COMITETUL DE REDACŢIE Acad. R. CERNĂTESCU, acad. I. NIŢULESCU, acad. V. RĂŞCANU, acad. I. ENESCU, prof. M. HAIMOVICI, membru corespondent al Academiei R. P. R., prof. C. SANDU-VILLE3 membru corespondent al Academiei R. P. R., prof.Cr. SIMIO-NESCU, membru corespondent al Academiei R. P. R. Redactor responsabil acad. O. MAYER ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE FILIALA IAŞI STUDII ŞI CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE FILOLOGIE Anul VIII ^ ^ Fasc. 1 j 1957 Pag. V. ARVINTE — Terminologia exploaţării lemnului şi a plutăritului 1 AL. DIMA — Preocupări de teorie literară la V. A. Urechia 187 I. LĂZĂRESCU — Ştiinţele naturii la „Romînia literară" (1855) . . 199 AKA^EMMB PyMfclHCKOfi HAPO,2J,HOfi PECIiyBJIMKM HCCK nil $ H JI H A Ă y M E H bl E T P y 4 bl M HCCAE40BAHHH 8-ă tor H3£. (DHJlOJIOrHH CO^EPJKAHME Bbin. li 1957 CTp. B. APBHHTE - TepMHHOJiornH jieconpoMbiuiJieHHOcTH h cnjiaBa jieca . 1 AJL Z[HMA — 3aHHTHH B. A. YpeKe no TeopHH jiHTepaiypbi 187 H. JI333PECKy — EdecTBeHHbie HayKH b HtypHajie „PoMbiHHH Jirnepapa" (1855 r.) .......................................... 199 ACADEMIE DE LA RfiPUBLIQUE POPULAIRE ROUMAINE FILIALE DE JASSY fiTUDES ET RECHERCHES SCIENTIFIQUES PHILOL OGIE Annee VIII SOMMAIRE Fasc. 1, 1957 Pag, V. ARVINTE — La terminologie de l’exploitation forestiere et du transport par Ies trains de bois ...... 1 AL. DIMA — Preoccupations de theorie litteraire chez V. A. Urechia 187 I. LĂZĂRESCU — Les Sciences de la nature dans la revue „Romînia lite- 199 rară“ (1855). ....................................... ACADEMIA R. P. R. FILIALA IAŞI STUDII ŞI CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE FILOLOGIE Anul VIII 11957), Fasc. 1 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI ŞI A PLUTĂRITULUI DE V. ARVINTE Comunicare prezentată la 26 iulie 1 )57 în şedinţa Filialei Iaşi a Academiei R. P. R. INTRODUCERE Terminologia populară romînească a diferitelor îndeletniciri s-a bucurat în trecut de atenţia a numeroşi cercetători, care au dat la iveală lucrări valoroase în această privinţă. Este destul să ne gîndim la scrieri de felul celor întocmite de F r. Dame, încercare de terminologie poporană romînă, Gr. An tipa, Pescăria şi pescuitul în Romînia, T. Pamfile, Agricultura la romîni *) şi multe altele de acest fel. Majoritatea cărţilor de acest gen aparţin unor cercetători pentru care luarea în consideraţie a profesiunilor rurale, implicînd şi înregistrarea termenilor populari corespunzători, nu-i obliga la nici un fel de explicaţii de natură lingvistică. Autorii lor priveau obiectul cercetării în primul rînd din punctul de vedere al etnografului, care, trebuind să descrie obiectele de civilizaţie materială, feste obligat, prin f orţa lucrurilor, să noteze şi cuvintele pe care oamenii anchetaţi de el le folosesc. Fără îndoială că această muncă a fost de mare utilitate pentru lingvişti, căci lucrările de lexicologie, în primul rînd dicţionarele, au putut să se îmbogăţească astfel cu mult material terminologic inedit. în acelaşi scop au servit şi culegerile folclorice, care cuprind, de asemenea, numeroase cuvinte ce ţin de îndeletnicirile zilnice ale ţăranului romîn. Nu lipsesc însă nici studii asupra unor termeni profesionali făcute de specialişti în ştiinţa limbii. Aceştia vin în lucrările lor cu un punct de vedere propriu, caracterizat, în primul rînd, prin tendinţa de a explica termenii, de a le clarifica etimologia, de a le stabili, deci, evoluţia sensului şi a formelor. Pe lingvişti îi interesează apoi locul ocupat de terminologia unei profesiuni în ansamblul lexicului al unei î) Vezi şi Al. Bocăneţu, Terminologia agrară in limba romînă; S. FI. Marian, Ornitologia poporană romînă şi Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile romînilor; Z. P a n ţ u, Plantele cunoscute de poporul romîn; M. Bă ce seu, Peştii aşa cum îi vede ţăranul romîn. 2 V. ARVINTE 2 limbi. Nu-i străină de preocupările lor nici grija de a stabili vechimea acestor cuvinte, de a clarifica provenienţa lor din diferitele limbi străine, după cum chestiunea repartiţiei teritoriale, după graiuri şi dialecte, a acestora este iarăşi pentru ei de o mare însemnătate. în acest sens i s-a acordat o atenţie specială la noi îndeosebi terminologiei legate de stînă şi păstorit, iar meritul lui Ov. Densusi'anu de a fi fost primul care să fi văzut, în numeroasele sale lucrări cu acest obiect, importanţa acestei îndeletniciri străvechi în viaţa poporului şi a limbii romîne este de multă vreme unanim recunoscut. în afară de Ov. Densusianu, problema păstoritului şi a terminologiei sale a pasionat pe mulţi alţi cercetători, dar nu este cazul să insistăm asupra lor. Vom adăuga însă că, în afară de păstorit, şi alte domenii au trezit interesul lingviştilor. De pildă, terminologia legată de creşterea cailor s-a bucurat de cercetări amănunţite făcute de S. Pop şi de Şt. Paşca (v. „Dacoromania”, V, 1929). Alte exemple în acest sens nu credem că mai este necesar să mai amintim acum, pentru că nu stă în intenţia noastră de a da, nici într-un mod cu totul incomplet, informaţiile bibliografice asupra chestiunii în discuţie. Am dorit numai să subliniem că" preocupări de terminologie populară romînească au existat în trecut şi ele s-au datorat atît etnografilor, cît şi celor care se interesează de problemele limbii. Cu toate acestea, o serie de îndeletniciri populare au fost incomplet, sau chiar de loc, cercetate. Chiar pentru cele despre care avem deja lucrări ample pot fi încă spuse lucruri noi, căci ne aflăm aici într-un domeniu unde prefacerile lexicale se petrec cu mare uşurinţă. Terminologia pădurăritului şi a plutăritului, care constituie obiectul lucrării de faţă, nu a fost lipsită nici ea de atenţia unor cercetători. Ca şi în cazurile precedente, primii care s-au ocupat cu adunarea ei din gura lucrătorilor forestieri au recurs tot la maniera etnografică de a prezenta materialul. Lucrările cu cuvinte legate de pădurărit, construirea plutelor etc. cuprind adeseori în ele termenii tehnici însoţiţi de explicaţiile cu ajutorul obiectelor desenate, fără lămuriri de natură strict lingvistică. Alteori, şi aceasta în cele înai multe cazuri, cei care se ocupă cu terminologia silvică dau simple liste de cuvinte şi de sensuri, în ordine alfabetică sau pe grupuri de sinonime. Printre cei care au contribuit în chip remarcabil la cunoaşterea termenilor forestieri trebuiesc amintiţi M. Ittu, I. Ciupală, M. Anani a, ingineri sau tehnicieni silvici, Al. Viciu (pentru plutăritul pe Mureş) şi mulţi alţii despre care va fi vorba în decursul lucrării. Cea mai mare parte a activităţii de înregistrare a termenilor folosiţi în exploatările de pădure s-a desfăşurat în jurul publicaţiei scoase, încă din anul 1886, de societatea „Progresul silvic” şi intitulată „Revista pădurilor”. Întinzîndu-se pe o perioadă de mai bine de o jumătate de secol, această publicaţie conţine interesante contribuţii în problema pe care ne-am propus să o cercetăm. Revista întreţinea o rubrică dedicată terminologiei silvice unde, însă, numai din cînd în cînd apăreau materiale noi, căci cei cu astfel de preocupări erau puţini la număr. Se manifestă în paginile ei şi un interes, la fel de sporadic, pentru istoricul exploatărilor forestiere din ţara noastră. în afară de „Revista pădurilor”, şi alte publicaţii, 3 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 3 care vor fi amintite la timp, cuprind termeni silvici. în general însă, materialul publicat nu-i prea numeros în comparaţie cu ceea ce se găseşte în realitate pe teren. De aceasta ne-am putut da seama cu prilejul anchetelor efectuate în regiunea păduroasă a Moldovei, în Bucovina şi în Maramureş, unde îndeletnicirea pădurăritului este ocupaţia de bază a oamenilor. Această afirmaţie o vom dovedi cu materialul de fapte care urmează, în mare parte necunoscut de vechile studii şi nici de dicţionarele romîneşti existente. Lucrarea de faţă numai în rare cazuri va recurge la termenii daţi în lucrările autorilor anteriori, mai ales atunci cînd se vor constata diferenţe între situaţia actuală şi cea reflectată de lucrările mai vechi. înainte însă de a trece la problemele pe care le ridică terminologia pădurăritului, considerăm că sînt necesare cîteva observaţii cu caracter general asupra a ceea ce se numeşte lexic profesional, terminologie profesională, limbaj profesional etc. Expresiile acestea se referă la o realitate uşor de sezisat. Este vorba de una din ramificaţiile sociale ale limbii naţionale. Trăsătura specifică a acestor ramificaţii este dată de lexicul lor aparte, special. Limbajul diferitelor profesiuni recurge însă tot la structura gramaticală şi la fondul principal lexical al limbii comune. A studia terminologia unei profesiuni înseamnă a face, aşadar, lexicologie în primul rînd. în lumina studiilor recente de lexicologie, în care valoarea fiecărui cuvînt, în ansamblul lexicului, este judecată după întrebuinţarea lui mai mare sau mai mică de către indivizii vorbitori, stabilindu-se astfel dacă acel cuvînt este din fondul principal sau din restul vocabularului, trebuie spus că termenii profesionali, cu puţine excepţii, nu se grupează printre elementele importante ale vocabularului, acelea care „circulă^ mai mult, cum spunea Hasdeu, ci, dimpotrivă, că ei îngroaşă numărul mare al cuvintelor cu o întrebuinţare redusă, cu o „circulaţie" restrînsă numai la un grup mic de specialişti. Nu rezultă însă de aici că unii dintre aceşti termeni nu au putut să capete, în anumite condiţii, o mare circulaţie, şi deci importanţă, în lexicul unei limbi, privit în totalitatea lui. Printre elementele care pătrund din restul vocabularului în fondul principal, proces ce se petrece neîncetat în evoluţia limbajului, se pot afla şi cuvinte aparţinînd lexicului profesional. în această situaţie sînt mai cu seamă termenii fundamentali din fiecare îndeletnicire, cei generali, legaţi de realităţi cunoscute de întreaga colectivitate lingvistică. Aceştia merg alături de celelalte elemente importante ale lexicului unei limbi. Dar, de obicei, cuvintele profesionale au o răspîndire redusă, sînt cunoscute de puţini oameni şi nu pot avea, de aceea, dreptul de a ocupa un loc central în lexicul limbii comune. Mai mult încă, ele sînt într-o continuă înnoire. De altfel, aceasta este trăsătura caracteristică a cuvintelor care aparţin celui de al doilea compartiment al lexicului. Procesul de schimbare are loc şi în domeniul fondului principal, dar el este aici mult mai lent. în restul vocabularului, apariţia unor elemente noi şi înlăturarea unor cuvinte învechite se produce necontenit. Cu atît mai mult vor avea loc asemenea schimbări în domeniul termenilor tehnici profesional care, 4 V. ARVINTE 4 aparţinînd tot restului vocabularului, sînt direct legaţi de activitatea de producţie, de unelte şi procese tehnologice, despre care se ştie că sînt într-o continuă prefacere şi înnoire. Poate că în nici un alt compartiment al lexicului schimbarea aceasta, determinată de legătura directă cu nivelul tehnicii de producţie, nu-i mai evidentă ca aici. Orice modificare la nivelul procesului de producţie se reflectă pe plan lingvistic prin apariţia unor cuvinte noi sau prin dispariţia celor depăşite. Faptul este prea cunoscut ca să mai fie nevoie să insistăm. Adăugăm numai că în discuţiile următoare el va fi folosit ca unul din criteriile fundamentale în lămurirea constituirii în decursul timpului a terminologiei silvice din zona anchetată. în ciuda faptului că sînt într-o continuă prefacere şi că sînt cunoscute de puţini oameni, cercetarea cuvintelor care ţin de anumite îndeletniciri ridică probleme importante pentru istoria limbii sau pentru istoria poporului. Aceşti termeni vorbesc prin ei înşişi despre relaţiile economice şi sociale create într^un anumit moment din evoluţia unui popor, despre influenţele străine determinate de anumite raporturi etnografice de pe teritoriul ţării respective. Ei merită, de aceea, toată atenţia cercetătorilor. O altă chestiune preliminară este aceea cu privire la raportul dintre terminologia profesională populară, unde se încadrează şi cuvintele care sînt legate de pădurărit, şi terminologia marilor întreprinderi industriale sau a diferitelor ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. Cu toate că în ambele cazuri avem de-a face tot cu ramificaţii ale limbii comune după profesiuni, între aceste două realităţi există cîteva trăsături distinctive. Dintre acestea, ni se pare că pot fi subliniate cîteva. Astfel, termenii aparţinînd celei de a doua categorii sînt, în primul rînd, de factură cultă. Cei mai mulţi dintre ei sînt fie creaţii ale învăţaţilor pe baza lexicului latin sau grecesc, fie împrumuturi din aceste limbi cu accepţii noi în ştiinţa şi tehnica modernă. Termenii ştiinţifici şi tehnici sînt fixaţi în opere scrise, iar specialiştii se străduiesc să-i folosească în mod corect. Această terminologie cultă se caracterizează apoi printr-o relativă unitate, care, de cele mai multe ori, depăşeşte graniţele unei singure ţări, căpătînd un caracter internaţional. O altă trăsătură importantă a terminologiei tehnice şi ştiinţifice constă în aceea că ea este legată de mijloace de producţie perfecţionate, moderne. Faţă de toate acestea, terminologia diferitelor îndeletniciri populare se caracterizează tocmai prin lipsa unor astfel de trăsături. Ea nu este fixată nici în lucrări scrise, după care să se ghideze cei care o utilizează *), nu-i nici unitară, căci ea e alta de la grai la grai, de la sat la sat, uneori, şi, ceea ce-i foarte important, nu-i legată de o tehnică perfecţionată, modernă. Prin aceasta, cele două realităţi se deosebesc între ele. Ar mai putea fi adăugat şi faptul că, în timp ce pentru cele mai multe ramuri ale terminologiei ştiinţifice şi tehnice se poate stabili, cu oarecare uşurinţă, timpul cînd ele s-au constituit ca atare (pentru limba romînă aceasta s-a petrecut cam acum o sută de ani), pentru terminologia di- 1) „Revista pădurilor" a militat pentru crearea unei terminologii silvice unitare, barată pe lexicul popular al pădurăritului, dar rezultatele par a nu fi, fost cele scontate, 5 \ TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 5 feritelor profesiuni populare lucrul acesta este mai greu de făcut, căci limbajele profesionale datează de multe veacuri, desigur de la apariţia diverselor meserii, şi ele nu au fost, ca cele dinţii, fixate în scris. Uneori însă, deosebirea dintre termenii profesionali populari şi cei legaţi de o tehnică avansată este greu de făcut în fapt. Aceasta se datoreşte pătrunderii tot mai puternice a cuvintelor din cea de a doua categorie în uzul meseriaşilor de la sate. Dacă ne referim la situaţia de pe terenul limbii romîne, aceasta se constată îndeosebi în domeniul terminologiei fierăriei, tîmplăriei etc., care sînt tributare terminologiei din întreprinderile similare ale marii industrii. Fenomenul pătrunderii acestor cuvinte tehnice face parte din procesul mai mare, observat în zilele noastre, al adoptării de către masele populare a formelor şi cuvintelor din limba cultă, care se bucură de un tot mai accentuat prestigiu. Aceeaşi situaţie am putut-o constata şi în domeniul terminologiei profesionale a pădurăritului, a transportului lemnului cu plutele şi a gaterului ţărănesc. Deşi cei mai numeroşi termeni ce vor fi luaţi în discuţie au un caracter popular, în toate momentele mai importante din această ramură de producţie pot fi auzite şi cuvinte tehnice împrumutate din limba literară. în această privinţă, nu poate fi ignorată influenţa tehnicienilor şi a inginerilor silvici. Cu toate acestea, terminologia silvică ce urmează a fi prezentată are un caracter popular pregnant* în sensul pe care i l-am atribuit mai sus acestui cuvînt. Materialul lexical al lucrării de faţă provine, în cea mai mare parte, din satele de pe valea Bistriţei, îndeosebi de la Bicaz către izvoarele acesteia, şi din cîteva localităţi din Maramureş. Extinderea cercetării şi în satele Vişeul de Sus, Moisei şi Borşa din Maramureş a fost determinată de constatarea existenţei unor termeni specifici lucrătorilor sezonieri maramureşeni, întîlniţi în satele de pe Valea Bistriţei. Pentru a se putea stabili asemănările şi deosebirile care, după cum se va vedea mai departe, există între terminologia din aceste două regiuni, s-a considerat necesară şi o deplasare pe celălalt versant al Prislopului, în satele care .se bucură de o faimă deosebită (e vorba în primul rînd de Borşa) în privinţa îndemînării locuitorilor lor în această profesiune. De asemenea, mai rar, vor fi amintite şi unele localităţi din Bucovina. Cîteodată au fost notate cuvintele ce ţin de pădurărit şi din alte localităţi situate în apropierea bazinului rîului Bistriţa, cum ar fi, de pildă, Boroaia, Humuleşti, Pipirig, Vatra Moldoviţei şi altele, cu prilejul unor anchete nu prea extinse. Materialul din Vatra Moldoviţei provine de la un informator ocazional, originar din această localitate, întîlnit întîmplător. Anchetele, începute din anul 1951, au fost întreprinse de unii membri ai Catedrei de limba romînă de la Facultatea de istorie-filo-logie şi de membri ai Colectivului de lingvistică al Filialei Iaşi a Academiei R.P.R. La anchete au participat prof. G. Istrate, în calitate de conducător, Ecat. Teodorescu, N. A. Ursu, Al. Andriescu, Şt. Giosu şi V. Arvinte. Materialul care provine din satul Poiana Stampei a fost adunat de Gh. Bodor din colectivul de lingvistică de la Academie. Selectarea, din întregul material dialectal cules, a fişelor referitoare la 6 V. ARVlNTfc 6 terminologia forestieră, clarificarea unor sensuri şi, uneori, şi a cîtorva etimologii, parcurgerea unor publicaţii cu termeni forestieri şi redactarea unui glosar provizoriu al termenilor, de obicei neînregistraţi în dicţionarele existente, au început să fie făcute încă din anul 1953 de către membrii colectivului amintit. Lucrarea de faţă pleacă însă direct de la fişe şi numai în unele cazuri s-a făcut apel la glosarul redactat anterior. Acesta ne-a servit, mai ales, ca punct de plecare la alcătuirea glosarului de la sfîrşitul lucrării de faţă. De asemenea bibliografia mai veche a terminologiei pădurăritului şi plutăritului a fost parcursă din nou integral. Nu socotim că sînt necesare alte amănunte asupra felului cum s-au desfăşurat anchetele, asupra chestionarelor folosite, a informatorilor. Atîta doar că, în foarte multe cazuri, materialul lexical a fost adunat prin întrebări directe, însoţite de indicarea obiectului respectiv, puse lucrătorilor forestieri pe care anchetatorii îi găseau la locurile lor de muncă, în pădure, la legatul plutelor etc. în redactarea materialului am renunţat la transcrierea fonetică a cuvintelor, din cauză că lipsesc semnele necesare la tipografie. Chiar dacă această dificultate nu ar exista, pentru o lucrare de lexicologie aspectul fonetic al cuvintelor este de minimă importanţă. în multe privinţe, lucrarea de faţă va folosi metoda cunoscută sub numele de „cuvinte şi lucruri" (Worter und Sachen) la care se recurge adeseori în studiile de lexicologie bazate pe un material asemănător cu acela pe care îl ia în discuţie lucrarea de faţă. CAP. I. FORMAREA TERMINOLOGIEI FORESTIERE Prima chestiune pe care o ridică terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului ţine de vechimea acestei terminologii, de modul cum ea s-a constituit în decursul timpului. Ea trebuie rezolvată por-nindu-se, în primul rînd, de la vechimea îndeletnicirii pădurăritului şi a transportului de lemne pe apă în regiunea indicată. Mai mult decît în orice alt domeniu al limbii, terminologia profesională este legată de activitatea de producţie. Dacă aceasta se va efectua cu mijloace tehnice rudimentare şi cuvintele corespunzătoare vor fi puţine la număr. Cînd însă procedeele de producţie se perfecţionează, numărul termenilor creşte în mod corespunzător. Privit din acest punct de vedere, materialul lexical de care dispunem ne îngăduia să distingem trei mari straturi terminologice. în primul rînd, este vorba de o serie de cuvinte care amintesc de mijloace rudimentare în tehnica lucrului la pădure şi a transportului de buşteni pe apă sau a prelucrării lor cu ferăstraiele ţărăneşti primitive. Unii din aceşti termeni, puţini la număr, continuă să fie în uzul aproape al tuturor lucrătorilor din satele anchetate. Nu ne referim aici la termenii generali ai acestei îndeletniciri, cunoscuţi, de altfel, de 7 1 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 7 întreaga colectivitate lingvistică romînească, unii din ei pătrunşi chiar în fondul principal lexical, ci tot la nişte termeni profesionali, care, deşi amintesc de exploatările forestiere din vechime, sînt şi astăzi foarte uzitaţi. Este cazul, cum seva vedea îndată, cu cuvinte de felul lui dragoman, schelă (de plute) şi altele. Alţi termeni, deşi cunoscuţi de inf or-matori, sînt întotdeauna însoţiţi de remarca, aproape invariabilă, că se spuneau mai înainte. Ca exemplu de acest fel amintim aici cuvîntul dâlcăuş. în sfîrşit, unii termeni care apar întîmplător în documentele moldoveneşti, foarte puţini la număr de altfel, sau în articole scrise de silvicultori către sfîrşitul secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului nostru, sînt cu totul daţi uitării. Inovaţiile tehnice survenite între timp le-au grăbit sfîrşitul. Al doilea strat terminologic, care l-a înlocuit aproape pe cel vechi şi care se păstrează şi astăzi, oferind cercetătorului tocmai materialul cel mai bogat şi mai variat, s-a constituit, cu aproximaţie, către sfîrşitul secolului trecut şi s-a mărit necontenit în toată prima jumătate a secolului nostru. El stă în legătură cu intensificarea, uneori dezastruoasă, a exploatărilor forestiere în munţii Moldovei, ai Bucovinei şi în Maramureş din epoca infiltrării aici a capitalurilor străine sau a dezvoltării întreprinderilor capitaliste autohtone. Nu trebuie însă să se tragă concluzia că înlocuirea termenilor vechi s-a produs imediat. Procesul trebuie imaginat ca o suprapunere a termenilor noi peste cei vechi, în urma căreia puţini dintre aceştia din urmă, după o perioadă mai îndelungată de coexistenţă, au mai putut supravieţui. în această perioadă pătrund, după cum se va vedea, numeroase neologisme de origine franceză (romanică, în general) sau latină, termeni de origine germană, maghiară sau chiar italiană, aceştia din ultimele trei limbi de la lucrătorii angajaţi de întreprinderile din regiune. Un rol important îl va avea şi limbajul folosit de specialiştii în problemele de silvicultură, de la care ţăranii vor deprinde termenii noi ai silviculturii romî-neşti, constituită acum ca disciplină ştiinţifică în limba naţională. Un ultim grup de termeni în cadrul acestei profesiuni poate fi pus pe seama perfecţionărilor tehnice recente şi a noii organizări a muncii efectuate în timpul din urmă. Cuvintele din acest strat pot fi uşor recunoscute. Ele sînt, totodată, puţine la număr. Ne vom opri, pe rînd, asupra fiecărei grupări de termeni din cele stabilite acum, căutînd să ilustrăm cu exemple caracteristicile fiecăreia şi să desprindem calea pe care s-a dezvoltat această terminologie populară. Aşadar, în cadrul primei părţi a lucrării de faţă vor fi tratate trei mari probleme, corespunzătoare celor trei straturi lexicale pe care* le-am distins mai sus. Intîi vor fi discutaţi termenii care amintesc de exploatările făcute în folosul turcilor sau care atestă o tehnică neevoluată, vor urma termenii din epoca intensificării producţiei forestiere sub capitalism (aici vor fi tratate influenţele germană, italiană, ucraineană etc.), pentru ca, în sfîrşit, să fie discutaţi termenii pătrunşi în ultimii ani. în partea a doua a lucrării se va face o prezentare amănunţită a stadiului actual, aşa cum a fost el consemnat în anchetele recente, a terminologiei exploatării forestiere şi a plutăritului. După un scurt 8 V. ARViNTE 8 capitol asupra ariilor terminologice (ar fi, deci, a treia parte) şi altul asupra mijloacelor de îmbogăţire a lexicului forestier, va urma un glosar al cuvintelor mai importante ale acestei terminologii. A. Vechimea exploatărilor forestiere. Primul strat terminologic De la început trebuie să precizăm, în legătură cu vechimea exploatărilor forestiere şi a plutăritului pe Bistriţa, că nu avem intenţia de a face un istoric amănunţit al acestei chestiuni. De altfel, cîteva începuturi, fără pretenţie, în această privinţă există. Autorii lor, de obicei specialişti în silvicultură, se mulţumesc, de regulă, cu publicarea unor pasaje din documentele adunate în colecţiile mai cunoscute, fără nici un fel de interpretare. Aşa se prezintă, de pildă, articolul semnat de P. Antonescu, Din trecutul pădurilor noastre, în „Revista pădurilor", anul XXIV (1910), sau acela al lui I. S. Ză voia nu, Din trecutul pădurilor noastre. Documente istorice, tot în „Revista pădurilor", anul XXV (1911), p. 11—14; 139—143. Izvoarele folosite de amîndoi sînt „Uricariul" lui T. Codrescu, colecţia de documente a lui Hurmuzachi, Istoria Romînilor a lui V. A. Urechi a sau alte colecţii. Despre situaţia din trecut a pădurilor din Maramureş nu se face, cum era şi normal, pentru că această provincie făcea parte din imperiul austro-ungar, nici o menţiune. în schimb despre pădurile din Bucovina se pot scoate cîteva date din „Orînduialacc de pădure emisă în timpul împăratului Iosif al II-lea în 1786. Despre ea va fi vorba îndată. Ştiri istorice mai numeroase cu privire la exploatările de lemn din Moldova, după cum rezultă din cele două articole citate, apar în secolul al XVIII-lea. Cu siguranţă că şi mai înainte această îndeletnicire va fi existat, căci munca de tăiere a arborilor pentru nevoile vieţii este străveche. Secolul al XVIII-lea se pare că aduce însă pentru Moldova o intensificare a exploatării pădurilor. Acum nevoile împărăţei otomane în produse forestiere sînt satisfăcute, în cea mai mare parte, de ţările romîneşti. Un loc important îl are, în această privinţă, regiunea muntoasă a Moldovei şi îndeosebi bazinul rîului Bistriţa. Dar şi celelalte păduri, din regiunile deluroase ale ţării, iau drumul Constantinopo-lului. Cetăţile turceşti din Crimeia şi din sudul Rusiei primesc lemne din Moldova. Aceasta rezultă, printre altele, din Sama vistieriei pe anul 1763, f. 167, de la Arhivele statului din Iaşi, Tr. 1768, op. II, 2018, nr. 1. In cele două articole din „Revista pădurilor" acest document nu-i pomenit. Din el aflăm că hanul Crimeii şi cetatea Călburului primeau cherestea făcută cu cheltuiala vistieriei Moldovei, că spre Cetatea Albă cheresteaua hanului era transportată cu plutele, că pentru construirea plutelor erau meşteri anume plătiţi. Din acest document menţionăm termenii care, probabil, denumeau un sortiment lemnos : criş cuşaclii („126 lei pe 630 criş cuşaclii cîte 24 bani criş“). Alte ştiri inedite asupra exportului de lemne spre imperiul turcesc rezultă şi din Sama vistieriei pe anul 1786. (Tr. 1768, op. II, 2018, nr. 3), tot de la Arhivele statului din Iaşi. Aici, la capitolul „Chereste", se vorbeşte de o sumă de 12 670 lei reprezentînd „cheltuiala ce s-au făcut de cei rîn- 9 i TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 9 duiţi în părţile ţării munteneşti la tăetul a 189 bolovani, 24 coţi lungul, 12 parmaci ciacciarşi, adică tăetul şi cărat pînă la Lichişeşti şi trecut Dunărea cu beceturi, cari din poruncă împărătească s-au trimis la Silis-ţra“. Ca şi în cazul documentului precedent, şi acesta de aici nu figurează în articolele citate din „Revista pădurilorcc. Autorii acestora invocă însă alte documente. Noi ne vom opri puţin mai ales asupra acelora care cuprind şi termeni din acea vreme referitori la calităţile de lemn cerute de Poarta otomană. Cum rezultă din hatişeriful împărătesc din 1774 („Uricariul“, VI, p. 442), cheresteaua produsă în munţii Moldovei se exporta către Dunăre „din vechime". Şi de acum înainte, cînd se va cere, ea va trebui să fie trimisă pentru trebuinţa cetăţilor Rumeliei, iar plata pentru tăiatul şi adusul ei să se facă din birul ţării de către Bina-emini. Un document 1776, publicat în „Uricariul", XIX, p. 380, dă din nou ştiri în problema pe care o urmărim. El atestă, la fel, exportul lemnului nostru la Constantinopole, ca şi atîtea alte documente. în plus, el cuprinde şi o serie de termeni forestieri folosiţi în epocă. Documentul se referă la veniturile mănăstirii „Sf. Spiridon" din Iaşi, rezultate din taxarea lemnelor exportate. Veniturile proveneau de la şeicele mari „ce se pogoară pe Şiret", de la şeicele mici. Erau apoi taxate diferitele sortimente lemnoase, cu care ocazie sînt înşirate după cum urmează : „de tot catargul ce se pogoară pe Şiret", de la toată cîrma, de tot trinchetul, de tot şirinul mare şi mic, de tot „tahtalîcul ce se pogoară pe Şiret" de tot dulapul mare şi mic, de la grinzi, scînduri de brad şi de tei „ce vin pe apăcc, de la uşori. Unii dintre termenii aceştia vor dăinui pînă în zilele noastre. Exploatările forestiere se intensifică spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Din această cauză se vor lua unele măsuri de reglementare a tăierii pădurilor, căci continuarea stării de lucruri de pînă acum va face, cu vremea, ca să nu mai fie de unde lua „chereste mare pentru trebuinţa Ţarigradului şi altor sarhaturicc. Despădurirea a atins codrii merei ai ţinutului Covurlui din care cu înlesnire se trimitea la Galaţi pe plute cherestea pentru nevoile Ţarigradului 1). într-o altă ştire, din 1799, sînt iarăşi consemnate şeici şi catarge care veneau pe Şiret spre Galaţi, cu obligaţia de a plăti o dare. Dintre categoriile de produse lemnoase sînt consemnate: sireanul, tahtalîcul, dulapii, trunchiurile, grinzile etc. (v. Uricariul, I, p. 87). Sînt însă mai puţine sortimente decît cele date în documentul din 1776. Separe că pînă la tratatul de la Adrianopole lemnul din Moldova nu putea fi exportat în alte părţi în afara imperiului turcesc. Aceasta rezultă, printre altele, şi din hatişeriful publicat în Tezaurul de monumente istorice, voi. II, p. 312, unde se specifică anume că raelele [adică supuşii sultanului din Moldova] să nu cumva să ducă cheresteaua în altă parte în afara hotarelor ţării. Ştirea este din anul 1802. Cu trei ani înainte de pacea de la Adrianopole, în 1826, din nou se interzice exportul cherestelei în 1) Vezi Uricariul, I, p. 189. Este vorba de Aşezămîntul lui AL Moruzi pentru păduri, rădiuri şi dumbrăvi, din 28 noiembrie 1792. 10 V. ARVÎNTH 10 altă parte decît la Ţarigrad („Uricariul", XXII, p. 302). Plata cherestelei care mergea pe Şiret spre Dunăre şi apoi mai departe se făcea cu „fiat" („preţul hotărît din Ţarigradcc), cum spune Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei, Iaşi, 1857, p. 29. Iată un citat mai lung din lucrarea acestuia : „Mai înainte însă pînă a nu se îngrădi prin războiul ruşilor de la 1828, pretenţiile cele neprecurmate ale turcilor care izvorau pe toată ziua asupra acestui pămînt de la domnia fanarioţilor încoace, codrii cei mari a Moldovii era în bunăvoinţă a devletului pentru că după ce toată cheresteaua trebuitoare Porţii o ridica din ţară cu fiatu (preţul hotărît din Ţarigrad) apoi orînduie şi înadins dregătoriu de la Poartă asupra cherestelilor Moldovei, numit Direccibaşa ca să taie lemnul ce se cerea trebuinţei lor, după măsurile ce aduce cu sine, încît ţinuturile Bacău, Neamţu şi Suceava nu făce alta peste vară decît cherestele turceşti şi pe lîngă oamenii lui Direccibaşa împănaţi prin satele de la munte, cu privigherea măsurilor se trimete şi înadinşi boieri ai domniei executori în facerea cherestelelor ce să fie mai de grabă şi după urmare acest product însemnătoriu vreo sută de ani s-au măcinat cu paguba pămîntului şi cu sdruncinul ţăriicc (p. 29). Situaţia aceasta, cum rezultă chiar din spusele lui Drăghici, se va schimba într-un anumit sens după Tratatul de la Adrianopole. Un document inedit (aflat în Biblioteca Academiei R.P.R., XXXV/ 28, original), datînd din 1813, august 12, conţine ştiri importante referitoare la producţia forestieră de pe Valea Bistriţei. Este vorba de o învoială care se încheie între locuitorii satului Hangu şi Enache Con-tovici „supusul englezesc". Faţă de acesta, locuitorii din satul amintit contractaseră anumite datorii. Ei se învoiesc astfel : „...cu a noastră cheltuială să facem şi să pogorîm la şchele tîrgului Pietrii două mii plute dulapi fiind fieştecare plută cîte una sută cinzeci dulapi, iar dulapii să fie lungimea lor cîte de douăzeci şi două palme proaste şi lăţimea de 12 parmace, iar grosul un pol parmac..." De asemenea în ferestraie ei vor tăia scînduri şi le vor trimite pe plute tot la Piatra, în fiecare primăvară vor sosi în „şchele tîrgului Pietrii" cîte 100 de plute scînduri, timp de cinci ani, fiecare plută cuprinzînd „300 scînduri, lungimea lor 14 palme proaste, latul 8 parmace şi grosul două degete". După ce obligaţia anuală, spune documentul, era predată lui Enache Contovici, locuitorii satului Hangu erau liberi să vîndă cheresteaua produsă pe deasupra oricui vroiau. Proprietarii de ferăstraie aveau însă obligaţia să dea de tot „heresăul cîte o plută de scînduri" ca dijmă. Despre această4 obligaţie se vorbeşte şi în alt document, de asemenea inedit, datînd din 1816, martie 29 (aflat la Academia R.P.R., XXXV/26, original). El cuprinde mărturiile „plăieşilor din cotunurile Hangului" cu privire la obligaţiile lor faţă de proprietar. învoiala dintre „supusul englezesccc Enache Contovici şi „plăieşii" din Hangu nu a putut fi respectată de către aceştia din urmă. Ştim aceasta dintr-un document datînd din 1817, ianuarie 26 (la Academia R.P.R., XXXV/27, copie). Locuitorii satului Hangu „cu toate cotunu-rile", dau scrisoare la mîna lui Enache Contovici „supusul englezesc", „pentru ca să se ştie că din întîmplare vremilor neputînd noi nici la li TERMINOLOGIA EXPLOATÂRII lemnului 11 una din vadele să facem şi să răspundem dumisale suma de chestele din două mii plute dulapi şi scînduri brad cu care am fost drepţi datori dumisale (precum la învoielele ce s-au făcut între noi la anul 1813 august 13 pre larg se arată) care învoieli sînt întărite şi de către prea înălţatul nostru domn, măria sa Scarlat Alexandru Voevod prin luminata carte înălţimii sale, tot dintr-acelaşi an şi lună şi după dreaptă socoteală ce-am făcut scăzîndu-ne dumnealui cu toţi dulapii şi scîndurile ce-am dat din suma mai sus arătată rînduri, rînduri, păn la trecuta lună octombrie a anului 1816, fără a încărca asupra noastră un dulap sau scîndură subcuvînt de dobîndă, am mai rămas drepţi datori cu 175 069 dulapi şi 122027 scînduri, adică [în litere], în măsurile cuprinse în învoielele mai sus pomenite. Pentru care neavînd alt chip de plată, am căzut cu rugăminte la dumnealui ca să ne mai păsuiască şi să ne mai puie vade de 10 ani, ca în curgerea acestor ani, rînduri, rînduri, fără zdruncinare noastră, să plătim toată această datorie..Plata se va face cu dobîndă şi anume la 10 dulapi, unul în plus anual. La fel şi la scînduri. Cheresteaua trebuie pogorîtă la „şchele tîrgului Pietriicc şi făcută „teslim“ (= predată) dumisale (lui Enache Contovici) în tot anul primăvara. Din toate acestea rezultă iarăşi că la începutul secolului trecut exploatările forestiere erau destul de dezvoltate şi că supuşii străini puteau întreprinde un comerţ intens cu aceste mărfuri. Nu putem şti dacă materialul lemnos de care e vorba în aceste documente era exportat în afara graniţelor imperiului turcesc. Am văzut mai înainte că Poarta nu permitea acest lucru. E drept că acolo era vorba numai de „raiele“, nu de „supuşi“ străini, cum este acest Enache Contovici. Iată alte cîteva ştiri furnizate de documente inedite aflate la Arhivele Statului din Iaşi, referitoare la producţia şi traficul cu produse forestiere din jurul anului 1830 în satele din bazinul mijlociu al Bistriţei. Ştirile se găsesc în lucrarea lui Gh. PI aton, Cu privire la dezvoltarea pieţii interne şi participarea ţărănimii la procesul de schimb în preajma Regulamentului Organic în Moldova (în manuscris). Astfel, în anul 1829 negustorul Manole Copce din Piatra Neamţ contractează cu locuitorii din satul Mădei 120 plute cherestea. Plutele trebuiau aduse la Piatra. La Arh. St. Iaşi, în dos. lit. M/352, f. 71, se păstrează cererea din 16 iulie a acestui negustor, în care se arată că deşi locuitorii din satul amintit primiseră banii, nu i-au livrat la timp cheresteaua. Negustorul pietrean deja vînduse lui Iacob Budanov din Ismail 100 de plute din cele pe care locuitorii din Mădei urmau să i le livreze. Numeroase ferăstraie rudimentare care lucrau la începutul secolului al XlX-lea în satele regiunii aparţin ţăranilor şi nu arendaşilor sau proprietarilor. Uneori există mai mulţi proprietari ţărani la un singur ferăstrău. Au loc uneori conflicte între proprietarii de ferăstraie şi arendaşii moşiilor. De pildă, în aceeaşi lucrare a lui Gh. Plat o n, la p. 14, se citează cazul locuitorilor din satul Bistricioara şi cotunurile sale aparţinînd de Hangu care, la 24 iunie 1830, se plîng lui Kisselev că arendaşii moşiei le-au luat cele 17 mori şi 25 ferăstraie. Tot un conflict între arendaş şi localnicii proprietari de ferăstraie este consemnat în două jalbe din 23 septembrie şi 25 octombrie 1830 12 V, ARVINTE 12 ale locuitorilor din Galu şi Pipirig. Aceştia se plîng că noul arendaş le-a mărit numărul de scînduri contractate în învoielile mai vechi (1500 de scînduri în loc de 700) şi că îi obligă ca „nimărui să nu fie volnici a da sau a vinde cheresteaua ce vom face decît numai d-sale, cu cel mai de gios preţu, ...şi să ne plătească de fiecare plută 32 lei... să le facem teslim la schelile Pietrii" (Arh. St. Iaşi, dos. lit. P/485, f. 382 şi 565—566). După 1829 exportul de lemne din regiunea muntoasă a Moldovei nu se va micşora, ci dimpotrivă, el va fi într-o continuă creştere, căci noua conjunctură economică a Principatelor dunărene creează premize favorabile proprietarilor de păduri, puşi pînă atunci în imposibilitate de a-şi valorifica, pe piaţa europeană, aceste bogăţii pe care erau stă-pîni. După această dată, pe lîngă negustorii turci, care de acum înainte vor cumpăra lemnele cu preţul de pe piaţa internaţională, se înmulţesc cumpărătorii din afara imperiului turcesc. în articolul amintit al lui P. Antonescu sînt consemnate o serie de documente care atestă creşterea traficului de lemne pe Bistriţa, Şiret şi Dunăre. Astfel, dintr-un document rezultă că negustorii de lemn din Galaţi cer guvernului, în 1836, să abolească, în conformitate cu Regulamentul Organic, taxa plătită la Vădeni guvernului Munteniei pentru plutele ce se scoborau pe Şiret, cu toate că o taxă, plătită de bună voie, în interesul înfrumuseţării oraşului Galaţi, s-ar putea stabili aici, în acest oraş. Aşadar, barierele vamale, pe care vechea stare de lucruri le favoriza, urmează a fi desfiinţate, căci traficul cu material lemnos nu are nevoie de oprelişti. Tăierile de păduri sînt în continuă creştere. Pericolul despăduririi ţării este din nou semnalat, printre altele de „Spicuitorul moldo-romîn" din 1841. în numărul II pe aprilie, mai şi iunie, p. 106, al acestei publicaţii este consemnată această situaţie. Mai înainte, în anul 1839, Miha-lic de Hodocin primise însărcinarea din partea Epitropiei şcoalelor de a vizita Valea Bistriţei şi de a referi asupra stării pădurilor şi a altor bogăţii, îndeosebi cele miniere, ale regiunii. într-adevăr, în anul 1840 apare la Iaşi lucrarea sa Observaţii asupra stării pădurilor din Valea Bistriţei de sus> care cuprinde constatări alarmante asupra distrugerii pădurilor, fie prin tăierea lor nechibzuită de către proprietari, fie prin arderea lor şi transformarea terenurilor în păşuni. Nici ştirile furnizate de această scriere nu sînt luate în consideraţie de autorii celor două articole din „Revista pădurilor". Asupra exploatării pădurilor Moldovei în folosul negustorilor turci dispunem de puţine ştiri. Se pare că aceşti negustori continuă să vină pe Valea Bistriţei pînă către sfîrşitul secolului al XlX-lea şi chiar în primele decenii ale secolului nostru, alături de traficanţi de alte origini. După mărturia lui D. C. I o n e s c u, Plutăria pe Bistriţa, în „Revista pădurilor", anul XII, (1898), p. 204 şi următoarele, „amestecul turcilor în exploatarea samavolnicească a pădurilor noastre a fost mai ales simţită pînă la 1861 în pădurile locuitorilor din satele Şarul-Dornei, Panace, Şărişorul, Gura-Negrei, Zugreni, Gioseni... etc., din judeţul Suceava, dar care acei turci au fost goniţi din pădurile usurpate". Din înşirarea acestor localităţi se vede că e vorba de sate aşezate în De- 13 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 13 presiunea Domelor, care în vremea aceea nu aparţinea Moldovei ci Austro-Ungariei. Locuitorii de aici erau ei înşişi proprietarii pădurilor şi probabil că vor fi contractat unele obligaţii faţă de negustorii turci. Evenimentul expulzării acestora din Ţara Dorneior se păstrează în tradiţia locală. De pildă, în localitatea Crucea, din nordul raionului Ceahlău, aşezată în apropierea fostei graniţe dintre Romînia şi Austro-Ungaria, un bătrîn mai ţinea minte, în 1954, faptele celor din Dorna. Negustorii turci au fost legaţi cu forţa, puşi aşa pe o plută şi conduşi pe Bistriţa la vale înspre Piatra Neamţ. în localitatea Şarul Dornei trăia încă, în 1953, un turc în vîrstă de 92 de ani, cu numele Tache a lui Ieiup, rămas aici din vremea cînd negustorii turci exportau din Ţara Dorneior lemne înspre Galaţi. Există în apropiere de localitatea Păltiniş şi un toponimic Piatra Ieiupoaiei. Se spune că aici a fost omorîtă soţia aceluiaşi turc, care era romîncă şi i se spunea Ieiupoaia. încă din secolul al XlX-lea, poate şi mai înainte, lemnul plutărit pe Bistriţa, în drumul său spre Turcia, era depozitat, într-o primă etapă, în schelele de la Piatra Neamţ. Pentru începutul secolului al XlX-lea faptul rezultă clar dintr-un document în limba greacă scris pe vremea lui Scarlat Calimach (Mss. 4126, f. 54—54 verso, de la Biblioteca Academiei R.P.R.). Aici se vede că oraşul Piatra Neamţ era un punct important în transportul cherestelei către Ţarigrad. Plata pentru această muncă se făcea întîi pentru transportul pînă în acest oraş şi apoi pentru transportul pînă la Galaţi. Documentul are următorul titlu: Plata cherestelei ce se cere acum pentru tarsana. în el scrie cum pentru 450 de „catarguri la Suceava în 12 saliuri pînă la Piatra” s-a plătit cîte „40 groşi saliu, precum s-a plătit şi anul trecut”, în timp ce pentru aceleaşi saliuri „plata plutaşilor de la Piatra la Galaţi” a fost de cîte 25 de groşi. Probabil că în primul caz se lua în consideraţie şi munca de doborîre a buştenilor în munte. La fel se continuă cu alte sume plătite întîi pentru aducerea lemnului pînă la Piatra şi apoi pentru transportul lui la Galaţi. Consemnăm, cu acest prilej, şi nişte termeni turceşti netraduşi în romîneşte. Se vorbeşte despre suma de 500 groşi plătită pentru „2000 cefte calas covusu la Neamţ pînă la Piatra în 20 saliuri cîte 25 groşi”. La fel, în legătură cu nişte cherestea destinată reparaţiilor din portul Sulina, se amintesc ca unităţi de măsură arşinul („6 arşini lungime”) şi parmacul („4 parmaci lăţimea şi grosimea”). Lemnăria aceasta s-a scos din părţile vecine cu Şiretul ale ţinuturilor Tecuci, Bacău, Putna, Tutova şi Roman, în timp ce, se spune tot acolo, 25 000 de doage au fost aduse din Fălciu şi Covurlui. Pe lîngă documentele citate, despre rolul oraşului Piatra ca prim centru în drumul cherestelei către Galaţi vorbeşte, pe la 1848, şi Principele Şuţu, Notiţe statistice asupra Moldovei, p. 15. (informaţia se găseşte în art. cit. din „Revista pădurilor”). Mai tîrziu, pe la 1898, D. C. Ion eseu, art. cit., aminteşte de o breaslă a „cherestegiilor” şi „plutaşilor” (p. 204), invocînd o lucrare din 1881, căreia nu i se dă nici titlul, nici autorul. Breasla plutaşilor, spune Ionescu, este împărţită în două tabere: „muntenii” şi „pietrenii”. Se continuă, aşadar, vechea stare de lucruri. Situaţia consemnată de M. A n a n i a, art. cit., este 14 V. ARVINTE 14 întrucîtva diferită, căci la 1900, cînd apare articolul acestuia, etapele din parcursul Bistriţei sînt mai numeroase, deşi Piatra Neamţ rămîne, cum e şi astăzi, un mare centru al producţiei forestiere. Amintirea vechii împărţiri a plutaşilor în două „tabere", „muntenii" şi „pietrenii", se păstrează însă şi în prezent. Plutaşii de la Piatra în sus sînt numiţi astăzi tot „muntenicc. Informaţia provine de la un plutaş din satul Calu-Iapa. Munteanu nu-şi face covercă pe plută, spunea acest informator (covercă=adăpost, colibă), cum fac plutaşii din jos de Piatra Neamţ. Plutaşii „munteni" sînt numiţi şi hangani (după numele satului Hangu) sau gîrtani (Crucea), în timp ce plutaşii din jos de Piatra sînt porecliţi corjâni (Crucea, Poiana Grinţieşului), perjdri jarpdni sau jărci (Poiana Grinţieşului). Am prezentat pînă acum cîteva date istorice asupra exploatării pădurilor din Moldova bazîndu-ne mai ales pe materialul pus la dispoziţie de cele două articole din „Revista pădurilor", dar şi pe cîteva documente inedite. Problema, din punct de vedere istoric, este netratată, iar noi nu intenţionăm, cum am mai spus, să stăruim prea mult asupra ei. Folosind un alt material tot din revista amintită, vom da cîteva date asupra situaţiei din trecut a pădurilor Bucovinei. în această privinţă dispunem de un singur articol al lui Gh. T. Kirileanu, apărut în „Revista pădurilor" anul XXII (1908), p. 161—170; 271—279; 330—346; 364—376, şi intitulat Cel mai vechi cod silvic tipărit în limba romînească. Este vorba de Orînduiala de pădure pentru Bucovina, dată de împăratul Iosif al II-lea în 1786. Printre altele, în legătură cu problema vechimii exploatărilor forestiere şi a constituirii terminologiei corespunzătoare, se pomeneşte, la p. 277, vorbindu-se de soiurile de arbori din regiune, despre laris şi sorb astfel : „Acest copaciu dă ceale mai bune catarturi de corăbii, care prea bine se pletescu de neguţătorii cei ce neguţătoresc pe mare". Pasajul poate să se refere şi la „neguţătorii" din Marea Neagră, pentru că lemnul din partea bucovineană a Bistriţei lua tot drumul apei către Galaţi (vezi şi cele spuse mai înainte despre negustorii turci din Ţara Domelor). Codul silvic bucovinean, tradus din limba germană (ambele texte sînt publicate paralel), la „pontul 12", care se ocupă de „tăietura pădurilor la munţi", dă unele indicaţii referitoare la modul cum trebuiesc transportaţi buştenii la vale. Ele sînt deosebit de preţioase pentru că arată nivelul tehnicii forestiere, procedeele folosite la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în Bucovina, sau care ar trebui să se introducă aici, după exemplul altor regiuni muntoase ale imperiului habsburgic. Sub dominaţia austriacă, Bucovina a cunoscut, în această privinţă, se pare, o dezvoltare mai rapidă decît restul Văii Bistriţei, unde perfecţionările tehnice în anumite momente ale lucrului se produc spre sfîrşitul secolului al XlX-lea. Ne referim aici la procedeul transportului buştenilor cu ajutorul ulucurilor sau jilipurilor. Iată ce se spune în Orînduiala de pădure... din 1786 : „ . . . în locuri greale neumblate, trebuie să să facă un chipu de jghiabu din patru, cinci sau şasă neciopliţi şi întrulocaţi copaci sau leamne groasă, din care leamne daoa sau trei ceale mai groase să vie pe dedesuptu, iară pe îmbe părţile să vie sau să să pue cîte unul, cel mult doau. Aceste jghiaburi se chiamă slo- 15 TERMINOLOGIA exploatării lemnului 15 bozituri de lemn“. „Aceste jghiaburi le făcu uneori cu podişu, mai vîrtos acolo unde înceape deşchiderea văii“ (p. 373). Pe ele „în vreame ce ţine frigul şi mai bine noaptea pe lună, să lasă gios lemnul“. în Orînduială nu se trece cu vederea nici sfatul către cei ce taie pădurile de a îndrepta pe aceste jghiaburi firele de izvoare, ca lemnele să alunece mai uşor, procedeu folosit adeseori şi astăzi: „De va avea acea vale izvoare sau mici rîuri, apoi foarte bine se face ca jghiaburile acealea să se ude cu ape, care îngheţîndu pe dînsele, uşurează şi iuţea-şte meargerea lemnului în josu“ (p. 375). Dacă totuşi localnicii vor manifesta unele rezerve în introducerea acestei inovaţii, Codul silvic ţine să le dea asigurarea că „Nu are vreun mare meşterşugu facerea acestoru jghiaburi şi fieşte-care cioplaşu de lemnu, căruia numai odată să să arate chipul cum să închiaie, cum să punu şi cum să lungescu aceale jghiaburi, va putea pre uşor să înţăleagă“. Faptul a fost verificat aiurea cu rezultate foarte bune, căci „silinţa omenească au aflatu în chipu care acolo în ţară [Bucovina] nu este cunoscut, dar cu atît mai multu în alte ţări să obicinuiaşte la mari şi de treabă lucruri cu multu folos şi prin chipul acela să ducu multe mii de butuci din ceale mai adînci văi şi din ceale m i neumblate locuri, la văile ceale mai mari şi la ape ducătoare de plute“ (p. 372). Nu ştim dacă aceste instrucţiuni cuprinse în codul lui Iosif al II-lea au fost imediat puse în aplicare. Putem presupune totuşi că chiar dacă proprietarii de păduri, moşinaşii, cum sînt ei denumiţi în Orînduială, nu se vor fi grăbit să le pună în practică, în schimb lucrătorii forestieri colonizaţi în Bucovina în acelaşi timp şi mai tîrziu, le vor fi aplicat, pentru că le cunoşteau, desigur, din regiunile lor de baştină. Unii din coloniştii germani stabiliţi aici la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi anume cei originari din Boemia, erau specializaţi în munca de tăiere a pădurilor (v. dr. Norbret Zimmer, Die deutschen Siedlungen in der Bukowina, Plauen im Vogtland, 1930, passim.) Cu toate acestea, admiţînd că în Bucovina exploatarea pădurilor s-a făcut mai de timpuriu cu mijloace oarecum perfecţionate, în Moldova vecină se va continua încă starea mai veche de lucruri. De altfel, lipsa interesului pentru introducerea unor perfecţionări tehnice, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în munţii noştri, s-ar putea explica şi prin faptul că munca la pădure era, în foarte multe cazuri, efectuată de ţărani, care aveau obligaţiuni de clacă faţă de proprietari.în a doua jumătate a secolului trecut, situaţia aceasta se va schimba. Asistăm acum la dezvoltarea producţiei de tip capitalist, în care interesul pentru creşterea profitului este mobilul perfecţionării mijloacelor de producţie. Ea este însoţită, drept consecinţă, * de o îmbogăţire simţitoare a terminologiei, continuată şi în deceniile de la începutul secolului nostru. Elemente turceşti în terminologia pădurăritului Primul strat terminologic care poate fi distins s-a constituit, în perioada de început a exploatărilor forestiere mai intense, sub semnul influenţei otomane. Termenii turceşti s-au grefat însă pe unfondtermi- 16 V. ARVINTE 16 nologic romînesc, alcătuit din cuvinte de felul lui plută, butuc, cîrmă (la plută) etc. O parte din cuvintele turceşti sînt consemnate în documentele vremii, dar nu ştim dacă acestea au pătruns vreodată în graiurile populare. Unele vor fi dus o existenţă efemeră pe Valea Bistriţei, dar au dispărut o dată cu realităţile pe care le denumeau. Altele însă, fie pentru că obiectele denumite prin ele s-au păstrat, fie pentru alte motive, există şi astăzi. Din prima categorie — cuvinte întîlnite în documente— unele au fost deja consemnate. Astfel, cuvîntul direccibaşa „funcţionar turc însărcinat cu procurarea lemnului împărătesc" nu a lăsat nici o urmă. Poate că el nu a fost niciodată termen curent în graiurile populare romîneşti, aşa cum s-a întîmplat cu dragoman, păstrat pînă astăzi. Un document aminteşte de „ciubuccii ce taie ciubuce" din pădure, obligaţi să dea stăpînului din 10 unul (V. art. cit. al lui P. Anton eseu, p. 380). Alţi termeni cum ar fi crişy cuşacliu, apoi cefte caias covusuy parmac, arşin (ultimele două, deşi se mai păstrează poate în graiurile populare, nu-s folosite în terminologia forestieră actuală), ciacciarşi, bina-emini şi alţii au dispărut fără nici o urmă. Sînt însă unele turcisme despre care subiectele anchetate remarcau de obicei că realitatea denumită prin ele a existat altădată. Printre acestea se află cuvîntul dâlcâuş. El este cunoscut pe întreaga vale a Bistriţei, pînă la Cîrlibaba, unde are forma dăltâuş, nu însă şi în satele anchetate din Maramureş. în locul lui se foloseşte la Moisei (în Maramureş) termenul zadarnic, un derivat, cu sufixul -mc, de la zadar „ultima tablă a plutei", pe care stătea dălcăuşul. La Vişeul de Sus, tot în Maramureş, a fost notat sinonimul de origine maghiară, hozaş. Dălcăuşul este un ajutor al plutaşului. Cînd plutele erau construite dintr-o singură tablă, pînă pe la 1900 sau chiar şi mai încoace, el stătea înapoia acesteia, executînd comenzile date de cîrmaciul din faţă. De obicei dălcăuşul era un tînăr care învăţa plutăria. Prezenţa lui era atunci absolut necesară, pentru că stîncile de sub apă, boambele, cum se spune prin partea locului, nu fuseseră încă înlăturate şi plutele, dacă nu erau bine conduse, foarte uşor puteau să se desfacă. Pe de altă parte, aceste plute aveau legături slabe, din nuiele de alun sau mesteacăn, care se puteau rupe îndată prin locurile tari. Cînd aceste legături au fost înlocuite cu sîrme groase numite şprăngi, iar cursul Bistriţei a fost amenajat, prezenţa dălcăuşului n-a mai fost atît de necesară. Pluta poate fi condusă astăzi de un singur om de pe tabla din faţă. Cu toate acestea, cînd ea este prea mare, se pun în faţă două cîrme. Atunci, alături de plutaşul cu experienţă, merge şi un „ucenic", ajutorul său, unul care nu ştie tocmai bine ca plutaşul (Soci). Acestuia i se mai spune uneori dălcăuş. Cuvîntul în discuţie trebuie considerat, aşa cum face A. S cri ban, Dictionaru limbii romîneşti, Iaşi, 1939, s. v., de origine turcească, deşi derivarea din turc, dalkauk, dalkavuk nu este clară, atît din pricina sensului, cît şi a formei. Termenul turcesc înseamnă, cum arată S cri ban, „căciulă lungă, parazit, bufon". Cu acest sens, termenul dalcauc este atestat pentru Muntenia şi de H. T i k t i n, Dicţionar romîn-german. Sub dalcauc, Scrib an mai adaugă şi sensul, ironic şi recent, de „agent, 17 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 17 cirac“. De la acest sens s-ar putea cu uşurinţă deriva acela de „ajutor de plutaş“ pe care îl are dălcâuş, admiţînd că el va fi existat altădată şi prin Moldova. într-adevăr, prin unele părţi din Moldova există sensul de „băiat zburdalnic, tînăr“, al cuvîntului dălcâuş. Cu această explicaţie, filiaţia sensului se clarifică mult. Rămîne însă dificultatea ridicată de forma cuvîntului, anume înlocuirea lui -k final, din cuvîntul turcesc, prin -ş. S-ar putea admite modificarea aceasta fonetică prin analogia cu forma de plural. Dintr-un plural dălcăuc, cu pronunţarea africatei c, în graiul moldovenesc, ca spirantă, ?, şi trecerea apoi a acesteia în ş, va fi rezultat forma dălcâuş, trecută şi la singular, căci în acest grai, şi în altele, substantivele în -ş au forme identice pentru ambele numere. Schimbarea fonetică pe care o presupunem este ilustrată şi de exemple ca obicinuit, pacinic, vecinie, unde c se mai păstrează în radicale (obicei, pace, veci sau în vecie), devenite obişnuit, paşnic, veşnic, apoi în cuvîntul bişchie (turc. < bg. b^cki) din graiul muntenesc, sau şarlă, derivat din cociarlă de Seri ban, Dicţ., s. v. Fără îndoială că mai există şi alte exemple. O altă explicaţie ar fi înlocuirea sufixului, -uc prin -uş, ca în ţumburuc faţă de ţumburuş sau gălătuc (a ajuns să se spună simplu leteay cu sensul de „lemn subţire pentru celuloză". Probabil că lemnul numit galaţ era cerut de comercianţii din acest oraş, sau pur şi simplu avea ca destinaţie acest port. Că aşa stau lucrurile, că, adică, termenul galaţ nu-i altceva decît rezultatul transformării numelui propriu în nume comun, în apelativ, ne-o dovedeşte şi prezenţa cuvîntului acestuia în limba turcă. L. Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii romîne, Bucureşti, 1900, p. XXXV— XXXVI (vezi şi p. CXCIII), notează termenul turcesc kalas (kalas tah-tasy) explicîndu-1 astfel : „Planche epaisse (litt. planche de Galatz), de la faimoasele cherestele ce se transportau de la Galaţi la Constanti-nopole". La cele spuse de Şăineanu, adăugăm şi pe calas din documentul în limba greacă pomenit mai sus, din vremea lui Scarlat Cali-mach. Se spune acolo, anume, că printre felurile de produse lemnoase cerute pentru „tarsana" se aflau şi „2000 cefte calas covusuay transportate de „la Neamţ pînă la Piatra în 20 saliuri". Este clar că din cele trei cuvinte turceşti, cel de la mijloc e identic cu kalas de care vorbeşte Şăineanu. Trebuie să reţinem că acest material se transporta de „la Neamţ pînă la Piatra", adică din regiunea muntoasă din 20 V. ARVINTE 20 susul Văii Bistriţei, şi că el se numea tot calas. Trecerea numelui propriu la nume comun s-a petrecut, probabil, atît în limba turcă, cît şi în romînă, în mod independent. Un alt termen care atestă folosirea lemnului din Moldova pentru construcţiile navale turceşti, din aceeaşi categorie, deci, cu câtorg, este galion (pl. galioane şi galioni, la Neagra Şarului). El denumeşte un «trunchi lung de la 30 de metri în sus". Sensul originar, care apare încă în cronica lui Ureche şi apoi în alte locuri din literatura veche (v. Dicţionarul Academiei, s. v.), era acela de «corabie mare de război". Cel notat în anchete pe Valea Bistriţei nu se găseşte în nici unul din dicţionarele existente, căci la Tiktin, Dicţ., s. v., citim: Floss das aus Mastbâumen besteht" şi la fel şi în Dicţionarul Academiei. De fapt, galion, în regiunea anchetată înseamnă nu „plută alcătuită din catar-guri" ci „un anumit sortiment lemnos". El se transporta la Galaţi sub formă de plute şi servea, fără îndoială, la construirea corăbiilor turceşti de război. Acest sens credem că îl atestă şi versurile populare care-s trecute în ambele dicţionare: „S-o dus bădiţa Ion / După lemn de galion", adică după lemnul necesar construcţiilor de galioane turceşti în portul Galaţi sau în alte locuri. Căci, în secolul al XVIII-lea, poate şi mai tîrziu, se construiau la Galaţi galioane, la cerere^ şi după planurile fixate de Poartă. Iată ce se spune, referitor la această chestiune, în Cuprinderea înaltului împărătesc firman către Al. Calimach, din 1770; „Ai trimis toate cele ce s-au cuvenit, trebuincioase la zidirea cetăţilor Chiliei şi Achermanului... galionul care din înaltă împărătească poruncă s-au făcut la Galaţi, l-ai săvîrşit după chipul cum s-au cerşut..." (v. Uricarul, III, p. 151). La noi cuvîntul trebuie considerat de origine turcească, kalion. în această limbă, ca şi în alte cazuri de termeni nautici, el a pătruns din neogreacă (yafacbvi), care, la rîndul său, îl are din italiană (galeone „corabie de război"). Schimbarea de sens a avut loc pe terenul limbii romîne, ca şi în cazul cuvîntului catarg. Galion are astăzi o râspîndire mai mică. Se pare că locul său i l-a luat termenul catarg, notat aproape în toate localităţile. Probabil că în scurt timp el va fi cu totul uitat, cum s-a întîmplat cu un alt termen turcesc, ghionder (sau ghiondei) „lemn rotund, lung de 6—8 metri sau şi mai mare", altădată cunoscut de lucrătorii forestieri. Articolele amintite din „Revista pădurilor" ale lui D. C. Ion eseu, M. A na ni a, sau A. B e r i a n îl consemnează printre lemnele care se trimiteau cu plutele. Dicţionarele, explicîndu-1 din turc. gonder, dau numai sensul „prăjină", care, desigur, nu-i cu totul diferit de cel notat aici. Tot de origine turcă este şi cuvîntul şir in. Am arătat mai înainte cum Mănăstirea „Sf. Spiridon" din Iaşi percepea venituri „de tot siri* nul mare şi mic". La 1799 este atestată şi forma sirean. în schimb, în localităţile unde termenul a fost găsit de anchetatori, el are £- iniţial, în Ioc de s-. Aşa de pildă la Crucea există şir in (pl. şirinuri). La fel şi în localitatea Cîrlibaba, precum şi în articolele pomenite, de pe la 1900, din „Revista pădurilor*. La Crucea, şir in are sensul de „lemn de la 14—16 cm grosime, pînă la 18 m lungime, rotund, necioplit". Se construiesc şi plute de şirinuri. Dintre dicţionare, îl notează cel al lui 21 TERMINOLOGIA exploatării lemnului 21 Seri ban, sub sirean, arătînd că-i din secolul al XVIII-lea, că înseamnă „raia, prăjină de făcut antenă la luntre11 şi că vine din turc. seren, cu acelaşi sens. Tot acest dicţionar îl are şi pe siric, cu variante şiric, însemnînd tot „prăjină". Vine din turc. syryk. Originea turcă a termenului notat în anchete nu poate fi pusă la îndoială. Documentele pomenesc şi de saliuri: „450 catarguri la Suceava în 112 saliuri pînă la Piatra cîte 40 groşi saliu, precum s-a plătit şi anul trecut*. Este termenul turcesc sal (cf. şi ngr. săli, bg. sal, la Seri ban), cu sensul de „plută". Cuvîntul este atestat şi prin jurul anului 1900, iar pe teren, în localităţile Neagra Şarului (mai multe plute legate alăturea; pe Şiret găsim), Galu (2—3 plute care merg alăturea pe Şiret) şi Calu-Iapa (cu acelaşi sens). Generalizarea termenului schelă „locul unde se construiesc sau unde se leagă plutele la mal" în toate satele de pe Valea Bistriţei stă tot în legătură cu exploatările forestiere efectuate în vremea turcilor. Schelă (cu variantele şchelă, ştelă) constituie un exemplu de termen turcesc (căci înaintea celorlalte limbi balcanice, unde există cuvîntul ca împrumut din italiană, — scala —, trebuie avută în vedere limba turcă) din terminologia plutăritului care este foarte răspîndit şi va rămîne multă vreme în uz. în acest paragraf intră şi dragoman, însemnînd „conducătorul unei lucrări de exploatare forestieră", „şef de plutaşi", „şef de schelă". Cuvîntul e cunoscut pe întreaga vale, dar se pare că astăzi locul său tinde să fie luat de neologisme recente de felul lui maniputant (la dragoman acu-i zice maniputant; Coverca), şef de sector, şef de echipă, şef de pîrău, antreprenor etc. Un articol din „Revista pădurilor", anul XVII (1903), intitulat Valea Lotrului, scris de M. Tănăsescu, consemnează, la p. 142, pentru regiunea respectivă, denumirea de ceauş, (deci tot un termen de origine turcă), pentru acela care este „intermediarul responsabil între expeditori şi plutaşi". Termenul dragoman, cu acest sens, apare în articolele care conţin terminologia de prin jurul anului 1900. Sînt mai multe feluri de dragomani: dragoman de mal, adică şeful unei schele de plute sau cel care conduce o ceată de plute; el merge pe pluta din frunte şi conduce, de obicei, pînă la 20 de plute (Calu-Iapa), dragoman de linie (care controlează linia apei, vede unde sînt închisori, aranjează deschiderea închisorilor; Cîrlibaba), dragoman de schele, dragoman de mal, dragoman de plutaşi. Termenul a fost înregistrat şi în Borşa (Maramureş) precum şi în Salva (raionul Năsăud), căci lucrătorii forestieri din aceste locuri întreţin un contact strîns cu cei de pe Valea Bistriţei. Dragoman, cu sensurile de mai sus, este discutat şi de I. Iordan în „Buletinul Institutului de filologie romînă «Al. Philippide»", voi. VII-VIII (1940-1941), p. 243-244. Numai într-o singură localitate, la Poiana Stampei, a fost notat cuvîntul trinchet, însemnînd ,,lemn rotund avînd înire 2 şi 4 metri cubi“. S-ar putea ca el să mai fie cunoscut şi prin alte localităţi. La înceţmtul secolului, el era mult mai; utilizat, cum reiese din articolele mereu amintite. De asemenea, în documentul referitor Ia taxele percepute de mănăstirea „Sf. Spiridon“ este şi el prezent. La origine, ca şi schelă, galion, V. ARVINTfi 22 22 el era un teren marinăresc italian, trinchetto „catart". Dar, ca şi în cazurile precedente, la noi el a pătruns prin intermediul limbii turce. V. şi L. Ş ăi ne a nu, op. cit., p. XXXV. In treacăt, trebuie pomenit aici şi taban „scîndură groasă pînă la 3 centimetri" (sau ţantime), înregistrat la Coverca, Panaci şi Crucea. Este turc. taban „talpă, piedestal (v. Seri ban, Dicţ, s. v.). Acest turcism este cunoscut însă şi în alte regiuni ale ţării. In aceeaşi situaţie se află cuvîntul beschie. în regiunea noastră, el este concurat de sinonimul de origine săsească joagăr sau de firez sau ferăstrău. Cu toate acestea, răspîndirea uneltei cu nume turcesc (< turc. bicky) nu trebuie trecută cu vederea în problema pe care o urmărim. De altfel, în limba romînă mai sînt cunoscute şi alte numiri de unelte de origine turcă (cf. bidinea, ghimirliu „ferăstrău de mină, avînd o coadă, miner sau mănunchi şi o punte, obişnuit de fier, care ţine pînza întinsă", pus în legătură, de V. B o grea, Contribui ţiuni la studiul elementelor orientale în limba romînă, „Dacoromania", I, p. 276, cu turc. demirll „de fier" şi altele). Tot aici nu trebuie uitat nici „unealta cu care se distanţează dinţii ferăstrăului", numită ceapraz sau cheie de ceapraz. Uneori ceapraz, în expresia ferăstrău cu ceapraz, se referă la rezultatul operaţiei numită ceaprâzuire. E vorba de un ferăss trău „rostit", cu dinţii distanţaţi. Cuvîntul este turc. capraz. Un ultim termen din această categorie este taftaluc (pl. taftaluci), însemnînd, la Sabasa, „catarg pînă la opt metri”. Obişnuit în regiune pe vremea boierescului, cum spune informatorul de aici, cuvîntul nu se mai întrebuinţează astăzi decît arareori. Caracterul învechit al termenului este semnalat şi la Coverca sau la Neagra Şarului (încă se vorbeşte de taftaluc pe Bistriţa şi Dorna), în timp cela Vînătorii Neamţului el a ajuns să denumească „lemnul scurt pus sub un buştean pentru ca acesta să poată fi mişcat”; „un fel de mîzgar“. In acelaşi document al mănăstirii „Sf. Spiridon”, el este înregistrat sub forma tahtalîc, apropiată de etimonul presupus de T i k t i n (turc. *tahalyk < tahtd „scîndură”; tahtalyk va fi însemnat „butuc din care se taie scîndură”). O discuţie aparte comportă termenul zaviţ pe care îl foloseşte şi M. Sadoveanu, Valea Frumoasei Ed. III, p. 109: „Şeful de echipă, zaviţul, dădea comenzile...”