C O M I I E T U L D E R E 1) A C Ț I E
Redactor responsabil:
Academician EUGEN A. PORA
Redactor responsabil adjunct:
R. CODREANU, membrii corespondent al Academici Republicii
Socialiste România
Membri:
M.	A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii
Socialiste România; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al
Academiei Republicii Socialiste România; OLGA NECRASOV,
membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ;
GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei Republicii
Socialiste România; MARIA CALOIANU-IORDĂCUI'L -se-
cretar de. redacție.
Prețul unui abonament este de 90 de lei.
în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poș-
tale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și insti-
tuții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la între-
prinderea ROMPRESFILATELIA, Căsuța poștală 2001, telex
011031, București, România, sau la reprezentanții săi din străinătate.
.Manuscrisele, cărțile și revistele pentru
schimb, precum și orice corespondență
se vor trimite pe adresa Comitetului de
redacție al revistei „Studii și cercetări
de biologie — Seria zoologie”.
Studii si cercelări rle
BIOLOGIE
SERIA ZOOLOGIE
TOMUL 25	1973	Nr. 5
SUMAR
Pag.
MAGDA CĂLUGĂR, Contribuții la cunoașterea oribatidelor (Acari:
Oribatei) din regiunea de izvoare a rîului Bahlui........ 405
Z. FEIDER și IULIA MIRONESCU, Jthinonyssus alberti Strandt-
mann, 1956 parazit din cavitatea nazală la Podiceps griseigena 415
MARGARETA CANTOREANU, Specii silvicole de cicadine (Horn.
Auchen.) din zona montană................................ 421
MATILDA LĂCĂTUȘU și TRAIAN ROMAN, Braconide para-
zite la dăunătorii stufului din Delta Dunării............ 427
ELEONORA ERHAN, Noi contribuții la cunoașterea tipulinelor
(Diptera-Tipulidae) din România................................ 437
ANDRIANA, DAMIAN-GEORGESCU, Contribuții la cunoașterea
genurilor Forcipomyia și Dasyhelea (Diptera-Ceratopogonidae)
din România...................................................  447
DAGMAR LINGNER, O anomalie a sistemului neurosecretor caudal
la Scophthalmus maeoticus (Pallas 1831)........................ 455
ANCA PETRESCU-RAIANU, Modificări sezoniere în țesutul croma-
fin din glanda suprarenală la Phalacrocorax carbo L...... 461
E. A. PORA și P. ORBAI, Modificări metabolice în timus în urma pa-
ratiroidectomiei la șobolanul alb........................ 469
N.	STĂNCIOIU, Concentrația unor componente sanguine la vaci cu
producția de lapte diferită..................................   473
IFAKE DE G OKI FU AX
ADRESA REDACȚIEI
SPLAIUL INDEPENDENTEI NK. 296
BUCUREȘTI 17
St. și cerc. biol, seria zoologie t. 25 nr. 5 p. 403 — 508, București 1973
404
ST. OPRESCU și OLGA CONSTANTINESCU, Aberații cromozo-
miale induse cu raze X (200 r, 400 r și 600 r) la iepure . . . .	470
T. PERJU și M. SAVATTI, Gradul de infestare a trifoiului roșu
(Trifolium pratense L.J de către specii de curculionide . . .	485
C. PORTELLI, Studiul comparativ al moleculelor omoloage cu
secvențe chimice cunoscute................................ 493
ȘTEFANIA FLORU, AL. POLIZU și L. MANOLACHE, Cercetări
privind reziduurile unor insecticide organoclorurate la
fazani...........................................     501
RECENZII ................................................  507
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA ORIBATIDELOR
(ACARI: ORIBATEI) DIN REGIUNEA DE IZVOARE
A RÎULUI BAHLUI
DE
MAGDA CĂLUGĂR
The present work deals with oribatids fauna from 5 biotopes placed in the
springs area of the Bahlui river, 104 species being determined, out of which 11 are
new species for the country fauna.
The author gives the abundance of species per biotope and makes a comparlsou
between biotopes from this viewpoint.
Lucrarea prezentă face parte dintr-un studiu privind fauna oribati-
delor din bazinul Bahluiului și ‘se referă la regiunea de unde izvorăște
acest rîu.
Regiunea de izvoare a Bahluiului este situată la nord de orașul
Hîrlău în apropierea comunei Pîrcovaci și se caracterizează printr-o zonă
deluroasă acoperită de vechi păduri de fag.
Materialul de oribatide a fost colectat în luna iulie 1972 din următorii
biotopi :
1)	trunchiuri de copac în diferite faze de descompunere (t.);
2)	frunzar de fag (f.);
3)	mușchi (m.);
4)	sol de mlaștină eutrofă cu Equisetum maximum (ml.);
5)	poiană (p.).
Trebuie menționat că pentru a fi posibilă compararea acestor biotopi
s-a prelucrat un număr egal de probe.
în total au fost determinate 6 615 exemplare de oribatide, aparținînd
la 104 specii dintre care 11 sînt noi pentru fauna țării.
Se dă mai jos lista speciilor de oribatide găsite în zona cercetată,
indicîndu-se totodată biotopii, precum și abundența numerică în indivizi
pentru fiecare specie semnalată.*
* Prin inițiale se indică biotopul, iar prin cifrele arabe dintre paranteze abundența
numerică în indivizi.
ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 26 NE. 5 P. 405-413 BUCUREȘTI 1973
406
MAGDA CĂLUGĂR
.3
ORIBATIDE DIN. REGIUNEA DE IZVOARE A RIULUI BAHLUI
407
Hypochthonoidea Balogh, 1961
Hypochthoniidae Berlese, 1910
1.	Hypochthonius rufulus C. L. Koch, 1836
t. (14) : f. (62); m. (3); ml. (0); p. (2).
Eniochthoniidae Grandjean, 1947.
2.	Eniochthonius pallidulus (C. L. Koch), 1836
t. (21); f. (56); m. (82); ml. (20); p. (2).
Brachychthoniidae Balogh, 1943
3.	Brachychthonius &rms-Mich., 1888**
t. (0); f. (25); m. (12); ml. (0); p. (0).
Cosmochthoniidae Grandjean, 1947
4.	Cosmochthonitis lanatus (Mich.), 1885
t. (0); f. (1); m. (0);’ml. (0); p. (1).
Mesoplophoridea Hammen, 1959
Mesoplophoridae Ewing, 1917
5.	Mesoplophora pulchra Sell., 1928**
t. (6); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
Phthiracaroidea Grandjean, 1954
Phthiracaridae Perty, 1841
6.	Tropacarus carinatus (C. L. Koch), 1841
t.(2); f. (0); m. (0); ml. (0); p.(0).
'7. Steganacarus striculus (C. L. Koch), 1835
t.(72); f.(51); m. (0); ml. (9); p. (7).
B. Steganacarus magnum (Nic.), 1855
t.(20).; f.(12) ;m.(0); ml.(0); p.(0)
'9. Phthiracarus anonymum Grandjean, 1933
t.(102); f.(ll); m.(40); ml.(O); p.(3).
10.	Phthiracarus pallidus Feider et Suciu, 1957
t. (32); f. (31); m. (12); ml. (0); p. (0).
11.	Phthiracarus lentulus (C. L. Koch), 1841
t. (114); f. (0); m.(0); ml. (0); p. (0).
12.	Phthiracarus globosus (C. L. Koch), 1841
t. (46); f. (10); m. (18); ml. (1); p. (0).
13.	Phthiracarus ligneus Willmann, 1931
t. (27); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
14.	Phthiracarus piger (Scopoli), 1763
t. (35); f. (9); m. (0); ml. (0); p. (0).
15.	Phthiracarus tardus Forsslund, 1956 **
t. (1); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
16.	Phthiracarus jacoti Feider et Suciu, 1956
t. (35); f. (4); m. (0); ml. (0); p. (0).
Oribotritiidae Grandjean, 1954
17.	Oribotritia fennica Forsslund et Mărkel, 1963 **
. t. (3); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
Euphthiracaridae Jacot, 1930.
18.	Euphthiracarus intermedius Feider et Suciu, 1957
t. (25); f. (0); m. (4); ml. (1); p. (0).
19.	Euphthiracarus monodactylus Willmann, 1919
t. (14) ; f. (13); m. (0); ml. (0); p. (0).
** Specie nouă pentru fauna României.
20.	Rhysotritia loricata (Rathke), 1799
t. (0); f. (0); m. (3); ml. (0); p. (0).
Nothroidea Grandjean, 1954
Nothridae Beri., 1896.
21.	Nothrus palustris (C. L. Koch), 1840
t.(5); f. (13); m. (0); ml. (1); p. (0).
Camisiidae Oudms., 1900.
22.	Camisia spinifer (C. L. Koch), 1835
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (4); p. (0).
23.	Platynothrus peltifer (C. L. Koch), 1839
t. (10); f. (8); m. (0); ml. (1); p. (246).
Trhypochthnoiidae Willm., 1931
24.	Trhypochthonius tectorum Berlese, 1896.
t.(l);f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
Malaconothridae Berlese, 1916
25.	Malaconothrus egregius Beri., 1904 **
t. (0); f. (1); m. (0); ml. (0); p. (0)
Nanhermanniidae Sell., 1928.
26.	Nanhermannia nana Nic., 1855
t. (40); f. (8); m. (0); ml. (0); p. (2).
27.	Nanhermannia elegantula Beri.
t.(0); f.(0); m.(0); ml.(2); p.(0).
Hermannielloidea Balogh, 1961
Hermanniellidae Grandj., 1934.
28.	Hermanniella granulata Nic., 1855
t. (212); f. (29); m. (3); ml. (0); p. (34)
Liodoidea Balogh, 1961
Liodidae Grandj., 1954.
29.	Liodes theleproctus (Herm.), 1804
t. (1); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0). .
30.	Platyliodes scaliger (C. L. Koch), 1840
t. (6); f. (4); m. (16); ml. (6); p. (0).
Damaeoidea Balogh, 1961
Damaeidae Beri., 1896.
31.	Epidamaeus flexispinosus Kunst.
t. (l);f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
32.	Porobelba spinosa (Sell.), 1920 **
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (12); p. (0).
33.	Metabelba pulverulenta (C. L. Koch), 1840
t. (0); f. (45); m. (0); ml. (0); p. (2).
34.	Hypodamaeus riparius (Nic.), 1855
t. (6); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
35.	Belba compta (Kulcz), 1902
t. (0); f. (7); m. (0); ml. (0); p. (0)
Cepheoidea Balogh, 1961
Cepheidae Beri., 1896.
36.	Tritegeus bifidatus (Nic.), 1855
t. (1); f. (0); m. (4); ml. (0); p. (0)
Microzetidae Grandj., 1936.
408
MAGDA CAI.UGAR
4
ORbBATTDE DIN. REGIUNEA DE IZVOARE A RIULUI BAIULUI
409
37.	Nellacarus septentrionălis Kunst., 1963 **
t. (0); f. (1); m. (0); ml. (0); p. (0)
Zetorchestoidea Balogh, 1961
Gustaviidae Oudms., 1900.
38.	Giistavia microcephala Nic., 1855
t. (0); f. (79); m.(0); ml. (0); p. (4)
Zetorchestidae (Micii.), 1898.
39.	Zetorchestes micronychus Beri., 1883
t. (0); f.(53); m. (20); ml. (10); p. (1)
Eremaeoidea Woolley, 1956
Eremaeoidae Sell., 1928.
40.	Eremaeus silvaticus Forsslund, 1956
t.(0); f.(59); m. (0); ml. (0); p. (0).
41.	Eremaeus oblongus (C. L. Koch), 1836
t. (2); f. (0); m. (23); ml. (1) ; p. (0).
Eremobelbidae Balogh, 1961.
42.	Damaeolus ornatissimus Csiszar, 1960
t. (0); f.(121); m. (12); ml. (0); p. (0).
Liacaroidae Balogh, 1961
Metrioppiidae Balogh, 1943
43.	Ceratoppia bipilis (Herm.), 1804
t. (0); f. (6); m. (0); ml. (1); p.(0)
Liacaridae Sell., 1928.
44.	Birsteinius punctulatus (Michelcic), 1956
t. (1); f. (9); m. (0); ml. (0); p. (1)
45.	Liacarus coracinus (C. L. Koch), 1840
t. (36); f. (3); m. (0) ; ml. (0); p. (0).
46.	Liacarus tremellae (L.), 1761
t.(5); f. (11); m. (0); ml. (0); p. (0)
Xenillidae Woolley et Higgins, 1966.
47.	Xenillus tegeocranus (Herm.), 1804
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (29); p. (0).
48.	Xenillus clypeator Rob. — Desv., 1839
t. (1); f.(0); m. (0); ml. (0); p. (0)
Astegistidae Balogh, 1961.
49.	Cultroribula Szent-Jvcmyi Balogh,
t. (0); f. (4); m. (0); ml. (0); p. (0)
Carabodoidea Woolley, 1956
Carabodidae Willm., 1931.
50.	Carabodes areolatus Beri., 1916
t. (35); f. (16); m. (0); ml. (0); p. (0)
51.	Carabodes femoralis (Nic.), 1855
t. (33); f. (0); m. (6); ml. (5); p. (0).
52.	Carabodes coriaceus (C. L. Koch), 1836
t. (21); f. (4); m. (10); ml. (1); p. (0).
53.	Carabodes marginatus (Mich.), 1884
t. (6); f. (5); m. (7); ml. (2) ; p. (0).
54.	Carabodes minusculus (Beri.), 1923
t. (0 ;) f. (1); m. (0); ml. (3); p. (0)
Tectocepheidae Grandj., 1954.
55.	Tectocepheus velatus (Mich.), 1880
t. (47); f. (47); m. (120); ml. (16); p. (149).
56.	Tectocepheus alatus Beri., 1913
t. (0); f. (0); m. (39); ml. (0).; p. (0)
Oppioidea Balogh, 1961
Oppiidae Grandj., 1954.
57.	Caleremaeus monilipes Mich., 1882 **
t. (459); f. (0); m. (0); ml. (30); p. (1)
58.	Quadroppia guadricarinata (Mich.), 1885
t. (16); f. (45); ml. (36); ml. (100); p. (12).
59.	Oppia falax (Paoli), 1908
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (12).
60.	Oppia obsoleta (Paoli), 1908
t. (5); f. (60); m. (29); ml. (0); p. (67).
61.	Oppia minus (Paoli), 1908
t. (27); f. (90); m. (0); ml. (0); p. (1).
62.	Oppia translamelata (Willm.), 1923
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (36); p. (0).
63.	Oppia unicarinata (Paoli), 1908
t. (35); f. (240); m. (0); ml. (20); p. (0).
64.	Oppia willmanni (Dyrs.), 1929
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (2); p. (0).
65.	Oppia furcata (Willm.), 1928
t. (17);f.(0); m.(0); ml. (0); p. (0).
66.	Oppia insculpta (Paoli), 1908
t. (0); f. (210); m. (26); ml. (0); p. (46).
67.	Oppia ornata (Oudms.), 1900
t. (0); f. (340); m. (0); ml. (25); p. (48)
Thyrisomidae Grandj., 1953
68.	Oribella paoli Oudms., 1917
t. (1); f. (2); m. (0); ml. (0); p. (10)
69.	Oribella oastanea (Herm.), 1804
t. (4); f.(0); m. (0); ml. (0); p. (0)
Suctobelbidae Grandj., 1954
70.	Suctobelba corniger (Beri.), Paoli **
t. (10); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0)
71.	Siictobelba subtrigona (Oudms.), 1900
t.(l); f. (0); m.(0); ml.(0); p. (13)
72.	Suctobelba perforata Strenzke, 1951
t. (4); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0)
Passalozetoidea Balogh, 1961
Licneremaeidae Grandj., 1931
73.	Licneremaeus licnophorus Mich., 1888
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (20); p. (0)
Eupelopoidea Balogh, 1961
Eupelopidae Balogh, 1961
74.	Eupelops planicornis
t. (1); f. (14); m. (0); ml. (0); p. (2)
75.	Eupelops acromius
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (1)
410
MAGDA CĂLUGĂR
ORIBATIDE DIN REGIUNEA DE IZVOARE A R1ULUI BAHLUI	4H
76.	Peloptulus phaenotus (C. L. Koch), 1844
t. (14); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (30)
Oribatelloidea Woolley, 1956
Achipteriidae Thor, 1929
77.	Achipteria coleoptrata (L.), 1758
t. (15); f. (225); m. (0); ml. (0); p. (0)
78.	Achipteria longisensillus Schweiser, 1956
t. (3);f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0)
79.	Parachipteriapunctata (Nic.), 1855
t. (66); f. (64); m. (29); ml. (4); p. (30).
80.	Anachipteria connexa (Berlese)
t. (126); f. (6); m. (4);.ml. (0); p. (0)
Oribatellidae Jacot, 1925.
81.	Oribatella calcarata (G.L.Koch), 1836
t. (3); f. (13); m. (0); ml. (0); p. (0).
82.	Oribatella meridionalis Beri., 1908
t. (0); f. (1); m. (3); ml. (0); p. (0).
83.	Joelia connexa Beri., 1904
t. (5); f.(7); m.(0); ml.(0); p. (2)
Ceratozetoidea Balegii, 1961
Ceratozetidae Jacot, 1925.
84.	Globozetes longipilus Sell., 1928**
t. (2); f. (1); m. (0); ml. (0); p. (0). ■
85.	Melanozetes meridianus Sell., 1928
t. (0); f. (0 ;) m. (0); ml. (0); p. (1)
86.	Trichoribates novus Sell., 1928**
t. (0); f. (1); m. (0); ml. (0); p.(0).
87.	Spaerozetes piriformis (Nic.), 1855
t. (5); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (0).
88.	Ceratozetes gracilis (Mich)., 1884
t. (0); f. (32); m. (0); ml. (0); p. (0).
89.	Ceratozetes thieaeniemanni Willm., 1943
t. (1); f.(28); m.(0); ml.(0); p. (1)
Mycobatidae Grandj., 1954.
90.	Minunthozetes semirujus (C. L. Koch), 1841
t.(17); f. (12); m. (0); ml. (0); p. (38).
91.	Minunthozetes pseudojusiger (Schweizer), 1922
t.(0); f.(0); m.(0); ml. (0); p. (1)
Chamobatidae Grandj., 1954.
92.	Chamobates cuspidatus (Mich.), 1884
t. (27); f. (215); m. (59); ml. (25); p. (4)
93.	Chamobates voigtsi (Oudms.,) 1902
t.(0); f.(24); m. (34); ml. (0); p. (0)
Euzetidae Grandj., 1954.
94.	Euzetes globulus (Nic.), 1855**
t. (3); f.(0); m.(0); ml. (0); p. (0)
Galumnoidea Balogh, 1961
Galumnidae Grandj., 1936.
95.	Galumna lanceatus Oudms.; 1900
t. (0); f. (43); m.(0); ml.(0); p.(0).
96.	Galumna obvius (Beri.), 1913
t. (0); f. (1); m. (0); ml. (0); p. (1).
97.	Pergalumna nervosus (Beri.), 1914
t. (50); f. (67); m. (32); ml. (0); p. (0)
Oribatuloidea Woolley, 1956
Oribatulidae Jacot, 1929.
98.	Oribatulla tibialis (Nic.), 1885
t.(5); f. (49); m. (25); ml. (9); p. (0).
99.	Liebstadia similis (Mich.), 1888
t. (0); f. (0); m. (0); ml. (0); p. (1).
100.	Paraleius leontonychus (Beri.), 1910
t.(0); f. (10); m.(0); ml. (0); p. (0).
101.	Scheloribates laevigatus (C. L. Koch), 1836
t. (23); f. (24); m. (12); ml. (0); p. (39).
102.	Scheloribates confundatus Sell., 1928
t. (9); f.(0); m. (0); ml. (0); p. (0)
Haplozetidae Grandj., 1936.
103.	Xylobates lophotrichus (Beri.), 1904
t. (0); f. (18);; m.(0); ml. (2); p. (1).
104.	Xylobates capucinus Beri., 1908
t. (26) ; f. (0); m.(0); ml. (0); p. (0).
Analizînd fauna mai sus citată din punctul de vedere al repartiției
speciilor și al abundenței numerice totale în indivizi pe biotop, se constată
că în luna iulie trunchiurile putrede și frunzarul de fag oferă condițiile cele
mai favorabile pentru populațiile de oribatide permițînd dezvoltarea atît
ca număr de specii, cît și ca număr de indivizi.
Mlaștina cu Eguisetum maximum este biotopul cel mai sărac în specii
și indivizi. Numeric, se remarcă doar o singură specie Quadroppia guadri-
carinata.
Tabelul nr. 1
Distribuția oribatidelor după biotop
	Biotop	Abundența	
		în specii	indivizi
1	Trunchi de copac în descompunere	66	2 028
2	Frunzar de fag	63	2 641
3	Mlișchi	30	723
4	Sol de mlaștină eutrofă cu Equisetum maximum	29	378
5	Poiană	37	825
Un aspect interesant se desprinde urmărind grupul de oribatide
Ptyctima în biotopii mai sus citați.
Se observă că acestea domină atît ca specii, cît și ca indivizi în
trunchiurile în descompunere, numărul lor reducîndu-se în ceilalți biotopi,.
o
412
MAGDA CĂLUGĂR
8
.9	'	ORIBATIDE DIN REGIUNEA DE IZVOARE A RIULUI BAHLUI	413
așa încît în poiană s-au găsit doar trei specii reprezentate prin 20 de
exemplare.
0 Se poate conchide că acest prim studiu al faunei de oribatide din
regiunea de izvoare a rîului Bahlui a reliefat nu numai faptul că grupul
Tabelul nr. 2
Aspectul cantitativ și calitativ al oribatidclor Ptyctima în biotopii studiați
	Biotop	Abundența	
		în specii	indivizi
1	Trunchi de copac în descompunere	14	513
2	Frunzar de fag	8	141
3	Mușchi	5	77
4	Sol de mlaștină eutrofă cu Equiselum maximum	4	23
5	Poiană	3	20
4.	Berlese A., 1896, Ordo Cryptostigmata (Oribatidae). Acari, Myriapoda et Scorpiones. Firenze.
5.	Cooremann j., 1951, Bull. Inst. Sci. Nat. Belg., 27, 42, 1 —15.
■6. Csiszar J., Jeleva M., 1962, Acta Zool. Hung., 273 — 301.
7.	Dalenius P., 1960, Oikos Kobenhavn, 11, 80 — 124.
8.	Dumitrescu M. și colab., 1967, Lucr. Inst. Speol. „E. Racoviță“, 6.
■9. Engelbrecht C. M.; 1972, Researches of the National Museum, 2, 9, 244 — 281.
10.	Feider Z., Vasiliu N., Călugăr Magdalena, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 1969, 21, 6,
407-419.
11.	Feider Z., Călugăr Magda, Vasiliu N:, 1972, „Ocrotirea naturii”, 16, 1, 5 — 12.
12.	— 1973, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 25, 1.
13.	Forsslund K. H., 1956, Entomol. Ts. Arg., 77, 2-4, 211-218.
14.	Forsslund K. H., Mărkel K., Entomol. Ts. Arg., 1963, 84, 3 — 4, 284 — 286.
15.	Hammer M., 1972, Pedologia, 12, 412—423.
16.	Kunst M., Acta societatis, Zool. Bohomoslovenicae.
17.	Mărkel K., 1964, Zool. Verhandelingen, 67.
18.	Schalk V., 1965, Fol. Ent. Hung.,18, 15, 281-290.
19.	Vasiliu N., 1973, St. și Corn. Muz. Șt. Nat. Bacău.
:20. Willmann C., 1931, Tierwelt Deutschlands, Jena, 22, 79 — 200.
Centrul de cercetări biologice
Iași, str. Karl Marx nr. 47
Primit în redacție la 26 martie 1973
■este bine reprezentat calitativ și cantitativ, dar și existența în această
zonă a unor elemente de pădure rare ca : Mesoplophora pulchra, Malacono-
thrus egregius, Nellacarus septentrionalis, ce își găsesc explicația în vechimea
pădurii de fag întîlnite aici.
(Avizat de prof. Z. Feider.)
CONTRIBUTION Ă L’ETUDE DES ORIBATIDES (Acari: Oribatei)
DE LA REGION DES SOURCES DE LA RIVIERE BAHLUI
RfiSUME
Dans ce travail on studie la faune des Oribatides des suivants biotopes
situds dans la rdgion des sources de la riviere Bahlui: 1. troncs d’arbres
pourris; 2. feuilles mortes de hâtre; 3. mousse; 4. sol de marais avec
Eguisetum maximum; 5. clairiere. On a determini 101 especes, parmi
lesquelles 11 sont nouvelles pour la faune de Roumanie.
L’auteur indique l’abondance de chaque espece sur le biotope, en
comparant Ies biotopes de ce point de vue.
BIBLIOGRAFIE
1.	Balogh J., 1943, Math. Kozl., 39, 202.
2.	— 1965, Acta. Zool. Acad. Scihung., 11, 1—2, 5 — 99.
3.	— 1972, The Oribatid genera of the World., Akad. Kiado, Budapesta.
RHINONYSSUS ALBERTI STRANDTMANN, 1956
PARAZIT DIN CAVITATEA NAZALĂ LA PODICEPS
GRISEIGENA
DE
Z. FEIDER și IULIA MIRONESCU
In this paper the authors describe a parasitic mite new for the Romanian fauna,
„ tound upon a new host.
Speciile genului Rhinonyssus Trouessart, 1894 parazitează în cavitatea
nazală a păsărilor din ordinele Charadriiformes, Anseriformes, Podicipedi-
formes și mai rar la păsările din familiile Alcidae și Rallidae din Eurasia,
America de Nord, Australia și Africa (1), (2), (3), (6),
în România sînt cunoscute pînă acum speciile : Rhinonyssus rhi-
nolethrum Trouessart, 1895 pe Anser anser (4) și Rhinonyssus podicipedus
Feider et Mironescu, 1972 (5). Cităm pentru prima dată în România
specia Rhinonyssus alberti Strandtmann, 1956 (6), parazită pe Podiceps
griseigena, găsită la 28. XI. 1968, la Sf. Gheorghe (Tulcea). De pe o singură
gazdă au fost colectate opt exemplare parazite, din care șase femele și
doi masculi.
în descrierea speciei, față de descrierea inițială a lui Ștrand t-
m a n n, se vor aduce completări mai ales privind structura gnatozomei,
a picioarelor și se va descrie pentru prima dată butonul senzitiv al tarselor I.
Femela. Idiozoma, de 624 — 922 p lungime și 500 — 589 p lățime, are
lungimea mai mare și lățimea mai mică în comparație cu exemplarele tip.
Scutul notopodal, lung de 326—425 p și lat de 326 — 425 p, este
reticulat, cu ochiuri poligonale, în interiorul cărora se observă striații
paralele și poartă șase perechi de peri. Aceeași reticulație se observă și pe
scuturile accesorii.
Stigmele au o deschidere lipsită de peritremă. Restul feței dorsale
este prevăzut cu striații dar este lipsit de peri (fig. 1).
ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 415-420 BUCUREȘTI 1973
416
Z. FEIDER și IULIA MIRONESCU
2:
Fața ventrală, lipsită de scutul sternal, prezintă peri sternali, bine
dezvoltați, a căror vîrf se continuă în formă de bici. Scutul genital, lung
de 198 p și lat de 33p, ește mai îngust decît la exemplarele lui S t r a n d t-
m a n n , prezintă o reticulație cu ochiuri longitudinal alungite, dar este
lipsit de peri. Scutul anal, lung de 62 —98 p și lat de 62—80 p, ovalar,.
are o singură pereche de peri fixați în urma orificiului anal și este lipsit de
cribrum. între scutul genital și scutul anal tegumentul este acoperit de
un număr de 13—14 perechi de peri scurți, lăți, cu vîrful tocit (fig. 2).
Gnatozoma, lungă de 123 p și lată de 118 p, este lipsită de peri
hipostomali (fig. 3). Chelicerile, lungi de 120 — 180 p și late de 29 —32 p,
au degetul mobil lung de 29 p, divizat în trei fîșii, iar degetul fix simplu
și ascuțit (fig. 4). Palpii sînt scurți și au formula perilor : femur, 0 ; genual,.
1; tibia, 2 ; tars, 8.
La Rhinonyssus rhinolethrum și Rhinonyssus podicipedus numărul
perilor de pe genualul palpului este mai mare. La exemplarele lui S t r a n d t-
m a n n perii palpului, deși tot așa de scurți, sînt ceva mai groși decît
la exemplarele noastre.
Picioarele au coxele mai late decît lungi și prevăzute cu peri terminați
cu un vîrf în formă de bici (fig. 2). Butonul senzitiv al tarsului I este format
din patru peri centrali, ascuțiți, din care doi mai lungi, flancați de trei peri
laterali interni și trei peri laterali externi (fig. 5).
Masculul. Dimensiunile idiozomei sînt: lungimea 660p și lățimea
446 p. Lățimea exemplarelor tip este mai mare, probabil din cauză că
erau mai bine hrănite. Scutul notopodal, ceva mai îngust decît la femelă
are aceeași reticulație.
Partea ventrală are perii sternali dispuși ca la femelă. înaintea primei-
perechi de peri sternali se observă orificiul genital, mai lat decît lung
(fig. 6). Scutul anal, lung de 72 p și lat de 65 p, are aceleași caractere ca la
femelă (fig. 7). înaintea scutului anal se găsesc 13—14 perechi de peri,
de cîte 15 p, cu aceeași formă ca la femelă.
Gnatozoma, lungă de 145 p și lată de 127 p, este mai dezvoltată ca la
femelă. Chelicerile au degetul mobil de 32 p, divizat în trei fîșii, mai alungite
ca la femelă, degetul fix este ascuțit (fig. 8).
Coxele sînt asemănătoare cu ale femelei. Picioarele au perii de aceeași
formă ca la femelă. Butonul senzitiv are perii mai concentrați decît la
femelă (fig. 9).
Menționăm că tot pe Podiceps griseigena, dar la 20.XI.1968, tot
la Sf. Gheorghe, am găsit și specia Rhinonyssus podicipedus.
Lecotipi, la autori.
(Avizat de prof. Z. Feider.)
RHINONYSSUS ALBERTI STRANDTMANN, 1956, PĂRĂSITE
DANS LA CAVITE NASALE DE PODICEPS GRISEIGENA
•	RlSSUMfi
Les auteurs mentionnent pour la premiere fois en Roumanie la
prdsence de l’espece Rhinonyssus alberti Strandtmann, 1956, părăsite
sur un nouvel hote, Podiceps griseigena, collectee le 28.XI.1968, ă Sf.
Gheorghe (Tulcea). On decrit pour la premiere fois le bonton sensitif.
Fig. 1. — Femela, vedere dorsală.	Fig. 2 - Femela, vedere ventrală,
Femela, gnatozoma.	Fig. 4. —Femela, chelicere.	Fig. 5. — Femela, butonul senzitiv.
2 — c. 3186
Fig. 6. Mascul, vedere ventrală.	Fig. 8. — Mascul, chelicera.
Fig. 7. — Mascul, scut anal.	Fig. 9 — Mascul, tarsul piciorului I cu butonul senzitiv.
419
420
Z. FEIDER și IULIA MI'RONESCU
BIBLIOGRAFIE
1.	Domrow R., 1966, Acarologia, 7, 3, 430 — 460.
2.	Fain A., 1953, Rev. Zool. Bot. Afr., 48. 1-2, 35-41.
3.	Fain A., Johnston D. E., 1966, Bull. Soc. Roy. Zool. d’Anvers, 38, 25 — 41.
4.	Feider Z., Mironescu Iulia, 1971, An. Univ. „Al. I. Cuza” (Iași), 17, 1, 81 — 92.
5.	- 1972, 18, 2, 317-330.
6.	Strandtmann R. W., 1956, Ent. Soc. Washington, 58, 3, 129 — 142.
Universitatea „Al. I. Cuza”
Laboratorul de zoologie
Iași, Calea 23 August nr. 20 A
Primit în redacție la 9 martie 1973
SPECII SILVICOLE DE CICADINE (ROM. AUCHEN.)
DIN ZONA MONTANĂ
DE
MARGARETA CANTOREANU
The work comprises results of studies performed in the mountain zone of the
Bucegi and Gîrbova massifs, in the 1961 — 1970 period. Aftei' a brief presentation
of local environment factors (climate conditions, vegetation structure, etc.) the
species of identified arboricolous Cicadidae are indicated, viz. 67, belonging to
7 families. Observations were made on their way of feeding, trophic affinities,
intra- and interspecific relations as well as on animal-host plant relatlons. The
succession of species during a year as well as during a longer period were followed
up, prevailing species were established, etc. The direct action of insects on hoșt-
plants by the feeding process and egg hatching was analysed.
Cercetările îndelungate efectuate asupra cicadinelor (Homoptera
Auchenorrhyncha) din zona montană ne-au permis cunoașterea mai
aprofundată a particularităților biologice ale speciilor și a preferințelor
lor față de mediul înconjurător (biotic și abiotic). Reacția animalelor față
de mediul biotic se manifestă în principal prin regimul alimentar. în mod
natural, insectele prezintă afinități trofice, unele specii trăind pe arbori,
altele pe arbuști, iar cele mai multe pe vegetație ierboasă.
Pornind de la faptul că în general literatura de specialitate cuprinde
doar puține date privind biologia cicadinelor, ne-am propus printre altele,
cunoașterea speciilor tipic arboricole, a modului lor de viață, de hrănire,
de reproducere, a relațiilor animal-plantă-gazdă, a raporturilor intra- și
interspecifice etc.
în lucrarea de față prezentăm unele date legate tocmai de aceste
aspecte ecologice. Cercetările au fost realizate îndeosebi în zona montană
cuprinsă între Valea Prahovei și platoul Munților Bucegi și Gîrbova, în
perioada anilor 1960—1970. Aici am avut posibilitatea de a îmbina activi-
ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NB. 5 P. 421- 426 BUCUREȘTI 197&
422
MARGARETA CANTOKEANU
3
SPECII SILVICOLE DE CICADINE DIN ZONA MONTANA
423
tatea de laborator cu investigațiile directe asupra viețuitoarelor în mediul
lor natural.
în regiunea sus-menționată, vegetația arborescentă ocupă un loc
important, întinzîndu-se din valea rîului Prahova pînă către golurile alpine
ale munților. Aici deosebim o limită a pădurii propriu-zise, cu însușiri
bine conturate și o limită a arborilor care înaintează sub formă de pilcuri
izolate, în condiții de mediu deosebite față de arborii pădurii. Aceste limite
sînt determinate de condițiile climatice specifice zonelor muntoase ca :
—	temperaturi scăzute, cu oscilații mici;
—	umiditatea relativ mare a aerului;
—	precipitațiile atmosferice bogate, cu variații însemnate de la un an
la altul;
—	curenții de aer puternici, datorită văilor formate de apele care
coboară din munți.
Atît factorii climatici, cît și relieful accidentat influențează mult
limitele zonei de vegetație arborescentă. La acestea se adaugă și acțiunea
directă a omului care în mod artificial a determinat modificări în aspectul
pădurii.
în mare, vegetația arborescentă a zonei montane se compune din
următoarele specii: Abies alba Mill., Picea abies (L.), Karsten, Larix
decidua Mill., Pinus cembra L., Pinus mugo Turra., Pinus silvestris L.,
Carpinus betulus L., Betula pubescens Ehrh., Corylus avellana L., Alnus
incana (L.) Monch., Alnus viridis (Chaix) D. 0., Alnus glutinosa (L.)
Gaertn., Fagus sylvatica L., Fraxinus excelsior K., Salix caprea L., Ulmus
scabraMill., Sorbus aucuparia L., Crataegus monogyna Jacq., Acer platano-
ides L., Acer pseudo-platanus L. ș. a. (menționăm că am citat aici numai
speciile observate de noi). La acestea se adaugă arborii cultivați din locali-
tățile de pe Valea Prahovei (Quercus sp., Tilia sp. și Kobinia sp.), cît și
diverșii pomi fructiferi.
Plantele sînt dispuse în asociații care diferă la rîndul lor în funcție
de altitudine, înclinația și expoziția terenului, de acțiunea directă a unor
factori climatici etc. De exemplu, molidul și laricele în anumite zone urcă
pînă în platoul alpin, în grupuri izolate sau ca exemplare unice, cu aspect
modificat, ca rezultat al condițiilor de mediu locale.
în cercetarea speciilor de arbori-gazdă pentru cicadine, am avut în
vedere ca acestea să fie alese din locuri cît mai diferite. Am colectat ma-
terialul cu ajutorul fileului anume adaptat, cît și cu ajutorul exhaustorului
(de pe ramurile bazale).
Am eșalonat observațiile din primăvară pînă toamna tîrziu, pentru
,a stabili succesiunea speciilor. în felul acesta am identificat un număr
de 65 de specii de cicadine arboricole pe care le enumerăm în continuare.
Fam. TETTIGOMETRIDAE Germ.
1.	Tettigometra virescens (Pnz., 1799).
2.	T. obliqua Pnz., 1799.
3.	T. sulphurea M. E., 1855.
4.	T. griseola Fieb., 1865.
Fam. C I X I I D A E Spin.
5.	Oliarus melanochaetus Fieb., 1876.
6.	O. panzeri P. Low, 1799.
7.	Myndus musivus (Germ., 1825).
8.	Cixius nervosus (L., 1758).
9.	C. simplex (H. S., 1835).
10.	C. cunicularius (L., 1767).
Fam. I S S I D A E Spin.
11.	Alycterodus immaculatus (F., 1794).
12.	Issus coleoptratus (Geoffr., 1762).
13.	I. muscaeformis (Schrk., 1781).
Fam. C I C A D I I) A E Latr.
14. Cicadetta montana (Scop., 1772).
Fam. C E R C O P I D A E Leacli.
15.	Apltrophora alni (Fall., 1805).
16.	A. salicina (Goeze, 1778).
17.	A. forneri Hpt., 1919.
Fam. M E M B R A C I D A E Germ.
18.	Centrat us cornutus (L., 1758).
19.	Ceresa bubalas F., 1794.
Fam. I A S S I I) A E Stal
20.	Errhomenellus brachypterus (Fieb., 1866).
21.	Macropsis fuscula (Zett., 1840).
22.	AI. Marginata (H. S., 1836).
23.	M. notata (Prhsk., 1923).
24.	AI. cerea (Germ., 1834).
25.	AI. virescens (F., 1803).
26.	Oncopsis flavicollis (L., 1758).
27.	O. alni (Schrk., 1801).
28.	O. tristis (Zett., 1828).
29.	Idiocerus fulgidus (F., 1794).
30.	I. ustulatus (M. E., 1855).
31.	I. stigmaticalis Lew., 1834.
32.	Rhytidodus decimusquartus (Schrk., 1776).
424
MAiRIGARETA CANTOREANU
4
5
SPECII SIEVTCOLE DE CICADINE DIN ZONA MONTANA
425
33.	Alebra albostriella (Fall., 1826).
34.	A. wahlbergi (Boh., 1845).
35.	Kybos smaragdula (Fall., 1806).
36.	K. virgator Rib., 1933.
37.	K. rufescens Mei., 1896.
38.	Eupteroidia stellulata (Burm., 1841).
39.	Wagneripterix germari (Zett., 1839).
40.	Ossiannilssonola callosa (Then., 1886).
41.	Fagocyba cruenta (H. S., 1839).
42.	F. douglasi (Edw., 1878).
43.	Typhlocyba quercus (F., 1777).
44.	Fdwardsiana rosae (L., 1758).
45.	E. kemneri Oss., 1942.
46.	E. alnicola Edw., 1924.
47.	E. geometrica (Schrk., 1801).
48.	E. diversa Edw., 1914.
49.	E. candidula Kbm., 1868.
50.	E. fratercula Edw., 1908.
51.	E. bifasciata (Boh., 1852).
52.	Linnavuoriana sexpunctata (Fall., 1826).
53.	Ribautiana ulmi (L., 1858).
54.	E. scalaris Rib., 1931.
55.	Alnetoidia alneti (Dahlb., 1850).
56.	Arboridia ribauti Oss., 1937.
57.	Allygus mixtus (F., 1794).
58.	Speudotettix subfusculus (Fall., 1806).
59.	Perotettix pictus (Leth., 1880).
60.	Pithyotettix abietinus (Fall., 1806).
61.	Hesium bigutattum (Fall., 1806).
62.	Thamnotettix confinis (Zett., 1839).
63.	Idiodonus cruentatus (Pnz., 1799).
64.	Lamprotettix octopunctatus (Schrk., 1796).
65.	Sagatus punctifrons (Fall., 1826).	'	'*
Dintre aceste specii, cele mai multe sînt polifage. De exemplu :
Cixius simplex (H. 8.), Cicadetta montana' (Scop.), Centrotus cornatus
(L.), Ceresa bubalus F., Oncopsis flavicollis (L.), Idiocerus stigmaticalis
Lew., Rhytidodus decimusquartus (Schrk.), Alebra albostriella (Fall.),
Alebra wahlbergi (Boh.), Etipteroidia stellulata (Burm.), Fagocyba cruenta
(H. S.), Typhlocyba quercus (F.), Edwardsiana fratercula Edw., Arboridia
ribauti Oss., Allygus mixtus (F.), Speudotettix, subfusculus (Fall.). Alte
cicadine se hrănesc pe grupe de plante apropiate. De exemplu : Perotettix
pictus (Leth.), Pithyotettix abietimis (Fall.), Lamprotettix octopunctatus
(Schrk.) ș. a. care trăiesc pe mai multe specii de conifere. Am constatat de
asemenea că speciile Aphrophora salicina (Goeze), Macropsis marginata
(H. S.), Macropsis notata (Prhsk.), Oncopsis alni (Schrk.), Kybos smaragdula
(Fall.), K. virgator Rib., Alnetoidia alneti (Dahlb.) se dezvoltă numai pe
speciile sau specia aceluiași gen de plantă.
Insectele cicadine, în exclusivitate fitofage, manifestă preferințe în
alegerea organului vegetal de unde își scot hrana : vîrful ramurilor tinere,
pețiolul sau limbul frunzei, nervurile acesteia. Precizăm că niciodată nu
am observat o insectă din acest grup hrănindu-se pe organele florale.
Din constatările noastre am dedus că plantele-gazdă preferate din
.zona montană sînt aninul, salcia și fagul. Astfel, pe Alnus incana (L.)
Monch. am identificat în decursul anilor 9 specii de Homoptera Au-
chenbrrhynchă; pe Salix sp. am observat 11 specii, iar pe Fagus
sylvatica L. am găsit un număr de 8 specii. Am remarcat că nu toate aceste
specii coabitează pe una și ace'eași plantă. în general, în aceeași perioadă
de timp, am găsit cel mult 3 sau 4 specii de insecte pe aceeași plantă-gazdă,
dintre care doar una abundentă.
în cercetările efectuate am urmărit succesiunea speciilor în cadrul
aceluiași an, cît și în decursul unei perioade mai lungi. Am constatat că
la sfîrșitul primăverii domină speciile familiei Cercopidae Leach. și cîteva
specii din familia lassidae Stal., Oncopsis alni (Schrk.), Alnetoidia alneti
(Dahlb.), Edwardsiana alnicola Edw. ș. a. în lunile iunie, iulie și august,
majoritatea speciilor de cicadine arboricole prezintă maximum de dezvoltare
numerică, pentru ca, tîrziu în toamnă, să mai trăiască sporadic indivizi
ai speciilor din genurile Idiocerus, Speudotettix, Lamprotettix ș. a.
în funcție de particularitățile biologice ale speciilor, cît și de modifi-
cările factorilor de mediu (temperatură, umiditate, precipitații), am observat
deosebiri importante în componența comunităților de cicadine din cadrai
aceluiași biotop. în anumiți ani, unele specii arboricole au apărut ca eudo-
minante (peste' 30% abundență). Cităm ca exemplu pe Aphrophora alni
(Fall.) în 1963, Fagocyba cruenta (H .8.) în 1965, Alnetoidia alneti (Dahlb.)
în anii 1966 și 1969, Ceresa bubalus F. și Oncopsis alni (Schrk.) în 1967,
Alebra ivahlbergi (Boh.) în 1968 și 1970. De remarcat că speciile Ceresa
bubalus F. și Alebra wahlbergi (Boh.) au apărut în alți ani subsporadic
(sub 1% abundență), sau au lipsit din biotopi. De asemenea am constatat
diferențe mari în abundența și dominanța cicadinelor de pe aceeași plantă-
gazdă, dar aflate în puncte diverse ale zonei cercetate. Aceasta se explică
prin influența exercitată de factorii de mediu locali.
Avînd în vedere că în general cicadinele acționează asupra plantelor-
gazdă prin procesul de hrănire și de depunere a pontei, se impune cu-
noașterea biologiei fiecărei specii în parte în cadrul condițiilor naturale
de mediu pentru a se stabili dacă și în ce măsură aceste specii sînt implicate
în efectele de dăunare produse la plante. Personal am constatat acțiunea
negativă exercitată de o serie de specii ca : Alnetoidia alneti (Dahlb.) la
Alnus incana (L.) Monch. la care peste 30 % din totalul frunzelor prezentau
stigmonose, ajungînd să se usuce chiar de la începutul verii; Ceresa bubalus
F. a produs uscarea ramurilor de 1—3 ani la merii din cîteva grădini,
datorită depunerii pontei (constatare făcută în localitatea Comarnic).
Speciile genului Macropsis au determinat uscarea mlădițelor de Salix
atît prin depunerea pontei, cît și prin hrănire. Menționăm totodată că
unele specii cunoscute ca vectori ai unor agenți patogeni la plante nu au
avut o influență negativă vizibilă datorită abundenței lor scăzute [Kybos
smaragdula (Fall.), Fagocyba cruenta (H. 8.)).
Privite sub aspectul distribuției altitudinale, speciile silvicole de
cicadine scad în abundență pe măsură ce arborii înaintează către platoul
alpin. Aceasta se explică prin preferința lor față de condițiile climatice.
426
MAIRGAIRETA CANTOHEANU
6
După cum reiese din datele prezentate succint în această lucrare,
fauna de cicadine șilvicole din zona montană este bogată și variată. Majo-
ritatea speciilor prezintă o slabă dezvoltare numerică ca rezultat al corela-
ției dintre animal și factorii de mediu înconjurător. Prin modul lor de viață,
speciile nu dăunează plantelor arborescente decît în cazuri cu totul izolate.
Observațiile directe efectuate în natură ne-au condus la cunoașterea unor
aspecte noi privind biologia speciilor.
(Avizat de prof. Gr. Eliescu.)
ZIKADENARTEN {HOM. AUCHEN.) AUS DEN BERGWĂLDERN
ZUSAMMENFASSUNG
Vorliegende Arbeit umfasst die Ergebnisse der vom Autor in den
Jahren 1961—1970 im Bucegi und Gîrbova-Massiv durchgefuhrten
Untersuchungen. Nach einer kurzen Beschreibung der lokalen Umwelt-
faktoren (Klima, Vegetationstruktur, usw.), werden die auf Băumen
gefundenen 65 Zikadenarten, welche 7 Familien zugehbren, aufgezălt.
Es wurden Beobachtungen, die Ernăhrungsweise, trofische Affinităten,
intra- und interspezifische Beziehungen und das Verhăltnis Zikade-Wirt-
pflanze betreffen, vorgenommen. Die im Laufe eines oder mehrerer Jahre
sich ablbsenden Arten wurden aufgezeichnet und die dominanten Arten
festgelegt. Der direkte, durch Eiablage und Ernăhrunsweise ausgeiibte
Einfluss der Zikaden auf ihre Wirtpflanze wurde ebenfalls analysiert.
BRACONIDE PARAZITE LA DĂUNĂTORII STUFULUI
DIN DELTA DUNĂRII
DE
MATILDA LĂCĂTUȘU și TRAIAN ROMAN
The authors present some new and unknown biological aspects including also
some new faunistic and zoogeographical contributions to the Romanian fauna
with reference to seven species of Braconidae.
These seven species are : Bracon fulvipes Nees, Bracon erythrostictus Marsh.,
Baryproctus hungaricus Szepl., Heterospilus testaceus Tel., Apanteles ferrugineus
Marsh., Meteorus unicolor Wesm., Alloea contracta Hal.
They are living in parasitism on the most important detrimental insects to common
reed from the Danube Delta.
BIBLIOGRAFIE
1.	Beldie Al., 1967, Flora și vegetația munților Bucegi, Edit. Academiei, București.
2.	Cantoreanu Margareta, 1958, An. Univ. „C. I. Parhon”, Ser. șt. nat., 18, 95 — 104.
3.	—	1960, An. Univ. ,,C. I. Parhon”, Ser. șt. nat., 24, 135 — 147.
4.	Chauvin R., 1965, Ann. biol., 4, 11 — 12, 585—625.
5.	Dlabola J., 1954, Fauna CSR, svazek 1. Krisi-Homoptera. CSAV, Praha.
6.	Odum E. P., 1966, Ecology. Hoit Reinhart, Winston New York.
7.	Ribaut H., 1936, Homoptires Auchenorhynques I. (Typhlocybidae). Faune de France. Paris, 31.
8.	— 1952, Homopteres Auchenorhynques. Ii. (Jassidae). Faune de France. Paris, 57.
Stațiunea de cercetări zoologice
Sinaia, str. Cumpătul nr. 3
Primit în redacție la 9 martie 1973
Dintre entomofagii care contribuie la limitarea pe cale naturală a
insectelor dăunătoare stufului din Delta Dunării, un rol deosebit de impor-
tant îl au și himenopterele braconide. Cercetările au fost efectuate în zona
grindurilor Șontea, Carasuhat, Roșu, Roșuleț și Lopatna în perioada anilor
1968—1970. Prin faptul că în acești biotopi nu s-au aplicat tratamente
chimice, aportul braconidelor alături de alți entomofagi explică evoluția
insectelor dăunătoare în ecosistemul stuficol, asigurînd astfel un echilibru
biocenotic.
în această lucrare prezentăm unele aspecte bioecologice necunoscute
pînă în prezent, care includ și unele referiri faunistice și zoogeografice
noi pentru fauna României, asupra unor specii de braconide.
I
Subfamilia BRA.CONINAE
Bracon fulvipes Nees. Am obținut numeroase exemplare din larve
de Phragmataecia castanea L. {Lepidoptera- Cossidae), specii care produc
ST. ȘI ERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 427-435 BUCUREȘTI 1973
428
MATILDA LĂCĂTUȘ U șl TRAIAN ROMAN
2
3 BR/ACONIDE PARAZITE LA DĂUNĂTORII STUFULUI DIN DELTA DUNĂRII 429
•daune stufului din biotopii de plaur plutitor și plaur colmatat. Adulții
zboară în locuri însorite, calde, pe diferite plante spontane sau se întîlnesc
agățați de tulpina stufului. Ei se recunosc ușor după coloritul lor galben
cu desene maronii, iar femelele prin tariera lungă cît abdomenul, zimțată,
de care se ajută la perforarea tulpinii de stuf (fig. 1).
Dintr-o singură larvă de Phragmataecia castanea L. au eclozat 11—17
larve de Bracon fulvipes Nees. Acestea construiesc coconi alungiți de
culoare castanie așezați în lungul internodului (fig. 2), din care eclozează
eșalonat adulții, în cursul lunilor aprilie-iunie. Parazitul este frecvent în
zonele de atac ale larvelor de Phragmataecia castaneah. și se remarcă prin
abundența indivizilor.
Fig. 1.— Bracon fulvipes Nees 9> aspect general (original).
Vig. 2. — Coconi de Bracon fulvipes Nees în interiorul tulpinii de stuf (original).
Din punct de vedere zoogeografic, Bracon fulvipes Nees este o specie
palearctică, avînd o răspîndire mai mare în sudul țării noastre.
Bracon erythrostictus Marsh. Obținut în laborator din larve de Chilo
phragmitellus, Hbn. ^Lepidoptera-Pyralididae~) dăunătoare stuf ariilor de pe
terenurile inundate situate în amonte de Delta Dunării. Parazitul are
corpul roșu cu pete negre și cu tariera puternică (fig. 3). Femela introduce
tariera în tulpina de stuf, deasupra internodiilor, acolo unde se găsesc
larvele de Chilo phragmitellus Hbn.
Coconii în care nimfează acest parazit sînt albi, mătăsoși, așezați
din loc în loc, mai ales în internodiile din treimea inferioară a tulpinei
de stuf (fig. 4).
Densitatea coconilor în interiorul tulpinii arată clar că procentul
de parazitare al acestei specii este destul de mare, ceea ce ne dovedește
și faptul că, în tulpinile observate de noi, n-am găsit nici o larvă-gazdă,
ci numai resturile acestora.
Fig. 3. — Bracon erythrostictus Marsh. $, aspect general (original).
Fig. 4. — Coconi de Bracon erythrostictus Marsh, (original).
în natură este întîlnită pe diferite labiate, boraginacee, umbelifere,
pe tulpini și frunze de stuf. Frecvența și abundența acestei specii sînt
accentuate, în funcție de răspîndirea gazdei. '
Zoogeografic, Bracon erythrostictus Marsh, aparține complexului
faunistic ponto-caspic; în țara noastră o semnalării pentru a doua oară;
prima fiind făcută de Szilady la Bocșa montană-
Baryproctus hungaricus Szepl. Am obținut numai un și o 9 din larve
de Chilo phragmitellus Hbn. Specia se caracterizează prin coloritul roșu
intens cu pete negre, prin tariera foarte puternică cu valvele late și mai ales,
prin marea dezvoltare a ultimului articol tarsal, înarmat cu gheare dințate
430
MATILDA LĂCĂTUȘU șl TRAIAN ROMAN
4
5
BRACONIDE PARAZITE LA DĂUNĂTORII STUFULUI DIN DELTA DUNĂRII
431
(fig. 5). Probabil că parazitul se agață puternic cu ghearele tarsului de
tulpinile de stuf expuse mai mult curenților.
Zoogeografic, este o specie central-europeană al cărei areal se întinde
spre sud pînă în Caucaz. în fauna României o semnalăm pentru prima oară.
Heterospilus testaceus Telenga. Obținut din larve de Chilo phragmitellus
Hbn. din biotopii unde atacă acest lepidopter.
Corpul este în întregime galben deschis, cu tariera lungă cît abdo-
menul și colorată în maroniu (fig. 6). Larvele parazitului construiesc coconi
Fig. 5. — Baryproclus hungaricus Szepl. $, aspect general (original).
Fig. 6. — Heterospilus testaceus Telenga $, aspect general (original).
Fig. 7. — Coconi de Heterospilus testaceus Tel. (original).
mici, alungiți, albi, situați în tot lungul internodiilor în grupe de 4—6
(fig. 7). Și acest parazit se remarcă prin abundența indivizilor.
Din punct de vedere zoogeografic, specia aparține complexului
ponto-caspic al cărei areal ajunge pînă în Turkmenia. în fauna României
o semnalăm pentru prima oară.
Subfamilia MICROGASTERINAE
Apantelesjerrugineus Marsh. Foarte frecventă în zonele de stuf unde
se manifestă atacurile de Chilo phragmitellus Hbn. și de Phragmataecia
castanea L.
în creșterile de laborator am obținut-o din larve de Chilo phragmitel-
lus Hbn. Parazitul are culoarea galbenă, colorit mai rar întîlnit în grupul
microgasterinelor, care de obicei au corpul negru. Larvele țes coconi de
culoare albă, imaculată, așezați în grupe pe tot traiectul internodiilor.
Grupele de coconi au o învelitoare pîsloasă comună, în fiecare găsin-
du-se cîte 10, 15, 30 de coconi (fig. 8). Adulții eclozează în cursul lunilor
mai, iunie și iulie. Ei se găsesc în natură pe diferite plante spontane, mai
ales pe umbeliferele dintre stuf.
După Bracon erythrostictus Marsh.,' specia Apanteles ferrugineus
Marsh, este cea mai răspîndită în biotopii stuficoli.
Din punct de vedere al răspîndirii zoogeografice, această specie
este central-europeană; în fauna țării noastre o semnalăm pentru prima
oară.
Subfamilia METEORINAE
Meteorus unicolor Wesmal. în laborator am obținut un $ la 14 iunie
din creșteri de Archnarnara geminipunctata Haw., un lepidopter noctuid
care produce daune stufului din zonele inundate. Parazitul are corpul
în întregime colorat în galben, cu excepția primului segment abdominal
care este maroniu (fig. 9).
Ca răspîndire geografică aparține complexului faunistic central
european. în fauna României o semnalăm a doua oară, prima semnalare
fiind făcută de Mocsary la Mehadia.
432
mACONLDE PARAZITE LA DĂUNĂTORII STUFULUI DIN DELTA DUNĂRII 433:
Fig. 8. — Coconi de Apanteles ferrugineus
Marsh, (original).
Subfamilia ALYSIINAE
AUoea contracta Haliday. Parazitează pupariile dipterului Agromisa
nigripes Meig. din care am obținut în laborator uh și trei ȘȘ, în luna mai.
Adulții au corpul scurt și gros, cu ultimul articol tarsal dezvoltat, iar
tariera foarte scurtă (fig. 10). Conformația tarierei este corelată cu modul
în care depune oul în gazdă, pupariile avînd o localizare superficială sub
epiderma superioară a frunzelor de stuf. Ceea ce o distinge de celelalte
Fig. 10. — AUoea contracta Hal. Q, aspect general (original).
specii este mărimea enormă a mandibulelor, înarmate cu patru dinți cu
care taie peretele pupariilor, în vederea eclozării.
Ca răspîndire geografică este o specie europeană; în fauna României
o cităm ca nouă.
Fig. 9. — Meteorus unicelor Wesm.
(J, aspect general (original).
CONCLUZII
în biotopii stuficoli din terenurile inundate din zona situată în
amonte de Delta Dunării unde sînt prezente larvele de Chilo phragmitellus
Hbn., acțiunea acestora este frînată de Bracon erythrostictus Marsh, și de
Apanteles ferrugineus Marsh., caracterizate prin frecvența și abundența
434
MATTLDA LĂCĂTUȘII șl TRAIAN ROMAN
8
indivizilor. La acestea se adaugă, în procente mai mici, Heterospilus testa-
ceus Telenga și Baryproctus hungaricus Szepl.
în zonele de stuf de pe plaur plutitor și colmatat unde atacă larvele
de Phragmataecia castanea L., Bracon fulvipes Nees se remarcă prin abun-
dența indivizilor. Celelalte specii Meteorus unicolor Wesmael și Alloea
contracta Haliday se găsesc sporadic.
Larvele acestor paraziți construiesc coconi în interiorul tulpinii
de stuf de-a lungul internodiilor. Ei au mărimi, culori și mod de grupare
specific, dar în același timp reprezintă și caractere biologice care indică
unele aspecte din viața larvei și nimfei și asupra procentului de parazitare.
Biologia acestor specii de braconide o facem cunoscută pentru prima
oară în literatură prin precizarea gazdelor în care.se dezvoltă. Astfel în
larve de Phragmataecia castanea L. parazitează Bracon fulvines L., în cele
•de Chilo phragmitellus Hbn. se dezvoltă Bracon erythrostictus Marsh.,
Apanteles ferrugineus Marsh., Baryproctus hungaricus Szepl., Heterospilus
testaceus Telenga, în cele de Archnarnara geminipunctata Haw., Meteorus
unicolor Wesmael, iar în pupariile de Agromisa nigripes Meig. parazitul
Alloea contracta Haliday.
Caracterele morfologice reprezentate prin mărimea ultimului articol
tarsal la Baryproctus hungaricus Szepl. și la Alloea contracta Haliday,
explică comportamentul adulților care stau agățați puternic de tulpinile
de stuf expuse mai mult curenților în momentul cîndparazitează larvele.
Lungimea tarierei și ornamentația valvelor 1 sînt caractere adap-
tative utile în perforarea tulpinii de stuf și pătrunderea în profunzime pînă
la locul unde se găsește gazda. Excepție face Alloea contracta Haliday care
are o tariera extrem de scurtă corelată cu parazitismul ei superficial în
pupele de agromizide, localizate pe frunzele de stuf.
Coloritul în nuanțe de galben și roșu al corpului adulților reflectă
viața lor, iubitori de locuri deschise, calde, însorite și mai uscate, condiții
climatice specifice Deltei Dunării.
Analiza zoogeografică arată îmbinarea elementelor ponto-caspice
Bracon erythrostictus Marsh., Heterospilus testaceus Tel., Baryproctus hun-
garicus Szepl.; central europene, Apanteles ferrugineus Marsh., Meteorus
unicolor Wesmael; europene, Alloea contracta Haliday și palearctice,
Bracon fulvipes Nees, explicată prin poziția Deltei Dunării ca zonă de
întretăiere a diferitelor elemente faunistice.
Pentru fauna Eomâniei speciile Baryproctus hungaricus Szepl.,
Heterospilus Tel., Meteorus unicolor Wesm., Apanteles femigineus Marsh, și
Alloea contracta Hal. sînt semnalate pentru prima oară.
Prin acțiunea desfășurată de braconide alături și de alți entomofagi
este menținut echilibrul biocenotic în acest ecosistem, neexistînd o supra-
populație de insecte dăunătoare.
(Avizat de prof. R. Codreanu.)
BRACONIDE PARAZITE LA DĂUNĂTORII STUFULUI DIN DELTA DUNĂRII 435
BEACONIDES PAEASITES DES INSECTES NUISIBLES
AU EOSEAU DU DELTA DU DANUBE
RIÎSUMfi
♦
L’action des larves de Chilo phragmitellus Hbn., prdsente dans Ies
biotopes de Phragmites communis dans la zone d’amont du Delta du Danu-
be, est empechde par Bracon erythrostictus Marsh, et Apanteles ferrugineus
Marsh, qui se caracterisent par la frequencc et l’abondance des individus,
ainsi quepar Heterospilus testaceus Telenga et Baryproctus hungaricus Szepl.
Dans Ies regions de roșeau d’une île flottante ou colmatăe ou il attaque
Ies larves de Phragmataecia castanea L., Bracon fulvipes Nees se caracte-
rise par le grand nombre des individus.
Les autres especes, Meteorus unicolor Wesmael et Alloea contracta
Haliday se recontrent sporadiquement.
Nous faisons connue, pour la premiere fois dans la litt6rature, la
biologie de ces especes de Branconides, en prâsentant les hotes sur lesquels
elles se ddveloppent.
Ainsi, dans les larves de Phragmataecia castanea L. on recontre le
părăsite Bracon fulvipes L., dans celles de Chilo phragmitellus Hbn. se
d^veloppe Bracon erythrostictus Marsh., Apanteles ferrugineus Marsh., Bary-
proctus hungaricus Szepl., Heterospilus testaceus Tel., dans cells PAchnar-
nara geminipunctataHâw. on trouve Meteorus unicolor Wesm., et dans les
nymphes PAgromisa nigripes, le părăsite Alloea contracta Hal.
L’analyse zoogdographique iovele la corrMation entre les M^ments
ponto-caspiques Bracon erythrostictus Marsh., Heterospilus testaceus Tel.,
Baryproctus hungaricus Szepl., les âl^ments centraux europăenes Apanteles
ferrugineusMarsh., Meteorus unicolor Wesm., les Mdments europ^ens Alloea
contracta Hal. et ceux paleartiques Bracon fulvipes L. qui s’explique par la
position du Delta du Danube, situă dans une zone d’intersection de diffA
rents ălăments fauniques.
BIBLIOGRAFIE
1.	Lăcătușu M., 1968, Trav. Mus. His. Nat. „Gr. Antipa” 9.
2.	- 1972, Trav. Mus. Nat. „Gr. Antipa”, 12.
3.	Nixon G. E. J., 1965, Bull. British Mus. (Natural History) Suppl. 2.
4.	Telenga N. A., 1936, Faune de VU. R. S. S. Insectes HymenopRres Akad. Nauk., S. S. S. R.,
Moscova, 5, 2.
5.	— 1943, Faune de VU. R. S. S. Insectes Hymenopteres Akad. Nauk, S. S. S. R„ Moscova, 5. 3.
6. — 1952, Faune de VU. R. S. S. Insectes HymenoptUres Akad. Nauk, S. S. S. R., Moscova, 5,4.
7.	Tobias N. V., Trudt bsesoiuznogo entomologhiceskogo obscestva Izd. Akad. Nauk S. S. S. R.,
Moscova-Leningrad, 48.
Facultatea de biologie
Laboratorul de entomologie
București 35, Splaiul Independentei
nr. 91 — 95.
Primit în redacție la 22 martie 1973
3 - c 3185
NOI CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA TIPULINELOR
țP)IPTERA-TIPUL^^ DIN ROMÂNIA
DE
ELEONORA ERHAN
A short description including drawings of the male hypopigium is given foi' 5
species newly found in the Romanian fauna, of the genera Nephrotoma and Tipula,
as following : N. quadrifaria quadrifaria,, T. (Yamatotipula) marginala, T.fSat- Ș
shenkia) benesignata. T. (S.) gimmerihali and T. (Lunatipula') mellea.
Up to now .69 species were identified by the author in the Romanian territory.
în nota de față prezentăm descrieri succinte însoțite de desene
ale hipopigiului la maScul, pentru cinci specii de diptere Tipulinae
noi pentru fauna țării. Pînă în prezent au fost identificate de autor
69 de specii.	U
Nephrotoma quadrifaria quadrifaria Meigen
(fig. 1)
Colorația generală caracteristică tuturor reprezentanților genului
Nephrotoma, galbenă ocră sau galbenă ternă, cu pleurele mai mult sau mai
puțin pătate cu brun închis strălucitor. Dungile laterale ale mezonotului
curbate spre exterior. Scutelumul roșcat cu o dungă mediană brună. Se
recunoaște ușor prin dunga transversală fumurie din vîrful aripilor, care
acoperă nervura M-Cu și partea posterioară a nervurii Cu. Celula mediană
pedunculată. Segmentele abdominale 1—6 la mascul galbene fără pete
brune, la femelă aceste pete există. Segmentul 7 la femelă este întunecat
în întregime. Primele două articole ale scapului sînt galbene, celelalte
articole ale antenei, sînt brune. Caracteristică este structura hipopigiului
(fig. 1). Gonostilii sînt lungi și subțiri, vîrfurile lor depășind cu mult
ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE I. 25 NR. 5 P. 437-445 BUCUREȘTI 1973
438
3
NOI TIPULINE DIN ROMÂNIA
439.
Fig. 1, — Nephrotoma quadrifaria quadrifaria. A. Tergitul 9;
B, Gonostilul și gonopleuritul; C, Edeâgusul; D, Vezicula.
marginea distală a tergitului 9. Tergitul 9 are un aspect tipic cu marginea
sa anterioară adine incizată median și puternic denticulată. Gonopleuritele
sînt mari, cu o creastă semimembranoasă, cu marginile larg înnegrite.
Se remarcă forma deosebită a edeagusului. Femela are tariera cu vîrful
bont, stilii sînt scurți iar cercii neobișnuit de bonți și de scurți. Lungimea
corpului la ambele sexe între 13—15 mm.
Răspîndire. Larg răspîndită în Europa.
în România a fost citată de Thalhammer în : „Fauna Regni Hunga
riae” la Băile Herculane. Materialul nostru a fost capturat în sudul țării în
pădurea Hagieni la 30 mai 1964 (leg. I. Fuhn). Este o specie mezofilă
putînd fi întîlnită în pădurile de foioase în tot cursul verii.
Tipula (Yamatotipula) marginata Meigen
(fig- 2)
Specie de talie mică, cafenie-gălbuie strălucitoare. Toracele cenușiu-
cu patru dungi longitudinale brune, bine vizibile. Abdomenul cafeniu
galben strălucitor, cu dungi laterale late, negre-brune. Aripile cenușii cu
marginea anterioară fumurie intensă, contrastând puternic cu restul laminei
alare. Scapul antenei, uneori și primul articol al flagelului ruginii, celelalte
articole brune, cu baza îngroșată și ușor incizată în partea lor mediană.
Hipopigiul la mascul este ruginiu galben, scurt (fig. 2). Tergitul 9 are
proeminența mediană bifidă înnegrită. Gonostilii mici. Gonopleuritele
sînt din două segmente, cel posterior sub forma unei plăci înguste verticale
cu vîrful îndoit în unghi drept, la locul îndoituri! există o tufă de peri lungi,
orientați spre spate. Segmentul anterior alungit în sens anterior, cu vîrful
arcuit în jos, la marginea superioară cu un smoc de peri lungi.
Femela este asemănătoare cu masculul. Cercii sînt ruginii, valvele
ating 2/3 din lungimea cercilor. Lungimea corpului la mascul 12,5 mm; la
femelă 15 mm, a aripilor 13 mm.
Răspîndire. Se cunosc puține date pînă în prezent, se admite că are
o răspîndire destul de largă cuprinzînd aproape toată Europa. Este consi-
derată ca o specie rară; zborul începe în luna mai, putînd continua pînă la
sfîrșitul lunii august. Se întîlnește în mlaștini, turbării, cît și în poienile
umede dinluncile apelor.
în România au fost capturate 2 exemplare pe grindul Caraorman din
Delta Dunării la 27 mai 1972, de pe vegetația de sărătură.
Tipula (Savtshenkia) benesignata Mannheims.
(fig- 3)
Specie de dimensiuni mijlocii, cafenie-gălbuie. Scapul ruginiu, flagelul
brun-roșcat cu baza articolelor ușor îngroșată. Prescutumul are 4 dungi
longitudinale. Abdomenul cafeniu-gălbui strălucitor, colorat uniform fără
urme de dungi. Aripile sînt cafenii, neclar marmorate. Caracteristică
5
NOI TIPULINE DIN ROMÂNIA
441
440
ELEONORA ERHAN
4
Fig. 2. — Tipula (Yamatotipula') marginala. A, Tergitul 9;
B, Gonostilul și gonopleuritul; C, Sternitul 8. Z),Edeagusul; E, Vezicula.
este structura hipopigiului (fig. 3).. Tergitul 9 la marginea anterioară are
o incizie largă, muchiile tergitului fiind destul de puternic alungite. Sterni -
tul 8 are un aspect tipic bilobat, cu marginile lobilor cu spini mici, negri;
foarte deși. Gonostilii lungi și subțiri. Gonopleuritele au aspectul tipic
întregii grupe „signala” formate din două segmente, cel posterior avînd
forma unui căuc. larg. Edeagusul are un aspect tipic. Femela este asemă-
nătoare cu mâsculul în ceea ce privește colorația și dimensiunile corpului.
Lungimea corpulbi- variază între 15—16 mm,, a aripilor este de 16,5 mm.
Fig. 3. — Tipula (Săvtshehkia) benesignata. A, Tergitul 9;
B. Gonostilul și. gonopleuritul; C, Sternitul 8 ; D, Edeagusul; E, Vezicula.
Răspîndire. Arealul acestei specii nu a fost încă destul studiat, fiind o
specie descrisă relativ recent. Este o specie boreoalpină, se întîlnește în zo-
nele muntoase ale Europei Centrale, în centrul și nordul Suediei și Caucaz.
în România a fost capturată la o capcană cu lumină la Gura-
Zlata (M-ții Retezat) la 800 m altitudine, 1 £ la 5 octombrie 1970. Este ,6
442
ELEONORA ERHAN
6
7
NOI TIPULINE DIN ROMĂNIA
443;
specie autumnală, zborul începe în luna septembrie. Larvele trăiesc în pădu-
rile umede sub pernele de mușchi care acoperă pietrele din izvoare și apele
mici.
Tipula (Savtshenkia) giminerlhali Lackschewitz.
(fig- 4)
Specie de talie mică, cafenie gălbuie, cu antene destul de lungi, îndoite'
spre spate ating aproape baza abdomenului. Se deosebește de speciile înru-
dite, din cadrul subgenului, prin structura hipopigiului la mascul. Tergitul 9
Fig. 4. — Tipula (Savtshenkia) gimfnerthali. A, Tergitul 9;
B. Gonostilul și gonopleuritul; C. Edeagusul; D, Vezicula.
are la marginea sa anterioară o incizie adîncă în V, la extremitățile
căreia se află cîte o proeminență cu vîrful în formă de spin, ușor înnegrită.
Gonostilii au aspect de pivot, ușor îngroșați la vîrf, la bază fiind prevă-
zuți cu cîte un spin mare negru. Gonopleuritele sînt late formate dintr-un
singur segment, a cărui margine posterioară este puternic îndoită spre
exterior, înnegrită, partea sa anterioară fiind ascuțită, iar uneori vîrful este
bifid. Femela este colorată la fel ca masculul, are însă antenele și picioarele
mai scurte, aripile sînt rudimentare, cu aspect de solzi mici, cu vîrful lățit
și rotunjit. Oviscaptul are un aspect normal, cercii sînt drepți cu vîrful
bont. Lungimea corpului la mascul este de 11—12 mm, a aripilor de 13 —
14 mm. La femelă corpul are 13—16 mm, iar rudimentele de aripi pot
măsura 2,5 pînă la 5,5 mm.
Răspîndire. Este o specie boreoalpină, larg răspîndită în Scandinavia,
din estul Balticii în toată Laponia Sovietică și Tundra Samoiedă,.
nordul Scoției, Tirolul de Nord, Caucazul de Nord, Carpații Ucrainei.
în România au fost capturate numeroase exemplare mascule și fe-
mele în dreptul cabanei Mădărași din Munții Harghitei la 14 octombrie
1970 (leg. L. Botoșăneanu).
Este o specie autumnală, zborul adulților începe la mijlocul lunii august,
putînd continua pînă în noiembrie. Se întîlnește în pădurile mlăștinoase,
în tufele de Juncus, de pe malurile izvoarelor. Masculii zboară ziua în plin
soare, femelele se tîrăsc prin iarbă. Se admite că are o răspîndire strict
localizată, în focare, unde de obicei este foarte numeroasă.
Tipula (Lunatipula) inellea Schummel.
(fig- 5)
Specie de talie mijlocie, ruginie gălbuie. Antenele au scapul gălbui-
ruginiu, flagelul fiind cafeniu. Aripile sînt fumurii caracteristic fiind
cîmpul costal de culoare chilimbarie; pterostigma neclară, lunula foarte
mare și clară, acoperă celula discoidală, depășind chiar limitele acesteia.
Abdomenul unicolor, ruginiu, fără linie mediană brună, segmentele apicale
fiind mai întunecate. Hipopigiul este evident îngroșat și ridicat în sus.
Tergitul 9 are marginea anterioară incizată caracteristic, unghiurile late-
rale avînd aspectul unor cornițe. Sternitul 9 cu apendici apicali mari,
conici, ce ies aproape orizontal din cavitatea hipopigiului, cu cîte o tufă
de peri în vîrf. Gonostilii lipsesc ? Gonopleuritele au aspect caracteristic,,
segmentul posterior, puternic chitinizat, proeminează de asemenea din
cavitatea hipopigiului. Segmentul median are aspectul unei păsări, cu o
creastă mare semimembranoasă. Sternitul 8 în comparație cu celelalte
sclerite ale hipopigiului este foarte mare, cu apendicii pari conici, relativ
mici în comparație cu dimensiunile stern itului, prevăzuți la vîrf cu cîte
trei spini subțiri îndoiți în cîrlig. Edeagusul are un aspect caracteristic.
Femela are antenele mai scurte decît la mascul, apexul abdomenului
este mai întunecat. Lunula alară este foarte largă atingînd aproape apexul
aripei. Oviscaptul evident scurtat. Cercii scurți cu vîrfurile orientate
spre interior. Valvele nu ating mijlocul lungimii cercilor. Lungimea corpu-
lui la mascul 16—17 mm, la femelă 17,5—18 mm, a aripilor 16,5—17,5 mm..
444	ELEONORA ERHA'N - .	Ș
Fig. 5. — Tipula (Lunațipula) mellea. A, Tergitiil 9 ; B, Gonostilul și Gonopleuritul;
C, Sternitul 8; D, Bdeagusul; E, Vezicula.
■9
NOI TIPULINE DIN ROMÂNIA
BIBLIOGRAFIE
1.	Mannhbims B., 1951, Die Fliegen der palearktischen Region in E. Lindner 167.
2.	— 1963, Stuttgarter Beitrăge zur Naturkunde, 102.
3.	Savtcenko E., 1957, Entomologiceskoe obozrenie, 36, 3.
4.	— 1961, 1964, Fauna SSSR, Komarî-dolgonojki, Moscova-Leningrad, 2, 3 ; 2, 4.
.5. Thalhammer J., 1899, Fauna Regni Hungariae, Budapesta.
Institutul de științe biologice
Colectivul de faună
Primit la redacție în 23 februarie 1973
445
Răspîndire. Arealul acestei specii cuprinde sudul și sud-estul Europei,
trecînd peste stepele Ucrainei pînă în zona Balticii.
în România, au fost capturate numeroase exemplare în pădurea
Caraorman din Delta1 Dunării. Este o specie vernală, zboară din mai pînă
la mijlocul'lunii ittaie sau chiar iulie. Se întîlnește deasupra vegetației
silbarboricole din pădurile și plantațiile de foioase din silvostepă, în luncile
rîurilor unde poate fi găsită printre ierburile înalte. '•
(Avizat de prof. R. Godreanu.)
CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA GENURILOR
FORCIPOMYIA ȘI DA8YMELEA {DIPTERA
CERATOPOGONIDAE) DIN ROMÂNIA
DE
ANDRIANA DAMIAN-GEORGESCU
The author presents 10 species of Ceratopogonidae from the genera Forcipomyia
and Dasyhelea, found for the first time in the Romanian fauna.
Short description including drawings of the male hypopigium is given.
Forcipomyia (Euforcipomyia) alacris Winnertz 1852
<3 Lungimea aripii : 0,83 mm ; lățimea : 0,26 mm ; costala : 0,34 mm ;
indicele c/1: 0,40.
Hipopigiul (fig. la). Al 9-lea sternit scurt nu trece de baza bazistililor ;
tergitul 9 depășește în lungime 2/3 din lungimea bazistililor. Aceștia din
urmă sînt relativ scurți, stilul scurt și gros, terminat printr-un cioc mic.
Edeagusul triunghiular, unghiul posterior trunchiat; partea bazală a
edeagusului puternic chitinizată. Apodeme lungi și înguste, unite pe linie
mediană.
Răspîndire: U. R.S. S. (R. S. S. Estonă), R.D. Germană, R. F.
Germania, Olanda, Belgia, Anglia, Austria, Ungaria.
în România a fost colectată în Delta Dunării (Canal Dranov,
Puiuleț).
Forcipomyia moascari Mcfie 1943
(J Lungimea aripii : 1,14 mm ; lățimea : 0,38 mm ; costala : 0,43 mm :
indicele c/1 : 0,37.
Hipopigiul (fig. 1b). Sternitul 9 scurt nu depășește baza bazistililor;
tergitul 9 se prelungește pînă la începutul treimii posterioare a bazisti-
ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 447-454 BUCUREȘTI 1973
3
SPHCM NOI DE CERATOFCGCINIDE DIN ROMANȚA
44»
lului. Bazistili lungi și înguști, stilul subțire și lung, ușor lățit la bază.
Edeagusul caracteristic, puternic chitinizat bazai și lateral. Paramere
drepte, cu partea bazală în formă de coadă de pește.
Răspîndire: Insula Edunion.
în România a fost capturată la o capcană cu lumină la Brăila.
Forcipomyia (Forcipomyia) semirustica Remm 1968
$ Lungimea aripii: 1,57 mm ; lățimea : 0,45 mm ; ccstala : 0,66 mm
indicele c,/l : 0,40.
Hipopigiul (fig. Ic). Stei nitul 9 cu o mică proeminență pe linie me-
diană, care depășește foarte puțin baza b^zipoditului; teigitul 9 cu partea
bazală chitinizată, partea posterioară, hiă'lină. Bazistili puternici, apodemele
unite pe linie mediană. Stilii relativ subțiri, bonți la vîif. Edeagusul tri-
unghiular, unghiul posterior hialin, cele laterale puternic chitinizate.
Paramere unite la bază, foarte lungi, subțiri și terminal filiforme.
Răspîndire: U.R.S.S. (Crimeea).
Noi am capturat această specie cu o capcană cu lumină la Casa labo-
rator a Academiei R.S.România de la Gura-Zlata (Munții Retezat).
Forcipomyia (Pterobosca) paludis Mcfie 1943
$ Lungimea aripii : 1,1 mm ; lățimea : 0,30 mm ; costala : 0,54 mm j
indicele c/1 : 0,49.
Hipopigiul (fig. 2a). Sternitul 9 scurt nu depășește baza bazisti-
lilor. Al 9-lea tergit,/prelungit mult posterior, ajunge pînă la marginea
posterioară a bazistililor. Bazistilii lungi și subțiri, stilii lungi cît bazis-
tilii, ușor umflați la vîrf și terminați printr-un cioc. Paramere în formă de
H. Edeagusul format din două părți, distincte : partea bazală triunghiu-
lară, chitinizată, iar partea posterioară în formă de coarne este mai slab
chitinizată.
Răspîndire : Africa, U.R.S.S.
în țară a fost capturată în Delta Dunării (Puiuleț).
Forcipomyia (Forcipomyia) pallida Winnertz 1852
$ Lungimea aripii : 1,63 mm ; lățimea: 0,45 mm ; costala: 0,69 mm;
indicele c/1 : 0,42.
Hipopigiul (fig. 2b). Al 9-lea sternit scurt depășește puțin baza bazis-
tililor printr-o proeminență pe linia mediană ; teigitul 9 cu partea bazală
chitinizată, partea posterioară cu 2 lobi proeminenți, cu peri; nu depășește
jumătatea lungimii bazistililor. Stilii r elativ subțiri, cu vîrfurile în formă de
cioc. Apodeme lungi și subțiri, unite median. Edeagusul cu baza puternic
chitinizată. Paramere sudate în porțiunea bazală, părțile libere lungi și
foarte înguste.
453
ANDRIANA DAMIAiN-GEORGESCU
4
5
SPECII NOI DE CERATDPOGONIDE DIN ROMÂNIA
451
Forcipomyia (Lasiohelea) velox Winnertz 1852
£ Lungimea aripii: 1,04 mm ; lățimea : 0,32 mm ; costala : 0,52 mm;
indicele c/1 : 0,50.
Hipopigiui (fig. 2c). Sternitul 9 nu depășește baza bazistililor; al
9-lea tergit se prelungește aproximativ pînă la 2/3 din lungimea bazisti-
luhii. Apodeme lungi, subțiri, unite pe linie mediană. Stilii subțiri pe toată
lungimea, cu vîrful caracteristic, ușor lățit, ca un cioc de pasăre. Edeagus
segmentat longitudinal în două părți simetrice.
Răspîndire : U.B.S.S. (E.S.S. Estonă), E. D. Germană, E.F. Germa-
nia, Olanda, Belgia, Franța, Austria, Ungaria, Bulgaria.
în Eomânia a fost colectată cu un roi de Chironomidae la Caran-
sebeș.
Fig. 2. — Hipopigiui la : a, Forcipomyia paludis; b, Forcipomyia pallida; c, Forcipomyia
velox.
Răspîndire : Norvegia, E. D. Germană, E. F. Germania, Olanda,
Belgia, Anglia, Franța, Ungaria, Insulele Canare.
Specia a fost capturată cu o capcană cu lumină la Gura-Zlata (Munții
Betezat). A mai fost citată și la Ghilcoș.
Dasyhelea (Dasylielea) baltica Bemm 1966
$ Lungimea aripii: 1,58 mm ; lățimea : 0,41 mm ; costala : 0,52 mm ;
indicele c/1 : 0,32.
Hipopigiui (fig. 3a). Sternitul 9 scurt nu depășește baza bazistililor.
Tergitul 9 puțin mai lung decît bazistilii, cu doi apendici digitiformi,
lungi, în unghiurile postero-laterale; marginea internă a bazistililor puter-
nic chitinizată și cu un mic apendice uncinat. Stil scurt, bont, egal în
grosime pe toată lungimea. Edeagusul cu o parte bazală puternic chiti-
nizată și două lame îndreptate posterior. Aripile laterale ale paramerelor
simetrice, piesa mediană impară, mult mai subțire.
Răspîndire: U.B.S.S. (B.S.S. Estonă).
în țară specia a fost colectată în orezăriile de la Bertești.
Dasyhelea (Pseudoculicoides) bifurcată Witrh 1952
(J Lungimea aripii : 0,90 mm ; lățimea : 0,41 mm ; costala : 0,29 mm ;
indicele c/1 : 0,32.
Hipopigiui (fig. 3b). Sternitul 9 cu o proeminență pe linie mediană;
tergitul 9 ajunge aproape la marginea posterioară a bazistililor și prezintă
două proeminențe conice în unghiurile postero-laterale. Bazistilii cu mar-
ginea internă puternic chitinizată, stilii lungi, ușor arcuiți, subțiați ușor
spre vîrf. Edeagusul cu o parte bazală și două lame îndreptate posterior,
puternic chitinizate și o parte mediană hialină. Aripile laterale ale para-
merelor asimetrice, piesa mediană impară este în prelungirea uneia din
aripile laterale.
Răspîndire : California.
Specia a fost colectată de noi seara la lumină în Mangalia.
4-c. 3185
452
ANDRIANA DAMIAiN-GEORGESCU
6
Dasyhelea (Pseudoeulicoides) flavoscutellata Zetterstedt 1850
Lungimea aripii: 1,23 mm ; lățimea : 0,54 mm ; costala : 0,38 mm
indicele c/1 : 0,31.
Hipopigiul (fig. 3c). Sternitul 9 proeminează pe linie mediană sub
forma unui mic lob ; tergitul 9 lung cît bazistilii și cu 2 lobi digitiformi în
unghiurile latero-posterioare. Bazistilul scurt, gros, și cu o proeminență
pe marginea internă. Stilul lung cît și bazistilul, ușor curbat la vîrf, baza
Fig. 3. — Hipopigiul la : a, Dasyhelea baltica; b, Dasyhelea bifurcată;
c, Dasyhelea flavoscutellata.
lată. Edeagusul triunghiular, partea bazală și părțile laterale puternic chi-
tinizate. Părțile laterale se prelungesc cu două lame mai puțin chitinizate,
care închid triunghiul în partea posterioară. Aripile laterale ale paramerelor
asimetrice, piesa mediană impară este foarte scurtă și este în continuarea
uneia din aripi.
în literatura de specialitate sînt semnalate unele variații în ceea ce
privește structura hipopigiului și aceasta se referă în special la edeagus.
7	SPECII NOI DE CERATOPOGONIDE DIN ROMANIA	453
Răspîndire: U.R.S.S., Islanda, Insulele Madera și Canare, Anglia,
Franța, Belgia, Spania, R. D. Germană, R. F. Germania, Austria, Un-
garia, Insula Creta, Norvegia, Japonia, Asia Mică.
în România specia a fost colectată într-un roi între localitățile
Balș și Slatina.
Fig. 4. — Dasyhelea aestiva — a, hipopigiul; b, antena la J ;
c, palp la $.
Dasyhelea (Dicryptoscena) aestiva Winnertz 1852
c/ Lungimea aripii : 1,65 mm ; lățimea : 0,62 mm ; costala : 0,68 mm
indicele c/1 : 0,40.
454
ANDRIANA DAMIAN-GEORGESCU
8
Hipopigiul (fig. 4a). Sternitul 9 cu un lob larg care proeminează pe
linie mediană; tergitul 9 ajunge pînă la marginea posterioară a bazisti-
lilor, care sînt foarte păroși. Stilul ușor curbat subțiat treptat spre vîrf,
acoperit aproape în întregime cu perișori. Edeagusul puternic chitinizat.
Aripile laterale ale paramerelor simetrice, piesa mediană impară scurtă
și subțire.
Răspîndire : U.E.S.S. (E.S.S. Estonă), Anglia, Belgia, E.D. Germană,
E. F. Germania, Austria, Ungaria, Finlanda.
în Eomânia specia a fost colectată la o capcană cu lumină la Sinaia
și prin cosit la Babadag.
(Avizat de prof. R. Codreanu.)
BIBLIOGRAFIE
1.	Remm H., 1961, Ejegodnic obșestva estestvoispîtatelen pri an est S. S. R., 54, 171, 186
2.	—	1962, Ucenîe zapiskl Tartuskovo gosudarstvennovo universiteti, 120, 120 — 121.
3.	—	1966, Ucenîe zapiski Tartuskovo'gosudarstvennovo universiteti, 180, 58—59.
4.	Remm H., Jogolbv D. T., 1968, Entomologhiceskoe obozrenie, 47, 4, 828.
5.	Zilahi-Sebess G., 1940, Folia entomologica Hungarica, 5, 1—4.
O ANOMALIE A SISTEMULUI NEUROSECRETOR CAUDAL
LA 8 COP HT PALMI} 8 MAEOTICUS (PALLAS 1831)
DE
DAGMAE LINGNEE
Institutul de științe biologice
Colectivul de faună
București 11, Splaiul independenței
nr. 296
The author analyses a male specimen of Scophthalinus maeoticus (Pallas 1831), cap-
tured on June 23, 1972, near the Constanța port. The difference between its urop-
hysary system and the typical one found in 47 individuals is of a morphological
nature and consists in a double neurohemal organ. From a histological or cytolo-
gical angle, differences are not significant.
Primit în redacție la 23 februarie 1973
Scophthalmus maeoticus (Pleuronectiformes, Bothidae), specie răspîn-
dită în Marea Neagră, constituie un obiect interesant pentru studii biolo-
gice și histologice. Cunoașterea biologiei acestei specii prezintă interes eco-
nomic considerabil, avînd în vedere stagnarea cantitativă a pescuitului ei
din ultimii ani. Pe de altă parte, trecerea de la planul simetric de organizare
corespunzător stadiului larvar pelagic la asimetria specifică exemplarelor
adulte bentonice ridică o serie de probleme privind repercusiunile acestei
transformări asupra sistemului osos, circulator, digestiv și nervos.
în timpul colectării materialului destinat analizei sistemului neuro-
secretor caudal al calcanului, s-a găsit un exemplar mascul de 35 cm lun-
gime ce cîntărea 1,870 kg, a cărui organ neurohemal caudal avea o formă
diferită față de urofiza restului indivizilor (fig. 1, 2). Morfologia externă
a acestui exemplar nu prezenta particularități distinctive. La prelucrarea
materialului valorificat în lucrarea : Sistemul neurosecretor caudal la Scoph-
thalmus maeoticus (12) s-a evidențiat faptul că specia cercetată nu prezintă
dimorfism sexual în privința alcătuirii sistemului neurosecretor urofizar.
Deoarece la restul indivizilor analizați corespunzători ca mărime și captu-
rați în aceleași condiții și anotimp nu s-au observat urofize duble, se ex-
clude posibilitatea unei dedublări sezoniere a acestui organ.
ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 455-459 BUCUREȘTI 1973
O ANOMALIE A SISTEMULUI NEUROSECRETOR CAUDAL LA CALCAN
457
456	DARMAR LINGNER	2
Nomenclatura folosită în lucrare este cea introdusă de U. Hol m-
gren în 1959 și precizată de către W. Bargmann și B.
8 charr er în 1969. în lucrările indicate în bibliografie se expune isto-
ricul studiului diferitelor sisteme urofizare.
MATERIAL ȘI METODĂ
Exemplarul de Scophthalmus maeolicus, a cărui sistem neurosecretor caudal cu organul
neurohemal deosebit face obiectul studiului prezent, a fost capturat viu la 23.VI.1971 cu ajutorul
brigăzii de pescari de la C.A.P. Agigea în dreptul portului Constanța. După îndepărtarea muscu-
laturii epi- și hipoaxonice, coloana vertebrală caudală a fost introdusă în fixator Bouin. Timpul
scurs de la capturare pînă la fixare nu a depășit 9'. în cursul prelucrării ulterioare a materialului,
măduva spinării a fost izolată din canalul central. Observîndu-se diferența clară a formei orga-
nului neurohemal față de cea a restului indivizilor, s-a acordat o atenție deosebită prelucrării
lui ulterioare. Totuși, în faza includerii în parafină în timpul orientării materialului, măduva
spinării dintre cei doi noduli glandulari a fost parțial fragmentată. Includerea în parafină și sec-
ționarea sagitală a materialului s-a făcut conform tehnicii ROMEIS, grosimea secțiunilor fiind
■ de 3 [xm. Colorare : Cromalaunhematoxilină-floxină (GOMORI — BARGMANN) și Tricrom
.(GOMORI).
Ca material comparativ „martor” s-a folosit un lot de pești format din 47 de indivizi apar-
‘țintnd ambelor sexe, colectați și prelucrați în anii 1971 și 1972. Lungimea lor varia între 17 și
60 de cm. Tehnica prelucrării histologice a fost identică cu cea descrisă mai sus. Detaliile consi-
derate a fi semnificative au fost reținute fotografic cu ajutorul microscopului MCX pe peliculă
ORWO 15 DIN.
STRUCTURA SISTEMULUI NEUROSECRETOR CAUDAL
Sistemul neurosecretor caudal al exemplarului de Scophthalmus
maeoticus cercetat se compune din celule neurosecretoare Dahlgren, calea
de conducere a substanțelor secretate și un organ neurohemal, urofiza.
Comparînd dispunerea spațială a celulelor neurosecretoare cu cea
observată la „lotul martor”, nu se remarcă diferențe esențiale. în linii mari,
celulele Dahlgren se grupează în două coloane dispuse paralel cu axa
longitudinală a măduvei, de o parte și de alta a canalului central. Densi-
tatea celulelor Dahlgren din regiunea ultimelor șapte vertebre caudale nu este
uniformă, remarcîndu-se aglomerări în dreptul ultimei și antepenultimei
vertebre (fig. 4,5). Spre deosebire de cele constatate la exemplarele
lotului martor, nu au putut fi observate celule Dahlgren în interiorul țesu-
tului urofizar, ci doar în măduva spinării situată dorsal glandei (fig. 3,
5a, b). în filumul terminal a cărui diametru relativ este neobișnuit de
mare, au fost puse în evidență celule neurosecretoare ce-și trimit prelun-
girile lor rostral, spre urofiză (fig. 5c).
Dorina generală a măduvei spinării din regiunea caudală nu prezintă
particularități deosebite; se constată o adaptare a ei la relieful vertebrelor
și o descreștere continuă a ariei secțiunii transversale în direcție caudală.
în interiorul măduvei se observă vase sangvine a căror traiect paralel cu
axul longitudinal se poate urmări pînă la rețeaua de vase capilare ce irigă
urofiza (fig. 7). Firul Beissner, puternic hematoxilinofil, a fost evidențiat
pînă la capătul filumului terminal (fig. 6). Spiralarea firului, observată la
alte specii, lipsește.
Organul neurohemal, situat într-o excavație din ultimul corp ver-
tebral, se prezintă sub aspectul a două umflături noduloase consecutive
asemănătoare ca mărime și formă, a căror bază lată este concrescută pe
toată întinderea ei cu partea ventrală a măduvei spinării (fig. 3). Deși
par a fi net distincte, analiza histologică a secțiunilor sagitale efectuate
demonstrează continuitatea țesutului glandular între cei doi noduli
(fig. 3). Secțiunile .executate în apropierea planului median demonstrează
o structură lobată a nodulului caudal (fig. 3a). Dimensiunile acestuia sînt
de 1,6 x 0,9 mm, primul nodul măsurînd aproximativ 1,4 x 1 mm. La
intrarea măduvei în urofiză, diametrul ei este de aproximativ 0,21 mm,
între cele două glande aparent 0,3 mm din care 0,15 mm revin țesutului
urofizar, iar la începutul filumului terminal ea măsoară 0,07 mm.
Prelungirile celulelor neurosecretoare răspîndite în măduva spinării
roștrală urofizei, ca și cele ale celulelor situate în măduva dorsală primului
nodul, se termină în cortexul acestuia. Cel de-al doilea nodul primește
fibrele conducătoare de neurosecreție ce provin de la celulele Dahlgren
.situate în filumul terminal și în măduva dorsală lui. Traiectul fibrelor celu-
lelor neurosecretoare, ce constituie calea propagării neurosecreției de la
locul de producere a materialului neurosecretat spre organul de stocare-
elibeiare, poate fi urmărit în secțiunile sagitale.
După cum demonstrează ultramicroscopia aplicată în ultimul timp
în studiul diferitelor sisteme neurosecretoare, locul de elaborare a
neurohormonilor este pericarionul celulelor Dahlgren. Aceste celule, răspîn-
dite în partea caudală a măduvei, pot avea configurații extrem de variate,
în secțiunile sagitale efectuate se remarcă o preponderență a celulelor
uni- și bipolare cu conuri de emergență bine dezvoltate (fig. 7, 11a, b).
Forma și dimensiunile lor nu permit constatarea unor deosebiri impor-
tante în comparație cu exemplarele martor. Valoarea medie a dimensiunii
corpului celular este de 40 x 25 pm, remarcîndu-se și la acest individ
localizarea celulelor neurosecretoare maxime în partea roștrală a sis-
temului.
Citoplasmă celulelor neurosecretoare nu se’colorează uniform; în
pericarion și în umflăturile terminale ale prelungirilor conducătoare de
neurosecreție, reacția tinctorială este extrem de pronunțată (fig. 11, 14a, b).
Deși nu au fost evidențiate granule tipice de neurosecreție și nici fibre
dilatate de acestea în formă de „șirag de mărgele”, s-au observat ocazional
structuri asemănătoare corpurilor Hering în imediata vecinătate a vaselor
sangvine în regiunea primului nodul urofizar (fig. 12).
Nucleul majorității celulelor neurosecretoare are forme rotunjite
(fig. 5b, c). Spre deosebire de alte specii cercetate, polimorfismul nuclear
este redus, aspectul aplatizat sau în formă de cupă (redat în fig. 8 și 9)
întîlnindu-se rar. în general, nucleul este situat fie central, la celulele
ovoid-sferice și bipolare (fig, 10, 11a, a, b), fie la un capăt, la celulele
monopolare (fig. 7, 8). îndeosebi la acestea se remarcă o amplasare la ca-
pătul opus conului de eme rgență. Unele celule au un nucleu extrem de volu-
minos ; citoplasmă în acest caz apare ca un inel întunecat ce-1 înconjoară
într-un strat subțire (fig. 10). în interiorul nucleului se observă un singur
458
DAGMAB LINGNER
nucleol puternic floxinofil (fig. 8, 9, 10). Se pare că există o corelație între
polimorfismul nuclear și numărul nucleolilor existență; nucleelor puternic
lobate observate la alte specii (de ex. Trachurus m. ponticus) corespund un
număr mare de nucleoli. Vacuolele și incluziunile întîlnite la indivizii lotului
martor nu sînt tipice pentru exemplarul studiat.
Urofiza, organul de stocare-eliberare a neurohormonilor, se deose-
bește de organul neurohemal al lotului martor prin forma ei binodulară
(fig. 1,3). în structura ei se remarcă „cortexul” format din umflăturile
terminale ale prelungirilor celuleloi’ Dahlgren în care neurosecreția se acu-
mulează. Reacția tinctorială a acestei zone este puternic hematoxilino-
filă. Spre deosebire de alte specii cercetate, la Scophthalmus maeoticus
cortexul înconjură vasele sangvine ce alcătuiesc o rețea densă în interiorul
urofizei (fig. 13, 14a, b). Această organizare a zonelor neurohemale active
în imediata vecinătate a unor vase sangvine cu diametrul relativ mare a
fost observată și la urofiza exemplarelor lotului martor.
Analizînd un număr mare de specii, Hamana K 0 j i (9) a adus
o contribuție valoroasă la inventarierea sistematică a particularităților
morfologice ale urofizei spinale caudale. Bibliografia acestei probleme a
fost completată de numeroși alți autori, putîndu-se formula azi unele prin-
cipii generale de ordin deductiv. Se pare că urofiza a apărut în decursul
dezvoltării filogenetice deoarece asigura o mai mare eficiență sistemului de
celule neurosecretoare Dahlgren. De asemenea, se poate considera că spe-
ciile care au urofiza bine dezvoltată sînt în primul rînd acelea ce se carac-
terizează printr-o comportare activă, realizînd performanțe deosebite în
ceea ce privește atît viteza de deplasare, cît și durata menținerii efortului
(fam. Scombridae și Thunnidae). Specii de pești ca Hippocampus sau Syn-
gnathus prezintă o dezvoltare slabă a sistemului neurosecretor amintit.
Ținînd cont de schimbarea treptată a comportamentului specifică pentru
Scophthalmus maeoticus în funcție de vîrstă, mărime și condițiile de mediu
în care trăiește , nu este exclus ca anomalia constatată să fie legată de nece-
sitatea organismului de a se adapta eforturilor mai mari corespunzătoare
unor anumite etape din dezvoltarea individuală.
CONCLUZII
1.	Organul neurohemal atipic al exemplarului de Scophthalmus
maeoticus cercetat este alcătuit din doi noduli așezați unul după altul de-a
lungul axului longitudinal în partea ventrală a măduvei spinării caudale.
2.	Histologic și citologic, deosebirile dintre sistemul neurosecretor
tipic pentru Scophthalmus maeoticus și cel analizat în lucrarea de față
sînt nesemnificative.
7
Fig. 1. — Aspectul morfologic general al unei urofize atipice de Scoph-
Ihalmus maeoticus. (ob. 10, fără oc. foto).
Fig. 2 — Urofiza tipică de Scophthalmus maeoticus. (ob. 10, fără oc. f).
Fig. 3a, b — Secțiuni sagitale prin urofiza atipică de Scophthalamus
maeoticus. a — plan median, b —lateral planului median, (ob.
a —ob. 3, b —ob. 6, fără oc. foto).
Fig. 4 — Secțiune sagitală prin măduva caudală Tricrom (ob. 20, oc. f. 21,5).
(Avizat de M. lonescu-Varo.)
Fig. 5a, b, c — Grupări de celule neuro-
secretoare din regiunea primului nodul
urofizar (a), celui de-al doilea nodul (b)
și din dreptul filumului terminal (c) (Tri-
crom, ob. 40, oc. f. 21,5).
Fig. 6. — Firul Reissner din canalul epen-
dimar (Tricrom, ob. 90, oc. f. 21,5).
Fig. 7. — Vas sanguin orientat longitudinal în apropierea
celule-neurosecretoare (Tricrom, ob. 40, oc. f. 21,5).
Fig. 8. — Celulă Dahlgren cu nucleu in formă de cupă (Tricrom,
ob. 90, oc. f. 21,5).
Fig. 9. — Celulă Dahlgren cu nucleu aplatizat (Tricrom, ob.
90, oc. f. 21,5).
Fig. 10. — Celulă neurosecretoare cu nucleu uriaș, sferoid.
(Tricrom, ob. 90, oc. f. 21,5).
Fig. 11, a, b — Celule Dahlgren bipolare (Tricrom, ob. 90, oc.
f. 21,5).
5
O ANOMALIE A SISTEMULUI NEUROSECRETOR CAUDAL LA CALCAN
459'
Fig. 12. — Corp Hering în apropierea unui vas sanguin (Tricrom, ob. 90, oc. f.
21,5).
Fig. 13. — Secțiune sagitală prin țesut urofizar (Tricrom, ob. 20, oc. f. 21,5).
Fig. 14a, b — Secțiuni prin vase sanguine urofizare. Se evidențiază zona
terminală a prelungirilor conducătoare de neurosecreție.
a-longitudinal, 6-transversal (Tricrom, a—ob. 20 b —ob40, oc.
f.21,5).
EINE ANOMALIE DES KAUDALEN NEUROSEKRETORISCHEN
SYSTEMS VON SCOPHTALMUS MAEOTICUS (PALLAS 1831)
ZUSAMMENFASSUNG
In unserer Arbeit wird ein mănnliches Exemplar obenerwâhnter Art,.
welches am 23.VI.1972 vor Constanța gefangen wurde, untersucht. Der
Unterschied zu dem normalen neurosekretorischen System ist hauptsăch-
lich morphologisclier Natur und besteht in einer doppelten Ausbildung der
Urophyse. Histologisch und cytologisch lassen sicii keine bedeutenden Ab-
weichungen von dem in der Literatur beschriebenen typischen kaudalen
neurosekretorischen System nachweisen.
BIBLIOGRAFIE
1.	Bargmann W., 1963, Die Therap. d. Monats., 198 — 212.
2.	Bjorn A., Fridberg G., 1963, Z. f. Zellf., 59, 289-308.
3.	Diculescu I., Onicescu D., Rîmniceanu C., 1970, Histologia, Edit. didactică și pedagogică,.
București.
4.	Enami M., 1956, Proc., Jap. Acad., 32, 10, 345 — 352.
5.	Follenius E., 1963, Gen. and comp. Endocr., 3, 112 — 120.
6.	Fridberg G., 1962, Acta Zool., 43, 1 — 77.
7.	— 1963, Morphological Studies on the Caudal Neurosecretory System in Teleosts and Elas-
mobranchs, Stockholm.
8.	Fridberg G., Howard A. Bbrn., 1968, Biol. Rev., 43, 175 — 199.
9.	Hamana K., 1962, J. Kyoto Pref. Univ. Med., 71, 478—496.
10.	Korn H., 1956, Z. f. Zellf., 52, 49-59.
11.	Kobayashi H., Oota Y., 1964, Gunm. Symp. Endocr., 1, 63 — 79.
12.	Lingner D., 1973, Rev. roum. biol. Sfirie de Zoologie, 18, 5.
13.	Rombis B., 1948, Mikroskopische Technik, Ed. Oldenbourg, Munchen.
14.	Sano Y., 1958, Verh. der Anat. Gesell., 182 — 188.
15.	- 1959, Gunm. J. Med. Sc., 8, 3, 219-222.
16.	Sano Y., Kawamoto M., Hamana K., 1961, Proc. Sec. A. Gen. Meeting, 22, 60 — 64.
17.	Sano Y., Mashimo T., 1965, Okajimas Folia Anat., J., 40, 565 — 573.
18.	Sano Y., Iida T., Takemoto S„ 1966, Z. f. Zellf., 75, 328.
19.	Scharrer B., 1969, J. Neuro Vise. Rel., 9, 1 — 20.
20.	—	1956, Neurosecretion.
21.	Steopoe I., 1967, Citologie, Histologie, Embriologie, București. Ed. didactică și pedagogică..
22.	Sterba G., Loppa H., Schuhmacher U., 1965, Endokr., 48, 25 — 39.
Stațiunea zoologică
Sinaia, str. Cumpătul nr. 3
Primit în redacție la 9 martie 19 7 3
MODIFICĂRI SEZONIERE ÎN ȚESUTUL CROMAFIN
DIN GLANDA SUPRARENALĂ LA PRALACROCORAX
CARBO L.
DE
ANCA PETRESCU-RAIANU
Most of the adrenal chromaffin tissue in Phalacrocorax carbo is located in the central
part of the gland. The chromaffin islets distribution does not change during a
ycar. In early spring (March), the chromaffin islets are smaller in size than in
other seasons while a great number of them show degenerative areas. There are
two types of chromaffin cells (light and dark), the predominance of which changes
during a year. Dark cells are preponderant in March and iights ones in October.
The diameter of chromaffin cells nudei shows seasonal variations, the lowest
values being recorded in March, the highest ones in May. The highest occurrence of
pycnotic nudei was found in spring (March).
Modificările sezoniere ale celulelor cromafine din glanda suprarenală
la vertebrate reprezintă o problemă controversată. Astfel, P a n i g e 1
(15), Zalesky (22) și Laksman (10) nu au reușit să constate va-
riații sezoniere ale țesutului cromafin suprarenal la Zooteca vivipara, Sper-
mophilus și respectiv cinci specii de anure. Pe de altă parte, numeroși
cercetători (2), (6), (13), (19), (20), (21) constată modificări sezoniere, mor-
fologice și funcționale la diferite specii hibernante, modificări legate de
perioada de hibernare. De asemenea, John și Ge o rge (81 aii evi-
dențiat la Sturnus roseus modificări ale cantității de adrenalină în jurul
perioadei de migrație.
De aceea am socotit oportună urmărirea țesutului cromafin din glanda
suprarenală de la Phalacrocorax carbo, în diferite perioade ale anului,
pentru a vedea dacă se înregistrează unele modificări morfofuncționale se-
zoniere, și dacă aceste modificări pot fi puse în legătură cu unele faze ale
ciclului sexual. .
ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 461-M8 BUCUREȘTI 1973
462
ANCA PETRESCU-BAIANU
2
I
MATERIALUL ȘI METODELE DE LUCRU
Glandele suprarenale de la Phalacrocorax carbo au fost prelevate de la indivizi adulți,
capturați în diferite perioade ale anului în Delta Dunării, conform tabelului nr. 1. între lunile
anului alese de noi și ciclul sexual al speciei Phalacrocorax carbo există o concordanță, deoarece
în luna martie păsările se găsesc în plină perioadă de împerechere, în luna mai are loc depunerea
ouălor și clocitul, iar octombrie este o lună de repaus sexual.
Glandele au fost fixate în lichidele : Bouin-Hollande, Carnoy, Susa și Helly și incluse in
parafină. Secțiunile au fost colorate cu hemalaun-eozină și tricrom Azan. Printre alte aspecte
urmărite, au fost măsurați cîte 300 nudei ai celulelor cromafine pentru fiecare exemplar, cu
ajutorul micrometrului ocular.
Tabelul nr. 1
Numărul de păsări sacrificate
Perioada	Numărul de masculi	Numărul de femele
Martie	4	6
Mai	8	10
Octombrie	5	7
REZULTATELE OBȚINUTE
Celulele cromafine din glandele suprarenale la Phalacrocorax carbo
sînt dispuse (ca de altfel la toate păsările) în grupuri de diferite mărimi,
răspîndite dezordonat printre cordoanele interrenale, fiind separate de
acestea printr-un strat fin de țesut conjunctiv.
Partea centrală a glandei este aceea care conține grupurile cromafine
cele mai voluminoase, cu aspect de insule. în zona periferică a glandei,
imediat sub capsulă, insulele cromafine sînt foarte mici și rare, uneori for-
mate din 2—3 celule. Puțin mai adînc, în zona subperiferică aceste insule
sînt de cele mai multe ori alungite, cu aspect de fîșii care coboară spre
centrul glandei printre cordoanele interrenale (fig. 1). Această dispoziție
a insulelor în glandă nu se modifică în tot cursul anului. în ceea ce privește
însă dimensiunile insulelor, la exemplarele capturate în luna martie se
observă o reducere netă a lor.
Majoritatea celulelor care alcătuiesc insulele cromafine au o formă
poliedrică. Există însă printre celulele poliedrice și unele celule mai mult
sau mai puțin alungite. Frecvența celulelor alungite, care pot ajunge chiar
fusiforme, este variabilă în funcție de perioada anului. Astfel, ele se întîl-
nesc cel mai rar în luna mai, și mult mai des în luna martie (fig. 2).
Celulele cromafine sînt grupate în cadrul aceleiași insule în mici
grupuri de 3—12 celule separate de grupurile vecine prin țesut conjunctiv
și spații vasculare.
în cuprinsul aceleiași insule se găsesc două tipuri de celule cromafine :
unele clare, luminoase, de dimensiuni mai mari; altele întunecate, bazo-
file, de dimensiuni mai mici și localizate cu precădere la periferia insulelor
(fig. 3 și 4). Proporția în care se găsesc cele două tipuri de celule variază,
în luna martie predomină celulele întunecate, bazofile. Deoarece se găsesc
în număr mai mare decît celulele clare, dispoziția lor la periferia insulelor
Fig. 1. — Secțiune prin glanda suprarenală la Phalacrocorax carbo înfățișînd dispoziția
insulelor cromafine in cuprinsul glandei.
Fig. 2. — Secțiune prin glandă suprarenală prelevată în luna martie. în cele două insule
cromafine majoritatea celulelor sînt alungite și întunecate.
Fig. 3. — Secțiune prin glanda suprarenală prelevată în luna mai. Celulele sînt poliedrice
iar numărul celulelor întunecate și clare este aproximativ egal.
Fig. 4. — Secțiune prin glanda suprarenală prelevată în luna octombrie. Celulele sînt
poliedrice, iar numărul celulelor întunecate este mai mic decît cel al celulelor clare.
3 ȚESUTUL CROMAFIN DIN GLANDA SUPRARENALA LA PHALACROCORAX CARBO 463
nu mai este evidentă (fig. 2). în luna mai cele două tipuri de celule sînt în
număr aproximativ egal (fig. 3), pentru ca în octombrie celulele clare să fie
numeric preponderente (fig. 4).
în timpul toamnei, cei mai mulți nuclei ai celulelor cromafine sînt
sferici, veziculoși, puțin cromatici și prezintă de regulă un singur nucleol.
Forma nucleilor variază în funcție de anotimp. Astfel în luna martie,
nucleii sînt ovali sau chiar alungiți. De asemenea, în acest interval de timp
au fost întîlniți numeroși nuclei incizați, colțuroși, sau în diferite stadii de
picnoză (fig. 5 și 6). Proporția lor s-a ridicat la unele exemplare la 25—30%
din totalul nucleilor examinați, fiind mai frecvenți în insulele cromafine
situate în partea centrală a glandei. în luna mai numărul nucleilor pic-
notici este mai mic decît în martie, iar în octombrie numărul lor scade
simțitor, înregistrînd proporții de numai 2 — 5%. Prezența nucleilor în
diferite stadii de picnoză, precum și o degenerare mergînd pînă la meta-
Fig. 5. — Insulă cromafină dintr-o glandă prelevată in luna martie. Se observă numeroși
nuclei picnotici.
pig. 6. _ insulă cromafină dintr-o glandă prelevată in luna martie. Se observă semne de
degenerare ale celulelor.
Fig. 7, — Nucleu gigant al unei celulș cromafine dintr-o glandă prelevată în luna octom-
brie.
Fig. 8. — Formațiune acidofilă intr-un nucleu de celulă cromafină.
Tabelul nr. 2
Mediile diametrului nucleilor in funcție de sex, zonă și anotimp
Luna	MASCULI		FEMELE	
	zonă periferică	zonă centrală	zonă periferică	zonă centrală
Martie	5.28±0.06	5.44-^0.23	5.35^0.28	5.23±0.05
Mai	5.78±0.31	6.00^0.28	5.84±0.14	6.20^0.15
Octombrie	5.58±0.08	6.01±0.17	5.58±0.19	6.03^0.25
Fig. 9.— Dimensiunile nucleilor celulelor
cromafine în funcție de sex, zonă și ano-
timp în glandele suprarenale la Phala-
crocorax carbo.
22 Zona periferică (masculi)
Zona centrala (masculi)
§3 Zona periferica (femelei
IU Zona centrala (femeie I
plazia celulelor sînt caracteristice pentru insulele cromafine din suprare-
nalele prelevate în luna martie (fig. 6).
Dimensiunile nucleilor au fost folosite ca un indice al activității
celulelor (tabelul nr. 2 și fig. 9). Se remarcă luna martie ca fiind caracte-
5 ȚESUTUL CBOMATTN DIN GLANDA SUPRARENALĂ LA PHALACROCORAX CARBO465
rizată de valorile cele mai mici pentru nucleii celulelor cromafine din toată,
glanda. Media cea mai mare a nucleilor celulelor cromafine a fost înregis-
trată în luna mai la ambele sexe, indiferent de zona glandei. Deși în luna
octombrie, valoarea medie pentru diametrul nucleilor a fost mai mică,
decît cea caracteristică pentru luna mai (tabelul nr. 2 și fig. 9),în toamnă
au fost întîlniți adesea nudei mult mai mari decît media, ajungînd uneori
giganți. Cu toate că variațiile de dimensiuni ale nucleilor sînt întâlnite
la celulele cromafine în tot timpul anului, menționăm că valori foarte
mari au fost întîlnite numai în toamnă (diametre de 9—10 g) (fig. 7). Din
analiza curbelor de frecvență din figura 10 se poate vedea că în timp ce la
femele în tot cursul anului curbele obținute pentru nucleii din zona peri-
ferică se suprapun cu cele ale nucleilor din zona centrală și că își modifică,
puțin profilul în tot cursul anului, la masculi nucleii din cele două zone
par a fi deosebiți.
Poziția nucleilor în celule este o altă trăsătură caracteristică pentru
diferitele perioade analizate de noi. Astfel, în timpul toamnei marea majo-
ritate a nucleilor au o poziție centrală, spre deosebire de perioada de pri-
măvară (mai ales luna martie), în timpul căreia se întîlnesc destul de frec-
vent nudei deplasați spre polul celulelor îndreptat spre centrul grupului
de celule cromafine.
în toate perioadele analizate, am întîlnit niște formațiuni întranu-
cleare, acidofile, cu mare afinitate pentru eozină. Ele pot fi una sau mai
multe în același nucleu, de dimensiuni variabile și par a sta într-o vacuolă.
perfect clară, care împinge nucleolul și cromatina la periferia nucleului.
Uneori pbt apare deformări ale nucleului datorate presiunii exercitate de
vacuolă asupra celorlalți constituenți celulari (fig. 8). Bar au fost văzute
astfel de picături în momentul ieșirii din nucleu sau în citoplasmă, în veci-
nătatea nucleului. Frecvența acestor formațiuni prezintă variații indivi-
duale care nu au putut fi legate de perioada anului sau de sexul indivizilor.
✓
DISCUȚII
Glandele suprarenale ale diferitelor specii de păsări se deosebesc
prin cantitatea de țesut cromafin pe care o posedă. Hartman și colab..
(5) arată că dispoziția acestui țesut în glandele suprarenale ale păsărilor
depinde de cantitatea lui. într-o lucrare anterioară (16), în care am ana-
lizat modificările raportului dintre țesuturile interrenal și cromafin în
cursul ciclului anual, am arătat că la Phalacrocorax carbo cantitatea de
țesut cromafin este mică variind între 9 și 25% din volumul glandei, în
funcție de fazele ciclului sexual.
Sînt cunoscute variațiile cantitative ale țesutului interrenal în
cursul ciclului anual. Hohn la Anas paltyrhynchos (7), Hali la Platy-
cercus eximius (4), Fromme -B o u m a n la Turdus merula (1),.
Lorenzen și Farner la Zonotrichia leucopbrys gambelii (12), și
P e t r e s c u-B a i a n u la Phălacrocorax carbo (161 au arătat că există o
creștere semnificativă a cantității de țesut interrenal în timpul perioadei de
reproducere. Se consideră însă că modificarea raportului dintre țesutul
interrenal și cel cromafin se face exclusiv pe seama hipertrofierii cor-
doanelor interrenale. Din studiile întreprinse de noi în această lucrare,.
466
ANCA PETRESCU-RAIANU
6
7 ȚESUTUL CROMAFIN, DIN GLANDA SUPRARENALĂ LA PHALACROCORAX CARBO 467
ținînd seama de dimensiunile insulelor cromafine și aspectul celulelor
■care le compun în»cursul fazelor analizate de noi, putem afirma că procen-
tele mici de volum pe care le ocupă țesutul cromafin în timpul lunii martie
nu se datoresc numai creșterii volumului cordoanelor interrenale, ci și
unei reduceri a insulelor cromafine. Dimensiunile mai mici ale insulelor,
numeroasele aspecte de degenerare pe care le prezintă în cursul lunii martie
insulele cromafine din suprarenala cormoranului, incidența celulelor cu
nudei colțuroși sau picnotici, prezența celulelor metaplaziate care nu mai
au caracterele morfologice ale celulelor cromafine sînt indicii care ne în-
dreptățesc să afirmăm că în această perioadă are loc o degenerare parțială
a insulelor cromafine și că modificările de volum ale celor două țesuturi
componente ale suprarenalei se fac nu numai pe seama hipertrofie! cor-
doanelor interrenale, dai’ și pe seama reducerii țesutului cromafin.
Modificări de volum ale țesutului cromafin au fost mai rar semna-
late în literatură. M ii 11 e r (14) descrie o creștere a cantității de
țesut cromafin odată cu vîrsta la porumbel și găină. Mai des au fost sem-
nalate modificări morfotuncționale ale celulelor cromafine în cursul ci-
clului anual (11), (13), (19) și modificări ale cantității de catecolamine (8),
(17), (18), (21).
Este interesant de discutat semnificația funcțională a celor două
aspecte morfologice ale celulelor cromafine descrise de noi la Phalacro-
corax carbo. Gabe și Bancu r el (3) găsesc în zona periferică din
suprarenală la Crocodylus niloticus celule întunecate pe care le consideră
conținînd adrenalină. Insulele din zona centrală sînt formate din celule
clare (conținînd noradrenalină) și numai ocazional întîlnindu-se celule
întunecate. De asemenea, K o n d i c s (9) descrie la șoarece două tipuri
de celule cromafine: unele întunecate, negative la reacția cu iodat de
potasiu , deci depozitare de adrenalină și altele clare care dau reacție pozi-
tivă la tratare cu iodat. Întrucît nu există posibilitatea unui control absolut
sigur pentru identificarea celulelor întunecate ca celule iodat-negative și a
celulelor clare ca iodat-pozitive nu putem fi siguri de corespondența acestor
două tipuri de celule. Din studiile noastre la Phalacrocorax carbo credem
că este oportun să considerăm celulele întunecate, bazofile, mai curînd
ca un stadiu de activitate intensă de sinteză, iar celulele clare ca un stadiu
de repaus. în timpul lunii martie, cînd insulele cromafine ocupă un volum
mai restrîns, celulele bazofile sînt mai numeroase, ceea ce ar putea fi inter-
pretat ca o intensificare compensatoare a sintezei de catecolamine pentru
a face față necesităților organismului în condițiile unui volum mai mic
al țesutului cromafin. Așa s-ar putea explica și existența nueleilor picno-
tici, ca rezultînd dintr-o epuizare a celulelor, în urma unei intensificări a
activității lor.
Un alt aspect care se impune discuției este existența unei diferen-
țieri morfologice și funcționale a celulelor cromafine situate în zona peri-
ferică a glandei față de cele situate mai central. Este adevărat că în supra-
renalele prelevate de la păsările capturate în lunile mai și octombrie dife-
rențele între diametrul nueleilor din cele două zone sînt semnificative.
Totuși, deoarece nu am găsit și alte deosebiri considerate ca indicatoare
ale unei diferențieri, nu putem socoti celulele cromafine din cele două
zone ca fiind deosebite funcțional.
CONCLUZII
1.	Oea mai mare parte a țesutului cromafin la Phalacrocorax carbo
este situată în partea centrală a glandei suprarenale. în cursul anului se
modifică numai dimensiunile insulelor cromafine, nu și dispoziția lor în
glandă.
2.	Primăvara timpuriu (martie) insulele cromafine se caracterizează
prin dimensiuni reduse și apariția unor focare de degenerare.
3.	în tot cursul anului există două tipuri de celule cromafine cores-
punzătoare la două stadii funcționale, dar preponderența lor variază în func-
ție de perioadă. Celulele întunecate, bazofile, predomină în luna martie,
iar cele clare în luna octombrie.
4.	Cele mai mici valori medii ale diametrului nueleilor au fost înre-
gistrate în martie, iar cele mai mari în mai. De asemenea, în martie a fost
remarcat cel mai mare număr de nuclei picnotici.
5.	Diferențele între sexe nu au fost semnificative.
(Avizat de prof. G. T. Dornescu și M. lonescu-Varo.)
SEASONAL CHANGES OF CHEOMAFFIN TISSUE
IN THE ADEENAL GLAND OF PHALACROCORAX CARBO L
SUMMARY
The adrenal glands were examined in adult individuals of Phala-
crocorax carbo (males and females), captured in March, May and October.
Most of chromaff in tissue is located in the central part of the gland as big
islets. In the subcapsular zone, chromaffin islets are smallandnot frequent.
Most cells are polyhedric in shape. However, elongated cells also occur
with variable frequency during a year. Their highest frequency was re-
corded in March.
Chromaffin cells are of tWo morphological aspects : the first type
consists in light cells, larger in size, the second in dark, basophilic cells,
smaller in size and located mainly in the outer part oi the islets. The rela-
tive proportion of the two types of cells changes during a year. In March
the dark cells are preponderant; in May the two types of cells are equally
frequent while in October the light cells are preponderant. According to
the above results, the two types of cells appear as two distinct funcțional
stages of the secretory process; the dark cells seem to correspond to a
stage of intensive activity of synthesis, the light ones to a stage of storage.
During the reproductive period, a significant increase in the interrenal
tissue amount was reported [1], [4], [7], [12], [16], resulting in changes
in the relative proportions of interrenal and chromaffin tissues. Our stu-
dies dealing with chromaffin islets size and with the appearance of their
cells during the annual cycle allow the conclusion of the low relative oc-
currence of chromaffin cells in March as due not only to a hypertrophy
6—c. 3185
468	ANCA PETRESCU-RAIANU	' 8-
of interrenal cords but to a reduction of chromaffin islets, too. The smaller
size of chromaffin islets, the frequent cases of degeneration found in March
(corresponding to the mating period), the incidence of cells with pycnotic
or angular nuclei, as well as the occurrence of metaplastic cells which lack
the features of the chromaffin cells should be taken into account as indi-
cating a parțial degeneration of chromaffin islets, during this period, and
as suggesting that the volume changes of the two tissues in the adrenal
gland are not exclusively a result of interrenal cords hypertrophy, but
also a reduction of the chromaffin tissue.
BIBLIOGRAFIE
1.	Fromme-Bouman H. — 1962, Die Vogehvarte, 21, 3, 188.
2.	Gabe M., Agid R., Martoja M., Saint — Girons M. C., Saint — Girons H., 1964, Arch.
Biol., 75, 1-87.
3.	Gabe M., Rancurel P., 1964, Arch. Anat. Micr. Morph. Exp., 53, 3, 225 — 240 ;
4.	Hale B. K., 1968, Aust. J. Zool., 16, 4, 609-617.
5.	Hartman F. A., Knouff R. A., Mcnutt A. W., Carver J. E., 1947, Anat. Rec., 97, 211 — 221.
6.	Hoffman A. A., Hester R. J., 1965, Nature, 207, 656 — 657.
7.	Hohn E. O., 1961 Biology and Comparative Physiology of Birds, Ed. A. J. Marshall, Acad.
Press, New York, 2, 87 — 114.
8.	John T. M., George J. C., 1968, Pavo Indian J. Ornithol., 5, 1 — 2, 47 — 51.
9.	Kondics l., 1962, Acta Biol. Acad. Sci. Hung., 13, 3, 265 — 271.
10.	Laksman A. B., 1964, Endocrinei Jap., 11, 3, 169 — 176.
11.	Ljunggrbn L., 1969, Viltreyy, 6, 2, 42 — 126.
12.	Lorenzen L. C., Farnbr D. S., 1964, Gen. Comp. Endocrinol., 4, 3, 253 — 263.
13.	Martoja M., Duguy R., Saint — Girons H., 1961, Arch. Anat. Micr. Morph. Exp., 50, 2,
233-249.
14.	MOleer J., 1929, Z. Mikrosk. Anat. Forsch., 17, 303 — 352.
15.	PanigelM., 1956, Ann. Sci. Nat. Zool., 18, 569 — 668.
16.	Petrescu-Raianu A., 1971, Rev. Roum. Biol., s6r., Zool., 16, 6, 375 — 381.
17.	Petrovic V. M., Davidovic V., 1963, C. R. Soc» Biol., 157, 1175 — 1177.
18.	Petrovic V. M., Davidovic V., 1965, J. Physiol. (Paris), 57, 678 — 679.
19.	Saint-Girons H., 1963, Arch. Anat. Micr. Morph. Exp., 52, 1 — 51.
20.	Saint-Girons H., 1964, Arch. Biol., 75, 1 — 87.
21.	Uuspâă V. J., 1963, Ann. Med. Exp. Fenn., 41, 349 — 354.
22.	Zalesky M., 1934, Anat., Rec., 60, 291 — 321.
Institutul de științe biologice
Departamentul de biologie celulară
București 17, Splaiul Independenței nr. 296
MODIFICĂRI METABOLICE ÎN TIMUS ÎN URMA
PARATIROIDECTOMIEI LA ȘOBOLANUL ALB
DE
Academician EUGEN A. PORA și P. ORB AI
Parathyroidectomy in white rats caused an involution of the thymus, consisting
in the decrease of the wet weight, total nucleic acid content and of 32P incorpo-
ration. The results are discussed in the terms of the interrelations existing between
the thymus and the parathyroids.
Relațiile timusului cu glandele sexuale, cu suprarenalele, cu pan-
creasul endocrin și chiar cu tiroida sînt în general mai bine cunoscute (1),
(2), (6), (7), (10), (11). Timusul s-a dovedit a fi un inel de mare importanță
în legăturile sale cu sistemul limfatic (11), iar pe de alta cu întreaga sferă
endocrină (6). în acest sens prezentăm cîteva din rezultatele ce dovedesc
relațiile timusului cu paratiroidele.
Dată fiind originea comună a timusului, tiroidei și paratiroidelor, este
logic să ne așteptăm la anumite corelații funcționale. Există cercetări
care arată că parathormonul ar stimula procesul de diviziune și prolife-
rare a timocitelor (4), (13), iar lipsa lui ar inhiba dezvoltarea acestora (5).
Primit în redacție la 26 februarie 1973
MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU
Experiențele s-au făcut pe șobolani albi masculi în greutate de circa 100 ± 5 g care la
vîrsta de 30 de zile aveau o activitate timică maximă (6). Animalele au fost menținute în condiții
asemănătoare de viață și hrănite cu peleturi preparate în laborator ce conțineau principii nutri-
tive complete. Paratiroidectomia bilaterală s-a făcut prin cauterizare sub binocular pe animale
ușor anesteziate cu eter. Controlul operației s-a făcut prin dozarea calcemiei la sacrificare și prin
examinarea atentă a regiunii de intervenție. Au fost considerate ca bine operate animalele a
căror calcemie era sub 7 mg%. Celelalte animale s-au eliminat considerînd că au avut parati-
ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 409-472 BUCUREȘTI 1973
470
E. A. PORA și P. ORB AI
2
3	MODIFICĂRI METABOLICE ÎN TIMUS ÎN URMA PARATIROrDECTOMIEU 474
roide accesorii sau că nu au fost extirpate complet cele două paratiroide. La animalele martor
s-a făcut o operație falsă, fără a afecta tiroida sau paratiroida. Sacrificarea s-a făcut după 7, 21
și 35 de zile de la operație; fiecare lot avea în medie 7 animale. Cu 24 de ore înainte de sacrifi-
carea animalelor li s-a injectat 5 p. Ci per individ dintr-o soluție de P32 O4NaH2 i.v. în 0,5 ml.
Probele de timus au fost hidrolizate cu KOH n, iar numărarea impulsurilor s-a citit la o
instalație Ba. Dozarea calciului s-a făcut flamm-fotometric, iar a acizilor nucleici prin metoda
spectrofotometrică a lui Spirin (9).
DISCUȚIA REZULTATELOR
în tabelul nr. 1 se dau rezultatele medii, iar în figura 1 sînt reprezen-
tate variațiile procentuale, comparativ cu martorul, a deosebirilor obținute.
Din analiza lor rezultă că paratiroidectomia la șobolan nu constituie numai
un stress (la martorul operat nu se produc decît foarte ușoare și nesemni-
ficative modificări), ci o intervenție care tulbură un echilibru funcțional
endocrin. Scăderea ponderală a timusului (cu aproape 48% timp de 5
săptămîni), scăderea înglobării P32 și a acizilor nucleici în medie cu 25%
timp de 5 săptămîni) și confirmarea lipsei paratiroidelor în acest timp
Tabelai nr. 1
Valorile indicilor analizați în timus (martor) după paratiroidectomie (operat). Toate valorile obținute sînt statistic
semnificative (p <0,001) față de martor
Nr. de zile după operație	7		21		25	
lotul	martor	operat	martor	operat	martor| operat	
media (7 ind.) Calcemia	± E. S. mg/100	dif./mart. %	10,2 0,2	5,8 0,3 -43,1	10,0 0,2	6,1 0,1 -39,0	9,8 0,3	5,9 0,2 -40,0 121 1,6 -48,5
media(7 ind.) Greut.	± E. S. timus mg	dif./mart. %	163 4,5	85 4,6 -47,8	198 4,5	104 2,0 -47,7	235 5,0	
media(7 ind.) Acizi nucleici mg/100	±E. S. dif./mart. %	28,1 0,1	21,0 0,7 — 25,2 674 24 -29,0	28,1 0,6	20,1 0,7 -28,4	27,4 0,7	20,3 0,9 -25,2 641 26 -30,0
media (7 ind.) încorp. P 32	± E. S. imp/100 g și min	dif. /mart. %	936 41		943 35 (p<t	630 17 -27,8 ,001)	916 38	
prin scăderea calcemiei cu circa 40% din valoarea normală (fig. 1) sînt
fenomene care arată că echilibrul funcțional al timusului depinde de o
activitate normală a paratiroidelor.
Aceste rezultate sînt în bună parte asemănătoare cu fenomenele
de involuție accidentală a timusului obținute sub influența unor doze de
hidrocortizon care de asemenea produc micșorarea cantității de acizi
nucleici, a fixării P32 și prin aceasta a activității energetice a celulelor
timice (10). Chiar dacă aceste efecte sînt asemănătoare, corticosteroizii
provoacă o atrofie a timusului, diferită ca intensitate de cea deter-
minată de lipsa parathormonului. Rezultatele noastre concordă și cu cele
obținute de P e r r i s și colab. (5), care constată o scădere marcantă a
Fig'. 1. — Modificări metabolice in ti-
musul șobolanilor paratiroidectomizați
(în procente față de martor M).
T —Greutatea timusului,
AN —Acizi nucleici,
P32 — încorporarea P32
Ca — Calcemia.
timocitelor și a greutății timusului în urma ablației tiroidei și paratiroi-
delor.
Aceasta ar putea însemna că raportul dintre timus și paratiroide
este mai dependent decît între timus și alte glande. Originea comună a celor
2 glande justifică o astfel de ipoteză. Rămîne de lămurit calea prin care
paratiroidele influențează timusul.
In concluzie se poate spune că între timus și paratiroide există o
relație strînsă, iar lipsa paratiroidelor determină o atrofie puternică a
timusului și o scădere accentuată a acizilor nucleici și a înglobării fosfo-
rului radioactiv.
(Avizat de prof. E. A. Pora.)
METABOLIC CHANGES IN THYMUS FOLLOWING
PARATHYROIDECTOMY IN WHITE RATS
SUMMARY
White rats, weighing 100 ± 5 g, were parathyroidectomized by cau-
tery. At intervals of 7, 21 and 35 days after parathyroidectomy a decrease
(by 48%) of the wet weight of the thymus and of its total nucleic
472
E. X POBA și P. OBBAI
4
acid content (by 25 %) was found. The incorporation of32 P was also lowered
(by 28%). These involutive modifications show that the funcțional equi-
librium of the thymus is dependent upon the -parathyroids. These results
are interpreted as suggesting that elose interrelations exist between the
thymus and the parathyroids which are common in their embrionic origin.
BIBLIOGRAFIE
1.	Abbaham A., Pora A. E., Toma V., 1963, J. Physiol. (Paris), 53, 241.
2.	Comșa J., 1959, Physiologie et.Physiopathologie du Timus, Ed. Doin, Paris.
3.	Kenny A. D., 1971, Endocrinology, 70, 715.
4.	Mac Mănos J. F., Whitefield J. F., 1969, Exptl. Cell. Res., 58, 188.
5.	Perris A. D., Weiss L. A., Whitefield J. F., 1970, J. Cell. Physiol., 76, 141-150.
6.	Pora A. E., Toma V., 1969, Ann. d’endocrin. 30, 4, 519 — 531.
7.	—	1961, Studia Univ. Cluj S. biol., 2, 235.
8.	Shibata K., 1953, Gunma, J. Med., 2, 2TS.
9.	Spirin A. S., 1958, Bioliimia, 25, 5, 656 — 662.
10.	Toma V., Pora A. E., Abraham A., 1971, Rev. rotim, biol., s. Zool., 16, 3, 185 — 188.
11.	Toma V., Kis Z., Pora A. E., 1965, Rev. roum., biol., s. Zool., 10, 1, 53.
12.	TSro I.,.Aros B., 1958, Acta Morphol. Hung., 8, 151.
13.	Whitefield J. F., MacManus J. P., Youdale T., Franks F. J., 1971, J. Cell. Physiol, 78,
355-368.
CONCENTRAȚIA UNOR COMPONENTE SANGUINE
LA VACI CU PRODUCȚIA DE LAPTE DIFERITĂ
DE
N. STĂNCIOIU
Universitatea „Babeș-Bolyai”,
Catedra de fiziologie animală
Cluj, str. Clinicilor nr. 5 — 7
Primit în redacție la 14 martie 1973
The number of erythrocytes and leukocytes. the quantity of Hb, proteins and
serum protein fractions, serum free amino acids, as well as mineral salts (Na, K,
CI, Ca) were determined in the blood of 60 cows of Brown breed having a differ-
ent milk production; a diminution of the investigated components concentra-
tion was found in the cows with a larger milk production, in comparison with those
having a smaller one.
Numeroase cercetări dovedesc modificarea concentrației componen-
telor sîngelui la animale în funcție de specie, sex, vîrstă și stare fiziologică
(1), (4), (15), (16), (17). Printre acestea un loc însemnat îl ocupă cele refe-
ritoare la variația proteinemiei și a fracțiunilor proteice serice (2), (6),
(8). Pe de altă parte, se cunoaște de asemenea că compoziția și proprie-
tățile fizico-chimice ale sîngelui sînt influențate de condițiile mediului în
care animalul trăiește (alimentație, întreținere, climă, felul și gradul de
exploatare etc.) (12). Astfel la animalele care au primit în rație, mai mult
timp, nutrețuri însilozate, analiza sîngelui a arătat o creștere a numărului
de globule roșii și albe, a dimensiunii eritrocitelor, a cantității de Hb și
o micșorare a rezervei alcaline (14).
Modificarea concentrației unor componente ale sîngelui în funcție
de producția de lapte și corelarea cantitativă a componenților sanguini
cu cei ai laptelui au fost mai puțin studiate la bovine, cu toate că aceasta
ar putea constitui un criteriu de selecție pentru ameliorarea raselor de
animale. Pentru cîteva componente, cum ar fi proteinele, s-au făcut unele
cercetări din care reiese variația concentrației lor în sînge pe toată perioada
lactației (5), (7), (9), (13). Cercetări mai recente stabilesc o corelație canti-
tativă și calitativă între proteinele din sînge, lapte și zer (3).
ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T.25NR.5P. 473-478 BUCUREȘTI 1078
474
N. STANCIOIU
2
475.
în prezenta lucrare ne propunem sa arătăm concentrația unor com-
ponente sanguine la vaci cu producția de lapte diferită.
MATERIAL ȘI METODĂ
Cercetările au fost efectuate pe un număr de 60 de vaci de rasă Brună, în vîrstă de 4 —6
ani, cu greutatea corporală de 500 — 600 kg, furajate și întreținute în aceleași condiții de
fermă (I.C.C.P.T. Fundulea). Animalele se găseau în luna a doua după tătare, negestante și
erau clinic sănătoase. Animalele au fost împărțite în două grupe care se deosebeau numai prin
producția zilnică de lapte. Media producției zilnice de lapte era de 14,02 litri, cu limite 12,50 —
17,80 1, la vacile din grupa I și de 8,07 litri, cu limite 7,20 — 13,50 1, la cele din grupa a II-a.
De la animalele de experiență se recolta sînge din vena jugulară și apoi se determinau cantitativ
următoarele componente: globulele roșii și albe (leucograma), hemoglobina, proteina totală și
fracțiunile proteice serice, aminoacizii liberi și unele săruri minerale (Na, K, CI, Ca). Numărul
de globule roșii și albe s-a determinat cu hemocitometrul Biirker; cantitatea de hemoglobina
cu hemoglobinometrul Gowers-Sahli; formula leucocitară după metoda May-Grunwald-Giemsa;
cantitatea proteinelor totale după metoda Lowry cu reactiv Folin după tehnica lui M i 11 e r
(11), iar fracțiunile proteice prin electroforeză în gel de agar. Concentrația aminoacizilor liberi
din ser s-a determinat prin cromatografie ascendentă pe hîrtie, eluare și citire la spectrocolori-
metru. Sărurile minerale au fost determinate prin metoda flamfotometrică.
REZULTATE ȘI DISCUȚII
în tabelul nr. 1 sînt redate rezultatele privind numărul de globule
roșii, albe și cantitatea de Hb. Din tabel reiese că la vacile cu producția de
lapte mai mare, numărul eritrocitelor era mai mic decît la cele cu producția
de lapte scăzută. Aceeași corelație se poate observa și în ceea ce privește
cantitatea de Hb. Din formula leucocitară (tabelul nr. 1) se poate constata
o creștere semnificativă a procentului de neutrofile la vacile din grupa I
față de cele din grupa a II-a și o scădere tot atît de evidentă a numărului
de eozinofile. La celelalte categorii de celule nu se observă diferențe
semnificative.
în tabelul nr. 2 sînt prezentate date referitoare la proteinemie și
dinamica fracțiunilor proteice serice. Din același tabel se poate constata
că nivelul proteinelor din sîngele celor două grupe de vaci nu diferă. Diferă
însă procentul de albumine și globuline ; la vacile cu producția de lapte mai
mare se găsea în sînge mai multă albumină decît globuline, iar la cele cu
producția mai mică de lapte raportul cantitativ al acestor componente este
inversat. Comparînd procentul fracțiunilor globulinice la cele două grupe
de animale, se constată diferențe semnificative importante, acestea pro-
babil legate de procesul de eliminare prin lapte a unor componente sanguine
mai mult decît a altora. Comparînd valorile medii găsite' la dozarea sărurilor
minerale (Na, K, CI, Ca) se constată o ușoară scădere cantitativă a acestor
săruri în sîngele vacilor cu producția de lapte mai mare (tabelul nr. 3).
O scădere a concentrației sărurilor minerale în sînge mai apare și ca
rezultat al unei furajări necorespunzătoare, precum și alte cauze (10).
Nivelul mediii al concentrației aminoacizilor liberi din serul sîngelui,
recoltat de la animalele luate în cercetare este redat în tabelul nr. 4.
476
N. STANC1OIU
■5
SINGEIjE și producția de lapte la vaca
477
Tabelul nr. 3
Concentrația «nor săruri minerale in senil sanguin la vad eu producția de lapte diferită (media în mg % ml ser X,
deviația stand, și P.)
Grupa și	Producția de lapte (media 1/zi)	Na	Săruri	minerale	Ca
				CI	
nr. animale		X ± Sx	X ± Sx	X ± Sx	X ± Sx
I	30	14,02	354,2±2,5	22,11 ±0,85	330,25±3,3	10,33±0,85
II 30	8,07	382,55±3,20	25,50±l,25	385,34±5,11	15,48±0,67
Semnif.	statist. (P)	<0,01	<0,001	<0,001	<0,001
Cantitatea parțială și totală a aminoacizilor dozați este mai mică în sîngele
vacilor la care secreția de lapte este mai intensă (14,07 mg %) decît Ia cele
cu producția de lapte mai mică (17,14 mg%).
CONCLUZII
Din cercetările efectuate și din analizarea datelor obținute reiese
următoarea concluzie : la vacile în lactație nivelul concentrației unor
componente sanguine (eritrocite, leucocite, Hb, Na, K, CI, Ca, proteine
totale, fracțiuni proteice, aminoacizi liberi) este diferit, funcție de producția
de lapte; la vacile cu producția de lapte mai mare, nivelul concentrației
acestor componente este mai scăzut decît la cele cu producția de lapte mai
mică.
COEE^LATION ENTEE LA PEODUCTION DE LAIT ET
LA CONCENTRATION DE QUELQUES COMPOSANTS DU SANG
DES VACHES
rCsume
On a determine dans la sang preleve immediatement apres la trăite ă
'60 vaches de race Brune, nourries et entretenues dans les memes condi-
tions, mais qui differaient pour la production de lait (Groupe I : 14,02 1/
jour; Groupe II: 7,07 1/jour), les suivants quantites de composants : les
globules rouges et blancs (formule leucocytaire), le Hb, les proteines et les
fractions proteiques, les amino-acides libres et les sels mineraux (Na, K,
CI, Ca).
Les resultats obtenus montrent que la niveau de la concentration
des composants etudies se modifie de maniere significative en fonction
de la production de lait, comme suit : chez les vaches ayant une production
de lait plus forte, le niveau de la concentration de ces composants a ete
plus bas que chez les vaches â production laitiere plus faible.
On a observe des modifications quantitatives non significatives pour
les proteines (7,74 ± 0,75 g % et 7,90 ± 0,88 g %), les lymphocytes, les
monocytes et les basophiles.
(Avizat de dr. Dimitrie Popovici.)
Tabelul
Concentrația aminoacizilor liberi în serul sanguin la vaci en pro
Grupa și nr. animale	Producția de lapte (media 1/zi)	A m i n o								
		cistină și cisteină	1 lizină	1	i arginină 	1	s	1 ac. aspa- raginic	glicină —	serină	ac. gluta- 1 minic	oxiprolină । 1
I 30	14,02	0,88	1,08	1,08	0,45	0,62	1,13	0,67	0,79	0,32
		±	±	±	±	±	±	±	±	±
		0,08	0,09	0,06	0,08	0,05	0,08	0,12	0,35	0,07
II 30	8,07	0,75	1,15	1,32	0,75	0,80	0,93	1,25	1,15	0,71
		±	±	±	±	±	±	±	±	±
		0,07	0,06	0,06	0,05	0,08	0,07	0,04	0,35	0,10
t tliicția de lapte diferită (media iu mg % mi ser X, deviația stand, s^)
; a c i z i
treonină	alanină	prolină	tirozină	triptofan	metionină	. valină	f enilalanină	leu cină și izoleucină	total
0,49	1,28	0,25	1,08	0,35	1,02	0,75	0,69	1,14	
±	±	i	i	±		±	±		14,07
0,08	0,08	0,07	0,06	0,05	0,06	0,07	0,06	0,08	
0,90	1,40	0,55	1,32	0,62	1,10	0,69	0,85	1,07	17,14
±	±	±	±	±	±	±	i	±	
.0,10	0,12	0,35	0,09	0,82	0,82	0,08	0,08	0,06	
478
N. STANCIOIU
6.
BIBLIOGRAFIE
1.	Albxandhova C. V., 1952, Konevodstvo, 11, 30.
2.	Heidleb W-, Kohiath G., 1969, Arch. Tierz., 12, 4, 311-318.
3.	Jurencova G., Popovici D., Răitaru AL, 1967, Lucr. St. I. C. Z., 25, 261 — 278.
4.	Karamanova E. P., Nicolaeva G. N., 1969, S —h. Biol., 5, 766 — 769.
5.	Koefoed J., 1963, Acto. Vet. Scand., 4, 64 — 68.
6.	Krasnov V. M., 1969, Elektroforeticeskie Fledovania belkov krovi jivotnîh, Ed. „Nauka”
Alma-Ata.
7.	Larson R. L., Kendall K. M., 1957, Dairy Sci., 40, 6.
8.	Labouche C. I., 1964, Rev. Elev. Med. Vet. Pais. Trop., 4.
9.	Macra J., Mullerova Z., 1969, Acta Univ. Agric. Fac. agron., Brno, 17, 2, 275 — 281.
10.	Mihai D., 1970, Cercetări cu privire la hipomegneziemia rumegătoarelor (teză de doctorat),.
Facultatea de medicină veterinară București.
11.	Miller G. L., 1959, Anal, chem., 31, 5, 968.
12.	Poll E. și colab., 1963, Lucr. St., I. A. N. B., seria C, 6, 453 — 458.
13.	Redkin I. P., 1969, Molocinoe, Miasnoe Scotovdstvo U. R. S. S., 18, 84 — 87.
14.	Stăncioiu N., 1956, Rev. Probi, zoot. și vet., 3, 73 — 75.
15.	Telupilove O. și colab., 1958, Pflugers Arch., 266, 473.
16.	TudorascuR., Dumitrescu L, Burcea A., 1971, Lucr., St., L A. N. B., seria D, 14,111 — 117..
17.	Varachiu N. și colab., 1960, Lucr. Șt. I. A. N. B., seria C, 4, 163-185.
ABERAȚII CROMOZOMIALE INDUSE CU RAZE X
(200 r, 400 r ȘI 600 r) LA IEPURE
DE
ST. OPRESCU și OLGA CONSTANTINESCU
Facultatea de medicină veterinară
Laboratorul de fiziologie
București 34, Splaiul Independenței 105
Primit în redacție la 26 februarie 1973»
X-rays induced chromosome aberrations in rabbit display specific particularities.
Theirfrequency increases with increasing dose, for all the types, being however lower
at 48 hours after irradiation as compared to 24 hours, which indicates the recovery
in time. At the 600 r dose, in addition to the generally observed abberrations, as
dicentric chromosomes, deletions, non-specific chromosomes, gaps, a markedly
higher frequency of exchange and interchange translocations was found. At the
doses used, the iduced chromosome abberrations are preponderantly ascribed
to the m and sm groups of the karyotype.
în 1904, Bergonie și Tribon deau (1) au efectuat primele
observații asupra leziunilor cromozomiale provocate prin iradiere unoi
mamifere. Dar în acel timp, cît și ulterior în prima jumătate a secolului al
XX-lea, calitatea lucrărilor efectuate în acest domeniu a lăsat mult de
dorit datorită existenței unor tehnici de evidențiere a cromozomilor lipsite
de preciziune. Din acest motiv analiza unor astfel de lucrări este posibilă
actualmente numai de pe pozițiile oferite de un anumit grad de circum-
specțiune.
Dacă se adaugă la aceasta faptul că literatura de specialitate are
lacune privind cercetările experimentale asupra modificărilor de cariotip
induse de diferite surse de radiații sau agenți chimici mutageni, și la un
mamifer ca iepurele, vom înțelege și mai bine utilitatea investigațiilor
într-un cîmp vast de acțiune oferit de această specie.
Ținînd seama de aceste considerații, scopul cercetărilor efectuate
și ale căror rezultate le analizăm în prezenta lucrare a fost acela de a afla
care sînt modificările ce afectează cromozomii în mitoză sub influența
iradierii cu raze X la iepure și cum se manifestă în timp acțiunea acestui
puternic agent mutagen.
SI. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 479-484 BUCUREȘTI 1973
480
ST. OPRESCU și OLGA CONSTANTINESCU
2.
3
ABERAȚII CROMOZOMIALE INDUSE CU RAZE X LA IEPURE
481
MATERIAL ȘI METODE
Pentru cercetări am utilizat un număr de 38 iepuri din rasa Chinchilla in vîrstă de 1-2;
zile, din care 3 au format grupa de control (neiradiată) iar restul au fost iradiați diferențiat cu
raze X in doze unice totale de 200 r, 400 r și 600 r.. Animalele iradiate au constituit 9 grupe ex-
perimentale, după cum acestea au fost sacrificate la 8 ore, 24 ore și 48 ore după iradiere.
Iradierea s-a efectuat la Laboratorul de radiologie al Centrului de radiobiologie și biologic
moleculară din București, la un aparat de raze X- TUR 250 cu următorii indici tehnici : kV —200;
mA —15; filtru 0,5 mmCu 4- 0,5 mm Al; distanța focus animal —65 cm ; debit r/minut —40 r ;
timp de iradiere —5Z pentru doza de 200 r.
Preparatele cariologice s-au obținut din măduva osului femural după metoda preconizată
de X i c h o 1 s și colab. (1965) (3). Colchicina s-a administrat în cantitate de 0,3 mg la 50g.
greutate corporală și a fost injectată in soluție intraperitoneal. Animalele au fost sacrificate la 50'
după acest tratament.
Colorarea preparatelor s-a efectuat cu Giemsa, și au fost analizate la microscopul fotonic
un număr de 2 654 celule aflate în metafaza diviziunii mitotice.
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Analizînd distribuția în timp a numărului de metafaze aberante
(în procente față de numărul de celule analizate de la fiecare animal) la
loturile iradiate comparativ cu lotul de control (tabelul nr. 1), se constată
la acest mamifer o serie de particularități interesante din punct de vedere
radiocitogenetic.
Tabelul nr. 1
Oistribufiu în timp a celulelor aberante
Loturile		Timp după iradiere	Celule	Din care aberante analizate j	%	 A	!	X Sx	
Iradiate cu :	Control 200 r	18 ore 24 ore	100	।	2,9±1,553 100	7,6ȚL982 100	1	12,0-Ll,020 1	-	
		18 ore	100	5,0±l,779
	400 r	18 ore	100	18,6±2,840
		24 ore	100	27,3±l,180
		48 ore	10.0	9,5±1,982 .
	600 r	18 ore	100	21,0±2,857
		24 ore	100	35,8±9,181
		48 ore	100	13,0±l,606
Astfel dacă la lotul de control s-a evidențiat un număr de 2,9%
% 1,5 metafaze aberante, se ajunge ca animalele iradiate și sacrificate
la 24 ore după iradiere să posede la doza de 200 r 12,0% + 1,0 metafaze
aberante, la 400 r 27,3% ± 1,1, iar la 600 r 35,8 ± 9,1 metafaze aberante.
Se constată deci creșterea numărului de celule aberante odată cu
creșterea dozei de iradiere. Același lucru este valabil și pentru animalele
sacrificate la 18 ore sau la 48 ore după iradiere.
Merită de asemenea relevat că numărul de metafaze aberante este
inferior atît la 18 ore, cît și la 48 ore celui observat la. 24 ore după iradiere.
Aceasta probează că la 24 ore după iradiere are loc cea mai crescută radio-
sensibilitate mitotică. Adăugăm la acea sta că numărul de metafaze aberante
este totuși mai scăzut la 48 ore după iradiere comparativ cu 18 ore după
iradiere ceea ce arată pe de o parte că înainte de 24 ore după iradiere se
produce în nucleii celulelor somatice un intens proces de tulburări cromo-
zomiale, proces în continuă creștere și care atinge maximum de intensitate
la 24 de ore, iar pe de altă parte că după acest interval avem de-a face cu
un proces de refacere a leziunilor cromozomiale.
în cercetările întreprinse de B o c i a r o v și 8 a v i ț k i i (1965) (2)
la șoareci, s-a constatat la animalele nou-născute, ca și la cele în vîrstă
de 10 luni, că numărul de anafaze cu dereglări cromozomiale induse cu
doza de 100 r faze X atinge în primul caz la 6 ore după iradiere 34,0%,
la 12 ore 36,0%, la 24 ore 23,8%, iar în cazul al 2-lea respectiv 35,0%,.
39,2% și 25,8%. Este astfel evident că la aceste animale se obține un
prag maxim de activitate radiomitotică la 12 ore după iradiere, după care
numărul anafazelor aberante descrește.
în studiul cromozomilor policentrici induși cu raze X în celulele
gigantice de hamster chinezesc in vitro, C. K. ¥ u (1966) (4) a observat
de asemenea că numărul dicentricilor în cazul dozelor de 250 r și 1000 r
crește numeric (6—32) de la 14 ore după iradiere, atinge un maximum la
'26 ore după iradiere (20—80), ca apoi treptat să scadă (1—8) către
146 ore după iradiere.
Datele obținute de noi, cît și cele exemplificate mai sus, arată că la
mamifere atît in vivo, cît și in vitro, apar în radiosensibilitatea celulelor
somatice modificări specifice pendinte de timpul scurs de la supunerea
acestora iradierii.
Deci radiosensibilitatea citogenetică depinde de doza de iradiere,,
cît și de timpul scurs după iradiere, ea fiind variată la diferite specii de
animale.
Analiza detaliată a distribuției în timp a tipurilor de aberații cromo-
zomiale (în procente față de total metafaze analizate) (tabelul nr. 2) indică
de asemenea unele aspecte interesante de semnalat.
Dacă la lotul de control.se remarcă un număr redus de breaks-uri,
dicentrici, aneuploidii și cromozomi nonspecifici, la loturile iradiate întîl-
nim o mare diversitate de aberații al căror număr crește în raport direct
cu doza de iradiere utilizată. Astfel la aceste animale întîlnim frecvent
translocații, poliploidii și cromozomi satelitați, neobservați la lotul de control
și de asemenea breaks-uri, dicentrici și cromozomi nonspecifici. Breaks-
urile sînt simple cînd rupturile se produc la o singură cromatidă, sau isolocus
cînd leziunile provocate de radiații afectează ambele cromatide în aceeași
regiune a brațului. Breaks-urile simple sînt mai numeroase ca cele isolocus.
483
482
ST. OPRESCU și OLGA CONSTANTINESCU
4
Translocațiile întâlnite sînt de asemenea de tipul simplu cînd se
produc între 2 cromozomi învecinați, sau de tipul multiplu cînd acestea
se grupează sau se înlănțuiesc. Translocațiile simple sînt de asemenea într-un
număr mai mare ca cele în grup.
Dintre tipurile de aberații studiate, ca frecvență, se situează pe
primul loc translocațiile, după care urmează în ordine descrescîndă cromo-
zomii nonspecifici, dicentricii, breaks-urile, poliploidiile, aneuploidiile și
cromozomii satelitați.
Atrage atenția faptul că numărul de aberații cromozomiale din
toate tipurile observate la loturile iradiate, cu excepția translocațiilor,
sînt mai numeroase la 24 de ore după iradiere decît la 18 ore sau 48 ore
după iradiere, ceea ce dealtfel concordă și cu numărul de metafaze aberante
mai crescut la 24 de ore după iradiere și mai scăziit la celelalte intervale.
Cele mai multe translocații, în special la dozele de 400 r și 600 r la
18 ore după iradiere, au fost evidențiate în metafazele timpurii, cromozomii
avînd brațele foarte lungi. Translocațiile constituite în mitoză sînt din cele
exchanges și interchanges, dispoziția lor fiind poliradiară (tri-, tetra-,
hexa- etc.).
Cîte un caz de endoreduplicare cromozomială a fost observat la
24 ore după iradiere la dozele de 400 r și 600 r.
La doza de 600 r, la 24 ore după iradiere, au fost de asemenea întîl-
nite 6 perechi de cromozomi ce au dat cîte 2 translocații identice formate
fiecare din 3 perechi de izomorfe ca și cîteva cazuri de ringcromozomi.
Aneuploidiile au fost constituite din seturi de cromozomi al căror număr
a variat între 35 și 43, iar poliploidiile din foarte puține metafaze 3 n și
un număr mult crescut de metafaze 4 n.
în cercetările efectuate, un aspect interesant ne-a fost relevat anali-
zînd numărul de aberații dispuse pe perechile de cromozomi, raportat la
cele 4 grupe ale cariotipului normal de iepure după modelul elaborat de
N i c h o 1 s și colab. (1965) (3) și care are criteriile : localizarea
centromerilor și dimensiunile cromozomilor.
Astfel noi am constatat că tipurile.de aberații predomină la grupa m
cu centromerii mediani și la grupa sm cu centromerii submediani, compara-
tiv cu grupele st și t cu centromerii subterminali.
CONCLUZII
1.	Tipurile de aberații cromozomiale mitotice induse cu raze X la
iepure prezintă particularități de manifestare proprii acestei specii.
2.	Incidența în timp a aberațiilor cromozomiale atinge valori maxime
la 24 ore după iradiere comparativ cu intervalele 18 și 48 ore după iradiere.
3.	Translocațiile de diverse tipuri au o prezență evident semnificativă
numai la dozele de 400 r și 600 r.
4.	Aberațiile cromozomiale induse apar cu o frecvență descrescîndă
d.e la grupa m la st, fiind preponderente la grupa m și sm din cariotip.
(Avizat de dr. C. Maximllian.)
Distribuția in timp a tipurilor de aberații cromozomiale
484
ST. OPKESCU și OLGA CO1NSTANITBNESCU
5
X-RAYS INDUCED CHROMOSOME ABERRATIONS
IN RABBITS WITH 200 r, 400 r AND 600 r DOSES
SUMMARY
38	Chinchilla 1 —2-day-old rabbits were used in this study, among
which 3 were Controls and the remaining 35 were irradiated with different
X-rays doses. Karyological preparations were obtained by the method
of W. Nichols and A. Levan (1965). Animal» were killed 18, 24 and 48
hours after irradiation, and 2654 metaphase plates were examined.
The X-rays induced chromosome aberrations show some characte-
ristic features. Their proportion, irrespective of their type, increases with
increasing dose and is greater at 24 hours after irradiation as compared to
that at 48 hours, because of the recovery process which proceeds. At the
600 r dose, besides the aberration types generally observed (breaks, dicen-
trics, deletions, unspecific chromosomes and so on), a higher frequency of
exchange and interchange type translocations may be seen. Irrespective of
the utilized dose, the chromosome aberrations are mainly induced in the m
and sm groups of the karyotype.
BIBLIOGRAFIE
1. Bergonie J., Tribondeau L., 1904, Compt. Rend. Soc. Biol., 57, 592 — 595.
. Bociarov U., Savitkii V., 1965, Izvest. A. N. Kazah. S. S. R., Ser. Biol. Nauk, 2, 96 — 99.
. Nichols W., Levan A., Melander E., Melander I., 1965, Hereditas, 53, 1 — 2, 63 — 76.
4.	Yu C., 1966, Chromosoma (Beri.), 18, 60 — 69.
Stațiunea centrală de cercetări pentru
creșterea porcinelor, Periș-Ilfov
și
Institutul de științe biologice
București 17, str. Splaiul Independenței nr. 296
Primit în redacție la 26 martie 1973
1
Fig. 1. — Translocații provenite în urma iradierii cu doza de 600 r.
90x10.
Fig. 2. — Celulă 4 n în metafază — la 600 r. 60x10.
GRADUL DE INFESTARE A TRIFOIULUI ROȘU
(TRIEOLIVM FRATE N SE L.) DE CĂTRE SPECII
DE CURCULIONIDE
DE
T. PERJU și M. SAVATTI
Under the characteristic conditions oî Transylvania the seed cultures oî red clover
are damaged by the weevils ; Apion trifolii L., A. apricans Hrbst., A. assimile,
A. varipes, Miccotrogus piciroslris, Hypera meles, H. nigrirostris, Sitona sulcifrons,
S. suturalis, S. hispidulus. The predominant species of weevils are Apion trifolii
and A. apricans; the first is appearing in a percentage of 57.1% and the second
onein a percentage of 42.9%. These two species are damaging on the average 40%
of the production of the seed cultures.
Fig. 3.
Cromozom dicentric provenit în urma iradierii cu doza de 600 r
90x10.
Trifoiul roșu, cultivat mai ales pentru sămînță, este atacat de gărgă-
rițe aparținînd genurilor Apion, Miccotrogus și Hypera, precum și de
viespea semințelor (Eurytoma platyptera Walk.) ( = Bruchophagus gibbus
Boh.)?
în literatura străină au fost publicate numeroase lucrări tratînd
sistematica (4), (5), (8), (11), (12), (18), (21), (24), (25), bioecologia (2),
(10), (13), (15), (16), (17), (19), (22), (23), (26), (27), (29), (30) și
măsurile de combatere a speciilor dăunătoare de Apion (3), (14), (20), (28).
în țara noastră An dr e e s cu (1) a stabilit că în Moldova Apion
trifolii L. ( = aestivum Germ.) și A. apricans se găsesc într-un raport favo-
rabil primei specii la Iași și într-un raport de egalitate la Bîrlad. H r i s a f i
(6), (7), urmărind biologia acestor specii în condițiile din Transilvania,
susține că specia dominantă este Apion apricans.
Întrucît în literatura noastră de specialitate lipsește o lucrare care să
trateze complexul speciilor de curculionide dăunătoare culturilor semincere
de trifoi, apare necesară clarificarea raportului între speciile dominante de
Apion, precum și importanța pe care acestea o prezintă.
ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 485-492 BUCUREȘTI 1973
487
486
T. PERJU și M. SAVATTI
2
Cercetările s-au efectuat între 1956 și 1968 pe terenurile Bazei experi-
mentale a Institutului agronomic din Cluj; unele probe au fost colectate și
din alte regiuni.
MATERIAL ȘI METODĂ DE LUCRU
Probe medii de cîte 100 capitule de trifoi roșu au fost colectate decada!, pe întreaga pe-
rioadă de vegetație a plantelor. Capitulele recoltate, avînd florile trecute, au fost păstrate în
borcane acoperite cu pînză dublă de tifon. La data recoltării capitolelor majoritatea larvelor s-au
aflat la completa lor dezvoltare sau transformate în pupe. Desăvîrșindu-și dezvoltarea, insectele
au apărut în captivitate, iar după colectarea și determinarea lor s-a stabilit o evidență numerică
și procentuală pe specii. S-au întocmit astfel tabele și grafice privind raportul numeric și procen-
tual între diferitele specii dăunătoare, precum și pentru speciile parazite ale acestora. Pe baza
numărului de insecte dăunătoare — în primul rînd a speciilor de Apion — apărute Ia proba
medie de 100 capitule florale s-au făcut aprecieri asupra gradului de infestare a culturilor semin-
cere de către diferitele specii flori- și seminifage.
REZULTATE
Datele cu privire la componența speciilor de curculionide, precum și
la gradul de infestare a capitulelor florale de către diferitele specii fl ori
și seminifage sînt prezentate în tabelul nr. 1 și în figurile 1, 2, 3, 4 și 5.
%	280-
'Q
z" 10 20 30 10 20 31 10 20 31 10 20 30 10
।--VI—1'—VII—11—VIII—"—IX—"-X-"
Data recoltării probelor
Fig. 1. — Apariția speciilor de Apion din capitulele florale de trifoi roșu,
recoltate la diferite date (1956 — 1958).
Tabelul nr. 1
Curculionide apăruie din probe de capitule florale de trifoi roșu cultivat (Trifoiiuni pratense LJ,
Cluj. 1966-1968
	Numărul de exemplare			Total exemplare	
	1966	1967	• 1968	număr	procent mediu
Apion trifolii L.	167	579	562	1 308	53,4
Apion apricans Hrbst.	95	468	527	1 090	44,8
Apion assimile Kirb.	8	■—	12	20	0,8
Apion varipes Germ.	—	—	1	1	0,0
Total Apion sp.	270	1 047	1 102	2 419	99,3
Miccotrogus picirostris	—	—	1	1	0,0
Hypera sp.		■—	6	6	0,3
Sitona sp.	2	4	6	12	0,4
Total curculionide	272	1 051	1 115	2 438	99,9
Din datele prezentate în tabel rezultă că principalele specii de curculio-
nide care se dezvoltă pe seama florilor și a semințelor în formare aparțin
genului Apion. Sporadic au apărut și exemplare din Miocotrogus picirostris,
Sypera ( — Phytonomus) melos și H. nigrirostris, precum și Sitona sulcifrons,
S. sutnralis și /St Mspidulus, adulții speciilor din ultimele două genuri
Data recoltării probelor
Fig. 2. — Apariția speciilor de Apion din capitulele florale de trifoi roșu,
recoltate la diferite date (1962 — 1964).
488
T. PERJU și M. SAVATTI
4
489
<----VI-----"----VIJ-----"---VIII-----
Data recoltării probelor
IX'
Fig. 3. — Apariția speciilor de Apion din capitulele florale de trifoi roșu,
recoltate la diferite date (1965 — 1968),
hrănindu-se pe seama aparatului foliar. Ca dăunătoare tulpinilor (larvele
fiind miniere) au apărut și cîteva exemplare din Apion seniculus.
Din datele prezentate în figurile 1, 2 și 3 rezultă că, în capitulele colec-
tate în diferiți ani și la date calendaristice diferite, s-au dezvoltat specii
aparținînd genului Apion, dintre acestea doar A. trifolii L. și A. apricans
Hrbst. au prezentat importanță practică’; A. assimile Kirb. și A. varipes
Germ., prin numărul relativ redus de exemplare în care au apărut, repre-
zintă dăunători nesemnificativi din punct de vedere economic.
Raportul procentual al adulților din noua generație aparținînd
primelor două specii, în toți anii și în marea majoritate a probelor, a fost
favorabil speciei A. trifolii L. în cazul recoltării probelor la date diferite și
aproximativ într-un raport egal, în cazul colectării lor în cursul lunii august,
înainte de recoltarea trifoiului semincer. în cazul recoltării probelor în
primele luni de apariție a adulților din noua generație — iunie, iulie —
raportul a fost în favoarea speciei A. apricans L., iar în ultimele luni — sep-
tembrie și octombrie — cînd și numărul global al ambelor specii se reduce
în mod simțitor, raportul a fost în favoarea speciei A. trifolii Hrbst.
Datele acestea confirmă faptul subliniat și de către Bertr an (2) după
care ciclul biologic al speciei A. apricans Hrbst. începe cu 10—15 zile mai
devreme decît al speciei A. trifolii L. Pe de altă parte, datele conduc la
concluzia că biologia speciei A. apricans Hrbst. este mai legată de trifoiul
roșu spontan, în timp ce biologia speciei A. trifolii L. este mai legată de
trifoiul roșu cultivat.
’iuiwas 'Opjj ap âiojou ai>uidpo ap oqojo
* ‘'"'odn rirfc uo'dw an airndwa,'a ap
490
T. PERJU și M. SAV.ATTI
7
INFESTAREA TRIFOIULUI ROȘU DE ICATRE SPECII DE CURCULIONIDE
491
Din datele prezentate în tabelul nr. 1 și figurile 4 și 5 mai rezultă că
dezvoltarea larvelor de Apion și apariția adulților din noua generație au
variat în funcție de an și de data la care au fost recoltate și analizate pro-
bele de capitule. Cel mai mare număr de insecte s-a obținut în 1967, cînd
la o probă de 100 capitule au apărut peste 400 de gărgărițe (neluînd în
seamă și numărul de himenoptere parazite). Urmărind dinamica numărului
120-
o
^.110-
100-
90-
80-
70-
60-
50-
o
40-
30-
w —
20-
10-
Apion trifolii
Apion apricans
Apion sp.
44,5
55.0
35.0
1966
Pata recoltări! probelor
1967	1968
VH1---------
Fig. 5. — Raportul numeric și procentual
între speciile dominante Apion trifolii L.
și A. apricans Hrbst. apărute din probele
de'capitule florale de trifoi roșu, recol-
tate la diferite date (1964 — 1968).



o
E
0
de insecte care se dezvoltă în capitulele recoltate la date diferite se observă
că anual se înregistrează un maxim de apariție în a doua jumătate a lunii
iunie sau în prima jumătate a lunii iulie; în 1962—1964 acest maxim a
fost decalat cu circa două săptămîni. în fiecare an s-a înregistrat o apariție
eșalonată de insecte pînă către sfîrșitul lunii octombrie, acestea dezvoltîn-
du-se din ultimele depuneri de ouă ale insectelor întîrziate din generația
hibernată.
Aprecierea pagubelor cauzate. Datele din literatură (2), (6), (9), (20)
arată că pînă la completa dezvoltare, larva gărgăriței florilor (Apion ssp.)
consumă 2 pînă la 20 de flori. Luînd ca bază de calcul numărul mediu de
flori dintr-un capitul floral de trifoi și numărul rțiediu de flori consumate
de o larvă pînă la completa sa dezvoltare, s-au făcut aprecieri cu privire la
pagubele cauzate culturilor de trifoi roșu semincer de către gărgărițele
florilor din genul Apion.
Din datele prezentate mai sus rezultă că între 1965 și 1968, procentul
de distrugere al florilor de trifoi de către larvele gărgărițelor din genul
Apion a variat de la 20—53%, putînd astfel considera că, în condiții de
neaplicare a măsurilor de combatere, larvele acestora distrug în medie 40%.
din flori, ceea ce reprezintă un procent aproximativ egal din producția de
sămînță a culturilor semincere de trifoi roșu.
CONCLUZII
1.	Complexul de curculionide care se dezvoltă pe seama, culturilor
semincere de trifoi roșu este constituit din speciile : Apion trifolii, A.apri-
cans, A. assimile, A. varipes și Miccotrogus picirostris, ale căror larve se
comportă ca flori- și seminifage; Hypera meles și H. nigrirostris, ale căror
larve sînt folifage și Sitona sulcifrons, S. suturalis și hispidulus, ale căror
larve se dezvoltă pe seama sistemului radicular al plantelor.
2.	Speciile dominante de curculionide, ale căror larve se comportă
flori- și seminifage, sînt : Apion trifolii și A. apricans, care din totalul
speciilor apărute din probele de capitule florale reprezintă 98,3%, respectiv
57,1% prima și 42,9% cea de-a doua specie.
3.	Ciclul biologic al speciei Apion apricans începe mai timpuriu cu
10 — 15 zile decît al speciei A. trifolii, planta-gazdă principală pentru prima
specie fiind trifoiul roșu spontan, iar pentru cea de-a doua specie, trifoiul
roșu cultivat.
4.	în condiții de neaplicare a măsurilor de combatere, larvele speciilor
floricele și seminifage de Apion distrug în medie 40% din producția cul-
turilor semincere.
(Avizat de prof. V. Gh. Radu.)
LE DEGRE D’INFESTATION DU TREFLE ROUGE
(TRIEOLIVM PRATENSE) PAR DES ESPECES DE CHARANQONS
RfiSUME
On a etudid pendant la ptriode 1956—1968 le developpement en
captivite des insectes pris sur des capitules de trefle rouge de semis,.
recolte ă des dates difftrentes. Apres avoir analyse- toutes les donnees,.
on les a prtsenttes dans un tableau centralist et dans 5 figures. On a pu
ainsi ttablir les charanșons suivants qui se developpent au dâpens du
trefle rouge de semis : Apion trifolii, A. apricans, A. assimile, A. varipes-
et Miccotrogus picirostris, dont les larves se comportent comme des flori-
et seminiphages ; Hypera meles et H. nigrirostris, dont les larves sont
foliphages et Sitona sulcifrons, S. suturalis et hispidulus, dont les larves
se dâveloppent au dtpens du systeme radiculaire des plantes.
Les especes dominantes de charangons sont : Apion trifolii dans
une proportion de 57,1% et A. apricans, dans une proportion de 42,9%.
Si l’on n’applique pas ă temps les mesures ndcessaires â la destruction
des larves des difftrents charangons appartenent au genre Apion, la
production des cultures de semis est detruite dans une proportion de 40 %
en moyenne.
492
T. PERJU și M. SAV.ATTI
8
BIBLIOGRAFIE
1.	Andreescu Elena, 1960, Lucr. științ. Inst. Agr. Iași, 407.
2.	Bertran Madelaine, Jourdheuil P., 1968, Ann. Epipyties, 19, 2, 365.
3.	Danon M., 1958, Plant Protection, 49/50 134.
4.	Deseo Katalin, 1965, Acta Zool. Acad. Sc. Hungaricae, XI, 3 — 4, 253.
5.	Fedorko J., 1965, Ann. Univ. Mărie Curie — Skladowska, 20, 5, 45.
6.	Hrisafi Cornelia, Ionescu Maria, Simionescu L., Borcan I., 1960, Protecția plantelor
în sprijinul agriculturii, București, Edit. agrosilvică 1, 47.
7.	Hrisafi Cornelia, Ionescu Maria, 1961, Probi, agr. 13, 34.
8.	Hristova E., 1961, Zast. Zaslit., 9, 4, 53.
9.	Hrolinskii G. L., 1965, Ent. obozr., 49, 1, 117.
10.	Janezic F., 1953, Plant Protection, 20, 10.
11.	Kokorin A. N., 1964, The rev. app. ent., 1966, 54, 10, 552.
12.	—	1964, Trudi Vsesoiuzn. Inst. Zascitî Rast., 21,1, 89.
13.	Lequenne J. M., 1963, Phytoma, 13, 152, 21.
14.	Manninger G. A., 1960, Wissenschaftliche Pflanzenschutz Konferenz, Budapest, 366.
15.	Markkula M., Mylymăki S., 1958, Ann. Entom. Fenn., 24, 3, 124.
16.	—	1962, Ann. Ent. Fenn., 28, 24.
17.	Miranda O. T., Olalquiaga F. G., 1965, The rev. app. ent., 1966, 54, 8, 408.
18.	Obrtel R., 1957, Rostlina vyroba, 3 (XXX), 5, 459.
19.	Obrtel R., 1962, Rostlina vyroba, 8 (XXXV), 10, 1345.
20.	Scerbinovski N. S., 1939, Plant. Prot., 18, 141.
21.	Schenker P. W., Fontannaz A. P., 1947, Rev. Rom. Agric. Vitic. Arboric., 69, 7, 82.
22.	Servadbi A., 1940, Redia, 26, 177.
23.	Skuhravy V. K., Novak K. P., Stary P., 1959, Rozpravy Ceskoslovenske Acad. Ved.
Rada Matern, a prirodn. ved., 69, 7, 82.
24.	Solodovnikova S. V., 1963, Trudi Biolog. Fak. po genetike i zoologhii., Gosudarst. Univ.
imena Gorkogo, 36, 153, Harkov.
25.	Stein W., 1965, Z. fiir angew. Entomologie, 55, 4, 389.
26.	— 1967, Z. fur angew. Entomologie, 60, 1, 3 ; 2, 141.
27.	Solodovnikova S. N., 1965, Ent. obozr., 44, 2, 335.
28.	TanasijeviC N., 1960, Requeil des travaux de recherche de la Faculte Agronoinique, Univ.
de Belgrade, Yougoslavie, 8, 269, 14.
29.	TeofiloviO Z., TesiC T., SaviC G., 1959, Plant Protection, 51, 68.
30.	Waters D. N., 1964, J. Econ. Entomol, 57, 6, 911.
Institutul agronomic
Catedra de genetică, ameliorare și protecția
plantelor
Cluj, str. Mănăștur nr. 3
Primit în redacție la 15 februarie 1973
STUDIUL COMPARATIV AL MOLECULELOR OMOLOAGE
CU SECVENȚE CHIMICE CUNOSCUTE
DE
C. PORTELLI
In order to facilitate a comparison between the sequences of certain homologous
polypepties (the cytochromes c), the method replacing amino acids by numerical
values corresponding to their Chemical complexity was used. Hence the plotting
of homologous polypeptides and the application of inathematical calculi, as for
instance the autocorrelating functions, becarne possible.
Moleculele omoloage au o structură chimică asemănătoare și îndepli-
nesc aceleași funcții în cadrul organismelor ce aparțin unor specii diferite.
Asupra moleculelor omoloage s-au făcut o serie de studii comparative
cu scopul de a pune în evidență anumite direcții în evoluția lor. Astfel
D a y h o f f M. O. (1) a publicat un tabel al citocromilor c de la 21 specii
diferite și a utilizat secvențele lor, de acizi aminați, cunoscute, pentru a
deduce structura moleculelor ancestrale din care au rezultat, prin mutații
și selecții naturale, citocromii c actuali. Ideea de bază a acestor studii a fost
că, pornind de la structura a două molecule omoloage ce aparțin unor specii
apropiate, se pot calcula parametrii unei molecule ancestrale din care ele
au rezultat printr-un număr minim de mutații. Cu această metodă și
utilizînd un calculator, D a y h o f f M. O. (1) a reușit să reconstituie
structura ipotetică a citocromilor c ancestrali și să construiască un arbore
filogenetic al evoluției moleculare, care coincide într-o mare măsură cu
arborele filogenetic stabilit pe baza studiilor morfofuncționale clasice.
Zuckerkandl E., Derancourt J., Vogel H. (3) au
căutat să evidențieze existența unor anumite tendințe în evoluția molecu-
lară. Pentru aceasta ei au recurs tot la reconstituirea moleculelor ancestrale
pornind de la moleculele omoloage actuale și au efectuat o serie de calcule
ST. si CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25.NR. 5 P. 493 .500 BUCUREȘTI 1973
494
C. PORTELLI
2
495
statistice asupra modificărilor compoziției lor în aminoacizi de-a lungul
evoluției filogenetice. Din aceste studii a reieșit că există anumite tendințe
în evoluția macromoleculelor, și anume în lanțurile polipeptidice acizii
aminați, care au fost la început mai rari, tind să devină cu timpul mai
frecvenți.
Margoliash E., Fitch W. M. (2), studiind arborele filo-
genetic construit pe baza studierii moleculelor omoloage ale citocromilor c,
au arătat că există 3 clase de codoni: invarianți, puțin varianți și hiper-
varianți. Pozițiile invariante apar datorită constrîngerilor impuse de necesi-
tatea corelării cu suprafețele altor molecule.
în concluzie, s-a conturat, actualmente, o nouă disciplină, paleogene-
tica chimică, care urmărește evoluția moleculară folosindu-se de studiul
moleculelor omoloage.
Pornind de la aceste date ne-am propus :
a)	Să facem un studiu comparat al moleculelor omoloage fără a mai
calcula structura ipotetică a moleculelor ancestrale. Aceasta, în ipoteza că
evoluția unei molecule, aparținînd unui sistem, nu se poate face decît în
mod corelat cu evoluția celorlalte molecule din același ansamblu. în conse-
cință, cercetarea comparată a moleculelor omoloage trebuie să furnizeze
anumite date despre gradul diferit de organizare al sistemelor din care ele
provin. în felul acesta se realizează la nivel molecular un studiu asemănător’
celui făcut de anatomia comparată la nivel de organe.
b)	Să găsim o metodă care să faciliteze comparațiile dintre moleculele
omoloage.
MATERIAL ȘI METODĂ
S-a 'utilizat tabelul citocromiloi- c cu secvențe de acizi aminați cunoscute publicat de
D a y h o f f M. O. (1969). Pentru a efectua cu mai multă ușurință comparația dintre molecu-
lele omogene, s-a procedat la înlocuirea fiecărui acid aminat printr-o valoare numerică. Aceste
valori au fost acordate în funcție de complexitatea chimică a acidului aminat, și anume :
i.	Cel mai simplu acid aminat, glicina, a primit valoarea 1.
ii.	Ceilalți acizi aminați mai complecși, au primit cîte un punct în plus pentru fiecare atom
de carbon sau de hidrogen pe care-1 prezentau mai mult decît glicina.
iii.	în situația în care acidul aminat conținea un atom suplimentar diferit de C sau H (de
exemplu N, S etc.) s-a considerat aceasta ca o notă de complexitate în plus și acidul aminat
a mai primit un.punct.
iii	i. Pentru fiecare dublă legătură, ciclu sau ramificație de catenă, acidul aminat a mai
primit cîte un punct.
Aceste substituiri de acizi aminați prin valori numerice pot ridica unele obiecțiuni pentru
că, deși criteriile alese corespund unei creșteri a complexității chimice, punctajul acordat este
discutabil. Corecția eventualelor deformări introduse prin punctaj se realizează, însă, ulterior
prin faptul că substituirile valorice sînt aceleași în toate lanțurile polipeptidelor care se compară.
Iată tabelul care redă corespondențele valorice ale fiecărui acid aminat din lanțul poli-
peptidic (tabelul nr. 1).
<
05
496
C. PORTELI.I
497
REZULTATE
1.	Reprezentarea graficii a polipeptidelor
înlocuind fiecare acid aminat din secvențele polipeptidelor prin valori
numerice corespunzătoare se pot reprezenta grafic diferitele molecule.
Prezentăm graficele a 6 citocromi c proveniți de la 6 specii diferite (fig. 1).
Din studiul acestor reprezentări se observă că :
a.	Graficele polipeptidelor omoloage pot fi aliniate unul sub altul,,
în așa fel încît să existe o corespondență a punctelor cu valori similare.
Aceasta indică existența unor secvențe neevolutive, care s-au transmis ca.
atare la un mare număr de molecule omoloage. Constatări similare au fost
făcute și de alți autori (D a y h o f f M. O. (1)), dar prin reprezentarea
grafică a citocromilor c faptele devin mai evidente.
b.	între citocromii c se stabilesc corespondențe mai ales pentru
punctele cu valori maxime și minime. Valorile maxime corespund acizilor
aminați cu mare complexitate chimică și cu rol funcțional important..
Punctele cu valori minime sînt date de glicină. Prezența repetată a glicinei
în pozițiile neevolutive pledează pentru importanța ei în orientarea supra-
fețelor moleculare ce intră în cuplaj.
c.	în secvențele evolutive substituirile s-au făcut prin acizi aminați cu
valori apropiate, deci cu asemănări de structură chimică.
d.	Cele mai mari diferențe apar între citocromul c al bacteriilor com-
parativ cu citocromii c ai celorlalte specii. Explicația constă, probabil, în
faptul că citocromul c este o moleculă care aparține metabolismului elemen-
tar. Metabolismul elementar s-a constituit în stadiile inițiale ale evoluției
filogenetice și s-a transmis la toate speciile cu foarte puține modificări.
Evoluția a început, la un moment dat, pe un nivel inferior și s-a continuat
mai tîrziu pe un nivel superior. Nivelul de organizare, căruia îi aparține
citocromul c, și-a terminat evoluția odată cu apariția celulelor. De aceea
diferențele cele mai mari apar între citocromii c ai bacteriilor (sisteme
rămase pe o treaptă de dezvoltare inferioară) și citocromii celorlalte specii
mai evoluate.
2.	Analiza matematică a polipeptidelor cu valori numerice substituite
Prin înlocuirea acizilor aminați din secvențe prin valori numerice se.
obține posibilitatea de a supune moleculele omoloage unor analize mate-
matice.
Urmărind graficele citocromilor c se observă că zona secvențelor
68—85 prezintă cele mai importante modificări evolutive față de citocromul
bacterian luat drept referință. De aceea, s-a ales această zonă pentru calcu-
larea funcției de autocorelație la 4 citocromi: bacterian, de la Fungus
Neurospora, de la grîu și de la om. Funcția de autocorelație s-a calculat,
după formula
1 1 = 85
F = — £ (X, • xi+T) T = 1,2 ... 8
n j = 68
498
C. PORTELLI
6
9
STUDIUL COMPARATIV AL MOLECULELOR OMOLOAGE
499
Funcția de autocorelație dă indicații dacă în aranjamentele secven-
țelor de acizi aminați intervine o anumită ordine, o periodicitate. Valorile
lui v pentru care F este maximă reprezintă perioadele după care sînt
aranjați acizii aminați. Prezentăm graficele lui F pentru cei 4 citocromi c
'(fig. 2).
F
1 55-
1	2	34	5678T
Fig. 2. —Funcția de autocorelație calculată
pentru secvențele 68 — 85 la citocrmoii c
de la : a.— om, b. —grîu, c. Fungus Neu-
rospora, d. — Rhodospirillum (bacterie)
Din studierea funcțiilor de autocorelație pentru cei 4 citrocromi c se
observă că :
a.	la bacterii F are valori maxime pentru t : 3 ; 5 ; 7 ;
b.	la fungi și la grîu F este maximă pentru t : 7 ;
c.	la citocromul c al omului F este maximă pentru t : 6.
Odată cu evoluția se produce deci o schimbare a periodicității în
succesiunea acizilor aminați în lanțul polipeptidic.
Pentru a urmări, în continuare, modificările de ordine în succesiunea
acizilor aminați s-a calculat o medie a diferențelor dintre perechile de acizi
aminați după formula :
1	i =85
E = — ^ (|Xj — xi+11).
n ites
O asemenea funcție are o valoare crescută în cazul secvențelor de
acizi aminați în care valorile mari alternează cu valori mici. Prezentăm
graficul funcției E calculată pentru zona cuprinsă între secvențele 68—85
la cei 4 citocromi mai sus menționați (fig. 3).
Rezultă că pentru zona studiată, la citocromul c bacterian există o
alternanță de acizi aminați cu valori diferite, în timp ce pentru ceilalți
■citocromi această ordine inițială a fost înlocuită cu un aranjament de altă
natură impus de necesitatea unor corelări noi funcționale. Evoluția poli-
peptidelor omoloage s-a făcut nu numai prin schimbarea compoziției lor
în aminoacizi, ci și prin modificarea ordinii aranjamentelor în secvențe.
1 i = 85
Fig. 3. — Graficul lui E = — V (fx, —
n i = 68
X|+1) de la 4 specii de citocromi c.
E
o
Metoda substituirii acizilor aminați prin valori numerice corespun-
zătoare complexității lor chimice dă posibilitatea înscrierilor grafice și
analizelor matematice și este utilă în studiul comparativ al moleculelor
omoloage cu secvențe chimice cunoscute.
(Avizat de dr. V. Săhleanu.)
COMPARATIVE STUDY OF THE HOMOLOGOUS MOLECULES
WHOSE CHEMICAL SEQUENCES ARE KNOWN
SUMMARY
In the present work the sequences of cytochromes c from various
species were used. To each amino acid a certain numerical value propor-
țional to its Chemical complexity was given. Then the following were
performed :
1.	The plotting of the homologous polypeptides
A number of sequences common to several cytochromes appeared to
exist from the comparisons effected with similar positions in the polypeptide
chain; the same or similar numerical values correspond as a result of the
replacing of amino acids according to Table 1.
2.	The calculation of the autocorrelating function according to the
seguences 68^85
With bacteria the autocorrelating function has the maximum value
for t = 3, while with the other cytochromes its maximum value is for t = 1.
This means that in the bacterial cytochrome c the amino acids of high
values alternate with those of small values, a phenomenon which disap-
pears in the cytochromes of more developed species.
7 - c. 3185
500	c- I’ORTELLI	ÎQ.
BIBLIOGRAFIE
1.	Dayhoff M. O., 1969, Scientific American, 221, 87.
2.	Mabgoliash E., Fitch W. M., 1971, De la Physique IMoretique ă la Biologie. Ed. C. N. R. S.,.
Paris.
3.	Zvckbbandl E., Derancoubt J., Vogbl h. 1971 J. Mol. Biol. 59 473
Facultatea de medicină,
Catedra de biofizică
București 35, Bd. Dr. Petru Groza nr. 8
Primit în redacție la 8 martie 1973
CERCETĂRI PRIVIND REZIDUURILE UNOR INSECTICIDE
ORGANOCLORURATE LA FAZANI
DE
ȘTEFANIA FLORU, AL. POLIZU și L. MANOLACHE
Data are given on the BHC and DDT residues in various pheasant organs. The
highest values were found in fat, and the lowest in meat. Fairly high residual va-
lues were also determined in the eggs. It was found that the values obtained during
spring and autumn are slightly higher than those of the samples collected in
summer.
Prezența în mediul înconjurător a diverse elemente de poluare face
ca unele dintre ele să se regăsească în organismele vii ce trăiesc în zona
contaminată. Un caz elocvent este cel al pesticidelor organoclorurate
prezente aproape în toate organismele animale și vegetale. Aria lor de
răspîndire este atît de întinsă, încît prezența lor în diverse animale prove-
nite din Antarctica a fost semnalată încă din 1966. Astfel W. J . L. S 1 a-
d e n și colab. (6) constată prezența DDT-ului și a doi metaboliți ai aces-
tuia DDE și TDE în șase pinguini (Pysoscelis adeliae) și într-un exemplar
de Lobodon carcinophagus proveniți din Antarctica. Alte lucrări (4), (7)
constată de asemenea prezența acestor reziduuri în animale provenite
din Antarctica, zonă care nu a venit niciodată în contact direct cu pestici-
dele. Explicația dată de toți cercetătorii cu privire la această contaminare
este poluarea apei mărilor și a oceanelor cu pesticide. Cercetările între-
prinse de C. H. W a 1 k e r și colab. (8) cu privire la reziduurile de insec-
ticide organoclorurate în păsările sălbatice din Marea Britanie arată că
reziduurile cele mai des întîlnite și în cantitatea cea mai mare sînt pp'-DDE-
ului și Dieldrinului. J. B. D i m o n d și colab. (2) constată o dependență
între numărul de tratamente aplicate într-o zonă și acumularea de pesti-
cide organoclorurate în elementele de mediu dintr-un ecosistem. De ase-
menea constată prezența în elementele de mediu după 10 ani de la aplicarea
ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 25 NR. 5 P. 501-505 BUCUREȘTI 1973
502
ȘTEFANIA FLORU, AL. POLIZU și L. MANOLACHE
2.
REZIDUURILE UNOR INSECTICIDE ORGAiNOlODORURATE LA FAZANI
503
tratamentului a reziduurilor de preparate organoclorurate. E. D. C o 11 i n s
și colab. (1) semnalează în 1965 că în urma unor tratamente cu DDT într-o
orezărie din California, mortalitatea fazanilor tineri de pînă la șase săptă-
mîni a atins 46,6%. De asemenea procentul de pui infirmi a fost de 25%
în această zonă. Nivelul reziduurilor de DDT în grăsimea fazanilor a fost
cuprinsă între 0 — 2930 ppm cu o medie de 741,05 ppm, iar în altă locali-
Fig. 1. — Conținutul total de reziduuri organoclorurate în carne,
ficat și grăsime de fazan, în funcție de anotimp.
tate din California nivelul reziduurilor de DDT în grăsime a fost cuprins
între 0,4 —7,2 ppm cu o medie de 2,14 ppm. 56% din fazanii analizați
au avut sub 10 ppm DDT, iar 15 % peste 100 ppm.
Prezența reziduurilor de preparate organoclorurate în fauna săl-
batică din țara noastră a fost semnalată în lucrările efectuate de A 1.
Polizu și colab. (5)*.
în lucrarea de față se prezintă cercetările efectuate în perioada 1970 —
1971 cu privire la conținutul de HCH și DDT în fazanii proveniți din
diverse zone ale țării în care se aplică tratamente cu aceste preparate.
	Grăsime					
i DDT total u mediu	H C H a	y I		DDE	DDT	HCH total mediu	DDT total mediu
0,42						—
0,56						
						
	0,17-0,51	0,14-0,47	0,94-1,05	0,62-2,30	0,65	2,46
	0,05	0,06	0,25	0,08	0,11	0,33
0,67						
2,32	■					
0,51	2,45	2,32	6,10	5,5		4,77	11,15
0,51						
2,08						
0,82	1,11	0,66	2,43	7,1	1,77	9,53
1,42						
0,44						
1,04 1,56		—					•		
						
0,70	3,20	1,74	4,40	3,20		4/14	7,60
0,86					—	
1,30	,						
|	0,16						
				0,80-1,03	1,10	2,95 5,90
2,19	0,45-0,57	0,52-0,67	1,96-2,11			
	0.84	1.61	2,60	3,30	. 2,45	
* Al. Polizu, Ștefania Floru și L. Manolache, 1971, Reziduuri de pesticide tn animale de
interes cinegetic, Cont Naț. Chim. Agric.
502
ȘTEFANIA FLORU, AL. POLIZU și L. MANOLA.CHE
REZIDUURILE UNOR INSECTICIDE ORGANOCtUORURATE LA FAZANI
503
METODA DE LUCRU
în lucrare sînt prezentate rezultatele obținute în urina analizării a 57 de exemplare de
fazani proveniți prin împușcare în pădurile din sudul țării. în vederea stabilirii repartiției pesti-
cidelor pe diverse organe s-au analizat separat carnea, ficatul, grăsimea, organele genitale și
■ouăle. Probele au fost extrase cu hexan, iar aceste extrase purificate prin metoda lui M. J. D e
Faubert Maunder și colab. (3), care include diferența de repartiție dimetilformamidă
— hexan urmată de trecerea printr-o coloană de alumină activată. Soluția rezultată a fost exa-
minată apoi gaz — cromatografic la un cromatograf Varian 2100 echipat cu detector cu cap-
tură de electroni.
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Rezultatele obținute în carne, ficat și grăsimi sînt prezentate în
tabelul nr. 1. Din datele prezentate rezultă că toate exemplarele examinate
au prezentat în carne, ficat și grăsimi cantități variabile de HCH și DDT.
în cîteva probe s-a detectat și izomerul Ș—HCH, valorile fiind cuprinse
între 0,008 ppm și 0,2 ppm în carne, între 0,02 — 0,11 ppm în ficat și între
0,21 — 1,05 ppm în grăsime.
Valorile medii ale reziduurilor de HCH determinate în carne au fost
cuprinse între 0,016—0,44 ppm, iar de DDT între 0,07— 1,10 ppm. Canti-
tatea minimă de produse organoclorurate (HCH+DDT) determinată
în carne a fost de 0,086 ppm, iar cantitatea maximă de 1,28 ppm.
în ficat valorile medii ale reziduurilor de HCH au variat între
0,05 — 0,39 ppm, iar pentru DDT valorile obținute sînt cuprinse între
0,16 — 2,32 ppm. Cantitățile totale de reziduuri organoclorurate au fost
cuprinse între 0,50 și 2,51 ppm.
După cum era și de așteptat valorile reziduale cele mai mari s-au
determinat în grăsimi. Valorile medii de HCH determinate în grăsimi au
fost cuprinse între 0,11 și 4,94 ppm, iar de DDT între 0,33 și 11,15 ppm.
Valoarea minimă de reziduuri organoclorurate a fost de 0,44 ppm,
iar cea maximă de 15,92 ppm.
în tabelul nr. 2 se prezintă date cu privire la prezența reziduurilor
de HCH și DDT în organe genitale și în ouă.
Se constată de asemenea în toate probele analizate reziduuri de
HCH și DDT. Se constată că reziduurile de HCH în organe genitale de
fazani au variat între 0,05 —0,38 ppm, iar cele de DDT între 0,27—1,39 pm.
S-au obținut valori foarte ridicate în ouăle fără coajă prelevate direct
din abdomenul păsării sacrificate.
în toate cazurile analizate se constată prezența în cantitate mai mare
a DDT-ului decît a HCH-ului.
în carne și organe genitale, dar în special în ficat se constată că
DDE-ul este în cantitate mai mare decît DDT-ul. în unele cazuri în ficat
apare numai metabolitul DDT-ului, DDE-ul. Acest lucru dovedește că în
ficat are loc un proces mai rapid de metabolizare a DDT-ului.
Dintre țesuturile analizate cantitățile cele mai mari de HCH și DDT
;s-au determinat în grăsime, iar cele mai mici valori reziduale s-au găsit
în carne.
504
ȘTEFANIA FLORU, AL. POLIZU și L. MANOLACHE
4
5	REZIDUURILE UNOR INSECTICIDE ORGAINOiODORURATE DA FAZANI	505
Tabelul nr. 2
Reziduuri de HCH și DDT în organe genitale masculine și în ouă de fazani								
ORGANE GENITALE MASCULINE								
Proveniența	Data recoltării 1971	Nr. de indivizi	HCH		DDE	DDT	HCH total mediu	| DDT 1 total j mediu
			a	1 Y				
Ștefănești-Ilfov	iunie-iulie	,3.	0,06 0,19	0,04 0,18	0,32 0,33	0,05 0,06	0,24	0,39
Ștefănești-Ilfov	august	1	0,021	0,028	0,45	0,10	0,05	0,55
Ghimpați-Albele	aprilie	1	0,23	0,15	0,83	0,51	0,38	1,34
Perișoru	mai	3	0,07 0,15	0,05 0,1? ,	0,27 1,26	0,09 0,5	0,19	0,85
Emițieșcu ,	,	mai	3 ,	0,05	0,03	0,71.	0,31	0,16	1,39
		tj	0,09	0,07	0,93	0,81		
Constanța	mai	2	0,08	0-	0,ă5	0,07 1		
			0,16	0,09	0,40	0,14	0,16	0,27
Găiești	mai	1 :	0,16 ■ '	0,08	0,70.	.0,05	- r	। 0,24	0,75
		OU Ă						
Ștefănești-Ilfov	mai	probă medie	'0,06	0,10	0,15	0,42	0,16	0,57
Ghimpați-Albele	maj	probă	0,046	’ 0,074	0,25	0,29	0,12	0,54
Ghimpați-Âlbele	*	probă						
	aprilie	medie	1,15	0,60	2,61	8,72	1,75	11,33
% Proba de ouă fără coajă luată direct din abdomenul păsării sacrificate.
Cantitățile de reziduuri constatate în carne se situează sub toleran-
țele admise în România, care sînt de 5 ppm DDT și 2 ppm Lindan.
CONCLUZII,
STUDIES ON THE RESIDUES OF SOME ORGHANOCHLORINE
INSECTICIDES IN PHEASANT
SUMMARY
The paper deals about studies carried out between 1970—1971
on the amounts of BHC and DDT present inpheasants from various areas
of the country where treatments with these products are applied. A number
of 57 pheasants were shot and used for analysis. The meat, liver, fat, repro-
ductive organs and eggs were analyssed separately. The samples were
extracted with hexane and the resulting extracts were purified by means
of the method of M. J. de Faubert Maunder. The resulting solution was
then examined gas-chromatographically.
The results are presented in two tables and a graph.
DDE, the metabolite of DDT, was also determined, in some cases
being present in higher amounts than DDT. The highest rate of metaboli-
zation was determined in the liver.
BHC and DDT residues were determined in all samples analysed,
but DDT residues were determined in higher amounts than BHC residues.
The highest residual values were determined in fat.
BIBLIOGRAFIE
1.	Collins R. D., Bischoff A. J., 1965, Outdoor California 26, 10, 12 — 13.
2.	Dimond J. B., Getchell A. S., Blease J. A., 1971, J. Fish. Res. Board Canada, 28,
12, 1877-1882.
3.	De Faubert Maunder M. J., et al., 1964, Analyst (Lond.) 89, 168.
4.	George J. L., Frear D. E. H., 1966, J. Appl. Ecol., (suppl) 155.
5.	Polizu Al., Floru Ștefania, Manolache L., 1971, Natura, 4, 51.
6	Sladen W. J. L., Menzie C. M., Reichel W. L., 1966, Nature (Lond.), 210, 670.
7.	Tatton J. O. G., Ruzicka J. H. A., 1967, Nature (Lond.), 215, 5099, 346-348.
8.	Walker C. H., Hamilton G. A., Harrison R. B., 1967, j. Sci. Fd. Agric. 18, 123 — 129.
Institutul de cercetări pentru protecția plantelor
București 18, Bd. „Ion Ionescu de la Brad”, nr. 8
și
Institutul de cercetări, proiectări și
documentări silvice
București 20, Șos. Pipera nr. 46
Primit în redacție la 6 martie 1973
1.	în toate probele analizate s-au determinat reziduuri de HCH
și DDT.	•
2.	Reziduurile de DDT apar în cantitate mai mare decît reziduurile
de HCH.	'
3.	Valorile reziduale cele mai mari s-au determinat în grăsime.
(Avizat de prof. C. Manolache.)
RECENZII
A. WATSON, An-Illustrated Catalog of the Neotropic Arctiinae Tgpes in the United States Na-
tional Museum (Lepidoptera: Arciiidae). Part I (Un catalog ilustrat al tipurilor de Arcti-
inae neotropicale din Muzeul National al Statelor Unite). Smithsonian Institution Press,
Washington, 1971, III + 361 p., 252 pl. alb-negru.
După cum reiese și din titlu, prima parte a lucrării lui A. Watson tratează tipurile de
Arctiinae neotropicale depozitate în Muzeul Național al Statelor Unite.
Lucrarea începe cu prezentarea, pe scurt, a scopului și domeniului, a aranjării și conți-
nutului catalogului și cu mulțumirile autorului (4 p.). Urmează lista alfabetică a genurilor cu
speciile și subspeciile ce le aparțin, ale căror tipuri au fost examinate de autor și expuse în lucrare.
în continuare, autorul trece la tratarea celor 445 de tipuri examinate. Prezentarea fie-
cărei specii începe cu numirea generică și specifică actuală, urmată de numărul planșelor unde
sînt figurate aspectul extern și genitalia, precum și încadrarea generică inițială însoțită de bi-
bliografia respectivă. După anvergura exemplarului tip, sînt indicate principalele caractere ale
aspectului extern (colorația capului, toracelui, aripilor și abdomenului). în continuare, autorul
menționează, pe baza descrierii originale, situația materialului tip și a localității tip. Prezentarea
speciilor se încheie cu stabilirea categoriilor de tipuri. Cu această ocazie, acolo unde este cazul,
autorul fixează lectotipurile.
La sfîrșitul textului, bibliografia cuprinde cele 133 de lucrări în care au fost descrise
speciile ale căror tipuri au fost examinate de autor. în încheiere, este prezentat indexul alfabetic
al speciilor tratate în lucrare.
Examinarea tipurilor a permis autorului reîncadrarea corectă în genuri a peste 50 de
specii, stabilirea a 28 de sinonimii și scoaterea din sinonimie a cîtorva specii.
Lucrarea este însoțită de un bogat material ilustrativ. Aspectul extern este redat în 435
de fotografii alb-negru, excelent executate, care permit cu ușurință identificarea speciilor. Armă-
tura genitală masculă și femelă este redată în 665 (552 (5(5 și 113$ $) fotografii foarte clare.
Această lucrare este un prețios determinator care permite identificarea cu certitudine a
speciilor de Arctiinae neotropicale ale căror tipuri au fost examinate de autor. Totodată, lucrarea
constituie o bază pentru viitoarele cercetări asupra Arctiinae-lor neotropicale. în același timp,
lucrarea este utilă și specialiștilor care studiază Arctiinae-le din alte zone zoogeografice permi-
țîndu-le să-și facă o imagine mai cuprinzătoare asupra variabilității morfologice a celor 85 de
genuri (unele avînd reprezentanți și în alte regiuni biogeografice) la care aparțin numeroasele
specii examinate de autor.
Lucrarea ar fi avut de cîștigat dacă autorul ar fi introdus la prezentarea speciilor și prin-
cipalele caractere ale genitaliilor.
I.	Căpușe
ST. SI CEHI. BIOL. SERIA ZOOLOGIE,T. 25 NR. 5 P. 507 BUCUREȘTI 1973
Revista „Studii și cercetări de biologie — Seria zoologie”-
publică articole originale de nivel științific superior, din toate do-
meniile biologiei animale : morfologie, fiziologie, genetică, ecologie
și taxonomic. Sumarele revistei sînt completate cu alte rubrici ca :
1. Viața științifică, ce cuprinde unele manifestări științifice din.
domeniul biologiei, ca simpozioane, lucrările unor consfătuiri, schim-
buri de experiență între cercetătorii români și cei străini etc.
2. Recenzii, care cuprind prezentări asupra celor mai recente cărții
de specialitate apărute în țară și peste hotare.
NOTĂ CĂTRE AUTORI
Autorii sînt rugați să înainteze articolele, notele și recenziile-
dactilografiate la două rînduri, în două exemplare. Tabelele vor fi
dactilografiate pe pagini separate, iar diagramele vor fi executate
în tuș pe hîrtie de calc. Tabelele și ilustrațiile vor fi numerotate cu
cifre arabe. Figurile din planșe vor fi numerotate cu cifre arabe,,
în continuarea celor din text. Se va evita repetarea acelorași date
în text, tabele și grafice. Explicația figurilor va fi dactilografiată
pe. pagină separată. Citarea bibliografiei în text se va face în ordinea
numerelor. în bibliografie, după numele autorilor (citați alfabetic
și cronologic, cu majuscule) se vor cita anii de apariție, apoi tit-
lurile cărților (subliniate) sau ale revistelor (prescurtate conform
uzanțelor internaționale). Volumul se va sublinia cu două linii, iar
numărul cu o linie, urmînd cifrele paginilor. Lucrările vor fi însoțite
de o prezentare a lucrării de maximum 10 rînduri în limba engleză.
Textele lucrărilor nu trebuie să depășească 15 pagini dactilografiate
(inclusiv bibliografia, explicația figurilor, tabelele).
Autorii au dreptul la un număr de 50 de extrase, gratuit..
Responsabilitatea asupra conținutului articolelor revine în
exclusivitate autorilor.
Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații
etc. se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, Splaiul Inde-
pendenței nr. 296, București 17.
La revue „Studii și cercetări de biologie Seria zoologie”
paraît 6 fois par an.
Tonte commande ă l’etranger sera adresse ă ROMPRESFI-
LATELIA, Boite poștale 2001, telex 011631, Bucarest, Roumanie
ou ă ses representants ă l’etranger. En Roumanie, vous pourrez.
vous abonner par Ies bureaux de poște ou chez voire facleur.