COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil: Academician EM. POP Redactor responsabil adjunct: Academician N. SĂLĂGEANU Membri: C. C. GEORGESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; Academician ALICE SĂVULESCU; Academician T. BORDEIANU; I. POPESCU-ZELETIN, membru corespondent al Academiei R.P.R.; C. SANDU-VILLE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; N. GIOSAN, membru corespondent al Academiei R.P.R.; GEORGETA FABIAN — secretar de redacție. Prețul unui abonament este de 60 de lei. în țară abonamentele se fac la oficiile poștale, agențiile poștale, factorii și difuzorii din întreprinderi și instituții. Orice comandă din străinătate (numere izolate sau abonamente) se face prin CARTIMEX, Căsuța poștală 134 — 135, București, R. P. Română sau prin reprezentanții săi din străinătate. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa comitetului; de redacție al revistei „Studii și cercetări de biologie — Seria botanică”. APARE DE 6 ORI PE AN GHEORGHE GHEORGHIU-DE J adresa redacției: SPLAIUL INDEPENDENTEI NR. 290 BUCUREȘTI HOTĂRÎREA Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, a Consiliului de Sfat și a Consiliului de Miniștri ale Republicii Populare Romîne Pentru eternizarea memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, Comi- tetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștri ale Republicii Populare Romîne HOTĂRĂSC : 1. Se vor edita lucrările tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. 2. Se va edita biografia tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. 3. Statuia tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej va fi ridicată în orașele București și Cluj. 4. Bustul tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej va fi așezat la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn, Marea Adunare Națională a Repu- blicii Populare Romîne, clubul C.F.R. „Grivița Roșie“ din orașul București și la Casa de cultură din orașul Galați. 5. Pe clădirile legate de activitatea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în perioada ilegalității vor fi așezate plăci comemorative. 6. La Muzeul de Istorie a Partidului din orașul București se va orga- niza o sală memorială, consacrată vieții și activității tovarășului Gheorghe •Gheorghiu-Dej. 7. Se va institui bursa republicană ^Gheorghe. Gheorghiu:Jlajl^car&»^ fi acordată celor mai merituosi^tiidnnti^.^-.,, va atrjlnii numele „Gheorghe GheorghimDcj" : a) Orașului Onești b) Combinatului siderurgic Galați 1 c) Hidrocentralei „16 Februarie" de pe Argeș d) Combinatului chimico-metalurgic din Baia Mare e) Institutului Politehnic din București f) Casei de cultură a studenților din Cluj g) Unei școli medii de cultură generală din orașul Bîrlad h) Unui bulevard și unei piețe din orașul București, precum și unor piețe și străzi din alte orașe importante din țară. 9. Se va emite un timbru memorial cu efigia tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. COMITETUL CENTRAL CONSILIUL DE STAT AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÎN AL REPUBLICII POPULARE ROMÎNE CONSILIUL DE MINIȘTRI AL REPUBLICII POPULARE ROMÎNE Studii si cercetări de BIOLOGIE SERIA BOTANICA TOMUL 17 1965 Nr. 2 SUMAR Pag. Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, a Consiliului de Stat și a Consiliului de Miniștri ale Republicii Populare Romîne.......................... III S. PRÂT, Despre humus și influența lui asupra plantelor . . . 119 C. ZAHARIADI, Taxoni supraspecifici ai genului Ornithogalum și ponderea caracterelor diferențiale......................... 127 V. CODOREANU și MARIA CIURCHEA, Contribuții la cunoaș- terea florei lichenologice de pe șisturi cristaline ..... 145 DOINA RĂDULESCU-IVAN, Contribuții la caracterizarea eco- logică a vegetației nisipurilor de pe litoralul Mării Negre 153/*, VERONICA BĂNESCU, Contribuție Ia cunoașterea macromicetelor S din Munții Buzăului și Ciucașului.......................... 163 O. CONSTANTINESCU, Contribuții la cunoașterea speciilor genului Gercospora Fres............................................ ■ 171 E. POP, B. DIACONEASA, N. BOȘCAIU, FLAVIA RAȚIU și ARIANA TODORAN, Testarea eficienței captărilor săptă- inînale în aeropalinologie.............................. 177 GH. POPOVICI, Influența luminii asupra formării și transformării unor aminoacizi liberi în frunzele de mahorcă........... 181 P. RAIGU și IOANA POPOVICI, Cercetări privind segregarea și heterozisul la hibrizii reciproci de Raphanus sativus L. . . 191 D. BUICAN, Determinarea rezistenței porumbului la frig și pro- blema transmiterii genetice a acestei însușiri............. 201 ALICE SĂVULESCU, P.G. PLOAIE și AMELIA D. JINGA, Cercetări asupra virusului îngălbenirii sfeclei („Beet yellows virus”) în Republica Populară Română.................... 211 RECENZII . .......................................... 225 St. și cerc. biol. Seria botanică t. 17 nr. 2 p. 117 — 226 bucurești 1965 DESPRE HUMUS ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA PLANTELOR DE Academician S. PRÂT 5«l(05> Substanțele Inimice naturale și preparatele humice sînt biologic active, stimulînd diviziunea celulară la algele unicelulare, iar la plantele pluricelulare influențînd atît diviziunea celulară, creșterea celulelor, cît și faza de creștere prin alungire. Acțiunea stimulatoare a humaților are un caracter diferit de cel al substanțelor de creștere de tipul heteroauxinoidelor. în urma experiențelor cu acid humic mar- cat cti C14 s-a putut constata că humații pătrund încet în rădăcini, apoi sînt trans- portați, foarte încet, în tulpină și frunze. Nu s-a pus în evidență însă o acumulare în plantă a acidului humic. Spre deosebire de acizii humici, răspîndirea acizilor ful- vici se face mai rapid. în multe cazuri s-a constatat o influență însemnată a sub- stanțelor humice asupra diferitelor procese metabolice. Referitor la activitatea cn- zimelor din sol se accentuează asupra relațiilor complexe dintre activitatea și fer- tilitatea solului. Influența substanțelor humice se poate realiza fie sub forma acțiunii complexului ca un tot unitar, fie sub forma acțiunii unor componente spe- cifice existente în diferite fracții. Trebuie subliniat faptul că în substanțele humice naturale, precum și în preparatele humice sînt biologic active și substanțele minerale, adică cenușa, și că una este acțiunea acestor substanțe în humus și turbă și alta în soluție minerală pură. Faptul acesta poate fi demonstrat, de exemplu, prin toxicitatea micșorată a microelementelor dintr-o soluție de substanțe humice față de toxicitatea mărită a soluției lor simple, în apă distilată sau în soluții minerale nutritive (St. Lliotsky). Întrucît unii mușchi de turbării {Sphagnum), precum și alți mușchi conțin uneori cantități însemnate de diferite microelemente, trebuie să se acorde mai multă atenție acestei probleme. Turba formată de acești mușchi conține în cantități și raporturi diferite aceleași microelemente. Este neîndoielnic faptul că dintre componentele substanțelor humice și humolitice biologic active_ trebuie citați în primul rînd acizii humici. Diferitele lor fracții au o acțiune deosebită. Este necesar să vorbim despre acțiunea favorabilă a unor substanțe humice dintre cele mai felurite, izolate fie din sol sau turbă, fie din di- ferite preparate. ST. SI CEBC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 119-126 BUCUREȘTI 1966 120 S. PRAT 2 DESPRE HUMUS ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA PLANTELOR 121 Am putea cita multe exemple din experiențele noastre cu diferite plante de cultură. La orez de exemplu, în experiențe efectuate în vase de vegetație, am putut observa sporuri de recoltă de 400 pînă la 500 %. în același timp plantele de experiență s-au copt cu 2 pînă la 3 săptămîni înaintea celor de control. La morcov {Daucus carota) îngrășarea cu oxi- bumoliți a dus la o creștere de 4 ori a recoltei. în experiențe efectuate cu alga Chlorogonium, St. Lhotsky și J. K v e t au cercetat acțiunea oxihumoliților și a diferitelor extracte de turbă. Aceleași rezultate au fost obținute în experiențele efectuate în condiții naturale la mușchii din turbării, precum și în condițiile culturii pure la diferite Sphagnaceae. Algele au crescut mai repede, iar producția finală a fost mai mare. Faptul acesta a fost constatat în mod constant în condițiile unor concentrații cu limite largi, de exemplu de la 1/10 000 pînă la 1/200. Este curios că extractele obținute din turbă proaspătă de mușchi au fost uneori mai active decît cele rezultate din turbe care ajunseseră la diferite grade de humificare. La algele unicelulare substanțele humice stimulează înmulțirea, adică diviziunea celulară. La plantele pluricelulare poate fi influențată atît di- viziunea celulară, cît și creșterea celulelor, precum și faza de creștere prin alungire. O problemă însemnată este aceea dacă creșterea mai intensă a ră- dăcinii se datorește unei diviziuni celulare mai rapide, adică unui număr mai mare de mitoze, sau dacă ea este provocată doar de alungirea celu- lelor. Relațiile desigur că nu sînt simple. Importante sînt condițiile externe, și anume concentrația humatului. La plantule de Allium cepa (fig. 1) J. Fiserovă a. constatat că în concentrația de 10 mg de humat de K la litru numărul mitozelor este egal cu cel din rădăcinile de control; lungimea rădăcinilor a fost însă cu 20% pînă la 90% mai mare. în concentrația cea mai favorabilă de 100 mg/1 însă numărul mitozelor a fost cu 25% mai mare, iar creșterea în lungime cu 20 pînă la 90%. La rădăcini humații au asupra creșterii în lungime o influență mai mare decît asupra divi- ziunii celulare. Acțiunea stimulatoare a substanțelor humice asupra creșterii nu poate fi explicată printr-o aprovizionare cu substanțe nutritive, concen- trațiile aplicate sînt prea mici pentru a avea vreo importanță materială sau energetică directă. Din acest motiv humații au fost considerați uneori ca fiind substanțe de creștere, iar alteori ca fiind auxinoide. Trebuie să subliniem însă că acțiunea stimulatoare a humaților are un caracter diferit de cel al substanțelor de creștere de tipul heteroauxinoi- delor. în sprijinul acestei afirmații pot fi citate următoarele observații: în nici unul dintre cazurile speciilor de alge examinate culturild din experiențele lui St. Lhotsky nu au reacționat în mod clar la acțiunea substanțelor heteroauxinoide. Creșterea majorității algelor a fost însă stimulată într-o măsură însemnată de diferite substanțe humice. în colaborare cu J. R e r â b e k am încercat mai multe teste cu auxină ; toate aceste teste efectuate cu diferitele substanțe humice cerce- tate au dat rezultate negative. Testele folosite au fost: testul cu cilindrii de coleoptile, curbări ale tulpinilor și pețiolului la diferite plante, testul cu regenerarea mugurilor la cicoare, secreții ale pețiolului după îndepăr- tarea limbului foliar. în nici unul dintre aceste cazuri substanțele și pre- paratele humice nu au dat rezultate pozitive. în concentrațiile de 0,0001 mg/1 pînă la 100 mg/1, humații nu au modificat nici lungimea coleoptilelor cilindrice ale plantulelor de grîu, nici lungimea hipocotilelor de in. Activitatea concentrațiilor suboptimale -b « 4S . 7^ " in T? : $f> a b Fig. 1. — Creșterea (creștere longitudinală) și diviziunea celulelor (nr. de mitoze) în plante de ceapă germinate (vîrfurile rădăcinilor de Allium cepa) în diferite concentrații de humat. Pe abscisă timpul în ore, pe ordonată diferența de la martor (martorul—100%). a, 10 mg de humat de K în 1 1 de apă ; b, 1 000 mg/1. Curbele de joș arată numărul mitozelor, cele de sus Creșterea în lungime. Valorile încercuite sînt statistic importante (experiențe : J. î? iS erovâ). ale acizilor [3-indoliIacetic și a-naftilacetic nu a fost influențată de humat; în schimb, humații au antagonizat acțiunea inhibitoare exercitată de con- centrațiile supraoptimale ale heteroauxinelor menționate asupra creșterii (fig. 2 și 3). Din acest motiv putem vorbi de un antagonism între auxinoide și humați; deosebirile în acțiunea concentrațiilor nu ne permit însă să considerăm humații drept antiauxine. Dimpotrivă, putem vorbi despre un antagonsim între humați și antiauxine, deoarece aceeași concentrație de humat suprimă total sau micșorează acțiunea antagonistă a hidrazidei maleice și a acidului trans- fenil-acrilic asupra auxinelor endogene și asupra heteroauxinelor aplicate din afară. Inhibarea acțiunii acidului {3-indolilacetic prin 2,4-dinitrofenol, fe- nilenhidrazină, azidă, malonat și monoiod acetat a fost anihilată printr-o soluție de 100 mg de humat de K/l. Acțiunea inhibitoare a fluoridului nu a fost însă influențată de humat. Experiențele acestea, ca și cele efectuate de școala lui W. F 1 a i g, ne conduc la presupunerea că substanțele humice influențează fosfori- lările, decuplînd probabilfosforilările oxidative. Problema privind expli- 122 ' re;-- . S. PRĂT ’ : < 4 ' ; carea influențării creșterii și metabolismului plantelor este însă foarte ■ \ complicată și necesită continuarea și lărgirea experimentărilor. . i în anul 1958 am propus o ipoteză privind posibilitatea activității acizilor humici, arătînd că acțiunea acestor substanțe se realizează prin 1 intermediul unor radicali liberi. N-am dispus însă de posibilitatea unei verificări experimentale a acestei ipoteze. Dar de atunci s-a constatat pre- ’ zența radicalilor liberi în diferiți cărbuni, iar W. Z i e c h m a n n și R. } K i c k u t h au subliniat însemnătatea lor în procesele de humificare. în moleculele acizilor humici a fost apoi demonstrată în anul 1962 — de către C. Steeling, G. Follin și T. R ei d — prezența a două tipuri de radicali liberi. Asupra importanței acestei, constatări pentru reacțiile de condensare biologice neenzimatice au atras atenția H. Aurich,( ’ D. Mycke și R. Obenaus. O problemă însemnată este aceea'dacă substanțele humice pătrund ’ în plante și în celule și cum se produce aceasta. Dacă introducem ramuri detașate de la diferite plante într-o soluție de humați, fasciculele vasculare capătă după cîteva ore sau după maximum o zi o culoare închisă sesizabilă chiar cu ochiul liber (fig. 4). în vase s-a coagulat acidul humic. Acidul himatomenic și acidul huminic se răspîndesc în plantă (în vase) într-un mod cu totul asemănător cu cel al răspîndirii acidului humic. Am putea vorbi despre un fel de co- ( 1 lorare vitală. Țesuturile omorîte cu toluen, vapori de amoniac și vapori fierbinți de apa se colorează doar difuz în brun, începînd de la suprafața de secțiune; , ■ în interiorul vaselor precipitatele n-au fost observate niciodată. / Soluțiile acizilor .fulvici sînt mai puțin colorate decît cele ale~ acizi- * lor humici; De aceea, culoarea dată de ei țesuturilor, adică fasciculelor ] vasculare ale Bryophyllum'), nu poate fi observată, La alte plante (de exemplu Coleus (fig. 5), Pelarganium (fig. 6), Tulipâ, . Impaiims) ș-au format în vase precipitate mai mult sau mai puțin evi- : dente. Trebuie să ne punem deci întrebarea dacă în unele plante acizii fulvici nu sînt cumva polimerizați și precipitați. . în experiențele descrise pînă aici s-au folosit părțile apicale ale tul- pinilor diferitelor specii de plante. Starea lucrurilor se schimbă însă dacă în experiențe sînt folosite segmente internodale. Dacă ținem segmente cau- ; ■ linare de 3 pînă la15 cm lungime cu capătul lor inferior scufundat într-o ; soluție do acid humic constatăm că îhțr-un interval de 1—2 zile vasele se ( colorează pe o întindere de 5—10 mm de la suprafața de secțiune; in- 4 versînd poziția segmentelors-a constatat că vasele s-au colorat în mod evi- * f dent sau foarte intens (cu precipitate) tot pe o porțiune de 5—10 mm. ■ ; Raptul acesta a putut fi observat cel mai bine la Zea mays. După 1 ■ 20 pînă la 72 de ore fasciculele vasculare s-au colorat doar ușor și pe o ( distanță mai mică de 10 mm de la suprafața de secțiune inferioară. Apoi ; : a urmat o zonă de 20 pînă la 100 mm,'necolorată, iar dedesubtul suprafeței ( de secțiune, superioare fasciculele vasculare prezentau pe o distanță de 10 ( pînă la 20 mm o colorare puternic închisă. Deocamdată nu se poate da ' >Ș > -vreo explicație, acestui fenomen. Experiențele acestea însă nu pot fi efec- ) <«■> *s‘<""’5 muuuMp 25 de zile neeficace. Fig. 3.— Plante de Phaseolum saxa (însămînțate pe data de 22.11.1960) tăiate la partea de sus (pe data de 9.III.1960) și cu bucățele de agar aplicate pe secțiune. Martor (apa) 10 mg/ml de acid indolil-acetic, 10 mg/ml de humat de K. Pe 22.III : a, martorul neschimbat; b, hipocotilul mult umflat; c, cu humat neschimbat. La plantele tratate cu heteroauxină mugurii laterali din mugurii axilari ai cotiledoanelor sînt împiedecați în creștere (la martor); la plantele tratate cu humat creșterea mugurilor laterali este normală. Fig. 4. — Frunză de Pelargonium zonatum pe a cărei parte de sus a fost întinsă lanolină cu acid humic activ. După 8 zile active, țesuturile au fost situate direct sub pastă (mănunchiul de vase mai clar), marginile petei rămînînd aspre deoarece • activitatea nu s-a întins în țesut. Fig. 5.-a, Secțiune longitudinală și transversală prin tulpină de Coleus ținută cu partea secțiunii inferioare timp de 2 zile într-o soluție de humat de K 1 000 mg/1. b, Vasele colorate intensiv datorită humatului depus (foto : J. S t o k 1 a s a ). Fig. 6. — Secțiune longitudinală și transversală prin tulpini de Pelargonium ținute timp de 3 zile cu partea inferioară a secțiunii într-o soluție de humat de K 1 000 mg/1. Vasele prezintă sedimente de humat, celulele parechimului nedefinite (microfotografie : J. K u b e c). Fig. 7. — Autodiograma plantei Cucurbita pepo cultivată într-o soluție nutritivă Knop sterilă și cu humat de K radioactiv (C14). Rădăcinile deasupra soluției, precum și hipocotilul slab active, prima frunzuliță evident activă. Fig. 8. —Autodiagramă de Zea mays cultivată timp de 12 zile într-o soluție nutritivă diluată (1/4) Knop cu humat de K radioactiv (C14) și acid fulvic. Fig. 9. — Autodiograme ale plantelor de in (Li mim usilalissimum) a căror tulpină a fost cufundată la secțiunea inferioară într-o soluție de humat de K radioactiv (C14) și fulvat. Frac- țiunea radioactivă a acizilor humici (stingă) se răspîndește foarte puțin, tulpina și frunzele ne- clare, numai vîrfurile frunzelor prezintă o activitate mai clară. Fracțiunea radioactivă a acidului fulvic se răspîndește mai bine, tulpina și frunzele prezintă o activitate netă. 5 DESPRE HUMUS ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA PLANTELOR 123 tuate decît cu ajutorul unor concentrații mari ale acizilor humici (100 pînă la 1 000 mg/1), în scopul unei urmăriri mai exacte a experiențelor ne-am preparat acid humic marcat cu carbon radioactiv C14. Cu ajutorul acestui preparat am putut constata că humații pătrund în rădăcini (fig. 7), ce-i drept încet, dar într-un mod cu totul evident, iar de aici ei sînt transportați foarte încet în tulpină și frunze. Plantulele de Zea mays (fig. 8), care creșteau într-o soluție nutritivă Knop diluată conținînd și acid huminic activ, manifestau radioactivitate atît în rădăcini, cît și în frunze, dar aceasta avea valori foarte diferite. După 2 pînă la 12 zile, la rădăcinile plantelor cu trei frunze s-a constatat o activitate crescîndă de la aproximativ 100 pînă la 200 imp./min. Activi- tatea frunzelor raportată la plantă a fost însă de numai 10 pînă la 20 imp./ min. La rădăcini aceasta înseamnă aproximativ 30 imp./min/lO mg, . iar la frunze doar aproximativ 1 imp./min/lO mg. în scop comparativ se poate arăta că reziduul rămas, după evapora- rea a 20 ml de soluție nutritivă de cultură, a avut la începutul experienței o activitate de 1 300 pînă la 3 200 imp./min/plantă. Autoradiogramele au confirmat rezultatele obținute cu ajutorul contoarelor. După o expoziție de o lună rădăcinile au rămas pe fileu sub formă de amprente negre, frunzele în schimb nelăsînd decît urme neclare ca niște umbre abia vizibile. Măsurînd activitatea soluției nutritive la începutul și sfîrșitul expe- riențelor, s-a putut constata o creștere a ei. Aceasta înseamnă că plantele au absorbit mai puțin din acidul huminic activ decît ar trebui ca să co- respundă cantității de apă absorbite (30 pînă la 50%). în nici un caz nu poate fi vorba de o acumulare îh plantă a acidului huminic.. Experiențele efectuate cu acizii fulvici s-au desfășurat într-un mod asemănător și cu rezultate asemănătoare celor efectuate cu acizii humici; răspîndirea acizilor fulvici a fost însă mai rapidă decît cea a acizilor hu- mici (fig. 9). La întrebarea dacă substanțele humice sînt absorbite în mod activ sau pasiv nu se poate da un răspuns precis. Absorbția humaților nu poate fi pusă pe seama curentului de transpirație, deoarece ramurile cu frunze și cele lipsite de frunze s-au comportat întru totul asemănător (Pelargo- nium, Solanum tuberosum, Aeseulus Mppoeastanum, Zea mays). De la rana rămasă în urma ruperii sau tăierii frunzelor, vasele s-au colorat uneori în direcția bazipetală pe o distanță mai mare decît s-au colorat în direcția apicală pornind de la suprafața secționată. Dacă segmentele caulinare au fost introduse în soluție cu capătul lor superior nu s-a putut constata vreo deosebire de cele observate la seg- mentele caulinare introduse în soluție cu capătul inferior. Vasele din seg- mentele caulinare scufundate în soluții de humat s-au colorat doar slab sau nu s-au colorat de loc. în multe cazuri s-a constatat o influență însemnată a substanțelor humice asupra diferitelor procese metabolice. Eaptul acesta se referă la modificarea cantitativă a relațiilor dintre diferitele componente ale ce- nușii și ale compușilor organici din plante. I 124 s- PBAT & A fost modificată cantitatea zaharurilor libere din rădăcini și din frunze, iar cantitatea clorofilelor și carotinoizilor a fost mărită în mod sim- țitor, schimbîndu-se raporturile dintre aceste substanțe. în experiențele lui J. S t o k 1 a s a a fost făcută însă constatarea că fotosinteza nu se mărește concomitent eu adăugarea humaților. De-abia după cîteva zile s-a putut observa o intensificare a fotosintezei, ceea ce denotă că în acest scop este necesar un timp îndelungat și că acțiunea se realizează probabil îhtr-un mod indirect. Datorită faptului că prin adăugare de substanțe humice se mărește cantitatea de clorofilă în mod simțitor, St. Lhotsky a făcut observații în scopul de a vedea dacă suprimarea formării de clorofilă provocată de streptomicină nu este cumva influențată de humați. La grîu s-a constatat că frunzele plantelor provenite din semințe tratate cu streptomicină au fost la fel de galbene indiferent de faptul că ele au fost îmbibate sau nu cu humați. Diferite sisteme enzimatice sînt foarte sensibile la acțiunea sub- stanțelor’ humice (M. 8 mi d o v â). în experiențele efectuate de Al. Cincerovâ s-au determinat valori foarte scăzute ale activității glutamin-asparagin-transaminazei din rădăcini și din părțile aeriene ale unor plante tinere de grîu. Uneori activitatea nici nu a fost măsurabilă. în schimb s-a înregis- trat o mare activitate a glutamin-alanin-transaminazei. în faza de ve- getație cu una și cu două frunze, activitatea din rădăcini a fost mai mare decît cea din frunze. în urma introducerii humaților în culturi cu apă minerală, activitatea transaminazei din faza cu o frunză a crescut în com- parație cu varianta de control fără humat de la 100 la 130%. în faza cu două frunze însă nu a existat nici o deosebire. în această fază s-a constatat și o acumulare a zaharurilor libere. Substanțele humice naturale mai conțin în afara acizilor humici și numeroase combinații biologic active, de natură diferită, care acționează chiar și în concentrații foarte mici. Activității enzimelor în sol au fost consacrate în ultimii ani numeroase lucrări. Este neîndoielnic faptul că aceste enzime sînt legate de substanțele organice și mai ales de activi- tatea microflorei din sol. Distingerea activității propriu-zise a enzimelor, am putea spune a activității chimice a acestora, de activitatea enzimatică biologică a micro- bilor vii este de fapt o problemă deosebit de grea. De la uscarea probelor de sol provine o altă dificultate. în experien- țele de scurtă durată (de cîteva ore) activitatea enzimatică a probelor uscate este mai mică sau chiar, lipsește (V. P o k o r n â). Dacă experiențele durează însă un timp mai îndelungat, există posibilitatea ca sporii sau celulele care au supraviețuit să germineze și să dea naștere la colonii de microorganisme; prin acest fapt se reînnoiește activitatea enzimatică. Trebuie să facem deci o distincție între o activitate enzimatică momentană sau, mai bine zis, între o activitate enzimatică actuală și alta potențială. Pentru determinarea activității într-adevăr actuale ar fi necesar ca enzimele din probele de sol și de turbă să fie izolate în același mod în care sînt izolate la prelucrarea țesuturilor vegetale. 