COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: Academician EUGEN PORA Redactor responsabil adjunct: GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; Membri: M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; V. GHEȚIE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; R. CODREANU, membru corespondent al Academiei R.P.R. OLGA NECRASOV, membru corespondent al Academiei R.P.R.; VIRGIL GLIGOR, membru corespondent al Academiei R.P.R. MARIA CALOIANU — secretar de redacție. Sludii si curcelări L BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE TOMUL 16 1964 Nr. 5 SUMAR Pas. Prețul unui abonament este de 60 de lei. ; în țară abonamentele se fac la oficiile poștale, agențiile poștale, r factorii și difuzorii voluntari din întreprinderi și instituții. Orice comandă din străinătate (numere izolate sau abona- j l mente) se face prin: C A R T I M E X, Căsuța poștală 134 — 135, București, R.P. Romînă sau prin reprezentanții săi din străinătate. •' ■ h Manuscrisele, cărțile și revistele pentru j, schimb, precum și orice corespondență, j se vor trimite pe adresa Comitetului de ; redacție al revistei „Studii și cercetări de biologie—Seria zoologie”. ; APARE DE 6 ORI PE AN ADRESA REDACȚIEI SPLAIUL INDEPENDENTEI Nr. 206 BUCUEEȘTI Realizări în biologie în ultimele două decenii .................... 371 ADRIANA MURGOCI, Contribuții la cunoașterea gobiesocidelor (ordinul Xenopterygii') din Marea Neagră..................... 373 PAULA ALBU, O nouă specie din familia Chironomidae (Diptera) : Cricotopus dobrogicus n. sp. . . ............................ 383 G. I. MULLER și D. SCRIPCARU, Descrierea lui Pontolineus are- narius nov. gen., nov. sp. (Heteronemertini, Lineidae) și diagnoza genului Antarctolineus nov. gen........................ 391 MARIA TEODORESCU, Reacția metabolică a celulelor nervoase în condițiile insuficienței tiaminice........................ 399 E. A. PORA, NINA ȘILDAN și A. ABRAHAM, Variația cantității de acizi nucleici din timusul șobolanilor în onto- genie .......................................................... 409 A. ABRAHAM, E. A. PORA și NINA ȘILDAN, Studiul spectro- fotometric al extractului acid de timus la șobolanii tratați cu diferite steroide . .................................... 413 CONSTANȚA MATEI-VLĂDESCU, Cercetări asupra reglării metabolismului glucidic la amfibii. Acțiunea insulinei 421 GH. BURLACU, Cercetări asupra evoluției greutății corporale, metabolismului energetic și termoreglării la puii de porumbel în creștere............................................... 433 W. K. KNECHTEL și LILIANA VASILIU, Contribuții la stu- diul ecologic al thysanopterelor . .......................... 443 Z. MATIC, Repartiția pe verticală a lithobiidelor (Chilopoda — Lithobiidae) de pe Valea Sîmbăta (Munții Făgărașu- lui) .................................................... ....... 453 IR INA BAL IN SCHI și G. MIHALACHE, Cercetări privind com- baterea microbiologică a omizilor de Lymantria dis- par L. cu Bacillus thuringiensis Berliner.......................... 458 RECENZII..................................... 468 ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 360-468 BUCUREȘTI 1064 REALIZĂRI ÎN BIOLOGIE ÎN ULTIMELE DOUĂ DECENII în secolul nostru, biologia, alături de alte științe și în strînsă legă- tură cu ele, înregistrează progrese impresionante pe linia aprofundării fenomenelor vieții. în anii puterii populare, prin măsurile complexe luate, au fost create condiții materiale excepționale pentru dezvoltarea științelor bio- logice din R.P.R. La realizarea sarcinilor trasate de partid privind crearea- bazei tehnice-materiale a socialismului, și în mod deosebit dezvoltarea multilaterală și intensivă a agriculturii socialiste, contribuie și dezvoltarea în ritm susținut a științelor teoretice și aplicative ale biologiei. Indicațiile partidului privind orientarea și ridicarea cercetărilor științifice la nivelul celor mai bune realizări pe plan mondial au dat un puternic impuls dezvoltării biologiei din țara noastră. în ultimii ani, ca urmare a noilor mijloace de investigație, s-au dezvoltat noi discipline, ca biofizica, genetica, ecologia, fiziologia ecologică, biogeografia etc., obți- nîndu-se rezultate importante. Numeroase cercetări au fost publicate în colecția Fauna din care au apărut 39 de fascicule, bogat ilustrate. Majoritatea cercetărilor, ca de pildă cele privind grupele de nevertebrate, au însemnătate practică directă. Unele grupe de animale au fost cercetate și din punct de vedere ecologic. Așa sînt hidracarienii, cinipidele și izopodele. S-au publicat de asemenea numeroase lucrări privind ecologia unor insecte de importanță practică, mai ales lepidoptere, coleoptere, homop- tere etc., dăunători agricoli și silvici. Cercetările ecologice au constituit cunoștințele de bază ale unor tehnici pentru prognoza calamităților cau- zate de aceste insecte și pentru combaterea lor. în morfologie s-au adus contribuții însemnate la cunoașterea ana- tomiei animalelor domestice, a structurii unor sisteme și organe la păsări și animale domestice, a morfologiei peștilor. în hidrobiologie sînt înain- tate cercetările privind condițiile de viață ale viețuitoarelor din rîuri, lacuri și de la țărmul romînesc al Mării Negre. Un studiu amplu se face asupra condițiilor de viață din zona inundabilă a Dunării. în fiziologia animală s-au cercetat condițiile de viață ale unor pești, echilibrul ionic și fiziologia mușchilor, coagularea sîngelui în seria ani- mală și efectul cîmpurilor magnetice asupra organismelor, intensitatea 372 REALIZĂRI ÎN BIOLOGIE ÎN ULTIMELE DOUĂ DECENII 2 diurnă și anuală a respirației și reglarea concentrației glucidelor la dife- rite grupe de vertebrate. în genetica animală s-a studiat oftalmia ereditară la miei și unele aspecte ale fenomenului heterozis la păsări. Speologii noștri au explorat numeroase peșteri și au adus contri- buții în cunoașterea animalelor cavernicole. în acțiunea de cunoaștere a realizărilor științei romînești în afara granițelor țării, un rol pozitiv l-a jucat și publicația „Revue de biologie”, în care au apărut lucrări din domeniul biologiei vegetale și animale traduse în alte limbi. Valoarea rezultatelor obținute de cercetarea științifică în domeniul biologiei se reflectă și în solicitarea crescîndă a publicațiilor de biologie în țară și peste hotare. Condițiile create cercetării științifice de către partid și guvern pre- cum și rezultatele pozitive obținute în diferite domenii de cercetare ale biologiei reprezintă chezășia unui avînt crescînd în dezvoltarea disciplinelor biologice și afirmării științei romînești pe plan internațional. CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA GOBIESOCIDELOR (ORDINUL XENOPTERYGII) DIN MAREA NEAGRĂ* DE ADRIANA MURGOCI Gobiesocidele mici Diplecogaster bimaculata (Penn.) și Apletodon micro- : cephalus (Brook), pătrunse în Marea Neagră, s-au modificat în mod convergent și au dat, respectiv, subspeciile endemice D. b. euxinica n.ssp. și A. m. băcescui < Antoniu-Murgoci, a căror variabilitate, conform datelor biometrice, este mai ac- centuată față de formele mediteraneene și atlantice înrudite. Lepadogaster can- dollei Risso (Bosfor, Caucaz, Crimeea, litoralul bulgăresc) există probabil și lîngă . țărmul romînesc. Specia Lepadogaster lepadogaster (Bonnaterre) este reprezentată în Marea Neagră prin forma sa nordică (L. I. purpurea). Gobiesocidele reprezintă unica familie din ordinul restrîns numit Xenbpterygii. Aceștia sînt pești osoși avînd o talie mică sau mijlocie, uh corp comprimat dorso-ventral la partea anterioară și un organ adeziv puternic, alcătuit din înotătoarele abdominale. Ventuza ventrală le permite să se mențină pe pietre și pe plante și să reziste acțiunii valurilor în apele marine neritice puțin adînci. Deși nu aii spini la înotătoarea dorsală, se înrudesc totuși mai îndeaproape cu peștii haplodoci (batra- coizi) și Cu căliionymidele dintre Perciformes. Se cunosc pînă în prezent 33 de genuri de Xenopterygii cu 93 de specii, în general euriterme și larg răspîndite pe glob în ape temperata și tropicale, constituind totuși elemente destul de rare în faunele marine corespunzătoare. x în Marea Neagră acești pești au fost semnalați de diferiți cercetători aparținînd tuturor țărilor riverane :A. N i k ol o s ki (1913, Lepado- * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1964, IX, 5, p. 297 (în limba franceză). ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 373-382 BUCUREȘTI 1964 ) 374 ADRIANA MURGOCI 2 3 gobiesocide din marea NEAGRA 375 gaster gouani Lac.) ; E. Slastenenko (1936, 1939, L. bimaculatus Penn., L. decandollei Bisso).; I. B or c e a (1926—1927, 1933, L. gouani Lac.); Eecai E r min (1946, L. gouani Lac., L. decandollei Bisso); A. Anton iu - Murgoci (1940, 1948, 1949, L. gouani Lac., L. de- candollei Bisso, L. bimaculatus Penn., L. microcephalus Brook, L. micro- cephalus băcescui Antoniu-Murgoci); P. Drenski (1931, 1951, L. bi- maculatus Penn., L. microcephalus Brook, L. microcephalus băcescui An- toniu-Murgoci). în Monografia gobiesocidelor, publicată în 1955, J o h n O. B r i g g s de la Universitatea Stanford, California, deosebește în această familie de pești opt subfamilii. în subfamilia Lepadogastrinae se cuprind cinci genuri, Gouania, Opeatogenys, Apletodon, Diplecogaster și Lepadogaster (4). Neputînd folosi bibliografia referitoare la Marea Neagră, autorul, într-o notă inserată la sfîrșitul volumului, arată că a reușit în timpul publicării să-și procure o copie a lucrării luiP. Drenski (5), din care a constatat că arealul speciilor Diplecogaster bimaculata și Apletodon microcephalus cuprinde și Marea Neagră; el adaugă relativ la subspecia A. microcephalus băcescui: „Este posibil ca aceasta să fie o formă distinctă, deoarece numărul razelor dorsale (opt) depășește cifrele men- ționate, la orice alt exemplar de A. microcephalus din alte areale” ((5), p. 216). Prelucrarea monografică a gobiesocidelor de pe glob implică și revizuirea formelor din Marea Neagră. în acest scop am cercetat un nou lot de douăsprezece exemplare, colectate în Marea Neagră de M. B ă- c e s c u, membru corespondent al Academiei B.P.B., căruia îi adresăm pentru acest material cele mai vii mulțumiri. Un al treisprezecelea exemplar de Lepadogastrinae a fost examinat în colecția Muzeului de istorie naturală „Gr. Antipa” din București. Conform recentelor investigații ale lui J. C. B r i g g s, cele opt subfamilii de gobiesocide, deosebindu-se între ele prin gradul de dez- voltare a aparatului branhial, prin structura membranelor branhiale și prin conformația discurilor adezive ventrale, populează în majoritatea lor apele orientale și apusene ale Oceanului Pacific și apele occidentale ale Oceanului Atlantic (Trachelochisminae, Raplocylicinae, Chorisochis- minae, Diplocrepinae, Gobiesocinae, Aspasminae și Diademichthyinae). Singură subfamilia Lepadogastrinae este cantonată în zona orientală a Oceanului Atlantic, în Marea Mediterană și în mările anexe ale acesteia. Cele cinci genuri de Lepadogastrinae cuprind douăsprezece specii, caracterizate prin aparatul respirator format din trei branhii și jumătate, dispuse în urma pseudobranhiei; membrana branhială este sudată la istm; ventuza ventrală este alcătuită din două discuri adezive distincte. Genurile Gouania (cu specia wildenowi Bisso) și Opeatogenys (^Lir- belia) (cu specia gracilis Canestrini) ocupă numai regiunea centrală a Mării Mediterane, în apropierea țărmurilor Europei meridionale; celelalte trei genuri, Lepadogaster Gouan, Diplecogaster Briggs și Apletodon Briggs, sînt răspîndite atît în Marea Mediterană cu mările sale anexe, cît și în Oceanul Atlantic, lîngă insulele britanice și lîngă țărmurile nord-africane (fig. 2, 4—6). Genul Diplecogaster are cea mai largă răspîndire, ajungînd spre nord în fiordul Trondhjems (cu specia bimaculata Bonnaterre) și spre sud atingînd extremitatea continentului african, în Oceanul Indian (cu specia megalops Briggs) (fig. 2). Fig. 1, a—d. Diplecogaster bimaculata euxinica n. ssp. a, Habitus; b, oase intermaxilare și maxilarul sting; c, maxilarul sting văzut dorsal; d, pori mucoși preoculari; e, D. b. bima- culata (Bonnaterre) după J. C. Briggs, oase intermaxilare și maxilare. Cîteva specii din genurile Lepadogaster, Diplecogaster și Apletodon au pătruns prin Bosfor în Marea Neagră, unde sînt acum reprezentate prin următoarele patru forme : Diplecogaster bimaculata euxinica n. ssp., Apletodon microcephalus băcescui Antoniu-Murgoci, Lepadogaster lepado- gaster purpurea (Bonnaterre) și L. candollei Bisso. 1. Diplecogaster bimaculata euxinica n. ssp. (Lepadogaster bima- culatus Pennant, A. Antoniu-Murgoci, (1), (7); L. microcephalus Brook, (1), (7) (fig. 1, a - d). Specie destul de mare. Capul și corpul turtite dorso-ventral. Peduncul caudal relativ lung, avînd înălțimea, raportată la lungimea sa, 1,2(1—1,7 J1. Anusul situat la jumătatea distanței dintre capătul distal al ventuzei și 1 Măsurători efectuate după indicațiile din monografia lui J. C. B r i g g s. (4). 376 ADRIANA MURGOCI 4 GOBIESOCIDE DIN MAREA NEAGRA 377 originea dorsalei. Nara posterioară așezată cu mult îndărătul nivelului marginii anterioare a ochiului (la D. b. bimaculata, ea se găsește deasupra acestui punct sau cu puțin îndărătul lui). Nara anterioară fără apendicele 4 ' â* ? 4 ® # b imaculate euxm/ca Fig. 2. — Răspîndirea1? genuluij Diplecogaster Fraser — Bruner, după J. C. B r i g g^s (4). membranos (care lipsește i rar la forma înrudită). I 7—9 spini branhiali mici pe marginea posterioară a celui de-al 3-lea arc bran- hial. Oase premaxilare și maxilare mai alungite, ul- timele cu o apofiză me- diană laterală (fig. 1, b și c). Porii cefalici preoculari sînt reprezentați în figura 1, d; porii care însoțesc nările se văd în figura 3, e și /2. Diagnoza comparativă pentru subspeciile D. b. bimaculata și D. b. euxinica se găsește în .tabelul nr. 1. pe cu pe Colorația corpului, viu, este roșie-carmin două pete mai intense laturi. Tubul digestiv, drept, +D. mo galo pa o U. ctenocrypte D. temaculate bimacula te simplu, cuprinde un eso- fag scurt și un stomac oval, mare, urmat de intestinul posterior foarte redus. Lo- bii hepatici, voluminoși, însoțesc tubul digestiv de-a lungul său. Conținutul ca- nalului intestinal cuprinde o mare cantitate de alge și resturi de crustacei mici. Subspecia D. b. eu- xinica se înrudește. înde- aproape cu D. b. bima- culata, de care se deosebe- ște prin talia puțin mai mică, pedunculul caudal mai scurt și mai gros, înălțimea corpului mai accentuată, ochii mai mari, capul mai scurt, botul foarte scurtat, nările așezate mai îndărăt față de ochi, lipsa apendicelui nării anterioare, ventrala fixată la pectorală în general mai jos. Bazele dorsalei pînă la opt, cele ale analei pînă la șapte, număr încă neîntîlnit la forma înrudită. a Poziția acestor pori este variabilă. Tabelul nr. 1 Diagnoza comparativă a subspeciilor Diplecogaster bimaculata bimaculata (Bonnaterrc) și D, bimaculata euxinica n. ssp. Dimensiuni și caracteristici D. b. bimaculata după J. C. Briggs (4) D. b. euxinica Lungimea capului/lungimea-standard * 2,6 (2,4-3,1) 2,9 (2,7-3,3) , Lățimea capului/lungimea-standard 3,8 (3,2-4,8) 3,8 (3,4-4,1) Lungimea botului/lungimea corpului 3,5 (3,3-3,8) • 4,7 (3,7-7,7) Diametrul ochiului/spațiul interorbital 0,9 (0,8-1,2) 0,8 (0,6- 1). Diametrul ochiului/lungimea capului 4,1 (3,7-4,9) 4,3 (3,2-5,7) înălțimea capului/lungimea-standard 5,7 (4,9-6,8) 5,4 (4,8 — 5,9) Lungimea discului adeziv/lungimea-standard 4 (3,4-4,3) 4,1 (3,2-4.8). Locul de unire a ventralei cu pectorala 11 (10-12) 18 (10-19) Numărul razelor dorsalei 6 (5-7) 6 (5-8) ,, „ pectoralei 23 (21-25) 23 (21-26) ,, „ analei 5 (4-6) 6 (4-7) „ „ caudal ei 9 (9-10) 13 (12-14) * Distanta cuprinsă între marginea anterioară mediană a buzei superioare și extremitatea distală a înotătoarei caudale. Areal. Partea de apus a Mării Negre, în fața litoralului sovietic, romînesc și bulgar. Materialul examinat. Paisprezece exemplare, dintre care șapte capturate la traul, la 30.VII.1954 și trei la 5. IV.1959, în apele romînești ale Mării Negre la sud de Insula Șerpilor, într-un cîmp de Phyllophora la 60 m adîncime; un exemplar din apele bulgărești în fața portului Sozopol în golful Burgas, la 27.VIII.1947; alte două exemplare de la Caliacra, dragate,pe fund stîncosla adîncimea de 1—5 m, la 30.VIII.1936, leg. M. B ă c e s c u. Un exemplar din Muzeul de istorie naturală ,,Gr. Antipa”, capturat lîngă Insula Șerpilor. Holotip depus la Muzeul de istorie naturală „Gr. Antipa” din Bucu- rești, sub numărul 55. 2. Apletodon microcephalus băcescui Antoniu-Murgoci (Sin. Lepado- gaster microcephalus băcescui Antoniu-Murgoci (1)3) (fig. 3, a, b, d și e}. Specie de talie mică. Peduncul caudal alungit, a cărui înălțime, raportată la lungimea sa, este de 1,6. Anusul așezat înaintea originii dorsalei, aproape de anală. Botul scurt, rotunjit, nara anterioară fără apendicele apical (care rareori lipsește la subspecia A. m. microcephalus Brook). Nara posterioară (fig. 3, e) depășește cu mult îndărăt' nivelul marginii anterioare a ochiului. Oase premaxilare și maxilare mai larg dezvoltate decît la specia înrudită (fig. 3, a — c). Numărul incisivilor și al caninilor este mai redus, acela al spinilor branhiali mai mare. Trei pori preoculari (fig. 3, d). Colorația corpului roșie-carmin, asemănătoare cu a subspeciei mediteraneene. 3 Descrierea sumară dată acestei subspecii în anul 1940 impune completarea ei cu acest prilej — conform criteriilor moderne utilizate în taxionomia gobiesocidelor. Noile cri- terii folosite pentru caracterizarea subspeciei fac posibilă comparația ei cu fofmele înrudite și permit aprecierea modificărilor convergente în condițiile de viață din Marea Neagră. 378 ADRIANA MURGOCI 6 - GOBIESOCIDE DIN MAREA NEAGRA 379 îndeaproape înrudită cu forma microcephalus Brook, subspecia pontică se deosebește de ea printr-o talie redusă la aproape 2/3, capul ;Fig. 3. — a, b, d și e, Apletodon microcephalus băcescui Antoniu-Murgoci. a, Oase pre- maxilare și maxilarul drept; b, maxilarul drept văzut pe partea mediană; c, oase prema- xilare și maxilare Ia subspecia A. microcephalus microcephalus (Brook), după J. C. Briggs .