COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: Academician EM. POP Redactor responsabil adjunct: Academician N. SĂLĂGEANU Membri: G. C. GEORGESGU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; Academician ALICE SĂVULESGU; Academician T. BORDEIANU; I. POPESCU-ZELETIN, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; G. SANDU-VILLE, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; N. GIOSAN, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; GEORGETA FABIAN - secretar de redacție. Pentru a vă asigura colecția completă și primirea la timp a revistei reînnoiți abonamentul dv., pe anul 1966. Prețul unui abonament este de 60 de lei. în țară, abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poș- tale, factorii poștali și difuzorii de presă din întreprinderi și insti- tuții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la CARTIMEX București, Căsuța poștală 134 — 135 sau la reprezentanții săi din străinătate. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa comitetului de redacție al revistei „Studii și cer- cetări de biologie — Seria botanică”. APARE DE 0 CRI PE AN ADRESA REDACȚIEI: SPLAIUL INDEPENDENTEI NR. 286 BUCUREȘTI SERIA BOTANICA J TOMUL 17 . 1965 Nr. 6 ii SUMAR | Pag. .' C. C. GEORGESGU și N. DONIȚĂ, Raionarea floristică a Carpaților ’ din Republica Socialistă România ........... 531 C. ZAHARIADI și V. CIOCÎRLAN, Note critice asupra unor specii ■ i de Rubiaceae din flora Republicii Socialiste România . . 545 ' j S. PAȘCOVSCHI și GH. ȘERBĂNESCU, Date noi referitoare la Tijpha stenophijlla Fisch. et Meyer în Republica Socialistă g România . ................................... . 555 I. POPESCU-ZELETIN și V. G. MOGANU, Caracteristici exomorfe ! la Quercus pubescens și Quercus pedunculiflora din Podișul Babadag .................................... ..... 561 I EMIL POP, Despre originea mlaștinii ombrogene și a florei ei . . ^71 1 N. SĂLĂGEANU, Despre lumina absorbită, reflectată și trecută prin j frunze și despre randamentul fotosintezei la unele specii 577 i V. NECȘOîU, Încercări de a cultiva în masă în condiții dejaborator | alge verzi unicelulare .................... ; . . . 587 L K. MÂRAMOROSCH, Metode noi pentru studiul virusurilor fitopato- ! gene transmisibile prin insecte .................... 593 I JNELI CĂLIN și MARJA GROSSU, Studiul absorbției, translocării și I persistenței unor antibiotice de proveniență românească în ' .plantele de tomate atacate de Corynebaclerium michigancnse ȚE. F. .Smith) Jensen ............................ goj J VIAȚA ȘTIINȚIFICA . . . . ...................• • •, 6o4 j RECENZII......................................... 621 ; INDEX ALFABETIC............................... . 623 St. și cerc. bidl. Seria botanică t. 17 nr. 6 p. 529—626 București 1965 ! RAIONAREA FLORISTICĂ A CARPAȚILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA* j DE C. C. GEORGESGU, MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ȘÎ N. DONIȚĂ ' 581(05) | După un scurt istoric al problemei se expun principiile de raionare și se prezintă schema detaliată a unităților floristice propuse pentru Garpații din Republica Socialistă România. Schema cuprinde : o provincie floristică (provincia sud-est carpatică) cu 4 sub- ; provincii, 9 districte și 46 de raioane. Depresiunile intracarpatice considerate ca raioane floristice aparte sint grupate în două districte speciale de de- i presiuni; ISTORIC i Preocupările de raionare floristică a Carpaților românești datează | de mult timp. Raionările floristice de ansamblu au devenit însă posibile i abia după acumularea unui material mai bogat de date asupra florei I diferitelor regiuni muntoase ca urmare a. activității neobosite a bota- j ' niștilor. i Prima raionare floristică care are în vedere Garpații în ansamblul : lor, inclusiv cei din țara noastră, se datorește lui P. P a x (11), (12). ! Acest autor a folosit pentru separarea unităților sale de raionare criteriul j floristic. El își bazează împărțirea ■ sa pe răspîndirea speciilor endemice ! și a taxonilor importanți pentru formarea vegetației, ținînd seama și de datele cunoscute asupra genezei și migrațiunii complexelor floristice. Fiecare dintre unitățile stabilite de autor, avînd rangul de district, este caracterizată destul de amănunțit prin liste floristice cuprinzînd elemen- j tele cele mai interesante și rare, prin care se reliefează individualitatea < floristică a unității respective. Districtele stabilite de F. P ax sînt destul de mari, ceea ce se explică prin insuficienta explorare, la acea dată, a multor grupe de munți. Din această cauză, autorul a folosit pentru delimitarea unităților și elemente de structură geologică, petrografie, relief și climă, । punînd totuși pe prim plan criteriul floristic. FI P a x a subliniat că ' * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Sârie de botanique”, 1965, i 10, 5 (în limba franceză). ; ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 6 P. 631-543 BUCUREȘTI 1065 3 RAION ARE A FLORISTICĂ A CARPAȚILOR ROMÂNEȘTI ' 533 <532 C. C. GEORGESCU și N. DONIȚĂ întreg teritoriul carpatic alcătuiește o provincie fitogeografică aparte, încercînd să stabilească și unități de raionare intermediare între provincie și district- într-o lucrare ulterioară (13) nu se adue schimbări de fond la această împărțire; unitățile de raionare stabilite anterior sînt încadrate însă fără vreo motivare ca subdistricte și nu ca districte. Fig. 1. — Raionarea floristică a Carpaților românești după . F. P a x (1908). ' i i î | [ i j După F. Pax (12), partea din provincia carpatică care se află pe teritoriul țării noastre cuprinde următoarele districte (subdistricte, după lucrarea din 1919) (fig. 1): Districtul Alpii Rodnei Munții Transilvaniei „ Munții Bistriței de nord-est „ Munții mijlocii l nord-transilvani Districtul Harghita n clipele de calcar moldovene Munții Transilvaniei v Carpații de fliș de est est-transilvani Munții Bîrsei - j? Alpii transilvani Districtul Domogled Munții Transilvaniei de vest 5? ?? n Poiana Ruscă Biharia Munții Metalici ' 5? Podișul Transilvaniei O încercare de raionare a Carpaților se găsește și la A. H a y e k (7), dar aceasta are mai mult caracter geobotanic și mai puțin floristic. O nouă raionare floristică pentru Carpații românești mai detaliată este elaborată de Al. Borza (1) și dezvoltată în continuare,în lucrări ulterioare (2), (3), (4), (5), (6). Criteriile pe care-și bazează raionarea acest autor sînt în general aceleași ca și la F. Pax. El acordă însă o importanță tot mai mare (în special în ultimele două lucrări) elemen- telor floristice cu rol deosebit în alcătuirea învelișului vegetal (specii lemnoase). Păstrînd în general de la F. Pax împărțirea în districte, Al. . Borza, bazat pe materiale mai bogate, completează lista districtelor cu districtul „Munților Banatului și Oraviței”, precizează limitele unor districte, divizînd districtele întinse ale Carpaților cristalini (Alpii tran- silvani la F. P ax) și ale Bihariei în unități mai mici. Al. Borza are meritul de a se fi preocupat permanent de perfec- ționarea raionării floristice, ținînd seama de noile date de cercetare^ Caracterizarea floristică ceva mai amplă a unităților sale se găsește în ultimele două lucrări (5), (6).(Al. B or za (6) indică următoarele ' unități de raionare în Carpații românești (fig. 2) : I. REGIUNEA EUROSIBERIANĂ * A. Provincia central europeană, est-earpatică 1. Districtul Munții Rodnei și Maramureșului 2. „ „ Bistriței, Bîrgăului și Călimanilor 3. „ zona flișului moldo-transilvan 4. ,, Masivul Bucegi și Munții Bîrsei 5. ,, Harghita — Perșani 6. ,, Carpații Sudici cristalini, subdivizat în: a) Făgăraș b) Sibiu, Sebeș, Lotru c) Parîng * în această listă sînt enumerate numai districtele care aparțin .Carpaților. 534 C. C. GEORGESCU și N. DONIȚĂ. 4 • RAIONAREA FLORISTICA A CARPAȚILOR ROMANEȘTI 535 d) Retezat 4 Țaivii 7. Districtul Munții Banatului și Oraviței 8. . „ Biharia, subdivizat în : a) Masivul Poiana Ruscăi b) Garpații de; vest ' c) Munții Belioara — Scărița d')- centrul Masivului Bihariei ■ ' e) Munții Oaș — Gutîi și Țibleș Fig. 2. — Raionarea floristică a Carpaților românești după Al. Borza (1960). Provincii: A — ceiitral-europeană, est-carpatică; B — daco-iliricâ; C — balcano-mo^siacăJ D — ponto-aarmatică; E — euxinică; F - vegetația teritoriilor inundabile- în această forma teritoriul carpatic românesc este cuprins aproape în întregime în provincia centrâl-europeană-est-carpatică. Numai Munții Cernei și o parte din Munții Banatului aparțin provinciei daco-ilirice (districtul Banatic). De menționat că multe districte carpatice depășesc limita montană, trecînd și în regiunile deluroase învecinate (așa este cazul zonei flișului moldo-transilvan, a Carpaților Sudici cristalini, a Munților Bihariei). Acest lucru subliniază legătura strînsă dintre flora de munte și cea de dealuri. R. S o 6 se ocupă de asemenea de raionarea floristică a Carpaților românești (15), (16). Ca și autorii precedenți, el încadrează toți Car- pății într-o singură provincie — carpatică — cu trei districte:: 1) Eucar- paticum (Carpații de nord și Garpații mici); 2) Transsilvanicum (Garpații păduroși și Carpații românești); 3) Praerossicum (centrul Bazinului Transilvaniei). în districtul transilvan următoarele raioane aparțin Car- paților românești (fig. 3) : Fig. 3. — Raionarea floristică a Carpaților după R. S o6 (1933). b) Maramureșul de vest c) Ciornohora — Rodha d) Oaș — Gutîi — Lăpuș — Călimani e) Munții secuiești calcaroși1 f) Munții secuiești de gresie 2 ( k) Munții metalici ardeleni , I) Biharia, Gilău I m') dealurile vestice ale Bihariei I ni") Meseș, ținutul Someșurilor îp- ■’ n) Semenic Munții din preajma Porților-de-Fier și valea Cernei cu DomogleduL aparțin, după R. Soo unei alte provincii:' Praemoesicum. O. raionare floristică publică și T r. S ă v u 1 es c u (14), care spre deosebire de autorii anteriori, încadrează teritoriul carpatic în trei pro- vincii: alpină, dacică și vest-mediteraneană. provinciile sînt subîmpărțite în districte, care în parte corespund cu cele date de F. Pax și AL. Borza. Pentru separarea.provinciilor s-au folosit drept criterii i trecutul, geologic al teritoriului, clima actuală, flora și vegetația cu specii carac- :. ' teristic'e și endemice șL cu asociații mai reprezentative. Districtele sînt separate pe criterii topografice, pedologice și de climă locală. Nu se face : ' o caracterizare floristică a districtelor. Pentru provincii se dă o carac- v terizare sumară. 1 - în teritoriul carpatic, așa. cum este delimitat de noi în lucrarea de* față, se încadrează următoarele provincii și districte floristice stabilite* de T r. Săvulescu (fig. 4) : ■ ‘ Â. Provincia dacică Districtul Platforma Olteană (parțial) ' i ,, Muntenia (parțial) ,, Obcinele Bucovinei „ flișul moldo-transilvan . ,, Munții Banatului ' । „ Poiana Rusca ■ ,, Depresiunile Hațeg și Sibiu ,, Persani „ Depresiunile Țara Bîrsei, Secuime, Ciuc ,, Arginta, Gurghiu ' ,, Codru Zarand ■ Trascău „ Platforma Someșană (parțial) ’ ,, Maramureș . ■ B. Provincia alpină Districtul Carpații Sudici ,, Carpații Orientali Ț ‘ ,, Munții Apuseni C. Provincia vcsi-mediteraueană Districtul Cazane ; „ Cerna ' ■ Recent, H. M e u s e 1 (9) a prezentat o raionare floristică generală,, care se referă și la Carpați. După acest autor, Carpații, ca și Alpii,. formează subregiuni floristice. în cadrul șubregiunii Carpaților lanțul! Carpaților românești este încadrat în provincia sud-est-carpatică, care de- pășește spre nord numai cu puțin granițele țării. H. Meu s e l deoșeA- bește, în limitele acestei provincii trei subdiviziuni (probabil subprovincii) b Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Biharia. Fig. 4. — Raionarea floristică a Carpaților românești după Tr. Săvulescu (1940). < Unele aspecte ale raionării floristice sînt discutate de E. Ț o p a» (17). După acest autor, pe teritoriul Republicii Socialiste Roniânia se* întîlnesc 5 mari regiuni floristice și de vegetație : arctică, subarcticăr central-europeană, pontică și mediteraneană, cuprinzînd în total 11 pro- vincii. Probabil E. Țopa. se referă mai mult la elementele floristica? și nu la unitățile teritoriale de raionare floristică,, deoarece în țara noastră nu sînt reprezentate nici regiunile arctică și subarctică, nici, regiunea mediteraneană. OBSERVAȚII ASUPRA CRITERIILOR DE RAIONARE FLORISTICĂ Scurta prezentare a istoricului raionării floristice pentru Carpații românești arată că au existat concepții diferite asupra criteriilor de sepa- rare a unităților de felurite categorii. în final, acest lucru a determinat» întocmirea unor hărți floristice foarte deosebite de la autor lâ autor. i. .538 C. C. GEORGESCU și N. DONIȚA 8 9. RAIONAREA FLORISTICĂ A CARPAȚILOR ROMÂNEȘTI , 5.39 Pentru o raionare floristică criteriul principal de separare a unită- ților de orice grad trebuie, să fie cel floristic. Acesta se poate aplica în primul rînd prin analiza comparativă a fibrelor din diferite regiuni din punctul de vedere al arealelor taxohilor componenți, așa cum-face, de - pildă, H. M e u s e 1 (8), (9). în regiuni mai puțin studiate floristic, criteriul se poate aplica prin folosirea taxonilor endemici, a căror pre- zență este un indiciu de individualizare floristică a teritoriului; pot fi luate în considerare și speciile cu răspîndire mai restrînsă sau disjunctă, ce marchează anumite limite fitogeografice („caracteristice” în sensul lui T r. S ă v u 1 e s c u). Criteriul vegetației (direct sau prin specii cenogene) poate fi folosit ca ajutător în regiuni cu flora foarte puțin studiată, de pildă în terito- riile forestiere întinse.. Totuși acest criteriu nu poate fi utilizat decît în subsidiar, pentru că altfel raionarea capătă un alt caracter —geobotanic. Raionarea geobotanică însă este o altă problemă, deosebită de raionarea floristică, cu alt scop și alte mijloace, și care nu trebuie confundată cu aceasta din urmă, . Clima, trecutul geologic al regiunii, geomorfologia, solul sînt fac- tori ajutători foarte prețioși,, care pot fi folosiți în special pentru fixarea limitelor geografice ale unităților floristice. SCHJEMA DE RAIONARE FLORISTICĂ A CARPAȚILOR ROMÂNEȘTI Raionarea pe care o prezentăm s-a bazat în primul rînd pe criteriul floristic. Kefiind posibilă analiza floristică arealogică integrală, din cauza numărului mic de florule regionale și locale, pentru individualizarea uni- tăților s-au folosit unele specii mai importante din punct de vedere fito- geografic (endemisme, relicteglaciare, specii sub mediteraneene, balcanice, ilirice, atlantice, specii cu răspîndire disjunctă etc.:), care prezintă anumite limite de areal în Carpații'românești. în măsura în care aceste elemente nu au fost suficiente, s-a utilizat pentru unele regiuni criteriul ajutător al vegetației forestiere. Limitele unităților s-au trasat ținîhd seama de geomorfologia și răspîndirea forma- țiunilor geologice. Pentru stabilirea acestora s-a folosit lucrarea referi- toare la Carpații sud-estici de pe teritoriul Republicii Socialiste România de V. M i h ă i 1 e s c u (10), în care diferitele raioane geogra- fice ale Carpaților au delimitări și denumiri precise. Raionarea -prezentată ține seama de răspîndirea actuală a elementelor floristice și ia în considerare în măsură mai redusă aspectele de istorie a florelor și evoluția geologică a teritoriilor, care prezintă importanță în special pentru stabilirea unităților de raionare mai mari (începînd cu pro- vincia). De aceste unități nu ne-am ocupat însă, întrucît am admis prin- cipial unitățile de raionare propuse de H. M e u s e 1 (9) pentru Carpați, cu cîteva precizări de detaliu. Acestea se referă la poziția Munților Bana- tului și Poiana Ruscăi în sistemul subprovinciilor stabilite de acest autor. Munții Banatului, care se deosebesc foarte mult prin flora lor de lanțul Carpaților Meridionali, au fost considerați ca subprovincie aparte 3 3 Apartenența acestei subprovincii la Carpați sau la Balcani răminc de precizat. Pro- -vizoriu am încadrat-o în provincia sud-est-caipatică. i cuprinzînd și munții vecini din dreapta Dunării. Această1'subprovincie. ; se caracterizează prin prezența în masă a elementelor termofile submedi- ( teraneene și ilirice. Munții Poiana Ruscăi i-am încadrat pe baza afinită- i ților floristice în subprovineia Bihariei, pe care am denu'mit-o însă sub- i provincia Munților Apuseni. i Principala sarcină care ne-a stat în față a fost aceea de a preciza : ; districtele floristice și a încerca subdivizarea lor în raioane, făcînd astfel > un pas mai departe pe calea realizării unei raionări amănunțite. i Unitățile de raionare stabilite de A1. Borza sînt folosite în largă măsură în raionarea prezentată de noi prin încadrarea corespunzătoare în i ierarhia unităților admise. i Desigur, neuniformitatea care mai există în explorarea floristică: - a diferitelor grupe de munți din Carpați nu a permis o detaliere egală ’ și bazată pe același criteriu a întregului teritoriu. Aceasta .se reflectă și în caracterizările floristice ale raioanelor, care pot fi uneori mai com- plete, .alteori mai sumare. Raionarea floristică a Carpaților românești are următoarea fbrmă : SUBREGIUNEA FLORISTICĂ CARPATICĂ Provincie sud-csl-carpatică A. Subprovineia Carpaților Orientali a) Districtul Beschido — Maramureșan Raioanele : 1. Gutîi — Oaș 2. Țibleș 3. Rodna 4. Maramureș 5. Lucina 6. Obcinele Bucovinei b) Districtul Carpaților Moldo-Transilvani Raioanele : 7? Giumalău — Rarău 8. Bîrgău 9. Călimani 10. Bistrița — Giurgeu 11. Stănișoara ' 12. Gurghiu 13. Ceahlău — Hăghimaș 14. Harghita — Baraolt 15. Tarcău — Ciuc — Tazlău e) Districtul Carpaților de Curbură Raioanele: 16. Bbdoc 17. Lăcăuți — Penteleu 18. Clăbucet (Ciucaș) 19. Persani 540 C. C. GEORGESCU și N. DONIȚA 541 B. Subprovincia Carpaților Mcriilionali d) Districtul Carpaților Munteniei Raioanele 20. Bucegi — Bîrsei 21. Piatra Craiului 22. Iezer — Leaota 23. Făgăraș ' . 24. Ghițu — Cozia e) Districtul Carpaților Olteniei Raioanele : 25. Parîng ' 26, Lotru — Cibin — Suria,nu 27. Vulcan ' 28. Retezat 29. Țareu. z 30. Godeanu 31. Domogled 32. Mehedinți C. Subprovincia Carpaților Dunăreni f) Districtul Munților Baratului Raioanele : 33. Clisura Dunării 34. Almaj 35. Semenic : 36. Dognecea • 37. Anina 38. Lovcea , D. Subprovincia Munților Apuseni g) Districtul Rusca — Zarand Raioanele: 39. Poiana Ruscăi . 40. Zarand 41. Codru Moina , A) Districtul Munților Metaliferi ■ Raioanele : 42. Trăscău 43. Găina — Munții Auriferi i) Districtul Bihariei Raioanele : 44. Muntele Mare — Vlă deasa 45. Pădurea Craiului - 46. Meseș. Șes ; Depresiunile .mari intracarpatice au o floră aparte, caracterizata, prin apariția de elemente care lipsesc din raioanele vecine. în consecință r au fost considerate ca raioane aparte (notate de la I la XV) (fig. 5). Raionarea floristica a Carpaților românești după C. C. G e o r g e s c u și N. Doniță (1965). 542 C. C. GEORGESCU și N. DONIȚĂ 12 ț încadrarea lor în unități superioare se poate face în două moduri : ! fie în districtele în care apar, fie în districte separate de depresiuni.. De î fapt, există o asemănare mai mare între flora depresiunilor din anumite ! teritorii mai întinse decît între flora depresiunilor și a celorlalte raioane vecine. Pe această bază s-a considerat mai potrivită constituirea în Car- pații românești de unități separate, în care se grupează numai raioanele floristice ale; depresiunilor. Prima unitate de acest fel este districtul de- presiunilor din Carpații Orientali (raioanele I—VIII), caracterizat prin prezența masivă a relictelor glaciare și, în general, a elementelor conți - nentale-boreale. A doua .unitate este districtul depresiunilor din Carpații Meridionali și Occidentali, care are ca trăsătură distinctivă prezența în flore a numeroase elemente sudice, termofile (raioanele IX—XV), alături de cele continentale. Raioanele de depresiuni sint următoarele Districtul depresiunilor din Carpații Orientali: Raioanele : I. Depresiunea Țara Oașului II. Depresiunea Maramureșului III. Depresiunea Domelor IV. Depresiunea Cîmpulung V. Depresiunea Giurgeu VI. Depresiunea Cine VII. Depresiunea Dărmănești VIII. Depresiunea Brașovului Districtul depresiunilor din: Carpații Meridionali, ai Dunării și Munții Apuseni : , IX. Depresiunea Loviștei X. Depresiunea Petroșani . XI. Depresiunea Hațegului XII. Depresiunea Almajului ' XIII. Depresiunea Beiuș —Deva XIV. Depresiunea Zlatnei XV. Depresiunea,. Cîmpenilor Descrierea amănunțită a particularităților floristice ale unităților de raionare din schema de mai sus se va da într-o lucrare viitoare. BIBLIOGRAFIE 1. Borza Al,, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, 1929, 1, 251—270. 2. — Guide de la Six. Excurs. Phytogăogr. Intern. Roumanie, Cluj, 1931, 1 — 55. 3. - Ber. dtsch. Bot. Ges., 1941, 59, 5, 153-168. : 4. — Lucr. Inst. geogr. din Cluj, 1942, 7, 1— 22.z 5. ■ — Bul. științ. Acad. R.P.R., Seria biol, și șt. agr., 1957, 9,'2, 195-204. 6. B0P3A An. ,aopa u dăyna Kapndm, CSopunK paSoT. AKazț. nayK CCCP, Mocima, 1960, 44—67. : 7. Hayek A., Die Pflanzendecke Oesterreich-Vngarns, Leipzig, Viena, 1914 — 1916. 13 RAIONAREA FLORISTICA A CARPAȚILOR ROMÂNEȘTI ' 543 8. Meusbl H., V ergleichende Arealkunde, Berlin, 1943. ■' Vv 9. — Revue roumaine de biologie, Sărie de botanique, 1965, 10, 1 și 2. 10. Mihăilbscu V., Carpații sud-estici de pe teritoriul R. P. Române, Edit. științifică, ^Bucu- rești, 1963. : .■ i ■ 11. Pax F„ Engler’s Bot. Jahrb., 1904, 38, 73, 17-23. 12. — Grundzâge der Pflanzenverbreitung in den Karpathen, in Enolbr A. u. Driîde O,,. Die VegetationderErde, Leipzig, 1908, X, partea a Il-a. 13. — Pflanzengeographie von Rumănien, Halle, 1919, 105, 2. . ; i 14. Săvulescu Tr., Ann. de la Fac. d’Agr. de Bucarest, 1940, I, 282 — 330. ■ ; , 15. Soo R., Tisza Tars, Honismerteto Biz. Kiadv., 1933, 8. . 16. - MTA, Biol. Gop. Kozl., 1960, 4, 43-70. 17. Țopa E., SSNG, Comunicări de botanică, 1963, 2, I, 107 —lip. ' ' ; Institutul de biologie „Țraian. Săviilescu”, Secția de morfologie și geobotdnică, Primită în redacție la 11 februarie 1965- " 1N0TE CRITICE ASUPRA UNOR SPECII DE EU Bl ACE AE Ș din flora Republicii socialiste românia Ș . \ ' DE ‘ .' j C. ZAHARIADI și V. CIOCÎRLAN C 518(05) ) în lucrare es te prezentat taxonul Asperula tyraica (Galium tyraicum Ehrend.), con- i ■ fundat adesea de autorii din Republica Socialistă România cu unele forme pubos- cente.de Asperula (Galium) glauca (Asperula campanulata). Se prezintă de ase- . menea o cheie dicotomică a șirului Octonaria Klpkov din cuprinsul Republicii Socia- liste România, precum și’unele observații critice asupra unităților învecinate. j Oercetînd flora și vegetația unor regiuni de cîmpie și de dealuri situate pe ambele părți ale lanțului Carpaților, am găsit în mai multe .'localități. din Muntenia, Moldovă și Dobrogea o specie considerată de • obicei ca Asperula glauca var. hirsuta Wallroth, Sched. crit., I (1822), 60, dar care este în realitate o specie bine distinctă, A. tyraica Bess1. Prezentăm mai jos descrierea acestei specii, precum și o cheie dico- tomică pentru a o deosebi de cîteva specii învecinate. ! Asperula tyraica Bess. Enum? pl. Volhyn. (1822), 41, an pp.; J. Velenovsky, FI. Bulg. (1891), 237; Pobe- •dimova, in Flora S.S.S.R., XXIII (1958), 267 ; M. V. Klokov, in Flora R.S.S. Ucr., X (1961), 117. ’ i A. galioides MB.p tyraica (Bess.) DC., Prodr., IV (1830), 585 ; A. galioides MB. ssp. j tyraica (Bess.) Nym., Corisp. FI. Europ. (1879); A. hirsuta auct. rom. nonn., non Wallroth, j Sched. crit., I (1822), 60; A. galioides MB. var. hirsutum auct. rom, nonn. et Flora R.P.R., । VIII (1961); 338 quoad pl. dobrog. et mold. . . ' . I Exsicc. : FRE, Nr. 992, sub Asperula, glauca f. .hirsuta. 1 în monografia genului-Galium de Fr. Ehrehdorfer (5), (6), bazată pe studii citotaxonomice, ciclul Asperula glauca a fost din nou trecut la genul Galium, așa ■ cum a stabilit’inițial L i n n e. . ■ . ...ST.