COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil : Academician EUGEN A. PORA q €* Studii si cercetări de BIOLOGIE ■ MV’ SERIA ZOOLOGIE Redactor responsabil adjunct : R. CODREANU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România Membri : M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; OLGA NECRASOV, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; MARIA CAI^piANU-IORDĂCHEL — secretar de redacție. Prețul unui abonament este de 90 de lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la întreprin- derea ROMPRESFILATELIA, Căsuța poștală 2001, telex 011631, București, România, sau la reprezentanții săi din străinătate. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „Studii și cer- cetări de biologie — Seria zoologie". TOMUL 25 1973 Nr. 6 SUMAR I. E. FUHN și L. MACEA, Anure din N’Z6r6kor6 (Guineea)....... 511 IRINA TEODORESCU, Contribuții la cunoașterea gazdelor unor specii de Megaspilidae (Hymenoptera-Ceraphronoidea) . . . 519 EUGENIO DIAZ IGLESIAS și C. A? PICOȘ, Acțiunea tioureei asu- pra consumului de oxigen al crustaceilor (Astacus leptodactylus Esch.) aclimatați la diferite temperaturi ........ 527 MIRCEA I. POP și EUGEN A. PORA, Cercetări privind acțiunea modificărilor rhopice asupra travaliului mecanic al mușchiului gastrocnemian de broască............................... 533 N. STĂNCIOIU și DOINA CODLEANU, Acțiunea vagului asupra activității cordului de broască în condiții de glicemie variată 539 V. TOMA, N. FABIAN și E. A. PORA, Influența tiroidei asupra grupărilor — SH din timusul șobolanilor albi normali și supra- renalectomizați.......................................... . . 545 J. MADAR și NINA ȘILDAN, Efectul fenoxiizobutiratului de sodiu și fenoxiizobutiratului de etil asupra toleranței intrave- noase la glucoza la șobolanul alb............................ 557 G. DIMITRIU, Variația sezonieră a acidului ascorbic, colesterolu- lui și greutății relative a glandelor suprarenale în funcție de vîrsta la cobai........................................ 565 VIRGINIA MATEESCU, Particularitățile dispunerii spațiale a benzilor G pe cromozomii de Gallus domesticus ............... 575 DIMITRIE RADU și MĂRIUCA NICOLAESCU, Apariția unor mutanți albinotici la struțul sud-american (Rhea americana) 581 OLGA CONSTANTINESCU, Acțiunea unor doze de raze X asupra meiozei la masculul de iepure (Oryctolagus cur.iculus) .... 587 MIHAI CRUCE și ARISTIDE LEONTE, Distribuția topografică și dinamica unei populații de Lacerta taurica taurica Pali..... 593 RECENZII................................................... 601 INDEX ALFABETIC............................................. 607 ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25, NR. 6 P. 509-610 BUCUREȘTI 1973 APARE DE 0 OKI PE AN ADRESA REDACȚIEI: SPLAIUL INDEPENDENTEI NR. 296 BUCUREȘTI 17 ANURE DIN N’ZEREKORE (GUINEEA) DE I. E. FUHN și L. MACEA During his sojourn in N’Zerekore-, the junior author collected amphibians near his home and some from the Mt. Nimba. Ten species have been identified : Bufa pusillus, Plychadena mascareniensis, Phrynobalrachus gutturosus, Hemisus marmo- ratus, Leptopelis viridis, Afrixalus dorsalis, Afrixalus fulvooittatus, Hyperolius con- color, Hyperolius fusciventris. From Mt. Nimba, the endemic N eclophrynoides oc- cidentalis was captured. în timpul unui stagiu de un an în N’Z6r4kore, Guineea (Africa oc- cidentală), unul din autori (Ma cea ) a colectat din martie pînă în iunie 1972 o serie de broaște 1 din jurul locuinței sale, precum și din rezervația muntele Nimba. Localitatea N’Zerekore este situată în zona savanei împădurite („îarmbush”) și în savana propriu-zisă. Colectările s-au făcut în următoarele puncte : veranda locuinței lu- minată electric; zona înierbată și cu arbuști; frunze de taro (Colocasia antiquomm) și patate, la 1,5 m în spatele casei; arbori de papaya, la 50 — 100 m de casă; arbori mango, palmier de ulei și tufe de cafea, în imediata apropiere a casei; asociație de ierburi, manioc, cafea, palmier de ulei și arbore fromager, la lOOm de casă; ierburi înalte (peste 3 m), la 50 m în fața casei; teren inundat, cultivat cu orez, la circa 100 m de casă ; pantele muntelui Nimba. N’Zerekore se găsește în zona de sol lateritic, la 500 m altitudine; dimineața este ceață, între orele 17 și 20 și noaptea, plouă. Temperatura aerului variază între 18 și 30°C. Materialul colectat prezintă importanță, ținînd seama de informațiile reduse despre herpetofauna Guineii (1), (4), (5), (14), (18). Recent, S chiot z (18) citează din Guineea (Nimba) 18 specii de Racoplwridae; Guibe 1 Materialul se află în colecția Muzeului de istorie naturală „Gr. Antip ”. ST. si CERC. BIOL. SERIA. ZOOLOGIE T. 25 NR. 8 P. 511-517 BUCUREȘTI 1073 512 I. E. FUHN șl L. MACEA 2 3 ANURE DIN N’ZEREKORE (GUINEEA) 513 șiLamotte (7) semnalează 18 specii de Ranidae, 4 de Bufonidae, 1 de Pipidae (8), 11 specii de Plirynobatraehus (Ranidae); genul Arthrole- ptis (Ranidae), cunoscut din Guineea, nu a fost recent revizuit. ★ Anurele colectate din N’Zerekore cuprind 10 specii. Fam. BUFONIDAE 1. Bufo pusillus Mertens, 1937 (fig- 1) 1 exemplar semiadult; lungimea 34 mm. Formă tericolă, caracteristică savanei, răspîndită la sud de Sahara, în vestul Africii, nordul și sudul Transvaalului, nordul Zululandului. Exem- plarul nostru diferă de specia cea mai apropiată, Bufo regularis, prin glan- dele parotoide turtite, cu margini indistincte, acoperite cu negi cornoși negri (la B. regularis, parotoidele sînt netede și cu marginile distincte), în jurul acestei specii există o vie controversă între specialiști. Astfel, Loveridge (12) citează din Malawi o serie de Bufo r. regularis, pe care S t e w a r t (19) le consideră a fi pusillus ; P e r r e t și Mertens (15) o consideră identică cu B. maculatus Hallowell, 1854, dar conspeci- fică cu regularis. P o y n t o n (16) și apoi S t e w a r t (19) mențin specia pugilhis, arătînd că diferă de maculatus prin gușa și abdomenul pătate închis, iar de regularis prin caracterele menționate. Periei (in litt., 1973) consideră exemplarul nostru drept ssp. maculatus.. Nectophrynoides oecidentalis Angel, 1943 (fig. 2) I 1 ■ Dimensiuni: 15, 15, 5, 16,,20 mm; ȘȘ 17 mm. Acest remarcabil bufonid, endemic muntelui Nimba, a fost capturat la 1300 m altitudine. Biologia dezvoltării lui a făcut obiectul unor cerce- tări aprofundate .(2), (3), dat fiind faptul că viviparitatea este extrem de rară la anure. Embrionii se dezvoltă direct în uterul matern, fără a mai trece prin stadiul de larvă. Genul Nectophrynoides cuprinde numai 3 specii: N. oecidentalis■ Angel, 1943 din vestul Africii, N. vivipara (Tornier, 1905) și N. tornieri (Roux, 1906) din Tanzania. Arealul speciei oecidentalis este foarte restrîns, limitîndu-se la cîțiva kilometri pătrați, între 1200 — 1700 m altitudine, pe pantele și crestele despădurite ale muntelui Nimba. Pe degetul I al piciorului anterior, masculii posedă, bazai, o serie de țepi bruni; de asemenea la baza degetului II, pe latura internă, 2—3 țepi. Țepii sînt prezenți și la masculii de 15 mm. Fam. RANIDAE 3. Ptyehadena mascareniensis (Dumerii et Bibron, 1841) (fig- 3) 1 Ș, capturată în apă, în orezărie. Demensiuni : lungime 56 mm; femur 33 mm, tibie 35 mm, picior 17 +34 mm, tubercul metatarsal 2 mm ; degetele piciorului posterior 1/6, 11/12, III/21, IV/32, V/23. Raportul L/Fe+Ti = 0,82. Dinții vomerieni bine dezvoltați, deasupra coanelor. Palmura dege- telor de la picioarele posterioare dezvoltată, cu prelungirea asimetrică, caracteristică, în partea externă a degetului 4. Coloritul normal, cu o bandă mediană dorsală, deschisă. Răspîndire : aproape toată Africa, Madagascar. 4. Plirynobatraehus gutturosus (Chabanaud, 1921) (fig- 4) 1$; lungimea 20 mm. Exemplar caracteristic, cu palmura foarte redusă la degetele membre- lor posterioare și coloritul alternat alb-negru în zona labială. Specie tericolă forestieră, dar cu valență ecologică mai largă, putînd emigra în savanele umede de la liziera pădurii sau în savana propriu-zisă în perioada ploilor. Răspîndire : Guineea, Coasta de Fildeș, Nigeria. 5. Hemisus marmoratus Peters, 1851 (fig- 5) 1 Ș; lungimea 32 mm. Formă exclusiv endogee, trăiește în savană și pădure, hrănindu-se cu furnici și termite. Se întîlnește rar, datorită felului ascuns de viață. Exemplarul a fost găsit în teren cultivat. Genul Hemisus ridică o serie de probleme sistematice. Se recunosc drept specii valide : guttatus (Rapp, 1842) din 8—E Africii, wittei Laurent, 1963 din Republica Zair (Katanga); brachydactylus Laurent, 1963 din Tanzania; olivaceus Laurent, 1963 din Republica Zair, N—E pădurii ecuatoriale; marmoratus Peters, vestul Africii, Republica Zair, Republica Sud-Africană, estul Africii; guineensis Cope din Guineea, nordul Republicii Zair. O serie de autori (7), (13) consideră specia guineensis ca fiind conspe- cifică cu marmoratus ; am urmat concluziile lui Laurent (11) și am atri- buit, pe baza caracterelor morfologice, unicul nostru exemplar speciei marmoratus. 5 ANURE DIN N’ZEREKORE (GUINEEA) 515 514 I. E. FUHN și L. MACEA 4 Fam. RACOPHORIDAE 6. Leptopelis viridis (Giinther, 1868) (fig- 6) i $, 2 juv. Dimensiuni : Ș 41 mm; juv. 20—23 mm. Specie caracteristică savanei, răspîndită în sud-vestul Africii, dinSierra Leone pînă în Camerun. Trăiește pe arbuști. Exemplarul $ are desenul dorsal caracteristic închis, cu o dungă transversală occipitală și pete dorsale în formă de Y răsturnat. 7. Afrixalus d. dorsalis (Peters, 1875) (fig- 7) 9 7 15 juv. Dimensiuni : 25—27 mm ; ȘȘ 24—27 mm; juv. 12—16 mm. Desenul dorsal caracteristic cu o constanță remarcabilă ; un singur $ prezintă cîmpul închis stropit cu puncte deschise. Toate cele 31 de exem- plare posedă desenul normal (sensu S c h i 0 t z (18)). De fapt, specia este polimorfă, avînd, în afara desenului normal, încă 3 faze diferite. Specie de pădure, respectiv de galerii de pădure, pătrunzînd și în zona de savană împădurită, în care se găsește localitatea de colectare. Pe lîngă subspecia tipică, au mai fost descrise subspeciile lasciniosus și regularis. Răspîndire : Sierra Leone, Guineea, Liberia, Coasta de Fildeș, Ghana, Dahomey, Nigeria, Camerun. 8. Afrixalus î. fulvovittatus (Cope, 1861) (fig. 8) 17 M 58 ??, 3 juv. Dimensiuni : 19 — (20)—23 mm ; ȘȘ 19 —(22)—24 mm ; juv. 14 — 18 mm. Este remarcabil că desenul dungat longitudinal nu variază aproape deloc ; numai 2—3 exemplare din cele 78 prezintă o întrerupere a liniilor sau o îngustare a lor. După S c h i 01 z (18), ambele sexe au aceeași lungime ; datele noastre arată totuși o talie ușor mai mare a femelelor* Afrixalus f. fulvovittatus este o specie caracteristică savanei. Pe lîngă subspecia tipică, se mai cunoaște rasa Afrixalus f. leptosomus (Peters, 1877), cu arealul la est de Camerun. Răspîndire : Senegal, Gambia, Guineea, Sierra Leone, Coasta de Fil- deș, Mali, Volta Superioară, Ghana, Nigeria, Camerun. 9. Hyperolius e. concolor (Hallowell, 1844) 3^, 22 ?Ș. Dimensiuni : L^ 25-26 mm; ??26-(29,9)- 33,5 mm. Ti 10,5 — (15)—17mm ; 13 mm. Fe 12 mm; 10 —(14,7) — 16,5 mm. Tars 8 mm; 7,2 —(8,7) — 10 mm. Lcap 7 mm ; 7,5—(8,9) — 10,5 mm. Lțcap 9 mm; 9—(10) — 12 mm. Diam. ochi 4 mm ; 3 — (3,8)—4,5mm. Lbot 4—4,5 mm; 4 —(5,4)—6 mm. Nară-rostrum 1,5 mm; ȘȘ 1,6 — (2) — 2,5 mm. Ochi-nară 3 mm ; 2,6 —(3,3)—4 mm. Distanța între nări 3 mm ; 2 — (2,9) — 3,7 mm. Distanța interorbitală 3,5 mm; 3 —(4) — 4,8 mm. Deși numărul masculilor este mic, apare diferența de talie față de femele. Specia este polimorfă în privința coloritului, întîlnindu-se 3 faze. Toate femelele aparțin fazei F (sensu Schiotz (18)), adică dorsal verde uniform, ventral galben. Dintre masculi, doi aparțin fazei J2 (sensu S c h i 0 t z), brun dorsal cu un triunghi închis între ochi și dungi sau pete neregulate; al treilea, decolorat de alcool, pare a îi intermediar între F și J2. Hyperolius c. concolor este o formă caracteristică a faunei de savană împădurită. Au mai fost descrise subspeciile ibadanensis Schietz, 1967 ; în Nigeria și Camerun trăiește o formă încă nelămurită. Răspîndire : Sierra Leone, Guineea, Liberia, Coasta de Fildeș, Ghana, Togo. 10. Hyperolius f. fusciventris Peters, 1876 3 2 Ș?, 1 juv. Dimensiuni : L 21,5 mm; ȘȘ 25—26 mm. Diam. ochi 3 mm ; ȘȘ 3 mm. Ti 10 mm; 12,5—14 mm. Lbot 3—3,5 mm; 4 mm. Fe 9 mm ; 11—12,5 mm. Nară-rostrum 1—1,5 mm ; 1,5 mm. Tars 6 mm; 6—8 mm. Ochi-nară 2 mm; 3 mm. Lcap 6,5 —7,5 mm ; 7—8 mm. Distanță între nări 2 mm ; 2,5—3mm. Lțcap 7 — 7,5 mm ; 9—10 mm. Distanță interorbitală 3 mm ; 3 mm. Masculii aparțin fazei J (18); în viață erau verde dorsal, cu cîte o dungă dorso-laterală deschisă, mărginită pe flancuri de o dungă închisă. Doi masculi sînt bruni (în alcool), cu o linie vertebrală închisă și pete mici închise; o dungă închisă cantală, mărginită de una deschisă. Al treilea mascul este (în alcool) cenușiu deschis, desenul dorsal aproape indistinct, dar dunga închisă cantală bine exprimată. Exemplarul juvenil are desenul de tip J (mascul). Cele două femele aparțin fazei F, dorsal verde uniform, 516 I. E. FUHN și L. MACEA 6 picioarele roșii, femurele roșii dorsal și ventral, tibiile roșii numai ventral. Abdomenul cenușiu închis pînă la negru, delimitat de coloritul dorsal și lateral printr-o linie sinuoasă,-care la unul din exemplare este neagră; flancurile galbene (în viață). Schiotz ((18), fig. 131 A) reprezintă în culori aspectul ventral al unei femele, la care tibiile sînt negre, iar femurele ușor mărginite cu roșu ; coloritul membrelor posterioare ale exemplarelor din N’Zerekore seamănă mai mult cu o femelă de Hyperolius fusciventris burtoni ((18), fig. 131 C) (diferită însă prin multe alte caractere). Răspîndire : din Sierra Leone pînă la Coasta de Fildeș ; în Guineea este semnalat numai din zona muntelui Nimba. Au mai fost descrise sub- speciile : burtoni (Boulenger, 1883), din Ghana, Togo, Nigeria, și lamtoensis Schiotz, din Coasta de Fildeș. Hyperolius f. fusciventris este caracteristic pentru savana împădurită, apare de asemenea în luminișurile din zona forestieră și în galeriile foresti- ere din savană. Genul Hyperolius este reprezentat în Guineea prin 9 specii; în afară de cele două găsite la N’Zer6kor6, sînt semnalate speciile: lamottei Laurent, 1958; wermuthi Laurent, 1961; guttulatus Giinther, 1858; picturatus Peters, 1875 ; chlorosteus (Boulenger, 1915); nitidulus Peters, 1875 ; zonatus Laurent, 1958. ★ Speciile Afrixalus dorsalis, A. fulvovittatus, Hyperolius concolor și H. fusciventris au fost recoltate între orele 8—10 și 21—24. Cele mai multe anure se găseau dimineața, pe Colocasia antiquorum (taro), în apa reținută de jgheabul pețiolului (asemănător condițiilor faunei de bromeliacee din pădurea ecuatorială a Americii de Sud), de obicei cîte 2—3 exemplare într-un jgheab ; uneori erau broaște și pe fața inferioară a limbului. în timpul zilei, broaștele nu părăseau adăpostul oferit de jgheab, devenind active seara, cînd vînau insecte și cîntau. Numeroase exemplare ajungeau pînă pe veranda locuinței, atrase de insectele ce se adunau la lumina becu- lui electric. După ploaie, cînd atmosfera era saturată de apă, numărul broaștelor active era foarte mare. Ocazional au fost colectate și pe frunze de Canna, în vecinătatea altor locuințe, precum și pe Carica papaya. Dintre speciile colectate, Plirynobatraehus gutturosus, Afrixalus d. dorsalis, Hyperolius f. fusciventris și H. c. concolor sînt caracteristice faunei de savană împădurită („farmbush”), iar Leptopelis viridis, Afrixalus f. fulvovittatus, Hemisus marmoratus, Bufo pusillus și Ptyehadena mascare- niensis faunei de savană. (Avizat de dr. M. Băcescu..) SUB UNE COLLECTION D’ANOUBES DE N’ZEB^KOB^ (GUINEE) RESUMF L’un des auteurs (L. Macea) a rdcolt6 une serie de grenouilles lors d’un s^jour en Guinee, aux alentours de sa maison, ainsi qu’au cours d’une Fig. 1. — Bufo pusillus. Fig. 2. — Neclophrynoides oecidentalis. Fig. 3. — Ptyehadena mascareniensis. Fig. 4. — Phrynobalrachus gullurosus. CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA GAZDELOR UNOR SPECII DE MEGASPILIDAE (HYMENOPTERA- CERAPHRONOIDEA ) DE IRINA TEODORESCU In this work are presented the hosts of 9 species of Ceraphronoidea-Megaspilidae, from three genera. From genus Lygocerus Forst., the species L. antennalis Kieff., L. aphidivorus Kieff., L. campeslris Kieff., L. frontalis (Thoms.), L. negleclus Kieff. and L. rufipes (Thoms.) are hyperparasites in the afids colony, where they are parasitiz- ing some species of Aphidiidae. From genera Dendrocerus Ratz. and Trichosteresis Forst., the species Dendrocerus (M.) serricornis (Boh.) and Trichosteresis syrphii Bouchâ are primary parasites, and parasitize puparies of some predators from homo- pterous colonies, namely Neoleucopis obscura Hai. (Chamaemyiidae), respectively Epistrophe balteata Deg. (Syrphidae). Megaspilidele sînt himenoptere parazite din suprafamilia Ceraphro- noidea, a căror biologie este destul de puțin cunoscută. Pentru a obține unele indicații asupra gazdelor unor specii, am izolat în laborator și pe teren colonii de afide de pe 32 de specii de plante cultivate și spontane, precum și Pemphigidae și Adelgidae. Unele afide, ca Hyalopterus pruni (Geoffr.), Myzus cerasi L., Myzodes persicae Sulz., Aphis pomi De Geer, Brevicoryne brassicae (L.), Rhopalosiphum maydis Fitch., Brachycaudus cardui L., Aphis fabae Scop, etc., au fost urmărite mai mulți ani consecutiv. Din aceste colonii s-au obținut atît prădători (Coccinellidae, Chrysopidae, Itonididae, Syrphidae, Chamaemyiidae), cît și paraziți (Ichneumonidae, Aphidiidae, Cynipidae, Chalcidoide și Megaspilidae). în ^ceea ce privește megaspilidele, remarcăm faptul că, deși am urmărit gazdele prezumtive ale acestora timp de 6 ani (1965 — 1970), am obținut puține specii din genurile Lygocerus Fbrster, Dendrocerus Ratzeburg și Trichosteresis Fbrster și, ceea ce este mai important, într-un număr mic de exemplare (spre deosebire de alte grupe de paraziți sau prădători). Analizînd relațiile megaspilidelor în coloniile de afide, remarcăm faptul că în unele cazuri avem de-a face cu un parazitism primar (de exemplu în pupariile de Syrphidae), iar în alte cazuri este vorba de un hiperparazitism. Astfel, unele specii de Lygocerus ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 6 P. 519-526 BUCUREȘTI 1973 520 IRINA TEODORESCU 2 3 GAZDELE UNOR SPECII DE MEGASPILIDAE 521 sînt în mod obișnuit paraziți secundari ai afidelor, parazitînd paraziții primari ai acestora — afidiidele. în cazurile în care aceste afidiide sînt parazitate de unele cinipide sau chalcidoide, Lygocerus devine parazit terțiar (1), (6). Afidul — insectă fitofagă — este gazdă atît pentru parazitul pri- mar, pentru cel secundar, cît și pentru cel terțiar (este deci gazdă primară, secundară și terțiară). Afidiidul — parazit primar — are această calitate fa^ță de afid, fiind în același timp gazdă primară pentru paraziții secundari (Cynipidae, Chalcidoide, Megaspilidae) și gazdă secundară pentru parazitul terțiar (megaspilidul). Cinipidul sau chalcidoidul — parazit secundar al afidului — este parazit primar al afidiidului și, în același timp, gazdă pentru parazitul terțiar, megaspilidul. Megaspilidul — parazit terțiar al afidului — este parazit secundar al afidiidului și parazit primar pentru cinipid sau chalcidoid. Avem deci imaginea unui lanț trofic cu mai multe verigi, în care fie- care parazit este în același timp și gazdă pentru un alt parazit. Larvele de Lygocerus sînt ectoparazite pe suprafața corpului larvelor sau pupelor de afidiide, aflate în corpul afidelor; la maturitate, eleîmpupează în coconul parazitului primar, din interiorul afidului mumifiat. Adultul taie o deschidere cu contur neregulat, similară cu cea a chalcidoidelor hiper- parazite, spre deosebire de orificiul făcut de afidiide, care este circular (7). în continuare, prezentăm 6 specii ale genului Lygocerus Forst. și o specie a genului Trichosteresis Forst., obținute din colonii de afide, precum și două specii ale genului Dendrocerus Ratz., a căror biologie este legată de adelgide; la fiecare dintre aceste specii, pe lîngă indicațiile din literatura de specialitate referitoare la biologie, prezentăm și observa- țiile noastre, care confirmă aceste indicații sau precizează care sînt adevă- ratele gazde ale acestor insecte. Lygocerus antennalis Kieff., 1907 Lungimea corpului = 1,3 — 1,5 mm. Material = 5 Biologie. Diferiți autori menționează ca gazde pentru această specie pe Hyalopterus pruni (Geoffr.), Aphis evonymi Fb., precum și afide de pe Lycium europaeum, Medicago sativa, Carduus nutans, Roșa, Achillea millefolium. Noi am obținut exemplare de Lygocerus antennalis atît prin cosiri cu fileul pe plante, cît și din colonii de Hyalopterus pruni (Geoffr.) de pe Prunus domestica L. și Brachycaudus cardui L. de pe Carduus sp. Coloniile de Hyalopterus pruni erau parazitate de Bphedrus plagiator (Nees) și E. lacer- tosus (Hal.), iar cele de Brachycaudus cardui erau parazitate de Lipolexis gracilis Forst. Aceste afidiide sînt gazde pentru Lygocerus antennalis. Răspîndirea geografică : Franța. în România : Romos (jud. Hunedoara), la 22.V.1966 (leg. A. Lăc ă- t u ș u), Poiana Sărată (jud. Harghita), la 20.VII.1966, Mihai Bravu (jud. Ilfov), în mai 1968, București, la 10.VII.1969, și Năvodari (jud. Constanța), la 8.VIII.1971 (leg. L. V a s i 1 i u). Lygocerus aphidivorus Kieff., 1907 Lungimea corpului = 1,8 mm. Material = 4 Biologie. Ca gazde pentru această specie se semnalează Myzus cerasi L., precum și afide de pe Angelica silvestris, Phragmites communis, Symphytum officinale, Alisma plantago, Bellis perennis și Artemisia abrotanum. Materialul nostru provine din colonii de afide de pe Alisma plantago acuatica L., din Grădina botanică din București, și din colonii de Myzus cerasi L. de pe Cerasus avium L. și C. vulgaris Mill., din București și Snagov. Din coloniile de Myzus cerasi L. s-au obținut și numeroase exemplare de Ephedrus lacertosus Hal. și E. plagiator (Nees), pe care Lygocerus aphidivorus este parazit. Răspîndire geografică: Franța, Anglia. în România : Snagov (jud. Ilfov), la 18.V.1966, și București, în iunie — iulie 1966 și iunie — iulie 1970. Lygocerus campestris Kieff., 1907 Lungimea corpului = 1,3 — 1,6 mm. Material = 13 8 Biologie. Pentru această specie sînt citate mai multe gazde : Hya- lopterus pruni (Geoffr.) și afide de pe Medicago sativa, Carduus nutans, Achillea millefolium, Tanacetum vulgare, Alnus glutinosa, Phragmites communis, Foeniculum sp., Angelica silvestris. Materialul nostru a fost obținut din colonii de Brachycaudus cardui L. de pe Carduus sp., Brevicoryne brassicae L. de pe Brassica oier acea și Hyalopterus pruni (Geoffr.) de pe Prunus domestica. în coloniile de Hyalopterus pruni, Lygocerus campestris a parazitat afidiidele Ephedrus plagiator (Nees) și Praon volucre Hal., în cele de Brevicoryne a parazitat pe Diaeretus rapae, iar în cele de Brachycaudus pe Lipolexis gracilis Forst. Trei exemplare din materialul nostru au fost obținute prin cosiri cu fileul. Răspîndire geografică: Franța, Austria. în România : București, în iulie 1965, pe valea rîului Mraconia, la 23.VI.1966, insula Ada-Kaleh, la 12.VI.1968 (jud. Mehedinți), Tîrgul Frumos, la 12.VII.1970, și Valea lui David, la 14.VII.1971 (jud. Iași), Roman, la 23.VII și 25.IX.1970 (jud. Neamț), Bnrdujeni, la 29.IX.1970 (jud.Suceava) (leg. G. M u s t a ț ă), și Oraiova, la 3.VIII.1971 (jud. Dolj). Lygocerus frontalis (Thomson), 1858 Lungimea corpului = 1 — 1,2 mm. Material = 7 ȘȘ. Biologie. în literatură se menționează ca gazde pentru această specie Sitobion avenae F., Metopolophium albidum H.R.L. și Hyalopterus pruni (Geoffr.). Noi am obținut femele de Lygocerus frontalis dintr-o colonie de Rhopalosiphum maydis Fitch. de pe Zea mays L., unde parazitau afidiidul Lysiphlebus fabarum Marsh., din colonii de Hyalopterus pruni (Geoffr.) 