COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: Academician EUGEN PORA Redactor responsabil adjunct: GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R. Membri: M. A. I0NES0U, membru corespondent al Academiei R.P.R.; V. GHEȚIE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; R. CODREANU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; OLGA NECRASOV, membru corespondent al Academiei R.P.R.; VIRGIL GLIGOR, membru corespondent al Academiei R.P.R.; MARIA CALOIANU — secretar de redacție. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se trimit la Comitetul de redacție pe adresa: Str. Lt. Lemnea nr. 16, București. SIudii si cercetări de BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE TOMUL XVI 1964 , Nr. 2 SUMAR - . Pag. M. A. IONESCU, ANA PRECUPETU-ZAMFIRESCU și FLORI- ANA NICULESCU, Cercetări asupra paraziților și prădă- torilor la Pyrausta nubilalis (Hiibner), Lepidoptera — Py- ralididae ....................... 73 PETRU BĂNĂRESCU, Revizuirea genului Pseudolaubuca Bleeker, 1864 = Parapelecus Giinther, 1889 (Pisces, Cyprinidae) . . 87 VIRGINIA POPESCU-MARINESCU, Reproducerea și dezvol- tarea polichetelor relicte ponto-caspice din Dunăre: Hypa- niola kowalewskii (Grimm) și Manayunkia caspica Ann. ... 99 ANCA DECU-BURGHELE, Specii noi de Dacnusinae (Hymenoptera— Braconidae) pentru fauna R.P.R............................... 113 EUGEN V. NICULESCU, Cercetări morfologice și sistematice asupra pieridelor (Lepidoptera).............. 117 CAROL PRUNESCU, Anatomia microscopică a sistemului genital mascul la Lithobiidae (Lithobiomorpha — Chilopoda) .... 125 EUGEN A. PORA, VIRGIL TOMA, ION MUREȘAN și LUCIA BĂBAN, Acțiunea clorpromazinei asupra fixării P32 în timus, în timpul involuției provocate prin hidrocortizon și ACTH . . 131 ST. FLORESCU, A. CONSTANTINESCU și A. TĂCU, Modifică- rile proteinemiei și proteinogramei în raport cu producția de lapte la vacă............................................. 137 V. PREDA, I. CHIRICUTĂ, CORNELIA TODORUTIU-PAPI- LIAN, G. SIMU, I. K. GROSS și ANCA MIRCIOIU, Unele aspecte histochimice și biochimice ale dinamicii genezei he- patomului experimental la șobolan ........................... 145 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ............................................ 155 RECENZII .................................................. 161 STUDII SI CERCETĂRI DE BIOLOGIE SERIA ZOOLOGIE APARE DE 6 ORI PE AN CERCETĂRI ASUPRA PARAZIȚILOR ȘI PRĂDĂTORILOR LA PYRAUSTA NUBILALIS (HUBNER), LEPIDOPTERA—PYRALIDIDAE* DE M. A. IONESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R.P.R. ANA PRECUPEȚU-ZAMFIRESCU și FLORIANA NICULESCU Ca și multe alte lepidoptere, Pyrausta nubilalis a fost și este și în prezent o specie mult studiată. în multe țări, continuă cercetările chiar și sub aspecte binecunoscute, cum sînt durata dezvoltării, numărul de gene- rații în diferite ținuturi etc. Totul se datorește importanței acestei insecte ca un dăunător al porumbului. în Europa larva de Pyrausta trăiește pe specii aparținînd la 17—20 de genuri de plante, între care porumbul, cînepa, sorgul, ’dahlia, mătura, Cirsium, Carduus, Vitis, Clemalis, Bumex, Atriplex, Artemisia, Arundo donax, Amaranthus etc. în America de Nord acest dăunător atacă puternic 18 specii de plante, între care porumbul, cînepa, dahlia, Chenopodium, Arnaranthus. De ase- menea mai atacă frecvent alte 22 de specii de plante, între care pe cele din genurile : Hordeum, Pliaseolus, Beta, Capsicum, Solanwm etc. în Europa, printre primele lucrări care s-au ocupat de Pyrausta nubilalis ca dăunător se pot cita cele ale lui J. J a b 1 o n o w s k i (12), (13), apoi ale lui V. N. Kurdjumov (15) și M. N. Kulagin (14). în țara noastră, primul studiu asupra paraziților lui Pyrausta a fost publicat de către W. Knechtel și M. A. î o ne seu în 1928 (10), indieîndu-se răspîndirea, frecvența, precum și principalii săi paraziți. într-o notă anterioară (9) noi am dat cîteva rezultate preliminare ale cercetărilor efectuate pe teren și în laborator, în legătură cu observațiile la paraziții lepidopterului Pyrausta nubilalis (Hi?b). * Lucrare publicată și în ,,Revue roumaine de biologie— S6rie de zoologie”, 1964, IX, 2, p. 61 (în limba franceză). . 74 M. A. IONESCU și COLABORATORI 2 3 CERCETĂRI ASUPRA PARAZIȚILOR ȘI PRĂDĂTORILOR LA PYRAUSTA 75 în lucrarea de față prezentăm toate datele pe care le-am putut obține timp de 3 ani, de asemenea pe teren și în laborator, cu privire la sistematica, biologia și ecologia paraziților la Pyrausta nubilalis. Scopul urmărit de noi a fost ca prin cercetări efectuate în mai multe regiuni din țară, mai ales în sud și în Dobrogea, să putem aduce mai multă preciziune în cunoașterea paraziților și răpitorilor la ouăle și larvele lepidopterului Pyrausta nubilalis, atît din punct de vedere sistematic cît și al dezvoltării ontogenetice și al relațiilor acestor paraziți cu mediul. Material și metodă. în tot timpul cercetărilor am lucrat pe 150 de probe de coceni de porumb atacați de Pyrausla, colectate din regiunile: București, Ploiești, Dobrogea, Galați, Argeș, Oltenia și Hunedoara, precum și cu materialul atacat provenit din cîmpurile experi- mentale de la I.C.C.A. și Moara-Domnească. Porumbul a aparținut soiurilor: ICAR-54, Pioner 345, 346, Romînesc dobrogean. Asupra materialului de cercetare s-au efectuat următoarele observații cu privire la pa- raziți: iernarea larvelor, coconilor și adulțiior de paraziți; depunerea ouălor; apariția larvelor și dezvoltarea lor; transformarea larvelor în coconi; apariția primilor paraziți adulți; ciclul de dezvoltare; numărul generațiilor; prolificitatea. Materialul de la Moara-Domnească a fost pus îh 5 izolatoare de 2/2 m și ținut în condiții de cîmp (fig. 1). S-au folosit două feluri de izo- latoare : izolatoare de sîrmă cu rețea de 4/4 mm pentru obținerea paraziților la ouă și izolatoare acoperite cu tifon pentru obținerea altor paraziți (la larve). Pe plantele de porumb cu o înălțime de 30—40 cm s-au pus izolatoare de sîrmă (fig. 2) (izolatoarele cuprindeau aproximativ 20 de cuiburi) în care au fost introduși adulți de Py- rausta nubilalis pentru depunerea pontei. Rețeaua permitea pătrunderea paraziților la ouăle de Pyrausta. S-a urmărit depunerea pontei de către Pyrausla și parazitarea ouălor. în mo- mentul în care ouăle au fost parazitate, frunza de porumb pe care se afla ponta de Pyrausta a fost introdusă în pungi de nylon, pe plantă. Astfel, s-a putut obține un număr foarte mare de exemplare de paraziți și răpitori la ouă. ' După o. perioadă de două săptamîni cuiburile atacate au fost acoperite cu izolatoarele de tifon de unde s-au colectat zilnic paraziții și răpitorii larvelor. , Cercetările asupra dezvoltării paraziților au fost corelate cu determinarea temperaturii și umidității, atît în laborator cît și în cîmp. Am efectuat de asemenea și observații asupra comensalilor, ca și asupra răpitorilor care au importanță în stăvilirea atacului și în biologia generală a acestei specii. Metoda de lucru în laborator a ținut seama de posibilitățile pe care le-au putut oferi condițiile din Laboratorul de ecologie al Institutului de biologie în anii de cercetare. Materialul atacat a fost introdus în laborator în cuști speciale pentru creșterea insectelor, cu dimensiuni de 40/40 și 20/20 cm. Creșterile paraziților au fost făcute în vase de creștere (cristalizoare cu dia- metrul de 6—13 cm) ținute la temperatura și umiditatea laboratorului. Menționăm că aceste condiții au fost foarte variabile în special în lunile de iarnă. Astfel, în/decursul experiențelor temperatura a variat între 5 și 32JC, iar umiditatea a fost pînă la 65%, de regulă sub 50%. \ . PARAZIȚI 1. Cercetările din 1960 asupra dezvoltării în laborator a speciei Ha- brobracon brevicornis Wesm. Primele cercetări le-am efectuat în lunile septembrie și octombrie 1960, cu scopul de a obține date privitoare la ciclul de dezvoltare a lui Habrobracon, de la depunerea pontei pînă la apariția adultului. Am căutat, pe cît ne-a fost posibil, să menținem aceleași condiții de temperatură și umiditate în tot timpul cercetărilor, totuși acestea au fost destul de variabile și în general scăzute. Astfel, temperatura camerei a variat între 16 și 20 °C, iar umiditatea între 52 și 65%. Am lucrat concomitent cu mai multe perechi de Habrobracon puse în același vas de creștere, în care am introdus mai multe larve de Pyrausta. Astfel, am putut constata că de la depunerea pontei și pînă la apariția larvelor de Habrobracon sînt necesare în medie 8 zile, în condițiile arătate. Durata ciclului de dezvoltare a paraziților de la depunerea pontei pînă la apariția adultului a variat între 18 și 33 de zile, mai frecvent 25 și 27 de zile. Din observațiile noastre reiese însă că cu cît temperatura este mai scăzută, cu atît se prelungește ciclul de dezvoltare a parazitului ; dezvoltarea în 33 sau 27 de zile a avut loc la temperatura de 18°C. 2. Cercetările din 1961. Acestea s-au efectuat cu material de bază de la Valul-lui-Traian. Din larve de Pyrausta parazitate au început să apară adulti de braconide, după cum urmează : la 5.IX.1961, 3 4 $$ — dintr-o larvă; la 6.IX.1961, 3 4 $$; la 7.IX.1961, 2 ȘȘ. Cu acest material (masculi și femele) obținut în laborator și pe care îl considerăm generația l-a am format, în aceleași condiții, 6 perechi. Toate aceste perechi au parazitat larve de Pyrausta, din care au apărut adulți de braconide, astfel: primii adulți în ziua de 22.IX.1961, deci 16 zile de la depunerea pontei, iar ultimii au apărut la 2.X.1961, deci la 25 de zile de la depunerea pontei. în total, din 6 larve parazitate au apărut 129 și 32 ȘȘ, 7 larve de Braconidae au rămas neîmpupate, iar un cocon nu a dat adult. Acestea au constituit a II-a generație obținută în condiții de laborator. Apariția adulților de braconide din cele 6 larve de Pyrausta parazitate arată că din unele larve au apărut numai masculi (pînă la 34 ^), iar din altele numai femele (pînă la 31 $$). Dintr-o singură larvă de Pyrausta para- zitată în această serie au apărut 30 3^ și 1 $. Creșterile seriei l-a s-au făcut la o temperatură a camerei de 22 °C și o umiditate de 54,2%. Femelele și masculii utilizați la parazitarea seriei î-a de larve de Pyrausta au fost folosiți în continuare pentru parazitarea altor larve din aceeași specie. S-a constatat că aceeași pereche de Habro- bracon poate parazita succesiv trei larve de Pyrausta. Astfel, o pereche de Habrobracon, care la prima larvă parazitată a dat 31 a parazi- tat în continuare în condiții de laborator o a doua larvă din care au apărut 16 ; aceeași pereche pusă cu o a treia larvă de Pyrausta a produs 18 M (fig. 3). în legătură tot cu aceste prime perechi de Habrobracon mai men- ționăm și următorul caz : la una din perechi, care a parazitat prima larvă de Pyrausta și de la care s-au obținut 30 și 1 $, masculul murind a fost înlocuit cu altul provenit de la Moara-Domnească; după o nouă acu- plare, femela a parazitat o altă larvă de Pyrausta din care au apărut 10 Cu masculii și femelele de Habrobracon, obținuți în laborator în ge- nerația a II-a din materialul provenit de la Valul-lui-Traian, am format 76 M. A. I0NESCU și COLABORATORI CERCETĂRI ASUPRA PARAZIȚILOR ȘI PRĂDĂTORILOR LA PYRAUSTA 77 alte perechi de paraziți adulți pentru a obține cea de-a IlI-a generație (fig. 4). Cele 11 perechi obținute au fost puse în vase de creștere cu larve de Pyrausta. Bezultatele sînt următoarele : la o pereche 30 $$ și 1 $; la perechile următoare : 21 2 și 22 $$ ; 18 10 1 17 33, 34 4 $$ și 3 $$; 18 1 Ș. Deci, numai de la 3 perechi din cele 13 s-au obținut și masculi și femele; la o singură pereche nu s-au obținut masculi, iar la 8 perechi numai masculi. Cu adulții de braconide din generația a IlI-a s-a experimentat para- zitarea a 3 larve de Pyrausta. S-a observat că braconidele din această ge- nerație parazitează și a doua și a treia larvă de Pyrausta, dînd adulți. O primă constatare pe care am făcut-o este aceea că perechea de braconide care la prima larvă parazitată a dat mai mulți masculi, la următoarele două larve dă de asemenea masculi mai mulți, și invers, perechea de braconide care la larva întîia a dat mai multe femele, la următoarele două larve dă de asemenea un număr mare de femele. Colectările de tulpini de porumb cu larve de Pyrausta în vederea obținerii de paraziți în laborator au fost făcute în mai multe localități, și anume : Valul-lui-Traian, Hîrșova, Pecineaga, Negru Vodă, M. Kogălni- ceanu, Adamclisi, Babadag, Zebil, Moara-Domnească, Căciulați, Spătaru, Filiu, însurăței. Cu aceste materiale s-a experimentat după posibilități, și anume după modul cum s-ău putut obține paraziți masculi și femele. în cazurile cînd din aceeași localitate s-au putut obține și masculi și femele s-au format perechi pentru experimentare și s-au urmărit generațiile. în alte cazuri, lucrul acesta nu a fost posibil și atunci s-au luat masculi și femele din lo- calități diferite, formîndu-se perechile pentru experimentare. în acest mod s-au introdus în experiment condițiile de viață și de răspîndire a insectelor în natură. Cu privire la dezvoltarea în laborator a braconidului Habrobracon brevicornis Wesm., menționăm că din 120 de perechi, obținute de noi în aceste condiții, 39 nu au dat rezultatele așteptate neparazitînd larve de Pyrausta. 3. Cercetările din 1962. Spre deosebire de 1960. și 1961, în anul 1962 am axat observațiile noastre pe determinarea numărului de generații care pot fi obținute în laborator. S-a lucrat pe 129 de perechi și s-au ob- ținut în timp de 8 luni (de la 16.VIII.1962 pînă la 21.IV.1963) 10 generații, în tabelul nr. 1 prezentăm numărul de adulți masculi și femele (1158) rezultați din 8 generații. Creșterile au început cu adulți obținuți din co- conii aduși de pe teren care ău fost considerați generația l-a. Pe generații s-a obținut următorul grad de parazitare (procentul de perechi de- paraziti active) : II — 64% ; III — 51,8% ; IV — 40,8% ; V - 50% ; VI-25% C VII — 55,5%; VIII— 10%; IX-75%; X-100%. - - La ultimele generații numărul de femele a scăzut simțitor. La gene- rația a X-a, datorită condițiilor neprielnice diri laborator, nu s-au obținut decît larve de Habrobracon, care s-au uscat înainte de împupare. S-a lucrat cu coconi aduși de la Căciulați (13.VIII.1962) și Gruiu- Frumușani (13.VIII.1962) din care am obținut tot în laborator adulți care au fost considerați generația l-a. Am format astfel 25 de perechi pe Tabelul nr. 1 Adultii ??) de Habrobracon brevicornis obținuți din 8 generații Generația II III IV V V, VII VIII IX Total Masculi Femele 373 58 140 140 97 36 107 16 $ 23 17 71 23 6 4 45 2 862 296 care le-am pus în vasele de creștere cu cîte o larvă de Pyrausta. Din aceste perechi, 17 au parazitat larvele obținîndu-se 431 de adulți masculi și femele, care reprezintă generația a II-a. Trebuie menționat că 4 perechi au parazitat două și chiar trei larve, obținîndu-se un număr destul de mare de adulți (fig. 5). Astfel, perechea formată la 25.VIII.1962 cu adulți de la Căciulați a parazitat două larve, din prima larvă rezultînd 31 iar din cea de-a doua 41 O altă pereche a dat din două larve parazitate 73 $$ și 15 ȘȘ. O pereche formată la 28.VIII.1962, tot cu adulți de la Căciulați, a parazitat trei larve succesiv, obținînd de la prima 33 de la a doua 7 $$ și 23 ȘȘ și de la a treia 45 La 18.IX.1962 cu adulții obținuți din generația a Il-a am format alte perechi. Astfel, de la 14 pe- rechi de braconide din generația a Il-a s-au obținut 140 și 140 $$ care constituie generația a IlI-a. Deoarece experiențe repetate în 1961 și 1962 au demonstrat că Habrobracon poate parazita mai multe larve, la generațiile următoare, obținute în laborator, nu ne-a mai preocupat pa- razitarea mai multor larve de către aceeași femelă. La 27.IX.1962 am început formarea perechilor pentru a obține generația a IV-a. Astfel de' la 9 perechi am obținut 97 și 36 ȘȘ. De la cele 9 perechi din generația a IV-a am obținut 107 și 16 care con- stituie generația a V-a. în timpul creșterii acestei generații, din cauza în- călzirii insuficiente din laborator, temperatura a scăzut la un moment dat la 13°C, ceea ce a făcut ca un număr de larve de Habrobracon să nu se mai împupeze. Cu toate acestea s-a obținut un număr de adulți destul de mare. La 8.XI1.1962 am pus în vasele de creștere adulți aparținînd ge- nerației a V-a; de la cele 3 perechi am obținut 23 și 17 $$. Aceștia reprezintă generația a VI-a. în același fel am obținut la 1.11.1963 primii adulți din generația a Vil-a (în total 71 $$ și 23 $$), la 7.II.1963, 6 și 4 ȘȘdin generația a VlII-a, iar la 21.IV.1963 au început să apară adulții din generația a IX-a (în total 45 și 2 $$). La 21.IV.1963 am început să formăm perechi pentru generația a X-a. Datorită însă faptului că în laborator exista o umiditate foarte scăzută, deși larvele de Pyrausta au fost parazitate, s-au obținut numai larve de Habrobracon care nu s-au împupat. în această perioadă umiditatea a scăzut pînă la 31%, tempera- tura fiind 24°C. 78 M. A. IONESCU și COLABORATORI 6 7 CERCETĂRI ASUPRA PARAZITILOR ȘI PRĂDĂTORILOR LA PYRAUSTA în literatură, durata ciclului de dezvoltare în laborator la Habro- bracon este de 22 de zile vara pe temperatură normală și mult mai scurtă la temperaturi mai ridicate (17). în unele experiențe de laborator, noi am constatat că durata ciclului ontogenetic la această insectă este foarte variabilă, și anume între limitele de 11 zile (ou-adult) pînă la 44 de zile. Deci extreme foarte îndepărtate. Cel mai frecvent, durata ciclului a fost de 16—21 de zile; în mai puține cazuri a fost de 11—13 zile, iar în alte cîteva, de 32—44 de zile. Dacă nu luăm în considerație umiditatea, care, așa cum am arătat, a fost aproape în permanență foarte scăzută, rezultă că factorul care a determinat această mare variabilitate a duratei ciclului ontogenetic a fost temperatura. în laborator, temperatura a variat între 10 și 31°C, dezvoltarea variind și ea în paralel cu temperatura. Astfel durata minimă a ciclului a fost de 11 zile, la temperatura de 23—31°C, cu mai multe zile în care temperatura a fost de 22—28°C; durata maximă de 44 de zile s-a înregistrat la tempe- ratura de 16—24°C, predominînd un număr mare de zile temperatura de 14—18°C. Mai frecvent durata ciclului de dezvoltare a fost de 16—21 de zile, cu limite de temperatură cuprinse între 16 și 24°C,- însă predominînd temperatura de 22°C. Cu privire la comportamentul larvelor de Habrobracon, am putut observa că ele pot pătrunde și din afara larvei de Pyrausta în interiorul ei. Au fost cazuri cînd la pontă mai mare de Habrobracon (30 de ouă) pe o larvă mai mică de Pyrausta,, unele larve neavînd hrană suficientă nu s-au mai împupat; în acest caz puse pe o altă larvă de Pyrausta parazitată, ele au pătruns în ea, dezvoltîndu-se apoi normal. în alt caz, o femelă de Ha- brobracon a parazitat larva de Pyrausta, dar a depus ponta alături de aceasta și nu în ea (37 de ouă). Din aceste ouă începînd să iasă larve, ele au fost puse în contact cu o larvă de Pyrausta parazitată și au pătruns în interiorul ei, dezvoltîndu-se normal. în urma experiențelor noastre din anul 1962, am constatat că O’ femelă poate depune într-o singură larvă un număr apreciabil de ouă, obținîndu-se pînă la 4.8 de adulți. Dacă ținem seama că o femelă poate parazita 3—4 larve, rezultă rolul foarte mare al genului Habrobracon în stăvilirea atacului produs de Pyrausta. Ținînd seama că în timpul verii și în natură variațiile de umiditate sînt mai mici decît cele de temperatură, ciclul de dezvoltare la Habro- bracon brevicornis poate fi mai frecvent de 16—21 de zile, ceea ce ar duce la existența a cel puțin 4 generații, din iunie pînă în octombrie. ★ în afară de Habrobracon brevicornis au mai fost obținute și alte braconide ca paraziți la Pyrausta nubilalis. Din larve de Pyrausta parazitate am obținut 2 ȘȘ de Meteorus ni- gricollis Thoms., cu care însă nu s-au putut face creșteri în laborator. Acesta este un braconid parazit citat în țările vecine (B. P. Ungară, B. P. Bulgaria, B. S. F. Iugoslavia, U.R.S.S.), dar care nu fusese găsit pînă acum la noi. în afară de Habrobracon brevicornis, care este foarte frecvent în probe și cu care am experimentat în laborator, pe teren am mai colectat din galeriile de Pyrausta, Bracon sp. Din materialul de la Moara-Domnească introdus în izolatoarele de tifon au rezultat alte două specii de braconide, asupra cărora nu ne putem pronunța dacă sînt paraziți deoarece ele puteau să fie acolo pentru iernat, nefiind obținute în experiențe de laborator. Astfel cităm pe : Apanteles spurius (Wesm.) și Microplitis specta- bilis (Hal.). • ICHNEUMONIDAE Tot în laborator, în afară de braconide, au mai fost obținuți ca pa- raziți, în vasele de creștere, din larvele de Pyrausta scoase din tulpinile de porumb sau chiar în tulpini, Ichnewmonidac. Materialul provine din următoarele localități: Valul-lui-Traian, Adamclisi, Seimenii-Mari, Spătaru și Hîrșova (reg. Dobrogea). în număr cel mai mare au rezultat: Eulimneria rufifemur Thoms., E. crassifemur Thoms. (fig. 6), E. fuscicarpus Thoms. și Inareolata punc- toria Roman (exemplare mascule și femele). Dintre aceștia, Inareolata punctoria a fost citat în țările vecine ca parazit la Pyrausta, iar la noi este citat pentru prima dată. Din cele 5 izolatoare în care au fost puși coceni atacați de Pyrausta proveniți de la Moara-Domnească și ținuți în condiții de cîmp la I.C.C.A., am obținut următoarele specii : Diplazon laetatorius F., 6 ȘȘ la 3.VII.1960 ; D. laetatorius F. var. 1 Thomson; Pimpla padella Tonka, 3 și 1 Ș la 5.VII.1960; P. spuria Grav., 9 $$ la 8.VII.1960; Stylocryptus euocestus Speiser, 1 $ la 8.VI.1960; St. brevis Gravenhorst, 1 la 8.VI.1960; An- gitia cf. armillata Gravenhorst, 1 $ la 13.XII. 1960; Psilosage ephippium Holmgren, 1 $. Date mai ample în legătură cu aceștia au fost prezentate de noi într-o notă anterioară (9). ■ Toate aceste Ichneumonidae au fost obținute, după cum am arătat, din tulpinile de porumb cu larve de Pyrausta, atît în laborator, cît și în cîmp. Nu există siguranța completă că ei sînt paraziți la larvele de Py- rausta, întrucît puteau să se afle în galeriile din tulpini numai pentru iernat. CHALCIDOIDEA ' în afară de braconide- și ichneumonide au mai fost obținuți ca paraziți la ponte, larve și pupe insecte din suprafamilia Cbalcidoidea. Ca parazit la ouă am obținut în cursul perioadei de cercetare urmă- toarele specii: Tricbogramma evanescens Westw.; Tr. minutum Ril.; Melittobia acasta Westw., 8 $$ și 1 la 30.VII.1960; Callitula bicolor Spin., 1 $ la 1.IX.1960; Geniocerus sp., 1 $ la 7.IX.1960. în tot cursul anului 1961 au rezultat 31 și 3 3$ de Eulophu# viridulus Thoms. 