COMITETUL DE REDACȚIE Director: Academician MIHAI BĂCESCU Redactor șef: PETRU MIHAI BĂNĂRESCU, membru corespondent al Academiei Române Membri: Acad. NICOLAE BOTNARIUC; acad. OLGA NECRASOV; prof. dr. • GRIGORE STRUNGARU; prof. dr. IRINA TEODORESCU; dr. NICOLAE TOMESCU; prof. dr. RADU MEȘTER — secretar de redacție. Revista apare de două ori pe an Pentru a vă asigura colecția completă și primirea la timp a revistei, reînnoiți abonamentul dumneavoastră. în țară, revista se poate procura prin poștă, pe bază de abonament la: RODIPET S.A. Piața Presei Libere nr. 1, sect. 1, P.O. Box 33-57, Fax 401-222 6407, Tel. 401-618 5103,401-222 4126, București, România. ORION PRESS INTERNATIONAL S.R.L., Șos. Olteniței 35-37, sect. 4, P.O. Box 61-170, Fax 401-312 2425, 401-634 7145, Tel. 401-634 6345, București, România. AMCO PRESS S.R.L., Bd. Nicolae Grigorescu nr. 29 A, ap. 66, sect. 3, P.O. Box 57-88, Fax 401-312 5109, Tel. 401-643 9390; 401-312 5109, București, România. Manuscrisele, cărțile, revistele pentru schimb, precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei: Institutul de Biologie, Splaiul Independenței, nr. 296, București. La revue „Studii și cercetări de biologie animală” paraît deux fois par an. Toute commande de l’etranger pour Ies travaux parus aux editions de l’Academie Roumaine sera adressee â: RODIPET S.A., Piața Presei Libere, nr. 1, sect. 1, P.O. Box 33-57, Fax 401-222 6407, Tel. 401-618 5103, 401-222 4126, București, România. ORION PRESS INTERNATIONAL S.R.L., Șos. Olteniței 35-37, sect. 4, P.O. Box 61-170, Fax 401-312 2425; 401-634 7145, Tel. 401-634 6345, București, România. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13 76117 București Telefon 410 38 46/2123, 2107, 2119 Studii si cercetări ir ’ BIOLOGIE^ SERIA BIOLOGIE ANIMALĂ TOMUL 49, NR. 1 ianuarie - iunie 1997 SUMAR LOTUS MEȘTER, OTILIA ZĂRNESCU, C. TESIO, D. VIZITIU, CECILIÂ DUMITRU, Observații asupra ovogenezei la Polyodon spathula (Walbaum) aclimatizat în România 3 OTILIA ZĂRNESCU, R. MEȘTER, Caracterizarea ultrastructurală a transportului moleculelor exogene (peroxidaza) în foliculii ovarieni de Carassius auratus gibelio......... 13 LOTUS MEȘTER, OTILIA ZĂRNESCU, C. TESIO, D. VIZITIU, CRISTINA STAICU, C. STOICESCU, Observații asupra spermatogenezei la Polyodon spathula (Walbaum) aclimatizat în România........................................................ 27 MARIA CALOIANU, LUCIA MOLDOVAN, OTILIA ZĂRNESCU, Studii privind distribuția glicozaminoglicanilor în corneea de porc..............•......................... 35 VIORICA MANOLACHE, MARIANA ORĂȘANU, NICOLETA TELETIN, MARIANA GĂLEȘANU, VALERIA CLUCERESCU, LILIANA BABEȘ, Comportamentul cito- scheletului actinie în fenomenul de hemadsorbție la celulele liniei VERO infectate cu virus ruj eolos .................................................................. 41 VIORICA MANOLACHE, MARIA NĂSTĂSESCU, C. TESIO, OTILIA ZĂRNESCU, Acțiunea mercurului asupra rinichiului, mantalei și branhiei la A nodanta cygnaea piscinalis (Nilsson) ........................................................... 45 LUCIA MOLDOVAN, MARIA CALOIANU, OTILIA ZĂRNESCU, Membranele de cola- gen-substrat pentru celulele epiteliale in vitro................................ 53 AL. G. MARINESCU, I. TRANDAFIRESCU, O. DRĂGHICI, S. ANDREUȚĂ, Cercetări ecofiziologice la șalău (Stizostedion lucioperca L.) crescut în apa de mare .... 57 I. ROȘCA, ELISABETA SCHMIDT, A. NAUM, C. POPOV, IONELA DOBRIN, Rolul unor factori tehnologici ai culturilor de cereale păioase asupra faunei de sol....... 67 IRINA TEODORESCU, A. SIMIONESCU, Situația atacului principalelor lepidoptere defo- liatoare și miniere în pădurile de quercinee din România (1990-1996)............ 77 A. SIMIONESCU, IRINA TEODORESCU, Starea fîtosanitară a pădurilor din România, în intervalul 1995-1996 ........................................................... 89 OTILIA ZĂRNESCU, Caracterizarea celulară și moleculară a vitelogenezei la vertebratele inferioare (Pești și Amfibieni) ............................................’.. 101 RÂKOSY LÂSZLO, Die Noctuiden Rumăniens (Lepidoptera: Noctuidae) Staphia-Linz ..... 117 St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 1-117, București, 1997 OBSERVAȚII ASUPRA OVOGENEZEI LA POLYODON SPATHULA (WALBAUM) ACLIMATIZAT ÎN ROMÂNIA I. Perioada previtelogenetică LOTUS MEȘTER, OTILIA ZĂRNESCU*, C. TESIO*, D. VIZITIU**, CECILIA DUMITRU** Polyodon spathula is a fish of economic value, introduced from the USA in our country, at the Nucet Station. The aim of this study is to characterize the ovogenesis of this fish in our fishculture conditions and to correlate the somatic development and the degree of gonadal differentiation. In this connection, special attention has been payed to modifîcations taking place during the differentiation of female gonad and the previtellogenesis period. The his- tological reaction for lipids put into evidence its presence in the connective tissue from the basis of forming ovigerous lamellae, in the interoocytar tissue, in the vitelline envelope and in the ooplasm. The inițial disposition of the lipids is at one pole of the cell and the latter in the whole cytoplasm or perinuclear. A peculiar aspect of atresia was observed at the 3+ females (affecting both groups of oogonia and earlier previtellogenic oocytes). Some envi- ronmental factors can influence the developmental process and can rise the percent of atret- ic oocytes. On the basis of results reached, it was found that for the evaluation of cellular events taking place during oogenesis the temporo-spatial aspects of the qocytar develop- ment in Polyodon offer a peculiar pattern. Polyodon spathula, singurul sturion planctonofag aparține familiei Polyo- dontidae (Chondrostei). Arealul său natural este reprezentat de bazinele fluviilor Mississippi, Missouri, Tenessee, Arkansas și Ohio din S.U.A. El a fost aclimati- zat inițial în U.R.S.S., începând din anul 1974. La noi în țară, Polyodon spathula este supus aclimatizării la Stațiunea de Cercetări Piscicole Nucet din anul 1992. Deși prezintă o importanță economică deosebită, există puține studii asupra gametogenezei la Polyodon spathula (1, 12), probabil din cauza perioadei lungi necesare maturării (circa 10 ani). La Acipenseridae, ovogenezâ a mai fost descrisă la Acipenser guldenstaedti (3, 4, 5, 6), A. ruthenus (2), A. stellatus (2) și Huso huso (3, 4, 5). Scopul acestui studiu a fost caracterizarea ovogenezei la Polyodon spathula, aclimatizat în țara noastră și corelarea dezvoltării somatice cu gradul de diferen- țiere al gonadelor. St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 3-11, București, 1997 4 Lotus Meșter et al. 3 Ovogeneza la Polyodon spathula (Pisces) t 5 MATERIAL ȘI METODĂ Observațiile histologice au fost realizate pe femele de Polyodon spathula provenite de la Stațiunea de Cercetări Piscicole Nucet. După sacrificarea femelelor, s-au prelevat fragmente de ovar, care au fost fixate în formol tamponat (pH — 7,4), Bouin și Ciaccio. Fragmentele de gonadă au fost incluse în parafină, secționate la microtom (5p) și colorate cu hematoxi- lină-eozină, cu Sudan negru pentru evidențierea lipidelor (2) și cu acid periodic- Schiff (PAS), pentru glucide (7). REZULTATE ȘI DISCUȚII Ovarele de Polyodon spathula sunt structuri perechi așezate dorsal de-a lungul marginilor laterale ale corpului. Ovarul imatur este acoperit de o masă voluminoasă de țesut adipos, care se micșorează pe parcursul diferențierii gonadei. în perioada indiferentă a gametogenezei, gonada este formată dintr-un epiteliu, sub care există o zonă de țesut conjunctiv (fig. 1). La baza țesutului conjunctiv există o acumulare de lipide neutre, evidențiată prin colorarea cu Sudan negru. Angajarea gonadei pe calea de diferențiere femelă este marcată de apariția la exemplarele de două veri a unui șanț în mijlocul gonadei (fig. 2). Unii autori (1) au indicat faptul că acest șanț este prezent la puii de 150-160 de zile. Mai târziu, de o parte și de alta a acestui șanț, se observă ovogonii, care sunt celule de origine ale liniei germinate și își fac apariția în gonadele imature sub forma unor grupuri celulare strâns asociate (fig. 3). Ovogoniile prezintă un nucleu eucro- matic rotund, localizat central, care conține un nucleol. Ulterior, ovogoniile sunt prezente printre ovocitele previtelogenetice mijlocii (fig. 4a) sau la periferia lamelelor ovariene spre sfârșitul perioadei previtelogenetice (fig. 4b). Prima modificare observată în grupurile de ovogonii este reprezentată de creșterea volumului celular și dispunerea cromatinei la periferia nucleului (fig. 5). Ovogoniile se tranformă apoi în ovocite, care suferă un proces continuu de creștere până în momentul maturării. Foliculii ovarieni, formați din ovocit și celule foliculare, parcurg în dez- voltarea lor trei mari etape: previtelogenetică, vitelogenetică și de maturare. In cadrul acestor etape există o serie de stadii, care caracterizează evoluția în timp a acestor celule. Din punct de vedere structural, gonada femelă este formată din lamele ovariene, care se prelungesc liber în cavitatea abdominală (fig. 6). Aceste lamele se alungesc pe parcursul diferențierii gonadei. Ovocitele în diferite stadii de dez- Fig. 1 — Gonada imatură la puietul de o vară. Se remarcă prezența lipidelor neutre sub țesutul conjunctiv (săgeți). Sudan. Fig. 2 — Angajarea gonadei pe calea de diferențiere femelă este marcată de apariția la exemplarele de două veri a unui șanț în mijlocul gonadei (săgeată). Sudan. Fig. 3 — Grupuri de ovogonii în gonada imatură. Sudan. Fig. 4 — în ovarele previtelogenetice ovogoniile sunt prezente (a) printre grupurile de ovocite (săgeata) sau (b) la periferia lamelelor ovariene (săgeta). Hematoxilină-eozină. Fig. 5 — Celule la sfârșitul perioadei oogoniale. Sudan. 6 Ovogeneza la Polyodon spathula (Pisces) Lotus Meșter et al. 4 5 Fig. 6 — Lamelă ovariană. Hematoxilină-eozină. Fig. 7 — Ovocite previtelogenetice timpurii. Hematoxilină-eozină. Fig. 8 — Ovocite previtelogenetice înconjurate de un înveliș PAS pozitiv. Fig. 9 — Ovocite previtelogenetice târzii cu alveole corticale (săgeată). Hematoxilină- eozină. Fig- — Lipidele neutre simt prezente la (a) baza lamelelor ovariene în formare și (b) în țesutul interovocitar. Sudan. fig. 11 — în ovocitele previtelogenetice timpurii lipidele se dispun la un pol al celulei. Sudan. fig. 12— în citoplasmă ovocitelor previtelogenetice târzii există numeroase picături lipidice dispuse în toată citoplasmă și perinuclear. Sudan. Lotus Meșter et al. Fig- 13 — Atrezia foliculară afectează la exemplarele de trei veri grupurile de ovogonii. Fig. 14 — Ovocitele previtelogenetice timpurii atretice. Hematoxiliuă-eozină. Fig. 15 — La exemplarele de trei veri se remarcă prezența în lamelele ovariene a unui țesut limfoid (săgeată). Hematoxi- lină-eozină. 6 7 Ovogeneza la Polyodon spathula (Pisces) 9 voltare sunt așezate la periferia lamelelor, axul acestora fiind format dintr-un țesut conjunctiv lax. Ovocitele previtelogenetice timpurii conțin un nucleu voluminos, în care se găsesc de obicei patru nucleoli mari (fig. 7). Ovocitele care depășesc 30 p sunt înconjurate de un epiteliu folicular și de un înveliș vitelin PAS pozitiv (fig. 8). Natura glicoproteică a zonei radiata a fost evidențiată și la alte acipenseride (Huso huso, Accipenser gilldenstaedti, A. stellatus și A. ruthenus) (3). Pe măsură ce ovocitele parcurg etapa previtelogenetică crește numărul de nucleoli, dintre aceștia trei fiind mai mari. Spre sfârșitul acestei perioade în cito- plasmă apar alveole corticale (fig. 9). Colorația cu Sudan negru evidențiază prezența lipidelor în țesutul conjunc- tiv de la baza lamelelor ovariene în formare (fig. 10a), în țesutul interovocitar (fig. 10b) la nivelul învelișului vitelin și în ooplasmă. Lipidele apar a fi locali- zate în ovocitele previtelogenetice timpurii la un pol al celulei (fig. 11), în timp ce în cele mijlocii și târzii se dispun în toată citoplasmă sau perinuclear (fig. 12). La Acipenser gilldenstaedti și A. stellatus s-a demonstrat că stadiile previteloge- netice timpurii se caracterizează în microscopia electronică prin numeroase picături lipidice (6), care descresc ca număr la sfârșitul acestei perioade. Corpii lipidici sudanofili formați mai ales din fosfolipide sunt prezenți și în ovocitele previtelogenetice ale teleosteenilor (9). Sudanofilia zonei radiata a fost evidenți- ată la Gobio gobio și Noemacheilus barbatidus (11). Un aspect caracteristic observat de noi la femelele în vârstă trei ani a fost cel de atrezie foliculară. Acest proces afectează atât grupurile de ovogonii (fig. 13), cât și ovocitele previtelogenetice timpurii (fig. 14). Atrezia foliculară a fost pusă în evidență la ciclostomi, pești cartilaginoși și teleosteeni (9) și poate afecta foliculii ovarieni în toate stadiile de dezvoltare (10). Primul semn al atreziei în foliculii previtelogenetici este micșorarea ovoci- tului și formarea unor spații clare în ooplasma periferică. Ulterior are loc dezor- ganizarea componentelor nucleare și citoplasmatice. Se presupune că atrezia foliculară poate limita numărul de ovocite care vor suferi vitelogeneza, matu- rarea și ovulația. De asemenea, anumiți factori de mediu (inclusiv xenobiotici) pot crește incidența atreziei (9). La exemplarele de trei veri, cu intens proces de atrezie, s-a observat prezența unui țesut limfoid localizat în lamelele ovariene (fig. 15). La alte specii ; (pești cartilaginoși) gonada conține un țesut granulopoietic care poartă denumi- ' rea de țesut epigonadal (8). Observațiile noastre asupra gonadelor de la Polyodon spathula au arătat că există o corelație între caracteristicile somatice (lungimea corpului, greutate) și gradul de dezvoltare al gonadelor (tabelul nr. 1). Conform acestor date, femelele i cu lungimi cuprinse între 52-119 cm și greutăți de 400-5250 g se găsesc în peri- J oada previtelogenetică a ovogenezei. Aceste rezultate sunt în concordanță cu 10 Lotus Meșter et al. 8 9 Ovogeneza la Polyodon spathula (Pisces) 11 Tabelul ni . 1 Stadiul de dezvoltare al ovarului în funcție de caracteristicile somatice Vârsta Lungimea corpului (cm) Greutatea (g) Stadiul de dezvoltare o vară 52 400 nediferențiat o vară 51,5 405 nediferențiat o vară 57,5 475 nediferențiat o vară 57,5 500 nediferențiat o vara 61 610 nediferențiat două veri 68,5 1000 ovogonii și ovocite. previtelogenetice timpurii două veri 82 1695 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii două veri 82,5 1925 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii trei veri 82,5 1470 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii și mijlocii trei veri 83,5 1440 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii și mijlocii trei veri 88 2435 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii și mijlocii patru veri 87 2200 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii, mijlocit și târzii patru veri 105 3400 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii, mijlocii și târzii cinci veri 119 5250 ovogonii și ovocite previtelogenetice timpurii-târzii și cu alveole corticale 8. FÂNGE R, în: Fish Physiology, HOAR W. S., RANDALL D. J., FARRELL A. P. (Eds), XII B, Academic Press, San Diego, 2-54, 1992. 9. GURAYA S. S., în: The Cell and Molecular Biology of Fish Oogenesis, Karger (Basel), 86-102,1986. 10. NAGAHAMA Y., în: Fish Physiology, HOAR W. S., RANDALL D. L, FARRELL A. P. (Eds), IX A, Academic Press, New York, 223-276, 1983. 11. RIEHL R., Zool. Anz., 198: 328-354, 1977. 12. WELDON LARIMORE R., Copeia, 2: 116-124, 1950. Primit la redacție la 31 octombrie 1996 * Universitatea București, Facultatea de Biologie, Splaiul Independenței nr. 91-95, ** Stațiunea de cercetări pentru piscicultura. Nucet, jud. Dâmbovița . cele ale lui Weldon Larimore (12), care a arătat că femelele de Polyodon cu lungimi cuprinse între 90,93-128,27 cm nu conțin icre mature, ci numai ovogo- nii și ovocite. De asemenea, la aceste exemplare nu s-a observat începutul vite- logenezei. In concluzie, aspectele spațiale și temporale ale dezvoltării ovocitare la Polyodon spathula oferă un model particular pentru caracterizarea evenimen- telor celulare care au loc în cursul ovogenezei. Sunt necesare studii suplimentare privitoare la transformările specifice perioadei vitelogenetice și de maturare. BIBLIOGRAFIE 1. ALEXANDROVNA I. V., Teza de doctorat, Moscova, 1989. 2. BAYLISS HIGH O. B., în: Theory and Practice of Histological Techniques, BANCROFT J. D., STEVENS A, TURNERD. R. (Eds), CHURCHILL LIVINGSTONE, 215-244,1990. 3. CALOIANU-IORDĂCHEL M„ Rev. Roum. Biol. Zool., 16: 87-150, 1971. 4. CALOIANU-IORDĂCHEL M., Rev. Roum. Biol. Zool., 16: 165-169, 1971. 5. CALOIANU-IORDĂCHEL M„ Rev. Roum. Biol. Zool., 16: 371-373, 1971. 6. CALOIANU-IORDĂCHEL M., Trav. Mus. Hist. Nat. „Grigore Antipa”, XIX: 77-82, 1978. 7. COOK H. C., în: Theory and Practice of Histological Techniques, BANCROFT J. D., STEVENS A., TURNER D. R. (Eds), CHURCHILL LIVINGSTONE, 177-213,1990. CARACTERIZAREA ULTRASTRUCTURALĂ A TRANSPORTULUI MOLECULELOR EXOGENE (PEROXIDAZA) ÎN FOLICULII OVARIENI DE Carassius auratus gibelio OTILIA ZĂRNESCU, R. MEȘTER The structure and transport of injected peroxidase in the ovarian follicles of Carassius auratus gibelio are described. The growing follicle consists of several cellular and accellular layers. The oocyte within the follicle is iînmediately invested by the acellular vitelline envelope which contains microvil- lar processes primarily from the oocyte. Overlying the vitelline envelope is a follicular epithelium comprised of a single layer of flat (in previtellogenic follicle) or cuboidal (in vitellogenic follicle) follicle cells. In the vitellogenic follicle these cells are periodically interrupted by large intercellular channels. A basal lamina separates the follicle cells from theca. A capillary network resides within the scant connective tissue stroma of the theca and supplies the developing follicle with maternal nutrients. The entire follicle is covered by a single layer of squamous epithelial cells. Exogenous proteins appear to leave the perifollicular capillares via an intercellular route and pass through intercellular channels within the follicular epithelium and pore channels of viteline envelope before reaching the oocyte surface where they are incorporated via endocytosis and translocated to growing yolk spheres in the ooplasm. In the early cortical alveolus stage the traces were present in the multivesicular bodies distributed throughout the ooplasm and in the perinuclear zone. The marker is also conspicuous inside pore chan- nels and around the microvilli. Perioxidases were observed in vesicles or lysosomes of endothelial, stromal, theca and follicle cells. Creșterea și diferențierea ovocitului la vertebratele inferioare implică pre- luarea prin endocitoză mediată de receptor a unei proteine plasmatice, sintetiza- tă în ficat, numită vitelogenină (24, 37). Odată intemalizată, vitelogenina este clivată proteolitic și convertită în proteine viteline de tipul lipovitelinului și fos- vitinului, molecule care sunt depozitate în granule (pești) sau plachete viteline (amfibieni). Studierea căii prin care diferite molecule ajung la ovocit s-a realizat folosind markeri electrono-denși ca perioxidază (1, 2, 8, 18, 25, 26), feritină (6, 8), dextran-fier, thorotrast (8) și vitelogenină marcată radioactiv (25, 26, 38), sau cu aur coloidal (41). . Peroxidaza a fost folosită pentru studierea endocitozei în ovocitele de Dro- । sophila melanogaster (10), la diferite specii de pești, Cyprinodon variegatus (25), St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 13-26, București, 1997 14 Otilia Zămescu et al. 2 Fundulus heteroclitus (25, 37), Anguilla anguilla, Cyprinus carpio, Mugii cephalus, Aphanius dispar, A. mento, Sparus aurata (2), Xiphophorus helleri (40), la amfibieni in vivo (8) și in vitro (30), reptile (20) și mamifere (3). Există puține studii (2, 6, 25, 26, 38, 40) care au urmărit caracterizarea ultrastructurală a căii de preluare a moleculelor exogene în ovarul peștilor teleosteeni. Dintre acestea doar trei (2, 25, 26) au caracterizat traseul molecu- lelor injectate intraperitoneal în întregul folicul ovarian. Scopul acestui studiu a fost identificarea căii prin care macromoleculele exogene sunt transportate din sistemul circulator al foliculului ovarian la suprafața ovocitului precum și destinul ovocitar al macromoleculelor endocitate. Pentru a urmări calea, distribuția și compartimentalizarea moleculelor în foli- culii ovarieni pre- și vitelogenetici s-a folosit peroxidaza ca trasor electrono-opac. MATERIAL ȘI METODĂ Experimentele au fost realizate pe femele de Carassius auratus gibelio provenite de la Stațiunea de Cercetări Piscicole Nucet. Femelele de caras au fost injectate intraperitoneal (I. P.) cu 20 mg perioxidază (tip II, Sigma) dizolvată în 0,2 ml NaCl (0,8%) și sacrificate după 24 de ore. Fragmente mici de ovar au fost fixate 2 ore, la 4°C în tampon cacodilat 0,1 M (pH 7,4) cu 2,5% glutaraldehidă și 4% sucroză. După spălare, în același tampon cu 4% sucroză, fragmente mici de ovar au fost incubate 40 minute la întuneric în următoarea soluție: tampon Tris-HCl 0,05 M (pH 7,6), 0,1% 3,3' diaminobenzidină (DAB, Sigma) și 0,01% H2O2 (12). După developarea reac- ' ției peroxidazice, probele au fost spălate îh tampon cacodilat 0,1 M (pH - 7,4) i cu 4% sucroză, postfixate 2 ore la rece cu o soluție de 1% OsO4 în tampon cacodilat 0,1 M (pH - 7,4). După osmificare și spălare, fragmentele au fost ■ incubate inițial într-o soluție de 1% acid tanic, 30 minute, 4°C și ulterior, într-o soluție de 1% sulfat de sodiu, 10 minute, 4°C. După spălare în tampon 0,1 M (pH - 7,4), probele au fost deshidratate în etanol și incluse în rășini sintetice (Epon 812). Secțiunile tăiate la ultramicrotom au fost colorate succesiv cu acetat de uranil și cifrat de plumb și examinate la microscopul electronic JEOL-200. Probele pentru microscopia optică au fost prelucrate după același protocol. Ele au fost trecute însă din etanol absolut în toluen și incluse în parafină. REZULTATE ȘI DISCUȚII i Ovarul femelelor de Carassius auratus gibelio injectate intraperitoneal cu i peroxidază conține foliculi ovarieni pre- și vitelogenetici. । Foliculul ovarian este format dintr-o serie de straturi celulare și acelulare 1 pe care moleculele exogene trebuie să le străbată în drumul lor spre ovocit. 3 Transportul peroxidazei în ovarul de caras 15 Stratul extern al foliculului ovarian este reprezentat de epiteliul de supra- față ce înconjoară celulele tecii foliculare. Celulele acestui epiteliu sunt aplati- zate și conectate una cu alta prin desmozomi. în citoplasmă se găsesc nume- roase microfilamente, mitocondrii mici și ribozomi liberi. La 24 de ore după administrarea peroxidazei, produsul de reacție a fost observat atât în micro- scopia optică (fig. 1) cât și în cea electronică (fig. 2) acumulându-se intens în celulele epiteliale de la suprafața foliculilor ovarieni. Aceste celule conțin numeroși lizozomi mari plini cu produs de reacție. O serie de studii in vitro au arătat că epiteliul de suprafață este imperme- abil pentru diferite molecule, iar preluarea proteinelor din mediul de cultură de către foliculii ovarieni întregi de Xenopus laevis (15) și Oncorhynchus mykiss (27) este consecința distrugerii acestui epiteliu în timpul izolării foliculilor. Pe de altă parte s-a demonstrat recent la O. mykiss (20) că vitelogenina este prelua- tă in vitro de ovocitele în grup, acest aspect demonstrând că epiteliul de supra- față și țesutul stromal asociat nu reprezintă o barieră impermeabilă pentru macromolecule. Existența unui proces de endocitoză în aceste celule a fost pus în evidență prin studiile ultrastructurale, care au indicat prezența de vezicule pinocitotice pe ambele fețe ale acestui epiteliu (13). Micropinocitoza peroxi- dazei injectate I. P. a fost observată și la reptile (Anolis carolinensis) în celule scvamoase de la suprafața ovarului (21). Acumularea masivă de produs de reac- ție peroxidazică observată de noi în celulele epiteliului de suprafață poate fi con- secința unei creșteri neobișnuite a componentelor sistemului circulator ovarian după injectarea trasorului. Următorul strat celular al foliculului ovarian este cel al tecii interne. Acest strat conține capilare, fibre de colagen și celule tecale fibroblastice. La unele specii de pești s-a demonstrat prezența în acest strat a unor celule hipertrofiate considerate a fi producătoare de steroizi (13, 19). în experimentele noastre, trasorul peroxidazic este prezent în lumenul capilarelor și între celulele tecale, o parte din acesta fiind preluat de celulele endoteliale prin endocitoză (fig. 3). Atât la pești (2, 25, 26), cât și la amfibieni (5, 41) trasorii folosiți în studiile de endocitoză apar prima dată în capilarele și spațiile pericapilare ale stromei. Studiile anterioare (2, 5, 25, 26, 41) au atătat că celulele endoteliale sunt moderat endocitotice fiind capabile să preia molecule de tipul peroxidazei, dextran-fier (2, 5, 25, 26) și vitelogenină cuplată cu aur coloidal (41). De asemenea, membrana bazală din jurul capilarelor nu împiedică difuzia macromoleculelor în teaca foliculară (8). în cazul ovocitelor previtelogenetice, produsul reacției peroxidazice a fost observat și în lizozomii din celulele tecii foliculare, atât în cele de tip fibroblas- tic cât și în cele hiopertrofiate din apropierea capilarelor (fig. 4). Vezicule de endocitoză care conțin particule de vitelogenină cuplată cu aur coloidal au fost descrise în fibrocitele tecii foliculare de la X. laevis (41) și sunt considerate a fi consecința unei preluări nespecifîce. 