522 IRINA TEODORESCU 4 523 de pe Prunus domestica L., unde erau parazite pe Praon volucre Hal., precum și de pe ovăz atacat de Sitobion avenae F. Răspîndire geografică : Suedia, U.E.S.S., Franța. în România : Specia a fost găsită de noi pe valea rîului Mraconia (jud. Caraș-Severin), la 24.VI.1966 (la fileu), iar din colonii de afide o semnalăm de la Sprîneenata (jud. Dolj), în iunie 1964, București, la 14, 21 și 29. VIII. 1968, și Ciroiași (jud. Dolj), în iulie 1969. Lygocerus neglectus Kieffer, 1907 Lungimea corpului = 1,9 — 2,2 mm. Material = 6 ȘȘ. Biologie. Literatura de specialitate indică drept gazde pentru această specie pe Brachycaudus cardui L., Sipha maydis Pass., Myzodes persicae Sulz. de pe Catalpa speciosa, precum și afide de pe Maclura aurantica. Femele de Lygocerus neglectus au fost obținute de noi din colonii de afide de pe Per sica vulgaris MilL, Cirsium șp., precum și prin triere de frunzar și folosind vase capcană (metoda Barber-Fallen). Menționăm că din coloniile de Myzodes persicae Sulz. s-a obținut și Praon myzophagum Mack., iar din afidele de pe Cirsium, Trioxis cirsii (Curtis), afidiide pe care Lygocerus neglectus le parazitează. Răspîndire geografică : Franța, U.E.S.S. în România : București, în iulie 1965 Giubega (jud. Dolj), la 8. VII. 1966, Sinaia (Poiana Stînii), la 17. X. 1966, în frunzar (leg. A. Z a m f i - r e s c u), Fieni (jud. Dîmbovița), la 15. IX. 1969 (prin metoda Barber- Fallen), și pădurea Sarului (jud. Dolj), la 29. VIII. 1971. Lygocerus rufipes (Thomson), 1858 Lungimea corpului = 1 mm. Material = 2 Biologie. Pentru această specie se menționează ca gazdă Aphis evonymi Fb. Noi am obținut 2 masculi din colonii de afide de pe Cirsium arvense, parazitate de Trioxys cirsii Curtis. Răspîndire geografică : Norvegia, Suedia, Finlanda, Austria. în România : Beciu (jud. Olt), în august 1969, și București, în iulie 1970. Eemarcăm faptul că, la toate aceste specii ale genului Lygocerus Forst., în literatură sînt indicate drept gazde afidele (2), (3), (8). în reali- tate, speciile acestui gen sînt hipeiparazite în coloniile de afide, parazi- tînd afidiidele (1), (6), (7). Noi am avut posibilitatea de a indica speciile de afidiide din coloniile de afide pe care le-am urmărit, datorită sprijinului acordat de dr. M a t i 1 d a Lăcătuș u (4), (5), specialistă în acest grup, și căreia îi aducem și pe această cale calde mulțumiri. Pentru a evidenția relațiile hiperparazit — parazit primar — gazdă în coloniile de afide, prezentăm o diagramă (fig. 1), din analiza căreia se desprind următoarele observații: specia Lygocerus rufipes (Thoms.) a parazitat o singură gazdă; speciile Lygocerus aphidivorus Kieff., L. fron- Relațiile hiperparazit — parazit primar — gazdă, în coloniile de afide. 524 IRINA TEODORESCU 6 talis (Thoms.) și L. neglectus Kieff. au fost obținute din cîte două gazde; Lygocerus antennalis Kieff. a apărut din 3 gazde, iar L. campestris Kieff. are cele mai multe gazde (4 specii de afidiide, din 4 genuri diferite). Dacă ne referim la afidele pe care speciile de Lygocerus sînt hiperparazite (tabe- lul nr. 1), remarcăm următoarele: din coloniile de Hyalopterus pruni (Geoffr.) Tabelul nr. 1 Speciile de Lygocerus hiperparazite în coloniile de afide și plantclc-gazdă ale acestor aîide Planta-gazdă Afidul i Afidiidul Megaspilidul Prunus domestica >> >> >> >> >> >> >> >> >> >> >1 >> Hyalopterus pruni >> >> it >> >> > > >> >> >> >> >> > > Ephedrus lacertosus Ephedrus plagiator Praon volucre »> >> Lygocerus anLennalis L. aphidivorus L. antennalis L. campestris L. campestris L. frontalis Cerasus avium Myzus cerasi li a Ephedrus lacertosus Ephedrus plagiator Lygocerus aphidivorus L aphidivorus Persica vulgaris MyzodeS persicae Praon myzophagum Lygocerus neglectus Brassica oleracea Brevicoryne brassicae Diaerelus rapae Lygocerus campestris Zea mays Rhopalosiphum maydis Lysiphlebus fabarum Lygocerus antennalis Avena sativa Sitobion avenae — Lygocerus frontalis Carduus sp. >> >t Brăchycaudus cardui ,, >> Lipolexis gracilis Lygocerus antennalis L. campestris Cirsium arvense >> , > afid nedeterminat > > >> Trioxys cirsii >> > > Lygocerus neglectus L. rufipes Alisma plantago aquatica afid nedeterminat Lygocerus aphidivorus de pe' Pnmus domestica s-a obținut cel mai mare număr de hiperpa- raziți (4), din coloniile de Brachycaudus cardui L. de pe Carduus sp. și din afidele de pe Cirsium arvense s-au obținut cîte 2 hiperparaziți, iar din cele- lalte colonii de afide cîte o specie de hiperparazit. Dendrocerus (Dendrocerus) halidayi (Curtis), 1829 1 aparținînd acestei specii, cu lungimea de 1,8 mm, a fost obținut din gale de Adelgidae. în literatura de specialitate este semnalat ca hiper- parazit la Biorhiza pallida (Oliv.) (Cynipoidea}. Răspîndire geografică : Anglia, R.D.G. și R.F.G. în România : Geoagiu (jud. Hunedoara), la 24. VIII. 1967. 7 GAZDELE UNOR SPECII DE MEGASPILIDAE 525 Dendrocerus (Macrostigma) serricornis (Boheman), 1832 Lungimea corpului = 1,8 — 2,5 mm. Material = 18 și 24 ȘȘ. Biologie. Această specie parazitează pupe de diptere Chamaemyiidae {Cremifania nigrocellulata Czerny, Leucopis griseola Fallen și Neoleucopis obscura Hal.), ale căror larve sînt prădătoare în colonii de Adelgidae {Homo- ptera). Materialul nostru a fost obținut din puparii de Neoleucopis obscura Hal., din colonii de Dreyfusia piceae Ratz., de pe Abies nordmanniana. Răspîndire geografică : R. D. G., R. F. G., Suedia, Franța, Finlanda, Scoția, Austria. în România : Snagov, în august 1967 și mai 1968 (leg. I. C e i a n u). Triehosteresis syrphii Bouchă, 1834 Lungimea corpului = 3 mm. Material = 2 ȘȘ. Biologie. Parazitează puparii de Syrphidae (Syrphus ribesii L. și Bpistrophe balteata Deg.). Materialul nostru provine din puparii de JEpistrophe balteata Deg., din colonii de Brevicoryne brassicae L. de pe Brassica oleracea. Răspîndire geografică: R.D.G., R.F.G. și Franța. în România : Valea lui David (jud. Iași), la 14. VII. 1971 (leg. G. Mustață). CONCLUZII Prin această lucrare ne aducem contribuția la cunoașterea gazdelor unor specii de Megaspilidae. La cîteva specii ale genului Lygocerus Fbrst., la care în literatura de specialitate sînt menționate numai coloniile de afide din care au fost obținute, am indicat adevăratele lor gazde, himenopterele afidiide. Pentru cele 6 specii ale acestui gen, semnalăm 14 gazde noi pentru știință. Pentru Triehosteresis syrphii Bouchă și Dendrocerus (M.) serricor- nis (Boh.), gazdele prezentate sînt noi pentru țară, iar pentru Dendrocerus (D.) halidayi (Curtis) aducem o indicație mai aproape de realitate decît cea din literatură, fără a fi găsit însă adevărata gazdă a acestei specii, care este probabil un Ghamaemyiid, ale cărui larve sînt prădătoare în galele respective. Toate speciile prezentate de noi au un rol negativ în coloniile homo- pterelor respective, deoarece distrug insecte folositoare, parazite {Aphidi- idae) sau prădătoare {Syrphidae, Chamaemyiidae). Remarcăm însă că, în toate cazurile observate de noi, datorită faptului că aceste Megaspilidae sînt în număr redus, în comparație cu gazdele lor, nu prezintă mare im- portanță, deoarece nu ajung să stînjenească acțiunea pozitivă a acestor entomofagi. (Avizat de prof. M. A. Ionescu.) 2 — c. 3403 526 IRINA TEODORESCU 8 CONTRIBUTION TO THE KNOWLEDGEOF SOME MEGASPILIDAE (HYMENOPTERA-OERAPHRONOIDEA) SPECIES HOSTS SUMMARY In this work are presented the hosts of 9 species of Ceraphronoidea- Megaspilidae, of genera Lygocerus Forst., Dendrocerus Ratz. and Trichos- teresis Forst. From genns Lygocerus Forst, the species L. antennalis Kieff., L. aphidivorus Kieff., L. campestris Kieff., L. frontalis (Thoms.), L. neglec- tus Kieff. and L. rufipes (Thoms.) were obtained from several Aphidae colonies, where these species were parasites of Aphidiidae. From genns Dendrocerus Ratz., the species Dendrocerus (M.) serricor- nis (Boh.) was obtained from colonies of Dreyfusia piceae Ratz., where this species was parasitizing the puparies of the dipterous chamaemyiid Neo- leucopis obscura Hal., while Dendrocerus (D.) halidayi Curt. was obtained from galiș of Adelgidae. The species Trichosteresis syrphii Bouchd was obtained from syrphid pupae Epistrophe balteata Deg., from a colony of Brevicoryne brassicae L. For all these species there are reported 15 host new for the Science and 2 new for our country. Although the above species are parasitizing useful — părăsite or predacious — insects, they do not cause important damages, since their number is small as compared with the host number. BIBLIOGRAFIE 1. Clausen C., 1962, Entomophagous insects, New York, 257—261. 2. FulmeK L., 1968, Beitr. Ent., 18, '7/8, 719-952. 3. Kieffer J. J., 1911, Proctotrypidae, in AndreE., Species des Hymdnoptbres d’Europe et d’Al- gerie, Paris, 10, 5 — 260. 4. Lăcătușu M.., Panu M., 1967, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 19, 2, 95 — 119. 5. — 1969, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 21, 3, 205 — 211. 6. Stary P., 1966, Aphid parasites of Czechoslovakia, Praga, 116 — 117, 148 — 156. 7. — 1970, Biology of aphid parasites with respect to integrated control, Haga, 269 — 270. 8. Thompson W. R., 1954, A catalogue of the parasites and predators of insect pests, Otawa, 3, 191-194. Facultatea de biologie, Laboratorul de entomologie, București 35, Splaiul Independentei nr. 91 — 95. Primit în redacție la 17 aprilie 1973. ACȚIUNEA TIOUREEI ASUPRA CONSUMULUI DE OXIGEN AL CRUSTACEILOR {AS TACUȘ LEPTODACTYLUS ESCH.) ACLIMATAȚI LA DIFERITE TEMPERATURI DE EUGENIO DIAZ IGLESIAS și O. A. PICOȘ The temperature dependence of thiourea action on the oxygen consumption in Astacus leptodactylus Esch. was investigated. The experiments were made on ani- mals acclimated to three thermic levels : 7 — 9°, 14 —15° and 19—22°C. At all investigated animals thiourea, administered in water (lg°l), induced the increase of the oxygen consumption, as shown by the following average values: 68.4% at 7-9°, 61.9% at 14-15° and 36.8% at 19-22°C. An inverse ratio is stated between the thermic level and the amplitude of hyper- metabolic cffects. Majoritatea cercetărilor privind acțiunea substanțelor antitiroidiene (tioderivaților) asupra animalelor poikiloterme au arătat că aceste substanțe provoacă efecte inhibitorii, cum sînt, de exemplu, următoarele : l)scăderea consumului de oxigen la pești (3), (6), (12), (13), (17) și la amfibieni (14); 2) întîrzierea metamorfozei amfibienilor (2), (5); 3) inhibarea activității fenoloxidazei, însoțită de întîrzierea năpîrlirii, la larvele de Bombyx mori (4). în ultimul timp, cercetările efectuate de unul dintre noi au demon- strat însă, pentru prima dată, că, la poikiloterme, tioderivații nu provoacă efecte exclusiv inhibitorii, ci, în unele cazuri, și efecte diametral opuse. Astfel, la pești, aclimatați la temperaturi scăzute (10), (11) iar la moluște, indiferent de nivelul termic la care au fost aclimatate (7), (8), (9), tioderi- vații administrați în apă provoacă creșterea considerabilă a consumului de oxigen. La moluște, aceiași autori au pus în evidență o relație inversă între creșterea temperaturii și amplitudinea efectelor hipermetabolice pro- duse de tioderivatul administrat (tioureea). Dat fiind interesul deosebit pe care îl prezintă cercetările de acest gen, ne-am propus că , în această lucrare, să prezentăm acțiunea aceleiași substanțe asupra consumului de oxigen al crustaceilor, aclimatați la tem- peraturi diferite. ST. SI CER. BIOL. SERIA ZOOLOGIE, T. 25 NR. 6 P. 527-531 BUCUREȘTI 1973 528 EUGENIO DIAZ IGLESIAS șl C. A. PICOȘ 2 ACȚIUNEA TIOUREEI ASUPRA CONSUMULUI DE OXIGEN LA ASTACUS 529 MATERIAL ȘI METODĂ Am experimentat pe crustacei aparținînd speciei Astacus leplodactylus Esch., procurați din Delta Dunării. Aceștia se găseau în stadiul 4, adică de internăpîrlire („interecdesis”). Ac- tivitatea lor fiziologică era redusă, deoarece experiențele au fost efectuate în sezonul rece (15. XII—1. III) și în timpul zilei. în cazul tuturor experiențelor, am utilizat loturi de cîte două animale, greutatea loturilor fiind de 70—100 g. înainte de introducerea animalelor în experiență, acestea erau aclim,atate, timp de trei zile, la temperatura pe fondul căreia urma să fie cercetată acțiunea tioureei asupra consumului lor de oxigen. Pe toată durata perioadei de aclimatare și a celei de experimentare propriu-zisă, loturile de animale erau ținute în vase cilindrice de sticlă, conți ni ud aceeași cantitate de apă de robinet (2 1) și care erau scufundate într-o baie mare de apă, menținută la temperatura respectivă. în cazul fiecăruia dintre cele trei niveluri termice realizate (7—.9°C, 14 — 15°C și 19 — 22°C), am determinat consumul de oxigen al animalelor, mai întîi în condiții standard, apoi după diferite intervale de timp (1 — 3 zile) de acțiune a tioureei (lg/1) și, în sfîrșit, după 24 de ore de la încetarea tratamentului. Pentru evaluarea consumului de oxigen al animalelor, am utilizat metoda camerei respi- ratorii închise, a cărei capacitate era corelată cu timpul de experiență așa fel incit, la sfîrșitul acestuia, conținutul în oxigen al volumului limitat de apă, în care au respirat animalele, nu scă- dea sub 60 % din valoarea inițială. Conținutul în oxigen al apei din camera respiratorie, înainte și după respirația animalelor, a fost determinat după metoda Winkler. S-a calculat apoi consumul de oxigen al lotului de animale, exprimîndu-se în ml/kg/oră. Datele obținute au fost prelucrate statistic. REZULTATE în tabelul nr. 1 sînt reunite valorile medii ale consumului de oxigen al racilor (Astacus leptodactylus Esch.), obținute anterior, în timpul și con- Tabelul nr. 1 Acțiunea tioureei (lg/1) asupra consumului de oxigen al racilor (Aslacus leplodactylus Esch.) aclimatați la diferite temperaturi Temperatura apei Valorile medii (x) ale consumului de O2 (ml/kg/oi'ă) și erorile lor standard (ES) X±ES Valorile p înainte de tratament (A) în timpul tra- tamentului (B) după trata- ment (O B-A B-C 7-9 48,2±6,7 (7) 81,2±4,07 (13) 45,3±5,2 (7) <0,001 <0,00005 14-15 59,9±6,7 (6) 97,0±3,8 (9)' 53,7±6,14 (7) <0,0005 <0,0005 19-22 75,5^4,0 (7) 103,3±7,04 (8) 69,7±4,4 (7) <0,005 <0,002 Nota. Cifrele incluse in paranteze indică, numărul determinărilor pe baza cărora s-au calculat valorile medii respective. secutiv tratamentului cu tiouree (lg/1), aplicat în condițiile celor trei ni- veluri termice (7 — 9°C, 14—15°C și 19—22°C). în același tabel sînt pre- zentați indicii de semnificație statistică a rezultatelor obținute. Analizînd datele din tabelul nr. 1, constatăm cu ușurință următoarele : 1) așa cum este îndeobște cunoscut la poikiloterme, și la raci, paralel cu Fig. 1. — Dependența de temperatură a amplitudinii efectelor hipermetabolice produse de tiouree (lg/1) la Aslacus leptodactylus Esch. creșterea temperaturii, crește și consumul lor de oxigen (între 48,2 ml O2/ kg /oră la 7—9°C și 75,5 ml O2/kg/oră la 19—22°C); 2) indiferent de tempe- ratura de aclimatare a animalelor, tioureea (lg/1) provoacă creșterea sem- nificativă a consumului lor de oxigen, așa cum indică valorile p ; 3) acți- unea tioureei este reversibilă, deoarece, după 24 de ore de la încetarea tra- tamentului, consumul de oxigen al animalelor revine la valorile inițiale, înregistrând chiar o ușoară scădere. Un alt fapt, care poate fi constatat numai printr-o analiză mai atentă a datelor obținute, este acela că există o oarecare dependență de tempera- tură a acțiunii tiotireei asupra consumului de oxigen al racilor. într-ade- văr, această dependență nu poate fi sesizată decît dacă dăm o expresie cantitativă amplitudinii efectelor hipermetabolice produse de tiouree în condițiile celor trei niveluri termice și dacă comparăm între ele amplitu- dinile acestor efecte. în scopul realizării acestei comparații, am construit graficul din figura 1. Din acest grafic rezultă că există o relație inversă între amplitudinea efectelor hipermetabolice produse de tiouree și nivelul ter- mic la care au fost aclimatate animalele, deoarece, paralel cu creșterea temperaturii, scade amplitudinea efectelor respective (între 68,4% la 7 — 9°C și 36,8% la 19-22°C). DISCUȚII Vom începe discutarea rezultatelor cercetărilor noastre cu unele con- siderații asupra valorilor consumului de oxigen înregistrate de noi la raci (Astacus leptodactylus Esch.), aflați în condiții standard și aclimatați la cele trei niveluri termice diferite. în primul rînd, notăm faptul că, la pri- mele două niveluri termice (7 —9°C și 14—15°C), valorile obținute de noi (48,2 și, respectiv, 59,9 ml O2/kg/oră) sînt considerabil mai mari decît acelea 530 EUGENIO DIAZ IGLESIAS șl C. A. PICOȘ 4 5 ACȚIUNEA TIOUREEI ASUPRA CONSUMULUI DE OXIGEN LA ASTACVS 531 găsite de Țukerzis (16), la aceeași specie și la temperaturi aproape identice : 20,80 ml O2/kg/oră la 10°C și 36,60 ml O2/kg/oră la 15°C. Această ultimă valoare este foarte apropiată de aceea găsită la Carcinus, la 16°C, de către A r u d p r a g a s a m și N a y 1 o r (1). în ceea ce privește valoarea consumului de oxigen, înregistrată de noi în condițiile nivelului termic de 19—22°C (75,5 ml O2/kg/oră), aceasta este foarte apropiată de valoarea găsită de Țukerzis (16), la temperatura de 23°C (70, 66 ml O2/kg/oră). Trecînd acum la discutarea problemei centrale pe care o ridică rezul- tatele cercetărilor noastre, aceea a acțiunii tioureei asupra consumului de oxigen al racilor, notăm mai întîi faptul că, în principiu, există o mare asemănare între aceștia și moluște, în ceea ce privește modul în care reac- ționează la tratamentul cu tioderivatul menționat. într-adevăr, indiferent de temperatura de aclimatare, tioureea provoacă la ambele grupe de animale, creșterea consumului lor de oxigen. Mai mult decît atît, în ambele cazuri, se constată o relație inversă între creșterea temperaturii și amplitudinea efectelor hipermetabolice produse de tiouree. Există, totuși, o deosebire între reactivitatea' crustaceilor și aceea a moluștelor față de tratamentul cu tiouree. Această deosebire constă în faptul că, în condiții experimentale identice, efectele hipermetabolice produse de această substanță sînt consi- derabil mai mici la raci decît la moluște. Astfel, de exemplu, pe cînd la raci {Astacus leptodactylus Esch.), aclimatați la 19—22°C, tioureea (1 g/1) a provocat o creștere a consumului lor de oxigen de 36,8 %, la moluște (Unio pictorum), aclimatate la o temperatură apropiată (25°O), aceeași substanță, administrată în același mod, a provocat, așa cum a arătat unul dintre noi (8), o creștere a consumului de oxigen de 83,40 %. O problemă foarte dificilă, a cărei discutare nu poate fi omisă, este următoarea : de la animale inferioare (moluște și crustacei), care nu posedă glandă tiroidă, tioureea (substanță antitiroidiană) provoacă creșterea con- siderabilă a consumului lor de oxigen, efect diametral opus aceluia consta- tat la animalele superioare, care posedă glanda respectivă? în stadiul actual al cercetărilor noastre, nu putem da un răspuns precis la această întrebare, ci ne limităm la supoziția, făcută'și cu alt prilej (8), că sulful, existent în molecula de tiouree, ar putea forma, la nivelul țesuturilor, gru- pări sulfhidrilice (SH), care, așa cum arată Torcinskii (15), joacă un rol important în mecanismele enzimatice ale lanțului respirator. CONCLUZII 1. La racii aparținînd speciei Astacus leptodactylus Esch., aclima- tați la trei niveluri termice (7 —9°C, 14 — 15°C și 19—22°C), s-au înregistrat, în condiții standard, următoarele valori medii ale consumului lor de oxigen : 48,2, 59,9 și, respectiv, 75,5 ml O2/kg/oră. 2. La aceleași animale, tioureea administrată în apă (1 g/1) a produs creșterea consumului de oxigen, a cărei amplitudine scade paralel cu creș- terea temperaturii : 68,4 % la 7—9°C, 61,9 % la 14—15°C și 36,8 % la 19 — 22’0. ACTION DE LA THIOUREE SUR LA CONSOMMATION D’OXYGENE CHEZ LES CRUSTACES {ASTACUS LEPTODACTYLUS ESCH.) ACCLIMATES Â DIFFERENTES TEMPERATURES RESUMfi Chez les Invertebres, les actions physiologiques des antithyroidiens sont tres peu connues. Ces dernieres annees, une importante contribution dans ce domaine a cte apport^e par l’un des auteurs, qui a montrâ, pour la premiere fois, que la thiouree, administr^e dans l’eau, produit une consi- derable augmentation de la consommation d’oxygene chez les mollusques. Dans ce travail, les auteurs piAsentent les resultats de quelques inves- tigations similaires, effectu^es sur des crustaces {Astacus leptodactylus Esch.), acclimatâs ă trois niveaux thermiques: 7°—9°C, 14°—15°Cet 19° —22°C. Les donnâes obtenues ont mis en evidence le fait que aussi chez ces animaux la thiourde provoque une augmentation prononc^e de la con- sommation d’oxygene ă tous les niveaux thermiques etudies. Mais l’ampli- tude de cet effet hypermetabolique baisse parallelement avec l’augmentation de la temperature, tel que le montrent les valeurs moyennes enregistrees : 68,4% ă 7°—9°C, 61,9% ă 14°-15°C et 36,8% ă 19°-22°C. BIBLIOGRAFIE 1. Arudpragasam K. D., Naylor E., 1964, J. exp. Biol., 41, 309 — 321. 2. Bruce H. M., Parkes A. S., 1947, Proc. roy. Soc. Biol., 134, 37 — 56. 3. Chambers H. A., 1953, Bull. Bingham. Oceanogr. Collection, 14, 2, 69 — 94. 4. ChmurzyNska Wanda, Wojtczak L., 1963, Biol. Bull., 125, 1, 61 — 68. 5. Delsol M., 1948, C. R. Soc. Biol., 142, 458-460. 6. Muller J., 1953, Z. vergi. Physiol., 35, 1 — 12. 7. Picoș C. A., 1972, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 17, 1, 55 — 62. 8. — 1973, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 111, 6. 9. Picoș C. A., Cucerzan M., 1967, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 12, 3, 195 — 201. 10. Picoș C. A., Schmidt Dumbrăvița, 1968, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 20, 1, 49 — 56. 11. Picoș C. A., Schmidt Dumbrăvița, Popovici Elena, 1969, Z. vergi. Physiol., 63, 146 — 150. 12. Pora E. A., Roșca I. D., Wittenberger C., Stoicovici F., 1955, Bul. Inst. cerc, pisc., 14, 1, 23-38. 13. Sage M., 1968, Gen. Comp. Endocrinol., 10, 3, 304 — 309. 14. Schmidt Dumbrăvița, Picoș C. A., 1971, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 23, 4, 331 — 337. 15. Torcinskii Iu. M., 1971, Sulfghidrilinîe i disulfidnte gruppt belikov, Nauka, Moscova. 16. Țukerzis'Ia. M., 1966, Tr. Akad. nauk Litovskoi SSR, Seria B, 2 (40), 279 — 286. 17. Zaks M. G., Zamkoya M. A., Dokl. Akad. nauk SSSR, 1952, 84, 5, 1101 — 1103. Facultatea de biologie, Catedra de ecologie și fiziologie animală, București, 35, Splaiul Independenței nr. 91 — 95. Primit în redacție la 4 iunie 1973. (Avizat de prof. E. A. Pora). CERCETĂRI PRIVIND ACȚIUNEA MODIFICĂRILOR RHOPICE ASUPRA TRAVALIULUI MECANIC AL MUȘCHIU- LUI GASTROCNEMIAN DE BROASCĂ DE MIRCEA I. POP și Acad. EUGEN A. PORA It was shown that the effect of modifications of the values of K+ to Ca2+ ratio, on the mechanical work of the muscle is more significant than the effect of modifi- cations of the absolute values of the two ions concentrations in the perfusicn me- dium. Procesele fiziologice din mușchi sînt condiționate în mare măsură atît de prezența anumitor ioni, cît mai ales de valoarea raportului ionilor antagoniști. Importanța echilibrului ionic și rolul raportului dintre ionii antagoniști au fost subliniate prin introducerea în fiziologie a noțiunii de rhopie și homeorhopie (11). Valoarea raportului dintre ionii antagoniști pare să joace un rol mai important în mecanismul contracții decît valoarea absolută a concentrației lor în mușchi (12). în prezenta lucrare ne propunem relevarea acțiunii modificărilor valorii raportului K+/Ca2+, comparativ cu acțiunea modificărilor concen- trației celor doi ioni din lichidul de perfuzie, fără a schimba raportul din- tre ei, asupra travaliului mecanic al mușchiului gastrocnemian de broască. TEHNICA DE LUCRU Acțiunea modificărilor rhopice asupra travaliului muscular a fost experimentată pe 80 de broaște femele (Rana lemporaria) iu greutate de 90 + 10 g, prin înregistrarea grafică simultană a ergogramelor mușchilor gastrocnemieni, la o contragreutate de 200 g pentru fiecare mușchi în parte și la o frecvență de excitare de 2/s în urma unei perfuzii de 30 min cu ser Ringer, perfuzia continuînd și în timpul înregistrărilor. Intensitatea curentului excitant a fost de valoarea dublă a pragului de excitabilitate, determinată cu ajutorul unui microampermetru electronic cu rema- nență (13) și cu o durată de acțiune dc 5 ms (14). Catodul a fost implantat în articulația femuro- ST. SI CERC. BIOL . SERIA. ZOOLOGIE T. 25 NR. 0 P. 533-587 BUCUREȘTI 1973 534 MIRCEA I. POP și EUGEN A. PORA 2 ACȚIUNI RHOPICE LA GASTROCNEMIANUL DE BROASCA 535 tibială, iar anodul în tendonul lui Achile. Presiunea hidrostatică a serului de perfuzie a fost de 35 mmHg, iar debitul de 1,5 cm3/min. Mușchii martori au fost perfuzați cu ser normal, iar simetricii lor cu ser cu valoarea raportului ionic modificată, după cum urmează : — seria I — valoarea raportului K+/Ca2+ mărită prin creșterea concentrației K+ de 2, res- pectiv de 4 ori, și prin scăderea concentrației Ca2+ de 2 ori; — seria a Il-a — valoarea raportului K+/Ca2+ micșorată prin creșterea concentrației Ca2+ de 2, respectiv de 4 ori, și prin scăderea concentrației K+ de 2 ori; — seria a IlI-a — concentrația K+ și Ca2 + crescută de 2, respectiv de 4 ori, dar valoarea raportului lor nemodificată. REZULTATELE OBȚINUTE în prima serie experimentală, în care valoarea raportului K+/Ca2+ din mediul de perfuzie a fost mărită, s-a înregistrat o creștere a numărului de contracții, a înălțimii totale a lor, precum și a travaliului mecanic efec- tuat față de mușchii martori (tabelul nr. 1 și fig.l). • Tabelul nr. 1 Acțiunea modificărilor rliopice asupra travaliului mecanic și oboselii mușchiului gastrocnemian de broască (greutatea ridicată = 200 g) Numărul contracțiilor Înălțimea totală mm Travaliul mecanic g mm Coeficientul de oboseală Martor 216,3 + 6,9 323 ±8,3 64 600 ±1 660 l,494±0,03 2K+ 227,5±6,4 352,9±7,8 70580 + 1560 l,555±0,027 O/ /o + 5,17 + 8,97 + 8,97 + 4,08 p >0,05 <0,05 <0,05 > 0,05 Martor 215 ±5,5 320,2 + 8,4 64 040±l 680 1,593 + 0,053 4K+ 232,4 ±5,5 377,7±9,2 75 540 ±1 840 1,622 + 0,031 °/ /o ±8,09 + 17,92 + 17,92 + 1,82 p <0,05 <0,001 <0,001 >0,05 Martor 218,3±6,2 313 ±8,3 62 600± 1 660 1,427 + 0,023 1/2 Ca2 + 228,5±6,1 337 ±8,5 67 400±l 700 1,478 + 0,03 0/ /o + 4,67 + 7,98 + 7,98 + 3,57 p >0,05 <0,05 <0,05 > 0,05 Martor 214,1±6,8 302,9±9,8 60 580 + 1 960 l,367±0,042 2Ca2 + 202,1 ±5,6 290,5±8 58 100±l 606 l,432±0,022 O/ /o -5,6 -4,1 -4,1 + 4,7 p >0,05 >0,05 >0,05 >0,05 Martor 225,2±9,2 299,4 ±7,4 59 880 ±1 480 1,324+0,031 4 Ca24- 203,3±9,l 277,1±7,2 55 420±l 440 l,377±0,038 % -9,8 -7,5 -7,5 + 4 P >0,05 >0,05 >0,05 >0,05 Martor 204,l±6,8 312,9±9,8 62 580±l 960 1,531 ±0,024 1/2K+ 194,1 ±5,6 299,5^8,3 59 900±l 660 l,543±0,024 O/ /o -4,42 -4,29 -4,29 + 0,78 p >0,05 >0,05 >0,05 >0,05 Martor' 213,6±5,2 303,1 + 5,8 60 620±l 160 l,418±0,026 . 