COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: Academician EUGEN PORA Redactor responsabil adjunct î GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R. Membri: M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; V. GHEȚIE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; R. CODREANU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; OLGA NECRASOV, membru corespondent al Academiei R.P.R.; VIRGIL GLIGOR, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MARIA CALOIANU — secretar de redacție. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se trimit la Comitetul de redacție pe adresa: Str. Lt. Lemnea nr. 16, București. Studii si cercetări de BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE TOMUL XVI 1964 Nr.3 SUMAR Pag. OLGA NECRASOV, Semnificația unor caractere morfologice ale lui Equus (Asinus) hydruntinus Reg.......................... 167 ELENA TERZEA, Considerații asupra dentiției lacteale de Cro- cuta spelaea (Goldfuss)..................................... 175 ZACHIU MATIC, Notă critică asupra unor specii de Lithobiidae (Chil&podd) din fauna Republicii Populare Romîne .... 187 VLADIMIR BRĂDESCU, Sirfide noi în fauna R.P.R. (Dipiera, Syrphidae).......................................;...........193 MAGDALENA GRUIA, Contribuții la studiul colembolelor din R.P.R.........................’............................. 197 P. JITARIU, N. TOPALĂ și O. AILIESEI, Influența cîmpurilor magnetice asupra dinamicii formării anticorpilor la iepure . 205 V. PREDA, ELENA MAFTEP, O. BÎRZU, MARILENA GOCAN și I. GEORGESCU, Rolul sistemului nervos în respirația țesuturilor regenerative la Triturus cristatus cristatus Laur. 213 GH. BURLACU, CONSTANȚA MATEI-VLĂDESCU și I. MO- TELICĂ, Cercetări asupra acțiunii dinamice specifice a unor aminoacizi administrați separat la păsări . . . . . . 219 C. WITTENBERGER și E. FLOREA, Cercetări asupra post- . contracției involuntare la elevii sportivi.............. 239 EUGEN A. PORA și IOSIF MADAR, Modificarea activității insu- linice a plasmei șobolanilor albi sub acțiunea hidrocortizo- nului..................................................... 245 G. I. MULLER, Contribuții la studiul dinamicii amfipodelor Bathy- poreia guilliamsoniana (Bate) și Perioculodes longimanus (Bate et Westwood) în biocenoza nisipurilor cu Aloidis maeotica Mii. din sectorul romînesc al Mării Negre....................... 249 N. BODEANU și M. T. GOMOIU, Date asupra importanței micro- fitelor în hrana moluștelor................................ 257 RECENZII ................................................. 267__ STUDII SI CERCETĂRI DE BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE APARE DE 6 ORI PE AN SEMNIFICAȚIA UNOR CARACTERE MORFOLOGICE ALE LUI EQUUS (ASINUS) HYDRUNTINUS REG.* DE _ OLGA NECRASOV MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R. P. R. Specia Equus (Asinus) hydruntinus a fost conturată pentru pri- ma oară de R e g a 1 i a (1907) în timpul cercetărilor sale asupra faunei grotei Romanelli. Un studiu aprofundat al resturilor aparținînd aces- tei specii, găsite în Europa Occidentală (mai ales la Romanelli și la Roter Berg) a permis lui H. G. S t e h 1 i n și P. G r a z i o s i să realizeze o lucrare monografică asupra acestui asinian fosil din Europa (13). Mai tîr- ziu, V. I. Gromova a dat informații ample asupra resturilor găsite în Europa Orientală (mai ales în Uniunea Sovietică) și în Asia, într-o mare lucrare consacrată genului Equus, trecînd totodată în revistă și piesele descoperite în Europa Occidentală. Multă vreme E. hydruntinus a fost considerat ca o specie caracte- ristică pleistocenului, dispărută cel mai tîrziu la începutul mezoliticu- lui. în 1954 însă, S. B 6 k 6 n y i a publicat o Pm3 superioară și o falangă III aparținînd acestei specii, găsite în stațiunea neolitică (cultura Kbros) de la Bodzapart, în R. P. Ungară. Doi ani mai tîrziu (1956) săpăturile executate de Institutul arheologic din București, în marea necropolă de la Cernavoda (cultura Hamangia, datînd din neoliticul vechi), ău scos la iveală, printre resturile de ofrande mortuare, cîteva piese aparținînd acestei specii. Săpăturile executate în anii următori în aceeași necropolă au îmbogățit acest material. între timp, S. B 6 kd ny i (4) a descoperit noi resturi ale acestui mic asinian european în stațiunea de la Lebb (R. P. Ungară), precum și în stațiunea Nosza Gyongypart (R. S. F. Iugoslavia), datînd amîndouă din cultura Kbr os. Și mai recent, săpăturile făcute de Muze- ul arheologic din Constanța în stațiunea Techirghiol, precum și Săpățu- * Lucrare publicată și în „lievue roumaine de biologie — Sârie de zoologie”, 1964, IX, 3, p. 141 (în limba franceză). - . H68 OLGA NECRASOV 3 SEMNIFICAȚIA UNOR CARACTERE ALE LUI EQUUS HYDRUNTINUS 169 rile făcute în stațiunile Ceamurlia și Golovița (datînd toate din cultura Hamangia) ne-au furnizat alte materiale osoase aparținîndu-i. în acest mod, supraviețuirea lui E. hydruntinus în unele părți ale Europei, pînă la începutul neoliticului, apare drept foarte bine atestată. Faptul că, în țara noastră, urmele acestei specii nu au putut fi identifi- cate decît în neoliticul inferior dobrogean (cultura Hamangia), cu toate că materialul nostru paleofaunistic din neolitic se ridică acum la peste 50 000 de piese, ne apare deosebit de interesant. Trebuie să credem că Dobrogea oferea condiții deosebit de favorabile pentru supraviețuirea sa mai îndelungată. O bună parte din materialul nostru neolitic, aparținînd speciei E. hydruntinus, a fost deja descris de noi în colaborare cu S. H a i m o - viei. Piese noi, provenind fie din necropola de la Cernavoda, fie de la stațiunile Ceamurlia-de-Jos și Golovița, care au îmbogățit în mod apreciabil colecția noastră, ne permit acum, împreună cu materialul vechi reexaminat, să realizăm acest studiu morfo-funcțional și comparativ. Se admite în general că ecvideele actuale, cu membrele monodactile, provin din strămoși tridactili. Numeroase caractere, provenind din aceas- tă etapă ancestrală, pot fi încă prezente în morfologia extremităților lor, di- feritele grade ale reducerii acestora putând fi considerate, după V. I. Gr o- m o v a, ca reprezentând diferite faze ale evoluției lor. Cu toate că genul Hipparion nu constituie forma ancestrală tridactilă a ecvideelor actuale, el este totuși considerat ca fiind foarte vecin de aceasta, cel puțin din punct de vedere morfologic. Iată de ce atitudinea membrelor sale precum și particularitățile lor morfologice ne pot da o idee asupra felului cum trebuiau să fi fost aceste caractere la strămoșul tridactil al ecvideelor. în linii generale, membrele tridactile sînt caracterizate printr-o mai puternică înclinare pe sol a deget ni ai 3, precum și printr-o mai puter- nică angulare a segmentelor decît la formele monodactile. Tridactilia și această atitudine a membrelor sînt în corelație cu numeroase dispoziții morfologice, care au fost analizate în mod detaliat de V. I. Gromova. Cităm,-pentru tridactilia propriu-zisă : dezvoltarea mai slabă a liga- mentelor colaterale și, ca urmare, o dezvoltare măi mică a tuberculelor și a fosetelor ligamentare respective; o dezvoltare puternică a mușchiului lung ex'ensor comun al d getelor și a muș3hiului tibial anterior (în raport cu prezența degetelor laterale), ceea ce determina existența unei concavități’ deșt al de pronunțate în regiunea părții infe- rioare a suprafeței anterioare a tibiei; o dezvoltare mai puternică a mușchilor flexori (superficial și profand) ai degetelor membrului ante- rior, determinîhd o concavitate pe suprafața posterioară a radiusului, în partea sa mijlocie; o puternică dezvoltare a tuberculilor supraarticu- lari inferiori ai metapodalelor, servind drept sprijin pentru degetele late- rale ; prezența pe suprafața postero-inferioară a metapodalelor a două fosete longitudinale, separate printr-o creastă mediană și delimitate de o parte și de alta prin creste laterale, mai mult sau mai puțin pronun- țate (determinate după Gromova de presiunea degetelor laterale); o proeminare mai redusă a crestei sagitale a trohleei inferioare a metapo- dalelor; o puternică înclinare a fațetei metacarpianului, destinată arti- culării cu unciformul; proeminarea părții astragălului care poartă fațeta articulară pentru cuboid. Pentru angularea segmentelor cităm : dimensiunile relativ mici ale . tuberculului calcaneului, în raport cu caracteristicile morfo-funcționale ale gastrocnemianului; deviația spre partea internă a părții inferioare a buzei mediale a trohleei astragaliene și puternica dezvoltare a fosetei situate deasupra tuberculului astragalian (în care se așază extremita- , tea maleolei tibiale în momentul îndoirii maximale a articulației tibio- astragaliene); o oarecare masivitate a părții plantare a calcaneului, în raport cu întărirea ligamentelor plantare ; o dezvoltare mai puternică a unei serii de formațiuni de pe fața plantară a primei falange (o fosetă. triunghiulară, o proeminență triunghiulară rugoasă și două șanțuri late- rale) în corelație cu dezvoltarea ligamentelor cruciforme, drepte și oblice ale sesamoidelor, a ligamentelor volare laterale, precum și a mușchilor fle- xori superficiali ai degetelor, determinate toate de poziția mai înclinată a degetului pe sol; prezența pe suprafața anterioară a metapodalelor a unei depresiuni situate deasupra trohleei articulare, corespunzînd cu poziția puternic înclinată a primei falange; înclinarea suprafeței articu- lare superioare a falangei 2 în raport cu axul acestui os; puternica încli- nare a suprafeței anterioare a falangei 3 pe sol, precum și a suprafeței sale articulare superioare. , Toate caracterele citate sînt puternic exprimate la Hipparion și, într-o oarecare măsură, la E. stenonis, dar prezintă diverse grade de ate- nuare la ecvideele moderne. în ceea ce privește E. hydruntinus, situația acestei specii din- aceste puncte de vedere nu a putut fi încă precizată. Să o analizăm deci aici pe bogatul material neolitic, provenit din stațiu- nile dobrogene. 1. Belieful corespunzător inserțiilor ligamentelor colaterale este destul de slab dezvoltat pe oasele membrelor la E. hydruntinus. ■ Astfel, dacă radiusul prezintă epicondih aproape tot atît de bine dez- voltați ca la ecvideele moderne iar maleola internă a tibiei nu este nici ea mult mai puțin proeminentă, în schimb tuberculii mediali anterior și pos- terior de pe astragal (pentru ligamentul colateral medial scurt), precum^ . și tuberculul medial al calcaneului (pentru ligamentul colateral medial scurt) sînt mai puțin accentuate. De asemenea, fosetele ligamentare ale ' părții distale a metapodalelor sînt mai puțin adînci, tuberculii laterali ligamentari de pe partea proximală a falangelor I și II mai puțin proemi- nenți. Prin toate aceste caractere, E. hydruntinus se apropie mai mult de ecvideele primitivedecîtcele evoluate, care oferă un sistem puternic de, ligamente colaterale, adaptate să înlăture glisările laterale. 2. Slaba dezvoltare a crestei sagitale a trohleei articulare a meta- podalelor, care poate fi exprimată prin indicele ei de proeminare (88 — 89, pe piesele noastre), constituie încă un caracter piimitiv. El are aceeași semnificație funcțională ca dezvoltarea încă insuficient de bine adaptata la monodactilie, a ligamentelor colaterale ale extremităților. , 170 > OLGA NECRASOV 4 5 SEMNIFICAȚIA UNOR CARACTERE ALE LUI EQUUS HYDRUNTINUS 171 3; Prezența unei ușoare boncavități în regiunea infero-anterioară a tibiei, mai pronunțată decît la caii moderni (dar nedepășind pe aceea a asinienilor actuali)’, ar putea indica o situație intermediară între aceș- tia și E. stenonis, din punctul de vedere al dezvoltării mușchiului lung extensor al degetelor și al mușchiului tibial anterior. 4. Concavitatea posterioară a radiusului, în raport cu o dezvoltare puternică a mușchilor flexori (profund și superficial) al degetelor, este mai pronunțată la E. hydruntinus decît la caii moderni, corespunzînd cu situa- ția de îa calul lui S t e n o n și de la măgarul domestic. 5. Tuberculii latero-inferiori ai metapodalelor (situați deasupra fosetelor ligamentare) sînt aici totdeauna mai acuzați decît la ecvideele moderne. Iată de ce lărgimea metapodelor la nivelul acestor tuberculi este mai mare decît lărgimea lor la nivelul suprafeței articulare inferi- oare, raportul între aceste două lărgimi (lărgime articulară : lărgime tu- berculară) fiind aici inferior lui 100 (ca la metapodalele de Hipparion și E. stenonis). La caii actuali și la măgarul domestic, situația se inversează sau, cel mult, cele două lărgimi devin egale. 6. Suprafața posterioară a metapodalelor poartă, în regiunea sa inferioară, două’ depresiuni longitudinale separate între ele printr-un fel de creastă ușor schițată. Acest relief, puternic dezvoltat la ELipparion, nu este însă mai pronunțat la specia studiată de noi decît la măgarul do- mestic sau la caii neolitici și chiar la unii cai actuali. Este foarte probabil că la formele tridactile acest relief este determinat prin acțiunea compre- sivă directă a degetelor laterale, ea slăbind o dată cu reducerea acestora. 7. Dezvoltarea slabă a tuberculului postero^-extern de pe partea pro: ximală a metatarsianului 3, purtînd o suprafață articulară pentru meta- tarsianul 4 rudimentar, precum și poziția sa mai posterioară (în raport cu dezvoltarea și poziția acestuia din urmă) constituie iarăși caractere arhaice ale speciei, prin care ea se apropie de E. stenonis și de Hipp avion. 8. 0 situație tot atît' de interesantă prezintă cele două fațete articu- lare ale metaca’rpianului 3 pentru unciform. înclinarea lor mai puter- nică la E. hydruntinus decît la ecvideele mai evoluate, îl apropie de E. ste- nonis și de Hipp arion, constituind încă o reminiscență a stadiului ances- tral tridactil. 9. Dispoziția fațetei articulare a astragalului pentru cuboid este foarte puțin diferită de aceea pe care o întîlnim la ecvideele moderne. Cu toate acestea, proeminarea părții infero-externe a acestui os este aici mai accentuată. Din această cauză, lungimea laterală a astragalului este la E. hydruntinus puțin mai mare decît lungimea sa medială, caracter care-1 apropia de situația de la ELipparion. Toate caracterele enumerate mai sus constituie la 73. hydruntinus reminiscențe directe din etapa tridactilă a evoluției ecvideelor. Ele apro- pie această’ specie de E. stenonis și în oarecare măsură de ELipparion. Ca- racterele pe care le vom analiza în cele ce urmează sînt în corelație cu înclinarea extremităților pe sol și cu angularea mai mare dintre segmente. Am văzut deja că aceste particularități sînt caracteristice pentru forme arhaice. ' ; 1. La E. hydruntinus tuberozitatea calcaneului este relativ mai puțin dezvoltată decît la ecvideele moderne, apropiindu-se de situația pe care o întîlnim la E. stenonis. Dat fiind că această formațiune servește pentru inserția tendonului lui Ahile, mărirea dimensiunilor sale, obser- vată la ecvideele moderne, constituie o dispoziție corespunzătoare de ame- liorare a condițiilor de muncă a gastrocnemiahului, în cazul membrelor cu unghiuri intersegmentare mai deschise. 2. Partea plantară a calcaneului este destul de masivă, prezentînd un profil convex, ca la E. stenonis, și într-o oarecare măsură ca la Hipparion. Această dispoziție trebuie să fie pusă în legătură cu puternica dez- voltare a ligamentelor plantare, proporțională cu tracțiunea cu atît mai mare cu cît unghiul tibio-tarsian este mai mic, adică cu cît înclinarea seg- mentelor între ele este mai mare. , 3. E. hydruntinus prezintă o deviație spre interior a buzei mediale aȚrohleei astragaliene. Ceva mai în urma acesteia, deasupra tuberculu- lui astragalian, suprafața medială a osului prezintă o puternică depre- siune circulară, în care se așază extremitatea maleolei tibiale, în momen- tul flexiunii maxime a articulației tibio-astragaliene. Această dispoziție, foarte asemănătoare cu aceea pe care o găsim la E. stenonis și la Hipparion, atestă de asemenea existența unei puternice angulări zeugo-antopodale. 4. Morfologia falangelor la E. hydruntinus oferă numeroasă dispo- ziții corelative cu înclinarea degetelor pe sol. Ele au fost deja analizate în detaliu de V. I. G r o mo v a pentru falangele unor exemplare pleisto- cene. Iată de ce nu vom mai reveni asupra lor. Vom sublinia însă ca falan- gele neolitice din colecția noastră prezintă aceleași caractere. Din acest punct de vedere, E. hydruntinus neolitic a păstrat aceleași caractere arha- ice ca și predecesorii săi din pleistocen. DISCUȚIA REZULTATELOR ȘI CONCLUZII Analiza unor caractere morfologice ale pieselor osoase aparținând extremităților lui E. hydruntinus, găsite în stațiunile neolitice vechi din Dobrogea, ne indică un fapt intere sânt: prezența la acest mic ecvideu a foarte numeroase caractere arhaice, unele din ele fiind determinate de ati- tudinea membrelor sale, altele constituind reminiscențe pregnante ale unui stadiu ancestral tridactil. Aceste caractere ale membrelor, care amin- tesc de o etapă evolutivă depășită de specia studiată, se adaugă la nume- roase caractere primitive ale dentiției sale, mai pronunțate pe dentiția de lapte decît pe cea definitivă (așa cum am constatat-o împreună cu S. Haimovici), dîndu-i un aspect destul de primitiv. Trebuie să subliniem totuși că, alături de caracterele pe care le-am analizat, E. hydruntinus prezintă și caractere mai evoluate, dintre care unele compensează dispozițiile morfo-funcționale arhaice mai mult sau mai puțin deficitare, la o formă monodactilă și reprezintă caractere adap- tative proprii. 