16 Otilia Zămescu et al. 4 17 Fig. 1 — Acumularea peroxidazei la nivelul epiteliului ovarian (săgeata) x 320. Fig. 2 — Prezența trasorului peroxidazic în lizozomii celulelor epiteliale de suprafață x 30.000. Transportul peroxidazei în ovarul de caras Fig. 3 — La 24 de ore după injectarea I. P., peroxidaza se găsește în lumenul capilarelor din teaca foliculară (*). Se remarcă numeroase invaginări și ve- zicule de endocitoză în celulele endoteliale (săgeți). Produsul de reacție per- oxidazic este prezent, de asemenea în spațiile dintre celulele tecii foliculare (săgeata dublă): c — capilar, c. e. — celulă endotelială x 40.000. Fig. 4 — în citoplasmă celulelor tecale din foliculii previtelogenetici se remarcă lizozomi plini cu produs de reacție (săgeți): c. f. — celulă foliculară, m. b. — membrană bazală, c. t. — celulă tecală *30.000. Transportul peroxidazei în ovarul de caras 19 18 Otilia Zămescu et al. 6 Următoarea barieră în calea moleculelor este reprezentata de lamina bazală localizată între celulele foliculare și teacă. S-a demonstrat că această membrană bazală este formată dintr-o lamină bazală (glicocalix diferențiat) care poate acționa ca un filtru mecanic și un spațiu adiacent plin cu fibre de colagen (2). în micrografiile noastre electronice trasorul a fost observat pe ambele fețe ale aces- tei membrane. Studiile anterioare au arătat că ea este permeabilă pentru mole- cule ca peroxidază (8, 25, 26), dextran-fier, feritină (8) și impermeabilă pentru molecule foarte mari ca thorotrast (8) sau carbon coloidal (4). în drumul lui spre ovocit, trasorul ajunge la stratul celulelor foliculare. în ovocitele previtelogenetice aceste celule sunt aplatizate și separate de ovocit. printr-un spațiu larg (fig. 5). Celulele foliculare prezintă în citoplasmă mitocon- drii, aparat Golgi, reticul endoplasmatic și ribozomi liberi. în cursul vitelo- genezei celulele foliculare devin columnare și emit microvili spre ovocit. Rezul- tate noastre au demonstrat prezența peroxidazei exogene în lizozomii celulelor foliculare. Acești lizozomi sunt mai abundenți în foliculii previtelogenetici (fig. 6). Celulele foliculare sunt, de asemenea moderat endocitotice (5) fiind capabile să preia doar o cantitate mică din proteinele exogene (21, 33, 41). Unii autori (2) nu au observat produs de reacție peroxidazic în celulele foliculare ale ovocitelor vitelogenetice timpurii. în schimb, la mamifere, celulele granuloasei încorporează peroxidază (3) sau alte proteine exogene (11). Majoritatea autorilor (5, 25, 26, 41) au arătat că transportul moleculelor prin epiteliul folicular se realizează în principal prin canale existente între celule. Prezența acestor canale a fost demonstrată la diferite specii de pești (13, 19), amfibieni caX laevis (7, 9, 31), Rana esculenta, R. temporaria (17), Triturus alpestris (39), Triturus viridescens (14), Necturus maculosus (16) și i reptile (20). Stratul acelular dintre epiteliul folicular și ovocit poartă denumirea de j zona radiata, corion sau anvelopă vitelină. In timpul perioadei previtelogenetice | materialul care va forma acest înveliș acelular este depus între suprafața ovoci- ; tului și microvili (fig. 5). în cazul ovocitelor vitelogenetice anvelopa vitelină are ! o structură tripartită și este străbătută de pori în care se găsesc microvili ovoci- ; tari și foliculari (fig. 7). Peroxidaza a fost observată în contact cu peretele intern al unor pori și la suprafața microvililor (fig. 8). Observațiile noastre sunt asemă- nătoare cu cele ale altor autori care au demonstrat prezența acestui marker în i jurul microvililor și în lumenul porilor zonei radiată din foliculii vitelogenetici I mijlocii și târzii (2). Ajunse la suprafața ovocitului moleculele exogene sunt intemalizate prin endocitoză. în citoplasmă corticală a ovocitelor vitelogenetice timpurii, trasorul a fost observat în vezicule corticale în microscopia optică (fig. 9) și în corpii ! multiveziculari (fig. 10) și lizozomi (fig. 11) în microscopia electronică. în ovocitele aflate la mijlocul perioadei vitelogenetice, trasorul apare la periferia unor granule viteline mici (fig. 12) sau în apropierea granulelor viteline mari ; (fig. 13). j Fig. 5 — în ovocitele previtelogenetice începe acumularea între microvilii ovocitari (m) a materialului ce va forma zona radiata (z). Celulele foliculare (c. f.) sunt aplatizate și separate de ovocit printr-un spațiu larg x 30.000. Fig. 6 — Celulele foliculare (c. f.) din foliculii previtelogenetici prezintă trasorul peroxidazic localizat în numeroși lizozomi (*): m — microvil ovocitar, z — zona radiata x 40.000. 9 Transportul peroxidazei în ovarul de caras 21 20 Otilia Zămescu et al. 8 Fig- 7 Ultrastructura zonei radiata (z). Se remarcă prezența celor trei straturi (1,2, 3) ale anvelopei viteline și a microvililor (m) x 30.000. Fig. 8 — Prezența peroxidazei (săgeata) în contact cu peretele intern al porilor (*) ce străbat zona radiata (z): m — microvil ovocitar x 60.000. Fig. 9 — Acumularea trasorului în vezicule corticale (săgeți) din foliculii previtelogenetici timpurii x 640. Fig. 10 — Corpi multiveziculari corticali (*) în care se acumulează produs de reacție peroxidazic x 30.000. 22 Otilia Zămescu et al. 10 11 Transportul peroxidazei în ovarul de caras 23 Fig. 11 — în foliculii vitelogenetici peroxidaza se acumulează în lizozomi corticali (săgeata): a. z — zona radiata x 40.000, b. Lizozom cu produs de reacție peroxidazic x 60.000. Fig. 12 — Ovocit vitelogenetic în care peroxidaza a fost identi- ficată la marginea granulelor viteline (săgeți) x 12.000. Fig. 13 — Acumularea de produs de reacție peroxidazic (săgeata) în apropierea unei granule viteline (GV) mari x 16.000. Fig. 14 — Ovocit la sfârșitul perioadei previtelogenetice. Se remarcă prezența lizozomilor (corpi multiveziculari) în toată citoplasmă și perinuclear (săgeți): N — nucleu, n — nucleol x 640. 24 Otilia Zămescu et al. 12 13 Transportul peroxidazei în ovarul de caras 25 Fig. 15 — Lizozomi perinucleari (săgeți): c — citoplasmă, N — nucleu x 12.000. Ovocitele la sfârșitul perioadei previtelogenetice conțin trasorul în lizo- zomii distribuiți în toata citoplasmă (fig. 14). Lizozomii sunt mai abundenți în regiunea perinucleară (fig. 15). Studiile anterioare (29) la Carassius auratus ■ gibelio au evidențiat prezența enzimelor lizozomale în ovocitele pre- și viteloge- netice. Creșterea numărului de corpi multiveziculari (lizozomi) perinucleari a fost observata la păstrăvul tratat cu gonadotropină (28). ! S-a evidențiat că în cazul vitelogeninei, după intemalizarea prin endoci- toză mediată de receptor, aceasta se deplasează succesiv prin vezicule acoperite i cu clatrină, vezicule neacoperite, endozomi tubulari, corpi multiveziculari, plachete viteline primordiale și plachete viteline mature (41). Trasorii electrono-denși folosiți în studiile de endocitoză rămân m marea : lor majoritate la periferia granulelor sau plachetelor viteline (10, 39), spre deose- • bire de vitelogenină (41) care se poate integra în cristalul vitelin. Peroxidaza administrată intraperitoneal a fost observată la pești în vezicu- lele corticale și granulele viteline de diferite mărimi (26), veziculele de endoci- ! toză, în invaginări, și tubuli corticali (2, 25). De asemenea, Wallace și Selman j (38) au arătat că peroxidaza este prezentă în endozomii și granulele viteline nou ' formate din ovocitele ce parcurg prima jumătate a procesului de maturare, însă, încorporarea trasorului, inclusiv a vitelogeninei nu a fost observată în ovocitele care suferă maturarea în momentul injectării markerului. Prezența peroxidazei în granulele viteline nu este surprinzătoare deoarece aceste organite sunt considerate lizozomi modificați care reprezintă destinația tuturor moleculelor intemalizate de ovocit (22, 23, 24, 29, 35). Pe baza studiilor cu un alt trasor electrono-dens (feritina), Busson-Mabillot (6) a concluzionat că intemalizarea macromoleculelor la Salmo trutta fario este diferită de cea de la X. laevis. Conform acestui studiu la X. laevis vitelogenină este intemalizată prin vezicule de endocitoză care fuzionează una cu alta pentru a forma corpii vitelini tranziționali ce se unesc la rândul lor pentru a da naștere unei plachete viteline. în acest caz, vitelusul se acumulează în așa numiții „endozomi blocați” în timp ce corpii vitelini tranziționali și plachetele viteline reprezintă lizozomi secundari modificați (37). La păstrăv, vitelusul este intema- lizat printr-o endocitoză mediată de receptor similară cu cea din celulele soma- tice, formarea vitelusului implicând două compartimente: (a) vezicule acoperite și endozomi, (b) lizozomi preexistenți. Studiile realizate la X. laevis au atătat că vitelogenină este sechestrată de 25-30 de ori mai rapid decât alte proteine (32, 34, 36). Ea este incorporată în ovocit, procesată proteolitic și stocată sub formă de vitelus (23) în timp ce alte molecule sunt în mare parte degradate. Deși peroxidaza este mai susceptibilă la degradarea de către proteaze decât vitelogenină ea intră rapid în fracția pla- chetelor viteline ușoare într-o formă insolubilă în acid (30). In concluzie, rezultatele noastre demonstrează permeabilitatea foliculului ovarian de Carassius auratus gibelio pentru molecule exogene de tipul peroxi- dazei. Calea pe care moleculele sunt transportate din sistemul circulator al foliculului ovarian la suprafața ovocitului este similară cu cea observată anterior la diferite specii de pești și amfibieni și implică: (a) celulele endoteliale ale tecii foliculare; (b) membrana bazală endotelială; (c) spațiile dintre celulele endote- liale; (d) țesutul conjunctiv al tecii interne; (e) membrana bazală care acoperă epiteliul folicular; (f) canalele dintre celulele foliculare; (g) zona radiata. Ajunse la suprafața ovocitului, moleculele sunt endocitate și depuse în organite viteline sau degradate. Pe parcursul acestei căi o cantitate mică de trasor este preluată și degradată în lizozomii din celulele periovocitare (epiteliul de suprafață, celulele tecale și celulele foliculare). / BIBLIOGRAFIE 1. ABRAHAMM., HILGEV., LISON S., TIBIKA H., Isr. J. Zool., 30: 110, 1981. 2. ABRAHAM M., HILGE V., LISON S., TIBIKA H., Cell Tissue Res., 235: 403-410, 1984. 3. ANDERSON E., în: BRIGGERS J. D., SCHUETZ A. W. (eds), Oogenesis, University Park Press, Baltimore, 1-70,1972. 4. ANDERSON W. A., SPIELMAN A., J. Cell Biol., 50: 201-221, 1971. 5. BRUMMETT A. R., DUMONT J.N., J. Ultrastruct. Res., 55: 4-16, 1976. 6. BUSSON-MABILOT S., Biol. Cell., 51: 53-66, 1984. 26 Otilia Zămescu et al. 14 7. DUMONT J. N, Dev. Biol., 136s 153-180, 1972. 8. DUMONT J. N, J. Exp. Zool., 204: 193-217, 1978. 9. DUMONT J. N, BRUMMETT A. R, J. Morphol, 155: 73-98, 1978. 10. GIORGIF, JACOB J. J, J. Embriol. Exp. Morphol, 38: 115-124,1977. 11. GLASS L. E, CONS J. M, Anat. Rec, 162: 139-155,1968. 12. GRAHAM R. C, KARNOVSKY M. J, J. Histochem. Cytochem, 14: 291-302,1966. 13. GURAYA S. S, în: The Cell and Molecular Biology of Fish Oogenesis, Karger, (Basel), 86-102, 1986. 14. HOPE J, HUMPHRIES A. A, BOURNE G. H, J.Ultrastruct. Res, 9: 302-324,1963. 15. JARED D. W, WALLACE R. A, Exp. Cell Res, 57: 454-458,1969. 16. KESSEL R. G, PANJE W. R, J. Cell Biol, 39: 1-34,1968. 17. KRESS A, SPORNITZ U. M, Z. Zellforsch. Mikrosk. Anat, 128: 438-456,1972. 18. Le MENN F, în: Proc. Int. Symp. Reproductive Physiology of Fish, Wageningen, 198,1982. 19. NAGAHAMA Y, CHAN K, HOAR W. S, Can/J. Zool, 54: 1128-1139,1976. 20. NAGLER J. J, TYLER C. C, SUMPTER J. P, J. Exp. Zool, 269: 45-52, 1994. 21. NEAVES W. B„ J. Exp. Zool, 179: 339-364,1972. 22. OPRESKO L. K, WILEY H. S, WALLACE S. A, J. Exp. Zool, 209: 367-376, 1979. 23. OPRESKO L. K, WILEY H. S, WALLACE R. A, Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A, 77: 1556-1560,1980. 24. OPRESKO L. K, WILEY H. S, WALLACE R. A, Cell, 22: 47-57,1980. 25. SELMAN K, WALLACER. A, Tissue & Cell, 14: 555-571,1982. 26. SELMAN K, WALLACE R. A, J. Exp. Zool, 226: 441-457,1983. 27. TYLER C. R, SUMPTER J. P, BROMAGE N. R, J. Exp. Zool, 255: 216-231, 1990. ; 28. UPADHYAY S. N, BRETON B, BILLARD R, Ann. Biol. Anim. Biochim. Biophys, 18: î 1019-1025, 1978. 29. VARO M. I, MEȘTER R, SCRIPCARIU D, PECINGINE L, Rev. Roum. Biol. Biol. Anim, 22: 27-32,1977. 30. WALL D. A, PATEL S„ J. Biol. Chem, 262: 14779-14789, 1987. 31. WALLACE R. A, DUMONT J. M, J. Cell Physiol, 72, Supl. 1,1-18,1968. 32. WALLACE R. A, JARED D. W, NELSON B. L, J. Exp. Zool, 175: 259-270,1970. 33. WALLACE R. A, JARED D. W, DUMONT J. M, SEGA N. W, J. Exp. Zool, 184: 321-334, 1973. 34. WALLACE R. A, JARED D. W, J. Cell Biol, 69: 345-351, 1976. 35. WALLACE R. A, HOLLINGER T. G, Exp. Cell Res, 119: 277-287, 1979. 36. WALLACE R. A, DUEFEL R, MISULOVIN Z, Comp. Biochim. Physiol, 65B: 151-155, 1980. 37. WALLACE R. A, OPRESKO L, WILEY H. S, SELMAN K, în: Molecular Biology of Egg Maturation, CIBA Found. Symp. 98: 228-248,1983. 38. WALLACE R. A, SELMAN K, Dev. biol, 110: 492-498, 1985. 39. WARTENBURG H, Z. Zellforsch. Mikrosk. Anat, 63:1004-1019,1964. 40. WEGEMANN I, GOTTING K. J, Z. Zellforsch. Mikrosk. Anat, 119: 405-433,1971. 41. YOSHIZAKIN,Develop. Growth. Differ, 34: 517-527,1992. Primit în redacție la 17 septembrie 1996 OBSERVAȚII ASUPRA SPERMATOGENEZEI LA POLYODON SPATHULA (WALBAUM) ACLIMATIZAT ÎN ROMÂNIA LOTUS MEȘTER*, OTILIA ZĂRNESCU*, C. TESIO*, D. VIZITIU**, CRISTINA STAICU*, C. STOICESCU** The aim of this paper is to study the testicular evolution in paddlefish introduced in our country. In this fish testicular type is primitive, including seminiferous tubules and intersti- tial tissue. The immature testis (at age 0+) contains very numerous spermatogonia, that are not grouped into cysts, being surrounded individually by the cytoplasmic extensions of Sertoli cells. The secondary spermatogonia are confined to germinai cysts. During sper- matogenesis the excess cytoplasm is eliminated (as residual bodies). The paddlefish sper- matozoa possess a complex acrozome, in teleost fishes being probably a secondary simpli- fication. Around the spermatogonia from the immature testis there are lipids, put into evi- dence by Sudan coloration. In the mature ones, the lipids are restricted to the cytoplasm of the Sertoli cells, disposed at the periphery of the tubules. The lipid accumulation in Sertoli cells is the consequence of residual bodies phagocytosis. The mâles of paddlefish, accli- mated in our country reach sexual maturity more rapidly than in natural waters (4-5 sum- mers). There are necessary further investigations about their fertilisation capacity. Problema conservării sturionilor a intrat recent în atenția cercetătorilor din J diferite țări, una din metodele preconizate fiind și aclimatizarea unor specii I foarte rare, în bazine piscicole. Printre aceștia se numără și Polyodon spathula | originar din SUA, adus ca larve la Stațiunea de Cercetări Piscicole Nucet din 1992. i Deși reproducerea este o etapă deosebit de importantă în viața unui animal i și de succesul său depinde supraviețuirea speciei, există puține studii asupra gametogenezei la Polyodon spathula (1, 15), probabil din cauza perioadei lungi necesare maturării (7-10 ani). | Lucrarea prezentă include o caracterizare a spermatogenezei la Polyodon < spathula aclimatizat în țara noastră și o corelare a dezvoltării somatice cu gradul | de diferențiere al gonadei. i ■ ' ■ ! MATERIAL ȘI METODĂ ț ■ . • ■ j Observațiile histologice au fost realizate pe masculi de Polyodon spathula | de diferite vârste proveniți de la Stațiunea de Cercetări Piscicole Nucet. = St. cerc, biol, Seria biol, anim, t. 49, nr. 1, p. 27-34, București, 1997 Universitatea București, Facultatea de Biologie, Splaiul Independenței, nr. 91-95. 28 Lotus Meșter et al. 2 3 După sacrificare, s-au prelevat fragmente de gonadă, care au fost fixate în formol tamponat (pH — 7,4), Bouin și Ciaccio. Fragmentele de țesut au fost incluse în parafină, secționate la microtom (5 p) și colorate cu hematoxilină- eozină și Sudan negru pentru evidențierea lipidelor (2). REZULTATE ȘI DISCUȚII Testiculul de Polyodon spathula este format din două benzi care se întind de-a lungul marginilor latero-dorsale ale corpului. Aceste benzi sunt unite doar la extremitatea caudală și vin în contact pe partea ventrală cu o masă de țesut adipos, foarte dezvoltată la exemplarele imature. Masculii de Polyodon spathula se caraterizează printr-un testicul de tip primitiv, în interiorul căruia se găsesc tubulii seminiferi și țesut interstițial. : întregul testicul este acoperit de o capsulă de țesut conjunctiv. Compartimentul tubular al testicului este format din două tipuri celulare: i celule germinale și celule somatice Sertoli, localizate la periferia tubulilor. [ La peștii osoși unitatea spermatogenică a testiculului este reprezentată de ■ spermatocit, definit de Callârd (3) ca o clonă de celule germinale asociată cu i celule Sertoli. întreaga unitate este delimitată de o membrană bazală. Maturarea celulelor germinale la Polyodon spathula are loc în cadrul acestor spermatociști și cuprinde următoarele stadii: spermatogonii, spermatocite primare, sperma- tocite secundare, spermatide și spermatozoizi. Spermatogoniile primare sunt foarte abundente în testiculul imatur (exem- ' plare de două veri) și se caracterizează prin faptul că nu sunt grupate în sperma- ; tociști, fiind înconjurate individual de prelungirile citoplasmatice ale celulelor Ș Sertoli (fig. 1). Spermatogoniile secundare și toate stadiile ulterioare ale dez- > voltării celulelor germinale se diferențiază în interiorul spermatocistului. Sper- t matogoniile secundare sunt dispuse în spermatociști, care sunt înconjurați de o ; membrană bazală (fig. 2). Acestea prezintă un nucleu eucromatic, care conține j un nucleol proeminent, localizat frecvent lângă membrana nucleară. în testiculul matur spermatogoniile sunt dispuse la periferia tubulilor seminiferi. în momentul în care spermatogoniile secundare își replică ADN-ul și intră în profaza meiozei, ele devin spermatocite primare. Aceste celule prezintă un 1 nucleu voluminos, care conține 1-2 nucleoli mari (fig. 3). Spermatocitele pri- ; mare prezintă o morfologie nucleară diferită pe măsură ce parcurg etapele pro- | fazei meiotice (fig. 4). | Spermatocitele secundare sunt mai mici decât cele primare și nucleul pre- ; zintă cromatina mai condensată. Ele reprezintă un stadiu tranzitoriu și sunt dificil ( de diferențiat de spermatidele timpurii în microscopia optică (13). j In cursul procesului de spermiogeneză, spermatidele suferă o serie de mo- i dificări nucleare și citoplasmatice, care culminează cu formarea spermatozoidu- j Spermatogeneza la Polydon spathula (Pisces) 29 & . j____Spermatogonii primare înconjurate de celule Sertoli sudanofile. Sudan. Fig. 2 — Spermatociști cu spermatogonii secundare. Sudan. • 3 Spermatocite primare în testiculul exemplarelor de trei veri. Hematoxilină-eozină. 4 — Spermatocite primare în profaza meiozei (săgeata). Hematoxilină-eozină. Lotus Meșter et al. pig_ 5 — Spermatide timpurii (săgeata). Hematoxilină-eozină. pig. 6 — Spermatide târzii (săgeata). Hematoxilină-eozină. Fig, 7 — Spermatozoizi maturi (săgeta). Hematoxilină-eozină. 4 5 Spermatogeneza la Polydon spathula (Pisces) 31 lui matur. Modificările nucleare sunt reprezentate de tranziția de la un nucleu rotund în spermatidele timpurii (fig. 5) la unul alungit caracteristic spermato- zoidului (fig. 6). Paralel cu modificările nucleare și condensarea cromatinei are loc formarea acrozomului, a piesei intermediare și a flagelului. La sfârșitul sper- miogenezei citoplasmă în exces (corp rezidual) este eliminată. Spermatozoizii imaturi sunt dispuși sub formă de perechi sau grupuri de diferite dimensiuni (fig. 7), iar cei maturi formează mase voluminoase în lumenul tubulilor semi- niferi. Spre deosebire de peștii teleosteeni, sturionii posedă un acrozom complex (11). Jamieson (10) a sugerat că structura spermatozoidului la Neopterigieni pare a fi rezultatul unei simplificări secundare a unui tip de spermatozoid mai complex și a presupus că gârneții Acipenseridelor datorită prezenței acrozomu- lui, pot reprezenta un stadiu tranzițional înaintea acestei simplificări. Țesutul interstițial apare în microscopia optică sub forma unor mase celu- lare alungite, mai dezvoltate în testiculul imatur (fig. 8). S-a demonstrat la o serie de teleosteeni că acest țesut este alcătuit din celule Leydig, fibroblaste, ce- lule mioide, vase de sînge și fibre de colagen (4). Colorarea cu Sudan negru a evidențiat prezența lipidelor în jurul sper- matogoniilor din testiculul peștilor imaturi (fig. 1, 2). Ulterior, în testiculul matur, sudanofilia este restrânsă la citoplasmă celulelor Sertoli localizate la peri- feria tubulilor (fig. 9). Sudanofilia celulelor Sertoli a fost evidențiată și la Esox lucius (8), atât în celulele care înconjoară spermatogoniile, cât și în cele de la marginea tubulilor seminiferi ce conțin spermatozoizi. Acumularea de lipide în celulele Sertoli este consecința fagocitării corpilor reziduali (9). Fagocitoza cor- pilor reziduali a fost observată la Salmoniforme, Atheriniforme, Perciforme și Clupeiforme (5, 6, 7, 12, 14). Fagocitoza realizată de celulele Sertoli a fost împărțită de Grier (9) în două categorii: (1) fagocitarea celulelor germinale degenerate, inclusiv sperma- tozoizii reziduali rămași după sezonul de reproducere și (2) fagocitarea corpilor reziduali. Observațiile noastre asupra gonadelor de Polyodon spathula au arătat exis- tența unei corelații între caracteristicile somatice (lungimea corpului, greutate) și gradul de dezvoltare al testiculului (tabelul nr. 1). Conform acestor date, mas- culii cu lungimi cuprinse între 80-98,5 cm și greutăți de 1,600-4,000 kg nu conțin spermatozoizi maturi. în schimb, masculii cu lungimi de peste 99,6 cm și greutăți ce depășesc 4,300 kg au atins maturitatea sexuală și conțin spermato- zoizi maturi. în plus, masculii în vara a cincea sunt la începutul unui nou ciclu reproducător, spermatozoizii maturi fiind detectați în canalele spermatice (fig- 10). Fig- 8 — Țesut interstițial în testicul imatur (săgeata). Hematoxilină- eozină. Fig- — Prezența lipidelor în celulele Sertoli din testiculul matur % (săgeata). Sudan. Fig. 10 — Spermatozoizii la masculii de cinci veri se găsesc numai în canalele spermatice (săgeata). Hematozilină-eozină. Spermatogeneza la Polydon spathula (Pisces) Tabelul nr. 1 Stadiul de dezvoltare al testiculului în funcție de caracteristicile somatice Vârsta Lungimea corpului (cm) Greutatea (g) Stadiul de diferențiere al gonadei o vară 52 400 nediferențiată o vară 51,5 405 nediferențiată o vară 55,5 475 nediferențiată o vară 57,5 500 nediferențiată o vară 61 610 nediferențiată două veri 70,5 1160 spermatogonii primare și secundare două veri 71,5 1280 spermato gonii primare și secundare două veri 72,5 1390 spermatogonii primare și secundare trei veri 97 4000 spermatogonii primare și secundare, spermatocite primare trei veri 98,5 3890 spermatogonii primare și secundare, spermatocite primare patru veri 105 4600 spermatide și spermatozoizi abundenți patru veri 110 4350 spermatide și spermatozoizi abundenți cinci veri 109 4300 spermatogonii și spermatocite primare (începutul unui nou ciclu de reproducere) Rezultatele noastre sunt în concordanța cu cele ale lui Weldon Larimore (15), care a arătat că masculii ating maturitatea sexuală la o lungime de 101,6 cm. Cel mai mic mascul cu spermatozoizi maturi a avut o lungime de 99,6 cm și o greutate de 3,350 kg. Spre deosebire însă de aceste rezultate care indică o matu- rare sexuală a masculilor la aproximativ șapte ani, observațiile noastre arată că în condițiile de hrană și climă ale țării noastre această maturare poate fi atinsă la vârsta de 4-5 veri. în concluzie, masculii de Polyodon spathula aclimatizați în țara noastră ating maturitatea sexuală mai repede decât cei din arealul natural. Sunt necesare însă studii suplimentare privitoare la capacitatea acestor spermatozoizi de a suferi o reacție acrozomală normală. BILBIOGRAFIE 1. ALEXANDRO VNAI. V., Teză de doctorat, Moscova, 1989. 2. BAYLISS HIGH O. B., în: Theory and Practice of Histological Techniques, BANCROFT Y. D., STEVENS A., TURNER D. R. (Eds), CHURCHILL LIVINGSTONE, 215-244,1990. 3. CALLARD G. V., în: Vertebrate Endocrinology: Fundamentals and Biomedical Implications, 4, part A, PANG A. P., SCHREIBMAN M., (Eds), Academic Press, New York, 303-341,1991. 34 Lotus Meșter et al. 8 4. CAUTY C., LOIR M., Tissue & Cell, 27: 383-395,1995. 5. GRIER H. G., J. Morphol., 146: 229-250,1995. 6. GRIER H. I, LINTON J. R., LEATHERLAND J. F.., DE VLAMING V. L., Am. J. Anat., 159: 331-345, 1980. 7. GRIER H. L, Am. Zool., 21: 345-357,1981. 8. GRIER H.J., VAN DER HURK R., BILLARD R., Cell Tissue Res., 257: 491-496, 1989. 9. GRIER H. I, în: The Sertoli Cell, RUSSEL L. D., GRISWOLD M. D. (Eds), Cache River Press, 703-739, 1993. 10. JAMIESON B. G. M., Fish Evohition and systematics: Evidence from spermatozoa. Cambridge Univ. Press, 1991. 11. KOCH R. A., LAMBERT C. C., J. Electron. Microsc., 16: 115-154, 1990. 12. LAHNSTEINER F., PATZNERR. A., Zool. Anz., 225: 87-100, 1990. 13. NAGAHAMA Y., în: Fish Physiology, HO AR W. S., RANDALL D.J., FARRELL A. P. (Eds), IX A, Academic Press, New York, 223-276, 1993. 14. SPRANDO R. L., RUSSELL L. D., J. Morphol., 198: 165-177, 1988. 15. WELDON LARIMORE R., Copeia, 2: 116-124,1950. Primit în redacție * Universitatea București, la 31 octombrie 1996 Facultatea de Biologie, Splaiul Independenței, nr. 91-95. ** Stațiunea pentru Cercetări Piscicole Nucet, jud. Dâmbovițcf. STUDII PRIVIND DISTRIBUȚIA GLICOZAMINOGLICANILOR ÎN CORNEEA DE PORC MARIA CALOIANU*, LUCIA MOLDOVAN*, OTILIA ZĂRNESCU** In most mammalian and avian comea two distinct types of proteoglycans are present: one type containing keratan sulfate chains (KS), also named lumican, and the other type consti- tuted of dermatan sulfate (DS) and chondroitin sulfate (CS) chains known as decorin. We have studied the distribution of glycosaminoglycans within the porcine comeal stroma lay- ers by specific histochemical methods. Tissues processed for light microscopy were stained by Ruthenium Red and Alcian Bhie in the presence of MgC^ after keratanase, chondroitin- ase AC and chondroitinase B enzymic digestion. The results obtained by microscopic examination revealed in the anterior (epithelial) zone of the stroma and in the posterior (endothelial) side of the stroma a high amount of glycosaminoglycans, uniformly distrib- uted, unlike the middle zone of the stroma where glycosaminoglycan concentration was lower. We have also observed that the amount of keratan sulfate was higher in the anterior and the posterior thirds of the stroma, whereas dermatan sulfate and chondroitin sulfate were present in high concentrations towards the posterior zone (above Descemet membrane). Glicozaminoglicanii (GAG) sunt heteropolimeri glucidici liniari, formați din unități dizaharidice repetitive (în general, o hexoză aminată și un acid uro- nic) sulfatate în diverse poziții. Proprietățile fizice, chimice și biologice ale glicozaminoglicanilor sunt determinate de înalta lor reactivitate, conferită de caracterul de polianioniți puternici. Deoarece aceste macromolecule au o importanță fundamentală în multe domenii ale cercetării biomedicale, analiza lor histochimică cu ajutorul coloranților cationici este larg aplicată (1), (2), (3). Cele mai multe studii histochimice privind distribuția glicozaminogli- canilor în țesuturi folosesc următorii coloranți cationici: albastru alcian dizolvat în soluții cu diferite pH-uri (4), cupromeronic blue (5), cuprolinic blue (6) și diamine de fier (7). Aceste metode de colorare s-au dovedit a fi ineficiente pentru vizualizarea tuturor tipurilor de glicozaminoglicani și, mai ales, în cazurile în care ei se găsesc în cantitate mică în diferitele structuri histologice. In țesuturi, glicozaminoglicanii se găsesc sub formă de proteoglicani, numărul lanțurilor de glicozaminoglicani variind între 1 și 100. în corneea celor mai multe mamifere și păsări sunt prezente două tipuri distincte de proteogli- cani: unul care conține lanțuri de keratan sulfat (KS), denumit și lumican, și altul St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 35-39, București, 1997 36 Maria Caloianu et al. 2 constituit din lanțuri de dermatan sulfat (DS) și condroitin sulfat (CS), cunoscut ca decorină. Scopul prezentei lucrări a fost identificarea și localizarea în microscopie optică a glicozaminoglicanilor din corneea de porc prin două metode de colorare specifice, una cu roșu de ruteniu și alta cu albastru alcian după tratarea secțiunilor de țesut cu eiîzime specifice. MATERIAL ȘI METODĂ Comeile de porc au fost procurate de la abatorul București. Fragmente din țesuturile prelevate imediat după sacrificarea animalelor au fost procesate în vederea analizării în microscopie optică. Pentru evidențierea glicozaminoglicanilor am utilizat două metode: o me- todă de colorare specifică cu roșu de ruteniu modificată (8) și o metodă de colo< rare cu albastru alcian după digestia cu enzime specifice. Metoda cu roșu de ruteniu Fragmentele de țesut au fost fixate intr-o soluție de glutaraldehidă 2,5% în tampon cacodilat de sodiu 0,1 M, pH 7,4 conținând roșu de ruteniu 0,3%. Dupaj spălarea probelor de 3 ori, câte 15 minute cu soluție de tampon cacodilat de! sodiu 0,1 M, pH 7,4, deshidratare în alcool, clarificare în toluen și includere mi parafină, probele s-au examinat la microscopul optic. | Metoda digestiei enzimatice 1. Digestia cu condroitinază AC Secțiunile de țesut comean au fost incubate timp de 3 ore, la 37°C într-o soluție de condroitinază AC 2U/ml în tampon Tris-HCl 0,0001 M, pH 8,0 conținând acetat de sodiu 6 .pmol/ml, BSA 20 pg/ml, (EDTA)Na2 2 pmol/ml. PMSF(fluorură de fenil metan sulfonil) 1 pmol/ml și pepstatin 0,07 pmol/ml. Colorarea secțiunilor astfel tratate s-a făcut cu o soluție de albastru alcian 0,05% în tampon acetat 0,2 M, pH 5,8 conținând MgCl2 0,5 M. 2. Digestia cu condroitinazăB înainte de colorare cu albastru alcian în tampon acetat conținând MgClj 0,5 M, secțiunile au fost imersate într-o soluție de condroitinază B (2U/ml)lp. . conținând aceiași reactivi ca și soluția de condroitinază AC, timp de 3 ore, la 25 C. de mteniu Toți glicozaminoglicanii apar colorați roșu EP — epiteliu; S — stroma; EN — endoteliu. Fig. 2 — Evidențierea glicozaminoglicanilor în straturile stromei corneene prin colorare cu albas- tru alcian în prezența de MgC12 0,9 M (martori). Aceleași secțiuni au fost incubate în prezență de keratanază înaintea colorării cu albastru alcian. A — regiunea anterioară a stromei (epiteliu) — martor; B — regiunea anterioară a stromei (epiteliu) — după digestia cu keratanază; C — regiunea de mijloc a stromei — martor; D — regiu- nea de mijloc a stromei — după digestia cu keratanază; E — regiunea posterioară a stromei (endoteliu) — martor; F — regiunea posterioară a stromei (endoteliu) — după digestia cu keratanază. Fig. 3 — Evidențierea glicozaminoglicanilor în straturile stromei corneene prin colorare cu albas- tru alcian în prezență de MgC12 0,5 M (martori). Aceleași secțiuni au fost incubate în prezență de condroitinază B înaintea colorării cu albastru alcian. A — regiunea anterioară a stromei (epiteliu) — martor; B — regiunea anterioară a stromei (epiteliu) — după digestia cu condroitinază B; C — regiunea de mijloc a stromei — martor; D — regiunea de mijloc a stromei — după digestia cu condroitinază B; E — regiunea posterioară a stromei (endoteliu) — martor; F — regiunea posterioară a stromei (endoteliu) — după digestia cu condroitinază B. 3 Glicozaminoglicani în corneea de porc 37 3. Digestia cu keratanază Secțiunile au fost incubate într-o soluție conținând keratanază (lU/ml) și reactivii prezentați mai sus, timp de 3 ore, la 37°C. Apoi, acestea s-au colorat cu albastru alcian în prezență de MgCl2 0,9 M. Ca probe martor pentru cele trei tipuri de experimente de digestie enzima- tică s-au folosit secțiuni care au fost incubate în soluția tampon fără enzime, în condiții de temperatură și de timp identice. REZULTATE ȘI DISCUȚII Corneea reprezintă un țesut avascular și transparent cu o structură unică, relativ simplă și cuprinde cinci straturi: epiteliul pluristratificat, stratul Bowman, stroma, membrana Descemet și endoteliul. Remarcabilele proprietăți fizice ale corneei sunt rezultatul direct al unicei compoziții biochimice și organizării ultrastructurale fine ale matricei sale extra- celulare reprezentată de stroma comeană. Aceasta este constituită, în principal, din lamele de fibrile de colagen, dispuse paralel cu suprafața stromei, înconju- rate de o matrice polianionică de proteoglicani. în funcție de lanțurile de gli- cozaminoglicani pe care-i conțin, proteoglicanii din comee sunt de două tipuri: proteoglicani de tip keratan sulfat (PG—KS) și proteoglicani de tip condroi- tin/dermatan sulfat (PG—CSZDS). 