2K+2Ca2 + 215,1±5,1 304,6±6,4 60 920±l 280 l,42±0,026 0/ /o + 0,7 + 0,49 + 0,49 + 0,14 p >0,05 >0,05 >0,05 > 0,05 Martor 209,4±5,4 305,2±H q 61 040 ±2 380 l,454±0,046 4K+ 4Ca2+ 2U,7±5,7 310,6±12,l 62 120 ±2 240 1,463+0,046 0/ /o + 1,09 + 1,76 + 1,76 + 0,61 p >0,05 >0,05 > 0,05 1 >0,05 " în seria a Il-a de experiențe, în care valoarea raportului K+/Ca2+a fost micșorată, s-a constatat o scădere a valorilor parametrilor studiați, comparativ cu mușchii martori (tabelul nr. 1 și fig. 1). Fig. 1. — Modificările procentuale față de martori : A, numărul contracțiilor; B, travaliul mecanic; C, coeficientul de oboseală. în seria a IlI-a de experiențe, în care valoarea raportului ionilor de potasiu și de calciu nu a fost modificată, dar concentrația lor a fost cres- cută față de martor, modificările procentuale ale parametrilor urmăriți au fost nesemnificative comparativ cu primele două serii experimentale (tabelul nr. 1 și fig. 1). în toate seriile de experiențe, modificările echilibrului ionic al serului de perfuzie au determinat o creștere a coeficientului de oboseală a mușchi- lor (tabelul nr. 1 și fig. 1). De remarcat este faptul că rezultatele obținute în cazul măririi valorii raportului K+/Ca2+ prin creșterea concentrației K+ sînt similare cu cele obținute prin micșorarea concentrației Ca2+. De asemenea, în cazul micșo- rării valorii raportului K+/Ca2+, atît prin creșterea concentrației Ca2+, cît și prin scăderea concentrației K+, se obțin efecte similare. 536 MIRCEA I. POP și EUGEN A. PORA 4 Mărirea sau micșorarea numărului de contracții al ergogramelor, determinată de creșterea, respectiv scăderea valorii raportului K+/0a2+, se corelează cu creșterea excitabilității mușchilor sub acțiunea ionilor de potasiu, respectiv cu scăderea ei sub acțiunea ionilor de calciu, evidențiate în numeroase lucrări (5), (7), (8), (12), (16). Intensificarea travaliului mecanic, efectuat sub influența creșterii valorii raportului K+/Ca2+, se datorește măririi amplitudinii contracțiilor determinate de ionii de potasiu; ionii de calciu avînd un efect antagonist (scad amplitudinea contracțiilor) (1), (9), (12) au determinat o scădere a travaliului mecanic. în cazul creșterii concentrației ionilor de potasiu și de calciu, fără a modifica raportul dintre ei, modificarea nesemnificativă față de martor a travaliului mecanic se datorește faptului că scăderea amplitudinii con- tracțiilor, determinată de creșterea concentrației Ca2+, este anulată de creș- terea concentrației ionilor de potasiu (9). Modificările valorii travaliului mecanic sînt în concordanță și cu acți- unea celor doi ioni în concentrații crescute față de normal asupra metabolis- mului glucidic și al consumului de oxigen al mușchilor ; creșterea concentra- ției K+în soluția de perfuzie este însoțită de intensificarea consumului de glucoză (3), a consumului de oxigen (4), (17) și de vasodilatație (6), ceea ce asigură o mai bună îndepărtare a cataboliților; creșterea concentrației Ca2+ scade consumul de oxigen al mușchilor trenului posterior de broască (15), (17). ♦ CONCLUZII 1. Acțiunile modificărilor valorii raportului K+/Oa2+ din mediul de perfuzie asupra travaliului mecanic al mușchiului gastrocnemian de broas- că sînt antagoniste în funcție de sensul modificării raportului. 2. Acțiunea modificărilor valorii K+ este similară cu a modificărilor de sens contrar ale valorii Ga2+. 3. Intensitatea modificărilor produse este proporțională cu variațiile valorilor raportului K+/Ca2+. 4. Modificările valorii raportului celor doi ioni au o acțiune mult mai semnificativă decît modificările valorii lor absolute din mediul de per- fuzie. (Avizat de prof. E. A. Pora.) 5 ACȚIUNI RHOPICE LA GASTBOCNEMIANUL DE BROASCA 537 .Dans une premiere serie d’experiences on a augmente la valeur du rapport K+/Ca2+ soit par l’augmentation du K+, soit par la diminution du Ca2+ ț Dans une deuxieme serie on a diminue la valeur de ce rapport soit par l’augmentation du Ca2+, soit par la diminution du K+ ; Dans la troisieme serie on a augmente en mâine temps la concentration du K+ et celle du Ca2+, sans modifier la valeur de leur rapport. L’augmentation de la valeur de rapport K+/Ca2+ pioduit une hausse de la valeur du travail mecanique du in'uscle, proportionnelle ă la valeur du rapport, tandis que la diminution de la valeur de ce rapport dâtermine une baisse, elle aussi proportionnelle, de la valeur du travail mecanique. L’action augmentative du K+ sur le travail mâcanique est antago- nisme par l’augmentation du Ca2+. Les effets des variations du rapport K+/Ca2+ sur la valeur du travail mecanique du gastrocnâmien sont beaucoup plus important» que la con- centration ou la dilution des valeurs absolues des deux ions. Donc les varia- tions provoquâes par le facteur rhopique sont plus importante» que celles provo quâes par le facteur osmotique. BIBLIOGRAFIE 1. Brecht K., Gebert G., 1967, Physiol. bohemosl., 16, 1, 1 — 13. 2. Cier J.- F., Lacour J. R., Cier A., 1960, Pathol. Biol., 1147-1154. 3. Crone Christian, 1966, Acta physiol. scand., 611, 7, 105 — 117. 4. Hummler H., 1966, Pfliigers Arch. ges. Physiol., 287, 3, 224 — 241. 5. Kirby A. C., 1970, Amer. J. Physiol., 219, 5, 1446. 6. Kjellmer I., 1965, Acta physiol. scand., 63, 4, 460 — 468. 7. Laborit H., 1955, L’ excitabilite neuro-musculaire et requilibre ionique, Paris. 8. Oniani T. H., Djibladze S. V., Untadze A., 1967, Fiziol. jivot, SSSR, 53, 5, 557 — 562. 9. Paul D. H., 1960, J. Physiol., 151, 566-577. 10. Pop M. I., 1969, Lucr. șt., Seria A (Oradea), 359-364. 11. Pora E. A., 1966, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 11, 2, 77 — 110. 12. Pora E. A., Pop M. I., 1972, St. cerc, biol., Seria zoologie, 24, 3, 203 — 208. 13. Pora E. A., Pop M. I., Oberleitner A., 1972, Lucr. șt., Seria Ed. fiz. sport (Oradea), 6, 225-231. 14. Pora E. A., Pop M. I., Moldovan I., 1972, Lucr. șt., Seria Ed. fiz. sport (Oradea), 6, 289 — 294. 15. Ripplinger .1., Nicolbt M., Herold J. P., 1963, J. Physiol. (Paris), 57, 1, 273 — 274. 16. Teitel A., Dobrescu D., 1960, St. cerc, biochim., 3, 4. 17. Van Der Kloot William G., 1967, J. Physiol., Lond., 191, 1, 141 — 165. Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, Cluj, str. Clinicilor 5 — 7. RECHERCHES SUR L’ACTION DES MODIFICATIONS RHOPIQUES SUR LE TRAVAIL MECANIQUE DU MUSCLE GASTROCNEMIEN DE LA GRENOUILLE RESUME Primit în redacție la 28 mai 1973. On a etudid l’action du rapport K+/Ca2+ (ă la suite des variations quantitatives du K+ ou du Ca2+), en comparaison avec la concentration simultanâe de deux ions (sans changements de leur rapport), sur le travail mecanique du muscle gastrocnemien de la grenouille. ACȚIUNEA VAGULUI ASUPRA ACTIVITĂȚII CORDULUI DE BROASCĂ ÎN CONDIȚII DE GLICEMIE VARIATĂ DE N. STĂNCIOIU și DOINA CODLEANU The right nerve of frogs (Rana esculenla) was excited with a weak inducției! current and the heart contractions were graphically recorded ; its stoppage in dias- tole was established. When glycemia was augmented by intravenous inoculation of 1.5 ml (3 x 0.5 ml) of serum glucose (1 — 40%) the cardio-inhibitor effect of thevagus nerve was annuled. între metabolismul glucidic și mediatorii chimici ai sistemului nervos, acetilcolina și adrenalina, există o strînsă legătură. Dacă ne referim la ace- tilcolină ca mediator chimic al sistemului nervos parasimpatic, cercetări anterioare arată că eliberarea acestei substanțe variază cu glicemia. Astfel, P a r h o n și colab. (5), în experiențele efectuate pe iepuri, observă o eli- berare de acetilcolina în sînge în timpul șocului insulinic. Feldberg (3) găsește în trituratul de creier, la glicemie crescută, o cantitate mai mică de acetilcolină și afirmă că sinteza de acetilcolină este inhibată de glucoză. Rezultatele obținute de el sînt însă contrazise de lucrările lui M a n n și Tenenbaum (4). Totodată s-a arătat că, după extiiparea suprarena- lelor, injectarea intravenoasă de acetilcolină a șobolanilor albi provoacă o scădere a glucozei sanguine (6). S-a mai demonstrat că apariția contrac- țiilor de foame este strîns legată, printre altele, de nivelul glucozei din sînge, intensitatea lor crescînd atunci cînd glicemia scade, fiind inhibate prin in- jecții de glucoză. Este probabil că sînt datorate unei sinteze de acetilco- lină, mediatorul chimic al vagului, sub influența hipoglicemiei (1). B a c h - r a c h și colab. (citați după (2)) arată că hipoglicemia stimulează cențiul vagal. Autorii trag concluzia că eliberarea de acetilcolină, la capătul ter- minațiilor nervoase vagale, s-ar datora excitării de către glucoza din sînge a centrilor vagali. Ținînd seama de cele arătate pînă aici, în lucrarea de față ne propunem să prezentăm dependența activității parasimpaticului de nivelul glucozei ST. CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 6 P. 539-543 BUCUREȘTI 1973 542 5 GLICEMIA ȘI ACTIVITATEA CARDIACĂ LA BROASCĂ 543 în concluzie creșterea glicemiei prin administrarea parenterală de glucoza, sub formă de soluție, în concentrații diferite, la broască produce o reducere sau o anulare a efectului cardioinhibitor al nervului vag, (Avizat de prof. E. A. Pora.) THE ACTION OF THE VAGUS NERVE ON THE FROG HEART ACTIVITY UNDER VARIEI) CONDITIONS OF GLYCEMIA SUMMARY The influence of varied conditions of glycemia on the cardioinhibitor effect of the vagus nerve in frogs was studied. Investigations were performed in Rana esculenta. The animals were inoculated in the abdominal subcutaneous vein with varied concentrations of glucose and the heart activity under the influence of the vagus nerve excitation was recorded before and after the glucose inoculation. When 0.5 to 1.5 ml of serum glucose in concentrations higher than 0.5% were inoculated, a reduction or even annulment of the cardio-inhi- bitor effect of the vagus nerve was found. BIBLIOGRAFIE 1. Bulata E., Carlson A. I., 1924, Amer. J. Physiol., 68, 148. 2. Dukes H. H. et al., Comst. Pybl. Ass., Ithaca, New York, 1955, 346. 3. Feldberg W., 1945, J. Physiol., 103, 376. 4. Mann P. I. G., Tenenbaum M., 1939, Biochem. J., 33, 1506. 5. Parhon C. C., Covăsneanu Zenobia, Sugmanski Mariâ, 1956, St. și cerc, fiziol., 1, 1 — 2 87. 6. Parhon C. C., Popescu Ilie, Petcu Geobgeta, 1961, Lucr. șt. I.A.N.B., Seria C, 5 433 — 441. 7. Petcu Georgeta, Stăncioiu N., 1973, Lucr. pract. fiziol. anim. I.A.N.B., 110 — 113. Facultatea de medicină veterinară, Laboratorul de fiziologie, București 35, Splaiul Independenței nr. 105. Primit în redacție la data de 28 iunie 1973. INFLUENȚA TIROIDEI ASUPRA GRUPĂRILOR -SH DIN TIMUSUL ȘOBOLANILOR ALBI NORMALI ȘI SUPRARENALECTOMIZAȚI DE V. TOMA, N. FABIAN și Acad. E. A. PORA In female young rats after adrenalectomy it has been observed an increase in the quantity of — SH groups, especially those of non-proteic — SH ones. The adminis- tration of thyroxine or TSH leads to reduction of the amount of — SH groups as compared to the values obtained with the thymus of control animals. The in- jection of thyroxine or TSH of intact rats increased the levels of — SH groups. Inactivation of the thyroid gland by 2-thiouracil decreased the total quantity of free — SH groups and that of proteic ones, while enhancing sometimes the non-pro- teic — SH groups. In adrenalectomized animals 2-thiouracil induced an inverse reaction in the thymus — SH groups content. Cercetările, actuale abordează timusul sub aspectele funcțiilor sale imunobiologice, dar, chiar și în această concepție, dependența glandei de influențele complexe ale constelației endocrine, se remarcă tot mai pregnant (8) , (27). Recent B 1 o m b e r g (2) a stabilit că în involuția timică acută, prin dezintegrarea timocitelor corticale — cortizon-sensibile — , capaci- tatea celor rezistente de a induce reacțiile de apărare față de grefele contra organism (G.V.H.) se amplifică de aproximativ 10 ori. De asemenea C o m - șa (3), (4), (5) arată că timusul este un element primordial al sistemului antitiroidian al organismului. Atît timusul, tiroida, cît și suprarenalele joacă un rol esențial în reacțiile adaptative metabolice și de apărare față de diverși factori stressanți, timusul reflectînd în plus, în mod prompt și specific, des- fășurarea lor (20), (23), (25). Printre parametrii biochimici cu o dinamică caracteristică în involuția sau hipertrofia timusului se citează și grupările — SH (24); din acest motiv am urmărit modificările lor în cazul unor stări de hiper- și hipotiroidism, în prezența sau absența suprarenalelor, prin aceste investigații intenționînd să stabilim unele aspecte ale acțiunii conjugate a tiroidei și suprarenalelor asupra timusului. ST. SI. CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 6 P. 546-555 BUCUREȘTI 1973 546 V. TOMA și COLABORATORII 2 3 TNF1LUENȚE TIRO-SUBRAREN^LE ASUPRA GRUPĂRILOR - SH DIN TIMUS 547 MATERIALE ȘI METODE Cercetările au fost efectuate pe loturi de cîte 5 — 16 șobolani albi Wistar femeii, în greu- tate de 100±10g. Animalele au beneficiat de condiții similare de întreținere, iar cele suprare- nalectomizate au fost menținute în viață 11 zile, cu un regim hipersodat. Determinarea grupă- rilor — SH libere totale (SHlt.), protidice (SHp.) și neprotidice (SHnp.) s-a făcut printr-o metodă ampero-argentometrică (23), valorile obținute fiind exprimate în pM/g țesut proaspăt. în mode- lele noastre experimentale am folosit următoarele preparate : 1. TSH (Ambinon — Organon) injectat intramuscular în doze UI. 2. DL-Tiroxine puriss (Fluka) injectat intramuscular. 3. 2-Thiouracylum puriss (Serva) injectat într-o doză inițială de atac de 25 mg/100 g și administrat apoi în lapte în proporție de 0,1 %, timp de 9 zile. Dozele hormonale administrate zilnic, durata tratamentelor, precum și numărul animale- lor sînt menționate pentru fiecare lot în tabelele nr. 1 și 2, iar diferențele procentuale față de valo- rile martorilor (normali tabelul nr. 1 și suprarenalectomizați tabelul nr. 2) au fost evaluate sta- tistic după testul de semnificație Student. REZULTATE După cum se poate constata din tabelele nr.l și 2, grupările sulf- hidrilice din timusul lotului martor prezintă următoarele valori: —SHlt. 10,62±0,16 p M/g,—SHp. 9,38±0,11 p M/g,-SHnp. 1,24 ±0,04 p M/g iar fSR -S# 1^1 \5U lt. WZJSHp Fig. 1. — Modificarea cantitativă (%) a grupărilor tiolice din timusul animalelor suprarenalectomizate (—SR), în raport cu lotul martor normal. raportul p/np% = 7,55. Este de remarcat că, raportate la aceste valori, majoritatea rezultatelor obținute în variantele noastre experimentale sînt statistic semnificative (p<0,05). După 11 zile de supraviețuire a șobolanilor în lipsa ambelor supra- renale, — SHlt. cresc cu 20%, —SHp. cu 14%,'iar —SHnp. cu 68% (fig. 1). DL-tiroxina, administrată în doze de 10y, 20y și 1 mg/100 g timp de 7 sau 15 zile, mărește proporțional cu doza toate grupările sulfhidrilice, în special pe cele neprotidice (fig.2). Injectarea în condiții similare a acestui hormon la animale după 5 zile de la suprarenalectomie (fig.3) readuce ni- velul grupărilor —SHlt. și —SHp. în limitele martorilor, în mod invers proporțional cu doza. Grupările —SHnp. prezintă un mers bifazic la doza de 1 mg/100 g (7 zile), integrîndu-se și ele în sfera valorilor de control. Hormonul tireotrop hipofizar — TSH—, administrat timp de 3 zile în doze cotidiane de 10 UI/100g, mărește de asemenea cantitatea grupărilor Fig. 2. — Modificarea cantitativă (%) a grupărilor tiolice din timusul animalelor (cu +SR și — SR) tratate cu DL-tiroxi- nă, în raport cu lotul martor normal. A = 10y ; B = 20y ; C = 1 mg/DL-tiroxină /100 g/7 zile (vezi legenda de la fig. 1). Fig. 3. — Modificarea cantitativă (%) a grupărilor tiolice din timusul animalelor cu — SR, tratate cu DL-tiroxină, în raport cu lotul martor suprarenalectomizat (-SR). A = 10y ; B = 20y ; C = 1 mg/DL- tiroxină/100 g/7 zile (vezi legenda de la fig- 1). sulfhidrilice din timus, dar în proporție ceva mai mică decît tiroxina exo- genă (fig. 4, A). Pe animalele suprarenalectomizate (injectarea TSH din ziua a 8-a postoperatorie) aceste efecte se evidențiază mai puternic decît la animalele intacte, după 3 zile de injectare (fig. 4, B). 2-Tiouracilul, aplicat în condițiile menționate, scade cantitatea gru- părilor — SHlt. și — SHp., pe cînd —SHnp.nu se modifică față de timusul de la martor (fig. 5, A). în cazul că tratamentul cu tiouracil se administrează lotului de șobolani suprarenalectomizați (fig. 5, B) după 3 zile de la inter- venție și durează tot 9 zile produce o creștere a tuturor grupărilor — SH, în special a celor neprotidice, cu valori care depășesc statistic semnifica- tiv nivelul mediei timusului de la animalele de control. 548 V. TOMA și COLABORATORI 4 5 INFLUENȚE TIRO-SUPRARENALE ASUPRIA GRUPĂRILOR - SH DIN TIMUS Tabelul Conținutul în grupări -SH (p.M/g țesut proaspăt) efectul substanțelor testate. Valorile procentuale Lotul — SH liber total Martor (normal) (16) 10,62±0,16 DL-tiroxină 10 y/100 g/7 2iie (10) ll,20±0,16 + 5,46% 20 y/100 g/7 zile (10) 12,00±0,15 + 13,0% 1 mg/100 g/7 zile (11) 12,66±0,12 + 19,20% TSH 10 UI /100 g/3 zile (10) ll,34±0,19 + 6,77% 2-tiouraciI 25 mg/100 g/9zile+ 0,1% per os 2 (10) 8,63±0,23 -18,74% Suprarenalectomie (11 zile de supraviețuire) martor(-SR) NaCl 11 zile (5) ll,80±0,16 + 20,50% DL-tiroxină(din ziua a 3-a postoperatorie) 10 y/100 g/7 zile (12) 10,57±0,23 — 0,5%* 20y/100 g/7 zile (11) 11,08 + 0,15 + 4,33%* 1 mg/100 gp zile (5) H,73±0,12 + 10,45% TSH 10UI/100 g/3 zile (din ziua a 8-a postopera- torie) (5) 12,09+0,28 + 13,84% 2-tiouracil 25 mg/100 g ± 0,1 % per os (din ziua a 3-a postoperatorie) 13,28±0,15 + 25,0% * Valori statistic nesemnificative. Notă. Numărul animalelor este trecut între paranteze. nr. 1 în timusul de șobolani albi ( + SR și — SR), sub reprezintă modificările față de martorul normal — SH protidice l — SH neprotidice ?^(%) - SH np. 9,38+0,11 l,24±0,04 = 7,55±0,15 11,70 9,27±0,16 -1,17%* l,93±0,03 + 55,64% = 4,80±0,01 17,24 10,01+0,12 + 6,72% l,99±0,004 + 60,50% -^1 = 5,03±0,04 16,58 10,25±0,19 +3,30 % 2,41 ±0,03 ±94,40% 80,98 = 4,26 ±0,03 19,02 9,98±0,15 + 6,40% l,36±0,04 ±9,70% = 7,36±0,08 11,96 7,32 + 0,20 -22,0% l,31±0,03 ±5,64%* 8—= 5,53±0,05 15,32 10,71 ±0,14 + 14,18% 2,09±0,03 ±68,55% =5,12 ±0,04 16,33 8,86±0,17 -5,50% l,71±0,06 ±37,90% = 5>2O±o,ii 16,19 9,04±0,ll -3,62%* 2,02±0,04 63,0% ^ = ^±0,05 18,20 10,06 + 0,10 + 7,14% l,68±0,03 + 35,50% .8^ = 5,99±0,05 14,31 10,40 + 0,24 + 10,87% l,69±0,04 + 36,30% = 6,11 ±0,11 14,08 11,59 + 0,13 + 23,56% l,69±0,02 + 36,30% 87,27 —■ = 6,86±0,02 12,73 DISCUȚII Rezultatele prezentate confirmă datele anterioare, după care grupă- rile sulfhidrilice din timus sînt influențate în mod specific de către factorii hormonali. Astfel am putut evidenția modificări cantitative ale acestor grupări, paralel cu evoluția morfofuncțională ontogenetică a timusului, la pubertate, odată cu declanșarea involuției de vîrstă, ele reducîndu-se semnificativ (19). în același sens pledează și dinamica grupărilor tiolice la administrarea de hidrocortizon sau în cazurile de stress, cînd ele scad în timusul involuat acut, revenind la normal odată cu regenerarea glandei (25). ~ în urma suprarenalectomiei bilaterale, în timusul hipertrofiat se remarcă o creștere a grupărilor tiolice, însă cu o predominanță netă de + 69% a celor neprotidice, față de numai + 14,18% a celor protidice. Din acest motiv se pare că hipertrofia timică suprarenoprivă nu reflectă activări biologice, întrucît și încorporarea 32P este mai redusă decît augmentarea ponderală a glandei' (20). Este cunoscut faptul că fosforul adioactiv este captat în mod electiv de ARN-ul timocitelor, cu repercu- 550 6 7 .INFLUENȚE TIRO-SUPRARENALE ASUPRA GRUPĂRILOR - SH DIN TIMUS 551 Tabelul Conținutul în grupări -Sil (|xM/g țesut proaspăt) stanțelor testate. Valorile procentuale Lotul — SH liber total alectomie supraviețuire) martor (- SR) NaCl 9»/oo 11 zile (5) 12,80±0,16 oxină. (din ziua jostoperatorie) lOy/100 g/7 zile (12) 10,57±0,23 -17,42% 20y/100 g/7 zile dl) 11,08 + 0,15 -13,43% ipraren ile de s DL-tir a 3-a i 1 mg/100 g/7 zile (5) ll,73±0,12 -8,35 CZl N TSH 10 UI/100 g/3 zile (din ziua a 8-a postoperatorie) (5) 12,09±0,28 -5,50%* 2-tiouracil 25 mg/100 g +0,1 % per os (din ziua a 8-a postoperatorie) 13,28±0,15 + 3,75%* * Valori statistic nesemnificative. Notă. Numărul animalelor este trecut intre paranteze. nr. 2 in timusul de șobolani albi -SR, sub efectul sub- reprezintă modificările fa(ă de martorul -SR — SH protidice — SH neprotidice ^(%) — SH np. 10,71±0,14 2,09±0,03 83,67 = 5,12±0,04 16,33 8,86+0,17 -17,30% l,71±0,06 -18,0% ^- = 5,20 + 0,11 16,19 9,04±0,ll -15,60% 2,02±0,04 -3,35% 81,80 ’ = 4,50±0,05 18,20 10,06+0,10 -6,16% l,68±0,03 -19,60% 85,69 = 5,99±0,05 14,31 10,40±0,24* -3,0% l,69±0,04 -19,10% 85,92 = 6,ll±0,ll 14,08 ll,59±0,13 + 8,21% 1,69+0,02 -19,10% 87,27 — = 6,86 + 0,02 12,73 Fig. 4, — A. Modificarea can- titativă (%) a grupărilor tio- lice din timusul animalelor (cu + SR și — SR) tratate cu TSH 10 UI/100 g/3 zile, în raport cu lotul martor normal. B, Modificarea cantitativă (%) a grupărilor tiolice din timusul animalelor cu — SR, tratate cu TSH 10 UI/100 g/ 3 zile, în raport cu lotul martor su- prarenalectomizat (—SR) (vezi legenda de la fig.l). Fig. 5, A. —Modificarea cantita- tivă (%) a grupărilor tiolice din timusul animalelor (cu -ț-SR și — SR), tratate cu 2-tiouracil 25 mg/9 zile 4- 01 % per os, în — raport cu lotul martor normal. B, Modificarea cantitativă (%) a grupărilor tiolice din timusul animalelor cu — SR, tratate cu 2-tiouracil 25 mg/9 zile+ 0,1 % : per os din ziua a 3-a posto- peratorie, în raport cu lotul : martor suprarenalectomizat ( —SR) (vezi legenda de la fig. 1). ■iO siuni asupra biosintezei protidelor (7). De fapt atît extractele timice Bezs- sonoff-Comșa, care au proprietăți de ameliorare a distrofici sugarilor (4), (5), cît și hormonul de stimulare a limfocitozei — LSH — sînt de natură polipeptidică (10), (13). Pe plan clinic, deficiența funcțională a timusului mărit, interpretat de către unii autori ca o expresie a insuficienței suprare- nalei, se concretizează printr-o sensibilitate accentuată a acestor copii față de infecțiile virale (14), (15). Corelațiile timusului cu tiroida pot fi sugerate începînd cu originea lor comună din arcul III—IV branhial (6), (12). După C o m ș a (4) tiro- xina are o acțiune amfomimetică asupra timusului cu rol stimulator în doze moderate și inhibitor în cele intensive. Este de remarcat că, în condi- țiile noastre de activare endogenă a tiroidei prin TSH și de încărcare exo- genă cu tiroxină, amplificarea cantitativă a grupărilor tiolice, inclusiv forma predominantă a celor neprotidice, concordă, în special la dozele masive de tiroxină (1 mg/ 100g/ 7 zile), cu situația găsită în timusul șobo- lanilor suprarenalectomizați. Acest paralelism în dinamica grupărilor tio- lice timice ne-a făcut să credem că se datorează în mare măsură inacti- vării suprarenalelor, consecutivă hipertiroxinizării. Deși literatura de spe- cialitate este extrem de controversată, principiul relațiilor antagoniste din- tre tiroidă și suprarenale se desprinde atît pe plan experimental, cît și clinic (9), (17). în sensul în care ne interesează sînt citate agravări ale bolii Addison în tireotoxicoză și hipofuncția corticosuprarenală în Basedow, considerată ca un element etiopatogenic central al acestui sindrom. Re- ducerea și epuizarea sup’arenaliană în stările hipertiroidiene se explică printr-un mecanism defeed-back negativ, care, inhibînd secreția de TSH, de- 9 INFLUENȚE TIRO-SUPRARENALE ASUPRA GRUPĂRILOR - SH DIN TIMUS 553 552 V. TOMA șl COLABORATORI g plasează sistemul funcțional al adenohipofizei în mod intensiv spre ACTH. Astfel se ex lică în Basedow creșterea inițială a. secreției de H-CS, H-OHCS și H-oxisteroizi, care, ulterior, se reduce datorită decompensării suprarenale. La nivel periferic, cercetările lui J a o și K o r i t z (11) au arătat că tiroxina adăugată în mediul de incubare al suprarenalelor de șobolan inhibă sintezele de corticosteroizi prin afectarea transformării colesterolului în pregnenolonă și a progesteronei