7 DESPRE HUMUS ȘI INFLUENȚA LUI ASUPRA PLANTELOR 125 Putem cita cîteva exemple privind hidroliza amidonului. Dacă in- tensitatea hidrolizei amidonului se determină prin intermediul cantității glucozei rezultate, trebuie să se presupună că, în același timp, glucoza nu este descompusă și ea.. Presupunerea aceasta ar fi însă valabilă doar pentru experiențe de foarte scurtă durată. în experiențe care durează un timp mai îndelungat glucoza este descompusă și ea. De aceea am folosit o metodă foarte simplă pentru observarea amilolizei directe. Probele de turbă au fost așezate pe suprafața unui strat de agar de amidon, fie în mod direct, fie în cilindrii mici de masă plastică. La intervale de timp determinate placa a fost acoperită apoi cu o soluție diluată de iod în iodură de potasiu, luîndu-se drept măsură pentru activitate înălțimea zonei colorate din jurul probei de substanță. Intensitatea amilolizei nu a fost proporțională cu creșterea muce- gaiurilor. O dată cu progresarea humificării turbei, activitatea amilolitică s-a modificat puternic. Dacă sînt folosite plantule de Sphagnum crescute în culturi sterile, zona decolorată din jurul părților apicale vii este mai lată decît cea din jurul părților inferioare moarte. Amiloliza potențială a putut fi constatată la probe de turbă și oxi- humolitice chiar și atunci cînd acestea au fost uscate și păstrate ani de-a rîndul (10 ani). în general, se poate spune că activitatea enzimelor din sol nu poate fi folosită în mod direct la aprecierea fertilității solului sau relațiile dintre activitatea enzimatică și fertilitatea solului nu sînt de loc simple. Nici reactivitatea oxihumoliților n-a manifestat vreo relație directă cu influența asupra microflorei din sol. BIBLIOGRAFIE 1. Bernat J,, Zivot pody, Osveta Bratislava, 1963, 215. 2. Duchaufour Ph., Pricis de pidologie, Paris, 1960, 438. 3. Duchon F., Vyziva a hnojeni kulturnich rostlin zemedelskych, GSAZ, 1948, 779. 4. Duchon F. a. Hampl J., Agrochemie, CSAZV, 1959, 1 ; 1962, 2, 423. 5. Flaig W., Ztschr. f. Pflanzenernahr., Diingung und Bodenk., 1961, 51. 6, — Contribution al estudio de los acidos huminicos. Monografias de ciencia moderna 46, Consejo superior investigationes cientilicas 10, Instituto de edafologia y fi- siologia vegetal, 1955, 169. 7. , * » FyMUnoeue ydo6penusi. Teopun u npanmuKa ux npuMeHenua. II, fliienpo- neTpoBCKHiî ceitbCKoxoSHftcTBeHiibiii HiicTHTyT, Khcb, 1962, 652. 8. Kononova M. M., Soil organic matter, its nature, its role in soil formation and in soil fer- tility, Pergamon. Press, 1961, 450. 9. KOHOHOBA M. M., OpsanuuecKoe eetqecmao noveu. Eeo npupoda, ceoucmea u Meniodu usyneHUn, Hsș. AH CCGP, MocKBa, 1963, 315. 10. Lhotsky St., Studie biologicke aktivity zemiteho hnedeho uliii, tak zvanilw kapucinu, na kulturăch ras, Universitas Carolina Biologica, 1955, 1, 2, 155 — 213. 11. tlEliBE }K. B., Buoxumum none, CeJixoariiB, MocKBa, 1961, 421. 12. Pelisek J., Lesnicki pudoznalstvi, Praga, 1957, 487. 13. — Atlas hlaunich pudnieh typu CSSR, Praga, 1961, 441. 14. Prât S., Cs. biologie, 1955, 4, 9, 535 — 541; Folia biologica, 1955, 1, 6, 321 — 326. 126 S. PRAT 8 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. Prăt S. a. Pospisil F., Biologia Plantarum, 1959, 1, 1, 71 — 80. Prăt S., Biologia Plantarum, 1960, 2, 4, 308—312. — Biologia Plantarum, 1963, 5, 4, 279 — 283. Scheffer F. u. Ulrich B., Handbuch d. Pflanzenphysiologie, 1959, 11, 782—824. — Lehrb. d. Agrikulturchemie- und Bodenkunde, 1960, 1, partea a Il-a, >266. Smolik L., Pedologie, SNTL, Praga, 1957, 400. ¥ * * Studies about Humus Symposion Humus and Plant, CSAV, Praga și Brno, ■ 1962, 364. Academia de știință — Praga. Primită în redacție la 30 noiembrie 1964. TAXONI SUPRASPECIFICI AI GENULUI ORNITHOGALUM ȘI PONDEREA CARACTERELOR DIFERENȚIALE* DE C. ZAHARIADI 581(05) în cercetările de taxonomie experimentală asupra speciilor mezogeane de Orni- thogalum, autorul a folosit metoda morfobiogeografică, introducînd și noțiunea timpului. S-au găsit caractere noi, ca structura organelor subterane, a ovarului și a integumentelor seminale, biologia germinației, anatomia plăntuțelor etc., dintre care s-au folosit de preferință cele cu variația discontinuă. Pe baza acestor caractere considerate drept „caractere-indicatoare” cu mare pondere, la care s-au adăugat și cele clasice, autorul renunță la clasificările bazate pe un număr redus de carac- tere de tipul celor cu variația continuă și de convergență, propunînd o nouă îm- părțire a speciilor mezogeane în 8 subgenuri cu 16 secții, pentru care prezintă o cheie dicotomică. Diferitele clasificări ale speciilor din genul OrmtJwgalum propuse de cercetători nu mai sînt satisfăcătoare la ora actuală, dacă se ține seama de „năvala continuă a speciilor noi” (G a n d o g e r, 1910), precum și de pro- gresele realizate între timp în concepțiile și metodica taxonomiei. S-a im- pus deci o revizuire a acestui gen, căruia i-am consacrat o bună parte din cercetările noastre din ultimii ani. Beamintim că pentru delimitarea taxo- nilor de diferite nivele și îndeosebi a subgenurilor, autorii, între care și J. G. B aker (5), au făcut apel la caracterele morfologice ale inflorescen- ței și ale florilor, insistînd desigur asupra acelora care pot fi observate și descrise fără prea multă dificultate pe plante de ierbar. Deoarece numărul acestor caractere diferențiale a fost în general mic (de exemplu Baker în cheia subgenurilor a utilizat numai 4) și deoarece unele dintre ele sînt uneori fie caractere de convergență, fie caractere cu variația continuă, clasificările propuse sînt adesea dificil de folosit sau eronate. De aceea am recurs la un ansamblu mai numeros de caractere morfologice, anato- mice și biologice, dintre care unele sînt rareori folosite de taxonomiști ț7), (10). în afară de aceasta a fost necesară (28), (29) observarea caracte- * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de botanique”, 1965, 10, 4, p. 271 (în limba franceză). . ST. SI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 127-144 BUCUREȘTI 1965 128 C. ZAHARIADI relor distinctive nu numai pe exemplare de ierbar, ci mai ales pe plante vii, spontane sau cultivate în diverse condiții, metodă cunoscută și reco- mandată, dar care este rar utilizată. în legătură cu aceasta trebuie să adu- cem omagiu concepțiilor lui B a k e r, care acum o sută de ani scria re- feritor la subgenul JELdiocharmos al genului Ornithogalum: „formae ... vix nisi sub cultura continua recte intelligenda”1. Dar și acest autor clarvăzător s-a mulțumit numai cu formularea ideii fără s-o aplice. Fig. 1. — Centrele de dezvoltare ale genului Ornithogalum. Cercetările noastre de taxonomie experimentală au fost efectuate pe plante vii în cursul diferitelor faze de creștere și au durat mai mult de 20 de ani, insistînd asupra noțiunii spațiu-timp (26) sau timp biologic în sensul ontogenetic, considerat ca o a patra dimensiune, noțiune care evident nu trebuie confundată cu noțiunea timpului în sensul filogenetic pe scara geologică, deocamdată inaccesibilă nouă. Metoda noastră de „.. .forme care pot fi corect înțelese numai în condiții de cultură continue”. 3 ' TAXONI SUPRASPECIFICI LA GENUL ORNITHOGALUM 129 lucru a fost schițată într-o lucrare anterioară, de aceea nu vom reveni asupra unor detalii tehnice (28) 2. Genul Ornithogalum, privit în limitele sale adoptate de majoritatea autorilor, are după N. F einbr un (11) două centre principale de dez- voltare (fig. 1): unul situat în regiunea mezogeană, celălalt în sudul și centrul Africii. Cele două areale, despărțite între ele prin deșertul Saharei, se apropie mult în regiunea de sud a Peninsulei Arabice și a Somaliei. Da- torită dificultăților de a se procura un material sud-african, cercetările noastre s-au limitat la speciile din arealul mezogean; de fapt nici acestea nu au fost suficient cercetate, datorită dificultăților în procurarea materia- lului de studiu în stare vie. Din 90 — 120 de specii semnalate pe acest- areal, au putut fi cercetate numai circa 45, adică mai puțin de jumătate. Unele țări au răspuns cu multă bunăvoință la cererea noastră, spre exemplu U.R.S.S., R. P. Bulgaria, Elveția, R. P. Ungară și Israel ; cu altele, ca Spania, Franța, Italia, R. S. F. Iugoslavia, Grecia, Turcia, Liban, R. A. Siria, Irak, Iran, R. A. U,, Algeria, nu am reușit să efectuăm un schimb de materiale. Pe baza acestor cercetări de taxonomie experimentală am încercat să clasăm taxonii studiați de pe întregul areal mezogean al genului în grupe supraspecifice, subgenuri și secții și să schițăm direcțiile de evoluție ale acestui gen dificil. Unele dintre aceste grupe supraspecifice au fost descrise anterior, iar altele introduse pentru prima dată în această lucrare ; întreaga clasificare este prezentată în cheia dicotomică de mai jos. CHEIA DICOTOMICĂ A SUBGENURILOR ȘI A SECȚIILOR APARȚINÎND GENULUI ORNITHOGALUM la Filamente staminale (cel puțin cele interne) în formă de panglică lată, la vîrf tricuspidate. Inflorescența la sfîrșitul înfloririi este uni- laterală. Cățeii tineri cu o rădăcină contractilă unică de 2—3 ori mai groasă decît rădăcinile normale .................... subg. Myojpdum 1b Filamente staminale simple, la vîrf atenuate. Inflorescența la sfîr- șitul înfloririi nu este unilaterală. Căței sau bulbili (dacă există) fără rădăcină contractilă, de 2—3 ori mai groasă decît rădăcinile normale ........................................................ 2 2 Aducem mulțumirile noastre dr. Liviu Al e x a n d r e s c u pentru revizuirea nomenclaturii, colegilor D. Cu ș in ir și C. Pepino, care au realizat întreaga colecție de preparate microscopice și au îngrijit colecția vie de Liliaceae, baza acestei lucrări de taxono- mic experimentală precum și F. M u r g u , pentru desenele efectuate. Un mare ajutor ne-a fost dat de Z. T. A r t i u ș e n k o de la Institutul botanic al Aca- demiei de Științe din Leningrad, de N. E. Ghena de la I.C.C.A. București, precum și de A. Șhiah (Tbilisi) și L. Privai ova (lalta) care ne-au procurat în stare vie mai multe specii din Caucaz, importante pentru lucrarea de față. Mulțumim și colegului I a k o v M u 1 k i d j a ii i a n de la Institutul botanic al Aca- demiei de Științe din Erevan, care ne-a încredințat spre redeterminare ierbarul fundamental al institutului, apoi profesorului I. Todor pentru speciile vii aduse din Batumi, precum și lui H. ,R u p p pentru cele trimise de la Geneva. 130 C. ZAHARIADI 4 TAXONI SUPRASPECIFICI LA GENUL ORNITHOGALUM 131 2a Epiderma externă a integumentului seminal înainte de maturitatea completă alcătuită din celule mici, subegale sau ceva mai mari decît cele subepidermice, formînd la maturitate o rețea cu elemente mici, ± alungite, cu pereții laterali ± drepți sau sinuați. Stratul cutinizat de culoare negricioasă, situat în exteriorul epidermei.................3 2b Epiderma externă a iiitegumentului seminal înainte de maturitatea completă alcătuită din celule mari, buliforme (de 2 — 4 ori mai late decît cele subepidermice), care la maturitate se contractă formînd o rețea de alveole poligonale, cu pereți laterali drepți. Stratul cu- tinizat de culoare negricioasă, numai în aparență extern, în realitate de proveniență subepidermică ........................................ 3 3a Bulb florifer adult format (în timpul repausului de vară) din 2—3 cicluri anuale de solzi cărnoși și din mugurele de reînnoire, care reprezintă al 3-lea sau al 4-lea ciclu. Inflorescența în racem alungit, 4- cilindric, cu flori + numeroase. Ovar în secțiune obtuz-triunghiu- lar. Semințe muchiate cu muchii ± pronunțate, rareori + rotunjite. Germinația epigee.............................................. 4 3b Bulb florifer adult format (în timpul repausului de vară) dintr-un singur ciclu anual de solzi cărnoși și din mugurele de reînnoire care reprezintă al 2-lea ciclu. Inflorescența în corimb scurt sau în racem, cu flori puține. Ovar în secțiune cu 6 muchii 4- pronunțate. Semințe fără muchii ascuțite. Germinația hipogee . . subg. Ophiogalum — 7 4a Flori în stare vie gălbui sau albe-verzui (adesea brunificate în ierbar). Diviziunile perigoniale la sfîrșitul înfloririi înguste, cu marginile^ involute, nu acoperă tînăra capsulă . . subg. Beryllis secț. Involuta 4b Flori în stare vie albe-lăptoase pe fața superioară (adesea gălbui sau chiar brunificate în ierbar). Diviziunile perigoniale la sfîrșitul înfloririi, cu margini plane, nu sînt involute, acoperind capsula tîhără ............................................................. 5 5a Solzii bulbului, inclusiv cei externi, despicați total, cu marginile dis- tanțate la bază (cu excepția solzului intern al fiecărui ciclu, care are- marginile contigue în partea inferioară) . . subg. Beryllis secț. Galactea 5b Solzii, cel puțin cei exteriori, 4- lung-tubuloși sau cel puțin cu margi- nile apropiate, lipite la bază, îmbrățișînd complet platoul bulbului (fără a socoti solzul intern al fiecărui ciclu) . . . . ; , . . 6 Ga Frunze (în stare vie) i glauce. Flori cu miros slab și neplăcut; an- tere de culoare verzuie; ovar în secțiune transversală (efectuată ■ către 1/3 superioară) triunghiular-obtuz, cu fețele ± plane între coaste; stil de 0,5—0,6 mm în diametru, alungit, egalînd sau depășind ovarul. Capsula cu pereții îngroșați, netranslucizi la matu- ritate ..................................... subg. Beryllis secț. Albedo- Gb Frunze (în stare vie) de un verde-deschis caracteristic, fără glau- cescență. Flori inodore; antere de culoare galbenă sau gălbuie; ovar în secțiune transversală triunghiular-obtuz, cu fețele pronunțat, concave între coaste, care din această cauză sînt proeminente; stil subțire, de 0,2—0,4 mm.în diametru, în general mai scurt decît ova- rul. Capsula cu pereți subțiri, translucizi la maturitate .... . ........................................... subg. și secț. Eustachys 7a Frunze și inflorescență apărînd primăvara aproape simultan ; frunze fără dunga albă mediană pe fața lor superioară (fără cavitate aeri- feră subepidermică) .................................secț. Oligophylla 7b Frunze apărînd înaintea inflorescenței, adesea încă din toamnă, cu dunga albă pe fața lor superioară.......................secț. Sigmoidea 8a Germinația hipogee; cotiledon fără țesut asimilator; iarovizarea în general nu este necesară pentru o bună răsărire a semințelor . . 3 8b Germinația epigee; cotiledonul cu țesut asimilator; iarovizarea indispensabilă sau cel puțin utilă pentru o bună răsărire . . .12 9a Frunze late de 5—20 (35) mm, fără dunga albă pe fața superioară. Pedicelii fructiferi ascendenți nu sînt orizontal extinși sau răsfrînți la maturitate, la bază fără dilatație-motor . . subg. Oreogalum — 10 9b Frunze mai înguste, 1,0—5,0 (10,0) mm lățime, cu sau fără dunga albă pe fața superioară. Pedicelii fructiferi orizontal extinși sau răsfrînți la maturitate, cu dilatație-motor la bază..................... ......................................................................... ... subg. Hypogaeum — 11 10a Inflorescența în racem 4: alungit, lax; florile, cel puțin cele mijlocii și inferioare, îndepărtate de suprafața solului, uneori cu pedicelii in- feriori pornind sub nivelul acestuia .... secț. Platypliyllwn 10b Inflorescența în racem corimbiform compact, cu florile sesile pe su- prafața solului, între baza frunzelor . . ... . secț. Lanceolata 11a Frunze plane sau plan-concave, uneori 4- răsucit-canaliculate, fără dunga albă pe fața superioară; embrion cu două rudimente de frunze..................................... .............secț/ Fimbriata 11b Frunze îngust-canaliculate, cu dunga albă pe fața superioară; embrion, cu un singur rudiment de frunză ........ secț. Aptera 12a Solzii bulbului ± concrescuți între ei, formînd un bulb compact tuberiform. Flori mirositoare (cu miros de vanilie), rareori nemirosi- toare. Cromozomi (2 n) 4: numeroși, 18—54 și chiar mai mulți . . . ........................................... subg. Heliocharmos — 13 12b Solzii liberi între ei, despicați sau tubuloși la bază. Bulbul nu este compact-tuberiform. Flori inodore. Cromozomi (2 n) mai puțin numeroși, 12—18 ......................................................14 13a Ovar cu 6 coaste rotunjit-obtuze±egal distanțate; flori nemirosi- toare. Frunze fără dunga albă pe fața lor superioară.................... .........................................................................secț. Obtusangula 13b Ovar cu 6 coaste 4: pronunțate, uneori aproape aripate, apropiate două cîte două. Flori mirositoare. Frunze cu dunga albă pe fața superioară, uneori indistinctă ........ secț. Umbellata 14a Ovar alungit îngust, cu 3 coaste, în secțiune transversală triunghiu- lar-obtuz. Stil alungit, egal sau mai lung decît ovarul ..... ...................................................subg. Amphibolum 14b Ovar mai larg, cilindraceu sau ovoidal, cu 6 coaste obtuze sau aripate, în secțiune transversală hexagonal. Stil mai scurt decît ovarul .................................................subg. Anosmium — 15 15a Frunze plane sau plan-concave, fără dunga albă și fără linia de ar- ticulație pe fața lor superioară. Ovar cu coaste rotunjit-obtuze . . .......................................... secț. Oreoidea 132 C. ZAHARIADI 6 TAXONI SUPRASPECIFICI LA GENUL ORNITHOGALUM l33 15b Frunze canaliculate sau conduplicate, cu dunga albă sau cu linie de articulație pe fața lor superioară. Ovar cu coaste proeminente, obtuze sau subaripate ......................................................... 16 16a Ovar cu coastei pronunțate, dar nu subțiat-aripate. Inflorescența foarte scurtă, sesilă, situată pe suprafața solului, între frunze. Pedi- celii cu mișcări carpotropice pronunțate, ± reflecși sau refracți la maturitate, la bază dilatați într-un organ motor . . . secț. Nana 16b Ovar cu coaste, subțiat-aripate. Inflorescența mai alungită, ± în- depărtată de la suprafața solului. Pedicelii cu mișcări carpotropice neînsemnate, extinși sau ușor declinați la maturitate, nu sînt re- fracți, cu dilatația-motor de la bază neînsemnată sau nulă . . ...........................................................secț. Pterogalum TABEL ANALITIC AL SUBGENURILOR ȘI SECȚIILOR * 1 Subg. Beryllis (Salisb.) Baker, in Journ. Linn. Soc., XIII (1872), 273, quoad spec. mesogean. emend. Zah. Beryllis Salisb., Gener. of pl. (1866). Bulb adult3 (în stare de repaus estival), cu 3—4 cicluri sau generații, din care 2—3 mai vechi, reprezentate prin solzi cărnoși, iar ultima, cea mai recentă, prin mugurele de reînnoire (fig. 5, a și b). Solzii liberi, neconcrescuți între ei; despicați pînă la bază (fig. 4, a) sau ± tubuloși. Frunze plane sau plan-concave, largi de 5—25 mm, fără dunga albă pe fața lor superioară, cu țesutul palisadic neîntre- rupt. Tulpina și axă florală alungite, inflorescența în racem alungit, cilindric, cu flori numeroase (20—100), cu pediceli de aproape aceeași lungime. Filamente staminale simple, ± lățite la bază (fig. 6, a). Ovar cu 3 coaste rotunjit-obtuze, în secțiune transversală triunghiu- lar-obtuze (fig. 7, a și b). Semințe machiate, cu muchiile ascuțite, uneori fără muchii, integumentul format din 2—4 rînduri de celule subegale, cele externe (epidermice) cutinizate pe pereții externi, formînd o rețea cu alveole alungite, neadîncite, cu pereți ± drepți, neondulați (fig. 2, a și b). Germinația epigee (identică cu cea din fig. 3, a). larovizarea obligatorie, rareori facultativă. Plăntuțele formate în cursul primului an din cotiledonul foliiform, cu 5—6 fascicule vasculare fără ca frunza adevărată să fie vizibilă la exterior. Acest subgen4 cuprinde următoarele 3 secții: 1.1 Secț. Involuta Zahariadi. Bulb'cu solzi despicați pînă la bază. Frunze glauce sau glaucescente. Pedicelii floriferi extinși, cei fructiferi erecți, alipiți la axa florală (fig. 10, a). Flori albe-verzui, galbene-verzui sau gălbui, în plină înflorire extinse sub formă de stea, slab și plăcut mi- rositoare ; foliolele perigoniale cu dunga dorsală verzuie, difuză, la sfîrșitul înfloririi îngustate, cu marginile involute, nu acoperă tînăra * Diagnozele tn limba latină au fost publicate în „Revue roumaine de biologie — Serie de botanique”, 1965, 10, 4. 