4 Distribuția glicozaminoglicanilor în țesuturi corneene s-a evidențiat prin tehnici histochimice care folosesc diverși coloranți cationici. Glicozaminogli- canii interacționează specific cu coloranții cationici în prezența electroliților, la o anumită concentrație de clectrolit, denumită concentrație critică. Noi am studiat distribuția glicozaminoglicanilor comeeni - keratan sulfat, dermatan sulfat și condroitin sulfat - folosind doi coloranți cationici specifici: roșu de ruteniu și albastru alcian. în secțiunile examinate după colorarea cu roșu de ruteniu, care s-a adăugat în soluția de fixare, glicozaminoglicanii apar colorați în roșu. Se observă că glicozaminoglicanii nu sunt uniform distribuiți în toată stro- ma corneei de porc; ei apar în cantitate mare în regiunea de lângă epiteliu și în cea de lângă endoteliu și în cantitate mai redusă în zona de mijloc (fig. 1). Aceste observații sunt în concordanță cu cele ale lui Scott care a determinat nu- mărul total de proteoglicani (atât de tip keratan sulfat, cât și de tip condroitin sulfat/dermatan sulfat) din cele trei straturi ale stromei corneei de iepure și care este de 145 în regiunea de lângă epiteliu, 32 în regiunea centrală și 95 în regiu- nea de lângă endoteliu (9). Pentru identificarea glicozaminoglicanilor comeeni individuali, secțiunile , de țesut au fost tratate cu enzime specifice: condroitinază AC, condroitinază B și keratanază, care degradează condroitin sulfatul, dermatan sulfatul și, respec- tiv, keratan sulfatul. Fragmentele de țesut tratate enzimatic au fost colorate cu 38 Maria Caloianu et al. ( 5 Glicozaminoglicani în corneea de porc 39 albastru alcian în prezența electrolitului MgCl2, la o concentrație critică de elec trolit de 0,5 M pentru condroitin sulfat și dermatan sulfat și de 0,9 M pentru 6. SCOTT J. E., ORFORD C. R., Biochem. J., 197: 213, 1981. 7. SPICER S. S., J. Histochem. Cytochem., 13: 211, 1965. 8 HUNZIKER E. B., LUDI A., HERRMANN W., J. Histochem. Cytochem., 40: 909, 1992. keratan sulfat. Secțiunile martorului apar colorate în albastru (fig. 2A, 2C, 2E) 9 SC0TT j E, HAIGH M„ AU P., Trans. Biochem. Soc., 16: 333, 1988. (fig. 3A, SC, 3E), iar la cele tratate cu enzime specifice (fig. 2B, 2D, 2F), (fig io. ANSTH A., Exp.EyeRes., 196 (1): 25,1961. 3B, 3D, 3F) intensitatea culorii variază în funcție de cantitatea de glicozamino. 11. PRANS R., GOLDMAN J. N., Invest. Ophthalmol., 9:131,1970. glicani ’ 12. BETTELHEIM F., GOETZD., Invest. Ophthalmol., 15: 301, 1976. rv .. . v • . o . v v 13. GREILING H., SCOTT J. E., Keratan Sulphate - Chemistry, Biology, Chemical Pathology, Digestia cu keratanaza a evidențiat ca regiunea inferioara și cea superioara J J a corneei prezintă o afinitate moderată față de colorant, în timp ce stroma medi. ană se colorează similar cu martorul (fig. 2). în cazul digestiei cu condroitinază B; toate cele trei regiuni ale corneei sunt slab colorate de colorantul cationic, cea mai puțin colorată fiind regiunea stromei de lângă endoteliu (fig. 3). Colorații asemănătoare s-au obținut si la secțiunile tratate cu condroitinază AC. । Aceste rezultate arată că, în corneea de porc, glicozaminoglicanul kerataii sulfat apare în cantitate mare în regiunea stromei de lângă epiteliu și în cea înve- cinată endoteliului și în cantitate redusă în stroma mijlocie, în timp ce, dermatan* sulfatul și condroitin sulfatul apar în concentrații mai mari în regiunea posteri- oară a stromei (deasupra membranei Descemet). | Studii anterioare privind variația raportului KS:CS/DS în diferite țesuturi corneene au arătat că distribuția glicozaminoglicanilor în straturile stromei corneei nu este pe deplin elucidată. Primele observații, făcute pe comee bovina; au evidențiat o creștere a raportului KS:CS/DS în regiunea stromei de lângă epi-[ teliu (10). Rezultatele ulterioare, bazate pe determinări biochimice și electro-! nomicroscopice folosind comei bovine și comei de rechin, au demonstrat că raportul KS:DS este mare în regiunea stromei de lângă endoteliu (11), (12). । Diferențele privind raportul cantitativ KS:CS/DS, ca și localizarea lor! structurală și ultrastructurală au fost corelate cu grosimile stromelor diferitelor* țesuturi corneene. S-a observat că, odată cu mărirea grosimii corneei are loc oj creștere a raportului KS:CS/DS. Această constatare este în acord cu ipoteza „lip- sei de oxigen” care susține că în comeele mai groase, în care oxigenul și nutri- enții difuzează mai greu, sinteza de dermatan sulfat/condroitin sulfat este înlo- cuită cu sinteza de keratan sulfat, aceasta din urmă putând avea loc și în prezența’ unor cantități reduse de oxigen (13). i Studiile întreprinse de noi în prezenta lucrare demonstrează că, în stroma! corneei de porc, raportul KS:CS/DS este mai mare în regiunea de lângă epiteliu.! London, 148: 1989. Primit în redacție la 28 noiembrie 1996 * Institutul de Biologia Dezvoltării București, Splaiul Independenței, nr. 296 ** Facultatea de Biologe București, Splaiul Independenței, nr. 91 - 95, BIBLIOGRAFIE 1. KOGAYA Y., KIM S., AKISAKA T., J. Histochem. Cyțochem., 38: 1459,1990. 2. DELGADO M. V., ZOLLER L. C., Histochemistry, 87: 279, 1987. 3. TORACKR. M„ MORRIS J. C., Acta Neuropathol., 78: 492, 1989. 4. LEV R., SPICER S. S., J. Histochem. Cytochem., 12: 309, 1964. 5. SCOTT J. E„ HAIGH M, Biochem. L, 253: 607,1988. COMPORTAMENTUL CITOSCHELETULUI ACTINIC ÎN FENOMENUL DE HEMADSORBȚIE LA CELULELE LINIEI VERO INFECTATE CU VIRUS RUJEOLOS VIORICA MANOLACHE, MARIANA ORĂȘANU, NICOLETA TELETIN, MARIANA GĂLEȘANU, VALERIA CLUCERESCU, LILIANA BABEȘ The actin cytoskeleton in VERO cells infected with measles virus and in erythrocytes in contact with these cells in HAD + phenomenon were studied. Both infected cells and erythrocytes present long and thin protrusions. The erythrocytes come in touch by actin thin cytoplasmatic bridges. S-a urmărit fenomenul de hemadsorbție (HAD) din punct de vedere al citoscheletului actinie, cunoscut ca fiind propriu unor virusuri posesoare de hemaglutinină în învelișul lor. Hemaglutinina prezintă o mare afinitate pentru hematii. Celulele infectate cu virus rujeolos exprimă pe suprafața lor această proteină și fixează globulele roșii de maimuță îh diferite puncte de pe suprafața membranei lor. In lucrarea de față, ne-a interesat în mod special comportamentul citosche- letului actinie în mecanismul de ancorare al hematiilor la celulele infectate cu virus rujeolos în fenomenul de hemadsorbție. MATERIAL ȘI METODĂ Linia VERO (green monkey renal cells) a fost cultivată în MEM (minimal essential medium) cu 5% ser foetal. Cultura a fost menținută în mediu Eagle cu 1% ser foetal. Virusul rujeolos sălbatic, tulpina Edmonston B, a fost menținut pe VERO. Culturile au fost inoculate cu virus atunci când au format monostrat confluent (la 48 de ore). Hematiile de cercopitec au fost conservate în soluție Alsever (1:2). La uti- lizare, soluția se centrifughează și din sedimentul de hematii se face o soluție de 0,5% în mediu Eagle fără ser foetal. Această soluție de hematii se adaugă în cul- tură inoculată cu virus rujeolos. Se lasă 30 minute la 4°C, după care se spală suprafața culturii cu tampon fosfat. La celulele liniei VERO aflate în confluență, inoculate cu virus rujeolos, se adaugă la instalarea ECP-ului pe monostrat sus- St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 41-44, București, 1997 42 Viorica Manolache et al. 2 pensia de hematii de cercopitec, singurele hematii cu care virusul rujeolos dă reacție HAD+. Vizualizarea filamentelor de actina F Celulele au fost cultivate pe lamele plasate în placi LINBRO (diametru 7 cm), spălate cu tampon fosfat, fixate 15 minute în paraformaldehida 3,8%, spălate din nou cu tampon fosfat și permeabilizate cu Tween X-100 0,15%, timp de 4 minute. Celulele au fost spălate și colorate cu conjugatul phalloidina-FITC (Sigma) în care au fost incubate 30 de minute la temperatura camerei și la întuneric. Lamelele au fost apoi montate în ulei de cedru și observate în epifluo- rescență la microscopul LEITZ-LABOR LUX S (pentru care mulțumim dr. Dan lonescu). Fotografiile au fost făcute pe film Agfapan-700. REZULTATE ȘI DISCUȚII Pătrunderea virusului în celulă și apoi exprimarea la suprafața acestei celu- le a unor proteine virale printre care și hemaglutina determină un fenomen de HAD+. Hematiile se fixează astfel în număr mare pe celulele epiteliale ale liniei VERO. Celulele liniei VERO etalate în monostrat confluent prezintă citoscheletul actinie format din fibre de actină bine vizibile, orientate în toate direcțiile și ancorate cu unul din capete la periferie, alcătuind adevărate „fibre de stres” (fig. 1). In unele zone, sub influența virusului celulele încep să se desprindă, se rotunjesc, își retrag dispozitivele de aderență la sticlă, sau mai rămân prinse doar prin filamente subțiri emise de celulă (fig. 2). în interiorul lor actina nu mai apare organizată în fibre de stres, doar foarte rar, în unele celule se mai disting resturi din aceste fibre. în general, actina apare difuză, fin granulară sau dispusă în blocuri la periferia celulelor (fig. 3). Hematiile sunt mult mai mici, de regulă globuloase. Actina este concen- trată într-un inel periferic cunoscut sub denumirea de cortex, iar în centru este fin granulară (fig. 4). Hematiile emit prelungiri, uneori mai groase, alteori mai fine, aciculare cu care se fixează de celulele VERO (fig. 4, 5). Sunt celule pe care se află mai multe hematii (fig. 6), după cum se observă cazuri în care, o hematie se ancorează prin prelungiri aciculare fine de două celule epiteliale (fig. 5). Se remarcă însă și un fenomen mai deosebit în unele zone unde se gă- sesc mai multe hematii apropiate, unde acestea emit prelungiri prin care „parcă” s-ar lega unele de altele (fig. 5). în ceea ce privește fenomenul de HAD, tehnica de evidențiere a actinei a scos la iveală câteva observații inedite. Dispoziția actinei în celulele liniei VERO este cunoscută (3) și nu ne-a mai concentrat atenția. Preocuparea noastră s-a îndreptat asupra modului de fixare a hematiilor pe celulele infectate cu virus rujeolos. Fig. 1 — Celule epiteliale VERO — martor, monostrat confluent. Fig. 2 — Celule VERO infectate cu virus rujeolos. Se remarcă celule cu citoschelet normal dar și cu zone de citoschelet degradat. Fig. 3 — Celule VERO infectate cu virus rujeolos. Se distinge prezența actinei F fragmentată în blocuri la periferia celule i. Fig. 4 — Hematie ancorată de prelungirea unei celule VERO infectată cu virus rujeolos. Fig. 5 — Hematie care prinde în același timp mai multe celule VERO; aceste celule trimit spre eritrocite prelungiri fine citoplasmatice. Fig. 6 — Lanț de eritrocite fixate pe celulele VERO infectate cu virus rujeolos. între hematii se observă prelungiri citoplasmatice. 44 Viorica Manolache et al. 4 Se știe din literatură că numai celulele infectate hemadsorb, deoarece ele prezintă la suprafața membranei lor hemaglutinina virală. Zonele de contact din- tre eritrocite și celulele infectate au fost studiate în microscopia electronică de transmisie (TEM) și scaning (SEM) pentru virusul urlian (4, 5). în special, în TEM, eritrocitele emit și ele prelungiri care se insinuează printre protruziile celulelor infectate. în TEM, de altfel, eritrocitele au forme contorsionate, în timp ce în SEM apar cu contur neted. Zonele de contact între celule și hematii apar net marcate atunci când se folosește marcajul cu peroxidază; ele sunt arii ferm circumscrise de pe proeminențele mari ale suprafeței celulare și ultrastruc- tura acestor zone ale plasmalemei este întotdeauna modificată specific. în infecția cu virus rujeolos s-au studiat, de asemenea, contactele dintre hematii și celulele infectate, în special cele sincițiale gigantice (2, 6). Este descrisă dinamica hematiilor pe suprafața acestor celule sincițiale unde hemati- ile apar la scurt timp post-infecție plasate pe centrul celulelor gigantice, iar cu timpul, se deplasează spre margine (SEM). Locurile de contact în TEM apar liniare și la nivelul lor plasmalema este ușor modificată, dublată la exterior de un material fin, granular. Studiul acestor contacte, din punctul de vedere al citoscheletului actinie, confirmă observațiile după care ambele celule emit protruzii fine una spre cealaltă (1). CONCLUZII , în fenomenul de HAD: 1. Atât hematiile cât și celulele infectate cu virus rujeolos emit fine și numeroase prelungiri, alcătuind dispozitive de prindere. 2. O hematie se poate lega de mai multe celule infectate prin punți fine aciculare. 3. O cwlula infectta poate prinde mai multe hematii. 4. Când hematiile sunt apropiate, se prind între ele prin punți fine citoplas- matice în care se află actina. BIBLIOGRAFIE 1. BARKER R. F., GORDON I., STEVENSON D, Virology, 27: 441, 1965. 2. DUBOIS-DALCQ M., BARBOSA L. H., J. Virol., 12: 909,1973. 3. GAGHEȘ A., BABEȘ L., ORĂȘANU M., CODAU M. L, TELETIN N., Rom. Arch. Microbiol. Immunol., 52: 89, 1993. 4. HUN DUC-NGUYEN, J. Virol., 2 (5): 494,1968. 5. MANNWEILLER K., RUTTER G., J. gen. Virol., 28: 99, 1975. 6. RENTIER B„ HOOGHE-PETERS E. L., DUBOIS-DALCQ M., J. Virol., 28 (2): 567, 1978. Primit în redacție Facultatea de Biologie la 16 septembrie 1996 Institutul „Dr. L Cantacuzino ", București. ACȚIUNEA MERCURULUI ASUPRA RINICHIULUI, MANTALEI ȘI BRANHIEI LA ANODONTA CYGNAEA PISCINALIS (NILSSON) VIORICA MANOLACHE, MARIA NĂSTĂSESCU, C. TESIO, OTILIA ZĂRNESCU Branchiae, mantie and kidney of Anodonta cygnaea piscinalis (Lamelli branchiata) were subject to optical microscopic investigation in normal conditions and when intoxicated with mercury chloride. The most significant changes were recorded in kidney and in the cells and fibrils of the conjunctive tissues around the mentioned organs. Cercetările efectuate la diferite specii de lamelibranchiate au demonstrat că aceste animale acumulează mari cantități de metale grele din mediul încon- jurător. Dintre acestea mercurul a fost mai puțin studiat (15). A fost cercetată în special acțiunea cadmiului, zincului, cuprului, manganului (4, 5, 6, 12). Specia Anodonta cygnaea piscinalis s-a dovedit uneori destul de sensibilă la doze mici de clorură mercurică, fapt evidențiat prin modificările produse asupra tubului digestiv și gonadelor (10,12,17). In lucrarea de față am cercetat efectul mercurului asupra rinichiului, mantalei și branhiilor la specia Anodonta cygnaea piscinalis. MATERIAL ȘI METODĂ Exemplare de Anodonta cygnaea piscinalis au fost disecate și s-au prelevat branhiile, mantaua și rinichiul, care au fost folosite ca martor pentru cercetări histologice. Alte exemplare au fost supuse intoxicării cu clorură mercurică în concen- trație de 5 pg/1, timp de 4 zile, după care s-au făcut sacrificările și s-au prelevat aceleași organe. Piesele au fost fixate cu fixator Bouin și formol calcic. Secțiu- nile au fost colorate cu tehnici histologice și histochimice curente (hemalaun- eritrozină, Azan și PAS). REZULTATE Observațiile noastre asupra structurii rinichiului la Anodonta cygnaea pisci- nalis în microscopie optică au evidențiat aspecte asemănătoare cu cele descrise la specia tip (7). St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 45-51, București, 1997 46 Viorica Manolache et al. 2 Astfel, rinichiul la Anodonta cygnaea piscinalis se compune din pâlnia peri- cardială sau nefrostom, care se deschide în pericard, urmează canalul reno-peri- cardic și apoi parenchimul renal, format din numeroase anse epiteliale, care se deschid prin porul genital sau uro-genital, în cavitatea paleală. Intre ansele epi- teliale se află țesut conjunctiv bogat vascularizat în care se disting numeroase amibocite. Țesutul conjunctiv dintre falduri conține de asemenea și numeroase fibre musculare. Ansele au celule prismatice cu cili la polul apical, iar în cito- plasmă, concrețiuni de culoare neagră. Nucleul prezintă cromatina uniform repartizată, iar nucleoul evident. Printre aceste celule se pot întâlni și celule care prezintă incluzii în citoplasmă lor. Concrețiunile sunt foarte numeroase în lumenul faldurilor epiteliale unde au fost exocitate din celule. Uneori se remarcă infiltrarea de amibocite în celulele epiteliale ale anselor rinichiului (fig. 1). Doza de 5 pg/1/4 zile produce dezorganizarea epiteliului anselor rinichiu- lui. Celulele apar, uneori, desprinse de epiteliu, alteori rămân integrate în acesta dar în acest caz, nucleul este picnotic. Citoplasmă celulelor se remarcă, la anu- mite exemplare, vacuolizată, iar mercurul se acumulează în cantitate mare în tuburile renale (fig. 2). Membrana bazală care înconjoară epiteliul renal apare mai îngroșată, fapt remarcat, în special, în reacția PAS. In țesutul conjunctiv am observat picnoza nucleilor celulelor conjunctive, iar cantitatea de fibre de colagen pe alocuri este mai mare, consecința firească a intoxicării cu mercur. Amibocitele sunt de asemenea în număr mai mare decât la martor. Mantaua la Anodonta cygnaea este căptușită de un epiteliu paleal care mărginește cavitatea mantalei și un epiteliu extrapaleal care fațetează cavitatea dintre manta și cochilie. Epiteliul este unistratificat constituit din celule prismatice prevăzute cu cili printre care se găsesc intercalate celule mucoase. Celulele sunt mai joase către cei doi poli ai mantalei, iar spre mijloc, mai înalte. Sub epiteliu există țesut con- junctiv cu amibocite, vase limfatice și mușchi cu orientare diferită (fig. 3). La exemplarele tratate cu doza de 5 pg/1/4 zile, se observă epiteliul man- talei mai afectat decât la alte doze, chiar la o expunere mai îndelungată. Se remarcă astfel, în multe porțiuni, celule complet distruse, iar în altele la care uneori se mai păstrează integralitatea celulei, nudei picnotici. In multe dis- par cilii. Celulele mucoase nu se mai remarcă, fiind evidente doar dâre de mucus la suprafața epiteliului mantalei. Țesutul conjunctiv este și el afectat de intoxicația cu mercur ca și amibocitele din interiorul acestuia (fig. 4). Branhia la Anodonta cygnaea are forma literei W, cu un epiteliu unistrati- ficat constituit din celule cilindrice ciliate. Nucleul celulelor este situat central, ovoid si cromatic. Uneori printre celulele ciliate se constată și celule mucoase (fig-5)’ Fig. 1 — Anodonta cygnaea piscinalis — rinichi — martor. Fig. 2 — Anodonta cygnaea piscinalis — rinichi — intoxicare — 5 pg HgCl2/M zile. 5 49 Viorica Manolache et al. Fig- 3 — Anodonta cygnaea piscinalis — manta — martor. Acțiunea Hg la Anodonta cygnaea Fig. 5 — Anodonta cygnaea piscinalis — branhie — martor. Fig- 4 — Anodonta cygnaea piscinalis — manta — intoxicare — 5 gg HgCiyi-4 zile. F; 6—Anodonta cygnaea piscinalis — branhie — intoxicare — 5 țig HgCl^W zile. 50 Viorica Manolache et al. 6 La doza de 5 p.g/1/4 zile se constată că epiteliul branhial este destul de puțin afectat. Totuși, în diferite zone s-a observat că epiteliul este distrus. în zonele în care s-au mai păstrat celule, s-a remarcat picnoza nucleilor (fig. 6). DISCUȚII Cercetările noastre realizate la Anodonta cygnaea piscinalis asupra struc- turii unor organe diferite (rinichi, branhii, manta) completează și confirmă unele date din literatură efectuate în microscopia fotonică sau electronică la Lamelli- branchiate de apă dulce și marine (2, 3, 7, 8). Reactivitatea tisulară a rinichiului, branhiilor și mantalei sub influența poluanților este diferită. Dintre acestea, cel mai afectat este rinichiul care, este considerat organ de stocare pentru multe metale (6) sau organ „țintă” (14). Influența Hg asupra rinichiului, mantalei și branhiilor nu a mai fost cer- cetată la moluștele bivalve. în ceea ce privește rinichiul, se menționează în literatură la moluștele ac- vatice, corelația dintre concrețiunile minerale din celulele faldurilor rinichiului și prezența metalelor grele (8). La nevertebratele marine concrețiunile pot avea rol în detoxifierea și excreția metalelor din celule. Mauri (11), la rinichiul de Donax trunculus a observat formarea granulaților sub influența manganului, dar și a altor factori: anotimp, sex, temperatură, iar Doyle (3) sub influența salini- tății și a ciclului reproducător. La specia Donacilla cornea s-a menționat acumularea de Cu și Cd în celulele renale (13). în intoxicațiile cu HgCl2 am constatat, ca și autorii menționați mai sus, acumularea de granulații atât în celulele rinichiului, cât și în țesutul conjunctiv și amibocite. Celulele mantalei reacționează în general prin modificări ale mucocitelor. în intoxicațiile cu Pb la Viviparus viviparus (Gasteropoda), Benedetti și col. (1) a observat creșterea cantității de mucus sub influența plumbului; la Physa integra (15) s-a remarcat sub influența Cd și Hg, iar la Mytilus edulis (16) sub influența Cu, Cd. Tot la epiteliul mantalei s-a observat și mărirea numărului granulocitelor (16), așa cum am remarcat și noi. Cantitatea mare de mucus produsă de celulele mucoase sub influența Hg la Anodonta, poate fi considerată ca o reacție de apărare împotriva poluantului. Influența Hg asupra branhiilor la Anodonta nu a fost studiată. S-au realizat cercetări la aceeași specie în intoxicarea cu Fe și Mn (9). Am constatat că sub acțiunea clorurii mercurice se distrug la Anodonta unele porțiuni ale epiteliului branhial, dar în general branhia este puțin afectată. în cazul intoxicării cu Hg la țesuturile studiate de la Anodonta cygnaea piscinalis am observat pe lângă modificarea pronunțată a structurii epiteliilor și 7 Acțiunea Hg la Anodonta cygnaea 51 acumularea macrofagelor în țesutul conjunctiv din jurul faldurilor epiteliale ale rinichiului, din jurul branhiilor sau mantalei. Uneori acestea erau prezente printre celulele epiteliale. Astfel, admitem și noi ca și alți autori că metalele grele se acumulează în amibocite și aceste celule transportă compușii respectivi prin circulația sanguină în mediul înconjurător (4, 14). Observațiile noastre concordă cu datele din literatură după care amiboci- tele la nevertebrate au rol în bioacumulare și detoxifiere. BIBLIOGRAFIE 1. BENEDETTI L, BENEDETTI L., BOLOGNANII., BOLOGNANI-FANTIN A. M., Bas Appl. Histochem., 26: 7-9, 1982. 2. CARMICHAEL N. G., SQUIBB K. S., FOWLEN B. A., J. Fish. Res. Board Can., 36: 1149-1155, 1979. 3. DOYLE J. L, BLAKEN. J„ WOO C. C., YEVICH P., Science, 199: 1431-1433,1978. 4. GEORGE S. G., CARPENE E., COOMBS T. L., Marine Biology, 45: 147, 1978. 5. GEORGE S„ BRIAN Y. S. PIRIE, J. mar. biol. Ass. U. K, 60: 575-590,1980. 6. GEORGE S. G., Comp. Biochem. Physiol., 76: 49-58,1983. 7. GRASSfi P. P., Trăite de Zoologie, V (2), Masson et Cie Editeurs, 1960. 8. YEVICH P. P., Thalassia jugoslavica, 16: 399-403,1980. 9. LAUTlfi N., CARRU A. M., TRUCHET M., Malacologia, 29: 405-417, 1988. 10. MANOLACHE V., NĂSTĂSESCU M., ZĂRNESCU O., TESIO C., Rev. roum. biol. 39: 93-96, 1994. 11. MAURI M., ORLANDO E., J. exp. Mar. Biol. Ecol., 63: 47-57, 1982. 12. NĂSTĂSESCU M., MANOLACHE V., ZĂRNESCU O., TESIO C., Rev. roum. biol. 40: 33-37, 1995. 13. REGOLIF., MARCO N„ ENZO O., Comp. Biochem. Physiol., 102: 189-192, 1992. 14. RUDDELL C. L„ RAINS D. W., Comp. Biochem. Physiol., 51 A: 565,1975. \ 15. SPHEHAR R. L., Environ. Pollut., 15: 195-208, 1978. 16. SUNILLA L, Limnologica (Berlin), 15: 523-527, 1984. 