux temps simples il y a deux places possibles:
(25)	(a) II ne ment pas seulement,
(b) II ne ment seulement pas.
Dans (24) (c) et (25) (b) seulement semble etre synonyme de meme3. Sourtout portant sur un verbe negatif precede la seconde negation: (26) (a) Je ne mens surtout pas,
(b) Je riai surtout pas menti.
La meme affirmation est valable, dans les memes conditions, pour meme3:
(27)	(a) Je ne mens meme pas, (b) Je riai meme pas menti.
Cela est valable meme pour Tinfinitif: Je voudrais ne meme pas le voir2u Mais la langue litteraire pratique 1’ordre inverse egalement:
(28)	(a) Je ne mens pas meme, * (b) Je riai pas meme menti,
d’ou â Vinfinitif: „pour ne pas meme attirer l’attention“ (H. Bazin). De plus, meme a une autre particularite: portant sur un membre de la phrase autre que le verbe, il peut attirer avec lui les secondes negations pas et plus:
(29)	(a) Meme pas Mărie ne chante, (b) Pas meme Mărie ne chante.
Le statut de pas (plus) y est assez complexe: il sert â nier surtout meme, laissant â ne la negation du verbe. Pourtant pas ne s’est pas completement detache de ne et du verbe21 22: aussi y a-t-il hesitat'ion entre (29) et:
(30)	Meme Mărie ne chante pas, tournure soutenue par les autres secondes negations qui ne quittent jamais la place apres le verbe:
(31)	Meme les planches neuves des loges rietaient jamais visibles.
21 Cest ce qui explique la remarque de W. v. Wartburg et P. Zumthor: „Lorsque l’un des adverbes presque, meme, jamais precede l’infinitif, on Finterca-le le plus souvent entre les elements de la negation..(op. cit., § 81, c) in fine), c’est-â-dire meme precede la seconde negation et comme celle-ci suit la premiere, meme s’en trouve insere entre les deux.
22 A propos de phenomânes similaires W. v. Wartburg et P. Zumthor disent qu’„on a alors deux groupes de determinations au lieu du seul groupe verbe — negation11 (op. cit., § 81, a)). Selon eux ce phenom^ne se rencontre aussi avec seulement (determinant un complement postpose au verbe, preciserions-nous): „il ne s’agit, dans cette circonstance, pas seulement de sa securite, mais de sa vie“ (ibid.). Nous ferons remarquer qu’accompagnant meme, pas peut subsister apres la suppression du verbe: „En fait, je ne desirais rien, pas meme que Genevidve restat..(H. Bosco), ce qui le rend en quelque sorte equivalent de ni.
48
I. BACIU
8.	Analyse du sens. Soient les phrases (32) â (3b) ou, pour simpli-fier, il sera admis que 1’adverbe porte uniquement sur Mărie:
(32)	Mărie chante,
(33)	Meme Mărie chante,
(34)	Mărie aussi chante,
(35)	Mărie surtout chante,
(36)	Mărie seulement chante.
Qu’est-ce qui oppose (32) aux .autres et les autres les unes aux autres? L’examen attentif du sens de phrases semblables nous a conduit â l’idee que Finsertion de ces adverbes dans une phrase produit une modificatîon radicale de ses presupposes. Ainsi (32) presuppose:
(pp 32) Mărie fait quelque chose23.
Or les presupposes des autres phrases sont:
(pp 33) (a) Mărie ne chante pas,
(b) Quelqu’un chante,
(pp 34) Quelqu’un chante24,
(pp 35) Quelqu’un d’autre chante moins (bien),
(pp 36) Mărie chante.
Tandis que chacune des phrases (33) â (35) presuppose autre chose, elles posent, affirment positivement et explicitement, toutes la meme idee: leur pose â toutes est (32). De Farticulation de ce pose25 avec chacun des presupposes (pp 33) â (pp 35) resulte le sens global des phrases (33) â (35). Ce qu’il y a de commun aux phrases (33) â (35), c’est que leurs presupposes contiennent tous le presuppose de (34), c’est-â-dire (pp 34). Par consequent les sens de meme et de surtout incluent celui de aussi et tous les trois indiquent qu’â „quelqu’un“ qui chante vient s’ajouter Mărie. Leur insertion dans (32) en modifie le presuppose et par lâ indique une e x t e n s 1 o n du paradigme des agents possibles de chanter dans le contexte donne. Ils indiquent une adjonction et on les appellera adjonctif s26.
23 C’est ce presuppose qui justifie la question la plus spontanee que suscite une phrase comme (32): Que fait Mărie?
24 Cf. „— ... La science, c’est autre chose. — C’est aussi autre chose" (A. Malraux). Â supposer que, dans les enonces (33) â (35), le locuteur se trompe sur la connaissance de la situation, de l’univers du discours qu’il a en commun avec l’interlocuteur. Ce dernier pourra s’etonner: „Pourquoi aussi (meme, surtout)?" et l’autre de repondre: „C’est qu’il y a d’autres qui chantent“.
25 La notion theorique de presupposition nous la concevons comme dans O. D u c r o t, Dire et ne pas dire. Principes de semantique linguistique, Paris, 1980.
26 Cherchant une propriete commune aux „operateurs“ meme, aussi, seul et quelques autres, O. Ducrot affirme: „Supposons qu’ils soient appliques ă la premiere place (celle du sujet grammatical) d’un predicat «P». Ils presupposent alors une proposition dans laquelle on appliquerait le predicat «P» (ou sa negation) a un certain argument, et ils posent une autre proposition dans laquelle ce meme predicat (ou sa negation) est applique ă un autre argument. Ainsi Seul Jacques est venu presuppose que «venir» vaut pour Jacques, et pose que «ne pas venir» vaut pour les autres personnes du groupe." (op. cit., p. 253).
ADVERBES MODIFIEURS DE PARADIGME (I)
49
A l’oppose des adjonctifs, seulement, par le presuppose affirmatif (pp 36), opere une restriction de la negation contenue dans le pose:
(p 36) Personne (d’autre que Mărie) ne chante:
aux divers agents qui ne font pas l’action de chanter, îl faut soustraire Mărie. On l’appellera r e s t r i c t i f.
Si le cote restrictif n’est represente que par seulement (et par les negations â second element que21), le cote extensif est articule sur les trois adverbes ci-dessus. Quelle est la difference entre meme et surtout, d’un cote, et le terme neutre, coextensif, contenu dans les autres, de Fautre cote?
Meme a une pârtie de son presuppose, (pp 33) (a), qui est la negation du pose represente par (32). II en resulte que meme indique une extension ă laquelle on ne s’attendait pas, qui surprend, car con-trariant un fait etabli: d’habitude, Mărie ne chante pas (parce qu’elle n’aime pas le faire, elle n’a pas de voix, elle se gene, etc.), pourtant maintenant elle chante, C’est sans aucun doute cette opposition entre pose et presuppose des phrases â mem^ sentie intuitivement, qui fait dire â R. L. Wagner et â J. Pinchon qtye: „Cet adverbe a le sens de. aussi mais implique en plus une valeur concessive“28, tandis que M. Grevisse insiste surtout sur ,,Fextension“ qu’il realise, sur les traits semantiques qu’il a en commun avec ,,aussi, de plus, jusqu’â“29.
Surtout indique, comme aussi, qu’un actant ou un circonstant nou-veau s’ajoute â d’autres qui participent â une action verbale ou qu’une nouvelle action verbale s’ajoute â d’autres se faisant ou s’etant deja faites. Ce qui oppose surtout â aussi, c’est que surtout indique que ce dernier element participe plus intensement, est en quelque sorte super-la tif.
Ce qui oppose les enonces (33) â (36) â Fenonce (32), c’est que ce dernier est neutre en ce qui concerne l’extension: il ne nous dit pas si Mărie est seule â chanter ou si elle se joint â d’autres pour le faire.
Les presupposes d’un enonce ne sont pas modifies par la negation ou par l’interrogation, mais seulement les poses. Ceci est vrai des phrases comme (33) â (36):
(33)	—> (37) (a) II est faux que meme Mărie chante,
(b) Est-ce que meme Mărie chante?
(34)	—> (38) (a) II est faux que Mărie aussi chante,
(b) Est-ce que Mărie aussi chante?
27	Que est un limitateur de zone negative. Dans une phrase contenant ne .. . que, la zone negative commence par ne et prend fin â que (qui, de ce fait, ne peut jamais etre le dernier mot d’une phrase). C’est ce qui explique qu’un SN place dans cette zone puisse avoii' son article remplace par de, mais jamais apres que (Elle ne mange DE glaces qu’en ete / Elle ne mange que DES glaces en ete). Ainsi ne nie et que soustrait quelque chose â cette negation, d’ou la valeur restrictive, synonyme de celle de seulement.
28	Grammaire du frangais classique et moderne, Paris, 1962, p. 466.
29	Op. cit., § 459, B.
4 tUiilolo-ha
50
I. BACIU
(35)	-> (39) (a) II est faux que Mărie surtout chante,
(b) Est-ce que Mărie surtout chante?
(36)	-> (40) (a) II est faux que Mărie seulement chante,
(b) Est-ce que Mărie seulement chante?
ou la negation et l’interrogation contenues dans les matrices (il est faux que, est-ce que) ne porte que sur les poses, c’est-â-dire, dans (37) ă (39) sur :
(32) Mărie chante,
et dans (40) sur:
(p 36) Personne (d’autre que Mărie) ne chante,
laissant intacts les presupposes qui sont les memes que (pp 33) â (PP 36).
L’analyse que nous venons d’esquisser est confirmee par toute une serie de faits et sert â en eclairer d’autres dont il sera question dans la seconde pârtie de cet article.
ADVERBE MODIFICATOARE DE PARADIGMA (I) (Rezuma t)
Sînt studiate adverbele fr. meme ,,chiar și“, aussi „și“, non plus „nicr, sortout „mai ales“ și seulement (cu varianta adjectivului seul) „numai" care se caracterizează prin posibilitatea de a determina orice parte a propoziției, și chiar propoziții subordonate în cadrul frazei, modificînd presupozițiile enunțului în care sînt inserate în sensul că sugerează că argumentul (sau predicatul) pe care îl însoțesc nu este singurul, ci se alătură altora deja existente (unei paradigme). în cazul lui seulement, e vorba nu de o extindere, ci de restrîngerea de către afirmația „presupusă14 a acțiunii unei negații „puse". Sensul enunțurilor conținînd aceste adverbe rezultă din articularea componentelor explicită (pose) si implicită (presuppose), articulare realizată tocmai de respectivele adverbe.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
MODELE INTONAȚIONALE ALE ÎNTREBĂRILOR DISJUNCTIVE DIN ENGLEZA, DIN PUNCTUL DE VEDERE AL VORBITORILOR CU LIMBA MATERNA ROMÂNA*
TATIANA MAKARENKO și ANA-MARIA FLORESCU-GLIGORE
Este un fapt îndeobște admis că intonația reprezintă trăsătura fonetică cea mai specifică a unei limbi, utilizarea ei 'incorectă contribuind — poate mai mult decît cea a unor alte elemente fonetice — la formarea unui „accent străin44. Mai mult, o intonație greșită este în stare să compromită comunicarea, deoarece aceeași construcție gramaticală poate exprima relații sintactice diferite și un alt colorit emoțional, în funcție de intonație.
Pînă nu de mult, studiului intonației nu i s-a acordat atenția cuvenită. într-o excelentă trecere în revistă a literaturii de specialitate, David Crystal a subliniat recent că „n-au existat încercări sistematice de cercetare a relațiilor dintre intonație și alte aspecte ale structurii lingvistice, mai ales sintaxa441. Abia în ultimii ani s-a produs o cotitură în acest domeniu, atît în străinătate, cit și la noi, intonației atri-buindu-i-se un rol esențial în funcționarea limbii.
în procesul de predare și însușire a unei limbi străine, este important să se țină cont de faptul că sistemul de intonație al unei limbi nu este haotic. In cadrul marii diversități de modele intonaționale întîl-nite într-o limbă, există întotdeauna cîteva care s-au consolidat în cursul unei îndelungate perioade de dezvoltare istorică și care continuă să fie folosite „cu o frecvență mult mai ridicată și cu o mai largă utilitate decît altele"1 2. Tocmai aceste variante socialmente acceptate fac posibilă înțelegerea între vorbitor și ascultător.
îndelungata practică a predării limbilor străine a arătat că numeroase greșeli se datorează interferenței cu fenomenele lingvistice ale limbii materne. Astfel, un anumit model de intonație al limbii-scop este adeseori interpretat în termenii contururilor intonaționale ale limbii-bază. De aici rezultă utilitatea și eficiența analizei contrastive .a fenomenelor lingvistice în cauză, întemeiate pe ideea că similitudinile și deosebirile existente între limba-bază și limba-scop, implicate în procesul de învățare a limbii străine, vor determina felul în care aceasta este însușită3.
* Exemplele noastre provin din materialul înregistrat de vorbitorii englezei britanice la laboratorul de fonetică al Facultății de filologie din Cluj-Napoca.
1 David Crystal, The English tone of voice, E. Arnold, London, 1975. p. 3.
2 J. D. O’Connor and G. F. Arnold, Intonation of Colloquial English, Longmans, 1966, p. 29.
3 Vezi W. N e m s e r, T. S. C a z a c u, A Contribution to Contrastive Linguistics (A Psychological Approach: Contact Analysis), în RRL, nr. 2, 1970.
52
T. MAKARENKO, A. M. FLORESCU-GLIGORE
Avînd o experiență în predarea foneticii limbii engleze unor stu-denți români și fiind convinse că pînă și studenții avansați sînt adeseori începători în ceea ce privește studiul intonației, ne propunem să discutăm modelele intonaționale ale întrebărilor disjunctive din engleză în raport cu același fenomen din limba română. O asemenea abordare comparativă ne va permite să punem în evidență punctele slabe ale procesului de însușire a intonației în situațiile concrete în care cele două sisteme se află în contact, contribuind totodată la elaborarea unor metode în stare să prevină sursa unor erori potențiale.