3 Toate descrierile bulbilor se referă la bulbi adulți, în stare de semirepaus estival (20). 4 Este posibil ca speciile africane clasate de Baker în acest subgen să difere de speciile mezogeane prin caractere încă insuficient cercetate, ceea ce ar justifica clasarea într-un alt subgen (sau subgenuri) așa cum a făcut Salisbury, loc. cil. capsulă. Stil alungit, filiform, egal sau mai lung decît ovarul (fig. 7,«) 5 2n=16—24. , lectotip : O.flavescens Lam., FI. franc. (1778),277. Fig. 2. — Detaliile anatomice ale semințelor. a, O. brevistylum; b, O. arcuatum; c, O. balansae; d, O. boucheanum (înainte de ' maturitate); e, O. boucheanum (la maturitate) (x 100). Fig. 3. — Modul de germinație a se- mințelor. a, Hipogee (O. fimbriatum). A, Aspectul general (xl,5); B, cotiledonul cu restul seminței (x 3,5) ; C, haustoriul (x 3,5). b, Epigee (O. refractam). A, Aspectul ge- neral (x 1,5); B, coletul (x 3,5); C, haus- toriul (x 3,5). 1-2 Secț. G-alactea Zahariadi. Bulb cu solzi despicați pînă și pediceli ca la secția învoiala. Flori albe-lăptoase, la bază. Frunze extinse în formă 2 —c. 698 134 Fig. 4. — Structura bulbilor (secțiune transversală către bază), a, O. brevistylum (x 1); b, O. fimbriatum (x 2); c, O. nanum (x 3,0); d, O. amphibolum ( x 2,5); e, O. psammophilum (x 3,5). Fig. 5. — Numărul ciclurilor anuale în faza de repaus estival al bulbilor, inclusiv mu- gurele de reînnoire (secțiuni longitudinale schematizate). a, 4 cicluri. — O. sphaerocarpum; b, 3 cicluri O. brevistylum; c, 2 cicluri O. balansae. Fig. 6. — Filamente staminale interne. a, O. flavescens; b, O. nanum; c, O. fimbri- atum ; d, O. amphibolum; e, O. boucheanum (x 4). 9 TÂXONI SUPRASPECIFICI LA GENUL ORNITHOGALUM 1.35 de stea sau larg infundibuliforme. Diviziunile perigoniale, cu dunga dorsală verde, net delimitată. Marginile nu devin involute către sfîr- șitul înfloririi, foliolele suprapunîndu-se și acoperind tînăra capsulă. Stil filiform, mai scurt sau egal cu ovarul (fig. 7, b) •, 2n — 24 — 54. lectotip: O. brevistylum Wolfn., OBW (1857), 230 — 231 et O. ponticum Zah. 1.3 Secț. Albedo Zahariadi. Bulb cu solzi externi, ± tubuloși, cel puțin la bază. Frunze glauce sau glaucescente. Pedicelii floriferi extinși, cei fructiferi erecți, rareori extinși.- Flori albe, în plină înflorire, ex- tinse sub formă de stea, cu un slab miros neplăcut; foliolele perigo- , nului fără dunga verde dorsală; marginile nu sînt involute către sfîr- - șitul înfloririi, foliolele acoperind tînăra capsulă. Stil gros, de 0,5 — 0,6 mm, mai lung decît ovarul. lectotip : O. fischerianum Krascheninn., in Flora U.B.S.S., IV (1935), 392. 2 subg. Eustachys (Salisb.) Zah. Eustachys Salisb. pr. gen., loc. cit. Bulb cu solzi externi ± tubuloși, cel puțin la bază. Frunze de ; culoare caracteristică verde-deschis. Pedicelii floriferi și fructiferi extinși, nu sînt erecți, ci alipiți de axa inflorescenței (fig. 10, b). Flori albe, extinse sub formă de stea, nemirositoare; foliolele perigonului cu sau fără dunga verde dorsală; marginile nu devin involute către sfîrșitul înfloririi, foliolele i acoperind tînăra capsulă. Stil filiform, mai scurt sau egal cu ovarul; 2n = 32. lectotip : O. arcuatum Stev., in Mem. Soc. Nat. Mosc., VII (1829), 271. 3 Subg. Ophiogalum Zahariadi. Bulb adult format din două generații, din care una reprezentată prin solzi cărnoși, iar cealaltă prin mugurele de reînnoire (fig. 5, c). Solzi liberi, neconcrescuți între.ei, cei externi tubuloși. Frunze late, plane sau plan-concave, uneori îngust-canalicu- late, apărînd primăvara împreună cu florile sau înaintea acestora, cu sau fără dunga albă pe fața superioară, deci cu țesutul palisadic între- rupt sau continuu. Tulpina scurtă. Inflorescența cu flori puțin nume- roase, (1) 2—10 (20), cu axa scurtă, dispuse în corimb sau în racem scurt. Pedicelii inferiori egali sau mai lungi decît cei superiori. Flori inodore, albe, cu dunga verde pe dosul diviziunilor. Ovar cu 6 coaste evidente, în secțiune transversală cu 6 unghiuri pronunțate. Semințe ± rotunjite sau oblongi, fără muchii ascuțite. Integumentul nu este reticulat-alveolat, compus din două straturi de celule; cele ale epider- mei externe cu diametrul subegal cu cel al celulelor subepidermice și delimitează alveole puțin adinei, cu pereții laterali în linie foarte sinuată sau dreaptă. Stratul cutinizat situat la exteriorul celulelor epidermice. Germinația hipogee. larovizarea nu este necesară, dar uneori utilă. Cotiledonul subteran, fără țesut asimilator (fig. 3, b). Plăntuța de un an cu o sihgură sau mai multe frunze adevărate. 136 C. ZAHARIADI 10 3.1 Secț. Oligophylla Zahariadi. Frunze puțin numeroase, 2—3, late, cu sau fără dunga albă pe fața superioară. Pedicelii fructiferi ascendenți pînă la nutanți, fără dilatație-motor la bază (fig. 10, d). lectotip ; O. balansae Boiss., FI. orient., V (1884), 222. Fig. 7. — Ovarul și stilul (morfologie). a, O. flavescens (x 5) ; b, O. brevistylum (X 8); c, O. amphibolum (x5); d, O. sintenisii (x5); e, O. nanum(x5). 3.2 Secț. Sigmoidea Zahariadi. Frunze mai numeroase 4—5 (6), înguste, cu dungă albă pe fața superioară, cu țesutul palisadic întrerupt. Pedicelii refractați, uneori în formă de S, cu dilatație-motor la bază. U TAXONI SUPRASPECIFICI LA GENUL ORNITHOGALUM 137 lectotip : O. siqmoideum Freyn et Sint., Bull. Herb. Boiss., IV (1896), 189. 4 Subg. Hypogaeum Zahariadi. Bulbul adult ca la subgenul Ophio- galum. Frunzele apar înaintea inflorescenței, adesea încă din toamnă, plan-concave sau îngust-canaliculate, late de (1) 2—8 (10) mm, cu sau fără dunga albă pe fața lor superioară, deci cu țesutul palisadic întrerupt sau continuu. Tulpina și axa florală scurte sau puțin alun- gite. Inflorescența în corimb sau în racem scurt, cu flori puțin nume- roase, 2—6 (10). Pedicelii inferiori mai lungi decît cei superiori, ex- tinși, declinați sau refractați la maturitate (fig. 10, c), uneori nutanți. Ovar cu 6 coaste + pronunțate, în secțiune transversală cu 6 unghiuri proeminente sau șterse (fig. 7, d). Semințe rotunjite sau oblongi, fără muchii ascuțite; integument alveolat-reticulat, format din 3—4 straturi de celule, cele ale epidermei externe largi, buliforme, poli- gonale, izodiametrice, cu pereți externi subțiri, necutinizați, la matu- ritate prăbușiți, cu pereți interni cutinizați, delimitînd alveole adînci net vizibile (mai ales înaintea maturității complete). larovizarea nu este asbolut necesară, dar uneori stimulează răsărirea. Germinația hipogee, cotiledon neasimilator. Plăntuța crescută într-un mediu prielnic poate forma mai multe frunze în cursul primului an. 4.1 Secț. Fimbriata Zahariadi. Frunze glabre sau ± pubescente, plane sau concave, fără dunga albă pe fața superioară, cu țesutul palisadic continuu. Bulb cu solzul extern tubulos, ceilalți ± despicați (fig. 4, b)~ Filamente ovat-lanceolate la bază (fig. 6, c). Inflorescența sesilă la nivelul solului. Ovar cu 6 coaste proeminente. Embrionul este evo- luat, cu două rudimente de frunze; 2n = 12. lectotip : O. fimbriatum Willd., inN. Schr. ges. naturf. FI. Berlin, III (1801), 420. ' 4.2 Secț. Aptera Zahariadi. Frunze glabre, îngust-canaliculate, cu dunga albă pe fața superioară, cu țesutul palisadic întrerupt. Inflorescența pedunculată sau situată la nivelul solului. Ovar cu sau fără coaste pro- nunțate. Embrionul nu este evoluat, cu un singur rudiment de frunză. lectotip : O. ambtyocarpum Zahariadi. ' 5 Subg. Oreogalum Zahariadi. Bulb adult ca la subgenul precedent,, uneori cu căței foliiferi. Solzi externi + tubuloși, uneori ± concres- cuți între ei la bază. Frunzele apar înaintea inflorescenței, adesea din toamnă, plane sau plan-concave, largi de (5) 10—25 mm, fără dunga albă pe fața superioară, cu țesutul palisadic neîntrerupt; fasciculele vasculare, chiar și cele mici, alipite de cele 2 fețe. Tulpina și axa florală scurte sau abia alungite. Inflorescența în corimb sau în racem scurt, cu flori puțin numeroase, 2—10 (20). Pedicelii inferiori mai lungi decît cei superiori, ascendenți la maturitate. Ovar cu 6 coaste ± pronunțate, obtuze, în secțiune transversală cu 6 unghiuri TAXONI SUPRASPECIFICI LA GE'NUL ORNITHOGALUM 139 138 C. ZAHARIADI 12 de asemenea obtuze. Structura și germinația semințelor, precum și dezvoltarea plăntuțelor ca la subgenul Hypogaeum. 5.1 Secț. Platyphyllum Feinbr., loc. cit. Axa inflorescenței ± alungită ; in- florescența în racem + pedunculat, nu este sesilă pe suprafața solului între frunze; uneori pedicelii inferiori pornesc sub nivelul solului. lectotip : O. montanum Cyrill., in Ten., FI. Nap., I (1811), 176. 5.2 Secț. Lanceolata Zahariadi. Axa inflorescenței scurtă; inflorescența contractată în corimb, sesilă pe suprafața solului, între frunze. lectotip : O. lanceolatum Labili., PI. rar. Syr., Dec., V (1812), 11. 6 Subg. Amphibolum Zahariadi. Bulb adult cu două generații, din care una formată din solzi cărnoși, cealaltă prin mugurele de reînnoire. Solzii liberi, neconcrescuți între ei și despicați pînă la bază (fig. 4, d), cei externi uneori ± tubuloși. Frunzele apar înaintea inflorescenței adesea din toamnă, îngust-canaliculate, cu o dungă albă pe fața lor supe- rioară, cu țesutul palisadic întrerupt (fig. 9, b). Pedicelii fructiferi ascendenți, fără dilatația-motor la bază, fără mișcări carpotropice. Filamente simple, îngust-liniare (fig. 6, d). Ovar alungit, cu 3 coaste Fig. 8. — Ovarul și stilul (secțiuni transversale la 1/3 superioară). a, O. amphibolum; b, O. oreoides; c,. O. nanum (x 14). rotunjit-obtuze (fig. 7, c), în secțiune transversală cu contur obtuz- triunghiular (fig. 8, a). Stil alungit, egal sau mai lung decît ovarul. 6.1 Secț. Amphibola. Caracterele subgenului. lectotip : O. amphibolum Zahariadi, in Revue de biologie, VII, 1 (1962), 11. 7 Subg. Anosmium Zahariadi. Bulb adult în linii generale cu aceeași structură ca a subgenului Amphibolum (fig. 4, c). Frunze apărînd înaintea inflorescenței,: adesea încă din toamnă, plan-concave sau îngust-canaliculate, late de 1—10 mm, cu sau fără dungă albă pe fața lor . superioară. Tulpina și axa florală scurte sau ± alungite. Inflores- cența în corimb sau în racem scurt, cu flori puțin numeroase, 3 —20 (30), Pedicelii inferiori mai lungi decît cei superiori, ascendenți, extinși, reflecși sau refracți la maturitate. Ovar cu 6 coaste ± pronunțate, în secțiune transversală cu 6 unghiuri obtuze, puțin proeminente, alteori aproape subaripate. Semințe ca la subgenul Oreogalum. Ger- Fig. 9. — Frunze (structura anatomică). «, O. oreoides; b, O. amphibolum; c, O. nanum (x20). Fig. IO. — Mișcările carpotropice ale pedl- celilor. . a, O. flavescens; b, 0. arcuatum; c, O. sin tenisii; d, O. oligophyllum (xl,5). minația epigee. larovizarea obligatorie, uneori numai favorabilă, rare- ori inutilă. Plăntuțe în primul an numai cu cotiledonul foliiform, cu 6 fascicule vasculare, fără frunze adevărate vizibile la exterior. 7.1 Secț. Oreoidea Zahariadi. Frunze plane sau plan-concave, uneori ± răsucite, fără dungă albă pe fața superioară și fără linie de arti- culație mediană, cu țesut palisadic neîntrerupt (fig. 9, a). Pedicelii fructiferi ascendenți, fără dilatația-motor, fără mișcări carpotropice. Ovar cu coaste rotunjit-obtuze (fig. 8, b). lectotip : O. oreoides Zahariadi, loc. cit., 17. 7.2 Secț. Nana Zahariadi. Frunze plan-canaliculate șau îngust-canali- culate, cu dunga albă sau cu articulație longitudinală pe fața supe- rioară, cu țesut palisadic întrerupt (fig. 9, c). Inflorescența scurtă, sesilă pe suprafața solului. Pedicelii fructiferi reflecși sau refracți, 140 C. ZAHARIADI 15 TAXONI SUPRASPECIFICI LA GENUL ORNITHOGALUM 141 cu- dilatația-motor evidentă, cu mișcările carpotropice pronunțate. Filamente la bază ovoidal-dilatate (fig 6, b). Ovar cu coaste subari- pate, ± îngroșate (fig. 7, e și 8, e); 2n — 12. Ș lectotip : 0. nanum Sibth. et Sm., FI. graec. Prodr., IV (1806), 28. 7,3 Secț. Pterogalum Zahariadi. Frunze canaliculate, cu dunga albă pei fața superioară, cu țesutul palisadic întrerupt. Inflorescența mai; lungă, situată la o oarecare distanță de la suprafața solului. Pedicelii [ fructiferi extinși sau ușor declinați, fără dilatație-motor evidentă, | cu mișcări carpotropice puțin pronunțate. Ovar cu coaste aripate, ; subțiate. f lectotip : O. wiedemanni Boissier, FI. orient., V (1884), 221. i i' 8 Subg. Helioeharmos Baker, emend. Zahariadi. Bulb adult (în faza ! de repaus estival), cu două generații, una formată din solzi cărnoși, cealaltă reprezentată prin mugurele de reînnoire. înmulțirea vegeta- tivă uneori intensă prin căței și bulbili5, care apar pe platoul bulbului ț principal, ating completa lor dezvoltare în cursul unui singur an și germinează cu sau fără perioada latentă. Solzii ± concrescuți între ei, formînd un bulb „țuberiform”, incomplet divizat prin fisuri lon- gitudinale înguste, după numărul frunzelor (fig. 4, e). Acestea apar : înaintea înfloririi, adesea în cursul toamnei și sînt îngust-canaliculate : sau plan-concave, cu sau fără dunga albă pe fața lor superioară. Tul- ; pina și axa florală scurte sau ± alungite. Inflorescența în corimb : sau în racem scurt, cu un număr variabil de flori, în general redus. Pedicelii inferiori mai lungi sau uneori egali cu cei superiori, așcen- i denți, extinși sau refracți la maturitate. Ovar cu 6 coaste ± pronun- ; țațe, în secțiune transversală cu 6 unghiuri sau lobi. Semințele, ș ovoidale sau rotunjite, nemuchiate. Integumentul compus din i 3—4 rînduri de celule; epiderma externă cu celule buliforme mari, poligonale, la maturitate prăbușite, formînd astfel alveole adînci,dis- puse în rețea, vizibile mai ales înaintea maturității complete. Germi- nația epigee. Iarovizarea - în general obligatorie, uneori numai sti- mulează răsărirea, rareori hu este necesară. Plăntuțe cu cotiledonul ș epigeu foliiform, cu 2 fascicule vasculare, în primul an fără frunze \ adevărate; 2n = 16, 18, 27, 36, 43, 45, 46, 52, 54, 72. 8.1 Secț. Obtusangula Zahariadi. Frunze fără dunga albă pe fața supe" rioară (cu țesut palisadic continuu). Flori inodore. Ovar cu 6 coaste rotunjit-obtuze. lectotip : O. comosum Torner, Cent., II (1750), 15. 6 Termenii de „bulbii” și „cățel” sînt acceptați în sensul lui A. B o r e a u (6). 8.2 Secț. Ombellata Zahariadi loc. cit. Frunze cu dungă albă pe fața lor superioară. Flori mirositoare. Ovar cu coaste pronunțate, înalte, uneori subaripate. lectotip : O. refractum Kit. in Willd., Enum. (1813), suppl. 18. 9 Subg. Myogalum (Kunth) Baker, loc. cit. Genul Mgocfalum Kunth, Enum. ph, IV (1843), 347. Bulb adult (în faza de repaus estival) cu 3 generații, din care 2 reprezentate prin solzi cărnoși, iar a treia prin- tr-un mugure de reînnoire. Solzi liberi, neconcrescuți între ei, cei externi uneori ± tubuloși. înmulțirea vegetativă frecventă, prin căței, care se dezvoltă pe platoul bulbului în doi ani, germinînd apoi îna- inte sau pe punctul de a se desprinde (fără perioada de viață la- tentă) și prevăzuți cu o rădăcină contractilă unică, de 2—3 ori mai groasă decît rădăcinile obișnuite. Frunzele apar primăvara, înaintea inflorescenței, late, plane sau concave, cu dunga albă evidentă pe fața superioară. Tulpina și axa florală alungite. Inflorescența în ra- cem îngust, la sfîrșitul înfloririi unilateral, cu flori puțin numeroase. Pedicelii inferiori ± egali cu cei superiori. Filamente largi, informă de panglică, cel puțin cele interne tridentate, dintele median an- terifer (fig. 6, e). Ovar cu 3 coaste rotunjit-obtuze, puțin proeminente, cu o linie adîncită pe dosul coastelor, deci cu 6 lobi obtuzi. Semin- țele, ovoidale sau rotunjite, nu sînt muchiate. Integumentul reti- culat-alveolat (fig. 2, d). Germinația epigee. Iarovizarea de obicei obligatorie. Plăntuțe cu cotiledonul epigeu foliiform, cu mai multe fascicule vasculare, în primul an fără frunze adevărate vizibile; 2n = 28, 30, 42. lectotip : O. boucheanum (Kunth) Aschers., in OBZ, XVI (1866), 191. DISCUȚII ȘI CONCLUZII Caracterele diferențiale suplimentare pe care le-am introdus în taxo- nomia genului Omithogalum formează împreună cu cele ,,clasice” un tot, folosit în concepția noastră morfobiogeografică sau morfobiologică(28); le considerăm drept „caractere indicatoare” (în sensul lui Smirnov (21)) mai eficace, care au permis precizarea diagnozelor speciilor, stabi- lirea legăturilor de afinitate pe plan orizontal (9) și conturarea unei serii de taxoni supraspecifici noi. Relațiile reale dintre unități, la diversele nivele ale acestui gen dificil, sînt adesea mascate prin cazuri de izomorfism6, care se datoresc convergenței frecvente a caracterelor. Numărul cromozomilor, care variază în limite foarte largi atît în interiorul genului (x = 3—9) (8), (18), cît și al unei singure secții și chiar în interiorul unuia și aceluiași individ (22), confirmă eterogenita- \ - 6 Termenul de izomorfism este folosit aici pentru a desemna aspectul asemănător a doi sau mai multor taxoni, avînd o origine filetică diferită. 142 C. ZAHARIADI 16 tea genului. în faza actuală acest număr trebuie folosit însă cu circum- specție în stabilirea unui sistem taxonomic rațional. Cu acest prilej vom semnala, pentru acest gen riscul de a adopta fără verificare cifrele „ser- vite” de citotaxonomiști, care adesea se bazează pe date „servite” de morfotaxonomiști, obținute prin cercetarea unor taxoni eronat deter- minați, datorită dificultăților indicate mai sus sau unui examen super- ficial al materialului. Studiul caracterelor diferențiale ne-a permis să stabilim o . scară comparativă a ponderii lor, pondere care nu poate fi prevăzută nici a priori, nici prin analogie și care trebuie determinată a posteriori, bazîn- du-se pe examenul speciilor de pe un areal întins al genului și nu numai de pe un fragment al acestuia. Trebuie evitată, pe cît posibil, influența unor idei preconcepute care deformează atît de frecvent realitatea obiec- tivă. • Examinînd această scară de valori, ajungem uneori la rezultate ne- așteptate. Astfel, anumite caractere morfologice, care par neînsemnate pentru biologia speciei și care adesea sînt trecute cu vederea, sînt totuși utile pentru crearea unui sistem taxonomic rațional (27), (28). în cazul nostru este suficient să cităm detaliile de structură ale organelor subte- rane (1), (2), (3), (15), atît de frecvent neglijate de taxonomiști, apoi ana- tomia frunzelor, prezența trihomului, detaliile adesea minime dar con- stante ale celulelor epidermice, ale formei ovarului, stilului, glandelor sep- tale și mai ales cele privind structura integumentelor seminale și ale plan- tulelor. . Unele caractere biologice, strîns legate de viața speciei și deci su- puse unor variații importante în raport cu mediul, pot fi foarte utile în taxonomie. Se poate include în această categorie numărul ciclu- rilor anuale ale bulbului, tipul germinației, influența condițiilor mediului, îndeosebi a iarovizării, asupra germinației semințelor (17), (19), mirosul florilor, arealul geografic, precum și asociațiile caracteristice unei specii sau unui grup anumit de specii (26), (27). Majoritatea acestor caractere, care în general nu figurează în lucrările clasice de taxonomie, au fost in- troduse în diagnozele noastre și în cheile dicotomice. Unele caractere nu au decît o valoare taxonomică redusă, cu o capacitate de diferențiere limitată la nivelul speciei sau subspeciei. Ele sînt adesea caractere de convergență, printre care cităm poziția inflores- cenței față de nivelul solului, precum și fenomenele de geocarpie și în special mișcările carpotropice ale pedicelilor (gerontomorfoze). Aceste caractere, deși izbitoare și adesea constante, nu sînt indicate pentru a deosebi taxonii supraspecifici, deși unii autori (4), (12), (13), (16) le-au folosit pentru a grupa speciile numai în aparență similare, că de exemplu O. refraetum, O. nanum și O. sigmoideum. Aceste 3 specii, foarte îndepărtate între ele prin alte caractere morfologice și biologice, au fost introduse de noi în subgenuri distincte. O ultimă categorie de caractere cuprinde variațiile continue ce se pot exprima cifric, variații de număr și de dimensiuni (înălțimea, numărul, lungimea și lățimea frunzelor, lungimea inflorescenței, numărul și dimen- siunile florilor și ale capsulelor etc.), noțiuni uneori de natură genetică, ,17 TAXONI SUPRASPECIFICI LA' GENUL ORNITHOGALUM 143 dar adesea nemijlocit și imediat influențate de condițiile mediului și va- riabile în funcție de aceste condiții (24). Dacă astfel de caractere sînt adoptate fără un examen al populațiilor în condiții naturale sau fără a verifica prin metode experimentale, însoțite de controlul statistic (14), (23) și alții, cercetătorul este tentat de a crea în mod nejustificat unități noi, sporind prin aceasta haosul din literatură. ★ în încheiere, pare interesant de a sublinia cîteva constatări de ordin general, ce pot fi deduse din lucrarea de față. Pentru delimitarea taxonilor taxonomiștii preferă adesea, probabil la prima vedere, acele caractere morfologice care, așa cum am semnalat mai sus, nu par a prezenta o importanță evidentă pentru biologia speciei. Acest mod de a proceda, probabil inconștient, dar poate dictat de spi- ritul de observație, datează din epoca îndepărtată predarwiniană și pare, după cum am semnalat-o într-o lucrare anterioară (29), oarecum în con- trazicere cu noțiunea darwiniană a „speciei biologice”. Se pot aduce drept dovadă numeroase cazuri din domeniul bota- nicii și zoologiei. Astfel, ligula gramineelbr este un organ fără utilitate biologică evidentă și actuală, dar morfologia ei constituie un caracter important pentru clasificarea acestei familii, chiar la nivelul generic sau de trib. Morfologia și structura anatomică a fructului la umbelifere re- prezintă caractere pe care se bazează taxonomia întregii familii, dar va- riațiile de structură sînt adesea neînsemnate pentru biologia taxonilor. Se pot semnala în acest sens numeroase exemple din diferite genuri și familii: lojile sterile ale fructelor la Valerianella, apendicele scarios al foliolelor involucrale la genurile Centaurea și Dianthus, ornamentația fruștulelor la Diatomee, forma și numărul celulelor bazale la PeniciUium, ornamentația sporilor la ciuperci, spre exemplu la Credinales și Ustila- ginales etc. Chiar și numărul staminelor — baza sistemului linnean — ar putea fi considerat la același nivel. în domeniul zoologiei situația este identică : ornamentația cochiliilor la ostracode, morfologia cochiliilor la gasteropode, nervațiunea aripilor la diptere etc. Dar să revenim la domeniul botanicii: familia composeelor, una din cele mai importante printre fanerogame, este împărțită mai ales după caracterele morfologice ale papusului, organ considerat de D a r w i n ca avînd o mare însemnătate biologică. Cu toate că această idee este universal admisă, s-ar părea că ea face parte uneori din categoria ideilor preconcepute. într-adevăr, prezența papusului nu are întotdeauna acea însemnătate majoră care i se atribuie pentru diseminarea și frecvența plantei. Vom cita două cazuri, două specii din această familie — Taraccacum officinale și Cichorium intybus — care reprezintă termenii extremi ai evoluției papusului. Prima, o anemochora clasică, are un papus bine dezvoltat, format din peri alungiți, cu un mare efect de sustentație și diseminare; cealaltă, după cum se știe, este lipsită de papus. Deși diferențele în această privință sînt atît depronun- 144 C. ZAHARIADI jg țațe, cele două specii sînt cosmopolite și tot atît de frecvente pe o bună parte a globului, atît pe arealele primitive, cît și pe cele secundare. BIBLIOGRAFIE 1, . Axbepuob A. A., Biojdi. Bot. Cana, Anan. HayK Apia. CCP, 1956, 15. 