17. ZĂRNESCU O., MANOLACHE V., TESIO C., NĂSTĂSESCU M., STAICU C., St. și cerc. Biol., 46: 91-94,1994. Primit în redacție , Facultatea de Biologie, . la 1 noiembrie 1996 Splaiul Independenței, nr. 91-95, București. MEMBRANELE DE COLAGEN — SUBSTRAT PENTRU CELULELE EPITELIALE IN VITRO LUCIA MOLDO VAN*, MARIA CALOIANU*, OTILIA ZĂRNESCU** We have investigated the possibility to use type I collagen membranes as substrate for epithelial cell growth in vitro. Type I collagen was obtained from bovine comeas using a method with pepsin and was purified by precipitation with sodium chloride. In order to characterize the obtained collagen solution some biochemical determinations were per- fonned. The epithelial cells cultured on type I collagen membranes for 48 and 72 h are dis- posed as a monolayer on their surface. Cells were either round or oval, having a nucleus with granulous chromatin. Our results demonstrated that comeal collagen membranes repre- sent good substrates for epithelial cell adhesion and proliferation. Cercetările ultimilor ani au demonstrat că interacțiunea dintre celule și colagen este capabilă să influențeze fundamental comportamentul celular: să activeze sau să inhibe diviziunea celulelor, să determine diferențierea lor si să retroinhibe însăși sinteza colagenului (1), (2). Fiecare tip de lanț a din structura moleculei de colagen are rol specific, deoarece fiecare poartă unul sau mai multe mesaje destinate diferitelor tipuri de celule sau chiar diferitelor etape ale dezvoltării unui tip celular (3). Pe baza acestor observații unele studii in vitro au arătat că diferite sub- strate solide de colagen extras din țesuturi conjunctive, testate în culturi celulare au avut o influentă semnificativă asupra morfologiei si proliferării celulare (4), (5). Scopul prezentei lucrări a fost izolarea și purificarea colagenului tip I din comee bovină precum și testarea acestuia sub formă de membrane ca substrat pentru celulele epiteliale din rinichi de vițel. MATERIAL ȘI METODĂ Prepararea membranelor de colagen Tipul I de colagen utilizat pentru obținerea de membrane a fost preparat din comei bovine printr-un procedeu enzimatic, folosind pepsină în mediu de acid acetic (6). Pentru soluția obținută s-a determinat conținutul de colagen prin dozarea hidroxiprolinei după metoda Woessner modificată (7) și conținutul în hexoza- St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 53-56, București, 1997 54 Lucia Moldo van et al. 2 mine după metoda EIson-Morgan (8). De asemenea, colagenul obținut a fost caracterizat prin electroforeză în gel de SDS-poliacrilamidă 7,5% după metoda Laemmli modificată (9). Soluția de colagen tip I s-a diluat la concentrația de 0,4%, s-a dializat față de apă distilată și s-a uscat la 35°C. S-au obținut membrane transparente care au fost sterilizate prin expunere la radiații y. Cultivarea celulelor S-a folosit o cultură de celule epiteliale din rinichi de vițel, în mediu MEM conținând 10% ser fetal bovin. Membranele de colagen tip I au fost menținute în cultură la temperatura de 37°C, timp de 48 h și, respectiv, 72 h. Examinarea histologică Pentru microscopie optică, membranele au fost fixate în Bouin conținând 20% DMSO, deshidratate, clarificate și incluse în parafină. Secțiunile tăiate la microtom (7 ți) au fost colorate prin metoda von Gieson. fig. 1 — Electroforeză în gel de SDS — poliacril- amidă a colagenului: (a) tip I din tendonul cozii de șobolan. (b) tip I din conice de bovină. REZULTATE ȘI DISCUȚII Pentru realizarea de substrate solide pentru celule epiteliale s-a folosit o soluție de colagen tip I extras din comei bovine care a fost reconstituită sub formă de membrane transparente cu o grosime de 70 pm. Tipul I de colagen care reprezintă mai mult de 60% din totalul colagenilor cortieeni este implicat direct în procese privind dezvoltarea și menținerea trans- parenței corneei. Izolarea acestui tip de colagen din comei bovine s-a realizat printr-o metodă enzimatică, iar purificarea s-a făcut prin precipitări succesive cu clorură de sodiu. S-a obținut, astfel, o soluție de colagen tip I de concentrație 0,8% și un conținut în colagen de 96% (tabelul nr. 1). Datele prezentate în tabel Tabelul nr. 1 Determinări analitice pentru colagenul tip I extras din comei bovine Determinarea Valoarea Hidroxiprolină (%) 10,1 Colagen (%) 92 Hexoze aminate (%) 0,8 Greutate moleculară medie 310.000 D 2 — Imagine de microscopie optică a unei membrane de colagen, menținută în mediul de cultură, fără celule. arată că soluția de colagen tip I, obținută de noi, prezintă caracteristici biochi- mice și structurale asemănătoare colagenului nativ. Puritatea colagenului obținut s-a determinat și prin electroforeză în gel de SDS — poliacrilamidă folosind ca probă etalon colagenul tip I din tendonul cozii de șobolan (fig. 1). Se observă că 3 Membrane de colagen-substrat 55 Fig. 3 — Imagine de microsco- pie optică a celulelor epiteliale cultivate pe o membrană de cola- gen, timp de 48 h. Fig. 4 — Imagine de microscopie optică a celulelor epiteliale cultivate pe o membrană de colagen, timp de 72 h. atât lanțurile al(I) și ot2(I) cât și dimerii 0 au migrat în aceleași poziții cu cele ale lanțurilor probei de referință. Membranele obținute prin uscarea la 37°C a unei soluții de colagen cu o concentrație de 0,4% au fost sterilizate prin expunere la radiații y, la o doză de 15 kGy. Studiile noastre anterioare privind dozele de radiații y necesare steri- lizării preparatelor colagenice solide, au demonstrat că doza de 15 kGy este suficientă pentru a asigura sterilitatea lor și nu le produce efecte de degradare structurală (10). în vederea investigării efectului membranelor de colagen asupra celulelor, am folosit o cultură de celule epiteliale din rinichi de vițel care au fost menținute în prezența substratului colagenic timp de 48 h și, respectiv, 72 h. Examinarea histologică a evidențiat că în cultură, membranele de colagen (fig. 2) pot reprezenta substrate pentru celulă. Observațiile noastre au demon- strat că celulele epiteliale renale formează un monostrat celular pe suprafața membranei atât după 48 h cât și după 72 h de cultivare (fig. 3, fig. 4). Aceste celule prezintă un aspect normal și se caracterizează printr-un nucleu rotund sau oval care conține cromatină granulară. Contactul strâns dintre stratul celular și membrană a fost demonstrat și prin faptul că acesta a fost menținut pe tot par- cursul protocolului de includere în parafină. Studii anterioare au arătat că anumiți parametri fizici ai substratelor celu- lare cum sunt: gradul de hidrofobicitate, de hidrofilicitate, conținutul de apă pre- cum și încărcarea ionică la suprafața lor, pot să modifice comportarea celulară. Moleculele de colagen sunt cunoscute (11), (12), că leagă o cantitate mare de apa și prezintă pe suprafața lor sarcini pozitive care alternează cu cele negative, în plus, colagenii prezintă proprieți biologice specifice precum implicarea în adeziunea celulară. Rezultatele obținute de noi demonstrează că membranele de colagen tip I cornean reprezintă substrate adecvate pentru adeziunea celulelor epiteliale in vitro. BIBLIOGRAFIE 1. GAIL F., LECHAÎN J. P., DENEFLE L P., Biol. Cell, 72» 149,1991. 2. GILLERY P., LEPERRE A., CONSTRY F., BOREL J. P., FEBS Lett., 296, 1992. 3. BOREL 1P., MONBOISE J. C., C. R. Soc. Biol., 187:124,1993. 4. HULMES D. 1, BRUNS R. R., GROSS L, Proc. Natl. Acad. Sci. USA, 80: 388, 1983. 5. NEGROIU G., MIRANCEA N., MIRANCEA D., OANCEA A., MOLDOVAN L., Rev. roum. Biochim., 29 (1): 23-28,1992. 6. MOLDOVAN L., OANCEA A., TURCU D., ZĂRNESCU O., Rev. roum. Biol., Biol. Anim., 39 (1): 65-68,1994. Lucia Moldovan et al. 7. NEGROIU G., MOLDOVAN L., CALOIANU M., MIRANCEA N., MIRANCEA D., Rev. roum. Biochim.. 25 (2): 143-146, 1988. 8. ELSON A., MORGAN N. T. I, Meth. Enzymol., VIII: 20, 1966. 9. MILLER E. L, RHODES R. K., Meth. Enzymol., 82, Part A, 61,1982. 10. MOLDOVAN L., OANGEA A., ZĂRNESCU O., BĂRBOI G., Rev. roum. Biol., 41 (1): 59-64, 1996. 11. COTE M.-F., DOILLON C. I, Biomaterials, 13 (9): 612, 1992. 12. JANSEN J. A., VAN DER WAERDEN J. P. C. M., DeGROOT K., Biomaterials, 10; 604-608, 1989. Primit în redacție la 31 octombrie 1996 * Institutul de Biologia Dezvoltării București, Splaiul Independenței, nr. 296 **Facultatea de Biologie București, Splaiul Independenței, nr. 91-95. CERCETĂRI ECOFIZIOLOGICE LA ȘALAU (STIZOSTEIDON LUCIOPERCA L.) CRESCUT ÎN APĂ DE MARE AL. O. MARINESCU, I. TRANDAFIRESCU, O. DRĂGHICI, S. ANDREUȚĂ For the zander under marine water conditions, both in laboratory and natural milieu, the relations of the respiratory metabolism of the whole organism with any environmental fac- tors (oxygen concentration, salinity, salinity stress, nutrition state, depletion and tempera- ture) were investigated. AII the obtained values for the oxygen consumption belong to “routine metabolism”. The authors consider these results as a basis for the nutrițional rations on the piscicultura practice. Diversificarea procedeelor de obținere a unor ritmuri superioare de creș- tere la speciile de pești de interes economic a necesitat pe de o parte, aprofun- darea investigațiilor de zoofiziologie și, în acest context, al celor de ecofiziologie (30, 31, 38, 17, 28, 22, 24, 25, 4) iar pe de alta parte, prospectarea valorificării efectelor favorizante ale modificării unor condiții de mediu natural. în acest sens, un loc de un interes special îl are cultivarea unor specii de tip dulcicol în medii salmastre sau chiar marine (1,5). Pornind de la preocuparea utilizării păstrăvului în astfel de mediu natural modificat, procedeu cunoscut în unele țări cu o pondere majoră în «acvacultura experimentală, piscicultorii din România și-au propus introducerea acestei teh- nologii de creștere pentru o specie de interes economic deosebit (calitatea supe- rioară a cărnii, dar și un ritm corespunzător de creștere); șalăul (Stizostedion lucioperca L.), specie dulcicolă, care „evadează” și în ape ușor salmastre (2). Prezentăm în lucrarea de față rezultatele cercetărilor noastre întreprinse asupra metabolismului respirator (sau energetic) în diferite condiții experimen- tale, dar și în raport cu unii factori biotici. * La realizarea acestor cercetări au fost utilizate materiale donate de Fundația Alexander- von-Humboldt din Germania. St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 57-66, București, 1997 58 Al. G. Marinescu etal. 2 MATERIAL ȘI METODĂ Toate variantele experimentale urmărite de noi au fost realizate în condiți- ile laboratorului (bazinele de contenție și cele experimentale fiind situate în in- cinta serei LR.C.M. — Constanța sau în Institutul de Biologie — București). Au fost urmărite următoarele aspecte: 1. Determinarea metabolismului respirator (după 6) la alevini din prima perioadă după eclozare (luna mai); 2. Investigarea influenței timpului de confinare asupra intensității schim- burilor metabolice (în vederea eliminării stresului de manipulare sau, cel puțin, de limitare a influenței acestuia, potrivit 22, 8); 3. Urmărirea relației dintre concentrația oxigenului din apă și intensitatea metabolismului respirator (această relație prezintă o mare importanță atât pentru scopurile cercetării noastre, cât și pentru eliminarea unor valori artefactice: 36, 19, 26); 4. Determinarea influenței salinității asupra nivelului metabolismului la alevini și puiet în primul an de creștere (C); 5. Stabilirea relației dintre factorul individual al greutății corporale și con- sumul de oxigen ca indice al metabolismului energetic global (33, 9, 23); 6. Investigarea influenței trecerii (stresului) de la mediul salin la cel dulci- col(15); 7. Urmărirea variației metabolismului respirator în raport cu starea de nutriție, respectiv cu inaniția (24); ‘ 8. Determinarea influenței temperaturii asupra intensității metabolismului (30). Loturile de pești utilizați în cercetarea întreprinsă de noi au fost obținute la LR.C.M. Constanța din icre eclozate în condiții de laborator, sau au provenit din populațiile crescute în lacul Sinoe (pentru grupele „zero plus” și „unu plus”). Metoda de determinare a consumului de oxigen a fost aceea a spațiului confinat, într-o variantă modificată (23), iar dozarea oxigenului dizolvat în apă s-a făcut pe cale chimică (WINKLER), precum și pe cale polarografică, utilizând un oximetru tip „WTW” (după 20). Potrivit metodologiei de lucru, descrisă de unul dintre noi (23), au fost evitate eventualele influențe ale unor factori pertur- batori. A fost înlăturată, cu precădere, influența negativă (în sensul unui efect „hipometabolic”) a hipoxiei (37), consumul de oxigen fiind prevăzut (în deter- minări preliminare) a nu depăși 25-30% din cantitatea existentă la începutul experienței. Au fost evitate, de asemenea, și alte fenomene descrise în literatură; fenomenele autotoxice (23), relația de dependență față de volumul vasului de experiență (după 7 au fost descrise la Perca fluviatilis modificări ale consumului de oxigen la volume mai mici decât de 10 ori volumul ocupat de animalul de experiență). De asemenea stresul de salinitate neconformă cu „istoria anteri- oară” a loturilor respective (29, 17), stresul de temperatură (după terminologia 3 Cercetări ecofiziologice la șalău 59 școlii din Kiel a prof. dr. H. Precht și a continuatorului acestuia, prof. dr. H. Kunnemann) AT (temperatura de adaptare va fi egală pentru scopurile experi- mentale urmărite de noi cu VT (temperatura de experimentare) (30, 23), iar atunci când trebuia să fie investigată evoluția valorilor modificate la o altă tem- peratură de experimentare, era realizată o prealabilă aclimație (după 6) de cel puțin 10 zile, suficientă față de amplitudinea modificării termice (27). Experiențele au fost întotdeauna realizate în limitele aceluiași nictemer (aceleași ore ale zilei), în vederea evitării influenței variației circadiene a meta- bolismului energetic și activității (14, 25). Urmărindu-se realizarea unor condiții experimentale cît mai apropiate de cele existente în natură, am utilizat în experi- ment pești aflați în condițiile fotoperiodismului natural (32,10). Alegerea exemplarelor și constituirea loturilor experimentale s-a făcut cu multă atenție, nefiind decât pești sănătoși și cu aspect corespunzător. Parametrii urmăriți în cadrul experimentelor efectuate au fost: temperatura, salinitatea, greutatea și consumul de oxigen. REZULTATE ȘI DISCUȚII 1. Influența timpului de experimentare și a concentrației oxigenului dizolvat. Rezultatele înregistrate la diferite loturi de alevini (având o greutate cor- porală de circa 4,6-5,0 mg), alcătuite din 6-10 exemplare fiecare sunt trecute în fig- 1. Fig. 1 — Influența concentrației oxigenului asupra consumului de oxigen la alevini în prima lună după ecloziune. 60 Al. G. Marinescu et al. 5 Cercetări ecofiziologice la șalău 61 După cum se observă, nivelul cel mai înalt este obținut la concentrații ale oxigenului de până la circa 30% reducere față de nivelul inițial. La o reducere mai accentuată a cantității de oxigen, se instalează o „inhibiție” metabolică — cu un evident caracter adaptativ — ceea ce duce la o micșorare substanțială a valorilor consumului de oxigen (până la jumătate), (a se compara cu datele lui KREBS 19). Acest fenomen este important în cazul cultivării unei specii originar dulci- cole în mediul marin, având în vedere faptul că salinitatea determină o reducere a cantității de oxigen dizolvate în apă (16). 2. Influența salinității Au fost urmărite mai multe grade de salinitate, în care alevinii perfect „aclimați” erau crescuți după eclozare (fig. 2). Salinitate (g •/••) Fig. 2 — Relația dintre consumul de oxigen și gradul de salinitate (de adaptare) la alevini. 0 Valorile medii la alevini din prima lună de viață, precum și abaterea stan- dard pentru fiecare lot în parte (la concentrații de 3, 6, 9 și respectiv, 11 grame la Pmie) nu indică o modificare semnificativă a metabolismului respirator față de hoțul martor (circa 1,5 g la mie). F S-ar putea aprecia deci, că în cazul acestei etape ontogenetice consumul de loxigen nu este mai înalt în mediu sărat față de cel dulcicol, așa cum este consi- l'derat în general (12, 13, 17). în ceea ce ne privește apreciem că două aspecte ■trebuie luate în considerare: 1) în cazul de față este vorba de limita superioară a gmetabolismului de tip „curent” sau chiar a celui „activ” (6), cu efecte mai puțin Emportante în aprecierea cantității de energie (materializată în rația de hrănire) ■necesare acoperirii cheltuielilor energetice în această fază de creștere; 2) pentru Kceste diferențe relativ minore de salinitate, poate fi vorba de existența unor Enecanisme fiziologice (osmoregulatoare implicit, și metabolice) care acționează în sens adaptativ (de tip genetic, vezi Kinne, 17) pentru o specie care în condiții naturale întâlnește condiția de mediu salmastru. Este interesant de observat că la peștii din lotul „zero plus”, crescuți în condițiile relativ constante de seră (temperatură, luminozitate, hrană) în mediu marin (13,5-14,8 g %o), proveniți din icre eclozate la I.R.C.M. Constanța, inten- sitatea metabolismului respirator este însă semnificativ diferită (fig. 3). Fig. 3 — Influența salinității asupra consumului de oxigen la puiet „zero plus” (seră) D — dulcicol; S — sărat. Astfel, lotul crescut în apă de mare prezintă valori mai înalte (350,98 ± 26,21 ml O2/kg/h) față de acela din mediul dulcicol (289,20 ± 17,84 ml O2/kg/h). Explicația avansată de diferiți autori (13, 12, 11) este teoretic bazată pe faptul că, în condiții de salinitate, costurile metabolice determinate de regla- rea osmotica a peștilor teleosteeni (caracterizați printr-un mediu intem hipoos- motic) constituie adaosul la metabolismul energetic de bază. 3. Influența factorului greutății corporale (fazei de creștere) Dacă comparăm valorile consumului de oxigen la alevini (înjur de 1200- 1300 ml O2/kg/h) cu acelea înregistate la loturile din faza de creștere „zero plus” (273,30 ml O2/kg/h/) și, respectiv, „unu plus” (243,53 ml O2/kg/h) este evidentă și la această specie reducerea — biologic condiționată — a nivelului metabolis- mului respirator în raport cu faza de creștere (etapa ontogenetică) (10, 21). în fig. 4 sunt trecute valorile medii ale consumului de oxigen la loturile „zero-plus — laborator”, „zero-plus — natură” și „unu plus — natură”. Este evident raportul de invers — proporționalitate — caracteristic întregului regn ani- mal (9, 10) — dintre mărimea metabolismului respirator și greutatea corporală. Având în vedere „caracteristica ecologică a activității” — termen propus de Marinescu, 21 și 23 — potrivit căreia o specie mai puțin activă, cu un grad redus de mobilitate, prezintă indici de greutate (valori ale exponentului b din 62 Al. G. Marinescu et al. 6 7 Cercetări ecofiziologice la șalău 63 Fig. 4 — Relația metabolism respirator — greutate la șalău în diferite faze de creștere. relația Y = a-Xb) mai înalți (în jurul valorii de 1,0), se poate aprecia că acest indice specific (factor individual al greutății corporale) în cazul speciei investi- gate de noi (Stizostedion lucioperca L.) caracterizează fidel comportamentul acesteia în mediul natural (22). 4. Influența trecerii de la mediul salin la cel dulcicol , Datele înregistrate în cazul modificării caracterului salinității apei (în sen- sul revenirii la situația „naturală”, condiționată genetic) sunt trecute în fig. 5. Fig. 5 — Inflația stresului de sens hiposalin asupra consumului de oxigen. în ambele variante experimentale (loturi „zero plus” și „unu plus”) tre- cerea la mediul dulcicol reprezintă pentru exemplarele de șalău, crescute în apă marină, un stres de osmoreglare, care necesită o perioadă de readaptare („aclima- ție”), cu o modificare corespunzătoare a cheltuielilor energetice pentru această modificare de salinitate. Astfel, după 2 zile de la modificarea salinității, con- sumul de oxigen a crescut semnificativ la peștii din grupa „unu plus”: 337,87 ± 38,59 ml O2/kg/h față de 252,71 ±41,91 ml O2/kg/h (inițial în apă marină). în cazul lotului „zero plus” (exemplare provenite de asemenea din bazi- nele complexului Sinoe), după 10 zile de menținere în apă dulce, valorile con- sumului de oxigen se situează la un nivel mai moderat de creștere: 313,30 ± 27,78 ml O2/kg/h față de 273,30 ± 56,34 ml O2/kg/h. Rezultatele înregistrate de noi sunt de același sens cu acelea comunicate de Hickman (12) la specia Plueuronectes flessus. Acest autor a apreciat că nece- sarul metabolic pentru eliminarea sărurilor era mai mare decât acela pentru fil- trarea apei și absorbția ionilor, ce au loc în apa dulce. Totuși, în condițiile tre- cerii bruște în apa dulce se instalează o reactivitate metabolică, care conduce la nivele mai înalte ale consumului de oxigen. Acest comportament metabolic este cuprins într-o secțiune pentru salinitate (valori mai înalte în salinități mai scă- zute) din clasificarea făcută de Kinne (17). 5. Influența stării de nutriție și a inaniției Pentru evidențierea efectelor metabolice la nivelul întregului organism (30), am ales pești din faza de creștere „zero plus”, proveniți din lacul Sinoe (cu o dezvoltare mai rapidă, datorată mai bunelor condiții naturale, cu deosebire a celor de hrănire). Lotul martor (cu hrană ad libitum alcătuită din fragmente de pește proas- păt) a fost contenționat în condiții similare celor naturale. Lotul supus inaniției a fost transferat de la Constanța la Institutul de Biologie București, unde în condiții comparabile (apă marină, luminozitate, temperatură constantă) au fost realizate observațiile efectelor inaniției asupra metabolismului respirator și greutății corporale. Datele înregistrate sunt trecute — valorile medii și abaterea standard a mediei (fig. 6). Este interesant de observat faptul că în primele 6 zile de inaniție scăderea valprilor metabolismului energetic (determinat prin consumul de oxigen) este mai accentuată. Acest lucru este probabil caracteristic unei specii cu un mod de hrănire aproape exclusiv ihtiofag (2). Datele noastre sunt comparabile cu unele rezultate notate în literatură (12, 6, 35, 3), care au arătat caracterul logaritmic al declinului metabolic în primele 3-7 zile de la instalarea inaniției experimentale. Menționăm și letalitatea exemplarelor supuse inaniției după circa trei săp- tămâni (17-20 zile). Explicația acestui fenomen ține, probabil, nu de epuizarea totală (cașexia de inaniție) care precede timpul letal, cât mai ales de scăderea accentuată a rezistenței generale la variații, altfel nevătămătoare în condițiile hrănirii. 64 Al. G. Marinescu et al. 8 9 Cercetări ecofiziologice la șalău 65 400. 40Q • =} Zoo- S □ z Q o 3oo. Z Uf o § Uf -Cons.O^ hrond - inaniție •Greu tat. hrană inaniție cn •5o^ o a 3 £ ■3o CR ■20 zile Inarrijk Fig. 6 — Relația dintre consumul de oxigen și starea de nutriție (inaniție) la puiet în faza de creștere „zero plus — Sinoie”. 7. Influența temperaturii Pentru experimentele noastre desfășurate în perioada mai-octombrie, tem- peratura s-a situat într-o „zonă normală” termică (18-21,5°C în acvariile de la LR.C.M. Constanța și 14-18°C la Institutul de Biologie — București). Valorile consumului de oxigen s-au menținut la nivele apropiate pentru grupe de pești din această fază de creștere și nivel de hrănire neînregistrându-se diferențe semnificative (pentru zona termică de 18-21,5°C: valori cuprinse între 250,0-300,0 ml O2/kg/h la loturile din etapa ontogenetică „zero plus”). Nivelul relativ constant al schimburilor energetice în acest interval termic poate fi apreciat ca fiind datorat, pe de o parte, unei adaptări termice complete (27) și, pe de altă parte, mai ales, situării într-o zonă apropiată de o „temperatură preferată” (23), specifică șalăului în condițiile investigate de noi, temperatură la care se instalează un „optim metabolic” (11), similar ca sens și manifestare cu „intervalul constant” (34), la care intensitatea metabolismului respirator rămâne la un nivel constant, relativ independent de tempratura mediului ambiant. CONCLUZII 1. La diferite loturi de șalău (Stizostedion lucioperca L.), crescut în apă de mare, atât în condiții naturale (lacul Sinoe) cât și în condiții de laborator (LR.C.M. — Constanța și Institutul de Biologie — București), în raport cu faza de creștere (etapa ontogenetică) alevini, puiet „zero plus”, puiet „unu plus”, au fost investigate relațiile metabolismului respirator (energetic global) ale întregu- lui organism cu unii factori de mediu (concentrația oxigenului dizolvat, salini- tatea, stresul de salinitate, hrana/inaniția și temperatura). 2. Toate valorile consumului de oxigen, înregistrate în diferitele variante experimentale aparțin în determinările noastre așa-numitei categorii „metabo- lism curent” (6), fiind situate deasupra nivelului standard. Având în vedere com- portamentul acestei specii în habitatul natural, se apreciază că nivelele metabo- lice înregistrate pot constitui o reală bază de estimare pentru dirijarea procesului de furajare a populațiilor de șalău crescute în apă de mare (procedeu biotehno- logic de creștere super-intensivă). 3. Cu ajutorul formulelor de calcul a energiei pentru o anumită specie (conversia hranei, indicii de conversie, sporul de creștere etc.), a se vedea și 27 și 4, pot fi utilizate valorile rezultate din investigarea metabolismului respirator, în acest mod putând aprecia cu mai multă exactitate, cantitatea de energie nece- sară întreținerii funcțiilor și, de aici, sporul de creștere. BIBLIOGRAFIE 1. ARNESEN A. M., Dr. scient. thesis, Univ. Tromso, Norway, 1-34,1994. 2. BĂNĂRESCU P., Pisces: Osteichthves. in Fauna, Edit. Acad., 493-496, 1964. 3. BEAMISH F. W. H., Can. J. Zool., 189-194,1964. 4. CHO C. Y., Proc. 9-th Symp. Energy Metab., France, 44,1982. 5. DEMPSON J. B., J. Fish. Biol., 43: 451-452,1993. 6. FRY F. E. J., The aquatic respiration of fish, in: The Physiology of Fishes, M. E. Brown ed., N. Y. Academic Press, 1-63, 7. GEYER F., MANN H., Zeitschr. vergi. Physiol., 429^133,1939. 8. GRONOW G., Zool. Anz., Jena, 192: 316-391,1974. 9. HEMMINGSEN A. M., Rep. Steno Mem. Hosp. Nordinsul., 9 (1): 110,1960. 10. HOAR W. S., General and Comparative Physiology, New Jersey, 1-815,1966. 11. HOCHACHKA P. W., SOMERO, Strategies of Biochemical Adaptation, Saunders Comp., 1-358,1973. 12. HICKMANN C. P., Can. J. Zool., 997-1060, 1959. 13. JOB J. V., Proc. Ind. Acad. Sci., 267-288,1959. 14. KAYSER C., HEUSNER A., J. Physiol., 3-116,1967. 15. KINNE O., Physiol. Zool., 33: 288-317,1960. 16. KINNE O., Ver. Inst. Meeresf., Bremerhaven Symp., 49-66,1963. 17. KINNE O., Helg. Wiss. Meeresunters., 9: 433-458,1964. 18. KNAUTHE K., Arch. f. ges. Physiol., 490-500,1898. 66 AL G. Marinescu et al. 10 19. KREBS F., Arch. HydrobioL, 76 (1)1 89 131, 1975. 20. KUNNEMANN ÎL, A. G. MARINESCU, Verh. Dtsch. ZooL Ges., 311, 1980. 21. MARINESCU A. G., St. cerc, biol., Ser. ZOoL, 21 (6): 333-338,1969. 22. MARINESCU A. G., St. cerc, biol., Ser. zool., 23 (6): 563-571,1971. 23. MARINESCU A. G., Influența diferiților factori endo- și exogeni asupra metabolismului ener- getic al peștilor, Rez. teză doct., Cluj, 1—55, 1972. 24. MARINESCU A. G., Zool. Anz., Jena, 3/41 210-214, 1975. 25. MARINESCU A. G., DRĂGHICI O., PICOS C. A., Bul. St. Univ. Pitești, XI, 5 36,1994. 26. MAXIME V., BOEUF G., PENNEC J. P., PEYRAUD C., AquacultUre, 82S 163-171,1989. 27. PALOHEIMO J. E., DICKIE L. M., J. Fish. Res. Bd. Can., 23: 869,1966. 28. MESKE C., Aquakultur von Warmwasse —- Nutzflschen, 1-163,1973. 29. PORA E. A., NIȚU S., PORA M., ROȘCAI. D., St. Cerc, biol., Cluj, 3t 214-224,1952. 30. PRECHT FL, Temperatur und Leben, Spriger Verlag, Heidelberg, 1—514,1955. 31. PROSSER C. L., In: Physiological Adaptation, 167-180,1958. 32. ROBERTS J. L„ Helg. Wiss. Meeresunters., 9: 459^173,1964. 33. RUBNER M., Die Gesctze des Energieverbrauchs bei der Ernăhrung, Leipzig und Wien, 1-334,1902. 34. SCUMEING ENGBERDlNG F., Zeitschr. f. Fisch., 2, N. F. l/2s 125-155, 1953. 35. SMITM U. W., FARANACCIN., BRElTWEISER A., J. Cell. Comp. PhysioL, 6: 43-67, 1935. 36. STAIB A. M., Naturwiss., 48 (10)s 413-441,1961. 37. VAN DER TILLART G., Mol. PhysioL, 2t 49-61,1982. 