în sistemul interogativ al limbii engleze, întrebările disjunctive ocupă un loc destul de important, ele fiind caracteristice în primul rând conversației uzuale. în conformitate cu o statistică elaborată de A. Cohen (și citată de Laurenția Dascălu)4, acest tip de întrebări reprezintă 15% din totalul propozițiilor interogative analizate de autor. Din punct de vedere fonetic. întrebările disjunctive sînt constituite din două unități ele sens, fapt ce determină o secvență de două tonuri nucleare. (Termenul de ,,ton nuclear44 desemnează în fonetica limbii engleze tonul ce cade pe ultima silabă accentuată a unității de sens). Prima unitate de sens fiind o propoziție enunțiativă, tonul, ei nuclear este întotdeauna descendent. A doua unitate de sens are structura lexico-sintactică a unei întrebări totale. în ceea ce privește conturul ei intonațional, aceasta depinde de intențiile vorbitorului. Dacă vorbitorul nu este întru totul sigur ele cele enunțate în prima parte și dorește să obțină o confirmare, tonul ascendent al celui de al doilea segment va fi o marcă a caracterului interogativ al acestuia. De exemplu:
A:	You are interior clecorators, arerit you?
B:	Yes, we are.
Cohen conchide că în acest tip de întrebări intonația este de fapt redundantă, „interogativitatea44 fiind exprimată prin mijloace gramaticale.
O interpretare ca aceasta nu epuizează încă situația reală. Engleza, asemenea limbii române, face parte din limbile care posedă structuri identice, în care mijloacele sintactice și lexicale funcționează alternativ cu cele intonaționale. Aceasta înseamnă că atunci cînd structurile lexico-sintactice sînt ambigue, intonația este aceea care clarifică sensul exact și tipul comunicativ al propoziției. Astfel, întrebările disjunctive din engleză pot reprezenta ,,întrebări” numai din punctul ele vedere al structurii sintactice, deoarece vorbitorul, dacă este sigur în privința celor enunțate în prima parte, va pronunța și cea de a doua parte cu un ton
4 Laurenția Dascălu, Statistical Remarks on Question Ty-pes in Romanian, în RRL, nr. 3, 1976, p. 391—393.
Întrebările disjunctive
53
descendent. In acest caz nu intervine o pauză după întrebarea disjunctivă, deoarece nu se așteaptă răspuns. De exemplu:
A:	This is very pleasant.
B:	It is, isn’t it? But Vm a bit cold here.
X: The weather is fine today, isn’t it? So let’s get together.
David Crystal a subliniat imposibilitatea apariției anumitor tonuri după anumite construcții sintactice, arătind că un conținut enunțiativ exprimat cu ajutorul unor construcții interogative cere folosirea tonului descendent. Exemplul lui este Hoto well she \sings, \ doesn’t she? față de S doesn’t she?, care este imposibil în acest context.
Lista unor propoziții enunțiative, <admițînd secvența a două elemente cinetice — coborîse plus coborîre — poate fi continuată. De exemplu: It’s carrying coal to \ Newcastle, \ isn’t it?; It is \ cold in winter, \ isn’t it?
Existența unor structuri lexico-gramaticale identice realizate prin modele intonaționale diferite, care reprezintă opoziția ,/propoziție interogativă adevărată — propoziție enunțiativă adevărată^, dovedește astfel statutul fonologie al intonației în limba engleză. Sîntem deci de acord cu Laurenția Dascălu, care consideră exagerată concluzia că în limba engleză n-ar exista o intonație interogativă specifică.
Echivalentul întrebărilor disjunctive engleze în limba română este construcția „nu-i așa?”, cu un singur model intonațional în care elementul neaccentuat se rostește pe un ton înalt. Este deci deosebit de important a atrage atenția studenților asupra celor două realizări diferite ale celei de a doua unități de sens în limba engleză:
1)	nucleu descendent plus una sau două silabe neaccentuate posttonice — adică o silabă accentuată în care tonul pornește de la un nivel destul de ridicat pentru a coborî treptat, iar silabele posttonice se situează la același nivel coborît;
2)	nucleu ascendent plus silabe neaccentuate posttonice, model în care nucleul se află la nivelul cel mai coborît, în timp ce tonul urcă treptat pe silaba sau silabele neaccentuate posttonice.
Necesitatea însușirii ambelor modele este dictată de valoarea lor semantică diferită.
Fenomenele de interferență din acest domeniu produc următoarele greșeli tipice din partea unor vorbitori cu limba maternă română:
1)	în cazul „pseudo-întrebărilor“, care sînt de fapt propoziții enunțiative, coborîrea din nucleul descendent nu este suficient de pronun-
54
T. MAKARENKO, A. M. FLORESCU-GLIGORE
țață și rămîne astfel greu perceptibilă. îndreptarea acestei greșeli se va face prin mărirea diapazonului, pentru a obține o trecere gradată de la un nivel înalt la unul mai coborît.
2)	în cazul întrebărilor disjunctive adevărate, nucleul ascendent este realizat adeseori prin secvența „co-borîre plus urcare“, iar silabele neaccentuate posttonice sînt rostite pe un un ton coborît. Schimbarea acestei deprinderi va trebui să urmărească o coborîre suficient de marcată pe silaba accentuată, pentru a realiza apoi urcarea treptată a tonului pe silabele posttonice.
INTONATIONAL PATTERNS OF ENGLISH TAG-QUESTIONS FROM THE POINT OF VIEW OF A ROMANIAN LEARNER
(S u m ni a r y)
The article lays special accent on the existence of identical lexico-gramma-tical structures realized by different intonational patterns representing an oppo-sition: real questions versus real statements. Since the peculiar intonation patterns of the target-language are likely to be interpreted in terms of the base-language contours, the authors elaborate some methods by which one is able to prevent the source of possible, potențial errors.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
HEH3MEHHEMBIE CJIOBA B PYCCKOM H3BIKE
0. n. KHPHJIOB, n. T. CTAH
HH0H3bmHbie cjiosa b jieKCHKe coBpeMeHHoro pyccKoro H3biKa npe£-CTaBjmiOT AOBOJibHO MHoroHHCJieHHbiH njiacT, ho ne npeBbimaioT 10% Bcero cjioBapHoro cocTasa.
BonpocoM oneHb Oojibmoro 3HaneHHH b npoojieMaTHKe saHMCTBOBaHHH HBJIHCTCH Bonpoc 06 OTHOIIieHHH K 3aHMCTBOBHHHHM CO CTOpOHbl BOCnpHHH-Maiomero oâmecTBa. 3aKpenjieHHe saHMCTBOBaHHoro MaTepnajia b cjiOBape AaHHoro napoca h HHTeHCHBHOCTb 3Toro npouecca TecHO CBHsanbi c TaKHMH ^aKTopaMH KaK: CTeneHb HaixnonaJibHoro caMOCosnaHHH, yposei-ib ^hjio.to-rnnecKOH KyjibTypbi h Haynnoro ocosnaHHH nponecca saHMCTBOBaHHH.
Eiue b XVI —XVII bb. HHOH3biHHbie cjiobs naHHHaioT nocTenenHO npOHHKaTb B KHH^KHyiO H SblTOByiO pyCCKyK) pewb. nOHBJieHHe HOBblX CJIOB b nanajie XVIII-ro Bena npHBejio k cocTaBJieHHio npn IleTpe Lom cjiOBapn HHOH3biHHbix cjiob : JleKcuKOH oonaSyjiaM HOGbiM no a/upaeumy. B HeM npHBOAHTCH HHOCTpaHHbie CJIOBa H Aaio/cn HOHCIieHHH B BH#e CHHOHHMOB.
BoJIbUIHHCTBO HeH3MeHHeMbIX CJIOB SaHMCTBOBaHO H3 (J)paHUV3CKOrO si3biKa. FIpOHHKHOBeHHe cf)paHLiy3CKHx cjiob HanaJiocb npn Ilerpe 1-om h paHBIIie, HO SoJIbHIHHCTBO 4>paHIXy3CKHX SaHMCTBOBaHHH OTHOCHTCH K KOH-uy XVIILro h nanajiy XlX-ro bb.
0panuy3CKHe saHMCTBOBaHHH cocTaBJiniOT caMyio pa3Hoo6pa3Hyio KaTe-FOpHIO CJIOB HHOHSblHHOrO npOHCXOJKAOHKH B pyCCKOM H3bIKe. HHTeHCHBHOCTb cBH3en c ^paHizneft noAnepKHyTa HOHBJieHHeM b 1762 r. PyccK0-(ppanmy3-CKO3O JleKCUKOHa, KOTOpblH COAep^KHT CBblHie 700 3aHMCTBOBaHHbIX CJIOB.
B nepBOH nojiOBHHe XVIII-ro BeKa nponcxoAHJio (țiopMHpoBaHHe ca-JIOHHO-ABOpHHCKOrO TKaprOHa, KOTOpblH BJIHHJI Ha Cpe^CTBa HJIH HOpMbI jinTepaTypHoro BbipajKeiiHH. Co3#ajiacb Manepa BKJiioqaTb b pyccKyio penb (țipaHixyscKHe cjioBa h Bbipa>KeHHH: Mepcu, 6ohmo, amande, a-M h t.
3aHMCTBOBaHHbie cjioBa npeTepnesaioT h 4)OHeTHqecKHe h 4)OHOjiorH-necKHe HSMeneHHR h napn^y c sthmh npnoSpeTaioT rpaMMaTnnecKyio o$op-MJieHHOCTb no saKonaM rpaMMaTHKH sanMCTByiomero H3bixa.
HHOCTpaHHbie CJIOBa 3aHMCTByiOTC5I yCTHbIM H HHCbMeHHblM nyTHMH. To, KaKHM nyTeM npoHHKJio HHOH3biHHoe cjiobo onpe^ejiaeTCH, c oahoh CTopoHbi, BpeMeneM saHMCTBOBaHHH h ccJ)epoH ero ynoTpeâjieHHH, a, c Apyron, TeM, KaKoro po^a noHHTHe — âbiTOBoe hjih npHHaAJiejKanțee k ccj)epe nayKH, HCKyCCTBa, nOJIHTHHeCKHX H oSmeCTBeHHblX OTHOIIieHHH. HnOH3bIHHbie CJIOBa, 3aHMCTB0BaHHbie yCTHbIM nyTeM, dbICTpee nO^HHHHIOTCH CTpoIO 3aHMCTBO-BaBinero hx H3biKa: ohh no#BepraioTCH ocnoBaTejibHOH (jjoneTHHecKOH h rpaMMaTHHecKOH o6pa6oTKe h hbcto H3MeHHiOT CBoe 3HaqenHe. IIpHBe^eM npHMepbi xaBHHX saHMCTBOBaHHH o6meHapo£Horo xapaKTepa: na/ibmo, KOtpe, 6topo h t. a. Ohh bouijih b c(J)epy âbiTOBbix cjiob h ynoTpeâji hiotch onenb nacTO.
56
O. AJIAH, n. KHPKJIOB, H. T. CTAH
B to BpeMH kbk b Apyrnx cjiaBHHCKnx HSbiKax HaâAiOAaeTCH Tehach-UHH TpaHC(|)OpMHpOBaTb HeH3MeHHeMbie CJIOBa B H3MeHHeMbie, B pyCCKOM JIH-TepaTypHOM H3biKe, HaoSopoT, mhoto saHMCTBOBaHHbix cjiob hbjihiotch nem-MeHneMbiMH h coxpaHHK)TCH „tale quale”, ohh coxpaHHioT cbohctbo ne ckjiohhtbch: neHCHe, KatuHe, ajiod, conpano, eamepnoAO, dotcuy-dotcumcy, caAbmo-MOpmaAe h t. a. Ho pHA saHMCTBOBaHHbix cjiob, KOTopbie b nacTO-niuee BpeMH ne ckjiohhiotch, b nepBon nojiOBHHe XlX-ro b. ckjiohhjihcb : 6iopo — Ha 6îope, Kape — Kapen, MadaM — c MadaMOU h t. a«
B OojibiiiHHCTBe cjiynaeB npn saHMCTBOBaHHH coxpaHHJincb rpaMMaTH-necKne KaTeropnn sthx cjiob, ho hmciotch h HCKAioneHHH. HanpHMep, cjioBa, OTHOCHIUHeCH B pyCCKOM HSbIKe K HMeHHM CyiU,eCTBHTeJIbHbIM, MOryT BOCXO-Ahtb k Apyroîi nacTH penn: accopmu — (J^p. assorti (npnnacTHe ot rjiarojia assortir ,,noA6npaTb, copTHpOBaTb”); deKOAbme — decollete (,AeKOJibTH-poBaHHbin”, „AeKOJibTe” — cyScTaHTHBHpoBaHHoe npHnacTHe ot rjiarojia decolleter „ci-înMaTb KOCbiHKy” — „OTKpbiBaTb meio”), i-ianpHMep, nnambe ; deKOAbme\ eusaeu — $p. vis-ă-vis (Hapenne), {eusaeu: 1 — AByxMecTi-ibiH 3KHna?K, 2 — cym,. m. poAa : mou eusaeu); ammatue — cf)p. attache „aTTa-me”, npHKOMaHAHpOBaHHblfi HBJIHeTCH CyfiCTaHTHBHpOBaHHbIM npHHaCTHCM ot attacher „npHKOMaHAHpOBaTb, npHKpenHTb, npncoeAHHHTb, HanpHMep, eoeHHbtu ammatue,
BoJIbUIHHCTBO HeH3MeH5ieMbIX CJIOB HBJIHIOTCH CyiII,eCTBHTejIbHbIMH oqeHb Majio napeqHH, Men<AOMeTHn h npnjiaraTejibHbix: cymecTBHTejibHbie (6topo, poKOKO, paduo, mucc, Munado, Aacco); nape^HH (tpopmuccuMO, an-puopu); Me^KAOMeTHH (6uc); npruiaraTejibi-ibie (6opdo, nAttcce, 6pymmo, Hemmo).
Pha saHMCTBOBaHHbix cjiob np HHaAJiejKHT k AByM nacTHM penii: 6opdo: a) cymecTBHTeAbHoe „bhho H3 BopAo” ; 6) npnjiaraTejibHoe „TeMHO-Kpac-Hbifl” „ubct BHHa fiopAo” J 8U3aett: a) cym. „tot, kto HaxoAHTcn nanpomB” (mou eusaeu); „Apyr npoTHB Apyra” (cudemb eusaeu); naucce: a) cynț. „MeAKHe napajuiejibHbie ckjibakh na MaTepun” ; 6) npnji. „c T3khmh CK/iaA-KaMH, cfiopKaMH” (eopomHuuoK nAucce); ajiAeepo: a) napen. ,,6biCTpo, o>KHBAeHHO (o TeMne MysbiKajibHbix npoH3BeACHHH)”, 6) cym,. „MysbiKajibuoe npoHSBeACHHe hjih nacTb ero b TaKOM TeMne” ; adawuo: a) nap. „MeAJienno, npoTH>KHO (o TeMne ncnojineHHH MysbiKajibHbix nponsBeAennn)”, 6) cym,. „MysbiKajibi-ioe riponsBeAenne imn nacTb ero b TaKOM TeMne”.