2. Arbbr A., Monocotiledons, Cambridge, 1925. 3. AP'riOIIIEHKO 3. T.,Postumul jiyKoewmax u KJiy6nojiyKoewiHbix pacmenuu e ceagic c ux UHmpody^ueu, Tpy«M coBemaHiiH no Moptțoreneay pacr., Mocnea, 1961. 4. Ascherson P., u. Ghaf.bner P.,. Synopsis der Milteleuropăischen Flora, Leipzig, 1905, 3. 5. Baker J. G., Journ. Linn. Soc. Bot., 1872, 13, 257 — 285. 6. Bobeau A., Flore du Centre de la France, Paris, 1857, ed. a 3-a, 2. 7. Buxbaum F., Grundlagen und Methoden einer Erneuerung der Systematik der hoheren Pflan- zen, Springer, Viena, 1951. 8. Darlington C. D. a. Willie, Chromosome Atlas of flowering plants, Londra, 1961, ed. a Ha. 9. Davis P. H. a. Heywood V. H., Principles of Angiosperm Taxonomy, Edinburg, 1963.. 10. Feinbrun Naomi, Palestine J. of Bot., 1938 — 1940, seria I, 1. 11. - Palestine J. of Bot., 1941, 2. 12. Graebner P. u. Kirchner O., in Kirchnbr O., Loew E. u. Schroeter C., Lebensgescluchte der Bliitenpflanzen Mitteleuropas, Stuttgart, 1914, 1, 3. 13. rPOCCrEBtM A. A., (Pjtopa HaeKaaa, BaKy, 1940, 2. 14. Heincke F., Abhandl. des deutschen Seefischerei Vereins, 1898, 136, 1—128. 15. Irmisch Th., Zur Morphologie der monokotylischen Knollen und Ztviebelgemăchse, Berlin, 1850. 16. KPAIBEHMHHMKOB H. M., Ornithogalum, in (fijiopa CCCP, JlenmirpaH, 1935, 4. 17. Leonard J., Natural, belg., 1958, 39, 3. 18. Love A. a. Love Doris, Opera botanica, 1961, 5. 19. Lubbock J., On seedlings, 1892, 1—2. 20. HP03HHA M. H., flAH CCCP, 1944, 44, 6. 21. GMHPHOB E. C., floKiranM Pocc. AKa/ț. HayK, 1924, 81—84. 22. SpruaIont G„ Cellule, 1928, 38, 269-292. 23. TEPEHTBEB II. B., Bocthmk Jlemturp. rocyn. Yhhb., 1959, 9, 127—141. 24. Turesson G., Hereditas, 1922, 6. 25. Bachjibhehko H. T., Bot. wypH., 1900, II, 1385. 26. BEPHAUCKiilI B. PI., IIpo6jieMa opeMetui e coopeMeuHoii Hayne, H-PI. Anan. HayK CCCP, 1932. 27. 3AXAPMAHM K., Mopfiojiosua u TaKcoHoMun ueKomopblx eudoe poda Galanthus u» CCCP u PHP, JleHHHrpan, 1958. 28. Zahariadi G., Revue de biologie, 1962, 7, 1, 5—41. 29. — Revue roumaine de biologie, Serie de botanique, 1964, 9, 3, 191 — 207. Institutul de biologie „Tr. Săvulescu”, Secția de filopatologie și microbiologic. Primită în redacție la 8 octombrie 1964. CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA FLOREI LICHENOLOGIGE DE PE ȘISTURI CRISTALINE * DE V. CODOREANU și MARIA CIURCHEA 581 (05) Lucrarea de față are drept scop cunoașterea speciilor de licheni care cresc pe șis- turi cristaline în țară la noi, precum și aria lor de răspîndire. Multe din aceste spe- cii, deși sînt răspîndite în țara noastră, n-au fost încă semnalate. Materialul a fost colectat din diverse părți ca : Munții Măcinului, Munții Retezatului, Muntele Cozia, Muntele Mic și Muntele Țarcu din Banat. Au fost identificate 58 de specii, . 5 varietăți și 2 forme (tabelul nr. 1). Dintre acestea, 22 de specii, 1 varietate și 2 forme n-au mai fost amintite în literatura noastră de specialitate. Pentru alte specii, localitatea semnalată constituie a doua sau a treia stațiune din țară de la noi, completînd astfel aria lor de răspîndire. în urma cercetării materialului lichenologic colectat de către di- verși autori și din diverse părți ale țării1, sîntem în măsură să semnalăm o serie de unități sistematice care nu au mai fost amintite în literatura de specialitate din țara noastră și în același .timp să indicăm o serie de sta- ■ țiuni noi pentru specii și varietăți deja cunoscute. Substratul pe care au fost găsite aceste unități este format din diferite șisturi cristaline ca : șisturi cloritoase și micașisturi (Muntele Țarcu și Muntele Mic) •, micașis- turi (Retezat); gnaise (Cozia); porfire, șisturi verzi și micașisturi (Dobrogea). Oa forme de viață, marea majoritate formează cruste externe AK {„Aussenkrusten”), cu tal bine dezvoltat, întreg sau împărțit în areole. linii dintre licheni constituie pionerii rocilor silicioase, cum ar fi unele specii de Rhizocarpon, Lecanora și Lecidea. Mai puțini sînt cei de tipul Placa diurn (PI) ca Lecanora saxicola, de tipul Parmelia (Pa) ca Physcia ■caesia și soreumatici (SK) („Soreumatische Krusten”) ca Haematomma yentosum, cu talul de obicei frunzos și care sînt ultimii licheni ce se dez- * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de botanique”, 1965,10, 4, p. 293 (în limba engleză). 1 Din Munții Țarcu și Muntele Mic materialul a fost recoltat de către N. B o ș c a iu,, din Munții Măcinului de către C. Zahariadi, din Retezat de către V. C o d o r e aiîu și de pe Muntele Cozia de M. C i u r c h e a și V. C o d o r e a n u . ST. SI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR 2 P. 145-161 BUCUREȘTI 1965 146 V. CODOREANU și MARIA CIURCHEA % voltă pe roci- silicioase, în urma lor instalîndu-se mușchii și plantele su-T perioare. . j Menționăm că materialul colectat se află inserat în Herbarul Uni- ' versității „Babeș-Bolyai”din Cluj. Dintre speciile nesemnalate încă amintim următoarele: Fam. PYBENVLACEAE M.icrothelia ploseliana Stein (1879). O specie cunoscută din Silezia. La noi a fost găsită pe Muntele Cozia la 1200 m altitudine și pe vîrful Țarcu (Banat) la 2190 m pe gnais. Spre deosebire de specia tipică, în a | cărei diagnoză sporii sînt dați ca avînd între 5 și 6 g lățime, exempla- rele noastre nu au decît 3—4 p lățime (pl. I, fig. 1). I Fam. BUELLIACEAE ( Rinodina cana Arn. (1880). A fost găsită pînă în prezent numai : în Tirol în mai multe localități. Noi am identificat-o pe Muntele Cozia, pe gnaisul orbicular de Cozia la 1300 m altitudine. Prezintă foarte multe ’ asemănări cu R. bischoffii, care se dezvoltă însă pe calcar. ■ Rinodina inelanoearpa Miill.-Arg. (1867). Cunoscută din Elveția : și Tirol, la noi a fost găsită pe Muntele Cozia pe gnais la 1200 m alti- tudine. Spre deosebire de speciile apropiate care prezintă apotecii bol- tite, această specie le are totdeauna plane (pl. I, fig. 2). Rinodina oreina Mass. var. mougeotioides A. Zahlbr. (1891). Răs- pîndită în Europa Centrală, la noi a fost identificată pe Muntele Cozia pe gnais la 1000 m altitudine. Această varietate este considerată de unii autori ca specie bună. A. Zahlbrukner o trece însă ca varietate a speciei R. oreina. Singura deosebire față de specia tipică este că talul și măduva se colorează cu KOH în galben (pl. I, fig. 3). | Buellia saxatilis Korb. (1855). Aria de răspîndire a acestei specii este în regiunea temperată. La noi a fost găsită pe Muntele Mic din' Banat la 1700 m altitudine pe șist cloritos (pl. I, fig. 4). Fam. A CAR OSPORA CEAE Aearospora bullata Anzi (1868). Este cunoscută din Elveția și Italia de nord. La.noi a fost identificată în Munții Retezatului la 2000 mșipe Muntele Cozia la 1200 m altitudirîe (pl. I, fig. 5). Fam. LECANORACEAE Lecanora complanata Korb. (1859). Răspîndită în Europa și Asia, în țara noastră s-a găsit în Dobrogea și Munții Măcinului la 350 m al- titudine pe micașist. Lecanora bambergeri Kbr. (1859). O specie mai rară, cunoscută din Tirpl, la noi a fost identificată de pe Muntele Mic (Banat) pe șist clo- ritos la 1650 m altitudine (pl. I, fig. 6). Planșa I.- Asce eu ascospori văzuți la microscop: 1. Mierothelia Poiana SUin; 2. Ri- nodina melanocarpa Miill.-Arg.; 3. R. oreina Mass. var. mougeotioides A. ZanlDl., 4. BuellKt saxatilis Korb.; 5. Aearospora bullata Anzi; 6. Lecanora bambergeri Kbr.; 7. L. rufa Migula; 8. Lecidea alboflava Arn.; 9. L. atrobrunnea Schaer.; 10. L. assimilis Hampc; 11. L. badio- atra (Hepp.) Arn.; 12. L. promiscua Nyl.; 13. Bacidia umbrina Bausch.; 14. Rhizocarpon massalongii Malme.; 15. Rh. melaenum Korb.; 16. Rh. pycnocarpoides Eitner; 17. Rh. similli- num Lettau. 148 V. CODOREANU și MARIA CIURCHEA 4 149 Leeanora rufa Migula (1926). Cunoscută din Europa Centrală, cu talul roșu-bruniu, la noi a fost găsită pe vîrful Țarcu la 2190 na altitu- dine pe gnais (pl. I, fig. 7). Leeanora phaeops Th. Fr. (1871). O specie cu răspândire mai largă, fiind cunoscută din Europa și Asia. La noi a fost identificată atît pe Mun- tele Cozia la 1200 m altitudine pe gnais, cît și pe Muntele Mic în Banat la 1700 m altitudine pe șist cloritos. Leeanora cinerea Rohling f. alpina Mig. (1926). Deși specia tipică a fost cunoscută din foarte multe localități din țara noastră, f. alpina n-a fost încă semnalată. Se deosebește de specia tipică prin dimensiunile sporilor, fiind mult mai mari atît ca lungime, cît și ca lățime. Este cunos- cută din Tirol, iar la noi a fost identificată din Dobrogea — Munții Mă- linului — la 350 m altitudine pe șist verde. Fam. LECIBEACEAE Leeidea alboflava Arn. (1871). Cunoscută din Europa Centrală, la noi a fost identificată în Banat pe Muntele Mic la 1600 m altitudine pe șist cloritos, în Munții Retezatului la 2000 m altitudine pe micașist și pe Muntele Cozia la 1200 m altitudine pe gnais (pl. I, fig. 8). Leeidea atrobrunnea Schaer. (1828). Această specie are o mare arie de răspîndire, fiind cunoscută din Europa, Asia și America. La noi a fost găsită în Dobrogea în Munții Măcinului la 350 m altitudine pe stînci porfirice (pl. I, fig. 9). Leeidea assimilis Hampe (1874). Cunoscută din Europa Centrală, la noi s-a găsit pe Muntele Cozia la 1200 m altitudine pe gnais și în Munții Retezatului la 2000 m altitudine pe micașist cu biotită (pl. I, fig. 10). Leeidea badioatra (Hepp.) Arn. (1887). Este o specie destul de rară, cunoscută din Europa Centrală, iar la noi a fost identificată în Munții Retezatului la 2000 m altitudine pe micașist (pl. I, fig. 11). Leeidea promiscua Nyl. (1874). Și această specie este răspîndită în Europa Centrală, la noi fiind găsită în Munții Retezatului la 2000 m altitudine pe micașist (pl. I, fig. 12). Leeidea vortieosa (Flk.) Korb. (1855). Ește cunoscută atît din Europa, cît și din America de Nord de pe roci silicioase. în țara noastră a fost identificată în Munții Retezatului la 2000 m altitudine pe micașist. Leeidea subșilaeea Nyl. (1872). Cunoscută din Europa Centrală, la noi a fbst aflată în Banat pe vîrful Țarcu la 2190 m altitudine pe micașist. Bacidia umbrina Bausch. (1869). O specie destul de răspîndită în regiunile de dealuri și munte, cunoscută din Europa Centrală, la noi a fost identificată de pe Muntele Cozia la 1200 m altitudine pe gnais (pl. I, fig. 13). Rhizoearpon massalonțpi Malme. (1914). Cunoscută în regiunea temperat nordică a globului terestru, la noi a fost găsită pe Muntele Cozia. pe gnais la 1200 m altitudine (pl. I, fig. 14). Rhizoearpon melaenum Korb. (1879). O specie care se aseamănă foarte mult cu R. subgeminatum Eitner., deosebindu-se doar prin numărul sporilor din ască. La R. melaenum asca conține 8 spori, pe cînd la. Tabelul nr. 1 Licheni găsiți pe șisturi cristaline ■'orma de viață M „ . . . F Denumirea speciei unții - tete- atu- c lui I Mun- tele .ozia iun- î telc Mic 1 Ba- nat) Mun- tele N arcu h (Ba- i nat) unții lăci- lulul AK Microthelia ploseliana Stein + + Pl Dermatocarpon miniatum (L.) Th. Fr. + AK Acarospora clorophana (Wbg.) Mass. var. oxy- tona (Ach.) Fr. + 4* AK A. fuscata (Schrad.) Th. Fr. 4~ AK A. bullata Anzi + + AK Rinodina buellioides Metzl. + AK R. demissa (Flk.) Arn. + AK R. cana Arn. 4~ AK R. melanocarpa Miill.-Arg. + AK R. oreina Mass. var. mougeotioides A. Zahlbr. + AK Buellia saxatilis Korb. + -r AK Caloplaca vitelinulla (Nyl.) Oliv. 4- AK C. elegans (Link.) Th. Fr. 4- AK Biatorella simplex (Dov.) Br. et Rostr. 4- ■ 4- * AK Candelariella flavovirella Lett. + 4- 4- Um Gyrophora cylindrica Ach. 4~ AK Diploschistes scruposus (L.) Norm. + SK Haematomma ventosum (L.) Mass. + 4~ AK Leeanora cenisia Ach. 4- + AK L. atra (Huds.) Ach. + AK L. alpina (Smrft.) Th. Fr. + 4- 4- AK L. cinerea (L.) Smrft.. 4- 4" 4- AK L. cinerea Rohling f. alpina Migula AK L. cinereorufescens (Ach.) Th. Fr. + -4- AK L. cupreoatra Nyl. AK L. epanora Ach. AK L. gibbosa (Ach.) Nyl. 4- AK L. polytropa var. alpigena (Ach.) Schaer. + 4- 4- Pl L. saxicola (Poli.) Ach. Pl L. saxicola var. albomarginata Nyl. AK L. sordida (Pers.) Th. Fr. + 4- 4- AK L. complanata Korb. AK L. bambergeri Kbr. -1- AK L. rufa Migula AK L. phaeops Th. Fr. 4- 4- 1 AK L. sulphurea Ach. + • AK Leeidea armeniaca (DC.) Fr. r AK L. confluens (Web.) Fr. 4- AK L. goniophila Flke. AK L. lapicida Ach. 4- AK L. macrocarpa (DC.) Th. Fr. -1- 4- । AK L. obscurissima Nyl. 4~ “T AK L. pantherina Ach. AK L. segregula Nyl. 4~ 1 AK L. alboflava Arii. + 4- “T | AK L. atrobrunnea Schaer. AK L. assimilis Hampe + 4- AK L. badioatra (Hepp.) Arn. .4" AK L. promiscua Nyl. 1 + 3 — c. 608 150 V. CODOREANU și MARIA CIURCHEA ASUPRA FLOREI LICHENOLOGICE DE PE ȘISTURI CRISTALINE BIBLIOGRAFIE 151 Tabelul nr. 1 (continuare) Forma de viață Denumirea speciei Munții Rete- zatu- lui Mun- tele Cozia Mun- tele Mic (Ba- nat) Mun- tele Țarcu (Ba- nat) Munții Măci- nului AK L. vorticosa (Flk.) Korb. 4" AK L. subsilacea Nyl. AK Bacidia umbrina Bausch. + AK B. umbrina var. turgida Th. Fr. + AK Rhizocarpon polycarpum (Hepp.) Th. Fr. + AK Rh. oederi (Web.) Kbr. + + AK Rh. distinctum Th. Fr. + AK Rh. geograficum DC. + + AK Rh. massalongii Malme. + AK Rh. melaenum Korb. + + + AK Rh. pyenocarpoides Eitner + AK Rh. simillinum Lettau + AK Rh. obscuratum (Ach.) Kbr. f. eontiguum Eitner + AK Rh. cinereovirens Vain. + AK Catillaria chalibea (Borr.) Arn. Pa Physcia eaesia (Hoffm.) Nyl. + 1. Anders J., Die Strauch und Laubflechten Milteleuropas, Jena, 1928. 2. Codoreanu V., St. și cerc. șt. Acad. R.P.R., Filiala Cluj, 1950, 1, 1, 158 — 167. 3. - St. și cerc. st. Acad. R.P.R., Filiala Cluj, 1952, 3, 1-2, 170-178. 4. - St. Și cerc. șt. Acad. R.P.R., Filiala Cluj, 1954, 5, 3-4, 263-269. 5. Crbtzoiu P., Rev. păd., 1930, 12, 13. 6. — Feddes Rep. spec. nov. Berlin, 1933, 31, 357 — 368. \ 7. — Anal. Inst. cerc, exper. forest. Rom., 1943, 9. 8. Fuss M., 'Verhandl. Mitteil. sieben. Ver. f. Naturwissensch., 1853, 4, 109 — 125 ; 1857, V, 236-242; 1856, 17, 26-27. 9. Hazslinszky Fr., Verhandl. zool-bot. Gesellsch., 1839, 9, 7 — 29. 10. Klbment O., Feddes Rep. spec. nov. reg. veget. Berlin, 1955, 1, 5 — 194. 11. Migula W., Kryptogamen-Flora, Berlin, 1929. 12. Monuzi C., Bull. Sect. Sci. Acad. Roum., 1931, 14. 13. — Rev. bryol. et lichenol., 1933, 6. 14. OKCHEP A. M., Bushu uuhuk jiucauuuKuo, KiieB, 1937. 1 15. Servit M.,, Verhandl. Mitteil. siebenb. Ver. f. Naturwissensch., 1930, 151 — 160. 16. Stamatin M., Ann. Sci. Univ. Jassy, 1904, 1907. VI. Szatala O., Folia Cryptogamica, 1927, 5. 18. Zahlbruckner A., Verzeichnis der gelegentlich einer Reise im Jahre lS7g von Prof. K. Loii- lesberger in den rumănischen Karpathen gesammelten Lichenen, Viena, 1904. 19. Zschackb H., Magy. bot. Lap., 1911, 10, 362-380 ; 1912, 11, 296-302. 20. — Verhandl. Mitteil. siebenb. Ver. f. Naturwissensch., 1913, 63. Grădina botanică, Cluj. Notă. Formele de viață : AK (,,Aussenkrusten“) = crustă externă; Pl (Placodium Typ) = tip de Placodium; Um (Umbilicaria-Form) = tip Umbilicaria; SK (Soreumatische Krusten) = cruste soreumatice; Pa (Parmelia-Form) = forme de Parmelia. R. subgeminatum asca nu conține decît 2—4 spori. Este cunoscută din Sile- zia, iar la noi a fost identificată din Banat de pe Muntele Mic la 1700 m altitudine pe șist cloritos, de pe Muntele Cozia pe gnais la 1200 m și de pe Muntele Retezat pe micașist la 2000 m altitudine (pl. I, fig. 15). Rhizocarpon pyenocarpoides Eitner (1910). Cunoscută tot din Sile- zia, la noi a fost găsită pe Muntele Retezat pe micașist la 2000 m alti- tudine (pl. I, fig. 16). > Rhizocarpon simillinum Lettau (1912). Face parte din grupa lui R. polycarpum, de care se deosebește prin faptul că talul nu se colorează cu KOH. Este răspîndită în Europa, la noi a fost identificată în Munții Retezatului la 2000 m altitudine pe micașist (pl. I, fig. 17). Rhizocarpon cinereovirens Vain. (1922). Este cunoscută din zona temperat-nordică a globului terestru; găsită pe Muntele Mic la 1700 m altitudine pe șist cloritos. Rhizocarpon ohscuralum (Ach.) Kbr. f. eontiguum Eitner (1910). Este răspîndită în Europa Centrală ; la noi a fost identificată de pe Mun- tele Cozia la 1200 m altitudine pe gnais și de pe Munții Retezatului pe micașist la 2000 m altitudine. Primită în redacție la 5 septembrie 1964. CONTRIBUȚII LA CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A VEGETAȚIEI NISIPURILOR DE PE LITORALUL MĂRII NEGRE* DE DOINA RĂDULESGU-IVAN 581 (05) Cercetările asupra umidității nisipurilor și microclimatului în patru grupări din vegetația nisipurilor litorale au arătat că gruparea cu Elymus pe dune înalte are condițiile ecologice cele mai nefavorabile : rezervă de apă scăzută pînă siiUadîn- cimea de 2 m în tot timpul perioadei de vegetație, temperaturi foarte mari în aer și sol, umiditatea aerului scăzută; grupările cu specii de Juncus din depre- siunile dintre dune au un regim hidric excedentar din cauza aprovizionării con- tinue din apa freatică și un microclimat cu amplitudini termice mai mari și umidi- tate relativă a aerului mai ridicată ; gruparea cu Agrostis alba pe dune joase ocupă o situație intermediară atît sub raportul umidității nisipului, cît și al micro- climatului. Nisipurile noastre litorale prezintă o vegetație cu totul aparte, radical deosebită de cea a teritoriilor continentale vecine. Astfel, pe cînd în aceste teritorii domină vegetația de stepă, nisipurile se caracterizează printr-o vegetație constituită mai ales din formațiuni halofile, hidrofile și psamofile. Pe nisipurile litorale acestea alternează pe suprafețe adesea foarte miei, constituind împreună un complex de vegetație specific care cuprinde un număr destul de mare de asociații bine individualizate, descrise de I. Prodan (10), (11), E. Ț o p a (15), T r. S ă v u 1 e s c u (12), I. Mor ariu (6), (7), E. N y ăr ă d y (8), (9), T. Simon'(13). Formarea unui asemenea complex de vegetație se datorește carac- terelor substratului și climatului. Pentru formarea vegetației complexe de litoral, hotărîtor este în primul rînd relieful nisipurilor. Sub influența vîntului, ce bate o bună * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Serie de botanique”, 1965, 10, 4, p. 301 (în limba germană). ST. 81 CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 153-161 BUCUREȘTI 1065 154 DOINA RĂDULESCU-IVAN parte a anulai dinspre mare, și din cauza uscăciunii de vară, nisipul J de valuri este continuu spulberat spre interior, alcătuind un microni complex, format din dune și depresiuni de dimensiuni variabile care nivelul apei freatice la adîncimi foarte diferite. Se formează astfel o s de microstațiuni foarte deosebite prin umiditatea nisipului, conțim în săruri, microclimatul. Pe grindurile literale unitățile de microrelief se dispun în fîșii para cu linia de contact dintre mare și uscat. Aceste fîșii sînt redate în figuri indicîndu-se prin cîte o plantă dominantă vegetația care le caracterized După cum se vede din schemă, pe distanțe foarte mici se face t cerea de la vegetația pSainofilă-xerofilă la vegetația hidrofilă și halofj ceea ce indica p, schimbare, corespunzătoare a condițiilor de mediu. Pentru explicărea modului de formare a complexului vegetai de litoral, ă structurii aparte a asociațiilor sale componente, nu e suficientă însă numai constatarea calitativă a deosebirilor de condiții mediu. Importantă este și stabilirea diferențelor cantitative ale elemi telor ecologice, în diferite grupări de plante și microstațiuni, în acest sc< în cadrul unei teme mai ample de cercetare a vegetației litoralului, s- :efectuat în 1961 unele cercetări semistaționare asupra umidității nisij lui, precum și cercetați prin sondaje,, asupra microclimatului. Menționăm că pînă în prezent au fost publicate 4 lucrări care p vesc umiditatea nisipurilor maritime (1), (2), (3), (4). Cercetări mici climatice, s-au mai făcut la Leteaj de către K (3). Noi am studiat umiditatea nisipului și unele clemente de micr climat în 4 grupări importante: gruparea cu Elymus sabulosus pe diu înalte, gruparea cu alba pe, dune joase’, gruparea cu Juiicus ac tus — Plantago maritima în depresiuni și gruparea cu Juncus maritimi de asemenea în depresiuni ceva mai joase. Cercetările asupra umidităț nisipului s-au făcut în primele 3 grupări, cele asupra microclimatului â cuprins grupările cu Elymus, Agrostis, iar în locul grupării de sărătui s-a luat gruparea cu. Juncus maritimus situată tot în depresiuni, dar cev mai joase decît gruparea Juucus acultus — Plantago maritima. - METODE DE LUCRU Pentru cercetarea umidității nisipurilor s-a folosit metoda gravimetrica.' S-au lua .periodic (lunar) probe de nisip (în trei repetiții) de la adîncimile de 0—16, 20—30, 50—60, 90- 100, 140—150 cm p e duna înaltă cu Elymuiț de 0—10, 20—30, 50 —60 cm pe duna joasi cu Agrostis și de 0—10, 20—30 cm în depresiunea cujuncus acutus. S-a calculat umiditates în procente față de greutatea uscată a nisipului și rezervă de apă în mm. S-a stabilit d< asemenea rezerva de apă neaccesibilă,' admițînd un coeficient de ofilire mediu de 1,3 (4). Sondajele microclimatice pe profil s-au executat prin observații simultane în cele 3 gru- pări amintitemai sus. S-au înregistrat în cursul udei zile de vară, diritr-o perioadă' cu starea . timpului stabilizată valorile temperaturii, umidității aerului, vînțului și evaporației1 din oră,în \ 1 Aparatele folosite au fost următoarele: termometre de temperatură curentă, psihro- metre Assman, anemometru cu cupe, evaporimetre Piche. , A Fig. 1. — Profil transversal schematic printr-un grind litoral. I, Plajă de nisip ; II, vegetație pionieră (Cakile, Salsola, Erijngîum); III, vegetație de dune înalte (Elymus sabulosus); IV, vegetație de dune mijlocii (Euphorbia gerardiana, Centaurea micranthos); V, vegetație de dune joase (Agrostis alba, Apera spica- venti) ; VI, vegetație de săraturi (Juncus acutus, Plantago maritima, Statice gme- lini); VII, vegetație de locuri joase (Juncus măritimus); VIII, vegetație de baltă (Phragmites communis). 