C OM I T E T U L DE REDACȚIE Redactor responsabil: ACADEMICIAN EUGEN PORA Redactor responsabil adjunct: R. CODREANU, membru corespondent al Academiei Repu- blicii Socialiste România Membri: M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academici Republicii Socialiste România ; OLGA NECRASOV, membru corespondent al Academici Republicii Socialiste România ; GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; MARIA CALOlANU — secretar de redacție. Prețul unui abonament este de 60 de lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la CARTIMEX, București, Căsuța poștală 134 — 135 sau la reprezentanții săi din străinătate. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se vor trimite pe adresa comitetului de redacție al revistei „Studii și cer- cetări de biologie — Seria zoologie”. t APARE DE 0 ORI PE AN ADRESA REDACȚIEI: SPLAIUL INDEPENDENTEI Nr. 295 BUCUREȘTI ta 03 Studii si cercetări de BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE t ț . TOMUL 18 1966 Nr. 2 // . ■ g SUMAR Pa». B. STUGREN, Note faunisticB herpetologice din Republica Socia- listă România ..................................... 103 P. NEACȘU, Specii de Itonididae (Diptera — Nematocera) noi pentru fauna Republicii Socialiste România......... 109 I. I. PORUMB și FLORICA I. PORUMB, Contribuții la cunoaș- terea hranei lui Belone belone euxini din Marca Neagră. . . 113 M. T. GOMOIU, Rezerva de scoici Aloidis maeotica Mii. la litoralul românesc al Mării Negre..................... 119 E. A. PORA, ECATERINA ROVENȚA și V. SĂHLEANU, Cer- cetări privind influența DOCA asupra activității unor enzime respiratorii din ctteva organe ale șobolanului alb. 125 I. MANTA, Reglarea enzimatică a metabolismului celular .... 131 I. MOTELICĂ și C. VLĂDESCU, Influența insulinei asupra gli- cemiei la Bufo viridis viridis Laur......... 145 FR. POPESCU, A. TĂCU, V. NEDELNIUC și ST. FLORESCU, Influența cobaltului și a iodului asupra sîngelui la oi și păsări 151 D. POPOVICI, N. VERMEȘANU, GALINA JURENCOVA, S. BELLEA și M. RĂITARU, Particularitățile secreției glandei mamare în perioada colostrală.............. 159 ST. FLORESCU, A. TĂCU și V. NEDELNIUC, Contribuții la studiul acțiunii sărurilor de cobalt asupra tensiunii arteriale și respirației..................................... 167 RECENZII ........................................ 173 St. și cerc. biol. Seria zoologie t. 18 nr. 2 p. 101 —174 București 1966 NOTE FAUNISTICE HERPETOLOGICE DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA DE B. STUGREN 591(05) în lucrare sînt comunicate noi stațiuni pentru 10 specii de amfibieni și 7 specii' de reptile din fauna Republicii Socialiste România, însoțite de unele observații asupra sistematicii acestora. Se remarcă absența buhaiului de baltă cu burtă, roșie (Bombina bombina) în sud-estul Transilvaniei, unde n-a putut pătrunde din cauza unor bariere ecologice, și se discută pătrunderea șopîrlei de cîmp (Lacerta agilis) la munte. Lucrarea cuprinde și prima listă a speciilor de amfibieni și reptile din mlaștinile de turbă din sud-estul Transilvaniei. Prin prezenta notă continuăm lucrările noastre anterioare (5), (7) cu privire la răspîndirea, ecologia și zoogeografia unor specii de amfibieni și reptile din fauna României. Datele publicate sînt rezultate ale cercetări- lor de teren efectuate în verile anilor 1962—1965 în sud-estul Transilva- niei (reg. Mureș-Autonomă Maghiară și r. Tg.-Secuiesc din reg. Brașov) și în vara anului 1965 în regiunea Banatx. Toate semnalările de stațiuni sînt noi pentru fauna noastră, necitate în literatură (1), (2), (5), (7). CI. A M P H I B I A S A L A M A N D R I D A E 1. Triturus vulgaris (L.). Reg. Banat — mlaștinile de la Satchinez (r. Sînnicolau - Mare). 1 Autorul aduce și pe această cale mulțumiri colegilor Șt. K o h 1 (Reghin), A 1. k o - vâcs (Sf. Gheorghe), E. Nadra și I. Sangheli (Timișoara) pentru materialul recoltat și sprijinul dat pe teren. ST. 81 CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 103-108 BOCURESTI 1966 104 B. STUGREN 2 3 NOTE FAUNISTICE HERPETOLOGICE DIN ROMÂNIA 105 D I S C O O L O S S I D A E 2. Bombina bombina (L.). Reg. Banat — mlaștinile de la Satchinez (r. Sînnicolau - Mare). Parcul Bazoș (r. Timișoara). Exemplarele colectate din Banat aparțin formei purer fără adaos de caractere ale speciei B. variegata (L.). 3. Bombina variegata (L.). a) Rog. Banat—Căvăran (r. Caran- sebeș). Ciclova (r. Oravița). b) Reg. Brașov (r. Tg. - Secuiesc) — Băile Bal- vanioș de pe șoseaua Turia—Bicsad; înmlăștinirea de lingă sanato- riul T B C Turia (”CseresFiirdb”940 m) (ambele stațiuni în regiunea de tinoave Harghita); Mohoșul de la Comandau, aproape de stația C. F. F. Comandau (regiunea de tinoave Șandru - Mare — Cotul Buzăului, grupa sudică), c) Reg. Mureș - Autonomă Maghiară — muntele Sănioara, pe coastă (circa 700 m), la 7 km ENE de Reghin; muntele Zăspad, pe coastă pînă la circa 900 m, lîngă Aluniș ; Glăjărie, la circa 600 m ; Valea Fîncelu- lui, de la vărsarea în Gurghiu în amonte pînă la stația „Pîrăullui Toniță”, între 650 și 1250 m, în Munții Gurghiului; Poiana Obîrșiei din creasta sudică a Munților Gurghiului, la circa 850 m ; Orșova, pădurile de stejar de pe dealuri, între 550 și 760 m (r. Reghin). Valea Sovatei și pădurile mixte de pe dealurile de deasupra Lacului Ursu de la Băile Sovata (r. Tg.-Mureș). Stația C. F. F. Huruba, la circa 800 m, în bălți pe mar- ginea pădurii de molid, la 28 km NE de Toplița, în Munții Călimanilor (r. Toplița). Muntele Șumuleu Mic (780 m) și muntele Șumuleu Mare (890 m) lîngă Șumuleu — Ciuc; Sîncrăieni — Cine, bălți pe marginea pădurii, pe drumul spre Băile Puciosu; tinovul Luci, la 1079 m, în raza comunei Sîntimbru — Ciuc; păduri de molid din jurul Băile Puciosu, între 1100 și 1300 m ; tinovul Mohoș de lîngă lacul Sf. Ana, la 1050 m (r. Ciuc). Din datele de mai sus rezultă că B. variegata este o specie larg răs- pîndită în tinoavele și mlaștinile de turbă din sud - estul Transilvaniei. Ea nu se găsește însă decît în zona periferică a tinoavelor, lipsind în apele centrale, puternic acide. Sintetizînd datele publicate aici cu cele din lite- ratură (1), observăm că în sud-estul Transilvaniei, respectiv în bazinele Gheorghieni, Ciucului și Trei-Scaune, în văile masivelor muntoase care înconjură aceste bazine la vest (Gurghiu, Harghita, Baraolt) și la est (Carpații Orientali), dintre cele două specii de Bombina existente în fauna noastră — B. bombina și B. variegata — apare numai B. variegata. Teritoriul se află, a'șadar, în afara zonei de suprapunere a arealurilor celor două specii care se întinde de la fluviul Weser din partea de nord a R. F. Germane pînă la Dunărea de jos, cuprinzînd și o parte din Transilvania (3). Absența speciei B. bombina de pe teritoriul mai sus amintit se explică prin bariere de natură ecologică. Deși în bazinele din sud - estul Transil- vaniei există habitaturi corespunzătoare cerințelor ecologice ale speciei — bălți temporare și permanente de cîmpie — , B. bombina nu a reușit să ocupe această regiune, deoarece defileul îngust Deda — Toplița, sin- gura poartă de migrațiune din Cîmpia Mureșului spre bazinul Gheorghi- eni, are un caracter tipic montan. Negăsind habitaturi adecvate în defileul Deda — Toplița B. bombina n-a ajuns pe Mureș în amonte decît pînă la Reghin, în regiunea colinară premontană a Călimanilor și Gurghiului. Deși izolate ecologic și geografic de arealul speciei B. bombina, popu- lațiile de B. variegata din bazinele și masivele vulcanice intracarpatice prezintă o parte din caracterele speciei B. bombina. La toate populațiile din stațiunile semnalate în lista de mai sus am constatat un fenomen similar celui menționat de noi în 1959 pentru B. variegata din valea Gur- ghiului (6) : existența unor indivizi la care, cel puțin 2 din cele 12 caractere diferențiale sînt exprimate ca la B. bombina. Același fenomen a fost con- statat și la materialul provenit din regiunile montane ale Banatului. Posi- bilitatea hibridării acestor populații de B. variegata cu B. bombina fiind exclusă din cauza izolării lor, existența unor fenotipuri eterogene la populațiile de B. variegata poate fi considerată ca un argument în favoarea ipotezei noastre (6), (8), după care „amestecul de caractere” ale celor două specii europene de Bombina este o consecință a segregării lor genetice incomplete. P E L O H A T I I) A E 4. Pelobates fuscus (Laur.). Reg. Banat — mlaștinile de la Satchinez (r. Sînnicolau-Mare). II U F O N 1 I» A E 5. Bufo viridis Laur, a) Reg. Banat — Ciclova (r. Oravița). b) Reg. Mureș - Autonomă Maghiară — mlaștina de turbă Borșoroș de la Sîn- crăieni—Ciuc (r. Ciuc). H Y LII) A E 6. Hyla arborea (L.). Reg. Banat — mlaștinile de la Satchinez (r. Sînnicolau-Mare). R A N I n A E 7. Rana eseulenta L. Reg. Banat— mlaștinile de la Satchinez (r. Sînnicolau-Mare). 8. Rana dajmatina Bonap. Reg. Banat—mlaștinile de la Sat-chiriez (r. Sînnicolau-Mare). 9. Rana (emporaria L. Reg. Mureș - Autonomă Maghiară — mun- tele Sănioara lîngă Reghin; Orșova, pădurea de stejar, 760 m (r. Reghin). Pădurile mixte de pe dealurile de deasupra Lacului Ursu de la Băile Sovata (r. Tg.-Mureș). Pîrîul Secu, la circa 920 m, lîngă Răsto- lița; muntele Moldovanca, la 1280 m, în Munții Călimanilor (r. Toplița). Muntele Șumuleu Mare ; Băile Puciosu ; tinovul Luci (r. Ciuc). 10. Rana arvalis Nilss. Reg. Mureș - Autonomă Maghiară - Voi - vodeni, lîngă pîrîul Luț; lacul Fărăgău, lîngă comuna Fărăgău (r. Reghin). 106 B. STUGREN 4 Determinarea subspeciei căreia îi aparțin cele 7 exemplare de la Fărăgău după diagnoza uzuală (1) este nesigură. Articulația tibio-tarsală depășește ochii, dar nu și vîrful botului. Datele din tabelul nr. 1 nu arată apartenența certă la Ii. arvalis wolterstorjji Fej., care ar avea tibia mai i - j « 7 • 7 « 7 1 - • j • 1 2 X lungimea tibiei lunga decît B. arvalis arvalis. Daca se calculează indicele ---------2------------- lungime bot-anus se obțin valori doar cu ceva mai mari decît 1,00 — un caracter pre- zumtiv de rasă geografică. De altfel, și acest fapt ne determină să ne îndoim de validitatea rasei wolterstorffi. Tabelul nr. 1 Caracterizarea biometrică a materialului de Rana arvalis de la Fărăgău (reg. Mureș-Autonomă Maghiară) (valorile iu mm) Nr. Lungime bot-anus Femur Tibia 2 x lungimea tibiei lungime bot-anus 1 53 25 29 1,09 2 55 24,5 31 1,12 3 36,5 17 18 1,00 4 36,5 18 19 1,05 5 38 19 20,5 1,09 6 31,5 15 14 0,88 7 37 15 20 1,09 CI. R E P T 1 L I A 5 NOTE FAUNISTICE HERPETOLOGICE DIN ROMÂNIA 107 L. vivipara. în pinetele din tinoavele Luci și Mohoș se găsește numai L. vivipara. în schimb, pășunile și lizierele pădurilor dintre Luci și Băile Puciosu, ca și din lungul drumului forestier dintre Băile Puciosu și Sîncrăieni — Ciuc, sînt populate de L. agilis. Pînă în prezent nu există date certe cu privire la prezența speciei L. agilis deasupra limitei supe- rioare a pădurilor din Carpați. 13. Laeerta viridis (Laur.). Eeg. Banat—Căvăran (r. Caransebeș). Unul dintre cele 4 exemplare studiate are masetericul foarte mare, în contact cu primul supratemporal, și foarte apropiat de supralabialele posterioare, caracter specific rasei meridionalis Cyren. La două exemplare, masetericul are dimensiuni obișnuite, iar la un exemplar este chiar foarte mic. 14. Laeerta muralis aff. maeuliventris Werner. Eeg. Banat — Ciclova (r. Oravița). AN GU1UAE 15. Anguis fragilis L. a) Eeg. Banat — Căvăran (r. Caransebeș). Ciclova (r. Oravița). Parcul Bazoș (r. Timișoara), b) Eeg. Mureș - Autonomă Maghiară — muntele Zăspad, pe coastă pînă la 480 m, lingă Aluniș (r. Eeghin). Exemplarele din Banat aparțin rasei colchicus Nordm., iar exempla- rele de la Aluniș unei forme de tranziție între rasa nominată și rasa coi- chicus. c O L U B K 1 n A E I, A € E li T I D A E 11. Laeerta agilis L. a) Eeg. Banat — Căvăran (r. Caransebeș). Satchinez (r. Sînnicolau-Mare). b) Eeg. Mureș-''Autonomă Maghiară — Valea Fîncelului (r. Eeghin). Valea Sovatei și Băile Sovata (r. Tg. -Mureș). Șumuleu Mare ; Sîncrăieni — Ciuc ; Băile Puciosu (r. Cine). 12. Laeerta vivipara Jacq. Eeg. Mureș - Autonomă Maghiară — Poiana Grupușoara de pe coasta muntelui Fîncel, la circa 1400 m; Poiana Copriana de pe creasta sudică a Munților Gurghiului, la 1150 m, și Poiana Prislop din același masiv, la 1300 m (r. Eeghin). Muntele MoL dovanca, pe coastă la circa 950 m, în Munții Călimanilor (r. Toplița). Băile Puciosu; tinovul Luci (r. Ciuc). în lucrările noastre anterioare (5), (7) am semnalat faptul că L. agilis înaintează din regiunile de dealuri spre ținuturile muntoase prin văile apelor și terenurile aridizate în urma tăierii pădurilor de conifere de pe coastele munților. Arealurile speciilor L. agilis și L. vivipara se între- taie în văile apelor de munte și în etajul montan al pădurilor de conifere, în toate masivele din sud-estul Transilvaniei L. agilis este asociată cu liziera pădurii, pășunile și poienile pînă la 1600 m, tufele de Juniperus. L. agilis lipsește în tinoavele mari ca Luci și Mohoș, dar apare în mici mlaștini ca cele de la Băile Puciosu, unde se întîlnește împreună cu 16. Natrix natrix (L.). Eeg. Mureș - Autonomă Maghiară — lacul Fărăgău (r. Eeghin). V IP E BID A E 17. Vipera berus (L.). Eeg. Mureș - Autonomă Maghiară — Pîrîul Scurtu, la circa 850 m; Valea llvei la circa 700 m, ambele stațiuni în Munții Călimanilor (r. Toplița). Tinovul Luci, un exemplar melanic (r. Ciuc). Pe baza datelor publicate în prezenta notă putem alcătui prima listă a amfibienilor și reptilelor din mlaștinile de turbă din sud-estul Transil- vaniei necunoscute sub acest aspect, după cum reiese din lucrarea funda- mentală a lui E. P o p (4). Tinovul Luci : Bombina variegata, Bana temporaria, Laeerta vivipara, Vipera berus. Mlaștinile de la Băile Puciosu : Bana temporaria, Laeerta agilis, Laeerta vivipara. Tinovul Mohoș : Bombina variegata, Laeerta vivi- 108 B. STUGREN 6 para 2. Mlaștina Borșoroș : Bufo viridis. înmlăștinarea de lingă sanatoriul TBC Turia („Cseres Fiirdo”) : Bombina variegata. Mohoșul de la Coman- dau : Bombina variegata. BIBLIOGRAFIE 1. , * , Amphibia, in Fauna R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1960, 14, 1. 2. Fuhn I. E. și Vancea Șt., Reptilia, în Fauna R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1961, 14, 2. 3. Mertens R., Ztschr. f. Morphol. u. Okol. d. Tiere, 1928, 11, 613 — 623. 4. Pop E., Mlaștinile de turbă din Republica Populară Română, Edit. Acad. R.P.R., București, 1960. 5. Stugren B., St. și cerc, șl., Acad. R.P.R., Filiala Cluj, seria a Il-a, șt. biol., agr., med., 1955, 6, 1-2, 79-89. 6. - Zool. Jb. Syst., 1959, «6, 4/5, 383-394. 7. Stugren B. și Popovici N., St. și cerc, biol., Acad. R.P.R., Filiala Cluj, 1961, 12, 2, 229-234. 8. CTyrPEH b, H nonoBUH H., 3ooji. JKypii., 1961, 40, 4, 568-576. Universitatea „Babeș-Rolyai” Cluj, Catedra de biologie. Primită la redacție în 15 septembrie 1965. SPECII DE ITONID1DAE (DIPTERA - NEMATOCERA) NOI PENTRU FAUNA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DE P. NEACȘU 591(05) în articol se prezintă opt specii de Itonididae (Cecidornyidae) noi pentru fauna țării, colectate în regiunile București, Dobrogea și Galați, între anii 1962 și 1964. De asemenea sînt prezentate uncie date privind mărimea adulților, planla-gazdă, parazițil naturali și răspîndirea geografică a acestor insecte. 