80 M. A. IONESCU și COLABORATORI 81 DIPTERA Din larve de Pyrausta atacate am obținut în laborator, în tot cursul perioadei de cercetare, diptere aparținînd familiei Tachinidae: Lydella senilis Meig.; L. grisescens R. D.; Exorista mitis Meig.; Pseudoperichaeta insidiosa R. D. împuparea la Lydella senilis Meig. are loc toamna, adulții eclozează în aprilie — mai. Unele larve se împupează abia primăvara dînd o generație care infestează o altă gazdă. Deși am încercat creșteri în laborator, adulții de Lydella senilis nu au parazitat (în vasele de creștere). Cu celelalte specii nu am putut să facem creșteri în laborator din mai multe cauze, între care, obținerea unui număr prea mic de indivizi și a neconcordanței apa- riției femelelor și masculilor. Din larve sau pupe de alte specii de diptere (fam. Chloropidae) aduse de pe teren, care parazitează larvele de Pyrausta, au rezultat: Polydaspis ruficornis Meig.; Elachiptera cornuta (Fall.); Tropidoscinis zuercheri Duda; Tricimba cincta (Mg.); Tr. humeralis Lw.; Tr. UneellaPs^. în afară de aceste specii, din izolatoarele de tifon au mai fost colec- tate și alte diptere, comensale și incviline : Scaptomyza sp.; Oscinella frit. (L.); Goniopsita sp.; Hylemia sp.; Lrosophyla sp. RĂPITORI în afara paraziților s-au urmărit și răpitorii la Pyrausta nubilalis. Ca himenoptere răpitoare am colectat: fam. Eormicidae : Lasius niger L.; fam. Sphaecidae : Alyson crassicornis Handl. — 11 $$ și 7 fam. Ger- copalidae : Gercopales albicinctus Rossi — 3 și l . 4. Cheia nicholsi Eowler, 1923, descris din provincia Anhoi și menționat de J. T. Nichols (16), sub numele de Parapelecus nicholsi, și din Euțzian, bazinul Mințzianului; A II 22—24, L. lat. 60—62. 90 ' ■ Tabelul Comparația speciilor și 91 , y ■ ' • ; ■■ -W . .. ' ~ nr. 1 J7 •subspeciilor de Pseudolaubuca Specia Pseudolaubuca sinensis (— Paravelecus s argenteus) Pseudolaubuca gowyi engraulis . ' ' Proveniența holotip „R. P. Chineză” M.N.H.N. 2 063 lanțzî infer. (Lianțzîhu, Uhan, Duntinhu) Tanțzî sup. (Sîciuan) M.N.H.N. 34159—34162 Guansi (fl. Sîtzian) S.U. 28 733 p Fuțzian Hamburg 10 381 (fl. Mințzian) H. Z. Sml. 11 301—11 302 lanțzî infer. 'Uhan, cultiv. Nucet, R.P.R.) Kiatin C.N.H.M. 43 566 tip Ps. seichuanensis M.N.H.N. 34164 tip Ps. • ‘ ’- W shawi v M.N.H.N. 34168 ■ J Radii divizate în A 24 22—25 23—25 22—24 22 22—24 18 19—20 18 ■ 2»— ■■ 'â L. lat. , ? 67—72 ±60—64 ±62—64 56 ±54—59 46—51 53—56 ±48 53 ■ ' M n 1 4 4 4 1 3 2 4 1 • ■ .pil 1 ""Wi Lung, corpului (1) 154 129—217 119—166 112—148 152 78—89 76,5—82 112,5—142,5 115 161,5 •li | %. din lungimea corpului (1) fără caudală înălțimea maximă 17,4 20,1—21,8 19,5—20,8 23,2—26,8 25,0 20,6—22,5 22,2 19,6—21,0 20,8 19,8 înălțimea minimă 7,45 7,15— 7,7 6,6— 7,9 7,6— 8,1 8,0 7,6— 7,9 8,5— 9,2 7,8— 8,7 7,8 . 7,7 ''<1 - - peduncul caudal 12,8 13,2—14,5 13,4—14,4 14,1^14,7 14,6 13,5—16,1 16,1—16,8 15,8—18,6 16,9 - 17,5 • spațiul preanal 67,4 66,5—67,5 62,0—68,0 66,5—68,5 69 65,0—68,3 66,7—67,2 62,5—64,6 65,2 ' 65,1 < spațiul predorsal 59,5 55,8—57,5 57,3—58,2 57,0—59,0 59,6 56,5—57,9 53,0—54,0 52,6—55,5 56,1 __ 64>8 14 spațiul preventral 48,0 46,5—47 ■ 45,9—50,1 48,0—48,5 49 47,2—50,5 47,7—48,8 46,6—47,5 48,6 45,3 distanța P—V 28,6 . 26,8—28,6 25,2—30,6 24,3—28,8 27,8 25,3—28,2 24,1—25,4 24,4—26,4 25,6 17,8 20,8 ' > distanța V—A. 19,9 20,6—21,6 19,2—20,8 18,9—21,0 22,2 19 —19,5 19,0—19,8 18,3—20,1 lungimea P —-w 18,4—19,4 17,8—21,1 18,9—19,6 19,1 19,1—19,8 18,9—19,6 19,5—20,6 20,2 12,2 ' lungimea V ——* 10,2—11,7 10,6—12,2 12,1—12,2 12 11,5—12,8 12,0—12,2 11,7—12,6 18,6 ii,5 lungimea A 20,1 18,2—20,4 19,2—22,2 19,7—22,7 19,4 20,2—21,6 17,0—17,4 19,4—20,7 17,8 20,8 • > J capul 20,4 19,1—20,5 19,2—21,0 20,2—21,2 20,6 21,2—24,8 23,2—24,8 20,4—21,8 25,2 ■ 20,4 ’’ 'II botul 5,19 5,2—6,05 5,4 —5,7 5,55— 6,3 .6,1 5,6— 6,4 6,3— 6,9 5,3— 5,9 6,95 5,1 27,6 5,2 ' 4,2 24,8 ochiul 4,5 4,6— 5,2 4,8 —5,3 5,2— 5,6 4,95 5,8— 6,4 5,6— 5,8 4,9— 5,1 dna % botul 25,5 26,8—29,4 27,2—28,8 27,4—30,0 29,4 26,4—29,4 27,4—27,9 24,8—27,6 ochiul 21,9 23,2—25,3 24,8—25,6 24,8—26,8 25,3 27,5—29,6 22,6—25,3 22,8—24,2 20,7 . W- ... ■ < - 20,6- ■ ■ ' sil ' 76,5 ' ' 1 Ochiul % din spațiul interorbitar 100 91—103 .103—112 : 104—107 100 ,124—127 86,0—86,5 87,5—93,5 92 PETRU BĂNĂRESGU 6- 5. Parapelecus fukiensis Nichols, 1926 din Fuțzian (bazinul Minț- zian), avînd A 21 (? A II 19), L. lat. ±65. Această specie nu este cunoscută decît după un singur exemplar și J. T. N i c hol s (16) crede că ea ar fi problematică, deoarece alte exemplare din Fuțzian au caracte- rele speciei nicholsi. P. fukiensis ar fi .singura specie din acest grup cu mai puțin de 20 de radii divizate în anală. ’ După figurile date de J. T. N i- /Cholș (15), (16), acest pește ar avea linia laterală slab curbată, ca la reprezentanții- grupului jouyi — engraulis. D. E. R o s e n (de la American. Museum of Natural History/ New York) a avut amabilitatea să examineze tipul lui fukiensis și ne-a comunicat (in litt., 8.VI.1963) că la acest pește linia laterală are o puternică inflexiune și că figura este nepotrivită dar în anală sînt 22 radii divizate. ' Aceste „specii” au fost descrise după un număr mic de exemplare și caracterele lor distinctive — numărul radiilor și al solzilor — variază la subfamilia Cultrinae între limite destul de largi. Diferiți autori sinoni- . mizează unele dintre aceste specii. H. Bendahl (17) dă ca sinonime pe machaerius și nicholsi-, S. Y. Lin (10) le sinonimizează toate patru (tungchowensis nu era încă descris); J. T. Nichols (16) consideră pe machaerius, nicholsi, fukiensis și .argenteus specii distincte și pe tungcho- wensis sinopimă probabil Cu nicholsi. T. L. T c h a n g (19) este singurul care crede că a ..găsit împreună cele 4 specii cunoscute în 1930, dar caracterele pe care le indică pentru, machaerius (A II 25, L. lat. 66), fukiensis (A III 25, L. lat. 65) și nicholsi (A III 26> L. lat. 64—68), nu corespund exact diagnozelor acestor forme. De altfel, Tchang însuși a trecut mai tîrziu (22) specia nicholsi în sinonimia lui machaerius. Cel mai bun fel de a aborda problema este de a analiza variația numărului radiilor^ și al solzilor exemplarelor din diverse bazine fluviale, după materialul avut la dispoziție și după datele din literatură; făcînd abstracție de numirile folosite de autorii respectivi. O primă dificultate survine din faptul că nu avem indicație precisă asupra locului de prove- niență,a speciei P. nicholsi. Acest pește a fost descris din provincia Anhoi, din care treimea meridională este situată în bazinul lanțzîului inferior . și cele două treimi septentrionale în bazinul Huanhe. Dat fiind că exem- plarele din lanțzîul inferior au un număr de solzi superior celui indicat “in descrierea originală făcută speciei nicholsi (62—68) sîntem de părere că aceasta a fost descrisă din bazinul Huanhe. Exemplare de Parapelecus, din grupul sinensis, au fost menționate în\ lanțzîul inferior de următorii autori: Gunt her (1888): Para- pelecus 'argenteus, A II 23, L. lat. 75 (Kiukian); M. Kreyenberg și P. P a p p e n h e i m (9): P. argenteus, A III 22, Lvlat. ±70 (Hankau); ' ■Y, T. Chu (4) : P. argenteus, A III 22, L. lat. 69 (rîul Centan în Cijețzian); B. W. E v e r m a nn și T. H. Sh a (6) :P. machaeriuSj A 29 (Iț 27 ?), L. lat, 68 (Hancijou); C, P. Mi a o (11);: P. machaerius, A III 26, L. lat. 68 (Țziansuul meridional). ' / La exemplarele din lanțzîul inferior pe care le-am examinat personal ani constatat: Ia cele din lacul Lianțîhu A III 22—24, L. lat. 68—72; un exemplar din Uhan (M.N.H.N. 3 965): A III 25, L. lat. 70—71; unul din lacul Duntinhu (Zo.M.B. 16 689): A III 24, L. lat. ±67—70. fi '‘ - ■ ' ' , 0 1 , REVIZUIREA GENULUI PSEUDOLAUBUCA 93 Deci formula generală a ^exemplarelor din lanțzîul inferior este: M III 22—25 (27), L. lat. (67) 68-72 (76). ’ Pentru lanțzîul superior (Sîciuan), T. L. Tchang (19) indică: yP' argenteus (A III 23, L. lat. 75 — formula dată de Giinther în -descrierea speciei), P. machaerius (A II 25, L. lat. 66) și P, fukiensis &(A II 25, L. lat. 65). Exemplarele pe care le-am avut la dispoziție sînt probabil cele pe care le-a studiat Tchang: M.N.H.N. 34 160 (deter- . minat ca P. machaerius), 34 161 (determinat ca P. nicholsi), 34 162 (deter- 'minat ca P. fukiensis)2 și 34 159 (determinat ca P. argenteus). La aceste /exemplare am constatat: A III 23—25, L. lat. 62—64, deci mai puțini "solzi decît la exemplarele din lanțzîul superior. Fluvii mici din Cijețzian : K. F. W a n g (23) citează un exemplar .-din Kinghua, sub numele de P. fukiensis, cu A III 24, L. lat. 66. Bazinul Huanhe : singurele exemplare cunoscute sînt tipul și para- tipul lui .Cheia nicholsi, .avînd A, II 21—22, L. lat. 62—68. Bazinul Peihe: au fost descrise de acolo Parapelecus machaerius (A II 27, L. lat. 68) și P. tungchowensis (A III 21—22, L. lat. 58). Dife- rența este destul de mare, dar fiecare din aceste două forme nu a fost descrisă decît după două exemplare. Bazinul Sîțzian: S. Y. L i n indică pentru Parapelecus argenteus din Guansi, A III 22—24, fără să menționeze numărul solzilor.' La 4 -exemplare provenind din Ucijou în Guansi (S.U. 28 733) am constatat: A III 22-24, L. lat. 62-64. ' > Bazinul Mințzî: J; T. Nichols (16) menționează în Fuțzian pe Parapelecus fukiensis cu A 21 (II, 19j3, L. lat. ±65 și P. nicholsi cu formula A 24—26 (2 II 22—24), L. lat. 60—62. La cele 5 exemplare -examinate (H.Z.Sml. 10 381, 11301 și 11302), provenind din provincia Fuțzian, bazinul Mințzîului, am constatat A III 22 —24, L. lat. ±54—59. Rezultă din aceste date că în fiecare bazin fluvial, pseudolaubucele (din grupul sinensis (argenteus) se aseamănă și că nu este vorba decît de ■o singura specie, supusă variației geografice. Numai în Peihe s-au descris două ,,specii” destul de diferite în privință numărului radiilor și a solzilor : machaerius (A II 27, L. lat. 68) și tungchowensis (A III 21—22, L. lat. 68); dar și de data aceasta pentru descrierea fiecăreia dintre ele nu s-au folosit decît două exemplare; studiind un număr mai mare, se vor găsi fără îndoială toate trecerile între aceste două extreme. Notăm că și la -exemplarele din lanțzîul, inferior limitele de wariabilitate a numărului solzilor sînt destul de mari (67—75) și că s-au găsit toate valorile interme- ( diare. Trebuie ținut seama de asemenea de faptul că fluviile din R. P. Chi- neză sînt legate de secole prin canale și că subspeciile și populațiile, inițial izolate, au putut astfel să-și impieteze arealele. Tocmai la Tuncijou, de unde- .provine tipul lui tungchowensis, se deschide canalul care leagă Peiheul cu Huanheul. 'p •*-—t—•—-7-——r——t----—\ . . > 8 Acest exemplar este înregistrat ca provenind din lanțzî, fără indicație mai precisă, dar el a fost colectat de aceeași persoană ca celelalte trei originare din Sîciuan, ceea ce dovedește Sîntem deci de părere că este vorba doar de; o singură specie de Pseudolaubuca, cu linia laterală puternic curbată, și că se pot distinge 3 subspecii: / ’ — sinensis (= argenteus) în lanțzîul inferior, caracterizată prin,cel mai mare număr de solzi : (67) 68—73 (75), A III 22—27; — machaerius (= tungchowensis = nicholsi) care populează cele două fluvii din nordul R. P. Chineze (Peihe și Huanhe), lanțzîul superior (Sîciuan) și Sițzianul (fluviul cel mai meridional) : A II III 21—27, L. lat. 58—68; este subspecia al cărui areal este cel mai vast și se întinde atît la nord cît și la vest și la sud de arealul celorlalte două subspecii. Ea prezintă mai multă variabilitate decît celelalte două, numărul , solzilor fiind puțin mai mare la exemplarele din apele nordice decît la cele din sud, dar diferența nu este destul de mare spre a justifica subdivizarea; subspeciei. Dacă cercetări ulterioare vor duce la separarea lui machaerius în mai multe subspecii, vor trebui propuse, pentru exemplarele din Sîciuan și Sițzian nume noi, cele de nicholsi și de tungchoipensis neputîhd fi reactualizate, deoarece tipurile respective provin, la fel ca cel ăl lui machaerius, din nordul R. P. Chineze; — fukiensis, din bazinul Mințzianului caracterizat prin A II—III 22 — 23 (24), L. lat. 54 — 62 (65), deci cel mai mic număr de solzi. Exemplarul tip al acestei subspecii pare mai degrabă aberant; dat fiind că numărul de solzi al acestui exemplar nu a putut fi determinat cu preci- ziune de N i c h o 1 s, el ar putea fi mai mic decît 65 indicat de acest autor (pl. I, fig. 4). Exemplarul din Kinghua în Cijețzian cu 66 de solzi, menționat de K. F. W a n g (23), este intermediar între sinensis și fukiensis. ' ' : ; ' .. . . .. . . ■ " • —. ''J ■ • ■ . . ■ - < * - ■ " '. '■ Z- Grupul Pseudolaubuca, cu 16—20 de radii divizate în anală și cu linia laterală ușor curbată, conține următoarele forme, considerate în general drept specii : Parapelecus jouyi Jordan et Starks, 1905, din Peninsula Coreea, cu A II 22, L. lat. 40. Pseudolaubuca tsinanensis Mori, 1933, din Huanheul inferior, cu 52 de solzi. ■ Hemiculterella engraulis Nichols, 1925, din lanțzîul inferior (lacul Duntinhu), cu A II 19—2Q, L. lat. 45—50. ’ / , Parapelecus oligolepis Wu et Wang, 1931, cu 44—45 de solzi, Pseu- dolaubuca shawi /Tchang, 1930, cu 50 de solzi și Ps. setchuanensis Tchang, 1930, cu 48 de solzi, toate trei din lanțzîul superior (Sîciuan). Pseudolaubuca angustus Kimura, 1935, cu 42—43 de solzi, din insula Țzunmin, lîngă Cijețzian. ( Cele 4 „specii” din bazinul lanțzîului se aseamănă mult; J. T. N i - chols (16) sinoniinizează pe primele 3, considerînd pe setchuanensis specie distinctă; H. R e n d a hi (18) pare a nu fi\cundscut descrierea lui oligolepis și le sinonimizează pe celelalte 3; S^ Y. L i n le consideră pe toate 4 sinonime. După cele comunicate de M. L. Bamchot (in 3.V.1963), M. Cheng a examinat tipurile speciilor shawi și v^etehuanensis și le-a identificat cu engraulis, [I® Comparația tipurilor lui shawi și setchuanensis și a celorlalte patru iKsemplare din lanțzîul superior (C.N.H.M. 43 566) ne-a convins că este &vorba de o singură subspecie/ Micile diferențe, indicate în tabelul nr. 1, depășesc limitele variabilității individuale. Exemplarele din lanțzîul ?Minferior au mai puțini solzi: cele din Uhan au 46—51; N i c h o 1 s (14), ®J6) indică pentru engraulis 45—50. Dar după H. W. W u și K. F. ’/ÎW-ang. (25) P. oligolepis din lanțzîul superior are același număr de 13. — Jâpan. J. Zool., 1933, 5, 165—169. 14. Nichols J. T., Amer. Mus. Novitates, 1925, 182, 1—8. / mss, Pa ȘIȘ Reproducerea și dezvoltarea polichetelor I 15. 16. Amer. Mus. Novitates,'1926, 224, 1—7. ( The FreshwaterFishesof @hina, New York, 1943 17/ Rendahl H., Ark. f. Zool., 1928, 20 A, 1, 1—194. 18; Ark. f. Zool., 1933, 24 A, 16, 1—134. 19. Tchang T. L», Contributioh ă Vetude morphologique^ biologique 20. ' prinides\du bassin du Yangize, Paris, 1930.’ Bull. Fan Mem. Inst.' Biology, 1932, 3, 9, 121—124. el taxononomique desCy- 21. — Bull. Fan Mem. Inst. Biology, 1932, 3, 14, 211—213. 22. .— Bull. Fân Mem. Inst. Biology, 1932, 3, 16, 237—248. 23. Wang K. F., Contrib. Biol. Labor. Sci. Soc. China, Zool. Series, 1935, 11, 1, 1—65. 24. Wu 25. Wu H. W., Bull. Mus. Nat. Hist. Nat. Paris, 1931, 2, 2, 255—259. , . - H. W. et Wang K. F., Contrib. Biol. Labor., Sci. Soc. China, ZooE Series} 1931, 7, 6. 221—237. Institutul de biologie ;, Traian Săvulescu’ ’, ’ Laboratorul de sistematică animală. Primită îm redacție la 12 noiembrie l963. p-v' I RELICTE PONTO-CASPICE DIN DUNĂRE: HYPANIOLA KOWALEWSKII (GRIMM) x Șl MANAYUNKIA CASPICA ANN.* ; de ' . , VIRGlNIA POPE SCU-MARINE SCO , Polichețele relicte ponto-caspice Hypaniola kowalewskii (Grimm) |i, M caspica Ann., semnalate în porțiunea de la Cazane de •către C. Motaș și M. Băcescu (3), (7), au fost găsite de noi pe hoațele Bulina (9) și Bl Gheorghe, cu ocazia studiului sistematizai Dunării, ^n cadrul colaborării internaționale dintre R'. P. Romînă și țările riverane unării. n \ Materialul, pe baza căruia am făcut observațiile7 din lucrarea de ș.ța, este, colectat între anii 1958 și 1962 de pe cele două brațe ale Adunării; el a fost studiat viu sau fixat în formol 4%. .. El ^PRODUCEREA, ȘI DEZVOLTAREA SPECIEI HYPANIOLA KOWALEWSKI1 (GRIMM) Referitor la dezvoltarea polichetelor, E a u v e 1 (citat după (6)), arată că la unele dintre.* formele sedentare incubația se face în tubul atern, unde ouăle sînt dispuse simplu în interiorul tubului; , f La relictul ponto-caspic Hypania invalida, N. P. A n n e n k o v a -amintește despre tuburile materne în care sînt depuse ouăle. De ase- |m$nea Beljng, în 1926 (citat după (2)), numără în aceste tuburi Șnâterne 40—100 de ouă ovale, cu lungimea de 0,15 mm și lățimea de Si toyl0;mm. Dezvoltarea ulterioară a ouălor, așa cum arată și ,N. P. An- ienkova (2), este complet nestudiată și numai Ostrumo v, în ă ’* Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1964, IX, 2» 87 (înJimba franceză). - i ., ' 100 VIRGINIA POPESCU-MARINESCU 1899 (citat după (2)), dă o scurtă descriere a dezvoltării larvelor de Hypania invalida. Din literatură nu avem indicații referitoare la reproducerea și dez- voltarea speciei Hypaniola kowalewsicii. Observațiile noastre ne pun la dispoziție o serie de date pe baza cărora putem urmări unele aspecte ale reproducerii și dezvoltării acestui polichet. — Astfel, în tabelul nr. 1, se poate vedea că din iunie 1958 pînă în aprilie 1959, reproducerea este continuă, găsindu-se în fiecare lună exemplare ovigere. — Cu toate acestea, dacă socotim după numărul exemplarelor ovi- gere, se observă un maximum al reproducerii în lunile iunie și septembrie,, cînd proporția femelelor cu ouă este de 40%. * < Privitor la talia pe care o ating indivizii în fiecare lună, din tabelul nr. 1 reiese că lungimea exemplarelor adulte și juvenile variază între 0,1 și 1,40 cm, iar greutatea de la 0,08 la 4,10 mg. Talii mari ating în special femelele ovigere înainte de depunerea ouălor. S-a observat că ele ating cele mai mari lungimi în lunile cînd reproducerea s-a făcut intens. — După un maximum de reproducere, talia se reduce, în lunile de vară și toamnă; astfel, în august și octombrie, predomină indivizii, cu lungimi mici, între 0,1 și 0,4 cm, procentele fiind de 40,74 în august și 63,02 în octombrie. — în general, în majoritatea lunilor, cele mai ridicate procente revin exemplarelor cu talia între 0^5 și 1 cin lungime, ajungind în ianuarie 1959 să dețină 91,14% din totalul indivizilor. — Femelele mature sexual sînt cele a căror lungime este cuprinsă între 0,41 și 1,40 cm.' Observațiile noastre arată că o reproducere continuă este asigurată și de faptul că femelele ovigere de Hypaniola kowalewskii conțin un număr fbărte mare de ouă — situate în coelom — în diferite stadii de dezvoltare (fig. 1, a). Forma ouălor este ovoid-alungită și aplatizată, conținutul este granular, la interior cu o zonă circulară mai clară iar la exterior cu p zonă mai opacă (fig. 1, b). Din tabelul nr. 1 se vede că în perioadele de maximum de reprodu- cere anuală, majoritatea femelelor conțin în coelomiil lor ouă aproape gata a fi eliminate și care au lungimi de peste 100 p. Datorită faptului că ouăle se găsesc în corpul matern în diferite stadii de dezvoltare, femela le depune în loturi, la anumite intervale, pe măsură maturării lor. Depunerea ouălor la Hypaniola kowaleswkii se face în tuburile materne. c Lotul de ouă maturate începe să fie eliminat și depus întîi sub formă de manșon — în jumătatea posterioară — în jurul corpului matern. Exemplarul-mamă se retrage spre extremitatea anterioară a tubului, pe măsură ce depune ouăle, acestea fiind aglomerate spre extremitatea pos- terioară a lui. Date asupra reproducerii și dezvoltării speciei Hypaniola kowalewskii (Grimm), pe canalul Sulina, in anii 1958 și 1959 IOD Ouă în corpul _ matern O .2- ’ pi O 14-4-4-1 | + 1 4- CD tZ) O bD P-trH ps i—i 4- 4- + 4- 4- 4- 4- 4~ i + / 4- 4- 4- 4- 4- \ 4- 4- . ' Exem- plare ovi- gere % ©. - , ■■ • .' .4- • O © ® O © M H ©4|. 2 CM , 1 CM ... Exemplare adulte și juvenile l 100% Sui OT‘P—0l‘i: — ■Bo^noiS ‘uio I‘I = •Sj no eieiduiaxo © ? UO CQ 1O CO co O £- © . \ i o ® *© ■’t ° © Q © © © © © o o o Exemplare maxime greutate mg , ' ' ■ 4 : ' © © © O © © © © © © • ' u © rH O CQ CO CO r-4; CM. O W rî H td «5 4 ® N M lungime cm | r10 0,95 i 0,66 1,20 . 1,00 1,00 1,15 1,05 1,10 1,40 Data Iunie 1958 | Iulie 1958 August 1958 Septembrie 1958 Octombrie 1958 Noiembrie 1958 Decembrie 1958 Ianuarie 1959 Martie 1959 Aprilie 1959. 102 VIRGINIA POPESCU-MARINESCU 4 5 . ..„REPRODUCEREA Și,. DEZVOLTAREA POLICHETELOR RELICȚE DIN .DUNĂRE......