172 PLANȘA II Fig. 4. — Equus hydruntinus Reg. Tibia (suprafața anterioară). Fig. 5. — Equus hydruntinus Reg. Astragal (regiunea trohleană). Fig. 6. — Equus hydruntinus Reg. Cakaneu (profil: suprafața laterală). 174 OLGA NECRASOV ,8 Astfel, dacă sistemul ligamentelor colaterale pare a fi încă insufi- cient de bine adaptat la necesitatea monodactiliei, articulația tibio-astra- galiană (pe care am studiat-o pe piese bine păstrate) oferă un șanț sagi- tal al trohleei astragaliene mai îngust și mai profund decît la calul actual (E. caballus), deosebindu-se mult de trohlea astragaliană largă și puțin adîncă de la Hipp avion. Acest caracter al astragalului de la E. hydrun- tinus este tot atît de vizibil pe astragalele pleistocene ca și pe cele neoli- tice. Această dispoziție, care elimină alunecările laterale, poate compensa, la, nivelul acestei articulații, insuficiența ligamentelor colaterale, despre care s-a vorbit mai sus. Este probabil că și alte piese prezintă caractere compensatoare similare. Pe de altă parte, specia studiată aici prezintă și numeroase caractere adaptative la viața în regiuni relativ aride, ca de exemplu forma în gustă a falangei III, care diferă de aceea dela E. stenonis de care E. hydrun- tinus se apropie, așa cum am văzut, prin numeroase caractere arhaice. De asemenea, și slaba plisare a smalțului molarilor, care conform cu „legea lui Antonius” este o caracteristică a ecvideelor care se hrănesc cu ierburi puțin suculente, constituie unul din caracterele diferențiale ale dentiției sale față de aceea de la E. stenonis, de care se apropie prin alte caractere importante. . Se poate astfel conchide că E. hydruntinus nu reprezenta numai o formă arhaică tipică pleistocenului, care a persistat pe alocuri pînă în neolitic, dar o formă oferind un curios ansamblu de caractere arhaice și de caractere evoluate de ordin adaptat iv atestînd un oarecare grad de plas- ticitate. Apropierea sa de E. stenonis, care face ca unii autori să-1 considere drept o formă mărunțită a acestuia, este doar parțială. Chiar dacă E. hy- druntinus provine din E. stenonis (fapt cu care am putea fi de acord) această specie ocupă o poziție independentă, oferind caractere adaptative pro- prii care atestă modificări mai ample decît o simplă micșorare a taliei. BIBLIOGRAFIE 1. Barbu V., Contribuții la cunoașterea genului Hipparion, București, 1959. 2. Blanc G. A.,. Boli., Soc. Geol. italiana, 1956, 75. 3. BOkOnyi S., Acta Arch. Acad. Sc. Hungaricae, 1954, 4. 4. — A leboi-os ăsaies gerincas faunaja, Evkonyve Mora Muzeum, Szeged, 1957. 5. — Ztsch. f. îierziichtung u. Zuchtungsbiologie, 1958, 72, 3. 6. rAjțîRllEB B. r., EuHaeaditHCKUu ucKonaeMbiu oceji Equus.cf. hydruntinus Reg. Bunaea- duHCKoe MecmoHaxoMcdenue uemeepmuuHou (fiayHbi u ^Jiopu, 1953, III. 7. Ghetie V., Paștia E. și Riga I., Atlas de anatomie comparată, București, 1954, I. 8. rPQMOBA B. H., Hcmopufi Jiouiadeu (poda Equus) e cmapoM ceeme, MocKBa, 1949. 9. Montană L. et Bourdelle E., Anatomie regionale des animaux domestiques. Le cheval, Paris, 1913, I. x 10. Necrasov O., Haas N., Haimovici S., Maximilian C. și Nicolaescu D., Mat, și cerc, arheol., 1959, 5. 11. Necrasov O. et Haimovici S., An. șt. Univ. „AL. I. Cuza” Iași (s.n.), 1959, seria a Il-a, 5. 12. — An șt. Univ. „Al. I. Cuza” Iași (s.n,), 1960, seria a Il-a, 6, 2. 13. Stehlin H. G. et Graziosi P., M6m. de la Soc. Pal^ont. Suisse, 1935, 56. Universitatea „Al. I Cuza”, Iași, Laboratorul de morfologie animală. Primită în redacție Ia 22 februarie 1964. CONSIDERAȚII ASUPRA DENTIȚIEI LACTEALE / DE CROCUTA SPELAEA (GOLDFUSS)* DE ELENA TERZEA , în decurs de un secol și jumătate de cînd au apărut primele mențiuni asupra dentiției lacteale a hienei de peșteră, numeroși autori au adus’ contribuții importante la cunoașterea acesteia. La datele foarte generale ale lui G. Cu vie r (3), referitoare la morfologia ultimului jugal decidual inferior, s-au adăugat observațiile mai ample ale lui A. v. Nordmann (9) asupra structurii tuturor dinților temporari mandi- bulari și a fenomenului de substituție dentară. Studii ulterioare ca cele ale lui D a w k i n s, Reynolds șiEhrenberg au întregit cunoștințele încă destul de lacunare în acest domeniu, dînd descrieri de- taliate pentru majoritatea dinților lacteali și încercînd să stabilească for- mula dentiției deciduale a speciei. Datele lor, fiind parțial contradictorii, nu au reușit să ne transmită un punct de vedere unitar asupra ultimei probleme. Ca și în cazul altor specii pleistocene de carnivore (ex. Ursus spelaeus), lipsa de acord devine mai evidentă dacă urmărim părerile autorilor privind numărul de dinți jugali. Astfel, dacă D a w k i n s menționează prezența a 3 jugali lacteali superi- ori și 3 inferiori, Reynolds admite că pe maxilă apar 4 postcanini. O părere oarecum asemănătoare întîlnim la K. Ehrenberg (7) care în minuțiosul său studiu asupra hienelor de la Eggenburg afirmă „ ... .Das untere Milchgebiss umfasst jederseits 3 di, 1 dc und 3 dm. Wăh- rend im oberen Milchgebiss immerhin ein gelegentliches Auftreten von dm1; nicht ganz auszuschliessen war1, die Zahnformel also 3 di, 1 dc und 3 oder 4 dm lauten kann” (p. 101)2. * Lucrare publicată și în „Revue. roumaine de biologie — S£rie de zoologie”, 1964, IX, 3, p. 151 (în limba franceză). 1 Ca și Ehrenberg noi numerotăm dinții jugali în sens mezio-distal, di fiind cel mai anterior. . ® Dentiția lacteală inferioară cuprinde de fiecare parte 3 di, 1 dc și 3dm. în timp ce în dentiția lacteală superioară o apariție ocazională a lui dni1 nu era totuși complet exclusă, formula dentară putînd suna, așadar, 3 di, 1 dc și 3 sau 4 dm. 3 . DENTIȚIA LACTEALA LA CROCUTA SPELAEA 177 176 ELENA TERZEA 2 Această „apariție ocazională” a Ini dm1 pe care ilustrul paleontolog o admite numai pe baza unui dinte izolat găsit în muzeul din Horn (dinte care deși foarte asemănător cu un P1 — după unele particularități poate fi interpretat ca dm1) este infirmată de toate piesele figurate în propria sa lucrare. Relevînd dificultatea de a se pronunța ferm în această problemă— în lipsa unui material comparativ mai bogat — Ehrenberg enunță, cu multe rezerve, concluzia citată mai sus. O neconcordanță de opinii în problema formulei dentare a hienei de peșteră întîlnim și la cercetătorii romîni. Așa de exemplu Sava A t h a- n a s i u (1), în descrierea mandibulei juvenile descoperită în terasa infe- rioară a văii Drăghici (r. Muscel, reg. Argeș) pare să admită existența a 3 jugalilactealiinferiori3 . G h. Bombiță (2), dimpotrivă, susține că : „La dentition de lait des hyenes est caract6ris6e par la formule: q 1 4. o Î-A. o—; pm —: M—= 32 dents” (p.2'8)4. 3 14 0 . Fără a insista asupra modului cu totul singular al autorului de a reda formula dentiției lacteale (desemnînd clementele componente cu semnele utilizate de obicei pentru dinții definitivi) relevăm doar că acest punct de vedere nu- este Susținut nici de textul lucrării și nici de ilustrațiile care îl însoțesc. Un bogat material juvenil de Crocuta spelaea, descoperit prin săpătu- rile efectuate de colectivul de paleontologie al Institutului de speologie îh peștera „La Adam” (r. Medgidia, reg. Dobrogea), ne permite să aducem unele precizări în această problemă îndelung dezbătută. Întrucît observa- țiile noastre diferă de datele lui B o m b i ț ă și în parte și de acelea ale îui Ehrenberg și Reynolds considerăm că o prezentare mai amănunțită a materialului fcsil este necesară5. în depozitele de umplutură din peștera „La Adam” Crocuta spelaea apare încă din wurmul vechi — în cadrul unei asociații faunistice caracte- rizată prin predominanța ursului de peșteră și cuprinzînd în decursul osci- lațiilor reci Microtus nivalis, M. gregalis, Mammuthus primigenius, Coelo- donta autiguitatis și Rangifer tar an dus, iar în timpul fazelor temperate Castor fiber, Clethrionomys glareolus, Apcdemus sylvaticus, Pitymys sub- terraneus. în wurmul mediu — mai exact în a doua jumătate a fazei de lehmi- ficare Gbttweig și perioada rece care îi urmează imediat — specia cunoaște o mare înflorire pe teritoriul dobrogean. Răcirea mai puternică a climei în faza finală a wurmului mediu, ca și 3 Acest fapt reiese din felul cum numerotează dinții. ■ 3 1 * Dentiția de lapte a hienelor este caracterizată prin formula: I — ; C— ; 3 1 4 0 ' Pm —; M—=32 de dinți. 4 0 6 Adresăm vii mulțumiri prof. dr. K. Ehrenberg pentru amabilitatea de a ne fi oferit valoroasele sale lucrări referitoare la hiena de peșteră. accentuarea caracterului stepic al peisajului (relevate de prezența elemen- telor arctice și de creșterea greutății specifice a formelor de stepă în cadrul asociației faunistice) nu au stăvilit dezvoltarea acestui animal. Abia după interstadiul de Faudorf, hiena de peșteră devine mai rară iar spre sfîrșitul pleistocenului dispare. Materialul examinat de noi provine în cea mai mare parte din stratele corespunzătoare wiirmului vechi și mediu; el constă din 11 mandibule juvenile, 5 fragmente de maxilar superior și 97 de dinți de lapte izolați. în cele ce urmează vom prezenta cîteva din piesele mai complete și mai expresive, cu dentiția lacteală funcțională sau pe cale de substituire, insistând, îndeosebi, asupra numărului și conformației jugalilor. în cazul man- dibulei vom schița, în linii foarte generale, modificările survenite în timpul dezvoltării ontogenetice. Maxilar superior. Deoarece jugalii de lapte superiori nu se găsesc toți pe același fragment de maxilar, am putut completa seria maxilară descriind două piese. Primul fragment, care păstrează in situ d2 și d3? cuprinde apofizele alveolară și palatină ale maxilei (fig. I)6. Mezial față de jugalul anterior (d2), la o distanță de 4 mm, se deschide alveola lui P1 (dia- metrul mezio-distal = 7 mm: diametrul labio-lingual = 5,5 mm); dintele, care la exem- plarul nostru lipsește, pre- zenta o dispoziție oblică în maxilar, fiind înclinat spre exterior. După un alt inter- val de 2,5 mm, chiar pe ex- tremitatea anterioară a maxi- lei, se observă peretele distal al alveolei lui cd. Jugalul lacteal anterior — d2 — are o coroană de contur oval, prevăzută cu un cuspid median înalt și com- primat lateral. El este traver- sat de o creastă antero-posteri- . oară, care în segmentul mezial prezintă o ușoară deviere pala- tala. Cingulum, bine marcat în special pe fața linguală, diferențiază doi mici denti- culi în unghiurile antero-in- tern și postero-extern ale coroanei. Prin spărturile feței Fig. 1. — Crocuta spelaea (Goldf.). Fragment de maxi- lar superior juvenil dextru —fața palatală: x 1,58. laterale a maxilei se pot observa cele 3 8 Fotografiile au fost executate de prof. T. O r g h i d a n, căruia îi mulțumim călduros. 178 ELENA TERZEA . ' . - ' < 5 DENTIȚIA LACTEALĂ LA CROCUTA SPELAEA, 170 rădăcini ale dintelui; rădăcinile mezială și distală sînt puternic diver-. gente; rădăcina palatală, care la piesa în discuție se contopește cu cea distală numai în porțiunea învecinată coroanei,’ la majoritatea dinților izolați face corp comun cu aceasta din urmă. Fuziunea celor două ramuri este indicată în cazurile amintite numai printr-o linie ștearsă de sudură. Dinții biradiculari au întotdeauna rădăcina distală mult mai groasă decît cea mezială. Pe partea palatală a d2, în dreptul jumătății anterioare a dintelui, se deschide prealveola lui pa. Distal față de jugalul lacteal anterior, la un interval de 2,5 mm, se Fig. 2. —'Crocuta spelaea (Goldf.). A, Fragment de maxilar superior juvenil dextru cu d3 și d* — fata palatală: X 1,48. B. Fragment de maxilar superior juvenil senestru cu d3 și d4 — fața palatală:. X 1,63. găsește carnasiera dentiției deciduale — d3. La piesa prezentată dintele fiind parțial deteriorat preferăm să-l descriem de pe un alt fragment de maxilar. Menționăm doar că în Unghiul palato-mezial al coroanei este amplasat orificiul de erupție al P3. Deferitor la conformația apofizei palatine a . maxilarului, putem semnala o ușoară boltire a regiunii sale mediale. în decursul ontogenezei această trăsătură se accentuează constituind una din particularitățile hienei de peșteră. Un al doilea fragment de maxilar juvenil (fig. 2, A), care după gradul de dezvoltare a mugurilor dentari definitivi pare să provină de la un exemplar de aceeași vîrstă cu primul, păstrează ultimii doi jugali (d3 și d4). d3 este constituit din două părți: o parte tuberculară anterioară alcătuită dintr-un cuspid cingular voluminos, parastil și deuterocon și o altă parte lamelară formată din paracon și metacon-metastil. Ca și la dintele definitiv corespunzător, ultimii doi cuspizi sînt dispuși pe același ax antero-posterior. Spre deosebire de acesta însă, dintele decidual are un paracon mai lung decît ansamblul metacon-metastil, iar deuteroconul este amplasat la nivelul paraconului și nu al parastilului. Cingulum slab dezvoltat este vizibil mai ales pe fața externă a coroanei. Dintele este sus- ținut de trei rădăcini puternic divergente : două veStibulare și una palatală. d4 — corespondentul lui M1 în dentiția temporară — este dispus pa- lato-distal față de carnasiera deciduală. Coroana sa de formă triunghiulară constă din 3 cuspizi scunzi, legați între ei prin creste joase de smalț : un paracon voluminos, așezat în unghiul labio-mezial, un metacon rudi- mentar dispus în unghiul distal și un protocon bine individualizat, orientat palato-mezial. Porțiunea mediană a suprafeței de ocluziune este puternic escavată. Dintele este implantat în maxilar prin două rădăcini: una ex- ternă, subțire, de secțiune circulară, dispusă sub paracon și alta internă, lată, care după aspectul bifid al extremității sale, pare să provină din contopirea a două ramuri. Vîrfurile rădăcinilor au suferit un fenomen de resorbție osoasă menit să ușureze procesul de substituție dentară. în com- parație cu Ml, d4 este relativ mai bine dezvoltat și are o structură mai complexă. Acest fapt sugerează amprenta de primiti- vitate a dentiției lacteale. O conformație asemănătoare îmbracă fragmentul de maxilar pre- zentat în figura 2, B. Un fragment de maxilă stîngă (fig. 3, A și B} cu dentiția temporară pe cale de substituire ne-a permis să remarcăm relațiile topografice dintre dinții lacteali și cei definitivi și să indicăm ordinea de apariție a compo- nentelor dentiției a doua. Această piesă păstrează in situ dintre jugalii temporari doar pe d3. Mugurii dinților definitivi, inserați în maxilar sub forma unui arc, au început procesul de erupție. P1 este funcțional iar P4 s-a eliberat din maxilar numai prin segmentul distal. între rădăcinile internă și anterioară ale lui d2 se observă prealveola lui P2. Vîrful acestui dinte mai are de străbătut 2 mm pînă să atingă nivelul bordului alveolar. în momentul erupției el îndepărtează pe d2. Fața laterală a maxilei, ușor deteriorată, lasă să se vadă mugurele calcifiat al lui P3, constituit pînă la cingulum și dispus între rădăcinile lui d3. Vîrful său este cu 4 mm deasupra marginii alveolare. Amplasarea mugurilor dentari în maxilarele juvenile arată că pre- molarii definitivi erup în următoarea ordine : P1, P4, P2 și în final P3. Apariția lui P3 ca ultimul component al serici jugale este confirmată și de poziția îngroșării sale cingulare deasupra formațiunii corespunzătoare a jugalilor vecini. Deoarece toate piesele juvenile studiate de noi sînt lipsite de seg- mentul distal al arcadei dentare, nil putem constata comportarea M1. Comparațiile făcute cu alte specii de Hyaenidae, ca și aspectul prezentat de dentiția mandibulară, ne îndreptățesc să presupunem că acest dinte erupe imediat după P1. Mandibula. Pentru descrierea dentiției inferioare ăm utilizat o man- dibulă juvenilă dextră, cu jugalii deciduali funcționali (fig. 4 și 5), prove- nită din depozitele wurmului vechi (peștera „La Adam”). 