(4) ; d, pori preoculari; e, nările și porii mucoși cefalici la fel cu D. b, euxinica; f, nările și porii mucoși cefalici ia unele exemplare de Diplecogaster bimaculata euxinica n. ssp. mai scurt, ventuza ventrală scurtată, un număr superior de spini bran- hiali și alte deosebiri care se cuprind în diagnoza comparativă din tabelul nr. 2. Tabelul nr. 2 Diagnoza comparativă a subspeciilor Apletodon microcephalus (Brook) și A. microcephalus băcescui Antoniu-Murgoci Dimensiuni și caracteristici A. m. microcephalus după J. C. Briggs (4) A. m. băcescui Lungimea capului/lungimea-standard 2,7(2,5-2,8) 3 Lățimea capului/lungimea-standard — 4,6 Lungimea botului/lungimea capului 3,3(3,1-3,5) 3,7 Diametrul ochiului/spațiul interorbital 1,1(0,9-1,2) 0,6 Diametrul ochiului/lunginiea capului 4,7(4,3-5,1) 3,7 înălțimea corpului/lungimea-standard 5,7(5,5 —6,1) 6,5 Lungimea discului adeziv/lungimea-standard 4,1(3,6-4,6) 5,48 Locul de unire a ventralei cu pectorala 12 (10-14) 18 Numărul razelor dorsalei 6 (5-6) 8 „ „ analei 6 (5-7) 7 „ „ caudalei 10 (10-11) 11 Numărul spinilor pe arcul branhial III 6 9 Incisivi 2 (1-2) 3 (2-4) 4 4 Canini 2 (1-3) 2 (1-3) 4 3 Areal. Marea Neagră, în zona meridională a platoului continen- tal apusean. Genul Apletodon Briggs, a cărui răspîndire generală este mai re- strînsă decît a genului Diplecogaster (fig. 2 și 4), pare a avea și în Marea Neagră o distribuție mai limitată. Pătrunderea acestor mici forme de gobiesocide în Marea Neagră, — în condiții modificate — a determinat în structura lor formarea unor modificări ades convergente. Astfel D. b. euxinica, la fel cu A. m. bă- cescui, prezintă o talie comparativ mai mică decît formele mediteraneene înrudite, o scurtare relativă a capului și a botului, o deplasare îndărăt a nărilor, creșterea numărului de raze ale înotătoarelor, coborîrea in- serției ventralelor la pectorale (mișcări accentuate datorită densității mai mici a apei). Datele biometrice arată de asemenea o lărgire a limitelor variabilității diferitelor dimensiuni corporale. Materialul cercetat. Două exemplare provenind din apele litorale bulgărești: Caliacra, la adîncimea de 1—5 m, la 30.VIII.1936 și Sozopol (golful Burgas), la 27.VIII.1947, leg. M. B ă c e s c u. Holotip depus la Muzeul de istorie naturală „Gr. Antipa“ sub nr. 54. 3. Lepadogaster lepadogaster (Bonnaterre) (Sin. L. gouani LăcA pede, Antoniu-Murgoci (1) ). în Monografia gobiesocidelor, J. C. Briggs (4) consideră specia L. lepadogaster (Bonnaterre) alcătuită din două subspecii: una, L. I. pur- purea (Bonnaterre), cantonată în nord, de la Rascoff pînă la insulele Shetland și avînd dorsala formată din 17—21 de raze și anala din 10—12 raze (tabelul nr. 3 și fig. 5), cealaltă, L. I. lepadogaster (Bonnaterre), meri- dională, distribuită în apele insulelor Canare, lîngă țărmul Africii de GOBIESOCIDE DIN MAREA NEAGRĂ 381 nord-vest și în Marea Mediterană, avînd dorsala din 16—19 raze și anala din 1—11 raze (număr redus de raze). Tabelul nr. 3 Diagnoza comparativă a subspeciilor Lepadogaster lepadogaster lepadogaster și L. I. pur pur ea după J. C. Briggs (4) Subspecii Razele dorsalei Razele analei 16 17 18 19 20 21 9 10 11 12 lepadogaster 6 8 7 2 2 17 4 pur pur ea 1 13 14 7 21 6 23 9 , Două exemplare din specia L. lepadogaster (Bonnaterre), capturate de I. B or cea (2) la Agigea și studiate ulterior de noi (1), prezintă respectiv D = 20, A = 11 și D — 17, A = 10. Fig. 6. — Distribuția speciei Lepadogaster candollei Bisso, completată după J. C. Briggs (4). Aceste exemplare, întîlnite în aceeași stațiune, indică variabilitatea speciei L. lepadogaster (Bonnaterre). Frecventă în Bosfor (8), specia L. lepadogaster este destul de rară în Marea Neagră. 382 ADRIANA MURGOCI 10 CONCLUZII 1. Gobiesocidele sînt reprezentate în Marea Neagră prin următoarele patru forme : Diplecogaster bimaculata euxinica n. ssp., Apletodon micro- cephalus băcescui Antoniu-Murgoci, Lepadogaster lepadogaster purpurea (Bonnaterre) și L. candollei Risso (fig. 6) (6); prima dintre aceste forme pare a fi aici mai frecventă, a doua este cea mai puțin răspîndită spre nord. 2. Pătrunderea în Marea Neagră a gobiesocidelor mici, Dipleco- gaster bimaculata euxinica și Apletodon microcephalus băcescui, a deter- minat apariția în structura lor a unor modificări ades convergente, cum sînt: scurtarea capului și a botului, coborîrea punctului de inserție a ven- tralelor la pectorale — în corelație cu o densitate mai mică a apei —, creșterea numărului razelor la înotătoare. 3. Datele biometrice indică la gobiesocidele mici menționate o lăr- gire a limitelor de variabilitate pentru diferitele dimensiuni corporale. BIBLIOGRAFIE 1. Antoniu-Murgoci A., C. R. des Săances de 1’Academie des Sci. de Roumanie, 1940, 6,, 3—4, 380-386. 2. Borcea I., Ann. Sci. de l’Univ. de Jassy, 1926 — 1927, 14, 576. 3. — Ann. Sci. de l’Univ. de Jassy, 1933, 17, 559. 4. Briggs J. C., A Monograph of the clingfishes (order Xenopterygii), National History Mu» seum of Stanford University California, 1955, 3 — 35. 5. Drenski P., Fishes of Bulgaria, Sofia, 1951, 2, 182. 6. MURGOCI-Antoniu A., Travaux de la Station Biologique maritime de Varna, Bulgarie, 1948, 14, 25-27. 7. MURGOCI A., Bull. de la Section sci. de l’Acadămie de la Republique Populaire Rou- maine, 1948, 30, 10, 624-625. 8. Recai ERMIN, C. R. annuel et archives de la Sociătă Turque des Sciences Physiques et. ' Naturelles, Istanbul, 1946, .1944/1945, 12, 101. 9. Slastenenko E., Ann. Sci. de l’Univ. de Jassy, 1936, 22, 303. 10. — Ann. Sci. de l’Univ. de Jassy, 1939, 25, 1, partea a 2-a, 151. Facultatea de biologie, Laboratorul de ecologie. Primită în redacție la 26 februarie 1964., O NOUĂ SPECIE DIN FAMILIA (IBIUflXOMIDAIi (PIPTERA): CRICOTOPUS DOBROGICUS N. SP.‘ DE PAULA ALBU Autorul dă descrierea lui Cricotopus dobrogicus n.sp. găsit în complexul de bălți Crapina — Jijila din zona inundabilă a Dunării și în lacul Tașaul situat la nord de Constanța. Specia poate fi ușor de recunoscut prin numărul de segmente la antena (11 —13), panaș redus, A. R. foarte scăzut (0,42 — 0,52), aripă ne- obișnuit de lată și un hipopigiu foarte mare. I • în cadrul cercetărilor noastre întreprinse timp de cîțiva ani asupra chironomidelor adulte din complexul de bălți Crapina — Jijila, situat în regiunea inundabilă a Dunării, am găsit în repetate rînduri exemplare aparținând unei specii a genului Cricotopus Van der Wulp. Specia se înca- drează foarte bine în diagnoza recentă dată deL. Brundin acestui gen (2), însă, se deosebește evident de toate celelalte specii cunoscute printr-un ansamblu de caractere care o fac ușor de recunoscut: numărul articolelor la antena^, un A.B. foarte mic, aripa deosebit de lată cu un lob anal extrem de bine dezvoltat și, în sfîrșit, un hipopigiu neobișnuit de mare pentru speciile acestui gen. Specia a cărei descriere o dăm mai jos a mai fost găsită de noi și într-o probă provenită din lacul Tașaul, situat la N de Constanța1. Din această cauză socotim nimerit să se numească Cricotopus dobrogicus. Cap gălbui-brun (fig. 1). Ochi mici negri, mai distanțați între ei în partea posterioară decît anterior, cu pubescență bine dezvoltată: * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Sărie de zoologie”, 1964, IX, 5, p. 307 (în limba engleză). 1 Materialul provenit din lacul Tașaul ne-a fost dat de L. B o t o ș ă n e a n u, căruia îi mulțumim și pe această cale. ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 383-389 BUCUREȘTI 1961 384 PAULA ALBU lungimea perișorilor ajunge pînă la 17 pi, în timp ce diametrul unei fațete este de aproximativ 11—14 [z. Posterior fiecărui ochi se găsesc 1—2 peri. Palpul este format din 4 articole și este gălbui, ultimul articol fiind însă uneori de culoare mai închisă. Antena (fig. 2) prezintă un număr variabil de articole, între 11 și 13 (poate chiar între 10 și 14), unele articole neavînd limite precise. Excep- tînd ultimul articol, celelalte sînt mai lungi spre bază și mai turtite sprevîrf. Antena este în general gălbuie (inclusiv scapa), iar panașul este foarte redus. A.B. = 0,42 - 0,52 (M .= 0,47). Toracele este gălbui palid; dungile mezonotale, metanotul, mezoșternul și cîte o pată pe pleure ceva mai închise, pînă la brune. Pronotul (fig. 3) este bine dezvoltat, unit median pe o por- țiune, apoi despicîndu-se în doi lobi ro- tunjiți ; imediat după lobi cîte un păr, iar marginal un grup de perișori. Perii dorso-mediani foarte mici, puțini, si- tuați anterior; perii dorso-laterali de asemenea mici, aproximativ 20—24 de fiecarejparte; perii prealari 4 — 7 de fie- care parte, iar perii scutelari 10—14, dispuși într-un șir transversal. Haltere palide. Aripa (fig. 4) are un lob anal dreptunghiular, foarte bine dezvoltat; scvama are un număr de 7—9 peri. Lungimea aripii 1,03—1,14 mm (M = 1,06); V.R. =1,08—1,18 (M = 1,12). C depășește puțin pe R4+5, Lungimea articolelor palpuiui (ij.) • 1 2 3 4 33-35 40 — 54 54-61 60-88 M 34 48 58 77 care se termină mult mai aproape de vîrful aripii decît 0^ ; Cu2 este ușor curbată; An depășește mult fCu; E2+3 este situată aproximativ la mijlocul distanței dintre R și R4+5, dar nu este prea clară. în afara caracterelor aripii arătate mai sus, este de remarcat și lățimea ei deosebit de mare. Pentru a preciza acest Caracter s-a ivit nece- sitatea introducerii unui indice nou, pentru care propunem numele de indice alar (I.A.), care să reprezinte raportul dintre lungimea aripii (măsu- rată de la locul de origine a nervurilor) și lățimea ei maximă. Măsurînd 386: PAULA ALBU 4 5: CRICOTOPUS OOBROGiCVS a.sp. 387 valoarea acestui indice la specia studiată de noi și la alte cîteva specii ale genului Cricotopus provenite din același complex, rezultatele au fost următoarele: Cricotopus silvestris Fabr. — I.A. =3,2 Cricotopus tibialis Meig. — I.A. =3,4 Cricotopus bicinctus Meig. — I.A. =3,0 Cricotopus dobrogicus n. sp. — I.A. =2,3—2,5! Picioarele brune-deschis sau gălbui; partea distală a, fe anterior și ambele capete ale tx ușor mai brune; tarsul anterior nu are peri lungi; pulvilele nu sînt distincte; tx cu un spin, t2 cu 2 spini mici, t3 cu pieptene și 2 spini inegali ca mărime, cel mic ajungînd aproximativ la jumătatea celuilalt. f Lungimea articolelor picioarelor (ii) fe t tax ta2" ta3 ta4 ta5 p. I 510-595 544 561-646 591 272-308 281 136-170 150 102-119 110 85-94 87 85-94 88 p. II 510-578 539 510-595 535 .187-213 192 85 — 102 97 68-85 73 51-68 54- 51-85 68 p. III 527-595 561 527-612 564 238-289 252 119-136 133 102-119 109 34-60 49 51-77 66 Lungimea totală a picioarelor (^): P.I = 1751-2023 (M =1853) L.B. (P. II) =0,36-0,36 P. II =1479-1726 (M =1581) L.B. (P. III) =0,45-0,48 (M=0,46) P. III =1615-1887 (M =1744) B.V. =3,09-3,25 (M =3,22) L.B. (P. I) =0,45-0,48 (M =0,47) Abdomen brun-gălbui; perii de.pe tergite relativ numeroși și fără tendință de grupare, dar median longitudinal perii sînt puțin mai mari. Hipopigiul (fig. 5) este mare în raport cu lungimea și lățimea cor- pului și are față de restul abdomenului un unghi de torsiune de aproxi- mativ 90°; nu prezintă vîrf anal, lobul intern al articolului bazai este proeminent, rotunjit; articolul distal umflat și prevăzut cu o gheară foarte mică. $. Este în general asemănătoare cu $ în ceea ce privește culoarea, mărimea, forma pronotului. Antena Ș are, ca și cea de la un număr indistinct de articole, uneori 6, alteori 7 (fig. 6). Lungimea articolelor palpului (g) 1 2 3 4 27-34 40-54 54-62 81-88 M 30 47 58 84 Lungimea aripii 1,27—1,36 mm (M =1,31); V.B. q=ljl6--l,22 (M =1,19). . Lungimea articolelor picioarelor (u.) fe t ti ta ta ta t5 P. I 476-527 501 527-612 569 238-272 250 119-136 127 76 — 85 80 51 — 68 60 85-93 89 P. II 527-578 552 527-561 544 187-204 195 85-102 93 59-68 63 34-42 38 68-76 72 P. III 544-595 569 561-629 595 272-289 280 119-136 127 93-119 106 42 — 51 47 68-85 76 Fig. 5. — Hipopigiu de Cricotopus dobrogicus. Fig. 6. — Antena $ de Cricotopus dobrogicus. 6 CRICOTOPUS DOBROGICUS n.sp. 389 388 PAULA ALBU Lungimea totală a picioarelor (^): P. I =1572-1794 (M =1683) P. II =1487-1802 (M =1645) P. III =1870-1904 (M =1887) L.B. (P. I) =0,44—0,45 L.R. (P. II) =0,35-0,36 L.R. (P. III) =0,46-0,48 B.V. = 3,68-3,75 (M =3,71) mai mulți indivizi aparținînd acestei specii au fost prinși cu fileul, prin aceleași locuri, la sfîrșitul aceleiași luni. De asemenea, un mare număr de indivizi au fost colectați la sfîrșitul lunii următoare, iar o parte din ei în luna septembrie. Nu ar fi deci exclus să fie vorba de mai multe, (poate 4) generații. Fig. 7. — Genitalia. Cricotopus dobrogicus. Genitalia (fig. 7). Holotipul (^ și $) se află în colecția de chirono- mide a Institutului de biologie ,,Tr. Săvulescu” al Academiei R.P.R. OBSERVAȚII PRIVIND FRECVENȚA ȘI BIOLOGIA SPECIEI După toate observațiile noastre, Cricotopus dobrogicus este o specie fitofilă- Este drept că cele mai multe exemplare le-am colectat cu fileul, însă unele au fost prinse în capcane tip Jonasson așezate pe vegetația submersă. în anul 1956, an care, din cauza viiturilor mari și timpurii, a fost nefavorabil dezvoltării macrofitelor, în probele noastre am găsit doar 15 în timp ce în anul 1957, care prin condițiile de mediu exis- tente a fost favorabil dezvoltării macrofitelor, am determinat în probe 382 și 162 ȘȘ. Desigur că, date fiind metodele folosite, nu putem face un raport cantitativ exact, însă din aceste date reiese totuși clar că dezvoltarea numerică a speciei în anul 1957 a fost mai mare și că acest fapt trebuie pus în legătură cu gradul de dezvoltare a vegetației. Pe baza datelor noastre nu putem preciza exact numărul de gene- rații pe care această specie îl are în complexul de bălți Crapina — Jijila. Este posibil însă ca timpul necesar dezvoltării să fie destul de scurt, înclinăm spre această părere datorită faptului că în ziua de 2.V.1957, pe la orele 21, am observat, la lumina lămpilor, femele de Cricotopus dobrogicus care depuneau ouă la suprafață apei (nu pe substrat), iar cei OBSERVAȚII PRIVIND POZIȚIA SISTEMATICĂ Poziția sistematică a lui Cricotopus dobrogicus în cadrul genului Cricotopus este destul de greu de stabilit, deoarece această specie pare a se deosebi simțitor de speciile cunoscute ale acestui gen prin carac- terele arătate în introducere. în schimb, este interesant de semnalat că prin unele caractere pregnante specia amintește de g. Hydrobaenus sau de g. Trissocladius : antene scurte cu panaș redus, formate din 11—13 articole și avînd un A.R. foarte scăzut; pronot foarte bine dezvoltat și cu o structură asemănătoare; raportul dintre articolele tarsale 4 și 5 la picioarele posterioare; hipopigiu mare. Prin multe alte caractere însă se deosebește de aceste genuri. După părerea noastră, este posibil ca C.dobrogicus să fie o specie primitivă a genului Cricotopus. BIBLIOGRAFIE 1. Bbundin L., Arkiv for zoologi, 1947, 39 A, 3. 2. — Zur Systematik der Orthocladiinae (Dipt. Chironomidae), Institute of Freshwater Research Drottningholm, Report 37, 1956. 3. Edwards F. W., Trans. Ent. Soc. London, 1929, 77, 2. 4. Goethebuer M., in Lindner, Die Fliegen der palaearktischen Region, Stuttgart, 1950, 162. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de sistematică animală. Primită în redacție la 18 ianuarie 1964» DESCRIEREA LUI P0NT0LINEV8 ARENARIUS NOV. GEN.. NOV. SP. (HETERONEMERTINI, LINEIDAE) ȘI DIAGNOZA GENULUI ANTARCTOLINEU8 NOV. GEN.* DE- G. I. MULLER și D. SCRIPCARU Lucrarea prezintă nemerțienii găsiți în biocenoza nisipurilor cu Aloidis din fața litoralului romînesc, ocupîndu-se în mod special cu descrierea lui Pon- tolineus arenarius nov. gen., nov. sp. La discutarea afinităților sistematice ale noului gen se propune separarea speciei Lineus scotti Baylis din genul Lineus într-un gen aparte : Antarctolineus nov. gen. Lucrarea se încheie cu o cheie dico- tomică pentru determinarea genurilor cuprinse în subfam. Lineinae. Studiul dinamicii bentosului din zona nisipurilor cu Aloidis maeo- tica, din dreptul coastelor romînești ale Mării Negre, oferă — pe lingă datele ecologice cantitative (1), (2) — uh bogat material faunistic. Pre- lucrarea materialelor a îmbogățit simțitor lista animalelor cunoscute în fauna Mării Negre, pe măsură ce diferitele grupe ale acestora au fost supuse unor studii sistematice speciale : ciliate (A. P e t r a n), ostra- eode (F. 0 a r a i om), copepode (A. M a r c u s, C. P 1 e ș a etc.), cumacei și miside (M. B ă c e s c u),.policbete (E.D urnit res cu) etc. La îndemnul și cu ajutorul permanent dat de M. B ă c e s c u, iniția- torul și conducătorul acestor studii complexe de ecologie, noi ne-am ocupat de studiul nemerțienilor. Lista nemerțienilor din acest biotop cuprinde următoarele specii1: Pontolineus arenarius nov. gen., nov. sp., Amphiporus sp., Prosterna * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1964, 3X, 5, p. 313 (în limba germană). 1 Consemnăm aici numai speciile strict psammicole. ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 391-397 BUCUREȘTI 1964 392 G. I. MOLLER și D. SCR1PCARU 2 3 PONTOLINEUS ARENARIUS nov. gen., nov. sp. 393 graecense (Bohmig), Prostomatella arenicola Friedrich, OtotypJdonemertes pallida (Kef.), Oerstedia sp. și Arenonemertes microps Friedrich.. Dintre acestea, Prostoma graecense a fost întîlnită numai în vecinătatea gurii Sf. Gheorghe, în timp ce restul speciilor apar destul de frecvent (în spe- cial Ototyphlonemertes și Arenonemertes) în probele noastre periodice din dreptul grindului Chituc și Mamaia, colectate între 4 și 20 m adîncime. Întrucît speciile amintite, în afara primei, sînt descrise în litera- tura de specialitate (5), (11), (12), (13), ne vom limita în prezenta notă la descrierea lui Pontolineus arenarius nov. gen., nov. sp. și discutarea afinităților sale sistematice. Pontolineus nov. gen. Lineinae primitive cu corpul cilindric, treimea posterioară a corpului ușor turtită. Capul, net separat de restul corpului printr-o gîtuitură, poartă șanțuri cefalice adînci și scurte. Stratul muscular longitudinal extern din peretele corpului este extrem de dezvoltat, întrecînd în gro- sime de două ori grosimea stratului muscular circular și a stratului longi- tudinal intern împreună. Structura trompei corespunde paleotipului compus din două straturi musculare (14). Septul proboscidial de tipul închis. în regiunea precerebrală două vase lacunare, unite printr-o co- misură suprarincodeală îngustă. Porțiunea anterioară a intestinului mediu formează un tub simplu, fără diverticule, iar partea posterioară este prevăzută cu diverticule dorso-laterale puțin adînci. Celulele neuro- cordale prezente în masa ganglionară a ambelor perechi de ganglioni cerebroizi; ele formează îngrămădiri caracteristice în masa ganglionilor dorsali. învelișul de celule ganglionare ale cordoanelor nervoase laterale este discontinuu lateral, diferențiindu-se în două mase longitudinale, așezate deasupra și dedesubtul fasciculului fibrilar unic. La limita dintre cutis și musculatura longitudinală externă lipsește o membrană con- junctivă de separație. Tipul genului: Pontolineus arenarius n. sp. Pontolineus arenarius n. sp. Aspect exterior. Exemplarele vii măsoară 60—70 mm lungime, în stare de extensie, lățimea lor fiind de 2—3 mm. La fixare ele se contractă la 40—50 mm, păstrînd însă lățimea originală. Capul este net Separat de restul corpului printr-o gîtuitură circu- lară, continuă pe partea dorsală și pe laturile corpului. Gîtuitură este întreruptă ventral de orificiul bucal rotund și relativ mare. Șanțurile cefalice adînci sînt relativ scurte, terminîndu-se posterior cu puțin îna- intea marginii anterioare a gurii. Orificiul rincodeal este mic,’ așezat terminal. Partea ventrală ă capului este ușor bombată. Organul frontal și ochii lipsesc (fig. 1). Fig. 1. — Pontolineus arenarius nov. gen., nov. sp. A, Porțiunea anterioară a corpului; B, conturul secțiunii trans- versale la nivelul indicat de linia întreruptă; C, conturul secțiunii transversale prin treimea posterioară a corpului. Partea postcefalică a corpului este uniform cilindrică, numai ultima treime, caudală, apare ușor turtită dorso-ventral. Extremitatea caudală este rotunjită. Anusul se deschide subterminal. Culoarea exemplarelor vii este cărămizie-deschis; prin fixare nuanța inițială devine mai închisă. Tegumentul. Epiteliul ciliat este puțin înalt, cu- prinzînd celule glandulare de tipul celor dispuse în mănun- chiuri, celule rabditoide, ce- lule granulare și celule fila- mentoase. Epiteliul senzitiv al șanțurilor cefalice este ne- obișnuit de bogat în celule glandulare, ele lipsind numai în porțiunea posterioară a șanțurilor. Membrana bazală subțire. Cutisul se caracterizează printr-o pătură conjunctivă mai îngroșată în regiunea postcefalică, 35 - 40 p.; poste- rior de această regiune gro- simea păturii conjunctive este constantă, în jur de 20 p,. Pătura profundă, glandulară, a cutisului nu este net se- parată de musculatura lon- gitudinală externă din pe- retele corpului, întrepătrunzîndu-se cu aceasta în mod neregulat (pl. I, fig. 2); membrana conjunctivă lipsește. Musculatura. Caracteristica principală a musculaturii peretelui corpului constă din dezvoltarea excesivă a păturii longitudinale externe. Pătura circulară este și ea bine dezvoltată de-a lungul întregului corp. Pătura longitudinală internă este subțire; ea apare îndărătul gurii, dorsal și lateral față de rincocel, devenind pătură continuă la nivelul porțiunii anterioare a intestinului mediu. în regiunea precerebrală straturile musculare se destramă într-un sistem reticular de fibre musculare, asociate pe alocuri cu fibre con- junctive. Placa musculară longitudinală, centrală, este prezentă. Ea este așezată între rincocel și intestinul mediu, pe un traiect scurt, de-a lungul treimii mijlocii a corpului. Musculatura dorso-ventrală lipsește. Musculatura orificiului bucal și a esofagului slab dezvoltată (pl. I, fig. 3, 4 și 5). Sistemul nervos. Ganglionii cerebroizi, constituiți după tipul mor- fologic specific lineidelor, nu sînt prea voluminoși. Volumul ganglionilor 394 G. I. MULLER și D. SCRIPCARU 4 PONIOLINEUS ARENARIUS nov. gen,, nov. sp. 395 dorsali depășește aproximativ de două ori volumul ganglionilor ventrali. Comisura dorsală, subțire^ are o poziție anterioară față de comisura ven- trală principală, mai scurtă și mai groasă. îndărătul comisurii ventrale principale se mai găsește o comisură secundară, mult mai subțire. Cele două perechi de ganglioni sînt intim contopite lateral, atît la nivelul substanței ganglionare, cit și la nivelul substanței fibrilare. în substanța ambelor perechi de ganglioni sînt prezente un număr mare de celule neurocordale. Ele formează o îngrămădire compactă în masa anterioară și antero-laterală internă a ganglionilor dorsali, în timp ce în masa gan- glionilor ventrali sînt dispuse în grupe difuze de cîte 2—5 celule. în sub- stanța fibrilară a ganglionilor se poate urmări legătură celulelor neuro- cordale a ganglionilor dorsali , cu masa fibrilară de origine a cordoanelor nervoase laterale. Masa fibrilară a cordoanelor laterale este bine dezvoltată, avînd o secțiune ovală. Masa lor ganglionară, în mod particular, nu formează un manșon continuu în jurul cordonului fibrilar. Ea este diferențiată în două benzi longitudinale, dispuse deasupra și, dedesubtul cordonului fibrilar. La rădăcina nervului dorsal, îndărătul comisurii dorsale și strîns lipit de aceasta, există un mic ganglion globuliform. Nervul dorsal, bine dezvoltat, se întinde de-a lungul întregului corp. Există o singură pereche de nervi esofagieni. Nervii precerebrali sînt numeroși (pl. II, fig. 6—9; pl. III, fig. 10 și 11). Organele cerebrale sînt mici, nedepășind în diametru porțiunea posterioară a ganglionilor ventrali pe care se sprijină. Canalele lor sînt îndreptate oblic, anterior, deschizîndu-se în colțurile posterioare ale șanțurilor cefalice. Tubul digestiv. Esofagul voluminos, cu peretele glandular puternic ciliat, prezintă multe vilozități și o pereche laterală de diverticule groase și adînci. Un diverticul mai mic, nepereche, este îndreptat anterior. Sto- macul, de asemenea cu multe vilozități, are secțiune circulară și este scurt. Partea anterioară a intestinului mediu este simplă, cu vilozități mici și fără diverticule laterale. Ea se prezintă sub forma unui jgheab închis, cu părțile laterale curbate în sus, mulînd astfel rincocelul. Jumă- tatea posterioară a intestinului mediu prezintă diverticule dorso-laterale, perechi, cu aspect mai mult sau mai puțin conic. Intestinul posterior este foarte scurt (pl. I, fig. 3—5). Aparatul circulator. Porțiunea anterioară a regiunii precerebrale cuprinde un sistem lacunar interstițial. în porțiunea posterioară a acestei regiuni, lateral față de rincodeu, apar două vase paralele care însoțesc posterior rincodeu! pînă la septul proboscidial. în masa musculară a septului, dedesubtul comisurii ganglionare dorsale,^ele sînt unite printr-o comisură sanguină transversală voluminoasă. Paralel cu ganglionii cere- broizi dorsali, cele două vase însoțesc lateral rincocelul, unindu-se din nou — în dreptul comisurii nervoase ventrale — printr-o nouă comisură sanguină, așezată de data aceasta ventral față de rincocel. Această comi- sură dă naștere, median, vasului dorsal, care pătrunde în interiorul rin- cocelului, însoțindu-1 în această poziție pe toată lungimea lui. îndărătul ganglionilor cerebroizi dorsali vasele laterale își măresc diametrul, depăr- tîndu-se totodată, învăluind organele cerebrale pe jumătatea lor internă, în regiunea intestinului mediu vasele laterale au o poziție laterală, apro- piată față de rincocel (pl. I, fig. 3—5 ; pl. II, fig. 7—9 ; pl. III, fig. 12). Aparatul excretor. în regiunea postcerebrală, așezată deasupra sto- macului, se găsește cîte o glandă nefridială scurtă pe fiecare latură. Ele se deschid în afară prin cîte un por excretor foarte mic, în poziție latero- dorsală. Rincodeul formează un tub simplu, oval în secțiune. El este căptușit de un epiteliu pavimentos, sprijinit pe o membrană bazală relativ groasă. Nu s-a putut pune în evidență o musculatură proprie a peretelui rin- codeal (pl. III, fig. 12). Rincocelul simplu se întinde de-a lungul corpului, pînă în imediata apropiere a extremității caudale. Epiteliul pavimentos care-1 căptușește se sprijină pe un strat bazai subțire. Stratul muscular longitudinal din peretele rincocelului este redus la fibre longitudinale izolate. Stratul circular extern, normal dezvoltat, se subțiază treptat spre extremitatea posterioară a rincocelului. Diametrul rincocelului, redus înapoia septului proboscidial, crește treptat în regiunea intestinului mediu (pl. I, fig. 3—5). Septul proboscidial, de tip închis, este așezat dedesubtul comisurii gan- glionare dorsale. Epiteliul care căptușește orificiul septului proboscidial conține și elemente glandulare. Septul este neobișnuit de gros (pl. II, fig.’ 6). Trompa, din punct de vedere structural, corespunde paleotipului descris de G. W i j n h o f f (14), probabil cu două încrucișări fibrilare în masa stratului muscular longitudinal. ★ Afinități sistematice. Subfamilia Lineinae cuprinde genurile Lineus Sowerby, 1806, Euborlasia Vaillant, 1890, Micrella Punnet, 1901, Hete- rolineus Friedrich, 1935, Siolineus du Bois-Eeymond Marcus, 1948 și Pussylineus Correa, 1956, suficient de bine circumscrise și revizuite — în parte — în literatura modernă (3), (5), (6), (7), (8), (9), (11), (12), (14). Totuși, genul inițial Lineus cuprinde încă multe specii insuficient carac- terizate anatomic, fiind singurul care necesită încă o revizuire atentă. Noul gen Pontolineus, prin gradul de dezvoltare a musculaturii longitudinale externe, diferențierea netă a maselor de celule neurocordale, existența gîtuiturii postcefalice, existența celor două vase pararincodeale și morfologia intestinului mediu, se deosebește net de primele cinci genuri, dovedindu-se în schimb înrudit cu genul Pussylineus. Existența gîtui- turii postcefalice, dezvoltarea asemănătoare a musculaturii peretelui corpului și a maselor de celule neurocordale, prezența celor două vase pararincodeale și structura asemănătoare a regiunii precerebrale sînt caractere comune celor două genuri. Genul Pontolineus se diferențiază față de Pussylineus prin lipsa membranei conjunctive de separație la limita dintre pătura glandulară a cutisului și musculatura longitudinală externă, existența a două comisuri sanguine în regiunea cerebrală, apariția 396 G. I. MULLER.' Și D. SCRIPCARU 6 diverțiculelor intestinale simple în porțiunea posterioară a intesti- nului mediu și structura particulară a bOrdoanelor nervoase laterale. Ambele genuri, prin caracterele enumerate mai sus, precum și J prin lipsa totală a musculaturii dorso-ventrale, a ochilor și a organului frontal, în comparație cu celelalte genuri ale subfamiliei, au un grad de 'i organizare simplu, primitiv. Musculatura puternică și inexistența orga- J nelor senzitive principale (ochi, organ lateral, organ frontal), ca atare și funcțiile de relație reduse, explică apartenența lor grupului de viețui- tbare endopsammice {Pontolineus, dai* probabil și Pussylineus). La descrierea genului Pussylineus, cil specia tip P. gabriellae, D. D. Cbrrea (8) atrage atenția asupra asemănării dintre această specie și Lineus scoții Baylis. Aceasta este însă o specie mai evoluată, cu o talie mult mai mare, înzestrată cu un organ frontal, organe cere- ! brale voluminoase și fără membrană separatoare între cutis. și muscu- ' latura longitudinală externă. în privința tuturor celorlalte caractere principale, dintre care lipsă desăvîtșită a diverțiculelor intestinului mediu,. Lineus scotti se aseamănă Cu Pussylineus. El apare astfel ca un inter- 1 mediar între lineinele mai primitive {Pussylineus și Pontolineus) și cele j evoluate {Lineus, Heterolineus), cu o structură anatomică mai complicată * și cu funcții de relație măi complexe. Din aceste considerente propunem separarea speciei Lineus scotti din genul lare și două încrucișări fibrilâre în masa stratului longitudinal; în'regiu- < nea precerebrală două vase pararincodeale, legate anterior printr-o comi- sură ; celulele: neurocordale prezente; organul frontal prezent; pătura. „ glandulară a cutisului se sprijină direct pe stratul muscular longitudinal extern. . Tipul genului: Antarctolineus scotti (Baylis), 1915. -i încheiem prezenta notă printr-o cheie dicotomică pentru deter- minarea genurilor subfamiliei Lineinae r / 1 1(2) Corpul are aspect cilindric . . . . . . . . . . . ... . .3 ș 2 (1) Corpul mai mult sau mai puțin turtit dorso-ventral . . . . .9 . M 3 (4) Capul ascuțit anterior nu este diferențiat față de corp; celulele ;! neurocordale lipsesc ............ . .Euborlasia 4 (3) Capul rotunjit anterior este separat de corp printr-o gîtuitură postcefalică evidentă; celulele neurocordale prezente ... . .5 J 5 (6) Gîtuitură pbstcefalică întreruptă ventral de orificiul bucal; intesti- ■ nul mediu prezintă diverticule dorso-laterale numai în jumătatea ț sa posterioară '. . . . . . . . . . ... ... .Pontolineus | 6 (5) Gîtuitură postcefalică continuă, gura se află înapoia ei ; intestinul i mediu fără diverticule . . . . . . . . . . . . . . . i . .7 ig. 6. — Secțiune transversală prin comisura dorsală a Fig. 7. _ Secțiunea transversală prin comisura sanguină ganglionilor cerebroizi și septul proboscidial. dorsală. Comisura dorsală; B, musculatura septului proboscidial; C. rin- J., Bincocel; B, musculatura septului proboscidial; C, comisura sanguină cocel; B, epiteliul glandular al rincocelului; E, vasele laterale. dorsală; B, comisura dorsală a ganglionilor cerebroizi; E, ganglionul de origine al nervului dorsal. Fig. 8. — Secțiune transversală la nivelul comisurii rier- Fig. 9. — Secțiune transversală prin organul cerebral, voase ventrale și a comisurii sanguine ventrale. Pătura ganglionară a ganglionului cerebroid ventral sting. în care A, Pătura ganglionară a ganglionului dorsal; S, vasul lateral; C. corni- ge distinge și un grup de celule neurocordale; B, substanța fibrilară a sura sanguină ventrală; D, rincocel; E, comisura ganglionilor cere- ganglionului ventral; C, masa neuroconjunctivă a organului cerebral; broizi ventrali - n An.Ytn.lnl tto.gtiI ^atbo.1 afclntr Fig. 10. — Secțiune transversală prin partea latero-internă Fig. 11. — Secțiune transversală prin porțiunea posterioară a ganglionului dorsal sting. a rincodeului. A, Masă de țesut neurocordal. Vasele Pararincodeale; B, rincodeu; C. țesut reticular prece- rebral; D, epiteliul rincodeal. PONTOLINEUS ARENARIUS nov. gen., nov. sp. 397 PLANȘA III (continuare) Fig. 12. — Secțiune transversală prin cordonul nervos lateral. A, Stratul muscular longitudinal intern ; B, stratul muscular circular ; C, stratul muscular longitu- dinal extern; P, benzile longitudinale ale țesutului nervos ganglionar ; E, fasciculul fibrilar central 7 (8) Organul frontal lipsește; între cutis și musculatura longitudinală externă există o membrană separatoare..........................Pussylineus 8 (7) Organul frontal prezent; între cutis și musculatura longitudinală externă membrana separatoare lipsește......................Antaretolineus 9 (10) Rincocelul prezintă diverticule laterale în dreptul esofagului ..................................................................Micrella 10(9) Rincocelul fără diverticule laterale...............................11 11 (14) Trompa prezintă încrucișări de fibre circulare în masa stratului muscular longitudinal din peretele ei....................................12 12 (13) în stratul muscular longitudinal din peretele trompei, o singură încrucișare de fibre circulare; diverticule!e intestinului mediu deosebit de adînci .............................................. Siolineus 13 (12) în stratul muscular longitudinal al trompei există două încru- cișări de fibre musculare circulare; diverticulele intestinului mediu nu prea adînci.................................................Lineus 14 (11) încrucișările de fibre musculare circulare din stratul muscular longitudinal al trompei lipsesc................................Heterolineus ; BIBLIOGRAFIE ; 1. Băcescu M. et al., Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 1957, 1, 305-374. 2 . Băcescu M., Gomoiu N., Bodeanu N., Petran a., MUller G. I. et Manea V., Revue ; de biologie, 7, 4, 561 — 582. ; 3. BAYLIS H. a., Brit. Ant. „Terra Nova” Exp., 1915 ; Zool., 1910, II, 5, 113-134. i 4. BUrger o., Nachr. Kgl. Ges. Wiss., 1892, 5, 137-178. i 5. — Fauna u. Flora d. Golfes von Neapel, Monogr. 22, Berlin, 1895. । 6 — Das Tierreich, Berlin, 1904, 20. ! 7. — Bronn’s Klass. u. Ord. d. Tierreiches, Leipzig, 1897 — 1907 (Suppl. 4). • 8. CorrEa D. D., An. Acad. Brasil. Cienc., 1956, 28, 2, 195 — 225. ‘ 9. Du Bois-Reymond Marcus E., Bol. Fac. Fii. Letr. Univ. Sao-Paulo, Zoologia, 1948, i 13, 93-109. ; 10. FRIEDRICH H., Zeitschr. wiss. Zool., 1933, 144, 4, 496-509. ; 11. - Arch. f. Naturg. N.F., 1935, 4, 3, 293-375. ' 12. — Tierwelt der Nord- und Ostsee, 1936, IV, 1 — 69. ; 13. — Neue Ergebnisse und Probleme der Zoologie, Leipzig, 1950, 171 — 177. ' 14. Wijnhoff G., Quart. J. Micr. Sci., n. săr., 1914, 60, 238, 273-312. i Institutul de biologie „Traian Șăvulescu”, j Laboratorul de oceanologie Constanța ' Facultatea de biologie, Laboratorul de histologie. : Primită în redacție la 8 mai 1964. reacția metabolică a celulelor nervoase ÎN CONDIȚIILE INSUFICIENȚEI TIAMINICE* DE MARIA TEODORESOU Am studiat neuronii motori din măduva spinării — regiunile umflăturilor cervicală și lombară — și neuronii senzitivi din ganglionii spinali corespunzători de la șobolani albi, masculi, ținuți în condiții de hipovitaminoză Bv Analizînd variația procentuală a celuleloi’ bogate în anumite substanțe chimice, am con- statat că neuronii motori se deosebesc de cei senzitivi atît la martori, cît și la ani- malele de experiență : în comparație cu neuronii senzitivi, neuronii motori de la martori se caracterizează printr-un conținut mai bogat în ribonucleoproteide, arginină, glicogen; în hipovitaminoză, procentul celulelor bogate în substanțele chimice analizate scade în cazul ambelor tipuri de neuroni, dar mai ales în cazul neuronilor senzitivi; dintre aceștia, cel mai mult se modifică neuronii mari și mijlocii. în majoritatea lucrărilor biochimice autorii au urmărit simptomele avitaminozei Bx în raport cu starea metabolismului glucidic, reflectată în modificările concentrației acidului piruvic (5), (6), (23), în modificările curbei glicemice (12) sau în variațiile coeficientului respirator (5). S-a arătat însă că „acidoza piruvică”, care apare o dată cu tulburarea pro- ceselor de oxidare și decarboxilare a a-cetoacizilor, nu este specifică în carența tiaminică, întrucît mai apare în avitaminoza A, în carența de magneziu (3) și în tulburările hepatice (13). Datele biochimice arată că avitaminoza Bx influențează nu numai metabolismul glucidic, dar și al acizilor nucleici și al aminoacizilor (9). * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1964,. 