COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: ACADEMICIAN EM. POP Redactor responsabil adjunct: Academician N. SĂLĂGEANU Membri: G. C. GEORGESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; Academician ALICE SĂVULESCU; Academician T. BORDEIANU; I. POPESGU-ZELETIN, membru corespondent al Acade- miei Republicii Socialiste România; G. SANDU-VILLE, membru corespondent ai Academiei Republicii Socialiste România; N. GIOSAN, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; GEORGETA FABIAN — Secretar de redacție. Prețul unui abonament este de 60 de lei. în țară, abonamentele se primesc lâ oficiile poștale, agențiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la CARTIMEX București, Căsuța poștală 134—135 sau la reprezentanții săi din străinătate. SERIA BOTANICĂ TOMUL 18 1966 Nr. 5 SUMAR EMIL POP, O schițare a dezvoltării citofiziologiei vegetale în România.................................................... 409 ALICE SĂVULESCU și V. EȘANU, Unele probleme ale relațiilor parazit — plantă-gazdă . . . ................................ . 415 I. RESMERIȚĂ și Z. SPÎRCHEZ, Plante noi și rare pentru flora României ................................................... . ^21________ GH. DIHORU, Date noi despre flora Dobrogii...................... 433 A. POPESCU și V. SANDA, Considerații corologice asupra plan- telor endemice din România . .............................. 437 AURELIA BREZEANU, Influența îngrășămintelor cu azot, fosfor și potasiu asupra înfrățirii la Festuca pratensis Huds. . . . 447 , H. TIȚU, Studiul microsporogenezei la haploidul de Lycopersicon - esculentum Mill. .............................................. 455 E. ȘERBĂNESCU, Cercetări fiziologice la plante hibride și la formele lor parentale........................................... 461 CECILIA DJENDOV, încercări de mărire a rezistenței la săruri a plantelor de porumb și de sorg .......................... 471 VERA BONTEA și P. ABRAHAM, Contribuții la studiul biologiei ciupercii Pseudoperonospora humuli (Miyabe et Takahaslii) Wilson, parazită pe hamei.................................. 477 ILEANA HURGHIȘIU, Modificări ale activității fosfatazei în plantele de conopidă, muștar și varză infectate cu Virusul mozaicului conopidei ...................................... 485 Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa comitetului de redacție al revistei „Studii și cerce- tări de biologie — Seria botanică”. APARE DE 6 ORI PE AN ADRESA REDACȚIEI: SPLAIUL INDEPENDENTEI NR. 296 BUCUREȘTI St. ți cerc. biol. Seria botanică t. 18 nr. 5 p. 407—488 București 1966 O SCHIȚARE A DEZVOLTĂRII CITOFIZIOLOGIEI VEGETALE ÎN ROMÂNIA* DE Academician EMIL POP 581(05) în această succintă expunere vom putea acorda atenție numai cercetărilor propriu-zise de citofiziologie, renunțînd chiar și numai la men- țiunea preocupărilor numeroase și în general foarte importante de fizio- logie celulară aplicată la medicină și agricultură. O facem nu fără un sentiment de injustiție, căci cele dintîi studii de fiziologia celulei vegetale la noi se datoresc marilor bacteriologi Vie t-o r Ba b e ș (1854—1926) și Ion Cantacuzino (1863—1934), ai căror colaboratori și elevi au dus la strălucire și renume universal bacteriologia din țara noastră. Subliniem, de asemenea, cu deosebite aprecieri, contribuțiile cito- fiziologice directe sau indirecte ale prestigioasei școli românești defitopato- logie, creată de Traian S ă v u 1 e s c u (1889—1963) și dominată tot timpul de personalitatea lui, precum și contribuțiile confraților agronomi, în special în problema rezistenței la ger a plantelor de cultură, urmărită uneori la nivel celular. Remarcăm în același timp și repercusiunile de natură citofiziologică ale contribuțiilor de citologie vegetală mai ales în probleme de cariocineză, de mutageneză, de evoluție celulară etc., de care de asemenea nu ne putem ocupa aici. Rămîne deci să trecem într-o sumară revistă și să caracterizăm în general studiile mai vechi și mai noi, care privesc procesele active din inte- riorul celulei vegetale. Subliniem însă în mod deosebit faptul că opera școlilor noastre de bacteriologic, fitopatologie și citologie a lansat în știință idei, metode și sugestii de lucru, din care s-a închegat o tradiție științifică fecundă și pentru mai tînăra citofiziologie vegetală. Cercetările care fac obiectul limitat al comunicării de față au fost exe- cutate pînă prin anul 1948, sporadic și individual în diferite laboratoare universitare. De atunci încoace ele au format o tematică statornică și colec- tivă în cadrul Laboratorului de fiziologie vegetală al Universității din Cluj. Fiziologia celulei vegetale a fost îmbrățișată însă în special de sectorul de * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de Biologie — Serie de Botanique”, 1966, 11, 5 (in limba germană). ST. si CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 5 p. 409-414 BUCUREȘTI 1006 410 EMIL POP 2 cilofiziologie vegetală (actualmente cu 8 cercetători) din cadrul Centrului de cercetări biologice din Cluj al Academiei, înființat la rîndul lui ca uni- tate independentă în anul 1958. Ca preocupare anexă sau contiguă, fizio- logia celulei vegetale continuă însă, desigur, și la laboratoarele de morfo- logie și fiziologie vegetală de la Academie și de la instituțiile de învățămînt superior. Vom înfățișa întîi cronologic contribuțiile disparate, oprindu-ne la sfîrșit asupra temelor de durată, angajate în colectiv de la cele două uni- tăți de cercetare menționate. Este interesant de remarcat faptul că cele mai vechi contribuții din prima serie privesc tocmai mișcarea pro topi? smei, care constituie subiec- tul principal al celor două unități actuale dedicate citofiziologiei. în 1891, Ambrozie Chețianu descoperă circulația proto- plasmei la Ruppia transsilvanica, plantă care s-a dovedit a fi un test foarte potrivit pentru asemenea observații. A. Chețianu urmărește evolu- ția și măsoară viteza curenților protoplasmatici (1). în 1909, E. C. Teodor eseu (41) constată că plasma celule- lor mobile ale algelor este mult mai rezistentă la temperaturi coborîte decît aceea a plantelor superioare. Relevă, între altele, continuitatea curenților protoplasmatici la temperaturi negative în aceste celule, în timp ce la Elodea fi Tradescantia, de exemplu, aceștia încetează la 0° C sau imediat sub 0° C. Dar din cercetările lui E. C. T e o d o r e s c u relativ la alge este de subliniat, în mod special, epocala descoperire a ficoeritrinei în celula algelor albastre (43). Tot el pune în evidență nucleaza, în celula nu numai a algelor nucleate, ci și în a algelor albastre (42). Subliniem cu acest prilej importantele aspecte fiziologice din opera algologilor noștri: E. C. Teodor eseu (Gomontiella, Dunaliella; zoospori), I. Grințescu (Ghlorella, Scenedesmus), Șt. Pete r fi (în parte cu E. Brugovitzky și F. N a g y-T o t h) (Microtham- nion, Stichococcus, Gloeotila, Chlorophaeclonium, Coccomyxa), St. K i s s și L. P 6 t e r f i (carbohidraze la alge), Elisabeta R ă du Ies cu (Stichococcus). Discutarea acestora ar impune o largă extindere a articolu- lui de față, de aceea menționăm doar descoperirea de către Șt. Peterfi și E. Brugovitzky a fucaxantinei în celulele de Ghlorophaeclonium. lacustre (8). între anii 1930 și 1940 s-au efectuat în Laboratorul de botanică de la Facultatea de farmacie din București experiențe cu culturi de țesuturi vegetale și cu substanțe hormonale, dintre care unele , se încadrează în subiectul nostru. Așa sînt cercetările lui Th. S o la co lu privind sub- stanțele colorante ale unor mixomicete (34), ale lui Th. Solacolu și E c. W e 11 e s despre răspîndirea saponinelor (35), ale lui T h. Sol a- colu, D. Gr. O o n s t a n t i n e s c u și M. E. Io ne seu privind aderența cromatinei de aparatul nucleolar la Daucus carota (36) etc. La Universitatea din Iași se crease în primele decenii ale secolului o viguroasă școală de citologie și histologie animală, nu fără ecou salutar în domeniul citologiei și chiar al citofiziologiei vegetale. Menționăm dintre acestea din urmă studiile executate de V. V. Rad u, care privesc modi- 3 O SCHIȚĂ A DEZVOLTĂRII CITOFIZIOLOGIEI VEGETALE IN ROMÂNIA 411 ficările constituenților celulari (vacuom, nucleol, condriom) sub influența variațiilor de temperatură și de hidratare (29), (30), (31). La Cluj, E. P o p semnalează în 1937, printre alte numeroase obser- vații citologiCe la anemonele din secția Hepaticae, modificările nucleului suferite în decursul vieții celulare și mai ales în stadiul de bătrînețe (9). în aceeași lucrare urmărește evoluția așa-zișilor peri asciformi de la ranunculacee) aducînd dovada peremptorie a funcțiunii lor de secreție, funcțiune pînă atunci bănuită sau controversată (9). Semnalăm, în continuare, descoperirea fragmentelor de protoplasmă intravacuolară în epiderma bulbului de ceapă de către V. S o r a n (37), care a urmărit apariția și evoluția lor în diversele stări funcționale ale celulei. Același autor stabilește modificările de structură suferite de nucleu în cursul plasmolizei și deplasmolizei, discutînd și substratul molecular (nucleoprotidic) al modificărilor (38). Începînd cu anul 1958 și pînă în 1964 M. T r i f u și A. F a b i a n urmăresc în același laborator variațiile punctului izoelectric al plasmei în cursul perioadei de vegetație a plantei atît în dependență de vîrstă, cît și de microelemente, trăgînd concluzii asupra dinamicii âcizilor nucleici (44), (45). . La București, N. Sălăgeanu și G. . Ga lan au urmărit viscozitatea plasmei la celulele epidermice ale unor cereale de toamnă în timpul iernii (33), iai’ N. Sălăgeanu stabilește experimental relația categorică dintre fotosinteză și starea vie a celulelor clorofiliene, prin metoda plasmolizei (32). în ultimul deceniu s-au întreprins la instituțiile agronomice din București și Cluj, ca și la Centrul de cercetări biologice din Cluj ăl Acade- miei o largă investigare a rezistenței la ger mai ales a cerealelor de toamnă. Din corelațiile lor citofiziologice menționăm doar fenomenul „individuali- zării protoplasmei”, studiat mai ales de H. C h i r i 1 e i (3), (4), precum și relația dintre viscozitatea plasmei și rezistența la ger, urmărită de I. Puia (25), sau relația dintre permeabilitatea protoplasmei pentru apă și gradul de rezistență la ger, urmărită de E. Pop și I. Puia (16). Se cuvine să menționăm și cu acest prilej două contribuții de metodo- logie, utile și în cercetări citofiziologice : aceea de separare a pigmenților . de la Cyanophyceae, de I. Pop și A. Robert (24), dar mai ales inovația numită „microscop ultraanoptral”, realizată de V. S o r a n și B. Diaconeasa (40). ¥ La cele două unități, una universitară și alta academică, de la Cluj, cu tematică preponderent sau chiar exclusiv citofiziologică, a fost organi- zată cercetarea a două probleme principale : mișcarea protoplasmei și colo- rația vitală, familiare mai de mult conducătorului celor două unități. Cele două probleme au fost studiate multilateral, în total de 9 cerce- tători, începînd cu anul 1948, cercetările concretizîndu-se pînă acum în 39 de publicații. în cele ce urmează vom expune numai rezultatele princi- pale, trimițînd pentru amănunte la lucrările Consemnate, în parte, la bibliografie. O SCHIȚĂ A DEZVOLTĂRII CITOFIZIOLOGIEI VEGETALE ÎN ROMÂNIA 413 412 EMIL POP 4 MIȘCAREA PROTOPLASMEI . O primă problemă principială a fost stabilirea și definirea precisă a dinezei primare, absolut-necesară ca bază de plecare pentru experimentări (E. P o p). Numai cu această premisă a fost posibilă, de exemplu, desco- perirea efectului dublu, la început inhibant, apoi stimulator al traumatismu- lui (E. Pop, A. B adu). La fel s-a putut aduce o lămurire în ceea ce privește acțiunea factorului osmotic asupra dinezei (E. Pop). O altă problemă fundamentală, aceea a răspîndirii și a condițiilor de răspîndire a dinezei, a fost urmărită în cadrul unei statistici, care a cuprins toate tipurile celulare de la 100 de labiate (E. Pop). S-a ajuns la concluzia că mișcarea protoplasmei este un fenomen primordial și general al materiei vii, cu condiția ca plasma să fi realizat în prealabil o anumită stare de întin- dere (E. Pop). Raportul direct dintre gradul de întindere a plasmei și viteza circulației a fost verificat și la celulele progresiv mai lungi (V. S o- r a n, apoi E. Pop, V. Soran, M. Ș t i r b a n) cu rezerva că, în cazul celulelor postmeristematice din ce în ce mai lungi, intervin și alți determinanți metabolici. în cursul acestor investigații s-a descoperit că mișcarea tremură- toare a microzomilor din celulele meristematice nu este browniană, cum s-a crezut în general, ci o dineză „incipientă”, cu o slabă, dar reală regulari- tate, fapt care nu a putut fi sesizat decît datorită unor măsurători interpre- tate matematic. Raportul dintre întinderea plasmei și dineză a fost confirmat și experimental în interiorul aceleiași celule : comparînd viteza dinezei din plasma parietală cu a aceleia de pe cordoanele intravacuolare ; a aceleia de pe plasma densă, parietală și a aceleia întinse de pe concavități în cazul plasmolizei incomplete ; a mișcării de pe firele lui Hecht, în opoziție cu lipsa de mișcare din plasma înghemuită în faza de plasmoliză avansată (E. Pop). S-a încercat lămurirea problemei și prin întinderea mecanică a unui țesut viu (epiderma solzilor de ceapă) cu ajutorul unui dispozitiv special. Experiența comportă multe complicații, dar ea confirmă experiențele anterioare în cazul unor întinderi menajate (E. Pop, V. Soran, M. Știrba n). în numeroase experiențe și, în general, prin aplicarea statisticii mate- matice a fost urmărit efectul asupra dinezei a heteroauxinei (A. Radu), a mono-și dizaharidelor (E. Pop, V. S o r a n, I. B o s i c a, R. Vin- t i 1 ă, M. Ș t i r b a n, G. L a z ă r) și a coloranților vitali (E. Pop, V. S o r a n, M. Keul). Ele au scos la iveală multe corelații generale și specifice directe, dar și interesante fenomene conexe, ca : mecanismul, viteza și forma chimică a absorbției zaharurilor în plasmă, contribuția energetică a celulei în absorbție, gradul de toxicitate și combinația reversi- bilă a roșului neutru etc. COLORAȚII VITALE într-un studiu preliminar asupra mai multor potamogetonacee (E. Pop) se discută forma, natura chimică (complexă, dar prevalent lipidică), biogeneza și utilitatea fiziologică a corpusculilor care apar în urma colorației vitale. Localizarea lor rămîne o problemă deschisă, se precizează însă că ei nu pot fi considerați drept plaste. în Laboratorul de citofiziologie, problema a fost reluată pe un plan experimental extins (E. Pop, V. Soran). S-au putut dovedi cu precizie : caracterul de cristale lichide al corpusculilor \ apariția lor întot- deauna în vacuolă, dar și migrarea succesivă a celor sferici din vacuolă în citoplasmă prin tonoplast. Reacții tinctoriale și experiențe in vițro pledează pentru caracterul lipidic al corpusculilor rezultați prin colorația vitală cu roșu neutru a epidermei bulbului de Galanthus nivalis. Experien- țele aruncă lumină asupra structurii complexe a sucului celular. Numeroase din concluziile originale ale cercetărilor din Laboratorul de citofiziologie au putut fi deduse sau precizate prin aplicarea pas cu pas a statisticii matematice în studiul celor două probleme principale. în încheiere putem considera drept remarcabil avîntul și permanența tematicii citofiziologice din ultimul timp. Cercetarea colectivă și planifi- cată în acest domeniu a fost însă posibilă datorită, înainte de toate, acțiunii Academiei Republicii Socialiste România de a crea și înzestra laboratoarele pentru investigarea problemelor moderne ale științelor, naturii. BIBLIOGRAFIE 1. Chețianu A., Adatok a Ruppia transsilvanica ismeretehez, Cluj, 1891. 2. Chirilei H., Bul. știint. Acad. R.P.R., Secția șt. biol, agron., geol., geogr., 1953, 5, 3, 653-662. 3. — Bul. științ. Acad. R.P.R., Secția șt. biol., agron., geol., geogr., 1955, 7,4, 844 — 858, 4. Chirilei H., Dorobantu N. și Sile E., St. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1960, 12, 1, 99-106. 5. Grințescu I., Btill. de l'Herb. Boiss., 1902, 3, 218 — 288. 6. - Revl gen. de Bot., 1903, 15, 1-67. 7. Peterfi Șt., Contribuțiuni la morfologia și fiziologia algei verzi Microthamnion Kutzin- gianum Naeg., Cluj, 1937, 165. 8. Peterfi Șt., Brugovitzky E., A Kolozsvâri V. Babeș es Bolyai Egyetemek Kozlemenyei. Termeszettudomânyi sorozat, 1957, II, 1—2, 283 — 287. 9. Pop E., Bul. Grăd. bot. și al Muz. bot. de la Univ. din Cluj, 1937, 17, 3 — 4, 97 — 159. 10. — Bul. Grăd. bot. și al Muz. bot. de la Univ. din Cluj, 1948, 28, 3—4, 181 — 198. 11. — Bul. știint. Acad. R.P.R., Seria geol., geogr., biol., șt. tehn. și agric., 1950, II, 1, 3-15. 12. — Bul. știint. Acad. R.P.R., Seria geol., geogr., biol., șt. tehn. și agric., 1950, II, 3, 141-157. 13. - Rev. de Biol., 1956, 1, 53-69. 14. — Omagiu lui Traian Săvulescu cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Edit. Acad. R.P.R. București, 1959, 617 — 631. 15. — Rev. de Biol., 1960, 5, 265 — 274; St. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1960, 12, 269-279. 16. Pop E. șl Puia I., Probleme actuale de biologie și științe agricole, Lucrare dedicată acad, prof. G. lonescu-Sișești cu prilejul împlinirii a 75 de ani, Edit. Acad. R.P.R., 1960, 165-169. 17. Pop E. u. Soran V., Flora, 1962, CLII, 91-112. 18. - Protoplasma, 1963, LVI, 3, 420-432. 19. — Rev. rotim, de Biol., Serie de Botanique, 1965, 10, 383 —391. 20. Pop E., Soran V. u. Stirban M., Rev. rotim, de Biol., Serie de Botanique, 1965, 10, 469-480. 1 Cei obținuți prin portocaliul de acridină par a fi însă mai mult coacervate. , 41.4 EMIL POP 21. Pop E., Soran V. și Vintilă Rozalia, St. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1963, 15, 309-330. 22. Pop E., Soran V., Vintilă Rozalia, Bosica I. et Știrban M., Rev. roum. de Biol., Serie de Botanique, 1964, 9, 73 — 81. 23. Pop E., Soran V., Vintilă Rozalia et Știrban M., Rev. roum. de Biol., Serie de Bota- nique, 1964, 9, 377-386. 24. Pop I. și Robert A., Natura, 1956, 8, 4, 139 — 142. 25. Puia I., Lucr. șt. Inst. agr. Cluj, 1959, 15, 65 — 85. 26. Radu A., St. și cerc. șt. Cluj, 1951, 2, 3-4, 84-94. 27. — St. șl cerc. șt. Cluj, 1954, 5, 1—2, 243 — 258. 28. — Bul. științ. Acad. R.P.R., Secția biol, și șt. agr., 1956, 8, 3, 543 — 566. 29. Radu V. V., C. R. Soc. Biol. Paris, 1933, 114, 69-72. 30. — C. R. Acad. Sci. de Roum., 1936, I, 1, 44 — 47. 31. - Bull. Sect. Sc. de l’Acad. Roum., 1944, 26, 393-407. 32. COliOJKEAHy H., M3nojiorHH paCTeHiifi, 1962, IX, 2, 149—156. 33. SĂLĂGEANU N. și Galan G., Bul. științ. Acad. R.P.R., Secția șt. biol., agron., geol. și geogr., 1955, VII, 1, 5-11. 34. Solacolu Th., C. R. Soc. Biol. Paris, 1931,107, 409-411; Botaniste, 1932, 24, 107-134. 35. Solacolu Th. u. Welles Ec., Arch. d. Pharmazie u. Ber. d. deutsch. Pharmaz. Ges., 1933, 271, 470-477. 36. Solacolu Th., Constantinescu D. Gr. et Ionescu M. E., Acad. Roum. Bull. de la Sect. Sc., 1940, 23, 206-210. 37. Soran V., Die Naturwissenchaften, 1958, 45, 4, 89 — 90; St. și cerc. biol. Cluj, 1958, IX, 1, 49-57. , 38. COPAH B., IțHTOJlOTnH, 1962, IV, 5, 511-518. 39. Soran V., St. și cerc. biol. Cluj, 1957, 8, 3 — 4, 295 — 305. 40. Soran V. u. Diaconeasa B., Die Naturwissenscliaften, 1957, 44, 17, 465; Com. Acad. R.P.R., 1957, 7, 10, 877-881. 41. Teodobescu E. C., Ann. Sc. Nat. Bot., seria a 9-a, 1909, 231 — 274. 42. - C. R. Acad. Sci. Paris, 1912, 155, 464-46,6. 43. - C. R. Acad. Sci. Paris, 1916, 162, 62-64. 44. Trifu M., St. și cerc. biol. Cluj, 1958, 9, 2, 295 — 299. 45. Țrifu M. și Fabian A., St. și cerc. biol. Cluj, 1959, 10, 1, 57 — 62. Centrul de cercetări biologice Cluj. Primită în redacție la 20 iunie 1966. UNELE PROBLEME ALE RELAȚIILOR PARAZIT - PLANTĂ-GAZDĂ* DE Academician ALICE SĂVULESCU și V. EȘANU 581(05) Dezvoltarea impetuoasă a științelor biologice la care asistăm astăzi cere, pe de o parte, specializarea cit mai adîncă a cercetărilor, iar pe de altă parte colaborarea între specialiștii diferitelor ramuri ale biologiei și ale științelor sale de graniță. Crearea în țara noastră a Secției de patologie comparată în cadrul Uniunii societăților de științe medicale este o urmare a aceleiași cerințe. în 1936, la Congresul de patologie comparată de la Atena, T r a i a n Săvulescu (39) a fost primul savant român care a încercat să prezinte cîțeva aspecte ale imunității plantelor față de bacteriile fitopatogene și o comparație în linii mari cu zooimunitatea. Autorul ajunge la concluzia că patogeneza maladiilor animalelor și cea a bolilor plantelor trebuie să fie privită din punct de vedere unitar în cadrul general al patologiei comparate, deși încă de atunci întrevedea diferențe importante între acestea. Pentru a cunoaște însă problemele mari de interferență în domeniul patologiei comparate este necesar să fim cît se poate de lămuriți de modul cum se orînduiesc problemele biologice ale patologiei la nivelul diferitelor trepte de organizare, a materiei. în decursul existenței lor, organismele venind în contact unele cu altele, s-au stabilit între ele diferite tipuri de relații. Acestea sînt determi- nate atît de condițiile de mediu, cît și de caracterele morfologice, anatomice, fiziologice și biochimice ale partenerilor. în cazul în care unul dintre parte- neri provoacă celuilalt tulburări funcționale care pot duce, în unele cazuri, chiar pînă la moarte, tipul de relații este parazitar. Caracterele fizice și chimice ale partenerilor, determinate de genotipurile respective create în cadrul procesului evolutiv, împreună cu condițiile concrete de mediu în care are loc contactul determină dacă și în ce măsură un partener devine victima celuilalt. * Lucrare publicată și în „Revue roumaine ae Biologie — Serie de Botanique”, 1966, 11, o, (în limba engleză). ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 5 P. 415-425 BUCUREȘTI 1966 416 ALICE SAVULESCU și V. EȘANU 2 înainte de a trece la dezvoltarea materialelor mai importante privi- toare la raportul parazit — plantă-gazdă, este necesar să explicăm, puțin folosirea termenilor de „sensibilitate”, „rezistență” și „imunitate” în patologia vegetală. în general, în mod curent, în patologia vegetală se obișnuiește să se considere ca „sensibile” sau „rezistente” acele specii de plante, cu soiurile lor, care sînt mai mult sau mai puțin atacate de anu- miți paraziți. Termenul de „imunitate”, deși impropriu, cum vom vedea mai tîrziu, este folosit adesea în cazurile unei lipse totale a atacului, indi- ferent de cauzele care produc această rezistență. în lucrarea de față vom înțelege prin însușiri de rezistență tot ce este cuprins în genotipul plantei-gazdă și toate condițiile mediului extern care pot influența aceste însușiri. Deci, în această noțiune sînt cuprinse rezistența mecanică și toate aspectele rezistenței fiziologice. Imunitatea este o rezistență cîștigată de individ în urma unei infecții survenite în cursul dezvoltării sale și pe care a învins-o. Pentru a putea mai bine discuta diferitele aspecte ale rezistenței și imunității este bine să ară- tăm întîi, în cîteva cuvinte, care sînt fazele principale ale infecției unui parazit într-o plantă-gazdă. După Traian S ă v u 1 e s cu (42), procesul infecției se împarte în trei etape: contaminarea, incubația și apariția elementelor necesare pentru începerea unui nou ciclu de infecție. Prin contaminare înțelegem ajungerea agentului infecțios pe organele plantei pe care le atacă, dezvol- tarea sa în condiții favorabile și pătrunderea în interiorul plantei-gazdă. Există aici variante determinate de cele trei categorii de agenți infecțioși (virusuri, bacterii, ciuperci), precum și 0 serie foarte mare de variante în cadrul fiecărui grup, pe care nu este locul să le arătăm aici. Prin incubație înțelegem instalarea agentului patogen în interiorul plantei-gazdă, fie intracelular, fie intercelular, local sau sistemic și dezvolta- rea sa în țesuturile plantei-gazdă (înmulțire ca la virusuri și bacterii, dez- voltare a miceliului, ca la ciuperci). în timpul incubației, parazitul cîștigă teren nou în corpul plantei-gazdă, de preferință în anumite țesuturi, de la caz la caz. De obicei, încheierea perioadei de incubație se manifestă exterior prin simptome de boală. Cea din urmă fază a procesului infecției, dacă ținem seama mai ales de ciclul de dezvoltare a parazitului, cu repercusiuni specifice și în planta-gazdă, este cea în care se asigură continuitatea parazi- tului, fie de la un organ la altul, fie de la o plantă la alta. Această fază corespunde fructificării ciupercilor, iar în cazul virusurilor și bacteriilor este o localizare în anumite organe, formare de exsudate, de cruste, de zooglee ete. Vom analiza în cele ce urmează aspectele mai importante ale rezultate- lor cercetărilor obținute pînă în prezent asupra raportului parazit — plantă- gazdă, insistînd în mod deosebit asupra cercetărilor din ultimii 20 de ani. De acord cu o serie de autori, este necesar să admitem că rezistența planțeloi’ la atacul diferiților paraziți este datorată unor elemente pre- existente infecției. Este comparabilă în parte cu imunitatea naturală, congenitală, din zooimunologie, fără însă a i se suprapune, ci mai mult ca rezultat final al raportului gazdă—parazit. în cercetările din această perioadă, s-a acordat multă atenție diferi- ților factori mecanici sau fiziologici care prezintă importanță pentru pro- cesul de infecție, ca de exemplu: integritatea tegumentului, cuticula, 3 UNELE RROBLEME ALE RELAȚIILOR PARAZIT — PLANTA-GAZDĂ 417 suberul, constituția și numărul stomatelor, hidatodele, stadiile și ritmul , de dezvoltare, habitusul, exudatele rădăcinilor sau frunzelor, pH-ul celular, puterea de absorbție a celulelor, condițiile de. nutriție a para- zitului, substanțele naturale biologic active ș.a. Printre acestea din urmă se numără și fitoncidele a căror prezență B.P. T okin (45) o consideră ca fiind un fenomen general la plantele superioare și inferioare, strîns legat de activitatea lor vitală și condițiile de creștere. Ulterior, D. D. V e r d e r e v s k i (46) a reluat această teorie, căutînd să funda- menteze experimental caracterul ei general în ceea ce privește meca- nismul rezistenței la boli, arătînd totodată rolul fitoncidelor în procesul evoluției parazitismului. încercarea de a ridica rolul unui factor la rangul de teorie generală a rezistenței s-a dovedit însă necorespunzătoare realității, oricît de important ar fi acesta pentru fiziologia și proprietățile de rezistență a plantelor la atacul agenților patogeni. Rezistența fiziologică prin acțiunea pseudoanticorpilor prezenți în celulele plantei-gazdă neatacate, ca substanțe preformate, preexistente infecției, a fost susținută de mulți autori. S-au descris astfel substanțe cu acțiune de aglutinare, lizare sau precipitare asupra microorganismelor. Teoria pseudoanticorpilor a început să ia ființă o dată cu cercetările lui R. Kobert (24), care a dovedit că diferite proteine vegetale sînt capabile de a aglutina globulele roșii ale sîngelui diferitelor vertebrate și că extractul bacteriilor poate exercita această acțiune. R. Kraus și L. von Portheim (25), K. Landsteiner și M. R a u b i t s c h e k (27) au pus în evidență existența în celulele sănă- toase a unor substanțe aglutinante sau precipitante. J. L. Krit- 8 chewski (26) și R. J. Wa gner (48) au pus în evidență substanțe aglutinante și precipitante pentru Bacillus typhi, Vibriocholera asiaticae și Bacillus tuberculosis hominis. D. Carbone (4), C. Arnaudi (2), I. C. Vigliano (47), D. Carbone și C. Arnaudi (5), în urma unor cercetări sistematice începute în 1922, au eliminat unele erori de experimentare a savanților precursori și au ajuns la concluzia că se pot distinge trei categorii de pseudoanticorpi care există în mod normal în sucurile plantelor: a) pseudoanticorpi hemoaglutinanți, hemolitici și antihemolitici; b) pseudobacterioaglutinine și c) pseudoprecipitine. După acești autori, cei mai răspîndiți sînt pseudohemoaglutininele; pseudo- anticorpii sînt de natură neproteică foarte răspîndiți în plantele sănă- toase și confundați cu zooanticorpii. Ei sînt pseudospecifici, termolabili, rezistenți la pepsină și tripsină. Distribuția lor este neregulată în plante și ar avea rol de apărare împotriva microorganismelor. M. S. D ii ni n (8) ajunge la concluzia că rezistența față de agenții patogeni se bazează, nu atît pe preexistența unor proprietăți de natură fizico-chimică, ci mai ales pe condițiile de mediu în care se găsesc plantele în timpul creșterii și dezvoîtării lor. Succesele zooimunologiei obținute însă la sfîrșitul secolului trecut și începutul acestuia au exercitat o influență pozitivă asupra cercetărilor analoge de fitoimunologie. în același timp însă prestigiul acestor cuceriri a determinat transpunerea concepțiilor asupra mecanismelor imunității animale, în mod necritic, în imunitatea vegetală. în primele trei decenii ale secolului nostru, J. R a y (31), J. Beau verie (3), J. Nob6- court (30), D. Carbone (4), C. Arnaudi (2,) A. Z o j a (50), 418 ALICE SĂVULESCU și V. EȘANU 4 H. Hess (22), K. T. Snhorukov (44) ș.a. au încercat să găsească la plante mecanisme ale imunității cunoscute la animale: anticorpi proteici specifici, aglutinine, lizine, precipitine, anafilaxie ș.a. Multe dintre aceste lucrări deși au astăzi doar un interes istoric, au în schimb meritul de a fi deschis drumuri noi și de a stimula cercetările în do- meniul nou al imunologiei vegetale. Acțiunea parazitului asupra metabolismului gazdei, modul în care acesta reacționează la condițiile nefavorabile impuse de parazit a început să fie studiată mai sistematic și pe un front mai larg în urmă cu 20 —25 de ani. Deși compararea datelor experimentale este de cele mai multe ori imposibilă din cauza diversității gazdelor și agenților patogeni folosiți, totuși s-au putut stabili unele fenomene caracteristice țesuturilor atacate. Astfel P. J. A 11 e n (1), B. A. Rubin (33), (34), G. L. Farkas și Z. K i r â 1 y (11), T r. Săvulescu și A. Săvulescu (40), (41), A. Săvulescu (35), A. Săvulescu, N. Stănescu și V. Eșanu (38), V. Eșanu și El. Negulescu (10) au constatat că intensificarea schimbului 'de gaze, în procesul de respirație celulară, ca reacție caracteristică ce are loc în urma acțiunii oricărui tip de parazit, este în general însoțită de o intensificare a proceselor enzimatice de oxido- reducere. Soiurile sensibile au un mod de reacție diferit față de cele rezis- tente. Din cercetările efectuate în țara noastră se desprinde faptul că la grîu, de exemplu, un soi rezistent la atacul ciupercii U. tritici se caracteri- zează printr-o activitate catalazică și peroxidazică sporită și o activitate polifenoloxidazică redusă. Respirația este de asemenea activată. Un soi sensibil la același parazit are o activitate enzimatică mai redusă decît martorul sănătos, mai ales în ultimele perioade de vegetație. Reacția soiurilor rezistențe este rapidă și intensă, însă după o scurtă durată de timp revine aproape de martorul neatacat. La soiurile sensibile, reacția debutează mai tîrziu, durează însă mai mult și către sfîrșitul perioadei de vegetație ajunge sub nivelul martorului. Unul dintre primele efecte ale dereglării activității enzimatice oxido- reducătoare este formarea de țesut în special de suber, care circumscrie organele parazitului, îi oprește răspîndirea și îi poate provoca moartea. Se pare că în urma acțiunii mecanice sau vitale a parazitului se produc un fel de hormoni (hormonii de rană ai lui G. Haberlandt (20). Acești hormoni izolați și determinați din punct de vedere chimic, spre exemplu acidul traumatic, inițiază formarea unui felogen care produce apoi suberul izolator. S-a mai dovedit, de asemenea, că există o strînsă legătură între activitatea procesului respirator și al enzimelor care îl condiționează și procesul de transfer de energie. în ultimul timp, o serie de cercetători (21), (19), (34), (36) au început să dea din ce în ce mai consecvent atenție aspectelor energetice ale metabo- lismului, indisolubil legate de procesele de oxidare celulare prin interme- diul compușilor fosforați macroergici. Un aspect al acestor procese, constatat atît în cazul micozelor, cît și al virozelor, îl constituie decuplarea parțială a fosforilărilor de oxidări, paralel cu o dereglare a metabolismului ATF, principalul compus macroergic. A. Săvulescu, V. Eșanu și colaboratori (36) au constatat acest fenomen în cazul tutunului infectat cu VMT, prin determinări ale coeficientului de fosforilare oxidativă. 5 UENELE PROBLEME ALE RELAȚIILOR PARAZIT — PLANTA-GAZDĂ 419 Paralel cu instalarea deficienței în distribuirea energiei s-a constatat; pentru prima oară, în cazul virozelor vegetale, o variație a calității unor enzime în sensul scăderii acesteia față de enzimele respective din plantele sănătoase, criteriul folosit fiind energia de activare a reacțiilor care le catalizează. Deosebirea dintre soiurile sensibile și cele rezistente pare că rezidă în capacitatea mai mare a celor din urmă de recuplare a reacțiilor de fosforilare cu cele de oxidare și restabilirea mecanismului autoreglării acestora, precum și calitatea superioară a enzimelor, așa cum unul dintre autori a observat la soiurile de cartof rezistente la mană, în comparație cu cele sensibile (9). Întrucît glucidele constituie materia primă pentru procesele furni- zoare de energie, vom caracteriza în puține cuvinte soarta acestora în cazul interacțiunii cu parazitul. în acest caz, tipul de reacție cel mai răspîndit este transformarea glucidelor macromoleculare în glucide solubilez cu molecula mică și mărirea concentrației de glucide reducătoare. Nu există însă concordanță unanimă în ceea ce privește variația concentrației acestora în cazul infecției. în literatură există date cu privire la scăderea concen- trației în glucide, paralel cu o intensificare a activității amilazei, și date privitoare la creșterea acestora. Unele lucrări din literatură, precum și unele ale noastre (37) pledează pentru faptul că fenomenul nu poate fi caracterizat de concentrațiile absolute ale celor două forme de glucide, ci numai de raportul dintre acestea determinat în perioada optimă de infecție. Se poate conchide, pe marginea tuturor cercetărilor din acest dome- niu, că, fără îndoială, rezistența este dependentă de integritatea metabo- lismului celular și că ridicarea rezistenței față de paraziți este legată de aprofundarea cunoștințelor asupra modului de reacție a gazdei, a mecanis- melor d,e care dispune celula pentru adaptarea la noile condiții de viață și eliminarea influenței nefaste a parazitului sau chiar distrugerea acestuia. Dar în rezistență nu joacă un rol important numai substanțele nutriției parazitului prin prezența sau absența lor, ci și cele cu caracter inhibitor sau nociv pentru organismul parazitat. Dintre acestea fac parte : fenolii, antocianii, taninurile, alcaloizii, uleiurile eterice, gomele, rezinele ș.a., compuși specifici regnului vegetal. în această ordine de idei, de mare importanță și actualitate pentru cunoașterea potențelor celulei de a rezista la condițiile create de interac- țiunea cu parazitul este studiul grupului complex și divers de compuși denumiți generic „toxine”. Școala de micologie și fiziopatologie vegetală de la Ziirich, condusă de E. G ă u m a n n, s-a ilustrat, în ultimii 15 ani, prin studiul sistematic și aprofundat al proprietăților fizico-chimice și biologice și al mecanismelor de acțiune al unor substanțe toxice, izolate din filtratele culturilor unor ciuperci. N. Clauson-Kaas, PI. P la 11 n e r și E. G â urna n n (6), E. Găumann și O. Jaag (14), E. Găumann, H. Kern și W. Sauthoff (15), E. Gău mann, S. Naef-Roth și L. Ettlinger (16), P. R eu s ser (32), E. Găumann C h. S t o 11 și H. K e r n (17) au izolat și cercetat toxine ca : licomaras- mina, acidul fusaric,. substanța J, eniatina, acidul alternaric, patulina ș,a., care provoacă la plantele-gazdă diferite fenomene de veștejire. Aceste substanțe izolate din filtratele culturilor pe medii ale ciupercilor parazite din genurile Fusarimn, Nectria, Alternaria, Aspergillus, Fenicillium etc. au 420 ALICE SĂVULESCU și V. EȘANU & diferite compoziții chimice. Astfel, licomarasmina este un dipeptid, eniati- nele sînt de natură polipeptidică, patulina este o lactonă nesaturată, alter- narina este un acid bibazic nesaturat, vasinfuscarina se pare că este o proteină enzimatică, identică după unii autori cu pectin-metil-esteraza. Aceeași ciupercă poate să elibereze mai multe toxine și aceeași toxină poate fi produsă de diferite specii de ciuperci. H. W h e e 1 e r și H. H. L u k e (49) disting trei categorii de toxine. Cele denumite „patotoxine” îndeplinesc următoarele atribute : 1) aplicate în concentrația în care se găsesc în planta bolnavă provoacă simptome caracteristice; 2) au aceeași specificitate ca și agentul patogen; 3) între capacitatea parazitului și a toxinei de a produce boala este, o directă proporționalitate și 4) sînt singurii agenți care declanșează boala. Un exemplu caracteristic îl constituie victorina, toxină produsă de H. victo- riae, care atacă ovăzul provocînd necroze rădăcinilor și „blight” al frunzelor. Studiile detaliate făcute de numeroși cercetători au arătat cu claritate că această substanță corespunde tuturor caracterelor cerute pentru a fi socotită toxina. în prezent, se cunoaște și mecanismul acțiunii ei. Alte exemple de patotoxine le constituie cele produse de Periconia circinata, care atacă sorgul, sau de Pseudomonas tabaci, care produce ,,wildefire” la tutun. între „patotoxine” și „fitotoxine”, în care intră și cele izolate de cercetătorii ce aparțin școlii lui E. Găumann, ar exista deosebiri în special în ceea ce privește imposibilitatea celor din urmă de a reproduce integral sindromul de boală. Tot legat de toxine este interesant de mențio- nat că toxicitatea lor crește în unele cazuri cu temperatura. Spre exemplu, licomarasmina se transformă în acid licpmarasminic a cărui grupare acidă liberă formează complecși insolubili cu metalele grele, prin chelatizare, de 10 ori mai toxici decît licomarasmina. Nu putem părăsi capitolul atît de important al toxinelor fără a menționa noua noțiune introdusă de cîțiva ani în studiile asupra raportului parazit — plantă-gazdă, și anume „vivotoxina”. Deosebirea mare dintre toxinele discutate mai înainte și „vivotoxine” constă în faptul că acestea iau naștere numai la contactul între parazit și planta-gazdă. Deoarece aceste substanțe nu au fost izolate încă, nu se cunoaște compoziția lor. Termenul de „vivotoxine”, așa cum a fost discutat la recentul congres internațional de botanică de la Edinburgh, cuprinde substanțe produse de planta-gazdă la incitarea toxinelor eliberate de parazit. Deci, calea modificărilor metabolice produse la contactul dintre parazit și planta-gazdă apare în acest fel mai complicată decît cea presupusă de E. Găumann sau H. W h e e 1 e r și H. H. L u k e. Ca exemplu putem da ipomea- marona, care este produsă în Ipomaea batata ca răspuns la atacul a doi agenți patogeni: CeratostomeTla fimbriata, care provoacă „black rot”, și Helicobasidium mompa, care provoacă „violet root rot”. Există însă și un grup de toxine care, tot după H. Wheeier și H. H. L u k e, fac parte din grupul vivotoxinelor, dar care posedă și carac- tere ale patotoxinelor. Reprezentantul tipic al acestora este piricularina, produsă de P. oryzae, care provoacă „blast disease” la orez. Această toxină, elaborată de patogen sub o formă inactivă, devine activă numai în contact cu planta-gazdă. Inactivarea se datorește unei proteine de care este hidrolizată în planta-gazdă. 7 UNELE WROBLEME ALE RELAȚIILOR PARAZIT — PLANTA-GAZDĂ 421 Din cele arătate asupra toxinelor reiese faptul că încă ne lipsesc date suficiente pentru a le putea delimita în grupe distincte, cu anumite carac- tere net deosebitoare. Necesitatea imediată care se resimte acum este cunoașterea compoziției chimice a „vivotoxinelor” și modul în care se formează și acționează. Apare evident din literatura de specialitate mai recentă că toxinele, cu toate variantele lor, nu reprezintă toate cazurile de interacțiune parazit — plantă-gazdă. A mai fost găsită o altă categorie de substanțe care se for- mează în prezența toxinei parazitului, dar care are efect antitoxic. O categorie de substanțe de acest gen sînt denumite de E. Găumann (12) „Abbwehrreaktionstoffe” (substanțe de apărare). Asemănătoare cu acestea se pot considera și așa-numitele „fitoalexine” cu rol fungitoxic. Aceste substanțe au fost astfel denumite prin analogie cu alexinele animale care intră în combinație cu antigenii. încă în 1940, K. O. M ii 11 e r (29) a executat experiențe de infectare a cartofilor cu zoospori de Ph. infestam» și a arătat că prin folosirea chiar a unor sușe nevirulente ale parazitului se formează în planta-gazdă unele principii toxice atît pentru sușele virulente de Phytophthora, cît și pentru alte ciuperci. I. A. M. C r u i k s h a n k (7) a continuat cercetările în această direcție, reușind să depisteze și să determine chimic o serie de asemenea factori, ca de exemplu pisatina (din P. sativum), phaseolina (din Ph. vulgaris), trifolirizina ș.a. Caracteristica principală a acestor substanțe este apariția neregulată a lor în condiții asemănătoare, nespecificitatea și existența de scurtă durată, uneori de numai cîteva ore. în legătură cu formarea unor principii toxice pentru parazit mențio- năm și teoria lui T. D. 8 t r aho v (43), potrivit căreia la interacțiunea plantă-gazdă — parazit iau naștere substanțe lizogene care provoacă hipoplazia miceliului. în 1950, E. Găumann și colaboratori (16), (18) demonstrează formarea în bulbii de Orchis militaris infectate cu Rhizoetonia repens a unei substanțe cu efecte fungitoxice pînă la o distanță de 20 mm de focarul infecției. Este important de arătat principalele efecte ale acestei substanțe numite „orchinol”. Orchinolul protejează țesutul nu numai împotriva unei infecții repetate cu Eh. repens, ci și împotriva unor serii de alți agenți paraziți sau saprofiți care se pot instala secundar, dovedind nespecifici- tatea acțiunii sale. Pe de altă parte, țesuturile în care s-a format orchinol sînt protejate luni de zile împotriva unei reinfecții. Aceasta este o verita- bilă imunitate dobîndită. Orchinolul, nefiind de natură y-globulinică, nu poate fi clasificat drept anticorp în sensul definiției clasice din imunologia animală. Relativ la acest gen de substanțe de apărare, E. Găumann și H. Ker n (13) propun o lărgire a definiției anticorpilor, punînd accentul nu pe compoziția chimică, ci pe funcția îndeplinită, de aceste substanțe nou-create, astfel încît, în sens biologic, un anticorp ar putea fi definit drept o substanță caracteristică, creată de gazdă ca apărare la o infecție care, la rîndul ei, acționează împotriva parazitului ce a inițiat elaborarea sa. Tot în legătură cu producerea de substanțe asemănătoare cu fitoalexi- nele trebuie interpretat și fenomenul de hipersensibilitate la plante față de anumiți paraziți obligați. în general, se consideră că printr-o reacție puternică a plantei-gazdă față de atacul parazitului, celulele sînt omorîte. 