180 DENTIȚIA LACTEALĂ LA CROGUTA SPELAEA 181 Fig. 3. — Crocuta spelaea (Goldf.). A, Maxilar superior senestru -- fata externă: X 0,91. B, Maxilar superior senestru — fata palatală: x 0,91. Inbisivii definitivi, pe cale de erupție, lipsesc. Mu gu rele O, a cărui prcalveolăse deschide pe partea linguală a, cd, este cu 2 mm sub ni velul Fig. 5. — Crocuta spelaea (Goldf.). Mandibulă 'juvenilă dextră — fața alveolară: x 0,92. bordului alveolar. Prin fanta de erupție a Mt își fac apariția cele două lame ale acestui dinte. Mandibula în discuție, deși provine de la un individ foarte tînăr, prezintă dimensiuni remarcabile. Lungimea sa de la bordul incisiv la condil măsoară 152 mm, fiind cu 20 mm mai mică decît lungimea unei man- dibule de adult tînăr provenită din peșterile de la Baia-de-Fier (r. Tg.-Jiu, 182 ELENA TERZEA 8 9 DENTfȚIA LACTEALA LA CROCUTA SPELAEA 183 reg. Oltenia). înălțimea ramurii orizontale la nivelul d4 (= 34,5 mm) este de asemenea foarte apropiată de valoarea dată de piesa amintită. Maximum de grosime cade spre mijlocul înălțimii mandibulei, în zona de dezvoltare a mugurilor dentari definitivi. Marginea ventrală a mandibulei este uniform arcuită din regiunea simfizală pînă la apofiza angulară. Procesul mcn- tonier, abia schițat la piesa juvenilă, capătă o dezvdbare remarcabilă la adult. Fosa maseteriană este mai puțin escavată și mai restrînsă ca supra- față decît la adult, iar impresiunile musculare sînt șterse. Acest fapt indică slaba dezvoltare a mușchilor masticatori la exemplarele tinere. Apofiza coronoidă este îngustă și lungă. Marginea sa cranială se înalță deasupra ramurii orizontale sub un unghi de aproximativ 55° (unghi proiectiv, măsurat pe fotografie). La adult acest unghi crește pînă la 60—70°. Bordul alveolar este aproape paralel cu marginea ventrală a man- dibulei. în segmentul anterior lipsit de dinți se poate constata, după alveole, dispoziția alternă a incisivilor (Ix și I3 sînt așezați labial iar I2 este deplasat lingual, în spatele lor). Această dispoziție determinată de lipsa de spațiu este proprie exemplarelor juvenile ale tuturor carnivorelor. Alveola lui cd — cu diametrul mezio-distal de 9 mm și cel labio-lingual de 7 mm — este urmată de un diastem relativ lung (11 mm). Jugalii dentiției de lapte sînt dispuși — ca și cei ai dentiției permanente — imbricat. Axul antero- posterior al lor intersectează însă bordul alveolar sub un tmghi mai ascuțit decît la. adult, ceea ce dovedește că această dispoziție se accentuează cu vîrsta. ' . Jugalul anterior, d2, are o conformație destul de asemănătoare cu aceea a antagonistului său superior. Protoconidul, dispus în mijlocul co- roanei și puternic aplatizat, este urmat de un talonid redus. Paraconidul, aproape șters la acest exemplar, este distinct detașat de protoconid la majoritatea pieselor. Fețele labială și linguală ale coroanei, foarte abrupte, se întâlnesc într-o creastă tăioasă. Dintele are un contur bazai oval mai dilatat în segmentul distal. d3, deși amintește prin structura sa dintele definitiv corespunzător (P4), se deosebește de acesta avînd paraconidul șitalonidul relativ mai dez- voltați. Protoconidul, mai înalt decît cuspizii vecini, este traversat de o creastă antero-posterioară tăioasă, care se continuă și pe hipoconid. Para- conidul, scund și rotunjit, este ușor deviat lingual. Un cingulum, bine marcat înconjoară baza coroanei și dezvoltă două mici îngroșări în unghiu- rile antero-extern și postero-intern ale acesteia. Aplatizarea puternică a coroanei conferă acestui dinte decidual un aspect sectorial pronunțat, fapt care îl apropie mult de conformația lui d3 de Panthera spelaea. d4 prezintă asemănări marcate cu Mn al cărui rol fiziologic îl înde- plinește în dentiția de lapte. Coroana sa constă din două lame triunghiulare (paraconid anterior, protoconid posterior) și dintr-un talonid bine indivi- dualizat prevăzut cu un cuspid scund. Alteori (fig. 6) în zona talonidului se observă trei mici denticuli.. Metaconidul, ca la majoritatea speciilor genului Crocuta, este absent. Menționăm totuși că, printre piesele prove- nite din peștera „La Adam”, am întâlnit o excepție. O mandibulă juvenilă dextră găsită în depozitele wurmului vechi are un d4 cu metaconid rudi- mentar dispus pe fața linguală a protoconidului (fig. 7). Această confor- mație întîlnită frecvent în dentiția lacteală și permanentă a reprezentan- ților genului Hyaena și a formelor crocutoide mai vechi, reapare numai incidental la Crocuta spelaea. în acest caz, după părerea noastră, avem Fig. 6. — Crocuta spelaea (Goldf.). Fragment de mandibulă senestră — fața externă: x 1,82. Fig. 7. — Crocuta spelaea (Goldf.). Mandibulă juvenilă dextră — privită de sus : x 1,85. de-a face cu o reminiscență ancestrală. Prin spărturile feței laterale a mandibulei (fig. 4) se observă gradul de dezvoltare a mugurilor dentari definitivi și raporturile dintre jugalii deci- duali și cei permanenți. Amplasarea premolarilor definitivi exact sub cei trei jugali lacteali demonstrează caracterul difizar al acestor dinți. în procesul de substituție dentară P4 ia loctil lui d4, P3 înlocuiește pe d3 iar P2 pe d2. 11 DENTITIA LACTEALĂ LA CROCVTA SPELAEA ] 85 184 ELENA TERZEA 10 Constatările noastre coincid cu observațiile lui A. v. N o r d m a n n care stabilise că jugalii dentitiei a doua apar în următoarea ordine: Mn P2, și în final P3. Tot din peștera „La Adam” provin cîteva piese rare, a căror de- scriere completă încă nu a fost făcută în literatura de specialitate. Este vorba de incisivii lacteali, dintre care noi dispunem de id2, id3 și id3. Fig. 8. — Crocula spelaea (Goldf.). A, id2 dextru — fata palatală : x 3. B, id3 senestru 1— fata palatală : x 3. C, id., senestru — fața linguală : x 3, id2 (fig. 8, A) are coroana constituită dintr-un cuspid labial înalt și aplatizat antero-posterior și din doi denticuli mici dispuși pe fața pala- tală a acestuia. Cele două îngrcșări cingulare existente pe laturile cuspi- dului principal ăl I2 lipsesc la dintele'de lapte. Rădăcina.de secțiune ovală nu prezintă arcuirea labio-palatală (cu convexitatea externă) carac- teristică incisivului permanent. id3 (fig. 8, B) are un pronunțat aspect caniniform. Unicul său vîrf foarte ascuțit dar mai puțin procliv decît la I3 este, puternic comprimat labio-palatal. Fața linguală a coroanei este delimitată de două creste tăioase care converg spre vîrful dintelui. Cingulum diferențiază o îngroșare proeminentă în unghiul palato-mezial. id3 (fig. 8, C) are o coroană triunghiulară cu un diametru mezio- distal mai mare decît cel labio-lingual (3,2 față de 3 mm) și prevăzută cu un mic lob lateral (distal), dispus la baza sa. Această ultimă formațiune capătă o dezvoltare remarcabilă la dintele definitiv corespunzător. Rădă- cina foarte lungă și de secțiune triunghiulară are vîrful orientat distal. Observațiile efectuate asupra materialului juvenil provenit din peș- tera ,,La Adam” ne-au condus la concluzia că dentiția de lapte a hienei 3 1 3 de peșteră este caracterizată prin următoarea formulă : id —; cd— ; d — 3 1 3 Contrar părerilor altor autori caro semnalau 4 postcanini superiori și 4inferiori (2)sau3mandibulari și4 maxilari (Reynolds, 1902, cf. Ehren- berg, 1938) noi — ca și D a w k i n s — am observat întotdeauna numai 3 dinți jugali superiori și 3 inferiori. O constatare similară se degajă din ilustrațiile care însoțesc studiul lui Ehrenberg asupra hienelor de la Eggen- burg (7). Dar acest paleontolog influențat de aspectul ambiguu al unui dinte izolat care putea fi interpretat ca d1 admite totuși apariția oca- zională a 4 jugali superiori. Dacă incisivii și caninii sînt copii miniaturale ale dinților de înlocuire corespunzători, jugalii lacteali prezintă unele trăsături de primitivitate. Printre acestea cităm dezvoltarea relativ mică a lobului distal la d3, dimen- siunile mari ale lui d4 și individualizarea mai marcată a talonidului la carnasiera inferioară de lapte. d2 ' Conformația —, diferența relativ mare de lungime dintre ultimul d2 și penultimul jugali mandibulari și absența frecventă a metaconidului la d4 arată că hiena de peșteră este o formă crocutoidă prin dentiția de lapte. Acest fapt demonstrează că segregarea celor două ramuri de Byaenidae (Crocuta și Hyaena) datează dintr-o perioadă geologică veche, ceea ce a permis imprimarea trăsăturilor caracteristice grupului și asupra dentiției temporare, de obicei mai conservativă. BIBLIOGRAFIE 1. Athanasiu Sava, An. Inst. geol. Rom., 1915, VI. 2. BombitA Gh., Revue de biologie, 1956, I, 1. 3. Cuvier G., Recherches sur Ies ossements fossiles, Paris, 1835. 4. Dumitrescu M., Samson P., Terzea E.,Rădulescu C. și Ghtca M., Peștera „La Adam” stațiune pleistocenă, Lucrările Inst. de speolog. „Emil Racoviță”, București, 1963, I—II. 5. Ehrenberg K„ Sitz. Anz. Ak. Wiss. Wien m.n. KI., 1935, 9. 6. - Pal. Zeit., 1939, 21, 2. 7. - Abhandl. Zool. Bot. Ges. Wien, 1938-1940, 17, 1, 2. 8. Kurten B., Am. Mvs. Ncvitates, 1956, 1 704. 9. Nordmann A. v., Paleontologie Suedrusslands Helsingfors, 1858—1860. 10. Owen R., Brilish Mammals and Birds, Londra, 1846. 11. Viret J., Nouv. Arch. Mus. d’Hist. Nat. Lyon, 1954, 4. Institutul de speologie „Emil Racoviță”, Primită în redacție la 16 decembrie 1963. NOTĂ CRITICĂ ASUPRA UNOR SPECII DE L1THOBIIDAE (CHILOPODA)^mVA^A REPUBLICII POPULARE ROMÎNE de ZACHIU MATIC Lithobiidele fiind de mai mulți ani în atenția cercetărilor noastre, ne-am străduit să controlăm, în măsura posibilităților, dacă datele auto- rilor străini corespund sau nu realității. Multe dintre acestea sînt auten- tice, însă foarte multe sînt eronate sau nu sînt încă bine conturate. în nota de față ne vom referi la acele Lithobiidae descrise ca forme noi sau amintite ca fiind prezente pe teritoriul țării noastre și a căror prezență și identificare este nesigură. K. ÂV. Verhoeff (5) descrie de la noi următoarele forme: Lithobius forficatus nigripalpis L. Koch, L. forficatus mecsekensis Ver- hoeff, L. dolfusi Verhoeff, L. audax jaquetti Verhoeff, L. pusillus var. parvus Verhoeff și L. curtipes diversipes Verhoeff. A 11 e m s (1903) descrie speciile L. latus și L. podohes; D. D a d a y (2) L. bicolor și L. brevicornis iar Tomdsvary (1880) specia L. daday. Din fauna țării noastre au mai fost citate de D. D a d a y speciile : L, eximius Mein., L. pusillus Latz. și L. calcaratus L. Koch. - Problema care se pune este dacă toate aceste forme există sau nu în fauna Bepublicii Populare Bomîne. 1. L. forficatus nigripalpis L. Koch, 1867 K. W. Verhoeff (5) citează această formă de la Babadag. Din descrierea sumară pe care o prezintă acest autor reiese că este vorba de o formă care aparține speciei L. bulgaricus Verh., aceasta fiind foarte 188 ZACHIU MATIC 2 3 SPECII DE UTHOBIIDAB. DIN FAUNA R.P.R. 189 comună în întreaga Dobroge. Dacă menținem forma nigripalpis ca trebuie atașată speciei L. bulgaricvs Verii, și nu specl i L. forficatus (L.). Recent forma nigripalpis a fost considerată ca specie bună ( K a n e 11 i s, 1959). în acest caz trebuie comparat material din Grecia cu cel din Dobrogea pentru a se stabili dacă cele două specii L. bulgaricus Verh. și L. nigri- palpis L. Koch nu sînt una și aceeași specie. 2. L. forficatus mecsekensis Verh. Formă citată tot de K. W. V e r h o e f f (5) de la Chitila și Comana. Caracterele pe care le prezintă acest autor în descrierea formei sînt ale speciei L. parietum Verh. Și această formă trebuie alăturată speciei L. pa- rietum Verh. și nu speciei L. forficatus (L.). Specia L. parietum este destul de frecventă în sudul țării. 3. L. dolfusi Verh., 1901 Este citată de la Lăculețe. Din descrierea făcută, ea nu poate fi identificată. De altfel nici chiar însuși V e r h o e f f în 1937 cînd face o lucrare de sinteză asupra litobiidelor cunoscute de el nu o mai mențio- nează, dar nici nu discută statutul ei. Nefiind posibilă identificarea ei o declarăm „nomen nudum”. 4. -L. audax jaquetti Verh., 1901 Autorul descrie noua subspecie după material de la Azuga. Forma audax este o varietate a speciei L. castaneus (L. castaneus var. audax). Specia L. castaneus este circummediteraneană, nu trăiește în țara noastră. Aceasta ne face să considerăm că nici forma lui K. W. Verhoeff nu aparține acestei specii. De altfel nici această formă Verhoeff nu o mai discută în lucrarea sa din 1937. Dc aceea propunem și în acest caz declararea ei ca ,,nomen nudum”, nefiind posibil ca din caracterele pe care le dă autorul să putem identifica un litobiid. 5. L. curtipes diverssipes Verh., 1901 K. W. Verhoeff în introducerea lucrării lui asupra miriapodelor din Romînia citează și această subspecie. în cuprinsul lucrării el nu o mai descrie, nu indică nici localitatea, nu dă nici un fel de dată asupra ei, fapt ce nu justifică menținerea ei ca o categorie sistematică. Și această formă o declarăm ,,nomen nudum”. 6. L. podokes Attems, 1903 Specie descrisă după un mascul de la Bonțida (reg. Cluj). în de- scrierea sa, aCest autor menționează caractere care sînt specifice formelor aparținînd subgenului .Monotarsobius. în schimb nu se indică dacă tarsul este sau nu uniarticulat. Celelalte caractere sînt.specifice speciei L. ffL) crăssipes, formă comună în această localitate. Deoarece nu putem fi siguri dacă autorul avea o formă de Monotarsobius nu o putem sinonimiza cu L. (M.) crăssipes. Specia lui Attems nu poate fi identificată fapt pentru care o declarăm „nomen nudum”. 7. L. latus Attems, 1903 Formă descrisă de la Tușnad-Băi după, o femelă anormală cu 2 + 1 pinteni gonopodiali. Din descrierea dată de autor reiese clar că această specie este sinonimă cu L. walachicus Verh., 1901. 8. L. bicolor Daday, 18?9 Diagnoza dată de acest autor ne arată că este vorba de specia L.mu- ticus C. Koch, 1847, cu care o și sinonimizăm, ultima denumire avînd prioritate. 9. L. brevicornis Daday, 1889 Diagnoza prezentată de Daday se încadrează în diagnoza speciei Eupolybothrus transsylvanicus Latz., 1882, cele două denumiri fiind sino- nime. Specia E. transsylvanicus fiind descrisă mai înainte are prioritate. 10. 1. daday Tdmbsv., 1880 Puținele caractere pe care le prezintă autorul cînd descrie această specie sînt specifice lui L. mutabilis L. Koch, 1862. Specia L. mutabilis este larg răspîndită și totodată foarte plastică, uneori indivizii din aceeași populație prezentînd variații destul de mari. Cele două denumiri fiind sinonime, L. mutabilis are prioritate. 11. L. calcaratus L. Koch, 1844 Specie citată de A. Gebhardt (1933) de lîngă lacul Zănoaga. Alături de această formă el mai citează speciile : L. mutabilis, L. nigri- frons, L. forficatus și L. (M.) crăssipes. Aceste date le considerăm eronate. Specia L. forficatus este euritopă și eurizonală, celelalte specii sînt însă 5 SPECII DE LITHOBUDAE DIN FAUNA R.P.R. 191 190 ZACHIU MATIC .4 strîns legate de o anumită altitudine și de un anumit biotop. Ele nu se întîlnesc la asemenea altitudini. Mai ales specia L. crassipes nu depășește altitudinea de 600 m. Determinarea speciilor citate de Gebhardt a fost făcută de Verhoeffși considerăm că este bine făcută. Probabil însă că este vorba de o greșeală de etichetare a materialului, fapt posibil la acest autor care determina material din toată lumea. Specia L. calcaratus este iubitoare de căldură fiind și calcofilă fapt ce întărește presupunerea noastră că este o greșeală de etichetare. Caracterele sexuale secundare sînt atît de pregnante încît exclud posibilitatea unei greșeli de determinare. Daday citează în 1899 specia L. eximius de la Tușnad, sinonimă cu L. castaneus Newp. Arealul acestei specii circummediteraneene ne face să considerăm ca nefiind prezentă în fauna R.P.R. Arealul actual al speciei L.pusillus ne face de asemenea să ne îndoim de prezența ei în fauna țării noastre. Recent J. Loksa descrie după o femelă de L. agilis subspecia L. a. tricalcaratus din Banat. în Banat există subspecia L. agilis pannonicus, ceea ce ne face să punem la îndoială existența ambelor subspecii în același areal. Apariția de 3 + 3 pinteni gonopodiali la femelele de Lithobius este destul de frecventă. Astfel de conformații am întîlnit pînă în prezent la speciile L. forficatus, L. nigrifrons și L. mutabilis. Acest fapt precum și arealul subspeciei descrise de L o ks a ne arată că nu poate fi vorba de o subspecie, ci de o simplă „formă”. Pentru a nu se produce confuzie între forma lui L o k s a și specia lui A11 e m s L. tricalcaratus propunem schimbarea numelui în L. agilis f. loksai nom. nov., numele tricalcaratus fiind preocupat. Propunem de asemenea schimbarea numelui și al speciei L. (M.) maculatus Matic în L. (M.) pustulatus nom. nov., deoarece, cu numele de maculatus este denumită o specie din America. CONCLUZII în această notă am căutat să lămurim problema unor forme de Lithobius a căror prezență în fauna R.P.R. este nesigură. S-a ajuns la următoarele concluzii: 1. L. forficatus nigripalpis L. Koch = L. bulgaricus f. nigripalpis L. Koch. 2. L. forficatus mecsekensis Verh. — L. parietum mecsekensis Verh. 3. L. dolfusi Verh. „nomen nudum”. 4. L. audax jaquetti Verh. „nomen nudum”. 5. L. curtipes diverssipes Verh. „nomen nudum”. 6. L. podokes Attems „nomen nudum”. 7. L. latus Attems = L. walachicus Verh. . 