în dezoxicorticosteron. Coroborînd aceste date considerăm că reacția grupărilor tiolice din timus poate fi corelată cu ablația funcțională a suprarenalelor printr-un exces tiroxinic. Tratamentul cu TSH, respectiv cu tiroxină, reduce creșterea canti- tății grupărilor tiolice din timusul hipertrofiat al șobolanilor suprarenalec- tomizați chirurgical. Deci, pe fohdul unei disfuncții suprarenaliene, același grad de hipertiroidie are efecte inverse asupra grupărilor tiolice din timus față de animalele intacte. Ca și în modelele noastre experimentale precedente, timusul reflectă, de data aceasta, o latură a antagonismului tireo-corti-| cosuprarenal, pornind de la faptul că supraîncărcarea cortizonică duce la o hipertiroidie corticogenică, iar carențele suprarenale la tireotoxicoză. în interpretarea acțiunii corelațiilor tiroidă — suprarenale asupra timusului, trebuie luați în considerare și o serie de factori adju- vanți, cum ar fi intensitatea instalării dezechilibrului hormonal sau evoluția în timp a procesului de reechilibrare endocrină (22). Sub acest raport, dependența timusului față de influențele endogene sau exogene ale tiroidei devine mai amplă, punctul de viraj între acțiunile stimulante, res-ș pectiv inhibante, ale tiroxinei, fiind condiționate de nivelul funcțional al suprarenalelor. Supresia funcțională pe cale chimică a tiroidei prin 2-tiouracil are în parte efecte inverse tiroxinizării cronice, provocînd în timus scăderea grupărilor tiolice libere totale și'protidice, cu excepția celor neprotidice, care rămîn la un nivel crescut față de media martorilor. Mecanismele și semnificația acestui proces sînt încă greu de precizat. După P a r h o n și colab. (18), la șobolanii supuși acțiunii antitiroidienelor de sinteză, timu- sul prezintă o hiperplazie a elementelor epiteliale din zona medulară, care însă se regăsesc în stările de epuizare (involuție) a glandei. Acest punct de vedere poate fi sprijinit pe observațiile lui C o m ș a și B e z s s o n o f f că,, la cobaii tiroidectomizați, principiile active din timus se reduc la jumătate; iar în experimentele noastre ar putea fi expresia reducerii grupărilor — SH protidice. O serie de cercetători arată că inhibarea tiroidei cu tiouracil sau extirparea sa poate produce atrofia corticosuprarenalelor. Explicația ar consta în creșterea secreției de TSH, care ar frîna pe cea a ACTH și astfel ar provoca inhibarea corticosuprarenală (9). Totuși în cazul studiat de noi nu putem identifica tabloul grupărilor tiolice din timusul animalelor su- prarenalectomizate cu acela supus tiouracilului. în lumina experimentelor lui B a w s o n și colab. (citați după (16), (17)), corelațiile tireo-timice pot fi analizate datorită faptului că țesutul timolimfatic are capacitatea de a inactiva TSH-ul. Ar fi posibil ca reacția grupărilor tiolice să fie în legătură cu acest fenomen, în care intervenția suprarenalelor se poate pune în discuție. Astfel, dacă după 3 zile de la supra- renalectomia totală se aplică timp de 8 zile tratamentul cu tiouracil, gru- pările — SH libere totale și protidice prezintă o creștere cantitativă, care depășește nivelul decelat în timusul animalelor suprarenoprive, gru- pările neprotidice răspunzînd calitativ printr-o scădere (—19%) față de timusul lotului numai suprarenalectomizat. Acest tablou al grupărilor sulfhidrilice din timus considerăm că reflectă perturbarea produsă de extirparea suprarenalelor, care printr-un feed-back negativ solicită secreția de ACTH, într-o fază în care hipofiza era potențată de tiouracil spre o activitate trofică predominantă a TSH. Privite în ansamblu, corelațiile de tip endocrin ale timusului apar deosebit de complexe, conturîndu-se ideea că acțiunile tiroidei pot fi in- fluențate radical de stadiul funcțional al suprarenalelor și, în lîltimă in- stanță, al adenohipofizei. Luarea în considerare a influențelor hormonale asupra timusului poate avea importanță practică, întrucît modificarea pe această cale a gradului său de potențialitate ar constitui modalități de descifrare a etiopatogenezei unor deficite imunitare în clinica pediatrică. Este cunoscut faptul că grupările tiolice, în special cele protidice, au un rol important în organizarea și menținerea structurii tridimensionale a protidelor și enzimelor. Prezența lor în ribozomi (60 S) este citată ca esen- țială pentru acțiunea ARN-t în sinteza protidelor, precum și a proceselor de foșforilare sau activitate fosfatazică (1), (24). Prin determinarea inte- grală a grupărilor tiolice din timus se constată însă modificări însemnate și ale grupărilor neprotidice, mai ales sub acțiunea 2-tiouracilului. Acest fapt poate deschide perspective în investigarea unor parametri biochimici neprotidici ai timusului, a căror intervenție în activitatea glandei este încă puțin cunoscută. CONCLUZII Dinamica grupărilor — SH libere totale, protidice și neprotidice din timus, reflectă echilibrul, respectiv dinamica hormonală a organismului. Astfel, în cazul unui deficit de corticosteroizi, provocat de-extirparea bila- terală a suprarenalelor, se constată o creștere a tuturor grupărilor’ tiolice, cu preponderență a celor neprotidice (+68%). încărcarea exogenă cu tiroxină mărește proporțional cu doza nivelul cantitativ al grupărilor tio- lice din timus, același efect fiind obținut și prin acțiunea endogenă a tiro- idei prin TSH. în condițiile suprarenalectomiei bilaterale, creșterea can- titativă a grupărilor sulfhidrilice este diminuată prin injectarea acestor hormoni, existînd tendința de revenire spre valorile din timusul șobolanilor intacți. Inactivarea tiroidei printr-un tratament cu 2-tiouracil scade can- titatea grupărilor — SH libere totale și protidice din timus, crescînd, în schimb, nivelul cantitativ al celor neprotidice. Administrarea 2-tioura- cilului la animalele suprarenoprive induce reacții inverse, augmentînd cantitatea de grupări tiolice libere totale și protidice, odată cu reducerea celor neprotidice. (Avizat de prof. E. A. Pora.) 554 V. TOMA și COLABORATORI 10 11 INFLUENȚE TIRO-SUPRARENALE ASUPRA GRUPĂRILOR - SH DIN TIMUS 555 LTNFLUENCE DE LA THYROIDE SUR LES GROUPEMENTS -SH DU THYMUS DES RATS BLANCS NORMAUX ET SURRENALECTOMISES RE SUME On a d6termin6, chez des rats blancs femelles de 100 ±10 g, la quan- tite des groupements — SH libres totaux, prot&niques et non proteiniques du thymus, par la mdthode amp6ro-argentom6trique. En cas de surrenalec- tomie bilaterale on constate, apres 11 jours de survivance des animaux, une augmentation quantitative des groupements thioliques, et tont par- ticulierement de ceux non proteiniques (+ 68 %). Par l’administration de la DL-thyroxine pendant 7 jours, en dose de 10 ou 20 gamma et 1 mg/100 g, on induit l’augmentation de tous les groupements thioliques, proportionnel- lement avec la dose administrde; le meme effet fut obtenu apres l’injec- tion d’une dose totale de 30 U. I. thyroxine pendant 3 jours. En cas d’extirpation chirurgicale des surrcnales, on obtient, apres le traitement â la thyroxine depuis le 3e jour post-op6ratoire et au TSH de- puis le 8e jour, une augmentation attdnude des groupements thioliques par rapport aux animaux opdrâs. Enfin, par injection d’une dose de 25 mg/ 100 g de 2-thiouracile suivie de l’administration de cet antithyroîdien dans du lait, en proportion de 0,1 % pendant 9 jours, on obtient une diminution de la quantity des groupements — SH libres totaux et de ceux proteiniques et une augmentation des groupements non proteiniques. En appliquant du 2-thiouracile dans des conditions similaires 3 jours apres la surrenalec- tomie, l’effet est inverse par rapport au thymus des animaux operds, c’est-ă- dire la quantitd des groupements — SH libres totaux et de ceux proteini- ques augmente et celle des groupements non proteiniques diminue. On discute les resultats obtenus en vertu des interactions entre l’hypophyse, la thyroîde et les surrenales, refietees au niveau du thymus par la dynamique des groupements sulfhydryles. 13. Metcalf D., 1966, The thymus, Springer, Berlin, Heidelberg, New York. 14. Mihalga E., Gheț D., Vasu I., Mărgineanu O., 1965, Pediatria, 14, 289 — 294. 15. Mihalca E., Gheț D., 1971, Rev. roum. Endocrinol., 8, 1, 33 — 37. * 16. Milcou S. M., Holban R., 1962, Ann. Endocrin, 23, 5, 539 — 544. 17. MilcuȘt-M. și colab., 1963, Fiziopatologia experimentală a glandei tiroide, Edit. Acad. R.P.R., București. 18. Parhon C. I. și colab., 1954, St. cerc, endocrinol., 5, 1 — 2, 76 — 78. 19. Pora E. A., Toma V., Fabrian N., 1962, C. R. Acad. Sci., 255, 2207-2209. 20. Pora E. A., Toma V., Roșculeț M., Roman H., 1965, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 10, 4, 325-329. 21. Pora E. A., Toma V., 1969, Ann. Endocrin., 30, 4, 519-531. 22. Săhleanu V., Holban R., 1959, St. cerc, endocrinol., 10, 4, 459 — 465. 23. Schwartz A., Pora E. A., Kis Z., Madar I., Fabian N., 1961, Corn. Acad. R. P. R., 11, 1, 45-48. 24. Torcinski I. M., 1961, Uspeh. sovrem. biol., 45, 3, 261 — 276. 25. Toma V., Fabian N., Pora E. A., 1965, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 10, 5, 329 — 334. 26. TomaV., PoraE. A., Roșca O., 1965, Rev. roum. Biol., Sărie de Zoologie, 10, 6, 437 — 442. 27. Wolstenholme G. E. W., 1966, The thymus. Experimental and clinicul studies, ChurchilI, Londra. Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, Catedra de fiziologie animală, Cluj, str. Clinicilor nr. 5 — 7. Prwnit în redacție la 28 mai 1973. BIBLIOGRAFIE 1. Bermek E„ Monkemeyer H., Berg R., 1971, Biochem., Biophys. Res. Commun., 45, 5, 1294-1299. 2. Blomberg H. L., 1973, Studies on the proliferation and immunological competence of mouse thymic cells (Dizertație), Stockholm. 3. Gomșa I., 1953, Les antithyro'idiens biologiques, Doin, Paris. 4. — 1959, Physiologie et physiopathologie du thymus, Doin, Paris. 5. — 1971, Rev. roum. Endocrinol., 8, 1, 41 — 55. 6. Crișan C., 1942, Dovezi nouă referitoare la dezvoltarea sistemului tireo-paratireo-timic și al arcului arterial al V-lea la șoarecele alb, Edit. Cartea Românească, Cluj — Sibiu. 7. Golewski St., 1962, Acta biochem. pol., 9, 4, 367—372. 8. Good H. R., Gabrielsen A. E., 1964, The thymus in immunobiology, Hoeber. Medic. Divis., New York, Londra, Evanston. 9. Goth E., 1963, Az endocrinologia ujabb eredmenyei, Medicina, Budapesta. 10. Hand T., Coster P., Luckey T. D., 1967, Biochem. biophys. Acta, 26, 1, 18—23. 11. Jao J., Koritz S. B., 1962, Metabolism, 11, 1302-1309. 12. Lucien M., Parisot I., Richard G., 1927, Trăite d’endocrinologie. Les parathyro'ides et le thymus, Doin, Paris. EFECTUL FENOXIIZOBUTIRATULUI DE SODIU ȘI FENO- XIIZOBUTIRATULUI DE ETIL ASUPRA TOLERANȚEI INTRAVENOASE LA GLUCOZA LA ȘOBOLANUL AJDB DE J. MAL AR și NINA ȘILDAN Sodium-phenoxy-isobutyrate or ethyl-phenoxy-isobutyrate administered in daily doses of 25 mg/100 g b. w. for 20 days in white rats does not change the inițial blood glucose level. Using the rapid intravenous glucose tolerance test, it has been observed that sodium-phenoxy-isobutyrate intensifies the rate of glucose penetration from the blood into the tissues, while ethyl-phenoxy-isobutyrate does not influence signi- ficantly this phenomenon. Etil p-clorfenoxiizobutiratul (Clofibrat, Atromid S)1 la nivelul fi- catului inhibă biosinteza trigliceridelor (1) și a colesterolului (15), (16), (20) și, în consecință, diminuează procesul de infiltrație a peretelui arterial cu colesterol sub formă de Ș-lipoproteine (6). Recent s-a clarificat că Clofibratul inhibă mobilizarea acizilor grași liberi (AGL) din țesutul adipos și scade cantitatea de AGL din sînge (15), (21), reducînd în același timp și cantitatea p-lipoproteinelor serice (7), (8), (15). în asociație cu hipoglicemiantele derivate de sulfaniluree, Clofibra- tul potențează efectul hipoglicemiant al acestora și duce la reducerea dozei necesare de stdfaniluree și insulină la diabetici (6). Lupă R a n d 1 e și colab. (19), ciclul metabolic „acid gras liber — glucoza” are un rol important în reglarea metabolică a consumului peri- feric al glucozei. Scăderea cantității AGL din sînge condiționează o utili- zare optimă a glucozei la nivelul țesutului muscular (19). Le asemenea, mic- șorarea cantității 3-lipoproteinelor serice duce la intensificarea consumului glucozei de către țesuturile extrahepatice insulino-dependente, aceste 1 Atromid S, produs al firmei I.C.I. (Anglia). ST. si CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 8 P. 557-563 BUCUREȘTI 1973 4 - c. 3403 3 EFECTUL FENOXIIZOBUTIRATULUI ASUPRA TOLERANȚEI LA GLUCOZA 559 558 J. MADAR și NINA ȘlLiDAN 2 substanțe avînd o acțiune antiinsulinică prin inhibarea activității hexoki- nazei (2), (3), (11), (12). Pornind de la considerentele amintite, ne-am propus studierea ex- perimentală a acțiunii derivaților fără clor ai fenoxiizobutiratului, fenoxiizo- butiratul de sodiu și fenoxiizobutiratul de etil2, asupra toleranței intra- venoase la glucoză, test care la șobolanul alb reflectă capacitatea insulino- secretoare a pancreasului endocrin la stimulul hiperglicemic (13), (14), in- dicînd gradul de eficiență a insulinei endogene asupra utilizării glucozei de către țesuturi. MATERIAL ȘI METODĂ Pentru experiențe s-au utilizat șobolani albi Wistar femele, hrăniți cu o dietă standard de laborator, avînd la începutul tratamentului o greutate corporală de 120 — 130 g și vîrsta de 60 de zile. Au fost folosite următoarele variante experimentale : Lotul I: martor, injectat zilnic subcutan timp de 20 de zile cu 0,1 ml ser fiziologic. Lotul II: animale tratate timp de 20 de zile cu o doză zilnică de 25 mg fenoxiizobutirat de sodiu/100 g greutate corporală, administrat subcutan în 0,1 ml ser fiziologic. Lotul III : martor, injectat zilnic subcutan timp de 20 de zile cu 0,1 ml oleum olivarum/ 100 g greutate corporală. Lotul IV : animale tratate zilnic subcutan cu doză zilnică de 25 mg fenoxiizobutirat de etil/100 g greutate corporală, dizolvat în 0,1 ml oleum olivarum. Experiențele au fost efectuate la 24 de ore după ultima injecție și o inaniție de 18 ore, apa de băut fiind admisă ad libitum. încărcarea intravenoasă rapidă cu glucoză a fost efectuată (sub anestezie cu Nembutal = 5 mg/100 g greutate corporală, administrat i.p.) prin injectarea unei cantități de 50 mg glucoză pe 100 g greutate corporală (dintr-o soluție de glucoză 20%), printr-una din venele cozii. Eșantioanele de sînge au fost recoltate la intervale de 5 min, timp de 20 min. Glicemia a fost determinată din cîte 0,05 ml de sînge cu ajutorul metodei glucozoxida- zice-peroxidazice a lui Hu gget și N i x o n (9). Constanta K a vitezei de penetrare a glucozei din sînge în țesuturi a fost determinată după tehnica lui C o n ar d și colab. (5) și procedeul lui C h r 1 s t o p h e (4). Această constantă arată viteza cu care glucoza administrată prin injectare i.v. rapidă trece din sînge în țesuturi după omo- genizarea ei în spațiile interstițiale, și se calculează după formula : K = xl00, Ti în care In Co reprezintă logaritmul natural al concentrației glucozei din sînge (mg/100 ml) ime- diat după încărcarea intravenoasă rapidă cu glucoză; In Ci+10 — logaritmul natural al concentra- ției glucozei din sînge (mg/100 ml) în momentul cînd aceasta aproximează nivelul homeostatic inițial, adică cu 10 mg/100 ml mai ridicată decît glicemia inițială; T, — intervalul de timp (în minute) scurs de la injectarea glucozei pînă la revenirea glicemiei la o valoare cu 10 mg/100 ml mai ridicată decît glicemia inițială. 2 Fenoxiizobutiratul de sodiu și cel de etil au fost primite de la Institutul pentru controlul de stat al medicamentelor și cercetări farmaceutice al Ministerului Sănătății. Rezultatele au fost calculate statistic, diferențele fiind considerate statistic semnificative cînd p<0,05, aplicînd testul t al lui Student. REZULTATE Datele sînt cuprinse în tabelul nr. 1 și figurile 1 și 2 din care rezultă că tratamentul timp de 20 de zile cu fenoxiizobutirat de sodiu, respectiv cu fenoxiizobutirat de etil (25 mg/zi/100 g) nu modifică semnificativ glice- mia inițială în comparație cu valorile obținute la martori (p > 0,10, respectiv p >0,50). Testul de toleranță la glucoză arată că fenoxiizobutiratul de sodiu mărește semnificativ viteza de penetrare a extraglucozei din sînge în țesu- turi. Constanta de penetrare a glucozei este de 5,14 față de 4,52, găsită la lotul martor (p<0,05), iar timpul necesar, care corespunde dispariției to- tale a glucozei administrate la lotul tratat (T, = 17,4), este semnificativ mai mic (p<0,001) decît la martori (T( = 23,7). Tabelul nr. 1 Glicemia și testul intravenos de toleranță la glucoză la șobolanii martori și la cei tratați cu fenoxiizobutirat de sodiu (FIB-Na) și cu fenoxiizobutirat de etil (FIB-Et) Loturi Glucoza din sînge (mg/100 ml) K Ti inițial după încărcare cu glucoză Co 5 mn 10 mn 15 mn 20 mn I Martor (n=12) M ES 91 ±3,0 288 ±3,9 239 ±4,0 188 ±3,9 150 ±5,0 120 ±5,5 4,52 ±0,19 23,7 ±1,02 II FIB-Na (n=14) M ES P 98 ±3,9 >0,1 266 ±8,7 213 ±6,3 158 ±7,7 124 ±4,6 98 ±3,6 5,14 ±0,23 <0,05 17,4 ±0,80 < 0,001 III Martor (n=10) M ES 75 ±5,8 260 ±5,6 224 ±3,1 179 ±4,4 153 ±6,3 135 ±6,4 3,56 ±0,15 32,1 ±1,62 IV FIB-Et (n=14) M ES P 77 ±4,8 >0,50 264 ±7,0 226 ±7,1 190 ±5,2 164 ±5,1 140 ±5,5 3,26 ±0,24 >0,50 35,9 ±4,62 >0,50 Notă. Valorile din tabel reprezintă media (M) ± eroarea standard (ES). n = numărul animalelor; p = coefi- cientul de probabilitate calculat după testul t al lui Student. în cazul tratamentului cu fenoxiizobutirat de etil, constanta de pene- trare a glucozei (K = 3,26) nu se modifică semnificativ (p >0,50) compara- tiv cu cea a martorilor (K = 3,56). De asemenea, timpul de revenire a gli- cemiei la o valoare cu 10 mg/100 ml mai ridicată decît nivelul glicemiei inițiale, la lotul tratat, este de 35,9 min, iar la lotul martor de 32,1 min (p >0,50). 560 5 EFECTUL FENOXIIZOBUTIRATULUI ASUPRA TOLERANȚEI LA GLUCOZA 561 Fig. 1. — Reprezentarea semilogaritmică a curbelor hipergli- cemiei provocate la șobolanii martori (O) și la cei tratați cu fenoxiizobutirat de sodiu (#). Fig. 2.—Reprezentarea semilogaritmică a curbelor hiperglicemiei provocate la șobolanii martori (O) și la șobolanii tratați cu feno- xiizobutirat de etil (®). DISCUȚII Tratamentul timp de 20 de zile cu fenoxiizobutirat de sodiu sau cu fenoxiizobutirat de etil nu a influențat glicemia inițială a șobolanilor albi. Dintre cele două substanțe, numai fenoxiizobutiratul de sodiu a avut un efect stimulator asupra toleranței intravenoase la glucoză, mărind semnificativ viteza de penetrare a extraglucozei din sînge în țesuturi. în lucrările noastre anterioare (13), (14) am semnalat faptul că în condițiile încărcării intravenoase rapide cu glucoză, la șobolanul alb, valoarea con- stantei K de penetrare a glucozei din sînge în țesuturi este direct proporțio- nală cu cantitatea insulinei circulante, eliberate la stimulul hiperglicemic. Pe baza acestei corelații, efectul stimulator al tratamentului cu fenoxiizo- butirat de sodiu asupra vitezei de asimilare a glucozei se poate interpreta ca o consecință a intensificării secreției de insulină, respectiv sensibilizării sistemului p-insular al pancreasului la ‘stimulul hiperglicemic. După datele lui M a d z el e v s ki șiZaczek (15) precum și ale lui T h o r p și B a r r e t (21), etil p-clorfenoxiizobutiratul micșorează eliberarea acizilor grași liberi (AGL) din țesutul adipos și diminuează con- centrația lor în sînge și, ca atare, se poate presupune căfenoxiizobutiratul de sodiu mărește eficiența insulinei endogene la nivelul țesuturilor periferice. Această presupunere poate fi sprijinită de datele lui B an die și colab. (19), care au demonstrat că la nivelul țesutului muscular acizii grași li- beri sînt utilizați preferențial față de glucoză, iar scăderea cantității AGL din sînge determină intensificarea utilizării glucozei; acizii grași liberi, din acest punct de vedere, au o acțiune antiinsulinică periferică. Pentru diminuarea unui astfel de efect antiinsulinic periferic pledează și faptul că tratamentul cu etil p-clorfenoxiizobutirat (Clofibrat) duce la scăderea cantității (3-lipoproteinelor serice (7), (8), (15). După datele lui B o r n s t e i n (2), (3), precum și ale lui K r a h 1 și colab. (11), (12), P-lipoproteinele serice, prin inhibarea activității hexokinazei (enzima res- ponsabilă pentru sensibilitatea țesuturilor periferice insulino-dependente la insulină (10)), au o acțiune antiinsulinică. Din acest motiv presupunem că, și la acest nivel, fenoxiizobutiratul de sodiu poate fi implicat în mărirea eficienței efectului periferic al insulinei circulante, eliberate în urma sti- mulului hiperglicemic. Contrar așteptărilor noastre, tratamentul șobolanilor cu fenoxiizo- butirat de etil nu a intensificat viteza de penetrare a glucozei din sînge în țesuturi. Acest fapt poate fi pus pe seama unui efect diferențiat, chiar în sfera principală de acțiune a etil p-clorfenoxiizobutiratului, care poate avea sau nu acțiuni hipolipemiante în funcție de tipul hiperlipidemiei (7). CONCLUZII Pe baza rezultatelor obținute la șobolanii albi tineri, putem afirma că tratamentul cronic cu fenoxiizobutirat de sodiu sau de etil: 1) nu influențează glicemia inițială de inaniție ; 2) pe fondul tratamentului cronic cu fenoxiizobutirat de sodiu, to- leranța intravenoasă la glucoză crește, în timp ce pe fondul tratamentului cu fenoxiizobutirat de etil aceasta rămîne neschimbată. (Avizat de prof. E.A. Pora.) 562 J. MADAR și NINA ȘILDAN 6 7 EFECTUL FENOXIIZOBUTIRATULUI ASUPRA TOLERANȚEI LA GLUCOZA 563 EFFECT OF SODIUM-PHENOXY-ISOBUTYRATE AND ETHYL- PHENOXY-ISOBUTYRATE UPONINTRAVENOUS GLUCOSE TOLE- RANCE IN WHITE RAT SUMMARY The rapid intravenous glucose tolerance test reflects the insulin- secreting capacity of endocrine pancreas to hyperglycemia stimulus, and consequently, shows the degree of efficiency of endogenous insulin npon the glucose utilization by the tissues. In the present study the effect of sodium-phenoxy-isobutyrate (FIB — Na), as well as of ethyl-phenoxy-isobutyrate (FIB—Et) (administered in doses of 25 mg/100 g b. w. for 20 days) upon the rapid intravenous glucose tolerance was followed in white rats (120—130 g). Tolerance test was per- formed 24 hours after the last dose, by injecting intravenously 50 mg glu- cose/100 g (from a solution of 20% glucose). The rate of glucose penetra- tion from the blood into the tissues is given by the glucose assimilation coef- ficient (K) according to Conard and Christophe. The treatment with any one of the above two substances does not modify the inițial blood glucose level. The glucose tolerance test shows that FIB — Na enhances the penetra- tion of extra glucose from the blood into the tissues, the value of glu- cose assimilation coefficient (K = 5.14) being significantly enhanced (p<0.05) as compared to the Controls (K = 4.52). In the case of treatment with FIB—Et the rate of glucose penetra- tion does not change significantly in comparison with the control values (p>0.50). 17. Nordy A., Gjone E. C., 1970, Acta med. scand., 188, 478. 18. Oliver M. E., 1963, J. Atheroscler. Res., 3, 427. 19. Randle P. J., Hales C. N., Garland P. P., Newsholme E. A., 1963, Lancet, I, 785. 20. Thorp J. M., 1963, J. Atheroscler. Res., 3, 315. 21. Thorp J. M., Barret A. M., 1967, Progr. Biochem. Pharmacol., 2, 337. Centrul de cercetări biologice, Sectorul de fiziologie animală, Cluj, str. Clinicilor nr. 5 — 7. Primit în redacție la 2 aprilie 1973. BIBLIOGRAFIE 1. Adams L. L„ 1971, J. clin. Invest., 50, 2339. 2. Bornstein J., 1953, J. biol. Chem., 205, 513. 3. — 1956, Biochim. biophys. Acta, 20, 522. 4. Christophe J., 1954, C. R. Biol., 148, 1886. 5. Conard V., Franckson J. R. M., Bastenie P. A., Kestens J., Kovacs L., 1953, Arch. intern. Pharmacodyn., 93, 277. 6. Dobrescu D., Cristea E., Cicotti A., Cougniet E., 1971, Asocierea medicamentelor. Incom- patibilități farmacodinamice, Edit. medicală, București. 7. Hărăguș Șt., Uza G., Opincaru A., Cucuianu M., 1973, St. cerc. med. Int., 14, 33. 8. Hood B., Angervall G., Cramer K., Welin G., 1968, Acta med. scand., 184, 337. 9. Hugget A. S. G., Nixon D. A., 1957, Lancet, 6991, 376. 10. Katzen H. M., 1967, in Aclvances in Enzijme Regulalion, sub red. G. Weber, Pergamon Press, Londra, New York, Paris, 5, 325 — 356. 11. Krahl M. E., Bornstein J., 1954, Nature, 173, 949. 12. Krahl M. E., Tidbal M. E., 1959, Proc. Soc. exp. Biol. Med., 101, 1. 13. Madar J., 1966, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 11, 6, 395. 14. Madar J., Pora E. A., Frecuș G., 1969, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 14, 6, 437. 