422 ALICE SAVULESCU și V. EȘANU 8 iar răspîndirea și nutriția parazitului rămîn barate. Explicația actuală a fenomenului de hipersensibilitate consideră că printr-o acțiune violentă de apărare celulele plantei-gazdă sînt omorîte, iar fitoalexina care ia naș- tere distruge și parazitul. Deci parazitul nu este omorît prin barare meca- nică și lipsă de posibilitate de nutriție, ci prin crearea unui mediu hipertoxic. După cum s-a văzut pînă acum, reacția plantelor față de paraziți este pe cît de promptă, pe atît de variată. Intensitatea reacției variază cu .gradul de rezistență a soiurilor considerate. Acest tablou nu ar fi însă com- plet dacă nu am lua în considerație și modul de reacție a plantelor la infec- țiile provocate de virusuri. Sînt bine cunoscute lucrările lui A. I s a a c s și J. Lindenmann (23), prin care s-a arătat că sub influența infecției virale la animale iau naștere așa-numiții „interferoni”, substanțe proteice nespecifice față de virusul care le-a indus sinteza și care pot neutraliza o gamă variată de virusuri. în mod analog, G. Loebenstein (28) a pus în evidență, în cazul infectării plantelor de D alura stramonium cu dife- rite virusuri ca VMT și virusul X, un factor care interferează cu virusurile infectante, conferind țesuturilor învecinate cu cele infectate o anumită rezistență față de acestea. Autorul nu identifică acest factor cu interferonul din virozele animale, dar analogia se impune, dacă nu în detaliile proprietă- ților acestui agent de interferență, atunci ca fenomen biologic general, caracteristic cazurilor de interacțiune parazit — plantă-gazdă. Cercetările asupra relațiilor parazit — plantă-gazdă sînt mult mai puțin avansate decît cele privind parazit — gazdă de la animale și om. Trebuie să arătăm de la început că în această lucrare, care prezintă o acumulare mare și importantă de rezultate în ultimii 20 de ani, nu am speci- ficat o serie de probleme care sînt în strînsă legătură cu interrelația plantă- gazdă — parazit, cum ar fi de exemplu : rolul condițiilor de mediu în schim- barea însușirii partenerilor, rolul iradiațiilor, rolul unor substanțe inhibi- toare sau stimulatoare care pot schimba în mod simțitor valoarea acestui raport, schimbările suferite de planta-gazdă în fazele de presporulare a ciupercilor parazite sau de înmulțire a multor agenți patogeni, ceea ce reprezintă în raportul celor doi parteneri puncte importante de răscruce. De asemenea, nu ne-am preocupat de formarea tumorilor la plante, de fenomenul de bacteriofagie în cadrul relațiilor parazit — plantă-gazdă și, în general, de aspectele genetice ale problemei. în cercetările asupra raportului parazit — plantă-gazdă, există elemente care îngreuiază sinteza rezultatelor. Astfel numeroasele rezultate obținute nu sînt comparabile întru totul, iar în cele mai multe cazuri s-a lucrat cu paraziți și gazde diferite și în faze de îmbolnăvire diferite. Rezul- tatele obținute sînt de obicei valabile cel mult pentru o grupă de organisme, dar la nivelul cunoștințelor de astăzi nu este permisă o extrapolare a lor, de la o grupă la alta. în biologia animală, cercetarea poate fi mult ușurată prin folosirea culturilor de țesuturi standardizate. Ca idee generală asupra raportului parazit — plantă-gazdă, reiese faptul că tabloul reacției plantelor la atacul paraziților cu caracteristicile de rezistență este foarte complex și că elementele care concurează prezintă o măre variabilitate, chiar în interiorul celor trei grupe de paraziți. Astfel, aspectele rezistenței mecanice se întîlnesc și sînt studiate mai frecvent la ciuperci; aspectele rezistenței fiziologice dinainte de infecție se întîlnesc la toate grupele, dar cu manifestări diferite; prezența toxinelor 9 UNELE PROBLEME ALE RELAȚIILOR PARAZIT — PLANTA-GAZDĂ 423 ' . ' ■ cu toate variantele acestui grup a fost cel mai bine studiată la ciuperci și ■ I în parte la unele bacterii. Prezența substanțelor de apărare din grupele I „fitoalexine” și „Abbwehrreaktionstoffe” este pusă în evidență în special I la ciuperci; la bacterii nu s-au pus încă clar în evidență fenomene ase- I mănătoare. La virusuri s-au pus destul de recent în evidență substanțe ' 1 de „tip interferon”. I în ceea ce privește provocarea bolii de către metaboliții toxici H aceasta se poate petrece pe două căi: o primă cale, mai puțin răspîndită, H /se pare că este aceea a acțiunii toxice directe; parazitul elaborează toxine H care sînt responsabile de apariția simptomelor de boală și, în unele cazuri, ■ II au caracter de specificitate (fitotoxine și patotpxine). H O a doua cale, care pare mai larg răspîndită, dar deocamdată insufi- ' I cient studiată și concretizată, este aceea a acțiunii toxice indirecte. Prezența ll toxinelor paraziților în celula-gazdă declanșează formarea de toxine de I către acestea ca urmare a metabolismului său denaturat (vivotoxinele). . I Deci, aceste două căi pot duce la intoxicarea celulei-gazdă sau la anihilarea ; II perturbărilor produse de parazit prin restabilirea, în timp util, a metabolis- 11 mului normal. Un alt tip de raport parazit — plantă-gazdă este cel prin I care celula-gazdă reacționează direct asupra parazitului neutralizîndu-1 I (fitoalexine, „Abbwehrreaktionstoffe”, substanțe de „tip interferon”). , O a formă și mai complexă de interacțiune este găsită recent în fenomenul de I hipersensibilitate, în care efectul se repercutează asupra ambilor parteneri I prin mecanisme asemănătoare cu cele discutate mai sus. ' ll Cît de departe de locul infecției și cît de generalizată este acțiunea ■■ N toxinelor și a substanțelor de apărare în planta-gazdă constituie încă o I problemă deschisă, deși sînt unele indicații, chiar și din experiențele noastre, II că aceste substanțe sînt prezente la distanțe destul de mari de locul infecției. II în explicarea acestui fenomen, K. T. Suhorukov (44) acordă || rol important unui mediu unitar în plantă. De altfel, problema căilor de . ' j| comunicare între celule este încă de actualitate și este foarte posibil ca îi tehnicile moderne de investigație să ne dezvăluie noi microstructuri care 11 să permită, ținînd seama și de procesele metabolice, o explicare mai reală a ■ . I modului de transport a metaboliților, deci și a substanțelor toxice și de ' , ] apărare. De asemenea nu s-a studiat încă dacă prezența substanțelor de || apărare sau a toxinelor la distanță mai mare de locul contactului parazit — jj plantă-gazdă se datorește transportului acestora sau unei formări pe loc, | ca urmare a unei dereglări de bază a metabolismului plantei, întreținută de x I prezența parazitului. I Din cele prezentate în sinteza de mai sus reiese că schimbările meta- I bolice survenite în urma interacțiunii parazit — plantă-gazdă (spre exem- ; piu activarea respirației, a unor procese enzimatice, oxidoreducătoare etc.) > au ca rezultat o continuă încercare a celulelor plantei-gazde, prin formele % < atît de variate arătate mai sus, de a restabili metabolismul normal și de a ' anihila acțiunea toxică a parazitului. Celulele^ plantelor, animalelor și omului sînt construite destul de ' asemănător. în, procesele vegetative, în procesele lor chimice, în creștere, , în diviziune, în ereditate ele se comportă asemănător. Pe treapta țesuturilor 4 organelor , și în organizația totală a organismelor însă, deosebirile încep să ' 'J fie mari. , ; 2 - c. 8720 ' ' ; ’. - 424 ALICE SĂVULESCU și V. EȘANU 10 11 UNELE PROBLEME ALE RELAȚIILOR PARAZIT — PLANTA-GAZDĂ 425 Celulele, atît cele animale, cit și cele vegetale, au mijloace precise de apărare împotriva invaziei și instalării agenților patogeni prin neoformare de substanțe. în general, în regnul vegetal sau cel puțin la reprezentanții săi superiori, însuși tipul de reacție este local și vremelnic, el neconferind rezistență întregului organism. în această ordine de idei ar mai fi de adău- gat că, în afara unor excepții, și ele încă insuficient verificate, imunitatea dobîndită nu are un caracter de specificitate comparabil cu cel din imuno - logia animală. Substanțele de apărare formate sub acțiunea unui parazit nu acționează ulterior numai împotriva acestuia, ci și asupra unui aprecia- bil număr de alți paraziți. Ele nu sînt proteine, iar structura lor chimică este foarte eterogenă. Cu toate aceste importante deosebiri, precum și a altora neamintite, totuși, se poate vorbi de o bază a acestor procese, comună ambelor regnuri și în general materiei vii organizate. Elementul principal al acestei baze comune îl constituie însuși faptul că, în cazul interacțiunii cu un agent patogen, ca urmare a perturbării mecanismelor de autoreglare sub influența toxinelor agenților patogeni, se produc modificări metabolice al căror rol biologic este, pe de o parte, neutralizarea acțiunii nocive și, pe de altă parte, restabilirea integrității proceselor de autoreglare. La plante nu există „însănătoșiri” complete și nici însușiri cîștigate, de lungă durată, de a se opune unei noi pătrunderi și instalări a parazitului. Cu fiecare nouă infecție procesul de apărare se pare că se reia de la început, în special la o distanță mai mare de locul primei infecții. Dacă acesta este deocamdată tabloul sumar al proceselor care se petrec în plantă, la interacțiunea cu parazitul pentru fenomenele descrise, termenul cel mai potrivit care nu ar produce confuzii, ni se pare a fi cel de „rezistență dobîndită”, deoarece la plante nu are loc o adevărată „imuni- tate dobînjiită” ca în zooimunologie. Termenul de „imunitate” s-ar putea păstra în patologia comparată, dacă el ar fi definit nu pe criterii chimice, ci funcționale, pe baze biologice mai largi, așa cum propune E. Gău- mann pentru noțiunea de anticorp. Patologia comparată este încă la început și colaborarea în probleme de cercetare dintre toți specialiștii ar putea duce la o comparație mai adîncă, mai bine conturată pentru fiecare treaptă de organizare a viețuitoarelor. S-ar dezvălui, cu siguranță, pe lîngă multe elemente noi de patologie comparată și multe alte aspecte de evoluție și filogenie. BIBLIOGRAFIE 1. Allen P. J., Ann. Rev. PI. Physiol., 1954, 5, 225. 2. Arnaudi C., Atti Soc. Ital. Sc. Nat. (Milano), 1925, 64, 230. 3. Beauverie J., C.R. Acad. Sci. Paris, 1901, 1, 107. 4. Carbone D., Boli. Ist. Sier. (Milano), 1922, 2, 261. 5. Cabbone D. e Arnaudi C., L’immunită nelle piante, Monogr. Ist. Sierot. Milanese, Mi- lano, 1930. 6. Glauson-Kaas N., Plattner Pl. u. Găumann E., Ber. Schweiz. Bot. Ges., 1944, 54, 223. 7. Cruikshank I.A.M.,’Symp. „The Biochemistry of diseased plants” Aschersleben, 1964 (in press.). 8. JțVHHH M. C.,HMynoeeHe3 u eeo npaKmuuecKoe ucnojibsoeanue, JlaTrocMBjțaT, Pura, 1946. 9. Eșanu V., Ekologia Polska, S.A., 1963, 11, 30, 627. 10. Eșanu V. și Negulescu Fl., St. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1958, 10, 3. 11. Farkas G. L., Kirăly Z., Physiol. Plantarăm, 1955, 8, 877. 12. Găumann E. u. Kern H., Phytopath. Z., 1959, 36, 1. 13. - Phytopath. Z., 1959, 35, 347. . 14. Găumann E. u. Jaag O., Ber. Schweiz. Bot. Ges., 1947, 57, 3, 132, 227. 15. Găumann E., Kern H. u. Sauthoff W., Phytopath. Z., 1952, 18, 404. 16. Găumann E., Naef-Roth S. u. Ettlinger L., Phytopath. Z., 1950, 16, 289. 17. Găumann E., Stoll Ch. u. Kern H., Phytopath. Z., 1953, 20, 345. 18. Găumann E. u. Naef-Roth S., Pflanzenschutz Ber., 1957, 19, 1(9, 9. 19. Grimm R. B. a. Wheeler H., Phytopathology, 1963, 53, 436. 20. Haberlandt G., Beitr. allgem. Bot., 1923, 2, 46. 21. Heitefuss R. u. Fuchs W. H., Phytopath. Z., 1960, 37, 348. 22. Hess H., Phytopath. Z., 1949, 16, 4. 23. Isaacs A. a. Lindenmann J., Proc. Roy. Soc. (Londra), 1957, 147, 258. 24. Kobert R., Lehrbuch der Intoxikationen, 1902, 1, 161; 2, 695. 25. Kbaus R. u. Portheim L. von, Ber. Deutsche Bot. GeselL, 1907, 25, 383. 26. Kritschbwski J. L., Z. fur Immunitătsf., 1914, 22, 381. 27. Landsteiner K. u. Raubitschek M., Zentralbl. f. Parasitenk., 1907, 1, 45, 660. 28. Loebenstein G., Symp. „Host-parazite relationship in plant pathology”, Budapesta, 1964 (in press.). 29. Muller K. O. ii. Bohger H., Arh. biol. Reichsanstalt Land u. Forstwirtsch. Berlin — Dahlem, 1940, 23, 189. 30. Nobecourt J., Limmunite ehez Ies vegetaux. Assoc. Franș. Avane. Sc., Paris, 1933. 31. Ray J., Rev. Gen. de Bot., 1901, 13, 145. 32. Reusser P., Phytopath. Z., 1952, 19, 221. 33. PVBMH B. A., /țuxanue u eeo poeib e uMynumeme pacrnenuu, llap,. Anaw. HayK CCCP, MocKBa, 1960. 34. Rubin B. A., Symp. „The biochemistry of diseased plants”, Aschersleben, 1964 (in press.). 35. Săvulescu A., Conference on scientific problems of plant protection, Budapesta, 1960. 36. Săvulescu A., Eșanu V., Balif G. a. Hurghișiu I., Symp. „Host-parasite relationship in plant pathology”, Budapesta, 1964 (in press). 37. Săvulescu A., Eșanu V., Călin N., Negulescu Fl., Grossu M. și Hurghișiu L, St. și cerc, biol., Seria botanică, 1965, 17, 1, 71. 38. Săvulescu A., Stănescu N. și Eșanu V., Anal. Inst. cerc, agron., 1957, 25, 6. 39. Săvulescu Tr., IlI-eme Congres Intern. Pathol. Comp., Athenes, Paris, 1936. 40. COByjiECKV TPh Obvjiecrv A., TesucH «OKJianoB III Bcecoiosnoro coBemaHHH no iiMyHHTeTy pacTenuii k Bojioshhm, BpemiTejiHM. KnnniHeB, 1960. 41. Săvulescu Tr. și Săvulescu A., Probleme actuale de biologie și științe agricole, Edit. Acad. R.P.R., București, 1960, 225-230. 42. Săvulescu Tr. și Săvulescu O., Tratat de patologie vegetală, Edit. Acad. R.P.R., București, 1959. 43. Ctpaxob T. Jl-, O MexaHUBMe ejiuauojioeuuecKoeo uMynumema pacrnenuu k uwf>eKVtuoH- HbiM aaâojieeaHuxM, C/x HHCTMTyTa hm. B. B. floKyuaesa, XaptKOB, 1959. 44. Cvxopvkob K., T. uaubjioeua UMynumema pacrnenuu, Hau. AKan. HayK CCCP, MocKBa, 1952. 45. TOKUH B. II., cbumoHițudbi, M. Mb«. AMH CCCP, MocKBa, 1951. 46. Bepuepebckii /ț. JL, HMyHumem pacrnenuu k napaaumapnuM 6ojiean»M. Toc. Hs/țai. C/x jiht., MocKBa, 1959. 47. Vigliano I. C., Boli. Ist. Sierot. Milanese, 1922, 2, 267. 48. Wagner R. J„ Zentralbl. f. Bakt. Parasitenk., 1916, 2, 44, 708. 49. Wheeler H. et Luke H. H„ Ann. Rev. Microbiol., 1963, 17, 223. 50. Zoja A., Atti. Ist. Bot. Univ. Pavia, seria a 2-a, 1924, 3, 15. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, ' Secția de microbiologie. Primită la redacție la 17 iunie 1966, PLANTE NOI ȘI RARE PENTRU FLORA ROMÂNIEI DE I. RESMERIȚĂ și Z. SPÎRCHEZ 581(05) în lucrare se descriu două plante noi pentru. România: Janglas regia L. f. racemosa Duh. și Gleditschia triacanlhos L. var. bujotii (Neum.)Rehd. Pentru prima se indică trei stațiuni și pentru a doua o stațiune. Alte 16 plante sînt rare sau rarisime pentru flora țării, după cum urinează : Populus tricliocarpa. Toor. et Gray. din a doua stațiune, Quercus petraea (Matt.) Liebl. subf. parvifolia (DC.) Schwz. din a doua stațiune, relictul xerotermic Nepeta ucranica L. din a opta stațiune, ~Waldsteinia temata (Steph.) Fritsch. în prima ei stațiune din zona de silvostepă a țării (Cîmpia Transilvaniei) și o stațiune nouă cu endemismul Sorbus dacica Borb. etc. Cercetările întreprinse de noi în ultimii ani în Transilvania au prilejuit - descoperirea unor stațiuni cu plante noi sau rare pentru flora României, pe care le prezentăm în comunicarea de față. STAȚIUNI CU PLANTE NOI PENTRU FLORA ROMÂNIEI 1. Junglans regia L.f. racemosa Duh. în cercetările noastre de pînă acum am identificat trei stațiuni cu J. regia f. racemosa: la Cluj pe str. Turzii, în comuna Homorodu-de-Jos, satul Sîi (r. Satu-Mare, reg. Mara- mureș), și în comuna Pietroasa (r. Beiuș, reg. Crișana). G. H e g i . (5) recunoaște existența acestei microunități, în timp ce O. P e n z i g, (8) o consideră ca un caz teratologic. Noi ne raliem părerii lui G. H e g i (5). Locuitorii din comuna Pietroasa cultivă J. regia f. racemosa, numind-o „nucăriță”, spre deosebire de J., regia, tipic denumit „nuc”. Exemplarele aparținînd formei racemosa, aflate de noi, au un racem cu 10-28 de flori (la Sîi 12-28 de flori, iar la Cluj 10-15 flori), La Sîi într-un racem au ajuns la maturitate 10—16 nuci, la Cluj 7—12 nuci, iar la Pietroasa 5—8 nuci. După G. Hegi (5), la această formă numărul de nuci dintr-un racem este de 6—10 bucăți. Exemplarele aflate de noi fructifică în fiecare ân. ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18. NR. 6 P. 427-431 BUCUREȘTI 1906 428 I. RESMERIȚĂ Și Z. SPIRCHEZ J. regia f. racemosa nu este cunoscută pînă acum în flora României*, găsind condiții ecologice bune în țara noastră, ar fi indicat să se studieze această formă mai îndeaproape. 2. Gleditsehia triacanlhos L. var. bujotii1 (Neum.) Rehd. Această varietate am identificat-o în parcul fostei Stațiuni de cercetări agricole din Cîmpia-Turzii (reg. Cluj), unde există un singur exemplar. Este un arbore bătrîn, cu aspect decorativ; spre deosebire de tip, are ramuri subțiri și pendule, spini simpli, foliolele frunzelor mai mici, în- guste, de culoare alb-verzuie, adeseori pătate. Fig. 1. — Juglansregia L. f. racemosa, 1. Racem din nucul de la Sîi — Satu*Mare; 2, racem din nucul de la Cluj. STAȚIUNI CU PLANTE RARE PENTRU FLORA ROMÂNIEI et 3. Populus triehoearpa Torr. Gray. în grădina Institutului agronomic din. Cluj se află patru exemplare de P. trichocarpa crescute din butașii plantați în 1953. în prezent, aceste exemplare au 22—34 cm diametru și 18—24 m înălțime. Butașii au fost luați din Grădina botanică — Cluj, dintr-un arbore bătrîn care între timp s-a uscat. Este a doua stațiune din România, alături de aceea din parcul I.N.C.E.F. - Snagov (4). 4. Quercus petraea (Matt.) Liebl. f. platyphylla (Lam.) Schwz. subf. parvifolia (DC.) Schwzz. Plantă semnalată numai din bazinul văii Iera (reg. Cluj) (6), a fost găsită de noi în pădurea satului Romita (comuna Jac, r. Zalău). Așa cum arată E. G h i ș a (6), frunzele nu depășesc 6,5 cm lungime, în majoritate fiind sub 5 cm lungime. 5. Acer eampestre L. f. saniculifolium (Borb.) Beldie. Pînă acum arborele a fost cunoscut din două stațiuni: Babadag și Luncavița (reg. Dobrogea) (4). Noi am găsit această formă în parcul băilor Buziaș (reg. Banat), împreună cu ex:emplare tipice. 6. Acer negundo L.f. auratum Spatii. A fost identificat în fața serei din parcul Buziaș; are frunzele galben-aurii cînd sînt tinere, mai tîrziu ■devenind verzui-alburii. La Buziaș este a cincea stațiune pe țară, alături de acelea de la Cluj, București, Aiud și Deva (4). Arborele este bine dezvoltat, cu un corona- ment rotund. 7. Acer pseudoplatanus L.var. purpureum Loud. în fața serei din parcul Buziaș se află un exemplar tînăr de A. pseudoplatanus var. purpu-- reum. Aceasta este prima stațiune pentru regiunea Banat. 1 Planta a fost revăzută de acad. E. I. Nyârădy și I. G r a p i n i. 3 PLANTE NOI ȘI RARE PENTRU FLORA ROMÂNIEI 429 8. Nepeta ucranica L. Acest relict rar pentru flora României a fost găsit într-o nouă stațiune, situată pe „Coasta lui Orban”, cătunul Șăulița, satul Răzoare, comuna Miheșul-de-Cîmpie (r. Luduș, reg. Mureș—Auto- nomă Maghiară), pe terenul unei foste pășuni, plantat cu salcîm. Această stațiune se găsește la circa 8 km de cea descrisă de noi din satul Miheșul-de- Cîmpie (10). Și aici, ca și la Miheș, Nepeta ucranica se dezvoltă numai în treimea inferioară și cea mijlocie, neurcînd în treimea superioară a versantu- lui. Nepeta ucranica are în această stațiune cea mai mare dominanță față de stațiunile cunoscute pînă acum. Faptul că în ultimii 20—25 de ani terenul nu a mai fost pășunat a dat posibilitatea înmulțirii exemplarelor de N. ucranica, care în partea vestică a terenului formează pilcuri. Cele trei releveuri pe care le redăm în tabelul nr. 1 sînt ridicate pe suprafețe de 5/5 m fiecare. Majoritatea speciilor cu care conviețuiește N. ucranica sînt elemente europene, continentale și eurasiatice, iar ca formă biologică sînt toate hemicriptofite, cu excepția a cinci specii. 9. Verbaseum phocmeeum L. f. album Mor. Plantă recoltată la Apahida — Cluj, are corola albă, iar filamentele staminelor galbene, și nu violete ca la specia tipică. Planta a fost semnalată pînă în prezent numai de la Sălcioara (7).. 