8. L. bicolor Daday = L. muticus L. Koch. 9. L. daday Tornbsv. = L. mutabilis L. Koch. 10. L. brevicornis Daday = Eupolybothrus transsylvanicus Latz. 11. Prezența speciilor L. calcaratus, L. pusillus și L. castaneus în fauna R.P.R. este problematică. 12. L. agilis tricalcaratus Loksa = L. agilis f. loksai „nomen novum”. 13. L. (M.) maculatus Matic = M. pustulatus „nomen novum”. BIBLIOGRAFIE 1. Loksa J., Beitrăge zur Kenntnis der Steinlăufer Lithobiiden Fauna des Karpatenbeckens. II, Fragm. Faun. Himg., 1947, X, 4. 2. Daday D., Myriapoda Regni Hungariae, Budapesta, 1889. 8. Gebhardt A., Allatami Kozlem^nyek., 1932, 1—2. 4. Matic Z., St. și cerc, șt., Acad. R.P.R., Filiala Cluj, 1957, 1. 5. Verhoefe K. W., Bull. Soc. Sci. Buc., 1901, X, lj2. 6. - Arch. Naturg. (N.F.), 1937, 6. / Institutul pedagogic de 3 ani, Cluj Primită în redacție la 28 ianuarie 1964. SIRFI DE NOI IN FAUNA R.P.R (DIPTERA, SYRPHIDAE) DE VLADIMIR BRĂDESCU Prin nota de față comunicăm prezența a trei forme de sirfide, nesem- nalate încă în fauna țării noastre. EUMERINAE 1. Eumerus sogdianus Stack. (Fig. 1) Din datele cunoscute pînă în prezent (4), genul Eumerus Meig. prezintă o dez- voltare deosebită în regiunea palearctică (peste 90 de spe- cii) și mai ales în limitele sub- regiunii mediteraneene, cu- prinzînd și Asia Centrală. De remarcat lipsa aproape totală a reprezentanților acestui gen în cuprinsul’ continentului american. r Sînt specii de talie mij- locie (4,5—13,0 mm). Din ob- servațiile existente, larvele speciilor de Eumerus sînt ex- clusiv fitofage, multe din ele pricinuind pagube însemnate în agricultură. Adulții sînt floricoli. Unele specii dăună- toare culturilor de ceapă Fig. 1. — Eumerus sogdianus Stack, Exemplarele studiate se încadrează complet în descrierea speciei făcută de J. St ach, atît prin dimensiuni cît și prin caracterele mor- fologice. ; Răspîndire geografică și biotop : sudul Franței, America Centrală și de Nord. Indivizii au fost găsiți în crăpăturile peretelui calcaros și sub pietre în locuri însorite în asociație cu: Polixenus lagurus, Entomobrya multi- fasciata, Willowsia nigromaculata, Heteromueus major, Atelura formicaria, Lepisma sp., Lepthypbantes leprosus, Chthonius tetrachelatus. Materialul studiat: 2 indivizi, 30.IV.1962, în apropierea intrării peș- terii de la Gura Dobrogei; 2 indivizi, 12.VIII.1963, pe Valea Pietrei Scrise, raionul Medgidia, regiunea Dobrogea. Leg. M. Dumitrescu și T. Orghidan. Orchesella carpatica loneșcu, 1915 Specia a fost descrisă de C. N.' Io nes cu din Oltenia după exemplarele găsite în apropierea'peșterii Mănăstirea Bistrița (Vîlcea). Lungimea — 3—4 mm. ' Menționăm anumite modificări în pigmentarea corpului: berzile transversale de pigment negru sînt late și mai întinse înspre păi iile late- rale ale corpului. Pe al IV-lea segment abdominal strangularea mediană a benzii de pigment este foarte slab accentuată aproape inexistentă. De asemenea apar 1 sau 2 pete pigmentare transversale pe coxa perechilor II și III de picioare ca și pe manubriu. Răspîndire geografică și biotop : Carpații Meridionali — E.P. Eomînă. O populație foarte bogată a fost găsită pe peretele calcaros și în fisurile sale, din peștera Șura Mare, în zona deschiderii la resurger ța rîului Ohaba. De asemenea au mai fost găsite: în crăpăturile peretelui , calcaros și sub pietrele de la insurgența presupusă a Ohabei din Lunca' Ponorului, sub pietrele din pădurea de pe malul stîng al văii Luncanilor în aval de peștera Cioclovina cu Apă. Indivizii trăiesc printre nurperoase gasteropode : Speleodiscus triaria, Abida frumentum, Oxychilus glaber, Vitrea subcarinata, de asemenea au mai fost colectate din același loc Ony- chiurus armatus, Entomobrya muscorum, Smynturus lubbocki, Dicyrthoma fusca, Macilis sp., Attidae și mai rar Chthonius tetrachelatus. Materialul studiat: 30 de indivizi, 27.VI.1963, pe pereții intrării peșterii Șura Mare; 2 indivizi, 28.VI.1963, sub pietrele de pe malul Lun- canilor; 5 indivizi, 3.VII.1963, în lunca Ponorului, regiunea Hunedoara, raionul Hațeg. Leg. M. D u m i t r e s c u, T. Orghidan, J. T a n a- sache, Șt. Avram, M. Georgescu și M. Gruia. Orchesella xerothermiea Stach, 1960 J , (Fig. 5) Lungimea — 3,5 mm. Am constatat la exemplarele studiate deosebiri în pigmentarea capului față de specia descrisă de St ach și anume : .202 MAGDALENA GRUIA 6 în continuarea petelor oculare se întind două benzi paralele spre partea posterioară a capului. Acestea se continuă cu cele două benzi longitudinale de pe corp. Lateral la nivelul marginii posterioare a petei oculare există un mic striu transversal. Pe linia mediană se găsesc 3 pete, una între antene, cu contur precis, și o a doua difuză între ochi, iar posterior acesteia o pată în formă de V. Baza antenei este de asemenea marcată cu pigment. Pigmentul este negru (fig. 5). La exemplarele descrise de S t ach cele două benzi paralele sînt slab conturate sau reduse la 2 striuri. Pata difuză lipsește iar cea în formă de V este subțire, striul late- ral de asemenea lipsește. Pigmentarea corpului, dimensiunea și caracterele morfologice sînt perfect asemănătoare speciei tip. Răspîndire geografică și biotop: R.P. Polonă, R.S.S. Ucraineană. Animalul a fost găsit sub frunzar într-o probă de sol foarte uscat în asociație cu: Polyxenidae, Entomobrya dorsalis, Tomocerus flavescens, T. minor, Âraneidae și Opilionidae. Materialul studiat: 1 exemplar, 28.VIIL Fig. 5.-Orchesella «erothermica. 1963, pădurea Bogata, regiunea Mureș-Autonomă Văzut dorsal. Maghiară. Leg. M. Dumitrescu. Willowsia nigromaculața (Lubbock), 1873 Forma studiată se deosebește de aceea descrisă de G i s i n numai prin culoarea de fond, galbenă-pal față de verde-argintie. Răspîndire geografică și biotop : specia este cunoscută în Scandi- navia, Anglia, R.S. Cehoslovacă, America de Nord și Australia. în regiunea nordică este întîlnită mai ales în case, iar în Europa Centrală în lumini- șuri pînă la o altitudine de 800 m. în spațiile subțiri existente între plăcile șisturilor verzi din Dobrogea, au fost întîln’iteînmâi multe puncte populații numeroase. Animalele trăiesc mai ales acolo unde în aceste spații nu a pătruns lumina. La desprinderea plăcilor din șisturi, indivizii acestei specii se mișcau vioi în toate sensurile sărind ori de cîte ori simțeau că sînt urmăriți. Au fost găsite pînă la 5 — 6 exemplare pe dm2 în asociație cu: Onychiurus armatus, Heteromurus major, Liposcelis meridionalis, Liodes theleproctus și în coconii goi ai pseudo- scorpionului Hîsterochelifer meridianus, precum și sub coconii de păian- jeni. Găsirea acestei populații între plăcile șisturilor verzi de vîrstă precam- briană ne arată un nou habitat al acestei specii. De asemenea considerăm că dintre colembole, Willowsia nigromaculața predomină în această regiune. Materialul studiat'. 8 indivizi, 2.V.1963, 10.VIII.1963, din defileul cu șisturi verzi (altitudinea 20 m), comuna Gura-Dobrogei; 2 indivizi, 7 CONTRIBUȚII LA STUDIUL COLEMBQLELOR DIN R:P.R. 203 13.VIII.1963, între plăcile șisturilor verzi de la Casian, 20 de indivizi, 19.VIII.1963, lîngă stîna de oi din apropierea haltei de cale ferată Gura- Dobrogei. Leg. M. Dumitrescu și T. Orghidan. Heteromurus major Moniez, 1889 Dimensiunile corpului variază între 2 și 3,5 mm. Dens de 7 pînă la 10 ori mai mare decît mucro, încadrîndu-se în limitele de variabilitate ale speciei. Răspîndire geografică și biotop : țările mediteraneene din Azore pînă în Izrael, în Elveția de sud, Austria și R.P. Ungară. Indivizii găsiți între plăcile șisturilor verzi erau în asociație cu : Plathyarthrus sp., Symphillela vulgaris, Onychiurus armatus, Willowsia nigromaculața, Myrmarachne sp., Zodarion sp., Hysterochelifer meridianus. Materialul studiat: 1 individ, 12.VIII.1963, în Valea Pietrei Scrise; 1 individ, 13.VIII.1963, în crăpăturile peretelui calcaros de la Casian; 3 indivizi, 14.VIII.1963, din valea Casimcei; 19.VIII.1963, din șisturile verzi de lîngă stîna de oi din apropierea haltei de cale ferată Gura-Dobrogei. Leg. M. Dumitrescu și T. Orghidan. Heteromurus sexoculatus Brown, 1926 Lungimea — 1,5—2 mm. Animale albicioase cu granule de pigment galben-portocaliu. Primele două segmente antenale nu au pigment. Pe cap există o pată mare și albicioasă în formă de V; între antene, granulele de pigment sînt mai mari și brune, trecînd într-o mică pată de asemenea brună. De fiecare parte a capului se găsește o pată mare oculară brună compusă din 3 ochi, dintre care 2 sînt apropiați mult unul de altul și mai anteriori, iar al 3-lea este posterior și mai depărtat. Pigmentul portocaliu este dispus în benzi transversale pe fiecare segment și la baza manubriului. Benzile nu sînt continue, ci lasă pete nepigmentate.. Gheara și furca nu prezintă nici o modificare. Răspîndire geografică și biotop : Izrael, Mesopotamia. Exemplarele au fost’ găsite sub pietre pe detritus vegetal și guano împreună cu : Cosvigius sp., Trachysphera dobrogica, Onychiurus armatus, Heteromurus nitidus, Atheta spetea, Chthonius tetrachelatus. Materialul studiat: 5 indivizi, 9.V.1963 careul 16, peștera Gura Dobrogei, raionul Medgidia, regiunea Dobrogea; 11 indivizi, 6. V.1963; 15 indivizi, 11.V.1963, peștera Hoților, raionul Negru Vodă, regiunea Do- brcgea. Leg. M. Dumitrescu, T. Orghidan, J. Tanasache și M. G e o r g e s c u. 204 MAGDALENA GRUIA 8 Heteromurus nitidus Templeton, 1835 Lungimea — 1,7—2,5 mm. S-au întîlnit indivizi cu 2 ochi apropiați, cu pigment roșu uneori negru și cu gheara cu 2 dinți proximali și un dinte în a doua treime a mu- chiei interne a ghearei (var. quadrioeellata Kseneman). S-a întîlnit și un individ fără ochi și cu gheara avînd numai perechea de dinți proximali (var. paucidentata Stach). Răspîndire geografică și biotop : întreaga Europă cu excepția părților mai nordice din Scandinavia, pe cîmpii umede și în caverne. în peștera Hoților și mai ales în peștera de la Limanu se găsesc numeroși indivizi, sub pietre, pe detritus vegetal și guano. Biocenoza în mijlocul căreia s-a găsit Heteromurus nitidus este compusă din : Cosvi- gius sp., Trachysphera dobrogica, Heteromurus seococulatus, Lepthyphantes sp., Cicurina ci cur, Chthonius tetrachelatus, Microcreagris callaticola. Ani- malul a fost găsit și afară, sub pietre, alături de Heteromurus major. Materialul studiat: var. quadrioeellata 20 de indivizi, 3.II.1963, peștera de la Limanu, sala X; 2 indivizi, 3.V.1963, lapidicol peninsula Limanu; 1 individ, 4.V.1963, din peștera de la Limanu la intrare, var. paucidentata 1 individ, 6.V.1963, peștera Hoților, raionul Negiu Vodă, regiunea Dobicgea. Leg. M. Dumitrescu, T. Orghidan, J. Tanasache și M. G e o r g.e s c u. BIBLIOGRAFIE 1. Gisin Herman, Collembolenfauna Europas, Museum d’histoire naturelle. Geneve, 1960, 139, 141-142, 205. 2. Ionescu M., Bul. științ. Acad. R.P.R., Secțiunea de științe biologice, agronomice, geolo- gice și geografice, 1951, 3, 4, 639—651. 3. Ionescu C. N., Ann. sci. de l’Univ. de Jassy, 1915, 9, 3 și 4, 463—518. 4. Nosek Josef, Apterigota z Ceskosloiensk(ch pfid, Praga, 1962, 165, 166. 5. STach Jan, Fam.. Onychiuridae, Panstwowe wydawnictwo naukowe, Cracovia, 1954, 26, 170-173. 6. — Fum. Isotomidae, Panstwowe wydawnictwo naukowe, Cracovia, 1947, 364, 374-386. 7. — Fam. Entomobryidae, Tribe Orchesellini, Panstwowe wydawnictwo naukowe, Cracovia, 1960, 33, 64—66. 8. — Fam. Entomobryidae Tribe Entomobryni, Panstwowe wydawnictwo naukowe, Cra- covia, 1963, 14, 71. Institutul de speologie „Emil Racoviță”. Primită în redacție la 14 decembrie 1963. INFLUENȚA cîmpurilor magnetice asupra :' DINAMICII FORMARII ANTICORPILOR LA IEPURE* > DE P. JITARIU, X. TOPALĂ £ O. AILIESEI în ultima vreme influența cîmpurilor magnetice asupra organismu- lui animal a început să fie tot mai mult studiată (1), (2), (3), (4). Mai mult, încă de pe acum se întrevede folosirea cîmpurilor magnetice și în special a celor de intensitate slabă, în clinică. Această problemă prezen- tînd o dublă importanță, teoretică și practică, ne-am propus, în ultimul an, să urmărim influența cîmpurilor magnetice asupra capacității orga- , nismului de a forma anticorpi. Acest aspect constituie obiectul prezentei i note, h £ / j . METODĂ Șl MATERIAL ț Influența cîmpurilor magnetice asupra dinamicii formării anticorpilor s-a urmărit ( pe un număr de 29 de iepuri, de ambele sexe, de vîrste și greutăți apropiate, în trei serii de experiențe, după cum urmează: f. Seria I, de la 1.IV la 31.V.1963 pe 9 animale (trei loturi a trei animale). i; Seria a Il-a, de la 17.V la 2.VII.1963 pe 9 animale (trei loturi a trei animale). Seria a IlI-a, de la 10.IX la 16.X.1963 pe 11 animale (un lot de trei animale și două ) ioturi de cîte patru animale). - Primul lot de animale din fiecare serie de experiențe era lotul martor. Animalele din [, loturile martor au fost inoculate intravenos, de două ori, la intervale de trei zile, cu cîte lem3 [. suspensie Proteus OX19 (1 miliard de germeni pe cm3). După 5, 10, 12, 15, 20, 28, 33 și | 45 de zile, de la prima inoculare de antigen, în primele două serii se urmărea dinamica j formării anticorpilor, determinînd prin metoda Weill-Felîx, titrul aglutininelor specifice din f serul sanguin, ș , ■ —— ... L * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — S6rie de zoologie”, 1964, [ IX, 3, p. 163 (în limba engleză). r 206 P. JITARIU și COLABORATORI 2 • Al doilea lot de animale din fiecare serie, imunizat în condiții strict identice cu lotul martor, o dată cu prima inoculare de antigen era supus acțiunii cîmpurilor magnetice cu impulsuri, de intensitate slabă (100 gauss) timp de 15 zile consecutiv, cu durata zilnică de expu- r nere de trei minute. Dinamica formării anticorpilor s-a urmărit în aceleași condiții și la inter- | vale de timp identice cu lotul martor din seria respectivă. a Al treilea lot de animale din fiecare serie, imunizat la fel cu celelalte două loturi, o dată । cu prima inoculare de antigen, a fost supus acțiunii cîmpurilor magnetice fără impulsuri, de aceeași intensitate, timp de 15 zile consecutiv, cu durata zilnică de expunere de trei minute. Dinamica formării anticorpilor s-a urmărit în condiții identice. Pe toată durata experimentării animalele au fost ținute în aceleași condiții și au primit ■ aceeași hrană. , j: REZULTATE S Urmărind dinamica formării aglutininelor specifice după două ino- ' culări de Proteus OXJ9 la loturile martor din cele trei serii de experiențe î se constată că la 5 zile după prima inoculare, aglutininele sînt prezente J în ser iar titrul lor variază, în funcție de seria de experiențe, de la 1/ ; 2 250 la 1/5 000 (tabelele nr. 1, 2, 3 și fig. 1, 2 și 3). în zilele următoare r - concentrația lor crește atingînd maximum după 10 — 15 zile de la prima ? inoculare. Titrul maxim este atins în prima serie de experiențe după 15 J zile și reprezintă 1/13 000, în a doua serie de experiențe tot după 15 zile i reprezentînd 1/15 000, iar a treia serie după 10 zile și este de numai 1/ 5 860. [ După realizarea concentrației maxime, aglutininele scad, mai întîi g brusc și apoi treptat, încît după 45 de zile, în primele două serii de ex- J periențe, ele au un titru de 1/1 000 — 1/2 000. în a treia serie de expe- [ riențe, după 33 de zile titrul aglutininelor reprezintă numai 1/250 (tabelele ? nr. 1, 2 și 3). < Datele obținute de noi concordă cu cele din literatură referitoare la dinamica formării anticorpilor în general și a aglutininelor în special. ( Diferențele cantitative între loturile martor din cele trei serii de expe- j riențe ni le explicăm prin existența unor variații sezoniere în formarea [ anticorpilor la animale. Unele indicații referitoare la influența tempera- j turii și a regimului alimentar asupra formării anticorpilor se găsesc în literatură (5), dar nu cunoaștem vreo lucrare referitoare la variațiile f sezoniere care cu siguranță că sînt date de un complex de factori de mediu, j în experiențele noastre variațiile individuale, cantitative și caii- tative, în dinamica formării anticorpilor sînt extrem de mici și rare iar f variații în funcție de sex nu am constatat. j Dinamica formării anticorpilor la loturile de animale supuse acțiu- f nii cîmpurilor magnetice, cu sau fără impulsuri, prezintă unele parti- J cularități care se referă în special la aspectul cantitativ. | La toate animalele supuse influenței cîmpurilor magnetice cu J impulsuri, indiferent de seria de experiențe, se constată o intensificare a capacității organismului de a forma anticorpi. Această intensificare nu [ pare să fie în funcție de sezonul în care s-a experimentat. Astfel în seria 1 g CÎMPURILE MAGNETICE ÎN DINAMICA ANTICORPILOR 2Q7 I de experiențe, din primăvară (1. IV — 31. V. 1963) se constată o creștere a titruîui aglutininelor chiar din a 5-a zi după prima inoculare de antigen. Această creștere reprezintă 60% la 5 zile, 61% la 10 zile, 53% la 15 zile, după care, pe