5, p. 321 (în limba engleză). ST. SI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 399-408 BUCUREȘTI 1964 400 MARIA TEODORESCU 2 3 REACȚIA METABOLICĂ A NEURONILOR ÎN HIPOVITAMINOZĂ B, 401 Întrucît influența insuficienței tiaminice asupra neuronilor a fost cercetată mai mult din punct de vedere biochimic, ne-am propus să stu- ; diem dacă în condițiile hipovitaminozei B3 se modifică aspectul cito- ? chimic al celulelor nervoase și dacă din acest punct de vedere se produc deosebiri între neuronii motori și senzitivi. Observațiile pe celule nervoase normale semnalează existența unei chemoarhitectonici specifice neuro- nilor motori în comparație cu cei senzitivi (15), (16), (17), (18), (19). MATERIAL ȘI TEHNICĂ Am studiat neuronii radiculari din regiunea umflăturilor cervicală și lombară a măduvei spinării și neuronii senzitivi din ganglionii spinali, corespunzători acestor regiuni, la șobolani albi, masculi. Pe acest material am studiat hipovitaminoză Bx cronică întrucît, prelungim : du-se mai mult decît avitaminoza Bx acută, simptomele care au apărut au fost mult mai va- ? riate. Un aspect mai variat al simptomelor hipovitaminozei Bx a fost constatat și de alți ' autori (1). Animalelor de experiență și martorilor le-am administrat timp de trei luni o dietă ; lipsită de vitamina Bx, conținînd în schimb restul vitaminelor grupei B, precum și vitaminele ■ A și D. Zilnic, s-a adăugat la dieta animalelor de control cantitatea necesară de vitamină Bv ; O parte din animale au fost sacrificate după două săptămîni de la începutul experienței, iar : a doua parte, după trei luni de hipovitaminoză. în neuronii șobolanilor hipovitaminizați s-a ! urmărit în ce măsură se modifică localizarea și conținutul glicogenului, nucleoproteidelor, : argininei, histidinei și a grupărilor SH-libere. De asemenea am urmărit cum se schimbă • activitatea succindehidrogenazei. Glicogenul a fost studiat cu metoda Șabadaș (1947) pe ' material fixat în Bouin-Allen, Le Gendre, Șabadaș. Controlul reacției s-a făcut cu salivă ; (20 min la 37°C) și cu amilază 1 % (1 — 2 ore la 37°C). Ribonucleoproteidele s-au determinat î după metoda Brachet, materialul pentru control prelucrîndu-se cu ribonuclează 1 mg/1 ml (la î 37°G 3 ore), iar dezoxiribonucleoproteidele după Feulgen, utilizînd timp de hidroliză variabili : (20 — 30 min) în funcție de fixarea materialului. Arginina s-a detectat cu metoda Serra (1944), ’ț iar histidina cu diazoreacția Pauli, modificată de Brunswick (1923). Grupările sulfhidrilice ; libere s-au cercetat cu metoda Chevremont-Fredericq (1943), însoțită de control cu HgCl3 1 % (1 oră). In metoda Seligman-Rutemburg (1951), pentru evidențierea activității succindehi- drogenazei s-a utilizat neotetrazoliu (NT) la pH = 7,38. REZULTATELE OBȚINUTE 1, Glicogenul. în neuronii motori ai animalelor de control glicogenul ; se găsește localizat în pericarion la nivelul corpusculilor Nissl și în por- ■ țiunea proximală a dendritelor (pl. I, A, fig. 1 și 2; B, fig. 7). în neu- ronii din ganglionii spinali glicogenul apare sub formă de granule de ; diferite mărimi, asemănătoare tigroidului (pl. I, A, fig. 5; B, fig. 8). în ■ nucleii și axonii ambelor tipuri de neuroni, glicogenul nu a putut fi decelat ; cu metoda folosită. în condițiile hipovitaminozei Bt cantitatea de glicogen din cito- j plasma celulelor motoare scade. în unele celule glicogenul poate fi pus ț în evidență doar la periferia celulelor, la baza dendritelor, unde tigroidul se menține nealterat. în alte celule glicogenul are o localizare mai difuză [ și uneori este mai concentrat în jurul nucleului (pl. I, B, fig. 9). Neuronii senzitivi, de mărimi diferite, din ganglionii spinali reacționează în mod uniform în condițiile experienței noastre: în citoplasmă lor intensitatea reacției pentru glicogen slăbește mult, în raport cu neuronii animalelor de control (pl. I, A, fig. 6; B, fig. 10). 2. Nucleoproteidele. Reacțiile Brachet și Feulgen au dat urmă- toarele rezultate în neuronii motori ai animalelor de control. în cito- plasmă neuronilor reacția Brachet are loc la nivelul unor blocușoare informe, de mărime diferită, corespunzătoare substanței Nissl. Uneori se observă o reacție mai intensă în jurul nucleului sau numai pe o latură a sa. în carioplasma neuronilor motori de la animalele de control apar granule Feulgen pozitive, fine și rar răspîndite; printre ele se observă și cîteva granule mai mari, aglomerate uneori în jurul nucleolilor. Oa și în neuronii motori, în neuronii: senzitivi de la șobolanii martori, prin reacția Brachet se evidențiază în citoplasmă blocușoare cu o răspîndire ordonată, oarecum concentrică. în neuronii mici se observă o concen- trare a ribonucleoproteidelor la periferia celulelor (pl. I, O, fig. 15; D, fig. 18). în nucleii ambelor tipuri de neuroni, nucleolii dau intens reacția Brachet. în axonii neuronilor motori și senzitivi nu am decelat ribonu- cleoproteide cu metoda utilizată. Reacția Feulgen dă rezultate mai slabe în neuronii senzitivi: în nucleu abia se observă cîteva granule mici; lîngă nucleoli apar 1—2 granule Feulgen slab pozitive. Hipovitaminoză Bt modifică localizarea nucleoproteidelor în celulele nervoase ale animalelor de experiență. Intensitatea reacțiilor aplicate scade. în neuronii motori blocușoarele care conțin ribonucleoproteide se răresc (pl. I, O, fig. 13 și 14 ; D, fig. 19). Reacția Feulgen pune în evidență doar 1—2 granule situate lîngă nucleoli. în neuronii senzitivi, indiferent de mărimea lor, se remarcă alterarea blocușoarelor bogate în ribonu- cleoproteide. Acestea, ca și nucleolii, dau reacție mai slabă în comparație cu controlul (pl. I, D, fig. 20). După reacția Feulgen, în nucleii neuronilor senzitivi ai șobolanilor de experiență apar 1 —2 granule lîngă nucleol. 3. Aminoacizii. Arginina si histidina. Atît nucleul, cît și citoplasmă neuronilor motori de la animalele de control dau mai intens reacția pentru histidină. în special nucleul pare mai bogat în histidină decît în arginină (pl. II, B, arginină, fig. 23; C, histidină, fig. 27). Reacția Brunswick pentru histidină dă rezultate precise în substanța Nissl a neuronilor motori, pe cînd reacția Serra pentru arginină pune în evidență în cito- plasmă zone pozitive, care nu au întotdeauna un contur precis. Histidina și arginina s-au detectat atît în pericarion cît și la baza dendritelor, dar lipsesc în axoni. Toți neuronii senzitivi din ganglionii spinali de la mar- tori, indiferent de dimensiunea pe care o au, dau rezultate asemănătoare în ceea ce privește intensitatea reacției pentru arginină. în unii neuroni mici reacția pentru histidină este mai intensă decît în neuronii de talie mijlocie sau îh neuronii mari. Nucleolii neuronilor motori și senzitivi ■sînt foarte bogați în arginină și histidină. Acești doi aminoacizi lipsesc în axom în ceea’ce privește localizarea argininei și histidinei în neuronii senzitivi; se remarcă o reacție pozitivă la nivelul tigroidului, care este mai precisă în cazul histidinei (pl. II, B, arginină, fig. 24 ; O, histidină fig. 28). 7 3 - C. 2627 5 REACȚIA METABOLICĂ A NEURONILOR ÎN HIPOVITAMINOZĂ B, 403 402 ... MARIA TEODORESCU ■ 4 Condițiile hipovitaminozei Bt nn par să schimbe legătura aminoaci- zilor studiați cu structurile citoplasmatice și nucleare din celulele ner- voase. Se observă o slăbire a intensității reacției, în special pentru argi- hină în neuronii motori și senzitivi (pl. II, B, arginină, fig. 25. și 26; C, histidină, fig. 29 și 30). în afară de unii neuroni senzitivi mici, la toți ceilalți neuroni din ganglionii spinali ai animalelor carențate, reacțiile pentru arginină și histidină pierd din intensitate în mod uniform. 4. Grupările sulfhidrilice libere. La animalele de control neuronii ; senzitivi, dar mai . ales neuronii motori, se caracterizează prin bogăția lor în grupări sulfhidrilice libere, care se pot evidenția atît în citoplasmă, cît și în nucleu. în neuronii motori intensitatea reacției pentru grupări SH- este diferită în microstructurile celulare : nucleul apare încărcat de granulații intens pozitive, din care cauză nucleolii abia se mai deosebesc, în citoplasmă dau reacția granulele tigroidului, dar intensitatea reacției este mai slabă decît în nucleu. Printre granulele de tigroid sau în axon nu s-au putut evidenția grupările sulfhidrilice cu metoda utilizată. Spre deosebire de neuronii motori, în nucleul neuronilor senzitivi apar pozitivi după reacție doar nucleolii și membrana nucleară; cromatina dă o reacție mai slabă. Cu excepția unor neuroni mici, care sînt mai bogați în grupări SH-, în restul neuronilor reacția este mult mai slabă (pl. II, D, fig. 34). în condițiile hipovitaminozei Bj intensitatea reacției pentru grupări sulfhidrilice se menține aceeași în nucleu și în citoplasmă neuronilor motori ca și la animalele de control: în citoplasmă, reacția se eviden- ; țiază mai ales la periferia pericarionului și în grosimea dendritelor (pl. II, D, ; fig. 32 și 33). Toate celulele nervoase din ganglionul spinal de la animalele de experiență dau o reacție foarte slabă. i 5. Succindehidrogenaza. în neuronii motori și senzitivi ai animalelor ; de control succindehidrogenaza este activă doar în citoplasmă. După : reacție citoplasmă neuronilor motori apare încărcată cu numeroase gra- nule’de diformazan, a căror localizare corespunde mitocondriilor (pl. III, A, fig. 40 ; B, fig. 44). Atît în pericarion, cît și în dendritele neuronilor motori [ răspîndirea granulelor de diformazan este uniformă. în citoplasmă neu- " ronilor senzitivi, localizarea fermentului este asemănătoare celei din ; neuronii motori; repartizarea granulelor este omogenă în citoplasmă, • însă se remarcă o aglomerare mai mare în neurite. De asemenea s-au j observat granule de diformazan în citoplasmă celulelor capsulei neuro- ' nilor. La animalele cu hipovitaminoză B3, activitatea succindehidroge- nazei crește puternic în citoplasmă neuronilor motori și senzitivi (pl. III, ; A, fig. 42; B, fig. 46 și 47). j .■ t DISCUȚII < . Rezultatele cercetărilor multor autori arată că neuronii motori și : senzitivi ai animalelor normale se deosebesc între ei printr-un bogat | conținut în glicogen, nucleoproteide (7), (16), arginină și histidină (8), i (16), (18), succindehidrogenază, grupări sulfhidrilice, fosfatază acidă și £ alcalină (7), (15), (22). Datele noastre asupra localizării substanțelor 3 chimice, analizate confirmă rezultatele cercetărilor menționate mai sus. Astfel, am putut constata existența unei anumite localizări a acestor substanțe în citoplasmă și nucleul celulelor nervoase : pericarionul și părțile proximale ale dendritelor neuronilor motori de la animalele mar- tori’ se caracterizează printr-un conținut bogat în glicogen, ribonucleo- proteide, arginină, histidină, grupări SH- libere, succindehidrogenază, fosfatază acidă și alcalină. în afară de fosfataza acidă și succindehidro- genază — prima activă în lizozomi, iar cealaltă în mitocondrii — toate celelalte substanțe studiate apar localizate în corpii Nissl. în nucleul neuronilor motori, glicogenul și succindehidrogenaza nu au putut fi dece- laterMarea acumulare a succindehidrogenazei în neuritele ambelor tipuri de neuroni, ca și intensa activitate a fosfatazei acide în neuritele neuro- nilor motori sînt probabil în legătură cu producerea impulsului nervos. Apariția impulsului nervos la originea neuritului este asigurată, se pare, de activitatea succindehidrogenazei și a fosfatazei acide, fermenți care participă în prelucrarea energiei necesare pentru acest proces. Comparînd aspectul citochimic al celulelor motoare și senzitive, am putut constata că neuronii motori se caracterizează printr-o polaritate chemoarhi- tectonică mai specifică, descrisă și de A. L. Ș a b a d a ș (19) și de G. I. R o s k i n (15), (16). Probabil că diferențierea fiziologică apare simultan cu începutul transmiterii impulsului nervos inițial, al cărui caracter este diferit pentru neuronii motori și senzitivi. Neuronii motori posedă nu numai capacitatea de a primi și de a transmite influxul nervos, cum se întîmplă în neuronii senzitivi, ci și de a schimba calitatea acestui impuls din senzorial în motor. Studiul hipovitaminozei 1^ permite să punem în discuție urmă- toarele probleme : 1. în condițiile hipovitaminozei Bx se produc modificări în struc- tura chemoarhitectonică a neuronilor? 2. Tulburările metabolice apărute se manifestă în același grad sau într-un grad diferit în neuronii motori ai măduvei spinării față de neu- ronii senzitivi din ganglionii spinali corespunzători ? 3. Neuronii senzitivi de diferite mărimi din ganglionii spinali sînt influențați în mod uniform în condițiile experimentale studiate? în neuronii animalelor cu hipovitaminoză s-au produs schimbări în ceea ce privește localizarea și conținutul substanțelor chimice legate de structura constituenților citoplasmatici și în special de tigroid. Aceasta dovedește deosebita labilitate și reactivitate a acestor microstructuri relevate și de alți autori în celulele nervoase atît în condiții normale (8), (10), (19), (20), (21), cît și patologice (9). Observațiile făcute după primele două săptămîni de carență tia- minică ne-au arătat o evidentă modificare a activității fosfatazelor, în neuronii atît motori cît și senzitivi la șobolani, care din punct de vedere clinic erau aparent normali (17), (22). Constatările noastre corespund rezultatelor lui M. G. Mouriquand (11), în sensul că schimbările funcționale în neuroni se manifestă mai înainte de a apare simptomele clinice ale carenței tiaminice. 404 MARIA TEODORESCU 6- “ f 7 REACȚIA METABOLICĂ A NEURONILOR ÎN HIPOVITAMINOZA B, 405 Judecind după caracterul modificărilor petrecute în cursul întregii ? perioade experimentale, putem presupune că în neuronii animalelor de : experiență se produce, o dată cu alterarea diferitelor microstructuri (22), . și alterarea compoziției lor chimice. Astfel, alterarea tigroidului în neu- ronii animalelor carențate atrage după sine și reducerea conținutului în glicogen, aminoacizi, ribonucleoproteide și grupări SH- libere, substanțe ■ legate în special de tigroid. Dar alterarea tigroidului nu a apărut în mod ; uniform în toate celulele nervoase. Pentru a putea aprecia modificarea ‘ conținutului diferitelor substanțe chimice studiate în neuronii motori [ și în cei senzitivi, am utilizat metoda procentuală folosită și de A. L. Ș a- : b a d a ș (19) la analiza glicogenului în celulele nervoase normale. Aplicînd ; diferite reacții histochimice, ale căror limite de sensibilitate sînt discutate : de unii autori (P e a r s e, 1960), am urmărit variația numerică a celu- ’ lelor intens pozitive în neuronii de experiență față de cei de la martor. : Prelucrarea statistică a rezultatelor ne-a arătat că la control neu- ; ronii motori se deosebesc de cei senzitivi printr-un procent mai mare de ■ Tabelul 1 ANIMALE DE CONTROL Compararea mediei statistice, obținută prin numărarea neuronilor motori ț și senzitivi care dau cel mai intens reacția pentru ribonucleoproteide (RNP), ! glicogen, arginină și grupări sulfhidrilice libere (-SH) । Reacția citocliimică Neuroni care dau reacție cea mai intensă i % motori senzitivi - ? ■ M 79 53,5 RNP R 14 Mm 1,5 1,07 ; M 73 49,5 ț Glicogen R 3,7 ț Mm 5,6 2’7 ' f M 85,2 63 : Arginină R 3,8 ' Mm 6,6 3 • f M 45 55 . f Grupări -SH R 4,1 1 Mm 1,6 1,8 r • Neuronii motori care dau foarte intens reacția pentru ribonucleoproteide, ( glicogen și arginină sînt în număr mai mare-decît neuronii senzitivi, în timp ce | neuronii motori, care dau intens reacția pentru grupări sulfhidrilice libere sînt în Ț număr mai scăzut decît neuronii senzitivi. M = media statistică ; R = indicele de siguranță ; Mm = eroarea mijlocie celule bogate în glicogen, arginină și ribonucleoproteide și printr-un procent mai mic de celule bogate în grupări SH- libere (tabelul nr. 1). - Sub influența hipovitaminozei Bx scade procentul celulelor motoare și senzitive bogate în ribonucleoproteide, glicogen, arginină și grupări SH- libere (tabelele nr. 2 și 3). Tabelul nr. 3 nu relevă și rezultatele pentru Tabelul nr, 2 ANIMALE DE CONTROL Compararea mediei statistice, obținută prin numărarea neuronilor motori care dau cel mai intens reacția pentru ribonucleoproteide, glicogen, argi- nină și grupări SH-ljbere la animalele cu Bj-hipovitaminoză și la martor Fieacția citochimică Bj-hipovitaminoza Controlul RNP M R Mm 64 2, 6,1 79 4 1,5 Glicogen M R Mm 36,5 | 73 4,9 5 | 5,6 Arginină M R Mm 35,5 | 85,2 4,6 8,6 6,6 Grupări-SH Sub influenta B bogati în RNP, glie M = media stati M R Mm j-hipovit rgen, arg stică; R 39 | 45 3 . 