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... .10,3 Astfel iau naștere tuburile materne, care au aspectul celor prezen- tate în figura 2, a și b, adică în jumătatea posterioară a fostului tub al femelei, se observă o dilatație, pe o distanță ce reprezintă circa 2/12 din lungimea totală, închisă G. Kig. 1. — Hypaniola kowalewskii (desen executat de P1 e ș o i a n u). a. Femela ovigeră {1, ouă); b, ouă. la ambele capete, regiune unde peretele este consis- tent, opac, galben spre brun-deschis, iar la interior prezintă un înveliș subțire membranos în care se gă- sesc ouăle sau larvele. Res- tul tubului femelei este redus la două cordoane, care flanchează această proeminență și are o cu- loare galbenă-deschis este transparent și fără conți- nut în interior. Cu un asemenea as- pect, tuburile materne se diferențiază clar de tubu- rile obișnuite. Fauvel (citat după (6)) relevă faptul că la Nereis caudata femela se histolizează în tubul ma- tern, cazuri frecvente la polichete, pe cînd la Lep- tonereis glauca, la care in- cubația ouălor se face tot în tuburi, femela supravie- țuiește pontei, caz excep- țional. Faptul că în timpul observațiilor noastre la Hypaniola kowalewskii în marea majoritate ă cazu- rilor am găsit în interiorul tuburilor materne numai ouăle sau larvele (niciodată resturi ale femelei), ne face să credem că, după ce a terminat de depus un lot de ouă, exemplarul-mamă, părăsește tubul matern, în- chizîndu-1 la ambele extremități pentru a-și construi altul în care să depună lotul următor. Din cauză că ouăle depuse într-un lot ajung toate la maturație în același timp și dezvoltarea lor ulterioară se face simultan. De aceea, în același tub matern găsim ouă sau larve în același stadiu de dezvoltare. în cazuri izolate, am găsit în tuburile materne și exemplarul-mamă, împreună cu ouă sau larve, totdeauna însă în număr mic (8—10 ouă 4~ larve); de reținut faptul că femela nu mai prezenta ouă în corp. Interesant de remarcat este că în majoritatea cazurilor în tuburile materne numărul ouălor este mare, în mod obișnuit variind între 40 și 110, mai rar atingînd. chiar 130. în schimb, numărul larvelor este mai mic $i el scade pe măsura ce dezvoltarea înaintează. Așa, de exemplu, în tubu- Fig. 2. — Tuburi materne de Hypaniola kowalewskii (desen original, executat la camera clară), -a, Tub matern închis (lungimea = 1 cm); b, tub matern tăiat, pentru a se vedea ouăle (lungimea = 1,3 cm). A și B, Porțiunea unde sînț situate ouăle. rile materne cu larve de stadiu! I, s-au găsit, în mod frecvent, 20—40 de exemplare, în cazuri rare 120 de exemplare. Larvele de stadiile II și III s-au găsit, în mod obișnuit, cîte 10—20 de exemplare în tub și mai rar 50—60 de indivizi. Putem explica acest fapt prin resorbirea unui număr de ouă sau chiar a larvelor de stadiul I. într-adevăr, observațiile noastre au arătat că în tubul matern, .pe lîngă conținutul de ouă sau larve, se mai găsea, destul de frecvent, și o masă de culoare albă, omogenă sau păstrînd, într-o oarecare măsură, forma ouălor și larvelor care reprezenta conținutul pe cale de resorbire. V. Pop (8) citează faptul că la lumbricide, chiar cînd sînt mai multe ouă într-un cocon, nu se dezvoltă decît cîteva, restul servind drept hrană embrionilor. La Hypaniola kowalewskii, cînd dezvoltarea este normală, ouăle depuse în tuburile materne au forma mai mult sau măi puțin rotunjită, cu dimensiuni cuprinse între 175—250 [x lungime și 137,5—200 jx lățime. Conținutul ouălor este totdeauna granular, omogen (fig. 3, a), de un alb- opac. în diferite tuburi materne s-au găsit ouă segmentate. 3 - c. 708 104 VIRGINIA POPESCU-MARINESCU 6 7 REPRODUCEREA ȘI DEZVOLTAREA POLICHETELOR RELICTE DIN DUNĂRE 105 Embriologul C. Dawydoff (5) arata că în general ouăle poli- chetelor sînt bogate în vitelus, iar segmentarea este totală, perfect deter- minată, net inegală și se face după tipul spiral. în figura 3, b, se poate vedea la Hypaniola kowalewskii stadiul cu două între 106,25 și 137,5 jx. Cu cît exemplarele sînt mai tinere, cu atît raportul dintre lungimea și lățimea corpului este mai mic. Culoarea este albă-lăp- Fig. 3. — Hypaniola kowalewskii (desen original, executat la camera clară). a. Ou nesegmentat; & și c. ouă segmentate. A, B, O și B, Blastomere. tos, iar aspectul conținutului granular, omogen. Larvele de stadiul II prezintă o segmen- tație clară și o diferențiere evidentă a celor trei regiuni ale corpului’: lobul cefalic, toracele și abdomenul. De asemenea, se caracterizează prin prezența ochilor, de culoare neagră și schița tubului digestiv care apare pe mijlocul corpu- lui, ca o zonă internă mai închisă la culoare (fig. 5). Lungimea acestor larve variază între 393,75 și 462,4 ;x, iar lățimea între 93,75 și 162,5 [x. Stadiul III larvar se caracterizează prin apariția cheților și o segmentație mai accentuată a corpului, distingîndu-se mai bine tubul di- gestiv (fig. 6, a, b și c). Lungimea corpului variază între 393,75 și 487,5 [x, iar lățimea între 93,75 și 150 p. Remarcăm faptul că la Hypaniola kowa- lewskii, chiar la exemplarele larvare de stadiul III, nu se observă branhiile, deci neapărat trebuie să existe și stadiul IV, cel în care acestea apar. Fig. 5.— Hypaniola kowalewskii, larvă de stadiul II (desen origi- nal, executat la camera clară). A, Lob cefalic;-B, regiunea toracică; C, regiunea abdominală. 1, Ochi; 2, schița tubului digestiv. Fig. 4. — Hypaniola kowalewskii (desen original, executat la ca- mera clară). a, b și c, Larve de stadiul I. blastomere; cea superioară (A) mai mică și cea inferioară (B) de 2 — 3 ori mai mare. Nu se observă diferență de pigmentație, cele două blastomere avînd o culoare albă-opac, uniformă și un conținut granular omogen (materialul nostru este necolorat, fixat în formol 4%). în figura 3, cr ■ se observă stadiul cu 4 blastomere, una dintre ele (D) mult mai volumi- ș noasă. ] Nu am surprins următoarele stadii în segmentare a oului de Hypa- niola kowalewskii. Ele sînt descrise însă destul de amănunțit la polichete ■ în general de către C. D a wy d of f (5). j Larvele de stadiul I sînt alungite și, în funcție de vîrstă, prezintă j o diferențierea extremității anterioare a corpului și a celei posterioare j (fig. 4, a, b și ,c). Lungimea lor variază între 245 și 325 [x, iar lățimea ? Fig. 6. — Hypaniola kowalewskii (desen original, executat la camera clară). o. b și c. Larve de stadiul III. A, Lob cefalic; B, segmente toracice; O, segmente abdominale. 1, Ochi; 2, cheti; 3, schița tubului digestiv. 106 /.■ VIRGINIA POPESCU-MARINESCU : 8 REPRODUCEREA ȘI DEZVOLTAREA SPECIEI MANAYUNKIA CASPICA. ANN,. Date privitoare la reproducerea și dezvoltarea acestui sabellid nu am găsit în literatura de specialitate. La Manayunkia baicalensis, însă, N, P. , A n n e n k o v a. (2) și ; Z e n k e w i t s c h, 1922 (citat după (2)) arata că ouăle se dezvoltă în ' segmentul 5, iar spermatozoizii în segmentele 7, 8 și 9. Pe lîngă aceasta, ; la exemplarele adulte; se observă un dimorfism .sexual, care constă în ; următoarele caractere : la mascul segmentele genitale 7 și 9 sînt alungite ; puternic iar la femelă sînt alungite segmentele 7 și 8. în plus, la femele, la ■ limitai dintre segmentele 6—7 și 8—9, în partea ventrală, se observă niște : formațiuni tegumentare care, împreună cu corpul matern și peretele tubului, : determină o cameră incubatoare. în aceasta se depun ouăle care rămîn aici pînă la deplina dezvoltare. în fiecare tub se pot găsi embrionii în dife- ' rite stadii de dezvoltare, ceea ce arătă că ouăle se depun treptat, pe măsura j maturației. De asemenea, Ti mof ee v, 1928 (citat după (4)), arată că depu- ! nerea ouălor și dezvoltarea larvelor la Manayunkia baicalensis se face în i tuburi, neexistînd stadii larvare libere. Din analiza materialului nostru privitor la Manayunkia caspica (tabelul nr. 2) reies următoarele : • — Reproducerea la Manayunkia caspica se face probabil în toate lunile ariului, deoarece în majoritatea timpului am găsit atît exemplare ovigere cît și ouă și larve. Dacă în unele luni nu am găsit ouă sau larve, aceasta s-ar putea datora faptului că nu am făcut cercetări în perioada respectivă. — De remarcat este însă faptul că se observă un maximum al repro- ducerii în luna mai, cînd exemplarele ovigere ating 42,85% iar ouăle și larvele sînt în număr mare. S-ar putea să existe un ai doilea maximum al reproducerii în luna septembrie, cînd însă ne lipsesc probe. Ne face să credem acest lucru numărul mai ridicat de larve din luna octombrie, precum și numărul de exemplare cu lungimea de 2,50—3,66 mm, care sînt tocmai indivizii ce au terminat de depus ouăle. Această presupunere este întărită și de datele din luna noiembrie : numărul mare de exemplare care au terminat depu- nerea ouălor precum și apariția indivizilor juvenili. — Se pare că exemplarele de peste 1,75 mm lungime sînt mature sexual, ele fiind găsite în majoritatea cazurilor cu ouă în corp și situate în tuburile materne cu ouă și larve. — Tot in tabelul nr. 2 se observă o variație lunară a lungimii maxime atinsă de exemplarele adulte, lungime care este legată de reproducere. Astfel, cea mai mare talie au atinș-o animalele în luna mai 1962, și anume 3,66 mnî lungime, deci în perioada de vîrf a reproducerii. De asemenea, talii apropiate .de această lungime se găsesc în lunile octombrie (3,38 mm) și noiembrie (3,62 mm) .1959. r-r în, legătură cu dimensiunile exemplarelor măsurate de către noi, începînd de la larvele de stadiul I și pînă la adulți, se constată că la exem- .Tabelul nr. 2 '■ Date asupra reproducerii șt dezvoltării ia Manayunkia caspica Ann., pe canalul Sulîna în anii 1958 și 190% ■ . I ■■■]■ ' - Exemplare adulte și juvenile 100% - : Larve și - oriă< ■ +■ -A + + ■+' - + + + 1 + ■ .„-ur m 098~008 = "țui ‘unu 99‘g—09‘8 = -Si no oiuiduiaxa 6,92 | 17,63 6,41 . 4,65 7,14 24,57 18,18 | 17,02 : 098 “008 . / = vy^i ‘uiui 61'8—9^1 •§I no oxidul oxa 34,61 O. te# O te O'. o IQ CO CC te '.te S te CO 05 „CD 05. ■ OO;. te <©. te cc ci te.-cc . ^988“9‘8I8. • ..= '^{.‘uiui .. H‘l—O9‘I = : ‘Sț ni) aruiduioxe co -cu <35 io © ># O CC CU O O 00 O CI CU O O 1O CC o «o cu t-i te cm te cu cc 6 9‘18b -9“89i ; = -gui ‘unu 6lT—,98‘I = •Si no omiduiaxo ' 17,70 00 ici (M C£> 00 O O I te te CU te co te CM te ICO 00 ‘O CM 7 008—001 = -i^i ‘mur ■ t8‘l~8Ul = •Si no o.reiduioxo .. .. | <35 <35 cu te cn co CC CU_ CC rU 1 te O V5 te CC te CU CC rî 9‘i8l—i‘98 = ■i'gi ‘uim nT—08‘0 — •â[ no o.reiduioxo ■ | 1,17 14,10 1 _ 1,81 . . ' Exemplare ovigere ' % - ■ ' ' i -Ci cc /.Ad uo o o te m ,CO .1 cu K5 O te I . CU ' te" CC te iQ te. Lungimea maximă a exemplarelor adulte mm i cc 3,66 3,00 2,73 2,81 3,38 3,62 , 2,75 Data Martie 1960 Mai 1962 luiiie 1960 Iulie 1959 • ■ i August 1959 Octombrie 1959 Noiembrie 1959 Decembrie 1958 Notă. Greutatea medie a unui exemplar-adult de Manayunkia.caspica — 0,043 mg. 108 VIRGlNIA POPESCU-MARINESCU 10 H REPRODUCEREA ȘI DEZVOLTAREA POLICHETELOR RELICTE DIN DUNĂRE 109 plarele larvare și juvenile raportul dintre lungimea și lățimea corpului este mai mic? Cu privire la procesul reproducerii și dezvoltării, observațiile noastre au mai relevat că femelele ovigere se găsesc în tuburi închise și la extremi- tatea liberă, unde se observă o turtire în sens lateral. Se formează astfel Fig. 7. — Manayunkia caspica (desen origi- nal, executat la camera clară). «.Femelă. A, Lob cefalic; B, regiunea toracică; I— VIII, segmente toracice; C, regiunea abdominală. 1, Branhii; 2, ochi; 3, cheli; 4, tub digestiv; 5, camera incubatoare, b, Ou din camera incubatoare. tubul matern în care exemplarul oviger va depune, în mod treptat, ouăle care se găsesc în diferite sta- dii de dezvoltare în coelomul ani- malului. în ceea ce privește aspectul morfologic al animalului oviger, se poate spune că atunci cînd închide tubul la capătul liber el prezintă o lungime medie de 1,75—2,50 mm, iar eheții sînt orientați posterior, foarte strîns apropiați de corp. Aceasta datorită faptului că tubul învelește strîns corpul animalului. Cînd femela începe să elimine ouăle, aspectul său morfologic se modifică, în sensul că lungimea cor- pului se mărește, toate segmentele se alungesc, în special cele toracice, și anume mai mult segmentele VII și VIII. Dimensiunile animalelor care elimină ouăle variază între 2,50 și 3,66 mm. însă, în timpul depunerii ouălor grosimea femelei nu se mărește, ci dimpotrivă, începînd de la seg- mentul VI pînă la VIII se observă o subțiere (fig. 7, a) pe măsura depu- nerii ouălor și a dezvoltării acestora spre stadiul larvar, acesta fiind locul unde peretele corpului concură la formarea camerei incubatoare. Astfel, corpul femelei apare deformat în jumătatea sa posterioară (fig. 7, «). Modificarea destul de mare a as- pectului morfologic al exemplarului- mamă de Manayunkia caspica, al că- rui corp ia parte la formarea camerei incubatoare, o atribuim faptului că tubul matern nu-și modifică de loc diametrul pe nici una din porțiunile sale. Din această cauză nu se poate deosebi, după aspectul exterior, un tub matern de un tub obișnuit. i Referitor la numărul de ouă pe care le depune o femelă în timpul unei perioade de reproducere, s-a observat că el variază între 3 și 15 bucăți, Fig. 8. — Manayunkia caspica (desen original, executat la camera clară). a, b și c, Larve de stadiul I. Fig. 9. —Manayunkia caspica (desen original, executat la ca- ; mera clară). a, b și c. Larve de stadiul II. 1, Schița tubului digestiv; 2, ochi. media fiind 8. După cum am mai amintit, ca'și la Manayunkia baicalensis, ouăle nu se dezvoltă simultan; de aceea, într-un tub se pot găsi exemplarul- mamă cu 1—2 ouă în coelom, plus 4—5 ouă și 4—5 larve (uneori chiar din toate stadiile) eliminate în camera incubatoare. Caracteristic este faptul că în majoritatea probelor, indivizii-mamă au fost găsiți în tubul matern. Foarte rar au fost cazuri cînd s-au găsit tuburi materiîe cu 3—4 ouă sau larve în ele, depuse în partea inferioară a tubului, exemplarele-mamă lipsind. Cîteva măsurători biometrice și observarea aspectului ouălor au arătat că forma lor, în corpul femelei* este ovoid-alungită. De asemenea, 110 . . VIRGINIA POPESCU-MARINESCU. 13 REPRODUCEREA ȘI DEZVOLTAREA POLICHETELOR RELICTE DIN DUNĂRE 111 Fig. 10. — Manayunkia caspica, larvă de stadiul III (desen origi- nal, executat la cambra clară). A, Lob cefalic; B, regiunea toracică; I — VIII, segmente toracice; C, regiunea abdominală. 1, Branhii; 2, ochi; 3, cheți; 4, schița tubului digestiv. după eliminarea în tubul matern, ouăle au o formă oyoid- alungită, cu dimensiuni cuprinse între 137,5—225 [z lungime și 106,25—137,5 lățime. Aspectul conținutului este omogeh și de culoare albicioasă (fig. 7, b) (materialul a fost fixat în formol 4% și necolorat). ; h Segmentarea ouălor de Manayunkia caspica nu am urmărit-o. La Manayunkia baicalensis, T i m o - f e e v, 1928 (citat după (4)), arată că seg- mentarea este totală, inegală și după tipul spiral, ca de altfel la toate polichetele. Ouăle sînt bogate în vitelus. La Manayunkia caspica, pe măsură ce ouăle se dezvoltă, ele își schimbă aspec- tul, în sensul că se turtesc, se alungesc, căpă- tînd un contur neregulat, care îmbracă va- riate forme (de romb, dreptunghi, trapez) acestea pot fi socotite primul stadiu larvar. Forma neregulată a larvelor de stadiul I o atribuim spațiului limitat din camera incu- batoare. Aspectul conținutului .este la început omogen,' apoi în interior se observă o zonă mai închisă (fig. 8, a, b și c). La acest prim stadiu larvar, la care nu se observă nici un început de segmentație, lungimea variază între 237,5 și 312,5 [z iar lățimea între 137,5 și 150 (z. Stadiul II larvar este marcat de alun- girea în continuare a corpului, apariția unui început de segmentație ex- ternă, deosebirea evidentă dintre extremitatea anterioară și posterioară prin apariția întîi a două proeminențe anterioare care vor forma cele două mănunchiuri de branhii, situate de o parte și de alta a lobului cefalic. Cînd sînt schițate branhiile, apar și ochii; de asemenea în stadiul II se schițează și tubul digestiv. Trecerea se face treptat: încît în cadrul acestui stadiu larvar, ca și la stadiul I, se observă p varietate de forme (fig. 9, a, b și c). Lungimea larvelor de stadiul II variază între 337,5 și 350 [z iar lăți» mea între 112,5 și 150 [z. Stadiul III larvar, ultimul, este acela în care animalul seamănă în mare cu exemplarul juvenil și se caracterizează prin lobul cefalic complet diferențiat, dezvoltarea deplină a branhiilor și ochii evidenți. De asemenea1, se observă bine diferențiate la exterior segmentele toracale purtînd cheți. Abdomenul este evident însă incomplet dezvoltat, neavînd relevate seg- mentele și neobservîndu-se prezența cheților. Tubul digestiv este mai biiie conturat* Dimensiunile larvelor de stadiul III variază între 487,5—600 ți lungime și între 75—112,5 jz lățime (fig. 10). Eliberarea larvelor de ultim stadiu din tubul matern nu am putut-o surprinde. Cel mai mic exemplar de Manayunkia caspica pe care l-am găsit în afara tuburilor materne și pe care îl socotim juvenil este foarte asemănător ca aspect morfologic cu adultul, cu deosebirea că la lobul cefalic se observă segmentele din care este format. El măsoară lungimea de 725 (z și lățimea de 112,5 [z. CONCLUZII 1. Reproducerea la polichetele dulcicole din Dunăre — relicte ponto- caspice — Hypaniola kowalewskii (Grimm) și Manayunkia caspica Ann. se face tot timpul anului, prezentînd însă perioade de maximă dezvoltare, și anume : iunie, septembrie la Hypaniola kowalewskii și mai, septembrie la Manayunkia caspica. 2. Talia exemplarelor adulte ale celor două specii de polichete variază în funcție de reproducere, lungimea cea mai mare fiind atinsă în perioada de maximum a reproducerii. 3. Dezvoltarea de la ou pînă la adult se face trecîndu-se prin mai multe stadii larvare. 4. Depunerea ouălor, dezvoltarea acestora, ca și fazele larvare se petrec în tubul matern, neexistînd stadii larvare libere. BIBLIOGRAFIE 1. Ahhehkoba H. II., EîKeroftHHK sooJioraneCKoro Myaen AKas. Hayit GGGP, 1929,. XXX 13_______________20. 2. Annenkova N. P., The Fresh-Water Polychaeta of the S.S.S.Ii., Leningrad, 1930, 8, 15—17, 36—38. 3. Băcescu M., Ann. Sci. Univ. Jassy, 31, 1948, 240—253. 4. Bjihxep JI. H., Hcmopua dM6pujioeuu e Poccuu, AKap;. HayK GGGP, MocKBa, 1959, XIX—XX, 206—207. 5. Dawydoef C., Trăite d’embryologie comparee des invert&bres, Paris, 1928, 4—6, 130—176. 6. GbassE P., Trăita de zoologie, anatomie, systematique, biologie, Paris, 1959, V, I, 144. 7. Motas 0. et Băcescu M., Ann. Sci. Univ. Jassy, 1938, XXIV, 20, 337—345. 8. Pop V., Anal. Acad. R.P.R., Secț. de șt. geol., geogr. și biol., Seria A, I, 22. 9. Popescu Virginia, Corn. Acad. R.P.R., 1960, X, 10, 847—852. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de limnologie. Primită în redacție la 12 noiembrie 1963. SPECII NOI DE DACNUSINAE (HYMENOPTERA — BRACONIDAE) PENTRU FAUNA R.P.R. DE ANCA DECU-BURGHELE Rezultatele obținute de noi pînă în prezent în studiul braconidelor Dacnusinae fac obiectul a patru note (1), (2), (3), (4) publicate anterior, în această lucrare sînt citate încă 12 specii noi pentru fauna țării aparți- uînd genurilor Dacnusa Haliday, Toxelea Nixon, Pachysema Nixon și Bhizarcha Fbrst. Identificarea acestor specii în fauna țării noastre extinde mult aria lor de răspîndire spre est, pînă în prezent fiind cunoscute numai în Ir- landa, Anglia, Suedia, Spania, Elveția, R.D.G., R.F.G. și Austria. Materialul a fost colectat cu fileul de pe plante, în cea mai mare parte din poienile de la poalele Pietrii Mari a Cloșanilor (reg. Oltenia). Indivizii aparținînd speciei Pachysema melicerta, deja citată în fauna țării noastre, s-au obținut recent (14.X.1961) din pupe de Agromyzidae miniere în frunze de Heleborus. Celelalte Dacnusinae menționate în această notă parazitează tot Agromyzidae; speciile-gazdă indicate ne sînt cunos- cute din lucrările lui G. C. D. G r i f f i t h s (7) și G. E. J. N i x o h (8). Tribul DACNUSINI D a c n u s a Haliday, 1833 Dacnusa diremta Nees, 1834 Lungime: 1,6—2,2 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Irlanda, Suedia, Elveția, R.D.G., R.F.G., Austria. în R.P.R. au fost găsiți la Cloșani (reg. Oltenia) 2 $$ și în august 1961. Gazda: necunoscută. 3 SPECII NOI .DE V.fCNUStNĂE PENTRU FAUNA R.P.R. •115 114 ANCA DECU-BURGHELE 2 Dacnusa cyclops Nixon, 1937 Lungime: 1,6—2,2 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Suedia, Spania, Austria, R.D.G., R.F.G. în R.P.R. au fost găsiți la Cloșani (reg. Oltenia) 7 și 2 $$, în august 1961. Gazda : necunoscută. Dacnusa lateralis Haliday, 1839 Lungime: 2,5 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Irlanda, Austria, Suedia. In R.P.R. au fost găsite la Cloșani (reg. Oltenia) 2 în august 1961. Gazda : Agromyza rufipes Meig., A. ferruginosa Wulp. care minează în Symphytum officinale, A. anthracina Meig., A. reptans Pali., ultimele miniere în Urtica dioica. Dacnusa deione Nixon, 1944 . Lungime : 2,5 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Austria, Suedia. în R.P.R. au fost găsite la Cloșani (reg. Oltenia) 4 ȘȘ, în august 1961. Gazda : Agromyza reptans Pali., A. spiraeae Kalt. și A. rufipes Meig. Dacnusa urna Nixon, 1937 Lungime: 2,3 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Suedia, Elveția, Austria. în R.P.R. aii fost găsite la Cloșani (reg. Oltenia) 2 ȘȘ, în august 1961. Gazda: necunoscută. Dacnusa maculata Nixon, 1944 Pe femurele posterioare în treimea apicală se găsesc la exemplarele colectate de noi niște pete ovale brune. Coxele la aceste exemplare nu sînt înnegrite la bază. Lungimea: 2,8—3,2 mm. Răspândire geografică. Specia este cunoscută din Anglia și Austria, în R.P.R., am colectat de la Cloșani (reg. Oltenia) 2 $$ și 3 în iunie 1963. Gazda: necunoscută. Dacnusa leptogaster Haliday, 1839 Lungime: 2,3— 2,5 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Irlanda, ji.D.G., R.P.G., Austria, Suedia, Spania, Elveția. în R.P.R. am colectat 7 și 4 la Cloșani (reg. Oltenia), în august 1961. Gazda: Phytomyza continua Hd. și Melanagrowyza becheri Hd. Toxelea Nixon, 1943 Toxelea spinifer Nixon, 1954 Lungime: 2,4 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia și Irlanda, în R.P.R. am găsit la Cloșani (reg. Oltenia) 1 $, în august 1961. Gazda : PJbytomyza cirsii Hd., P. ramosa Hd. Rhizareha Forster (1862) Rhizarcha pubescens (Curtis, 1826) Nixon, 1948 Lungime: 2,5 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Insulele Canare, R. D. G., R. F. G., Suedia, Austria. în R.P.R. s-au găsit la Cloșani (reg. Oltenia) 5 $$ și 4 în august 1961. Gazda : Phytomyza atricornis Meig., minieră în Artemisia vulgaris. Rhizarcha nitetis Nixon, 1948 Lungime : 2,2 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia și Suedia, în R.P.R., I. Tabacarua găsit la Cumpăna — Argeș 1 Ș, la 13VI. 1961. Gazda : necunoscută. Rhizarcha confinis (Ruthe, 1859) Nixon, 1948 Lungime : 1,8 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Irlanda, Suedia și Elveția. în R.P.R. am găsit la Cloșani (reg. Oltenia) 2 și 3 în iunie 1963. Gazda : necunoscută. 