măsură ce aglutininele din ser scad, creș- terea față de martor se micșorează, dar după 45 de zile concentrația aglu- tininelor la aceste animale este încă cu 48% mai mare decît la animalele martor la același interval de timp (tabelul nr. 1 și fig. 1). Fig. 1. — Dinamica formării aglutininelor anti-Proteus OX19 în prima serie de experiențe (l.IV—31.V.1963). Linia continuă = titrul aglutininelor la animalele martor. Linia punctată = titrul aglutininelor la animalele supuse influen- ței cîmpurilor magnetice cu impulsuri. Linia întreruptă = titrul aglutininelor la animalele supuse influ- enței cîmpurilor magnetice fără impulsuri. Tabelul nr.l Dinamica formarii aglutininelor anti-Proteus OX-9 în prima serie de experiențe (1. SV — 3I.V.I963) Lotul Titrul aglutininelor zile 5 10 12 15 20 28 33 45 Lot martor 1/2 500 1/9 300 1/12 000 1/13 000 1/11 000 1/8 000 1/1 875 1/1000 Lot expus cîmpurilor mag- netice cu impulsuri 1/4 000 1/15 000 1/18000 1/20 000 1/12 500 1/9000 1/4 500 1/1480 Lot expus cîmpurilor mag- netice fără impulsuri 1/4000 1/15000 1/15000 1/12 500 1/9000 1/2 500 1/2 000 1/640 208 P- JITAR1U Șt COLABORATORI 4 J în a doua serie de experiențe, de vară (17.V—2.VII. 1963) creșterea t concentrației aglutininelor față de lotul martor reprezintă 100% la 5 ț zile ,50% la 10 zile, 86% la 15 zile. La aceste animale, iese mai clar în . evidență faptul că aglutininele se mențin un timp mai îndelungat într-o ? concentrație crescută în ser, în comparație cu animalele din lotul martor ț din aceeași serie de experiențe. De exemplu după 20 și 28 de zile de la / prima inoculare de antigen, titrul aglutininelor este cu 100% și, respectiv, 128% mai mare decît la lotul martor la același interval de timp. După 45 de zile titrul aglutininelor este încă crescut cu 60% (tabelul nr. 2 și fig.2). Fig. 2. — Dinamica formării aglutininelor anti-Proteus 0X19 L în a doua serie de experiențe (17.V—2.VII.1963). i Linia continuă — titrul aglutininelor la animalele martor. | Linia punctată = titrul aglutininelor la animalele supuse ț influenței cîmpurilor magnetice cu impulsuri. L Linia întreruptă = titrul aglutininelor la animalele supuse | influenței cîmpurilor magnetice fără impulsuri. [' în seria a treia de experiențe, de toamnă (10.IX—16.X.1963), se [ constată același fenomen. Creșterea titrului aglutininelor față de lotul j martor reprezintă 100% la 5 zile, se menține la aceeași valoare la 10 și [ 15 zile și apoi diminuează la 20 de zile cînd reprezintă 60% iar la 33 de zile i 5 CIMPURILE MAGNETICE ÎN DINAMICA ANTICORPILOR 209 titrul este încă crescut în comparație cu lotul martor (tabelul nr. 3 și fig.3). Influența cîmpurilor magnetice, fără impulsuri, asupra dinamicii formării anticorpilor se manifestă de asemenea printr-o intensificare a Tabelul nr. 2 Dinamica formarii aglutininelor anti-Proteus 0X.$ in a dona serie de experiențe (H.V —2.VII.1963) Lotul Titrul aglutininelor zile 6 1 10 12 15 20 28 33 45 Lot martor 1/5000 1/13500 1/14 500 1/15000 1/9 000 1/3 500 1/1500 1/1250 Lot expus cîmpurilor mag- netice cu impulsuri 1/10000 1/20000 1/27 000 1/27 000 1/18000 1/8000 1/2500 1/2000 Lot expus cîmpurilor mag- netice fără impulsuri 1/7 500 1/16000 1/20000 1/20000 1/13 500 . 1/6000 1/1500 — Fig. 3. — Dinamicalormării aglu- tininelor anti-Proteus OX19 în a treia serie de experiențe (10. IX— 16.X.1963). Linia continuă = titrul aglutinine- lor la animalele martor. Linia punctată — titrul aglutini- nelor la animalele supuse influ- enței cîmpurilor magnetice cu impulsuri. Linia întreruptă = titrul aglutini- nelor la animalele supuse influ- enței, cîmpurilor magnetice fără impulsuri. Tabelul nr. 3 Dinamica formarii aglutininelor anti-Proteus OX 9 In a trei» serie <’e experiențe (10.IX — I6.X.1963) 1 Lotul Titrul aglutininelor zile 5 10 16 20 28 33 Lot martor 1/2 250 1/5 850 1/4 500 1/3100 1/750 1/250 Lot expus cîmpurilor mag- netice cu impulsuri ' 1/4 500 1/11500 1/9 000 1/5 000 1/1350 1/750 Lot expus cîmpurilor mag- netice fără impulsuri 1/3875 ■ 1/7 500 1/7 750 1/4000 1/1000 1/250‘ ' 7 CÎMPURILE MAGNETICE IN DINAMICA ANTICORPILOR 211 210 P. JITARIU și COLABORATORI 6 capacității organismului de a produce anticorpi, cu deosebirea că, creș- terea titrului aglutininelor este mai puțin pregnantă în comparație cu cea obținută în cazul folosirii cîmpurilor magnetice cu impulsuri, iar men- ținerea lor în ser la un titru mai ridicat decît la martor, durează mai puțin. Astfel, această creștere a titrului aglutininelor anti-Proteus OX19 este la 5 zile, după prima inoculare de antigen, de 60% în prima serie de expe- riențe, de 50% în a doua serie și de 72 % în a treia serie. Creșterea se menține evidentă avînd diferite valori (tabelele nr. 1,2 și 3; fig. 1,2 și 3) pînă la cel mult 28 de zile, după care diferența tinde să dispară, iar uneori (seria I de experiențe) titrul aglutininelor poate să scadă chiar sub valoarea normală. DISCUȚII Din datele experimentale expuse rezultă că sub influența cîmpu- rilor magnetice de intensitate slabă, aplicate cu sau fără impulsuri, capa- citatea organismului de a forma anticorpi crește cu 50—100%. De ase- menea titrul anticorpilor în ser se menține crescut un timp mai îndelun- gat în comparație cu martorii, în.special sub influența cîmpurilor magne- tice cu impulsuri. Această acțiune a cîmpurilor magnetice se manifestă mai intens în perioada inițială a imunizării organismului, adică în primele 5—10 zile după inocularea antigenului. în literatura de specialitate un astfel de fenomen nu a fost încă semnalat, deoarece însăși influența cîmpurilor magnetice asupra organismului animal abia a început să fie studiată. Din această cauză problema luată de noi în studiu prezintă nu numai un inte- res științific, organismele fiind în permanență sub influența cîmpurilor magnetice terestre și astrale, dar și o deosebită importanță practică. Im- portanța practică rezidă în faptul că folosind cîmpuri magnetice de inten- sitate slabă se pot obține seruri imune cu un titru mult mai ridicat și într-un interval mai scurt. Pe de altă parte intensificarea capacității organismu- lui de a produce anticorpi și menținerea lor în ser într-o concentrație mai mare un timp mai îndelungat, sub influența cîmpurilor magnetice, des- chide perspective mai largi de folosire a cîmpurilor magnetice în clinică. Mecanismul prin care cîmpurile magnetice influențează asupra orga- nismului animal, în general, și asupra capacității lui de a forma anticorpi, în special, încă nu a putut fi descifrat. CONCLUZII Din cercetările noastre se desprind următoarele concluzii: 1. Dinamica formării aglutininelor la animalele pe cale de imuni- zare, în urma a două inoculări intravenoase cu cîte 1 cm3 suspensie Proteus OXi9 (1 miliard germeni pe cm3) prezintă variații cantitative sezoniere. La sfîrșitul primăverii și începutul verii capacitatea organismului de a forma anticorpi este mai mare decît toamna sau primăvara timpuriu. 2. Cîmpurile magnetice de intensitate slabă, aplicate 15 zile conse- cutiv, timp de trei minute zilnic, începînd cu prima inoculare de antigen, influențează evident capacitatea organismului de a forma anticorpi, în funcție de aplicarea acestor cîmpuri cu sau fără impulsuri. 3. Cîmpurile magnetice de intensitate slabă, aplicate sub formă de impulsuri, determină o creștere a titrului aglutininelor anti-Proteus OX19 de 60—100% față de titrul acelorași aglutinine la animalele martor, nesu- puse influenței cîmpurilor magnetice. De asemenea aglutininele se mențin la un titru crescut un timp mai îndelungat în comparație cu martorii. 4. Cîmpurile magnetice de intensitate slabă, aplicate continuu, fără impulsuri, au în general aceeași acțiune asupra formării aglutininelor, dar mai puțin pregnantă. Sub influența acestor cîmpuri magnetice titrul; aglutininelor anti-Proteus OX19, crește cu 50—70% față de martori, iar durata menținerii lor în ser la un titru ridicat este mai scurtă decît în cazul acțiunii cîmpurilor magnetice cu impulsuri dar mai lungă decît la martori. 5. Acțiunea cîmpurilor magnetice de intensitate slabă asupra dina- micii formării anticorpilor se manifestă în special în perioada inițială a imunizării, în primele 5—10 zile de la prima inoculare de antigen. BIBLIOGRAFIE 1. Barnothy M. F., Nature, 1962, 193, 4 822, 1243. 2. Gross Leo, Nature, 1962, 195, 4 842, 662. 3. Jitariu P., Lâzăr M., Mărculescu 0., Topală N. și Agbigoroaie St., An. șt. Univ. „Al. I. Cuza” Iași, 1962, 8, 1, 17-24. 4. Mullay L. I., Nature, 1962, 193, 4 822, 1 244. 5. Zilbeb L., Bazele imunologiei, Edit. medicală, București, 1959. Universitatea „Al. I. Cuza" Iași, Laboratorul de fiziologia animalelor și a omului și Laboratorul de microbiologic generală. Primită în redacție Ia 23 ianuarie 1964. ROLUL SISTEMULUI NERVOS IN RESPIRAȚIA ȚESUTURILOR R-EGENERATIVE LA TRITURUS , CRISTATUS CRISTATUS LAUR. DE ■ V. PREDA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R.P.R. ELENA MAFTEI, O BÎRZU, MARILENA GOCAN și I. GEORGESCV Datele fiziologice moderne au demonstrat că procesul de regenerare este subordonat întregului organism și reglat de sistemul nervos. Integri- tatea organismului și a sistemului nervos constituie un factor indubitabil în desfășurarea proceselor regenerative normale (2). Acțiunea sistemului nervos depinde de numeroase condiții, printre care cele decisive sînt.specia și vîrsta animalului, organul sau țesutul în regenerare, segmentul nervos ,afectat și momentul tulburării sistemului nervos în raport cu etapele pro- cesului regenerativ. Cercetările experimentale efectuate la amfibii urodele (Triton) au • arătat că rezecția măduvii spinării provoacă o întîrziere în formarea bla- stemului regenerativ și o reducere în volum a membrului regenerat (1). S-a mai constatat că separarea creierului anterior de cel intermediar nu are nici o influență asupra desfășurării proceselor morfologice și biochimice ale regenerării cozii amputate de Triton (5), (6). în sfîrșit, multiple expe- riențe au arătat că denervarea organelor pe cale de regenerare conduce la încetinirea sau inhibarea regenerării, denervarea acționînd mai mult asupra formării blastemului și a proceselor regenerative ulterioare for- mării blastemului (3), (4), (7), (9). Se pare că momentul :în care are loc denervarea este de b deosebită importanță în ceea ce privește creșterea în volum și lungime a regeneratului, fără însă să afecteze morfogeneza care are loc în orice condiții de denervare (8). . Cunoscînd aceste date privitoare la rolul sistemului nervos asupra desfășurării procesului regenerativ, se pune problema cunoașterii meca- nismelor metabolice care stau la baza acestei acțiuni. în vederea lămuririi acestei probleme am întreprins o serie de experiențe privind respirația 4 - C. 1154 3 ROLUL SISTEMULUI NERVOS ÎN RESPIRAȚIA ȚESUTURILOR 215 214 V. PREDA ?i COLABORATORI 2 țesuturilor regenerative la Triton în cazul lezării unuia dintre segmentele importante ale sistemului nervos. Metoda de lucru. Experiențele noastre au fost efectuate pe un număr de 124 de tritoni adulți (Triturus crislutus cristaîus Laur.) împărțiți în mai multe loturi. Un prim lot îl constituie i tritonii martori la care s-a stabilit consumul de oxigen în țesuturile gambei posterioare normale. Lotul al doilea a fost constituit din tritonii la care s-a amputat laba membrului posterior și s-a stabilit consumul de oxigen în țesuturile bontului în regenerare (gambă 4-bont) la 5—10—15—22 de zile de la amputare, respectiv după terminarea cicatrizării, în decursul formării blastemului, la începutul și în cursul diferențierii. Lotul al treilea a fost constituit din tritonii la care s-a amputat laba membrului posterior și s-a excizat ^concomitent și o parte din nervul sciatic. Lotul al patrulea a fost constituit din tritonii la care s-a amputat laba membrului posterior și consecutiv s-a efectuat extirparea măduveii spinării în regiunea medio-dorsală D6—D7. Lotul al cincilea a fost constituit din tritonii la care s-a. amputat laba membrului posterior și consecutiv s-a efectuat extirparea creierului anterior. La ultimele trei loturi s-a stabilit consumul de oxigen în țesuturile bontului în regenerare [în aceleași condiții și perioade ca și la lotul al doilea. Toate rezultatele au fost comparate cu consumul de oxigen al 'țesuturilor gambei pos- terioare normale la lotul martor). Consumul de oxigen s-a măsurat la aparatul Warburg, folosindu-se gamba și bontul regenerativ al membrului amputat (greutate medie 200—300 mg). în vasul Warburg s-au pipetat: 200—300 ml omogentat tisular, C1K 0,154 M, tampon fosfat pH=7,4; 0,01 M și Cla Mg 0,001 M (concentrație finală). Vasul central s-a echipat cu alcalii (KON 20% 0,2 ml) și rolă de hîrtie de filtru. Atmosferă aer. Temperatura de lucru 37°C. Timp de determinare 60 de minute. Rezultatele sînt exprimate în microlitri oxigen consumați. Diferențele de sub 10 unități nu au fost considerate drept semnificative. Media valorilor obținute în urma determinării este exprimată în tabelul nr. 1. Tabelul nr. 1 Media valorilor in microlitri de oxigen la animalele experimentate Lotul • Nr. indivizi Normal 5 zile . 10 zile 15 zile 22 de zile . Lot 1 (martor) 6 64,817 — ■ _ — — Lot 2 24 — 88,369 93,935 100,939 78,404 Lot 3 24 — 69,967 84,460 56,076 59,755 . Lot 4 34 — 54,151 56,877 59,323 56,692 Lot 5 36 __ 55,144 62,431 60,641 65,502 Rezultatele obținute» S-a constatat că la 22 de zile de la amputare, în cazul lezării sistemului nervos, porțiunea regenerată a membrului este mult mai redusă decît la tritonii la care regenerarea se face în condițiile unui sistem nervos intact. Din rezultatele obținute la aparatul Warburg reiese că consumul de oxigen crește progresiv — în cursul regenerării normale — pînă la înce- putul diferențierii, scăzînd — în cursul diferențierii spre limita normală, în cazul denervării se constată o creștere progresivă a consumului de oxigen pînă în momentul formării blastemului, după care — o dată eu debutul diferențierii — acest consum scade vizibil la limitele consumului din țesuturile normale. Comparativ cu rezultatele obținute la tritonii a căror regenerare se efectuează în condițiile integrității sistemului nervos, se constată că, în toate etapele regenerării membrului denervat, consumul de oxigen este mai scăzut, față de regenerarea membrului cu sistemul nervos intact. Aceste date nu concordă cu acelea ale autorilor care Consi- deră că denervarea acționează mai mult asupra formării blastemului (4), (7), ci arată că denervarea acționează mai mult asupra stadiilor uite-; rioare formării blastemului, inhibînd creșterea regeneratului fără a sus- penda diferențierea blastemului, așa cum arată și P. W e i s s (9). Aceasta nu înseamnă însă că denervarea nu are efect asupra formării blastemului, dovadă că în această perioadă respirația tisulară este mai scăzută decît la tritonii la care regenerarea se face în condițiile inervației intacte, în cazul excizării măduvei sau a creieruluij efectele produse asupra consumului de oxigen în țesuturile bontului regenerat sînt și mai evidente, în aceste cazuri, consumul de oxigen ramîne constant în toate etapele regenerării, menținîndu-se între limitele respirației normale a țesuturilor membrului tritonului, deci la un nivel mult mai scăzut decît în regenera- rea normală. Din rezultatele obținute reiese că procesul regenerativ (formarea blastemului, creștere și diferențiere) stă sub dependența acțiunii siste- mului nervos care reglează consumul de oxigen necesar acestui proces. Scăderea consumului de oxigen, a respirației, în urma lezării sistemului nervos, provoacă inhibiția creșterii și diferențierii regeneratului, probă ca în cazul excizării unei porțiuni din măduvă sau a creierului anterior —: [ unde consumul de oxigen rămîne între limitele, normale — procesul creș- [ terii și diferențierii este mult frîhat. Respirația tisulară dirijată de sitemul i nervos este deci necesară creșterii și diferențierii structurilor. Cu toate acestea, inhibiția regenerării nu este niciodată completă, h regenerarea nu este suspendată în cazul lezării: sistemului nervos, ci se continuă mult mai lent decît în condițiile normale, iar porțiunea regene- J rată — diferențiată în structura sa — este redusă în volum și în lungime. Efectuarea regenerării anormale este posibilă și în absența creșterii res- j pirației. Aceasta ne face să ne gîndim că, în cazul lezării sistemului nervos și al absenței creșterii respirației tisulare, procesul regenerativ se desfă- j șoară mai lent și mai incomplet, pe baza unui proces anaerobiotic, folo- f sindu-se drept surse de energie grupările macroergice. Se știe că fenomenele | de dezvoltare'care necesită energie pot avea loc și prin furnizare de energie t în urma degradării ĂTP-ului. De altfel, L.B. Polejaev a arătat că în f primul stadiu al regenerării (epitelializare și formarea blastemului) predo- j mină anaerobiozia, iar în stadiul de creștere și diferențiere predomină J respirația aerobă. Cunoscînd aceste date am ajuns la Concluzia că în cazul 6 ROLUL SISTEMULUI NERVOS ÎN RESPIRAȚIA ȚESUTURILOR 217 216 V. PREDA ^COLABORATORI < . ' 4 lezării sistemului nervos s-ar prelungi perioada predominant anaerobio- tică din prima etapă și în etapa următoare (creștere și diferențiere), con- sumul de oxigen rămînînd cel necesar menținerii vieții celulare și neaug- mentînd în vederea creșterii și diferențierii. Faptul că regenerarea animalelor cu leziuni ale sistemului nervos se desfășoară și în condiții de anaerobioză pare demonstrat și de faptul că rezervele energetice folosite în mod obișnuit în aerobioză (în primul rînd glucidele), modificate histochimic în regenerarea normală, nu suferă nici o modificare în regenerarea care are loc după lezarea sistemului nervos (5). Bunul mers al procesului regenerativ este deci posibil și în absența varia- țiilor metabolice ale rezervelor, energetice fundamentale (glucide). Faptul că regenerarea se desfășoară și în condiții de anaerobioză ne face să ne gîndim că variațiile consumului de oxigen, în cursul procesului de regenerare, nu au decît o importanță accesorie. Consumul de oxigen este numai parțial asociat cu dezvoltarea morfologică și sistemul respirator folosit în creștere și diferențiere poate lipsi. Se pare deci că procesul regenerativ are drept substrat fundamental respirația anaerobiotică. Experiențe ulte- rioare vor căuta să verifice această ipoteză privind mecanismele respira- torii în cursul regenerării animalelor cu sistemul nervos lezat. ' i:' ' ' ' concluzii ’ ' .77 7 7 1. Desfășurarea procesului regenerativ normal în membrul amputat al tritonului este legală de o creștere a consumului de oxigen pînăîn momen- tul diferențierii blastemului, după care urmează o scădere a respira- ției spre limitele normale, în decursul perioadei de creștere și de dife- rențiere. 