. Scriitorul relatează aspecte din munca lucrătorilor forestieri de pe Valea Sebeşului. în Carpaţii răsăriteni, cuvîntul e cunoscut, îndeosebi, în bazinul superior al Bistriţei şi în satele anchetate din Maramureş şi anume la Cîrlibaba, Gura Haitei, Borşa, Moisei precum şi la Salva. Sinonimul său dragoman e răspîndit mai cu seamă în localităţile de la Crucea la vale. Zaviţ apare şi în satul Poiana Grin-ţieşului de pe Valea Bistricioarei. S-ar părea că el e corespondentul lui dragoman în regiunile de peste munţi, iar în partea moldovenească a Bistriţei ar fi pătruns mai tîrziu, prin lucrătorii sezonieri veniţi aici. Mai trebuie să pomenim şi faptul că pe Valea Sebeşului, unde l-a cunoscut M. Sadoveanu, exploatările forestiere au început, la sfîr-şitul secolului trecut, cu lucrători veniţi din Carintia, Tirol şi Craina şi că o bună parte din terminologia forestieră de aici trebuie pusă pe seama acestor lucrători. Pe de altă parte, în articolele care consemnează terminologia populară forestieră de pe valea Bistriţei, de acum 60 de TERMINOLOGIA exploatării lemnului 23 23 ani, cuvîntul zaviţ nu este pomenit, ci numai dragoman. Cuvîntul în discuţie trebuie considerat de origine turcească. Aici, zabit înseamnă „administrator, guvernator“, „şef“. Sub forma zabet el apare în unele documente din secolul al XVIII-lea sau de la începutul secolului trecut (v. Dicţ. lui Tiktin, unde se dau mai multe citate; v. şi dicţionarele lui Şăineanuşi Scriban; de asemenea şi L. Ş ă i n e a n u, Infl. orientală..., p. CCXCIV şi CCXCV. Iată un pasaj de pe ultima pagină citată: „Iar la hotărîrea pricinilor ce se va întîmpla între turci şi între raiele, să fie în mijloc şi cel după vremi Divan-efendisi al Domnului şi alţi zabiţi“). Din aceeaşi familie turcească este şi zabt „stăpînire, administraţie" şi zapciu. Atît dragoman cît şi zabit denumeau la început nişte funcţionari turci importanţi. Ca atîtea alte turcisme, sensul lor a suferit o degradare pe terenul limbii romîne sau al altor limbi balcanice (cf. marafet, tertip etc.). Rămîn totuşi, în urma celor spuse pînă acum, neexplicate două chestiuni. Pe de o parte forma cu în loc de -6- a cuvîntului înregistrat în anchete, pe de altă parte, repartiţia teritorială a termenului. Surprinde constatarea prezenţei lui mai ales în regiunile de peste munţi, cînd, după cum se ştie, cuvintele turceşti numai arareori trec dincolo de fostele graniţe ale Moldovei şi Munteniei şi aceasta în ultimele decenii, după alipirea Ardealului. Termenii turceşti din Banat, veniţi prin intermediul limbii sîrbe, au o situaţie aparte. Din aceste motive sîntem înclinaţi să punem răspîndirea termenului zaviţ prin părţile muntoase ale Ardealului pe seama altei limbi decît romîna. Poate că acest cuvînt de origine turcească, existent şi în limba sîrbo-croată, a fost adus prin aceste locuri de acei lucrători forestieri străini, veniţi la lucru în pădurile din Carpaţi spre sfîrşitul secolului trecut. Cuvinte legate de o tehnică forestieră veche Din primul strat terminologic pe care l-am distins la început, f ac parte, în afară de elementele turceşti discutate, şi cîteva cuvinte care atestă o tehnică forestieră rudimentară. în acest compartiment vor fi grupate, fără a se mai ţine seama de originea lor, pe de o parte cuvintele atestate în ştirile mai vechi referitoare la această îndeletnicire, iar pe de altă parte, acelea despre care subiectele anchetate au făcut precizarea că obiectul numit prin ele nu se mai întrebuinţează astăzi. în această situaţie pare a se afla termenul căpătîi, cu sensul de „tablă de plută". Altădată, el era mult mai folosit. Astăzi sinonimul său tablă (care poate fi şi un calc după germ. Tafel, acesta din urmă avînd şi sensul în legătură cu plutăritul), tinde să-i ia cu totul locul. Asupra felului cum de la unul din sensurile de bază ale cuvîntului căpătîi, acela de „pernă", s-a putut face extensiunea termenului şi asupra unor obiecte care au unele asemănări cu perna (explicaţia aceasta aparţine autorilor Dicţionarului Academiei), ne putem clarifica şi mai mult dacă invocăm aici şi cuvintele strujăc sau perină, al căror sens de „tablă la plută" este atestat de M. Ittu în „Revista pădurilor", anul XXXII (1920), p. 60 şi anul XXXIV (1922), p. 650. Ele dovedesc că schim- 24 V. ARVINTE 24 barea de sens presupusă de autorii dicţionarului amintit este cu totul posibilă. Adăugăm acum cîteva cuvinte despre termenul strujac. Ele sînt cu atît mai necesare, cu cît nici unul din dicţionarele existente nu-1 înregistrează. Acest cuvînt, cunoscut prin Moldova de nord şi prin nordul Transilvaniei, are sensul de „saltea de paie“. De aceea l-am pus alături de perină. ALR, II, (serie nouă), harta 494, ţof îl notează şi pentru punctul 141 din sudul Ardealului : „Din pînză se mai fac stru-jace şi cenuşereil. în ce priveşte originea din germ. Strohsack „saltea de paie“, în afară de unele prefaceri fonetice neexplicate, nu se opun nici sensul şi nici aria lui de răspîndire într-o regiune caracterizată prin prezenţa a numeroase elemente de origine germană. Tot printre termenii din această categorie trebuie trecut şi căulă. La început el însemna, ca şi căpătîU „tablă de plută“ şi chiar „plută“, după cum rezultă dintr-o informaţie dată de D. C. Ionescu, art. cit♦, p. 210, din articolul lui M. Ana ni a, Pădurea Tarcău> p. 308 („pluta de butuci se numeşte şi«căul㻓), sau din articolul Unele exemple din bogăţia terminologiei silvice, al lui M. 111 u, în „Revista pădu-rilor“, anul XLIII (1931), p. 653. Şi informaţiile culese în anchete atestă acest sens. La Panaci, un subiect afirmă: căulă şi plută e tot una, iar altul de la Gura Haitei spune că înainte pe Bistriţa la un capătîi i se zicea căulă. Cu timpul, cuvîntul a ajuns să însemne numai „un fel de plută mică pentru trecut apa de pe un mal pe altul, folosind o prăjină numită cechie“ sau „luntre dintr-un butuc gros, scobitcc Cu aceste sensuri, el este notat în dicţionarele noastre, care nu i-au stabilit etimologia. în Dicţionarul lui Scrib an se încearcă o apropiere de toponimicul Cahul. în localitatea Izvorul Alb, cuvîntul chingă, cu sensul de „lemn pus de-a curmezişul pe capetele butucilor dintr-o tablă de plută, în partea dinainte, cu scopul de a-i fixa bine“, este considerat ca învechit faţă de actualul călădâu, cu acelaşi sens. Chinga era cusută în cuie de lemn, pe cînd călădăul e prins cu şprangă. Cu toate acestea, termenul chingă e cunoscut în multe din satele anchetate, cu sensul amintit. Peste acest lemn din partea din faţă a plutei se punea un altul mai scurt, numit scaun. Scaun spuneau bătrînii. Acuma se spune jug (Cîrlibaba). Un subiect din Neagra Şarului crede că scaun şi călădău şi chingă îs toate una, precizînd însă că scaun spun cei de pe Bistriţa. în partea din urmă a fiecărei table de plută, la huzăr, se punea înainte un lemn numit zăvor. La Neagra Şarului s-au dat următoarele lămuriri: înainte vreme se lega tabla şi la huzăr; se dăltuiau toţi butucii cu un topor special, toţi cu aceeaşi măsură. Tăietura avea formă patratâ. Prin toate dăltuiturile se vîra un lemn numit zăvor, prins în capete cu cîte o pană. Un sinonim aproximativ al lui zăvor este cordar sau coardă, ultimul atestat şi de I. Ciupală, art. cit. din 1913, p. 231. El denumea legătura făcută din gînjuri de alun sau de mesteacăn. Astăzi cordarul e alcătuit dintr-un „butuc prins de capete cu şprăngi, în partea din urmă la fiecare tablă de plută“. Pînă la începutul secolului nostru, plutele se legau cu nuiele de mesteacăn, alun sau molid, pîrlite în foc şi răsucite. Tot procedeul terminologia exploatării lemnului 25 25 pregătirii acestor nuiele este amplu descris de I. Ciupală, art. cit, p. 334. Ele se numeau gînjari sau gînjare. Aceste cuvinte circulă şi astăzi, cu toate că nuielelor pîrlite în foc le-a luat locul sîrmele groase de fier, şprângile. Aceste sîrme groase sînt numite adeseori gin juri, cu toate că la origine gînj înseamnă „nuia“ (v. sl. gozh ,,nuia“). Altădată la construirea plutelor se folosea procedeul numit legatul in mărgele. El este descris amănunţit în articolul citat al lui M. An a ni a. Şi alte lucrări similare, cum e, de pildă, aceea a lui V. Ţăranu, Plută-ritul pe Bistriţa, în „Anuarul Liceului «Petru Rareş»“, Piatra Neamţ — anii 1936—40, p. 47—55, îl consemnează. La p. 49 din acest articol se face specificarea că procedeul se folosea „mai ales în timpul antreprenorilor turci “. Pentru amănunte tehnice trimitem la M. A nan ia, art. cit., p. 303. Denumirea de mărgele stă în legătură cu forma pe care o căpătau capetele butucilor dintr-o plută, legaţi după acest sistem. Fiecare butuc era retezat de jur împrejur la capătul gros, lăsîndu-se la „inima lemnului o bucată cam de 25—30 cm lungime... de forma unui trunchi de con cu baza mai mare în afară, numită mărgică“. Prin aceste mărgele se trecea un gînj sau o cioancă, care nu permitea desfacerea plutei în timpul mersului. Acestei legături i se spunea şi cioancă mărgelată. Procedeul, cum am mai spus, a fost de mult părăsit. în anchetele recente a fost însă înregistrat termenul cioancă „parul cu care se strîngeau nuie-lele care legau butucii dintr-o tablă a plutei“ şi verbul a mărgela „a nivela buştenii dintr-o tablă la capătul din faţă pentru fixarea mai bine a chingii (la plutele din vechime)^. Primul există la Crucea, celălalt la Galu. Un alt cuvînt despre care se spune că-i vechi, anume ţec „cui de lemn cu ajutorul căruia se fixează cîrma plutei pe lemnul numit jugu (şi în expresia cui la ţec „cui de lemn de care se ancora pluta la mal), a fost înregistrat la Cîrlibaba. El trebuie pus alăturea de ţenchi „dispozitiv cu ajutorul căruia se fixa pluta la mal“, care apare la V. Ţ ă-ranu, art. cit., p. 49, precum şi la I. Ciupală. La acesta din urmă apare şi sinonimul iapă „lemn în chingă de care se prinde mînzul“ (p. 334). Acelaşi sens de „cui gros de lemn de care se anină ciocîrlia şi se ancorează pluta la mal“ îl are şi termenul boinoc. Astăzi el nu se mai întrebuinţează. Informatorii din Galu, Călugăreni sau Crucea au făcut precizarea că boinocul sau poinocul (Galu) se folosea la plutele din vechime. Acolo unde mai apare, termenul are sensul întrucîtva schimbat : „cui de lemn înfipt în jugul plutei în care se introduce cîrma“ (Coverca, Neagra Şarului, Crucea, Soci, Călugăreni). Cuvîntul există şi în Dicţionarul Academiei, dar nu i se dă originea. Pare a fi de origine slavă, din aceeaşi familie cu rom. priboi, pus de Seri ban, op. cit., în legătură cu rus. proboi „scoabă“, proboinik „priboi de găurit“, probiti „a străpunge, a găuria etc. Dintre acestea, forma proboinik este mai apropiată de rom. boinoc. în toate dicţionarele noastre apare termenul ciocîrlie denumind „un fel de legătură făcută din nuiele pîrlite în foc şi răsucitefc sau un fel de „copac tînăr scos din pămînt cu rădăcină cu tot, pîrlit în foc 26 V, ARVINTP. 26 şi răsucit, servind la ancoratul plutei la mal“. La începutul secolului nostru, acest procedeu era singurul folosit. Astăzi pluta se leagă la mal cu ajutorul sîrmei numite şprangă. Dintre dicţionare, numai cel al Academiei nu-1 pune în legătură cu numele pasării cunoscute, ci cu substantivul cioacă + suf. -îrlă (ca în codîrlă, din coadă) + suf. -ie. Originea lui cioacă nu-i însă deloc clară. El are şi foarte multe sensuri. Dintre acestea, cel mai important pentru discuţia de faţă este „trunchi cu rădăcinile unui copac scos din pămînt“ pe care îl dă I. A. C andr ea, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea romîneascâ“. Nu trebuie uitat nici cuvîntul cioancă, tot din terminologia plutăritului, al cărui sens l-am dat mai sus şi pe care Dicţionarul Academiei îl consideră tot o variantă a lui cioacă, cu un n epentetic, care apare de multe ori înaintea unor ocluzive velare. Credem, deci, că mai potrivită este explicaţia dată de acest dicţionar, decît explicaţiile care pleacă de la pasărea numită ciocîrlie. Sinonim cu ciocîrlie (ne referim la sensul tehnic al acestui cuvînt) este ţănci, notat la Panaci şi la Coverca : ţănci şi ciocîrlie îi tot una ; tai un tîrşuţ, îl suceşti, îi faci un ochi (Panaci). Sau: înainte pluta nu era legată la mal cu o şprangă. Era un copac cu vîrful îndoit şi avînd şi rădăcina la el. Se numea ţănci (Coverca). Dicţionarele noastre nu-1 înregistrează. De o tehnică veche în munca la pădure aminteşte şi cuvîntul calhău (pl. calhauă, formă întrebuinţată uneori şi la singular). El apare în Maramureş. Sensul este de „ţapină al cărei vîrf nu formează faţă de coadă un unghi obtuz, ca cele italieneşti, ci un unghi drept“. O mai au ruşii pe Tisa, precizează un subiect din satul Moisei. Nici unul din dicţionare nu înregistrează cuvîntul. Nu credem că ne înşelăm dacă îl punem în legătură cu germ. * Keilhaue ale cărui sens şi formă s-ar potrivi cu acela al cuvîntului din Maramureş 1). Remarcăm, totodată, şi paralelismul dintre noţiunea denumita prin calhău şi aceea denumită prin ţapină, paralelism care se continuă şi în felul cum aceste noţiuni sînt exprimate lingvistic. Keilhaue cuprinde în corpul său pe Haue, care înseamnă „sapă“. n prima parte avem pe germ. Keil „pană de înţepenit, ic“. în acelaşi timp, ţapină nu-i altceva decît ital. zappa, pătruns cu forma zappin în graiurile germane din Carintia, capin în slovenă, de unde a ajuns, prin muncitorii forestieri din aceste locuri, în munţii noştri (pentru ţapin(â), vezi Dicţionarul lui Scrib an, s. v.). în ce priveşte latura formală, din germ. * Keilhaue mai greu de explicat este dispariţia lui i consonant. Nu putem spune dacă pronunţia velară a lui /, existentă, în acest caz, în Maramureş, are aici vreun oarecare rol. în schimb, transformarea lui -e final în -a e lesne de lămurit. Sub influenţa lui u precedent, care are q articulaţie velară, -e s-a transformat în -a (care trebuie considerată tot o vocală velară şi nu centrală), printr-un fenomen de asimilaţie. în felul acesta, substantivul a trecut la declinarea I. Trecerea lui -e final la -â, în condiţiile amintite, 1) în germană există numele propriu Keilhauer. 27 terminologia exploatării lemnului 27 se întîlneşte şi în cuvintele doâuă ( < duae), noăuă ( < novem) etc., azi două, nouă. în felul acesta, * calhaue a devenit calhauă, formă atestată la Moisei, care stă alături de steauâ, mâseauâ, existente la fel aici. Forma de singular calhauă era întru totul asemănătoare cu pluralul unor substantive neutre în -auă, cunoscut în Maramureş, Ardeal şi Crişana. Din această pricină, şi întrucît multe nume de unelte sînt de genul neutru, de la calhauă, considerată ca o formă de plural, s-a refăcut un singular calhău, care-i cel mai răspîndit astăzi în satele anchetate din Maramureş. Pentru originea germană a termenului nostru, să se ţină seama şi de faptul că lucrători germani, specialişti în munca forestieră, au participat în secolele trecute la exploatările de pădure din Maramureş şi probabil pe seama lor trebuie pusă răspîndirea acestei unelte şi a cuvîntului corespunzător. Termenul e cunoscut nu numai în Maramureş ci şi în nord-estul Ardealului, ceea ce constituie un nou indiciu în sprijinul originei germane. El este atestat şi de ALR, I, harta 27 (tîrnacop). Astfel, în punctul 353 din Maramureş este trecut răspunsul calhău, pl. calhauă „tîrnacop“. în punctul 362 (Borşa), găsim termenul hagău, pl. hagauă ,idem“. în sfîrşit, în punctul 235, de pe aceeaşi hartă, apare gaihău pl. găihauă însemnînd acelaşi lucru. în ultimul caz, ocluziva surdă iniţială (o) a devenit sonoră (g-), fenomen fonetic frecvent în graiurile populare din regiune (cf. crivula > grivula, germ. Karnies > garniz etc.). în aceeaşi situaţie cu termenii grupaţi în acest capitol este şi cioflînc, „lanţ de fier, prevăzut la un capăt cu o verigă ce se prinde de tînjală, iar la celălalt, cu o pană care se bate în buşteanul tras la vale cu boii“. Cuvîntul (şi unealta denumită prin el) este astăzi general în regiunea anchetată. Originea lui săsească a fost stabilită de N. D r ă g a n u (v. Dicţionarul Academiei.) L-am trecut în această categorie, pentru că el aminteşte de o tehnică mai veche a căratului buştenilor, de pe vremea cînd nu erau introduse la noi ulucurile sau jilipurile. Dar acolo unde construirea ulucurilor nu-i posibilă, cioţlîncul este astăzi la fel de folosit. în satele maramureşene cuvîntul a slobozi (buştenii la vale) era mult întrebuinţat pînă în 1944, cînd în locul lui a apărut şi s-a generalizat termenul de pe Valea Bistriţei a corhăni, cu acelaşi sens. în Orînduiala din 1786 apare slobozitură (de lemne). B, Al doilea strat terminologic în a doua jumătate a secolului trecut o schimbare are loc în munca la pădure din Carpaţii răsăriteni, ca de altfel şi în alte părţi din regiunea muntoasă a ţării. Este epoca de pătrundere masivă a capitalurilor străine în domeniul forestier şi de dezvoltare a întreprinderilor cu capital romînesc particular, sau a celor patronate de stat. Numeroase exploatări forestiere, fie străine, fie autohtone, pentru a obţine repede profituri cît mai mari, sînt interesate în introducerea 28 V, ARVÎNTE 28 unor unelte, maşini sau procedee de lucru perfecţionate. Situaţia înapoiată a tehnicii forestiere din prima jumătate a secolului suferă acum transformări serioase în cadrul relaţiilor de tip capitalist, care se stabilesc pe nesimţite. Acum ia fiinţă industria forestieră a regiunii, primele gatere perfecţionate, fabrici de hîrtie etc. Adeseori, întreprinderile forestiere, o dată cu maşinile şi uneltele aduse din alte ţări, angajează şi lucrători străini cunoscuţi ca buni tehnicieni în această branşă. Cu o tehnică superioară, pe care în curînd şi-o vor asimila şi localnicii, ei reuşesc să dea exploatărilor forestire din Carpaţi o mare amploare, ceea ce a dus la despădurirea sălbatică a unor importante masive muntoase. Din ştiri disparate apărute în „Revista pădurilor“ ne putem face o imagine, desigur cu totul incompletă, despre procesul de intensificare a exploatărilor forestiere în perioada dezvoltării capitalismului la noi. în problema pe care o urmărim, prezentarea cîtorva date referitoare la istoricul exploatărilor este necesară. Vom putea să arătăm, în felul acesta, cum terminologia acestei îndeletniciri se îmbogăţeşte cu foarte numeroase elemente noi, de origini foarte diferite. Dintre datele pe care ni le oferă paginile publicaţiei amintite, cele referitoare la exploatarea Pădurii Tarcău, furnizate de monografia cu acelaşi titlu a lui M. A nani a, sînt dintre cele mai preţioase. în linii generale, cele petrecute pe domeniul Pădurii Tarcău, în direcţia intensificării exploatărilor de tip capitalist, s-au petrecut şi în alte părţi din Carpaţi în aceeaşi perioadă. Pînă în anul 1876, se spune în lucrarea lui M. A na ni a, exploatarea la Tarcău era slabă şi se făcea cu mijloace primitive. în acest an, pădurea este dată în arendă unuia Gridov, pînă în 1889. Acesta se înconjoară de oameni experţi în exploatări de pădure, introducînd pentru prima dată la Tarcău „sistemul de transport al lemnăriei pe apă, făcînd de la Bratiş, unde erau instalate ferăstraiele, pînă la malul Bistriţei un canal de apă pe care transportă marfa fasonată“. Totodată, acest capitalist a canalizat rîul Bratiş, „a făcut opusturi şi părcanii cu ajutorul cărora aducea la ferăstraie marfă brută“. Şi M. A na n i a continuă astfel: „Ferăstraiele le-au făcut după sistemul veneţian sau italian care debitau pînă la 120 dulapi pe zi cu noapte. în pădure şi la toate manevrele butucilor pînă se tăia în ferăstrău a introdus întrebuinţarea sapinei ce uşura mult munca. Cu aceste metode a putut să estragă cantităţi mari de material, să ridice deci valoarea pădurii“ (p. 325). în monografia domeniului Tarcău se dau şi alte amănunte semnificative asupra procesului dezvoltării exploatărilor forestiere în a doua jumătate a secolului trecut. Se spune, de pildă, că pe domeniul Tarcău calea ferată forestieră a fost construită în anii 1893—1894, cînd o parte de pădure este concesionată primei fabrici mari de hîrtie din ţară, Letea. De altfel, prima cale forestieră din Carpaţi pare a fi fost însă cea de pe domeniul Berhometh din Bucovina, creată în 1870. Ea era făcută cu şine de lemn, tracţiunea efectuîndu-se cu caii (v. „Revista pădurilor**, anul XXXV (1923), p. 785). în tradiţia locală de pe Valea Bistriţei se păstrează amintirea unei vestite companii forestiere căreia informatorii îi spun „cumpania Gheţ“. 29 TERMINOLOGIA exploatării lemnului 29 O mare parte din materialul lemnos din pădurile regiunii aparţinea acesteia. Un subiect din satul Crucea spunea că cei măi mulţi dintre acţionari erau de la Viena, dar că şi de la noi erau cîţiva. Intr-adevăr, în ultimele decenii ale secolului trecut îşi desfăşoară activitatea această întreprindere forestieră. O ştire din anul 1898 (v. D. C. Ion eseu, art, cit.) pomeneşte de un memoriu al plutaşilor nemţeni adresat primului ministru, în 1887, în care aceştia se plîng de aducerea de către compania Goetz a unor lucrători forestieri străini. Despre ce este vorba ne spune, prea pe scurt însă, autorul articolului citat: „într-o vreme compania Goetz a încercat de a înlocui plutaşii romîni prin muncitori slovaci, ruteni şi evrei poloneşti... încercarea însă a dat rezultate negative... deoarece străinii nu erau deprinşi nici cu plutăria propriu zisă şi nici cu cursul Bistriţei" (p. 212). Această companie avea fabrica ei de cherestea în Galaţi, căci, la 1900, multe plute de pe Bistriţa au această destinaţie (amănunte pot fi găsite în articolul lui M. Anania). Şi alte întreprinderi străine sau romîneşti apar către sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. M. Anania vorbeşte despre următoarele fabrici, existente în jurul anului 1900, care prelucrau lemnul din bazinul Bistriţei: „Moldova", „Bistriţa", „Dorna" din Piatra Neamţ, fabrica „Pîngăraţi", apoi fabricile de la Bacău, Letea, Cozmeşti. La acestea se adaugă şi ferăstraiele de apă şi ele destul de numeroase. în anul 1895 funcţionau, în fostul judeţ Neamţ, 18 mari ferăstraie cu un număr global de 1500 de muncitori (v. „Revista pădurilor", anul XII (1898), p. 204). Se poate vorbi, deci, de existenţa la începutul secolului nostru a unei puternice industrii forestiere, cu diverse ramificaţii, în această parte a Carpaţilor răsăriteni. Nu intră în intenţia noastră dea înmulţi aici ştirile asupra dezvoltării capitalismului în această ramură de producţie. Material bogat, care să prezinte importanţă pentru istoria dezvoltării capitalismului, poate fi dat la iveală prin cercetări amănunţite de arhivă 1). Pe noi ne interesează însă, în primul rînd, problema terminologiei silvice, a dezvoltării sale în această perioadă. Ea se amplifică paralel cu introducerea uneltelor şi a procedeelor perfecţionate de producţie. Etapa aceasta din dezvoltarea lexicului forestier trebuie prelungită pînă aproape de zilele noastre. Acum pătrund numeroase cuvinte de origine străină, italiană, germană, maghiară, ucraineană etc., precum şi termeni tehnici de silvicultură auziţi de localnici de la inginerii şi tehnicienii silvici cu care vin în contact. Elemente italiene în terminologia pădurăritului. In monografia Pădurii Tarcău a lui M. Anania se precizează că cele mai multe din inovaţiile introduse aici la sfîrşitul secolului trecut 1) In acest sens, pentru Valea Mureşului, vezi studiile lui S. Fuchs, Greva muncitorilor din Valea Mureşului in anul 1925, în Studii şi referate privind istoria Romî-niei, Partea a Il-a, Buc., 1954, p. 1646 şi urm, precum şi Situaţia industriei forestiere şi luptele muncitorilor forestieri la începutul crizei economice din 1929, în Studii şi materiale de istorie contemporană, voi. I, Buc., 1956, p. 109 şi urm. De asemenea şi D. A. S burlan, Holzproduktion, Holzindustrie und Holzhandel von Rumănien, Buc., 1933. 30 V. A KV1 NT I: 30 în munca forestieră se datoresc unor tehnicieni italieni, fraţii Giaco-muzzi. Aceştia şi-au creat o adevărată faimă în toate satele de pe Valea Bistriţei. Despre ei este vorba şi în articolul Civilizaţie, progres..., scris de Gh. D. Bel in schi (v. „Revista pădurilor“, anulXVII (1903), p. 164 şi urm.), unde se relatează discuţia autorului cu un bătrîn plutaş din Bicaz despre felul „cum au fost introduse turbinele de lemn de fraţii Giacomuzzi, doi harnici italieni din Tirol“. Aceştia „au adus din ţara lor ferăstraiele cu turbine, au construit de la Dorna la Piatra ăst fel de ferăstraie, au lucrat mult timp, pînă au fost înlocuite cu alte maşini mai perfecţionate^ (p. 166). Enumerarea realizărilor acestora continuă. Ţapineîe le-au adus tot fraţii Giacomuzzi. Pînă atunci se lucra cu parii, „cîte 10 cu parii de-abia putea mişca o bîrnă“, iar pentru un butuc mai mare era nevoie chiar de 30 de oameni. în schimb, cu ţa-pinele aduse de italieni, „doi lucrători urcau unde pofteu butucii cei mai grei“ (p. 166). „Tot acei italieni au făcut, coane, şi ulucul ăsta [discuţia are loc pe podul de la Bicaz, la 1903] pe care cum vezi vin pe zi cîte 50 de plute dulapi şi tocmai de unde ? ...din ţara ungurească“ (p. 166). Din acest articol reiese că pe la 1903 funcţiona un funicular de la poalele Ceahlăului pînă la maşinile din Valea Pîntecului, unde buştenii erau transformaţi în „marfă germană, engleză...“. Din monografia lui M. Anania mai putem da şi amănuntul că unul din cei doi fraţi italieni, Virgiliu Giaccomuzzi, conducea, pe la 1900, „cu multă dibăcie şi succes exploatările prin antrepriză de pe domeniul Coroanei Bicaz, alături cu Tarcăul“. Au venit acum nu numai antreprenori italieni, ci chiar lucrători de această origine. Despre prezenţa lor în Carpaţii Moldovei se vorbeşte în articolul Metoda de scoatere a lemnului din pădure în Bucovina, scris de Şt. T. Teodore seu („Revista pădurilor“, anul XLVI (1934). La pagina 35 se arată că ei erau aduşi de către „societăţile mari ex-ploatatoare“ din Romînia. „Italienii, după autor, sînt şirămîn lucrătorii clasici de pădure...“. „Venirea lor în ţară se opreşte cam prin jurul a-nului 1926, „dată după care a început să se resimtă criza în industria f orestieră“. De la un subiect anchetat în satul Geamăna am primit relatarea, care merită să fie consemnată aici, că cei mai tacticieni lucrători la pădure au fost talienii. Lucrători sezonieri de origine italiană sînt semnalaţi şi în Carpaţii meridionali, pe Valea Argeşului sau a Lotrului. M. Sadoveanu îi în-tîlneşte pe Valea Sebeşului, de fapt, pe urmaşii carintiemlor şi tirolezilor veniţi aici la sfîrşituj secolului trecut. în publicaţiile consultate mai pot fi descoperite şi alte cîteva ştiri despre ei. De pildă, în „Revista pădurilor", anul XVII (1903), un articol despre Valea Lotrului menţionează prezenţa, la acea dată, a unor lucrători italieni, alături de alţii de alte origini. încă în 1886 o societate forestieră italiană condusă de Stagni Giovani, originar din Triest, cumpăra toate instalaţiile cu pădure cu tot ale văduvei lui Carol Novach, cel care a început exploatările masive în munţii Lotrului, în anul 1854, şi a confecţionat pentru prima dată plute trimise pe Olt pînă la Dunăre pentru podurile de la Zimnicea şi T. Măgurele ale armatelor ruso-romîne, în 1877. 31 31 TI-RYHNOLOCilA EXPLOATĂRI I LEMNULUI în 1903, mii de muncitori de pe Valea Lotrului erau străini, printre care şi itali mi: „Ruşi din Maramureş, unguri, bulgari, evrei din Ungaria, italieni şi cei mai puţini romîni“ (art. cit., p. 140). Pentru prezenţa italienilor în fostele judeţe Argeş şi Muscel trebuie relevate cele spuse de D. A. S burlan, Trasarea jlliparilor şi uiucelor, în „Revista pădurilorcc, anul XLVIII (1936), p. 308: „în treacăt remarcăm că în Carpaţii sudici aceste instalaţii de transport se trasează şi se construiesc exclusiv de lucrători romîni care au învăţat acest meşteşug de la muncitorii specialişti aduşi de societăţile exploatatoare de păduricc. Iar într-o notă la aceeaşi pagină: „în jud. Muscel şi Argeş sînt renumiţi ca excelenţi constructori de jilipuri oamenii din Lereşti, care au deprins meşteşugul de la lucrătorii italieni veniţi din Tirol şi stabiliţi în această regiune acum 50—60 ani“ [deci cam pe la 1880]. De asemenea, lucrători forestieri italieni sînt semnalaţi şi în satul Clopotiva ca angajaţi „la o firmă de exploatare a pădurilor" (v. M. Gregorian, Graiul din Clopotiva, în „Grai şi suflet", voi. VII, p. 184). Elementele de origine italiană pătrunse în terminologia profesională a pădurăritului din nordul Carpaţilor răsăriteni sînt puţine la număr. Cu toate acestea, unele dintre ele ocupă un loc central în cadrul acestei terminologii. în această situaţie sînt nu numai termenii italieni care intră în componenţa sistemului de semnalizare folosit de muncitori de-a lungul ulucului. Este vorba de interjecţii ca volta!, marina!, garga!, ohi! etc., care, prin situaţia lor specială de semnale precise şi invariabile, sînt foarte necesare şi vor rămîne vreme îndelungată în uzul lucrătorilor forestieri romîni. De origine italiană sînt însă şi alţi termeni care denumesc unelte, procedee tehnice etc., de felul lui ţapinăy şprangă, a ştronţa şi alţii, foarte răspîndiţi în limbajul muncitorilor noştri. în cele ce urmează ne vom ocupa întîi numai de cuvintele care denumesc unelte sau procedee tehnice introduse de italieni, lăsînd ca interjecţiile de felul celor amintite să fie prezentate, o dată cu întregul sistem de semnalizare, în partea lucrării care tratează terminologia forestieră grupată pe procese unitare de muncă. în acest sistem de semnalizare, termenii italieni coexistă nestingheriţi cu interjecţii de cele mai diverse origini. Lucrătorii romîni le cunosc şi le folosesc ca atare. Am arătat mai sus că unealta numită ţapină (şi ţapin) a fost adusă în munţii noştri de către italieni. Pe Valea Bistriţei, meritul de a o f? încetăţenit le revine fraţilor Giacomuzzi. Am arătat, totodată, la discuţia etimologiei cuvîntului calhău, originea din italiană (după Dicţionarul lui Seri ban) a termenului ţapin. Acum mai adăugăm următoarele. în localitatea Izvorul Alb s-a notat şi răspunsul ţapină talenească marca două chei. în ce priveşte forma cuvîntului în limba romînă şi răspîndirea lui teritorială, date interesante ne pune la dispoziţie harta 617 (ţapin) a ALR, II (Serie nouă). Forma mai răspîndită este cea de neutru: ţapin pl. ţapine. Ea apare şi la istroromîni. Forma de feminin, ţapină e mai răspîndită în Carpaţii răsăriteni, dar se găseşte şi prin alte locuri, de pildă prin Munţii Apuseni, sau într-un punct din sud-vestul Transilvaniei. în regiunea muntoasă din sud-vestul ţării şi în Făgăraş (punctele 2, 130, 172 şi 784), e atestată forma sapin pl. sapine V. ARVINTE 32 32 (sau sapinuri). Varianta aceasta apare şi la M. Anania, art. cit., p. 325, apoi în „Revista pădurilor" din anul XV (1901), p. 74, sau în „Observatorul social-economic", II (1932), nr. 1-2, Cluj, p. 163. Pe hărţile ALR dedicate termenilor forestieri (în această situaţie este şi harta ţapiri), se remarcă uşor cum aceşti termeni speciali sînt atestaţi numai de-a lungul lanţului carpatic şi în Apuseni. în centrul Ardealului şi în regiunile deluroase şi de şes ale Moldovei, Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului şi Crişanei, un cuvînt ca ţapin, de exemplu, fie că nu e cunoscut, fie că obiectul denumit prin el nu există prin partea locului. Răspîn-direa uneltei şi a termenului în discuţie s-a făcut nu numai de către italieni, ci şi de lucrătorii forestieri romîni sezonieri. în această privinţă, exemplul oferit de lucrătorii maramureşeni este concludent. Ei merg la lucru nu numai pe Valea Bistriţei sau în Bucovina1) ci şi în Carpaţii meridionali (Cf. şi următoarele versuri auzite de la Ioana Coman din Moisei: Sebeşul butin frumos/Meri pe tren şi vii pe jos). într-o situaţie asemănătoare (ne referim la frecventa lui întrebuinţare) cu a termenului ţapin se găseşte şprangă. Nu ştim dacă acesta e cunoscut în Carpaţii sudici. în bazinul Bistriţei, şprangă este general cunoscută şi înseamnă „sîrmă groasă, uneori făcută din viţe împletite, cu ajutorul căreia se leagă buştenii din tabla unei plute sau se ancorează pluta la mal". Spranga a luat locul nuielelor răsucite, de mai înainte, sau a ciocîrliei cu care se lega pluta la mal. Dintre dicţionare, nu-1 înregistrează decît cel al lui Seri ban. Termenul apare şi la M. Anania, art. cit., p. 322: „Prin şprangă se înţelege, spune Anania, un odgon de cînepă cătrănit, lung de 20—30 de metri..., armat la capăt Jcu un cîrlig, destinat a opri plutele cînd trebuie să oprească la mal pe timpul apelor mari". Astăzi nu mai sînt şprăngi de cînepă cătrănită ci numai de fier. La prima vedere s-ar părea că termenul trebuie să fie de origine germană. Aşa dă a înţelege şi I. Iordan, „Buletinul Institutului «Al. Philippide»", VII—VIII, p. 268. Dicţionarul lui Seri-ban trimite de la şprangă la prangă, iar pe acesta îl derivă din turc. pranga „câtuşi, carceră", din ital. spranga „drug, traversă". Cu forma pranga, cuvîntul este atestat în mai multe limbi balcanice, anume în albaneză, sîrbă şi bulgară. Pe teren romînesc, Scriban îl cunoaşte numai #pentru Dunărea de jos, regiunea Şiretului, cu sensul de „lanţ de corabie" ori, sub forma şprangă, cu sensul de „odgon de sîrmă la plute". Credem că cele două cuvinte, prangă şi şprangă, deşi în ultimă analiză de origine italiană, trebuie socotite ca pătrunse pe căi diferite în graiurile populare romîneşti. Nu încape îndoială că forma prangă trebuie pusă pe seama limbii turce sau a uneia din limbile balcanice amintite, cum arată Scriban. Şprangă însă a pătruns de la lucrătorii străini care au lucrat în Carpaţi, din Maramureş pînă pe Valea Sebe- 1) Cf. şi spusele lui Şt. T. Te o dor eseu, art. cit., p. 34: „Dar procentul cel mare de lucrători de pădure calificaţi îl dau maramureşenii, care o dată cu venirea primăverii îşi părăsesc familiile cu o cămaşă de schimb în traistă, căutînd de lucru în exploatările forestiere din Bucovina, Ja care muncesc o vară întreagă, pentru ca spre toamnă să se întoarcă acasă cu mai nimic în pungă". 33 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 33 şului. Cel puţin în bazinul Bistriţei nu există, cu siguranţă, oameni care să lucreze la lemn şi să nu-1 cunoască. El este la fel de general ca şi ţapinâ. în etimologia dată de Scriban nu-i prea clară filiaţia semantică. Nu se poate înţelege cum de la sensul de „drug, traversă” s-a ajuns la acela de „sîrmă de fier”. în realitate, ital. spranga înseamnă şi „sîrmă de fier”, cum se poate vedea în Vocabolario italiano-fran-cese al lui Gaetano Darchini, s. v. Cuvîntul are, deci, exact sensul atestat în terminologia forestieră romînească. Pronunţia cu ş- iniţial în loc de s-, cum e în italiană, s-ar putea explica prin folosirea acestui cuvînt tehnic şi de către lucrătorii de* limbă germană în care grupul fonetic iniţial şpr- este atît de frecvent. Nu-i exclus ca transformarea lui s- în ş- să se întîlnească prin unele dialecte nordice italiene. Trebuie să menţionăm şi faptul că forma cu s- iniţial (sprangă) este totuşi cunoscută şi ea în unele sate de pe Valea Bistriţei, la Cîrlibaba, Bu-halniţa sau Hangu. De asemenea, ea apare în „Buletinul Societăţii Regale Romîne de Geografie”, voi. XLVII (1928), p. 401, în „Revista geografică, anul I (1929), nr. 3—4, p. 59 şi în alte locuri. Nicăieri pe Valea Bistriţei sau în Maramureş nu a fost înregistrată forma prangă pe care o dă Dicţionarul lui Scriban. Şi acest fapt pledează pentru originea termenului din graiul lucrătorilor forestieri sezonieri de limbă italiană, veniţi în această parte a ţării. Tot de la aceşti lucrători cunosc subiectele din Moisei, Neagra Şarului, Geamăna, Crucea şi Holda cuvîntul malarină. El denumeşte un „topor special pentru cioplit, care are bărghia pe lingă toporîşte“. Uneori malarină este sinonim cu „bardă mare”. Notăm că la Moisei el are forma mălărină (pl. mălărini), la Ostra, marolinâ, la Crucea, mara-lină. Pe de altă parte, A. Gociman-Oituz, Din terminologia lemnului „Observatorul social economic”, Cluj, anul III (1933), nr. 1—2, p. 64, consemnează cuvîntul manolinâ „topor mai lat, f olosit la curăţitul crengilor de pe trunchi (cepit))”, acelaşi cu malarină notat de noi. Pentru explicarea lui trebuie să plecăm de la ital. mannaia „secure, satir”, de la care va fi existînd în graiurile italiene o formă mannalina (în dicţionarul italian amintit există cuvîntul manaiola „toporaş, băr-diţă”, care mai greu poate fi luat în discuţie). Forma manalina este foarte apropiată de acea dată de A. Gociman-Oituz, manolinâ. în cazul formelor atestate în anchetele recente, schimbarea cea mai importantă constă în înlocuirea lui n prin / sau r, fenomen frecvent în cazul aşa-numitelor sonante. Sinonim cu malarină este cuvîntul morocut _ „topor specia! cu gura latâ<( (Moisei). Subiectul din Moisei afirmă că numele îi vine de la o firmă din Italia care producea scule speciale pentru pădurărit. Dar această afirmaţie nu am putut-o controla. într-un singur punct din Bucovina, la Straja, a fost înregistrat cuvîntul palintar. El se f olosea altădată pentru a denumi „masa pe care se răsturna mămăliga, în cabana lucrătorilor forestieri”. Nu încape îndoială că ne aflăm în faţa unui derivat de la cuvîntul italian potenta „mămăligă”, anume ital. polentaro, folosit de lucrătorii italieni veniţi în munţii noştri. Probabil că termenul va fi sunat întîi, în gura vor- i Academie Filologie — 3 34 v. arvinti: 34 bitorilor de limbă romînă, pălintar, din care, prin transformarea lui ă neaccentuat proton în a, specifică graiului din Bucovina, a rezultat forma palintar, atestată la Straja. Li Moisei, în Maramureş, „dispozitivului care serveşte pentru micşorarea vitezei buştenilor corhăniţi pe uluc, constînd dintr-un butuc gros, prins cu un capăt pe o margine a u'lucului şi cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, de care se freacă şi-şi încetinesc mersul lemnele care vin la valeu, i se spune, pe lîngă urs> şi balarină (pl. balarini). S-a făcut precizarea că italienii au adus ace^t cuvînt. Dicţionarele noastre, ca şi în cazul multor cuvinte de mai sus, nu-1 înregistrează. între termenul din Moisei şi acela notat de Nistor Văleanu, Scosul lem~ nelor din pădurile de munte, „Revista pădurilor^, anul XLVIII (1936), credem că nu există nici o deosebire, cu toate că dispozitivul descris aici nu se aseamănă cu cel din Maramureş, iar forma este puţin schimbată. Iată ce scrie N. Văleanu, p. 664: „Dacă panta e prea mare şi sînt şi cascade, atunci se recurge la aşa-numitele rebrusmente sau „balerinecc— dispozitive introduse la noi de italienii din Tirol. Acestea au de scop de a dirija lemnele ce vin cu iuţeală, spre a nu cădea peste stîncile cascadei, de-a coasta şi apoi spre deal. Din această cauză ele se opresc, apoi se rostogolesc într-un jghiab de pămînt şi alunecă încet pînă cînd intră iarăşi în scoc spre a merge mai departe“. Procedeul acesta e mult mai complicat decît cel descris de subiectul maramureşean. Cu toate acestea, cuvîntul din Maramureş şi acesta de aici trebuiesc puse alăturea şi explicate prin limba italiană. Sensul de bază de la care trebuie să pornim este acela dat de N. Văleanu. Denumirea de balerină a acestui dispozitiv, în ciuda domeniului atît de deosebit la care se referă, nu poate fi despărţită de ital. ballerino, ballerina> cu sensul cunoscut, din aceeaşi familie cu ba Ilare „a dansa, a sări, a mişca“. Pătrunderea în terminologia tehnică a acestui cuvînt s-a petrecut, cu siguranţă, pe terenul limbii italiene. Cf. şi rom. săritoare sau sărită „ultima raclă de la gura uluculuu îndreptată puţin în sus, de pe care buştenii fac un salt prin aer căzînd în tasonu. Sensul de la Moisei al lui balaiină este posterior şi se datoreşte unei confuzii. Tot în satele maramureşene, la Vişeul de Sus şi la Moisei, există cuvîntul tearâ „cenuşă, pămînt sau piatră arsă şi sfărîmată care se aruncă pe o pantă (sau pe uluc), de obicei în timp de iarnă, ca să se micşoreze viteza buştenilor corhăniţi“. Hucarii (lucrătorii care fac această operaţie) ţipă teara pe huc (pantă), spunea subiectul din Moisei. Cuvîntul nu poate fi altul decît ital.. terra „pămînt“. El explică şi interjecţia teara(ă) -teara{ă)\, cunoscută tot prin Maramureş, prin care se anunţă şoibarul (îngrijitorul ulucului) să arunce pămînt ars pe uluc, cînd buştenii merg cu prea mare iuţeală. De origine italiană este şi manea (pl. manele), notat şi de M. An a ni a, art. cit., p. 312, cu sensul de „lemn care foloseşte la ridicatul plutei atunci cînd ea se opreşte pe drum, pe prundiş sau în bolovani^. Pe lîngă aceasta, manea denumea şi un anumit sortiment lemnos : „ilemn rotund de 6—14 cm grosime“. Un subiect din Cîrlibaba spunea că mai înainte manelelor li se spunea şirinuri. Despre acesta din urmă am 35 35 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI arătat că-i de origine turcească. Se vede, aşadar, cum termenul italian l-a înlocuit pe cel turcesc. Manea cu sensul de „lemn rotund, nu prea lung, servind la ridicarea de greutăţi“, este cunoscut şi prin alte părţi din Moldova, de exemplu în satul Voineşti, regiunea Iaşi. Seri ban în Dicţionarul său îl pune în legătură cu ital. manella, un derivat de la mano, pătruns şi în neogreacă, manela. Poate că prin unele locuri trebuie să se ia în seamă şi cuvîntul din această limbă. Mai greu se poate explica termenul în discuţie din ital. manovella, cum face Candrea în Dicţionarul enciclopedic. De la pluralul rom. manele s-a refăcut un singular manea (pronunţat, de fapt, mane în graiul moldovenesc) după modelul substantivelor feminine terminate în -eă sau -d, care au la plural o silabă în plus, -le, devenită desinenţa acestui număr (ex. stea -steley ciulama -ciulamale etc.). in terminologia pădurâritului din regiune există un alt cuvînt pentru explicarea căruia credem că trebuie să recurgem tot la italiană. Este vorba de verbul a ştronţa, a se ştronţa. Cu forma activă, verbul înseamnă „a rotunji capătul unui butuc cu toporul pentru a-1 feri de despicături în timpul mersului său la vale". Cu acelaşi sens, termenul e notat şi de P. Antone seu, Terminologia silvică, „Revista pădurilor1', anul XXXV (1923), p. 19. A se ştronţa se foloseşte în legătură cu ciocnirea a doi buşteni cap în cap. Se spune atunci că s^au ştronţat două lemne. Hangu şi Buhalniţa, substantivul şt ronţ înseamnă „partea groasă a unui butuc, huzăr". în ultimul sat i se spune ştronţ şi unui copil neastîmpărat. De altfel, prin multe locuri din Moldova ştronţ se foloseşte şi ca poreclă batjocoritoare la adresa nemţilor, iar a ştrontui sau a ştronţa are şi sensul de „a vorbi nemţeşte". Pentru clarificarea originii lui, credem că trebuie să plecăm de la ital. stronzo, cuvînt trivial, explicat de Gaetano Darchini, op. cit.y s. v., prin francezul etron. Acesta are sensul de „materie fecală", cum rezultă şi din E. Littre, Dictionnaire de la langue frangaise, tomul II, p. 1537, col. III. Deocamdată se lămureşte pe loc porecla folosită la adresa nemţilor. Ea trebuie să le fi fost dată la început de către italieni. Răspîndirea cu-vîntului cu acest sens prin Moldova trebuie atribuită tot lucrătorilor din această ţară. Mai departe, tot de aici se explică şi sensul de „partea mai groasă a unui copac", căreia i se mai spune, cu un termen ucrainean, huzăry iar, uneori, şi cur (curul lemnului: cf. şi curar „ultima tablă a unei plute", numită uneori şi huzărul plutei). La fel şi sensul de „a se ciocni cap în cap" al verbului a (se) ştronţay precum şi, probabil, acelei ut: „copil mic Şi neastimparat" stau tot m legătură cu sensul po-^ menit al cuvîntului italian. Termenul francez etron este pus de Littre în legătură cu valonul strony ital. stronzo şi stronzare. Din latina Evului Mediu sînt citate formele strundius şi struntus. în flamandă există apoi cuvîntul stront „ordure, fumier". în toate aceste limbi, cuvîntul a venit din limba germană. Aici, spune Littre, strunzen are sensul de „morceau coupe", iar strunzany „detacher en coupant: proprement, ce qui est rejete". Termenul italian dat mai sus, stronzare are tot sensul de „couper". De la acest stronzare „a tăia" se explică uşor accepţia, 36 V. ARVINTEi 36 notată în anchete, de „a tăia marginile unui butuc, a-1 rotunji" pentru care apar pe teren romînesc şi sinonimele a olări, a teşi, a oii, a ciuli etc. Nu putem spune în ce raport stă cuvîntul discutat acum cu sinonimul său a şpronţa „a rotunji capetele unui butuc cu toporul". Acesta cunoaşte formele a şpronţa, a şpronţui sau a spronţui, a şprănfuri. S-a notat şi expresia a face şpranţ. Şi ALR«, II (Serie nouă), harta 615 [rotunjeşti capetele trunchiului) notează răspunsul al şprânţuieşti, îi faci şpranţt în pct. 386 (Marginea) din Bucovina, iar în pct. 219 (Prundul Bîrgăului) este trecut răspunsul l-o şpenţălaty care se depărtează mult de cele precedente. Poate că în acest caz avem de-a face cu un etimon german, neidentificat însă, care şi-a contopit forma şi sensul cu termenul italian discutat mai sus. O transformare a grupului iniţial ştr- în şpr deşi nu imposibilă, este însă greu de probat. Alte elemente italiene sînt discutate în paragraful „Comenzi" şi „semnate0 în munca la pădure. Elemente germane în terminologia pâdurăritului Ca şi în cazul termenilor de origine italiană, cuvintele germane din terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului au pătruns nu pe cale cultă, prin intermediul limbii literare, ci direct din graiurile populare germane vorbite în părţile nordice ale ţării. Nu-i exclus ca pe ici pe colo cîte un termen german, azi popular, să fi fost auzit de muncitorii noştri de la tehnicienii romîni care s-au folosit de lucrări silvice redactate în limba germană. Dar, în timp ce influenţa italiană s-a manifestat într-o perioadă scurtă de timp, de la sfîrşitul secolului al XlX-lea pînă în primele decenii ale secolului nostru, cît au stat aici lucrătorii sezonieri italieni, elementele germane au putut pătrunde în această terminologie cu mult mai înainte, de cînd oameni vorbind această limbă au venit să se aşeze în regiunea de care ne ocupăm. Dacă luăm în consideraţie pe saşii ardeleni, atunci vechimea influenţei germane creşte considerabil. Din limba acestora au pătruns însă puţine elemente în lexicul forestier. Cele mai multe elemente germane nesăseşti s-au răspîndit tot către sfîrşitul secolului trecut, cînd exploatările forestiere se intensifică în Carpaţii răsăriteni, o dată cu dezvoltarea capitalismului. Din acest motiv, am socotit că locul cuvintelor de această origine este aici, în capitolul referitor la terminologia din această epocă. De altfel, influenţa germană este activă şi în zilele noastre în nordul ţării cu graiuri germane. Aşa se şi explică numărul cu mult mai mare al elementelor germane, faţă de cele italiene sau turceşti. Nici cele maghiare sau ucrainene nu sînt mai numeroase decît cele germane. Printre grupurile germane cărora graiurile populare romîneşti le datorează cuvinte referitoare la munca forestieră, am pomenit de acela al saşilor ardeleni. Cuvinte ca cioflînc (deja discutat), joagăry şindrilă şi altele sînt explicate de dicţionarele noastre ca fiind de origine săsească. Tot aşa este considerat şi termenul struţ pentru care însă în nici unul din dicţionare nu se dau sensurile legate de pădurărit. în 37 37 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI afară de „buchet de flori", struţ mai înseamnă : (1) „brăduţ pus pe ultimul butuc scos dintr^o exploatare forestieră, la terminarea lucrului" (Crucea, Poiana Grinţieşului). La Crucea, expresia a pune struţ e sinonimă cu na termina o lucrare de exploatare forestieră". în art. cit. al lui St. T. Teodore seu, la p. 36 se spune: struţ „ultimul buştean adus în răcaş, cu care se termină această operaţie pe o vale şi dă prilej de bucurie lucrătorilor". „Ieşitul cu struţul" constituia un prilej de bucurie pentru lucrători pentru că el era însoţit de un bacşiş, constînd din bani sau rachiu, pe care proprietarii exploatărilor trebuiau să^l dea munch-torilor. Din această cauză, cuvîntul struţ a ajuns să însemne în vorbirea lucrătorilor de pădure (2) şi „bacşiş, cinste" : Cit ţi~a dat struţ ? (Poiana Grinţieşului) sau Hai să bem struţul l (Crucea). Un alt sens (3), foarte apropiat de primul discutat (nu aparţine însă terminologiei forestiere), este acela de „băţ cu o batistă legată la vîrf, pus pe acoperişul unei case în construcţie". Adeseori se pune un brăduţ cu o năframă în vîrf. în satele anchetate este cunoscut însă şi sensul de „buchet de flori" pe care-1 dau dicţionarele. Derivarea cuvîntului din mhd. struzy aşa cum face Tiktin, este mult mai indicată faţă de aceea pe care o dau dicţionarele lui Ş ă in e a n u, Când re a, Seri ban, din germ. actual Strauss, cu acelaşi sens. Credem că acest cuvînt trebuie pus pe seama saşilor ardeleni. Sensurile în legătură cu pădurăritul au apărut, probabi!, pe teren romînesc. în terminologia de care ne ocupăm, cuvintele săseşti sînt însă puţine la număr. în schimb, alte grupuri germane stabilite mai tîrziu în nordul ţării par a fi adus cu ele o terminologie forestieră închegată, o dată, desigur, cu unele procedee noi şi în mare măsură superioare celor cunoscute de localnici. Este vorba de coloniştii germani stabiliţi în Bucovina la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în urma politicii inaugurată de Maria Tereza şi continuată de urmaşii săi la tron. De fapt, noii colonişti germani au venit în Bucovina în două etape. Prima e cea de care am pomenit acum. Ea se încheie spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea. A doua coincide cu mijlocul secolului trecut. Printre coloniştii germani erau unii special aduşi pentru lucrările de exploatare forestieră. Dr. Norbert Zimmer, Die deutschen Siedlungen in der Bukowina, precizează că lucrătorii forestieri şi sticlari germani sînt originari din Boemia(p. 12). Ei s-au aşezat în localităţile Frasin, Păltinoasa, Karlsberg, Althutte, Neuhutte şi Furstental. Aşa-numiţii ţipţări, despre care autorul spune că erau, în primul rînd, lucrători în mine, s-au aşezat pe Bistriţa aurie la Iacobeni şi Mariensee (Cîrlibaba), pe valea Moldovei la Luisental, Pojorîta, Eisenau, Bucşoaia, pe Moldoviţa la Freudental, sau pe Suha la Stulpicani (p. 13). Numele de tipţari stă în legătură cu regiunea de unde ei au venit. Şi în satele maramureşene, de pildă la Vişeul de Sus, se găsesc colonişti germani cu acest nume. Deşi N. Zimmer spune clar că ţipţării erau în primul rînd mineri, alţii îi consideră specialişti în munca forestieră. Astfel Şt. T. Teodore seu, art. cit.} este de această părere: „Operaţia doborîtului... se execută într-o măsură oarecare cu lucrători băştinaşi — inclusiv „ţipţăriicc [în notă; „Germani colonizaţi în Bucovina] de la Iacobeni, Cîrlibaba, Althutte, Neuhutte şi de pretutindeni unde au fost diseminaţi în decursul 38 V. ÂRVlNît: 38 vremurilor în această provincie“ p. 34). După ce pomeneşte de lucrătorii maramureşeni calificaţi, autorul ţine să sublinieze din nou îndemînarea ţipţărilor în mînuirea ţapinei şi în trasarea şi construirea jilipurilor. „Pentru aceste considerente, ţipţării şi-au format o adevărată specialitate în această direcţie şi sînt cei mai indicaţi lucrători (după italieni, care sînt şi rămîn lucrătorii clasici de pădure...)“. Cele mai multe din elementele de origine germană trebuie puse pe seama acestor lucrători germani de pe cursul superior al Bistriţei, din restul Bucovinei şi din Maramureş. De aici, cuvintele tehnice s-au răspîndit pe întreaga vale a Bistriţei sau în alte părţi ale Carpaţilor răsăriteni. Termenii germani sînt însă cu mult mai numeroşi în nordul regiunii anchetate. Ni se pare important de discutat acum o altă chestiune. Cu toate că în articolele pe care le-am consultat nu am găsit nici o informaţie asupra unor lucrători germani veniţi din alte părţi ale fostului imperiu austro-ungar, în foarte multe sate de pe Valea Bistriţei şi din Maramureş ni s-a spus de către subiectele anchetate că nişte lucrători forestieri specialişti, cunoscuţi sub numele de graineri sau craineri, au lucrat şi ei în trecut, adică la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului nostru, în pădurile din Carpaţii Moldovei şi din Maramureş. Cine sînt aceşti lucrători şi de unde au venit am încercat să arătăm într-un articol apărut în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi“, (ştiinţe sociale), 1955, t. I., fasc. 1—2, intitulat Din terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului (grainer, german, neamţ, ştront etc.). Concluziile la care am ajuns acolo sînt următoarele. Sub numele generic de graineri sau craineri se ascund nişte lucrători din provincia Kram (Craina), care aparţinea altădată imperiului austro-ungar, iar astăzi e integrată statului iugoslav. Grainer este o denumire care are ca punct de plecare o noţiune geografică şi nu etnică sau lingvistică. Craina era şi este locuită de oameni aparţinînd din punct de vedere etnic şi lingvistic unor grupuri diferite. Predomină populaţia de limbă slovenă, Craina fiind ţara slovenilor, dar sînt şi numeroşi vorbitori de limbă germană în aşa-numita insulă de limbă germană Gottschee. De asemenea, în această regiune şi în provinciile austriece vecine (Tirolul şi Carintia) se găsesc şi vorbitori de limbă italiană. Munca la pădure este ocupaţia de căpetenie a localnicilor, indiferent de originea etnică. Lucrători din Carintia, Tirol şi Craina au venit la lucru în Carpaţii răsăriteni. Ei sînt semnalaţi de M. Sadoveanu şi pe Valea Sebeşului. Iată ce spune, la un moment dat, M. Sadoveanu în cartea sa Valea Frumoasei: „Cînd capitalurile fără patrie au determinat căderea sistematică a brădetului din aceşti munţi, poteca din lungul Frumoasei a devenit drumuşor. Din loc în loc, la guri de pîraie, s-au întocmit şandramale de adăpost. Lucrători din Carintia, Tirol şi Craina au suit la deal cu gospodărie puţină. Ei au dat jos cu topoarele şi joagărele cele dintâi şiraguri de brazi şi au încheiat primele scocuri şi jilipuri. De şaptezeci de ani maşina merge aşa. Carintienii şi tirolezii au băut din Valea Frumoasei şi nu s-au mai întors la baştina lor“ (p. 107). Şi tot acolo: „Amestecîndu-se unii cu alţii, urmaşii Carintienilor şi Tirolezilor s-au deprins a mărturisi întru 39 _____________TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 33 ortodoxie, şi vorbesc fără greş cea mai frumoasă limbă a Lăzurenilor şi Căpîlnarilor. însă expresiile speciale şi consacrate ale meşteşugului au rămas de la descălicători şi au fost adoptate în toată valea“. O serie de amănunte despre grainerii din Maramureş şi de pe Valea Bistriţei am dat în articolul amintit din „Analele Universităţii din Iaşi“. La informaţiile date acolo asupra localităţilor unde se păstrează amintirea grainerilor, mai avem de adăugat acum alte cîteva. Aria pe care se întinde termenul grainer (căci numele propriu a devenit apelativ, cu cel puţin 7 sau 8 sensuri, referitoare la diferitele obiecte sau procedee tehnice cunoscute ds romîni de la lucrătorii numiţi graineri) nu se opreşte, cum am afirmat în acel articol, la Galu, ci merge şi mai jos pe cursul Bistriţei, în satele Buhalniţa şi Izvorul Alb. Cuvîntul trebuie să fie cunoscut şi pe Tarcău, pentru că informatorii din cele două sate pomenite ne-au vorbit despre grainerii din Tarcău. Pentru subiectul din Izvorul Alb, grainerii sînt italieni. De fapt, părerile localnicilor asupra apartenenţei etnice şi lingvistice a grainerilor sînt foarte diferite. La Galu şi la Moisei ni s-a spus că aceştia erau germani. Un alt subiect din Moisei (Maramureş) ştie că ei erau de la margine, că erau măr~ gineri de pe lîngă hotar cu Italia, iar limba lor era ca pe slovoceşte, dar nici chiar slovecească Limoede pentru că nu înţelegeai bine de-i ru~ seascăy ori slovecească, ori po/ecească. Credem că în acest răspuns se reflectă situaţia lingvistică a provinciei Craina, ai cărei locuitori, numiţi cu un cuvînt format pe terenul limbii germane, cu sufixul -er, Krainer> vorbeau cele trei limbi: italiana, germana, sau slovena. Să revenim acum la datele primite de la Izvorul Alb. Crainerii au lucrat altădată şi pe Tarcău. Tonea Eram şi Ba lac sînt nume de graineri despre care subiectul nostru ştie că au fost în trecut pe această vale. Chiar astăzi, Victor Paulon şi Ambrojî Paulon, graineri în vîrstă de 50—60 de ani, născuţi aici, lucrează tot la Tarcău, după cum familiile de graineri Ciofenig, Vaţin şi Ghicitălăr trăiesc la Cîrlibaba. Un subiect mai în vîrstă din Hangu îşi aminteşte şi el de lucrătorii talieni de pe Tarcău, căci era căiman la barăcile lor, cu obligaţia, printre altele, de a hrăni nişte pisici sau de a prinde broaşte pentru masa acelor lucrători. Un subiect din Buhalniţa ştie că crainării au lucrat la Hangu, Tarcău, Cuejdiu şi Mitoc. Şi în munţii Buzăului, la Nehoi şi Nehoiaş, au fost, acum 40—50 de ani, graineri. A lucrat alături de ei, pe cînd avea 16 ani, un subiect din Izvorul Alb. în lumina celor spuse pînă acum, trebuie să admitem că cel puţin o parte din elementele germane ale terminologiei de care ne ocupăm trebuie pusă pe seama grainerilor, mai precis pe seama lucrătorilor germani din Alpii Carnici veniţi la noi o dată cu lucrătorii italieni sau chiar sloveni, cunoscuţi cu toţii sub numele generic de graineri sau craineru Insula de limbă germană Gottschee trebuie să fi dat un contingent însemnat de lucrători forestieri care şi-au părăsit, temporar sau definitiv, locul de baştină. Credem că prin acest grai german se pot explica cele mal multe din interjecţiile sau „comenzile“ de origine germană, folosite de lucrătorii forestieri la datul lemnelor pe uluc, sau la manipularea buştenilor cu ţapina. Acest sistem alcătuit din cuvinte de 40 V. ARV1NTE 40 origine italiană, germană şi slavă, s-a constituit în regiunea unde se întretaie domeniile aparţinînd celor trei limbi. Din Carintia, Tirol şi Craina, sistemul de semnale a fost transplantat, aproape fără modificări, în Carpaţi, de aceşti lucrători străini sezonieri. Aşa se explică de ce astăzi pot fi auzite în gura ţăranilor de pe Valea Bistriţei cuvinte ca volta !y gargaly fax /, contrafux /, forverţ!, cant a ! şi multe altele, pe care le vom discuta într-un paragraf special. Aceleaşi semnale sînt consemnate de M. Sadoveanu şi pe Valea Sebeşului: „însă expresiile speciale şi consacrate ale meşteşugului au rămas de la descălicători şi au fost adoptate în toată valea“. Elementele germane ale terminologiei exploatării forestiere şi plu-tăritului trebuie explicate luîndu-se în consideraţie, în primul rînd, graiurile germane din Bucovina şi Maramureş. Uneori însă trebuie să admitem că ele au putut fi aduse şi de lucrătorii originari din Craina. O separare a cuvintelor germane după dialectele care ni le-au dat este greu de realizat. Noi vom recurge, aproape în toate cazurile, la limba germană literară, atunci cînd vom invoca un etimon german care să explice un termen popular romînesc de origine germană. Interesant ni se pare de semnalat că primul termen tehnic din această categorie este chiar numele etnic german sau neamţ. Primul are următoarele sensuri : 1. „Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micşora viteza lemnului care vine la vale“ (Vişeul de Sus, Moisei, Borşa, Cîrlibaba, Maieru, Gura Haitei, Crucea, Galu, Călugă-reni, Poiana Grinţieşului). 2. „Dispozitiv, numit pe alocurea nrs> con-stînd dintr-un butuc gros, prins de o margine a ulucului cu un capăt, iar cu celălalt lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buştenii corhăniţi şi-şi încetinesc mersul“ (Cîrlibaba). I se mai spune şi german de Lemn. 3. „Placă de fier cu trei sau patru colţi, aplicată pe fundul ulucului, de care se freacă butucii şi-şi micşorează vitezacc (Cîrlibaba şi în alte locuri)^ Sinonime pentru acest sens sînt miţă şi şpantă (Poiana Grinţieşului). în acelaşi timp, neamţ se foloseşte fie cu sensul 1. de la german, fie cu sensurile următoare: 2. „Proptea la ulucul construit pe un teren accidentat“ (Vişeul de Sus). 3. „Par cu ajutorul căruia se doboară copacul tăiat cu beschia, cînd acesta nu cade singur“. 4. „Căpiţă mică de fîn clădită pe un prepeleac, un brad tînăr căruia i s-au lăsat cepuri cam de 10—15 cm, pe care se pun palele de fîncc. Ultimul sens, care nu priveşte terminologia forestieră, a fost înregistrat la Vişeul de Sus şi la Coverca. în ultima localitate s-au dat următoarele lămuriri: Porşor de fîn făcui pe un prepeieagf ca să se usuce.., Prepeleagul îl băteai în pămînt. Se spuneai am făcut două sute de nemţi. Acuma nu se mai obişnuieşte. Se pune numai pe plasă şi pe gard. Atuncia se punea şi pe plasă, dar se făcea şi nemţi. Prin unele locuri, de pildă la Boroaia, în loc de german, cu sensul 1., se foloseşte cuvîntul ştronţ, care-i, cum s-a văzut, şi un nume de batjocură la adresa germanilor. Despre felul cum s-au creat aceste apelative de la numele etnic german sau neamţy am vorbit în articolul Din terminologia exploatării forestiere. De fapt, aceste cuvinte erau invocate acolo pentru a întări presupunerea că un alt apelativ, frecvent în această terminologie, derivat de la un nume 4i TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMN ULU LUI 41 propriu, anume grainer sau crainer, nu poate fi explicat decît în acest mod. La început însemnînd „individ originar din provincia Craina“, acesta a devenit apelativ cu o bogăţie semantică nebănuită. El denumeşte diferite unelte, procedee tehnice etc., văzute de lucrătorii romîni la aceşti oameni străini. Sensurile apelativului grainer pot fi văzute în articolul amintit sau în glosarul de la sfîrşitul lucrării de faţă. între ele nu se pot stabili nici un fel de legături. Explicaţia trebuie căutată în împrejurarea că trecerea de la numele propriu la numele comun nu a avut ca punct de plecare o singură notă, considerată ca esenţială, a crainerilor, cum se întîmplă în cazul altor nume proprii devenite apelative. S-a plecat de la mai multe din atributele considerate ca specifice pentru aceşti graineri. Deoarece lucrătorii străini aduceau cu ei procedee, unelte sau inovaţii tehnice necunoscute de către muncitorii forestieri romîni, aceştia, în loc să adopte termenii corespunzători folosiţi de graineri, au denumit aceste unelte, procedee tehnice etc., cu însuşi numele purtătorilor lor. Varietatea semantică s-a realizat şi prin trecerea numelui propriu în nume comun nu într-un singur punct, sau într-o regiune oarecum unitară, ci în mai multe locuri din munţii noştri, unde au lucrat la pădure oameni din Craina. îmbogăţirea terminologiei forestiere romîneşti s-a realizat numai arareori pe această cale a trecerii de la nume proprii la nume comune, în afară de germany neamţ, ştronţ, am mai amintit înainte de galaţ şi letea. Mai putem adăuga şi pe finlandeză „baracă forestieră“ sau pe ghernă „închisoare de plutecc. De obicei, îmbogăţirea terminologiei de care ne ocupăm are loc pe calea împrumuturilor masive din alte limbi şi mai rar pe calea derivării cu sufixe, prefixe etc. Elementele care urmează intră în categoria împrumuturilor din limba germană. Iată exemplele: La Băişeşti, în raionul Suceava, la Crucea şi la Galu s-a notat şfdizîc (pi. şfaizîce) „ferăstrău mic de mînă“, acelaşi cu germ. Schweif-săge „ferăstrău de arcuitcc. Cf. şi germ. schweifen „a tăia în formă de arc, a arcuicc, pe care îl dă Dicţionarul german-romîn al lui Ghiţă Pop, la p. 395. La Moisei, verbul şfâifui are exact sensul germanului schwei-feny adică înseamnă „a rotunji cu ferăstrăul^. Termenul şferbon (pl. şferbonuri) „fundament, podul de jos al construcţiei de pe malul apei numită căşiţă, alcătuită din butuci groşi între care se toarnă piatră“, trebuie să aibă ca etimon pe germ. Schwerboden, neatestat însă în dicţionare. Un asemenea cuvînt compus este posibil în această limbă, (în germ. schwer „greu“ şi Boden „fundament, bazăcc). Unei „porţiuni de pădure în tăiere“ i se spune şi şlag (pl. şlaguri), a-celaşi cu germ. Schlag „idemcc. La Cîrlibaba, şldidăr (pl. şlaidăre) înseamnă „construcţie din butuci, umplută cu pietre, în apropiere de poduri sau la coturile rîului, în care lovesc plutele şi alunecă spre mijlocul apei“, iar la Poiana Grin-ţieşului, „construcţie din butuci groşi, prinşi cu un capăt de mal şi cu celălalt lăsat liberi pe apă, avînd aceeaşi menire de a feri plutele de izbituri^, aşadar cu un sens foarte apropiat. Subiectul din ultima localitate a adăugat că şlaidărul şuiază pluta, adică o aruncă de la mal spre 42 'v* ARviNTk 42 mijlocul apei. Credem că germ. Schleuder, înseamnînd „praştie" (cf. şi verbul schleudern, „a arunca, a zvîrli") poate explica satisfăcător terme-aul în discuţie, întrucît instalaţia respectivă are tocmai rolul de a a-runca pluta de la mal spre mijlocul ’rîului. Un alt termen german, sinonim cu sandu, este ştaif, „sanie pentru transportat butuci“. Sau, cum spunea un subiect din Cîrlibaba, sanceu, ori zis acum pe nemţeşte şlaif. Este germ. Schi eife „sanie". Pentru denumirea „canalul prin care iese apa din stăvilarul numit hait şi o dată cu dînsa şi plutele" la Gura Haitei, Dorna Arinu, Crucea se foloseşte cuvîntul şldiţ (pl. şlaiţuri). Ridici stavila şi dai drumul [apei] ps şlaiţ. La unele haituri sînt mai multe feluri dt şlaiţuri: şlaiţul porţilor sau şlaiţul principal; şlaiţul de la şurub sau şlaiţul şurubului (Gura Haitei). Prin şlaiţul şurubului iese surplusul de apă cînd haitul este plin. Termenul trebuie pus în legătură cu germ Schleuse „stăvilar, zăgaz". în Lexikon A—Z in einem Bând, Leipzig, 1953, sub Schleuse se spune: „Bauwerk, das den unmittelbaren Ubergang eines Schiffes aus einem tieferen in einen hohergelegenen Wasserspiegel ermoglicht u. umgekehrt. Durch die Schleusentore gelangt das Schiff in die Schleusen-kammer, in der durch Fiillung od, Entleerung das Schiff auf die ge-wiinschte Wasserspiegelhohe gehoben od. gesenkt wird". Termenul e considerat „volkstiimlich" (p. 890). Probabil printr-o confuzie cu alt termen german s-a ajuns în unele locuri să se spună „canalului de la hait“ în loc de şlaiţ, şprdiţ. Ultimul este germ. Spreize „proptea", cunoscut în toată Bucovina. între şlaiţ şi şpraiţ confuzia e uşor de făcut, dacă ne situăm pe punctul de vedere al vorbitorilor limbii romîne din regiunea anchetată. Cu acest sens, şi nu cu acela de „proptea", a fost notat cuvîntul spraiţ în satul Galu. Iar la Crucea, Poiana Grinţieşului şi Calu-Iapa, şpraiţ e chiar sinonim cu hait. Cu acest sens pare a se folosi numai cînd e vorba de stăvilarul mare de la Bacău: şpraiţul de la Bacău. Termenul şpan înseamnă fie „butuc de brad, scurt, din care se face draniţă (Gura Haitei, Coverca, Panaci, Pîraie), fie „partea albă dintre măduva şi scoarţa unui copac" (Crucea). Prin unele locuri din Bucovina el are forma şpon. Este germ. Spân „aşchie, ţandură". Există şi verbul a şpănui „a face draniţă, a tăia cu toporul din şpan (Panaci, Crucea), după cum, de la cuvîntul şpraiţ s-a creat verbul a şprăiţui , a propti" (Moisei). în unele sate anchetate, pentru „crucea tînjălii“ „lemn pus de-a curmezişul peste tînjală putîndu-se mişca înainte şi înapoi, de care se prind ştreangurile cailor", apare cuvîntul şpilvag (pl. şpilvaguri) (Cîrlibaba, Geamăna) şpilvagă (Vicovul de Sus), şpilvac (Crucea) sau şpil-vacă (Vilcovul de Sus). Emil Petrovici, Texte dialectale, Sibiu-Leipzig, 1943, p. 335, pune în legătură pe ştilvdha „crucea carului, bucată de lemn care stă curmeziş peste oişte", notat în pct. 399 (Boian-Cernăuţi) cu ucr. ştilvaha, cu acelaşi sens. Termenul este trecut şi în ALR, IÎ pe harta 345 (cruce la căruţă), pentru punctul 366 (Brodina) de limbă ucraineană. Pentru explicarea originii lui, socotim că e necesar să mai adăugăm şi următoarele amănunte găsite pe aceeaşi hartă. în punctul 2 din Banat se spune pentru cruce (la căruţă) cîntariu, iar în Dobrogea, în punctele 682 şi 987, cantar. Acesta-i mai apropiat de etimonul tur- 43 terminologia exploatării lemnului 43 cesc din care îl explică pe cîntar dicţionarele noastre. Informatorul din punctul 682 (Samova) a răspuns : cantar care joacă, adăugind că e prins într-un cui care ţine cantaru. Mai demult era cantar stătător. Subiectul din punctul 987 (Topraisar) a răspuns cu barcă, cantar. Pentru acest punct se adaugă şi următoarea explicaţie: Barca sau cântarul e prins în oişte cu un cui, în jurul căruia se poate mişca, pentru ca să tragă caii uniform. îndărătul bărcii este o bară, numită cruce ^{crucea căruţei)—prinsă cu fiare... între roţi, de osie—care susţine oiştea. în punctul apropiat, 991 (Tuzla), de limbă bulgară, s-a răspuns tot cu termenul cantar. Ţinînd seama de toate acestea, putem afirma că nu-i suficient pentru a explica termenul nostru şpilvagâ să-l apropiem de ucr. ştilvaha. Fără îndoială că forma ştilvahă din Textele dialectale este de origine ucraineană. în ambele limbi, în romînă şi în ucraineană, termenul trebuie pus pe seama influenţei germane. Finalul cuvîntului este germ. Wage „cîntarcc, care apare şi într-un termen de origine germană ca vasărvagă „cumpănă de apă“, cu variantă stîlcită vacsărvasăr. Există şi un verb a (se) văgui, ex-primînd acţiunea săvîrşită de cai cînd trag în hamuri, în aşa fel încît efortul lor să fie egal distribuit. Aceasta se poate realiza numai dacă ştreangurile sînt prinse de lemnul mobil numit şpilvagâ (Vicovul de Sus). Dacă avem în vedere şi răspunsul primit de anchetatorul Atlasului lingvistic romîn în punctul 682, cantar care joacă, atunci putem presupune că şpilvagâ este corespondentul unui cuvînt compus german Spielwage. în ucraineană termenul acesta a suferit unele modificări fonetice, printre care şi transformarea lui g în h, specifică acestei limbi. Adăugăm că la Vicovul de Sus, a fost notat şi cuvîntul ţufircă cu a-celaşi sens ca şi şpilvagâ. După aspect, el pare a fi tot un element de origine germană. în aceeaşi situaţie trebuie să fie şi şpont (pi. şponturi) „lemn lăsat mai lung la fiecare tablă a plutei, introdus între butucii tablei următoare, cu scopul de a uşura conducerea plutei prin locurile repezi şi cotite“. în dicţionarele germane consultate nu există un cuvînt asemănător (cf. germ. dialectal şponn „un fel de vîslă“, pe care îl dă Fr. Kluge, Etmymologisches Worterbuch der deutschen Sprache, p. 368). De la el s-a creat şi verbul a şpontui „a pune la tabla de plută butucul numit şpontu. Cînd tabla se spontuieşte, pluta merge foarte bine (Cîrlibaba). La Moisei, Vişeul de Sus, Poiana Grinţieşului şi Călugăreni, apa care se toarnă în timpul verii pe uluc pentru a uşura alunecarea buştenilor se numeşte şpriţfpl. şpriţuri). Lucrătorului care face această operaţie i se spune, pe lîngă şoaibă, şi şpriţar (Gura Haitei) sau şpriţuitor (Moisei), iar acţiunea este denumită cu verbul a şpriţui (Moisei, Vişeul de Sus, Vatra Moldoviţei, Borşa, Galu) sau a da şpriţ. Din aceeaşi familie cu şpriţ „băutură, vin amestecat cu apă minerală sau cu sifon“, termenii de mai sus trebuiesc puşi în legătură cu sensul de „a stropi, a împroşca, a ţîşni gadaraie, cu sonorizarea lui -r-. Termenul Gelănder este cunoscut însă în graiurile populare din regiunea de care ne ocupăm. El înseamnă „drug la scară în care sînt înfipţi fuşteii" (Moisei), „lemn pus pe marginea unui drum din pădure pentru a nu permite buştenilor traşi la vale să alunece în afară de 46 V. ARVINTE 46 drum“ (Cîrlibaba), „perete de scîndură la canalul prin care iese apa din hait şi o dată cu ea şi plutele“ (Borşa), „balustradă pe marginea pun-ţii“, „stîlp, dereg“, „gard de leţuri“. Ultimele trei sensuri sînt cunoscute în satul Nepos, raionul Năsăud. Aici se cunoaşte şi forma gălender, foarte apropiată de etimonul german. Ca şi în multe alte cazuri, atît cuvîntul gadaraie, cît şi galandăr, nu apar în dicţionarele noastre. La Crucea, „şeful unei exploatări forestiere^ este numit şi buhai-ter. Subiectul ştie că vorba e adusă aici. Ea trebuie să fi circulat în timpul cînd unele exploatări forestiere erau conduse de firme germane, în germ. Buchhalter înseamnă „contabil“, astfel că originea termenului este indiscutabilă. La fel de clară este originea cuvîntului cailac „trunchi, capăt de butuc nefolositor^ (germ. Keilhacke). Acest cuvînt există şi în ucraineană cu forma asemănătoare kailak „butuc scurt, capăt de butuc“ (v. B. D. Hrincenko, Slovari ukrainskogo iazîka, p. 744), aşa că nu-i de înlăturat nici ipoteza că el ne-a putut veni şi prin intermediul acestei limbi. O unealtă specifică profesiunii în discuţie este clupa. Ea serveşte la măsurarea volumului buştenilor. Mai înainte i se spunea şi grosar, după cum arată M. I ttu în „Revista pădurilor^, anul XXXIV (1922), p. 661, compas forestier dar şi clupă. Acestui cuvînt i-a fost dedicată de autorii ALR o hartă (nr. 620), în voi. II (serie nouă), însoţită şi de desenul uneltei respective. De aici rezultă că termenul e cunoscut mai mult tot în regiunile muntoase ale ţării. Diferitele variante care pot fi văzute pe această hartă nu prezintă importanţă în discuţia de faţă. Ne interesează numai răspîndirea largă a acestui termen tehnic german, realizată, desigur, la început, prin intermediul lucrătorilor şi tehnicienilor, germani. Clupă e tot una cu germ. Kluppe, obişnuit avînd sensul de „cleşte“. Un alt cuvînt german, Draht „sîrmăa are, în mai multe localităiţi (Moisei, Crucea, Ostra, Galu, Poiana Grinţieşului etc.) forma drod sau drot. în loc de calumbă „funie groasă de sîrmă împletită cu care se leagă pluta la mal“ se spune şi funie de drod (Borşa). Trecerea lui a la o poate fi explicată fie prin admiterea filierei maghiare, fie printr-o pronunţie dialectală germană. Să se compare germ. Span> de care a fost vorba mai sus, cu forma, curentă prin satele din Bucovina, şpon. în expresii ca am sfredelit duri, am băgat sîrma duri (Cîrlibaba) însemnînd „am sfredelit sau am băgat sîrma prin lemn pînă în partea cealaltă“, avem de-a face cu germ. durch, în funcţie adverbială. „Canalul prin care iese apa din hait, şlaiţul“ este denumit la Cîrlibaba, unde influenţa germană e foarte puternică, şi fludăr (pi. fiu-dâre). în afară de acest sens, întru totul asemănător cu al germ. Fluder „scoc la moară, jghiab care aduce apa la roata morii, canal“, în satele Dornă Arinu, Crucea, Poiana Grinţieşului, Galu şi Izvorul Alb a fost notat termenul fludăr, de fapt şi cu variantele fludur, sau chiar flutur (ultima rezultată prin etimologie populară), şi cu sensul de „tablă alcătuită din butuci fixaţi cu un capăt pe canalul numit şlait, iar cu celă- 47 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 47 lalt lăsat liber pe apă, un fel de prelungire a ştaifului, avînd menirea de a ajuta plutei care vine cu viteză din hait să se înscrie în curentul de apă al rîului". I se mai spune şi raclă plutitoare. La altă construcţie numită purif (despre ea va fi vorba mai departe) există un flutur zâcă-tor sau flutur fix (Crucea), alcătuit tot din mai mulţi buşteni puşi alăturea sub formă de tablă, pentru a sprijini această construcţie. „Apa care iese prima dată pe şlaiţ din hait se numeşte forvas (germ. Vorwas-ser) la Cîrlibaba, Ciocăneşti : apa care vine întîi, fruntea haitului (Cîrlibaba). După ea urmează trucul: apa mai subţire care iese din hait înainte de a ieşi grosul ei, trucul (Cîrlibaba). Termenul truc poate fi germ, Druck „apăsare, presiune", cu pronunţarea forte a ocluzivei iniţiale „dulci", caracteristică multor dialecte germane. Unei „scînduri de 5—6 cm grosime" i se spune la Moisei foştă (pl. foşte), iar la Salva poştă. Este tot un termen german, Pfosten „scîndură groasă, uşor (la uşă)", pe câre Dicţionarul Academiei îl invocă pentru a-1 explica pe foastăn. O dată cu trecerea în limba romînă, grupul iniţial />/-, neobişnuit la noi, a fost descompus în elementele sale componente. în unele locuri s-a impus varianta cu p- {poştă), în altele, cea cu /- {foştă). Reflexul ca /- al grupului pf- din elementele germane mai apare şi în alte cazuri, de pildă în fenig,^ cunoscut prin Bucovina şi desigur şi peste munţi, din germ. Pfennig. în cazul cuvîntului fandilă neînregistrat în dicţionarele noastre, cunoscut pe Valea Bistriţei şi în Maramureş, cu sensul de „tigaie cu coadă" (asemenea fandile se folosesc şi la stropitul ulucului cu apă în timpul verii), credem că a avut loc acelaşi fenomen. în germ. există cuvîntul Pfanne „tigaie, cratiţă“ (cf. şi Pfannendeckel „capac de tigaie, capac de cratiţă", care ar putea fi şi el amestecat în forma rezultată în romîneşte, aceea dt fandilă. în orice caz, finalul cuvîntului romînesc s-a modelat după termeni de felul lui candelă etc., sau a cuvintelor formate cu sufixul -ilă. Consemnăm şi forma fanglă de la Panaci şi Crucea. Nu a fost însă înregistrată o formă cu p-. De origine germană indiscutabilă este gater (germ. Gatter „ferăstrău mecanic“), pătruns nu mai devreme decît sfîrşitul secolului trecut, probabil. E atestat în articolul lui M. An an ia din anul 1900. La fel şi leafă „lopată la cîrma plutei, scîndură prinsă de condeiul cîrmei". Cîrma are condei şi lopată sau leafă ; noi zicem lopată, cei de pe Bistriţa zic leafă (Gura Haitei). E germ. Ldffel „lingură, lopată“. Pe teren romînesc s-a creat şi un verb a lefui „a tepşi sau a tipări mămăliga", întru-cît pentru teapşă se spune în multe locuri şi leafă. Cuvîntul pârtie „echipă de lucrători forestieri" trimite atît prin accent, cît şi prin sens, la germ. Pârtie. Termenul plancă este cunoscut de lucrătorii forestieri cu următoarele sensuri: 1. „Uluc simplu, construit în mod provizoriu pe o rîpă nu prea lungă; pe acest uluc vin buştenii la capătul de sus al ulucului". Uneori pe plancă vin buştenii pînă în vale la locul de încărcare a remorcilor sau a vagonetelor de munte. Acest sens e cunoscut la Moisei, Borşa, Panaci, Geamăna, Crucea, Holda, Galu, Călugăreni, Poiana Grinţieşului, Pipirig, Boroaia. 