COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: Academician EUGEN PORA Redactor responsabil adjunct: ELIESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R. GR. Membri: M. V. al Academiei al Academiei Academiei T^demiei A. IONESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R; Z GHEȚIE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al OLGA NECRASOV, membru corespondent R.P.R. ; VIRGIL GUGOR, membru corespondent R.P.R. ; > MARIA GALOIANU — secretar de redacție. R.P.R.; R. CODREANU, membru corespondent - al R.P.R.; m.. §3 APARE DE 6 ORI PE AN Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „Studii și cercetări de biologie — Seria zoologie”. prețul unui abonament este dc 60 de lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la CARTI- MEX, București, Căsuța poștală 134—135 sau la reprezentanții săi din străinătate. .. ■■■ ADRESA REDACȚIEI: SPLAIUL INDEPENDENTEI NR. 296. BUCUREȘTI Studii si cercetări de SUMAR Pas. N. HONDRU, Specii noi dc sciaride (Diptera — Sciaridae) din R.P.R.................................................. 211 MARIA GALOIANU-IORDĂCHEL, Contribuții la studiul structurii sistemului arterial la păsări ..................... 217 ANCA PETRESCU-RAIANU, Contribuții la studiul histologic al glandelor suprarenale la păsări................... 223 VIRGINIA VIORICA KOVÂCS, Prezența stomacului la specia Go- bius melanostomus din Marea Neagră ................. 227 E. A. PORA, DELIA RUȘDEA-ȘUTEU și N1NA ȘILDAN, Con- tribuții la studiul unor compuși azotați la crapul în inaniție 229 GH. APOSTOL, Contribuții la analiza electrocncefalografică a reacției arousal în scoarța emisferelor cerebrale de iepure la excitare acustică .................................. 233 GH. BURLACU, GH. NĂSTĂSESCU, M. GORCĂU, R. SCHUS- TER și E. MERER, Cercetări asupra acțiunii dinamice specifice a unor alimente la iepurii dc casă..... 243 •CONSTANȚA MATEI-VLĂDESCU, Cercetări asupra reglării metabolismului glucidic la amfibieni: acțiunea insulinei și adrenalinei la Triturus vulgaris ...................... 247 NICULINA VIȘINESCU, Cercetări privind variațiile nictemerale și sezoniere ale metabolismului energetic la Clethrionomys glareolus și Apodemus sylvaticus....................... 253 l. MOTELICĂ, Observații privind influența temperaturii asupra glicemiei „normale” a crapului (Cyprinus carpio L.). 261 ST. FLORESCU și A. TĂCU, Contribuții la studiul glicemiei la vaci................................................... 267 N. TEODOREANU, I. VOICULESCU și GH. BURLACU, Cercetări asupra metabolismului energetic, embrionar la rasele de găini Cornish, Plymoutb-Rock și metișii lor (FJ.......... 275 S. MICLE, Fracțiunile proteice ale serului sanguin la taurinele adulte.............................................. 285 RRGRNZIl .............................................. 291 St. și cerc. biol. Seria zoologie t. 17 nr. 3 p.209—298. București 1965 SPECII NOI DE SCIARIDE (DIPTERA—SCIARIDAE) DIN R.P.R. DE N. HONDRU 591(05) în lucrare se prezintă lista a 13 specii de sciaride care nu au fost citate în lucrări de specialitate pentru țara noastră. Fiecare specie este însoțită, pe scurt, de date biometrice și aspecte ale bioto- pului în care a fost colectată. Pînă în prezent, în țara noastră s-an făcut puține cercetări asupra dipterelor sciaride. J. T h a 1 h a m m e r (6) citează unele specii găsite în cîteva localități din Banat și Transilvania, F r. Lengerdo r f și R. L e r u t li (4) și recent Anca D e c u - B u r g h e 1 e (2) citează specii de sciaride din peșteri. în această lucrare prezentăm lista a 13 specii de sciaride necitate în lucrări anterioare pentru fauna țării noastre. 1. Triehosia (Leptosciarella) viatiea Winn., 1867 1 (JCopăceni (reg. București), 23.IV.1962 ; 2 Sinaia (reg. Ploiești), 27.V.1963. Mărime: lungimea flagelului antenal 2 — 2,5 mm; lungimea aripii 3—3,12 mm; lățimea aripii 1,30—1,50 mm; piciorul posterior — femur 1,20—1,25 mm; tibia 2,32—2,40 mm; metatars 0,85—0,95 mm; tars 1,50—1,80 mm. Exemplarele au fost colectate pe plantele spontane din zăvoi, cu predominanța aninului, și din păduri de fag în amestec cu pin. ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 3 P. 211-215 BUCUREȘTI 1966 3 SPECII NOI DE SC1ARIDE DIN R.P.R. 213 212 N. HONDRU 2 2. Tricliosia subpilosa Edw., 1925 2 33 Babadag (reg. Dobrogea), 8.V.1963. Mărime: lungimea flagelului antenal 2,00 mm; lungimea aripii 3 mm; lățimea aripii 1,18 mm; picior posterior — femur 1,30 mm; tibia 1,65 mm; metatars 0,80 mm; tars 1,57 mm. Cele două exemplare s-au prins pe frunzarul din pădurea Babadag, care are un aspect de șleau de deal specific dobrogean. 3. Tricliosia splendens Winn., 1867 1 Babadag (reg. Dobrogea), 8.V.1963. Mărime : lungimea aripii 3,65 mm; lățimea aripii 1,25 mm; picior posterior — femur 1,35 mm ; tibia 2 mm ; metatars 1,05 mm ; tars 2,04 mm. 4. Tricliosia hirtipennis Zett., 1838 2 Babadag (reg. Dobrogea), 24.V.1963. Mărime : lungimea flagelului antenal 2,30 mm; lungimea aripii 2,90 mm; lățimea aripii 1,25 mm; picior posterior — femur 1,20 mm; tibia 1,53 mm; metatars 0,70 mm; tars 1,22 mm. Exemplarele corespund descrierii făcute de R. Ere y pentru var. minor. 5. Tricliosia elcgans Winn., 1867 1 $ Copăceni (reg. București), 24.IV.1962 ; 1 Călugăreni (reg. București), 29.IV.1964. Mărime: lungimea flagelului antenal 1,53 mm; lungimea aripii 2,71 mm ; lățimea aripii 1,06 mm ; picior posterior — femur 1,16 mm ; tibia 1,46 mm; metatars 0,75 mm; tars 1,30 mm. Exemplarele au fost colectate la Copăceni în zăvoi, iar la Călugăreni în șleau de luncă neinundabilă. 6. Corynoptcra suhparvula Tuomik., 1960 5 Copăceni (reg. București), 21.V.1963; 1 $ Babadag (reg. Dobrogea), 15. VIII.1963. Mărime-, lungimea flagelului antenal 1,13 — 1,15 mm; lungimea aripii 1,43—1,50 mm; lățimea aripii 0,50 — 0,52 mm; picior posterior femur 0,48—0,50 mm; tibia 0,57—0,60 mm; metatars 0,33—0,35 mm; tars 0,63—0,65 mm. Deși sub aspect morfologic general exemplarele noastre sînt asemă- nătoare speciei C. parvula Winn., considerăm însă că ele aparțin speciei C. subparvula Tuomik., prin aspectele biometriceși asemănarea mai mare a armăturii genitale. 7. Corynoptcra saceata Tuomik., 1960 6 ^<3 Copăceni (reg. București), 8.V.1962. Mărime: lungimea flagelului antenal 1,45—1,48 mm; lungimea aripii 1,55—1,60 mm; lățimea aripii 0,53—0,60 mm; picior posterior — femur 0,55—0,60 mm; tibia 0,60—0,65 mm; metatars 0,30 0,34 mm; tars 0,60—0,72 mm. Exemplarele au fost colectate în zăvoi cu predominanța aninului, pe plante ierboase spontane. 8. Corynoptcra nemoralis Meig., 1818 3 Voluntara (reg. București), 1.IV.1962; 1 3 Afumați (reg. București), 17.V.1962 ; 6 33 Babadag (reg. Dobrogea), 9.V.1963. Mărime: lungimea flagelului antenal 2—2,15 mm; lungimea aripii 2,65—2,70 mm; lățimea aripii 0,90—1,00 mm; picior posterior — femur 0,85—1,00 mm; tibia 1,25—1,35 mm; metatars 0,60 — 0,70 mm; tars 1,25—1,35 mm. Exemplarele au fost colectate în șleauri de cîmpie cu Care® pilosa Scop, și în șleau de deal cu aspect tipic dobrogean. 9. Corynoptcra trispina Tuomik., 1960 5 33 Babadag (reg. Dobrogea), 24.V.1963 ; 2 33 Călugăreni (reg. București), 4.VL1963. Mărime : lungimea flagelului antenal 1,35 — 1,65 mm; lungimea aripii 1,60—1,80 mm; lățimea aripii 0,55—0,80 mm; picior posterior femur 0,50 — 0,65 mm; tibia 0,68—0,75 mm; metatars 0,20 — 0,32 mm; tars 0,60 — 0,67 mm. Exemplarele au fost colectate în șleauri de cîmpie și de deal și în plantație de stejar. 10. Lyeoriella eflagdlata Tuomik., 1960 1 3 Copăceni (reg. București), 25.V.1963. Mărime : lungimea aripii 1,45 mm; lățimea aripii 0,53 mm; picior posterior — femur 0,50 mm ; tibia 0,63 mm ; metatars 0,33 mm ; tars 0,81 mm. 214 N. HONDRU 4 SPECII NOI DE SC1AR1DE DIN R.P.R. 21f 11. Bradysia îmigicola Winn., 1867 3 Copăceni (reg. București), 5.V.1962; 8 21.V.1963. Mărime: lungimea flagelului antenal 2,25 — 2,45 mm; lungimea aripii 2,40—2,60 mm; lățimea aripii 0,95—1,00 mm; picior posterior — femur 0,95—1,10 mm; tibia 1,10—1,25 mm ; metatars 0,50 — 0,60 mm; tars 1,05—1,25 mm. Exemplarele au fost colectate în zăvoi, pe cioate și în jurul lor. 12. Bradysia confiuis Winn., 1867 în masă atît cît și Babadag (reg. Dobrogea), 8.- 10. V1963, Călugăreni (reg. București), 29.IV.1963. Mărime $3 : lungimea flagelului antenal 1,95—2,07 mm; lungimea aripii 2,58—2,82 mm; lățimea aripii 1,05 — 1,13 mm; picior posterior — femur 1,08—1,18 mm; tibia 1,25—1,40 mm; metatars 0,55—0,65 mm; tars 1,13—1,33 mm. Mărime ȘȘ: lungimea aripii 3,55—3,70 mm; lățimea aripii 1,30- 1,40 mm ; picior posterior — femur 1,30—1,40 mm; tibia 1,40—1,55 mm; metatars 0,55 — 0,65 mm; tars 1,10—1,2.0 mm. Exemplarele au fost colectate în păduri de șleau de luncă și de deal, pe frunzar și pe plantele ierboase spontane. 13. Phytosciara unjjulata Winn., 1867 în masă atît 3*^, cît si ȘȘ Babadag (reg. Dobrogea), 21 —22.VI.1963, 12—13.V.1964. Mărime : lungimea flagelului antenal 1,95 — 2,05 mm ; lungimea aripii 2,75—3,10 mm; lățimea aripii 1,20 — 1,30 mm; picior posterior — femur 1,07—1,15 mm; tibia 1,40—1,60 mm; metatars 0,75 —0,85 mm; tars 1,40—1,50 mm. Mărime ȘȘ: lungimea flagelului antenal 1,23—1,40 mm; lungimea aripii 3—3,45 mm; lățimea aripii 1,25—1,45 mm; picior posterior — femur 1,10 — 1,20 mm; tibia 1,50 1,60 mm; metatars 0,70 — 0,80 mm; tars 1,20—1,40 mm. Insectele au fost colectate pe frunzar, în special pe frunzarul pro- venit din tei și carpen, pe plantele ierboase spontane și pe frunzele speciilor lemnoase, tei, carpen, stejar și păducel. Caracteristica pădurii șleau de deal cu aspect tipic dobrogean. BIBLIOGRAFIE 1. Bukowski W. u. Lengebsdorf Fii., \cue Lycoriiden Artin aus der Krim, Konowia, 1936, 15, 106-112. 2. Decu-Burghelf. Anca, Lucrările Institutului dc speologie „Emil Racoviță”, București, 1962-1963, 1-2, 477. 3. Fkey R., Noi. Enlomol., 1948, 27, 33-92. 4. Lengebsdorf Fu. el Leruth R., Bull. Muzee Roy. d’Hist. Nat. Belg., 1940, 17, 6'. 5. Lengebsdorf Fr., Lycoriidae, in Lindner E., Dic Fliegen der palaearktischen Reg ion Sluttgarl, 1928-1930. 6. Thalhammer J., Fauna Regni Hungariae. Diptera, Budapesta, 1918. 7. Tuomikoski R„ Ann. Zool. Soc. Vanamo, 1960, 21, 4. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Secția de sistematică, morfologie și ecologie animală. Primită in redacție la 11 februarie 1965. CONTRIBUȚII LA STUDIUL STRUCTURII SISTEMULUI ARTERIAL LA PĂSĂRI DE MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL 591(05} Efectuindu-se un studiu comparativ al structurii vaselor arteriale de calibru mare și mijlociu atit la păsările sălbatice, cit și la cele domestice, s-au putut scoate în evidență următoarele caracteristici : structura arterelor la păsările sălbatice are un caracter pronunțat elastic, spre deosebire de arterele păsă- rilor domestice care au predominant elementul muscular. în cadrul fiecărui grup se păstrează deosebiri individuale. I.a toate speciile studiate apare o deosebire netă între structura arterelor care merg în peretele corpului (a. carotida, sub- clavia, humerala) și arterele profunde (a. mezenterica, a. gastrica etc.). Problema structurii sistemului circulator la păsări, cu tot interesul practic și științific pe care îl prezintă, a fost puțin studiată. Din literatura de specialitate referitoare la. structura sistemului arterial și venos la păsări, se pot cita unele date generale întîlnite în lucrări mari privitoare la ana- tomia și histologia vertebratelor (1), (4) etc. Cercetări mai noi au fost făcute de B. G r z i m e k (5), care descrie însă numai sistemul arterial al regiunii capului și gîtului de Gallus domesticus. Dacă asupra păsărilor domestice s-au făcut unele studii (5), (3), despre păsările sălbatice nu am întîlnit nici o lucrare. în studiul de față, încercăm să prezentăm, comparativ, observațiile făcute asupra structurii vaselor arteriale de calibru mare și mijlociu la unele păsări domestice și sălbatice. MATERIAL ȘI METODĂ DE LUCRU Materialul, constînd din porțiuni ale arterelor de diferite calibre, a fost recoltat de la : Anas platyrhyncha, Anser anser, Gallus domesticus, Corvus monedula și Platalea leucorodia. Fixările s-au făcut în amestecul lui Bouin și alcool-formol, după care piesele au fost incluse în parafină și secționate la 4-7 p. Colorarea secțiunilor a fost făcută cu hcmatoxilină- ST. 81 CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 3 P. 217-221 BUCUREgl’l 1065 ■218 MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL 2 3 ' STUDIUL STRUCTURII SISTEMULUI ARTERIAL LA PĂSĂRI 219 eozină, verde lumină sau albastru de metil, Azan după metoda Heidenhăin și orceină azotică pentru evidențierea fibrelor elastice (după metoda lui R. D u v a 1). CERCETĂRILE COMPARATIVE ȘI DISCUȚIA REZULTATELOR Sistemul arterial la păsări, ca de altfel la toate celelalte vertebrate, este format din vase al căror calibru este foarte variat. Această variație este determinată de poziția pe care vasul o are față de organul central al sistemului inimă—volumul de sînge pulsat, precum și de organul pe care îl irigă. Structural, toate conțin aceleași elemente : fibre musculare, elastice și colagene. Modul în care participă însă aceste elemente în construcția diferitelor vase sanguine, ca și repartizarea lor cantitativă, variază con- siderabil. De aceea, analizîndu-se structura principalelor vase sanguine din circuitul arterial, se pot distinge mai multe tipuri structurale de artere : elastice, musculare, combinate, după predominanța unuia sau altuia dintre elemente. Această variație are și un caracter adaptativ, ea modelîndu-se după volumul vasului, viteza circulației sanguine și presiunea exercitată asupra lor. După calibrul său, cel mai mare vas arterial, la toate păsările studiate, este reprezentat de aortă. Structural, peretele aortic prezintă trei porțiuni relativ bine conturate : intima cuprinzând endoteliul îndreptat spre lumen și format dintr-un rînd de celule puternic turtite și alungite pe direcția vasului și stratul celulelor lui Langhans, care este mai dezvoltat și desparte intima de tunica media; tunica media bine dezvoltată și foarte elastică; adventicea relativ mai puțin dezvoltată și alcătuită din fibre elastice, colagene și musculare (pl. I, A). Asupra structurii detaliate a peretelui aortic nu ne oprim, deoarece aceasta a fost tratată într-o lucrare anterioară la gîscă (3), iar diferențele de structură prezentate de celelalte specii studiate sînt neesențiale. Artera subclavia, care după volumul său se situează în grupa vaselor arteriale mari, are aceeași structură predominant elastică și foarte ase- mănătoare la toate rasele studiate. Studiul vaselor arteriale de calibru mijlociu oferă o gamă variată a Structurilor atît în funcție de specia studiată și artera respectivă, cît și de-a lungul aceluiași vas studiat. Începînd cu artera carotidă, deosebirile apar mult mai clare. La păsările domestice, atît la palmipede, cît și la galinacee, carotida are carac- terele unei artere de tip elastic. La limita dintre endoteliu și medie se pot evidenția prin colorarea cu orceină numeroase fibre elastice, care formează o limitantă internă discontinuă. în tunica media fibrele elastice sînt grupate în fascicule sau în placi care se dispun circular și alternativ cu fibrele musculare și colagene. Din tunica media, fără o delimitare netă, se trece în adventicea vasului, care este de asemenea ondulată și evident elastică (pl. I, B). La cioară, structura peretelui carotidei se apropie de cea descrisă ia păsările domestice, cu deosebirea că fibrele elastice sînt mai puțin numeroase și dispoziția lor mai puțin regulată. Interesant la această specie este faptul că fibrele elastice circulare sînt mai puțin numeroase decît fibrele longitudinale, care se întâlnesc începînd cu limitanta elastică internă și terminînd cu porțiunea externă a adventicei, unde sînt chiar foarte groase (pl. I, C). La egretă, limitanta elastică internă este formată din fibre elastice discontinue, circulare și longitudinale, dar mult mai fine. Tunica media, spre deosebire de toate celelalte specii, este accentuat musculară. Fibrele elastice sînt rare și dispuse circular. Numai trecînd în adventice vom întîlni dispuse în rînduri paralele benzi de fibre elastice circulare și fibrele elastice longitudinale groase (Pl- I, Caracteristica structurală a carotidei, descrisă la păsările domestice și sălbatice, se menține aceeași și la artera axilară (pl. I, ®) cu deosebirea că la egretă limitanta elastică internă este continuă. Artera humerală, al cărei calibru este și niai mic, are o structură asemănătoare la toate păsările studiate și prezintă un pronunțat caracter muscular. Pe preparatele colorate cu orceină, în peretele arterial se remarcă o limitantă elastică internă continuă, sub forma unei simple dungi. Tunica media este formată aproape exclusiv din elemente musculare. Din loc în loc, printre fibrele musculare, se fac evidente fine urme de fibre elastice. Adventicea este mai bogată în fibre elastice și, paralel cu fibrele colagene și musculare, acestea apar dispuse circular și longitudinal. Deosebit de interesantă prin structura sa este artera marea mezen- terică. Acest vas, care prin volumul său se apropie de vasele arteriale mari de tip elastic, are o structură diferită de acestea. Singura asemănare cu arterele descrise mai sus la păsările domestice o prezintă structura tunicii interne. Endoteliul are celule puternic alungite și nuclei fusiformi. Spre exterior este căptușit de un strat subendotelial relativ dezvoltat. Elementul elastic este bogat reprezentat în toată intima, însă nu continuu, cu delimitarea unei membrane elastice interne, ci frag- mentar. Tunica media este dezvoltată, vădit musculară (pl. II, A). Fibrele musculare netede sînt abundente și orientate circular. între elementele musculare, la colorarea selectivă cu orceină, se pune în evidență și existența fibrelor elastice, care aici sînt însă puțin dezvoltate, rare și discontinue, în musculara mediei ele formează o rețea elastică fină, care se conturează mai precis la limita cu tunica externă. în porțiunea internă a adventicei elementele elastice sînt mult dezvoltate, alcătuind fascicule de fibre circu- lare puternic ondulate de circa 20 p grosime, ceea ce reprezintă a treia parte din grosimea întregului perete arterial. La gîscă, încă din porțiunea externă a mediei, marea mezenterică prezintă fibre elastice circulare mai numeroase față de marea mezenterică de la rață. Acestea, pe măsură ce se apropie de adventice, alcătuiesc un cordon puternic, format din fibre elastice circulare dispuse paralel. Înaintând spre porțiunea externă a adventicei, fibrele elastice cir- culare devin tot mai puțin numeroase, iar locul lor este luat de fibre elastice și colagene longitudinale (pl. II, B). 220 MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL 4 La cioară, ca și la egretă, fibrele elastice se află în adventice, impri- mîndu-i acesteia un foarte accentuat caracter elastic. Fibrele sînt groaSe, circulare și dispuse foarte regulat la stîrc, unde formează cîteva, rînduri continue, groase, și un strat mai puțin continuu la cioară. în afară de aceasta, în tunica externă, la păsările sălbatice studiate sînt frecvente fibrele elastice longitudinale, care în secțiune transverală apar ca puncte intercalate între fibrele circulare. Aceasta dovedește existența unei rețele complexe elastice pe care arterele păsărilor sălbatice o au în adventicea lor. Structurile peretelui arterial sînt foarte labile, ele variind în funcție de condițiile hemodinamice chiar pe traiectul aceluiași vas. Ca exemplu putem lua artera mezenterică cranială (pl. II, C). în peretele acestui vas atît intima, cît și tunica media sînt aproape total lipsite de fibre elastice la păsările domestice și slab elastice la cele sălbatice. Foarte rar în gro- simea muscularei, se relevă fibrele elastice de dimensiuni foarte mici,, discontinue. Tot atît de puține sînt și fibrele colagene. Numai la limita cu adventicea apar cîteva straturi de fibre elastice dezvoltate, care alcătuiesc limitanta elastică externă. în adventice fibrele elastice sînt dispuse nere- gulat și mai ales longitudinal. în sfîrșit, un alt vas din grupul arterelor mijlocii care atrage atenția prin tipul structural deosebit este artera gastrică (pl. II, D). La colorarea cu orceină, în intima se evidențiază numai fibrele elastice ale elasticii interne. Media are o rețea slabă de fibre elastice dispuse neregulat. Cele mai accentuate formează benzi subțiri circulare, iar între ele se dispun alte fibre elastice fine. La limita adventicei cu media se observă cantitatea cea mai mare de fibre elastice. Acestea sînt numeroase, ondulate și dispuse paralel. La exterior adventicea este mult mai săracă în fibre elastice cir- culare, în această zonă predominînd fibrele elastice și musculare longi- tudinale. La cioară și stîrc, spre deosebire de păsările domestice, fibrele elastice se continuă și în adventice. Această arteră cu membrană elastică internă evidentă, cu media puternic musculară și adventicea săracă în fibre elastice, face trecerea spre arterele de calibru mic. Din expunerea structurii vaselor arteriale de calibru mare și mijlociu la păsările domestice și sălbatice, se pot desprinde unele caractere comune,, și anume : — arterele de calibru mare prezintă un țesut subendotelial dezvoltat și o membrană elastică internă discontinuă ; fibrele elastice sînt bine dez- voltate și prezente în toate tunicile vasului ; PLANȘA i Aspectul structurii pereților arteriali în secțiune transversală la colorarea cu orceină azotică (metoda Duval). J, Anser anser, aorta abdominală (oc. 10, ob. 40). B, Anser, ar. carotidă (oc. 10, ob. 65). C, Corvus monedula, ar. carotidă (oc. 10, ob.4()). D, Platalea leu- corodia ar. carotidă (oc. 10, ob. 40). E, Corvus monedula. ar. axilară. PLANȘA II PLANȘA II Secțiuni transversale în artere care irigă organe interne. A, Anser anser, ar. marea mezenterică (colorație Azan după metoda Heiden- haim, oc. 10, ob. 40). B, Anser anser, ar. marea mezenterică (colorație orceină azotică (după metoda Duval). C, Anser anser, ar. mezenterică cranială (colorație orceină, oc. 10, ob. 40). D, Anser anser, ar. gastrică (colorație orceină, oc. 10, ob. 40). 