38. WINBERG G. G., Intensivnosti obmena i pisceviie potrebnostl rlb, Minsk, 1—251,1956. Primit în redacție Institutul de Biologie la 11 noiembrie 1996 al Academiei Rămâne 8 ROLUL UNOR FACTORI TEHNOLOGICI AI CULTURILOR DE CEREALE PĂIOASE ASUPRA FAUNEI DE SOL I. ROȘCA, ELISABETA SCHMIDT, A. NAUM, C. POPOV, IONELA DOBRIN There are presented preliminary results regarding influence of TIRAMETOX 90 PTS seed Chemical treatment on wheat and barley soil fauna, weekly analysed by pitfall traps. Due to these results it is underlined that there are no significant differences between treated and untreated fields, but there are differences in case of fields cultivated with wheat and barley for many years. Evoluția spectaculoasă din ultima perioadă a tratamentelor chimice împo- triva dăunătorilor, reflectată prin suprafețele tratate și cantitățile de pesticide uti- lizate, alături de preocupările unei mase de oameni tot mai dispusă la acțiuni de protejarea mediului înconjurător, aspect reflectat în legislația tuturor țărilor evo- luate, a făcut să crească interesul pentru studiul efectelor diferitelor tehnologii de combatere a dăunătorilor asupra faunei dăunătoare sau utile din agroecosis- temele în care se utilizează pesticide. Agrobiocenoza cerealelor păioase a fost studiată din punct de vedere al structurii speciilor de dăunători semnalate (2), (5), (6), (7), (8), (9), al factorilor ecologici care intervin în reglarea populațiilor de insecte dăunătoare (4), al dinamicii în timpul perioadei de vegetație a faunei dăunătoare și utile pe zone limitate (1), rolului metodei de colectare a faunei (3), al faunei utile (10). în ultimii ani, au fost preocupări susținute pentru înlocuirea produsului FB-7, utilizat peste 20 de ani, pentru tratamentul seminței de grâu și orz împotri- va gândacului ghebos (Zabrus tenebridides) și a mălurei comune (Tiletia spp). Produsul TIRAMETOX 90 PTS, fabricat de Oltchim cunoaște o extindere deosebită, în prezent peste 80% din suprafață este tratată cu acest amestec insec- to-fungicid, având ca substanțe active 35% TMTD, 20% Metiltiofanat și 35% Lindan. MATERIAL ȘI METODĂ în perioada 26 IV-3 VII 1996, s-au prelevat probe prin sondaje săptămâ- nale din culturile de grâu și orz de la I.C.C.P.T. Fundulea din punctul experi- mental Lizica. St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 67-76, București, 1997 3 Tehnologia culturilor de cereale și fauna de sol 69 68 I. Roșea et al. 2 Observațiile s-au efectuat în sole de grâu și orz în condiții de producție, iar soiurile au fost Dropia pentru grâu și Productiv pentru orz. Tehnologiile utilizate pe solele urmărite au fost diferite alcătuind 7 variante: 1 — Grâu monocultură, sămânță netratată 2 — Grâu cultivat în primul an, sămânță tratată cu Tirametox 90 TS 3 — Grâu cultivat în primul an, sămânță netratată 4 — Grâu cultivat în primul an, sămânță netratată, solă situată în imediata apropiere a pădurii, înconjurată pe trei laturi de aceasta 5 — Orz monocultură, sămânță netratată 6 — Orz cultivat în primul an, sămânță tratată cu Tirametox 90 TS 7 — Orz cultivat în primul an, sămânță netratată In timpul perioadei de vegetație s-au aplicat în condiții de producție, în variantele 1-3, 5-7, următoarele tratamente: erbicidat cu ICEDIN Super în doza de 1 1/ha în perioada 3-6 V, iar pentru combatarea ploșnițelor cerealelor s-au aplicat 2 tratamente cu SUPERSECT în doza de 150 ml/ha în data de 16 V pen- tru combaterea adulților hibernați, iar în 12 VI cel de al doilea tratament pentru combaterea noii generații. Pentru stabilirea cantitativă și calitativă a entomofaunei existente în cul- turile de cereale păioase, faună ce ar putea fi influențată de tehnologiile de cul- tură aplicate, în special de tratamentul seminței, s-au prelevat periodic probe, prin folosirea metodei capcanelor tip Barber, cutii de plastic de 15/15 cm (5 cap- cane în 3 repetiții), îngropate la nivelul solului și menținute deschise pentru 24 de ore. Probele au fost ridicate săptămânal, triate, conservate în alcool 70% și determinate în laborator. Pentru studiul influenței tehnologiilor de cultură asupra faunei utile din culturile de cereale păioase, s-a luat în considerație numai fauna de sol capturată în capcanele tip Barber, apreciind că nu există deosebiri semnificative în ceea ce privește fauna capturată prin cosirile cu fileul entomologie, luând în considerație totodată faptul că pe de o parte, datorită fenomenelor de secetă din anul 1996 cu implicații asupra dezvoltării afidelor, fauna utilă reprezentată prin Coccinelidae, Nabidae, Syrphidae și Chrysopidae nu a avut posibilitatea să se dezvolte, iar pe de altă parte tratamentele de combatere a ploșnițelor cerealelor, au influențat puternic întreaga entomofaună, inclusiv fauna utilă recoltată cu ajutorul fîleului entomologie. REZULTATE ȘI DISCUȚII Cercetările efectuate au pus în evidență un spectru larg de specii capturate în capcanele de sol. S-au capturat un număr total de 2730 exemplare, încadrate în 4 clase: Moluscă — 3 exemplare (0,1%), Arahnida — 225 exemplare (2,2%), Myriapoda — 54 exemplare (1,98%) și Insecta — 2448 exemplare (89,67%). Predomină reprezentanții insectelor. Dintre ordinele de insecte s-au recoltat exemplare din următoarele: Orthoptera — 138 exemplare (5,63%), Heteroptera — 597 exemplare (24,39%), Homoptera și Hymenoptera câte 9 exemplare (0,37%), Coleoptera — 1692 exemplare (69,12%) și Diptera — 3 exemplare (0,12%). Luând în considerație influența pe care ar putea să o aibă masurile agrofi- totehnice asupra principalelor grupe de animale, se constată (tabelul nr. 1) că Tabelul nr. 1 Influența unor măsuri agrofitotehnice asupra principalelor grupe de animale capturate în capcanele de sol VARIANTA Arahnida Orthoptera Heteroptera Coleoptera TOTAL Grâu monocultură 9 30 114 201 354 Grâu (sămânță tratată) 21 21 162 288 492 Grâu (sămânță netratată) 12 15 105 237 369 Grâu lângă pădure (sămânță netratată) 135 6 48 432 621 Orz monocultură 30 30 84 258 402 Orz (sămânță tratată) 15 18 33 159 225 Orz (sămânță 33 18 51 117 219 biocenezele mai puțin afectate de activitatea omului, în cazul orzului, au un număr aproape dublu de specimene capturate în condiții de monocultură, iar în ceea ce privește grâul, cultivarea acestuia lângă o biocenoză deosebit de bogată și cu o reglare numerică relativ stabilă, sporește numărul de specimene capturat. Diferențe semnificative se întâlnesc mai ales în ceea ce privește numărul total de coleoptere și arahnide. Datorită faptului că nu s-au putut determina speciile de arahnide colectate, interpretarea rezultatelor obținute în cadrul acestui grup, este 5 Tehnologia culturilor de cereale și fauna de sol 70 I. Roșea et al. 4 generală, constatându-se că există un număr semnificativ mai mare de spe- cimene capturate în sola de grâu mărginită de pădure. Probabil, o mare parte din exemplarele capturate provin din această biocenoză, rămânând ca în viitor să, se încerce determinarea de către specialiști a speciilor capturate. Datele prezentate susțin ideea că în ceea ce privește tratamentul seminței de grâu și orz, fauna de nevertebrate terestre capturate în capcanele de sol nu diferă semnificativ de fauna întâlnită în solele martor, cu sămânță netratată. Analizând datele referitoare la componența speciilor de heteroptere cap- turate în capcanele de sol în funcție de tehnologia de cultură aplicată culturilor de grâu și orz, se constată că din totalul celor 597 de exemplare de ploșniță cap- turate, 363 (60,8%) aparțin genului Eurygaster, care în condiții normale nu își desfășoară activitatea la suprafața solului. Numărul mare de exemplare de Eury- gaster integriceps capturate, se poate explica prin condițiile excepționale din acest an, zăpezi târzii urmate de o primăvară deosebit de secetoasă și caldă, fapt ce a determinat o talie redusă a cerealelor păioase. Zilele deosebit de călduroase au făcut ca o bună parte din activitatea dăunătorului să se desfășoare la suprafața solului, sporind probabilitatea de a fi capturat în capcanele de sol. Numărul mai mic de exemplare capturate în sola de lângă pădure se explică prin aceea că dăunătorul s-a deplasat de la locul de hibernare, la început în solele de cereale păioase situate în imediata vecinătate a pădurii spre sole mai îndepărtate. în ge- neral, numărul mai redus de ploșnița cerealelor din cultura de orz este explica- bilă datorită preferinței reduse a dăunătorului față de această cultură. Specia Pyrrhochoris apterus, cu cele 183 de exemplare capturate (30,65%) din totalul heteropterelor, prin activitatea ce o desfășoară la suprafața solului și prin modul de hrană nu este influențată de aplicarea tratamentelor la sămânță, rezultatele obținute nu dovedesc o corelație între numărul de exemplare aparți- nând speciei și cultura sau tehnologia aplicată. Cel mai numeros și în același timp cel mai important grup de insecte cap- turate în capcanele de sol, îl constituie coleopterele, grupate în 16 familii, din care cele mai importante sunt familiile Cicindelidae — 21 exemplare (1,24%), Carabidae — 606 exemplare (35,82%), Coccinelidae -— 24 exemplare (1,42%), Bostrychidae — 165 exemplare (9,75%), Tenebrionidae — 519 exemplare (30,67%), Chrysomelidae — 60 exemplare (3,55%) și Curculionidae — 237 exemplare (14,0%), (fig. 1). Reprezentanții familiei Cicindelidae sunt specii zoofage, dar numărul lor relativ redus nu permite extragerea unor concluzii valabile privind influența tehnologiilor de cultură asupra lor. în ceea ce privește speciile familiei Carabidae sunt predominant conside- rate ca făcând parte din fauna utilă, printre excepții face parte gândacul ghebos al cerealelor păioase, Zabrus tenebrioides. Majoritatea specimenelor de cara- bidae capturate aparțin la două genuri, Amara cu 3 specii — 123 specimene eAB|duioxe un Familia Fig. i — Structura populațiilor de Coleoptere. 7 Tehnologia culturilor de cereale și fauna de sol 73 72 I. Roșea et al. 6 (20,5%) și Pterostichus cu 4 specii — 417 specimene (68,81%), împreună reprezentanții lor totalizează 540 de specimene capturate, ceea ce reprezintă 89,31% din totalul carabidelor capturate. Așa cum se poate constata din figura 2, nu există o corelație între tehnologia de cultură aplicată solelor studiate și pre- zența uneia sau alteia din speciile de carabide, excepție face, cum era de aștep- tat, prezența dăunătorului Zabrus tenebrioides, întâlnit numai în monocultură de grâu sau orz. Reprezentanții familiei Curculionidae, cunoscuți ca specii dăunătoare sunt puțin numeroși, numai 6 specii, din care speciile Tanymecus dilaticolis și T. pal- liatus constituie marea majoritate a exemplarelor capturate, 96,20%. Rezultatele arată că specia dăunătoare Opatrum sabulosum, singurul reprezentant al familiei Tenebrionidaem reprezintă cu cele 519 specimene cap- turate, sau 30,67% din totalul coleopterelor, mai puțin o dovadă a influenței tehnologice aplicate asupra populației dăunătorului cât o dovadă a rolului pe care îl are amplasarea culturii, deoarece în sola mărginită de pădure s-au cap- turat 246 de exemplare, aproape de jumătate din numărul total al exemplarelor capturate. Se remarcă totodată, că în cultura de orz s-au capturat mai puține exemplare decât în cea de grâu. Specia Bostrichus capucinus, singurul reprezentant al familiei Bostrychi- dae, deși prezentă în probele analizate în număr relativ mare, este o specie ca- racteristică pentru păduri și nu prezintă diferențe semnificative legate de tehno- logia aplicată, aspect explicabil prin apropierea solelor studiate de pădure. Un aspect deosebit de important din punct de vedere al posibilității de a aprecia dacă speciile întâlnite în solele cu cereale păioase care au avut diferite tehnologii, sunt asemănătoare sau diferite, este compararea structurii calitative a comunităților de insecte obținută prin calcularea indicelui de asemănare Soren- sen. Acest indice evidențiază asemănările calitative dintre comunitățile de insecte existente în cele 7 tipuri de culturi, prin compararea lor două câte două, indicele calculându-se în baza formulei: In care: Is = indicele Sorensen; c = numărul speciilor de insecte comune celor două faune comparate; a = numărul total al speciilor existente în prima faună comparată; b = numărul total al speciilor existente în cea de a doua faună comparată. Analizând datele obținute, prezentate în tabelul nr. 2, se remarcă faptul că din punct de vedere calitativ, comunitățile de insecte cele mai apropiate sunt cele din cultura de grâu monocultură, atunci când se compară cu fauna din cul- tura de grâu, anul I în care s-a semănat sămânța tratată (Is = 78,26%), o apro- piere a celor două faune de insecte comparate, au rezultat și în binomul grâu, g'« 3 s u o ’C 2 >« (5 A m s ’î 2 O c 0 >0 £ ir >0 <0 C E <0 >© E & 0 ■ 5 N >0 --— 0 ÎS "8 s 2 >0 >0 <0 • c E <0 >0 E 0 >0 0 3 <0 N o o □ ■ >0 ■ 3 ’2 ** 3 3 O 3 0 ' c 8 o c E o 5 E <2 N <5 o ■ □ SIE "1 •«na El zțnajo •jscmh B«3|JPU||Ă3 Bnipițsojrațd "1 spefi|nA sntpBSOJajd —| anajdno «nqoițsojețd 9Z9O0 saptopqauaț snjqez UBafaci ețeusja bjbuiv •zu^d ețouXjns vjnmg & r 1 mu IUUU|U — niml lllllllllllll iii'jiiiiiiii iiiiiiiii'iii 11111110111 H 1 B)BAO BJBWtf 'ilnW suaasaqnd 8n|BdjeH JOj|«[nbu| buioscibo fSSSSSS e 88^833385 aieidiuaxa JN Fig. 2 — Rolul tehnologiei asupra populației de Carabidae. 74 I. Roșea et al. 8 9 Tehnologia culturilor de cereale și fauna de sol 75 Tabelul nr. 2 Compararea componentei structurale a comunității de insecte din solele luate în studiu pe baza indicelui de asemănare Sorensen Grâu monocultură (sămânță netratată) Grâu an I (sămânță tratată) Grâu an I (sămânță netratată) Grâu ani lângă pădure (sămânță netratată) Orz mono- cultură (sămânță netratată) Orz an I (sămânță tratată) Orz an I (sămânță netratată) Grâu monocultură 41-60% 41-60% 41-60% 41-60% 41-60% Grâu an I (sămânță tratată) 25; 18; 21 78,26% 41-60% 41-60% Orori ** te 1 ws Mm ti Grâu ani (sămânță netratată) 25; 14; 23 58,33% 21; 15; 21 71,43% 41-60% 41-60% & i im Grâu an I lângă pădure (săpiânță netratată) 25;11;19 50,00% 21;11;19 55,00% 23;12;19 57,14 % 41-60% MS 41-60% Orz monocultură 24; 16; 30 58,18% 30; 14; 23 56,00% 30; 13; 23 49,06% 30; 13; 19 53,06% 41-60% 21-40% Orz an I (sămânță tratată) 24; 11; 16 55,00% 20;13;16 72,22% 22;12;15 64,86% 16; 11; 19 62,86% 30; 12; 16 52,17% 61^80^^ Orz ani (sămânță netratată) 25; 11; 19 54,55% 21; 15; 19 75,00% 23;13;19 61,90% 19; 9; 19 47,36 % 30; 11; 29 37,29% 16; 12; 19 68,57% anul I în care s-a semănat sămânță netratată (Is — 71,43%), sau când s-a com- parat fauna de insecte întâlnită în sola cultivată cu grâu, anul I în care s-a semă- nat sămânță tratată cu fauna de insecte din sola cultivată cu orz, anul I în care s-a semănat sămânța tratată (Is = 72,22%). Comunitățile de insecte cele mai diferite, se întâlnesc între fauna din cul- tura de orz, anul I în care s-a semănat sămânță netratată și fauna semnalată în cultura de orz monocultură (I = 37,29%), sau fauna întâlnită în cultura de grâu, anul I lângă pădure cu sămânță netratată (Is = 47,36%). Indicele Sorensen evi- dențiază o mai slabă asemănare între fauna de insecte semnalată în cultura de grâu, anul I cu sămînța netratată și fauna de insecte din cultura de orz monocul- tură (Is = 49,06%). Comparând comunitățile de insecte din cadrul celorlalte 15 variante se evidențiază că nu există diferențe majore între variantele luate în considerație (Is cuprins între 50,00% și 68,56%). Urmărind în ansamblu asemănările calitative exprimate prin valoarea indi- celui Sorensen, se remarcă faptul că fauna de insecte din grâul în monocultură este cea mai apropiată de cea întâlnită în cultura de grâu anul I care are sămânță tratată, iar cu toate celelalte variante are o asemănare relativă. în același timp, se remarcă cu ușurință că există o asemănare relativă între fauna de insecte identi- ficată în cultura de orz monocultură și celelalte variante culturale luate în con- siderație, cu excepția culturii de orz anul I cu sămânță netratată. Datele obținute privind asemănarea faunelor de insecte întâlnite în cele 7 variante culturale luate în considerație, oglindite de valoarea indicelui Sorensen, confirmă ideea că tratamentul chimic al seminței cu .TIRAMETOX 90 TS nu in- fluențează major, în perioada de primăvară și până la recoltare fauna de insecte epigee din culturile de cereale păioase. Diferențe mai mari în ceea ce privește fauna de insecte apar când se com- pară culturile de orz cu cele de grâu, solele în care orzul sau grâul s-au cultivat m monocultură cu cele în care cultura este în primul an și legate de apropierea altor biocenoze cum este cazul culturii de grâu situate în apropierea pădurii și mărginită pe trei laturi de aceasta. CONCLUZII Datele obținute privind asemănarea speciilor de insecte întâlnite în cele 7 variante luate îh considerație, oglindite de valoarea indicelui Sorensen, confirmă ideea că tratamentul chimic al seminței cu TIRAMETOX 90 TS nu influențează major, în perioada de primăvară și până la recoltare fauna de insecte din cul- turile de cereale păioase. Fauna întâlnită în culturile de cereale păioase este deosebit de bogată, pre- dominând speciile de insecte (91,7%). Dintre insecte, Coleopterele, prin cele 69,12% procente, se evidențiază atât prin număr cât mai ales prin componența speciilor întâlnite, din care o mare parte o reprezintă specii utile. 76 I. Roșea et al. 10 Majoritatea specimenelor de Carabidae capturate, considerate ca făcând parte din fauna utilă, aparțin genului Pterostichus cu 4 specii — 417 specimene (68,81%). Nu exista o corelație între tehnologia de cultură aplicată solelor studiate și prezența uneia sau alteia din speciile de Carabide, excepție face cum era de așteptat prezența dăunătorului Zabrus tenebrioides, întâlnit numai în monocul- tura de grâu sau orz. Luând în considerație condițiile excepționale din anul agricol, se impune continuarea studiului și în viitor, ținând seama de fluctuațiile anuale și de faptul că o concluzie definitivă se poate trage numai pe baza cercetărilor multianuale. BIBLIOGRAFIE 1. BANIȚĂ E., POPOV C., ȘARPE D., VOICU M., CANTOREANU M„ VILĂU F., LUCA E., Cercetări privind evoluția faunei de artropode dăunătoare și utile în agroecosistemul grâu- lui de toamnă din câmpia Olteniei, Lucr. III Consf. Naț. Prot. Mediului prin Metode și Mijloace Biologice și Biotehriice — Brașov, 60-63,1996. 2. MALSCHI D., POPOV C., PAULIAN FL., MUSTEȚEA D., Cercetări preliminare privind structura și răspândirea speciilor de diptere dăunătoare culturilor de grâu, Prob. Prot. PI., 8 (4): 309-328,1980. 3. NICOLAESCU N., PAULIAN FL., POPOV C., Contribuții la cunoașterea faunei de artropode dăunătoare și utile din culturile de cereale păioase colectate prin diferite metode. Lucr. III Conf. Naț. Entomol. — Iași, 619-626, 1986. 4. POPOV C., Considerații generale privind factorii ecologici care intervin în reglarea nivelului numeric al populațiilor de insecte dăunătoare din culturile de cereale păioase, Prob. Prot. ' PI., 7 (4): 401-423,1979. 5. POPOV C., FLUIERAȘU L, MALSCHI D., Contribuții la cunoașterea unor dăunători întâlniți pe grâul de primăvară semănat în cultură succesivă, Prob. Prot. P., 13 (3): 263-266, 1985. 6. POPOV C., Cercetări privind structura speciilor de afide dăunătoare cerealelor păioase, Prob. Prot. Pl„ 15 (4): 311-314, 1987. 7. POPOV C., HONDRUN., BĂRBULESCU AL., VONICA L, MĂRGĂRIT G., Specii de afide dăunătoare culturilor de grâu și orz, An. ICCPT, 56: 379-384, 1988. 8. POPOV C., Cercetări privind stabilirea rolului unor elemente în combaterea integrată a ploșni- ței cerealelor (E. integriceps). Combaterea integrată, II, 105-113, 1991. 9. POPOV C., BĂRBULESCU AL., PETCU L, UDREA A., BANIȚĂ E., LUCA E., VILĂU F., BUCUREAN E., LUCA M., Realizări recente privind protecția culturilor de cereale păioase împotriva principalilor dăunători prin tratamente aplicate în perioada de vegetație. PROTPLANT 94: 48-59, 1994. 10. VOICU M., POPOV C., MATEIAȘ M. ROȘCA I., URSACHIC., Structura și dinamica entomo- faunei utile din unele agrobiocenoze din România. An. ICCPT, 59: 213-225, 1993. Primit în redacție Universitatea de Științe Agronomice la 11 noiembrie 1996 și Medicină Veterinară, București, Bdul Mărăști, nr. 59, SITUAȚIA ATACULUI PRINCIPALELOR LEPIDOPTERE DEFOLIATOARE ȘI MINIERE, ÎN PĂDURILE DE QUERCINEE DIN ROMÂNIA (1990-1996) IRINA TEODORESCU, A. SIMIONESCU The paper presents trophic preference, distribution and dynamics of the attacked areas, attack intensity, for 20 Lepidoptera species: Tischeria eqebladella (syn. T. complanella Hb.), Parectopa robiniella CI., Tortrix viridana L., Erannis defoliaria CI., Operophtera brumata L., Colotois pennaria L., Macaria alternata Den. et Schiff. (syn. Semiothisa alternaria Hbn.), Thaumetopoea processionea L., Phalera bucephala L., Drymonia rufi- cornis Hfn., Clostera (syn. Pygaerâ) anastomosis L., Lymantria dispar L., Leucotna salicis L., Euproctis chrysorrhoea L., Orgyia recens Hb. (syn. O. antiqua L.), Calliteara (syn. Dasychird) pudibunda L., Orthosia cerasi F. (syn. O. stabilis Den. et Schiff.), O. cruda Den. et Schiff., Hyphantria cunea Drury, Malacosoma neustria L., in Romanian deciduous forests, between 1990-1995. Diminuarea suprafețelor de păduri tratate cu pesticide, reducerea ponderii combaterii chimice prin produse organofosforice, cu creșterea compensatorie a utilizării altor categorii de substanțe și cu accentul pe controlul natural, pe măsurile silviculturale, au dus la o situație bună în pădurile României, cu pre- dominarea atacului de intesitate slabă și foarte slabă, la toate lepidopterele defo- liatoare și miniere. Intervenția pe cale chimică, pentru evitarea defolierilor, s-a rezumat I situațiile în care s-au înregistrat atacuri puternice și foarte puternice, dar și atunc îndeosebi cu metoda microbiologică, cu insecticide chimice mai puțin poluant (piretroizi, inhibitori ai sintezei chitinei). în această situație, deși dăunătorii s-au menținut permanent în arboreU densitățile lor au fost scăzute, astfel că, în cele mai multe cazuri, atacul s-a situa sub pragul critic de dăunare. REZULTATE ȘI DISCUȚII în prezenta lucrare, atenția a fost orientată către cunoașterea situației ati- cului a 20 de specii de lepidoptere defoliatoare și miniere, din 10 familii: Tischi ria eqebladella (syn. T. complanella Hb.) (Tischeriidae), Parectopa robinieb St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 77-87; București, 1997 78 Irina Teodorescu et al. CI. (Gracillariidae), Tortrix viridana L. (Tortricidae), Erannis defoliaria CI., Operophtera brumata L., Colotois pennaria L., Macaria alternata Den. et Schiff. (syn. Semiothisa altemaria Hbn.) (Geometridae), Thaumetopoea proces- sionea L., Phalera bucephala L., Drymonia ruficornis Hfn., Clostera (syn. Pygaera) anastomosis L. (Notodontidae), Lymantria dispar L., Leucoma salicis L., Euproctis chrysorrhoea L., Orgyia recens Hb. (syn. O. antiqua L.), Calli- teara (syn. Dasychiră) pudibunda L. (Lymantriidae), Orthosia cerasi F. (syn. O. stabilis Den. et Schiff.), O. cruda Den. et Schiff., (Noctuidae), Hyphantria cunea Drury (Arctiidae), Malacosoma neustria L. (Lasiocampidae). Compoziția pădurilor atacate Atacul lepidopterelor defoliatoare și miniere s-a semnalat îndeosebi în păduri mature și de vârsta mijlocie. In privința spectrului trofic al acestor specii, ele se pot încadra în 3 grupe: polifage, oligofage și monofage. Speciile polifage au manifestat o preferință marcată pentru pădurile de cvercinee. Lymantria dispar, specie care se hrănește cu circa 300 de specii de plante, și-a exercitat atacul îndeosebi în pădurile în care au predominat Quercus cerris L., Q. frainetto, Q. pedunculiflora C. Koch, Q. pubescens Wild. și în mai mică măsură în cele cu Q. sessiliflora Salisb. Geometridele au infestat toate speciile de Quercus, dar și Tilia, Carpenus, Ulmus, Betula, Salix, Fagus etc. Hyphantria cunea, care se hrănește cu circa 200 de specii de arbori, arbuști, plante ierboase, în pădurile din România, a inclus în spectrul său trofic, pe lângă Quercus și specii de Populus, Salix, Acer, Tilia, Robinia etc. O preferință marcată pentru speciile de Quercus au manifestat de aseme- nea Malacoso.ma neustria, Euproctis chrysorrhoea, specii polifage care atacă de asemenea Tilia, Ulmus etc. Phalera bucephala s-a hrănit cu frunze de Salix, Populus, Quercus, Tilia, Betula, AlriusT&c. Orgyiă^recens s-a dezvoltat pe Salix, Fagus, Quercus, dintre foioase, dar a atacat și molidul. Orth^^^^rasi a preferat Fagus, Quercus, Tilia, Populus, Prunus spinosa etc., iar O^^^^cruda, îndeosebi Quercus, Ulmus, Tilia, Acer, Carpenus. Sp||^^pfage au fost Tischeria eqebladella, cu larve miniere în frunze de rubra, defoliatorii Drymonia ruficornis, Tortrix viridana, Thauin^^BBW^dcessionea, care s-au hrănit cu Quercus și speciile Leucoma salicisfiSB^^^ffl^astomosis, care au atacat Populus și Salix. au fost Calliteara pudibunda care s-a hrănit cu Fagus silvad^^^^^S^'ia alternata, Parectopa robiniella, cu Robinia pseudacacia L. 3 Lepidoptere defoliatoare și miniere în păduri de quercinee 79 Distribuția suprafețelor atacate pe teritoriul României La Lymantria dispar, datele din ultima jumătate de secol indică existența unui atac mai puternic în zonele cu climat arid, temperaturi ridicate și regim scăzut de precipitații. în cursul ultimei mari gradații (1986-1989), când suprafața atacata s-a suprapus practic pe arealul cvercineelor, defoliatorul s-a extins și în zone cu cli- mat mai rece. în intervalul 1990 -1995, în medie, mai mult de jumătate (59%) din suprafața atacată de acest defoliator s-a aflat în Câmpia Română (tabelul nr. 1), unde cele mai mari suprafețe infestate s-au înregistrat în anii 1992,1991 și 1995. Tabelul nr. 1 Distribuția pe teritoriul României a suprafețelor de păduri atacate de Lymantria dispar (în procente) Anul Total mii ha Câmpia Română Dealurile subcarpatice ale Olteniei și Munteniei Dobrogea Podișul și dealurile subcarpatice ale Moldovei Podișul și dealurile subcarpatice ale Transil- vaniei Câmpia de Vest Banat 1990 53,6 49,2 — 27,1 7,4 3,3 9,3 3,7 1991 60,0 67,8 — 16,4 8,0 0,7 3,6 3,5 1992 54,1 70,8 — 11,8 8,9 0,7 4,1 3,7 1993 40,7 56,5 ■— 12,5 3,7 2,5 2,4 4,2 1994 40,0 39,3 — 46,2 3,7 — 6,4 4,4 1995 102,9 61,6 16,7 17,6 1,1 — 1,5 1,5 Media 58,55 59,0 4,9 22,8 2,5 3,5 4,1 3,2 Suprafețe însemnate de păduri atacate de Lymantria dispar (în medie peste 22%) au fost înregistrate și în Dobrogea, în anul 1994, ele fiind de peste două ori mai mari (46,2%) decât valoarea medie. Cele mai mici suprafețe atacate s-au înregistrat în Moldova, Transilvania și Banat (în medie de circa 13% din suprafața totală atacată). . Se remarcă absența atacului acestui defoliator, în intervalul 1990 -1994, în pădurile de pe dealurile subcarpatice ale Munteniei și Olteniei, abia în 1995 semnalându-se suprafețe atacate și în aceste zone. Se confirmă și în acest interval de timp, preferința defoliatorului pentru zona de sud a țării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat), în care s-au aflat în medie aproximativ 90% din suprafețele de păduri atacate. Celelalte specii de lepidoptere, cu excepția speciei Calliteara pudibunda s-au întâlnit predominant sau exclusiv în pădurile din sudul țării. Tortrix viridana (tabelul nr. 2) și-a exercitat atacul pe suprafețe însemnate, în pădurile din Câmpia și dealurile subcarpatice din Oltenia și Muntenia (peste 80 Irina Teodorescu et al. 4 5 Lepidoptere defoliatoare și miniere în păduri de quercinee 81 Tabelul nr. 2 Distribuția pe teritoriul României a suprafețelor de păduri atacate de Tortrix viridana (în procente) Anul Total mii ha Câmpia Română Dealurile subcarpatice ale Olteniei și Munteniei Dobrogea Podișul și dealurile subcarpatice ale Moldovei Podișul și dealurile subcarpatice ale Transil- vaniei Câmpia de Vest Banat 1990 575,9 30,3 36,5 6,2 16,2 7,9 0,6 2,3 1991 514,8 38,5 27,3 5,7 19,6 7,0 0,7 1,2 1992 561,9 30,8 33,4 8,0 18,0 7,1 0,6 2,1 1993 457,0 28,5 38,8 5,0 15,9 9,4 0,9 1,5 1994 425,7 26,3 38,5 6,5 7,9 18,2 2,0 2,1 1995 410,6 33,1 24,7 8,7 21,4 9,9 0,6 1,6 Media 490,98 31,4 33,3 6,6 18,1 8,1 0,7 1,8 64%) și în mai mică măsură, în cele din podișurile și dealurile subcarpatice din Moldova și Transilvania (circa 27%). Și în cazul lui T. viridana se constată o preferință marcată pentru pădurile din jumătatea de sud a țării (peste 73% din suprafața atacată), dar și o mai mare extindere către centrul și estul țării (26,90%) comparativ cu L. dispar (circa 10%). Se remarcă ponderea însemnată (60%) deținută de pădurile atacate situate în zone mai reci din podișurile și dealurile subcarpatice, îndeosebi din Muntenia și Oltenia. Pădurile situate în jumătatea de sud a țării au oferit condiții bune de dez- voltare și pentru speciile de Geometride (tabelul nr. 3), în medie peste 67% din suprafața atacată găsindu-se în aceste zone. Preferința pentru zone de deal și podiș, a fost chiar mai pronunțată decât la T. viridana (60,70% din suprafața medie atacată). Tabelul nr. 3 Distribuția pe teritoriul României a suprafețelor de păduri atacate de Geometridae (în procente) Anul Total mii ha Câmpia Română Dealurile subcarpatice ale Olteniei și Munteniei Dobrogea Podișul și dealurile subcarpatice ale Moldovei Podișul și dealurile subcarpatice ale Transil- vaniei Câmpia de Vest Banat 1990 254,4 20,0 36,6 9,7 10,0 15,6 4,6 3,5 1991 306,6 24,5 33,8 10,6 11,8 15,0 3,1 1,2 1992 397,9 21,6 36,6 10,9 14,9 12,7 2,4 0,9 1993 369,3 22,1 39,5 6,1 12,1 13,8 2,9 3,5 1994 383,7 19,7 28,0 10,6 17,1 11,3 6,4 6,9 1995 332,4 20,1 23,4 10,4 19,1 12,7 8,9 5,4 Media 340, T 21,3 33,0 9,7 14,4 13,3 4,7 3,6 Spre deosebire de atacul produs de Tortrix viridana, care a fost slab reprezentat în Banat și Câmpia de Vest (2,5%), pădurile atacate de Geometridae și Lymantria dispar, în aceste două zone au reprezentat peste 7 - 8% din întreaga suprafață pe care acești defoliatori și-au exercitat atacul. Din totalul pădurilor atacate de principalii defoliatori (Lymantria dispar, Tortrix viridana, Geometridae), cele mai mari suprafețe s-au întâlnit în jumă- tatea de sud a țării (peste 72%, în medie), iar cele mai mici, în Transilvania (peste 12%) (tabelul nr. 4). Tabelul nr. 4 Distribuția pe teritoriul României a suprafețelor medii de păduri atacate de Lymantria dispar, Tortrix viridana și Geometridae (în procente) Total mii ha Câmpia Română Dealurile subcarpatice ale Olteniei și Munteniei Dobrogea Podișul și dealurile subcarpatice ale Moldovei Podișul și dealurile subcarpatice ale Transil- vaniei Câmpia de Vest Banat L. d. 58,55 59,0 4,9 22,8 2,5 3,5 4,1 3,2 T.v. 490,98 31,4 33,3 6,6 18,1 8,1 0,7 1,8 G. 340,71 21,3 33,0 9,7 14,4 13,3 4,7 3,6 Media 296,75 29,3 31,3 8,9 15,7 9,8 2,4 2,6 îndeosebi prin atacul exercitat de Tortrix viridana și Geometridae, peste ju- mătate din suprafețele atacate (56,80%) au fost localizate în zonele de podiș și deal. Pădurile din vestul țării n-au oferit condiții bune de dezvoltare pentru acești dăunători. Speciile Malacosoma neustria, Thaumetopoea processionea, Drymonia ruficornis, Parectopa robiniella și-au exercitat atacul exclusiv în pădurile din sudul țării. Malacosoma neustria a fost semnalată pe suprafețe reduse (între 0,600 și 2.500 de hectare), pe raza Filialei Silvice Giurgiu (70%), îndeosebi în pădurea Nebuna, din Ocolul Silvic Ghimpați. Restul suprafețelor atacate s-au depistat în unele păduri din Filiala Alexandria. Atacul produs de Euproctis chrysorrhoea a fost depistat în pădurile situate în sudul țării, îndeosebi în Filiala Teleorman, dar și în Banat, în cadrul Ocolului Silvic Chișineu-Criș. Thaumetopoea processionea și-a făcut simțită prezența în unele păduri din Filialele Tulcea (55%), Craiova (39%) și I.C.A.s’ Drymonia ruficornis a avut un atac de intensitate scăzută, în păduri din Filialele Craiova (Ocoalele Craiova, Perișor, Segarcea) și Alexandria (Ocolul Roșiori, pădurea Cucuieți). 