2 Lacerta vivipara la Mohoș este citată după date din literatură (2), (4). Cercetările de pînă acum au arătat că pe teritoriul țării noastre există o bogată faună de Itonididae (Cecidornyidae), o parte dintre specii fonnînd gale pe diferite organe ale plantelor. Observațiile noastre efec- tuate în regiunile București, Dobrogea și Galați (.1962—196'1) vin să com- pleteze această faună cu prezentarea unui număr de încă opt specii. Aceste specii aparțin la subfamilia Jtonidinae (Cecidomyinae) și se dezvoltă în sta- diul larvar pe diferite plante din flora spontană, unele producînd forma- țiuni morfologice sub formă de gale. La speciile galicole cuprinse în pre- zenta lucrare galele respective nu au mai fost citate în țara noastră (1), (2), (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9), (12), (13), (14), (15), (16),’ (20). Subf. ITONIDINAE (CECIDOMYINA.E) 1. Clinodiplosis cilierus Kieff., 1894 ( = Diplosis cilierus Kieff., 1894) Femelele (4 exemplare) au lungimea corpului de 2 mm. Larvele, de culoare roz, se dezvoltă în inflorescențele de Centaurea cianus L. Ele sînt parazitate de către unele himenoptere și diptere bra- chicere. Florile în jurul cărora se localizează larvele se usucă. Metamor- foza are loc pe planta-gazdă. ST. CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 109 -112 BUCUREȘTI 1906 110 P. NEACȘU 2 SPECII DE ITON1DIDAE NOI PENTRU ROMÂNIA 111 Materialul cu larve a fost colectat în comuna Budești — Negoești (reg. București), din preajma culturilor de grîu (13.VII.1964). Adulții au apărut în laborator din culturi de flori infestate (20.VII.1964). Răspîndire geografică: R.D.G. și R.F.G. 2. Asphondylia suedae Kieff., 1900 Femelele (2 exemplare) au lungimea de 2 mm, masculii (1 exemplar) de aceeași dimensiune. Larvele, portocalii, se dezvoltă între ultimele frunze ale lăstarilor terminali și axiali de Suaeda maritima (L.) Dum. Frunzele care adăpostesc larvele se îngroașă devin păroase și iau o formă aproape sferică, cu 5—6 mm în diametru. în interiorul galei astfel formate se găsesc 1—2 larve. Paraziții larvelor : himenoptere-calcidoide. Prove- niența materialului cu larve : împrejurimile Lacului Sărat (reg. Galați) (20.VI.1964) și Eforie-Sud (reg. Dobrogea) (5.VII.1964). Adulții au apărut în laborator din culturi de gale infestate (28.VII.1964). 3. Plaeoehela ligustri (Rubs.), 1899 ( = Schizomyia ligustri Rubs., 1895) Adulții (1Ș) de 1,5 —1,6 mm lungime. Larvele, galbene ca sulful, se dezvoltă în florile de Ligustrum vulgare L. Floarea se umflă, nu se mai deschide și se transformă într-o gală caracteristică uniloculară. Larvele sînt parazitate de unele himenoptere-calcidoide. Insecta are o singură generație pe an. Proveniența materialului cu larve : Lacu Sărat (reg. Galați) (17.IV. 1963). Adulții apăruți în laborator din culturi de gale infestate (15.V.1964). Răspîndire geografică: R.D.G. și R.F.G. 4. Jaapiella sehmidti (Rubs.), 1912 Femelele (5 exemplare) au lungimea de 1,9—2 mm, iar masculii (5 exemplare) de 1,4—1,5 mm. Larvele sînt roșii-portocalii și se dezvoltă în capsulele îngroșate ale semințelor de Plantago lanceolata L. Ele sînt parazitate de himenoptere- calcidoide. Metamorfoza se petrece pe planta-gazdă. Proveniența mate- rialului cu larve : Lacu Sărat (17.VI.1964). Adulții au apărut în laborator din culturi de inflorescențe infestate (10. VII.1964). Răspîndire geografică: R.D.G. și R.F.G. 5. Dasyneura pseudocoeus (Rubs.), 1890 ( = Cecidomyia pseudocoeus Rubs., 1888) Dimensiunile adulților (2ȘȘ) 1 mm. Larvele roz-pal, minează sub epiderma inferioară a frunzelor de diferite specii de Salix. Proveniența materialului cu larve: balta Brăila (reg. Galați) (9.IX.1963). Adulții apă- ruți în laborator din culturi de frunze infestate (10.IX.1963). Răspîndire geografică : R.D.G. și R.F.G. 6. Hybolasoptera eerealis (Lind.), 1880 Femela (1 exemplar) de 3,5 mm lungime. Larvele se dezvoltă în micile adîncituri ale paiului de Sorgum sp. Metamorfoza pe planta-gazdă. Pro- veniența materialului cu larve : comuna Costeștii-din-Vale (reg. București), (20.VI.1964). Adulții apăruți în laborator din culturi de tulpini infestate (10.VII.1964). Răspîndire geografică : U.R.S.S., R.D.G. și R.F.G. 7. Stefaniella coconii Kieff., 1901 Femela (1 exemplar) de 4,5 mm lungime. Larvele, galben- portocalii, se dezvoltă pe ramurile și axa inflorescenței de Atriplex angu- stifolium Smith. Porțiunea atacată a plantei se transformă într-o gală ovoidă și de consistență lemnoasă, cu mai multe camere larvare în inte- riorul său. Paraziții larvelor : himenoptere-calcidoide. Proveniența mate- rialului cu larve : comuna Costeștii-din-Vale (reg. București) (10.X.1962). Adulții au apărut în laborator în vara anului 1963 din culturi de gale infestate. Răspîndire geografică : Franța. 8. Baldratia salieorniae Kieff., 1902 Femelele (3 exemplare) de 1,5 mm lungime. Larvele se dezvoltă în galele fusiforme pe care le produc pe tulpinile de Salicornia herbacea L. în fiecare umflătură sînt 1—2 larve portocalii. Acestea sînt de cele mai multe ori parazitate de către unele diptere brachicere. Proveniența mate- rialului cu larve : Lacu Sărat (reg. Galați) (30.IV.1964). Adulții au apărut în laborator, din culturi de gale infestate (18.VII. 1964). Planta-gazdă nouă pentru știință. Răspîndire geografică : R. A. Siria și Izrael. BIBLIOGRAFIE 1. Borcea I., Ann. Sci. Univ. Jassy, 1913, 7, 2, 327 — 351. 2. — Ann. Sci. Univ. Jassy, 1914, 8, 4, 394 — 404. 3. Borza Al. și Ghiuță M., Bul. Grad. bot. și al Muz. bot. Univ. Cluj, 1938, 18, 1 — 4. 67-82. 1 - Bul. Grad. bot. și al Muz. bot. Univ. Cluj, 1945, 25, 3-4, 208-220. BrÎndza M., Ann. Univ. Jassy, 1920, 10, 1, 94 — 120. 112 P. NEACȘU 4 6. Gebubtig Th., Arhiv. Olt., 1929, 8, 45 — 46, 486-488. 7. Ghiuță M., Publ. Com. Momim. Nat. din România, 1939, mem. I, cap. 16, apendix, 310-317. 8. Bul. Grad. bot. și al Muz. bot. Univ. Cluj., Timișoara, 1942, 22, 1 — 4, 181—201. 9. — Bul. Grad. bot. și al Muz. bot. Univ. Cluj, 1945, 25, 3 — 4, 227 — 240. 10. Houard C., Les Zoocecidies des Plantes d’Europe, Paris, 1908 — 1909. 11. — Les Zoocecidies des Plantes d’Europe et du Bassin de la Mediterrannee, Paris, 1913. 12. Ionescu A. M. și Roman N., Anal. Univ. Buc., seria șt. nat., 1956, 11, 161- 173. 13. — Anal Univ. Buc., 1961, 28, 117 — 126. 14. — St. și cerc, biol., Seria zoologie, 1962, 14, 2, 217 — 224. 15. Jacquet M., Bul. Sc. șt., 1897, 6, 6. 16. - Bul. Sc. șt., 1900, 9, 1. 17. Kieffer J. J., Monographie des Cecidomyides d’Europe et d’Algerie, Paris, 1900. 18. MAMAEB B. M., rajuiuițbi, ux 6uojiozuh u xosnucmeeHHoe anmeHue, MocKBa, 1962. 19. Mani M. S., The ecologi] of plant galiș, Haga, 1964. 20. Moesz G., Botanikai Kbzlemenyek, 1952, 5, 2, 129 — 140. 21. Rubssamen E. u. Hedicke H., Die Zoocecodoem, durch Piere erzeugte Pflanzengallen Deutschlands und ihre Beivohner, Stuttgart, 1926 — 1938. Facultatea de biologie, Laboratorul de ecologie. Pi imită în redacție, la 22 noiembrie 1965. CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA HRANEI LUI BELONE BELONE EUXINI DIN MAREA NEAGRĂ DE I. I. PORUMB și FLORICA 1. PORUMB 591(05) Tn această lucrare s-a urmărit cunoașterea hranei zarganuiui (Belone belone euxini), pește marin, întîlnit frecvent în fața litoralului nostru. Elementele componente ale hranei sînt în primul rînd peștii și apoi nevertebratele (crustaceii); cantitatea de hrană ingcrată este relativ mică, deși peștele este socotit răpitor. Hrănirea este neuniformă de-a lungul perioadei cercetate și variază de la zi la noapte și de la lună la lună, precum și în funcție de sex și de gradul de dezvoltare a gonadelor. Problema cunoașterii diferitelor verigi ale lanțului trofic dintr-un bazin acvatic are o mare importanță în înțelegerea relațiilor ecologice dintre indivizii aparținînd diferitelor specii sau grupe de animale. în această lucrare s-a urmărit cunoașterea relațiilor care există între Belone belone euxini (zargan), pește marin pelagic, care se întîl- nește de-a lungul coastelor românești ale Mării Negre (1), (2), (3), (4), (5), (7), și celelalte viețuitoare acvatice care îi servesc drept hrană. Pînă în prezent, studiul hrănirii zarganuiui nu a făcut obiectul unor cer- cetări speciale; relativ la această problemă se găsesc doar unele mențiuni (1), (5), (8). Material și metodă. Cercetările asupra hranei zarganuiui au fost făcute pe baza ana- lizelor de conținut stomacal al peștilor pescuiți în lungul litoralului nostru și mai ales de la punctul Agigea, la diferite ore din zi sau din noapte, din aprilie și pînă în octombrie. Observa- țiile au fost repetate an de an, în perioada 1954 — 1960. La analiza probelor și sistematizarea rezultatelor a fost folosită aceeași metodă ca și în lucrările anterioare de același gen (6), calculîndu-se, pentru ca datele să poată fi comparabile, coeficientul mediu de hrănire total și coeficientul mediu de hrănire parțial pe elementele com- ponente ale hranei. Menționăm că observațiile noastre se referă la pești care în acest interval aveau o lungime totală de peste 9 cm pînă la 46 cm. ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 113-118 BUCUREȘTI 1966 114 I. I. PORUMB și FLORICA I. PORUMB 2' 8 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA HRANEI LUI B. B. EUXINI IN M. NEAGRĂ 115 Rezultatele obținute. Hrana zarganului este formată atît din pești (Clupeonella delicatula, Engraulis encrassicholus ponticus, Ammodytes cicerellus etc.), cît și din nevertebrate (nauplii de Balanus, Eurydice sp., Mesopodopsis slabberi, Pseudoparamysis pontica, larve de decapode, po- lichete etc.). în ceea ce privește cantitatea de hrană consumată' sau, mai precis, gradul de umplere la un moment dat a stomacului, trebuie menționat că acesta este destul de mic. Coeficientul mediu de hrănire (c.m.h.) rareori întrece valoarea de 100, cu toate că peștele este considerat răpitor. în perioada cît se mențin în apropierea țărmului românesc (aprilie — octom- brie), zarganii se hrănesc continuu. în aprilie, peștii se hrănesc mai ales noaptea, în straturile superioare ale apei (fig. 1). în această lună hrana se compune din pești ca elemente principale (coeficient mediu de hrănire — parțial — c.m.h.p. — 46,952), printre care menționăm pe Ammodytes cicerellus, pește bentonic al fun- durilor nisipoase, dar care în timpul nopții se ridică în straturile supe- rioare ale apei, precum și pe Clupeonella delicatula. Nevertebratele, con- sumate de asemenea noaptea dintre care cele mai importante sînt amfi- podele și misidele (Mesopodopsis slabberi), sînt reprezentate printr-un c.m.h.p. mai mic (31,300). Majoritatea zarganilor pescuiți în această lună sînt în stadiile II și III de dezvoltare a gonadelor. în luna mai, o dată cu încălzirea simțitoare a apelor, peștele își intensifică evident hrănirea, atît noaptea (c.m.h. = 59,913), cît și, mai ales, ziua (c.m.h. = 87,884). în această perioadă are loc migrațiunea de primăvară a hamsiei spre coastă, pe care zarganul o consumă intens, acest pește găsindu-se aproape în exclusivitate în stomacuri, reprezen- tînd hrana în special din cursul zilei (c.m.h.p. = 58,278). Nevertebratele sînt reprezentate în hrană doar prin Mesopodopsis slabberi, însă într-o proporție de numai 50% față de hamsie. în timpul nopții, după cum am spus mai înainte, hrănirea zarganului este mai puțin intensă, peștii (Am- modytes cicerellus, Clupeonella delicatula) rămînînd tot cei mai numeroși, iar nevertebratele, în cantitate mai mică, sînt prezente prin Mesopodopsis slabberi, Pseudoparamysis pontica și amfipode. în această lună are loc reproducerea în masă a zarganilor în dreptul litoralului nostru, întîlninîndu-se în același timp și pești în stadiile II, III și IV de dezvoltare a gonadelor, precum și tineret în stadiul I, care sigur că nu se vor reproduce în anul respectiv. Hrana zarganilor din cursul lunii iunie nu se deosebește prea mult de cea din luna mai. în luna iulie, aspectul hranei lui Belone belone euxini este în mod evident schimbat. Acum se observă, în general, absența din zona litorală a hamsiei, ceea ce face ca peștele să treacă la o hrănire aproape în exclu- sivitate cu nevertebrate în timpul zilei. Aceasta coincide cu înmulțirea în masă a decapodelor, fapt care are drept rezultat îmbogățirea zonei litorale în elemente de hrană. Peștii valorifică aceste larve, consumîndu-le aproape în exclusivitate ziua (c.m.h.p. = 139,65). Trebuie să subliniem faptul că hrana din cursul lunii iulie, în special ziua, prezintă valorile cele mai ridicate (c.m.h. = 141,663). De altfel, dacă considerăm hrănirea zarganului în ansamblul ei (ziua și noaptea), constatăm că aceasta este maximă față de toată perioada urmărită (c.m.h. = 89,769). Noaptea el se hrănește de circa trei ori și jumătate mai puțin decît ziua. De predilecție își alege hrana dintre nevertebrate, și anume dintre polichetele care se ridică spre suprafața apei; tot acum consumă și o mică cantitate de amfipode. Dintre pești, pentru care s-a găsit un c.m.h.p. pe jumătate față de nevertebrate, menționăm tot hamsia, în exemplare izolate, așa cum de altfel se întîlnește în mediul respectiv ; în perioada la care ne referim. 5 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA HRANEI LUI B. B. EUXINI IN M. NEAGRA 117 116 I. I. PORUMB și FLORICA I. PORUMB 4 în luna iulie, zarganii întîlniți se află în perioada de după reproducere, adică în stadiul VI de dezvoltare a gonadelor, iar cei mai numeroși sînt trecuți deja în stadiul II; alături de aceștia se întîlnesc multe cîrduri formate aproape în exclusivitate din tineretul speciei, în stadiul I de dezvoltare a gonadelor. începînd cu luna august, zarganul se hrănește din ce în ce mai puțin, ajungînd ca în septembrie să aibă cel mai mic c.m.h. din întreaga perioadă cercetată (9,590). Puțina hrană pe care o consumă este ingerată aproape în exclusivitate ziua, fiind de asemenea alcătuită mai ales din hamsii. în aceste luni, populația de zargani din apropierea coastelor românești ale Mării Negre este formată mai ales din tineret (stadiul I de dezvoltare a gonadelor) și din adulți în stadiul II de dezvoltare a gonadelor. Din octombrie, zarganul își sporește din nou hrănirea, ajungînd pînă la un c.m.h.