5 STUDIUL STRUCTURII SISTEMULUI ARTERIAL LA PĂSĂRI 221 — arterele de calibru mijlociu prezintă o gamă mai variată de structuri, ce fac trecerea de la tipul elastic la cel muscular, fără a exista însă o dependență strictă față de calibrul vasului (exemplu marea mezen- terică). Se poate desprinde ca notă generală și existența unei deosebiri nete între păsările domestice slab zburătoare și păsările sălbatice bune zburătoare, la care spre deosebire de prima grupă arterele au un caracter elastic mult mai pronunțat la toate arterele studiate. Chiar în grupul păsărilor sălbatice se observă unele diferențe. Astfel, la cioară toate arterele studiate au caracteristică prezența fibrelor elastice care împînzesc întreg peretele arterial, fără o orientare anumită, și variază doar cantitativ, în funcție de vasul arterial respectiv. La stîrc elementul elastic este puțin reprezentat în intima și bine dezvoltat în tunica externă, unde prezintă numeroase fibre elastice circulare și longitudinale groase, dispuse într-un număr variabil de rînduri paralele. La toate speciile studiate apare o deosebire netă între structura arterelor care merg în peretele corpului la mușchi (a. carotidă, a. subclavia, a. humerală etc.) și arterele care merg în interiorul corpului la organe (marea mezenterică, a. mezenterică cranială, a. gastrică etc.). La primul grup predominant este elementul elastic, la al doilea elementul muscular. BIBLIOGRAFIE 1. Benningoff A., Blutgefăsse und Herz, in Molbndorf W., Handbuch der mikrOskopischen Anatomie des Menschen, Springer, Berlin, 1930, VI, 1. 2. Gheție V., Atlas de anatomie comparată, București, 1954. 3. Gheție V., Caloianu-Iordăchbi, Maria etPETREscu-RAiANu Anca, Revue de biologie, 1963, «, 4, 419-429. 4. Grasse P., Trăite de zoologie, Oiseaux, Masson, Paris, 1954, 15. ■5. Grzimek B., Arteriensystem des Halses und Kopfes der Vorder- und Hintergliedmassen von Gallus domesticus, Diss., Berlin, 1933. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de morfologie animală. Primită în redacție la 24 martie 1964. CONTRIBUȚII LA STUDIUL HISTOLOQIC AL GLANDELOR SUPRARENALE LA PĂSĂRI DE ANCA PETRE SCU-RAIANU 591(05> Se aduc unele noi date cu privire la glanda suprarenală la trei specii de păsări (Egretla garzetta, Phalacrocorax carbo, Fulica atra'). Sini descrise fibrele musculare netede, grupurile dc celule cu rol de a regenera capacitatea secretoare a glandei, vascularizația. De asemenea sînt descrise și unele modificări structurale legate de perioada de împerechere (intensificarea secreției celulelor mcdulosuprarenale, activitatea neurosecretoare a ganglionilor simpatici din capsula conjunctivă etc.). Studiul glandelor suprarenale la păsări este deosebit de interesant, atît din punct de vedere morfofuncțional, cît și din punct de vedere filo- genetic. Pînă în prezent, studiile efectuate asupra glandelor suprarenale la păsări au avut ca scop atît descrierea lor din punct de vedere morfologic și histochimic (1), (2), (3), (5), (8), (15), (16), (19), (20), cît și din punct de vedere fiziologic (10), (12), (13) etc. Credem că un studiu comparativ al structurii suprarenalei la verte- brate ar aduce o contribuție însemnată atît în lămurirea unor aspecte filoge- netice, cît și la elucidarea unor probleme de reglaj hormonal al homeotermiei, deoarece organizarea suprarenalei păsărilor pe tipul morfologic al verte- bratelor poikiloterme ar trebui să fie compensată de alte modificări care să-i permită un mod de funcționare asemănător cu cel de la mamifere. în lucrarea de față s-a căutat să se aducă unele noi date privind structura glandei suprarenale la păsări. MATERIAL ȘI METODĂ Ca material de studiu au servit glandele suprarenale recoltate de la masculi de Phala- crocorax carbo, Fulica atra și Egretta garzetta. Recoltarea s-a făcut în luna aprilie, în Balta Brăilei (lacul Șerban). Indivizii de Fulica atra și Phalacrocorax carbo erau în această perioadă ST. 81 CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 Nil. 3 P. 223-226 BUCUREȘTI 1966 224 ANCA PETRESCU-RAIANU 2 în epoca dc împerechere, pe cînd Egrelta garzetta de-abia sosise dc cîteva zile1 din migrațiune. Piesele au fost fixate în amestecurile fixatoare Bouin și Susa și în formol 10%, apoi incluse în parafină. Secțiunile au fost colorate cu hemalaun-eozină, hematoxilină ferică Heidcn- hain și metodele Azan, Van Gieson și Paccini. REZULTATELE OBȚINUTE Glanda suprarenală la păsări este formată din îmbinarea neregulată a două țesuturi diferite ca origine, și anume țesutul medular și țesutul cortical. întreaga glandă este cuprinsă într-o capsulă de țesut conjunctiv. In această capsulă se află numeroase vase de sînge, precum și o serie de ganglioni nervoși simpatici, de la care pornesc fascicule de fibre care pătrund în țesutul glandular. în neuronii acestor ganglioni s-au observat numeroase picături bazofile, care iau naștere în nucleu și sînt eliminate apoi în citoplasmă. Rolul lor trebuie însă legat de starea fiziologică a glandei, deoarece ele au fost observate numai în ganglionii păsărilor care se aflau în perioada de împerechere (pl. I, fig. 4 și 5). în capsula conjunctivă au fost puse în evidență fascicule de fibre musculare netede, mai numeroase la exemplarele de talie mare, care aveau o capsulă mai groasă (pl. I, fig. 7). Acest fapt prezintă interes, deoarece la mamifere fibrele musculare netede nu au fost evidențiate decît la animale cu hipofuncție suprarenaliană. Din țesutul conjunctiv al capsulei se desprind septuri conjunctive, dar în comparație cu mamiferele numărul lor este mai mic și sînt mai 1 In ceea cc privește recoltarea materialului, ținem să mulțumim și pe această cale pentru sprijinul acordat Secției „Biologia vtaatului" din cadrul I.C.F. PLANȘA I Fig. 1. — Secțiune prin glanda suprarenală (Egrelta gar- zetta) (colorație Paccini). «. Țesut cortical: b, tesut medular; c, grup de celule tinere, nediferentiate situate imediat sub capsulă. Fig. 2. — Aceeași secțiune, mărită. Se observă grupul de celule nediferențiate. Fig. 3. — Grupa de celule nediferențiate situate in mijlocul țesutului secretor (Egrelta garzetta) (colorație hematoxilină ferică Heidenhain). Fig. 4. — Secțiune printr-un ganglion din capsula conjun- ctivă (Phalacrocorax carbo). Neuronii prezintă picături tubazofile în citoplasmă și nucleu (colorație Azan). Fig. 5. — Secțiune printr-un ganglion din capsula conju- ctivă (Phalacrocorax carbo). Unul din neuroni prezintă o picătură bazofilă în momentul expulzării din nucleu) colorație Azan). Fig. 6. — Secțiune prin glanda suprarenală de Fulica atra. Celulele medulare prezintă picături de secreție (colorație Paccini). Fig. 7. — Secțiune prin glanda suprarenală de Egrelta gar- zetta. în capsula conjunctivă se observă fascicule de fibre musculare netede. Fig. 8. — Secțiune prin glanda suprarenală de Phalacrocorax carbo. In lumenul capilarului sinusoid se află celule dezagregate. PLANȘA I 3 STUDIUL HIST0L0GIC AL GLANDELOR SUPRARENALE LA PĂSĂRI 225 puțin profunde. Aceste septuri însoțesc întotdeauna fascicule de fibre ganglionare sau vase de sînge care pătrund în țesutul secretor. Țesutul cortical este alcătuit din celule dispuse în cordoane care se anastomozează formînd o rețea, în ochiurile căreia se găsesc grupuri de celule medulare. în general, la toate speciile de păsări, țesutul cortical ocupă un volum mai mare decît cel medular. Cordoanele sale sînt alcătuite din celule prismatice cu citoplasmă vacuolară și nudei sferici, cu puțină cromatină. în literatură au fost descrise două tipuri de celule corticale diferite din punctul de vedere al intensității tinctoriale. Cercetări mai noi arată că nu ar fi vorba de două tipuri deosebite de celule, ci de diferite faze de dezvoltare și activitate secretoare. E. I. T a r a k a n o v arată că prezența unui număr mai mare de celule mai intens colorate este legată de o intensificare a activități secretoare a glandei (17). De aceeași părere sînt și M. A. F a y e z și G y . R a p p a y (7), I. R a y și A. G h o s h (15). Pe preparatele efectuate de noi am observat o serie de celule cu nudei picnotici, fapt care ar putea veni în sprijinul acestei afirmații. Celulele medulare sînt poliedrice și de talie mai mare decît cele corticale. Ele au un nucleu mai mare, ovoid, mai puțin cromatic. La păsările în perioada de împerechere, ele prezintă o activitate mult mai intensă. Astfel, în unele celule medulare la Fulica atra au fost observate o serie de picături de secret cu afinitate pentru coloranții bazici (pl. I, fig. 6). Pe măsură ce se umplu cu picături de secreție, celulele se dezagregă și cad în lumenul vaselor (pl. I, fig. 8). Dezagregarea celulelor medulare și căderea lor în sinusoide constituie un fenomen care are loc nu numai în perioada de împerechere, ci și în restul anului. Astfel, s-a observat acest fenomen și la Egretla garzetta, însă mai puțin frecvent, iar activitatea celulelor nu este atît de intensă. Un fapt deosebit de interesant este prezența unor grupuri de celule, localizate fie în mijlocul țesutului secretor, fie imediat sub capsula con- junctivă, totdeauna însă în vecinătatea nemijlocită a celulelor medulare (pl. I, fig. 1—3). Aceste celule posedă nudei mari și intens colorați, cu puțină citoplasmă în jurul lor. Aspectul lor morfologic de celule tinere, încă nediferențiate, ne face să credem că aceste celule ar putea da naștere celulelor glandulare, avînd probabil rolul de a regenera capacitatea secre- toare a glandei. în literatura de specialitate această problemă nu este clarificată. Unii cercetători presupun că celulele ar lua naștere din celulele capsulei conjunctive (11), ceea ce ni se pare puțin probabil, deoarece celulele conjunctive sînt deja diferențiate. în observațiile efectuate de noi nu am găsit nici o indicație care să susțină această părere. Vascularizația glandei suprarenale a păsărilor este foarte bogată. Ea este realizată de ramuri arteriale care provin din aortă, artera renală și trunchiul celiac. Partea cea mai mare din arteriolele de tip muscular se capilarizează imediat ce pătrund în țesutul glandular, formînd capilare de tip sinusoid. O mică parte din arteriole pătrund în țesutul glandular, capilarizîndu-se după un traiect mai lung. Sinusoidele confluează într-o venă centrală, cu fascicule de fibre musculare netede în medie, care dau posibilitatea contractării venei și expulzării rapide a hormonilor în circuitul sanguin. / *2 — c. 1241 226 ANCA PETRESGU-RAIANU CONCLUZII 1. Rolul de regenerare a capacității secretoare a glandei este înde- plinit, probabil, de unele grupuri de celule tinere, nediferențiate, aflate în imediata vecinătate a celulelor medulosuprarenale. 2. Prezența nucleilor picnotici și a celulelor dezagregate din lumenul vaselor sinusoide întărește ipoteza care susține inexistența mai multor tipuri de celule în corticosuprarenala pasărilor. Deosebirile de intensitate tinctorială se datoresc diferitelor faze fiziologice ale celulelor. 3. în perioada de împerechere, morfologia celulelor medulosupra- renale indică o intensificare a secreției de hormoni. BIBLIOGRAFIE PREZENȚA STOMACULUI LA SPECIA GOBIUS MELANOSTOMUS DIN MAREA NEAGRĂ DE VIRGINIA VIORICA KOVĂCS 1. Abraham A. u. Stammer A., Acta biol. Szegcd., 1959, 5, 1 — 2, 85. 2. Arvy L., C.R. Soc. Biol., 1961, 155, 1, 69. 3. Bjbnoit J., Glandes endocrines, in Grasse P. P., Trăite de Zoologie, 1954, 15, 305. 4. Coupland R. E., Nature, 1962, 191, l S25, 310. 5. Decan C., Mihail N. și Asandei A., Studia Univ. Babeș-Bolyai, 1960, seria a 2-a, 2. 6. flEMEHTMEBT. II. m jțpyr., dudoKptiHHajieucmeMa, b CeJtbcKoxooriucmaeHHaa njiuma, noupejțaKuneiiE. E. llEHUOiDKKEBim, Mag. Cern.citoxoa. jiht., Mockbh, 1962. 7. Fayez M. A. u. Rappay Gy., Arta Biol. Acad. Sci. Hung., 1961, 12, 2, 133. 8. Ghosh A., Gen. a. Comp. Endocrinul., 1962, Suppl. 1. 9. GmouD C., C. R. Soc. Biol., 1960, 154, 11, 2 049. 10. Gray C. ÎL, Irish. J. Med. Sci., 1961, 128, 349. 11. Gundisch M., Organele cu secreție internă, în Histologie, Edil, medicală, București, 1955, 2_ 12. Herrik E. II. a. Torstveit O., Endocrinei., 1938, 22, 469. 13. ParkesA. S. a. Selve II., .1. Pshyol., 1936, 116. 14. Pețrescu C., SI. și cerc, endocrinol., 1963,14, 4 — 5 — 6,723. 15. Ray I. a. Ghosh A., Acla hislochem., 1961, 11, 1 — 4. 16. Sinha D., Ray I. a. Ghosh A., Nucleus, 1959, 2, 2, 171. 17. TAPAKA1IOB E. II., Apxim anaT., hict. m Miop. , 1963, 39, 11, 102. 18. Vulpian A., G. R. Acad. Sci., 1856, 43, 633. 19. Woon .1. G., Anal. Record, 1962, I 12, 292. 20. - Amer. J. Anal., 1963, 122, 3, 285. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de morfologie animală. Primită in redacție la 11 februarie 1965. 591 (05) Specia Gobius melonostomus este considerată în literatură ca fiind lipsită de stomac. Macroscopic aparatul digestiv este format din trei anse, fără apendici pilorici, și prezintă o mică gîtuitură la capătul distal al esofagului și alta la înce- putul intestinului posterior. Cu toate că epiteliul esofagian se continuă direct cu cel simplu prismatic, pre- tinsa lipsă a stomacului este contestabilă, deoarece sub epiteliul prismatic — pe o mică întindere în imediata vecinătate a esofagului — se găsesc mici glande gastrice tipice. Ca la toate gobiidele și la această specie stomacul nu este individua- lizat, specia fiind descrisă în literatură ca lipsită de acest organ (1), (2), (3), (4), (5), (6). Macroscopic tubul digestiv apare uniform, format din 3 anse fără apendici pilorici, prezentând cîte o discretă gîtuitură la capătul distal al esofagului, respectiv la începutul intestinului posterior. Mucoasa esofagului formează pliuri înalte. Pe secțiune transversală imită chiar franjuri șivilozități intestinale (6). Acest aspect este accentuat și prin prezența în număr din ce în ce mai mare a celulelor mucoase glo- boidale în epiteliul pluristratificat pavimentos care acoperă pliurile (pl. I, fig. 1). Epiteliul esofagian stratificat se termină printr-un pasaj brusc cu un epiteliu unistratificat și prismatic format de celule foarte înguste și înalte (pl. I, fig. 2, a). Celulele caliciforme se întâlnesc mai rar (6). Cu toate că epiteliul esofagian se continuă direct cu cel de tip intes- tinal, lipsa pretinsă a stomacului este contestabilă, deoarece sub epiteliul prismatic — pe o mică întindere în imediata vecinătate a esofagului — se * Lucrarea a fost efectuată sub conducerea prof. C a r o 1 S z e k e 1 y. ST. si CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 XII. 3 I'. 227- 228 BUCUREȘTI 1905 PLANȘA I '228 VIRG1N1A VIORICA KOVACS 2 găsesc mici glande gastrice'tipice (pl. I, fig. 2, b), care pot fi trecute ușor cu vederea. Aceste glande gastrice sînt căptușite cu un epiteliu format din celule cubice mari cu protoplasma clară, spumoasă și nudei ovalari situați bazai. Glandele comunică cu lumenul organului prin mici canalicule formate din cîteva celule cubice mici, mai intens colorate și care se continuă treptat în epiteliul prismatic al suprafeței (pl. I, fig. 3).’Porii de excreție ai acestor glande se marchează prin micile înfundături ale suprafeței epiteliului (pl. I, fig. 2, c). Epiteliul prismatic care acoperă această mică porțiune prevăzută, cu glande gastrice se deosebește întrucîtva de epiteliul care îi succedă. Celulele sînt mai strîns așezate unele lîngă altele, au protoplasma mai omogenă și mai deschis colorată în porțiunea gastrică, pe cînd în intestinul propriu-zis, celulele epiteliale se colorează mai închis (pl. II, fig. 4). Este demn de remarcat și faptul că animalele infestate cu coccidioză prezintă alterații grave de enterită numai în porțiunea intestinală propriu- zisă, cu epiteliul mai închis colorat (pl. II, fig. 5, a). Zonele învecinate glan- delor gastrice au totdeauna un epiteliu intact și sănătos, mai palid colorat. Chiar și acest aspect indică faptul că această zonă se deosebește din punct de vedere morfologic de intestin și, în consecință, poate fi conside- rată drept un rudiment de regiune pilorică, deci gastrică (pl. II, fig. 5, b). BIBLIOGRAFIE 1. Aron M. et Grasse P., Precis de Biologie Animale, Masson, Paris, 1947. 2. BorGea I., Alin. Sci. Univ. Jassy, 1934, 19, 1, 231. 3. Brehm A., Az allalok vilăga, Guttenberg, Budapesta, 13 14, cd. a II a. 4. GXrăușu E., Tratat de ichliologie, Edit. Acad. R.P.R., București, 1952. 5, Dudicii E., Az aliat es elete, Tud. Kiad., Budapesta, 1942, 2. g Grassiî P., Trăite de Zoologie, Masson, Paris, 1958, 13 2. Institutul de medicină și farmacie, Tirgu-Mtireș, Laboratorul de biologie. Primită în redacție la 23 decembrie 1964 PLANȘA I Fig. 1. — Secțiune transversală a esofagului, în porțiunea orală a organului (formol, Masson, mărit dc 29,5 x). Fig. 2. — Secțiune longitudinală la nivelul de trecere a epiteliului esofagian pluristratificat in epiteliu simplu prismatic. Sub acest epiteliu se observă glande tipice gastrice (formol, hc- maloxilină-eozină, mărit de. 450 x ). Fig. 3. Glande gastrice (formol, hemaloxilină-eozină, mărit de 928 x, ). PLANȘA II PLANȘA II Fig. 4. — Porțiune de trecere între epiteliul simplu prismatic, care conține glandele gastrice, și epiteliul intestinal propriu-zis (for- mol, Masson, mărit de 91 x). Fig. 5. — Epiteliu simplu prismatic, care cuprinde glandele gas- trice, și epiteliul propriu-zis intestinal, infestat cu coccidii (formol, Masson, mărit de 91 x). CONTRIBUȚII LA STUDIUL UNOR COMPUȘI AZOTATE LA CRAPUL ÎN INANIȚIE DE ACADEMICIAN E. A. FORA, DELTA RUȘDEA-ȘUTEU și NINA ȘILDAN 591 (05) Autorii urmăresc unele aspecte ale metabolismului azotat la crapul în inaniție îndelungată (6 luni). Din datele obținute rezultă că, în cursul inaniției îndelungate, valoarea proteine- lor plasmatice este foarte scăzută. Administrarea unui hidrolizat complex de- aminoacizi la crapul în inaniție a determinat scăderea semnificativă a tuturor indicilor (acizi nucleici, proteine, N aminic). Pe baza rezultatelor obținute, autorii presupun că în cursul inaniției la crap apare o dereglare în reținerea de aminoacizi, deci și în sinteza de proteine. Studiul metabolismului azotat suscită interesul unui mare num ar- de specialiști. în prezenta lucrare ne-am propus să urmărim cîteva aspecte legate de metabolismul azotat la crapul în inaniție îndelungată, știut fiind că această stare fiziologică determină modificări metabolice profunde. Cercetări asupra metabolismului azotat la pești au mai fost între- prinse și de alți autori. Astfel, S. E. Severin (14) și P. L. V u 1 f s o n stabilesc o legitate în distribuția substanțelor azotate extractive din mușchii peștilor în dependență de particularitățile funcționale și felul de viață' al acestora. în 1957 K. F. S or b a ce v (15), (16) aduce contribuții în problema schimbului azotat la crapul în hibernare. Unii autori (1), (2), (3), (4), (9) se ocupă de compușii azotați ai peștilor marini și dulcicoli sau de nucleo- tidele acestora (T a r r, Fujimaki, K o j o, citați după (6)), (7). în ultimul timp, numărul cercetătorilor care se ocupă de fiziologia crapului a crescut simțitor. La noi în țară, Santa, Motelică și Vasilescu abordează aspecte legate de metabolismul glucidic, acad. E. A. Pora și C. Wittenberger studiază fiziologia musculară, iar P i c o ș acțiunea dinamică specifică a proteinelor la crap. •1 SI CERC BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 Nli. t P. 229 -232 BUCL'KESTI 190S :3 COMPUȘI AZOTAȚI LA CRAPUL ÎN INANIȚIE 231 230 E. A. PORA și COLABORATORI 2 MATERIAL ȘI METODĂ Experiențele s-an făcut pe crapi de 3 ani, avînd în medie 250 — 350 g greutate corpo- rală, după o perioadă de hibernare — inaniție de 6 luni, în cursul căreia animalele au fost păstrate în bazine cu apă curgătoare la temperatura de 10—13°C. S-a lucrat pe 2 loturi de crapi, de cîte 15 indivizii Animalelor lotului experimental li s-au injectat intraabdominai timp de 8 zile cîte 0,5 cm3 /100 g greutate corporală hidrolizat de aminoacizi marca Dubernard, conținînd SO’/ou hidrolizat de proteine, 50°/00 glucoză și 3°/00 CINa și avînd pH = 5,5. Sîngele s-a recoltat pe heparină, direct din inimă, cu un ac de seringă, iar urina s-a colectat timp de 18 — 20 de ore din urcior, prin intermediul unui tub de sticlă avînd