2. „Locul de la capătul de sus al ulucului 48 V, ARVINTF. 48 unde se adună lemnele pentru a fi date la vale; bofîntău>lujniţă“ (Sabasa, Hangu, Vatra Moldoviţei). în legătură cu primul sens, sînt cunoscute expresiile plancă într-o ureche (acest fel de scoc este construit din buşteni puşi numai pe o parte, dinspre vale) sau plancă moartă (Voitinel, raionul Rădăuţi). Sensul 2 este posterior. în germ. Planke înseamnă „scîndură“, iar verbul planken „a îmblăni cu scînduri“. Acelaşi sens al verbului îl are şi derivatul romînesc a plăncui „a construi o plancă din butuci, uneori despicaţi sub forma unor scînduri groasec\ A plăncui mai înseamnă şi „a da buştenii la vale pe plancă‘\ aşa cum a ulucări, derivat de la uluc> are acelaşi sens. Şi în ucr. există planka „scîndură, coajă de lemn“, întocmai ca în germană. La noi, termenul trebuie pus în primul rînd pe seama lucrătorilor germani şi numai incidental, ca şi în cazul lui ştilvaha, cailac> pe seama unor împrumuturi locale din ucraineană. în articolele amintite din „Revista pădurilor^ este trecut sortimentul lemnos numit râie „lemn rotund, lung de aproximativ 20—22 m gros de 35—37 cm“. Dintre dicţionare, cel al lui Seri ban îl notează sub raia> explicîndu-1 din germ. Rahe, Sînt pomenite totodată şi nişte forme asemănătoare din poloneză şi rusă. în dicţionarul german-romjn al lui S c h r o f f se dă pentru Rahe sensul de „vargâ de vintrelă“. în satele Coverca, Panaci, Gura Haitei, Călugăreni, Calu-Iapa unde a fost înregistrat, cuvîntul râie trebuie pus pe seama lucrătorilor de limbă germană. Ţinînd seama de sensul marinăresc originar al termenului, am putea face apropierea cu cuvinte ca galion, cătarg, trinchet, aparţinînd la început tot terminologiei marinăreşti, dar folosite astăzi în Carpaţii răsăriteni pentru a denumi anumite feluri de lemn, întrebuinţate altădată în construcţiile navale turceşti. Transformarea semantică suferită de germ. Rahe pare a fi avut loc mai degrabă pe terenul limbii germane. în ce priveşte forma din limba romînă, de la un plural raiele s-a refăcut un singular raia, pronunţat însă în graiul moldovenesc râie, cu accentul pe ultima silabă. Harta nr. 618 (jilip) din ALR, II, (serie nouă) notează pentru două puncte din Maramureş (353, Bîrsana; 362, Borşa) şi în unul din nord-estul regiunii Cluj (219, Prundul Bîrgăului) cuvîntul riz (pl, rizuri, în punctul 353 ; informatorul din acest sat a răspuns cu doi termeni: canal şi riz> făcînd şi completarea : canalul e mai mare decît cel numit riz). Acelaşi cuvînt a fost notat în anchetele noastre şi în următoarele localităţi: Moisei, Vişeiil de Sus, Maieru, Salva, iar sub forma riză, în satele Holda, Crucea, Galu, Pipirig. La Moisei, prin rizdncâ se înţelege „lemnele puse pe fundul ulucului, podeaua ulucului, a rizuluiQ\ în timp ce la Pipirig a rizui are sensul de „a construi un n>“, întocmai cum de la plancă sau de la uluc s-au creat verbele a plăncui şi a ulucări. Aria termenului în discuţie este, deci, mult mai mare decît aceea dată de harta pomenită a ALR. Cu toate acestea, în nord, în Maramureş pare a fi zona unde riz este cel mai mult întrebuinţat. Cuvîntul trebuie explicat prin germ. Riese „uluc, scoc, jilip“. Un sinonim al verbului a ulucări „a da lemne pe uluc“ este la Borşa a rînui. Verbul german rinnen „a curge“ poate fi invocat în cazul 49 terminologia exploatării lemnului 49 de faţă, mai cu seamă dacă ţinem cont de faptul că de multe ori transportul buştenilor de pe munte se face cu ajutorul scocurilor de apă. Trebuie luat în seamă şi subst. Rinne> din aceeaşi familie, „uluc, jghiab“. De la un * rin sau * rină, neînregistrate de noi în anchete, dar existente, poate, în unele locuri ca reflexe al germ. Rinne, s-a putut deriva, ca şi în cazul lui plancâ—plâncui, riză—rizuiy un verb a rînui, acela pe care noi l-am înregistrat la Borşa. Cuvîntul şnăiţ „cărare făcută prin pădure de om“ (Crucea), este germ. Schneise „cărare (prin pădure)“. Un alt element de origine germană este verbul a rictui „a aşeza, a pune în ordine lemnele la capătul de jos al ulucului numit tason sau răcaş“. După ce au fost date pe uluc mai multe lemne, lucrătorii de jos dau către cei de pe munte o comandă ca să înceteze lucrul, pentru ca buştenii veniţi să fie aşezaţi, să fie rictuiţi. Operaţia aceasta se mai numeşte şi dreceluire. Alături de a rictui mai există variantele răctălui şi răcălui, precum şi substantivul rictălău „muncitor care efectuiază la tason operaţia rictuitului. Verbul a rictui are o arie destul de largă. E cunoscut la Vişeul de Sus, Borşa, Gura Haitei, Chirii, Geamăna, Crucea, Boroaia. Varianta a răctălui apare la Gura Haitei iar a răcălui, la Hangu. Substantivul rictălău e cunoscut la Borşa. Pentru toate trebuie să pornim de la germ. richten „a aşeza, a îndrepta, a alinia“. Consemnăm tot acum şi pe signal (Moisei) sau sicndl (Crucea) „comandă" (germ. Signal, cu s- în loc de z- , sub influenţa rom. semnal, semn etc. în legătură cu subst. Zug (şi cu verbul ziehen) stă cuvîntul a ţugări „a cărăuşi, a trage lemnul cu ajutorul vitelor" (Moisei). Există şi derivatul ţugăş (Moisei, Salva) sau ţugdr (Coverca) „cărăuş". Bucovinenii la cărăuşi le spun ţugari, la tren ţug, la cărăuşit ţugărit (Coverca). Un ultim exemplu pe care îl mai dăm în acest paragraf acordat influenţei germane este vecsăl „ramificaţie la uluc, locul unde se întîl-nesc două sau trei ulucuri, sau locul unde se ramifică o linie de cale ferată forestieră". (Vişeul de Sus, Gura Haitei, Chirii, Crucea, Galu, Călugăreni, Poiana Grinţieşului). Este germ. Wechsel, cu acelaşi sens. Bogăţia aproape de nebănuit a terminologiei de origine germană în domeniul exploatărilor forestiere şi a plutăritului a fost, credem, cu prisosinţă ilustrată în paginile de mai sus. Trebuie să precizăm că au mai rşmas deoparte o serie de cuvinte de această origine. Cuvinte germane se găsesc nu numai în terminologia silvică populară din nordul ţării, ci şi în alte îndeletniciri populare. De exemplu, terminologia fierăriei, a cizmăriei sau a lemnăriei abundă de elemente germane, căci o mare parte din ciocanele, ferăstraiele, gealăiele şi multe alte unelte sînt numite cu cuvinte auzite de meseriaşii romîni de la lucrătorii nemţi, aşezaţi vremelnic sau statornic prin diferitele oraşe sau tîrguri, uneori şi prin satele mai mari, din această parte a ţării. Hotărîtor în această privinţă a fost contactul direct, de la om la om, a vorbitorilor de limbă romînă cu lucrătorii germani veniţi la noi. Un mare rol în adoptarea acestor termeni l-a avut, fără îndoială, superioritatea procedeelor tehnice de care erau legaţi, pentru care limba romînă nu avea, adeseori, cuvîntul corespunzător. De multe ori, chiar cînd sinonimul romînesc Academie Filologie — 4 50 V* ARVINTE 50 exista, termenul străin, care părea înzestrat parcă cu mai multă prestanţă, s-a impus în limbă. în linii generale, aşa trebuie să se prezinte situaţia şi cu elementele de origine maghiară sau ucraineană. Aici trebuie considerat ca ho-tărîtor tot contactul direct al lucrătorilor vorbind una din aceste limbi cu lucrătorii romîni din satele anchetate. Avem în vedere elementele de aceste origini din terminologia de care ne ocupăm. Ca şi în cazurile precedente, lucrători de limbă maghiară sau ucraineană au venit temporar la lucru în vechiul regat. în ce priveşte regiunile de peste munţi, este ştiut faptul că oameni vorbind aceste limbi se află în număr mare în această parte a ţării. E vorba în primul rînd de populaţia maghiară. Vorbitori de limbă ucraineană se găsesc, după cum se ştie, în nordul ţării, în Bucovina şi în Maramureş, Ne vom opri acum asupra elementelor de origine ucraineană din terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului. Elemente ucrainene în terminologia pădurăritului înainte de a trece la prezentarea termenilor care pot fi atribuiţi lucrătorilor forestieri ucraineni, sînt necesare cîteva consideraţii asupra elementelor de origine slavă, în general, pe care le cuprinde terminologia de care ne ocupăm. Nu-i vorba aici de elementele slave vechi ale limbii romîne, dintre care unele aparţin şi sferei semantice în discuţie, ci de nişte cuvinte slave tehnice recente, cunoscute numai de cei care practică meseria de tăietori de lemne sau de plutaşi. E sigur că cea mai mare parte dintre acestea trebuiesc explicate prin ucraineană şi aşa vom proceda şi noi mai departe. Nu-i însă exclus ca unele cuvinte slave să provină şi din alte limbi slave decît ucraineana. Se poate afirma că printre lucrătorii sau tehnicienii străini, stabiliţi temporar în Carpaţi, unii trebuie să fi fost de origine slovenă, din provincia Craina. Nu posedăm însă ştiri clare în acest sens, iar datele furnizate de oamenii mai bătrîni de pe Valea Bistriţei şi din Maramureş sînt contradictorii sau neclare. Avem în vedere mai ales spusele unui informator din Moisei. Acesta credea că grainerii vorbeau o limbă care nu era nici slovecească [slovacă] limpede, dar nu era nici rusească nici polecească [poloneză]. Ea trebuie să fi fost, probabil, limba slovenă. S-a arătat la timp că, după alţi informatori, grainerii vorbeau fie italieneşte, fie nemţeşte. O informaţie, cu totul incompletă, asupra acestor lucrători sloveni ar putea rezulta dintr-un articol cu titlul Importul şi transportul lemnăriei din Romînia în Ungaria, tradus din revista maghiară „Erdesz-eti Lapok", nr. 1, ian. 1903, de I. Haleriu şi publicat în „Revista pădurilor c din acelaşi an, p. 18—22. Anume, se vorbeşte în acest articol despre nişte conducători de exploatări forestiere numiţi Primorczok, „slavoni, italieni de origine, care tratează pe lucrătorii noştri [unguri], fie ei cît de buni, cît de activi şi de stăruitori, ca un element străin şi năvălitor". Printre aceşti conducători „slavoni, italieni de origine (?)“, ar putea fi vreunii şi sloveni. Ei conduceau lucrări de exploatare din Romînia. Care sînt însă elementele de limbă slovenă din terminologia 51 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 51 cercetată este greu de precizat. Una din principalele dificultăţi rezidă în marea asemănare dintre limbile slave. Cum s-ar putea afirma, de pildă, cu certitudine, că un cuvînt ca ucinaş! sau ocinaş ! „semnal prin care se anunţă încetarea lucrului pe uluc seara cînd se fac ucinaşele, v adică rugăciunile de seară", (slav, otce naş „Tatăl nostru"), este de origine ucraineană, slovacă (nu trebuie uitată nici influenţa lucrătorilor slovaci) sau chiar slovenă, cînd în toate aceste limbi cuvîntul (sau cuvintele acestea) există. în aceeaşi situaţie mai sînt şi alte cîteva cuvinte cu etimon slav, despre care fu greu s-ar putea spune căreia dintre limbile slave amintite aparţin. Cu toate acestea, dacă admitem că o bună parte din elementele componente ale sistemului de seriinalizare forestier au intrat în acest sistem în munţii din Carintia, Tirol şi Craina, atunci trebuie să admitem că şi cel puţin cîteva dintre elementele evident slave din acesta trebuiesc puse pe seama limbii slovene. Căci, alături de germani sau italieni, au participat la munca forestieră din regiunea amintită şi lucrători de limbă slovenă. întregul sistem a fost apoi transplantat în Carpaţi. Cele mai multe din elementele slave trebuie explicate, cum am spus mai sus, prin ucraineană. Influenţa acestei limbi se face simţită în terminologia profesiunii pădurăritului cu precădere în Bucovina şi în Maramureş. Pe Valea Bistriţei, de la Dorna în jos, elementele ucrainene au pătruns fie prin contactul direct cu lucrătorii sezonieri ucraineni,^ fie prin legăturile care unesc pe toţi locuitorii de aceeaşi profesiune ai Văii Bistriţei. Unele ucrainisme trebuie să fie destul de vechi. Mai multe par a fi pătruns spre sfîrşitul secolului trecut şi în secolul nostru, cînd-se intensifică munca în această ramură de producţie, cînd lucrători ucrainenii sînt semnalaţi nu numai în regiunea rîului Bistriţa, ci şi în Carpaţii meridionali, pe Valea Lotrului, cum s-a văzut mai sus. în nordul regiunii anchetate printre satele de limbă ucraineană nu trebuie trecute cu vederea acelea care-s locuite de aşa-numiţii huţuli, lucrători forestieri pricepuţi. Unele elemente din paragraful de faţă pot fi puse pe seama limbii acestora. Aşa, de pildă, pare a se prezenta situaţia cuvîntului cdiman. El a fost înregistrat în localităţile Moisei, Borşa, Maieru, Gura Haitei, Crucea, Poiana Grinţieşului etc., cu sensul de „lucrător, de obicei un tînăr, care se ocupă cu gospodăria cabanei muncitorilor forestieri, întreţine focul şi pregăteşte hrana lucrătorilor în timp ce aceştia sînt la lucru". în Slovari ukrainskogo iazîka deB. D. Hrincenko, p. 744, este trecut cuvîntul kaiman (şi kaîimariy. „în artelul tăietorilor de lemne huţuli, acela dintre ei asupra căruia cade sarcina de a pune lemne pe foc, de a fierbe hrana şi, în general, de a avea grijă de ordinea din încăperea lucrătorilor forestieri". Cuvîntul apare însă şi pe Valea Sebeşului. M. Sadoveanu, Valea Frumoasei, p. 150: „Lucrătorii erau la lucrul lor, la minatul buştenilor pe unda rîului; numai caimanul se afla acasă şi pregătea prînzul". Cum trebuie explicată prezenţa aici a acestui cuvînt din graiul huţul? Poate că aceştia l-au dus şi pe Valea Sebeşului. Poate că la răspîndirea cuvîntului au contribuit şi lucrătorii maramureşeni, mereu pe drumuri în căutare 52 v. AKviNTi-: 52 de lucru. Nu ştim apoi care-i originea cuvîntului în graiul huţulilor-El nu pare a fi un element de origine slavă, ci mai degrabă germană. S-ar putea ca atît la huţuli, cît şi în graiurile populare romîneşti care îl cunosc, el să fi pătruns de la lucrătorii străini veniţi din Carintia, Tirol şi Craina. Deocamdată însă, originea sa rămîne neclarificată suficient, căci constatarea prezenţei lui în ucraineană nu-i suficientă pentru stabilirea etimologiei, atîta timp cît în însăşi această limbă el pare a fi un element împrumutat1). în satele Vişeul de Sus, Moisei, Borşa din Maramureş, precum şi la Cîrlibaba, pentru „plută“ se foloseşte şi cuvîntul bocor sau bocur. Termenul apare şi la M. A nan ia, art. cit,, p. 292. La Borşa, dar mai cu seamă în localităţile de pe Bistriţa, la Dorna Arinu, Crucea, Soci, Hangu, Izvorul Alb, precum şi la^Coverca şi Calu-Iapa, boc înseamnă numai „tablă de plută, căpătîicc. în alte părţi (Neagra Şarului, Galu, Călugăreni), tocuri sînt numai „tablele a doua şi a treia, la o plută cu trei table". La Cîrlibaba, boc mai înseamnă şi „butuc gros şi lung numai de 2—3 m". Cuvîntul acesta este notat şi de ALR, II, în punctele cartografice 334, 316 (Baia Mare) şi în punctul 279 (vestul regiunii Cluj, cu sensul de „butucul rotarului" (v. harta 567). Subiectul din Neagra Şarului spunea în legătură cu sensul de „tablă" al cuvîntului boc: Noi îi zicem boc, că-i mai scurt; bucovinenii îi zic bocur. Tot el făcea precizarea că bocuri erau pînă în 1926, cînd a ieşit sîrmă multă. Rocurile aveau o construcţie aparte. La capătul subţire al tablei, în faţă, se punea o nuia prinsă cu nişte cuie de lemn de mesteacăn pe o parte şi pe alta, cîte două cuie de fiecare butuc, unul de o parte a nuielei şi altul de altă parte. Aşa erau legate numai tablele a doua şi a treia. S-ar putea ca acest fel de construire a plutei să fi fost practicat de lucrătorii forestieri ucraineni. E clar însă că termenul bocor trebuie explicat prin ucraineană. în această limbă, bokor înseamnă „plută" (V. B. D. Hrincenko, op. cit., p. 125; v. şi „Dacoromania", III, p. 704, unde N. Drăganu stabileşte etimologia unui alt termen de plutărie, clasibocru, pe care noi nu l-am găsit în anchetele recente din Maramureş). De la bocori, forma de plural al lui bocor în limba romînă, s-a refăcut un singular boc, în satele cu o influenţă ucraineană mai slabă, pentru că -ori, pronunţat de cele mai multe ori -uri, a fost simţit ca fiind tot una cu desinenţa de plural a neutrelor romîneşti. Sensul de „scaun, capră care susţine din loc în loc ulucul", notat la Moisei şi Salva, pentru cuvîntul boc ne trimite mai degrabă spre germ. Rock „capră", invocat şi de Dicţionarul Academiei pentru explicarea aceluiaşi cuvînt, atestat prin unele locuri din Ardeal. în satele din Maramureş şi la Cîrlibaba (care în multe privinţe merge, din punct de vedere lingvistic, cu Maramureşul) prima tablă a I) Iată şi explicaţia lui M. S a d o v e a n u, la p. 155, op. cit.: „Căci caimanul şade degeaba la colibă şi n-are alta de făcut decît să se uite încolo şi încoace ; să cîntărească vorbele şi faptele altora, să socotească şi iar să socotească. Iată, n-a ştiut să cîntărească şi să socotească nimic, dovedind că au dreptate şvabii să-l poreclească precum l-au poreclit «Keinmann; 53 terminologia exploatării ibinuui 53 plutei este numită perâdnic, a doua, serednic, iar ultima, zadar. Cînd pluta are între prima şi ultima tablă nu una, ci mai multe table, fiecare din acestea se numeşte tot serednic, cu specificarea, aflată la Vişeul de Sus, că prima tablă care vine după perednic poartă denumirea de sered-ni cui întîi, a doua (de fapt a treia din întreaga plută), serednicul al doilea şi tot aşa mai departe, pînă la zadar. Aceste denumiri corespund celor romîneşti: buzar „prima tablă“, mijlocar „a doua tablă, tabla de la mijlocul plutei“, cur ar „ultima tablă“. Tablele a doua şi a treia mai sînt denumite, cum am arătat mai sus, prin unele sate, şi bocari. Termenul perednic cunoaşte următoarele variante formale: peret{d)nic(ă) la Cîrli-baba, perechnic la Borşa, perelnic la Vişeul de Sus şi perehnic la Moisei, toate trebuind puse în legătură cu ucr. psrednii ( -ia, -ie) „care stă înainte^ (v. B. D. Hrincenko, opk cit., p. 1225; cuvîntul există şi în alte limbi slave, de pildă în rusă). în aceeaşi situaţie se află şi serednic, (ucr., rus. serednii „de mijloc, mijlocaşi), precum şi zadar (zad „partea posterioară“, zadnii „dindărăt, înapoi, în urmă“. Derivatul zadarnic „dăl-căuş“, creat cu ajutorul sufixului -nik (formează derivate arătînd ocupaţia), a fost discutat mai sus. Tot în părţile nordice ale regiunii anchetate au fost notate cuvinte ca perepustă, plavaşcă, plisă, plîşcă sau pilhă, care trebuiesc explicate prin ucraineană. Primul dintre ele, perepustă, denumeşte un anumit fel de uluc pe care se dau lemnele de pe munte. Din loc în loc, construcţia de lemn a acestui uluc se întrerupe, iar buştenii corhăniţi se tîrăsc în acea porţiune direct pe pămînt, micşorîndu-şi astfel viteza de alunecare, în afară de acest sens, în satul Vişeul de Sus perepustă înseamnă şi „rămăşiţă dintr-un butuc, putregai, partea care se dă ia o parte ca netre-buincioasă“. în ucraineană perepuskati înseamnă „a omite, a lăsă să treacă, a permite să treacă“, perepuskannia „lacună, omisiune h. E. Berneker, op. cit., p. 229, dă formele drugaV „Querbal-ken beim Flosscc ( = lemn pus de-a curmezişul pe plută) şi drugar 57 Tl-RAWNOLOGIA HX IM.QATAR II U-MNULUl „junges Kieferbăumchen“ ( = brăduţ tînăr) ; „Rudercc ( = lopată, vîslă). Despre aceste cuvinte, Berneker adaugă că, din cauza lui g pentru h care era de aşteptat, trebuiesc considerate mai degrabă împrumuturi din poloneză. In cehă există forma drouh „Hebebaum, Hebestange, Kiotzcc ( --- pîrghie, butuc). Oricum ar sta lucrurile, cuvîntul din graiurile romîneşti trebuie să aibă la bază una din formele existente în limbile slave din nordul ţării noastre, în primul rînd în ucraineană. Varianta burhă ar putea fi atribuită vorbitorilor de limbă romînă. Cuvîntul coloddă are sensul de 1. „aşchie mare ruptă dintr-un butuc la corhănit“ (Gura Haitei), 2. „lemn putred, căzut josa (Borşa, Gura Haitei). înrudit cu coloadă este călădău „lemn care se pune în curmeziş pe capătul primei table a plutei; peste el se aşează jugul care susţine cîrmaa. E cunoscut în majoritatea localităţilor anchetate de pe Valea Bistriţei. Pe aceste cuvinte Dicţionarul Academiei le tratează la un loc, sub călădău, şi le explică prin magh. koloda. Dar şi în ucr. există termenul koloda „Holzklotz, Block, Stamma (v. E. Berneker, op. cit., p. 543). Din această cauză credem că sub forma coloddă cuvîntul trebuie considerat ca împrumut din ucraineană, iar călădău, ca fiind de origine maghiară. Pentru acesta din urmă adăugăm şi următoarele variante formale înregistrate pe teren : cărădău, colodău, caladău. Tot în acest paragraf se integrează şi hreddă „stîncă colţuroasă la marginea apei de care se pot izbi pluteleu (Cîrlibaba). Dicţionarul A-cademiei, sub hreadă, notează următorul sens: „vad, loc pe unde se poate trece un rîu cu piciorul^. Acelaşi dicţionar pune cuvîntul pe seama influenţei ucrainene. Ambele sensuri pe care le-am dat nu sînt departe de acela al cuvîntului grind, de origine veche slavă în romînă, cu care hreadă din ucraineană se află într-o strînsă legătură, fac adică parte din aceeaşi familie. Un alt element de origine ucraineană este^hdte „zăgaz, întăritură din nuiele la marginea apei“ (Vicovul de Sus). în ucraineană, hati are acelaşi sens. El trebuie despărţit de hait „zăgaz, stăvilar, opust“, deşi Seri ban, op. cit., îl derivă pe acesta din urmă tot din ucr. hati. Aria cuvîntului hate (hatie), cu sensul amintit, este mult mai largă (cuvîntul e cunoscut, de pildă, şi prin regiunea Iaşi), în timp ce hait „stăvilar, opustcc e folosit numai în regiunile unde se plutăreşte, îndeosebi pe Valea Bistriţei. Dicţionarul Academiei îl socoate pe hait de origine maghiară, cu specificarea că această etimologie e probabilă. Mai cu seamă în ultima vreme s a introdus pe Valea Bistriţei o construcţie pe apă căreia localnicii îi spun purif. Cuvîntul are următoarele variante : porih (Moisei Borşa), purih (Vişeul de Sus), puric (Galu), purif (Cîrlibaba), porimf (Călugăreni). El denumeşte un fel de „prag în curmezişul apei, de la maluri pînă aproape de mijlocul ei“. Firul apei e lăsat liber spre a nu împiedica trecerea plutelor. Purifurile se construiesc cu scopul de a crea, din loc în loc, de-a lungul Bistriţei, nişte dolii sau bălţi, unde se pot lega plute. Alteori purifurile au rolul de a micşora viteza apei în locurile prea repezi. 58 V. AR VI NT b! 58 Numai în localitatea Moisei s-a notat şi sensul de „porţiune de drum mîzguity cu lemne puse de-a curmezişul, pentru a uşura transportul buştenilor la vale". Dar şi aici sensul de prag este evident, căci aceste lemne, puse din doi în doi metri, sînt de fapt tot un fel de praguri. Termenul, ca mulţi alţii de mai înainte, nu-i înregistrat în dicţionarele noastre. El este de origine ucraineană, corespondentul în această limbă al v. sl. prag*, din care derivă şi rom. prag, rus. porog etc. în ucraineană, prin fenomenul specific acestei limbi de trecere a lui o în i (ca şi a lui e în i) a rezultat forma porih (cu g>h), pe care o dă dicţionarul citat al lui B. D. Hrincenko, la p. 1453, avînd sensul de „prag". Forma cu -h final se întîlneşte prin satele maramureşene. în celelalte localităţi, spiranta velară finală a fost transformată în -/ sau în ocluziva velară -c. Tratamentul sunetului -h final ( -ch sau %) din elementele slave vechi a fost discutat de E. Petrovici într-un articol din „Dacoromania", XI, p. 190—192, intitulat H final în elementele slave. Transformarea acestui sunet în /, v> sau Uy exemplificată acolo nu numai cu termeni vechi slavi, ci şi maghiari sau vechi turceşti, apare şi în unele cuvinte ucrainene, sau chiar germane, din graiurile populare romîneşti. Printre cele ucrainene trebuie trecut purify iar dintre cele germane amintim pe Blech, devenit bleu, blev etc. Pentru variantele lui bleahy v. harta 536 a ALR, II (seria nouă). Cuvîntul homodncă e sinonim cu stăvilar, opust, zăgaz, hait. El e cunoscut în mai multe localităţi, ca de pildă în Cîrlibaba, Gura Haitei, Coverca, Aloisei. Homoanca îi ca un fel de gară, un fel de hait unde se opresc plutele pentru ajustare şi pentru a lăsa să treacă apa înainte. Altfel, plutele care merg mai iute ca apa [ieşită din hait], ar ajunge înaintea acesteia (Gura Haitei). La Coverca şi Crucea* homoancă înseamnă şi „iaz, baltă mare şi adîncă", sens care se explică uşor din primul. De remarcat că la Moisei el are şi forma homolancă, cu o şi u în hiat. în 1911, „Revista pădurilor" (anul XXV) publica un articol al lui C. Ian o viei, O excursie forestieră în Bucovina, unde se vorbeşte la p. 22, de stăvilarul numit Hamovanka, situat pe pîrăul Negrişoara, un afluent al Dornei, cu care se uneşte în dreptul satului Cîndreni. Aceasta se poate vedea clar şi de pe harta publicată la p. 17, unde-i trecut stăvilarul Homovanka. în apropiere de satul Cîrlibaba se află toponimicul Homovanca Bîtca. Care poate fi originea acestui cuvînt devenit şi toponimic ? Credem că cu greu poate fi emisă ipoteza unui antroponimic feminin devenit pe de o parte toponimic, pe de altă parte apelativ cu sensul de „zăgaz, stăvilar, hait". în Slavisches Etymo-logisches Wortebuch al lui E. Berneker, la p. 376 este trecut cuvîntul hamy care în cehă are sensul de „WasserpfahI; Hemmstock (in der Miihle)" ( = stîlp, pilon la moară). După aceasta urmează cuvintele hamovati, v v hemovati „hemmen" (=a stăvili); apoi hamovacka, hemovacka „Hemm-schuh" (= obstacol) ; hamulec „Hemmholz". în poloneză există hamovac „hemmen, zăhmen" (— a stăvili, a domestici). Autorul dicţionarului pune în legătură aceşti termeni din cehă şi poloneză cu germ. mhd. hamen, apoi hemmen „a opri, a stăvili"; nhd. Hemme „frînă". Sensurile TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 59 50 şi forma lui homoancă impun o apropiere de cuvintele date mai sus. Se poate ca termenul să existe în graiul lucrătorilor forestieri slovaci, aşa numiţii tăuţi, cum le spun maramureşenii (cf. vorbă tăuţească), care au lucrat şi ei în munţii noştri. Ca fază intermediară între formele citate şi cele din romînă trebuie considerată aceea cu o şi a în hiat, în urma dispariţiei lui v intervocalic, ca "şi în corovan^> coroan'y corodn. Nu putem spune dacă graiurile ucrainene din regiune cunosc cuvîntul găsit în dicţionarul lui Berneker. Noi l-am discutat în acest paragraf pentru a nu deschide o rubrică aparte, pentru care alte exemple cu greu s-ar găsi1). în satele maramureşene, pentru „cîrmă la plută" se foloseşte şi cuvîntul opdcină, care-i tot una cu termenul dat de Hrincenko, op. cit.y p. 1168\ opacina „lopată de vîslit la corabie". La Borşa s-a notat ji jalob „canal prin care iese apa din hait o dată cu plutele, şlaiţ“. în acelaşi dicţionar ucrainean este trecut jolib sau jolob „uluc canal". în mai multe localităţi, anume la Moisei, Borşa, Salva, Panaci, Coverca, Gura Haitei, Drăgoiasa, Cojoci şi^Crucea se cunoaşte cuvîntul butin „porţiune de pădure în exploatare". în satele din Maramureş este frecvent şi derivatul butindr „muncitor care lucrează în butin“. Ambele cuvinte sînt de origine ucraineană. Ele sînt trecute în dicţionarul lui V Hrincenko lap. 158: butin „butuc gros curăţit de coajă", butina „pădure în tăiere, pădure care urmează a fi tăiată"; butindri „muncitor în butin, tăietor de lemne". în legătură cu acest termen, v. şi Şt. Paşca, Glosar dialectal, Bucureşti, 1928, precum şi G. Ist rate, Note de lexicologie romînă în „Studii şi cercetări lingvistice", I, fasc. 2, Bucureşti, 1950, p. 283, urm. în ambele cazuri, butin este socotit de origine ucraineană. La fel trebuie considerat lujniţă „locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună lemnul înainte de a fi dat la vale". Cuvîntul e cunoscut în satele din Maramureş. Pentru etimologie, cf. E. Berneker, op. cit.y p. 742, luca, rus. luca, lucina „Kienspan", ucr. lucyna „idem", ceh. louc „brad, lemn răşinos de brad" I. Iordan, Nume de locuri ro-mîneşti în R. P. i?., p. 9, explică toponimicul Lucina din Bucovina prin V V ucr. Lucina „poiană, loc unde s-a tăiat pădurea". Un diminutiv lucniţa V sau luzniţa este posibil în ucraineană. El l-ar explica pe lujniţă notat v în anchetele noastre. Cf şi sl. loziti „a pune, a depozita". Probabil tot prin ucraineană se explică şi buciny care apare ca determinant al lui stivă (stivă bucin). El a fost auzit la Coverca, Crucea, Panaci. Stiva bucin e alcătuită din buşteni aşezaţi pe . nişte lemne nu prea groase, numite mîzgari. în ucr., bucina înseamnă „lemn de fag" * * 1) Acelaşi radical ham l-am invocat altădată şi pentru explicarea apelativului hamzea, hamza (pl. hamzale) şi a toponimicului Hamzoaia. Ele s-ar explica dintr-un * Hammsăule, identic ca sens cu Hemmstock, Wasserpfahl. Vezi Studii şi cercetării ştiinţifice, anul VI, nr. 3—4, Iaşi, 1955, p. 234—235. 60 60 V. AUViNtK (v. B. D. Hrincenko, op. cit., p. 1(30). Să se compare totuşi şi magh. bucka „Hiigel". Cf. şi stivă mîgîă, în care al doilea termen are exact acelaşi sens cu cuvîntul maghiar pomenit, acela de „movilă". Mai pomenim aici încă vreo cîţiva termeni pe care îi presupunem de origine ucraineană. Mai întîi cuvîntul şoibdr, cu variant le şaibdr sau şoaibâ „lucrător care are grijă de uluc, care îl repară cînd se strică, toarnă apă pe el în timpul verii, pentru ca lemnele să meargă mai uşor la vale, sau, în timp de iarnă, aruncă pămînt ars, ca lemnîD să-şi micşoreze viteza". în ucraineană există cuvîntul şdivarok, acelaşi cu şar- varok. Pentru acesta din urmă, dicţionarul lui Hrincenko dă, la p. 2100, sensul de „funcţie avînd, în genere, obligaţia de a repara drumurile, podurile şi altele". Un nume de agmt care să îndeplinească această funcţie nu este înregistrat în acest dicţionar. Originea cuvîntului ră-mîne încă neclară. Tot din ucraineană ar părea să fie şi buhdş „brad mic, închircit", pe care îl are şi Dicţionarul Academiei. Nu-i dă însă etimologia. B. D. Hrincenko, op. cit., p. 147, notează cuvîntul buhaş, atestat în ucraineana din Galiţia, cu sensul de „pădure p ustiită". Schimbarea de sens este greu de urmărit. Consemnăm şi colectivul buhăşime „mai mulţi bnhaşi la un loc" sau „locul unde cresc brazii mici şi închirciţi numiţi buhaşi(\ pe care l-am înregistrat în anchetele noastre. Poate că de acest cuvînt nu trebuie despărţit nici buhai „locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună buştenii înainte de a fi daţi la vale, lujniţă, bufîntâie'. Am arătat că ucr. buhaş are sensul de „pădure pustiită", care se potriveşte cu acela al cuvîntului buhai, căci locul de la capătul de sus al ulucului este, de fapt, „o defrişare de pădure, un loc de pe care s-a tăiat pădurea, o pădure pustiită". Derivatul verbal a buhălui (ambele cuvinte au fost notate la Vatra Moldoviţei unde sînt numeroşi huţuli), însemnînd „a aduna lemnele la buhai", a apărut pe terenul limbii romîne. Elemente maghiare în terminologia pădurăritului Ca şi în cazul influenţei germane sau ucrainene, elementele de origine maghiară au putut pătrunde în terminologia populară silvică romînească cu mult înainte de a doua jumătate a secolului trecut sau începutul secolului nostru, căci raporturile lingvistice romîno-maghiare sînt foarte vechi. Dar, ca şi în cazurile precedente, trebuie să admitem că împrumuturile din această limbă, în cadrul terminologiei de care ne ocupăm, nu au putut să ia amploare decît atunci cînd exploatările forestiere din Carpaţii răsăriteni au început să se dezvolte foarte mult şi anume în epoca pătrunderii capitalismului în această ramură de producţie. Cu acest prilej, numeroşi vorbitori de limbă maghiară vin pe Valea Bistriţei ca lucrători sezonieri. în ce priveşte regiunile de peste munţi, contactul lingvistic romîno-maghiar are un caracter permanent. Dintre termenii de origine maghiară din terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului am amintit pînă acum pe hait, călădău, hozaş „dălcăuş", sau bofîntău. Despre acesta din urmă nu putem spune cu ce cuvînt maghiar trebuie să-l punem în legătură. Forma cuvîntului ne 61 THRMINOLOGIA HXPLOATĂRU l.liMNl'l.n 61 trimite însă spre această limbă, cu toate că finalul -ău apare şi la elementele de origine slavă. în aceeaşi situaţie se află fortalău „cioflînc cu trei pene“ şi furlău„cui de fier la cioflînc, un fel de vîrtej". Pentru furgău, fîrgău sau fulgău (i se mai spune, la Vişeul de Sus, Moisei, Borşa şi ţulincău), v. Scrib an, Dicţionar, s. v. De origine maghiară este socotit de dicţionarele noastre foltâu „coajă de copac“. Acestea nu dau însă sinonimul, notat de noi în anchete, captdry tot de origine maghiară. Termenul apare la Buhalniţa. în mai multe sate a fost înregistrat cuvîntul tdmos „lemn scurt care se pune sub călcîiul ţapinei la ridicat buştenii^. La Galu el are forma tdmis. în dicţionarele noastre nu apare. Este magh. tamasz, pe care Adalbert Kelemen, Grosses Handwdrterbuck der ungarischen und deutschen Sprache, p. 497 îl explică prin „die Stiitze“, „die SpreizefC, „die Lehne“ ( = proptea, reazăm, sprijin), sensuri care se potrivesc perfect cu acela ai cuvîntului notat în anchete. Pentru „plutaşi, Ia Borşa şi Moisei se foloseşte şi cuvîntul cor-mdnăş, un derivat de la cîrmă, ca şi cîrmaci din limba literară. Cuvîntul există în limba maghiară. Aici el trebuie să fie de origine slavă (în magh. kormdnyes „der Steuermann“). Alături de tason „locul de la gura ulucului unde se adună buştenii corhăniţi“, există şi sinonimul răcdş (Coverca, Panaci, Vatra Moldoviţei, Crucea, Chirii, Salva, Maieru, Moisei, Borşa). Verbul a răcăşi (cu varianta a răcâşui) are sensul de „a îndrepta lemnele la răcaş, a le pune în ordine^ (Crucea). El înseamnă însă şi „a împrăştia^, iar adj. răcăşit (-a), înseamnă „împrăştiat^ (ex. lemne răcâşite prin curte). Aveam de-a face, în cazul acestui cuvînt, cu o confuzie cu termenul răvăşi(t). Din aceeaşi familie cu răcaş este răcâşdn „lucrător care aşează lemnele la capătul de jos al ulucului, la răcaş* (Vişeul de Sus, Moisei). în dicţionarele noastre aceste cuvinte nu există. Ele pleacă de la un etimon maghiar, în acelaşi dicţionar al lui A. Kelemen, sub rakas se dau sensurile: 1. Das Legen, Setzen, Stellen, 2. Der Haufe (1. punere, aşezare, sau 2. grămadă, morman). Al doilea sens se potriveşte întru totul cu acela notat în anchetele noastre, căci la gura ulucului se formează o mare grămadă de trunchiuri. Cu sensul de „grămadă de trunchiuri^ apare cuvîntul răca$ şi în punctul 287 de limbă maghiară (Bicălatu), din regiunea Cluj (v. ALR, II, harta 619, grămadă de trunchiuri). Pe aceeaşi hartă, termenul răcaş mai este notat în punctele 219 şi 260 din nord-estul discuţie, în urma celor arătate mai sus, trebuie lărgită şi în Carpaţii răsăriteni. Tot de origine maghiară trebuie să fie şi termenul tiuz „cui de lemn în care se fixează cirma la plută“ (Buhalniţa, Neagra Şarului). La Călugăreni s-a notat forma tăuz. Dicţionarele nu-1 cunosc. La Secu, Buhalniţa, Ceahlău, tiuz mai înseamnă şi „legătură făcută din şuviţe de piele răsucite, servind la prinderea jugului de proţap, în locul cuiului de fier care se foloseşte, de obicei, în acest scop“. Cu sensul de „inel de piele care uneşte beţele îmblăciului^, tiuz apare şi pe harta 78 a ALR, 62 V. ARVlNTE 62 I, oglăji (la îmblăciu), în punctul 95 din Munţii Apuseni, după aceea în punctul 250 (Petreştii de Jos), precum şi în 386 (Marginea). Tot în acest paragraf trebuie trecut şi răcodnţă (pl. răcoanţe „drug de fier prins vertical pe perinocul vagonetului de cale ferată sau la remorci, un fel de ţepuşă (ca la sanie), avînd menirea de a susţine buştenii încărcaţi^ (Crucea, Călugăreni, Poiana Grinţieşului). Informatorul din ultima localitate era de părere că taleneşte se spune răcoanţâ. Constatăm însă că în punctul 287 (Bicălatu) de limbă maghiară, la întrebarea „Cum le ziceţi celor patru pari de lemn, băgaţi în capetele oplenilor şi care sînt puşi să nu cadă ceea ce se duce în sanie ?“ subiectul a răspuns cu termenul roconţo (vezi ALR., II, harta 357, ţepuşe (la sanie). Acelaşi răspuns a fost primit şi în punctul 574 (Mihăiieni) din Regiunea Autonomă Maghiară, sub forma răcodnţă. în Mdgyar nyelvtdrteneîi szotdr, de Szarvas Gâbor şi Simony Zsigmond, II, p. 1368, cuvîntul rakonca este explicat astfel: „subscus quaedam currum fulciens“, iar în germană, prin „Aufhaltgabel“ aşa dar, „un fel de proptea (furcă) de susţinere la car, ţepuşă, crăcană“. Identitatea formală şi semantică a celor două cuvinte este evidentă. Dintre elementele maghiare ale terminologiei exploatării forestiere şi plutăritului mai adăugăm cîteva, unele din ele notate şi în dicţionarele existente. Astfel, hinteu (sau henteu) „partea din urmă a săniei numită sanciu“, aflat la Neagra Şarului, Coverca etc., este magh. hinto. La fel şi sărsamuri „toate uneltele folosite de tăietorii de lemne“ este maghiar (v. dicţionarele), ca şi tar „încărcătură de lemne pusă pe o pereche de boi“ (Salva), apoi tarhaz 1. „plută“ (Cîrlibaba), 2. „lemne puse deasupra pe plută, încărcătură** (Moisei), ceternâ „uluc“ (Moisei) şi altele. Elemente din limbajul inginerilor şi tehnicienilor silvici Cel de al doilea strat terminologic constituit în perioada de intensificare a exploatărilor capitaliste, în a doua jumătate a secolului trecut şi începutul secolului nostru, înglobează majoritatea elementelor care compun terminologia acestei îndeletniciri, aşa cum a fost ea consemnată în anchetele întreprinse recent. în afară de cuvintele de diferite origini (italiană, germană, ucraine nă sau maghiară), aduse de lucrătorii străini cu care locuitorii de pe Valea Bistriţei, din Bucovina şi din Maramureş au venit în contact direct în procesul muncii forestiere, terminologia populară a pădurăritului cunoaşte şi o influenţă a limbajului tehnicienilor şi inginerilor silvici. La impunerea termenilor tehnici culţi a jucat un rol şi prestigiul limbii literare, pe care, astăzi, locuitorii satelor se străduiesc să o folosească — cu inevitabilele greşeli — în vorbirea lor zilnică. Aşa se explică prezenţa, în graiurile populare anchetate, a unor cuvinte ca acord, a ancora (pluta la mal), baraj „stăvilar**, echipă, a monta (o plută) „a construi, a lega o plută**, pilot „stîlp de care se leagă pluta la mal, cazîc“, rampă (pe care se încarcă buştenii în vago-nete sau în remorci). Aici trebuie trecut şi arbore cursă „copac doborît, curăţit de crengi, dar necojit, servind drept cursă insectelor care atacă 63 03 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI brazii", cunoscut în multe din localităţile anchetate. Expresia trebuie pusă pe seama tehnicienilor silvici care au introdus acest procedeu. Pentru operaţia alegerii buştenilor din care se construieşte o plută, în aproape toate localităţile anchetate se foloseşte neologismul a asorta, care are şi forma a sorta, cu a- iniţial căzut, iar cuvintele din aceeaşi familie asortare, sortare, sortator sînt de asemenea la fel de cunoscute. In localităţile Salva şi Moisei, în loc de a sorta se spune a soita. Cel care face această operaţie se numeşte soltar, iar acţiunea este denumită şi cu verbul a soltări.* Se vede- uşor cum graiurile populare şi-au pus amprenta lor pe acest neologism, modificîndu-i forma. Cazul nu-i unic. Antreprenor a devenit în multe locuri antîmpinor sau întîmpinor, în ambele cazuri prin asociere cu a întîmpina. Sub influenţa lui împlînta (din lat. inplantare), plantaţie se transformă în plîntaţie sau împlîntaţie. La fel se întîmplă cu termenul ştiinţific bostrichus typographus. La Holda, el nu-i prea mult schimbat: bostricu tipografis „insectă care atacă brazii". La Soci, a ajuns bostric, la Galu bostrică, la Crucea bos-triţă, la Borşa bostricuş, iar, tot la Soci, bofs. La Vişeul de Sus, bostri-cus (forma sa trimite spre limba maghiară) are sensul lui arbore cursă, deja amintit. Termenul tehnic a decupla, din limbajul lucrătorilor de la căile ferate (forestiere), fiind apropiat de cuvintele care încep în romînă cu prefixul des-, are, la Valea Borcii, forma a descupla. El se foloseşte numai în legătură cu „desfacereau vagonetelor forestiere. Din terminologia căilor ferate este împrumutat şi depou, cu sensul modificat de „loc pe malul apei unde se depozitează mai mult lemn şi se construiesc plute, schelă" (Dorna Arinu). Are forma dipou (Din dipou se voltează lemnul pe plisă). La fel, tampon, cu sensul de „al doilea sau al treilea lemn de la mijlocul tablei unei plute, care, fiind mai lung decît celelalte, ţine la o anumită distanţă tabla următoare". Verbul tampona are sensul de „a (se) izbi, a (se) ciocni cap în cap" (despre lemnele care vin pe uluc) (Crucea). Tot aici se integrează şi cuvîntul staţie „schelă, locul unde se strîng lemnele pe malul apei şi se construiesc plute", poate şi a bloca (despre uluc) „a se închide, a se înfunda". Printre împrumuturile din limbajul tehnicienilor se numără neologisme (elemente latine sau romanice recente) ca: baracă (acesta poate fi pus şi pe seama lucrătorilor forestieri sezonjeri italieni), cu varianta baratcă, apoi cadrel „lemne aşezate cruciş unul peste altul la capătul unei stive" (Hangu), canal 1. „uluc, jilip, scoc", 2. „şlaiţ la hait, locul pe unde iese apa din hait şi o dată cu ea şi plutele", canton „locuinţa pădurarului" (poate fi pus şi pe seama lucrătorilor din Italia veniţi la noi; în franceză, termenul este tot de origine italiană, cantone), poate şi fafşină „întăritură făcută din nuiele de-a lungul malurilor, cu scopul de a evita prăbuşirea lor" (Moisei), (la origine, termenul este italian; de aici a pătruns în franceză, germană etc.; pentru forma ro-mînească cu -r- epentetic, cf. mar şină „maşină"). Alţi termeni: manipulam (aproape în toate satele), cu varianta maniculant (Borşa) „şef, conducător al unei exploatări forestiere, dragoman"; expresia frontul plutei „linia care uneşte capetele lemnelor celor mai lungi din partea din V. ARVINTE 64 64 urmă a unei table la plutăcf (Neagra Şarului, Crucea); a marca „a însemna hotarul unei păduri, al unui parchet“ (Moisei), cu derivatul mărcătură „lemne groase de 22—25 cm“ (Crucea); expresia piaţă de apreciere „porţiune în pădure căreia i se calculează volumul mediu şi serveşte ca unitate de apreciere pentru restul păduriia (Gura Haitei); la Galu se numeşte piaţă de experienţă, iar la Călugăreni, piesă de es-perienţă. Tot pe seama tehnicienilor silvici şi a inginerilor trebuie puşi termeni ca a relega „a construi din nou o plută sfărîmatăcc (Gura H?itei, Cîrlibaba), santinelă „lucrător care stă de. pază la uluc, anunţînd eventualele stricăciuni, sau transmiţînd semnalele^ (acesta poate avea şi altă origine), a secţiona „a curma buştenii“ (Cîrlibaba), cu derivatul secţionator „lucrător care secţionează buştenii(C (Cîrlibaba, Crucea), siguranţă „sîrmă groasă cu care se ancorează pluta la mal, şprangă“ (Crucea), şef, folosit în expresii ca şef de pîrău, de sector, şef de brigadă (ultima expresie e de dată cu totul recentă). Unii din aceşti termeni tehnici nu sînt înregistraţi în dicţionarele noastre, sau au, în graiurile populare, accepţii diferite. Astfel, cuvîntul bailon (pl. baitoane) „stîlp puternic bătut în* pămînt pe marginea ulu-cului de transportat buştenii, avînd rolul de a sprijini lemnul numit mărginar, lemnul de pe marginea ulucului", cunoscut în cea mai mare parte a localităţilor anchetate, nu-i înregistrat de dicţionare. în franceză există bâillon „proţap", bailloner „a înţepeni cu un drug“. El pare ar fi un termen silvic împrumutat de specialişti din franceză. Pronunţia lui aşa cum este scris nu-i neobişnuită, pentru că numeroase elemente franceze cunosc aceeaşi situaţie. O origine multiplă pare a avea cuvîntul balance, El a putut fi auzit de muncitorii romîni fie de la lucrătorii italieni, fie de la cei germani sau de la tehnicienii şi inginerii silvici. Are următoarele sensuri: 1. „drug gros cu ajutorul căruia se încarcă vagonetele, camioanele sau căruţele, rostogolindu-se pe el buştenii cu ţapina (sensul cel mai răspîndit). 2. „Traversă pe care se aşează stivele de buşteni sau de scîndură“ (Vişeul de Sus). 3. „Capăt de lemn pus sub cîlcîiul ţapinei, la ridicatul buştenilor, tamos“ (Moisei, Borşa). 4. „Lemn pus de-a curmezişul drumurilor de munte pentru a uşura transportul buştenilor care are acelaşi sens de „grămadă“, şi atunci termenul în discuţie ar fi trebuit dat în paragraful dedicat influenţei lucrătorilor italieni asupra terminologiei de care ne ocupăm. La Poiana Grinţieşului s-a notat sonetă „berbece de bătut parii la întăriturile de pe malul apei“. Este fr. sonnette, cu acelaşi sens. E clar că termenul se datoreşte tehnicienilor familiarizaţi cu lucrările de specialitate în limba franceză. La fel şi cu cuvîntul rizonant „copac fără \ 65 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 65 cioturi, cea mai bună calitate de lemn“ (Galu), sau cu tres (pl. trese, la Moisei, sau treşi) „lemn la uluc care sprijină bailonul“ (vezi mai jos descrierea amănunţită a ulucului). în unele locuri, tres denumeşte „căpătîiele pe care se sprijină, din loc în loc, podeaua uluculuia (Boroa-ia). La Hangu s-a notat şi varianta treză. Nu credem că termenul poate fi despărţit de tresă (din fr. tresse), cu sensul cunoscut, atîta vreme cît prin unele locuri din Moldova se foloseşte acest cuvînt şi pentru denumirea traverselor de cale ferată, aşezate ca şi tresele de pe hainele militare. De origine italiană sau franceză (prin intermediul tehnicienilor) trebuie considerat şi tapă „tăietură făcută cu toporul în trunchiul unui copac“. Verbul a tapa, cu varianta a talpa înseamnă „a face o tapă“. Cf. fr. tapei „a lovi, a bate<<:, tape „lovitură“, ital. tappo „idema. Nu-i exclus ca termenul, cu o largă răspîndire astăzi, să fi fost adus de lucrătorii italieni. Cu aceasta am terminat analiza elementelor lexicale care compun cel de-al doilea strat terminologic forestier. Nu am discutat aici termenii tehnici creaţi prin derivare, modificări semantice etc., tot în această epocă, pe baza materialului lexical al limbii romîne. Numărul termenilor tehnici „romîneşti“ este foarte mare. Locul lor este în a doua parte a lucrării, unde vom expune materialul lexical găsit pe teren, grupat pe categorii semantice, care ţin seama de procesele fundamentale ale muncii forestiere. C. Al treilea strat terminologic Termeni de dată recentă Vom prezenta acum cîteva cuvinte de dată cu totul recentă, ras-pîndite prin satele anchetate în ultimul deceniu. Ele se referă mai cu seamă la realităţi privind reorganizarea muncii în această ramură de producţie, la diferitele inovaţii sau procedee noi ale tehnicii forestiere. Termenii din acest paragraf, deşi foarte puţini la număr, trebuie consideraţi ca alcătuind cel de al treilea strat pe care îl putem distinge în cadrul terminologiei forestiere şi a plutăritului. El se suprapune peste termenii anteriori, fără însă ca să poată fi vorba de o înlăturare a vechii terminologii. Cuvintele recente coexistă cu cele din epoca anterioară şi chiar cu cele care amintesc de exploatările forestiere făcute în folosul turcilor. Dintre^ termenii referitori la reorganizarea muncii consemnăm următorii : în anii din urmă a funcţionat societatea forestieră romîno-sovietică, cunoscută sub denumirea de Sovromlemn, precum şi întreprinderea forestieră romînească al cărei nume pleacă de Ia iniţialele cuvintelor din titulatură, I.P.E.I.L. Deşi marea majoritate a localnicilor pronunţă aceste cuvinte corect, s-au înregistrat şi unele forme aberante: Ipelim (Borşa), pentru I.P.E.I.L., şi Şofrotim pentru Sovrornlemn (tot la Borşa). Un subiect din Moisei, îndătinat în vechile realităţi, vorbea chiar de maşinile lui Şofrom, acesta considerat ca un mare proprietar de utilaj f orestier. Academic Filologie — S 66 66 V. ARV1NTK Folosirea tot mai frecventă a procedeului de formare a unor cuvinte noi din iniţialele titlurilor de instituţie sau întreprinderi, caracteristic pentru etapa actuală de dezvoltare a limbii romîne, a fost explicată de I. Iordan şi prin influenţa exercitată recent de limba rusă, unde procedeul este destul de răspîndit. Cuvinte formate pe această cale existau la noi şi mai înainte, dar ele erau puţine la număr (v. I. Iordan Influenţe ruseşti asupra limbii romîne, Bucureşti, 1949, precum şi Limba romînăx contemporană). La exemplele date de I. Iordan în lucrările amintite, adăugăm următoarele, aflate în satele anchetate. La Cîrlibaba, tractorul folosit pentru desfacerea închisotilor de plute, a zahătelor, se numeşte, după iniţialele fabricii sovietice producătoare, cetezeiu Tot aici se cunoaşte şi haştezeuf care se pare că, spre deosebire de primul, nu are capistan (=cabestăn). Un alt tip de tractor folosit în ultima vreme (trebuie subliniat că procedeul desfacerii închisorilor de plute cu ajutorul unor tractoare e de dată recentă) poartă denumirea de cateu, după iniţialele K. T. (Neagra Şarului, Coverca, Cîrlibaba). La Crucea el are forma cacheu, rezultată prin confuzia dintre locul de articulare al lui /' (muiat) cu acela al lui kf (muiat). în anii din urmă au început să funcţioneze de-a lungul Văii Bistriţei aşa-numitele echipe fulger, alcătuite din lucrători anume angajaţi, avînd mijloace rapide de deplasare (camioane), cu obligaţia de a interveni în ajutorul plutaşilor cînd se creează vreo închisoare de plute. Consemnăm şi termenii brigada, şef de brigadă> reprezentant (al lucrătorilor) etc. în genere însă, termenii de dată recentă sînt foarte puţini. Chiar dacă terminologia de specialitate se va fi îmbogăţit în ultima vreme, aceasta nu se reflectă în graiurile populare. CAP. II STADIUL ACTUAL AL TERMINOLOGIEI FORESTIERE Am prezentat pînă acum terminologia pădurăritului din bazinul mijlociu al Bistriţei, din Bucovina şi din Maramureş după criteriul componenţei sale, al etapelor mai importante de constituire. Am avut mereu în vedere dezvoltarea tehnicii în această îndeletnicire, a mijloacelor de producţie, de care terminologia oricărei profesiuni este în strînsă dependenţă. De la o tehnică rudimentară, veche, s-a trecut, spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, la o tehnică avansată, care s-a perfecţionat iiccoiiLciiiL iii iQata prima jumătate a scco mm; i UI CAA c_q îmKnfTQt'it cu noi procedee în zilele noastre. Drumul acesta l-a parcurs şi terminologia corespunzătoare. Şi întrucît multe din inovaţii se datoresc lucrătorilor de origine italiană, germană, maghiară sau ucraineană, am socotit necesară şi o discuţie a termenilor forestieri pe origini, am urmărit, aşadar, şi componenţa etimologică a elementelor acestei terminologii. Pentru istoria limbii romîne, acest punct de vedere în abordarea materialului credem că nu-i lipsit de interes. O imagine asupra stării actuale a terminologiei forestiere nu poate fi însă completă dacă nu luăm în consideraţie şi mulţimea termenilor 67 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 67 )5romîneşti“, adică a cuvintelor care, fie că fac parte din fondul latinesc moştenit, fie că sînt de altă origine, dar pătrunse de multă vreme în limbă, nu sînt simţite ca străine, recente. Din această cauză, în paginile care urmează vom da o prezentare integrală a terminologiei forestiere din satele anchetate, pentru a putea sublinia unitatea ei pe procesele de producţie. Aici vor intra, deci, cuvintele din fondul lexical romînesc în primul rînd. Vom proceda, într-o anumită măsură, după maniera etnografică. Vom descrie, adică, uneltele şi procedeele de lucru şi vom da totodată şi denumirea populară, evitînd însă revenirile largi asupra cuvintelor deja discutate — ele vor fi, numai dacă va fi nevoie, pomenite, — dar insistînd asupra celor care, din punct de vedere lingvistic — formă, sens, derivare — merită această atenţie. într-o situaţie specială, din acest punct de vedere, se află „sistemul de semnalizare" al lucrătorilor forestieri. El va fi tratat mai pe larg, cu încercări de restabilire a originii elementelor sale componente, la locul pe care îl ocupă acest „sistem de semnalizare" în ansamblul muncii la pădure. Această a doua parte a lucrării, deşi se va asemăna în multe privinţe cu scrierile similare ale lui I. Ciupală, M. Ittu, M. An an ia şi alţii, unde termenii forestieri sînt puşi unul lîngă altul şi explicaţi mai mult sau mai puţin corect, va avea faţă de studiile anterioare, pe lîngă încercările de tratare a originii cuvintelor, a problemelor lingvistice pe care acestea le ridică, şi rolul de a fi o imagine cît mai fidelă a stadiului actual al terminologiei pădurăritului în părţile nordice ale Car-paţilor răsăriteni. Pentru cercetătorii de mai tîrziu, atestarea stadiului actual nu va fi, credem, lipsită de interes. In această situaţie se află toate lucrările privind graiurile populare. Termenii vor fi grupaţi în trei mari compartimente. Prima dată vor fi prezentate cuvintele referitoare la pădure, tăierea copacilor, transportul lor de pe munte pînă în văile rîurilor de munte. Tot aici vor fi trecuţi termenii privind organizarea muncii, construirea ulucu-rilor, precum şi interjecţiile sau „comenzile" de care se servesc tăietorii de lemne şi corhănitorii. în al doilea compartiment vor fi trecute cuvintele care se referă la tehnica transportului buştenilor din văile munţilor la fabricile de cherestea sau de celuloză. Aici se integrează, în primul rînd, terminologia plutăritului, dar totodată se vor prezenta şi cuvintele care sînt legate de celelalte mijloace de transport cunoscute în regiune. Ultimul compartiment va fi dedicat instalaţiilor de prelucrare a lemnului, gaterului ţărănesc de apă. A. Munca la pădure Pădurea1). în unele sate (Hn, Cr, CI), pădure are numai sensul de „pădure de brad", deosebindu-se astfel de codru care-i pădure de foioase. Această accepţie a cuvîntului codru e atestată în satele Cr, Pn (co-dru-i de arini şi de răchiţiy dar pădurea-i numai de brad), NŞ (codru-i de frunzări, pădurea-i de cetină), Bh, Hn, Bc, CI şi în alte părţi. Pentru pădure tînără 1) în acest capitol, pentru indicarea localităţilor anchetate, care revin de prea multe ori, vom folosi, spre simplificare, abreviaţiile din tabelul pe care cititorul îl poate vedea înaintea Glosarului dejla sfîrşitul lucrării. v. arv.'mt: 68 68 s-a răspuns (la Cr) cu termenul săhelbe. ALR. II, harta 5841), pădure tînără notează acest cuvînt numai în punctul cartografic 362 (Borşa) din Maramureş. El este cunoscut, într-adevăr, în satele anchetate din Maramureş, dar aria lui trebuie extinsă şi pe Valea Bistriţei. Pentru aceeaşi realitate, se folosesc şi cuvintele rîrşătie (Cr, PS), sihlă (CI, PG), sihlete (PG) sau puiete (Ch, CI). Unei păduri mici, dese, formată din copăcei şi tufişuri, i se spune haci (PS, Cr, CI, IA), huceag (Cr, CI), tîrşâte (PP, Bc, Sc, Bh, IA, Ch, Cr, PS), smidă (Br, VS, Hn), buhăşime (Co, PG), tineret (HI). Ultimul apare şi pe harta 684 a ALR. II, pădure tînără, în pct. 365 (Ciocăneşti). Să se compare şi harta 585, huciu, unde se dă pentru Borşa răspunsul zmidă, pentru Ciocăneşti huci, iar pentru Pipirig huci şi tîrş. Pentru „pădure deasă şi înaltău s-au înregistrat termenii sihlă şi sîhliş (Cr), sîhlişte (IA) şi sîhlete (Co). S-a notat (la VI) şi varianta sîrlă, dar cu sensul de „hăţiş, tufe lemnoase^. Sihlă este atestat de ALR. II, harta 586, desiş, numai într-un singur punct, la Ciocăneşti, pe Valea Bistriţei. El este, cum s-a văzut, mult mai răspîndit. Alături de poiană (în pădure) se întrebuinţează (la Cr, Hn şi prin alte locuri) şi sinonimul rarişte. Răritură cu acelaşi sens apare la VS^ şi CI. Aceşti termeni nu apar pe harta 587 (poiană în pădure) a ALR. în schimb, de pe harta următoare (rarişte) („partea din pădure unde copacii sînt mai raricc) se vede că el este foarte răspîndit pe întinsul ţării. După soiurile de arbori sau arbuşti care cresc pe ele, diferitele locuri sînt denumite după cum urmează: brădet „loc pe care cresc brazi“ (Hn; cf. şi harta 597, brădet, unde cuvîntul cu accentul pe radical este semnalat în punctul 551 (Pipirig), 353 (Bîrsana), precum şi în alte puncte din nordul Ardealului), făget (Hn, Bh), făgăt (Br, Co, Pn, Sb, VI), făgătiş (Br, PP) şi în făgărie (CI). Dintre acestea, făgăt apare la Pipirig (v. harta 596, făget). Unui loc acoperit cu stejari (acest arbore nu creşte decît arareori în regiunea noastră) i se spune în stăjări sau dumbravă de stejari (Hn). în ultima expresie, dumbravă pare a păstra ceva din sensul originar din limba slavă. La fel, locul acoperit cu plopi poartă numele de în plopi (Hn). De la paltin există păltiniş (Hn), de la mesteacăn, mestecăniş (CI), apoi frăsiniş (Hn, Bh, IA) ariniş (CI, Hn, IA), afiniş (IA), aluniş (Hn) sau tufiş „aluniş“ (CI). Să se compare acestea şi cu datele furnizate de hărţile 595, 601, 602, 604 şi 605 ale ALR. II (serie nouă). Relativ numeroase sînt sinonimele pentru a denumi o „pădure dobonta de vint“. La AIs, Co, Sb s-a înregistrat răspunsul căzătură, la la Sb şi doborîtură, la Co hodrnă, la VS şi CI răsturnătură, la Ms picătura. (de la a pica), la Chi pldghie, iar la Cr palancă. La Br, unui copac doborît de vînt cu rădăcină cu tot i se spune răgălie sau rup- 1) De cele mai multe ori, referirile la ALR. II vor privi numai punctele situate în zona din care a fost adunat materialul nostru, precum şi regiunile învecinate, şi anume : pct. 345 (Negreşti), 353 ("Bîrsana) şi 362 (Borşa) din Maramureş, pct. 355 (Ciocăneşti) de pe Valea Bistriţei, pct. 551 (Pipirig) din apropiere de bazinul Bistriţei, precum şi punctele 219 (Prundul Bîrgăului) şi 229 (Topliţa), din ţinuturile vecine de peste munţi. 