82 Irmă Teodorescu et al. 6 Parectopa robiniella a început încă din 1988 să-și facă simțit atacul la sal- câm, în județele Dolj (Ocoalele Silvice Calafat, Poiana Mare) și Mehedinți (Drobeta-Tumu Severin, Ocoalele Șimian și Jiana). Suprafețele atacate au variat între 2.200 de hectare în 1992 și 10.900 de hectare, în intervalul 1993 - 1995, cu o medie anuală de 7.300 de hectare. Atacul este în curs de a se stinge pe cale naturală. Macaria alternata a atacat de asemenea salcâmul, în Ocoalele Hanu- Conachi (Galați) și Urziceni (Slobozia). Calliteara pudibunda, al cărui atac a fost depistat în 1992, a atacat fagul, în intervalul 1992 - 1995, pe o suprafață de 12.200 de hectare, în Ocolul Silvic Sovata, din județul Mureș. Dăunătorul a mai fost semnalat în unele făgete limi- trofe zonei principale de atac, din Ocoalele Sighișoara, Sângeorz de Pădure, Răstolnita, Lunca Bradului. Celelalte specii au fost semnalate pe suprafețe reduse, atacul lor însumat afectând între 3.000 și 8.000 de hectare cu o medie de 5.100 de hectare. Ponderea suprafețelor de păduri atacate Din cele 20 de specii de lepidoptere defoliatoare și miniere, al căror atac s-a făcut simțit în pădurile de foioase din România, pe primele locuri s-au situat Tortrix viridana, cu o pondere de peste 53%, din întreaga suprafață afectată și speciile de Geometridae, cu peste 37%. împreună cu Lymantria dispar, aceste 2 specii au afectat peste 97% din suprafața totală atacată (tabelul nr. 5). , Tabelul nr. 5 Ponderea suprafețelor medii de păduri atacate în intervalul 1990 - 1995 de diferitele specii de lepidoptere defoliatoare și miniere Specia Suprafața medie atacată în cei 6 ani (mii ha.) % din totalul suprafeței atacate de cele 20 de specii Tortrix viridana 491,05 53,7 Geometridae 340,75 37,3 Lymantria dispar 58,55 6,4 Tortrix + Geometridae + Lymantria dispar 97,4 Malacosoma neustria 1,83 0,2 Euproctis chrysorrhoea 1,20 0,1 Calliteara pudibunda 8,36 0,9 Parectopa robiniella 7,30 0,8 Malacosoma + Euproctis + Dasychira + Parectopa 2,0 Celelalte specii 5,10 0,6 7 Lepidoptere defoliatoare și miniere în păduri de quercinee 83 Suprafețele infestate de toate celelalte specii au avut o pondere scăzută. Valori ceva mai ridicate au înregistrat Calliteara pudibunda, Parectopa robiniel- la, Malacosoma neustria, Euproctis chrysorrhoea. Speciile Tischeria eqebladella, Thaumetopoea processionea, Phalera bucephala^, Drymonia ruficornis, Clostera anastomosis, Leucoma salicis, Orgyia recens, Orthosia cerasi, O. cruda, Hyphantria cunea și-au exercitat ata- cul pe suprafețe reduse, ponderea lor fiind în medie sub 0,6% din total. Dinamica suprafețelor de păduri atacate de lepidoptere Amprenta principală, asupra dinamicii suprafețelor de păduri în care s-a făcut simțit atacul lepidopterelor defoliatoare și miniere a fost pusă de Tortrix viridana, speciile de Geometridae și Lymantria dispar, al căror atac însumat s-a exercitat pe 97,40% din totalul suprafețelor atacate (tabelul nr. 6). Tabelul nr. 6 Dinamica suprafețelor atacate de Lymantria dispar L. d.), Tortrix viridana (T. v.), Geometridae (G.), Malacosoma neustria (M. n.), Euproctis chrysorrhoea (E. c.), Calliteara pudibunda (D. P.), Parectopa robiniella (P. r.), Alte 10 specii (A.) (în mii hectare) Anul Supr. totală atacată L. d. T. v. G. M. n. E.c. D.p. P.r. A. 1990 891,4 53,6 575,9 254,4 0,6 1,1 . —. — 5,8 1991 898,8 60,0 514,8 306,6 2,5 1,3 — 8,9 4,7 1992 1041,7 54,1 561,0 397,9 2,5 1,4 12,9 2,2 8,8 1993 897,1 40,7 457,0 369,3 1,9 0,9 12,9 10,9 3,5 1994 879,8 40,0 425,7 383,7 1,9 1,9 12,2 10,9 3,5 1995 876,1 102,9 411,0 332,6 1,6 0,6 12,2 10,9 4,3 Media 914,1 58,55 491,0 340,7 1,8 1,2 8,36 7,3 5,1 Din suprafața totală atacată de lepidoptere, pe mai mult de jumătate s-a înregistrat atacul speciei Tortrix viridana, suprafețele afectate în fiecare an, vari- ind între 411.000 și 575.900 de hectare. în intervalul 1993 - 1995, valorile au fost mai scăzute decât în cei trei ani anteriori, între primul și ultimul an al intervalului, înregistrându-se o diferență de peste 160.000 de hectare atacate. Pe locul doi ca pondere, în suprafața totală a pădurilor atacate, s-au situat speciile de Geometridae, care au afectat suprafețe mari de păduri. în intervalul 1991 - 1995, aceste suprafețe au depășit 300.000 de hectare anual, cu cele mai ridicate valori în anii 1994 (383.700 de hectare) și 1992 (397.900 de hectare). O tendință de diminuare a atacului s-a înregistrat în 1995, fără a. atinge însă nivelul cel mai scăzut, din 1990. 84 Irina Teodorescu et al. 8 Lymantria dispar, care se situează pe locul trei ca suprafață atacata este totuși specia cea mai importantă, prin gravitatea atacului produs. Suprafețele afectate în intervalul 1990-1994 s-au situat între 40.000 și 60.000 de hectare, crescând brusc în 1995, la peste 100.000 de hectare. Prin această valoare, de peste două ori mai mare decât media primilor cinci ani, Lymantria dispar „anunța” o nouă perioadă de înmulțire în masă. Celelalte 14 specii de lepidoptere dețin împreună doar 2,6% din totalul suprafețelor atacate în intervalul 1990-1995. Dintre acestea, speciile Calliteara pudibunda, Parectopa robiniella, Malacosoma neustria, și Euproctis chrysor- rhoea și-au exercitat atacul pe 2% din întreaga suprafață atacată. La Calliteara pudibunda, în primii doi ani nu s-a înregistrat atac, dar în următorii patru, dăunătorul a infestat peste 12.000 de hectare anual. Prin supra- fața medie de păduri infestate (8.360 de hectare), C. pudibunda se situează pe locul patru, în clasamentul importanței lepidopterelor dăunătoare pădurilor de foioase din România, în intervalul 1990-1995. Pe suprafețe ce au depășit în medie 7.000 de hectare, s-a depistat și atacul gelechiidului minier, Parectopa robiniella. Originară din America de Nord, pătrunsă în Europa în 1970, specia a fost recent semnalată și în fauna României (Nețoiu C., 1994, Ruști D., 1994). Atacul a debutat în 1991 pe 8.900 de hectare și după o depresiune în 1992, suprafețele s-au extins, menținându-se la 10.900 de hectare în următorii trei ani. Malacosoma neustria și-a manifestat atacul pe suprafețe ce au variat între 600 și 2.500 de hectare, cu o medie anuală de 1.830 de hectare. Valorile cele mai ridicate s-au înregistrat în intervalul 1991-1992, ulterior constatându-se o tendință de diminuare a suprafețelor atacate. Cu o medie de 1.200 de hectare și cu suprafețe atacate anual, variind între 600 și 1.400 de hectare, s-a manifestat și atacul de Euproctis chrysorrhoea. Suprafețele de păduri atacate de toate celelalte 10 specii au reprezentat între 3.500 de hectare, în anii 1993, 1994 și 8.800 de hectare, în 1992, suprafața medie atacată fiind de 5.100 de hectare. în total atacul celor 20 de specii de lepidoptere a afectat în medie peste 900.000 de hectare, suprafețele anuale afectate variind între 876.100 de hectare, în 1995 și 1.041.700 de hectare, în 1992. în primii 4 ani ai intervalului în discuție, infestarea cu lepidoptere defolia- toare și miniere a fost depistată pe circa 890.000 de hectare, suprafața dimi- nuând ușor în următorii doi ani. Dinamica suprafeței totale infestate a fost determinată de dinamica supra- fețelor infestate cu atac de Tortrix viridana și speciile de Geometridae. în anul de vârf, 1992, creșterea suprafeței totale de păduri atacate, s-a datorat extinderii la peste 560.000 de hectare, a infestării cu Tortrix viridana, din care aproape 400.000 de hectare, au fost infestate și cu atac asociat de Geometridae. 9 Lepidoptere defoliatoare și miniere în păduri de quercinee 85 In anul 1995, când s-a înregistrat cea mai mică suprafață atacată din întreg intervalul, scăderea valorilor totale a fost dată de diminuarea atacului produs de Tortrix viridana (cu cea mai scăzută valoare a sa) și de Geometridae. Intensitatea atacului (tabelul nr. 7, tabelul nr. 8) Acest parametru, care dă imaginea reală a efectului produs de acțiunea insectelor dăunătoare asupra arboretelor, a fost estimat la speciile de lepidoptere defoliatoare care dețin ponderea suprafețelor de păduri atacate: Tortrix viridana, Geometridae, Lymantria dispar, Euproctis chrysorrhoea și Malacosoma neustria. Tabelul nr. 7. Valorile intensității atacului la principalele specii de lepidoptere defoliatoare: Lymantria dispar (L. D.), Tortrix viridana (T. V.), Geometridae (G.) Anul L. d. L. d. L. d. T. v. T. v. T. v. G. G. G. Atac slab și foarte slab Atac mediu Atac puternic și foarte puternic Atac slab și foarte slab Atac mediu Atac puternic și foarte puternic Atac slab și foarte slab Atac mediu Atac puternic și foarte puternic 1990 77,7 7,2 15,1 74,5 16,2 9,3 95,5 2,2 2,3 1991 82,7 7,5 9,8 71,0 20,6 8,4 93,3 3,7 2,0 1992 82,4 5,4 12,2 80,4 12,3 7,3 79,0 18,1 2,9 1993 85,5 7,4 7,1 91,7 6,5 1,8 94,3 5,0 0,7 1994 84,2 5,4 10,4 94,9 4,7 0,4 93,3 5,7 1,0 1995 82,4 5,3 12,3 95,3 3,2 1,5 96,7 3,1 0,2 Media 81,7 6,9 11,4 83,6 11,2 5,2 91,8 6,8 1,4 Tabelul nr. 8 Valorile intensității atacului la Malacosoma neustria (M. n.) și Euproctis chrysorrhoea (E. c.) Anul M. n. M.n. M.n. E. c. E. c. E. c. Atac slab și foarte slab Atac mediu Atac puternic și foarte puternic Atac slab și foarte slab Atac mediu Atac puternic și foarte puternic 1990 71,8 29,2 — 50,7 34,1 15,2 1991 68,3 31,7 -— 69,2 7,7 23,1 1992 68,0 32,0 — 78,6 21,4 — 1993 - — . 15,8 84,2 77,8 22,2 — 1994 79,0 21,0 - 66,7 33,3 — 1995 100 — — 92,9 — 7,1 Media 65,4 19,2 15,4 74,5 17,6 7,4 86 Irina Teodorescu et al. 10 11 Lepidoptere defoliatoare și miniere în păduri de quercinee 87 La fiecare specie s-au analizat comparativ suprafețele cu trei categorii ale intensității atacului: slabă și foarte slabă, mijlocie, puternică și foarte puternică. Atacul de intensitate slabă și foarte slabă a dominat La toate speciile s-a remarcat faptul că, cel puțin ca valoare medie, cea mai mare parte a pădurilor atacate (între 65,4% și 91,8%) au prezentat un atac slab și foarte slab. La Geometridae, aproape pe întreaga suprafață (circa 92%), atacul a fost slab și foarte slab. în 5, din 6 ani luați în obiectiv, în peste 93% din suprafață s-a înre- gistrat un atac slab și foarte slab și doar în 1992, valoarea a scăzut puțin sub 80%, cu creșterea corespunzătoare a atacului de intensitate mare, dar mai ales mijlocie. Și la celelalte 4 specii, ponderea cea mai mare au avut-o suprafețele cu atac slab și foarte slab. Astfel, peste 83% din cele 491.050 de hectare atacate de Tortrix viridana, peste 81% din cele 58.550 de hectare atacate de Lymantria dis- par, peste 74% din cele 1.200 de hectare atacate de Euproctis chrysorrhoea și peste 65% din cele 1.830 de hectare atacate de Malacosoma neustria au prezen- tat un atac de intensitate slabă și foarte slabă. Atacul de intensitate medie s-a exercitat pe suprafețe în general reduse, ce s-au situat în jur de 6% din suprafețele atacate, la Lymantria dispar și Geo- metridae, peste 10% la Tortrix viridana și între 17 și 19% la Malacosoma neus- tria și Euproctis chrysorrhoea. Atacul de intensitate puternică și foarte puternică s-a manifestat pe suprafețe mici sau a fost absent în unii ani. Lymantria dispar a făcut excepție, suprafețele cu atac puternic și foarte puternic fiind ceva mai mari (între 7,1% și 15,1%, cu o medie de 11,4%). Cea mai mare suprafață cu atac puternic și foarte puternic s-a înregistrat în 1995: peste 13.000 hectare, din totalul celor 102.900 atacate. Chiar valoarea medie de 5,2% semnalată la specia Tortrix viridana este semnificativă, deoarece raportată la suprafața afectată de acest defoliator repre- zintă în medie peste 23.000 de hectare. O situație particulară a prezentat Malacosoma neustria, la care atacul de intensitate puternică și foarte puternică, absent în 5 din cei 6 ani de observație, s-a manifestat în 1993 pe mai mult de 84% din suprafața atacată, determinând o valoare medie ridicată (peste 15%). CONCLUZII Analiza suprafețelor de păduri, în care s-a manifestat atac de lepidoptere defoliatoare și miniere, în intervalul 1990 - 1996 și compararea datelor cu situa- ția celor 5 ani anteriori evidențiază următoarele aspecte mai importante: Principalii defoliatori continuă să fie Lymantria dispar, Tortrix viridana și speciile de Geometridae. Se constată o preferință marcată a majorității speciilor pentru Quercus, cele cu o largă polifagie atacând de asemenea Populus, Salix, Țilia, Ulmus, Acer, Carpenus, Fagus, Betula etc. Speciile monofage sau oligofage, mai puțin numeroase, au atacat Quercus, Fagus, Populus, Salix, Robinia. Prin suprafețele atacate se remarcă Tortrix viridana și speciile de Geome- tridae, al căror atac, adesea asociat, a afectat îh primii 5 ani ai intervalului, peste 800.000 de hectare anual. La majoritatea speciilor, intensitatea atacului a fost redusă, atacul slab, foarte slab și mijlociu manifestându-se pe întreaga suprafață infestată (la Mala- cosoma neustria în intervalele 1990 - 1992 și 1994-1995, la Euproctis chry- sorrhoea în intervalul 1992 - 1994), sau pe cea mai mare parte din suprafețele atacate (peste 98% la Geometridae, peste 94% la Tortrix viridana și peste 88% la Lymantria dispar}. Atacul de intensitate mijlocie s-a manifestat pe suprafețe reduse la Geome- tridae, Lymantria dispar, ceva mai ridicate, îndeosebi în primii ani, la Tortrix viridana și pe suprafețe mai mari, la Malacosoma neustria și Euproctis chry- sorrhoea. Atacul de intensitate puternică și foarte puternică a prezentat o importanță deosebita în cazul speciei L. dispar, la care, în unii ani, a afectat 10 - 15% din suprafața atacată. Deși mari ca pondere, suprafețele cu atac puternic și foarte puternic la Euproctis chrysorrhoea (15 - 23% în 1990 și 1991), dar îndeosebi la Mala- cosoma neustria (peste 84%, în 1993), raportate la suprafața totală atacată (sub 2.000 de hectare), nu sunt alarmante. BIBLIOGRAFIE 1. NEȚOIU C., Cercetări privind bioecologia moliei miniere a salcâmului Parectopa robiniella Clemens 1863 (Gracilariidae), Bucovina forestieră, anul 3,1, 90-101,1994. 2. RUȘTI D., Additional data to the checklist of Romanian Lepidoptera (Insecta: Lepidoptera), Trav. Mus. His. Nat. „Gr. Antipa”, XXXIV: 81-93,1994. 3. SIMIONESCU A., IRINA TEODORESCU, Considerații cu privire la dinamica populațiilor de Tortrix viridana L. și Geometridae, în intervalul 1976-1988, Ann. Univ. Buc., anul XXXIX, 88-94, 1990. 4. IRINA TEODORESCU, SIMIONESCU A., “Lymantria dispar attack dynamics in Romania, between 1976-1980”, Rev. Roum. Biol. Anim., 36 (1-2): 107-113, 1991. 5. IRINA TEODORESCU, SIMIONESCU A., Situația atacului defoliatorilor Malacosoma neus- tria, Euproctis chrysorrhoea, Thaumetopoea processionea, în pădurile din România (1976-1990), Stud. șiCercet. de Biol., 43 (1-2): 7-18, 1991. 6. IRINA TEODORESCU, SIMIONESCU A., Dynamics of defoliating Lepidoptera attack and the control measures in Romania’s deciduous forests, 1953-1990, Ambio, XXIII (4-5), 1994. Primit în redacție Facultatea de Biologie, la 11 noiembrie 1996 Universitatea București, Splaiul Independenței, nr. 91-95. STAREA FITOSANITARĂ A PĂDURILOR DIN ROMÂNIA, ÎN INTERVALUL 1995-1996 A. SIMIONESCU, IRINA TEODORESCU The impact of abiotic and biotic factors on Romanian forests was investigated. Attack intensity and attacked surfaces of different pest categories of defoliator species (Lepidoptera and Coleoptera), wood-boming (Coleoptera Cerambycidae), bark beetles (Coleoptera Scolytidae), fruits and seed pests (Coleoptera and Lepidoptera), sucking Homoptera and gali wasps (Hymenoptera Cynipidae) were estimated. Circa 28% din suprafața ocupată de păduri a fost afectată în intervalul 1995-1996, de diferiți factori abiotici și biotici. Factorii abiotici au fost reprezentați mai ales de vânt, care a dus la ruperea ramurilor, dezrădăcinarea arborilor și de temperaturile scăzute din tim- pul primăverii, care au afectat mugurii pe cale să se deschidă, sau din timpul toamnei, care au afectat mugurii, încă insuficient pregătiți pentru iernat. Factorii biotici reprezentați de diferite organisme (îndeosebi insecte, paraziți vegetali, mamifere), au adus prejudicii vegetației forestiere, atacând toate organele arborilor (frunzele, mugurii florali și foliari, fructifîcațiile, lăs- tarii, ramurile, tulpina, rădăcinile) sau ale puieților, ducând la defolieri parțiale sau totale, distrugerea mugurilor, fructificațiilor, rădăcinilor, afectarea lemnului ramurilor și tulpinilor, cu întreruperea afluxului sevei și stagnarea creșterii etc. CATEGORIILE DE INSECTE DĂUNĂTOARE DIN PĂDURILE DE FOIOASE ȘI CONIFERE Corelat cu modul de hrănire, insectele dăunătoare pădurilor, aparțin la 6 categorii: defoliatori, xilofagi, specii sugătoare și galigene, dăunători ai fructif cațiilor, dăunători de scoarță, dăunători ai puieților. Speciile defoliatoare aparțin ordinelor Lepidoptera, Coleoptera și Hynv noptera. Principalele specii de lepidoptere defoliatoare foioaselor aparțin famili ilor Tortricidae (Tortrix viridana L.), Gracillariidae (Parectopa robiniella CI.) Lymantriidae (Lymantria dispar L., Orgyia recens Hb., syn. O. antiqua L.) St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 89-99, București, 1997 Starea fitosanitară a pădurilor din România 91 90 A. Simionescu, Irina Teodorescu 2 Arctiidae (Hyphantria cunea Drury), Geometridae (Operophthera brumata L., Erannis defoliaria CI. Agriopis, syn. Erannis aurantiaria Hb., Agriopis, syn. Erannis marginaria F., Macaria alternata Den. et Schiff., syn. Semiothisa alternaria Hbn.), Notodontidae (Drymonia ruficornis Hfn., Phalera bucephala L., Clostera, syn. Pygaera anastomosis L.), Lasiocampidae (Malacosoma neus- tria L.), Noctuidae (Orthosia cruda Den. et Schiff., O. cerasi F. syn. O. stabilis Den. et Schiff), Nolidae (Earias clorana L., Nycteola asiatica Krul.), Ypono- meutidae (Yponomeuta rorrella Hbn.). La rășinoase, atacul a fost produs de Zeiraphera (syn. Semasia) rufimi- trana HS., din familia Tortricidae. Coleopterele defoliatoare aparțin familiilor Meloidae (Lytta vesicatoria L.), Scarabaeidae (Melolontha melolontha L., Polyphylla fullo L. etc.), Chrysomelidae (Haltica quercetorum Foudr., Melasoma populi L., M. aenea L., Agelastica alni L., Gallerucella lineola F., Phyllodecta sp., Chlorophanus viridis L., Plagiodera versicolor Laich.), Curculionidae (Orchestes fagi L., Stereonichus fraxini De Geer, Phyllobius argentatus L., Lepyrus palustris Scop.). Himenopterele defoliatoare au fost reprezentate de Caliroa annulipes Klug, din familia Tenthredinidae. Insectele care au atacat fructificațiile au aparținut ordinelor Lepidoptera, încadrate în familiile Tortricidae (Laspeyresia strobilella L., L. splendana Hb.), Pyralidae (Dyorictria abietella Den. et Schiff., Etiella zinckenella Tr.) și Coleo- ptera, din familia Curculionidae (Curculio glandium Marsh., Lignyodes enucleator Panz., Bradybatus creutzeri Germ.). Speciile sugătoare și galigene se încadrează în ordinele Homoptera, Hymenoptera și Diptera. Homopterele întâlnite mai frecvent în pădurile de foioase aparțin familiilor Cercopidae (Aphrophora alni Fall., Phyllaphis fagi L.), Aphididae, Lecanidae (Parthenolecanium corni Bche., P. rufulum Ckll.), Diaspididae (Lepidosaphes ulmi L.), Pseudococcidae (Cryptococcus fagis Baer), iar în cele de conifere, familiei Adelgidae (Sacchiphantes abietis Fitch., Adelges laricis Vallot). Ordinului Hymenoptera, este reprezentat de familia Cynipidae (specii de Adleria, Andricus, Neuroterus, Cynips etc), iar ordinului Diptera, prin familia Cecidomyiidae (Mikiola fagi Hart.) Insectele care își exercită atacul între scoarță și lemn, aparțin ordinului Coleoptera, familiei Scolytidae (Ips typographus L., L acuminatus Eichh., I. amitinus Eichh., I. sexdentatus Boem., Pityogenes chalcographus L., Pityoktei- nes curvidens Germ., Cryphalus piceae Ratz., Blaștophagus piniperda L., B. minor Hart. etc., la rășinoase și Hylesinus fraxini Panz., Scolytus sp., la foioase). Insectele xilofage identificate aparțin ordinelor Coleoptera, Lepidoptera și Diptera. Coleopterele xilofage care au infestat pădurile, se încadrează în familiile Cerambycidae (Cerambyx cerdo L., Saperda populnea L., S. chara- charias L.), Curculionidae (Cryptorrhynchus lapathi L.), Ipidae (Xyleborus monographus F.). Dintre lepidopterele cu larve xilofage, au fost identificate specii de Cossidae (Cossus cossus L., Zeuzera pyrina L.) și Sesiidae (Paranthrene taba- niformis Rott.), iar dintre diptere, cecidomiidul Rhabdophaga saliciperda Duf. La puieți, rădăcinile, tulpinile, mugurii au prezentat atac de insecte din ordinele Coleoptera și Lepidoptera. Dintre coleoptere, au fost specii din famili- ile Scarabaeidae (îndeosebi Melolontha melolontha L.), Curculionidae (Hylobius abietis L.), Ipidae (Hylastes sp.), iar dintre lepidoptere, din familia Tortricidae (Rhyacionia buoliana Schiff). SPECIILE DE FOIOASE ȘI CONIFERE ATACATE DE INSECTELE DĂUNĂTOARE Lepidopterele defoliatoare și miniere au manifestat o preferință pentru speciile de Quercus, dar au infestat și Carpenus, Betula, Ulmus, Tilia, Salix, Populus, Acer etc. Excepție au făcut Macaria alternata, defoliator și Parectopa robiniella, minier, la Robinia pseudacacia, Yponomeuta rorrella, prezentă în arboretele de salcie, Earias clorana, Nycteola asiatica, Orgyia recens, Orthosia stabilis, întâlnite mai ales în răchitării, Hyphantria cunea, care a preferat Populus, Acer și Salix, speciile Pygaera anastomosis și Phalera bucephala, care au atacat speciile de Populus. Acele de brad au fost atacate de Zeiraphera rufimitrana. Coleopterele defoliatoare au atacat Fagus (Orchestes fagi), Fraxinus (Stereonichus fraxini, Lytta vesicatoria), speciile de Alnus (Agelastica alni, Melasoma aenea), Populus (Melasoma populi), răchităriile (Gallerucella lineo- la, Phyllodecta sp., Chlorophanus viridis, Phyllobius argentatus, Lepyrus palus- tris, Plagiodera versicolor). Insectele xilofage au afectat îndeosebi speciile de Quercus (Cerambyx cerdo), Populus (Saperda populnea, S. charcharias), Salix, Populus etc., (Cossus cossus), Fraxinus (Zeuzera pyrina), Salix (Rhabdophaga saliciperda). Gândacii de scoarță au atacat îndeosebi molidul (Ips typographus, I. amitinus și în mai mică măsură Pityogenes chalcographus etc.), bradul (Pityok- teines curvidens, Cryphalus piceae etc), pinul (Blastophagus piniperda, B. minor, Ips acuminatus, I. sexdentatus etc.). La foioase, atacul a fost exercitat de Hylesinus fraxini, specii de Scolytus etc. Insectele dăunătoare fructificatilor au atacat ghinda de stejar (Curculio glandium, Laspeyresia splendana), conurile de molid (Dioryctria abietella, 5 Starea fitosanitară a pădurilor din România 93 92 A. Simionescu, Irina Teodorescu 4 Laspeyresia strobilella), fructifîcațiile frasinului (Lygniodes enucleator) și palti- nului (Bradybatus creutzeri). Insectele sugătoare și galigene și-au exercitat atacul la Fagus (Phylaphis fagi, frecvent în asociație cu coleopterul Orchestes fagi, dar și Mikiola fagi, Cryptococcus fagi), Salix, Alnus (Aphrophora alni), Ulmus (Lepidosaphes ulmi), Robinia și Quercus (Parthenolecanium corni, P. rufulum), diferite specii de Quercus (fomQp\.ciQ~Aphididae, himenoptere-Cyn/pirZae/ molidul (Sacchi- phantes abietis), Larix (Adelges laricis). Insectele dăunătoare puieților au atacat rădăcinile (larvele de Melolontha melolontha la foioase și conifere, Hylobius abietis la rășinoase, speciile de Hylastes la molid) și mugurii (Rhyacionia buoliana, la pin). Răchitariile au fost atacate de Alphrophora alni, Cryptorrhynchus lapathi etc., care au produs declasarea nuielelor destinate împletiturilor. DISTRIBUȚIA PE TERITORIUL ROMÂNIEI A SUPRAFEȚELOR DE PĂDURI INFESTATE DE PRINCIPALELE SPECII DĂUNĂTOARE Lepidopterele defoliatoare au preferat jumătatea de sud a țării, unele din ele întâlnindu-se numai în această zonă (tabelul nr. 1). Tabelul nr. 1 Distribuția pe teritoriul României, a suprafețelor atacate de principalele specii de lepidoptere defoliatoare Specia Supraf. atacului % Câmpia Româ- nă Deal, subcar. Munt. și Olt. Podiș Moldo- vei Podiș Transil- vaniei Câmpia Transil- vaniei Dobro- gea Banat Tortrix viridana 48,1 30,0 31,7 21,0 7,9 0,8 7,6 1,0 Geometridae 36,5 31,4 21,1 14,5 11,0 6,2 10,7 5,1 Lymantria dispar 12,7 49,2 27,8 1,5 0,9 2,6 17,6 0,4 Parectopa robiniella 1,5 68,2 31,8 — — — — — Drymonia ruficornis 0,4 100 — — — — — — Malacosoma neustria 0,2 100 — — — — — — Orthosia cruda 0,2 100 — — — — — — Macaria alternata 0,1 100 — — — — — - Yponomeuta rorella 0,1 59 — — — — 41 — Earias chlorana 0,1 26,9 15,1 39,4 7,9 4,1 6,6 — Alte specii 0,1 52,3 9,3 13,5 0,4 0,8 3,4 20,3 Media 32,2 27,0 15,6 7,9 3,0 9,9 2,4 Singurele specii prezente în toate zonele țării au fost Tortrix viridana, Lymantria dispar și geometridele, dar peste 50% din suprafața pădurilor infes- tate de ele s-a aflat în Oltenia și Muntenia. în cazul lui Lymantria dispar, aproape 80% din suprafața atacată a fost situată în această zonă. Tortrix viridana a infestat pădur ile din Filialele Silvice Târgoviște, Dro- beta Tumu-Severin, Târgu-Jiu, Craiova, Giurgiu (Oltenia și Muntenia) Focșani, Bacău, Botoșani, Iași, Vaslui (Moldova), Brașov, Alba-Iulia (Transilvania), Tulcea, Constanța (Dobrogea), Arad, Timișoara (Banat), Satu-Mare, Oradea (Vestul Transilvaniei). Deoarece efectivele dăunătorului se mențin la nivele scăzute, sub pragul de dăunare, prognoza pentru 1997 este favorabilă. La Geometridae, au fost atacate suprafețe mai mari în Filialele Pitești, Târgoviște, Ploiești, Botoșani, Bacău, Târgu-Mureș, Brașov, Alba-Iulia, Oradea, Satu-Mare, Tulcea, Constanța, Arad, Reșița, Timișoara și mai puțin Craiova, Slatina, Drobeta Tumu-Severin, Iași, Vaslui. Atacul geometridelor pare să se mențină la același nivel și în 1997. Lymantria dispar, care și-a extins și intensificat atacul, comparativ cu anul precedent, s-a manifestat mai ales în Oltenia (Filialele Craiova, Slatina, Târgu- Jiu, Râmnicu-Vâlcea) și în mai mică măsură în Filialele Giurgiu, Alexandria, București, Tulcea etc. Suprafețele atacate au fost mai reduse în Delta Dunării, vestul Transilvaniei și Banat (Timișoara). In unele păduri puternic atacate de Lymantria dispar, Tortrix viridana și alte specii, pentru evitarea defolierilor s-a recurs la combatere, cu preparatul biologic Dipel, insecticidul Dimilin (selectiv pentru vertebrate) și mai puțin cu substanțe chimice (Decis, Sumi-Alfa etc.). O nouă gradație a defoliatorului Lymantria dispar este în desfășurare. Speciile Drymonia ruficornis, Malacosoma neustria, Orthosia cruda, Macaria alternata și-au exercitat atacul exclusiv în Câmpia Română. Malacosoma neustria a fost prezentă în Filialele Giurgiu (1557 de hectare în pădurea din cer și gâmiță, Nebuna, din Ocolul Ghimpați), Călărași, Slatina, Alexandria. Orthosia cruda a fost semnalată în Filiala Giurgiu (pădurea de gîmiță și cer Letca-Mereni, din Ocolul Silvic Ghimpați). Drymonia ruficornis se menține în pădurile din cadrul Filialei Craiova (Ocoalele Silvice Perișor, Segarcea, Craiova), Alexandria (pădurea Cucuieți, din Ocolul Silvic Roșiorii de Vede). Parectopa robiniella a atacat pădurile de salcâm din Filialele Craiova (Ocoalele Silvice Poiana-Mare, Calafat), Buzău (pădurea Rușețu) și Slobozia (pădurea Groasa, din Ocolul Silvic Urziceni). Infestarea pădurilor de salcâm cu Macaria alternata a fost depistată în Filialele Slobozia (pădurea Groasa) și Brăila (Ocolul Silvic lanca). 