116 ANCA DECU-BURGHELE____________________________1 Paehysema Fbrster, 1862 Pachysema temula (Haliday, 1839) Nixon, 1954 Lungime: 2,3 mm. Răspîndire geografică. Specia este cunoscută din Anglia, Irlanda,, Suedia, R.D.G., R.F.G., Austria, Elveția. în R.P.R. am găsit la Cloșani (reg. Oltenia), 5 și 3 ȘȘ, în august 1961. Gazda: Eyl&myia sp. și Scaptom/yza flaveola Meig. BIBLIOGRAFIE 1. Burghble A., Anal. Univ. Buc., seria șt. nat., 1959, 22, 143—169. 2. - Ent. Monthly Mag., 1959, 95, 121—126. 3. Decu-Burghele A., Zeitschr. Arbeitsgemeinschaft osterr Ent., 1960^ 2, 95—100. 4. — Ent. Tidskrift, 1960, 81, 3—4, 131—139. 5. Docavo-Alberti I., Entomophaga, 1962, VII, 4, 343—348. 6. Fischer M., Zeitschr. Arbeitsgemeinschaft osterr. Ent., 1962, 2, 29—40. 7. Griffiths G. 0. D., Ent. Monthly Mag., 1956, 92, 25—30. 8. Nixon G. E. J., Ent. Monthly Mag., 1943, 79, 20—34, 159—168; 1944, 80, 88—108,. 193—200, 249—255; 1946, 82, 279—300; 1948, 84, 207—224; 1954, 90, 257—290. 9. Stelfox A.W., Ent. Monthly Mag., 1954, 90, 159—165. Institutul de speologie „Emil Racovițâ”. Primită în redacție la 18 septembrie 1963. CERCETĂRI MORFOLOGICE ȘI SISTEMATICE ASUPRA PIERIDELOR (LEPIDOPTERA) DE EUGEN V. NICULESCU ' în lucrarea de față prezentăm rezultatul cercetărilor morfologice întreprinse de noi asupra genului Colias. în primul rînd semnalăm unele ș aspecte morfologice ale armăturii genitale care nu au fost cunoscute pînă acum; în al doilea rînd vrem să infirmăm opinia lui L. Berger ((2), ! 1947), după care numai erate și hgale se deosebesc în armătura genitală, și în al treilea rînd să folosim observațiile asupra armăturii genitale îm- preună cu alte caractere morfologice și biologice pentru a dovedi că Colias ' hyale f. australis Vrty nu este bona specios, ci o simplă formă de hyale. Cercetările asupra armăturii genitale la genul Colias sînt puține. [ Ele sînt datorite lui D. Schawerda (12), N. Kuznețo v (7), L. ; Berger (1), G. V a n Son (14), B. C. S. W a r r e n (16), H. B e u r e t l (3), S. Toii (13) și R. B r e t s ch nei d er (5). ■ Examinînd armătura genitală la 9 specii de Colias (C. croceus, chry- f sotheme, myrmidone, hyale, erate, phicomone, palaeno, cocandica și philo- • dice) am constatat că toate se deosebesc între ele prin armătura genitală. Cercetarea armăturii genitale trebuie însă de făcut aici — mai mult decît 1 la alte lepidoptere — cu multă atenție și minuțiozitate; altfel caracterele specifice pot trece neobservate ducînd la concluzii greșite. • în afară de prezența unui superuncus și a unui pseudouncus, armă- tura genitală la Colias mai prezintă cîteva particularități (fig. 1). Valva este înaltă și îngustă, adică are diametrul dorso-ventral mai mare decît cel antero-posterior spre deosebire de marea majoritate a ; lepidopterelor la care are loc fenomenul invers. Penisul este lung și îndoit > . ca un arc, cu o lungă apofiză penială 1. 1 Am denumit apofiză penială (8)scleritul situat sub coecum-penis la P. brassicae. Ea a ' fost confundată de Drosihn (1933), G. V a n Son (14) șiBernardi (1954) cu însuși coecum-penis și numită protuberanță bazală a penisului. în realitate, ea este distinctă de coe- cum-penis și nu comunică cu lumenul penisului ca acesta din urmă. 118 EUGEN V. NICULESCU 2 Pentru a observa deosebirile dintre specii, nu este suficient să se examineze valva în poziție laterală pe fața ei internă, cum este cazul la multe lepidoptere. Armătura genitală trebuie privită și dorsal și atunci se văd ușor deosebirile dintre specii. La o ..valvă de Colias, văzută pe fața ei externă, treimea inferioară 1, Colias cocandica, valva stingă văzută pe fata externă. 2, Colias phicomone, valva stingă văzută pe fata externă, cr. a, Creastă auriculară; d.a., dinte apical. 3, Colias phicomone, armătura genitală văzută dorsal. Valvă.; u, uncus; ps., pseudouncus; t, tegumen (original)». și cea medie ne apar convexe și nu prezintă importanță taxonomică. Dim- potrivă, treimea superioară este mai mult sau mai puțin complicată și prezintă bune caractere specifice. Spre marginea anterioară se află o creastă, mai mult sau mai puțin dezvoltată, pe care o numim „creastă auriculară”, din cauza formei pe care o are, semănând cu o ureche. în par- tea opusă se află un „dinte apical” și el mai mult sau mai puțin dezvoltat după specii. Privită ventral și mai ales dorsal, creasta auriculară se con- turează net și ne servește, împreună cu uncusul, să deosebim speciile. Privind valva pe fața ei externă, creasta auriculară este puțin indi- cată ; în schimb marginea ei posterioară ne procură bune caractere spe- cifice. Sub dintele apical există o concavitate căreia îi urmează o convexi- tate; acestea, ca și lărgimea valvei, diferă de la specie la specie, fiind mai mult sau mai puțin accentuate. în fine, mai semnalăm faptul că uncusul are baza lărgită de forma unui pătrat, particularitate care nu a fost arătată pînă acum. Acestea sînt elementele după care putem bine deosebi speciile de Colias. Studiul armăturii genitale la genul Colias nu este deci descurajator cum a afirmat L. Be r g e r —- cel puțin pentru cele 9 specii pe care le-am examinat. O cercetare atentă ne arată caracterele specifice după care putem deosebi speciile între ele. ■3 CERCETĂRI MORFOLOGICE ȘI SISTEMATICE ASUPRA PIERIDELOR 119 '. x .....—......................................—— ------------:-------------------- L \‘ / La unele specii, ca de exemplu la C. hyale și C. erate, mai există l și alte particularități distinctive. Astfel la hyale se află pe marginea poste- ? rioară a valvei o excrescență care lipsește la erate și care a fost numită 1 de L. Berger (1) „harpe”. Socotim că termenul de harpe nu este ? potrivit, deoarece harpe este un sclerit bine chitinizat, situat pe fața internă ‘ a valvei, mai mult sau mai puțin departe de marginea ei. La hyale este un mic apendice foarte slab chitinizat, de consistență moale și nu este v situat pe fața internă, ci pe marginea valvei. Deosebirea dintre hyale și ț erate a arătât-o L. Berger încă din 1940, indicînd prezența la hyale a f piesei harpe și absența ei la erate. Examinînd valva de erate pe fața ei s internă, am mai constatat și alte deosebiri pe care le-am prezentat în lu- f urarea Fam. Pieridae (colecția Fauna R.P.R.). Așa stînd lucrurile, ne surprinde afirmația lui B. B r e t s c h n e i d e r (5) care spune că n-a ; constatat nici o deosebire între hyale și erate ! Dimpotrivă, putem afirma r că din cele 9 specii examinate cele mai mari deosebiri în armătura genitală r le găsim la hyale și erate. De asemenea B. Bretschneider afirmă că t nici între chrysotheme și croceus nu există deosebiri, ceea ce este inexact. Ș Colias hyale și australis f ■ Asupra acestor „specii” ne vom opri mai mult pentru a dovedi că australis Vrty nu are validitate specifică. [ în 1947—1948, B er g er și Fontaine, într-un studiu extrem | de interesant (2), au încercat să dovedească dualitatea specifică a celor | două forme. Lucrarea prezintă un bogat material morfologic, biologic și ț zoogeografic, care constituie contribuții remarcabile pentru lepidoptero- f logie. Concluziile însă după care australis ar fi bona species nu ni se par | fondate, ceea ce vom încerca să dovedim în cele ce urmează. 1 F o n t a i n e arată că australis se deosebește de hyale printr-o serie [; de caractere morfologice la care se mai adaugă mirosul aromatic foarte : pronunțat la hyale, slab sau absent la australis. Fiecare din caracterele analizate de Fontaine pe cele 200 de F specimene examinate se găsește — în proporții variabile — la ambele specii; nici unul nu este propriu unei singure specii. Caracterele consi- ț derate specifice pentru hyale se găsesc — în proporții mai mici — și la * australis, și invers. Caracterele „specifice” se îmbină, la ambele specii, în i -diverse combinații. j Un mare număr de specimene —datorită amestecului de caractere s — nu pot fi clasificate cu certitudine în nici una din cele două specii. De ; altfel însuși Fontaine afirmă că „nici unul din diferitele criterii nu | este absolut adică nu este suficient singur ca să elimine, în toate cazurile, ii orice cauză de eroare. Trebuie să hotărăști asupra unui ansamblu de ț caractere”. Așa stînd lucrurile ne surprinde afirmația lui Berger din ș aceeași lucrare ((2), p. 94), unde spune că deosebirile dintre cele două j «pecii sînt constante. Noi afirmăm dimpotrivă, că nici un caracter nu este r constant. i U - c. 70® • • V ■ 5 . CERCETĂRI MORFOLOGICE ȘF SISTEMATICE ASUPRA PIERIDELOR 121 120 ' ■ EUGEN V. NICULESGU 1 ' ' 4 în afară de particularitățile morfologice, F o n t a i n e mai prezintă și unul biologic : hyale zboară în cîmpurile cu lucernă și trifoi* larva trăind, pe aceste plante, pe cînd. australis zboară aproape exclusiv pe coastele calcare, unde crește Hippocrepis commosa, planta pe a cărei frunze femela depune ouăle cu excluderea oricărei alte papilionacee. S-ar părea deci că larva de australia este strict monofagă, pe cînd cea de hyale este polifagă. ..Astăzi însă se știe că lucrurile nu stau tocmaiașa. E. R e i s s i n g e r (11) afirmă că larva de Hyale trăiește și pe H. comonosa, iar femela de australia depune ouă și pe Coronilla varia. în culturi E. Rei ssinger a observat că 75% din ouă sînt depuse pe Hippocrepis și 25% pe Coro- nilla, iar un ou a fost găsit și pe Medicago cu frunzele căreia larva a fost hrănită. ; în ceea ce privește exclusivitatea locurilor de zbor putem afirma următoarele : La Căpăt (reg. Banat) am capturat un mare număr de australis (și cîțiva hyale) pe un cîmp cu lucernă (deci contrar celor susținute de F o n- taine); în împrejurimi nu am constatat existența de terenuri calea- . roase. La Curtea-de-Argeș, dimpotrivă, am capturat hyale în regiuni | calcaroase, iar la Govora, tot în regiuni calcaroase, hyale și australis. J După habitus și biologie, australis nu poate fi considerat bona spe- \ cies. Ce ne spune armătura genitală? { L. Ber ger ((2), 1947) afirmă că în armăturai genitală nu a găsit [ nici un caracter distinctiv, ea fiind identică la ambele specii. B.C.S. W a r - E ren (16) afirmă că a constatat deosebiri neînsemnate, totuși constante. S. T o 11 (13) și R. B r e t s c h n e i d e r (5), de asemenea, au găsit deo- sebiri la cele două specii, iar H. B e u r e t (3) afirmă că uncușul la aus- j tralis este mai scurt decît la hyale, iar saccus prezintă de asemenea deosebiri. J Din cercetările noastre rezultă că deosebirile indicate de S, Tollj și B.C.S. W a r r e n sînt variații individuale lipsite de importanță și nu j le putem accepta drept caractere distinctive. Așa de exemplu W a r reni afirmă între altele că pseudouncusul este adesea mai lung la australia ? decît la hyale. Noi am constatat că la cele 9 specii de Coli as, precum și la ; australis pseudouncusul este foarte variabil ca lungime și grosime și nicăieri * nu dă bune caractere specifice. Tegumenul de asemenea prezintă variații individuale, așa că aspectul diferit la cele două specii, indicat de W a r r e n, j nu are valoare taxonomică. . 1 în fine, deosebirea menționată de H. B e u r e t în dimensiunile uncusului intră de asemenea în categoria variațiilor individuale. ’’ Cît despre deosebirile menționate de R. B r e t s c h n e i d e r , J acestea nu pot fi luate de loc în1 considerație, fiind absolut inexacte. înJ timp ce B r e t s c h nei d er nu găsește nioi o deosebire între hyale și j erate, el constată deosebiri importante între hyale și australis ! Astfel el' afirmă că armătura genitală la australis văzută ventral are aspect de „liră’y care lipsește la hyale. Facem abstracție de faptul că asemănarea cu o liră' este foarte aproximativă. Dar autorul a figurat o liră numai la australis, ’ cînd în realitate ea există la fel și la hyale. Este surprinzător faptul că autorul nu â văzut la hyale capetele lirei răsfrînte în afară (ceea ce noi am! denumit creasta auriculară). Desenele sale, prea schematizate, sînt îhî plus și inexacte. în afară de aceasta există și o contradicție între text și desene, deoarece în text afirmă că între hyale și erate ■ nu a observat nici o deosebire, dar în desen se vede totuși o deosebire între cele două specii. Asemenea cercetări nu pot decît induce în eroare, deoarece un lepidop- terolog, care nu a examinat în prealabil armătura genitală la aceste specii, văzînd desenele ar putea să le accepte și să rămînă convins că; hyale se deosebește de australis, cum se vede clar din desenele sale2. . ' O altă lucrare în care se apără dualitatea specifică a celor două forme este a lui E. R e i s s i n g e r (11), pe care o vom analiza pe scurt, deoa- rece unele din argumentele prezentate de autor vin împotriva tezei sale. Mai întîi trebuie de subliniat faptul că R e i s s i n g e r afirmă că pînă în prezent ,,nu s-a găsit nici un semn distinctiv care să fie constant și numai el singur doveditor pentru una sau cealaltă specie” (p. 132) (R e i s- singer a examinat 7 000 de exemplare). Această afirmație concordă cu punctul nostru de vedere exprimat mai sus, și anume lipsa oricărui câracter constant, și infirmă opinia lui L. Berger. Ea este în același timp un argument serios împotriva hetero specificității, deoarece șe știe că numai caracterele constante sînt valabile în diagnoza unei specii. Carac- terele specifice trebuie să se găsească la toate populațiile și rasele unei specii de pe întregul ei areal. Acelea care nu sînt comune tuturor nu au valoare specifică, ci rasială, sau designă diverse forme intraspecifice. Șu- brezenia tezei dualității specifice este deci declarată deschis de E. R e i s - Șinger, deși autorul încearcă să demonstreze contrariul. în continuare E. Reissinger expune 13 caractere care au fost prezentate de diferiți autori ca constituind un ,,ansamblu de caractere” ce servesc la determinarea celor două specii. Majoritatea sînt aceleași prezentate și de F o n t a ine și nu mai revenim asupra lor; unele însă sînt criticate chiar de autor. Despre pata dublă portocalie E. Reissinger spune că la exem- plarele din sudul U.R.S.S. unele au o pată relativ mică și palidă, abia distinctă. Amintim că pentru Fonta ine caracterul „pete portocalii pe aripile anterioare” este unul dintre cele două criterii importante. Or, australis din sudul U.R.S.S. este lipsit de acest semn important distinctiv, ăvînd petele palide și abia distincte — ca la hyale ! Despre mirosul aromatic, foarte pronunțat ce-1 degajă hyale, miros care este foarte slab sau chiar absent la australis, E. Reissinger afirmă că ambele specii sînt mirositoare și că „aprecierea calității mirosului este dificilă și desigur foarte subiectivă” (p. 145). Pe de altă parte R e i s s i n - g e r a constatat că la ambele specii se găsesc indivizi complet inodori, alături de alții care degajă un miros puternic. Despre armătura genitală E. Reissinger spune că forma liră a valvelor — indicată de R. Bretschneider — există la ambele specii. După ce amintește că Bretschneider a numit,. în mod inexact, „spinul” tergitului VIII „uncushaken”, și că desenele sale foarte simplificate și prea schematizate „practic abia pot fi folosite”, autorul 2 Aceste desene au fost reproduse în lucrarea Fam. Pieridae, Fauna R.P.R., la p. 162 (fig. 54) iar în fig. 53 am prezentat armătura genitală la C. hyale. 1 7 CERCETĂRI MORFOLOGICE ȘI SISTEMATICE ASUPRA PIERIDELOR 123 122 EUGEN V. NICULESCU 6 r afirmă că deosebirea dintre hyale și australie nu se poate constata după ; recomandările lui Bretschneider. Poate că există, spune E. R e i s - ? s i n g e r, deosebiri mai fine în forma valvelor (văzute cu microscopul f nu cu lupa), deosebiri care să fie și constante într-o anumită măsură. Cerce- ( țările minuțioase, pe care le-am făcut, ne-au arătat că aceste deosebiri । în realitate nu există. ; Din cele de mai sus rezultă că nu sîntem în prezența a două specii, ■ ci a uneia singure (hyale), iar australis nu poate fi considerată decît cel ț. mult ca o formă ecologică de hyale. Australis este una din formele de exis- tență a speciei hyale. Concepția ,,formelor de existență” a unei specii, ț expusă într-o lucrare anterioară (9), socotim că trebuie examinată maii îndeaproape de lepidopterologi, evitîndu-se tendința exagerată la unii autori de a erija în specii distincte forme care se găsesc de-abia în stadiul de subspeciație, cum este australis. ' Un argument împotriva hetero specificității îl avem și în existența • formelor intermediare între cele două ,,specii”. în colecția noastră există numeroase exemplare intermediare, a| căror apartenență la una din cele două specii este greu de stabilit. R. V e - j r i t y (15) de asemenea afirmă că ,, în sudul Europei, grade de tranziție] de la calida la hyale nominal sînt individual destul de frecvente în multe J populații” (p. 291) (calida nu este altceva decît ceea ce Berger și! Fontaine consideră ca bona specios sub numele de C. australis).\ în ceea ce privește coloritul deosebit al celor două forme, credem'; că el poate fi încadrat în fenomenul variațiilor paralele. Se știe că multe * specii prezintă două forme de desen și colorit, care, în mod greșit, sînt? considerate de unii ca specii distincte. C h. Boursin (1937) a arătat î că fenomenul există la Noctuidae, dînd ca exemplu mai multe specii de? Euxoa. într-o altă lucrare (4), același autor arată că Rhyacia xantographa k prezintă o formă roșcată și una cenușie. Amatorii de specii noi le-ar fi? considerat ca specii distincte, dată fiind deosebirea pronunțată dintre ele în ceea ce privește habitusul. t Ceea ce ne face să credem că același fenomen există și la hyale, este faptul că el se întîlnește și la C. croceus. Lăsînd la o parte forma $ helice și Ș helicina, atît de mult deosebite de croceus nominal, constatăm că la această din urmă specie, alături de forma galbenă-portocalie, se găsește': o formă galbenă calămîia, net distinctă de cealaltă prin colorit. în colecția, noastră circa 20 % din specimene au culoarea galbenă ca lămîia (la ambele sexe); ele constituie o simplă formă de colorație, care a și primit un nume : ? tergestina Std. Precizăm că nu este vorba de o aberație, ci de o formă des: repetată. ; După părerea noastră, faptele expuse mai sus ne arată că atît în stadiile preimaginale cît și la imago nu găsim caractere specifice constante, care să ne îndreptățească a acorda un statut taxonomic specific formei australis. ’ Australis se află de-abia în stadiul de subspeciație și nu este decît; una din formele de existență ale speciei Colias hyale, BIBLIOGRAFIE 1. Berger Lucien, Exploration du Parc National Albert. Mission G.F. Wilte (1933—1935). Lepidoptera Rhopalocera. Fam. Pieridae, Bruxelles, 1940, 8—15 și 24—48. 2. Berger L. et Fontaine M., Lambillionea, 1947, XLVII, 11—12; 1948, XLVIII, 1—2, 3—4, 11—12. 3. Beuret H., Mitt. d. Ent. Ges. Basel. Jhrg. I, 1951, 1—3. >4. Boursin Ch., Revue franșaise d’Entomologie, 1940, VII, 1, 86—93. 5 . Bretschneider R., Ent. Zeitschrift. Jhrg., 69, 1959, 8, 81—84. ■ 6 ., Fontaine M., Lambillionea, 1960, LX, 9—10, 15—78. 7. KV3HEUOB H., 0-ayna Poccuu u conpedejibHux cmpaH.HaceKQ^e ueutyeKpbiMie, 'neTpovpan, 1915, I, I. 8. Niculescu V. Eugen, St. și cern, biol., Seria biol; anim., 1959, XI, 2, 117—134. 9. — Bull. de la Soci5t6 Entomologique de Mulhouse, avril, 1960, 25—30. 10. — Fauna R.P.R. Insecta Lepidoptera. Fam. Pieridae (Fluturi), Edit. Acad. R.P.R., București, 1963, XI, 6, 202 p., 13 pl. în negru. 11. Reissinger E., Ent. Zeitschrift. Jhrg. 70, 1960, 11, 12, 13, 14. 12. Schawerda D., Verh. Zool. Bot. Ges. Wien, 1907. 13. Toll 8., Polskie Pismo Entomol., 1956, XXVI, 8. 14. Van Son G., The Butterflies of Southern Africa. Part. I Papilionidae and Pieridae, Pretoria, 1949, 237 p., 132 fig., 41 pl. în negru. 15. Verity R., Les variations geographigues et saisonnieres des Papillons diurnes en France. II. Papilionidae, Pieridae et Nymphalidae, Paris, 1952, 203—364. 