-SI OERC. BIOE. 8BKIA.BOTANICĂ T. 17, Nit. 6 P., 545-553 BUCUltESTI 1905 ■ 'i -■ C..3246 \ ; - V ’■■ • . ' ' 546 C, ZAHARIADI și V. CIOCÎRLAN f 2: Plantă înaltă de 40—80 (100) cm (fig. 1), erectă sau ascendentă, ± înnegrindu-se prin uscare. Rizom orizontal, tîrîtor, ± ramificat,, pe care apar stoloni tineri (subterani), filiformi, gălbui sau albicioși în stare vie, care prin uscare devin bruni (la plante de un an, acești stoloni apar pe colet) 2 (fig. 2). Tulpina în secțiune transversală rotunjită, cu nervuri Fig. 1. — Aspectul general al’ speciei Asperula lyraica (Galium tyraicum). proeminente, la bază ± pubescentă pe 6—9 internoduri inferioare, către- vîrf glabrăi rareori în întregime glabră. Perii ± rigizi, lungi de 0,4—1,0 mm, extinși sau retrorși, uneori zbîrliți. Frunzele verticilelor inferioare și medii (excluzînd pe cele bazale, incomplet dezvoltate) grupate cîte 6—7' (8), îngust-liniare, revolute, lungi de 18—45 mm și late de (0,6) 0,8—1,5 (3,0) mm, ± pubescent-scabre pe nervura mediană (de pe fața inferi- 2 în material de ierbar recoltat fără atenție stolomi adesea lipsesc. 3 ASUPRA’UNOR SPECII DE RUBIACEAE DIN ROMÂNIA ■ . 5.47 oară), precum și pe marginile feței superioare ; frunzele superioare glabre sau glabrescente. Inflorescența, un panicul alungit sau scurt, condensat,, uneori ± lax la exemplarele viguroase; axa principală de 10 ■— 30 cm,: Fig. 2. — Organele sub.terane ale unei plante tinere de Asperula Igraica. . , ramura inferioară lungă de 4—10 cm și lată de 5—15 cm. Florile albe, înnegrindu-se prin uscare, cu miros neplăcut. Corola (fig. 3) lat-cămpa- nulată, lungă de 2,2—3,2 mm, cu tub de 1,5—2,0 (2,3)ori mai scurt decît > lobii ; aceștia lat-triunghiulari, la । vîrf ascuțiți sau apiculat-mucronați, ; . adesea îndoiți în interior. Antere us- ,i cate, brune-deschis. Stile la începutul \ înfloririi scurte, apoi alungindu-se : pînă la 1,5 mm ; în această fază, ; stilele sînt concrescute între ele la ; bază pe o lungime de 0,2—1,3 mm, : în raport cu vîrsta și cu dimensiunile ; plantei, la vîrf libere pe o lungime de : 0,1—0,5 mm ; partea concrescută ' este deci mai lungă decît cea ne-; concrescută. Fructe glabre, zbîrcite la maturitate. ! înflorirea : VI-VII, cu 15-20 de zile mai tîrziu decît Asperula ! octonaria Klokov (A.\glauca arrct.). Fig 3. _ a și b, Asperula (Galium) lyraica, corola (x 4,5) și ovarul (X 7,5). ASUPRA UNOR SPECII DE RVBIACEAE DIN ROMÂNIA 549 548 o. ZAHARIADI și V. CIOCÎRLAN 4 Stațiunea. Dealuri, coline și faleze aride, pe loess sau sol pietros. Răspîndirea în țară. Regiunea București : faleze lîngă Slobozia (r. Slobozia); Bordușelu, Platonești (r. Fetești), leg. 0. Zahariadi; comuna Orezu pe terasa lalomiței. Regiunea Dobrogea : Constanța — Tuzla, Murfatlar (r. Medgidia), leg. C. Z ah ar ia di; Bugeac — Gîr- lita (r. Adamclisi), leg'. G. Grințes cu; Isaccea — Niculițel (r. Tul.cea), leg. I. Pro dan; Dealul Pricopan între Greci și Macin (r. Macin). Regiunea Galați : Foltești (r. Bujor), comuna Spiru Haret (r. Călmățui). Regiunea Iași : Bîrlad la Crîng și pe Dealul Mare. Regiunea Ploiești : Săpoca (Culmea Urlători), (r. Buzău); S—V de Cîmpenii (r. Mizil), leg. V. Cioc îr lan. ■ Răspîndirea generală. U.R.S.S. — R.Ș.S. Ucraineană : regiunea Nistrului superior, în silvostepa din dreapta Niprului : Vinița, Kiro- vograd. Regiunea Niprului inferior, în stepa din dreapta Niprului : Ni- kolaev, Herson, Krivoi-Rog, Voznesensk, Odesa, Razdelnaia. Regiunea Nistrului inferior, în stepa din dreapta Nistrului : Belgorod — Dnies- trovski, Furmanka, Budaki, Brieni, Kirniciki, Kartal, Reni, Kurci, împuțita, Frecăței; R. S. S. Moldovenească : Dermenji, Ciumai, Tatar — Baurci, Găvănoasa—Flămînda, Cașlița — Prut. R. P. Bulgaria: Razgrad, Varna, Kebedze (Vel.); Konjovo (Vel. Vs.), Sliven; Jambol, Aitos (Sk.). ' După Klokov, indicațiile din Kuban sînt dubioase. CHEIA SPECIILOR ȘI A VARIETĂȚILOR DE ASPERULA DIN ȘIRUL OCTONARIAE KLOKOV (RAPORTATE DE EHRENDORFER LA GENUL GALIUM) la Tulpina în părțile mediană și superioară fin puberuleiit-scabră lă bază glabră (intensitatea pubescenței crescînd spre vîrf).- Ra- murile. inflorescenței, fin puberulente. Frunze foarte înguste, filiforme sau capilare, late de 0,3—0,5 mm, scabre pe margini, cu perișori aspri pe fața inferioară. Corolă mică, lungă de 1,5 — 2,2 mm3, lat-campanulat rotata, apropiată de tipul Galium . . . .... A. pnoldavica Dobrescu {Galium moldavicum comb. nov.) 1b Tulpina în partea superioară glabră, la bază glabră sau ± pubes- centă (intensitatea pubescenței descrescînd de la bază spre vîrf). Ramurile inflorescenței glabre. Frunze îngust-filiforme pînă la liniare, late de 0,5—2,5(3) mm, glabre sau ± pubescent-scabre. Corola mai mare, lungă de 2,2—3,5 mm, lat-campanulată sau infundibuliformă, nu este rotată .............. 2 2a Rizom orizontal tîrîtor ± ramificat, cu stoloni din anul curent subțiri, albicioși-gălbui, în ierbar bruni. Tulpina la bază ± aspru pubescentă, cu peri de 0,4—1,0 mm lungime, rareori glabră. Frunze mijlocii cîte 6—7(8). Inflorescența de obicei alungit-ovoi- 3 Lungimea corolei se măsoară pe malerial viu sau umectat, îndrcplînd lobii în pre- lungirea. tubului. 2b 3a dală. Corola lat-campanulată, cu lobii lat-triunghiulari, mai lungi decît tubul, cu vîrful apiculat, uneori îndoit în interior . ... . . ................A. tyraica Besser {Galium tyraicum comb. nov.) Rădăcină verticală, fără rizom orizontal și fără stoloni (în con- diții de umiditate pronunțată și' pe sol afinat poate prezenta riz’omi). Tulpina glabră sari fin pubescentă, perișorii mai scurți de 0,4 mm. Frunze mijlocii în;număr de 8—10(12), glabre sau ± puberulente. Inflorescența lat-corimboasă. Corola îngust-tubu- loasă sau campanulată (fig. 4), lobii înguști sau lat-triunghiulari, egali, mâi lungi- sau uneori mai scurți decît tubul . . . . . 3 Frunze cîte 8—10, plane sau cu marginile abia revolute, late pînă la 2,5 mm, de culoare verde. Plante mezomorfe de finețe și de dealuri din regiuni cu umiditate suficientă,cu sau fără rizomi și stoloni . ................... . . A.campanulata JLlokov . . . . 4 în Bot. mat. Bot. Instit. A. N. S.S.S.R., XVIII (1957), 226-227 ; A. glauca (Jacq.) Bess., Enum. Pl. Volhyn. (1822), 7, nr. 155; Fig. 4;. — A și B, Asperula campa- nulata var. hirsuta, corola (x 4,5) și ovarul ( x 7,5) G. glaucum, Jacq., FI. austr. (1772), 51, tab. XCI, non L. ; A. galioides Ledeb., FI. ross., II, 1, haud M. B. An Galium Cam- panulatum Vili., Hist. pl. Dauph., II (1787), 326, nr. 15, tab. VII ?' 3b Frunze cîte 8—10(12), cu marginile revolute, îngust-liniare, adesea aproape subulate, late de 0,3—1,3 mm, glauce sau glau- cescente. Rădăcină fără rizom orizontal și fără stoloni.Plante xeromorfe, de coline stepice, de dealuri aride și de poieni uscate ....................... ............... . . .A. octonaria Klokov (fig. 5), l.c., p. 229; A. glauca auct. rom. pp. 5 4a Tulpina în întregime glabră.............A. campanulata Klokov var. campanulata 4b Tulpina la bază pubescentă . .... A. campanulata Klokov var. hirsuta Wallroth, l.c. 5a Tulpina glabră . . . . . . . . . . A. octonaria var. ofitonaria 5b Tulpina puberulentă..................... . A. octonaria var. amphibola Zahariadi et Ciocîrlan discuții și Concluzii 1. Specia A. tyraica, descrisă de Besser după exemplarele recoltate de A n d r z e j o v s k y din Podolia (Krasnianka), este o uni- tate bine delimitată prin morfologia organelor subterane (prezența rizo- .550 C. ZAHARIADI și V. CIOCÎRLAN ASUPRA UNOR SPECII DE RUBIACEAE DIN ROM ANI A 551 Fig. 5. — Aspectul general al speciei Asperula octonaria (Galium tyraicum). milor și stolonilor) și printr-o serie de alte caractere indicate atît în diag- noză, cît și în cheia de determinare a speciilor, verificate de noi pe plante vii, sppntane și pe cele provenite din sămînță. După I. Paczoski (12), (13), care a studiat temeinic această specie în mediul ei natu- ral, nu s-au găsit forme de trecere către Asperula {Galium) glauca. A. tyraica prezintă un areal nord-vest pontic, bine delimitat, care nu trece de Don (U.R.S.S.) spre est și de nordul B. P. Bul- garia spre vest. 2. Cu toate aceste deosebiri evidente, A. tyraica a fost con- fundată cu formele ± puberulente ale ■ speciei A. câmp anulata nu- mite de Wallroth (l.c.) A. galioides p hirsuta și descrise din Europa Centrală (HaUe). Autorii ulteriori s-au bazat exclusiv pe caracterul de pubescență al bazei tulpinii și al frunzelor, nu au ținut seama de celelalte deosebiri morfologice, arealogice și biolo- gice, considerând în mod nejusti- ficat specia A. tyraica ca sinoni- mă cu varietatea hirsuta {Flora R.P.R., l.c.), (1), (13), (14), (17). 3. Specia A. tyraica, așa cum a fost înțeleasă de P a c z o s- ki și de Klokov și așa cum o acceptăm și noi, nu pare să corespundă întru totul cu planta descrisă de Besser. într-adevăr, după acest autor, caracterul de părOzitate pare să constituie o excepție („variat ? caule1 inferne et foliis subtus hirsuti s”),pb cînd la plantele din țara noastră părozitatea este o regulă generală. în afară de aceasta, A. tyraica după Besser este mai timpurie decît A. galioides {A. glauca!), pe cînd plantele de la noi înfloresc cu 15—20 de zile mai tîrziu. 4. Cu. prilejul cercetărilor amintite s-a examinat și poziția unor taxoni din același șir Octonariae Klok. (secț. Fugaliopsis Lange, Pr. fl. hisp.), ca A. campanulata și alții. S-a constatat că atît descrierea, cît și desenul speciei A. glauca din Flora F.P.B. (l.c.) nu corespund cu plantele din Cîmpia Română și Dobrogea ; tubul corolei la acestea din urmă este egal sau cel mult de 1,7 ori mai scurt decît lobii, iar nu de 3—4 ori, așa cum rezultă din planșa 104, figura 1, b {Flora P.P.R.): Desenul din Flora R.P.B. prezintă însă o asemănare cu cel dat de H e g i ((10), pl. 247, fig. 4, a) (fig. 6) pentru A. glauca din Europa Centrală. ' Este, posibil ca populațiile din Europa Centrală descrise de Li n n 6 sub - Galium glaucum (= Asperula glauca auct. fl. Eur. mediae); cele din . regiunile situate la vest de Alpi descrise de Vi 11 ar s sub denumirea : Galium campanulatum (vix Asperula campanulata Klokov !), precum și cele din regiunile situate la est de Alpi {G. glaucum Jacq., an K ?), să reprezinte un complex de taxoni caracterizat prin tubul corolei foarte scurt. După Klokov, populațiile din sudul R. S. S. Ucrainene (la care putem adăuga și pe cele din regiunile de cîmpie și de dealuri ale Munteniei, Moldovei și Dobrogii și poatechiardinuneleregiunixe- roterme din Transil vania — Republica Soci- alistă România) considerate în general ca aparținînd speciei A. glaucaar trebui rapor- tate la noua sa . specie A. octonaria{1. c., p. 229).Diferențele semnalate de Klokov se referă însă nu la forma corolei și nici A B Fjg. 6. — Asperula glauca, corola ; după H e g i (A) și după Flora R.P.R, (B). da raportul dintre lungimea tubului și cea a < ' . lobilor, ci numai la lățimea și forma frunzelor, caractere morfologice de ordin cantitativ direct influențate de mediu, care adesea se suprapun parțial și care au fost observate mai ales pe material de ierbar. Este > evidentă necesitatea unui studiu bazat pe criterii1 biosistematice* studiu . analog celui făcut de E h r e n d o r f e r pentru speciile și populațiile din alte regiuni. ■. U - 5. în ceea ce privește Asperula moldavica, descrisă de G. D o b r e s- c u (l.c.) din raionul Negrești (Dealul Glodeni) și recoltată și în R. “Moldovenească sub denumirea de A. glauca var. puberula Zahariadi (in Sched., Baimaklia, U.R.S.S., leg. O. Z ah aria di, 13;VIL1930)j; •ea este caracterizată prin corola foarte mică, subrptată, ca și prin alte caractere indicate în cheie. Pare un taxon bine delimitat, care • nedesiță ; studii mai aprofundate pe un material mai bogat; deoarece caractețui tubului corolei și cel al pubescenței, precum și numărul relativ mic de,, . .stațiuni,fac să ne gîndim la posibilitatea unei origini hibridogene de țipui , Asperula x Galium. Un astfel de hibrid iBtcr^&BBnc, Asperula-giauca ! x Galium verum Gydrf., a fost descris sub numele de G. polgarii, So,6. (ap. Jâvorka et Sod, I (1951), 430). în urma cercetărilor lui'Ehreni- . d or f er, este posibil ca Asperula moldavica să nu reprezinte un1 hibrid intergerieric, ci o specie aparținînd genului Galium {G. moldavicum corni. nova). , . ‘. 6. Este necesar să se ia în considerație caracterele plantei jh între- > gime, privite ca un tot, și să nu se neglijeze examenul organelor sub- ' terane, a căror evoluție este uneori foarte diferențiată și semnificativă, nu numai la speciile din familii cu bulbi și bulbotuberi (Liliaceae, Amaryl- lidaceae etc.), ci și la alte familii. Diferențierea speciilor A. tyraica și A- hirsuta s-a bazat, între altele, și pe caracterele organelor subterane,, .adesea neglijate în studiile floristice pe itinerar. . ’ 552 C. 'ZAHARIADI și V. CIOCÎRLAN ' 8! 7. Așa cum s-a mai sublimat (21), (22), este necesar să se intro- ducă în mod sistematic, elenientul timp, adică cercetarea plantelor în: diferite faze ontogenetice; în această direcție, studiile geobotanice în staționar, contrar celor efectuate pe itinerar, pot fi de un mare ajutor taxohomiștilor. ,• 8. Studiile taxonomice, mai ales în cazul populațiilor, trebuie efec- tuate pe unități geografice naturale- și nu pe areale limitate. Nerespec- tarea acestui deziderat elementar, studiul incomplet al plantelor din țările vecine a dus la confuzia dintre speciile menționate mai sus. De altfel, studierea holotipului sau topotipului, de obicei limitat la un Singur exemplar de ierbar, nu este suficientă-și trebuie completată prin studiul .populațiilor. 9. După cercetările citotaxonomice ale unor autori, îndeosebi după cele a lui F r. Ehrendorfer (5), genul Asperula are un număr de bază de 11 cromozomi, cuprinzînd specii diploide și tetraploide (A. cynanchica, A. tinctoria etc.). Specia: Asperula glauca (populații din Eu- ropa Centrală !) a fost trecută de acest autor la genul Galium, așa cum a stabilit inițial L i n n e și așa cum s-a adoptat recent și de către J a n c li e n. Genul Galium, după clasificarea propusă de E h r e n d o r f e r (inclusiv speciile A. glauca și A. adorata), are, în general, același număr de bază; deci acest caracter nu permite separarea genului Galium de Asperula. Se cunosc însă cazuri la genul Galium cu x = 10* sau 12.'în cuprinsul acestui gen există specii diploide, tetraploide și octo- ploide, precum și unele cu numere care nu reprezintă un multiplu de 11 ca : 20 (G'. spUrium), 22—24,(G. glaucum) și 40, 42, 64, 86 (G. aparine);; această variabilitate cu caracter dezordonat pare să îngreuieze adoptarea unei clasificări citotaxonomice. Speciile din țara noastră - îndeosebi A- octonaria, A. câmp anulata' și A. tyraica nu au fost încă cercetate din acest punct de vedere. 10. ' După Fr. Ehrendorfer (in litt.)4 genul Asperula se> deosebește de genul Galium mai ales prin morfologia' inflorescenței (prezența de bractee și brăcteole pînă în ultimele ramificații), apoi, prin tubul corolei net mai lung decît lobii și în fine prin anumite, caractere chimice. După acest autor întregul șir Octonariae studiat- mai sus ar trebui raportat la genul Galium. BIBLIOGRAFIE 1. Borza A., Conspectus Florae Romaniae, Cluj, 1947, 256. 2. Clapham A. R., Tutin T. G. â. Warburg E. F,, Flora of the British Islesr cd. a 2-a,. ' Cambridge, 1962. - 3' Darlington C. D. a. Wylie A. P., Chromosome Atlas of flowering Plants, Londra, 1955.. , 4/Davies P. H. a. Heywood V. H., Principles.of Angiosperm Taxonomy, Edinburgh, 1963.. 5. Ehrendorfer Fr. OBZ, 1949 — 1959, notele I —VII, 96 — 106. 4 în scrisoarea primită de la prof. F r. Ehrendorfer, autorul ne-a autorizatt să folosim datele sale inedite,-fapt pentru care îi aducem viile noastre, mulțumiri.,. 9 ASUPRA UNOR SPECII DE RUBIACEAE DIN ROMÂNIA - 553- 6. Ehrendorfer Fr., Rubiales, in Rothmaler’s Excursions flora von Dculschland, 1963, 4 (Ergănzungsband). ’ 7. — . Ber. deutsch. Bot. Ges., 1962, 75, 5. 8. rEîîAEMAii T. C., OnpedejiwneJibpacrnenuuMojidaecKo'ă CCP, MocKBa— JleHMHrpan,. 1954. 1 . ■ . 9. rPOCCrEHM A. A., OnpedejiumeM pacme'miM KasKasa, MocKBa, 1949. 10. Hegi G.', III. FI. v. Mltlel-Europa, MCnchen, 1918, 6, 1. 11. Love Askell a. Love Doris, Ghromosome numbers of Central and Northwest European planS species, Opera Botanica, Lund, 1961, 5. 12, nAVOCKMH EL, Home damw o țfijiâpe xepcoHCKou ey6epuuu, Xepcou, 1914. 13. — . TpyuH Bece. oOiiț. ecrecTB. KmiiHHeB, 1912, 3. 14. Pboda-n. I., Flora României, Cluj, 1939. 15. — Conspectul FI. Dobrogei, Cluj, 1939. ■ 16. Schur F., Enum. PE Trans., Viena, 1866. 17. Sewertzoff A. N., Morphologische Gesetzmăssigkeiten der Evolution, Jena, 1931. 18. Gtohhob H. h CTEOAHOB H., (pjiopa na IS^Jieapun, Co$hh, 1948, 1073. 19. Tepehtbeb n. K., BecTHHK Jleunurpan. rocyu. ynuBepc., 1959, 9, 127—141. .. 20. Tischler G., Die Chromosomenzahlen der Gefăsspflanzcn Mittel-europas, Haga, 1950.. 21. Zahariad.i C., Revue. de biologie, 1962, 7, 1, 5 — 41. 22. — Revue roumaine de biologie, Serie de botanique, 1964, 9, 3, 191 — 207. , - .' . - . \ ' Institutul de biologie „Tratau Săvulescu”, Sectorul de sistematică și morfologie vegetală și . Institutul agronomic „N. Bălcescu”, Catedra de botanică. Primită în redacție la 11 februarie 1965.. DATE NOI REFERITOARE LA TYPHA STENOPHYLLA FISCH. ET MEYER ÎN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA S. PAȘCOVSCHI și GH,ȘERBĂNESGU ' 581(05) . Se semnalează stațiuni noi de Typha stenophylla la Cernica și Chitila. Pe lîngă aceasta a tqst regăsită vechea stațiune la Caraorman în deltă, citată de D. B r î n d z a. Se dau listele plantelor cu care se asociază această specie. Se fac cîteva precizări morfologice asupra materialului cules. Astfel, șe constată că , . înălțimea plantei întregi, lungimea spicelor femele și lățimea frunzelor întrec uneori cifrele-date în literatură. Se descriu amănunțit fbrinele spicelor femele. Se subliniază apariția frecventă a spicelor duble (alăturate sau suprapuse), precum și existență formelor intermediare între spice simple și duble. . ' STAȚIUNI NOI : ■ ' ; : Prima informare despre Typha stenophylla Fisch. et Meyer (= T. laxmanni Lepech) în țara noastră o avem de la D. Brîndză, care o semnalează în Delta Dunării, în apropiere de Caraormain (2), (3). Pînă înultimii ani prezența ei nu a mai fost confirmată. în literatura /bo- tanică a fost repetată informația lui D. Brîndză, precizîndu-se îh plus , cțl aceasta ar fi stațiunea vestică extremă a speciei (6), (7). ’ .Recent s-a semnalat prdzența acestei specii la Ghirnogi, în apro- ■ piere de Oltenița; cu această ocazie s-a afirmat că în deltă ea s-ar mai găsi pe grindurile Letea și Sf. Gheorghe, dar fără indicarea izvorului de informație ( I). în urma cercetărilor noastre am identificat din nou stațiunea citată de D, Brîndză, anume între satul Caraorman și pădurea cu același nume, pe traseul unor depresiuni mărginite de dune joase- de nisip. Aceste depte- • siuni în cea mai mare' parte a anului nu sînt acoperite cu apă, dar rămîn । umede. în asociație cu T. stenophylla s-au găsit următoarele specii : Agros- ■. tis alba, Heleocharis palustris,Poteptilla reptans, MeUtha aquatica, Odon- tites rubra, Stachys palustris, Lythrum salicaria,, Salix rosmarinifdlia,' ' Aenecio paludosus, Juncus ger ar di, J. articulatus, Gentaurium pulchellym, : , .St. si cwc. biol, seiua botanică t. w ni;, o p. 555.-fxo bucurești 1905 556 S. PAȘCOVSCHI și GH. ȘERBĂNESCU . 2' Phragmites communis, Teucrium scor diurn, Trifolium fragiferum, Inula •britannica, Gladium mariscus și exemplarele firave de Salix cinerea. în unele depresiuni mai apar arbori de Populus nigra, precum și Bolbos- choenus maritimus, Pulicaria dysenterica, Xanthium italicum; în schimb lipsesc unele specii din cele enumerate mai sus : 8tachys palustris, Senecio paludosus, Centaureum pulchellum, 8alix cinerea, Teucrium scordium, Inula britannica. Fig. 1. — Pilc de typha stenophylla în balta Cernica; în fund, desiș de Phragmites communis. Pe lîngă aceasta am identificat T. stenophylla în două stațiuni nOi, în imediata apropiere a capitalei■, la Cernica și Chitila; în balta Cernica ea se’ află în număr mare de exemplare^ crescînd. în pîlcuri dese, care stau în apă puțin adîncă, aproape de măi și mai mult ori mai puțin paralel cu el (fig. 1). în aceleași condiții, lîngă pîlcuri de T. stenophylla cresc Alisma plantago și Butomus umbellatus, iar ceva mai departe de mal pîlcuri de Typha latifolia. în perioade de ape scăzute, T. stenophylla rămîne în parte pe uscat (toamna 1962). Ceva mai la nord de baltă, T. stenophylla ă mai fost găsită în inte- riorul pădurii Cernica, într-o depresiune cu apă permanentă. Aici ea crește împreună cu T. latifolia și T. angustifolia, printre care se găsesc tufe de Salix alba, 8. capreă, 8. cinerea, 8. fragilis, 8. purpurea, 8. pontederana, iar ceva mai departe de apă exemplare de Populus alba, P. nigra, P. tre- mula, Pirus piraster și Crataegus monogyna. Aici T. stenophylla este loca? lizată pe uscat, ajungînd cel mult pînă la marginea apei (fig. 2. și 3). Se Stațiunea din pădurea Cernica. Typha stenophylla abundentă Fig. 3. — Typha. stenophylla. în pădurea Cernica. mai ales sub. tufele de salcie din stînga. , < ' DATE NOI REFERITOARE LA TYPHA STENOPHYLLA ÎN ROMÂNIA 559' 558 S. PAȘCOVSCHI și GH. ȘERBĂNESCU 4 observă o eșalonare a celor trei specii : T. stenophylla în masă se grupează mai departe de apă; apoi urmează T. angustifolia, care coboară parțial și în apă ; în fine, T. latifolia avansează cel mai departe în apă. Cealaltă stațiune se află în pădurea Chitila, în albia majoră a rîului Colentina. Alături de T. stenophylla cresc Solcmum dulcamara, Leersia oryzoides, Symphytum, officinale, Sium angustifolium, Iris pseudacorus, Typha latifolia, Sparganium ramosum, Senecio sp. După cum se vede din cele de mai sus, T. stenophylla se ^asociază în diferite locuri cu plante foarte felurite. Reamintim că arealul acestei specii cuprinde Europa sudică și răsă- riteană, precum și Asia vestică și centrală, pînă în partea de nord a R. P. Chineze (5), (7),. (9). Stațiunea cea mai apropiată de granițele țării noastre citată precis se află în U.R.S.S., la Odesa (5). De asemenea se cunoaște în R. P. Bulgaria, în văile Strumei și Mariței; dar s-a emis presupunerea că în R.P. Bulgaria ar fi introdusă din orient, o dată cu cultura orezului (8). La noi în țară prezența ei pe suprafețe reduse și în număr mic față de celelalte specii de Typha, ca și existența orezăriilor în apropiere (Chir- nogi) ar putea pune, de asemenea, în discuție problema originii ei. Deocam- dată trebuie să fie reținut faptul că, din ce se știe, stațiunea de la Chitila reprezintă colțul nord-vestic extrem al arealului speciei. CONSIDERAȚII MORFOLOGICE în urma observațiilor de teren a rezultat că multe exemplare de la noi, îndeosebi cele din balta Cernica, ating înălțimi în jur de 2 m, depășind astfel înălțimea maximă de 1,3—1,5 m dată în literatură (1), (7), (9), Spicele femele sînt în multe cazuri mai lungi de 3—5 cm, indicate de obicei în literatură (1), (7). Menționăm că, după autorii bulgari, spicele femele pot ajunge la6—7 cm (8). în materialul nostru celemai multe spice au lungimi cuprinse între 3,8 și 8,3 cm. Valorile cele mai mici variază între 2,4 și 3,0 cm lungime ; patru spice excepțional de mări au lungimi de 11; 11,3 ; 15,2 și 15,8 cm. Ca aspect general, spicele sînt cilindrice, treptat îngustate către bază și retezate la vîrf. Spicele scurte tind uneori spre o formă obovoidală. S-au mai remarcat spice elipsoidale, piriforme (cu baza lățită) sau fusi- forme, acestea din urmă uneori brăzdate transversal (fig. 4). Lungimea spicelor mascule—măsurate la un număr relativ mic de exemplare — este cuprinsă între 9,7 și 16 cm. în general, se păstrează raportul de 2 :1 — 4 :1 față de lungimea spicului femei dată în literatură (9). într-un singur caz spicul femei are 8,3 cm, iar cel mascul numai 15,6 cm. Distanța dintre cele 2 spice constituie un caracter foarte variabil, oscilînd între 0,9 si 7,2 cm, față de 2—6 (9) cm, cît se dă în literatură (1), (7). O însușire care reține atenția este apariția destul de frecventă a spicelor femele duble, care pot avea următoarele două aspecte : a) pe aceeași tijă, la interval de 0,4—4,3 cm între ele, se află două spice, unul deasupra altuia; cele inferioare au lungimi de 4,4 —7,3 cm, cele superioare de 2,9—4,5 cm ; de obicei cel superior este evident mai mic, cu excepția unui singur caz, cînd ele sînt egale; fortna spicelor inferioare este alungit-obovoidală,: a celor superioare ovoidală, într-un singur caz fiind amîndouă alungit-cilindrice, îngustate, la capete (fig. 5); Fig. 4. — Diferite forme de spice femele. Fig. 5. — Formarea spicelor duble prin alungirea axului; în dreapta, forma in— , ’ termediară. b) tulpina este despipată și apar două spice la același nivel, complet individualizate și așezate alături; deasupra lor tuplina concrește din nou ; forma spicelor este variabilă, de la îngust-fușiformă strangulată la mijloc, pînă ± cilindrică (sau chiar reniformă, din cauza încovoierii spicelor) ;, lungimea spicelor este de 3,0—5,8 cm (fig. 6). S-au găsit și forme de trecere de lă spic normal la dublu, și anume .560 S. PAȘCOVSCHI și GH. ȘERBANESCU — se formează două spice așezate suprapus, dar nu se separă com- pleț; pe o parte a tulpinii ele sînt unite printr-un șir de flori, pe cînd Fig. 6. —Formarea spicelor ■ duble prin despicarea axu- lui ; în dreapta, forma in- termediară. pe partea cealaltă tulpina este neacoperită (fig- 5); — tulpina se despică în interiorul spi- cului, care însă nu se împarte în două, ci învelește axul bifurcat aproape complet ; nu- mai pe o distanță scurtă spicul este puternic strangulat, și aici se poate observa bifurcarea axului (fig. 6). Formarea spicelor așezate suprapus, din cîte știm, nu este semnalată în literatură. Spi- cele așezate alături se citează la T. latifolia (1), (5). Noi le-am găsit și la T. angusUJolia, și anume un singur exemplar în pădurea Cer- nica. însă îh ierbarul Institutului de biologie „Tr. Săvulescu”, colecția Gh. Grințescu, se găsesc eșantioane de T. angustifolia avînd chiar cîteva spice femele dispuse digitat în urmă despicării tijei; spicele sînt individuali- zate, cu vîrfurile libere. în ceea ce privește caracterele frunzelor, acestea corespund în general — ca dimensiuni — diagnozei, cu excepția unui exemplar din balta Cernica. (1962), la care lățimea frunzelor ajunge la 1,1 cm. . BIBLIOGRAFIE 1. Ascherson P. u. Grăebner P., Synopsis cler Milieleuropăischen Flora, Leipzig, 1896 — 1898, I. "2. Brîndză D., Anal. Acad. Rom., scria a Il-a, 1884, 4, 2, 405 — 448. 