WnorAa b npouecce rpaMMaTnnecKoro ocBoennH sanMCTBOBannoro cjioBa noHBJimoTCH KOJieSannn. HanpnMep, (țjpanuyscKHe HMena ^KencKoro pOAa c -e ocnoBbi, npnnpbiTbiM -e muet asjih pHA Ay6jieTOB: weA,e — otceJieă — otcenen, a (ppaniiyscKne cymecTBMTejibnbie MyjKCKoro poAa na -e: carre, defile asjih ABa Tuna pyccH(|)Hii,HpoBaHHbix c[)opM: Kapeu — Kapen (iiapoA-na5i cpopMa), detpUAeu — depunea.
Ot p^Aa neHSMenHeMbix cjiob oâpasyioTcn noBbie cjioBa, nsMensHomnecn no npaBHJiaM rpaMMaTHKH pyccKoro nsbixa. B âojibmnncTBe cjiynaeB oâpasy-iotch npnjiaraTejibHbie ot cymecTBHTejibnbix: KOtpeuHbiu — Kocpe, KOtpeen (yMenbm. pasr.) — Kotpe, wejieuHbiu — mene, fiopmenbHHHbiu — (popmenbHHo, peAeuHbiu — peae, 6ucupoeamb — 6uc.
HecKOJibKO sthohhmob h HasBaHHH jihix bxoaht b pyccKHe rpynnbi cym,ecTBHTejibHbix cpeAHero poAa, HecMOTpn na to, hto ohh hbjihiotch na3-
HEHSMEHHEMblE CJIOBA B PYCCKOM H3BIKE
57
BaHHHMH JIHIț TKeHCKOFO HJIH My^CKOrO pO#a : 9CKUM0 (cp. p.),-KOHmpOÂbtnO (cp. p.) „neBHița c tbkhm pojiocom”, conpaHo (cp. p.) „neBHixa c TaKHM ro-jiocom”, Me^oconpaHO (cp. p.) „neBHița c TaKHM tojiocom”. 3th cjiobs npe#-CTaBJiniOT co6oh tojibko HasBaHHH jkchckhx rojiocoB. CKasyeMoe npn 3thx SHaneHHHX ynoTpeâjineTCH b jkchckom po£e: nejia 3HaMeHumoe Met^-yoconpaHo; HeAa 3HaMeHumoe conpaHo.
HHOrAâ OAHO H TO >Ke CymeCTBHTeJIBHOe MO2K6T OTHOCHTBCH K 7K6HCKO-My HJIH K MyjKCKOMy pojxy B SaBHCHMOCTH OT IlOJia JIHUa, K KOTOpOMy OHO othochtch : npomeotce (cym. m. >k. p.).
OâbiHHo HeHSMenneMbie cymecTBHTeABHbie ynoTpeâjinioTCH b cahhct-bchhom HHCJie h TOJibKO b peAKHX cjiynanx b (|)opMe pluralia tantum: 6uey-du, mh. q.
Hcmoh cpHHajibHbiH corjiaci-ibiH ne noHBJineTCH y cymecTBHTeABHbix, KOTopbie b pyccKOM H3biKe ne ckjiohhiotch : 6uAb6oKe — cpp. bilboquet, QAaHMaHwe — ^.blancmanger.
CymecTByioT HecKOjiBKo cjiob, hbjihioiuhmhch b i-iacToamee BpeMH Hec-KAOHHCMBIMH H OKaHHHBaiOIUHMHCH Ha -e BO (bpaHIiySCKOM H3BIKe, KOTOpbie B HaqajibHbift nepHOA nx saHMCTBOBaHHH noAHHHHJiHCb oâmeMy saKony pyc-CKoro 5i3biKa. HanpHMep, detpUAeu — $p. m. P-, Kanarteu — (ț)p. canape m. p. h t. a. Bo bccx sthx cny^inx nodeAHJio cTpeMJieHHe npn-6jiH>KeHHH k 4)opMe cjiosa b H3bii<e HCTOHHHKe, t. e. : weAe, deptiAe, Kanane H T. A-
HHOTAa npH 3aHMCTBOBaHHH CJIOB npOHCXOAHT npouecc JieKCHKaJIH-sauHii, t. e. npeBpameHHe b pyccKOM H3biKe b oaho cjiobo Toro, hto b ApyroM H3biKe hbjihctch rpynnon cjiob : nopmMOHe — cpp. porte-monnaie, nencHe — cpp. pince-nez, 6ypuMe — c^p. bouts-rimes.
PsiA saHMCTBOBaHHbix cjiob noAynHAH b pyccKOM H3bixe h Apyrne 3HaqenHH, xpoMe Tex, KOTopbie 6biah hm cBOHCTBenHbi b asbiKe HCTOHHHKe: y cymecTBHTejibHoro aMdpe — <ț)p. ambre snanei-iHe „npHHTHbiH sanax”, b to BpeMH xaK npejKHee snanei-iHe y nero 6biJio „AypHon sanax”.
ZIpyrHe nensMeHneMbie cjiosa, KOTopbie b nana^e npHHaA-ne^KaAH onpe-Ae.nenHOH ccț)epe, ctbjih ynoTpeâjiHTbcn b pasroBopnoM H3bii<e: nanpHMep, aHmpatua — TepMHH âajieTa. B pasroBopnoH penn aHmpatua ncnojibsyeTCH co SHaneHHeM „AejiaTb saTenjiHBbie, saMbicjiOBarae abhjkchhh noraMH”.
AaBHHe saHMCTBOBanHH npoHHO boiujih b pyccKHH H3biK h ynoTpeâjiH-iotch b pasroBopnoH penn: kukuo, KO(pe, MeHiv, mope, Kape h t. a. Ot hhx odpasoBajiHCb Aance napoAHbie $)opMbi: Kapen (ot Kape) h t. a» Apyrne 3aHMCTBOBaHi-ibie cjiosa ynoTpeâjiHiOTCH tojibko b onpeAejieni-ibix cthjihx nHCbMeHHOH penn: anpuopu, 6ypotcya, pestoMe, Kpedo, Mascmpo h t. a.
B npouecce pasBHTHH nsbiKa HeKOTOpbie 3HaneHHH cjiob ycTapejin: aw6pe „npHHTHbifi sanax”, MadaM b snaqeHHH „BocnHTaTejibHHUbi hhoct-paHKH b âoraTOH ceMbe b 6yp2KyasHO-ABOpHHCKOM 6biTy aopcbojiiouhohhoh Pocchh”. CymecTBHTejibHoe deno nepBOHanajibHO HMejio âojiee mnpoKoe 3HaneHHe: „CKJiaA A«hh xpaneHHH nero-JiHâo”. B nacTonmee BpeMH Tanoe SHaneHHe CHHTaeTca ycTapejibiM. YcTapejin ne tojibko snaqeHHH, ho h (J)op-mbi HeKOTopBix cjiob : ojiou (TenepB ajioe), 6apdeyc (6opâo); OTMenaeTCH y?Ke h b neTpoBCKyio snoxy: MadaMa (MadaM) h t. a.
58
O. AJW, n. KHPHJIOB, M. T. CTAH
B HH0H3bMHbIX CJIOBaX HO HOpMHM pyCCKOTO H3bIK3 ‘nepe# 6yKBOH e corjiacHbie npOH3HOCHTCH meteo ; OAnaKO b pnAe cjiob coxpannK)Tcn cjieAbi HHon3biHHoro npOH3HomeHHR b BHAe TBepAOCTH corjiacHoro: ameAbe [Ta], peAe [pa], Kape [pa], mypne [pa], nAucce [ca].
HeH3MeHReMbie cjiobb mojkho pacnpeACJiHTb n no pasjînnnbiM c$epaM ynoTpeâjieHHH. HanpnMep, Sbitobom HOMeHEJiaType npHHaA^e>KaT: a) nan-MeHOBaHKH EOHAHTepCEHX H3ACJIHH h KyAHHapHbix 6jiioa : dpaotce, weAe, KaKao, KO^e, mchio, mokko, MOHnancbe, 6e3e, niope, paey, (pUAe, ânaHMaHme; HannTKH : 6opdo, cumpo ;
6) HaHMenoBanHE paanoBHAHOCTen oaokam, odyBH, AparoixenHOCTeft : eaAtupe, deKOAbme, Katune, Kenu, Manmo, naAbmo, nAucce, mpuKO, 6oa, uteepo, dwepcu (dwepce), KOAbe;
b) naHMenoBanHe H3ACJinn W3 ySpancTBa KBapTnpbi: dpanpu, waAfosu, 6pa, mptoMO, KaHane;
r) HaHMenoBanHn pa3HOBWAHOCTefi nrp: Aomo, MaKao, 6uAb6oKe, sa-6aHK, KOH^emmu, doMUHo;
a)	pa3i-ibie HaHMenoBanHE: anQpe, 6mydu, gusasu, kuho, Mempo, wyAUHe, nanbe-Mauie, napu, nencne, nopmMOHe, npomewe, paduo, Aando, 6ucmpo, tuocce, npecc-nanbe, uHmepebio, ameAbe, docbe, 6topo, 6aKKapa, nacnapmy, Kyne, Kaxpe, maKcu, pandeey, auho.
K Apyroid c<J)epe othochtch noAHTnnecKHe, connajibHbie, lopHAHnecKHe, Boenubie h AHnjioMaTHnecKHe TepMHHbi: eemo, KOMMfOHUKe, 6ypwya, ammatue, Kape, aAu6u, 9M6apeo, paumbe.
K HaynHon TepMnnojiornn othocetce TepMHHbi H3 a) 6oTaHHKH: aA09, KOAbpo6u ;
6)	soojiorHH: 6oa, KaKady, Kemypy, K0Au6pu, tpAaMUHeo, tuuMnanse;
b)	ncTopnn: aymodatpe;
r) MeAHAHHbi: 6epu-6epu;
A) 0W3HKH: peAe, nepnemyyM-Mo6uAe;
e) $njioco(J)Hn: Kpedo;
>k) H3biKO3HaHHH: dcnepaHmo, apeo;
3) op4)orpa$Hn: mupe;
h) reorpacjinn: rbAamo, cupoKKO, detpUAe.
IlpeACTaBJieHO TaKTKe onpeAejieiiHoe KOJinnecTBO TexHnnecKnx h cnop-TUBHbix TepMHHOB: deno, MaeHemo, uiaccu, BamepnoAo, dmuy-dwurncy, wtopu, KaHOd, Madcmpo, ca^Qo, mypHe, caAbmo-MopmaAe.
3aperncTpnpoBaHO mhojkcctbo TepMHHOB H3 pa3AMnHbix oâ^acTeii HCKyccTBa:
a)	apxnTeKTypa: 6apoKKO, naAaimo, pokoko;
6)	TeaTp h 6a;ieT: aMfiAya, peefo, mypne, (poue, uMnpecapuo, 6uc, KompepaHCbe, eapbeme, anmpatua;
b) JKHBormcb: ameAbe, naHHo, KAtitue;
r) JiirrepaTypa: pesioue, (paKcuMUAe, 6ypUMe;
A) My3biKa : adawuo, aAAeepo, uHmepMenno, KOHmpaAbmo, Ati6pemmo, nuanuno, Metmo-conpano, nomnypu, coao, cKepi^o, coAb(pedotcuo, conpano, (popmenbHHO, (popmuccuMo;
e) Tanubi: SoAepo, mamo.
HEH3MEHflEMbIE CJIOBA B PYCCKOM %3bIKE
59
npeACTâBHM eiue HecKOJibKO HaHMenoBai-inH, KOTopbie othochtch k Ha3BaHHHM npocJieccHH h jihu b Apyrnx crpanax: Kyjiu, dendu, Aedu, mucc, MadaM, MadeMyase/ib, MUKaăo.
HecKOJibKO TepMHHOB HMeiOT pa3Hoo6pa3Hbift xapaKTep: uhkoshuîtio, xapaKupu, (puacKO, Hemmo, Aacco, 6pymmo, anpuopu.
143 npeACTaBJieHHoro anajinsa HensMeHHeMbix cjiob BbiTeKaeT, BO-nep-Bbix, hto ohm npOHHKJiH h oâcjiyjKHBaiOT caMbie pa3HOo6pa3Hbie ccbepbi cjioBapHoro cocTaBa pyccKoro H3biKa: 6bit, oâmecTBCHHC-nojiHTHHecKyio, Hayqnyio h TexHHHecKyio TepMHHOJiorHio, pa3Hoo6pa3Hbie ofijiacTH HCKyc-CTBa H T. A. Bo-BTOpblX, OTMeqaeM BO BHeiIIHeH H CTpOeBOH CTpyKType 9THX cjiob onpeAejieHHbie npH3HaKH, KOTopbie b neKOTopbix OTHOiueHHHX BbiAe-JIMIOTCH CBOeo6pa3HbIMH npH3HaKaMH, epaBHHBaa HX C HCKOHHbIMH CJIOBaMH pyccKoro H3biKa.
5MBJIM0rPA<W
I.	AsanecoB, P. H., PyccKoe AumepatnypHoe npou3HOiuehue> MocKBa, 1972.
2.	B h p JKa ko b a, E. 3., B o h h o b a, Jl. A., K y t h h a, JI. JL, OnepKu no ucmopuuecKoă ĂeKcunoÂOzuu pyccKoao n3bi&a XVIII-eo oexa, ^sbyfOBbie KOHmaKtnbL u sauMcmeoBanan, JleHHurpaA, 1972.
3.	BsauModeăcniBue wbiKOB, CsepAJioBCK, 1969.
4.	T a ji k h ii a — O e a o p y k, E. Al, T o p m k o b a , K- B, IU a h ckh â, H. M», COBpeMBHHblU pyCCKUU, O3blKt AlocKBa, 1958.