16. Warren B. C. S., Lambillionea, 1950, L, 11—12, 90—98, cu 2 pl. în negru. Primită în redacție la 26 martie 1963. ANATOMIA MICROSCOPICA A SISTEMULUI ?' GENITAL MASCUL LA UTHOBIIDAE ', (UTHOBIOMORPHA—CHILOPODA) * DE • CAROL PRUNESCU în 1938 K. Fahlander (2) studiază, pentru prima dată cu ajutorul anatomiei microscopice, sistemul genital mascul la ordinul Litho- biomorplia. Ca și anâtomiștii mai vechi (1), (3), (o), K. F a h 1 a n d e r limitează acest studiu la specia Lithobius forficatuș (L.). Tehnica folosită îi permite să arate că glandele ventrale se deschid în atrium printr-un eanal unic și să descopere glandele atriale. în schimb, autorul citat nu observă existența a două perechi de glande ventrale și nu descrie amă- nuhțit anatomia atriumului genital. • Lucrarea noastră anterioară (4), fiind prima încercare de studiu comparat al sistemului genital mascul la acest ordin, aduce date noi față de lucrările precedente. Lucrarea de față, reluînd studiul comparat al sistemului genital pe baza secțiunilor seriate, reușește, pe de o parte, să corecteze unele confuzii ale lucrărilor precedente și, pe de altă parte, să completeze cunoștințele existente asupra anatomiei sistemului genital mascul. Discuția care încheie această lucrare este susținută de date anatomice bine verificate. MATERIAL ȘI METODĂ DE LUCRU . Au fost cercetați mai mulți indivizi masculi din următoarele specii: Lithobius forfi- vatus (L.), L. parietum (Verh.), L. muticus C. Koch, L. (Monotarsobius) bursenlandicus (Verh.), A(Mi) crassipes L. Koch, Harpolithobius banaiicus Matic, Eupolybothrus leptopus (Latzel) și E. transsylvahicus (Latzel). ‘ Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — S6riede zoologie”, 1964, IX, 2, P* 101 (în limba franceză). - -< 126 CAROL PRUNESCU 2 3 SISTEMUL GENITAL MASCUL LA LITHOBIIDAE 127 Materialul, recoltat și determinat de noi în perioada octombrie 1962 — iulie 1963, pro- vine de la Băile-Herculane (reg. Banat), Comana și Cernica (reg. București) și Grădina botanică din București. Animalele au fost fixate în lichidele lui Duboscq — Brasil și Bouin. Piesele au fost incluse în parafină. Secțiunile seriate cu o grosime de 7|x au fost colorate cu hemalaun — eri- trozină și Azan. Colorarea cu hematoxilină ferică Heidenheim nu ne-a părut satisfăcătoare. Enumerarea organelor sistemului genital mascul. Sistemul genital mascul de la lithobiide constă (pl. I) dintr-un testicul impar, filiform, încolăcit, o pereche de vezicule seminale, două canale ejaculatoare, un atrium genital impar, o pereche de glande dorsale, o pereche de glande ventrale superioare, o pereche de glande ventrale inferioare, o pereche de glande atriale și, numai la genul Eupolybothrus, o glandă medio-ventrală. După dispoziția și raporturile care există între glandele ventrale superioare și glandele ventrale inferioare, precum și după alte caractere diferențiale, lithobiidele cercetate de noi se împart în două grupe distincte : A. Tribul Lithobiini din care am studiat genul Lithobius (s. str.), subgenul L. (Monotarsobius) și genul Harpolithobius (pl. I—III). B. Tribul Polybothriini din care am studiat genul Eupolybothrus (pl. I, III, IV și V). A. Tribul LITHOBIINI Testiculul filiform comunică prin canalul său deferent cu veziculele seminale și cu canalele ejaculatoare. Canalele ejaculatoare pătrund la rîndul lor în atriumul genital. Glandele dorsale și canalele lor evacuatoare au dimensiuni diferite la genurile acestui grup : la Lithobius (s. str.) glandele dorsale sînt mai mari și canalele lor sînt de lungime mijlocie; la Harpolithobius, glandele sînt mai mici și canalele lor mult mai lungi; la Monotarsobius glandele sînt și mai* mici iar canalele scurte. Canalele glandelor dorsale se unesc într-un. canal comun a cărui apariție marchează extremitatea cranială a atriu- mului genital* Vezicula intermediară figurată de noi anterior (4) nu există la genurile acestui trib. Glandele ventrale superioare descrise de noi (4) la genul Eupoly- bothrus au fost identificate acum și la tribul Lithobiini. Raporturile acestor glande cu glandele ventrale inferioare sînt net diferite la tribul Lithobiini față de tribul Polybothriini. Glandele ventrale superioare sînt constituite la tribul Lithobiini dintr-o pereche de glande lungi, simetrice, străbătute de cîte un canal. Cele două canale se unesc median într-un scurt canal comun care se deschide în canalul comun al glandelor ventrale inferioare. La genul Harpolithobius, canalele glandelor ventrale superioare părăsesc glandele respective, relativ scurte la acest gen, și pătrund în glandele ventrale inferioare unde însoțesc îndeaproape canalele acestor glande. La tribul Lithobiini, glandele ventrale superioare și inferioare, văzute din afară, fac corp comun, neputînd fi diferențiate cu ușurință la disecție. Așa se explică de ce aceste gland.e nu au fost descoperite nici de noi, nici de autorii mai vechi, în lucrările bazate pe disecții. Glandele ventrale inferioare sînt reprezentate printr-o pereche de glande cu dispoziție ventrală față de glandele ventrale superioare. Canalele lor se unesc și formează un canal comun median, foarte larg, în care se deschide canalul comun al glandelor ventrale superioare. Canalul comun al ambelor perechi de glande ventrale se deschide în jumătatea caudală a atriumului genital, pe fața sa ventrală. Glandele atriale observate pentru prima dată de K. Fahlander (2) în interiorul atriumului genital la Lithobius forficatus sînt o pereche de glande mici, care se deschid latero-ventral în jgheabul ventral al atriumului, înainte de vărsarea în atrium a canalului comun al glandelor ventrale. Mriumul genital are organizația sa internă asemănătoare la toate lithobiidele cercetate. Partea esențială a atriumului este canalul central, rezultat din unirea celor două canale ale glandelor dorsale. Acest canal central, cu pereți puternici, prezintă pe toată lungimea sa o deschidere îngustă medio-ventrală. Prin această deschidere canalul central comunică cu interiorul unui jgheab ventral chitinos, puternic turtit dorso-ventral și cu aripile laterale ridicate, formînd astfel un larg perete latero-ventral chitinos care limitează atriumul în aceste părți ale sale. Deschiderea îngustă dintre adesțe formațiuni este mărginită de o serie de cutări longitudinale ale pereților ventrali ai canalului central. Aceste cutări se pot îmbuca perfect, oprind comunicația între canalul central și jgheabul chitinos ventral. O dată cu formarea canalului central, canalele ejaculatoare se apropie și aderă unul de celălalt, constituind zona dorsală a atriumului. Cele două canale ejaculatoare se vor uni prin dispariția pereților despăr- țitori într-un canal ejaculator unic. La acest nivel, cele două glande atriale se deschid latero-ventral în jgheabul ventral al atriumului; în timp ce canalul unic al glandelor ventrale cu diametrul mult redus, se apropie și aderă de peretele ventral al atriumului. într-o zonă mai caudală acest canal se deschide în atrium și își pierde individualitatea. Anterior acestui nivel, canalul ejaculator are peretele dorsal mult îngroșat înspre lumen printr-o formațiune mediană cu aspect glandular. Maicaudal, între canalul ejaculator și canalul central, pereții dispar. La acest nivel, în zona ventrală a atriumului s-a creat un spațiu destul de larg, care prezintă di verticale în părțile laterale ale atriumului. înspre extremitatea caudală a atriumului, pereții care continuau canalele descrise mai sus dispar, lăsînd un spațiu care comunică cu exteriorul printr-un orificiu ventral. B. Tribul POLYBOTHRIINI ■ Acest trib prezintă un sistem genital asemănător cu cel al tribului Lithobiini. Nu vom insista decît asupra trăsăturilor sale caracteristice. Glandele dorsale sînt extrem de mici față de celelalte glande ale siste- mului genital de la Eupolybothrus, ca și față de glandele dorsale omoloage de la tribul Lithobiini. Glandele ventrale superioare se prezintă aici ca niște lobi glandulari individualizați ai glandelor ventrale inferioare. Canalele lor nu se mai 128 ■ ■ . CAR0L PRUNESCU ; ' 4 SISTEMUL GENITAL MASCUL LA LITHOBHDAB 129 unesc' între ele pentru ca după aceea să se deschidă printr-un canarunic în canalul unic al glandelor ventrale inferioare, ușa? cum am văzut la tribul Lithobiini. Canalul fiecărei glande ventrale superioare se deschide direct în canalul glandei ventrale inferioare respective. . . , ; ; Glandele ventrale inferioare au o structură diferită de aceea a glan- delor omoloage ale tribului Lithobiini. Ele sînt formate din lobi bine indb yidualizați, dispuși pe două planuri care șe întretaie în unghi ascuțit. Fiecare lob prezintă un scurt canal evacuator. Canalele evacuatoare lobuy lare se deschid de fiecare parte într-un canal evacuator comun. în zona subcranială a canalului evacuator al fiecărei glande ventrale inferioare șe deschide canalul evacuator ■ al glandei ventrale superioare respective. Cele două canale evacuatoare foarte voluminoase ale glandelor ventrale se unesc median într-un canal comun de mari dimensiuni care, după ce își reduce lumenul, se deschide în partea ventrală a atriumului genital. ; Glanda mediorventrală este un organ destul de voluminos, așezat în zona ventrală a canalului unic al glandelor ventrale. Ea nu este o prelun- gire a glandelor ventrale inferioare, ci o glandă aparte, bine individualizată și care se deschide printr-un singur canal central în peretele ventral al j canalului unic al glandelor ventrale inferioare, înainte ca acesta să se fi ș deschis la rîndul său în atrium (E. leptopus) sau după aceasta (E. transsyl- j vanicus). în lucrarea noastră anterioară (4) am omologat? greșit această î glandă cu glandele atriale. Glandele atriale se găsesc efectiv în atrium, j sînt perechi și sînt prezențe la ambele triburi cercetate, pe cînd glanda Ș medio-ventrală este situată extraatrial și este caracteristică tribului Polybothriini. . - Atriumul genital la genul Eupolybothrus prezintă cîteva particula* ? rități. Canalul central, rezultat, din unirea canalelor glandelor dorsale, E nu este acoperit imediat de canalele ejaculatoare- Pe o lungime egală cu j diametrul său, diametru destul de mare în această zonă, canalul central E liber capătă aspectul unei vezicule descrise de noi în lucrarea precedentă. E Această veziculă există numai la tribul, Polybothriini. O dată cu apropierea ; canalelor ejaculatoare, canalul central se îngustează în modul următor : i în zona dorsală a canalului apare un perete orizontal, care separă din i canalul central un diverticul dorsal scurt ce se subțiază și dispare. Pe canalul central astfel redus în diametru se atașază simetric cele d,ouă canale ejaculatoare. DISCUȚII i în această lucrare se indică pentru prima oară existența a două ! perechi de glande ventrale la tribul Lithobiini : o pereche de glande ven- | trale superioare și o pereche de glande ventrale inferioare. Alăturînd acest j rezultat de descrierea anterioară' (4), a două perechi de glande ventrale [ la genul Eupolybothrus, regăsim o apropiere între reprezentanții celor două E triburi ale familiei Lithobiidae. Tribul Polybothriini reprezentat în Europa | prin genul Eupolybothrus, prezintă trăsături de superioritate ale sistemului J genital mascul: glandele ventrale superioare deja depinzînd într-un anumit grad de glandele ventrale inferioare la tribul Lithobiini, devin mult mai dependente față de acestea la tribul Polybothriini. Dispariția canalului unic al glandelor ventrale superioare, înglo- barea acestora printre lobii glandelor ventrale inferioare sînt trăsături de superioritate, de simplificare. Același lucru se poate afirma și despre dimensiunile foarte reduse ale glandelor dorsale la genul Eupolybothrus. ’ în schimb, la acest gen persistă glanda medio-ventrală, care lipsind la tribul Lithobiini conferă genului Eupolybothrus un anumit caracter de inferioritate. Este drept că glanda medio-ventrală a atins deja un anumit grad de evoluție, ea provenind probabil dintr-o pereche de glande ven- trale care s-au unit și au rămas în cele din urmă cu un singur canal median. Existența măi multor șiruri de glande pe coxele ultimelor patru perechi de picioare la reprezentanții tribului Polybothriini, care în prihcipiu ar cdnferi acestora caracterul de grup primitiv, nu constituie prin sine o dovadă de primitivitate din cauză că în stadiile relativ tinere, porii coxali sînt dispuși pe un singur șir. Faptele discutate aici ne indică o îndelungă eyoluție paralelă a repre- zentanților celor două triburi ale familiei Lithobiidae, cu mențiunea că tribul Lithobiini conservă mai bine trăsăturile primitive ale strămoșului comun. Clarificarea tabloului evoluției lithobiidelor va putea fi făcut, fără îndoială, prin lărgirea cunoștințelor noastre asupra morfologiei genurilor mai importante ale acestei familii. BIBLIOGRAFIE 1. Fabre J.H., Ann. Sci. Nat. Paris, seria a 4-a, 1855, 3. 2. Fahlander K., Zool. Bidr. Fr. Uppsala, 1938, 17. 3. Leon-Dufour M., Ann. Sci. Nat. Paris, seria l-a, 1924, 2. 4. Prunesco C., Revue de biologiei 1963, VIII, 3. 5. Schaufler B., Verh. Zool. Bot. Ges., 1889, 39. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de morfologie animală. Primită în redacție la 12 noiembrie 1963. 130 PLANȘA rj. — Tribul Lithobiini (fig. 1 și 2). 1. Sistemul genital mascul, fața dorsală (schematic). 2, | Detaliu, glandele ventrale (schematic). Tribul Polybothriini (fig. 3 și 4). 3. Sistemul genital mascul, fața dorsală (schematic). 4. Detaliu, glandele ventrale (schematic). Prescurtările folosite gd, Glande dorsale; gvs, glande ventrale superioare; wi, glande ventrale inferioare; gmv, glanda medio-ventrală;,#», glande ■* atriale; fo, formațiune glandulară; t, testicul; vs. vezicule seminale; ce. canale ejaculatoare; cd, canalele glandelor dorșale; -ii cvs, canalele glandelor ventrale superioare; cui, canalele glandelor ventrale inferioare; cuv, canalul unic al glandelor ven- trale; ce, canalul central al atriumului; vm, vezicula mediană; jv, jgheab ventral; r, rectum; ag, atrium genital. ' - ' ■ j/ PLANȘA II Lithobius (Monotarsobius) crassipes (fig. 5 și 6). 5. Canalul unic al glandelor ventrale supe- rioare și canalul unic al glandelor ventrale inferioare. 6. Canalul glandei ventrale superioare se deschide în canalul glandei ventrale inferioare. Lithobius (Monotar sobius) buwerdandicus (fig. 7—9). 7. Atrium genital; canalul central cu jgheabul ventral chitinos. 8. Atrium genital; glandele atriale se deschid în jgheabul ventral. 9. Atrium genital; în canalul ejaculator unic o formațiune glandulară. Harpolilhobius banaiicus. 10. Aspect general; secțiune transversală prin glanda ventrală inferioară. PLANȘA III H. banaticus (fig. 11—13). 11. Formarea atriumului genital. 12. Se unesc canalele glandelor i ventrale. 13. Atrium genital; glandele atriale se deschid în jgheabul ventral. Lithobius parietum. Ș 14. Aspect general. Se văd simetrice canalele ejaculatoare, canalele glandelor dorsale, canalele glan- | delor ventrale superioare și canalele glandelor ventrale inferioare. Eupolybothrus transsylvanicus (fig. 15 și 16). 15. în canalele glandelor ventrale se deschid canalele lobulilor glandulari. 16. Formarea canalului central. PLANȘA IV E. transsylvanicus (fig. 17—22). 17. Apare vezicula mediană. 18. Vezicula mediană. 19. S-a separat diverticulul dorsal. 20. Atrium genital; canalul central comunică cu canalul unic al glandelor ventrale. 21. Atrium genital; glanda medio-ventrală se deschide în canalul unic al glan- delor ventrale. 22. Atrium genital; canalul ejaculator unic s-a unit cu canalul central. PLANȘA V E. transsylvameus. £3. Atrium genital; secțiune caudală. E. leptopus (fig. 24—28). 24. Formarea canalului central; glanda medio-ventrală înainte de deschiderea în canalul unic al glandelor ventrale. 25. S-a format vezicula mediană. 26. Atrium genital; vezicula mediană tinde să dispară; persistă din ea numai diverticulul dorsal. 27. Atrium genital; vezicula mediană a dispărut rămînînd prelungirea ei, canalul central. 28. Atrium genital; se unesc canalele ejaculatoare. ACȚIUNEA CLORPROMAZINEI ASUPRA FIXĂRII P32 IN TIMUS, IN TIMPUL INVOLUȚIEI PROVOCATE PRIN HIDROCORTIZON ȘI ACTH* DE Academician EUGEN A. POBA, VIBGIL TOMA, ION MUBEȘAN și LUCIA BĂBAN Fenomenul de involuție a timusului constituie unul dintre cele mai interesante capitole ale endocrinologiei, mai ales că, după H. S e 1 y e (11), (12), unul dintre indicii esențiali ai stress-ului îl constituie regresiunea timusului. Cercetările au arătat că în acest caz involuția timică se produce din cauza unei hiperfuncțiuni a glandelor suprarenale. După J. C o m ș a (4) corticosuprarenalele constituie unul dintre factorii care condiționează starea funcțională a timusului. E u g. A. P o r a și colaboratori au arătat că în cursul involuției timusului prin administrarea cronică de hidrocorti- jzon sau ACTH se produc importante modificări metabolice care afectează înglobarea P32, a aminoacizilor, respirația tisulară, cantitatea de K și Na și grupele-SH (9), (10). Dacă involuția timusului este destul de bine studiată, acțiunea siste- mului nervos asupra acestor fenomene este aproape necunoscută. Din cercetările lui B. I. Baiandurov(l) reiese că la animalele cu scoarța cerebrală extirpată, timusul prezintă o atrofie degenerativă generală. După C. M a g g i o (7) timectomia la porumbel produce alterații histo- logice în sistemul nervos central. H. S e 1 y e (12) a arătat că adminis- trarea de morfină la șobolani provoacă o involuție timică foarte accen- tuată. în fine, S. E. B r o 1 i n (3) remarcă faptul că administrarea de morfină provoacă atrofia timusului la animalele suprarenalectomizate sau hipofizectomizate. Acad. Șt.-M. Mii cu și colaboratori (8) au * Lucrare publicată și în ,,Revue roumaine de biologie — S6rie de zoologie”, 1964, IX, 2, p. 109 (în limba franceză). 132 EUGEN A. PORA și COLABORATORI 2 •3 ACȚIUNEA CLORPROMAZINEI ASUPRA FIXĂRII P32 ÎN TIMUS 133 demonstrat că clorpromazina produce modificări morfologice și funcționale în hipofiză și tiroidă, deci asupra sistemului endocrin. Avînd în vedere aceste date din literatură, am căutat să urmărim influența clorpromazinei asupra timusului la animale tratate cu hidro - cortizon, ACTH și suprarenalectomizate. Ca test de urmărire a involuției timice am folosit indexul timic, greutatea și încorporarea P32 în timus și splină. MATERIAL ȘI METODĂ DE LUCRU Experiențele au fost efectuate pe șobolani albi din rasa Whister în greutate medie de 105 g, deci animale în vîrstă de aproximativ 60 de zile și de sex feminin. în timpul experien- țelor, animalele au beneficiat de aceleași condiții de întreținere, iar în timpul administrării clorpromazinei ele au fost menținute într-0 incintă încălzită. Au fost experimentate următoarele loturi: . I. Lot martor. II. Lot tratat timp de 3 zile cu o doză zilnică de 5 mg clorpromazină (largactil „Specia”) pe 100 g greutate corporală. III. Lot tratat 3 zile cu o doză zilnică de 15 mg hidrocortizon („Ciba”) pe 100 g greutate. IV. Lot tratat timp de 3 zile cu o doză zilnică de 15 U.I. ACTH („GIF”) pe 100 g greutate. V. Lot tratat timp de 3 zile cu o doză zilnică de 5 mg clorpromazină și 15 mg hidro- cortizon pe 100 g greutate. VI. Lot tratat timp de 3 zile cu o doză zilnică de 5 mg clorpromazină și 15 U.L ACTH pe 100 g greutate. VIL Lot suprarenalectomizat (9 zile). VIII. Lot suprarenalectomizat (9 zile) și tratat după 3 zile de la intervenție cu o doză totală de 15 mg clorpromazină; 5 mg/100 g greutate tot la 48 de ore. în a 3-a zi de tratament șobolanii din loturile descrise au fost injectați în regiunea subtegumentară dorsală cu 3,5 pG de P3204H2Na/100 g. După 24 de ore de la administrarea substanței radioactive, animalele au fost sacrificate cu eter, iar timusul și splina .au fost ime- diat cîntărite la balanța de torsiune. Materialul acesta a fost triturat și repartizat uniform în cantitate de 50 mg, în ținte speciale și uscat 24 de ore la 100°C. Activitatea probelor a fost citită la o instalație specială B2 cu un contor CTC-6 la o tensiune de 400 V. Numărul de impul- suri a fost raportat la 100 mg țesut proaspăt/minut. La valorile medii obținute s-a calculat E.S. ± testul pentru probabilitate (Student) și diferențele procentuale față de animalele de control, în afară de aceste date am mai calculat indexul timic: greutatea timusului mg/greutatea ani- malului g și diferența procentuală de greutate a timusului și a splinei la loturile tratate față de lotul martor. REZULTATE OBȚINUTE ȘI DISCUȚIA LOB Din tabelele nr. 1 și 2 rezultă că în condițiile noastre de lucru, șobo- lanii martori au o greutate medie a timusului de 149 mg (index timic 1,40), radioactivitatea medie fiind de 667 i 10,7.6 impulsuri/minut și .100 mg țesut proaspăt. După tratamentul cu clorpromazină, greutatea timusului scade la 81 mg (index timic 0,76) iar înglobarea P32 se reduce cu 31,34% față de șobolanii de control. Rezultă deci că clorpromazina admi- nistrată în doza și condițiile menționate produce o involuție timică netă. Ayîiid în vedere multiplele acțiuni ale clorpromazinei, care rezultă din datele prezente, noi nu putem stabili mecanismul prin care, se , realizează această involuție. în tot cazul, faptul că clorpromazina este un puternic agent de blocare central și ganglioplegic, ca și influențele asupra hipotala- musului și substanței reticulare, pot indica o linie de aprofundare a acestui mecanism (2), (5). Avînd în vedere că în experiențele noastre am folosit doze destul de puternice, involuția timusului la aceste animale ar putea, fi pusă și pe seama unor efecte periferice vegetative, umorale și toxice descrise de F. G. Suim an și H. Z. Winik (13). . . Tabelul nr. 1 Variațiile incorporării P32 in timusul și splina șobolanilor albi normali, tratați cu clorpromazină, hidrocortizon, ACTH și suprarenalectomizați Lotul Nr. ani- malelor Nr. de impulsuri pe ■ 100 mg țesut și minut P Diferențele (%) medii ale încorpo- rării P32 față de mar- tori . timus splină timus splină timus ' splină I 9 667 ±10,76 552±37,38 II 8 458± 15,36 608± 17,47 P < 0,01 P > 0,05 —31,34 ±10,14 III 9 373 ± 9,45 403± 21,72 P < 0,01 P < 0,01 —44,08 —27,00 IV 8 517 ± 7,36 655 ±32,67 P < 0,01 P > 0,05 —22,49 ±18,65 ■ V 10 269± 7,96 470±48,08 P < 0,01 P > 0,05 —59,68 —14,86 VI 8 365± 10,02 531±44,36 P < 0,01 P > 0,05 —45,27 — 3,81 VII 7 772± 8,86 634±15,35 P < 0,01 P > 0,05 ±15,74 ±14,85 VIII 5 709±4,78 577 ±16,92 P < 0,01 P > 0,05 ± 6,29 ± 4,71 Cercetările noastre au căutat deocamdată să urmărească în ce fel influențează clorpromazina desfășurarea involuției timice provocată de agenți hormonali binecunoscuți ca hidrocortizonul și ACTH-ul. , 1 Prin administrarea de hidrocortizon, greutatea timusului scade cu 63,76% față de greutatea medie a martorilor, iar înglobarea radiofosfo- rului cu 44,08%. Dacă hormonul este administrat în combinație cu clor- promazina, efectul este cu mult mai puternic, înglobarea P32 scăzînd pînă la 59,68%. Același efect se poate constata și în cazul ACTH-ului, deoarece în prezența clorpromazinei captarea fosforului în timus scade CU 45,27% față de 22,49% cît era în cazul injectării numai cu ACTH. 5 134 EUGEN A. PORA și COLABORATORI Tabelul nr. 2 Variațiile medii ale greutății timusului și splinei Ia șobolani albi normali, tratați cu clorpromazină, hidrocor tizon, ACTH și suprarenalectomizați* Lotul Nr. ani- malelor Greutatea medie corporală g Greutatea medie a organelor mg Index Diferența medie (%) a greutății timus splină timus splină timus splină I 9 107 149 648 1,40 6,00 II 8 106 81 520 0,76 4,91 —45,64 —19,76 III 9 103 54 330 0,52 3,19 —63,76 —49,08 IV 8 105 80 411 0,76 3,90 —46,32 —36,58 V 10 100 39 372 0,39 3,72 —73,83 —42,60 V! 8 105 70 452 0,66 • 4,18 —53,05 —30,25 VII 7 109 227 595 2,08 5,45 +52,34 — 8,18 VIII 5 104 182 570 1,75 5,48 +22,15 —12,03 ★ Variațiile individuale nefiind pronunțate nu s-a mai calculat E.S. și P. După cercetările lui Lehman și H a nr ah a n (citați după (5)) și M a y e r și W o b (citați după (5)), clorpromazina determină o hiper- sensibilizare a organismului față de medicamente în general. Din cerce- tările noastre rezultă că largactilul determină de asemenea o hipersensi- bilizare față de hormoni. Acest fapt ar putea să aibă o importanță pentru practica medicală. Noi am studiat totodată efectul acestei substanțe asupra timusului șobolanilor suprarenalectomizați. După cum se știe, în acest caz timusul se hipertrofiază, iar în glandă se produc modificări biochimice care pot fi decelate și printr-o încorporare mai intensă a P32. La aceste animale greu- tatea timusului este crescută față de media martorilor cu 52,34%, iar radiocăptarea P32 cu 15,74%. Toleranța animalelor suprarenalectomizate față de clorpromazină s-a dovedit a fi scăzută în condițiile noastre de lucru, mortalitatea reprezentând 45%. Hipertrofia timusului la șobolanii suprarenalectomizați și tratați cu clorpromazină a fost net atenuată, greutatea medie a timusului fiind mai mare numai cu 22,15%, iar înglo- barea P32 cu 6,29 față de martori. Mersul fenomenelor descrise estes în timus foarte unitar, fapt care rezultă nu numai din corespondența cali- tativă a datelor dintre greutatea organului și captarea elementului radio- activ, dar și din calculele statistice (fig. 1). Spre deosebire de timus, datele privitoare la splină sînt discor- dante și de cele mai multe ori diferențele constatate nesemnificative. De fapt, splina fiind un important rezervor de sînge, gradul de anemie sau ACȚIUNEA GLORPROMAZINEI ASUPRA. FIXĂRII P32 ÎN TIMUS 135 ' > hiperemie a putut să influențeze în mare măsură rezultatele pe care le-am obținut. u ’ £ । Mai putem menționa în acest sens și recentele cercetări ale lui E. Z. I I u s f i n a (6), după care un tratament cu DOCA a produs o involu- - l, ție acută a timusului, secondată de o hipertrofie simultană a ganglionilor lim- fatici și a splinei. Aceste date, precum și cele prezentate de noi par să con- firme ipoteza după care timusul nu poate fi considerat ca un simplu organ limfatic, reacțiile lui la diferiții fac- tori îndreptățind situarea printre orga- nele endocrine (4), (14). Din aceste cercetări noi putem ■conchide: 1. Administrarea cronică timp de 3 zile a 15 mg clorpromazină la 100 g -greutate corporală provoacă, la șo- bolanii albi de sex feminin în vîrstă de aproximativ 60 de zile, o involuție timică caracterizată printr-o scădere de 45,64% a greutății și printr-o scădere de 31,34% a încorporării P32. 