COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil t academician RADU CODREANU Redactot responsabil adjunct i prof. dr. doc. OI.GA NECRASOV, membru corcspondenl al Academiei Republicii Socialiste România Studii si cercetări de BIOLOGIE SERIA BIOLOGIE ANIMALĂ .„,,s „ M'l /o ‘‘•“AU TOMUL 36, NR. 2 ' iulie — decembrie 1984 Membri i MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; dr. doc. PETRU BĂNĂ- RESGU; NICOLAE BOTNARIUC, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; dr. ILIE DICULESCU ; MIHAIL A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; academician PETRE JITARIU; prof. dr. NICOLAE SIMIONESCU; conf. GRIGORE STRUNGARU; dr. RADU MEȘTER - secretar de redacție. SUMAR K;! FELICIA BULIMAR, Agrion lindeni Sclys 1840 (Insecta— Odțmata nouă pentru fauna României .......................ij, . . U U; ;75 O Vx i"''r EVELYN RUȘDEA, Evoluția caracterelor morfologice în ontogefțeză la . Mesdniscus graniger (Crustacea—Isopoda) ............. i G .'81- G. CIURDĂRESCU, Unele aspecte privind insectele polenizatoare ale lucernci și influența factorilor abiotici asupra activității lor ... 87 I. ROȘCA, AL. BĂRBULESCU, C. PISICĂ și I. VONICA, Răspîndirea în România și rolul speciilor Sinophorus crassifemur Thoms. și Lydella thomsoni Hcrt., parazite pe larvele de Ostrinia nubilalis Hb. ... 92 Prețul unui abonament anual este de 60 de lei. în țară, abonamentele se primesc la oficiile poștale. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la ROMPRESFILATELIA, sectorul export-import presă, P.O Box 12—201, telex 10 376 prsfi r, 78104 — București, R. S. România, Calea Griviței nr. 64 — 66, sau la reprezentanții săi din străinătate. Manuscrisele se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „Stu- dii și cercetări de biologie. Seria biologie animală”, iar cărțile și revistele pentru schimb pe adresa Institutului de științe biologice, 79651 — București, Splaiul Independenței nr. 296 ( EDITURA ACADEMIEI R. S. ROMÂNIA Calea Victoriei nr. 125 R - 79717, București 22 telefon 50 76 80 ADRESA REDACȚIEI Calea Victoriei nr. 125 R - 79717, București 22 telefon 50 76 80 GH. STAN și I. CORO1U, Influența fotoperioadei, a temperaturii și a vîrstei asupra comportamentului de „chemare” la femelele de Xestia (Amafhes) c-nigrum L. (Lepidopiera — Xocluidae) ..... 96 N. TOMESCU și GODRUȚAMONICA ROMAN, Sistemul reproducător la Xestia (Amalhes:).c-nigrum;I>. :(Lepidoptera—Nocluidae) . ■ . 103 K. FABRITIUS și G. ROMANCA, Un capturator pentru muște sinan- tropc .............................................................. 107 VIRGIL T0MA și NICOLAE FABIAN, Acțiunea leucotrofinei asupra lucrului mecanic muscular „in vitro”............................ 111 IOSIF MADAR, NINA ȘILDAN, ALEXANDRU D. ABRAHAM și MAGDALENA TIMAR, Acțiunea trofoparului asupra toleranței la glucoză la șobolani normali și intoxicați cu alcool alilic .... 114 D. COPREAN, Evoluția ontogenetică a activității hexokinazei în mușchiul pectoral al puiului de găină................................... 120 RODICA TOMESCU, Influența poluării asupra protozoarelor din zona industrială Zlatna.................................................. 123 VIRGINIA POPESCU-MARINESGU, Modificări survenite în bioceno- zele șenalului Dunării și ale avandeltei în perioada 1958—1981 . . 127 St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 73 — 150, București, 1984 74 VALERÎA TRICĂ, Considerații asupra materialului biologic, cărq parti- cipă la peloidogeneză în bazinele din stațiunea Razna ............... 