2,2 1 1,1 aminozei se micșorează numărul neuronilor motori, inină și grupări SH-libere. = indicele de-siguranță; Mm r= eroarea mijlocie. glicogen, histidină și arginină, întrucît în neuronii senzitivi din ganglionii spinali ai animalelor de experiență intensitatea acestor reacții a scăzut în mod uniform în toate celulele, ceea ce ne face să presupunem că în toți neuronii senzitivi diferitele microstructuri, care la martor erau bogate în aceste substanțe, în cursul hipovitaminozei Bx pierd mult din conți- nutul lor în glicogen, histidină și arginină. Deși datele din tabelul nr. 3 ne arată o puternică scădere a procentului de celule intens pozitive la experiență față de martor, după reacțiile pentru, ribonucleoproteide și grupări SH- libere, totuși această scădere nu este uniformă ca în cazul reacțiilor pentru glicogen, histidină și arginină, ci diferă în neuronii sen- zitivi de mărimi diferite. Astfel, după reacțiile pentru ribonucleoproteide și grupări sulfhidrilice, cel mai mult s-a modificat procentul celulelor pozitive la experiență față de martor, în cazul neuronilor senzitivi mari în comparație cu neuronii mijlocii și mici. Din cele observate din punctul de vedere al modificărilor morfo- logice și al modificării procentajului celulelor intens pozitive după apli- carea reacțiilor studiate, am ajuns , la concluzia că hipovitaminoza Bx influențează îndeosebi neuronii senzitivi și mai puțin neuronii motori; 406 MARIA'TEODORESCU. r 1 8 dintre neuronii senzitivi, cei mari prezintă tulburările cele mai evidente.? j Această primă concluzie care reiese din studiul hipovitaminozei Bt con? firmă punctul de vedere susținut și de alți cercetători (2), (11), (14), după | PLANȘA I t < A : * 17 \20 19 Tabelul nr. 3 . ANIMALE. DE CONTROL \ Compararea mediei statistice, obținută prin numărarea neuronilor senzitivi care dau cea mai Intensă reacție pentru RNP, grupări SH-libcre, la animalele cu Br-Iiipovitaminoză și martor (C) Reacția cito- chimică Numărul total de neuroni' Neuroni , . / mari Neuroni mijlocii Neuroni mici RNP M R hipo- c hipo- C hipo- C hipo- C 33,5 1 0,8: 53,5 5 1,07 36,5> 11 ' 2,7 73; 5 ,9 1,7 33,5 3 1,07 47,5 5 3,8 31 3,4 48,5 . 3 . 4,6 Grupări-SH M- R 29,5 | 55 14 0,5.| 1,8 11,5 1 47 : 1 2,2 40 | 62,5 5 3,5 | 2,9 29 9 1,5 67,5 2 3,9 Condițiile de Bi-hipovitaminoză determină o micșorare a numărului celulelor, care apar intens pozitive după reacțiile pentru ribonucleoproteide și grupări sulfhidrilice libere. Această micșorare numerică este evidentă atît pentru numărul’total de neuroni senzitivi din ganglionii spinali, cît și pentru fiecare tip de neuroni senzitivi în parte. Acest fenomen este evident mai ales în cazul neuronilor de talie mare. - . M = media statistică ;R = indice de siguranță; Mm = eroarea mijlocie < 7 1. “ B 9 care celulele nervoase în condiții de electroșoc, inamție, traumatism etc., se comportă diferit: în comparație cu celulele senzitive, celulele motoare' reacționează mult mai slab, sînt mult mai stabile. E. K. P 1 e c i k o v a remarcă faptul că, în procesul distrofiilor nervoase, evoluția bolii nu depinde atît de distrugerea funcției și structurii neuronilor senzitivi, cît de distrugerea funcției și structurii neuronilor motori. "Eapresupune că în timpul bolii neuronii motori pierd „inerția” lor, devin mai reactivi,; PLANȘA I D A. B. Glicogen. Microfotografie (oc. 7 x ; ob. 90 x). Umflătura . cervicală a mă-1 duvei spinării (fix. Le Gendre, Șabadaș; reacția Șabadaș). Neuroni motoriii (fig. 1 și 2) și senzitivi (fig. 5) de la animale marto \ . Neuroni motori (fig. 3 a și 4) și senzitivi (fig. 6) de la animale cu hipovitaminoză. , Glicogen? Desen la camera clară (oc. 10 X ; ob? 90 x). Umflătura lombară j a măduvei spinării (fix. și reacție Șabadaș). Neuroni motori (fig. 7, martor;J z fig. 9, hipovitaminoză) și senzitivi (fig. 8, martor; fig. 10, experiență)., ? c' Ribonucleoproteide.. Microfotografie (oc. 7_x ; ob.. 90 X). 'Umflătură cervi- cală (fix. Carnoy; reacția Brachet). Neuroni motori (fig. 11 și 12,martor; î| fig. 13 și 14, hipovitaminoză) și senzitivi (fig. 15, martor; fig. 16, experiență). ; | D. Ribonucleoproteide. Desen la. camera clară (oc. 10 x ; ob. 90, x). Regiu- q nea umflăturii lombare a măduvei (fix. Carnoy; reacția Brachet). Neuroni ; | motori (fig. 17, control; fig. 19, experiență) și senzitivi (fig. 18? control ; ■ । fig.' 20, experiență). PLANȘA II PLANȘA II A. Arginină. Microf olograf ie (oc. 7 x ; ob. 90 x). Regiunea umflăturii cervi- cale (fix. amestec alcool, formol, ac. acetic; reacția Serra). Neuroni motori (fig. 21, control; fig. 22, hipovitaminoză). B. Arginină. Desen la camera clară (oc. 10 x ; ob. 90 x). Umflătura lombară (fix. amestec alcool, formol, ac. acetic; reacția Serra). Neuroni motori (fig. 23, control; fig. 25, hipovitaminoză) și senzitivi (fig. 24, control; fig. 26, hi- povitaminoză). C. Histidină. Desen la camera clară (oc. 10 x ; ob. 90 x). Regiunea cervicală a măduvei (fix. formalin 10%; reacția Brunswick). Neuroni motori (fig. 27, martor; fig. 29, hipovitaminoză) și senzitivi (fig. 28, martor; fig. 30, hipo- vitaminoză). D. Grupări sulfhidrilice. Microfotografie (oc. 7 x ; ob. 90 x). Umflătura cer- vicală (fix. formol sărat 10% ; reacția Chevremont-Fredericq). Neuroni motori (fig. 31, control; fig. 32 și 33, experiență) și neuroni senzitivi (fig. 34 și 35, experiență). E. Grupări sulfhidrilice. Desen la camera clară (oc. 10 x ; ob. 90 x). Umflătura lombară a măduvei spinării (fix. formol sărat 10%; reacția Chevremont- Fredericq). Neuroni motori (fig. 36, control; fig. 38, hipovitaminoză) și neu- roni senzitivi (fig. 37, control; fig. 39, hipovitaminoză). PLANȘA III A PLANȘA III A. Sneeindehidrogenază. Microfotografie (oc. 7 x ; ob. 90 x). Umflătura cer- vicală (metoda Seligman-Rutemburg). Neuroni motori (fig. 40, control; fig. 42, experiență) și neuroni senzitivi (fig. 41, control; fig. 43, experiență). B. Snecindehidrogenazâ. Desen la camera clară (oc. 10 x ; ob. 90 x). Umflă- tura lombară a măduvei (metoda Seligman-Rutemburg). Neuroni motori (fig. 44, control; fig. 46 experiență) și neuroni senzitivi (fig. 45, control; fig. 47, experiență). REACȚIA METABOLICĂ Ă NEURONILOR ÎN HIPOVITAMINOZĂ B, 407 mai plastici, ceea ce este în. legătură cu alterarea funcției lor.. Slaba reac- tivitate a neuronilor motori poate fi considerată în acest caz ca o cali- tate necesară pentru apărarea organismului în condiții patologice, deoa- rece deosebita reactivitate a neuronilor senzitivi ar putea să ducă la generalizarea ,,nu numai a tulburărilor funcționale, dar și patologice în tot sistemul nervos”. Cea de-a doua concluzie care a reieșit din studiul experienței este că în timpul hipovitaminozei B^ se schimbă compoziția chimică a micro- structurilor în mod deosebit în neuronii senzitivi de mărimi diferite. Acest fapt ne face să înțelegem marile variații procentuale ale celulelor pozitive, bogate în ribonucleoproteide și grupări sulfhidrilice; aceste variații, care se explică și prin faptul că neuronii senzitivi de diferite mărimi se deosebesc ca funcție (4), dovedesc că hipovitaminoză Bx influ- ențează întreaga sensibilitate a animalelor carențate și nu numai sensi- bilitatea proprioceptivă, așa cum afirma pe baza datelor clinice H. M. Zimmerman (24). CONCLUZII 1. Neuronii motori se deosebesc de cei senzitivi atît în condiții normale, cît și în condițiile hipovitaminozei Br Astfel la martor neuronii motori diferă de cei senzitivi printr-un procent mai mare de neuroni bogați în ribonucleoproteide, glicogen, arginină și printr-un procent mai mic de celule bogate în grupări sulfhidrilice libere. în condițiile hipovi- taminozei procentul neuronilor motori și senzitivi, bogați în ribonu- cleoproteide, glicogen, arginină și grupări sulfhidrilice scade în raport cu martorul. 2. Modificările metabolice constatate sînt mai evidente în cazul neuronilor senzitivi decît în cazul neuronilor motori. 3. în ganglionii spinali s-au produs schimbări metabolice în toți neuronii senzitivi, dar aceste modificări nu au fost totdeauna uniforme: dintre neuronii ganglionului spinal cel mai puțin se alterează structura și compoziția chimică a neuronilor senzitivi de talie mică. BIBLIOGRAFIE 1. ' Aalam S., Contribution ă l’etude de l’emploi en clinique medicale de la vitamine B, Thfese en medecine, Paris, 1939. 2. Ajiekceeba M. H., Vi Bcecorosn. ctesn; anaT. rncT. n awOp. XaptKOB, 1958, 509. 3. Blaxter K. L. a. ROOK J. A. F„ Brit. J. of Nutr., 1955, 9, 121-132. 4. Bbusa A., Bol. soc. ital. exper., 1952, 28, 988 — 991. 5. Caro L. de, Experientia, 1955, XI, 196—197. 6. Eiko L, Vitamins, 1960, 20, 436-446. 7. JlEBUHCOH JI. B. h JlEHKMHA M. H,, Thtojiohih, 1960, II, 9—28. 8. JlMMAPEHKO H. M., PucmoxuMusi u yjibmpațfiuojtemoeafi MUKpocKon.ua ocuoeHbix pasdeaoe Hepenou cucmeMbi, MocuBa, 1953. 9. Mohceeb E. A. h Oepxjiuh A. A., flAH GGGP, 1948, X, 123—126. 408 MARJA TEODORESCU 10 10. MOUSSA T. A. a. BANHAWY M., J. Roy. Mikr. Soc., 1960, 78, 114-119. 11. MoURIQUAND M.G., J. Mâd. Lyon, 1961, 980, 2-11. 12. NiTESCU I. et Ioanid V., C. R. Soc. Biol., 1940, 133, 490-492. 13. IlEKKEP p > 0,05) devenind semnificativă O 430 11 ACȚIUNEA INSULINEI ASUPRA GLICEMIEI LA AMFIBII 431 HS 6 ore GHcozuria ____ | I 24 (feore Fig. 6. — Influența insulinei asupra hiperglicemiei și glicozuriei provocate de 0,4 g de glucoză/kg la Rana ridibunda, valori procentuale (lotul 1 a primit 0,4 g de glucoză/kg; loturilor 2, 3, 4 și 5 li s-au injectat cu 30 min înainte de administrarea glucozei cîte 0,5, 1, 5 și respectiv, IO UI de insulină/kg) (glicozuria este dată în mg%). Fig. 7. — Neutralizarea efectului hiperglicemiant a 0,33 g de glucoză/kg prin insulinizarea prealabilă a' animalelor cu 1 Ul/kg, valori procentuale (------0,33 g de glucoză/kg;-------idem + 1 UI insulină/kg, înainte cu 13 ore de administrarea glucozei). începînd cu doza de 1 Ul/kg (p < 0,01). Experiențele s-au făcut în luna noiembrie, la temperatura de 18°C. După o insulinizare prealabilă de mai lungă durată (13 ore) și la temperaturi ridicate (25—26°C), 1 UI de insulină/kg poate neutraliza aproape complet acțiunea hiperglicemiantă a dozei de 0,33 g de glu- coză/kg (fig. 7) (experiențe efectuate la sfîrșitul lunii iunie). DISCU II Acțiunea acceleratoare a insulinei asupra dispariției hiperglicemiei provocate prin injecția de glucoză a fost pusă în evidență și la. alte specii de amfibii, și anume de către J. M. D. Olmstedt (14), B. A. Hou- s s a y și C. T. R i e 11 i (6) la Bufo arenarum și de către A. P. W r i- g h t (19) la Rana catesbiana. Olm s t e d t a folositinsulinizareaprea- labilă a animalelor cărora le administra glucoza. Nu s-a cercetat însă doza miniină de insulină capabilă să modifice curba de toleranță la glucoză și nici neutralizarea efectului hiperglicemiant al glucozei prin insulină. Experiențele întreprinse de noi arată că insulina își poate manifesta acțiunea sa acceleratoare asupra dispariției hiperglicemiei provocate și a glicozuriei, adică poate interveni în mod efectiv în reglarea metabolis- mului glucidic al amfibiilor, începînd de la doze de 0,5 Ul/kg. Efectul hiperglicemiant a 0,33 g glucoză/kg este aproape complet neutralizat de 1 UI de insulină/kg administrată cu 13 ore înainte de injectarea glu- cozei. Se pare că în aceste condiții injectarea glucozei coincide cu perioada efectului maxim al insulinei. Acum încep să apară și primele convulsii. Barierele tisulare par să fie complet deschise pentru trecerea glucozei din sînge în țesuturi. Rezultate asemănătoare în ceea ce privește sensibilitatea la insulină s-au găsit și la alte vertebrate inferioare. Lucrînd pe pești, I. Motelică (12) a obținut hipoglicemii vizibile prin administrarea a 0,5 Ul/kg, iar în unele cazuri chiar după 0,1—0,2 Ul/kg. Dintre reptile, chelonienii (7) și ofidienii (10) răspund la doze de insulină cuprinse între 1 și 2 Ul/kg. La lacertilieni și crocodilieni mai sînt necesare încă studii pentru determinarea dozei de insulină minime capabile să modifice glicemia. Dacă se compară rezultatele obținute la vertebratele inferioare cu cele de la vertebratele superioare, păsări (17) și mamifere (3), se constată că sensibilitatea la' insulină pe unitate de greutate este aproximativ de același ordin de mărime (0,1—0,5 Ul/kg). Ceea ce variază este timpul necesar pentru manifestarea efectului hipoglicemiant al insulinei și mai ales durata hipoglicemiei produse. Astfel, la mamifere, respectiv la iepure, 0,25 UI de insulină/kg produc, începînd chiar după 2 min, o scădere a glicemiei care atinge maxi- mul în 24 min. Revenirea la normal se face după aproximativ 2 ore (3). La păsări doza de 0,5 Ul/kg determină o scădere progresivă a glicemiei timp de 1—1,30 ore după injecție, depresiunea glicemiei persisită 3 ore,, iar după 5 ore valorile glicemice revin la normal (17). 432 CONSTANȚA MATEI-VLĂDESCU 12 La batracieni aceeași doză de insulină, 0,5 Ul/kg, duce la apariția valorilor hipoglicemice abia la 3 ore după administrare, efectul maxim este atins după aproximativ 6 ore sau mai tîrziu, hipoglicemia durînd peste 24 de ore. La determinările făcute după 48 de ore se mai găsesc încă valori ușor hipoglicemice. în mod asemănător hipoglicemia insulinică la pești (12) și reptile se prelungește o perioadă mare de timp. De exemplu la chelonieni 1—2 Ul/kg provoacă o hipoglicemie cu o durată de peste 96 de ore (7). Acest lucru dovedește că la vertebratele inferioare există un mecanism glicoregulator insulinic destul de sensibil și mai mult sau mai puțin prompt, mecanismele contrainsulinice compensatoare sînt însă mult mai încete și mai imperfecte. concluzii Pe baza rezultatelor obținute se pot trage următoarele concluzii: 1. Doza de insulină minimă efectivă la amfibiile anure în sezonul de activitate este de aproximativ 0,5 Ul/kg. Administrată în această doză, insulina nu numai că modifică glicemia normală, dar poate interveni în reglarea metabolismului glucidic al acestor animale, atunci cînd se produce o hiperglicemie alimentară prin administrarea de glucoză. 2. Practic cu o doză de insulină de 1 Ul/kg se poate neutraliza efectul hiperglicemiant provocat de 0,33 g de glucoză/kg. 3. Amfibiile, ca și celelalte vertebrate inferioare, dispun de un mecanism insulinic glicoregulator mai sensibil și mai prompt decît me- canismele contrainsulinice compensatoare. BIBLIOGRAFIE 1. Apostol Gh. și motelică Ion, Com. Acad. R.P.R., 1962, 12, 3, 335—339. 2. Barlow O. W., Vigor W. M. a. PECK R. I., J. Pharm. Exp. Therap., 1931, 41, 2, 229-243. 3. CAHN Th., La regulat ion des processus mttaboliqu.es dans l’organisme, Press. Univ., Paris, 1956. 4. Hemingsen M. A., Scand. Ark. fur Physiol., 1924, 46, 56-63. 5. HOUSSAY B. A. et RIETTI C. T., C. R. Soc. Biol., 1924, 91, 27-29. 6. - C. R. Soc. Biol., 1950, 144, 1 230-1 232. ' 7. Lopes N., Acta Physiol.' Latino-americana, 1954, 4, 190 — 199. 8. MATEI-VLĂDESCU Constanta, Revue de biologie, 1963, 8, 4, 447—455. 9. Miller R. M. a. Wurster D. H., Comparative Endocrinology, New York, 1959, 668 — 680. 10. MILLER R. M. et al., Diabetes, 1960, 9, 4, 318-323. 11. Miller R. M., Comparative Physiology of Carbohydrates Metabolism in Hetherotermic Ani- mals, Univ. of Washington, Press, 1961, 125 — 147. 12. Motelică Ion, St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1961, 13, 4, 535 — 547. 13. Olmstedt J. M. D„ J. Physiol., 1924, 69, 137-141. 14. — Am. J. of Physiol., 1926, 76, 200 (Proceedings). 15. Schwartz A. et Bricka M., C. R. Soc. Biol., 1924, 91, 1 428-1 430. 16. SMith C. L., Nature, 1953, 171, 4 346 311. 17. Sturkie P. D., Avian Physiology Ithaca, New York, 1954, 185 — 205. 18. VLĂDESCU CONSTANTA, Revue de biologie, 1961, 6, 2, 169-175. 19. WRIGHT A. P., Endocrinology, 1959, 64, 4, 551-558. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de fiziologie animală. Primită în redacție la 24 martie 1964. CERCETĂRI ASUPRA EVOLUȚIEI GREUTĂȚII CORPORALE, METABOLISMULUI ENERGETIC ȘI TERMOREGLĂRII LA PUII DE PORUMBEL ÎN CREȘTERE DE GH. BURLACU S-au cercetat evoluția greutății corporale, metabolismul energetic și al ter- moreglării la puii de porumbel în creștere și s-au constatat creșterea cea mai in- tensă în primele zece zile după ecloziune și metabolismul energetic maxim la nouă zile. în ceea ce privește termoreglarea, puii de porumbel se comportă în primele 9 — 10 zile de viață ca poikilotermele, reacționînd la scăderea tempera- turii mediului ambiant, atît prin reducerea metabolismului energetic, cît și prin scăderea temperaturii corporale. După această vîrstă puii de porumbel se com- portă ca homeotermele în ceea ce privește metabolismul energetic, însă pînă la vîrsta adultă continuă să reacționeze prin scăderea temperaturii corporale la reducerea temperaturii mediului ambiant. Rapiditatea creșterii și dezvoltării corporale la puii de porumbel se «cunoaște atît din practica creșterii porumbeilor, cît și din cîteva cercetări consacrate acestei probleme, ca cele ale lui A. G i n g 1 i n g e r și Oh. Kayser (3), R. Lienhart (9), V. Larionov (8) etc. S-au făcut însă puține cercetări asupra evoluției metabolismului energetic la puii de porumbel îh creștere și studiul acestei probleme prezintă o deose- bită importanță teoretică și practică întrucît, la această specie, se constată o intensitate de creștere deosebit de mare la un consum de hrană relativ redus (9). De aceea în cele ce urmează ne-am propus studiul metabolis- mului energetic în timpul creșterii, concomitent cu studiul dezvoltării ■corporale la puii de porumbel, cu scopul de a evidenția raportul care ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 433-442 BUCUREȘTI 1964 .5- c. 2627 434 GH. BURLACU 2 METABOLISMUL ȘI TERMOREGLAREA LA PUII DE PORUMBEL 43$ există între intensitatea de creștere și metabolismul energetic la această specie. Cercetînd și evoluția temperaturii corporale în diferite condiții tehnice de mediu, paralel cu studiul metabolismului energetic, am putut evidenția totodată apariția și consolidarea funcției de termoreglare la puii de porumbel. METODA DE LUCRU S-au luat în studiu 21 de pui de porumbel, la care s-a cercetat dezvoltarea corporală și metabolismul energetic de la ecloziune pînă la vîrsta adultă. Cercetările au fost efectuate în lunile decembrie-februarie (pe 11 pui) și în lunile iunie-august (de 10 pui). S-a cercetat în plus, în timpul verii, evoluția temperaturii corporale a puilor. Cîntăririle, determinările meta- bolismului energetic și luarea temperaturii corporale s-au făcut zilnic, pînă la vîrsta de 30 de zile, și din decadă în decadă, pînă la 60 de zile. în timpul iernii, ca și în timpul verii, studiul metabolismului energetic s-a efectuat la temperatura laboratorului (22 — 23°C), puii fiind aduși din adăpostul porumbeilor cu o oră înaintea studiului. în scopul cercetării funcției de termoreglare la puii de porumbel de diferite vîrste, s-au mai determinat metabolismul energetic și temperatura corporală la puii eclozionați în timpul verii, în condițiile unei temperaturi a camerii de respirat de 5°C, ținîndu-i la această tempera- tură timp de o oră. (14,74 kcal/kg/oră), după care scade treptat, dar mai lent, pînă la vîrsta adultă (6,88 kcal/kg/oră) (fig. 2). Greut. corp. la 123456769 10II121314151617181920 2122 2324252627282750405060aduîțe ecloziune Zlle Fig. 1. — Evoluția greutății corporale la puii de porumbel în creștere. REZULTATELE OBȚINUTE , . \ . - 1. Evoluția greutății corporale în figura 1 este prezentată evoluția greutății corporale la puii de ' porumbel, de la ecloziune pînă la vîrsta adultă, eclozionați iarna și vara. Se constată că puii de porumbel cu o greutate medie la ecloziune de 14,25 g au o intensitate de creștere foarte mare, în special în primele 10 zile. La 30 de zile ei ajung la o greutate apropiată.de cea a adulților (circa 90% din greutatea adulților), iar la vîrsta de 40, 50 și 60 de zile greutatea puilor se menține aproape constantă, cu variații în funcție de gradul de încărcare a gușii cu hrană. în evoluția greutății corporale a puilor eclozionați în cele două anotimpuri nu se constată deosebiri notabile, iarna și vara, deși regimul termic al adăpostului de porumbei în aceste două anotimpuri diferă mult, temperatura adăpostului fiind cvasiegală cu cea a mediului ambiant. 