2. în cazul asocierii clorproma- zinei cu administrarea a 45 mg hi- drocortizon /100 g timp de 3 zile, scă- derea greutății timusului este de 73,83 %, pe cînd administrarea numai de hidro - cortizon a dat o scădere de 63,76%. Captarea P32 în timus scade la lotul 60- 50- 40- _ 30- 20- fO 12 3 4 5 6 7 io- 20- 30- 40- 50- 60- 70- 30- Fig. 1.—Modificările procentuale ale în- corporării P3a (negru) și a greutății ti-1 musului (alb) la șobolanii experimentați în raport cu lotul martor (linia M). 1, Lot tratat cu clorpromazină; 2, lot tratat cu - hidrocortizon; 3, lot tratat cu ACTH; 4, lot tratat cu clorpromazină și hidrocortizon; 5, lot tratat cu; clorpromazină și ACTH; 6, lot suprarenalectomizat; 1, lot suprarenalectomizat și tratat cu clorpromazină. tratat cu hidrocortizon cu 44,08%, iar la ■ lotul tratat cu hidrocortizon și clorpromazină cu59,68 % înraport cu martorii. 3. La animalele tratate timp de 3 zile cu o doza de 45 U.I. ACTH, timusul Suferă o scădere a greutății de 46,32%, iar încorporarea P32 \ scade cu 22,49%. în cazul cînd ACTH-ul este asociat cu 15 mg clorpro- .. mazina pe 100 g greutate, reducerea glandei atinge o valoare medie de 53, 05%, pe cînd încorporarea P32 scade pînă la 45,27% față de martori. 4. în urma suprarenalectomiei bilaterale timusul prezintă, după 9 zile de la intervenție, o hipertrofie a greutății de 52,34%, iar a încorpo- rării P32 de 15,74% față de martori. Administrarea de 15 mg clorpromazină pe 100 g de greutate la animalele suprarenalectomizate provoacă o hiper- • * țrofie atenuată a timusului, în sensul că sporirea greutății nu este decît de 22,15%, în timp ce radiocaptarea P32 este de 6,29% față de martori. . ■ . < 5. Diferențele observate în aceste cazuri la splină prezintă variații individuale foarte accentuate și din această cauză ele nu pot fi considerate ca semnificative. 5 - C. 708 136 EUGEN A. PORA și COLABORATORI & BIBLIOGRAFIE 1. Bahhhvpob B. H., T pofimecKan ^yHKy,un eonosHoeo Moașa, Me^rna, Mockb&, 1949. 2. Brodie B.B., Susler F. et Costa E., Revue Canad. Biol., 1961, 20, 2, 279—285. 3. Brolin S.E., Acta Anatom., 1951, 11, 4, 586—589. 4. Comsa J., Physiologie et Physiopalhologie du Thymus, Paris, 1959. 5. Goodman L.S. și Gilman A., Bazele farmacologice ale terapiei, Edit. medicală, Bucu- rești, 1960, ed. a Il-a. 6. IOcokha E. 3., IlpoSn. QHROKpuHon. ropMOHOB, 1961, 5,110—118. 7. Maggio C., Ormonologia ItaL, 1949, 10, 145—160. 8. Milcu Șt. - M., Badian N., Negoescu L, Stancu H„ Ambrozie M., Petrescu C. și Cocu Fl., Gușa endemică, Edit. Acad. R.P.R., București, 1957, IV, 469—476. 9. Pora E.A., Toma V., Oros I. et Abraham A., Revue de biologie, 1962, VIII, 1, ^29______________X36. 10. Pora E. A., Toma V. et Fabian N., C.R. Acad. Sci. Paris, 1962, 255, 2 207—2 209» 11. Selve H., The Physiology and Patholoqy of exposure to sustematic Stress, Acta Inel. Med. Publ., Montreal, 1950. 12. — Brit. J. Exp. Pathol., 1936, 17, 234—248. 13. . Sulman F.G. a. Winik H.Z., Lancet, 1956, I, III; CCLXX, 6908, 61—162. 14. TOrO I. u. Aros B., Acta Morph. Hung., 1958, 8, 2, 151—171. , Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj, Catedra de fiziologie animală Primită în redacție la 20 noiembrie 1963. MODIFICĂRILE proteinemiei și proteinogramei IN raport cu producția de lapte la vaca* DE ST. FLORESCU, A. CONSTANTINESCU și A. TĂCU Procesele biochimice în fiziologia producțiilor animale sînt de deose- bită importanță, evidențiindu-se într-o mai mare măsură în ultimele două decenii, datorită numeroaselor cercetări cu valoroase aplicații prac- tice. Faptele acestea pot fi subliniate și în domeniul proteinelor san- guine (3), (5). Avînd în vedere funcțiunile multiple ale proteinelor sanguine, noi ne-am propus să urmărim modificările proteinelor serice la vaca din rasa Bălțată romînească în raport cu producția, starea fiziologică a animalelor și factorii de mediu iar rezultatele cercetărilor le prezentăm în această lucrare. MATERIALUL CERCETAT ȘI METODA DE LUCRU Studiul nostru este făcut pe 20 de vaci, din rasa Bălțată romînească, în condițiile de fermă ale Stațiunii experimentale zootehnice Slobozia, în perioada 1.IX.196O—1.IX.1961. Din grupul animalelor luate în experiență, 11 au avut o producție peste 3 500 1 lapte cu o pro- ducție medie anuală de 4 684,45 1 lapte pe cap de vacă furajată iar 9 au avut producții sub 3 500 1 lapte, cu o producție medie anuală de 2 699,60 1 lapte pe cap de vacă furajată. Pentru întreg lotul de animale, condițiile de îngrijire și întreținere au fost identice. Hră- nirea s-a făcut în funcție de producția de lapte, greutatea corporală, stadiul de lactație și de gestație al vacilor. Rațiile stabilite lunar, aveau aceeași structură pentru întreg grupul de animale. S-a determinat lunar timp de un an, indicele de refracție al serului sanguin, cu refrac- tometrul Abbâ-Zeiss, la T = 20°C, indice care reflectă proteinemia. Electroforegrama protei- nelor sanguine s-a urmărit în raport cu sezonul (toamna, primăvara și vara). Pentru electro- foreză s-au folosit benzi de hîrtie Wathman nr. 1 lungi de 30 cm și late de 4 cm. Tensiunea folosită a fost de 5 V pe cm iar intensitatea curentului 1 mA pe cm. Pentru realizarea unui pH constant și a unei concentrații ionice utile, am folosit soluție tampon de veronal Michaelis * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de zoologie”, 1964, IX, £, p. 115 (în limba engleză). 138 ST., FLORESCU și COLABORATORI <21 pH == 8,6, forța ionică = 0,1 p.) dotată cu o capacitate tampon apreciabilă și cu o conducta bilitate electrică relativ mică, pentru a micșora influența căldurii care se degajă la trecere curentului electric. Timpul de migrare eîectroforetic = 8 ore. Colorarea s-a făcut cu albastru de bromfenol 1% în soluție alcoolică de sublimat. Eluția spoturilor s-a făcut pu soluții de car- bonat de sodiu, iar citirea extincțiilor S-a efectuat fotometric (7), (9). ' S-a mai urmărit greutatea corporală,, producția de lapte și procentul de grăsime din lapte; stadiul de gestație și de lactație .al animalelor. ‘ Indicele de refracție și fracțiunile proteice ale serului sanguin au fost corelate cu producția de lapte, iar procentul de grăsime din lapte, cu stadiul de gestație și de lactație, precum și cu vîrsta animalelor, datele prelucrîndu-se statistic (8). REZULTATELE OBȚINUTE ȘI| DISCUȚII Variația indicelui de refracție;în raport cu animalul, luna calendaris- tică, cu producția de lapte și cu starea;fiziol6gică. Din analiza valorilor obți- nute privind indicele'de refracție și considerînd raporturile de condiționa-^ litate dintre organ, organism și mediu s? a stabilit q variație foarte semni ficativă a proteinemiei îh funcție de luna calendaristică deci legată de alimentație; precum, și în funcție, de animal. Indicele de refracție al serului sanguin (tabelul nr.. 2) a înregistrat valoarea medie de 1,3503; sx= 0,000717, prezentând o variație foarte semnificativă în raport cu animă % - - ■ ■ ., n _ 240) cu luna calendaristică (F = 5,92+++) Iul (F = 3,48+ + +; 13510 1.3500- 13499 13498 tuna calea- 13499 ' 13504) ' 3694 / f2507 , 1633 ''1310'^-134984 ’ • U>09 : ■■ ■ *46.0 : .444,5 13504 A13504 . 13502j/ 360 f . 1.3503 x ^enn if3096 - &02. • 315.9 -• Micele de refracție Producția de lapte danstica tipr oct no/emb cei ian feb mart apr .mat iun iul, aug .....Fig. 1.—Variația mediilor mobile ale indicelui de refracție al serului sanguin în raport cu producția de lapte, pe luni calen- \ 1 ' daristice. ......Urmărind variația mediilor mobile ale indicelui, de refracție pe luni ■calendaristice (fig. 1), observăm că acesta crește continuu din luna octom brie, cînd înregistrează minima (1,3498) pînă în luna februarie cînd atinge maxima (1,3509) lună de la care începe să scadă treptat, menținîndu-se în platou din aprilie pînă în iulie, ca apoi să scadă din nou pînă în luna; •octombrie. ' ’ " 2 500 400 •300^ 200 ș 100 PROTE1NEMIA SI PROTE1NOGRAMA LA VACĂ ^ăsepienea din analiza valorilor indicelui de refracție rezultă creș- oteinemiei pe măsura sporirii producției der lapte și o scădere a Maniei pe măsură se avansează gestația. ^ă analizăm valorile indicelui de refracție al serului sanguin în ' producția^de lapte, vedem că acestea sînt mai mari la vacile ^bție ridicată, adică proteinemia crește în măsura J^ția de lapte (fig. 1 ^®l’nr. 1). între indi- l^efracțieal serului sam >r’6.ducția de lapte s- a corelație pozitivă câtivă (r = + 0,360+ ; ■corelație negativă eiiinificativă s-a sta- 13510 1.3500- Luna, < 1391 în care crește O 1.3503 13503 1.3503 1.3502 1.3507 K 1.3506 1.3502 OegesMie / Jt 'lll^V / fy // //// // 13505 raport cu stadiul de 'Corelația negativă ^IPpifiCătivă dintre Fig. 2.Variația mediilor mobile ale ■ indicelui de. ^Ș1 valorile jndicelui refracție al serului sanguin la vaca din rasa Bălțată ^^tie arată căpe măsu- romînească, pe luni de gestație. ahșează gestația, indi- 7 ^refracție scade (fig. 2). Scăderea proteinemiei, în raport cu avan- . ^estației, se explică prin scăderea producției de lapte și prin urparepausului mamar. Creșterea proteinemiei indică deci Si , transportul de .către proteinele sanguine în cantități mai ^erie de metaboliți mai simpli, ca de exemplu calciul, fosforul, sau mai complicați/ ca lipide, colesterol, vitamine^ hor- tb., transportîndu-i de la locul lor de absorbție, de sinteză sau yifcla locul unde se metabolizează, se elimină sau intervin în meta- j^Dună unii autori (3), se apreciază că cel puțin 50% din conținutul ^yi^hidrocarbonat al serului este legat de fracțiunile albuminice ’^iulinice. Alte substanțe; ca de exemplu,calciul, fosforul, sînt legate țiunea albuminică. Prin același sistem de fixare, proteinele sanguine /în procesul de protejare a organismului animal față de agresiu- îțigenice, infecțioase sau toxice. ectroforegrama proteinelor sanguine în rap ort cu animalul, sezonul, lapte Și starea fiziologică. Ceicetari electroforetice ale proteic nguine la vaci sînt relativ puține (1), (2), (4), (7), (9), iar în- tivește corelația dintre modificările proteinogramei și producția a vacilor nu am găsit date în literatura de specialitate. . Jzultatele cercetărilor electroforetice privind proteinele sanguine 1^2.(%de vaci luate în experiență sînt prezentate în tabelele nr. 1 Ițgura 3. ’ _ fracțiunea albuminică a înregistrat valori de la 35,8 la 49,8% ^^die de 42,69%. Din calculul statistic rezultă că valorile fracțiunilor lainice , nu prezintă variatii semnificative în raport cu animalul SI 1 ‘V 140 ST. FLORESCU și .COLABORATORI V (F = +1,10; n = 60) și nici înf funcție de sezon (F = +1^03; n = 60). Intre fracțiunea albuminică și stadiul de gestație (r = + 0,0552; n = 50) ori de lactație (r = + 0,2438; n = 39) nu s-au înregistrat corelații statis- Tabelul nr. 1 Producția de lapte șl procentul de grăsime din Japte la vacile din rasa Băițată rominească pe peri- oada experimentală (1.IX.1960—LIX.1961) Numărul matricol al ani- malului Producția l de lapte 1 Numărul zilelor mulse Producția 1 de lapte P®zi Grăsime 0/ Zo Vîrstă ani Lactația ultimă 373 4 005,5 278 ' 14,4 4,24 5 3 , 81 4 272,5 333 - 12,8 . 3,93 ' 5 3 t . 403 4 151,5 288 14,4 4,72 5 3 66 5 339,5 269 19,8 3,82 . 6 ■ .4 72 ' 4 423 280 15,8 3,71 7 5 74 4 680,5 289 , ' 16,2 4,7.2 . z7 . . 5 • 70 . 4 858 298 , 16,3 4,20 ' 7 5 192 4 482 287 15,6 , 4,01 8 6 409 4 032,5 365 11,0 ■ 4,59 11 8 7 390. 7 648 311 24,6 3,49 12 9 399 3 488,5 ' 294 . 11,9 3,90 - 5 3 73 3 471,5 . 299 . ' 11,8 3,88 ■ . .5 3 78 2 940 281 10,5 4,21 5 - 3 79 2 897,5 304 9,5 4,31 ’ 6 4 68 3 636 1 .305 . 11,9 4,38 6 4 67 2 884 . 296 ' 9,7 4,25' ■.7 7 5 63 2 924 282 - 10,3 4,36 .7 5 270 2 285 / 223 10,2 4,15 7. 1 5- 14 213 1 714,5 220 ■■ 7,8 4,35 8 6 . 249 ■ 1 691,5' 229 . 7,4 4,61 12 ' 9 - "ia tice semnificative. De ^asemenea nu există corelație ... fracțiunea albuminică și producția de lapte (r = + 0,0602; n = 20) și semnificativă între < nici între aceasta și vîrstă. ' . \ 2. Fracțiunea a-globulinică a înregistrat valoarea medie de 17,98% (12,5 —25,1%). Valorile fracțiunilor , a-globulinice nu prezintă variații semnificative în funcție de animal (F = l,70;n = 60) și nici în funcție de sezon (F = 2,64; n = 60). Pentru fracțiunea a-globulinică s-a stabilit^ • în raport cu gestația, o corelație negativă semnificativă (r = —0,3059+;; m = 50) iar în rapprt cu lactația nu.există corelație semnificativă (r = — 0,131; n = 39). Nu există corelații semnificative nici în raport cu producția ,de lapte (r — + 0,4295; n 20) ‘ și nici cu vîrsta animalelor.! 3. Fracțiunea p-globulinelor a înregistrat valoarea medie de’ 16,98% (12,8 —21;5%); Valorile fracțiunilor p-globulinice nu variază în mod semni- ficativ cu animalul (F — 1,85; n = 60) și sezonul (F = 0,70 ; n .= 60). Fracțiunea Ș-globulinică prezintă o corelație negativă semnificativă* în < rapoit cu gestația (r = —0,3535+; n =; 50); în raport cu lactăția nu s-a j constatat o corelație semnificativă (r =+0,0170; n = 39), după cum nici în raport cu producția de lapte (r=+0,336; n= 20) și cu vîrsta animalelor. ‘ 100 60 60 '40 20 PROTEINEMIA ȘI'PROTEINOGRAMA LA VACĂ' 141 ^.Fracțiunea y-globulinelor a avut valoarea medie de 22,35% ^31%). Valorile acestei fracțiuni variază nesemnificativ cu animalul. 5 11 = 60) șicu sezonul (F = 2,21; n = 60). y-globulinele pre- £ /oo \'80 mt/a' 60 40 io 66 72 74 70 ■192 409 390 399 403 78 79 ■ 68 67 63 276/4.2/3249 73 66 72 74 70 f92 409.390 399 403 78 . 79:66 73 67 63 270 14213 249 Tdada> wifR 60 40 20 100- ;■ 60- 67- 63. 270 14.213 249 ,■ f-g/o bulină felului'373 81 ?3 ’ 66 72 ' 74 70 152 408 390 399 483 ■ 78 79 68 |; Albummă g globulins fi -globulinâ ^,3. — Tabloul electfoforetic al proteinelor sanguine la vaca din rasa Bălțatăromî- nească în perioadele de toamnă, iarnă și vară. corelație pozitivă nesemnificativă în raport cu gestația (r = Jj|ă58; n = 50) iar. în raport cu lactația o corelație negativă de menea nesemnificativă (r — —0,156; n = 39). între Valorile fracțiu- , W^-globulinice și producția de lapte a animalelor s-a stabilite corelație ®:yă distinct semnificativă (r = — 0,6269++ ; n = 20). în raport cu jWmu există corelație. . , Bîn cercetările, efectuate nu am constatat deviații de la echilibrul al fracțiunilor^ proteice serice în raport cu animalul și sezonul. O 142 7- PROTEINEMIA ȘI PROTE1NOGRAMA LA VACĂ 143 Valorile medii anuale, individuale și sezoniere ale proteinemiei și proteinogramei vacilor din rasa Bălțată romînească Pa + + CQ O iQ 1,03 2,64 0,70 2,21 co fl î> CQ x.© ©^ «X© ©^ x^© ©^ o O o © © o © pH OQ o tH tH Tjî o Pl M s tH CO O* io O 1 X o co © p^ ră o 'cH •<* © ca © O o © © o 1Q co 1O © © o iQ 00 © 00 Qs. CQ © o o o © rH -1- Pa + co o . o 00 O CQ tH pH pH CS 00 ^© x^© fl ©^ ©^ ©^ CQ © o CQ *8 o © pH 0“ pH © 00 O- © Q Pi CQ o pH © O OO UD [x. O ■st» COj Ol © © © O © id pH co o CD pM CQ o G3 CQ © Q3 pH pH G3 tH x© X.© x.O X.© ©^ ©^ ©^ OO co 00 © O O © © © 00 co 10 «j O o © © © fl co © © © ■MM CQ fl O fw fl o £**■ WJ o co 00 1 CD © CQ fl Cfj o co • fH o © © © o O ’fl co co s i> rH © pH Q3 © ® w © o 1O CQ ]| o co co © CQ G3 pH CO â că • X.© X© .2 CQ ©^ ©^ S4 O os 00 00 io • g 1Q co © o co a CQ [X. © CQ « pH pH CQ q cele sau istanta nărită Ai “ 5 ® —i Mo fl fl G3 -s-U II ® fl a © .a 3 buline că © 2 M 4“ £ t 'S © b .2 » fl Cj 'S hSQ fl««-l Kt: H-l fl a © O Tb a o Țb CQ. o + Tb S-a stabilit o corelație negativă semnificativă între fracțiunile a- și p-glo- bulinice și stadiul de gestație și o corelație pozitivă dar neasigurată între Y_globuline și acest stadiu; deci se constată o scădere a a- și Ș-globulinelor Ii creșterea y-globulinelor. Aceasta ar explica protejarea animalelor ges- tante de agresiuni antigenice, infecțioase sau toxice. F. H. S c h u 11 z și J. H r a d e c (citați după (6)) arată că la femeie în tot timpul sarcinii, Y-globulinele se găsesc în limite normale și admit ca în cazul cînd există o deviere a lor de la normal, aceasta se face de cele mai multe ori în sensul unei creșteri. " Din corelația negativă distinct semnificativă stabilită între fracțiu- nile Y-globulinice și producția de lapte a animalelor, rezultă o scădere a Y-globulinelor masura creșterii producțiilor de lapte, ceea ce reflectă scăderea capacității de apărare a organismului animalelor cu producții ridicate. % Așa cum rezultă din datele tabelului nr. 2, valorile fracțiunilor proteice obținute de noi la vaca Bălțată romînească se înscriu între limitele găsite și de alți autori care au experimentat pe diferite specii de animale (1), (2), (4)/(7), (9). Edsall (citat după (1)), care a urmărit proteino- grama la animale, arată că dacă se compară valorile normale prezentate * de diferiți cercetători se constată diferențe care pot fi socotite ca pato- logice ; însă aceste variații individuale sînt considerate de către Edsall ca fiind tipice serurilor animale. Astfel, arată el, la vacile sănătoase au fost găsite valori ale albuminei între 34,8 și 47,1%, iar la po^c între 46,8 și 64,4%. Numai variația nivelului Y-globulinelor, subliniază E w e r b e c k (citat după (1)), este condiționată clinic. ■ CONCLUZII Din cercetările noastre privind, modificările proteinemiei și proteino- gramei, la vaca Bălțată romînească, în corelație cu producția, starea fiziologică a animalelor și factorii de mediu, se desprind următoarele : 1. între producția de lapte a vacilor și proteinemia studiată prin indicele de refracție al serului sanguin există o corelație pozitivă semni- ficativă (r = +0,360+ ; n =20) iar între gestație și indicele de refracție al serului sanguin există o corelație negativă foarte semnificativă (r = — 0,252+++; n = 176). Variații statistic semnificative există și în raport cu animalul (E = 3,48+++) și cu luna calendaristică, deci cu ali- mentația (F = 5,92++ + ). 2. Studiul electroforetic al proteinelor serice în funcție de producția de lapte, vîrsta și starea fiziologică a vacilor evidențiază : * — O valoare medie a albuminelor de 42,69% și a globulinelor de । 57,31% dintre care 17,98% oc-globuline; 16,98% %globuline și 22,35% Y-globuline. — O corelație negativă semnificativă între fracțiunile a- și %globu- linice și stadiul de gestație (r = —0,3059+ ; n = 50; r = —0,3535+ ; ' ' •• ■ Jy-, . G ■ 144 ST. FLORESCU $i COLABORATORI 8 'Z n = 50) și o corelație pozitivă dar neasigurată între y-globuline și stadiul ■; de gestație (r = +0,2358; n = 50). ' — O corelație negativă distinct semnificativă între fracțiunile i Y-globulinice și producția de lapte (r = — 0,6269++ ; n = 20)® ? BIBLIOGRAFIE 4 1. AntweilLer J. H., Die quantitative Elektrophorese in der Medizin, Berlin — Gottingen — / Heidelberg, 1952. L 2. Balkova T. M., Trudy. Burjat. Zoovet. Inst., Agron. Zoot., 1960, 14, 183—189. ( 3. Best H. 0. și Taylor B. N., Bazele fiziologice ale practicii medicale, Edit. medicală, Bucu- ș iești, 1958. \ 4. Boguth W., Zbl. Vet. Med., Naturweise, 1953, 1, 168; 1954, 1, 311. 5. Iagnov S., Kreindler F., Cosmulescu I. și Zamfirescu-Gheorghiu Marcela, Proteinemia. " Date biochimice, fiziopatologice și clinice, Edit. Acad. R.P.R., București, 1955. ? 6. Idu S. M. și Cîmpeanu S., Electroforeza, Edit. medicală, București, 1957. 7. Lederer M., An introduction to paper electrophoresis and related methode, Elsevier publishing ? Comp., Amsterdam — Houston — Londra — New York, 1955. ‘ 8. Snedekor W. G., Statisticul Methods, lowa State College Press Amer., 1957. .î 9. Wunderly Ch., Electrophorese sur papier. Mâthodes et resultuts, Paris, 1956. Institutul de cercetări zootehnice, i Laboratorul de fiziologie. Primită în redacție la 5 aprilie 1963. 