3. — Flora Dobrogei, București, 1898. 4. Ciocîrlan.V. si Chirilă C., Lucrări științifice, Inst. agr. „N. Bălccscu”, 1959, Bucuroșii, 1960, 453-456. 5. Grăebner P., Typhaceae, Leipzig, 1900. ' 6. Prodan I., Bul. Acad, de înalte Studii Agron. Cluj, 1934, 5, 1, 175 — 342. 7. — Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc in România, Cluj, 1939. 8. CTOHHOB H. n 1IITeAH0B B., (J>nopa na B'bJisapusi, Co$hh, 1933. ■ -9. , *, (Djwpa CCCP, Msjț. Aliaje nayK, JleiiMHrpajț, 1934, I. Institutul de cercetări forestiere, Secția de silvotehnică ' • Și Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Sectorul de sistematică și morfologie vegetală. Primită în redacție la 28 octombrie 1964. 1 «CARACTERISTICI EXOMORFE LA Q UERC US P U PE S CENS. ( ȘI QUERCUS PEDUNCULIFLORA DIN PODIȘUL ) ’ BABADAG ; DE i I. POPESCU-ZELETIN i . '' MEMBRU CORESPONDENT AI, ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA i ?! ) ‘ V. G. MOCANU ■ • ; 581(0») ; Prin determinări biometrlce la un număr suficient de mare de arbori de stejar » ; pufos și de stejar brumăriu' din Podișul Babadag se puri în evidență prin indici și relații statistice particularitățile exomorfe specifice ale acestor specii. Arborii . de stejar pufos au trunchiuri (fusuri) mai pline și un volum de lemn mai măre decit cei de stejar brumăriu. Variația volumului lor cu dezvoltarea dimensională are loc după aceeași lege generală, exprimată analitic satisfăcător prin două ; ecuații de regresie. Deosebirile de formă pot fi atribuite și acțiunii fizico-mecanice . j diferite a unora dintre factorii mediului extern. , 4 Fusurile și ramurile arborilor, organe de legătură morfofiziblogică . | -cu cele de nutriție, sînt profilate corespunzător solicitărilor fizico-mecanice | .la care sînt supuse. Descreșterea grosimii lor de la bază spre vîrf, mai mult î .sau mai puțin accentuată, este în legătură cu rezistența lemnului și cu J acțiunea unor factori exteriori (K o zi ti n, 1909 citat după (2)), (12). . ( De la ideea veche și fertilă de a prezenta forma acestor organe prin i „coeficienți de reducere” (P a u 1 s e n, 1800) s-a ajuns, pe baza unor vaste ? cercetări, la redarea ei prin „coeficienți de descreștere și de formă”, pre-1 ( cum și prin relații analitice, care exprimă statistic caracterul ei specific., ( în țara noastră, la cercetările anterioare din acest domeniu, efec- ț tuate la 23 de specii (10) ș.a. comunicarea noastră mai adaugă încă două : | .stejarul pufos și stejarul brumăriu din Podișul Babadag. Condițiile natu- ) rale și de vegetație ale acestor specii sînt cunoscute din unele lucrări Ș recent publicate (11), (5), (3). J ■ ': < ■ . ■ ' . . ' : ț , . j :ST. 81 CERC. BIOL. SERIA .BOTANICĂ T. 17 NR. « P. Ml -570 BUCUREȘTI 1W5 . : •' 3 - e. 3246 . 562 I- POPESCU-ZELETIN șl V. G. MOCANU METODA ȘI MATERIALUL DE CERCETARE Pentru cunoașterea caracteristicilor specifice de formă ale arborilor, s-a folosit o me- todă clasică. Aceasta constă în măsurarea grosimii organelor lemnoase aeriene la anumite nivele (la fusuri 0,0 ; 0,3 ; 1,3 ; 3,3 . . , m de la sol, iar la ramuri: 0,5 ; 1,5 ; 2,5 . . m, de la inserție) și a înălțimii, respectiv a lungimii lor. Asemenea măsurători s-au făcut la 455 de- stejari pufoși și la 466 de stejari brumării, repartizați pe categorii de grosimi, după cum se.- arată în figura 1. n arb. 4 8 10 1214 16 18 80 2224 26283032 343638 40 dt s . Fig. 1. —Frecvența arborilor cercetați pe categorii de diametre de bază. Fig. 2. — Curbele de variație ă înălțimilor (h) pe categorii de diametre de bază (dlj3). Datele medii brute pe categorii de diametre de bază (d,,3) și de înălțimi (h) exprimate- în valori relative (di,3 = 100 %) s-au compensat analitic după metoda celor mai mici pătrate- în cazurile în care era vizibilă o regresie liniară și grafic în celelalte situații. Pentru compensarea și armonizarea volumelor pe categorii dimensionale s-au folosit, procedeele analitice : F. C. Hummel (7).— G. Abadie (1) (I), H. A. Meyer (8) (II), S. H. Spurr (13) (III) Și unul inedit elaborat de primul autor al acestei lucrări (IV). Gradul de adecvare a acestor procedee s-a stabilit prin compararea volumelor date de ele cu volumele reale (exacte) de la trei loturi de arbori, diferite ca mărime. REZULTATE Forma arborilor. Deși stejarul pufos crește îu condiții staționate-, cu mult mai precare decît stejarul brumăriu, totuși, în mod surprinzător,, realizează înălțimi mai mari în intervalul de grosimi 10—28 cm (fig. 2)., Acest fapt arată ritmuri de dezvoltare diferite, evidențiate cifric prin variația raportului (— creșterea medie în înălțime corespunzătoare di,3 ■ . unei creșteri medii în diametru de 1,0. cm), variație care este o primă indi- cație asupra deosebirilor de formă ale fusurilor la cele două specii (tabelul, . nr. .1), . .. o . Tabelul nr. 1 Variația raportului -5— pe categorii «Ie d,,3 " - . , ■ - ’ ' ' di.a ■ _______________________________ ; dj., 3 ? 4 8 12 16 20 24 28 32 36' 40 Stejar pufos 100 ' 76 67 60 54 50 45 - 41 — ■ ~ Stejar brumăriu 115 78 63 56 51 47 45 ■ 42 . 41 40 564 I. POPESCU-ZELETIN șl V. G. MOCANU La ambele specii înălțimea coroanelor variază liniar cn înălțimea ț totală și reprezintă în medie 0,5 h. în schimb ramificarea lor, exprimată prin • numărul de ramuri primare (cu d>2 cm), variază după curbe de regresie ț diferite. Acest număr este mai mare la stejarul pufos cu di. 3 între 8 și 28 cm. ; Ladiametre mai mici și mai mari situația se inversează'(fig. 3). ț Tabelul nr. 2 • - l Variația grosimii fusului (%) pe categorii de Înălțimi h m Stejar pufos h m S te j a r b r u in ă r i u d în valori relative la nivele, de la sol : d în valori relative la de la sol: nivele.. 0,0 0,3 1,3 3,3 5,3 7,3 9,3 11,3 13,3 0,0 0,3 1,3] 3,3 5,3 7,3 9,3 11,3 13,3 15,3 4 205 152 100 43 — 4 205 147 100 53 5 173 140 100 59 . — 5 180 137 100 67 — 6 161 132 100 72 31 — 6 166 131 100 74 32 :— 7 155 127 100 78 47 — 7 157 126 100 79 46 — 8 152 123 100 83 57 23 — 8 151 123 100 82 54 24 — 9 150 121 100 85 64 38 — 9 148 121 100 84 61 38 — 10 149 119 100 87 69 47 19 — 10 146 119 100 86 66 46 15 — 11 149 118 100 88 74 54 30 — 11 144 117 100 87 70 51 26 — 12 148 118 100 89 78 60 37 15 — 12 143 116 100 88 73 56 34 13 — 13 148 118 100 90 81 64 42 24 ,— 13 142 116 100 89 75 60 39 22 . — 14 148 118 100 90 83 67 45 30 14 14 142 115 100 90 77 64 44 28 10 . — l 15 142 115 100 90 79 67 48 31 17 — * 16 142 115 100 90 81 69 51 34 21 9 17 142 115 100 90 82 71 54 36 23 14 Fusurile la stejarul pufos sînt mai „pline”, prin faptul că la înălțimi § mai mari de 7—8 m această specie are diametre mai mari, după cum se ? vede din tabelul nr. 2. Prezentarea din acest tabel a fost înlesnită de faptul ț că la fiecare înălțime diametrele de la orice nivel se mențin practic în ace- } lași raport față de diametrul de bază mai ales la arborii cu h> 8 m. J Sintetic, forma specifică a fusurilor este redată de indicii de formă ’ Ko , K2 și K3 (tabelul nr. 3). Tabelul nr. 3 f Valorile indicilor de formă: Ka. Kt, K2 Șl Specia Indici K di,3 ., (b.25h (h.s IKg — ‘11,3 dl,3 11 m mediu 1,300 0,964 0,739 0,461 Stejar pufos maxim minim 1,530 1,180 1,200 0,910 0,800 0,690 0,490 0,360 4 14 mediu 1,260 0,935 0,701 0,424 —■ Stejar bruiniiriu maxim minim 1,470 1,150 1,040 0,880 0,870 0,600 0,620 0,260 4 17 5 CARACTERISTICI EXOMORFE LA Q. PVBESCENS și Q. PEDUNCULAFLORA 565 Valorile mai mari ale acestor indici lă stejarul pufos arată capacitatea speciei de a acumula o cantitate mai mare de masă lemnoasă în fusuri în 0^3% 200- tso- 160 140 120 too 60- oo- 40- 20- 20 30 50 40 60 70 60 00 profil — medii și extreme — ale fusurilor trasate Fig. 4. — Curbele de tOO 07° . o- în raport cu valorile indicilor li0, Kj» K2, Ks. Fig. 5.—Variația lui d0>0, d013 și d3,3 în raport cu dli3 la stejarul pufos. Fig. 6. — Variația lui d0,0, d0>3 și d3,3 în-; . . raport cu dli3 la stejarul brumăriu. comparație cu stejarul brumăriu. Pe de altă parte, se constată că, pe măsură ce arborii cresc în înălțime, indicii de formă scad, ceea ce face ca fusurile lor să devină din ce în ce mai „suple”. Această variație diferă de la o 566 I. POPESCU-ZELETIN și V. G. MOCANU 6 567 specie la alta, în sensul că la nivele inferioare (Ko și KJ este mai accentuată la stejarul pufos, iar la cele superioare (K2 șiK3) mai puternică la stejarul . brumăriu. în figura 4 sînt redate curbele de profil pentru situații medii și extreme. Dinamica formei fusurilor are loc după anumite legi, care pentru părțile lor inferioare sînt puse în evidență de variația strîns liniară a dia- metrelor de la nivelele 0,0 ; 0,3 ; 3,3 cu di,8 (fig. 5 și 6). Valorile apropiate ale constantei b din ecuațiile deregresie corespunzătoare indică o dinamică puțin diferită. Volumul arborilor. La ambele specii, volumele totale ale arborilor (fus -j- ramuri) pe categorii de înălțimi variază, liniar cu d2 8. Se verifică astfel relația v = a + bd2 stabilită de F.C. Hummel (7) - G. A b a d i e (1). Aceeași variație liniară s-a obținut în cazul reprezentării lor pe hîrtie bilogaritmică, fapt care atestă relația : v = kdb a lui H. A. Me y e r (8), care se liniarizează prin logaritmare (log v = log k + b log d). Și într-un caz și în altul constantele a, b Și k, b s-au determinat prin metoda celor mai mici pătrate, iar armonizarea fasciculelor de drepte pe categorii de înălțimi s-a obținut prin compensări grafice repetate ale acestor constante, în raport cu valorile lor finale, s-au calculat volumele pe categorii de înăl- țimi) volume care nu diferă sensibil de la un procedeu la altul. Cu procedeul Spurr (III) bazat pe relația v = a + b (d2h) s-a obținut direct (fără compensări) ecuația generală după care are loc procesul de acumulare de masă lemnoasă. Această acumulare variază de asemenea liniar, dacă se ia că variabilă independentă produsul d2h (fig. 7), ceea ce a permis determinarea constantelor a și b după metodă celor mai mici pătrate, respectiv a ecuațiilor de regresie unice,: v = 4,78 4- 0,0458 d2h, la stejarul pufos și v = 3,80 + 0,0425 d2h, la stejarul brumăriu. Ultimul procedeu (IV) folosește relația : v = k (dh)b, care șe linia- rizează, ca și ecuația II, prin logaritmare [log v = log k + b log (dh)] (fig. 8). Cu parametrii k și b, calculați tot prin metoda celor mai mici pă- trate, s-au obținut următoarele ecuații de regresie, de asemenea unice pe specii: v = 0,05020 (dh) 1,6489, la stejarul pufos și v = 0,04644 (dh) 1,5538, la stejarul brumăriu Gradul de adecvare a procedeelor I (inclusiv II, care a dat practic aceleași voldme), III și IV apare din compararea diferențelor (%) dintre volumele determinate după aceste procedee și volumele reale (=100%) de la trei loturi de arbori constituite din exemplare luate într-o anumită ordine din carnetul de teren (lot I de 10 arbori : exemplarele nr. 40, 80, 120,. . ;; lotul II de 50 de arbori: exemplarele nr. 1, 9, 18, . . .; lotul III de 100 de arbori : exemplarele nr. 4, 8, 12, . . .). Aceste diferențe variază în limite destul de restrînse, între+3% și—4% la stejarul .pufos și între —0,7% și —7,4% la stejarul brumăriu (tabelul nr. 4). Valorile destul d.e mici ale acestor diferențe sînt o indicație că toate 3050 .1000 Stejar pufos Stejar brumăriu 600 .550 .500 ,450 ■400 ' -350 /. .300 ■ .250 200- 150 100 50 ..950 .900 .350 ^00 .750 .700 ' 450 3100- n -h 16 15 ^'1000 2000 30004000 5Q00 6000 7OQQ aqoo 9000 IQOOQ 11()00 ț2Q00 ; 4681012 14 16 18 20 22 25. 26 v --4,76+0,0458 dlh ■v~-3,80+0,0425d*b 28 30 ■ 32 34 \ 1400014000 15000 4000 d2i 36 38 40 ^d2 ■ t Variatia Hniară k volumelor pe specii în raport cu d’h. Ginii nunctatet ' ta funcție de Rației volumelor pe, categorii de înălțimi 'raportate m luncțic qe q-^ 3 (iinn piine Ș1 întrerupte). ,■ aceste procedee sînt adecvate ambelor specii. Sînt de preferat însă pro- : cedeele III și IV, pentru că nu necesită compensări grafice suplimentare.! ; ’+( 1 ■l »/ 1St& ) f '/ /"f ' 1 «?' V Om3 1000 - 900 800 700 ■600 ■500 ■■500 ■300 200 100 go 80 70 60 ' 50 30 20 10 9 B 7 6 5 4 3 2 10 / ' fyejar pufos Ș/ejbr brumăriu £ 72 27' g/° ----7--0.05020(dh)'-^19 -j •0.0WS‘i!dh),5'!M ~ tiu //p rȚTS" //„ & '.k ^ 5 6 7 8 910 12 16 161820 25 30 35 60 d dh Fig. 8. - Variația liniară a volumelor pe specii în reprezentare bilogaritmică în raport, cu dh (linii punctate) și dreptele corespunzătoare variației volumelor pe categorii de înălțimi în funcție de d113 (linii pline și întrerupte). CARACTERISTICI EXOMORFE LA Q. . PUBESCENS și Q. PEDUNCULiFLORA 56SP Tabelul nr. 4 DHercnțele (%) diutre volumele oțluute prin procedeele'; I, III și IV și cele reale Loturi (nr. de arbori) Stejar pufos Stejar brumăriu proced. I, II proced. III proced. IV proced. I, II proced. III proced. IV 10 -4,0 — 3,1 -2,0 -0,7 -1,5 — 1,7 50 + 3,0 + 1,7 — 1,9 -4,4 -7,4 -5,9 100 + 0,8 -0,3 —3,0 * —2,0 -3,1 ' -4,3 Din prelucrarea statistică a datelor privind volumul ramurilor au* rezultat cotele cu care acesta participă la volumul total al arborilor (tabe- lul nr. 5). . Tabelul nr. 5 ■ Vulinunl ramurilor (%) față de volumul total al arborilor Specia h dx.3^^2 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 Stejar pufos minim maxim 15 11 15 10 15 10 15 11 13 14 15 16 17 18 19 — Stejar brumăriu minim maxim 9 4 8 3 8 4 8 5 8 10 12 14 16. 18: 20 22 24 26 Cotele sînt mai mari la stejarul pufos numai pînă la înăl- țimea de 13 m. După cum se vede, pînă la înălțimea de 7 m inclusiv volumul ramurilor variază atît cu di,3 , cît și cu h; mai departe variază liniăr numai cu h, după relațiile : v = 2,7 +1,2 h la stejarul pufos și v = — 8 + 2 h la cel brumăriu. Trecerea de la o situație la alta trebuie pusă pe seama, intensificării fenomenului de autorărire, de pe urma căruia arboret ele se. fragmentează în pîlcuri și grupe, care la rîndullor — la vîrste înaintate — se restrîng sub forhnă de buchete și arbori izolați. DISCUȚIA REZULTATELOR Din analiza rezultatelor prezentate apare în mod evident că și în cazul speciilor studiate forma fusului este un caracter specific. Acest caracter iese mai pregnant în evidență dacă se compară indicii de formă K2, de altfel cei mai expresivi, de la speciile deQuercus din țara noastră r 0,631 la cer, 0,672 la gorun, 0,682 la stejar, 0,701 la stejarul brumăriu și 0,739 la stejarul pufos. Faptul că în Podișul Babadag stejarul pufos are un indice de formă mai mare decît cel brumăriu pare a fi în legătură și cu solicitarea eoliană mai mare la care sînt supuși arborii acestei specii, insta- late în mod natural în locuri deschise sau mai ridicate de la marginea exte- rioară a silvostepei, permanent expusă vînturilor. ' 'L 570 I. POPESCU-ZELETIN și V. G. MOCANU 10 Ambele relații unice (III și IV) exprimă practic cu aceeași aproximație legea statistică după care are loc acumularea de masă lemnoasă în dezvol- ) tarea dimensională a arborilor. în cazul speciilor studiate de noi nu se | verifică observația lui S. H. Spurr (citat după P a r d 6,. 1961) în ceea f, ce privește curbarea ușoară a dreptei volumelor la diametre mici (fig. 7). ( La întrebarea : care dintre relațiile III sau IV este mai generală ? se va ț putea răspunde mimai după ce se vor fi făcut cercetări similare la cît ( mai multe specii. 1 f Datele și relațiile obținute ne-au permis să elaborăm sinteze cifrice !; ; sub formă de „tabele de descreștere” și de „tabele de cubaj”, indispensa- j bile pentru studiul structurii și al creșterii sinuziilor de arbori, abordat în ) cadrul cercetărilor ecologice staționare din Podișul Babadag. Aceste tabele [ se vor publica ulterior. j Î ; CONCLUZII K Forma arborilor în general și a fusurilor în special — ca fenomene ) de masă — diferă la speciile cercetate. Dintre toate speciile de Quercus din j România stejarul pufos are fusurile cele mai „pline”, respectiv cei mai ( mari indici de formă. ? Corespunzător deosebirilor de formă, arborii de stejar pufos au la j •aceleași dimensiuni un conținut de masă lemnoasă mai mare decît cei de ‘ stejar brumăriu. Aceasta variază la ambele specii după o lege statistică, ( ■care poate fi exprimată cu aceeași aproximație prin relațiile III și IV. j BIBLIOGRAFIE ; 5 1. Abadie G. et Ayral P„ Ann. ENEF, 1956, 1 — 135. .j 2. Anucin N. P., Taxația forestieră; Edit. tehnică, București, 1954. j 3. Bîndiu C., Doniță N., Tutunaru V. et Mocanu V., Revue de biologie, 1962, 7, 3. | 4. Bîndiu C., Revue de biologie, 1962, 7, 3. . 5. Doniță N. et Dihoru Gh., Revue de biologic, 1962, 7, 3. 6. Gomes A. e Andrade L, Dois esludios dendrometricos, Lisabona, 1958. 7. Hujimel F. C,, Bull. Forestry Commission, 1955, 24. - 8. Meyer H. A., Forest mensuration, Pcnns Valley Publishers Inc., Penssylvania, 1953. 9. Parde J„ Dendrometrie, Nancy, 1961. 10. Popbscu-Zeletin I; și colab., Tabele dendrometrice, Edit. agro-silvică, București, 1957. 11. Popescu-Zeletin I., Revue de biologie, 1962, 7, 4. 12. Prodan M., Fortwissenschaftliches Centralblâtt, 1944. 13. Spurr S. H., Forest inventory, The Rohald Prisș • Company, New York, 1952. Institutul de biologic „Traian. Suvulescu”, Sectorul de geobotanică și ecologie. Primită în redacție la 11 februarie 1965. DESPRE ORIGINEA MLAȘTINII OMBROGENE ȘI A FLOREI EI* UE Academician EMIL POP 581(05) Tinovul este populat de numeroase relicte glaciare, el fiind însă o formațiune exclusiv postglaciară. Contradicția dintre aceste două constatări este aparentă și ea poate fi lămurită prin studiul comparat al florei ombrogene pe un traiect care leagă. Arctisul de Carpații Meridionali. Începînd chiar din Europa Centrală, speciile de tinov Ic găsim spre nord, tot mai des în afara tinovului, pe diferite soluri umede și acide. Fenomenul este mai ales comun în Arctis. în asemenea formațiuni trebuie să ; fi traversat glaciația speciile ombrogene. De acolo au pătruns apoi în tinovul propriu-zis, favorizat ca formațiune abia de condițiile din postglaciar. 1 Considerațiile pe care le prezint se întemeiază înainte de toate pe cerce- tarea floristică, geobotanică și palinologică a mlaștinilor din România și a zăcămintelor lor de turbă, comparate cu datele literaturii de speciali- tate privind tinoavele europene. Am avut însă ocazia , să-mi întregesc documentarea cu ocazia unei călătorii în 1957 în U.R.S.S., cu ocazia a XII Î.P.E.1 prin Cehoslovacia și a XIII I.P.E. prin Finlanda și Norvegia •de nord. în special acest din urmă drum mi-a oferit numeroase sugestii pentru lămurirea unor probleme parțiale. Problema originii tinovului și a florei sale pare Rezolvabilă la prima vedere din cauza unei discordanțe dintre datele fitogeografice. actuale și dintre cele stratigrafice — paleoclimatice. Speciile caracteristice ale tinovului au în general un timbru eco- logic microterm și o răspîndire boreal-arctică îh așa măsură, .încît în mod logic le taxam drept reminiscențe glaciare. Caracterul lor de relict glaciar * Comunicarea de față a fost expusă la Congresul internațional botanic din Edin- burgli, în 8 august 1964. Mulțumesc și cu acest prilej domnilor H. W a 11 e r, G. E. Du R ie tz, A. M i y a w a k y, H. S j b r s, R. T ii x e n și H. Ellenberg pentru judi- cioasele lor comentarii și sugestii exprimate fie în cursul ședinței, fie după aceea, în legă- tură cu subiectul comunicării mele. 1 Excursia internațională fitogeografică. I *T. 81 CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NE. « P. 571 - 576 BUCUREȘTI 1905 ; ' 572 EMIL POP 2 L este cu atît mai pregnant, cu cit ne adresăm tinoavelor cu poziție mai sudică. Ș în special sînt convingătoare din acest punct de vedere tinoavele din re- f giunea Carpaților Orientali și Sudici, unde, mai multe specii de tinov se ( găsesc în cele mai înaintate avanposturi ale lor spre sud. , ) în flagrantă opoziție cu aceste concluzii este vîrsta exclusiv post- î glaciară a tinovului însuși ca formațiune vegetală. p Nu sînt tocmai sigur dacă ancheta mea bibliografică este exhaus- J tivă, dar pînă acum nu cunosc nici o semnalare a vreunui tinov pleisto- 1 cenic (inclusiv preborealul). Unele specii ale actualului tinov au fost ț găsite, ce-i drept, în anumite sedimente pleistocenice, dar toate aceste ( sedimente au caracter eutrof și nu derivă în nici un caz de la un tinov f ombrogen. V Cu atît mai sigură este concluzia menționată în ceea ce privește ( situația tinovului din regiunea Carpaților Orientali și Sudici. î Toate cercetările palinologice executate pînă acum în 29 de zăcă- { minte turboase din pleistocenul Republicii Socialiste România (39 de ț profiluri) certifică în mod convergent că turba noastră glaciară și fini- ( glaciară este exclusiv eutrofă, compusă predominant din Carices și Musci. ș Palinologia turbelor din ultimul interglaciar dovedește de asemenea foarte J categoric că resturile rare, de Sphagnum (spori mai ales!) din aceste } zăcăminte dispar treptat spre culmea glaciației. ț Aprecierile climatice și paleoclimatice de asemenea se opun even- ( tualei existențe glaciare a tinovului. Acesta este o formațiune-climax a j climei atlantice, umede și cu extremele anuale și diurne de temperatură. relativ apropiate. Pe de altă parte, din numeroasele cercetări palinologice j nu putem trage altă concluzie paleoclimatică decît că ultima glaciație a I fost rece-continentală, și deci improprie tinoavelor. f Toate aceste argumente directe și indirecte ne asigură că tinovul I nu este un lăsămînt al glaciației, așa cum ne-ar sugera-o actilala lui floră, 1 ci o formațiune nouă, exclusiv postglaciară. 