10. Sorbus dacica2 Borb. I. D u m i t r i u - T ă t ă r a n u (4), revizuind materialul de 8. dacica din ierbarele Grădinilor botanice din Cluj și din București, după care s-a condus monograful acestui gen cînd a stabilit pentru această specie cele 10 stațiuni pe cuprinsul țării noastre, constată că rămîne bine determinat numai materialul recoltat din locul clasic „Cheile-Turzii”, considerat ca singura stațiune valabilă. O stațiune nouă pentru acest endemism carpatic se află în comuna Poșaga (r. Turda, reg. Cluj), pe un bloc calcaros, aproape vertical, cu expoziție estică, în stînga drumului care duce spre muntele Scărișoara — Belioara, în apropierea unui izvor amenajat. 11. Crataegus monogyna Jacq. var. splendens (Wend.) Buia. Planta se dezvoltă în parcul de la Buziaș (reg. Banat), care este a patra stațiune din țară. 12. Crataegus monogyna f. triloba Nyăr. et Buia. Singura stațiune cunoscută pînă acum este cea de la Sovata (reg. Mureș — Autonomă Maghia- ră) (11). Prezentăm a doua stațiune de la Buziaș (reg. Banat). 13. Spiraea salieifolia L. în apropierea parcului Buziaș, *8'. salici- folia se dezvoltă subspontan în amestec cu Prunus spinosa, cu care for- mează un desiș compact. 14. Waldsteinia ternata (Steph.) Fritsch. Ecologia acestei specii este legată mai ales de stațiunile din etajul montan, depeloeuri însorite, păduri, tufișuri etc. (11). Noi am recoltat specia la Apahida— Cluj pe o fostă pășune cu tufișuri rare de Roșa canina, unde domină Rragaria viridis, Care® michelii și G. tomentosa. între timp, planta a fost găsită și pe marginea plantației de salcîm pe aceeași pășune de către V i c o 1, care, s-a dus pe terenul respectiv la indicațiile noastre. 2 Materialul nostru, ca de altfel și alte specii lemnoase critice, a fost revizuit de Al, Beldie, căruia îi mulțumim și pe această cale. 430 I. RESMERIȚĂ Și Z. SPiRCHEZ Ultimele două specii — Carex michelii și C. tomentosa — , deși sîut caracteristice poienilor din păduri și tufișuri, abundă totuși în stațiunea de unde am recoltat pe W. iernata. S-ar putea presupune că Waldsteinia Tabelul nr. 1 Relevcuri cu Newta ucranica la Răzoare Forma biologică Elementul ' floristic Releveul Expoziția Panta (grade) . . . Acoperirea (%) . . . 1 . S . 20 . 100 2 S 18 ■ 100 3 S 30 100 H Cont Nepeta ucranica 2 3 + H Cosm Andropogon ischaeinum 3 4 3 H Cont Stipa capillata 2 + 2 H Cont Agrbpgrum cristatum 1 -1- — H M Cleistogenes serotina + 1 2 Ph Adv Robinia pseudacacia 2 + + H Cont Medicago falcata + + + ■ H Eu Astragalus glycyphgllos — — Ch Ec Teucrium chamaedrys 2 2 3 H Eua Salvia nemorosa 1 + 1 H P Ceniaurea micranthos 1 + 4- H PM Stachys recta + + 4- H Eu Marrubium perigrinum 1 + 1 H Eu Echium vulgare + — — H Cont Verbascum phoeniceum + + + H Cont Fragaria viridis , + ' 1 2 Th Eua Nigella arvensis + + 4- H PM Asperuta cynanchica + + 4- H Eu Agrimonia eupaloria + . 4- 4- H B Veronica orcludea . 4- . + 1 H Eua Euphorbia cyparissias + + / 4- H Eu Hypericum perforatum + + .4- H PM Eryngium campestre + + 4- H Cont Achillea collina + • + H Eua Galium verum +' ■ + 4- Th P Ajuga chamaepytis — + 4- H C Potentilla recta — -1- 1 H Eu Picris hieracioides . — + H Cont Thalictrum flexuosum — + 4-, ” H Eua Artemisia absinihium + 4- H Eua Artemisia pontica — + ■ ■ 4- H P Carduus hamulosus + ■ 4- H P Serratula radiata + + . Th Eu Lithqspermum arvense — + 4- H ' Eu Inula britanica — 4- 4- H P Inula germanica — • + 4- iernata, Carex michelii și C. tomentosa să constituie o mărturie a pădurii care ocupa odinioară Cîmpia Transilvaniei. Important este faptul că, la data recoltării, planta era foarte bine dezvoltată și înflorită. 15. Rhus toxieodendron L. Specia se cunoaște din 5 stațiuni ale țării (4). La Buziaș (reg. Banat) pînă acum există un singur exemplar găsit de noi. 16. Xanțhium italicum Moretti. I. Pro dan (9) dă această spe- cie din Transilvania numai de la Apateu, pe cursul Mureșului, iar A L 5 PLANTE NOI ȘI RARE PENTRU FLORA ROMÂNIEI 431 Borza (2) menționează că este cunoscută numai din partea de vest a Transilvaniei. Noi am mai găsit această specie la Gherla și Apahida (reg. Cluj); plantele sînt bine dezvoltate, ajungînd pînă la 1 m înălțime. 17. Allium ammophilum Heuff. Din literatura consultată reiese că acest endemism este puțin cunoscut din Munții Apuseni. Pe masivul cal- caros al muntelui Bedelen din Munții Apuseni am găsit un mare număr de plante din această specie, dezvoltate pe stîncile dinspre satul Izvoarele. Aceasta este cea de-a treia stațiune din Munții Apuseni. 18. Erythronium dens-canis L. ssp. niveum (Maly) Buia et Păun (3). în pădurea de la sud de satul Romita, comuna Jac (r. Zalău), pe un versant vest-sudic, am găsit un mare număr din E. dens-canis ssp. niveum. Mențio- năm că atît în stațiunile descrise de Al. B ui a și M. Păun din Oltenia, cît și aici erau numai indivizi cu flori albe. în schimb, în pădurea din comuna Greaca (r. Zalău) erau intercalate plante cu flori albe și violacee. La ultimele, înfloritul era aproape trecut, iar primele erau în plină floare. Aceasta dovedește că subspecia are o dezvoltare mai tardivă decît specia tipică.. în ambele păduri domină masiv Quercus cerris, Q. robur și Q petraea. 19. Erythronium dens-canis L. var. prodani Buia et Păun. în stațiunea de la Romita am recoltat și această plantă, descrisă de Buia din împreju- rimile Cfaiovei. C. Z ahariadi (comunicare verbală) ne-a informat că această varietate se mai găsește și în pădurile din jurul Bucureștiului. BIBLIOGRAFIE 1. Beldie Al., Plantele lemnoase din R.P.R., București, 1953. 2. Borza Al., Conspectus florae Romaniae regionumque affinium, Cluj, 1947. 3. Buia Al. și Păun M., Contribuții Botanice, Cluj, 1960. 4. Dumitriu-Tătăranu I., Arborii și arbuștii forestieri și ornamentali cultivați in R.P.R., Edit. agro-silvică, București, 1960. 5. Hegi Gustav, Illustrierte Flora von Mittel Europa, Viena, 1912, 3. 6. Ghișa E., Contribuții Botanice, Cluj, 1960. 7. Morariu I., Anal. Acad. Rom., seria a IlI-a, 1946, 21, Mem. 8. 8. Penzig O., Pflanzen-Teratologic, Berlin, 1921, 2. 9. Prodan I., Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc in România, Cluj, 1939, ed. a Il-a. 10. Resmerită I., Corn. Acad. R.P.R., 1961, 11, 5. 11. „ * , Flora R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1952-1961, l-«. D.R.I.F.O.T., Cluj Și Centrul de cercetări biologice, Cluj. Primită în redacție la 21 iunie 1963. DATE NOI DESPRE FLORA DOBROGII * DE GH. DIHORU 581(05) Sînt semnalate pentru prima oară cîteva specii în flora Dobrogii, precum și localități recent identificate, cu plante cunoscute, dar rare. Flora Dobrogii, obiectiv prețios, dar dificil pentru botaniști, avînd în vedere marea sa complexitate și variabilitate, prezintă și în zilele noas- tre un interes deosebit. Acest fapt este ilustrat, de altfel, de multiplele cercetări efectuate în ultimii ani de numeroși botaniști. Nici o altă regiune din țară nu a fost așa de temeinic studiată sub aspectul floristic ca Dobro- gean Mărturia acestor cercetări este numărul impresionant de lucrări publicate. Cu toate acestea, cercetările floristice sînt adîncite, ceea ce are drept consecință descoperirea de noi taxoane pentru țară sau pentru Dobrogea, noi localități cu plante rare și rectificarea unor identificări eronate. Lucrarea noastră se referă la cîteva specii descoperite de curînd în Dobrogea și la completarea arealului dobrogean al altora rare. Majoritatea localităților citate se găsesc în raionul Istria, în cadrul masivului păduros Babadag. Materialul floristic este prezentat în ordine alfabetică, indieîndu-se stațiunea și uneori principalele specii însoțitoare. 1. Adoxa moschatellina L. Este un element circumboreal, foarte comun în regiunea montană. în Dobrogea este cunoscută numai de la Greci (r. Măcin) (9), (15). Noi am recoltat-o de la Atmagea (lîngă valea Ghiubelca), Ciucurova (valea Casei Silvice și Dealul Mare) și de la Babadag (valea Caugagia). Fiind o plantă de climat rece, în condițiile Dobrogii crește în văile adînci și umede și este întîlnită mai ales în anii cu multe precipitații, cum a fost 1965. 2. Artemisia caucasica Willd. Existența acestui interesant pelin în flora dobrogeană părea să fie pusă sub semnul întrebării, deoarece de aproape o sută de ani (1867) nimeni nu Lamai recoltat (3), (9). Noi l-am * Comunicare prezentată la cea de-a doua Conferință națională pentru ocrotirea naturii, Constanța, 1965. ST. SI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 5 P. 483-436 BUCUREȘTI 1966 434 GH. DIHORU 2 J ■p regăsit în două locuri: pe un deal stîncos, cu vegetație foarte rară, de j lîngă comuna N. Bălcescu și mult mai abundent pe dealul înierbat de lîngă î satul Mihai Bravu. în ambele puncte crește către vîrful dealurilor, pe ( expozițiile sudice și fructifică normal. Este însoțit de un grup de plante j specifice vîrfurilor dealurilor calcaroase din Dobrogea : Agropyron brand- , zae, Thymus zygioides, Pimpinella tragium, Koeleria degenii, Festuea i callierii1, Hianthus nardiformis, Alyssum montanum, Potentilla bornmullleri, p Euphorbia glareosa. ; 3. Asphodeline lutea(L.) Reichenb. Răspîndită mai ales în sudul i Dobrogii, ajunge în nord la Teke și Testemel (5), (15), A fost găsită din i abundență în două puncte din împrejurimile mănăstirii Uspenia din comuna ț Slava Rusă. Crește pe coaste sud-vestice, cu înclinare de 15—35°, în rari- i știle pădurii de Quercus pubescens, împreună cu Scorzonera mollis, Rumeos ! tuberosus, Carea; halleriana, Orchis simia, Lactuca viminea, Lathyrus sphaeri- \ cus, Hesperis tristis, Uledicago minima etc. i 4. Avenastrum australis Hal. (A. compressum (Heuff.) Deg.). Specie ■ balcano-panonică, necunoscută în Dobrogea. Se găsește la Babadag în curtea i cabanei de odihnă, în pajiștea alcătuită din Festuea valesiaca, Bromus ; mollis, Medicago falcata, Achillea neillreichii, Trifolium campestre etc. i 5. Caragana îrutex (L.) C. Koch. Cunoscută în țara noastră din ' două localități dobrogene ca o plantă foarte rară (12), (19), a fost întîlnită ' sub formă de pîlc întins pe coasta estică a unei văi laterale din valea Ghiu- belca (Atmagea). Crește împreună cu 8alma nutans, Milium vernale, Centaurea napulifera, Bromus inermis, Stipa pulcherrima, Vicia dalmatica, Carduus hamulosus. 6. Cardamine hirsuta L. Plantă necitată în flora dobrogeană. Crește în desișul de Carpinus orientalis, la poalele Dealului Koium Baba, pe valea Chioșcula (Babadag). 7. Carlina brevibraetcata (Andrae) Simk. var. stenophylla Rota. Specie sud-europeană, necunoscută în flora Dobrogii. A fost recoltată din poiana Kiurum Tarla (Babadag) și Izvorul lui Vîrlan (Ciucurova). 8. Conringia austriaca (Jacq.) Sweet. Specie balcan-caucazicăr necunoscută în flora Dobrogii. A fost recoltată de pe versantul sud-estic al văii Ghiubelca (Atmagea). . 9. Festuea heterophylla Lam.2 Plantă nesemnalată din Dobrogea.. Se întîlnește foarte rar în Podișul Babadag, de obicei sub formă de tufe: mici, roase puternic de animale. Crește în văile umede și umbroase(valea Șeremet), în păduri, alături de Ulmus glabra, Carpinus betulus, Corylus avellana, Asperula odorata, Poa sylvicola, Carea) sylvatica, Banunculus ficaria, Viola sylvestris. 10. Hornungia petraea (L.) Reichenb. A fost semnalată de curînd din două localități dobrogene (16), (19). Crește în abundență pe dealurile din fața comunei N. Bălcescu. 11. Inula bifrons (Gou) L. Specie submediteraneană, necunoscută în flora dobrogeană. A fost recoltată dintr-o rariște a pădurii de Quercus pedunculiflora, în apropierea satului Visterna. în flora Dobrogii există astfel toate speciile de Inula cunoscute în țara noastră. 1 Descoperită în Dobrogea de I. Ș e r b ă n e s c u. 2 Semnalată ca Festuea rubra L. (14) după cîteva resturi de teci. Materialul mai complet,, recoltat în ultimii ani a infirmat acest lucru. , / ■ 3 DATE NOI DESPRE FLORA DOBROGII 435, 12. Lathyrus palleseens (M.B.) C. Koch. Este o plantă relativ rară în flora Dobrogii. Este semnalată de la Tulcea (9), (15). Am recoltat-o din punctul numit Poienile Mari (Babadag) și de pe valea Ghiubelca (Atmagea). 13. Lathyrus sphaericus Retz. Specie submediteraneană, cunoscută de pe teritoriul țării noastre din Transilvania,Banat și Oltenia (4), (9). în flora Dobrogii nu a fost semnalată pînă în prezent. Crește pe un versant sudic, în apropierea mănăstirii Uspenia (Slava Rusă), în pîlcul de Aspho- deline Iuțea. 14. Melissa officinalis L. Din Dobrogea a fost semnalata numai ca plantă cultivată. Am recoltat-o din flora spontană de la Izvorul lui Vîrlan (între Ciucurova și Slava Chercheza). 15. Paliurus spina ehristi Mill. Arbust existent numai în flora dobro- geană la noi în țară. în partea nordică a Dobrogii au fost identificate două noi localități, lîngă Slava Rusă și la poalele Dealului Jaila de lîngă Satul-Nou. 16. Poa sterilis M.B.3 Este semnalată în flora Banatului și a Transilva- niei (4). Nu a fost semnalata în flora Dobrogii. A fost recoltată de pe vîrful dealului cu carieră din stînga văii Ghiubelca (Atmagea). Crește împreună cu multe specii xerofile : Festuea valesiaca, Echinops 'ruthenicus, Onosma visianii, Jurinea mollis, Salvia nutans, Stipa pulcherrima, Stachys patula, Hypericum elegans, Inula ensifolia, Pimpinella tragium, Iris pumila, Cen- taurea jurineaefolia etc. ' Subliniem faptul că materialul recoltat de pe teren corespunde cu diagnoza speciei Poa sterilis M.B., avîhd panicula contrasă. Tufele trans- plantate la Babadag pe un teren experimental au dezvoltat panicule răsfirate, de tip P. pannonica Kern. După unele lucrări (10), acest material nu se poate încadra la Poa sterilis, pentru că are fascicul de peri ondulați la baza paleei inferioare (a se vedea și iconografia speciei (10) ). După acest' caracter ar corespunde mai degrabă cu P. stepposa (Kryl.) Roshev., dar aceasta are axul spiculețului glabru. în lucrările mai noi se menționează că și P. sterilis poate avea la baza paleei un smoc alcătuit din puțini peri, aproape drepți (20). Caracterele separatoare față de P. nemoralis, cu care se poate confunda la prima vedere, sînt următoarele : a) Ligula de 2—3 mm, elongată. Lamina ultimei frunze mai scurtă decît vagina sa (uneori de trei ori). Nodurile tulpinii (galben-maronii), acoperite de vagine ușor aspre. Paleea inferioară acutiusculă. Axul spicu- lețului cu peri scurți, rigizi. Plantă verde-glauc, formează tufă deasă. în pajiști xerofile............................................ . Poa sterilis b) Ligula lipsește sau este scurt retezată. Lamina ultimei frunze mai lungă decît vagina sa (uneori de două ori). Nodurile tulpinii (negre), neacoperite de vagine netede. Paleea inferioară ascuțită. Axul spiculețului cu peri mai lungi, flexuoși. Plantă verde, formează tufă laxă. în păduri ...................................... Poa nemoralis Avînd în vedere faptul că P. sterilis este o specie xerofilă și bună furajeră poate fi încercată pentru supraînsămînțările numeroaselor spinări de dealuri din Dobrogea, rămase nearate. 17. Psilunis aristatus (L.) Duv.-Jouve. Specie cunoscută din Banat și Oltenia. Din Dobrogea o semnalăm de lîngă satul Caugagia. 8 Nota lui Gh . Ș e r b ă n e s c u despre Poa sterilis și P. nemoralis („Natura“, 1966, 4) constituie'o dublare a materialului nostru, aflat sub tipar în acea perioadă. 436 GH. DIHORU 4 Crește pe mameloane cu roca la zi, împreună cu Pestuca callierii, Herniaria glabra, Dianthus nardiformis, Anthemis ruthenica. 18. Polystichum aculeatum (L.) Roth. Nesemnalată în Dobrogea. A fost recoltată de pe valea umedă și umbroasă a Topologului. Este o plantă tipic montană (leg. N. D o n i ț ă). 19. Rumex eonîertus Willd. Necunoscută în flora Dobrogii. Crește pe marginea șoselei Tulcea — Constanța, la ieșirea din pădurea Babadag. 20. Seorzonera mollis M.B. Plantă rară, citată din două localități din Moldova și de pe muntele Țuțuiatul din Dobrogea (9), (15). A fost recoltată de pe dealul din stînga văii Ghiubelca (Atmagea). 21. Silaum peucedanoides (M.B.) Nyâr. Este specie balcano-cauca- zica, cunoscută din Dobrogea de la Nifon (r. Tulcea). A fost recoltată de la Niculițel (r. Tulcea), lîngă semnalul topografic. 22. Stcllaria graminea L. Plantă banală în pajiștile de la munte și șes. în flora Dobrogii nu a fost semnalată pînă în prezent. A fost recol- tată din pădurea Babadag, în apropierea gării Codru (leg. N. Doniță). 23. Trigonella gladiata Stev. Specie submediteraneană, semnalată în flora noastră numai din cîteva localități dobrogene. A fost observată în numeroase exemplare pe dealul din stînga văii Ghiubelca (Atmagea). Dintre speciile însoțitoare amintim : Centaurea orientalis, Conringia aus- triaca, Coronilla scorpioides, Cleistogene serotina, Orlaya grandiflora, Phlomis tuberosa, Seorzonera mollis. 24. Vicia norbonensis L. Semnalată mai ales în sudul Dobrogii. A fost recoltată de pe coasta însorită, vecină mănăstirii Uspenia, Slava 'Rusă (leg. C. B î n d i u ). 25. Xanthiuni riparium Itzigsohn et Hertsch. Plantă citată recent în flora țării (9) din cîteva localități din Muntenia. O semnalăm din Dobrogea, ca buruină în culturile de Ia Sungur (Babadag). BIBLIOGRAFIE 1. Andrei M., Anal. Univ. Buc., seria biol., 1963, 12, 38, 49 — 54. 2. AschehsonP. u. Grabbner P., Synopsisder Mitteleuropăiscken Flora, Leipzig, 1898 — 1902,2. 3. Borza Al., Bul. Grăd. bot. Cluj, 1933, 13, 1—4, 20 — 40. 4. — Conspectus Florae Romanlae Regionumque Affinium, Cluj, 1947 — 1949. 5. Bbândza D., Flora Dobrogei, București, 1898. 6. Dihoru Gh. și Sanda V., Com. Acad. R.P.R., 1962, 12, 11, 1179 — 1184. 7. , * , Floră Europaea, Cambridge, 1964, 1. 8. ¥ , Jiopa Ha Hapodna Peny6jiUKa Ebuieapua, CotțitH, 1964—1965, 1—2. 9. , * ¥ Flora R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1952-1965, 1-10. 10. , * , a6pnKa, Khîb, 1965. Institutul de biologie „Traian Săvulescu’’, Laboratorul de sistematică vegetală. Primită in redacție la 14 mai 1966. considerații corologice asupra plantelor ENDEMICE DIN ROMÂNIA DE A. POPESCU ȘI V. SANDA 581(05) în lucrarea de față sc face o scurtă caracterizare a endemismelor din țara noastră, cu unele considerații asupra răspîndirii lor. Cele 6 hărți prezentate in lucrare cuprind 174 de specii endemice, cariate după datele din literatură și cercetări proprii. Hibrizii nu au fost cuprinși în aceaste hărți. Noțiunea de endemism se referă la plantele sau asociațiile vegetale care au un areal resțrîns în limitele unui punct geografic sau ale unei regiuni bine delimitate. Endemismele sînt un produs al condițiilor locale de mediu. Ele pot fi: 1) neoendemisme (progresive) și 2) paleoendemisme (conservative) (3), (11). N eoendemismele sînt specii care ocupă o suprafață limitată, datorită faptului că au apărut recent și sînt într-o activă formare și diferențiere (Achillea, Centaurea, Hieracium, Rubus etc.), nereușind încă să-și mărească aria de răspîndire. Paleoendemismele sînt specii care în trecut au avut o arie mare de răspîndire, dar prin schimbarea cpndițRlomdejnediu s-au retras în teritorii limitate, pierzînd facultatea de a se răspîndi mai departe. în această categorie se găsesc plantele relicte, care atunci cînd aria lor de răspîndire se reduce la o suprafață restrînsă sau cîteva puncte apropiate, acestea devin relicte endemice, de exemplu : Centaurea janlcae Brandza. Teritoriul țării noastre, datorită condițiilor specifice, a permis diferențierea a numeroase endemisme. Plantele endemice din flora țării noastre reprezintă circa 5% din numărul total al cormofitelor (2), (15). Cercetînd această floră endemică putem constata că la șes și în regiu- nea colinară numărul endemismelor este de regulă mic, acesta crește treptat spre etajul montan și cel alpin. De asemenea, se remarcă faptul că în anumite masive muntoase avem de-a face cu așa-numitele centre de „hibridogeneză” (fig. 3 și 6) (Retezat, Munții Apuseni, Rodnei) unde, în ST. SI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 6 P. 437-446 BUCUREȘTI 1966 438 A. POPESCU și V. SANDA 2 urma încrucișării dintre plante, s-au diferențiat numeroase specii hibride endemice (tabelul nr. 1). O serie de endemisme floristice au o răspîndire largă, aflîndu-se în întreg etajul montan, subalpin și alpin ăl Carpațilpr țării noastre, ca : Achillea schurii Schultz. Bip., Aconitum lasianthum (Rchb.) Simk., Cam- panula carpatica Jacq., Chrysanthemum rotundifolium W. et K., Dianthus Tabelul nr. 1 Repartiția procentuală a endcmlsinelor după forme de relief și ținuturi geografice Nr. speciilor Regiunile montană și alpină Regiunile de dealuri și de cîmpie Carpații Orientali Carpații Meridio- nali Munții Apu- seni Transil- vania Banat Olte- nia Mun- tenia Dobro- gea -Mol- dova • 0/ /o 51 71 13 32 25 8 22 14 17 29,3 40,8 7,5 18,4 14,4 4,6 12,6 8,0 9,8 gelidus Sch., Nym. et Kotschy, Dianthus tenuifolius Schur (fig. 1), Erysi- mum wittmanii Zaw., Gypsophila petraea (Baumg.) Rchb., Melandrium zawadzkii (Herb.) A. Br., Onobrychis transsilvanica Simk., Phyteuma vagneri A. Kern., Sdxifraga demissa Schott et Ky., Thlaspi dacicum Heuff., Thymus pulcherrimus Schur, Thymus marginatus Kerner etc. Unele specii endemice sînt localizate numai în Carpații Orientali, de exemplu : Astragalus pseudopurpureus Gușul., Astragalus romeri Simk., Primula leucophylla Pax; altele în cei Meridionali, ca : Aconitum hosteanum Schur, Aquilegia transsilvanica