=59,357. Această activizare are loc mai ales ziua (c.m.h = 86,712), iar elementele dominante sînt nevertebratele. Tot acum are loc migrațiunea de toamnă a hamsiilor spre coaste, pe care peștele le poate consuma din abundență. Sistematizînd rezultatele relativ la hrănirea acestui pește, ținînd seama de sex și de stadiile de dezvoltare a gonadelor, reies cele ce ur- mează (fig. 2). Tineretul acestei specii, deci generația care nu a ajuns încă la prima maturiatate sexuală (stadiul I), are cea mai intensă hrănire în comparație cu celelalte grupe (c.m.h. = 69,163); hrănirea are loc în special ziua (c.m.h. = 103,904) și mult mai puțin noaptea. Nevertebratele sînt elementele dominante în hrana tineretului de zargan, fiind reprezentate în primul rînd prin larvele de decapode în timpul zilei și prin Mesopodopsis slabberi în timpul nopții. Peștii, consu- mați în cantitate mai mică, sînt prezență mai ales prin Idngraulis encras- sicholus ponticus. Peștii din stadiul II de dezvoltare a gonadelor prezintă o hrănire diferențiată între cele două sexe, masculii consumînd o cantitate aproxi- mativ dublă de hrană față de femele. Aceștia se hrănesc aproape de două ori mai mult ziua decît noaptea. Ziua hrana este alcătuită în primul rînd din nevertebrate (c.m.h.p. = 80,981), dintre care pomenim larvele de decapode, Mesopodopsis slabberi etc., și din pești (c.m.h.p. = 20,355), în special hamsie. Hrana de noapte este alcătuită tot din nevertebrate {Mesopodopsis slabberi, amfipode etc.) și mult mai puțin din pești. Femelele din stadiul II de dezvoltare a gonadelor consumă aproxi- mativ aceleași cantități de hrană atît ziua, cît și noaptea, aceasta fiind alcătuită aproape în exclusivitate din pești (hamsie). Se pare că superio- ritatea calitativă a hranei femelelor egalează sau chiar depășește poten- țialul energetic al cantității mari de hrană folosită de masculi, dar cu o valoare energetică mai mică. în stadiul III de dezvoltare a gonadelor, hrănirea acestui pește este mai puțin intensă decît în stadiul anterior și are loc în special noaptea. Masculii, care continuă să se hrănească mai mult decît femelele, consumă, pe lîngă Ammodytes cicerellus, și o oarecare cantitate de Mesopodopsis slabberi, în timp ce femelele se hrănesc aproape în exclusivitate cu Am- modytes cicerellus. Trecînd în stadiul IV, se petrece o inversare a aspectului hranei descris pentru stadiul anterior; masculii mănîncă extrem de puțin, pe cînd femelele se hrănesc activ ziua și în special noaptea cu Pseudoparamysis Fig. 2. — Variația hranei lui Belone belone euxini în funcție de dezvoltarea gonadelor. pontica și în măsură mult mai mare cu Ammodytes cicerellus. Această hrănire intensă a femelelor în stadiul IV de dezvoltare a gonadelor este foarte necesară indivizilor, deoarece acum are loc cea mai mare creștere a glandelor. 2 - C. 5186 118 I. I. PORUMB și FLORICA I. PORUMB 0 Hrănirea intensă a femelelor în stadiul amintit mai înainte se con- tinuă și se intensifică încă în stadiul V. în această perioadă ele se hrănesc atît ziua, cît și noaptea, atingînd un coeficient mediu de hrănire de 101,039. Hrana este compusă în timpul zilei în special din hamsii și mai puțin din Pseudoparamysis pontica, iar noaptea aproape în exclusivitate din Clupeonella delicatul®. Peștii au nevoie și în acest stadiu de o hrană abun- dentă, deoarece nu toate produsele sexuale ajung la maturație în același timp, ci în vreme ce unele sînt expulzate altele continuă să se dezvolte, reproducerea avînd loc în porții și întinzîndu-se pe un interval mai mare de timp. în stadiul VI de dezvoltare a gonadelor, femelele și mai ales mas- culii se hrănesc foarte puțin. Indivizii sînt oarecum epuizați în urma repro- ducerii, încît în tot timpul refacerii organelor genitale — perioadă foarte scurtă la zargan — ei se hrănesc foarte puțin. Concluzii. Hrana zarganuiui este variată și se compune atît din pești, cît și din nevertebrate. Animalele consumate sînt specii pelagice sau specii bentonice care migrează în anumite perioade în păturile supe- rioare ale apei. Aceasta confirmă odată mai mult caracterul vieții pela- gice a zarganuiui. Deși considerat răpitor, acest pește consumă o cantitate relativ mică de hrană, care variază de-a lungul perioadei de staționare în apro- pierea coastelor românești, din aprilie și pînă în octombrie (fig. 1). Se observă o strînsă legătură între intensitatea hrănirii adulților de Belone belone euxini și migrațiunile spre coastă ale bancurilor de hamsii, atît primăvara, cît și toamna. De asemenea bogăția mare de zooplancton din timpul verii (iulie), la care contribuie în bună măsură stadiile larvare ale animalelor de fund (larve de decapode), este valorificată din plin de tineretul de zargan. în perioada cercetată, zarganul se hrănește intens mai ales ziua, cu excepția lunii aprilie, cînd, din cauza lipsei hamsiei, el trece la hrănirea cu Ammodytes cicerellus, pește care duce o viață pelagică numai în timpul nopții. Hrana adulților este diferențiată după sex și gradul de dezvoltare a gonadelor (fig. 2). BIBLIOGRAFIE 1. BânXresgu P., Pisees, în Fauna R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1964, 13. 2. Borcea I., Ann. Sci. Univ. Jassy, 1927, 14, 536 — 581. 3. — Ann. Sci. Univ. Jassy, 1929, 15, 636 — 750. 4. - Ann. Sci. Univ. Jassy, 1932, 17, 503-564. 5. CXhXușu S., Tratat de ichtiologie, București, 1952. 6. Porumb I., An. șt. Univ. „Al. I. Cuza” Iași, 1961, 7, 2, 286 — 304. 7. Porumb I. și Porumb I. Florica, An. șt. Univ. „Al. I. Cuza” Iași, 1958, 4, 1, 77 — 101. 8. Cbetobhuob A. H., Pbi6bi Vepnogo Mopn, Mockbr, 1964. Sta(iunea de cercetări marine „Prof. I. Borcea”, Agigea — Constanta. Primită în redacție la 6 iulie 1965. REZERVA DE SCOICI ALOIDIS MAEOTICA MIL. LA LITORALUL ROMÂNESC AL MĂRI I NEGRE DE M. T. GOMOIU 591(05) In vederea stabilirii rezervelor de Aloidis maeotica Mii. de Ia litoralul românesc al Mării Negre, autorul utilizează 4 procedee de calcul, ale căror rezultate sînt foarte apropiate. Pentru suprafața de 1 000 km2, cît este considerată cenoza nisipurilor fine cu Aloidis, valorile stocului bivalvei obținute oscilează ușor în jurul mediei de 202 610 t. Se conchide că stocul cu bivalva Aloidis de la litoralul românesc este foarte ridicat, reprezentînd aproximativ 2,63% din zoobentosul hrănitor al Mării Negre. Problema, rezervelor, a stocului principalelor elemente trofice ale unui bazin, rămîne unul dintre importantele criterii care îi stabilesc productivitatea. Pentru diferitele sectoare ale Mării Negre găsim o serie de evaluări ale rezervelor bentosului (1), (2), (3), (4), (5), (7), (8), (9). Avînd în vedere importantul rol trofic pe care îl joacă Aloidis în zona nisipurilor fine infralitorale atît pentru peștii bentofagi, cît și pentru cei planctonofagi, calcularea rezervelor, a stocului de bivalve, alături de acela al microbentosului ca și al altor elemente trofice reprezintă o pro- blemă de cea mai mare însemnătate. Avînd la bază datele de biomasă medie ale anilor 1960—1963 (3), (4), (6) pentru punctele fixe de la 1,5 m (Pi), 4 m (P2), 8 m (P3), 12 m (P4) și 16 m adîncime (PB) (tabelul nr; 1) din zona Mamaia putem stabili stocul de Aloidis prin 4 procedee de calcul ale căror rezultate sînt apropiate. Procedeul I. Considerînd întreaga zonă a nisipurilor cu Aloidis de la litoralul românesc echivalentă cu 1 000 km2 (1), iar media generală de ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 119-123 BUCUREȘTI 196« 120 M. T. GOMOIU 2 Tabelul nr. 1 Mediile generale (1960—1963) ale densității (ex./m2) și bloniasel (g/in-) Ini Aloidis la Mamaia, pe zone batimetrice P, (1,5 m) P2 (4 m) P3(8 in) P4(12m) P5 (16 m) Media Densitatea 3 360 25 706 28 357 54 500 17 010 25 787 (ex./m2) Biomasa (g/m2) 68,81 196,36 332,35 228,35 157,12 196,58 biomasa dedusă din datele medii ale anilor 1960 — 1963 egală cu 196,58 g/m2 (tabelul nr. 1), producția totală pe biocenoză va fi de 196 580 t. Procedeul II. Vom considera aria de răspindire masivă a lui Aloidis la litoralul românesc cuprinsă între profilele E de Sf. Gheorghe — E de Constanța și izobata de 20 m, avînd o suprafață de 973,85 km2. în cadrul acestei suprafețe stabilim două zone : una cuprinsă între izobatele de 0 și 10 m (335,445 km2) și a doua între 10 și 20 m (638,405 km2). Pentru zona 0—10 m s-a luat ca biomasă media primelor puncte fixe, Px P2 și P3, egală cu 0,200 kg/m2, iar pentru zona 10—20 m media punctelor fixe P4 și P6, egală cu 0,193 kg/m2. Stocul total de Aloidis va fi în acest caz 190 301,2 t/zonă (67 089,0 t/zonă la 0—10 m și 123 212,2 t/zonă la 10-20 m). Dacă la această cifră mai adăugăm rezerva de 30 565,4 t calculată pentru zona 0—10 m dintre Bulina și Sf. Gheorghe (88,835 km2), zonă în care Aloidis este o specie destul de abundentă la gurile Dunării (5), atunci stocul bivalvei se ridică la 220 866,6 t. Procedeul III. Vom considera teoretic că suprafața de 1 000 km2 acoperită de Aloidis de-a lungul litoralului românesc, de la Constanța spre nord, are aceeași lățime, cea măsurată de noi pe profilul de studiu de la est de Mamaia (fig. 1, A). Să presupunem că datele medii de biomasă, calculate de noi pentru punctele fixe Px, P2, P3, P4 și P6, efectuate la adîncimile de 1,5 m, 4 m, 8 m, 12 m și 16 m, sînt valabile pentru zone batimetrice delimitate de medianele ridicate între aceste puncte (fig. 1, B). Lățimea biocenozei nisipurilor cu Aloidis pe profilul Mamaia este de 6 970 m (între izobatele 0 și 20 m). La P6 (20 m adîncime) Aloidis apare întâmplător, cenoza nisipurilor cedînd locul mîlurilor cu Mactra ; de aceea mediana ridi- cată între P5 și P6 va reprezenta limita dinspre larg a întinderii lui Aloidis. Lățimea cenozei astfel stabilită va fi de 6 460 m. Pe această dimensiune vom opera în procente lățimile zonelor bati- metrice, care în același timp reprezintă procentual și mărimea suprafețelor lor din aria de răspîndire de 1 000 km2 (fig. 1, B). Astfel calculate (tabelul nr. 2) valorile fiecărei zone batimetrice însumate ne vor da un stoc al bivalvei Aloidis de 213 145,5 t pentru întreaga zonă. Procedeul IF. Este asemănător cu cel precedent, dar limitele dintre zonele batimetrice pentru care media de biomasă este cea găsită în punc- tele fixe nu va fi dată de mediana dintre puncte. în acest caz, vom avea în vedere panta și căderile de pantă ale fundului, operînd direct pe eco- 3 REZERVA DE A. MAEOTICA LA LITORALUL ROMÂNESC AL MARII NEGRE 121 gramă limitele zonelor asemănătoare (fig. 1, C). Astfel, limita dintre P3 și P4 nu va fi jumătatea distanței dintre ele, ci punctul unde se evidențiază o schimbare de pantă. Rezervele de Aloidis pe zone batimetrice astfel calculate vor da, însumate, un stoc de 210 412,2 t pentru toată zona de la litoralul românesc. Referindu-ne la cele 4 procedee de calcul utilizate în Vederea stabi- lirii stocului de Aloidis, logic s-ar părea că ultimul este cel mai aproape de realitate, pentru că ține seama de un element al biotopului, panta. ț Fig. 1. — Schemă reprezentînd profilul studiat la est de Mamaia, cu indicarea punctelor fixe și a distanțelor dintre ele, precum și calcularea diferitelor zone batimetrice în funcție de medianele dintre puncte (11) sau în funcție de pantă (C). Tabelul nr. 2 Stocul de Aloidis dc la litoralul românesc al Mării Negre pe zone batimetrice ealculut după diteritele procedee după datele diu 1960—1963 zona Mamaia Zona bati- me- trică Producția de Aloidis kg/km Procedeul II Procedeul III Observații supra- fața km2 stocul t/zonă supra- față km2 stocul t /zonă Px 68 810 50 3 440,5 50 3 440,5 procedeul 11 estimări în P2 196 360 120 23 563,2 110 21 599,6 funcție de media dintre P3 332 350 180 59 823,0 110 36 558,5 punctele fixe; P4 228 240 340 77 611,6 550 125 532,0 procedeul III estimări în P6 157 120 310 48 707,2 180 28 281,6 funcție de panta fun- dului Total — 1 000 213 145,5 1 000 210 412,2 122 M. T. GOMOIU 4 5 REZERVA DE A. MAEOTICA LA LITORALUL ROMÂNESC AL MARII NEGRE 123 Ou toate acestea, prin cele 4 procedee se ajunge la rezultate foarte apro- piate, care oscilează ușor în jurul mediei de 202 609,7 t/biocenoză. Cifra astfel estimată rămîne totuși numai orientativă; cercetările viitoare asupra zonei cu Aloidis vor trebui să stabilească precis stocul micuței bivalve, care reprezintă o rezervă de hrană importantă, avînd în vedere cel puțin următoarele premise : — poate fi ingerată în întregime de bentofagi; — constituie o mare cantitate de hrană utilă (greutatea cărnii uscate la 105°C pentru o populație în care media lungimii este 4 mm re- prezintă circa 70 % din greutatea totală); — generează anual o mare cantitate de plancton larvar (calculat după mediile de biomasă ale veligerelor pentru anii 1960—1963, pentru întreaga biocenoză, mai mult de 238 t anual); — aria sa de răspîndire constituie locul de reproducere și „pășune” al numeroșilor bentofagi și al puietului lor; — aria sa de răspîndire reprezintă locul ideal de instalare a unel- telor fixe de pescuit, unde se prinde cea mai mare cantitate de pește de la litoralul românesc. La rezerva reprezentată de Aloidis mai trebuie să se aibă în vedere stocul dat de ceilalți cocenonți, nu numai de moluște (Venus, Angulus, Cyclonassa, Hydrobia etc.), dar și de viermi, de crustacei, de foramini- fere, care în totalitatea lor calitativă și cantitativă ridică mult valoarea trofică a biocenozei. Față de rezervele de Aloidis sau de macrobentos total din alte sec- toare ale Mării Negre stocul reprezentat de această bivalvă la litoralul românesc este foarte mare, făcînd din cenoza nisipurilor una dintre cele mai ^productive. N. V. Nikitin (8), sintetizînd pentru partea nord-vestică a Mării Negre datele diferiților autori, stabilește în acest sector marin două tipuri de biocenoze cu Aloidis, în funcție de biotop : nisip cu Aloidis și mîl cu Aloidis. Biocenoza nisipurilor cu Aloidis ocupă 550 kma și deține un stoc de zoobentos de 63 800 t (din care numai 55 5501sînt considerate zooben- tos hrănitor). Mîlurile cu Aloidis ocupă în partea nord-vestică a Mării Negre o suprafață de 190 kma, cu un stoc de 6 135 t. Aceste date, com- parate cu ale noastre, pun în evidență și mai bine bogăția zoobentosului la litoralul românesc. Referindu-ne la mîlurile cu Aloidis din partea nord-vestică a Mării Negre, acestea au o suprafață aproape egală cu fîșia biocenozei din zona P5 de la litoralul românesc, unde cantitățile de mîl sînt mai mari (190 km2, față de 180 km2 — zona P5); rezervele de Aloidis sînt însă de aproape 5 ori mai mari la litoralul românesc față de întreaga rezervă de zoobentos. | Din datele lui N. V. Nik.itin, V. P. Zakutski, V. Kaneva- Abadjieva și T. M. Marinov, M. Băcescu (2), (7), (8), (9) am calculat pentru comparație rezervele din diferite regiuni ale Mării Negre raportate la 1 000 km2, după cum urmează : — Zona nisipurilor cu Aloidis de la litoralul românesc 202 610 t — Platforma continentală românească 405 965 t — Platforma continentală bulgărească 74 700 t — Partea nord-vestică a Mării Negre (la N de linia gu- rile Dunării — Peninsula Tarhancut) 393 325 t — Țărmul vestic al Crimeei 57 500 t — Platforma continentală a țărmului Caucazului 132 940 t Din datele de mai sus se poate observa că rezerva de Aloidis este foarte ridicată, dacă avem în vedere faptul că pentru sectoarele citate pro- ducția este dată mai ales de Mytilus, specie neproductivă în totalitatea sa. Stocul de Aloidis de la litoralul românesc reprezintă aproximativ 0,72% din rezerva generală a zoobentosului Mării Negre, calculat după datele lui V. P. Zakutski (9), sau 0,65% după datele lui N. V. N i k i t i n (8). Avînd în vedere faptul că Aloidis trebuie comparat numai cu zoo- bentosul hrănitor (8), valoarea sa se ridică la 2,63 % din rezervele Mării Negre. BIBLIOGRAFIE 1. Bacesco M. et all., Tr. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 1957, 1, 305 — 374. 2. Băcescu M., Hidrobiologia, Edit. Acad. R.P.R., București, 1960, 3, 17—46. 3. Bacesco M. et all., Rev. de biol., 1962, 7, 4, 561—582. 4. Băcescu M. și colab., Studii asupra variației vieții marine in zona litorală nisipoasă la nord de Constanța, în Ecologie marină, Edit. Acad. R.P.R., București, 1965. 5. — Cercetări de ecologie marină tn sectorul predeltaic in condițiile anilor 1960 — 1961, în Ecologie marină, Edit. Acad. R.P.R., București, 1965, 185 — 344. 6. Gomoiu M. T., Tr. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 1966, 6. 7. Haheba-Ăbahiriieba B. h Mapmhob T. M., Tp. geHTpaJi. HyHiioMccn. Hhct. pi>i6. n puSonoB. X03, 1960, 3, 117 — 161. 8. HnKHTHH H. B., Tp. Hhct. OiteaHOnor., Alta», Hayu GGCP, 1964, 69, 285—339. 9. 3akvtckm B. II., OKeanoJiorHH, 1963, 3, 3, 504—505. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de oceanologie. Primită în redacție la 26 octombrie 1965. CERCETĂRI PRIVIND INFLUENȚA DOC A ASUPRA ACTIVITĂȚII UNOR ENZIME RESPIRATORII DIN CÎTEVA ORGANE ALE ȘOBOLANULUI ALB DE Academician E. A. PORA, ECATERINA ROVENȚA și V. SĂHLEANU 591(05) S-a determinat activitatea succindehidrogenazei și citocromoxidazei din supra- renala, ficatul, creierul și rinichiul șobolanului alb mascul prin metoda manometrică a lui Schneider și Pattcr. S-a urmărit acțiunea DOCA in vitroin concentrații de 8.10~5, 3.IO"4, 8.IO-4 și 1,3.10"3 M asupra acestor enzime. Se observă o influență de stimulare sau inhibiție a enzimelor de către DOCA, în raport cu natura țesutului și cu doza. în ultimii ani, cercetările sînt îndreptate în direcția studiului corela- țiilor dintre hormoni și enzime, însă multe aspecte ale acestor corelații sînt puțin studiate. Astfel, acțiunea hormonilor corticosteroizi asupra enzimelor respiratorii constituie încă o problemă deschisă. Acest lucru ne-a sugerat ideea de a urmări acțiunea acetatului de dezoxicorticoste- ronă (DOCA) asupra activității succindehidrogenazei (SDH) și citocro- moxidazei (CO) din suprarenala, ficatul, creierul și rinichiul de șobolan alb, deoarece aceste enzime sînt o importantă sursă de energie sub formă de ATP. Materialul și tehnica de lucru. în experiențele noastre am folosit 60 de șobolani albi masculi, în greutate de 200 ± 20 g. Animalele, repartizate în 6 loturi, au fost hrănite și între- ținute în condiții identice în tot cursul experiențelor. Activitatea enzimelor s-a urmărit după metoda manometrică Schneider Potter (7), prin măsurarea consumului de oxigen la aparatul Warburg. Țesuturile au fost omogenizate în tampon fosfat la pH=7,4, în concentrație 4 g% pentru ficat și creier și de 2 g% pentru rinichi și suprarenală. Hormonul hidrosolubil s-a dizolvat în tampon și s-a adăugat la cupele aparatului Warburg în concentrații ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 XR. 2 P. 125-130 BOCCREȘTI 1068 126 d d s d 00 d d CO r-< v—< o [s CP o Oi ci o ’S CO o CO d v—< O CM CM O CP o" co d' 4 4 4 4 4 4 4 4 00 CM OO Ol d CM co" O d O d d 00 cp CP oc d d O o 00 d d CO yl o Ci T-< KO CM CP ’S o 0,0 0,1 0,2 CM O 0,2 0,2 co d' o 4 41 4 4 4 4 4 4 Cp Ci io CP 00 CO co' co CM d T—< d Q T”î CM V1 v—• V-H o fi fi © s © A a Ci Ci o CI oo Oi Ci a CO r-4 r—< a —- m» o O CO CP CM O CP Ci © a Gî o r-< d CM o" 1,3 0,2 0,3 0,2 0,3 CM o" fa 41 4 4 41 4 4 4 4 și CO 76,0: 75,6 O©" co 77,1 76,6 7,6 9,3 CM oo" K fi «2 a s a © d o d d 00 d d 0) îS a p Ol 00 cp Ci r-< o O 00 m-ARN -------> Enzimă Pentru a putea înțelege mecanismul controlului acestor etape, este necesară precizarea a cîteva noțiuni : Transcrierea mesajului genetic al secvenței nucleotidice a ADN în m-ARN are loc într-un mod segmentar. ADN fiecărui cromozom nu este omogen din punct de vedere funcțional, molecula fiind subdivizată în unități mai mici, relativ independente în privința activității și trans- miterii ereditare, fiecare dintre ele controlînd sinteza unei anumite enzime. Aceste unități sînt numite gene de structură. în general genele de structură care controlează sinteza enzimelor ce se succedă într-un lanț metabolic sînt situate în molecula ADN în aceeași ordine în care se succedă enzimele în lanțul metabolic, formînd astfel grupe de gene. Un segment de ADN cuprinde una sau mai multe gene de struc- tură, a căror transcriere în molecula m-ARN se face într-un mod orientat,, plecînd de la extremitatea segmentului unde se află o genă specială denumită operatoare (O) către genele structurale. Blocarea genei opera- 136 I. MANTA 6 7 REGLAREA ENZIMATICA A METABOLISMULUI CELULAR 137 torii frînează formarea m-ARN pe întregul grup de gene, oprind astfel sinteza enzimelor. Grupul de gene structurale, în asociere cu gena opera- toare, formează un operon. După cercetările recente (J a c o b și M o n o d, A m e s și H a r t ma n, Mart i n (citați după (1)), se admite că întregul cromozon este organizat în operoni, aceștia reprezentând unitățile cromozomice ale transcrierii informației unei molecule de m-ARN care are loc pe un segment de operon. Activitatea operonului este controlată cantitativ de două gene diferite : gena reglatoare și gena operatoare (fig. 3). Existența unei gene reglatoare a fost pusă în evidență prin muta- țiile provocate în această genă. De exemplu utilizarea lactozei de către E. coli este condiționată de un sistem de trei gene : a) gena Z, corespunzînd p-galactozidazei (desface lactoza în glucoza + galactoză); b) gena Y, corespunzînd permeazei, enzimă care permite trecerea lactozei în citoplasmă; c) gena X, corespunzînd tiogalactozid-transacilazei (cu o funcție încă nelămurită) OPERON R 0 SAB SBC SCD rNnd^ 4 cr ^rd - 4 Î/WUU4/W Eec -*C----------, Lanțul '^metabolic Eco Enzimă Fig. 3. — Reglajul sintezei proteice (după F. J a c o b și J. Mono d). R, Genă reglatoare; O, genă operatoare; S-4®, S1!C, S0®, gene structu- rale ; E^, E^0, Ecv, enzime succesive în lanț; A, substratul primei enzime; B, C, produși intermediari; D, produsul final al lanțului meta- bolic ; r, represor; ri, represor neactivat de inductor; ret, represor activat de corepresor ; irul, inductor ; cr, corepresor. Gena operatoare reprezintă elementul genetic care controlează acțiu- nea a două sau mai multe gene structurale. Operatorul este locul de acțiune al represorului, de el legîndu-se represorul său specific. Operatorul repre- zintă locul de unde începe sinteza m-ARN. Ca matrice servesc genele structurale și ca enzimă polimeraza ARN dependentă de ADN. Represorul acționează direct asupra operatorului. în celulele de E. coli (Jacob și Mo nod, 1960), gena operatoare a fost pusă în evidență prin metoda mutațiilor și recombinărilor în așa- numita regiune LAC a cromozomului. Gena reglatoare are proprietatea de a determina formarea unui factor citoplasmatic denumit represor (r), care inhibă capacitatea de func- ționare a unei anumite gene de structură sau a unui grup de gene de structură. Gena reglatoare poate fi mai apropiată sau mai depărtată de genele de structură asupra cărora acționează prin produsul lor de acțiune, represorul citoplasmatic. Regiunea operatorului O este localizată la extremitatea genei Z. Dăm mai jos schema operonului galactozei : ad k t e Se cunosc operonii mai multor sisteme, de exemplu pentru acelea ale galactozei, leucinei, triptofanului, cistinei etc., însă pentru unele din- tre ele o serie de probleme nu sînt încă clarificate. în legătură cu operonul s-au pus probleme genetice care din punct de vedere biochimic pot interesa următoarele aspecte : a) teoria „un operon — un mesager” ; b) teoria „modulației” ; c) problema relației dintre dublul helix Watson-Crick și informația genetică a ADN. Dovezile obținute pe diferite căi, dintre care unele directe, au arătat că m-ARN corespunde unui operon determinat (A 11 ar di, H a y a s h i, S p i e g e 1 m a n și H a y a s h i), izolîndu-se m-ARN pe coloane de metil-albumine. Experiențele cele mai convingătoare par să fie cele ale lui Martin efectuate cu molecule marcate, care arată că m-ARN corespunzător histidinei conține 15 cistroni și aproximativ 13 000 de perechi de dezoxinucleotizi. Mesajul genetic al 70 S ribozomilor se citește descifrîndu-se într-un mod secvențial, plecînd de la extremitatea ARN, adică a operatorului, în momentul cînd ribozomul atinge marginea cistronului, se formează o enzimă completă. în acest moment, ribozomul poate trece pe m-ARN, unde poate iniția formarea unui cistron subsecvent. Frecvența cu care ribozomul citește m-ARN este un cod al cistronului subsecvent. Dintre tripleții posibili (în număr de 64), unii (tripleții de modulare) codifică ARN de transfer afectînd descifrarea mesajului de către ribozomi. Tripletul modulator se formează prin mutația unei singure baze din tripletul normal. în receptor toți tripleții sînt normali și numai cîțiva devin modulatori. Descifrarea mesajului este încetinită sau oprită cînd mesagerul ajunge la tripletul modulator. în acest moment, nucleaza distruge mesagerul din partea opusă. 138 I. MANTA 8 9 REGLAREA ENZIMATICA A METABOLISMULUI CELULAR 139 Cantitățile de enzime sintetizate sub controlul unui operon sînt modulate prin structura spațială a tripletelor modulatoare. Printr-o selecție evoluționară, ordinea genelor este situată începînd de la enzimă cea mai puțin eficientă către cea mai eficientă. Represorul prezintă o acțiune inhibitoare specifică asupra unui grup de gene structurale (R i 11 e y, Pardee , 1962) și pare să fie de natură proteică (12). Prin intermediul acestui represor gena reglatoare contro- lează genele structurale cu care el se găsește în relație. Represorul acțio- nează asupra porțiunii de origine a segmentului care conține genele structurale specifice, mai precis asupra genei operator. Legarea represo- rului de operatorul corespunzător este controlată de substanțe chimice cu moleculă mică, care acționează fie ca activator al represiunii (core- presor, cr) fie ca inhibitori ai represiunii (inductori). Corepresorul (cr) este de obicei reprezentat prin produsul final al reacției enzimatice în care represorul este activ. De exemplu triptpfanul este corepresor al sistemului represor al sintetazei. în sinteza argininei în E. coli, ornitil-carbamil-transferaza se produce în cantități mici în prezența argininei dar excluderea argininei crește de o mie de ori sinteza enzimei. Aceste exemple dovedesc că activitatea corepresorului constă în potențarea acțiunii represorului de tinde rezultă și numirea de efector pozitiv al represorului. Inductorul se prezintă ca un efector negativ al represorului. El este de obicei chiar substratul asupra căruia lucrează represorul și împreună cu corepresorul au o reciprocitate definită pentru un represor dat. Prin acțiunea inductorului se declanșează formarea enzimei. Aceste concepții precizează în alt mod vechiul înțeles al adaptării enzimatice, noțiune care admitea adaptarea proteinelor enzimatice exis- tente în organism la un substrat nou. Noua concepție genetică ne arată însă că inductorul extracelular acționează prin inhibarea represorului biosintezei enzimatice, care are deja în celulă factorii săi genetici. Aceștia sînt preexistenți în celulă și nu sînt determinați de inductor. Interacțiunea elementelor unui sistem de control R i 11 e y și Pardee (1962) consideră represorul ca o moleculă de ARN monocatenar produs de gena reglatoare. Monod, Changeaux și J a c o b (12) sînt de părere că existența unui represor nu poate explica interacțiunea dintre represor și corepresor sau inductor. Ei atribuie represorului o structură proteică. Interacțiunea între represor, corepresor sau inductor, pe de o parte, și interacțiunea represor-operator, pe de altă parte, sînt caracterizate printr-o mare stereospecificitate. Această interacțiune este determinată de o singură genă și este realizată de represor. Mutațiile genei nu pot afecta decît interacțiunea represor-eprepresor, dar nu tulbură afinitatea repre- sor-operator. Aceste caractere ale interacțiunii sînt explicate prin stereo- specificitatea componentelor interesate. Monod și colaboratori (12) consideră că specificitatea înaltă este dată de locul de fixare specific asupra moleculei represorului pentru fiecare efector. Locul de legare specific este o regiune particulară din suprafața proteinei represoare care poate interacționa cu un efector (inductor sau corepresor). Trebuie admis că structura sferică a corepresorului sau inductoru- lui și operatorului nu este aceeași, că ei nu sînt izosterici, ci alosterici, și că locurile de legătură pe suprafața represorului sînt diferite pentru fiecare. Deci efectorii exercită asupra reacției represor-operator o modificare a conformației moleculei represorului, care rezultă din legarea corepreso- rului sau inductorului. Această modificare este tranzitorie și reversibilă, ca și legătura însăși, fiind numită tranziție alosterică. Tranziția alosterică modifică conformația represorului, făcînd-o mai favorabilă legării cu operatorul, ceea ce mărește efectul inhibiției asupra transcrierii m-ARN. Tranziția alosterică rezultată prin legătura inductorului are drept con- secință inițierea procesului de sinteză a ARN mesager la nivelul operonu- lui. Specificitatea alosterică și tranziția alosterică depind deci de represor, produs specific al genei reglatoare. Natura represorului nu poate fi decît proteică, deoarece numai pro- teinele manifestă proprietatea de a forma complexe tranzitorii cu carac- tere stereospecifice cu metaboliții de mică greutate moleculară. Ar rezulta deci că mecanismul reglării genetice a sintezei enzimelor este o represiune (inhibiție) la nivelul genetic și nu o activare a sintezei acesteia. Inducția este considerată ca o inhibiție a represiunii. Dăm în cele ce urmează o prezentare a interacțiunii factorilor care intervin în controlul sintezei unei enzime. Gena reglatoare (GR) determină sinteza unui represor specific (R), care, sub acțiunea unui efector (corepre- sor sau inductor), trece în produsul R' printr-o tranziție alosterică. 67? O GS^ GS2 î t I I /? x ..->/?' m2/lRN I I Proteina Fig. 4. —Schemă după M o n o d, Changeaux și J a c o b. Din figura 4 se vede că din interacțiunea represor-corepresor produsul R' interacționează cu operatorul O, blocînd sinteza moleculelor mfARN și m2-ARN de către genele structurale GSx și GS2. Datorită faptului că tranziția alosterică rezultă prin interacțiunea represor-inductor, pro- dusul R' nu interacționează cu operatorul O. La nivelul genelor GSj și GS2 transcrierea mfARN și m2-ARN este inițiată pornind de la ope- ratorul O, totodată ARN mesager formează în citoplasmă complecși poli- zomici pe care se fixează prin legături specifice de hidrogen aminoacil-s- 140 I. MANTA 10 ARN, care sintetizează proteinele Px și P2. Operatorul O și genele structurale GSX și GS2 formează un operon controlat de gena reglatoare GR, prin in termediul represorului R. Retroinhibiția sau inhibiția prin produsul final Enzimele sintetizate sub controlul informațional al determinismului genetic participă ca efectori în procesele metabolice, găsindu-se la sfîrșit netransformate. Aceasta înseamnă că o cantitate minimală de enzime ar putea metaboliza în ambele sensuri (sinteză și degradare) cantități de sub- stanțe disproporționate în raport cu necesitățile organismului. S-a observat însă că acumularea produșilor finali ai diferitelor lanțuri metabolice inhibă activitatea primei enzime a lanțului, oprind acțiunea sistemului enzimatic. Acest fel de inhibiție, prin produsul final al unui lanț metabolic, poartă numele de retroinhibiție sau de inhibiție prin produsul final (N o v i c k, 1955). S-a arătat că retroinhibiția este un mecanism general de control al sintezei anumitor metaboliți esențiali (U m b a r g e r, 1956 ; Y a t e s și Pardee, 1956). La bacterii, metabolitul terminal constituie un pu- ternic inhibitor specific al propriei sinteze. Enzima care răspunde la efectul inhibitor al produsului final este numită enzimă reglatoare. Dacă enzima reglatoare produce un metabolit care este precursorul mai multor căi metabolice terminate prin produse finale diferite retroinhi- biția se manifestă asupra acelor ramificații. 