atașat un balonaș de cauciuc. După sacrificarea animalelor s-au luat probe de mușchi alb și ficat. Din materialul colectat s-au determinat: — N aminic liber din sînge, plasmă, mușchi alb, ficat și urină, prin metoda folocolo- rimetrică (12). — Proteinele totale din plasmă, rcfrăctometric. — Acizii nucleici hepatici spectrofotometric (17). REZULTATE ȘI DISCUȚII în experiențele noastre, am utilizat un hidrolizat complex de amino- acizi (14 aminoacizi), cunoseînd că numai amestecurile echilibrate armonios sînt tolerate și anabolizate de organism, cele unice fiind în general toxice (13), (18), (19). Raportat la 100 g greutate corporală, în cele 8 zile s-au injectat circa 12 cm3 de hidrolizat, conținînd 57 mg N, respectiv 0,36 g de proteine — deci un aport proteic redus. Tabelul nr. 1 Valorile medii ale indicilor studiati pe loturi Lotul Nr. ind. N aminic Ac. nuci, mg/g ficat Prol. plasmă 0/ /o sînge plasmă mușchi ficat urină Martor 15 3,72 1,67 106 217 1,3 9,07 2,67 Tratat 15 3,01 1,36 102 176 0,9 5,84 2,22 P — 0,05 > P >0,02 - • 0,05 > P>0,02 0,05 > P > 0,02 0,1 > P > 0,05 0,1 > P > 0,05 Valorile medii ale indicilor studiați pe loturi, precum și coeficientul de probabilitate obținut pe baza calculului „testului T” a lui Student, sînt date în tabelul nr. 1. în cursul inaniției, al carenței proteice de lungă durată, ca și în alte stări de pierderi proteice, se constată o sărăcire a țesuturilor în proteine. Valoarea proteinelor plasmatice găsită de noi la crapii în inaniție a fost în medie de 2,67%, deci foarte apropiată de cea semnalată de K. F. Sorbacev (15). Scăderea proteinemiei crapilor în inaniție s-ar face după A. D r i 1 h o n (5) și K. F. Sorbacev (15) în primul rînd pe seama albuminelor și apoi a a- și p-globulinelor. Administrarea hidrolizatului de aminoacizi la crapul inanizat timp îndelungat a determinat scăderea semnificativă a N aminic liber în sînge, ficat și urină. Aceste date pot indica fie că ar fi vorba de o intensificare a sintezei de proteine idiogene, fie o excretă azotată puternică. Scăderea statistic semnificativă a N aminic în sînge cu 19,09%, în ficat cu 18,80%, în urină cu 30%, în urma injectării hidrolizatului proteic, ne îndreptățesc să considerăm că la aceste animale a avut loc o dereglare în reținerea de aminoacizi. După V. I. P a t r u ș e v și colaboratori (11), alimentația cu proteine determină o evoluție ondulatorie a azotemiei, în cursul inaniției avînd loc procese complexe de restructurare proteică, legate de scindarea protei- nelor tisulare. Crapii lotului injectat prezintă de asemenea și o scădere (—16,85%) semnificativă a proteinemiei, comparativ cu martorii. E. Kaufman și E. W e r t hei m e r (8) constată in vitro că țesutul hepatic provenit de la animalele inanizate eliberează o cantitate mai mare de proteine în mediul înconjurător decît țesutul provenit de la animalele martor. Se presupune că intensitatea eliberării proteinelor de către ficat ar fi determinată de starea metabolismului glucidic. Pe de altă parte, K a p 1 a n s k i (citat după (16)) arată că insuficiența alimentară a proteinelor duce la distrugerea părților proteice ale fermen- ților, ceea ce determină scăderea proceselor de sinteză a proteinelor. Pe bază celor de mai sus, rezultatele noastre poț fi ușor de înțeles. Scăderea acizilor nucleici hepatici la animalele injectate arată destul de clar o dereglare a sintezei proteice, dereglare în care poate un rol de seamă revine și ribunocleazei hepatice. în ceea ce privește excreta prod ușilor azotați, noi am urmărit doar eliminarea N aminic liber în urină, fără a cerceta și calea obișnuită branhială. Acest fapt impune unele rezetve în interpretarea rezultatelor noastre. V . A. K o r z a n s (10) constată în. cursul inaniției o balanță azotată negativă și o tulburare a raportului dintre fracțiunile azotate din urină. în concluzie, putem spune că Cyprinus carpio L., în condițiile unei inaniții îndelungate, prezintă un metabolism azotat scăzut și o capacitate de sinteză proteică redusă, probabil ca urmare a unor tulburări de natură enzimatică. BIBLIOGRAFIE 1. Bini G., AttiAcad. Naz. Lilieci, 1934, fi, 19, 111 115. 2. Cartbni A. e Mobelli A., Quad. Nutriz., 1934, 1, 185 — 191. 3. - Quad. Nutriz., 1935, 2, 433-449 . 1. • Quad. Nutriz., 1936, 3, 127 -129. 5. Dru.HON A., G. R. Soc. biol., 1954, 14«, 1218. 232 E. A. PORA și COLABORATORI 4 6. Jones N. R. u. Mubbay J., Zeitschr. vergi. Physiol., 1961, 44, 174- 183. 7. - Biochem. .1., 1960, 77, 567-575. 8. Kaufman E. a. Wehtheimeb E., Amer. J. Physiol., 1957, 190, 1, 133 — 138 . 9. Komarov S. A., Contrib. canad. Biol, a Fish., 1933, 8, 133 — 135. 10. KOP3AHC B. A., JIaTB. 1ICP 3nnaTM Aksr bgcthc Hb6 AH jihtij CCP, 1958, 5 61—70. 11. IlATpyuiEB B. H. ii HAPbiniKHH H. A., Hayu. ^oioianMubicui, iiikojibi 6hoji. nayK 1960, 2, 84—87. 12. RaC I., Casop. likern. cesk., 1959, 98, 4, 120 — 123. 13. Rose W. C., Fed. Proc., 1949, 8, 546. 14. Sbvebin S. E., Rev. ref. biol., 1960, 6, 93. 15. COPEAHEB K. O., Bhoxhmhh, 1959, 24, 3, 489—495. 16. — Bhoxhmhh, 1957, 22, 6, 872. 17. CnHPIIH A.C., Bhoxhmhh, 1958, 32, 5, 656—662. 18. Winitz M., Gullino P., Greenstein J. P. u. Birnbaum S. M., Arch. Biochem. Biophys.,. 1956, 64, 333-341. 19. Winitz M. u. Ruisseau J., Arch. Biochem. Biophys., 1956, 64. 368 — 373. Centrul de cercetări biologice al Academiei R.P.R., Cluj, Catedra dc fiziologie animală. Primită in redacție la 8 ianuarie 1965. CONTRIBUȚII LA ANALIZA ELECTROENCEFALOGRAFICĂ A REACȚIEI AROUSAL ÎN SCOARȚA EMISFERELOR CEREBRALE DE IEPURE LA EXCITARE ACUSTICĂ* DE GH. APOSTOL 591 (05) în experiențe pe iepuri, s-a constatat că în cursul stingerii reacției de orientare la un stimul acustic (ton de 200 — 400 hz) apar fenomene EEG caracteristice: în zona coițUcală senzo-motorie activitatea desincronă este înlocuită cu oscilații sincrone cu frecvența 5 —7/s; în zona postero-parictală, ritmul sincron devine mai slab exprimat. După cum se știe, tabloul modificărilor bioelectrice în scoarța emisferelor cerebrale de iepure, înregistrate în timpul activității reflex- condiționate, se deosebește de reacția arousal, prin aceea că el suferă însemnate modificări în cursul procesului de formare și întărire a legăturii temporare. Se remarcă apariția de noi centre ale activității sincrone, substituirea focarelor de activitate desincronă cu ritm sincron și invers. Obișnuit astfel de modificări se înregistrează în zonele corticale, care au un rol nemijlocit în formarea reflexului condiționat — în focarele exci- tanților condiționat și necondiționat (10), (8), (9), (11) etc. Pe baza unui șir de lucrări de neurofiziologie, dinamica modificărilor activității corticale electroencefalografice adesea este socotită ca dato- rîndu-se influenței diferitelor structuri talamice (1). în legătură cu studiul modificărilor electroencefalografice care însoțesc activitatea de semnali- zare, prezintă interes să se clarifice în ce măsură acestea sînt condiționate numai de administrarea excitantului, care este folosit de obicei în calitate de semnal. în prezenta lucrare s-au studiat modificările activității electrice corticale în timpul stingerii reflexului de orientare la excitarea acustică. * Lucrare publicată și în„Revue roumaine de biologic — Serie de zoologie”, 1965,10, 3,. (în limba rusă). ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. S P. 233-241 BUCUREȘTI 1965 234 GH. APOSTOL 2 Problema modificărilor ritmicii corticale în timpul administrării repetate a excitantului neîntărit a fost studiată în numeroase lucrări (18), (5), (7), (12). Au fost lămurite numeroase laturi ale procesului , ,obișnuirii” în timpul studierii diferitilor indicatori EEG. De regulă, cercetătorii au dat atenție la exprimarea EEG a reacției arousal. Pe noi ne-a interesat, în mod principal, posibilitatea modificării acestei reacții electroencefalo- grafice în unele și aceleași puncte corticale în timpul stingerii reflexului de orientare. MATERIAL ȘI METODĂ Cercetarea a fost efectuată pe un număr de 5 iepuri. în prealabil animalelor le-au fost puse în evidență oasele craniene raclate de periost, desenîndu-se pe acestea o rețea cu dimensiunile ociiiurilor de 2x2 mm. Iepurelui în poziție fixată i-au fost introduși electrozi aciculiformi de oțel (pînă la lamina internă a osului), cîte 8 pe o emisferă. Schema indica- toare a locului împlîntării electrozilor este reprezentată în figura 1 a b și c și a fost stabi- lită de noi prin cercetări topografice speciale ale reacției arousal, in scoarța cerebrală la Fig'. 1. Variantele schemei de distribuire a electrozilor pe craniu (a, b și c). iepure. în calitate de component vegetativ al reflexului dc orientare, s-a înregistrat respirația, folosind în calitate de emițător un piczocristal. în timpul experiențelor animalul s-a aflat într-o „cabină de reflexe”, slab luminată, ecranată, izolată împotriva zgomotelor din afară. Ca excitanți am folosit un sunet de 200 hz și de 400 hz. Durata excitării în timpul stingerii acute la diferite animale a variat de la 15 la 20 s și de Ia 2 la 3 s. Pauza între excitații 3 ANALIZA ELECt ROENCEEALOGRAFICĂ A REACȚIEI AROUSAL 235 a fost diferită, fiind cuprinsă intre 15 și 25 s. Difuzorul a fost plasat la o distanță de 1,5 m de animal. înregistrarea biopotențialelor s-a efectuat la un clcctrocncefalograf cu 8 canale, înscriere cu cerneală, sistem Alvar. Animalul a fost în cercetare o săptămînă, REZULTATELE OBȚINUTE ȘI DISCUȚIA LOR în condițiile folosirii repetate a excitantului acustic, în decursul unei experiențe s-a înregistrat stingerea reacției arousal, analogă aceleia observate în studiul fenomenului „obișnuirii” (5). în general, se socotește stinsă reacția de răspuns la excitarea acustică după totala lipsă a acesteia în timpul a 5 administrări consecutive a excitantului (16). în prima zi de experiențe am obținut relativ ușor stin- gerea numai la 2 iepuri și cu multă dificultate la ceilalți. Ultimul fapt desigur poate fi atribuit modificărilor atît corticale, cît și ale funcțiilor reticulate. Din cercetările lui R. Hernandez-Peon (3), este cunoscut faptul că prin influențare asupra formațiunii reticulate (leziune, inoculare de substanțe farmacologice) se produce „dezobișnuință”. în acest fel, din nou apare reacția arousal. Pe de altă parte, astfel de diferențe indi- viduale în ceea ce privește deosebirile în viteza de stingere a reacției de orientare se pot datori stării funcționale a scoarței emisferelor cerebrale și desigur, ca rezultat final, particularităților tipologice ale sistemului nervos. în cercetările efectuate în laboratoarele lui I. P. P a v 1 o v a fost stabilit că la cîine, aparținînd tipului slab de activitate nervoasă superioară, este imposibilă stingerea reacției de orientare la excitant, pe cînd la animalele aparținînd tipului puternic aceasta se obține destul de ușor (19). Putem presupune în acdst fel, prin analogie, că și în experiențele noastre particularitățile tipologice ale iepurilor se pot reflecta în viteza diferită de stingere a reacției arousal. După cum se vede, diferențele în viteza stingerii componentului EEG al reacției de orientare pot atesta influențele corelative cortico-subcorticale în cadrul reflexului de orientare. Deosebiri individuale au fost înregistrate de asemenea și în condițiile stingerii cronice. Aici s-au observat modificări evidente ale caracterului componentului EEG al reflexului de orientare. Variabilitatea cea mai mare a reacției arousal s-a observai în partea anterioară senzo-motorie a scoarței. în punctele unde reacția arousal a fost inițial înregistrată ca activitate rapidă de amplitudine mică, s-au observat oscilații lente de frecvență 5—6/s (fig. 2, a—d). Modificări importante s-au observat de asemenea în regiunea occipitalo-tenîporală și cea postero-parietală, unde rit- mica sincronă a fost mai slab exprimată (fig. 2, a—d). O dată cu adîncirea stingerii, în electroencefalograma animalelor au apărut oscilații domi- nante, lente, de amplitudine înaltă, înregistrate de pe toată suprafața scoarței cerebrale (fig. 3). în această perioadă modificarea frecvenței excitantului acustic în diapazonul de la 200 la 800 hz a restabilit reacția arousal, mărindu-i considerabil perioada, de latență. Dacă după cîteva administrări ale noului excitant (800 hz), se administra excitantul vechi 100fiV 7-8 Aii^'V'As^^^ I I I r A WO^f 1-Z 3~6 5-6 7-8 J-8 B 100/1V yl A Fig. 2 3-6 7-8 .1-8 B Fig. 2. yl, Dinamica stingerii reflexului de orientare la sunet, a, A 7-a administrare a excitantului acustic în prima zi de experiențe; b, a 37-a administrare; c, a 43-a administrare; d, a 46-a administrare în a 3-a zi de experiențe. Electroencefalograma diferitelor regiuni ale scoarței cerebrale la iepure :(/-2) motoare, .(3 — 4) analizatorului pielii și chinestezic, (5—e) optică și (7 — 8) acustică, precum și (1 8) zonei intermediare dintre scoarța motorie și cea acustica. B, Administrarea excitantului. C, Pncumograma. „Calibrarea” este peste tot egală cu 100 de microvolți ; timpul = 1 s (aceeași explicație este valabilă și pentru fig. 3). 238 GH. APOSTOL 6 (200 hz) la care reacția arousal fusese deja stinsă, acesta din urmă provoca din nou apariția acestei reacții. Cîteva administrări repetate (2—3) au fost însă suficiente pentru a face să apară din nou în EEG efectul de stingere. înregistrarea componentului vegetativ al reflexului de orientare — respirația — paralel cu electroencefalograma a permis urmărirea caracte- rului comportării animalului. 23a 4 tOG/V ‘ ■« 1 5-6 j Fig. 3. — Activitatea bioelcctrică a diferitelor regiuni ale scoarței cerebrale de iepure în timpul adincirii stingerii reacției de orientare la sunet (a 19-a administrare a excitantului acustic, ziua a 3-a de experiențe). Numărul administrării exciianiu/ui în perioada modificărilor evidente ale EEG, modificarea respirației s-a manifestat prin accelerarea ritmului său (fig. 4, a și 2, b și c). Mai tîrziu, cînd reacția EEG a fost mai slab exprimată, ritmul și profunzimea respi- rației nu s-au modificat vizibil (fig. 4, b). La acel stadiu al stingerii cînd sunetul nu a provocat o reacție arousal clară, administrarea excitantului a influențat din nou respirația, provocînd o rărire a ritmului său (fig. 4, c și 3). Slaba exprimare sau chiar completa lipsă a reacției arousal la un anumit excitant acustic observată în experiențele noastre în timpul stingerii reacției de orientare este, după părerea unor cercetători (13), (6), rezultatul procesului obișnuirii, fiind corelat cu dezvoltarea, inhibiției interne. Nesupunînd discuției acest fenomen „al obișnuirii” observat de mulți cercetători, trebuie să acordăm atenție faptului celui mai interesant Nr de oscilații resp.pe fOs Nr.de oscilații resp.pelOs Nr.deosciMi resp. peWs Fig. 4. — Dinamica xului dc orientare modificării componentului respirator în timpul stinsei" la excitantul acustic. a, A 3-a zi dc experiențe;^ a* de experiențe; c, a 5-a zi de experiențe. ’ ‘ ’d zi 240 GH. APOSTOL 8 9 ANALIZA ELECTROENCEFALOGRAFICĂ A REACȚIEI AROUSAL 241 după părerea noastră — modificării reacției arousal, descoperită de noi în regiunile senzo-motoare și postero-parietală. Posibilitatea modificării reacției arousal hipocampice a fost descrisă de S. S a i 1 e r și C h . 8 t u m p f (17). Excitînd cu curent electric formațiunea reticulată mezen- cefalică, acești autori au stabilit că mărirea intensității excitării în struc- turile unde s-a înregistrat permanent o activitate sincronă provoacă desincronizarea biocurenților. O modificare analogă a reacției arousal s-a observat și după distrugerea porțiunii mediane a septumului (13) și de asemenea la administrarea unor doze crescînde de fizostigmină. în legătură cu posibilitatea modificării formei reacției arousal, apare între- barea cărei stări funcționale îi corespunde activitatea sincronă în scoarță. L. A. N o v i k o v a și D. A. E a r b e r (15), cercetând componentele EEG ale reflexului de orientare în diferite structuri cerebrale, au ajuns la con- cluzia că sincronizarea ritmului în scoarță și formațiunile reticulate ale creierului, la- excitarea proprioceptorilor, sînt expresia generalizării pro- cesului de excitare. în sprijinul acestei păreri, autorii aduc faptul că sincronizarea- este însoțită de accelerarea procesului respirator și amelio- rarea reacției de „însușire” a ritmului de excitare. Apariția în scoarță a activității sincrone este legată de unii autori și de procesele care facili- tează iradierea atît a proceselor de excitare, cît și a celor de inhibiție (9). După părerea noastră, vorbind despre reflectarea diferitelor stări funcționale în biocurenții creierului, nu trebuie să trasăm o linie precisă de demarcație între ritmica sincronă și desincronizare, așa după cum reiese de altfel din rezultatele obținute de S. S ai Ier și C h. Stumpf (17). Din datele noastre reiese clar că modificarea caracterului reacției arousal la excitare repetată, neîntărită, trebuie avută în vedere în cazul analizei modificărilor EEG înregistrate în activitatea reflex-condiționată. 4. PACTO r., Pom pemuKyjinpHou (fiopMayuu b sbipadomne ycjtoBiiopefijieKmopHbix peaKyuă, B kh. PemuKyjinpHUH (fiopMayun Moașa, MocKBa, 1962, 495—510. 5. Gluck H. a. Rowlanu V., Electroencephal. Clin. Neurophysiol., 1959, 11, 485 - 496. 6. John E. Roy, Annal Review of physiology, 1961, 23, 451—484. 7. John E. R. a. Killam K. F., J. Pharmacol. a. Exptl. Therap., 1959, 125, 3, 252 — 274. 8. JTkbahob M. H., HeKomopvie umozu ojieKmpo^iuauoJioswecKux uccjiedoeamiu ycjioBHo- pe&eKmopHbix eunucii. B kh. Tp. XV CoBeiyan.ua no npo6jidMaM obiciueu nepo. demn. nocBniyeHHoeo 50-aemun y^eHun II. II. Ilaezioea 06 ycjioBHbix pefiaeKcax, MocKBa—JleHMHrpan, 1952, 248—261. 9. — O gaMbiKaHuu ycMcubix csaaeu [no MamepuaMM azieKmpoțfiuauojioswiecKux uccJiedonaHuu ), B kh. djieKmpoBiiyeifiaJiospafiuuecKoe uccjied. obiciu. nepe. detun., MocKBa, 1962, 174—186. 10. JlHBAHOB M. H., KOPOJIbKOBA T. A. H CbPEHKEJIb r. M.; fKypn. BUCHI. nepB. «oht., 1951, 1, 4, 521—538. 11. JIVPbE P. II., PABHHOBIIR M. H. ii TP0®IIM0B JI. T., JKypn. BMCIH. HepB. «OHT., 1956, 6, 6, 863—871. 12. JIiobmmob H. II., XVIII coboiu. no npo6jieMaM bmcbi. uepB. nem. Tbbmcm Jleumi- rpa/ț, 1958, 3, 11—12. 13. Mayer Ch. u. Stumpf Ch., Naunyn — Schmiedeberg’s Arch. exper. Path. u. Pharmakol., 1958, 234, 6, 490-500. 14. Morrell F., Physiological Rcwiews, 1961, 41, 3, 443 -494. 15. II0BHK0BA JI. A. Ii OAPBEP fl. A., ®H3Hon. wypn.CCCP, 1959, 45, 11, 1 293—1 303. 16. IIOIIOB H. A., Hbbcct. Ban. I'oc. Vam., 1921, 1, nepBHfi noJiyTOM, 15—48. 17. Sailer S. u. Stumpf Ch., Naunyn — Schmiedeberg’s Arch. exper. Path. u. Pharmakol., 1957, 231, 1, 63-77. 18. Sharpless S. a. Jasper H., Brain, 1956, 79, 4, 655—680. 19. Buhoppahob II. B„ Tp. ijmsiioJi. JiaOopaT. an. II. II. llasuoua, 1933, 5, 219—254. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Secția de fiziologie animală. Primită în redacție la 11 februarie 1965. CONCLUZII 1. Administrarea repetată a excitantului acustic are o importantă influență asupra tabloului EEG al reației arousal în scoarța emisferelor cerebrale la iepure. 2. în timpul stingerii reacției de orientare la excitant, în regiunea senzo-motoare activitatea desincronă este înlocuită cu oscilații sincrone cu frecvența 5—7/s; în regiunea postero-parietală ritmul sincron devine mai slab exprimat. BIBLIOGRAFIE 1. Brucke F., Petsche H., Pillaț B. ii. Deisenhammer E., Pfliigers Archiv fur clic gesamre Physiologie des Menschen und der Ticre, 1959, 269, 2, 135 — 140. 2. Brucke F., Sailer S. u. Stumpf Ch., Naunyn — Schmiedeberg’s Arch. exper. Path. u. Pharmakol., 1957, 231, 3, 267-278. 3. QPHAHUEC-llEOH P., Heupof^țiBuoziosmecKue Koppejinmu npusviK0,5). QR a crescut însă în medie cu 34,9%, de la 0,678 în condiții bazale pînă la 0,915, creșterea fiind foarte semnificativă (P < 0,01). Acest fapt indică asimilarea certă a amido- nului de către iepuri. 2. Albumină sanguină a produs o creștere a metabolismului ener- getic de 0,559 kcal pe kg/oră față de nivelul bazai, înregistrîndu-se astfel o ÂDS de 20,93% (P < 0,01). QR a variat însă foarte puțin, creșterea medie față de nivelul bazai fiind mică (0,7%) și nesemnificativă (P > 0,5). 3. Administrarea uleiului de floarea-soarelui emulsionat a produs o oarecare creștere a metabolismului energetic numai la una din cele 6 grupe (eu 9,23%). La celelalte grupe de iepuri metabolismul a rămas aproape nemodificat, în așa fel îneît s-a înregistrat, ca valoare medie, o ADS de numai 2,86% (P < 0,5). QR a scăzut ușor la toți iepurii cu circa 3%. 