Schur (fig. 2), Athamantha hungarica Borb., Dianthus henteri Heuff., Draba haynaldi Stur., Genista oligosperma (Andraej Simk., Primula baumgarteniana Degen et Moesz. etc. în categoria endemismelor cu un areal restrîns la un anumit masiv muntos amintim : Centaurea reichenbachioides Schur, Sorbus dacicus Borb. (Apuseni), Centuarea coziensis Nyâr. și Roșa coziae Nyâr. (Munții Coziei), Dianthus callizonus Schott et Kotschy (Piatra Craiului), Minuartia catarac- tarum Jka., Tulipa brientalis Lev. var. hungarica (Borb.) Stoj. et Stef. și Prangos carinata Gris, (regiunea Porților-de-Fier), unele specii ale genului Hieracium, ca : H. tubulare (Z.j Nyâr., H. paltinae Jâv. et Z., H. tomisae (Nyâr. et Z.) Nyâr., Barbarea lepuznica Nyâr. (Retezat și Godeanu), Polyschemone nivalis Schott, Nym. et Kotschy (Munții Rodnei) (fig. 1). Deși în proporție mai mică, regiunile joase, de cîmpie, din țara noas- tră, și în special Dobrogea, au permis diferențierea a numeroase endemisme, ca: Achillea alexandri-borzae Prod., A. millefoliata Grec., A. getica Grec., Campanula romanica Săvul., Carduus murfatlari Nyâr. (fig. 5), Centaurea pontica Prod., Dianthus șerbanii Prod., D. deserti, Prod., Jurinea simonha- iana Nyâr., Euphorbia dobrogensis Prod., Linum borzeanum Nyâr., Serra- țula caput-najae Zahe^ Melilotus arenarius Grec., Potentilla tauricifor- mis Nyâr., toate acestea ca o reflectare a condițiilor locale de mediu. în regiunile cu un climat mai cald, unde solul s-a format pe roci calcaroase (Dobrogea, defileul Dunării și valea Cemei), s-au diferențiat numeroase endemisme locale : Carduus murfatlari Nyâr., Dianthus șerbanii Prod., Euphorbia dobrogensis Prod., Tulipa orientalis E&v. v&r. hungarica- (Borb.) Stoj. et Stef. 5 ' | 3 ■ CONSIDERAȚII COROLOGICE ASUPRA PLANTELOR ENDEMICE 439 L’' ' t I Numărul mare de endemisme floristice caracteristice zonei muntoase | se explică prin existența unor condiții extreme de vegetație : altitudini | mati,\ temperaturi joase, precipitații abundente, scurtarea sezonului de ! vegetație și influența mai redusă a omului asupra vegetației. Constituția geologică a unei regiuni, natura rocii de bază pe care s-a diferențiat un anumit tip de sol, variația diferiților componenți fizici și ; chimici ai solului, toți acești factori au contribuit la conturarea unor j § specii endemice. Astfel, legate de o anumită structură mineralogică avem ț | endemisme calcicole : Dianthus callizonus Schott et Kotschy, Gypsophila i, ^petraea (Baumg.) Rchb., Hesperis oblongifolia Schur, Saxifraga demissa ( (Schott et Ky., Thesium hernerianum Simk.; silicicole ca; Aquilegia i transsilvanica Schur, specii ale genurilor Poa și Hieracium. | ; > Studiile ecologice comparative în principalele masive muntoase ar 1 putea- scoate mai bine în evidență principalii factori de mediu care au ; rdețerminât instalarea și diferențierea actualei vegetații. < I. Spre deosebire de regiunea montană, unde precipitațiile anuale sînt abundente și media anuală a temperaturii este mai scăzută, Dobrogea se ca- j ■cauterizează prin inversarea acestor factori: precipitații în jur de 400 mm anual, media anuală a temperaturii mult mai ridicată decît în restul > I țării și prelungirea accentuată a perioadei de vegetație. Aceste condiții j au determinat apariția unor endemisme caracteristice Dobrogii, de exem- j |plu : Campanula romanica SA^vA., Carduus murfatlari । |AâSae Brandza, C. pontica Ppod., Dianthus șerbanii Prod., Euphorbia i fdobrogensis Prod., Lipum borzeanum Nyâr., Ornithogalum psammophilum i iZahariadi, Potentilla tauriciformis'SjAr.dtc. ! 1 în literatura de specialitate au fost considerate că endemisme pentru ? flora țării noastre numeroase specii care ulterior au fost găsite și ,în teritoriile^ i limitrofe, ca de exemplu: Agropyron brandzae Panțu et Solac., Agrostis J densior Hack., Alyssum borzeanum Nyâr., Iris lepida Heuff., Helleborus ; purpurascens W. et K., Moehringia grisebachii Janka, Silerie pontica j ■ Brandza, Sophora prodanii AVnders (10). ' Procesul de formare a'speciilor endemice nu poate fi considerat astăzi încheiat. în cadrul genurilor polimorfe -.Rubus, Roșa, Hieracium, !? Achillea etc., el continuă mai ales prin numeroase hibridări dintre diferite specii. Acești hibrizi, în continuare, datorită legilor selecției naturale și ale variabilității, vor da naștere la specii bune. Dintre speciile hibride endemice în flora țării noastre menționăm: Achillea nyârâdyana Prod., A. romanica Prod., A. dobrogensis Prod., A. buiana Prod., A. borzae Prod., Aconitum abnorme G. Grinț., Euphorbia, jucula Prod., E. măcinensis PrOd., Eryssimum tur dense Nyâr., Potentilla tulcensis Prod., P. deserti Prod., Roșa argesana Nyâr. Hieracium abieto- genum Nyâr., H. ostii-bucurae Nyâr., H. perfoliosum Nyâr., H. nigrescens Nyâr., H. vladeasae Prod., Rubus cazanensis ’Nyâr., Rubus dacicus Borb., Trifolium retyezaticum Nyâr., Verbascum solacolui Prod., V. filianum Nyâr, V. vîrciorovae Nyâr. etc. ' , Prin aprofundarea cercetărilor de taxonomie, unele dintre speciile endemice din flora țării noastre au fost încadrate ca unități de rang inferior la alte taxoane care au un areal mult mai mare, depășind granițele țării. ? Acestea se pot considera ca unități taxonomice infraspecifice, caracteristice pentru flora țării noastre, de exemplu : Poa romanicaProd. este considerată ? 3 - o. 3720 440 —Răspîndirea endemismelor în România. «URM .442 443 44'4 445 446 A. POPESCU ți V. SANDA 10 J ' ea varietate la Poa pratensis L., Iris mangaliae Prod. este trecută ca var.î pontica la I. variegata L., Verbascum brandzae Franch. este încadrată ca[ ssp. la Verbascum glabratum Friv., Potentilla țuțuiatensis Prod. este trecută | ca var. la Potentilla taurica Willd etc. ' Studiile taxonomice complexe, bazate pe cercetări arealografice și i genetice, duc la unirea diferitelor specii descrise la început ca unități aparte P într-o singură specie care înglobează întreaga serie de variație a populațiilor locale, datorite în special separării lor geografice. ■ Noțiunea de endemism floristic s-a îmbogățit și s-a perfecționat; neîncetat pe măsura aprofundării studiilor de taxonomie, citologie, ecologie j și arealografie, care au dus la conturarea și delimitarea unităților taxono-ș mice din flora endemică a țării noastre. j. . B BIBLIOGRAFIE f 1. Balasz F„ Acta Geob. Hung., 1938, 2, 1, 3-62. ■ 2. Borza Al., Cbnspectus Florae Romaniae Regionumque Affinium, Cluj, 1947 — 1949. J 3. Borza Al. și Boșcaiu N., Introducere tn studiul covorului Vegetal, Edit. Acad. R.P.R.,j București, 1965. # 4. . * , Flora R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1952 — 1965, 1 —10. j 5. Mathe I., Tisia Debrecen, 1940,1, 4, 116 —147; Acta Geob. Hung., 1941, II, 4, 85 —108. f 6. Nyârâdy E. I., Flora și vegetația Munților Retezat, Edit. Acad. R.P.R., București, 1958.:. 7. Opriș T., Natura, biologie, 1963, 15, 1, 19 — 29. £ 8. Popescu A., St. și cerc, biol., Seria botanică, 1965, 18, 1, 49 — 53. 9, Popesgu-Domooled P. C., Comunicări de Botanică, 1965, 3, 207 — 211. Ț 10. Prodan I,, Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc in România. Cluj,:' 1939, 2, 484-510. Ș: 11. Rothmaler W., Allgemeine Taxonomie und Chorologie der Pflanzen, Jena, 1955, 43. f 12. Soo R., Acta Geob. Hung., 1942, 5, 1, 141-176. g 13. - Acta Geob. Hung., 1942, 5, 1, 177-183. j 14. Ștefureac Tr., Natura, 1953, 5; 6, 46 — 55. j; 15. Țopa E„ Natura, 1960, 12, 4, 72-81. | 16. Zahariadi C., Rev. de Biol., 1962, 7, 1, 5 — 41. ii ■ l ■ . . 1 Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, : j Laboratorul de sistematică și morfologie vegetală. ț Primită în redacție la 14 mai 1966. j INFLUENȚA ÎNGRĂȘĂMINTELOR CU AZOT, FOSFOR SI POTASIU ASUPRA ÎNFRĂȚIRII LA FESTUCA PRATENSIS HUDS. DE AURELIA BREZEANU 581(05) Lucrarea cuprinde rezultatele cercetărilor efectuate asupra influenței îngrășă- mintelor : NH4NO3, K2SO4, Na2HPO4, aplicate separat și în doze diferite, asupra formării și dezvoltării mugurilor de înfrățire la Festuca pratensis Huds. Cerce- tările au evidențiat acțiunea stimulatoare exercitată de NH4NO3, atît asupra formării, cît și asupra numărului și dimensiunilor mugurilor și lăstarilor. în același timp s-a constatat efectul negativ al K2SO4 și în special al Na2HPO4. Acțiunea stimulatoare sau inhibitoare exercitată de îngrășămintele cu azot, fosfor și potasiu asupra creșterii și dezvoltării plantelor a fost studiată de numeroși cercetători. Mii puțin s-a studiat influența acestor îngrășăminte asupra înfrățirii gramineelor. în special asupra celor spontane (2), (4), (5), (6). Scopul cercetărilor a fost de a pune în evidență acțiunea îngrășăminte- lor cu azot, fosfor și potasiu, aplicate separat și în doze diferite asupra formării și dezvoltării mugurilor de înfrățire la Festuca pratensis Huds. în același timp s-a urmărit și obținerea unor date referitoare la posibilitatea Sporirii masei vegetative a acestei plante, bună furajeră. Cercetarea s-a efectuat în 1965, în grădina Institutului de biologie „Traian Săvulescu” din București'. Semințele procurate de la Stațiunea I.C.C.A. — Măgurele au fost semănate Ia 15.V pe un amestec de sol brun-roșcat de pădure, provenit de la Stațiunea Moara-Domneâscă 2 și nisip de riu, în proporție de 2 : 1. Semănatul s-a făcut în ghivece care apoi au fost îngropate 1 Mulțumim și pe această cale cercetătorului I. Fabian pentru îndrumările acordate în efecțuarea lucrării. 2 Compoziția chimică a solului ă fost (3): 'Azot total = 0,162% Humus = 2,49% P2O6 total = 0,10% K2O =0,86% ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 5 P. 447-454 BUCUREȘTI 1966 2 < ? s INFLUENȚA N,P,K ASUPRA ÎNFRĂȚIRII LA F. PRATENSis 449 4.48 AURELIA BREZEANU in sol. Cantitatea solului dintr-un ghiveci a fost de 4 kg. Umiditatea solului s-a căutat să se mențină la 50% din capacitate pentru apă. îngrășămintele administrate au fost : NH4NO3, Na2HPO4, K2SO1, aplicate sub formă de soluții în cîte trei doze (D, D/2, 2D). Dozele au fost stabilite după F. D. S k a z k i n ți). Pentru obținerea unei doze s-a folosit următoarea cantitate de îngrășămînt : pentru NH4NO3 —0,84 g, pentru Na2HPO4-2,5 g, pentru K2SO4-1,5 g, la 100 cm3 apă. Experiența s-a montat după următoarea schemă : 'Varianta I = martorul experiența 1 — cu îngrășămînt administrat numai radicular (la 5 zile de 'Varianta II la semănat), in dozele : D/2, D, 2D. ■ experiența 2 — cu fhgrășămînt administrat atît radicular (la 5 zile de la semănat),- cit și extraradicular, cu aproximativ 5 zile îna- inte de apariția primilor muguri de înfrățire, în dozele: D/2, D, 2D. După germinarea semințelor s-a avut grijă ca în fiecare ghiveci să rămină același număr de plante. Periodic (la interval de 5 — 7 zile) s-au recoltat probe la care s-au notat numărul mugurilor, lăstarilor, precum și dimensiunile acestora. S-a. măsurat înălțimea plantelor și s-au numărat^ frunzele dezvoltate în momentul luării probelor. Influența îngrășămintelor cu azot, fosfor și potasiu asupra formării, numărului și dimensiunilor mugurilor. Dacă ne referim la momentul apariției mugurilor de înfrățire) s-a constatat că toate îngrășămintele folosite grăbesc formarea lor. Față de martor, primii muguri de lăstari apar cu-aproximativ 10 zile mai devreme, cînd plantele au două frunze dez- voltate. în ceea ce privește însă numărul mugurilor (în stadiul de 20 de zile de la semănat), acțiunea acestor îngrășăminte este diferită, lucru care reiese din graficele figurii 1: NH4NO3 stimulează puternic formarea mugurilor, depășind mult martorul, mai ales la aplicarea unor doze mari (2D), cînd 70% dintre plante au 2 muguri, 20% au 1 mugur, 10% cîte 3. — Na2IIPO4 influențează slab formarea mugurilor și numai cînd este administrat în doze mici (D/2). în acest caz, numai 10% dintre plante nu au avut muguri, 60% au avut cîte 1, iar 30% cîte 2. — K2SO4 a avut un efect negativ, procentul plantelor fără muguri fiind egal sau în general mai mare decît al celor cu cîte 2 muguri. într-un stadiu mai înaintat (40 de zile de la semănat, fig. 2), se con- stată că toate cele trei îngrășăminte minerale aplicate stimulează forma- rea mugurilor în ambele experiențe. Stimularea este mai evidentă în cazul administrării suplimentare a îngrășămintelor prin, stropirea părți- lor aeriene în doze mari (2D). Procentul cel mai ridicat de plante cu număr mare de muguri s-a obținut la plantele tratate cu Na2HPO4, unde plantele cu 2 sau 3 muguri sînt în proporție de 35—80%. Aceasta s-ar datora faptu- lui că Na2HPO4, frînînd transformarea în lăstari a mugurilor de la nodurile ,1—2, a favorizat formarea unui npmăr mare de muguri la celelalte noduri. Acești muguri nu se dezvoltă însă în lăstari, ci rămîn în stare dormindă. Dacă asupra primilor muguri ai plantelor tratate cu K2SO4 potasiul a avut o acțiune inhibitoare,, asupra mugurilor apăruți mai tîrziu, în cursul creșterii, a exercitat un efect ușor stimulator. Aceasta s-ar putea pune în legătură cu faptul că ei au apărut cînd plantele se adaptaseră la noile condi- ții create. ' ■ ' Deci, în ceea ce privește apariția și numărul mugurilor se constată că!: — îngrășămintele cu azot, fosfor și potasiu, aplicate numai radicular în- stadiile timpurii ale dezvoltării plantelor, grăbesc intrarea acestora în faza de înfrățire, dar nu stimulează, cu excepția azotului, formarea unui ■număr mare de muguri; r-i Plante cu ■ n P/an/e eu LI fmugure Li 0 mugur/ rz Plante cu m Plante cu W2 mugur/ ™ 3 mugur/ IOO\ Fig. 1. — Exprimarea procen- tuală a numărului de muguri după 15 zile de la prima stro- pire a plantelor (20 de zile de la semănat). Mugur/' fxper/enla ! ExperientalO 80 60 00- 20- 0 ■ 80- 60- 40- 20- 0 - 80- 60- 40 20- 0 . M M 0/2 O 20 . Plante cu 3 muguri § Plante cu 4 mugur/ Plante cu Omugur/ D/2 O 20 0 Plante cu /mugure S P/anfe cu 2 mugur/ S Plante eu O mugur/ 0/2 D 20 Fig. 2. — Exprimarea procentuală a numărului de muguri după 25 de zile de la a doua stropire a ■ plantelor (4o de zile de la semănat). — administrarea suplimentară a acestor îngrășăminte minerale și extraradicular, cu cîteva zile înainte de înfrățire, exercită în toate cazurile o influență stimulatoare. Ea vine să completeze necesitățile plantelor în aceste îngrășăminte, necesități care nu sînt complet satisfăcute numai prin administrarea radiculară.. - Referitor la influența celor trei îngrășăminte asupra creșterii. în / lungime a mugurilor, experiențele au arătat că (fig. 3) : ‘ —; NH4NO3, administrat numai radicular, stimulează întrucîtva creșterea în lungime a mugurilor. Diferențele nu sînt prea mari, față de martor, chiar în cazul dozelor ridicate. Prin administrarea N£E4NO3 și 4 INFLUENȚA N,P,K ASUBRA ÎNFRĂȚIRII LA F. PRATENSIS 450 AURELIA BREZEANU extraradicular, s-a obținut stimularea creșterii mugurilor mai ales la doze mari. . A * — în experiențele cu Na2HPO4 se observa o acțiune de ininnare a creșterii în lungime a mugurilor. Lungimea medie a lor este inferioară martorului, mai ales în cazul administrării ------ Na2HPO4 numai radicular. 5 l 451 um CT 7- 0- 5- 4- 3- 2- I- 0 Lăstari H M D/2 D 2D 2 0 *1 7- 6- 5- 4- 3- 2- M D/2 D' 2D K mm ti- 1,2- to- 0.8- W- 0,i- 0,2- 0 ■ LOy 0,8- 0,6- 0,i- 0.2- 0 Mugur/ M D/2 D 2D M D/2 D 2D t.6y ti • f.2 to- 0,8- 0.6- 0,i- 02 n M D/2 D ^Mar/cr 2D M D/2 2 2D prezentarea grafică a valorilor absolute, este confirmată și de analiza statistică a datelor (tabelul nr. 1). Influența îngrășămintelor eu azot, fosfor și potasiu asupra numărului, și dimensiunilor lăstarilor. Referitor la numărul lăstarilor (în stadiul de 40 de zile de la semănat) (fig. 4) s-a constatat că : — NH4NO3 exercită, ca și în cazul mugurilor, o acțiune pozitivă evidentă, depășind mult martorul, în special în cazul administrării sale ^P/an/e cu 4/^sMrf Fig. 4. — Exprimarea procentuală a numărului de lăstari după 25 de zile de la a doua stropire a plantelor (40 de zile de la semănat). 0 0/țW’/7A»fr' I '' . ^Erpen'ența 2 Fig. 3. — Lungimea medie a mugurilor și lăstarilor la plantele din cele două experiențe, în stadiul de 40 de zile de la semănat. — K2SO4 însă exercită o acțiune stimulatoare îndeosebi adminis- trat radicular, în doze mici și moderate. Date asemănătoare au rezultat și din determinările de lungime totală a mugurilor la plantele din cele două experiențe (tabelul nr. 1). Influența stimulatoare sau inhibitoare, exercitată de NH4NO3 , Na2HPO4 și K2SO4 asupra creșterii în lungime a mugurilor, observată din atît radicular, cît și extraradicular, în doze mari și moderate (50% dintre plante au 3 lăstari, 20% au 4 lăstari). — Na2HPO4, administrat în stadiile timpurii ale dezvoltării plantelor, stimulează ușor formarea mugurilor, în stadii mai tîrzii însă (40 de zile de la semănat) inhibă dezvoltarea lor în lăstari. Astfel, în cazul ambelor experiențe se observă lipsa totală a lăstarilor. ■ — în cazul ambelor experiențe cu K2SO4, acțiunea sa inhibitoare continuă și în stadiile! mai tîrzii ale dezvoltării plantelor mai ales la o 7‘ INFLUENȚA N,P,K ASUPRA ÎNFRĂȚIRII- LA F. PRATENSIS 453 administrare radiculară (20—30% dintre plante nu au lăstari, 60—70% dintre plante au cîte un lăstar). Dacă ne referim la raportul dintre numărul de muguri și numărul de lăstari din acest stadiu de dezvoltare (40 de zile de la semănat) la plantele din cele două experiențe se constată că între aceștia pot exista relații de proporționalitate directă sau inversă. Astfel, în cazul experiențelor cii NH4NO3 există o proporționalitate directă între mugurii dorminzi și mugurii dezvoltați în lăstari. în experiențele cu K2SO4, dar în special cu Na2HPO4 există o proporționalitate inversă. Faptul că mugurii de la primele noduri nu s-au dezvoltat în lăstari, ori s-au dezvoltat într-o măsură mai mică a dus la formare unui număr mai mare de muguri la celelalte noduri. în ceea ce privește influența îngrășămintelor cu azot, fosfor și potasiu asupra creșterii în lungime a lăstarilor, s-a observat că : — NH4NO3, exercită o acțiune stimulatoare în doze ridicate, mai ales cînd este administrat extraradicular (5—8 cm, față de 4—5 cm). , — K2SO4, dar mai ales Na2HPO4 inhibă creșterea lăstarilor. Dife- rențele față de martor sînt atît la administrarea acestor îngrășăminte numai radicular, cît și extraradicular (2,5—1,5 cm față de 4,5 cm). Datele, rezultate din determinările de lungime totală și de această dată sînt asemă- nătoare cu datele care exprimă lungimea medie a lăstarilor din acest stadiu de dezvoltare al plantelor (tabelul nr. 2). Influența exercitată de cele trei îngrășăminte minerale asupra creș- terii în lungime a lăstarilor este confirmată și în acest caz de analiza sta- tistică a datelor (tabelul nr. 2). Rezultatele experimentale obținute ne conduc la următoarele concluzii : 1. îngrășămintele cu azot, fosfor și potasiu aplicate separat grăbesc, intrarea plantelor în faza de înfrățire. 2. Formarea, dezvoltarea mugurilor și transformarea lor în lăstari sînt puternic stimulate de îngrășămintele cu azot, ceea ce ne dovedește: insuficiența acestui element în solul cu care s-a experimentat. 3. K2SO4 are un efect inhibitor asupra formării și dezvoltării muguri- lor, probabil datorită faptului că solul conține o cantitate suficientă de. potasiu. De aceea, administrarea sa duce la efectul arătat. 4. Un efect ușor stimulator asupra formării mugurilor și totodată, inhibitor asupra dezvoltării lor în lăstari produce Na2HPO4. Acțiunea sa inhibitoare poate fi pusă în legătură cu efectul negativ, exercitat atît de: fosfor, cît și de sodiu. BIBLIOGRAFIE 1. Ahekeb B. B., Obvxoba T. A., Ckashmh CP, JlejinHrpajțCKoe OTRe- .Treime, JleHHurpan-MocKBâ, 1951, 248. 2. Davidescu D. și colab., Anal. I.C.A.R. (seria nouă), 1956, 23, 4. 3. Ionescu —Șișești G., Anal. I.C.A.R., 1930, 1, 17. 454 AURELIA BREZEANU 4. JlEBEjfEB II. B. h MejiLhhkH. C., BoTaHMHeCKnit HtypHan, 1965, 50,5, 614—624. 5. JlEBEjțEB n. B. h Bopobckah- T. A., BoTaHHHecKMft jKypnan, 1961, 46,9. 6. JlEBEHEB TI. B. n MEjibhhk H. C., HayaHbie jțoKJiaHti Baicuieft uiKOfibi Snonoriwec- khx HayK, 1959, 3, 186—190. 7, Maximov N. A., Fiziologia plantelor, Edit. de stat, București, 1951, 149 — 199. 8. Popescu D. A. și Tănase Viorica, St. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1961, 13, 1, 59. 9. Pop Em., Sălăgeanu N, și Chirilei H., Fiziologia plantelor, București, 1957, 1, 48. 10. Sokolov V. A., Anal, rom.-sov., seria agric., 1957, 5. 11. Zamfirescu N. șl colab., Fitotehnia, Edit. agro-silvică, București, 1956, 1, 152. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Sectorul de morfologie și sistematică vegetală. Primită in redacție la 14 mai 1966. \ STUDIUL MICEOSPOROGENEZEI LA HAPLOIDUL DE LYCOPERSICON E8CULENTUM' MILL. ' DE J H. TIȚU 531(05) în lucrare se analizează diviziunea meiotică în decursul microsporogenezei la haploidul de Lycopersicon esculentum. , S-au pus în evidență asocieri între doi sau mai mulți cromozomi, atît în profază, cit și în meta-anafa^ă. Distribuția cromozomilor în prima diviziune meiotică nu se face întîmplător, fenomen care poate fi pus pe seama asocierii a doi sau mai mulți cromozomi. în dezvoltarea ontogenetică a angiospermelor prevalează diplofaza, iar haplofaza este limitată la grăuncioarele de polen și la sacul embrionar. Uneori, atît în natură, cît și în condiții experimentale pot să apară plante în întregime haploide. Astfel de organisme sînt un rezultat al dezvoltării partenogenetice a oosferei, fenomen care apare în mod spontan (16), (29), (32), (38), în prezența polenului străin (hibridări interspecifice și intergene- rice (25) ) sau a polenului iradiat (14), (22). Haploizii apar de asemenea din semințele poliembrionare, unde unul dintre embrioni, cel rezultat dintr-o celulă a sacului embrionar (de regulă dintr-o sinergidă), este haploid (10), (18), (20). întîrzierea polenizării, în condițiile îndepărtării staminelor, conduce de asemenea la formarea plantelor haploide (34). Unii autori, în scopul obținerii de organisme haploid.e, folosesc șocurile de temperatură (33) și tratamentul cu colchicină (28). Primul haploid a fost găsit la Pătură stramonium, în 1921, de către A. B 1 a k e s 1 e e și colaboratori (2). Al doilea a fost întîlnit la Nico- tiana tabacumde către B. E. Clan s e n și M. C. M a n n (8). în 1929, E. W. L i n d s t r o m (29) a semnalat primul haploid de tomate pe care La folosit ulterior pentru obținerea derivatelor, sale di- și tetraploide. Mai tîrziu, haploizii la tomate au fost găsiți de G. M o r i s s o n (32), H. Ne wc omer (35) și C. M. Bick (38). Toți haploizii de tomate semnalați de cercetătorii sus-menționați au apărut spontan în culturi, într-un număr foarte redus. Haploizii de tomate, pe cale experimentală, au fost obținuți abia în 1957 de către G. A. K i r i 1 o va și E. N. B o g d a- n o v a (22), folosind în acest scop razele roentghen : soiul Bizon (Ș) a fost polenizat cu polen iradiat de la soiul Strambovaia Alpatieva U) și, ca rezultat al dezvoltării partenogenetice a oosferei, în Fx s-a obținut 0 plantă haploidă, care a fost înmulțită în continuare pe cale vegetativă. ST,.ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 6 P. 455-460 BUCUREȘTI 1966 4-C.3720 456 H; 'mu 2 Pînă în prezent, haploizii au fost întîlniți la multe specii de planțe aparținînd la genuri, familii și ordine diferite. G. Kimber și R. Riley (19) fac o sinteză a tuturor cercetărilor efectuate asupra haploizilor angio- spermelor, din care rezultă că, pînă în 1964, haploidia a fost observată la 71 de specii aparținînd la 39 de genuri. Autorii sus-menționați schițează de asemenea o clasificare a haploizilor întîlniți pînă în prezent, desemnînd cu termenul de monoploizi haploizii care conțin o singură garnitură de cromozomi, iar cu termenul de polihaploizi haploizii care rezultă din orga- nismele poliploide. Studiul haploizilor la prima vedere nu pare a fi justificat dacă ne gîndim la faptul'că aceștia reprezintă organisme la care nu se observă un echilibru : meioza decurge anormal, conducînd în mod practic la formarea de micro- și macrospori sterili. La o analiză amănunțită reiese însă că haploizii prezintă un deosebit interes teoretic și practic. Deoarece la monoploizi fiecare cromozom este reprezentat o singură data, aceasta permite o analiză detaliată a cariotipului speciei respective, în afară de aceasta, prezența unei conjugări a cromozomilor în primele stadii ale meiozei ne poate furniza noi date despre structura citogenetică a speciei studiate. Astfel, constatarea a 1 pînă la 3 bivalenți, în meioza haploidului de Nicotiana langsdorfii (n = 9), și a 1 pînă la 6 bivalenți la A. sylvestris (n = 12) a permis lui D. K o s t o f f (25) să tragă concluzia că numărul de bază la g. Nicotiana este 6. Organismele haploide. prezintă însă și un interes practic : dublarea numărului de cromozomi cu ajutorul colchicinei duce la obținerea unor linii diploide complet homozigote,. oferindu-ne astfel un material prețios în cercetările de selecție. La tomate, de exemplu, G. M o r i s s o n (32) a obținut dintr-un material haploid linii diploide homozigote, rezultatele cele mai bune fiind realizate în experiențele efectuate cu varietatea Mar- globe. S. S. Chas e (7) a folosit plante haploide dublate ca echivalent al liniilor consangvinizate pentru obținerea porumbului hibrid. Experiențe asemănătoare au fost efectuate la Nicotiana tabacum de către G. W. S t o k e s (41) și la Gossypium de către O. G a r i a (13). G .A. K i r i 1 o- va (22) a obținut plante diploide homozigote prin dublarea mutantelor haploide cu ajutorul colchicinei. Plantele diploide obținute pe această cale leagă fructe mari, dar acestea sînt lipsite de semințe. Autoarea emite presupunerea că sterilitatea s-ar datora unei eventuale reconstrucții cromozomale sau chiar unei mutații genice. Scopul lucrării de față este de a analiza diviziunea meiotică în procesul de formare a grăunciorilor de polen (microsporegeneza) la o plantă haploidă de Lycopersicon esculentum, cu referire îndeosebi la modul de distribuire a cromozomilor în prima diviziune meiotică, fenomen care, după cunoștințele noastre, nu a fost analizat de către cercetătorii anteriori. MATERIAL ȘI METODĂ Ca material s-au folosit plante haploide de Lycopersicon esculentum, aflate în sera Institutului de biologie de pe lîngă Universitatea din Leningrad1. 1 Aducem mulțumirile noastre călduroase cercetătorilor G. A. K i r i 1 o v a și E. N. B o g d a n o v a, care cu multă amabilitate ne-au pus la dispoziție materialul haploid de Lycopersicon esculentum. Mulțumim de asemenea prof. M. E. L o b a ș e v pentru consul- tațiile acordate în timpul efectuării lucrării de față. 3 MICROSPOROGENEZA LA HAPLOIDUL DE TOMATE 457 Meioza s-a studiat în mugurii florali, care, după îndepărtarea caliciului și a corolei, au fost fixați într-un amestec de alcool etilic absolut și acid acetic glacial (3 : 1). Fixarea a durat între 24 și 48 de ore, la temperatura camerei. Durata fixării poate fi prelungită cu con- diția ca această operație să se facă la temperaturi scăzute (0 -+ + 4°C). După fixare, materialul a fost spălat în trei băi de apă distilată timp de 30 inin. A urmat apoi tratarea timp de 30 — 60 min cu o soluție feriamoniacală (4%), după care materialul a fost din nou spălat cu apă distilată 30 min (3). în continuare s-au efectuat, prin presare, preparate semipermanente și permanente, folosind drept colorant soluția carmin acetică. Cromozomii în celulele somatice au fost studiați în meristemul rădăcinilor adventive ctescute în soluția nutritivă Knop. Rădăcinile au fost fixate în amestecul Navașin. Materialul a fost inclus în parafină, după care secțiunile, cu o grosime de 6 (z, au fost colorate cu hema- toxilină Heidenhein. REZULTATE ȘI DISCUȚII , ' Tomatele diploide au 24 de cromozomi așa după cum acest fapt a fost demonstrat de H. W i n k 1 e r (44). Analiza preparatelor noastre, efec- tuate din materialul haploid, arată că numărul cromozomilor în celulele somatice este egal cu 12. Dintre aceștia se remarcă cromozomul organizator al nucleolului, care prezintă o constricție secundară evidentă (pl. I, fig. 1, sageata). în ceea ce privește meioza, la haploizi se remarcă în primul rînd prezența univalenților în loc de bivalenți, aceștia din urmă întîlnindu-se de regulă la organismele diploide corespunzătoare. Diviziunea meiotică în decursul microsporogenezei la materialul haploid de Lycopersicon stu- diat de noi este dată în figurile 2—15 (pl. I și II). Din analiza microfotografiilor prezentate se pot constata și unele afinități între cromozomi. Astfel, în stadiul de diachineză, alături de 10 univalenți se întîlnește uneori și un bivalent (pl. I, fig. 2). R. R i e g e r (37) a studiat profaza meiozei la plantele haploide de Antirrhinum majus și a observat (alături de univalenți) bivalenți între care se remarcă un număr redus de chiasme, acestea din urmă persistînd însă numai pînă la metafaza I. Aceleași observații au fost efectuate de către B. Mc K li n t o c k (31) la monoploidul de la Zea mays și de către M. S. Brown (5) la unii hibrizi de Gossypium. Sînt posibile mai multe explicații privitoare la apariția bivalenților în meioza haploizilor. Astfel, se poate admite că cei 2 cromozomi care for- mează bivalentul conțin cel puțin un segment comun. G. L. S t e b b i n ș (40) consideră, de exemplu, că translocația urmată de duplicație poate plasa segmente omologe în cromozomii neomologi, făcînd astfel posibilă o conjugare între aceștia. Prezența bivalenților poate indica asupra unși origini poliploide a speciei studiate (37). Apariția bivalenților în meioza plantelor haploide de Lycopersicon esculentum s-ar putea considera ca fiind rezultatul atracției între anumite segmente omologe din cromozomi. O dată cu dispariția membranei nucleare și a nucleolului, urmează metafaza I. La haploizi însă datorită absenței chiasmelor cromozomii nu ¥§8 ‘ H. TIȚU ' ' ' , i •' șe dispun înțr-o placă metafazică, așa după cum aceasta se observă la diploizii corespunzători. Din această cauză, foarte adesea este greu de distins metafăza I de anăfăza I. Pentru a elimina această dificultate, b. P erspn (36) preferă șa folosească termenulde meta-ănafază, denumi- re pe care o vom adoptă și noi. ■ în materialul studiat de noi, în afară de asocierea cromozomilor în profaza meiozei, se întîlnesc grupări de cromozomi în meta-anafază : cro- mozomii se asociază între ei fie prin capetele lor (pl. 11, fig. 9, celula-măînă pplinică—CMP de jos, săgeată simplă), fie se alipesc umil de altui pe toată lungimea lor, sau stau la o mică distanță unul de altul (pl. II, fig. 9, săgeata dublă). Astfel de observații’au fost făcute pentru primă dată de către Y. Kuwada (26) în meioza haploidului de Oryza sativa. Autorul sus- ; menționat denumește aceste grupări „pseudogemini”, spre a, le deosebi de geminii (bivalenții) adevărați care se formează la diploizii corespunză- tori. O. D, Darlingt on (11), W. J. O. Lawr ence (27) folosesc termenul de .asociere secundară pentru a desemna fenomenul de asociere a cromozomilor în metafaza meiozei; pentru asocierea cromozomilor în profaza meiozei, aceiași autori folosesc termenul de asociere primară. în materialul nostru se întîlnesc și grupări de trei cromozomi (pl. II, fig. 9, j CMP din stînga, săgeata simplă). v J Cele două moduri de asociere a cromozomilor despre care am J amintit mai sus au fost întîlnite la Triticum aestivum, T. timopbeevi ț ■ ^■1 planșa I wr * *■ t A & și Aegilops longissima (39), Ia Gossypium barbadense și G. hirsutwrn | (1), (21), (43), la 8olanwrd demissum (12), (21) și la Citrullus vulgari» (42). , | R. Riley și V. Chapman (39) susțin că ambele tipuri de asociere 1 a cromozomilor în meioza haploizilor se datoresc fuzionării regiunilor i , heterocromatice fără formarea de chiasme propriu-zise. S. W. B r o w n • j I (4) consideră asocierea secundară drept un artefact, concluzie la care a ajuns în urma studierii diviziunii meiotice la haploidul de Luzula caMpes- tris, unde fenomenul sus-menționat a fost observat de acest autor numai în preparatele efectuate prin presare; în materialul secționa^ autorul șus-menționat nu a observat asocierea secundară a cromozomilor. Unii autori (34) ău observat însă bivalenții și în preparatele efectuate prin , „ secționare. ’ ( Pe de altă parte, analiză statistică, cu aplicarea criteriului concor- danței (xa), a modului de distribuire a cromozomilor în prima diviziune meiotică la haploidul de Lycopersicon esculentum Mill. studiat de noi ne da indicații indirecte asupra unor afinități între cromozomi. S-au luat îh considerare ndmai cazurile de distribuire a cromozomilor în două ' grupe distincte (pl. II, fig. 1Q, CMP din stînga), omițînd frecventele > distribuiri în măi multe grupe. în cazul nostru, unde n = 10, există 6 ’ , posibilități sau clase dedistribuire ă cromozomilor spre cei doi poli; 1—11, j 2—10j 3—9, 4—8, ,5 —7, 6—6, la acestea s-ar mai putea adăuga a '7-a j posibilitate, 0—12. ' ' ; frecvența claselor de distribuire amintite mai sus (în valori abso- ■ Iute) în materialul studiat de noi este dată în tabelul nr. 1. • ' Din tabel ne putem convinge de existența unor deosebiri . între frecvență claselor de distribuție calculata teoretic (C) și cea ' 3 w * V "4 6 * * $ / » & ' ■ ♦e $ $ a « * « ? •. 8 ♦ t % & Fig. 1. — Placă metafazică rădăcinii la într-o celulă epidermală a escule'ntum. Se observă cromozomul haploidul de Lycopei'sicoii --------------- organizator al nucleolului (săgeata). Fig. 2, 3 și 4. — Diachineză în CMP. în strins contact cu nucleoltil se observă un bivalent (săgeata din fig. 2). Fig. 5, 6, 7 și 8. - Prometafază în CMP. 5 MICROSPOROGENEZA LA. HAPLOIDUL DE TOMATE PLANȘA II Fig. 9, 10 și 11. — CMPÎn meta-anafază (explicații în text). Fig. 12, 13 și 14. — Suprimarea diviziunii hetero tipice, fapt care duce la formarea de diadc (fig. 15). întîlnită în materialul studiat (0). în sprijinul acestei afirmatii vine și • • • ((O — C)2) criteriul concordanței — /2 I--------1, care crește pe măsura măririi V C j , ■ • deosebirii dintre frecvența claselor observate (O) și cea rezultată din calcul (C). Cea mai mare discordanță între frecvența calculată teoretic și cea practică se observă la clasa i—11, iar cea mai mică la clasa 6--6. Tabelul nr. 1 Frecvenla duselor de distribuire a cromozomilor în prima diviziune meiotică la haploidul de Lvcoperșicon esculentum- Mill. Clasele de distribuție Distribuția teo- retică (Q Distribuția practică (0) (O-C)2 . C 0-10 o,l 2 1 1-11 0,6 3 ) 9,26 2-10 3,5 5 J . ' 3- 9 10,7 15 . . 1,70 . 4 — 8 24,1 30 1,44 5- 7 38,7 25 4,84 6— 6 22,5 20 0,27 X2 = 1,7,51 Un fenomen asemănător a fost descris de către C. P er s o n (36) la plantele de Triticum și de către C. H. H u (17) la Qryza. Autorii menționați susțin că distribuția neîntîmplătoare a cromozomilor, în prima diviziune meiotică, la unii haploizi se datorește asocierii secundare între anumiți cromozomi ai speciei studiate. Cea de-a două diviziune meiotică decurge de asemenea anarhic, conducînd la formarea de triade, tetrade, hexade, din care vor rezulta grăunciori de polen steril. Totuși, uneori se formează și doi microspori (grăunciori de polen) funcționali (n = 12), unde numărul de cromozomi nu este redus. Acești microspori iau naștere ca urmare a suprimării diviziunii heterotipice, avînd loc numai diviziunea a doua de maturație. Microsporii formați astfel au aceeași constituție ereditară ca și cei normali, rezultați în urma diviziunii meiotice la diploidul corespunzător. Figurile 12, 13, 14 (pl. II) demonstrează acest proces care se soldează cu formarea de diade (pl. II , fig. 15), viitoarele grăuncioare de polen fertil. concluzii , în meioza haploidului de Lycopersicon esculentum Mill. , alături de univalenți se întîlnesc asocieri între doi sau mai mulți cromozomi. Acest fenomen se observă atît în profază, cît și în meta-anafază. Distribuția cromozomilor în prima diviziune meiotică nu se face întîmplător, fenomen care poate fi pus pe seama asocierilor care au loc în profază și în meta-anafază. Cea mai mare discordanță între distribuția teoretică și cea practică se observă la clasa 1—11, iar cea mai mică la clasa 6 —6. 460 ’H; T1ȚU BIBLIOGRAFIE 1. Beasley J., Genetics, 1942, 27, 25. 2. Blakbslee A., Belling J., Farnham M. E. a. Bergner A, D., Science, 1922, 55, 646, 3. Brown Ș. W., Genetics, 1949,.34, 434. 4. — Cytologiâ, 1950, 15, 259. 5. Brown M. S., Proc. X Int. Congr. Genet., 1958, 2, 36. 6. Cathesidb D. G., Cytologiâ, 1937, 336. 7. Chase S. S., Agron. Jour., 1952, 44, 263. 8. Clausen R. E. a. Mann M. C., Proc. Nat. Acad. Sci., 1924, 10, 121. 9, Clausen R. E. a. LammertsW. E., Amer. Nat., 1929, 43, 279. 10. Cooper D. C., Amer. J. Bot., 1943, 30, 408. ' 11. Darlington C. D., J. Genet., 1928, 19, 213. 12. Doods K. S., Nature, 1950, 166, 795. 13. Garia O„ Turrialba, 1962, 12, 2. 14, PEPACHNOBA X., BHOJI.HCypH., 1936, 5, 895. 15. Guignahd L., Ann. Sci. Nat. Bot., 1881, 6, 5. 16. Hahland S. C., J. Hered., 1936, 27, 229. 17. Hu C. H., Cytologiâ, 1960, 25, 437. 18. Kappert von H., Biol. Zentralblatt, 1933, 53, 276. 19. Kimber G. a. Riley R., Bot. Rev., 1963, 29, 480. 20. — Emp. Cot. Grow. Rev., 1958, 35, 24. 21. - Nature, 1961, 191, 98. 22. KhpmjijiOBa r. A. m BopuahOBA E. H., TIccaedosaHun no eenemuKe, Jiry, JIohhh- rpajț, 1964, 2. 23. KnPMJI.JIOBA r. A., Becr. JleH. Yhhb., 1965, 3, 97. 24. Kostoff D., Zeits. Zellforsch., 1929, 9, 640. 25. - Bib. Genet., 1942, 13, 1. 26. Kuwada Y„ Bot. Mag., 1910, 24, 352. 27. Lawrence W.J.C., Cytologiâ, 1931, 2, 352. 28, Levan A.,.Hereditas, 1945, 31, 399. 29. Lindstrom E. W., J. Hered., 1929, 20, 23. 30. Marks G. E., J. Genet., 1955, 53, 262. 31. Mc Klintock B., Zeits. Mikrosk. Anat., 1933, 19, 191. 32. Morisson G., Proc. VI Cong. Genet., 1932, 2, 137. 33. Muntzing A., Hereditas, 1937, 23, 401. 34. — Genetic Research, Stockholm, 1961. 35. Newcomer H., Proc. Amer. Soc, Hort., 1941, 38, 610. 36. Person C., Canad. J. Bot., 1955, 33, 11. 37. Rieger R., Chromosoma, 1957, 9, 1. 38. Rick C. M, a. Butler R., Advances in Genetics, 1956, 8, 267. 39. Riley R. a. CHAPMAN V., Heredity, 1957, 11, 195. 40. Stebbins G. L„ Variation and evolution in plants, Oxlord Univ. Press, Londra, 1950. 41. Stockes G. W., Science, 1963, 141, 3 586. 42. Swaminathan M. S. a. Singe M. P., Gurrent Science, 1958, 27, 63. 43. Weber J. M., J. Agr. Res., 1938, 57, 155. 44. Winkler H„ Zeitschr. Bot., 1910, 21, 1. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Laboratorul de morfologie și cilologie vegetală. Primită în redacție -la 17 decembrie 1965. CERCETĂRI FIZIOLOGICE LA PLANTE HIBRIDE ȘI LA FORMELE LOR PARENTALE DE E. ȘERBĂNESCU 581(05) Experiențe fiziologice executate la plante hibride în Fj și la formele lor paren- tale au arătat că intensitatea respirației este mai mică la hibrizii de porumb și tutun în comparație cu liniile consangvinizate parentale ; la vinete, respirația frunzelor hibride ocupă o poziție intermediară între cei doi părinți, iar la ardei plantele hibride respiră mai intens decît formele parentale. Intensitatea foto- sintezei este mai mare la hibrizii de porumb și de ardei decît la părinți, iar la vinete este egală cu a unuia dintre părinți și mai mare decît a celuilalt; la tutun, valoarea intensității fotosintezei la hibrid este intermediară față de for- mele parentale. Continuînd experiențele din anii precedențicu privire la diferitele aspecte fiziologice ale fenomenului heterozis la plante de cultură (12), (13), (14), în anul 1965 am ales ca plante de experiență : hibridul dublu de porumb 311 cu formele sale parentale, hibrizii simpli (HSȘ și HS^) în Fj și liniile consangvinizate 47, 48, 49 și 50; hibridul de vinete Linia 166 x Lungi în Fx și formele parentale Linia 166 și Lungi; hibridul de ardei Galben timpuriu x Cecei în F1; părinții săi Galben timpuriu și Cecei; hibridul de tutun Hicks rezistent x Linia 128 în Fx, cu formele sale parentale Hicks rezistent și Linia 128. Procesele fiziologice studiate au fost în special intensitatea fotosin- tezei și a respirației măsurate cu metoda manometrică Warburg în modi- ficarea lui N. Sălăgeanu (10). Pe lîngă acestea, s-a mai măsurat activitatea catălazei gazonietric și cantitatea de clorofilă din frunze determinată cu electrofotocolorimetrul. Cercetări mai amănunțite au fost executate la hibrizii de porumb, la care heterozisul se manifestă de regulă mai evident decît la alte plante. Astfel, la aceștia și la liniile lor consang- vinizate s-a determinat presiunea osmotică cu ajutorul metodei crios- copice, rezistența la secetă prin metoda indirectă a lui I. Țetl (15) și s-au executat măsurători privind înălțimea plantelor, suprafața foliară ST. 81 CEEC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NB, 5 P. 401-469 BUCUREȘTI 1906 3 CERCETĂRI FIZIOLOGICE LA--HIBRIZI ȘI LA FORMELE LOR PARENTALE 463 462 E. ȘERBĂNESCU 2 și volumul rădăcinilor plantelor (crescute în vase de vegetație de 20 kg pînă în. faza de 8 —9 frunze). De la plantele cultivate la Stațiunea experimentală Pantelimon a Universității din București s-au recoltat știu- leții. La semințele de porumb s-a determinat viteza de imbibiție a apei și creșterea lor în volum în timpul, imbibiției, greutatea embrionului și a endospermului, precum și cantitatea de substanță uscată cheltuită în timpul germinării pentru formarea unei unități de substanță uscată a plantulei. REZULTATE ȘI DISCUȚII , Rezultatele obținute la măsurarea intensității respirației ,și fotosin- tezei (tabelul nr. 1) ne arată că cea dintîi este mai mare la liniile de porumb decît la hibrizii simpli corespunzători și invers în ceea ce privește fotosinteza. Aceste rezultate confirmă pe cele publicate de alți autori (3), (9) și pe cele obținute de noi la alți hibrizi și linii de porumb. Despre cauza care determină intensitatea mai mare a respirației la liniile consan- gvinizate de porumb este de reținut părerea lui M. S. R u b ț o v a (9), care arată că enzimele oxidante (ascorbinoxidoza, polifenoloxidoza și peroxidaza), găsindu-se în cantitate mai mare în celulele liniilor consang- vinizate de porumb, determină formarea unui mediu intracelular mai oxidat, care poate avea un rol important în distrugerea substanțelor de creștere din plante. Presupunem că procesul îndelungat de consangvi- nizare pentru obținerea liniilor de porumb contribuie la perturbarea desfă- șurării normale a unor procese metabolice, influențînd astfel asupra unuia dintre fenomenele esențiale ale vieții, respirația. Considerăm că nu în mod întîmplător respirația intensă a frunzelor liniei 49 a dus ulterior la formarea unei suprafețe foliare foarte mici și în cele din urmă și la o recoltă extrem de scăzută. Intensitatea mai mare a fotosin- tezei la hibrizii de porumb poate fi o consecință a hibridării, deci a creșterii vigorii hibride (heterozis) a plantei care se manifestă multila- teral, atît în direcția măririi masei vegetative, cît și a intensității unoi’ procese fiziologice, ca de exemplu fotosinteza. Desigur, studiul fiziologic al fenomenului heterozis este departe de a fi complet, de aici și multitu- dinea de presupuneri, multitudinea de rezultate contradictorii obținute de diferiți cercetători. Astfel, chiar în ceea ce privește constatarea că intensitatea respirației este mai mare, iar intensitatea fotosintezei este mai mică la liniile consangvinizate de porumb decît la hibrizi, nu este confirmată de alți autori (5), (16). Intensitatea respirației la hibridul de vinete Linia 166 x Lungi este intermediară față de părinți; la ardei, plantele hibride Galben timpuriu x Cecei au o respirație în general mai intensă decît formele parentale, iar la tutun hibridul respiră mai slab decît părinții Hicks rezistent și Linia 128. Fotosinteza hibridului de vinete este mai intensă decît la Linia 166 și egală cu a celuilalt părinte, soiul Lungi; hibridul de ardei a fotosintetizat mai intens decît formele paren- tale, iar la tutun hibridul a ocupat o poziție intermediară. Aceste rezultate ne arată că ceea ce am constatat în cazul hibrizilor și liniilor de porumb, adică respirația mai mică și fotosinteza mai intensă la hibrizi față de linii nu se poate generaliza și în cazul hibrizilor și formelor parentale de vinete, ardei și tutun. Am putea oare lega acest fapt de procesul mai îndelungat de consangvinizare care se practică pentru obținerea liniilor de porumb și care duce la o mai puternică și mai clară exprimare a Tabelul nr. 1 , Intensitatea fotosintezei și a respirației (em3O2 /din2/oră) și cantitatea de clorofilă (mg/g s.n.) Planta Varianta Respirația b'otosinteza Clorofila val. abs. % val. abs. 0/ /o val. abs. % Porumb L-47 2,15 107,5 8,43 83,0 10,8 95,5 HS 2 2,00 100,0 10,14 100,0 11,3 100,0 L-48 2,29 114,5 8,25 81,3 8,8 77,8 L-49 2,75 141,0 8,48 72,4 11,1 105,6 HS S 1,95 100,0 11,71 100,0 10,5 100,0 L-50 2,00 102,5 10,17 86,8 10,1 96,2 HS Ș 2,00 102,0 10,14 116,1 11,3 90,4 HD-311 1,96 100,0 8,73 100,0 12,5 100,0 HS 3 1,95 101,0 11,71 134,1 10,5 84,0 1 Vinete Linia 166 2,02 91,0 31,2 83,6 Linia 166 x Lungi 2,20 . 