69 T! ■: R \! IN 0L0( i IA \ \ J> LUAT A R11 I. li A\ \: (: 1.1 69 tură, iar la Co răsturnătură sau hoarnă (hoarnă-i spuneau bătrinii, acu-i spunem răsturnătură). Soiuri de conifere. Vom da aici numirile populare aşa cum au fost ele înregistrate în anchete. Cel mai răspîndit conifer este bradul. La CI, Gl, PG ni s-a spus că există un soi numit brad alb. Sinonime cu brad alb sînt hdşcă (Os) şi brădăncă (Gm). La Cr haşcă şi brâdancâ înseamnă acelaşi lucru. Lemnul acestei specii e mai des la mîjă şi mai zemos. Haşcă înseamnă şi „lemn gros cu multă apă în ei“ (PG). Brad molid a fost notat la PG şi CI, iar la Gl, simplu, molift. Bradul luc are cetina lungă, albicioasă (PG). Luci e sinonim cu pin (IA). Pentru o-riginea lui luc, să se compare cele invocate mai sus, sub lujniţă3 din Slavisches etymologisches Worterbuch al lui E. Berneker, p. 742, sub , ■ V V ,• I- luc.a (rus. luca3 lucyna „Kienspan“, ucr. lucyna „idemu, ceh. louc „brad, lemn răşinos de brad“). O specie de conifer pe cale de dispariţie este tisa (CI, PG, Gl). Tâmîierul este coniferul cu scoarţa ca la cireş, care sloboade iămîie3 iar iperul (CI, Gl, PG) sau imperul (Gl), este un „brad ţepos din fructele căruia se face rachiu“. Termenul este recent pătruns in graiurile populare, după cum a arătat şi I. I or dan într-o notă din „Buletinul Philippide<(r, IX (1942), p. 128, căci latinescul juniperus s-a păstrat sub forma jneapăn şi a fost notat ca atare în mai multe puncte (PS, CI, Gl, PG). La IA este cunoscută specia numită crin „brad cu cetina plîngătoare“. Dicţionarul lui Tiktin îl explică în legătură cu tulpina lui înaltă, fără crengi, care aminteşte de lujerul crinului. Din descrierea făcută acum o sută şi mai bine de ani de Mihalic de Ho-docin (op. cit.) acestei specii de conifer (autorul pledează acolo, după ce expune marile calităţi ale acestui soi, pentru extinderea plantării lui) rezultă că unul din atributele sale este mirosul puternic şi plăcut, aşa că şi această notă ar putea fi luată în consideraţie pentru explicarea denumirii sale de crin. O altă specie de brad, insuficient definită, este j met elinul. Cuvîntul a fost auzit în localitatea ID din Maramureş. Fructul bradului poartă următoarele denumiri: con (conuri de brad) (VD), pere de molid (VS), ciucalău de brad D) sau ciucalău de molid (Ms), cucuruz de brad (CI şi PS). O specie de conifer mic poartă numele de durzău (Ms). Pentru a nu deschide o nouă rubrică, vom trece aici şi cîţiva termeni care se referă la aspectul exterior al diferitelor soiuri de conifere. Un „brad mic şi stufos, cu multe cepuri“ este numit tîrş (Sb, Co, tîrşăţie (IA) sau buhaş (Sb, Cr, Br, PG). în cîteva localităţi, bradului al cărui tulpină se desface spre vîrf în două sau mai multe braţe i se spune îngemănat (VS, PG etc.), brad cu feşnic (Gl) sau brad cu stîlpâri Br). Expresia molid gemenar o discută şi I. Iordan în „Buletinul Philippide“, VII—VIII, p. 276. La Cr apare gemănar3 acelaşi cu brad cu copchilet sau cu brad cu furcă. Cf. şi brad înfurcit (VS, Ms) sau înfurciturâ (VS). Tot după aspectul exterior, un brad foarte gros la tulpină, dar şi foarte subţire în sus, este denumit (la Cri) fusar sau codan. Dacă tulpina are cam aceeaşi grosime de la pămînt pînă aproape de jumătate, bradul e numit oblu (lemn oblu) (Cri şi Ci), sau sălhă, V. ÂRVINTH 70 70 tot în prima localitate. Un brad lung şi subţire se chiamă silhă sau sîhlan (Br). Pentru „sevă de arbore“ se cunosc următorii termeni : mîzgă, mîjă, mursă, zămărie, la brad, iar la paltin, muştereaţă (CI). Despre mîzgă un subiect (din NŞ) spunea aşa: noi spunem mîzgă, dar după carte se cheamă sevă. Seva bradului pînă în iulie e numită, în acelaşi sat, mîzgă întîia, iar cea din iulie pînă în septembrie, mîzgă a doua. Mîjă apare la PG, Bl, CI şi Ms (aici a fost notat şi mursă), iar zămărie la CI. La G1 s-a răspuns însă cu sevă. Cercurile concentrice după care se pot număra anii unui trunchi de brad se numesc vrîste (CI, Os) dar şi mîje (Os, Cr). Lemn nefolositor. în această rubrică vom trece termenii folosiţi pentru denumirea lemnului putred, cu scorbură, uscat, nefolosit în construcţii, bun numai pentru foc. Pentru „brad uscatu sînt consemnate sinonimele ciung (Cr, PG), ciomp „brad uscat, şi rupt de la jumătate^ (Gl), sîhlan (VS), cioablă (CI), ciorlă „copac rupt de vîntfc(VM), citiriă (VS, Br), copac ciurlit (ViM: ori cade altul pe el şi-l rumpe, ori îl rumpe vîntul. Omul nu~l ciurleşte). Pentru „lemn putred“ (o parte sau în întregime), consemnăm următorii termeni: pdncină (Ms,VS), cu derivatul verbal a păncini „a scoate cu toporul partea putredă dintr-un lemn“ (VS), coloddă „lemn căzut jos şi putrezit“ (Br), colnare (pi. colnări) „partea putredă dintr-un copac“ (Cr), perepustă „rămăşiţă putredă dintr-un butuc“ (VS), duşuş „lemn putred“ (Br, VS), Lemnul auşuş trabă păncinit cu securea din capătul cel gros, no ! Cînd mergi pe el cu potcoava, cîntâ a beteag. Lemnul tare cîntă mai vîrtos (ViM). Răgălie are şi sensul de „lemn rupt de vînt şi topit jos“ (Br). Acelaşi sens apare şi la Panaci. Mai adăugăm aici cuvintele şcrablâ „lemn rău“ (Cri) (acest cuvînt are sensul de „ghete stricate^ prin alte locuri din Moldova), budugdnie „copac urît“ (Cr), răgăzodie „buştean care nu poate fi folosit la nimic fiind putred“ (Cr). Destul de răspîndit pentru noţiunea de „brad cu mijlocul putred^ „brad putredcc este cuvîntul iescdr, discutat şi de I. Iordan, Notes de lexicologie roumaine, „Bulletin linguistique“, IX (1941), p. 62, pe baza unei informaţii primite din satul Borca, de pe Valea Bistriţei. A fost notat, ca determinant, în următoarele localităţi: Cr (brad iescos), VS (copac iescos), CI (lemn iescos), iar ca substantiv, sub forma consemnată de I. Iordan, la Br, PG, CI, Gl, Bc, Ms, Pp, GH, Ng. Pe brazii putrezi creşte iască. De aici şi denumirea lor de iescari. Unui „copac cu Lr unchi ui boşted" i se spune şiiubei (Ci), brad stupos (Co, Gl, CI), fluier (Co), bortar (Chi, Gl, PG), brac „copac uscat, stricat, boşter, lemn care nu-i bun la nimic“ (Ms, HI, Co, Pp, Cr). Verbul a brăcui „a alege partea putredă dintr-un butuc“, înregistrat la HI şi la Ms, are (la PS) ca sinonim pe a huzări, derivat de la huzăr• Bolile bradului. Un mare duşman al bradului este insecta numită ştiinţific bostrichus typographus. Este o muscă ale cărei larve intră sub coaja bradului. Termenul este destul de cunoscut în graiurile populare, după cum s-a văzut mai sus, unde am prezentat influenţa limbajului tehnic, al inginerilor silvici, asupra vorbirii lucrătorilor forestieri. Adăugăm aici pe musca bostriţă (Cr). La Co, acestei insecte i se spune 71 71 T [• R M l N O LOG IA I'.X PlOATÂRI I L! :.M N lr IA' I şi gîrgărîţă. Combaterea acestui dăunător se face după procedeul numit al arborelui cursă, despre care iarăşi a fost vorba mai sus. Acesta este un copac sănătos, pregătit anume pentru cursa gîrgăriţelor ce s-au depus pe un copac din apropiere. Gîrgăriţele îşi depun ouăle sub coaja copacului tăiat. Cînd ouăle sînt în clocitură, se ia coaja copacului. Din cauza soarelui, larvele mor. „Copacul în picioare, mîncat de insectecc se numeşte muscar (Co). Expresia arbore cursă e atestată şi la Br, Cri (aici i se spune şi probă), Cr, HI, Sc, iar muscar, la Gl, VJ, VM şi în alte locuri. Alături de muscar, se foloseşte, cu acelaşi sens, şi gîzar (Br) sau lemn insectat (în careţi băgat bostriţa) (Cr). Un alt dăunător este mătreaţa bradului, căreia, (la HI şi Gl) i se spune şi muşchiul bradului. Un subiect a vorbit şi despre cari ca de insecte care atacă brazii: cariul careşte bradul (PG). Organizarea muncii la pădure. Lucrătorii forestieri sînt organizaţi în echipe de cîte 4—8 oameni. Alături de echipă apare brigadă, termen cu totul recent. în satele din nordul regiunii anchetate (VS, Ms, Lr şi Cr), pentru echipă se foloseşte şi cuvîntul pârtie, care aminteşte de organizarea muncii f orestiere din timpul stăpînirii austriece. în a-ceeaşi situaţie este şi partifilu (VS) „şeful unei echipe de lucrători fores-tiericc (din germ. Partiefuhrer, probabil prin intermediul limbii maghiare). Lucrătorilor forestieri li se spune, cu un termen generic, în satele din nordul regiunii, butinari, cuvînt împrumutat din ucraineană, cum s-a văzut, în timp ce în restul regiunii se folosesc expresiile tăietor la pădure, tăietor de lemne (tăietor cu sensul de „trunchi pe care se taie lemne“, apare la NŞ şi Şi). în pădure există o diviziune a muncii. Aceasta se reflectă, pe plan lingvistic, în numărul mare de derivate cu sufixul -tor, care formează nume de agent de la numele operaţiilor ce trebuie efectuate. Lucrătorul care doboară arborii poartă numele de doborîtor (Cri), cel care cojeşte bradul cojitor, cel care curmă lemnul după anumite dimensiuni fasonator (Br, Cri, VS, VM). Munca de alegere a lemnelor rele de cele bune, de aşezare a lemnului după calitate este efectuată de brăcuitori (Bh) sau soltatori (Br). Lucrătorii care dau lemnul de pe munte la vale sînt numiţi corhănitori„ Alte nume de agent: metârdr „lucrătorul care taie lemne metri, pentru foccc (Ms), bouar „cărăuşi (Co), butucar „cărăuş, cel care transportă butucii cu carul“ (VN), sau cociş (VS, Ms, Bx). De la ţapină s-a creat derivatul ţapinar. Echipele de lucrături forestieri au fiecare cîte un conducător căruia i se spune dragoman, şef de echipă, şef de brigadă. Cînd acesta are răspunderea lucrărilor dintr-un parchet întreg, el poartă numele de şef de pîrău, şef de sector, manipulant. Cel care cubeză lemnul e numit măsurător (GH). La Ms, Cr şi Str s-a înregistrat cuvîntul hărdbor sau harabur „om mai vechi în lucrul la butin, care, de cele mai multe ori, nu vine acasă cu anii şi nici nu întreţine relaţii cu familia^ (Ms). La Str, bardbur este „omul care nu ştie de civilizaţie, se îmbracă cu mai multe mode“. Probabil că acest cuvînt nu trebuie despărţit de hrabor, hărăbor, pe care le dă Dicţionarul lui Ti kt in, după texte vechi romî- 72 72 V. ARV1NTI-: neşti, explicîndu-le prin v. sl. hrdbzrx. (Cf. şi Lexiconul tehnic romîn, s. v., unde se arată că termenul înseamnă „lucrător nepregătit din punctul de vedere profesional (termen cu sens peiorativ, în limbajul minerilor din Valea Jiului). Şi cuvîntul zaviţ „conducătorul unei lucrări f orestiere", (atestat la Br, Sl, GH, PG, precum şi în cartea Valea Frumoasei a lui Mihail Sadoveanu), intră tot în acest paragraf. într-o singură localitate (Cr), un subiect ne-a spus că „şefului unei exploatări de pădure" i se spune Inihâlter (germ. Buchhalter „contabil"), adăugind că vorba e adus) aici. Un alt funcţionar cunoscut de lucrătorii forestieri este întîmpinorul, intiinpinorul sau antîmpinoruL Uneori cuvîntul inginer e pronunţat anginer (VS'. în alte părţi, pronunţia acestui cuvînt e corectă. Alţi termeni : plăieş „pădurar" (Bh), bereznic „idem", idgâr (VS; este germ. Jăger} trecut şi pe harta 583 a ALR. II, în punctul cartografic 353 (Bîrsana) şi in 362 (Borşa) din Maramureş). Lucrătorii din nordul regiunii anchetate numesc avansul în bani forşuş (Br), iar „alimentele ridicate pentru o săptămînă de la unitatea forestieră", magazin sau premîtidă. Magazin are în germană sensul de ,,magazie de alimente**. Celălalt cuvînt, premindch un termen vechi din fondul latin, e atestat în VS. La CI, în loc de acord un subiect a pronunţat acort \ se lucra înainte la acort} cîte 8—10 oameni tovarăşi. Procedeul se practică şi astăzi. Baraca lucrătorilor forestieri. Locuinţa din pădure a lucrătorilor este peste tot numită baracă sau baratcă. Apar însă şi sinonimele colii)1 sau surlă. De fapt, aceste cuvinte nu sînt sinonime decît în mod cu totul aproximativ. Colibă şi surlă denumesc nişte adăposturi cu totul primitive. Baraca borşănească a lucrătorilor din Maramureş are unele particularităţi care trebuiesc reţinute. La intrare este făcut un fel de cerdac, de antret, numit ghidaraie, gadaraie sau giadaraie. Originea termenului, pe care o presupunem germană, am discutat-o mai sus. La Ms i se spune şi bruder, iar la Br ţuc, deci cu nişte cuvinte care par a fi tot de origine germană. Probabil că modelul acestei construcţii le-a fost adus maramureşenilor de nişte lucrători germani. Termenul prici (pl. priduri) „lemn care se pune în afara peretului la baracă; între aceste lemne şi peretele de scîndură se bate pămînt, pentru ca baraca să fie mai călduroasă" a fost auzit la Chi. Baraca borşănească se mai deosebeşte de celelalte prin faptul că la dînsa acoperişul are o gaură mare prin care iese fumul de la focul făcut direct pe pămînt, în mijlocul încăperii. De jur împrejurul focului sînt naturile pe care dorm lucrătorii. E un fel de pat comun, pe care oamenii stau culcaţi alăturea, cu picioarele la foc şi cu capul la perete, căci baraca borşănească este rotundă. Această deschizătură în acoperiş e cunoscută sub denumirea de şofreică (Cr, CI), şofleică (Br, VS], ciofleică (Ms), sau juvleică (PG, La, Ms;. Şofleică grajdului este ,,gura podului, ieşită în afara acoperişului, pe unde se bagă fînul în pod". Cuvîntul e, probabil, un derivat cu sufixul ~eică de la şopru. în regiunea anchetată există şi derivatul cu sufixul -e/, şopreţ. Sufixul -eică este considerat de G. Pa seu, Sufixele romîneşti, p. 236, de origine rusă, ucraineană, 73 TI-KAlINOL.OiîlA 1-XPI.OATĂRli LKMNl'LUI 73 i~eika), servind aici la formarea de diminutive. în romînă a pătruns prin cuvinte de felul lui caţaveică, copeică şi se intîlneşte şi în alte cuvinte (scurtele)). Sufixul există şi în bulgară, dar pentru nordul ţării trebuie admisă originea ucraineană^rusească. Pentru trecerea lui p în /, să se compare şi toaipă > toaifă la Gura Haitei (,,topor rău“)« în ALR. II, harta 393 se dă, la punctul 872 din sudul Olteniei, forma şofru pentru şopru, iar în ALR. I, harta 138, şură (de fîn)} apare din nou şofru (pl. şofruri in pct. 29 din Banat si sofru, tot în punctul 872, din sudul Olteniei x). Exemplele acestea arată că schimbarea sporadică a lui p în / e posibilă. Am pomenit la timp termenul de origine italiană palintar „masă în baraca lucrătorilor forestieri pe care se răstoarnă mămăliga“. Din aeeastă cauză nu ne vom mai ocupa de el, ci vom adăuga alte cîteva cuvinte referitoare la interiorul barăcilor forestiere. Am spus că focul se face,în multe barăci, direct pe pămînt, ca la stînă. Ca şi aici, lemnul mai gros care se pune pe marginea focului ca să nu se împrăştie jăratecul, poartă numele de ţruntar (Br), buzar (HI, Cr, Br), naclad (Md, Sb, Pn, NS, VS etc.). Peste acest butuc gros se pun celniţele (sg. celniţă). Ultimul, derivat de Dicţionarul Academiei, s. v. din slav. *cel (k) mea, celo „frunte“ (de unde şi mr. celnic „fruntaş, proprietar mare de oi, şef“) corespunde întocmai cu derivatul romînesc fruntar. Adăugăm că fruntar are şi sensul de „prima tablă a unei plute, numită de asemenea şi buzar. Unui lemn subţire de pus pe foc i se mai spune (la Ms) şi şpirholţ (din germ. Spier „fir de iarbă“ şi Hulz „lemn“, deci un cuvînt compus Spierholz). Prin unele barăci insalubre zboară, după ce se stinge lumina, nişte gîndaci negri numiţi şfabi (Lr) sau corhdni (Br). Omul care îngrijeşte de baracă, face curăţenie, întreţine focul, pregăteşte hrana lucrătorilor plecaţi la muncă se numeşte căitnan sau căimăn. La Str s-a notat câlman, apropiat de ucr. kăliman (v. mai sus, la elementele de origine ucraineană). în multe locuri acestui îngrijitor i se spune însă focar (PG, CI, Gl). în ultimul sat, subiectul anchetat nu cunoaşte cuvîntul caiman. La fel şi la IA : ca iman se zice în Ardeal, aici nu. în schimb la Bh există, alături de caiman, şi denumirile de sâcaci (element de origine maghiară) sau cuhăr. Acesta din urmă e notat şi de I. Ciupală în revista „Pădureacc, anul I (1912), p. 180: cuhăr ^bucătar „omul care stă la colibă (baracă) şi pregăteşte mămăliga lucrătorilor de la pădureU Uneltele tăietorilor de lemne Un termen generic pentru uneltele lucrătorilor forestieri am arătat mai sus că este sarsamuri (de origine maghiară). El a fost notat la VS, Cri, Co, Str etc. La Cri: m~am dus sa lucru la sarsamuri, care intră : chingăy cîrmă, cordălău. De aici se vede că sărsamuri nu se referă numai la unelte, ci şi la altfel de lucruri. Un topor mare e numit (la Cr) bărdodie sau barddncă. Malarină, cu acelaşi sens, a fost discutat mai sus. Tot un fel de topor este şi plancăciul 1) Cf. şi ALR. II, voi. I, harta 262 (şopru)> pct. : 2, 29, 36, 872 şi 886 unde apare tot forma şofru. 74 74 V. ARVINTI- (Ms) (v. şi A. Gociman-Oituz, „Observatorul social-economic" Cluj, anul III (1933), nr. 1—2, p. 64, unde apare plancaciu „bardăpentru cioplit"). Un alt topor pe care se pare că l-au adus lucrătorii italieni este moroctitui. El are gura lată. Unealta specifică a lucrătorilor ferestieri este ţapina. Alături de această formă, care-i cea mai răspîndită, s-au notat’ şi ţapin (Cr, Ms, SI, Cri, DA) şi ţabină (Bx). Partea de fier are un şpiţ (şpiţul ţapinei), numit (la Cr, Os) şi pană, apoi o muchie, numită bute (Ms). Dunga mai groasă de fier care susţine şpiţul, prelungindu-se şi pe coada ţapinei, se chiamă călăraş, (Co, VB.). Astăzi nu se mai foloseşte cathnul, „un fel de ţapină din vechime" (v. mai sus). Sub călcîiul ţapinei („partea teşită care se sprijină pe pămînt cînd se ridică buşteni cu ţapina") se pune adeseori un căpătîi de lemn numit tămos (tămiş, tamîş), cioioc (Gl, CI, Cr), pilim (VS), balance (Br, Cri). Peste tot sînt cunoscute beschia, ferăstrăul, joagăruL La IA, „joagărului purtat de oameni în direcţie verticală, la tăiatul scîndurilorcc, i se spune ştroăfă, iar la Ms, „beschiei pentru un singur om" i se spune muner. Pentru mai „ciocan de despicat lemne", apare (la Bx) şi şleigă „mai de bătut penele la cioflînc", care nu poate fi despărţit de germ. Schlegel „mai, făcăleţ". Puţcă are acelaşi sens ca şi şleigă (VS). La cojitul brazilor se folosesc unelte ca răzuşul (Cr, CI, Bh, NŞ, GH), julăul, un derivat de la a juli (ViS şi VJ), sapalăul (ViS, Ms), apoi o unealtă numită pică (din germ. Picke „cazma" „tîrnăcop" apare şi pe harta 27, tîrnacop, a ALR. I : „aşa îi zic cei care lucrează la drumul de fier", în pct. 325, Oradea). Pică a fost notat la ViS. Tot acolo apare şi băipig, despre care a fost vorba la discuţia asupra elementelor germane. Adăugăm şi pe şiiăr (Ms şi Br), notat, sub forma şelera, de A. Gocima n-0 i t u z, art. cit., p. 65. El trebuie pus în legătură cu germ. schălen „a curăţi de coajă, a coji". La despicatul buştenilor, muncitorii se folosesc de pene de lemn numite şi găvoazde (sg. găvozd) (VS, Ms, Co). In timpul iernii, ca să nu alunece, lucrătorii îşi prind de încălţă-' minte nişte potcoave de fier cu hăcuri sau colţi ascuţiţi* Acestor potcoave li se mai spune şi mîţe : miţa are o placă, două torţi şi patru hacuri. Cuvîntul mîţă are şi alte accepţii în terminologia lucrătorilor forestieri. El denumeşte o unealtă asemănătoare cu căngile folosite de cei care se urcă pe stîlpii de telegraf* Această cange are o coadă de lemn şi serveşte la rostogolirea buştenilor, înlocuind uneori ţapina (HI, VI, GH, Vlvip în ultima localitate i se spune şi ccţeuuă♦ Tot mîţă se numeşte şi „placa de fier cu mai mulţi dinţi, fixată pe fundul ulucului, cu scopul de a micşora viteza lemnelor corhănite41 (VS, Ma, VM). Tot în timpul iernii, lucrătorii poartă nişte genunchere care-i apără^ de frig, umezeală, sau lovituri. în această rubrică trebuie trecut şi termenul după „compas cu deschizătura de un metru, servind la măsurarea trunchiurilor" (Bc), sau „instrument gradat, cu un cursor, servind la determinarea volumului buştenilor“ (Cr, DA, Pp, Bă, SI, Gm, Cr, CI etc.)* Sinonimul său cleaşcă este atestat de I. Gociman-Oituz, art, cit., p. 184* 75 terminologia exploatării lemnului 75 S-a înregistrat şi termenul piteduă „panglică de la ruletă, servind la măsurătorile de lungime" (GH). Exploatare de pădure. Pentru această noţiune, şi pentru alte cîteva legate de dînsa, consemnăm următorii termeni* în părţile nordice ale regiunii de care ne ocupăm este frecvent folosit termenul de origine ucraineană butin> notat de ALR. II, harta 61 i, în punctele 353, 362 din Maramureş* n satele din bazinul mijlociu al Bistriţei, în locul lui se foloseşte cuvîntul parchet, de provenienţă cultă. Parchet e cunoscut şi în satele din Maramureş. Sensul de „exploatare de pădure" îl are şi şlag (Cri, Ms, Np, VS), din germ. Schlag, cu acelaşi sens. Pe aceeaşi hartă (611) a ALR. este trecut şlag in punctul 365 (Ciocăneşti) de pe Valea Bistriţei (cf. şi răspunsurile opşliagy din punctul cartografic 366 de limbă ucraineană, hoşliagy din punctul 386 (Marginea), amîndouă din Bucovina). Un alt sinonim este săheibe (PS). Cu acelaşi sens apare acest cuvînt şi în art. cit., al lui I. Gociman^Oituz, p. 65. Porţiunea de pădure tăiată de o echipă se numeşte parcelă (PG, IA, Bh, Ms), porţie de pădure (în aceleaşi localităţi, cu excepţia ultimei), plasă (PG), lot (idem). înainte de a se începe tăierea, în unele locuri se practică procedeul determinării volumului de lemne pe o anumită suprafaţă cu ajutorul aşa-numitei piaţă de experienţă (Gl), piesă de espe-rienţă (Cl), piaţă de apreciere (GH). Pentru delimitarea unui parchet, se folosesc nişte semne făcute pe copaci cu toporul. Un asemenea copac însemnat e denumit cioplăş. Procedeul se foloseşte atunci cînd întreaga porţiune de pădure urmează a fi tăiată, cînd, adică, se taie cu rasu (IA). Cînd însă se taie numai un copac ici şi colo, cînd, cum se spune, pădurea se taie înţărcăldt (Cl), atunci se marcă (Gl) sau se somnolează (IA) arborii cu un ciocan special, cu numere pe el, se ştempeledză (PS), iar copacului cu acest semn i se spune şi ştempel (GH). (Cf. şi pădurea nu^i marcată toată rasây adică nu se taie toată laolaltă — Gl). Parcela de pădure astfel marcată poartă numeie de mâr~ cătură. Cioplăş pomenit mai sus, nu-i numai copacul cu semnul pe el, ci şi semnul însuşi (Ms). Există (la PS) şi derivatul verbal a cioplăşi „a face cioplaşu. Uneori delimitarea parchetelor se face cu ajutorul bornelor (Co, Gl), sau a ciuheior (Gl), iar acţiunea e denumită cu verbul a borna. Tot din limbajul tehnicienilor silvici a pătruns şi termenul defrişare de pădure, de fapt pronunţat difişare (Cl). Copac doborît. Prima operaţie făcută de lucrători la doborîrea unui arbore este taparea trunchiului cu toporul aproape de pămînt. Se face adică o scobitură în tulpină, în partea spre care trebuie să cadă copacul. Această scobitură se numeşte tapă (Ms, CI) sau hăşchie (PC, Os, Cl, Cr etc). Verbul a tapa „a face cu toporul o tapău (PG, Ms) cunoaşte şi forma a talpa (Bh, IA). Se spune şi a tăia tapăy (VJ), a face tapă (CI), apoi a tăia haşchie (Gl, Ms, Bx, VM, Cr) sau a da aşchie (Pp, VN). Aşchiile care sar sub loviturile toporului se numesc şi bucuri (sg. huc) (Cr). Pentru acţiunea descrisă mai sus se foloseşte şi verbul a încreşta „a tapa, a face o tapă“. El a fost notat în două puncte (Sl şi PG). Pentru „a da jos (copacul)" sau „a tăia jos 7b V. ARV1NTI: 76 (copacul)'' (expresii curente în regiune), se cunoaşte (ia Ms) şi verbul a obori (v. şi ALR. II, harta 612, unde cuvîntul este trecut în trei puncte cartografice din estul şi nord-estul regiunii Cluj) sau a îmburda (pe aceeaşi hartă a ALR., cuvîntul îmburda e cunoscut în Munţii Apuseni, prin vestul ţării, în punctul 105 din Hunedoara şi în punctul 36 din Banat). Oborîre apare şi în „Orînduiala" de pădure pentru Bucovina din vremea lui Iosif al 11-lea (v. mai sus). Cînd copacul tăiat cu beschia nu cade singur, în unele locuri (NŞ, VS) ni s-a spus că se foloseşte o prăjină care se sprijină cu un capăt în trunchiul copacului, iar cu celălalt într-un par, pe care lucrătorul il ridică cu umărul. Efortul lui se transmite prin prăjină asupra trunchiului, care se prăbuşeşte în direcţia dorită. Această prăjină poartă numele de neamţ. Cuvîntul tulpină cunoaşte următoarele variante: ti upină (Ms) trupcinâ (Co), trupchină Hg, CI, VN). Tmchinar „tulpină de brad" apare la Cr. Cuvintele buştean, trunchi sînt generale în localităţile anchetate. Pentru „trunchi de brad", (la PS) s-a notat şi termenul brăddncă (pl. brădănci). Buştihdn are sensul (la GH) de „brad mare stufos", buştigană (la Co) înseamnă „butuc stupos, boşted", Verbele a îmbrînca sau a (se) înţâpa se folosesc cînd un trunchi se înfige în cădere cu vîrful în pămînt (bradul îmbr'incă cu botul în glod — PG). Partea groasă a unui butuc se cheamă huzăr, huzur sau huzîr, cuvînt cunoscut în toate locurile. Derivatul huzăredn (Br, Ms, IA, Bh, PG, Hn etc.) denumeşte „buşteanul căzut cu tulpina la vale", căruia i se mai spune şi turpinar (PG) sau botan (PG, Co, GH Cr, Bh). „Copacul care cade cu vîrful la vale" se cheamă vîrşan (Ms, Gm, Cr, Gl, PG), vîrşăncă (Br, Cri), virşiăn, cu i şi a în hiat (MsJ. „Copacului doborît la pămînt, necojit şi cu crengile netăiate" i se spune uneori berbece (Ms) sau urs (IA). în ultima localitate s-a notat şi expresia a tăia pâdu-rea~n urs, adică a face această operaţie în timpul iernii cînd seva fiind îngheţată, copacii nu pot fi cojiţi. Tot de la informatorul de aici s-a primit lămurirea că berbece, cu sensul dat, se zice în sus, pe /a Broşteni. Berbece mai înseamnă şi „lovitură puternică" (atunci cînd se ciocnesc doi buşteni la corhănit). Pentru „a curăti copacul de crengi, tăindu-se acestea astfel încît să mai rămînă pe tulpină nişte capete scurte", se cunoaşte verbul a ceşti (ŞD, Pn, Cr, HI, Sb, Fc, Ng). La PS are forma a ţăşti. Pe harta 613 a ALR. II, curăţă de crengi (copacul doborît), a ceşti nu apare în nici o localitate. Originea lui am discutat-o în paragraful dedicat influentei ucrainene. Adăugăm că la CI, informatorul folosit a precizat că acest termen nu-i cunoscut. în părţile de nord ale bazinului Bistriţei se face distincţie între a ceştiy cu sensul dat (acelaşi sens îl are la Cl şi verbul a ciontă), şi a cepuri „a tăia crengile unui copac doborît chiar de lingă tulpină". Prima operaţie este premergătoare cepuritului. Există două derivate formate de la cep: a cepuriy cea mai răspîndită (PG, Cl, Bh, Gl, Cr, IA, VM, SI, Pp, CI, Hn), notată şi în punctul cartografic 365 (Ciocăneşti), pe harta 613, şi varianta a cepuit (la Br, Ms, Cr, Pn, Cri, Hl, Sb, Pp etc.), cunoscută şi în punctele unde s-a auzit prima variantă. Harta amintită (613) o atestă pe 77 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 77 aceasta din urmă in patru puncte din regiunea de nord şi nord-vest a tării. A fost înregistrat şi verbul a dorovăi ,,a curăţi de crengi copacul doborit" (Ms). Operaţia care urmează este cojitul trunchiului. Verbul a coji e general cunoscut, aşa că nu mai e necesar să dăm localităţile unde el apare. Alteori se foloseşte sinonimul a jupi (Cr, PG). In ultimul sat, exuresia brad jupit în mîzgâ arată că-i vorba de efectuarea acestei operaţii în luna mai, cînd arborii au multă seyă sau mîzgâ. Un alt sinonim, a beli, apare la Ms, VS, Br, Str, Ma. în prima localitate s-a făcut precizarea (care arată că sinonimia nu este totuşi perfectă): belim copacul aacă~l iei cu foltauă. Dacă^l iei cu toporul, îi spui cojit. Foltauă este pluralul lui foltău „coajă de brad". La Br, belitură este termenul cu care se denumeşte toată „cantitatea de lemne tăiate în timpul unei veri". A solzi „a coji" apare la VS. Coaja lungă de brad numită foltău serveşte la acoperitul stînelor şi al altor adăposturi temporare din munte. Forma de plural cea mai răspîndită în zona anchetată este foltăie, dar în satele maramureşene apare foltăuâ. Termenul a fost amintit şi în paragraful despre influenţa maghiară. Adăugăm variantelefîltâu (VM) şi holtăiu cu/- > v- > /z-, ultima transformare fiind similară cu aceea din vulpe > hulpe etc. La IA, sinonim cu foltău este captar. Subiectul de aici crede că foltău vine din Ardeal; e tot una cu captăr. De fapt şi captar e tot de origine maghiară (v. Dicţionarul Academiei). Termenul a pătruns şi în sîrbo-croată, cu sensul de „Art Schutz der Bienenkorbe" (v. E. Berneker, op. cit., p. 485). El e cunoscut, cu sensul de „capac pentru acoperit stupii de albine" sau „capac de oală", şi prin alte locuri din Moldova, de pildă prin unele sate din regiunea Iaşi. Sensul de ,,foltău'* al lui captary (notat la IA), se explică uşor atîta vreme cît scoarţa de brad este des utilizată pentru acoperit diferite adăposturi. „O făşie de scoarţă de brad luată de pe trunchi în lungul lui cu securea" se cheamă curea (Ms). Pentru a se obţine lemne de calitate superioară, folosite în construcţii, se recurge la procedeul care constă în jupirea cojii de pe copac după ce a trecut o bucată de vreme de la doborîrea lui. Acest lemn se numeşte corovăn (PG, Pn, Bh, Ms, NS, GH, Co etc.). Informatorul din PG a dat lămurirea că lemnul corovan se taie în primăvară, dar se jupeşte în luna august, cînd nu mai există sevă în el, pentru că a fost absorbită de cele cîteva crengi care i se lasă în vîrf. între timp coaja se usucă şi se prinde tare de trunchi, în aşa fel încît poate fi luată numai prin cioplire cu toporul. Originea sa ucraineană am dis-cutat-o la timp. Verbul a coroni ,,a lua coaja de pe corovanu apare la Ms. (Cf. sl. kora. „scoarţă"). Consemnăm şi verbul a cătărgi ,,a curăţi un brad de cepuri şi de coajă, lăsîndu-1 întreg, necurmat" (VN). Demnă de remarcat este prezenţa, în unele sate din nord, a cu-vîntului punte cu sensul neobişnuit de „trunchi necurmat". La Ms el este „copacul dat jos, cojit, nerîntuzit". La fel şi la VM. în primul caz i se spune şi puntea întreagă. La ViS copacul dat jos îi punte. Alte sensuri ale lui punte, ca de pildă acela de „partea mai lată la potcoa- 78 V. ARVINTl- 78 vele folosite de lucrătorii forestieri, pe care se sprijină talpa încălţămintei", sau acela de „lama ţapinei, partea de fier a ţapinei", ambele notate la Moisei, şi neînregistrate de dicţionarele noastre, sînt de importanţă secundară pentru discuţia de faţă. Sensul de „copac necurmat" al lui punte stă, fără îndoială, în legătură cu folosirea unor asemenea lemne pentru alcătuirea punţilor. în latină pons, pontem denumea construcţia durabilă, adeseori din piatră, făcută peste un rîu. Pe terenul limbii romîne, datorită unor condiţii de viaţă materială mai înapoiată, în munţi,rs-a produs modificarea semantică semnalată încă de S. P uş-cariu, Etudes de linguistique roamaine, p. 41. Chiar dacă, aşa cum a arătat Al. Rosetti, Istoria limbii romine, voi. I, p. 180, latinescul pons avea încă în latină sensul cuvîntului nostru puntef păstrarea în limba romînă numai a acestui sens şi folosirea pentru acela de „construcţie mai mare, durabilă, peste o apă" a unui termen străin (pod e de origine slavă), este încă o dovadă că pentru o anumită epocă trebuie invocate, în explicarea unor evoluţii semantice, sau în păstrarea unor anumite sensuri ale elementelor latine, condiţiile vieţii materiale deosebite, în care s-a dezvoltat romanitatea balcanică. înainte de a fi daţi la vale, buştenilor li se rotunjesc capetele cu toporul. Această operaţie este denumită în mai multe feluri. în unele locuri (de pildă la ViS, Ms, Br etc.), i se spune a şpronţui, la Cr şi GH a şpronţui, la Ma a şprănţuri. în alte părţi, chiar in unele din satele citate, verbul este de conjugarea I: a şpronţa (Br, Cri, Ms). La ViS, VJ, VM, Ma există expresia a face şpratiţ „a rotunji capătul unui butuc". Pentru aceeaşi operaţie se întrebuinţează şi cuvîntul a ştronţa. Discuţia asupra originii acestor elemente, precum şi asupra altor sensuri care au fost atestate de noi pe teren, poate fi văzută în paragraful asupra termenilor de provenienţă italiană din graiul lucrătorilor noştri forestieri. Echivalentul creat pe teren romînesc pentru denumirea aceleaşi operaţii este a olari (capătul unui buştean). Este foarte răspîndit (CI, Bh, IA, PG, Cr, Sc, CI, NŞ, Pn, GH, VN, Ms). Cuvîntul este atestat şi de M. Anania, art. cit., p. 297, dar dicţionarele nu-1 cunosc, cu excepţia Lexi~ conului tehnic romîn. La GH există şi variana a oii: se mai spune şi olit j facem capătul lemnului ca o oală. La Gl, Co, CI şi a teşi are acelaşi sens, la SI şi a rosta ,,a olări'S iar la VM a tivi. Cuvîntul olâri apare pe harta 615 a ALR. II, după cum urmează: în punctul 260 (Beclean, regiunea Cluj), îl otareşte la capete, taie frumos roată ca o oală ; în punctul 365 (Ciocăneşti) olăreşth în punctul 228(Topliţa) olărit, olâresc. în alte puncte din restul ţării nu mai apare acest cuvînt, ceea ce înseamnă că el caracterizează numai această regiune din nordul Carpaţilor răsă-riteni. Pe aceeaşi hartă, în punctele 362 (Borşa) şi 349 (Groşi, regiunea Baia-Mare) sînt trecute răspunsurile îl ciuleşti, îl ciuleşte „rotunjeşte capetele trunchiului. Cuvîntul a fost înregistrat şi în anchetele colectivului de la Iaşi (în Bs şi Ms). La Ms: prima dată îl ciuleşti sau şpronţat sau olărit; unul înţelege ciulit, unul înţelege şpronţat, unul f/z— Relege olărit. Cuvîntul cu acest sens apare şi în Dicţionarul Academiei şi este explicat ca un derivat de la ciul. Tăierea buşteanului după anumite dimensiuni, înainte de a-1 79 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 79 scoborî de pe munte în vale, e denumită cu verbul a fasona. Cuvîntul, deşi neologism, e cunoscut în majoritatea satelor anchetate. Apare şi a secţiona şi sectionator (Cri). Pentru primul caz consemnăm şi varianta a fansona (Bor.) Mai vechi sînt a curmat a retezay ultimul avînd în satele maramureşene forma a rîntuzi (Discuţia acestor forme o face I. A. Când rea, însemnări şi rectificâriy ,,Grai şi suflet", III, fasc. II, p. 427—428). La Cr se spune şi a cenătui ,,a tăia copacul în butuci, a-1 fasona", iar la Hn, a ciontă ,,a fasona", la VS, Cr, Ms, VN, a butucit la Ms şi a butucări ,,a tăia lemnul în butuci", la VS şi a dimica (pentru dumicat din lat, mica). Cuvîntul de origine germană şnituit cu acelaşi sens, apare la Br, Co, Cr. Şnit este „capătul retezat al unui butuc" (Cr) sau „partea putredă dintr-un butuc" (Co). Am arătat mai înainte că pentru „a tăia capătul gros al unui butuc" se foloseşte şi cuvîntul a huzărit derivat de la huzăr ,,partea groasă a unui butuc". Pentru „a tăia vîrful unui copac" se spune a vîrvui (Bh), Vîrful bradului, care de obicei rămîne în pădure, se chiamă la Ms, VS vîrşiăc sau cătury la PG şi Ms cruce sau crucea braduluu la CI, IA, Gl, PG spic (spicul bradului), iar la VM cal „vîrful de copac care rămîne în pădure". Teren accidentat. înainte de a discuta termenii referitori la transportul buştenilor de pe munte la vale consemnăm în acest paragraf cîteva cuvinte populare pentru noţiunea de „teren accidentat". Transportul lemnelor de pe munte este în strînsă legătură cu această formă de relief. E cunoscută expresia, împrumutată din vorbirea personalului silvic, loc accidentait precum şi cuvîntul versant (PG). în aceeaşi situaţie se află cuvîntul pantăy sau expresia loc forţat, primul atestat la IA, iar expresia la Gl. în toate satele e cunoscut termenul corhdnăt de unde derivatul pe teren romînesc a corhăni, „a da lemnele la vale pe corhanâut apoi sensul generic de „a transporta buştenii de pe munte". S-au creat şi substantivele corhănit şi cothănitor. Corhă ,,rîpă, loc prăpăstios", atestat în anchete la Br., precum şi în lucrarea lui Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Mar amur eşuluiy p. 212 (tot în satul^ Borşa), este socotit de acest cercetător de origine ucraineană (korh). în aceeaşi localitate maramureşeană apare şi adj. corhos „rîpos, prăpăstios". „Locul accidentat" e numit ţurănâ, (Sb, Br), cuvînt care se găseşte numai în Dicţionarul lui Seri ban, sub ţanc. La VI şi Co, tanc înseamnă însă „pisc, vîrf de munte", are, aşadar, sensul cunoscut. în satele Br, Co, Cr, Gm, PG, Cl apare hrdpă sau hredpâ} socotit de Dic~ ţionarul Academiei tot de origine ucraineană. Un teren în picaj (sînt cuvintele subiectului anchetat) este numit (la Cr) loc forfotei sau fortâit (la Bh) ţăpchiŞt (la IA) oblînc, (la VS) obrejâ (pentru ultimul cuvînt, v. Dicţionarul lui Scrib an, s. v.). în ultima localitate apare şi adj. gîrli-cios „abrupt". Expresia pîrău fugar (IA) se foloseşte despre un rîu de munte cu o pantă foarte înclinată. Determinantul ponciy din expresia loc ponei (VM) sau ponciş, din loc ponciş (Ms) are sensul de „abrupt, loc în pantă, prăpăstios". t,Corhănitulu lemnelor. Verbul o corhănit pomenit mai sus, e cunoscut în toate satele anchetate. Cuvîntul pare a se fi creat, de la 80 V. ARVINTK 80 corhanăt mai întîi în satele de pe Valea Bistriţei. De aici el s-a răspîndit în satele din Maramureş, din Ardeal sau de pe Valea Sucevei. Un subiect din ViS (Valea Sucevei) ne-a dat informaţia că înainte pentru corhămt se spunea slobozit, adăugind că şi acum se spune prin unele locuri la slobozit. La Ma, tineretul zice corhăm\ cei mai în vîrstă spu-nînd slobozi. La fel, un informator din Br preciza că înainte de 1944 nu se întrebuinţa cuvîntul corhânit, ci slobozit sau ţipăt. A slobozi (lemnele la vale) a fost notat şi la Sl sau Ms. în Codul silvic pentru Bucovina de Ia 1786, despre care a fost vorba în partea întîia a lucrării, sînt în uz tot slobozi şi slobozituri (de lemne). Cînd lemnele se dau la vale fără uluc, fiecare într-o anumită direcţie, se spune (la GH) că lemnele vin frunţiş, în timp ce a da lemnul fruntiş (Pp) înseamnă „a-1 da cu un capăt înainte, a-1 împinge cu un capăt înainte". în unele exploatări de pădure, datorită înclinării nu prea mari a pantelor, se foloseşte la corhănitul trunchiurilor tracţiunea animală. Un asemenea loc în pădure e numit loc de boi (PG, Sl), loc de vite (Sl) sau loc de marhă (Ms), ceea ce-i tot una. Acţiunea ,,corhănitului“ cu vitele se denumeşte (la Br) prin expresia a da după vite : rictalâii care dau după vite (rictalău este muncitorul forestier care rictueşte, care îndreaptă lemnele, le pune în ordine la capătul de jos al ulucului). Tot la Br, pentru aceeaşi acţiune se spune şi a lua cu vitele la cioată ,,a căra buştenii de pe munte în vale cu vitele". Consemnăm şi verbul (notat la Ms) a înţuriga „a da caii sau boii înapoi", fără îndoială un derivat de la germ. zuruck, folosit ca interjecţie, cu acelaşi sens ca şi adverbul german, şi în alte părţi ale ţării, de pildă prin satele din regiunea Iaşi (ptruu, ţuri(c) I). Pentru cărăuş ,,lucrător forestier care trage buştenii la vale cu vitele**, e cunoscut (la GH) şi termenul tugdş. Acţiunea se cheamă ţugărit sau ţugurit. Ultimele sînt cunoscute la Ms, Sl, Co, iar a ţugâri a fost notat şi la Ms. Cel care trage lemnul de la bofîntâu la tason pe hiţă se numeşte tînjăldr (VN), iar acţiunea de transportare a buştenilor cu tînjala se exprimă prin verbul a tînjăli (Pp): pe patlaj se tînjăleşte vata. O tînjală mai mare, cu capătul încîrligat, ca să poată fi folosită, la nevoie, pentru oprirea lemnului, e numită tînjâloi sau tînjăloiul cel mare (CI, VN). La boi este jug cu tînjăloiul cel mare. [Tînjăloiul] are ca sonia, adus la spatey ar~ cănit, de unde prinde cioflîncele. Bagă cioftîncele în capătul tînjăloiului şi bate cioflîncele în capătul butucului (CI). Pe tînjală, atunci cînd trasul buştenilor se face cu caii, este fixat un orciuc (Cri, Cr), hanfăxu (pl. han~ fauâ) (Cri): la noi spunem hanfău, ia Maramureş orciuc. Termenul hanfău nu-i notat de nici unul din dicţionarele noastre. El este de origine maghiară {hamfay cu acelaşi sens). Sinonimul şpilvăg a fost discutat pe larg în paragraful despre influenţa germană. (Unii spun crucea tînjălii, alţii şpilvagu tînjălii*Cri). La ViS şi Lr, pe Valea Sucevii, i se spune şi tufircă. Greutatea pusă pe o pereche de boi se numeşte (la Ms, Sl, poate şi în alte locuri), tar. De tînjală se anină cioflîncuL un fel de vîrtej cu mai multe verigi şi cu o pană (sau mai multe) de fier la capăt, care se bate în buştean. Cioflîncul cu trei pene e numit bihon (pl. bilioane) (Os, ViS) blihon 81 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 81 sau bihunc (Ml), iar în Ardeal (după o informaţie primită la PG) for-talău. Termenul cioflinc e general în localităţile anchetate, de aceea nu mai arătăm unde apare. S-au notat şi variantele ciohnc (HI, Bh), cio-' fring (PS), cioflîncă (Ms). Părţile ciof liricului: zaua, o verigă mai mare, numită şi bat că (VS) sau broască (Os, Cr), în csre este prins un cui de fier, ce se poate învîrti. Acestei verigi mai mari i se mai spune şi belciugâ sau casa pulincăului (Ms). Cuiul de fier introdus în zauă este numit vîrtej (CI), furgău (PG), fîrgâu (Bh) sau pulincău (VS, Ms, Br). Fulgău (CI) este şi „îanţui cu o verigă în care se bagă dreava (un fel de ceatlău) ca să strîngă lemnele pe car“. „Cuiul de fier bătut în tînjală, de care se prinde cioflîncul“ poartă denumirea de crampon (Co, Pn, Pr, PG, CI). în multe localităţi (Cr, Gi, PG, Pp, VN, Co, Bor), „drumul deschis prin pădure pe care se trag buştenii la vale cu boiicc se cheamă hîţă sau hîţoagă (Bor). La PG, hîţă este şi „un pîrău hrepos pe care pot să meargă lemnele la vale fără a mai fi nevoie să se construiască un uluc“, iar la CI, hîţă e tot una cu „uluc pe valea unui torent“. Termenul de origine germană şnaiţ (Cr) denumeşte o „cărare prin pădure făcută de om“. Sinonim cu hîţă este colnic. De cele mai multe ori, pe aceste drumuri de munte sînt aşezate, din loc în loc (2—8 metri), lemne de grosime potrivită, puse de-a curmezişul, pentru a uşura transportul buştenilor. Uneori, aceste lemne transversale sînt mult mai dese. Atunci se spune că drumul e podit. Un astfel de drum podit poartă numele de ştrăiveg (Cri, SI), ştrăivig (Ma), ştrăibic (Ms, VM, Br, VS), ştriăblic (Ms), durgalău (Ms), drum argelat (CI), căci aceste lemne puse de-a curmezişul se numesc şi argele. Iată un text (din NŞ) în legătură cu felul cum se construiesc astfel de drumuri : Dacâ^l drumul coturos, are coturi sau e pe o coastă, se argelează în părţile unde bate lemnul; punem un fel de mărginari. Loc argelat este (la Pp) „un fel de cărare cu lemne puse de o parte şi de alta, un fel de uluc provizoriu^. Lemnelor de pe marginea căilor de acces fo~-restier li se spune (la VS, Ms, Br, Cri) galăndăre (sg. galandâr), în timp ce la IA s-a notat cuvîntul taraz, cu varianta talaz cu acelaşi sens. Alături de drum argelat sau drum argeiit (Co), apar şi drum ştrei-fuit (PG—subiectul afirmă că expresia e cunoscută prin Bucovina), drum şproiţuit (Cri), drum pilii uit (VS), drum păîlăjit (Cri), drum, mizguii sau mizgărit (Cri). Verbul a ştrefui (ViS) are sensul de „a trage un buştean la vale cu boii“. Spratţ, în afară de „proptea^, ca în germană, mai înseamnă şi „traversă, lemn pus de-a curmezişul pe drumurile forestiere^ (Br, Cri). Cuvîntul mîzgar este cunoscut în toate satele anchetate. Nici unul din dicţionarele noastre nu-1 au, deşi era trecut la I. Ciupal ă, art. cit., p. 366, după cum nu sînt înregistrate nici verbele a mîzgui sau a mîzgări. Mîzgar trebuie explicat ca un derivat de la mîzgă, cu sensul, atestat în regiune, de „sevă, mîjă, suc“. Un lemn numit mîzgar este un lemn verde, cu sevă într-însul. Cînd este pus pe drumurile forestiere, un asemenea lemn uşurează alunecarea trunchiurilor cor-hănite. Pe de altă parte, aproape întotdeauna aceste lemne sînt ude, pline de noroi. Cuvîntul mîzgar denumeşte apoi şi un „lemn nu prea Academie, Filologie - 6 82 V. ARVINTE 82 gros, care serveşte la manipularea buştenilor sau în alte momente ale muncii la pădure *. La ID (Maramureş) s-a notat mîzgar cu sensul nu prea clar de „margine a unui butuc“. Unui „lemn scurt şi nu prea gros, servind la transportatul buştenilor“ i se spune (la IA) şi produşca. Adăugăm că plai are şi sensul de drum mîzgnit (Br). Omul care are grijă de întreţinerea drumurilor de munte, care repară unele stricăciuni, se numeşte (la GH, SI, Br, VM) drumar. Subiectul din VM îl consideră pedrumar învechit, căci, spune ei, acuma [se zice] întreţinător. Se vede preferinţa spre derivatele cu sufixul -/or, desigur sub influenţa limbii literare. Uneori, la corhănitul cu boii se leagă mai mulţi buşteni unul după altul, cap la cap, cu cioflînce. Se foloseşte, pentru aceasta, termenul datiţ (Ms, SI, Br), sau expresia a prinde dani (dans). Avem de-a face cu o exprimare metaforică: lemnele se mişcă la vale prinse unul de altul ca într-un dans. La Br şi Cri s-a dat răspunsul că danţ este un fel de cioflînc. Cuvîntul riză (Gl, Pp şi Cr) (din germ. Riese) nu înseamnă, ca în satele maramureşene, şi ca în limba de origine, „uluc, jilipcc (influenţa germană e mai puternică în nord), ci el a suferit o modificare semantică, denumind „un loc curăţat de copaci, de obicei drept, argelat uneori, pe care se cară butuci^. Un termen aparţinînd acestui compartiment semantic, necunoscut, se pare, în Maramureş şi în satele anchetate din Bucovina, dar care-i frecvent întrebuinţat pe cursul mijlociu al Bistriţei (nu-i notat de nici un dicţionar) este pailaj. El denumeşte tot un „drum cu mîzgari“, un drum ştrefuit, un ştraiveg : un pat de lemne făcut pe un drum prosfy smîrcos, ca să se poată trage mai uşor lemnul pe el (VN). Există şi verbul a pătlăji „a construi un patlaj“. Dăm localităţile unde aceste cuvinte au fost notate: Br, NS, CI, Bh, PG, Hn, IA, Pp, VN. La NŞ, sensul e întrucitva schimbat, căci patlaj este un „aşternut pentru lemny ca să stea bine cînd îl aşezi undeva; patlaju-i tot de lemnu. Acest sens e mai apropiat de etimonul slav de la care pleacă. în slavă, podlo\iti are sensul de „a pune dedesubt, a aşterne“, un derivat de la loziti (v. E. Berneker, op. cit., p. 737, sub loz7h loziti). O altă construcţie pentru transportatul buştenilor de pe munte este aşa-numita plâncă. în cele mai multe locuri planca-i „un fel de uluc, nu prea lung, făcut din scînduri groase, adeseori numai cu o latură căptuşită cu scînduri, în timp ce cealaltă latură este dată chiar de înclinaţia panteiu. Plăncile se construiesc adeseori de-a coasta şi au un caracter provizoriu. La Gm, planca este ulucul numai^ cu o singură margine; la fel şi la Br sau la Ms (scoc cu un perete). în ultimul sat i se spune şi plancă într-o ureche sau scoc intr^o ureche. La Vt, pentru că nu-i construită prea trainic, pentru că nu-i cusută, i se spune plancă moartă. Adeseori plăncile se fac de-a lungul unui pîrău nu prea lung, dar cu înclinaţie mare. Se spune astfel că plăncmeşti un pîrău (CI). Cuvîntul plancă e atestat şi în PG, Cr, Gl, Bh, IA, Pn, HI, GH, Br, precum şi în art. cit. din 1923, al lui P. Antone seu, p. 19: „a face plănci“ a podi albia unui rîu, de obicei cînd panta lui e foarte 83 83 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI mare şi cînd este sec... pentru a se putea face transportul lemnelor". Un alt sens al cuvîntului în discuţie este „locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună buştenii înainte de a fi daţi la vale, bofîntâu, Injniţâ". (Sb, Hn, Dc, VM). Un sinonim al lui plancă este (la VM) buhai. El înseamnă atît „uluc provizoriu pe care se dau lemnele la vale", cît şi „locul de la capătul de sus al unui uluc mare unde se adună buştenii". Verbul a buhăiţii are sensul de „a aduna lemnele la capătul de sus al ulucului". Tot sinonim cu plancă este şi rulă (Br, Cr, GH, NS, SI). La VS şi Br, a rînui înseamnă „a da buştenii la vale pe plancă“. în timpul iernii, transportul materialului lemnos se face cu sania numită sandu, ori zis pe nemţeşte şlaif (Cri). Primul termen e atestat în aproape toate satele anchetate. Sinonime : săwoi (SI) corciuie (Br, Ms, SI, Bx, Cri). Sania mai mică de la spatele sanciului se chiamă şlaif (Br), căţel (VN), urmărit (Pp), sănietă (Ms). în locurile înclinate, sania se fort oaie (Cr). Ulucul. Pentru acest cuvînt, cunoscut în toate satele anchetate, au fost notate următoarele sinonime : Scoc, mai ales în nord (Ms, Cri, VS, ŞD, Co). Există scocuri uscate şi scocuri cu apă (Ms, VS). Pe acestea din urmă buştenii sînt mînaţi la vale de apa captată a unui pîrău. S-a notat şi scoc într~o ureche, care pare a fi acelaşi lucru cu plancă într~o ureche. Pentru uluc se spune apoi jlip, la Co (jlip de apă, jlip uscat, dar in general se vorbeşte uluc), NS, SI, slip la VM. Jghiab s-a notat la Bş, CI, Co (aici însă înseamnă „trecătoare îngustă intre doi munţi"). Un alt sinonim de origine germană este riz(ă) despre care a mai fost vorba, apoi perţ „scoc de apă" (Vi M), perepustă „uluc cu podeaua întreruptă din loc în loc" (Ms, VS), acelaşi cu teârfâ(VM). La Ms şi VS apare şi ceternâ sau ciotornă, dar subiectele ştiu că acest cuvînt e folosit mai mult pe la Cluj. Un „uluc scurt, din scînduri, care poate fi dus dintr-un loc într-altul, folosit pentru transportarea lemnelor de foc", se cheamă (la 3r, VS, SI) ştrodpă (şi formele ştroape sau strop). Acţiunea de a transporta lemnele pe uluc se denumeşte cu verbul a ulucări sau a uluci, iar ulucar este „muncitorul care lucrează la cor-hănitul lemnelor pe uluc". în ce priveşte construcţia, un uluc este alcătuit din mai multe racle sau table de uluc, care se sprijină la capete pe nişte căpătiie, nişte pari sau pociumbi groşi, bătuţi în pămînt. Acestei construcţii de susţinere i se spune şi căsoaie (pl. căsoi) (Cr, Bh, Pp), scaun sau talpă (Ms, Cri), căşiţă (Br). „Lemnele de 1—2 m bătute în pămînt, pe care se construieşte ulucul, se cheamă ciutani (CI). Lemnele de sub podeaua ulucului alcătuiesc trasamentul (Ms). La SI, broască are şi sensul de, bucată de lemn care se pune sub uluc, pe pămînt, din loc în loc, cînd acesta nu-i ridicat deasupra terenului". Pe construcţia numită căşiţă sau căsoaie etc, se aşază un lemn numit tres (Bh, CI, Pp, Hn), deasupra căruia se aştern, în lungul ulucului, lemnele care alcătuiesc fundul ulucului. în unele părţi, tresul e V. ARVINTF 84 84 confundat cu andreaua (PG, G1 ; v. mai jos). Fundul ulucului, format din butuci ciopliţi, lungi cit ţine distanţa dintre două căsoi, cît ţine deci o raclă de uluc, mai e denumit podea la uluc (Ms, Gl, Cr, Cri, VS), podind (Pp), pînza ulucului (CI), fundină (Cr, Gm, VM), rizătică (Ms), inima rizuiui (Ms: inima rizmui se face de fag că nu scămeşte), inima ulucului (CI) şi indreâ „podeaua din mijloc la riz“ (Br.). La Pp, expresiile scindară de fund sau şipcă de fund se referă la fundul ulucu-lui de apă, construit. din scînduri. Aproape toţi termenii de mai sus lipsesc din dicţionarele existente. De altfel, cum am mai arătat, numeroşi termeni din această parte a lucrării nu apar în aceste dicţionare. Pe marginea ulucului sînt iarăşi nişte lemne numite mărginari (Br, Cr, Gl, CI), mărginaşi sau lăturaşi (PG), strâji (VS, GH, Pp, CI), sau straja canalului (GH), argele (Gl, PG, Hn), vire (Cr, Bh), podijdiţe sau podijghiţe (Ms). Uneori, la coturile mari ale ulucului, pentru ca aceşti mărginari să nu se rupă sub izbiturile buştenilor care vin la vale, se mai adaugă alte lemne de întărire, alcătuind ceea ce (la CI) ni s-a spus că se cheamă suprainâlţare (un termen tehnic pe care l-am întîlnit şi în lucrările privitoare la construirea ulucurilor din „Revista pădurilor"), taraz (tot la CI), babă (Ms). Lemnele numite mărginari sînt sprijinite, la rîndul lor, de un butuc gros, înfipt în pămînt, numit, cu un termen tehnic, bailon (Br, VS, Cri, Cr, şi în foarte multe alte localităţi) sau ţodită (VM). La Ma s-a răs~» puns cu termenul ţapdr. Asemenea batloane se pun la capetele fiecărei racle de uluc. Bailoanele sînt şi ele susţinute pe de o parte de un butuc lung, cît lungimea unei racle, pus imediat în spatele bailonului. Acestuia i se spune andrea (pl. andrele) (CI, Cr, Pp, Bor, Gl), sau spate (Gm). Printr-o confuzie, se pare, la Gl şi PG, în loc de andrea s-a răspuns cu termenul tres. Dar acest sprijin nu-i suficient pentru a rezista l i loviturile puternice ale buştenilor corhăniţi. De aceea, bailonul mai este sprijinit şi de aşa-numitul iops (VS, Ms, Cri) (cu variantele iopy liop — VS), sau de splină (NS). După cum se observă, termenul iops (neînregistrat de dicţionare) apare mai mult în nordul regiunii anchetate. în satele de pe cursul mijlociu al Bistriţei fie că nu există o denumire pentru acest lemn care sprijină bailonul, fie că i se spune altfel, ca, de pildă, (la Bh) contrafiş (pl. contrafişuri) sau (la Pp) conofîj (pl. conofîţe). Aşadar, mărginarul e sprijinit de bailon, acesta, la rîndul său, pe de o parte de andrea, pe de altă parte de iops sau splină. Mărginarele şi fundul ulucului sint aşezate pe tres, iar acesta pe construcţia numită căşiţă, căsoaie etc. Adeseori aceşti termeni erau folosiţi de subiectele noastre unii în locul altora. Prin locurile accidentate, unde ulucul trebuie trecut de-a dreptul peste rîpi, se pun nişte butuci de susţinere numiţi şprăiţuri (VS, Ms, Cri, Cr), ştemoele (sg. ştempel) (VS), sau nemţi. Iată acum un mic text (de la un subiect din Br) referitor la modul cum se construieşte un uluc: Dacă ai mers cu podul [ulucului] îi pui iopsurile şi~l tragi în plişte cu sîrmă- si după aia îi baţi bailoanele şi aşezi mărginarele. Phşcă de aici are sensul de „pană de lemn, ic“, „Ultima raclă a ulucului, ridicată puţin în sus, de pe care 85 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 85 buştenii sar, descriind o curbă largă prin aer" e numită sărită (Ms, Br, Cri), săritoare (Cri, Cr, VM), sau scaun (VS, Ms). „Locul unde se întîl-nesc două ulucuri" poartă numele de vecsăl (VS, GH, Chi, Gm, Cr, Gl, PG, CI). Pentru a se micşora viteza buştenilor care vin pe uluc se folosesc mai multe procedee. De obicei, se aşază pe fundul ulucului o placă de fier cu mai mulţi colţi, numită neamţ, german, miţă, şpantă (discuţia acestora a fost făcută la paragraful despre influenţa germană), de care frecîndu-se buştenii corhăniţi îşi micşorează viteza. în alte părţi se foloseşte dispozitivul numit urs, iar la Ms şi balerină. Ursul e alcătuit dintr-un butuc greu, prins cu un capăt de o margine a ulucului, cu celălalt lăsat liber şi sprijinit pe marginea opusă. De acest butuc frecîndu-se buştenii corhăniţi, îşi încetinise mersul (VS, Ms, Br, Cri, Cr). La Cri i se mai spune şi german de lemn (cf. şi vulpe „aparat mode-rător de iuţeală pe uluc", dat de I. C iupală în revista „Pădurea" din 1912, p. 159). Uneori, pe fundul ulucului se pune un singur cui gros de fier. El este numit bulon (Bor, Ch, Gl) sau neamţ. „Placa de fier cu zimţi" se mai cheamă şi clisă (CI, Ch). Mai adăugăm şi pe ştronţ, care, printre alte sensuri, mai înseamnă (la Co) şi placă de fier cu dinţi ca de grapă, cusută cu şuruburi pe fundul ulucului; colţii iau lemnul în viteză-, lemnul merge sfîşiindu-se de colţii ceia, aşadar e sinonim cu german, neamţ, miţă, şpantă etc. Acest termen, ştronţ, cu acelaşi sens, există şi la Bor. De-a lungul ulucului, din loc în loc, sînt instalaţi nişte oameni care observă buna lui funcţionare, transmit comenzile primite de sus sau de jos, semnalează eventualele stricăciuni etc. De obicei aceşti iucrători sînt tineri, băieţi de 13—16 ani. Sînt numiţi poşte (sg. poştă) (CI, Ms, VM, Cr, PG, Gl, CI, VS, Cri, Br etc.), santineU, în foarte multe locuri, verif (sg. vartă) (Ms), vărdaşi (VS, NŞ, GH), vărtaşi (Br). „Lucrătorul care are grijă de uluc, intervenind în caz de deteriorare, turnînd apă pe el în timpul verii sau pămînt ars în timpul iernii1', se cheamă şaibăr, şubăr sau şoăibă. Acesta şpriţuieşte ulucul, adică îl udă cu apă. I se mai spune, de aceea, şi şpriţar sau spriţuitor (Cri, Ms, GH). Pentru că pămîntul ars, aruncat iarna, se mai cheamă şi hue (GH, Ms,VS), acestui lucrător i se mai spune şi huear. El hucăreşte, adică az-vîrle teară. unde se adună lemnele înainte de a fi date la vale pe uluc". Primul dintre ele,bofîntâu, a fost auzit la Sc, Sh, VN, IA, Co, VI, PG, Gl, CI. în ultimul sat el a fost definit ca „loc adînc, groapă unde se adună buştenii". S-au notat şi variantele bufîntău (Sh), bofîltău (CI). Termenul este atestat şi de M. A nan ia, art. cit., p. 297 sau de C. Armăşescu Monografia domeniului Bicaz, Buc. 1906, p. 32. Cuvîntul ză podi no, cu acelaşi sens ca şi.bofîntâu, apare ia Cri. Din v. sl. zapod%. este explicat rom. zăpodie „strîmtoare (de rîu, de drum) între dealuri sau între munţi" (v. Seri b an, op. cit., s. v.). Acest sens nu-i departe de aceia 86 86 V. ARVINTK al termenului nostru. Acelaşi sens de „loc unde se adună butucii înainte de a fi corhăniţi“ îl au şi părcană (PG) sau obtrşie (Pp). în ultimul caz s-a plecat de la faptul că astfel de locuri se găsesc, de cele mai multe ori, la izvoarele pîraielor de munte. Jos, în vale, la capătul celălalt al ulucului, se află lăcaşul sau tasonuL Discuţia acestor termeni am făcut-o mai sus. Menţionăm că într-o singură localitate (la PS) tason are sensul de „jghiab pe care vin lemnele la vale, uluc“. Lucrătorul care aşază lemnele la răcaş este numit răcşan (Br, VS, Ms) sau om de răcaş. în unele sate din bazinul mijlociu al Bistriţei el este denumit tasonator (CI) sau tasonar (PG). Trebuie arătat că aria lui tason este situată tocmai în această regiune, în timp ce răcaş (element de origine maghiară) e mai răspîndit în nordul regiunii anchetate. Acţiunea de aşezare a lemnelor în ordine la tason se exprimă prin verbele a tasona (PG, Gl, CI, Cr), a răcăşui (Chi, Cr), a răctălui (Hn, GH), a rictui (Br, VS, Co, GH, Cr, Chi, Gm), a diştronţa (Bor), a drecelui (Ms, Cri). Ultimul cuvînt apare şi la N. Văîeanu, Scosul lemnelor din pădurile de munte „Revista pădurilorcc, anul XLVIII (1936), p. 665 : „La anumite intervale se opreşte datul buştenilor, pentru ca o echipă de lucrători să facă aşa-numita drecehnre sau drecea, care operaţie constă în aşezarea lemnelor în spaţiile goale în aşa fel încît capătul despre scoc să fie ferit de loviturii Despre lemnele aşezate de-a curmezişul la tason se spune că sînt puse ventriş (Br), sau că sînt puse poartă (Bor). Adăugăm şi termenul rictalău „lucrător care pune în ordine lemnele la tason“. La VM, cuvîntul ştont (probabil de origine germană) are sensul de „grămadă de lemne la tason făcută în aşa fel încît să fie mai înaltă lîngă gura ulucului şi mai mică pe măsură ce se depărtează de uluc“. Cînd buştenii nu sînt aşezaţi în răcaş, ei se crapă, se şfărghie (Ma, Ms, Br, Cr). Cf. şi lemn şfărghit (Br, Cr), şfdrghie „aşchie mare ruptă dintr-un butuc la corhănit“ (idem). O „aşchie mare“ se mai cheamă şi şcrdblă (Ms, Br, Bor) sau doaşcă. Verbul a (se) scrăbli e cunoscut la Ms, Br, iar a (se) doşcăi, la PG, Gl, CI, a (se) doşca la Cr. Varianta tdşcă (pl. tăşti) „aşchie mare ruptă dintr-un butuc corhănit“, pentru doaşcă, apare la Co. în caz de stricăciune, ulucul trebuie reperat sau tocmit (Cr). La Ms,'pentru acţiunea de astupare a găurilor la scocul de apă se întrebuinţează cuvîntul a muşti. „Comenzi“ şi „semnaleiC în muncă la pădure. Lucrătorii forestieri cunosc un întreg sistem de semnalizare, alcătuit din interjecţii cu un sens precis. Aici nu pot avea loc confuzii, pentru că munca la corhă-nitul pe uluc sau la manipularea buştenilor e deosebit de periculoasă şi nu rare sînt cazurile cînd se produc accidente grave. „Comenzile^ acestea sînt acceptate ca atare de toţi cei care lucrează la pădure. Prin natura lor, ele sînt străine de spiritul limbii romîne. Cea mai mare parte au ajuns la noi o dată cu lucrătorii forestieri străini, probabil o dată cu lucrătorii italieni, sloveni, germani, veniţi la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, căci acest sistem de semnalizare, prin caracterul său compozit (elemente italiene alături de elemente germane sau slave) trimite către regiunea unde aceste idiomuri se între- 87 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 87 pătrund, adică în provinciile Tirol, Carintia şi Craina. Problema a fost discutată şi în articolul Din terminologia exploatării forestiere şi a plută-ritului. Invocarea acolo a acestor „semnale“ avea drept scop să dovedească, şi pe baza faptelor de natură lingvistică, prezenţa la noi a unor lucrători sezonieri din regiunile amintite. în acel articol erau date numai cîteva din aceste „comenzi“. Ele sînt însă mult mai numeroase. Pe de altă parte (ceea ce nu am spus în articolul amintit), se pare că înainte de venirea lucrătorilor străini, în unele regiuni din Carpaţii răsăriteni, mai precis în munţii Bucovinei şi ai Maramureşului, exista un sistem de semnalizare mai vechi, poate mai sărac decît cel care-i folosit astăzi. Construirea ulucurilor sau jilipurilor se va fi practicat în Bucovina şi Maramureş încă de la începutul secolului trecut. Pentru aceasta, trebuie să se ţină seama, în primul rînd, de indicaţiile date de Codul sitvic pentru Bucovina, din 1786, unde se îndeamnă proprietarii, de păduri (moşinaşii) să construiască, după modelul altor ţări, care cunoşteau acest procedeu tehnic, ulucuri sau slobozituri de lemn, mult mai avantajoase prin randamentul lor, iar, în al doilea rînd, de aducerea, spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, a unor lucrători forestieri germani din Boemia, care erau, probabil, stăpîni pe această tehnică forestieră mai avansată. Transportul buştenilor pe uluc implică neapărat existenţa unui sistem de semnalizare. Presupunem că în munţii Bucovinei şi ai Maramureşului trebuie să fi existat un asemenea „sistemc prinzi foarte puţin lemnul de alături şi-l salţi în sus ; trebuie să fii foarte atent cînd sare lemnul pentru a nu te lovi. în privinţa originii, cuvîntul a fost considerat de I. Iordan^ în „Buletinul Phiiippide“, VII-VIII, p. 267—268, de prove- <50 v. arvinti: . 90 nienţă germană, acelaşi cu Fuchs> nu însă cu sensul fundamental de „vulpe“, ci cu acela de „masse de bois flotte qui s’arrete dans quelque coin(C. Fără îndoială că, în ce priveşte latura formală, cele două cuvinte sînt identice. Sensul amintit de I. Iordan e prea depărtat de cel arătat mai înainte, notat în anchete şi în nota etimologică din „Buletin“. Din această cauză am crezut că mai potrivită ar fi o apropiere de interjecţia s-cr. fuc! „hopc cît, mai cu seamă din expresii ca ci-l fura [buşteanul] la fux U şi chiar a fina cu ţapina, rezultă că, poate, tot apropierea făcută de I. Iordan e mai potrivită, dar nu de sensul „masse de bois flotte.nici de acela general de „vulpe“ al cuvîntului Fuchs. Trebuie să invocăm mai degrabă verbul fuchsen, care înseamnă, printre altele, şi „a înşela, a trage pe sfoarăcc, sens care pleacă de la viclenia cunoscută a acestui animal. Expresia a fura la fux! ar fi o dovadă în acest sens. In dicţionarele noastre cuvîntul discutat acum nu există. în mai multe locuri s-a notat o altă „comandăa, contrafux! (GH, PG, IA etc.). Cînd se dă, doi lucrători formează cu ţapinele un fel de obstacol în care se opreşte butucul ce vine rostogolindu-se la vale. Cele două ţapine alcătuiesc un unghi drept, sprijinindu-se una pe cealaltă, avînd vîrful înfipt în pămînt. Expresia a pune un contrafux! este explicată (la GH) astfel: Ui ţapina de capăt mai sus ca la fux! şi o fixezi stînd aşa şi aşteptînd ca lemnul voltat să se izbească în ea. De cele mai multe ori se folosesc ia contrafux!, cum am arătat, două ţapine. La PG a fost notată şi expresia a ţine la contra, cu acelaşi sens. La VS, Co, PS, poate şi prin alte locuri, semnalul cânta ! se strigă atunci cînd trebuie manevrat un lemn strîmb, care nu poate fi rostogolit. în cartea amintită a lui M. Sadoveanu, la p. 109, se spune: „Un trunchi rău aşezat e sprijinit fix la mijloc şi întors cu capătul gros la vale: «canta»“. Se cunoaşte şi funcţia adverbială în expresii ca: [buşteanul] îl dai cant, îl tragi cant cu ţapina (Co). Originea trebuie căutată tot în germană, unde Kante înseamnă „muchie, margine“. Uneori este nevoie ca butucul să fie mişcat înainte sau înapoi în lungul lui. Atunci lucrătorii se aşază unii de o parte, alţii de cealaltă parte a lemnului, înfig vîrful ţapinei în el, sprijinind călcîiul ţapinei pe păinînl, şi toţi, la o comandă, trag lemnul, săltîiidu-I ue la pămîni, în direcţia dorită. Comanda pentru această mişcare este pâis! Ea a fost înregistrată în următoarele localităţi : Bh, Sc, HI, Cri, IA, Cr, Br, Ms, CI, Vs, Gl, PG, Gm şi altele. Dacă lemnul trebuie tras mai la deal sau mai la vale, U prinzi cu ţapina pais! şi-l tragi (Cr). Tragi lemnul pais înainte (CI). Ca adverb, pais apare şi în expresia a da pais ^(Pp). La VS s-a notat ,,comanda“ pais înainte /, precum şi pais înapoi! în unele locuri această interjecţie a devenit substantiv. Aşa, la CI, pais denu- 1 1) V. art. cit. din Analele Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, p. 119, nota. 91 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 91 meşte „un capăt de lemn care se pune sub călcîiul ţapinei cînd se ridică buşteanul în susCf, este, aşadar, sinonim cu tămos discutat în paragraful despre influenţa maghiară. La Br s-a notat pluralul păisuri, în expresia trag păisuri, ceea ce arată din nou că avem de-a face cu un substantiv. Identic cu sensul de la CI este cel notat la NŞ : un pais îi un lemn; îl pui sub mijlocul de jos al ţapinei (nu sub muche), pentru a ridica o greutate; dă un pais ! Cînd mişcarea butucului în lungul lui nu se face, cum am arătat mai înainte, cu vîrful ţapinei înfipt în lemn, în timp ce călcîiul ţapinei este sprijinit pe pămînt, ci prin înfigerea ţapinelor deasupra buşteanului, cum ai înfige un topor în el şi l-ai tîrî, se spune atunci (la Ms) că ciorâşti lemnul cu ţapina sau că tai în el cu ţapina. Dacă nu trebi din paisuri, ciorîm în el; mai spunem şi tăiem în el. Despre lemnul ciorît se mai spune că îl faci cioa â sau li dai cioară (Ms). Cuvîntul nu este înregistrat, ca şi / ais !, în dicţionarele noastre. Din ultimele expresii ar rezulta că o apropiere de substantivul cioară nu-i de respins: a da cioara cu ţapina poate fi o metaforă care aminteşte de loviturile cu ciocul ale acestei păsări. Să se ţină seama că vîrful ţapinei, ascuţit şi puternic, se înfige în trupul arborelui asemenea ciocului unei ciori. Cf. totuşi şi magh. csor „cioc“, de und*, pe teren romînesc, a cioiî „a da cu vîrful ţapinei într-un butuc“, nu-i greu de derivat. Nu putem spune, deocamdată, care-i originea cuvîntului pais!, pe care, de fapt, îl discutăm în acest paragraf. Pentru clarificarea lui trebuie să se ia în consideraţie şi faptul că, sub forma paiţ, cuvîntul e cunoscut şi pe Valea Sebeşului: „Vătavul cel care comandă face cu ţapina lui pîrghie, adică paiţ“ (v. M. Sadoveanu, op. cit., p. 109), iar terminologia forestieră de aici, o spune tot Sadoveanu, conţine numeroase elemente încetăţenite de tirolezii, carintienii sau crainerii care au tăiat pădurile de pe valea aceasta pe la sfîrşitul secolului trecut. Clară este originea altei interjecţii folosită de lucrătorii forestieri romîni, anume volta ! E cunoscută în toate localităţile anchetate. La această comandă lucrătorii rostogolesc cu ţapinele buşteanul. Se strigă uneori şi hei, volta, mâil (Gl), sau volta la şpiţ\ (Ms). De la un informator din Cr s-a notat şi de~a volta „de-a rostogolul^ : la încărcat se duce lemnul mai mult de-a volta pe bălăuci. Expresia a da volta este destul de răspîndită. Ea a fost notată la Br, Cr, Os, Lr, iar verbul a volta „a rostogoli, a da un trunchi voltau e cunoscut la PG, Br, Sb, Pp, Bor, DA, Bx, PS, Gl, Lr, Cr etc. P. Antonescu, art. cit., p. 20 dă forma a volţi, de pe Valea Argeşului, iar M. Sadoveanu, op, cit., p. 109, scrie; Trunchiul ^trebuie sucit in lungul axei longitudinale: asta se numeşte „volta“!. în „Revista pădurilora din anul 1913, I. Ciupală notează acest cuvîut cu acelaşi sens. în limba italiană voltare înseamnă „a rostogoli, a întoarce“, volta „întorsătură, învîrtiturăcc. O altă „comandă“ care pare a fi tot de origine italiană este marina! Ea anunţă rostogolirea pe loc, o singură dată, a buşteanului. Se foloseşte mai ales în munca la pădure. Cînd s-au tăiat crengile de pe partea de deasupra a copacului doborît, se dă „comanda^ marina !, pentru ca lemnul să fie întors, pe acelaşi loc, cu partea necurăţată în sus. Acest sens e atestat la Bh, HI, Sb, Ml, PG, Gl, CI, Bor, Cr etc. La NŞ s-au 92 v. arvintk 92 notat şi comenzile marina, la pădure ! şi marina, /« coastă! Nici această interjecţie nu-i cunoscută în dicţionarele noastre, după cum nu-i înregistrat nici verbul a marina „a învîiti pe loc un buşten", derivat de la interjecţie. în privinţa originii sale, probabil italiene, nu putem spune deocamdată care-i cuvîntul italian de la care pleacă 1). M. S a d o-veanu, op. cit : „Tras într-o parte de la capăt: «marina!»". Interjecţia paluga \ a fost notată în satele Br, VS, Ms, Co, NS, Gm, Cr, Os, HI, Pp, PG etc. Ea anunţă pe lucrători să introducă ţapina sub buştean şi să ridice în sus. în felul acesta buşteanul săltat de la pămînt alunecă pe coada ţapinei şi înaintează în direcţia voită. La PG subiectul a folosit şi expresia dai [lemnul] păreşte, adică paluga sau îl furi [cu ţapina] cînd dai paluga. La Coverca s-a notat şi varianta pa-lunga!, în expresia palunga, la pădure, explicată astfel: ridici un lemn în sus cu parul sau cu ţapina, ca jăi-l dai într-o parte. Nici unul din dicţionare nu are această interjecţie. în schimb, în dicţionarul lui S c r i b a n este trecut substantivul pălugă „prăjină, drug", de origine sîrbească, polnga „drug, manivelă". Cuvîntul există şi în Lexiconul tehnic romîn „bucată de lemn... care se introduce de sus în jos între roţile unui va-gonet, ca să le frîneze" (termen minier, Valea Jiului). Pe de altă parte, cuvîntul este atestat în două puncte pe harta 617, ţapin, a ALR. II, unul (2) în Banat, satul Pecinişca, şi altul (310) în regiunea Oradea, satul Roşia. Palugă înseamnă aici „pîrghie de lemnu cu care se urnesc trunchiurile din loc", sens întru totul asemănător cu acela din Dicţionarul lui Scriban. în Worterbuch der serbischen und deutschen Sprache, TI, Ser-bisch-deutscher Theil, Pancova, 1881, G. Popovic dă expresia na paloku, tradusă prin „bei der Hand", care poate fi şi ea pusă alături de „comanda" pe care o discutăm. Mai multe date ne trimit spre originea sîrbo-croată, sau poate slovenă, a acestei interjecţii. Dacă ţinem seama că sistemul de semnalizare pe care îl prezentăm s-a închegat ca atare într-o regiune und* participau la munca forestieră oameni care aparţineau, din punct de vedere lingvistic, şi limbii slovene, atunci credem că nu greşim dacă punem pe seama acestor lucrători interjecţia pe care o discutăm. S-ar părea că şi alte „comenzi", ca de pildă drecea /, sînt de aceeaşi origine. Numai într-un singur punct (la VS) s-a notat interjecţia pica ! Ea este repetată de două sau mai multe ori de către cel care comandă, la încărcatul remorcilor sau al vagonetelor. De pe rampa de încărcare pînă la vagonete se aşază nişte lemne lungi, nişte bălănci, pe care se rostogolesc buştenii. întîi se dă „comanda"' volta /, iar după ce buşteanul a 1) Apropierea de termenul romînesc a {se) marina, notat la Coverca, nu-i posibilă. Aici expresia a-o marinat un cal înseamnă „s-a umflat pe sub burta, de ta tiocuş, de la membrul tuii spre piept; iepele, de la pulpă spre piept; îi o boală a cailor. Ea se oindecă cu marinuţa, o buruiană*. Această boală se mai numeşte şi marin „boală a vacilor caracterizată prin umflarea ugerului din care curge apoi sînge“ ; numele îi vine de la sărbătoarea populară mărtna sau marina, ţinută îndeosebi de femei, la 15—17 iulie, ca să fie ferite vitele de boli şi de lupi. Sărbătoarea se mai cheamă şi Cîrcooii de oară,ai Marinei (v. Când re a, Dicţionar, s. v.h Scriban dă şi verbul, cunoscut prin Bucovina, {mă) marinesc ,,mi se apleacă, mi se strică stomacul“. Numele plantei marinuţa nu-i cunoscut de dicţionarele noastre. 95 93 TURMlNc M.OG i.