2. în lezarea sistemului nervos (denervare, extirparea unei porțiuni a măduvei spinării, extirparea creierului anterior), consumul de oxigen rămîne scăzut — la nivelul valorilor normale — în tot cursul regenerării (cu excepția denervării unde întîlnim o slabă creștere a consumului de oxigen în cursul formării blastemului, urmată de o scădere imediată la nivelul valorilor normale). , , / 3. Regenerarea care are loc în condițiile lezării sistemului nervos se face probabil în condiții anaerobiotice, ceea ce provoacă o desfășurare lentă a procesului și o întîrziere în creșterea și dezvoltarea regeneratului. f?i: 4. Pietsch R, Devâlop. Biol., 1961, 3, 255. 5. z Preda V., Cristea M. și Crăciun O., Morfologia normală și patologică, 1962, 7, 305. 6. Preda V, și Persecă T.. Bnl. Univ. „BabeșBolyai”, Seria șt. nat., 1957, 1, 509. 7. Rose S. M., J. Exp. Zool., 1948, 108, 337. 8. Singer M., Flincker D. a Sidman R. L„ J. Exp. Zool., 1956, 131, 267. | v 9. Weiss P., Arch. Entw. Mech., 1925, 104, 317. Institutul medico-farmaceutic Cluj, Catedra de biologie. Primită în redacție la 1 septembrie 1963. t BIBLIOGRAFIE 3. Bertolini B. e Ieradi L. A., Âtti Acad. Naz. Lincei, 1960, 28, 403. 2. Modo» H. A., ZțAH CCCP, 1958, 118, 1 200. 1; M0P030B H. W./ ftAH CGCP, 1938, 20, 207. CERCETĂRI ASUPRA ACȚIUNII DINAMICE SPECIFICE '• A UNOR AMINOACIZI ADMINISTRAȚI SEPARAT t LA PASĂRI* I . • . ' DE • ' ' . GH. BURLACU, CONSTANȚA MATEI-VLĂDESCU și I. MOTELICĂ j Toți cercetătorii care au studiat acțiunea dinamică specifică a pro- r tidelor au constatat că aceste substanțe au o A.D.S. mult mai mare decît | glucidele și lipidele. Faptul acesta a determinat orientarea celor mai multe 1 cercetări asupra A.D.S. a protidelor iar pentru lămurirea cauzelor pro- | ducerii A.D.S. s-a considerat necesar să se studieze efectele componentelor de bază ale acestora, aminoacizii. Primele cercetări asupra A.D.S. a ami- J noacizilor au fost făcute de Gr. L u s k (13) și de cercetătorii din șe.oala j sa, R. Weiss (25), D. R a p p o r t (21), 0 s o nk a (citat după (20)), W. H. Chambers (6) etc. care au studiat A.D.S. a aminoacizilor I la cîine, administrați atît pe cale anală cît și pe cale intravenoasă și subcu- j tană. Tot pe mamifere, E. G r a f e (8), Le Breton și G. Schaef- ’ f e r (10) etc. au cercetat A.D.S. a aminoacizilor la iepuri, J. O. A u b și J colaboratori (1) A.D.S. la pisică, iar D. R a p p o r t și colaboratori 22) ț la purcel în creștere. Pe batracieni s-a cercetat de asemenea A.D.S. a ? aminoacizilor de către E.F. T e r r o i n e și R. B o n n ie t (24). La păsări H însă, în literatura consultată, nu am întîlnit cercetări în acest sens. De î . aceea am considerat necesar studiul A.D.S. a aminoacizilor la păsări, cu atît mai mult cu cît în cercetările anterioare (15) privind A.D.S. a prote- inelor, am constatat diferențe mari între păsări și mamifere. în lucrarea ’ de față, am cercetat A.D.S.’ a glicinei, 1. a alaninei, acid d.l. glutamic, । | d.l. valinei, d.l. metioninei și d.l. tirozinei administrați separat la cocoși și găini din rasa Rhode-Island. De asemenea s-a mai studiat și A.D.S. a j amestecului format din acești șase aminoacizi. f ^^5-‘Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie—S^iie de zoologie”, 1964, IX, ( 3, p. 171 (în limba franceză). | ; '' ' ' " • ' ' ' • 1 220 GH. BURLACU și COLABORATORI 3 CERCETĂRI ASUPRA A.D.S. A AMINOACIZILOR LA PĂSĂRI 221 MATERIAL ȘI METODĂ DE LUCRU S-au luat în studiu 18 păsări împărțite în 3 loturi, și anume: lotul I constituit din 6 cocoși (greutate medie 2,982 kg), lotul II din 6 găini puțin ouătoare (greutate medie 2,350 kg) și lotul III din 6 găini bune ouătoare (greutate medie 2,100 kg), toate în xîrstă de ? ani, Aminoacizii au fost administrați pe cale orală fiecare în cantitate de 15 g la cocoși și 10 g la găini, în amestec cu 1,5 g celuloză la cocoși și 1 g la găini, substanță considerată balast. Celu- loza a fost administrată cu scopul de a încetini tranzitul gastrointestinal al aminoacizilor, favorizînd astfel o mai bună absorbție a acestora. La loturile I și III s-a mai administrat un amestec din acești 6 aminoacizi în cantitate tot de 15 g la cocoși și 10 g la găini. Acțiunea dinamică specifică a acestor aminoacizi s-a determinat la temperatura de neutralitate termică de 25—26°C timp de 12 ore, de la orele 8 Ia 20, după o ajunare de 30 de ore. Concomitent cu studiul acțiunii dinamice specifice a aminoacizilor s-a determinat glicemia1, iar timp de 24 de ore ș-au recoltat împreună fecalele și urina excretațe de păsări. Pe toată perioada cit s-a cercetat acțiunea dinamică specifică a aminoacizilor, valorile bazale ale metabolis- mului energetic, glicemiei și azotului excretat au fost determinate de 3 ori, adică la începutul, la mijlocul și la sfîrșitul perioadei (care a durat de la 16.III la 15.VII.1962). Acțiunea dinamică specifică a fost determinată pe baza diferenței dintre valorile calorice ale metabolismului după administrarea aminoacizilor și cele ale 'metabolismului bazai. La calcularea valorilor calorice ale metabolismului după administrarea aminoacizilor s-au folosit coeficienții termochimici specifici fiecărui aminoacid, calculați de noi după metoda lui D. R a p- port (18). Spre deosebire de acest autor, care a lucrat pe mamifere tcîini), în calculele noastre am considerat azotul provenit din dezaminarea aminoacizilor, excretat sub formă de acid uric și nu sub formă de uree, întrucît la păsări aceasta este forma de bază a excreției azotului urinar (9). Aceste valori sînt date în tabelul nr. 1. Acțiunea dinamică specifică astfel calculată a fost raportată la valoarea calorică brută a aminoacizilor ingerați — determinată cu calorimetrul sistem Berthelot-Mahler — și la va- loarea calorică a părții dezaminate din cantitatea aminoacizilor ingerați. Tabelul nr. 1 ■ Valorilț echivalenților termochîm'ci la aminoacizii cercetați Aminoacizi Coeficient termochimic kcal/lO2 La 1 g azot rezultat din dezaminarea aminoacizilor revin : 1 CO2 degajat 1 O2 consumat QR kcal degajate Glicină 4,93 1,206 1,819 0,666 8,95 . La alanina 4,212 2,791 4,188 0,666 17,64 Ac. d. 1. glutamic 4,368 5,992 6,603 0,908 28,85 ■ d.l. metionină ■ 4,660 5,995 11,45 0,523 53,30 ■ d.l. tirozina 4,705 12,34 14,565 0,848 68,55 Valina 4,639 ' 5,97 8,99 0,665 4! ,72 Valorile aminoacizilor metabolizați și dezaminați au fost stabilite prin determinarea bilanțului azotului ținînd seama de indicațiile din literatură (12), (14), (23). Glicemia a fost determinată prin metoda Hagedorn-Jensen. REZULTATELE OBȚINUTE Bilanțul azotului aminoacizilor ingerați Scăzînd din valorile bilanțului total al azotului, valorile care revin azotului eliminat în condiții bazale, am calculat bilanțul azotului amino- acizilor administrați (fig. 1). Din figura 1 rezultă următoarele: Din cantitatea totalăingerată (medie pe cele 3 loturi) glicina, alanina, acidul glutamic, valina, metionina și amestecul de aminoacizi au fost eliminați prin fecale și urină într-o proporție care variază de la 0,1 (ac. glu- tamic) la 8,4 % (metionina) cu excepția tirozinei care a fost eliminată în procent de 51,1. Diferența constatată la metabolizarea tirozinei se dato- rește slabei absorbții a tirozinei, consecință la rîndul ei a slabei solubi- lități a acestui aminoacid în lichidele fiziologice. Aminoacizii administrați au fost dezaminați în procente variabile. Astfel, alanina a fost dezaminată în proporție de 67,6%, urmată de tiro- zină 45,9 %, apoi de glicină 33,3 %, amestec aminoacizi 21,87 %, acidglutamic 21,6%, metionină 20,9%, iar valina nu a fost deloc dezaminată, adminis- trarea ei micșorînd chiar cantitatea de azot endogen excretat. Din cantitatea ingerată, aminoacizii au fost reținuți de organism șub formă nedezaminată, în procente variabile. Astfel valina a fost integral reținută, urmată de acidul glutamic din care s-au reținut 78,3% apoi de metionină 70,64%, glicină 65%, ala- nină 30,04% iar tirozina 3%. Cînd aceiași aminoacizi au fost adminis- trați în amestec au fost reținuți în organism sub formă nedezaminată în procent de 77. Metabolismul energetic bazai și metabolismul energetic după administrarea aminoacizilor. Acțiunea dinamică specifică a aminoacizilor în tabelul nr. 2 și figurile 2, 3 și 4 prezentăm valorile medii și evolu- ția metabolismului energetic după administrarea aminoacizilor exprimată procentual din valorile bazale înregistrate în aceeași perioadă a zilei. Se constată că numai după administrarea alaninei și amestecului de aminoacizi s-a înregistrat acțiunea dinamică specifică la aminoacizii ingerați. . _ Calculîndu-se acțiunea dinamică specifică totală produsă timp de 12 ore, după ingerarea alaninei și amestecului de aminoacizi și raportîn- du-se la cantitatea de energie brută corespunzătoare aminoacizilor inge- rați și la cantitatea de energie corespunzătoare aminoacizilor dezaminați, s-a constatat că : 222 Glicină \65.0% A/anină Ac.giuiâmic Va/ină Hetionină Tirozină \30,04% ] 76,3% fOO%, 1| 70,64-K ^3.0% Amestec 7Z9'A 1 u/^iue6uo ut ynutjdj jeunuezap - pvoeou/u/e/ozy /zioeou/u/eioz^ izioeoufu/e jozy țz/șeouwejozy Fig. 1. — Bilanțul azotului aminoacizilor ingerați. 110\ B 100- sa- Meiab. ba^âi (100%) Msfâb. vah'no cocoși (% (fin meiab. baza/) do- 2 a â fO 12 ore 100- 90 00- 70- 00- 50- 40- 30- 20- 10- 0-. $ 110- O 100^. 90 80- — Meiob. bâzaf (100%) . — Mei&î). moiioRină cocoși (% din meiab. bazai) — ileiob. meiioninâ găini neouătodre - ifeiab'. meiionine găini ouătoars -J--------->----r 2 4- 6 6 10 lOOy 90- — 8Q. 70- 60- 50- 40- 30 20 10 -r- O^ 12 o/w ‘9 .ș 6 '¥ ,[î> Q> Fig. 3. —A, Metabolismul, energetic după administrarea acidului glutamic. : B, Metabolismul energetic după administrarea valinei. s C, Metabolismul energetic după administrarea metioninei. 226 227 Tabelul nr. 2 Metabolismul energetic QR și glicemia după administrarea aminoacizilor (valori medii) 1 Glicemic medie dm va- loarea bazala 100 | 96,9 115,3 101,6 98,0 127,3 101,5 oo o lO o >5 g g § 172,5 165,5 201,0 174,9 1 219,2 178,8 1 o 00 5 A .S >c3 s S bD s 167,2 175,5 193,0 169,4 1 211,0 164,7 1 1 cocoși mg% 149 134,9 164,0 152,8 146,0 192,1 155,3 1 o co io P3 O5 medie % 1 din va- loarea bazată 100 00 oi 94,9 103,5 101,9 98,0 104,6 100,2 co Ci Ci © H wS h >c3 © g q . bO03 ©^ a 0,640 0,632 0,593 0,667 1 0,620 0,679 1 Ci co © Să •rL>a3 2 pi g o pP tuo p. ° a 0,638 0,635 0,603, 0,625 1 0,669 0,645 1 1 cocoși mg% 0,640 0,633 0,626 0,670 0,653 0,624 0,672 1 >n OJ co o | Metabolism energetic medie % din va- loarea bazată 100 j 00 05 1 1 111,3 101,2 98,6 100,6 o o 101,8 co ® । © —« .3 g >g £ g ©£^ 2,903 2,875 3,251 2,972 1 2,977 2,921 1 cd § g >5 g o © 04 tuo a< ° 2,506 ol 2,789 2,506 1 2,419 2,501 1 l cocoși kcal 2,313 2,297 2,559 2,346 2,467 QO co of 2,356 1 co ■ct» 1O QJ Azot amino- acizi deza- minați % din azotul ingerăt (medie pe 3 loturi) 1 33,3 67,6 co Ol 6,0 20,9 45,9 j 30,55 21,87 Specificare Valori bazate După administrarea glicinei „ alaninei „ acidului glutamic „ valinei „ metioninei „ tirozinei Medie 6 aminoacizi După. administrarea amestecului de 6 aminoacizi 11 CERCETĂRI ASUPRA A.D.S. A AMINOACIZILOR LA PĂSĂRI 229 228 10Q HO 12 ore 10 Q R bazai (100 % ] QR tirozină cocoși /% din met. bazai) QR tirozmă găimneouăt.f%d0,05 0,02 Biotopul speciei este ^pretutindeni identic : infralitoralul nisipos, cu nisip cuarțos fin, pînă la 10—30 m adîncime, excepțional pînă la 75 m în Marea Nordului (Schellenberg). ; Ca grup ecologic, B. guilliamsoniana se încadrează în cel al endo- psammobiontelor „lingătoare de nisip” („sandlecker” — Bem ane), detritivore. Potrivit observațiilor noastre pe viu, specia duce o viață asemănă- toare cu Canuella perplexa Scotț, cele două specii întovărășindu-se reciproc în aceiași biotop (1).înfundarea în nisip se face prin scormonirea lui în direcție antero-posterioară. Ca puncte de sprijto în timpul săpărir servesc uiopodul I și extremitatea , anterioară a articolului bazai al primei perechi de antene. Nisipul dislocat depereiopodele III, IV și V este împins lateral, prin mișcările corespunzătoare de torsiune ale bazipoditelor mult lățite ale perechilor VI și VII de-pereiopode. Prima pereche de plăci coxale, afundîndu-se ritmic, simultan cu contracțiile repetate ale corpului, ajută activ în procesul de înfundare. ta început corpul \ animalului este arcuit, apoi — p^ măsdră ce pereiopodele, se afundă — el se întinde. în faza următoare, căutîndnoi puncte de sprijin, corpul se arcuiește din nou și mișcările descrise mai sus se repetă, animalul fiind complet acoperit de nisip (după 4—5 sec). înfundarea — se pare — are rolul exclusiv de a camufla individul^ deoarece o deplasare activă în masa nisipului nu a putut .fi observată. Pentru a. putea; analiza populația urmărită din punct de vedere ^dinamic noi am stabiliturmătoarele categorii de mărimi, pe baza măsuț răi orilor efectuate la fiecare individ în parte : ’++ între 3 și 5 mm, $$ adulte, înainte sau după reproducere, între 3 și 5 mm, $$ juvenile între 1 și 3 mm, adulți între 3 și 6 mm, juvenili între 1 și 3 mm, iar puii în general între 0,6 și 1 mm. . +® poartă pînă la 9 embrioni sau ouă în marsupiul oostegal. Dezvoltarea embrionară, pînă la . stadiul de pui mobil, are loc în întregime în marsupiu. Gradul de dezvoltare a diferitelor ouă, în același marsupiu, este întotdeauna inegal. Astfel se pot găsi în același marsupiu ouă abia intrate în segmentație alături de pui mobili cu ochii pigmen- - tați, gafa să părăsească marsupiul. Dezvoltarea paralelă se poate observa la cel mult trei embrioni deodată. Puii care părăsesc marsupiul măsoară 0,5—0,7mm. Durata incubației în marsupiu este scurtă : 8—10 zile. Eli- berarea puilor are loc în aprilie (1960,1962) sau începutul lunii mai (1902), probabiLîn funcție de variațiile temperaturii. O a doua reproducere are loc toamna, în octombrie (observată în 1962). . j Bathyporeia guilliamsoniana domină ca număr și biomasă fauna de amfipode la 1 și 4 m adîncime. în anul 1961 ea nu a fost găsită' la 8 m. *' 4 ■■ '■'* > 3 r 251 La 1 m adîncime, în speciei a variat între 10 și 530 ex./jy^c^^^^ unei variații de biomasă cuprinsă între 0,006 și 0,318fg4WSj|5^ din stațiile efectuate, lipsind în lunile ianuarie La 4 m adâncime densitatea populației, îm inț^rv^ 2.XI.1961, a variat între 20 și 1420 ex./m2, cu limitele CofeȘpu^ biomasă de 0,012—0,852 g. Prezența speciei a fost constatată la $4% din stațiile efectuate. ' / _ în ambele puncte densitățile maxime au fost înregistrate în.urma unei reproduceri puternice, la data de^22.IV.196O. Datele anului 1962 sînt redate în figurile 1—4, atît în ceea ce privește variația densității absolute la m2 (graficele liniare) cît și compoziția, calita- tivă â populațiilor (ciclbgramele). < Cu privire la răspîndirea speciei pe verticală se observă o tendință de scădere a frecvenței pe măsura creșterii adîncimii : la 75% în probele colectate la 4 m adîncime și numai 5,2% în probele colectate la 12 m adîn- cime. în nisipul mîlos de la 16 m adîncime Bathyporeia nu a fost găsită. : Urmărind graficul liniar la P2 (4 m adîncime). se observă o oscilație a densității între 20 și 150 ex. /m2 în lunile de iarnă, apoi maximele de după reproducerea din aprilie cu 360—380 ex.'