6 Contradicția schițată șe rezolvă totuși, după părerea mea, dacă j se compară datele palinologice-stratigrafice cu comportamentul geografie ț și ecologic al plantelor de tinov urmărit nu într-o regiune limitată, ci pe ț o largă arie, care să se întindă, să zicem, din nordul Fenoscandiei pînă, ) în Carpații Sudici, care să cuprindă deci atît ținuturile propriu-zise, cît și limitele nordice și sudice ale tinovului european. ( O asemenea anchetă geobotanică dezvăluie interesante aspecte 1 privind flora și vegetația tinoavelor, condițiile staționare, autecologia și ț fidelitatea socială, în unele cazuri variabilă, a plantelor de tinov. în. § ceea ce privește problema noastră specială, putem stabili un comporta- | ment diferit al tinovului și al florei sale, după cum îl urmărim spre limita, sa sudică sau nordică. Tinovul sudic-sud-estic, de tip continental, dar | autentic ombrogen, este cantonat în etajul montan. Regiunea Carpaților Sudici și Sud-estici constituie pentru el limita sudică de vegetație, la ? care tinovul ombrogen tipic se stinge că formațiune biogeografică, împreună- ( cu garnitura floristică, în mod esențial caracteristică tinovului. [ într-adevăr, sfagnetele montane din Balcanii estici nu mai sînt- Ș tinoave propriu-zise nici dinpunct de vedere fizionomie, nici floristic. [ 3 DESPRE ORIGINEA MLAȘTINII OMBROGENE ȘI A FLOREI EI 573 Re lipsesc, între altele, tocmai acele specii care reprezintă criteriul diag- nostic al tinovului climatic, ca-Vaccinium oxycoccos, Andromeda polifolia, Sclieuchzeria palustris, 'Careso pauciflora etc. Aceste plante își au frontiera lor sudică, în regiunea Carpaților românești, unde ele se opresc împreună cu tinovul însuși. Pe acest traiect de împuținare și apoi de dispariție a tinovului nici una dintre speciile tipice ale tinovului regional nu evadează în vreo altă formațiune vegetală 2. Procesul de dispariție spre Arctis a tinovului ombrogen este esen- țialmente deosebit de cel schițat mai înainte. încă în Europa Centrală încep să apară plante de tinov în afara tinovului, pe soluri sărace, chiar nisipoase. Fenomenul se accentuează mereu spre nord, în special în ți- nuturile cu timbru continental. Contrar tinovului sudic, cel nordic se desmembrează, se dezarticulează : speciile tinovului ombrogen se disper- sează în asociații străine de tinov. Rămîi cu impresia că, pe măsură ce te îndepărtezi din Europa temperată spre Arctis, în aceeași măsură se lărgește amplitudinea ecologică și socială a plantelor de tinov. Tot din această cauză flora tinoavelor are un caracter din ce în ce mai puțin particular, îneît este din ce în ce mai greu să stabilești o sumă de plante caracteristice tinovului nordic. Literatura nouă și veche despre mlaștinile și pădurile Finlandei de exemplu, dar mai ales lucrările recente ale lui A. K alela, R. Ruuhijârvi, Ha vas, I. Lounmaa etc., demonstrează abun- dent acest fenomen. Personal am avut ocazia să verific registrul ecologic larg și chiar neașteptatele lui extreme pentru Andromeda polifolia, Vac- cinium oxycoccos, Bcheuchzeria palustris, Ledum palustre, Careva pau- ciflora, C. magellanica etc. Ele vegetează adesea în mlaștini eutrofe acide sau slab acide, alteori în complexe eutrofe fără turbă, pe humus acid, pe sol nisipos sau argilos, uneori foarte subțire 3. în această ordine de idei, este de-a dreptul de prisos să subliniez marea diversitate de condiții edafice, neturboase la care pot vegeta în Arctis Betula nana și Trientalis europaea, unele dintre cele mai prețioase relicte glaciare din Carpații românești, refugiate aici exclusiv în tinovul ombrogen. Cred că aceste numeroase stațiuni arctice-subarctice nu de tinov, dar care adăpostesc plante de tinov ombrogen, rezolvă contradicția apa- rentă de care am vorbit la început. Unele ca acestea trebuie să fi fost stațiunile din timpul glaciației ale actualelor plante de tinov ombrogen. în ce măsură cercetările de pînă acum permit să ne încredințăm de existența unor stațiuni analoge în timpul și mai ales spre sfîrșitul ultimei glaciații ? Voi enumera argumente obținute în Republica Socialistă România, deci într-o regiune neacoperită niciodată, totuși puternic influențată de ghețurile glaciației. Cercetările palinologice au dovedit că în timpul ultimei glaciații pădurea a continuat să vegeteze aici mai ales sub forma unoi’ pinete de tip subarctic-continental, în luminișurile cărora puteau să existe, ca în 2 Numai Calluna și Empelriim mai vegetează în afara tinovului, dar în nici un caz celelalte specii ombrogene. 8 O asemenea situație ini-a fost semnalată și din Siberia de colegii Piavcenko și K o z 1 o v s k a. 574 EMIL POP 4 pinetele subarctice de azi, numeroase stațiuni potrivite pentru vegetarea actualelor plante de tinov. Este regretabil ca din acel timp, în general, nu ni s-ă conservat sub formă fosilă flora înmlăștinirilor superficiale netur- boase sau a altor formațiuni de tipul celor arctice de azi care adăpostesc plante de tinov. Cunoaștem însă relativ numeroase zăcăminte de turbă glaciară eutrofă ale căror mlaștini-mume sînt comparabile cu mlaștinile eutrofe nordice, în care vegetează specii de tinov. Turba lor este, în ge- neral, prost conservată și analiza lor macroscopică este destul de grea. Dintre fosilele determinate specific pînă acum menționez pe Betula nana,. Salix myrtilloides, S. lapponum etc., prezente și în mlaștinile actuale nor- dice alături de plante de tinov. Accentuez însă faptul că a fost cercetat foarte amănunțit pH-ul tuturor profilurilor de turbă pleistocenică din România. Rezultatele l sînt destul de variate; se constată însă că în acel timp au predominat Ș mlaștinile acide sau foarte acide. în special acestea, apoi înmlăștinirile * superficiale, ca și alte formațiuni dominate de pinete, au ■ constituit sta- ? țiuni adecvate pentru actualele plante de tinov, care pe atunci dispuneau j; de o largă amplitudine ecologică. La începutul postglaciarului, cînd con- dițiile staționare au favorizat în mod preferențial formarea tinovului, I aceste plante și-au îngustat amplitudinea ecologică generală și în cea ț mai mare parte a arealului lor actual, s-au refugiat în noul complex mlăș- ir tinos, adaptîndu-i-se în mod exclusiv. Procesul acesta s-a desfășurat L paralel cu o diminuare progresivă a facultății de concurență a plantelor j de tinov în partea mai sudică a vegetației acestuia. în complexul de con- L diții extreme ale tinovului și-au găsit plantele menționate stațiunea lor, î nepericlitate de rivalitatea altor specii. Tinovul a devenit refugiul prin- cipal și pentru Pinus silvestris însuși, specie silvestră dominantă în gla- | ciar și finiglaciăr, detronată însă de noul complex climatic de lă începutul I holocenului. J concluzii I - 1. Actuala floră de tinov, cu un registru ecologic atît de îngust p și extremist, își are obîrșia într-p floră glaciară cu registru ecologic larg, | provenită prin specializarea relativ rapidă din stațiuni eterogene, dar mai ales din mlaștina turboasă eutrofă și din înmlăștinirile superficiale । din acel timp, analoge stațiunilor arctice-subarctice actuale, menționate, ț. 2. în consecință, speciile tinovului ombrogen pot fi considerate, I pe bună dreptate, relicte glaciare, deoarece , mai ales în regiunile neo- j cupate de ghețuri glaciare, cum este aceea a Carpaților Orientali și Su- ț • dici, ele au persistat pe loc din glaciație pînă azi, deși formațiunile-mume ale lor din pleistocen au dispărut, - L . 3. Ne putem pune întrebarea dacă stațiunile relativ diverse, dar j nu ombrogene, care adăpostesc azi în regiunile nordice plante de tinov mai | pot fi considerate drept stațiuni secundare ale acestor plante, care s-ar | fi infiltrat în acele stațiuni, desprinzîndu-se treptat din tinovul tot mai puțin favorizat do climă. Este mai degrabă verosimil că ele perpetuează j formațiuni glaciare primare, care alcătuiesc sursa multiplă a tinovului | ț . 5.. DESPRE ORIGINEA MLĂȘTINII OMBROGENE ȘI A FLOREI EI 575 ț actual, formațiuni care au început să migreze spre. Arctis la șfîrșitul pleistocenului și începutul holocenului. în acest caz, procesul de dispa- riție a tinovului și înmulțirea stațiunilor neombrogene ale florei Iui, obser- vabil din Europa Centrală spre Arctis, urmează să fie considerat drept un fenomen de succesiune topografică și nu istorică. 4. Apariția relativ recentă a tinovului, care a absorbit rapid în- tr-un complex ecologic unitar o floră mai înainte eterogenă, este în sine un subiect paleoecologic vrednic de cercetare. Dar cred că ește indicat mai ales să se întreprindă un studiu cuprinzător și comparat al vîrstei precise a tinovului. Metoda O14 este cea mai potrivită pentru a stabili vîrsta exactă a primelor strate de turbă ombrogenă din diferitele regiuni europene. Această cercetare va putea preciza punctul' sau punctele pri- melor apariții ale tinovului, ca și direcțiile în care tinovul a progresat treptat. Cu acest prilej, se va putea controla dacă actuala patrie atlan- tică a tinovului tipic este în același timp și prima lui patrie sau aceasta va trebui căutată în alte regiuni. BIBLIOGRAFIE 1. Einarsson Th., Ober die Entstehung unei Geschichte der islandischen Torfmoore, Der inter- naționale Torfkongress, Leningrad, 1963. 2. Grosse-Brauckmann G., Moorstrattgraphische Untersuchungen in Niederivesergebiet (Ober Moorbildungen am Geestrand und ihre Torfe), Festschrilt Franz Firbas, Berna, 1962, 100-119. ; '.' 3. Hulten E., Alias over văxternas utbredning i Norden, Ștockholm, 1950. . 4. Kalela A., Archivum Soc. Zool. — Bot. Fennicae „Vanamo”, 1961, 16, Suppl., 65 — 83. 5. Lounmaa I., Archivum Soc. Zool. — Bot. Fennicae „Vanamo”, 1961, 32, 3. 6. Pop E., Mlaștinile de turbă din Republică Populară Română, București, 1960. 7. Pop E. și Diaconeasa B., Studii de pH in mlaștinile noastre' de turbă, Probleme de bio- logic, București, 1962, 9 — 78. 8. Ruuhijârvi R., 'Ober die regionale Einteilung der nordichen Moore, Helsinki, 1960. Centrul de cercetări biologice al Academiei Republicii Socialiste România Cluj și Secția de fiziologie vegetală. Primită în redacție la: 20 octombrie 1964. | despre lumina absorbită, reflectată și I trecută prin frunze și despre randamentul I fotosintezei la unele specii* j DE Academician N. SĂLĂGEANU 581(05) Lucrarea cuprinde date asupra luminii absorbite, reflectate și trecute prin frunzele unor plante aeriene, asupra valorilor maxime ale fotosintezei la lumina de 60 000 de lucși în concentrații sporite de COa și date asupra fotosintezei sub punctul de compensație în lumina galbenă a lămpii de sodiu. Din valorile obținute s-a calculat randamentul maxim al fotosintezei, care s-a găsit în jur de 27,2% la frunzele de Vitis vinifera și de 31,5% Ia frunzele de Tilia tomentosa, ceea ce corespunde în jurul a 10 cuante de lumină pentru producerea unui mol de Oa. I • în cursul verilor anilor 1961, 1962 și 1963, am întreprins unele cer- , J •cetări asupra fotosintezei frunzelor plantelor aeriene. Cercetările s-au efec- > tuat asupra luminii absorbite, reflectate și trecute prin frunze, asupra , ? fotosintezei în lumină intensă și în concentrații sporite de CO2, în vederea ț determinării valorilor maxime ale fotosintezei și asupra fotosintezei la I lumină slabă și lumină mono cromatică în vederea determinării răndamen- r țului maxim al fotosintezei. ; LUMINA ABSORBITĂ, REFLECTATĂ ȘI TRECUTĂ PRIN FRUNZE Relația dintre energia luminii incidente și a celei reflectate, stră- | bătute și absorbite de frunză prezintă interes, întrucît numai energia । radiațiilor luminii absorbite poate provoca anumite modificări în celulele 1 frunzelor. în fotosinteză participă efectiv numai un anumit procent al s, *) Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie— Serie de botanique”, 1965, >10, 5 (în limba engleză). f'ST. SI CBBC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17, NR; 8 P. 577 - 586 BUCUREȘTI 1965 4 - c. 3246 ■ ■ ■ ■ ' % 3 RANDAMENTUL FOTOSINTEZEI LA UNELE SPECII DE PLANTE 579 578 N. SĂLĂGEANU radiațiilor absorbite, exprimat prin „randamentul fotosintezei”. Restul J radiațiilor absorbite se pierde sub formă de căldură. u l Lumina incidență, absorbită de frunză și străbătută prin frunză,.; am determinat-o cu ajutorul sferei de integrare a lui Ulbricht. Ca sursăț de lumină albă au servit becuri electrice cu incandescență. în vedereaL Tabelul nr. 1 Absorbția luminii albe de către Irunzo Specia Frunza Lumina (%) inci- dență absor- bită reflec- tată străbă- tută Vitis vinifera din soare 100 70,5 15,8 13,7 100 70,2 15,0 13,7 Vitis vinifera „ umbră 100 71,7 15,6 12,7 100 71,0 15,0 14,0 Robinia pseudacacia ,, soare 100 75,9 14,5 9,5 100 77,0 14,5 7,8 Tilia tomentosa ,, umbră 100 81,4 13,4 5,2 X • * A uoo 80,5 14,1 5,9 Populus pyramidalis „ soare • 100 78 15,0 7,0 }) >> 100 74 14,6 11,4 Radiațiile luminii străbătute prin frunză au fost Pjg; i. _ Lumina filtrată prin geamurile Schott colorate în albastru V G4, în verde V G, și în roșu R G2 (după E m. C. T e o d o r e s c li). în proporția cea mai mare (12,7—13,7%) la frunzele de Vitis vinifera și în proporția cea măi mică (5,2—5,9%) la frunzele de Tilia tomentosa. La frunzele tuturor speciilor cercetate, lumina absorbită depășește de 4 —5 ori lumina reflectată. Lumina străbătută este în proporție mai mică decît lumina reflectată. Rezultatele privind absorbția radiațiilor luminii de culori diferite sînt . trecute în tabelul nr. 2, care arată că diferitele radiații sînt absorbite obținerii luminii cu radiații cu anumită lungime de undă, lumina Frunzele de Vitis vinifera din umbră absorb o proporție mai mare de raze verzi și albastre decît frunzele din plin soare ale aceleiași i în proporții apropiate. Radiațiile roșii și radiațiile portocalii sînt absor- । bite ceva mai slab decît radiațiile luminii albe. Radiațiile roșii sîrit absor^ l bite mai slab decît cele portocalii. Radiațiile verzi și albastre sînt absorbite 1 ceva mai puternic decît cele ale luminii albe. Dintre ele, radiațiile aL «■^xx. ______________x„x„„yxx______________ ____D____ __ ______, _______ be< bastre sînt absorbite în proporție mai mare decît radiațiile verzi. oului incandescent a fost filtrată prin geamuri de sticlă Schott, colorate) ; : Radiațiile monocromatice reflectate sînt în proporție mai mare cu pigmenți înglobați în masa sticlei în roșu, verde și albastru. J decît cele care străbat frunzele. Mai ales la frunzele de Populus pyramidalis Calitatșa luminii becului electric cu incandescență, filtrată prim de Vitis vinifera scade simțitor proporția-radiațiilor care străbat frunzele, geamurile Schott colorate în roșu (R G2), în verde (V GJ și în albastn| ; (V G4) este trecută în graficul din figura 1. ; .. După cum se vede din tabelul nr. 1, frunzele diferitelor plante- specii. * . cercetate absorb din lumina albă a becului electric incandescent o propor- In poziție normală, cmd lumina cade perpendicular pe fața supe- ție relativ mare de raze (între 70,2 și 81,4%). Valorile cele mai mart a frunzelor, proporția razelor absorbite este mai mare decît în le-am obținut la frunzele de Tilia tomentosa din umbră (81,4%) și cele) poziția inversă, în carș razele ^luminii cad perpendicular pe fața infe- mai mici la frunzele de Vitis vinifera din soare (70,5%). La această) î’ioară a lor. In poziția inversată crește mai ales proporția razelor reflec- plantă frunzele din umbră absorb ceva mai bine lumină decît cele diii t£ite. Din acest punct de vedere, numai radiațiile luminii albastre fac plin soare. Țmmd seama ca frunzele dm umbra sînt mult mai subțirii rezultă că ele au la aceeași grosime o putere de absorbție a luminii? cu mult mai mare decît frunzele din plin soare. Frunzele de PobinW în poziție normală, cînd lumina cade perpendicular pe fața supe- o excepție, la ele în cele mai multe cazuri absorbția fiind la fel în poziție normală și în cea inversată. în această lumină nu crește proporția razelor luminii reflectate în poziție inversată față de aceea din poziția normală. Probabil că țesutul lacunar, care se găsește spre partea inferi- oară a frunzelor, s-a adaptat la fel ca la frunzele din umbră, în vederea pseudacacia din plin soare absorb 76—77%, iar cele de Populus pyrami- . dalis 74—78%. Proporția cea mai mare a luminii reflectate am găsit-o la frunzele. , .........- - , . _ _w . de Vitis vinifera (15—15,8%) și la frunzele de Populus pyramidaluț absorbției mai ales a razelor cu lungimea de unda mai mica. Acestea, s ayînd o putere de pătrundere mai mare, sînt m proporție mai mare pe r s & U 5® :i.e mi 'U 1 Pi- fer s f 40 & 1 ' 580 ' N. SĂLĂGEANU 4 5 RANDAMENTUL FOTOSINTEZEI LA UNELE SPECII DE PLANTE. 581 Tabelul nr. 2 toții do lumina incident» Specia Frunza AUSUIMJ1U 1U1U1U Lumina albă Lumină roșie fi Lumină portocalie Lumină verde Lumină albastră absor- bită reflec- tată stră- bătută absor- bită reflec- tată stră- fi bătută i ■' absor- bită reflec- ' ' tată. stră- ' bătută absor- bită reflec- tată stră- bătută ■ absor- bită reflec- tată stră- bătută Populus pyramidalis poziția normală 71,6 66,6 19,5 8,9 59,2 29,6 11,2 i 68,9 63,7 73,4 65,0 27,9 28,1' 8,6 8,2 73,1 67,0 19,2 18,5 7,7 14,5 ■ 74,7 74,7: 22,8 '22,8 2,5 2,5 • a »t „ inversă 25,6 7,8 55,2 33,6 11,2 > . 20^0 64 744 134 11,9 71,1 19,4 9,5 Vitis uinifera „ normală 75,2 18,6 6,2 64,0 26,2 9,8 1 264 8,3 704 23,5 5,9 73,6 . 19,7 6,7 a a a a „ inversă 66,8 26,9 6,3 56,5 32,2 11,3 v 67,0 64,3 18,5 14,5 76,5 . 13,7 9,8 80,3 18,0 1,7 a a a a ,, normală 71,7 17,4 10,9 58,8 23,8 17,4 g 184 17,0 68,6 20,6 10,8 77,2 22,8 0,0 a. â. ,, inversă 65,3 21,6 13,0 56,2 28,2 15,6 t 66,2 25’4 84 72,6 19,6 7,8 . 71,4. 17,2 11,4 Abutilon avicennae ,, normală 68,8 23,6 7,6 ■27,8 13,7 G 61,8. 28,8 9,4 66,7 . 24,6 . 8,7 74,2 . 17,2. 8,6 >> 5, ■ „ inversă 64,4 26,8 8,8 55,4 30,6 14,0 ? ( O fotosinteză intensă am constatat și la plantele Bdlis perennis și Euphrțisia stricta, aduse la București de la altitudinea de 1100 m (Predeal). La ambele plante, în atmosferă cu 3,2°/00 0O2 fotosinteză a depășit 40 cm3 O2 /dm2/h. La copaci, intensitatea fotosintezei a fost găsită mai mică, și anume , la concentrația CO2 de 3,2°/00 în jurul a 16 cm3 O2/dm2/h la frunzele de tei și de plop și de 7,6 cm3 O2/dm2/h la frunzele de salcîm. Valorile intensității fotosintezei înregistrate sînt cele obișnuite, apro- ximativ la fel de mari cu cele obținute de O. V. Zalenskii (15) și ' R. Willstătter și A. S toii (14). Nu au fost confirmate valorile mari mergînd pînă la 680 mg OO2/dm2/h, obținute de B. N. Singh și K. Kum ar (11). și celulele jumătatea inferioară a frunzelor, fapt pentru parte s-au adaptat în vederea absorbției lor mai intense. Datele.de mai sus diferă de cele obținute de către A. care din această S e y b o I d șiWeissweiller (9), (10) și de G. S. R a b i d e a u (6),~după, care lumina străbătută este aproximativ egală cu lumina reflectată. Ele | sînt apropiate de cele ale lui W. E. Loomis (4), care a găsit la ț 90 de specii lumina reflectată aproximativ de două Ori mai mare decît | lumina străbătută prin frunză. j în schimb, Seybold și W e i s s w e i 11 e r (9), (10) au ob- ținut date asemănătoare la frunzele de Paridaria officinalis. Spre deo- ș sebire de ce se întîmplă la pigmenții frunzelor verzi dizolvați în solvenți | organici, la care este o absorbție minimă în verde, la frunze minimul | din verde este slab pronunțat, mai ales în cazul în care ele conțin o can- s titate mare de pigmenți clorOfilieni. | La frunze absorbția luminii decurge într-un mod mai complicat decît , la soluțiile de pigmenți, din cauza structurii complexe a celulelor și a cloroplastelor, precum și din cauza legării pigmenților de substanțe | proteice și lipoidice. FOTOSINTEZĂ LA LUMINĂ INTENSĂ ȘI CONCENTRAȚII MARI DE CO2 RANDAMENTUL FOTOSINTEZEI ÎN LUMINA SLABĂ A BECURILOR ELECTRICE INCANDESCENTE Bucăți de cîte 9,62 cm2 din frunze de plop, tei, viță de vie și j plesnitoâre le-am ținut în cîte un vas de asimilație, adaptat la mano- ) metru. Concentrația CO2 s-a menținut constantă la 0,3°/00 cu ajutorul soluției-tampon Warburg nr. 6. Iluminarea s-a făcut de jos, cu 6 becuri | electrice de cîte 15 W, așezate la distanța de 100 mm, care au produs ; ț la nivelul frunzelor din vasele de asimilație o lumină de 180 de lucși. în cursul verii anului 1961 am efectuat mai multe determinări, asupra l La toate frunzele fotosinteză calculată din diferența dintre O2 absorbit intensității fotosintezei frunzelor unor specii de plante crescute spontan 1 de frunze la întuneric și la lumina de 180 de lucși — s-a aflat sub punctul sau cultivate în Grădina botanică din București. Metoda de -cercetare | de compensație, folosită a fost cea manometrică, adaptată pentru determinarea inten- J sitătii fotosintezei la frunzele aeriene (7), (8). Iluminarea 1 s-a 1 intensității fotosintezei la frunzele diferitelor specii cercetate, cuprinse făcut cii 4 becuri de cîte 500 W fiecare, menținute într-o baie cu apă| între 0,36 cm3 O2/dm2/h la frunzele de Ecballiwm daterium și 0/40 cm3 rece, prin care circula un curent de apă de robinet. Toate determinările O2/dm2/h la Populus pyramiăalis. s-au făcut la 25°G, concentrația de CO2 fiind cuprinsă între 0,3 și 3,8°/00.| Randamentul fotosintezei, la absorbția 70% din lumina incidență, Rezultatele obținute sînt trecute în tabelul nr. 3. Valorile cele j calculat după datele autorilor A. A. N i c i p o r o v i c i, L. E. Stro- mai mari ale fotosintezei au fost obținute la plantele de cultură, Linuml g o n o va, S. N. 0 i m o r a și M. P. V1 a s o v a (5), după care la usitatissimum, Hdianthus annuus^ - -1 . Rezultatele trecute în tabelul nr. 4 prezintă valori apropiate ale . 582 N. SĂLĂGEANU 6 Tabelul nr. 3 Intensitatea fotosintezei frunzelor unor specii de plante Specia Data Lumina lucși Cempera- tura t °G ’ Goncen- t rația CO2 o/ ■ /oo ■ Intensi- atea foto- sintezei t , cm3 02/dm2/h Inlcnsi- atea res- pirației Helianthus anutius 10.VI.1961 60 000 25 0,4 10,2 1,26 A A A A ti AA 14,2 1,38 13.VI.1961 A. 0,4 22,4 * A AA A A 1,1 25,2 3.VIII.1961 AA A A 1,4 34,2 6.VIII.1961 AA AA 3,2 29,2 Lycopersicum esculehtum Linum usiiatissimum 23.IX.1961 • >> ii a 19,9 AA >> ii ii 18,9 9.X.1961 AA ii ii 48,7 /• A A A. A A 53,2. >, ii 49,9 Fragariă vesca 17.X.1961 >5 . ii . 3,8 21,8 . A. AA 3,8 6,04 1 >> ii '■ ' 25.X.1961 AA A A 3,2 24,4 >5 » A A ,, • >> 0,3 10,5 Trifoliuțn pratensis 18.IX.1961 a ' 0,4 6,21 A A A A 3,2 18,7 3.X. 1961 A A A A 3,2 34,0 A A A A 'A A 30,4 Heraeleum șpliondylium 30.iX.1961 ii ii 21,2 1,32 A A AA AA 22,2 . 1,02 Sagiliaria sagittifolia 26.VHL1961 AA A A 1 0,32 4,36 A A ' A A 3,68 3,2 24,80 A. A A A. AA 16,40 Bellis pefennis 18.IX.1961 A A AA 0,4 7,65 3,2 • 31,0 A A „4 41,8 Euphrasia stricta 18. IX. 1961 A . AA 0,4 . 8,20 10,2 i i 3,2 42,0 * A A A A A ' A. A A . 40,5 2'ilia lomentosa 28.VIII.1961 1 0,4 . 3,86 0,40 A A 3,74 >> a 3,2 16,20 16,50 Robinia pseudacacia A A AA 0,4 1,95 0,38 1 AA ' ' 2,46 0,51 A A 3,2 7,0 * * A ■ AA A. A. 7,6 Populus pyramidalis >> a 0,4 3,2 0,72 . . A ■ A. AA A A AA 2,4 0,75 A. A A . A A . ii ■ 3,2 13,4 • 5? >> 1 „ - >5 11,1 _______x.