4 UNELE ASPECTE HISTOCHIM1CE ȘI BIOCHIMICE ALE DINAMICII GENEZEI HEPATOMULUI EXPERIMENTAL LA ȘOBOLAN * DE V. PREDA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R.P.R., I. CHIRICUȚĂ, CORNELIA TODORUȚIU-PAPILIAN, O. SIMU, I. K. GROSS și ANCA MIRCIOIU Lucrarea de față reprezintă prima parte a unei cercetări mai ample avînd drept obiect studiul comparativ al modificărilor metabolice pe care le prezintă procesele proliferative în cursul formării tumorii canceroase, a regenerării și a dezvoltării embrionare. De aceea, modelul experimental adoptat de noi a fost acela al studiilor pe un același organ al unei aceleiași specii de mamifere (ficatul de șobolan). MATERIAL ȘI METODĂ v Experiențele noastre au fost efectuate pe un număr de 120 de șobolani adulți cărora li s-a administrat — pentru provocarea unui hepatom experimental — o doză zilnică orală de 10 mg p-dimetil-aminoazobenzen (galben de unt) pe animal. Animalele au fost sacrificate la 15, 30, 45, 60, 75, 90, 105 și 120 de zile de la începutul experienței. De la animalele sacri- ficate s-a prelevat ficatul, organ pe care s-au efectuat determinările histochimice. Paralel s-au făcut aceleași determinări și pe un lot de animale martore. S-a urmărit histochimic geneza tumorii folosindu-se următoarele metode de colorare histologică și reacții histochimice: hematoxilină-eozină, Van Gieson, Best; Hotchkiss-Mac Manus, Feulgen, verde de metil-pironină, Châvremont-Frâderic, Roskin (pentru oxido-reductaze), ‘Lucrare publicată și în „Revuc roumaine de biologie — S6rie de zoologie”, 1964, IX, 2, p. 123 (în limba franceză). 146 V: PREDA- și COLABORATORI 2J ASPECTE HISTOCHIMICE Șl BI.OCHIMICE IN HEP ATOMUL EXPERIMENTAL 147 Gomori modificată de Dorfman-Epșteih (pentru fosfataza alcalină), Gomori (pentru substanța J fundamentală argirofilă) și Schultz (pentru colesterol). 1 Paralel s-au făcut și următoarele determinări biochimice: reziduul uscat, cantitatea | de apă, substanțele minerale totale, proteina totală (după Edsall), glicogenul (prin metoda j Good-Kramer-Somogyi), colesteriha (printr-o metodă colorimetrică bazată pe reacția Lieber- | mann-Burchard), acidul ribonucleic (printr-o metodă colorimetrică folosindu-se reacția Bial J cu orcinol), acidul desoxiribonucleic (prin metoda colorimetrică folosindu-se reacția Dische-| cu difenilamină), catalâza (după Euler-Josephson), fosfataza alcalină (prin metoda Bodnarsky).. I Cercetările biochimice privind lotul martor s-au ^efectuat pe un număr de 10 animale,. j pentru fiecare substanță cercetată făcîndu-se cîte trei determinări. Animalele tratate cu DAB J au fost împărțite: în două Ibturi: lotul I conținînd animalele tratate cu DAB în faza prețu- j morală și lotul. II coținîmf animalele tratate cu DAB în faza tumorală (după 90 de zile de la 1 începutul tratamentului). în lotul I s-au făcut în medie 10 determinări, pentru "fiecare sub-4 stanță, iar în lotul II s-au făcut 3—4 determinări pentru fiecare substanță. j REZULTATELE OBȚINUTE Majoritatea animalelor tratate cu D AB au prezentat tumori cbnsti-i tuite la aproximativ 90 de zile de la debutul administrării substanței;! Cercetările histologice au constatat — în cursul primelor săptămîni — | fenomene de hiperregenerare lobulară, cu inegalități nucleare, celulare șr| tinctoriale, însoțitede necroze celulare, de hiperplazia celulelor lui Kupffer | și de apariția infiltratelor celulare în spațiile lui Kiernan. Procesele dej necroză parencbimațoase evoluează ulterior fiind însoțite de .regenerări alei cordoanelor hepatice cu formarea de pseudocanale biliare. în același | timp, infiltratele din spațiile porte progresează constituindu-se propeșej de scleroză care înconjură 1qbulii hepatici și care — pătrunzînd în interiorul 1 lor — îi dezorganizează. în cursul celei de-a 3-a luni are loc formarea dej noduli tumorali alcătuiți din celule hepatice inegale care prezintă mitoze | și au o dispoziție trabeculară sau glandulară. Tipul hisțologic al tumorii| este asemănător celui obținut de V. P. S mi r n o v (35) la șobolahii| cu alimentație deficientă în colină și apare ca un adenocarcinom de origine | hepato-celulară, avînd pe alocuri și un aspect carcinomatos, trăbecular,! în conformitate cu datele lui H. L. 81 e w a r t și K. 8 n e 11 (37)i (pl. I, fig. 1). ' . . . ■ - - \ | ' Atragem atenția că apariția tumorii Experimentale depinde de doza j globală administrată de galben de unt. în funcție de eșalonarea în timp i a acestei doze, tumoarea poate apărea mai repede sau mai târziu. Or, la J o administrare zilnică de10 mg galben de unt, tumoarea se constituie la i 3 luni de la începutul tratamentului, în experiențele noastre. • J Studiind paralel cu dinamica constituirii tumorii unele.aspectehisto-1 chimice se constată următoarele : | 1. Glicogenul. La animalele martore, glicogenul este prezent înl majoritatea celulelor hepatice. ■ I «în cursul administrării substanței cancerigene se observă o repăr- Mfenegală a glicogenului, în pseudolobulii precanceroși întîlnindu-se - ^^oarte bogate și zone foarte sărace în glicogen. în celulele pseudolo- wmr hepatici, bogate în glicogen, se remarcă dispunerea glicogenului ^®fbrmă de numeroase granule, inegale ca mărime, intens colorate în dispersate uniform în citoplasmă? în celulele izolate din stroma ^®dent proliferată, glicogenul poate lipsi uneori; alteori el este prezent. MKîn celulele tumorale, glicogenul este absent (pl. I, fig. 2). ■K2. Acidul desoxiribonucleic. în cursul administrării substanței can- MWe se constată o creștere continuă a ADN-ului în nucleii celulelor ^Mice și în celulele stromei proliferative. ■|Rîn tumoare, cantitatea de ADN devine enormă, nucleii^pierzîndu-și ^limite ori aspectul lor granular. Acest fenomen este vizibil și în unii ggh din celulele parenchimatoase peritumorale (pl. I, fig. 3 și 4; «t^fig. 5). Ks. Acidul ribonucleic. La animalele martore, ARN-ul este prezent MBronlasma celulară (pl. II, fig. 6). ■»Față de animalele martore, în celulele conjunctive din stromă nu BKstată, în general, modificări ale ARN-ului, spre deosebire de celu- HRlasmocitoide care prezintă — în citoplasmă lor — granulații abun- Hțe pironinofile. în celulele ficatului pe cale de malignizare se înregis- Eao creștere 'mare a ARN-ului citoplasmatic. HkÎu celulele tumorale se constată prezența unei cantități * enorme Nucleolii celulelor peritumorale prezintă de asemenea o cantitate Wjffide ARN. Se mai constată creșterea numărului de nucleoli în celule fig- 7). ■Bibi. Grupările sulfhidrice. La martori se constată o reacție pozitivă ■mîformă a grupărilor -SH în parenchimul hepatic, tradusă printr-o ^Hție albastră-verzuie palid (pl. II, fig. 8). ■K>upă administrarea de DAB apar inegalități tinctoriale, zone de ^^chim hepatic prezentând o reacție mai intensă decît celulele normale BJKînd cu zone de parenchim Ia nivelul cărora reacția este diminuată ■m, fig. 9). ERLa nivelul. celulelor tumorale grupările sulfhidrice sînt mult dimi- (reacția este foarte slabă), în timp ce în restul parenchimului hepatic MBtă aceeași inegalitate tinctorială ca și în cursul cancerogenezei «n fig. io). J?osfataza alcalină. In parenchimul hepatic normal, enzima este \histochimic. - x . ■iLa începutul perioadei de malignizare, fosfataza alcalină devine BB^ăsîn întregul parenchim, mai ales în regiunea pericehtrolobulară. ^^ibr, fosfataza scade în parenchim și apare în celulele stromei. tumoarea canceroasă, fosfataza alcalină devine intens pozitivă, myțotal absentă în țesutul peritumoral (pl. III, fig. 11). EKW Substanțele PAS pozitive. Inițial reduse și prezente mai ales în ^gele venelor centrolobulare și în spațiile porte, acestea sînt bogat ' V. PREDA și COLABORATORI 4 148 ' reprezentate în nodalii tumorali, prezentînd fenomene de depolimerizare - care încep în momentul constituirii: tumorii și se amplifica în cursul evo- luției și paralel cu condensarea și hiperplazia substanței fundamentale argirofile, atît la nivelul rețelei conjunctive ințerstițiale, cît și la nivelul rețelelor de fibre de reticulină ale tuburilor neoplazice (pl. III, fig. 12; . pl.’ IV, fig. 13). ^ 7. Oyido-reductazele. Acestea sînt prezente în cantitate mare în | nucleii și citoplashia celulelor hepatice, fiind repartizate uniform în paren- chimul hepatic. După doua săptămîni de la începutul experienței se remarcă, modifi- cări în parenchimul hepatic, în sensul unei reacții neuniforme câracteri- 5 zată priritr-q alternanță de zone bogate și zone sărace în enzimă, în cele 1 din urmă se constată existența enzimei doar în nuclei. înainte de apariția tumorii se observă o scădere intensă, pînă la dispariția totală a enzimei în parenchimul hepatic. în momentul apariției tumorii, celulele din parenchimul netumoral și cele de la nivelul tumorii sînt total lipsite de enzimă, aceasta păstrîndu-se _ doar în unii nuclei. Sțroma tumorală și țesutul peritumoral păstrează însă enzimă — în cantitate apreciabilă — în nucleii celulelor lor. în țesutul peritumoral sînt însă unele celule care pierd enzimă și la nivelul nucleilor. 8. Substanța fundamentala argirofilă. Se constată că îh decursul malignizării are loc o tendință la hiperplazia și condensarea structurilor fibrilare argirofile, fenomen care se accentuează progresiv conducînd la J constituirea unei rețele argirofile foarte abundente. Rețeaua separă și . fragmentează parenchimul. hepatic normal în pseudolobuli pe care îi, I înconjură cu b rețea circulară strînsă. La nivelul hodulilor tumorali,, J rețeaua argirofilă este extrem, de bogată, prezentînd fenomene de hiper- | plazie și de condensare. După luna a 3-a, rețeaua argirofilă prezintă în i centrul zonelor tumorale — fenomene de colagenizare (pl. IV, fig. 14 1 și 15). | 9. Colesterolul. Parenchimul hepatic normal are o reacție negativă. | Această stare se păstrează și în cursul genezei tumorii. O dată cu consti- 1 tuireă tumorii, deci după 90—120 de zile de la administrarea galbenului | de lint, reacția devine brusc pozitivă, obținîndu-șe la nivelul țesutului j tumoral o colorație verde-albastră intens. ’ \ ■ Rezultatele biochimice obținute îh experiențele noastre sînt expuse , în tabelul nr. 1. . : ’ > După cum rezultă din acest tabel, în cursul carcinogenezei se observă O scădere a reziduului uscat, precum și o creștere în cantitatea de apa și de săruri. Conținutul în glicogen variază în limite foarte largi. Coles- . terină, care prezintă o ușoară scădere în perioada precancerdasă, prezintă o creștere considerabilă în momentul formării tumorii. Acizii nucleici cresc în cantitate de la începutul experienței, o creștere mai marcată obser- ' vîndu-se la ARN. Catalaza scade în cursul cancerogenezei, scăderea ei fiind foarte marcată o dată cu instalarea tumorii. Fosfataza alcalină crește ușor în cursul carcinogenezei, creștere care devine marcată în mo- mentul constituirii tumorii. Cu toate că cercetările biochimice indică o> î g B S S s £ B v s M X A ’b' S 8 as a «9 a S Fosfataza Pmg% 98 81 T-f <31 03 03 00' o 03’ i© OO ’ O 48,0 Catalaza k/g 40,4 47,2 19,5 38,8 OO ■ ' 43,81 o 1 - c© . • 12,1 A țo a ■■ II 1 157 193 163 262. . r- i© r- 05 C© •-< o 220 351 . Ph tuo a - -1 789 909 rH .O O 1© 00 03 §5 O 03 H —’d 1 070 1119 Colestcrină mg% s 230 306 668 .991 1 05 03 05 05 C© câ 238. 333 Glicogen ; mg% K 9HI 108 / 31 1334 300 1370 | . . | T1' '■ Proteină totală :; « d A' i© : . .th cp . 3 r? i© «o 05 3© .1-1 ,. C© -r 16,5 Ci > Cenușă 'A % b- K. 03 , 03 05 >© 1,29 . 1,58 . OO C© - ©5 1,41 1 ’ 1,45 1,60 Apă g % 71,3 75,1 —— 72,1 75,3 75,1 78,6 05 : 74,2 Reziduu uscat 5 % 1 Tft OO 03 03 3© ©5 05 l> - 03 03 21,4 24,9 •* ■ 26,9 I' ' " 25,7 d- 23,6 Lot । I ' - ; .. ■ - ■ ; " . , < । . Martor dd^-tr d . ' ;'d’ X'?.' ■ "© Lot II fi'. fii ■o> X«, • ' Hrt 14» i 150 V. PREDA și COLABORATORI scădere a proteinei totale în cursul carcinogenezei, totuși dacă se raportează proteina totală la substanța uscată se obțin următoarele valori: 61,7 g% Martori Lot I Lot II 64,2 g% Se observă deci că în realitate se constată o creștere a proteinei totale, ceea ce denotă o sinteză proteică ridicată. Scăderea proteinei rapor- tată la țesutul proaspăt este numai aparentă și se datorează hidratării. Din aceste date rezultă paralelismul dintre datele histochimice și cele biochimice. DISCUȚIA REZULTATELOR în literatura actuală se găsesc anumite date cu privire la unele aspecte histochimice și biochimice ale hepatomului de șobolan, date stu- diate și de noi, dar ele nu privesc dinamic geneza tumorii și nu sînt întot- deauna concludente. Este cunoscut de mult că tumorile maligne au un conținut ridicat de apă (30). Pentru hepatomul de șobolan s-au găsit valori care ating cifra de 81% (24). Cu privire la substanțele minerale — în special cationii — rezultatele din literatură nu sînt concludente (34). Determinările noastre au demonstrat existența unui conținut ridicat de substanțe minerale totale. Acest fapt, împreună cu hidratarea mărită nu este însă specific pentru țesutul tumoral, el fiind caracteristic pentru toate țesuturile în creștere rapidă. Variațiile marcate ale conținutului în glicogen în întreg ficatul — în cursul cancerogenezei — și absența lui în celulele tumorale, observate atît în cercetările noastre cît și în cele din literatură (37), conduc la con- cluzia că — în cursul cancerogenezei — celula hepatică își pierde capacita- tea de a resintetiza glicogenul din glucoză, degradînd glucoza direct pe cale deglicoliză (12). Deoarece sinteza de glicogen în ficat trebuie privită ca o funcție caracteristică acestui țesut, dispariția lui din celula tumorală poate fi apreciată ca o pierdere ă unei activități celulare specifice în cursul cancerogenezei. Această pierdere privește atît glicogenosinteza cît și glicogenoliza celulei hepatice. Creșterea și depolimerizarea substanțelor PAS pozitive în strînsă legătură cu condensarea, hiperplazia și colagenizarea substanței argirofile arată rolul acestor modificări în procesul proliferării stromei tumorale. Experiențele noastre demonstrează că apariția tumorii este prece- dată de proliferarea și restructurarea țesutului interstițial hepatic pe seama căruia se construiește stroma tumorii, restructurare caracterizată prin creșterea și depolimerizarea substanțelor PAS pozitive, precum și prin condensarea, hiperplazia și colagenizarea substanței fibrilare argirofile. Modificarea țesutului interstițial hepatic este însă concomitentă cu modi- ficări parenchimatoașe. Cercetările noastre au pus în evidență de asemenea scăderea grupă- rilor -SH (scădere care de altfel a fost sesizată în țesuturile neoplazice ASPECTE HISTOCHIMICE ȘI BIOCHIMICE ÎN HEPATOMUL EXPERIMENTAL 151 £ și de alți autori (6), (16), (19), (21), (22), (23), (40), (41)). Este drept că scăderea grupărilor - SH este pricinuită, pe de o parte, de către diminuarea glutationului (fapt remarcat în hepatomul experimental și de alți autori (14), (38)). Credem totuși — avînd în vedere că unii autori sesizează faptul că în hepatomul experimental are loc o modificare în sinteza proteinelor-- că blocarea de către substanța cancerigenă a grupărilor -SH este cauza unei insuficiente sinteze a proteinelor sulfhidrilice. Este de altfel evident f că proteinele sulfhidrilice care au un loc de frunte în procesele morfogenetice embrionare și regenerative să fie , diminuate atunci cînd proliferarea este £, însoțită de o dereglare a morfogenezei. 1 1 Creșterea colesterolului în tumoare a fost remarcată și de alți autori (3), (4), (21) atît în tumorile umane, cît și în cele experimentale, fiind preconizată ca mijloc de diagnostic diferențial între tumorile maligne și cele benigne. Cercetările noastre au sesizat faptul că această creștere este considerabilă doar o dată cu apariția tumorii, ceea ce arată că ea este o caracteristică specifică a formării tumorii și nu poate fi legată de procesele hespecifice de creștere și proliferare. / . Augihentarea acizilor nucleici, remarcată de noi atît biochimic cît și histochimic, a fost sesizată și de numeroși alți autori, atît în celulele țesuturilor pe cale de malignizare (8), cît și în celulele hepatomului expe- rimental provocat prin DAB (8), (15), (20), (39). Sîht însă unele observații personale care trebuie să fie subliniate. Astfel noi am constatat — prin metodele cantitative — că ABN-ul crește într-un ritm mai pronunțat decît ADN-ul, deja de la începutul genezei tumorii. Totodată am stabilit că dacă în stromă ADN-ul crește mai mult decît în celula hepatică pre- canceroasă, în schimb ARN-ul celulelor stromei nu prezintă modificări; în comparație cu celulele hepatice precanceroase și cele tumorale. Este știut că augmentarea acizilor nucleici este legată de creșterea rapidă a țesuturilor și că există o relație strînsă între acizii nucleici și sinteza pțoteică. Creșterea ADN-ului este pusă în legătură cu activitatea mitotică ridicată în procesul proliferativ, dată fiind localizarea sa în cromatina mucleară. Creșterea ABN-ului este pusă, în special, pe seama creșterii ! sintezei proteinelor în decursul proceselor proliferațive. în cazul hepa- tomului provocat prin DAB se pun însă unele probleme. Cum se explică oare faptul că creșterea ADN-ului și a ABN-ului este legată de scăderea proteinelor sulfhidrilice^ Cum se explică faptul că în stroma tumorală cantitatea de ADN crește, pe cînd cea de ABN rămîne staționară? Cum se explică ritmul mai susținut de sinteză al ABN-ului față de cel al ADN-ului? Băspunsul la aceste întrebări ar putea lămuri unele mecanisme ale /cancerogenezei. Noi nu am putea însă da un răspuns la fiecare din aceste întrebări, dar putem să tragem o concluzie generală. Augmentarea ADN- ului în celulele precanceroase, stromatice, și tumorale este — desigur — legată de procesul proliferativ. Dar șe pare că ADN-ul sintetizat prezintă , modificări, alterări, în informația sa genetică. De aceea ABN-ul va fi — larîndul său — modificat în informația sa genetică și, cu toate că el crește în cantitate nu va putea sintetiza decît anumite proteine anormale printre 4 - c. 708 152 ‘ ' V. PREDA și COLABORATORI ' ' ‘ , care lipsesc proteinele sulfhidrilice, proteine care în totalitatea lor nu ating nivelul cantitativ al celor elaborate în celula hepatică normală. Acest' fapt ar explica scăderea proteinelor sulfhidrilice la nivelul tumorii cu toată creșterea enormă de ABN. ... ; în ceea ce privește fosfataza alcalină am constatat o creștere canti- tativă chiar din stadiul precănceros, în tumoare creșterea fiind si mai marcată. Histochimia ne arată că această creștere se efectuează în celulele stromei. în stadiul tumoral însă creșterea fosfatazei alcălihe este vizibilă și în celulele tumorale. Cercetările din literatură arată Că ficatul normal' are o activitate fosfatazică foarte scăzută (13), această activitate crescînd în hepatomul experimental prin DAB pînă la 30 —135 de ori față de ficatul ‘ normal (13). Alți autori (13),- (33), (37) au arătat de asemenea că activitatea' - fosfatazică crește mult atît în stroma tumorală, cît și în celula tumorală a hepatomului. Legată nespecific de existența unui proces proliferativ,1 ; credem că activitatea fosfatazică mărită trebuie pusă în corelație cu creș- terea glicolizei (creșterea proceselor anaerobiotice fermentative în dauna proceselor oxidative). ' ’ ' Cercetările noastre au demonstrat și reducerea treptată dar masivă , a catalazei și oxido-reductazei în cursul cancerogenezei. ■ S-a constatat ; astfel scăderea catalazei pînă la 1/3 din valoarea ei normală, diminuarea' ' și dispariția precoce (chiar înainte de apariția tumorii) și r-în unele'j cazuri — totală a oxido-reductazelor atît în celulele tumorale cît și —în părte — în parenchimul peritumoral. S-a constatat însă că nucleii celulelor f stromatice își păstrează oxido-reductaza. Scăderea masivă a catalazei1 ' a mai fost observată și de alți autori (9), (13). De asemenea unele cercetări1 - (28), (32) au arătat dispariția oxido-reductazei din celulele tumorilor1 maligne. ■ '•■•u - > I Modificările acestor enzime indică tulburări în mecanismele'proce- > selbr oxibiotice și de respirație tisulară. Scăderea respirației tisulare în , țesuturile canceroase — arătată de W a r b u r g — denotă o capacitate J redusă de utilizare ă oxigenului de Către celula canceroasă sau de cea pe' ' cale de malignizare, fapt care apare legat de deficiența enzimelor descrise mai șus (precum și probabil a altor enzime din ciclul lui Krebs). Scăderea proceselor pribiotice poate fi corelată cu faptul — descris d,e cercetătorii ; moderni — că mitocondriile celulelor canceroase sînt reduse ca număr .; și nu posedă un echipament enzimatic normal, iar nucleii acestor celule ® sîht deficitari îh sinteza coenzimelor. ; | Din toate datele descrise mai sus rezultă că la baza modificărilor >8 biochimice din starea' precanceroasă și Cea canceroasă stau îh primul rînd | modificările sistemului enzimatic care — probabil — sînt rezultatul rpodi-11 Scărilor ințerrelațiilor dintre celulă și mediul ei înconjurător, dintre nucleu 1 și citoplasmă. La nivelul ficatului aCeste tulburări metabolice se exprima; f într-o primă fază prin semne de insuficiență hepatică funcțională (scăderea > catalazei, cuplată cu retenția de apă și de săruri) care constituie un teren I favorabil pentru dezvoltarea ulterioară a tumorii. Tulburările biochimice f PLANȘA I II VȘNVld Celule tumorale foarte bogate în ADN (col. Feul Fig. 6. — ARN în ficat normal (col. Unna-Brachet, 200 x). gen, 200 x). ARN crescut în celulele tumorale (col. Unna-Bra- Fig. 8. — Grupările -SH în ficat normal (col. Chevremont- chet, 200 x). * Frederic, 200 x). PLANȘA III Fig. 11. — Intensificarea reacției fosfatazei alcaline în țesutul Fig. 12. — Aspectul substanțelor PAS pozitive în ficat nor- . tumoral, comparativ cu țesutul peritumoral, unde reacția este mal (col. Hotchkiss-Mac Manus, 200 x). negativă (col. Gomori-Dorfman-Epstein, 200 x).; Planșa tv - Fig. 13. — Condensarea substanțelor PAS pozitive în stroma Fig. 14. — Aspectele substanței fundamentale argirofile în tumorală și peritumorală (col. Hotchkiss-Mac Manus, 200 x). ficat normal (col. Gomori, 200 x) PLANȘA IV (continuare) 9j ASPECTE HISTOCHIMICE Șl BIOCHIMICE ÎN. HEPATOMUL EXPERIMENTAL 153 care au loc premerg — în procesul carcinogenetic — modificările'morfo- logice. Cu toate că se pare că aceste modificări biochimice sînt nespecifice, totuși anumite aspecte (mărirea bruscă a colesterolului, decalajul între • scăderea glicogenului și augmentarea fosfatazei alcaline, creșterea ADN- ‘ / ului legată de nemodificarea ARN-ului în celulele stromei tumorale, necon- ' cordanța dintre augmentarea AEN-ului și scăderea proteinelor sulfhi- drilice) par șă confere tabloului biochimic al cancerului experimental un aspect specific. Cercetările noastre care se vor ocupa în continuare de studiul proceselor proliferative în regenerare și dezvoltarea embrionară • \ vor putea lămuri această problemă. Fig. 15. — Hiperplazia și condensarea substanței fundamentale argirofile la nivelul țesutului tumoral (col. Gomori, 200 x). BIBLIOGRAFIE 1. Albertini V., Histologische Geschwulstdiagnostik, Thieme, Stuttgart, 1955. 