/m2 și maxima a doua diri toamnă, după cea de-a doua perioadă de reproducere. Limitelor extreme de densi- tate le corespund limitele (Le biomasăj cuprinse între 0,012 și 0,228 g/m2. Potrivit datelor înscrise în graficul temperaturilor* din figura 1, reiese că celor două perioade de reproducere le corespunde cîte o perioadă premergătoare de ridicare bruscă a temperaturii (sfîrșitul lunilor martie și august). : La P3 48 m adîncime) densitatea speciei nu trece de 50 ex./m2. Aici, ca. și la P4 (12 m adîncime)^ prezența lui Bathyporeia poate fi consi- . derată ca accidentală. La P4, de exemplu, explicația prezenței speciei consta în exodul puilor dinspre zonele mai. puțin adînci spre această adîncime; , * . Media numărului de ouă și embrioni în marsupiu la cele 83 ȘȘ găsite este de 5,4. Faptul că +Ș eliberează pui mobili asigură un procent relativ mare de supraviețuire. Astfel, de exemplu, la data de 11.V.1962 la 12 șn adîncime (P4, fig. 3), 18,77% trecute de reproducere cores- pundcu 62j5% pui mici, sub 1 mjn. Baportată la m2, această populație se compunea din următoarele categorii de vîrstă : 60 după reproducere 1*8,7%, 60.adulți — 18,7% și 200 de pui — 62,5%. Baportul dintre puii și femelele.postgestante este de 200 : 60, ceea ce corespunde în medie la 3,3 pui. la o femelă. într-un alt caz (P2, la 14.X.1962) același raport este de 160 :100, adică 1,6 pui la o. femelă postgestantă.Cele două exemple dau valorile extreme în acest sens, găsite de noi în decursul celor trei ani de observații. Media tuturor populațiilor analizate în această privință este de 2,4 pui sub 1 mm la o femelă postgestantă. Această cifră, rapor- tată la cifra, inițială a prolificității — 5,4 — indică un procent de 44,4. Așadar din momentul părăsirii marsupiului și pînă la sfîrșitul primei 252 - G. ,1. MOLLER v 4 ' luni de viață, marcată de obicei. de depășirea taliei de*l mm, puii reușesc să supraviețuiască, în proporție de 44,4%. , - . ? După prima lună puii depășesc .talia de 1 mm (ajungînd pînă la 1 3 mm), fiind notați de noi ca juvenili pe bază unor caractere morfologice (peste 10 articole în flagelul antenei II la $$ și dezvoltarea hăscuți în aprilie devin maturi sexual pînă în toamnă (cazul anului 1962) și se și reproduc alături de -generația mai bătrînă care a supraviețuit iernii ' - precedente. Generația care s-a reprodus â doua oară piere după reprodu- cerea de toamnă, longevitatea ei fiind deci de 16—17 luni. ' ' ; Raportul general dintre $ $ și privind toate populațiile anali- zate, este 4,4 :1, Inclusiv exemplarele juvenile. Perioculodes longimanus (bate et westw.) Specia are o distribuție atlanto-mediteraneană. Da populează infralitpralul nisipos cu nisip fin, pe alocuri chiar în amestec cu mîl, între 1 și 20 m, excepțional pînă la 64 m în Marea Nordului. \ Înfundarea’în nisip se face cu ajutorul ultimei perechi de pereiopode, foarte alungite. Mișcările lor rapide,' în sens' postero-anterior, afinează nisipul, fapt ce ușurează pătrunderea urosomului în substrat, prin contracții , ritmice. Astfel urospmul face loc -treptat întregului animal, asigurînd la terminarea înfuhdării o poziție verticală a corpului. . x Categoriile stabilite pentru analiza populațiilor sînt următoarele î ȘȘ Intre 2,5 și 5 mm, ȘȘ între 2,5 și 5 mm, juvenile între*1 și 2,5 mm, adulți între, 2,5 și 5 mm, gg juvenili între 1 și 2,5 m'm, iar puii pînă la 1 mm lungime. K \ J Ca și la Bathyporeia, marsupiul oostegal poartă un număr relativ redus, de ouă și embrioni — .maximum 6 — iar eliberarea puilor mobili are loc înporții. Totuși, la Perioculodes, gr adul de dezvoltare a diferitelor ouă nu suferă un decalaj atît de mare. în același marsupiu se pot întîlni cel mult ouă embrionate cu ochiul embrionului bine vizibil laolaltă cu puii mobili. Durata dezvoltării ouălor este de 5—6 zile. Puitul are loc în tot sezonul cald, mai—octombrie, cu intensitate mai mare spre sfîrșitul perioadei. J Dinamica numerică a pppulațiilor la cele patru puncte de obser- vație" este redată în graficele din figurile 1—4. y / < ' ‘ La 4 m adîncime' (P2) specia a fost găsită la 75% din stațiile efec- tuate, densitatea pi variind între 20 și 100 ex./m2. La 8, m adîncime ,(P3) o găsim la 95% din stații. Densitatea relativ ridicată în ianuarie, 150 ex./m2, scade treptat și — cu excepția unui singur gălt în ultima parte a lunii februarie — se menține la o valoare scăzută, *, . Bub 50 ex./m2, pînă la sfîrșitul lunii iunie. Pînă la această dată nu s-âu observat ++ sau pui, în schimb, așa cum o arată ciclograma din figura 2, 5 DINAMICA AMFIPODELOR PSAMMOFILE 4153 40% din populați^ este formata din exemplare juvenile, drept urmare a unei reproduceri "observate la P2,' la sfîrșitul lunii mai (fig. 1). Repro- ducerpa la P3 începe în luna iulie, la începutul căreia (1O.VII.1962) apar puii pentru prima dată în compoziția populației, ’ în proporție de 60%. în săptămînile următoare densitatea crește treptat^ atingînd maximul în perioada august-octombrie, cînd proporția puilor variază între .33,2 și 66,7%. Densitatea maximă observată în acest punct, 440 ex./m2, cores- punde cu maximul reproducerii de la începutul lunii septembrie. \ LaT2 m adîncime, P4, frecvența speciei în stațiile efectuate este d,e numai 50%, limitele de oscilație a. densității fiind și ele mai restrînse : 20—260, ex./m2., ' ; \ Zona izobatei de 16 m (P5) adesea se colmatează cu mîl, în urma viiturilor Dunării și a furtunilor, prezentînd astfel un biotop instabil pentru organismele endopsammice; în această zonă, îii funcție de gradul de înnă- , molire, Perioculodes' apare sporadic, numai atunci cînd cantitatea de mîl din compoziția-substratului s scade sub 11%. Faptul că limitele de densi- tate, sub care se prezintă atunci cînd înnămolirea nisipului este redusă,, sînt comparabile cu punctele situate la adîncimi mai mici — 20—320 ex./m2 — ne permite să presupunem să specia- efectuează migrații active lâ aceste, adîncimi. . > ’ J ' , La țț cercetate numărul medimde ouă în marsupiu este 2,9. Numărul ouălor și embrionilor variată în funcție de talie și vîrstă : maximum 4 - la de o vară care se reproduc în toamna aceluiași an, avînd. 2,5— 5 mm lungime și maximum 6 ouă la de un ân cu o talie variabilă între 4 și 5 mm. . . - s , Deoarece reproducerea este mai mult sau mai puțin ^continuă în perioadă mai—octombrie, determinarea procentului de supraviețuire este dificilă. Spre deosebire deBathyporeiacreșterea în lungime este mai rapidă : puii de 10 —14 zile trec de 1 mm, iar la vîrsta de 25—30 zile lungimea lor depășește 2/mm. Creșterea, se încetinește la sfîrșitul .primului sezon; cald din yiața animalului, exemplarele. de ^primăvară măsurînd, în medie, 2,7 mm. Urmează apoi o nouă perioadă de acumulări cantitative, b dată cu încălzirea apelor, care duce la mărirea taliei pînă la 4—5 mm, paralel cu cea de-a doua peridadă de reproducere. După cea de-a doua perioadă de reproducere generația de 4—5 mm dispare din populații, fapt ce indică © longevitate comparabilă cu cea constatată la Bathyporeia, adică 14—16 luni. . Variația biomasei, în limita densităților constatate, oscilează între 0,004.și 0,088 g/m2. ' - .Proporția generală dintre ȘȘ și inclusiv exemplarele juvenile,' este de 7,3 : î. Destul de des se pot observa populații complet lipsite de și numai excepțional populații în cadrul cărora proporția masculilor trece de 30%. Prezentarea acestor date ecologice a fost mult îngreuiată de lipsa datelor de comparație din alte mări. luatele lui E. E. Watkin (10) II m 1 ty —Ț ' v/ r yin ’y, r ®* ’ „“’4 m adîncime; variația densității absolute și a compoziției calitative a populațiilor de B. gmlUamsoniana și P. longimanus, în cursul anului 1962. ® Femele ovigere; Ș .femele adulte; Ș j, femele juvenile ;1962,.7, 2, 255 — 271. 6. Gottlieb E., Bull. Res. Counc.'Israel,-1960,79, 57—64. 7. IlBAHOB A. M., £okji. Ak. H. CCCP, 1961, 137, ,3, 728—729. 8. MAKKABEEBA E. B., Tp. CenacT. Bhoji. Ct., 1960, XIII, 119 — 127. 9. Mhjiogjiabckah H. M., Tp. Kapan. Bhojk Ct., 1939, V, 69—151,; 152—173.. 10. Watkin E. E., Journ. Mar. Biol. Ass., 1939, XXIII,.2, 457-465, 467-473. > ( Institutul de biologie „Traian SăM^ z . Laboratorul de oceanologie, Constanța. z \ Primită în redacție la 8 ianuarie 1964. DĂTE ASUPRA IMPORTANȚEI MICROFITEtOR ÎN HRANA MOLUȘTELOR* . N.,BODEANU și M T. GOMOIU Microfitele joacă un rol deosebit de important în economia bazi- nelor-acvatice pentru faptul căf fiind principalele producătoare de sub- stanță organică prin procesul fotosintezei, formează prima verigă în lanțul trofic. Ele sînt intens consumate de către zooplancton, animalele de fund, larvele și puietul de pește? , ; . \ “ Pentru apele Mării Negre din dreptul litoralului romînesc au fost publicate pînă în prezent o, serie de lucrări atît asupra fitoplanctonului (1), (i), (16), (17), cît și asupra microfitobentosului (1)? (3). Un pas înainte în cercetarea microflorei bentale și planctonice a Mării Negre și' a importanței ei în lanțul trofic îl constituie studiul micyo- fitelor care intră în hrana diferitelor organisme marine. Studiul nostru, început sub îndrumarea dr. M. Băcescu, se referă la cercetarea micro- fițelor din hrana mbluștelor care populează mai ales zona litorală a nisipului cu Aloidis. ' Cu privire la rolul microflorei în hrana moluștelor și a mecanismului, de hrănire a acestora cu micrdfite, literatura ne oferă cîteva date intere- sante (2), (5), (9), (10), (14), (15), (18), (19), Astfel, încă în 1877, A. Sabatier, examinînd conținutul stomacal al midiei,conchide că animalul este omnivor, găsind că principalele elemente din hrana acestuia sînt algele mici marine, în special diatomeele. De asemenea N.S. Gae v.- sk'aiă (5), (6), (7)j studiind hrana unor moluște din Marea Neagră, scoate ,îh .evidență Importanța diatomeelor din bioderma pentru nutriția acestora. - , ~ * Lucrare publicată și' în „Revue rouinaine de biologie — Sârie de zoologie”, 1964, IX, 3, p. 211 (în limba franceză). z / 268 N. BODEANUși M.T.GOMQIU '2 Cercetarea compoziției în microfite a hranei moluștelor a fost efectuată de noi la urmă* toarele specii : Aloidis maeoticq (Mii.), Venus'gallina L., Angulus exiguus (Poli), Cardium edule L.,Mactra subtruncata Da Costa, Mytilus galloprovincialis (Lemm.), Mesodesma corneufn, (Poli), Bărnea candida L., Irus irus L. și Hydrobia ventrosa Mtg. S-a analizat conținutul , stomacal la un număr total de 190 de exemplare de moluște, colectate în perioada ianuarie — octombrie 1962. x Exemplarele pentru studiu au fost colectate cu draga;'prin disecție s-a extras în între- gime tubul digestiv. Stomacul s-a desfăcut pe lama de sticlă, iar întregul conținut stomacal, pus într-o picătură de apă s-a observat la microscop sub lamelă. Pentru unele, exemplare s-au făcut și preparate fixe. Observarea și determinarea microflorei a fost îngreuiată de multe ori de detritus și de granulele de nisip, prezente în stomac în mari cantități la unele exemplare, și de resturile țesuturilor intestinale (la preparatele umede). - în hrana moluștelor studiate în cursul anului 1962 am identificat un număr de 92 de specii de alge, repartizate astfel din punct de vedere sistematic: 259/ / : •> ' .r • ' ./‘ / • ’ ■/"/< ////■. • - ■ ///..- Tabelul nr. 1 , - , Diatomeae Dinoflagellatae Silicoflagellatae CocGolithophoriăae Cyanophy.ceae Chloropbyceae , T O tal -• 78 10 1 1 1 1 de 11 11 11 11 specii reprezentînd 84,77% 10,87%- 11 11 11 11 îi n 11 1,09%/ 1,09% 1,09%. , 92 de specii reprezentînd 100,0% După cum se vede măi sus, dintre toate adgele, diatomeele reprezintă grupul cu cel mai important rol pentru hrana moluștelor. Din totalul de' 78 de specii de diâtomee, 65 de specii aparțin ordinului penate și numai 13 specii fac parte din ordinul centrice. Deci, diatomeele penate reprezintă . singure 70,65 % din totalul Algelor consumate de moluștele studiate. _ ' Marea majoritate 75 de specii (toate penatele și 10 centrice) — sînt forme înțîlnite de noi în bentosul zonei litorale nisipoase și pietroase (1), (3). Restul de 17 specii — toate peridineele — 4 centrice și cele 4 specii ce aparțin celorlalte grupe — sint forme care;nu au fost întîlnite în bentos și pe care le considerăm exclusiv plane tonice. Precizăm că formele întîlnițe în bentos sînt prezente uneori și în planctoriul litoral^ dar în cantitate mai mică. Prezența majorității lor în plancton este legată în special de faptul că, în zona de mică adîncime bîn* tuită adesea de furtuni, ele sînt rupte, desprinse de substrat și ridicate de valuri în masa apei (1),J3). în general microfitele care, predomină ,în conținutul stomacal al- moluștelor, în .diferite anotimpuri ale anului (tabelul nr. l), se găsesc în cantități masive și în mediul înconjurător, în bentosul șan planctonul litoral. Astfel, iarna, speciile cele mai intens consumate sînt Melosiradișțans (cu o masivă dezvoltare în bentosul și în planctonul litoral), Thalassio- sira subsalina cordata (care sînt abundente în plancton), în anotimpul de primăvară^ este caracteristică dezvoltarea masivă a unor alge care se întîlnesc abundent și în conținutul hranei. Dintre formele planctonice sînt consumate intens Cyclotella caspiq, %halassio$fr^ subsa- Alternanța pe sezoane a. microflorei din conținutul stomacal al moluștelor Specia Iarna i-ir Primăvara III-VI Vara vîi/viii Toamna . IX-X > . DINOFLAGELLATAE , Exuviaeîla baltica Ostf. ’ . ■ - 4- ■ 4- ■ Exuviaeîla cordata Ostf./. , X 0 . 0 ~ X Prorocentrum micanș Ehr. 4- x. 4- Dinophysis ovum Schutt. . Dinophysis caudaia' Kent. 4- 4- ' Gymnodinium splendens Lebour - 4- ■ < • • ■ Gymnodinium pellucidum (Wulff) Schiller 4- Gyrodiniiim sp. Gl'enodinium danicum Paulsen ' , .4- 4- Peridinikm sp. Peridinee, chiști • ' + 4- ■ 4" ' X BACILLARIOPHYTA Melosiramoniliformis (O. Miill.) 4- x Melosira sulcata (Ehr.) Ktz. / X 4-- JUelosira distans (Ehr.) Ktz. 0 < x 4- .. -.. 4- ~ Hyalodispus ambiguus Grun/ 4- Cyclotella caspia Grun. ; 4- . . o 4-. Cyclotella menegeniana Ktz. + .... - Thalassiosira subsalina Pr Lavr. X X 4- X Thalassiosira paf va Pr.—Lavr. + Thalassiosira decipiens (Grun.) Jorg. Coscinodiscus perforătus Ehr._ ’ + ' Coscinodiscus granii Goiigh. Coscinodiscus- sp. 4- - ; Detonula ,confervacea (CI.) Grun. '/ + Syriedra labulâla (Ag.) Ktz. + ‘ Synedra tabulatd var. parva. (Ktz.) Grun. ■ /• 4- Synedra gailonii (Borg.) Ehr. / - 4- . .4-; Synedra curvala Grun. Synedra 'sp. ; ■. + Thalassib,nema nitzschieides Grun. ' 4- X ’ 4-, Frdgilaria crotonensis Kitt. + Siriatella interfupta- (Ehr.) Heib. 4-. Grammaipphora marina (Lingb.) Ag. 4- 4- 4- Rhabdonema adriaticum (Ktz.) . 0 / - Licmophbra ehrenbergii (Ktz.) Grun. 4- 4- 0 — Cocconeis jnaxima (Grun.) Perag. + Cocconeis scutellum Ehr. \ 4- 4- Achnanthesr hrevipes Ag. ' . 4- . Achnanthes lo^gipes Ag. 0 s • 4- Rhoicosphaeniâ curvata (Ktz.) Grun. 0; Diploneis i'ntefruptâ Ktz. 4- • X • 7 + Diploneis inter rupta 'var. heeri Pant. ' - 4- Diploneis smilhii/(Breb.y CI. j X , 4-' Diploneis vacillăns (A.S.)^Cl. - - Diploneis didyma (Ehr.) Ktz. + 1. * *• ‘ • . . Diploneis sp. «7 _ Naviculd' cryptocephqla Ktz. • 4- 4- Notă: 44 = prezente In. cantlt&ți mici (1 — 10 exemplare). : • x prezente în cantități mâți *10 —100 de exemplare). - ©“Prezente înâantitAtifoartemarHpeăte 100 de exemplare). '260 5 MICROFIȚELE ÎN HRANA MOLUȘTELOR ' 261 Tabelul nr. 1 (continuare") Specia Iarna I—II Primăvara III—VI Vara VII-VIII ) • ■ Toamna IX-X Navicula salinarum Grun. ț / ■ ■ 4- Navicula lyra Ehr. ; 4- 4- Navicula lyra var. eliptica A.S. / 4- Navicula lyra var.inter media? erag. 4- + Navicula, cancelata Donk. 4- 4- 4- Navicula forcipata Grev. . X . X Navicula forcipata var. densestriataN.S. Navicula clavața Greg. 4- Navicula'placentula Ehr. ' , J 4- ' Navicula placentula f. rostrata Maer. Navicula latissima Greg. : + 4- Navicula sp. 4- 4- - / 4-: Trachineis clepsidra (Donk;) 61. 4- Pleurosigma elongatum W. Sm. Pleurosigma angulatum W. Sm. + 4- ■■ \ Cymbelld turgidd (Greg.). 61. ' Cymbella ventricosa. Ktz. 4- 4- - Cymbella sp. 1 ■ ■ ■. 4- ■ 4- Epithemip lurgida. (Ehr.) Ktz.. 4- Amphipfpra paludosa W. Sm. Amphorâ hyalina Ktz. 4- - 4* Amphorâ proleus Greg. • .4- 4- 4- z'4- Amphora ovalis Ktz. . > + X Amphora commutata, Grun. , ; 4- ■. . - Amphora coffeaeformis Ag. - X 0 Amphorâ coffeaeformis var. acutiuscula (Ktz.) Hust. • ’ z —— X ■ i ■ ■ / 0 4- Amphora sp. 1 ■ 1 ■' 4- •4- Rhopalodia musculus (Ktz.)_ 0. Mull. . 4- Hantzschia amphioxys (Ehr.) Grun. c 4- Bacillaria paradoxa Gmelin ' 4- 4- ■ 4- Nitzschia-apiculata (Greg;) Grun; , Nitzschia hungarica Grun. \ ; 4- ■ N Uz schia tryblionella Hantzsch. var. viqtoriae 4- Grun. i 4* 4- Nitzschia longissima (Breb.) Ralfs. • । Nitzschia bilobata' W. Sm.