__ __________________ _____________ _________de lucși 45,8 cal J este cuprins între 27,2% la frunzele de Vitis vinifera și 31,4% la de Populw pyradnidalis. . lămpile cu incandescență corespund la 1 000 S . '7 RANDAMENTUL FOTOSINTEZEI LA UNELE SPECII DE PLANTE 583 TaMui nr. 4 Fotosinteza In lumina de180 de lucși produsă de becuri incandescente Specia Fotosinteza la 180 ele lilcși cm3O2/dm2/h Fotosinteza la 1 000 do lucși cm3O2/dm2/h Intensitatea respirației cm3 Oa/din^/h Randamentul fotosintezei »/ /o Cuante molare la 1 mol. O2; Populus pyramidalis 0,40 2,12 2,22 31,4 9,55 Tilia lomentosa 0,37 2,05 0,88 ■ 31,5 9,45 Vitis vinifera ■ 0,32 1,75 1,14 27,2 10,80 Ecballium elaterium 0,36 2,00 2,61 30,8 9,70 . La frunzele celor patru specii cercetate sînt necesare între 9 și 10 •cuante molare de lumină pentru asimilarea unei molecule de CO2. Valorile randamentului cuantic al fotosintezei înregistrate, în jurul a 10 cuante lumină pentru 1 mol. O2 produs, sînt apropiate de cele •obținute de E. K. Gabrielsen (2) la frunzele de Sinapis alba (10 cuante) și la frunzele de Corylus avellana și Fraxinus excelsior (12,2 —12,8 cuante). Și G. E. B r i g g s (1) a obținut la frunzele de Pha- ■seolus vulgaris, Fraxinus excelsior și Sambucus nigra un randament ■cuantic mai mare de 10 cuante lumină pentru 1 mol. O2 produs. Valori ■ceva mai mari, între 10 și 43,5 cuante lumină pentru 1 mol. O2 produs, a obținut E. C. W a s s i n k (13), ceea ce se explică probabil prin lumina mai intensă (de 10,IO3 erg. cm2/s) folosită, precum și prin faptul -că, în experiențele sale, rondelele de frunză plutind pe soluția-tampon Warburg au îngreuiat difuziunea CO2 în frunze. Datele obținute de noi sînt în contradicție cu cele ale lui O. Warburg (12), după care alga Chior ella folosește 3—4 cuante de lu- :mină la producerea 1 mol. O2. Datele lui O. W a r b u r g nu au fost verificate de numeroși cerce- .tători care au experimentat în acest domeniu. FOTOSINTEZA ÎN LUMINA MONOCROMAT1CĂ Tabelul nr. 5 cuprinde datele asupra intensității fotosintezei în lu- :.mina albă a becului incandescent, roșie, verde și albastră, obținute prin :filtrarea luminii becurilor incandescente prin geamurile colorate Schott. Tabelul nr. 5 Intensitatea fotosintezei frunzelor de Populus PVramidalis și de Vitis vinifera in lumina albă și monocromatieă dm2/h,j franzelei % Specia Dala Tempe- ratura “C • Concen- trația CO2 /oo Intensitatea fotosintezei cm3 O2/dm2/h în lumina albă roșie verde albas- tră Populus pyrdmidalis tyitis vinifera /ii ii 26.IX.1961 ii it 25 ii ti a 0,3 2,4 0,3 2,4 3,45 12,25 1,02 6,33 7,60 24,2 5,95 17,3 5,90 22,6 6,30 9,16 6,17 5,00 6,20 13,80 584 9 RANDAMENTUL FOTOSINTEZEI LA UNELE SPECII DE PLANTE 585 2 £ § A £ Fig. 2. anfhus iOOO 2000 3000 4000 'Intensitatea luminii in lucși • ăoliiție. Aerisirea și în același timp agitarea culturilor s-au realizat intro-., ducîndu-se în ele aer atmosferic cu ajutorul unui. suflător. înainte de a Y A'iv și CliMC. inOL. SERIA ■ 588 V. NECȘOIU 2 3 ÎNCERCĂRI fi introdus în suspensia de alge, aerul trece printr-un cilindru de sticlă | în care este spălat cu apă distilată. în interiorul cilindrului, spre capătul |. unde aerul este captat spre a fi condus către băi, se găsesc mai multe discuri din tifon pentru filtrarea lui. De aici aerul este condus prin două t tuburi de cauciuc prevăzute la capătul care intră în suspensii cu cîte două piese din sticlă în formă de pieptene. în acest fel se formează în băi un curent ce antrenează soluția în care algele sînt în mod intermitent în lumină și în întuneric unele față de altele. Iluminarea s-a realizat cu lămpi fluorescente de 40 W, obținînd o intensitate de 4 800 de luciși. • suflător tub din sticlă perforat 7 tuburifnj tuburi din sticlă lipite de baie dop d/n cauciuc .vasul spălător din sticlă, fi/tre din tifon ! piesă din. $ ► sticlă int formă de g pieptene | n o DE A CULTIVA XN LABORATOR ALGE VERZI UNICELULARE 589 SO4Fe.7 H20 0,003 g/1 apă BO3H3 Cl2Mn.4H2O , 80^.7 HaO 8O4Co.5H2O MoO3 144 14 88 16 6 mg/i MgSO4.7 H2O FeCl3 0,1 g/1 apă 0,001 (NO3)2Cd.6H2O 5 (NO3) 2Ca.4H2O177 Benecke 5? Soluția Soluția Knop-Pringsheim (1946) concentrată î kno3 2,5 g/1 apă Ca(NO3)2 - 0,25 furtun din ) Ca(NO3)2 0,1 ii ii K2HPO4 0,1 cauciuc. K2HPO4 l,7o ,, ,, MgSO4.7H2O 0,05 / . MgȘO4.7H2O 0,1 11 11 FeCl3 0,025 j FeCl3 0,002 „ „ g/1 apă, ,, 11 ' S-au mai folosit două soluții: una de azotat de amoniu în apă de conductă, calculîndu-se astfel încîț să existe atît azot în unitatea de volum cît în soluția Knop-Pringsheim (1946), și una de superfosfat, calculat ca în primul caz. Intensitatea creșterii acestor culturi s-a măsurat zilnic, pe baza numărării celulelor. în ziua cînd numărul celulelor pe cm3 era foarte apropiat de numărul din ziua precedentă, am considerat experiența terminată. Am procedat în acest fel pentru a nu prelungi o experiență prea mult timp și pentru a avea posibilitatea să efectuăm un număr mai mare de încercări de cultivare a algelor. Altfel, dacă în fiecare zi este scos din cultură un volum care conține cantitatea de celule echivalentă /cii creșterea zilnică și repus în loc un volum egal de soluție nutritivă f proaspătă, populația este menținută la nivelul la care are loc producerea | celui mai mare număr de noi organisme în unitatea de timp și cultura baie depletigles Fig. 1. - Schema instalației folosite pentru cultivarea algelor în condiții de laborator. 1 T>te. fi menținută vreme mai îndelungată (4) ; | Creșterea intensității culturilor este trecuta in graficele dm figurile 1 2 și 3 din care se poate vedea că rezultatele cele mai bune au fost Materialul vegetal pe care s-au făcut aceste încercărirau fost algele | obținute cu soluția Knop-Pringsheim (1946). Celelalte soluții au avut o Scenedesmus acutus și Chlorella vulgaris, sușe obținute de la Institutul f acțiune mai slabă de stimulare a creșterii densității culturilor, ca în cazul de biologie din Tihany (R. P. Ungară). Soluțiile folosite în aceste încer- I soluțiilor Tamya, Benecke și al soluției de superfosfat, în care după cîteva cari de obținere a unor culturi intensive în condiții de laborator au fost I zile de la însămînțare suspensiile începeau să se decoloreze treptat, de- _____venind pînă la urmă albicioase. Această situație poate fi atribuită faptului că nu s-a lucrat cu alge selecționate care să se dezvolte bine pe medii următoarele : Mediul lui Tamya pentru culturi accelerate (formulă luată din lucrarea lui A. M o y s e (6)) Soluția Knop — Pringsheim (1946) no3k SO4Mg.7 H2O 2, 5 PO4H2K ' 5 g/1 1,25 ,, » apă n kno3 Oa(NO3)2 K2HPO4 1 g/1 apă 0,1 ,, ,, 0,2 ,, „ | nutritive concentrate, condiții de care trebuie sa se țină neapărat seama | la selecția diferitelor tulpini de alge verzi (12), (10). Sușele folosite sînt Sensibile la concentrații mari -de săruri, fapt constatat și într-o lucrare : precedentă (9). în ceea ce privește soluția Benecke, aceasta este săracă în azot, element cerut în doze relativ mari de către alge (7), (8), în schimb are calciu în cantitate mai măre, element al nutriției minerale necesar* < în cantități foarte mici algelor verzi (2). încercări de a cultiva, in laborator alge VERZI UNICELULARE 591 590 Fig. 2.-Intensitatea creșterii culturilor de Scenedesmus acutus. - Recolta unei culturi de GUlovella, vulgams în. soluția Knop-Pringsheim (1946) a fost de 2,18 g de substanță uscată pe m2 și pe zi, iar a unei culturi de Scenedesmus acutus a fost de 2,56 g/m2/zi. Rezultatele obținute cu această instalație nu sînt dintre cele mai bane, deoarece în cazul cultivării în regim intensiv a algelor verzi unice- luiare o ițnpotanță hotărâtoare o are, dirijarea tuturor condițiilor de mediu. Cultivatorul de laborator trebuie ■ sa ofere posibilitatea controlării unor factori de maximă importanță, cum sînt: îmbogățirea cu 002. a aerului folosit la barbotarea suspensiilor de alge, iluminarea și tempe- ratura culturii (5), (12). ' ' în încercările noastre de cultivare în masă a algelor nu s-a introdus CO2> suplimentar, iar temperatura suspensiilor a oscilat în limite foarte, largi (15—20°C). Dacă s-ar fi ținut seama de acești factori hotărâtori, pentru culturile intensive de alge, atunci sigur s-ar fi obținut o recoltă mai mare de substanța uscată. Cu toate acestea datele noastre sînt. apropiate de cele relatate de R. Retovsky (11), care, în anumite condiții, a obținut în megaloculturi, după 1—2 săptămîni de cultură,, o cantitate de 2—6 g de substanță uscată. BIBLIOGRAFIE 1. Ghodat R. et Grintzesco J., Comple rendti du I-cr Congres International de Botanique,. Paris, 1900, 157. , 2. Fodor Gy. și Racz G., Revista medicală, 1962, 8, 1, 77. 3; Grințescu J., Congresul naturalișlilor din România, Cluj, 1928. 4. Ketehum B. H. a. Redfield A. C., Biol. Bull., 1938, 75, 165. 5. K'OBPOB B. r. n BVAAHOB A. A., ynpaejineMoe KyjibinueupoeaHiie MUKpoeodopocjteu,. . .. . Mau. AKajț. HayK Mocnea, 1964. .6. Moyse A., Ann. Biol., 1956, 32, 3 — 4, 101. 7. Moyse A., Couderc D., Dabras J. et Hausfater M. J., J. de recherches du C.N.R.S.^ 1956, 35, 177. 8. — J. de recherchers du C.N.R.S., 1956, 36, 263. 9. NecșOiu V., Revue de biologie, 1963, 8, 1, 67. 10. PCterfi Șt., Brugovitzky E, și Nagy Toth Fr., Studia Universitatis „Babcș-Bolyai”r ser. biol., 1962, 7, 67. 11. Retovsky FL, Studia Botanica Cechoslovaca, 1946, 7, 1, 38. 12. BjiAHUMHPOBA M. r. h CEMEHEHKO B. E., HHmeHcuenan Kyjibmypa odnoKJiemoHHbtar eodopocneu, Bon. Amin. HayK CCCP, MocKBa, 1962. ' ' Institutul dt biologie „Traian Săvulescu”, Secția de fiziologie vegetală. Primită în redacție la 11 februarie 1965. :metode noi pentru studiul virusurilor FITO- PATOGENE TRANSMISIBILE PRIN INSECTE * DE K. MARAMOROSCH 581(05) Jn lucrare se descriu 8 tehnici noi referitoare Ia creșterea aseptică a vectorilor de virusuri fitopatogene, inocularea aseptică a vectorilor cu virusuri, hrănirea insectelor vectoare pe medii artificiale, inocularea culturilor de țesuturi vegetale prin intermediul vectorilor, realizarea culturilor de țesuturi de insecte, injectarea rapidă a vectorilor cu virusuri și punerea în evidență a virusului în vector. Comunicarea de față este consacrată descrierii a 8 tehnici noi, ela- borate în ultimii doi ani în laboratoarele Institutului Boyce Thompson, în vederea studierii relațiilor reciproce dintre virusurile fitopatogene și rinsecțele vectoare. Tehnicile au fost elaborate împreună cu mai mulți colaboratori, îndeosebi cu dr. Jun Mitsuhâshi, specialist în fiziologia insectelor Ae la Institutul național de agricultură din Tokyo (Japonia); dr. Hiro- ; yuki H ir ti mi, anatomist, de la Colegiul medical din Wakayama J (Japonia) și N i e 1 s J e r n b e r g, șeful atelierului de instrumente de ț la Institutul Bockfeller (New York)1. Un scurt rezumat al acestei lucrări Ș a apărut în.materialele celui de-al Xll-lea Congres internațional de ento- L mologie, Londra, 1964, cu care ocazie a fost proiectat și un film (11). ' ■ ' . . | 1. CREȘTEREA CICADELOR NECONTAMINATE DIN OUĂ STERILIZATE LA SU- g ' , PRAFAȚĂ f în fiecare an, noi vectori pentru virusurile plantelor sînt adăugați la. lista lungă a transmițătorilor de virusuri cunoscuți. în ultimul deceniu, i . * Comunicare ținută la Institutul de biologie „Tr. Săvulcscu” în iulie 1964 cu ocazia . vizitei făcute în țara noastră la invitația Academiei. | ' 1 Cercetările descrise în această lucrare au fost suport ale în parte prin subvențiuni i -de la U. S. Public Health Service (Grant No. A 1—04290) și de National Science Foun- , dalion (Grant No. GB-1199),' Washington, D. C. I ;ST. SI cerc; BIOL, SERIA- BOTANICĂ T. 17 NB. 6 P. 593 -599 BUCUREȘTI-1965 Si - c. 3846 WWW* 2; PLANȘA / 594 K. MARAMOROSCH u . nu numai că s-au completat grupele de artropode cunoscute anterior ca. vectori, dar au fost descoperite mai multe grupe noi și neașteptate de, vectori. ‘ Transmiterea virusurilor este un proces complex chiar și atunci^ cînd este vorbă, de simpla vehiculare a virusului pe suprafața aparatului.® bucah Pentru a studia și a înțelege mecanismul de bază implicat în pro-1 cesul de transmitere a virusurilor fitopatogene și pentru a lămuri diversele! tipuri de relații dintre virusuri și vectori, a apărut necesitatea elaborării® unor metode de cercetare noi. ‘ : ■; O metodă care a dat rezultate foarte bune se referă la obținerea® ■ de insecte vectoare neconta minate, adică sterile din punct de vedere mi-1 crobiologic. Această metodă, aplicată cu succes la creșterea cicadelor® vectoare, în cursul anului trecut, va fi descrisă aici. în amănunt. ® Creșterea insectelor pe plante, în insectarii în seră, constituie o® practică standard pentru înmulțirea experimentală a vectorilor viru-i surilor fitopatogene (pl. I, fig. 1). Totuși, insectele obținute pe această cale sînt totdeauna contaminate cu ciuperci și bacterii și uneori sînt chiai i distruse din cauza acestora. Din acest motiv, astfel de insecte nu pot furniza un material satisfăcător în vederea realizării unor culturi dă țesuturi. Pentru a înlătura greutățile arătate mai susz, s-au făcut eforturi pentru a se obține aseptic insectele vectoare și pentru creșterea acestora - pe mediu artificial. S-au folosit următoarele specii de cicade : Macrosteles fascifrons Stal., Dalbulus maidis (De L. et W.), Agallia constricia Van Duzee și Agălliopsis noveUa Say. / Femelele împerecheate au fost închise în cuști mici de celifloid prinși de suprafața frunzelor cu ajutorul unui magnet (pl. I, fig. 2). S-a creai astfel posibilitatea ca femelele să depună ouăle pe o suprafață, limitați a frunzei. După cîteva zile, pontele depuse au fost desprinse de p( frunze cu ajutorul a două ace fine de oțel, sub un microscop binocular Ouăle au fost fixate pe benzi de hîrtie parafinată, sterilizate la suprafați ’ și trecute în tuburi de cultură saii vase de sticlă, care conțineau plant< ; crescute . din semințe sterile, ț>e mediu cu agar,(pl. II, fig. 3). Ouăle ai fost bine sterilizate după ce a trecut procesul de blastochineză. Ele ax fost ihiersate timp de 3 min hitr-o soluție apoasă de 'hiamină 0,1% S-a folosit hiamină 2 389 (Eohm & Haas Co. i metiidodecilbehzil-trimetil amonium-clorid și trimetilamonium-clorid). Ciclul de dezvoltare pentrx ■ toate cele patru specii a fost completat în aproximativ același interval d( timp ca și în condiții naturale, la temperaturi identice. După împerechere* femelele crescute aseptic depun ouăle nu numai în țesuturile plantelo. pe care au fost, crescute, ci și pe pereții de sticla, ai containerelor d : creștere, pe suprafața frunzelor sau pe agar. Pentru grupuri mai mari d / insecte, plantele sînt repicate din eprubete în vase de sticlă mai maî (pi. II, fig. 4) și sînt ținute la lumină artificială și la temperaturi cor .stante. Trecerea Insectelor dintr-un vas în altul se face cu un apara sterilizat (pl. III, fig. 5)., Procedeele de creștere au fost descrise amănunți pentru cele 4 specii: de cicade enumerate mai sus (14), (15). unui insectar convențional de seră : Fig. 1. — Aspectul în prim plan, cuști din material plastic; în planul al doilea cabine mai mari pentru creșterea coloniilor de cicade (foto William G. Smith Jr.). Fig. 2. — Două cuști mici prime de frunză cii ajutorul unui magnet permanent. Cușca 'din stînga este confecționată din sită de material plastic, iar cea din dreapta din plastic, acoperita în partea superioară cu sită. Ambele au la bază un inel de fier, acoperit cu o bucată de ciorap de mătase, prin care insectele se Ipot hrăni și depune ouăle (foto W i 11 i a m G. S m i t h Jr.). PLANȘA II Fio 3 _ Depunerea benzilor parafinate cu ouăle lipite pe ele, pe ’ planta-gazdă crescută steril pe agar într-o eprubelă (foto ,T. M 11 s u h a s h 1). în eprubete. în Fio, 4. _ în stînga, plante crescute în mod aseptic dreapta, plantă repicală în mod aseptic intr-un vas mai mare (foto W i 111 a m O. s m i t h JrP’ 3 METODE NOI PENTRU STUDIUL VIRUSURILOR FITOPATOGENE 595 2. INOCULAREA INSECTELOR CRESCUTE ÎN MOD ASEPTIC CU|VIRUSUL CLOROZEI ' ASTERULUI Virusul clorozei asterului, ca și alte virusuri transmisibile prin ci- cade, nu se poate transmite pe cale mecanică de la o plantă la alta, ci numai prin intermediul vectorilor. în vederea obținerii de vectori pur- tători de virus sau viruliferi a fost nevoie mai întîi să se infecteze plan- tele crescute în mod aseptic. Aceasta s-a realizat prin îndreptarea în sus a unei frunze de la o plantă crescută în tubul de cultură și scoaterea ei parțial afară din tub. Pețiolul unei astfel de frunze constituia o punte de legătură între plăntuța sterilă din interiorul tubului și partea scoasă în afară, care nu mai stătea în condiții aseptice. Deoarece virusurile care se transmit prin cicade se răspîndesc sistemic în plantă, virusul introdus în porțiunea de frunză scoasă în afară poate trece repede în restul plantei din interiorul vasului. Pentru a preveni lezarea pețiolului frunzei s-a folosit un dop de vată. Cicadele purtătoare de virus crescute în condiții aseptice și menținute în prealabil pe plante bolnave de cloroză au fost închise pentru 4 zile pe porțiunea de frunză scoasă în afară (pi. IV). După aceea, insectele au fost înlăturate și porțiunea de frunză tăiată, deoarece se cunoștea din teste prealabile că perioada de 4. zile este sufi- cientă pentru ca virusul clorozei asterului, odată inoculat, să migreze de la punctul de intrare în alte părți ale plantei. Plăntuțele inoculate au fost transplantate aseptic în vase de sticlă mai largi. Simptomele de cloroză au apărut pe plantele inoculate după 2—4 săptămîni. Pentru obținerea cicadelor virulifere necontaminate, insecte libere de virus, dintr-un stoc de insecte 'crescute aseptic, au fost ținute pe plante bolnave, cultivate aseptic, Ca urmare, în condiții aseptice, virusul a fost transmis ușor prin intermediul acestor vectori aseptici viruliferi, la plante sănă- toase. Perioada de incubație a virusului atît în vectorii crescuți aseptic, Cît și în plantele crescute aseptic a fost practic aceeași ca și cea înre- gistrată în condiții de seră sau naturale (8), (14). 3. HRĂNIREA ARTIFICIALĂ A INSECTELOR VECTOARE Dezvoltarea cicadelor vectoare pe medii artificiale ar constitui un mijloc important pentru creșterea transmițătorilor de virusuri, deoarece în acest caz nu ar mai fi nevoie de plante crescute aseptic. în plus, s-ar putea crea posibilitatea studierii aspectelor fiziologice în dezvoltarea vec- torilor. Dacă s-ar putea pune la punct o metodă perfectă, nu ar mai fi : necesare insectariile din sere și plantele aseptice. în experiențele noastre < anterioare am încercat hrănirea insectelor cu diverse soluții prin mem- ; brane semipermeabile, însă această metodă nu a dat întotdeauna rezul- j tate bune. Metoda nouă de hrănire a cicadelor a fost bazată pe unele rezultate obținute pe afide (18), precum și pe lucrările în legătură cu '( insecta Etiella zlnckenella (19) efectuate în Japonia. Hrana, alcătuită ‘ din aminoacizi, vitamine, săruri și glucoză, era administrată printr-un ț fitil. Larvele de vîrste mai mari s-au dezvoltat bine pe mediul artificial PLANȘA III 6. l,nag0 dc M fascifrons pe cultură de țesut de morcov într-un oaion nrlcnmayer (foto J. Mitsuhashi (16)). -596 ■ K. i MĂRAMOROSCH și s-au metamorfozat în adulți. Larvele de vîrste mai mici au avut o •creștere întîrziată, probabil din cauza umidității șau hranei nepotrivite, l Mediul artificial a conținut următorii aminoacizi: arginină, cisternă, 1: histidină, izoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, triptofan, i tironină, tirozină, valină și acid glutamic. Au fost adăugate următoarele ■ vitamine: colină, acid folie, inozitol, nicotinamidă, acid pantotenic, g| piridoxina, riboflavină și tiamină. în plus, mediul conținea sucroză,® K3PO4, MgCl2!i colesterol și âpă distilată. Prin perfecționarea acestei me-j tode de creștere, s-ar deschide o cale nouă atît pentru dezvoltarea cereb-'S țărilor asupra virusurilor fitopatogene, cît și a celor referitoare la fizio- J Ibgia insectelor. Descrieri mâi ample în legătură cu acest gen de metode ® nu fost publicate (19), (13). « 4 CREȘTEREA INSECTELOR VECTOARE PE ȚESUTURI VEGETALE IN VITRO j Se cunoaște pînă în prezent faptul că virusul clorozei asterului poate! infecta un număr mare de plante, aparținînd la peste 50 de familii. Dupăl ce s-ă stabilit că plantele de tomate, cartof și morcov sînt sensibile lai infecția ,cu virusul blorozei asterului, am folosit pentru teste culturi dej țesuturi'vegetale obținute din rădăcini de morcov, tuberculi de cartof și tulpini de tomate. Culturi de țesuturi din aceste plante se obțin cu destulă" ușurință. în încercări, executate în anii din urmă s-a stabilit de ase-i menea’ că cicada M. fascifrons crescută aseptic este capabilă să supravie^ țuiască numai 3 sau 4 zile pe țesuturile de cartof sau de tomate. S-au măi încercat și țesuturi de alte plante, dar nici unul nu s-a dovedit superior țesutului de morcov. Larvele din stadiul II, plasate pe culturi de țesut, trec în stadiile III, IV și V și, în sfîrșit, devin adulți, apoi se împere- chează, depun ouă în aglomerările de țesut, din care apare primul s iad i ii de larvă. Cu toate acestea, datorită umidității abundente, larvele dt stadiul I mor înainte ca ele să treacă în stadiul II. în planșă III, figuri 6, șe bbservă cicada M. fascifrons dezvoltată pe țesut in vitro. Oîtevij| dintre rezultatele obținute prin această metodă au fost publicate (10), (14) Aparat pentru transferarea în mod aseptic a insectelor (foto Win ia m G, Smith jr.). 5. INOCULAREA CULTURILOR DE ȚESUTURI VEGETALE 7N VITRO PRIN INTERMBj DIUL INSECTELOR VIRULIFERE ASEPTICE Pînă nu demult, singurul mod de a obține țesuturi infectate vitro cu virusurile care nu'setransmit în mod mecanic a fost prin izolare® de țesuturi din plantele 'infectate și creșterea lor pe medii artificial® Recent, culturile din țesuturi vegetale au fost inoculate cu succes pe ca® mecanică in vitro cu virusAri nșor transmisibile, ca, de exemplu, V.M.Tj dar nu cu virustiri care cer insecte vectoare pentru transmiterea 1°^ în cursul cercetărilor noastre s-a elaborat o metodă simplă pentț transmiterea la culturile de țesuturi vegetale a imor virusuri transii^ sibile prin cicade ea virusul clorozei asterului, virusul tumorilor de raM („wound tumbr virus’’) sau al nanismului porumbului. Tehnica este aceca^ PLANȘA IV Fig. 7. — Inocularea plantelor crescute în mod aseptic cu insecte vectoare. A, Planta în poziție fnonnalâ; B, ridicarea plantei ‘in eprubetă și scoaterea în afară a unei frunze; O. inocularea frunzei cu ajutorul (insectelor aflate In cușcă; D, îndepărtarea frunzei. «, Dop din material plastic; b, plăntută de Asler crescută aseptic; c, mediu de agar; d, cușcă pentru insecte, confecționată din nitrat de celuloză; e, fereastră cu sită din material plastic; î, orificiul pentru introducerea insectelor în cușcă; p. dop de vată (din „Virology”, 10M, 23, 278). 5 METODE NOI PENTRU STUDIUL VIRUSURILOR FITOPATOGENE 597 ca și pentru infectarea plantelor întregi în mod aseptic. S-au folosit insecte aseptice cu virusul deja incubat. Cicade virulifere aseptice aparținîml speciei M. fascifrons, obținute în modul descris mai sus, au fost închise, pentru inoculările propuse pe țesut de morcov in vitro pentru 20 de zile, apoi înlăturate. Călușul format din țesutul plantei a fost apoi împărțit în mai multe piese și cultivat pe mediul lui White (10). Țesuturile infectate- astfel cresc bine și nu prezintă diferențe față de țesuturile de control, Cînd adulți de M. fascifrons crescuți aseptic și liberi de virus au fost plasați pe aceste țesuturi și apoi transferați pe plante tinere de CaUistephus: chinensis, crescute aseptic, mai multe plante s-au infectat cu cloroză aste- rului. Astfel a devenit evident că cultura de țesut de morcov a fost infec- tată in vitro și că adăpostește virusul. Nici un simptom vizibil de infecție virală nu a apărut pe țesutul de morcov; culoarea sa era normală, asemă- nătoare cu aceea a țesutului de control, liber de virus. Pînă în prezent, nu avem o metodă eficientă pentru aprecierea titlului virusurilor, așa că nu putem studia multiplicarea virusurilor în aceste țesuturi. De ase- menea nu s-a stabilit dacă virusul este distribuit egal în toată aglome- rarea de țesut sau dacă este localizat numai în unele celule (10), (16). 6. DEMONSTRAREA PREZENȚEI VIRUSULUI ÎN ORGANELE IZOLATE ALE VECTORILOR Cu toate că prezența virusului clorozei asterului a fost demonstrată în extractele obținute din corpul vectorilor, locul multiplicării și depo- zitării virusului rămîne necunoscut. S-a elaborat o tehnică pentru recupe- rarea virusului în formă infecțioasă din diferite organe proaspăt izolate, ca glande salivare, intestin, tuburile lui Malpighi și gonade de la vectori, la 5—19 zile după ce aceștia au achiziționat virusul, și de asemenea din organe menținute pe mediu de cultură timp de 14 zile. Diferitele organe au fost extrase sub un microscop de disecție, cu ajutorul a două ace fine de oțel sau sticlă. Apoi organele spălate în soluții saline sterile fie că au fost transferate într-un vas cu mediu pentru culturi de țesuturi, fie că au fost mojarate și omogenizate, iar extractul centrifugat la 5 000 t/min în tuburi capilare închise. Lichidul supernatant a fost injec- tat în cavitatea abdominală a cicadelor libere de virus și insectele inoculate au fost testate săptămînal pe loturi de plante tinere și sensibile, în seră. Virusul a fost pus în evidență în celulele intestinului după 5 zile, dar nu după 19 zile de la inoculare, Glandele salivare, pe de altă parte, au dat numai cantități mici de virus după 5 zile, însă s-au dovedit a fi o excelentă sursă de inoculum după 19 zile. Tuburile lui Malpighi conțin virus numai după ce au fost menținute in vitro timp de 14 zile. Nu s-a putut proba existența virusului în gonade. Aceasta nu a constituit o surpriză, deoarece virusul respectiv nu se transmite transovarian. Posibilitatea multiplicării virusului în corpii grași și în hemolimfă nu a fost cercetată, din cauza dificultăților de ordin tehnic. Corpii grași pot fi un loc bun pentru multiplicarea și stocarea virusului, fapt indicat de modi- ficările citologice cu caracter patogen suferite de acest organ. în cazul PLANȘA V 598 . K. MARAMOROSCH . ' 6 virusului tumorilor de rană („wound tumor virus”) din aceeași grupă, secțiuni executate, la ultramicrotom și analizate la microscopul electronic au. arătat mari acumulări de virus (3), (2). Planșele V,și VI prezintă organe izolate de la cicada M. fascifrons. 