\ kXpL()AT AR 11 LEMNULU I început a se rostogoli, se dă „semnalul^ picai pica/, anunţîndu-se prin el că mişcarea de rostogolire trebuie continuată prin înfigerea vîrfului ţapinelor în lemn de către toţi lucrătorii dintr-o echipă. Iată cum a fost explicată mişcarea butucului la comandarea/: îl voltezi şi pe urmă nu-l slăbeşti de loc cu ţapina. Informatorul din VS a făcut precizarea că aceasta este o comandă talienească. Intr-adevăr, în limba italiană există verbul piccare cu sensul de „a înţepa, a pişca“. El se potriveşte cu operaţia pe care o efectuează lucrătorii la „comanda(C pica! Aceştia nu fac altceva decît să înţepe, să„pişte“ butucul cu vîrful ascuţit ca un cioc de pasăre al ţapinei. Nu trebuie lăsat la o parte nici germ. picken, care are exact acelaşi sens de „a pişca“ sau de „a ciuguli^, precum şi interj, germ. pick ! „cioc /“. Sinonimă cu pica! este interjecţia şpiţ!, notată la PG. Lemnul este împins cu vîrful ţapinei, cu şpiţul. Se spune: îl iei la şpiţ, îl dai mereu volta! Din germ. Spitze „vîrf‘c, spitz „ascuţit, cu vîrf explicîndu-1 prin magh. bakter, la rîndul său din germ. Wachter „paznic, păzitor notată la CI, stă tot în legătură cu z>arda\, mai bine spus cu varianta barda! Ocluziva sonoră b- a devenit surdă. Adeseori această „comandă“ nu se foloseşte singură. Ea esn însoţită de un alt cuvînt, care are rostul să atragă atenţia celor din vale, de la răcaş, ce fel de lemn vine, dacă-i mai periculos decît cele obişnuite. în această situaţie sînt mai ales butucii strîmbi, pentru că au, din această cauză, un mers neregulat. La fel şi butucii care din greşeală sînt puşi cu vîrful la vale, precum şi cei prea mari şi prea grei. De fiecare dată cînd vine unul din aceste lemne lucrătorii de pe munte îi fac atenţi pe cei din vale. Astfel, pentru a se face atenţi lucrătorii că vine un lemn strîmb pe uluc, se dă comanda vărda crivulă ! (Ms, Br, Cr, Bh, CI, IA, Chi). în două localităţi s-a răspuns cu varda criiilă ! (cu v intervocalic sincopat, ca şi la homovăncă > homoăncă, cu o şi a în hiat, apoi homoăncă, cu diftongul od). Tot la Cr (dar şi la CI) în loc de crivula apare j>i varianta grivula : varda grivula! Notăm şi forma crăulă de la VM. în ce priveşte accentul, crivulă a fost înregistrat, după localităţi, cînd cu accentul pe prima silabă, cînd pe a doua, pe penultima. Ultima accentuare pare a fi mai frecventă în nord. Ea s-ar explica prin influenţa limbii ucrainiene. Căci acest cuvînt este evident slav, un derivat în limbile slave actuale din v. sl. krivh „strîmb“. Pentru formele din diferitele limbi, v. E. Berneker, op. cit., p. 618. în ucraineană, termenul krivălja înseamnă şi „bucată strîmbă de iemn“ (v. B. D. Hrincenko, op. cit., p. 840). Din cauză că accentul cade uneori şi pe prima silabă, varda crivula (Bh), şi întrucît mutarea accentului pe antepenultima caracterizează limba sîrbo-croată, am făcut ipoteza, în art. cit. din „Analele Universităţii din Iaşi“, că această formă ar putea fi pusă pe seama lucrătorilor veniţi din Craina. Este totuşi greu de dovedit acest lucru. Se poate ca mutarea accentului să se fi petrecut în gura vorbitorilor romîni. Cînd vine un lemn cu vîrful la vale se strigă vărda vîrşdn! (Cr) sau varda vîrvdnu ! (Bh). Vîrşan e tot de origine ucraineană. Aici, ver- )ak înseamnă „vîrf de copac“, un derivat de la verh „vîrf“ (v. B. D. Hrincenko, op, cit., p, 183). Vîrvan e corespondentul romînesc al lui vîrşan, cu toate că, în ultimă analiză, şi el e tot un împrumut din slavă (v. sl. vriX*). Probabil că vîrşan pentru versak a rezultat printr-o substituire de sufix, sub influenţa lui botan, huzurean, care au însă sensul de „copac cu vîrful la deal“. La Ms şi VS există şi forma vîrşiac, mult mai apropiată de ucr. versak. Dacă lemnul care vine la vale este mare şi greu, santinelele transmit comanda varda druhă! sau varda burhă ! Prima se foloseşte la Ms şi pentru cazul cînd vin mai multe lemne pă olaltă. Expresia a fost notată, în afară de Ms, ia VM, Chi [varda burha, uăi /), Gm, DC, Cr. în mai multe locuri a fost semnalat sensul de „butuc gros şi scurt, 96 96 V. aryintp cel mai mare lemnu al cuvîntului burhă. La DC, pe Valea Bistriţ i, informatorul a precizat că acest cuvînt se spune la Bucovina. Pentru etimologie, să se vadă cele spuse în paragraful despre elementele ucrainene ale terminologiei în discuţie. Asemănătoare semantic cu varda druhă! sînt interjecţiile vdrda bi-Idnu ! (IA) şi vdrda plumbul (Cr). Ele se strigă cînd vine un lemn foarte greu pe uluc. Bilan trebuie considerat ca un derivat cu sufixul augu-mentativ -an de la bilă „trunchi mare de brad“ (din v. sl. bilo „bîrnă“, UQî.bilo „trunchi“ etc.), cum se vede în Dicţionaru lui Scrib an, s.v., iar plumbu poate că trebuie apropiat de numele metalului cunoscut. Ne întrebam totuşi dacă nu cumva trebuie să-l apropiem de germ. plump „greoh grosolan“, plumpsen „a cădea greu, cu zgomot“. în privinţa originii interjecţiei varda! în graiul lucrătorilor forestieri, credem că trebuie avut în vedere faptul că întreg sistemul de semnalizare de care ne ocupăm a fost adus în munţii noştri de către lucrătorii sezonieri originari din Carintia, Tirol sau Craina. Lucrătorii noştri trebuie să-l fi auzit şi folosit, cu accepţiile pe care le-am dat, de la acei lucrători străini. Este adevărat, totuşi, că varda!, cu acelaşi sens, apare şi în vorbirea altor categorii de oameni, de pildă a birjarilor din regiunea Dunării de jos (v. Scrib an, op. cit., s. v.). Interjecţia există în mai multe limbi balcanice, în bulgară, în sîrbă, în neogreacă, precum şi în limba turcă. în toate cazurile ea este întrebuinţată de marinari. Punctul de plecare îl constituie limba italiană, şi probabil dialectele italiene de nord, unde există, într-adevăr forma varda \, faţă de literarul guarda[re]. în acest sens, să se vadă Car lo Goldoni, Commedie scelte, Milano, Biblioteca classica economica, voi. II. în comedia Casa nova, scrisă în dialectul veneţian, varda este atestat la p. 290, 291, 303, 308, 315 etc., cu sensul de „a privi“, „a (se) păzi“. De asemenea şi în celelalte comedii scrise în dialectul veneţian apare varda ! {). Am arătat însă mai sus că în italiană termenul este de provenienţă germanică, întocmai ca în toate limbile care-1 cunosc. Din italiană cuvîntul a ajuns în mai multe limbi balcanice, precum şi în regiunile sudice ale ţării noastre. Tot din italiană el a ajuns în graiul lucrătorilor noştri forestieri, dar nu pe căi ocolite, ci direct de la lucrătorii italieni sezonieri veniţi în Carpaţi. Este, aşadar, o situaţie paralelă cu aceea a cuvîntului şprangâ, pătruns prin intermediul turcesc, bulgăresc, grecesc sub forma prangă în regiunea Dunării de jos, iar, nemijlocit, din graiul lucrătorilor sezonieri italieni, în regiunile muntoase ale ţării, în terminologia păaurăritului, sub forma sprangă sau şprangâ. Cînd un lemn a ajuns jos la tason, la gura ulucnliii sau după ce stricăciunea care s-a ivit între timp a fost reparată, putîndu-se iarăşi să se înceapă lucrul, din vale se transmite în sus semnalul gârga!. El anunţă reînceperea activităţii pe uluc. Interjecţia gârga! e cunoscută în toate satele anchetate. De aceea nu socotim necesar să mai trecem aici toate atestările. Sub forma cărga! ea a fost notată într-o singură localitate (Bh). Cuvîntul este de origine italiană. Etimologia lui a 1 1) Datele acestea mi-au fost furnizate de tov. prof. Şt. Cuciureanu. 97 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRI I LEMNULUI 97 fost dată în articolul citat din „Analele Universităţii din Iaşi“, p. 116. în italiană, carica înseamnă „încarcă“, caricare „a încărca^. Interjecţia garga! prezintă sonorizarea lui c- iniţial şi sincoparea lui / în prezenţa unei lichide, fenomene fonetice caracteristice dialectelor italiene de nord. La acest „semnala ulucul este încărcat cu buşteni, asemenea unui tun încărcat cu proiectile. După ce dau drumul lemnului la vale, lucrătorii de sus anunţă pe cei de jos să fie atenţi, să se păzească. Se strigă adică varda! în satele maramureşene (Ms şi Br) pentru varda! şi garga! se cunosc alte două interjecţii perfect sinonime: clâiho! „varda!“ şi cînetău! „garga!“. Totuşi, primele sînt cel mai mult folosite. Claiho! şi chinetău! (sau cînetău!) se foloseau înainte de venirea lucrătorilor sezonieri străini din Carintia, Tirol sau Craina. Prima interjecţie, claiho/, apare adeseori însoţită, ca şi varda! de altfel, de diferite determinante, care precizează felul lemnului corhănit sau pericolele pe care el le prezintă. De pildă, la Ms s-a notat claiho bîrna, bîrna/, prin care se anunţă că vine la vale un butuc greu şi lung, o bîrnă de peste 20 m. De asemenea clâiho vîrşiănca! anunţă că vine un lemn greu, cu vîrful la vale, un vîrşan. Tot de către subiectul de aici, „semnaluU clâiho prutco crivula/, strigat de cei de pe munte, a fost lămurit ca însemnînd „atenţiune!, lemnul mere tare jîbil. Semnalul se dă deci atunci cînd vine un lemn cu foarte mare viteză, care pe lîngă aceasta mai este şi strîmb, aşadar foarte periculos pentru lucrătorii de pe margine. Din cele trei cuvinte ale acestei expresii interjecţionale crivula a fost deja discutat. S-a arătat că el înseamnă în limbile slave, de pildă în ucraineană, „lemn strîmbcc. Pe prutco am încercat să-l explicăm în articolul din „Analele Universităţii din Iaşi“ prin ucr. prut „drug, băţ, nuia“, invocînd totodată şi pe s. cr. priitak. -tka, -ko „mlădios, flexibil, care se îndoaiecc. Acum credem că prutco poate fi explicat numai prin ucraineană. Mai mult încă, trebuie să se pornească nu de la cuvîntul^ pomenit, ci de la prudko care înseamnă „iute, repede, cu repeziciune^. în acest fel, expresia claiho prudco crivula ! înseamnă, dacă o „traducem“, „păzeşte, vine pe uluc un lemn strîmb cu mare iuţeală“. La Ms prudco bilânu! anunţă că vine pe uluc cu iuţeală un lemn foarte mare, un bilan. în ceea ce priveşte originea lui claiho! sau claihu!, faţă de cele spuse în „Analele Universităţii", putem să venim acum cu unele completări şi rectificări. Clâiho /, sub forma clei ho! este atestat şi de anchetatorul ALR. II (seria nouă). Pc harta 616, du drumul ia vale (lemnului), în punctul 366 (Brodina) de limbă ucraineană, sînt trecute următoarele cuvinte ale unui informator: „Cînd se slobod copacii la vale, se strigă vardi na dolenu «atenţie la vale!»". Mai de mult se striga clei ho! Situaţie este, aşadar, cu totul asemănătoare cu aceea consemnată de noi V în satele maramureşene. Pe de altă parte, în Dicţionarul lui Hrincenko, la p. 785 este trecută interjecţia kleihov/, însoţită de următoarea explicaţie: „Exclamaţie folosită de lucrătorii forestieri huţuli: păzeşte!". După aceasta, autorul trimite la kinatov/, care, am spus mai sus, are acelaşi sens cu interjecţia garga! Sub kinatov! se dă apoi următoarea explicaţie amplă: „Exclamaţie folosită de lucrătorii forestieri huţuli: Academie I:ilologie — 7 98 V. ARVINTE 98 cînd de pe munte dau drumul la vale prin ulucul de lemn unui copac tăiat, muncitorii strigă către cei ce se găsesc jos de-a lungul ulucului: kleihov! ceea ce înseamnă strigătul care-i pune în gardă faţă de pericolul ce-1 prezintă lemnul care zboară cu o mare viteză; cînd lemnul ajunge la capătul ulucului şi muncitorii îl aruncă de o parte, atunci ei strigă: kinatov! Acest strigăt se transmite din om în om în sus şi, ajun-gînd pînă la muncitorii de sus, serveşte drept semnal că este liberă calea pentru alt lemn" (p. 780). Este, aşadar, limpede că „semnalele" lucrătorilor forestieri romîni din părţile nordice ale ţării sînt identice V cu cele pe care le consemnează B. D. Hrincenk o în dicţionarul său. Problema care se pune, dar pe care noi nu încercăm s-o soluţionăm, este aceea a originii în această limbă (ucraineană) a „semnalelorcc pomenite. S-ar părea că interjecţia kinatov! ar putea fi explicată prin vreo limbă slavă. Claiho!, cu varinatele cleiho! sau kleihov /, pare a nu fi un element de origine slavă. în clarificarea acestei chestiuni nu trebuie să se lase la o parte faptul, amintit de noi de mai multe ori, că ulucurile de transportat buştenii, necunoscute în Bucovina în momentul anexării ei de către imperiul habsburgic, s-au construit aici o dată cu pătrunderea noii administraţii şi, desigur, prin intermediul lucrătorilor forestieri germani, aduşi aici la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XlX-lea din Boemia sau din alte părţi. Din acest punct de vedere, claiho /, pe care am încercat să-l explicăm prin germ. gleiten „a aluneca" (aici ar fi vorba de buştenii care alunecă pe uluc la vale) şi interjecţia /zo /, ca semnal întăritor (aşa apare acest „semnal" pe harta 616 a ARL., anume clei ho /), ar putea fi de această origine (avem însă multe rezerve). (V. ari♦ cit. din „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi", p. 117). în legătură cu cînet u! (aici a intervenit o etimologie populară cîne—pentru chine—) mai avem de adăugat următoarele. La Ms un subiect anchetat a precizat că garga! spuneau italienii, în timp ce cinetău e mai vechi. Tot în acest sat există şi semnalul cinetău husta, husta! Prin el lucrătorii din vale îi fac atenţi pe cei de pe munte să dea lemne mai repede, mai multe. în ucr. hustii înseamnă chiar „des, repetat", husto „des" (v. B. D. Hrincenko, op. cit., p. 385). Originea acestui „semnal" este, aşadar, clară. Dacă în timpul lucrului are loc vreo defecţiune a ulucului, dacă se întîmplă vreun accident, dacă cei din vale au nevoie de un răgaz pentru a pune în ordine lemnele venite de sus, în genere oricînd e nevoie sâ se anunţe incetarea lucrului, se dă „semnalul-- abauf! sau habduf! „Semnalul" acesta poate fi dat şi de santinelele sau pGştele din lungul ulucului, dacă ele observă vreo defecţiune în sectorul repartizat lor spre supraveghere. Cuvîntul, ca şi varda! sau garga!, este general în toată regiunea anchetară, aşa că socotim inutilă o înşirare a satelor unde el a fost atestat. în schimb, vom da acum diferitele variante înregistrate de noi. La Gm s-a notat forma abauf! La fel şi la Co. Destul, de răspîndită este varianta habău! (Br, Ms —aici există şi hâbău!—, Cr Chi, ViS, VM). La Gm există şi habău!, iar hnbăuf/, hăbăiiu! sau htbăuf! au fost notate la Cr. La Sc, Pp, Ms, Ma, Hn, Bor, Bh, Gl, CI, IA, Cri se strigă băuf! (la Bh şi bauf/). Bauf! apare şi în arti- 99 99 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI colul lui I. Ciupală din revista „Pădurea", I, (1912), p. 180. La PG apare şi ăbăuf! Tot aici, intejecţia a ajuns chiar bodf ! (o singură silabă): santinela strigă boaf! la deal cînd s^o stricat ulucul. O ultimă formă, îmbăuf /, a fost notată la CI. Toate aceste variante au însă un singur sens, acela de a anunţa încetarea lucrului pe uluc. „Comand.," aceasta suspendă orice alt „semnal" dat anterior. De aceea credem că originea ei trebuie căutată în imperativul verbului german aufhehen „a ridica", apoi „a suspenda, a desfiinţa, a anula ceva", aşadar a face să înceteze o acţiune ordonată mai înainte. „Semnalul" hebe auf/, devenit habauf! etc., nu are un alt rost decît să anuleze comanda garga! prin care se anunţase „încărcarea*" ulucului cu buşteni sau orice altă comandă. El anunţă deci încetarea corhănitului pe uluc. Uneori, cînd în procesul muncii a avut loc un accident grav sau cînd continuarea nlucărituhii ar pune în primejdie viaţa cuiva, se strigă habău bizuni ! (Ms), bduf bizuna ! (Bh, IA), bduf vizuna! (IA). La acest semnal nimeni nu mai are voie să lucreze. Oamenii lasă uneltele jos şi stau. La Ms i s-a spus şi stop definitiv. Şi acest cuvînt este de origine italiană. în această limbă bisogno are sensul de „trebuinţă", far di bisogno „a fi necesar". Trebuie să avem în consideraţie ideea de „necesar", de la care s-a trecut la aceea de „obligator", „neaparat trebuincios". în cazul „semnalului" habău bizuni! sensul de „obligator"al celui de al doilea termen este clar. Este absolut necesar ca nici cel mai mic lemn să nu se mişte pe uluc, pentru a nu pune în pericol viaţa vreunuia dintre lucrători. La Ms „semnalul" bduf ucindş! se dă nu numai seara, la încetarea lucrului (în alte părţi ucinaş! se strigă numai cu acest prilej), ci şi atunci cînd se întîmplă vreun accident pe uluc. Am mai arătat că ucinaş se explică prin slavă, otce nas „tatăl nostru", „rugăciune de seară". Cf. ocenaş „Vat^runser" în Dicţionarul sîrb^german al lui P o-/ povic, p. 252. Interjecţia ucinaş! a mai fost notată, fără alte determinante, la Ma, VM, Cri, Cj, Cr. La Cri ni s-a făcut chiar precizarea că la acest semnal se f ace rugăciunea de seară. La Ms : se strigă ucinaş ! seara, că-i noapte şi nu mai lucrăm. Dacă la răcaş sau tason s-au adunat prea mulţi buşteni şi este nevoie ca să se înceteze lucrul pe uluc în vederea punerii lor în ordine, se transmite în sus „semnalul" habău drecea> drecea! (Ms, VS), drecea răcaşu! (Br), sau ohi drecea, drecea! (Bh). Interjecţia drecea apare şi pe Valea Sebeşului. în satele anchetate de noi există şi verbul a dreciui, sau a drecelui „a îndrepta lemnul la răcaş, a-1 aşeza de-a lungul răcaşu-lui în ordine". Pentru că acest cuvînt există şi pe Valea Sebeşului, unde au fost lucrători din Cairntia, Tirol şi Craina, o apropiere de s. cr. V v dresavati „entbinden" ( — a dezlega), dresiti „auflosen, losbinden" (=a desface, a dezlega) este întru totul plauzibilă. Aceeaşi explicaţie am propus-o în articolul citat din „Analele Universităţii", p. 119. Cînd trebuie să înceteze lucrul la pădure pentru masa de la amiază se dă „semnalul" duray dura! (Ms, Br, VM). La Ms, hai la dura! echivalează cu „hai la masă!". Subliniem faptul că această interjecţie este atestată numai în părţile nordice ale regiunii anchetate de noi. în unele 100 V. ARVINTE 100 graiuri populare există interjecţia dur! cu sensul de „stai!". Lazăr Şăineanu, Influen\a orientală, p. LXIII, citează versurile următoare din colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Ţeodorescu: „Dur, dur, dur! negrule dur!/ Că nu-i fur, ca să te fure" şi explică interjecţia dur! ca fiind imperativul (intre aceste categorii se ştie că există strînse legături) de la turc. durmak „arrete-toi", existent şi în albaneză, sîrbă: dur! „stai" ! In dicţionarul citat al lui Pop o vie, la p. 69, este trecută interjecţia s. cr. dur!, dura! „halt !" (stai, opreşte!). Credem că punerea acestui cuvînt pe seama acelor lucrători străini care vorbeau o limbă slavă este îndreptăţită. Forma dura!, existentă în dicţionarul amintit, este identică cu cea folosită de lucrătorii noştri forestieri din satele anch tate. Nici sensul nu creează dificultăţi, pentru că dura! anunţă chiar încetarea lucrului, oprirea lui. Un alt „semnal" prin care se cheamă lucrătorii la masă, consemnat şi de L Ciupală, art. cit., p. 180, este huid! în anchetele recente termenul apare numai cu accentul pe prima silabă: hui a! (Bh, Gl, IA). Pare a fi tot un termen de origine italiană. Nu am putut însă să ne clarificăm asupra etimonului italian pe care îl reprezintă. Am arătat mai sus că atunci cînd vine la vale un lemn cu vîrful înainte se dă „comanda" varda vîrşanu ! Uneori însă se strigă simplu vîrşanu! (VS, IA, CI) sau, altfel, vine vîrşanu uăi ! (CI). La Ms se strigă vîrşancă! Ca substantiv, cu sensul de „lemn cu vîrful înainte", termenul apare şi la Pn şi Ma. Dacă buşteanul vine la v le cu partea groasă înainte, cu huzărul (de obicei aşa trebuie să vină lemnele), se dă semnalul varda {barda) huzărean ! sau, mai simplu, huzăredncâ ! (Ms). Hu-zâreancă are şi sensul de „butuc cu huzărul la vale" (Ma). în cîteva localităţi (Pp, Gm, CI, Bh, IA), cînd este nevoie să se dea lemne mai multe pe uluc, să se dea lemne într-un9, căci treaba merge bine, cei de jos obişnuiesc să strige către cei de la bofîntâu : mena, mena ! în italiană menare are sensul de „a face să meargă", apoi de „a duce, a căra", exact ca şi rom. minare, ambele derivate din acelaşi etimon latinesc 1 . Pentru a confirma că au înţeles „comanda" care li s-a transmis, de obicei „comanda" habduf!, lucrătorii de pe munte răspund, prin intermediul poştelor, cu „semnalul" ohi! (Bh, CI, Br, Ms, Bor, CI, Hn, Pp,NŞ). Varianta ahi !, notată şi de I. Ciupală, ari. cit., p. 180 „(semnal că ulucăritul s-a oprit") apare şi la 8c, Co, Cr, Gm. La Gl s-a notat varianta hohi! Acest „semnal" nu lipseşte nici din cartea, mereu citată, a lui M. Sado veanu: ,,-Ohi! drecea ! veni altă strigare de sus. Tovarăşul meu îmi tălmăci: Pauză mai mare! Cei de sus adună în creştet tot ce mai au gata de aruncat în vale" (p. 108). în dicţionarele italiene este trecută interjecţia ohe! cu valoare de avertisment. Probabil 1) Datorită unor informaţii insuficiente, care au fost completate ulterior, cu prilejul unor noi anchete, în articolul din „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşicc sensul interjecţiei mena, mena ! ne trimetea acolo spre ital. ?neno „ma1 puţin". în realitate, acest „semnaU cere să se dea mai multe lemne pe uluc, să se dea mereu, fără întrerupere. Cercetările mai noi au adus această precizare semantică, urmată de schimbarea etimologiei propuse prima dată. 101 terminologia exploatării lemnului 101 că de aici trebuie să pornim. în poziţie intervocalică h nu se aude în italiană. De aceea e posibil ca el să se fi dezvoltat pe teren romînesc. în cazul variantei hohi /, h- iniţial trebuie numaidecît expiicat astfel. Cînd se întîmplă să se oprească vreun lemn pe uluc, ni s-a spus că se dă „comanda" ohi chira ! (Bh). Cel de al doilea element trebuie considerat ca rezultat printr-o pronunţie dialectată a lui t-j-i ca£, bazată pe confuzia locului de articulaţie al acestor două consoane muiate (căci t-\-i se pronunţă aici muiat) (tir a! < din ital. tirare, v. mai sus). în timpul verii, cînd e secetă şi lemnele, frecîndu-se de uluc, se opresc sau merg prea încet, şcibdnil sau sodiba trebuie să toarne din cînd în cînd apă pe uluc. El o face atunci cînd se dă „semnalul" bdinia! sau bdina, haina! (Bh). Termenul trebuie pus în legătură tot cu un cuvînt italian, bagnare> care înseamnă şi „a uda". Cf. şi a şpriţul „â turna apă pe uluc", şpriţuitor „lucrătorul care face această operaţie", din germ. spritzen „a uda". Iarna, dimpotrivă, pentru că buştenii alunecă prea iute pe ulucul îngheţat, se toarnă pămînt ars, tedră. „Semnalul" prin care se cere efectuarea acestei operaţii este teara, tedra! (VS, Ms, Bh). Atît subst ntivul, cît şi interjecţia se explică prin ital. terra „pămînt". Cu aceasta am terminat de prezentat „sistemul de semnalizare" al lucrătorilor forestieri. Fără îndoială că nu toate elementele sale componente au aceeaşi valoare. Unele dintre ele sînt cunoscute în puţine localităţi. Importanţa lor în cadrul „sistemului" este în acelaşi timp redusă. Altele însă, cum ar fi varda ! garga/, abattf! etc. sînt cunoscute în toate satele anchetate. Aceasta se explică în primul rînd prin poziţia importantă pe care ele o au în întregul „sistem de semnalizare" prezentat. La ele ne-am gîndit, în primul rînd, atunci cînd am afirmat că, în ciuda caracterului lor strident în gura vorbitorilor romîni, aceste interjecţii vor dăinui multă vreme în uzul lucrătorilor noştri forestieri. Cînd ultimul buştean era scos dintr-un parchet, fie pe uluc, fie cu boii sau într-alt mod, se practica înainte obiceiul ca acesta să fie împodobit cu un brăduţ numit struţ. Bacşişul dat cu acest prilej de proprietar purta numele tot de struţ. Cuvîntul a fost discutat mai sus, în paragraful dedicat elementelor germane. Loc despădurit. Pentru această noţiune consemnăm următorii termeni: curătură (IA), curmătură (Hn), belitură „pădure tăiată definitiv" (Ma), vâgaş (Bx), bolătău (IA); poate că acest termen trebuie apropiat de bofintâu „locui de la capătul de sus al ulucului unde se adună lemnele înainte de a fi corhănite"; probabil subiectul a confundat aceşti doi termeni; sau poate bofîntău trebuie explicat în legătură cu bolotău ?), laz (VS, Br), zmidă sau smidă (Ms, Cr, CI, VS, Şi, IA). La Ms apare şi derivatul zmidiiş, iar la CI zmidărie. Expresia are o zmidă de copii (Hn) înseamnă „are copii mulţi". Alte sinonime : săhelbe „loc de pe care s-a tăiat pădurea-' (Cri, Ms, Br, VS, PS, Ci, Mo), runc (VS, Br, Cr, Chi, PS). La Cr runc are şi sensul de „ridicătură cu podiş deasupra", iar la PS şi acela de „pămînt de păşunat, în proprietate obştească". Parchet şuvar (CI) denumeşte „locul unde a ars o pădure şi 102 V. ARVINTE 102 creşte planta păioasă numită şuvar(<. O pădure doborîtă la pămînt de furtună se numeşte răsturnătură (CI) sau picătură (Şi). După ce s-au scos copacii din parchet, rămîn crengi, vreascuri, cioate etc. Pentru vreascuri s-a notat varianta hreşturi (PG) sau hleşturi (Cr). Pentru găteje, vreascuri se cunosc sinonimele pocldş sau stîlpări (VS), lom (lomuri) la Ms, Ma, VM, Br. Variaţita cu h- iniţial, hlom apare la Cri, VJ, PS, Co, Pn, SD, Cr. în ultimul sat, ca şi la ŞD, hlom are şi sensul de „pădure doborîtă de vînt". Derivatele hlomărie „loc cu multe crengi, cioate etc. pe dînsul“ şi hlomuros (adj.) „cu multe crengi, acoperit de crengi" apar primul la Cr, PS, iar celălalt tot la Cr şi la ŞD. (Pentru originea cuvîntului, v. Dicţionarul lui C andrea, s. v.; cf. E. Berneker op. cit., p. 731, sub lom%). Cînd vreascurile de pe munte sînt adunate în grămezi, o asemenea grămadă poartă denumirea de prisacă (VS). Se păstrează sensul iniţial din slavă, al acestui cuvînt. Pentru „lemne putrede, căzute la pămînt", notăm şi cuvîntul dadă (pl. clăzi) (Br, Bor, IA, Sc, VI). Locului unde a ars o pădure i se spune pîrlitură (Bc, Cr, Bh, Hn, IA, Bş, Ng) arşiţă (VS, Bş, Pp, Hm) arsură (Cr) sau pîrjălniţă (VS). Pentru refacerea pădurilor se practică astăzi, pe scară largă, procedeul plantaţiilor cu puieţi de brad crescuţi în pepiniere. Locul unde se sădesc aceşti puieţi este denumit şi împlîntdţie (IA, Hn), plîntdţie sau răsad (Hn). B. Transportul lemnului Transportul lemnului din pădure pînă la malul apei (unde se leagă plutele). Aproape de gura ulucului (tason sau râcaş) se construieşte de obicei o rampă de unde se încarcă buştenii în vagonete, atunci cînd există, pe pîrăul unde are loc exploatarea, cale ferată forestieră, sau în camioane cu remorcă, numite mai simplu remorci (sg. remorcă sau ra-morcă—Cr). Termenul rampă e general în graiul lucrătorilor forestieri. Se foloseşte în locul lui şi lagăr (Os). Lucrătorul care munceşte aici e denumit şi rămpaş (Br). Termenul râcodnţă înseamnă „ţepuşă de fier la vagonetele forestiere sau la remorci, care susţine buştenii încărcaţi". Originea lui maghiară a fost arătată mai înainte. Tot acolo se dau şi localităţile unde el a fost atestat în anchete. La VS în loc de râcodnţă se foloseşte cuvîntul ştiţă (spiţă). Răcoanţele sînt fixate într-un perinoc metalic, mobil, numit (ia PG) ramă de vagon. Termenii pomeniţi pînă acum se folosesc şi la remorcă. Consemnăm tot aici şi termenul a des-cupla „a desface vagonetele forestiere" (VB). Din vagonetele forestiere sau din camioane buştenii sînt descărcaţi pe malul apei. Noi luăm în consideraţie în acest paragraf mai ales situaţia pădurilor şi a rîurilor din bazinul Bistriţei. Pe malul apei se adună grămezi de butuci care urmează a fi transportaţi în vale cu ajutorul plutelor. Aceste grămezi, numite stive, au mai multe forme. Cînd buştenii sînt puşi în cruciş, unul peste altul, acea grămadă se numeşte stivă cadrel (Hn), stivă în cadrel (CI), sau stivă cadril (Gl). Dacă se pun întîi dedesubt nişte lemne nu prea groase, numite mîzgari, apoi peste acestea un rînd de butuci, după care din nou mîzgari şi butuci, 103 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 103 grămada aceasta se cheamă stivă la tejghea (Cr) (un alt turcism). Expresia apare şi în articolul lui M. A nan ia despre Pădurea Tarcău, la p. 209. La Co şi NS i se spune şi stivă rînduri. Cînd sînt puse lemn de unele peste altele, iar grămada iese în formă ascuţită, se spune atunci că acea grămadă este o stivă biicin (Co, Pn), numită şi stivă mîglă sau, mai simplu, mîglâ (Cr, NS, Ms, Ma, Cri). Expresia la mîglă se foloseşte şi în legătură cu un anumit fel de încheietură a bîrnelor care formează pereţii unei case: încheietură la mîglă. La HI i se spune încheietură mîglească. Verbul a mîgli „a pune butucii unii peste alţii, a-i aşeza în formă de stivă mîglă“ apare la HI, iar mîglaş „lucrătorul care ia în primire lemnul de la cărăuşi şi-l aşează în grămczicc a fost înregistrat la Ms. Operaţia aşezării lemnelor în stive e denumită cu verbul a stivui (Br, Cr, PS, Gl, VN), iar cel care face această acţiune se cheamă stivuitor (Co, Br) sau stivar (Cri, GH). Lemnele lungi care se pun dedesubtul unei stive se numesc lungoane (CI). Butucul înfipt în pămînt pentru a sprijini stiva se numeşte şi şardnţ (pl. şarănţuri) (Ms) sau jandar (VS, Ms). Schela de legare este locul de pe malul Bistriţei sau al altui rîu de munte unde se construiesc plute. Expresia e general cunoscută în bazinul Bistriţei. La Cri s-a notat schelă de expediţie, cu acelaşi sens, iar la Cr schelă de tranzic cu sensul „loc pe malul apei unde plutele fac un scurt popas în drumul lor. Schele rezervate (CI) erau numite înainte depozitele de lemne ale anumitor negustori. Locul unde se leagă plutele este ales de obicei acolo unde apa-i mai liniştită şi mai adîncă. De aceea acest loc se mai numeşte şi iaz (PG) sau baltă (Cri). La DA, pentru schelă apare şi termenul depou, iar la VS cuvîntul părtaş> care pare a fi un element de origine maghiară după accent şi sufix. Pentru „a construi o plută“ termenul consacrat este a lega, cunoscut în toate localităţile din bazinul Bistriţei. Se cunoaşte (la Ms) şi neologismul a monta (o plută). Cînd se leagă o plută, lemnele din stive se dau de-a rostogolul pe malul apei, se ţipă în apă (VS, SI, Ma), se trag (cu caii) (NŞ) sau se podau „se împing“ (Cri). Lucrătorul care construieşte plute e numit legător. Buştenii se aşează în apă pe un butuc prevăzut cu două picioare. Acest buştean se cheamă plisă (Chi, DA, GH, Gm, Cr). La NŞ plisă e sinonim cu balance „drug pe care se încarcă buştenii în vagonetecc. Sensul de „loc adînc într-o apă“ (VS, Br, Cri) este cel fundamental, pc care îl are şi etimonul ucrainean pleso „bulboană“. Schimbarea de sens de la „loc adînc în care se construiesc plutele^ la acela de „lemn pus de-a curmezişul apei pe care se aşează butucii dintr-o tablă a plutei spre a fi legaţi“ a avut loc pe terenul limbii romîne. La Cri s-a notat verbul a plisi (apa pliseşte), al cărui sens nu ne este prea clar. Lemnul care-i sprijinit pe două picioare la capătul din apă, servind la legatul plutelor, se numeşte şi capră (Cr, NŞ, Bl), sau ţap (PG, CI, Bh). Pentru construirea unei table de plută lemnele se asortează (HI, Bh, Sc, Gl, CI, Cr, Gm), se sortează (NŞ, Cr, VS), se soltează (Br, SI), se soîtăresc (Ms, SI). Soltar e lucrătorul care face această operaţie (SI). 104 V. ARVINTE 104 Cînd se aşează în table, lemnele se pătniesc, adică „se potrivesc, se aşează binecc (NŞ, Cr, HI, Gm). Pe apă, în timpul construirii plutei, buştenii sînt purtaţi cu ajutorul unei unelte numită cată sau cance(Cv). Cînd e nevoie să se rostogolească un buştean, se face cu toporul o gîngâ (Cr) sau o gangă (Ms), adică „o scobitură în care se introduce vîrful ţapinei“. I se spune şi miez de capcă (Ms). Sortimente lemitoase. Acestea sînt denumite după dimensiuni sau după calitate, uneori şi după alte criterii. Un lemn gros, mare poartă numele de lemn gater (Gm), după destinaţia pe care o are. Unui astfel de lemn i se mai spune butuc, bilan (Cr, Ms, VS, Ma, Cri), bilă (Cr), catarg, cătârgel, galion (Cr, Gl, NŞ), taftaluc (PS, Sb, Co, Pn, NŞ, ŞD). Bîrnă (Cr) are sensul de „lemn gros de 23 cm, cioplit pe două părţi“. I se spune şi prizmâ (VD). Pentru „butuci groşi din care se alcătuieşte o plută“ se foloseşte termenul cubătură. De fapt e vorba aici de cantitatea de lemne măsurată pentru a fi transportată. Lemnul destinat pentru fabricarea hîrtiei e numit lemn celuloză sau lemn letea (Gm, Cr, HI), ultimul cuvînt stînd în legătură, cum am mai arătat, cu numele fabricii de la Letea. Poate că şi în primul exemplu, lemn celuloză, să fi intervenit şi numele fabricii de celuloză de la Piatra Neamţ, care se numeşte chiar Celuloza. Alţi termeni care trebuiesc grupaţi aici, de felul lui raia, raieluţă, şirin, ghionder, manea, gălătuş, trinchet au fost deja discutaţi în cap. I. De aceea nu ne mai oprim acum asupra lor. Adăugăm însă pe alţii nepomeniţi. Un lemn subţire se numeşte şi şfichi (Pn, Cr, ŞD, Co), rudă (VS), mucher (Hi, NŞ, Cr), leţ „lemn subţire de grosimea piciorului^ (CI, Cr, Hn, Bh, Ms), drughinâ (ViS), drug ar (VM). „Un lemn rotund, necioplit“ e numit sul har (Co, NŞ), sluhar (Bc, Sb), lemn de mină (Br, Cri), mereu (NŞ, Co, Pp). Tumurug este un „lemn scurt şi grosu (Cr). Un lemn lung de 28 m se chema, înainte de război, după cum spunea subiectul anchetat, patrusprăceancă (VS). Dacă avea 14 metri sau 16 metri lungime se numea şâptancă sau optancă (VS). Unui lemn foarte subţire i se mai spune şi halbă (Ms). Lemnul fără cioturi, de cea mai bună calitate, e numit rizondnt (Gl) sau răzăndnt. Unul cioturos, care nu se poate despica decît cu mare greutate, e numit băzănă (Gr). Pentru o bucată de lemn nefolositor se întrebuinţează şi termenul heredeu (pl. heredeie) (NŞ). Lemnul milced are multă apă într-însul (Pn, NŞ, Cr). I se mai spune şi mîcegai (PG), lemn trîntav (Cr, Bh, Co, Pn), lemn mocnit (VJ), bîhlă (Cr) sau lemn crin-ced (Co, Pn). Pluta. Cuvintele plută, plutărie, plutaş sînt general cunoscute nu numai în regiunea anchetată, ci de către aproape toţi vorbitorii limbii romîne. în satele maramureşene am notat derivatul a plută şi, faţă de a plutâri care-i folosit în bazinul Bistriţei. Un sinonim aproximativ al lui plută este bocor sau boc. Sensul de „plută“ al acestui termen este cunoscut numai în satele maramureşene şi în bazinul superior al Bistriţei, precum şi pe Valea Sucevei, spre izvoare. Explicaţia acestui fapt (apropierea de limba ucrainiană unde termenul are chiar sensul de 105 105 T i •: R MINOROGI A L X IM. O A TĂRII 1. L Al N l’ I. ( T ,,plută“) a fost dată mai înainte. în unele localităţi, mai ales în cele din bazinul mijlociu al Bistriţei, boc are sensul de „tablă Ia plută(C. O „plută mai mică folosită la trecerea apei de pe un mal pe celălaltfC poartă numele de căulă. Trecerea apei se face slujmdu-se de o prăjină lungă numită cechie. Termenul acesta de origin- maghiară (v. Dic\ionarul Academiei, s.v.) a fost atestat de noi în satele HI, Bc, Sb, Co, Cr, Pn, Ci. în loc de căulă se foloseşte în acelaşi scop un fel de luntre numită ciobacă. Tot aici trebuie pomenit şi termenul sal, de origine turcească, după cum am arătat la timp. E un cuvînt pe cale de dispariţie. S-a înregistrat şi cuvîntul boi (NS) explicat astfel ; Pe Dunăre se leagă mai multe plute alături şi se mai pune şi deasupra lemne. Se cheamă bei; îl trage cu un şlep. Nu putem preciza care este originea acestui cuvînt. în Maramureş (VSj a fost înregistrat cuvîntul de origine turcească şdică, cu sensul de „plută alcătuită din două table(C (e drept că acest cuvînt există şi în alte limbi, printre care şi în rusă, aşa că originea turcească pentru Maramureş nu-i sigură). Şaică are şi sensul de „luntre construită din lemne cioplite“ (GH). Pe Valea Bistriţei nu se practică aşa-numitul plutărit sălbatic, adică nu li se dă drumul buştenilor pe apă să vină singuri, nelegaţi. Pe unii afluenţi ai Bistriţei procedeul e folosit uneori. Pe valea Vişeului de a-semenea s-a practicat altădată acest mijloc de transport al lemnului. Aceste lemne care vin pe apă poartă numele de plevdşcă sau plavăşcă. De obicei se transportă numai lemne lun i pînă la 8 rn, numite cuţdci sg. cuţdc) (Ms). Termenul plavie, cu acelaşi sens ca şi plavaşcă, apare în cartea Valea biumcasei de M. Sadoveanu, căci pe Sebeş se practica acest fel de plutărit. Acţiunea de a da lemnele pe apă la plutăritul sălbatic este exprimată prin verbul a plăveşti. Felurile de plute. Aici intră termenii populari folosiţi pentru a denumi plutele care se construiesc pe Valea Bistriţei sau pe pîraiele care dau într-însa. Iată exemple : plută de bocuri, alcătuită din butuci mari (Cr), plută de butuci (Br, Gl, CI), plută de comandă, fără lemne crăpate la huzăr, adică la capătul cel gros (Cr), plută de cubăturâ, făcută din butuci groşi, din catarguri (PS, Gl), plută dubită, care a stat mai multă vreme în apă (DI), plută de golaş cu destinaţia în oraşul Galaţi (Cr, Gl, CI), plută găină, adică plută cu două sau trei şiruri de lemne într-o tablă ; se pare că găină, a înlocuit în această expresie pe graineră : plută grai-neră va fi însemnat la început pluta construită de către acei lucrători -Tr»rAC-f-ip»r'î Htr* C roino X VI VULAVXX OvtJ V Xi ivi. X V viilţi WA XXX OIUIUU (Cri V ' ' ‘ ‘ ' MS DA. Gr Cr Br), plută gîscă (idem), plută groasă, făcută din butuci mari (Gl, CI), plută haşcă, din lemne groase (PG), plută cu încărcătură, aceeaşi cu plută găină sau plută gîscă (NS, CI), plută de juleri, din ' lemne subţiri numite astfel (Gl, Ci), plută de largu, de la numele unui afluent al Bistriţei, Largu, unde se taie butuci foarte groşi (PG), plută de lădoaie, făcută din lemne subţiri numite leşuri, puse două cîte două unul peste altul (PG, Gl), plută de letea, al cărei lemn are ca destinaţie fabrica de la Letea (Gm, 1) V. şi art. cir. din ,,Analele Universităţii din laşitc, p. 124. 106 V, ARVINTl: 106 Cr, Gl, PG), plută de leţuri (Gl, CI), plută de manele, din lemne subţiri (Gl, CI), plută de mucheri, tot din lemne subţiri (Gm), plută de raiele (Gl, CI), plută sal (Cr), plută de strînsură, confecţionată din lemne aduse de apă şi adunate în anumite locuri la coturile rîului (NŞ), plută de şiruri, făcută din lemn mărunt ca leţuri, mucheri, şiruri etc. (Cr, GL? plută verde, aeeeaşi cu plută dubită (CI). în prezent, o plută pe Bistriţa este alcătuită dintr-un număr de 3 pînă la 8 sau chiar şi mai multe table. Sinonim cu tablă este termenul, deja discutat, căpătîi. La fel, şi cuvintele raclă de plută (CI) sau boc au prin multe locuri cam acelaşi sens de „tablă la plută". Cum s-a văzut şi mai sus, unei; table sînt construite din mai multe şiruri de lemne puse unele peste altele. Aceste lemne puse deasupra^ alcătuiesc încărcătura (Br, Cri, Sc, HI, CI), sau tarhăzul (Ms, GHj. înainte, pe vremea turcilor, scindările transportate pe apă, aşezate pe nişte butuci în formă de plută, alcătuiau un pod sau un cleşte (Gl). Uneltele legătorilor de plute. în afară de cele comune cu ale lucrătorilor care taie în pădure (topor, bechie, ţapină etc.) în acest moment din procesul muncii forestiere se mai folosesc următoarele unelte: caţa „cîrlig de fier pentru prins lemnele de pe baltă" (Bh, Co), sfredel sau coarbă pentru dat găuri în lemn (şi variantele sfleder sau sleder). Partea ascuţită e numită floarea sfredelului (Gm, Cr), iar partea de la mănunchi pînă la floare se numeşte tuleu (Sc). Tot în această rubrică trebuie trecut şi ţuiacul un par de lemn, ascuţit la un capăt (ascuţit peneşte—PG) în care, de cele mai multe ori, se introduce un fier ascuţit, o bucşă. Ţuiacul serveşte pentru oprirea plutei la mal, la ancorat. Are şi forma ţîiac (CI). Tot un fel de ţuiac este şi griful (pl. grifuri şi grife). Acesta este alcătuit dintr-un par de lemn, cu un fier ascuţit şi întors la capăt, un fel de ţapină, pentru împins butucii (Bş, Bh, IA, Iii, Cr, Co). La Sb, precum şi la GH, NŞ, Cri, griful este un „par de fier servind la ridicatul buştenilor". Prima tablă a plutei. Termenul cel mai răspîndit pentru a denumi „prima tablă a plutei" este buzar. El nu apare în dicţionarele noastre. Se pare că aria lui de răspîndire se opreşte la Cîrlibaba, căci în satele maramureşene el nu a fost înregistrat. El apare, aşadar, în regiunea în care plutăritul se practică intens. Sensul de „lemn gros pe marginea focului* pe care îl dau dicţionarele noastre este de asemenea cunoscut în satele anchetate. Buzar (Co) înseamnă şi „capătul gros al unui butuc". Iată un text popular din acest sat: măi, le-ai învîrtit [lemnele] cu buza-rele în vale? Linia pe care o formează capetele din faţă ale trunchiu-rilor din prima tablă a unei plute poartă denumire de buza plutei. Expresia apare şi în Dicţionarul Academiei, s. v. Spre izvoarele Bistriţei (Cri), aria cuvîntului buzar se măgineşte cu aceea a lui perednic, care are acelaşi sens de „tabla din faţă a unei plute". în satul amintit, un subiect anchetat, după ce a răspuns cu termenul buzar, a făcut precizarea că bătrînii spuneau numai perednic. Amănunte asupra lui perednic şi a originii sale ucrainene pot fi 107 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 107 văzute în paragraful care se ocupă cu elementele ucrainene. în unele locuri, pentru „prima tablă a plutei“ se spune şi fruntar (Bş, Bh, GH). Cuvîntul e atestat şi de M. A nan ia, art. cit., p. 311, de I, Ciupală, cirt. cit., p. 334 sau de V. Ţara nu, Plutăritul pe Bistriţa, p. 50. Pe capetele din faţă ale butucilor care alcătuiesc prima tablă a plutei se pune un lemn de-a curmezişul numit călădău (Cri, HI, IA, CI, Co, Hn, Bh, Cr, Se, DA, PG). Varianta colodău apare la HI, iar cărădău este dată de V. Ţăraau, art. cit.> p. 49. La Cri: mai înainte îi spunea chingă. Un sinonim al lui călădău, notat numai la CI şi Gl, este talmiz, sau talmij (pl. talmije), a cărui origine nu ni-i clară pînă în prezent. Alături de acestea două, cuvîntul chingă, folosit mult în trecut de legătorii de plute, se întrebuinţează încă şi astăzi. El apare la Cr (înainte se lega [pluta] cu chingi; lemnele erau păiuite), Bh, Sb, Co, SA, Hn, Ms. Călădăul este legat astăzi de buştenii din plută cu o sîrmă groasă numită şprangă. înainte chinga era găurită cu sfredelul în aşa fel încît fiecare butuc din plută să fie unit, printr-un cui de lemn, de chingă. Acţiunea referitoare la punerea acestor cuie era denumită cu verbul a jbănţui (Ch). Despre legatul în mărgele, folosit altădată pe Valea Bistriţei, am vorbit în paragraful dedicat termenilor care atestă o tehnică veche. De aceea nu mai insistăm aici. Tot din această cauză nu vom insista, ci vom pomeni numai nişte cuvinte ce poinoc (sau boinoc), poiant (sau paiant), cioancâ mărgelată etc., pe care le-am discutat la timp. Am spus că lemnul numit călădău se fixează pe capetele buştenilor cu ajutorul sîrmei numită şprangă. Dar pentru că altădată pentru legatul plutelor se foloseau nuiele pîrlire şi răsucite, numite gînjuri, acest cuvînt se mai foloseşte încă şi astăzi, alături de şprangă. S-a notat şi termenul plohuz (Ms), cu sensul de „gînj“. Pentru şprangă se spune prin unele locuri şi grainer (Cri, Cr, Br, PS). Un anumit fel de legătură, întrebuinţată de legătorii de plute şi de plutaşi, e numită legătură grăinărescă (PG, Gl, GH, Cri). O sîrmă groasă, din fire metalice împletite, e denumită calumbă (Co, NŞ, Cr, Gm, HI). Alte sinonime ale lui şprangă: lanţ de boc (NŞ, Gl), ţăit (ViM, VS). Derivatul verbal a ţăitui are sensul de „a pune şprangă pe plută, a lega călădăul cu şprangău. Există şi forma a ţîitui (ViM). Cuvîntul drod „sîrmă subţire“ a fost notat la PG, Gl (spuneau bătrînii), Ms, Br (funie de drod). Sîrmă strînsă sub f ormă de colac este denumită roatăy mosor sau bont de sîrmă (NŞ). Deasupra călădăului, pe prima tablă a plutei, se pune un lemn mai scurt. El se fixează de călădău cu nişte cuie de lemn introduse prin găurile făcute cu sfredelul sau cor darul. Se spune că acest lemn este cusut pe călădău (VS). A coase este sinonim, în expresia a coase o plutăy cu a lega (o plută). Pana de îemn cu ajutorul căreia se fixează mai bine cuiele de lemn pe călădău poartă numele de plişcă (Cri, VS). Acest cuvînt este în multe locuri sinonim cu pană, ic, găvozd, cunoscînd şi varianta prişcă „cui de lemn introdus în găurile dintr-o tablă a plutei, ca să fix?ze mai bine capătul de şprangă băgat în acea gaurăa (ŞD, Co, Cr, DA). Alte sensuri se găsesc în paragraful despre influenţa ucraineană. 108 v. arvinti- 108 Lemnul mai scurt decît călădăul poartă denumirea de jug. Cuvîntul e atestat în aproape toate satele anchetate. Informatorul din G1 spune că jug se folosea numai la plutele construite înainte cu chingi. Astăzi se spune tulgică. Sinonim cu jug este căpătîi (Br, PS) sau scaun (VS, ViM, Ms, Cri, NŞ). La Cri s-a făcut precizarea că scaun spuneau hâtrî-nii ; acuma se spune jug, iar la NŞ: scaun şi călădău şi chingă îs coate una; scaun spun cei de pe Bistriţă. S-a notat şi diminutivul scăuieş „jugul plutei“ (Cri). Pentru „jugcc, M. Ana ni a, art. cit., p. 310, consemnează şi termenul fălcicâ. Jugul este fixat pe călădău cu ajutorul unor cuie de lemn numite resteie (sg. rest eu) (GH, DA, Pn, HI, Hn, Bh, Gl, Cr). De reţinut folosirea pentru denumirea dispozitivului de conducere a plutei a numeroşi termeni din nomenclatura jugului de boi. Adăugăm că pentru resteu, cu sensul dat, apare şi cuvîntul picior (picior la scău-, ieş) (Cri). La mijlocul jugului se află cuiul de lemn în care se introduce cîrma plutei. I se spune acestui cui de lemn uneori tot resteu (VS, PG, Bh, CI). Mai răspîndit este însă termenul tiuz (pl. tiuzuri) (Gl, PG, CI, IA, NŞ, Co). în ultima localitate ni s-a dat următoarea lămurire: ardelenii în loc de cui în jug pun [la car] un fel de piele cu căluş, unul deasupra, altul dedesubt, ca să nu poată ieşi. Procedeul acesta e cunoscut şi în satele din Şesul Hangului. La NŞ subiectul făcea precizarea că termenul e folosit de la Broşteni la vale. Adăugăm că el are şi forma tiuzac (PG). Alături de tiuz s-a notat şi sinonimul cucoş, apoi furlău (.\TŞ), forlău (Br), cui (Br) cui prin cîrmă (DA, Cri), ţec (Crl). Mai de mult, spunea un informator din ultimul sat, cuiul vîrît în spatele călăi-dăului pentru prins pluta se numea cui la ţec. S-a înregistrat şi sinonimul futalău (CI). Cînd se dau găuri cu sfredelul în butucii din plută, se obişnuieşte să se facă mai întîi o tăietură cu toporul, o capcă (Ms), iar cînd sfredelul a străbătut pînă în cealaltă parte a lemnului se spune că lemnul a fost sfredelit duri (Br). Şi despre şpranga trecută printr-o gaură pînă ce răzbate dincolo se spune că a fost băgată duri (Cri.). Pluta este condusă cu ajutorul cîrmei fixată în tiuz. Alături de termenul cîrmă> general pe Valea Bistriţei apare în satele maramureşene şi opdcină, termen de origine ucraineană. Cîrma este alcătuiră dintr-un lemn de grosime potrivită, numit condei (PG, Bh, Gl, CI, Cr, Sc, Sb, IA, GH) sau druc (VS). Lemnului nu prea gros din care se fac condeie i se spune pilot (CI), iar pilotan (CI) este lemnul de letea din care se face hîrtie. La un capăt condeiul este cioplit rotund pentru a putea fi uşor mînuit d^ plutaş. La celălalt capăt se prinde o bucată de seîndură numită lopata cîrmei. I se mai spune şi leafă> (GH) (cîrma are condei şi lopată sau leafă; noi zicem lopată, cei de pe Bistriţa zic leafă) sau fund (VS, Br, Cri). Vom prezenta, în continuare,^ materialul terminologic care ţine de construirea primei table a plutei. In cea mai mare parte el este acelaşi şi pentru tablele următoare. Butucul de pe marginea tablei poartă denumirea de mărginar (PS, VS, ViM, Cri, NŞ, Cş, CI), argea (în foarte multe locuri) sau ramă (MS). în unele localităţi s-a notat şi forma 109 109 T F-: RMINOLOGIA EXPLOATĂRII LE M N U L t U argică, însoţită de determinantele scurtă sau lungă. Argica scurtă (PG, Bh) este primul lemn de la marginea unei table. Tot în aceleaşi sate, argica lungă denumeşte lemnul mai lung, al doilea de la margine, care apără tabla următoare, ia cotările apei, în timpul mersului. Acest lemn mai este numit şi apărătoare (Cri, Co, Cr) sau aripă (Cri, CI, Gl, Bş, Sc, Br, Gm, Cr). La VŞ : pe margine, pluta are aripe; trei lemne la o parte, trei la altă parte. (în satele Gl şi CI aripă are şi sensul de „partea îngheţată dintr-un rîu, de-a lungul malurilorcc). Lemnele următoare din tabla plutei nu au denumiri speciale. Numai pentru cei doi butuci mai lungi din mijlocul tablei, de care se leagă cu sîrmă tabla următoare, există mai multe denumiri precum: gînjar (PG, Gl, Bh, Cr, Sc, HI. Co, NŞ, CI, GH), gînj (Cr), cheutoare (IA, Bh), poştă (Gm), şpont (Cri) sau ţublanţ (Br). S-a înregistrat şi verbul a şpontui (Cri) al cărui sens nu ne este prea clar. Sîrma care uneşte cele două lenne de buza tablei următoare e cunoscută sub numele de gînjar (Bş) sau şferlanţ (Br). Ultimul termen, notat şi la VS, pare a fi aici sinonim cu şprangă, dar şi cu ce?a ce prin alte locuri se numeşte cor-dar sau coardă. Ultimele cuvinte se folosesc pentru a denumi lemnul pus de-a curmezişul în partea din urmă a unei table la plută. Spre deosebire de călădău, care-i pus în faţă, cordarul (Cr, Bh, Co, DA) nu cuprinde toate lemnele de la o margine la cealaltă a tablei, ci capetele sale sînt unite de mărginare sau argele cu şprăngi sau şferlanţuri. In localitatea DA s-a făcut precizarea că acesta se pune numai la plutele cu încărcătură : la plutele obişnuite se pune numai o şprangă. Butucul mai gros decît cordarul, pus dinapcia unei table la plutele cu încărcătură, este numit harmasar sau berbec (Cr). Derivatul cordalâu a fost notat numai la Cri. în schimb coardă, cu acelaşi sens, e mult mai răspîndit (Gl, Bh, Gm, Pil, IA, Cri, DA etc.). Sinonim cu cordar este pilhă sau pihlâ. Amănunte despre acest cuvînt pot fi văzute în paragraful dedicat elementelor ucrainene. Linia care uneşte capetele cele mai lungi ale buştenilor din partea dindărăt a unei tabL de plută e denumită frontul plutei (NŞ, Cr). Lemn de front este orice butuc mai lung dintr-o tablă. De obicei sînt la fiecrne tablă cîte 10—12 lemne de acest fel. Printre ele se pun altele mai scurte (NŞ). Cînd un butuc din tablă e prea scurt, ca să nu se formeze ceea ce se numeşte fîntînă („loc gol într-o tablă de plută“), el se înnădeşte cu un alt lemn mai scurt numit mînz (Gl, Bh), mînzoc (Cri, DA, NŞ, IA, CI, PG), cleiţăr (GH, NŞ, Cr, Cri) sau bîrcăţel (Cri: mînzoc îi spunea bătrînii; acuma bîrcăţel). „Locul goi dintre două table de plutăCf este denumit sinul plutei (Cr, NŞ). Noi spunem: să păzim sinul plutei. Sinul vine unde-s legate tablele una de alta cu gînjuri. Are atîtea sînuri cîte table are (NŞ). I se spune şi între cîrceie (Cri). Colţul din faţă de li tabla a doua a plutei (de fapt de la toate tablele în afară de buzar), ferit de loviturile în maluri de către lemnele numite aripi sau apărători ale tablei din faţă, alcătuieşte ceea ce se cheamă urechea bocului (Cr) sau urechea tablei (DĂ, GH, Co). în primul sat s-a notat următorul text: la plută îi iese urechea cînd o tablă iese din huzărul celei dinainte. Ca să nu iasă urechea, trebuie pus un căpăstru 110 110 \. arvinti': sau trebuie ca tabla din faţă să aibă huzărul mai lat decît buza tablei din spate. Căpăstru este de fapt o şprangă cu care se leagă tabla dinainte de urechea tablei următoare. Cu acest sens, cuvîntul căpăstru apare şi la Cri. înainte vreme, la plutele de mucheri li se punea, în acelaşi scop, nişte apărători numit? capace (GH). Ele fereau tabla următoare de izbituri. în timpul mersului pe apă plutaşii îşi pune hainele pe un băţ înfipt în unul din butucii plutei. Această ţepuşă e denumită sărcier (în majoritatea localităţilor anchetate) sau furcă (VŞ). Există şi varianta formală săi cier (Hn, DA). Pe Şiret ia vale, unde mersul cu plutele durează mult timp, plutaşul îşi face uneori un adăpost, un fel de colibă numită covercă (CI). Bagajul plutaşului se cheamă jăchilă. Derivatul jăchilar e sinonim uneori cu sărcier (Co). O dată construită o tablă, ea se dă de pe capră sau plisă cu buza ia vale. Se spune că acum tabla este luată în ginj (Cr). A doua tablă a plutei. în cele mai multe localităţi tabla a doua a plutei e denumită mijlocar. De fapt, aşa cum se construiesc astăzi plutele, între prima şi ultima tablă silit mai mulţi mijlocar:. Termenul apare în toate satele de pe Valea Bistriţei. De aceea nu mai înşirăm aici satele unde a fost atestat. în nord însă, în loc de mijlocar se spune serednic cu variantele serehnic (Ms), serechnic (Br), serelnic (VS). Alte amănunte pot fi văzute în paragraful despre elementele ucrainene. Un subiect anchetat din NŞ a răspuns pentru mijlocar cu termenul circular, adăugind că-i folosit pe Bistriţă, sus la Cîrlibaba. Ultima tablă a plutei. Termenul cur ar denumind „ultima tablă a plutei" este de asemenea general pe Valea Bistriţei, de aceea e inutilă înşirarea numirilor de localităţi în care a fost atestat. I se mai spune acestei table şi cur de plută sau boc (Gl). Ultimul cuvînt, cu sensul de „curarcc, apare ş.ţ la Ci. La Cr i se spune bocul din urmă, iar la Bh şi huzărul plutei. în schimb, în satele maramureşene termenul consacrat este zadăr, element ucrainean. Zadarul unu (Br) înseamnă „tabla a patra dintr-o plută", zadarul doi „tabla a cincea dintr-o plută" şi aşa mai departe. Aceste denumiri se explică prin făptui că în trecut plutele se construiau numai din trei table. Cînd numărul acestora a crescut, tablele care urmau după a treia s-au numit aşa cum am arătat mai sus. Se foloseşte însă şi un alt mod de a numi tablele care compun o plută cu mai mult de trei table. Am arătat că uneori prima tablă de după pered-nic se cheamă serednicul întîi (VS), a doua (deci a treia din întreaga plută) serednicul al doilea etc. în acest caz s-a considerat ca adăugate tablele dintre prima şi ultima din cele trei care alcătuiau altădată o plută. Pentru „ultima tabla a plutei" s-a răspuns şi cu termenul tatăre (ViM), despre a cărui origine nu putem deocamdată să spunem nimic. în legătură cu cele de pînă acum, ţinem să remarcăm prezenţa unor cuvinte împrumutate din terminologia părţilor corpului omenesc. Cuvinte ca buza (plutei), urechea (bocului), apoi derivatele de felul 111 111 THR.MINOLOCilA 'EXPLOATĂRII I.,Y.V,NtJLl: 1 lui buzar, mijlocar, cur ar, apoi fruntar, sînul plutei, curul plutei toate vin să ilustreze această constatare. în acelaşi timp, trebuie să facem observaţia că termenii referitori la plutărit sînt cunoscuţi (fapt lesne de înţeles) numai p* Valea Bistriţei, unde această îndelenicice se practică intens, şi în satele maramureşene, unde, dacă astăzi nu se mai plută-reşte, altădată această ocupaţie era mult răspîndită. Termeni referitori la cursul rîurilor de munte. Bistriţa şi afluenţii săi pe care se practica plutăritul prezintă o serie de pericole pentru plutaşul neatent sau neîndeajuns de experimentat. Este drept că astăzi aceste pericole sînt cu mult mai mici decît altădată. Cursul Bistriţei a fost normalizat printr-o serie de construcţii făcute pe maluri, iar stîn-cile de sub apă au fost aruncate în aer cu dinamita. Vom da în acest paragraf cîţiva termeni referitori la cursul unui rîu pe care se practică plutăritul. Este vorba, în primul rînd, de rîul Bistriţa. Pentru pietrele mari de sub apă, numite stânci (sg. stâncă) (VS) se mai cunosc şi următoarele sinonime aproximative: boambă (pl. boambe), (Sc, Co, Bh, Cr, PG, Gl) (îl discută şi I. Iordan în „Buletinul «Phi-lippide»44, I, p. 119—120, apropiindu-1 de v. sl. bobzl k „boabă, umflătură, grămadă44), apoi zgranţ „bolovan sub apă cu mai mulţi colţi44 (GH), ţoampă (Co), cătun (Co, Pn, Şi, ŞD) sau caţîn (Cri), cioată (CI). Locul unde sînt mai mulie pietre îa un loc în parcursul unui rîu se numeşte nahldp (PG). Cu sensul de „stîncărie sub apă44, cuvîntul apare şi la Bh sau CI. E atestat însă şi sensul de ,,val mare de apă44. Asemenea valuri se formează tocmai acolo unde sînt pietre pe fundul rîului (Hn, IA, Bh, Pn, NŞ). în unele locuri (PS) nahlap are sensul de „puhoi după o ploaie torenţială4*. Unei „stînci de sub apă cu mai mulţi colţi44 i se mai spune şi rdgilă (Sc, GH) sau piatră zîmte (şi loc de zimţe (CI). De-a lungul rîurilor se întîlnesc adeseori aşa-numitele grinduri, care deasemenea pot periclita plutăritul. Hreadă (Cri, Br, VS), împrumutat din limba ucraineană [aici el este reflexul v. sl. greda, de unde provine ş: grind(â)], a fost notat într-o regiune unde mereu am constatat că influenţa ucraineană este puternică. Hreadă are sensul de „stîncă cu colţuri la malul apei în care se pot izbi plutele44 (Cri). La Br el e sinonim cu grind, la VS are sensul de „loc liniştit în apă44. Sinonim cu grind este chici, pl. chiciuri (CI). „Cotul unei ape unde malul e mai înalt, prezentînd pericole pentru plute44 se numeşte co-trodbă (pl. coîroabe). Resturile de lemne aduse de puhoaie, amestecate cu pietriş, nisip etc. alcătuiesc ceea ce se numeşte agestru (Cj, Bh, Ng, Lr, Cr, CI) sau jneamăt. Ai doilea cuvînt, jnedmăt, cu varianta şneamăt, este destul de răspindit. Sensul este peste tot acelaşi. Uneori însă jneamăt inseammnă şi „închisoare de plute44, „plute sfărîmate pe parcursul unui rîu44 (Co, Pn, ŞD, CI, Ci). Pentru această realitate, mai răspîndite sînt însă denumirile de închisoare de plute sau zahdtâ. Derivatul verbal a (se) zăhătui „a (se) face un agestru44 este cunoscut din satele Cr şi Gl. Plavie „agestru44 apare la Ml şi NŞ. Locurile din parcursul unui rîu unde apa e adîncă şi se învîrte în loc sînt denumite: viitoare (Cri, Ms), cu varianta holtoăre (Bh) (^->/z- 112 V. Alv\ IM l;. 112 caracterizează graiul moldovenesc';, vîrtci (Co, Pn, Bh), znrteşcă (GH, Chi5 HI, Sb), holbară (Pn, Co, Chi, Cr, DC, PS, Bh, IA, Br, PP), vîrticuş (Cri), hîlboană (Cr), hui boemă (Hn) sau kolboand (PS), sorb (Pn, ŞD, VI). Acelaşi sens îl are şi cuvîntul genune (Cri, Hi, SD, Hn, Bş, GH, CI, PG). A.colo unde apa unui rîu e adîncă şi liniştită la suprafaţă se spune că se află o dolie. Termenul e des atestat de noi. în afară de dicţionare, care-1 d.va, el mai este discutat şi de I. I o r d a n în „Buletinul <'Philippide»“, VII—VIII, p. 241—243, împreună cu derivatul a dolii sau a doli. „a da pluta pe la dolii (adică pe unde apa merge mai încet), „a merge mai încet cu plutacc. Sinonim cu dalie este zăton (Chi). Zăton înseamnă „cotitură într-un rîu“ (Cr). Cînd plouă mult, sau, primăvara, cînd se topesc zăpezile, se formează pe Bistriţa puhoaiele. înainte de a sosi valul înalt de apă al puhoiului, de-a lungul rîu lui aleargă, scoţînd ţipete vestitoare de furtună, nişte păsări numite puhoieri. Pentru puhoi apare şi termenul zăpor (VS). Apa tulbure care vine după ploaie e numită zoaie (PG, Gl, CI), iar cea care vine la vale amestecată cu îiheaţă, în timpul topirii zăpezilor, se numeşte năboi (PG, Gl, CI). Mijlocul neîngheţat al apei se cheamă hudiţa (PG), iar gheaţa subţire de pe deasupra riuiui, inie (Gl, PG, Cr). Construcţiile de pe malul apei. Pentru a se menţine un debit constant, necesar plutărituiui, p: malul nurilor de munte se fac diferite întărituri, care na permit apei, în locurile domoale, să se resfire prea mult, astfel ca plutele sa râmina pe prundişuri. Alteori, în locurile unde sînt stînci la maluri, sau cotul apei e prea în ioc, se aşează nişte buşteni avînd menirea de a îndrepta plutele către mijlocul apei. Operaţia aceasta de amenajate a rîurilor de munte e denumită cu expresia a lega apa (VS), sau cu verbul a ar gel a un rîu (Gl). Iată acum cîteva din aceste construcţii împreună cu terminologia corespunzătoare. Pe malul apei se fac aşa-numitele gărduşe (sg. gărduş) (Bc, PG), împletituri de nuiele la locurile unde apa-i subţire. Lingă gărduşe se depune pietriş, nisip etc. şi în felul acesta apa nu poate să se resfire prea mult. O construcţie mai mare, cu doi pereţi din butuci între care se pun pietre, poartă numele de căşiţă^ (Ms, Bh, Cri, PS). Cei doi pereţi de oîrne sînt iegaţi cu nişte butuci transversali. Unui asemenea butuc i se spune şia Cri) şferboung sau inslosăn (la PS, inşlos, pl. inşlosuri). Acelaşi lemn pus de-a curmezişul la căşiţă e denumit şi ainşîiţ (Cri) (pl. aiuştiţuri) sau cunştrih (pi. ui nş in hun) (vf. germ. Shiize) „proptea, sprijoană“, stiltzen „a sprijini a rezema"; în cazul primului cuvînt, trebuie să plecăm deci de la un germ. Einstiitze ; pentru ain-ştrihi, cf. germ. Einstrich „traversă de lemn (la mine)u. Podul de jos al căşiţei, făcut din bîrne groase de lemn, e numit şferbon (Cri) sau şe-ferpâd (VSh Termenul a fost discutat în paragraful dedicat influenţei germane. I se mai spune şi fundaţie (Cr), ceea ce întăreşte presupunerea că partea p doua a lui şferbon trebuie explicat prin germ. Boden „fundament". în ce priveşte originea lui căşiţă, trimitem la cele spuse de Dicţionarul Academiei. V. şi Gr. Rusu, Etimologia cuvîntul ui căşiţă, în 113 113 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI „Cercetări de lingvistică'6, t. I, nr. 1—4, Cluj 1956, p. 141 —143, care-i de părere că termenul e împrumutat din bulgară. Sinonim cu căşiţă este şiraifău (pl. ştraifauă) (Cri). De fapt, ştrai-fău denumeşte aici o „căsoaie sau căşiţă neumplută cu piatră66. Termenul nu poate fi despărţit de germ. ştreifen „a vărga, a vrîsta cu dungi66, pe cari l-am invocat şi pentru explicarea lui drum ştrefuit. La căşiţă, drugii transversali care unesc cei doi pereţi laterali sînt aşezaţi asemenea lemnelor de pe drumurile de munte numite drumuri ştrefuite. Explicaţia aceasta este totuşi probabilă. Termenul ştraifău „construcţie pe malul apei, alcătuită din 3—4 lemne, între care se toarnă piatră66 apare şi la Br. La Cri el este însă sinonim şi cu galandăr „lemn pus pe marginea drumurilor de acces în pădure66. O altă construcţie, alcătuită dintr-un butuc lung, sprijinit din loc în loc pe nişte picioare, se numeşte rac (pl. raci şi racuri). Lîngă picioarele acestui rac sînt puse crengi, cetină etc., care opresc mîlul şi prundişurile, alcătuind un fel de dig. Acesta nu permite apei să se resfire în locurile domoale (Cri, VS, Sb, GH, PG, Gl, Bh, Ia, Cr). Din nuiele împletite se fac lese sau hăţi (sg. hate) (Vt, VJ), care ajută de asemenea la întărirea malurilor rîului. Legăturilor de nuiele puse pe malul apei pentru a-1 întări se mai numesc şi farşinuri (Ms). „Doi butuci prinşi cu un capăt pe mal şi cu celălalt lăsaţi să plutească pe apă, în care lovind pluta este îndepărtată spre mijlocul rîului66 alcătuiesc ceea ce se numeşte un şlaidăr (VS, PG, Br). La Cri însă, acest termen de origine germană (v. paragraful dedicat acestei influenţe) e sinonim cu căşiţă. Pentru sensul dat întîi, mai amintim şi sinonimele pinten (Cr) sau flotant (GH) . în unele locuri pinten e sinonim cu rac : e un lemn pe care punem gâtej ; lemnului îi punem picioare: acuma îi rac. îl punem în apă şi punem gătej pe el : acuma avem pinten (VS). Cînd în anumite locuri este nevoie ca apa să fie domolită pentru a se putea construi p : mal plute, se fac aşa-numitele purifuri. Pe un mal şi pe celălalt al rîului se aşază nişte buşteni de-a curmezişul, lă-sîndu-se la mijlocul apei un loc prin care pot trece plutele. Locul acesta se cheamă poartă la purif sau poarta purifului (Gm, Cr). Construcţia de care ne ocupăm are, ca şi racul, un fel de picioare între care se pun crengi, pietre etc. Aceste lemne se numesc labe (Cr). Amintim şi pe piept „oprire de apă făcută cu ajutorul unui copac doborît66 (Ms). Haitul. Tot pentru reglementarea cursului Bistriţei în vederea transportării plutelor se construiesc nişte baraje numite haituri. Termenul e general în regiunea anchetară, de aceea nu mai dăm localităţile unde el a fost atestat. Alături de hait se folosesc şi baraj (Cri), st avii ar (NŞ), iaz (NŞ, Pn), tău (SI) (verbul a tăui „a opri apa, a face un haitu a fost notat tot aici), zâton (Hn, Bh, IA, Ms; informatorul din ultimul sat spune că termenul e folosit în partea Clujului), opust (NŞ, GH, Pp ; în ultimul sat s-a precizat că-i folosit de cei care citesc instrucţiunile în legătură cu exploatarea lemnului), lac (Ms, Br), şpraiţ (PG, CI). Termenul homoancă cu sensul de „hait, stăvilar66 apare la Cr, Bh, GH, Hn, Academie. Filologie—8. 114 V, ARVINTE 114 Co, Cri. Forma homovancă, apropiată de etimon (v. paragraful despre elementele ucrainene) a fost atestată la NŞ şi DC, iar homoancă (cu o şi a în hiat), la Ms. Lucrătorul care îngrijeşte haitul se numeşte hâitaş (VS) sau bălter (Br). Canalul care pleacă de la hait pînă la albia rîului poartă numele de şldiţ sau jldiţ (Cr). Uneori el e lung de 40—50 de metri, poate şi mai mult. Alături de şldiţ> au fost înregistrate sinonimele şpraiţ (Gl), radier (PG), canal (Cri). I se spune şi fludăr (GH), şintafăl, (Cri) sau jalob (Br). Şlaiţul porţilor este canalul principal prin care trec, o dată cu apa, plutele, în timp ce şlaiţul şurubului sau şlaiţul de la şurub este canalul secundar prin care se scurge apa cînd haitul e plin (GH). Acest canal secundar mai este numit perplin (Cri) sau stărp (PG). Haitul are mai multe porţi. Poarta principală (PG), prin care ies plutele, mai este denumită şi poarta cu şurub (GH), poarta şurubului (Cri), şurubâ, uşa hai-ţului (Br) sau poartă la homoancă (Cri). I se mai spune apoi şi şoştodcâ (Br), şîştoacâ (Cri) (probabil un derivat din tema slavă tek-ytok-i însemnînd „a curge")* jalob (Br), jilov (Crii (cf. ucr.jolib „canal"). „Uşa cea mai de jos a haitului, care se deschide atunci cînd se goleşte toată apa" se numeşte urs (Br). Pentru „poartă la hait", s-a notat şi termenul vană (Cr). La poarta numită şoştoacă se află un butuc gros numit grainer (Br). Pe marginea şlaiţului s:nt buşteni alcătuind peretele numit galdndâr (Br). La capătul de jos al canalului numit şlaiţ, pe albia rîului, se pune o tablă din butuci prinşi cu un capăt de marginea şlaiţului şi cu celălalt lăsat să plutească pe apă. Este aşa-zisa raclă plutitoare (Cr, DA, Cri, Br, PG, Gl, GH), tablă fixată (la şlaiţ) (Br), fludăr (Ms, Cri), fludur (DA), flutur (Cr, PG, Gl), fluture (Cr). La IA, acest cuvînt care la origine, în germană, are sensul de „scoc, jghiab, canal (la moară)", a ajuns să însemne „podeţ din bîrne la construcţia numită purif, legat cu partea dinapoi de cele două căşiţe laterale; peste acest podeţ trece apa, şi o dată cu ea şi plutele". Este, aşadar, tot un fel de canal. Pentru „tablă plutitoare" se spune uneori şi ponoj (VS). Apa care iese prima dată din hait este denumită forvas (Cri) sau fruntea haitului (Cr), pohoi (Br), frontul puhoiului sau fruntea puhoiului (VS). Cînd porţile se deschid complet, atunci iese tot grosul apei, tot trucul sau drucul (Cri). I se spune şi claus *(Br). Despre acest cuvînt avem de spus următoarele. Sensul cel mai răspîndit al lui claus este acela de „hait, zăgaz, stăvilar" (v. N. Drăganu, Etimologii, „Daco-romania", III, p. 707, unde claus este explicat prin germ. Klause ( claiho prutco, crivula !, claiho vîrşianca /, explicate prin ucraineană, apar numai în satele din părţile nordice ale regiunii anchetate. Tot aici au fost înregistrate şi alte „semnale" sau „comenzi" de alte origini decît ucraineană: auf !, nesfaihi!, pica!, dura, dura! Cuvinte ca hreadă, plisă, buhai, jalob „canal prin care se dau lemnele de pe munte la vale" sau „canal *prin care iese apa din hait", toate d* origine ucraineană, se întîlnesc prin satele maramureşene. De asemenea homoancă „stăvilar, hait" sau opacină „cîrmă la plută" sînt în aceeaşi situaţie. Numai la nord cuvîntul bocor are sensul de „plută", ca şi în ucraineană, în timp ce în alte părţi el înseamnă numai „tablă la plută, căpătîi". Credem că aceste exemple sînt suficiente pentru a întări afirmaţia că influenţa ucraineană este mai puternică în părţile nordice. Ea dă lexicului forestier din această zonă o notă aparte, specifică. Unii termeni de origine ucraineană au pătruns pe întreaga Vale a Bistriţei prin contactul zilnic al lucrătorilor forestieri din întreaga regiune. în linii generale, cam în acelaşi fel se prezintă şi situaţia răspîn-dirii teritoriale a elementelor de origine germană. Pe de o parte, multe dintre acestea sînt cunoscute de către informatorii noştri, indiferent dacă ei sînt originari din părţile nordice sau din regiunea bazinului mijlociu al Bistriţei. Există totuşi cîţiva termeni de origine germană care circulă mai mult în nord, unde pînă astăzi se află aşezări cu o populaţie numeroasă de limbă germană. Iată cîteva exemple de cuvinte germane atestate în satele maramureşene sau în Depresiunea Domelor: pârtie pentru echipă, care-i folosit mai mult în josul văii, şlag pentru parchet, a ţugări faţă de a cărăuşi, riz(ă) faţă de uluc, „comenzile" auf!, neţfaihi! fără corespondente în sudul regiunii anchetate, auşuş pentru lemn putred, cubic pentru metru cub, duri (în expresii ca a băga sîrma duri, a sfredeli duri) fără corespondent în josul văii, fludâr pentru raclă plutitoare, galdndăr faţă de parmaclîc, iăgâr faţă de pădurar sau plâieş (tot în nord apare şi ucr. bereznic, cu acelaşi sens), calhău, care denumeşte un fel de ţapină folosită în trecut în Maramureş şi necunoscută de lucrătorii de pe Valea Bistriţei mijlocii. De asemenea, în părţile nordice este mai mult folosit termenul vardă sau vartă (de origine ucraineană V. ARVINTE 124 124 sau germană), faţă de santinelă, termen neologistic, folosit mai mult în bazinul mijlociu al Bistriţei. De altfel, în partea moldovenească a Bistriţei se constată şi o mai mare întrebuinţare a derivatelor în sufixul -tor, cu ajutorul cărora se creează nume de agent. Faptul trebuie explicat prin influenţa limbii literare. Cuvinte ca brăcuitor, cepuitor, cojitor, corhănitor, fasonatcr, secţionator, sortator, stivuitor etc. sînt atestate mai ales în satele din sudul regiunii anchetate. Cu toate aceste diferenţe regionale, terminologia forestieră din nordul Carpaţilor răsăriteni se prezintă totuşi, în linii generale, ca fiind unitară. Cele mai importante noţiuni tehnice sînt denumite în acelaşi fel în toate satele anchetate. Procesul de unificare terminologică este în plină desfăşurare. El se accentuează pe măsură ce profesiunea exploatării lemnului se „tehnicizează** mai mult. Prin aceasta, terminologia pădurăritului tinde să ajungă în aceeaşi siţuaţie cu alte terminologii legate în prezent de o tehnică siperioară. în unele compartimente de muncă, de pildă în acela al industrializării lemnului, caracterul „tehnic** al terminologiei de care ne ocupăm este indiscutabil. în alte sectoare, ca de exemplu tăiatul arborilor etc., caracterul popular va dăinui încă multă vreme. CAP. IV. MIJLOACELE DE ÎMBOGĂŢIRE A LEXICULUI FORESTIER împrumuturile. în partea întîia a lucrării, unde ne-am ocupat de constituirea terminologiei forestiere de-a lungul timpului, am arătat amănunţit care sînt influenţele străine cu ecou puternic în lexicul profesiunii de care ne ocupăm. Pe un fond terminologic „romînesc**, cel mai numeros, a venit să se suprapună, încă din secolul al XVIII-lea, un strat de turcisme. Unele dintre acestea se mai păstrează pînă astăzi. Cele mai multe au dispărut sau sînt pe cale de a fi uitate. Cînd exploatările forestiere au căpătat amploare, în a doua jumătate a secolului trecut şi începutul secolului nostru, influenţele străine se accen-tuiază. Acum lucrătorii străini de limbă germană, italiană, maghiară etc. aduc în Carpaţii răsăriteni o sumedenie de termeni tehnici noi. Acestora li se adaugă şi elementele neologice transmise lucrătorilor romîni de către tehnicienii şi inginerii silvici. în felul acesta, împrumuturile masive de cuvinte, efectuate pe căi diferite, contribuie la amplificarea necontenită a terminologiei exploatării forestiere şi a plutăritului. Lexicul acestei profesiuni este şi astăzi într-o continuă creştere pe această cale a împrumuturilor din limbi străine. Formarea cuvintelor. în afară de împrumuturi există şi alte mijloace de îmbogăţire a lexicului unei limbi. Este vorba de aşa-numitele mijloace interne de creştere a lexicului, adică de formarea cuvintelor prin derivare cu sufixe şi prefixe, derivarea regresivă etc. Dintre acestea, în lexicul forestier de care ne ocupăm, cel mai folosit mijloc este derivarea cu sufixe, mai puţin cu prefixe. Celelalte procedee nu sînt utilizate. 