5.	E(})hmob, A. H., Hcmopun pyccKoao ÂumepamypHoao n3biKa, MocKBa, 1971.
6.	Pyccnan Jiumepamypnan pe^b e XVIII-om Bem, MocKBa, 1968 )
CUVINTE INVARIABILE ÎN LIMBA RUSA
(Rezumat)
Autorii analizează o seamă de cuvinte invariabile în limba rusă, provenite, in majoritate, din franceză, dar și din italiană, engleză, germană etc., arătînd modul cum se încadrează acestea în sistemul gramatical și lexical rusesc.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
O IPOTEZA PRIVIND GENEZA NUVELEI POPA TANDA DE IOAN SLAVICI
SARA IERCOȘAN și ELENA VIOREL
De la apariția sa în ,,Convorbiri literare44, cea clintii nuvelă slavi-ciană s-a instalat definitiv în atenția și prețuirea publicului, a criticilor și istoricilor literari, fiindu-i recunoscută, nu o dată, calitatea de capodoperă. Studiile ce i-au fost consacrate reprezintă fie încercări de analiză și interpretare, fie tentative de reconstituire a genezei, asociate adesea cu abordări comparatiste.
în cercetările genetice s-au conturat, în principal, două orientări. S-a susținut, astfel, că Slavici a pornit de la un model real autohton, identificîndu-se prototipul Sărăcenilor în satul prosper Rontău din apropiere de Oradea, pe care scriitorul l-a cunoscut în cele trei luni de popas în orașul de pe Crișul Repede1. Adepții acestei idei se sprijină mai ales pe o mărturisire din lucrarea memorialistică Lumea prin care am trecut, conform căreia, impresionat de lupta românilor crișeni pentru păstrarea ortodoxiei, în calitatea sa de arhivar la Consistoriul ortodox din Oradea, Slavici a făcut în toamna anului 1873 o călătorie pentru a-i cunoaște și ..sub impresiunile acelei călătorii am scris novela Popa Tanda, pe care-n urmă, cînd mă aflam la Iași, am prescurtat-o după ce am citit-o prietenilor mei M. Eminescu, Samson Bodnărescu și Mi-ron Pompiliu, care era clin părțile Orăzii-Mari44 2. Această ipoteză este respinsă categoric de I. Pervain, cu argumentul că ea este rezultatul identificării mecanice a literaturii cu realitatea3. Am mai adăuga aici observația că dacă întîlnirea cu realitățile bisericești și social-economice ale românilor crișeni, prilejuite de călătoria amintită, a avut un rol în geneza nuvelei, și nu avem nici un motiv să ne îndoim de adevărul spuselor lui Slavici, faptul s-a datorat mai degrabă impresiei puternice pe care i-au făcut-o așezările mizere întîlnite și mai ales abdicarea multor preoți și prelați de la misiunea lor de conducători ai poporului. In aceeași lucrare memorialistică citim: „Cu totul altfel mi se prezentau lucrurile după ce mi-am dat seamă că slujitorii altarului nu sînt și îndrumători ai credincioșilor în ceea ce privește viața practică, atît ca fii, ca soți, ca părinți și ca oameni între oameni, cît și ca cetățeni în viața economică și-n cea morală. . ,44 (p. 258).
Pe de altă parte, ideea rolului civilizator al preotului sătesc este reluată insistent în paginile revistei „Lumina44 din Arad, exact în peri
1 Vezi, de ex., Rom u 1 u s Ci or og ari u, Merindea cu care a plecat loan Slavici la Viena, în „Convorbiri literare", 1930, p. 23—27.
2 loan Slavici, Opere, IX, București, 1978, p. 253. în continuare vom cita din aceeași ediție.
3 losif Pervain, Popa Tanda. Precizări, în „Tribuna", 1973, nr. 1(1, p. 3.
GENEZA NUVELEI POPA TANDA
61
oada în care Slavici activa temporar în orașul de pe Mureș, în iarna anului 1872/73. Din articolele pe această temă reținem două. în primul, cineva, care semnează I. L., se plînge de greutățile misiunii preotului. Acesta trebuie să fie, se spune în articol, și „luminător^, și „econom11 adică țăran, gospodar. Amintind proverbul „cine cum își așterne, așa se odih-nește“, autorul îndeamnă: „Prin cuvîntările și învățăturile voastre, fraților, educați-vă în comune generațiuni luminate și moralmente sănătoase; cu lumina și sănătatea vine și bogăția, — și apoi, în comuna bogată nu se va putea ca preotul să rămînă sărac“4. Este ceea ce crede la început și popa Tanda, care formulează aceeași idee mai expresiv: „cînd are vaca hrană, ea nu rămîne stearpă^5 6 7. Cel de-al doilea articol este semnat de preotul brașovean B. Baiulescu, el însuși un fel de „Aufklărer“, și se intitulează Preoții de astăzi cum i-avem, ce să facă întru a corespunde chemării lor?Q Mai aproape de ceea ce va fi Popa Tanda, Baiulescu pune accentul pe ideea de exemplu, pe activitatea economică a preotului: „Este o necesitate la români ca preotul să fie econom, să cunoască deplin ocupațiunea ce o au parochianii săi, ca să-i poată conduce, să le fie exemplu în cultivarea pământului, a vitelor, a grădinilor ș.c.l/V
Această atmosferă ideologică, coroborată cu experiența practică a scriitorului din scurta perioadă orădeană, a contribuit, desigur, la elaborarea nuvelei Popa Tanda, furnizîndu-i tema și constituind un puternic imbold spre creație. Ne aflăm astfel în fața unor primi factori autohtoni ai plăsmuirii.
Cea de-a doua orientare în studiile genetice consacrate nuvelei slaviciene are în vedere existența unui model literar în iluminismul european, considerat a fi, de către cei mai mulți cercetători, opera poligrafului german stabilit în Elveția, Heinrich Zschokke, Das Goldmacher-dorf (Satul făcătorilor de aur)1.
Ampla nuvelă a lui Zschokke l-a fost probabil cunoscută lui Slavici, întrucît scriitorul elvețian s-a bucurat de o largă audiență la noi8. Ea relatează pe larg istoria ridicării unui sat odinioară prosper, al cărui locuitori, cu timpul, datorită calamităților istorice, viciilor și exploatării, ajunseseră pe ultima treaptă a decăderii economice și morale, la o nouă înflorire. Această redresare se produce grație acțiunii civiliza
4 Preot ul u I. L., Starea preoților, în „Lumina”, 1872, nr. 26, p. 106.
5 loan Slavici, Opere, II, București, 1967, p. 13. Citatele clin nuvelă, în continuare, după aceeași ediție.
6 „Lumina“, 1872, nr. 29, p. 119.
7	Vezi, între alții,	Ion Breaz u, loan	Slavici, în Studii de	literatură
română și comparată, I,	Cluj, 1970,	p. 434—524	și D. Va t am ani	uc, loan
Slavici. Opera literară, București, 1970, p. 142.
8	Scrierile sale pot	fi depistate	în diferite	biblioteci din secolul	trecut și
multe	dintre ele au fost traduse și	prelucrate.	Bibliografia relațiilor	literatzirii
române cu literaturile străine în perioada (1859—1918), I, București, 1980, înregistrează o poezie, două romane și 33 de nuvele (unele, reluări ale aceluiași titlu).
62
S. IERCOȘAN, E. VIOREL
toare și filantropice ca și combativității învățătorului improvizat Oswald, ajutat de soția sa Elisabeth, cărora li se alăturară, după moartea bătrînului preot lipsit de vocație, succesorul acestuia, tînărul pastor Roderich, adine pătruns de misiunea sa. în afara asemănării temei centrale a celor două nuvele, găsim similitudini și la nivelul unor motive, cum ar fi tabloul satului mizer de la început și al celui prosper de la sfîrșit, ambele adevărate locuri comune în literatura de acest gen. S-ar mai putea semnala, în aceeași ordine de idei, modul în care cele două personaje principale, asemănătoare prin voința de bine și tenacitate în realizarea țelului propus, se manifestă în momentul de criză care determină o cotitură în viața lor și în evoluția subiectului nuvelelor. Mai departe însă eroii vor acționa spre același țel pe căi diferite. Astfel, dacă materialul fabulativ al celor două nuvele diferă în mare măsură, la nivelul structurării sale artistice asemănările sînt ca și inexistente. Aceasta ne determină să punem sub semnul întrebării calitatea de izvor a nuvelei lui Zschokke în raport cu cea a scriitorului român, în orice caz, să nu o considerăm ca avînd un rol hotărîtor în plăsmuirea acesteia din urmă.
într-o recenzie la Calindariul bunului econom pe anul 1877, apărută în revista sibiană ,,Școala română“, nr. 4 din 8 octombrie 1876, găsim următoarele rînduri consacrate nuvelei lui Slavici, inclusă în sumar: ,,începutul [î]lu face novela Popa Tundă de Slavici, o imitațiune nimerită după scrierea germană Der Pfarrer von Steinthal (Oberlin), în carea se arată cum un preot brav poate face dintr-o comună prăpădită o comună avută“. Această notiță, ignorată pînă acum de istoricii literari, a constituit imboldul încercării de față.
După cum se vede, autorul anonim al recenziei, văzînd în nuvela lui Slavici o imitație, nu excelează prin precizie în indicarea presupusului izvor și de aceea identificarea lui nu a fost simplă. Necunoscînd autorul scrierii, ne-am îndreptat atenția spre eroul ei. Din bogăția datelor oferite de diferite lucrări enciclopedice, spicuim cîteva: Jean-Frederic Oberlin, născut la 31 august 1740 la Strassbourg într-o familie de intelectuali, a fost, de la vîrsta de 27 de ani și pînă la moarte, survenită în 1826, preot protestant la Waldbach, parohie situată într-un ținut muntos din Alsacia, Steinthal sau Ban de la Roche. Aici a desfășurat o amplă operă civilizatoare, constînd în transformarea profundă a înfățișării locurilor ca și a vieții materiale și spirituale a enoriașilor săi, ceea ce i-a atras nu numai dragostea acestora, ci și o deosebită faimă. Astfel, în 1794, Convenția Națională și-a exprimat admirația față de el; mai tîrziu, țarul Alexandru l-a asigurat de cele mai alese sentimente, iar Ludovic al XVIII-lea i-a conferit Legiunea de onoare. In aceste condiții, în jurul lui Oberlin s-a creat o bogată literatură biografică, însumînd titluri în limbile franceză, engleză și mai ales germană. Dintre lucrările în limba germană, înregistrate în bibliografiile Oberlin, două au un subtitlu asemănător celui menționat în notița amintită:
GENEZA NUVELEI POPA TANDA
63
(1)	Burckhardt, W., Johann Friedrich Oberliris, Pfarrer im Stein-thal, vollstăndige Lebensgeschichte und gesammelte Schriften. .	4
Bande, Stuttgart, 1843;
(2)	Bodemann, F. W., Johann Friedrich Oberlin. Pfarrer im Stein-thal. Lucrarea a cunoscut trei ediții: 1855, 1868 și 1879, dintre care noi am consultat-o pe cea din urmă, însumînd 224 de pagini, apărută la Stuttgart și aflată în biblioteca Institutului teologic protestant din Sibiu.
In afara acestora, am descoperit în fondul unitarian al Bibliotecii Academiei R.S.R., filiala Cluj-Napoca, o broșură nemenționată în sursele de informare ce ne-au fost accesibile: Der Pfarrer Oberlin. Das Steinthal. Eine wahre Geschichte oder das von der Wirklichkeit uber-troffene Goldmacherdorf von Heinrich Zschokke, Zweite Auflage, Leip-zig, 1845, 32 p.
Care dintre aceste lucrări i-a putut servi lui Slavici drept izvor pentru nuvela sa? Răspunsul ni se pare deocamdată dificil și, dealtfel, de însemnătate secundară. Așa cum arătam, ultimele două, reprezen-tînd biografii ale pastorului alsacian, se păstrează în fondurile religioase reformate ale bibliotecilor noastre. Am menționat mai sus mărturisirea lui Slavici cu privire la preocupările sale din perioada arădeană pentru problemele bisericești. Mai rețineA din aceeași lucrare o informație semnificativă despre strînsele legături dintre bisericile ortodoxă și calvină d'in Oradea, determinate de nevoia de a se apăra împotriva presiunilor exercitate asupra lor de cele două puternice episcopii romano- și greco-catolică. în aceste condiții, ipoteza că Slavici a putut consulta într-o bibliotecă reformată d'in Oradea vreuna din lucrările menționate mai sus, probabil pe a lui Bodemann, apărută într-o a doua ediție doar cu cîțiva ani înainte, ni se pare absolut plauzibilă.
*
Ce material i-a putut oferi aceasta?
Atît broșura Ini Zschokke, cît și cartea lui Bodemann reprezintă expuneri obiective, la persoana a IlI-a, menite să pună în lumină dimensiunile personalității acestui pastor excepțional, care cumulează cele mai variate și uneori contradictorii virtuți: fervoare religioasă și cunoștințe enciclopedice, dragoste de oameni și asprime față de manifestările păcatului, neînfricare și blândețe, deplină stăpînire a cuvîntu-lui și deosebit spirit practic, voință și perseverență care nu dezarmează niciodată, puse în slujba binelui colectiv. Profilul pastorului se împlinește pe măsura relatării faptelor sale, a realizării operei ce i-a adus celebritatea. Ambele lucrări conțin în esență motivele ce ar fi putut reține atenția scriitorului român și pe care le relatăm în continuare. Ele debutează cu descrieri ale Steinthalului înaintea sosirii omului providențial care a fost Oberlin. Sînt menționate în aceste tablouri condițiile nefavorabile agriculturii, dat fiind că terenul era acoperit cu stînci, păduri sau mlaștini, solul, degradat, era spălat de revărsarea rîurilor, recoltele erau neînsemnate, ceea ce-i silea pe locuitori să se hrănească mai mult cu fructe de pădure și puțini cartofi, lipsindu-i de
64
S. IERCOȘAN, E. VIOREL
orice îndemn la muncă. „Locuințele lor — spun ambii autori — erau cele mai sărăcăcioase colibe de paie pe care ți le poți închipui44. în aceste colibe mizere trăia o populație săracă, aproape de înfometare, îmbrăcată în zdrențe și profund ignorantă. în rîndurile sătenilor, ne informează Bodemann, se instalase indiferentismul religios, prilejuit de starea tot atît de precară a bisericii ca și cea a enoriașilor: „Puținele venituri ale preoților în Steinthal, poziția izolată și pustie, clima aspră, pe scurt, renunțările de tot felul care erau legate de acestea, făceau ca aceste locuri să apară ca locuri de pedeapsă, unde n-avea nimeni chef să vină, astfel că mulți ani au fost trimiși acolo numai asemenea preoți pe care nimeni nu-i voia sau care trebuia să ispășească pedepse în acest loc ele exil44 (p. 10). Așezările din Steinthal erau izolate de restul lumii, datorită drumurilor impracticabile în cea mai mare parte a anului. Cu privire la moravurile oamenilor, Bodemann notează: „Cum era patria lor, așa erau și obiceiurile lor, sălbatice și crude“, iar Zschokke observă că acești locuitori „nu voiau să-și schimbe situația și nici să și-o îmbunătățească14 (p. 5).