7. CULTIVAREA CELULELOR EMBRIONARE DE CICADE IN VITRO Pe lîngă descoperirea posibilităților convenabile de creștere pe mediu artificial - in vitra & cicadelpr vectoare de virusuri fitopatogene, noi am urmărit/și obținerea unor culturi din țesuturile embrionare. în acest scop, diferite țesuturi ale cicadei M. fascifrons au fost"testate în decursul fiecărui stadiu de dezvoltare, în timpul transfbrmrărilor'’blasto- chinezice și în stadiile ulterioare de dezvoltăre. .Recent, s-ă’ 'constatat că și în.stadii mai înaintate de blastochineză țesuturile se ^of .dezvoltă, cu condiția că mediul dp cultură să fie mai bogat. Ouăle'ău ’fost steri- lizate'la suprafață cu hiamină 2 389, în diluție de 0,1%, în'ăpă'distilată, timp de 10 min. Sub un bindcular, ouăle au fost tăiate și embrionul scos și așezat pe mediul de cultură. După 3 spălări, țesuturile embrionare , au fost tratate cu ov soluție de 0,02% țripsină în apă și pe^rmă celulele separate au fost puse în 2 ml de mediu. Pe lamele de'stiâa Construi te special pentru cultivarea țesuturilor de artropode (V—H> „flasks”) au fost așezate picături de mediu. Pentru fiecare serie, de‘Experiențe s-au folosit cel puțin l^O de ouă. La început s-au obțimitv?rb’zul'tate bune numai cu d.oiiă tipuri de celule epiteliale și cu 3 tipuri'ldO^^ formă de fibroblast. Ulterior și alte tipuri de celule au putu#^^ indi- ferent dacă proveneau de la adulți sau larve. Exâm'rnî^ de țesuturi s-a făcut cu un tip special de microscopVqu?m&^^ fază. Sînt în curs experiențe de infectare in . ‘oiiro a ..taceș^oț^muri]f de celule cu virusuri fitopatogene. ■ : . : . . . ' 'vOmife Sperăm ca în acest fel să obținem mult legă-- tură cu multiplicarea virusurilor plantelor în, celulelor^e^^^ adică în celulele unui animal (1), (4), (5), (6), (7), (17), .^)^ Fig. 8. — Intestinul extras din cicada M. fascifrons (foto H. Hirumi) , ' ; . y ■ •. jIlMi 8. INJECTAREA RAPIDĂ A VECTORm Singura metodă utilizată multă vreme pgnti^ surilor transmisibile prin cicade în unele extraot^me a fost metoda inoculării acestor extracte m^v.ecț expuse la acești vectori. în forma ei originală, această tehriica^sp miteă inocularea doar a 150 —200 de inse^țj tării insectelor fiind' de mare importanță, încercat diferite modificări ale acestei^ t|’ * lin aparat (pl. VII* fig./10) care poate'. 20 dei insecte, fixîndu-le în poziția dorită’ aparat, timpul de injectare pentru tot liwO Ș' nararea viru- elșau insecte garea plantelor ‘ 1 și per- Oblema injec- cercetări, am Sapumagmat ^singur rînd (ilosind acest luce la i min, PLANȘA. VI PLANȘA VII Fig. 9. — Aspectul ovarelor extrase clin M. fascifrons (foto H.' Hivumi). Fig. 10. — Aparat pentru imobilizarea insectelor în cursul operațiilor de injectare (foto W i i 1 i a m G. S m i t h Jr.). 7 METODE NOI PENTRU STUDIUL VIRUSURILOR FITOPATOGENE 599 ■.așa că în decursul unei zile se pot injecta circa 4 000 de insecte; Dis- pozitivul mobil de ajustare permite imobilizarea diferitelor genuri de insecte : afide, cicade, țînțari etc., eliminînd greutățile produse de o .anestezie prelungită sau necesitatea de a lucra la o temperatură scăzută .(12). BIBLIOGRAFIE 1. Hirumi H. a. Maramorosch K., Proc. First Intern. Colloq. Invertebr. Tissue Culture, Montpellier, Franța, 1962, Ann. Epiphyties, 1963, 14 (Numâro hors serie, III), 77 — 79. .2. — Contrib. Boyce Thompson Inst., 1963, 22, 141 — 151. ■ 3. — Phytopathology, 1963, 53, 746. 4. - Exp. Cell Res., 1964, 36, 625-631. 5. - Science, 1964, 144, 1465 — 1467. 6. — Contrib. Boyce Thompson Inst., 1964, 22, 343 — 352. 7. Hirumi H., Handa Y. a. Maramorosch K., 36 th Annual Meeting, Genetics Society of Japan, Matsuyama, 1964 (in Japanese), 9. 8. Maramorosch K„ Trans. N. Y. Acad. Sci., 1958, seria a Il-a, 20, 383—393. 9. — Omagiu lui Traian Săvulescu, Edit; Acad. R.P.R., București, 1959, 421 —442. 10. — Proc. First Intern. Conf. Plani Tissue Culture, 1963, Permsylvania State Univ., A.I.B.S., Ed. P. R. White (in press), 1965. 11. — Abstracts Proc. XII1!1 Intern. Congr. Entomol., Londra, 1964. :12 . Maramorosch K. a. Jernbbrg N. [sic], Bull. Entomol. Soc. Amer., 1964, 10, 171. 13. Mitsuhashi J. a. Maramorsch K., Bull. Entomol. Soc. Amer., 1963, 9, 170. 14. — Contrib. Boyce Thompson Inst., 1963, 22, 165 — 173. 15. — Proc. Intern. Congr. Zoii., 16th, Washington, 1963. 16. - Virology, 1964, 23, 277-279. 17. — Contrib. Boyce Thompson Inst., 1964, 22, 435 — 460. T8. Mittler T. E. a. Dado R. H., Nature, 1962, 195, 404. >19 . Naito A., Japan J. appl. Entomol. Zool., 1959, 3, 136 — 137. Boyce Thompson Institute for Plant Research Yonkers, New York, U.S.A. Primită în redacție la 2 iunie 1965. STUDIUL ABSORBȚIEI, TRANSLOCĂRII ȘI PERSISTENȚEI UNOR ANTIBIOTICE DE PROVENIENȚĂ ROMÂNEASCĂ ÎN PLANTELE DE TOMATE ATACATE DE CORYNEBACTERIUM MICHIGANENSE (E. F. SMITH) JENSEN DE NELI CĂLIN și MARIA GROSSU 581 (05> Cantitativ se dovedește că, în sucul plantelor tratate, antibioticele cercetate rămîn în proporție suficient de mare pentru a distruge sau a opri multiplicarea bac- teriei Corynebacterinm michiganense, chiar după 50 de zile, în cazul cînd sînt , administrate prin imersiunea rădăcinilor, și peste 9 zile, cînd sînt administrate' prin stropire. în plăntuțele rezultate din semințe tratate, antibioticele pot fi de- tectate numai 5 — 6 zile de la germinare. Se demonstrează că streptomicina brută, avlnd aceleași proprietăți de absorbție, translocare și persistență și același efect asupra lui C. michiganense ca și strep- tomicina pură, poate constitui un preparat special pentru agricultură. Absorbția antibioticelor poate fi mărită prin adăugare de glicerol. în lucrări anterioare (9), (10) s-au prezentat de către unii dintre- noi rezultate privind pătrunderea, trănslocarea și persistența dihidrostrep- tomicinei, biomicinei și arenarinei în plantele de tomate, precum și ac- țiunea acestor antibiotice față de bacteria Corynebacterium michiganense,. care produce cancerul bacterian al tomatelor. în lucrarea de față, studiul calitativ anterior s-a completat cu ur- mătoarele aspecte : 1. Cercetări cantitative asupra absorbției, translo- cării și persistenței unor antibiotice de proveniență românească în plante de tomate atacate de Corynebacterium michiganense. 2. Posibilitatea de stimulare â absorbției lor prin adăugarea unor substanțe. 3. Demonstra- rea eficienței folosirii unui preparat românesc pentru combaterea cancerului bacterian. Cercetări cantitative asupra absorbției, și translocării antibioticelor,, ca și încercările de sporire a absorbției lor de către plante, sînt relativ recente și puțin numeroase. R. N. Goodman (1), R. A. Gray (3), ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 6 P. 001-608 BUCUREȘTI 1965 ■602 NELI CĂLIN și MARIA GROSSU 2 R. N. Goodman și W. M. Dowler (2), 0. R. Maier (6), M. Y. Starzyk și J. E. Mit cheli (11) demonstrează spo- rirea absorbției prin adăugarea unor compuși la plante de măr, păr, tutun, hamei etc. atacate de diferiți agenți patogeni. MATERIAL ȘI METODE DE LUCRU S-a lucrat cu soiul de tomate Aurora. Antibioticele folosite au fost: streptomicina brută, streptomicina sulfat, dihidrostreptomicină (Fabrica dc antibiotice — Iași) în concentrații de 100, 200 și 400 U/ml, cu sau fără adaos de glicerol 1%. S-au folosit aceleași variante ca și în lucrarea anterioară (9). , în plus, s-a mai urmărit absorbția antibioticelor prin tegumentul seminal și translocarea lor în plăntuțe după germinare. Pentru aceasta, semințele dezinfectate în sublimat 1/10 000 timp de 2 min și spălate cu apa sterilă au fost ținute în soluție de antibiotic timp de 6 orc, după care au fost puse la germinat pe hîrtie de filtru în vase Petri sterile. Primele probe s-au luat după 24 de ore dc la tratament. Pentru a urmări persistența antibioticelor în plante, probe luate din tulpinile și frun- zele etajului mijlociu de la cîte trei plante au fost spălate în apă curgătoare, șterse cu un tampon de vată îmbibat în alcool, trecute prin flacără și presate cu prese de mină sterilizate pentru extragerea sucului. Fiecare determinare s-a făcut în trei repetiții. Din sucul extras din frunze și tulpini tratate, volume egale (0,1 ml) au fost pipetate pe discuri din hîrtie de filtru. Discurile astfel impregnate s-au pus în vase Petri pe mediu cartof-glucoză-agar, imediat după însămînțarea bacteriei Corynebacterium michiganen.se. într-o serie paralelă, s-a determinat curba-standard a zonelor de inhibiție date de 24 de concentrații de antibiotic pur (de la 0,01 la 20 U/ml) în suc din plante. Zonele dc inhibiție s-au măsurat după 48 de ore de incubație la 28°C. Cantitățile necunoscute dc antibiotice din sucul plan- telor tratate s-au determinat prin raportarea diametrului zonelor de inhibiție la valorile curbei-standard. REZULTATE OBȚINUTE Datele asupra absorbției și persistenței antibioticelor în plăntuțe de tomate rezultate din germinarea semințelor tratate sînt prezentate în tabelul nr. 1. Din examinarea acestor rezultate reiese că cele trei anti- biotice sînt absorbite prin tegumentul seminal și pătrund în embrion în cantitate detectabilă pe cale biologică. ' Tabelul nr. 1 Cantitatea absorbit:! și persistența antibioticelor în plăntuțe de temute provenite din semințe tratate Data / " Cantitatea de antibiotice în sucul plantelor tratate cu : streptomicină brută streptomicină sulfat dihidrostreptomicină 200U/ml' 400 U/ml 200U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml 25 .V 3,0 5,0 1,5 3,0 3,5 5,0 27.V 2,3 4,0 0,6 1,0 1,8 3,0 4,0 .30.V 0,6 0,2 0,4 0,8 1,0 Cantitatea de antibiotic care pătrunde în semințe depinde de con- centrația soluției. Cantitatea maximă de streptomicină brută și de dihi- drostreptomicină după 24 de ore de la tratament a fost de 5 U/ml, 3 ABSORBȚIA, TRANSLOCAREA ȘI PERSISTENȚA ANTIBIOTICELOR ÎN PLANTE 603 : la o concentrație a soluției de 400 U/ml, și de 3, respectiv 3,5 U/ml, la o concentrație de 200 U/ml. în plăntuțe, antibioticele încercate persistă o perioadă de 5 —6 zile. Cantitățile scad treptat în cursul alungării plăntuțelor, astfel că după 5—6 zile ele sînt de 5—10 ori mai mici decît în primele zile (de la 5U/ml la 0,6 U/mlîn cazul streptomicinei brute 400 U/ml și de la 3 U/ml la 0,4 U/ml în cazul streptomicinei sulfat 400 U/ml), iar după 7—8 zile se mai găsesc doar urme și numai în cazul concentrațiilor mai ridicate. Rezultatele asupra translocării și persistenței antibioticelor admi- nistrate prin imersiunea rădăcinilor (tabelul nr. 2) arată că în tulpini cantitatea de antibiotic acumulată este mai mare decît în frunze, în toate momentele observației (pl. I, fig. 1). Tabelul nr. 2 Cantitatea absorbită și persistența antibioticelor (administrate prin imersiunea rădăcinilor) în plantele de tomate Data Cantitatea de antibiotic în sucul plantelor tratate cu : streptomicină brută streptomicină sulfat dihidrostreptomicină 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml T* Fr** T Fr T [ Fr T Fr T Fr T 1 Fr 25.V 6,5 1,6 11,0 5,0 3,5 0,8 8,0 2,2 4,0 1,6 8,5 1,0* 27.V 6,5 1,6 13,5 4,0 3,5 1,5 8,0 2,5 5,5 1,7 9;5 > 2,0 30.V . 6,5 1,4 10,0 2,0 4,0 1,0 8,0 2,0 5,0 1,0. 6,0 . 3,0 2.VI 5,0 0,6 6,0 1,0 0,3 0,8 5,0 1,5 5,0 0,6 5,5 1,0 4. VI 3,0 0,2 5,5 0,9 3,0 0,3 4,0 0,6 4,0 0,3 5,5 0,6 9.VI 3,0 0,0 5,5 0,6- 2,0 0,0 3,0 0,3 4,0 0,0 5,0 1,1 15.VI 2,0 0,0 5,0 0,0 2,0 0,0 3,0 0,0 3,0 0,0 . 4,0 .0,2 20.VI 1,0 0,0 5,0 0,0 0,0 0,0 2,0 0,0 1,5 0,0 3,0 0,0 30.VI 0,9 0,0 3,0 0,0 0,0 0,0 1,0 0,0 0,9 0,0 3,6 0,0 15.VII 0,9 0,0 1,0 0,0 0,0 0,0 0,8 0,0 0,6 0,0 1,0 0,0 * T = tulpină. ** Fr = frunză. . ■ Cunoscînd din studiul calitativ anterior (9) că după tratament ' ~ antibioticele persistă în tulpină pînă la 50 de zile, iar în frunze pînă la 20 de zile, am urmărit acum, din punct de vedere cantitativ, descreș- terea conținutului de antibiotic în plantele tratate. Din compararea concentrației antibioticelor din sucul plantelor tratate cu concentrația soluțiilor aplicate se constată că plantele absorb procente reduse de antibiotic (maximum 3—4%). Aceste concentrații sînt însă de 20—25 de ori mai mari decît concentrația minimă (0,1— 0,5 U/ml) necesară pentru a opri creșterea bacteriei in vitro. Cantitatea maximă de antibiotic găsită în tulpini după 24 de ore de la tratament a fost de 13,5 U/ml (streptomicină brută), de 8»0 U/ml (streptomicină sulfat) și de 9,5 U/ml (dihidrostreptomicină). După 8—10 zile, cantitatea de antibiotic din tulpină și frunze se reduce la iriai mult de jumătate din valoarea inițială, apoi scăderea este mult mai lentă, astfel că după 50 de zile în tulpinile plantelor tratate rămîn cantități 604 ,. NELI CĂTUN și MARIA GROSSU ‘ ■ '■ 4 destul de însemnate (lU/ml) în cazul streptomieinei brute și al dihidro- streptomicinei 400 U/ml și 0,8 U/ml în cazul streptomieinei sulfat 400 U/ml). . . _ . Din datele tabelului nr. 3 se observă că antibioțicelei administrate prin stropire pătrund în plante — frunze și tulpini — în cantitate mai mică decît prin imersiunea rădăcinilor. în frunze, concentrația antibi- Tabelul nr. 3 ■ ■ . PLANȘA I Absorbția și persistența antibioticelor administrate prin stropire in plantele de tomate Data Cantitatea de antibiotic în sucul plantelor tratate cu : streptomicina brută streptomicina sulfat ' dihidrostreptomicină 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml T Pr T Fr T Fr T Fr T Fr T Fr l.VI 0,6 0,7 .5,0 7,0 1,0 3,0 4,0 5,0 0,5 . 1,0 4,0 5,0 2.VI 0,7 0,8 5,0 7,0 1,0 3,0 5,0 5,5 0,5 1,0 3,0 4,0 4.VI 0,6 0,8 3,5 4,0 0,6 1,0 1,0 3,0 , 0,4 0,8 3,0 4,0 5.VI 0,5 0,6 3,0 3,0 0,4 0,7 0,6 1,0 0,3 0,7 3,0 4,0 7-.VI ' 0,0 0,2 0,6 0,8 ' 0,3 0,3 0,0 0,3 0,0 0,5 0,5. 0,5 oticelor este mai măre decît în tulpini (pi. I, fig. 2). Cantitatea de anti- biotic reținută de țesuturile frunzelor și tulpinilor crește o dată cu valoarea, concentrației, soluției aplicate. De exemplu la streptomicina brutăj după. 24 de'ore de la 'aplicare s-au găsit în frunze 0,7 U/ml în cazul concen- trației de 200 U/ml și 7,0 U/ml în cazul concentrației de 400 U/ml. Nu se observă diferențe nete între cele trei antibiotice încercate. Descreșterea- cantității de antibiotic în sucul plantei se face mai repede în tulpină decît în frunză. Adăugarea de glicerol 1% mărește absorbția antibioticelor de 2—3 ori (pl. I, fig. 3) șj în același timp prelungește cu mai mult de 4= zile persistența acestora în țesuturi (tabelul nr. 4). ' Tabelul nr. 4 Absorbția șl persistența,, antibioticelor adininiștr^te, prin stropiriiii amesteccu 1%’ glicerol Ia plantele de tomate Data Cantitatea de antibiotic în sucul plantelor tratate cu: , streptomicina brută streptomicină sulfat dihidrostreptomicină 200 U/ml 400 U/ml ' 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml : 400 U/ml T Fr T |. Fr T Fr i T ' Fr T Fr T Fr l.VI 2,0 , 4,5 10,0 16,0 3,0 . 8,5 6,0 18,0 4,0 4,0 6,0 14,0 2. VI 2,0 1,0 11,0 14,0 3,0 8,0 6,0 18,0 3,5 4,0 6,0 14,0 4.VÎ 1,0 3,0 6,0 10,0 . 2,6 4,0 5,0 10,0 2,0 3,0 - 5,0 9,0 5.VI 0,8 2,0 4,0 5,0 0,8 2,0 3,0 6,0 1,0 3,0 5,0 0,8 , 7.VI 0,3 0,4 0,8 0,9 0,3 0,8 0,3 2,0 0,5 0,9 1,0 4,0 9.VI sP.0 ■ 0,0 0,3 ' 0,2, 0,0 0,2 0,2 0,3 0,0 0,3 0,3. - 2,0 Fig. 1. - Zone de inhibiție date de sucul plantelor de tomate tratate cu streptomicina prin imersiunea rădăcinilor. Fig. 2. — Zone de inhibiție date de sucul plantelor tratate cu streptomicina brută, prin stropire, f, Frunză; t, tulpină. Fig. 3. — Zone de inhibiție date de sucul plantelor tratate cu dihidrostreptomicină și dihidrostreptomicină + glicerol 1 %, prin stropire. în, cazul aplicării stropirilor la plante infectate (tabelele im. 5 și 6/ se constată valori mai mari ale concentrației anțibipticelor în sucul plan- telor în toate momentele experimentării. 5 ABSORBȚIA, TRANSLOCAREA ȘI PERSISTENȚA ANTIBIOTICELOR IN PLANTE 605 Tabelul nr. 5 Absorbția și persistența antibioticelor administrate prin stropiri In plantele do tomate intectate cn Corynsbacterwn michivanense Data Cantitatea de antibiotic în sucul plantelor tratate cu : streptomicină brută streptomicină sulfat . dihidrostreptomicină 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml T Fr T Fr T Fr T Fr T Fr T Fr l.VI 3,0 4,5 5,0 7,0 2.0 3,0 6,0 8,0 1,0 2,0 6,0 7,0 2.VI 3,0 5,0 4,5 7,0 2,0 3,0 6,0 8,0 1,0 2,0 6,0 7,0 4.VI 2,0 4,0 4,0 5,0 0,8 1,0 5,0 6,0 1,0 1,5 4,0 4,5 5.VI 1,0 1,0 2,0 2,0 0,8 0,8 4,0 4,0 0,8 0,8 3,0 : 4,0 7.VI 0,6 0,8 0,6 0,6 0,2 0,6 1,0 3,0 0,2 0,8 2,0 2,0 Tabelul nr. 6 Absorbția și persistența antibioticelor administrate prin stropire în amestec cu glicerol la plantele de tomate infectate cu Corynebarterium -nicMganense • Cantitatea de antibiotic în sucul plantelor tratate cu : streptomicină brută streptomicină sulfat dihidrostreptomicină. Data 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml 200 U/ml 400 U/ml + 1% glicerol + 1 % glicerol +1 % glicerol + 1 % glicerol + 1% glicerol + 1 % glicerol T Fr T Fr T Fr T Fr T Fr T .Fr l.VI 5,0 9,0 10,5 17,0 4,0 9,5 12,0 19,0 5,0 5,0 7,5 15,0 2.VI 5,0 8,0 10,5 18,0 4,0 9,0 12,0 19,0 4,0 6,0 7,0 14,5 4.VI 4,0 5,0 6,5 12,0 2,0 5,0 7,0 13,0 3,0 4,0 6,1 10,0 5.VI 1,0 2,0 4,0 8,0 1,5 3,0 5,0 8,0 2,0 1,0 2,5 4,5 > 9,0 7.VI 1,0 1,0 2,0 3,0 0,8 0,8 3,0 4,0 1,0 3,0 4,5 9.VI 0,3 0,0 0,6 1,0 0,1 0,1 • 2,0 4,0 0,5 0,8 2,0 3,0 Rezultatele observațiilor privind influența antibioticelor în plante pusă în evidență prin procesul de infecție (tabelul nr. 7) arată că cele trei antibiotice au o puternică acțiune asupra lui Corynebacterium michi- ganense, mai ales atunci cînd tratamentul se face prin imersiunea rădăci- nilor. în concentrație de 400 U/ml , streptomicina brută și dihidrosțrepto- micina dau o combatere de 100 % a cancerului bacterian. în cazul stropi- rilor, procentul de infecție este mai ridicat. Adăugarea de glicerol 1% reduce cu mai mult de jumătate procentele de infecție obținute în va- riantele tratate cu antibiotice fără adaos de glicerol. DISCUȚII ȘI CONCLUZII Cercetările efectuate în lucrarea de față completează datele pre- zentate de noi în lucrări anterioare (9), (10). S-a constatat că strepto- micina românească sub cele trei forme (streptomicina sulfat, dihidrostrep- tomicina și, în special, streptomicina brută) este tot atît de eficace față de 606 NELI CĂLIN și MARIA GROSSU Tabelul nr. 1 Acțiunea antibioticelor fața de Corynebacterium michiganense în plante do tomate (% de plante infectate) Antibiotic Concentrația Tratament imersiunea rădăcinii 2 stropiri 3 stropiri Streptomicină brută. 200 U/ml 8 52 46 400 U/ml — 40 . 30 200 U/ml — 30 21 + 1% glicerol 400 U/ml +1 % glicerol — 12 7 Streptomicină sulfat 200 U/ml 10 48 40 400 U/ml 4 40 32 200 U/ml ! 30 25 + 1% glicerol . 400 U/ml +1 % glicerol 17 10 Dihidrostrcptomicină 200 U/ml 10 56 48 400 U/ml . — 39 30 200 U/ml — 32 22 + %1 glicerol . 400 U/ml + 1% glicerol — 11 6 Martor 86% Corynebacterium michiganense ea și antibioticele de alte proveniențe încercate. Prin studiul cantitativ efectuat se dovedește că în sucul plantelor tratate cantitatea celor trei antibiotice rămîne suficient de mare pentru a distruge sau a opri multiplicarea bacteriei chiar după 50 de zile cînd administrarea s-a făcut prin imersiunea rădăcinilor sau peste 9 zile cînd administrarea s-a făcut prin stropiri. în semințe, antibioticele pătrund prin tegument, iar în plăntuțele rezultate persistă pînă în a 5-a zi de germinare. Aceasta arată că tra- tamentul seminței nu are ca urmare protejarea plantei o perioadă înde- lungată, ci numai dezinfecția seminței la suprafață sau dezinfecția internă,, dacă boala se transmite prin embrion, ceea ce nu este încă bine cunoscut. Se aduc date noi în ceea ce privește absorbția antibioticelor de către plantele bolnave, aspect deosebit de interesant, dar puțin studiat. Sin- gurele lucrări în această direcție sînt cele ale lui J. M. O g a w a (8) la plante de hamei atacate de Pseudoperonospora humuli. în general, cercetările referitoare la absorbția antibioticelor au fost făcute pe plante sănătoase. Datele noastre, din care reiese că în țesuturile bolnave se acu- mulează o cantitate mai mare de antibiotic decît în cele sănătoase, con- firmă rezultatele lui Ogawa și pun problema lămuririi mecanis- melor acestui fenomen. Dacă la hameiul atacat de Pseudoperonospora humuli cantitatea mai mare de antibiotic absorbită de plantele bolnave 7 ABSORBȚIA, TRANSLOCAREA ȘI PERSISTENȚA ANTIBIOTICELOR ÎN PLANTE 607 se poate pune pe seama măririi capacității de absorbție a celulelor bol-' nave și absorbției celulelor miceliene din straturile superficiale ale frunzei, în cazul tomatelor atacate de C. michiganense, care, prezintă infecție sistematică, aceasta nu se poate datora decît unor modificări ale metabo- ; lismului, în special a transpirației, care schimbă capacitatea de absorbție i a țesuturilor plantei întregi. , Rezultatele noastre referitoare la posibilitatea de mărire a absorbției prin adăugare de glicerol vin să completeze datele prezentate de alți autori (3), (4), (6). Rezultă clar că, prin adăugare de glicerol 1%, se mărește capacitatea de absorbție a frunzelor, fapt evidențiat atît prin, dublarea sau triplarea concentrațiilor antibioticelor în sucul plantelor astfel tratate, cît și prin reducerea la mai mult de jumătate a procentului , de plante infectate. Literatura referitoare la această problemă arată o \ variație considerabilă de la o experiență la alta a cantității de antibiotic" absorbită. Astfel, la aceeași concentrație, în diferite experiențe, crește- rea este de 10 pînă la 30 de ori. După R. A. Gray v(4) este posibil ca această variație să se datoreze influenței unor factori ca : vîrsta, starea plantei, intensitatea luminii etc. Mecanismul prin care se produce această schimbare a proprietăților de absorbție ale epidermei, frunzei și tulpinii nu este încă pe deplin elucidat. Volatilitatea scăzută a glicerolului, sin- gură, nu poate explica acest fenomen complex. în experiențele noastre, cantitatea de antibiotic reținută de diferite ;■ organe ale plantei este mai mică decît cea găsită de alți cercetători (6), (7), (8),. Această diferență poate fi explicată atît prin solubilitatea diferită a antibioticelor de alte proveniențe, fapt remarcat și de R. A. Gray (4), cît și prin capacitatea diferită de absorbție a plantelor cu care s-a lucrat. De altfel este cunoscut faptul că absorbția antibioticelor depinde nu numai de specie, ci și de vîrsta organului tratat (2), (7), (8). Deși cantitatea de antibiotic găsită în țesuturile plantei tratate este mult mai mică în raport cu cea a soluției aplicate, totuși ea este de ajuns de mare pentru a reduce procentele de infecții sau chiar de a combate; complet boala. Mai trebuie încă studiat faptul dacă aceasta se datorește ‘ acțiunii directe a antibioticului asupra celulelor bacteriene sau unor factori de rezistență care apar în urma tratamentului, așa cum preconizează J. Vor os (12) pentru cartofii tratați cu streptomicină, Rezultatele prezentate în lucrarea de față completează și întăresc concluziile din lucrarea anterioară (10), prin următoarele : 1. Cantitativ, se dovedește că antibioticele rămase. în țesuturile plantei în urma tratamentului sînt suficient de concentrate pentru a asi- gura combaterea bolii. 2. Streptomicină brută, avînd aceleași proprietăți de absorbție, translocare și persistență, precum și același efect asupra lui Corynebacterium michiganense ca și streptomicină pură, poate să constituie un preparat special pentru agricultură. 3. Tratamentul seminței se poate face numai pentru dezinfectarea semințelor provenite de la plante bolnave, dar nu și pentru a preveni îmbolnăvirea plantelor pe timp îndelungat. , 608 NELI CĂLIN șl MĂRIA GROSSU 4. Dihidrostreptomicină și. streptomicina sulfat de proveniență românească pot fi folosite pentru tratarea plantelor, ele neavînd efect nociv asupra germinației semințelor, nici asupra plantelor în diferite faze de vegetație. 