2. Metabolismul energetic de creștere și temperatura corporală Metabolismul energetic mediu, determinat în ambele anotimpuri,, are valorile cele mai mici în prima zi după ecloziune (4,45 kcal/kg/oră), crește apoi treptat pînă la vîrsta de 10 zile, cînd atinge valoarea maximă Metab. energ kcal/kg/oră 76.0 14.0 12,0- 10,0 80 60 ■ 4.0 20 ecloziune Fig. 2. — Evoluția metabolismului energetic la puii de porumbel în creștere. QH oscilează între 0,692 și 0,748 la puii de porumbel în primele 6 zile de la ecloziune, apoi crește treptat pînă la 0,982—1,034 cît s-a înrer gistrat la puii în vîrsta între 19 și 29 de zile, iar după aceea scade pînă la 0,803 la vîrsta adultă. 436 GH. BURLACU 5 METABOLISMUL ȘI TERMOREGLAREA LA PUII DE PORUMBEL 437 Se constată deosebiri între valorile metabolismului energetic înre- gistrate la puii eclozionați iarna față de cele înregistrate la cei eclozionați vara (fig. 2). Astfel, dacă în primele cinci zile după ecloziune valorile Fig. 3. — Raportul între evoluția greutății corporale și evoluția metabolismului ener- getic la puii de porumbel în creștere. Constatăm că, în primele 10 zile de dezvoltare a puilor de porumbel, există un paralelism între creșterea în greutate și valorile metabolismului energetic raportat la kg greutate, însă de la această vîrstă se stabilește un raport invers între acestea, datorită descreșterii valorilor metabolis- mului energetic (fig. 3). Temperatura corporală la puii eclozionați vara a evoluat de la 32,5°C, în prima zi după ecloziune, pînă la 42,55°C, la adult (fig. 4). 3. Raportul dintre evoluțiile sporului zilnic în greutate, metabolismului energetic și temperaturii corporale Baportînd sporul zilnic în greutate, exprimat în procente din greu- tatea corporală a zilei precedente, la metabolismul energetic exprimat în kcal/kg/oră și la temperatura corporală a puilor de porumbel în creș- tere, am constatat existența unui anabolism extrem de intens în primele zile de ecloziune, concomitent cu un metabolism energetic relativ scăzut. Fenomenul poate fi explicat dacă ținem seama de evoluția tempe- raturii corporale a puilor de porumbel în primele zile de viață. La valorile scăzute ale temperaturii corporale, într-adevăr cheltuielile energetice pentru menținerea temperaturii sînt mai reduse și se evidențiază prin valori mai scăzute ale schimburilor respiratorii. 7aSpcr t ( Metab. energ. Sp kcal/kg/oră greutate C' 60- 50- 40- 30- 20- to- 0- 44 42 40- 38- 36- 34- 32- !6 /4 12- 10 /8- 6- 4- — Spor zilnic in greutalețla % dingreutatea corp a zilei precedente — Metabolismul energetic de creștere ""Evoluția temperaturii corporale - la / 23450189 10îl 121314 fi ecloziune Fig. 4. — Raportul între evoluțiile sporului zilnic în greutate, metabolismului energetic și : , temperaturii corporale. metabolismului energetic au fost mai ridicate la puii eclozionați vara, după această vîrstă valorile metabolismului energetic devin mai , mari la puii eclozionați iarna și se mențin superioare pe toată perioada creșterii și la adulți. 4» Termoreglarea la puii de porumbel de diferite vîrste Cercetînd metabolismul energetic (fig. 5, A) și temperatura corporală (fig. 5, B), în condițiile temperaturilor camerei respiratorii de 22—23 și de 5°C, la puii de porumbel eclozionați vara am constatat următoarele: a) metabolismul energetic are valori mai mari în primele 9 zile și mai mici după această vîrstă la temperatura de 22—23°O decît la tempe- ratura de 5°C; &) temperatura corporală prezintă valori mai mici la puii ținuți timp de o oră la 5°C, față de cei ținuți la 22—23°C pe toată perioada creș- terii, în special în primele zile după ecloziune. Din cele expuse, rezultă că puii de porumbel se comportă oarecum 1 ca animalele poikiloterme în ceea ce privește variația metabolismului energetic la scăderea temperaturii mediului ambiant’ pînă la vîrsta de 9 zile, după această vîrstă comportîndu-se ca animalele homeoterme pe tot timpul continuării creșterii. De remarcat că între vîrsta de 8 și 9 zile metabolismul energetic nu variază în funcție de temperatură, mai precis, rămîne constant la variația temperaturii mediului de la 22—24 pînă la 5°C. Temperatura corporală internă a puilor comportă însă o evoluție întrucîtva diferită față de cea a metabolismului energetic. Astfel, tempe- 1 La puii de porumbel se înregistrează variații ale metabolismului energetic mai mici decît la poikiloterme pentru aceleași diferențe de temperatură ale mediului. 7 METABOLISMUL ȘI TERMOREGLAREA LA PUII DE PORUMBEL 439 438 GH. BURLACU 6 rătura corporală continuă să scadă după expunerea puilor la temperatura joasă a mediului, nu numai în primele 9 zile de viață ca în cazul metabolis- mului energetic, ci pe o perioadă mai lungă, pînă către vîrsta de 60 de B Fig. 5. — Evoluția metabolismului energetic și a temperaturii corporale la puii de porumbel în creștere la diferite temperaturi ale mediului ambiant. zile, bineînțeles cu valori din ce în ce mai mici. Rezultă 'deci că, în ceea ce privește temperatura corporală, puii de porumbel se comportă ca homeo- termi abia după vîrsta de 60 de zile. DISCUȚIA REZULTATELOR Rezultatele obținute asupra dezvoltării corporale la puii de porumbel indică o intensitate mare de creștere la această specie. Astfel, din cerce- tările noastre a reieșit că la 6 zile puii de porumbel ating deja 25,6%, iar la 12 zile 60 % din greutatea adultului, iar după V. L a r i o n o v (8) la 6 zile 29,8% și la 12 zile 61,3%, deci cu valori apropiate de cele date de noi. B. Lienhart (9) indică o evoluție a creșterii în greutate și mai rapidă la puii de porumbel din rasa Carneaux (adult — 565 g greu- tate). Astfel, la 6 zile aceștia ating 32,2% g, iar la 12 zile 75,4% din greu - tatea adultului. în ceea ce privește sporul de greutate la puii de porumbel atît de mare în primele 6 zile după ecloziune, constatat în lucrarea prezentă, ca și în cele citate mai sus, acesta se poate explica într-o oarecare măsură prin calitatea hranei primită de pui în aceste zile. Se știe că puii de porum- bel sînt hrăniți în primele 5—6 zile de părinții lor cu pastă formată din epiteliul descuamat al pereților interni ai gușii porumbeilor (masculi și femele) (Hunter, Hasse, Teichmann etc. citați după (2)). Studiind compoziția chimică a acestei paste, denumită popular „lapte de porumbel”, W. D abr o wska (2) constată o concentrație de 13,34% proteine, 7,95% lipide și 1,52% săruri minerale2. Această compoziție diferă puțin, fiind chiar procentual inferioară celei date de aceeași autoare pentru laptele de iepuroaică (15,54% proteine, 10,45% lipide, 2,56% săruri, 1,95% glucide); cu toate acestea puiul de porumbel își dublează greutatea în cel mult 48 de ore, pe cîtă vreme puiul de iepure de casă abia după 6 zile. Deci creșterea rapidă a porumbelului nu este condiționată numai de calitatea hranei, ci și de alți factori. W. Da-, b r o w s k a presupune că unul dintre acești factori ar fi cantitatea de hrană primită de puiul de porumbel, mult mai mare în raport cu canti- tatea primită de puiul de iepure, și apreciată de K a uf m a n n (citat după (2)) la 30% din greutate. Noi credem că producerea sporurilor mari de greutate la puii de porumbel în primele zile după ecloziune, și de altfel pe toată perioada creșterii, se datorește în special unei capacități superioare de asimilare a hranei la această specie. într-adevăr, comparînd asimilarea hranei la puii de porumbel (9) cu cea de la puii de găină (10), se constată că primii valorifică hrana de 3,5 ori mai bine față de ceilalți. De fapt în comparație cu păsările domestice (găina, rața), porumbeii realizează în prima lună de viață un spor mediu zilnic care reprezintă 62,3% din greutatea lor la ecloziune, pe cîtă vreme puii de găină reali- zează un spor zilnic ce reprezintă numai 8%, iar bobocii de rață un spor zilnic de 28,5% din greutatea lor la ecloziune, calculat de asemenea în prima lună de dezvoltare (12). La aceste intensități de creștere atît de deosebite, valorile metabolismului energetic exprimat în kcal/kg/oră la aceste trei specii variază însă foarte puțin. Astfel, în timp ce la porumbei metabolismul energetic mediu pe primele 30 de zile de creștere este de 11,9 kcal, la puii de găină este de 11,27 kcal, iar la bobocii de rață de 14,1 kcal (12). Toate aceste fapte demonstrează o capacitate foarte mare de asi- milare a hranei la această specie. 2 L. L. R e e d și colaboratori (14) găsesc următoarea compoziție a „laptelui de po- rumbel” : 18,8% proteine, 12,7% lipide, 1,6% săruri și 64,3% apă. r <5-‘ 440 GH. BURLACU 8 9 METABOLISMUL ȘI TERMOREGLAREA L PUII DE PORUMBEL 441 Metabolismul energetic în timpul creșterii puilor de porumbel, deter- minat în cercetările noastre, se aseamănă ca evoluție cu cel determinat \ de A. Ginglinger și Oh. Kayser (3). ’ 7 O evoluție asemănătoare a metabolismului energetic este determinată și de K en d eigh (citat după (4)) la puii de urzicar (Șaxicola rubetra), înregistrîndu-se astfel un minimum de calorii pe kg/oră în primele zile de la ecloziune și un maximum la 11—12 zile, după care valoarea meta- bolismului energetic scade pînă la vîrsta adultă. Porumbelul adult are metabolismul energetic exprimat pe kg greu- tate superior față de cioara neagră (Corvus corone), la care Gr 6b b els (citat după (3) și (11)) indică valoarea de 5,37 kcal, și inferior față de nagîț (Vanelus cristatys), mierlă (Turdus merula)] sturz cîntător (Turdus muzicus) și prigorie (Merops apiaster), la care, același autor indică valorile \ 8,35 kcal, respectiv 15,90, 21,30 și 51,0 kcal. în comparație cu metabolis- mul păsărilor domestice de curte, porumbelul are metabolismul de circa 1,5 ori mai mare decît la găini (12), de circa 1,1 ori decît la rațe (12) și de circa 2,5 ori decît -la gîște (1). , Evoluția temperaturii corporale la puii de porumbel (eclozionați vara) se aseamănă întrucîtva cu cea indicată de /B a 1 d w i n și K e n- d e i g h (citați după (4)) la puii de urzicar și cu cea dată de Banda 11 (citat după (4j) la puii de găina, în sensul că la toate aceste trei specii \ puii au în primele zile temperatura corporală mai mică față de adult. Spre deosebire însă de aceste specii, la porumbel temperatura corporală / în primele zile este mai co*borîtă, și anume de 32,5—33,8°O (ziua a 2-a și a 3-a), față de 37,5PG.la puii de urzicar și 39°C la puii de găină, în aceleași prime zile după ecloziune, deși la vîrsta adultă temperatura corporală a acestor trei specii este asemănătoare (42,55°0 la porumbel, 42°C la urzicar și 41,9°C la găină). , Rezultatele cercetărilor noastre asupra funcției de termoreglare la puii de porumbel coincid cu cele obținute de K e n d e i g h Ja puii de urzicar (citat după (4)), Care a remarcat, de asemenea, în condițiile unei temperaturi joase a mediului o scădere a metabolismului energetic și a temperaturii corporale în primele, 9 zile, apoi o intensificare â metabolism mului energetic, temperatura corporală a puilor continuînd însă să scadă sub. acțiunea temperaturii joase a mediului, ca și în. cercetările noastre^ pînă către vîrsta adultă. Cercetări de acest gen au mai fost făcute chiar la porumbeii în creș- tere de către A. G ing1 im g er și Gh. K a y s er (3), și anume ei au cercetat metabolismul energetic și temperatura corporală a puilor în creștere la temperatura laboratorului de 20—24°Q și la temperatura de 25—30°C, considerată ca temperatura de neutralitate termica. Rezultatele obținute de acești cercetători sînt însă puțin concludente datorită numă- rului mic de animale experimentate (1—2) și diferenței mici de temperatură a mediului la care li s-au determinat metabolismul energetic și temperatura corporală, în scopul cercetării termoreglării. Remarcăm totuși că pînă la 7—11 zile puii de porumbel au metabolismul și temperatura corporală mai mică la temperatura; mediului de 20—24°C decît la temperatura mediului de .25—30°0, iar după această vîrstă metabolismul energetic devine mai mare la temperatura de 20—24°C. Din cercetările lor rezultă că temperatura corporală scade atît la tineret, cît și la adulți, după men- ținerea lor timp de 2—3 ore în camera de metabolism, chiar la tempera- tura camerei de 25—30°C. în cercetările noastre nu s-a constatat acest lucru. La porumbelul 'adult metabolismul energetic variază în funcție de temperaturile joase ale mediului ambiant ca și la găini, dar mai puțin decît la gîscă sau, m^i cu seamă, la vrabie și urzicar. Astfel, prin coborîrea temperaturii mediului de la 20 la 5°C, la porumbel se înregistrează 6 creștere a metabolismului energetic (după 1 oră de stat la temperatura de 5°C) de circa 15%3, la găini de circa 15%, la gîscă de circa 25%, iar la vrabie și urzicar de circa 50%, respectiv de circa 100% (4) . Metabolismul ehergetic înregistrat la diferite temperaturi ale mediului variază, desigur, în funcție de mai mulți factori, printre care, în primul rînd, gradul de acoperire’cu penaj sau pilozitate și gradul de adaptare a animalului respectiv la anumite condiții termice de mediu. în cazul poruih- belului, se pare că acesta, pe lîngă faptul că posedă un penaj mai bun, este și suficient' de bine adaptat la variațiile anuale de temperatură ale mediului din țara noastră, n care, de altfel, se include variația de tempe- ratură la care s-a făcut studiul nostru. CONCLUZII ■— ■' . / 1. Puii de porumbel au o intensitate de creștere foarte mare, în special în primele 10—12 zile de viață, asemănătoare vara și iarna. 2. Metabolismul energetic exprimat pe kg greutate/oră are valoarea cea mai mică la o zi după ecloziune (4,45 kcal) și cea mai mare la vîrsta de 10 zile (14,75 kcal), iar temperatura corporală cercetată la puii eclo- zionați vara evoluează de la 32,5°C, cît s-a înregistrat la o zi după eclo- ziune, pînă la 42,559C la adult. 3. Pînă la vîrsta de 9 zile puii de porumbel reacționează la frig într-un mod asemănător, dar nu identic cu poikilotermele, adică prin scăderea metabolismului energetic și temperaturii corporale; de la această vîrstă pînă la 60 de zile reacționează prin intensificarea metabolismului energetic (intensificarea termogenezii) ca homeotermele, dar și prin scă- derea temperaturii corporale ca poikilotermele, și numai după 60 de zile puii se comportă exclusiv ca homeotermele, adică reacționează la frig numai prin intensificarea termogenezei. 3 La temperatura de 5°C, după 3 — 4 ore, metabolismul porumbelului crește la 30% față de nivelul înregistrat la temperatura camerei de 22 —23°C. Această valoare este compa- rabilă cu cea dată de F. F. T e r r o i n e și colaboratori (15) de circa 40 % creștețe a metabolis- mului pentru aceeași diferență de temperatură, dar este inferioară față de cea dată de Ch. Kayser (5) de circa 80%. 442 GH. BURLACU 10 BIBLIOGRAFIE 1. Burlacu GH. și VLĂDESCU C., St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1963, 15, 2, 171 — 185. 2. Dabrowska. W., C. R. Soc. Biol., 1932, 10«, 109. 3. GinglijnGER A. et Kayser GH., Ann. de Physiol. et de Physicochim. biol., 1929, 5, 710. 4. XYTKHHCOH ?K. C. H., Hoeoe b cfiuăuojioauu doMauiHux MCueomHbix, CeJibxosmg, MocKBa, 1958, 1 375. 5. Kayser Ch., Ann. de Physiol. et de Physicochim. biol., 1929, 5, 133. 6. — Ann. de Physiol et de Physicochim. biol., 1930, 6, 721. 7. Kostoiant H. S., Fiziologie comparată, Edit. medicală, București, 1954, 391. 8. JlAPHOHOB B., FoJiy6u — C6opnun cmameu, Mockbu, 1958, 70. 9. Lienhart R., C. R. Soc. biol., 1931, 107, 47. 10. Matkevici V., Ce-am văzut în S.U.A. și Canada, Edit. agro-silvică, București, 1956, 193. 11. NAUMOV N. P., Ecologia animalelor, București, 1961, 281 — 289. 12. Nichita g., POBESCU L, BURLACU GH., Haimovici N., Boian st. și Bratu e., St. și - cerc, biol., Seria biol, anim., 1958, 10, 1, 69. 13. — St. și cerc, biol., Seria biol, anim., 1958, 10, 1, 75. 14. Reed L. L., Mendel L. B. a. Vichery H. B., Amer. J. Physiol., 1932, 102, 285. 15. Terroine F. F. et Teautmann S., Ann. de Physiol. et de Physicochim. biol., 1927, 3, 123. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de fiziologie animală. Primită în redacție la 8 ianuarie 1964. CONTRIBUȚII la studiul ecologic AL THYSANOPTERELOB* DE Academician W. K. KNECHTEL și LILIANA VASILIU Din studiul ecologic făcut asupra thysanopterelor de la Căciulați (lîngă București) rezultă că specia cu cele mai multe exemplare de insecte în timpul 1 vegetației a fost Frankliniella intonsa Tryb., cu 17%, iar cea mai. mare frecvență a speciilor și a numărului de insecte s-a constatat pe inflorescențele de Trifo- lium pratense L., cu 8 specii și cu 32,6 % din totalul de insecte din biotop. în luna august a fost înregistrat cel mai mare număr de insecte, 21,7% din totalul bio- topului, a urmat luna mai cu 12,4% și luna iulie cu 9%. Ecologia speciilor de thysanoptere este încă puțin cunoscută. în unele studii anterioare, unul dintre autori (3), (4), (5), (6), (7), (8) a cer- cetat speciile și dinamica lor sezonală în cîteva zone din R.P. Romînă. Studiul de față s-a efectuat într-un biotop pe o fîneață plană din parcul Căciulați, la 25 km nord de orașul București. Clima. Datele meteorologice provin de la Stațiunea meteorologică București — Băneasa (aviație) unde, în anul 1962, principalele elemente climatice au prezentat următoarele valori medii: temperatura 10,9°C, pre- cipitațiile atmosferice 510 mm (normala 545,3 mm) și umiditatea relativă 76,2%. Vara anului 1962 a fost foarte secetoasă, cu numai 76,2 mm pre- cipitații (față de 196,5 mm cît reprezintă normala) și cu 59,7% umidi- tate relativă (tabelul nr. 1). Solul. Biotopul cercetat are un sol de tip brun-roșcat de pădure, de natură luto-argiloasă, relativ bogat în humus și bine aprovizionat cu substanțe nutritive pentru plante. * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie’", 1964, IX, 5, p. 355 (în limba franceză). ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5 P. 448-451 BUCUREȘTI 1964 444 W. K. KNECHTEL și LILIĂNA VASILIU Tabelul nr. 7 Principalele elemente clim atice pe anul 1962 de la Stațiunea meteorologică Bueurești-Băneasa (aviație) Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Temperatura(°C) -2,3 — 1,8 2,9 11,8 17,9 20,2 23,1 24,6 17,2 11,9 ' 8,6 — 2,9' Precipitațiile (mm) 33,2 38,2 81,9 67,9 42,6 46,5 12,5 17,2 29,2 24,9 68,5 47,9’ Umiditatea rela- tivă (%) 96 89 88 73 64 66 57 ■ 56 68 76 91 X. 90 Flora. Compoziția floristică a biotopului a variat sezonal, însă în. general a fost următoarea : graminee 67—80%, ciperacee 1—5%, legu- minoase 2—15%, alte specii 5~17%1. Dintre graminee sînt prezente : Agropyrum repens (L.) Beauv., Alopecurus pratensis Li, Andropogon ischaemum L.,Arrhenatherum elatius (L.) J. et G. Presl.,. Bromus sp., Cgnodon dactylonfL.') Pers., Dactylis glomerata L?, Festuca sp., Lolium perenne^L., Poa pratensis angus- tifolia L., Setaria viridis (L.) Beauv. Dintre ciperacee se află : Carex hirta L., C. nutans Host., C. praecox Schreb. Dintre leguminoase se găsesc: Trifolium hybridum L., T. pratense L., T. repens L. Celelalte specii sînt reprezentate prin: Amarantus retroflexus L,, Convolvulus arvensiș L., Fragaria sp., Geum urbanum L., Lamium purpureumL., Lepidium draba L.., Lysimachia ■ nummulariă L., Melandrium album (Mill.) Grke., Oxalis acetosella L., Plantago lanceolata L.,. P. major L., Potentilla reptans L., Rumex crispus L., Tararacum officinale Web., Thlaspi perfoliatum. L., Veronica chamaedrys L., Veronica sp., Viola hirta L. Metoda de lucru a constat din colectarea lunară a insectelor de pe inflorescențele plan- telor în timpul vegetației (un număr de cîte 10 inflorescențe lunar din fiecare specie de plantă)- în lunile noiembrie și decembrie clima acelui an a permis să se colecteze insecte prin ruperea masei Vegetale și captarea la aparatul Tullgren (1), (2), (9), (10), _ (11), (12). Insectele colec- tate au fost supuse tratamentului uzual în laborator și apoi au fost determinate ca specii și- sex cu ajutorul microscopului. REZULTATELE OBȚINUTE A. Fauna tliysano în tabelul nr. 2 sînt prezentate speciile,, numărul și sexul insectelor de pe plantele cercetate, ca și numărul de exem- plare din lunile în care s-au colectat insectele. S-au găsit 13 specii de thysanbptere și o formă cromatică a-uneia din specii. Speciile identificate aparțin subordinului Terebrantia Hal., pe cînd din subordinul Tubulifera Hal. s-au semnalat numai 2 specii din genul Haplothrips Serv. ' în ceea ce privește sexul, aii predominat femelele, 350 de exemplare sau 90,7% din totalul insectelor (imago). Masculii au fost numai 36 de 1 Releveul și alte amănunte botanice au fost stabilite deEvdochia P u ș c a r u. de la Institutul central de cercetări agricolezdin București. - M ' 445 i Tabelul nr. 2 .... / Repartiția speciilor, numărului și sexului de thysanoptere pe plante și lunar Luna Planta Specia de insecte Nr. exemplare $ >/ J „ , , f J 7: 'Z ', "V '‘"^ 448 W*. K. KNECHTEL și LILIANA VASILIU ... 6 cîte 3 exemplare sau 7,7% pe Melandrium album (Mill.) Grke. și pe Con- volvulus arnensis L. MelanthripspaUidior Pr. s-au identificat 16 exemplare pe Trifolium pratense L., adică 61,5% din totalul de exemplare ale acestei specii, cîte ■ i - ■ ■ • • . Fig. 1. — Repartizarea insectei Frankliniella iniorisa Tryb., pe speciile de plante (relevăm că în afară de cele 68 de insecte au' mai fost găsite încă 2 în masa de iarbă recoltată în octombrie ' ' 1962, deci în totăl 70 de insecte). 5 exemplare adică 19,2 % pe Lepidium drăba: L. și pe Melandrium album (Mill.) Grke. etc. . , Haplothrips niger Qșb. au fost prezente toate cele 20 de exemplare pe Trifolium pratense , . După cum aceeași specie de insecte s-a găsit pe mai multe plante, tot ășâ se constată că pe o plantă se pot afla mai multe specii de thysanop- tere. Aceste asociații uneori sînt alcătuite din specii mai numeroase, alteori din specii mai puține, de exemplu: :. Trifolium pratense L. a fost frecventat de 8 specii, cu un total de 134 de exemplare (32,6%) de thysanoptere (fig. 2), Melandrium album (Mill.) Grke. de 6 specii, cu un total de 30 de exemplare (7,3%), Convol- vulus arvensis L. de 4 specii, cu un total de 25 de exemplare (6,1%), 'C. /Dinamica lunară a insectelor. Analizînd dinamica lunară a acestor insecte, în general rezultă că; în primăvară, în luna mai, a crescut numărtil lor (51 de exemplare sau 12,4% din totalul biotopului), vara în lună august a atins maximul (89’ de exemplare sau 21,7%) și de la începutul toamnei, luna septembrie, a început să descrească (30 de exemplare sau 7,3%). Această variație a depins de faza de înflorire eșalonată a diferitelor plante, ca și de clima' din acel timp și îndeosebi-de seceta mare d’e peste vară, fapt care a influențat vegetația și frecvența insectelor. Fig. 2' — Prezența speciilor de thysanoptere pe Trifolium. pratense L. (s-au găsit și 10 larve). în lunile noiembrie și decembrie s-a rupt iarba ras de la suprafața solului și s-au captat cu aparatul Tullgren toți indivizii retrași la baza ierbii pentru iernare (154 de exemplare sau 37,4%). Din tabelul nr. 2 se mai constată că unele specii de insecte sînt termofile {Frankliniella intonsa Tryb. și F. pallida Uzel.),'apărute în număr mare în timpul verii; altele se dezvoltă la. începutul primăverii, deci sînt mai puțintermofile(Melanthrips pallidior’Pr.)', unele se dezvoltă tot timpul perioadei de vegetație, sînt euriterme (Taeniothrips atratus Hal.), pe cînd alte specii probabil că au imigrat în biotop pentru iernare, toamna tîrziu (cum este Aptinothrips elegans Pr., identificat în număr mare, 103 exemplare, în acest timp)3., 3 Insecteieaflate în timpul vegetației în biotopul cercetat de noi nu au fost găsite toamna tîrziu sau iarna în masa de iarbă. Este foarte posibil ca ele, fihid mai termofile, să fi intrat în pămînt pentru iernare. în schimb, în masa de iarbă s-au găsit tdămna’ tîrziu și iarna cîteva specii care nu au fost în timpul vegetației. Este posibil ca acestea să fi imigrat din altă parte în biotopul studiat. în viitor trebuie; cercetate, și aceste probleme ecologice; 6 — c. 2627 . 450 W. K. KNECHTEL și LILIANA VASILIU g Cu ocazia acestui studiu rezultînd și alte probleme, va trebui să continuăm cercetările mai mulți ani consecutivi și să le extindem și la principalele plante cultivate, unde ne va fi dată posibilitatea să cunoaștem și datele meteorologice locale, din sol și atmosferă, ca și efectele dăună- toare pe care le produc aceste insecte. CONCLUZII Din studiul ecologic de orientare făcut în anul 1962 într-un biotop pe o fîneață de la Căciulați — București, rezultă următoarele concluzii: 1. în condițiile zonei biopedoclimatice de pădure din jurul orașului București, s-au găsit 13 specii de thysanoptere și o formă cromatică a uneia dintre specii. Ca sex au predominat foarte mult femelele, 90,7%. Masculi au fost numai 9,3%, dintre care 5,1% în luna august. 2. Speciile de insecte cu cele mai multe exemplare în timpul vege- tației au fost: Frankliniella intonsa Tryb., cu 17% din totalul biotopului, F. pallida Uzel., cu 9,5%, Melanthrips pallidior Pr., cu 6,3%, Haplo- thrips niger Osb., cu 4,9%, Taeniothrips atratus Hal., cu 3,9%, și Thrips tabaci Lindm., cu 3,4%. 3. Frecvența cea mai mare a speciilor și numărului de insecte s-au constatat pe inflorescențele de Trifolium pratense L., cu 8 specii și cu 32,6% din totalul de exemplare de insecte din biotop, pe Melandrium album (Mill.) Grke., cu 6 specii și cu 7,3% din totalul de exemplare de insecte, pe Convolvulus arvensis L., cu 4 specii și cu 6,1% din totalul de exemplare de insecte. 4. După comportarea la factorul temperatură, se observă că unele specii sînt termofile, cum este cazul speciilor Frankliniella intonsa Tryb. și F. pallida Uzel. care au apărut în număr mare în timpul verii, altele se dezvoltă la începutul primăverii, deci sînt mai puțin termofile cum este Melanthrips pallidior Pr., pe cînd altele apar în tot timpul perioadei de vegetație, sînt euriterme, de exemplu Taeniothrips atratus Hal. 5. Sub raportul dinamicii lunare a insectelor, rezultă că în condițiile climatice ale anului 1962 cel mai mare număr de insecte au fost în luna august cu 21,7% din totalul biotopului, a urmat luna mai cu 12,4% și luna iulie cu 9%. în lunile de toamnă tîrzie și de iarnă, recoltîndu-se iarba ras de la suprafața solului și captîndu-se toate insectele, s-a găsit un număr mare (37,5% din totalul biotopului) din unele insecte puțin ter- mofile. 9 CONTRIBUȚII LA—STUDIUL ECOLOGIC AL THYSANOPTERELOR 451 4. KNECHTEL W. K., Thysanoptera, Edit. Acad. R.P.R., București, 1951. 5. — Oekologische-phaenologische Forschungen liber Thysanopteren, Tenth International Congreșs of Entomology, Montreal, 1956, II. 6. — Phaenologische Forschungen liber Thysanopteren (Die Thysanopteren der Dobrogea- steppe), XI Internationaler Kongress fiir Entomologie, Viena, 1960, I. 7. — Zur Kenntnis der Thysanopterenfauna der Karpathen, Entomologie, Berlin, 1963. 8. — St. și cerc, biol., Seria bibi, anim., 1963, 15, 3, 281 — 317. 9. Manolache C., Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de larix (valea Zgarbu- rei — Sinaia) și stejar (Căscioarele — Vlașca), București, 1937. 10. MOHREAnCKHH A. C., JKypn. o6uțeft SHonorHH, 1962, 23, 5. 11. NAUMOV N. P., Ecologia animalelor, București, 1961. 12. Tischleb W., Sinokologie der Landtiere, Stuttgart, 1955. Institutul de biologie „Traian Săvuleșcu”, Laboratorul de biologie animală Și Facultatea de biologie. Primită în redacție la 21 august 1963. BIBLIOGRAFIE 1. lONESCU M., Contribuțiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag, București, 1932. 2. — Revue de biologie, 1959, 4, 1, 107 — 116. 3. KNECHTEL W. K., Studiu asupra repartiției Thysanopterelor din Romînia, București, 1937. BEPABTIȚIA PE VEBTICALĂ A LITHOBIIDELOB (CmLOPODA- LITHOBHDAE) DE PE VALEA SÎMBĂTA / (MUNȚII FĂGĂBAȘULUI) • DE Z. MATIO în această primă notă autorul, urmărește distribuția speciilor de lithobiide din Valea Sîmbăta (Munții Făgărașului). Rezultatele acestei cercetări reies în mod clar din figurile 1 și 2, în care se redau creșterea și descreșterea numărului de indivizi dintr-o specie (fig. 1), precum și variația numărului de specii în funcție de altitudine (fig. 2). r Distribuția lithobiidelor în funcție de biotop este foarte puțin stu- diată. în literatura sistematică se amintește rareori biotopul speciei fără alte mențiuni. Noi ne-am propus să cercetăm asocierea speciilor de Litho- biidae îndiverse biotopuri. în această notă prezentăm distribuția pe verticală a lithobiidelor din Valea Sîmbăta (Munții Făgărașului). Am ales pentru studiu această vale, deoarece ar e o lungime apreciabilă (35 km), biotopuri și înălțimi foarte diferite (2200 m sus pe șa, la fereastră; 400 m la Olt). Begiunea de munte cuprinde partea superioară a văii cu panta abrup,tă cuprinsă între altitudinea de 2200 și 600 m, ăl cărei substrat sînt șisturile cristaline. De la 600 la 1100 m domină fagul; între 1100 și 12,00 m pădurea este forihată din fag, molid și brad; de la 1200 la 1400 m se întinde pădurea de brad și molid, iar , de lă 1400 m în sus se întinde zona alpină. . h Begiunea de șes a văii se întinde de la 600 (Mănăstire)'pînă la 420 m, la vărsarea rîului Sîmbăta în Olt. Valea aici este dezgolită, acoperită cu fînațuri și culturi. în lunca acestei văi se găsesc numai arini și sălcii. ST. SI DEBO. BIOL. SEBIA ZOOLOGIE T. 16 NB. 5 P. 453-456 BUCUBEȘTI 1964 454 ‘ z. MATIC 2 3 REPARTIȚIA PE VERTICALĂ A LITHOBIIDELOR DE PE VALEA SÎMBĂTA Metoda de lucru. Materialul a fost colectat în luna august (1—15.VIII. 1960). Recoltarea s-a făcut din-100 în 100 m. S-au colectat formele de sub diferite ascunzișuri naturale (mușchi pietre, buturugi; scoarța copacilor etc.), iar în pădure s-a cernut frunzarul cu site, colectîndu-se în acest fel un număr mare de indivizi. ' Rezultate. S-au colectat și determinat 12 specii (tabelul nr. 1). Tabelul nr. 1 Numărul exemplarelor colectate la diferite Înălțimi Speciile H. anodus și M. maculatus se pot întîlni numai accidental în acest biotop și niciodată nu depășesc altitudinea de 1100 m. La începu- -J Nr. :•=' X burzenlandieus indivizi * +++* L. Forficatus 100 — L. cyr/opus . M crassipes ..... L nigrifrons ■=■=.--1. muticus ■ '' =+=+= LiuciFugos ._.__- L. erythrocephaius 90- +-L o • L peiidnus muiabUis Specia Numărul de exemplare colectate 400-600 m 600-1000 m 1100-1500 m 1500-2000 m 2000.-2200 m L. forficatus 29 ' 48 72 62 40 L. cyrtopus. ; : r2 .12 " "" ■ ' nigrifrons - — 22 ■ 34 2 — L,. muticus 2 - . 4 •. ’ 6;. — — . X. lucifugus — ' 2 8 44 3 L. eryihrocephalus — • 11 —. L. peiidnus — . — ■ 1 — 8 — L. niutabilis ! '• : 6 ? k . 4 8 — M. burzenlandieus — 96 64 — —— K M. maculatus 2 .— ■ — — M. crassipes. ... 9 . • ■ -r— •- — . — H. anodus — 6 ■— ■ - ■ ■ • — — 80 70- 60- fi* 50 40 Ir * 30- 20 10 O*. x * A .••'iz •• * ’ x" o 'o ❖ Pe biotop,uri speciile sînț repartizate astfel: în regiunea de șes a văii se găsesc speciile : L. forficatus, L. muticus, M. crassipes. Toate aceste Specii, cu excepția lui L. forficatus, se găsesc în număr mic de indivizi. Acest fapt se explică prin lipsa din biotop a adăposturilor naturale, tot terenul fiind cultivat de om. Lipsa ascunzătorilor, pe de o parte,, terenul deschis, însorit și lipsit de umezeală, pe de altă partej au dus ladispariția unor specii și lă alungarea altora îh biotopuri mai propice. - în pădurea de fag se găsesc speciile cele mai numeroase. Aici s-au întîlnit următoarele forme : L. forficatus, L. nigrifrons, L. cyrtopus^ ‘L.mutabilis, L; lucifugus, L. muticus, II. anodus, M. burzenlandieus, M-, macu- fatus. Cea mai frecventă formă în acest biotop este M.burzenlandieus, Urmează în Ordine L. forficatus și L. nigrifrons, specii care au apărut! în mare număr do indivizi îh toate cele cinci prize (.700, 800, 900, 1000 și 1100 m). Speciile L.mutabilis, L. muticus și II. anodus au apărut numai în trei probe și în număr mic de indivizi. M. maculatus, L. lucifugus și L. cyrtopus sînt destul de rare. • / Abundența în număr mare de specii și indivizi la această altitudine se datorește condițiilor optime pe care le au lithdbiidele în pădurile de fag cu strat gros de frunzar, temperatură și umiditate favorabilă, hrană abundentă, .oferită mai ales de numeroasele insecte și larve de insecte de pe sol) frunzar etc. ; în pădurea de conifere șe găsesc speciile : L. forficatus, L. nigrifrons, L. ^cyrtopus, .L. lycifugusr muticus, L. mutabiliș și M. burzenlandieus. 400 600 1000 1500 2000 2200 m alt , Fig. 1. — Creșterea și descreșterea nuinărului de indivizi la speciile de lythobiide din Valea Sîmbăta (Munții Făgărașului) în funcție de altitudine. Nr specii / 71 . . 1 . 600 600900 1000 iâoo 2200 m ait A ’455 Fig. 2.Iștograma variației ^umărului de specii în furnp- z ție de altitudine la lithobiidele din Valea Sîmbăta (Munții Făgărașului). tul pădurii de conifere, la zona de contact între cele două biotopuri (pădurea de fag și pădurea de conifere) constatăm că și speciile care se întîlnesc aici pot fi caracteristice ambelor tipuri de păduri. " / H 456 • ’ z- MAnc . ' 4 Specia cea mai numeroasă ca indivizi în pădurea de conifere este L. forficatus, urmată de M. burzenlandicus, L. nigrifrons, L. cyrtopus, L. lucifugus, L. muticus și L. mutabilis. Ultimele patru specii apar cu aproxi- mație în aceeași densitate. Solul drenabil, pătura de frunzar ca și inexistentă fac ca, H. anodus și M. maculațus, specii legate de frunzarul pădurii, să lipsească complet din zona bradului. > în pășunea alpină se găsesc în ordinea densității următoarele specii: L. forficatus, L. lucifugus, L. erythrocephalus,L. pelidnus, L. mutabilis, L. cyrtopus, L. nigrifrons. Cele mai frecvente în acest biotop sînt speciile L. forficdtus și L. lucifugus. Prima este o specie euritopă, eurieca și euri- zonală', a doua este o specie strîns legată de anumite înălțimi, fiind ste- nozonală. Celelalte specii nu depășesc decît foarte rar altitudinea de 1600 m. L. mutabilis a fost întîlnită și la 1750 m. Numărul de indivizi din fiecare specie este redat în tabelul nr. 1, ' din care reiese și frecvența speciilor la diferite altitudini. Pentru a ilustra și mai concludent modul în care crește și descrește numărul de indivizi al unei specii pe Valea Sîmbăta din Munții Făgărașului prezentăm în figura 1 prin semne caracteristice felul în care variază numă- rul de indivizi ai unei specii în funcție de altitudine. în acest grafic nu sînt cuprinse speciile H. anodus și M. maculațus. Numărul de specii de lithobiide pe această vale variază foarte mult atît în funcție de biotop, cit și în funcție de altitudine (fig. 2). concluzii ...... 