4. După administrarea rației de furaje, echivalentă necesarului energetic bazai, s-a constatat o creștere a ADS medie de 12,17 % (P < 0,01), iar după ingerarea rației de furaje administrate la discreție (dublă față de cea bazală) o ADS de $2,37% (P < 0,01). QR a crescut după admi- nistrarea rației bazale în medie cu 14% (P < 0,01), iar după ingerarea rației administrată la discreție cu 31,5% (P < 0,01). Se constată astfel că atît valoarea ADS, cît și creșterea QR sînt proporționale cu cantitatea de furaje ingerate. Valoarea globală ADS a rației de furaje formate din varză, ovăz și fîn nu concordă cu suma ADS a glucidelor, protidelor și lipidelor cores- punzătoare rației, determinate separat. Astfel, atribuind glucidelor, pro- tidelor și lipidelor din rația de furaje de nivel bazai valorile ADS deter- minate separat pentru fiecare dintre acestea, am calculat o ADS pentru întrdaga rație de circa 3,5 ori mai midă față de cea obținută în experi- mentarea directă. QR 'calculat a avut însă o valoare ceva mai mare ca cel determinat direct (cu 12%). DISCUȚIA REZULTATELOR Prin cercetările noastre s-au constatat valori ADS la protide, glucide și lipide, cînd acestea sînt administrate separat, asemănătoare cu cele determinate la alte specii de mamifere (1), (6), (13), de batracieni (17), de reptile (2), (5) și de păsări (15). Valorile ADS constatate de noi la iepuri după administrarea acestor substanțe separat sînt însă mult mai mici față de cele înregistrate de K. Ne.hrin g și colaboratori (14) la iepuri, la aceleași substanțe date ca suplimente rațiilor de hrană bazale.. Aceasta demonstrează existența unor căi deosebite de hietabolism a substanțelor nutritive în funcție de modul lor de administrare, separat sau în amestec. în cercetările noastre s-a mai constatat că valoarea ADS a rației obișnuite de hrană la iepuri, preponderent glucidică, deși mai mică decît cea determinată de T h . C a h n și J. H o u g e t (10), (11), este totuși cu mult mai mare decît suma ADS a componentelor rației cercetate separat . Interesant este tocmai faptul că deși glucidele — în speță amidonul — administrate separat s-au dovedit a fi lipsite de ADS, totuși rația de hrană preponderent glucidică provoacă o creștere ADS considerabilă, (hun se explică acest fenomen? C a h n și H o u g e t (11) consideră că valorile ADS superioare ale alimentelor preponderent glucidice la iepuri s-ar datora proceselor de conversiune a glucidelor în lipide, puse în evi- dență atît prin lipemia crescută, cît și prin valorile ridicate ale QR conse- cutiv ingerării acestor alimente. Această ipoteză nu pare însă a fi suficientă pentru explicarea rezul- tatelor obținute de noi. Astfel în cercetările noastre ani obținut, după administrarea amidonului, un QR mediu mult mai mare (0,915) decît 246 GH. BURLACU și COLABORATORI 4 cel obținut după administrarea rației de hrană bazale (0,770), și cu toate acestea în primul caz nu s-a obținut nici un efect ADS, în timp ce în al 2-lea caz s-a obținut o valoare ADS considerabilă. După ipoteza lui C a h n și H o u get ar fi trebuit, dimpotrivă, ca în urma administrării amidonului să fi obținut o valoare ADS superioară față de cea a rației de furaje, întrucît amidonul a provocat o creștere a QR mai mare. Or, rezultatele indică tocmai un efect invers. De aceea este greu de apreciat în ce măsură procesul conversiunii glucidelor în lipide poate fi considerat ca cel ce provoacă ADS a rației de hrană preponderent glucidică, administrată iepurilor. Ar exista numai o explicație, în sensul ipotezei lui C a h n și H o u g e t, și anume, aceea că amidonul administrat separat s-ar meta- boliza direct fără convertirea lui prealabilă în grăsimi, în timp ce glucidele din rația obișnuită de furaje s-ar transforma mai întîi în lipide și apoi s-ar metaboliza ca atare, în ambele cazuri QR global nedepășind unitatea. CONCLUZII 1. Albumina (sanguină) și uleiul de floarea-soarelui administrate separat la iepuri au produs următoarele valori ADS (exprimate la 100 kcal ingerate): albumină — 20,93 % ; ulei de floarea-soarelui — 2,86%. Ami- donul n-a provocat nici o creștere ADS. 2. Rația de hrană preponderent glucidică formată din varză, ovăz și fin administrată iepurilor a produs însă o creștere ADS mult mai mare decît suma valorilor ADS determinate separat pentru substanțele gluci- dice, protidice și lipidice componente. BIBLIOGRAFIE 1. Aub I. C., Everest M. R. a. Fine J., Amer. .1. Physiol., 1926, 79, 559 — 570. 2. Bonnet R., Aim. de Physiol. el PhySicochim. Biol., 1926, 2, 192. 3. Breton E. Le et Schaeffer G., C. R. Soc. Biol., 1934, 115, 854. 4. C. R. Soc. Biol., 1934, 115, 858-859. 5. Burlacii Gh. și Vlădescu C., Rev. de comunicări Soc. șt. nat., 1964, 3. 6. Burlacu Gh. și Matei-Vlădescu C., SI. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1962, 14, 1, 29 — 46. 7. Cahn Th. el Houget J., Arch. dc Sci. Physiol., 1955, 9, 141. 8. - Jour. de Physiol., 1956, 48, 427-430. 9. - C. R. Acad. Sci., 1956, 234, 407-409. 10. - R. Acad. Sci., 1960, 250, 200-202. 11. - C. R. Acad. Sci., 1960, 251, 452-454. 12. Grafe E., Deulsches Archiv fUr Klinische Medizin, 1916, 118, 1. 13. Lusk Gr,, Medicine, 1922, 1, 311-353. 14. Nehrinc K., Jeutsch W. u. Sphiemann T., Archiv fiir Tiernăhrung, 1961, II, 233 — 264. 15. Nichita G. și Burlacu Gh., St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1962, 14, 4, 495 — 506. 16. Rubner M., Die Gesetze des Energieverbrauchs bei der Ernăhrung, Leipzig — Viena, 1902, 334. 17. Weiss G., Jour. de Physiol. el de Palhologie generale, 1910, 12, 457. Institutul de biologie „Troian Săvulescu”, Secția de fiziologie animală. Primită în redacție la II februarie 1965. CERCETĂRI ASUPRA REGLĂRII METABOLISMULUI GLUCIDIC LA AMFIBIENI : ACȚIUNEA INSULINEI ȘI ADRENALINEI LA TRITURUS VULGARIS* DE CCINSTANȚA MATEI-VLĂDE SCU 591(05) S-a studiat glicemia și glicogenul hepatic și muscular la Triturus vulgaris înainte și după administrarea dc insulina și adrenalină. S-a stabilit că această specie este sensibilă la acțiunea hipoglicemibntă a insulinei. După o doză de 1 Ul/kg apar valori glicemice scăzute. Limita sensibilității față de adrenalină se situează în jurul dozei dc 10 p. g/kg. Reglarea metabolismului glucidic la amfibiile urodele a fost foarte puțin cercetată. Singurele lucrări efectuate pe urodele sînt cele ale lui D. W u r s t e r (8), ale lui R. M. M i 11 e r și D. W u r s t e r (4) și R. M. M i 11 e r (5), (6). Acești actori au studiat la cîteva specii de salamandre și în special la Taricha torosa glicemia normală, pancreasul endocrin și acțiunea regulatoare a diferiților hormoni glicoregulatori. Numărul mic de specii studiate nu permite însă o generalizare a date- lor, făcînd necesară luarea în studiu și a altor specii de amfibii urodele. Pornind de la acest fapt, pe de o parte, și situîndu-ne pe linia lucrărilor noastre anterioare asupra reglării metabolismului glucidic la amfibiile anure, pe de altă parte, am extins cercetările asupra unei specii de amfi- bian, urodel, și anume la Triturus vulgaris. La această specie am determinat glicemia și glicogenul tisular în •condiții normale și am urmărit modificarea acestor componente sub influența insulinei și adrenalinei. Rezultatele obținute fac obiectul prezentei note. * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologic Serie de zoologie”, 1965, 10, 3, (in limba engleză). ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NIL 3 P. 247-251 BUCUREȘTI 1805 248 CONSTANȚA MATEI-VLĂDESCU 3 ASUPRA REGLĂRII METABOLISMULUI LA AMFIBIENI 249' MATERIAL ȘI METODĂ Experiențele an fost efectuate în lunile aprilie-iulic 1964, pe 100 de indivizi, masculi și femele, de Triturus vulgaris, care au fost recoltați de la Cernica. Animalele lipsite dc hrană au fost păstrate în laborator în acvarii cu puțină apă pe fund, la temperatura de 19-24°G. La aceste animale s-au dozat glicemia și glicogenul hepatic și muscular înainte și după administrarea a diferite doze dc insulina și adrenalină. Pentru dozarea glicemiei s-a folosit metoda Hagedorn-Jensen. Probele de sînge au fost recoltate prin decapitarea animalelor, care în prealabil erau heparinizatc. Cantitatea de sînge necesară unei determinări a fost recoltată de la 2 — 3 indivizi. Glicogenul hepatic și muscular a fost determinat prin metoda spectrofotometrică a lui A. K emp (1). Probele de țesut pentru o determinare au fost luate de asemenea de la 2 — 3 animale. S-a lucrat pc loturi de cile 4 — 6 animale fiecare. S-a folosit insulină „Biofarm” cu 40 Ul/ml și adrenalină „Biofarm” care au fost diluate cu ser fiziologic (6,5°/00) și injectate intraperitoneal, socotindu-se cîte 0,2 ml dc soluție pentru fiecare. 10 g de greutate corporală. REZULTATE OBȚINUTE înainte de a trece la cercetarea influenței glicoregulatoare a celor doi hormoni, am determinat glicemia și glicogenul tisular în condiții normale. în acest scop am luat probe de sînge și de țesuturi la 3 zile după capturarea animalelor. Rezultatele sînt prezentate în tabelul nr. 1. 10 Ul/kg 50 Ul/kg Fig. I. Acțiunea insulinei asupra glicemiei la Triturus vulgaris (liniile verticale indică abaterea standard a medici). Se constată că nu există dife- rențe de sex în ceea ce privește gli- cemia. S-au observat însă unele deosebiri în concentrația glicoge- nului hepatic. Acesta a fost în con- centrație mai mare la masculi decît la femele (P ~ 0,02). Acțiunea insulinei. După de- terminarea glicemiei și a concen- trației glicogenului hepatic și mus- cular în condiții normale, s-a trecut la urmărirea modificării celor două componente după administrarea a. trei doze diferite de insulină : 1, 10 și 50 Ul/kg. Schimbările valorilor glice- mice sub influența insulinei sînt date în graficul figurii 1. Ele arată că Triturus vulgaris este o specie sensibilă la acțiunea insulinei. Chiar cu o doză de 1 Ul/kg se ob- ține o scădere a glicemiei foarte bine vizibilă după 24 de ore de la injectarea hormonului (P ~ 0,02). Cu doze de 10 Ul/kg am obținut o Scădere cu 65% față de glicemia normală, iar după doza de 50 Ul/kg (experiențe efectuate în luna iunie, la tem- Tabelul nr. 1 Valorile glicemici și ale concentrației glieogcuului hepatic șl muscular iu condiții normale la Triturus vulgaris Nr. exemplare Sex Glicemic mg % Glicogen hepatic O/ /o Glicogen muscular 0/ /o 12 <5 41 ±1,7 6,92±0,78 0,81 ±0,14 10 ? 38 ±3,8 3,85±0,14 0,60 ±0,15 Fig. 2. — Acțiunea adrenalinei asupra glicemiei la Triturus vulga- ris. ALV, Media glicemiei normale (liniile verticale indică abaterea standard a mediei). peratura de 24°C) animalele au murit după 24 dc ore de la injectarea insulinei. La un singur triton, care a fost găsit în comă și la care s-a dozat glicogenul tisular s-a constatat o epuizare a rezervelor de glicogen hepatic 250 CONSTANȚA MATEI-VLĂDESGU 4 ASUPRA REGLĂRII METABOLISMULUI LA AMFIBIENI 251 (0,66%). După celelalte doze de insulina folosite (1 și 10 Ul/kg) s-a observat o tendință de scădere a concentrației glicogenului hepatic și muscular. Modificările produse au fost însă slabe și nesemnificative din punct de vedere statistic (P > 0,1). Acțiunea adrenalinei. S-a încercat acțiunea a trei doze diferite de adrenalină 10, 50, 500 pg/kg, căutînd să se stabilească sensibilitatea ani- malelor aparținînd speciei Triturus vulgaris față de acțiunea hiperglice- miantă a hormonului. Rezultatele sînt date în graficul figurii 2. Se poate vedea că există o tendință spre hiperglicemie chiar după administrarea dozei de 10 pg/kg (0,1 > P > 0,05). Dozele de 50 și 500 pg/kg au dublat și, respectiv, au triplat glicemia- după primele trei ore de la injectarea adrenalinei. După 24 de ore glicemia normală era restabilită. Modificările concentrației glicogenului tisular s-au urmărit numai după administrarea dozei de 500 pg/kg. în condițiile experimentale în care s-a lucrat, pe indivizi deosebiți, nu s-au putut observa modificările produse de hormon în concentrația glicogenului hepatic și muscular. După părerea noastră, ele ar fi putut fi sesizate făcîndu-se determinări pe unul și același animal înainte și după administrarea hormonului, exclu- zîndu-se astfel variațiile individuale destul de mari ale concentrației glico- genului tisular. Metoda am folosit-o în cercetările făcute pe Rana ridibunda. La Triturus vulgaris, din cauza taliei mici a animalelor, aplicarea acestui procedeu este dificilă. DISCUȚIA REZULTATELOR După cum am mai arătat în introducerea lucrării, singurele date despre reglarea metabolismului glucidic la amfibiile urodele se găsesc în lucrările lui D. W urster (8), R. M. Miilor și D. W u r s t e r (4) și R. M. M i 11 e r (5), (6). Ei au făcut experiențe în special pe Taricha torosa. La aceeași specie R. M. M i 1 1 e r și R o b i n s (citați după (6)) au studiat schimbările ciclice ale tiroidei și glandelor interrenale. N. G. K o 1 1 o s o w (2) a cercetat la Triton pancreasul endocrin și acțiunea glucozei asupra acestuia. Rezultatele obținute de noi pe Triturus vulgaris se aseamănă cu cele obținute de autorii mai sus citați. Folosind altă metodă de dozare a glicemiei decît acești autori, am obținut valori mai mari ale glicemiei normale, și anume 41 mg% la Triturus vulgaris (prin metoda Hagedorn- Jensen) față de 28 mg% la Taricha torosa (prin metoda Somogy). în lucrările lui D. W u r s t e r și R. M. Miller nu am găsit date asupra- concentrației glicogenului hepatic și muscular. Valorile determinate de noi la Triturus vulgaris se încadrează în limitele de variație ale valorilor glicogenului hepatic și muscular de la- Rana ridibunda. R. M. Miller și D. W u rs te r (4), (6), (9) au constatat o mare sensibilitate față de insulină la Taricha torosa, la care au produs hipo- glicemie prin administrarea a 10 UI de insulină/kg și convulsii insulinice cu doze sub 1 000 Ul/kg. O sensibilitate mărită față de insulină a prezentat în cercetările noastre și Triturus vulgaris. Hipoglicemia a apărut la 1 UI de insulină/kg, iar doza de 50 Ul/kg a provocat în scurt timp (24 de ore) moartea ani- malelor. Prin acest din urmă fapt sensibilitatea față de insulină la Triturus vulgaris se dovedește a fi mai mare decît la amfibiile anure, respectiv la Rana ridibunda, care eSte mai rezistentă la acțiunea unor doze de insulină egale cu 50 Ul/kg (3). De asemenea unele specii de reptile s-au arătat mai rezistente la acțiunea unor doze de insulină de acest ordin de mărime (7). R. M. M i I 1 e r și D. W urster leagă această sensibilitate deo- sebită față de insulină a modelelor de lipsa celulelor a producătoare de glucagon din pancreasul endocrin al acestor animale (4). Acest fapt spo- rește importanța pe care glandele interrenale o au în menținerea nivelului glicemic la urodele, după cum se poate constata și din răspunsul pe care Triturus vulgaris îl dă la adrenalină. La acesta hiperglicemia adrenalinică a apărut după injectarea a 10 pg/kg, iar cu dozele mari (50, 500 pg/kg) s-au produs dublări și triplări ale glicemiei. Miilor și W u r s t e r (4) au arătat că la- Taricha torosa adrenalina determină de asemenea- hiper- glicemii de 93 mg%, la 90 155 min de la injectarea hormonului. CONCLUZII 1. Glicemia normală la Triturus vulgaris este de 41 ±1,7 mg% la masculi și de 38±3,8 mg% la femele. Concentrația glicogenului hepatic a- fost de 6,92±0,78% la masculi și de 3,85±0,14% la- femele, iar cea, a glicogenului muscular de 0,81±0,14 la masculi și de 0,60±0,15% la femele. 2. Triturus vulgaris este o specie sensibilă la acțiunea hipoglice- miantă a insulinei. Chiar după o doză de 1 Ul/kg apar valori glicemice scăzute. 3. Limita sensibilității față de adrenalină la Triturus vulgaris se situează în jurul dozei de 10 pg/kg. Intensitatea hiperglicemiei adrena- linice este proporțională cu doza de adrenalină introdusă. BIBLIOGRAFIE 1. Kemp A. a. Kits Van A. M., Biochem. .1., 1951, 56, 4, 646-648. 2. Kollosow N. G., Ztsch. Mikr.-anat. Forsch., 1927, 11, 43 — 66. 3. Matei-VlXdescu Constanța, Revue roumai'nc de biologie, Serie de zoologie, 1954, 9, 5, 343-354. 4. Miller R. M. a. Wurster D., Comparative Undocrinology, New York, 1959, 668 - 680. o. Miller R. M., Diabetes, 1960, 9, 4, 318-323. 6. — Comparative Physiology of Carbohydrales Metabolism in Hetherolhermic Animals, Univ. of Washington Press, 1961, 125 — 147. 7. Motelică I. ct Matei C., Revue rohmaine de biologie, Serie de zoologie, 1964, 9, 4, 280-289. 8. Wurster D. a. Miller R. M., Comparative Biochemistry a. Physiology, 1960, 1, 2, 101- 109. Institutul de biologie „Troian Săvulescu”, Secția de fiziologie animală. Primită în redacție la 11 februrrie 1965. CERCETĂRI PRIVIND VARIAȚIILE NICTEMERALE SI SEZONIERE ALE METABOLISMULUI ENERGETIC LA CLETHRIONOMYS GLAREOLUS ȘI APODEMUS SYLVATICUS* DE NICULINA VIȘINE SCU 591(05) Ritmul nictemeral și sezonier al metabolismului energetic la animalele studiate prezintă particularități specifice și anume : Valorile maxime se înregistrează la Apodemus sylvaticus in orele de seară, iar Ia Clelhrionomys glareolus ziua. Ritmul metabolismului energetic se diferențează la aceste animale atît ca intensi- tate, cît și în privința evoluției. Variațiile sezoniere înregistrate indică o creștere însemnată a metabolismului în perioada de primăvară la ambele specii. Cercetări anterioare efectuate pe păsări și unele ’micromamifere de laborator în legătură cu ritmicitatea metabolismului energetic au pus în evidență existența unor variații nictemerale și sezoniere ale acestui proces (1), (6), (14), (19). Cauzele care determină variațiile amintite, ca și relațiile dintre diferitele fenomene fiziologice periodice, încă nu sînt elucidate și de aceea mai sînt necesare multiple cercetări. Avînd în vedere cele arătate mai sus, ne-am propus să studiem variațiile nictemerale și sezoniere ale metabolis- mului energetic la unele specii din fauna sălbatică. Rezultatele acestor cercetări fac obiectul prezentei comunicări. Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de 3, (în limba engleză). zoologie”, 1965, ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 3 P. 253-259 BUCUREȘTI 1965 254 NICULINA V1ȘINESCU 2 MATERIAL ȘI METODĂ Cercetările s-'au efectuat pe 29 de exemplare masculi adulți din specia Apodemus sylva- ticus și pe 27 dc exemplare, de Clethrionomys glareolus. Animalele au fost colectate în regiunea Ploiești (Comarnic, Sinaia) în perioada 1963 — 1961, după cum urmează : Tabelul nr. 1 Apodemus sylvaticus Olethrionomvs glareolus Epoca colectării Nr. exemplare Epoca colectării Nr. exemplare Aprilie 9 aprilie 8 Iulie 10 iulie. 9 Octombrie 10 octombrie 10 Total 29 total 27 Menționăm că s-a lucrat numai pe animale adulte. Ele au fost introduse în experiență după 5 ore dc la capturare, interval în care s-au ținut în repaus și inaniție. Pentru determinarea metabolismului, am măsurat intensitatea schimburilor respiratorii cu ajutorul unui dispozitiv folosit dc noi în alte cercetări anterioare (15). Animalele au fost studiate în loturi dc cîte patru indivizi fiecare, așezate în cuști din plasă dc sîrmă cu dimen- siuni mici, care nu le permitea mișcări prea ample. Fiecare ciclu de experiențe a durat 8 orc. Temperatura camerei a variat în funcție dc temperatura lor optimă, stabilită dc noi după cum urmează : pentru Apodemus sylvaticus primăvara temperatura camerei în timpul experienței a fost de. 25°C, vara 26,rc, toamna 23,5°C, iar pentru Clethrionomys glareolus primăvara de 23,2°G, vara 26,2°G, toamna 19,7°G. S-au făcut cîte două determinări lunare pentru metabolismul nictemeral și pentru cel sezonier. REZULTATE OBȚINUTE Variațiile nietemerale. Se constată că metabolismul energetic la cele două specii de animale prezintă variații nietemerale în decursul epocii studiate. Astfel, curba valorilor consumului de oxigen înscrie în timpul zilei în lunile aprilie, iulie și octombrie la Apodemus sylvaticus oscilații cuprinse între 3,8 și 9,1 față de valoarea medie (fig. 1). Se observă că valorile maxime sînt înregistrate la această specie în perioada de noapte, și anume între orele 20 și 23 (fig. 1). în ceea ce privește diferența dintre metabolismul de noapte și cel de zi, aceasta este mai crescută primăvara, reprezentând 21% față de media nictemeralului, si mai scăzută vara, 12% (fig. 2). La Clethrionomys glareolus curba ritmului nictemeral are un caracter complex în comparație cu cea înscrisă la Apodemus sylvaticus (fig. 1). Astfel, în timpul zilei în toate lunile studiate se înregistrează mai multe maxime iar spre seară, chiar noaptea, consumul de oxigen este cel mai scăzut, înscriindu-se două minime cuprinse între orele 17 și 3 (fig. 1). Oscilațiile înregistrate în lunile aprilie și octombrie în decursul zilei repre- •-----• /uiie •.....• Octombrie Fig. 1. — Evoluția metabolismului energetic în decursul nictemeralului. Pe abscisă siat înscrise orele de studiu, iar pe ordonată consumul de oxigen în cm ’/oră. O VALORILE METABOLISMULUI ENERGETIC LA UNELE MICROMAMIFERE 257 256 NICULINA VIȘINESCU 4 zintă valori mai crescute cuprinse între 77,6% și 92,6% față de media ■nictemeralului (fig. 2), în comparație cu cele descrise Apodemus sylvaticusl Dacă la Apodemus sylvaticus diferențele maxime ale consumului de oxigen între perioada de zi și noapte sînt înregistrate în timpul nopții, la Clethrionomys glareolus aceste diferențe se înscriu în timpul zilei și sînt mult mai ridicate (fig. 1 și 2). % Metab. energ. media pe 2b ore (t00% J Fig. 2. Valorile procentuale ale metabolismului energetic ; media pe zi și noapte față de metabolismul energetic; media pe 24 de ore. (100%). 