15. Madzelevski A., Zaczek M. T., 1970, Wiad. Lek., 23, 37, 16. Nestel P. J., Hirsch E. Z., Couzans E. A., 1965, J. clin. Invest., 44, 891. VARIAȚIA SEZONIERĂ A ACIDULUI ASCORBIC, COLES- TEROLULUI ȘI GREUTĂȚII RELATIVE A GLANDELOR SUPRARENALE ÎN FUNCȚIE DE VÎRSTĂ LA COBAI DE G. DIMITRIU The seasonal variation of the ascorbic acid, cholesterol and of the relative weight of the adrenals of guinea-pigs was followed up in relation to age. * Great variations occur at the extreme ages (young and old animals), determined especially by the cold season. In the warm season the investigated parameters tend to a uniformization with the average vahies, close to those of the adult age. The seasonal variations are of a functionally compensative nature. Un număr tot mai mare de investigații în fiziologia glandelor supra- renale sînt dirijate spre elucidarea mecanismelor biosintezei steroide în celula glandulară și a interacțiunii metabolismului celular cu stimulii extra- celulari. Numeroase cărți și articole de sinteză, printre care cele ale lui Z a r - r o w și colab. (25), B enet a t o și colab. (2), D o r f m a n și Ungar (5), Hilf (14), C hal o pin și colab. (4), Eisenstein (6), Mc K e r n s (16), Bransome (3) etc., realizează tot atîtea ample reve- deri ale progreselor realizate în cercetările asupra metabolismului steroid și a căilor de biosinteză și degradare a steroizilor, asupra mecanismului de acțiune a ACTH la nivelul celulei corticosuprarenale, asupra rolului colesterolului și a acidului ascorbic în biosinteză steroidă, precum și asu- pra reactivității sistemului hipotalamus — hipofiză — suprarenală deter- minată de vîrstă. Totodată, cercetările de peste patru decenii ale lui S e 1 y e (19), (20), (21), descriind „sindromul general de adaptare”, în care prima reacție a animalului — reacția de alarmă — implică activarea cortexului suprarenal, se referă la rolul corticosuprarenale! în urma expunerii animalelor la agenți stressanți. în plus, atenția este atrasă de nivelul crescut al acidului ascorbic în glandele suprarenale, tinzînd la concluzia că o substanță este abundentă ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 6 P. 565-574 BUCUREȘTI 1973 566 G. DIMITBIU 2 567 acolo unde ea este utilizată. între acidul ascorbic și substanțele steroide ale glandei suprarenale sînt unele relații, în special în privința localizării lor similare. Așa glucocorticoizii abundă în adîncimea regiunii corticale, care este în același timp mai bogată în acid ascorbic. Apoi cortexul conține precorticoizi și colesterol, un precursor hormonal arătînd, normal, același mod de distribuție cu acidul ascorbic. Literatura nu conține însă decît date sporadice în legătură cu varia- ția sezonieră a precursorilor steroidogenezei suprarenale (2), (7), (18). De aceea am considerat că nu este lipsit de interes să urmărim aceste variații, pentru acidul ascorbic, colesterol și greutatea relativă a glandelor supra- renale în funcție de vîrsta animalului. MATERIAL ȘI METODĂ Cercetările au fost efectuate pe cobai de ambele sexe, menținuți în condiții de viață iden- tice. Fixarea vîrstelor s-a făcut pe considerentul de greutate, după K o v a 1 e v s k i (15), și anume : — pui, care în cea mai mare parte au provenit de la animale menținute în laborator în acest scop; determinările au fost făcute între a 25-a și a 40-a zi, greutatea maximă a animalelor fiind sub 250 g; — adulți, animale cîntărind între 250 și 450 g, marea majoritate depășind 350 g în ziua determinării; — animale bătrîne, care au depășit totdeauna 600 g, ajungînd pînă la 1 000 g. Numărul cel mai mare de animale a avut greutatea între 700 și 800 g. S-a determinat greutatea relativă a glandelor suprarenale după metoda descrisă de Z a r r o w și colab. (25). Animalul a fost cîntărit înainte de sacrificare. Glandele, prelevate pe gheață, curățate de eventuale aderențe, au fost de asemenea cîntărite, după care s-a făcut cal- culul procentual la 100 g greutate corporală. Acidul ascorbic a fost determinat fotometric după metoda lui K 1 i m o v (citat după (1)) iar colesterolul a fost evaluat colorimetric după metoda lui G r i g a u t (13). Rezultatele, expri- mate în mg % și, respectiv, în g °/00 țesut umed, au fost calculate statistic prin, procedee clasice (23), (24), fiind prezentate grafic. REZULTATE ȘI DISCUȚII Nivelul acidului ascorbic suprarenal (fig. 1) variază cu vîrsta anima- lului, constatîndu-se o reducere cantitativă a acestuia odată cu îmbătrî- nirea. Astfel la pui întîlnim valori care depășesc 450 mg%, la adulți valori în jurul a 250 mg% iar la animalele bătrîne valori în jurul a 200 mg% Aceste valori sînt ceva mai mari decît cele indicate de G i r o u d și Ș a n t a (9), (10) prin metoda Tillmans, apropiindu-se mai mult pentru bătrîni și adulți. Autorii citați nu specifică însă vîrsta animalelor. Se constată o variație sezonieră, evidențiată printr-o creștere a can- tității de acid ascorbic suprarenal, începînd din vară pînă în toamnă, și o scădere a acesteia din iarnă pînă în primăvară. Aceste variații diferă după vîrsta, și anume : — La pui variația maximă ajunge la un multiplu de 4 (120,49 ± 32,69 mg % la sfîrșitul lui februarie față de 468,91 ± 20,64 mg% începînd Fig. 1. — Vai’iația sezonieră a acidului ascorbic în funcție de vîrstă, în glandele suprarenale la cobai. Acid ascorbic ( mg%) | | pui adulți bătrîni IV V Vi VII VIII IX X 568 G. DIMITRIU 4 569 de la sfîrșitul lui septembrie, apoi octombrie, noiembrie). Menționăm cj animalele au fost sacrificate în jurul a 35 de zile de viață, deci individual nu au parcurs toate anotimpurile astfel că înclinăm către o rezervă de acid ascorbic acumulată de la mamă (8), (11), (12), variabilă după anotimpul gestației, dar totdeauna superioară sau chiar mult superioară cantitativ față de conținutul suprarenalei materne în perioada respectivă ; nu exclu- dem nici aportul alimentar, însă dieta adăugată alăptării a fost aceeași cu a adulților. — La adulți variația maximă abia suportă un multiplu de 1,4, fiind de ordinul cîtorva zeci de mg. Limitele variației permit a considera această vîrstă ca avînd valori constante ale acidului ascorbic suprarenal. Nivelul valoric poate fi apreciat ca rezultat al echilibrării ontogenetice, în afara acumulării realizate de fetus pe seama organismului matern. — La animalele bătrîne, ca și la pui, se observă variații mari sezoniere care se apropie de multiplul 4,5 (73,31 ± 10,91 mg % în aprilie față de 336,39 ± 16,69 mg% în octombrie). De reținut că la toate trei grupele de vîrstă în perioada de vară (iunie — iulie) acidul ascorbic suprarenal prezintă valori apropiate, la nivel mediu, situate în jur de 200 mg%. Remarcăm de asemenea că variabilitatea indi- viduală în cadrul loturilor urmărite în experiment, exprimată prin coeficien- tul de variabilitate %, suportă limite largi, în funcție de vîrstă, fără a putea fi corelată cu variația sezonieră a cantității de acid ascorbic. Numeric, cv % la pui oscilează între 10 și 60 cu o frecvență maximă în jur de 30, la adulți între 4 și 23 cu o frecvență crescută în jur de 20, iar la bătrîni între 12 și 47 fără a putea schița un vîrf. Variații sezoniere ale acidului ascorbic suprarenal comunică și Gâ- b o s (7) la șobolani, evidențiind o cantitate redusă vara (iulie) și o creș- tere care se apropie de dublu în iarnă (februarie). Lucrarea nu indică nici o valoare intermediară pentru a putea aprecia dacă oscilația corespunde unui maxim și unui minim. Reținem însă că sensul variației este apropiaf la două specii cu comportare diferită față de acidul ascorbic : una care nu-1 sintetizează (cobaiul) și alta care poate realiza sinteza acestuia (șobolanul), Scăderea observată în lunile de vară poate fi interpretată pe baza unui aport alimentar suplimentar de acid ascorbic, care, după V o z a i (citat după (7)), are ca urmare scăderea cantității de acid ascorbic din majo- ritatea țesuturilor și în special din suprarenale. Conținutul în colesterol al suprarenalei (fig. 2) este cel mai crescut la pui, valoric fiind cuprins între 70 și 80 g°/00, scăzînd apoi la adulți și bătrîni la valori apropiate pentru aceste ultime două vîrste, cuprinse între 50 și 55 g°/00. Valorile găsite de noi sînt cuprinse în limita dateloi citate în literatură, în special pentru adulți și bătrîni. Astfel P a r h o n și colab. (17), prin aceeași metodă, au găsit 57 g°/00 în medie, fără a indica vîrstă animalului, iar S u e y o s h i și E b i n a (22) indică 46 g°/00 pe animale d( 300 g, ceea ce ar corespunde oarecum cu vîrstă adultă considerată în ex- perimentele noastre. Se constată încă o oarecare variație sezonieră, în special la pui și bătrîni, cu valori minime găsite în lunile de vară sau la începutul toamnei La pui frecvența predominantă este de 75 g°/00 toamna și iard (octombrie, noiembrie, ianuarie), pentru ca la sfîrșitul iernii să crească ușor (83 g °/00), scăzînd apoi în vară (71,56 g°/00 în iulie). Dealtfel se observi 1 570 G. DIMITBIU ( o corelație cu acidul ascorbic, și anume colesterolul se menține constant lj valoarea maximă a acidului ascorbic, crește treptat paralel cu scăderea acestuia, pentru ca apoi să revină către valoarea medie constantă de îndată ce acidul ascorbic începe din nou să crească. La cobaiul adult S u e y o s hi și E b i n a semnalează însă creșterea colesterolului suprarenal la o dietă suplimentată în colesterol și scăderea lui cînd dieta este deficitară în acid ascorbic, chiar dacă este suplimentată în colesterol. Autorii conchid pen- tru importanța acidului ascorbic în sinteza colesterolului suprarenal. în experimentele noastre, în care puii au fost sacrificați în jur ds 35 de zile, la un aport alimentar prin alăptare și hrană identică cu a mamei deci constant, creșterea colesterolului suprarenal paralel cu scăderea con. ținutului în acid ascorbic apare contradictorie la prima vedere. De acord cu G i r o u d și colab. (8) că un cobai este normal cînd nivelul acidului ascorbic în suprarenala sa depășește 100 mg/100 g, conchidem că supra- renala își poate desfășura normal activitatea. H ar d in g și colab. (citaț după (3)) au demonstrat că acidul ascorbic intervine în sistemul steroid oxigenazelor prin lanțul mitocondrial al transportorilor de hidrogen, in fluențînd biosinteza steroidă. în acord cu această ultimă observație, pn tem presupune logic o deficiență a utilizării colesterolului în biosintezi steroidă la scăderea cantității de acid ascorbic suprarenal și deci o creșteri cantitativă a sa în suprarenală. Amintim de asemenea căBenetatoși colab. (2), urmărind reacti- vitatea sistemului hipofizar — suprarenal la diferite vîrste, semnalează la 21 de zile răspunsuri care denotă o imperfecțiune a mecanismelor homeo statice. Or, acest tip de variație sezonieră a colesterolului suprarenal, le gată de variația acidului ascorbic, se întâlnește numai la pui, nu și la adulț și bătrîni. La adulți, colesterolul se menține constant la 53 — 55 g°/on, corelîn du-se cu valori ale acidului ascorbic mult mai constante decît la pui. ( singură valoare scăzută mult (32,24 g°/00 în iunie), care nu se corelează cu conținutul suprarenal în acid ascorbic, este greu de explicat. Fenomenu a dus însă la o creștere accentuată a greutății glandei. Aceeași manifestare conchizînd deocamdată ca fiind accidentală, am întîlnit-o și la pui, în luni septembrie, și la bătrîni, în iulie. La animalele bătrîne, colesterolul este tot 53 g°/00, fără o corelați cu acidul ascorbic, care suportă fluctuații mari. Toamna însă, colesteroh crește la 62 g°/00, paralel cu creșterea acidului ascorbic. Variabilitatea individuală, deși mare, este totuși mai redusă deci la acidul ascorbic, fără a o putea corela cu variațiile sezoniere. Cv %, ci fric este de 15—30 la pui, 20—30 la adulți și 15—20 la bătrîni. Remarcau o tendință spre o constanță a cantității de colesterol odată cu înaintare! în vîrstă, mai ales la animalele bătrîne, la care cv este cel mai restrîns avînd și valoarea cea mai mică. Greutatea relativă a glandelor suprarenale (fig. 3) crește odată ci vîrstă, valorile cele mai mici fiind întîlnite la pui iar cele mai mari la ani malele bătrîne. în general valori mai apropiate între vîrste se întîlnesc în sezonul caM și către sfîrșitul lui (iulie — octombrie), egale pentru pui și adulți, într 46 și 49 mg/100 g greutate corp, și crescute la bătrîni, și anume 57 mg/100; greutate corp. în sezonul rece și către sfîrșitul acestuia (noiembrie — decern 572 G. DIMITBIU 8 9 VARIAȚIA SEZONIERĂ A SUPRARENALELOR LA COBAI 573 brie și în continuare ianuarie — iunie) la pui găsim valori mai mici, 30—33 mg/100 g greutate corp, la adulți valori crescute, 51—60 mg/100 g gre- utate corp, iar la bătrîni valori mult crescute, cuprinse între 66 și 97 mg/ 100 g greutate corp. Pentru animalele adulte și bătrîne creșterea greu- tății relative a glandelor suprarenale concordă cu perioada scăderii aci- dului ascorbic suprarenal. Intensitatea manifestării este mai redusă la adulți, la care și scăderea acidului ascorbic este mai mică și este mult eres-; cută la bătrîni, la care scăderea acidului ascorbic este mai pronunțata (aprilie). Nu se observă o corelație constantă cu conținutul în colesterol al suprarenalei. La pui, în schimb, unei cantități reduse de acid ascorbic îi corespunde o cantitate sporită de colesterol și, respectiv, valori minime ale greutății relative a glandei. Întrucît puii au fost sacrificați în jur de 35 de zile, ne oprim la ideea că acesta este bagajul constituenților suprarenali cu care animalul se naște, în funcție de sezon, și pe care în timpul scurt de supra- viețuire nu l-a modificat, mai ales că nu au parcurs nici măcar o singură trecere peste limitele termice sezoniere. Sugerăm însă că suprarenala puilor, a cărei greutate relativă este mai mică, ar manifesta o activitate steroidogenică mai intensă, depășind chiar hipertrofia observată la adulți și bătrîni. Se pare că și cantitatea substanțelor cu care steroidogeneza este în raport direct (colesterol, acid ascorbic) este adecvată ca nivel în acest sens la această vîrstă. Cv % arată oscilații mari, în special la pui și la adulți. Valorile cele mai ridicate le prezintă însă animalele bătrîne. LA VARIATION SAISONNLERE DE L’ACIDE ASCORBIQUE, DU CHOLESTUROL ET DU POIDS RELAȚIE DES GLANDES SURRIL NALES EN FONCTION DE L’ÂGE, CHEZ LES COBAYES RlSSUMIÎ La variation saisonniere du taux d’acide ascorbique, du cholesterol et du poids relatif des sunAnales a dtd poursuivie en fonction de l’âge de l’animal. On observe des modifications accentudes au niveau de l’acide ascor- bique et du poids relatif des glandes chez Ies cobayes jeunes et âges. Les plus petites variations qu’on trouve chez les adultes, de meme que leurs limites, nous permettent de considdrer cet âge comme ayant des valeurs plus constantes quant aux indices surrdnaliens discut^s. Les variations saisonnieres ont un caractere de compensation du point de vue fonctionnel, tant entre les composants chimiques qu’entre ceux-ci et la masse de tissu glandulaire. Ces variations sont determinees spâcialement par la saison froide. Pendant la saison chaude les parametres consideiAs tendent vers l’unifor- misation des valeurs moyennes, proches de celles des adultes. BIBLIOGRAFIE CONCLUZII 1. 2. Dintre indicii cercetați, variațiile sezoniere cele mai accentuate se observă în nivelul acidului ascorbic și în greutatea relativă a glandeloi suprarenale la vîrstele extreme, și anume pui și animale bătrîne. Aceste variații par a fi determinate în special de trecerea peste sezonul rece, eh apărînd evident din toamnă pînă în primăvară. Variațiile sezoniere au un aspect compensator funcțional, la scăderea unuia din indici crescînd cel corelativ. Acest aspect este evident atît intri 3. 4. 5. 6. Asatiani V. S., 1957, Biohimiceskaia fotometria, Izd. Akad. nauk SSSR, Moscova. Benetato Gr., Grunspan S., Ionescu S., Strungaru A., Constantinescu I., Granici A., 1964, Rev. roum. Physiol., 1, 3, 213. Bransome E. D., jr., 1968, Ann. Rev. Physiol., 30, 1005. Chalopin H., Mouton M., Rastimamanga A. R., 1966, World Rev. Nutrit. Dietet., 6, 165-196. Dorfman R. L, Ungar F., 1965, The Metabolism of Steroid Hormones, Acad. Press, New York. Eisenstein A. B. (sub red.), 1967, The Adrenal Cortex, Little-Brown, Boston. 7. Găbos Mărta, 1967, Rev. roum. Biol., Sărie de Zoologie, 12, 2, 87. 8. Giroud A., Leblond C. P., Rastimamanga A. R.y Gero E., 1938, Bull. Soc. Chim. Biol., 20, 1079. 9. Giroud A., Șanta N., 1939, C. R. Soc. Biol., 131, 1176. componenții chimici (acid ascorbic — colesterol), cît, în special, între nivelul io. — 1939, Bull. Soc. Chim. Biol., 21, 1312. acestor componenți și masa de țesut glandular funcțional (acid ascorbic -11- Grădinescu Ar., Șanta n., 1938, c. r. Acad. sci. Roum., 2, greutatea lelativa a glandei). 13 Ghigaut a , 1911> G R Soc Biol; 71 513 în sezonul cald, toți indicii cercetați tind către un echilibru și o ega-14. hilf r., 1965, New Engi. j. Med., 273, 798. fi1, 638. lizare pe vîrste, la valori medii, apropiate de valorile vîrstei adulte. Variațiile sezoniere ale indicilor cercetați sînt minime la vîrsta adultă 15. Kovalbvski K. L., 1949, Soderjanie melkih laboratornth jivotnth v vivariah, Moscova. 16. limitele variației permițînd a considera această vîrstă ca avînd valori con 17. stante ale componenților suprarenali. Nivelul valoric poate fi apreciat efis. rezultat al unei echilibrări ontogenetice. 19. 20. 21. (Avizat de prof. E. A. Pora.) Mc Kerns K. (sub red.), 1967, Functions of the Adrenal Cortex, Appleton-Century Crafts, New York. Parhon C., Blinov A., Cahanș M., 1932, C. R. Soc. Biol., 109, 239. Pora E. A., Toma V., Găbos M., Madar J., 1966, Studia Univ. „Babeș-Bolyai”, Cluj, Biol., 2, 113. Selve H., 1936, Nature, 138, 32. - 1936, Brit. J. exp. Pathol., 17, 234. — 1966, ^lettlnk es a stress, Akad. Kiado, Budapesta. 5 - c. 3403 574 G. DIMITRIU 1( 22. Sueyoshi Y., Ebina K., 1965, Keio J. Med., 14, 4, 189. 23. Tăcu A., 1968, Metode statistice in zootehnie și medicină veterinară, Edit. agrosilvici București. 24. Weber E., 1964, Grundriss der biologischen Statistik, VEB G. Fischer, Jena. 25. Zarrow M. X., Yochim J. M., Mc Carthy J. L., 1964, Experimental Endocrinoloț^ Acad. Press, New York — Londra. Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Laboratorul de fiziologia animalelor și a omului, Iași, Calea 23 August nr. 22. Primit în redacție la 17 iulie 1973. PARTICULARITĂȚILE DISPUNERII SPAȚIALE A BENZILOR G PE CROMOZOMII DE GALLUS DOMESTICUS * DE VIRGINIA MATEESCU The evidencing of G-banding patterns was fulfilled on Gallus domesticus macro- chromosomes (Japanese Leghorn, line A), using proteolytic digestion witli trypsln techniqu'e. . The results showed a parțial differentiation of the spațial configuration of hetero- chromatic barids on the first chromosomes pair and they included data idiogram- matically figured upon the disposing of the six macrochromosomes pairs. The present paper is one more evidence of the weak hcterochromatisation in Gallus domesticus microchromosomes. The obtaiped data are discussed on the basis of the present knowledge, making some consideratiops regarding their use in avian. cytogenetics. Criteriul care definește heterocromatina prin condensarea interfa- zică, heteropicnoză și replicare tardivă a ADN (11) capătă noi dimensiuni prin analiza comparativă a benzilor cromozomiale (1), (2), (7). Se con- turează astfel importanța organizării complexului ADN — proteină,' în cadrul zonei de reacție cu colorantul, precum și dispunerea diferențiată de ADN repetitiv, pe cromozomii omologi (4). Dacă pentru alte specii identificarea perechilor de cromozomi în metafază a reprezentat o problemă, care și-a găsit rezolvarea abia după evidențierea configurației benzilor heterocromatice, în cazul păsărilor îm- perecherea macrocromozomilor se poate face foarte ușor datorită dimensi- unilor și morfologiei lor bine diferențiate (6). Pornind însă de la o lucrare publicată anterior (8), am constatat că prima pereche de macrocromozomi prezintă caracteristici heterocromatice care pledează pentru lipsa unei omologii perfecte, atît din punctul de vedere al configurației benzilor, cît și al reactivității la enzimele proteolitice folosite. Lucrarea prezentă constituie o verificare a rezultatelor găsite an- terior, îmbogățite cu noi elemente obținute în urma adaptării și perfec- ționării tehnicilor de lucru. ST. si CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 6 P. 575-579 BUCUREȘTI 1973 576 VIRGINIA MATEESCU 2 MATERIAL ȘI METODĂ Ca material biologic s-a folosit măduva osoasă obținută de la pui de o zi, masculi, normali, din rasa Leghorn japonez (linia A), colchicinizată in vivo și prelucrată conform metodelor uzuale (11). S-a aplicat tehnica de evidențiere a benzilor numai preparatelor citogenetice de calitate foarte bună, cu metafaze bine etalate și indice mitotic ridicat. în acest scop, ultima fixare a fost în acid acetic glacial 45 %, iar etalarea s-a făcut la aer cald. Pe baza rezultatelor anterioare, obținute prin metoda adaptată pentru evidențierea benzilor la Gallus domesticus cu ajutorul tripsinei (8), am adăugat o ultimă etapă de clarificare în alcool etilic absolut timp de 1 min și recolorarea preparatelor. Această operație prezintă avaiy tajul că delimitează mai prescis conturul benzilor, deși intensitatea colorației lor scade evident. în urma încercărilor efectuate se poate afirma că, prin modificarea tehnicilor de digestie enzimatică (13), în scopul aplicării la citogenetica aviară, se obțin rezultate bune dacă sînt res- pectate următoarele condiții: — Păstrarea lamelor la termostat (40°C) timp de cel puțin 2 ore pentru deshidratare lentă, — Folosirea unei soluții de tripsină în concentrație de 2 mg/ml numai la pH 7,1 — 7,2. — Expunerea metafazelor la acțiunea tripsinei, timp de 10 s —2 min cu examinarea de control a cromozomilor în contrast de fază. — La fiecare examinare se va face întreruperea activității enzimatice, prin scăderea bruscă a temperaturii preparatului. — Colorarea se va face cu soluție Giemsa, ajustată la pH 6,8 — 7,0 timp de 20 min. — în cazul unei colorări prea intense a benzilor, însoțită de o acoperire a detaliilor, st poate proceda la clarificare în alcool etilic absolut și recolorare. — Pentru o păstrare mai îndelungată se pot efectua preparate fixe, în cazul de față folo- sindu-se mediul DePeX Gurr. — Filmul document DK—3, DK —5 și hîrtia fotografică normală asigură obținerea unoi imagini de bună calitate și bogate în detalii. REZULTATE ȘI DISCUȚII Se prezintă spre exemplificare un grupaj al celor 6 perechi de macro, cromozomi, obținuți din 6 metafaze, supuse unor digerări diferențiate cu tripsină (fig. 2). Imaginea 1 și 6 reprezintă de fapt aceeași metafază, dai colorată înainte și, respectiv, după clarificarea cu alcool etilic absolut Se observă o completare reciprocă cu apariția nu numai a detaliilor di configurație a benzilor, ci și o diferență de colorabilitate, în anumite zone Pentru prezentare, am ales acei cromozomi cu dispunere reprezentativă f benzilor, fapt care a ușurat mult gruparea și analiza lor. Studiind figura 1 și avînd ca referință aspectul metafazelor din fi gura 2 se constată următoarele : Fig. 1. — Dispunerea spațială a benzilor G pe perechile de macro- cromozomi (I, II, III, IV, V, VI) la Gallus domesticus, observată în șase metafaze (1 — 6) supuse digestiei proteolitice cu tripsină. □Dpnn> (H r: 11 TOm CEtt) i ) OD f I 1 MB Mi - tu W ♦ r * • 0? 4 A £ W ««A ♦ w 1 1 . w < « f u *• ■ 9^ ■0 0p ** x Fig- 2. — Metafaze (1 — 6) de Gallus domesticus digerate proteolitic cu tripsină folosite în figura 1 pentru trasarea idiogramatică a benzilor G. \ - BENZILE G LA GALLUS DOMESTICUS 577 3 _ Perechea I arată clar o dispunere diferită a benzilor G. Astfel pe primul cromozom în cazul I—1,1—2, 1—3 și 1—4 se observă o limitare heter o cromatică telomerică, spre deosebire de perechea sa, la care acest aspect lipsește. Situația se inversează în cazul brațelor lungi, în care cel de-al 2-lea cromozom este terminat cu o bandă heterocromatică (I — 4, j_5 1—6). Un aspect particular este dat de prima bandă (subcentrome- rică)’a brațului lung, de pe primul cromozom. Banda reprezintă de fapt în stadiul metafizic două mase circulare, care diferă ca aspect de banda cromo- zomului omolog, în majoritatea cazurilor bine delimitată și colorată mai intens. Comparînd cromozomii din prima pereche se mai poate observa și o inconstanță în conturarea benzii a 3-a de pe brațul lung al unuia dintre cromozomii omologi. — Perechea a Il-a se caracterizează prin două benzi pe brațul scurt, din care una este mai conturată. Zona centromerică cuprinde o porțiune relativ săracă în heterocromatină, urmînd pe brațul lung 4 benzi așezate metameric. Clarificarea cu alcool etilic pune în evidență mai bine aceste benzi, așa cum se poate vedea în cazurile II—1 și II—6. — Perechea a IlI-a prezintă o zonă heterocromatică centromerică și două benzi intens colorate, care determină identificarea relativ ușoară a acestor cromozomi. Uneori între cele două benzi se poate contura o a treia dar slab colorată. — Perechea a IV-a cuprinde o bandă intens colorată pe brațul scurt și două benzi pe brațul lung. în cazul unei digerări enzimatice mai puternice (IV—4), banda brațului scurt se păstrează mult mai bine față de restul cromozomului. — Perechea a V-a (ZZ) se caracterizează printr-o zonă heterocroma- tică relativ largă, cuprinzînd aproximativ jumătate din cele două brațe. — Perechea a Vl-a este formată din cromozomi telocentrici, cu hetero- cromatină în zona centromerică și o bandă distinctă, aproximativ la jumă- tatea lungimii cromozomului. Diferențe mici de lungime a cromozomilor omologi au fost desigur observate de toți cercetătorii în domeniul citogeneticii. La păsări, ca și la om, acestea sînt mai evidente pentru perechea I. A fost emisă ipoteza că această diferență ar putea fi dată de unele deosebiri în starea de condensare sau lipsa de material genetic în cromozomii omologi (7). Aspectele obser- vate sînt mai evidente în perioada incipientă a metafazei, cînd cromozomii prezintă un grad redus de condensare. în cazul de față cromozomii fiind în perioada mijlocie a metafazei, diferențele se reflectă mai puțin în lungime și mai mult la nivelul heterocromatinei. Cu o singură excepție, 1—5, cei- lalți cromozomi din prima pereche prezintă diferențe de lungime relativ ușor decelabile. Aceste deosebiri ar putea apărea și datorită tehnicii, după cum se poate observa în cazul 1—6, clarificat cu alcool față de aceiași cro- mozomi I—1, neclarificați. Deosebirile mai pot fi date și de o dispunere mai largă sau maistrînsă a benzilor, așa cum se observă în cazurile 1—2 și II—4. Interpretarea rezultatelor este dificilă, deoarece nu s-a observat un conținut diferit în heterocromatina omologilor, deosebirile de distribuție spațială a benzilor nemodificînd aparent cantitatea de heterocromatină constitutivă de pe cei doi cromozomi ai unei perechi. 