132 NICOLAE MIRANCEA și DORINA MIRANCEA, Unele considerații asupra originii'celulelor „hairy” din leucemia cu .celule „hairy” . . . . . 138 PETRE RAIGU, ZORICA HERTZOG și 10^ ROGOZ, Schimburi ale cromatidelor surori (SCE) induse de 2-mctilpiridină, 4-metilpiridină și 2-metil-5-ctilpiridină în culturi de limfocite umane ............. 143 RECENZII ...................................................................... 148 AGRION LIN DEN I SELYS 1840 (INSECTA—0D0NATA), SPECIE NOUĂ PENTRU FAUNA ROMÂNIEI DE FELICIA BULIMAR In tins papei- the author prcscnts the morphdlogical and ecological characte- rization and the gcographical spreading of the species Agrion tinderii Selys 1840 (Insecta— Odonata)-, which is ncw for the fauna of Remania. The original design shows the taxonomica! feutures, the wing veins and the designs of the tergites variation. Thcse arc discusced comparatively with the data from literaturo. Odonatele sînt insecte bune zburătoare, a căror dezvoltare post- embrionară are loc în apă. Fiind entomofage prădătoare vorace, ele au un rol înseninat în menținerea echilibrului ecologic în natură. Cercetările odonatologice au început în țara noastră de peste un secol. După publicarea unei monografii în Colecția „Fauna R. S. România” (3) și susținerea unei teze de doctorat asupra stadiilor preimaginale (1), se părea că fauna de odonate a României nu va mai prezenta noutăți siste- matice. Fiind solicitată la determinarea unei colecții de odonate a Muzeu- lui de istorie naturală ,,Gr. Antipa” din București, am avut plăcuta surpriză de a identifica o nouă specie pentru fauna României, Agrion lindeni Selys 1840, aparținînd familiei Agrionidae Needh. 1930 (subord. Zygoptera Selys 1840); Reprezentat printr-un mascul și o femelă, materialul provine din Delta Dunării (Sfîntu Gheorghe, 3.VII.1971, leg. dr. doc. A. Popescu- Gorj)x, zonă care în ultimul timp a fost mai mult cercetată (2), (4), (5), (6), (8). Situarea României sub influența subregiunilor zoogeografice euro- siberiană, mediteraneană și central-asiatică dă faunei un caracter hete- rogen, ceea ce a făcut posibilă și prezența în Delta Dunării a acestei specii mediteraneene, prin care numărul speciilor genului Agrion Fabr. 1775 din țara noastră se ridică la cifra nouă. Dimorfismul sexual accentuat al speciilor acestui gen impune chei de determinare separate pentru cele două sexe (3). CARACTERIZAREA SPECIEI Caracterizarea morfologică a speciei corespunde, în general, celei din literatura de specialitate (10). 1 Mulțumesc și pe această cale dr. doc. A. Popcscu-Gorj pentru materialul pus la dis- poziție. St. cerc, biol.. Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 75—80, București, 1984 76 2 FELICIA BULIMAR Capul este asemănător la cele două sexe, cu fața galbenă și fruntea mărginită anterior de o dungă galbenă (fig. 1). Ochii sînt bruni în partea lor superioară, verzi în partea mediană și gălbui în partea inferioară. Fig. 1. — Capul la mascul, văzut dorsal. Caracteristică speciei este prezența a două pete mici, galbene, în partea anterioară a ocelilor laterali. în partea posterioară a acestor oceli se în- tinde o dungă galbenă, îngustă^ pe laturile căreia se află două pete gal- bene, aproximativ triunghiulare, puțin mai mari la femelă decît la mascul. Toracele are margineâ posterioară a pronotului ușor ondulată sub forma a trei lobi, caracter foarte important în determinarea femelelor genului Agrion. în afară de dunga galbenă, îngustă, care mărginește pro- notul, lateral la mascul mai apar și două pete dorsale, triunghiulare, de Fig. 2. — Protoraccle la mascul, vă- zut dorsal. Fig. 3. — Sintoracclc la mascul, vă- zut dorsal. culoare verzuie (fig. 2). Dungile humerale și antehumerale ale sintoracelui sînt late, de culoare gălbuie la femelă și albastră-verzuie la mascul. Spațiul interalar este presărat cu pete mici, albastre (fig. 3). 