8e constată deci că metabolismul energetic înregistrat în cursul nictemeralului în perioadele arătate se diferențiază la cele două specii de animale atît ca intensitate, cît și în ceea ce privește evoluția. Astfel, orele de înregistrare a valorilor maxime și minime se deplasează în cadrul fiecărui anotimp diferit pentru fiecare dintre aceste specii (fig. 1 și 2). De remarcat și unele asemănări, și anume variațiile nictemerale merg aproape paralel, în sensul că în luna aprilie se înregistrează cel mai crescut metabolism la ambele specii (fig. 2). Variații sezoniere. în privința evoluției metabolismului energetic sezonier se constată deosebiri legate de intensitatea acestui proces. Astfel, pe cele trei luni, valoarea medie a metabolismului este mai crescută la Clethrionomys glareolus ca 2,12 cal/kg/oră față de Apodemus sylvaticus (fig. 3). La ambele specii, în luna aprilie se observă cel mai crescut consum de oxigen în comparație cu vara și toamna (fig- 4). Considerînd valoarea metabolismului energetic mediu in decursul lunilor studiate egală cu 100, se observă o variație de la 89,4 /o in luna iulie pentru Clethrionomys glareolus pînă la 120,2% în luna aprilie, lai pentru Apodemus sylvaticus de la 87,4% pînă la 117,4% (fig. 4). be poate Fig. 3. — Evoluția metabolismului energetic sezonier în decursul peri- oadelor studiate. Fig. 4. — Variațiile procentuale ale meta- bolismului energetic sezonier față dc valoarea înregistrată în cele trei ano- timpuri și care reprezintă 100%. spune deci că evoluția metabolismului energetic sezonier la Apodemus sylvaticus și Clethrionomys glareolus, deși caracteristică animalelor homeo- terme, prezintă anumite particularități. Se remarcă variații mari meta- bolice în timpul primăverii comparativ cu restul lunilor, în care limitele oscilațiilor sînt mai restrînse (tabelul nr. 2). Tabelul nr. 2 Evoluția metabolismului energetic sezonier (valori medii) Apodemus sylvaticus Clethrionomys glareolus Greutate corporală medic g Oxigen consumat pe corp/oră/cm3 Bioxid de carbon pe g corp/oră/em3 Calorii pe kilo- corp/oră Aprilie 20,5 3,500 2,451 16,345 Iulie 20 2,600 1,920 12,246 Octombrie 22 2,630 1,870 12,334 Aprilie 19 4,030 2,930 18,840 Iulie 21,02 3,000 2,110 14,040 Octombrie 20,0 3,100 2,170 14,4 1 - C. 1241 258 NICULINA VIȘ1NESCU 4' DI SGUȚIA REZUL ȚAȚELOR Cercetările noastre asupra metabolismului energetic pun în evidență însemnate variații nictemerale ale acestui proces, variații asemănătoare cu cele obținute de A. II e u s n e r (6), care indică o fluctuație sistematică- a metabolismului în cursul nictemeralului la șobolani. Aspectul ritmului mețabolic diferențiat pentru cele două specii de animale în privința in- tensității, ca și a orelor de înregistrare a valorilor maxime și minime, demonstrează legătura dintre variațiile activității, ale comportamentului și variațiile zilnice menționate în ceea ce privește intensitatea metabo- lismului. Cercetările efectuate de K a y s e r, N. I. K a 1 a b u li o v și A. D. S 1 o n i m arată că ritmurile nictemerale reprezintă un ciclu complex care se produce pe fondul unor modificări multiple de natură exogenă strîns legate de cele endogene. Astfel, condițiile mediului, intrînd în legături reciproce cu însușirile ereditare ale organismului elaborate în procesul filogenetic, determină atît starea funcțională a organismului în general, cît și starea funcțională a sistemului său nervos. Intensificarea metabolismului nictemeral în perioada de primăvară la ambele specii se datorește modificărilor care intervin, pe de o parte, în sistemul endocrin în legătură cu perioada de reproducere, iar pe de altă parte factorilor externi, ca : durata zilei, luminii etc., care influențează în mod diferit organismul acestor animale. Ritmul sezonier al metabolismului energetic, prezent la ambele specii primăvara, ca și cel nictemeral, demonstrează legătura dintre aceste două procese, ca și dependența lor de complexitatea factorilor exogeni și endogeni. Astfel, observațiile efectuate ne permit să presupunem că factorii de mediu joacă un rol important în formarea variațiilor sezo- niere ale metabolismului, pe baza unor reflexe specifice. Cercetările efec- tuate de S u n-J u-I u n consideră că factorul principal ce determină aceste variații îl constituie modificarea conductibilității termice a părului (18). Dependența constatată desigur nu poate fi negată, dar trebuie avut în vedere faptul că și la animalele care trăiesc în condiții constante de mediu există variații sezoniere pronunțate ale metabolismului energetic. Referatele prezentate la congresul de la Baltimore (9) în problema ritmurilor biologice au arătat că organismele posedă capacitatea de a măsura destul de exact timpul. S-a constatat astfel existența așa-numitelor ceasuri biologice, mecanisme cu ajutorul cărora se stabilesc ritmurile diurne anuale și sezoniere ale diferitelor procese fiziologice. Se presupune că aceste mecanisme sînt localizate în unele celule. Cu ajutorul ceasurilor biologice, plantele și animalele au posibilitatea să măsoare timpul. Această capacitate este în strînsă legătură cu alternanța zilei și nopții și cu modificările periodice ale temperaturii. Orele biologice s-au dezvoltat și fixat în ereditatea organismelor, în procesul evoluției lor, ca o adaptare la modificările mediului extern legate de schimbarea zilei și a nopții și a temperaturii în decursul anului. în legătură cu aceasta s-au stabilit ritmurile metabolice. Cunoașterea caracterului lor, ca și a 5 VALORILE METABOLISMULUI ENERGETIC LA UNELE MICROMAMIFERE 259 cauzelor care le determină, reprezintă un deosebit interes teoretic și practic,, deoarece constituie o importantă cale pentru dirijarea, creșterea, dezvol- tarea și înmulțirea organismelor. CONCLUZII Cercetările efectuate asupra metabolismului energetic nictemeral și sezonier la cele două specii de animale ne permit să tragem următoarele concluzii : 1. La Apodemus sylvaticus metabolismul energetic nictemeral mediu are tot timpul anului valorile cele mai mari noaptea, iar la Clethrionomys glareolus ziua. 2. Diferențele cele mai mari între metabolismul diurn și nocturn s-au înregistrat atît la Apodemus sylvaticus, cît și la Clethrionomys gla- reolus primăvara. 3. în privința dinamicii metabolismului energetic sezonier, se constată la ambele specii variații pronunțate în perioada de primăvară. BIBLIOGRAFIE 1. Benedict F. G. a. Homans, J. Med. Res., 1912, 25, 3, 409. 2. Buddenbrock AV., Grundriss cler Vergleuchenden Physiologie, Veri. Borntrăgen, 1937, II. 3. «DIIJIATOBA JI. I’., OnbtT na nepnoa. $M3noJi. $yiiKiț. b opr., AMH CCCP, 1949, I, 131—142. 4. Gelineo S. et Kocarev R., Bull. de l’Acad. Șerb. Sci. Nat., 1957, 18, 5, 20. 5. Haimovici N., St. și cerc, biol., Scria biol, anini., 1962, 11, 4, 16. 6. Heusner A., Journ. de physiol., 1957, 49. 75, 205 — 211. 7. IICAKHAH JI. A., OntiT na. nepiion. mbm. dnianon. (bvînm. b opr., AMU CCCP. 1949, 1, 221. 8. KAJIABVXOB II. II., ycnexi-i conpeM. ohoji., 1940, 12, 1, 25. 9. rpMByiibi h 6opb6a c hmmh, 1957, 5, 3, 1—28. 10. Kleiber M., Physiol. Rev., 1947 b, 27, 7, 511. 11. Kursi 1’., Jliological clocks, New York, 1961, 25, 91 — 103. 12. Lindhard J., Skand. Arch. f. Physiol., 1912, 2(1. 221. 13. MAH3EJIHC C.O. II PVTEHByrP, OlIMTHB. liepiIOH. $H8HOJI. iJlVIIKHIlii b opr. AMU CCCP, 1949, 2, 131—142. 14. HAVMOB II. II., Qkombuci oicueom, Mocnna, 1961, 269—308. 15. Nichita Gh. și Haimovici N., St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1962, 14, 7, 8. 16. OJUIHCHAH P. II., Hopa boaob. Moae. u easoa6., Mocnea, 1950, 118. 17. CJIOHHM A. Jț., Atusoni. men-nom. u ee peeyjyuțiM b ope., AH CCCP, Mocnna-JIeHMH- rpaa, 1952. 18. CJIOHHM A. JL, Ocuosm o6iy. bkoji. rfniauoA. MjieKonum., MocKBa-JIeimurpag, 1961, 281—327. 19. CVII-UO-IOH, Coeeuian.ue no okoji. cfiusuoA., MocHHa-.Ueiiiinrpan, 103. Institutul de biologic „Traiatt Săvulescu”, Secția ele fiziologie animală. Primită in redacție la 11 februarie 1965. OBSERVAȚII PRIVIND INFLUENȚA TEMPERATURII ASUPRA GLICEMIEI „NORMALE” A CRAPULUI (CYPRINUS CARPIO L.)* DE I. MOTELICĂ 591 (05) S-a cercetat efectul temperaturii scăzute asupra glicemiei „normale” la crapul de cultură și sălbatic. S-a constatat că nivelul glicemic „normal” de aproximativ 74 mg% la crapul de cultură, respectiv aproximativ 100 mg% în cazul celui sălbatic, suferă modificări evidente, în sensul unei hiperglicemii de mare amploare și de lungă durată, atunci cînd temperatura scade pînă la aproximativ 4—5°C și se menține la acest nivel un timp. Influența temperaturii asupra glicemiei peștilor a fost studiată de foarte puțini cercetători. B. Kiscli (3) a făcut unele observații la selacieni, A. K i e r m e i r (2) la păstrăvi șiE. Amlacher (1) la crap. Din datele acestui din urmă autor ^rezultă că variațiile temperaturii mediului nu au efect asupra glicemiei decît în cazul unei populații dense, cînd încălzirea apei provoacă o hiperglicemie evidentă. Efectuînd unele determinări ale nivelului glicemic „normal” la crap în diferite perioade ale anului, noi am observat că, în cazul cînd temperatura apei scade sub un anumit nivel, apare o hiperglicemie evidentă și de lungă durată. Spre a obține date mai certe și mai concludente am efectuat determinări în condiții diferite de temperatură, la un mare număr de crapi de cultură și sălbatici. Rezultatele acestor observații sînt prezentate în nota de față. * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1965» 10, 3 (în limba engleză). ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 3 P. 261-266 BUCUREȘTI 1905 • .< 262 I- MOTEUCĂ 2 MATERIAL ȘI METODĂ în experiențele noastre ain utilizat crapi de cultură dc la Stațiunea de cercetări pisci- cole Nucet și crapi sălbatici procurați de la întreprinderea piscicolă Călărași. Crapii dc cultură erau în vîrstă de două veri, avînd o greutate medie dc 0,6 kg, pe cînd vîrsta crapilor sălbatici era de 3 — 4 veri, iar greutatea lor varia între 0,6 și 1,3 kg. Evaluarea glicemiei s-a făcut după metoda Hagedorn-Jenăcn. Experiențele au fost efectuate începînd din luna octombrie 1963 și au durat pînă în luna martie 1961. Majoritatea experiențelor au fost efectuate in condiții de laborator, atît în cazul crapilor de cultură, cît și al celor sălbatici, însă în cîteva cazuri prizele dc sînge s-au făcut imediat după capturarea peștilor din heleșteu (la Nucet). în laborator s-a urmărit glicemia în funcție dc temperatura apei din bazinele în care erau păstrați crapii (circa 4°C iarna; 8 —10°C toamna), comparîndu-se cu valorile constatate în timpul verii (iulie și august), cînd temperatura era de 22°C. Rezultatele obținute sînt exprimate în valori medii absolute (mg% glucoză). REZULTATELE OBȚINUTE 1. Valori glicemice „normale” Crapul de cultură. în tabelul nr. 1 prezentăm media valorilor gli- cemice normale, limitele de variație ale glicemiei, frecvența (%) a valorilor glicemice, numărul exemplarelor folosite, temperatura apei, data și locul determinării. Tabelul nr. / Valori glicemice ..normale” ia crapul de cultură Lotul Glucoză mg% Frecvența % a valorilor glicemice cuprinse între : Nr. exem- plare T °C Perioada determi- nării Locul 40 - 109 mg 0/ /o 110-124 mg % I 75 ±1,96 (43-121) 98 2 81 22 VIII laborator 11 75 ±3,46 (49 —124) 95 5 42 10 X idem ni 73 ±1,47 (48 -114) 99 1 78 10 X teren Analizînd datele prezentate în acest tabel, constatăm următoarele : — nivelul glicemic mediu al crapului de cultură la temperaturile de 10 și 22°C este practic același (75 : 73 mg'%), indiferent dacă peștii 3 INFLUENTA TEMPERATURII ASUPRA GLICEMIEI CRAPULUI 263 se găsesc în condiții de laborator și în inaniție de 20 de zile de la pescuire (loturile I și II) sau în condiții de heleșteu (lotul III); — limita inferioară a glicemiei este de 43 mg %, iar cea superioară de 124 mg%, însă peste 90% din valori (95—99%) sînt cuprinse între 40 și 110 mg%, considerate de noi ca limite ,,normale” (4). Crapul sălbatic. în tabelul nr. 2 prezentăm rezultatele înregistrate pentru 3 loturi de crapi sălbatici menținuți în condiții de laborator. Tabelul nr. 2 Valorile glicemice ,,normale” la crapul sălbatic Glucoză Frecvența % a valorilor glicemice cuprinse între : Nr. exem- T Perioada Locul o mg% 50—149 mg 0/ /o 150 192 mg 0/ /o plare °C determinării I 99±3,6 (55-166) 98 2 53 8-10 I laborator 11 100±4,9 (68-192) 91 9 34 14-16 III idem III !00±3,06 (67-154) 98 2 45 22 VII idem Din datele prezentate în acest tabel reies următoarele : — nivelul glicemic mediu al crapului sălbatic menținut aproxi- mativ 14—20 de zile în condiții de acvariu, fără hrană, la o temperatură a apei de aproximativ 8 respectiv 22°C, indiferent de sezon, este în jur de 100 mg % ; — variațiile glicemice sînt cuprinse între 55 și 192 mg%, însă peste 90% din valori (91 — 98%) variază între 50 și 150 mg%. 2. Influența temperaturii scăzute asupra glicemiei „normale” Crapul de cultură. în tabelul nr. 3 prezentăm valorile glicemice medii înregistrate la un lot de crapi la trei intervale de timp diferite. Analizînd datele prezentate în acest tabel, constatăm următoarele : — o creștere evidentă a nivelului glicemic paralel cu scăderea tem- peraturii, efectul maxim fiind în cazul menținerii crapului timp înde- lungat la o temperatură a apei de aproximativ 5,5°C; — o modificare a raportului între valorile glicemice cuprinse în limitele „normale” și cele hiperglicemice. Crapul sălbatic. în tabelul nr. 4 prezentăm, datele înregistrate la un lot de crapi sălbatici menținuți în condiții de laborator. 264 I. MOTELICĂ 4. INFLUENȚA TEMPERATURII ASUPRA GLICEMIEI CRAPULUI 265 l'abelul nr. 3 Valori glicemice „normale” și hiperglicemice la crapul dc cultură Glucoză mg% Frecvența % a valorilor glicemice cuprinse între : Nr. exem- plare T °C Perioada determinării Locul 40-109 mg%|110-297mg% 73 ±1,47 (48-114) 99 1 78 10 25.X teren 91 ±2,48 (33-164) 80 20 96 8-10 22 —25.XII* laborator 205±9,45 (90-297) 3 97 35 4-5,5 9-10.1 idem * în timpul determinărilor, în ultimile 3 zile temperatura apei a scăzut la 5,5°C, menținîndu-se apro- ximativ la acest nivel pînă la determinările din ianuarie. Tabelul nr. 1 Valori hiperglicemice Ia crapul sălbatic Glucoză mg % Frecvența % a valorilor glicemice cuprinse între : Nr. exem- plare T °C Perioada determinării Locul 50-149 mg % 150-336 mg% 244 ±5,74 (117-336) 4 96 50 3,9 25.11* laborator 238±9,8 (146-322) 8 92 12 4 30.11 idem 179±5 (118-254) 21 79 34 4,5 5.III idem 143±11,4 (63-216) 50 50 10 5,3 15.III idem * Primele determinări au fost efectuate la 10 zile după pescuire. Din datele prezentate în acest tabel rezultă următoarele : — o hiperglicemie evidentă și durabilă, valorile înregistrate fiind mult superioare celor „normale”; — o tendință de revenire la nivelul glicemic „normal”, paralel cu creșterea temperaturii. DISCUȚIA REZULTATELOR în literatura de specialitate nu există criterii bine stabilite pentru aprecierea glicemiei „normale” a peștilor. Aceasta îngreunează foarte mult interpretarea justă a abaterilor, în plus sau în minus față de nivelul glicemic „normal”, datorite influenței unor factori. După părerea noastră, pentru a determina glicemia „normală” este absolut necesar ca animalele să fie menținute după pescuire în repaus și fără hrană, aproximativ 14—20 de zile, timp necesar pentru a se restabili de pe urma transportului și a se acomoda la condițiile de acvariu. De ase- menea, temperatura apei nu trebuie să coboare sub 8- 10°C. Aceste condiții se impun și pentru crapii aflați în mediul natural. în ceea ce privește limitele de variație ale glicemiei „normale”, noi am ales drept criteriu valorile obținute în cazul unor populații suficient de numeroase din punct de vedere statistic. Ținînd seama de aceste criterii, noi am obținut pentru aceeași treaptă termică valori glicemice medii aproape identice, deși s-a lucrat în perioade diferite ale anului, în condiții de teren și de laborator. Rezultatele înregistrate de noi la crapul de cultură demonstrează că nivelul glicemic „normal” este de aproximativ 74 mg%, iar limitele „normale” de variație sînt de 40—110 mg%. O valoare glicemică medie foarte apropiată de cea înregistrată de noi, anume de 70 mg% a fost găsită de A. Kiermeir (2) în urma determinării glicemiei la un număr de 57 de exemplare de crapi. Alți autori prezintă valori glicemice mai scăzute. Astfel, după E. V a s i 1 e s c u (6), nivelul glicemic al crapului de cultură ar fi de aproximativ 65 mg%, după E. Amlacher (1) de 60 mg%, iar după M. Secondat (5) de 50 mg%. Limite de variație ale glicemiei mult mai mari, anume de 58—300 mg%, sînt prezentate numai de către H. Vorhauer (7). Diferențele dintre valorile glicemice medii înregistrate de către autorii mai sus men- ționați, pe de o parte, între acestea și cele găsite de noi, pe de altă parte, se datoresc după părerea noastră atît condițiilor experimentale diferite, cît și numărului mic de exemplare cercetate. în ceea ce privește nivelul glicemic al crapului sălbatic, se constată că acesta este de aproximativ 100 mg%, limitele de variație fiind de 50—150 mg%, prin urmare cu 26 mg% mai ridicat față de nivelul găsit la crapul de cultură. Considerînd valorile nivelului glicemic prezentate mai sus ca valori „normale”, credem că devierile de la acest nivel se pot interpreta ca fiind datorite influenței unor factori, în cazul de față temperatura scăzută. Astfel, comparînd nivelul glicemic mediu „normal” al crapului de cultură expus în tabelul nr. 1 cu valorile hiperglicemice prezentate în tabelul nr. 3, se constată că diferența este net semnificativă, deoarece 266 I. MOTELICA 6 P < 0,01. Același lucru se constată și în cazul crapului sălbatic (tabelele nr. 1 și 4). Deci diferența nu se datorește variațiilor glicemice individuale, ci temperaturii scăzute, care a determinat o creștere evidentă și de durată a glicemiei. CONCLUZII 1. Nivelul glicemic „normal” al crapului de cultură în condiții naturale și de laborator este de aproximativ 74 mg% ; limitele care cuprind 95—99% din valori sînt de 40—110 mg%. La crapul sălbatic nivelul glicemic „normal” este de 100 mg%, iar limitele care cuprind 90—96% din valori sînt de 50—150 mg%. 2. Pentru determinarea glicemiei „normale” se impun : — un repaus de aproximativ 14—20 de zile, necesar pentru resta- bilirea peștilor de pe urma transportului și acomodarea lor la condițiile de acvariu; — o perioadă de inaniție de aceeași durată și păstrarea lor în apă bine aerată cu temperatura de 10—20°C. 3. Temperatura scăzută determină o hiperglicemie evidentă și de durată. BIBLIOGRAFIE 1. Amlacher E., Archiv fiir Fischereiwisscnschaft, 1957, li, 2, 12 — 32. 2. Kiermeih A., Z. vergi. Physiol., 1940, 27, 460 — 491. 3. Kisch B., Biochem. Z., 1929, 221, 276 — 291. 4. Motelică L, St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1961, 13, 2, 257 — 265. 5. Secondat M., Recherches sur Ies caracRres physicochimiques du sang des Cyprinides, These, Toulouse, 1953. 6. Vasilescu E., Anal. Univ. Buc., seria șt. nat. biol., 1960, 9, 24, 167 — 176. 7. Vorhauer H., Biochem. Z., 1938, 90, 296. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Secția de fiziologie animală. Primită în redacție la 11 februarie 1965, CONTRIBUȚII LA STUDIUL GLICEMIEI LA VACI DE ST. FLORE^CU și A. TĂCU 591 (05) Autorii au studiat, pe 62 de vaci din rasele Bălțată românească, Roșie dobrogeană și Brună, modificările glicemiei în decurs de 1 an, în raport cu alimentația, pro- ducția de lapte și stadiul de gestație și de Iactație. Din constatările făcute rezultă că glicemia nu se modifică în funcție de animal; modificările înregistrate sînt foarte semnificative sub influența alimentației. Autorii au mai constatat o scădere a glicemiei pe măsura avansării gestație! și a creșterii procentului de grăsime din lapte, precum și o tendință de creștere a glicemiei, în cazul producțiilor mari de lapte. în lucrarea de față prezentăm valorile glicemiei la rasele de vaci Bălțată românească , Roșie dobrogeană și Brună, în corelație cu alimentația, producția de lapte și starea fiziologică a animalelor. MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE Timp de 1 an, s-au efectuat determinări ale glicemiei pe 62 de vaci. între 1.IX.1960 și LIX.1961, la Stațiunea experimentală zootehnică Slobozia, a fost întreprins un studiu pe 20 dc vaci de vîrste diferite, din rasa Bălțată românească. în perioada LX.1961 — 1.X.1962, Ia Stațiunea experimentală Dobrogea, cercetările s-au efectuat pe 21 de vaci de vîrste diferite din rasa Roșie dobrogeană, iar de la 1.11.1963 pînă la 1.11.1964, la Baza experimentală a Institutului de cercetări zootehnice Săftica, cercetările au fost făcute pe 21 de vaci de vîrste diferite din rasa Brună. Conținutul în glucoza al sîngelui s-a determinat lunar pentru vacile din rasele Bălțată românească și Brună și sezonier pentru vacile din rasa Roșie dobrogeană, prin metoda Hage- dorn-Jensen (10). Sîngele necesar analizelor s-a recoltat din vena auriculară externă, între orele 8 și 10 a.m. Concomitent s-au urmărit producția de lapte și procentul de grăsime din lapte, stadiul de gestație, și Iactație al animalelor. Producția de lapte s-a stabilit prin înregistrări zilnice, iar grăsimea din lapte s-a determinat bilunar, două zile consecutiv, folosind metoda Cerber (10). ST. Șt CERC. lltOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 8 l>. 