100,0 37,3 100,0 Lungi 2,62 - 119,0 37,5 100,6 Ardei Galben timpuriu 3,70 96,3 34,3 87,0 Galben timpuriu x Cecei 3,84 100,0 39,4 100,0 Cecei 3,27 85,1 37,1 94,1 Tutun Hicks rezistent 2,18 113,5 24,3 106,5 Hicks rezistent x Linial28 1,92 100,0 22,8 100,0 Linia 128 2,21 | 115,1 20,6 90,3. heterozisului la această specie în urma încrucișării, în comparație cu celelalte specii studiate? Un alt indice fiziologic studiat a fost activitatea catalazei. Adeseori activitatea acestei enzime este considerată în strînsă legătură cu respi- rația. S. K. Ovecikin și colaboratori (8) au constatat că la liniile de porumb care respiră mai intens și activitatea catalazei este mai mare. 464 E. ȘERBANESCU 4 CERCETĂRI FIZIOLOGICE LA HIBRIZI Șl LA FORMELE LOR PARENTALE 465 Rezultatele obținute de noi (tabelul nr. 2) indică această corelație în cazul hibridului simplu forma maternă și a liniilor 47 și 48. Corelația, ca atare, între intensitatea respirației și catalază este foarte bine expri- mată de cazul liniei 49, unde am constatat o intensitate mare a respira- Tabelul nr. 2 Activitatea catalazei (cm3 O2/l g s.p. 3 mia) Planta Varianta Activitatea catalazei Porumb L-47 HS $ L-48 L-49 HS porumbi Drept?control .-au servit semințele înmuiate în .apă. . ; ' %% .' O părte din semințele țtratale și netratatp cu săruri au foșt Înșămințațe la Stațiunea experimentală Rușețu pe o suprafață dc l 600: m2, cîțe 4 repetiții pențru.porumb și 7. rcpc- ■ tiții pentru sorg; (pentrți fiecare vatiantă):; Alt lot de semințe-: a fost însămînțat în vase de vegetație/în Cîte 8, repetiții pentrU/fiecare variantă, pe ,șol de..șărălură adus de'la. Rușețu : din parcelele însămînțate- acolo. în ceea ce privește conținutul solului în săruri-s-a cons- - tatat că la adîncimeă de 30^40 cm' predomină. Na..(4,5.5.i inc) la 100 g sol, iar dintre anioni . " CI —3,56 me (100 g sol). Ionul, SO4 a fost în cantitate de 1,51. me; Solul deda Rușețu este deci ; . bogat în CINa. . v . ‘:'' ' ,' , . ; ■ La plantele.crescute:îiî vase .de vegetație,. in'rcgHn constant deapă (70%. din capaci-. tateă maxiinăj ,ain- urmăriț'.efecțul diferitelor tratamente asupra intensității fotosintez.el,,respi- rației, ..activității catalazei, cantității de .clorofilă din frunze,' presiuni osmotice, precum și -. înălțimea plantelor,'suprafața foliară,și recolta de ștmlcți (porumb) și de boabe (sorg). ■ / în tabelul 1 sînt trecute yalorile medii obținute la mai -multe \. determinări; efectuate în dccursul perioadei, de Vegetație asupra interisi- ; ■ tații fotosintezei și respirației măsurate cu ajutorul aparatului Warburg, . după metoda descrisă de N . S ă 1 ă g e a n u (12). : -■ ■' \ Tabelul nr. 1 '• i . e Intensitatea fot6sin(czci și la plantele de porumb și de sorg (cm3/dm2/oră) ., . l’o r u in b • : . ... ■ / -/V: : Sorg . :// /. control . netratat tratat ' NaC1.. ■ tratat ' SO4Mg trațăt apă -freatică, ; control netrațaț tratat NaGl tratat SO4Mg tratat apă freatică Fotosinteza ' 6,75. ' ■ 6,44 ' 6,48.. / . 5,44 - ■ 6,64 : ' 6,71 6,77 5,77 ,- Respirație 1,46 1,15 1,38 1,42 1,79 3 1,55.. 1,84 ' 1,81 ' Tabelul arătă că valorile .obținute cu privire la, intensitatea foto- ■sihte^ei variază între 5,44 și 6,75 cm3 O2 pentru porumb și 5,77—6,77cm3 ' 3 O2 pentru sorg, diferențele între variante fiind foarte miei. \ y Valorile intensității respirației sînt cuprinse între 1,15—1,46 pentru porumb și 1,55 —1,84 -pentru sorg, diferențele între variante fiind de ase- menea foarte mici. ,-y- : ... ;țv'. /■ / ;' u • ‘ ' /, în ceea ce privește.activitatea catalazei (tabelul nr. 2), determinatăV '' gazometric, se observă că cea- măi62 | 3,86 La toate aceste plante, atît la cele din vase, cît și la cele din cîmp am determinat presiunea osmotică a sucului extras din frunze, folosindu-ne de metoda crioscopică. Valorile obținute sînt trecute în tabelul nr. 4, din care se observă că la plantele din vasele de vegetație valorile sînt mai mici (10,4—17,5 atm.) decît la cele din cîmp (23,1 atm.). Valorile Tabelul nr. 4 Presiunea osmotică la plantele dc porumb și de sorg (atm.) Plante Porumb Sorg control netratat tratat NaCl tratat SO4Mg tratat apă freatică control netratat tratat NaCl tratat SO4Mg tratat apă freatică Vase de vegetație 17,554 14,207 15,417 17,361 14,750 17,397 10,474 12,196 mișețu 23,152 20,769 20,383 19,384 20,345 19,876 16,234 18,392 obținute sînt normale pentru condițiile noastre de experiență. Presiunea osmotică măi mică a plantelor din vasele de vegetație se explică prin faptul că aici umiditatea solului a fost constantă (70% din capacitatea maximă). Asupra plantelor din cîmp a acționat atît seceta solului, cît și cea atmosferică, factori care au determinat mărirea presiunii osmotice a sucului celular pînă la 23,1 atm. în unele cazuri. Răsărirea plantelor în vasele de vegetație ne-a arătat că între va- riante nu există deosebiri însemnate, ceea ce a constituit un prim indiciu al ineficacității tratamentului aplicat de noi. Măsurătorile biometrice efectuate la plantele din cîmp nu au arătat diferențe între variante. în tabelul nr. 5 este trecută înălțimea-medie a unor plante de porumb și de sorg (din 400 de plante de fiecare variantă) și suprafața foliară (medie a 25 de plante de fiecare variantă). Aceste măsurători ne arată că diferențele între variante sînt neînsemnate. 474 CECILIA DJENDOV Tabelul nr. 5 înălțimea și suprafața teliară a plantelor H3HOJi. pac-r., 1958, 5, 5. 9. KOBua B. A., PIbb. AH CCCP, 1947, 2. 10. MvpAHOBA X. ^., ^uauojiosun xjiomanmuKa na paanbix munaxsacojieHun eycjiomnx; AaepSaudaKdua, ABTopecțepaT KaiiR. hhcc., KnpoBa6aH, 1959. 11. Petrea V., Despre rezistența plantelor la săruri, București, 1956. 12. ' Salăgeanu N., Rev. de Biol., 1962,.7, 2. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Secția de fiziologie vegetală. Primită în redacție la 14 mai 1966. CONTRIBUȚII LA STUDIUL BIOLOGIEI CIUPERCII PSEUPOPERONOSPORA HUMULI (MIYABE ET TAKAHASHI) WILSON, PARAZITĂ PE HAMEI DE VERA BONTEA și P. ABRAh'âM 581(05) Pe baza cercetărilor din anii 1959 —1964, s-a stabilit că perioada de incubație a ciupercii Pseudoperonospora humali^ în regiunea cultivatoare de ha- mei din țara noastră, variază între 2 și 6 zile, cel mai frecvent fiind de 3 zile. Para- zitul iernează atît sub, forma de miceliu de rezistență, cît și ca oospori. Factorul care limitează răspîndirea bolii este temperatura maximă din luna iulie, care ’ trece adesea de 30°C. Stropirile.se pot avertiza cu succes numai prin observații locale asupra biologiei parazitului și condițiilor climatice. Pentru regiunea cultivatoare de hamei din țara noastră sînt necesare în anii normali 7 tratamente aplicate la fiecare 7 —10 zile, începînd de la apariția primilor lăstari spiciformi bazali. Pseudoperonospora humuli (Miyabe et Takahashi) Wilson, agent patogen al manei hameiului, a fost semnalată pentru prima dată la noi încă din anul 1926 de către T r. Săvulescu și Th. Eayss (18). Avînd în vedere pagubele pe care le produce mana hameiului și faptul că plantațiile de hamei contribuie la valorificarea mai economică a terenuri- lor pe care vița de vie nu mai găsește condiții favorabile de dezvoltare, am luat în studiu biologia acestui parazit în condițiile cultivatoare de hamei din țara noastră, cu scopul de a elabora o metodă de avertizare în vederea combaterii lui cu mai mult succes. MATERIAL ȘI METODĂ Biologia parazitului a fost cercetată în anii 1959 — 1964 la G.A.S. — Sighișoara, Secția Soromiclea (reg. Brașov), pe diferite soluri de hamei infectate natural și experimental, precum și în condiții de seră și laborator,1. Paralel, s-a urmărit dezvoltarea hameiului și s-au înregistrat 1 în experiențele de laborator și seră, un ajutor prețios ne-au dat tehnician Mioara Todică, iar în cele din cîmp tehnician O. Curta. ST. ȘI CERC. BIOL, SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 5 P. 477-484 BUCUREȘTI 1966 5 STUDIUL BIOLOGIEI CIUPERCII PSEUDOPERONOSPORA HUMULI 479' 478 VERA B0NTEA si P. ABRAHAM 2 datele climatice. Pentru experimentare in seră, s-au folosit plăntuțe de hamei din soiul cehos- lovac Zatec, înmulțite din butași, iar în laborator, frunze detașate din diferite soiuri de hamei, puse în vase Petri pe hirtie de filtru umectată. Infecția în toate cazurile s-a făcut cu suspensii de conidii proaspete, de 1—2 zile, avînd aproximativ aceeași concentrație (20 000 de conidii la cm3). în seră, după pulverizare cu suspensii de conidii, plăntuțele se țineau 24 de ore sub •clopote de sticlă, infecția și evoluția ciupercii fiind urmărite la diferite temperaturi (5 —35°G). în plantație, infecțiile s-au făcut către seară, organele infectate fiind protejate pînă a 2-a zi, cu pungi de celofan sau material plastic. Infecțiile în plantații s-au executat de mai multe ori în cursul perioadei de vegetație a hameiului (mai-iulic), în anii 1960,1963 și 1964. REZULTATELE DEȚINUTE ' Pe baza experiențelor din seră, am constatat că temperatura optimă pentru infecția și dezvoltarea ciupercii Pseudoperonospora humuli este cuprinsă între 18 și 24° C. Dezvoltarea parazitului poate avea loc însă începînd de la 3—4° C, dar este oprită cînd aceasta trece de 30° C. La temperatura de 22—24° O, cînd și umiditatea a fost maximă (95—100%), am observat apariția conidioforilor cu conidii lă două zile după infecție. La temperaturi mai joase (12—16° C), perioada de incubație a fost de 3—5 zile în diferite repetiții, iar sub 5° O și peste 30° C nu am obținut infecții; rezultă că pentru germinarea conidiilor sînt necesare temperaturi mai mari decît pentru dezvoltarea miceliului din butuc în primăvară, cînd se constată apariția lăstarilor spiciformi la temperaturi și de 3—4° C. în experiențele din plantația de hamei de la Soromiclea, pe soiul Zatec efectuate. în perioade cu ploi și rouă abundentă, am constatat în diferiți ani și în diferite repetiții perioade de incubație de 2—6 zile (tabelul nr. 1). Analizînd datele din tabelul nr. 1, observăm că perioadele de incu- bație sînt mai lungi cu cît temperaturile minime sînt mai joase (fără să scadă sub 7°C) și se scurtează cu cît temperaturile maxime sînt mai mari (fără să depășească valoarea de 30° C). Tabelul nr. 1 Perioada de incubație în infecțiile experimentale pe soiul de hamei iatec, in plantația din Soromiclea Perioada în care s-au făcut infecțiile Perioada de ■ incubație zile T e m p era t u r a (°C) maximă minimă | medie 25.V - 7.VII.1960 3-6 ' 16,9 — 22,4 7,8-11,3 11,6 — 15,9 26.V - 2.VI. 1963 2—5 • . 22,8-24,8 8,3-12,6 15,8-17,4 l.VI - 20.VI. 1964 2-4 26,8-27,3 12,5-13,7 19,5-20,0 în condițiile țării noastre, ciuperca Pseudoperonospora humuli iernează atît sub forma de oospori, cît și ca miceliu de rezistență în butucii infectați. Pe baza analizei microscopice a numeroase secțiuni prin lăstarii spiciformi bazali am ajuns la concluzia că infecția primilor lăstari din această categorie, care apar la începutul lunii mai sau chiar din aprilie și îh interiorul cărora am pus în evidență prezența miceliului în toată lungi- mea, este rezultatul infecției prin miceliu de rezistență. Apariția acestor lăstari nu este legată neapărat de prezența umidității în sol, pentru că miceliul se dezvoltă în interiorul lăstarului o dată cu acesta, pe baza rezervelor din butuc. Lăstarii spiciformi bazali rezultați din infecții prin miceliu de rezistență, au toate internodiile scurte și se usucă înainte de a depăși înălțimea de 12—15 cm; uneori pier înainte de a ieși la suprafața pămîntu-:. lui. Lăstarii spiciformi bazali, care apar mai tîrziu, începînd cu a doua decadă .a lunii mai, manifestă fenomenul de scurt-nodare numai la vîrf, internodiile bazale fiind normale. Aceștia ating înălțimi mai mari (0,5—1,0 m), fără să se poată prinde de sîrmă. Avînd în vedere că în interiorul lor nu am găsit miceliu în porțiunile bazale decît cu totul excepțional, precum și faptul că apariția lor masivă are loc de obicei cînd pămîntul este bine umezit, am considerat că majoritatea acestor lăstari pornesc din mugurii sănătoși și se infectează în momentul răsăririi prin oosporii care se află la suprafața solului și germinează în primăvară, cînd se realizează condiții ■optime de temperatură și umiditate. Infecția primară a hameiului cu ciuperca Pseudoperonospora humuli are loc așadar prin miceliu de rezis- tență din butucii bolnavi și prin oospori, care se formează în anul precedent în organele atacate. Noi am găsit oospori maturi în frunze, deși în număr redus, începînd chiar din luna iunie; frecvența lor a fost mai mare în luna iulie, mai ales în bracteele conurilor în cazul cînd acestea au fost atacate. în mod frecvent, de la unul și același butuc pornesc lăstari sănătoși și bolnavi, ceea ce se poate explica fie prin faptul că nu se infectează toți mugurii unui butuc, fie prin aceea că lăstarii pornind de la un butuc sănătos se infectează ulterior prin oospori. în cursul perioadei de vegetație, mana se răspîndește prin conidii. Foarte repede după răsărire, pe lăstarii spiciformi bazali, se formează conidii, așa îneît adesea există sursă bogată pentru primele infecții chiar de lâ începutul lunii mai. în luna iunie, în special în, anii de mană (1959, 1960,1964), aproape zilnic au loc infecții și apariții de noi conidii pe frunze și lăstari, laterali, deoarece zilnic plantele sînt umezite de ploaie sau rouă, cel puțin 11/2 — 2 ore, timp constatat ca minim pentru germinarea coni- diilor și realizarea infecțiilor. Folosind metoda lamelor vaselinate, am constatat că zborul maxim de conidii este la înălțimea de 2 m; numărul conidiilor captate pe lame a fost destul de mare pînă la înălțimea de 4 m, după care a scăzut brusc (tabe- lul nr. 2). Așa se explică frec- vența și intensitatea maximă de atac în partea de jos a plantelor, unde și umiditatea este mai mare. Urmărind evoluția ciuper- cii Pseudoperonospora humuli în condițiile naturale ale regiunii cultivatoare de hamei Sighi- șoara, am constatat că primii lăstari spiciformi bazali apar u- neori din a 3-a decada a lunii Tabelul nr. 2 Numărul mediu de conidii de Pseudoperonospora humuli captate pe o lamă de microscop, la Soromiclea, îu luna iunie 1961 înălțimea de la sol m Numărul conidiilor 0,5-1 41 1,0-2 53 2,1-3 42 3,1-4 35 4,1-5 17 5,1-6 21 6,1-7 3 aprilie, dar în număr extrem de redus și numai la soiurile timpurii (Zatec, Hallertau, Tettnang). Mai frecvent, apariția are loc în prima (1959—1960 — 1964) sau a doua (1961—1962) decadă a lunii mai. Numărul acestor lăstari crește sensibil în a doua jumătate a lunii mai, cînd se realizează în general condiții favorabile pentru apariția și evoluția manei hameiului.în această 485 VERA BOLTEA și P. ABRAHAM 4 STUDIUL BIOLOGIEI 'CIUPERCII PSEUDOPERONOSPORA HMUU 481 lună,* temperaturile .minime trec de cele mai multe ori de 7° 0, cele medii se apropie de optimum pentru dezvoltarea Ciupercii, iar maximele nu ating deCît rareori yalpareă’de 29° 0 (tabelul nr. 3), Aceleași condiții, uneori și mai favorabile, se întîlncsc în luna iunie, în care se produc cele mai multe infecții secundare, adesea suprapuse, ceea ce face aproape imposibilă delimitarea lor în condițiile infecțiilor naturale. în general, în lunile mai și iunie mana hameiului se manifestă în condițiile de la Sighișoara cu frec- vență și intensitate maximă, datorită perioadelor de incubație scurte, în luna iunie, numai rareori nu seinalizeazA um suficientă și tempera- turi joase pentru a determina infecții masive, cum a fost de exemplu în iG T'3- ..r -■’/ ‘ .. ' ' p ■ ■■ . Tabelul nr. 3 ... ... ■ ■■ ■ Condițiile climatice de la Sighișoara pentru lunile nmi-augușț, ih perioada 1950 1964 și august; chiar dacă de cele mai; multe ori precipitațiile și rouă sînt sufi- ciente pentru producerea infecțiilor și evoluția bolii, temperaturile maxime care se mențin frecvent peste 30° G constituie un factorinhibitor, distrugîhd sursa de infecție, conidiile fiind foarte sensibile la temperaturi de pestă 29° 6 (de exemplu Imanii 1962, 1963,, 1964). Din această, cauză, în țara noastră sînt măi rare cazurile de depreciere a 'conurilor de hamei prin atacul lor direct de către parazit. Așa a fost cazul în anii 1959 și .1960, cu- temperaturi > maxime în aceste luni sub 28° (3 și cu- precipitații abundente (de exemplu 178 mm în 13 zile, în luna iulie 1960). ■ Întrucît în regiunea cultivatoare de hamei Sighișoara, în întreaga t perioadă de vegetație a hameiului, aproape în toți anii, sînt realizate Luna Temperatura (°C)! a , : Pțecipitații maximă - minimă a medie ! .'.■ploi ' roliă valori limită cea mâi frecv. valori limită cea mai frecv. . valori' limită cea mai frecv. mm zile zile Mai 18 - 29 1 • 21 ă 4-13 S, 7- i 9—21 1.1 . 78,7 . 14 ; 11 Iunie 18-30 23 7 — 15 . 10 . 12-23 ■ 47 , 7Ș,1 ■ 14 Iulie j 23 — 32 24 10 — 16 13 \. 15-27 . 19 1 \ 73,8 , 11 7 18 August, . 22 — 32 ,25 . 10—18 13 15-23 - 19 . 64,7 ■. 10 19 v S60n 640- . 020-^ 500 460- 460- ■440^ 420- anul 1960, cu 17,5 mm 'precipitații în lună respectivă, și în anul 1963; cu 25,3 mm. în acest din urmă'an,da sistarea infecțiilor secundare au contri- / buit și temperaturile maxime foărte ridicate (30—36°C), începînd chiar dina 3-a decadă a lunii iunie. în anuî 1964, cu aproximativ aceeași cantitate de precipitații (34 mm), dar cu rouă plai abundenta și cu temperaturile maxime relativ scăzute (cel mai frecvent pîiiă la 28° C), s-au produs numeroase • . infecții secundare, majoritatea suprapusă, Infecțiile din luna iunie sînt cele măi periculoase pentru că amenință formarea și 'dezvoltarea lăstarilor laterali purtători de rod- Dacă aceștia sînt atacați chiar de la început, se Tabelul nr. 4 . ,.s' Lungimea medie (cm) a (nțernodiilor Ia lăstarii laterali ai plantelor de hamei dln.spmi'Satcc, sănătoși* șl atacali-dft •• - - 1 Pseiidopergnoșpora hvmuli, Soromiciea, 1963—19641,'’ * ' * . • Internodiile 2 ■ 3 6. 7t; 9 <10: 11 Total. - .■ Lăstari : . «) atacați de timpu- ■ l'iu " ; 8;3 1,6 14 W- 0,4 .0,3 0,2 0,1 12,0 b) atacați’mai tirziu • 13,9 - 7,4 5,5 4,1 3,0 1,8 1,0 ' 0,9 0,4 0,4 ' _i_ 38,2 c) sănătoși 16,2 18,5 14,0 14,jO 13,8 13,1 9,7 a 9,0 7,3 4,4 3,0 126 5 I ; u sucă înainte de ă crește ; dacă sînt atacați după cei s-au format, rămîn mai mici și cu internodii mai scurte și mai puține (tabelul nr. 4), lipsite ide " conuri. ■ ■■ .. ; ... ... . .. ' • ■. . ■ . ,*■■'. ■ în raport cu momentul cînd sînt atacați lăstarii secundari, recolta poate fi compromisă total s,au este redusă în diferite grade. în lunile iulie $ -cm ^T 26r 24- 22, 20: /S: W0-. 