11 REGLAREA ENZIMATICĂ A METABOLISMULUI CELULAR 141 Fig. 5. — Schema inhibiție? prin produsul final. Schema mecanismului inhibiției prin produsul final poate fi prezen- tată ca în figura 5. Din figură se vede că substratul (A) este metabolizat printr-o serie de compuși intermediari B, C, D pînă la produsul final E, datorită acțiunii succesive ale enzimelor a, b, c, d. Prima enzimă care catalizează reacția ireversibilă (a) poartă numele de enzimă reglatoare sensibilă la acțiunea inhibitoare a produsului final al lanțului (E) numit efector alosteric. Prin I combinarea reversibilă a enzimei reglatoare cu efectorul alosteric se produce o modificare a structurii spațiale, o tranziție alosterică, ceea ce micșorează capacitatea de a se uni cu sub- stratul specific (A). Această inhibiție de cuplare a enzimei reglatoare cu substratul nu este nici- odată absolută. Retroinhibiția, prin translația alosterică a enzimei reglatoare, inhibă calea metabolică ce vizează sinteza efectorului alosteric specific. Prin mecanismul retroinhibiției se exercită controlul cantitativ asupra consu- mării unui substrat și asupra sintezei unui produs final al căii metabolice. Mecanismul genetic de control al sintezei enzimelor și mecanismul retroinhibiției reprezintă două sisteme de control diferite, dar care coope- rează. Efectorul alosteric al retroinhibiției poate fi adesea și corepresorul controlului genetic. Mecanismul interacțiunii enzimei reglatoare cu inhibitorul S-a sugerat că efectele inhibitoare ale sistemelor retroinhibiției se datoresc analogiei structurale dintre substrat și inhibitor, cu repercusiuni asupra enzimei reglatoare. Totuși, s-a arătat că nu există analogie între substrat și inhibitor, ci numai modificări provocate prin interacțiunea alosterică dintre enzimele reglatoare și inhibitori. Ultimele sînt numite și efectori alosterici. Potrivit concepției alosterice, proteina enzimei re- glatoare posedă doi centri receptori: unul care leagă substratul și este responsabil de activitatea enzimatică, altul numit „centru alosteric”, complementar structurii metabolitului inhibitor final. Aici efectorul alo- steric este legat într-un mod specific și reversibil. Se consideră că inter- acțiunea alosterică dintre enzima reglatoare și metabolitul inhibitor pro- duce o alterare reversibilă a structurii macromoleculare a enzimei, o tran- ziție alosterică avînd ca efect modificarea activității enzimei. Enzima reglatoare poate avea mai mulți „centri” pentru legarea moleculelor de substrat sau a efectorului alosteric. Se cunosc de asemenea activatori pentru anumite enzime, fără analogie cu substratul sau cu efectorul alosteric, care înlătură inhibiția și cărora le corespunde un al treilea tip de centri, „centrul activatorului”. între acești centri, situați în locuri diferite în macromolecula enzimei reglatoare, se stabilește o cooperare manifestată printr-o cinetică de reacție de tip special. II. CONTROLUL FIZICO-CHIMIC AL ACȚIUNII ENZIMELOR Printre mecanismele de control primar al metabolismului celular în afară de factorul genetic și de retroinhibiție, menționăm și următoarele : 1) mecanismul reacției limitante (reacție tahostatică, reacție „cheie” sau „pace-makers”); 2) relația dintre concentrația substratelor și aceea a enzimelor, exprimată prin legea acțiunii maselor; 3) disponibilitatea de substrate și cofactori; 4) compartimentarea și succesiunea reacțiilor lanțurilor metabolice la nivelul structurilor subcelulare (7). 1. Mecanismul reacției limitante se datorește faptului că intensi- tatea unui lanț metabolic este determinată de afinitatea enzimei cu viteza de reacție cea mai mică, „enzima limitantă a lanțului”. Astfel, în glico- liză enzimele limitante sînt : hexochinaza, cînd se pleacă de la glucoză, și fosforilaza, cînd se pleacă de la glicogen. Experiențele lui Racker și Wu (citați după (5)) au arătat că, în funcție de concentrația enzimelor, o reacție sau alta a lanțului poate deveni limitantă. Adăugarea hexochinazei la extractele celulare în care se găsesc concentrații mici de enzimă crește cantitatea de acid lactic produs 142 I. MANTA 13 REGLAREA ENZIMATICA A METABOLISMULUI CELULAR 143 prin glicoliză. Depășind o anumită concentrație a hexochinazei, adăugarea acesteia devine neeficace; dimpotrivă, dacă se adaugă enzimele cari urmează în lanț, fosfofructochinaza și triozofosfat-dehidrogenaza, producția de acid lactic crește din nou. Rezultă deci că, în funcție de condițiile parti- culare ale sistemului, o reacție sau alta poate deveni reacție „limitantă”, 2. Acțiunea maselor reprezintă mecanismul clasic de control al metabolismului celular. Să considerăm cazul unei reacții enzimatice simph în forma sa generală : [A] + [A] înceată [AS] rapidă [A] + [P] în prima fază, în care enzimă nu este saturată cu substrat, reacția este reversibilă și lentă (determinantă de viteză), fiind urmată de o a doua reacție, rapidă, cu punerea în libertate a enzimei care reintră în cichi] transformărilor. în ansamblul său transformarea este dependentă de con- centrația lui S și E . Expresia cantitativă a fenomenului se exprimă pria legea acțiunii maselor care stă la baza defi- Fig. 6. — Reglarea activităților enzimelor prin concentrațiile de substrat. nirii constantei lui Michaelis. în graficul figurii 6 sînt prezentate curbele reprezentative pentru relația sub- portanță, deoarece numeroase sisteme enzimatice prezintă în organism strat-activitate enzimatică a trei enzime care activități ,,în exces”. în aceste sisteme limitarea aportului de substrat acționează asupra aceluiași substrat. Orice variație a concentrației substratului în care; reacția respectă o cinetică de ordinul întîi (enzimele 2 și 3) este însoțită de variații semnificative ale activității enzimatice, în timp ce pentru enzimă 1 variația de con- centrație este inoperantă. în mecanismele enzimatice mai com- plicate în care două substrate (Sx și S2) sînt transformate de către aceeași enzimă, pot să apară raporturi în care transformarea substratelor este liniară pe un interval mai mare de concentrații sau în care concentrațiile celor două substrate se influențează reciproc, constituind astfel noi forme de control. Variația concentrației enzimelor poate de asemenea să influențeze o serie de transformări prin deplasarea echilibrelor. Există mijloace dife- rite de a influența concentrațiile enzimelor active : inhibitori, analogi metabolici, hormoni etc. 3. în ceea ce privește disponibilitatea de substrat și cofactori, s-a arătat experimental că adăugarea glucozei și a hexozofosfatului la extracl tele celulare cu concentrații mici de enzime determină creșterea producerii de acid lactic. Peste o anumită concentrație a substratului, adăugarea- acestor substrate devine ineficace. Aceasta se explică prin faptul că pri- mele etape ale glicolizei necesită ATP pentru fosforilarea glucozei, care se reface ulterior din ADP și P. Randamentul sintezei ATP prin glicoliză este slab, ceea ce face ca în primele momente concentrația ATP să fie principalul factor limitant. în continuare, paralel cu sinteza ATP, canti- tățile de ADP și P disponibile devin factori limitanți. Adăugarea de ATP, ADP și P în sisteme fără enzime în exces crește cu peste 500% producerea de acid lactic. Rezultă că, la concentrații enzimatice reduse, principalii factori limitanți sînt lipsa de substrat (glucoză și glucozo-6-fosfat), precum și viteza de formare a ATP. Prezența O2 în celulă favorizează oxidarea fosforilantă mitocondrială, sustrăgînd astfel din citoplasmă ATP și P. ATP sintetizat în mitocondrii este depozitat la acest nivel și devine indisponibil pentru citoplasmă, și în acest fel, în condițiile de aerobioză, glicoliza este inhibată prin concurența pentru P. Se cunoaște faptul că intermediarii ciclului tricarboxilic stimulează consumul de oxigen al omogenatelor și al secțiunilor din diferite organe, în laboratorul nostru s-a demonstrat că, adăugind în aceste cazuri ATP și P separat sau în asociere, nu se obține un consum crescut de O2 fără adăugarea substratului; mai mult, se observă chiar o ușoară inhibare. Dimpotrivă, dacă se adaugă substraturi, consumul de oxigen crește cu aproximativ 300 %, fără ca efectul să fie aditiv pentru diferitele substrate adăugate. Cu alte cuvinte, efectul ADP și P nu se validează decît în cazul concentrațiilor-limită de substrat (10). Disponibilitatea substratelor și cofactorilor este de o deosebită im- și cofactori reprezintă principalul mijloc de control celular primitiv. 4. în celule majoritatea enzimelor sînt incluse în arhitectura orga- nitclor celulare, realizîndu-se astfel o compartimentare și o succesiune a reacțiilor metabolice. Chiar la nivelul citoplasmei starea fizico-chimică a arhitecturii molecrdelor structurale condiționează activitatea catalitică a enzimelor legate prin modificarea structurii spațiale a încărcării electro- statice, a repartiției energiei la suprafața enzimelor etc. La rîndul său, această stare se găsește într-o continuă transformare datorită proceselor fizico-chimice din celulă (osmoză, variațiile pH-ului, punerea în libertate și transferul de energie etc.) condiționate de activitatea diferitelor enzime. Se realizează deci intercondiționarea : molecule de structură — activi- tate enzimatică. Avînd în vedere compartimentarea, ca și structura moleculară și compoziția diferitelor compartimente, activitatea enzimatică reprezintă o cataliză eterogenă. în legătură cu acest fapt, se pun probleme specifice cu privire la concentrația preferențială într-o fază sau alta a substratelor, la produșii reacției sau ai enzimelor. Nivelul de activitate al enzimelor este condiționat de posibilitatea de a realiza o concentrație optimă a substratelor pe suprafața activă a enzimelor sau pe suprafețele ori chiar în interiorul straturilor de substrate. Permeabilitatea selectivă a struc- turilor arată că disponibilitatea de substrate nu este numai o problemă de aport exogen. Se știe, de exemplu, că mitocondriile au toate enzimele necesare oxidării acidului citric și producerii citocromului, ca și NAD. Totuși, în mitocondriile separate, cu conservarea intactă a membranelor, aceste activități nu se mai pot pune în evidență. Ușoara lezare a mem- branelor permite manifestarea tuturor acestor posibilități și dă substra- 144 I. MANTA 14 telor ocazia, de a intra în interiorul mitocondriei. Probleme asemănă- toare se pun de asemenea și pentru disponibilitatea coenzimelor și a pro- dușilor de reacție în cazul reacțiilor reversibile. Importanța acestui mecanism de control celular apare în stabilirea unei corelații între diferitele formațiuni enzimatice în complexul unei unități de care depinde în final întregul lanț metabolic. în acest sens există unele argumente de ordin morfologic și funcțional. Fernandez Mora n (citat după (3)) a găsit în membrana mitocondrială o unitate structurală care se repetă la anumite intervale, ceea ce a făcut pe Gr ee n să definească complexul mitocondrial specializat în transferul electronilor și energiei ca „particulă submitocondrială”. în concluzie, mecanismele de reglare a sintezei și activității enzi- melor asigură în condiții normale o cantitate adecvată de enzime pentru necesitățile metabolice ale celulei, dereglarea lor fiind greu suportată de către aceasta. La om și la mamiferele superioare „erorile congenitale” pun în dis- cuție tulburările acestor organisme în privința sintezei și reglării activi- tății celulare. BIBLIOGRAFIE 1. Ames B. N. a. Martin G. R., Ann. Review of Biochemistry, 1964, 33, 235. 2. Gerhart J. C. et Pardee A. B., J. biol. Chem., 1962, 237, 891. 3. Ernster P. a. Chuan Pu-Lee, Ann. Review of Biochemistry, 1964, 33, 729. 4. Haslam J. a. Krebs H. A., Biochem. J., 1962, 86, 432. 5. Hess B., Deutsch. med. Wschr., 1963, 88, 668. 6. Jacob F. et Monod J., J. molec. Biol., 1961, 3, 318. 7. Klingenberg G. M., Sixth Int. Congress of Biochemistry, New York, Abstracts IX, 1964, 699. 8. Kruh J., Revue Franțaise d'dtudcs cliniques et biologiques, 1965, 16, 271. 9. Lehninger A. L. a. Wadkins C. L., Ann. Review of Biochemistry, 1962, 31, 47, 10. Manta L, Bîrzu O., Botez V., Cătană R. și Bodea L, St. și cerc, biochim., 1965, 8, 127. 11. Massey V. a. Veeger C., Ann. Review of Biochemistry, 1963, 32, 579. 12. Monod J., Ghangeaux J. P. el Jacob F., J. molec. Biol., 1963, 6, 306. 13. Morarii I. și Antohi St., Introducere in genetica moleculară, Edit. medicală, București, 1964, 148. 14. Simpson V. M., Ann. Review of Biochemistry, 1962, 31, 333. 15. Slater E. C. a. HOlsmann W. C., Ciba Simpos. on the Regulation of Cell Metabolism, Londra, 1959, 58. 16. Taylor J. H., Molecular genetics, Acad. Press, New York—Londra, 1963, 96. Institutul medico-farmaceutic, Cluj, Catedra de biochimie. Primită în redacție la 26 octombrie 1965. INFLUENȚA INSULINEI ASUPRA GLICEMIEI LA BUFO VIRIDIS VIRIDIS LAUR. DE I. MOTELICĂ și C. VLĂDESCU 591(05) S-a studiat influența insulinei asupra glicemiei la Bufo viridis viridis Laur. Rezultatele obținute demonstrează că In peiioada activă această specie este sen- sibilă la doze mici de insulină, care pot produce chiar moartea animalelor prin șoc. Doza minimă efectivă este în jur de 0,5 Ul/kg. La amfibieni, insulina joacă un rol important în reglarea metabo- lismului glucidic. Ăcesta rezultă din cercetările efectuate pînă în prezent care se referă la acțiunea hormonului asupra glicemiei „normale” (14), (15), (17), hiperglicemiei provocate prin administrare de glucoză (12), (24), (32), glicogenului tisular (12), (15), (24), (31), sensibilității și influenței tempe- raturii asupra acesteia (3), (10), (11), (13), (23), (27), (28). Din lucrările citate mai reiese că numărul speciilor cercetate este relativ mic, fapt care nu permite o generalizare a datelor, și de asemenea că ar exista o diferență în comportamentul acestor animale față de insulină. Plecînd de la aceste constatări, am luat în studiu o specie foarte puțin cercetată, anume Bufo viridis viridis Laur, cu scopul de a completa studiile comparative pe care le întreprindem la poikiloterme și în același timp de a contribui la rezolvarea problemei sensibilității amfibienilor față de acest hormon. Rezultatele obținute privind influența insulinei asupra glicemiei la specia menționată fac obiectul prezentei note. Material și metodă. Pentru cercetările noastre efectuate în luna Iulie 1965 s-a folosit un număr de 144 de exemplare de Bufo viridis viridis Laur, cu o greutate medie de 15 — 20 g, capturate din Delta Dunării, localitatea Sulina. în condiții de captivitate animalele au fost păstrate în terarii, fără hrană, la temperatura laboratorului care a oscilat între 24 și 26°C. Experiențele s-au desfășurat în primele 12 zile de la capturarea animalelor. ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 145-149 BUCUREȘTI, 196« 147 146 I. MOTELICA și C. VLADESCU • 2’ Prizele de sînge au fost luate printr-un procedeu descris într-o lucrare anterioară (2), iaci glicemia determinată prin metoda Hagedorn-Jensen. S-a utilizat insulină „Biofarm” (40 Ul/ml) care a fost injectată în sacii limfatici, după o diluare prealabilă cu CINa 6,5°/00. Efectul hormonului în doză de 0,5 ; 1 ; 5 și 10 Ul/kg a foști urmărit timp de 72 de ore. Pentru fiecare doză în parte s-au utilizat cîte 36 de animale reparti. zate in 6 loturi, din care s-a sacrificat cîte unul la 3, 6, 12, 24, 48 și 72 de ore de la injectarea insulinei. Exprimarea rezultatelor s-a făcut atît în mg/100 ml de sînge, cît și în procente față de valoarea glicemică de la lotul martor considerată ca 100. Rezultate. în figura 1 sînt prezentate valorile individuale și medii determinate la diferite intervale de timp după injectarea insulinei, de asemenea valoarea glicemică medie și limitele de variație a glicemiei la lotul martor. Din analiza acestor date rezultă mai întîi faptul că insulina a deter- minat în primele ore (3 ore) o scădere evidentă a glicemiei în cazul tuturor dozelor administrate, valorile medii reprezentînd doar 21—41% din va- loarea glicemiei lotului martor. De asemenea că dozele de 0,5 și 1 Ul/kg au produs la acest interval de timp o scădere mai accentuată a nivelului glicemic comparativ cu cele de 5 și 10 Ul/kg, însă acestea din urmă au determinat în schimb o hipoglicemie de mai lungă durată. Revenirea glicemiei în limitele inițiale are loc în funcție de mărimea dozei. Toate acestea ne indică existența unui raport direct între mărimea dozei de hormon injectat și efectul produs. în ceea ce privește valorile glicemice de la 72 de ore, se observă că ele sînt mai puține la număr; aceasta se datorește faptului că o parte dintre exemplare au murit în intervalul de 48—72 de ore ca urmare a șocului insulinic, animalele manifestînd în prealabil convulsii tipice. Discuții. în general, se poate afirma că sensibilitatea la insulină pe unitatea de greutate este aproximativ de același ordin de mărime (0,1—0,5 Ul/kg) atît pentru vertebratele inferioare, cît și pentru cele superioare. Ceea ce diferă este timpul necesar pentru manifestarea efec- tului hipoglicemiant al insulinei și mai ales durata hipoglicemiei produse. Astfel, la mamifere (iepure) injectarea unei doze de 0,25 Ul/kg deter- mină chiar din primele 2 min o scădere a glicemiei cu maxima la 24 min, revenirea la normal avînd loc după aproximativ 2 ore (5). La păsări, o doză de 0,5 Ul/kg determină o scădere progresivă a nivelului glicemic timp de 1—1,30 ore, glicemia se menține în continuare timp de 3 ore la un nivel scăzut, revenirea în limitele inițiale avînd loc la 5 ore (30). Dimpotrivă, la poikiloterme insulina își manifestă efectul hipogli- cemiant abia după cîteva ore, în schimb hipoglicemia produsă poate dura mai multe zile, după cum rezultă din cercetările efectuate la pești (1), (9), (19), (21), (26), amfibieni (3), (10), (11), (13), (14), (15), (23), (27), (28) și reptile (4), (6), (7), (8), (16), (17), (20), (25), (29), (31). Rezultatele noastre arată că în perioada activă specia Bufo viridis viridis Laur, este sensibilă la doze mici de insulină, care pot produce chiar moartea animalelor prin șoc insulinic. Efectul hipoglicemiant al hormo- Valorile glicemice obținute după injectarea insulinei. 148 I. MOTELICĂ și C. VLADESCU 1 5 INFLUENȚA INSULINEI ASUPRA GLICEMIEI LA BUFO V. VIRIDIS 149 nului a fost constatat din primele ore de la injectare. în continuare, gli- cemia s-a menținut la un nivel scăzut timp îndelungat. Doza de 0,5 Ul/kg, care a determinat o scădere evidentă a glicemiei! în primele 3 ore, pare să marcheze limita de sensibilitate deoarece valorile glicemice înregistrate la intervale de timp imediat superioare (6, 12 ore) sînt mai crescute și ele trec apoi în limitele glicemiei inițiale. Este foarte posibil să se obțină un efect net hipoglicemic chiar și cu doze mai mici, aceasta depinde după cum se știe de temperatură, sezon și starea fizio-l logică a animalelor în primul rînd. Concluzii. 1. în perioada activă Buf o viridis viridis Laur, s-a dovedit deosebit de sensibilă la insulină. Limita inferioară pare să fie marcată de doza de 0,5 Ul/kg, care poate determina o hipoglicemic evidentă în pri-| mele ore de la administrare. 2. La temperatura de aproximativ 24—26°C această specie nu manifestă convulsii în primele 24 de ore de la administrarea hormonului în doze de 0,5, 1, 5 și 10 Ul/kg, însă ceva mai tîrziu, între 48 și 72 de ore, acestea apar, ajungîndu-se chiar la moartea animalelor prin șoc insulinic. 22. Motelică I. et Vlădescu C., Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 1965, 10, 0, 23. Olmsted J. M. D., J. Physiol., 1924, 69, 137 — 141. 24. - Am. J. Physiol., 1926, 76, 200. 25. Prado L. J., Rev. Canad. Biol., 1947, 6, 2, 255-264. 26. Root W. R., J. biol. Chem., 1931, 91, 27-35. 27. Schwartz A. et Bricka M., C.R. Soc. Biol., 1924, 91, 1 428-1 430. 28. Smith C. L., Nature, 1953, 171, 311. 29. Stevenson R. O., Coulson R. A. a. Hernandez Th., Amer. J. Physiol., 1957, 191, 1, 95-102. 30. Sturkie P. D., Avian Physiology, Ithaca, New York, 1954, 185 — 205. 31. Vlădescu C. et Motelică L, Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 1965, 10, 6. 32. Wright A. P., Endocrinology, 1959, 64, 4, 551—558. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Secția de fiziologie animală. Primita în redacție la 24 septembrie 1965. BIBLIOGRAFIE 1. Al.-Gauhari A.E.I., Ztsch. f. vergi. Physiol., 1958, 41, 26 — 34. 2. Apostol Gh. și Motelică I., Corn. Acad. R.P.R., 1962, 12, 3, 335 — 339. 3. Barlow O. W., Vigor W. M. a. Peck R. I., J. Pharm. Exp. Therap., 1931, 41, 2, 229-243. 4. Boldyreff B. E. a. Stewart J. F., Amer. J. Physiol., 1932, 101, 11 — 12. 5. Cahn Th., La regulation des processus metaboliques dans l’organisme, Press Univ. de Francei Paris, 1956. 6. Coulson A. R. a. Hernandez Th., Endocrinology, 1953, 53, 3, 311—320. 7. — XVth Intern. Congress oî Zool., Londra', 1958. 8. Di Maggio A., Feder. Proceed., 1961, 20, 1, partea 1. 9. Gray E. L, Amer. J. Physiol., 1928, 84, 566 — 573. 10. Hemingsen M. A., Skand. Ark. f. Physiol., 1924, 46, 56 — 63. 11. Houssay B. A. et Rietti C. T., C. R. Soc. Biol., 1924, 01, 27 — 29. 12. - C.R. Soc. Biol., 1950, 144, 1 230-1 232. 13. Huxley J. S. a. Fulton L. F., Nature, 1924, 113, 234. 14. Matei-Vlădescu Constanța, St. și cerc, biol., Seria zoologie, 1964, 16, 5, 421—432.' 15. — Rev. roum. Biol., Serie de Zoologie, 1965, 10, 3. 16. Miller R. M. a. Wurster D. H., in Comparative Endocrinology, New York, 1959,. 668-680. 17. Miller R. M., Diabetes, 1960, 9, 4, 318-323. 18. — in Comparative Physiology of Carbohydrate. Metabolism in H eterothermic Animals,ț Univ. Washington Press, Washington, 1961, 125 — 147. 19. Motelică L, St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1961, 13, 4, 535 — 547. 20. Motelică I. et Matei C., Rev. roum. Biol., SCrie de Zoologie, 1964, 9, 4, 279 — 289,| 21. Motelică L, Contribuții la studiul reglării glicemiei la pești (autoreferat), Cluj, 1965. c. 5196 f INFLUENȚA COBALTULUI ȘI A IODULUI ASUPRA SÎNGELUI LA OI ȘI PĂSĂRI DE FR. POPESCU, A. TĂCU, V. NEDELNIUC și ST. FLORESCU 591(05) Cercetări de lungă durată făcute în zone cu furaje cu conținut redus de cobalt au arătat că adiționarea zilnică de cîte 0,250 mg Cl2Co/kg greutate vie ridică con- stant media hemoglobinei (Hb) la păsări (pui 4,1 %, găini 3,2%, cocoși 5,8%, curci 9—10%), fenomen mai pronunțat la oi (adulte pînă la 18%, tineret 6,6%). Modifi- cările s-au observat și în perioadele de consum al furajului verde. S-a constatat de asemenea scăderea glucozei sanguine (la curci), a substanței uscate (la cocoși) și alte mici modificări necaracteristice. Sub influența cazeinei iodate administrate Ia găini (0,5 g/cap/zi) se modifică inten- sitatea activității tiroidiene, care se manifestă variat în raport cu rasa, determinînd și scăderea Hb (3 — 8,6%). Colectivul nostru a făcut primele lucrări experimentale în România (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9) asupra acțiunii cobaltului ca microelement admi- nistrat la păsări și oi. Șt.-M. M i 1 c u și colaboratori (1) au publicat pri- mele lucrări asupra influenței cazeinei iodate la păsări, iar ulterior (2) cu noi. Lucrarea prezentă se limitează la unele aspecte asupra studiului sîngelui făcut la curci, cocoși, găini, pui de găină, oi și tineret ovin sub influența clorurii de cobalt, precum și la găini de tipuri diferite sub in- fluența iodcazeinei. A. VARIAȚIA UNOR INDICI SANGUINI LA PĂSĂRI SUB ACȚIUNEA COBALTULUI a. Experiențele pe curci s-au făcut cu cantități variabile de clorură de cobalt (de la 0,250 la 1,5 mg/kg), la intervale de 48 de ore în primele 21 de zile și apoi zilnic în următoarele 6 săptămîni. în tabelul nr. 1 sînt cuprinse mediile la începutul și la sfîrșitul experienței pentru hemoglo- ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 151-157 BUCUREȘTI 1866 152 FR. POPESCU șl COLABORATORI 3 VARIAȚIILE HEMATOLOGICE LA PĂSĂRI ȘI OI PRODUSE DE Co Și IOD 153 Tabelul Experiențe ta curei. Medii in cursul experienței și modificările pentru Lotul de curci și doza zilnică de clorură de cobalt în mg/kg greutate Hemoglobina (% Săbii) Eritrocite mii. Leucocite , mii 12.X 5.XI 22.XI 4.XII I martor 57,0 66,0 61,3 63,5 2,607 21 700 11 0,25 58,0 68,5 68,3 74,3 2,781 18,450 III 0,50 57,6 66,6 71,0 75,0 3,066 21,120 IV 1,50 58,6 66,3 66,3 72,6 2,693 18,500 bină, glucoza, densitatea serului, precum și pentru eritrocite, leucocite, substanța uscată și azotul din sînge, la cele 4 loturi. Constatări : procentul de hemoglobina se ridică constant față de martor, depășindu-1 cu 9,1—11,5%. Creșterea eritrocitelor este mai ac- centuată (17 %) la indivizii din lotul care a primit doza de 0,5 mg Cl2Co/kg. Substanța uscată și azotul din sînge, ca și densitatea serului, au variabili- tate strînsă, iar glucoza este inconstantă, mai redusă la încheierea expe- rienței cu 7 % și, respectiv, 11 % la loturile II și IV. b. Experiențele pe cocoși s-au efectuat pe 12 capete din rasa Sus- sex în vîrstă de 9 luni. Aceștia au primit între vîrstă de 4 și 180 de zile, de 3 ori pe săptămînă, cîte 0,150 mg Cl2Co/kg greutate, apoi, după o întrerupere de 90 de zile, au primit zilnic timp de o lună clorură de cobalt cîte 0,3 mg/kg. S-a urmărit variația și s-a constatat (tabelul nr. 2) că substanța uscată din sînge a fost mai redusă cu 10%, iar cea de azot cu 1,2% la azotul din substanța uscată și cu 11% la substanța proaspătă la cocoșii care au primit cobalt față de martor, constatări făcute și la curci. Rezultă așadar că procentul de apă din organe și țesuturi este mai mare la indi- vizii care au primit cobalt. Cantitatea de azot total s-a constatat a fi foarte apropiată în sîngele de la curci și de la cocoși. c. Experiențele pe pui de găină au urmărit studierea acțiunii cobal- tului asupra variației hemoglobinei între vîrstă de 162 și 231 de zile. Un lot de 30 de pui a primit zilnic cîte 75—250 y Cl2Co/kg. Determinarea Hb s-a făcut de 5 ori, la cîte 14 zile interval, și s-a constatat că hemo- globina a fost în mod constant superioară, în medie cu 5,8% la masculi și 3,2% la femelele din lotul care primea clorură de cobalt. Poliglobulia cobaltică este determinată de hiperplazia măduvei osoase și de stimularea focarelor hematopoietice extramedulare. d. Experiențele pe găini s-au întreprins pe un lot de 66 de găini, provenite din pui din aceeași ecloziune, comparativ cu martorii (24 de nr. 1 hemoglobina, eritrocite, leucocite, glucoza, densitate, substanță uscată și azot Glucoza (mg%) Densitatea serului Substanța uscată in sînge 0/ /o Azot din substanța uscată din sînge % 6.XI 4.XI1 6.XI 4.XH 177 174 1,048 1,050 19,00 15,81 183 170 1,051 1,052 19,36 15,81 170 178 1,050 1,053 19,40 15,91 1 190 169 1,051 1,052 18,73 16,30 Tabelul nr. 2 Substanța uscată și azotul din sînge la cocoși Lotul în sînge (%) substanța uscată azotul din substanța uscată proaspătă Martor 21,70 15,15 3,28 Cu cobalt 19,53 14,96 2,92 Tabelul nr. 3 Variația hemoglobinei la găini Lotul de găini Determinările s-au făcut în lunile : Media XI | I | IV HA VIII Martor (24 de capete) 69,1 (52-78) 73,9 (64-85) 58,1 (48-70) 54,0 (40-66) 60,6 (50-70) 63,14 Cu cobalt 72,6 (56-86) 75,6 (60-87) 61,0 (48-78) 65,1 (51-76) 62,1 (52-70) 67,28 găini). Zilnic s-a administrat Cl2Co, cîte 0,25 mg/kg, de la 180 la 450 de zile. Procentul de hemoglobină s-a menținut constant superior față de lotul martor (tabelul nr. 3), care a fost depășit în medie cu 4,14 (1,5—11,1)%, cu diferența cea mai accentuată în perioada de năpîrlire. B. VARIAȚIA HEMOGLOBINEI LA OVINE SUB ACȚIUNEA COBALTULUI e) Lucrările experimentale asupra stabilirii influenței clorurii de cobalt la oi s-au făcut în regiuni diferite. Variația hemoglobinei s-a veri- ficat pe loturi comparative la oi adulte, tineret și la miei, din rasele 154 FR. POPESCU șl COLABORATORI 155 <1 Țigaie și Merinos transilvănean. Loturile, formate din cîte 20 de capete oi adulte și din cîte 20 de miei, au primit individual, săptămînal, cîte 10 mg Cl2Co/kg (tabelul nr. 4) la Stațiunea Bușețu (reg. Galați). La Stațiunea Slobozia (reg. București) s-a experimentat pe două loturi de cîte 31 de Tabelul nr. 4 Variația procentului de hemoglobină la oi și miei Lotul U.M. 16.IV 21 .V 12.VI 5.IX 11. XI Oi (martor) % Hb % 54,4 100 50,6 93 58,2 107 68,1 125 67,1 123 Oi (experimental) % Hb % 50,3 100 50,2 100 54,6 108 74,8 148 69,3 138 Miei (martor) % Hb % 64,7 100 58,6 91 53,2 82 63,4 98 74,0 114 Miei (experimental) % Hb % 64 100 61,9 97 53,2 83 64,7 101 74,7 116 capete de mioare (tabelul nr. 5 și fig. 1). Acestea vara și toamna au primit cîte 14 mg, iar în anul următor timp de 3 luni (martie — iunie) cantitatea de clorură de cobalt administrată în pilule individual a fost de 50 mg pe săptămînă. Rezultate. S-a constatat că la oile și mieii care au primit clorură de cobalt procentul de hemoglobina crește și se menține superior celui înregistrat la lotul martor (1—18% la oile adulte și 1—6,6% la miei). La mioare, diferențele în plus (4—13,7%) sînt în lunile august- decembrie, la sfîrșitul cărora procentul de Hb scade sub media marto- rului, dar ulterior îl depășește considerabil (8—13%). La oile Merinos transilvănean adulte din Zalău (reg. Cluj), în urma administrării Cl2Co, cîte 0,25 mg/kg, s-a constatat ridicarea procentului de hemoglobină fată de valoarea inițială și media lotului martor (4—6,5%). ’ _ . In concluzie clorură de cobalt administrată per os la gaim, cocoși, curci, ovine, provoacă modificări ale sîngelui puțin accentuate privind substanța uscată, densitatea serului, azotului procentual din substanța uscată și proaspătă, glucoza etc., cu creșterea numărului de eritrocite, | dar mai ales în mod constant a hemoglobinei. . C, INFLUENȚA LA GĂINI A 1ODCAZEINEI ASUPRA VARIAȚIEI HEMOGLOBINEI Necesarul de iod, aportul zilnic, ca și raportul său cu alte săruri minerale și în special cu potasiul și cu fosforul, pot determina perturbații pronunțate, cu dereglări funcționale variate, în care tiroida ocupă un loc important (1), (2), (3). t 1 7 VARIAȚIILE HEMATOLOGICE LA PĂSĂRI ȘI OI PRODUSE DE Co și IOD 157 156 75- 70 65 60 55 ‘t !/ tO li1 IO V 16 ■¥/ 08,! 66 65,9 10J W"I8WIIU/}./](^j.xl z.Xn ig-xil 67 67 Of? 65,f Of? Si 67,5 59,6 Lot martor ---------Lot experimental 60, L 6?,9 56,! 56.6 59.? 61.1 65,5 618 Of 7 6! 60,! 6!, 6 Fig. 1. — Variația procentului de hemoglobina la mioare sub acli unea clorurii dc cobaii. pjg. 2. — Variația hemo- globinei (% Șahii) la găinile cenușii locale. a. S-a studiat influența asupra variației hemoglobinei, a iodca- zeinei, administrate în perioada 5.IV—4.XI, în cantitate de 5 cg, sub formă de pilule, date individual în primele 3 zile din săptămînă la două loturi de cîte 31 de capete de găini negre locale (greutate, 2 kg). S-a constatat că la această doză procentul de hemoglobină, aproape în întreaga peri- oadă, a fost ușor inferior — 55 (49 — 62) % —celui constatat la lotul caro n-a primit iodcazeină — 58 (52—66)% (tabelul nr. 6 și fig. 2). Pro- centul de hemoglobină nu a fost subordonat producției de ouă. b. în experiențe similare făcute pe găini, varietatea locală cenușie (cu greutate corporală mai mică) împărțite în două loturi egale de cîte 32 de capete, s-a constatat o mai puternică acțiune a iodcazeinei asupra variației hemoglobinei, în sensul că diferențele au fost mai accentuate, media la lotul martor fiind de 59,4 (52—69) %— Hb, față de 49,63 (44—53)% Hb. Diferențele între cele două loturi se accentuează pe măsură ce se pre- lungește administrarea iodcazeinei, ceea ce subliniază acțiunea nefavo- rabilă a iodului sub forma și cantitatea administrate și mai ales la varie- tatea de găini cenușii, mai irascibile (fig. 3), confirmînd relația iod-tiroidă. (BIBLIOGRAFIE 1. Milcu Șt. - M. și colab., Corn. Acad. R.P.R., 1952, 2, 7 — 8, 453. 