5. Adăugarea glicerolului în soluțiile de antibiotice mărește ab- sorbția și nu este toxică pentru plante. BIBLIOGRAFIE 1. Goodman R. N„ Research Bulletin 540, Univ. of Missouri Collcge of agriculture, 1954. 2. Goodman R. N. a. Dowler W. M., Proceedings of Ihe IVth Congr. of Crop Protection 1957, Hamburg, 1960, 2, 1 559. 3. Gray R. A., Phytopatholbgie. 1956, 46, 2, 105 — 112. 4. - Phytopathologie, 1958, 48, 2, 71-79. .5. Horner C. E.,' Phytopathologie, 1963, 53, 4, 472 — 473. ■6. Maieu C. R., Phytopathologie, 1960, 50, 5, 351—356. ' 7. Mitchell J. E., Zaumeyer W. J. a. Preston W„ Phylopathologic, 1954, 44, 1, 25 — 30. .8. Ogawa J. M., McCain A. a. all., Phytopathologie, 1960, 50, 4, 278 — 280. .9 . Săvulescu A., Stănescu Neli et Constantinescu O., Revue dc biologic, 1963, 8, 4, 410-417. 10. Stănescu Neli și. Constantinescu O., Corn. Acad. R.P.R., 1961, 11, 11, 1 373— 1 381. 11. Starzyk M. Y. a. Mitchell J7 E., Phytopathologie, 1963, 53, 3, 309—313. 12. Voroș .1., Kiraly Z. a. Fărcas G. L., Science, 1957, 126, 1 178. 13. Wallen V. R„ Plant. disease rep., 1958, 42, 3. 14. Wallen V. R. a. Millard R. L., Phytopathologie, 1957, 47, 5, 291—294. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, Sec/ia de microbiologic. Primită în redacție la 11 februarie 1965. VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ INAUGURAREA CLĂDIRII INSTITUTULUI DE BIOLOGIE „TRAIAN SĂVULESCU” La 5 februarie 1965 a avut Ioc inaugurarea clădirii noi a Institutului de biologie. „Traian Săvulescu”. La această manifestație au participat acad. Șt.-M. Milcu, vicepreședinte al Aca- demiei acad. Dumitru Dumitrescu, prim-secretar al Academiei acad. Gh. lonescu-Șișești, acad. Șt. S. Nicolau, acad. Eugen Rădulescu și acad. Alexandru Codarcea, membri ai Prezidiului Academici acad. Emil Pop, membru al Prezidiului și președintele Secției de biologie a Academiei .numeroși membri ai Academiei din Secțiile de biologie, științe agricole și silvice și din alte secții ale Academiei, precum și numeroși directori, directori adjuncți ai institu- telor de cercetări cu caracter biologic, medical, agricol, silvic dle Academiei'și ale unor, departamente. Au participat numeroși profesori, conferențiari ăi facultăților de biologie ai institutelor agronomic, medicp-farmaceutic ș.a., precum și întreg personalul Institutului de biologie „Traian Săvulescu”, , ’ ' ’ ’ Ședința de inaugurare a fost deschisă de tov. Vicepreședinteal Academiei acad/ Șt.-M. Milcu. • ' '' ' , ' : : - c; ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 MB. 6 P. 609-019 BUCUREȘTI 1985 0 • c- 3216 . . * . ' 610 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Au mai luat cuvîntul acad. Emil Pop, președintele Secției de biologie a Academiei acad. N. Sălăgeanu, directorul Institutului de biologie și cercetător Georgeta Fabian. Acad. Alice Săvulescu a citit textul unei telegrame adresate conducătorilor de partid și de stat. S-au vizitat apoi diferitele secții și laboratoare. A urmat o sesiune de comunicări știin- țifice, în care s-au prezentat 60 de lucrări, Dăm mai jos textele cuvîntărilor rostite. Cuvîntul tov. acad, șt.-m. milcu, Vicepreședinte al Academiei Onorat Prezidiu, tovarăși, îmi permiteți în primul rînd să arăt adînca mea mulțumire și emoția greu stăpînită prezidînd ședința festivă de inaugurare a noii clădiri a Institutului de biologie „Traian Săvulescu”, starea sufletească firesc legată pentru mine de importanța evenimentului și de persoana ctitorului acestei valoroase instituții științifice, căruia îi păstrez o adîncă stimă și neștearsă amintire. A trecut aproape un deceniu de cînd, printr-o hotărîre a conducerii Academiei din acea vreme, s-a hotărît ca numeroasele colective de cercetări biologice să fie grupate într-un Centru de cercetări biologice, cu intenția și speranța că, în acest fel, se vor crea condiții mai favorabile de muncă și se vor deschide noi perspective dezvoltării biologiei în .Academie. Această speranță s-a dovedit întemeiată pentru că, așa cum știm, în 1960 centrul a fost transformat într-un institut de biologie. Această treaptă superioară de organizare a fost determinată în primul rînd de hotărîrile Congresului al III-lea al P.M.R., care a trasat pentru oamenii de știință sarcina de a dezvolta cercetările în biologie și in ‘alte domenii ale științelor. Crearea succesivă a celor două unități nu a rezolvat însă problema esențială a clădirii necesare pentru a crea unitatea funcțională și organizatorică a institutului. Cele. 10 colective de biologie au continuat să lucreze în diverse unități de învățămînt sau departamentale, la distanțe mari unul de celălalt și în condiții improprii de cercetare. Nici nu putea fi vorba în asemenea condiții de case de animale și de alte construcții sau terenuri experimentale accesorii. Prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri din mai 1963 s-a aprobat proiectul de ansamblu și introducerea în planul de investiții al Academiei a localului institutului. în vara anului 1964, clădirea a fost terminată. S-a rezolvat astfel a doua etapă importantă în organizarea Insti- tutului de biologie. Parcurgerea acestor etape în cei 9 ani de la primul act de reprofilare a biologiei în Academie nu a fost ușoară. Au trebuit învinse numeroase dificultăți izvorîte din concepția diferită a specialiștilor despre, structura, dimensiunile și amplasamentul teritorial al clădirii. Ca secretar prinf al Academiei în cea mai mare parte a acestor ani, am cunoscut îndea- proape eforturile și stăruința depusă de conducerea Academiei pentru rezolvarea acestui obiectiv. Alături de întreg colectivul Institutului de biologie și de toți biologii din țara noastră, privim cu mulțumire, rezolvarea acestei etape importante în dezvoltarea biologiei în Academie. .3 ' . . VIAȚA ȘTIINȚIFICA ' .611 ' Sînt create condițiile necesare pentru a rezolva problemele ce se pun în biologie pe plan .național și internațional. ’ . . . , ' .. Conducerea Academiei speră că Institutul de biologic „Traian Săvulescu”. va' reuși să găsească cele mai potrivite metode și mijloace pentru organizarea cercetărilor în actuali- tatea biologiei moderne, pentru rezolvarea problemelor de biologie teoretică și aplicată în «trînsă legătură cu dezvoltarea științelor biologice și a producției în agricultură, zootehnie și ^silvicultură. . . ' ■■■ Institutul poartă numele unui mare învățat, a cărui operă este caracterizată printr-o relație judicioasă între cercetarea teoretică și aplicată, îndeplinită cu devotament și dăruire •de sine pînă la sacrificiul personal. Să nu uităm nici o clipă încrederea ce a fost acordată de partid și de staț biologilor prin înființarea Institutului de biologie și asigurarea bazei sale materiale. . ‘ Conducerea Academiei felicită colectivele de biologie pentru noua clădire a Insti- tutului de biologie, minunat loc de muncă și de medităre. Vă asigurăm că vom- face , toate eforturile pentru a sprijini dezvoltarea biologiei în Academie, cu încredere în capacitatea d-voastră creatoare, în devotamentul și atașamentul pentru progresul științelor în țara ■ noastră. Cuvîntarea tov. acad, emil pop, ■■ / președintele Secției de biologie a Academiei - . Iau cuvîntul la această festivitate pentru a tălmăci bucuria și mîndria Secției de bio- logic a Academiei de a vedea în plină activitate creatoare cea mai puternică echipă de lucru a sa în cel mai nou, în cel mai spațios și în cel mai modern înzestrat institut al său, ’ Institutul de biologie, pe al cărui frontispiciu este înscris numele prodigiosului biolog • și fondator academic Traian Săvulescu, este o . falnică realizare edilitară îiîtr-un cartier ce se dezvoltă, dar el este mai presus de toate o impresionantă dovadă concretă a străda- - . niilor neîntrerupte cu caro conducerea partidului, a statului și a Academiei noastre așază , temelie după temelie pentru progresul nelimitat al științei în patria noastră. 1 Dar, oricît de nou ar fi acest așezămînt, zidurile și încăperile lui ne evocă stăruitor acel superb efort din trecut și de azi al biologilor noștri prin care au biruit un trecut amar, au întemeiat peste ruinile lui și au ridicat apoi la nivel mondial creația științifică românească într-un domeniu atîta vreme inaccesibil în această parte mult încercată a continentului. . ■ Pentru a ne limita exclusiv la misiunea Academiei sub acest raport, reamintim că încă ’la reorganizarea din 1867 a „Societății literare române” cu noua ei titulatură de ,;Spcielate Academică Română” s-au diferențiat formal trei secții: cea literară-filologică, cea istorică- , .arheologică și cea a „științelor naturale”. Au fost mai active primele două, iar a treia fusese < ■ condamnată'de vitregia vremurilor să rămînă o patetică intenție spre progres, o flamură' . înălțată cu entuziasm, dar sub care lipseau nu numai ostașii pregătiți pentru lupta cea mare, ( .ci și înșiși comandanții oștii. Abia de prin 1871 a început să apară sporadic și avar cîte sun membru ales, ca: P. Poenaru, N. Kretznlescii, P. S. Aurelian, I. Ghica, P. Poni, și un isingur biolog, medic și el, Anastasie Fetii. Secția lor, mult mai săracă decît celelalte două, nu izbutea să activeze pe plan academic intern decît în mod cu totul discontinuu și cu rezul- late anemice. . în 1879, „Societatea Academică” se transformă în „Academia" Română” întemeiată pe. •v baze noi, care îi asigurau pe viitor o activitate permanentă și organizată. Secțiunea; ei știin-. vțifică, egală de acum în compoziția sa cu cea istorică și lițerară, a început o.'nouă etapă, de" 612 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 4- muncă și de înfăptuiri. Ea se populează pe rîhd cu somitățile biologiei noastre de la sfîr- șitul veacului trecut și din prima jumătate a veacului nostru, ca : Dimitrie Brindză, Dimitrie Grecescu, Florian Porcius, Grigorie Antipa, Dimitrie. Voinov, Emil Racoviță, Emmanoil Teo- dorescu, Traian Săvulescu. Ilustra lor pleiadă este întregită în mod armonic de marii noștri medici cu preocupări biologice, contemporani cu ei și colegi de secție, ca : Paul Vasici, Victor" Babeș, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu. Dar locul de creație al acestor venerabili clasici ai biologici românești era în altă parte, nu la Academie, unde nu existau unități de cercetare. Ca membri ai Academiei Românc- ei își îndeplineau misiunea încurajînd sau chiar îndrumînd cercetarea biologică prin mijloacele^ statutare de atunci, cum sînt: acordarea de burse, premii, delegații, editarea de monografii,- și prin accesul la Editura Academiei și la cele două publicații periodice, „Buletinul” și „Me- moriile Secțiunii Științifice”, sau la colecția „Studii și cercetări”. Dar superba lor creație științifică, înfăptuită înainte de toate in cadrul universităților, rămîne pentru toate generațiile de biologi care le urmează o pildă glorioasă, plină de în- demnuri, și un tezaur de cuceriri și de gîndire biologică profundă, căruia îi vom fi întot- deauna tributari recunoscători. întemeietori de școli, ei au pregătit cu experiența, cu știința, cu prestigiul și cu generozitatea lor o puternică succesiune de cercetători. Mai mulți dintre actualii conducători ai Institutului de biologie sînt elevii direcți ai marilor predecesori citați.. Tot atîtea motive care ne îndeamnă să le cinstim cu un solemn omagiu personalitatea și opera, în acest moment sărbătoresc de inaugurare a unui institut de cercetare biologică. Fecunda lor tradiție plutea în atmosfera din 1948, luminată însă de astă dată de noi. concepții despre viață și despre societate, care au impus în mod necesar reorganizarea vechii . Academii și întemeierea Academiei R.P.R. Inovația esențială din 1948 este organizarea în interiorul Academiei a unor unități de cercetare planificat ă, în conformitate cu noua orientare - social-economică a statului nostru, cu linia și cu ritmul progresului mondial al științei. Așa au luat ființă treptat colective, centre și institute academice, cu amplificarea accen- tuată a științelor naturii, potrivit cu avîntul accelerat al acestora din ultimele decenii. Este semnificativ, sub acest raport, faptul că, în timp ce pînă în 1948 secția științifică alcătuia o treime din numărul secțiilor Academiei, astăzi din 12 secții 8, deci două treimi din ele, re- prezintă științele naturii. De asemenea dintre cele 52 de unități de cercetare din sinul Aca- demiei 37, deci chiar mai bine, de două treimi, sînt afectate științelor naturii. Nu este locul să evaluăm, oricît de succint, rezultatele noii organizări. Istoria știin- țelor ne dovedește însă în mod categoric că numai prin coordonarea muncii colective în cadrul unităților biologice ale Academiei au putut fi realizate marile monografii de faună, floră,.. ampelografie și pomologie, prin investigațiile multilaterale în atîtea probleme de biologie experimentală. Institutul de biologie „Traian Săvulescu”, iar mai înainte colectivele din înmănun- chcrea cărora a luat ființă acum 6 ani, au contribuit din plin la victoriile biologiei de la noi. din ultimii 15 ani. Cu atît mai mult îi sînt hărăzite succesele de aici încolo, cînd, după o pe- rioadă de peregrinări prin străini, se găsește într-un local propriu, amenajat pentru abor- darea unei tematici largi și diferențiate, cu un utilaj adecvat în plină dezvoltare, cu o schemă bogată de cercetători, conduși de specialiști reputați. în numele Secției de biologie a Academiei și în numele meu personal, felicit pentru toate acestea, din toată inima, conducerea institutului, pe conducătorii secțiilor și ai sectoarelor,, pe toți cercetătorii și personalul administrativ, tehnic și de serviciu și, printr-o caldă strîn- gere de mînă, le urez deplină sănătate și succese în muncă, încununată de nobila și seninas. satisfacție a descoperirilor în lumea încă necunoscută a realității biologice. 5 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ' 613 Cumntarea tov. acad. N. sălăgeanu, > . director al Institutului de biologie „Traian Săvulescu” al Academiei i înainte de 1948, în Academia Română membrii ei biologi, ca Emil Racoviță, Grigore Antipa, Emmanoil Teodorescu, Traian Săvulescu, Dimitrie Voinov ș.a., au depus o activitate științifică deosebită, concretizată în numeroase și valoroase lucrări. Academia Română a fost lipsită de o bază proprie de cercetări în biologie, ca și în alte ramuri ale științei. După 23 August 1944, unor membri ai Academiei Române li s-au dat colaboratori. >în reorganizarea Academiei din 1948, s-au înființat mai multe colective de cercetare, ca cele de Flora R.P.R., Fauna R.P.R., de fiziologic vegetală, care au depus o activitate fructuoasă, deși lipsea baza materială necesară și o formă organizatorică eficace. O încercare de ieșire din impas ș-a făcut în 1955, prin trecerea unor colective de biologie, cu unele de agronomie într-o unitate intitulată complexul D.K.W., cu orientarea cercetărilor spre nevoile urgente, ale agriculturii, în 1957 complexul D.K.W. s-a desființat, majoritatea cercetătorilor s-au încadrat în I.C.A.R., iar colectivele de biologie au rămas în continuare în situația izolată dinainte. în 1957, ele au fost întrunite într-un centru de cercetări biologice al Academiei R.P.R.;, care a fost transformat în 1960 în Institutul de biologie „Traian Săvulescu” al Academiei. Prin directivele Congresului al IlI-lea al P.M.R. s-a accentuat necesitatea dezvoltării cercetărilor de biologie în patria noastră, mai ales la specialitățile genetică și fiziologie, bio- chimie și biofizică. în vederea aducerii la îndeplinire a acestor obiective, s-au alcătuit planuri de dezvoltare a cercetărilor biologice în șesenalul actual, care prevedeau înființarea unui in- stitut de cercetări biologice pe lîngă Academia cu sediul în București și institute de cerce- tări biologice jle lîngă filialele Academiei din Cluj și din Iași. Cu sprijinul partidului, ăl gu- .■ vcrnului și al Prezidiului • Academiei toate aceste prevederi s-au realizat și, drept urmare,' asistăm astăzi la inaugurala localului nou al Institutului de biologie „Traian Săvulescu” al Academiei. Construcția a început la 1 iunie 1963 și darea în folosință s-a făcut în iulie 1964. în Institutul de biologie „Traian Săvulescu” lucrează 200 de salariați, dintre care 100 în cercetare, 100 în sectoare de ajutor al cercetării. în Institutul de biologie lucrează 12 membri ai Academiei, 16 doctori în științe biologice, 15 candidați în științe biologice. Institu- tului i s-au repartizat în fiecare an cadre tinere. Acestea au fost introduse în procesul de cercetare științifică și li s-au dat îndrumări privitoare la Însușirea metodelor de cercetare și a limbilor străine de mare circulație. Apoi ei sînt antrenați la calificarea prin aspirantură. Cercetătorii sînt grupați în 7 secții, fiecare cu cîte două sectoare, îxi afărâ de una, care are trei sectoare. Unele secții efectuează cercetări asupra plantelor, altele asupra animalelor. Secția de sistematică, morfologie, citologie și ecologie vegetală, condusă de prof. C. C. Georgescu, membru corespondent al Academiei, cuprinde sectorul de morfologic, citologie și sistematică vegetală și sectorul de geobotanică și ecologie vegetală. în primul sector, condus de prof. C. C. Georgescu, care provine din colectivul: Florei R.P.R., înființat în 1948, se continuă lucrările de floristică, respectînd tradiția marilor înaintași D. Brîndză , FI. Porcius, D. Grecescu. Colaboratorii acestui sector și-au adus1: .contribuții la editarea Florei R.P.R. Concomitent se cercetează algele țării noastre, respectîndu-se tradiția , creată de Emmanoil Teodorescu și I. Grințescu. în același sector se întreprind și cercetări asupra celulei vegetale, mai cu seamă asupra folosirii cromozomilor drept criteriu pentru deli- mitarea speciilor. Printre realizările mai însemnate menționăm : studii critice asupra unor taxoahe din flora, din genurile Mentha, Thimus, Pulmonaria, Anchusa, Ornithogalum, Valerianela, Fraxinus. . 7 . VIAȚA ȘTIINȚIFICA 615 614 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ z 6 S-au efectuat cercetări cariosiștematice în cadrul genurilor Vitis, Pinus și asupra inflorescen- țelor unor Caryophyllaceae și a biologiei florilor unor Boranginaceae. S-a înființat un ierbar cu 160 000 de plante. ' în viitor se vor dezvolta cercetările de citologie vegetală, de algologie și de briofite, rămase în urmă în țara noastră. Sectorul de geobotanică și ecologie vegetală, condus de tov. Popescu-Zeletin, membru corespondent al Academiei, provine mai ales din colectivul forestier, înființat în 1952. Respectînd tradiția creată de Enculescu, cercetătorii din acest sector au adus contribuții la cunoașterea vegetației pădurilor de silvostepă, la elaborarea hărții geobotanice a țării la scara 1: 1 500, la dinamica structurii și creșterii arboretelor, la cunoașterea geobotanicei regiunii Babadag. în ultimii ani, acest sector a stăruit mai mult asupra cercetărilor de geobo- tanică în staționar, mai cu seamă în pădurile și pajiștile regiunii Babadag. în viito- rul apropiat sînt necesare cercetări geobotanice in Carpați și Subcarpați, în conformitate cu convenția de colaborare semnată de Academie cu țările carpatine. Secția de fiziologie vegetală^ care cuprinde sectoarele de fotosinteză și nutriție minerală, provine din colectivul de fiziologie vegetală, înființat în 1946, al cărui conducător a fost pînă în 1949 Emmanoil Teodorescu, iar de atunci pînă în prezent N. Sălăgcanu. în 1960, colec- tivul de fiziologie vegetală a fost transformat în laborator de fiziologie vegetală, iar în 1964 în secție de fiziologie vegetală, cu două sectoare, cel de fotosinteză, condus de N. Sălăgeanu, și cel de nutriție minerală a plantelor, condus de tov. I. Fabian. Cercetătorii acestei unități au căutat ca, în decursul celor 18 ani de existență, să facă față tuturor cerințelor. Ea început, din cauza lipsei unor laboratoare de fiziologie vegetală la unitățile de cercetări agricole, ei au făcut mai cu scamă cercetări cu caracter aplicat, pu- blicînd lucrări asupra recunoșaterii nevoii de apă a plantelor în culturi irigate, asupra recu- noașterii rezistenței la secetă și la săruri a plantelor, asupra obținerii fructelor parteno- carpe, a grăbirii coacerii fructelor etc. După ce s-au format laboratoare de fiziologie vegetală la unitățile de cercetări agricole, la Secția de fiziologie vegetală a Institutului de biologie „Traian Săvulescu” au predominat cercetările cu caracter teoretic, mai cu seamă asupra fotosintezei în sectorul fotosintezei și asupra asimilării elementelor minerale ale plan- telor, în cel de-al doilea sector al nutriției minerale. în viitor, se vor adinei astfel de cercetări, îolbsindu-sc izotopii radioactivi și alte metode moderne de cercetare. Secția de genetică, condusă de tov. N. Teodoreanu, membru corespondent al Academiei, a fost înființată în acest an din sectoarele de genetică vegetală și de genetică animală. Cercetările de genetică vegetală au început prea tîrziu în țara noastră. La facultățile de științe nu se preda nici un curs de genetică, iar la facultățile de agricultură și în insti- tutele de cercetări agricole accentul s-a pus pe selecția și ameliorarea soiurilor. Succese mai mari în această direcție au obținut C. Sandu-Aldea, I. Vasilescu, N. Filip, S. K. Con- stantinescu ș. a. Sectorul de genetică vegetală al institutului nostru, condus de conf. P. Raicu, a luat ființă în 1958. în prezent, el dispune de 8 cercetători. Pînă acum a adus contribuții la cunoașterea fecundației polisperinicc la porumb, grîu, ridichi, pătlăgele roșii și la Mirabiliș jatapa. Alte contribuții ale acestui sector sînt în domeniul poliploidiei experhnen- , tale, bbținînd noi forme poliplolde de secară, de orz și de orzoaica, dintre care unele sînt de perspectivă. în viitor, cercetările sc vor orienta spre studiul eredității la nivel celular cu metode citologice și cu ajutorul metodelor biochimice. în Academie, cercetările de genetică animală au început în 1950, sub îndrumarea tov. N. Teodoreanu, membru corespondent al Academiei în cadrul colectivului zootehnic, și au fost apoi continuate în centrul de cercetări biologice și apoi în Institutul de biologie „Traian Săvulescu”. Ele s-au referit mai cu seamă Ia ameliorarea producției dc lină și de carne prin încrucișări, Ia fenomenul heterozis la păsări și la tipul de hemoglobina și alte sub- stanțe proteice la ovine. S-a arătat că fenomenul heterozis la păsări poate fi consolidat în generațiile următoare, prin încrucișări reciproce și prin anumite condiții de mediu. în viitor, laboratorul va continua cercetările în curs, adîncindu-le prin aspecte noi; citologice și biochimice. ■ Secția de microbiologic și micologie continuă cercetările de fitopatologic și micro- biologic întemeiate în țara noastră de Traian Săvulescu în urmă cu 40 de arii și ridicate de el și de colaboratorii săi la un nivel înalt. Dintre rezultatele mai însemnate menționăm monografiile uredinalelor și ustilaginalelor, a perenosporaceelor și Herbarium Rfi/cpl^, gicum Romanicum, elaborate de Traian Săvulescu. { "i în Institutul de biologie „Traian Săvulescu” al Academiei, Secția de micrdbiolqgj^ și de micologie, care a luat ființă în 1929 și a trecut de la I.C.A.R.' în 1960, cpndi|^P de acad. A. Săvulescu, și-a orientat cercetările tot mai mult spre aspectul ^eoreti^ în cele două sectoare de virusuri și bacterii, conduse de acad. A. Săvulescu, și îni de micologie condus de tov. Vera Bontea, s-au adus contribuții însemnate la cuno^ștețo^V^ ' biologiei unor virusuri fitopatogene. S-au obținut date originale privind i apoi tul pai azi £ -Al plantă-gaZdă. Dintre bacteriile producătoare de boli la om, animale și plante, s-au adus date-noi asupra genului Corynebacterium. De asemenea s-au adus contribuții referitoare la ciupercile care atacă masele plastice și celuloza. S-au adus date comparative noi asupra unor ciuperci parazite pe cereale. în viitorul apropiat, cercetările se vor orienta asupra metabolismului virusurilor, asupra comportării virusurilor în vectori, asupra paraziților unor insecte dăunătoare. Ilerbarium Mycologicum Romanicum se va completa cu