380- ' »- 340- 320- .300- 260- W- 240- 220- ?0H M- !6 - 760 fi- ii.- IO: 8- 6- V- 2- !40‘ HO 100 ■tO Ț0. 40 'io 0\ 7 •—- 'Temperafurș msrimâ ■ Țe/aflerifurs. medie . ■ . —- Temperatura mimma\ Viteta de creetere ' -Creșterea fofa/ă. ■ Precipitații o V TU mm- T6 ' -t4 -12 S ■6. ■4 ■ re ■36 <30 . ZI ■20 !5 to . —--*--,-------7——--r—I--r—---1--1--T-->-7--7^--7-7--T---R"----—---1--7--7-----7--,--U 20 2! 22 23 24 25 26 27 28. 24 30 3/. 1 2 3 4 5 6 7 8 3 tO ti !2 !3 14 15,16 !7 !8 /9 20 — --------—-—;-------- ' — —-——-------------------------------— -----------•' ~ . j O Data Fig. 1. -.Viteza de creștere a coardelor de hamei in plantația de la Soromiclea, 1964. condiții de umiditate pentru infecții cu’Pseudoperonospora humuli, factorul hotăyîtor care limitează dezvoltarea și răspîndirea ciupercii parazite este temperatura maximă, care în luna iulie trece adesea peste 30° 0. ■ z : . Viteza de creștere a Coardelor de hamei variază în raport direct cu temperatură, fiind foărte mare mai ales la sfîrșitul lunii mai și începutul ' -lunibiunie, pînd poate atinge 30 cnuși în unii ani chiar 40 cm pe zi (figj. ij.. ’ 7 ‘S 482- . ' VERA. BONTEA. și P. ABRAHAM < 6 Pe baza elementelor biologice stabilite pentru parazit, ținîhd seama în același timp de biologia plantei-gazdă și de condițiile climatice din regiunea, cultivatoare de hamei, am încercat să elaborăm o metodă de prognoză și avertizare. în acest scop am folosit bogata noastră experiență în prognoza și avertizarea manei viței de' vie produsă de Plasmopara viticola, încercînd și cîteva variante. Am constatat însă că, în cazul manei hameiului, combaterea prin aplicarea tratamentelor la avertizare de la o stațiune mai îndepărtată este mai dificilă dacă nu chiar imposibilă, datorită perioadei de incubație foarte scurtă și vitezei de creștere a hameiului foarte mare, tocmai în perioadele favorabile pentru dezvoltarea parazitului, în astfel de condiții, după numai cîteva zile de la stropire, ramîn neacopieri- te 3—4 perechi de frunze și lăstarii laterali respectivi. în cazul manei hameiului nu se poate trece cu vederea prima infecție secundară datorită rezervei foarte mari de conidii chiar de la apariția primilor lăstari bazali spiciformi. Ca urmare, prima stropire trebuie să se aplice la apariția aces- tora, ceea ce pentru regiunea Sighișoara are loc, în legătură cu condițiile climatice, între 11 și 24. V. Celelalte tratamente, în condiții de temperatură și umiditate favorabile, trebuie aplicate la intervale mici, de 7—10 zile. în anii normali pentru Sighișoara sînt necesare 7 stropiri repartizate pe luni, astfel: 1—2 în luna mai, 3—4 în iunie și 2 — 3 în iulie. în anii cu temperaturi ridicate și cu umiditate scăzută, numărul stropirilor poate fi redus, mai ales în luna iulie. : DISCUȚII . Mana hameiului este indicată ca una din bolile cele mai păgubitoare în toate țările cultivatoare de hamei (1), (7), (14), (22), ceea ce a determinat studiul ei multilateral. în toate aceste țări. Aceasta cu atît mai mult, cu cît condițiile climatice variază de la o regiune la alta, iar ca urmare, rezul- tatele obținute într-o țară nu pot fi generalizate. Astfel, în problema transmiterii ciupercii Pseudoperonospora humuli de la un an la altul păre- rile sînt foarte variate. După A. Mărie și M. Aci mo vie (7), rolul principal îl au oosporii. După C. B . S k o 11 a n d (19), care a făcut • cercetări într-o regiune foarte aridă, ca și după J. C. Lindquist și J. M. C a r r a n z a (6), rolul principal în perpetuarea bolii îl are miceliul de rezistență. J. Millasseau (8), S. E. J. Buttle’r și S. G. J o n e. s (3), Y. M o r,i (9), (10) ș.ă. arată că parazitul iernează atît sub formă de' miceliu de rezistență, cît și ca oospori, fapt constatat și de noi pentru regiunea Sighișoara. : ' Lăstarii bazali spiciformi, care la noi își fac apariția în mod obișnuit în luna mai și, excepțional, la sfîrșitul lunii aprilie apar mult mai devreme în țările mai sudice, unde și vegetația pornește mai devreme. Astfel, A. Mărie și M. A c i m o v i c (7) citează apariția lor în procente destul de ridicate de la începutul lunii aprilie, iar S. E. J. Buttler și S. G. J o n e s (3), chiar din martie. Apariții masive și în aceste cazuri au loc însă la sfîrșitul lunii aprilie și în cursul lunii mai. Cînd F. Zattler (22) afirmă că seceta nu poate opri ieșirea lăstarilor spiciformi bazali, credem că se referă la lăstarii bazali care se dezvoltă din mugurii, infectați, avînd în yedere că pentru germinarea oosporilor este necesară umiditatea solului. Primele infecții secundare au loc în raport cu momentul apariției lăstarilor spiciformi bazali și se produc masiv în lunile mai și iunie, în z 7 STUDIUL BIOLOGIEI CIUPERCII PSEUDOPERONOSPORA HUMULI 483 majoritatea țărilor cultivatoare de hamei. Lunile iulie și august, cu atac slab în țara noastră, sînt indicate ca puțin periculoase și în R.S.F. Iugosla- via, unde atacuri puternice pe conuri sînt citate de M. A. c i. in o vie (1) ca excepționale (de exemplu în 1959). Pentru țările mai nordice (Cehqsldvă- ■ cia, R.D.G., R.F.G.), deprecierea prin mănare a conurilor este uh fenomen destul de frecvent (13). în cursul perioadei de vegetație, după A. Mărie și M.^A ci mo-. ' vie (7), pot avea loc pînă la 10 infecții secundare. Cercetările întreprinse de noi arată însă că, în țara noastră, numărul lor este' mult mai mare, mai ales în lunile mai și iunie, cînd se pot produce infecții aproape zilnic, multe din ele fiind suprapuse. Diferiți cercetători indică durate pentru perioada de ' incubație variate, în raport cu condițiile în care au experimentat, După . । Z. Petrlik (14), la temperaturi sub 10° C și la o umiditate mai mică de „ 65%, aceasta se poate prelungi pînă la 9—10 și chiar 14—20 de zile. în cercetările noastre nu am întîlnit nici o dată perioade de incubație atît de ’ lungi. Cazurile cele mai frecvente au fost de 2—4 zile și mai rar 5--6 zile. Datorită perioadei de incubație atît de scurte, numărul stropirilor care se aplicau înainte pentru combaterea manei hameiului ajungea la 14—20 (21). Pe măsură ce s-a studiat biologia parazitului și s-au putut face unele avertizări, s-a reușit să se reducă acest număr, în anii cu precipi- tații normale, pînă la 7—10. Totuși, din cauza infecțiilor numeroase, adesea suprapuse, majoritatea cercetătorilor recomandă și acum tratamente mai dese și la anumite intervale de timp stabilite mai mult în raport .cu fazele fenologice ale hameiului și cu condițiile climatice decît cu biologia parazi- tului. Astfel, A. M o r i m o n t și A. S p e 1 e e r s (11) arată că stropi- rile se vor avertiza cînd cad ploi suficiente, cînd temperatura în timpul zilei este moderată, iar nopțile sînt răcoroase și cînd pe lamele vaselinate, ' ■ la înălțimea de 1,50 m, se captează multe conidii, Pentru mai multă siguranță recomandă însă stropiri la fiecare 8 zile cu produse cuprice și la . fiecare 5 zile pentru cele organice fără cupru. J. K r a d e 1 (5) recomandă 13—18 stropiri chiar cu fungicide cuprice. M. B a d o vi c . (17) arată ; că 11 stropiri în anul 1959 cu ploi abundente au fost insuficiente, în planta- țiile respective înregistrîndu-se 50 — 60% pagube; în gospodăriile care, în aceleași condiții, au aplicat 15 stropiri, pagubele au fost mai mici. . A. Mărie și M. Aci mo vie (7) arată că 8 stropiri sînt suficiente pentru anii cu atac mijlociu, iar în anii cu ploi multe sînt necesare pînă la 10 stropiri, aplicate la fiecare 7—10 zile, așa cum indică și K. P e j ml (12). Tratamente dese recomandă și alți cercetători, printre care M. Șa c (4), Z. Petrlik (14), (15), (16), V. Zazvorka (23) ș.a. în condițiile țării noastre, am obținut rezultate bune numai cînd am aplicat tratamente , la fiecare 7—10 zile, cu începere de la apariția primilor lăstari spiciformi. Spre deosebire de mana viței de vie, în cazul manei hameiului este foarte importantă prevenirea primei infecții secundare, pentru care există o ■ sursă foarte bogată de conidii pe lăstarii spiciformi bazali, îh comparație ■ cu aceea a conidiilor de Plasmopara viticola, care se găsesc întGopață , sau două la hectar. în aceleași condiții, la Sighișoara sînt suficiente 4‘ ? stropiri în combaterea manei viței de vie, în timp ce pentru mană hameT , iului sînt necesare 7 — 8 stropiri. . 484 VERA BONTEA și P ABRAHAM BIBLIOGRAFIE 1. Acimovic M., Savr. Poljopr., 1962, 10 (5), .373-391. 2. Blattny C., Chmelarstvi, 1958, 9. 3. Buttler S. E. J. a. Jones S. G., Plani Pathology, Mc Millan, Londra, 1961, 879 — 884. 4. Kac Miljeva, Hmeljar, 1963, 5—0, 197—202. 5. Kradel Jurgen, Mitteilungen ftir den Landbau, Pflanzenschutz, BASF, 1963. 6. Lindquist J. C., Carranza J. M., Fitosanitarias, 1963, 2 85(0), 23—25. 7. Mahic A., Acimovic M., Savr. Poljopr., 1961, 1. 8. Millasseau J., Ann. des Epipliyties, 1928, 14, 3, 175 — 198. 9. Mori Y., Bull., Brew Sci., 1962, 1, 15. 10. - Bull. Brew Sci ., 1962, 7, 7-12. 11. MorimontA. et Speleers A., Le Petit Journal de Brasseur, 1961, 00, 498 — 501; Brau- wissenschaft, 1962, 15, 152. 12. Pejml K., Za Soc. Zemedelstvi, 1956, 10, 608 — 612. 13. - Chmelarstvi, 1964, 5, 73-74. 14. Petrlik Z., Chmelarstvi, 1960, 33, 0. 15. — Chmelalstvi, 1961, 0. 16. — Chmelalstvi, 1962, 6. 17. RadoviC M., I Jug'oslavski simpozij hmeljarstvo Velenje, 1962, 25 — 26, IV. 18. Săvulescu Țr. et Rayss Tharna, Ann. Mycologici, 1930, XXVIII, 3 — 4. 19. Skotland C. B., Phytopathology, 1961, 51, 4, 241—244. 20. Viennot — Bourgin G., Les champignons parasites des plantes cultivees, Masson & Co, Paris, 1949. 21. Zattler F., Phytopath. Zeitschr., 1931, 3, 281—302. 22. — Brauwelt, 1964, IX, 10. 23. Zazvorka V. a. Zima FrantieSk, Chmelarstvi statni zemedelske Nakladelstvi, Praga, 1956. 24. , Herbarium Mycologicum Romanicum „Tr. Săvulescu”, București, 1929, III, 123. Institutul de biologie „Traian Săvulescu", Secția de microbiologic. Primită în redacție la 26 mai 1966. MODIFICĂRI ALE ACTIVITĂȚII FOSFATAZEI ÎN PLANTELE DE CONOPIDĂ, MUȘTAR ȘI VARZĂ INFECTATE CU VIRUSUL MOZAICULUI CONOPIDEI DE ILEANA HURGHIȘIU 581(05) Plantele de conopidă, muștar și varză, infectate cu virusul mozaicului conopidei sînt caracterizate printr-o modificare a activității fosfatazei încă din fazele timpurii ale infecției. La două zile de la inoculare, activitatea fosfatazei la plantele de conopidă este crescută, iar la muștar și varză este scăzută față de martor. în momentul apariției simptomelor (15 zile de la inoculare la mușatr și 23 de zile la conopidă și varză), activitatea fosfatazei la conopidă și muștar este crescută, iar la varză valorile sînt aproximativ egale cu martorul. Virusul mozaicului conopidei este un virus care, după datele obținute pînă în prezent în diferite țări, infectează numai plantele din familia Cruciferae (1), (5). El a fost identificat prima dată încă din 1945 (8). La noi în țară, virusul mozaicului conopidei â fost identificat în 1963 de către A. Săvulescu și colaboratori (7), iar studiul biologic și electrono- microscopic efectuat de autori a arătat că tulpina izolată în România este identică simptomatologie și morfologic cu cele descrise în alte țări. Pînă în prezent nu au fost efectuate lucrări în legătură cu schimbările biochimice, în special la nivel enzimatic, produse de acest virus în diferite plante-gazdă din fam’la, Cruciferae. Se cunoaște din unele cercetări efectuate de T. Hira i și T. Imaizumi (4), H. W o 1 f f g a n g și A. Keck (9), V. E ș a n u (2), pe plante de tutun infectat cu virusul mozaicului tutunului, ca activita- tea fosfatazei este stimulată în planta bolnavă în cursul perioadei de incubație. Există indicații asupra faptului că imediat după inoculare se înregistrează o scădere a activității fosfatazei (6), (9), (2). în cercetările noastre am considerat interesant să urmărim modifi- cările produse în activitatea fosfatazei după pătrunderea virusului mozai- cului conopidei în unele plante-gazdă, cum sînt conopida, muștarul și varza. Am ales această enzimă deoarece datele din literatură arată că stimulează procesul multiplicării virale (6); de asemenea joacă un rol impor- tant în procesele de metabolism ale fosforului. ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 18 NR. 5 P. 485-488 BUCUREȘTI 1906 486 ILEANA HURGHIȘIU 2 : V' • ■' - ' MATERIAL ȘI METODĂ' • .X ... > ■. ' ' : S-a lucrat pe planțe de conopidă, (s.biul Erfurt timpuriu), varză de toamnă (soțul Licu- rișca) și miiștăr (Sinăpis alba)} obținute de la Stațiunea eXperimenlală<.Țigănești. • » : • Experiențele ■ s-au, efectuat In cursul anului ,1964 —1965 pe.plante crescute în seră la temperatura de 18-^22°G,.lumină15 ore pe zi, intensitate 6 000 — 8 000 lucși, umiditate 75 — 80% , condiții, determinate anterior, ca optime pentru infectarea cu virusul mozaicului conopidei. ‘ Inoculările s-iju făcut pe calemecanică, cu stic provenit de la plante bolnave x. Plan? /dele s-au inoculat în stadiul,cînd aveau două frunze, iar ca martor s-au folosit plante tratate identic, cu suc provenit de la plante, sănătoase. ' ; ' Pi'dBele s-au hiat la două zile de la inoculare, și în rdomeritul apariției siipptoinclor (15 zile la miiștăr și:23-de zile la conopidă și varză). Da la plante sănătoasiaj probe identice s-au recoltat ■ la aceleași'.date. . • . , x ' , ; 7 Analizele s-au efectuat pe probe medii de Ia 20 dc plante, recoltîndu-sc' dc la fiecare . ■> plantă cîte o frunză, de la același etaj, fplosindu-se 4 g frunze pentru flecară determinare.. , Activitatea fosfatazei s-a ;determihat în prezența P-glicer.Ofdsf a tulul ca substrat la pH 5, fblosindu-se tamponul medinal-ace.tat-l ICI (tampon Michaelis).' în vederea stabilirii condițiilor optime de activitate â enzimei în condițiile noastre • experimentale am determinat pH-ul său optim, care. s-a dovedit a fi egal cu 5/ . . < , x Activitatea s-a> apreciat după cantitatea de fosfor eliberat dozat spectrofolomctric (X 436 mp) cu reactivul HN03-yânâdat;Molibdat dc amoniu (3). • a . A REZULTATE ȘI'DISCUȚII . r. Ă 'x Așa cum reiese din tabelul nr. 1, la. plantele bolnave, la două zile de- la inoculare, activitatea fbsfatâzțd exprimată prin cantitatea de fosfor . ’ eliberat înregistrează valori diferite, în funcție de planta-gazdă; Astfel, la ' plantele de conopidă bolnave, valoarea activității fosfatazei a fost de 582 față de 469, iar la muștar și varză s-au înregistrat valori'scăzute la plaii- tele bolnave făță de' plantele sănătoase, și anume la muștar 732 față de 780, iar la varză 675 față de 791. .. . . , în ihomențul apariției simptomelor (15 zile de la. inoculare la muștar și 23 de zile la-conopidă și varză), activitatea fosfatazei la plantele bolnave > înregistrează valori .crescute la conopidă-și muștar,: și aume 815$ respectiv- • ' 563 față de, 671 și 466 cît a fost la țilantele-martor. La varză, valorile sînt . aproximativ egale 1 322 față de 1 287. ' Gradul acestor modificări reiese mai clar ; din raportul valorilor cprespunzătoare plantelor bblnave față de cele 'Corespunzătoare plantelor : 'sănătoase. Astfel, la două zile de la inoculare, laxîonopidâ raportul' este-, 1,2, la muștar 0,9 .și la varza 0,8, iar în momentul apariției simptomelor; ■i raportul este la conopidă d)2, la muștar 1,2 și la varză 1,0. ■ ’ .Ținînd Seama că și în.mod fiziologic există modificări de la o fază de vegetație'la; alta s constată o modificare'diferită indusă de virus în plan- , .tele-gazdă.' Datele noastre se aseamănă cit cele obținute de alți autori prin f ap - * 'x' '.tul că la două zițe dAscădere a activității, fosfatazpi la muștar, și varză. O astfel de scădere a fost înregistrată-Și în ■... . '8- XXXX' "XXX XX-.. .X-.X -■ X.Vx v :. X "• X ' - X X.x.. .xAxXXX' 1 Tulpiria de virus s-a primit de la P. PI o ăi e,'. dc la Laboratorul de virusuri și bacterii ; -x al Secției de'-microbiologic, căruia : îi aducem mulțumiri pe această cale. 1 , A * INFLUENȚAț’VIRUStJLUI MOZAICULUI CONOPIDEI ASUPRA- FOSFATAZEI ;X cazul plantelor ,dș tutun- infectat cu virusul mozaicului tutunului (6)^ ;X(9)y <(2). La cdnopidă însă am constatat creșterea Activității fosfatazei ■ ' la același interval.de la inoculare. / x ' - , * x în .montantul apariției’simptomelor am constatat la conopidă și varză- o creștere-a :activitățiiĂ.fosfatazei, lucru arătat și de cercetările -efectuate în cazul, plantelor de tutun infectat cu virusul mozaicului tutunu- x Tabelul nr. I Activitatea fosfatazei în frunzele plantelor de convpidA, muștar șl varză x. (mg fosfor, % g șubstaiiță uscată) ■ ' 1 Virusul' mozaicului conopidei ; Proba ■ ; conopidă , inușiăr ' X Varză : J-, 2y.de 23 de zileX. 7.2-zile A 15 zile. .2 zile | 23 de zile x -'s -X ;'"ă4âx. 7 -.507 V ' . 429 ' ■ .600" a . -.649,' 7 x " 697n .. ' 668 ., 656. 7 '970 .'.716 470 466 ’ {"164 823 ■ ' . 990 645” 7707 ■ ' ' 1 288' 1 ăl l' 1364 ' 469 ' ' *671 780 y 466 . ... '791, . 1 287. u 528 ' -. 727 ' -451 ' ' 864 , 814 769 ■■.■573 ' .937 - • . 688. \ 587-. .. 524 X 580 702 . : 878. <• ' 523 : 600 - ■ î 318. . 1 238, . 1 410 M ! 7 '582' ' ; 815. ;. 732 ' .' .'563 . ■675 . 1 322 . B T 7 W? X 1,1 • -' 4,0 ' . 1,0 - ■ x ’Ț-xx ■ ' -.1,3 XX X'-l,Lxx' xl.xM: - 0,8 ' 0,9 : 0,9 1,2 ’ 1,1' '7. i,2 0,8 X ) 0,8 : ' 0,8 -. .0,8 . 1,0 . 1,0 ’ . 1,0 M ■x i,2 j 0,9 ’ . ' 12 r • .' . • ’7 0,8 1,0 ■ Nitl. S — sănătos ; .B = bolnav ;v MF= media: luid^ (6), (9),;(2). Pe .cînd la conopidă șț.muștar se conștată o creștere. Semnificativă a: activității' fosfatazei,- la varză rezultatele.sînt aproxima-: tiv egale. "x .xx,-_.■'■■x .x s, . , x • X. r’-T-.’, 7' \ ... ■. " ■ •., : ' • ' CONCLUZII I z . Se-constată că. plantele de cohopidă, muștar și varza reacțioiiează •> diferit în cazul interacțiunii lor cu- yirusul- mozaicului, conopidei. Această /diferențiere se -vădește îm special la un interval de două zile după inocu- .- lare, în sensul că la conopidă aqtivitatea:fosfatazei este- superioară martorii? luif iar la muștar și varză este inferioară acestuia. în faza apariției simpto- , melor,’activitatea'fosfatazei din plantele bolnave este superioară martorii- 488 ILEANA HURGHIȘIU 4 , lui la conopidă și muștar, pe cînd la varză este aproximativ egală cu a martorului. .. ;■ . :; / .. , Reiese deci, existența unei specificități a reacției de răspuns la infec- ' ția virală, diferită de la specie la specie, chiar în cadrul aceleiași familii. Mulțumim acad. Alice,. Săvulescu și V. Eșanu pentru îndrumarea dată tu efectuarea acestei lucrări. . BIBLIOGRAFIE 1. Broâdbent L<„ Invșstigation of virus diseăses of Brăssica crops, Univ; Press, Cambridge, - '1957.' ' 'A.. ■ -V: ■ 2. Eșanu V., Rev. de Biol., 1962, 7;2.193 -200. \ ’ \ 3. Gehike S. u. Kurmies B.,: Z. anal. Chemie, 1952, 137„I5, ,22 —29. 4. Hirai. T. a. ImaizumiT., Virus, 1956, 6, 402.*'“ > ,, 5, PiRONE T. P., Pound/S. G. a. Shepherd J. R., Nature, 1960, 188, 656—657. ■ ’ 6. PniKKQB Bi JL, Hâș, HayK. CCCP, Cepim CHOjiorHM, 1957, 1, 41 -54. 7. SăvulesCu A., Ploaie P. et JiNGA A., Rev. roum. de Biol., Serie de Botanique, 1965; 10, 6. C., Le Beau F. J. a.. Pound G. S., J. Agr. Res. (U.S.), 1945, 70, 379-404. 8. Walber J, 9. 'WOLFEGANG H. m Keck A., Phytopăth. Z;, 1958, 34, /, 57-66. , Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, ' ' । ' ■ o . ■ , . v . ț ■ Secția de microbiologic. ; Primită în redacție la 14 mal 1966/ w î as ; • . Revista „Studii și cercetări de biologic /-Seria botanică” ■ publică lucrări originale din: toate domeniile biologici vegetale ■ morfologie, sistematică; geoboțauica, ecologie, fiziologie; .genetică. / și microbiologic /— fitopatologie; Sumarele revistei sînt. completate'. 'Cu alte rubrici ca : 1.- Viața științifica ce cuprinde unele manifestări 7 științifice dm- domeniul, biologiei' vegetale, ca simpozioanc;'c.onsfă/ .; tuiri, schimburi , de experiență între cercetătorii români și /străini/ .’ ele. 2. Recenzii ale unor lucrări ■ de specialitate ^apărute- m, țară...-și. peste hotare. 7; ■ ‘.;7 . ‘ x1' ' a ' <••''r'.-'. ' ■’ <। v >:;-i-- ‘ t7 7’" •- • 7.^--; '7.77 ’ • \ j■? ■ v’-'.S ' >, ' ' NOTA CĂTRh AUTORI 7v ?. .■' ■.'7. 7.~7-, -7 ;;.'7 f7 .-7*7 ' ■■77 >.\ -•./■■■ 777 • 7. . 7 • t '777- 7- 7' A- Autorii sînt rugați să înainteze articolele,, notele și recenziile :> dactilografiate la două rlnduri. /labelcle vor îi dactilografiate pe pagini' separate/'’rar diagramele vor fi executate. în tuș, pe hîrtie /. de. calc. Tabelele și/ilustrațiilc vor fi .numerotate .cu cifre arabe. Figurile din planșe vor fi numeroate în continuarea’celor din. tcxL. ' Se va evita repetarea acelorași: date îir text, tabele și grafice. Exph- caUat figurilor va’/fi dactilografiată pe pagină separată. Citarea .bibliografiei în text sc va face în ordinea’numerelor. Numele auto.- ; Tilpr va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate în biblio?. ■ grafic vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. 1 . Autorii au dreptul, la un număr de 50 de extrase,’ gratuit/ • Responsabilitatea • asupra conținutului articolelor revine în exclusivitate autorilor. ■ , ■ , ■ •■ <. / . . / z ' Corespondența privind manuscrisele, .schimbul - de publicații ■ ’ etc: se va trimite pe adresa comitetului de redacție, Splaiul Inde- : penitenței nr; . 296, București. ■ .