578 VIRGINIA MATEESCU 4 5 BENZILE G LA GALLUS DOMESTICUS 579 Deși observațiile prezentate au fost orientate în special asupra stu- dierii benzilor heterocromatice la nivelul macrocromozomilor, se poate to- tuși afirma că microcromozomii — digerați aproape total de enzimele proteolitice — nu, sînt heterocromatici așa cum s-a susținut (9). în spriji- nul acestei afirmații există o serie de lucrări care arată inexistența hetero- cromatinei la microcromozomii de Gallus domesticus (10), demonstrată și prin lipsa replicării tardive a ADN (12). •Configurația benzilor pe cromozomi prezintă un avantaj deosebit în stabilirea precisă a tuturor aberațiilor cromozomice de tip instabil și stabil, lucru dificil sau uneori imposibil de realizat prin tehnicile conven- ționale. La om s-a demonstrat cu certitudine sensibilitatea diferită a unor zone din cromozomi la doze mici de iradiere (3). Cercetările în acest dome- niu ar putea cuprinde și sfera citogeneticii aviare, ținînd seama de numărul relativ redus al macrocromozomilor, de particularitățile dispunerii hetero- cromatinei constitutive, precum și de ușurința cu care se pot face studii citogenetice în toate stadiile de dezvoltare și în special în embriogeneză. CONCLUZII Folosirea metodei de evidențiere a benzilor G la Gallus domesticus constitue un mijloc de identificare precisă a configurației spațiale ahetero- cromatinei constitutive pe perechile de macrocromozomi. Prima pereche de cromozomi la păsări prezintă o dispunere parțial neomogenă a benzilor, fenomen neîntîlnit la mamifere. Microcromozomii la Gallus domesticus nu conțin cantități mari de heterocromatină, fapt evidențiat prin digerarea lor cu enzime proteolitice. » (Avizat de prof. P. Raicu.) The observations bring new proofs regarding the weak heterochroma- tisation in Gallus domesticus microchromosomes. The results were discussed on the basis of the present knowledge on G-banding patterns, as well as of the practicai importance which they have in the cytogenetical identification of the poultry chromosomal mutations. BIBLIOGRAFIE 1. Arrighi F. E„ Hsu T. C., 1971, Cytogenetics, 10, 81—86. 2. Caspersson T., Modest E., Foley E., Wagh U., Simonsson E., 1969, Exp. Cell Res., 58, 141-152. 3. Caspersson T., Ulla'Halund, Lindell B., Lore Sech, 1972, Exp. Cell Res., 75, 541 — 543. 4. Comings D. E., Mattoccia E., 1972, Exp. Cell Res., 71, 113 — 131. 5. Dutrillaux B., Finaz C., Grouchy J., Lejeune J., 1972, Cytogenetics, 11, 113 — 116. 6. Ford E. H. R., Woollam D. H.M., 1964, Chromosoma, 15, 568 — 578. 7. Herreros B., Ortiz O., BaNuelos J., Velasco R., Basque P. G., 1964, Lancet, I, 557. 8. Mateescu Virginia, 1972, Lucr. șt. SCCA, 2, 265 — 272. 9. Newcomek E. H., 1957, J. Hered., 48, 227-234. IO. Ohno S., 1961, Chromosoma (Berlin), 11, 484 — 498. 11. Raicu P., Naghtigal M., 1969, Citogenetica, Edit. Academiei, București, 295 — 299. 12. Schmidt W., 1962, Cytogenetics, 1, 344 — 352. 13. Seabright M., 1971, Lancet, II, 971 — 972. Stațiunea centrală de cercetări avicole, Corbeanca, Ilfov. Primit în redacție la 30 iunie 1973 THE CHARACTERISTICS OF SPAȚIAL DISPOSING OF G-BANDING PATTERNS IN GALLUS DOMESTICUS MACROCHROMOSOMES (JAPANESE LEGHORN) SUMMARY The study of G-banding patterns represents a special advantage in the avian cytogenetics, especially for the Identification of the changes of the genetic chromosomal material. The use of the proteolytic digestion with trypsin makes clearly evident the disposing of G-bands on Galhis domesticus macrochromosomes, fact that allowed the remark of a parțial non-homology of the first chromosomes pair. Considering the poultry special biological characteristics, the adjust- ment of the treatment of the cytogenetic preparations with trypsin was necessary. On the basis of the analysis of the spațial configuration of G- banding patterns, heterochromatic bands were traced on the first six chromosomes pairs. apariția unor mutanți albinotici la strutul SUD-AMERICAN (RHEA AMERICANA) DE DIMITRIE RADU și MĂRIUCA NICOLAESCU In this paper the authors present their researches made on some albino individuals of South American ostrich (Rhea americana) appearing in the Bucharest Zoo, belong- ing to four generations resulted from the same inițial couple of heterozygous individuals with the gene c, determining in. the homozygote state the phenomenon known as albinișm. The appearance of such a great number of albino individuals could be explained by a phenomenon of intense homozygosis which followed the strong consanguinisation process. Albinismul este un fenomen de natură metabolică ereditară de dife- rite grade, determinat de prezența unor gene mutante recesive autozomale și numai excepțional de gene mutante recesive sex-linkate. Fenomenul se manifestă la specii extrem de numeroase și variate. La vertebrate, fenomenul este foarte răspîndit putînd fi întîlnit la toate grupele, începînd cu cele mai dezvoltate și pînă la cele de pe treapta inferioară a evoluției. în general, la aceste organisme, albinismul este un fenomen natural, care poate fi inofensiv sau care poate avea doar unele consecințe pentru indivizii respectivi, în sensul că aceștia prezintă unele particularități, dezavantaje de adaptare referitoare strict la implicațiile absenței pigmentului melanic. La om însă, albinismul este o maladie metabolică ereditară cu impli- cații mai complexe. Fenomenul de albinișm la păsări este de asemenea foarte cunoscut și răspîndit, putînd fi observat la numeroase specii sălbatice, ca vrabie (Passer domesticus), mierlă (Turdus merula), lăstun mic (Riparia riparia), stăncuță (Corvus monedula), cioară de semănătură (Corvus frugilegus), corb (Corvus corax), turturică rîzătoare (Streptopelia risorius), prepeliță (Coturnix coturnix), păun (Pavo cristatus), struț sud-american (Rhea ame- ncana) etc., precum și la toate formele domestice de culoare albă care au la origine apariția unor mutanți albinotici, aparținînd la specii ca bibilică, curca, găină, rață comună, rată leșească, gîscă, proumbel, canar, perus etc- (1), (2), (3), (9). ’ ST. 81 CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 26 NR. 6 P. 581- 586 BUCUREȘTI 1973 582 DIMITRIE RADU și MARIUCA NICOLAESCU 2 3 APARIȚIA UNOR MUTANȚI ALBINOTICI LA STRUȚUL SUD-AMERICAN 583 Albinismul complet este întîlnit la mamifere, păsări, reptile, amfibieni, pești etc. Indivizii cu albinism complet an ochii roz-roșii și pielea, blana sau penele albe, din cauza absenței totale a melaninei. La mamifere albinismul complet este provocat de gene recesive autozomale, iar în cazul păsărilor, și de gene recesive heterozomale. Efectul este însă asemănător, în sensul că indivizii prezintă pigmentul melanic, dar în cantitate mult mai redusă decît la indivizii normali, astfel încît au același aspect albinotic chiar dacă nu total. Genele care sînt răspunzătoare de apariția acestui fenomen pot fi deci plasate pe cromozomi diferiți la diverse specii, deși au efecte similare (4), și anume imposibilitatea sintetizării melaninei sau realizarea unei sinteze reduse a acestui pigment. Melanină este produsul final al unei sec- vențe de reacții biochimice. Sinteza melaninei se realizează în melanocit. Indivizii albinotici prezintă ambele tipuri de melanocite în care se găsește în mod normal melanină, adică atît melanocite epiteliale, în care se formează pigmentul din retina ochiului, cît și melanocite dendritice, în care se for- mează pigmentul din piele, foliculii piloși, coroida blănii și a penelor. Prin urmare, în albinism nu este blocat procesul de diferențiere a melanocitului, ci procesul de formare a pigmentului melanic conținut de melanocit. Este vorba de apariția unei gene mutante recesive (ce poate fi autozomală sau heterozomală), care nu reușește să formeze tirozinaza, enzimă care acți- onează pe o anumită treaptă a lanțului metabolic, ce determină transfor- marea fenilalaninei în melanină (6), și anume la nivelul locului de transformare al DOPA în DOPA-kinonă. Blocarea acestei trepte prin inac- tivarea tirozinazei determină imposibilitatea apariției DOPA-kinonei și, în continuare, imposibilitatea formării indol-5-6-kinonei, produsul in- termediar pînă la apariția melaninei. în felul acesta, prin absența tirozinazei sau prin formarea sa într-o cantitate mai redusă, sînt oprite toate secvențele biochimice ulterioare treptei la care acționează această enzimă, avînd ca rezultat absența melaninei sau prezența ei în cantitate insuficientă (5). La mamifere, în general, și la om, tirozinaza este produsul genei situate în locusul C. Mutanta recesivă a acestei gene c, prezentă în stare homozigotă (cc) este răspunzătoare de apariția albinismului. Deci, în timp ce indivizii homozigoți pentru această genă recesivă cc sînt albinotici, in- divizii heterozigoți Cc sînt indivizi aparent normali, dar purtători ai mutan- tei respective. Heterozigoții reprezintă deci sursa de apariție a albinoti- cilor, deoarece din încrucișarea unor indivizi heterozigoți pot rezulta indi- vizi care să prezinte gena c în doză dublă, deci homozigoți, la care însă re- cesivitatea devine manifestă. Gena recesivă respectivă poate să nu se ma- nifeste timp de cîteva generații la indivizii heterozigoți, care nu prezintă maladia, și, la un moment dat, poate să se manifeste brusc în cazul cînd prin homozigotare apare la un individ albinotic. Prin consangvinizare, ho- mozigotarea se realizează ușor, și, cu cît gradul de consangvnizare este mai ridicat, cu atît frecvența indivizilor albinotici este mai mare. La om, 30 % din cazurile de albinism provin din căsătorii consangvine. Aceasta, deoa- rece probabilitatea ca indivizii înrudiți să prezinte gena respectivă este mare, iar prin consangvinizare crește șansa manifestării acestei gene prin homozigotarea ei. Deoarece, corelat cu absența melaninei, indivizii albinotici și unele particularități, ca sensibilitate foarte mare la lumină și de aici unele defecte de vedere etc., aceștia au prezentat un interes deosebit pentru cercetările de genetică, constituind obiectul de studiu a numeroși autori. Deși acești autori s-au ocupat cu studiul albinismului la numeroase specii, cu toate acestea, în literatura de specialitate nu s-au descris cazuri de albinism la Fig. 1. — Exemplare albinotice de struț sud7american. struțul sud-american. Aceasta ne-a determinat ca, odată cu apariția unui exemplar albinotic la struțul sud-american (Rliea americana ) (fig. 1) în Grădina zoologică din București, să efectuăm unele cercetări, urmărind modul cum se transmite și se manifestă în descendență gena respectivă și împreună cu ea indivizii albinotici. în 1962 s-a realizat reproducerea, pentru prima dată în Grădina zoologică din București, a struțului sud-american, prin incubație și eclo- ziune artificială. în 1963—1970 s-au obținut astfel, dintr-o singură pereche inițială, un număr de 239 de exemplare, din care circa 210 și-au atins maturitatea sexuală în condițiile captivității, fapt cu totul remarcabil, ținînd seama că aceasta nu s-a mai realizat în nici o altă grădină zoologică. Un grup de 46 de exemplare a fost format din mutanți albinotici rezultați în urma a 8 ani de înmulțire a acestei specii. Dintr-o primă împerechere, în 1963—1964, a unor indivizi normali aparent s-a obținut un număr de indivizi (de asemenea normali aparent, în 1965 s-a folosit pentru împerechere un cuplu format din mamă — fiu. Din această încrucișare, în 1965 a rezultat un prim mutant alb femei. Din împerecheri ulterioare ale aceluiași cuplu, în 1966 au apărut alți des- cendenți; cuplul respectiv a dat naștere la un număr de indivizi din care 5 erau albinotici (o femelă și un mascul viabili, ceilalți nu au supraviețuit, murind fie înainte de terminarea perioadei de dezvoltare embrionară, fie datorită unor maladii sau cauze date de poziții vicioase în ou). 584 DIMITRIE RADU și MARIUCA NICOLAESCU 4 5 APARIȚIA UNOR MUTANȚI ALBINOTICI LA STRUȚUL SUD-AMERICAN 585 în 1967—1969, din împerecherea a doi frați (o femelă albino cu un mascul normal) au apărut doi indivizi albinotici, din care femela a supra- viețuit. în paralel, dintr-un alt cuplu de frați cu colorit normal au apărut trei mutanți albinotici (o femelă și doi indivizi de sex necunoscut). în ace- iași ani s-au efectuat și alte împerecheri. Astfel, din alte două împerecheri între frați, folosind același mascul albinotic, dar cîte o femelă normală, au rezultat 7 indivizi albinotici, iar din împerecherea unei fiice cu tatăl normal au apărut doi indivizi albinotici. în felul acesta numărul total al indivizilor albinotici existent,în a patra generație a fost 12. Toți acești indivizi pro- veneau de fapt de la același cuplu inițial, printr-o consangvinizare puternică, așa cum am arătat, între mamă — fiu, fiică — tată sau între frați. Analiza pedigreeului și studiul fenotipic al acestor indivizi ne permit să considerăm că unul dintre partenerii primului cuplu (generația I) era un individ heterozigot, care prezenta deci gena c, răspunzătoare de apa- riția albinismului, în doză simplă. Celălalt partener era fie heterozigot, fie homozigot dominant. Acest cuplu a produs patru indivizi, toți normali, dar cu genotipuri diferite: trei erau fie heterozigoți, fie homozigoți domi- nanți iar al patrulea era obligatoriu heterozigot. în acest fel, dintr-o re- troîncrucișare a acestui ultim individ cu femela din prima generație putea apărea un mutant, prima femelă albinotică. Apariția acestui individ se explică deci prin manifestarea genei c în stare homozigotă, ca urmare a încrucișării celor doi părinți heterozigoți. Ceilalți descendenți ai aceluiași cuplu mamă — fiu se grupează după genotip în următoarele categorii: indivizi normali heterozigoți, indivizi normali hetero- sau homozigoți do- minanți și indivizi albinotici homozigoți recesivi. Fig. 2. -- Pedigreeul indivizilor albinotici la struțul sud-american. Toți indivizii albinotici din ultima generație sînt evident homozigoți recesivi și apariția lor se datorează gradului crescut de consangvinizare, prin care s-au putut întîlni fie indivizi homozigoți pentru gena c cu hetero- zigoți, fie heterozigoți între ei, care în final au dus la o homozigotare foarte accentuată (fig. 2). Prin urmare, putem conchide că numărul mare de albinotici apărut în generația a IV-a are drept cauză un fenomen intens de homozigotare, realizat printr-un proces de consangvinizare puternică între indivizii pro- veniți de la același cuplu inițial. Totodată, interpretarea statistică a datelor noastre privind numărul de indivizi normali și mutanți în diferite generații confirmă raportul de segregare mendeleană 3 : 1, adică 75% indivizi colorați la 25% indivizi albinotici, raport caracteristic încrucișării între indivizi heterozigoți. De pildă, în 1970, din 118 pui de struț, 27 erau albinotici (22,88%), iar 91 nor- mal colorați (77,12%). Ținînd seama de numărul relativ mare de pui albinotici morți în ou înainte de ecloziune, se poate presupune că gena mutantă c determină în stare homozigotă o viabilitate mai redusă. Acest fapt este în concordanță cu cele observate și la alte specii. (Avizat de prof. P. Raicu.) THE APPEARANCE OF SOME ALBINO MUTANTS IN THE SOUTH AMERICAN OSTRICH (RHEA AMERICANA) SUMMARY The appearance of an albino South American ostrich (Rhea americana) in the Bucharest Zoo determined us to make some research.es on the mode of inheritance and manifestation of the mutant gene in the offsprings and — at the same time — of the albino individuals. This was especially possible because of the achievement, for the first time in the South American ostrich of the Bucharest Zoo, of the reproduc- tion by artificial incubation and hatching. In a period of eight years of breeding, from a single inițial couple of the respective species, there were obtained 239 individuals, out of which 46 were albino mutants. The analysis of the pedigree and the phenotypical study of the indivi- duals permitted us to consider that one of the partners of the first couple (generation I) was a heterozygote which presented the gene c in a simple dose. The great number of albino individuals from the fourth generation appeared because of an intense homozygosis phenomenon which occurred by a strong consanguinisation between the individuals proceeded from the same inițial couple. Since a great enough number of albino offsprings died before the hat- ching, we consider that the mutant gene c determines in homozygote state a smaller viability. BIBLIOGRAFIE 1. Bantha A. M., 1967, Science, 577. 2. Durham F. M„ Makryat F. G. E., 1908, Rep. Evol. Com. roy, Soc. 4, 57 — 60. 586 DIMITRIE RADU și MARIUCA NICOLAESCU 6 3. Gara O’ P. J., 1915, Science, 26. 4. Hutt F. B., 1964, Genetics, 453 — 455. 5. Markert C. L., Urspung H., 1971, Dcvelopmental Genetics, 174 — 152. 6. McKusick V. A., 1969, Human Genetics, 99 — 100. 7. Radu Dimitrie, 1967, Zoo-S. R. Zoologie (Anvcrs), 3. 8. — 1969, Curiozități in viața animalelor, Edit. agrosilvică, București. 9. Swarth H. S., Crossby M. S., Washbubn I7. L., Hony G. B., Drummond Y., 1915, Science, 41, 577 — 579. Institutul de cercetări pentru proiecția plantelor, București 1S, Bd. Ion Ionescu de la Brad nr. 8 și Institutul de științe biologice, Laboratorul de genetică, București 17, Splaiul Independenței nr. 296 Primit in redacție la 9 mai 1973. ACȚIUNEA UNOR DOZE DE RAZE X ASUPRA MEIOZEI LA MASCULUL DE IEPURE (ORYCTOLAGUS CUNICULUS) DE OLGA CONSTANTINESCU Tlie papei- reports on examination of the effect of three X-ray doses, followed up in, time, on the testes cell population in Chinchilla rabbits X-ray induced chromo- some rearrangements as well as the yield of dominant lethal mutants in females mated with irradiated males. At 100, 300 and 500 RX reciprocal translocations occurbetweenbivalents during diakinesis — first metaphase — of the ring and chain associations type, resulting from brcakagc and reunion of the segments. The trans- mission of the translocations induced in the spermatogonia to F1 progeny may result in a reduction or loss of fertility due to dominant lethal mutants occurring before implantation. As to the histological appearance of differentially irradiated testes, seminiferous tubuli appear empty, especially at 500 RX. în prezent este bine stabilit că translocațiile reciproce pot fi induse în spermatogonii la șoarece și, eventual, transmise în descendență (5). Aceas- tă constatare este extrem de importantă, deoarece stadiul spermatogonial constituie o populație permanentă în comparație cu populația de tranzit a celulelor iradiate în stadiile mai tîrzii. în această lucrare prezentăm efectul în timp a trei doze de raze X, asupra populației celulare testiculare la iepurele de casă Chinchilla, even- tualele rearanjamente cromozomiale induse de radiații, precum și obținerea de mutante letale dominante la femele încrucișate cu masculi iradiați. MATERIAL ȘI METODĂ S-au utilizat iepuri tineri masculi din rasa Chinchilla, aflați în perioada de reproducere. S-a lucrat pe patru loturi, după cum urmează : trei loturi iradiate diferențiat cu dozele de 100, 300, 500 RX și un lot de control. Iepurii au fost iradiați individual fără localizare, iradierea efectuîndu-se la Institutul de oncologie din București, cu următorii indici tehnici: 180 Kv,10 mA, 0,5 mm Cu filtru, 1,20 ni distanță cu un debit de 30 R/min. ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE, T. 25 NR. 6 P. 587-692 BUCUREȘTI 1973 588 OLGA CONSTANTINESCU 2 Masculii iradiați diferențiat au fost sacrificați pentru efectuarea preparatelor citologice, la diferite intervale de timp de la iradiere : 24 de ore, 10 și 16 zile. Metoda de punere în evidență a cromozomilor în meioză a fost cea elaborată de E v a n s șl colab. (1), cu unele modificări. De la masculii iradiați diferențiat și de la lotul de control s-au recoltat fragmente de testicul, necesare preparatelor histologice. Acestea au fost obținute după o prealabilă fixare în Bouin-Hollande, includere în parafină, secționare la 8 p și colo- rare cu hemalaun-eozină. Pentru studiul mutantelor dominant letale induse, masculii iradiați au fost montați cu 10 femele virgine din rasa Chinchilla. Femelele gestante au fost sacrificate cu circa 3 săptămîni înainte de fătare, pentru estimarea eventualelor mutante letale dominante șl pentru studiul descendenței Fv De asemenea a fost alcătuit cariotipul cromozomilor bivalenți în stadiul de metafază I a meiozei, la Iepurele mascul normal. Cromozomii bivalenți decupați din microfotografii au fost aranjați in ordinea mărimii în cariotip, după ce în prealabil au fost măsurați. ® REZULTATE Examenul citologic al spermatocitelor primare în diviziune la iepurii Chinchilla aparținînd lotului de control, în stadiile de diakineză — meta- faza I, au arătat că în mod normal se formează 22 de bivalenți, dintre care 21 de bivalenți autozomali și 1 bivalent de sex. Ținînd seama de poziția chiasmelor și de diferitele grade de terminalizare a lor, cromozomii biva- lenți autozomali sînt de diferite tipuri, care se recunosc cu ușurință în me- tafaza I. După criterii morfologice, bivalenții au fost clasificați în trei grupe : bivalenți în formă de cruce, inel și bastonaș, cu una sau mai multe chiasme terminale sau interstițiale. în cadrul cariotipului (fig. 1), bivalenții au fost aranjați numai după mărime. Bivalentul de sex prezintă Y-ul ca o mică parte intens colorată, care se împerechează cap la cap cu brațul mai scurt de la X. în unele cazuri X-ul prezintă o constricție, care probabil este cons- tricția centromerică ce demonstrează că Y este în contact cu brațul scurt de la X, distingîndu-se foarte bine în metafaza I. în urma iradierii diferențiate cu dozele de 100, 300 și 500 RX s-a urmărit apariția unor modificări în morfologia bivalenților, cum ar fi trans- locațiile reciproce induse în anumite spermatogonii, care prin diviziune ar putea da naștere la spermatocite cu configurații caracteristice în dia- kineză — metafază I. Preparatele studiate au prezentat unele aspecte comune pentru toate cele trei doze folosite, cum ar fi număr redus de celule, cele mai multe aflîndu-se în stadiile timpurii ale profazei, și puține spermatocite în diaki- neză și metafaza I. La dozele de 100, 300 și 500 RX, la intervalele de timp de la iradiere de 24 de ore, 10 și 16 zile, s-au înregistrat unele rearanjamente cromozomiale, cum ar fi translocațiile reciproce în lanț și inel, implicînd unul sau mai mulți bivalenți (fig. 2 și 3) sau fragmente cromozomiale (fig. 2). Datorită rearanjamentelor cromozomiale, numărul bivalenților a variat, fiind de ± 22. La dozele de 100 și 300 RX s-a observat o diferențiere semnificativă a rearanjamentelor cromozomiale. La doza de 500 RX, la 24 de ore, de la iradiere, s-a evidențiat o configurație — mai des întîlnită — și anume, trans- locația bivalentului de sex la unul din cromozomii bivalenți autozomali, Fig. 2. — Spermatocite de ordinul I iradiate cu 100 RX la iepure Chinchilla. a, Fragmente cromozomiale ; b, spermatocit poliploid ; c, translocație reciprocă a bivalentului de sex cu un autozom ; d, hexavalent. Fig. 3. - Spermatocit de ordinul I, iradiat cu 500 RX. a — d, Translocații reciproce (se observă lanțuri formate de tetravalenți și hexavalenți). 