3 AGRION LINDENI SEILYS, SPECIE NOUA PENTRU ROMÂNIA 77 Aripile sînt pedunculate; cu pterostigma de culoare galbenă-cenușie, mai scurtă decît celula de sub ea. Aripile anterioare sînt mai lungi decît cele posterioare (fig. 4—6). Dacă în ceea ce privește nervațiunea longitu- dinală se constată menținerea unei scheme specifice grupului, în schimb nervațiunea transversală prezintă o variabilitate populațională intra- specifică, chiar între sexe sau la același individ, în aripile din partea dreaptă și stingă a corpului (fig. 5—6). Numărul nervurilor transversale postnodale (pn) este de 10 în aripile anterioare și 8 — 9 în cele poste- rioare. Mx se ramifică la 5—6 celule distal de nudulus în aripile anterioare și la 4—5 celule în cele posterioare. Anala bazală (Ab) este aproximativ de două ori mai lungă decît nervura transversală eubitală (nCu). Distal de pterostigmă sînt dese dublări de celule, în mod deosebit în aripile pos- terioare. La femelă (fig. 4), aripile sînt mai lungi decît la mascul (fig. 5—6). Abdomenul este alcătuit din 10 segmente. Desenele negre de pe tergitele segmentelor I și II se întind pe toată lungimea acestora-, fiind mai late la femelă (fig. 8, a și b). Pe tergitele III—VI, desenele negre au la masei 1 un vîrf median lung și îngust, iar la femelă sînt late și se întind pînă aproape de marginea anterioară a tergitelor. Tergitele VII și VIII sînt negre în întregime la ambele sexe. Tergitul IX este negru numai la femelă. Tergitul X prezintă la mascul o dungă neagră îngustă pe marginea sa posterioară, iar la femelă există o pată neagră mediană, lățită la mar- ginea sa anterioară (fig. 7, a și b). Culoarea deschisă a corpului femelei este galbenă-verzuie dorsal și galbenă-cenușie ventral, iar la mascul este albastră-verzuie dorsal și albastră-cenușie ventral. Apendicii anali superiori sînt mai lungi decît cei inferiori (fig. 7, a și b). în timp ce la mascul ei au aceeași lungime cu segmentul abdominal X, la femelă sînt puțin mai seurți decît acest segment. Apendicii anali au culoare neagră la mascul și culoare deschisă la femelă. Dimensiuni. Corpul ambelor sexe are o lungime de 37 mm, din care numai abdomenul măsoară 29 mm. Aripile anterioare au 20,2 mm la mascul și 22,6 mm la femelă, iar aripile posterioare au 18,6 mm la mascul și 21 mm la femelă. Ecologie. Zboară în zigzag la cîțiva centimetri deasupra apelor cu curs liniștit. La depunerea ouălor sub apă, masculul însoțește femela, agățîndu-se cu apendicii anali de protoracele acesteia. Adulții apar eșa- lonat, în lunile iunie—august (12). Băspîndire geografică. Specia a fost semnalată pînă în prezent în Germania, Olanda (9), (10), Franța (12), litoralul caucazian al Mării Negre (11). CONCLUZII Caracterizarea morfologică a speciei corespunde, în general, celei din literatură (10). Apar însă unele variații în ceea ce privește nervațiu- nea aripilor și culoarea corpului, desenele negre de pe tergitele