ciupercile saprofite și se va înființa colecția dc bacterii fitopatogene. Secția de morfologie, sistematică și ecologie animală, condusă de prof. Mihai lonescu, membru corespondent al Academiei cuprinde trei sectoare : Sectorul de morfologie, citologie și histologie a fost înființat în 1959, fiind condus dc prof. V. Gheție, membru corespondent al Academici. Au fost elaborate lucrări asupra sistemu- lui neurovegetativ la mamifere și păsări, asupra sistemului circulator arterial Ia păsări; asupra dezvoltării scheletului Ia păsări ș.a. . ( . . Orientarea cercetărilor a avut un caracter de anatomie macroscopică și histologie clasică, în prezent, paralel cu cercetările de anatomie macroscopică și microscopie la vertebrate și ne- vertebrate, cercetătorii au abordat și probleme ca: analiza structurii sub aspect func- >P1 țional a glandelor endocrine la păsări, a mai largă tehnicile histochimice. în viitorul apropiat, cercetările se metoda culturilor de țesuturi. Sectorul de sistematică și evoluția gonadelor la pești, utilizînd pe scară din ce în ce vor extinde la studiul aprofundat al celulei prin animalelor, condus de prof. N. Botnanuc,provine din colectivul Fauna R.P.R., înființat în 1949. în 1961 el s-a transformat în laborator de sis- tematică a animalelor. Realizarea cea mai importantă â sectorului în timpul celor 15 ani de activitate a fost conformă scopului principal al organizării sale, redactarea și publicarea Faunei R.P.R., din care pînă în prezent au,fost publicate 42 de fascicule și sînt predate la tipar alte 4 fascicule. .616 x . VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ 8 în privința orientării cercetărilor din acest-sector, după cum rezultă din cele expuse, ta trecut întreaga activitate a sețțpFului1 eră-concentrată asupra problemelor de studii siste- maticei și deci de elaborare a fasciculelor faunei. în prezent, preocupările s-au lărgit, orien- ■ • tîndu-s'e'; ape lingă' vechea problemă, spre studii legate de problema speciei (structura speciilor; și a populațiilor,’ dinamica populațiilor) și spre adîncirea cercetării sistematice și zoogeogrâfice a undr- ' grupuri mai restrinse, concretizate prin reviziuri, pe plan mondial;'ale unor unități sistematice. , / ■ ■ • ■>. ' '■' - - Sectorul de ecologie animală, condus Mc prof. Mihai lonescu, membru. corespondent al Academiei, a fost Înființat în 1961- și continuă cercetările inițiate în 1949- prinlr-dn șub- colectiv caro’ a efectuat cercetări asupra insectelor de pădure, sub conducerea prof. Gr. Eliescu; membru corespondent al Academiei. Mai tîrziu, s-au efectuat '^ercetări asupra dinamicii nevertebratelor, din plantațiile forestiere din , Dobrogea și din terenurile de cultură înve'cinate,-sub conducerea’acad. W. Knechtel. Au-- fost publicate o serie de lucrări-asupra .ecologiei unor dăunători forestieri ca Tortrix uiridana, Leucoma salicis, a unor dăunători agricoli-ca- Pyrahsta nubilalis, precum și alte lucrări asupra ecologiei insectelor din ordinele Thysanoptera-șlHym ■ . ; j jîn .viitor, se vor adinei cercetările asupra ecologici insectelor. , ..Secția de- fiziologie animala continua tradiția cercetărilor lui Alexandru Viții, Ion Atanasiu, ‘ A; . Grădinescu ș.a,: Ea provine din colectivul de fiziologie animală înființat în-1954, condus.de prof. i G. Nichita. Acest colectiv a “contribuit la cercetări asupra- vitalității mieilor brumării-și asupra bazelor fiziologice ale productivității păsărilor. începind cu anul 1958. a trecut la Geptrul de cercetări biologice, fiind condus mai întîi de acad. E. Fora, iar în prezent , a devenit secție de fiziologie animală; condusă de prof. Nistor Șanta. în cele două sectoare, ’ cel de fiziologia sistemelor de autoreglare, condus de tov. Nistor-Șanta, și cel de metabolism animal; condus, de tov. Gh. Burlacii, cercetătorii au pus în evidență la vertebrate o ritmi- citate sezonieră’» a respirației,' slabă și o, ritmicitate diurnă, mai pronunțată, . Au’găsit o reglare slabă-a. concentrației glucidelor în sîngele vertebratelor inferioare, pești, amfibii-și reptile 'și 'o reglare mai bună la păsări și la mamifere. : - : ■'■ . ■ în viitorul apropiat Secția de fiziologie-animală va continua să adincească' cercetările asupra metabolismului animalelor și-asupra reglării diferitelor fenomeiie fiziologice. • Secția de hidrobiologie continuă: cercetările-marilor' înaintași Gr. Antipa și I. Borcea. ■ Ea cuprinde, sectorul de limnologie, condus de tov; Theodor Bușnița, membrii corespondent al Academiei, și sectorul de oceanologle, condus de dr; Mihai Băcescu, membru corespondent al, Academiei. Primul a luat ființă • în 1954 sub forma unui colectiv, iar azi el funcționează în institutul, nostru; avînd un punct de observații la Sulina. Pină acum a cercetat' din punct de vedere biologic rîurile Jiu, Olt, Argeș; Gălmățui, Ialomița, Șuzău, Moldova, Șiret și a cules , numeroase -date privitoaref la - monografia' Dunării; care se va termina’in acest an. A urmărit și productivitatea biologică a apelor și. rolul unor-animale acvatice;- - - ' / . r ■ . - în viitor va completa,și adinei cercetările asupra * vieții în apele dulci, stăruind asupra - productivității lor și'asupra factorilor care o influențează, precum și asupra purificării bio- logice a apelor. . . . '<"/■>:, ,■ , ■ .... v •/ Sectorul de biologie marină,- condus de dr. ,M. Băcescu; membru corespondent al Academiei, a fost înființat sub forma: unui cqlectiv în 1954. Aproape toți cercetătorii acestui sector lucrează Ja Constanța, la Stațiunea de cercetări marine a Ministerului Comerțului Interior. >Pînă acum a; cercetat răspîndirea- calitativă și cantitativă a faunei planctonice și bentonice de-a lungul litoralului nostru;, plnă la adincimea- do - 200 m. A alcătuit hărți cu răspldirea cantitativă a .principalelor specii cu valoare nutritivă pentru pești. în cercetările fitoplanctonice a urmărit răspîndirea în stratul-de apă, In diferite anotimpuri, a principalelol- • 9 ' VIAȚA ȘTIINȚIFICA .617 t-specii de alge, găsind 150 de specii noi pentru floră R.P.R. O atenție mai mare a acordat , ' -sectoarelor productive, de,ia N de Constanța, și a aceluia din fața gurilor Dunării. . x - în viitor va adinei cercetările asupra dinamicii populațiilor lă faciesurile nisipoase și ■pietroase. -- , , ■ -c -5/',’.' i ■. institutul' de biologie are colaborări cu alte institute de cercetări din Academie și cu ;unele institute de .cercetări ale ministerelor. El colaborează și cu laboratoarele catedrelor din învățămîntul - superior,-m ales cu cele ale Facultății de biologie din București. în viitor vom dezvolta aceste colaborări, spre a putea ataca multilateral diferitele probleme. Golabo- zrareă se vă extinde și la. organizarea diferitelor congrese, consfătuiri sau conferințe naționale - - • din diferite ramuri ale .biologiei, rezultatele cele mai bune obținîndu-se și în această direcție , i ,. prin unirea eforturilor. , ■ . . ■ '- ’;■■.■/ ' , Institutul nostru Ură numeroase relații de colaborare cu institute de cercetări biologice .' iliii 'străinătate.. De, mai.,millți ani colaborăm la' cercetarea Dunării, a Mării Negre, la rezol- ; • varea unof probleme'privind dăunătorii plantelor sau răspîndirea anumitor specii de plante , , . și animale. Mal, recent s-aii -stabilit relații de colaborare cii statele-socialiste la problema foto- , • ; sintezei și sînt. în curs de planificare cercetările de colaborare cii toate statele carpatine, la • cercetarea florei și faunei Carpaților.. - x ' ■ . în viitor se va extinde colaborarea și la: alte probleme; atît cu cercetătorii din statele /vecine, cit și cu unii din statele îndepărtate, atît din est cît și din vest. p, Diferite.vlaboratoare ale institutului noșțrp au fost vizitate de numeroși specialiști din ',?țări străine, unii dintre ei cii renume mondial. Numeroși cercetători ai institutului nostru au ' .fAst trimiși la specializare sau în schimb de experiență în numeroase institute de cercetări bio-, ■logice din Franța, R. D. Germană, U.R.S.S.; R. S. Cehoslovacă, R. P; Polonă, R. P. Un- gară, R. P. Bulgaria, R. S. F. Iugoslavia, și în alte țări. , ,;■ Cercetători ai institutului nostru, au participat cu comunicări la diferite congrese, con- - / Cerințe și consfătuiri internaționale, organizate în țări mai apropiate sau mai îndepărtate. .' - I iLa- toate. aceste. manifestații producția științifică a institutului nostru a fost apreciată pozitiv. , : : - Ne vom strădui-să dezvoltăm în viitorul apropiat toate aceste forme vii de colaborare, - ■ ■ . ..bazate pe contacte personale ale .'Specialiștilor, ; ,, < , Odată baza materială, creată, este de așteptat o intensificare a cercetărilor în toate , -secțiile și sectoarele institutului nostru., Sînt atît de multe plante și-animale, mai ales dintre ' î-cele inferioare,; h căror-existență nici nu a fost semnalată pe cuprinsul patriei noastre. Unele . ■ - ' , -dintre ele sînt . sau pot: deveni folositoare, altele sînt sau pot Reveni dăunătoare. Identificarea . . , lor, ’ stabilirea afealului. lor, a relațiilor teu alte specii, cil orijul și cu mediul Înconjurător vor ' ' ' .da de lucru mai multor generații de cercetători, , . \ : 1- - , ■ . Cunoaștereâ amănunțită-a alcătuirii celulelor, țesuturilor și organelor viețuitoarelor este ' .de mare însemnătate teoretică și1 practică, ducînd la O mai bună, înțelegere a fenomenelor vieții / , și ajutlnd la O rnai bună folosire a resurselor provenite de la plante/și animale. De o măre ' :Însemnătate sini, fenomenele vieții. plantelor și animalelor, studiate de /' ■ >/•, /: / 'fiziologia vegetală și' anpnâiă. Ele stau la baza agriculturii raționale și a silviculturii,' servind . - / Ia preVenifeâ -și la tratarea bolilor plantelor, animalelor și omului. । - , , Esțe; 'de așteptat un progres al. cercetărilor de genetică ta institutul nostru, ele urmlnd’ a . v .contribui la încetarea rămînerii în urmă a cercetărilor In această.ramură a științei în țara noastră. ' Gercețările asupra virusurile^-, microbilor și ciupercilor vor continua, menținîndu-se - . Ia nivelul înalt, la;carc au foșț,aduse de Traian Săvulescu șrde colaboratorii sai. ;. Cercetările de ■hidrobidlogie se, vor dezvolta atît în apa rlprilor și, lacurilor,, cit. și în . ’ /,cea. a Mării Negre,, Ele vor. tinde să contribuie-ia ridicarea productivității acestor ape.-Dorim , ■ 618 ’ . . viața Științifica ’ ; 10v să extindem icercetările și pe: navele de pescuit în apele oceanelor îndepărtate, unde echipajul acestora înfruntă yînturile și valurile, ca să vină încărcate cu pește. > > ■ ‘ J, Este de 'prevăzuț în viitorul apropiat o dezvoltare și a' bâzei materiale' a cercetărilor de biologie. în zilele, noastre asistăm Ia p pătrundere; tot mai mare ă cercetării științifice in producție și în viața de toate zilele. Aceasta presează,1a'dezvoltarea tuturor'rainurilor^știin- țelor naturii șj la' dezvoltarea biologiei. Cu timpul este -posibil că Institutul de biologie se va scinda mâi întîi’ într-unul de biologie 'vegetală și în altul personalului deja calificat și celui care se va califica pe viitor, - să utilizeze- trasorii în rezolvarea: unora dintre multiplele probleme pe care le pune cercetărilor, biologia, în:• stadiul actual al dezvoltării ei. 11 viata științifică ' 619. ■ Considerăm că toate aceste înlesniri pe care: darea în folosință a noului local aLinsti- , ; tutului le adtice activității științifice din domeniul biologiei din țara noastră sînt o , garanție. , ■ suficientă pentru manifestarea mai amplă a posibilităților creatoare din institut. Nor tinerii:x; ne vom strădui pe viitor să : răspundem în mod cuvenit' așteptărilor:., care derivă.,; ,din condițiile materiale îmbunătățite ale: cercetărilor de biologie. Prin aceasta ne vom dovedi recunoscători față de; atenția de care: se bucură cercetările de biologie din.partea, partidului - nostru și a forurilor culturale din țâra ndâști ă. y'ZT'f' "=W f * RECENZII -JL A. RICHARDSON, Physics in Bolany (Fizica in Botanică), Pitman, Londra, 1964, X, 326 p. Ca și majoritatea cărților de biofizică apărute în ultimii ani, lucrarea lui J. A. Ri- -chardson (destinată atît studenților, cit și biologilor) nu este un tur do orizont de 360 dc grade în această știință, ci o ‘juxtapunere ’de capitole care tratează citeva pToblcme fundamentale sși cîteva probleme actuale ale biofizicii vegetale. Scopul cărții — susține autorul, în prefață— •este de a ajuta pe cititor să-și dezvolte cunoștințele în acele sectoare ale botanicii în care progresele au fost posibile prin aplicarea ideilor și tehnicilor din fizica modernă. Colaborării dintre .fizică, chimie și biologie îi atribuie autorul rezultatele cele mai spectaculoase și mai fascinante ale științei din ultimii ani. v Cele zece capitole ale lucrării înseamnă; pe de o parte, ocazia de familiarizare cu unele dintre aceste rezultate și, pe de altă parte, un prilej de cunoaștere a principiilor și .-chiar a detaliilor unei metodici de lucru. Lucrarea începe cu prezentarea celulei vii, pretext pentru a vorbi despre'mutațiLși de a introduce noțiuni de radiobiologie. Capitolul se încheie, în mod neașteptat, cu date privind folosirea radiațiilor ionizante în păstrarea alimentelor. ■Capitolul următor se ocupă de mediul fizic al plantelor; de fapt, se insistă asupra fizicii lu- minii Vizibile și, în subsidiar, se dau date despre temperatură, despre umiditatea aerului .și despre vînt. Un capitol întreg este destinat expunerii termostatelor, umidistatelor și altor •spații ai căror- parametri fizici sînt bine controlați și care sînt curent folosite în experimen- tarea fiziologică sau genetică. Capitolul al IV-lea tratează despre pH, cu foarte puține apli- •cații botanice. : > Capitolul al V-lea se intitulează „Molecule, atomi și radiații”; în realitate, se expun •date despre razele X și despre aplicațiile lor în studiul macro moleculelor biologice. Struc- tura și creșterea . pereților celulari este analizată, în continuare, în capitolul următor; Capi- tolul al Vll-lea este un-capitol de bioenergetică, cu expunerea proceselor fundamentale ale fotosintezei și respirației.-Capitolul al VIH-Iea poate.fi considerat cu adevărat un capitol de biofizică: el se ocupă, cu mișcarea apei și a soluțiilor în plante. Următoarele capitole sînt -consacrate tehnicilor noi: microscopiei electronice -și izotopilor (radioactivi și-stabili). Cartea este scrisă foarte atrăgător,, iar textul este luminos atît ca prezentare de idei, •cit și ca prezentare grafică de text. Nivelul dc cunoștințe matematice cerut cititorului este modest. Lucrarea arc-indicații bibliografice la fiecare capitol și,un indice final de materii. Un merit al autorului este de a fi reușit să arate legăturile multiple ale fizicii cu citologia, fiziologia, genetica, ecologia și istoria vegetațiilor, conturînd astfel convingător profilul iiinei biofizici largi, cuprinzătoare. • Victor Săhleanu Studii si cercetări de BIOLOG IE SERIABOTANICÂ TOMUL 17 1965 INDEX ALFABETIC ■' <■■■?..■ Nr; Pag. AMARAL FRANCO J. do< Flora- mediteraneană în Portugalia ./. .. ; < . 4 -5 463 BĂNESCU VERONICA, .Contribuție Ia cunoașterea macromicetelor din Munții . Buzăului și Ciucașului......................................................... 2 163 BECERESCU D., Un .caz nou de. coexistență a speciilor.de ustilaginale parazite pe plantele de orz ............................................................ 1 , 85 BELDIE AL.,- Grădina dendrologică ‘ Snagov — Pădprea Snagov. . ;. . . <. .' 4.-^5 495' BELDIE'AL., . Ploiești — îSinaia’^.Bucegi ;. . ,v..^ ... . ., .4—5 511 BONTEA VERA, RAIANU MARIA și GHENA NATALIA, Influența, prepara-:. ■ ■ telor chimice, asupra germinării semințelor - unor crucifere — .. .; . ; . 3 327-. BORZA AL.,iDespre notarea .plantelor ocrotite ,prin lege în Flota ‘liaropaea; 4^5. .445 BORZA AL., Despre , vegetația j,mediteraneană” din sud-estul Europei . . , ■; . 4-'5 477 BUIGAN D., Determinarea rezistenței poruinbului la frig și problema transmiterii. ■ - . geneticii a acestei Însușiri.................................................1 2 201 CĂLIN‘NELI și GROSSUMARIA, Studiul absorbției, translocării și persistenței ■ . < ; , •unor antibiotice de prpveniență.românească iîn.plantele de tomate^atacate- de. Corynebacterium mieluganense (E;:.F. Smith) Jensen ....... . .. .6 ■ 601' CODOREANU.'V. și CIURCHEA MARIA, Contribuții la cunoașterea florei li-> r — ■ 1 chenologice de-pe. șisturile cristaline . . . ........ 2 145 CONSTANTINESCU O., Contribuții la cunoașterea speciilor genului Gercospora . , 7 Fres......................• • • ,.......................’...................... 2 171 BĂNDY J..E.;, Discuții cu privire Ia stabilitatea nomenclaturii 4 — 5 473 DIHORU GH./Vegetația!,;Lacului dintre Pietre" din MuiițirBuzăului, Cu privire \ î.’ specială asupra asociației de Calamagroslis lanceolala . . / . . . . ; . 35 ’■ ‘'HIHORU GljL și BF1EZEANU AURELIA, Dinamica sezonieră a masei vegetale. în ■ <. . ? -. pajiștile de la Babadag .....................................;....,............ 3 255, DJENDOV CliCtLÎAJ Cercetau cu pnvne la maiiiea’ rezistenței față de săiuii 1 , a unor plante'de,cultură .....'............................................i 3 301 GAUSSEN H., Raionarea Europei1 o’ccidentale'iîh unități ^floristice : .' 4—5: 421 'GEORGESCU G.- C.' și CIOBANU I.'Rij'Cohsidc'rațiEgeâgfafiCo-efcoIogice' asupra •: speciilor de Quereus din seriile1 L^nuțjiitbs'ae Șimk. și Sessiflorae Locaj'. din R.P.R.............................. . .,. . . •!' \ V '. i1 . L. 'I 1- 15 GEORGESCU C. C/și CIOBANU I. R., Matei laie de^Qulicii^ dm' ierbarul Inșii-' / lutului de sistematică și geobotamcă’al'Univelsității din‘Budapesta . ' 3 ' 237 3 INDEX ALFABETIC 625» L“ Uv. ' (A* l'fl 624 INDEX ALFABETIC’ 2 Nr. Pag. GEORGESCU C. C., Considerații asupra unor elemente termofile, în special sudice, din Hora României................................................4 — 5 397 GEORGESCU C. C. și DONIȚĂ N., Raionarea floristică a Carpaților din Republica Socialistă România................................................ 6 531 GHIȘA E., Flora Cheii Turzii . ............................................... 4-5 513 HEYWOOD V. H., Dare de seamă asupra întocmirii volumului I ai Florei Europaea 4—5 467 JALAS JAAKO, împărțirea regională a vegetației fino-scandinave.......... 4 — 5 457" MARAMOROSCH K., Metode noi pentru studiul virusurilor fitopatogene transmi- sibile prin insecte . ................................................... 6 593- MEUSEL H., împărțirea Europei în regiuni, provincii, pe baze floristice și fito- geografice (rezumat) ....................................................4 — 5 447 MORARIU I., Cîteva aspecte din flora litoralului Mării Negre — Agigea, Eforie- Nord, Eforie-Sud .................................,...................... 4-5 503- NECȘOIU V., Influența unor săruri de potasiu și fier asupra intensității foto- sintezei algelor Scenedesmus acutus, Chlorella uulgaris și Chlorella pyre- noidosa.................................................................. 3 291 NECȘOIU V., încercări de a cultiva în masă în condiții de laborator alge verzi unicelulare............................................. ................ 6 58Z PAȘCOVSCHI S. și ȘERBĂNESCU GH., Date noi referitoare la Typha steno- phylla Fisch. et Mayer în Republica Socialistă România ....... 6 555 PETERFI ȘT. și ȘTEFUREAC TR., Concepția despre specie la alge și briofite cu unele considerații asupra lucrărilor românești privitoare la aceste grupe 1 101 PETERFI L. ȘT., Date noi Ia cunoașterea algelor din R.P. Română .... 3 269' PETRE ZOE, Contribuții la studiul unor aspecte ale bolii poliedrice la Lymantria dispar L. ............................ 3 339 POLIZU AL., ZAHARIADI C., BONTEA VERA, MARGHEȘ G. și BUCUR ELENA, Cercetări asupra acțiunii biologice a unor derivați de tiouree 1 93- POP EM., BOȘCAIU N., RAȚIU FLAVIA și DIACONEASA B., Corelația dintre spectrele pollnice recente și vegetația din Parcul național Retezat . . 1 3' POP E., DIACONEASA B., BOȘCAIU N., RAȚIU FLAVIA și TODORAN ARIANA, Testarea eficienței captărilor săptămânale în aeropalinologie 2 177' POP E. și SORAN V., Cîteva considerații statisticcț-matematice cu privire la raportul dintre mișcarea protoplasmatică și lungimea celulelor .... 3 281 POP EMIL, Salut de „bun venit” In numele Academiei Republicii Populare Române 4 — 5 361. POP EMIL, Problema relictelor glaciare în mlaștinile de turbă din România 4 — 5 427 POP EMIL, Despre originea mlaștinii ombrogene și a florei ei......... . 6 571- POPESCU-ZELETIN I. și MOCANU V. G., Caracteristici exomorfe la Quercus pubescens și Quercus pedunculiflora din Podișul Babadag.................. 6 561. POPOVICI GH., Influența luminii asupra formării și transformării unor amino- acizi liberi în frunzele de mahorcă...................................... 2 181 PRÂT S., Despre humus și influența lui asupra plantelor.............. 2 119 PRÂT S., Colecție do alge hepatice și musci îh culturi ................ 3 229' RAICU P. și POPOVICI IOANA, Cercetări privind segregarea și heterozisulla hibrizii reciproci de Raphanus salivus L............................. 2 191 RĂDULESCU-IVAN DOINA, Contribuții la caracterizarea ecologică a vegetației nisipurilor de pe litoralul Mării Negre ................................ 2 15$ Nr. Pag. 4 — 5 483 1 23 1 45- i 6 577’ 1 71 2 211 3 313. 4 — 5 403 1 53 4-5 397 4-5 381 4 — 5. 365 4-5 515. 4-5 363 4-5 373- 4-5 . 471. 4—5 387' ■ 2 127 4-5 497' 6 545- 63» RECHINGER K. H., Endemismele în flora Greciei.................................... RESMERIȚĂ I., Vegetația de pe Masivul Vlădeasa cu plante noi sau rare pentru Munții Apuseni........................................................... . SĂLĂGEANU N„ Experiențe privitoare la cultura algelor aeriene................... SĂLĂGEANU N., Despre lumina absorbită, reflectată și trecută prin frunze și despre randamentul fotosintezei la unele specii.................................. SĂVULESCU ALICE, EȘANU V., CĂLIN NELI, NEGULESCU FLORICA, GROSSU MARIA și HURGHIȘIU ILEANA, Caracteristicile morfologice, anatomice, fiziologice și biochimice ale unor soiuri de cartof cu diferite grade de rezistență la atacul ciupercii. Phytophțhora infestans (Mont.) de Bary........................................................................... SĂVULESCU ALICE, PLOAIE P. G. și JINGA D. AMELIA, Cercetări asupra virusului îngălbenirii sfeclei („Beet yellows virus”) în Republica Populară Română........................................................................ SĂVULESCU ALICE, BECERESCU D. și DUMITRAȘ LUCREȚIA, Unele aspecte morfologice și biologice ale germinației clamidosporilor Ia usti- laginale ........................................................................ STOYANOV N., Elemente fitogeografice în flora Bulgariei ........................ ȘERBĂNESCU E., Contribuții la studiul fiziologic al fenomenului heterozis la unele plante de cultură ................................................ ȘTEFUREAC TR. I., Elemente pontico-sarmaticc în flora României . . , TARNAVSCHI L T., Contribuții citogenetice privind flora României .... TUTIN T. G., Progresele recente ale taxonomiei europene. Considerații generale ȚOPA E., Flora săraturilor de la Băile Turda .......................... VALENTINE D. H„ Răspunsul Comitetului editorial la salutul de „bun venit” al Academiei Române........................................................ VALENTINE D. H., Recentele progrese în citotaxonomie în Europa .... WALTERS S.M., Documentări și extrase pentru Flora Europâea............... WEBB D. A., Cîteva dificultăți în stabilirea unei raionări fitogeografice . . . ZAHARIADI C., Taxoni supraspecifici ai genului Ornithogalum și ponderea carac- terelor diferențiale....................................................... ZAHARIADI C., Rezervația naturală „Fîntînița” ............................... , ZAHARIADI C. și CIOCÎRLAN V., Note critice asupra unor specii de Rubiaceae din flora Republicii Socialiste România.................................... • ZAMFIRESCU N., TĂCU FLORENTINA și TEODORIU AL., Sporirea produc- ției la por 10 de sus A boianioi T 17 Nr. in loc de : sistematică 1 :1 500 1906 se ya citi r r~ ,, sistemicfi ' I 500 000 C. 5 '‘'A \ / A