3 ACȚIUNEA BAZELORi X ASUPRA MEIOZEI LA IEPURE 589 neidentificabili (fig. 2 și 3). Socotindu-se procentual distribuția translo- cațiilor prezumtive în spermatocitele primare după iradierea diferențiată cu cele trei doze (2 ; 2,75 ; 10,70%), s-a constatat că relația doză — efect poate fi înscrisă într-o curbă cu aspect rectilinii! (fig.5). Procentul de trans- Pio. 4. _ Secțiune transversală prin testicul provenit de la iepure Chinchilla normal (a) și iradiat eu 500 HX (b — il) . Se observă fenomenul de semisterilitate (golirea treptata a tu- bilor seminiferi și îngustarea epiteliului). Fig. 5. — Relația doză —efect în procesul inducerii de translocații în spermatogonii. locații crește cu doza de iradiere, respectiv de la 100 la 500 EX. La doza de 500 EX, după un interval de 10 și 16 zile, s-a constatat un declin în frecvența celulelor afectate. Acest declin se evidențiază foarte clar printr-o descreștere bruscă a curbei, care reprezintă relația doză — efect în ira- dierile cu doze mari. Acest aspect a fost comentat de L y o n și M o r r i s (7), arătînd că există cel puțin trei căi prin care translocațiile pot fi eliminate în intervalul dintre iradiere în studiul spermatogonial și observarea în stadiul de spermatocite. Considerînd că inducerea translocațiilor în spermatogonii poate fi cauza mutantelor dominant letale, semisterilității sau chiar sterilității s-a studiat descendența Fn obținută prin împerecherea masculilor iradiați diferențiat cu 10 femele virgine. Astfel, după trei săptămîni de gestație, femelele montate au fost sacrificate pentru a observa numărul embrionilor viabili, letali și corpora Iuțea. Din cele 10 femele montate, 8 au fost gestante, totalizînd un număr de 40 de pui. în medie, descendența Fi a masculilor iradiați a fost reprezentată prin 4 pui, iar a lotului de control prin 7 pui. Din experiment a rezultat că iepurele este mai puțin sensibil la ace- leași doze de raze X decît alte mamifere (13), iar lipsa fertilității la cele două femele, considerăm că s-ar datora mutantelor dominant letale produse înainte de implantare. La examenul histologic al testiculelor iradiate diferențiat s-au cons- tatat tubuli seminiferi cu aspecte gradate ale semisterilității în descendență, la dozele de iradiere de 100—500 EX. Lotul de control a prezentat tubuli seminiferi cu celule ale liniei germinale în toate stadiile spermatogenezei. Semisterilitatea s-a manifestat în special la doza de 500 RX, la care, pe secțiunile histologice, s-a observat o golire evidentă a tubilor seminiferi (fig- <)• 6 — c. 3403 590 OLGA CONSTANTINESCU 4 5 ACȚIUNEA RAZELOR X ASUPRA MEIOZEI LA IEPURE 591 DISCUȚIA REZULTATELOR în diviziunea meiotică la iepurele mascul din rasa Chinchilla apar evident cei 22 de bivalenți în stadiul de diakineză — metafaza I. W a r - ren' și colab. (15) au studiat bivalenții de sex la iepure în timpul primei profaze și în metafaza, arătînd modul de împerechere „cap la cap” a aces- tora. în ceea ce privește rezultatele obținute în urma iradierii diferențiate cu dozele de 100, 300 și 500 EX, acestea au fost marcate de apariția în dia- kineză — metafaza I a unor translocații reciproce a cromozomilor bivalenți, cu aspecte diferite, în special asocieri în lanț și inel. Translocațiile prezen- tate în lucrarea de față sînt translocații reciproce, implicînd segmentele terminale ale unor cromozomi neomologi, asociați ca urmare a ruperii și rearanjării lor. Primii autori care au demonstrat citologic translocațiile reciproce la șoarece au fost Ko ller și A u e r b a c h (3) și K o 11 e r (4), observînd asocierea a 4 cromozomi în sinapsă. L e o n a r d (5), pe baza aceluiași principiu, demonstrează că un hexavalent este considerat că reprezintă două translocații, implicînd 3 cromozomi neomologi, iar un octovalent este considerat ca reprezentînd 3 translocații reciproce, impli- cînd 4 cromozomi neomologi. Observăm faptul că pentru toate cele 3 doze folosite do noi s-au ob- ținut și unele aspecte comune sub raportul numărului de spermatocite cu unul sau mai mulți bivalenți sau sub raportul numărului de translocații/ spermatocit. O mare variabilitate a fost găsită în unele experiențe față de altele, semnificația heterogenității neputînd fi raportată numai la rase și doză. Se arie și colab. (12) au arătat că această heterogenitate este produsă de radiosensibilitatea diferită în timpul ciclului celular gonial sau existența diferită a subpopulațiilor de tipul spermatogonial A. în legătură cu reprezentarea grafică a relației doză — efect găsită de noi ca fiind liniară, L 6 o n a r d (5) arată că, după o singură expunere la o doză mare de raze X, relația doză — efect nu prezintă o abatere sta- tistică de la liniaritate începînd cu 25 pînă la 600 R. Creșterea liniară a frecvenței translocațiilor este raportată de T r a u t (14). P o m o r a n t s e- v a și R a m a i y a (10), precum șiRussel șiSylors (11) au demons- trat că atît în cazul translocațiilor, cît și în cel al mutațiilor în locus spe- cific, forma curbei descrește în frecvență dacă expunerea acută a masculi- lor este mai mare de 100 R, acest declin fiind probabil rezultatul selecției germinate. Se arie și colab. (12) explică diferențele dintre dependența dozei și răspuns ca un efect de saturare cu iradiere X. Referindu-ne la procentele relativ mici de translocații găsite în urma iradierii diferențiate cu 100, 300 și 500 RX (2 ; 2,75 ; 10,70%), presupunem că unele translocații pot fi eliminate în intervalul dintre inducere în sta- diile spermatogoniale și observarea care se efectuează în stadiile diakineză- - metafaza I. Lyon și M o r r i s (7) au dovedit că rata translocațiilor observate la examenul citologic al spermatocitelor poate fi mai scăzută sau mult mai scăzută decît numărul translocațiilor induse real în spermato- gonii. O doză totală de 300 RX administrată spennatogoniilor de șoarece o singură dată sau în doze succesive de 60 ori 5 R produce o incidență în transmiterea translocațiilor spermatocitelor de 6,3; 3,4; 1,3 și 1,7% (8). Transmiterea translocațiilor induse în spermatogonii la progcnii din Fj a fost urmărită prin studiul mutantelor dominante letale. Mulți gârneți nebalansați derivă din spermatocite heterozigote pentru o translocație, care pot supraviețui pînă la fecundație. Zigotul format moare de obicei înainte de implantare sau în perioada dintre implantare și naștere. Apariția mutantelor dominant letale ca urmare a iradierii stadiilor spermatogoniale a fost raportată de mai mulți autori (2), (6). în experiențele noastre, constatăm că lipsa fertilității la unele femele s-ar datora mutantelor dominant letale produse mai cu seamă înainte de implantare. Lyon (9) arată că lipsa fertilității poate fi echivalentă cu moartea produsă de mutantele dominant letale. Cauza producerii mutantelor dominant letale o constituie ruperea cro- mozomilor, care nu se mai reunesc în forme originale. în ceea ce privește diferențele histologice ale testiculelor iradiate de iepure, considerăm că acestea depind de doza de iradiere și, probabil, de momentul expunerii celulelor aflate în stadii diferite de maturare. CONCLUZII în urma iradierii diferențiate cu dozele de 100, 300 și 500 RX, în stadiul de diakineză — metafaza I, au apărut translocații reciproce ale cromozomilor bivalenți, de tipul asocierilor în lanț și inel, ca rezultat al ruperii și reunirii segmentelor. Se remarcă o radiosensibilitate diferită în funcție de doza și de tipul subpopulațiilor spermatogoniale. Relația doză —- efect se înscrie într-o curbă de tip rectilinii!, care des- crește brusc la expunere acută (500 RX). Transmiterea translocațiilor induse în spermatogonii la progenii Fj poate duce la reducerea sau lipsa fertilității, datorită mutantelor do- minant letale, produse înaintea implantării. în histologia testiculului iradiat diferențiat s-a constatat o golire a tubilor seminiferi, în special la 500 RX. (Avizat de prof. P. Raicu.) THE EFFECT OF X-RAX DOSES ON THE MEIOSIS IN RABBIT MALE (ORYCTOLAGUS CUNICULUS) SUMMARY The paper reports on euamination of the effects of three X-ray doses, followed up in time, on the testes cell population in Chinchilla rabbits X-ray induced chromosome rearrangements as well as the yield of domi- nant lethal mutants in females mated with irradiated males. Young males of the Chinchilla breed in the mating period were used, divided into four groups out of which one was the control group while the remaining three 592 OLGA CONSTANTINESCU 6 were given respectively 100, 300, 500 RX doses. Irradiated rabbits were killed 21 hrs, 10 days and 16 days after irradiation, to obtain karyological preparations. The analysis ol karyological preparations led to the follow- ing observations. In the diakinesis - - metaphase I — of the meiotic division, 21 autosomal bivalenta and one sex bivalent of the end-to-end type occur. At 100, 300 and 500 RX reciprocal translocations occur between bivalentă during diakinesis — first metaphase — of the ring and chain associations type, resulting from breakage and reunion of the segmentă. A differential sensitivity is apparent as a function of dose and type of spermatogonial subpopulations. The dose-effect relationship appears to be linear, with a sharp decrease at acute exposition. The transmission of the translocations induced in the spermatogonia to F, progeny may result in a reduction or loss of fertility due to dominant lethal mutants occurring before implanta- tion. As to the histological appearance of differentially irradiated test- es seminiferous tubuli appear empty, especially at 500 RX. BIBLIOGRAFIE 1. Evans E. P., Breckon G., Ford C. E., 1964, Cytogenetics, 3, 289 — 294. 2. Ford C. E., Searle A. G., Evans E. P., West B. J., 1969, Cytogenetics, 8, 447 — 470. 3. Koller P. C., Auerbach C. A., 1941, Nature, 148, 501 — 502. 4. Koller P. C., 1944, Genetics, 29, 247 — 263. 5. Leonaud A., 1971, Mutation Res., 2, 71 — 88. 6. LyonM. F., Phillips R. J. S., Searle A. G., 1964, Genet. Res., 5, 448 — 467. 7. Lyon M. F., Morris T., 1969, Mutation Res., 8, 191 — 198. 8. Lyon M. F., Morris T., Glenister P., O’Grady S. E., 1970, Mutation Res., 9, 219 — 223. 9. Lyon M. F., 1970, Mutation Res., 10, 133-140. 10. Pomerantseva M. D., Ramaiya L. K., 1969, Genetika, 5, 103 — 112. 11. RuSsel L. B., Sylors C. L., 1963, in Repair from genetic radiation damage and differen- tial radiosensiliviiy in germ cells, sub red. F. H. Sobes, Oxford, 313 — 340. 12. Searle A. G., Evans E. P., Ford C. E., West B. J., 1968, Mutation Res., 6, 427 — 436. 13. Shapiro N. I., Plotnikova E. D., Strashnenko S. I., Suslikov V. L, 1961, Radio- biologiya, 1, 93. 14. Traut H., 1964, Intern. J. Radiation Biol., 7, 401—403. 15. Wabren W. Nichols et al., 1965, Hereditas, 53, 6, 63 — 76. Institutul de științe biologice, Laboratorul de genetică, București 17, Splaiul Independentei nr. 29 6. Primit în redacție Ia 15 mai 1973. DISTRIBUȚIA TOPOGRAFICA ȘI DINAMICA UNEI POPULAȚII DE LACERTA TAURICA TAURICA PALL. DE MIHAI CRUCE și ARISTIDE LEONTE The work is intended to analyse the topographical distribution of the individuals in a population, the dynamics of a population during 3 years with the alteration of numerical composition due to mortality and natality, as well as the longevity of the lizard Lacerta taurica taurica Pali. Fuhn și V a n ce a (5), precum și S c e r b a k (7) au prezentat cîteva elemente de dinamică a unor populații de Lacerta taurica taurica Pali, din Dobrogea și, respectiv, din Crimeea, iar Cruce (3) a urmărit creșterea și structura pe clase de mărime și vîrstă a unei populații din Oltenia. Prezenta lucrare își propune să discute distribuția topografică a indivizilor dintr-un biotop, dinamica unei populații pe o perioadă de 3 ani, cu modificările compoziției numerice datorate natalității și mortalității, precum și longevitatea șopîrlei Lacerta t. taurica. MATERIAL ȘI METODE Cercetările s-au efectuat între anii 1969 și 1971, pe populații de Lacerta t. taurica din dife- rite biotopuri: nisipurile Obedeanu, lunca Jiului (jud. Dolj) și dealurile Șimian (jud. Mehedinți). Pentru cunoașterea distribuției șopîrlelor, am apreciat mai intîi distribuția adăposturilor indivizilor pe suprafața de 800 m2. Această suprafață de pe nisipurile Obedeanu a fost împărțită în două sectoare, fiecare cu 100 de pătrate, un pătrat avînd 4 m2 (2 X 2m). Prin observații re- petate (aprilie — iulie), efectuate asupra unor șopîrle marcate (2), (3), am stabilit adăposturile pentru 46 de indivizi. Modificările în efectivul populației au fost stabilite pe baza indicelui Lincoin-Peterson M P = N x------(1), în care P este numărul total al indivizilor din populație; M — numărul de R indivizi marcați și eliberați; N — numărul de indivizi capturați la un anumit interval de timp ; R — numărul de indivizi marcați din cei capturați (N). Am folosit metoda pozitivă (1), adică ST, ȘI CERC, BIOL, SERIA ZOOLOGIE. T. 25 NE, 6 P. 593 - 600, BUCUREȘTI, 1973 594 MIHAI CRUCE și ARISTIDE LEONTE 2 3 DISTRIBUȚIA TOPOGRAFICĂ ȘI DINAMICA LA LACERTA T. TAURICA 595 mai multe rccapturări în loc de una singură, iar pentru verificare metoda negativă, șopîrlele fi- ind marcate de mai multe ori, dar recapturate o singură dată. REZULTATE ȘI DISCUȚII Distribuția topoțjrafieă a unei populații Pe baza datelor numerice obținute de noi ne propunem să verificăm următoarea ipoteză statistică : „numărul de adăposturi de pe suprafața de 400 m2 (deci din oricare sector) constituie o variabilă aleatorie cu repar- tiție Poisson”. Drept parametru al acestei repartiții vom considera media „m” a datelor de observații, care, după cum se știe, constituie o estimație nedeplasată și consistentă a mediei teoretice. în tabelele nr. 1 și 2 în afară de numărul de adăposturi existente în pătrate și de frecvențele absolute ale acestor numere în pătratele cercetate, Tabelul nr. 1 Distribuția adăposturilor de Lacerta t. iaurica pe nisipurile Obcdeauu (sectorul I) Nr. de adăposturi găsite în pătrate Frecvența F0(x) Fioo(x) FiooW — F0(x) 0 85 0,80 0,85 0,05 1 9 0,97 0,94 0,03 2 o 0,98 0,99 0,01 3 1 0,99 Tabelul nr. 1,00 2 0,01 Distribuția adăposturilor de Lacerta t. taurica pe nisipurile Obedeanu (sectorul II Nr. dc adăposturi găsite în pătrate Frecvența F0(x) FiOo(x) FioolV - 0 82 0,80 0,85 0,05 1 14 1,00 0,99 0 01 2 o 1,06 0,99 1,07 3 2 1,07 0,99 1,08 am mai inclus valorile funcției de repartiție teoretică (seriile Poisson) în punctele x = 0, 1, 2, 3, valorile funcției de’repartiție empirică (6), calculate în aceleași puncte, precum și abaterile dintre valorile funcției de reparti- ție teoretice și empirice. Pentru calcularea lui „m” folosim relația : m = xofo + x^ + ...,xnfn. [1] în cazul primului sector, m = 0,22 iar pentru adăposturile din sec- torul II, m = 0,26. Calculul valorilor repartiției teoretice se face după formula : mx° m> mXi = —- e— + -4 e- +...+ — e-“, [2] x0! X1! x1! în care e^m = 0,80 ; în acest caz : m° 1 Foto) =-—0,8 = 0,8; 0 22 Fo(1) = 0,8 + -0,8 = 0,8 + 0,17 = 0,97; 0 222 F0(2) = 0,8 + 0,17 + -----------0,8 = 0,8 + 0,17 + 0,16 = 0,98 ; 2 0 223 F0(3) = 0,8 + 0,17 + 0,01 + -----------0,8 = 0,8 + 0,17 + 0,16 = 0,99. 6 Valorile funcției de repartiție empirică sînt înscrise în tabele de statistică matematică (6). Pentru verificarea ipotezei propuse, vom folosi testul lui Kolmogorov, conform căruia : Slip 7 P[-oo0,05 sau decît 0,03 si 0,01. /100 10 ’ în consecință, testul lui Kolmogorov validează ipoteza propusă, cu nivelul de semnificație 0,01. Ipoteza trebuie deci acceptată. 596 MIHAI CRUCE și ARISTIDE LEONTE 4 5 DISTRIBUȚIA TOPOGRAFICA și dinamica la lacerta T. TAURICA 597 Dinamica numerică a unei populații a. Estimarea numerică, a populației. Tabelul nr. 3 prezintă fluctua- țiile numerice pe care le suferă o populație de șopîrle de iarbă de pe nisi- purile Obedeanu în lunile de maximă activitate (iulie — august). Tabelul nr. 3 Schimbările în electivul populației de Lacerta i. taurica pe nisipurile Obedeanu Data marcării sau recapturării Nr. indivizi mareați și eliberați Nr. indivizi capturați Nr. indivizi mareați din cei recapturați Nr. care corectează eroarea Efectivul populației (M) (N) (R) (y) — t6 29 3 0,0876 t5 23 12 0,2534 t4 48 17 0,4673 91 t3 50 19 0,5013 t2 26 21 0,5322 b 45 26 0,6241 to 57 4- t. 33 23 0,7348 t<> 27 20 0,6455 ^3 tA 31 23 19 17 0,5873 0,5218 108 tr 31 17 0,3452 to 35 16 0,0256 Fie că se folosește metoda pozitivă fie cea negativă, populația are mărimi apropiate (109 și, respectiv, 91 de indivizi). Relația [1], care ne-a ajutat să apreciem mărimea populației, a fost R 100 y 100 ,ox , . corectată prin indicele y(l — 6) = — x -vn ’ x w ™Pa care se J_ XVXIÎq IVxuj calculează: r _ [3] yi + y2+ Și ao = "L J Astfel că mărimea populației la timpul inițial va fi dată de 100 v 100 . p — — X 0 1 ao [5] După modelul lui Dowdeswell (1940), am construit o diagramă în rețea (fig. 1), pentru aflarea mărimii numerice a populației, folosind da- tele dm tabelul nr. 3 și relația [1 ], aplicată la fiecare timp separat (t0 — t6). Totalurile marginale din șirul descendent drept echivalează cu prima co- Fig. 1. — Diagramă în rețea pentru estimarea la diferiți timpi a mărimii unei populații de Lacerla taurica taurica Pali. Ioană din tabelul nr. 3, iar cele din șirul descendent stîng cu coloana a 2-a. Cifrele din ochiurile rețelei dau numărul de indivizi mareați din totalul de in- divizi recapturați (coloana a 3-a din tabelul nr. 3). O coloană de cifre din rețea, citită de la stînga la dreapta, exprimă numărul de indivizi mareați din totalul de indivizi recapturați prin metoda pozitivă, iar de la dreapta la stînga prin metoda negativă. Spre exemplu la 3.VIII au fost recaptu- rate 6 șopîrle din totalul de 26 prinse la 30.VII sau din totalul de 43 de indivizi mareați la 28.VII au fost recapturați 12 indivizi la 30.VII, 6 la 1. VII, 3 la 3.VIII și cîte 1 individ la 5 și, respectiv, 7.VIII. Cifrele care indică mărimea populației sînt fluctuante : inițial sînt 61,31 de indivizi urmează o perioadă de declin, apariția juvenililor determină atingerea ni- velului maxjm 81,53 de indivizi, din nou declin, cu revenire la 63,35 de in- divizi la 7.VIII. Se poate observa că modificările ce apar în compoziția numerică sînt sesizabile începînd din a doua jumătate a lunii iulie, cînd apar juvenilii și populația este mai numeroasă. Toamna, cînd o parte din șopîrle au înce- put hibernarea, și primăvara, cînd unii indivizi pier după hibernare, popu- lația este numeric în scădere. b. Biomasa. Aceasta af ost calculată în luna aprilie, considerînd greu- tatea medie a corpului șopîrlei de iarbă egală cu 3 628 ± 0,05 mg. Însumînd greutatea numărului de indivizi pe hectar am apreciat că biomasa/ha are limitele de variație cuprinse între 36 280 și 362 800 mg. Pentru nisipurile Obedeanu, unde densitatea medie pe ha este de 45,5 exemplare, biomasa este de 130 050 mg. 598 MIHAI CRUCE și ARISTIDE LEONTE 6 7 DISTRIBUȚIA TOPOGRAFICĂ ȘI DINAMICĂ LA LACERTA T. TAURICA 599 Am f olosit și altă metodă de calculare a biomasei : numărul absolut de indivizi - - 38 (16 masculi, 12 femele și 10 juvenili) de pe 800 m2 (nisi- purile Obedeanu) — prezintă o sumă a greutății corporale de 110 650 mg. Am extrapolat această valoare la 1 ha și am obținut biomasa șopîrlelor de pe această suprafață egală cu 354 250 mg, deci aproape de limitele stabilite anterior. Modificarea compoziției numerice a unei populații Din figura 2' se constată că, față de structura inițială a populației de la 20.VIII.1969, apar modificări numerice evidente (distinct statistic semnificative) față de 1970 și 1971. Pe clase de vîrstă situația este următoarea: Fig. 2. — Dinamica numerică a unei populații de Lacerta taurica taurica Pali, de pe nisipurile Obedeanu (în perioada 1969 — 1971). — indivizii de 1 an, recapturați în 1970, reprezintă un procent de supraviețuire de 70 față de juvenilii din 1969, iar în 1971 — 75 față de juve- nilii din 1969 ; — indivizii de 2 ani, recapturați în 1970, reprezintă un procent de supraviețuire de 87,9 față de indivizii de 1 an din 1969, iar în 1971 de 85,7 față de indivizii de 1 an din 1970 ; — indivizii de 3 ani, recapturați în 1970 și 1971, față de anii prece- denți corespunzători reprezintă 85,7 %.. Menționăm că în aceste calcule ne referim numai la indivizii de 2 ani, care au intrat în grupa celor ce au 3 sau mai mulți ani. Indivizi de 3 ani reprezintă 35 % din totalul celor de aceeași vîrstă, restul au peste 3 ani. Pe parcursul celor 3 ani de cercetare se mai poate observa o reducere a efectivului populației din 1970 față de 1969, procentul de supraviețuire fiind de 66. în 1971 procentul de supraviețuire, față de 1970, este mult’mai ridicat: 93,2. Estimarea natalității și mortalității. între lungimea corpului șopîr- lei de iarbă și mărimea setului de ouă am stabilit o corelație care ne-a permis să calculăm potențialul reproductiv al unei populații (3). După metodica folosită do Serghe v (1939) (citat după (4)), luînd numărul femelelor, drept unitate, pentru o femelă din populație în luna iunie revin 4,8 ouă depuse, 2, 2 masculi de 1 an (ce au pînă la 53 mm lun- gimea corpului), 1,4 masculi de 2 ani și 1,5 masculi care au cel puțin 3 ani (peste 64 mm lungimea corpului). Pe baza acestor date am calculat mortalitatea aproximativă pe vîrste. Diferența dintre numărul juvenililor și numărul ouălor depuse reprezintă pierderea acestora suferită în anul în curs. Diferența dintre numărul indivizilor maturi sexual și cei de un an reprezintă pierde rea minimă a indivizilor de un an, nematuri sexual. în acest mod, prin determinarea numerică a indivizilor care supraviețuiesc, am putut estima procentual mortalitatea în populația cercetată (calculele s-au efectuat în luna august 1970 și 1971). Procentul indivizilor supraviețuitori Procentul indivizilor morți Ouă ........................... Juvenilii care ies din ouă . . Indivizi de 1 an............... Indivizi care au peste 2 ani . . Indivizi care au peste 3 ani . . 100 Mortalitatea la prima hiber- nare ......................54 87 Mortalitatea în primăvară și după a 2-a hibernare. . . 29 46 16,5 Mortalitatea în a 3-a vară și după a 3-a hibernare . . 9,5 37 Din aceste date se poate observa că după prima perioadă de hibernare mortalitatea este cea mai mare. Aceasta pentru că juvenilii petrec iarna în adăposturi superficiale (la mică adîncime în sol) și dacă zăpada cade în cantități reduse și se topește devreme (iarna lui 1969) nu poate oferi o izolare corespunzătoare straturilor superioare ale solului; ca urmare, izo- terma de — 2°C, letală pentru șopîrle, este frecvent depășită, la această adîncime. în schimb, mortalitatea scăzută a adulților din ultima clasă de vîrstă și în special a femelelor, care hibernează la adîncimi mai mari, asi- gură un procent do supraviețuire destul de ridicat. Longevitatea. Problema duratei vieții și, prin urmare, a reînnoirii totale a populațiilor de Lacerta t. taurica nu a fost cercetată pînă în pre- zent. Observații efectuate în cîmp ne arată că indivizi marcați în vara anu- lui 1968 pe nisipurile Obedeanu, în vîrstă de 3 ani (peste 67 mm lungimea corpului), au fost recapturați de mai multe ori în 1971. Indivizii maturi sexual, în vîrstă de cel puțin 3 ani, supraviețuiesc de 3 ani în terariu. Aceste observații ne îndreptățesc să apreciem că durata vieții la șo- pîrla Lacerta t. taurica este de 7—8 ani. CONCLUZII 1. Distribuția adăposturilor șopîrlei Lacerta t. taurica în cele două sectoare cercetate este de tipul ,,grupat întâmplător”. Repartiției adăpos- turilor în spațiu îi corespunde o distribuție i asemănătoare a indivizilor, pe care o considerăm de asemenea de tipul „grupat întâmplător . 2. S-a estimat, pe baza indicelui Lincoln-Peterson, că mărimea popu- lației de șopîrle de pe 1 ha (nisipurile Obedeanu) este în medie de 45,5 600 MIHAI CRUCE și ARISTIDE LEONTE 8 RECENZII indivizi, iar biomasa acestora, calculată prin însumarea greutății corporale, este de 130 050 ± 0,22 mg. 3. Dinamica numerică pe clase de vîrstă, observată timp de 3 ani la populația de pe nisipurile Obedeanu, arată o supraviețuire a tineretului de 1 an în proporție de 70 — 75 %, a indivizilor de 2 ani în proporție de 85 — 88 %, iar a indivizilor de 3 ani în proporție de 88—93 %. Se constată deci o mortalitate sporită a indivizilor din prima clasă de vîrstă datorită hiber- nării acestora în adăposturi superficiale (la mică adîncime în sol) și lipsei de experiență în alegerea hibernacului potrivit. 