- 4- - 4- Nitzschia lanceolata W. Sm. ' ' -Nitzschia tennuirostris Mer. S.L. ' ’+ 4- 4? .■ Nitzschia sigma W. Sm. . : . 4- Nitzschia sp. •; ■> + / -4- 4- 4- Campilodiscus thurethii Breb. ; , ' Surirella gemma^'Eihr. 0  ■ 4- ' 4-' Surirelld fastuosa Elir.- 4- SILICOFLAGELLATAE , ‘ Distephanus specullum (Ehr.) Ktz. ■ C0CC0LIT0PH0RIDAE ,4- > 4- Syracosphaera medileranea Lohm. 4- CY'ANOPHYCEAE v ■ • *■■■■■ Scenedesmus quadricauda Breb. 4- - Cyanophyceae ssp. 4- • CHLOROPHYCEAE xPterosperma cristatum Schiller r 4- lina, Exuviaella cordata, iar dintre cele bengale Ab^a^M longipes,Diploneis smitliii, Amphora coffeaeformis vaY. acutiuscul^ ț Speciile Cyclotella caspia JSaywoiqell^^^ mari cantități în planctonul din timpulâmrih/aparîm^ exemplare în stomacul moluștelor colectate' în âce^ihanW^ - formele < bentale intens consumate vara se află\j?M&âo^0^a\a'^^^ Licmophora ehrembergii, Amphora coffeaeformis ■ Navicula forcipata. , \ tl 'U^'r'// Hrana microfitică a moluștelor în sezonul'de toamnă.Aesj/e/^ - H mai ales din forme bentale, dintre care în cantități abiihd&i^ - - cosphaenia curvata, Amphora coffeaeformis, Melqsira moniliformikf^^ f ' .Subliniem că nu toate microfițele cu o' dezvoltare masivă' în diferite . anotimpuri sînt întîlnite în hrana moluștelor. Astfel, nurS^îftt^ ., . tot materialul studiat specia Sceletonema cosțatum care, alături, de/D^/or ; nula confervacea și Thatassioșira subs afina, provoacă cu regularitate „înflo- rire^” apei în fiecare anin perioadele de iarnă și primăvară devreme1 (1).' Specia Detonula' cpnfervucea a fost întâlnită doar sub' forma a cîtorva celule ; ' numai îh stomacul unui singur exemplar de Mytilus galldprovincialis\ Nu s-a întîlnit niciodață vreo formă ele Chgetoceros, deși multe specii ale acestuiz, 1 1 gen sînt mașîv dezvoltate îh plancton. De asemenea, genurile Rhizosolenia ' și 'Ce)ratium, *frecvente)în plancton, n-au fost găsite în conținutul stomacal. In general, în hrană sînt puține exemplare âle speciilor din genul Nitzschia,1 abundente în > bentosul litoral. ! , : \ - Aceste fapte ne permit-să/presupunem că, deși moluștele studiate sînt organisme mâi puțin mobilei excepție face Hydrobia, care se deplasează pe substrat) și care se hrănesc relativ pasiv, filtrînd apa, totuși, ele manifestă , r ' preferințe'față de hrana. Unii autori (1), (11) au arătat că forma celulei sau coloniei constituie principala cauză pentru care anumite microfite nu ' sînt consumate. Așa de exemplu, 'Sceletonema costatum,' care se înmul- țește foarte repede, formează colonii aciculare ce cu greu pbt fi ingerate de zoopla’nct'onte (1), (11). Celulele mari'și-cu excrescențe, ale unor specii f de Ceratium sau cele alungit-cilindrice și puternic ascuțite de Rhizosolenia - ' cafcar opis sînt de asenienea greu de ingerat și de aceea evitate de/cătr6 •. formele zooplanctoiiice care se hrănesc activ cu ălge. I>e altfel, posibilitatea „înfloririi’-’ apei cu unele specii este legată și de-faptul .că.acestea s greu . - ingerabile și nu au consumatori (1), /li). n > > N. V. Moro,zov,a-'Vodianițkaia, arată că âopplăhctbnul , preferă formele' nanoplanctonice (11). /Datele noastre 'demprist^ dintre fitoplânctonte, cele mai ‘ puternic consumate de. către'molușfe șînt - „ tot formele nanoplanctonice. ' , - - \ \ ' Elementele1 principale din hrana'microfitică' ă moluștelor -sîht diato- meele bentale.’ Totuși în conținutul stomacal al moluștelor psammofile se . întâlnesc fiecvent fitoplanctonte, care uneori— în perioadă mai august —c z sînt în (cantități', dominante (Cyclotella crispit^,și Exfbviaella' cordata). La ' ' organismele care ztrăiesc pe imbstrațjta^ Irus), formele bentale,. alcătuiesc , aproape în.^ .exclusivitate; hrană' microfitică. Aceasta . se explică prin faptul că pe fundurile tari i— mai ales'pe cele pietroase — 1 7 - c. 1154 , - ’ - ' 1 , MICROFITELE ÎN HRANA MOLUȘTELOR ' 263 ' \...............................■ ‘ se află o biodermă abundentă de diatomee, pe cînd pe cele nisipoase, microflora bentală este cantitativ mult mai săracă. în cele ce urmează vom analiza pe scurt compoziția microflorei din hrana moluștelor studiate (în tabelul nr. 2 se dă listă principalelor, micro- fite din conținutul stomacal al speciilor de moluște analizate). 1 .. Aloidis maeoliea. în stomacul a 50 de* exemplare de Aloidis maeotica, formă caracteristică a biocenozei nisipului fin,, au fost identificate 20 ,de specii de alge : 4 specii de peridinee și 16 de diatomee. Din totalul speciilor, 15 sînt forme din bentos, iar 5 sînt exclusiv planctonice. Speciile de alge întilnite- în cantități mai mari sînt Melosira distans, Thalassiosiraparva, în perioadele de iarnă și primăvară, și ■CyMella caspia și Dxuciaella cordata,.^^. Venus gallina? în conținutul stomacal a 30 de exemplare s-au identi- ficat un număr de 25 de, specii de alge: 5 specii peridinee, 19 specii dia- tomee și 1 specie de cianoficee. Dintre acestea, 15 specii de diatomee sînt bentale, celelalte ,4 exclusiv planctonice. în anotimpul, de iarnă predomină Melosira moniliformis, iar vara și toamna ExuviaeTla cordata și Cyclo- tella caspia. / . s . Angulus exiguus. Au fost .identificate (în stomacul a 30 deexem- plare) 34 de specii de alge : 4 peridinee^ 30 de diatomee dintre care 29 de specii sînt forme pe care le-am întîlnit și în bentos.'în fiecare stomac analizat predomină diatomeele .bentale. în cantități mai mari s-au iden- tificat bentalele Navicula lyra, N.1 forcipata, Amphora ocoliș, A. coffeae- formis, Diploneis smitMi.- Planctontele JQxuviaeUa cordata și Cyclotella caspia predomină în perioada mai-august. , < / ' Cărdium edule. Specie cu? un conținut stomacal bogat în alge (între 12 și 17 ? specii în fiecare exemplar^ Formele dominante cantitativ sînt cele bentale : Amphora coffeaeformis, Melosira sulcata, M. distans, Tha- lassiosirasubsalina. în perioada mai-august apar în cantitate foarte mare speciile Exaciaella cor dat a^iCy ciot ella caspia. în stomacul a 15 exemplare analizate s-au determinat 30 de specii de alge : 4 peridinee și 26 de diato- mee bentale. . Maetra subtruncata. La 15 exemplare examinate au fost identificate 12 specii, de alge: 5 peridinee, 6 diatomee, 1 silicoflagelat, dintre care > 5 specii de diatomee sînt forme întîlnite în bentos. în cantități măi mari, apar speciile' planctonice Dxuciaella cordata 'și Prorocentrum micansi. Mytilus galloprovincialis. Formă caracteristică faciesului pietros, și care, în zona nisipului fin cu Aloidis, trăiește fixată doar pe pontonul- insulă de beton, din dreptul Stațiunii Mamaia. Conținutul stomacal bogat iii microfite. în stomacul a 10 exemplare s-au înțîlnit 37 de specii: 2 peridinee, 1 silicoflagelat,. 34 de diatomee. Un uumăr /de 31 def specii de’ diatomee sînt forme care se întîlnesc îm bentos. Formele bentalealcă- tuiesc aproape exclusiv hrana midiei., în cantități mai mări apar'speciile Melosira distans, M. moniliformis, Thalassiosira șubsalina, Amphpra cbffeae- formis, Diploneis sp. La analiză, un exemplar de Mytilus conține înstoniac al2—15 specii de alge. s " Barnea candida și Irus, irus. Aceste forme' alcătuiesc o biocenoză parte (8). /|Ele se, hrănesc aproape exclusiv cu diatomee bentaleDin 264 , , N. BODEANU și M- T. GOMOIU , '8 M1CROF.ITELE ÎN? ,265 totalul de 11 specii întîlnite în 7 exemplare de Barnea, 9 sînt' diatomee bentale. Din 6 specii găsite la 5 exemplare de Irus, 5 sînt de asemenea \ diatomee'bentale. în cantitate de sute de celule s-au identificat la ambele moluște' speciile Rhabdonemaadriaticum și Licmophora ehrembergii. / Mesodesma eorneum.Formă specifică mediolitoralului cu nisip ■' grosier (plajele de la sud de Constanța). S-a examinat, conținutul stomacal / ar 13 exemplare, identificîndu-se 9 specii de alge (3 peridinee, 1 dlorificeu, 1 cocolitoforid, 1 diatomee). Hydrobia ventrosa. Este un gasteropod care se hrănește activ, depla- sîndu-se pe substratul de pe care „paște” algele. S-au analizat 15 exem- plare. în-stomacul llor s-a găsit o hrână formată aproape numai din diato- mee bentale; în cantități foarte mari sînt; speciile - Cocconeis scutellum și , Amphora coffeaeformis. - ’ CONCLUZII > Din analiza materialului expus în prezentul articol, desprindem .următoarele: / 1. Marea majoritate a algelor .care alcătuiesc hrana speciilor de moluște studiate o constituie formele microfitobentale. < ' z 2. Din punct de vedere sistematic, în conținutul stomacal al moluș- telor predomină diatomeele penate. Numărul de specii de peridinee este redus iar silicoflâgelatele, cianoficeele, cocolitoforfdeje și cloroficeele sînt - reprezentate numai prin cîte o specie. ' . ' ' 3. Se observă în general un paralelism între compoziția și cantitatea " microfițelor din zona încqnjurătoare și cea din hrana moluștelor; ■ k 4. Deși majoritatea moluștelor studiate (lamelibranhiatele) par a; se hrăni pasiv, fiind fără posibilități de deplasare, totuși se constată la . ele o selectivitate a hranei. Ele au „preferințe” pentru speciile de alge existente îh mediul ambiant, filtrînd tocmai microfitele, ale căror celule au forme ce permit a fi trecute prin filtrul branhiăl și a fi ușor ingerate. ' 12. IIorPEBHflK II. K., HayKobH saniicuii OnecHoh SMoaorHHecKoft CTaHnMH,1960, 2, 2 104^-106. t>. s V * . - '"'J/'V' " 13. — Tpydbi l-ou uxmuoJiosuue'CKoU KOHfiepeHițuu-' no uayueiiuto Mo'pcKux jiUM’ânop ceoepooanadHou uacmu ^lepnozo Mopn, KnmHHeB,.496O7 89^91A. ' - 14. Ranson Gelbert, Bull. de l’Inst. Ocdanogr., 1926, 469,11 1—6.7 7 / - ' > - 1 15. SabatierA-, Ann. ,8ci. Nat. Zool., 1877, G, 1—132/ > v / •/ . ' ' 16. Skolk H.,v Hidro biologia, 1958, 1/63—73. , , 17. - ' Com. Acad. R.P^R., 1960, 10, 12, 1117-1121'. ' ' ? ; " 18. ’ Yonge C. M., J. of Marine Biol. Așsoc. Plymouth, 1926, 14, 2'.(rezunuit în Jourh-. ' du Conseil, 1927-, 2, l,t 220-222). - ' - * - 19. ' —, Journ. du Conseil', 1931, 6, 2, 175— 212. , , * y .. . - - Institutul de biologie „Traian Sâvulescu-\ / . - • , Laboratorul de oceanologie—Constanța. -,y ( Primită în redacție la 27 mai 1963. BIBLIOGRAFIE 1. Băcesou M., Gomoiu M. T.; Bodea^u N., Pețran A.,' MCller G. et Manea V., Revue de biolgie, 1962, 7, 4, 561-582. 2. Beener L., BuH. de l’Inst*, Ocdapogr.,' 1939, 778, 1—27. . ■ , - 3. Bodeanu N., Rapports et- Proces-verbaux des reunions de.la CIESMM, 1961, 16, 2, ; 441-446. ’ , • 4. Bob^anu^N. și Chirilă V., Com. Acad. R.P.R., 1960, 10, 8, 681—686. / 5, rAEBCHAH H. Cx, IlâMHTM aKajj. C. A. Sepiiona, 194'8, 27—47. . ' 6.— -^- ,, Tpyw ^pcTRTypa, OKeaHoaorMM, 19.54r 269—290. ' 7.' -v Bioji. lyi.-Ba ncn. npHpORH, Otjj;; SppjibrMH, 1956, 61, , 8.- Gomoiu Mi T-. a. MCller G. L, Revue de biologie, 1962, 7, 2, ,255—271. । 9. Huni O.; D.,-J' of M^apne Biol. Assoc. Plymouth, 1925^ 13, 3: (rezumat xîn Journ. du ‘ • Conseil, 1927, 2', 1, 222-224). 10* MwpOhob r. H.jȚpyRtrCeBacTonoJibCKofi BHOJiorn'iecKoii CTaupuBi L948, 6, 938-—352'. 11. A4oPO30BA-BoflflHKiiKAH, H. B., Tpyjța- CeBacTonoflbCKOiî OMOJiorMuecKOft CTaHpnii, ' ' ' 1948,' 6, 39—172./ ' ' ? > ,, RECENZII. DR. DIETER OTTO, Die Roten -Waldameisen (Furnicile roșii de pădure) în Die Neue Brehm- Biicherei, 1962, 151 p., 55 fig. . ■ ’ Lucrarea cuprinde o sinteză a cercetărilor întreprinse de autor asupra speciilor de furnici din genul Formica valoroase din punct de vedere economic. Tratarea acestui gen din punct ; de vedere.sistematic, morfologic* ecologic, zoogeografic, etologic este concretizată în,10 capitole; . în, capitolul Isînt prezentate caracterele morfologice și sistematice, ,fiind redate de- scrierile la 8 specii: Formica rufa L., F. polyctena Forster, F. truncorum Fabr., F. nigricans \ ■ Emery, F.. cordieri Bondroit, F. lugubris Zett., F . aquilonia Yarrow, F. uralensis Ruszky. - \ La aceste specii sînt descrise lucrătoarele, reginele și masculii, acordîndu-se cea mai mare atenție, speciilor: Formica polyctena și F. rufa, ca cele maD valoroase furnici folosite în combaterea biologică. , ' ; - Totodată se, dă repartiția lor zoogeografică în Europa. , ' ' în capitolul II sînt descrise coloniile acestor specii, forma construcției, exterioară și interioară, în funcție de sol,' vegetație, relief, climă etc. < :, ( După o metodă de teren completată cu cea de laborator — microscopică — se poate '/ deterirțina tipul de populație al coloniei monogine (cu o singură regină în colonie) sau tipul , ; poligin,/(curmai multe regine în colonii). Acest lucru este deosebit de important de știut ' pentru colonizarea artificială a pădurilor în vederea combaterii biologice. ' • ^întarătate .cercetările asupra perioadei dc împerechere și construcție a unei noi colonii,' con- > edițiile de hrănire etc. . , , , > t ’ - în capitolul - IV ^autorul descrie stadiile privind evoluția organului sexual femei (ovar, / receptacul seminal), precum și cercetările' de laborator care se fac pentru punerea 'în evidență> a gradului de fecunditate a reginelor. , în capitolul V, sînt prezentate cercetările privind hrana furnicilor, alcătpiță dindife- ’> rite jnsecte, care din punct de vedere economic aduc un aport substanțial.' Altfel,. șe arată' că larvele de Bupalus pinearius L., Panolis flammea Schiff.,1 Diprion pini L. constituie^ prin- cipalii dăunători ai coniferelor (Pinus silvestris L.), , - x Paralel cu cercetările de teren, autorul' prezintă și lucrările de laborator pe, care le-a \ făcut: Pentru\efectuarea acestoT/lucrări indivizii din coloniile artificiale 'au. foștvvmarcațp • cu \ ajutorul mai multor metode: prin etichetare pe abdomen, colorarea? segmentelor abdominale. Pe baza acestor cercețări, autorul,a putiit face observații importante cu privire la diviziunea -muncii în colonie, ca: hrăpirea reginei și a progeniturii, curățenia coloniei, etc. \ \ 268b. ,RECENZII , ,2 \ ' ' > Vib ; ■' . '-'A ■/. ' < ; r y ' Ultimele patru capitole ale .lucrării tratează speciile myrmecophile, despre importanța • prezenței acestor specii în pădurile atacate și, în sfîrșit, despre metoda de colonizare' artificială' ( cu aceste furnici, indicîndu-se ca necesare în această acțiune următoarele lucrări: a) colec- tarea reginelor și masculilor cu\un aparat special de captare ; V) împerecherea lor în labora- : tor; c) transplantarea unei părți dintr-o colonie (lucrătoare,, coconi; cu materialul respectivei colonii), și. transportarea în cutii ermetic închise (preferabil cu lin vehicul) în regiunea atacată de- dăunători, destinată colonizării artificiale; >d) la baza noii, colonii formate se introduc circa 200 de regine fecundate; e). coloniile noi formate sînt protejate cu .carcase, de'sîrmă ; 7) eti- chetarea; noii, colonii formate și cartarea lor. . i1 . . La sfîrșitul' ultimului capitol sînt sintetizate toate metodele de colonizare artificială, ' cu. ajutorul furnicilor cunoscute pînă în prezentași care sînt folosite în Republica Democrată Germană și înalte țări din Europa. ' . ' z ' Toate capitolele sînt'ilustrate cu figuri originale, mărind valoarea lucrării. 1 ,. "• Textili este prezentat la un înalt nivel științific, epuizînd toată literatura modernă în ' această, problemă. z ‘ - Bazîndu-sepe cercetări minuțibase, efectuate pe tot cuprinsul republicii'în decurs de mai bine, de . 10 ani,'autorul a reușit să redea un ghid prețios pentru toți entomologii care vor dori să cunoască și să aprofundeze acest grup de furnici atît de valoroase din punct' de. vedere economic și științific. ' , Dinu Paraschivescu w v 4a A* $ < LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ĂCADEMIEI R.P.R ^^wRLES DARWIN, Variația animalelor și plantelor sub influența domesticirii, 773 p., 64 lei. ^El^^L'ES DARWIN, Amintiri despre dezvoltarea gindirii și caracterului meu. Autobiografia ^BB1809—1882. 252 p. + 1 pl., 14,50 lei. ^^^^robleme de biologie, 575 p. + 10 pl., 29,70 lei. ^^l'lîidrobiologia, voi. IV. Lucrările Comisiei de hidrologie, hidrobiologie și ihtiologie, ^Simpozionul „Problemele biologice ale Deltei Dunării”, 569 p. + 12 pl., 27,60 lei. GOMȘIA, Biologia și principiile culturii vînatului, 588 p., 58 lei. ^^jNCA DONCIU, Cercetări asupra coccidiilor la animalele domestice în R.P.R., 92 p. +18 pl., 7,20 lei. ll^y^.G Fauna R.P.R. Mollusea, voi. III., fasc. 3. Bivalvia (Scoici), 427 p., 30,60 lei. ^^DRIANA DAMIAN-GEORGESCU, Fauna R.P.R. Crustaeea, voi. IV, fasc. 6 Copepoda, fam. Cyclopidae, 208 p., 12 lei. IIP GEN V. NICULESCU, Fauna R.P.R. Insecta, voi. XI, fasc. 6 Lepidoptera, fam. Pierdiae ^..■ (Fluturi), >203 p. + 13 pl., 13 lei. ^S^âTAȘi I. BOTOȘĂNEANU și ȘT. NEGREA, Cercetări asupra biologiei izvoarelor și apelor ^fefĂDUȚIU, Patologia chirurgicală a animalelor domestice, voi. 1, 813 p. + 3 pl., 74 lei. 4 w Studii și cercetări de biologie, Seria zoologie, < ; ( este o continuare a publicației , Studii și cercetări de biologie, Seria biologie animală. Începînd cu anul 1964 revista apare de 6 ori pe an.