207 - 273 BUCUREȘTI 19B5 268 3 CONTRIBUȚII LA STUDIUL GLICEMIEI LA VACI 269 Tabelul nr. 1 Analiza variantei glicemiei la vaci din rasa Bălțată românească s.v. S.P. G.L. P.M. F. Totală 42 759 252 169,678 Luni calendaristice 26 891 11 2 444,63 36,57*** Animale 1 122 20 56,10 0,830 Eroare 14 746 220 67,02 — Tabelul nr. 2 Analiza varianței glicemiei la vaci din rasa Roșie dobrogeană S.V. S.P. G.L. P.M. r- Totală 2161,72 62 34,8664 — Anotimpul 303,24 2 151,62 5,8914** Animale 829,05 20 41,4525 1,6107 Eroare 1 029,43 40 25,7357 — Tabelul nr. 3 Analiza varianței glicemiei la vaci din rasa Brună S.V. S.P. G.L. P.M. F. Totală 36 275,48 230 157,719 — Luni calendaristice 20 982,95 10 2 098,295 32,73*** Animale 2 473,21 20 123,66 1,93 Eroare 12 819,32 200 64,096 — Producția animalelor în perioada experimentală a variat între 1 500 și 7 768 1 de lapte, în cadrul fiecărei experiențe, animalele au avut condiții de îngrijire și întreținere asemănătoare. Hrănirea vacilor s-a făcut în raport cu greutatea corporală, producția de lapte și starea fiziologică. în perioada de primăvară și vară au primit concentrate, nutreț verde, administrîndu-se succesiv secară, lucerna, borceag, iarbă de Sudan, porumb furajer, dovleci și pepeni furajeri, iar în cursul toamnei și pe timpul iernii vacile au primit fin de lucerna, fin de borceag, sfeclă furajeră, tăieței de sfeclă, melasă, siloz de porumb și concen- trate. Rezultatele au fost prelucrate statistic (12) și corelate cu alimentația, starea fiziologică și producția animalelor. REZULTATELE OBȚINUTE 1. Valoarea medie a glicemiei pentru rasa Bălțată românească (tabelele nr. 1, 4, 5, 6 și 7) a fost de 67,51 ± 0,822 mg de glucoză la 100 ml de sînge, coeficientul de variație fiind 19,34%. Glicemia a pre- zentat diferențe foarte semnificative în funcție de luna calendaristică (P< 0,001), între animale nefiind diferențe semnificative. între glicemie și producția anuală de lapte s-a stabilit o corelație pozitivă semnificativă, r = + 0,399 ; n = 20 (P < 0,05), iar între con- ținutul în glucoză al sîngelui și procentul de grăsime din lapte o corelație negativă semnificativă, r = — 0,383; n = 20 (P < 0,05). Corelația dintre glicemie și luna de gestație a fost negativă, fără a fi semnificativă, r= — 0,0225 ; n = 178, în timp ce aceea dintre glicemie și luna de lactațiea fost pozitivă și de asemenea nesemnificativă, r = + 0,115; n = 167. 2. Valoarea medie a conținutului în glucoză la vacile din rasa Boșie dobrogeană (tabelele nr. 2, 4, 5, 6 și 7) a fost de 64,48± 0,744 mg de glucoză la 100 ml de sînge, cu un coeficient de variație de 9,16%. Glicemia Tabelul Variația mediilor lunare ale glicemiei, producției dc lapte și procentului de grăsime Rasa de vaci Indicele urmărit Valori pe luni Bălțată româ- nească glucoză (mg%) lapte (1) grăsime (%) IX.1960 74,43 163,3 4,56 X.1960 62,95 131,0 5,0 XI.1960 60,90 253,7 4,36 XII.1960 78,14 309,6 4,08 1.1961 91,76 369,4 4,17 11.1961 68,90 340,2 4,11 Roșie do- bro- geană glucoză (mg%) lapte (1) grăsime (%) X.1961 279,4 3,9 XI.1961 352 4,1 XII.1961 64,09 333,1 4,1 1.1962 333,3 4,3 11.1962 373,3 3,9 III. 1962 389,5 3,8 Brună glucoză (mg%) lapte (I) grăsime (%) 11.1963 83,6 486,7 3,8 III.1963 68,3 527,3 3,6 IV.1963 66,5 459,7. 3,7 V.1963 56,6 466,3 3,9 VI.1963 88,5 489,5 3,4 VII.19 3 68,3 477,5 3,4 nr. i din lapte la vaci din rasele Bălțată românească, Roșie dobrogeană și Brună calendaristice 111.1961 75,76 401,8 4,04 IV. 1961 53,57 446,0 4,09 V.1961 59,76 444,5 3,80 VI.1961 64,23 355,7 4,22 VII.1961 57,05 315,9 4,05 VIII.1961 62 260 4,04 IV.1962 V.1962 VI. 1962 VII.1962 VIII.1962 IX.1962 62,00 66,95 354 368,2 417,6 411,8 377,7 346 3,8 3,7 3,6 3,8 3,8 3,9 VIII.1963 IX. 1963 X.1963 XI.1963 XII.1963 1.1964 80,9 57,9 69,5 75,3 69 434,2 400,5 356,9 334,4 373,2 440 4,0 3,7 4,0 3,7 4,0 4,0 270 ST. FLORESCU și A. TĂCU 4 Tabelul nr. i Valorile medii ale glicemiei la vacile din rasele Bălțată româneasca, Roșie dobrogeana și Brună (glugoză mg/%) 1 Ras: de. vaci Valori X sX n CV % Bă 1 țață românească 67,51 13,06 0,822 252 19,34 Roșie dobrogeană Brună 64,48 71,38 5,905 12,55 0,744 0,826 63 231 9,16 17,58 Tabelul nr. 6 Variația glicemiei in raport cu luna de gestație la vaci din rasa Roșie dobrogeană și Brună Bălțată românească. (glucoza mg/%) Bălțată românească Roșie dobrogeană Brună Luna de gestație glucoză numărul de glucoză numărul de glucoză numărul dc 1 mg % animale mg % animale mg % animale I 69,6 19 65 6 72,4 21 11 67,0 20 61,7 6 74,0 20 IU 68,9 17 68,5 4 72,9 21 IV 66,8 19 62,5 6 71,7 17 V 60,3 20 61,8 6 76,1 12 VI 69,2 21 63,5 2 69,2 13 VII 67,7 19 64 □ 64,0 12 VIII 69,6 23 63,2 8 . 71,0 14 IX 65,5 20 63 5 67,5 16 Tabelul nr. 7 Variația glicemiei in raport cn luna de lactație, la vaci din rasele Bălțată românească. Itoșic dobrogeană și Brună (glucoză mg/%) Luna de lactație Bălțată românească Roșie dobrogeană Brună glucoză mg % numărul de animale glucoză mg % numărul de animale / I glucoză mg % numărul de J animale I 66,4 18 63 3 •72,5 18 II 69,3 18 62 3 68,7 18 III 74,5 19 64 9 71,9 20 IV 71,7 18 64,6 3 67,7 19 V 64,9 19 66,2 .9 72,7 20 VI 64,4 18 65,5 6 78,5 19 VII 60,4 15 57,3 3 71,8 17 VIII 65,7 15 68,4 3 67,9 14 IX 58,8 12 65,1 7 67,9 13 73,4 15 63 3 70,0 8 XI — — — 68,7 7 a prezentat variații distinct semnificative în raport cu sezonul (P < 0,01), diferențele între animale nefiind semnificative. Corelațiile dintre glicemie și luna de gestație, r = — 0,090 ; n — 48, precum și luna de lactație, r = + 0,159 ; n = 50, nu au fost semnificative. 5 CONTRIBUȚII LA STUDIUL GLICEMIEI LA VACI 271 Nesemnificative au fost și corelațiile dintre glicemie și producția de lapte,, r + 0,219 ; n = 20, și dintre glicemie și procentul de grăsime din lapte, r : 0,077 ; n = 21. 3. Valoarea medie a glicemiei lâ vacile din rasa Brună (tabelele nr. 3, 4, 5,6 și 7) a fost de 71,38 mg% ± 0,826 mg de glucoză %, cu un coeficient de variabilitate de 17,58%. Conținutul de glucoză în sînge a prezentat modificări foarte semni- ficative în raport cu luna calendaristică (P < 0,001). între animale nu au fost diferențe semnificative. în schimb, corelația dintre glicemie și luna de gestație a fost negativă, puternic semnificativă, r = — 0,625 ; n = 146 (P < 0,001). Corelațiile dintre glicemie și luna de lactație,. r % 0,091; n = 177, producția de lapte, r 0,184 ; n = 21, și procentul de grăsime din lapte, r = % 0,186 ; n = 21, au fost nesemnifi- cati ve. DISCUȚII Nivelul glicemiei reprezintă rezultanta a două procese : pe de o parte,, sinteza glucozei la nivelul ficatului și rinichilor și absorbția acesteia la nivelul intestinului, iar pe de altă parte depozitarea, oxidarea și excreția, glucozei (7), (9). Constanta relativă a nivelului glicemiei este influențată de un mare număr de factori neurohormonali. Cerințele crescute de gluoeză ale orga- nismului pot fi acoperite prin procesul de neoglucogeneză care are loc la nivelul ficatului și rinichiului sau prin glicogenoliză. Glicogenoliza este influențată de adrenalină, iar gluconeogeneza este influențată de hipofiza anterioară, cortexul suprarenal, tiroidă și pancreas. Un rol impor- tant în reglarea glicemiei pare să fie jucat de însuși nivelul glucozei sanguine, în special de diferența dintre cantitatea de glucoză din sistemul arterial și cel venos (1). La rumegătoare, nivelul glicemiei este în funcție și de procesele fermentative ce se desfășoară la nivelul rumenului. Hidrocarbonatele ingerate sînt transformate în acizi grași volatili, cea mai mare parte din glucoza sanguină provenind din metabolizarea acidului propionic (2), (3). Valorile glicemiei stabilite de noi pentru rasele de vaci cele mai răspîndite în țara noastră concordă cu valorile găsite de diferiți cercetători (4), (5), (8), (11), (13) care au experimentat pe vaci de alte rase. Din analiza rezultatelor obținute, noi am constatat că glicemia diferă de la o rasă la alta, stabilizîndu-se la un anumit prag. în cadrul aceleiași rase sînt dife- rențe între animale, fără a fi însă semnificative. Diferențele în funcție de luna calendaristică sau sezon sînt în schimb foarte semnificative (P < 0,001) și noi le-am atribuit influenței alimentației, ca urmare a modifi- cărilor intervenite în cantitatea și natura glucidelor ingerate de animale. Referindu-ne la modificările glicemiei în funcție de producția de lapte a vacilor, trebuie să arătăm că există tendința ca animalele cu pro- ducție mare să aibă un nivel al glicemiei mai ridicat decît animalele cu. producție scăzută, așa cum rezultă din corelațiile pozitive stabilite între ■272 ST. FL0RESCU și A. TĂCU G 7 CONTRIBUȚII LA STUDIUL GLICEMIEI LA VACI 273 glicemie și producția de lapte a vacilor din rasele Roșie dobrogeană și ■ Bălțată românească, la acestea din urmă corelația fiind semnificativă I (P < 0,05). în ceea ce privește modificarea glicemiei în funcție de stadiul de gestație, s-au stabilit corelații negative pentru cele 3 rase de vaci, prezentând I o semnificație puternică (P < 0,001) în experiențele făcute pe vacile dini rasa Brună. Aceste corelații negative pun în evidență valoarea ridicată® a glicemiei în primele luni de gestație și scăderea ei pe măsura avansării) gestației. Această scădere a glicemiei înclinăm să o atribuim proceselor! egate de dezvoltarea accentuată a fetusului. în gestația avansată, sursa® principală de energie o constituie glucidele. Proteinele sînt folosite înl scop plastic, iar lipidele utilizate insuficient din cauza solicitărilor mari, I în special ale celulelor hepatice. Organismul este efectiv avid de hidro-l carbonate. Modificări ale glicemiei în raport cu stadiul gestației, asemă-B nătoare acelora de la vaci, au fost constatate de E b e r h a r d G o e t z el (7) și în cazul sarcinii avansate la femeie. Valorile glicemiei se modifică și în raport cu luna de Iactație. S-aul putut stabili corelații pozitive, dar neasigurate statistic. Din cercetările întreprinse, am mai constatat la rasa Bălțată roma® nească că între conținutul în glucoză al sîngelui și procentul de grăsime k din lapte există o corelație negativă semnificativă (P < 0,05), ceea ce ani indica o scădere a glicemiei în cazul creșterii conținutului de grăsime din lapte. 6. 9. BIBLIOGRAFIE Balch C. C. a. Camplino C. R., Nutrilion Abslracls a. Reviews, 1962, 32, 3, 669—686. Bahnett G. .1. A. a. Reid I.. R., Beactions in the rumen, Edward Arnold (Publishers) L. T. D., Londra, 1961. Bartos A., HatleoVa A. a. Kofka K., Zyvocizna Vyroba, Fraga, 1960, 11, 857 — 862. Dougherty W. R., Klavano C. G., Dickon M. W. a. Klavano A. P., Reprinted froni the Corneli veterițarian, 1956, 46, 3, 397 — 409. Dukes H. H., The Physiology of Domestic Animals, T. B., Cotnslock, Publ. Assoc. Corneli Univ. Press Ithaca, New York, 1955, ed. aVII-a. Florescu St. și Tăcu A., St. și cerc. biol. Seria biol, anini., 1963, 15, 1, 7 — 17. Goetze E., Fiziopatologie, Edil, medicală, București, 1963. .Ixcquot R. I.., Le Bars II. ct Simmonet H., Nutrilion animale, J. B., Bailliere et Fils, Paris, 1960, 1, 2. Lu abczek Gh., Păun R. și Rădulescu L, Elemente de fiziopatologie generală a nutriției, București, 1948. , ‘ , Manualul chimistului, Edit. tehnică, București, 1949, 1. Popesou Fr. și Tăcu A., Anal. I.C.Z., 1956, 14, 205 -230. Sni-.decor G. W., Statislical methods, N. Jowa State Collcgc Press, Ames, 1962. Soloviev A. A., Mărimea conținutului In grăsime din laptele vacilor, Edit. agro-silvică de stat, București, 1953. Institutul de cercetări zootehnice, Laboratorul de fiziologie animală. Primită în redacție la 11 februarie 1965. CONCLUZII Din studiul modificărilor glicemiei la rasele de vaci Bălțată româ-| nească, Roșie dobrogeană și Brună, în raport cu alimentația, producția de lapte și starea fiziologică a animalelor, s-a ajuns la următoarele concluzii: 1. Glicemia diferă în cadrul aceleiași specii de la o rasă la alta, stabilizîndu-se la un anumit prag. Valorile medii ale glicemiei au fost 3 67,51 mg de glucoză % la vacă Bălțată românească, 64,48 mg de glucoza % la vaca Roșie dobrogeană și 71,38 mg de glucoză % la vaca Brună. 2. Glicemia nu se modifică de la animal la animal în cadrul aceleiași rase (pentru rasa Bălțată românească F < 1, pentru rasa Roșie dobro- geană F = 1,610, iar pentru rasa Brună F = 1,93). 3. Glicemia suferă modificări semnificative în funcței de luna calen- daristică, deci sub influența alimentației (pentru rasa Bălțată româ- nească P < 0,001, pentru rasa Roșie dobrogeană P < 0,01, iar pentru rasa Brună P < 0,001). 4. S-a constatat tendința creșterii glicemiei în cazul producțiilor mari de lapte, r = + 0,399; n = 20 (P < 0,05). 5. S-a constatat tendința ca valorile glicemiei să scadă o dată cu avansarea gestației, r = — 0,625; n = 146 (P < 0,001), și cu creșterea procentului de grăsime din lapte, r = — 0,383; n = 20 (P < 0,05). , CERCETĂRI ASUPRA METABOLISMULUI ENERGETIC EMBRIONAR LA RASELE DE GĂINI CORNISH, PLYMOUTH-ROCK ȘI METIȘII LOR (FO* DE N. TEODOREANU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R.P.R. I. VOICULESCU și GH. BURLACU 591 (05) Metișii obținuți din încrucișarea reciprocă a raselor de găini Comisii și Ply- mouth-Rock au un metabolism energetic embrionar superior în comparație cu cel determinat la embrionii raselor parentale, constatîndu-se astfel manifestarea fenomenului heterozis încă din perioada dezvoltării embrionare. în transmiterea valorilor metabolismului energetic embrionar, precum și a carac- terului citului respirator, o influență predominantă o are organismul matern. Una dintre problemele fundamentale ale cercetării în genetică o constituie manifestarea în unele cazuri a superiorității cantitative și cali- tative a produșilor de încrucișare față de părinți, superioritate cunoscută sub numele de heterozis. Deși observat și menționat încă de G h. D a r w i n (1), fenomenul heterozis rămîne încă o problemă actuală de cercetare, datorită impotanței pe care o prezintă atît din punct de vedere teoretic, cît și practic. Cercetările actuale care se întreprind au ca scop clarificarea esenței biologice a acestui fenomen, dînd astfel posibilitatea consolidării și dirijării lui în generațiile următoare în scopul obținerii unei producții mari la plante și animale. Dacă sub aspect fenotipic s-au întreprins studii numeroase asupra fenomenului heterozis, nu același lucru putem spune despre cercetarea aspectelor fiziologice, biochimice sau biofizice care să poată contribui la elucidarea procesului lui intim. Particularitățile fiziologice concrete ale animalelor metise sînt puțin studiate. Așa după cum menționează H. F. * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1965, 10, 3 (în limba engleză). »T. 81 CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 3 P. 276 -283 BUCUREȘTI 1906 276 N. TEODOREANU și COLABORATORI 2 I K usne r și V. E. G h i n t o v t (2), asemenea cercetări pot contribui la*elaborarea unor regimuri mai raționale de întreținere a metișilor, cores-« punzător cerințelor lor biologice, ceea ce va mări eficiența încrucișărilor I între rase. Astfel, cercetările asupra metabolismului energetic embrionar și I postembrionar, după cum arată și S. I. Smetnev (7), au o importanță | deosebită pentru cunoașterea proceselor care se petrec în cadrul fenomenului heterozis. Plecînd de la această premisă, am considerat utilă contribuția ce ar putea fi adusă în această direcție, prin studiul comparativ al meta-r holismului energetic embrionar, la indivizii proveniți în urma încruci- j șărilor diferitelor rase de păsări domestice. Astfel, într-o lucrare anterioară (8), am luat în studiu metabolismul embrionar și postembrionar la puii din rasele Leghorn, Rhode-lslarid I (rase specializate pentru producția de ouă, respectiv carne-ouă) și la 1 metișii lor, în legătură cu manifestarea fenomenului heterozis, întrebuin-1 țînd tehnica de lucru folosită de G. N i c h i t a și colaboratori (3), (4) | în studiul metabolismului embrionar la diferite rase de găini și rațe. , Lucrarea de față are ca scop cercetarea fenomenului heterozis în I cursul dezvoltării embrionare la produșii de încrucișare reciprocă dintre I rasele Cornish și Plymouth-Rock, manifestat prin diferențele valorilor metabolismului energetic embrionar, determinat de-a lungul perioadei I de incubație începînd din ziua a 4-a. w MATERIALUL STUDIAT ȘI METODA DE LUCRU I Pentru obținerea ouălor necesare experimentării, au fost formale 4 loturi de găini din I cele 2 rase (Cornish, Plyinouth-Rock) în așa fel, încît să rezulte 2 loturi de rasă pură, iar prin inversarea cocoșilor folosiți la celelalte 2 loturi să obținem ouă metise provenite din încruci- | șare reciprocă. Păsările de la care s-au recoltat ouăle aparțin Crescătoriei de animale de experiență® de la Tunari a Academiei R.P.R. și au avut aceleași condiții de întreținere și îngrijire. După recoltarea unui număr suficient de ouă dc la cele 4 loturi, acestea au fost puse I la incubat la începutul lunii mai 1964, rezervîndu-se pentru determinarea metabolismului cin-1 brionar cile 40 de bucăți pentru fiecare lot. Determinarea schimburilor respiratorii s-a făcut zilnic pentru fiecare lot de ouă după ce | acestea au fost verificate prin miraj în ceea ce privește viabilitatea embrionilor. Instalația necesară determinării metabolismului a constat dintr-o cameră de schimb | respirator cu un volum de 21 1, un spirometru de 10 I și un dispozitiv pentru luarea probelor'? dc aer. în camera de schimb respirator, ouăle au fost ținute timp de 1 — 3 ore, în funcție I de valoarea globală a metabolismului embrionilor. Probele de aer recoltate din camera de | schimb respirator au fost analizate cu ajutorul aparatului Plantefol, obțintndu-se valorile pro-S centuale de bioxid de carbon degajat și oxigen consumat de embrioni, valori care împreună | cu coeficientul termochimic al oxigenului, stabilit pe baza citului respirator I QR — -- ~ l U2 ne-au permis să determinăm prin calcul valorile metabolismului energetic al embrionilor. a metabolismului energetic pe gram-ou este ^'8- L — Evoluția metabolismului energetic (exprimat în cal/g/ou în 24 de ore) în cursul dezvoltării embrionare. 3 METABOLISMUL EMBRIONAR LA UNELE RASE DE GĂINI ȘI METIȘII LOR 277 Pentru a nu influența schimburile respiratorii ale embrionilor în timpul determinării metabolismului, temperatura din camera de metabolism a fost menținută la 38°C la începutul perioadei dc incubație, iar către sfîr.șitul acesteia la 37‘C, temperatură care corespundea celei din incubator. Fiecare determinare a metabolismului embrionar a fost însoțită de cîntărirea puilor. REZULT AȚE OBȚIN11TE Analizînd datele tabelului nr. 1 (în care sînt redate valorile absolute ale metabolismului energetic exprimate în calorii pe gram-ou în 24 de ore), se observă la toate cele 4 loturi cercetate o creștere globală a metabolis- mului mai mică în prima parte a parioadei de incubație și mai mare în cea de-a doua. Creșterea absolută continuă, cu excepția zilei a 19-a de incubație, în care s-a constatat o scădere globală, a meta- bolismului energetic fa- ță de ziua precedentă, fenomen constatat la toate loturile. Prin prezentarea statistică a rezultatelor obținute (fig. 1), se ob- servă că, deși există un paralelism în evoluția zilnică a metabolismului energetic embrionar la cele 4 loturi de ouă embrionate, valorile a- cestora diferă, ieșind în evidență superioritatea ambelor variante de me- tiși Fj față de rasele parentale. Astfel, în timp ce la rasele paren- tale Cornish și Ply- mouth - Rock valorile metabolismului se înca- drează în curbe expo- nențiale exprimate prin relațiile : X = 9,594 . l,280‘ , respectiv X = 10,240.1,271t , la. me- tișii $ Cornish x J Ply- mouth-Rock și Ș Ply- metabolismul embrionar la unele rase de găini ȘI METIȘII LOR 279 278 ni li RockXd' Cornish aceste valori se încadrează pe curbe exponențiale exprimate prin relațiile : X=ll,620.1,260* , respectiv X=12,860.1,250* . Din comparația valorilor metabolismului embrionar la cele 2 rase parentale rezultă că rasa Cornish posedă un metabolism mai puțin intens fată de rasa Plymouth-Rock, diferența dintre acestea fiind redată prin valorile curbelor exponențiale menționate mai sus (fig. 1). Se poate observa de asemenea manifestarea superiorității valorilor la varianta de metiși ? Plymouth-Rock x Cornish față de varianta Ș Cornish x Plvmouth-Rock. Pornind de la ideea că evoluția valorilor globale ale metabolismului energetic embrionar la variantele cercetate ne oferă posibilitatea să urmărim modul cum se transmite în descendență acest proces fiziologic Plqmoufh - Rock ___o o o X=0.636-0.0025! JI Cornish 0.650 0.600 0.550 .0.500 OR 0.700 0,587+0,0056 7 0650 0,600 0,550 0.500 4 5 6 7 0 9 !0 H 12 13 !4 !5 16 17 16 19 20 n!e QR 0700\ o o o 5 6 7 8 9 !0 11 !2 13 14 15 16 !7 10 19 20 tHe QR 0700 Metișii: $ Cornish x o* Phimoulh -Rock 0.650 0,600 0550 0500 X- 0,54610,0075/ 0.650 0.600 o 0,550 0,500- QR 0700 Metișii: ? Plymoulh-Rock x ^•Cornish O O O O __ O ____Q---- " 0.631^,0023! O 4 5 6? 