2! „ CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A VEGETAȚIEI NISIPURILOR LITORALE 155 r & aduft oră, la cîteva nivele (—10 cm, 0 cm, 25 cm, 200 cm). Observațiile au durat 12 ore (8 — 20) 'Chef din perioada cea mai caldă a zilei, cînd deosebirile microclimatice sînt mai accentuate. S-au e ap făcut și unele observații noaptea. REZULTATE Umiditatea nisipului. Datele obținute sînt redate în tabelul nr. 1 i 1 (procente de umiditate) și în graficul din figura 3 (rezervele de apă accesi- ! t bilă și neaccesibilă pe profile de diferite adîncimi). f . Pentru a putea interpreta just variația umidității nisipului șepre- ; zintă în figura 2 mersul precipitațiilor în anul 1961 pe decade (pentru f Stațiunea meteorologică Constanța-Port)2. Fig. 2. — Distribuția precipitațiilor în anul 1961 (Stațiunea meteorologică Constanțâ-Port). Menționăm că din punctul de vedere al precipitațiilor anul 1961 s-a caracterizat printr-o primăvară mai umedă și o vară ceva mai uscată decît normala. Analiza datelor din tabelul nr. 1 arată că la gruparea Elymus, cu excepția primei determinări (1. IV), cînd rezervele de apă acumulată din iarnă erau încă mari, pe întreg profilul nisipului (150 cm și chiar mai adine pînă la 200 cm) procentul umidității este foarte redus, apro- piat de coeficientul de ofilire. în a doua jumătate a verii, în primii 10 cm ai acestui profil, se produce chiar o scădere a umidității sub valoarea coeficientului de ofilire. Vegetația lui Elymus este posibilă în aceste con- diții datorită înrădăcinării sale foarte adînci, care permite alimentarea din apa freatică. La gruparea cu Agrostis numai pe primii 20—30 cm (50—60 cm în a doua jumătate a verii) profilul este mai sărac în apă. în acest orizont nivelul umidității este numai cu puțin mai ridicat decît în orizontul cores- punzător de pe duna înaltă cu Elymus. Sub aceste adîncimi însă se con- stată o sporire însemnată a umidității (cu peste 100%), ceea ce se explică prin apropierea apei freatice (60—100 cm)'. a După datele Institutului meteorologic. 5 CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A VEGETAȚIEI NISIPURILOR LITORALE 157 156 Tabelul nr. 1 Umiditatea nlslpnlui in procente fajă de greutatea uscată. Năvodari, 1961 Gruparea vegetației și microstațiunea Orizontul cm Data l.IV | l.V 19.VI | 4.VIl|8.VIIl| 6.IX Elymus sabulosus pe dună înaltă 0-10 20-30 50-60 90—100 150 200 15,4 4,1 7,3 26,1 25,7 4,8 4,5 6,1 6,2 9,4 4,7 4,3 3,3 3,6 4,1 1,5 3,8 4,0 4,7 4,4 9,9 1 M 3,0 3,6 3,8 4,7 0,9 ’ 3,5 I 3,0 3,5 3,5 Agrostis alba pe dună joasă 0-10 20-30 50-60 90-100 23,8 15,8 27,2 3,5 8,2 26,7 3,0 6,8 20,5 26,0 1,6 4,8 12,8 28,1 2,7 4,1 7,9 24,8 1,4 3,8 9,8 | 25,5 ( Juncus maritimus în depresiune joasă | 0-10 20-30 1 31,3 32,0 26,5 28,3 27,0 — 18,6 29,4 22,8 24,4 11,3 24,4 mm ' « 300 270' 2W 210' 180' 150 120' 90' 60 30' 0 Orizont 0-30cm Orizont O-70cm Orizont 0-120cm trmm mr da ia âr ar m az A Fig. 3. — Variația rezervei de apă în 3 grupări de pe nisipurile litorale (Năvodari, l.IV - 6. IX. 1961). A Rezerva neaccesibilă (sub coeficientul de ofilire) ; 2, rezerva accesibilă în gruparea cu ymus pe dune înalte; 3, rezerva accesibilă în gruparea cu Agrostis alba pe dune joase * 4 rezerva accesibilă în gruparea cu Juncus acutus — Plantago maritima în depresiuni. ’ ' în cazul grupării cu Juncus acutus, orizontul bogat în apă începe chiar de la suprafață, cu valori care trec de 30%. Numai în primii 10 cm umiditatea este ceva mai scăzută în a doua parte a verii, fără a coborî totuși sub 11%. Și aici umiditatea mare se explică prin apropierea apei freatice (25—45 cm). Așadar, din punctul de vedere al conținutului în apă nisipurile de sub cele 3 grupe prezintă diferențe însemnate. Aceste diferențe reies și din graficul figurii 3 în care este redată variația rezervei de apă acce- sibilă și neaccesibilă din diferite orizonturi (în mm) în perioada de vege- tație. în toate grupările se poate constata scăderea treptată a rezervelor de umiditate începînd din primăvară pînă în toamnă (fig. 3). Scăderea are un ritm diferit la cele 3 grupări. La gruparea cu Agrostis se constată scă- derea cea mai puternică a umidității (pînă la 85% în primii 30 cm față de 70% în gruparea cu Elymus și 65% în cea cu Juncus acutus). Acest fapt se datorește probabil pierderii mai accentuate a apei prin transpi- rația ierburilor, care în această grupare formează un strat aproape neîn- trerupt, Scăderea mai lentă a rezervelor în gruparea cu Elymus este o urmare a pierderilor mai mici prin transpirația stratului ierbos rar și format din plante puține. în gruparea cu Juncus acutus acest lucru se datorește unei aprovizionări mai bune cu apă din pînza freatică foarte aproape de suprafață. Din analiza datelor privind umiditatea nisipului, rezultă deci că gruparea cea mai bine aprovizionată cu apă este cea cu Juncus acutus. Aici în toată perioada de vegetație umiditatea nu scade decît excepțio- nal sub 20%, iar rezerva se menține la valori ridicate (circa 100 mm în primii 30 cm). Gruparea cu Elymus are situația cea mai puțin favorabilă. Rezerva de apă este scăzută pînă la 150 cm și chiar pînă la 200 cm, în pri- mii 30 cm, fiind cam de 5 ori mai mică față de gruparea cu Juncus acutus. Gruparea cu Agrostis ocupă o poziție de trecere. în orizonturile supe- rioare rezerva de apă este scăzută, ca la gruparea Elymus, pe cînd în ori- zonturile inferioare această rezervă este ridicată, avînd valori mai apro- piate de gruparea Juncus acutus. Valorile umidității nisipului din lucrarea de față sînt ceva mai ridicate decît cele indicate pentru dunele de la Letea (1), (2), (3), Acest lucru se datorește însă probabil diferențelor de condiții climatice ai anilor de cercetare. - Microclimatul. Ca și datele privitoare la umiditatea solului, și cele de microclimat arată diferențe apreciabile între cele 3 grupări vegetale aflate în- condiții deosebite de microrelief. Pentru o interpretare mai ușoară valorile orare ale temperaturii și umidității, precum și cele privind evaporația au fost grupate și pe anumite intervale de timp (orele 8—10, 11—14, 15—17, 17—20), calculîndu-se diferențe procentuale față de una din grupări (Juncus maritimus} con- siderată ca avînd valori 0. Rezultatele sînt date în tabelele nr. 2, 3 și 4. CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A VEGETAȚIEI NISIPURILOR LITORALE 159 3 58 Tabelul nr. 2 Temperatura și umiditatea aerului (medii pe intervale de timp) Ia diferite nivele, în 3 grupări de pe nisipurile litorale. Năvodari, 9.V11.1961 La nivelul 200 cm, se consideră că influența terenului și a vegeta- ției nu se mai face resimțită, nu prezintă într-adevăr diferențe semnifi- cative între cele două grupări, pentru care se dispune de date, nici în pri- vința temperaturilor, nici a umidității aerului. La nivelul 25 cm, important pentru că datele de aici se referă chiar la fitoclimatul grupărilor, există diferențe apreciabile între cele 3 grupări (tabelele nr. 2, 3 și. 4). La temperaturi ridicate gruparea cu Elymus are . în tot timpul zilei valori mai mari (între 3,0 și 16,2%), pe cînd gruparea cu Agrostis valori mai mici (între 0,8 și 3,8%) decît gruparea cu Juncus maritimus. Temperaturile mai mari de pe dunele cu Elymus se explică prin încăl- zirea mai puternică a nisipului, puțin acoperit de vegetație, și deci a stra- tului de aer învecinat. Faptul că gruparea cu. Agrostis are în totul timpul zilei valori mai mici decît gruparea cu Juncus maritimus se explică prin aceea că gruparea cu Juncus este situată în depresiune unde se formează o zonă de calm, favorizînd ridicarea mai accentuată a temperaturii decît pe duna joasă. în timpul nopții, în schimb, aici se acumulează aer rece, ceea ce face ca temperaturile să se afle sub nivelul celorlalte două grupări (cil 1,0—5,2% față de gruparea Elymus, cu 4,^—6,1% față de gruparea Agrostis) (tabelul nr. 3). Tabelul nr. 3 Temperatura aerului (valori medii pe intervale de timp) la nivelul 25 cin în 3 grupări do pe nisipurile litorale. Năvodari,13—14.VII.1962 Gruparea Ore 23-4 5 — 7 23-7 valori medii % * valori medii % ★ valori medii O/ * , zo Elymus sabulosus 20,4 + 5,2 21,5 +1,0 20,9 + 2,5 Agrostis alba 20,3 + 4,6 22,6 + 6,1 21,4 /+4,9 Juncus maritimus * Diferența în procente fata de valorile medii ale g 19,4 upârii J 0 uncus m 21,3 iritimus. 0 20,4 0 în ceea ce privește umiditatea relativă a aerului atît gruparea cu Elymus, cît și cea cu Agrostis au în tot timpul zilei valori mai mici decît gruparea cu Juncus maritimus. Diferențele sînt mai accentuate în cazul dunei cu Elymus (0,5—14,1%) și ceva mai reduse la gruparea cu Agros- tis (2,1—6,7%). Valorile mai mari ale umidității aerului în depresiunea cu Juncus maritimus se datoresc probabil atît evaporației mai intense din nisipul permanent umed, neprotejat de rămășițe vegetale,. cît și unei transpirații mai puternice a stratului ierbos. în acest fel, deși tempera- turile sînt mai scăzute în gruparea cu Agrostis decît în gruparea cu Juncus maritimus, totuși umiditatea aerului este mai mare la aceasta din urmă. Umiditatea mai mare a aerului împreună cu calmul relativ ce dom- nește în depresiunea cu Juncus maritimus determină aici și o reducere 160 DOINA RĂDULESCU-IVAN 9 CARACTERIZAREA ECOLOGICA A VEGETAȚIEI NISIPURILOR LITORALE 161 accentuată a evaporației, în comparație atît cu duna joasă cu Agrostis (pînă la 66,7%), cît și cu duna înaltă cu Elymus (pînă la 133%) (tabelul' nr. 4). t Tabelul nr. 4 . Evaporași» (valori cumulate pe intervale de timp) la nivelul 25 cm f in 3 grupări de pe nisipurile literale. Năvodari, 9.VII.1961 Gruparea Ore 1 8-10 11-14 15 — 17 18-20 8-20 j valori cumu- late 0/ * /o valori cumu- late c/ * /o valori cumu- late % * valori cumu- late 0/ * /o valori cumu- late i % * ! Elymus sabulosus 1,4 + 133,0 3,7 +27,6 2,4 4-26,3 0,8 0 8,3 4 33,9] Agrostis alba 1,0 + 66,7 3,6 + 24,1 2,3 + 21,1 1,0 + 25,0 7,9 + 27,4 f Juncus maritimus * Diferența in 0,6 procente 0 fată de Val 2,9 | 0 | 1,9 | 0 orile cumulate ale grupării Juncu 0,8 maritit 0 ÎUS. 6,2 ° ț * La nivel 0 cm s-au înregistrat numai temperaturi în gruparea cu J Elymus și cea cu Juncus maritimus. Se constată că în tot timpul zilei i nivelul temperaturilor din prima grupare este mai ridicat decît în cea | de-a doua (între 4,3 și 35,0%). Această situație este firească : nisipul de f pe duna înaltă, puțin protejat de vegetație, se încălzește mult mai j puternic decît nisipul, mai bine umbrit, din depresiune. 1 La nivelul — 10 cm se constată același fenomen ca la nivelul 0 cm J cu singura deosebire că diferențele sînt mai mici (între 5,1 și 10,9%). | Cauzele sînt aceleași. Diferențele mai mici dintre cele două grupări sînt | o urmare a efectului compensator al modului diferit de încălzire a sub- | stratului. Nisipul uscat de pe duna cu Elymus are o conductibilitate ter- 1 mică mai scăzută decît cel umed din depresiunea cu Juncus maritimus. | în concluzie, din punctul de vedere al microclimatului (la nivelul | ierburilor) sondajul efectuat permite să se caracterizeze astfel grupările I cercetate : Gruparea cu Elymus, pe dune înalte, are în timpul zilei microcli- matul cel mai cald și mai uscat. Gruparea cu Juncus maritimus, din depresiune, se caracterizează printr-un microclimat cald și umed ziua, ceva mai rece noaptea. Gruparea cu Agrostis pe dune joase ocupă o poziție de trecere între celelalte două grupări. Astfel ziua ea are un microclimat | mai rece decît celelalte grupări, dar cu umiditate ceva mai ridicată decît I gruparea cu Elymus. Noaptea, în schimb, aici este mai cald, decît în gru- I. parea cu Juncus maritimus, dar ceva mai rece decît în cea cu Elymus. CONCLUZII 1. Cercetările asupra umidității nisipului și microclimatului pun în evidență deosebiri destul de accentuate între grupările vegetale de pe nisipurile literale, respectiv între microstațiunile lor. Pe baza acestor deo- sebiri se poate explica aspectul aparte al complexului vegetației de litoral și coexistența pe spații reduse a vegetației xerofile cu caractere de semipustiu cu cea hidrofilă. 2. Gruparea cu Elymus pe dune înalte are condițiile cele mai nefa- vorabile de vegetație — rezerve de apă foarte scăzute pînă la adîncimi de peste 2 m în tot timpul verii, temperaturi ridicate în aer și la sol și umiditate scăzută a aerului în timpul zilei. 3. Grupările cu specii de Juncus (acutus, maritimus) din depresiuni au un regim hidric excedentar în toată perioada de vegetație din cauza aprovizionării continue cu apă din pînza freatică situată la mică adîncime. Microclimatul este caracterizat prin amplitudini termice mai mari și umiditate relativă a aerului ridicată. 4. Gruparea cu Agrostis alba de pe dunele joase ocupă și sub raportul umidității nisipului și al caracterelor microclimatului o poziție de trecere între grupările de pe dunele înalte și din depresiuni. BIBLIOGRAFIE 1. , Costin E., Rev. păd., 1959, 74, 1. 2. — Rev. păd., 1961, 76, 3. 3. — Condițiile ecologice ale culturilor forestiere de pe grindul Lelea din Delta Dunării. Autoreferat, G.D.F., București, 1961. 4. Jeanrenaud E. și Soare F., Anal. Univ. „Al. I. Cuza” Iași, secția a II-a, 1960, 6, 3. 5. Maxim I., Giobanu F., Pop L. și Oprea M., Metode de punere tn cultură a nisipurilor din R.P.R., Edit. agrosilvică, București, 1961. 6. Morariu I., Bul. științ. Acad. R.P.R., Secția de biologie și științe agricole (Seria bota- ' nică), 1957, 9, 4. 7. — Șt. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1959, 11, 4. 8. Nyărădy E., Bul. științ. Acad. R.P.R., Secția de biologie și științe agricole (Seria bota- nică), 1957, 9 4, 9. — Omagiu lui Tr. Săvulescu,. Edit. Acad. R.P.R., București, 1959. 10. Prodan L, Bul. Min. Agric. și Dom., 1931, 6, 11—12. 11. — Flora României, Cluj, 1939, 2. 12. Săvulescu Tr., Ann. de la Fac. d’Agr. de Bucarest, 1939 — 1940. 13. Simon T., Ann. Univ. Scient. Budap., Sectio Biologica, 1960, 3. 14. Stoenescu Șt., Clima, în Monografia geografică a R. P.R., Geografia fizică, Edit. Acad. R.P.R.. București, 1960, 1. 15. Țopa E„ Bul. Fac. de șt., 1939, 13. Facultatea de biologie, Catedra de botanică. Primită în redacție la 13 iulie 1964. CONTRIBUȚIE LA CUNOAȘTEREA MACROMICETELOR DIN MUNȚII BUZĂULUI ȘI CIUCAȘULUI DE VERONICA BĂNESCU 581(05) în prezenta notă indicăm un număr de 104 specii de macromicete recoltate din diferite localități ale acestei regiuni, în anii 1960—1963. Printre ele se semnalează 3 specii noi pentru micoflora țării noastre: Dryodon pulcherrimus Pil., Lepiota felina Pers, și Clitoeybe tuba Fr. Se indică de asemenea 80 de specii deja cunoscute în țara noastră, dar care sînt citate pentru prima dată în această regiune. Se dă , lista macromicetelor enumerate în ordine sistematică. j în anii 1960—1963 întreprinzînd cercetări micofloristice în Munții ț Buzăului și Ciucașului, am recoltat și determinat macromicete din : diferite localități ale acestor masive. Substraturile de pe care am recoltat macromicete sînt variate : sol, ț frunzar, lemn putred, lemn tăiat și depozitat, arbori vii, dejecțiuni etc. ; Pentru determinare am folosit atît opere clasice, cît și monografii ț moderne și diferite publicații recent apărute. | Materialul studiat a fost comparat cu acela existent în Herbarium ) Mycologicum Romanicum de prof. T r. Săvulescu, cu acela din muzeul Laboratorului de fitopatologie din Institutul de biologie „Tr. j Săvulescu”, precum și cu acela existent în colecția Laboratorului de fito- patologie de la Facultatea de biologie din București. _ Din materialul recoltat prezentăm un număr de 104 specii de macro- v micete, dintre care 3 sînt noi pentru micoflora țării noastre. Speciile noi \ sînt: JDryodon pulcherrimus Pil., Lepiota felina Pers., și Clitocybe tuba Fr. 1 „ în continuare dăm — alcătuită în ordine sistematică — lista spe- V ciilor de macromicete recoltate din Munții Buzăului și Ciucașului, care î nu au mai fost citate pînă acum din această regiune. ( Lachnea scutellata (L.) Gill. — pe lemn putred printre mușchi, j Bîsculița pe Bîsca Mare, 7.IX.1961. v 1 Peziza aurântia Pers. — pe trunchi putred, Muntele Roșu, 22.VIÎ. | 1960; Siriu, 9.VIL1962; pe sol, Penteleu, 6.VII.1962. Peziza eoccinea Jack. — pe ramuri putrede, Valea Berii, 15.V.1963. f ST.ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 163-170 BUCUREȘTI 1965 164 VERONICA BĂNESCU 2 3 MACROMICETE DIN MUNȚII BUZĂULUI ȘI CIUCAȘULUI 165 Peziza vesiculosa (Bull.) Dill. — pe sol în pădure de fag, Valea Berii, 25.VII.1963. Craterellus sinuosus Fr. — pe sol în pădure de fag, Penteleu, 6.VII.1962. Clavaria flava Schaeff. — pe sol în pădure de foioase și conifere, Muntele Roșu, 22.VII.1960. Dryodon eirrhatum (Pers.) Qudl. — pe trunchi de fag căzut, Muntele Roșu, 30.VI.1961; între Cheia și Suzana, 29.IX.1962. Dryodon pulcherrimus Pil. Syn. : Hydnum pulcherrimum Berk. et Curt. Climacodon pulcherrimus (Berk. et Curț.) Nicol., comb. nov. Fructificații semicirculare, izolate sau în grupe, moi, de 8—14 X 4—6 x 1,5 — 2,5 cm, cu suprafața aspru păroasă sau aproape țepoasă, albă la început, apoi galbenă pînă la ruginie (fig. l,a și B). Dinții în formă de sulă, de 2—10 mm lungime, albi la început, apoi ruginii’cu nuanțe roșcate. Carnea albă, de 1—2 cm grosime. Sporii elipsoidali, de 3—5 X 2p. Fig. 1. — Dryodon pulcherrimus Pil. a. Fața superioară a fructificației • b, fața inferioară a fructificației. . ’ Habitat : pe trunchiuri căzute în pădure de fag, între Cheia și Suzana, 29.IX.1962; Penteleu, 12.VII.1963. Irpex obliquus Schrad. — pe ramuri putrede, Siriu, 10.VII.1963. Caloporus ovinus (Schaeff.) Quel. — pe sol în pădure de, fag și molid, Siriu, 9.VII.1962. : > > Meruîius laerymans (Wulf.) Schum. — pe lemnăria cabanei mun- citorilor forestieri, Gura Milei, 12.VII.1963. Polyporcllus alveolariiis (DC.) Pilât — pe trunchi de fag, Gura I Milei, 7.VII.1962; Muntele Roșu, 16.V.1963. Produce un putregai alb al ; lemnului. Pagubele sînt fără importanță practică, deoarece această spe- < «ie este foarte rară. Polyporcllus areularius (Batsch.) Pilât — pe ramuri căzute, între i Cheia și Suzana, 25.V.1961; Siriu, 10.VII.1963. ; Polyporcllus picipes (Fr.) Karsten — pe trunchi de fag căzut, Mun- ; tele Roșu, 22.VII.1960; Bîsculița pe Bîsca Mare, 6.IX.1961; Siriu, 10. i VII.1963. Produce un putregai alb al lemnului. Polyporcllus squamosus (Huds.) Karst. — pe ciot, Suzana, 25.V. 1961; pe trunchi de fag, Muntele Roșu, 15.V.1963; Penteleu, 12.VII. 1963. Produce un putregai alb al lemnului, fiind foarte păgubitoare deoarece atacă arborii vii. ' Polyporcllus varius (Fr.) Karst. — pe trunchiuri și ramuri de-fag căzute,. Valea Berii, 21.VII.1960 ; Ciucaș, 19.VII.1961; Bîsculița, 7.IX. 1961; Penteleu, 6.VII.1962 și 12.VII.1963; Siriu, 10.VII.1963; Muntele Roșu, 25.VII.1963. Phaeolus sehweinitzii (Fr.) Pat. — la baza trunchiurilor de fag, Siriu, 10.VII.1963. Este foarte păgubitoare, deoarece produce o putre- zire foarte intensivă a inimii lemnului arborilor vii. ; Leptoporus borealis (Fr.) Pilât — pe trunchi căzut, între Cheia și Suzana, 29.IX.1962. Produce un putregai prismatic, alb, al duramenului la arborii vii și morți. Coriolus pergamenus (Fr.) Pilât — pe trunchi căzut de mesteacăn, Siriu, 10.VII.1963. ' ' Coriolus pubescens (Schum.) Qudl. — pe trunchi căzut de fag, nu- meroase exemplare, Siriu, 10.VII.1963; Balaban, 24.VII.1963. ~ ' z Trametes abietina (Dicks.) Pilât — pe ramuri de molid, Dealul Bălescu, 6.IX.1961; pe ramuri și trunchi de brad, Penteleu, 6.VII.1962 și 12.VU.1963. : Trametes cinnabarina (Jacq.) Fries — pe ramuri și trunchi de fag, Gura Milei, 7.VII.1962; Siriu, 9.VII.1962 și 10.VII.1963. ~ Trametes gibbosa (Pers.) Fries — pe trunchi de fag, Muntele Roșu, 15.V.1963 ; Siriii, 10.VIL1963. Produce un putregai alb activ al lemnului. Fomes roscus (A. et S.) Cooke—pe trunchi căzut în apropiere de Su- zana, 25.V.1961. Fomitopsis annosa (Fr.) Karst. — la baza trunchiurilor de brad, Muntele Roșu, 20.VII.1961; pe molid, valea Siriului, 10.VII.1962. Este una dintre speciile lignicole cele măTpăgubitoare, producînd un putregai roșu al lemnului. VERONICA BĂNESCU H 5 MACROMICETE DIN MUNȚII BUZĂULUI ȘI CIUCAȘULUI 166 167 Phellinus nigrieans (Fries) Par. — pe trunchi căzut de fag, Siriu, ( 9.VII.1962; între Cheia și Suzana, 29.IX.1962. 1 Phellinus pini (Thore) Pilât var. abietis (Karst.) Pilât — pe trunchi? de brad, Valea Berii, 1.VII.1961. Produce un putregai lamelar, brun-roșcat,| al inimii lemnului. I Polystictus perennis Karst. — pe sol în pădure de molid, Muntele? Roșu, spre Gropșoare, 23.VII.1963. I Boletus bovinus L. — pe sol în plantație de pini, exemplare nume-! roase, între Suzana și Cheia, 25.V.1961. ’ t Boletus calopus Fr. — pe sol în pădure de fag, Cheia, 24.VII.1963,| Boletus edulis Bull. — pe sol în pădure de fag, Siriu,. 