1. Cele mai multe lithobiide se găsesc pe Valea Sîmbăta din Munții Făgărașului la altitudinea de 600—1300 m și mai ales în pădurea de fag. Numărul mic de specii sub 600 m se datorește lipsei de păduri și cultivării solului. 2. Specia L. forficatus nu este legată de un anumit biotop. Cel mai mare număr de indivizi al acestei specii se întâlnește la altitudinea de 1100—1500 m (unde se găsesc cele mai multe lespezi și bolovăniș) fiind o specie lapidicolă. , 3. Celelalte specii par a fi stenozonale, deoarece toate au o răspîndire limitată pe verticală. Unele ca M. crassipes se găsesc mimai la înălțimi mici sub 600 m, altele numai la înălțimi medii,' ca L. cyrtopus, L. muticus, L. pelidnus, iar altele numai la mari altitudini, L. lucifugus. . . ; BIBLIOGRAFIE 1. Antonescu C.S., Popeșcu-Gorj A., Enăceanu V. și Dimitriu M., Bul. științ. Acad. R.P.R., Secțiunea de științe biologice, agronomice, geologice și geografie, 1953, 5, 3. 2. Folkmanova B. a Lang J., Pfiroda ven^Z Casopis Slezsky, 1960, 21, 3. 3. Kaczmarek J., Pracezniki (Chtlopoda) Wielkopgișki i ziemiLubuskiej, Nakladem Poznanskiego Towarzystwd Pțzyjaciol Nauk, 1952. , . Institutul pedagogic de 3 ani Cluj. . ■ „ x Primită în redacție la 28 ianuarie 1964. CERCETĂRI PRIVIND COMBATEREA MICROBIOLOGICĂ A OMIZILOR DE LYMANtRIA DISPAR h, CU BACILLUS ȚHURINGIBNSIS BERLINER ' ' DE IBINĂ BALINSCHI și G. MIHALACHE S-a studiat în condiții de laborator efectul preparatului din Bacillus thurin- giensis în combaterea omizilor de Lymantria dispar, în funcție de forma de. apli- ’ . - care a acestuia și de timpul de hrănite a omizilor cu frunze tratate. Preparatul a fost aplicat sub formă de praf și suspensii, iar omizile au fost hrănite 8, 24, 48 de ore și zilnic cu frunze tratate. Aplicarea preparatului sub formă de suspensii s-a dovedit mai eficace. Mortalitatea maximă (10.0 %) s-a realizat prin hrănirea zilnică a omizilor cu frunze tratate. în ultimii ani, datorită avantajelor metodei microbiologice în com- baterea insectelor dăunătoare, folosirea bacteriilor sporogene producă- toare de cristale toxice, aparținînd grupului Bacillus cereus Frank, capătă o importanță tot mai mare. Spre deosebire de insecticidele chimice, care odată pătrunse în corpul insectelor acționează rapid provocînd mortalitatea în masă a acestora, bacteriile nu au întotdeauna același efect .z în funcție de specia și vîrsta omizilor, de varietatea și tulpina ba eteri ană, precum și de con- centrația preparatului, scăderea totala a activității vitale poate apărea într-un timp care variază de la cîteva ore la zile și chiar săptămîni ,(3)., • Obiectul cercetărilor noastre l-a constituit luarea în studiu a posibi- lităților de aplicare a bacteriei Bacillus thuringiensisBeBm^ în comba- terea omizilor de Lymantria dispar L., insectă dovedită mai puțin sensibilă decît altele la acțiunea acestei bacterii (1). în lucrare sînt cuprinse rezultatele privind influența formei de apli- care a băcteriilor, precum și a timpului de hrănire a omizilor cu frunze tratate, asupra eficacității combaterii piologice. - ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA ZOOLOGIE T. 16 NR. 5.P. 457-466 BUCUREȘTI 1984 . - ' ; . 458 ' Z • IRINA BAUNSOHI ți G. MIHALA£HE 2 METODA DE LUCRU Experiențele s-au efectuat în Condiții de laborator în primăvara anului 1962. Bacillus thuringiensis Berliner, ’ tulpina „anduze”, s-a aplicat sub forma unui preparat obținut în laborator prin concentrarea în caolin steril a sporilor și cristalelor toxice. Numărul de germeni conținut într-un gram de preparat a fost de 12,6 x IO9. înainte de , aplicare, preparatul a fost diluat de 50 de ori în apă pentru variantele îii care s-a utilizat stro- , pirea ca formă de tratament și încaolin steril pentru prăfuiri. Aplicarea preparatului s-a făcut o singură dată prin stropirea și prăfuirea unor puieți de stejar, care au fost ținuți în cameră în tot cursul perioadei de experimentare. S-a lucrat cu omizi de Lymantria dispar L. obținute din depuneri recoltate în primăvara aceluiași an. în ziua începerii experienței, omizile erau în stadiul II de dezvoltare. Experiența a cuprins următoarele variante : ' Vj omizi hrănite 8 pre cu frunze tratate prin stropire; V 2 omizi hrănite 24 de ore cu frunze tratate prin stropire; V 3 omizi hrănite 48 de ore cu frunze tratate prin stropire; , V 4 omizi hrănite în,toață perioada de experimentare cu frunze tratate prin stropire; V 6. omizi hrănite în toată perioada de experimentare cu frunze tratate prin prăfuire; V 8 omizi hrănite cu frunze netratate. Fiecare variantă s-a montat în 3 repetiții ; s-au folosit 30 de omizi în fiecare repetiție. Zilnic, timp de 20 de zile, s-au făcut observații asupra, mortalității, dezvoltării și nutriției . omizilor, notîndu-se în acest scop numărul de omizi bolnave și moarte, numărul de omizi năpîr- lițe, numărul de excremente eliminate și suprafața frunzelor consumate. REZULTATELE OBȚINUTE Eficacitatea diferitelor tratamente a rezultat prin calcularea valo- rii1 lor medii pe variante a datelor obținute zilnic. în aprecierea efica- cității, pe lingă mortalitate, s-a x luat'în considerație dezvoltarea omi- zilor ș; procesele de nutriție-și excreție. Acest lucru este deosebit de important, cunoscut fiind faptul că sporii și cristalele ingerate duc la paralizia treptata a tubului digestiv, ceea ce are drept urmare în primul rînd reducerea sau chiar încetarea nutriției (2). . ' . Rezultatele privind mortalitatea omizilor exprimată în procente, comparativ în cele șase variante, sînt redate în figura 1. Se constată că aceasta este direct proporțională cu durata de hrănire a omizilor cu frunze tratate. Scăderea totală a activității vitale se obține în cazul cînd omizile se hrănesc în permanență cu frunze tratate. Din același grafic reiese superioritatea aplicării preparatului sub formă de sușpenșie față de pră- fuire. în timp ce în varianta în care s-a aplicat preparatul prin stropire z mortalitatea de 100 % a fost atinsă în a 12-a zi de experimentare, în varianta în care s-a utilizat același preparat sub formă de praf mortalitatea maximă s-a obținut abia după 36 de zile. Aceasta se explică printr-o aderență mai bună a germenilor pe frunze în cazul cînd preparatele sînt aplicate sub formă lichida. 460 IRINA BALINSCHI și G, MIHÂLACHE 4 Dezvoltarea omizilor se poate deduce din. variația procentului de omizi năpîrlite zilnic în cursul perioadei de experimentare (tabelul nr. 1). Se constată că năpîrlirea omizilor are loc într-un procent mai redus în variantele în care s-a aplicat preparatul: bacterian și, în general, cu cîteva zile mai tîrziu în comparație cu varianta-martor. V i - hrănirea omizilor 8n cu frunze tratate pr/n stropire V 2 ~ * 24^ n ■ H ti' V k V} - 48" . 40 30 20 10 V0 90 io 70 eo « pe toata durata experienței cu frunzetrafateprm stropire tt ît H i h fi \/ț frunze tratate prinprafmre r—^ ...............................M '' 1 2 3 4 5 6 7 8 9 !O,.11121314 15161718192021222324.2526272829303,1323334353637383940zde Fig. 1, — Eficacitatea biopreparatului la Lymantria dispar L., în funcție, de timpul de hrănire a omizilor cu frunze tratate și modul de tratare. în figurile 2, 3, 4, 5 și 6 sînt redate rezultatele privind variația consumului mediu de hrană raportat atît la numărul total de omizi rămase vii în fiecare variantă, cît' și la fiecare, omidă în parte. Se constată că, în toate variantele în care s-a aplicat preparat bacterian, omizile au con- sumat o cantitate mai mică de frunze decît omizile din variăntă-martor. Această diferență este cu atît mai mare, cu cît omizile au venit mai1 mult timp în contact cu preparatul (fig. 5). Din figura A se constată căf în condițiile unei hrăniri permanente cu frunze tratate, omizile încetează să se mai hrănească cu cîteva zile înainte de a-și pierde complet activitatea vitală. Analizînd curbele care reprezintă variația consumului de frunze Realizat de fiecare omidă în parte, se constatară în toate variantele în afară de V4 există umil sau două puncte cînd acestea depășesc consumul de frunze revenit pentru fiecare omidă din varianta-martor. \ Confruntînd aceste ^grafice cu rezultatele cuprinse în tabelul nr. 1, se constată că aceste depășiri de consum au avut loc în zilele cînd în varianta-martor majoritatea omizilor erau în perioada de napîrlire, cînd, după cum se știe, intensitatea hrănirii scade foarte mult sau chiar înce- tează. ’ • , '/ $ 461 J 2 3 9 4 •a 6 9 10 H 12 13 14 " 16 n tg - - 620 ■ 800 700 ■ 760 740 720 ' 700 ■ ^680 660 640 * 620 ^600 ^580 ■§560 §540 ^520 ^-500 §480 §460 §440 §420 ^400 <880 9400 <: 5000- ^360 ■ ^340 $ 3200'\j20 §2600 S>. ^2400 1 2000 Q 1600 §300 1200 600 400 §280 ^260 §240 ^220 ^200 <80 160 140 <20 / '100 80 60 40 20 M r consumul realizat de nr. totat de omizi in martor u o omidă în martor „ nr. total de omizi în Vz „ o omida in V» ‘ 2 J 4 5 6 t 8 9 tO H n 18 îs zo ide Fig. 3. — Variația consumului mediu de hrană a omizilor de Lymantria disnari de 24 de ore cu frunze,tratate prin stropire. 7 ■» hrănite tiipp 9000 8600 8200 7800 I | 7400 \7000 •§ 6680 $ 6200 *4 E E 5800 5400 5000 E 3200 2600 2400 2000 1600 1200 800 400 600. 780 ■ 760 740 720 700 680 ^660 ^&640 g 620 §600 ^580 ^566 §540 §520 <500 480 §460 420 ^0 ^380 ■^J60 ^340 §320 E 300 5> 260 < 240 § 220 200 100 160 140 120 100 60 60 40 20 M - consumul realizat de nr Iota! de om/zr în martor Vj~ O omidă în martor nr fota!de omizi în dj o omidă în tr. 463 20 zi/e 8 9! 4j -t- Variația consumului mediu de hrană a omizilor de Lymantria dispar i., hrănu de 48 de ore cu frunze tratate prin stropire: e Limp 464 ^58 « '1 ' 465 A rS “ '9600 ■' 9400 9000 w 7600 | 7400 7000 | 6600 8 6200 5800 s • Ș 5400 -’a 820 ■ 600 780 760 740 ■ 720 700 ■ 680 ^660 ) 640 § 620 §600 Ș 580 560 $540 ^520 . ^500 §400 • *380 | 500^368 3200 .ț < 2800 ■ 5 ' H Consumul realizat de nr iota! de omizi . în martor * » O omidă jjn martor' x . * , nr total de omizi in o omidăînv^ ■9600c 9400 9000 6600 .620, 800- . 780- - 760- . '740^1 72.0 -' 70 b ■ 680- .. 660- 7800- 640 ^620 S 7400 -^600, , ^580 î 7000\ *560 ■ a ' ^540 . t 6200 £5^ - ^560 " IJ2Z? ■ §500- ^480- ii 460- ■ S44Z7- ^420 .'.-400 §360. * 5400 t — ,5 5000'- ^360 I J 2400 2000- ■ 760^- 7200- boo ■ 400 Imd Si 280 $260 ^■240 £ 220 200 780 760 740 720 700 60 60 40 20 Ș 3200 r* 2800 a ^°00 ,7600- 7200 • 600 7 400 M - consumul realizat de nr Mat deomizi in martor m - „ „ „ o omidă în martor nr. iotat deodiiziin V5 o omidă in vr . <6 - 775- î . / 2 3 4 5 6 7 8 70 7/ <2 IJ 74 , |. 79 io tÎJa . Fig. 5. — Variația consumului mediu, de hrană a omizilor de Lymantria dis permanență cu frunze tratate, prin stropire. , PQr L., hrănite în ^340 *320 1300 ^230 ^260 §240 '■^220 ■ ^200' 780 760- ■740- 720 . 700 8b ■ 60- 4OV 20 Fig. 6. — Variația consumului mediu de hrană a omizilor de Lymantria dispar L., hrănite în, permanență cu frunze tratate prin prăfuire. ; ' '• ; ' ■' ' ' ;z ' ' ' / ' \ , ■ - ' - - c. 2627 466 I.RIN BÂLINSCHI și G.' MIHALACHE 10 Variația numărului mediu de excremente eliminate raportat la numărul de omizi vii este exprimată în tabelul nr; 2. Se constată că aceasta, ca și consumul de frunze, a urmărit variația eficacității pe variante, excreția fiind invers proporțională cu timpul de hrănire pe de o parte, iar pe de altă parte fiind mult mai redusă în varianta în care preparatul . s-a -administrat sub formă lichidă. CONCLUZII . . . .. . * 1A Experiențele de laborator au dovedit că prin aplicarea bacteriei Bacillus thuringiensis Berliner în combaterea omizilor de Lymantria dispar L. se poate obține o, eficacitate de 100% în cazul hrănirii permanente cu frunze tratate. ' . 2. Aplicarea preparatului bacterian sub formă de suspensie a, dovedit o eficacitate mărită față de prăfuire. ■ 3. Rezultatele obținute indica posibilitatea unei eficiente sigure în combaterea omizilor de Lymantria dispar L. cu ajutorul bacteriei Bacillus thuringiensis Berliner în cazul cînd se asigură o'bună reihanență a germe- nilor pe frunze. _ > BIBLIOGRAFIE . 1. BURîerjon A. a. GRISON P Entbmophaga, 1959, 4, 3,- 207 — 209. 2. -HEiMri'D A. M. a. Angus T. A., Bacterial review, 1960, 24, 266—288. 3. Toumânoef C. et DURÂND1 J., Annales de 1’ Institut Pasteur, 1960,100, 3, 290 — 306. * ' ' Institutul de cercetări pentru cereale , și plante tehnice, _ Secția microbiologic și Institutul de cercetări forestierei Secția protecția pădurilor. , ■ Primită în redacție la 5 martiifez1964. , RECENZII ' : ■ . - i ■ . ' ■' . . ' ' V . ' . Dr. R. N. și Dr. PH. VLADIMIR BALȚHASAR, Mbnographie der Scarabaeidae und Aphodiidae der palăearktischen und orientalischen Regiori (Monografia scarabeidelor și apfodiidelpr regiunile, palearctică și orientală), Ed. Acad. Cehoslovace de Științe, Praga, 1963, vol. I, 391 pag. cu 137 de ilustrații în text și cu 48 de fotografii, pe 24 planșe h.t. Lucrarea cuprinde o parte generală și o parte sistematică. I. în partea generală (p. 9 — 128), autorul dezvoltă următoarele capitole, în legătură cu superfamilia Scarabaeoidea: 1. Caracterele generale ale superfamiliei, cuprinzînd și o clasificare modernă a acesteia, ridicînd în rang vechile subfamilii, astfel încît vechea și binecunoscuta „familie” Scarabaeidae apare desfăcută În l6 familii bine circumscrise; 2. Morfologia externă;.3. Anatomia (inclusiv o prezentare a aparatului copulator mascul); 4.. Larva și morfologia ei;; 5. Bionomia, cu urmă- toarele subcapitole : a) Valența ecologică ;J) Prolificitatea și grija pentru progenitură ; c) Eco- logia ; d) Prezența în natură și relațiile cu mediul înconjurător; e) Scarabeoidele laparosticte în cadrul diverselor biochore; f) Paraziții scârabeoidelor, cu un tabel cuprinzător, pe 5 pagini, referitor la toate nevertebratele parazite; 6, Filogenia; 7. Răspîndirea geografică a scara- beoidelor laparosticte. în acest capitol, autorul comentează împărțirea zoogeografică a autorului rus A. P. Se- menov-Tja,n-Shanskii, arătînd deficiențele- acestei încercări serioase, însă bazate numai pe „ coleoptere și influențată în măsură prea mare de datele fitogeografice. în cadrul regiunii palearctice, dr. Vladimir Balthasar, disting^ și caracterizează urmă- toarele 3 subregiuni: 1. subregiunea eufbsiberiană,-2. mediteraneană și 3. mezasiatică (turches- tanică) și menționează caracterele zoogeografice ale insulelor atlantice (Canare, Madera, Salvages, insulele Capului Verde și Azore). Regiunea orientală este analizată, de asemenea, prin prisma răspîndirh scarabepidelor în cele 4 subregiunia) indiană orientală, b) ceyloneză, c) indochiheză, d) malaieză. O bogată listă bibliografică (pe 23 p.) cuprinzînd cele mai importante lucrări apărute în 250 de ani/ adică începînd de la Linnb și pînă astăzi,. încheie partea generală a mono-x grafiei. T ■ ' ” i- - ' • - - II. Partea sistematică (p. 129 —379) cuprinde tabele de determinare pentru: — familiile care intră în compuherea superfamiliei Scardbdeoidea, — subfamiliile și triburile care alcătuiesc familia Scarabaeidae, . _ genurile și speciile din subfamiliile Scarabaeinae și Coprinae (cu excepția triburilor Onitini, Oniticellini și Onthdphagini, care fac obiectul volumului al 2-îea al acestei monografii1). s ■ ■ ' - V \ ; 1 A se vedea recenzia volumului al 2-lea al acestei monografii, în Șt. și cerc, bibi., Seria zoologie, 1964, 16, - 4. 468 RECENZII 2 Volumul I cuprinde cele 20 de genuri trecute în tabelul de mai jos : Scarabaeidae Coprinae I Genuri Nr. de specii Genuri Nr. de specii 1. Mnematium M’Leay 3 1. Parachorius Har. 3 2. M nemat idiurn Rits. 1 2. Delopleurus Er. 3 3. Scarabaeus L. 22 3. Paraphytus Har. 7 4. Parascarabaeus Balth. 1 4. Onychothecus Bouc. 1 5. Gymnopleurus Illiger 57 5. Synapsis Bat. 11 6. Sisyphus L. 10 6. Heliocopris Hope 5 7. Haroldius Bouc. . 12 7. Catharsius Hope 17 8. Ponerotrogus Silv. 1 8. Copris Geoffr. 75 ' 9. Cassolus Sharp 7 10. Panelus Lew. 6 11. Pycnopanelus Arr. 1 12. Phacosoma Bouc. 6 Aceste 20 de genuri însumează laolaltă 249 de specii. Fiecare specie este descrisă în mod amănunțit, cu importante comentarii sistematice acolo unde este cazul, arătîndu-se în același timp răspîndirea geografică. La sfîrșitul lucrării se găsesc 48 de fotografii originale ale unor specii de Scarabaeidae, executate după material din colecția autorului. Ca și volumul al doilea al acestei monografii, volumul de față contribuie la o cunoaștere precisă a faunei palearctice și orientale de Scarabaeidae, ușurînd simțitor specialistului lămuri- rea poziției sistematice și a răspîndirii geografice a speciilor tratate, bazîndu-se pe o documen- tare completă și la zi. Mircea-Alex. leniștea Revista Studii și cercetări de biologie — Seria zoologie — publică articole originale de nivel științific superior, din toate dome- niile biologiei animale: morfologie, fiziologie, genetică, ecologie și taxonomic. Sumarele revistei sînt completate cu alte rubrici ca: 1, Viața științifică, care cuprinde unele manifestări științifice din domeniul biologiei ca simpozioane, lucrările unor consfătuiri, schim- buri de experiență între cercetătorii romîni și cei străini etc. 2. Recenzii, care cuprind prezentări asupra celor mai recente lucrări de specialitate apărute în țară și peste hotare. NOTĂ CÂTRE AUTORI Autorii sînt rugați să înainteze articolele, notele și recenziile dactilografiate la două rînduri. Tabelele vor fi dactilografiate pe pagini separate, iar diagramele vor fi executate în tuș, pe hîrtie de calc. Tabelele și ilustrațiile vor fi numerotate cu cifre arabe. Figu- rile din planșe vor fi numerotate în continuarea celor din text. Se va evita repetarea acelorași date în text, tabele și grafice. Explicația figurilor va fi dactilografiată pe pagină separată. Citarea biblio- grafiei în text se va face în ordinea numerelor. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 50 de extrase, gratuit. Responsabilitatea asupra conținutului articolelor revine în exclusivitate autorilor. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații etc. se va trimite pe adresa comitetului de redacție, Splaiul Independenței nr. 296, București. C. 2627 - I. P. I.