în continuare, cei doi biografi simt nevoia să alăture acestui tablou dezolant un altul, contrastant, care măsoară dimensiunile operei pastorului reformator. Cităm din primul capitol al lucrării lui Bodemann, intitulat Steinthalul cum era odinioară și cum este acum: „Pustiul și sălbăticia de altădată s-au transformat în grădini minunate. Unde ajunge ochiul se pot vedea case zidite din piatră, al căror exterior te duce cu gîndul la spiritul de ordine și curățenie din interior. Ele sînt grupate pitoresc, atît în văi încântătoare, cît și în munți grațioși, înconjurate de grădini cu pomi fructiferi, care formează o coroană în jurul curților și în jurul diferitelor sate. . . Ogoare roditoare, fabrici și manufacturi de tot. felul înviorează valea din loc în loc, de la casă la casă. Drumuri potrivite leagă între ele cătunele, precum și cu șoseaua principală44 (p. 11—12). In aceeași măsură s-au îmbunătățit și moravurile oamenilor, caracterizate acum prin blîndețe și sociabilitate, îneît ambii autori se simt îndreptățiți să vorbească despre instaurarea în Steinthal a unui paradis exterior și interior.
Cea mai mare parte a lucrărilor în discuție este consacrată prezentării vieții și activității preotului iluminist. Venit voluntar în Steinthal, tînărul pastor este pus în fața unor mari dificultăți. Mizeria materială și spirituală a enoriașilor îl impresionează puternic. Dar, scrie Bodemann, „Oberlin a adus cu sine o voință extraordinară și cel mai aprins zel44 (p. 40). De la început și-a dat seama că sarcina sa este dublă: să se îngrijească de sănătatea sufletească a enoriașilor săi și totodată de cea trupească. „El știa ca nimeni altul, notează același biograf, că un creștin trebuie să tînjească după împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa, dar în același timp că această tendință înaltă a spiritului are nevoie de o bază externă, că omul nu trăiește numai cu pîine, clar că nu se poate lipsi de ea și că nevoile trupești și sărăcia atîrnă ca o greutate de plumb de aripile spiritului44 (p. 41). Cu o energie nestăvilită, preotul și-a început deîndată activitatea, pe de o parte prin piedici înflăcărate, pline de evlavie și învățături, dar și de amenințări cu pedeapsa divină,
GENEZA NUVELEI POPA TANDA
trezind admirație și în același timp contrarietate; pe de alta, inițiind tot felul de acțiuni pentru îndreptarea situației sătenilor, de la organizarea școlii la sfaturi agrotehnice, de la strîngerea de fonduri la Strassbourg, destinate unor acte filantropice, la măsuri pentru asigurarea prosperității gospodăriei proprii.
Zelul moralizator și reformator al preotului s-a izbit la început de indiferența enoriașilor, apoi de ostilitatea unora, care s-au înțeles să-i aplice chiar o corecție corporală. Avertizat, Oberlin a mers în mijlocul dușmanilor săi și i-a dezarmat prin curaj și tact pedagogic, făcîndu-și-i din adversari susținători și contribuind la prestigiul pe care și l-a câștigat în parohie. Un alt factor care i-a atras stima enoriașilor, ne informează Bodemann, l-au constituit dovezile zilnice ale puterii de sacrificiu pentru binele lor. în sfîrșit, calea cea mai sigură spre succes s-a dovedit a fi exemplul personal, atît în comportamentul conforra preceptelor predicate, cît mai ales în activitățile economice și gospodărești. ,,Oberlin, ne spune Bodemann, a recunoscut în curînd că la locuitorii Steinthalului, tari de ureche, cuvintele nu ajută și s-a hotărît să apeleze în loc de urechi la ochii lor și să predice prin faptă și prin exemplu personal" (p. 62). Și-a ales deliberat cîteva terenuri pe lingă care trecea un drum umblat și le-a cultivat în modul cel mai rațional, făcînd din ele un adevărat teatru al experimentărilor sale agricole. A cultivat aici soiuri noi de cartofi aduse din străinătate, diferite legume, care pînă atunci nu fuseseră cunoscute în Steinthal nici după nume, cereale indigene și străine și pomi fructiferi. A făcut o pepinieră, aș-teptînd ca enoriașii să-i urmeze exemplul și să-i ceară ajutorul. La început, aceștia au fost neîncrezători. Cîte unii, trecînd, dădeau din cap sau îl batjocoreau. Alții însă se opreau și nu se puteau mira îndeajuns de rodul extraordinar al cîmpurilor. „Dar mai ales, notează Bodemann, s-au luminat și și-au deschis inimile cînd au văzut pomii fructiferi în toată splendoarea lor și cînd bunul lor domn preot le dădea să guste și cu această ocazie aflau că rodul recoltei i-a adus și o sumă frumoasă de taleri sclipitori. . . Pe scurt, fără știrea și voința lor, au fost aduși acolo unde a vrut să-i aducă Oberlin“ (p. 64).
Sînt relatate, în continuare, etapele parcurse în procesul de ridicare economică, socială, culturală și morală a Steinthalului, pînă la starea de „paradis terestru^ descrisă la început, ambele lucrări încheîndu-se cu înmormîntarea preotului, plîns de întregul ținut, indiferent de religia oamenilor ce-1 locuiau, și cu îndemnul de a-î urma catehismul moral.
Este ușor de observat existența unor asemănări între materialul tematic al nuvelei Popa Tanda și cel oferit de biografia lui Oberlin, atît la nivelul întregului, cît și la acela al unor motive parțiale. în slabele cazuri este vorba de tema transformării aproape miraculoase a unei așezări umane situate într-un ținut vitregit de natură și decăzute, din pricina acestor condiții, pe treapta cea mai de jos a mizeriei, într-o alta înfloritoare, grație hărniciei oamenilor, stimulată de acțiunea ener
5
66
S. IERCOȘAN, E. VIOREL
gică și de exemplul unui preot de excepție. Apar, cum spuneam, și unele motive comune, fie statice, fie dinamice, conform clasificării lui Tomașevski. Semnalăm, mai întîi, descrierea, prin antiteză, a imaginii satului mizer de la început și a celui prosper de la sfîrșit. Aceste mo~ tive, la rîndul lor, se pot descompune în unități tematice mai mici. Iată, de pildă, descrierea casei preotului la Bodemann: „Casa prohială părea mai degrabă o colibă sărăcăcioasă, abia păzită de vînt și vreme rea“; și la Slavici: „în apropierea bisericii se află o casă pustie, numai după nume casă. . . De cînd casa era a popii, prea multe îndreptări nu i se făcuseră, și acum era tot hîrb, pereții ciur și acoperișul mrejă“. Comună este și 'imaginea satului-grădină cuprinsă în tabloul prosperității. Am citat mai sus pasajul respectiv din Bodemann și iată acum corespondentul lui la Slavici: „De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sînt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, cîte o bucată din pereții și acoperemintele caselor“. Un alt motiv asemănător este ciocnirea dintre bunele intenții ale preotului și indiferența sau chiar ostilitatea poporenilor. Rezolvarea conflictului se face, de asemenea, în mare parte, într-un mod asemănător, prin imitarea exemplului popii de către enoriași. Găsim, în sfîrșit, la ambele personaje, expresia unei concepții asemănătoare despre misiunea preotului și viața creștinească. Ideile citate mai sus după Bodemann le reîntîlnim expuse în prima predică a părintelui Trandafir în biserica din Sărăceni, puse de Slavici sub semnul ironiei: „Fiind omul în lume, Dumnezeu voiește ca el să simtă toate plăcerile curate ale vieții, pentru că numai așa poate să o iubească și să facă binele într-însa. Omul care din vina sa ori în urma altor întîmplări simte numai amar și necazuri într-astă lume nu poate iubi viața și neiubind-o disprețuiește în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc“. Și, desigur, enumerarea unor motive comune nuvelei lui Slavici și biografiei pastorului Oberlin ar mai putea continua.
Existența acestor asemănări, ca și cunoașterea împrejurărilor evocate mai sus ne îndreptățesc, credem, să susținem că Popa Tanda a fost elaborată într-o primă versiune la Oradea, în toamna anului 18731, sub o dublă impulsiune: a contactului cu „realitatea prezentăw (în terminologia lui Emil Ermatinger)9, fapt mărturisit chiar de autor, și a în-tîlnirii cu un „material 'istoric^, biografia pastorului alsacian, în redactarea autorilor amintiți, mai probabil a lui Bodemann. Se adaugă astfel factorilor genetici autohtoni un altul, extern.
în lucrarea sa Conținut și formă în opera poetică, Oskar Walzel consideră că scriitorul poate prelua un material preexistent, modelat sau nu literar, dar, „de la materialul luat ca atare, el purcede apoi mai departe la creație. Această creație privește fie conținutul spiritual, fie
9 Apud Oskar Walzel, Conținut și formă în opera poetică. în românește de Gherasim Pintea, București, 1976, p. 63.
GENEZA NUVELEI POPA TANDA
67
potrivirea aspectului exterior al operei de artă*10 11. Este, credem, și cazul lui Slavici cu nuvela Popa Tanda. El a preluat dintr-o biografie un material tematic, modelîndu-1 artistic într-o operă de ficțiune, în care expresia îi aparține întru totul, iar viziunea implicată este și ea profund personală.
Pentru a înțelege configurația și sensurile dobînd'ite de acest material în nuvela lui Slavici, este nevoie să avem în vedere atmosfera literară în care aceasta a fost elaborată, instrumentele de care dispunea autorul și concepția sa despre literatură, pe atunci în formare, descifrabile în scrisorile adresate în acea perioadă lui lacob Negruzzi. Aflăm astfel că scriitorul începător era preocupat în mod special de folclor, despre a cărui valoare avea cea mai înaltă idee și pe care îl considera punctul de pornire al literaturii culte. îl interesau mai ales basmul și anecdota, din care se inspiră cu predilecție la început. După cîțiva ani de activitate literară, prozatorul șirian se declară creatorul unei „școli* originale, „poporale* și implicit naționale. „Consistă poporalitatea în caractere, explică el. Te rog cată în viață și te încredințează dacă îți poți închipui altfel pe român între aceleași împrejurări. Bogdan, omul așezat, care numai anevoie se hotărăște la ceva, dar hotărît odată pune capul în pietri, e un popa Tanda, e un Petru Viteazul Greuruș, nu e bufon. E «Frecățel», e în ultimă analiza Dănilă Prepeleac, omul care dă cu bota în baltă, e ^hodorosc trosc, mazere de post», es ist der Mann, der Gutes iibt und Boses stiftet, Boses iibt und Gutes stiftet4411. Mai reținem, în același sens, mărturisirea din Amintiri despre redusele cunoștințe de literatură română cultă și de limbă literară ale scriitorului începător: „Am ajuns dar la universitate fără ca să fiu în stare a gusta productele literare române, care-mi păreau afectate, lipsite de avînt și scrise într-o limbă pocită. . . Bună și frumoasă era pentru noi numai limba pe care o învățaserăm fiecare în satul său*12.
Dorind să scrie o nuvelă axată pe ideea rolului civilizator al preotului sătesc, atît de actuală în momentul și mediul în care trăia, și beneficiind de un model străin, care îi oferea un anumit material fabula-tiv, Slavici este aproape constrîns să modeleze acest material în funcție de mijloacele puse la îndemînă de inițierea sa în literatura și limba populară, de concepția ce și-o crease, pe baza aceleiași literaturi și a cunoașterii vieții populare, despre o anumită structură caracterologică specifică românului. Am numit astfel noi factori genetici autohtoni, mai subtili, ce vor influența opera în structura ei artistică, venind în ajutorul talentului scriitorului.
Slavici va renunța deci la formula narativă obiectivă, alegîndu-și un povestitor din interiorul lumii evocate, martor, participant și beneficiar al evenimentelor. îi ghicim identitatea din limbajul popular, cu pronunțate note de oralitate, din familiaritatea cu care numește oameni
10 O s k a r Walzel, op. cit., p. 83.
11 I. E. T o r o u ț i u, Studii și documente literare, II, București, 1935, p. 277. p. 277.
12 loan Slavici, Opere, IX, p. 82—83.
68
S. IERCOȘAN, E. VIOREL
și locuri, din culoarea emoțională a povestirii. Iată cu ce voioșie aefle-mesitoare, explicabilă prin decalajul dintre timpul de fabulă și cel al povestirii, vorbește despre mizeria sărăcenenilor: „Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă. . . tot una cîte una. . . Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliță este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale și prin acoperiș. Nici muruiala pe pereții de lemn n-are înțeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dînșii. Cîteva lemne clădite laolaltă, un acoperiș din paie amestecat cu fîn, un cuptor de imală cu prispa bătrînească, un pat alcătuit din patru țapi bătuți în pămînt, o ușă făcută din trei scindări înțepenite c-un par cruciș și cu altul curmeziș. . . lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-și facă altul mai pe plac“. Tot atît de caracteristic este tonul încărcat de satisfacție în relatarea prosperității finale, dublat de zîmbetul ușor malițios al autorului. Fără îndoială, cea mai mare calitate a nuvelei lui Slavici, secretul reușitei ei rezidă în acest mod de expresie, în particularitățile stilistice conferite de adoptarea manierei povestitorului popular.
O altă calitate a nuvelei rezultă din capacitatea scriitorului de a selecta din multitudinea motivelor pe cele strict, necesare și a le organiza într-un subiect ele maximă concentrare, în jurul unui moment de criză, cu o perfectă dozare a elementului descriptiv și narativ și cu o excelentă stăpînire a artei utilizării valorilor temporale, care-i permite să je dilate sau să le comprime după logica povestirii.