4. Longevitatea șopîrlei de iarbă, observată în condiții naturale și în laborator, este de 7—8 ani. (Avizat de I. E. Fuhn.) THE TOPOGRAPHICAL DISTRIBUTION AND THE DYNAMICS OF A LACERTA TAURICA TURICA PALL. POPULATION SUMMARY The distribution of grass lizard dens is in accordance with a ± si- milar distribution of individuals that we consider of randon clumped type. On the basis of Lincoln-Peterson index it is estimated that the lizard population per ha (Obedeanu sands) is of about 45.5 individuals, and their biomass calculated through the addition of body weight is of 130.050 ± 0.22 mg. The numerical dynamics in the age classes studied during 3 years in the population on the' Obedeanu sands shows the survival of the 1-year individuals with a percentage of 70—75, of the 2-years individuals with a percentage of 85—88 and of the 3-years individuals with a percentage of 88-93. Hence an increased mortality is ascertained in the first class indivi- duals due to their hibernation in shallow dens at little depth in soil and to their lack of experience in selecting the adequate site for wintering. The grass lizard longevity noted in nature and under laboratory con- ditions is of 7—8 years. BIBLIOGRAFIE 1. Andrewartha H. G., 1966, Introduction to the study of animal population, Methuen, Londra. 2. Cruce M., 1971, St. și cerc, bici., Seria zoologie, 23, 2, 507 — 516. 3. — 1972, St. și ceic. biol., Seria zoologie, 24, 3, 263 — 274. 4. Darevski I. S., 1967, Skalnîe iasceriți Kavcaza, Nauka, Moscova. 5. Fuhn I. E., Vancea St., 1961, Reptilia. Fauna R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București- 6. Onicescu, Mihoc Gh., 1958, Lecții de statistică matematică, Edit. didactică, București. 7. Scerbak N. N., 1966, Zemnovodnte i presmtkaiusiesia Krlma, Kiev. Universitatea din Craiova, Catedra de biologie și Catedra de algebră-geometrie, Craiova, Str, Al. I. Caza nr. 13. AVINONA a. JOHN VERNBERG, Environmental physiology of marine animals (Fiziologia ecologică a animalelor marine'), Springer-Verlag, Berlin — Hcidelberg — New York, 1972, 1 voi., 346 p., 105 fig., 8 pl. Prezentul volum de fiziologie ecologică (termenul de „environmental” are cea mai bună corespondență românească în „ecologică”) răspunde unei vechi cerințe a oceanografiei biologice, expunind funcțiile de bază ale animalelor în diferite condiții de mediu. Capitolul I tratează organismul animal marin ca o unitate vie perfect adaptată condițiilor mediului marin, avînd — indiferent de specie — o bază funcțională identică iu organizare și în funcționare. Se descriu principiile de bază ale celor mai însemnate funcții: hrănirea, metabo- lismul, respirația, circulația, reglarea chimismului intern și excreția, reproducerea și comporta- mentul general pe baza informării și a feed-back-ului. Capitolul II se referă la apa de mare ca mediu de viață actual, fiind prezentate mai întîi caracterele lui morfologice și hidrologice, apoi chimia apei de mare (salinitate, substanțe organice), fizica ei (temperatura, presiunea hidrostatică, mareele, fenomenele de osmoză, lu- mina, geomagnetismul, sunetul, substratul solid). De factorii de mediu se leagă direct capa- citatea de adaptare a animalelor și se discută asupra raporturilor ce se stabilesc între factorii de mediu și organismul animal. Capitolul III se ocupă pe larg cu fenomenele vieții din zona intertidală, care în mările deschise reprezintă porțiunea cu cele mai mari variabilități ale valorilor factorilor de mediu. Aici se creează condiții ce permit apariția de specii noi. Din acest motiv zona intertidală este considerată ca un leagăn al noilor forme de viață din mări. Se tratează lărgimea acestei zone de flux — reflux și mersul fenomenelor de adaptare în funcție de această lărgime : cîștigarea treptată a rezistenței față de emersie, față de variația temperaturii, a salinității, a gazelor solvate. Se descriu o serie de mecanisme de adaptare în funcție de gradul de percepție a varia- ției factorilor de mediu. Se analizează mecanismele activității ritmice din zona tidală, mai ales printr-un studiu comparativ asupra genului Uca cu variatele lui specii din. diferitele zone inter- tidale. Se descriu mecanismele de hrănire, de modificare a respirației (de adaptare a respirației acvatice la cea aeriană), se analizează bilanțul energetic în condițiile de maree, se descriu modi- ficările sanguine și ale reglajului compoziției chimice a mediului intern și a excreției. Un spațiu larg este acordat proceselor de reproducere din această zonă. Considerăm că acest capitol reprezintă cea mai modernă tratare a fiziologiei ecologice din zona intertidală. Capitolul IV ne dezvăluie complexa viață a estuarelor, unde variația bruscă a factorilor de mediu și caracterul salmastru al apei pun probleme de adaptare deosebit de rapide și mecanisme speciale de realizare a acesteia. Capitolul prezintă pentru noi un interes deosebit datorită asemă- nării mediului estuarin cu cel al Mării Negre de pe coastele românești. în regiunea tropicală, Primit în redacție la 30 martie 1973. ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 6 P. 601-606 BUCUREȘTI 1973 602 HSCENZII 3 RECENZII 603 estuarele rlurilor, foarte numeroase din cauza abundenței precipitațiilor și a scurtimii lor, repre- zintă un mediu de o deosebită importanță pentru speciația formelor marine. Subcapitolul despre reglarea chimică a mediului intern și a excreției organismelor din es- tuare este foarte complet și însoțit de structuri electronomicroscopice, care arată mecanismele reglării branhiale și glomerularc. Capitolul V tratează asemănările, dar mai ales deosebirile, dintre apele de coastă și cele de larg. Cele dinții se caracterizează printr-o puternică agitație și prin existența unui substrat bentonic solid. în regiunea platoului continental se produc aproape toate procesele de repro- ducere a animalelor marine, din cauză că aici se găsesc cele mai bune condiții de mediu. Dar înțelegerea vieții din regiunile' de coastă necesită luarea in considerare simultan a variației tuturor factorilor de mediu și nu cîte unul pe rînd, așa cum în general se obișnuiește. Se dau cîteva tipuri de reprezentări ale acestei variabilități complexe și felul cum trebuie raportate pro- cesele fiziologice la acestea (hrănirea, respirația, circulația, excreția, reproducerea etc.). Capitolul VI expune pe scurt adaptările animalelor din marile adincimi ale oceanului planetar, unde lipsesc lumina și agitația apei, și unde există o presiune hidrostatică foarte mare. Considerăm că acest capitol nu este la înălțimea celorlalte nici ca documentare și nici ca sinteză a proceselor de adaptare și a mecanismelor lor. Capitolul VII pune problema perspectivelor oceanului și în primul rînd a poluării marine (termică, nucleară, industrială, petrolieră etc.). Ceea ce caracterizează întreaga carte este faptul că toate datele se referă la funcțiile animalelor marine și la variația lor în diferitele condiții ale mediului marin. Cartea reprezintă deci o fiziologie a animalelor marine, care se referă însă întotdeauna la acțiunea factorilor de mediu. Este deci o fiziologie ecologică, ramură nouă a fiziologiei, care cuprinde într-o viziune : organism — mediu, întreaga funcționalitate a individului. Este bine scrisă, bogat exemplificată și ilustrată astfel că rezultă clar cum se modifică funcțiile de bază ale vieții prin adaptare, mai ales prin variația mecanismelor de realizare a adaptării, la diferitele situații din imensitatea apelor marine. Cartea nu poate lipsi din biblioteca nici unui cadru care se ocupă de problemele vie- ții marine, indiferent sub ce aspect. Eugen A. Pora ROBERT J. MENZIES, ROBERT Y. GEORGE a. GILBERT T. ROWE, Abyssal enoiron- ment and ecology of the tvorld oceans (Mediul abisal și ecologia Oceanului Planetar), J. Wiley & Sons, New York, London, Sydney, Toronto, 1973, 48 8 p. Ultima carte asemănătoare, The depths of the oceans a apărut cu peste 60 de ani în urma (1912) și a adus celebritatea celor doi autori ai ei, J. Murray și J. Hjort. De atunci și pina în prezent tehnica de explorare și cercetare a oceanului a evoluat, atingînd un grad extrem de specializare. Cei trei autori au dedicat volumul de față, aproape o monografie, mediului abi- sal și ecologiei sale, bazați pe un bogat material faptic obținut atît în decursul studiilor lor, cît și din lucrările altor cercetători. în prezent tehnica de investigație a marilor adincimi a permis lămurirea multor fenomene rămase necunoscute pînă cu vreo cițiva ani în urmă, și aceasta o dovedește însăși cartea de față, care ne prezintă mediul abisal sub cele mai complexe aspecte ale sale (paicogeografic, eco- logic, de adaptare a organismelor, migrație, zonare a faunei etc.). Lucrarea începe cu un cuvînt înainte semnat de binecunoscutul oceanog'raf român dr. Mihai C. Bâcescu, directorul Muzeului de istorie naturală „Grigore Antipa", din București. Cele 14 capitole tratează următoarele probleme : I. Istoria cercetărilor de biologie abisedă (de la 18ă0 pînă in prezent); II. Metode de luare a probelor din zona abisală; III. Definirea zonelor faunistice ; IV. Oceanul Atlantic; V. Oceanul Pacific de sud-est; VI. Arctica; VII. An- tarctica; VIII. Fauna marilor fose oceanice; IX. Comparația zonării pe verticală intre diferitele regiuni; X. Studiul biomasei abisale; XI. Structura comunităților bentale abisale; XII. Morfo- logie adaptativă și complexitatea organismelor; XIII. Distribuția faunei marine; XIV. Originea și evoluția faunei abisale. Bibliografia conține 387 de titluri. în trei Apendice (notate de la A la C) sînt date publicațiile marilor personalități în oceanografie (A), lucrările apărute în urma celor mai însemnate campanii oceanografice (B) și lista institutelor sovietice de cercetări marine (C). Un Index al autorilor citați, al speciilor menționate, precum și al subiectelor și termenilor folosiți, încheie, acest volum. Primul capitol este dedicat istoricului cercetărilor oceanografice și în special acelora care privesc zona abisală. în afară de oamenii și navele care au întreprins campanii rămase celebre, sînt menționate și discutate rezultatele acestor expediții. în al doilea capitol autorii prezintă tehnica de colectare a probelor din zona abisală in- clusiv aparatele și metodele de fotografiere la mari adincimi. în capitolul trei este prezentată zonarea faunei de adîncime. Autorii resping zonările și definițiile stabilite pînă la ei, care arată că zona abisală poate fi considerată de la adîncimea de 2 000 m piuă la fundul bazinului. Menzies, George și Rowe consideră că zonarea poate fi definită mai corect după masele de apă (relația temperatură — salinitate) și după curenții de fund decît după tipul sedimentelor sau după adîncimea și temperatura constantă. Folosind limite de adîn- cime mai largi,ei stabilesc o zonare bento-abisală originală, bazată și pe complexe de organisme indicatoare. Sîntem însă de părere că zonarea etajelor superioare ale mării, așa cum este dată de o serie de autori europeni, corespunde unei realități și este mult mai complexă decît cea pre- zentată de autorii americani în general. Totodată Menzies, George și Rowe sugerează că isopo- dele pot fi considerate ca organisme indicatoare pentru diferite zone. Un grup de cinci capitole discută în detaliu faunele abisale a cinci bazine mari, precum și problemele ecologice particulare fiecărui bazin. Numeroase fotografii in situ, dublate de figuri mărite (desene sau fotografii), ilustrează o parte din speciile caracteristice etajelor șt regiunilor respective. în capitolul opt autorii prezintă fauna marilor fose oceanice. Un interesant tabel redă „cele mai adinei” specii de animale. Din păcate, pentru pești nu Careproctus amblystomopsis Andria- shev este specia întîlnită la cea mai mare adîncime (7 587 m în fosa Japoniei), ci brotulidul Bassogigas profundissimus Roule, identificat de Steiger (1972) într-una din probele obținute de nava oceanografică „Pillsbury” din fosa Puerto Rico, Oceanul Atlantic tropical de vest, Ia o adîn- cime de 8 370 m. în același capitol, autorii tratează și probleme legate de caractere morfologice deosebite ale animalelor, precum și aspecte ale originii faunei din marile fose. Numeroase date inedite aduc și analizele făcute în capitolele „Comparația zonărilor pe verticală ale faunei”, „Studiul biomasei” și „Compoziția comunităților faunistice bentale ale marilor adincimi”. în ultimele trei capitole, autorii abordează problema adaptării organismelor la viața abi- sală (mai ales aspectele relațiilor vedere — culoare — luminiscență — organe senzitive), zoogeo- grafia faunelor abisale, precum și originea și evoluția animalelor domeniului abisal. Autorii, adepți ai teoriei derivei continentelor, fac o amplă analiză paleogeografică și paleoclimatică pen- tru a explica popularea și evoluția în timp și spațiu a domeniului abisal. 604 KElCENZII 4 K SCUNZII 605 întreaga lucrare este admirabil concepută și ilustrată, reprezentînd un util studiu al unor animale al căror mod de viață a fost pînă în ultimele decenii foarte puțin cunoscut. Ne revine plăcuta îndatorire de a o recomanda tuturor biologilor care se interesează de domeniul marin. Teodor T. Xalbard și Dan Manoleli Arachnologorum Congressus Internationalis V, Brno, 1971. Proceedings of the Piftii International Congress on Arachnology (Al V-lea Congres Internațional al arahnologilor, Brno, 1971. Co- municările celui de-al V-lea Congres Internațional de arahnologie), sub red. C. FOLK, Brno, 1972, 253 p. Volumul consacrat lucrărilor acestui congres cuprinde o prefață semnală de dr. V. Sil- havy și 32 de comunicări, dintre care 3 au ca obiect de studiu scorpionii, 2 pseudoscorpion.il, 4 opilionidele, 22 araneele și 2 arahnidele, în general. Lucrările despre scorpioni cuprind date de etologie, citologie și taxonomic. G. Garnier și R. Stockmann prezintă comportamentul scorpionului Pandinus imperalor în timpul reproduce- rii ; M. Goyffon și colab. arată că, spre deosebire de cei din celelalte familii, scorpionii din familia Buthidae au o garnitură cromozomică mai mică de 30, ceea ce vine în sprijinul împărțirii de către Kraepelin (1905) a acestui ordin de aralinide în Buthoidea și Chacthoidea; E. A. Maury descrie 3 subfamilii noi din America de Sud, toate aparținînd familiei Bothriuridae. Cele două lucrări privind pseudoscorpionii, semnate de P. D. Gabbutt și J. Heurtault, evidențiază inutilitatea folosirii trihobotriilor în cheile de determinare pentru stadiile nimfalc și, respectiv, existența la mascul a unei glande situată la extremitatea organelor cilindrice, a cărei secreție ar „orienta” femela spre spermatofor. în ceea ce privește opilionidele, la Gonyleptidae, A. Munoz-Cuevas consideră morfologia penisului drept un caracter generic de primă importanță ; W. Starega face observații referitoare la răspîndirea familiilor Sironidae, Triaenonychidae, Acropsopilionidae și Gagrellidae, iar S. Suzuki prezintă varlabilitatea geografică la Melanopa grandis. C. Tesio și D. Dumitrescu, pe baza electroforezei în gel de amidon, pun în evidență diferențe specifice la 13 specii. Lucrările despre aranee se referă la sistematica, taxonomia, etologia, biologia și ecologia acestui grup de arahnide, Hr. Delcev studiază 51 de specii din peșterile Bulgariei, dintre care numai una singură este troglobiontă (Centromerus bulgarianus), trogloxene 14 % și troglofile 33 %, cu predominanța speciilor din genurile Tegenaria și, respectiv, Lepihyphantes. J. Proszyiîski analizează atît difi- cultatea clasificării celor aproape 4 000 de specii de salticide, cît și criteriul, destui de relativ (dinții de pe chelicere), pe baza căruia sînt împărțite astăzi cele 3 grupe de subfamilii. P. J. van Helsdingen subliniază că, deși asemănător din punct de vedere morfologic, embolusul de Ia Liny- phia se deosebește funcțional în timpul acuplării de cel de la Nereine, autorul manifestînd rezerve față de clasificarea lui Wiehle. H. W. Levi arată că la baza embolusului la Singa singaeformis există 1 — 2 solzi care după acuplare rămîn în epigină și împiedică o nouă împerechere a aceleiași femele ; masculii caută activ femelele neacuplate. O. Kraus și S. Baum, studiind piesele genitale, stabilesc în cadrul familiei Oecobiidae existența a două subfamilii : Oecobiinae, cu cribellum, și Urocteninae, fără cribellum. P. M. Brignoli semnează o lucrare în care procedează la sintetizarea cunoștințelor referitoare'la originea araneelor cavernicole mediteraneene, completîndu-le cu unele puncte de vedere personale. J. den Hollander studiază varlabilitatea unor caractere morfologice și constată diferențe la licosidele Pardosa pullala, P. prativaga și P. pralivaga fulvipes din „pure populations” comparativ cu cele din „mixed populations'’. Autorul arată că in timp ce de pralivagasînt izolați prin bariere fiziologice dc 2 2 de fulvipes, cei de pitllulasini izolați de 2 9 ,|e pralivaga și fulvipes prin mecanisme elologice. Lucrări de sislemalică mai seim.cază Al. Emerit (despre filogenia gaslcraeantelor), Ch. L. Dcelman-lleinhold (specii ale g. Leplhyphanles din Iugoslavia) și K. Thaler (araneofauna Tirolului de norii). Lucrările de etologie se axează, in special, pe studiul araneelor sociale. B. Kraffl menți- onează că Ia Agelena consociala, datorită toleranței reciproce și inleratracției indivizilor, fiecare este integrat in societatea respectivă, avind un comportament caracteristic vieții in grup. E. Kullman și \V. Zimmermann efectuează experiențe asupra toleranței intraspecifice la Slegodyphiis sarasinoruni (Eresidae) și stabilesc că aceasta se datorește inhibiției agresivității, ca urmare a atin- gerii tarsului primei perechi de picioare. O serie de lucrări tratează diferite aspecte ale biologiei araneelor. .1. Reiskind analizează adaptările morfologice la araneele mirmecomorfe, subliniind necesitatea unor studii experimentale în vederea stabilirii eficacității acestei adaptări asupra predaturilor din natură ai păianjenilor. Z. Alarclic afirmă că, in principiu, orice araneid poale fi considerat veninos ; relativ puținele cazuri ele intoxicare a oamenilor consecutive unor „mușcături” de păianjeni se datoresc nu alil lipsei de nocivilale a acestora, cil rarelor situații in care oamenii sini expuși (sau se expun) „mușcăturii”. A. Kessler identifică ouă de himenoptere parazite (fam. Ichneiimonidae, ProcMrupidae) în co- coni de Pardosa. La specia P. nigriceps, din 10 de coconi 73% erau parazitați de Acolis krygl'ri (Proctrotrupidae) iar la P. pullala din 60 de coconi erau parazitați 50 % ; în schimb, numai coconii de P. pullala (li %) erau parazitați de ihncumonidul Gelis. M. Czaika și S. Bednarz semnează o lu- crare despre biologia erigonidului Pelecopsis bicapilata. Dintre lucrările de. ecologie, cea a lui A. Poleace se referă Ia araneele din zona alpină a Sloveniei; autorul notează că perioada dc maturitate la araneele din această zonă coincide cu lunile de vară, iar coloritul este închis ca adaptare împotrivii radiațiilor ultraviolete și pentru reținerea unei cantități mai mari de căldură. Celelalte lucrări sini semnale de A. AI. Kessler-Ge- schierc și J. Luczak (in colaborare cu E. Dabrowska-Prot), avind, in principiu, ea subiect de stu- diu competiția interspecifieă la aranee. E. Duffey pledează pentru cunoașterea arahnidelor euro- pene sub toate aspectele (faunistic, ecologie, biologic etc.) in perioada actuală cînd o serie de fac- tori contribuie la schimbări rapide ale mediului lor dc viață. R. Legendre analizează ipoteza lui B. Hanslrdm (11123) privind segmentarea regiunii anterioare la arahnide, menționind că această ipoteză nu ia in considerație problema roslrului și, mai ales, cea a cavităților celomice prechelicerale. în încheiere, autorul propune un nou sistem referitor la segmentarea regiunii anterioare la aceste artropode. Considerăm că volumul prezentat constituie o prețioasă sursă informațională pentru loți arahnologii români. Dan Dumitrescu YVES DE LA JON QL'IERE. Insectes. Lepidoptere.? Lasiocampidae in „Fauna de Madagascar” (Insecte. Lepidoptere Lasiocampidae in, „Fauna Madagascarului”), O.R.S.T.O.M. — C.N. R.S., Tananarivc — Paris, 1972, 31, 211 p., 8 fig., 28 pl. foto alb-ncgru cu 330 fig. Prezenta lucrare asupra lasiocampidelor din Madagascar a cunoscutului Icpidoplerolog francez Yvcs dc Lajonquierc, apărută în frumoasa colecție „Fauna Madagascarului”, publicată sub auspiciile'guvernului din Republica Malgașă, este al unsprezecelea volum ce tratează fluturii 7 - c. 3103 606 RECENZII 6 din această mare insulă. în general, fauna Madagascarului se caracterizează prin numeroase endemisme și prezintă un deosebit interes zoogeografic. prezentul volum confirmă încă o dată acest lucru. în prima parte, introductivă, sînt prezentate pe scurt morfologia, repartiția geografică, și nomenclatura. La morfologie sînt tratate mai detaliat armăturile genitale, masculă și femelă, epiphysisul și antenele masculului, precum și nervațiunea în raport cu clasificarea unităților supraspecifice din cadrul familiei. Autorul pune un accent deosebit pe structura epiphysisului Libial al masculului, care constituie, în cazul asiocampidclor, un foarte bun auxiliar al clasificării în cadrul familiei. în partea a doua a volumului sini tratați reprezentanții celor trei subfamiiii de Lasio- campidae, intîlniți in Madagascar. Astfel, subfamilia Malacasomatinae esle reprezentată doar prin genul malgaș Raphipeza Butler (4 specii), iar subfamilia Lasiocampinae esle reprezentată numai prin trei genuri: Lechriolepis Butler (gen africano-malgaș, cu 5 specii in regiunea studiată), Clbslerolhrix Mabille (gen ce pare endemic, cu 12 specii în Madagascar) și Odonlocheilopleryx Wallengren (gen africano-malgaș, ce include numai 3 specii dintre care 2 sini malgașc). Subfami- lia Gonometinae cuprinde cca mai mare parte a lasiocampidelor din Madagascar, fiind reprezentată prin 70 de specii, pe care autorul volumului le încadrează în 23 de genuri. Dintre genurile acestei subfamiiii, menționate in lucrare, numai Napla Guenee esle africano-malgaș, restul fiind genuri endemice. Autorul, pe lingă cele 9 genuri descrise anterior, creează incă 8 genuri noi, completîn- du-și astfel sistemul de. clasificare a reprezentanților familiei Lasiocampldae din Madagascar. Totodată, în volum sînt descrise 21 de specii și 2 subspecii noi. La fiecare subfamilie, autorul prezintă scurte comentarii și cheile pentru determinarea genurilor. Pentru genurile prezentate se menționează locul descrierii originale, specia tip, dindu-se descrierea taxonului, repartiția geografică, iar acolo unde este cazul cheia pentru determi- narea speciilor. La fiecare specie, după sinonimii (acolo unde este cazul), sini prezentate lipul, descrierea, răspindirea în insulă, repartiția geografică și biologia. Volumul se încheie cu specii a căror prezență in Madagascar este îndoielnică, lucrările autorilor citați, indexul alfabetic și planșele. Prezentul determinalor, apărut în condiții grafice excepționale și însoțit de un bogat material ilustrativ, facilitează prelucrarea materialelor de Lasiocampidpe malgașe, dind totodată o vedere de ansamblu asupra reprezentanților familiei din aceasta regiune deosebit dc inleie- santă. lusif Căpușe SIii(1 ii si cercetări de BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE TOMUL 25 1973 INDEX ALFABETIC Nr. Pag. BABEȘ LILIANA și MARCU ELENA, Structura fină a membranei tectoria din pînza coroidiană și a epiteliului plexurilor coroide de la Carassius auratus L. ................................. 4 323 GALOIANU-IORDĂCHEL MARIA, O formațiune deosebită ob- servată în citoplasmă ovocitelor de nisetru..................2 127 CĂLUGĂR MAGDA, Contribuții la cunoașterea oribatidelor (Aco- ri: Oribalei') din regiunea dc izvoare a rîului Bahlui .... 5 405 CANTOREANU MARGARETA, Specii silvicole de cicadine (Horn. Auchen.') din zona montană ........................... 5 421 CARAION FRANCISCA-ELENA, Date noi privitoare la fauna de candonine (Ostracoda-Cyprididae) din România.................1 17 CHIRIAC ELENA și POPESCU ALEXANDRA, Cercetări asupra helminlofaunei unor specii de insectivore (Mammalia) corela- tivei! hrana lor ............................................2 117 CIOCHIA VICTOR, Un gen și o specie nouă de Trachysphyroidae pentru fauna României....................................... 4 309 CONSTANTINESCU OLGA, LUNGEANU AGRIPINA șiTIȚU H. Cromozomii mitotici și ideograma la rasele de oi Merinos de Palas și Merinos de Stavropol..........................1 73 CONSTANTINESCU OLGA, DUMITRESCU MARGARETA LUNGEANU AGRIPINA și TIȚU H. Modificări citogenetice și biochimice induse cu raze X la Merinosul de Stavropol 4 345 CONSTANTINESCU OLGA, Acțiunea unor doze de raze X asupra meiozei la masculul de iepure (Oryctolagus cuniculus) . . 6 587 CRUCE MIHAI și LEONTE ARISTIDE, Distribuția topografică și dinamica unei populații de Lacerta taurica taurica Pali . . 6 593 DIMITRIU G., Variația sezonieră a acidului ascorbic, colesterolului și greutății relative a glandelor suprarenale în funcție de vîrstă la cobai ................................................... 6 565 ERHAN ELEONORA, Noi contribuții la cunoașterea tipulinelor (Diptera-Tipulidae) din România ............................ 5 437 FALCĂ M. și SIMEANU I., Influența pH-ului și a umidității solului asupra densității lumbricidelor din solurile montane .... 1 91 FEIDER Z., CĂLUGĂR MAGDA și VASILIU N., Fauna orbiatide- delor (Acari) din litiera perdelelor de protecție de la Valul lui Traian ......................................................1 25