125 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 125 De altfel,, se ştie că în limba romînă se manifestă o deosebită preferinţă pentru procedeul derivării cu sufixe,, în dauna celorlalte procedee, şi în primul rînd în dauna compunerii de noi cuvinte. în legătură cu formarea de cuvinte noi prin derivare cu ajutorul sufixelor, vom nota aici cîteva constatări demne de relevat. De la început se impune observaţiei abundenţa derivatelor verbale de la substantive. Verbele noi create, cum era şi de aşteptat, aparţin conjugărilor I şi IV, care-s cele mai productive în romînă. Aşa, de pildă, la conjugarea I aparţin verbe derivate de la substantive cum sînt: argela-argea ; doşcă-doaşcă; mărgeld^mărgele ; plisd-plisă ; rostd-rost; şpronţâ-şpronţ ; ştempela-ştempel; tasonă-tason. Tot aici adăugăm şi cîteva verbe de conjugarea I derivate de la interjecţii. De pildă, de la „co-mandac< volta ! s-a derivat verbul a voltăy de la marina! a marină, de la şîba! verbul şîbd. în genere, derivatele verbale de conjugarea I nu sînt totuşi prea numeroase. în schimb, la conjugarea a IV-a numărul derivatelor verbale este mult mai mare. Iată exemplele: de la substantive ca argea, balance, butinary butucy catarge cepy cioplaş> ciurlă> corhană s-au format verbele a argeliy a bălănci, a butinăriy a butuci, a cătărgi> a cepuiy a cioplăşiy a durii, a corhăni. Numărul lor este mare. Iată-le şi pe celelalte : dolii de la dolie ; huzuri-huzâr; mîgli-mîglâ ; oli~oalăy păncini^păncină ; pătlăji-paîlaj; plişchi^plişcâ; răcăşi-răcaş; rigli-riglă ; rosti-rost; solzi-solz; şcrăbli-şcrablă ; sfărghi-şfărghie; tînjăli-tînjală ; tur ungi-tur ungă ; uluci-uluc. De la adjective ca mîlcedy ciul există derivatele verbale a mîlcezi şi a ciuli. în unele cazuri, derivarea de verbe de la substantive se face cu ajutorul sufixului -ări. De la kuc s-a creat hucăriy de la plută plutări. Aici intră şi verbe ca mîzgări-mîzgăy olâri-oalăy ţuguri-ţug, ulucări-uluc etc. în satele maramureşene, în loc de a plutări se foloseşte derivatul a plutăşi. Numeroase sînt derivatele verbale, tot se conjugarea a IV-a, create cu ajutorul sufixului -ui. Majoritatea au ca punct de plecare tot substantive. De la abziţ s-a creat verbul abziţuiy de la agestru-agestrui, apoi cep-cepui ; creangă-crengui ; jbanţ -jbănţui; mîzgă-mîzgui; pilhă-pilhui ; plancă-plăncui ; plişcă-plicui; râcaş-râcâşui; riză-rizui; stivă-stivui; şpronţ-şpronţui; şnit-şnitui; şpan-şpănui; şpraiţ^şprăifui; şpriţ-şpriţui ; tâu-tâui ; vîrf-vîrvui; zahată-zăhâtui. Adăugăm şi verbul dreciui sau drecelui> derivat de la interjecţia drecea! în ce priveşte derivarea di substantive, cel mai productiv sufix pare a fi sufixul -ar. în multe cazuri, ~ar f ormează nume de agent: bou-bouar „cărăuşi; butuc-butuc ar ; huc-hucar ; metâr-metărar ; stivă^sti-var; tason-tasonar ; tînjală-tînjălar ; ţapină-ţapinar ; uluc-ulucar. Destul de numeroase sînt derivatele în -(i)tor, denumind agentul: brăcuitory cepuitor> cojitory corhănitory doborîtorf fasonator> legător, măsurător, sec-ţionatory sortator, stivuitory şpriţuitor, tasonator. Tot nume de agent se creează cu ajutorul sufixului -aş: vardâ-vărdaş ; hait-hăitaş ; mîglă-mî-glaş; rampâ-rămpaşy ţug-ţugaşy precum şi cioplaş, de la verbul a ciopli. Cu sufixul -ălău se formează rictâlău, nume de agent, şi săpălău, nume de instrument. în sfîrşit, tot nume de agent se formează cu sufixele 126 V. ARVINTE 126 -an, -er şi -ist ; răcaş-râcăşan ; baltă-bălter ; gater-gaterist (dar şi gătarîş, în satele maramureşene). Cîteva derivate cu sufixul -(e)ancă: brad-brădancă; riz(ă)-rizancă ; huzăr-huzăreancă. Un singur exemplu cu sufixul ~şeică: şofreicâ (< şofru < şopru). Cu sufixul -ancă s-au creat, în satele maramureşene, substantivele şăptancăy optancă, patrusprăceancă etc., de la numeralele corespunzătoare. Adjective de la substantive: grăinăresc (-ească) -grainăr; mî-glesc (~eăscă) -mîglâ; pălimăresc (-ească) -pălimar. De la mîlcegai cu sufixul -iG$, s-a creat mîlcegăios (-ioasă). Adverbe de la substantive: gr ăinăreşte-grainăr; pălimăreşte-păli- mar; peneşte-pană. Formarea de noi cuvinte cu ajutorul prefixelor este slab reprezentată. Pot fi date numai cîteva exemple. Cu prefixel f«-, îm- s-au creat verbe de la cîteva substantive: furcă^înfurci (şi subst. înfur-citură); gemen-îngeamănă ; panâ-împăna ; de ia interjecţia ţuric ! (germ. zuriick) -înţuriga. Cu prefixul pe-, de origine slavă, s-a creat de la a da verbul a poda „a împinge“. De la nume proprii la nume comune• Pe această cale se creează în primul rînd substantive. în terminologia silvică asemenea creaţii nu’ sînt prea numeroase. Cele cîte există merită a fi relevate. Tipic este exemplul cuvîntului grainer. La început el a fost nume propriu, folosit pentru a denumi pe un „individ originar din provincia Craina“ din, Jugoslavia. Cum din această regiune au venit la noi numeroşi lucrătorii de pădure, care au modificat profund tehnica în această ramură de producţie, numele lor a fost utilizat pentru a denumi noile procedee sau' mijloace de lucru, neobişnuite în munţii noştri. Amănunte despre această chestiune pot fi văzute în artfcolul amintit adeseori Din terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului: grainer, germany neamţy ştronţ etc., care vroia să demonstreze, printre altele, că procedeul îmbogăţirii lexicului prin schimbarea numelor proprii în nume comune, deşi nu-i nici pe departe cel mai important, este însă destul de utilizat în terminologia forestieră. Am arătat că grainer, ca nume comun, are în terminologia silvică vreo 7 sau 8 sensuri, între care cu greu se pot stabili „verigile dezvoltării sematice“. într-o situaţie foarte asemănătoare cu grainer se află şi cuvintele neamţ, german, ştronţ, devenite în gura muncitorilor forestieri romîni termeni tehnici, apelative. Am relevat la timp că un termen ca galaţ trebuie explicat pornin-du-se de la numele oraşului Galaţi, către care se îndrepta în trecut cea mai mare parte din produsele forestiere ale Moldovei. De altfel şi în limba turcă kalasy creat pe aceeaşi cale, denumeşte un anumit fel de cherestea adusă la Constantinopole de la Galaţi. în aceeaşi situaţie se află termenul leteay rezultat prin transformarea numelui propriu Letea în apelativ, cu sensul de „lemn subţire folosit pentru fabricarea celulozei^. în satele maramureşene s-a înregistrat cuvîntul filandeză cu sensul 127 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 127 de „un anumit fel de baracă, de adăpost al lucrătorilor forestieri". El trebuie pus, desigur, pe seama tehnicienilor şi inginerilor silvici. în privinţa modului de formare, el se încadrează perfect printre exemplele din acest paragraf. Probabil aceeaşi este situaţia cuvîntului ghernă „închisoare de plute, plute sfărîmate, îngrămădite unele peste altele în parcursul unui rîu“. Se ştie că toponimicul Gherla, denumind o localitate din Ardeal unde există un penitenciar, a devenit apelativ cu sensul de „închisoare". De aici s-a putut uşor înlocui denumirea de „închisoare de plute" cu aceea de gherlă sau ghernă (cu n în loc de /, prin disimilaţie: rl-rn). O modificare asemănătoare s-ar putea admite şi în cazul unor cuvinte ca Moldova, Muntenia, moldoveniy munteni, din expresii ca la Moldova ! „la stînga!", la Muntenia ! „la dreapta!", la moldoveni ! sau la munteni /, cu aceleaşi sensuri. Cuvinte compuse din iniţiale sau din silabe. Un ultim mijloc de îmbogăţire a lexicului forestier constă din crearea de termeni noi pornin-du-se de la iniţialele titlurilor unor întreprinderi sau instituţii. în această situaţie sînt doar cîţiva termeni : cateuy cetezeu, haştezeu, toţi denumind nişte tractoare folosite în ultima vreme în muncile la pădure. Trebuie subliniat că procedeul în discuţie nu-i propriu graiurilor populare, ci limbii literare. CONCLUZII Anchetele dialectale întreprinse în ultimii ani în regiunea muntoasă a Moldovei, în cîteva sate din Maramureş şi din Bucovina de către membrii colectivului de dialectologie din Iaşi au scos la iveală, printre altele, un bogat material lexical referitor la pădurărit şi plutărit. Întrucît munca la pădure constituie ocupaţia de căpetenie a localnicilor, prezenţa unei bogate terminologii silvice nu poate să surprindă. Lexicul graiurilor populare anchetate poartă amprenta puternică a preocupărilor zilnice ale oamenilor de aici. El se deosebeşte de lexicul graiurilor populare din alte părţi ale ţării, und* alte îndeletniciri sînt dominante. Terminologia forestieră cunoaşte o mare dezvoltare, cum e şi normal, în regiunile păduroase ale ţării. în această privinţă sînt concludente, cîteva hărţi ale Atlasului lingvistic romîn, II (serie nouă), cu termeni legaţi de această profesiune. Este vorba de termenii ţapin (harta 617), jilip (618), după (620) şi, în parte, ferăstrău circular (622). Urmărind aceste hărţi, se poate observa cum termenii pomeniţi, specifici exploatărilor forestiere mari, bazate pe o tehnică dezvoltată, apar în localităţile situate de-a lungul hnţului carpatic. în punctele anchetate din cîmpie sau din regiunile deluroase, ei nu sînt cunoscuţi. în unele cazuri, informatorii au răspuns cu termenul aşteptat, făcînd în acelaşi timp precizarea că obiectul denumit printr-însul nu-i cunoscut prin partea locului. Este clar, deci, că unele deosebiri lexicale dintre graiurile teritoriale pot avea ca punct de plecare îndeletnicirile diferite ale vorbitorilor lor. în această situaţie se află şi graiul moldovenesc din podiş 128 V. ARVINTE 128 şi cîmpie faţă de cel vorbit în bazinul Bistriţei, de pildă. Prezenţa unei terminologii forestiere atît de bogate pe Valea Bistriţei dă lexicului popular de aici o notă aparte. în acelaşi timp, terminologia agricolă, mai dezvoltată în regiunea deluroasă, nu-i reprezentată pe Valea Bistriţei decît prin puţini termeni, de multe ori imprecis întrebuinţaţi. Prima concluzie care se impune în urma celor de pînă acum se referă la rolul important al terminologiei exploatării forestiere şi a plutăritului în precizarea trăsăturilor lexicale ale graiului popular din regiunea anchetată. Fiind legaţi de o îndeletnicire în plină dezvoltare, pe cale de continuă „tehnicizare^ într-o regiune în care contactul dintre mai multe limbi este în permanenţă prezent, vorbitorii limbii romîne de aici folosesc un vocabular cu numeroşi termeni speciali, necunoscuţi în alte părţi ale ţării. Trăsătura aparte a vocabularului din regiunea în discuţie este dată şi de caracterul eterogen al lexicului forestier, constituit în decursul timpului în condiţiile exercitării unor influenţe străine dintre cele mai variate. Elementelor cărora le-am putea spune „romîneşticf, în sensul că fac parte din fondul străvechi al limbii noastre (intră aici cuvintele moştenite, apoi împrumuturile mai vechi din slavă etc.), li s-au adăugat elemente de origine turcă, germană, maghiară, ucraineană sau chiar italiană. în felul acesta, terminologia forestieră din nordul Carpaţilor răsăriteni se prezintă ca un conglomerat alcătuit din elemente variate, care s-au sudat pe un nucleu terminologic băştinaş. De felul cum s-a constituit, sub influenţe lingvistice variate, terminologia silvică din regiunea anchetată, în vederea explicării istorice a caracterului ei eterogen, se ocupă prima parte a lucrării de faţă, avînd chiar titlul: Formarea terminologiei forestiere. La baza dezvoltării lexicului forestier stă perfecţionarea necontenită a mijloacelor de producţie, care aduce după sine o creştere neîntreruptă a termenilor corespunzători. Se ştie că limbajul profesional stă în strînsă legătură cu nivelul tehnicii de producţie. Primul strat terminologic pe care l-am distins înglobează o serie de termeni care amintesc de o tehnică depăşită încă de pe la sfîrşitul secolului trecut. Această tehnică rudimentară a stat la baza producţiei forestiere din munţii Moldovei în toată prima jumătate a secolului al XlX-lea, în secolul al XVIII-lea şi, desigur, şi în secolele precedente. Ştirile despre exploatarea pădurilor regiunii, datînd din sec. al XVIII-lea, arată că tehnica, aşa înapoiată cum era ea, servea aproape în întregime numai interesele stăpînitoriîor turci. O serie ue documente (unele inedite) invocate la timp vin să dovedească adevărul acestei afirmaţii. Chiar şi fără ele, constatarea prezenţei în terminologia actuală a unor elemente turceşti referitoare la organizarea muncii, la unele unelte sau procedee de lucru constituie o probă sigură a contactului dintre vorbitorii limbii romîne cu funcţionarii sau negustorii turci, în secolele precedente. Păs-trînd o serie de cuvinte ca dragoman, dâlcăuş, galion, catarg, cazîc, şirin> sal, taftaluc etc., limbajul muncitorilor forestieri serveşte, prin aceasta, drept probă certă despre vechile relaţii dintre locuitorii Văii Bistriţei şi reprezentanţii Porţii otomane. Analiza amănunţită a termenilor de ori- 129 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 129 gine turcă — mulţi dintre ei denumesc anumite sortimente lemnoase necesare construcţiilor navale turceşti—verifică din nou constatarea, făcută încă de L. Şă ine a nu, Influenţa orientală..., passim, că numai arareori elementele otomane depăşesc limitele celor două provincii istorice de dincoace de Carpaţi. Atunci cînd unii termeni de această origine sînt întîlniţi şi dincolo de munţi, e de la sine înţeles că ei au ajuns acolo în ultimul timp, datorită contactului tot mai intens dintre locuitorii tuturor fostelor provincii. Astăzi cuvintele turceşti din terminologia pădurăritului sînt puţine la număr. Numai cîteva dintre ele ocupă un loc important în ansamblul lexicului silvic. Unele sînt pe cale de a fi date uitării. Altele pot fi întîlnite numai în documente, fără ca să putem preciza dacă ele au pătruns vreodată în graiurile populare romî-neşti. în această situaţie sînt cuvinte ca direccibaşa, crişy cuşacliuy kalas etc. Al doilea strat terminologic stă în legătură cu perfecţionarea mijloacelor de lucru în vremea dezvoltării producţiei de tip capitalist, care aduce o creştere nebănuită a terminologiei silvice cu elemente dintre cele mai variate ca origine. Producţia capitalistă, o dată cu uneltele mai perfecţionate, a impus şi folosirea unor oameni specializaţi în mînuirea lor, originari din alte ţări. Pe Valea Bistriţei sînt aduşi, după cum o dovedesc numeroase ştiri, precum şi faptele de limbă, lucrători forestieri vorbind maghiara, germana, ucraineana sau italiana. Faptul nu putea rămîne fără urmări în ce priveşte vorbirea localnicilor. O dată cu uneltele noi au pătruns şi numirile lor străine. Aşa se explică prezenţa unor italienisme ca şprangă, palintar, malannă, ţapină, balarină, tearăy a ştronţa etc., în vorbirea subiectelor anchetate. Lucrătorii sezonieri italieni, purtători ai unei tehnici forestiere dintre cele mai avansate, se bucurau de o faimă deosebită printre oamenii văii care i-au cunoscut. Ei au introdus pe Valea Bistriţei, de la Dorna în jos, ulucurile sau jilipurile, precum şi ferăstraiele de apă modernizate, o dată cu o unealtă atît de necesară cum este ţapinay necunoscută pînă atunci prin locurile noastre. De la ei au deprins muncitorii romîni sistemul de „comenzi^, folosit la manevrarea buştenilor cu ţapinele, şi „semnalele" întrebuinţate de-a lungul ulucului, cînd se dau buştenii de pe munte în vale. Cuvinte ca volta /, marina /, mena-mena!y baina-baina !y teara-teara /, tira-granda ! etc., pot fi adeseori auzite prin văile din bazinul Bistriţei, în Bucovina sau în Maramureş. Aceleaşi „semnale" te întîmpină şi în Carpaţii meridionali. Asta înseamnă că şi aici lucrători originari din Italia şi-au arătat îndemînarea lor de tăietori la pădure. Lucrătorii italieni nu au venit însă singuri. O dată cu dînşii au venit şi oameni vorbind fie limba slovenă din Craina, fie limba germană din provinciile vecine: Carintia şi Tirolul. Tuturor localnicii le-au spus craineri sau graineriy după numele provinciei Craina. în felul acesta, caracterul pestriţ al lexicului forestier se accentuează. Elementele de origine germană au în această privinţă rolul preponderent. Ele sînt cele mai numeroase dintre toate elementele străine ale lexicului forestier. Unele dintre germanisme vor fi fost aduse de lucrătorii germani care se ascundeau sub numele de graineri sau craineri. Probabil că aşa stau lucrurile cu cuvintele germane integrate sistemului de „semnale" Academie, Filologie - 9 130 V. ARVINTE 130 şi „comenzi" al lucrătorilor la pădure. Cele mai multe însă trebuie atribuite germanilor din ţara noastră, în primul rînd celor colonizaţi în Bucovina în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea, şi mai puţin saşilor ardeleni. Coloniştii germani originari din Boemia, specializaţi ca tăietori de lemne, vin în Bucovina şi în Marmureş cu o tehnică superioară celei cunoscute de localnici. Ei trasează aici primele jilipuri, înainte ca acest procedeu să fi fost cunoscut în partea moldovenească a Bistriţei. De-a lungul acestor ulucuri era în uz un alt sistem de „semnale" decît acela adus mai tîrziu de către lucrătorii din Tirol, Carintia şi Craina. în loc de varda! şi garga! aici se striga claiho ! şi cînetâu! Astăzi, vechile interjecţii au fost aproape cu totul înlocuite de cele aduse de italieni sau de graineri. Din Bucovina sau din Maramureş, elementele germane ale terminologiei forestiere au pătruns de-a lungul văii în satele din bazinul mijlociu al Bistriţei. Răspîndirea s-a produs fie prin lucrătorii sezonieri germani veniţi la lucru în satele din josul văii, fie prin lucrătorii maramureşeni sau bucovineni stabiliţi temporar aici în acelaşi scop. Alteori şi oamenii din josul văii merg la lucru în nord, unde există locuitori de limbă germană. Cum e şi normal, elementele germane sînt mai numeroase în vorbirea locuitorilor romîni din nordul regiunii anchetate. Numeroase exemple care să dovedească puternica influenţă germană au fost date în capitolul dedicat special acestei probleme. Remarcabilă este trecerea, pe terenul limbii romîne, a numelor etnice german, neamţ, crainer, şi a poreclei ştronţ, în apelative, în cuvinte cu sensuri tehnice precise. O dovadă că multe din elementele tehnicii noi le-au deprins lucrătorii romîni de la cei de limbă germană. Caracterul eterogen al lexicului forestier în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului nostru se accentuează şi prin pătrunderea unor elemente de origine slavă sau maghiară. în primul caz, chestiunea dificilă a identificării cu precizie a limbii slave din care provine cutare sau cutare cuvînt nu a putut fi rezolvată definitiv, printre altele şi din cauza marii asemănări dintre limbile slave. Se pare totuşi că cele ntfai numeroase elemente slave din terminologia pădură-ritului trebuiesc explicate prin ucraineană. Această limbă este vorbită în numeroase sate din Bucovina şi din Maramureş de către aşa-numiţii huţuli, a căror îndeletnicire principală este tot munca la pădure, buti-năritul. Unele cuvinte slave, ca de pildă homoancă> durhă> s-ar explica prin cehă sau slovacă, în timp ce cîteva dintre elementele slave ale sistemului de „semnale" şi „comenzi", ca de exemplu paluga! dura! etc., ar trimite către limba slovenă din Craina, în genere către una din limbile slave meridionale, afară de bulgară. în privinţa elementelor maghiare, lucrurile se prezintă mai simplu. Lucrătorii vorbind această limbă, locuind în vecinătatea bazinului Bistriţei, dincolo peste munţi, au fost în necontenit contact cu lucrătorii forestieri romîni de graiul cărora ne-am ocupat în anchetele noastre. Prin contactul zilnic, elementele maghiare au pătruns în lexicul forestier romîn. De altfel ele nu sînt nici prea numeroase. în acelaşi timp cînd pătrund, prin lucrătorii străini, elementele 131 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 131 italiene, maghiare, germane sau slave lexicul forestier popular de pe Valea Bistriţei, din Maramureş şi din Bucovina se îmbogăţeşte cu o serie de cuvinte tehnice folosite de inginerii şi tehnicienii silvici. Aşadar aspectul cult al terminologiei silvice influenţează şi el într-o anumită măsură terminologia populară a îndeletnicirii de care ne ocupăm. Faptele doveditoare se găsesc într-un capitol dedicat acestei chestiuni. în felul acesta, prin suprapunerea unor elemente de origini diferite peste un fond terminologic existent, s-a constituit terminologia exploatării lemnului şi a plutăritului aşa cum a fost ea înregistrată în anchetele recente. Pentru înţelegerea acestui îndelungat proces, trebuie avute mereu în vedere condiţiile istorico-sociale şi economice ale regiunii în discuţie. în partea introductivă a fiecărui capitol am încercat să schiţăm succint aceste condiţii istorice, care au făcut posibilă manifestarea influenţei lingvistice respective. Perioada capitalistă este hotărîtoare în constituirea terminologiei silvice populare. Tot în cadrul primei părţi a lucrării, un capitol scurt se ocupă de al treilea strat terminologic, alcătuit din puţini termeni de dată recentă, referitori la reorganizarea muncii la pădure, la unele unelte şi maşini introduse de curînd. Caracterul eterogen în ce priveşte latura etimologică a elementelor care compun lexicul forestier nu vine în contradicţie cu relativa unitate a terminologiei pădurăritului pe întreaga regiune anchetată. Pe de o parte, aşadar, lexicul forestier ne apare alcătuit din elemente cu origini din cele mai diferite, pe de altă parte, orizontal, el se prezintă relativ unitar pentru arii lingvistice destul de largi. Uneori asemănările cuprind şi Carpaţii meridionali. Această relativă unitate se explică prin mai mulţi factori. în primul rînd este vorba defoiţdul terminologic „roftiî-nesc", băştinaş, care nu diferă prea mult de la o regiune la alta, asigu-rînd în cea mai mare parte unitatea de care vorbim. La stabilirea acestei unităţi contribuie şi contactul neîntrerupt dintre lucrătorii forestieri. Munca la pădure este, în multe privinţe, o muncă de sezon. Cînd se termină o exploatare forestieră, oamenii pleacă cu uneltele în spate după lucru în altă parte. Cu ei circulă şi cuvintele, se realizează, aşadar, nivelarea lingvistică care duce spre unitate. Marea asemănare dintre terminologia forestieră din Maramureş, Bucovina, Valei Bistriţei şi chiar Carpaţii meridionali (Valea Sebeşului) se explică apoi prin fiptul că aceiaşi lucrători străini din Carintia, Tirol şi Craina, lucrînd în în munţii noştri, au răspîndit peste tot aceeaşi terminologie tehnică. E destul să ne gîndim la sistemul de „comenzi" şi „semnale". în toţi munţii noştri, lucrătorii forestieri folosesc aceleaşi interjecţii la manevrarea buştenilor şi cam aceleaşi „semnale" de-a lungul ulucului la corhănit buşteni. Interjecţii ca ohi /, fux !, volta!, marina /, garga !,varda/, paluga!, drecea ! etc. sînt în uz şi pe Valea Sebeşului, cj şi pe Valea Bistriţei sau în Maramureş. în ultimul caz, aceste „semnale" au înlocuit pe altele mai vechi. Interesant ni se pare faptul că nici una din aceste „comenzi" nu provine din limba maghiară. Este o nouă probă că sistemul de „semnale" s-a constituit într-o regiune unde nu-i cunos- 132 V, ARVINTE 132 cută această limbă. Aşadar, în Carintia, Tirol sau Craina, de unde a fost apoi transplantat în Carpaţi. La toate acestea se adaugă şi influenţa unificatoare a limbii literare, a publicaţiilor şi a instrucţiunilor trimise de organele silvice. în vorbirea lucrătorilor la pădure din toate locurile îşi fac loc numeroşi termeni tehnici de felul celor discutaţi în capitolul Elemente din limbajul inginerilor şt tehnicienilor silvici. Influenţa aspectului îngrijit al limbii naţionale asupra vorbirii maselor populare caracterizează, după cum se ştie, stadiul actual de dezvoltare a limbii romîne. Preocupări pe linia unificării terminologiei silvice pe baza fondului terminologic romînesc şi a înlăturării elementelor străine au existat încă de la primul număr al publicaţiei „Revista pădurilor". Articolele referitoare la terminologie, publicate de revistă, aveau tocmai această justificare, căci interesul lingvistic era absent. Aşadar, caracterul etorogen al terminologiei forestiere, explicabil prin condiţiile istorice care au permis manifestarea unor influenţe lingvistice atît de diverse, nu vine în contradicţie cu unitatea relativă a acestei terminologii pe arii din cele mai întinse. Unitatea terminologiei silvice este, cum am precizat mereu, relativă. în foarte multe cazuri se poate constata o răspîndire a unor termeni, de obicei fără o prea mare valoare în cadrul terminologiei silvice, numai pe o arie restrînsă. Uneori mai mulţi termeni formează arii dialectale aproape unitare. Această situaţie a fost constatată şi în cadrul regiunii anchetate de noi. Unii termeni sînt cunoscuţi numai în satele din Maramureş, în bazinul superior al Bistriţei, pînă mai jos de Depresiunea Domelor, în timp ce alţii formează arii unitare în sudul acestei regiuni, în bazinul mijlociu al Bistriţei. Explicaţiile prin condiţiile istorice (vechea graniţă dintre Moldova şi Austro-Ungaria, influenţele germană şi ucraineană mai puternice în nordul regiunii anchetate etc.) se găsesc pe larg şi cu exemple în partea a treia a lucrării intitulată Arii terminologice. Cele mai multe din cuvintele cu o circulaţie restrînsă, mărginită la anumite arii dialectale, au, în acelaşi timp, o valoare secundară în cadrul terminologiei forestiere, ocupă un loc periferic. în partea a doua a lucrării se face o prezentare amănunţită a stadiului actual al terminologiei forestiere, pe procese de producţie şi pe grupuri semantice. în cadrul celor trei mari capitole (Pădurea, Transa portul lemnului şi Prelucrarea lemnului) sînt grupate, după înţeles, toate cuvintele adunate în anchete. Se obţin astfel grupuri, uneori foarte bogate, de sinonime. Dacă în prima parte discuţia avea ca punct de plecare mai ales elementele străine, aici materialul faptic cel mai numeros aparţine lexicului „romînesc". Cu toate că atenţia este îndreptată asupra termenilor, deci asupra laturii lingvistice, nu au putut fi evitate descrierile, uneori ample, ale obiectelor, uneltelor, sau procedeelor tehnice denumite prin aceşti termeni. Adeseori, descrierea obiectului este absolut indispensabilă în clarificarea originii termenului. De aceea a^ doptarea metodei „cuvinte şi lucruri" s-a dovedit obligatorie. în multe cazuri ne-au fost de un real folos hărţile Atlasului lingvistic romîny II (serie nouă). 133 terminologia exploatării lemnului 133 O atenţie deosebită a fost acordată sistemului de „comenzi” şi „semnale” al lucrătorilor forestieri, ţinîndu-se seama de situaţia sa cu totul remarcabilă în cadrul terminologiei de care ne ocupăm. în ce priveşte terminologia plutăritului, foarte bogată, remarcăm folosirea, pentru denumirea unor părţi ale plutei, a unor termeni referitori la părţile corpului omenesc. Prelucrarea lemnului cu ajutorul gaterului ţărănesc cunoaşte o terminologie mai puţin numeroasă. Industrializarea producţiei forestiere înlătură treptat-treptat mica producţie a ferăstra-ielor ţărăneşti. Întrucît îmbogăţirea lexicului forestier pe calea împrumuturilor a fost urmărită amănunţit în prima parte a lucrării, c-pitolul rezervat mijloacelor de îmbogăţire a terminologiei în discuţie se ocupă mai ales de formarea cuvintelor cu ajutorul sufixelor şi prefixelor, de crearea de nume comune de la nume proprii, de procedeul formării de noi cuvinte din iniţiale sau din silabe. Concludent pentru trecerea de la nume proprii la apelative este cazul unor cuvinte ca grainer, german, neamţ etc. Ultimul procedeu, acela al creării de cuvinte din iniţiale, aparţine limbii literare şi nu graiurilor populare. în cursul lucrării sînt clarificate peste 160 de etimologii ale unor cuvinte neînregistrate în dicţionarele existente. Au mai rămas însă o serie de termeni asupra originii cărora nu ne-am putut edifica. LISTA LOCALITĂŢILOR ANCHETATE Bă = Băişeşti, r. Fălticeni Bc =Borca, r. Ceahlău Bh = Buhalniţa, r. Ceahlău Bor = Boroaia, r. Fălticeni Br =Borşa, r. Vişeu Bş = Broşteni, r. Ceahlău Bx = Bixad, r. Oaş Ch = Ceahlău, r. Ceahlău Chi = Chirii, r. Vatra Dornei Ci = Ciocăneşti, r. Vatra Dornei CI =Calu-Iapa, r. P. Neamţ Cj =Cojoci, r. Vatra Dornei CI =Călugăreni, r. Ceahlău Co =Coverca, r. Vatra Dornei Cr = Crucea, r. Vatra Dornei Cri ■= Cîrlibaba, r. V. Dornei Cş = Coşna, r. V. Dornei DA =Dorna Arinu, r. V. Dornei DC =Dîmbul Colacului, r. V. Dornei Dc =Drăceni, r. Fălticeni Dr =Drăgoiasa, r. V. Dornei Fc =Fărcaşa, r. Ceahlău GH = Gura Haitei, r. V. Dornei G1 = Galu, r. Ceahlău Gm —Geamăna, r. V. Dornei Gr = Gîrbeşti, r. Negreşti HI = Holda, r. Ceahlău Hm =Humuleşti, r. Tg. Neamţ Hn =Hangu, r. Ceahlău Hţ — Holdiţa, r. Ceahlău IA —Izvorul Alb, r. Ceahlău ID = Izvorul Dragoş, r. Vişeu Lr =Laura, r. Rădăuţi Ma — Maieru, r. Năsăud Md = Mădei, r. Ceahlău Ml = Mălini, r. Fălticeni Mo = Monor, r. Topliţa Ms =Moisei, r. Vişeu Ng = Negrileasa, r.G.Humorului Np =Nepos, r. Năsăud NŞ = Neagra Şarului, r.V. Dornei Os =Ostra, r. G. Humorului PC = Pîrăul Cîrjei, r. Ceahlău PG = Poiana Grinţieşului, r. Ceahlău PM = Poiana Mărului, r. Fălticeni Pn = Panaci, r. V. Dornei PP = Pîrăul Pîntii, r. Ceahlău Pp = Pipirig, r. Tg. Neamţ Pr =Pîraie, r. Fălticeni PS = Poiana Stampei, r. V. Dornei Rp Repedea-Borşa, r. Vişeu Sb --Sabasa, r. Ceahlău Sc =Soci, r. Ceahlău Se =Secu, r. Ceahlău Sh = Suha, r. Fălticeni SI —Salva, r. Năsăud Str = Straja, r. Rădăuţi ŞD = Şarul Dornei, r. v. Dornei Şi =Şieuţ, r. Bistriţa VB = Valea Borcii, r. Ceahlău VD -= Vatra Dornei, r. V. Dornei ViM -=:Vişeul de Mijloc, r. Vişeu ViS = Vicovul de Sus, r. Rădăuţi VJ = Vicovul de Jos, r. Rădăuţi VI =■ Văleni, r. Fălticeni VM = Vatra Moldoviţei, . r. C. Lung VN = Vînătorii Neamţului, r. Tg. Neamţ VS = Vişeul de Sus, r. Vişeu Vt = Voitinel, r. Rădăuţi Zp = Zăpode, r. Bacău GLOSAR Abreviaţii folosite în GLOSAR Anal. = Analele Universităţii „A. I. Cuza“ din Iaşi (serie nouă), (Ştiinţele sociale), Secţiunea III, t. I, fasc. 1—2, Iaşi, 1955. AT = M. A nan ia, Pădurea Tarcău, „Revista pădurilor", anul XIV (1900), p. 139—216, 289—338. Bern., =E. Berneker, Slavisches Etymohgisches Worterbuch, Heidelberg, 1908—1913, bg. = bulgară. carint. = dialectul german din Carintia. ceh. = cehă D.Acad = Dicţionarul Academiei Romîne. dial. = dialectal. DR = „Dacoromania", IV, Cluj. fig. = figurat. V V Hrinc. = B. D. Hrincenko, Slovari ukrainskogo iazîka, Berlin, 1925. G. T. L.= A. G o c i m a n-O i t u z, Din terminologia lemnului, „ Observatorul Social Economic", Cluj, anul III (1933), nr. 1—2, p. 60—66. lord. = I. Iordan, Note de lexicologie romînâ, „Buletinul Inst. de Fii. Rom. «Al. Philippide»\ voi. VII-VIII, Iaşi (1940—2941). Littre. = fi. Littre, Dictionnaire de la langue franţaise, t. II, Paris, 1889. p.ext. = prin extensiune. s.-cr. = sîrbo-croată. sl. = slavă. slov, = slovenă. GLOSAR Abăuf interj, v. habauf* Abăuf interj, v baba uf. Abăuf interj, v. habauf. Abziţ s. n. Un ferăstrău nedefinit mai de aproape (VS). Ahziţu! vb. IV. Tranz. A tăia cu ferăstrăul numit abziţ (VS). Adâuz s. n. Apa care se dă ca supliment peste stăvilar pentru a se asigura mersul plutelor la vale (PG). Agest s. n. v. agestru. Agestru s. n. Aluviuni, îngrămădire de buşteni, vreascuri, pietre etc. la coturile apei (DA, ŞD, Co, Pn, Gh, NŞ, Cj, Bş, Bc, CI, Bh) [PI. agestre şi agestruri]. Variante: agest (Bc), ajgestru (Bh). Agestru! vb. IV. Re fl. A se face, a se crea un agestru (ŞD, Co, NŞ, Cr, Br). Ah! interj, v. ohi. Ai a şti t s. n. Lemn care uneşte pereţii laterali, din bîrne, ai unei căşiţe (Cri); v. ainştrih, inşlosăn, şferboung. [PI. ainştiţuri]. — Din germ Einstutze „idem". Ainştrih s. n. Lemn care uneşte pereţii laterali din bîrne ai construcţiei de pe malul apei numită căşiţă (Cri); v. ainştiţ, işlosăn, şferboung. — Din germ. Einstrich „traversă de lemn (la mine)". Albie s. f. (în expr.) Albia apei = locul unde apa e adîncă şi iute (PG); v. hoţ, şfor, şipot, şnur, şivoi, şar, matcă, talant, vir. Ancoră vb. I. Tranz. A lega pluta la mal (Cri). Andrea s. f. Drug putern’c la ulucul de transportat buşteni, care sprijină lemnul numit bailon (Cr, Gl, CI, Pp, Bor). [PI. andrele]. Andfăr s. n. Locul unde se întîlnesc două rîuri şi apa se învolburează, confluenţă (CI). [PI. anaforuri]. Apărătoăre s. f. Al doilea butuc de la margine la o tablă de plută, mai lung decît ceilalţi buşteni, avînd menirea de a feri de izbituri, la coturile rîului, tabla următoare (Cri, Co, Cr); v. aripă (1). Argeă s. f• 1. Primul butuc de la marginea unei table a plutei, mai scurt decît apărătoarea (Br, Cri, Co, DA, Chi, Gm, HI, Gl, PG, Bh). La PG şi argică scurtă, faţă de argică lungă, care-i tot una cu apărătoarea sau aripa plutei. 2. Lemn gros pe marginea ulucului pe care se transportă buştenii la vale de pe munte (Gl, PG, Bor); v. mărginar (1). 3. Lemn pus pe marginea unui drum forestier ca să se poată tîrî pe el buştenii cu vitele (Co, NŞ, Pp). Argelă vb. I. Tranz 1. A pune pe marginea drumurilor forestiere lemnul numit argea, a construi drumuri argelate (Co, NŞ, Pp). 2. A amenaja cursul unui ţîu de munte în vederea plutăritului, construind căşiţe, căsoi, racuri etc. (Gl). Argel! vb, IV. v. argela. Argăstru s. n. v. agestru. Argică s. f. v. argea. Arie s. f. (în e x p r*) A da arie, a lua arie= cînd trebuie să oprească pluta pe parcurs, plutaşul fixează cu o şprangă şi cu ţuiacul prima tablă la mal, iar celelalte table, împinse de curentul apei, se aşază de-a curmezişul rîului, lemnele din fiecare tablă resfirîndu-se, luînd adică arie (Cr). 138 V. ARVINTE 138 Aripa s. f. 1. Al doilea butuc de la marginea unei table a plutei, mai lung decît ceilalţi buşteni, care păzeşte, la coturi, tabla următoare de izbituri (VS, Br, Cri, Gm, Cr, Bş, Sc, Gl, CI); v. apărătoare 2. Porţiunea îngheţată de pe lingă malul unui rîu (Gl, CI). Arsură s. f. Locul unde a ars o pădure (Cr); v. arşiţă, pîrjălniţă, pirlitură. Arşiţă s. f. Locul unde a ars o pădure (Cr); v. arsură, pîrjălniţă, pirlitură. Asortă vb. I. Tr an z. A alege după dimensiuni lemnul din care se construieşte o plută (Gm, Cr, HI, Gl, CI, Bh); v. sorta, soita. A sortare s. f. Alegerea lemnelor după dimensiuni pentru construirea unei plute (Şc). Aşchie s. f. Tăietură făcută cu toporul în tulpina bradului în partea spre care acesta trebuie să cadă (Ms, Bx, Os, Cr, VM, CI); v. tapă. Variantă : haşchie (Os). Atacat adj. Putred, găunos. Lemn atacat = lemn putred (PG). Auf interj. Semnal prin care se deşteaptă dimineaţa lucrătorii forestieri (Ms, Br) sau se anunţă lucrătorii dintr-o echipă să ridice buşteanul cu ţapinele toţi deodată (Br, Co). Variantă : ăufa 1 — Din germ. auf. Âufa interj, v. auf. Âuşuş adj. (despre lemne) Putred, stricat, boşter. Lemn auşuş (VS, Ms). — Din germ. Ausschuss „marfă de lepădat, lepădătură, pleavă". B Babă s. f. L întăritură la curba unui uluc de transportat buşteni, realizată, de cele mai multe ori, prin dublarea peretelui în care lovesc lemnele corhănite (Ms, GH). 2. Uluc simplu făcut pentru a opri şi dirija buştenii la corhănit (GH, NŞ), Bai Ion s. n. 1. Stîlp puternic, bătut în pămînt, de o parte a ulucului, pe care se transportă lemnele de pe munte la vale, avînd rolul de a sprijini latura ulucului, alcătuită dintr-un butuc numit mărginar. (VS, Ms, Cri, Co, Pn, Cr, Gl, PG). 2. Stîlp înfipt pe malul apei, de care se leagă plutele (VS); v. c a z î c. — Cf. fr. bâillon „proţap", bâilloner „a înţepeni cu un drug"/ Băina interj, v. bainia. Băinla interj. Semnal prin care se anunţă lucrătorul care are grijă de uluc (şoi-barul) să toarne apă pe uluc, pentru că lemnele vin prea încet la vale (Bh). — Din ital. bagnare „a uda, a stropi". Bâipig s. n. Unealtă de fier pentru cojit trunchiurile (ViS); v. julău, sapalău r ă z u ş. — Din germ. Bellpicke „secure-tîrnacop". Balănce s. f. Lemn de grosime potrivită cu ajutorul căruia se încarcă vago-netele, camioanele şi căruţele, rostogolindu-se pe el buştenii cu ajutorul ţapinelor (VS, Ms, Br, Cri, Co, Cr, HI, VI, Gl, CI, PG, Hn), care se pune sub stivele de buşteni sau de scînduri (VS), sub ţapină la ridicat (Ms, Br), sau de-a curmezişul drumurilor de munte pentru a uşura căratul buştenilor cu vitele (Ms). Cf. fr. balance „cumpănă", ital. bilancia, germ. Balancier „cumpăna (unei maşini)". Bălăncl vb. IV. T r a n z. A pune traverse (bălănci) de-a curmezişul unui drum de munte pentru a-1 face propriu pentru transportul buştenilor cu vitele (Ms, Bx). — Derivat de la balance. Balarină s. f. Dispozitiv pentru micşorarea vitezei buştenilor pe uluc, alcătuit dintr-un butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului şi cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, pe sub care trecînd lemnele corhănite se freacă şi îşi încetinesc mersul (Ms); v. urs (2), m î ţ ă (4). — Din ital. ballerino, ballerina; şi ballare „a dansa, a sări14 (Iniţial, balarină denumea alt dispozitiv; v. paragraful despre elementele italiene din lucrare). 139 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 139 Baltă s. f. 1. Loc liniştit în parcursul unui rîu unde se leagă plute (Cri, Cr, Clj. 2. Loc drept, orizontal, în lungul unui uluc (PG). Barăbor s. m. Om mai vechi în lucrul la pădure, care, de cele mai multe ori, nu vine acasă cu anii şi nici nu întreţine relaţii cu familia; om care nu ştie de civilizaţie (Ms, Str). — Variantă : bărabor. — Din v. sl. hrăbxrx (Tiktin, s. v.). Barda interj, v. varda. Bătcă s. f. Verigă de fier la unealta numită cioflînc> cu care acesta se anină de tînjală. Bâtif interj, v. habauf* Bauf interj, v. hdbauf. Băltăc s. n. Topor mare şi greu (Cr), — Acelaşi cu baltag. Bălt£r s. m. Lucrător care îngrijeşte haitul sau stăvilarul (Br). — Derivat de la boltă cu suf.-er. Bărabor s. m. v. barabor. Băzănă s. f. Lemn cioturos care nu se poate despica decît cu mare greutate (Cr). Belitură s. f. 1. Pădure tăiată în întregime, fără a se mai lăsa vreun copac (Ma). 2. Lemn tăiat în timpul verii (Br). Berbec s. m. 1. Lovitură puternică, ciocnirea a doi buşteni în timpul mersului pe uluc (GH). 2. Copac doborît la pămînt, dar necojit (Ms) ; v. urs (1). 3. Butuc gros pus în partea din urmă a unei table, la plutele cu „încărcătură" (Cr) ;v. harmasar. Bereznic s. m. Pădurar. — Din ucr. bereznik „idem". Bihon s. n. v. blihon. Bihunc s. n. v. blihon. Bilă s. f. Trunchi de copac (Cr). — Din sl. bilo „idem". Bilăn s. m. Butuc lung şi gros, avînd de la cca. 9 metri cubi în sus (VS, Ms, Cri, Cr, Ma). — Derivat de la bilă cu suf. -an. Bizuna interj, v. bizuni. Bizuni interj. (în expr.) Habău bizunf = semnal prin care se fac atenţi lucrătorii de la uluc să*mu mai dea nici un lemn la vale, să nu mai facă nici o mişcare, pentru că altfel ar pune în primejdie viaţa cuiva. Şi bauf bizuna (Bh, IA), bauf vizuna (IA). — Din ital. bisogno. Bîhlă s. f. Lemn care a stat multă vreme în apă (Cr). Bîrcăţăl s. Capăt de lemn care se adaugă unui butuc din plută pentru a-1 face mai lung (Cri) ; v. cleiţăr, mînz, mînzoc. Blihon s. Cioflînc cu trei pene, unealtă cu ajutorul căreia se tîrăsc buştenii la vale (Os, Ml). [PI. blihoane]. Variante: bihon (Os), bihunc (Ml). Boăf interj, v. habauf. Boămbă s. f. Piatră mare sub apă care îngreuiază transportul plutelor (Co, Cr, Sc, Gl, PG, Bh) : v. ţoampă. — Din v. sl. bob&lh (lord., VII—VIII, p. 119). Boc 1 s. n. 1. Plută mare din mai multe table (VS, Ms, Cri). 2. Tablă de plută (Br, DA, Co, Cr, Sc, PG, Hn, IA, CI). în unele părţi (NŞ, Gl, CI), bocuri sînt numai tablele a doua şi a treia la o plută cu trei table. 3. Butuc gros şi lung de 2—3 metri (Cri). [PI. bocuri]. Variante : bocor, bocur (VS, Ms, Br, Cri). — Din ucr. bokor „plută*. Boc2 s. n. Construcţie din butuci care susţine din loc în loc ulucul (Ms, Gl). — Din germ. Bock „capră". Bocor s. n. v. boc-1. Bdcur s. n. v. boc1. Bofîltău s. n. v. bofîntău. Bofîntău s n. 1. Locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună buştenii 140 V* ÂRVINTE 140 înainte de a fi daţi )a vale (Co, IA, VN, Gl, CI, PG, VI); v. buhai, lujniţă, plancă (2). 2. Locul de la capătul de jos al ulucului unde se adună materialul lemnos corhănit (Sh). 3. îngrămădire de buşteni pe parcursul unui uluc, mai ales la curbe (Sc). Variante : bofîltău (CI, VN), bufîntău (Sh). Bofs s. Insectă care atacă brazii (Sc). — Cf. bostriţă. Boi s. n. Mai multe plute alăturea, cu lemne puse pe deasupra, trase pe Dunăre de şlepuri (NŞ, Zp). Boindc s, n. 1. Cui gros de lemn, bătut în unul din butucii plutei, de care se anina ciocîrlia şi se ancora pluta la mal (Co, DA, CI). 2. Cui de lemn în care se ţine cîrma plutei (Co, NŞ, Sc) ; v. f u r 1 ă u, f u t a 1 ă u, resteu, tiuz. Variante : boinog, poinoc, poinog. — Cf. rus. proboi ,,scoabăcc, proboinik „priboi de găuritcc, probiti .,a străpunge, a găuric‘. Boin6g s. n. v. boinoc. Boia tău s. n. Loc de pe care s-a tăiat pădurea (IA). Bold s. n. Roată la gaterul ţărănesc, care transmite mişcarea de la grindei la jugul cu pînzele care taie scîndura (PG); v. buzdugan, călătău. Bortăr s. m. Brad mare şi scorburos (Chi, Gl). Bostric s. m. Insectă care atacă brazii (HI, Sc). Variante : bostrică (Gl), bostrfţă (Cr), bostricuş (Br). — Este insecta numită ştiinţific bostrichus typograpfus. Bdstrică s. f. v. bostric* Bostricuş s. m. 1. v. bostric. 2. Copac lăsat anume pentru a se strînge în el insecta numită bostrichus typographus (VS) ; v. cursă. Bdstriţă s. f. v. bostric. Botăn s. n. Copac doborît cu vîrful la deal (Co, GH, Cr, PG); v. huză-rean, turpinar. Bouăr s. m. Cărăuş, lucrător care transportă buştenii cu vitele (Co). Brăcuitdr s. m. Lucrător care alege lemnele rele de cele bune, care le bră-cuieşte (Bh). — Derivat de la brăcui. Brădâocă s. f. Brad alb (Gm, Cr). Brigă s. f. închisoare sau zahată formată prin spargerea unei plute sau prin îngrămădirea buştenilor pe uluc (Ms, Br, GH, VS). Broăscă s. f. 1. Verigă la cioflînc, în care este introdus cuiul de fier numit fîrgău (Cri, Os, Cr). 2. Lemn care se pune sub uluc, direct pe pămînt (SI). Brtider s. n. Un fel de tindă la baraca construită de lucrătorii maramureşeni (Ms). — Cf. germ. Bude „baracăcc, Bretterbude „baracă de scîndurăc‘. Bucin adj. (în e x p r.) Stivă bucin = grămadă de buşteni în formă rotunjită, construită direct pe pămînt, nu pe lemnele numite mîzgari (Co, Pn). — Cf. ucr. buci na, #lemn de fag" ; magh. bucka „movilă". Bucşă s. f. Fier ascuţit la capătul uneltei numită ţuiac (PG). — Din germ. Buchse „idem". Bufîntău s. n. v. bofîntău* Buhai s. n. Locul unde se adună buştenii sus pe munte la capătul ulucului (VM); v. bofîntău, lujniţă, plancă (2). Buhâlter s. m. Şeful unei exploatări de pădure (Cr). — Din germ. Buchhalter „contabil". Bubăş s. m. Brad mic şi închircit. — Cf. ucr. buhas „pădure pustiită". Buhălui vb. IV. Tranz. A aduna buştenii la buhai (VM). Buhăşime s. f. Loc acoperit cu brazi mici şi închirciţi numiţi buhaşi (Co, PG). — Derivat de la buhaş cu suf-ime. Burhă s. f. Butuc mare (Cr, DC, VM). în expr. varda burhă î = atenţie, vine un lemn greu, mare, pe uluc la vale. — v. druhă. Biişcă s. f. Partea putredă dintr-un trunchi (Cr). Butin s. n. Exploatare forestieră (Ms, Br, SI, Pn, Co, GH, Dr, Cj, Cr). — Din ucr. biitina „idem". 141 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 141 Butinâr s. m. Muncitor în butin, tăietor de lemne (VS, Ms, Br, Co). — Din ucr. butinarl „idem". Butinarl vb. IV. Intr anz. A lucra într-o exploatare forestieră (Ms). — Derivat de la butin. Butucâr s. m. Muncitorul care se ocupă cu transportul butucilor (VN). Butucări vb. IV. Tranz. A tăia In butuci, după anumite dimensiuni, un copac doborît (Ms). Butuci vb. IV. v. butucări. Buzăr s. n. Prima tablă a plutei (Cr, Co, GH, Os, Gl, PG, HI, Sb, Sc). — Derivat de la buză cu suf. -ar. Buză s. f. Capătul din faţă al unei table la plută, partea dinainte a plutei. Buzdugan s. m. Roată la gaterul ţărănesc de apă, care transmite mişcarea de la grindei la jugul cu pînzele care taie scîndura (IA). Şi buzdugan alergător (PG). I se spune aşa pentru că această roată are o greutate într-o parte ca roţile de locomotivă ; v. călătău, bold. c Cadrel s. n. Lemne aşezate în cruciş unul peste altul la capătul stivei (Hn). Cai lac s. n. Capătul retezat al unui trunchi (ViS). [PI. cailacuri\. — Cf. ucr. kallak „idem", germ. Keilhacke „idemcc. Căiman s. m. Lucrător, de obicei tînăr, care se ocupă cu paza şi gospodăria cabanei în timp ce muncitorii forestieri sînt la lucru (Ma, Br, Ms, GH, Cr). — Cf. ucr. kafman, kaliman „idem£C. Cal s. m. Vîrf de copac care rămîne, în pădure (VM); v. cătur, cruce, spic, pleasnă, vîrşiac. Calhău s. n. Ţapină de tip vechi, fixată în unghi drept faţă de coadă (Ms). [PI. calhatiă]. Din germ. *Keilhaue „idemcc. Calîmbă s. f. v. calumbă. Calumbă s. f. Funie groasă de sîrmă împletită cu care se priponeşte pluta la mal, şprangă (Co, NŞ, Gm, Cr, HI, CI). [PI. calumbe]. Variantă : calîmbă (CI). Canapea s. f. Partea mobilă pe care se aşază trunchiul ce urmează a fi tăiat în ferăstrăul de apă (Co, Hn, PG). Cănce s. f. Cîrlig de fier, prins la un capăt al funiei numită calumbă, cu care se leagă pluta la mal (C o, Sc); v. glamb ă. Cant adv. Precizează modul în care se efectuează o acţiune cu ţapina pentru a împinge butucul cu capătul la vale. îl dai cant, l-ai tras cant (butucul) cu ţjpina = împingi buşteanul cu capătul la vale, nu-1 rostogoleşti, ci—1 tîrăşti cu ţapina pe cant, pe muchie. — Din germ. Kante. Cânta interj. Semnal prin care se anunţă manipularea unui lemn strîmb pe muchie, pe cant, pentru că nu poate fi dat de-a rostogolul (VS, Co, PS). — Din germ. Kante. Cântor s. m. Lemn tăiat cu ferăstrăul sau cioplit în patru muchii (Co, ŞD, IA). — Cf. germ. Kante. Capâc s. n. Lemn sau chingă fixată pe capetele unei table de plută, cu scopul de a proteja lemnele la trecerea plutei prin locuri înguste (GH). < âpcă s. f. Scobitură făcută cu toporul într-un trunchi, la legatul plutei, pentru a putea găuri acel trunchi mai uşor cu sfredeliil; de asemenea şi la manipulatul buştenilor cu ţapina se fac asemenea scobituri în care se introduce vîrful ţapinei (Ms). (în e x p r.) miez de capcă = idem. Capră s. f. Butuc cu două picioare pe care se leagă pluta (Cr). Cat târ s. n. Coajă lungă de brad, folosită la acoperit diferite adăposturi în munte (IA) ; v. f o 11 ă u. ‘— Din magh. kaptâr „acoperiş, capac". Cârga interj, v. garga. Catârg s. n. Lemn rotund şi gros, lung pînă la 30 de metri (Co, Cr, Hn, CI, VN). 142 V. ARVINTE 142 Catargfu s. m. Plutaşul care transportă plute de catarguri, cărăuş (GH). — Derivat de la catarg cu suf.-£«/. Ca teu s. n. Tractor întrebuinţat la scosul plutelor cînd se produce o închisoare de plute. — De la iniţialele care indică tipul tractorului : K. T. Câtă s. f. 1. Cîrlig de fier pentru prins buştenii din apă (Co, Cr, Bh). 2. Unealtă alcătuită dintr-o bucată de lemn şi o scoabă de fier de care se servesc muncitorii la pădure cînd vor să învîrtă buştenii la încărcat (VI). 3. Pană de lemn cu care se fixează mărginarii la uluc (Ms). Cazîc s. m Stîlp bătut în pămînt pe malul rîului, în schelă, de care se prind plutele cu şpranga (Co, Gm, Cr, HI, Sc, Bh, CI, CI); v. p i 1 o t, p oc i u m b. — Din turc. kazyk „idem". Călădău s. n. 1. Lemn pus în curmeziş pe capătul din faţă al fiecărei table a plutei; la prima tablă, peste el vine aşezat jugul, care susţine cîrma plutei (Cr, DA, Chi, Gm, HI, Sc, Bh). 2. Trunchi, butuc. — Din magh. kolodd „trunchi". Călătău s. n. Roată la gaterul ţărănesc de apă, care este pusă în mişcare de către grindei, iar la rîndul ei mişcă jugul cu pînza care taie scîndura (Hn) ; v. bold, buzdugan. Călărâs s. m. Prelungire sub forma unei limbi a părţii de fier a uneltei numită ţapină (Cr, VB). Călăreţ s. m. Lemn încălecat peste celelalte trunchiuri din tabla unei plute (Cr, Bc). Călcîi s. n. Partea ţapinei care formează cu coada un unghi în forma căl-cîiului (CI). Căpătîi s. n. Tablă la plută. Plută de patru sau cinci căpătîie (Co, Bh, Gl> CI, Hn, IA, CI). 2. Chinga pe care se aşază jugul plutei (Br). 3. Construcţie de lemn pe care se aşază ulucul (Ms). 4. Lemn scurt, pus sub un butuc gros, pentru ca acesta să nu stea direct pe pămînt. Căpăstru s. n. 1. Lanţ care uneşte tînjala de cioflînc, servind la trasul buştenilor în pădure (Sc). 2. Prăjină cu ajutorul căreia se îndreaptă pluta cînd merge într-o parte (GH, Cri). Căsoaie s. f. 1* Piciorul podului făcut din bîrne, între care se toarnă piatră (Cr, Bh, CI, IA, Sb). 2. Postament pe care se sprijină ulucul (Bh). 3. Dig construit pe malul unei ape ; v. c ă ş i ţ ă« Cătărgi vb. I. T r a n z. A curăţi un brad de cepuri şi de coajă (VN). — Derivat de la catarg. Cătur s. m. Vîrful bradului care rămîne în pădure (Ms, VS); v. cruce, spic, pleasnă, vîrşiac. Căţâuă s. f. Unealtă alcătuită dintr-un cîrlig gros de fier, prins pe o coadă de lemn, servind la rostogolitul buştenilor (VM). Căţel s. m. Partea din urmă a săniei numită sandu; v. hinteu, urmări ţ. Căţîn s. m. v. căţun. Căţun s. m. Pietroi mare în mijlocul apei care periclitează plutăritul (Co, Pn, ŞD, Şi). Variantă : căţîn (Cri). Căulă s. f. 1. Tablă la plută (Pn, GH). 2. Plută mică utilizată pentru trecerea apei de la un mal la aitul (Co, Pn, Chi, Cr, HI, PG, Bh). 3. Un fel de luntre dintr-un butuc scobit, servind pentru trecerea apelor curgătoare. Căpăstru s. n. Sîrmă cu ajutorul căreia se leagă o tablă de alta la plută (Cri, Co, GH). Căzătură s. f. Pădure doborîtă de vînt (Ms, Co, Sb); v. doborîtură, hoarnă, p i că tu ră, p la v i e, ră stu mătură. Ceată s. f. (în expr.) Ceată de plute = grup de plute care pleacă din schelă una după alta, sub conducerea uuui dragoman (GH, PG, CI). Cechie s. f. Prăjină cu ajutorul căreia se mînă căula sau luntrea de la un mal la altul al apei (Cj, Cr, HI, Bc, Sb, Co, Pn). Cep s. n. Capătul de lîngă tulpină al crengii de brad (Cr, Sb, HI, Sc, CI, Pn). 2. (de obicei la plural). Crengi uscate de pus pe foc (PM), Cepi vb. IV. v, cepui. 143 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 143 Opui vb. IV. Tranz. A curaţi bradul de crengi, a tăia toate crengile de lingă tulpină (Ms, Pn, Co, Cr, HI, Sc3 Bh3 Pp). Variante : Cepî, cepuri (Ma, Sl3 Ms, Br3 Cr, Bh3 CI3 Hn, Pn). — Derivat de la cep. Cepuitor s. m. Lucrătorul care execută cepuirea brazilor (Cr). Cepuri vb. IV. v. cepul. Ceşti vb. IV. Tranz. A tăia crengile unui copac doborît, lăsînd o anumită lungime din ele lingă tulpină (Cr, Gm3 Hl3 Fc3 Ng3 ŞD, Pn). V V — Cf. ucr cemisati „a curăţi crengile de pe copac cu toporul, a jupi coaja" Cet^rnă s. f. Uluc, jilip (Ms). Cetezeu s. m. Tractor folosit la desfacerea „închisorilor" de plute sau în alte momente ale muncii la pădure (Cri); v. c a t e u. — După iniţialele întreprinderii care produce asemenea tractoare. Cheutoăre s. f. Butuc mai lung în tabla unei plute, de care se prinde cu sîrmă tabla următoare (IA, Bh); v. gînj, gînjar, poştă, şponţ ţublanţ. Chici s. n. Grind care primejduieşte plutăritul (CI). [PI. chiciuri]. Chingă s. f. Termen vechi pentru actualul călăiău. Chinga era „cusută“ în cuie de lemn pt capetele din faţă ale tablei de plută, în timp ce călădâul e prins cu sîrmă groasă. Cioâblă s. f. Brad uscat şi rupt de la jumătate de vînt (CI); v. ciung, ci o mp, s î h 1 a n. Cioată s. f. Stîncă sub apă care periclitează plutăritul (CI)., Ciobăcă s. f. Un fel de plută mică pentru trecut apa de pe un mal pe altul (HI, Sb, CI); v. că ulă. Ciocîrlie s. f. Brad sau mesteacăn tînăr, pîrlit în foc şi răsucit, folosit altădată pentru legatul plutei la mal (Sb, Gl). Ciofleică s. f. v. şofr^ică. Cioflînc s. n. Unealtă întrebuinţată la transportul butucilor, alcătuită din următoarele părţi: două verigi {zale) unite printr-un vîrtej (fîrgău). Prima verigă se leagă de tînjala boilor sau cailor, iar cealaltă, prevăzută cu o pană ascuţită de fier, se prinde de buştean. Variante: ciofrîng (PS), cioflîncă (Ms), ciolinc (HI, Bh). Cioflîncă s. f. v. cioflînc. Ciofrîng s. n. v. cioflînc. Ciolinc s. n. v. cioflînc. Ciomp s. n. Brad uscat şi rupt de la jumătate (Gl). Ciontă vb. IV. Tranz. A curăţi bradul de crengi şi de coajă (CI, Hn). Cioplaş s. n. şi m. 1. Semn făcut cu toporul pe un copac, pentru a marca hotarul unei pădu'i în exploatare etc. (Ms, Gl, Cr). 2. Copac marcat. 3. Tăietură sau cioplitură pe un butuc din plută, unde sînt scrise dimensiunile acelei plute (DA, Cri). — Derivat de la ciopli. Cioplăşi vb. IV. Tranz. A face semne cu toporul pe arbori, a face cioplaş (PS). — Derivat de la cioplaş. Ciorî vb. IV. Tranz A lovi cuvîrful ţapinei în lemn. Şi expr. a da cioară (Ms). — Cf. magh. csor „cioc". Cidrlă s. f. Copac rupt de vînt (VM). Ciotoc s. n. Lemn scurt care se pune sub ţapină la ridicat buştenii (Cr); v. t a m o s. Ciuhă s. f. 1. Semn convenţional după care se orientează plutaşii pentru a menţine pluta pe firul apei. (DC)* 2. Movilă cu un semn pe ea, pentru delimitarea unor păduri (Bh, IA). — Din germ. Scheuche „momîie". Ciuli vb. IV. T ranz. A rotunji. cu toporul capetele trunchiului (Ms, Br); v. o 1 ă r i, t e ş i, şpronţa. — Derivat de la ciul. Ciung s. m. Copac uscat, rămas în picioare (Ms, Br, Ma, ViM, VM, Co, Pn, Cr, PG). Ciurlă s. f. Ruptură dintr-un copac (ViM). 144 V. ARVINTE 144 Ciurli vb IV. T r a n z. (despre vînt) A rupe violent un copac (ViM). Ciuroi s. n. Lemn scobit prin care se aduce apa la ulucul de transportat buşteni i de pe munte (Ms). [PI. ciuroaieJ. Ciutân s. m. Lemn lung de i—2 m, bătut în pămînt, pe care se construieşte ulucul (CI). Cîmp interj. (în e x p r.) La cîmp ! = Semnal folosit de plutaşi, însemnînd la stingă (GH, Chi, Gm, Cr, Sb, Bh, HI, Hn, DA, PG, Gl, CI). Cînetău interj. Semnal prin care se anunţă începutul lucrului pe uluc (Ms). (în e x p r.) Cînetău husta, husta 1 = atenţie, să se dea mai multe lemne pe uluc (Ms); v. gar g a. Variante : chinetău, chineteu, cîneteu. — Cf. ucr. kinatov „idem" (Hrinc;, p. 780). Cîneteu interj, v. cînetău. Cîrcîitor s. m. Tablă din mijlocul plutei (NŞ); v. m i j 1 o c a r. Cîrmăci s. m. Plutaşul care stă la cîrma plutei (Cr, HI, Sb). Variantă : cîrmaş (Pn, Bh). Cîrmaş s. m. v. cîrmaci. Clădă s. f. 1. Trunchi putrezit şi căzut la pămînt de mai mulţi ani (Sc, Bor). 2, Copaci dezrădăcinaţi, aduşi de apă (VI). [PI. clăzi], Clăiho interj. Semnal prin care se fac atenţi lucrătorii de la capătul de jos al ulucului că vin buşteni pe uluc Claiho că vine lemnul/ (Ms, Br). (în expr). Claiho, prutco, cri vuia î = atenţiune, vine un butuc strîmb pe uluc cu mare iuţeală. Claiho vîrşî anca î= atenţie, vine pe uluc un lemn cu vîrful înainte (Ms). Claiho bîrna» bîrna 1 = atenţie vine un butuc greu pe uluc. — în ucr. există kleihov, cu acelaşi sens (Hrinc. p. 785). Clăus s. n. 1. Stăvilar, zăgaz, hait. 2. Apa care iese din hait (Br). — Din germ. Klause „idem". Cleiţăr s. n. Capăt de lemn cu care se înnădeşte un buştean mai scurt din tabla unei plute, pentru ca toţi buştenii să fie cam de aceeaşi luneime şi ca să se evite astfel spaţiile goale între lemne, fîntînele, care ar primejdui echilibrul plutei (Cr, GH). Cleşte s. n. Plută din butuci peste care se clădeau scînduri pentru a fi transportate la Galaţi, pe vremea exploatărilor făcute pentru turci (Gl); v. pod. Clisă s. f. Placă de fier. cu 3—4 colţi, bătută pe fundul ulucului, pentru a micşora viteza buştenilor (Gl, CI); v. german, mîţă, şpantă, ştronţ (3). Clupă s. f. Compas cu deschizătura de un metru, folosit la măsurarea lungimii lemnului (SI, Cri, DA, Chi, Cj, Gm, Cr, Bc, Pp, CI, Bă). — Din germ. Kluppe „idem". Coardă s. f. Lemn pus de-a curmezişul pe capătul din spate al fiecărei table la plută; uneori se foloseşte în acest scop sîrma groasă numită şprangâ (Br, Chi, Cj, Gm, Cr, HI, Bc, Sc, Bh, IA, Ci). [PI. corzi]. Coăse vb. III. Tranz. A lega, a construi o plută (VS, Br, Ms, Cri, Bc, Sc, Bh). Cocleămp s. n. Creangă uscată (Hn). [PI. cocleampuri], Cofîtdr s. m. Lucrător forestier care cojeşte trunchiurile de brad. Colatău s. n. Lemn care face legătura între roata numită buzdugan şi jugul cu pînza care taie scîndură, la gaterul ţărănesc de apă (ŞD, Co); v. hup, manivelă, ştangă, şuştang, tînjală. [PI. colătăie]. Colnăre s. f. Partea putredă dintr-un trunchi (Cr). [PI. colnări], Coloădă s. f. 1. Lemn căzut la pămînt şi putrezit (GH, Br). 2. Bucată mare dintr-un butuc rupt din cauza vitezei cu care vine pe uluc sau din alte motive, în pădure (GH). — Din magh. koloda „trunchi, butuc" ; ucr. koloda „idem". Colteş s, m 1. Butuc scurt (Co, Cr, PG, VN). 2. Brad mare, gros (Fc). Condei s. n. Coada lopeţii de la cîrma plutei (GH, DA, Cr, Bc, Sc, Sb, IA, Bh)» Confirmâţie s. f. Documentul cu care pleacă plutaşul la drum (Cri). Conofîţ s. n. Proptea la uluc, lemn care sprijină ulucul (Pp); v. contrafiş, io p s. Contrafiş s. n. Lemn la uluc care sprijnă bailonul (Bh); v. co nof îţ, iops. Contrafux interj. Semnal folosit de lucrătorii forestieri la manipulatul buştenilor. Se dă atunci cînd e nevoie de a stăpîni capătul unui buşcean ca să nu alunecej la vale. 145 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 145 Doi lucrători înfig ţapinele într-un lemn de sub butucul manipulat, în aşa fel încît ţapinele se sprijină una pe alta şi opresc alunecarea butucului în jos. — Cf. fux. Copileţ s. m. Brad cu două sau mai multe vîrfuri (Cr, PG). Corăm’ s. m. v. corovan. Corcle s. f. Partea din faţă a săniei numiă sandu (Cr, Ms, SI, Bx, Cri). Cordâr s. m. 1. Lemn aşezat în curmeziş pe capetele butucilor din partea dindărăt a unei table la plută (Co, DA, Bh, Cr); v. coardă. 2. Ferăstrău de mînă (Dr). Cordalău s. n. Lemn pus de-a curmezişul în partea dinapoi a unei table de plută, spre a nu permite butucilor să se desfacă în timpul mersului pe apă (Cri). — Derivat de la coardă. Corhăni vb. IV. T r a n z. A transporta lemnele de pe munte în vale, pînă la rampa de încărcare, indiferent dacă această operaţie este făcută cu vitele, pe uluc, pe plănci sau altfel. — Derivat de la corhană „ridicătură, deal", Corhănitor s. m. Muncitor forestier care lucrează la transportul buştenilor de pe munte în vale (VM, Cr, CI). — Derivat de la corhăni. Corhds adj. (despre un teren) Accidentat, plin de rîpi (Br). — Cf. ucr. korh „rîpă, loc prăpăstios". Cormănăş s. m. Plutaş, cîrmaci (Br, Ms). — Cf. magh. kormănyos „cîrmaci". Coroâm s. m. v. corovan. Corovan s. m. Trunchi de brad curăţit de crengi, dar necojit; de obicei i se lasă vîrful netăiat, pentru ca seva din el să se tragă în frunze. în această stare, coaja se usucă şi se lipeşte de lemn atît de tare, încît numai prin cioplire poate fi înlăturată. Lemnul jupit în corovan (adică cu scoarţa uscată pe el) este de calitate superioară (Co, NŞ, GH, Pn, Ms, Cr). Variante: coram (Ms), coroam (Ms). — Din sl. kora „scoarţă, coajă", ucr. korâvyj „aspru, tare, cu scoarţă". Cotroâbă s. f. Cotul unei ape unde malul fiind înalt şi scobit prezintă pericole pentru plute (Cr, CI). Crăulă s. f. v. crivulă. Crengui vb. IV. Tranz. A tăia crengile unui copac. Crivula interj. Semnal folosit de lucrătorii de la uluc, prin care se anunţă că vine la vale un lemn strîmb, care prezintă pericole din pricina mersului său neregulat (Ms, Bş). Variante : gribulă, grivula, crăulă (VM). — Din sl. krivâ „strîmb", cu reprezentanţi în toate limbile slave. Crînced adj. (în ex pr.) Lemn crînced = lemn care a stat mult timp în apă (Co, Pn); v. mîlced, mîlcegai. Cruce s. f. (în expr.) Crucea bradului = vîrful bradului cu crengile în formă de cruce (Ms); v. cal, cătur, pleasnă, spic, vîrşiac. Cubătură s. f. Lemne măsurate, din care se alcătuieşte o plută (Cr, HI). Cubic s. n. Un metru cub de lemn (Cr, Ms, Cri). Cubică vb. I. Tran z* A măsura şi a aşeza lemnele în grămezi de un metru cub. Cucdş s. m. Cui de lemn în care se ţine cîrma plutei; v. furlău, tiuz. Cuhăr s. m. Omul care are grijă de cabana muncitorilor forestieri, le prepară hrana în timp ce ei sînt la lucru etc. (Bh); v. caiman, focar, socaci. Curâr s. m. şi n. Ultima tablă a plutei; v. zadar, t atare. Cursă s. f. (în expr.) Arbore cursă = brad anume pregătit pentru ca insecta numită bostriţă (bostrichus typographus) să-şi depună aici ouăle care urmează a fi distruse. Cuţâc s. m. Lemn de 8 m lungime, care se transportă pe apă fără a fi legat într-o plută, ci liber, în neorînduială, la plutăritul sălbatic (Ms). D Da vb. I.. Tranz. (în e x p r.) A da (pluta) de buză = a îndrepta pluta cu ajutorul cîrmei în spre mal. A da dolie = A îndrepta pluta spreodolie, mai aproape de mal, unde apa-i mai liniştită, ca să-şi încetinească mersul. Academie, Filologie—10 146 V. ARVINTE 146 Dans s. n. Doi sau trei butuci prinşi unul de altul cu cioflînce, formînd un fel de şirag, pe care-1 trag boii la vale de pe munte (GH). Variantă: danţ (SI). Danţ s. n. v dans. Depou s. n. Loc pe malul apei unde se adună mult lemn şi se construiesc plute (DA); v. schelă. Descuplâ vb. I. T r a n z. A detaşa vagonetele forestiere, a decupla (VB). Di mi ca vb. Tranz. A tăia un trunchi în butuci (VS). — Derivat de la mică „firimitură", „bucată mică''. Dişţăpă vb. I. Tranz. A scoate butucul dintr-o groapă atunci cînd el s-a înfipt cu un capăt prin cădere (Cr). Dîştronţâ vb. I. Tranz. A desface lemnele încîlcite şi a le pune în ordine la capătul de jos al ulucului, pentru a nu fi tamponate de cele care vin de sus de pe uluc. — Cf. ştron(, ştronta. Doăscă s. f. Aşchie mare desprinsă dintr-un trunchi la corhănitul pe uluc (GH, Cr, Gl, CI). Variantă: taşcă. Doborî vb. IV. Tranz. A tăia un copac de la rădăcină cu toporul sau cu bes-chia (SI, Ms, Cri). Doborîtor s. m. Muncitorul care doboară copaci (Cri, Hn, Sc, Co, Cr, Chi). — Derivat de la doborî cu suf.-tor. Doborîtură s. f. Pădure trîntită la pămînt de vînt (Sb, Cr). D61ie s. f. Loc liniştit şi, de regulă, adine, într-o apă curgătoare (Cr, CI, PG, Hn, Sc). Variantă; dolii. — Derivat de la dolie. Doli vb. IV. Tranz. A încetini mersul plutei îndreptînd-o către mal ca să se frece de pietre, sau în vreo dolie, unde apa merge mai domol (GH, Hn, Sc). Dolii vb. IV. v. doli. Doşcâ vb. I. Refl. (despre un trunchi). A se despica, a se crăpa (Cr). Variantă : taşcă (Cr). Dragoman s. m. Conducător al unui grup de muncitori forestieri, avînd, în trecut, şi funcţia de intermediar între aceştia şi proprietari. Azi dragomanul este un funcţionar în serviciul întreprinderilor de exploatare forestieră. (în expr.) Dragoman de linie = cel care controlează linia apei, vede dacă sînt «închisori" în drumul plutelor, organizează deschiderea lor, hotărăşte momentul de plecare a plutelor, ţine legătura cu birourile subunităţilor forestiere etc. Dragoman de şchele = responsabilul unei schele mari, unde se construiesc plute. Dragoman de mal = dragoman de schele. (Cri, Cr, CI, PG, CJ). — Termen pătruns din vremea stăpînirii turceşti. Drăciui vb. IV. v. drecelui. Drecea interj. Semnal prin care se anunţă încetarea lucrului pe uluc, pentru a se Dune în ordine materialul lemnos adunat la gura ulucului (Ms, VS, Br, Bh). (în expr.) Habău drecea?, Ohi, drecea, drecea? (Bh), Drecea răcaşti ? (Br). — Cf. s. -cr. dresavati „a dezlega, a desface", dre$iti „idem“. Drecelui vb. IV. Tranz. A pune în ordine buştenii veniţi la gura ulucului (Mst< Cri). Variantă: drăciui (Ms). — Derivat de la interj, drecea. Dreceluire s. f. Operaţia de aşezare a buştenilor la gura ulucului. — Derivat de la drecelui. Drobul vb. IV. Tranz. A aduna mai mult lemn la un loc (Ms). Drod s. n. v. drot. Drot s. n. Sîrmă (Ms, Cr, Os, Gl, PG). Variantă : dţod (Br). — Din germ. Draht „sîrmă", magh. drod. Druc s. n. Grosul apei care iese din hait (Cri). Variantă : truc (Cri). ^ ^ — Din germ. Druck „presiune". TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI / 147 147 Drugar s. m. Lemn subţire de grosimea piciorului (VM). — Cf. ucr. drugal' „lemn pus de-a curmezişul pe plută", drugar „brăduţ tînăr" (Bern., p. 229). Drughină s. f. Lemn subţire şi lung (VJ). Drum s. n. (în expr.) Drum argelat, drum mîzguit, drum pătlăjit, drum ştrefuit =drum forestier cu lemne puse pe el de-a curmezişul, pentru a se uşura transportul buştenilor la vale cu ajutorul vitelor. Dura interj. 1. Semnal prin care se anunţă încetarea lucrului pe uluc la amiază (Ms, Br, VM, Cr, Cj). 2. (P. e x t.) Masa de la amiază a lucrătorilor forestieri. Hai la dura = hai la masă ! — Cf. s.-cr. durai „stai, opreşte !“. Durgalău s. n. Drum de munte cu lemne puse de-a curmezişul din 2 în 2 metri, pentru a uşura transportul buştenilor la vale (Ms). — Cf. ucr. drugal' „lemn pus de-a curmezişul pe plută", drugar „brăduţ tînăr' (Bern., p. 229). Durhă s. f. Butuc foarte mare (Ms, VM, Gm, DC, Cr). (în expr.) Varda druhă sau varda burhă = atenţie, vine pe uluc un lemn foarte mare; v. burhă. — Din ucr. drug, ceh. drouh „butuc, pîrghie" (Bern., p. 229). Duri adv. (în expr.) Am băgat sirma duri = am băgat sîrma prin lemn pînă în cealaltă parte. Am sfredelit duri = am sfredelit străbătînd lemnul pînă în cealaltă parte (Cr). — Din germ. durch „prin". Durjuncă s. f. Lemn lung şi subţire (Cr). Durubăţă s. f. Prăjină (Cr, Cj). [PI. durubeţe]. Durzău s. m. Specie de conifer nedefinită mai de aproape (Ms). F Fansonâ vb. I. v. fasona. Farşin s. n. întăritură de-a lungul malurilor unui rîu pe care se transportă plute (Ms). [PI. farşinurt]. — Cf. germ. Faschine, ital. fascina, fr. fascine. Fasona vb. I. Tranz. A curăţi de crengi un copac doborît, a-1 coji, curma etc. (Ms, Cri, Cr, Sb, Os, Bh, Gl, PG). Variantă : fansona (Bh, Bor). Fasonator s. m. Lucrător care fasonează buşteni (Cri, VM). Făgăt s. n. Loc acoperit cu fagi (Sb, VI, Pn, Co). Făgătiş s. n. v. făgăt. Feşnic s. n. (în expr.) Brad cu feşnic==Brad a cărui tulpină se desparte spre vîrf în mai multe braţe (Gl); v. îngemănat, înfurcit. Feţâr s. n. Gealău pentru netezit scîndurile (Co). [PI. feţare]. Finlandeză s. f. Colibă, baracă forestieră (Br). Firişpdr s. Rumeguş, bucăţele de lemn care cad sub gater (Ms). — Din magh. fureszpor „idem". Fîltău s. n. v. foltău. Fîntlnă s. f. Gol format de butucii mai scurţi din tabla unei plute (Cri, DA, GH, Cr, PG, CI). Fîrlău s. n. v. forlău. Flotant s. m. Construcţie pe malul apei, alcătuită din doi sau trei buşteni legaţi cu un capăt de mal şi cu celălalt lăsat să plutească, de care lovindu-se plutele se îndepărtează către mijlocul apei (GH); v. ş 1 a i d ă r. Fludâr s. n. 1. Tablă alcătuită din mai mulţi butuci, fixaţi cu un capăt de canalul numit şlaiţ (care iese din stăvilar), iar cu celălalt lăsat liber pe apă, avînd menirea de a ajuta pluta care vine cu viteză din hait să se înscrie în curentul de apă al rîului (DA, Cr, GH, Gl, IA). 2. Canalul prin care ies plutele din hait (Cri); v. şlaiţ. Şi flutur zăcător sau flutur fix = o tablă din butuci, la instalaţia numită purif. Variante: fludur, flutur. — Din germ. Fluder „scoc la moară, jghiab care aduce apa la roata morii, canal'. 148 V. ARVINTE 148 Fludur s. n. v. fludăr. Flutur s. n. v. fludăr* Focar s. m. Lucrător, de obicei tînăr, care întreţine focul în baracă, pregăteşte hrana celor plecaţi la muncă în pădure etc. (PG, CI, Gl); v. ca im an, cuhăr, s o c a c i. Foltău s. n. Coajă lungă de brad, folosită adeseori la acoperitul diferitelor adăposturi din munte etc. [PI. foltăie şi foltauă]. Variante ; fîltău (VM), holtău (VM). — Din magh. foit „făşie, zdreanţă", cu suf. - ău (D. Acad., s. v.). Forlău s. n. Cui de lemn în care se prinde cîrma plutei (Br). Variante: fîrlău, furlău (NŞ). Forşuş s. n. Avans din salar primit de lucrătorii forestieri la începutul muncii (Br). [PI. forşuşuri], — Din germ. Vorschuss „idem". Fortoi s. n. Drum lunecos în pantă (Cr). [PI. fortoaie]. Forotoiet adj. Lunecos din pricina înclinaţiei prea mari. (în e x p r.) Loc for-tolet = loc lunecos din pricina înclinaţiei. Fortul vb. IV. Refl. (despre sanie). A aluneca cu partea din urmă într-o parte, a se hărăţi (Cr, Br). Forvas ş. n. Apa care iese prima dată din hait (Cri, Cr). Apa mai subţire care iese din hait înainte de a ieşi grosul ei3 trucul. Apa care vine întîi, fruntea haitului (Cri); v. z ă t o n (3). — Din germ. Vorwasser. Foştă s. f. Scîndură groasă de 5 -6 cm (Ms). Variantă : poştă 2. — Din germ. Pfosten „scîndură groasă". Front s. n. (în expr.) Frontul plutei — linia formată de lemnele cele mai lun^i în partea dindărăt a unei table de plută (NŞ, Cr). Fruntăr s. n. 1» Prima tablă a plutei (Br, Bh, GH). 