Continuînd evidențierea originalității lui Slavici, trebuie să ne referim la însăși structura eroului și la semnificațiile sale. „Pe părintele Trandafir să-1 țină Dumnezeu!“, își începe scriitorul suita portretelor regresive ale acestuia: primul, integral pozitiv, al doilea, mixt, al trei-le?i, în care se insistă asupra unor defecte reale sau de conjunctură, menite să-1 pună în conflict cu lumea în care trăiește și să facă din el un opozant de vocație: „Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul așa. Oamenii se prea supără cînd le luăm căciula din cap. Și e bine să trăim bine cu lumea“. Dealtfel, Slavici era preocupat să confere popii Tanda, așa cum reiese și din porecla sa, atributele unui erou anapoda, un fel de personaj de basm, care, cînd vrea binele, face răul și invers. Din anumite puncte de vedere, personajul acționează mereu inadecvat. în prima parte ci nuvelei, el predică zelos sau utilizează alte mijloace verbale din ce în ce mai tari pentru a-i lumina cu orice preț pe leneșii și ignoranții sărăceneni, neglijîndu-și total propria gospodărie. Cu un asemenea material uman, metoda se dovedește, evident, falimentară. în partea a doua, preotul abdică de la misiunea de luminător, acționând deci inadecvat din punctul de vedere al profesiei sale, și se consacră unui scop egoist, asigurarea bunăstării materiale a propriei familii. De data aceasta, reușita e deplină: întoreînd spatele colectivității, el reușește să o transforme, datorită spiritului mimetic al poporenilor și puterii de convingere a exemplului său, care nu reprezintă însă, ca în
GENEZA NUVELEI POPA TANDA
69
cazul lui Oberlin, un act deliberat. Tot spre deosebire de modelul său, părintele Trandafir nu este înarmat cu temeinice cunoștințe agrotehnice, industriale, financiare etc., pe care să le aplice experimental în văzul satului. Dimpotrivă, el este nevoit, datorită situației limită în care ajunsese, să descopere, in modul cel mai empiric cu putință, munca, refăcînd, în cîteva acțiuni simbolice, relatate memorabil de Slavici, drumul umanității de la cultivarea pămîntului, menită să-i astîmpere foamea, la practicarea meseriilor și a negoțului; de la înjghebarea unui adăpost împotriva intemperiilor, la apariția și satisfacerea nevoii de confort și frumos. Este prea cunoscută, pentru a o mai cita, scena în care popa și familia sa trăiesc uimirea primilor oameni în fața miracolului încolțirii semințelor. Dealtfel, simbolice sînt și alte elemente ale nuvelei, între care onomastica și toponimia.
Construindu-și personajul pe aceste coordonate, Slavici, după părerea noastră, nu numai că nu ne-a dat în Popr- Tanda o expresie a ideologiei iluministe și în eroul său un „Aufklărer" tipic, cum se susține de obicei, ci, dimpotrivă, a creat, voit sau nu, o replică ironică la literatura emanată din această ideologie. „Luminile" s-au dovedit incapabile să exercite cea mai'neînsemnat^ influență asupra vieții materiale într-o societate înapoiată. Dimpotrivă, bunăstarea economică, obținută prin muncă neobosită, constituie baza propășirii spirituale. în tabloul final, apare și școala, instituție inexistentă în vechiul Sărăceni. Din nuvela scriitorului șirian se desprinde deci o concepție materialist-empirică, izvorîtă din mentalitatea țărănească, așa cum și principalele mijloace de expresie le împrumutase artei poporului.
Pornind de la un model din iluminismul european, Slavici a creat o operă profund originală, purtînd amprenta specificului național și popular românesc. Prin aceasta, nuvela slaviciană nu este lipsită de atributele universalității, ea apărîndu-ne totodată ca o demonstrație a unor adevăruri generale despre viața omenească: prioritatea economicului, foloasele și satisfacțiile muncii, puterea exemplului, mecanismul psihologic al progresului și, desigur, și altele.
Pentru a încheia enumerarea factorilor care au contribuit la de-săvîrșirea acestei nuvele,, atît de echilibrată în construcție, de originală în concepție și de îngrijită în expresie, reamintim asistența critică a prietenilor săi, acordată cu generozitate de aceștia și consemnată cu recunoștință de autor.
EINE HYPOTHESE UBER DIE ENTSTEHUNGSGESCHICHTE DER NOVELLE
POPA TANDA VON IOAN SLAVICI
(Z u s a m m e f a s s u n g)
Zur Klărung der Entstehungsgeschichte der Novelle „Popa Tanda“ von loan Slavici ziehen die Autorinnen als mogliche Quelle die Biografie des aufklărenden protestantischen Pastors Johann Friedrich Oberlin heran, die entweder von I-L
70	S. IERCOȘAN, E. VIOREL
Zschokke oder, was noch wahrscheinlicher ist, von F. W. Bodemann herausge-geben wurde.
Die vorliegende Untersuchung hebt das Vorhandensein innerer genetischer Faktoren neben dem aus der erwăhnten Biografie entnommenen Erzăhlstoff her-vor. Dieser Stoff wurde kiinstlerisch so gestaltet, dass, was Konzeption, Kon-struktion und Ausdruck anbelangt, ein originelles fiktionelles Werk entstand, das in seinem Aufbau die naționale und volkstumliche rumănische Spezifik widerspiegelt.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
DIN PROBLEMATICA ATLASULUI LINGVISTIC SLAV
G. BENEDEK
Atlasul lingvistic slav, al cărui volum introductiv a apărut în 1978 (Atlasul lingvistic general slav. Fascicula introductivă. Principii generale. Materiale informative, Moscova), reprezintă investigația de cele mai mari proporții din istoria slavisticii. Acest atlas este rezultatul colaborării strînse în ultimele două decenii între slaviștii din treisprezece țări. ALS este atlasul unui grup de limbi înrudite, limbi slave, privite ca un întreg organic cu elemente comune si distinctive. Din acest grup fac parte: bulgara, sîrbocroata, macedoneana, slovena, slovaca, ceha, poloneza, luzaciana superioară, luzaciana inferioară, ucraineana, rusa și bielorusa.
Necesitatea elaborării acestui atlas, care se deosebește de atlasele naționale slave, a fost determinată de mai multe cauze. înainte de toate trebuie amintit că izoglosele dialectale, care adeseori trec prin tot teritoriul locuit de slavi, nu se suprapun cu granițele politice sau chiar lingvistice. Așa, de exemplu, izoglosa trecerii lui g la h (în cuvintele de tipul gora > hora „munte, pădure. . .“) separă graiurile caka-viene ale limbii sîrbocroate, unele dialecte slovene, slovaca, ceha, o parte din luzaciană, unele dialecte ucrainene și bieloruse de restul dialectelor și limbilor slave. Asemenea izoglose sînt numeroase.
Ideea elaborării ALS a fost lansată încă în 1929 la Primul congres internațional al slaviștilor de la Praga de lingviștii francezi A. Meillet și L. Tesniere. Această idee a devenit, însă, realitate concretă numai după Cel de al IV-lea congres internațional al slaviștilor de la Moscova din 1958, care a formulat principiile de bază și a stabilit măsurile concrete în vederea elaborării atlasului.
Atlasul lingvistic slav include 850 de puncte, dintre care 35 de localități cu populație slavă veche sînt situate în țări neslave: 1 în Albania, 6 în Austria, 8 în Grecia, 4 în Italia. 4 în R. D. Germană, 8 în R. P. Ungară, 1 în Turcia și 3 în România, așezate în Banat: Vinga cu grai bulgăresc, Clocotici și Svinița cu grai șîrbesc. Distanța între localitățile anchetate este în medie de 60 de km. Desigur, în regiunile unde dialectele sînt mai diversificate, rețeaua punctelor de anchetat este mai deasă și, invers, mai rară în ținuturile mai omogene dialectal. Atlasul va apărea într-o perioadă mai îndelungată în două serii: I. lexic, derivare, semantică; II. fonetică, fonologie, morfologie. Fiecare serie va avea mai multe fascicule.
Dintre țările neslave, teritoriul României și al Ungariei, pe care în trecut au trăit slavi, dar s-au asimilat, lăsînd urme în lexicul celor două limbi și în toponimia celor două țări, joacă un rol important în reconstituirea izogloselor slave vechi. Cu ajutorul unor toponime de origine slavă se pot stabili cu aproximație granițele dialectelor slave me
72
G. BENEDEK
ridionale și de est pe teritoriul României și aria de răspînd'ire a dialectelor slave meridionale și de vest pe teritoriul Ungariei. Aceste date, avînd însă importanță pentru trecut, nu se trec pe hărțile atlasului care are caracter sincronic, în schimb, ele vor fi incluse în Comentariile atlasului.
In cele două decenii care au trecut de la Cel de al IV-lea congres internațional ,al slaviștilor, au fost larg dezbătute și clarificate problemele legate de elaborarea atlasului. O conferință a Comisiei internaționale a ALS a avut loc și la București în 1964. Din anul 1968 apare periodic organul atlasului Obsceslavjanskij lingvisticeskij atlas, Moscova (Atlasul lingvistic general slav). Mult material cu privire la problematica ALS apare și în paginile revistelor slavistice din diferite țări.
ALS va avea o deosebită importanță pentru studiul comparativ-istoric al limbilor slave și va contribui la elucidarea unui șir întreg de probleme, legate de patria primitivă a slavilor, repartiția dialectală a limbii slave comune, dispersarea slavilor în diferite direcții și epoci, contactele slavilor cu alte popoare, procesul de formare a limbilor slave ș.a.m.d. Și d'in materialul strîns pentru atlas reiese că nu mai stă în picioare concepția simplistă, conform căreia limba slavă comună s-ar fi scindat inițial în ramura vestică și sud-estică, din cea din urmă formîndu-se ulterior limbile slave de sud și de est. Izoglosele demonstrează că limbile slave de vest în unele privințe se aseamănă cu limbile slave meridionale.-, iar în alte privințe cu cele de est. Prin urmare, formarea și interacțiunea în epoca veche a dialectelor și limbilor slave a fost un proces ma'i complex decît s-a presupus de către unii slaviști.
ALS va oferi material interesant și pentru analiza tipologică a limbilor slave contemporane și va permite tipologizarea unor particularități specifice, ca de exemplu: raportul între sistemul vocalic și consonantic, corelațiile fonologice, trăsăturile prozodice, modalitățile de exprimare a raporturilor dintre părțile de vorbire prin elemente flective, analitice etc., sistemul timpurilor verbale ș.a.m.d.
însuși Chestionarul atlasului (Voprosnik Osceslavjanskogo ling-visticeskogo atlasa, Moscova, 1965, 270 pag.), rezultatul colaborării între slaviștii diferitelor țări, reprezintă o adevărată operă care cuprinde, printre altele: sistemele de transcriere pentru sunetele de vorbire posibile in toate graiurile slave, lista fenomenelor de cercetat din toate compartimentele limbilor slave și gruparea întrebărilor pe sfere semantice. în cursul anchetelor s-a lucrat cu două chestionare: cu un chestionar dezvoltat, compus din 3 454 de întrebări, care -a fost utilizat într-o rețea mai rară de puncte și cu un chestionar redus, folosit în toate localitățile. întrebările chestionarului redus fac parte din chestionarul dezvoltat. în majoritatea covîrșitoare a localităților s-a lucrat cu chestionarul redus. La elaborarea chestionarului s-a avut în vedere, în primul rînd, principiul diacronic, în sensul că s-au urmărit corespondentele formelor din slava comună tîrzie în limbile slave contemporane. Cuvintele-titlu ale chestionarului apar, de regulă, sub patru
ATLASUL LINGVISTIC GENERAL SLAV
73
forme: forma din slava comună și formele din limbile literare rusă, sîrbocroată și poloneză. Chestionarul ALS are, printre altele, două părți mari: Lista fenomenelor de limbă (fenomene fonetice, prozodice, morfologice, de derivare, lexicale, semantice și sintactice) și chestionarul cu care s-a lucrat pe teren, Lista întrebărilor, compusă din partea tematică (cuvinte (grupate pe sfere semantice), gramatică, semantică și cuvintele referitoare la păstoritul montan.
In legătură cu fenomenele anchetate ne vom opri, pe scurt, asupra unor probleme fonetice, lexicale și semantice. O parte însemnată a vocabularului limbilor slave nu este diversificată din punct de vedere lexical: există peste 1 900 de cuvinte comune limbilor slave, în sensul că ele sînt formate de la aceleași rădăcini moștenite din limba slavă comună. Aceste cuvinte sînt însă foarte diferențiate sub aspect fonetic și morfologic. Așa, de exemplu, pentru denumirea cucului se folosesc în limbile slave două categorii de cuvinte: cuvintele derivate de la rădăcina kuk- au peste 70 variante fonetice și morfologice, de exemplu.: kuk, kukule, kukawa etc., iar cuvintele formate de la zeg^z-, cum ar fi zozuL’a, zezul’ka etc., reprezintă mai mult de 30 de variante. Izoglosele acestor două cuvinte împart lumea slavilor în două arii mari: formele derivate de la kuk- sînt wăspîndite în limbile slave de est, parțial în cele de vest și în limbile slave din peninsula Balcanică.
Din cele 3 454 de întrebări ale chestionarului, 186 se referă la fenomene semantice. Includerea lor în chestionar a fost necesară, deoarece o parte din vocabularul limbii slave comune, moștenită de limbile slave contemporane, s-a diversificat nu numai din punct de vedere fonetic și morfologic, ci și semantic. Varietatea sensurilor numeroaselor cuvinte în limbile slave contemporane este surprinzătoare, ceea ce se explică prin evoluție ulterioară. Pentru ilustrarea celor spuse aducem numai cîteva exemple, specificînd după forma slavă comună sensurile din limbile slave contemporane (fără a mai menționa, din lipsă de spațiu, care sens, în ce limbă slavă se întîlnește): bergh „mal, deal, munte, pantă, grămadă, rîpă, stîncă abruptă, limită, mejdină, albia rîului“, brlogi) „vizuină, bîrlog, așternut pentru animale, timp plo-iosu, cerda „rînd, clasă, grup, cireadă“, godina „interval de timp, vreme, ploaie^, gora „munte, pădure, pod (între tavan și acoperișul ca-sei)“, nevesta „fată logodită, mireasă, femeie tînără, căsătorită nu de mult, soția fiului sau a fratelui, femeie în genera?1, postum „păstor, cioban, armăsar sau cal castrat^, zivot'b „viață, corp, trunchi, burtă, avere, vite“ etc.