2. BEProim B. M.,ycnexn coBpeMeHHoii Shojiophh, 1955,1, 1. 3. Bierich M., Detzel J. u. Lang A., Z. Physiol. Chem., 1931, 201, 157. 4. Bierich M. u. Lang A., Klin. Wschr., 1936, 667. 5. Brues A., J. Biol. Chem., 1944, 155, 869. 6. Calcutt Y., Wase' A. a. Praff F., Brit. J. Cancer., 1949, 3, 306. 7. Caspersson T„ Naturwiss., 1941, 29, 33. 8. Cepinoga O. P., Acizii nucleici și rolul lor biologic, Edit. medicală, București, 1958. 9. Chiricută L, Gross K., Simu G. și Popescu V., Lucrările Congresului al VUI-lea de cancer de la Moscova, 1962. 10. Dahnovici V. si Papilian V. V., St. si cerc, med., Acad. R.P.R., Filiala Cluj, 1957, 1—2, 97. 11. Hartan N., Pora E. A., Da vid E., Simți G. și Chiricută L, Lucrările Congresului al VUI-lea de cancer de la Moscova, 1962. 12. Graffi A. și Bielke H., Probleme de oncologie experimentală, Edit. Acad. R.P.R., București, 1962. 13. Greenstein J. P., Biochemistry of Cancer, Acad. Press., New York, 1954. 14. Greenstein J. P. a. Leuthard F,, J. Nat. Cancer. Inst., 1944, 5, 111. 15. Hadjiolov A. A., Zeitsch. fur Krebsforsch., 1958, 4, 361. 16. Hayashi J., Gann., 1959, 50, 219. 17. Hinsberg K., Das Geschwulstproblem in Chemie und Physiologie, Steinkopff, Dresda și Leipzig, 1942. 18. Hishikawa S., Gann., 1959, 50, 309. 19. Hollo Z. M. a. Zlatarov S., J. Invest. Dermatol., 1959, 8, 843. 20. Homburger F. M. D., The Physiopathology of Cancer, Londra, 1958. 21. Kacablhh C. G., ApxHB naTOJioriin, 1959, 7, 32. 22. KOHHKOBA A. G. H JIOKUțnHA P. A., ®H3HOJi. TKypn. GGGP, 1938, 24, 934. 23. MAPnAHiEB G. P., dneuMOMeun onyM^ou, H3«. AMH, Mockbu, 1948. 24. Nakahara W., Kishi S. a. Fujivara T., Gann., 1936, 30, 499. , .25. Hhkiithh B. M., ApxHB naTOJiornn, 1954, 2, 39. 26. Orr J. W. a. Price D. E., J. Path. Bact., 1948, 60, 461. 27. — J. Path. Bact., 1948, 60, 573. 28. Papilian V. V., Papilian C., Galatir N., Gross K. u. Rogozan L, Zeitschr. f.d.g. Inn. Med., 1961, 19, 6. 29. Price D. E., Cancer Res., 1949, 9, 96. 30. Roffo T., La chimie du cancer, Paris, 1933. 31. Rondoni P. e Bărbieri G., Enzymologia, 1950, 14, 10. 32. Pockhh T. H., CoBeTCRan nayKa, 1951, 211. 33. Schneider W. a. Hagebomm G. H., J. Nat. Cancer Inst., 1950, 10, 969. 34. Shear J., Amer. J. Cane., 1933, 18, 924. 164 V. PREDA >i COLABORATORI 10 35. Cmhphob B. II., ApxnB naTOJiorMH, 1961, 2, 51. 36. Smibnova-Zamkova A. I. et Mednicenko A. V., Rev. Morf. Norm. Pat., 1962, 1, 1. 37. Stewart H. L. a. SnellK., The Physiopathology of Cancer, Londra, 1958. 38. Thomson J. W. a. Voegtlin C., Biol. Chem., 1926, 70, 793. , 39. Wase A. a. Pbaff F., Proc. Am. Ass.. Cane. Res.. 1953, 3, 6. 40. Wood J. a. Fieser L., J. Amer. Chem. Soc., 1940, 62, 2 674. 41. 3BAPCKH B. H. h Ejiiihhep >K. E., ApxiiB naTonornn, 1949, 3. 7 , ~ ' ’.V.; Institutul medico-farmaceutic Cluj, Catedra de biologie. Primită în redacție la 19 decembrie 1963. CENTENARUL NAȘTERII PROFESORULUI ION CANTACUZINO 0 Personalitatea complexă și generoasă a lui I. Cantacuzino (13/25 noiembrie 1863 — 14 ianuarie 1934) a contribuit considerabil la dezvoltarea bazelor științifice moderne în țara noastră și a avut o influență rodnică asupra orientării intelectuale, sociale și morale de la noi. De aceea,'manifestările consacrate centenarului său s-au desfășurat, cu o mare strălucire timp de trei zile, de la 25 la 27 noiembrie 1963, mai întîi la Palatul Republicii Populare Romîne și apoi în amfiteatrul mare al Institutului de microbiologic, parazitologie și epidemiologie, ' pe care l-a întemeiat și care îi poartă numele. La ședința solemnă de deschidere, viața-și opera sa au fost impresionant evocate de către eminenți reprezentanți ai Academiei Republicii Populare Romîne (vicepreședinte Șt.^M. Milcu, academicienii Șt/ S,. Nicdlau și M. Ciucă), ai Ministerului Sănătății și Prevederilor Sociale prin însuși ministrul, prof. Voinea Marinescu, . ai Ministerului Învățămîntului (ministrul adjunct prof. J. Livescu),; ai Uniunii societăților de , științe medicale (prof. N. Nestorescu), ai Institutului medico-farmaceutic din București (prof. I. Bruckner) și ai direcției Institutului Dr. I. Cantacuzino. (prof. 1. Mesrobeariu, N. Nestorescu, dr. R. Arion). Din străinătate, au fost primite adresa omagială a prof. J. Trdfouel, directorul ! , Institutului Pasteur (Paris), și telegrama academicianului’ V.. I. Timakov (U/R.S.S.)de asemenea au fost rostite discursuri de către dr. V. Dencev (R./P. Bulgaria), acad. F. Przes- r mycki (R. P. Polonă), dr. K. Rauss (R. P. Ungară)., ' ; Sesiunea științifică comemorativă a fost deosebit de-actiVă: prezentarea și discutarea / a 85 de comunicări datorite — în afară de cele ale delegaților străini -a- colaboratorilor direcți v ai profesorului și elevilor lor, care perpetuează școala de microbiologic experimentalășide r imunologie, al cărei neuitat fondator este Ion Cantacuzino. Toate aceste lucrări-'precum', și altele semnate de savanți de peste hotare ca: G. Ramon, J. Trâfouel, G. Wildfuhn(Leipzig), J. 0. Levaditi (Paris), K. Raska (Praga), P. G. Shute (Anglia) etc. au fost publicate dn*. „Archives roumaines de Pathologie experimentale et de Microbiologie” (ti 22,^nri')3/și^4> p. 449—1*072),' revistă de asemenea întemeiată de I. Cantacuzino. în numărul/viitorOsej va^'’ continua publicarea comunicărilor prezentate la ședințele jubiliăre. De asemenea, revistă „Micrdbiologia, Parazitologia, Epidemiologia” a dedicat numărul 6, (t. VHL, 1963, p. '481—572)'^ comemorării aspectelor multiple ale activității marelui savant romîn.A,O cameră, .mehaorialăV -a fost aranjată în incinta institutului, cripta cu mormîntul său a fost deschisă publicului și o medalie îh bronz cu efigia sa a fost executată de sculptorul Gh. Anghel. Numeroase> articole apărute în presă și conferințe publice au popularizat în toată țara amintirea acestui înflăcărat apostol al științei. / >. 1 $? 156 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ 2 Meritele sale nepieritoare depășesc însă științele medicale, unde el a știut să îmbine cu atîta eficacitate experiența de laborator cu acțiunea socială cea mai vastă. într-adevăr, pregătirea sa umanistică din tinerețe, competența sa recunoscută în artele plastice și muzică, studiile sale temeinice de științe naturale, statornicia convingerilor sale socialiste sînt tot Prof,. I. Cantacuzino, în laborator (1926). atîtea dovezi ale universalității sale spirituale, mărind strălucirea prestigiului șău științific internațional, în care domina calitatea sa de biolog cu o neobosită putere creatoare. El însuși mărturisea: „Pasiunea dominanta a vieții mele a fost cercetarea problemelor științifice legate de problema vieții. Necunoscutul adînc pe care ni-1 oferă studiul’’naturii vii a exercitat întot- deauna asupra mea cea,mai fermecătoare atracție” (1931). Dealtfel, ca șlev al lui H. deLacaze- Duthiers și Y. Delage, el ă fost prezentat la Roscoff de către celebrul embriolog rus A. Kova- levski lui I. Mecinikov, viitorul său maestru, al cărui, asistent a devenit la Institutul Pasteur. La întoarcerea sa în țară, a inaugurat catedra de .Morfologie animală de la Universitatea din Iași, unde a precedat pe prietenul său Paul' Bujor, iar trecînd la București (1901), a ilustra,! catedra de Medicină experimentală, al cărei titlu, este evident sugerat de faimoasa carte a Iții UJaude Bernard. . . ■ : Prof. Radu Codreanu Membru corespondent al Academiei R.P.Ri. 157 3 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ El a rămas toată viața legat frățește marii noștri bi^^'E. ‘ RacoyițăyjD^ Vomoy, T. Athanasiu și totodată credincios Stațiunii biologice marine/de^laRoscb^ iniția- tiva fostului director, Ch. Pârez, o placă de bronz eyocă eercetărne.saledrm^ asujirâ^ ■ • imunității la nevertebrate. Urmărit^ cu o deosebită'perseverență,- din ^1'912 ]^ 1934, lâ Eupagurus prideauxii, Ascidia mentula, Maia squinado,'Sipunculus> nudusj A^ palliata etc., ingenioasele sale experiențe i-au permis să stabilească vechimea lAogen^ică® * ;de imunitate umorală, pe lîngă fagocitoza demonstrată de Mecinikov, și sajdescopere jmunR,v\ tatea de contact. Ne dăm seama de originalitatea operei sale în imunologia comparată; con&unV v tîrid expunerea sa din 1896 despre’ „Aparate și funcțiuni fagocitare în regnul'animal’’/ cuȚv \i raportul său din 1923 despre „Problema imunității la nevertebțate’,’, susținut la a 75-a' âniver^ * sare a Societății de biologie din Paris. Ținea atît de mult la aceste cercetări, ’dncît^a folosit///// tocmai frumosul său studiu asupra imunității la Sipunculus, însoțit de admirabile' achareie? ’' făcute de el însuși, pentru a inaugura în 1928 revista „Archives roumaines de Pathologie. " experimentale et de Microbiologic”, care continuă și astăzi publicarea lucrărilor științifice 'ales ' , , institutului său. Iar cînd la 5,ianuarie 1934, a părăsit pentru totdeauna laboratorul/ doborît: ' de boala necruțătoare care l-a răpus, lîngă microscopul său rămînea ultima sa acuarelă despre < un frotiu de sînge de la Eupggurus prideauxii, infectat experimental cu Bacterium tumefaciens. ,. -Astfel, această existență care revărsa optimismul a fost tragic încheiată, după groaznicul ।. accident din 1926, prin sfîrșitul său prematur, care a însemnat o pierdere ireparabilă, pentru ’ ■ țara noastră'și a mișcat profund lumea științifică internațională, unde autoritatea sa era recunoscută prin cele' mai înalte distincții. z k De aceea, cu prilejul centenarului său, biologii romîni aduc în unanimitate omagiul ■ lor de vie admirație memoriei profesorului Ion Cantacuzino, care strălucește ca o uriașă figură . a vieții noastre științifice. ' , 5s A Wk v ;Vf4ȚA ȘȚIINJ1F1GĂ SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ JUBILIARĂ CONSACRATĂ CENTENARULUI NAȘTERII PROFESORULUI PĂUL BUJOR • ' - ■ -r - ...... ș . • .. ..... . Filiala Iași a Academiei R.P.R. și Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași au organizat o sesiune științifică comemorativă cu ocazia împlinirii a 100. de ani de la nașterea profeso- rului Paul Bujor, membru fondator al Academiei R.P.R. Profesorul Paul Bujor a ilustrat timp de 40 de ani (1896—1936) catedra de morfo- ; logie animală a Universității din Iași, pe care a ocupat-o ca succesor al dr. loan Cantacuzino. El a dezvoltat aici un învățamînt morfologic modern și cercetări științifice importante, a orga- nizat laboratoare bine utilate de anatomie comparată, histologie și embriologie și o biblio- tecă bine pusă la punct. El a format numeroși elevi, morfologi, zoologi și hidrobiologi, care v reprezintă ceea ce putem numi azi „Școala de biologie animală a prof. Paul Bujor”. Mulți dintre elevii săi au ocupat sau ocupă încă și astăzi catedre universitare la Iași, București, Cluj sau lucrează în institutele Academiei RYP.R., consacrate cercetărilor științifice. Profesorul Paul Bujor a contribuit în mare măsură la înființarea unor reviste dmpor- , tante cum sînt: „Analele științifice ale Universității din Iași” și „Revista științifică V. Ada- machi”. împreună cu I. Cantacuzino, Gh. Marinescu, Fr. Rainer etc. el este unul dintre fonda- torii revistei „Revue roumaine de biologie”. în același timp, el a'fost unul dintre fondatorii și primul director al revistei„Viața romînească”. ' î . Adept al ideilor transformiste, el le-a difuzat prih numeroase articole și conferințe publice. Devotat socialismului, Paul Bujor a luptat împotriva abuzurilor regimului vechi prin 1 scrierile sale (nuvele, schițe, articole de ziar), precum și prin cuvîntările sale, între care și acelea asupra reformei agrare ținute în senat. Printre preocupările sale sociale, el a fost, și un animator al sportului, contribuind la formarea primilor profesori de gimnastică pentru învăță- mîntul mediu. .; •' Deschiderea sesiunii științifice a avut loc în ziua de 26 octombrie în aula mare a Univer- sității din Iași. în cuvîntarea sa de deschidere, profesorul Ion Creangă, rectorul Universității, a subliniat activitatea multilaterală a profesorului Paul Bujor, atît pe plan științific cît și pe plan literar, social și politic. într-o scurtă alocuțiune, acad. A. Myller a evocat calitățile de om, de savant și de cetățean ale fostului său prieten și coleg. Profesorul P. Jitariu, decanul Facultății de științe naturale, a vorbit despre principalele evenimente । ale vieții și. activității sociale și politice a profesorului Paul Bujor, iar prof. O. Necrasov, actualul titular al catedrei ?de morfologie animală de. la Iași, a prezentat o privire de ansamblu asupra operei științifice a fostului său maestru. t ... ' Ședințele de coihunîcăfi științifice originale, grupate pe specialități, au început în după- amiaza aceleiași zile;<^auț-:^ cele două secții de biologie (biologie animală și biologie yeget'ală)/ati;foj^r.prezentate 73 de comunicări, dintre care unele de către 1 1 HI foștii elevi și colaboratori ai profesorului PăuI?Bu]^€^^ în alte centre univer- sitare și care au ținut să cinstească, prin prezenț>?^^^^ lor, memoria fostului lor maestru. ' ' ' ’ 1 Necrasov i \ . Membru ^corespondent ,!al Academiei R.P.R. RECENZII RAMON AGENJO, Faunula Lepidopterologica Almeriense (Fauna lepidopterologica din Almeria), Madrid, 1952, 363 p,, 24 pl. cu 285 fig., 8 foto, 1 hartă. Cum foarte rar avem la îndemînă o lucrare asupra faunei Spaniei, credem că este util să prezentăm succint monografia autorului spaniol, deși nu este prea recentă. Lucrarea, editată în condiții tehnice foarte bune, tratează fauna de lepidoptere din sud-estul Spaniei (provincia Almeria), putînd servi de model pentru monografiile regionale. în prima parte, autorul face o succintă prezentare a provinciei studiate, dînd caracte- risticile fiziografice, geologice, floristice și climatologice ale ei, după care analizează 'metodele și rezultatele obținute. • Partea a doua se ocupă cu tratarea sistematică a celor 330 de specii ciinoscute pînă în prezent din această regiune. încadrarea speciilor în unitățile taxonomice superioare este făcută de autor după un sistem original. Cele 330 de specii cunoscute din această provincie sînt încadrate în 226 de genuri și 39 de familii. Este de remarcat crearea unei subfamilii noi pentru știință — Rhodometrinac — și descrierea a 7 genuri și mai multe specii de asemenea noi pentru știință. în afară de speciile citate prima dată pentru teritoriul Spaniei, în lucrare sînt prezentate numeroase specii și genuri identificate în această provincie, care sînt noi pentru continentul european. , Meritul deosebit al lucrării constă în faptul că pentru majoritatea speciilor sînt prezen- tate figuri ale armăturilor genitale, multe dintre acestea fiind necunoscute pînă în prezent. Cercetarea anatomică minuțioasă a totalității speciilor colectate a făcut posibilă descoperirea a numeroase specii noi, așa cum arată autorul, care datorită asemănării de habitus au fost confundate pînă acum cu specii deja cunoscute. Pentru majoritatea speciilor autorul, pe baza datelor personale și a celor din literatură, prezintă răspîndirea geografică a acestora. O atenție deosebită o acordă autorul speciilor dăună- toare agriculturii și silviculturii. Pentru acestea sînt indicate plantele pe care le distrug larvele, răspîndirea lor pe teritoriul Spaniei fiind prezentată prin hărți. în partea a treia a lucrării sînt tratate speciile cunoscute din Almeria și încadrarea lor în familii. Ultima parte prezintă principalele lucrări folosite de autor, reprezentate prin 272 de titluri. Cele 24 de planșe care însoțesc volumul, dintre care 5 în culori cuprinzînd 145 de figuri reprezentînd habitusul a 79 de specii și numeroase subspecii, iar 16 cuprinzînd 140 de figuri reprezentînd armăturile genitale lă 85 de specii, accentuează valoarea lucrării. 162 RECENZII 2. 3 RECENZII 163 Majoritatea formelor prezentate avînd o largă răspîndire în Europa sau pe glob, lucrarea vine în sprijinul specialiștilor în lepidoptere din toate țările, putîndu-se identifica cu ușurință formele menționate, mai ales pe baza armăturilor genitale care sînt figurate ireproșabil. Prof. C. Motaș și I. Căpușe OYHKIțnOHAJIbHAH MOPOOJIOPHH KJIETKH (Morfologia funcțională a celulei), Bgfl. IIhoctp. JIht. MocKBa, 1963, 421 p. Lucrarea de față este o culegere de articole în care se urmărește prezentarea situației și perspectivelor de dezvoltare a celor mai importante probleme ale citologiei. Articolele aparțin unora dintre cei mai valoroși specialiști din acest domeniu. Aceste lucrări mari, de sinteză, caracterizează volumul și nivelul actualelor cunoștințe asupra organizării celulare și aspectele funcționale ale acesteia. Culegerea înc.epe cu un articol referitor la nucleul interfazic (A. Mirsky, S. Osawa, „The Interphase nucleus”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. II). După cum este cunoscut, tocmai în interfază nucleul are o acti- vitate deosebit de intensă în metabolismul celular și autorii au studiat cu seriozitate toate problemele legate de structura nucleului, de membrana și permeabilitatea acestuia, de repar- tizarea cromatinei, de structura și funcția nucleonului. Cu competență sînt prezentate și datele referitoare la compoziția chimică a nucleului și a componentelor sale de bază. Pe lîngă acestea autorii acordă o deosebită importanță metabolismului proteinelor și mai ales a acizilor nucleici, subliniind că ADN constituie o parte însemnată a materialului genetic. Rezultatele studiului structurii macromoleculare a citoplasmei în strînsă legătură cu funcția acesteia sînt prezentate în alte 2 articole (F. Sjostrand, „Morphology of Ordered Biological Structures”, Radiation Research, Supp. 2, 1960 și K. Porter, „The Ground Sub- s,tance; Observațions from Electron Microscopy”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. II). < în primul articol se subliniază caracterele generale ale ultrastructurii acelor componenți a căror funcție este legată de înglobarea energiei luminoase sau eliberarea energiei chimice, (ultima este redată, moleculelor purtătoare specifice). Interesantă apare și încercarea autorului de a prelucra un model denumit „elementul membrands” (format din straturi de proteine, lipide și probabil molecule glicoproteice) ca unitate structurală a diferitelor tipuri și formațiuni membranoase care se întîlriesc în celule. K. Porter (autorul celui de-al 2-lea articol) analizează ultrastructura hialoplasmei care pînă nu demult era socotită fără structură. Cu deosebire este aprofundat studiul structurii și funcției rețelei endoplasmatice (reticulum endbplasmatic), transformările în timpul divizi- unii și diferențierii celulare, participarea acestuia în sinteza proteinelor, lipidelor, glu- cidelor etc. Structurile granulare ale citoplasmei care conțin garnitura fermenților hidrolitici sub aspectul morfologic, histochimic și biochimic au fost prezentate critic de A. Novikoff („Lyso- somes and Related Particles”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. II). Ultimele cercetări de microscopie electronică în studiul aparatului Golgi sînt prezentate de A. Dalton („Golgi apparatus and secretion granules”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. II). Autorul dezvoltă ideea că complexul Golgi reprezintă o parte a sistemului general membranos al celulei care include membrana citoplasmatică, membrana nucleară și rețeaua endoplasmatică. Grupul următor de articole, în număr de 3, studiază celula (dar un tip special de celule — pancreatice, nervoase, renale) care în cadrul organului îndeplinește anumite funcții. Dinamica activității excretoare a celulelor pancreatice pe baza datelor actuale ale orga- nizării structurale, citochimiei și citofiziologiei sînt prezentate de G. Hirsch („Die Fliessband- arbeit in der exokrinen Pănkreaszelle bei der Produktion von Enzymen. Mit einem Excurs iiber Ergastoplasma un.d Golgi-Kasper”, Die Naturwissenschaften, 1960, 47). Imensul material existent referitor la morfologia, ultrastructura, chimia, biochimia și fiziologia celulei nervoase și renale este bine sistematizat și prezentat în lucrările autorilor H. Hyden („The Neuron”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1960, voi. IV) și R. Forster („Kidney Cells”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, 1961, voi. 5). Ce apare deosebit de pozitiv este reflectarea justă a actualelor orien- tări în studiul acestor celule și sublinierea importanței noilor metode de cercetare. Ultima parte a culegerii este dedicată pasionantei probleme a celulei canceroase Ch. Oberling, W. Bernhard, „The Morphology of the Cancer Cells”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. V, 405 ; E. Le Breton, J. Moule, „Biochemistry and Physiology of the Cancer Cell”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. V, 497 ; B. Chance, B. Hess, „Spektroscopic Evidence of Metabolic Control”, Science, 1959, voi. 129, 3 350, 700; R. Forster, „Kidney Cells”, The cell, ed. by J. Brachet and A. Mirsky, Acad. Press, New York and London, 1961, voi. V, 89). Autorii dezbat pe larg structura și ultrastructura celulei canceroase și prezintă critic caracteristicile tipurilor de celule canceroase, precum și teoriile transformării celulelor normale în celule canceroase. După părerea autorilor Le Breton și J. Moule ca bază trebuie considerate ambele teorii ale originii cancerului. Culegerea, prețioasă prin conținutul său, cîștigă și mai mult în valoare prin numerosul material ilustrativ folosit și bibliografia foarte cuprinzătoare. Maria Caloianu-1ordăchel