94 A. Simionescu, Irina Teodorescu 7 Starea fitosanitară a pădurilor din România 95 Yponomeuta rorrella a infestat arboretele de salcie din Câmpia Română (Filiala Slatina) și Dobrogea (Filialele Brăila și Silvodelta Tulcea). Earias clorana a fost prezentă în răchităriile din majoritatea ocoalelor sil- vice cultivatoare de răchită, cu cele mai mari suprafețe infestate în Oltenia, Muntenia (42%) și Podișul Moldovei (circa 40%); atacul a lipsit doar în Banat. în pădurile din Banat, cele mai puțin atacate, pe lângă Tortrix, Lymantria și Geometridae au mai fost semnalate dispersat și cu intensitate scăzută, infes- tări ale altor specii, care nu creiază probleme din punct de vedere economic. Zeiraphera rufimitrana, a prezentat o infestare foarte slabă, în pădurile de brad din Filialele Buzău, Miercurea-Ciuc, Focșani. Atacul de Orchestes fagi a fost semnalat în pădurile de fag, din Filialele Târgu-Mureș, Piatra-Neamț, Bistrița, Buzău, Brașov, Miercurea-Ciuc etc. Stereonichus fraxini și Lytta vesicatoria au atacat culturile, arboretele tinere de frasin și frasinul din pădurile de amestec, din Filialele Alexandria, Slo- bozia, Giurgiu, Drobeta Tumu-Severin, Pitești, Ploiești, Arad etc. In unele zone cu atac puternic și foarte puternic s-a apelat la combatere chimică, folosindu-se insecticidul Decis. în aninișurile situate în lungul văilor, din Filialele Suceava, Piatra Neamț etc. s-a semnalat atacul asociat al crizomelidelor Agelastica alni și Melasoma aenea. La plop, atacul de Melasomea populi a fost depistat mai ales în Filialele Călărași (în plantațiile de plopi din Lunca Dunării), Slatina, Craiova, Iași. PONDEREA SUPRAFEȚELOR DE PĂDURI AFECTATE DE FACTORI ABIOTICI ȘI BIOTICI Factorii abiotici și-au exercitat acțiunea negativă asupra unor păduri a căror suprafață însumată reprezintă doar 15% din total. Factorii biotici au afectat 85% din totalul suprafeței de păduri atacate. Dintre aceștia, cele mai mari suprafețe au fost infestate de insecte și în măsură mult mai mică de paraziți vegetali și mamifere rozătoare (tabelul nr. 2). Dintre insecte, cele mai importante au fost lepidopterele defoliatoare, prezente pe aproape 70% din suprafața infestată, dăunătorii ce atacă între scoarță și lemn și coleopterele defoliatoare. Celelalte categorii de insecte dăună- toare au afectat între 0,6 și 2,5 % din întreaga suprafață a pădurilor atacate (tabelul nr. 3). în suprafețele atacate de lepidopterele defoliatoare au dominat cele infes- tate de Tortrix viridana, Geometridae și Lymantria dispar (adesea cu un atac asociat, îndeosebi al primelor două). Celelalte specii au afectat suprafețe reduse, cuprinse între 0,1 și 1,5% la foioase și 0,8% la conifere (tabelul nr. 4). Tabelul nr. 2 Ponderea suprafeței atacate și intensitatea atacului dăunătorilor forestieri în intervalul 1995-1996 Nr. crt. Dăunători Ponderea suprafeței atacate Intensitate slabă și foarte slabă Intensitate medie Intensitate puternică și foarte puternică 1 Biotici 85 81 12 7 Insecte 78 83 10 7 Paraziți vegetali 6 55 43 2 Mamifere rozătoare 1 84 13 3 2 Abiotici 15 54 28 18 Media 79 13 8 Tabelul nr. 3 Ponderea suprafeței atacate și intensitatea atacului insectelor dăunătoare Nr. crt. Dăunători Ponderea suprafeței atacate Intensitate slabă și foarte slabă Intensitate medie Intensitate puternică și foarte puternică 1 Lepidoptere defoliatoare 68 87 6 7 2 Coleoptere defoliatoare 8,6 91 5 4 3 Insecte xilofage 1,5 37 41 22 4 Insecte de scoarță 17,6 77 15 8 5 Dăunătorii fructificațiilor 2,5 16 62 22 6 Insecte sugătoare și galigene 1,2 76 22 2 7 Insecte dăunătoare puieților 0,6 77 16 7 Media 83 10 7 In atacul coleopterelor defoliatoare, ponderea cea mai mare au avut-o Orchestes fagi (peste 80%), Stereonichus fraxini, Haltica quercetorum, speciile de Melolontha (tabelul nr. 5). Dintre pădurile afectate de insecte xilofage, cele mai multe au prezentat atac de coleoptere (circa 96%) și dintre acestea, îndeosebi de Cerambyx cerdo (67,6%). Suprafețe semnificative de păduri (10-12%) au fost infestate de aseme- nea de Trypodendron lineatum și Cryptorrhynchus lapathi (tabelul nr. 5). Lepidopterele cu larve xilofage au infestat peste 3% din suprafața pădurilor afectate de această categorie de dăunători (cel mai important fiind Paranthrene tabaniformis), iar dipterele, restul de 1%. Gândacii de scoarță (coleoptere Scolytidae) au atacat îndeosebi conife- rele (99% din suprafețele atacate) și foarte puțin, foioasele. Specia cea mai afec- A. Simionescu, Irina Teodorescu Tabelul nr. 4 Ponderea suprafeței atacate și intensitatea atacului principalelor specii de lepidoptere defoliatoare Nr. crt. Specia Ponderea suprafeței atacate Intensitate slabă și foarte slabă Intensitate medie Intensitate puternică și foarte puternică A Foioase 1 Tortrix viridana 47,7 86 8 6 2 Geometridae 36,2 95 3 2 3 Lymantria dispar 12,6 71 8 21 4 Parectopa robiniella 1,5 34 34 32 5 Drymonia ruficornis 0,4 100 — — 6 Malacosoma neustria 0,2 82 — 18 7 Orthosia cruda 0,2 100 — — 8 Macaria alternata 0,1 93 7 — 9 Yponomeuta rorrella 0,1 72 23 5 10 Earias clorana 0,1 86 16 — 11 Alte specii 0,1 100 — — Media 99,2 87 6 7 B Conifere 1 Zeiraphera rufimitrana 0,8 100 — — Media (foioase și conifere) 87 6 7 Tabelul nr. 5 Ponderea suprafețelor atacate și intensitatea atacului speciilor de coleoptere defoliatoare Nr. crt. Specia Ponderea suprafeței atacate Intensitate slabă și foarte slabă Intensitate medie Intensitate puternică și foarte puternică 1 Orchestes fagi 81,4 100 — — 2 Stereonychus fraxini 7,3 41 17 42 3 Haltica quercetorum 4,4 68 29 3 4 Melolontha sp. 2,3 32 65 3 5 Melasoma populi 1,4 87 13 — 6 Lytta vesicatoria 1,3 64 17 19 7 Agelastica alni 0,5 10 8 82 8 Galerucella lineola 0,4 69 31 — 9 Phyllodecta sp. 0,2 86 14 — 10 Chlorophanus viridis 0,2 69 31 — 11 Phyllobius argentatus 0,2 78 22 — 12 Lepyrus palustris 0,2 72 28 — 13 Plagiodera versicolor 0,1 100 — — 14 Alte specii 0,1 100 — — Media 91,3 4,7 4,0 9 Starea fitosanitară a pădurilor din România 97 tată a fost molidul (peste 94%), la care s-a exercitat un atac asociat, dominat de ' Ips typographus (80%). în pădurile în care s-a înregistrat atac la fructificațiile arborilor, domi- nante au fost atacurile de Curculio glandium (peste 50% din suprafața afectată) și Dioryctria abietella. Dintre pădurile atacate de insecte sugătoare și galigene, cele mai mari suprafețe au fost afectate de Phyllaphis fagi (63,1%), Aphrophora alni (14,2%), Parthenolecanium corni, P rufulum (7,3%), Mikiola fagi (5,3%), Sacchiphantes abietis (4,1%), Aphididae (2,3%). La puieți, ponderea cea mai mare a avut-o atacul produs de Hylobius abi- etis (59,7%) și larvele de Scarabaeidae (29,7%). INTENSITATEA ACȚIUNII NEGATIVE A FACTORILOR ABIOTICI ȘI BIOTICI (tabelul nr. 2; tabelul nr. 5) Atacul de intensitate slabă și foarte slabă. Spre deosebire de factorii abiotici care s-au manifestat cu intensitate slabă și foarte slabă, doar pe circa 50% din suprafața afectată, cei biotici au prezentat un atac de asemenea intensi- tate, în medie pe 81% din suprafața infestată. Dacă în cazul insectelor și mami- ferelor rozătoare, suprafețele cu atac slab și foarte slab, s-au situat în jurul mediei, la paraziții vegetali, valoarea a fost mai scăzută. La lepidopterele defoliatoare, atacul de intensitate slabă și foarte slabă, a fost preponderent la toate speciile, cu excepția speciei Parectopa robiniella, la care numai pe o treime din suprafața infestată, atacul a fost de o asemenea intensi- tate. în cazul speciilor Drymonia ruficornis, Orthosia cruda, O. stabilis, Orgyia recens, Pygaera anastomosis, Phalera bucephala, Zeiraphera rufimitrana, pe întreaga suprafață infestată s-a manifestat un atac de intensitate scăzută. La speciile de lepidoptere, care dețin ponderea mare a suprafețelor de păduri afectate (Tortrix viridana, Geometridae, Lymantria dispar), peste 70% din suprafața infestată, iar la Geometridae aproape întreaga suprafață a prezentat un atac de intensitate slabă și foarte slabă. Ca valoare medie, suprafețele de păduri cu atac slab și foarte slab, de lepi- doptere defoliatoare, au reprezentat 87%. La coleopterele defoliatoare, atacul de intensitate slabă și foarte slabă s-a manifestat predominant, la majoritatea speciilor, suprafețele cu atac de intensi- tate scăzută depășind 60%. La Plagiodera versicolor suprafețele cu atac slab și foarte slab au fost de peste 90%, iar la Orchestes fagi au reprezentat întreaga suprafață infestată. O situație specială s-a întâlnit la Agelastica alni, unde doar 10% din suprafața afectată a înregistrat un atac slab și foarte slab. Suprafețe ceva mai reduse cu atac de asemenea intensitate s-au înregistrat de asemenea la Stereo- nichus fraxini și la speciile de Melolontha. Starea fitosanitară a pădurilor din România 99 98 A. Simionescu, Irina Teodorescu 10 Suprafața medie cu atac slab și foarte slab de coleoptere defoliatoare a depășit 90%. Atacul de intensitate medie. Ponderea suprafețelor de păduri afectate de vânt și temperaturi scăzute a fost relativ mai ridicată decât în cazul factorilor biotici (ca valoare medie), însemnătatea reală a acțiunii negative de intensitate medie, fiind dată de mărimea suprafețelor atacate. în cazul paraziților vegetali, ponderea suprafețelor cu atac de intensitate medie a fost ridicată (peste 40%). Ca pondere, cea mai mică valoare a fost înregistrată în cazul insectelor (10%). La lepidopterele defoliatoare, atacul de intensitate medie, absent la unele specii, a cuprins peste o treime din suprafața afectată, la Parectopa robiniella și peste 20% la Yponomeuta rorrella. Ca valoare medie, a fost redusă suprafața pădurilor cu atac de intensitate medie produs de lepidoptere defoliatoare (6%). La coleopterele defoliatoare, atacul de intensitate medie, prezent la majori- tatea speciilor s-a manifestat pe suprafețe relativ ridicate la Gallerucella lineola, Chlorophanus viridis, Haltica quercetorum, Lepynis palustris, fiind dominant la Melolontha, unde a cuprins 68% din suprafața atacată. , Suprafața medie cu atac de asemenea intensitate a fost redusă în cazul coleopterelor defoliatoare (sub 5%). Atacul de intensitate puternică și foarte puternică. Ponderea suprafe- țelor de păduri pe care acțiunea factorilor abiotici a avut intensitate puternică și foarte puternică a fost mai mare decât cea a factorilor biotici (îndeosebi la paraziții vegetali și mamiferele rozătoare). Dintre lepidopterele defoliatoare, atacul de asemenea intensitate, a prezen- tat importanță deosebită la Lymantria dispar, care prin valoarea absolută a suprafeței cu atac de asemenea intensitate, rămâne dăunătorul numărul unu al pădurilor de cvercinee. Valorile aparent scăzute ale suprafețelor de păduri puternic atacate de Tortrix viridana și Geometridae, capătă importanță prin corecta raportare la suprafețele mari infestate de acești defoliatori. Ponderea aparent mare a atacului puternic și foarte puternic produs de Parectopa robiniella și Malacosoma neustria, nu este mare ca valoare reală, datorită suprafețelor totale, mici, infestate de acești defoliatori (0,2-1,5%). Suprafața medie, atacată puternic și foarte puternic de lepidopterele defo- liatoare a fost mică (7%). La coleopterele defoliatoare, atacul de intensitate puternică și foarte puter- nică, absent la cele mai multe specii, a fost dominant la Agelastica alni și Melasoma aenea (peste 80% din suprafețele infestate). Prezintă de asemenea importanță Stereonichus fraxini, la care peste 40% din pădurile infestate au avut un atac puternic și foarte puternic. Ca valoare medie, suprafețele cu atac puternic și foarte puternic au avut pondere redusă și în cazul coleopterelor defoliatoare (4%). CONCLUZII Pădurile sunt expuse atât acțiunii defavorabile a factorilor abiotici, îndeo- sebi vântului și temperaturilor scăzute din timpul primăverii și toamnei, cât și atacului exercitat de factorii biotici (insecte, paraziți vegetali, mamifere). Cele mai mari suprafețe de păduri, afectate îndeosebi de factorii biotici, au fost situate în jumătatea de sud a țării, care oferă condiții bune de dezvoltare, mai ales pentru insectele dăunătoare. Cea mai mare importanță o au insectele, prin numărul de specii, afectarea tuturor organelor arborilor, intensitatea atacului, suprafețele infestate. Principalele grupe de insecte dăunătoare pădurilor au fost: lepidopterele și coleopterele defoliatoare, speciile xilofage, dăunătorii de scoarță, speciile sugă- toare și galigene, speciile care atacă fructificațiile, dăunătorii puieților. Speciile de foioase au fost afectate de un număr mai mare de dăunători și pe suprafețe mai extinse, comparativ cu cele de conifere. Dintre foioase, cele mai atacate au fost speciile de Quercus, Salix, iar dintre conifere, molidul. Prin suprafețele pe care își exercită atacul, dar și prin efectul atacului lor asupra arborilor, cea mai mare importanță au avut-o lepidopterele defoliatoare și îndeosebi Lymantria dispar, care pare să-și sporească efectivele, declanșând o nouă gradație. Intensitatea atacului a fost în general slabă și foarte slabă, la diferitele grupe de dăunători, cu excepția celor xilofagi și care au afectat fructificațiile. Atacul de intensitate puternică și foarte puternică a avut o pondere mare în suprafețele atacate de Agelastica alni, Stereonichus fraxini, Parectopa robini- ella, dar, prin suprafața reală a pădurilor atacate, o importanță deosebită a avut în cazul defoliatorului Lymantria dispar. Acțiuni de combatere, cu preparate biologice, inhibitori ai sintezei chi- tinei, insecticide chimice, au fost întreprinse în pădurile atacate îh principal de Lymantria dispar, Tortrix viriclana și Stereonichus fraxin, pentru evitarea pier- derilor economice. BIBLIOGRAFIE I. SIMIONESCU A. și colab., Starea fitosanitară a pădurilor din România, fn perioada 1976-1985, Edit. intermedia, București, 1992. Primit în redacție la 11 noiembrie 1996 Facultatea de Biologie, Universitatea București, Splaiul Independenței, nr. 91-95. CARACTERIZAREA CELULARĂ ȘI MOLECULARĂ A VITELOGENEZEI LA VERTEBRATELE INFERIOARE (PEȘTI ȘI AMFIBIENI) OTILIA ZĂRNESCU Vitellogenin is the precursor to yolk proteins of oviparous animals and contributes vitally to egg quality and reproductive success. In the vertebrate system estradiol produced by the follicle cells in the ovary induces vitellogenin gene transcription and translation by liver cells. Vitellogenin is a phospholipoglycoprotein transported by the blood stream and specifically taken up by growing oocytes. The backbone of the vitellogenin molecule is a protein chain of substanțial size (molecular weight 250.000-600.000). It also carries copious amounts of lipid material, carbohydrate components, phosphate groups and mineral salts. Following highly selective uptake into the oocyte, the transport molecule, vitellogenin is broken up and accumulated as egg-specific yolk constituents such as phosvitin and lipovitelin. In this review I discuss the molecular biology, biochemistry and functions of vitellogenin. Vitelusul reprezintă rezerva internă majoră în embriogeneza majorității vertebratelor inferioare. El este utilizat în momentul formării țesuturilor și asi- gură supraviețuirea embrionului până când acesta este capabil să se hrănească singur. Diferențierea ovocitului la vertebratele inferioare are loc în perioada când acesta este blocat în profaza meiozei I. Principalul eveniment responsabil de creșterea enormă a ovocitului este reprezentat de preluarea unei proteine plas- matice denumită vitelogenină (VTG) care este intemalizată de ovocitul în creș- tere printr-o endocitoză mediată de receptor, procesată parțial într-un comparti- ment endozomal și apoi stocată în organite specializate denumite granule vite- line la pești sau plachete viteline la amfibieni. Acumularea vitelusului implică o succesiune de evenimente cunoscute sub denumirea colectivă de vitelogeneză. La pești și amfibieni, VTG este o glicofosfolipoproteină sintetizată în ficat sub influența estradiolului (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7). La peștii teleosteeni sinteza VTG are loc în două etape. în prima etapă, gonadotropina hipofizară induce sinteza de 17Ș estradiol (8, 9, 10) care stimulează în cea de-a doua etapă sinteza VTG în ficat și eliberarea ei în sânge (6, 11, 12, 13). Estradiolul este produs de celulele foliculare din jurul ovocitelor. La pești, spre deosebire de amfibieni sinteza St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 101-115, București, 1997 102 Otilia Zămescu 2 3 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 103 VTG poate fi indusă și de alți steroizi. La Carassius auratus (14) și Gobius niger (15, 16) androgenii administrați în doze farmacologice sunt capabili să mimeze acțiunea estrogenilor. Au fost sugerate două mecanisme posibile ale inducerii sintezei VTG de către androgeni (17): (1) androgenii sunt convertiți în estrogeni care în schimb stimulează vitelogeneza, (2) androgenii acționează direct asupra procesului inductor sub forma unui agonist estrogenic pe o cale dependentă de receptorul pentru estrogeni. Sinteza VTG în ficat este un proces complex care implică mai multe etape (18): 1. NUCLEU a) Activarea genei VTG prin legarea hormon-receptor la nivelul unor secvențe specifice de ADN. Secvența completă a genei VTG a fost elucidată numai la trei specii de vertebrate inferioare: Ichthyomyzon unicuspicus (19), Fundulus heteroclitus (20) și O. mykiss (82). La Xenopus laevis s-au identificat patru gene VTG grupate în două familii (21). La pești numărul de gene VTG este necunoscut. b) Transcrierea genei. c) Procesarea transcriptului primar. d) Translocarea în citoplasmă. 2. RETICULUL ENDOPLASMATIC RUGOS (REG) a) Traducerea ARN VTG. ' m b) Procesarea subunităților. c) Fosforilarea resturilor de serină. S-au identificat la F. heteroclitus (20) situsuri fosforilate de următoarele kinaze: 7 pentru protein kinaze dependente de AMPC și GMPC; 39 pentru cazein kinaza II și un situs pentru o tirozin kinază. (Fig- 1)’ La Xenopus laevis fosforilarea are loc numai în REG și REN (18). d) Lipidizare — situsul celular exact al atașării necovalente a lipidelor este încă controversat. e) Translocarea la REN. 3. RETICULUL ENDOPLASMATIC NETED (REN) a) Fosforilare suplimentară pe resturile de serină. b) Translocarea la aparatul Golgi. 4. APARATUL GOLGI (AG) a) Glicozilare. La Fundulus heteroclitus (20) au fost identificate 16 situ- suri potențiale de glicozilare (fig. 1). Sunt adăugate resturi de .manoză, NAc glu- cozamină, acid sialic. 44_________U ? h t! Mflh î VTG W Wl'11W *F WW 3 Fig. 1 — Reprezentarea schematică a situsurilor implicate în modificările post translaționale ale vitelogeninei la F. heteroclitus. 1 — situs de N-glicozilare; 2 — situs de N-miristilare; 3 — situs de fosforilare; * — domeniu poliserinic (20). b) Lipidizare. c) îndepărtarea peptidei semnal. d) Dimerizare. e) Fosforilarea resturilor de serină. La păsări VTG este fosforilată în AG după care este secretată rapid din hepatocit. f) Eliberarea în sânge. Vitelogenina este prezentă în serul femelelor și masculilor maturi netratați hormonal precum și a femelelor și masculilor imaturi (1, 22, 23, 24). La toate vertebratele inferioare, în structura vitelogeninei au fost identificate trei domenii comune: un domeniu N-terminal (lipovitelin-1) un domeniu central (fosvitin) și un domeniu C-terminal (lipovitelin-2) (25). La majoritatea speciilor VTG circulă în sânge sub forma unui dimer cu o masă moleculară cuprinsă între 130 kDa la Triturus vulgaris (26) și 630 kDa la Cyclopterus lumpus (27). Marea varietate de greutăți moleculare descrise pentru VTG este în mare parte o consecință a metodologiei folosite (tabelul nr. 1). La unele specii monomerul VTG conține o singură polipeptidă a cărei greutate moleculară variază în funcție de specie în timp ce la altele (Carassius auratus) monomerul VTG este heterogen și format din cel puțin trei polipeptide cu greu- tăți moleculare cuprinse între 147-140 kDa (28). Un aspect interesant este acela că în ceea ce privește greutatea moleculară și numărul subunităților există o mare variabilitate între familiile aceluiași gen. în schimb, în cadrul aceleiași familii VTG este foarte conservată (29). De exem- plu, unele caracteristici imunologice și biochimice precum și structura sub- unităților și a proteinelor viteline sunt identice la 14 specii de salmonide (30). Analiza secvenței de aminoacizi a VTG a demonstrat că există asemănări între diferitele specii de pești și amfibieni. 104 Otilia Zămescu 4 5 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 105 Tabelul nr. 1 Masa moleculară a VTG la diferite specii de vertebrate inferioare p E ș T I 0 s 0 Ș i Specia Masa molecu- lară (kDa) Masa moleculară subunități (kDa) Metode folosite pentru izolarea VTG Autori Raja erinacea 205 — Precipitare selectivă (MgCl2/EDTA) (95) Acipenser transmontanus 400 180 120 (96) Salmo salar 495 — Filtrare gel (22) 535 — SDS-PAGE (97) Salmo trutta 440 — Filtrare gel (35) Oncorhyncus mykiss 600 — Filtrare gel (98) 470 . — SDS-PAGE (81) 550 — Filtrare gel (99) Oncorhyncus kisutch 390 — Filtrare gel (80) 540 — Filtrare gel (30) Anguilla japonica 350 85 Filtrare gel/ SDS-PAGE (45) 292 PAGE-nativă (47) Fundulus heteroclitus 200 SDS-PAGE (100) Carassius auratus 326 140-156 SDS-PAGE (14) 380 140-147 SDS-PAGE (28) - Cyprinus carpio 326 — SDS-PAGE (14) 300 — SDS-PAGE (IOD Heteropneustes fossilis 550 — Filtrare gel (102) Oryzias latipes 420 — Filtrare gel (103)__ Gasterosteus aculeatus 640 SDS-PAGE s (104) ' Gadus morhua 400 — Filtrare gel (105)j^ 485,2 Filtrare gel, ultrafiltrare, cromatografie pe DEAE Sephacel (27) lîi- Tabelul nr. 1 (continuare) Specia Masa molecu- lară (kDa) Masa Moleculară subunități (kDa) Metode folosite pentru izolarea VTG Autori Macrozoarces americanus 577,8 — Filtrare gel, ultrafiltrare, cromatografie pe DEAE Sephacel (27) Cyclopterus lumpus 630,5 Filtrare gel, ultrafiltrare, cromatografie pe DEAE Sephacel (27) Cynoscion nebulosus 220 — Filtrare gel (106) Orechromis niloticus 300 — Cromatografie pe DEAE Sephacel (54) . 500 — SDS-PAGE (107) Scopthalmus maximus 530 185 Cromatografie pe schimbători de ioni (37) Platichthys flesus 550 Filtrare gel (108) Verasper moseri 520 Filtrare gel (77) Oreochromis aureus 300 Filtrare gel, ultracentrifugare, precipitare selectivă (109) Ictalurus punctatus 150 Precipitare selectivă cu N-N dimetilformamida (24) Morone saxatilis 170 Cromatografie pe schimbători de ioni DEAE-agaroză (HO) Orechromis țnossambicus 200 Cromatografie DEAE agaroză (IU) A M F I B I E N I Xenopus laevis 420 460 220 SDS-PAGE SDS-PAGE (112) (58) Rana esculenta 125 SDS-PAGE (26) Rana temporaria 406 SDS-PAGE (98) Triturus vulgaris 130 SDS-PAGE (26) Triturus carnifex 460 — SDS-PAGE (98) 106 Otilia Zămescu 6 7 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 107 Tabelul nr. 2 Compoziția chimică a VTG la diferite specii de vertebrate inferioare Specia Pro- teine % Lipide totale % Triacilgli- ceroli % Fosfo- lipide % Coleste- rol total % Coleste- rol liber % Carbo- hidrat % Autori Anguilla japonica 86 13 2,2 9,4 1,4 1,39 1 (47) Onchorhyncus mykiss 83 17,6 4 11 2 ND ND (35) (37) Salmo trutta 81 19 2,7 13,9 2 ND ND (35) Verasper moseri 18,7 3 11,8 2,9 Gadus morhua ND 21,34 ND ND ND ND ND (27) 18,1 ND ND ND ND ND (37) Macrozoarces americanus ND 17,92 ND ND ND ND ND (27) Cyclopterus lumpus ND 21,18 ND ND ND ND ND (27) Scopthalamus maximus ND 15,8 ND ND ND ND ND (37) Anarhicas lupus ND 16,8 ND ND ND ND ND (37) Carassius auratus ND 20 ND ND ND ND ND ND 21 ND ND ND ND ND Xenopus laevis 87 12,3 3 10 ND ND 0,7 ND = nedeterminat S-a sugerat că VTG de la carasul auriu conține mai mulți aminoacizi neu- tri decât cea de la Xenopus laevis, acest aspect fiind considerat a sta la baza divergenței evolutive dintre peștii osoși și tetrapode (28). Una dintre caracteristi- cile VTG la teleosteeni este conținutul mare de alanină comparativ cu viteloge- nina de la Xenopus laevis (31). în schimb conținutul de serină este mai scăzut decât la amfibieni. Conținutul scăzut de serină este corelat cu cantitatea redusă de fosfor din vitelogenină teleosteenilor (28). VTG este considerată o VHDL (lipoproteină de foarte înaltă densitate — Very High Density Plasma Lipoprotein) cu un conținut lipidic diferit în funcție de specie (tabelul nr. 2). La majoritatea speciilor vitelogenină este caracterizată printr-un conținut mare de fosfolipide ce reprezintă 70-90% din totalul lipidelor (32, 33, 34, 35). Analiza compoziției în acizi grași ai lipidelor din vitelogenină diferitelor specii de teleosteeni (Gadus morhua, Scopthalmus maximus, Oncorhynchus mykiss și Anarhichas lupus) a evidențiat preponderența a 9 acizi grași polinesaturați (89-91% din total) în special 20:5 (n-3) și 22:6 (n-3) (36, 37). în cazul amfibienilor acizii grași sunt mai scurți și mai puțin nesaturați (n-6). Vitelogenină speciilor marine conține o concentrație relativ mare de acizi grași nesaturați cu catenă lungă. VTG este înrudită molecular cu apolipoproteina B-100 (apo B-100) ceea ce a condus la presupunerea că ea poate sta la originea acestor lipoproteine (38). Apo B este un component al familiilor de lipoproteine de densitate foarte scăzută, intermediară și scăzută (VLDL, IDL și LDL) ce funcționează ca trans- portori ai colesterolului și a triacilglicerolilor precum și în îndepărtarea LDL-ului din plasmă (38, 39). Faptul că lipoproteine și apolipoproteine, comparabile cu cele umane sunt prezente chiar la peștii primitivi (40) sugerează că divergența ce a condus la apariția VTG și a lipoproteinelor a avut loc la începutul sau înain- tea evoluției vertebratelor. Aceste relații ale familiei de gene VTG cu proteinele mamaliene a condus și la ipoteza că vitelogenină vertebratelor poate avea funcții încă nedescoperite, ca de exemplu transportor al unor molecule apolare sau enzime (29). S-a evidențiat că fosfolipidele din VTG transportă în ovocit diferite sub- stanțe — acizi grași esențiali polinesaturați (33, 36), tiroxină (T4) și triiodotiro- nină (T3) (42), anumiți ioni — zinc (43), calciu, magneziu (44), fier (45), și fac- tori inductori mezodermali de tipul activinei și follistatinului (proteină ce leagă activina) (46). La Xenopus laevis atomii de zinc sunt asociați cu domeniul lipovitelin în timp ce calciul și magneziul sunt prezenți în regiunea ce va forma fosvitinul (tabelul nr. 3). Tabelul nr. 3 Conținutul în metale al VTG, lipovitelin și fosvitin la Xenopus laevis (113) METAL VTG mol/220kDa LIPOVITELIN mol/141 kDa FOSVITIN mol/30 kDa ZINC L2 1,06 0,20 CALCIU 1,50 — 2,10 MAGNEZIU 0,15 0,10 3 MANGAN 0,06 — 0,05 FIER 0,15 0,10 0,50 CUPRU 0,09 0,03 — Majoritatea fosfolipidelor stocate în ovocit prin intermediul VTG sunt esențiale pentru sinteza de biomembrane și producerea de energie în embrion (47). La Anguilla japonica (48) VTG prezintă în formă latentă activitate pro- teazică similară cu cea identificată în vitelogenină de crustacei (49). Deși nu se cunoaște semnificația acestei activități proteazice ea a fost pusă în evidență și în alte proteine. Fibronectina conține o secvență cu activitate proteazică ce este exprimată după digestia cu catepsina D (50, 51). 