10.VII.1963,( Boletus elegans Schum. — pe sol în pădure de zadă, Cheia, 25.VJ 1961 și 24.VII.1963; în apropiere de Suzana, 29.IX.1962. Boletus ruîus Schaeff. — pe sol în pădure de fag, Balaban, 24.VII. 1963. Boletus satanas Lenz. — pe sol, Valea Berii, 4.VII.1961. Boletus scaber Bull. — pe sol în pădure de fag, Siriu, 9.VII.1962 și 10.VII.1963. Boletus subtomentosus L. — pe sol în pădure de fag, Balaban, 24. VII.1963. Amanita pantherina (DC.) Sacc. — pe sol în pădure de fag, Siriu, 10.VII.1963. - Amanita rubescens (Fr.) Pers. — pe sol în pădure de fag, în amestec cu molid, Cheia, 24.VII.1963. Amanita vaginata (Fr. ex Bull.) QuM. — pe sol în pădure de fag, Siria 10.VII.1963. Lepiota felina Pers. Syn. : Agaricus felinus Pers. Agaricus clypeolarius var. felinus Fr. Lepiota clypeolaria var. felina Gill. Pălăria puțin cărnoasă, campanulat-convexă, apoi etalată, mamelo- nată, de 4,5 cm în diametru, albicioasă, prevăzută pe suprafață cu sevame brune-negricioase, dispuse concentric. Piciorul lung de 7,5 cm, fistulos, bulbos sau treptat îngroșat, cu sevame negre-fumurii (fig. 2). Inelul membranos, alb, bordat pe margine cu peri de culoare brună- negricioasă. ' . Spori hialini, elipsoidali sau ovoizi, netezi, cu conținut granulos, de’ 9—12 x 5-6 p (fig. 3). Habitat: pe sol, izolată, Suzana — ,,poiana cu nuci” — , 29.IX.1962. Comestibilă, dar fără valoare deoarece este puțin cărnoasă. Trieholoma album Sch. — în pajiște, Zăgan, 24.VII.1963. Trieholoma georgii (Fr.) Quel. — pe sol Suzana, 25.V.1961. Lyophyllum earneum (Fr. ex Bull.) Kiihn. et Romagn. — pe sol, Mîneciu, 14.V.1963. Collybia platypliylla (Fr.) Qu61. — pe trunchi putred, Penteleu, 12.VII.1963. | Collybia velutipes Cart. — pe ciot în apropiere de Suzana, 25.V. | 196.1; pe trunchi căzut, Bîsculița pe Bîsca Mare, 6.IX.1961. ‘ Laecaria laeeata (Scop.) Berk. — pe sol, Izvoarele, 29.IX.1962. Clitocybe infundibuliformis (Schaeff.) Fries — pe sol printre frunze în pădure de fag și conifere, Dealul Bălescu, 6.IX.1961; Siriu, 10.VI 1.1963, Clitocybe tuba Fr. ; Pălăria convex-umbelicată, infun- dibuliformă, de 4—5,5 cm în diametru, albă, subțire. । Lamelele atenuat decurente, albe. 1 Piciorul alb, fibrilos, fistulos, de 2,5-4cm lungime. Spori ovali sau subglobuloși, hia- lini, de 3,5—5 x 3—4 p. Habitat: pe sol în pădure deiag în amestec cu molid, Balaban; 24.VII.1963. Mycena corticola Fr. — pe ra- muri uscate de molid, Muntele Roșu, 25.VII.1963. * Fig. 3. — Lepiota felina Pers. — spori. Fig. 2. — Lepiota felina Pers. Mycena gypsea (Fr.) Cheia, 29.IX.1963. Qu&. — pe trunchi putred între Suzana și Mycena pura (Pers.) Quel. — pe sol, Izvoarele, 25.V.1961; Valea Berii, 25.VII.1963. Omphalia campanella (Batsch.) Quel. — pe trunchi putred, Pente- leu, 12.VII.1963. - Omphalia umbelliîera (L.) QuM. — pe sol în pădure de fag în amestec cu molid, Fagul Alb pe Bîsca Mică, 5.IX.1961. Pleurotus olearius (DC.) Gill. — pe trunchi de fag că.zut, Siriu, 9. VII.1962; Muntele Roșu, 12.IX.1962. ------- 168 ■. VERONICA BĂNESCU 8I i MACROMICETE DIN MUNȚII BUZĂULUI Șl CIUCAȘULUI 169 ostreatus (Jacq.) Qu&. _pe(trunchi căzut de fag între j Scleroderma verrueosum (Vaill.) Pers. — pe sol îh păduiie de fag, Cheia și Suzana,; 29.IX.1962; Siriu, 10.VII.1962; Penteleu, 12.VII.1963 , Suzana, 29.IX.1962; Balaban, 24.VII.1963. PaneWnutis--(Fr..Pers.) Kuhner - pe trunchi putred, Muntele;; Exidia glandulosa (Bull.) Fr. — pe ramuri uscate, Suzana —- „poiana. Roșu, 25.VII.1963.. ș cu nuci” —, 25.V.1961; Balaban, 24.VII.1963. Hygrophorus pumeeus Fr. — m pajiște umedă, Siriu, 10. VII.1963. f — - - -• - -- - Cantharellus eibarius Fr. — pe sol în pădure de fag în amestec cui molid, Fagul Alb pe Bîsca Mică, 5.IX.1961; Penteleu, 12.VII.1963. 4 Lactarius torminosus (Schaeff.) Fries — pe sol, Arțag pe valea Buq zăului, 8.IX.1961; Șiriu^lO.VII.1963. Russula alutacea (Pers.) Fries — pe sol în pădure de fag, Balaban,) 24.VII.1963. j Următoarele 21 de specii recoltate de noi sînt citate din regiunea cer- cetata : " ’ s Specia B s B Importanță practică prezintă genurile și speciile saprofite comes- Panaeolus sphinctrinus (Fries) Quel. — pe sol în fîneață Muntele! țibile: Russula vesca, Trieholoma georgii, Clitocybe infundibuliformis, Can^ Roșu, 25.VII.1963. ’ | tharellus eibarius, Boletus edulis, B. elegans, B. seaber, Hydnum eirrha- Coprinus mieaceus (Bull.) Fries — pe sol, Cheia, 16.V.1963. T ium Ș-a-, precum și acelea otrăvitoare : Boletus satanas, Amanita muscaria, Bovista. gigantea Nees—pe-sol, Valea Berii, 4.VII.1961. 1 Hypholoma fasciculare etc. Calvatia saecata (Vahl.) Morgan - pe sol, Mușa pe Bîsca Mică, ! 5.IX.1961. j i Stropharia semiglobata (Batsch.) Qudl. - pe dejectiuni de cal, Mun- tele Roșu, 25.VII.1963. Lycoperdon echinatum Pers. - pe sol, Dealul Bălescu, 6.IX.1961. Lycoperdon furfuraceum Schaeff. - pe sol, Mușa pe Bîsca Mică, 6.IX.1961. Lycoperdon pyriforme Schaeff. - pe lemn putred, Penteleu, 6.VIT. 1962; Valea Berii, 25.VII.1963. vi , Geaster fimbriatus Fr. — pe sol, Siriu, 10.VII.1963. Materialul prezentat în această notă se află în colecția de macromicete a Laboratoru- lui de fitopatologie de la Catedra de botanică, precum și în Muzeul Institutului botanic. BIBLIOGRAFIE 1. Alexandri Al. V., Mem. Sec. șt. Rom., 1932, seria a IlI-a, Mem. 2, 9. 2. Becker G., Ann. Sci. de l’Univ. de Besanșon, seria a 2-a, Botanique, 1956, 7. 3. BOHKAPUEB A.C., Tpymoew epu6w eeponeucKou uacmu CCCP u KasKaaa, Hbr. Ak&ț. HayK CCCP, MocKBa-JIenHHrpan, 1953. 170 VERONICA BĂNESCU 4. Bontea V., Ciuperci parazite și saprofite din R.P.R., Edit. Acad. R.P.R., București, 1953,6 5. Bresadola J., Iconographia Mycologica, Mediolani, 1927—1933, 1—26. , j! 6. Farlow G. W., Icones Farloivianae, Merrymount Press, Cambridge, 1929. L 7. Georgescu G. C. și colab., Bolile și dăunătorii pădurilor, Edit. agrosilvică de stat, București): 1957. j 8. Heim R., Les champignons d‘Europe, E. N. Boubee & G-ie, Paris, 1957, 1 — 2. I 9. Konrad P. et Maublanc A., Icones selectae Fungorum, P. Lechevalier, Paris, 1924—1937,1 1-5. • | 10. — Les Agaricales, Paris, 1948, 1. | 11. KUhner R., Le genre Mycena, P. Lechevalier, Paris, 1938. | 12. KVPCAHOB JI. H. h Haymob A., QnpedejiumeJiu hucwux pacmenuu, TocyH, Mbh.b CoBOTCitan Hayua, MocKBa-JIeniiHrpa«, 1956, 4. j 13. Moreau F., Les champignons, P. Lechevalier, Paris, 1952, 1—2. । 14. HmkOjiaeba JI. T., .iopa cnopoevix pacrnenuă CCCP, Hsjț. AKajț. Hayit KasaxCTaHa» GCP, AnMa-Aia, 1964, 4. f 15. Pilăt A., Nașe Houby, Brazda, 1952. 16. Pilât A. et Kavina Ch., Atlas des champignons de l’Europe, Praga, 1936 — 1942, 3. , 17. Săvulescu Tr., Mem. Sec. șt. Acad. Rom., 1938, seria a HI-a, Mem. 8, 13. . i 18. — Herbarium Mycologicum Romanicum, București, 1934, XIV. Facultatea de biologie, Laboratorul de fitopatologie. Primită în redacție la 9 martie 1964. ‘ CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIILOR GENULUI CERCOSPORA FRES. DE O. CONSTANTINESCU 531(05) Se semnalează 18 specii de Cercospora dintre care 6 (C. ampelopsidis, C. dulcamarae, ] C. insulâna, C. bidentis, C. nymphaeacea și C. sii) sînt noi în flora țării. i în cadrul cercetărilor asupra identificării și răspîndirii reprezentan- ■ ților genului Cercospora pe teritoriul R.P.R., prezentăm 18 specii, dintre i care primele 6 constituie noutăți în flora noastră. Menționăm că trei din- ’ tre acestea, după toate probabilitățile, n-au mai fost semnalate pînă acum : în Europa. Cu contribuția de față, numărul speciilor acestui gen identificate în flora micologică a țării se ridică la 78. 1. Cercospora ampelopsidis Peck , N. Y. State Mus. Nat. Hist. Ann. Rept., 1878, 30, 55 — C. pustula Cooke, Grevillea, 1Ș83, 12, 30 — C. psedericola Tehon, Mycologia, 1924, 16, 139. Pete brune, amfigene, net delimitate. Stromă formată din cîteva ; -celule sau absentă. Conidioforii hipofili, în fascicule laxe, bruni-întunecat, O-3 septe, rareori ramificați, 60—120 X 3,5—5,5 p,. Conidii obclavate, la partea superioară subțiate și mult alungite, brune-palid, 1—8 septe, 35—140 x 4,5-7p (pl. I, D). • Pe Parthenocissus tricuspidata (Sieb. et Zucc.) Planch; reg. Hune- doara, Simeria — Stațiunea ÎNCEP, 1.VIII.1962; 24.VE1964. Eăspîndire generală: Europa, America de Nord, Japonia. Observații. în materialul cercetat am găsit rare conidii aparținînd genului Centrospora Neerg., gen care nu este cunoscut în micoflora R.P.R. 1 ST. ȘI OEBC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 171-176 BUCUREȘTI 1965 3 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA SPECIILOR GENULUI CEREOSPORA 173 4. Cercospora insulana Saccardo Nuovo Giorn. Bot. Ital., 1915, 22, 74 — Cercosporina insulana Sacc., Syll. Fung., 1931,. 25, 914 — Cercospora staticis Lobik, Bolezn. rast., 1928, 17, 195 — C. insulana, (Sacc.) Vassil., in Vassil. et Karak., Fgi. imperf. parașit., 1937, 1, 391 — C. insulana (Sacc.) Chupp, Bothalia, 1948, 4, 886 — C. insulana (Sacc.) Miiller et Chupp, Ceiba, 1950, 1, 174. Pe frunze pete amfigene, brune-verzui, cu diametrul pînă la 6 mm, Ș înconjurate uneori cu o zonă roșiatică. Stroma bine reprezentată, ajungînd ( la 100 [z diametru. Conidioforii în fascicule dense, majoritatea epifili, drepți, Șcurți, groși, neramificați, neseptați, truncați și cu o cicatrice apicală, ! 20—50 x 4—5 [z. Conidii aciculare, lungi, curbate, flexuoa.se, neseptate, I' 60—130 X 2,5-4 (z (pl. I, B). ' 1 Pe Statice sp., reg. Cluj, Cluj — Grădina botanică, 5.IX.1958, rec. L A-Negru. p ' : p Răspîndire generală : Europa, Africa, America de Nord și America (■ de Sud. ■ ■ i 5. Cercospora nymphaeacea Cooke et Ellis Ș Grevillea, 1878, 6, 89— C. exotica Ellis et Ev., Proc. Acad. Sci. Philad., 1893, 45, I 463 — C. nelumbonis Tharp, Mycologia, 1917, 9, 111 — Cercosporina nelumbii (Tharp) Sacc., : Syll. Fung., 1931, 25,912. l?ete numeroase, vizibile pe ambele fețe ale frunzelor, pe fața supe- rioară cafenii-închis, adîncite, 1—5 mm diametru, mărginite de o linie mai întunecată sau o zonă galbenă, iar pe fața inferioară sînt brune-des- chis. Stroma absentă, conidiofori epifili, nefasciculați sau în fascicule puțin numeroase și laxe, drepți sau slab geniculați, bruni-palid, mai deschiși spre vîrf, septați în jumătatea inferioară prin 1—3 pereți transversali, cicatrice frecvente, 35—120 x 5 p. Conidii cilindrice, hialine sau slab olivacee, rotunjite la capete, 0—4 septe, 20—50 (25—40) x 2,5—4 p, (ph I, C). Pe frunze de Nymphaea alba L., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963. j Răspîndire generală : America de Nord, America de Sud, Japonia, India, Europa. . , Observații. După datele pe care le posedăm, această specie n-a mai fost, semnalată în Europa. 6. Cercospora sii Ellis et Everhart Journ. Mycol., 1889, 5, 71. > . Produce pete amfigene, cenușii-întunecat, mici, colțuroase, risipite sau aglomerate, dînd frunzelor un aspect mozaicat. Stroma formată din cîteva celule sau absentă. Conidioforii în fascicule laxe, hipofili, bruni, mult alungiți, septați uniform, ramificați, cîteva cicatrice la partea su- perioară, 120—250 x 3,5—5 ;z. Conidii olivacee-palid, cilindrice pînă la obclavate, drepte sau puțin curbate, vîrful rotunjit, 1—2 septe, 17 —120 x 3-7 (z (ph I, ,F). Pe frunze de Sium latifolium L., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963. Răspîndire generală -. America de Nord, Europa. Observații. F. H o h n e 1 (2) consideră pe C. sii Sinonimă cu Fusi- cladium depressum (B. et Br. ) Sacc., iar V a s s i 1 e v s k i și K a r a k u- 172 O. CONSTANTINESCU 2 2. Cercospora bidentis Tharp Mycologia, 1917, 9, 108 — C. bidentis Marchal et Steyaert, Bul. Soc. Roy. Bot. Belg., 1929, 61, 167 — C. bidenticola Vassil., in Vassil. et Karak., Fgi. imperf. părăsit., 1937, 1, 246- Pe frunze produce pete difuze, uneori greu de observat pe materialul uscat de ierbar. Stroma slab reprezentată sau absentă. Conidioforii în fas- cicule amfigene, bruni la bază, decolorați și subțiați spre vîrf, drepți sau’ curbați, septați, neramificați, 50—150 x 5—7 [z; cicatricele de desprin- dere ale conidiilor nu se observă decît la cei truncați la vîrf.' Conidii aciculare, ușor curbate, hialine, multiseptate, 40—70 x 3—4,5 jz (pl. I, A). Pe Bidens tripartitus L., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963. Răspîndire generală : America de Nord, America de Sud, Africa, Asia, Europa. . Observații. Pe diferite specii de Bidens sînt descrise 4 specii de Cer- cospora. Caracterele de separare ale acestora nu sînt întotdeauna clare, categorice, chiar cheile de determinare date de C. Chupp (1) și N. I. Va s s ile vs ki și B. P. K ar ak u 1 i n (10) nu permit o diferențiere sigură. Pe de altă parte, în materialul uscat de ierbar conidiile sînt rare,, se desprind ușor și nu se poate stabili apartenența unui tip de conidie la conidioforul corespunzător, ceea ce îngreunează și mai mult determinarea. în literatura consultată nu am găsit această specie semnalată din Europa, iar menționarea ei pe alte genuri de plante-gazdă (8), (11) ni se pare inexactă. 3. Cercospora dulcamarae (Peck) Ellis Journ. Mycol., 1885, 1, 55— Ramularia dulcamarae (Peck), N. Y. State Mus. Ann. Rept.,. 1880, 33, 30 — Cercospora dulcamaricola Hollos, Ann* Mus. Nat, Hung., 1906, 4, 370. Pete de 1—10 mm diametru, cenușii-brune, înconjurate de o margine mai închisă la culoare și uneori proeminentă. Fascicule amfigene cu- prinzînd pînă la 14 conidiofori bruni-deschis, drepți sau aproape drepți,. 1—3 septe, neramificați, rotunjiți sau subtruncați ia vîrf, 2—4 cicatrice, 30—70 X 5 [z. Conidii obclavate pînă la aproape aciculare, drepte, hialine, multiseptate, 33—155 x 2,5—5 țz (pl. I, B). Pe Solanum dulcamara L., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963; reg. București, Stațiunea Domnești, 25.VII.1964. Răspîndire generală: America de Nord, Europa. Observații. Chupp (1) enumeră pe diferiți reprezentanți ai genului Solanum, 26 de specii de Cercospora. Deoarece asupra lor nu s-au făcut cer- cetări experimentale, este probabil ca unele dintre acestea să nu fie specii bune. în general, cercosporele care parazitează pe Solanum dulcamara L. sînt considerate sau C. dulcamarae (Peck) Ellis sau O. dulcamaricola Hollos. T. Bayss (4) a găsit însă pe Solanum villosum (L.) Dam. o ciupercă, pe care a determinat-o tot ca C. dulcamaricola. în ceea ce privește sinonimizarea celor 2 specii, încă din 1937 V a s- silev ski și Karakulin (10) presupun identitatea dintre ele, deși le tratează separat, iar în 1953 Chupp (1) trece în sinonimie pe C.. dulcamaricola pe baza priorității. 174 O. CONSTANTINESCU 4 175 lin (10) sinonimă cn Cercospora depressa (B. et Br.) Vassil. Materialul nostru nu poate fi încadrat în nici un caz în genul Fusicladium și se deo- sebește net de C. despressa. De asemenea el diferă de holotip prin lungimea conidioforilor (120 —250 față de 15—90 g), a conidiilor (17 —120 față de 10 — 50 g) și prin planta-gazdă (Sium latifolium nu Bium cicutifolium). Deo- sebirile se pot datora plantei-gazdă, precum și condițiilor de umiditate ri- dicată în care crește aceasta, fapt remarcat printre alții și de L. Hoge r (5) la diferite specii de Cercospora. Prin caracterele morfologice specia de- scrisă de noi se apropie de tipul de Cercospora cu spori colorați, cum este C. ferruginea Buckel. Pînă acum această specie a fost semnalată doar în America de Nord parazitând pe Sium cicutifolium Schrank. 7. Cercospora armoraciae Sacc., pe Armoracia rusticana (Lam.) G. M. Sch., reg. București, Stațiunea Domnești, 25.VII.1964, Căciulați, 4.VIII.1964. 8. Cercospora avieularis Winter, pe Polygonum aviculare L., reg.J Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963, Crișan, 8.VII.1964; reg. Hunedoara, Si- meria, 23.VI.1964, Spini, 10.VL1964; reg. Banat, Caransebeș, 9.VI.1964. 9. Cercospora bizzozeriana Sacc. et Beri., pe Lepidium draba L.; reg. Dobrogea, Sulina, 4.VL1964; reg. București, București, 24.VII.1964. 10. Cercospora ciehorii Davis Wisc. Acad. Trans., 1919, 19, 715 — Cercospora cichorii-intybi Woronichin, Trud. Bot. Muz. Akad. Nauk SSSR, 1927, 21, 233 — Cercosporina ciehorii (Davis) Sacc., Syll. Fung., 1931, 25, 898 — Cercosporina ciehorii f. romanica Sandu-Ville et Serea, Lucr. șt. Inst. agr. Iași, 1962, 94. Pe 'Cichorium intybus L., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963. Observații : C. S a n d u-V iile și 0. S e r e a (7) au separat forma romanica pe baza dimensiunilor mai mici ale conidiilor și conidio- forilor. Variațiile lungimii acestora nu constituie caractere importante în clasificarea cercosporelor, iar pe de altă parte autorii înșiși menționează că materialul studiat a fost incomplet maturizat. 11. Cercospora dubia (Riess) Winter, pe Atriplex hastata L., reg. Dobrogea, Sulina, 28.IX.1963; pe Atriplex oblongifolia W. et K., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963. Pe aceste gazde OL dubia n-a mai fost sem- nalată în țara noastră. 12. Cercospora erysimi Davis, pe Erysimum perovschianum Fisch et Mey., reg. București, Stațiunea Domnești, 25.VII.1964. în literatură1 această specie este citată numai pe E. cheiranthoides L. și E. cuspidatum DC. = Syrenia cuspidata (M.B.) Rchb. 13. Cercospora ferruginea Fuckel, pe Artemisia vulgaris L., București, pădurea Băneasa, 15.IX.1963, 18.VIII.1964. 14. Cercospora galegae Sacc., pe Galega officinalis L., reg. Dobrogea, Maliuc, 30.IX.1963; reg. București, Stațiunea Domnești, 25.VII.1964, București, 20.VII.1964. Planșa I. Diferite specii de Cercospora. A, C. bidentis; B, C. dulcamarae; C, C. nymphaeacea; D, C. ampelopsidis; E, C. insulana; F, C. sii. 176 O. CONSTANTINESCU 6 15. Cercospora petuniae (Saito) Miiller et Chupp Arch. Inst. Biol. Veg. Rio de Janeiro, 1936, 3, 96 — Cercoporina petuniae Saito, Trans. Tottori Soc. Agr. Sci., 1931, 3, 271 — Cercospora petuniae Sandu-Ville et Setea, Lucr. șt. Inst. agr., Iași, 1962, 94. Pe Petunia hybrida Hort., București, 7.X.1963. Observații. Această specie a fost semnalată prima dată în țară pe Pe- tunia aanllaris (Lam.) Britt sub O. petuniae Sandu-Ville et Serea. 16. Cercospora plantaginis Sacc., pe Plantago lanceolata L.,reg. Olte- nia, Simian, 9.VI.1964 ; reg. București, Stațiunea Domnești, 25.VII.1964. Pe Plantago media L. gazdă nouă în B.P.R., Stațiunea Domnești, . 25.VII. 1964. 17. Cercospora punctiformis Sacc. et Roum., pe Cynanchum acu- tum L., reg. Dobrogea, Sulina, 28.IX.1963. 18. Cercospora sagittariae Ellis et Kell., pe Sagittaria sagittifolia L., reg. Dobrogea, Maliuc, 1.X.1963. Materialul menționat în lucrare se poate consulta în Herbarul micologic al Institutului de biologie ,,Tr. Săvulescu”. . în timp ce nota de față se afla sub tipar, a apărut în Anal. Univ. București, Seria șt. nat., biologie, 1963, 38, 61 — 70 (XI.1964), lucrarea lui E. E 11 a d e și T. Roman intitulată Micromicete parazite pe plante din regiunea Deltei Dunării în care sînt cuprinse și date referitoare la unele specii care fac obiectul lucrării noastre. BIBLIOGRAFIE 1. Chupp C., A monograph of the fungus genus Cercospora, New York, 1953. 2. Hohnel F., Annales Mycologici, 1903, 1, 6, 503. 3. Oudemans C. J. P., Enumeratio Systematica Fungorum, Haga, 1923, 4. 4. Rayss T., Bull. Res. Counc. Israel, 1955, 5, D, 37 — 46. 5. Roger L., Phytopathologie des Pays Chauds, P. Lechevalier, Paris, 1953, 2. 6. Saccardo P. A., Sylloge Fungorum, Padua, 1886, 4 ; 1892, 10 ; 1895, 11 ; 1913,22 ; 1931, 25. 7. Sandu-Ville C., Lazăr A., Hatmanu M. și Serea C., Micromicete noi din R.P.R., Lu- crări științifice, Inst. agr. Iași, 1962, 89 — 96. 8. Tabr S.A.J., The Fungi and Plant Diseases of the Sudan, C. M.I.Kew, 1955. 9. Tharp B. C., Mycologia, 1917, 9, 2, 105 — 124. 10. Bacchjiebchii H. H. h Kaparvjimh B. n., Fungi imperfecti parasitici, MocKBa- JleHMHrpaH, 1937, 1. 11. » * » Plant Pathology Rep., Dep. Agric. Mauritius, 1960, 46 — 53 (R.A.M., 1962, 54, 658). Institutul de biologie „Tr. Săvulescu”, Laboratorul de micologie. Primită în redacție la 5 august 1964. TESTAREA EFICIENȚEI CAPTĂRILOR SĂPTĂMÎNALE ÎN AEROPALINOLOGIE* DE Academician E. POP, B. DIACONEASA, N. BOȘCAIU, FLAVIA RAȚIU și ARIANA TODORAN 581(05) Pentru testarea eficienței captărilor săptămînale în aeropalinologie, autorii au S; recurs la compararea cantităților de polen colectate în cursul unei perioade de ve- ■ : getație pe lame-capcane expuse cîte 7 zile consecutiv și pe lame schimbate la in- , tervale zilnice. Rezultatele au arătat că în cazul ambelor durate de expunere s-au ; obținut date similare. Acest fapt arată că prin captările săptămînale se pot ob- ' . ; ține imagini reprezentative, atît sub aspect cantitativ, cît și calitativ, cu privire la succesiunea sezonieră a polenului diferitelor specii din compoziția spectrelor polinice. : în cadrul cercetărilor aeropalinologice întreprinse în intervalul l.IJI— 31.VII.1964în orașul Cluj, am efectuat cu regularitate captări atît pe lame expuse în cursul unei singure zile, cît și pe lame expuse în cursul unei' săptămîni întregi. Acest fapt a fost determinat de necesitatea de a stabili •dacă, rezultatele obținute prin analiza lamelor-capcane expuse consecutiv cîte 7 zile oferă o imagine reprezentativă pentru compoziția calitativă și cantitativă a ploilor de polen din intervalul în care s-au desfășurat captă- rile. întrucît eficiența captărilor efectuate în intervale mai mari decît o singură zi depinde în cea mai mare măsură de capacitatea de captare poli- nică a substratului adeziv aplicat pe lame, prin testarea eficienței acestor -captări se oferă și posibilitatea aprecierii însușirilor adezive ale substratului utilizat. Compararea cantităților de polen captate pe lame expuse în cursul unei singure zile cu cele captate pe lame expuse în intervale mai mari a arătat că nu se poate stabili o relație liniară între aceste cantități și durata intervalelor în care au avut loc captările. în această privință J. S. W i 1 e y și C..M. T a r z w e 11 (3) au relatat că lamele expuse cîte 3 zile consecutiv * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Sărie de botanique”, 1965, 10,. 