2. Stîlp care susţine u-lucul (Gm). Frunte s. f. (în expr.) Fruntea haitului = apa care iese întîi din hait. v. forvas. Frunţiş adv. înainte, cu fruntea înainte (GH, Pp). A da lemnul frunţiş =a-l da cu un capăt, cu fruntea înainte. — Derivat de la frunte cu suf. -iş. Fund s. n. Lopată la cîrma plutei (Vs, Br, Cri). Fundaţie s. f. Podea, fundament la întăriturile de pe malul apei, deasupra căruia se pun bolovani, crengi, prundiş etc. (Cr). Fundină s. f. Podea la uluc (VM, Gm, Cr, Bor); v. inimă, îndrea, pînză, p o d i n ă. Fură vb. I. Tranz. (în expr.) A fura cu ţapina= A sălta uşor cu vîrful ţapinei un buştean, mişcîndu-1 în direcţia dorită (NŞ). Furcă s. f. 1. Unealtă de fier sau de lemn cu care se cojesc brazii (VM). 2. Trunchi de brad desfăcut spre vîrf în două sau mai multe ramuri (Cr). Brad cu furcă. Furdului vb. IV. Refl. (despre plută). A cîrmi pluta în aşa fel încît ultima tablă, alunecînd în lături, îşi resfiră pe suprafaţa apei buştenii din care e alcătuită, ca degetele de la mînă. Cînd ajungi pe o ţirmure3 se ţine perelnicu [prima tablă a plutei] în loc 3 zadarul [ultima tablă a plutei] se furduluieşte şi bocurul [pluta] stă pe loc (VS). — Din magh. fordul „a se întoarce, a se roti“. Furlău s. n. v. forlău. Fiisăr s. m. Copac foarte gros la tulpină şi foarte subţire în spre vîrf (Cri, Co). —Derivat de la fus. Futalău s. m. Cui de lemn în care se prinde cîrma plutei (CI); v. cucoş, forlău, ţ e c. Fux interj., adv. „Comandă" prin care se fac atenţi lucrătorii dintr-o echipă să mişte cu ţapinele buşteanul de la capătul cel gros, de la huzăr (cunoscut în toate localităţile anchetate). Ca adv. în expr. ca A da fux, a fura fux, a prinde fux. — Cf. germ. Fuchs, fuchsen „a înşela, a trage pe sfoară"; cf. şi interj, s.-cr. fuk 1 „hop, hopai !cc. 149 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 149 G Galăndăr s. n. 1. Butuc pus pe marginea unui drum forestier. 2. Perete de scîndură pe marginea canalului prin care iese apa din hait (Br). — Din germ. Gelănder „parmaclîc, ghizduri“. Galăţ s. n. Lemn de o anumită grosime, care se transportă la Galaţi. Şi plută de Galaţ (Cr, SI, CI). — Apelativ, de la numele oraşului Galaţi; cf şi turc. kalas „scîndură adusă în Turcia de la Galaţi". Galton s. m. şi n. Butuc lung pînă la 30 m, avînd circa 11 — 12m3 (Gm, Cr, Gl). [PI.galioni şi galioane]. — Din turc. kalion, gr. YaXeum Gangă s. f. v. gîngă. Gărga interj. Semnal prin care se anunţă lucrătorii de la capătul de sus al ulu-cului că pot fi daţi buşteni la vale (Ms, Ma, VM, Co, Chi, Gm, Cr, Sc, PG, Hn, Pp, Bor). Cînd dau drumul unui buştean pe uluc, lucrătorii de sus strigă vardaî Variantă : carga (Bh). — Din ital. carîcare „a încărca". Garniz s. n. Gealău special pentru făcut şănţuleţe în scîndură (Pr, Dc). — Din germ. Karnies „idem". Gaterist s. m. Lucrător la gater (Cr). Găină s. f. (în expr.) Plută găină —plută alcătuită din table cu două rîn-duri de butuci, plută cu „încărcătură" (Cri, NŞ, DA, Gm, Cr); v. g î s c ă. Gălătuş a. m. Lemn scurt, de obicei cioturos, bun pentru foc (Pn, Cj, Gm, Cr, Hţ, Bş, VB, Sb). Gărduş s. n. întăritură de nuiele şi pămînt pe malul apei (Bc). Gătărîş s. m. v. gaterist. Găvozd s. n. Pană de lemn bătută în tăietura făcută cu beschia, pentru a doborî copacul la pămînt (Ms, Cri). Geămbaş s. m. Om voinic şi şiret, conducător de plute. Gemănăr s. m. Trunchi de brad cu vîrful desfăcut în două sau mai multe braţe (Cr, Os). Variantă: gemenar (Cr). Gemenar s. f. v. gemănar. Genune s. f. Loc adînc în parcursul unui rîu unde, adeseori, apa se învîrte (GH, ŞD, Cj, DC, Cr, HI, Bş, PG, Hn). Genunea de la Crucea, de la Colaci, din Cheile Dornei; cea de la Crucea are 73 m adîncime! (ŞD). German s. m. 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului, pentru a micşora viteza lemnului care vine la vale (VS, Ms, Br, Cri, Ma, Cr, Gl, PG). 2. Dispozitiv, numit pe alocurea urs, constînd dintr-un butuc gros, prins de o margine a ulucului cu un capăt, iar cu celălalt lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buştenii corhăniţi şi-şi încetinesc mersul (Cri). Şi german de lemn. 3. Placă de fier cu trei sau patru colţi, aplicată pe fundul ulucului, de care se freacă buştenii şi-şi micşorează viteza (Cri); v. clisă, mîţă, şpantă, ştronţ. — De la numele etnic german, (procedeele acestea tehnice fiind aduse pentru prima dată la noi de lucrătorii germani). Ghernă s. f. închisoare de plute, zahată (ViM). — De la toponimicul Gherla. Ghiâră s. f. Unealtă de fier pentru curăţit coaja de pe copaci. Ghîdărăîe s. f. Un fel de cerdac la baraca făcută de muncitorii forestieri din Maramureş (Ms, Cr, Chi). [PI. ghidării]. Variante : gadaraie (PG), gladaraîe (Gl). — Cf. germ. Gatter „parmaclîcCf + suf. -ei. Gîngă s. f. Scobitură făcută în butuc cu toporul, în care se bagă vîrful ţapinei la voltat etc. (Cr). Variantă: gangă (Ms). Gînf s. n. 1. Nuia flexibilă, pîrlită în foc şi răsucită, care servea altădată la legatul buştenilor dintr-o plută (Ms); v. plohuz. 2. Sîrmă groasă pentru legat plutele, şprangă (Co, Gm, Hn). 3. Al treilea butuc (numărînd de la margine) în tabla unei plute, 150 V. aRvintE 150 mai lung decît celelalte, de care se leagă tabla următoare (Cr). (In e x p r.) A lua [pluta] în gînj =a învîrti o tablă a plutei pe apă în aşa fel încît să vină cu partea mai îngustă, cu buza, la vale (Cr). Gînjăr s. m. 1. Sîrmă groasă cu care se leagă între ele tablele plutei, şprangă (GH, NŞ, Co, Cr, Bş). 2. Al treilea butuc (numărînd de la margine) în tabla unei plute, mai lung decît celelalte, de care se leagă cu sîrmă groasă tabla următoare; fiecare tablă are doi gînjari (Cr, HI, Sc, Gl, CI, PG); v. cheutoare, gînj, poştă2, ş p o n t, ţ u b 1 a n ţ. — Derivat de la gînj cu suf. -ar. Gîrneţ s. n* Lemn tare, de rădăcină, din care se fac cozile de ţapină (Cr). Gîrtân s. m. Poreclă dată plutaşilor de la munte de către plutaşii originari din satele aşezate mai jos de Piatra Neamţ (Cr). Gîscă s. f. (în expr.) Plută gîscă=plută alcătuită din table cu două sau mai multe rînduri de butuci, plută cu „încărcăturăce (Cri); v. găină. Gîzăr s. m. 1. Insectă care atacă arborii (Ms, VM). 2. Copac atacat de insecte (VJ, VM). — Derivat de la gîză cu suf. -ar. Gladarăie s. f. v. ghidăraie. Glămbă s. f. Cîrlig de fier la capătul şprăngii, cu care se prinde pluta la mal (Ms); v. c a n c e. Grăiner s. m. şi n. 1. Lucrător german specializat în munca forestieră (Gl). Un fel de oameni de prin Germania ; vorbeau ca nemţeşte (Ms). 2. Lucrător specializat în munca la pădure, venit de la „margine", de la hotarul cu Italia. Graineri erau oamenii aceia străini, care erau de la margine... de pe lingă hotar cu Italia. Vorbeau aşa ca pe sloveceşte, dar amestecat vorbeau ei de rîndul lor. Nu era vorba chiar slovecească limpede ; nu înţelegeai bine de-i rusească, ori slovecească, ori polecească. Lucrau la întreprinderi, erau meşteri aceia. Orice fel de lucru ştiau să construiască. Acuma s-au tras la locuinţele lor de unde au fost (Ms). 3. Lucrător forestier italian (Bh, JA). 4. Podeţ ridicat peste uluc, pe care se circulă în timp ce se corhănesc buştenii. Talienii i-au pus numele [grainer] (VS). 5. Ţapină de o construcţie aparte, pe care subiectul nu a putut să o precizeze. Asemenea ţapine erau aduse din Italia (Ms). 6. Butuc gros la poarta haitului numită şoştoacă, prin care iese apa o dată cu plutele (Br). 7. Sîrmă groasă, lungă de 30—40 m, cu un cîrlig la capăt, servind la ancoratul plutei la mal; şprangă (Br, Cri). 8. Odgon de tei sau de cînepă pentru legat pluta la mal (PS). Vorba aceasta este pe nemţeşte (NŞ). 9. Nuia flexibilă, pîrlită în foc şi răsucită, care se folosea înainte la legatul butucilor dintr-o plută, pentru ca aceasta să nu se desfacă în timpul mersului; gînj (Cri). 10. Perete de scîndură la hait (străvilar), în care loveşte mai întîi apa (GH). 11. Ţăruş de lemn cu ajutorul căruia se fixează butucul denumit cordar sau pilhă în partea din urmă a fiecărei table la plută (ŞD). [Pl« graineri şi grainere). — De la primele trei sensuri, care stau în legătură cu numele provinciei Craina din Jugoslavia, unde trăiesc sloveni, alături de germani sau italieni, s-au derivat sensurile celelalte care denumesc obiecte sau procedee tehnice introduse pentru prima dată în munţii noştri de graineri sau craineri (Anal.). în aceeaşi situaţie se găsesc termeni ca german, neamţ, ştronţ. Grănda interj. (în expr.) Tira-granda! = trage mult, incontinuu. Semnal prin care se anunţă lucrătorii dintr-o echipă să tragă buşteanul în lungul lui, într-o mişcare neîntreruptă (Br); v. t i r a. — Din ital. grande „mult" ; în dial. veneţian granda „idem". Grăinăresc adj. Care este specific grainerilor (GH, Cri, Cr, Gl, CI, PG). (în expr.) Legătură grăinărească = un anumit fel de a lega două capete de odgon sau de şprangă, practicat de lucrătorii veniţi din Craina. Şi legătură găinărească (Cr). De aici, găină, gîscă. -- Derivat de la grainer. Gridă s. f. scîndură groasă de 6—7 cm (Ms). — Cf. bg. gredâ „bîrnă", s.-cr. greda „idemcc (Bern., p. 349). Grif s. n. Par cu un fier ascuţit la un capăt, pentru ridicat buşteni sau pentru oprit pluta la mal (Cri, Ci, GH, NŞ, Co, Chi, Cj, Gm, Cr, HI, Bş, Bh, IA). — Din germ. Griff „mîner, toartă, coadă". Grivulă s. f. v. crivulă. Habâu interj v. habauf. Habâuf interj. Semnal prin care se anunţă încetarea lucrului pe uluc în cazul cînd s-a produs vreo stricăciune, vreun accident, sau cînd e nevoie de o pauză pentru a se pune în ordine materialul lemnos adunat la gura ulucului (Ms, Vm, Cr, Chi, Gm, etc.). (în e x p r.) Bâuf ucinaş ! = se strigă atunci cînd s-a întîmplat vreun accident pe uluc (Ms). Habău bizuni !, bauf bizuna ! (Bh, IA), bauf vizuna ! (IA) = să se înceteze orice activitate pe uluc, căci cineva se află în mare primejdie. Habău drecea, drecea! = să se o-prească lucrul pe uluc, pentru că e nevoie de o pauză spre a se pune în ordine lemnele sosite la gura ulucului (Ms, VS). Variante : Abauf (Ms, Cri, Co, Sb, Sc, Gl, CI, PG, Hn, Pp, Bor), abăuf (Gm), ăbăuf (PG), bauf (Sc, Sb, Pp, Ms, Ma, Hn, Bor, Bh, Gl, CI, IA, Cri), bauf (Bh), boaf (PG), habâu (Gm), habău (Br, Ms, Cr, Chi, ViS, VM), hăbau (Ms), hăbăuf (Cr), hăbăuu (Cr), îmbăuf (CI). — Din germ. aufheben „a suspenda, a anula, a face să înceteze o acţiune ordo-nată'anterior", imper. hebe auf ! Habău interj, v. habauf. Hăbău interj, v. habauf. Hăbăuu interj, v. habauf. Hait s. n. 1. Stăvilar, zăgaz pe parcursul unui rîu, avînd menirea de a reglementa debitul necesar de apă pentru plutărit. 2. Apa care porneşte o dată din stăvilar. N-a venit încă haitul (Br). — Probabil din magh. hajtani (D. Acad.). Halbă s. f. Lemn foarte subţire (Ms)* — Din germ. Halb „jumătate". Hamfău s. n. Lemn pus de-a curmezişul pe tînjală, putîndu-se mişca înainte şi înapoi. La noi spunem hamfău, la Maramureş orlciuc (Cri); v. ş pil vag, ţufircă [PI. hamfâie3 hamfauă}. — Din magh. hamfa „idem". Harbir s. 1. Plute sparte şi amestecate cu mîl, cu crengi etc. 2. Bagaj, calaba-lîc (Co). Harmăsar s. m. Lemn gros pus de-a curmezişul buştenilor care formează pluta, peste care se pun alte lemne, la pluta cu „încărcătură" (Cr); v. berbec3. Hăşcă s. f. 1. Brad alb (Cr, Os). 2. Lemn gros cu multă apă într-însul (PG). Hăşchie s. f. v. aşchie* Haştezeu s. n. Tractor pe şenile, folosit la desfacerea „închisorilor" de plute (Cr). — De la iniţialele întreprinderii producătoare. Hăbăuf interj, v. habauf. Hăitâş s. m. Lucrătorul care îngrijeşte haitul (VS). Hălcf vb. IV. Tranz. A tăia un lemn dintr-o singură lovitură cu toporul (Os). Henteu s. n. Partea din urmă a sanciului (NS, Co). [PI. henteie], Heredeil s. n. Bucată de lemn nefolositor (NS). [PI. heredeie]. Hîţă s. f. Torent pe unde se dau la vale lemnele de pe munte sau drum pe unde se tîrăsc buştenii cu vitele (Cr, Gl, PG, CI, Pp). Variantă : hîţoagă. Hîţoâgă s. f. v. hîţă. Hlom s. n. lom. Hlomărie s. f. Loc acoperit cu vreascuri. — De la (h)lom cu suf. -arie. Hlomuros adj. (despre un loc) Cu multe vreascuri pe el (ŞD, Cr). Ho-o interj. Strigăt prelung, folosit de muncitorii la pădure cînd vor să ridice toţi deodată un butuc. Hoârnă s. f. Copac răsturnat de vînt (Co). Şi pădure' răsturnată de vînt. Hoarnă-i ziceau bătrînii, acu-i spunem răsturnătură (Co). Hohî interj, v. ohi. Holtău s n, v. foltău. 152 V. arvinte 152 Homoăncă s. f. Hait, opust, stăvilar, zăgaz (Ms, Cri, GH, Co, Cr). v v — Cf. ceh. ham „stîlp, pilon", hamovati, hemovati „a stăvili", hamovacka, he-movacka „obstacol" (Bern., p. 376). Hoţ s. m. (în e x p r.) Hoţul apei = locul unde apa-i adîncă şi iute, firul apei. Ia-o mai la hoţul apei! (Cri); v. fir, matcă, şf or, şipot, şnur, strungă, talant. H6zaş s. m. Plutaşul care stă pe ultima tablă a plutei, dălcăuş (VS). — Din magh. Hreădă s. f. Stîncă colţuroasă la marginea apei, de care se pot izbi plutele (Cri). — Din ucr. hriâda. Hresturi s. n. Vreascuri (PG). Huc s. n. 1. Aşchie care sare sub loviturile toporului (CO, Cr). 2. Pămînt ars care se aruncă iarna pe uluc sau pe o pantă, spre a evita alunecarea prea mare a buştenilor. (Br, SI, Ma, GH). 3. Pantă, loc înclinat, pantă, mare la uluc (Ms, VS). Hucâr s. m. Lucrătorul care aruncă iarna pămînt ars (huc) pe uluc (VS, Ms, GH). Hucarii ţipă îeara pe huc (Ms). — Derivat de la huc cu suf. -ar. Hucărl vb. IV. Tranz. A azvîrli pămînt ars (teară) pe o pantă, ca să se micşoreze viteza buştenilor corhăniţi (GH). — Derivat de la hucar. Huiâ interj. Semnal prin care se cheamă lucrătorii la masă (Gl). Hlista interj, (strigată de două sau mai multe ori) Semnal prin care se anunţă lucrătorii de la capătul de sus al ulucului să dea drumul la mai multe lemne la vale (Ms). (în e x p r.) Cînetău husta, husta ! = atenţie, să se dea mai multe lemne la vale pe uluc. — Din ucr. husta „des", „repetat". Hup s. n. Manivelă care poartă pînza la gater (Bă). [PI. hupuri]. Huzăr s. n. 1. Capătul gros al unui butuc (în toate localităţile anchetate). Copacul trebuie să-l dai cu huzărul la vale pentru corhănit (HI). 2. Ultima tablă a plutei, curar (Sb, Hn). Variante : huzur (HI, Sc, CI, Bh, CI, Bor), liuzîr (Chi). — Din ucr. huzer „idem". Huzăreăncă interj. Semnal prin care se anunţă venirea unui lemn pe uluc cu huzărul înainte (Ms). Şi barda huzăreanca 1 = idem (Ms). Huzur s. n. v. huzăr. Huzureăn s. m. Buştean care vine cu partea mai groasă înainte pe uluc (PG, Hn, Ma, Br) — Derivar de huzur cu suf. -ean. Huzuri vb. IV. Tranz. A tăia capătul gros al unui buştean, a-i tăia huzărul (Cr). — Derivat de la huzur. I lagăr s. m. Pădurar (VS). — Din germ. Jăger „idem". Iescăr s. m. Brad putred, cu iască pe el (VS, Ms, Br, Bc, GH, Pp). — Derivat de la Iască cu suf. -an Inimă s. f. (în expr.) Inima ulucului, inima rizului = podeaua ulucului. Inima rizului (~ ulucului) se face de fag, că nu scămeşte (Ms); v. fundină, p î n z ă. Iniper s. m. v. iper. Inşlos s. n. v. înşldsăn. Inşlosăn s. n. Lemn care uneşte cei doi pereţi de bîrne ai construcţiei de pe malul apei numită căşiţă (Cri); v. ainştiţ, ainştrih, şferboung. Variantă : inşlos (PS). Cf. Germ. schliessen, Schloss etc. Iop s. n. v. iops. Iops s. n. Proptea, lemn înfipt în pămînt ca să sprijine ulucul pe care să transportă butucii din pădure (VS, Ms, Br, Cri). Variante : iop (VS) liop. fper s. m. Brad ţepos, din fructele căruia se face rachiu (CI* Gl, PG). Variantă : iniper (Gl). î îmburdă vb. I. Tranz. A doborî un copac la pămînt (Ms). îmbâuf interj, v. habauf. împăna vb. I. Tranz. 1. A lega butucii cu sîrmă la ambele capete ale tablei, ca să nu se desfacă (Bh). 2. A priponi plutele la mal una lîngă alta, în aşa fel încît tablele din faţă ale mai multor plute să vină la un mal, iar cele din urmă la malul opus. împănătură s. f. „închisoare1* de plute, plute sfărîmate (Cr). — Derivat de la împăna. împlîntâţie s. f. Plantaţie de puieţi de brad (IA, Hn). Variantă: plîntaţie. încărcătură s. f. 1. Mai mulţi butuci puşi deasupra unei table la plută ; v. găină, g î s c ă. 2. Lemne groase aşezate ca întăritură la coturile ulucului pe care se aduc butucii de pe munte în vale. închisoare s. f. Plute desfăcute, încălecate unele peste altele, împiedicînd circulaţia pe apă; v. ghernă, zahată. încreştă vb. Tranz. A face cu toporul o scobitură în tulpina unui copac înainte de a-1 tăia cu beschia, a-i face o tapă (SI). îndreă s. f. Fundul ulucului, podeaua pe care se dau buştenii la vale (Br) v, inimă, pînză, podină, rizancă. îngemănat adj. (în expr.) Brad îngemănat = brad a cărui tulpină se desface în două sau mai multe braţe (VS, PG); v.f eşnic, gemănar, înfurcit, înfur-c itură. înfurcit adj. (în expr.) Brad înfurcit = brad a cărui tulpină se desface în două sau mai multe braţe (VS, Ms); v. feşnic, gemănar, îngemănat, în-f urcitură. înfurcitiiră s. f. Brad a cărui tulpină se desface în două sau mai multe braţe (VS); v. feşnic, gemănar, înfurcit, îngemănat. înţărcălăt adv. Din loc în loc, ici şi colo. Copacii [atacaţi de insecte] se taie în-ţarcalat, pentru de-a se băga musca-n ei (HI). întîmpinor s. m. Antrepenor, cel care conduce lucrările într-o pădure (Gl). înţurigă vb. I. Tranz. A da caii îndărăt, strigînd ptruu ţuric! (Ms). — Derivat din germ. zilriick „înapoi'*. J Jalob s. n. 1. Canalul prin care ies plutele din hait (Br); v. canal, f 1 u d ă r, radier, şintafăl, şlaiţ. Variantă : jilov (Cri). — Din ucr. jolib, jolob „canalce. Jandâr s. m. Butuc înfipt în pămînt pentru a sprijini lemnele dintr-o stivă (VS, Ms). — Din jandarm. Jărcă s. f. Poreclă dată plutaşilor de la Piatra-Neamţ la vale, de către cei de la munte (PG). Jarpăn s. m. Poreclă dată plutaşilor de la Piatra-Neamţ la vale, de către cei de la munte (PG). Jăchiîâr s. m. Băţ înfipt într-unul din butucii plutei, pe care îşi pune plutaşul hainele etc. (Co); v. sărcier. — Derivat de la jăchilă „bagaj, calabalîc". Jbănţui vb. IV. Tranz. A fixa butucii unei table de plută cu ajutorul unor cuie de lemn (la plutele din vechime) (Ch). Jghiab s. n. Uluc prin care se dau lemnele de pe munte în vale (Gm, Cr, Bş). [PI. jghiaburi]. Jlip s. n. Uluc pe care se dau lemnele la vale de pe munte (SI, NŞ). Jilip de apă şi jilip uscat (NŞ). [PI. jiii puri]. Variantă: şlip (VM). — Din magh. zsilip „idem‘c, care stă în legătură cu jâ ib, jolob, din ucr. Jilov s. n. v# jalob. Jlaiţ s. n. v. şlaîţ. 154 V. ARVÎNTE 154 Jmetelin s. m. O specie de brad nedefinită mai de aproape (ID). Jneâmăt s. n. îngrămădire de plute sfărîmate, crengi, pămînt etc., aduse de apă şi depozitate la o cotitură a rîului (Bc, Ch, IA, Co, CI, Pn, Ci). Joăpă s. f. Creangă uscată, căzută la pămînt (Cr). Jos interj. Semnal folosit în timpul mersului cu pluta, prin care se anunţă o plută care vine din urmă să-şi încetinească mersul îndreptîndu-se către malul apei spre a se freca de bolovani (Cri). Jug s. n. 1. Lemn mai scurt decît călădăul, pe prima tablă a plutei, peste care se aşază cîrma (Cri, DA, HI, Sc, Bh, CI). 2. Dispozitiv la gater în care se fixează pînza care taie scînduri. Julău s. n. Unealtă pentru cojit copacii (ViS, VJ); v. răzuş, sapalău, ş i 1 e r. [PI. julâie], Juvleică s. f. n. şofreică. L Labă s. f. întăritură făcută din lemne, pietriş, crengi etc., de o parte şi de alta a construcţiei numită purif, aproape de malurile rîului (Gm, Cr). Lac s. n. Loc liniştit în apă unde se construiesc plute (Ms); v. hait. Lagăr s. n. Lemn de grosime potrivită, folosit la încărcatul vagonetelor; cu un capăt se fixează pe vagonet şi cu celălalt pe pămînt, iar buştenii sînt rostogoliţi pe el cu ţapinele. v. b a 1 a n c e. Lanţ s. n. Sîrmă groasă cu care se leagă pluta, şprangă (Co, Cr, NŞ). Laz s. n. Loc de pe care s-a tăiat pădurea (VS, Br). Lăturaş s. m. Lemn pus pe marginea ulucului pentru a nu permite buştenilor corhăniţi să sară în lături (PG); v. argea (2) mărginar, strajă, viră. Leâfă s. f. Lopată la cîrqia plutei. Cîrma are condei şi lopată sau leafă; noi zicem lopată, cei de pe Bistriţa zic leafă (GH). — Din germ. Loffel „lopată". Leasă s. f. întăritură din nuiele împletite, de-a lungul unei ape (GH, Cr). Lega vb. I. Tranz. A construi o plută. Legător s. m. Lucrător care construieşte plute (Cri, Cr, Co, Hn, Bh). — Derivat de la lega. Letea (în expr.) Lemn letea = lemn subţire, sub 23 cm grosime, folosit la fabricarea hîrtiei (Cr, HI). Asemenea lemne se trimit la fabrica Letea (HI). — De la numele propriu Letea, devenit apelativ. Limbă s. f. Fier ascuţit la cioflînc, care se bate în lemn (Ms, Cri, NŞ); v. pană. Liop s. n. v. iops. Lom s. n. Vreasc, gătej (Ms, Ma, VM, Br). Variantă: holm (Cri, VJ, PS, Co, Pn, ŞD, Cr). — Din sl. lom&. Lot s. n. Porţiune de pădure pe care o taie o echipă de lucrători forestieri (PG); v. parcelă, plasă, porţie. Luci s. m. Pin (IA). (în expr.) Brad luc = brad alb. — Cf. sl. luca, rus. luca, lucina „aşchie de brad", ucr. lucyna „idem“, ceh. louc „brad, lemn răşinos de brad“ (Bern«, p. 742). Lujniţă s. f. Locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună buştenii spre a fi apoi daţi la vale (VS, Ms, Br); v. bofîntău, buhai. — Din ucr. lumina „poiană, loc unde s-a tăiat pădurea", un diminutiv lu^niţa sau luzniţa. Lungă interj. Semnal folosit de lucrătorii forestieri; probabil e sinonim cu fux ! (Ml). Lungon s. n. Lemn lung şi subţire. M Magazin s. n. Alimentele pe care le primeşte lucrătorul forestier pe timp de o săptămînă (Ms, Ci, CI); v. premîndă. Malarină s. f. Un fel de topor cu gura lată, folosit la tăiatul crengilor de pe trunchiuri (NŞ, HI, Gm). Variantă: manolina (G.T.L., 64). — Din ital. mannaia „secure, satîr“, manalina „toporaş, bărdiţă". Maneâ s. f. Lemn nu prea lung, cam de 6—14 cm grosime, folosit uneori la dedicarea greutăţilor (Ms, Cri, NŞ, VM). [PI. manele]. Maniculănt s. m. v. manipulant. Manipulânt s. m. Conducătorul unei lucrări de exploatare forestieră; v. dragoman, z av i ţ. Variantă: maniculant (Br). Manivelă s. f. Lemn care transmite mişcarea de la roata numită buzdugan la jugul cu pînza care taie scînduri (ŞD, Co); v. coJătău, hup, ştangă, şuştang. Manolina s. f. v. malarină. Marcă vb. I. T r a n z. A însemna hotarul unui parchet făcînd cioplituri cu toporul pe anumiţi copaci (Ms). Marina interj, şi adv. Semnal prin care se anunţă lucrătorii dintr-o echipă să învîrtă buşteanul pe loc cu ajutorul ţapinelor (în toate localităţile anchetate din bazinul Bistriţei). Ca adv., în e x p r. ca a da un lemn marina. Marină vb. I. T r a n z. A da un lemn marina, adică a-1 învîrti în acelaşi loc cu ajutorul ţapinei (Ms, HI, Cr, Co, Gl, PG, Bor). Mătcă s. f. (în exprf) Matca apei = firul apei, locul unde apa este mai iute şi mai adîncă (IA, Bh). Măiugă s. f. Ciocan pentru bătut „penele" uneltei numită cioflînc în buşteanul ce trebuie tras la vale cu vitele ; v. puşcă. — Din s.-cr* maljuga. Mănuşă s. f. Lemn care susţine jugul cu pînzele Ia gaterul ţărănesc de apă (IA). Mărgelă va. I. Tranz. (învechit) A nivela buştenii la capătul din faţă al tabelei de plută, ca să se fixeze bine chingile (CI). Mărgelătură s. f. Cioplitură făcută cu toporul la capetele din faţă ale buştenilor dintr-o tablă de plută, pentru a fixa mai bine chingile. Mărginăr s. m. şi n. 1. Lemn pus pe marginea drumului, a ulucului, a plutei etc. 2. A doua scîndură care se taie dintr-un butuc la gater (Cr). Variantă u mărginaş (PG). Mărginăş s. m. v. mărginăr. * Măsurător s. m. (în e x p r.) Măsurător de plute = funcţionarul silvic care are obligaţia de a determina volumul materialului dintr-o plută (Cr). Mena interj, (se strigă de două sau mai multe ori) Semnal prin care se anunţă lucrătorii care muncesc la corhănitul buştenilor pe uluc să dea la vale cît mai multe lemne, pentru că treaba merge bine (Gm, CI, Pp). — Din ital. menare „a mîna, a face să meargă". Mereu adj. (în expr.) Lemn mereu = lemn rotund, nedespicat (Pp, Cr, Co). Pădure mereie = pădure întinsă, imensă, continuă. Metăr s. m. Compas cu deschizătura de un metru, folosit de lucrătorii de la pădure (Ms, Cri). — Din germ. Meter „idem". Metărâr s. m. Lucrătorul forestier care taie lemne de foc în lungime de 1 metru (Ms). — Derivat de la metăr cu suf. -ar. Miez s. n. (în expr.) Miez de capcă = scobitură făcută cu toporul într-un trunchi, în care se introduce vîrful ţapinei la ridicat (Ms). Mijlocăr s. n. Tablă de la mijlocul plutei (în toate localit. din bazinul Bistriţei) — Derivat de la mijloc cu suf. -ar. Mîcegâi s. m. v. mîlcegai. Mîglăş s. m. Lucrătorul care ia în primire lemnul de la cărăuş şi-l aşază în grămezi (Ms). — Derivat de la mîglă cu suf. -aş. Mîglă s. f. Grămadă, morman de trunchiuri (Ms, Ma, DC, Cri). Şi (în expr.) Stivă mîglă sau stivă la mîglă = stivă clădită pe mîzgari; v. bucin. — Cf. ucr. megla „grămadă de trunchiuri", magh. magl(y)a „idem". Mîgli vb. IV. Tranz. A aşeza butuci unii peste alţii în formă de mîglă (HI). — Derivat de la mîglă. 156 V, ARVINÎE 156 Mîglesc adj. (în expr*) încheietură mîglească = un anumit fel de încheietură a bîrnelor care alcătuiesc pereţii la casă (HI). — Derivat de la mîglă. Mîjă s. f. 1. Sevă de copac, mîzgă (Ms, Gm, Ql). 2. Scoarţă de copac (Bh) 3. Cerc concentric la trunchiurile de arbori (Cr). iWîlced adj. (în expr.) Lemn mîlced = lemn cu multă apă în el, lemn care a stat mult timp în apă (Co, Pn, NŞ). Mîlcegâi s. n. Lemn ud, putregăios (Cr). Variantă: mîcegai (PG). Mîlcegăios adj. Ud, cu multă apă. Lemn mîlcegăios. — Derivat de ia mîlcegâi cu suf. -(i)os. Mîlcezit adj. (în expr.) Lemn mîlcezit = lemn foarte greu (pentru că are foarte multă apă în el). Mînz s. m. v. mînzoc. Mînzoc s. m. Capăt de lemn care se adaugă unui butuc din plută, pentru a-1 face mai lung (IA, DA, PG, NŞ) ;v. bîrcăţăl, cleiţăr. Variantă : mînz. Mîţă s. f. 1. Uneltă alcătuită dintr-un cîrlig gros de fier, prins pe o coadă de lemn, servind la rostogolitul buştenilor (VM, GH, Os, HI, VI); v. căţauă. 2. Potcoavă cu 4—6 colţi (sau hacuri), pe care lucrătorii la pădure sau plutaşii şi-o prind de încălţăminte ca să nu alunece în timpul muncii (Gh, HI, VI, Os, VM). Mîţa are o placă, două torţi şi patru hacuri (Co) ; v. potcoavă. 3. Placă de fier cu unul sau mai mulţi colţi, fixată pe fundul ulucului, pentru a micşora viteza lemnului corhănit (VS, Ma, Ms) ; v. clisă, german, şpantă, ştronţ. 4. Dispozitiv constînd dintr-un butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului şi cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micşora viteza buştenilor corhăniţi; v. ba la rină, urs. Mîzgâr s. m. Lemn rotund, cojit, nu prea gros, pus de-a curmezişul pe drumurile de munte, spre a ajuta la alunecarea buştenilor la vale sau folosit drept căpătîi cînd se construieşte o plută, se clădeşte o stivă de butuci etc. 2. Lătunoi, scîndură de la marginea trunchiului intrat în gater, cu marginile neregulate (Ms, Br). — Derivat de la mîzgă su suf. -ar. Mîzgă s. f. Sevă de copac (NŞ, GH, Cr, Os, PG, DC). (în e x p r.) Mîzgă întîi=seva bradului pînă în iulie; e mai abundentă. Mîzgă a doua = seva bradului din iulie pînă în septembrie; v. mîjă (I). Mîzgări vb. IV. Tranz. A aşeza mîzgari de-a curmezişul drumurilor de munte pentru a uşura transportul lemnelor cu vitele la vale (Cri, Co). (în expr.) Drum mîzgărit = drum de munte cu lemne puse de-a curmezişul; v. drum. Variantă: mîzgui (Co, NŞ, Gm, Cr, HI). Mîzgui vb. IV. v. mîzgări. Mocnit adj. (în expr.) Lemn mocnit = lemn îmbibat cu apă, lemn mîlced (VJ). Moldova s. (în expr.) La Moldova ! = la stînga! Semnal folosit de plutaşi pe Şiret, de la Focşani pînă la Galaţi, unde altădată acest rîu servea drept graniţă între cele două provincii romîneşti. Moldoveni (în expr.) La Moldoveni.1 = la stînga! Semnal folosit de plutaşi pe Şiret, de la Focşani pînă la Galaţi, unde altădată acest rîu servea drept graniţă între cele două provincii ; v. moldova. Montă vb. I. Tranz. A construi, a lega o plută (Ms); v. lega Moroctit s. n. Topor special, adus de lucrătorii italieni, nedefinit mai de a-aproape (Ms). Mucegai s. n. Lemn putred, cu multă apă într-însul (PG'. Muche s. f. O parte a uneltei numită ţapină, care, la ridicatul buştenilor, se sprijină pe pămînt; călcîiul ţapinei (Ma, Os, Ms). Mucher s. m. Lemn lung, pînă la 12 cm diametru (DA). (în expr.) Plută de mucheri = plută formată din lemne lungi, rotunde şi nu prea grpase (NŞ). — Derivat de la muchie. Muner s. n. Beschie pentru un singur om (Ms). Munte s. m. (în expr.) La munte = la dreapta ! Semnal folosit de către plutaşii de pe Bistriţa ;v. munteni, muntenia, pădure. 157 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 157 Muntenia (în expr.) La Muntenia! = la dreapta! Semnal folosit de către plutaşii de pe Şiret (Gl) ;v. munte, munteni, pădure. Mursă s. f. Sevă de copac (Ms); v. mîjă, mîzgă. Musteăţă s. f. v. mustereţi. Mustereţi (în expr.) La mustereţi! = semnal prin care se anunţă, la coturile apei, că pluta (de fapt din prima tablă a plutei) trebuie îndreptată, prin vîslire, în spre partea unde fundul rîului e mai ridicat, aşadar tocmai în spre malul contrar celui în care bate firul apei. Se evită astfel izbirea primei table de mal şi spargerea plutei (NŞ), Cuvîntul îi de la musteăţă, pentru că musteaţa-i mai sus (NŞ). Şi Sus Ia musteăţă (DA, Bh), ţine la musteăţă (Bh) ţine musteăţă (Hn). Muştereătă s. f. Seva de paltin care se bea pentru că-i dulce (CI). Muşti vb. IV. Tranz. A repara stricăciunile la scocul de apă, astupînd găurile etc. (Ms). N Naţfaihi interj, v. nesfaihi. Neamţ s. m. 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micşora viteza lemnului care vine la vale; v. german (1), ş toi. 2. Proptea la ulucul construit pe un teren accidentat (VS). 3. Par cu ajutorul căruia se doboară copacul tăiat cu beschia, cînd acesta nu cade singur. 4. Căpiţă mică de fîn, clădită pe un prepeleac (un brad tînăr, căruia i s-au lăsat cepuri cam de 10—15 cm, în care se pun palele de fîn). — De la numele etnic neamţ, prin transformarea lui în apelativ (ca şi în cazul cuvintelor german, crainer, galaţi letea etc.). Nesfaihi interj. Comandă strigată sacadat de conducătorul unei echipe de lucrători forestieri la manipulatul buştenilor cu ajutorul ţapinelor, atunci cînd efortul echipei trebuie depus tot deodată. — Din germ. Eins+ zwei+ hi! O Obîrlâdă s. f. încărcătură la plută, lemne puse deasupra pe plută (VS). — Din germ. Oberladen „idem". Obîrşie s. f. Locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună trunchiurile înainte de a fi date la vale (Pp) ;v. bofîntău, buhai, lujniţă, parcană2. Oblu adj. (în expr.) Lemn oblu = lemn care are cam aceeaşi grosime de la tulpină pînă aproap'e de vîrf. Şi Pădure oablă = pădure ai cărei copaci sînt cam de aceeaşi grosime (Cri, Ci, Cr). Oborî vb. IV. Tranz. A doborî un copac (Ms). Ocinâşă interj, v. ucinaş. Ohi interj. 1. Semnal prin care lucrătorii de la uluc confirmă că au înţeles „comanda" care le-a fost transmisă anterior (Bh, CI, Br, Ms, Bor, Cl, Hn, Pp, VŞ). 2« Semnal prin care se anunţă încetarea trimiterii lemnelor pe uluc, (Co, Cr, Gm). (în expr.) Ohi drecea = semnal prin care se anunţă încetarea lucrului pe uluc, pentru a se pune în ordine materialul lemnos corhănit la gura ulucului. Ohi chira, (tira) = semnal prin care santinelele anunţă oprirea unui buşten pe uluc; pentru continuarea lucrului e necesar ca o echipă de muncitori să vină şi să-l tragă deoparte. Variante: ahi (Co, Gm, Cr, Sc), hohi. — Cf. ital. ohe ! Olari vb. IV. Tranz. A rotunji cu toporul capetele trunchiului, pentru a-1 feri de izbituri în timpul mersului la vale (Os, GH, Bh, Cr, Sc, CI, PH, Gl). Faci capătul lemnului ca o oală (NŞ). Variantă: oii. — Derivat de la oală cu suf.-ari. Oii vb. IV. v. Olări. Opâcină s. f. Cîrmă la plută (VS, Ms, Br). — Din ucr. opâcina „vîslă, lopată". Optăncă s. f. Lemn de 16 m lungime (VS). Opust s. n. Zăgaz, stăvilar, hait (NS, GH, Pp)« 158 V. ARVINTE 158 P Pais interj, s. şi adv. 1. Semnal prin care se anunţă lucrătorii dintr-o echipă să tragă buşteanul cu ţapinele în lungul lui, săltîndu-1 uşor de la pămînt (VS, Cri, Gm, Cr, Gl, CI, PG, HI, Sc, Pp, IA, Bor). (în e x p r.) Pais înainte ! (Vs, Cr, CI, Bor). Paîs înapoi ! (VS). Ca adv. (în e x p r.) A da pais, a prinde pais (Cr) a trage pais (CI, Pp). 2. Capăt de lemn care se pune sub ţapină cînd se ridică un buştean (NŞ, CI). Pajişte s. f. Ţărmul drept al rîului unde se pot ancora plute (NŞ, Bh). Palanca s. f. Pădure doborîtă de vînt (Cr) ; v. căzătură, .doborîturâ, picătură, plavie, răsturnătură. Palintăr s. n. Masă în baraca muncitorilor forestieri, pe care se răstoarnă mămăliga (Str). — Din ital. polentaro, de ia polenta „mămăligă". Palii ga interj. Strigăt prin care conducătorul unei echipe anunţă pe lucrători să introducă ţapinele sub buşteanul pe care-1 mînuiesc şi să ridice în sus, astfel ca lemnul alunecînd să se deplaseze în direcţia dorită (VS, Ms, Br, NŞ, Gm, Cr, PG, HI, Bh). Şi Paluga la pădure ! (Co). Variante : palunga (Co), paluga. — Din s.-cr. poluga „drug, manivelă", na paloku „bei der Hand". Palunga interj, v. paluga. Pană s. f. 1. (în expr.) Pană de cioflînc, pană la cioflînc sau pana cioflînculuî = fier lat, ascuţit la capăt, prins de cioflînc, care se bate cu toporul în buşteanul ce urmează a fi tras la vale cu ajutorul vitelor. 2 Partea lată a ţapinci, de la coadă pînă spre vîrful ei ascuţit (Co, Os, Cr). 3. Scîndură fixată pe condeiul cîrmei la plută (VM); v. leafă 4. Unealtă de fier pentru cojit trunchiurile de brad (VM) ; v. j u 1 ă u, s a-palău, răzuş. Pâncină s, f. Partea putredă dintr-un trunchi (VS, Br, Ms). Parcână s. f. Locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună trunchiurile de brad înainte de a fi date la vale (PG); v. bofîntău, buhai, lujniţă, obîrşie, plancă2, zăpodină. Parcelă s. f. Porţiune de pădure tăiată de o echipă de lucrători forestieri (PG,~ Ia, Bh, Ma) ; v. p o r ţ i e, plasă. Părda interj, v. varda. Pârtie s. f. Echipă de lucrători forestieri (VS, Ms, Cr). — Din germ. Pârtie „echipă". Partifilu s. m. Şeful unei echipe de lucrători forestieri (VS). — Din germ. Partiefuhrer, probabil prin intermediu maghiar. Paşte vb. III. T r a n z. (în glumă, despre plutaşii nepricepuţi). A scoate pluta din firul apei pe prundiş, unde ea se opreşte (Cr). Pat s. n. Lemne puse unul peste altul în urma tablei din faţă a plutei, pe care se pot transporta diferite lucruri (Cri). Patlâj s. n. 1. Podeală de lemne puse în curmeziş pe căile de acces forestiere, pentru a se putea tîrî mai uşor butucii la vale (Cr, Pp, PG, Hn, Bh, VN). 2. Căpătîi pe care se clădeşte o stivă de lemne ca să nu stea direct pe pămînt (NŞ). — Pentru etim. v. pătlăji. Patrusprăceâncă s. f. Lemn lung de 28 m (VS). Pădure s. f. 1. (în expr.) La pădure ! = la dreapta! Semnal folosit de plutaşii de pe Bistriţa (Da, GH, NŞ, Cr, Gl, CI, PG, HI, Sc, Hn, Bh); v. munte, munteni, muntenia. 2. (în expr.) Pădure neagră = pădure de brad (VI). Pălimâr s. n. Funie groasă de tei cu care se legau altădată plutele la mal (NŞ, Gl, CI). Pălimăresc adj. (în expr.) Legătură pălîmărească = un anumit nod folosit de plutaşi cînd vor să unească două capete de sîrmă (Gl, PG); v. grăinăr esc. — Derivat de la pălimar. Pălimăreşte adv. (în expr.) A lega două capete de sîrmă pălimăreşte = aşa cum se legau altădată odgoanele numite pălimare (Gl, PG). — Derivat de la pălimar. Păluga interj, v. paluga. Păncini vb. IV. Tranz. A scoate cu toporul partea putredă dintr-un lemn, 159 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 159 dintr-o pancină (VS). Lemnul auşuş ( = putred) trabă păncinit cu securea din capătul cel gros, no ! Cînd mergi pe el cu potcoava, cîntă a beteag. Lemnul tare cîntă mai vîrtos (ViM). Părednic s. n. v. perednic. Păretnic s. n. v. perednic. Păretnică s. f. v. perednic. Pătlăji vb. IV. Tranz. A pune lemne de-a curmezişul unui drum de munte, pentru a se putea tîrî mai uşor butucii la vale cu vitele, a face un patlaj (Cr, Gl, CI, PG). — Din sl. podloziti „a pune dedesubt, a aşterne*4. Pătui vb. IV. Tranz. A aşeza, a potrivi bine lemnele dintr-o plută, dintr-o stivă etc. (NŞ, Cr, Gm, HI). Peneşte adv. în formă de pană. Ascut ţuiacul peneşte (CI). — Derivat de li pană. Perechnic s. n. v. perednic. Perednic s. n. Prima tablă a plutei (VS, ViM, Ms, Br, Cri); v. b u z a r, fruntar (1). Variante: păretnic, părednic, păretnică (Cri), perechnic (Br), perelnic (VS)* perehnic (Ms). — Din ucr. perednii (-ia,-ie) „care stă înainte". Perehnic s. n. v. perednic. Perelnic s. n. v. perednic Perepustă s. f. 1. Uluc de scoborît buştenii la vale, avînd podeaua întreruptă din loc în loc, pentru ca buştenii să se tîrască acolo direct pe pămînt, micşorîndu şi astfel viteza (MS). 2. Rămăşiţă dintr-un butuc, putregai, partea din lemn care se dă la o parte ca netrebuincioasă (VS). —Cf. urc. perepust l.„ trecere, trecătoarecc, 2. „jghiab, şănţuleţ, uluc pentru scurgerea apei*'; perepuskati „a omite, a lăsa să treacă, perepuskannia „lacună, omisiune*'. Perjâr s. m. Poreclă dată plutaşilor de la Piatra-Neamţ la vale de către cei de la munte (Cr, PG) ; v. jar pan, gîrta n, j a r c ă. Perplin s. n. Canal de scurgere la hait, cînd acesta e plin cu apă (Cri) ; v. s tărp. Perţ s. n. Canal, uluc, scoc pe care buştenii sînt minaţi la vale cu ajutorul apei (VS).’ Piaţă s. f. (în expr.) Piaţă de apreciere = porţiune de pădure căreia i se calculează volumul mediu şi serveşte ca unitate de apreciere pentru restul parchetului (GH). Şi Piaţă de experienţă (Gl sau Piesă de esperienţă (CI). Pica interj, (repetată de două sau mai multe ori). Semnal prin care conducătorul unei echipe anunţă pe lucrători ca, după ce au rostogolit buşteanul, să continue a-1 mîna cu vîrfuî ţapinelor (VS). îl voltezl (lemnul) şi pe urmă nu-l slăbeşti de loc cu ţipina. — Din ital. piccare „a înţepa, a pişcă**. Cf. şi germ, picken „idem*', pick ! „cioc!'*. Pică s. f. Unealtă cu care se cojesc copacii (ViS); v. b a i p i g, j u 1 ă u, pană5, răzuş, sapalău. — Din germ. Picke „cazma**. Picătură s. f. Pădure doborîtă de vînt (Ms, Şi) ; v. căzătură, doborîtură, palane ă, plavie, răsturnătură. Picior s. n. Cui de lemn cu care se fixează lemnul numit jug pe călădău, în partea din faţă a tablei de plută (Cri) ; v. f o r 1 ă u. Pihlă s. f. v. pilhă. Pihlui vb. IV. v. pilhui. Pilhă s. f. 1. Lemn pus de-a curmezişul pe un drum de munte, cam din 3 în 3 metri, pentru a se putea trage mai uşor buştenii la vale cu Vitele (Ms, Sl, Cr). 2. Bucată de lemn prevăzută la capete cu sîrme, funii de tei sau, mai înainte, cu gînjuri, servind la ancoratul plutei la mal (NŞ). 3. Funie groasă cu care se leagă pluta la mal (Br). 4. Lemn pus de-a curmezişul pe capătul dinapoi al unei table de plută, legat cu sîrmă de butucii de la marginea tablei (mărginari), avînd rolul de a împiedica desfacerea acesteia în timpul mersului pe apă (CI, Hn, Bh). 5. Capăt de lemn pus sub călcîiul ţapinei, la ridicat (VS, Ms) ; v, ta mos, pais2. 6. Lemn pus de-a curmezişul apei pe care se construieşte o tablă de plută (VS) ; v. p 1 i s ă3. Variantă : pihlă. — Din ucr. piliha „butuc, căpătîi'*. Pilhui vb. IV, Tranz. 1. A pune de-a curmezişul pe un drum de munte lem- 160 V. ARVINTE 160 nele numite pilhe (VS, Ms). 2. A priponi pluta la mal cu ajutorul unei pilhe (Cri). 3. A îndepărta pluta de la mal spre şforul apei cu ajutorul unei pilhe (Cr). 4. A pune pe capătul dindărăt al plutei butucul numit pilhă sau cordar (ŞD). Variantă: pihlui. — Derivat de la pilhă. Pilot s. m. 1. Stîlp puternic, înfipt pe malul apei, de care se leagă plutele (VS); v. b a i 1 o n2, cazîc, p o c i u m b. 2. Lemn subţire din care se face condeiul la cîrma plutei (CI). Pilotân s. m. Lemn de grosime potrivită, din care se fabrică hîrtie (C1). — Derivat de la pilot cu suf. -aw. Pinten s. m. Construcţie alcătuită dintr-un lemn lung, sprijinit pe de lături pe nişte picioare, între care se pun crengi, bolovani de piatră, prundiş, spre a nu permite apei, în locurile domoale, să se resfire prea mult, împiedicînd astfel plutăritul (VS, GH, Cr, Cri). 2. Căpătîi, lemn scurt pus sub ulucul pe care se transportă buşteni de pe munte sau sub construcţia de pe malul apei numită căsoaie (NŞ). Piteâuă s. f. Panglica ruletei pentru măsurat lungimea trunchiurilor etc. (NŞ). Pitrec s. (în exp r.) A face pitrec = pe Şiret pluta este condusă nu de doi, ci de trei oameni; atunci se spune că se face pitrec (CI). Pînză s. f. (în expr.) Pînza ulucului = fundul ulucului, alcătuit din unul sau mai mulţi buşteni ciopliţi bine, astfel ca lemnele corhănite să alunece uşor la vale (CI) *, v. f un dină, inimă. Pîrjălniţă s. f. Locul unde a ars o pădure (VS); v. arsură, arşiţă, pîrlitură. — Derivat de la pîrjol cu suf.-niţă* Pîrlitură s. f. Locul unde a ars o pădure (Bc, Cr, Bh, Hn, IA, Bş, Ng); v. a r-sură, arşiţă, pîrjălniţă. Plai s. n. Drum de munte cu lemne puse de-a curmezişul pe el, pentru a se uşura transportul buştenilor la vale. (Br). Plăncă s. f. 1. Uluc simplu, făcut în mod provizoriu de-alungul unui torent (Ms, Br, Pn, Gm, Cr, HI, Gl, CI, PG, Pp, Bor); v. j ilip, rol, uluc. 2. Locul de la capătul de sus al ulucului unde se adună trunchiurile înainte de a fi date la vale (Sb, Hn, Dc, VM); v. bofîntău, buhai, lujniţă. (în expr.) Plancă într-o ureche = uluc cu o singură margine, cealaltă fiind înlocuită de înclinaţia pantei, căci plăncile se construiesc de-a coasta. Plancă moartă = plancă construită în mod provizoriu de-a lungul unui torent (Vt). — Din germ. Planke „scîndură“, planken „a împlăni cu scînduri“; cf. şi ucr. planka „scîndură‘c. Plancâci s. n. Bardă de cioplit (Ms). Plasă s. f. Porţiune de pădure pe care o taie o echipă de lucrători forestieri (PG). Plavăşcă s. f. Procedeu de transportare a buştenilor pe apă, lăsîndu-i să vină la vale singuri, în dezordine, nelegaţi în plute (VS, Ms). Variantă : plevaşcă. — Derivat de la plavie cu suf -aşcă. Plavie s. f. Pădure doborîtă de vînt (Chi); v. căzătură, doborîtură, pa-lancă, picătură, răsturnătură. Plăieş s. m. Pădurar (Bh). Plăncui vb. IV. Tranz. 1. A construi o plancă de-a lungul unui torent (Gl, CI). 2. A da lemne la vale pe plancă (VM). 3. A aduna trunchiurile la capătul de sus al ulucului numit plancă (VM) ; v. b u h ă 1 u i. — Derivat de la plancă. Plăveştl vb. V. Tranz. A da lemnele pe apă în dezordine, a practica plutăritul sălbatic. — Derivat de la plavaşcă. Pleăsnă s. f. Vîrf de brad care se taie cu tot cu crengi şi se lasă în pădure (Cr) ; v. cal, cătur, cruce, spic, vîrşiac. — Acelaşi cu pleasnă „şfichi*. Plevaşcă s. f. v. plavaşcă. Plisa vb. I. R e f 1. A se aduna apă într-o baltă (Cri) Plisă s. f. 1. Loc liniştit şi adînc în parcursul unui rîu, unde se construiesc plute (VS, Br, Cri). 2. Locul din pădure unde se adună lemnele spre a fi apoi transportate 161 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 161 cu maşinile sau cu căruţele (NŞ) 3. Lemn pus de-a curmezişul apei, pe care se aşază butucii cînd se construieşte o plută (DA, GH, Chi, Cr) ; v. mîzgar, pilhă6. — Din ucr, pleso „bulboană, loc adînc într-o apă". Plişcă s. f. 1. Cui de lemn, un fel de pană, cu ajutorul căreia se fixează sîrma numită şprangă, cînd se leagă pluta la mal (VS, ViM, Br, Cri, DA, Co, Cr); v. forlău, poinoc. 2. Un băţ înfipt într-unul din butucii plutei, servind plutaşului drept cuier de pus hainele etc. (Co); v. sărcier, scaun. [PI. plişte]. V — Din ucr. pliska „pană de înţepenit, ic". Plişcui vb. IV. Tranz, A lega două lemne cap la cap sau alăturea cu ajutorul unor plişte (Cri). Variante: plişchi (VS), prişcui (Cri). — Derivat de la plişcă. Plişchi vb. IV. v. plişcui. Plîntăţie s. f. v. împlîntaţie. Plohuz s. n. Nuia flexibilă, pîrlită în foc şi răsucită, care servea altădată la legatul plutelor (Ms) ; v. gînj, grainer9. Plumbu (în e x p r,) Varda plumbu! = atenţie, vine pe uluc un lemn foarte mare (Cr). — Cf. germ. plump „greoi, grosolan", plumpsen „a cădea greu, cu zgomot". Plută f. (în expr.) Plută de bocuri = plută alcătuită din butuci mari (Cr). Plută de butuci (Br, Gl, CI). Plută de canturi — plută alcătuită din lemne cioplite în patru muchii (PG). Plută de catarguri = plută din butuci lungi pînă la 30 m (Gl, CI). Plută de condeie = plută făcută din lemne nu prea groase, numite condeie, din care se fac cîrme. Plută de comandă = plută din lemne nedespicate la capete, cu lemne foarte bune, necrăpate (Cr). Plută de Cubătură = plută din butuci groşi, din catarguri (Gl, PG). Plută dubită = plută care a stat mult timp în apă (CI). Plută de galaţ = plută dintr-un anumit sortiment lemnos care se transportă la Galaţi. Plută de galioane = plută alcătuită de lemne numite galioane. Plută găină = plută cu tablele alcătuite din două sau trei rînduri de lemne, puse unul peste altul (Br, Cri, Cr). Plută gîscă=plută găină. Plută groasă = plută făcută din butuci mari (Gl, CI). Plută haşcă = plută din lemne mari (PG). Plută cu încărcătură = plută găină sau plută gîscă (NŞ, Gl, CI). Plută de juleri = plută alcătuită de lemne nu prea groase, numite şi leţuri (Gl, CI). Plută de largu = plută construită din butuci foarte groşi, care se aduc de pe valea pîrîului Largu (PG). Plută de lădoaie = plută făcută din leţuri puse unul peste altul, două cîte două (Gl, PG). Plută de letea = plută din lemne subţiri cerute de fabrica Letea (PG, Gl, Cr, Gm). Plută de leturi=plută de juleri (Gl, CI). Plută de manele = plută alcătuită din lemne nu prea groase numite manele (Gl, CI). Plută de mucheri =plută din lemne subţiri (Gm). Plută de raiele=plută din lemne subţiri şi lungi numite raiele (CI, Gl). Plută de strînsură =plută alcătuită din lemne aduse de apă şi depozitate pe la coturi etc. (NŞ). Plută de şiruri = plută făcută din lemne numite şiruri sau şirinuri (Cr, Gl). Plută verde = plută dubită (CI, NŞ). Plutărit s. n. (în expr.) Plutărit sălbatic = transportul buştenilor pe un rîu de munte nu sub formă de plute, ci în neorînduială, la întîmplare (Ms, GH). Poartă s. f. (în expr.) A se pune poartă (despre lemne) = a se aşeza în curmeziş cînd vin la vale (Bor). Pociumb s. m. Stîlp gros de care se leagă plutele lâ mal (Br, Ms, Cri, Pn, Cr); v. b a ilon2, c a z îc, pi 1 o t. Poclăş s. n. Gătej, vreasc (VS). Pod s. n. Plută din butuci peste care se aşezau seînduri şi se transportau la Galaţi, pe vremea exploatărilor făcute în folosul turcilor (Gl); v. cleşte. Podă vb. I. Tranz. A împinge lemnele cu ţapina în rîu, spre a construi o plută (Cri). Podijdiţă s. f. Lemn pus pe marginea ulucului pentru a nu permite buştenilor corhăniţi să sară în lături (Ms) ; v. argea2, lăturaş, mărginar, strajă, vir ă. Variantă: podijghiţă. Podijghiţă s. f. v. podijdiţă. P6dină s. f. Fundul ulucului pe care se transportă buştenii de pe munte în vale (Pp); v. fundină, inimă, îndrea, pînză, rizancâ. Poiănt s. n. Cui de lemn cu ajutorul căruia se fixau înainte gînjurile la plută (Gl), — Din turc. paianta. Academie Filologie — II 162 V. ARVINTE 162 Poin6c s. b. v. boinoc. Poin6g s. n. v. boinoc. Pociumb s. m. Stîlp pe malul apei de care se leagă plutele (Br, Ms, VS, Cri, Pn, Cr); v. bailon2, cazîc, pilot. Ponoj s. n. Butuci în forma unei table de plută, prinşi cu un capăt de marginea canalului numit şlaiţ, prin care iese apa şi plutele din hait, şi cu celălalt lăsat liber pe apa rîului; cînd vin plutele din hait, tabla aceasta le ajută să se înscrie în curentul de apă al rîului (VS); v. fludăr1, raclă plutitoare, v. — Din ucr. ponozi. Porif s. n. v. porih. Porih s. n. 1. Construcţie alcătuită din unul sau mai mulţi buşteni, puşi de-a curmezişul unei ape curgătoare sub forma unui prag, cu scopul de a micşora viteza apei sau de a crea bălţi sau dolii unde pot fi construite plute (Ms, Br) 2. Porţiune de drum forestier cu lemne puse de-a curmezişul, cam din doi în doi metri, pentru a se uşura transportul buştenilor la vale (MS). Variante : porif (Ms, Br, Cri, Cr, PG), porimf (CI), puric (Gl), purif (Cri), purih (VS). — Din ucr. porih „prag"; fig. „cădere de apă". Porimf s. n. v. porih. Portaş s. n. Schelă, loc pe malul apei unde se depozitează lemnul şi se construiesc plute (VS). — Din magh. Porţie s. f. Porţiune de pădure pe care o taie o echipă de lucrători forestieri (PG, IA, Bh); v. lot, parcelă, plasă. Pdştă1 s. f. Santinelă pe marginea ulucului pentru supravegherea desfăşurării normale a muncii (VS, Ms, Br, Gm, Cr, Gl, CI, PG); v. santinelă, vardă, v ă r d a ş. — Din germ. Posten „santinelă". Poştă 2 s. f. 1. Scîndură groasă de 5—6 cm (SI, Ms). 2. Butuc mai lung în tabla unei plute, de care se leagă cu sîrmă tabla următoare (Gm); v. c h e u t o a r e, g î n j, gînjar, şpont, ţublanţ. — Pentru sensul 1, cf. germ. Pfosten „scîndură groasăcc. Potcoavă s. f. Bucată de fier cu mai mulţi colţi, pe care lucrătorii la pădure şi-o prind de încălţăminte în timpul iernii, ca să nu alunece (Ms, Cri, CI, VN, Bor); v. m î ţ ă 2. Premîndă s. f. Alimentele pe timp de o săptămînă pe care le primeşte munci*-torul forestier de la întreprinderea unde lucrează (VS); v. magazin. Prici s. n. Lemn care se pune în afara peretelui la baracă, pentru a se putea bate pămînt între el şi scîndurile barăcii (Chi) [PI. priciuri]. Prisâcă s. f. Şiră de găteje, de crengi, care rămîn după ce a fost cărat tot lemnul dintr-un parchet (VS). Prişcă s. f. v plişcă. Prişcui vb. IV. v plişcui. Prizmă s. f. Grindă patrată (Ms) sau cioplită pe două feţe (VD). Probă s. f. Arbore pregătit anume ca insecta numita bostriţă să-şi depună în el ouăle, care apoi sînt distruse (Cri). Prodiişcă s. f. Lemn scurt şi nu prea gros, folosit Ia transportul buştenilor (IA). Prutco interj. (în e xp r.) Claiho prutco, crivula = atenţie, vine pe uluc un lemn strîmb cu mare iuţeală (Ms). Prutco bilanu = vine iute un lemn greu pe uluc (Ms). — Din ucr. prudko „iute, repede". Punte s. f. 1. Trunchi doborît, cu crengile tăiate, cojit, dar necurmat în butuci (Ms, VM). 2. Lama ţapinei (Ms). 3. Partea mai lată a potcoavei folosite de lucrăcorii forestieri, pe care stă talpa piciorului (Ms). Puric s. n. v. porih. Purif s. n. v. porih. Purih s. n. v. porih. Puşcă s. f. Ciocan de fier cu care se bate pana cioflîncului în buşteanul care se tîrîie cu boii la vale (VS, Ms, Cri). R Rac s. m. Construcţie pe malul apei, alcătuită dintr-un butuc gros, sprijinit pe nişte lemne numite picioare, între care se pun crengi, pietriş etc., ca să nu permită apei să se resfire şi să îngreuneze astfel plutăritul (Bh, IA, Sb, Gl, PG, Cr, Cri, Br); v. leasă. 2. Umflătură pe trunchiul unui copac (Ms). Raclă s. f. 1. Tablă la plută (CI). 2. Porţiune de uluc (pe care vin lemnele de pe munte în vale) cît ţine lungimea unui singur lemn între două căşiţe (picioare care susţin ulucul) (Co, Gm, Gl, CI, PG, Bor). (în e x p r.) Raclă plutitoare = ponoj, fludăr2 (GH). Radier s. n. Canalul prin care iese apa din hait (PG); v. canal, fludăr, jalob, şintafăl, şlaiţ, şpraiţ. [PI. radiere]. Râgilă s. f. Piatră zgrunţuroasă care periclitează mersul plutelor (GH, Sc). Raia s. f. Lemn rotund, lung aproximativ de 20—22 m şi gros de 35—37 cm (Co, Pn, GH, CI); v. ş i r i n, manea. [PI. ratele]. — Din germ. Rahe „idem". Raeluţă s. f. Lemn rotund, lung de 16—18 m, avînd cca. 0,45 m3. Variante: reluţă, (DA), riluţă (Cri). — Diminutiv de la raia. Ramă s. f. Lemnul de pe marginea tablei de plută (Ms); v. a r g e a. Rampă s. f. Locul unde se adună lemnul pentru a fi încărcat în căruţe, camioane, vagonete forestiere etc. (HI, Gh, CI). Şi rampă de încărcare, rampă de sortare. Rârişte s. f. Pădure rară (Cr). Răcăiui vb. IV T r a n z. A îndrepta butucii la râcaş, a-i pune în ordine (Hn); v. drecelui, răcăşi, rictui. Răcâş s. n. Locul de la capătul de jos al ulucului unde se adună în grămezi materialul lemnos corhănit (Co, Pn, Vm, Cr, Chi, SI, Ma, Ms, Br); v. tason. — Din magh. rakas „morman, grămadă". Răcăşân s. m* Lucrătorul eare munceşte la răcaş, punînd în ordine materialul lemnos corhănit (VS, Ms). — Derivat de la răcaş cu suf.-an. Răcăşi vb. IV. Tranz. 1. A pune în ordine lemnele venite pe uluc la răcaş (Cr); v. drecelui, rictui, răcăiui. 2. A împrăştia lemnele (SI). Variantă : răcăşui. — Derivat de la răcaş. Sensul 2 a rezultat prin confuzie cu a răvăşi. Răcăşit adj. împrăştiat. Lemne răcăşite prin curte (SI). Răcăşui vb. IV. v. răcăşi. Răcoănţă s. f. Drug de fier (un fel de ţăpuşă), prins vertical pe perinocul vago-netului de cărat buşteni, avînd rolul de a sprijini buştenii încărcaţi (Gl, PG, CI, Cr). Taleneşte se cheamă răcoănţă (PG). — Din magh. rakonca „un fel de proptea (furcă) de susţinere la car; ţăpuşă, crăcană". Răctălui vb. IV. v. rictui. Răgălie s. f. 1. Cioată scoasă din pămînt cu tot cu rădăcină, folosită ca lemn de foc (Ms, Pn). 2. Lemn doborît de vînt (Br). 3. Umflătură pe tulpina unui copac (Co). 4. Stîncă sub apă unde se formează vîrtejuri (CI). 5. Om mic de statură, pitic (Co)« Răgăzoâie s. f. Buştean putred, care nu poate fi folosit la nimic (Cr). Rămpâş s. m. Lucrătorul care încarcă vagonetele forestiere la rampa de încărcare (Br). Rărîtură s. f. Poiană în pădure (CI). Răsturnătură s. f. Pădure răsturnată de vînt (CI, Co); v♦ căzătură, doborî t u r ă. Răzănânt s. m. v. rizonant. Răzuş s. n. Unealtă de lemn sau de fier cu care se desprinde coaja de pe copaci (NŞ, GH, Cr); v. julău, sapalău, şiler, pică. Reluţă s. f. v. raeluţă. Resteu s. n. Cui de lemn în care se prinde cîrma plutei (GH, PG) sau se fixează lemnul numit jug pe călădău, la prima tablă a plutei (Bh, Hn, HI, Co, Pn, DA) ; v. boinoc2, furlău, futalău, tiuz. Rictui vb. IV. Tranz. A pune în ordine lemnele la ţaşon (Co, GH, Cr, Gm, Chi? VS, Bor);vf drecelui, răcăiui, răcăşi. 164 164 V. ARVINTE Variantă: răctălui. — Din germ. richten „a îndrepta, a alinia". Varianta răctălui cuprinde suf,-ălui, Rictălău s. m. Lucrătorul care munceşte la gura ulucului, la răcaş sau tason, şi pune în ordine buştenii veniţi pe uluc. — Derivat de la rictălui. Riglă s. f. Lemn gros de 6 cm (Co, Cr). Rigli vb. Tranz. A face dungi într-un lemn cu un gealău special (GH). Riluţă s. f. v. raeluţă. Riz s. n. Uluc pe care se dau drumul buştenilor la vale de pe munte (Ms, VS, Ma, SI). — Din germ. Riese ,idem". Rizâncă s. f. Podeaua ulucului, fundul ulucului pe care se dau drumul buştenilor la vale de pe munte (Ms); fundină, îndrea, inimă. — Derivat de la riz cu suf.-ancă. Riză s. f. Uluc pe care se dau buştenii la vale de pe munte (HI, Pp, CI, Cr). — Din germ. Riese „uluc". Riz ui vb. IV. T r a n z. A construi un uluc (Pp). — Derivat de la riz(ă). Rizonănt s. m. Lemn de calitate superioară, fără cepuri (Gl). Variantă: răzănant (Gl). Rîntuzi vb. IV. Tranz. A reteza în bucăţi un trunchi de copac, a curma, (ViM, VS). Rînui vb. IV. Tranz. A da lemnele la vale pe uluc (Br). — Din germ. rinnen „a curge", die Rinne „jghiab, uluc, canal". Rostă vb. I. Tranz. A rotunji capetele unui butuc cu toporul (SI); v. ciuli, olări, oii, şpronţa, ştronţa, teşi, tivi. Rosti vb. IV Tran z. 1. A găuri un lemn cu sfredelul (Bh, HI, CI). 2. A tăia cu toporul marginea unui butuc (Cr); v. r o s t a. Rugumâşcă s. f. Rugumătură, bucăţelele de lemn care cad sub ferăstrău (Cr). Rulă s. f. Uluc pentru scoborît buştenii de pe munte (GH, NŞ, SI, Cr). Runc s. n. 1. Locul de pe care s-a tăiat pădurea (Vs, Br, Cr, Chi, PS). 2. Ridică-tură cu podiş deasupra (Cr). 3. Pămînt pentru păşune, în proprietate obştească (PS). s Sal s. n. Plută mare care merge pe Şiret (NŞ, Gl, CI). [PI. saluri], — Din turc. sal „plută". Santineâ s. f. v. santinelă. Santinelă s. f. Lucrător care stă de pază la uluc, anunţînd eventualele stricăciuni transmiţînd semnalele folosite aici etc. ; v. poştă, vartă, vărdaş. Variantă : santinea. Sapalău s. n. Unealtă folosită la jupit coaja de pe trunchiuri (MS, VS, Ma); v. j ul ău, r ă z u ş, şil e r. Sapină s. f. v. ţapină. Sarsamuri s. (numai la plural) Uneltele tăietorilor la pădure, ale plutaşilor etc. (Co, Cr, Cri). Săhelbe s. f. 1. Pădure tînără şi foarte deasă. 2. Locul unde s-a tăiat de curînd o pădure (Ms, Ci, Cri, Br, Vs, PS, Mo). — Din ucr. sehelba „loc despădurit" (Drăg., p. 209). Sălcier s. n. v. sărcier. Sălhă s. f. v. sîlhă Sărcier s. n. Băţ înfipt într~unul din butucii plutei, în care îşi pune plutaşul hainele sau alte obiecte, în timpul mersului pe apă (Br, DA, HI, Cr, Gl, Hn, Bh) ; v. scaun2 plişcă2. Variante: sălcier, sercier. Serci£r s. n. v. sărcier. Sărită s. f. v. săritoare. Săritoare s. f. Ultima raclă a ulucului, puţin ridicată în sus, de unde trunchiurile cad în tason (sau răcaş), făcînd un salt prin aer (VM). Scaun s. n, 1. Lemn pus de-a curmezişul pe capătul din faţă al fiecărei table la 165 terminologia exploatării lemnului 165 plută (ViM, NŞ); v. c a 1 ă d ă u, chingă. Scaun, călădău sau chingă îs toate una. Scaun spun cei de pe Bistriţa (NŞ). 2. Băţ înfipt într-unul din butucii plutei, în care îşi pune plutaşul hainele etc., în timpul mersului pe apă (Ms, Cri); v. s ă r c i e r. 3. Butuc pus pe pămînt sub uluc ca să-l susţină; se mai cheamă şi talpă, 4. Lemn lung de doi metri, pus peste călădău, în partea din faţă a primei table la plută, pe care se prinde cîrma (Cri); v. j u g. Schelă s. f. Loc pe malul apei unde se construiesc sau se ancorează plute la mal în drumul lor către fabricile de cherestea (Cr, IA). (în expr.) Schele de emitere (AT, 321). Schele de legare = schele unde se construiesc plute. Schele rezervate = schele aparţinînd unor anumiţi negustori, unor anumite întreprinderi forestiere (Gl). Schele de trănzic=schele unde plutele fac o mică întrerupere din drumul lor (Cr). Şi schelă de expediţie (Cri). Variante : şchelă (Cri, HI, Sb, Bh), ştelă. —Din ital. scala, prin intermediul turc., grec, etc. Scoc s. n. Uluc pe care se scoboară lemnele de pe munte în vale. (în expr.) Scoc într-o ureche = scoc cu o singură margine, construit de-a coasta (Ms). Scoc de apă=scoc pe care trunchiurile sînt mînate cu ajutorul apei (Ms, VS). Scoc uscat = scoc obişnuit, fără apă (Ms). Secţionă vb. I. T r a n z. A tăia, a curma un copac în mai multe bucăţi (Cri). Secţionat or s. m. Muncitorul care retează butuci (Cri, Cr). Serednic s. n. Tablă din mijlocul plutei (Ms, Br); v. m i j 1 o c a r. Variante : serehnic, serelnic. — Din ucr. serednii (-ia, -ie) „de mijloc, mijlocaş". Sfor s. n. v. şfor. Sgrant s. n. Piatră mare sub apă, care periclitează plutăritul (GH). Signal s. n. Semnal, comandă folosită de lucrătorii forestieri în diferite momente ale lucrului la pădure (Ms, Br). — Din germ. Signal „idem". Siguranţă s. f. Sîrmă groasă pentru ancorat pluta la mal, şprangă (Cr). Sîhlăn s. m. Brad lung şi subţire, uneori uscat (Br, VS). Sihlă s. f. 1. Pădure tînără şi deasă (Pn, Co, Cr, CI, PG, Bh, IA). 2. Trunchi de copac cu diametrul aproape egal la ambele capete (Cri). Sîhlete s. f. Pădure deasă de brad, cu copaci subţiri, buni de făcut cîrme pentru plute (Co). Sîhliş s. n. v. sihlă. Sîhlişte s. f. v. sihlă. Sîlhă s. f. v. sihlă. Sin s. n. (în expr.) Pluta face sîn=adică, la coturile apei, cînd tablele plutei nu-s legate bine unele de altele, ele ies în afara firului sau şforului apei şi se izbesc de mal; de aceea, plutaşii trebuie să păzească sinul plutei (NŞ, Cr). Sîrlă s. f. Tufiş, hăţiş (VI). Slobozi vb. IV. Tranz. A da buştenii la vale de pe munte, a corhăni (VJ, SI, Ms, Ma). Sluhăr s. m. v. sulhar. Smidă s. f. 1. Loc de pe care s-a tăiat pădurea, acoperit cu smeură,rugi de mure, brăduţi etc. (Co, Bh, IA). 2. Loc prăpăstios, unde cu greu se poate pătrunde (Cr). Variantă : zmidă (Ng, Fc, CI). Socaci s. m. Lucrător care are grijă de cabana lucrătorilor forestieri, le pregăteşte hrana etc. (Bh); v. caiman, cuhăr, f ocar. Solzi vb. IV. Tranz. A coji un trunchi de brad etc. (VJ). Soită vb. I. v. sorta. Soltăr s. m. Muncitor care aşază scîndurile sau butucii după anumite categorii (SI, Ms). — Derivat de la soita. Soltatdr s. m. Muncitorul care aşază materialul lemnos după anumite categorii (Br). Soltări vb. IV. Tranz. A aşeza meterialul lemnos după anumite categorii. Sonetă s. f. Instalaţie cu ajutorul căreia se bat stîlpii în pămînt la construirea unui pod, a unui hait etc. (PG). 166 V. ARVINTS 166 — Din fr. sonnette „idem". Sorb s. n. Loc adînc în albia unui rîu, unde apa se învîrte. Sortă vb. I. Tranz. A aşeza butucii sau scîndurile după calitate, formă etc. (NŞ, Co, DA). Variantă : soita. Sortdre s. f. Operaţia de alegere a lemnelor după dimensiuni, atunci cînd se construieşte o plută etc. (Cr). Sortator s. m. Muncitor la gater care hotărăşte, respectînd planul, ce fel de scîndură trebuie să se producă (Cr). Sparge vb. III. Refl. şi Tranz. (despre o plută) A desface o plută prin izbirea ei într-un mal, stîncă, în altă plută etc. (Cri). Spic s. n. Vîrf de brad (PG, CI). Splină s. f. Proptea la uluc, lemn înfipt în pămînt care sprijină bailonul (NŞ); v. i o p s. Sprăngă s. f. v. şprangă. Spronţui vb. IV. v. şpronţa. Staţie s. f. Schelă, loc pe malul apei unde se construiesc sau se ancorează plute. Stărp s. n. Poartă laterală la hait pe unde nu trec plutele, ci numai apa care se adaugă după ce haitul e plin (PG). Stivă s. f. Grămadă de lemne aşezate într-o anumită ordine (SI, Ms etc). (In e x p r.) Stivă bucin= stivă clădită direct pe pămînt, în formă rotundă spre vîrf (Co, Pn). Stivă mîglă (NŞ, Gm) sau Srivă Ia mlglă (Cr) = stivă construită pe lemne rotunde şi nu prea groase numite mîzgari. Stivă la tejghea = stivă construită dintr-un rînd de mîzgari, peste care se pun butuci, apoi iar mîzgari şi aşa mai departe (Cr). Stivă cadril sau cadrel= stivă la tejghea (Gl, CI). Stivă rînduri = stivă Ia tejghea (CO, NŞ). Stivăr s. m. Lucrătorul care clădeşte stive de butuci, de scînduri etc. (GH). — Derivat de la stivă cu suf, -ar. Stivui vb. IV. Tranz. A aşeza lemnele în formă de stivă (VN, PG). Stivuitor s. m. Lucrător care clădeşte stive (Co, Chi, Cr). — Derivat de la stivui cu suf. -tor. Stop (în expr.) Stop definitiv = habău bizuni. Semnal prin care se anunţă încetarea oricărei activităţi de-a .lungul ulucului (Ms). Străjă s. f. Lemn pus pe marginea ulucului, a unei ape sau a unui drum forestier (GH, Pp, Pn, CI); v. mărginar, galandăr. Strinsură s. f. Lemnărie provenită dintr-o plută spartă (Cri). Stronţă vb. I v. ştronţa. Strungă s. f. (în e x p r.) Strunga apel = firul apei, locul unde apa e mai adîncă şi merge mai iute (CI, Cri, Cr); v. albie, hoţ, matcă, ş a r, şf or, ş i p o t, ş i v o i, talant, vi r. Struţ s. m. 1. Brăduţ pus pe ultimul buştean care se scoate dintr-un parchet (Cr, PG). 2. Bacşişul pe care îl primeau lucrătorii forestieri la începutul sau la terminatul tăierii unei păduri (Cr, PG). 3. Băţ cu o batistă legată în vîrf, pus pe acoperişul unei case în construcţie. 4. Buchet de flori. Stupos adj. (despre copaci) Scorburos, cu gaură, boşted (Co, CI). Sulhăr s. m* Lemn rotund, folosit la făcutul gardurilor etc. (NŞ, Co, Chi, Bc, Sb). Variantă : sluhar (Bc, Sb). Supraînălţâre s. f. Lemne puse ca întăritură la coturile ulucului de transportat buşteni (CI); v t a r a z, b a b ă. — Termen din limbajul tehnicienilor silvici. Sus interj* Comandă la plutărit prin care cîrmaciul anunţă pe ajutorul său că trebuie vîslit astfel încît, la coturile apei, partea din faţă a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei, evitîndu-se astfel o ciocnire în mal şi spargerea plutei (VS, DA); v. musteaţă, mustereaţă. ş Şaibăr s. m. Lucrător care îngrijeşte ulucul, toarnă apă pe el în timpul verii, 167 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 167 ca lemnele să alunece mai uşor la vale, sau aruncă pămînt ars în timpul iernii, pentru a micşora viteza lemnelor corhănite (NŞ, Chi, Gm, DC, Cr, PG). Variante : şoaibă (Br, Ms), şolbar (Br, Ms); şubar (Gl, Gl). V v — Cf. ucr. saivarok, sarvarok „funcţie avînd obligaţia de a repara drumurile, podurile etc. (Hrinc., p. 2100). Şâică s. f. I. Plută din două table (ViM). 2. Luntre construită din lemne cioplite (GH). Şar s.n. (în expr.) Şarul apei = firul apei, locul unde apa rîului este mai adîncă şi mai iute (Br); v. albie, hoţ, matcă, şfor, şipot, şivoi, talant, vir. Şarânt s n. Butip înfipt în pămînt pentru a sprijini lemnele dintr-o stivă (Ms); v. j a n d a r. Şăptâncă s. f. Lemn lung de 14 m (VS). Şchelă s. f. v. schelă. Şcrăblă s. f. Aşchie mare ruptă dintr-un butuc (Ms, Bor). — Din ucr. skrab (DR, p. 849). Şcrăbli vb. IV. R efl. (despre un trunchi) A se desprinde în formă de aşchii, a se doşcăi (Ms). — Derivat de la şcrablă. Şeferpod s. f. v. şferbon. Şfăîzîc s. n. Ferăstrău de mînă (Cr, Gl, Bă). — Din germ. Schweifsăge „ferăstrău de arcuit". Şfărghie s. f. Aşchie mare, desprinsă dintr-un butuc prin izbire (Ms, Os); v. doaşcă, şcrablă. Şfărghi vb. IV. Refl. A se desprinde aşchii mari, şfarghii, dintr-un butuc, prin ciocnire cu alt butuc (Ms, Ma). Şferbon s. n. Podul de jos, de lingă pămînt, al construcţiei de pe malul apei numită căşiţă, alcătuit din bîrne groase de lemn (Cri). Variantă : şeferpod (VS). — Din germ. Schwerboden. ŞferbouQg s. n. Butuc care uneşte cei doi pereţi din bîrne ai construcţiei de pe malul apei numită căşiţă (Cri) ; v. ainştiţ, ainştrih, inşlosăn. — V. şferbon. Şferlant s. n. Sîrmă care uneşte lemnul numit cordar (pus în partea din urmă a unei table la plută) cu lemnele de pe marginea tablei; şprangă (VS). — în prima partea a termenului, germ. schwer. Şfichl s. n. Lemn subţire, fără coajă, lung de la 6 pînă la 10 m; se transportă cîte 150 într-o tablă de plută (ŞD, Pn, Co, Cr). Şfor s. m. (în e x p r.) Şforul apei = firul apei, mijlocul unui rîu pe unde apa este mai adîncă şi mai iute (DC, Cr, Gl, Cl, PH, Hn, IA); v* a 1 b i e, hoţ, matcă, şipot, şivoi, talant, vir. Variantă : sfor (ŞD, Co), Şiba interj., adv. v. şîba. Şîler s. n. Unealtă pentru cojit trunchiurile de brad mai subţiri (Ms) ; v. juler, răzuş, sapalău. — Cf. germ. schălen „a curăţi de coajă, a coji". Şintafel s. n. Canalul prin .care ies plutele din hait (Cri); v. canal, f 1 u d ă r, j a 1 o b, radier, ş 1 a i ţ, ş p r a i ţ. — Din germ. Schlentafel „idem". Şipot s. n. (în expr.) Şipotul apei = firul apei, locul unde apa rîului e adîncă şi iute (GH, Cr, GL, Cl). Bistriţa are trei mersori: genuni, beîţi şi şipote (Cr). 2. Lemn scobit prin care este adusă apa unui izvor pe ulucul de transportat buştenii de pe munte în vale. Variantă: şîpît (VB). Şirin s. n. Lemn de mărime potrivită, de la 14—16 cm grosime, pînă la 18 m lungime, rotund, necioplit. Variantă: şurin. — Din turc, seren „idem"; cf. şi syryk „prăjină" (Scrib. s. v.). Şivâ vb. I. v. şibâ. Şîba interj. Semnal prin care şeful unei echipe anunţă pe lucrătorii forestieri să 168 V. ARV1NÎE 168 împingă butucul de la capătul mai subţire, rămas în urmă la rostogolit (Co, Cr, HI, GI, CI, PG). (în expr.) Şîba înainte î Şîba la dreapta sau la stingă 1 Ca adv. (în expr.) A da lemnul şîba, a lua lemnul şîba = a-1 tîrî de la capătul rămas în urmă la voltat. Variante: şîba, şuba. — Din germ. schieben „a împinge, a tîrî“. Şîbă vb. I. T r a n z. A tîrî butucul cu ajutorul ţapinei, la comanda şîba! Şîştoăcă s. f. v. şoştoacă. Şlag. s. n. Parchet, pădure în exploatare (Np, Ms). — Din germ. Schlag „idem". Şlăidăr s. n. Construcţie din butuci prinşi cu un capăt pe mal şi cu celălalt lăsaţi să plutească pe apă, în care lovind pluta este îndepărtată spre fhijlocul rîului (VS, Br, PG, Cri). — Din germ. Schleuder „praştie", schleudern, „a arunca, a zvîrli". Şlaif s.n. Sanie de transportat butuci (Cri). Sanceu, ori zis acum pe nemţeşte şlaif. — Din germ. Schleffe „sanie". Şlaiţ s. n. Canal prin care iese apa din hait şi o dată cu ea şi plutele (GH, Pn, DA, Cr). Haitul are mai multe şlaiţuri: şlaiţul porţilor sau şlaiţul principal; şlaiţul de la şurub sau şlaiţul şurbulul (Gh). Variantă: Hait. — Din germ. Schleuse „stăvilar", „construcţie prin care vasele pot trece de la un nivel mai înalt al apei la unul mai scăzut şi invers ; ecluză'. Şleigă s. f. Ciocan de lemn folosit de lucrătorii la pădure, mai (Bx). — Din germ. Schlegel „mai de bătut". Slip s. n. v. filip« Şlitui vb. IV. Tranz. A transporta butucii cu săniile. — Cf. germ. schlittern „a (se) da pe gheaţă, a (se) tîrî ; Schlitten „sanie". Şnaiţ s. n. Cărare prin pădure pentru tras buştenii la vale cu vitele (Cr). — Din germ. Schneise „idem". Şnit s. n. 1. Capăt de lemn retezat (Cr). 2. Partea putredă dintr-un butuc (Co). — Din germ. Schnitt „idem". Şnitui vb. IV. Tranz. A tăia, a reteza un butuc (Co). — Derivat de la şnit* Şnur s. n. (In e x p r.) Şnurul apei=firul apei, locul unde apa-i mai adîncă şi curge mai iute ; v. albie, hoţ, matcă, şi p o t, ş i v o i, talant, vir. Şoăibă s. f. v. şaibar. Şofleică s. f. v. şofreică. Şofreică s. f. Deschizătură circulară în acoperişul barăcii de tip maramureşean, prin care iese fumul de la focul făcut direct pe pămînt, în mijlocul încăperii (Ms, Br, VS, CI). Variante : ciofleică (Ms), juvleică (PG), şofleică (Br, VS). — Derivat de la şofru (< şopru) cu suf. -eică. Şoibăr s. m. v. şaibar. Şoştoacă s. f. Poarta principală la hait prin care iese apa şi plutele (Br) ; v. j a 1 o b, j i 1 o v, ş u r u b ă, v a n ă. Variantă : şîştoăcă (Cri). — Cf. radicalul slav tok-, tek- „a curge". Şpan s. m. 1. Butuc de brad din care se face draniţă (GH, Pn, Co, Pr). 2. Partea albă dintre măduva şi scoarţa unui trunchi (Cr). Variantă : şpon. — Din germ. Spân „aşchie, ţandurâ". Şpăntă s. f. Placă de fier cu trei sau patru colţi, prinsă pe fundul ulucului, pentru a micşora viteza buştenilor care vin la vale (PG) ; v. german, grainer, ştronţ2. — Din germ. Şpănui vb. Tranz. A tăia draniţă cu toporul din butucul numit şpan (Pn, Cr). 