6 9 !0 H !2 15 !5 16 !7 10 19 20 cile â 5 6 7 8 9 !O H 12 13 1415 18 1718 19 20 iile Fig. 2. Evoluția citului respirator (QR) în cursul dezvoltării embrionare. din punct de vedere cantitativ, am urmărit să punem în evidență și aspecte mai intime, aspecte calitative ale acestui proces. Astfel de aspecte calita- tive în cazul metabolismului ne sînt redate de valorile citului respirator. Evoluția citului respirator de-a lungul perioadei de incubație la cele 4 variante cercetate este redată suficient de semnificativ în figura 2. î n timp ce la rasa Cornish valorile citului respirator se încadrează în funcția liniară : X = 0,587 + 0,0056 t, care este reprezentată de o linie dreaptă ascendentă, la rasa Plymouth-Rock funcția liniară de X = 0,638 — 0,00351 este redată de o dreaptă descendentă. La varianta de metiși $ Cornish x <9 Plymouth-Rock, evoluția citului respirator este reprezentată de funcția liniară X 0,548 + 0,0075 t, ceea ce corespunde unei drepte cu un caracter ascendent mai pronunțat chiar decît la rasa Cornish, în timp ce la varianta Ș Plymouth-Rock x $ Cornish evoluția citului respirator 7 METABOLISMUL EMBRIONAR LA UNELE RASE DE GĂINI ȘI METIȘII LOR 280 281 300- 300 fOOA Șgrnish 280- 260 I 240 220\ 200 =202,8 ■/,043t 180\ 160 140 120 x = 143,6■ 1,014 t Phjmouth - Rock 280 260 n 240 220 200 180 202,6 ■ 1043 z 160 140 120 100- *x = 143,9-1,0/71 80\——~ 4 5 60- 100- 7 8 9 1011 121314 1516 17161920 300 $ Cornish x cd Plqmouth - Rock 280 260 240- 220- 200' * = 202.8-1.0431 160 160- 140- 120- 300 X = 149.0-1,0191 6 7 8 9 10 1! 121314 1516 171619 20 zile ? Plumoulh-Rock xeC Cornish 280 260 240 220 200 180 x = 202,8-1,0431 160- 140 120- 100 x= 149,3-1,0211 4 5 6 7 8 9 <01112 13/415TirFlB^Tozile ... J° Sporul zilnic de creștere a metabolismului embrionului 684-- ................, 4 5 6 7 8 9 10 //12 /314 1516 h 1819 20 -----Sporul zilnic de creștere în greutate a embrionului l'ig. 3. Evoluția sporului zilnic de zilnic de creștere in greutate a embrionului și a creștere a metabolismului embrionar. 1 1 este reprezentată de funcția liniară X = 0,631 + 0,0023 t, care se poate figura printr-o dreaptă tot ascendentă, însă cu un grad de înclinare apropiat de orizontală. , Figura 3 ne redă la cele 4 variante cercetate evoluția sporului zilnic al metabolismului energetic exprimat în procente comparativ cu evoluția procentuală a sporului în greutate a embrionului, determinat în aceeași manieră după G. K. Otr iganie v (5). Pentru ușurința comparării acestor indici la variantele urmărite, am exprimat datele obținute prin curbe exponențiale ale căror valori sînt: X = 143,6 .l,014‘ și X = 143,9.1,017t pentru rasele parentale Cornish, respectiv Plymouth-Rock, și X — 149,0. l,019‘ și X = 149,3. 1,021t pentru variantele de metiși $ Cornish x $ Plymouth-Eock, respectiv $ Plymouth-Rock x Cornish. Sporul zilnic procentual al greutății embrionului calculat după G. K. O t r i g a n i e v este redat la toate variantele prin curba exponențială X = 202,8.1,043t . Urmărind aceste curbe exponențiale, observăm că în general ele redau o scădere a intensității creșterii în greutate și a intensității meta- bolismului embrionar la toate cele 4 loturi cercetate. Dacă avem în vedere însă curbele care reprezintă valorile brute ale acestor indici, constatăm că, în timp ce sporul zilnic în greutate al embrio- nului exprimat în procente descrește relativ uniform, în special începînd din ziua a 7-a de incubație, evoluția sporului procentual al metabolismului energetic embrionar este redată de o linie frîntă prezentînd maxime și minime în general asemănătoare la toate cele 4 variante. DISCUȚIA REZULTATELOR Literatura consultată nu ne oferă date comparative asupra meta- bolismului embrionar la diferite rase de găini și la metișii lor. H. F. K u s n e r și colaboratori (2) menționează că nu s-au efectuat încă deter- minări directe ale metabolismului general la animale metise în comparație cu rasele parentale, însă unele date indirecte pledează pentru desfășurarea mai energică a proceselor fiziologice la metiși. Astfel, durata dezvoltării embrionare a puilor metiși este ceva mai scurtă decît a celor de rasă pură (F o m i n, 1949 și D o b r î n i n a, 1954, citați după (2)), (10), mortali- tatea embrionară și postembrionară mai scăzută (9), procentul de eclo- ziune mai mare (Bogoliubski și Fomin, citați după (10)) etc. într-o lucrare recentă, S. I. Smetnev (7) arată că animalele cu heterozisul vizibil se deosebesc printr-un metabolism mai intens și o mai bună creștere și dezvoltare. Existența unor valori mai ridicate ale metabolismului energetic la metiși poate fi explicată prin faptul că în procesul fecundării participă gârneți cu însușiri genetice, morfologice, fiziologice și biochimice deosebite, proveniți de la două rase diferite, luînd naștere un organism heterozigot. Noul organism heterozigot, întru- nind în același sistem metabolic factori biologici diferiți, manifestă o vitalitate sporită, ce are ca urmare o intensificare a metabolismului (6). 282 N. TEODOREANU și COLABORATORI 8 în cercetările noastre am constatat prezența fenomenului heterozis în cazul ambelor variante de metiși în ceea ce privește nivelul metabolis- mului energetic embrionar. Existența unor valori superioa& ale meta- bolismului embrionar la metiși fața de rasele parentale, încă din prima parte a perioadei de incubație, ne îndreptățește să presupunem că feno- menul heterozis se manifestă și poate fi pus în evidență sub diverse aspecte din primele stadii de dezvoltare a noului organism metis. Superioritatea valorilor metabolismului energetic embrionar la varianta de metiși Ș Plymouth-Rock x 3 Cornish față de varianta Șl Cornish x Plymouth-Rock dovedește existența unei influențe mai pro- funde din partea organismului matern. Dacă urmărim modul cum se transmite în descendență oltul respi- rator la cele două variante de metiși, constatăm de asemenea influența rasei materne. Astfel, la varianta de metiși la care a fost folosită rasa Cornish ca rasă maternă, citul respirator are o tendință de creștere mai pronunțată chiar decît rasa Cornish. în cazul celeilalte variante de metiși unde ca rasă maternă a servit Plymouth-Rock, tendința de creștere a citului respirator este atît de redusă, încît funcția liniară care reprezintă evoluția acestui indice se apropie foarte mult de orizontală. în concluzie, datele obținute de noi în privința valorilor globale ale metabolismului energetic embrionar, precum și cele referitoare la evoluția citului respirator de-a lungul perioadei de incubație la cele 4 variante de ouă embrionate, dovedesc că organismul matern manifestă o influență mai profundă asupra descendenței decît organismul patern. CONCLUZII 1. Din cercetările comparative efectuate asupra metabolismului energetic embrionar la rasele de găini Cornish, Plymouth-Rock și metișii lor Fn reiese că ambele variante de embrioni metiși prezintă o valoare a metabolismului energetic mai mare decît la rasele parentale. 2. în transmiterea valorilor metabolismului energetic embrionar, precum și a caracterului citului respirator, o influență predominantă o are organismul matern. 3. Urmărind evoluția sporului în greutate a embrionului, comparativ cu cea a sporului zilnic al valorii metabolismului energetic embrionar, se constată că, în timp ce primul indice prezintă o scădere relativ continuă pe întreaga perioadă de incubație, metabolismul embrionar, în scăderea pe care o înregistrează, manifestă varianții care corespund în general la toate loturile cercetate și care considerăm că sînt în legătură cu procesele anabolo-catabolice ce au 10c în timpul dezvoltării embrionare. bibliografii: 1. Darwin Ch., Das Varrien der Thiere und Pflanzen Zustande der Domestication, Sluttgart, 1878. 2. Kvchep X. <|>. ii Khhtobt B. K, Tp- HHCTitryra reHeȚHKH, 1960, 27. 3. Nichită G., Revue de biologie, 1956, 1, 2. 9 METABOLISMUL EMBRIONAR LA UNELE RASE DE GĂINI ȘI METIȘII LOR 283 L Nichita G., Corn. Acad. R.P.R., 1956, 6, 5. Otpupahi-IEb 1'. K., BuoJtoeuuecKuă gampoM « miKy6ai[uu, MocKBa, 1951, 44. 6. Raicu P., Genetica, Edil, didactică și pedagogică, București, 1964, 301. 7. Cmetheb C. H., flTHlieBOUCTBO, 1963, 12, 8—10. 8. Teodoreanu N., Bublacu Gh. ct Oprescu .St., Revue de biologic, 1961, G, 4, 449 -466. 9. 3VBAPEBA .it. A., Tp. riHCTHTyra renoTHKH, 1960, 27. 10. — flota. Bacxnta,- 1956, 5. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de genetică animală. Primită în redacție la 11 februarie 1965. î FRACȚIUNILE PROTEICE ALE SERULUI SANGUIN LA TAURINELE ADULTE* DE S. MIOLE 591(08) Cu ajutorul electroforezei pe hîrlie s-au determinat concentrațiile fracțiunilor proteice iu serul sanguin al taurinelor de rasă Jersey, Neagră pătată și la metișii dintre aceste două rase. Pe baza datelor obținute sc indică valorile normale ale concentrației în serul sanguin a proteinelor loiale, albuminelor, a-, fi-, și v -globulinelor, precum și coeficienții de variabilitate ai acestor indici la animale adulte, masculi și femele. Se examinează semnificația valorilor obținute. Sc semnalează existența între masculi și femele a unei diferențe privitoare la concentrația a- și p-globulinelor. Pentru punerea în evidență a acestei dife- rențe, se propune utilizarea „indicelui dimorfismului sexual în protcinograma serului sanguin”, indice exprimat prin raportul concentrației a-globuline/p -globuline. Datele existente în literatură cu privire la concentrația fracțiunilor proteice în serul sanguin al taurinelor adulte sănătoase sînt obținute adeseori pe un număr insuficient de animale sau, în cazul cînd este vorba de grupe mai numeroase, acestea sînt formate din animale diferite din punctul de vedere al sexului, vîrstei și al stării fiziologice. Probabil că acest fapt explică în bună parte variabilitatea datelor publicate. Avînd în vedere însemnătatea fiziologică deosebită a proteinelor serice și importanța pe care determinarea lor o poate avea în medicina veterinară, stabilirea mărimilor normale ale concentrației fracțiunilor proteice în serul sanguin al taurinelor prezintă mult interes. Datele privitoare la concentrația fracțiunilor proteice ale taurilor sînt aproape inexistente. în general, sexul animalelor constituie un factor neluat în considerație din acest punct de vedere. Pentru animale, unii autori indică anumite diferențe nesemnificative între concentrațiile pro- * Lucrare publicată și în „Revue roumanic de biologie.......... Serie de zoologie", 1956, 111, 3 (în limba franceză). ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 17 NR. 3 P. 286 289 BUCUREȘTI 1905 3 FRACȚIUNILE PROTEICE ALE SERULUI SANGUIN I A TAURINELE ADULTE 287 286 S. MICLE 2 teinei totale în serul sanguin al masculilor și femelelor (2). în monografiile închinate proteinelor serului sanguin uman se acceptă ca normă aceleași concentrații pentru ambele sexe (3), (6), (8), (1), (7), (5). MATERIALUL ȘI TEHNICA DE LUCRU Pentru determinarea concentrației normale a fracțiunilor proteice în serul sanguin al taurinelor' adulte, determinările s-au efectuat pe un număr de 76 de femele și 35 de masculi din rasele Jersey, Neagră pătată, precum și pe metișii dintre aceste două rase. S-au utilizat numai animale sănătoase în vîrstă de 4 — 6 ani, aflate în condiții bune de alimentație și între- ținere. Toate femelele se aflau în diferite stadii ale perioadei de Iactație, din care cauză, ca și din cauza capacității lor productive potențiale care era variată, producția zilnică de lapte în momentul efectuării determinărilor la animalele analizate era variată. în legătură cu unele aspecte legate de manifestarea dimorfismului sexual în proteino- grama serului sanguin, pentru comparare am folosit și determinări efectuate de noi pe tineret taurin și pe femele nelactante. Concentrația proteinei totale în ser a fost determinată rcfractometric, iar fracțiunile proteice cu ajutorul electroforezei pe hîrtic. S-a folosit tampon de veronal-medinâl cu pil = 8,6 și forța ionică 0,06. Colorarea elcctroforegramclor s-a făcut cu „amido-schwartz 10 B”, iar determinarea cantitativă a fracțiunilor prin eluarea colorantului și determinarea electrofoto- colorimetrică a coeficientului de extincție al-soluțiilor obținute.1 REZULTATE ȘI DISCUȚII _ ______________________________ Particularitățile rasiale, caracteristicile productive, starea fiziologică a animalelor se reflectă în măsuri diferite asupra concentrației fracțiunilor proteice din serul sanguin. Lăsînd totuși la o parte aceste aspecte pe care le discutăm în altă parte (4), datele obținute permit stabilirea unor medii ale concentrațiilor diferitelor fracțiuni proteice ale serului sanguin pentru animalele adulte, vaci în Iactație și tauri reproducători. Variațiile posibile în funcție de factorii indicați trebuie fără îndoială avute în vedere la aprecierea proteinogramei serului sanguin, deși în general ele se includ în limitele mediilor indicate de noi (M) ± de două ori deviația standărâ (o). Este foarte probabil că datele obținute sînt valabile și pentru alte rase de taurine decît cele studiate de noi. în tabelul nr. 1 sînt înfățișate mediile valorilor normale ale concen- trației proteinei totale și a fracțiunilor sale în serul sanguin (M), eroarea mediei (m), deviația standard (a) și coeficientul de variabilitate (C). în normă concentrațiile proteinelor serului sanguin sînt cuprinse în limi- tele M + 2 cr. După cum se vede, în ceea ce privește concentrația proteinei totale, ca și a fracțiunii albuminice și a y-globulinelor, între animalele de sex diferit nu s-au observat diferențe semnificative. Astfel de diferențe există însă pentru a- și p-globuline, ceea ce determină necesitatea stabilirii unor norme etalon separate pentru cele două sexe. 1 Lucrarea a fost efectuată la Catedra de genetică a Universității de Stat din Moscova. Tabelul nr. 1 Proteinele serului sanguin la taurinele adulte Indicele Tauri (35 de capete) Vaci în Iactație (76 de capele) M ± m a G M ± m C C ■ Proteine totale 8,10±0,08 0,51 6,3 8,08 ±0,05 0,50 6,2 Albumine 4,07 ±0,08 0,51 12,2 4,04 ±0,05 0,51 12,6 a-globuline 0,76 ±0,03 0,19 25,0 0,95 ±0,02 0,25 26,2 p-globulinc 0,95 ±0,02 0,17 17,8 0,67 ±0,02 0,18 26,5 y-globuline 2,32 ±0,05 0,32 13,7 2,4 2 ±0,05 0,45 18,6 La tauri concentrația a-globulinelor este mai mică, iar a, p-globuli- nelor mai mare decît la vaci. Dacă se compară raportul dintre concen- trațiile acestor două fracțiuni proteice la animalele de același sex, se observă la femele că a-globulinele au o concentrație mai mare decît a Ș-globulinelor, iar la masculi un raport invers. Pentru o mai bună punere în evidență a acestei diferențe, propunem utilizarea raportului dintre concentrația a-globulinelor și P globulinelor, denumit de noi „indicele dimorfismului sexual în proteinograma serului sanguin”. Acest indice este cu mult mai mare la femele decît la masculi. Pentru calcularea lui se pot utiliza cu același rezultat cifrele ce indică concentrația fracțiunilor amintite în g% sau în procente relative față de concentrația proteinelor totale. După cum se vede din datele tabelului nr. 1, pentru vaci acest indice are în medie valoarea de 1,41, iar pentru tauri de numai 0,80. Trebuie remarcat însă că această diferență nu se observă numai la examinarea cifrelor medii obținute pe grupe de animale, ci reflectă existența dimorfis- mului sexual manifestat în proteinograma serului sanguin individual aproape la toate animalele examinate. Curbele de distribuire a indicelui dimorfismului sexual în proteino- grama serului sanguin la tauri și vaci sînt înfățișate în figura 1. După cum se vede, aceste curbe transgre- sează foarte puțin. Urmărirea dinamicii concentra- ției fracțiunilor proteice în serul san- guin al vițeilor în primele trei luni de viață nu a arătat existența diferenței semnalate între animalele de sexe diferite. Probabil că această diferență apare mai tîrziu în perioada de ma- turare sexuală. Este interesant de semnalat că la juninci, indicele dimorfismului sexual este în medie mai mic (1,30) decît la vacile lactante, ceea ce arată Indiee/e d/morf/smu/ui sexual big. 1. — Distribuirea indicelui dimorfis- mului sexual la masculi și femele. 288 8. MICLE 4 FRACȚIUNILE PROTEICE ALE SERULUI SANGUIN LA TAURINELE ADULTE 289 că lactația influențează mărimea acestui indice, fără a fi însă factorul determinant. Explicația cauzelor care determină apariția dimorfismului .sexual în proteinograma serului sanguin încă nu este clară, ea necesitînd cunoștințe mai profunde asupra funcțiilor diferitelor fracțiuni ale proteinelor .serice. Se poate presupune că în această privință au un anumit rol mai mulți factori, printre pare capacitatea diferitelor fracțiuni de a forma complexe cu unele substanțe ca lipidele sau hormonii, în particular cu hormonii sexuali, diferite stări fiziologice ca lactația și gestația și altele. Analiza datelor existente în literatură privitoare la concentrația diferitelor fracțiuni proteice în serul sanguin la alte specii de animale, ca și la oameni, arată că diferențele semnalate în concentrația a- și p-glo- bulinelor nu se limitează numai la specia taurină, ci au o răspîndire mai largă. Determinarea coeficientului de variabilitate al concentrației pro- teinei totale și a fracțiunilor proteice din serul sanguin arată că variabili- tatea cea mai redusă o posedă indicele proteinei totale. Acest fapt reflectă stabilitatea relativă a concentrației proteinei totale în serul sanguin, reprezentînd o proprietate homeostatică foarte importantă. într-adevăr, variații cît de cît însemnate, ale acestui indice pot provoca dereglări importante în organism, în timp ce concentrația diferitelor fracțiuni ale proteinelor serice trebuie să varieze în virtutea rolului jucat de aceste fracțiuni în diferite procese fiziologice temporare. în plus, variațiile fiziologice ale concentrației unei fracțiuni proteice pot duce la modificări compensatoare ale concentrației altor fracțiuni, ceea ce mărește variabili- tatea generală a acestora. Compararea coeficientului de variabilitate al indicilor studiați la masculi și la femelele în lactație arată că acesta este practic egal la cele două sexe în ceea ce privește concentrația proteinelor totale, a albuminelor și a a-globulinelor. Variabilitatea a- și y-globulinelor este mai mare la femele decît la masculi. Întrucît se compară o grupă de tauri, a căror stare fiziologică se caracterizează printr-o constanță mai mare, cu o grupă de vaci cu producții de lapte foarte diferite în momentul efectuării analizelor, se poate presupune că variabilitatea mai mare a concentrației anumitor fracțiuni proteice ale serului sanguin la femele indică acele fracțiuni care au un rol mai important în procesul lactogenezei. în privința y-globulinelor, rolul lor în formarea proteinelor anumitor fracțiuni proteice ale laptelui este confirmat și de multe alte observații (4). CONCLUZII 1. La taurine se observă reflectarea dimorfismului sexual în proteino- grama serului sanguin. Diferența se referă la concentrația fracțiunilor a- și 3-globulinice. 2. Pentru punerea în evidență a acestei diferențe, se propune utili- zarea „indicelui dimorfismului sexual în proteinograma serului sanguin” exprimat prin raportul concentrației a-globuline/p-globuline. Acest indice este mult mai mare la femele decît la masculi. 3. Diferențele dintre sexe semnalate determină necesitatea stabilirii unor norme ale concentrației fracțiunilor proteice în serul sanguin separat pentru masculi și pentru femele, Pe baza determinărilor efectuate se propun astfel de norme pentru taurii reproducători și pentru vacile aflate în perioada de lactație. BIBLIOGRAFIE 1. Brackenridge C. J. a. Csillag E. R., A quantitativ electrophoretic survey of scrum protein fractions in health and disease, Acta medica scandinavica, Stokholm, 1962, Suple- mentum 383. 2. Eckob, II. A. ii Jiu B. A., BeCTHMK cent>cKoxo3HiicTBeniioii uayKH, 1964, 1. o. Iagnov S., Kreindler F., Cosmulescu I. și Zamfirescu-Gheorghiu M., Proteinemia, Edit. Acad, R.P.R., București, 1955. 4. MHKjlE C., Hacjtedoeanue u xapanmep usMemueocmu 6eMîoB ctMopomKU Kpoeu u munos zeMoejio6ima y Kpynuoeo posamoco cKoma npu uucmonopodHoM paaeede- huu u npu cKpeufueaHuu, Abt. nana, nuce., HsnaTeJiBCTBO MocKOBCKoro ymiBepcHTeTa, Mocima, 1964. 5. Mogoș Gh., Proteinele, Edil, medicală, București, 1964. 6. Putnam F. W., The Plasma Proteins, Academic Press, New York — Londra, 1960. 7. CTEnAinmiHA K. M. ,KjiuHWiecKoe moJiKooaHue edeuzoe 6eJiKos nposu, KneB, 1963 8. Wuumiann F. a. Wunderly C., The human blood proteins, New York — Londra, 1960. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de genetică animală. Primită in redacție la 11 februarie 1965. 6-0. 