4; p. 311 (în limba engleză). / ST. SI,CERC. BIOL. SEBLk BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 177-180 BUCUREȘTI 1965 2- EFICIENȚA CAPTĂRILOR SAPTĂMÎNALE ÎN AEROPALINOLOGIE Polen ®nței ; Compararea sumelor obținute prin cele două variante de expunere -1 Intervalul în care s-au desfășurat cercetările a inclus îxîtreaga pe-M noadă a antezei'copacilor anemofili și în mare măsură și a polenului del 'plante ierboase din jurul stațiunii de recoltare. . ■ 1 Pe baza sumelor obținute" am stabilit că lamele expușe pe o durată I de o săptămîna au captat 82% din totalul polenului captat în cazul lamelor! expuse zilnic (tabelul, nr. 1). Baporturile procentuale ale participării di-1 ițelor specii la alcătuirea sumei totale de polen captat, în majoritatea Arilor, prezintă diferențe nesemnificative. Cele mai mari abateri s-au ^pstatat în cazul speciilor al căror polen prezintă o puternică aglutinare. £ște raporturi procentuale sînt mai mult decît convingătoare în favoarea. Abies Acer Aesculus Alnus Belula Carpinus Corylus Fagus Juglans Picea Pinus Populus Quercus Salix Tilia Ulmus Total polen de copaci SAP Caryophyîlaceae Chenopodiceae Compositae Cyperaceae Filipendula Giamineae Labiatae Leguminosae Rumex Sambucus Total polen denecopaci SNAP Polen incert Total polen SAP + SNAP Durata expunerii 24 de ore , 7 zile nr. 1 % nr. t %• 3 0,08 6 0,21 160 4,55 96 3,35 223 6,21 208 7,22 92 2,62 74 2,58 244 6,97 252 8,80 19 0,55 9 0,23 159 4,54' 184 2,49 193 5,49 134 3,45 12 0,34 21 0,55 59 1,68 47 1,64 173 4,94 158 5,50 284 8,08 197 6,86 287 8,16 213 7,42 61 1,75 44 1,55 488 13,65 476 16,98 532 15,15 371 12,95 2 992 81,15 2 502 87,18 34 0,97 17 0,59 83 2,36 42 1,50 33 0,94 21 0,74 4 0,12 — — — — 25 0,87 322 9,16 192 6,69 1 0,03 1 0,03 20 0,72 18 0,62 — — ■ 13 0,45 7 0,20 14 0,49 504 14,35 343 11,96 . 18 0,51 25 0,87 3 514 100,00 2 870 100,00 îhîî î V E. POP și COLABORATORI 180 BIBLIOGRAFIE Primită în redacție la 24 martie 1964. Centrul de cercetări biologice, Cluj, Laboratorul de fiziologie vegetală. 4 concentrația totală a polenului a fost numai de 3 (= 43%) sau de 4 ( = 59%) ori mai mare pe lamele expuse săptăinînal decît pe cele expuse în cursul unei singure zile. în felul acesta, în condițiile pedoclimatice ale teri- toriului în care s-au desfășurat cercetările noastre, am putut mări eficiența captărilor săptămânale cu cel puțin 30% prin folosirea amestecului de petrol și vaselină ca substrat adeziv. 1. Erdtman G., An introduction to pollen analysis, Waltham, 1943. 2. Potteb L. D. a. Rowlei J., Botanical Gazette, 1960, 122, 1. 3. Wiley J. S. a. Tarzwell C. M., Preliminary report on atmospheric pollen sludies, Proc. North- Eastern States Weed Control Cont, 1950, 4. INFLUENȚA LUMINII ASUPRA FORMĂRII ȘI TRANSFORMĂRII UNOR AMINOACIZI LIBERI ÎN FRUNZELE DE MAHORCĂ* DE GH. POPOVICI 591(05) în experiențe de laborator, la lumină și întuneric timp de 48 de ore, s-a stu- diat formarea aminoacizilor în discuri din frunze de mahorcă. Separarea și de- terminarea cantitativă a aminoacizilor s-au făcut cu ajutorul metodei schimbă- torilor de ioni și al hîrtiei cromatografice. S-a constatat că acidul aspartic se sin- tetizează mai mult la întuneric decît la lumină, ajungînd pînă la 29 % din canti- tatea totală acumulată Ia întuneric. Acidul ghitamic și y-aminobutiric, dimpo- trivă, se sintetizează mai mult la lumină decît la întuneric. Cantitățile lor, pe di- ferite variante, oscilează între 17 și 42% din totalul aminoacizilor acumulați Ia lumină. Influența luminii asupra formării aminoacizilor în. discurile de mahorcă apare atît în variațiile cantității totale, cît și în variațiile cantității fiecărui amino- acid separat. ■ Influența luminii asupra plantei presupune existența cîtorva reacții fotochimice sau a unei legături complexe dintre fotosinteza și respirație; Această acțiune a luminii va trebui să apară concret în particularitățile metabolismului plantei în perioadele de lumină și întuneric. Reacțiile 'fotosintetice sînt strîns legate de metabolismul general al frunzelor. , Fotosinteza și respirația au loc concomitent în cadrul celulei, o parte din produșii intermediari ai fotosintezei putînd servi ca substrat pentru respirație. Formarea proteinei în celulă reprezintă un rezultat comun al fotosintezei și respirației. v Cetoacizii, produși comuni ai fotosintezei și respirației prin reacții de aminare în prezența sistemului fermentativ corespunzător, dau ămino- ■acizii liberi ai celulei. Cantitatea și calitatea aminoacizilor liberi indică con- * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Scrie de botanique”, 1965,10, 4, p. 315 (în limba rusă). Lucrarea face parte din cadrul temei de disertație, executată sub conducerea prof. V. A. C e s n a k o v , de la Laboratorul de fiziologie și biochimie a plantelor din cadrul Institutului de biologie al Universității ,,A. A. Jdanov” din Leningrad. ST. SIOERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 181-190 BUCUREȘTI 1985 5 - c. «98 182 GH. POPOVICI 2 dițiile în care s-au format. La întuneric, formarea aminoacizilor are loc numai pe baza hidraților de carbon, iar la lumină și pe baza produșilor in- termediari ai fotosintezei. Participarea luminii (fotosintezei) în formarea aminoacizilor s-a stu- diat prin diferite experiențe. Pe de o parte au fost montate experiențe cu o expunere de scurtă durată în prezență de C14O2. Urmărind apariția ami- noacizilor liberi marcați, sau intrați în compoziția proteinelor, s-ar putea forma o imagine despre viteza acestui proces, ca și despre participarea pro- cesului de fotosinteză în formarea aminoacizilor. Pe de altă parte s-au mon- tat experiențe cu o expunere de lungă durată, în care s-au comparat com- poziția și viteza de formare a aminoacizilor la lumină și întuneric. De fapt, în aceste experiențe s-a studiat influența luminii (fotosintezei) asupra ca- racterului și vitezei metabolismului la întuneric, cu alte cuvinte corelația dintre două procese cardinale care au loc în plantele verzi — fotosin- teza și respirația. Primele cercetări privind apariția produșilor marcați ai fotosintezei în experiențe cu o expunere de scurtă durată în prezență de O14O2 au fost făcute pe alge de către W. S t e p k a, A.A. Benson, M. Calvin (15) și M. 0 a 1 v i n , J. A. B a s s h a m, A. A. Benson (6). După datele acestora, la o expunere de 5 s n-ău fost descoperiți compuși care să conțină azot. Pe măsura măririi duratei de expunere de la 15 la 60 s, radio- activitatea a început să apară în acidul aspartic, alanină, serină și glicină. Mai puțin intens s-au marcat acidul glutamic, treonina, fenilalanina, glu- tamina, asparagina și tirozina. Astfel, se poate considera că numai primii patru aminoacizi se formează în procesul de fotosinteză. Datele lui O. D. N e 1 s o n și G-. Krot k ov (11) privind răs- pîndirea carbonului marcat C14 în acidul aspartic și acidul glutamic, după două minute de fotosinteză, contrazic părerea că aminoacizii se formează; din cetoaeizi. Ei consideră că formarea acidului aspartic are loc prin con- densarea unui compus cu doi atomi de carbon (C2 4- C2). De asemenea C.H.N. Towers și D. C. Mortimer (16) consideră că cetoacizii (cu excepția acidului piruvic) nu reprezintă produși primari pentru for- marea glicinei, serinei și a acidului aspartic. în experiențe de lungă durată D, W. B a c u s e n și S. A r o n o f f (13) au descoperit la o expunere de o oră a frunzelor de soia o radioacti- vitate însemnată în acidul aspartic, acidul glutamic, serină, glicină și ala- nină ; fenilalanina, tirozina, prolina, leucina și arginina chiar și în aceste condiții au avut o radioactivitate scăzută. Cercetînd marcarea aminoacizilor la Ctilorella în prezență de C14O2, după 3 zile de creștere la lumină, L. S c h i e 1 e r, L. E. Mc 01 u r e și M. 8. D u n n (14) au stabilit că toți aminoacizii cercetați posedă o radio- activitate însemnată. O activitate specifică mare s-a observat în special la' acidul aspartic, arginină, fenilalanină, acidul glutamic și histidină, iar activitatea specifică mare a alaninei, serinei și glicinei la începutul perioa- dei de expunere scade spre sfîrșitul acesteia. Pe baza rezultatelor obținute se subliniază că distribuirea carbonului marcat în aminoacizi amintește de acea marcare obținută în experiențe cu alge ținute la întuneric cu glucoza "3 INFLUENȚA LUMINII ASUPRA FORMARII AMINOACIZILOR ÎN FRUNZE 183 marcată și se conchide că influența luminii nu apare evidentă în această privință. în experiențele de lungă durată un rol însemnat îl are cantitatea aminoacizilor formați la lumină și întuneric. în majoritatea experiențelor ^,de acest gen, sinteza aminoacizilor și a proteinelor la lumină în frunzele verzi a fost, după cum eta și normal, mai intensă decît la întuneric. Această condiție se apreciază ca o dovadă în plus că; fotosinteză participă nemijlocit în formarea proteinei. Proteina și aminoacizii sînt considerați în acest caz ca produși primari ai fotosintezei. - Experiențele lui M. L. C ha m p, i g n y (8) arată că, la o lumino- ' zitate de 5 000 de lucși, sinteza aminoacizilor a crescut de 20 de ori, iar la 1 20 000 de lucși de 60 de ori, îh comparație cu sinteza la întuneric. Aceste . date arată că la lumină și la întuneric s-au sintetizat mai intens în special urmățorii aminoacizi : a-alanina, serină, glicina, acidul aspartic, acidul glutamic, treonina, acidul y-aminobutiric, valina și leucina, și mai puțin intens tirozina, fenilalanina, triptofanul, prolina, oxiprolina, histidină, arginina, lizina și p-alanina. Rezultatele obținute de T. F. A n d r e e v a (1), (2), (3), (4) confirmă faptul ca la lumină se formează o cantitate mai mare de aminoacizi decît ' . la întuneric. După datele sale (4), chiar prin hrănirea frunzelor cu glucoza - radioactivă s-a obținut marcarea aminoacizilor și a proteinelor cu o viteză mult mai mare la lumină decît la întuneric. ' Rezultatele din literatură fără îndoială confirmă posibilitatea influenței luminii asupra formării aminoacizilor. : MATERIAL ȘI METODĂ Pentru studiul formării și transformării aminoacizilor liberi în frunze, noi am ales o astfel de plantă la care sînt cunoscute particularitățile transformării acizilor organici la . lumină și întuneric. După datele lui V. A. Cesnokov și H. G. Jabotinski ■ (7) din numărul mezofitelor obișnuite cu pH-ul sucului celular în jur de 6, răspund acestor cerințe tutunul, mahorca și cîțiva reprezentanți din familia leguminoase. Noi am ’ ales mahorca, fiind mult mai studiată în această privință. La această plantă s-a indicat trans- formarea acidului citric în acid malic la lumină și a acidului malic în acid citric la întuneric. ■ Pe lingă toate acestea, mahorca posedă frunze suficient de mari și egale după construcția lor, dînd posibilitatea obținerii de probe paralele. în montarea experiențelor s-a folosit metoda discurilor din frunze propusă de E. A. B a- , z î r i n a și O. A. Gr e c j uhina (5). Folosirea discurilor- prezintă avantajul că în procesul ’ formării aminoacizilor nu are loc migrarea lor-din țesuturile asimilatoare, fapt pentru care ar fi fost necesară o corecție a rezultatelor suficient de complexă. ' Discurile tăiate din frunze au fost așezate cu partea superioară pe o soluție nutritivă cu 0,1% KH2PO4 și 0,1 % NH4NO3. Experiențele au fost montate la temperatura camerei de 20 —23’C. Variantele au fost expuse la lumină continuă timp de 48 de ore, iluminatul efectuîn- - du-se cu tuburi BS-30, cu o luminozitate de 6 000 de lucși. Alături de acestea au fost puse va- riante și la întuneric. Întrucît la întuneric timp de 48 de ore se produce o înfometare a frun- zelor în substanțe plastice, a trebuit să adăugăm în aceste variante glucoză sterilă în concen- trație de 3 %. în unele cazuri, în calitate de control suplimentar, s-a adăugat glucoză și în va- 4 riantcle expuse la lumină. Această variantă ni s-a părut interesantă prin faptul că Ia lumină glu- . coza este absorbită cu o viteză foarte mare, iar prin mărirea concentrației ei în țesut frînează asimilarea de CO2 (fotosinteză). ■ * .>' Pentru reducerea fotosintezei, dar neînlăturînd acțiunea luminii asupra proceselor fizio- logice, o parte dintre variantele expuse la lumină au fost montate cu glucoză și în lipsă de CO2. 184 GH. POPOVICI INFLUENȚA LUMINII ASUPRA FORMĂRII AMINOACIZILOR ÎN FRUNZE 185 Scopul acestor experiențe a fost în general același ca și în cazul celor expuse la lumină cu glucoză — micșorarea fotosintezei. Experiențele au fost executate în cursul anilor 1961 și 1962 în număr de 22, compuse din 3 — 6 variante : 1) la întuneric cu glucoză ; 2) la lumină fără glucoză ; 3) la lumină cu glucoză și 4) la lumină cu glucoză fără CO2. întruclt direcția de biosinteză a aminoacizilor pe grupe de variante separate este aceeași, modul acesta de prelucrare a materialului este admisibil pentru obținerea unor rezultate orien-. tatiye, din punctul nostru de vedere (ținînd seama de complexitatea problemei, nu ne permitem să apreciem lucrarea noastră decît ca orientativă). Pentru caracterizarea valabilității experiențelor, ca și a vitalității discurilor de frunze, prezentăm în tabelul nr. 1 media indicilor folosiți. Drept indici au servit substanța uscată la porția de discuri standard (200 buc. sau 628 cm2), ca și variațiile în acumularea de substanță uscată pentru timpul expus; în tabel se prezintă de asemenea cantitatea de aminoacizi liberi, determinați după reacția cu ninhidrină și creșterea lor. Tabelul nr. 1 laiiațille substanței uscate și ale conținutului do aminoacizi liberi din discurile do frunze do mahorcă, expuse iu diferite condiții (in mg la 638 cm3 in timp de 48 de bre) Varianta Substanța uscată Aminoacizii liberi total creștere total creștere Martor 4 482 ± 17 62,3 . ( întuneric, cu glucoză 4 558±14 + 76 138,0 4- 76,7 . Lumină, fără glucoză 6 190±ll 4-1 708 305,6 4- 243,3 , Elimină, cu glucoză 6 678±20 4-2 196 347,2 4- 284,9 Lumină, cu glucoză și fără CO2 5305±23 4- 823 194,8 4- 132,5 După cum se vede din tabel, acumularea de substanță uscată pe baza fotosintezei (va.; rianta lumină, fără glucoză) corespunde cu 1 708 mg în timp de 48 de ore sau aproximativ 40 % față de martor. Absorbția glucozei de către discurile de frunze, după cum arată cifrele,, reprezintă un proces foarte activ și care nu este legat cu suprafețele de rănire obținute în urma' tăierii discurilor. O foarte mare cantitate de glucoză este absorbită de către discuri la hi; mină, atunci cînd chiuveta nu este acoperită cu sticlă. în aceste condiții acumularea de sub- stanță uscată la porția de discuri ajunge pînă la 2 196 mg, ceea ce corespunde aproximați^ cu 50% față de martor. f Luînd în considerație afirmația lui A. K u r s a n o v (9) că o acumulare mare de hidrați de carbon în frunze frînează fotosinteza, precum și rezultatele amintite mai sus, considerăm că în varianta la lumină cu glucoză, fotosinteza este micșorată, iar acumularea de substanță uș, cată trebuie atribuită absorbției de glucoză. în varianta Ia lumină cu glucoză și fără CO2, cantitatea de substanță uscată acumulatei este mai scăzută (823 mg), însă suficientă pentru obținerea efectului dorit. Scăderea vitezei de acumiflare a substanței uscate sau mai bine-zis scăderea vitezei de absorbție a glucozei în această variantă o atribuim scăderii procesului de transpirație, proces mult redus în cazul chiuvetele^ acoperite cu sticlă în vederea obținerii atmosferei lipsite de CO2. în varianta la întuneric cu glucoză, absorbția este foarte mult scăzută. Glucoza absoț bită întrece cu puțin compensarea de substanță uscată pierdută în respirație. Concomitent cu acumularea de substanță uscată, în cursul expunerii are loc și biosinteză aminoacizilor în discuri. O cantitate mare de aminoacizi se acumulează în variantele expus Ia lumină, în prezența glucozei sau a unei fotosinteze intense (tabelul nr. 1). în varianta 1 lumină cu glucoză cantitatea de aminoacizi acumulați ajunge la maximum (285 mg). O cânți tate mai mică de aminoacizi se acumulează în discurile expuse la lumină cu glucoză fără CQ (132,5 mg). în această variantă, după cum am amintit, și glucoza este absorbită mai greu din .cauza unei evaporări scăzute. O cantitate și mai mică de aminoacizi se acumulează în discurile , expuse la întuneric. La porția de discuri se formează în total 76 mg, ceea ce înseamnă aproxima- ■ -tiv de 3 ori mai puțin decît în prezența unei fotosinteze intense. REZULTATELE OBȚINUTE . ' Eezultatele obținute (tabelele nr. 2 și 3 și fig. 1) reprezintă media cifrelor înregistrate din nouă experiențe de bază, care au fost unite în - patru grupe, astfel: 1—23, 25 și 27.VII.1961; 2—15 și 18.VIII.1962 ; 3-20 și 28.VIII.1962; 4-20 și 28.VIII.1962 (fără CO2). în lucrarea de față prezentăm numai rezultatele privind sinteza treoninei, acidului aspar- tic, acidului glutamic și a acidului y-aminobutiric, care sînt trecuți în ,tabele și grafic în ordinea originii lor genetice. Concluziile noastre se vor baza pe cantitățile relative acumulate în discuri, prin care se evidențiază numai influența factorului lumină. Din graficul figurii 1 se vede că treonina, care reprezintă un amino- acid secundar, format din acidul aspartic, păstrează în general aceeași ■regulă în biosinteză sa ca și acidul aspartic. în discutarea datelor treonina va fi inclusă în grupa acidului aspartic (tabelul nr. 3). Locul central în metabolismul aminoacizilor îl ocupă acidul; aspartic, t acidul glutamic și acidul y-aminobutiric, care este un produs de decarboxi- lare al acidului glutamic. * * , Datele noastre arată că la fracția acestor aminoacizi revine mai mult de 50% din cantitatea totală acumulată. Din grafic se vede că acidul aspartic se formează mai mult la întu- neric decît în ambele variante la lumină. La întuneric cantitatea de acid aspartic reprezintă 29 % din tot ce s-a acumulat timp de 48 de ore, iar $ la lumină fără glucoză 18,2%, cu glucoză 13,8% (tabelul nr. 2) și cu glu- A coză fără CO2 11,1%. Acidul glutamic dimpotrivă se formează mai mult 1 lă Itimină și mai puțin la întuneric; aceasta se evidențiază mai ales prin i unirea cantităților acidului glutamic cu cele ale acidului y-aminobutiric -(tabelul nr. 3). Cantitatea de acid glutamic la lumină fără glucoză repre- ■ ; z'intă 23,8%, cu glucoză 17,7% și cu glucoză fără CO2 42% (tabelul nr. 2). 'Formarea acidului aspartic la întuneric de 1,6—2,1 ori mai mult decît la : lumină fără glucoză și cu glucoză, ca și de 1,4 ori mai mult decît acidul gliitamic (fig. 1) contrazice rezultatele obținute de T. F. A n dr e e v a i. la discuri de floarea-soarelui. După datele acesteia, la întuneric acidul . glutamic se formează în cantități mai mari decît acidul aspartic, iar la lumină invers. : f > Din graficul figurii 1 se vede că acidul y-aminobutiric se sintetizează t de a'semenea în cantități mai mari la lumină decît la întuneric. La lumină - fără glucoză cantitatea de acid y-aminobutiric corespunde cu 32%, iar J' îă lumină cu glucoză, cu și fără CO2, s-a acumulat o cantitate de 29%, . '-îfidimp ce la întuneric numai 16%. V' în experiențele lipsite de CO2 la lumină, cantitatea cea mai mare 'de aminoacizi acumulați aparține grupei acidului glutamic (fig. 1) și este i 'aproximativ de 6 ori mai mare față de grupa acidului aspartic (tabelul L' 'X k' X ’ ■ CM n > & f 186 c; *3 § 3 INFLUENȚA LUMINII ASUPRA FORMĂRII AMINOACIZILOR / î •a, ■. 61| S 5 a .2 ■as Lumină, cu glucoză, fără CO2 creștere <5 ac 3 1 total i- > 1 8HI 1 , cu £ o'' 4) Lumină, glucos 8 / 8 1 total 1 tio 4) $> mină, făr glucoză CP o 1 mg 1 Lui total ■ 8ui' 1 O -xp 9>. tuneric cu glucoză aJ U> Oi & 1 mg 1 ■ «s total Sui Martor total' 1 [■ ®â co s o d o. a- S CM S °1 CM a •• ■ ■ '5b. , '3. ;; ■ . CO co . 0 • • . o '■ . • '' ■ -r , CO • •' YH LO • 'CO. N <3 2 ' N • . 5 cC O . £ : 1; a>.. g g S o g g ,g « •S -E ta g .8 g ’S .8 8 si 2 -8 S 'g -8 .a Sag a n » S> g " g a ■ 53 r-ț « tu .3 a h .a v 5 O v> O j < E- 187 Rezultate asemănătoare au fost obținute și de V. O.1 XM ( (10) la floarea-soarelui și la primula. După datele lui M a xXi titatea de acid glutamic la lumină reprezintă 33% din co \ Tabelul nr. 3 ' ’l' £• Cantitatea aminoacizilor liberi acumulați In 48 de ore (in mg Ia 314 cm2 și in % din cantltalev Aminoacizi întuneric, cu glucoză Lumină, fără glucoză Lumină, cu glucoza glu^^^M fărăȘ^Ș mg 0/ /o mg % mg % _mg T’wH Treonina, acidul aspartic 10,6 31,4 24,6 21,1 21,4 16,0 7,6 Acidul glutamic Acidul y-aminobutiric 12,6 36,6 65,5 56,2 62,5 46,8 43,6 Glicina Serină Alanina Valina Loucina Lizina ] Histidina > aminoacizi bazici Arginina J Tirozina (3-fcnilalanina Aminoacizi necunoșcuți . 10,8 32,0 26,6 22,7 49,7 37,2 29,7 16,8 ‘ Total 33,9 100,0 116,7 100,0 133,6 100,0 61,4 100,0 de aminoacizi, iar acidul aspartic numai 19%. La întuneric cantitatea de acid aspartic eiste mai mare decît la lumină și corespunde* cu 35%, iar acidul glutamic cu 15%. Privind cantitățile relative ale fracției de aminoacizi : glicina, serină, alanina, leucina, bazici (lizina, histidina, arginina), tirozina și fenilalanina, observăm că diferențele sînt mai evidente între variantele la întuneric cu glucoză și la lumină cu glucoză față de variantele la lumină fără glucoză și cu glucoză fără CO2. Analiza biosintezei fiecărui aminoacid din această fracție va constitui subiectul unei alte comunicări. ' DISCUTAREA REZULTATELOR După părerea noastră, rezultatele obținute sînt suficient de caracte- ristice pentru a evidenția influența luminii asupra biosintezei aminoaci- . zilor. O asemenea influență se reflectă în'primul rînd asupra aspectului cantitativ al procesului. La lumină viteza de formare a aminoacizilor poate să fie de 2 și chiar de 3 ori mai mare decît la întuneric (tabelul nr. 1). Un efect al acțiunii luminii asupra biosintezei aminoacizilor îl reprezintă schim- barea raportului în care se sintetizează diferiți componenți. Viteza relativă de formare a aminoacizilor se schimbă în funcție de lumină sau de întunQtife.' Un interes deosebit îl reprezintă faptul că în sinteza aminoacizilor - se observă aceleași reguli,ca și în transformările reversibile ale acizilor >1 ,4 Mi 9 INFLUENȚA LUMINII ASUPRA FORMĂRII AMINOACIZILOR ÎN FRUNZE 189’ 188 GH. POPOVICI organici din ciclul lui Krebs (acidul citric și acidul malic la lumină și întu- neric). Noi am presupus existența unei asemenea analogii și experiențele executate au confirmat acest fapt. Eezultatele obținute, privind formarea acizilor aspartic și glutamic la lumină și întuneric se încadrează întrutotul în ipoteza folosită. Foarte bine se evidențiază rezultatele în special atunci a acidului citric se intensifică și din produsul său, acidul a-cetoglutaric, se formează în primul rînd acidul glutamic și după aceea prin decarboxilare ia naștere și acidul y-aminobutiric. Formarea acidului malip îp cazul acesta reprezintă un rezultat al procesului secundar — degradarea acidului citric — și nu este însoțită de biosinteză acidului aspartic. MB întuneric cu glucoză L umină fără glucoză W- 130- 122x23 Lumină cu glucoză EZZH] Lumină cu glucoza fără COi Treonina Fig. 1. — Cantitatea aminoacizilor în timp de 48 de ore. A eidul aspartic Acidul glutamic Acidul l'-aminoMiric cînd unim cantitățile acidului glutamic cu cele ale acidului y-aminobutiric, care reprezintă un produs apropiat al transformării acidului glutamic. în experiențele noastre acidul glutamic s-a format în cantități mai mari la lumină și mai mici la întuneric, proces invers în cazul acidului aspartic. Aceasta se poate explica prin faptul că acidul glutamic se formează prin transformarea acidului citric în acid malic. La lumină viteza de degradare Fig. 2. — Formarea și transfor- marea acidului glutamic și a aci- dului aspartic la lumină și în- tuneric. Acidul glutamic Săgeți albe — la lumină; săgeți negre — la întuneric. Al idii F- amirneutiric Procesele de transformare a acidului citric și de formare a acidului glutamic, a acidului y-aminobutiric, a acidului malic și a acidului aspartic, la lumină și întuneric, sînt reprezentate în figura 2. La întuneric ciclul acizilor tricarbonici este îndreptat în sensul sintezei acidului citric. Acidul malic, acumulat la lumină, poate să con- stituie o sursă de formare a acidului aspartic prin aminarea acidului oxală- cetic. în acest fel, acidul glutamic la lumină se formează în procesul de degradare a acidului citric, iar acidul aspartic la întuneric se formează în procesul de sinteză a acidului citric. HM1 ......... 