2. A potrivi gaterul ca să taie scînduri de anumite dimensiuni. Şpilvdc s. n. v. şpilvag. Şpilvăcâ s. f. v. şpilvag. Şpilvag s. n. Lemn pus de-a curmezişul peste tînjală sau oişte, de care se anină hamurile cailor (Cri, Cr). Variante: şpilvac (Cr), şpilvacă (ViS), şpilvagă (ViS). — Din germ. Spielwage „idem". Şpiivăgă s. f. v. şpilvag. Şpirholţ s. n. Lemn subţire (Ms). — Din germ. Spierholz „idem". Şpit interj. Comandă prin care se anunţa lucrătorii dintr-o echipă să rosto lească buşteanul cu vîrful ţapinei. Şi expr. a lua [lemnul] la şplţ, a da riemn«ng?I şpiţ (PG). UlJ la — Din germ. spitz „ascuţit, cu vîrf", Spitze „vîrf“. Şplint s. n. Cui de fier despicat la vîrf, care se introduce în capătul unui şurub pentru a fixa mai bine piuliţa (la vagonetele forestiere etc.) (NŞ, Cr). — Din germ. Splitter, dial. splinter „aşchie, ţandură*. Şpoln s. m. Trunchi de lemn din care se taie draniţă (Br, VS). Şpon s. m. v. şpan. Spont s. n. Butuc lăsat mai lung la fiecare tablă din plută, care intră între butucii tablei următoare şi ajută astfel la conducerea cu mai multă uşurinţă a plutei prin locurile repezi şi cu coturi (Cri). — Cf. germ. dial. sponn „un fel de vîslă sau lopată". Şponţui vb. IV. Tranz. A pune la plută butucul numit şpont. Cînd tabla se şponţuieşte, pluta merge foarte bine (Cri). — Derivat de la şpont* Şpraiţ s. n. 1. Proptea, sprijoană. 2. Canalul prin care iese apa din hait şi o dată cu ea trec şi plutele (Gl). 3* Hait mare, stăvilar (CI, PG, Cr). Şpraiţul de la Bacău (CI). — Din^ germ. Spreize „proptea". Sensurile 2 şi 3 au rezultat prin confuzie cu termenul şlaiţ. Şprăngă s. f. Sîrmă groasă, uneori împletită, prevăzută cu un cîrlig la capăt, ser* vind la ancoratul plutei la mal sau la construirea plutelor (Ms, Cri, DA, Gm, Cr, Os, Sc, HI, Sb, PG, Bh etc.). Variancă : sprangă. — Din ital spranga „sîrmă de fier". Şprangâr s. m. Lucrătorul care stă pe malul apei şi leagă pluta cu şpranga de cazîc (Cri, Co). — Derivat de la şprangă cu suf. -ar. Şpranţ s. n. (în expr.) A face şpranţ = a rotunji cu toporul capetele trunchiului; v. ciuli, olări, şpronţa, teşi. Şprăiţui vb. IV. Tranz. A pune lemne din loc în loc de-a curmezişul drumurilor de munte pe care se tîrăsc la vale buştenii cu ajutorul vitelor (Cri). — Derivat de la şpraiţ. Şprănţuri vb. IV. v. şpronţa. Şpriţ s. n. Apa care se toarnă în timpul verii pe uluc pentru a uşura alunecarea buştenilor (Ms, Vs, Pg, CI), (în expr.) A da şpriţ = a uda, a sţropi ulucul cu apă. — Din germ. Spritzen „stropire, împroşcare", spritzen „a stropi, a uda". Şpriţâr s. m. Lucrătorul care toarnă apă pe uluc în timpul verii (GH). — Derivat de la şpriţ cu suf. -ar. Şpriţul vb. IV. Tranz. A turna apă pe uluc, a uda ulucul ca să alunece mai uşor buştenii la vale (Ms, VS, Br, Gl). Şpriţuitor, s. m. Lucrătorul care toarnă apă pe uluc în timpul verii, ca să alunece mai uşor lemnele la vale (Ms). — Derivat de la şpriţui cu suf. -tor. Şpronţ s. n. Butuc ale cărui capete sînt rotunjite cu toporul, sînt şpronţuite (P.G). Şpronţa vb. I. Tr an z A rotunji capetele unui butuc cu toporul ca să alunece mai uşor la vale şi să nu se crape prin stînci (Ms, Os); v. c i u 1 i, olări, şpronţa, teşi. Variante : şprănţuri, şpronţa, şpronţui. Şpronţul vb. IV. v. şpronţa. Ştăflă s. f. Scîndură groasă (Ms, Br, VS). — Din germ. Staffel „treaptă". Ştâirung s. n. Dispozitiv la gater care mişcă buşteanul aşezat pe canapea în spre ferăstrăul care taie scînduri (Cr, VD). 2. Dispozitiv cu ajutorul căruia se fixează dimensiunile scîndurilor care urmează să fie tăiate la gater (Cri). 3. Dispozitiv care trage în- 170 V* ARVINTE 170 dărăt butucul aşezat pe canapea, după ce pînza gaterului l-a tăiat pînă la capăt (Bă). — Din germ. Ştangă s. f. Lemn care transmite mişcarea de la roata numită buzdugan la jugul cu pînza care taie scînduri (Hn) ; v. colătău, h u p, manivelă, şuştang, t î n j a 1 ă. — Din germ. Stânge „prăjină". Ştempel s. m. Copac marcat între două parchete, servind drept semn de hotar (GH); v. c i o p 1 a ş 2. — Din germ. Stempel „ştampilă, pecete, marcă". Ştempelă vb. I. T r a n z. A. marca copacii cu ajutorul unui ciocan cu numere (PS). — Derivat de la ştempel. Ştol s. n. Colţ de fier, crampon fixat pe o placă metalică pe fundul ulucului, spre a micşora viteza buştenilor corhăniţi ; se pune şi la potcoavele cailor, ca aceştia să nu alunece în timp de iarnă. [PI. ştoluri], — Din germ. Stollen „căpătîiele îndoite la potcoave". Ştont s. n. Grămadă de lemne la gura ulucului, făcută astfel încît lemnele să nu se izbească unul într-altul cînd vin de sus. — Din germ. Straifău s. n Construcţie de lemn pe malul apei, alcătuită din doi pereţi verticali, prinşi din loc în loc cu nişte drugi transversali, între care se toarnă piatră : construcţia aceasta are rolul de a întări malul rîului şi de a feri plutele de izbituri (Cri) [PI. şîraifauă], — Cf. germ. streifen. Ştraibic s. v. ştraiveg. Ştraibig s. n. v. ştraiveg. Ştraiblic s. n. v. ştraiveg. Ştraiveg s. n. Drum prin pădure cu butuci puşi de-a curmezişul din doi în doi metri, pe care se cară la vale buştenii cu ajutorul vitelor (SI, Cri). [PI. ştraiveguri]. Variante: ştraibic, ştraibig (VM), ştraiblic (Ms), ştraivig (Ma). — Cf. germ. Streife „dungă" şi Weg „drum" ; aşadar, Streifweg „drum dungat, şîrefuit, cu lemne puse de-a curmezişul din loc în loc". Cf. şi germ. streifig, streificht „vărgat, cu dungi". Ştrefui vb. ÎV. T r a n z. 1. A pune lemne de-a curmezişul drumurilor de munte pe care se tîrăsc buştenii (PG). 2. A trage un buştean la vale cu boii, a-1 tîrî (ViS). — Cf. germ. streifen „a vărga, a vrîsta", dar şi „a tîrî". Ştroăfă s. f. Joagăr purtat de oameni în direcţie verticală, pentru tăiat scînduri (IA). Ştroâpă s. f. v. ştrompe. Ştronţ s. m. şi n. 1. Partea groasă a unui butuc (Bh, Hn, CI); v. h u z ă r. 2. Placă de fier cu mai mulţi colţi, prinsă pe fundul ulucului, spre a micşora viteza lemnelor care vin la vale (Bor); v.’german, grainer, şpantă. 3. Copil neastîmpărat (Bh), 4. Poreclă batjocoritoare la adresa nemţilor. — Din ital. stronzo „materie fecală", valon, stron < lat. medievală strundius şi struntus < germ. strunzen „bucată tăiată", strunzan „detacher en coupant; pro-prement, ce qui est rejete" (Littre, sub etron). De aici şi verbul ital. stronzare „a tăia" (v. ştrontâ). Ştronţă vb. I. Tranz. A tăia cu toporul marginile butucului doborît, a rotunji capetele lemnului. 2. Refl. A se ciocni, a se lovi cap în cap (despre buşteni). — Din ital. stronzare „a tăia" (v. ştront). Ştrompe s. Uluc mai mic prin care vin buştenii la capătul de sus al ulucului principal, de unde sînt apoi daţi la vale; uneori pe un asemenea uluc se transportă numai lemne de foc (SI, Sc). — Probabil din germ. Stro'mbett „albie de rîu". Şubăr s. m. v. şaibar. Şuia vb. I. Tranz. A feri, a îndepărta, a arunca prin izbire (PG). Şîaidărul şuiază pluta [de la mal] (PG). Şuc s. n. Izbitură, îmbrîncitură (GH). [PI. şucuri]. — Din germ. Schub „idem". Şurin s. v. şirin. 171 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 171 Şurubă s. f. Poarta principală la hait pe unde ies plutele (Br). Suştang s. m. Bielă, lemn care transmite mişcarea de la roata numită buzdugan la jugul cu pînza care taie scînduri (IA). — Cf. germ. Stânge „prăjină". Şuvdr (în expr.) Parchet şuvar = locul unde a ars o pădureţi creşte planta numită şuvar (CI). T Tablă s. f. Parte a plutei alcătuită din mai mulţi butuci legaţi cu sîrmă groasă unul lingă altul; v. că păţii, boc. (în expr. (Tablă fixată sau tablă plutitoare = tabla din butuci în prelungirea canalului numit şlaiţ, care iese din hait, pe unde trec plutele (Br, Cri, Cr). Taftaluc s. m. I. Lemn mare, catarg (Sb, Cri, Co, Pn, NŞ). 2. Căpătîi, lemn scurt pe care se rostogolesc buştenii (VN). — Din turc. tahta „scîndură". Talant s. (în expr.) Talantul apei = firul apei, locul din albia unui rîu unde apa e mai adîncă şi mai repede (GH). Variantă : talant (Sc, GH). Talmij s. n. v. talmiz. Ta Im iz s. n. Lemn pus de-a curmezişul pe capetele din faţă ale butucilor care alcătuiesc o tablă de plută (CI, Gl);v. călădău, chingă. Variantă: talmif. Talpă vb. I. v. tapa. Tălpă s. f. Construcţie din lemn care susţine ulucul (Ms). Tămis s. m. v. tamos. Tămos s. m. Lemn scurt, pus sub ţapină, la ridicat buştenii; căpătîi (ŞD). Variantă : tamis (Gl). — Din magh. tamasz „proptea, reazăm, sprijincc. Tampon s. n. Al doilea sau al treilea lemn de la mijloc în tabla unei plute, mai lung decît celelalte lemne, avînd menirea de a ţine la o oarecare distanţă tabla următoare* întocmai ca tampoanele de la vagonetele forestiere etc. (Cr). Tampona vb. I. Refl. (despre lemnele care vin pe uluc la vale). A se izbi, a se lovi (Cr). Tapă vb. I. T r a n z. A face o crestătură cu toporul în trunchiul copacului, înainte de a-1 tăia cu beschia (GH, PG, Ms). Variantă: talpa (Bh, IA). — Derivat de la tapă. Tăpă s. f. Crestătură făcută cu toporul în trunchiul unui copac, înainte de a-1 tăia cu beschia (Cr, CI, ViJ, Os, Ms, VM, Gm); v. aşchie, tă pătură. — Din ital. tappo „lovitură"; cf. şi fr. tape „idem", taper „a lovi, a bate". Tăpşă s. f. Lopată la cîrma plutei (Hn); v. leafă. — Acelaşi cu teapşă „lopăţică, lopată". Tar s. n. încărcătură de lemne cît poate trage o pereche de boi (SI); v. tarhaz2. — Din magh. tar „depozit, magazie". Tarăz s. n. 1. Dig (Pn, PP, Sb) 2. Lemne puse unul peste altul la coturile ulucului pe care se transportă buştenii la vale de pe munte, ca să întărească acele coturi (GH, CI). Tarhăz s. n. 1. Plută (Cri). 2. încărcătură de lemne cît poate trage o pereche de bol (Ms). Tason s. n. Locul de la capătul de jos al ulucului unde se adună buştenii daţi la vale pe uluc (Bc, PP, Bh, CI, Br, ŞD, Co, Gm, Chi, Gl, CI, PG) ; v. r ă c a ş. — Din ital. taso „grămadă, morman", fr, tasser „a îngrămădi", tas „grămadă". Tasonâ vb. I. Tranz. A pune în ordine lemnele la tason (Gl, CI, PG). — Derivat de la tason. Tasondr s. m. Lucrătorul Care munceşte la tason (PG). — Derivat de la tason cu suf.-ar. Tasonatdr s. m. Lucrătorul care munceşte la tason (PG). — Derivat de la tasond cu suf.-ror. Taşcd vb. I. v. doşcd. Tdşcă s. f. v* doaşcă. Tatdre s. Ultima tablă a plutei (ViM) ; v. cura r, zadar. 172 V. ARVINÎE 172 Tămîier s. m. Brad cu scoarţa ca la cireş, care sloboade tămîie (PG). Tăpătură s. f. Crestătură făcută cu toporul în trunchiul unui copac înainte de a-1 tăia cu beschia; v. tapă. Tăui vb. IV. T r a n z. A opri apa unui rîu, a face un iaz, un tău (SI). — Derivat de la tău „baltă". Tăuz s. n. v. tiuz. Teără inter, (strigată de două sau mai multe ori). Semnal prin care se anunţă îngrijitorul ulucului (şoibarul) să arunce pămînt ars pe uluc, pentru ca buştenii corhăniţi să-şi micşoreze viteza (Ms, VS). — Din ital. terra „pămînt". Teâră s. f. Pămînt ars care se aruncă în timpul iernii pe uluc, pentru a micşora viteza buştenilor corhăniţi (Ms, VS). — Din ital. terra „pămînt“. Teărfă s. f Uluc cu podeaua întreruptă din loc în loc (VM) ; v. perepustă. Tejghea s. f. (în e x p r.) Stivă la tejghea = grămadă din rînduri de buşteni aşezate peste rînduri de mîzgari ( = lemne mai subţiri) (Cr). Teşi vb. IV. Tranz. A rotunji cu toporul capătul unui buştean, pentru ca să nu se crape în timpul scoborîrii lui de pe munte (Co, Gl, CI) ; v. ciuli, ol ă r i, oii, rost a, şpronţa, ştronţa, tivi. Tineret s. Copaci tineri, plantaţie tînără (HI). Tira interj. 1. Semnal prin care şeful unei echipe îi face atenţi pe lucrători să prindă buşteanul cu ţapina şi să tragă în lungul lui într-o mişcare continuă. 2. (la uluc) Semnal prin care se anunţă că s-a stricat ulucul sau că s-a înfundat şi esce nevoie să vină oameni ca să-l desfacă (Bor). (în e x p r.) Tira granda 1 = trage mult, încontinuu. — Din ital. tirare „a tragecc. Tiuz s. n. Cui de lemn în care se fixează cîrma plutei (Bh, NŞ, Gl, PG, CI, IA, CI) ; v. c u c o ş, f o r 1 ă u. Variantă tăuz (CI). Şi tiuzăc. — Din magh. Tiuzăc s. n. v. tiuz. Tivi vb. IV. Tranz. A rotunji cu toporul capătul unui trunchi (VM). Tînjălă s. f. Lemn care transmite mişcarea de la roata numită buzdugan la jugul cu pînza care taie scînduri (PG) ; v, colătău, hup, manivelă, ştangă, şuştangă. Tînjălăr s. m. Lucrătorul care trage buştenii de pe munte în vale cu ajutorul vitelor (VN). — Derivat de la tînjală cu suf.-ar. Tînjâli vb. IV. Tranz. A căra buştenii de pe munte cu ajutorul vitelor (Pp). — Derivat de la tînjală. Ttrş s. m. 1. Brad mic şi stufos (Sb, Cr, Co). 2. Vreascuri de brad (IA). Tîrşăte s f. Pădure tînără şi deasă (Bc, PP, Bh, Ia, Cr). Transport s. n. Dispozitiv la gaterul ţărănesc de apă, care pune în mişcare canapeaua (Hn, PG) ; v. şt a irun g. Tres s. m. şi n. Lemn care susţine ulucul pe care se transportă buştenii de pe munte în vale; tresul se aşază pe căşiţă (construcţie din butuci înfipţi în pămînt), iar peste el se aştern lemnele care alcătuiesc fundul ulucului (Bh, CI, Pp, Hn). Variante: tresă (Pp), treză (Hn). — Din fr. tresse. Tresă s. f. v. tres. Treză s. f. v. tres. Trînchet s. m. Lemn rotund, avînd între 2 şi 4 metri cubi (PS). — Din ital. trînchetto, prin intermediul turcesc sau neogrecesc. Trîntav adj. Ud, plin de apă. (în e x p r.) Lemn trîntav=lemn ud, care a stat multă vreme în apă (Bh, Co, Cr, Gm). Troăşcă s. f. Roată cu cupe, fixată pe grindei, la gaterul ţărănesc de apă (ŞD, Co). Truc s. n. v. druc. Toăifă s. f. Topor rău, toaipă (GH). Tuleu s. n. Partea de fier a sfredelului, care ţine de la mănunchi pînă la floare (Sc). 173 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 173 Tulgică s. f. Lem scurt, pus deasupra peste călădău, în partea din faţă a tablei de plută, pe care se sprijină cîrma (Gl); v. jug, scaun1. Turplnăr s. m. Trunchi căzut cu capătul gros la vale (PG) ; v. bot an, huzărean. ■— Derivat de la turpină, tulpină cu suf.-ar. Turungă s. f. Par cu ajutorul căruia se ridică greutăţi, pîrghie (Co). Turungi vb. IV. Tranz. A ridica o greutate cu ajutorul turungii (Co). T Ţabină s. f. v. (apină. Tap s m. Butuc cu două picioare pe care se leagă plutele (PG, CI) ; v. capră. Ţapăr s. m. Lemn înfipt în pămînt, care sprijină marginile ulucului pe care vin buştenii de pe munte în vale (Ma) ; v. b a i 1 o n. Ţapin s. n. v. ţapină. Ţapinar s. m. Lucrător forestier, muncitor la pădure. — Derivat de la ţapină Cu suf.-ar. Ţapină s. f. Una din uneltele principale ale lucrătorului la pădure, folosită la manipulatul buştenilor. (în toate localităţile anchetate). Variante: sapină, ţabină (Bx), ţapin (Ms, SI, Cr, DA, OS, Cj). — Din ital. zappa, carint. Zappin, slov. capin. Ţăit s. n. Sîrmă groasă de fier pentru legat plute, şprangă (VS). Ţăitui vb. Tranz. A lega cu sîrmă groasă o plută, a priponi o plută la mal (ViM, Vs). Ţec s. n. Cui de lemn în care se bagă cîrma plutei (Cri); v. cucoş, forlău, t i u z. Ţenchl s. n. Copac subţire, scos din pămînt cu rădăcină cu tot, pîrlit în foc şi răsucit, care servea altădată la ancoratul plutei la mal (Pn, NŞ, Co). Ţipă vb. I. Tranz. A da lemnele de pe munte la vale, a corhăni (SI, Ma). Tîiăc s. n. v. ţulac. Ţîitui vb. IV. v. ţăitui. Ţoăită s. f, Proptea Şla uluc, lemn înfipt în pămînt, care sprijină bailonul (VM). [PI. ţoaite]. Ţoămpă s. f. Piatră colţuroasă pe fundul apei, care periclitează plutăritul (Co); v. b o a m b ă. [PI. ţoampe]. Ţublanţ s. n. Butuc mai lung în tabla unei plute, de care se leagă cu sîrmă tabla următoare (Br.) ; v. cheutoare, gînj, gînjar, poştă, şpont. [PI. ţublanţuri]. Ţufircă s. f. Lemn pus de-a curmezişul pe tînjală, de care se prind ştreangurile cailor (ViS, Lr) ; v. hamfău, şpilvag. Ţugaş s. m. Cărăuş, lucrător care transportă butuci cu căruţa (Ms, SI). — Derivat de la ţug cu suf. -aş. Ţllgări vb. IV. Tranz. A cărăuşi, a căra lemme cu carul (Ms). - Derivat de la ţug. Ţuiâc s. n. Unealtă folosită de plutaşi, alcătuită dintr-un par gros, cu o bucată de fier ascuţit la un capăt, care se înfige în pămînt şi se priponeşte pluta de el (CI, Gl, PG). Variante: ţîiac (CI), ţuiag (Cri). Ţuiâg s. n. v. ţuiac. Ţurână s. f. Loc accidentat, pantă, hrapă (Cr). u. Ucenăş interj, v. uclnaş. Ucinăş interj. Semnal prin care se anunţă încetarea lucrului pe uluc seara sau cînd se întîmplă vreun accident grav în procesul muncii (Ms, Cr, Cj, Ma). Variante: ocinaşă (Br), ucenaş. V v — Din sl. otce nas „tatăl nostru#c. Uiucâr s. m. Lucrătorul care munceşte la transportul buştenilor pe uluc (PG). 174 V. ARVINTE 174 — Derivat de la uluc cu suf. -ar, Ulucări vb. IV. Tranz. A da drumul lemnelor pe uluc la vale. Şi uluci. — Derivat de la uluc. Uluci vb. IV. v. ulucări. Ureche s. f. (în expr.) Urechea plutei sau urechea bocului = Unul din cele două colţuri din faţă ale tablei de plută (Co, Gh, DA, Cr). Şi Scoc într-o ureche sau plancă intr-o ureche = uluc cu o singură margine. Urmâriţ s.n. 1. Sania mai mică din spatele sandului (Pp) ; v. căţel, hinteu. Urs s.m. l.Brad doborît la pămînt, necurăţit de crengi şi necojit (Ms); v. berbec. 2. Dispozitiv pentru micşorarea vitezei buştenilor care vin pe uluc, alcătuit dintr-un butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului şi cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, pe sub care trecînd lemnele corhănite se freacă şi-şi încetinesc mersul (VS, Ms, Br, Cri, Gl, PG). 3. Uşă în partea de jos a peretelui de la hait, care se deschide atunci cînd se goleşte întreg haitul (Br). Ursoi s. m. Lemn care stăpîneşte jugul cu pînzele la gaterul ţărănesc de apă (IA). V. Vait s. n. Lemn rotund pe care se deplasează canapeaua, la gaterul ţărănesc de apă (ŞD, Co). [PI. vaîţuri], — Din germ. Walze „cilindru, sul, vălătuc". Vână s. f. Poartă la hait pe unde ies plutele (Cr). Vârda interj. Semnal prin care se anunţă datul lemnelor pe uluc (Hn, Pp, Gl, Pg, CI, NŞ, Cr, DC, Gm, Os, VM, Ma, Br, SI, Ms). (în expr.) Varda burhă sau varda druhă = atenţie, vine un lemn greu pe uluc. Varda crivulă = atenţie, vine un lemn strîmb pe uluc. Varda huzărean = atenţie, vine pe uluc un lemn cu huzărul la vale. Varda plumbu î — atenţie, vine pe uluc un lemn foarte greu, mare. Varda vîrşanu 1 = atenţie, vine un lemn cu vîrful la vale. Variante barda (Ms), parda (CI), varda (Co, Ms), varta (Br). — Din ital. (dial. veneţian) varda 1 „păzeşte!, fereşte! (< guardare < germ. wardan). Vărdă s. f. Santinelă, lucrătorul care stă de pază de-a lungul ulucului (Ms, Br). Variantă: vartă (Br, Ms, Vs). — Din ucr. varda „santinelăc‘, „paznic", germ. Wărter „idem“. Văgăş s. n. Locul unde a fost tăiată o pădure (Bx). — Cf. magh. văgăs „tăietură". Vărdaş s. m. Paznic, santinelă de-a lungul ulucului (VS, NŞ, GH). Variantă : vărtaş (Br). Vărtâş s. m. v. vărdaş. Vecsăl s. n. 1. Locul unde se întîlnesc două ulucuri sau două linii ferate. 2. Contract pentru avansuri încheiat între lucrătorii forestieri şi proprietarul unei păduri (Br). — Din germ. Wechsel „idem". Vilă s. f. v. viră. Vira s. f. Dispozitiv cu ajutorul căruia se trag plutele împotmolite într-o „închisoare" (GH). Variantă; vilă (VS). Vir (în expr.) Vlrul apei= firul apei, locul unde apa-i adîncă şi iute (Cr), Vlzuna interj, v. bizunl. Vîrşăn1 s. m. Lemn care vine pe uluc cu vîrful înainte (Hn, Gl, CI, PG, Cr, Gm, Ms, Vs); v. v î r v a n. Variante : vîrşancă (Pn), vîrşlac (Ms, VS), vîrşlan (Ms). — Din ucr. versak (cf. varianta din Ms, VS: vîrşlac), prin înlocuirea suf. -ac cu -an,3 sub influenţa unor cuvinte ca botatl, huzărean ,copac cu vîrful la deal". Vîrşăn2 interj. Semnal folosit de muncitorii care lucrează la uluc, prin care se fac atenţi cei din vale să se păzească, pentru că vine un lemn cu vîrful înainte, care poate sări în lături la cotituri (VS, CI), — V. vîrşăn1. Vîrşâncă1 s. f. v. vîrşăn1. Vîrşâncă2 interj, v. vîrşăn2. 175 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 175 Virşiăc s. m. 1. Vîrful bradului care se taie şi se lasă în în pădure (VS, MS)* v. cal, cătur, cruce, spic, pleasnă. 2. Lemn care vine la vale pe uluc cu vîrfui înainte (Ms, VS); v. v î r ş a n1. v — Din ucr. versak „vîrf de copac Vîrşiân s. m. v. vîrşan1. Vîrvăn s. m. Trunchi căzut cu vîrful la vale (Bh); v. vîrşan1. — Derivat de la vîrf cu suf. -an. Vîrvui vb. IV. Tranz. A tăia vîrful copacului doborît (Bh). — Derivat de la vîrf. Voltă vb. I. T r a n z. A rostogoli un buştean cu ţapina (Sb, Pp, Bor, DA, Cr, Bx). — Din ital* voltare „a rostogoli". . Volta interj. Comandă prin care se fac atenţi lucrătorii dintr-o echipă să rostogolească lemnul cu ţapinele (Bh, Hn, Sc, Gl, PG, SI, Os, CI). (în expr.) Volta Ia rampă 1 = să se rostogolească buşteanul pe rampa de încărcare a căruţelor, vagonetelor etc. Volta la şpiţ î — să se rostogolească lemnul cu vîrful ţapinei (Ms, Cri, Bor). — Din ital. voltare „a rostogoli". z Za s f. Verigă la cioflînc în care se învîrte cuiul de fier numit fîrgău (HI, Hn, Gl, Bh, CI, VN, Co, PG). Zadar s. n. Ultima tablă a plutei ^VS, ViM, Ms). (în expr.) Zadarul întîi = a patra tablă dintr-o plută, pentru că în trecut, cînd plutele se construiau numai din trei table, zadarul era tocmai aceasta de a treia tablă; cînd la plută s-a adăugat o a patra tablă, ea a fost numită zadarul întîi (Br). Zadarul doi = a cincea tablă dintr-o plută (Br). [PI. zadare şi zadaruri], — Din ucr. zad „parte posterioară", zadnii „dindărăt, înopoi, în urmă‘c, cu suf. -ar. Zadărnic s. m. Plutaşul care stă pe ultima tablă a plutei (Ms); v. d ă 1 c ă u ş, h o z a ş. — Derivat de la zadar cu suf. -nic. Zahătă s. f. „închisoare" de plute, mai multe plute îngrămădite unele peste altele în parcursul unui rîu (Gl, Co, Pn, ŞD, Ms, Cri, Br, VS). — Din ucr. zahata „perete de nuiele" (Scrib). Zăhătuî vb. IV. Refl. (despre o vale, un rîu) A se închide, a se face o zahata. (Gl). — Derivat de la zahată. Zaviţ s. m. Şeful unei lucrări de exploatare forestieră, al unei echipe de lucrători la pădure, intermediar între lucrători şi proprietar (în trecut) (GH, SI, Br, PG); v. dragoman. — Din turc. zabet „administrator, guvernator", probabil prin intermediul limbii sîrbo-croate sau slovene. Zămărîe s. f. Sevă de copac (CI). — Derivat de la zeamă. Zăpodină s. f. Locul de la capătul de sus al ulucului, unde se adună buştenii înainte de a fi daţi la vale pe uluc (Cri); v. bofîntău, huhal, lujniţă. — Cf. sl. zapod (Scrib. sub. zăpodie „strîmtoare (de rîu, de drum)". Zăpor s. n. Puhoi, apă mare (VS). Zătdn s. n. 1. Baltă, loc liniştit în parcursul unui rîu, unde pot fi legate plute (Hn, Cr, Chi, Bh, IA). 2. Baraj, stăvilar, homoancă (Ms). 3. Apa care iese prima dată din hait (Ms); v. for vas. — Cf. sîrb. zaton „golf", magh. zatony „banc de nisip" (Scrib, s. v.). Zgranţ s. n. Bolovan sub apă cu mai mulţi colţi, care periclitează plutăritul (GH). [PI. zgranţuri]. Zîmte adj. zgrunţuros, colţuros (în e x p r.) Piatră zîmte = piatră zgrunţuroasă în apă, care periclitează plutăritul cînd apa este mică (GH). Zmidă s. f. v. smidă. 176 V* ARVINTE 176 TEPMHHOJIOrMfl JlECOnPOMblIIL/IEHHOCTH H CfUIABA J1ECA KpaTKoe co,nep;KaHHe ^aHHaa padoTa ocHOBHBaeTca Ha MaTepaaae, codpaHHOM bo BpeMa ^na-aeiîToaoraqecKax aHneT, ROTopue duaa npoBe;i;eHbi, 3a nocjie^HHe ro^H, qae-Haaa accKoro .nHaaeKToaoraqecKoro ceKTopa, b ropHoă mccthocth Moji^obh (.iţoauHa peKH BacTpaiţbi), b HeoKoatKax ceaax MapaMypema h ByKOBHHH (Bepxaee TeqeHae pena CyqaBLi). JleKCiiKa »thx Hapo^Hbix roBopoB, Mea^y npoHHM, xapaKTepa3yeTca a HaaaqHeM doraTofl aeconpoMbimaeHHOfl TepMBHO-jioraea. 9to odbacHaeTca tcm, qTo raaBHUM 3aHaTaeM MecTHtix auiTeaefi HBjiaeTCH pydna a odpadoTKa aeca. B BBe^eHaa aBTop ,a;eaaeT KpaTKufl od3op npe.a.bi.nymax padoT, roto-pbie KacaioTca aecoapoMBimaeHHofl aeRCHKa, ho He aMeiomax qacTo aaHrBac-TaqecKoro xapaRTepa. Abtop ycTaHaBJiaBaeT Taicate MecTO, 3aHHMaeMoe aeco-npoMtimjieHHofl TepMHHoaoraea b cJiOBapHOM cocTaBe pyMHHCKOro H3biKa« Eoamiaa qacTb sto8 TepMaHOaoraa He apaHa^jieacaT TaK Ha3HBaeMOMy „oc-HOBHOMy cjioBapHOMy $0H,a;ytt, a „nepa^epaîÎHOMy caoBapiotf, aMea HecRoatRO orpaHaqeHHoe wpacnpocTpaHeHae“, Kan Jiiodaa Hpo$eccaoHaai>HaH aeRCana. B nepBoa raaBe aBTop CTaBHT cede 3a,a;aqefl od'LacHMTb npoacxoac^eHne jieconpoMHHijieHHofi TepMHHOjiorHH ceBepHofl odaacTa BocTOqHbix KapnaT* Bu^ejiaioTca Tpa ochobhhx caoa TepMaHOaoraa, Raa^tia as kotophx aMeeT TecHyio CBa3t c TexHaqecKHM ypoBHeM ^aHHoro Ba^a npoa3Bo,ii,cTBa. II e p b u 8 cjioh TepMHHOjioraa BRaioqaeT caoBa, cBa3aHHHe c ycTapeBmeă aeconpoMHmaeHHOfi TexHHRoft, a Tanace a iţeau 8 pa.ii; TypeiţRax aaeMeHTOB. B CBa3a c »trm aBTOp .iţeaaeT KpaTKaâ acTopaqecKafi od3op aec-hoS npOMHuiJieHHOCTa Moji^obh Ha ocHOBaHaa HeKOTopbix paaHax padoT naa Ha ocHOBaHaa HeonydJiHKOBaHHHX acTopaqecKax rpaMOT. II3 hhx BbiTeRaeT, hto BHB03 aeca b KoHCTaHTaHonoat dua ocodeHHO HHTeHcaBHfciM bo BTopoS noaoBHHe 18-ro a b uepBofl noaOBaHe 19-ro bb. ^aa H3yqeHaa acTopaqec-Koro npoinaoro, Racaionţeroca aeconpoMtmiaeHHOCTa EyROBaHH, aBTop acnoab-30Baa w JlecHoB peraaMeHT jţaa ByKOBaHH" (Orînduiala de pădure pentru Bucovina) BpeMeH Hoca$a II-ro (1786 r.). TypeuKae saeMeHTbi aecoiipoMHuiaeHHoă aeKcaKM Moatao crpynaapoBaTi,, c Toana 3peHaa ee acnoab30BaHaa a pacupocTpaHeHaa („iţapRyaaiţHa**) b Tpa KaTeropaa : a) TepMaHH, BCTpeqaiomaeca ToaBRO b rpaMOTax a KOTopue, HOBajţaMOMy, HHKor^a He upoHBRaa b pyMbiHCKae napo^Htie roBopu, (HanpaMep direccibaşa „TypeiijKaâ: aMnepaTopcnaft yuoaHOMoqeHHtiâ, b oda3aHHOCTa KOToporo bxo-,a;aaa ^ocTaBKa aeca H3 Moa^OBH**, ciubucdu „^poBOceK ROToptifi pydaT ciubuce^ t. e. CTBoau, c oda3aTeatcTBOM ^aBaTt xo3aaHy aeca o^hh a3 ^ecaTa CTBoaoB" ; criş cuşacliu „BepoaTno o^an a3 odpadoTaHHHx copTOB aeca" a t. n.). d) TepMMHU, npoHHKmae b pyMHHCRiie Hapo^Hbie roBopu, ho aMea b HacToanţee BpeMa orpaHaqeHHoe yuoTpedaeHae (HanpaMep dălcăuş „cnaaBHţaR aeca, cToanţaB Ha nocaejţHefi qacTa naoTa, homohj;hhr doaee onHTHoro cnaaB-mai;a“ <[ TypeiţKaH dalkavuk; poidnt „^epeBaHHbifi Koa, cay®aui;afl b npom-aoM ^,aa nocTponKa naoTaa < TypeiţKafl paianta; MoaceT dbiT a pălimar W(a;jiELHHHfl JiMKjBHH KaHâT, KOTopHM npaicpenjiajica dljiot k depery" no n o MGxo^eHHio rp. TtaXapapt, Bonie^uiee a b Typeiţicaâ b3hk, m t. ^ ’ b) TepMBHH, yuoTped^fliom.iiecH a b HacToam.ee BpeMa pyMHHCKBmu jieco-npoMHinjieHHUMM padoqflMH. MHorMe M3 »thx TepMHHOB CBa3aHH c TypeiţKHM cy,n;ocTpoiiTeJii»CTBOM ^jia KOToporo cnaaBjiajiM jiec a 3 Moji^oBbi. B npa,nyBa0-ckom nopTy Tajiaubi, noKa3HBaioT HeicoTopue acTopaliecKae ^OKyMeHTu, iţa Ta-pyeMbte aBTopoM, b 18 Bene CTpoajiacB BoeHHue TypeiţKae Kopadjia. IlepBo-HaqajibHO »th TepMaHH Ha3BiBajiH pa3JiaqHbie qacTa Kopadjia. B HacTOamee BpeMa ohh Ha3HBaioT pa3JmqHHe copTa odpadoTaHHoro ,a;epeBa, KOTopue b npouuiOM cjiyacajiH ^Jia BbicuieyKa3aHHbix iţeaefi. (HanpaMep caţărg „npaMoa ejiOBH0 ctboji, b 27*30 m, de3 K0pu“ ; cp. HOBorp. Xaiapnov, koto- poe, noBH^uMOMy, npoHHKJio n b Typen,KH0 H3HK ; galion „juuibhhIî ejiOBHâ ctboji CBMme 30 m“ < TypeiţKoe kalion, HOBorp. faXewvi, B3 HTaJiBHHCKoro galeone „BoeHHRfi aopadjii»" ; cazic „cTOJid Ha depery pena, k KOTopoMy npaKpenjmeTCa mot" < TypeiţK. kazyk> „c TeM ace 3HaneHaeMa). BeKOTopwe TepMHHH TypeiţKoro npoacxoac^eHan Ha3HBaioT pa3jmqHfcie bb^ei odpado-TaHHoro ^epeBa h© Kacaiomaeca oda3aTejiBHO cy^ocTpoaTejiBCTBOM, (HanpaMep şirtn „jţepeBo ot 14 16 cm. tojhu;hho0, #0 18 y. ,iuihho0, KpyrJioe, c icopoii Ha HeMtf < TypeiţK. seren „c TeM ace 3HaqeHaeMtt ; taftaluc Bctboji jţjnraoH b i 8 mw < TypeiţK. tahta „flocKa", tahtalyk „dpeBHO H3 KOToporo hhjmt ;n;ocKHtf, a t. #.)♦ Othochtşjilho opraHM3au,na Tpy^a cjie,a;yeT otmcthtb cjiobo dragoman „pyKOBO^HTejib JieconpOMHHiJieHHHx padoT“. Jţajiee, b cbhsh c nepBtiM cjioeM TepMHHOB odcyac^aioTCfl pa# »JieMeH-tob, yKa3HBaiom;HX Ha oTCTajiyio JieconpoMHuuieHHyio TexHHKy, He3aBa-chmo ot ax npoHCxoac^eHHa. B HacToam.ee BpeMa ohh pe#K0 ynoTpedjiaioTca. (HanpiiMep ciocîrlie „CBOero pO,a;a nynoic odoacaceHHux a cbhthx npyTBeB, cjiyacain,ax #jih npaaajmBaHaa hjiotob" ; boinoc „tojicthh #epeBaHHbifi kjihh (koji) y uaoTa, k KOTopoMy npaBa3HBaioT ciocîrlia“ a t. îl). BTopo0 cjioh TepMaHOJioraa odpa30Bajica k Koimy 19 b. m HanaJia Ha-rnero cTOJieTaa. Tenept BH#0H3MeHHeTCH jieconpoMumjieHHaa padoTa b Boc-ToqHHx KapnaTax. PasBMBaeTca KanaTajmneeKoe npoa3BO#CTBO, bbo^htch HOBtie opy,n,aa, MaiuaHH a ycoBcpiueHCTBOBaHHHe MeTO,n;H Tpy^a, co3,naeTca odJiacTnaa jieconpoMbmuieHHocTi,, MHoroaacjieHHHe npe^npaaTaa HaHaMaioT onHTHBix HHOCTpaHHBix padoqax, KOTopMM y^aeTca pactnapaTb MacmTadH aKcnjiyaTaii;aH jieca b KapnaTax. IIpae3acaH)T ce30HHbie padoaae hb KapanTaa, Tapojia, Kpa0HH, CjiOBaKaa, BeHrpaa, YKpaaHH a t. .a;. OcHOBHBaacb Ha .jţaHHHx, H3BJieqeHHHX as acypHajia „Revista pădurilor" a m .npyrax acToqHHKOB, aBTop HaMenaeT KpaTKaa acTopaqecKaa oacpK yKa3aHHoro npoiţecca pa3BaTaa KanaTajiacTaaecKoro ciiocoda npoa3BO^,CTBa. MHoroaacjieHHbie <&aKTH CBa^eTejitCTByioT o tom, qTO aTajibaHCKae padoaae, npaeâacaioiniae a3 Tapojia, curpajia pemaiomyio pojii» b B3MeHeHaa jiecoTexHa-aecKoro npoa3BO,a;cTBa. Y hox pyMHHCKae padoaae 3aaMCTB0BajiH uejiti0 pa^; opy,ii;a0 npoa3B0,a;cTBa, mcto^h Tpy,a;a, a t. u., a TaKîice cooTBeTCTByK)in,ae TepMaHH* B naparpa^e, 03arjiaBJieHH0M „HTaJibHHCKae 3JieMeHTbi b jieconpOMBim-jieanofi TepMaHOJioraa", paccMaTpaBaioTca aTajitaHCKae cjioBa, ynoTpedJiaio-m,aeca no cet b pyMMHCKax Hapo,a;Hbix roBopax, K hbm OTHOcaTca : Academie Filologie - 12 178 V. ARVINTE 178 ţapin(ă) „opy^ue, nciiojii>3yeMoe JiecHHMH paSoqHMH rjir no^eMa ctbojiob*1 (, KapnHT. HeMeijK. zappin\ b jţojiiiBe peKu EacTpmţH „iţannHbi" Ohm BBe,n,eBH OpaTLBMH Giacomuzzi TMpoJibCKMe MTajiLflHii.H); sprdngâ mm şprdngâ „ToacTaa npOBoaoKa, c 110-mouhbk) KOTopofi iijiot iipMBB3HBaioT k Oepery" (“, stronzo netrontt; Ba-jioHCKoe sîron, cpe^HeBen. aaT. strundius, struntus> bo ^jiaMaH^CKOM stront wordure, fumier*, B3 HeMeiţK. sîrunzen „morceau coupew, strunzen „de-tacher en coupant; proprement ce que est rejete") h t. B paMKax Toro trg BToporo cjioa aeconpoMHHijieHHOH TepMBHomn pac-CMaTpBBâlOTCH M SJieMeHTH HeMeiţKOrO npOHCXOHC^eHHfl. M3 HMX HeKOTOpue (oqeHb KeMHorne) bobim ot TpaHcnjiBBaHCKMX cacoB, .npyrne ot HeMiţeB, npu-SbiBiu.ux H3 upoBMHu,ii]d KpafiH (HeMeiţKoe Gottschee), ho Oojibhihhctbo ot HeMeu;KHX paOoqux, pojţOM H3 BoreMMH, HepecMMBHiHxca b EyKOBMHy h Ma~ paMypem b 18 m 19 bb., M3BecTHbix cnen,MaMCTOB b aTOfi oOaacra Tpy^a. TepMUHOB HeMeu,Koro npOMCxoac^eHna oqeHB mhoto. Bot hcckojibko npnMe-poB: fludăr „KaHaa no KOTOpOMy TeqeT BO,na M3 mama, Ba3HBaeMoro“ ((ă) „aîeaoOoK, no koto-poMy OpeBHa cnycKaioT c rop“ (< HeMeiţK. Riese „c TeM ace 3HaqeHMeM*), n T. n0 n t. n. M3 yKpanHCKnx saeMeHTOB, npomiKmiîx b stot a;e nepM0,a;, Moamo OTMe-tmtb caeayiomtie ; bocor „naoTw (HHii;Ha, hamovati, hemovati MTopM03nTB, nperpa^nTi»; V V i npHpyqHTi,"^ hamovacka, hemovacka „npenaTCTBne", b noatCKOM hamowac „TopM03nTb, npnocTaHaBanBaTL, 3a,3;epatiiBaTba < HeM, cpBH. hamen coBpeM, HeM. hemmen MnpnocTaHOBnTi>, topmo3hti,“; sto caoBo cae^yeT, BepoaTHO, oSbacHnTB nepe3 caoBaucKoe, xoth noBu,a;nMOMy oho BCTpenaeTca n b yKpanH-ckhx ^naaeKTax, pacnoaoaceHHBix Ha ceBepe Harnefl CTpaHbi n t. n. 3aeMeHTM BeHrepcKoro nponcxoatACHna naxo^aTca b MeHtmeM Koan-qecTBe. Kan n b npe.iţH^yuiiHM cayqaax, Mnorne H3 hbx He 3acBn,îi;eTeai,cTB0-BaHti b cyin,ecTByioiH;nx pyMbiHCKux caoBapax, Bot necKoaLKO npnMepoB : hozaş wnoMoiu;HnK naoTOBni;nKa, naoTOBui,HK, CToain,Hfl Ha 3a,nHefl qacTM naoTaa, tamos „KopoTKoe .nepeBO, KycoK jţepeBa, npn noMoniiH KOToporo no,nHHMaioT 6peBHaM ( aecopadoTHMKOB npoHHKao HecKoaBKO HOBbix cjiob, cxo^hhx c TeMB, o KOTopux roBopnjiocB b npe^H.nymeM napa* rpa$e. B Harnen nccae^oBaHnn ohh o>nrypnpyioT no^; 3araaBneM „TpeTnii Tep-MBHOJiorimecKiiâ cjioB". Bo BTopo0 raaBe (CoBpeMeHHoe cocTOjmne aeconpoMHniaeHHofi TepMn-Hoaormi) aBTop pa3dnpaeT BecB aeKCHqecicMH MaTepHâa, codpaHHHii bo BpeMa Hejţabhmx aHK6T. TepMBHH crpynnnpoBaHH no CMHcay, b 3aBncMM0CTn ot Tex npoiţeccoB aeconpoMHiuaeHHHx padoT, k kotophm ohu othochtch. IlepBbifi pa3^;eji (A) BKaioqaeT caoBa, OTHOCjnu;i4eca k padOTe b aecy, pydae ^epeBteB n nx uepeB03ice c rop k ^oaimaM peic. CneiţnaaBHoe BHHMa-Hue dwjio y^eaeHo cncTeMe nKOMaH^OBaHna“ h „cnraaaoB", HcnoaB3yeMoflaeco-npoMHuuieHHHMH padoqnMn b MaHnnyaan,nn ctbojiob h bx nepeB03ice no ace-aodKy. OHa c:>ctoht m3 cjiob BTaaBflHCKoro, HeMeiţKoro nan caaBHHCKoro (BepoaTHO caoBeHCKoro) nponcxoac^eHna. PyMbincKue jieconpoMHimienHHe padoTHBKM ncnoaB3yioT b HacToanţee BpeMfl TaKMe caoEa icaic: şiba! „ROMaH^OBamie, kotophm dpnra^e padoqMx uepe-^aeTca c^BUHyTB c MecTa dpeBHO npn noMomn cpy,aHH, na3HBaeMoro „u,a-nnHa“, c Toro KOHiţa, kotophh B3a;ui“ (< HeM. schieben „,a;BuraTBa; volta! „KOMaHjţoBaHne, kotophm CTaBaT b n3BecTnocTB o CKaTHBaHnn dpeBHaw (3H Ch*a3arB, htoSh uew^y 3Thmh oSjiacTHMH Ha6jiiojiajiocB mhoto pa3jmqH0# B IV oaBe aBTop BuaBjureT cpe,a;cTBa ofiorameHna JieconpoMBiuiJieHHoiî jic'kchkh. HaKOHeiţ, nocjie „BbiBoji;oBtt cjiejţyeT „Tjioccapiifî", BKJiioqaioiiţufi bc© co6paHHHe bo BpeMa aHKeTH TepMMHbi. TaM, r,n,e 6mjio bo3mojkho, yKa3aHO npoHCxoac^eHne cjiOBa. LA TERMINOLOGIE DE L’EXPLOITATION FORESTIERE ET DU TRANSPORT PAR LES TRAINS DE BOIS R e s u m e Le materiei linguistique de Eouvrage nous a ete fourni par Ies enquetes dialectales effectuees, Ies dernieres annees, par Ies membres du collectif de dialectologie de Jassy, dans la region montagneuse de la Moldavie (la vallee de Bystritza) et dans quelques villages de Maramureş et de Bucovine (au bassin superieur de la riviere Bystritza). Le lexi-que de ces parlers populaires se distingue, entre autres, par l’exis-tence d’une riche terminologie forestiere. Le fait s’explique aisement par foccupation dominante des autochtones—l’exploitation forestiere. Les observations preliminaires se rapportent â maints ouvrages plus anciens, concernant le lexique forestier roumain, mais qui netou-chaient pas Easpect purement linguistique. En outre, nous soulignons la place que cette terminologie occupe dans l’ensemble du vocabulaire roumain. La plupart des elements de cette terminologie n’affecte pas, d’ailleurs comme tout langage professionnel, ce que Eon appelle „le fonds principal lexical^, mais le vocabulaire peripherique. Le premier chapitre vise â Eeclaircissement de la constitution de la terminologie forestiere du Nord des Carpathes Orientales. On peut distinguer trois principales couches terminologiques dont chacune se trouve dans un etroit rapport avec le niveau technique de ce domaine 181 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 181 de production. La premiere couche terminologique comprend des mots qui temoignent d’une technique forestiere vieillie, ainsi qu’un certain nombre d’elements turcs. Nous avons ajoute, â cette occasion, appuyes sur des travaux anciennement parus et sur des documents inedits, un compte-rendu historique de l’exploitation forestiere en Moldavie. II re-ssort de ces documents que l’exportation de bois pour Constantinople etait particulierement intense dans la deuxieme moitie du XVIII-e siecle et dans la premiere motie du XlX-e. Nous nous sommes servi, dans le dit compte-rendu, de l’Organisation de l’exploitation forestiere pour la Bucovine (Orînduiala de pădure pentru Bucovina), datant du regne de Joseph II (1786). Au point de vue de leur emploi, c’est-â-dire de leur circulation, Ies elements turcs du lexique forestier peuvent etre groupes en trois categories: a) Des termes attestes seulement par Ies documents ecrits et qui n’ont jamais penetre, probablement, dans Ies parlers populaires roumains (Ex.: direccibaşa „mandataire imperial turc qui pourvoyait â l’approvi-sionnement avec le bois en Moldavie"; ciubucdu „bucheron, celui qui hache des ciubuce, c-est-â-dire des tronchets, â l’obligation d’en livrer au proprietaire un taux de 1 pour 10" etc.). b) Des termes penetres dans Ies parlers populaires roumains mais ayant une circulation limitee. (Ex.: dălcăuş „conducteur de train de bois, celui qui surveille se tenant sur la derniere pârtie du train de bois, aide d’un conducteur plus experimentă < turc dalkavuk ; poiănt „clou de bois, utilise anciennement dans la construction du train de bois" < turc paianta etc.). c) Des termes utilises aujourd’hui encoreparles ouvriers forestiers roumains. Nombre de ces elements rappellent Ies constructions navales turques, dont le materiei etait importe de Moldavie. Dans le port Ga-latzy, sur le Danube, Ies Turcs construisaient, au XVIII-e siecle, comme nous rattesterit Ies documents historiques invoques, des navires mili-taires. Aujourd’hui ces mots designent differents sortiments de bois destines jadis aux constructions navales. (Ex. : catarg „tronc de sapin de 27—30 m. de longueur, oblong, ecorchă: cf. n.-gr. Kaiapnov, le-quel, peut-etre, a penetre dans le turc; galion „tronc de bois dont la longueur doit etre au-dessus de 30 m.“ < turc kalion, n.-gr. •faAewvt, de l’it. galeone „navire militaire“; cazîc „poteau au bord de la riviere au-quel on rattache le train de boisc‘ < turc kazyk ,,idem“). Quelques uns de ces termes turcs designent des sortiments ou des pieces en bois qui n’ont rien â faire avec Ies constructions navales (Ex.: şirin pieceen bois, de 14 â 16 cm. d’epaisseur, ayant la longueur de 18 m. preş, non-faţonnee^ < turc seren „idem"; taftaluc\ „tronc de bois de 8 m. de longueur" < turc tahta „planche", *tahtalyk „tronc dont on decoupe des plan-ches" etc.). Pour ce qui est de l’organisation du travail, il faut noter aussi le mot dragoman „dirigeant d’une exploitation". Toujours â la premiere c.ategorie nous discutons quelques termes relevant d’une technique d’exploitation vieillie, sans tenir compte de 182 V. ÂRVlNîE 182 leur etymologie. Leur emploi actuel est fort rare. (Ex.: ciocîrlie „fais-ceau de verges flambees et retorses, servant â rattacher le train de bois au rivage“; boinoc „gros clou de bois, auquel on attache le ciocîrlie" etc). La seconde couche terminologique s’est constituee vers la fin du XlX-e siecle et le debut du XX-e. C’est l’epoque d’un grand chan* gement dans la technique de l’exploitation forestiere dans Ies Carpathes Orientales. Pour le developpement de la production capitaliste, nombre d’outils, de machines et de procedes de travail perfectionnes y sont introduits. C’est ainsi qu’apparut l’industrie forestiere dans la region enquetee. Bien des societes font appel â d’excellents ouvriers etrangers qui reussissent â donner une large ampleur aux exploitations foresti-eres dans Ies Carpathes. Ils sont originaires de la Carinthie, du Tyrol, de la Kraina, de Slovenie, de la Hongrie, de Boheme etc. Appuye sur des informations puisees dans la „Revue des foretscf (Revista pădurilor) et sur d’autres sources, nous avons esquisse, ici e-galement, un compte-rendu historique du developpement de cette production de type capitaliste. II y a de nombreux documents â fournir des informations sur Ies ouvriers italiens de Tyrol qui ont joue un role decisif dans l’amelioration technique de Pexploitation forestiere. C’est â eux que Ies Roumains ont emprunte qantite d’instruments, de procedes de travail, de meme que Ies mots qui leur correspondent. Dans le paragraphe Elements italiens dans la terminologie du transport par Ies trains de bois, nous discutons Ies mots italiens actuel-lement en circulation dans Ies parlers populaires roumains. En voilâ des exemples; ţapină „griffe servant â souJever Ies tronchets“ (< it. zappa „beche“ > n. sl. capiny all. carinth. zappin; dans la vallee de Bystritza l’instrument a ete introduit par Ies freres Giacomuzzi, Italiens de Tyrol); sprdngă ou şprdngă „fii metallique â l’aide duquel on rattache au poteau du bord le train de bois“ (> it. spranga „fii metallique“); a ştronţa „arrondir l’extremite d’un tronc avec la hache, afind’eviter Ies fissures du bois pendant le glissage rapide dans la rigole^, a se ştronţa (en parlant du bois) „s’entrechoquer“ ( < it. stronzare „couper, trancher, tailler“, stronzo „etron“; en vall. stron, dans le lat. du Moyen-Âge strundius, struntus, en flam. stront „ordure, fumier“, de l’all. strunzen „mor-ceau coupe“, strunzan „detacher en coupant; proprement, ce qui est re-jete“) etc. Affectes egalement â la seconde couche terminologique nous discutons Ies mots allemands de cette terminologie. Parmi ces elements quelques uns proviennent de la langue des Allemands de la Transyl-vanie (nommes Saşi); quelques autres, des Allemands originaires de la Kraina (l’enclave de langue allemande Gottschee), mais la plupart sont provenus des Allemands originaires de Boheme, colonises dans la Bucovine et dans le Maramureş au XVIII-e et au XlX-e siecles. Ces ouvriers sont estimes comme specialistes dans ce domaine d’activite. Les termes d’origine allemande sont particulierement nombreux. En voilâ des exemples: fludăr „canal par lequel l’eau sort du barrage, auge de moulin, auge“; foştă „planche de 5 â 6 cm. d’epaisseur (< all. Pfosten 183 TERMINOLOGIA EXPLOATĂRII LEMNULUI 183 „planche epaisse"; riz(ă) „rigole par laquelle glissent Ies troncs pousses du haut d’un versant" (< all. Riese „idem") etc., etc. v Parmi Ies elemente lexicaux ucrainiens, parvenus â la meme eoo-que, l’on peut noter Ies suivants: bocor „train de bois“ (< ucr. bokor „idem"); perednic „la premiere pârtie du train de bois (cf. ţerednii an-terieur, situe en avant"); serednic „la pârtie moyenne du train de bois" (cf. l’ucr. serednii „de milieu, moyen") ; zadar „la deraiere pârtie du train de bois" (cf. l’ucr. zad „pârtie posterieure", zadnii „de derriere, posterieur"); corovdrt „arbre abattu, Ies branches et Ies noeuds coupes, mais pas ecorche" (cf. le sl. kora „ecorce", l’ucr. koravyj „dur, qui pre-sente des asperites", curuati „ecorcher"); homodncă „barrage" (cf. le tcheque ham „pilier", hamovati, „hemovati „barrer, endiguer", hamovacka) hemovacka „barrage", en pol. hamovac' „barrer", m. h. all. hamen, n. h. all. hemmen „barrer, endiguer". Si ce mot n’existe pas dans Ies dialectes ucrainiens du Nord de notre pays, ce qui est possible, il doit etre ex-plique probablement par le slovaque. Les elements d’origine hongroise sont moins nombreux. En voilâ quelques exemples: hozaş „aide du conducteur du train de bois, le con-ducteur qui se tient sur la deraiere pârtie du train"; tdmos „tronc de bois, court, servant de point d’appui dans le soulevement des buches" ( du beau et du bien ce se bucurase de un deosebit răsunet pînă la sfîrşitul secolului trecut, întrupînd o concepţie idealist-mistică despre frumos. Şi în însemnările sale despre celelalte arte, mai sumare decît cele despre literatură, şi anume cele despre muzică şi pictură pe care le-am citat în introducerea studiului nostru, Urechia nu depăşeşte linia categoric antirealistă. Toate artele liberale—cum le numeşte el — au drept scop „expresiunea dezinteresată a frumosului" şi preţuirea lor ierarhică trebuie să urmeze gradul acestei dezinteresări (în cuvîntarea la inaugurarea expoziţiei de pictură din Iaşi, 1863). Poezia e astfel superioară celorlalte arte fiindcă e şi cea mai dezinteresată („Ateneul romîn", 1860, nr. 1, p. 7). Pe aceeaşi linie antirealistă se situează şi consideraţiile lui Urechia despre muzică, definită — tot după V. Cousin — ca arta sentimentelor vagi, generale, ideale care a prezidat şi la naşterea poeziei deşteptîndu-i imaginaţia („Ateneul romîn", 1861, p. 77—78). Reexaminînd, în ansamblul lor, ideile de teorie literară ale lui Urechia în lumina epocii lor, a luptei ce se ducea mai departe şi în al 6-lea şi al 7-lea deceniu al veacului trecut între forţele reacţionare şi cele progresiste după trădarea revoluţiei din 48, constatăm că şi ele sînt sfîşiate de o puternică contradicţie internă, expresie a conflictului social tipic al vremii. într-adevăr, alături de unele însemnate teze progresiste ca de pildă literatura ca expresie a societăţii şi ca reflectare a năzuinţelor progresiste, ca armă de luptă şi factor activ de înrîurire morală a societăţii sau combaterea cosmopolitismului, întîlnim altele —ca de exemplu—devierea spre naţionalismul şovin, suprapreţuirea individualităţii scriitorului ca focar de înrîurire socială şi mai ales apărarea consecventă a metodei de creaţie antirealistă, opinii ce au un caracter net retrograd. Trebuie observat apoi că, în fond, cele din urmă anulează în mare măsură pe cele dintîi. Căci dacă mai sus citatele teze progresiste sînt desigur valabile în formulare generală, interpretarea lor le paralizează eficacitatea reală. Urechia susţine astfel, în mod valabil, că literatura e expresia societăţii şi că ea constituie un factor activ de transformare a acesteia, dar apoi cînd e vorba să precizeze direcţia în-rîuririi, el îi atribuie — după cum am văzut — o menire vag idealistă care se înfundă — în cele din urmă — în misticism. De asemenea, luptînd în contra cosmopolitismului, el cade de îndată în naţionalism şovin. Atitudinea şa răspicat antirealistă în problema centrală a metodei 196 AL, DIMA 10 de creaţie, în sfîrşit, exprimă categoric poziţia reacţionară a claselor dominante din vremea lui. în preocupările de teorie literară ale lui Urechia se reflectă deci de fapt nu numai lupta dintre tabăra progresistă şi cea reacţionară a timpului, dintre unele teze înaintate şi altele înapoiate, ci şi trecerea limpede spre cele din urmă, părăsirea frontului ideologic progresist ce-1 legase la început de cercurile lui Kogălniceanu şi Alecsandri, şi apropierea clară de concepţiile idealiste ale păturilor conducătoare pe care publicistul le va servi apoi de-a lungul întregii sale vieţi ocupînd — după cum am arătat — importante funcţiuni politice şi sociale cu rol diriguitor. Preocupările de teorie literară ale lui Urechia înfăţişează astfel — după opinia noastră — o etapă de tranziţie între poziţia înaintată a lui Al. Russo şi cea a lui Hasdeu, rezemată pe forţele democratice ale timpului, şi cea reacţionară, exponent al claselor dominante, pe cale de a se cristaliza în acţiunile mai precise ale Junimii întemeiată tocmai în această vreme. 3AHHTHH B. A. yPEKE nO TEOPHH JlHTEPATyPbl KpaTKoe co^epacaHHe B 6opb6e, pa3BepHyBmefic5î nocjie 1848 ro^a MeTKjxy HAeojiorHnecKHMH CHJiaMH IiporpeCCHBHblMH H peaKUHOHHbIMH, B HCTOpHH jiHTepaiypHbix Teo-pHH, bo3Hhkuihx b nHTH/ţecflTbix h mecTHAecHTbix roAax, xapaKTepHoe MecTo 3aHHMaeT nySjmuHCT B. A. Ypexe. Ero B3rjiHAbi Ha jiHTepaTypy npOIIHTaHbl CHJIbHbIMH npOTHBOpeTOHMH, Ha KOTOpblX Jie>KHT OTne^aTOK anoxH. HapHAy c HeKOTOpbiMH BepHbiMH npHHUHnaMH, KaK HanpHMep Bep-hwmh Ha jiHTepaTypy KaK Ha coimajibHbift AOKyMeHT h KaK Ha aKTHBHbifi $aKTOp b npeo6pa30BaHHH o6mecTBa b nporpeccHBHOM cMbicjie, a TaK>Ke HapnAy c ero 6opb6oft npoTHB KocMonojiHTH3Ma, BCTpeqaioTCH KOHenHo h npHHUHnbi HAeajiHCTnqecKoro xapaKTepa oTHocHTejibHo MeTOAa jiHTepaTyp-Horo TBOpqecTBa h Aa>Ke ajieMeHTbi moBHHHCTKoro HauHOHajiH3Ma. fio cy-mecTBy bo B3jiHAax B. A. ypene OTpaxtaeTcn He TOJibKo 6opb6a Me>KAy nporpeccHBHbiM h peaKiţHOHHbiM jiarepeM BpeMeHH, ho h ero nepexoA k nocJieAHeMy, hbjihk)iii,hhch Bbipa^KeHHeM MOMeHTa cnJioqeHHH qyAOBHmHoro coio3a, HAeojiorHH KOToporo 6yAeT Bbipa>KeHa ^KyHHMH3MOM BCKOpe nocjie yxoAa nyoJiHuHcra. PRfiOCCUPATIONS DE THfiORIE LlTTfiRAIRE CHEZ V. A. URECHIA R e s u m e Le publiciste V. A. Urechia occupe une place caracteristique dans la lutte entre Ies forces ideologiques progressistes et Ies forces reac-tionnaires d’apres 1848, sur le terrain des theories litteraires agitees 11 PREOCUPĂRI DE TEORIE LITERARĂ LA V. A. URECHIA 197 entre 1850 et 1870. Ses opinions sur la litterature, agitees entre 1850 et 1870, sont dechirees par de fortes contradictions, typiques pour l’epoque. En effet, on trouve chez lui certains principes justes, comme, par exemple, la consideration de la litterature comme document social et comme facteur actif dans la transformation de la societe dans le sens progressiste, de meme que sa lutte contre le cosmopolitisme; mais on y rencontre egalement d’autres principes d’aspect idealiste, relatifs â la methode de creation litteraire, voire meme des elements de natio-nalisme chauvin. Au fond, dans Ies preoccupations de theorie litteraire de V. A. Urechia se refletent non seulement la lutte entre le champ progressiste et Ies idees reactionnaires du temps, mais aussi son passage effectif dans le deuxieme champ, expression du moment ou se constitue la „monstrueuse coalitionu. Du reste, Tideologie de celle-ci sera formulee par le „junimismecc (ideologie de la societe ,,JunimeafC) des apres le de-part de notre publiciste de Iassy. ACADEMIA R. P. R. FILIALA IAŞI STUDII ŞI CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE FILOLOGIE Anul VIII (1957), Fasc. 1 ŞTIINŢELE NATURII LA „ROMÎNIA LITERARĂ» (1855)*) DE I. LÂZĂRESCU Comunicare prezentată la 29 mai 1)57 în şedinţa Filialei Iaşi a Academiei R. P. R. Revistă cu preocupări sociale şi de literatură progresistă, „Romînia literară" prelua şi continua, la 1855, conducerea mişcării de educare şi cultivare ştiinţifică a maselor populare. Legătura acestei reviste cu „Propăşirea" se realiza prin colaborarea scriitorilor de la 1844, M. K o-gălniceanu, C. Negruzzi, Al. Russo, V. Alecsandri şi alţii. Mai mult încă, la „Romînia literară" vor scrie şi publicişti din seria mai veche a colaboratorilor „Albinei romîneşti": Ion Ionescu de la Brad, A. P. Calimah, M. Vitlemescu şi N. Şuţu. în înştiinţare se arată că: „înalta Ocîrmuire încuviinţînd Domnului V. Alecsandri voia de a scoate la lumină o publicare periodică sub titlul de «Romînia literară», D. Alecsandri face cunoscut publicului cititor din ţările romîneşti că, de la 1 Genar 1855, această foaie va ieşi regulat o dată pe săptămînă, că formatul ei va fi ca acel al «Propăşirii», foaie ştiinţifică şi literară ce s-au publicat la anul 1844 şi că fiecare număr se va alcătui de cîte o coală şi jumătate. «Romînia literară» va primi numai articole originale de literatură, iar cît priveşte partea ştiinţelor pozitive, ea va deschide coloanele sale celor mai bune traduceri atingătoare de descoperirile folositoare a veacului nostru" * 1). La 16 iulie, 1855, publicaţia condusă de V. Alecsandri făcea să apară în numărul 27, paginile 331—333, un articol intitulat Istorie Naturală [Introducere). Scris deGrigore Cobîlcescu, articolul face parte din categoria lucrărilor originale anunţate în programul „Romîniei literare". Sensul ideologic pe care tînărul colaborator (Cobîlcescu avea numai 23 de ani atunci) îl dădea articolului său, accentua în gradul cel mai înalt orientarea generală a revistei din 1855. Prin contactul direct cu mediul ştiinţific creat de energia doctorului Iacob Cihac şi de priceperea *) Fragment din lucrarea Ideologia societăţilor şi cercurilor ştiinţifice din Moldova de la 1839 la 1881, realizată de Colectivul de istorie literară şi folclor. 1) Cf. Romînia literară, an. I, nr. 1, Iaşi, 1855 : Înştiinţare. 200 1. LĂZĂRESCU 2 lui G h. A sac hi, Grigore Cobîlcescu arată cititorilor „Romîniei literare" că istoria naturală este ştiinţa de bază de la care societatea poate şi trebuie să aştepte rezultatele şi învăţămintele cele mai diferite. Articolul de sinteză culturală al lui Grigore Cobîlcescu nu se mărgineşte numai să dea informaţii instructive referitoare la cele mai felurite domenii. Valoarea lui constă mai ales în aceea că ridică probleme şi sugerează idei al căror sens este necesar să fie relevat, cu atît mai mult cu cît ştiinţa burgheză, nu fără motiv, a ignorat debutul acestui învăţat în paginile „Romîniei literarei Pentru Cobîlcescu, cultura nu era un joc plăcut cum declara Ion Ghic a, un lux, o distracţie aristocratică 2), ci o armă pe care burghezia trebuia să şi-o însuşească. Entuziasmul lui Gr. Cobîlcescu în faţa frumuseţilor naturii, dovedeşte că ştiinţa îi dezvoltă sentimentul poetic în loc de a i-1 stinge. Cultura ştiinţifică deschidea acestui învăţat regiuni poetice, în care cel fără ştiinţă nu simte şi nu înţelege nimic. El afirmă că numai contactul direct cu natura, cu realitatea, înalţă mintea omului, pentru ca „să-şi recunoască nimicnicia fizică, deşertăciunea aspirărilor materiale, puterea inteligenţii" 3). Gr. Cobîlcescu face prin aceasta o foarte transparentă aluzie la adresa acelora care nu au alt scop în viaţă decît să acapareze bunuri materiale în dauna celor mulţi. Adept al materialismului naturalist, Grigore Cobîlcescu avea convingerea că numai cunoaşterea ştiinţelor naturii poate duce la explicarea lumii şi la desăvîrşirea fizică şi morală a omului. Nimic nu i se pare mai curios decît ideile aşa de deosebite pe care oamenii şi le-au făcut în timp „despre proprietăţile trupurilor, despre elementele ce le compun, despre pricinile ce mişcă materia şi ţin armonia universului" 4). Ceea ce4 interesează în mod special şi ţine să accentueze cu tot dinadinsul, este marea deosebire dintre felul cum înţelegeau popoarele vechi aceste lucruri şi cum le înţeleg popoarele mai noi. „Ce şcolari începători erau învăţaţii vechimii! Cine ar fi crezut atunci că omul va ajunge, nu numai să descompuie trăsnetul şi să se apere de dînsul, dar încă, să se slujească cu el spre folosuri"5). Pentru Cobîlcescu, ştiinţa nu este un dar dumnezeesc, ca pentru Ion Ghica, care susţinuse rubrica ştiinţifică în coloanele „Propăşirii" de la 1844, ci rezultatul unui proces îndelungat, care a dat omului posibilitatea să poruncească forţelor naturii şi să le supuie. Interesul omului pentru natură e conceput în funcţie de varietatea şi complexitatea problemelor pe care le ridică elementele naturii şi legile care le cîrmuiesc. „Nimic nu prezentează omului atîtea atrageri, atîta interes, ca măreaţa şi nemărginita natură. De la firul de năsip, pînă la globurile nemărginite ce înnoată în spaţiu, de la pricinile ce fac pe trupuri să cadă, pre nouri să scînteie şi să detune, pre plante să răsară, să înver- 2) Cf. Dan Badareu, O sută de ani de naturalism în Romînia, Iaşi, 1930, p. 115—117. 3) Cf. Romînia literară, an. I, nr. 27, p. 331, Iaşi, 1855; Gr. Cobîlcescu, Istorie Naturală (Introducere). 4) Cf. Ibid.y p. 382. 5) Cf. Ibid. 3 ŞTIINŢELE NATtJRIÎ LA „ROMÎNI LITERARĂW 201 zească, să dea flori şi fructe şi pînă la aceea ce dă omului vroinţă şi cugetare, îi înfăţişează în adevăr, sujeturi colosale şi sublime de meditat" 6). Grigore Cobîlcescu vede succesul dezvoltări ştiinţei, în strînsă legătură cu realizările ei în practica vieţii, „Ce sînt gloriile Alecsandrilor şi ale Cezarilor, pre lîngă acele ale geniilor celor mari, care au vărsat torente de lumină, în mintea neamului omenesc ! Ce sînt pietroasele monumente ale mîndriei! Ce sînt colosalele piramizi ale Egiptului, nemărginitele ziduri ale Chinei, pe lîngă maşinile ce ne transportă ca glontele, şi pe lîngă acele prin care vorbim, ca şi cînd am fi la trei paşi cu oameni ce se găsesc îndepărtări aşa de mari încît, numai pentru a le străbate celor vechi le-ar fi trebuit ani întregi" 7). Constatăm că Grigore Cobîlcescu a ştiut să se ridice împotriva a ceea ce şi-a trăit traiul, să nu recunoască fetişe în ştiinţă şi totdeauna a căutat să-şi aplece urechea la glasul experienţei, la glasul practicii. Cunoaşterea tot mai temeinică a lumii anorganice a determinat pe om să-şi îndrepte atenţia spre lumea organică. „El (omul) îşi întoarse, privirile asupra sa însuşi; el cercetă în măruntaiele sale pricinile fenomenelor ce se produc într-însul. El îndrăzni să caute principiul său şi al lumii întregi"8). Din citatul acesta rezultă că Grigore Cobîlcescu şi-a dat seama de interdependenţa dintre lumea organică şi lumea anorganică. El a f ost printre primii cercetători romîni, care pe baza studiilor personale, şi-a dat seama în chip spontan că fenomenele din natură nu trebuiesc privite şi studiate izolat, ci în strînsă legătură unele cu altele, condi-ţionîndu-se reciproc. Introducerea lui Grigore Cobîlcescu la Istoria Naturală are meritul că reflectă ascuţit problema lipsurilor de care sufereau locuitorii ţării şi încrederea nestrămutată a autorului în posibilitatea înlăturării acestor lipsuri prin progresul ştiinţei şi tehnicii. „Voiu să mă încerc să dau o idee măcar slabă, despre bogăţiile de tot felul ce cuprinde ţara Moldovei, a cărei locuitori cu toate acestea sînt aşa de săraci! Voiu să dau o idee despre animalele ce locuiesc în ea, despre plîntele ce cresc, fireşte şi despre acele ce ar putea să se aclimăteze într-însa; despre maniera de a le cultivi, despre fdosurile ce pot să ne deie. Voiu să arăt comorile ce sînt îngropate în munţii noştri, unde gem necunoscute şi nefolositoare". în altă ordine de idei, Grigore Cobîlcescu sugerează exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului Moldovei în folosul poporului. Cercetător pasionat şi cu dorinţă vie de a lucra în folosul poporului, Grigore Cobîlcescu va căuta toată viaţa să descopere legile naturii, pentru ca omul să-i poată supune forţele şi resursele, să le folosească pentru producerea de bunuri materiale şi mijloace de trai, dîndu-şi seama de necesitatea şi rolul ştiinţei în societate. Cobîlcescu nu înţelegea să se închidă în domeniul aşa-numitei „ştiinţi pure“. El căuta să găsească şi să deschidă calea pentru progresul ştiinţelor naturii. 6) Cf. Ibid., p. 331. 7) Cf. Ibid., p. 332. 8) Cf. Ibid. 202 ). LÂZĂRESCU 4 încerca să facă maselor populare mai întîi cunoscute şi apoi, pe cît posibil şi accesibile comorile pămîntului Moldovei. După dînsul, ştiinţa nu trebuia să servească numai interesele stăpînilor. Ştia bine că numai descoperirile ştiinţei puteau uşura viaţa oamenilor. Iată preconizate de Cobîlcescu, atît perspectivele creaţiei ştiinţifice, cît şi aplicarea rezultatelor ei în practica vieţii. A scris articolul pentru a-şi pune cunoştinţele în slujba ştiinţelor naturii şi mai ales în serviciul răspîndirii acestor cunoştinţe. Articolul Istorie Naturală semnat de Grigore Cobîl-cescu învăţa pe cititorii „Romîniei literare" să privească cu încredere spre viitor. Se vede limpede că ceea ce-1 interesa pe tînărul colaborator al „Romîniei literarecc în mod cu totul deosebit, era locul pe care îl ocupa fiecare clasă socială în sistemul producţiei moldoveneşti de la 1855. Asociind fenomenele sociale fenomenelor naturale, Cobîlcescu subliniază faptul că în faţa naturii oamenii devin egali, deşi în această privinţă el socoteşte că oamenii sînt deopotrivă de slabi în faţa forţelor atotputernice ale naturii. „Şi apoi, cînd în alte ceasuri, şi oceanul şi ceriul şi pămîntul întărîtate, se răzvrătesc şi se cutremură, cînd vîn-turile pornite se izbesc cu furie, cînd nourii purtători de tunet, fulgeră şi detună; atunci omul, uitînd mîndria şi pretenţiile sale, cade dinaintea puterii urieşe ce-1 ameninţă cu urgie, atunci, cel mîndru se pleacă, şi oamenii devin egali, căci sînt deopotrivă de slabi"9), Cînd la 1856, Al. Russo polemiza cu ardelenii pe tema mîndriei de a fi conlucrat la educaţia Principatelor şi le opunea în domeniul activităţii instructiv-educative eforturile moldovenilor, care au ştiut să se ridice deasupra spiritului de coterie şi să proclame doctrina „că dăscălaşul funcţionar plătit sau neplătit, are a da seama publicului de ştiinţa sa, de învăţătura sa şi de duhul învăţăturii" 10), Grigore Cobîlcescu era poate singurul om de ştiinţă romîn din vremea aceea, care se găsea pe calea cea adevărată. Alături de lupta îndîrjită pe care Al. Russo, C. Negruzzi şi V. Alecsandri o duceau în contra sistemelor lingvistice venite din Ardeal, prin colaborarea sa la „Romînia literară", Grigore Cobîlcescu răspunde şi el cerinţelor progresiste ale vremii. Legînd problemele ştiinţifice cu cele sociale, Cobîlcescu împleteşte în acest articol marea lui dragoste pentru adevăr cu democratismul sincer al intelectualilor progresişti care luptau pentru pregătirea unirii principatelor. Faţă de Introducerea lui I. Cihac de la 1837, Introducerea lui Gr. Cobîlcescu se găseşte pe o treaptă superioară, pentru că nu se adresează numai elevilor de şcoală, ci cercului mai larg al cititorilor „Romîniei literare". Cobîlcescu, care cunoştea bine limba naţională, nu mai simte greutăţile lipsei unei terminologii ştiinţifice de care se plîngea Cihac, ci se exprimă în limba vie a poporului. în sfîrşit, Cobîlcescu nu mai este tributar concepţiei teologice despre lume ca Iacob Cihac, care subordona fenomenele naturii „voinţei 9) Cf, Ibid., p. 331. 10) Cf. Al. Russo, Contra Ardelenilor, Steaua Dunării, 1856, nr. 5, la H a n e ş ; Al. Russo, Scrieri, Buc., 161—165. 5 ŞTIINŢELE NATURII LA „ROMÎNIA LITERARĂ*4 203 a Totputernicului plazmuitonu" ; „...toate poartă în caracterele lor spune Gr. Cobîlcescu, pecetea unui spirit nepătruns, unei înţelepciuni nemărginite, unui gemu neimitabil, ce se pare că au creat universul si îl guvernează. Şi omul face parte din natură; el datoreşte legilor li fiinţa lui şi plăcerile lui. El e fiul KYPHAJIE „POMbIHHH JIHTEPAP3' (1855 r.) KpaTieoe co^epjEaHHe HapnAy c TaKHMH nHcaTeJiHMH KaK M. KorajiHHqaHy, K. Herpyun, A. Pycco h B. AjieKcaHAPH, Ha CTpaHHijax >KypHajia „PoMbiHHH JiHTepapa" coTpy/iHHqajiH TaK>Ke yqeHbie KaK Tp. KoSbiJiqecKy, Hoh HoHecKy Ae Jia BpaA, M. BHTJieMecKy, A. EL KajiHMax h H. Illyixy. ConpHKOCHOBeHHe Tp. Ko6bijiqecKy c HayqHOH oScTaHOBKOH, co3AaHHOH ycnjiHHMH AOKTOpa HKo6a HnxaKa h yMeHHeM P AcaKH no3BOJiHJiH eMy noAHHTb Ha AOJDKHyio Bbi-coTy HAeojiorHqecKHe ycTaHOBKH HKeT o>KHABTb caMbix pa3Hoo6pa3Hbix pe3yjibTaTOB h noyqeHHH. J\jin Ko6bijiqecKy KyjibTypa He HBJiHJiacb npHHTHOH Hrpofi, kbkhm ee cqHTaji Hoh THKa, a opyxKe k (j)H3HqecKOMy h HpâBCTBeHHOMy co-BepmeHCTBy. KoâbijiqecKy He CMOTpeji Ha Hayny KaK Ha Aap ot 6ora, a KaK Ha pe3yjibTaT AJiHTeJibHoro npouecca, AaBHiero qejiOBeKy B03M0>KH0CTb npHKa3biBaTb cnjiaM npnpoAbi h noKopHTb hx. Mojioaoh yqeHbiH (Tp. Ko-6biJiqecKy 6biJio Tor^a Bcero 23 ro/xa) bhacji b 1855 r. ycnex pa3BHTHH HayK b TecHOH cbh3h c ee AOCTH>KeHH5iMH b npaKTHqecKOH >kh3hh. Oh yna-3biBaji TaK>Ke Ha B3aHMOAeficTBHe Me>KAy opraHHqecKHM MHpoM h He-opraHHqecKHM. Oh 6biji oahhm H3 nepBbix pyMbiHCKHX HccjieAOBaTejiefi, KOTOpbie Ha OCHOBaHHH CBOHX JIHqHblX HaSJIKDAeHHH yfieAHAHCb B TOM qTO HBjieHHH npnpoAbi Hy>KHo paccMaTpHBaTb h H3yqaTb He oTAejibHo, a b TecHOH cbh3h oaho c ApyrHM. B CBoeM „BBeAeHHH“ Tp. Ko6biJiqecKy CTaBHT Bonpoc HeAOCTaTKOB, KOTOpbie OUXynxajIHCb ^KHTeJIHMH CTpaHbl H Bbipa>KaeT cboio HenoKOjie6HMyio Bepy b B03M0>KH0CTb ycipaHeHHH 9thx HeAOCTaTKOB nyTeM nporpecca HayKH h tcxhhkh. Oh 3Haji, hto TOJibKO ot-KpbiTHH HayKH MoryT oSAerqHTb mn3Ub jnoAeH. Tp. Ko6bijiqecKy yqnji qn-TaTenefl HtypHajia „Pomhhhh jiHTepaps" BepHTb b 6yAymee. B CTaTbe, Ha-IlHCaHHOH HM B 1855 T. npOBOAHTCH MbICJIK) O TOM, HTO B OCHOBe pa3BHTHH o6uxecTBa jie>KHT 3HaHHe HacTonmero MHpa, 3HaHHe Bemefi h jikdach. Cbh3H Ko6biAqecKy c w06in;ecTBOM hcckhx Bpaqeâ h HaTypajmcTOB", rAe Bep3e-jinyc h mhoto Apyrnx Tpy^eHHHKOB HayKH 6biJiH nonyAnpHbi, OKa3ajiH H3-BecTHoe BJiHHHHe Ha o6pa30BaHHe y6e>KAeHHH stoto yqeHorOi IIpHMeHHH no3HTHBHoe H3yqeHHe (J>aKTOB h MaTepnajiHCTHqecKyio 206 I. LĂZĂRESCU 8 TpaKTOBKy BonpocoB h nojib3yncb JiHTepaiypHbiM h H3fliu,HbiM cjiotom, Ko-6biJiqecKy no^qepKHBaji nporpeccHBHyio HanpaBJieHHOcTb >KypHajia „PoMbi-hhh jiHTepapa", a TâK>Ke Tpa^HUHio, co3AaHHyio b o6jiacTH HayqHbix 33hh-THH nepHOAHqeCKHMH H3AaHHHMH ao 1855 r. CoBceM HHoe HanpaBJieHue AaBajiH cboiim HayqHbiM HccjieAOBaHHHM, neqaTaBiiiHMCH b >KypHaJie „PoMbiHiin JiHTepap3w, M. BHT.aeMecKy, H. A. K. h A. n. KajiHMax h H. LLlyuy. Hbjihhcb Bbipa3HTeji5iMii 6yp>iKy a3HO-noMemHqMo Toqxy 3pehhh h Hcxa>KaH Ta-KHM o6pa30M AeHCTBHTejIbHOCTb. B 3TOM OTHOLUeHHH npeACTaBJIfleT HHTe- pec cTaTbH M. BHTjieMecKy „O nqejiax“, h cTaTbH H. LLlyuy „nojib30Ba-HHe >Kejie3HOH Aoporu“; H. A. K. h A. n. KajiHMax „06 3JieKTpHqecK0M Tejierpacf)ew. Ecjih b daTbe, HanncaHHOH Tp. Ko6biJiqecKy 0Tpa>KaeTCH naTpno-TH3M, ryMaHH3M, CTpeMAeHHe npHAaTb pa6oTaM nonyjiapHbift xapaKTep h He HapymaTb npaBAy >kh3hh, to cTaTbH, nanHcaHHbie ApyrHMH HayqHbiMH coTpyAHHKaMH >KypHajia „PoMbiHHH jiHTepaps11 xapaKTepn3yioTCfl iioctohh-hhm cTpeMjieHHeM aBTopoB oTBJieqb BHHMaHHe qHTaTeJieH ot caMbix >KryqHx COUHajlbHblX BOnpOCOB MOAAUBCKOH >KH3HH, Ha3peBaBUJHX B HaqaJie BTOpofi nojiOBHHbi XlX-ro ctojigthh. LES SCIENCES DE LA NATURE DANS LA REVUE „ROMÎNIA LITERARĂ" (1855) Resume Des hommes de Science tels que Gr. Cobîlcescu, Ion lonescu de la Brad, M. Vitlemescu, A. P. Calimah et N. Suţu ont collabore dans Ies pages de la revue „Romînia literară^, â cote d’ecrivaiiis comme M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, Al. Russo et V. Alecsandri. Le contact de Gr. Cobîlcescu avec le milieu scientifique cree par l’energie du docteur Iacob Cihac et par la diligence de Gh. Asachi Pa incite â pousser jus-qu’au plus haut degre Porientation ideologique de cette revue de 1855. Dans Partide intitule Istoria naturală (Introducere)> Gr. Cobîlcescu montrait aux lecteurs de „Romînia literară^ que Phistoire naturelle est la Science de base d’ou la societe peut et doit attendre ies resultats et Ies enseignements Ies plus divers. Pour lui, la culture n’etait pas un jeu amusant, comme le declarait Ion Ghica, mais une arme dont il fallait se munir. Adepte du materialisme naturaliste Gr. Cobîlcescu avait la convic-tion que la connaissance des Sciences naturelles seule peut nous con-duire â Pexplication du monde et au perfectionnement physique et moral dePhomme. Pour Cobîlcescu, la Science etait l’aboutissement d’un long proces, qui a donne â Phomme le moyen de commander aux for-ces de la nature et de Ies soumettre. Le jeune homme de Science (Gr, 9 ŞTIINŢELE NATURII LA „ROMÎNIA LITERARĂ 207 Cobîlcescu avait alors â peine 23 ans) voyait, en 1855, Ies succes du deveioppement des Sciences en etroit rapport avec leurs realisations dans la vie pratique. II s’est rendu compte ensuite de l’interdependance en-tre le monde organique et le monde anorganique. II a ete un des pre-miers chercheurs roumains qui a compris spontanement que Ies phe-nomenes de la nature ne devaient pas etre regardes et interpretes iso-lement, mais en etroite liaison Ies uns avec Ies autres. Mais Introducerea de Gr. Cobîlcescu reflete avec acuite aussi le probleme des deficiences dont souffraient Ies habitants du pays, ainsi que sa confiance inebranlable dans la possibilite de Ies ecarter par Ies progres de la science et de la technique. II savait bien que seules Ies decouvertes de la science pouvaient alleger la vie des hommes. Gr. Cobîlcescu conseillait aux lecteurs de „Romînia literară“ d’entrevoir avec confiance Pavenir. L’essentiel de son article est l’idee que, pour assurer le devei oppement de la societe, il faut connaître le monde vrai, le monde reel, Ies choses et Ies hommes. Les rapports de Cobîlcescu avec la Societe des medecins et des natura-listes de Iassy, ou un Berzelius et tant d’autres hommes de science e-taient popularises, ont eu leur importance dans la formation de ses conceptions. Par l’etude positive des faits, par l’interpretation materialiste des problemes, ainsi que par le style litteraire de popularisation, employe par Gr. Cobîlcescu dans les pages de „Romînia literarăcc, il soulignait tout particulierement l’orientation progressiste de la revue, la tradition creee dans la ligne des preoccupations scientifiques manifestees dans les periodiques anterieurs â 1855. Des collaborateurs comme M. Vitlemescu, I. A. K., A. P. Calimah et N. Suţu imprimaient une tout autre direction â leurs articles scientifiques, publies dans la „Romînia literară^. Comme representants de la bourgeoisie moldave engagee dans le developpement du capitalisme industriei, ils insistent de preference, sur l’aspect economique des problemes traites. Envisagee du point de vue des bourgeois et des gros proprietaires, la realite est deformee et faussee. Les articles de M. Vitlemescu Sur les abeilles et Vindustrie de la soiey Vutilite d’un chemin de fer par N. Suţu, ainsi que Du telegraphe electrique par I. A. K. et A. P. Calimah, illustrent ce point de vue limite de classe. II perce dans le souci permanent des auteurs d’eloigner toujours Pattention des lecteurs devant les problemes sociaux les plus ardents qui se posaient en Moldavie, au debut de la deuxieme moitie du XlX-e siecle. 4 2 10 11 19 o 1 9 4 21 5 10 13 13 14 B R A T Ă In loc de lexicului al unei a terminologiei exporta exportau cunoscuta al germ. pililha al cărui -şeicâ Bircăţâl Sercier Trînchet decertains pedică lublicivStice Se va citi lexical al unei al terminologiei transporta transportau cunoscut a!e germ, pi1 ;ha a cărui -ei că Bîrcătâ! Sercier Trînchet de certains dedică publicistice V>9J ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMlNE FILIALA IAŞI STUDII SI CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE FILOLOGIE ANUL VIII FASC. 1 19 5? EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMlNE