COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: ... Academician EUGEN PORA Slujii si cercetări de BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE TOMUL 22 1970 Nr- 2 Redactor responsabil adjunct: R. CODREANU' membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România Membri ,• M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; OLGA NEGRASOV, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socia- liste România ; MARIA CALOIANU — secretar de redacție. Pentru a vă asigura colecția completă și primirea la timp a revistei, reînnoiți abonamentele dv. pe anul 1970. Prețul unui abonament este de 90 de lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la CARTIMEX, București, Căsuța poștală 13-1—135 sau la reprezentanții săi din străinătate. SUMAR Pas. MIHAI CRUCE, Contribuții la studiul șopîrlei de ziduri Lacerta muralis din Oltenia............................... 93 PAULA ALBU, Smittia antelobata, o nouă specie din familia Chiro- nbmidae (Diptera)..............;................. 101 CONSTANȚA DINCĂ, Aspecte citomorfologice și citochimice în . sînge la Erinaceas europaeus . .... . . ...... 105 E. A. PORA, DELIA ȘUTEU, MARIA GHIRCOIAȘIU și MARIA CLICHICI, Influența factorului rhopic asupra unor indici fiziologici azotați la Cyprinus carpio L.............. 109 RODICA GIURGEA-IACOB și E. A. PORA, Influența bursecto- miei (—B), timectomiei (—T) și splenectomiei (—Sp) asupra unor indici biochimici la bobocii de rață........ 119 DITA COTARIU, Izoenzime musculare................... 125 V. SĂHLEANU, G. ACĂLUGĂRIȚEI și C. VLĂDESCU, Ontoge- nia din perspectiva teoriei generale a dezvoltării .... 135 RECENZII............................................. 145 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „Studii și cercetări de biologie -— Seria zoologie”. APARE DE 6 ORI PE AN ADRESA REDACȚIEI: SPLAIUL INDEPENDENȚEI Nr. 206 BUCUREȘTI St. ți cerc. biol. Seria Zoologie t. 22 nr. 2 p. 91 — 146 București 1970 CONTRIBUȚII LA STUDIUL ȘOPÎRLEI DE ZIDURI LACERTA MURALIS DIN OLTENIA DE MIHAI CRUCE 598.112 The work presents a statistical analysis and details on the folidose and colouririg in Lacerta muralis populations of Oltenia. Researches were performed during 1969, in the area of Baia de Aramă (Piatra Cloșani, Bîrăiac, Motru Sec) and the Adakaleh Island. în România, cercetări asupra șopîrlei de ziduri Lacerta muralis muralis Laur au făcut M. Băcescu (1), R. Călinescu (2), I. Fuhn (5), (6), C. K ir ițe seu (7), R. Mertens (10), B. Stu- gren (11) și Ș t. Vane ea (12). Lucrarea de față prezintă analiza statistică a parametrilor biometrici cercetați și unele observații asupra folidozei și coloritului la populațiile de Lacerta muralis muralis din Oltenia. ■ '■ A MATERIAL Șl METODĂ Cercetările s-ău efectuat în cursul anului 1969 în regiunea Baia de Aramă (Piatra Cloșani, Bîrăiac, Motru Sec) și în insula Adakaleh. S-au luat probe din populațiile celor două biotopuri, cîte 50 de exemplare pentru fiecare sex, exclusiv juvenilii, analizîndu-se următorii estimatori : lungimea capului + a trunchiului (Lc 4-tr), lungimea pileusuiui (Lc), înălțimea capului (îc), lățimea capului (Lțc), lungimea membrului anterior (Lma) și lungimea membrului posterior (Lmp). REZULTATE OBȚINUTE A. Analiza statistică a parametrilor biometrici Lungimea capului + a trunchiului (tabelul nr. 1). La populațiile studiate de noi, femelele sînt mai mici decît masculii, la fel ca la populațiile ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 22 NR. 2 P. 63-100 BUCUREȘTI 1970 94 MIHAI CRUCE 2 95 dobrogene, deosebindu-se prin aceasta de populațiile din Moldova, unde media Le + tr este mai mare la femele decît ,1a masculi. Valorile lui t (tabelul nr. 2) arată diferențe semnificative între media Lgc + tr pe populații și pe sexe. Lungimea capului (pileus) (tabelul nr. 1). Coeficientul de variabilitate arată pentru lungimea pileusului o variabilitate mijlocie. Coeficientul r stabilit între Lc + tr și Lc =. 0,19 indică o corelație slabă a acestor doi estimatori, deoarece în perioada postembrionară corpul suferă o creștere alometric pozitivă, iar capul, în aceeași perioadă, crește alometric negativ. ; înălțimea capului (tabelul nr. 1). Mediile stabilite pentru înălțimea capului, 4,86 mm la masculii din insula Adakaleh și 4,22 mm la masculii din regiunea Baia de Aramă, sînt mai mari decît cele citate în Fauna României (3,7 mm) și foarte apropiate de valoarea dată pentru populațiile din Italia (4,6 mm). înălțimea capului la femelele din seriile analizate de noi este de 3,91 mm pentru populațiile din insula Adakaleh și de 3,43 mm pentru popu- lațiile din regiunea Baia de Aramă, depășind media de 2,6 mm dată în Fauna României și fiind apropiată de media dată pentru populațiile din Italia (3,5 mm). Coeficientul de variabilitate are valorile cele mai ridicate comparativ cu ceilalți estimatori. Lățimea capului (tabelul nr. 1), Coeficientul de variabilitate, cu valori constante peste 10, arată că acest estimator prezintă o variabilitate mijlocie. Tabelul nr. 1 Estiinatoril cereelag la populațiile de Loteria muralis L. Lungimea capului ± a trunchiului Localitatea Sex N Min — Max . X ± Sx S2 S C.V. Adakaleh 50 54,6-63,7 59,58±0,24 5,01 2,23 3,74 $9 50 53,5-60,4 58,00±0,37 3,50 1,87 3,22 Regiunea Baia de Aramă ăă 50 53,0-62,3 58,46±0,28 5,83 2,41 4,12 99 50 Lui 53,8-60,8 tgimea capulu 57,5±p,32 3,00 1,73 2,76 Localitatea Sex N Min — Max X±S x S2 S C.V. Adakaleh ăă 50 10,7-15,3 14,45±0,31 2,54 1,59 11,27 99 50 10,9-13,7 12,31±0,25 1,64 1,28 10,39 Regiunea Baia de Aramă ăă 50 12 -15,5 14,15±P,30 2,37 1,54 10,88 99 50 11 -14,1 12,83 ±0,22 1,25 1,11 8,63 Tabelul nr. 1 (continuare) înălțimea capului Localitatea Sex N Min — Max X±Sx S2 S C.V. Adakaleh ăă 50 3,5- 6,2 4,86 ±0,28 1,97 1,40 18,75 99 50 3,0- 4,8 3,91 ±0,26 1,77 1,30 14,25 Regiunea Baia de Aramă ăă 50 3,4- 5,2 4,22±0,23 1,17 1,08 17,72 1,42 13,15 22 50 Lăți 3,0- 4,0 mea capului 3>43 ±0,28 2,02 Localitatea Sex N Min — Max X±Sx S2 S C.V. Adakaleh ăă 50 6-10,1 8,88±0,22 1,22 1,10 13,12 99 50 5,7- 8,5 7,57±0,25 1,60 1,26 16,64 Regiunea Baia de Aramă ăă 50 6,4- 9,4 8,01±0,21 1,05 1,01 13,11 99 50 Lungim 6,5- 8,4 ea membrului 7,46 ±0,20 anterior 1,00 1,00 13,40 Localitatea Sex N Min — Max X±Sx S2 S C.V. Adakaleh ăă 50 1. 14,5-20,4 17,80±0,37 3,46 1,86 10 99 50 14,2-18,8 16,33±0,34 1,47 1,20 7,34 Regiunea Baia de Aramă ăă 50 14,4-24,4 18,70±0,31 2,45 1,58 8,44 99 50 Lungiți 14,5-20,5 tea membrului 17,90±0,29 posterior 1,41 1,18 6,53 Localitatea Sex N Min — Max X±Sx . S2 S C.V. Adakaleh ăă 50 24,4-32,9 27,70±0,28 5,83 2,41 8,73 99 50 22,2-30,7 26,38±0,23 4,81 2,19 8,30 Regiunea Baia de Aramă ăă 50 25 -32 28,94 ±0,20 4,00 2,00 13,82 99 50 24 -29 27,70±0,28 3,66 1,91 7,02 96 MIHAI CRUCE 4 ' Lungimea membrului anterior (tabelul nr. 1). Valorile lui t (tabelul nr. 2) arată diferențe semnificative între Lma pe populații și pe sexe. Coeficientul r, stabilit între Lc + tr și Lma este egal cu 0,14, indicînd o corelație slabă între acești doi estimatori. Lungimea membrului posterior (tabelul nr. 1). Media aritmetică a Lmp la populația din insula Adakaleh este de 27,70 mm la și 26,38 mm la ȘȘ, valori apropiate de 27 și, respectiv, 27,6 mm la populațiile din Dobrogea. Pentru populațiile din regiunea Baia de Aramă, valorile acestui estimator sînt mult mai mari (28,94 mm Ia și 27,70 la ȘȘ), dar sub media stabilită de Ș t. V a n c e a (31,3 la și 28,4 la ȘȘ). Valorile lui t (tabelul nr. 2) arată diferențe semnificative ale acestui estimator pe sexe și populații, iar coeficientul de corelație dintre cele două variabile, Lc + tr și Lmp = 0,20 prezintă o corelație slabă, deoarece membrele suferă Tabelul nr. 2 Teste de semnificația diferențelor pentru diferite variabile Variabile X,-Xa Sd t Semnificația Lc + tr la 331%% — Adakaleh 1,58 0,52 3,03 + Lc ,+ tr la 331%% — regiunea Baia de Aramă 0,56 0,40 1,4 +' Lc + tr la 33 din Adakaleh față de 33 din Baia de Aramă 1,12 0,42 2,66 + Lc + tr Ia ȘȘ din Adakaleh față de ȘȘ din Baia de Aramă 0,50 0,37 1,35 + Lc la 331%% — Adakaleh 2,14 0,40 5,35 f. semnif. Lc la 331%% — regiunea Baia de Aramă 1,32 0,31 4,25 Lc la 33 din Adakaleh față de 33 din Baia de Aramă 0,30 0,43 0,69 — Lc la ȘȘ din Adakaleh față de ȘȘ din regiunea Baia de Aramă 0,52 0,33 1,60 + Lma la 33 față de ȘȘ — Adakaleh 1,47 0,43 3,41 + ' Lma la 33 față de ȘȘ — Baia de Aramă 0,80 0,38 2,10 + Lma Ia 33 din Adakaleh față de 33 din Baia de Aramă 0,90 . 0,47 1,91 + Lma la ȘȘ din Adakaleh față de ȘȘ din Baia de Aramă 1,57 0,33 4,75' 4- Lmp la 33 față de ȘȘ — Adakaleh 1,42 0,64 . 2,21 ■ + Lmp la 33 față de ȘȘ — Baia de Aramă 1,20 0,54 2,22 + Lmp la 33 din Adakaleh față de 33 din Baia de Aramă 1,24 0,62 2,00 + Lmp la ȘȘ din Adakaleh față de ȘȘ din Baia de Aramă ! 1,48 0,57 | 2,59 . + '5 , STUDIUL ȘOP1RLEI DE ZIDURI LACERTA MURALIS DIN OLTENIA 97 o reducere progresivă o dată cu alungirea coloanei vertebrale (A. N. Severțov, 1931). Coeficientul r dintre lungimea membrului anterior și cea a membrului posterior este de 0,44, ceea ce reprezintă o corelație pozitivă între acești estimatori. j B. Folidoza Pață de pileusul normal al șopîrlei de ziduri Lacerta muralis muralis Laur (pi. I, fig. 1), la materialul studiat de noi am observat următoarele anomalii în folidoza capului: — apariția unui solz suplimentar între prefrontale, denumit inter- prefrontal (pl. I, fig. 2), anomalie foarte des întîlnită la exemplarele colec- tate în insula Adakaleh ; . — existența între interparietal și occipital a unui solz suplimentar (pl. I, fig. 2); — supraocularul 3 este foarte adesea divizat (pl. I, fig. 3); — parietalele sînt prevăzute pe laturile lor interne cu cîte un solz suplimentar (pl. I, fig. 3); — internazalul poate fi mult alungit între cele două prefrontale (pl. I, fig. 4), fără să fie divizat într-un interprefrontal; — la numeroase exemplare (pl. I, fig. 5) interparietalul se unește cu occipitalul; — apariția unui solz supranumerar între postnazal, internazal și loreal (pl. I, fig. 9); ; — lorealul este divizat transversal (pl. I, fig. 9); — frenocularul este divizat transversal (pl. I, fig. 9); — frontoparietalele, Uneori numai unul dintre ele, sînt divizate; — supralabialele sînt divizate, fiind 5 sau 6 în loc de 4 (pl. I, fig. 8); — massetericum și timpanicum sînt divizate transversal (pl. I, fig- ?); — numai la două exemplare mentalul apare incomplet divizat; — inframaxilarele sînt adesea divizate. .Numărul granulelor supraciliare este între 5 și 10 (pl. I, fig. 2), cel mai frecvent 8 granule supraciliare. Gularele pentru populațiile din insula Adakaleh sînt în număr de 24 la și 23 la ȘȘ, medii foarte apropiate de cele indicate pentru populațiile din Dobrogea (24^75 la și 23,83 la ȘȘ). Solzii dorsali sînt în număr de 53—58 (media = 54,5) pentru și 50—57. (media = 52,8) pentru ȘȘ la exemplarele colectate în insula Adakaleh, deci medii ceva mai mici față de populațiile din Dobrogea (57,5 la 33 Și 53 la ȘȘ). Pentru populațiile din regiunea Baia de Aramă, mediile de 52 la 33 Și 51 la ȘȘ sînt apropiate de media dată pentru solzii dorsali de Șt. Vancea (51). Ventralele (media = 25,1 la populația din insula Adakaleh) sînt mai numeroase la ȘȘ decît la 33- Pentru popu- lațiile dobrogene, media pentru ventrale este de 24,7 la 33 Și 29 la ȘȘ. Anala este nedivizată; ea apare înconjurată de un prim semicerc, format din 6—10 plăci, urmat de un al doilea, format din 16—20 de plăci mărunte. Porii femorali: între 16 și 24 la exemplarele colectate în insula Adakaleh și între 16 și 22 la cele colectate în regiunea Baia de Aramă. 98 MIHAI CRUCE 6 Deosebirea dintre populațiile din insula Adakaleh și cele din regiunea Baia de Aramă se observă și din studiul folidozei, folidoza populațiilor din insula Adakaleh fiind asemănătoare cu folidoza populațiilor din Dobrogea. C. Colorit și desen sg Masculii din regiunea Baia de Aramă (pl. II, fig. 10, c) au coloritul dorsal de la cenușiu la brun închis; numai pileusul este cenușiu-verzui. Dunga vertebrală apare formată din pete ± mici, brune, dispuse nere- gulat. Benzile temporale, de culoare cafeniu-brună, sînt reticulate. Pe membrele anterioare, dar mai ales pe cele posterioare, sînt prezente dorsal numeroase ocele. Ventral,; abdomenul este de culoare cărămizie (pl. II, fig. 11, c); numai trei exemplare, colectate la Bîrăiae, aveau ventralele externe cu pete negre. La masculii din insula Adakaleh, coloritul dorsal apare marmorat (pl. II, fig. 10, A), deoarece petele negre confluează, formînd linii nere- gulate, care se dispun pe fondul cenușiu-brun într-un desen caracteristic. Numai în regiunea cozii, dispoziția liniilor negre devine ceva mai regulată, luînd forma literei V. Ventral (pl. II, fig. 11, A), pe inframaxilare apare constant o bandă brună. Gușa este întotdeauna pătată cu negru; petele Se unesc uneori, dînd gușei aspect marmorat. Abdomenul'este de culoare albă pătată cu negru. Foarte rar aceste pete sînt prezente pe ventralele mediane; în schimb, ele au o dispoziție ± regulată pe ventralele laterale. Placa anală este întotdeauna prevăzută cu p pată neagră. Fața inferioară a membrelor posterioare și a cozii prezintă puncte negre dispuse neregulat. Numai la un singur exemplar mascul, colectat în insula Adakaleh, abdo- menul era cărămiziu, dar prezenta ventralele laterale cu pete negre și albastre. Femelele din regiunea Baia de Aramă au coloritul dorsal ca la rasa nominată (pl. II, fig. 10, D), cu benzile temporale cafeniu-brune, bine evidențiate. Ventral (pl. II, fig. 11, A>), gușa prezintă puncte negre, mici și rare. Abdomenul este de un cărămiziu deschis, adeseori de culoare albă. La femelele din insula Adakaleh (pl. II, fig. 11, B), inframaxilarele prezintă pete brune punctiforme; care nu mai sînt confluente. Gușa este și ea pătată cu negru; petele sînt punctiforme, dar mai numeroase decît la ȘȘ din regiunea Baia de Aramă. Abdomenul este întotdeauna alb. Petele negre, cînd sînt prezente, apar de obicei sub guler sau pe ventralele laterale. Membrele posterioare de culoare albă, prezintă pete negre mici ± circulare. Coloritul și desenul la populațiile din regiunea Baia de Aramă sînt asemănătoare cu cele de la rasa nominată, La populațiile din insula Ăda- kaleh, coloritul și desenul sînt asemănătoare cu cele, ale populațiilor dobro- gene, corespunzînd diagnozei date de W e r n e r pentru L. muralis macu- liventris. w ° & a. JMio. — St. Zoologie (d, t>.. STUDIUL ȘOPÎRLEI DE ZIDURI LACERTA MURALIS DIN OLTENIA 99 PLANȘA II Fig 10 — identificarea formei noastre cu aceste specii. ? Cele șase exemplare de Smittia antelobata găsite pînă în prezent se j află în colecția Institutului de biologie „Traian Săvulescu” al Academiei i Republicii Socialiste România, și anume : trei exemplare preparate și trei l conservate în alcool 70°. .(Avizat de prof. N. Botnariuc.) BIBLIOGRAFIE 1. Albu Paula, Rev. Rotim. Biol., Serie de zoologie, 1964, 9, 4, 237 — 243. 2. Botnariuc N., Albu Paula și Ignat Gh., Rev. Roum. Biol., S^rie de Zoologie, 1969, 14, 5, 363 - 374. 3. Brundin L., Zur Systematik der Orihocladiinae (Dipt. Chiron.), Inst. of Freshwater Research, Drottningholm, 1956, Report 37, 5 — 185. 4. Edwards F. W., Trans. Ent. Soc. Lond., 1929, 77, 2, 279 — 430. 5. Goetghebuer M., Tendipedidae (Chironomidae), în Lindner E., Sie Fliegen der palaearkti- schen Region, E. Schweizbart’sche Verlagsbuchhandlung, Stuttgart, 1943 — 1944. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de sistematică și evoluția animalelor. Primit în redacție la 17 noiembrie 1969. J ASPECTE CITOMORFOLOGICE ȘI CITOCHIMICE ÎN SÎN GE I hA ERINACEUS EUROPAEUS ' DE CONSTANȚA DINCĂ 576.31:599.365 j The hematological picture, cytomorphology, cytochemistry and cytoenzymology of blood cellular elements and elements in development in the bone marrow of ; Erinaceus europaeus are studied. The results show numerous erythrocytes (10.5 mii/ cu mm), predominance of ( lymphocytes (56%) and absence of the specific granules in the polymorphonuclear neutrophils. The bone marrow contains the precursors of the erythrocytes, leuko- cytes, thrombocytes and reticulum elements. Cy tochemicalstock is characterized by a moderate quantity of glycogen, alkaline phosphatase, peroxidase and by an increase pf neutral lipids and acid phosphatase. Asupra hematologiei ariciului, în literatura de specialitate sînt pre- zentate date privind tabloul sanguin fără numărul de leucocite (2) sau fără numărul de hematii (4), referitoare la procesul hemopoetic (1), (5), de ordin comparativ (3) sau biochimic (4). Se omite însă ilustrarea ele- mentelor mature și în evoluție și studiul citochimic, ceea ce ne-a deter- minat să abordăm această problemă. MATERIAL ȘI METODĂ. S-a lucrat pe opt arici masculi în greutate de 480—800 g, în perioada de .vară. Sîngele periferic s-a recoltat prin tăierea venelor gîtului, iar măduva osoasă prin secționarea bazei femu- rului după decapitare. Pentru colorarea frotiurilor s-au folosit următoarele metode : May- Griinwald Giemsa, Hotkiss, McManus, Sudan III, Sato, Brachet, Gomori (pentru fosfataza alcalină și acidă). Paralel s-au numărat eritrocitele și leucocitele și s-a efectuat evaluarea semi- cantitativă a tehnicilor menționate. \ ST. 81 CEBC. BIOL. SERIA ZOOLOGIEI. 22 NR. 2 Y. 106-108BUCUREȘTI 1970 , 106 CONSTANȚA DINCA ’ 2 REZULTATE ȘI DISCUȚII Rezultatele observațiilor întreprinse sînt redate în figurile 1—3 și tabelele nr. 1 și 3. Din figurile 1 A și B reiese că în sîngele periferic de arici se întîlnese aceleași categorii de elemente figurate pe care le întîlnim și la om, cu unele particularități. Astfel, polimorfonucleărul neutrofil are nucleul hipersegmentat, ajungînd pînă la 12 lobi, caracter remarcat și de către V. Skvorțov (3), și prezent la om în stări patologice. Acest element are granulațiile specifice absente, așa cum am remarcat și la triton. Semnalăm aspecte variate de mononucleare cu nucleu dințat, în ancoșă sau în drapel. Sub raport cantitativ (tabelul nr. 1) se remarcă un număr crescut de hematii și de leucocite, precum și prezența limfoci- tozei, menționate și în literatură (2), (3), (4), (6). Atragem atenția asupra frecvenței celulelor reticulare (1%) și a normocitelor (2%) în sîngele periferie. Tabelul nr. 1 Tabloul sanguin la Erinaceus europaeus după datele noastre Hematii mm3 Leucocite mm’ ; Polimorfonucleare % Limfocite 6/ /o Monocite ' . % . Celule reticulare .% Nor- ’ mocite % Neutrofile Eozinofile Bazofile 9,5—12,8 8-15 000 15,5—48 2 — 6 1-4 33-64 2—6 0-2 1-4 10,5 12 000 . 32 3 2 56 -1 1 2 Pe frotiuri de măduvă osoasă femurală se observă forme variate de elemente tinere, cu unele particularități, cum sîntnucleolii mari cu niembrana .bine conturată, îngroșată ca și la pești; citoplasmă pilțină în elementele din seria roșie; prezență celulelor reticulare, avînd prelungiri scurte; prezența megacariocitelor mari, cu lobi nucleari numeroși și cito- plasmă multă, fin granulară (fig. 2). Tabelul nr. 3 Evaluarea cantitativă a elementelor din măduva oaselor Celule reticulare nedi- ferențiate 3(2— 5)% Celule reticulare macro- fage 1,4(1 — 5) % Hemocitoblaste 3(2 — 5)% Mieloblaste 1(0-1)% Mielocite neutrofile 7(6 — 9) % Mielocite eozinofile 4(1—7)% Mielocite bazofile 2,4(2 — 6)% Metamielocite neutro- file 10,2(8 -13)% Metamielocite eozino- file - 2,5(1 — 4) % Metamielocite bazofile .2(0 — .2)% Polimorfoneutrofile , 6(3 —10) % Polimorfonucleare eozinofile .2,6 (2— 3)% Polimorfonucleare bazofile 4 (1 — 7)% Proeritroblaste 2 (0— 2)% Eritroblaste.bazofile il (5—14)% Eritroblaste policromatofile 19(17—23)% Limfoblaste ; 4 (2— 7)% Limfocite 10 (8 — 11)% Monoblaște 1 (0— 1)% Monocite 1 (0— 1)% Celule plasmatice 1,7 (1— 3)% Megacăriocite 2 (1— 4)% Fig. 1. — A și B, arici mascul, sînge periferic. 1, Polimorfonuclear neutrofil; 2, polimorfe- nuclear eozinofii; 3, leucocit bazofil; limfocit mijlociu ; 5, limfocit mare ; â, monocit; 7, poli- morfonuclear neutrofil multisegmentat; 8, metamielocit eozinofii; 9, polimorfonuclear eozinofii cu patru lobi; 10, limfocit mic; 11, monocit cu nucleul în drapel (metoda May-Grunwald Giemsa; desen cameră clară; oc. 15; ob. im.). e. 5010-81:. Zoologie Jd. p. Wb Fig. 2. — Arici mascul, măduvă osoasă femu- rală. 1, Celulă rcticulară; 2, celulă reliculară care a înglobat lipide; 3, hemocitoblast; 1, proeritroblast; 5, crilroblast bazofil; 6, eritroblast policroinalofil; 7, normoblasl; 8, mieloblast ncutrofil; 9, mclamiclocit ncutrofil; 10, polimorfonuclear ncutrofil; 11, mieloblast acidofil; 12, metamielocit acidofil; 13, mielo- blast bazofil; 14, leucocit bazofil; 15, limfo- blast; 16, limfocit; 17, monoblast; 18, inega- cariocit; 19, prolimfocit; 20, hematii (desen cameră clară ; oc. 15; ob. im.). Fig. 3. — Arici mascul, sânge periferic. I, Poli- morfonuclear neutrQfiJ; 2, polimorfonuclear eosinofil; 3, leuco,c(ț bazofil; 4, limfocit; 5, monocit; 6., țnetamielocil (A. met. Gomori; B. met, Epstein-Do.rfman; desen cameră clară; Q.c, 15 ; pb, im,). 3 ASPECTE CTTOMORFOLOGICE ȘI CITOCHIMICE LA ARICI 107 Comparînd datele obținute de noi cu cele publicate de J. Alexan- dro w i c z (1) și D. Z a e c h e o (5), remarcam o corespondență a valo- rilor cu excepția megacariocitului, pe care acești doi autori îl semnalează , accidental. Dacă studiul biochimic a preocupat pe unii cercetători (4), stu- diul citochimic nu a fost abordat în literatura de specialitate. Tabelul nr. 3 Observațiile noastre sub formă de notații semnificative privind studiul citochimic Reacția folosită Polimorfonucleare Limfocite Monocite Celule reticulare neutrofile eozinofile bazofile p.a.S + + 4- — ' ± + + Sudan III '4* + 4- + + + — ± + + + + Sato + + — — — — Fosfat, ale. + + + — ■ -+î — — Fosfat, ac. ++ 4" + + + ~r 4“ ADN ++ + 4“ + + + + 4" + + 4- ARN — — + + 4- + + — în elementele tinere din măduva osoasă, aceste reacții apar de intensitate variată. Astfel, elementele din seria roșie sînt negative la toate reacțiile amintite, cu excepția acizilor nucleici. Seria granulocitară conține o cantitate scăzută de glicogen, peroxidază, fosfatază alcalină și crescută de fosfatază acidă. Deosebit de semnificativă considerăm că este reacti- vitatea megacariocitului la toate reacțiile aplicate, reactivitate care amintește de elementul corespunzător de la celelalte mamifere și la om. । concluzii Sistematizînd observațiile noastre asupra investigațiilor efectuate la Erinaceus europeus, desprindem următoarele concluzii: — prezența hematiilor anucleate și a megacariocitelor, elemente ■comune tuturor mamiferelor; — hematii numeroase, aproape dublu față de om; — tabloul sanguin are profil limfocitar; — polimorfonuclearele neutrofile se caracterizează prin hiperseg- mentarea nucleului și absența granulațiilor specifice; — măduva osoasă femurală conține un țesut mieloid activ; intere- sat în formarea tuturor categoriilor de elemente sanguine; — echipamentul citochimic este crescut în lipide neutre și moderat în glicogen; — echipamentul citoenzimatic este moderat în fosfataza alcalină ,și peroxidază și ușor crescut în fosfatază acidă. (Avizat de dr. G. Grigoriu.) 2 —C. 6010 108 CONSTANȚA DINCA CYTOMORPHOLOGICAL AND CYTOCHEMICAL ASPECTS IN THE BLOOD OF ERINACEUS EUROPAEUS SUMMARY The hematologica! picture, cytomorphology, cyțochemistry and. cytoenzimology of blood cellular elements and elements in development in the bone barrow of Erinaeeus europaeus are studied from a compara- tive vie'w point. The results show numerous erythrocytes (10.5 mii/ cu mm) and. leukocytes (12.000/cu mm), predominance of lymphocytes (56%) and the absence of the specific granules in the polymorphonuclear neutro- phils. The differential count is as follows : 32 (15.5—48)% polymorpho- nuclear neutrophils; 3 (2—6}% eosinophilic granulocytes; 2 (1—4)%, basophilicgranulocytes; 56 (36—64)% lymphocytes ;4(2—6)%monocytes 1 (0—2)% ret. cells; 2 (1,-4)% normoblasts. The bone marrow contains the precursors of the erythrocytes, leukocytes, thrombocytes and reticulum elements. Cytochemical stock is characterized by a moderate quantity of: . glycogen, alkaline phospatase, peroxidase and by an increase of neutral, lipids and acid phosphatase. BIBLIOGRAFIE 1. Alexandbowicz J. et Pbrcowskb S., Sang, 1956, 5, 491 —495. 2. Klienenberger C., u. Cohrs - Jaffee-Meesson, Blutund Blutbildende Organe, Springer-Verlag,. Berlin, 1958, 1, 176. 3. Skvorțov V., Dokl. Akad. Nauk. SSSR, 1950, 73, 3,576-599. 4. Suomallainen P. Karppanen Eeva., Sonderabdruck aus Suomen kemistilchti, 1956, 29,. 74 - 75. 5. Zaecheo D., Excerpta med., Secț. I, 1958, 12, 2, 156. 6. Zinca V., Histologie, Edit. didactică și pedagogică, București, 1967. Facultatea de medicină, Timișoara, Laboratorul de histologie. , Primit in redacție la 22 ianuarie 1969. INFLUENȚA FACTORULUI ESOPIC ASUPEA UNOE INDICI FIZIOLOGICI AZOTAȚI LA CYPRINVS CARPIO L. X DE Academician E. A. PORA, DELIA ȘUTEU, MARIA GHIRCOIAȘIU și MARIA CLICHICI 591.133:597.554.3 The present paper aims to follow the development of some indexes of the nitroge- nous metabolism in the carp, exposed to the action of the rhopic factor. GOT, GPT, total N and serum proteins were determined. Significant modifications of the investigated indexes occurred. Taking into account that the flshes Avere kept in Solutions with unchanged total concentration and only the ionic ratios were modified, the results obtained show once more the importance of the rhopic factor in the normal physiological functions of fresh-water fishes. Conceptul de rhopie, formulat și fundamentat faptic, scoate în evidență importanța echilibrului funcțional al raportului dintre cationi în desfășurarea normală a proceselor biologice (4), (5). Pe linia acestei concepții, lucrarea de față și-a propus urmărirea în timp a evoluției unor indici ai metabolismului azotat: glutamic-piruvic- transaminaza (GPT), glutamic-oxalacetic-transaminaza (GOT), tabloul proteic sanguin, N total și gradul de hidratare al cîtorva țesuturi de la Cyprinus carpio L. în condiții normale, sau în urma menținerii în medii cu raporturi ionice modificate. Experiențele s-au desfășurat în cursul lunilor ianuarie — februarie 1969 pe crapi în inaniție, avînd greutatea de 300—400 g. Animalele au fost sacrificate după 12, respectiv 72 de ore de păstrare în medii rhopice, a căror concentrație globală în săruri era de 2%0 în toate variantele, pentru a menține presiunea osmotică constantă, dar în care s-a modificat raportul dintre ionii de Ca și K. Soluțiile au fost făcute în apă de robinet prin adăugare de CaCl2 și C1K în cantități corespunzătoare. Au fost instituite următoarele loturi de cîte șase indivizi : — lotul-martor, menținut în apă de robinet; ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 22 NR. 2 P. 109-117 BUCUREȘTI 1970 110 E. A, PORA și coiab. 2 ~ loturile păstrate 12, respectiv 72 de ore în soluția de OaCl2 și C1K, avînd raportul Ca/K de 3 :1; — loturile ținute 12, respectiv 72 de ore în soluție de CaCl2 și C1K, avînd raportul K/Ca de 3 ;1. ' După tatonări prealabile am considerat că 10 1 de soluție/individ/24 de ore prezintă o .cantitate suficientă pentru supraviețuire în condiții optime. Soluția se schimba tot la 24 de ore. în felul acesta s-a respectat volumul de apă minim neautotoxic necesar fiecărui individ, lucru de mare importanță pentru desfășurarea normală a proceselor fiziologice. Determinarea activității GOT și GPT s-a efectuat prin metoda Reithamn și Frankel (2) la temperatura de 22°O, dozarea proteinelor serice prin metoda biuretului, preconizată de W. Q. Wolfson și coiab. (12), iar a N total prin metoda microkjeldahl, cu ajutorul aparatului Parnas-'Wagner. Cît privește gradul de hidratare tisular, el s-a determinat prin metoda clasică a uscării la etuvă la 105°0 pînă la greutate constantă. Țesuturile analizate au fost următoarele; ficatul, mușchiul, rini- chiul, tegumentul și serul. Valorile medii obținute pe loturi și prelucrate statistic sînt date în tabelele nr. 1 și 2. Din analiză rezultatelor prezentate în tabelul nr. 1 se observă modi- ficări semnificative ale valorii indicilor cercetați, cu excepția gradului de hidratare tisular. O interpretare detaliată a acestor rezultate, este difi- cilă pentru moment, deoarece datele din literatură referitoare la influența ionilor asupra metabolismului azotat sînt deficitare. Evoluția N total (muscular și renal) crapii păstrați în mediul avînd raportul 3 Ca : 1 K, deci în care predomină Ca, prezintă valorile ușor crescute după 12 ore, care erau semnificativ scăzute față de martori după 72 de ore. Evoluția fenomenului era diferită în mediul îmbogățit în K. Aici nivelul tisular al N este semnificativ scăzut față de martori după 12 ore, cu o ușoară tendință de revenire spre normal după 3 zile. Excepție face țesutul renal, la care scăderea se menține în continuare semnificativă și după 72 de ore. En comportament deosebit prezintă' țesutul hepatic, care nu-și modifică nivelul în N total nici în mediul îmbogățit în Ca, nici în cel în care predomină K. Diminuarea valorii N total tisular concordă cu scăderea nivelului proteic sanguin și cu creșterea activității transaminazice, evidențiată de noi la crapii menținuți în medii cu raporturi cationice diferite (fig. 1). Toate acestea denotă, pe de o parte, intensificarea catabolismului azotat la Cyprinus carpio L. în cursul adaptării la mediile utilizate și, pe de altă parte, o evoluție diferită în timp a indicilor azotați cercetați în funcție de raportul ionic utilizat. Proteinele serice prezintă o scădere a valorii lor absolute în urma păstrării animalelor în medii rhopice. Ceea ce diferă însă este faptul că,' în timp ce în mediul 3 Ca : 1 K, hipoproteinemia se datorește albuminelor, globulinele totale rămînînd nemodificate cantitativ, în mediul 3 K : 1 Ca aceasta se realizează prin jocul compensator în timp dintre albumine și globuline (cînd unele sînt crescute, celelalte sînt foarte coborite (fig. 2)). în consecință, raportul dintre albumine și globuline în mediul îmbogățit în Ca scade mult, în timp ce în mediul îmbogățit în K el crește inițial, pentru a reveni la normal după 72 de ore. FACTORUL RHOPIC ȘI UNII INDICI FIZIOLOGICI LA CYPRINUS CARPIO ill Fig. 1. — Evoluția N total tisular la Cyprinus carpio L. în urma păstrării 12, respectiv 72 de ore în soluția avînd raportul Ca/K de 3 : 1, respectiv 1 : 3. Valorile reprezintă diferența în % față de lotul-martor. R, rinichi; M, mușchi; F, ficat. Fig. 2. — Diferența % a proteinelor serice la loturile de crapi păstrate în medii de 3Ca : ■1 K, respectiv 3K : 1 Ca față de martori. P. tot., proteine totale ; Album, albumine; Glob., globuline totale. D. O o r d i e r și R. B a r n o u d (1), lucrînd pe Scorpaenaporcus L. și Unea ținea, socotesc că agresiunea osmotică provoacă creșterea cata- . holismului proteinelor, evidențiat prin scăderea proteinemiei pe seama albuminelor și a globulinelor. Luînd în considerare datele obținute de noi la Cyprinus carpio L., conchidem că hipoproteinemia se datorește atît a cesiunii osmotice, cît și celei rhopice, deoarece realizarea ei în timp diferă 4 funcție de raportul dintre ionii utilizați. Dovadă este răspunsul diferit" la timp al albuminelor și globulinelor în soluțiile cu presiunea osmotică identică (2%), dar pre- zentînd raporturi ionice modificate (3 Ca : 1 K, respectiv 3 K : 1 Ca). Activitatea GOT și GPT diferă mult în funcție de organ, de soluția rhopică utilizată și de timpul de păstrare a animalului în aceasta (fig. 3). 112 "S & a •5 § £- M' I x$r .2 w> .s a a i> s a Ml o H -S «... 1 1 35. 35 o -1:. «- ' ^.TS ob i-§i9n mi. dl/g ,tt ^1 J 8W|'fO oi 35 ca ca 1 27 00 xfi' -H <0,001 o 162 ±9,5 I< 0,001 \ 1 o 52 ±2,4' >0,05 CD 157 ±16,6 <0,001 1 78 Un. O 88 l‘0T± 1 © co ca -H 1 <0,001 © ca Xs oo 4 >0,05 I ca ca 00 ca ± s © cT V CD 26 io 4 >0,05 ; 1 ‘r lO o? 41 r- 29 ; ±6,0. co oo «I +1 V V -Hl V| A © co V CM -H A ca -H V co o" 4 A oo of '"dT ± ± V : , -, ndlA olni^t -p|țio]o|tq ,.^4 [io oq ningi ponor al Ca Ca -H ojl «f -HI 4 pnilii ± A a! fU» ^'10^6'13 orig] ca o c^ o C£5 cî O rH ca o flflwofedq mi ril oi Jîo <9 IndAoilfiBii Toionj -âiq ■ -----*------------------------- j rfojiqoofeMniao ^adnUI'xgx Inon^ro^:- ^i^isog'îiri^ ±rmoii । Of® o rsB&i ij -Hl_____ oo 5 © o" -H A w I -H cal « -H -H V oo ±1 -H ± A ca O A -H A [d i® sb ottu ij61) șsbifîb o-fcs^ iimna.^a'L^siȘL-WxdijSLjaiifî^^ iinwirj pnrjg 1(^1 1 o l« >b ,Hj| ^10 9 Iwk ih Mmd tenîn'^W qkiWail nailoxil i șjpo i psa. 41 00 o" I ■ -Hi (4 . fi ca .2 'O o s :!?î?»lrFi TQ țX «eiAKMA .nJ ^§2ffilAl[£Țn?^îib_jr^ nî ifflrfl.qmifw « ab iș -Hl co © 4 ■ A <75 w &; 113 X T «0 £ 114 6 . 3. — Evoluția activității GOT și GPT tisulare la Cyprinus carpio L. în urma păstrării *n medii cu raporturi ionice modificate, M, mușchi; F, ficat; R, rinichi; T, tegument; S, ser. 7 FACTORUL RHOPIC ȘI UNII INDICI FIZIOLOGICI LA CYPRINUS CARPIO 115 nr. 2 carpio L. In funcție de mediile rhopice urmărite 3 Ca : 1 K/72 h 3 K : 1 Ca/12 h 3 K : 1 Ca/72 h prot. glob. alb. A/G prot. glob. alb. | A/G prot. glob. alb. A/G 6 6 6 6 4 4 6 4 4 25,3 17,1 8,1 0,21 26,0 14,8 H,1 0,75 24,7 17,6 7,1 0,40 ±0,7 ±0,8 ±1,4 ±1,9 ±0,8 ±0,7 ±0,5 ±0,2 <0,02 >0,05 >0,05 >0,05 <0,001 <0,001 în țesutul muscular nu se produc modificări evidente în activitatea enzimelor cercetate comparativ cu celelalte țesuturi. La lotul de pești păstrat în soluția 3 Ca.: 1 K, activitatea GOT a ficatului scade cu peste 36% la 12 ore și cu 50% la 72 de ore. în rinichi ea crește cu 80% la 12 ore și apoi scade, încît la 72 de ore ea este numai cu 13% peste valoarea marto- rilor. în tegument, activitatea GOT scade ușor la 12 ore și apoi crește cu 127% la 72 de ore. Efectul este asemănător și pentru ser. în ficat, activitatea GOT e scăzută mult (—68 %) abia după 72 de ore. în rinichi, după o temporară creștere, ușoară de altfel, are loc o scădere de 72% după 3 zile de păstrare în soluția de 3 Ca : 1 K. în tegument, activitatea GOT nu se modifică semnificativ, în schimb în ser ea scade de la început cu aproximativ 80,%. Activitatea GPT la peștii păstrați în soluția de 3 Ca: 1 K variază în funcție de organul cercetat. în mușchi nu au loc modificări semnifi- cative, ca și în ser de altfel. în ficat, activitatea OPT este crescută cu 115% la 72 de ore, iar în rinichi scăderea este semnificativă doar la 12 ore, pentru a reveni și chiar depăși nivelul atins la lotul-martor. Soluția de 3 K : 1 Ca scade activitatea GPT în toate țesuturile studiate, efect ce se accentuează în timp. La 72 de ore, scăderea oscilează între 65 și 80%, în funcție de organ. Demn de semnalat este faptul că, atît în soluția în care predomină GOT Ca, cît și în cea în care predomină K, raportul crește semnifi- cativ. Modificarea acestui raport se datorește nu atît creșterii GOT, cît scăderii foarte accentuate a GPT. Se știe că, datorită mecanismului de transaminare, organismul are proprietatea de a-și modifica concentrația diferiților aminoacizi și a aci- zilor cetonici corespunzători nevoilor fiecărui țesut, iar creșterea transa- minării indică o activitate metabolică crescută. Aceasta, de altfel, este în acord și cu efortul de adaptare al peștilor la noile condiții de mediu. Gradul de hidratare al țesuturilor a fost singurul indice care a rămas în general constant. Aceasta presupune lipsa unor modificări importante ale valorii cationilor la nivel tisular.. Acțiunea factorilor de mediu asupra organismelor, ca și schimbul de substanțe dintre acestea și mediul înconjurător, se realizează prin intermediul unor bariere : învelișul cutanat, epiteliul pulmonar, respectiv branhial, epiteliul renal, mucoasa digestivă, endoteliul capilar etc. INFLUENȚA BURSECTOMIEI (-B), TIMECTOMIEI (-T) ȘI SPLENECTOMIEI (-Sp) ASUPRA UNOR INDICI BIOCHIMICI LA BOBOCII DE RAȚĂ DE RODICA GIUEGEA-IACOB și Academician E. A. Pora* 591.133:591.147:598.412.2 în ducklings bursectomized, thymectomized or splenectomized in the 4th day of life, a diminution of the glycogen content of the liver was observed 14 days after the operation; the diminution was most pronounced after splenectomy. At the same time, glycaemia decreases in thymectomized or bursectomized ducklings, and increases in splenectomized ones. The total protein content of the blood serum decreases, parallelly with an increase of the aminic N; this process is more marked in the splenectomized group. The modification affects only the globulin fraction, the decrease of which is more ' evident in thymectomized ducklings. Influența bursectomiei și a timectomiei asupra proteinelor serice și fracțiunilor proteice, azotului aminic, nivelului glicemic și glicogenului la puii de găină a fost arătată într-o serie de experiențe (3), (7). în această lucrare s-au urmărit aceiași indici la bobocii de rață, dar în plus s-a introdus un lot. splenectomizat pentru a vedea și rolul splinei ca organ care aparține aceluiași sistem limfo-reticulo-epitelial. MATERIAL ȘI METODĂ S-a lucrat pe boboci de rață aparținînd rasei Peking, care au fost bursectomizați, timec- tomizați sau splenectomizați la vîrsta de 4 zile, determinările efectuîndu-se în a 14-a zi postope- ratorie. Loturile au fost formate din cîte 7 indivizi în cazul celor splenectomizați și timectomi- zați și din cîte 10 indivizi în cazul martorilor și al celor bursectomizați, experiențele fiind efec- tuate în iunie 1969. S-au făcut următoarele determinări din sînge : proteinele totale și fracțiunile proteice cu metoda Wolfson (11), glicemia cu metoda King (5), azotul aminic cu metoda Rac (8), iar gli- cogenul din ficat, mușchi pectoral, splină, bursa Fabricius și timus cu metoda Montgomeri (6). Rezultatele experimentale calculate statistic sînt prezentate în tabelul nr. 1. * Asistența tehnică 111 y e s I s t v a n. ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE, T. 22, NR. 2, P. 119-123, BUCUREȘTI, 1070 120 Tabelul nr. 1 Variația unor indici hlodiimlel in urma' lurtcdcmfci, iimectcmiei ți splenectemiei la bolbocii de rață Indice Organ | Valori Lot-mar tor Lot bursecto- mizat Lot timecto- mizat Lot spienecto- mizat Proteine totale g% sînge media ES ± nr. ind. ± % P 4,43 0,17 9 4,11 0,19 9 -8 3,78 0,28 7 -15 . <0,01 4,19 0,18 5 -6 Albumine g% sînge media ES± nr. ind. ±% P 1,67 0,03 8 1,56 0,12 8- — 7 1,78 0,09 6 + 6 1,72 0,06 5 + 3 Globuline totale g% sînge media ES ± nr. ind. ±% P 2,76 0,20 9 2,53 0,24 8 -9 2,17 0,23 6 -22 <0,01 2,47 0,12 5 -11 0,05 men sesizat și în experiențele efectuate pe pui de găină privați de aceleași glande (7). Influența splinei asupra metabolismului proteic în general poate fi explicată prin faptul că splina are și un anumit rol în sinteza unor frac- țiuni de proteine serice (1), (4). Glicemia scade semnificativ (p<0,01) numai la timectomizați, dar există o hipoglicemie ușoară și la lotul bursectomizat, modificările fiind, identice cu cele înregistrate la puii de găină în lipsa bursei Fabricius sau a timusului (3). Creșterea glicemiei la bobocii de rață splenectomizați (p< 0,05) arată diferențierea funcțională a bursei lui Fabricius și a timu- sului față de splină. Datele din literatură au arătat că splenectomia provoacă o hiper- glicemie, aceasta fiind determinată de lipsa spleninei, o substanță hipo- glicemiantă prezentă în splină, considerată ca un hormon secundar (2),. (9). Dar, întrucît determinările de glicogen din ficatul bobocilor de rață splenectomizați au arătat o scădere însemnată a depozitării acestuia, s-ar putea ca hiperglicemia constatată să fie rezultatul mobilizării glicogenului hepatic. Acest lucru ar putea fi confirmat și de creșterea glicogenului muscular, care nu pare a fi o neoglucogeneză locală. 5 BURSECTOMIA LA BOBOCII DE RAȚA ȘI UNII INDICI BIOCHIMICI ( 123 122 RODICA GIURGEA-IACOB șl E. A. PORA 4 Existența unei relații între splină și ficat este evidențiată de unii autori, care le consideră ca un sistem funcțional unic, reglat prin hipofiză- corticosuprarenală (2). Din toate acestea se constată că cele mai puternice modificări în componenții biochimici (sînge, ficat, mușchi pectoral) se petrec în lipsa timusului și a splinei. în tot cazul, modificările care se produc la bobocii de rață în urma acestor intervenții nu sînt întotdeauna de același sens cu cele care apar la puii de găină. Acest lucru arată importanța speciei și deci a modului de viață în determinarea răspunsului la diferite feluri de acțiuni (bursec- tomie, timectomie și splenectomie). CONCLUZII 1. Bursectomia (—B), timectomia (♦—T) sau splenectomia ( — Sp) la bobocii de rață determină scăderea cantității proteinelor totale și a globulinelor totale, precum și creșterea aminoacizilor liberi totali din sînge. 2. Bursectomia ('—B) și timectomia (’—T) determină o hipoglicemie, care este mai accentuată la animalele lipsite de timus, în timp ce splenec- tomia (—Sp) produce un efect invers. Conținutul în-glicogen al ficatului este mult scăzut sub valoarea normalului, dar în mușchiul pectoral canti- tatea crește fără să producă modificări în celelalte organe (splină, bursă, timus) în lipsa uneia dintre aceste glande. (Avizat de prof. E. A. Pora.) BIBLIOGRAFIE 1. Adelsberg L., Brâtianu S., Crișan C., Gonsisch M., Hagi-Paraschiv A., Niculescu T. I., Rîmniceanu C. și Tura A., Histologie, Edit. medicală, București, 1957. 2, Athanasiu A., St. și cerc, endocrin., 1969, 20, 1, 15 — 29. 3. Giurgea -Iacob Rodica și Pora A. E., St. și cerc, biol., Seria zoologie, 1969, 21, 1, 65 — 75. 4. Iagnov S., Kreindler F., Cosmulescu I. și Zamfirescu M., Proteinemia. Date biochimice, fiziologice și clinice, Edit. Acad. R. P. R., București, 1955. 5. King E. I. a. Wooton J. D. P., Microanalysis in medical biochemistry, J. A. Churchill, Londra, 1965.! ■ 6. Montgomery R., Arch. biochem. biophys., 1957, 67, 378 — 386. 7. Pora A. E. și Giurgea-Iacob Rodica, Lucr. științ. Inst. agron. Cluj, seria med/ vet. zoo- tehn., 1968, 13, 27-31. 8. RaC I„ Casop. likaru cesk., 1959, 4, 120-123. '9. Topală N. D., Anal, științ. Univ. Al. I. Cuza, Iași, Șt. nat., Secția a 2-a, 1958, 2, 257 — 266. 10. TopaiA N. D. și Dimitriu Gh., Anal, științ. Univ. Al. I. Cuza, Iași, Șt. nat., 1960, 6, 2, 241 - 246. 11. Wolfson W. Q„ Amer. J. Path. 1948, 18, 293. Centrul de cercetări biologice, Cluj, Secția de fiziologie animală. Primit în redacție la'26 noiembrie 1969. L’INELUENCE DE LA BOUBSECTOMIE (-B), DE LA THYMEC- TOMIE (<-T) ET DE LA SPLENECTOMIE (—SP) SUB QUELQUES INDICES BIOCHIMIQUES DES CANETONS RfiSUME On a dtudie certains effets mdtaboliqucs de la boursectomie, de la thymectomie et de la splenectomie sur les canetons. L’opâration ă dte effectu6 le 4° jour apres l’6closion, et les analyses, le 14e jour apres l’opâ- ration. On a ddtermind le contenu du glucose, de Fazote aminique, des proteines totales et des fractions protMques du s6rum sanguin et le con- tenu du glycogene dans quelques tissus (foie, muscle, rate, bourse, thymus). L6s resultats demontrent 1'influence des glandes appartenant au SBE, sur le metabolisme glucidîque et protidique. Les modifications obtenues n’ont pas toujours la mâme direction que celles obtenues chez les poulets. Selori l’avis des auteurs, la cause de ces differences s’explique par la specificite metabolique des deux especes ainsi que par leur mode de vie different. ® - o. 5010 & IZOENZIME MUSCULARĂ . -DE : DITA COTARIU , 577.15.01:591,175.7 A rcview is;presented on the general phenomenon of enzyrtie heterogeneity, a common trăit of cell organization, also mentioning different aspects of țhe biolo- gica! significance of isoenzymeș. The possible'ThechahiȘnis of isoenzyme, appea- ;:rance (chromoșome duplication, Chemical pathways) are described and the genetic' and non-genetic cnzymc varianfs are ciassified. ' b i The main muscle enzymes made up of multiple molecular forms are reviewed and their physico-chemical, catalytical, immunochemical, etc. properties are emphasi- zed, in terms of the tissue metabolic characteristics relâted tb the taxonomic position or muscle țype. Șome of the biologica! implications bf the phenomenon of enzyme multiplicity as well as the prpspects of its study are discussed. Fenomenul general ■ de eterogenitate enzimatică, trăsătură comună Jganizării celulare de la bacterii pînă la primăteș capătă în ultimă Vreme ^ee în ce mai multă substanță. Ultimul deceniu constituie mărturia greșului mereu crescînd .pentru' aceasta problemă, exprimat prin apari- ^Unui număr imens de lucrări asupra structurii chimice și controlului Tfetic al diferitelor sisteme izoenzimatice; Demonstrarea existenței enzimclor în diferite regiuni ale'celulei (Q, (4), (14), (34), (38) și a loca- ații intracelulare diferite, puțind servi diferitelor necesități metabolice ^elulare (14), sugerează doar Unele dintre implicațiile biologice posibile ^fenomenului de" eterogenitate ehzimatică. Dar dacă specificitatea de git a modelelor izoenzimatice este o dovadă convingătoare referitoare Semnificația biologică a izoenzimelor, natura ăCesteia rămîne la ora ^uală încă plină de ambiguitate. - Termenul de izOzimă a fost propus pentru prima oară de C. L. M a r- și'F. M ol Ier (25) pentru a descrie proteine diferite cu activi- e enzimatică similară. T. Wi e 1an d și G. Pf 1 e i d er er (43) fegerat că termenul de izoenzimă trebuie restrîns la formele care derivă Mb același organ Și țesut de origine, avînd aceeași acțiune catalitică, spre Osebire de hetefoenzime, care, deși izodinamice, țibt deriva din organe a . te iWi W(i aM] oj (Șl l CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 22 NR. 2 P.125-132'BUCUREȘTI, 1970 156 UITA COTARIU 2 sau chiar din specii diferite. Enzimele care îndeplinesc funcții biochimice î similare pot astfel să. apară în cîteva forme nu numai la specii diferite sau la organe diferite ale aceluiași animal, dar chiar în diferite părți ale aceleiași celule. Duplicarea cromozomică reprezintă un mecanism genetic posibil prin care apar izoenzime, dar există și numeroase căi chimice respon- sabile deapariția formelor multiple, ale unei enzime. Pe baze genetice, Z. I. Ogita (29) clasifică izoenzimele în uni- genice și multigenice. în primul caz este vorba de seturile izoenzimatice constînd din cîteva specii moleculare decelabile, toate sub controlul uneia și aceleiași gene. Intr-un astfel de set, inițial se produce o singură catenă polipeptidică, . din care se nasc două sau mai multe specii moleculare diferite prin for- marea de polimeri, modificări conformaționale etc. Apariția unei mutații . a genei de control are ca rezultat modificarea simultană a mobilităților', electrofbretice ale întregului set izoenzimatic. Astfel de izoenzime uni- genice nu se pot distinge între ele din punct de vedere imunochimic. Ca exemple de izoenzime unigenice se pot cita izoenzimele fosfatazei acide la fluture, care sînt sub controlul uneia și aceleiași gene. Deși comportăJ două seturi diferite, acestea reprezintă totuși produșii a două alele diferite i la același locus genetic. Alte exemple de izoenzime unigenice sînt ilustrate de formele moleculare ale esterazelor (1), (29), fosfatazelor alcaline (3) ; și izoenzimelor malicodehidrogenazei mitocondriale, constînd din confor- mații diferite ale aceluiași polipeptid controlat de o, singură genă (20). De aceea seturile izoenzimatice unigenice pot proveni din mai multe tipuri de modificări moleculare, cum ar fi modificări ale conformației, agregarea catenelor polipeptidice și conjugarea polipeptidelOr cu molecule i mici etc. ’ în cazul izoenzimelor multigenice, adică a seturilor izoenzimatice1 codificate dez două sau mai multe gene, se pot deosebi: a) izoenzimele cu mobilitate electfoforetică diferită, rezulțînd dintr -o modificare mutațio- najă a secvenței aminoacizilor din catena polipeptidică, denumite izoem-.. zime alelice și aflate Sub controlul unei gene alelice codominante, fără să se3 distingă imunochimic una de cealaltă; b) izoenzime* nealelice, adică două său mai multe izoenzime controlate de două sau mai multe gene la diferite locusuri ; astfel de izoenzime sînt în general discrim inabile din punct de vedere imunochimic și, dacă formează pplimeri, moleculele hibride vor fi generate prin asocieri întâmplătoare, ca în cazul lacticodehidrogenazei (23). Formele multiple de enzime pot apărea și datorită fenomenelor ne- genetice. în afara formelor aftefactice de diverse proveniențe se mai pot > menționa și cele agregate, reprezentate de enzime cu aceeași secvență, dar cu greutăți moleculare diferite, a’vînd activitate enzimatică și migrare elec- trpforetică diferită. Recent, s-a invocat conceptul variațiilor stabile ale: structurii tridimensionale sau conformația pentru a explica existența unor seturi de enzime (12), (20), (28), (40). Aceste, variante conformaționale sînt distincte de toate celelalte tipuri de izoenzime prin aceea că originea lor nu implică diferențe ale structurilor covalențe ale moleculelor sau modifi- cări detectabile ale greutății lor moleculare. Se presupune că deosebirile izoenzimelor conformaționale sau „conformerii” (20) rezidă în modul pre- cis de înfășurare a catenelor polipeptidice. MMM. •' IZOENZIME MUSCmlABE ; . 127 ■Ej. Se consideră că, în general, conformația unei proteine în soluție este configurație tridimensională specială care asigură: reducerea la minim ™ M^ergiei libere totale a sistemului. Pe baza experiențelor de denaturare H^presupus că orice secvență aminoacidică are disponibilă o singură con- HHmație tridimensională, adică aceea a energiei libere minime. Deși nu a 4 ■kR®exclusă, existența mai multor conformații de acest fel nu a fost inițial ■mată în considerare. Postularea existentei variantelor conformaționale sta- sau izoenzimele, necesită însă presupunerea că o anumită secvență HH^minoacizi poate da naștere nu numai unei singure structuri tridimen- BSwmale. ci mai multor conformații stabile (13). Mk Unul dintre exemplele care ilustrează existența enzimelor conforma- BEtale îl prezintă formele malicodehidrogenazei mitocondriale (MDH —M). MMfcaz similar îl oferă creatinkinaza din creierul anumitor păsări (gali- care există sub două forme : una corespunzătoare din punct ^de ve» ■Welectroforetic, cu forma curent întîlnită la celelalte păsări și mamifere, R^extrabandă cu migrare mai rapidă. Cele două forme sînt similare ca BraOmetri catalitici și compoziție în aminoacizi. Studiile de dispersie a ImWției optico âu evidențiat însă diferențe, îh, sensul că banda normală B«o formă mai ordonată structural, cele două tipuri de creatinkinaze BOand să existe ca izoenzime conformeri. Glutamat-aspartat-amino transferatele, citoplasmatică și mitocon- ^®lă, conțin subforme (26) care pot fi considerate Conformeri. A apărut astfel posibilitatea , ca enzimele să existe în diferite confor- B||ii, avînd activități catalitice foarte apropiate. Se poate presupune că B^ti conformeri ar fi în echilibru unul cu celălalt. Dacă diferitele forme sînt BMrealitate un amestec în echilibru, ar fi de așteptat ca formele să fie inter,- l^mvertibile. Faptul că subformele pot fi izolate nu este în discordanță cu Bmsiderațiile termodinamice asupra unui amestec în echilibru, ci este mai Bwnd expresia vitezei de interconversie a conformărilor, care poate fi Șuierată în anumite condiții (pH, reactivi denaturanți etc.) (1,6). MB' Lacticodehidrdgeriaza (LDH). Țesuturile animale conțin, cinci izoen- Rm LDH distincte, totuși distribuția lor relativă variază considerabil Brumai de la o specie la alta, ci și de la un țesut la altul. Este general Bceptat că inima, eritrocitele și rinichiul conțin cu preponderență formele Hfflmigrare rapidă (LDHX și LDH2), în timp ce în ficat și în mușchiul schele- TOyredomină izoenzimele cu migrare lentă (LDHâ și LDH6). Toate izoen- Emneie LDH de la aceeași specie par să aibă aCeeași greutate moleculară RMroxftnabiv 136 000), dar diferă ca sarcină electrică globală și de aceea’ ggfflfi separate electfoforetic. Mai mult, fiecare izoenzimă este un tetramer ^^Șeoarece poate fi disociată (prin uree sau guaiiidină) în patru subunități gnmpeptidice de dimensiune egală. Aceste subunități există în două variante |aBtfa)foretice distincte, A și B. Aranjarea acestor subunități în toate com- utațiile posibilele cîte patru ar da cinci izoenzime cu următoarea compo- (2): “ . , ' m LDH6 - a«b° E 1 LDH4 = AW K ’ - LDH3 — A2B2 LDHa = A’B3 v B LDH, = A°B« B' ' ■ \ z te ■ ' I1'' '1 o&kskw £28 DlTA COTARIU . 4 9 Opinia Că izoenzimele cu mobilitate intermediara sînt hibrizi, compuși a din subunități aparținînd ambelor forme parentale A și B, este Sprijinită 1 de numeroase fapte experimentale. Trebuie menționate în acest context I modificarea regulată a sarcinii electrice pe moleculele izoenzimelor, cbm- | poziția în aminoacizi intermediară între LDHt și LDH6 a formei LDH3 1 (23), (42), modelul fingerprint al hidrolizatului triptic de LDH2 din mușchiul I scheletic aproape identic cu acela produs de un amestec 3 :1 de LDHj și j LDH6 (41), precum și rezultatelehbținute în stadiul proprietăților imunochi- .1 mice ale izoenzimelor LDH (24). 1 Se consideră că sinteza celor doua subunități polipeptidice diferite A 1 și B este șub controlul a două gene separate; modelele izbenzimatice ale 1 diferitelor țesuturi, care depind de cantitățile' relative ale polipeptidelor 1 A. și B, sînt deci controlate de activități genetice relative (23).' Apare ast- | fâl evident bum numai două gene separate pot controla sinteza a cinci izo- J enzime distincte. f ; ■■ J Studiul diferitor parametri cinetici a evidențiat anumite trăsă- | turi care diferențiază izoenzimele LDH. Astfel, tipurile LDH3 și LDH2 | au afinități mai mari pentru substratele lor decît LDH4 și LDH5. , | LDH este/puternic inhibată de exces de piruvat (31), izoenzimele. I LDH prezentînd grade de inhibiție diferite, fapt de o mare semnificație | mețabolică. Deoarece reducerea piruvatului la lactat de către LDH este | puternic inhibată de concentrați! relativ mici de piruvat^ s-a sugerat că | într-un țesut bogat în această enzimă (inima) nu s-ar putea produce acumu- <1 larea rapidă de lactat, fiind de așteptat oxidarea completă a glucozei | via, ciclul acizilor tricarboxilici. LDHS funcționează mai eficient în prezența | boncentrâțiilor de piruvat care inhibă LDHX, fiind, la rîndul său, inhibată | de concentrații mult mai. mari. Apare deci că țesuturile bogate în LDH6, 1 cum ar fi mușchiul scheletic, ar permite conversia rapidă a piruyatului la. 1 lactat și deci stabilirea unei datorii de oxigen în condiții de anaerobioză (6). | Studiul mușchilor pectorali la păsări (45) a evidențiat faptul că la spe- 1 ciile care zboară ocazional enzima hu este inhibată de piruvat, întocmai, ca | la mușchii scheletici de mamifere, în timp ce la păsările bune zburătoare 1 enzima este puternic inhibată, ca la mușchiul cardiac de mamifere. . | S-a semnalat de asemenea că> unii solvenți precipită sau . inhibă în | mod diferențial izoenzimele lente. Utilizînd analogi coenzimatici (cu s.ubs- 1 tituenți în ciclul piridihîc sau înlocuind adenina cu alte grupări purinice), I <ș-au obținut diferențe interesante între enziniele din mușchiul, cardiac și 1 cel scheletic la diferite mamifere (17). S-a observat în unele cazuri o,mai | mare afinitate pentru analogi decît pentru coenzima naturală, iar. uneori | O diferență marcată între efectele cpenzimei și ale analogilor săi asupra afi- ] nității pentru substrat (17). Gradarea proprietăților izoenzimelor LDH este j reflectată în capacitatea lor de a utiliza analogi coenzimatici (6). 1 Degradarea termică și enzimatică a izoenzimelor LDH in vitro evi- i dențiăză existența unor efecte diferențiale asupra activității LDHi și LDH6 | Diferențele dintre LDHi și'LDH6 apar de asemenea în măsura în care mo- j dificările de pH și forță ionică, precum și prezența unor intermediari me- tabolici comuni, afectează inactivarea. Oxalăcetatul și malatul protejează I în mod diferențial LDH6 de inactivare prin căldură, în timp ce NADH | și fructozo-1, 6-difosfatul protejează atît LDHX, cît și LDHB. .. . v ■ ' $ Hm||f IZOENZIME MUSCULARE 129 Mm Se sugerează Că Viteze diferențiale de catabolism aii un rol în reglă- modelelor izoenzimatice tisulare și că anumiți intermediari metabolici Mp^iiini ar putea proteja unele izoenzime de cațabolism in vivb (39).; ‘ La diferite vertebrate care ocupă diVerse poziții taxonomice, modelul Mmnzimatio LDH prezintă, în funcție de specie, 6 serie de particulari- M|[ți care interesează gradul de eterogenitate, mobilitatea electroforetică , Rțwaport urile cantitative dintre fracțiuni (41). Caracteristicile metabolice BS&țesutului muscular, reflectate Și de semnificația profilului izoenzimatic, Mjnferează că izoenzimele LDH prezintă un grad mare de omologie filoge- H^țică, ceea ce permite presupunerea că' în arborele evolutiv ele și-au păs-1 Braț uhele particularități, determinate de im precursor ancestral comun (36). ■R Izoenzimele LDH din mușchiul neted diferă de acelea din mușchiul Mmat prin spectru! lor caracteristic și prin activitatea lor; Aceste diferențe Reflectă particularități funcționale ale Celor două tipuri de mușchi (35). B Modelele izoenzimatice LDH prezintă unele modificări în anumite. RiiStrofii musculare. Astfel, în cursul distrofiei musculare de tip pseudohi-: ■K^rtrofic (D u c h e n n e ), principalele izoenzime care se observă sînt EdE, LDH2 și LDH3 (12), (44). Rezultatele acestea'ar indica faptul că ■anomaliile transmise genetic implică o deficiență a sintezei în cantitate su- B®i'entă a subunității A. Totuși s-a observat o pierdere similară a SpeeifL ■ațații izoenzimatice în mușchii scheletici după Secționarea nervului (5), Kp), ceea ce ar sugera că modificarea poate fi un efect nespecific. Și alte Kxperiențe arată că alterarea modelului izoenzimatic LDH, întîlnită în Knele miopatii, nu este specifică procesului miopatic, fiind mai curînd o ■leziune secundară (9). K Aldolaza. Studiul comparativ al aldolazelor derivate din diverse Rurse filetice indică prezența în sistemele biologice a două clase de FDP-al- ffi&olaze, cu proprietăți moleculare și catalitice foarte diferite, neînrudite Ktructural și considerate analoge din punct de Vedere evolutiv (32). R1 în diverse țesuturi ale aceleiași specii de vertebrate s-au detectat mrei forme moleculare, aparținînd clasei I; aldolaza A (enzimă musculară Efelasică), ăldolaza B (enzimă izolată din ficat) și aldolaza O, recent izolată ■din creier (30): Cele trei forme, prezente în fracțiunea citoplasmatică solu-. Kilă, au proprietăți moleculare similare, dar sînt distincte din punct de ■vedeye imunologic. Aldolazele A și B au compoziție în aminoacizi și modele Kfingerprint diferite. Pînă în prezent există date care definesc doar neiden-? ■titatea secvenței aminoacizilor în regiunea restului actiV lizină al formelor ■A și B, dar.nu și al formei C. Din anumite date cinetice a reieșit că dife- Brențele catalitice majore ale acestor aldolaze sînt oarecum asociate cii ^funcția resturilor terminale carboxilice. > fi Aldolaza a fost găsită în, toate țesuturile examinate. Proprietățile ^cinetice și distribuția în țesuturi a aldolazelor A șiB au fost corelate cu l'rolul acestor enzime în glicoliză, gluconeogeneză; și metabolismul fructo- ^zei. Porma musculară a aldolazei A este mai eficace în scindarea fructozo-1, p6-difosfatului (FDP), în timp ce aldolaza B este relativ mai eficientă în ^sinteza FDP^scindînd Cu Ușurință ffuctozo-l-fosfatul (F^l—P), inter-. |mediar obligatoriu în metabolismul fructozei. . I Prin disocierea reversibilă a unui amestec de două forme ale oricăreia ^dintre aldolazele parentale (A — B, A — O, B — O) (30), se produc seturi | ou cinci membri, conținînd trei forme hibride. Extractele de mușchi sche^ 130 MIA COTARIU 6 letic și cardiac prezintă, o singură bandă de activitate cu mobilitate electro- foretică mică, caracteristică enzimei musculare, cristalizate, pe cînd în țesuturile conținînd amestecuri de forme A și B (ficat și rinichi) se eviden- țiază cinci benzi de activitate (30). Formele intermediare sînt hibrizi re- zultînd din combinarea subunităților de aldolaze parentale (33). Hibrizii pot fi detectați in vivo în țesuturile conținîhd mai mult decît un tip paren- tal. Dovezile experimentale sugerează deci că întreaga activitate aldolazică din aceste sisteme este rezultatul a trei gene omologe. Recent (27) s-a semnalat că țesuturile de șoarece prezintă modele electroforetice ale aldolazei foarte asemănătoare cu cele ale LDH. S-a semnalat astfel existența a două tipuri A în mușchi (13). Tipurile multiple A par să fie caracteristice aldolazelor musculare de mamifere. Dacă aceste observații preliminare ar fi confirmate, cele două tipuri „duplicate” strîns înrudite de aldolaze musculare ar putea explica existența a două catene polipeptidice diferite în aldolaza musculară de iepure (7). Studiul aldolazei musculare în cursul evoluției filogenetice (8) a evidențiat existența a două fracțiuni A și în mușchii altor vertebrate, stabilind totodată și gradul mare de omologie filogenetică a enzimei. Aldolaza A pare să fie prezentă în toate țesuturile, pe cînd distribu- ția formelor B și 0 apare restrînsă doar la anumite țesuturi. Distribuția tisulară a aldolazelor parentale și a hibrizilor indică reglarea independentă a celor trei gene ale aldolazei. Gena aldolazei A poate fi exprimată, în mă- sură variabilă, în toate celulele, pe cînd expresia genelor aldolazelor B și 0 este restrînsă doar la cîteva tipuri de celule. Semnificația fiziologică a existenței celor trei gene rămîne încă obscură, dar proprietățile catalitice ale formei A sugerează adaptarea acesteia pentru glicoliză (scindarea FDP), iar acelea ale aldolazei B pentru gluconeogeneză (sinteza FDP) și pentru metabolismul fructozei (scindarea F—1—P). O serie de date fizice și chimice sugerează că forma musculară A con- ține două tipuri de catene polipeptidice, fiind o enzimă tricatenară. Dar numărul de hibrizi observați la aldolazele A, B, și O este greu de pus în concor- danță cu un model cu trei subunități pentru aceste enzime omologe. O moleculă cu patru catene pare necesară pentru producerea seturilor cu cinci membri. Această concluzie contravine însă rezultatelor fizice și chimice, care arată că aldolaza A este compusă din trei catene polipeptidice de două tipuri diferite. în prezent există doar o singură observație de natură structurală care contravine cu modelul tricatenar, indicînd că moleculele aldolazei A ar include patru subunități (19). Discordanța acestor rezultate, privitoare la definirea numărului de subunități ale moleculei rămîne să fie clarificată în viitor. Hexokinaza. Abia în ultimii cîțiva ani a devenit evident că fosforila- rea hexozelor este mediată de o familie complexă de izoenzime (hexozo- adenozintrifosfat 6-fosfotransferaza), fiecare cu distribuție tisulară și cu proprietăți cinetice și fizice caracteristice. Cercetări bazate pe cromatogra- fie pe DEAE-celuloză și electroforeză în gel de amidon au indicat existența a patru forme distincte de hexokinază. Diferitele izoenzime ale hexoki- nazei au fost desemnate de tipurile I — IV pe baza gradului lor de migrare spre. anod. Mușchiul scheletic conține două forme, cu predominanța formei du migrare similară cu tipul II de la șobolan (18). în general, tipul II de izoenzimă este prezent în țesuturile,a căror activitate metabolică poate f^ 7 IZOENZIME MUSCULARE 131 variată în mod extensiv, cum este cazul mușchiului scheletic. S-a eviden- țiat de asemenea scăderea tipului II în inimă și în mușchiul scheletic la șobolani cu diabet experimental (18). Insulina are un efect de restaurare in vitro și in vivo a activității tipului II, pierdută în cursul diabetului. S-a sugerat că aceste acțiuni ale diabetului și ale insulinei asupra tipului II de hexokinază, precum și corelarea distribuției tisulare a formelor multi- ple cu acțiunea insulinei, ar putea fi legate direct de un sistem de transport purtător de glucoza stimulat de insulina din membrana celulară (18). Malicoăehiărogenaza (MDH). Este prezentă sub două forme distincte : una în citoplasmă solubilă și a doua în mitocondrii; ambele sînt răspîndite în toate țesuturile, existînd mai curînd o distincție între aceste două forme decît între diferitele țesuturi. Studiul formelor solubile (MDH—S)și mito- condriale (MDH—M) a indicat deosebiri între proprietățile lor fizice, cata- litice și imunologice, precum și în compoziția lor în aminoacizi. MDH—M prezintă migrare catodică în cursul electroforezei la pH = 7, iar forma solubilă are migrare anodică. Cele două forme sînt similare ca greutate moleculară (37), dar diferă mult în privința compoziției în aminoa- cizi, a modelelor peptidice bidimensionale, a proprietăților imunologice și a susceptibilității față de inhibiția prin substrat (37). Enzima mitocondrială. este inhibată de p-cloromercuribenzoat, pe cînd cea solubilă nu este afectată. Deși distincte, cele două forme par să fie înrudite structural cel puțin în unele organe. Anumite constante cinetice ale celor două forme indică faptul că enzima mitocondrială este mai bine adaptată pentru oxidarea malatului, în timp ce enzima solubilă este un catalizator mai eficient pen- tru reacția inversă. Aceste observații pot fi corelate cu funcțiile lor biologice, deoarece ambele forme sînt puternic inhibate de exces de substrat; astfel, pe cînd forma mitocondrială este în special sensibilă la oxalacetat, forma solubilă este inhibată mai cu. seamă de excesul de malat. Aceste proprietăți ar putea deci împiedica reducerea oxalacetatului din mitocondrii și oxida- rea malatului în fracțiunea solubilă (15). Forma MDH—M prezintă un număr de subfracțiuni care nu prezintă deosebiri catalitice semnificative. Modelul benzilor enzimei mitocondriale la diverse mamifere este diferit și s-apus întrebarea dacă formele multiple ar putea fi o expresie a variației genetice, incluzînd o enzimă hibrid inter- mediară. Analiza subfracțiunilor MDH—M la diferite specii a evidențiat existența unei relații concordante a benzilor unele față de celelalte. Modelele electroforetice la cîteva ordine de păsări ilustrează că, atunci cînd migra- rea benzii majore este modificată, celelalte benzi vor prezenta aceleași modificări relative (10). Diferitele forme mitocondriale la pui, separate prin cromatografie pe DEAE-celuloză, nu prezintă diferențe catalitice semnifi- cative, fapt care concordă cu observațiile făcute la mamifere, iar compozi- ția în aminoacizi a acestora este foarte asemănătoare, ceea ce arată că ele sînt mai curînd produsul unor factori diferiți decît datorită fenomenelor genetice. S-a admis de aceea că diferența de migrare electroforetică a izoen- zimelor MDH—M este rezultatul existenței unor conformații diferite, în care anumite grupări sînt supuse mediului în mod diferit. Forma solubilă de MDH s-a dovedit și ea a fi eterogenă din punct de vedere electroforetic (22). Enzima din mușchiul cardiac de porc poate fi. separată la pH=7 în trei forme majore (D,E,F ), care par să conțină apro- 9 , IZOENZIME MUSCULARE 133 132 DITA COTARIU' •' 8 ximativ 90% din activitatea totala. Dacă diferite organe ale aceluiași animal, prezintă același spectru electrofdretic, există diferențe de specie (22). Faptul că diferite forme nu se separă în variate sisteme-țampon su- gerează eă fracțiunile prezintă mici diferențe între ele sau manifestă un anumit tip de interacțiune. Eterogenitatea MDH—S ar putea fi datorită diferențelor de confor- mație, așa cum s-a sugerat pentru MDH—M (20). S-ar putea postula că componenții F, E! și D isînt/ Combinații moleculare dimerice a două catene polipeptidice similare, dăr iU-identice. Astfel, F ar putea fi produsă de com- binarea celor două catene, E de: nudimer' compus din două molecule ale uneia dintre catene și D de un dimer de două molecule ale celeilalte catene. ; Deoarece proprietățile eleetroferetice sînt susceptibile de modifi- cări evolutive, studiul electroforetic ăl MDH—S s-a dovedit util pentru stabilirea relațiilor dintre diferite categorii taxonomice (21). Astfel, datele obținute pe un număr măre de specii din diferite familii; și subordine de păsări au evidențiat faptul că mobilitatea MDH—S este în general un ca- racter foarte conservativ, spre deosebire de MDH' forma mitocondrială sau LDH—H4 (21), indicînd posibilitatea ca și alte proprietăți ale enzimei, cum ar fi cele imunologice sau structura primară, să se fi conservat în cursul evoluției. ( ■% Există în formă'izoenzimatică în frac- țiunile supernatant și mitocondriale ale țesutului muscular. Existență unei variante genetice a formei din supernatant care nu afectează izoen- zima mitocondrială arată că cele două izoenzime la șoarece sînt proteine diferite, sub control genetic independent. NADP-izbci'trătdebidrogenaza (IDH). Se separă în două forme izo- enzimatice care diferă ca comportare electroforetică,proprietăți imuno - logice, localizare tisulară și subcelulară, precum și în ceea ce privește unele constante cinetice? . . ' : ' . \ A I Creatinkinaza (CK). In țesuturile vertebratelor prezintă trei forme electroforetice, datorită, probabil, prezenței a două tipuri de subunități enzimatice. Mușchiul conține o enzimă cu migrare lentă, denumită enzimă musculară ; creierul: conține o enzimă cu migrare rapidă, numită' enzimă cerebrală; mușchiul cardiac le conține pe amîndouă, plus o enzimă cu mi- grare intermediară. La mușchiul scheletic; în cursul vieții embrionare este prezentă enzima de țip creier, dar care treptat este convertită în forma de tip mușchi; în cursul acestei conversii se produc apariția și dispariția en- zimei intermediare (11). în mușchiul cardiac are loc o conversie similară'. Pînă în prezent au fost puse în evidență forme moleculare multiple și ale altor enzime musculare, cum ar fi aspartat-aminotransferaza, glucozo- 6-fosfat dehidrogenaza, glutamat-dehidrogenaza, adenilat-chinaza și es- teraza. ■ . - : Caracterul general al fenomenului de eterogenitate enzimatică suge- rează unele dintre implicațiile sale biologice. Astfel, apare posibil ca fenome- nul de multiplicitate enzimatică să confere organismelor anumite avantaje metabolice, oferind totodată atît o explicație genetică, cît și una biochimică a diversității fenotipice. Studiul diferitelor izoenzime musculare în filo- genia vertebratelor, abordat recent la Institututul de biochimie(8), (35), (36), a relevat de asemenea anumite relații la nivel molecular între specii cu poziții taxonomice diferite. : BIBLIOGRAFIE 1. Allen J. M., Ann. N. Y. Acad. Sci., 1961, 94, 937. 2. Appellâ E. a. Markert C. L., Biophys. Res. Commun., 1961, 6, 171. 3. Bach M. L., Signer E. R., Levinthal,C. a. SizeR I. W- — Fed. Proc., 1961, 20, 255. 4. Brody I; A. a.'ENGBL W. K., J. Histochem. Cytochem., 1964, 12, 687. 5. Brody I. A., Nature, 1965, 205, 196. 6. Cahn R., D„ Kaplan N. O., Levine L. et Zwilling E., Science, 1962,136, 962. 7. Chan W. , Morse D. ,E. a. Horecker B. L., Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 1967, 57, 1 013. 1 8. Cotariu D. et Șbrban M., Rev. roum. biochim., 1969, 6, 11. / 9. — St. și <;erc. biochim., 1969, 12, 35. 10. Davidson R. G. et Cortner J. A., Science, 1967, 157, 1 569. 11. Dawson D. M., Eppbnberger FI. M. a. Eppbnberger,M. E., Ann. N. Y. Acad. Sci.,1968, 151, 616. 12. Dreyfus Y. C., Dbmos Y., Schapira, F. et Schapira G., — Compt. Rend. Acad. Sci., 1962, 254, 4 384. 13. Epstbin C. Y. a, Schechtbr A. N., Ann. N. Y. Acad. Sci., 1968,151, 85. 14. Hendbrson N. S., Fed. Proc., 1965, 24, 228. 15. KaplansN. O., Bact. Rev., 1963, 27, 155. 16. - . Ann. N. Y., Acad. Sci., 1968, 151, 382. 17. — Ciotti M. M., Hamolsky M. eț BibberR. E., Science, 1960,131, 392. 18. Katzen H. M., Soderman D. D. a, Cirillo, V. Y. Ann. N, Y. Acad. Sci, 1968, 151, 351. 19. Kawahara K. a. Tanford C., Biochemistry, 1966, 5, 1 578. 20. Kițto G. B., Wassarman P. M. a. Kaplan N. O., Proc. Nat. Acad. Sci. USA 1966, 56, 578. 21. Kitto G, B. etWiLsoN A. C. Science, 1966, 153, 1 408. 22. Kuligk R. J, a. Barnes F. W. Biochim. Biophys. Acta, 1968, 167, 1. 23. Markert G. L., Science,.1963, 140, 1 329. , 24, Markert C,.'Ll,-a( Appblea E., Ann. N. Y. Acad. Sci., 1963, 103, 915. 25. Markert, C. L. a. Moller F., Proc. Nat. Acad. Sci., 1959, 45, 753. 26. Martinez-Carbion M., Riv F. a. Fasella P., J. Biol. Ghem., 1967, 242, 2 397. 27. Maștebs C. J., Biochem. Biophys. Res. Conîmun., 1967, 28, 978. 28. Morton J. R., Genet. Res., 1966, 7, 76. 29, Ogita Z. I., Ann N. Y. Acad. Sci., 1968, 151, 243. 30. Penhoet E. E., Rajkumar T. V. a. Rutter W. Y., Proc. Nat. Acad. Sci., USA, 1966, 56, 1 31. Rosalki S. B. et Wilkinson J. H., Nature, 1960,188, 1 110. 32. Rutter W. Y., Fed. Proc., 1964, 23, 1 248. 33, Rutter W. Y., Rajkpmar T., Penhoet E. a. Kochman. M., Ann. N. Y. Acad. Sci., 1968, 151, 102. fl . 34. Sibgel L. a. Englard S., Biochim. Biophys. Acta, 1962, 64, 101. 7 35. Șerban M., St. și cerc, biochim., 1967, 4, 211. ■ 1 36. Șebban M. și Cotariu D., St și Cerc, biochim., 1969, 12, 173. 37, Thorne C. J. R, a. Cooper, P. M., Biochim.. Biophys. Acta, 1963, 81, 397. 38. Vesell, E. S. a. Bbarn A. G., J. Clin. Invest.,1961, 40, .586. . 39. Veseli E. S. a. Yieldin . orientativă nu este posibilă. O justă înțelegere a tipologiei (33) va evita j confundarea acestui demers metodologic cu o clasificare în grupe reciproc J exclusive. Deși „tipurile” nu sînt niciodată concretizate în stare perfectă J și pură, definirea lor este o operație utilă nu numai pentru a oferi rep.ere I gîndirii analitice, ci și pentru a permite ulterior cercetarea unor corelații 1 sau a unui eventual trend evolutiv. . I Se pot deosebi tipuri de ontogeneze în raport cu gradul de „organi- 1 zare filogenetică” (virus, bacterie, monocelulare, plurieelulare), cu o evoluție 1 Și o involuție din ce în ce mai complexe (1, 2). i Gradul de diferențiere ontogenetică poate fi apreciat, la rîndul său, | după unele criterii: gradul de determinare spațio-temporală a nașterii , | descendențelor din părinți j gradul de delimitare între regenerare și reprodu- | cere; gradul de delimitare între ontogeneza părinților și ontogeneza descen- | denților; gradul de delimitare ă etapelor ontogenetice, implicit a involuției 1 individuale; relațiile dintre factorii endogeni și exogeni în desfășurarea 1 ontogenezei, îh determinarea involuției individuale și în limitarea duratei I de viață a indivizilor; gradul de fidelitate în repetabilitatea caracterelor I din generație în generație etc. ; | Formele de diferențiere ontogenetică pot fi apreciate după anumite | criterii, ca : forma relațiilor dintre părinți și descendenți, raporturile dintre | diferite etape ontogenetice, forma repetabilității ontogenezei din generație | în generație etc. ' 1 / | în natură întîlnim organisme al căror început de dezvoltare ontogene- | tica prezintă diferite grade de dependență de protecția părinților. Pro'tec- | ția părinților asupra dezvoltării puilor apare cel mai evident la mamifere, | și îndeosebi la om.. ■ | . După raportul dintre diferite etape ontogenetice întîlnim de asemenea I ontogeneze diferite. Efemeridele, spre exemplu, se caracterizează printr-o 1 ontogeneză în care etapele prereproductive sînt foarte lungi în comparație 1 cu etapa postreproductivă. Aceste organisme mor îndată după realizarea | procesului de reproducere. ■ în funcție de forma repetabilității caracterelor ontogenetice din ge- 1 nerație în generație, întîlnim ontogeneze cu repetabilitate uniformă și I ontogeneze cu repetabilitate alternativă de generații diferite. Un aspect al 1 acestei fbrme de repetabilitate îl reprezintă, spre exemplu, alternanța din- 1 tre formele haploide și diploide ale diferitelor plante (criptogame vasculare) 1 și animale (diferite insecte) (44). । i 2. Periodizarea. Orice proces de dezvoltare poate fi periodizat, „di- 1 Vizat” în etape. împărțirea în etape poate fi arbitrară (de exemplu crono- ■ Ibgic-calendaristică) sau near;bitrară, ținînd seama dă orice proces de dezg 9 animali ? MlIgW sens, ideea de bază a multor doctrine privind dezvoltarea^ J.’Piaget, H..Wallon etc.)^); dj^ făz? șucceșiye distincte este.mn proces foaie.. 'vîrsielor, sau illikibiologia (23), > . ’u lill^ țU Livid © suBcj- 1. v. a. falȘBIS nO coeî '‘v i y i®K5 variabilitatee^tec^ ■■wiS® s >s 1 8 140 V. SĂHLEANU, G. A CĂLUGĂRIȚEI și C. VLĂDESCU 6 genetică labilă, dar și celor foarte sensibile sau foarte solicitate, celor cu ample oscilații bioritmice (38) etc. 5. Dialectica organizare — dezorganizare. Pentru a caracteriza aceste aspecte, avem, teoretic, concepte fizico-matematice : entropia, sau, mai bine zis, entropiile : termodinamică, taxiologică (3), (4), (43), structurală, informațională. Uneori dezordinea, dezorganizarea și dezechilibrul pot sta la baza genezei ordinii, organizării, echilibrului (27), dar și raporturi inverse sînt valabile în condițiile ontogenezei (1), deoarece : a) procesul implică un anumit grad de plasticitate; b) îmbătrînirea se datorește în mare măsură unei anumite „rigidități” (la nivel macromolecular, ca și pe planul funcțional al adaptării) (29). 6. Dialectica evoluție —involuție. Caracteristică pentru procesul de ontogeneză complexă este nu numai succesiunea evoluție — involuție/ ci și prezența proceselor involutive în fazele cu semnificație evolutivă, ca și prezența proceselor evolutive în fazele cu semnificație involutivă. Cele două categorii de procese opuse se pot situa pe același nivel de organizare sau, de obicei, pe planuri de organizare diferite. Ele pot fi concomitente sau succesive. Oricum, curba evoluției și involuției individuale (pe plan organismic) nu se suprapune peste curbele evoluției și involuției elemente- lor subindividuale. între variațiile la nivel individual și cele de la niveluri subindividuale se constată raporturi de independență relativă, de inter- dependență, demnitate și contradicție etc. (1), (2). Este de menționat faptul că, în evoluția ontogenetică a unui organism pluricelular, procesele de reorganizare și de organizare încep să se desfă- șoare de la nivelul macromolecular ,,în sus” (spre nivelul celular); procesele de coordonare se organizează în succesiunea umoral — nervos infe- rior — nervos superior; oxidarea anaerobă face loc respirației; ca- pacitatea de reproducere există mai întîi la nivel macromolecular și celular' și se manifestă relativ tardiv la nivel individual. în involuție^ „extincția” acestor modificări se face de multe ori în ordine inversă (1). Găsim aici o analogie cu o „regulă” a regresiunii stabilită de T h . E i b o t pentru me- moria umană, după care achizițiile tardive dispar cele dintîi în condiții nepropice (sau patologice) sau în senium. 1. Reversibilitatea. în cadrul ontogenezei naturale, forma ireversibilă a schimbărilor ocupă locul principal, dar nu sînt absente nici schimbări reversibile secundare, de mai mică amploare, sau în interiorul unei anumite etape. Prin „reversibilitate” se înțelege nu numai reîntoarcerea la o stare anterioară, ci și reîntoarcerea la anumite aspecte ale stărilor anterioare, nu neapărat pe drumul parcurs, ci indiferent pe ce drum. Este problematic dacă se poate vorbi de o reîntoarcere la un stadiu anterior (deși clinicienii au descris cîndva ,,infantilismul reversiv” al lui G a n d y). Problema re- versibilității este strîns legată de problema întineririi (29). 8. Repetabilitatea (17). Repetabilitatea nu se confundă cu reversi- bilitatea. Un exemplu de schimbări repetabile îl reprezintă bioritmurile (micro- și macrobioritmuri). S-a notat că de multe ori evoluția ontogenetică se face de la variații ireversibile și irepetabile către variații reversibile repetabile, mai întîi neordonate și apoi ordonate, în timp ce involuția se face în sens invers. Totodată există o evoluție de la microbioritmuri spre macrobioritmuri (involuția începînd cu ultimele) (1), (2). Repetări relative există și în cadrul schimbărilor fazice (neritmice): unele trăsături ale eta- 7 ONTOGENIA DIN PERSPECTIVA TEORIEI GENERALE A DEZVOLTĂRII 141 pelor inferioare se manifestă în etapele (și pe planurile) superioare. îndeo- sebi procesele de liză și de geneză pe nivele suborganismice sînt comune mai multor etape. Repetabilitatea ontogenetică de la o generație la alta și „recapitula- • ția” filogenezei în ontogeneză reprezintă două fenomene care pot fi privite unitar din perspectiva continuității programelor ereditare de-a lungul ge- nerațiilor, perspectivă întrezărită de A. W e i s m a n n și argumentată azi pe baza datelor geneticii moleculare. Desigur, concepția actuală asupra realizării programelor genetice (epigenotipul lui O. H. W a d di n g t o n) nu este tot una cu preformismul din secolele XVII — XVIII, deși „repetă” și ea unele trăsături ăle acestuia (42). Succesiunea de generații explicitează, în condiții de mediu nonidentice, informația ereditară a genomului, care suferă modificări parțiale prin procese mutaționale. A. N aef a văzut în lanțul generațiilor un proces ritmic, pe care dezvoltarea somatică ontoge- netică se grefează ca un proces de evoluție „terminală” (22). Repetabilitatea ontogenetică de la o generație la alta este homeoti- pică; de la o specie la alta, în lungul filumului, este heterotipică. încă K. E. v. B a e r a constatat că embrionii speciilor diferite seamănă între ei mai mult decît adulții, și seamănă cu atît mai mult, cu cît fazele de dezvol- tare sînt mai timpurii. Acest fapt poate fi explicat nu numai prin principiul general al evoluției (H. S p e n c e r), după care dezvoltarea este o trecere de la omogen la eterogen, de la nediferențiat la diferențiat. în multe cazuri, evoluția filogenetică se face prin „anabolie” (adăugire de faze) sau prin deviație (pornind de la o anume fază). Dar palingeneza, recapitularea on- togenetică a filogenezei, interesează numai un anumit procent de aspecte (44); „noul” se poate grefa nu numai terminal, ci se poate și intercala sau poate avea valoare numai pentru viața embrionului (cum sînt cele mai multe cenogeneze). Ne întîlnim aici cu împletirea „istoricului” și a „adapta- tivului”, exprimat fiecare în mod tipic : pe de o parte în formațiile embrio- nare tranzitorii care n-au valoare pentru embrion, dar amintesc formații ancestrale (de exemplu adînciturile branhiale), pe de altă parte în formațiile embrionare tranzitorii care sînt adaptări la condiții de viață specifice ale embrionului într-un anumit stadiu. 9. Caracterul programat. Ontogeneză este, în esență, un proces pro- gramat ; mai bine zis, schimbările ontogenetice programate (variații bâ- zâie), care se desfășoară cu necesitate în anumite condiții specifice de exis- tență a individului, joacă un rol hotărîtor în ontogeneză. Peste aceste mo- dificări se suprapun altele, induse de factori de mediu (unele chiar aleatorii), care pot interfera, pot colabora, pot „parazita” etc. Rolul mediului în rea- lizarea caracteristicilor individului adult este variabil cu treapta sistema- tică și filogenetică. Programarea este de secvență, spațială și temporală. Faza involutivă poate fi de asemenea programată sau, dimpotrivă, ea exprimă „defectarea” programelor, relaxarea homeogenezei, efectul cu- mulat al factorilor întîmplători (29). O activitate de mare însemnătate este cea reproductivă, care poate stabili unele corelații între particularitățile reproducerii și ale programării. Ontogeneză organismelor care se reproduc pe cale sexuată prezintă un grad înalt de programare spațială și temporală; la organismele care se reproduc pe cale nediferențiată, limitarea duratei de viață este determinată în mare măsură de factori de mediu, adesea aleatori. 9 ONTOGENIA DIN PERSPECTIVA TEORIEI GENERALE A DEZVOLTĂRII 143 142 v. SĂHLEANU, g. A CĂLUGĂRIȚEI și O. VLĂDESCU 8 Implicațiile ciberneticii pentru teoria dezvoltării sînt numeroase, și în expunerea de față nu putem semnala decît cîteva (15). 10. Finalitate și utilitate. Cibernetica a arătat limpede sensul în care științele sistemelor dinamice complexe pot folosi noțiunea de finalitate; este vorba de autoreglare, de homeostazie și homeoreză, de programare. Pentru a substitui termenul demonetizat (cu nuanțe idealiste) de teleolo- gic, Pittendrigh. a propus termenul de teleonomie. Organismele sînt sisteme teleonomice (39). Dar nu numai organismele, ci și specia este un astfel de sistem; de aceea în examinarea utilității dispozitivelor organice și a sensului programării trebuie să ținem seama nu numai de utilitatea pentru individ, ci înainte de toate de utilitatea pentru specie (8). Interesele speciei pot face ca prin selecția naturală să se ajungă la programe de dezvoltare numai în parte avantajoase pentru individ. în această categorie intră multe detalii „paradoxale” ale ontogenezei și unele rezultate ale sale (de exemplu hiperteliile și diferite forme de moarte naturală), precum și însăși longevi- tatea medie a speciei, deoarece moartea individului este o premisă a vieții, mai ales a vieții în evoluție (26). Interesele speciei privesc adaptarea și rezervele adaptative, deci nu numai conservarea ei și evoluția (39) adică dezvoltarea pe plan filogenetic. Cercetările teoretice din biologie, chemate să organizaze uriașul ma- terial faptic (care se acumulează în ritm tot mai rapid) în sisteme de cunoș- tințe coerente, au în primul rînd rolul de a fi o premisă mai lucidă a cer- cetărilor faptice și teoretice viitoare. Acest rol „euristic” sperăm că-1 poate avea și expunerea de față. (Avizat de prof. E. A. Pora.) 25. Piagbt J., Biologie et connaissance, P.U.F., Paris, 1967. 26. Pop E., Bătrinefea ți moartea plantelor, „Cartea românească’', Cluj, 1940. 27. Pop M., Săhleanu V,, Rev. filoz., 1965, 12, 2, 185. . » 28. Postelnici; D., Chira Al., Viața med., 1968, 15, 1297. 29. Postelnicu D„ Chira Al., Săhleanu y., Introducere in gerontologie, Edit. Academiei, Bucu- rești, 1969. 30. Pbeda V., Embriologie chimică a vertebralelor, Edit. Academiei, București, 1969. 31. Rensch B., Neuere Probleme der Abstammungslehre, F. Enke, Stuttgart, 1947. 32. Roux W., Terminologie der Entivicklungsmechanik., Engelmann, Leipzig, 1912. 33. Săhleanu V., Metoda tipologică, în Dialectica materialistă, metodologia generală a științelor particulare, Edit. Acad. R. P. R., București, 1963. 3'1. , ‘ , Chimia, fizica și matematica vieții, Edit. științifică, București, 1965. 35. » * , Descartes și științele medico-biologice, în Din istoria medicinii românești și univer- sale, Edit. Acad. R. P. R., București, 1962. 36. Schindewolf O., Grundfragen der Palâontologie, cd. Schweizebart, Stuttgart, 1950. 37. Schmidt G. A., Evolutionăre Ontogenie der Tiere, Akadcmie-Verlag, Berlin, 1966. 38. Sollberger A., Studies on Temporal Variations in Biologieal Variates, Stockholm, 1960. 39. Stugren B., Evoluționismul in secolul 20, Edit. politică, București, 1969. 40. Smidt G. A., Embriologie animală, Edit. Agrosilvică de stat, București, 1955, I. 41. Vandel P„ L’homme et l’evolution, Gallimard, Paris, 1958. 42. Waddington C. H„ Evolulionary Adaptation, în The Evolution of Life (ed. Sol Tax), Univ. of Chicago Press, Chicago, 1961. 43. Zapan G., Rev. roum. Sc. Soc., s. Psychol., 1966, 10, 1, 39. 44. Zimmermann W., Evolution. Die Geschichle ihrer Probleme und Erkennlnisse, K. Albcr, Frei- burg — Miinchen, 1953. 45. ZuckerkanOl E., Pauling L„ Evolulionary divergence and convergence in proteins, în EvoL vinggenes and proteins (cd. V. Bryson a. H. J. Vogel), Academic Press, New York, 1965. Centrul de cercetări antropologice și Institutul de geriatrie. Primit în redacție la 8 august 1969. BIBLIOGRAFIE 1. AcălugĂriței G. et Zapan G., Rev. roum. Sc. Soc., s. Philos. et Log., 1968, 12, 1, 93. 2. ~ Rev. filoz., 1967, 14, i, 417. ' , 3. » * » Cybernetic Med., 1967, 4, 7. 4. , * , Rev. Psihoi., 1966, 12, 2, 171. I 5. Backman G., Wachstum tind Organische Zeii, J. A. Barth, Leipzig, 1943. 6. Beer G. R. de, Embryology und Evolution, Clarendon Press, Oxford, 1930, 7. Bertalanffy, L. v., Theoretische Biologie, Borntraeger, Berlin, 1942, II. 8. Botnariuc N., Principii de biologie generală, Edit. Academiei, București, 1967. 9. BOrger M,, Altern und Krankheit als Problem der Biomorphose, VEB G. Thieme, Leipzig, 1960. 10. Copreanu R., Bul. Secț. sci. Acad. Roum., 1946, 29, 4, 258. 11. , Conta V., Teoria ondulafiunii universale, Alcalay, București, 1915. 12. Decugis H„ Le vieillissement du monde vivant, PIon-Masson, Paris, 1941. 13. Driesch FI., Philosophie des Organischen, Engelmann, Leipzig, 1921. 14. Engels F„ Dialectica naturii, Edit. politică, București, 1969. 15. Guillaumaud J., Cibernetica ți materialismul dialectic, Edit. științifică, București, 1967. 16. Haeckee E., Histoire de la Crialion, Edit. Schleicher, Paris, 1879. 17. Kedrov B. M., Repetabilitatea tn procesul dezvoltării, Edit. științifică, București, 1963. 18. Mayr E., Artbegriff und Evolution, P. Parey, Hamburg — Berlin, 1967. 19. Menkes B., Cercetări de embriologie experimentală, Edit. Acad. R. P. R., București, 1958. 20. Mîrza V., Embriotrofia, Edit. Acad. R.P.R., București, 1954. 21. Moscovici S., Essai sur l’liistoire humaine de la nature, Flammarion, Paris, 1968. 22. Naef A., Die Vorstufcn der Menschwerdung, G. Fischer, Jena, 1933. 23. Parhon C. I., Biologia vlrstelor, Edit. Acad. R.P.R., București, 1955. 24. Peatnițchi I., Dialectica vitalității organismelor, Edit. Academiei, București, 1969.