190 GH. POPOVICI 10 Studiul influenței luminii asupra biosintezei aminoacizilor se com- plică și prin aceea că fotosinteza singură în momentul de față nu poate constitui un indicator al reacțiilor ce însoțesc transformarea hidraților de carbon, ceea ce înseamnă în cazul de față, formarea scheletului carbonic al viitorilor aminoacizi. CONCLUZII Pe baza rezultatelor obținute reies următoarele concluzii: 1. Influența luminii asupra formării aminoacizilor în discurile de mahorcă apare atît în variațiile cantității totale, cît și în variațiile canti- tății fiecărui aminoacid separat. 2. Procesul formării acidului aspartic și a acidului glutamic cores- punde exact cu particularitățile metabolismului acizilor organici la lumină și întuneric. 3. Acidul aspartic se sintetizează mai mult la întuneric decît la lumină. Cantitatea sa la întuneric reprezintă pînă la 29 % din cantitatea acumulată. 4. Acidul glutamic și acidul y-aminobutiric se formează mai mult la lumină decît la întuneric, iar între suma lor la lumină fără glucoza și cu glucoză este o diferență de numai 10%. 5. în discurile de frunze expuse la lumină fără CO2, se formează de asemenea o cantitate mai mare de acid glutamic și acid y-amino- butiric. BIBLIOGRAFIE 1. AHHPEEBA T. <£>., ®M3HonorMH pacTenaft, 1956, 3, 2. 2. AHUPEEBA T. B., Hajibophhk A. Iî. II THX0MHP0B M.®., npoO.teMM ^omocUH- mesa, Hbr. Anan. HayK CCCP, MocKBa, 1959, 272—280. 3. AHUPEEBA T. O., floral. Anan. Hayn CCCP, 1960, 130, 2, 457—460. 4. — ®M3HOJiornH pacTeHMit, 1961, 8, 4. 5. BA3MPHHA E. H. H rPEHVXMHA O. A., VHOHMe 3anMCKH Jiry, cepita SHOJIorHHeCKHX HayK, 1941, 20, 54—75. 6. Calvin M. a, Bassham J. A., Federation Proc.. 1950, 9. 524 — 534. 7. HECHOKOB B. A. h JKABOTMHCKn X. r., Tpyjța Herpero$CKoro 6hoji. MHciwryTa, jiry, i96o, îs. 8. Champigny M. L., Theses presentees ă la Facult4 des Sciences de l’Universite de Paris, Paris, 1960. 9. Kvpcahob A. k yrpioiiOBlI., Broun. Mock. o6-Ba, Wcn. npwpo»H ot«. 6MojiorHM, 1934, 13, 1, 159—167. 10. Makcmmob B. O., B c6. ©h3iioji-6hoxhm. Ochobbi niiflBHmeHHHa npojțyKTHBHocin, KneB, 1963, 144—147. 11. Nelson C. D. a. Krotkov G., Canad. J. of Bot., 1956, 34, 4, 423. 12. nonOBKH T., Bjiumue ceema na oSpasosanue u npeepaufenue ceo6odmix omuhokuc- jiom e jiuanm MaxopKu, /fHccepTaițHH Ha coHCKaiiHe yneHoă CTenenit Kan- «HflaTa SnoJiorHHecKHx HayK, JlenHHrpajț, 1964. 13. Racusen D. W. a. Aronoff S., Arch. Biochem. a. Biophys., 1954, 51, 68 — 78. 14. Schieler L., Mc Clube L. E., a. Dunn M. S, J. Biol. Chem., 1953, 203, 2, 1 039 — 1 044. 15. Stepka W., Benson A. A. a. Calvin M., Science, 1948, 108, 304—306. 16. Towers C.H.N. a. Mortimer D.C., Canad. J. Biochem. physiol., 1956, 34, 3, 511 — 519. Institutul de biologie „Tr. Săvulescu”, Laboratorul de fiziologie vegetală. Primită în redacție la 5 august 1964. CERCETĂRI PRIVIND SEGREGAREA ȘI HETEROZISUL LA HIBRIZII RECIPROCI DE RAPHANUS SATIVUS L.* DE P. RAICU și IOANA POPOVICI 581(05) Autorii au studiat fenomenul hibridării reciproce între 7 soiuri de Raphanus salivus, diferite prin forma și culoarea rădăcinilor. S-a constatat că atît în Fp cît și în F2 au predominat caracterele genitorului matern și că fenomenul hete- rozis a fost de asemenea influențat de sensul în care s-a efectuat încrucișarea. Se explică acțiunea mai puternică a genitorului matern ca datorîndu-se eredității citoplasmatice și influenței metabolice a endospermului triploid (3 n) — care are două garnituri cromozomice de origine maternă și numai una de origine pa- ternă — asupra embrionului și tinerei plante. Studiul hibrizilor reciproci are însemnătate teoretică, legată de concepția generală asupra eredității. Astfel, unii geneticieni susțin că nu are nici o importanță care genitor este folosit ca mamă și care ca tată și că prin urmare hibrizii reciproci sînt identici. Există însă cercetări care arată că hibrizii reciproci, atît cei intraspe- cifici, cît și cei interspecifici, sînt deosebiți în funcție de genitOrul matern. în cercetările noastre asupra hibrizilor reciproci de Raphanus sati- vus L., am urmărit să determinăm influența genitorului matern și patern asupra descendenței atît în ceea ce privește diferențierea, caracterelor și însușirilor, cît și fenomenul heterozis. Studiul hibrizilor reciproci la Rapha- nus sntivus are însă nu numai importanță teoretică, ci și practică, legată mai ales de posibilitatea folosirii fenomenului heterozis în cultura acestei plante. MATERIAL ȘI METODĂ în cercetările noastre s-a lucrat cu următoarele soiuri de ridichi de lună : Saxa (rădăcina rotundă, culoare roșie-închis), Jumătate roșie — jumătate albă (rădăcina rotundă cu partea superioară roșie și cea inferioară albă), Roșie cu vîrful alb (rădăcina rotundă de culoare roșie și eu vîrful alb), Albă rotundă (rădăcina rotundă de culoare albă), Eiszapfen (rădăcina cilindrică- * Lucrare comunicată la cel de-al Xl-lea Congres internațional de genetică, Haga, 1963. ST. SI CERC. BIOL. SERIA BOTANICA T. 17 NR. 2 P. 191-200 BUCUREȘTI 1905 3 SEGREGAREA ȘI HETEROZISUL LA HIBRIZII RECIPROCI DE R. SATIVUS 192 P. RAICU și IOANA POPOVICI r 2: alungită,, de culoare albă), Ostergrus (rădăcina conică-alungită, de culoare roz), Țara Bîrsei (rădăcina conică-alungită, de culoare albă)1. Controlul tuturor soiurilor a arătat că ele sînt. pure din punct de vedere genetic. S-au efectuat hibridări reciproce între soiurile care se deose- beau puternic mai ales prin forma și culoarea rădăcinilor. Pentru obținerea de hibrizi reciproci s-a folosit metoda polenizării sub izolator de tifon â cîte două plante, una maternă și una paternă, introducîndu-se totodată zilnic în timpul înflo- ritului cîteva albine. Semințele recoltate de la fiecare plantă aflată sub izolator.au fost în mod obligatoriu hibride, deoarece după cum se știe Raphanus sativus este o plantă strict alogamă, la care în condiții de autopolenizare nu se obțin de loc semințe. La plantele hibride s-au făcut observații de vegetație comparativ cu genitorii și s-a deter- minat modul de segregare, mai ales ținîndu-se seama de culoarea și forma rădăcinilor. Pentru studiul heterozisului s-a determinat viteza de creștere a plantelor experimentale și s-au făcut măsurători biometrice asupra numărului de frunze și greutății rădăcinilor în Fj și F2. Rezul- tatele au fost interpretate statistic conform normelor uzuale. _ REZULTATE Cercetările noastre au arătat că hibrizii din Fx sînt în general neuni- formi, între ei existînd plante de tip matern, de tip patern și de tip inter- mediar, cu dominarea însă a tipului matern sau a celui intermediar. Astfel,, în ceea ce privește forma rădăcinilor (tabelul nr. 1) se constată că la 4 combinații hibride, din totalul de 8 (Roșie cu vîrful alb $ x Eiszapfen Roșie cu vîrful alb Ș x Țara Bîrsei Ș, Țara Bîrsei $ X Roșie cu vîrful alb $ și Albă rotundă Ș x Ostergrus (?), hibrizii sînt exclusiv de tip matern. Tabelul nr. 1 Segregarea după forma rădăcinilor la hibrizii reciproci in Ft Nr. comb. Hibrizii reciproci Nr. total de plante Forma rădăcinilor în Fj tip Ș tip ă tip interme- diar nr. % nr. % nr. L 0/ /o 1 2 ——— ——— , Roșie cu vîrful alb Ș x Eiszapfen ., BecTHMK cemcKoxoaHiiCTBeHUBix iiayK, 1961, 2, 22-—27. 5. MeUMHEII B. fl., ^țoiui. Ana?;. nayu CCCP, 1952, 83, 2. 6. Michaems P., Hând. d. Pflanzenzuchtung, 1955, 1, 2. 7. Morley F. a. Smith L, Agric. Gaz., N.S. Walles, 1954, G5, 1. 8. Raicu P. și Critiniu G., St. și cerc, biol., Seria biol, veget., 1963, 15, 2. 9. Saeki I., Kondo K., Himeno K., Ikoma H., Katsuragi T. a. Tanabe L, Jap. J. Breed., 1956, 6, 1. 10. Skalinska M., Acta biol, exp., 1930, 5. 11. BAPTAnETPUAH B. B., BecTHHK Mockobckoto VniniepcMTeTa, Cepuri EnoniorM n noHBOBeneniie, 1961, 2, 36—43. 12. ■—■ BecT. ceJibCK. HayKM, 1962, 2, 73—75. 13. Wettstein F.V., Z. Ind. Abst. und Vereb. lehre, 1937, 73, 349-366. 14. Winkler A., Z. Ind. Abst. und Vereb. lehre, 1924, 33, 238 — 253. Institutul de biologie „Tr. Săvulescu”, . Laboratorul de genetică vegetală. Primită în redacție la 27 mai. 1964. DETERMINAREA REZISTENȚEI PORUMBULUI LA FRIG ȘI PROBLEMA TRANSMITERII GENETICE A ACESTEI ÎNSUȘIRI* , DE D. BUICAN 581(05) Lucrarea se ocupă de determinarea rezistenței porumbului la frig, precum și de transmiterea genetică a acestei însușiri fiziologice. S-au utilizat, perfecționîndu-se, numeroase metode fiziologice, biochimice și bio- fizice de determinare a rezistenței la temperaturi scăzute, astfel că lucrarea are și un aspect metodologic. în special se remarcă faptul că raportul valorilor obți- nute la plantele călite față de cele necălite este un prețios indice de rezistență. Din punct de vedere biologic general, se constată reflectarea capacității de călite a unei plante termofile ca porumbul în procesele vitale esențiale. Din punct de vedere genetic, s-a constatat că rezistența la frig se transmite de la liniile consangvinizate la hibrizii simpli și dubli de porumb. HeterozlsUl influ- ențează, însă nu prea mult, capacitatea de rezistență a plantelor. Metodele de determinare a rezistenței la frig a plantelor de cultură sînt numeroase și variate, însă lucrările de acest gen s-au adresat în special plantelor care iernează. Rezistența cerealelor de primăvară este puțin studiată; din punct de vedere fiziologic, unii autori neagă acestor plante posibilitatea dezvoltării unui mecanism real de rezistență la frig. (6). în același timp este puțin cercetată influența heterozisului asupra unor însușiri fiziologice ca cea de rezistență la frig, în sensul stabilirii'în ce măsură acest fenomen are o înrîurire favorabilă asupra rezistenței hibri- zilor în comparație cu cea a liniilor consangvinizate (1), (2). în lucrarea de față am căutat să studiem transmiterea acestei însu- șiri de la linii la hibrizii dubli de porumb, determinînd rezistența porum- bului la frig prin numeroase metode verificate comparativ. * Lucrare publicată și în „Revue roumaine de biologie — Sdrie de botanique”, 1965, !<’, 4, p. 327 (în limba engleză). ' ■ ST. ȘI CERC. BIOL. SERIA BOTANICĂ T. 17 NR. 2 P. 201-209 BUCUREȘTI 1905 202 D. BUICAN 2 3 DETERMINAREA REZISTENȚEI PORUMBULUI LA FRIG 203 MATERIAL ȘI METODE S-a lucrat cu trei serii genetice cuprinzînd hibrizii dubli Iowa-4316 (S.U.A.), Warwick- 303 (Canada) și VIR-42 (U.R.S.S.) și gama lor parentală formată din cîte doi hibrizi simpli și cîte patru linii consangvinizate, notate astfel: 1. Hibridul dublu (Iowa-4316, Warwick-303 sau VIR-42) = HD 2. Hibridul simplu mamă = Hs Ș 3. Hibridul simplu tată = Hs 3 4. Linia consangvinizată mamă a hibridului simplu mamă = LcȘHsȘ 5. Linia consangvinizată tată a hibridului simplu mamă = Lc^HsȘ 6. Linia consangvinizată mamă a hibridului simplu tată = LcȘHsc? 7. Linia consangvinizată tată a hibridului simplu tată = Lc^HstJ Deci în total 21 de variante. Cercetările s-au efectuat în mai multe serii experimentale. Rezultatele, datorită con- cordanței lor în diferitele serii experimentale, au putut fi redate de fiecare dată sub forma mediei aritmetice. Metodica a îmbinat teste directe cu teste fiziologice : Metode directe 1. Determinarea rezistenței în cursul germinației semințelor („cold test”) (5), (8), (9). S-a lucrat în germinatoare, cu sol de porumbiște + 25 % nisip sau cu nisip cuarțos sterilizat, în care s-au însămînțat semințe tratate sau nu cu fungicid (tetrametilthiuran = TMTD), în pro- porție de 350 g la 100 g de boabe în 1 000 ml de apă. Umiditatea a fost permanent menți- nută la 60 %, Germinatoarele cu semințe au fost ținute 10 zile la 6 sau 10°C, apoi aduse în seră la 20 —25°C, controltndu-se procentul de semințe germinate după 7 zile. Fiecărei varie- tăți i se stabilise în prealabil facultatea germinativă în condiții-standard, astfel că rezultatele țin seama de această corecție. 2. Determinarea rezistenței plantelor tinere călite și necălite. S-a adaptat la porumb me- todica folosită la grîu (4). S-au utilizat vase metalice cu sol + 25 % nisip, cu umiditate permanentă de 60%, în care au crescut cîte 20 de plante de porumb. în fiecare serie experimentală, jumă- tate din lotul de plante a fost supus la temperaturi negative în faza de 3—4 frunze, direct de la temperatura de 15 —20°C, iar cealaltă jumătate a suferit în prealabil o călire de 8 — 10 zile la 5- 10°C. S-a testat acțiunea temperaturilor negative de —2, —3, —4, —5 și — 6°C, diferite durate, trecerea de la temperaturile de vegetație la cele negative făcîndu-se fie brusc (șoc inițial), fie treptat, prin păstrarea plantelor 2 —3 ore la 0— 2°C. După expunerea la frig, plantele au fost readuse la 15 —20°G. Această schimbare de temperatură s-a făcut de asemenea fie brusc (șoc final), fie treptat. S-a experimentat și varianta dublului șoc termic (inițial și final). Metode fiziologice 3. Concentrația sucului celular. S-a folosit metoda refractometrică pe material supus 30 min pe baie de apă la 100°C (4). 4. Presiunea osmotică, determinată prin metoda plasmolizei. . 5. Concentrația zaharurilor totale, mono- și dizaharidelor, prin metoda Hagedorn- Jensen. 6. Respirația, determinată după metoda Boysen-Jensen. 7. Viscozitatea protoplasmei, după metoda timpului de plasmoliză. 8. Apa legată, determinată printr-o metodă adaptată după A. V. D u m a n s k i (3) și folosind un calcul recomandat de J. L e v i 11 (7). S-a socotit apă legată acea cantitate de apă rămasă în celule după 48 de ore de îmbăiere a frunzelor în soluție de zaharoză în concen- trație de 57 —59 %. 9. Rezistența la deshidratare. Metoda ne-a fost sugerată de determinări făcute de D. S i m i n o v i t c h și D.R. B r i g g s pe frunze de dud (10). Adaptări personale au constat în : a) multiplicarea șocurilor osmotice prin plasmoliză în soluție de zaharoză IM, deplasmoliză în apă distilată și replasmoliză în soluția de zaharoză ; b) folosirea celulelor anexe ale stomatelor ca indice de rezistență, celule mai ușor de numărat și mai rezistente la tratamentul aplicat, în fiecare caz s-au numărat 800 — 1 500 de perechi de celule. Toate determinările fiziologice s-au executat pe plante călite și necălite in:faza de 3—4 frunze. S-a calculat și raportul procentual dintre valorile oferite de plantele călite față de cele: necălite din aceeași varietate. REZULTATE ȘI DISCUȚII Metodele directe în tabelul nr. 1 sînt înscrise rezultatele experiențelor de determinare a rezistenței în cursul germinației semințelor. Germinația optimă se reali- zează cu semințe tratate însămînțate în nisip steril. Diferența dintre ger- Tabelul nr. 1 Procent de germinație după menținere la temperaturi joase Materialul studiat în sol în nisip 6°C 10°G 6°G 10 C tratat netra- tat tratat netra- tat tratat netra- tat tratat netra- tat Ioiva-4316 HD 96 70 97 75 98 87 100 90 Hs ? 90 70 94 73 95 85 97 86 Hs 3 100 74 100 78 100 92 100 96 LcȘHsȘ 88 65 88 67 90 82 94 85 Lcick-303 HD 100 77 100 84 100 92 100 94 Hs Ș 83 64 92 71 86 78 92 81 Hs 3 100 77 . 100 82 100 92 100 96 Lc ? Hs ? 86 64 88 65 91 83 94 86 Lc 3 Hs Ș 96 73 97 73 99 88 98' 90 Lc Ș Hs 3 100 76 100 81 100 95 100 97 Lc 3 Hs 3 100 76 100 82 100 92 100 95 . VIR-42 HD 96 68 95 74 96 85’ 95 84 Hs Ș 99 75 98 80 97 90 96 91 Hs 3 90 70 93 73 92 83 94 84 Lc Ș Hs $ 97 70 100 , 75 94 86 93 85 Lc 3 Hs $ 86 63 93 73 90 82 92 82 Lc $ Hs 3 92 68 94 74 93 83 94 85 Lc 3 Hs 3 81 61 90 70 85 79 91 81 minarea semințelor tratate și netratate este mai ales evidentă în sol, atît din punctul de vedere al valorilor absolute, cît și în ceea ce privește procentele de germinație relative date de fiecare varietate. într-adevăr, 204 ii». BUICAN valorile relative în sol tratat concordă cu cele din nisip steril, în timp ce în sol netratat, mai ales la liniile consangvinizate ele se abat întrucîtva de la scara de rezistență ce poate fi stabilită. Aceste abateri se atribuie rezis- tenței scăzute a liniilor la acțiunea factorilor fitopatogeni, care sînt în- depărtați la semințele tratate însămînțate în sol și la toate semințele însămînțate în nisip steril. Germinația la 6 sau 10°C, dacă se apreciază pe materialul tratat, a dat rezultate asemănătoare privind rezistența relativă la frig. în tabelele nr. 2 și 3 s-a redat procentul de plante rămase în viață după tratamentele termice aplicate (metoda 2). Se evidențiază influența Tabela l nr. 2 Supraviețuirea plantelor necălite (% plante vii după tratamentul termic) Materialul studiat -2°C 24h — 3°C 24h — 4°G 3h — 5°G 3h — 6’G 3h trep- tat trep- tat șoc iniți al ȘOC final dublu șoc trep- tat trep- tat șoc inițial șoc final dublu șoc trep- tat Jowa-4316 HD 94 90 84 82 77 96 42 35 33 26 3- Hs ¥ 92 85 74 76 68 92 35 30 30 24 0> Hs ick-303 Lc 9 Hs 3 178 144 277 120 557 44 218 Hs 3 174 136 277 116 564 47 214 Lc 3 Hs 3 171 143 279 120 550 46 216 HD 173 134 266 111 533 46 207 Lc 3 Hs 9 154 134 260 117 533 54 181 Lc 9 Hs 9 146 127 225 109 545 60 152 Hs 9 141 130 216 104 460 59 141 VIR-42 Hs 9 . 156 141 253 116 522 53 / 190 Lc 9 Hs 9 152 123 229 114 415 58 162 HD 151 126 230 109 442 57 161 I.c 9 Hs 3 145 123 222 109 460 61 152 Hs 3 138 124 215 109 418 60 140 Lc 3 Hs 9 134 124 217 110 420 63 139 Lc 3 Hs 3 128 122 220 115 400 62 140 creșterea majorității indicilor studiați, în urma procesului de călire, creș- tere considerabilă îh unele cazuri (zaharuri totale, dar mai ales dizaharide; apă legată). Creșterile sînt cu atît mai marcate, cu cît varietatea este mai rezistentă la frig, astfel că aceste raporturi oferă, în comparație cu valorile din tabelul nr. 4, concordanțe mai bune cu scara de rezistență dată de metodele directe. De mai mică valoare apare determinarea acestui raport în cazul presiunii osmotice și al monozaharidelor (tabelul nr. 5) și fără “9 . DETERMINAREA REZISTENȚEI PORUMBULUI LA FRIG 209 208 D. BUICAN g valoare în cazul viscozității și al rezistenței la deshidratare (raporturi netrecute în tabel). Respirația scade în urma călirii plantelor, cu atîț mai mult, cu cît varietatea este mai rezistentă. Fără a insista asupra semnificațiilor fiziologice pe care le sugerează aceste rezultate, se constată că metodele fiziologice au confirmat și întărit scara de rezistență dată de metodele directe în interiorul fiecăreia dintre cele trei serii genetice luate în studiu. Aceste gradiente pun în evidență următoarele fapte : — în majoritatea cazurilor liniile parentale sînt situate în apropie- rea hibridului simplu căruia i-au dat naștere (cu excepția LcKyCKMH B. A., Bupycmie Soneaiiu cejncKoxoaaucmaeHmix pacmeHuit u Mepu 6opb- 6bl c HUMU, MoCKBa, 1960. 12. Hale J. B., Watson M. A. a. Hull R., Ann. Appl. Biol., 1946, 33, 1, 13-28. 13. Kassanis B., Ann. Appl. Biol., 1949, 36, 2, 270 — 277. 14. Kovacs A., Acta Agron. Hung., 1956, 6, 259—285. 15. Mabx R., Phytopath. Z., 1959, 36, 4, 419—423. 16. Mc Lean D.M., Phytopathology, 1952, 42, 9, 516. 17. MUnster J., Rev. Romande. Agric., 1957, 13, 25 — 27. 226 RECENZII 2 nare a numeroaselor reacții ce au Ioc în ea, în care domeniu în momentul de față există numai un început de cercetare. Dezvoltarea cercetărilor în această direcție poate să meargă atît pe calea studierii cineticii reacțiilor, care au loc în numeroase sisteme ehzimatice, cît și nemijlocit prin modelarea sistemelor biologice cu ajutorul schemelor ciberneticii și al construcțiilor auto- matice. Autorul preconizează că aceste lucrări vor primi o răspîndire atît de largă, încît vor ieși mult din limitele biologiei. într-adevăr, autoreglarea metabolismului substanțelor se face atît de perfect, încît folosirea principiilor analoge pentru organizarea sistemelor proceselor teh- nologice de autoreglare în industrie ar putea să pară un lucru extraordinar. în această direcție, domeniu denumit bionică, în momentul de față se lucrează suficient de intens. în încheierea lucrării se arată că în dezvoltarea biologiei se așteaptă succese mări în trei direcții de bază : a) explicarea organizației structurale a metabolismului celulei; b) dirijarea metabolismului substanțelor cu ajutorul compușilor activi fiziologic cu acțiune selectivă fină; c) cunoașterea principiilor de autoreglare, proprii sistemelor biologice. Autorul prezintă o lucrare valoroasă pentru orientarea cercetărilor de biologie experimen- tală. Apariția acestei lucrări constituie totodată un imbold pentru lărgirea cercetărilor de fiziologie și biochimie vegetală. Lucrarea poate fi citită însă cu interes și de ncspecialiști dornici să se informeze asupra căilor biologiei experimentale. Gh. Popovici Revista „Studii și cercetări de biologie—Seria botanică” publică lucrări originale din toate domeniile biologiei vegetale: morfologie, sistematică, geobotanică, ecologie, fiziologie, genetică și micro- biologie — fitopatologie. Sumarele revistei sînt completate cu alte rubrici ca : 1. Viața științifică, ce cuprinde unele manifestări știin- țifice din domeniul biologiei vegetale, ca simpozioane, consfătuiri, schimburi de experiență între cercetătorii români și cei străini etc. 2. Recenzii, ale unor lucrări de specialitate apărute în tara ci erată Pag._ rîndul în loc de: se va citi: 5 de sus Sigma idea Lambda 131 136 3 de jos Sigmoidea Lambda St. și cete, biol- - Seria botanic». 1005. t. 17. nr.