Posibilitățile de evoluție și modificare ale sensurilor și ale îmbogățirii conținutului semantic al lexemelor în general sînt nelimitate. In această privință materialul oferit de ALS este deosebit de ilustrativ. Hărțile atlasului vor crea perspective noi pentru studiul semanticii compar ativ-istorice a limbilor slave, domeniul neglijat al slavistici'i.
Transcrierea fonetică se bazează pe alfabetul latin, cu unele completări din alfabetele grecesc și chirilic, precum și cu numeroase semne diacritice. Numărul semnelor pentru redarea diferitelor nuanțe ale sunetelor vorbirii din dialectele celor treisprezece limbi slave este
74
G. BENEDEK
foarte mare, în total 89. în slava comună tîrzie existau 11 foneme vocalice și 26 foneme consonantice, în schimb, în transcrierea fonetică a ALS au fost stabilite 17 semne pentru vocale și 72 pentru consoane (sunete, nu foneme). Chiar dacă admitem, pe bună dreptate, că fonemele din slava comună aveau variante poziționale și dialectale, numărul sunetelor vorbirii pe teritoriul întins, locuit astăzi de slavi, este mult mai ridicat decît a fost în slava comună. Aceasta scoate în evidență în mod pregnant procesul intens de diversificare a limbilor slave sub aspect fonetic.
La cartografierea fenomenelor de limbă pe hărțile atlasului se folosesc semne geometrice în alb-negru (cerc, triunghi, pătrat etc.) care se trec lîngă numărul localităților anchetate. în cazurile cînd un cu-vînt ilustrează mai multe fenomene, se tipăresc și hărți colorate. Ariile de răspîndire geografică a particularităților dialectale sînt ilustrate prin suprafețe hașurate și sînt delimitate prin izoglose.
Datorită complexității problemelor schițate, ALS va avea o mare importanță nu numai pentru slavistică , c'i și pentru geografia lingvistică, lingvistica comparativ-istorică și sincronică în general.
H3 nPOBJIEMATHKn OBUJ,ECJIABHHCKOrO JIHHrBHCTmECKOrO ATOACA
( P e 3 io m e ) ■
B Tenenne ABaauaTiuieTHero coTpyAHimecTBa cji3bhctob pasnbix cTpa« dbuiH BbiHCHenbi npodJieMbi TeopeTHqecKoro h MeTOAHHecKoro xapaKTepa h dbuin AocTHrHyTbi pe3yjibT3Tbi, npe&-CTaBJiHiomHe HHTepec He TOJibKo cjisbhcthkh, ho h ajih jiHHrBHCTHHecKOH reorpacțHH BOOâme h AJia ApyrHx OTpscjieH 5i3biKO3H3HHsi . B cTaTbe c>KaTO H3^araiOTCH KopeHHbie Bonpocbi OJIA: ceTKa HaceJieHHbix nynKTOB, MecTO pyMbiHCKoro h BenrepcKoro asbiKOBoro MarepHaJia CJia-BHHCKOrO npOHCXOJKAeHHH B KOMMeHTapHMX aTJiaca, BOnpOCHHK, CpaBHHTeJIbHO-HCTOpHHeCKaa ceMaHTHKa, TpancKpHnHHH h KapTorpa(J)HpoBaHHe.
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
REC EN Z11
Vasile Ș e r b a n, I v an Evseev, Vocabularul românesc contemporan — schiță de sistem —, Timișoara, Editura Facla, 1978, 299 p.
Seila „Studii de limbă și stil“ a editurii timișorene Facla s-a îmbogățit recent cu un titlu de mare interes Vocabularul românesc contemporan — schiță de sistem —, lucrare semnată de Vasile Șer-ban și Ivan Evseev.
Cartea se adresează „unui larg cerc de cititori44, oferind informații cu privire la organizarea actuală a lexicului limbii române44, iar prin „aspectele teoretice, de lingvistică generală și de lexicologie, prezente în toate capitolele, se face utilă și studenților și cadrelor didactice" (p. 5).
Cele trei capitole: I. Noțiuni introductive, II. Vocabularul românesc contemporan, III. îmbogățirea vocabularului, ocupă spații diferite în economia lucrării, celui de al doilea capitol rezervîndu-i-se ponderea, fapt explicabil prin însuși titlul cărții. Primul capitol este împărțit în următoarele patru părți: 1. Limba ca sistem de sisteme, 2. Lingvistica, 3. Lexicologia, 4. Lexicografia. Sînt prezentate succint aici problemele limbajului ca fenomen social și ca instrument al gîndirii și viziunea saussuriană asupra limbii ca sistem de semne (pornind de la structura semnului • lingvistic) precum și relația limbă-vorbire. Lexicologia este definită ca „studiul științific al vocabularului (sau al lexicului44) (p. 13). 'Considerînd studiul vocabularului pe trei coordonate: materialitate, semnificație și origine, autorii stabilesc trei ramuri ale lexicologiei: morfonemia, semantica și etimologia. Subcapitolul destinat lexicografici adaugă părții teoretice un bogat material ilustrativ.
„Noțiunile introductive44 sînt exemplificate în continuare, pe larg, în capitolul II „Vocabularul românesc contemporan44. Stabilirea relațiilor colectivitate-vocabular, individ-vocabular, precum și descrierea vocabularului implică necesitatea definirii cuvîntului. în căutarea acestei „spinoase44 definiții (neformulată definitiv în lucrare) se face identificarea cuvintelor, analiza lor, se indică relația sens-semnificație, sînt enumerate categoriile de cuvinte. Noțiunile de motivare,
nemotivare, necesitate, convenție, categoriile de motivare stabilite, împărțirea în cuvinte concrete și abstracte contribuie la elucidarea esenței noțiunii studiate. Tot pentru clarificarea problemelor ridicate de definirea cuvîntului se aduce în discuție raportul gen-sex-nu-măr și gen-sens precum și structura materială a cuvintelor. Fiecare aspect enumerat este bogat exemplificat, ur-mărindu-se realizarea unor mici monografii ale temelor expuse.
Considerînd lexicul un ansamblu bine organizat, bazat pe existența cuvintelor ca unități care au un corp fonetic autonom și un conținut, sînt stabilite părțile componente, subansamblurile valorice ale vocabularului: fond lexical de bază, fexic circulant și masa vocabularului, primele două formînd fondul principal lexical. Din punct de vedere stilistic vocabularul se împarte în fond comun, expresiv și savant, fondul comun fiind întrebuințat în trei ipostaze: vorbire literară, familiară și populară. Sînt discutate drept procese active neologiza-rea și arhaizarea precum și prezența tropilor în exprimarea familiară sau argotică. Este prezentată și structura vocabularului după modelul Măriei Iliescu conținut în articolul Pentru un vocabular fundamental al limbii române contemporane, publicat în „Limba română", XXVI, 1977, nr. 3, p. 239—265.
„Structura semantică a vocabularului românesc44, parte redactată de Ivan Evseev, ocupă în lucrare o pondere însemnată. După colaborarea cu M. Bucă la redactarea a două capitole din Probleme de semasiologie, Ivan Evseev realizează aici un compendiu al problemelor esențiale ale semanticii lexicale, considerînd obiectul de cercetare al acesteia „latura internă a cuvintelor, sensul lor44 (p. 129). Ca și în lucrarea menționată, și aici se păstrează cele două denumiri, semantică și semasiologie, titlul capitolului precum și împărțirea în cele trei ramuri ale lexicologiei, dînd prioritate acum termenului semantică. Socotind pătrunderea intensă a terminologiei franceze în lingvistica românească, credem mai potrivită opțiunea pentru termenul semantică.
76
RECENZII
Definirea sensului lexical este cumulativă : după prezentarea în șase subcapitole a diferitelor accepțiuni ale noțiunii și afirmînd că „sensul lexical se precizează și se explicitează în context41, concluzia este următoarea: „Se poate spune că multiplele interpretări ale sensului, deși aparent se opun una alteia, in realitate, se completează și se presu-pun“ (p. 138). Denotația și conotația sînt definite pornind de la factorii stabiliți de Morris pentru desemnarea valorilor semnului: 1. factorul semantic (valoare denotativă); 2. factorul sintactic (valoare structurală); 3. factorul pragmatic (valoare conotativă).
Polisemia este tratată drept lege a funcționării sistemului lingvistic și „ea există la nivelul sistemului limbii și al normei, dar încetează să funcționeze în vorbire" (p. 151). Sînt expuse pe larg cauzele polisemiei, ale schimbării sensului, modalitățile de transformare a sensului, tropii ocupînd un loc central. Caracterul de sistem al polisemiei este susținut de iterativitatea ei ca și de modul organizării sensurilor din sfera unui cu-vînt polisemantic.
în aceiași stil monografic sînt prezentate omonimia, sinonimia, antonimia, ca și raporturile dintre aceste diferite categorii semantice. Onomasiologia este definită drept „ramură a semanticii care se ocupă cu studiul legilor nominației" (p. 221) și, mai departe, se precizează: „metoda onomasiologică corespunde punctului de vedere al vorbitorului, în timp ce semasiologia reprezintă punctul de vedere al auditoriului". O valoare practică a acestei metode o constituie alcătuirea dicționarelor numite de autori „ideologice", adică „dicționare de idei, dicționare tematice, dicționare analogice etc., în care cuvintele sînt așezate pe grupuri organizate în jurul unor concepte" (p. 225). Așezarea între ghilimele a termenului „ideologic" ca marcă a unui anumit tip de dicționare reflectă reținerea autorilor în privința folosirii lui în acest context. Considerăm că dată fiind accepțiunea bine cristalizată în care este folosită azi familia cuvîntului „ideologie", ar fi mai potrivită înlocuirea aici printr-un alt termen, eventual onomasio-logic.
Capitolul dedicat structurii etimologice realizează, pornind de la lucrările de specialitate, caracterizarea din punct de vedere etimologic a vocabularului contemporan. Acesta este împărțit în patru
mari clase de cuvinte: moștenite, împrumutate, create, cea de a patra clasă formînd-o cuvintele cu etimologie necunoscută. Și aici problemele teoretice sînt însoțite de largi repertorii de cuvinte, ca și în capitolul III, „îmbogățirea vocabularului", care pornește de la caracterul mobil al lexicuiui și înregistrează căile, procedeele de formare a cuvintelor în limba română.
De un real folos sînt „Indicele de materii" și „Bibliografia selectivă". Ar fi fost utilă și o bibliografie mai largă, îndeosebi pentru cele mai recente teorii ale lingvisticii moderne. Surprinde absența din bibliografie a Dicționarului limbii române (DLR), serie nouă, Editura Academiei R.S.R., 1971—1975.
Desigur, unele dintre punctele de vedere privitoare la definirea semanticii, împărțirea lexicologiei în cele trei ramuri amintite, modul de funcționare a polisemiei în limbă și vorbire etc. pot primi și alte interpretări. Aceasta, însă, nu știrbește cu nimic valoarea lucrării — sinteză minuțioasă a unora dintre cele mai discutate probleme ale lingvisticii contemporane, imagine clar conturată a structurii vocabularului românesc contemporan.
ILEANA MUREȘANU
Cornel Să tea n u, Timp și tem-poralitate în limba română contemporană, București, Editura științifică și enciclopedică, 1980 (261 pag. 4- 3 tablouri sinoptice).
După cum însuși autorul afirmă, lucrarea reprezintă o cercetare sistematică a exprimării ideii de timp în limba română contemporană" (p. 21), prin luarea în considerare a strînsei conexiuni a timpurilor verbale și a adverbelor de timp. Scopul cercetării este dublu: „pe de o parte descrierea sistemului temporal verbal și a celui adverbial, după reprezentarea quadridimensională a lumii (în care timpul este a patra dimensiune, unidirecțională și ireversibilă), pe de altă parte relevarea valorilor și funcțiilor elementelor acestui sistem" (p. 22).
Apropiată în privința concepției unor cercetări similare vizînd limbile franceză, spaniolă, germană și engleză, lucrarea în discuție — unica de acest fel, pînă a-cum, la noi — beneficiază de o bogată informație teoretică și practică, interpretată
RECENZII
77
adeseori critic, cuprinsă în cele peste 250 de izvoare de specialitate consultate. Materialul analizat, nu mai puțin bogat și variat, constă în peste 3 700 de exemple, extrase din 20 000 de pagini de proză românească contemporană.
Din punct de vedere metodologic, se cuvine a fi subliniată rigurozitatea aplicării unor concepte structuraliste și anume a criteriilor semantic, distribuțional, și statistic (ultimul, concretizat în formule matematice, ca cea a distribuției binominale, ca și în numeroase tabele și matrice, întîlnite la tot pasul).
înainte de toate, lucrarea evidențiază strînsa interacțiune dintre sistemul temporal verbal și cel temporal adverbial al limbii române. Această interacțiune este de așa natură, încît unele valori temporale se degajă numai din sintagme verbo-adverbiale (cf., de ex., valoarea de viitor a prezentului realizată numai prin combinarea cu un adverb de viitor: merg mâine).
Sistemul temporal românesc prezentat de C. Săteanu are două axe: axa primară (PP), cu centrul prezent, și axa secundară (PA), cu centrul imperfect. Adverbele de timp, grupate pe aceleași axe, cunosc trei sisteme: sistemul adverbelor datante, al verbelor duratice și al adverbelor iterative.
în acest fel, se poate observa că adverbele contribuie în mod substanțial la exprimarea ideii de timp, că „adverbul aduce precizări pe care timpurile verbale sînt incapabile să le facă“ (p. 230). în același loc autorul constată că „dacă la verb temporalitatea este un cadru al acțiunii, la adverb este însuși conținutul semantic". Fără a contesta legitimitatea acestei afirmații, ne întrebăm dacă n-ar fi fost util să se ia în considerare și mijloacele concrete prin care verbele ajung să exprime temporalitatea înțeleasă la modul general (cf., de ex., desinențele, îmbina-reă auxiliarelor cu participiile etc).
Raporturile funcționale între timpuri și adverbe au fost deduse din numeroase tablouri distribuționale. Pe această cale s-au putut contura și unele caracteristici definitorii ale sistemului de exprimare a ideii de timp în limba română prin timpurile verbale și adverbele de timp.