2. Milcu Șt. -M., Popescu Fr., Derlogea V. și Tăcu A., Anal. I.C.Z. , 1953, 13, 693. 3. Popescu Fr., Derlogea V. și Tăcu A., Anal. I.C.Z., 1958, 15, 785. 4. Popescu Fr., Rev. Gosp. Agr. Stat, 1957, 10, 13. 5. Popescu Fr., Tăcu A. și colab., Wiener T. Monot., 1957, 11, 655. 6. Popescu Fr., Nedelniuc V. și colab., Lucr. științ. I.C.Z., 1960, 16, 545. 7. Popescu Fr., Nedelniuc V. și colab., Lucr. științ. I.C.Z., 1961, 111, 255. 8. Popescu Fr., Tăcu A. și colab., Lucr. științ. I.C.Z., 1962, 26, 553. 9. Popescu Fr., Probi, zootehn. și veter., 1961, 11, 8. Institutul de cercetări zootehnice, Secfia de fiziologie. Primită în redacție Ia 26 octombrie 1965. Fig. 3. — Variația procen- tuală a hemoglobinei la găinile negre locale. PARTICULARITĂȚILE SECREȚIEI GLANDEI MAMARE ÎN PERIOADA COLOSTRALĂ DE D. POPOVICI, N. VERMEȘANU, GALINA JURENCOVA, S. BELLEA și M. RĂITARU 591(05) înainte de tătare, în glanda mamară a vacilor are loc un proces intens de acumu- lare a principalilor constituenți ai colostrului (grăsimi, proteine, vitamine și unele substanțe minerale). Concentrația cea mai ridicată o au proteinele din zer, ele reprezentînd aproape 75% din totalul proteinelor colostrale. Conținutul lor însă în colostru scade foarte repede de la o mulsoare la ata. Grăsimea secretată în perioada colostrală se deosebește de cea formată în glanda mamară în timpul lactației avansate ; asemănîndu-se mai mult cu grăsimea de depunere, ea este bogată în acizi grași cu catenă lungă. Secreția colostrală a constituit obiectul a numeroase studii menite să pună în relief particularitățile proceselor care au loc în glanda mamară în ultima perioadă de gestație și în primele zile după fătare. Reține însă atenția faptul că cele mai multe lucrări se referă numai la unii constituenți ai colostrului și sînt puține cercetări în care s-au ur- mărit în complex dinamica compoziției chimice a acestui produs al glandei mamare pentru ca în felul acesta să se poată analiza multilateral procesele care duc la formarea unui component sau altul (1), (2), (4), (6), (7), (8), (9), (10). Din aceste motive, pentru a caracteriza secreția colostrală se apelează la date disparate, care adeseori nu sînt suficient de concludente. Ținînd seama de acest fapt, noi am efectuat un studiu complex privind dinamica concentrației principalilor constituenți ai colostrului în primele zile după fătare. METODA DE LUCRU Cercetările s-au făcut la Baza experimentală a Institutului de cercetări zootehnice — Săftica, în anii 1963 și 1964 — 1965, pe un lot de 10 vaci din rasa Brună. De la vaci s-au recoltat probe de colostru în prima zi, de la prima, a doua, a treia și a patra mulsoare (adică la fătare și după 4, 8, 12 ore), apoi la 3, 6, 9 și 12 zile după fătare ST. si CERC. BIOL- SERIA ZOOLOGIE T. 18 NR. 2 P. 169-165 BUCUREȘTI 1966 160 D. POPOVICI și COLABORATORI 161 de la mulsoarea de dimineață. S-au determinat pentru fiecare probă de colostru următorii indici : Substanța uscată prin evaporarea apei la 105°C pînă Ia greutatea constantă ; conținutul în grăsime prin metoda Gerber; substanțele proteice prin metoda Kjeldahl, sărurile minerale prin calcinare la temperatura de 550'C. Din cenușa rezultată după calcinare, dizolvată în HC1 15%, s-au determinat : conținutul în Ca prin precipitare cu oxalat de amoniu și titrare cu per- manganat de potasiu, conținutul în P cu metoda Copeaux ; Na și K cu metoda fotometrului cu flacără ; CI cu metoda Volhard. Vitamina A după metoda Boyer. Pentru a urmări modificările calitative ale grăsimii în perioada colostrală, s-au determinat indicii : Reiclierts-Mcissl, Polenski, Hiibl și fosfolipidele. REZULTATELE OBȚINUTE în tabelul nr. 1 sînt prezentate valorile medii obținute, privind compoziția colostrului la tătare (prima mulsoare) apoi după 3, 6, 9 și 12 zile de la tătare. Din aceste date rezultă că, imediat după tătare, colostrul se carac- terizează printr-o concentrație ridicată a substanțelor proteice, a grăsi- milor și a sărurilor minerale și mai scăzut în lactoză, înregistrîndu-se aproape pentru toți indicii analizați diferențe distinct semnificative față de colostrul din zilele următoare. Totodată, se poate constata că încă din a 3-a zi după tătare compoziția colostrului se apropie de cea a laptelui normal. Astfel substanța uscată scade de la 25,423 g%în colostrul muls imediat după tătare pînă la 10,714 % în colostrul din a 3-a zi și la 10,856 % în laptele muls la 12 zile după tătare. Proteinele totale scad corespunzător de la 16,78 g% pînă la 4,25 g% în ziua a 3-a și la 3,48 g% în ziua a 12-a după tătare. Conținutul în gră- sime de asemenea scade de la 5,33 g % pînă la 2,34 g% și, respectiv, 3,14 g%; substanțele minerale se modifică în același sens, scăzînd de la 1,054 g% pînă la 0,866 g%, respectiv, 0,814 g%. Concentrația lactozei crește însă treptat pînă în a 6-a zi, păstrîndu-se apoi la un nivel constant. Din analiza acestor date rezultă că modificările cele mai pronun- țate sînt înregistrate de componenții proteici ai colostrului, și îndeosebi de proteinele serului colostral. Concentrația acestora în colostrul muls în a 3-a zi după fătare este de 10 ori mai mică (1,33 g% față de 13,33 g%) decît în colostrul de la prima mulsoare. Aceasta înseamnă că sensul modi- ficărilor înregistrate de substanța uscată și de proteinele colostrale este determinat în mare parte de schimbările care intervin în proteinele serului colostral. Concentrația proteinelor serice din colostru continuă să scadă și în zilele următoare, ajungînd ca la 12 zile după fătare să fie de numai 0,68 g%. Trebuie subliniat de asemenea faptul că colostrul de la prima mul- soare se caracterizează printr-un conținut ridicat în vitamina A (8 226 UI); în colostrul din a 3-a zi conținutul în vitamina A scade pînă la 3 821 UI, iar în ziua a 12-a după fătare ajunge la 2 530 UI, valoare apropiată de cea caracteristică laptelui. 162 D. POPOVICI și COLABORATORI 4 Analiza datelor privind modificările concentrației principalelor elemente minerale din colostru demonstrează aceeași tendință generală a variației acestor indici ca și în cazul substanțelor organice. Astfel concentrația calciului scade de la 0,180 g% în colostrul de la prima mulsoare pînă la 0,146 g% în colostrul din a 3-a zi, păstrîndu-se apoi la un nivel relativ constant și în zilele următoare. Aceleași modificări se înregistrează și în ceea ce privește fosforul. Concentrația acestui element scade de la 0,171 g% pînă la 0,112 g% în a 3-a zi, după care variațiile semnalate se încadrează în limitele normale. Deși concentrația calciului și a fosforului se modifică în același sens, putem constata că există o oarecare diferență în intensitatea de eli- minare a acestor două elemente prin colostru, în sensul că concentrația fosforului scade mai repede decît cea a calciului. Ca urmare a acestui fapt, raportul Ca : P crește de la 1,05 imediat după fătare la 1,30 în a 3-a zi și, respectiv, la 1,25 în a 12-a zi după fătare. Conținutul mai ridicat în P în colostrul de la prima mulsoare se explică prin faptul că acesta este mai bogat în fosfolipide decît laptele. Fosfolipidele, după cum se știe, participă în mecanismele de reglare a absorbției intestinale, și pentru aceasta concentrația lor mai ridicată în colostru are o deosebită impor-- tanță pentru nou-născut. W. L e n k e i t (5) arată că la vaci, în perioada colostrală, raportul Ca : P este de 1 : 1 datorită participării mai intense a proceselor de sinteză a P în glanda mamarâ. Acesta însă în cursul perioadei de lactație crește, pentru ca în a 270-a zi de lactație să fie de 1,5—1,7. O atenție deosebită merită analiza variației concentrației clorului în colostru. Fiind unul dintre ionii care participă în reglarea echilibrului osmotic dintre țesuturi și sînge, concentrația sa ridicată în colostrul muls imediat după fătare (0,316 g%) compensează într-o oarecare măsură nivelul scăzut al lactozei (2,259 g%), creînd în felul acesta condițiile fizio- logice necesare desfășurării normale a proceselor secretorii. Aceasta înseamnă că în dinamica concentrației clorului și a lactozei există un raport invers proporțional, adică în timp ce concentrația clorului scade concentrația lactozei crește. Privitor la conținutul ridicat în săruri minerale al colostrului, unii autori au găsit că în glanda mamară, în afară de macroelementele Ca, P, Na, K, CI, are loc o acumulare de microelemente. După M. K i r c h- gessner (3), în colostru, comparativ cu laptele, concentrația micro- elementelor atinge următoarele valori : Zn 13,5 mg°/00 față de 3,9 mg°/00 în lapte ; Cu 0,7 mg°/00 față de 0,3 mg0/00; I 264 mg°/00 față de 98 mg°/00, și Co 3,6 mg°/oo față de 0,9 mg°/00. Toate acestea demonstrează că, cu cîteva zile înainte de fătare, în glanda mamară are loc un proces intens de sinteză și acumulare a prin- cipalilor constituenți ai colostrului, ceea ce face ca colostrul de la prima mulsoare să aibă o valoare biologică ridicată. Prin urmare, compoziția colostrului este determinată atît de neeliminarea periodică a produsului secretat, cît și de particularitățile proceselor secretorii specifice acestei perioade. Nu este exclusă posibilitatea ca însăși neeliminarea periodică a colostrului să imprime anumite particularități proceselor de sinteză 5 SECREȚIA GLANDEI MAMARE IN PERIOADA COLOSTRALĂ 163 din glanda mamară prin care acestea să se deosebească de cele constatate în condițiile lactației avansate. Dar, dacă colostrul este un produs de acumulare, înseamnă că încă din prima zi concentrația principalilor constituenți ai săi va înregistra modificări însemnate. în acest scop s-a studiat pe un alt lot de vaci din rasa Brună com- poziția colostrului de la cele 4 mulsori din prima zi după fătare (adică imediat după fătare, apoi după 4, 8 și 12 ore). Valorile medii obținute sînt prezentate în tabelul nr. 2. Din aceste date rezultă că compoziția colostrului se modifică foarte mult de la o mulsoare la alta. Cele mai însemnate modificări sînt obser- vate la substanțele proteice, conținutul în grăsime și sărurile minerale. Astfel, conținutul în proteine totale la prima mulsoare a fost de 14,55 g%, iar la mulsoarea a 4-a, după 12 ore, acesta a scăzut la 5,65 g%, adică cu 61 g%, proteinele din serul colostral, care la prima mulsoare au fost de 10,79 g%, au scăzut după 12 ore la 1,51 g%, adică cu 87 g%. Ceea ce trebuie să reținem în legătură cu conținutul în proteine al colostrului este faptul că, cazeina nu prezintă modificări semnificative în cursul perioadei colostrale, fapt ce denotă o sinteză relativ scăzută a acestui component în ultimele zile ale gestației. Avînd în vedere, pe de o parte, că, cazeina este o proteină specifică proceselor de sinteză din glanda mamară, iar pe de altă parte că unele pro- teine din serul colostral trec nemodificate din circuitul sanguin în glanda mamară, pe baza concentrației acestora din colostru putem conchide că în glanda mamară în ultimele zile înainte de fătare are loc un proces de acu- mulare a unor fracțiuni proteice din serul sanguin, în special a imuno- globulinelor. în ceea ce privește conținutul în săruri minerale, acestea au fost de 1,19 g% la prima mulsoare și de 0,85 g%la a 4-a mulsoare după 12 ore, adică au scăzut cu 29 g%, menținîndu-se la acest nivel și în zilele urmă- toare. Scăderea sărurilor minerale este deci distinct semnificativă de la un muls la altul în primele 12 ore după fătare.' Și în acest caz conchidem că în glanda mamară, în ultimele zile de gestație, are loc un proces de acumulare de săruri minerale. în legătură cu studiul proceselor de secreție a glandei mamare în peri- oada colostrală s-au făcut și cercetări asupra unor indici ai grăsimii din colo- stru pentru a ne da seama de particularitățile sintezei acestui component. în acest sens, indicele Reichert-Meissl (M) ne informează asupra cantităților de acizi butiric și caproic (acizi grași volatili solubili în apă); indicele Polenski (P) ne permite să facem aprecieri asupra cantității de acizi caprilic și capric (acizi grași volatili insolubili în apă), iar cel de iod ne dă indicații asupra acizilor grași nesaturați (oleic, linolcic); con- sistența grăsimii este reflectată de punctul de topire. Rezultatele obținute sînt prezentate în tabelul nr. 3. Din analiza acestor date rezultă că conținutul în acizi grași cu catenă scurtă, butiric și caproic (RM) și caprilic și capric (P) aflați în grăsimea din 164 D. POPOVICI și COLABORATORI 6 7 SECREȚIA GLANDEI MAMARE 1N PERIOADA COLOSTRALĂ 165 colostru de la prima mulsoare este mai scăzut decît la mulsorile urmă- toare. Cele mai mari modificări le prezintă indicele RM, adică acizii butiric și caproic. Tabelul nr. 3 Indicii calitativi ai grăsimii din colostru 1 ’roba Indicele Topire/RM Fosfolipide mg% Reichert- Meissl Polenski de topire “C de iod La fătare 19,05 1,69 38,4 41,05 2,01 467,68 După 4 ore 21,05 1,40 37,9 40,95 1,80 457,69 După 8 ore 24,75 1,96 35,5 41,13 1,42 467,75 După 12 orc 29,28 2,09 33,6 41,27 1,12 470,25 După 3 zile 32,75 2,35 30,60 36,87 0,93 417 După 6 zile 32,32 2,39 30,80 39,15 0,94 425,12 După 9 zile 35,15 2,75 29,50 40,16 0,83 321,56 Astfel, dacă în colostrul de la prima mulsoare acesta a avut valoarea de 19,05, începînd cu mulsoarea a 2-a el crește foarte mult, pentru ca la 12 ore (a 4-a mulsoare) să aibă valoarea de 29,28, iar în ziua a 9-a după fătare valoarea de 35,15. într-o măsură mult mai mică însă are loc aceeași variație a indicelui Polenski. Indicele de iod nu a prezentat variații sem- nificative nici de la o mulsoare la alta și nici în perioada colostrală, valo- rile lui fiind de 41,05 la colostrul de la prima mulsoare și de 40,16 la sfîrșitul perioadei colostrale. Punctul de topire a grăsimii din colostrul de la prima mulsoare a fost cel mai ridicat, și anume de 38,4°C, acesta scade de la o mulsoare la alta, ajungând ca în ziua a 9-a după fătare să aibă valoarea de 29,5°C. De remarcat este faptul că acest indice variază în mod invers cu indicele BM, reieșind că la un indice RM scăzut corespunde un punct de topire ridicat. Făcînd raportul între acești doi indici (T/BM), observăm că valo- rile cele mai mari sînt constatate la grăsimea de la prima mulsoare și anume de 2,01, iar la a 4-a mulsoare acesta scade la 1,12, valoare apro- piată de a laptelui normal. Avînd în vedere, pe de o parte, valorile scăzute ale acizilor grași volatili din grăsimea primului colostru și creșterea semnificativă a aces- tora de la o mulsoare la alta și, pe de altă parte, faptul că aceștia sînt produși de sinteză ai glandei mamare, putem să conchidem că sinteza acestora în glanda mamară este redusă în perioada dinainte de fătare și că grăsimea rezultată din primul colostru, avînd în vedere și punctul de topire, se apropie mai mult de caracteristicile grăsimii de depunere. Pe baza celor relatate se pot trage următoarele concluzii: 1. Datorită secreției care începe cu cîteva zile înaintea fătării în glanda mamară are loc un proces intens de acumulare a principalilor constituenți ai colostrului, ceea ce face ca colostrul de la prima mulsoare să aibă valoarea biologică cea mai ridicată. 