108 Otilia Zămescu 8 9 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 109 Prin injectarea in vivo a diferiților trasori au fost identificate două căi prin care macromoleculele părăsesc vasele de sânge la nivelul ovalului (52, 53, 54). O cale celulară ce implică traversarea celulelor endoteliale și o cale acelulară directă prin canalele existente între celule. După ce părăsesc capilarele, moleculele se distribuie printre celulele țesu- tului conjunctiv și fibrele de colagen ale tecii interne, după care în diurnul lor către epiteliul folicular trec prin lamina bazală ce acoperă acest epiteliu. Deși există unele dovezi ce susțin că celulele foliculare pot intemaliza VTG prin pinocitoză, marea majoritate a acestor molecule traversează epiteliul folicular difuzând prin canalele existente între celule (53, 54). în final, macromoleculele traversează anvelopa vitelină pentru a ajunge la suprafața ovocitului unde sunt intemalizate printr-o endocitoză mediată de receptor. Studiile recente au evidențiat existența receptorului VTG la diferite specii de pești, O. mykiss (52, 53, 54), O. niloticus (55), O. nerka (56), la amfibieni ca X. laevis (57) și la păsări (58). La pești, afinitatea receptorului pentru VTG și numărul maxim de situsuri de legare se modifică în cursul dezvoltării foliculare. Viteza de intemalizare a receptorului la X. laevis variază semnificativ între ovocitele recoltate de la ani- male diferite (57). Această situație este diferită de cea întâlnită în celulele mami- ferelor la care viteza de intemalizare a unui receptor într-un anumit tip celular este mai mult sau mai puțin constantă. De asemenea, spre deosebire de mami- fere la care endocitoză se realizează eficient la 37°C, ovocitele vertebratelor inferioare pot intemaliza receptorii foarte rapid și la 22°C. O serie de studii au demonstrat că, ovocitele sunt capabile să intemalizeze VTG la temperaturi sub 4°G (59). La O. mykiss s-a descoperit recent că foliculii ovarieni conțin patru pro- teine receptoare cu afinitate pentru VTG (54). Acești receptori sunt specifici pentru ovar și nu interacționează cu alte lipoproteine plasmatice de tipul: VLDL, LDL sau HDL. Peptidele obținute în urma digestiei cu tripsină a proteinelor receptoare au demonstrat că ele prezintă omologie de secvență cu receptorii altor lipoproteine. Cele mai semnificative secvențe identificate au fost (Phe- Asp-Asn-Phe-Tyr) și (Ser-Glu-Leu-Tyr-Glu-Pro-Ala). Prima secvență este simi- lară cu o regiune identificată în domeniul citoplasmatic al receptorilor VLDL și LDL de la mamifere, LDL de la amfibieni și VTG/VLDL de la găină (60, 61, 65). Această secvență acționează ca semnal de intemalizare. A doua secvență este identică cu 6/7 aminoacizi din receptorul VTG/VLDL de la găină. Clonarea receptorului VTG de la diferite specii a demonstrat existența a 8 secvențe repetitive în domeniul de legare a ligandului. Aceste secvențe sunt prezente la toți receptorii familiei VLDL și VTG. în plus, în structura recepto- rilor LDL, VLDL și VTG de la diferite specii au fost conservate următoarele domenii (66): un domeniu ce reprezintă omologie cu precursorul EGF (Epidermal-Growth-Factor), un domeniu transmembranar și un domeniu cito- plasmatic (fig. 2). Grup de glucide 0-llnkate Fig. 2 — Modelul celor 5 domenii ale receptorilor VTG și LDL la Xenopus. Omologia dintre domeniile celor două proteine este indicată procentual (66). Domeniu transmembranar Domeniu cHoplasmatic COOM COOH Fig. 3— Reprezentarea schematică a căii de transport a VTG în ovocitul de amfibian. 1 — epiteliu ovarian; 2 — teacă foliculară; 3 — capilar; 4 — fibrocit; 5 — fibre de cola- gen; 6 — VTG; 7 — lamina bazală; 8 — ce- lule foliculare; 9 — anvelopă vitelină; 10 — microvil; 11 — macrovil; 12 — endozom multivezicular; 13 — plachetă vitelină pri- mordială; 14 — endozom; 15 — plachetă vitelină matură. (63). 110 Otilia Zămescu 10 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 111 După intemalizare, VTG se deplasează succesiv prin invaginări și vezicule cu înveliș, endozomi, plachete viteline primordiale și plachete viteline mature (fig-3). ’ în endozomi, VTG este procesată proteolitic pentru a forma lipovitelin 1 și 2, fosvitin și fosvet 1 și 2 (26), componente ce sunt stocate ulterior într-o formă cristalină în plachetele viteline. Capătul -COOH al VTG (domeniul LV2) este clivat la 1-2 ore după intemalizare. Acest situs de clivaj dintre fosvitin și LV2 este caracteristic pentru catepsina D (67, 68, 69). Studiile biochimice au evidențiat că transportul VTG se desfășoară în două faze. în prima fază are loc o creștere rapidă a densității organitelor de endocitoză (corpi multiveziculari/plachete viteline primordiale) la 1,21 g/ml urmată de o intrare relativ înceată în compartimentul plachetelor viteline grele (70). Prima fază implică agregarea gradată și cristalizarea VTG în corpii multi- veziculari și convertirea lor în plachete viteline ușoare (cu diametrul de 3-4 pm). A doua fază corespunde apariției VTG în plachetele viteline grele (cu diametru mai mare de 4 pm) (71). Plachtele viteline sunt considerate lizozomi modificați (72) și asemănător acestor organite, ele reprezintă destinația tuturor moleculelor intemalizate de ovocit (73, 74, 75). Aceste organite conțin întregul set de hidrolaze necesare pentru degradarea vitelusului însă această degradare are loc, spre deosebire de lizozomii clasici, la câteva săptămâni după formarea lor. Au fost implicați doi factori în reglarea degradării vitelusului: pH-ul și întârzierea exprimării activi- tății unor enzime (76). Spre deosebire de lizozomii clasici la care mediul acid este esențial pentru activitatea enzimelor degradative, plachetele viteline își pot modula pH-ul în funcție de starea celulei. Astfel, pH-ul inițial al plachetelor viteline este neutru sau cel mult slab acid, o condiție foarte nefavorabilă pentru funcția lizozomală normală. Aceste condiții inițiale de pH sunt necesare doar pentru proteoliza parțială a VTG, fiind stabile mai multe săptămâni. Acidifierea plachetelor viteline are loc în timpul dezvoltării embrionare în stadii specifice pentru formarea fiecărui țesut. Această acidifiere este corelată cu degradarea vitelusului. Din punct de vedere enzimatic s-a observat că în proteoliza vitelusului sunt implicate enzime ca fosfataza acidă (70), catepsina D și L (77). Aceste en- zime devin active în embriogeneza timpurie. Transferul nutrienților stocați în vitelus are loc în trei etape (78). în prima etapă vitelusul este fagocitat de celulele blastodermuhii și degradat intracelular. în a doua etapă vitelusul este degradat extracelular de către sincițiul vitelin și epiteliul endodermal al sacului vitelin. Produșii rezultați sunt absorbiți în circu- lația vitelină. în a treia etapă plachetele viteline sunt deplasate din sacul vitelin la intestin. Aminoacizii rezultați în urma proteolizei viteline (viteloliză) sunt trans- portați în embrion prin intermediul sistemului vascular vitelin sau sunt incorpo- rați în apolipoproteinele sintetizate în sincițiul vitelin. Lipidele viteline sunt transportate în embrion prin intermediul sistemului circulator sub formă de LDL sintetizate în cantități mari în REG și AG din sincițiul vitelin (77). în structura cristalului vitelin de la pești și amfibieni au fost identificate molecule de tipul: lipovitelin, fosvitin, fosvet, componentul P, enzime, ADN, glicoproteine și glucide. Lipovitelinul este o moleculă mare formată din două subunități. O subuni- tate mare (LVI) de 120 kDa și una mică (LV2) de 40 kDa. El conține la V. moseri lipide (20,7%), fosfolipide (12,9%), trigliceride (3,2%) și colesterol (2,7%) (79). Fosvitinul și fosvetul sunt molecule puternic fosforilate care se carac- terizează printr-o sarcină negativă mare datorată conținutului crescut de fosfo- serină. în ovarul de O. latipes au fost identificate (80, 81) patru fosfoproteine notate de la 1 la 4 (PP1-PP4). PP1 este heterodimerică și formată dintr-o subuni- tate fosfoproteică de 113 kDa și o proteină de 94 kDa. PP2 este tot un hetero- dimer format dintr-o subunitate fosfoproteică de 72 kDa și o subunitate proteică de 84 kDa. PP3 și PP4 sunt monomerice și reprezintă două forme de fosvitin. Clonarea genei VTG a permis evidențierea următoarelor caracteristici ale fosvi- tinului (82): conținut mare de serină fosforilată care este așezată în șiruri neîn- trerupte de alți aminoacizi, prezența unei cantități mari de aminoacizi bazici și un număr mic de lanțuri apolare sau care conțin sulf. Fosforilarea serinei este mai pronunțată la păsări, reptile și amfibieni (până la 100%) decât lâ pești (~ 54%). Componentul P (E2) este o proteină vitelină identificată la salmonide și V. moseri (79, 83). Componența sa în aminoacizi este diferită de cea a lipoviteli- nului și fosvitinului (84) și nu conține lipide sau fosfoserină. Analiza cristalului vitelin a arătat că el este format dintr-un schelet alcătuit din dimeri de lipovitelin. Moleculele de lipovitelin prezintă domenii speciale pentru interacțiile cu fosvitinul și cu lipidele. Fosvitinul este localizat în spațiul apos ral cristalului (7, 85). La unele specii de pești ca F. heteroclitus (86), V. moseri (79) și Parali- chtys olivaceus (87) proteinele viteline suferă un clivaj secundar după formarea vitelusului și anume în timpul maturării. La V. moseri (79) lipovitelinul este cli- vat în doi monomeri în timp ce fosvitinul și componentul P sunt degradați la aminoacizi. Clivarea proteolitică a proteinelor viteline din timpul maturării are două funcții (79): (1) furnizează un efector osmotic necesar pentru influxul apei în ou și (2) asigură o sursă de aminoacizi liberi ce vor fi folosiți în etapele ini- țiale ale dezvoltării embrionare. 112 Otilia Zămescu 12 13 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 113 Materialul amorf din jurul cristalului vitelin a fost puțin studiat și conține glicoproteine și glucide (88), enzime de tipul fosfatazei acide (89, 90), ribonu- cleazei (91) și arilsulfatazei (92, 93). Ribonucleaza identificată la Rana cates- biana (91) este prezentă numai în plachetele viteline mature. Pentru că această enzimă este abundentă în ovocitele de Rana dar nu și în cele de X. laevis este neclară funcția ei biologică. La X. laevis plachetele viteline conțin cantități mici (20 ng) de ADN dublu catenar ce se caracterizează printr-o greutate moleculară mare (94). Acest ADN nu este implicat în transferul de informație din timpul dezvoltării embrionare și suferă un tumover rapid. Biochimia vitelogeninei și a proteinelor viteline este departe de a fi rezol- vată. Sunt necesare în continuare studii referitoare la compoziția completă a VTG și a proteinelor viteline, a enzimelor implicate în clivajul proteolitic al VTG și al proteinelor viteline, exprimarea receptorilor VTG în cursul ovo- genezei și implicarea vitelogeninei în transportul diferitelor substanțe (hormoni, vitamine, metale). BIBLIOGRAFIE 1. BERGINK, WALLACE R. A., J. Biol. Chem, 249: 2897, 1974. 2. FOLLETT, REDSHAW M. R, în: B. Lofts (ed), Physiology of the Amphibia, voi. II, Acade- mic Press, New York, 219, 1974. 3. DEELEY R. G, MULLINIK K. P, WETERKAM W, KRONENBERG H. M, MEYERS M, , ELDRIGE J. D, GOLDBERGER R. F, J. Biol. Chem, 250: 9060,1975. 4. TATA J. R, Cell, 9: 14, 1976. 5. SHAPIRO D, CRC Crit. Rev.Biochem, 12: 187, 1982. 6. WALLACE R. A, în: L. Browder(ed) Developmental Biology, vol.l, Plenum Press, New York, 127,1985. 7. LANGE R. H, Int. Rev. Cytol, 97: 133, 1985. 8. FOSTIER A, BRETON B, JALABERT B, Ann Endocrinol, 40: 83, 1979. 9. IDLER D. R, CAMPBELL C. M, Gen. Comp. Endocrinol, 41: 384, 1980. 10. YARON Z, BARTON C, Gen. Comp. Endocrinol, 42: 151, 1980. 11. NG T. B, IDLER D. R„ în: W. S. Hoar, RANDALL D. J, DONALDSON(ed) E. M, Fish Physiology, IXA, Academic Press, New York, 373, 1983. 12. TYLER C. R, SUMPTER J. P, KAWAUCHI H„ SWANSON P, Gen. Comp. Endocrinol, 84: 291, 1991. 13. NAGAHAMA Y, YOSHIKUNI M, YAMASHITA M„ SAKAIN, TANAKA M, Fish Phy- siol. Biochem, 11: 3, 1993. 14. HORI S. H, KODAMA T, TANAHASHIK, Gen. Comp. Endocrinol, 37: 306, 1979. 15. MENN F. LE, C. R. Acad. Sci. Paris Ser. D, 289: 413, 1979. 16. MENN F. LE, ROCHEFORT H, GARCIA M, Steroids, 35: 315, 1980. 17. HO S, în: D. O. NORRIS, R. E. JONES (eds), Hormones and Reproduction in Fish, Amphibians and Reptiles, Plenum Press, New York, 145,1987. 18. MOMMSEN T. P, WALSH P. I, în: HOAR W. S, RANDALL D. J. (eds), voi. Xla, Acade- mic Press, New York, 1988. 19. SHARROCK W. J„ ROSENWASSER T. A, GOULD J, KNOTT J, HUSSEY D, GOR- DON J. I, BANASZAK L, Mol. Biol, 226: 903, 1992. 20. LE FLEUR G. J, BYRNE B. M, KANUNGO J, NELSON L. D, GREENBERG R. M, WALLACE R. A, J. Mol. Evol„ 41: 505,1995. 21. RYFFEL, WAHLI W, în: M. Mc Lean, S. P. Gregory, R. A. Flavell (eds), Eukaryotic Genes: their structure, activity and regulation, Butterworths, London, 329, 1983. 22. SO Y. P, IDLER D. R, HWANG S. I, Comp. Biochem, 81B: 63, 1985. 23. PACOLIC-Q, GRIZZLE J. M, BRADLEY Y. T, Aquaculture, 90: 353, 1990. 24. GOODWIN A. E, GRIZZLE J. M, BRADLEY J. T, ESTRDGE B. E, Comp. Biochem. Physiol, 101B: 441, 1992. 25. NARDELLI D, VAN SCHIP F. D, GERBER-HUBER S, HAEFLIGER J. A, GRUBER M, Ab G, WAHLI W, J. Biol. Chem, 262: 15377, 1987. 26. WILEY H. S„ WALLACE R. A, J. Biol. Chem, 256: 8626, 1981. 27. YAO Z, CRIM L. W„ Comp. Biochem. Physiol, 113B: 247,1996. 28. DE VLAMING V. L, WILEY H. S, DELAHUNTY G, WALLACE R. A, Comp. Biochem. Physiol, 67B. 613, 1980. 29. SPECKER J. L, SULLIVAN C. V, în: PETER R. E, TOBE S. S. (eds) Perspectives in Com- parative Endocrinology, National Research Council, Ottawa, 305, 1994. 30. HARA A, SULLIVAN C. V, DICKHOFF W. W, Zool. Sci, 10: 245, 1993. 31. MONTORZI M, FALCHUK K. H, VALLEE B. L, Biochem. Biophys. Res. Commun, 200: 1407, 1994. 32. ITO Y, FUJII T„ KANAMORI M, HATTORI T„ YOSHIOKA R, J. Biochem, 60: 726,1966. 33. SCHNEIDER W. I, Int. Rev. Cytol, 166: 103, 1996. 34. FREMONT L, LEGER C, PETRIDOU P, GOZZELINO M. T, Lipids, 19: 522,1984. _ 35. NORBERG B, HAUX C, Comp. Biochem. Physiol, 81B: 869, 1985. 36. FREMONT L, RIAZI A, Reprod. Nutr. Develop, 28: 939, 1981. 37. SILVERSAND C, HAUX C, J. Cromatogr, 478: 387, 1989. 38. BAKER M. E, Biochem. J, 255: 1057, 1988. 39. BYRNE B. M, GRUBER M, G. Ab, Progr. Biophys. Mol. Biol, 53: 33,1989. 40. BABIN P. J, VERNIER J. M„ J. Lipid Res, 30: 467, 1989. 41. FREMONT L„ LEGER C, PETRIDOU B, GOZZELINO M. T, Lipids, 19: 522, 1984. 42. BABIN P. L, Am. J. Physiol, 262: E7 12, 1992. 43. OLSEN P. E, ZAPARULLAH M, GEDAMU L, Biochem J, 257: 555, 1989. 44. BJORNSSON B. T, HAUX C, J. Comp. Physiol, 155B: 347, 1985. 45. HARA A, YAMAUCHIK, HIRAIH, Comp. Biochem. Pyhisiol, 65B: 315,1980. 46. UCHIYAMA H, NAKAMURA T, KOMAZAKI S„ TAKIO K, ASASHIMA M, SUGIN H, Biochem. Biophys. Res. Corn, 202: 484-489, 1994. 47. RAINUZZO J. R, REITAN K. I, JORGENSEN L, Comp. Biochem. Physiol, 103B: 21,1992 48. KOMATSU M„ MATSUMOTO W, HAYASHIS, Comp. Biochem. Physiol, 113B: 561,1996 49. KOMATSU, HAYASHI S, Fisheries Science, 60: 753, 1994. 50. VIDMAR S. L, LOTTSPEICH F„ EMOD I, PLANCHENAULT T, KEIL-DLOUHA? Eur. J. Biochem, 201: 71, 1991. 51. VIDMAR S. L, LOTTSPEICH F, EMOD I, IMHOFF J.-M, KEIL-DLOVHA V, Eur. Biochem, 201: 79, 1991. 52. LE MENN F, NUNEZ-RODRIGUEZ J, în: A.P. Scott (ed), Reproductive Physiology < Fish, Fish Symp. 91, Sheffield, U. K, 300, 1991. 53. TYLER C. R, LANCASTERP. M, J. Comp. Physiol, 163B: 225, 1993. 54. TYLER C. R, LUBBERINK K, J. Comp. Physiol, 166: 11, 1996. 55. CHAN S. L, TAN C. H, PANG M. K, LAM T. J, J. Exp. Zool, 257: 96, 1991. 114 Otilia Zămescu 14 15 Vitelogeneza la Pești și amfibieni 115 56. STIFANI, LE MENN F, NUNEZ-RODRIGUEZ J, SCHNEIDER W. J, Biochem. Biophys. Acta., 1045:271,1990. 57. OPRESKO L. K, WILEY H. S., J. Biol. Chem, 262: 4109, 1987. 58. STIFANI, GEORGE R, SCHNEIDER W. J, Biochem. I, 250: 467,1988. 59. WALLACE R. A, OPRESKO L, WILEY H. S, SELMAN K, în: Molecular Biology of Egg Maturation, CIBA Found. Symp, 98, Pitman Books, London, 228,1983. 60. DAVIS C. G, GOLDSTEIN J. L, SUDHOF T. C, ANDERSON R. G. W, RUSSELL D. W, BROWN M. S, Nature, 326: 760, 1987. 61. BARBER D.L, SANDERS E. J, AEBERSOLD R, SCHNEIDER W. J, J. Biol. Chem, 266: 18761,1991. 62. DUMONT J. M, J. Exp. Zool, 204: 193,1978. 63. SELMAN K, WALLACE R. A, Tissue & Cell, 14: 555,1982. 64. YOSHIZAKIN, Develop. Growth. Differ, 32: 345, 1992. 65. MEHTA K. D, CHEN W. J, GOLDSTEIN J. L, BROWN J. L, J. Biol. Chem, 266: 104061, 1991. 66. OKABAYASHI K, SHIJI H, NAKAMURA T, HASHIMOTO O, ASASHIMA M, SUGI- NO H, Biochem. Biophys. Res. Corn, 224: 406-413, 1996. 67. BYRNE B. M, VAN HER SCHIP A. D„ VAN DER KLUNDERT J. A. M, ARNBERG A. C, GRUBER M, G. Ab„ Biochemistry, 23: 4275, 1984. 68. BEYNON R. J„ BOND S. J, Am. J. Physiol, 251C: 141, 1986. 69. OPRESKO L. K, KARPF R. A, Cell, 51: 557, 1987. 70. WALLD. A, MELEKA I, J. Cell. Biol, 101: 1651, 1985. 71. WALL D. A, PATELS,J. Biol. Chem, 262:14779,1987. 72. PASTEELS J. J, în: J. Dingle(ed), Lysosomes in Biology and Pathology, voi. 3, Amsterdam North Holland, 216, 1973. 73. WALLACE R. A, HOLLINGER T. G„ Exp. Cell. Ress, 119: 277, 1979. 74. OPRESKO L. K, WILEY H. S„ WALLACE R. A, J. Exp. Zool, 209: 367, 1979. 75. OPRESKO L. K, WILEY H. S, WALLACE R. A, Cell, 22: 47, 1980. 76. FAGOTTO F, J. Cell. Sci, 108: 3645,1995. 77. SIRE M. F, BABIN P. J, VERNIER J. M, J. Exp. Zool, 269: 69, 1994. 78. WOURMS J. P, GROVE B. D, LOMBARDI J, în: W. S. Hoar, D. J. Randal (eds), Fish Physiology, voi. XIB, Academic Press Inc. (London) Ltd, 2, 1988. 79. MATSUBARA T, SAWANO K, J. Exp. Zool, 272: 34,1995. 80. MURAKAMIM, IUCHII, YAMAGAMIK, Develop. Growth. Differ, 32: 619,1990. 81. MURAKAMI M, IUCHI I, YAMAGAMI K, Comp. Biochem. Physiol, 100B: 587, 1991. 82. GOULAS A, TRIPLETT E. L, TABORSKIG, DNA Cell Biol, 15: 605-616, 1996. 83. MARKERT J. R, VANSTONE W. E, J. Fish. Res. Bd. Canada, 28: 1853, 1971. 84. CAMPBELL C. M, IDLERD. R, Biol. Reprod, 22: 605, 1980. 85. LANGE R. H, RICHTER H-P, RIEHL R, ZIEROLD K, TRANDABURU T, MAG- DQWSKIG, J. Ultrastruct. Res, 83:122,1983. 86. WALLACE R. A, BEGOVAC P„ J. Biol. Chem, 260: 11268, 1985. 87. MATSUBARA T, ADACHIS, IJIRIS, YAMAUCHIK, Fisheries Science, 61: 478,1995. 88. FARVARD P, FARVARD-SERENO C, J. Submicrosc. Cytol, 1: 91, 1969. 89. GURAYA S. S, The Cell and Molecular Biology of Fish Oogenesis, Karger, Basel, 86, 1986. 90. SCRIPCARIU D, MEȘTER R, Rev. Roum. Biol. Biol. Anim, 31: 47, 1986. 91. WANG J. J, TANG P. C, CHAO S. H, CHENG H. J, MA H-Y, LIAO Y. D, Cell Tissue Res., 280: 259, 1995. 92. SCRIPCARIU D, MEȘTER L, MARINESCU F, MEȘTER R, Rev. Roum. Biol. Biol. Anim, 32: 17, 1987. 93. MEȘTER R, SCRIPCARIU D, MEȘTER L, Rev. Roum. Biol. Biol. Anim, 37: 13,1992. 94. HANOCQ, KIRSCH-VOIDERS J, HANOCQ QUERTLER J, BALTUS E, STEINERT C, Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A, 69: 1322,1972. 95. PEREZ L. E, CALLARD I. P, Comp. Biochem. Physiol, 103B: 699, 1992. 96. BIDWELL, KROLL K. J, SEVERUD E, DOROSHOV S. I, CARLSON D. M, Gen. Comp. Endocrinol, 83: 415,1991. 97. MAITRE J. L, GUELLEC C. LE, DERRIEN S, TENNISWOOD M, VALOTAIRE Y, Can. J. Biochem. Cell Biol, 63: 982,1985. 98. HARA A, HIRAIH, Comp. Biochem. Physiol, 59B: 339,1978. 99. SHIBATA N, YOSHKRUMY M, NAGAHAMA Y, Develop. Growth. Differ, 35: 115, 1993. 100. SEMĂN K, WALLACE R. A, J. Exp. Zool, 266: 441,1983. 101. CARNEVALI O, BELVEDERE P, J. Exp. Zool, 259: 18, 1991. 102. NATH P, SUNDARAY B. I, Gen. Comp. Endocrinol, 43: 148, 1981. 103. HAMAZACHIT. S„ IUCHI I, YAMAGAMI K, J. Exp. Zool, 242: 333, 1987. 104. OLLEVIERI. F, COVENS M, Ann. Soc. R. Zool. Belg, 113: 326, 1983. 105. PLACKP. A, PRITCHARD D. J, FRASERN. W, Biochem. J, 121: 847, 1971. 106. COPELAND P. A, THOMAS P, Comp. Biochem. Physiol, 91B: 17,1988. 107. LEE K. B. H, LIM E. H„ LAM T. J, DING J. L, J. Exp. Zool, 264: 100, 1992. 108. EMMERSON B. K, PETERSENI. M, Comp. Biochem. Physiol, 54B: 443,1976. 109. DING J. L, HEE P. L, LAM T. J, Comp. Biochem. Physiol, 93B: 363,1989. 110. KISHIDA M, ANDERSON T. R, SPEKER J. L, Gen. Comp. Endocrinol, 88: 29,1992. 111. KISHIDA M, SPEKERJ. L, Fish Physiol. Biochem, 12: 171,1993. 112. WALLACE R. A, Biochem. Biophys. Acta, 74: 505,1963. 113. MONTROZIM, FALCHUK K. H, VALEE B. L, Biochemistry, 34: 10851,1995. Primit în redacție la 19 septembrie 1996 Facultatea de Biologie, Universitatea București, Splaiul Independenței, nr. 91—95. RÂKOSY LÂSZLO, Die Noctuiden Riimăniens (Lepidoptera: Noctiddae), Staphia-Linz, 1996, 648 p., 900 fig., 651 hărți de distribuție, 30 planșe color. s Specialist în studiul lepidopterelor, cunoscut atât în țară cât și în străinătate, dr. Râkosy Lâszlo a reușit ca rezultatele a 15 ani de cercetări laborioase să le finalizeze într-o lucrare mono- grafică referitoare la lepidopterele noctuide din România. Lucrarea se remarcă atât prin abordarea exhaustivă a noctuidelor cât și prin conciziune. Prezintă mai întâi un scurt istoric al cercetărilor lepidopterologice în România, cu datele biografice a celor mai de seamă cercetători în domeniu. Pentru a interpreta răspândirea speciilor de noctuide pe teritoriul României, autorul descrie princi- palele tipuri de habitate, a căror diversitate ecologică se reflectă în bogăția de specii existente în țara noastră. Doctor Râkosy prezintă aspecte ecologice și biogeografice, referitoare la răspândirea speciilor în diferite tipuri de ecosisteme și regiuni geografice din România, în funcție de cerințele lor ecologice. Caracterele morfologice ale noctuidelor simt descrise într-un capitol separat. Se acordă o atenție deosebită cunoașterii particularităților morfologice ale exoscheletului toracic, armăturii genitale, morfologiei oului și chetotoxiei larvare. Cu toate că se face o descriere generală a mor- fologiei noctuidelor și în acest capitol sunt prezentate aspecte inedite, observate de autor. De o deosebită valoare științifică este partea de sistematică, unde sunt descrise 670 specii de noctuide, dintre care 650 specii există în fauna României (peste 50% din fauna de noctuide a Europei). Se caracterizează fiecare gen și specie, folosindu-se o diagnoză bazată pe morfologia armăturii genitale descrisă de autor pe baza cercetărilor personale. Sunt luate în considerare și alte caractere morfologice, care se pot observa și în planșele cu fotografiile color ale speciilor, de o excelentă calitate. Descrierile morfologice cu valoare taxonomică sunt completate cu aspecte referitoare la biologia speciilor. Dintre cele 650 specii de noctuide descrise în lucrare, 7 specii sunt noi pentru știință. Lucrarea elaborată de dr. Râkosy Lâszlo este o lucrare de referință, indispensabilă pentru specialiștii din domeniul lepidopterelor noctuide și foarte utilă și altor biologi interesați de lumea fluturilor. NICOLAETOMESCU St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 49, nr. 1, p. 117, București, 1997 NOTĂ CĂTRE AUTORI r Revista „Studii și cercetări de biologie, Seria biologie animală” publică arti- cole originale de nivel științific superior din toate domeniile biologiei animale: mor- fologie, taxonomie, fiziologie, genetică, ecologie etc. Sumarele revistei sunt comple- tate cu alte rubrici ca: 1. Viața științifică, ce cuprinde unele manifestări științifice din domeniul biologiei (congrese, simpozioane, consfătuiri etc.); 2. Recenziile unor cărți de specialitate apărute în țară și peste hotare. Autorii sunt rugați să-și prezinte articolele în dublu exemplar, de preferință pe o imprimantă laser, culese la două rânduri. Conținutul articolelor va fi imprimat pe dischete, în limbajul „Word 6.0”. Mărimea caracterelor va fi conform uzanțelor revistei: — 11/13 pentru textul propriu-zis; 12/14 pentru titlul articolelor; 9/11 pen- tru anexe (tabele, bibliografie, explicația figurilor, note) și pentru rezumatul în limba engleză, care va fi plasat la începutul articolului. Este obligatoriu ca pe dischete să fie specificat numele fișierelor în care se află articolul. Materialul grafic va fi trimis pe dischetă, scanat, cu aceeași specificație. în absența unui scaner, materialul grafic va fi executat în tuș, pe calc. Tabelele și ilustrațiile vor fi numerotate cu cifre arabe. Trebuie evitată repetarea acelorași date în text, tabele și grafice. Bibliografia, tabelele și explicația figurilor vor fi imprimate pe pagini separate. Aranjarea biblio- grafiei se va face conform uzanțelor revistei: citarea alfabetică și cronologică a numelui și inițialei autorilor (cu majuscule); titlul cărților (italic) sau al revistelor (prescurtate conform uzanțelor internaționale); volumul (bold); numărul (în paran- teză); paginile precedate de anul apariției. Exemplu: 1. BELDIE, AL., Flora și vegetația Munților Bucegi, Edit. Academiei, 678 p., 1967. 2. POPESCU MARINESCU VIRGINIA, Rev. roum. biol., Biol, anim., 31(1); 73-80,1986. Menționăm că prescurtările pentru cuvintele editură și colaboratori sunt: edit. și respectiv colab. Citarea bibliografiei în text se va face prin cifre arabe și numerotate conse- cutiv în ordinea apariției. Textul lucrărilor, inclusiv bibliografia, explicația figurilor și tabelele nu trebuie să depășească 7 pagini. Responsabilitatea asupra conținutului articolelor revine în exclusivitate autorilor.