1241 RECENZII JOACHIM ILLIES et LAZAR BOTOȘĂNEANU, ProbUmes et methodes de la classification et de la zonation ecologique des eaux courantes, considiries surtout du point de vue faunis- tique (Probleme și metode de clasificare și zonare ecologică a apelor curgătoare, considerate mai ales din punct de vedere faunistic), „Internationale Vereiningung fur theoretische und angewandte Limnologie”, Mitteilungen — Comunications No. 12, Stuttgart, 1963, 57 p., 18 fig. în această lucrare autorii prezintă o încercare de clasificare și zonare a apelor curgătoare după criteriul faunistic, adesea complet neglijat sau bazat pe distribuția unor animale puțin caracteristice. încercările de construire a unei tipologii a apelor curgătoare, similară celei a lacurilor și bazată pe distribuția macroflorei sau a microflorei, nu au fost încununate de succes, deoarece macroflora este formată din specii care nu sînt destul de intim legate de condițiile speciale ofe- rite de apele curgătoare, iar microflora, în frunte cu diatomeele, este prea dependentă de condi- țiile chimice pentru a fi luată ca bază de caracterizare a zonelor mai întinse din apele curgătoare. în încercarea lor de clasificare prin zonare a apelor curgătoare, autorii iau drept criteriu fauna nevertebratelor, și anume elementele faunistice cele mai reprezentative: turbelariate, amfipode, hidracarieni, efemeroptere, plecoptere, coleoptere, trichoptere și chironomide, care sînt indicatorii cei mai prcțioși ai biologiei apelor curgătoare. Autorii critică pe bună dreptate încercările de clasificare in toto a apelor curgătoare bazate pe un factoi’ mezeal unic (circulația materiei, temperatura în timpul verii, conținutul în calcar, pH etc.). Pentru a se ajunge la un sistem de clasificare cît mai apropiat de realitate, remarcă autorii, nu trebuie să șe recurgă la unități mari (rîuri sau rețele hidrografice), acestea prezen- tînd adesea caractere individuale atît de deosebite, încît este foarte greu, dacă nu imposibil, să fie raportate la un tip comun. Cel mai indicat este să se înfățișeze numai părți din rîuri, comparabile între ele și bine caracterizate atît din punct de vedere fiziografic, cît și biologic. Autorii subliniază interesul pe care îl prezintă încercarea de clasificare a apelor curgătoare în zone piscicole, insă observă just că această clasificare prezintă mai mult un interes practic decît teoretic. Pentru a realiza o clasificare mai rațională, unul dintre autori (Illies) a pus la punct o metodă de analiză biocenotică a apelor curgătoare mai mici (p. 18 — 23), care a permis stabi- lirea a 7 zone, corespunzătoare grosso modo cu cele piscicole (tabloul sinoptic fig. 8). Un merit al lucrării este acela de enumerare cronologică a monografiilor privitoare la biologia apelor curgătoare mai mici, apărute în diferite țări. Astfel s-a dat o priviffe' biblio- grafică sinoptică foarte utilă, deoarece aceste lucrări sînt împrăștiate într-o mulțime ele perio- dice, adesea greu, dacă nu imposibil, de avut la îndemînă. 292 RECENZII 2 3 RECENZII 293 Unul dintre autori (Illies) a introdus (1961) termenul de rhithron (epi-, meta- și hypor- hithron) pentru zonele biocenotice ale rîurilor mai mici de pe tot globul și termenul de potamon (epi-, meta- și hypopotamon) pentru fluvii. în această lucrare mai sînt introduși și termenii de eulcrenon și hypokrenon. încercarea de clasificație și zonație a apelor curgătoare merită a fi luată în considerație. Desigur ca orice clasificare nu este nici ea perfectă, însă ne pare a fi mai rațională și mai satisfăcătoare decît cele anterioare. C. Motaș A. II. KV3HEIJOB,CPayHa donuux heonoasoitoiuiux npuKaMHamcKun sod Tuxoco oneana u ceeepnux KypuMCKUX ocmpoooe. (Fauna nevertebratelor de fund a apelor Oceanului Pacific din Jurul Kamciătkăi și a insulelor Kurile de nord), Wț. Ana». IlayK CCCP, Mocima, 1963, 271 p., 53 fig. Institutul oceanologic al Academiei de științe a U.R.S.S. a urmărit de mulți ani struc- tura hidrologică, hidrogeografică și biologică a Oceanului Pacific. în curînd va apare o mare monografie în mai multe volume asupra acestui ocean. Cele mai bine cunoscute ape ale Paci- ficului sînt cele din regiunea lui de nord-vest, mai ales Marea Ohoțk, care poate fi socotită ca una dintre cele mai explorate mări adiacente. Ea constituie un bazin bine delimitat, cu o configurație îngrădită și cu un pescuit din cele mai însemnate. Primele cercetări asupra ei s-au făcut încă din secolul al XVIII-lea (expedițiile lui Behring, apoi cele ale lui Pallas etc.). în special vasul sovietic „Viteaz” a brăzdat de nenumărate ori valurile acestei mări destul de reci și uniforme. Autorul cărții a participat la mai multe expediții sovietice în Marea Ohoțk, Marea Behring, fiind șeful secției de bentos. Pe baza datelor bibliografice, dar mai ales pe baza datelor sale personale, ne prezintă în această carte o primă sinteză biocenotică dinamică a vieții de fund din apele din jurul Kamciatkăi. După o prezentare succintă a condițiilor fizico-chimice, geografice și geologice ale regiunii cercetate și după o situare cartografică a punctelor de colectare (stații), autorul ne dă în capi- tolul IV caracteristicile cantitative ale faunei de fund, ajungînd la formularea unor legi de răspîndire a biomasei în funcție de depărtarea de țărm, arătînd că cea mai mare cantitate de materie vie se găsește între 50 și 100 m adîncime (peste 800 g/m2). Este de remarcat că în unele regiuni biomasa este formată aproape de o singură specie (80% din indivizi, cum este cazul asociațiilor de Echinarachinus parma). în capitolul V se prezintă asociațiile de organisme bentonice din diferitele părți ale regiunii studiate. Autorul folosește sistemul nomenclatural al speciilor predominante (exemplu biocenoza : Modiolus modiolus -p Mylilus edulis 4- Spongia 4- Hydroidea). în descrierea bioce- nozelor se dau, pe stații, speciile componente și enumerarea lor amănunțită după procentul de participație (75 — 100%; 50 — 74%; 25 —49% ;< 25%). în caracterizarea asociațiilor se dau și relațiile de hrană, caracterele ecologice ale biocenozei și speciilor care o formează, ca și răspîn- direa geografică pe plan mondial a unor astfel de biocenoze. Pe această schemă de structură se descriu 16 tipuri de biocenoze : 1. Modiolus modiolus 4- Mylilus edulis 4- Spongia 4- Hydroidea; 2. Echinarachinus parma ; 3. Astarte rellandi; 4. Astarte alaskensis; 5. Macoma calcarea; 6. Cardium ciliatum; 7. Ophiura sarsi; 8. Ophiopholis aculeata 4- Spongia; 9. Pavo- naria sp. 4- Asteronyx loveni ; 10. Ampelisca macrocephala ; 11. Astarte ioani; 12. Brisaster townsendi; 13. Acila castrensis ; 14. Brisaster latifrons ; 15. Artacama proboscidea 4- Ammo- trypane aulogaster; 16. (de mare adîncime) Bhodine gracilior 4- Pista vinogradovi 4- TcrebeUides stroemi. Această parte a cărții este cea mai cuprinzătoare și cea mai documentată. Autorul este un tînăr care nu rămine numai la descrieri și raporturi, ci din înșirarea datelor scoate trăsăturile caracteristice și biologice ale biocenozelor descrise. Asemănările și deosebirile indivizilor aceleiași specii, din diferite biocenoze, arată fenomene de adaptare destul de curioase față de factori biotici și nu fizico-chimici. Se arată de asemenea că indivizii speciilor nu pot trăi decît în anumite asociații, care nu sînt întîmplătoare, ci strict obligatorii prin raporturi trofice, de apărare, de reproducere etc. Viața speciilor in comun, în asociații, în biocenoze este o necesitate impusă de satisfacerea anumitor nevoi din viața indivizilor speciilor respective. în capitolul VI se încearcă o explicare a răspîndirii zonale a biocenozelor descrise pe baza corelațiilor de troficitate, ajungîndu-se la stabilirea unor legi de dependență, care obligă indivizii unei specii să se găsească în asociații determinate cu indivizii altei specii. Astfel de raporturi nu sînt fixe, ci ele pot varia în funcție de sezon, deci indirect de factorii de mediu. în capitolul VII se descriu, legate de elementul trofic, răspîndirea geografică a bioce- nozelor enumerate și valoarea lor de suprafață, de fund. în capitolul VIII, consacrat importanței biocenozelor ca hrană pentru peștii bentonici și crustaceii care se pescuiesc în aceste mări, se pune în evidență faptul că toate cercetările de explorare a faunei de fund se fac în scopul cunoașterii și localizării în timp și spațiu a hranei peștilor utili omului, deci în scopul de a se ști cînd și unde pot fi găsite aglomerări de pești. Cartea se încheie cu un supliment în formă de tabel, în care se enumeră tipul nomen- clatural al biocenozelor și alcătuirea lor completă în specii. Bibliografia se poate considera că este completă pentru această regiune a oceanelor. Din păcate, alcătuirea biocenozelor și aspectul lor nu sînt prezentate și în imagini foto- grafice sau desene. De asemenea ar fi fost util ca datele statistice să fi fost prelucrate matematic, pentru a vedea semnificația adevărată a prezenței unor componenți semnalați. ACADEMICIAN Eugen A. Pora JOHN PAUL, Cell and tissue culture (Cultura celulei și a țesutului), E.L.S. Livingstone Ltd, Edinburgh and London, 1960. Datorită importanței problemei prezentate, lucrarea lui John Paul a fost reeditată sub o formă revăzută în anul 1963 în lunba rusă. în recenzia de față ne referim la această din urmă ediție. Posibilitatea de a studia în condiții apropiate de cele naturale structurile morfologice, proprietățile biochimice și fiziologice ale organismului viu a făcut ca metoda culturilor de țesuturi să fie în prezent folosită în cele mai variate domenii de cercetare ale biologiei. Literatura de specialitate reflectă existența a numeroase lucrări consacrate aspectelor teoretice ale problemei, ca și a metodelor de creștere a culturilor folosite și perfecționate. Sub acest aspect lucrarea lui John Paul, avînd un caracter de îndrumar metodic (cu literatura la zi), apare deosebit de valoroasă în inițierea cercului larg de cercetători care lucrează în această direcție. RECENZII 295 294 RECENZII 4 După un scurt istoric al etapelor de dezvoltare și perfecționare a metodelor de cultivare a țesuturilor, care este cuprins în primul capitol cîi caracter introductiv, autorul prezintă situația actuala a metodei culturilor de țesuturi. Trecînd de la considerațiile de ordin general la problemele de metodică speciale, autorul începe prima parte a lucrării cu expunerea principiilor de lucru absolut necesare în folosirea culturilor de țesuturi. Capitolul de început este consacrat expunerii problemelor generale ale citologiei și bio- chimici celulelor cultivate. Aceste date se mențin însă la un nivel destul de general, de aceea ele prezintă interes doar pentru grupurile largi de cercetători care.au mai puține cunoștințe în aceste domenii. Tratate amănunțit și cu multă competență sînt capitolele următoare referitoare la mediile de cultură (medii hrănitoare naturale, semisintetice și sintetice). Aici trebuie îndeosebi reținute datele asupra pregătirii mediilor hrănitoare, componența lor și modul de obținere a fiecărui component. Descriind metodele actuale care pot fi aplicate în cultura țesuturilor, autorul consacră a doua parte a lucrării expunerii modului de pregătire a materialului, începînd cu utilarea laboratoarelor (aparate, instrumente, vase) și organizarea locului de muncă (prevenirea infestării) pînă la cele mai mici detalii în condițiile experiențelor de executat. Partea a 3-a a lucrării, intitulată Metode speciale, cuprinde bine sistematizate materiale referitoare la izvoarele de obținere a țesuturilor, metodele de explantare primară, dezagregarea țesuturilor proaspete, cultura celulelor in vitro — țransplantația, conservarea, păstrarea și transportarea țesuturilor proaspete și a celulelor. Remarcabile, prin nivelul documentării și al modului de tratare, apar problemele legate de transplantarea țesuturilor. O completare folositoare la materialul de bază poate fi considerat și capitolul în care se descriu metodele referitoare la creșterea țesuturilor animalelor poikildterme, insecte șl chiar plante. Pe lîngă îndrumările date in legătură cu obținerea și creșterea celulelor și țesuturilor în afara organismului, se întîlnesc și unele date asupra metodelor (morfologice, cantitative etc.) de cercetare a acestora, precum și realizări mai noi ale disciplinelor care folosesc metoda culturilor de țesuturi. Aceste date alcătuiesc a patra și ultima parte a cărții de față. Fiecare capitol este însoțit de materialul ilustrativ necesar înțelegerii problemelor expuse și de o bogată literatură care ridică cu mult valoarea cărții. Din acest punct de vedere, lucrarea poate fi considerată nu numai un valoros îndrumar practic ci și teoretic. Maria Caloianu-Iordăchel R. N. Dr. et PH. Dr. VLADIMIR BALTHASAR, Monographie der Scarabaeidae und Apho- diidae der palaearktischen und orientalischen Region (Monografia scarabeidelor și apho- diidelor din regiunile palearctică și orientală), Edit. Academiei Cehoslovace de Științe, Praga, 1964, voi. 3, 652 p. cu 224 de ilustrații în text (dintre care 7 hărți de răspîndire geografică) și cu 2 pl. h.t., cuprinzînd 18 foto, de scarabeide termitofile. Monografia scarabeidelor și aphodiidelor, în volumul al treilea, tratează familia Apho- diidae, desprinsă din fosta familie Scarabaeidae (s.l.). Pentru a ilustra cuprinsul acestui volum credem că cel mai bine poate servi tabelul de mai jos : Genul Nr. j de sp. i Rase . geogr. Genul Nr. de sp. Aphodius 111. 599 | 25 Cnematoplaștys A. Schm. 1 Sugrames Reitt. 8 Psammobius Heer 20 Mothon Sem. et Medy. 2 Diastictus Muls. 4 Reptaulacus Muls. 14 Rhyssemodes Reitt. 5 Renaudius Ballh. 1 PleurOphorus Muls. 9 Oxycorythus Solsky 2 Odochilus Hâr. 1 Turanella Sem. 1 Rhyssemus Muls. 35 Cnemisus Motsch. 6 Myrhessus Ballh. 4 Ahermodontus Bag. 2 Pararhyssemus Balth. 1 Apsteiniella A. Schm. 1 Trichiorhyssemus CI. 10 Macroretrus Per. 1 Sicardia Reitt. 2 Caelius Lew. 5 Brindalus Land. 1 Paracoptochirus Balth. 1 Thinorycter Sem. el Rchdt. 4 Oxyomus Steph. 7 Rhyparus Westw. 17 Didactylia d’Orb. 4 Sybacodcs Fairm. 2 Euparia Lep. et Serv. 2 Stcreomera Arr. 1 Saprosites Redtb. 26 Eurycorythoderus Wasm. 3 Alaenius Har. 11 Stenocorythoderus Wasm. 1 Dialytes Har. 4 Termitopisthes Wasm. 6 Odontolochus A. Schm. 1 Chaetopisthes Westw. 10 După o foarte scurtă caracterizare (p. 9 — 10), autorul trece direct la prezentarea cheilor de determinare a celor 7 triburi (p. 10—12), apoi a celor 15 genuri, reprezentate în cele două regiuni zoogeografice (p. 12 — 14). Descrierea genului Aphodius Iii., cel mai important și mai numeros din familie (carac- terizat pe p. 14 — 19), este urmată de bogata cheie de determinare pentru cele 64 de subgenuri ale sale (p. 19 — 27). Mai mult de două treimi din volumul lucrării (p. 14 — 449) tratează numai genul Aphodius, care, după genul Onthophagus, este cel mai cuprinzător dintre scarabeoide. Genul Aphodius cuprinde pe tot globul peste 1 000 de specii cunoscute pînă în prezent, dintre care în aceste două regiuni trăiesc 599 de specii și 25 de rase geografice. Dintre acestea, 110 specii și 5 rase geografice, deci aproape 20%, au fost descrise de către autor în timpul prodigioasei sale activități. Centrul de origine al acestui gen il constituie regiunea palearctică, spre deosebire de genul Onthophagus, mai sus citat. în privința abundenței de specii, după regiunea palearctică urmează în ordine regiunea orientală și regiunea etiopiana, pe cînd regiunea neotropicală și cea australiană posedă numai un număr destul de redus de specii. Genul Aphodius 111. este subimpărțit în 64 de subgenuri, dintf care 11 au fost stabilite chiar de către autor. Pentru fiecare dintre aceste subgenuri, sînt date chei de determinare a 6 7 RECENZII 297 296 RECENZII speciilor cuprinse, urmate dc o descriere amănunțită a acestora, completată de multe ori cu comentarii sistematice importante, cu ilustrații dc detalii morfologice, intre care și armătura genitală de la mascul, și cu răspîndirea geografică, avind, la inceput, indicațiile bibliografice principale. în acest grup numeros, una dintre problemele foarte grele este sinonimia, deosebit de bogată. O imagine foarte grăitoare a labirintului de forme pe care îl constituia, pînă la apariția acestei monografii, genul Aphodius, ne poate da, între altele, și impresionantul număr de 485 de sinonime. Aceasta ne dă putința de a înțelege și de a aprecia cum se cuvine rezolvarea, cu autoritate, a acestei probleme atît dc importante și atît de dificile. Celelalte genuri dc Aphodiidae sînt tratate in același mod complet ca și genul Aphodius (p. 119 633), după care urmează un adaos bibliografic (p. 634). De o deosebită importanță este și faptul că, în adăugire, chiar dacă nu au mai putut fi prinse și în cheile dc determinare, sînt trecute, cu descrierile lor originale, toate acele specii descoperite și descrise chiar în timpul cît monografia se afla sub tipar. Aceasta sporește simțitor valoarea lucrării, care aduce informații chiar pînă la nivelul anului de apariție, 1964. Indexul numirilor științifice din acest volum, scris pe două coloane pe o întindere de 16 p. (p. 637 -652), și apoi cele două planșe negre încheie lucrarea. Pentru specialistul grupului, ca și pentru institutele cu secție de entomologie sistematică, acest volum arc, datorită genului Aphodius, o importanță cel puțin egală cu aceea a celui dc-al doilea, care cuprinde genul Onthophagus. Pentru regiunile noastre, acest volum al excelentei monografii are o marc importanță, deoarece in fauna R.P. Române sini reprezentate peste 75 de specii, dintre care numai din genul Aphodius peste 60. Stabilirea precisă, din punct de vedere taxionomic, a tuturor speciilor cunoscute pînă în prezent din aceste două regiuni zoogeografice, aparținînd celor două mari genuri Onthophagus și Aphodius, și prezentarea lor, cu punerea la punct a întregii sinonimii și a răspîndirii geogra- fice și încadrarea acestui considerabil material în chei de determinare precise și clare, care constituiau partea cea mai dificilă , de cele mai multe ori dc nebiruit — pentru sistematicienii specialiști, reprezintă, tocmai pentru aceste motive, contribuția cea mai de preț a întregii monografii, care să-i îndreptățească, singură, un loc de frunte în biblioteca coleopterologică. Dacă în încheiere, trecînd peste cele relatate pînă aici pe scurt, menționăm numai numărul de 4 genuri și 141 de specii palearclice și orientale descrise dc autor în îndelungata sa carieră de mare specialist coleoptcrolog, credem că oferim argumentul cel mai convingător în sprijinul meritelor științifice ale dr. Vladimir Balthasar. Mircea-Alex. leniștea genuri și 270 de specii cu varietăți și forme. Numeroase figuri din text ușurează determinarea precisă a diferitelor unități taxonomice. Lucrarea este rod al unei activități de mare meticulozitate și competență de-a lungul a 50 de ani dc muncă dedicată studiului acestor insecte. în partea generală se trec pe scurt în revistă morfologia, biologia, originea și filogenia, precum și prepararea insectelor în scopul determinării și conservării în colecții, adueîndu-se mulțumiri celor 6 tisanopterolog! principali care au dat ajutor autorului pentru această lucrare, printre care este menționat și tisanopterologul nostru acad. W. Knechtel. Partea a doua, care ocupă 97 % din text, este consacrată cheilor pentru determinarea diferitelor unități taxonomice care se găsesc in Europa și sînt citate și cele 22 de specii noi pentru știință, găsite pentru prima dată in R.P.R. și descrise. După text urinează bibliografia cu un număr de numai 43 de autori (probabil considerați ca cei mai importanți) și cele 7 planșe care cuprind detalii morfologice (tipuri de antene, terminații abdominale și ale picioarelor etc.) pentru recunoașterea speciilor. Prin marea competență a autorului care a reușit să prezinte așa de succint, dar clar, cheile respective, lucrarea sc face extrem de necesară tuturor biologilor care doresc să cerceteze acest important ordin de insecte destul de puțin cunoscut. Liliana Vasiliu PRIESNER H., Ordnung Thysanoptera (Ordinul Thysanoptera), Akadeinie-Verlag, Berlin (R.D.G.), 1964, 242 p., 212 fig. în text și 7 pl. La Akademie-Verlag din Berlin a apărut volumul 2 din seria detcrminatoarelor pentru fauna europeană din sol (Bestimmuițgsbiicher zur Bodehfauna Europas) intitulat Ordnung Thysanoptera, redactat de marele tisanopterolog prof. dr. H. Priesner. Volumul se prezintă sub formă dc cheie pentru determinarea insectelor din acest ordin pe subordine, familii, triburi, genuri, specii, varietăți și forme. Sînt descrise 5 familii, 109 Revista Studii și cercetări de biologie — Seria zoologie — pu- blică articole originale de nivel științific superior, din toate dome- niile biologiei animale: morfologie, fiziologie, genetică, ecologie și taxonomie. Sumarele revistei sînt completate cu alte rubrici ca : 1. Viața științifică, ce cuprinde unele manifestări științifice din domeniul biologiei ca simpozioane, lucrările unor consfătuiri, schimburi de experiență între cercetătorii români și cei străini etc. 2. Recenzii, care cuprind prezentări asupra celor mai recente lucrări de specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să înainteze articolele, notele și recenziile dactilografiate la două rînduri. Tabelele vor fi dactilografiate pe pagini separate, iar diagramele vor fi executate în tuș, pe hîrtie de calc. Tabelele și ilustrațiile vor fi numerotate cu cifre arabe. Figurile din planșe vor fi numerotate în continuarea celor din text. Se va evita repetarea acelorași date în text, tabele și grafice. Expli- cația figurilor va fi dactilografiată pe pagină separată. Citarea bibliografiei în text se va face în ordinea numerelor. Numele auto- rilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate în bi- bliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 50 de extrase, gratuit. Responsabilitatea asupra conținutului articoleloi' revine în exclusivitate autorilor. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații etc. se va trimite pe adresa comitetului de redacție, Splaiul Inde- pendenței nr. 296, București.