2. Concentrația substanțelor proteice și în special a proteinelor din serul colostral, ca și a elementelor minerale, în colostru se modifică foarte repede încă din prima zi, înregistrând valori caracteristice laptelui. 3. Procesul de sinteză a grăsimii în perioada colostrală se desfă- șoară în direcția formării unei cantități sporite de fosfolipide și de grăsimi neutre bogate îu acizi grași cu catenă lungă, ceea ce face ca grăsimea colo- strală să se apropie de caracteristicile grăsimilor de depunere. BIBLIOGRAFIE 1. Hausen R. G. a. Philip P. H., J. biol. Chem., 1947, 171—273. 2. Kaeckenbeek A., Colinet G. a. Schoennaeiis, Ann. Med. vet., 1961, 4. 3. Kirchgessner M., Futter und Futtenmg, 1959, 10 și 11. 4. Kon S. K. a. Cawie A. T., The mammary gland and its secretion, New York și Londra, 1961. 5. Lenkeit W., Arch. Tierernăhrung, 1961, 3. 6. Linzel I. L., Phj'siol. Reviews, 1959, 39, 3, 534. 7. Popovici Gh. D. și Micușan V., St. și cerc, biochim., 1964, 1. 8. Popovici Gh. D., Vermeșanu N., Jurencova G., Micușan V. și Bîlbîe T., Lucr. științ. I.C.Z., 1964, 21, 301-313. 9. Smith L. E., J. biol. Chem., 1946, 164, 345. 10. Smith L. E. a. Erwin E. S., J. Dairy Sci., 1959, 42, 346. Institutul de cercetări zootehnice, Secția de fiziologie animală. Primită in redacție la 26 octombrie 1965. 6 — C. 5196 CONTRIBUȚII LA STUDIUL ACȚIUNII SĂRURILOR DE COBALT ASUPRA TENSIUNII ARTERIALE ȘI RESPIRAȚIEI DE ST. FLORESCU, A. TĂCU și V. NEDELNIUC 591(05) Autorii au experimentat pe cîini acțiunea diferitelor săruri de cobalt (clorură, sulfat, acetat și nitrat), urmărind modificările asupra tensiunii arteriale și respi- rației. Din rezultatele obținute au stabilit că administrarea sărurilor de cobalt sub 1 mg pe kg/corp intravenos nu provoacă modificări tensionale ori respiratorii perceptibile, în timp ce administrarea acestora in doze mai mari de 1 mg pe kg/corp (10 — 30 mg pe kg/corp) are un efect hipotensiv direct proporțional cu doza și amplifică mișcările respiratorii. Cercetările de fiziologie și farmacodinamie din ultimii 30 de ani au scos în evidentă participarea cobaltului în diferite procese vitale (1), (2), (3), (5), (7), (8), (13), (14). Astăzi se cunoaște că cobaltul este un constituent al vitaminei B12, jucînd astfel un rol important în formarea globulelor roșii și a hemoglo- binei. Ca urmare, cobaltul a fost introdus în tratamentul unor tipuri de anemii ca cele care însoțesc o infecție cronică și altele care nu răs- pundeau la nici o medicație. în alimentația animalelor domestice, insuficiența sărurilor de co- balt produce tulburări organice și funcționale, manifestate în primul rînd prin anemie. Utilizarea sărurilor de cobalt în terapeutica umană și veterinară, precum și folosirea acestora în ultimul timp în țara noastră ca supliment în hrana animalelor (4), (6), (9), (10), (11), (12), ne-au determinat să stu- diem acțiunea farmacodinamică a acestora în doze mici și mari. st. si cerc. biol, seria Zoologie t. îs nr. 2 i>. 107-172 bucurești 1900 168 ST. FLORESCU și COLABORATORI 2 169 TEHNICA DE STUDIU Experiențele s-au efectuat pe clini clinic normali, avînd greutatea cuprinsă între 8 și 12,5 kg, în vîrstă de 1 —3 ani. Clinii au fost pregătiți după tehnica clasică prin anestezie cu uretan 1,9 g/kg corp. în safena descoperită s-au injectat cantități diferite din sărurile de cobalt (10, 100, 1 000, 10 000, 100 000, 200 000 și 300 000 pg din soluțiile de clorură, sulfat, acetat și nitrat de cobalt). Aprecierea acțiunii sărurilor de cobalt s-a făcut comparativ în raport cu anionul sării de cobalt și cu doza administrată, prin studiul modificărilor presiunii arteriale în carotidă și al respirației. REZULTATE ȘI DISCUȚII Analiza efectului provocat de administrarea a 10,100, 1 000 și 10 000 pg clorură de cobalt, sulfat de cobalt, acetat de cobalt și nitrat de cobalt a arătat că soluțiile preparate extemporaneu provoacă la cîini modificări imperceptibile asupra sistemului cardiovascular și asupra celui respirator (fig. 1). Dozele de 100 000 pg din soluțiile de clorură, sulfat, acetat și nitrat de cobalt au avut acțiuni identice, ușor hipotensive. în chimograma din figura 2, care reprezintă presiunea sîngelui și respirația la cîine sub nar- coză cu uretan, se constată că clorură, sulfatul, acetatul și nitratul de cobalt, injectate în vena safenă, produc o hipotensiune trecătoare și sti- mularea activității centrului respirator. Modificarea tensiogramei s-a carac- terizat prin scăderea presiunii arteriale cu 10 mm Hg pentru 2—3 min, iar pneumograma a înregistrat modificări care constau în creșterea frec- venței mișcărilor respiratorii cu aproximativ 12%, o ușoară diminuare a amplitudinii respiratorii cu pînă la 10% în primele 15—20 s după admi- nistrarea sărurilor de cobalt, pentru ca în următoarele 30—60 s amplitu- dinea să crească cu 100% față de valorile de fond. Administrarea dozelor de 200 000 și 300 000 pg din soluțiile săru- rilor de cobalt a avut de asemenea o acțiune hipotensivă, ca și în cazul dozei de 100 000 pg de săruri de cobalt, însă de mai lungă durată (5—20 min). Sub influența acestor doze, cum se poate observa și din chimo- grama din figurile 3 și 4, se constată o scădere a presiunii sanguine cu 15—20 mm Hg și, respectiv, 30—35 mm Hg. Pentru mișcările respira- torii, ca și în cazul dozelor de 100 000 pg, se constată o creștere a frecvenței acestora pînă la 18%, iar în privința amplitudinii o neînsemnată diminuare în primele 20—30 s după administrarea substanței, urmată de o creștere a acesteia cu 25—100% față de valorile de fond, desfășurată pe un interval de timp de 60—90 s. încă mai de mult observațiile lui A z a r y, C o p p o 1 o și St u- art (citați după (2)) au atras atenția asupra efectelor cardiovasculare declanșate de administrarea sărurilor de cobalt. Stuart și Chi t ten den (citați după (7)), care au studiat efectul dozelor mari de cobalt, au arătat că acest metal provoacă la ani- mal hemoragii ale tubului digestiv și paralizii ale membrelor. Fig. 1. — Efectul administrării intravenoase la cîine a 10 000 pg de săruri de cobalt (clorură, sulfat, acetat și nitrat). De sus in jos : presiunea arterială, respirația, timpul = 1 s. Fig. 2. — Efectul administrării intravenoase la cîine a 100 000 pg de săruri de cobalt. De sus în jos : presiunea arterială, respirația, timpul = 1 s. Fig. 3. — Efectul administrării intravenoase la cîine a 200 000 pg de săruri de cobalt. De sus în jos : presiunea arterială, respirația,f timpul = Îs. Fig. 4. — Efectul administrării intravenoase la cîine a 300 000 pg de săruri de cobalt. De sus în jos ; presiunea arterială, respirația, timpul = 1 s. 170 ST. FLORESCU și COLABORATORI 4 5 ACȚIUNEA SĂRURILOR DE Co ASUPRA TENSIUNII ARTERIALE ȘI RESPIRAȚIEI 171 J. M. Le Goff (7), injectînd unui iepure de 3,012 kg 5 cg de clorură de cobalt, a obținut o scădere progresivă a presiunii arteriale, aceasta rămînînd cu 15 mm Hg sub normal chiar mai mult de 30 min după administrarea substanței. Le Goff constată la omul sănătos scăderea tensiunii arteriale după 3 min de la injectarea cîtorva centigrame de clorură de cobalt în mușchii fesieri. F. C a u j o 11 e și colaboratori (2) au stabilit de asemenea că o doză de 3 mg de clorură de cobalt pe kg de greutate vie exercită asupra- organismului cîinelui o vasodilatație manifestă și prelungită, care recu, noaște drept cauză în același timp o acțiune periferică și una centrală ultima fiind mult mai durabilă și mai importantă. C. Franck și colaboratori (5), experimentînd pe cobai aneste- ziați prin injecții intraperitoneale, cu mebubarbital, au arătat că admi- nistrarea dozei de 3 mg de clorură de cobalt pe kg de greutate vie, doza utilizată în general și la alte specii de animale la care a produs hipoten- siune, la cobai a marcat o reacție hipertensivă. Această reacție hiperten- sivă este obținută de autorii citați și prin injectarea intravenoasă a dozei de 0,05 mg de clorură de cobalt pe kg de greutate corporală. Cercetările făcute asupra clorurii de cobalt scot în evidență funcția simpaticolitică a ionului de cobalt determinată de însușirile hipotenșive. Din observațiile noastre rezultă că sărurile de cobalt administrate intra- venos în doze mici, sub 1 mg pe kg/corp și chiar 1 mg pe kg/corp, nu pro- voacă modificări tensionale ori respiratorii. Administrarea unei doze mai mari de 1 mg pe kg/corp provoacă hipotensiune direct proporțională cu doza. Presiunea arterială scade brusc cu aproximativ 10 mm Hg cînd se administrează cîinelui .100 mg din sărurile de cobalt (10 mg pe kg/corp). Această scădere a presiunii arteriale se prelungește pînă la cîteva minute, după care presiunea revine progresiv la nivelul ei inițial. Pentru doze care depășesc 100 mg de săruri de cobalt (20—30 mg pe kg/corp), scăderea presiunii arteriale se accentuează, menținîndu-se astfel 20 min și chiar mai mult. Hipotensiunea datorată sărurilor de cobalt în doze mari urmează unei vasodilatații cauzate fie de acțiunea directă a cobaltului în peretele vasului, fie de acțiunea asupra sistemului nervos vasomotor. Sărurile cobaltului provoacă de asemenea și o ușoară creștere a amplitudinii miș- cărilor respiratorii. Acest efect al sărurilor de cobalt are o durată mai scurtă decît cel cardiovascular și se crede că are Ia bază cauze centrale și periferice, primele fiind cu mult mai importante. Rezultatele obținute prezintă interes și sub aspectul practic, deoa- rece sărurile de cobalt, prin însușirile lor, influențează în doze adecvate procesele metabolice ale organismului. Folosirea cobaltului și a sărurilor lui în creșterea animalelor de către colectivul nostru, ca și de alte colective, în doze pînă la 1 mg pe kg de greutate corporală, a dus la rezultate cu eficiență economică, printre care menționăm intensitatea creșterii și a sporurilor zilnice în greutate ale tineretului (4), (6), (8), (9), (10), (11), sporirea productivității anima- lelor (8), (10), (11), sporirea cantităților de lapte și lină la oi (12). CONCLUZII Din cercetările întreprinse se desprind următoarele concluzii : 1. Administrarea sărurilor de cobalt sub 1 mg pe kg/corp intravenos nu provoacă modificări tensionale ori respiratorii perceptibile. 2. Sărurile de cobalt administrate intravenos în doze mai mari de 1 mg pe kg/corp (10—30 mg pe kg/corp) provoacă efecte hipotensive direct proporționale cu doza și amplifică mișcările respiratorii. BIBLIOGRAFIE 1. Buruiană L., Probi, zootehn. și vctcr., 1953, 8. 2. Caujolle F., Franck C. et Grandpierre R., C. R. Soc. Biol., Paris, 1944, 138, 704. 3. Comar C. L., J. Biol. Chem., 1947, 170, 379-389. 4. Florescu St., Pintilie V. și Emu, St., Rev. Gosp. Agr. Stal, 19G0, 3, 26 — 27. 5. Franck C., Lamarche M. et Kokarev R., Jour. de Physiol., 1958, 59, 2, 284 — 285. 6. Gligor V. și colab., Lucr. științ. I.C.Z., 1962, 19, 5 — 87. 7. Le Goff J. M., C.R. Soc. Biol. Paris, 1929, 101, 797. 8. KOBAJIBCKUH B. B. h FOJIOBOB a. )(., Memodbi onpedejieuuri MMtpoajieMeHmoe s pacmumejibHbix u oKueomHbix opeauusMax, MocKBa 1959. 9. Nedelniuc V., Florescu St., Popescu Fr. și '1'acu A., Lucr. științ. I.C.Z., 1959, 10. Popescu 11. Popescu 12. Popescu 17, 473-481. Fr., Nedelniuc V., Dimovici S. și Tăcu A., Lucr. științ. I.C.Z., 1958, 16, 545-566. Fr., Harsian E., Nedelniuc V., Tăcu A. și Florescu St., Lucr. științ. I.C.Z., 1960, 18, 513-526. Fr., Nedelniuc V., Tăcu A., Florescu St., Georgescu D., Ionescu D. și Harsian A., Lucr. științ. I.C.Z., 1961, 19, 255 — 270. 13. Underwood E., Biochemistry and Physiology of Nutrition, New York, 1953. 14. B0HHAP A, fț., Buojioemecnan pojib MUKpoojieMeiimoe a opeaHUSMe MCueomHbix u HejioBena,, MocKBa, 1953. Institutul de cercetări zootehnice, Secfia de fiziologie și biochimie. Primită In redacție la 8 noiembrie 1965. RECENZII AMSEL, GREGOR, REISSER, Microlepidoptera palaearctica Bieszyiîski, Crambinae, Verlag Georg Fromme et Co., Viena, 1965, 554 p., 368 de desene și 133 pl., din care 31 în culori. După cum ne informează însuși dr. H. G. Amsel — inițiatorul acestei valoroase opere — în cuvîntul introductiv al primului volum, în ultimii ani studiul microlepidopterelor devenise foarte greoi și se ajunsese la un adevărat impas în ceea ce privește certitudinea determinărilor. Numărul speciilor descrise devenise atît de mare, încît era o imposibilitate ca vreun cercetător să mai poată cunoaște în ansamblu microlepidopterele. Acest fapt a generat, pe de o parte, o continuă creștere a numărului de sinonimii, iar pe de altă parte multe specii erau greșit deter- minate și deci incorect semnalate pentru o regiune sau alta de pe glob. Se impunea deci a se părăsi teoria lui Meyrick, după care o specie putea fi identificată numai după descrierea înfățișării sale. Descoperirea importanței pe care o prezintă morfologia organelor genitale în identificarea speciilor a făcut ca metoda să constituie criteriul de bază al cercetărilor de viitor, mai ales că numeroase specii nu puteau fi deosebite una de alta decît prin aspectul organelor genitale. Ca urmare, se impunea și o.revizuire completă a ansamblului de microlepidoptere, pentru început alegîndu-se speciile palearctice. Cu ocazia celui de-al Xl-lea Congres Internațional de Entomologie, ținut la Viena în 1960, s-a întrunit un mare număr de specialiști din toată lumea punînd bazele monumentalei lucrări Microlepidoptera palaearctica. S-a hotărît să se revizuiască toate speciile de microlepidop- tere descrise pînă în prezent, studiul urmînd să se facă pe cît posibil numai prin examinarea „tipurilor’-' existente în colecțiile diferitelor muzee de istorie naturală sau în marile colecții particulare. în introducerea primului volum ni se fac cunoscute și motivele pentru care a tre- buit menținută împărțirea convențională, dar științific puțin satisfăcătoare, în microlepidop- tere și macrolepidopțere. Primul volum apărut este datorat dr. St. Bțeszynski de la Institutul de zoologie din Kra- kovia al Academiei de Științe din Polonia și se referă la reprezentanții palearctici ai sub- familiei Crambinae. Volumul are două părți, ambele tipărite în condiții excepționale de către editura de veche tradiție Georg Fromme et Co. din Viena, fundată în 1748. în prima parte (554 p.), după introducere, colectivul de redacție prezintă un lexicon în 4 limbi (germană, engleză, franceză și rusă) al principalilor termeni utilizați în lucrare. în con- tinuare, autorul prezintă pe scurt un istoric al cercetărilor, datetaxionomice, morfologia sta- diilor preimaginale, date ecologice, o analiză zoogeografică a speciilor de Crambinae, metoda de preparare a genitaliilor, lista noilor genuri, specii și subspecii create de autor, a sinonimiilor de genuri, specii și subspecii constatate, a noilor combinații nomenclatorice efectuate de autor și lista completă a tuturor genurilor, speciilor (în număr de 370) și a subspeciilor descrise în lucrare. Urmează o cheie de identificare a genurilor, se trece apoi la descrierea acestora, dlndu-se și o cheie clară pentru identificarea speciilor și a subspeciilor fiecărui gen.