Se remarcă, astfel, că limba română preferă determinarea temporală adverbială în propoziții principale. Printre altele, explicația constă în aceea că, pe
de o parte, în secundare sînt și alți determinanți temporali, iar, pe de altă parte, secundarele sînt ele înseși determinante ale principalelor.
în ce privește topica (adverb-verb / verb-adverb) se observă că în limba română se pot utiliza ambele variante, re-alizîndu-se aceleași valori temporale. Ca o excepție, este interesant de reținut că cele mai frecvente adverbe ale limbii române (cf. acum, atunci, apoi etc.) prezintă mai multe ocurențe în topica adverb-verb decît în cea verb-adverb. S-ar putea pune însă aici, la rigoare, întrebarea în ce măsură necesitățile de ordin stilistic ar putea determina sau afecta realitatea menționată.
Dacă în limba română frecvența cea mai mare caracterizează timpul prezent, respectiv grupul structural adverbial acum, azi, în mod corespunzător dintre cele trei momente ale axelor temporale verbale și adverbiale (anterioritate, simultaneitate și posterioritate), cel mai des întîlnit este momentul simultaneității.
în sfîrșit, dintre cele trei sisteme ale adverbelor (datante, durative și iterative), cel mai frecvent este sistemul adverbelor datante, urmat în ordine de cele durative și iterative.
Deși sumară, prezentarea principalelor rezultate ale cercetării întreprinse de C. Săteanu ne permite, credem, să subliniem din nou, odată cu autorul, că „stabilirea timpului și exprimarea lui în limba română contemporană se face prin conexiunea semantică degajată din contexte adverbiale de timp, din relațiile sintagmatice verbo-adverbiale. Temporalitatea nedefinită, nelocalizată, devine măsurabilă în continuitate, discontinuitate sau în datare prin timpul ce este conținut și adus în sintagma verbo-adver-bială de adverbul de timp".
în concluzie, considerăm că lucrarea discutată reprezintă o valoroasă cercetare monografică, ea înscriindu-se pe linia acelor lucrări, care, pe lîngă aplicarea consecventă a unor metode riguros științifice, aduc și un bogat și variat material interpretat.
Prin calitățile sale științifice și mai ales prin fina și nuanțata analiză a valorilor temporale ale sintagmelor verbo-adverbiale din româna contemporană, lucrarea realizată de C. Săteanu se prezintă ca un adevărat studiu de referință.
M. HOMORODEAN
STUDIA UNIV. BABEȘ-BOLYAI, PHILOLOGIA, XXVI, 1, 1981
CRONICĂ
Participări la manifestări științifice în țară
•	în zilele de 10—11 octombrie 1080 s-au desfășurat lucrările Simpozionului național de dialectologie română, organizat de Institutul de lingvistică și istorie literară în colaborare cu Catedra de limba română din cadrul Facultății de filologie. Au participat peste 80 de cercetători, cadre didactice și studenți din Cluj-Napoca, București, Iași, Timișoara și Baia-Mare. Din cele 2i7 de comunicări, 8 au fost prezentate de lingviști clujeni.
•	în cadrul Facultății de filologie a avut loc, în zilele de W—21 septembrie 1080, Simpozionul național „Predarea limbii române ca limbă străină". Au fost susținute 49 de comunicări, în plen și pe secții, urmate de discuții.
•	Catedra de literatură română, comparată și teorie literară a organizat, sub auspiciile Societății de științe filologice, filiala Cluj, Simpozionul „Centenar Tudor Arghezi" (16—17 mai, 1980; 6 comunicări) și Simpozionul „Centenar Mihail Sadoveanu" (10 noiembrie 1980; 10 comunicări, participanți — peste 100 de cadre didactice, cercetători și studenți).
•	în cadrul Sesiunii științifice a cadrelor didactice, cercetătorilor și studenților din Universitate (24—2,5 octombrie 1980), de la Facultatea de filologie au susținut comunicări — repartizate pe 12 secții — 111 cadre didactice și 80 de studenți. Lucrările a 38 de studenți au fost premiate.
•	Conf. dr. Maria Vodă-Căpu-ș a n și asist. Doina Modolea P r u n e a au luat parte la dezbaterile pe tema Probleme actuale ale limbii și literaturii române, în cadrul colocviilor „Hercules", organizate de Societatea de științe filologice din R.S.R., la Băile Her-culane, în zilele de 10—13 aprilie 1980.
•	Conf. dr. Maria Vodă-Căpu-ș a n a participat cu comunicare la sesiunea științifică organizată de Universitatea din București (9—10 mai 1980) cu ocazia Centenarului Flaubert.
•	La dezbaterea Modernizarea predării limbii române și a limbii materne în școlile cu predare în limba maghiară (Sf. Gheorghe, 30—31 mai 1980), din partea Facultății de filologie au fost prezentate 3 comunicări în plen (prof. univ. dr. S z âb 6 Zoltan, lect. dr. Mate G a v r i 1 și lect. dr. K i s Emese) și 4 comunicări în cadrul secției Limba și literatura maghiară (conf. univ. dr. Balogh Dezso, conf. univ. dr. K o z-m a Dezso, lect. dr. L â n g G u s z-t â v și lect. dr. P e n t e k J â n o s).
•	Conf. dr. O. V i n ț e 1 e r și conf. dr. M. Croitoru au fost prezenți cu comunicări la simpozionul Simbolismul in literatura europeană, organizat la București, în zilele de 12—13 decembrie 1980.
•	La Simpozionul național al proiectelor de gramatică contrastivă (București, 14—16 noiembrie 1980) au luat parte de la Facultatea de filologie lect. dr. E. V i o r e 1, lect. dr. M. Zdrenghea și lect. M. G r u i ț ă.
•	La Cea de a 15-a conferință națională a cercurilor științifice studențești. desfășurată la Sibiu, în zilele de 8—9 noiembrie 1980, de la Facultatea de filologie au participat cu comunicări 68 de studenți, din care 21 au fost distinși cu premii sau mențiuni. ,
Participări la manifestări științifice în străinătate
•	Prof. dr. doc. I. Pătruț a ținut la Universitatea din Cracovia (octombrie 1980) conferința Formarea limbii române.
•Asist. Georgeta Vancea a participat la Congresul internațional al profesorilor de limba germană, Nurn-berg (R.F.G.), 3—9 august 1980.
Vizite din străinătate
•	Aflîndu-se din nou în România, în vizită la Cluj-Napoca, reputatul romanisit Alf Lombard (Lund, Suedia), doctor honoris causa al Universității „Ba-beș-Bolyai“, în ziua de 1 octombrie 1î980 a ținut în cadrul Facultății de filologie, sub auspiciile SRLR, filiala Cluj, o comunicare cu titlul Ce este limba română.
CRONICA
79
• In cursul anului 1980 au mai vizitat Facultatea de filologie: Antonio R ub er t i, rectorul Universități din Roma și prof. dr. Luigi de N a r d i s, decanul Facultății de filologie de la aceeași universitate; Jacques Bateaux din Franța, membru al Asociației internaționale a universităților; prof. dr. L e n n a r t Moberg, de la Universitatea din Uppsala, Suedia; prof. dr. Gerhardt Stickl, de la Institutul de limbi străine din Manheim, R.F.G.
Publicări de cărți
•	Limbă:
Homorodean, M i r c e a, Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980. P ă t r u ț, I., Onomastică românească, București, Editura științifică și enciclopedică, 1980.
Pentek Jânos, Teiszler Pal, Idegen szavak szotăra (Dicționar de neologisme), voi. I și II, București, Editura Kriterion, 1'980.
Sătean u, Cornel, Timp și tempo-ralitate în limba română contemporană. Exprimarea ideii de timp prin sintagme verb o-adverbiale, București, Editura științifică și enciclopedică, 1980.
Schweiger, Paul, Limbă și vorbire în afazie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
Nyelveszeti tanulmânyok (Studii de lingvistică). Redactor Teiszler Păi. București, Editura Kriterion, 1980.
® Literatură:
Căpușan-Vodă, Mari a, Drama-tis Personae, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
F r ă t e a n u, Vasile, Critica gîndirii mitice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980. Kozma D e z s o, Magyar irodalom a XIX. szăzad mâsodik feleleben (Literatura maghiară în a doua jumătate a secolului al XlX-lea), București, Editura didactică și pedagogică, 1980.
P a p a h a g i, Marian, Eros și utopie, București, Editura Cartea Românească, 1980. , Pop, Ion, Nichita Stănescu — spațiul și măștile poeziei, București, Editura Albatros, 1980.
T o m u ș, Silvia, Ionel Teodoreanu sau bucuria metaforei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
Poezia trubadurilor. Traducere de B o ș-c a, Teodor. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
Arghezi, Tudor, Illo igek (Cuvinte potrivite). Selecție și note de Mate G a v r i 1. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
Bezdechi, Ștefan, Gînduri și chipuri din lumea antică. Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de M o -canu, Veronica. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
Ciorănescu, Alexandru, Barocul sau descoperirea dramei. Traducere de Tureacu, Gabriela. Postfață de R a d u 1 ia n, Dumitru. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
Cursuri universitare multiplicate
Analyses textuelles, de un colectiv de cadre didactice de la Catedra de filologie romanică.
Probleme de onomastică (studii și articole), de un colectiv de cadre didactice de la Facultatea de filologie.
Benedek Grigore, Gramatica istorică a limbii ruse. Partea I.
Mi șan, Andrei, Tehnica și metodologia Cercetării științifice.
FI ore a, Ligia Stela, N i c u 1 i-ț ă, I o a n, L’analyse syntaxique. Aper^u theorique et recueil d’exercises.
Materiale (multiplicate) destinate însușirii limbii române de către studenții străini
D a n c i u, Alexandra, 12 paradigme insolite.
Danci u. Alexandra, Poantă I r i n a. Limba română pentru învăță-mînt medical.
Mureș an u, Ileana, Oșianu, Paula, Manual de limba română de specialitate. Nivel II. Profil agronomic, voi. I și II.
Păi ti n ean u, Vi o r e 1, Dicționar practic pentru studenții străini. 1000 de cuvinte românești.
Stanei u, Alina, Uricaru, Lucia, Poantă, Irina, Texte suplimentare pentru studenții străini.
Dicționar tematic poliglot, elaborat de un colectiv condus de Vințeler, O n u f r i e.
Cursuri de perfecționare
•	în luna august 1980, lect. T i b e r i u S i n k a de la Catedra de filologie germanică a efectuat o călătorie cu caracter documentar în R.F.G., cu bursă DAAD.
80
CRONICA
Lectori români în străinătate
•	Lect. dr. M. Homorodean (Catedra de limba română) — Universitatea din Milano (Italia); lect. Gh. H a ș (Catedra de filologie romanică) — Universitatea din Dijon (Franța).
Lectori străini la Facultatea de filologie
•	La Catedra de filologie romanică: asist, dr. Eli de Riccobon (Universitatea din Trieste, Italia) și dr. G i 11 e s Bardy (Universitatea Aix-en-Provence, Franța).
•	La Catedra de filologie germanică: prof. dr. John W. Rathbun (California State University, Los Angeles. S.U.A.), dr. K1 a u s-Diete r S c h u 11, (Universitatea din Leipzig, R.D.G.) și prof. Jiirgen B r a n d t (Institutul DAAD, R.F.G.).
® La Catedra de limba și literatura maghiară: Minna Savela, redactor la Editura „Otava" din Helsinki (Finlanda).
Teze de doctorat
•	Susținute în cadrul Facultății de filologie:
I r i n a P oa n t ă, Proza lui Camil Pe-trescu (29 mai 1980).
Eugen Janitsek, Contribuții la studiul relațiilor lingvistice româno-ucrainiene (Onomastica din Maramureș) (13 iunie) 1.980).
Carmen V 1 ad, Limbajul critic literar actual (Perspectivă semiotică) (12 iulie 1980).
Livia Titieni, Permanențe estetice ale poeziei secolului al XVI-lea (13 septembrie 1980).
Ligia Stela Flore a, Sintaxa francezei vorbite (26 septembrie 198D).
® Susținute în cadrul Institutului de lingvistică și istorie literară:
Dumitru B e j a n, Taxonimia terminologiei botanice populare în limba română (12 mai 1980).
Viorel Pă 1 ti ne an u, Probleme ale denominării ihtionimice (14 iunie 1980).
•	Susținute în cadrul Facultății de filologie de către persoane din afara Facultății de filologie:
Vasile loniță, Toponimia Văii superioare a Timișului (Banat) (10 iulie 1980).
Rădița Goi a, Cultivarea limbii române în școală (Cu privire specială asupra lexicului) (12 iulie 1980).

1	■	7
I. P. Cluj, Municipiul Cluj-Napoca 3008/81
în cel de al XXVI-lea an (1981) Studia Universitaiis Babeș-Bolyai apare in specialitățile:
matematică (4 fascicule)
fizică (2 fascicule)
chimie (2 fascicule)
geologie-geografie (2 fascicule)
biologie (2 fascicule)
filozofie (2 fascicule)
științe economice (2 fascicule)
științe juridice (2 fascicule)
istorie (2 fascicule)
filologie (2 fascicule)
Ha XXVI ro^y Hahami h (1981) Studia Universitatis Babeș-Bolyai bhxoaut no c/ie-AyioutHM cneuHajibiiocTHM:
MâTeMaTMKa (4 BbinycKa)
4>H3HKa (2 BbinycKa)
xhmhh (2 BbinycKa)
reojiorufl-reorpa^pHH (2 BbinycKa)
dwojiorHH (2 BbinycKa)
4)hjioco(J)hh (2 BbinycKa)
SKoiioMHqecKHe nayKH (2 BbinycKa)
lopuAHqecKMe HayKM (2 BbinycKa)
HCTOpHH (2 BblIiy'CKa)
(2 Bbinycxa)
Dans sa XXVI-e amice (1981) Studia Universitatis Babeș-Bolyai paraît dans les specialites;
mathematiques (4 fascicules)
physique (2 fascicules)
chimie (2 fascicules)
găologie-g^ographie (2 fascicules)
biologie (2 fascicules)
philosophie (2 fascicules)
Sciences economiques (2 fascicules)
Sciences juridiques (2 fascicules)
histoire (2 fascicules)
philologie (2 fascicule:.)