abdominale avînd o întindere mai mare la materialul colectat în Delta Dunării față de populațiile vest-mediteraneene. Fig. 4. — Aripile din partea dreaptă a corpului, la femelă : a, aripa anterioară; b, aripa Posterioară; C, nervura costală ; Sc, nervura subcostală ; R, nervura radiată ; Rs, sector i’adial; M, nervura mediană ; Cu, nervura cubitală ; A, nervura anală ; pt, pterostigma ; nod, nodulus; arc, arc.ulus; an, nervuri antenodalc ; pn, nervuri postnodale; Ab, anala bazală; nCu, nervura transversală cubitală ; t, triunghi; st, subtriunghi; dp d2, d3, celule discoidale. AGRION LINDENI SFJLYS, SPECIE NOUA PENTRU ROMÂNIA Fig. 5 și 6. — Variația nervațiunii în aripile din partea dreaptă și stingă a corpului la mascul: a, aripile anterioare; b, aripile posterioare. Fig. 8. — Abdomenul, văzut dorsal : a, la mascul; b, la femelă; I—X, seg- mentele ' abdominale. Fig. 7. — Apendicii anali, văzuți dorsal: a, la mascul; b, la femelă ; X, segmentul abdominal X. â b 8 80 FELICIA BULIMAR 6 BIBLIOGRAFIE 1. BULIMAR FELICIA, Larvele de Odonate din Moldova, din punct de vedere morfologic, biologic, ecologic, zoogeografie, sistematic și importanța lor, teză de doctorat, Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1971. 2. BULIMAR FELICIA, An. Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1973, XtX, 1, 171-178. 3. CÎRDEI F., BULIMAR FELICIA, Insecta, Odonala, in Fauna R.S.România, Edit. Aca- demiei, București, 1965, VII, 5, 1 — 274. 4. ISVOREANU V,, BOGHEAN V., St. cerc, biol., Scria biol, anim., 1980, 32, .2, 147-150. 5. KUl-ILMANN D. II. IL, Hidrobiologia, 1965, G, 195-206. 6. LEHRERA., BULIMAR FELICIA, A Il-a Conferință de entomologie din R.S. România, Craiova, 1980, II, 494—506. 7. MONTANDON A. L., Bul. Soc. șt. Buc., 1905, 14, 6, 675-679. 8. PLATTNER EL, Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 1968, LX, 67-73. 9. SCHIEMENZ H., Die Libellen unserer Hcimat, Jena, 1953, 1-^154. 10. SCEIMIDT E., Odonala, în Die Tierw. Mitlel., Insekțen, Leipzig, 1929, 1, 1 — 66. 11. SPURIS Z. D., Odonata, in Opredel. nasec! evrop. ciasti SSSR, Leningrad, 1964, 1, 137 — 161. 12. THIBAULT M., Bull. Soc. Ent. Franc., 1966, 71, 56-67. EVOLUȚIA CARACTERELOR MORFOLOGICE ÎN ONTOGENEZĂ LA MESONISCUS GRANIGER (GR USTA CEA - ISO POR A) DE EVELYN RUȘDEA The author presents several morphological charactcrs of each post-embryonary devclopment stage of Mesoniscus graniger, showing the differences that cnable us to distinguish these stages. Primit in redacție la 12 februarie 1984 Central de cercetări biologice Iași, Calea 23-August nr. 20 A Ordinul Isopoda a constituit obiectul a numeroase cercetări de morfologie, sistematică, ecologie și biologie. Cu toate acestea există însă relativ puține studii despre dezvoltarea postembrionară, deși acest aspect oferă date relevante în sprijinul sistematicii, ecologiei și geneticii populații- lor. Studii de acest gen efectuate în țara noastră vizează următoarele specii: Trachelipus lialticus (2), Protracheoniscus politus (3), Ligidium hypnorum și Trichoniscus pusillus (4), Porcellium conspersum (5) și Hylo- niscus iranssylvanicus (6). Lucrarea de față prezintă rezultatele cercetărilor noastre privind dezvoltarea postembrionară la specia Mesoniscus graniger Frivaldszky 1865. Ca material biologic au fost folosite izopodele colectate lunar în scopul studierii dinamicii populațiilor din Peștera de la. Vadu Grisului (Munții Pădurea Craiului) în perioada ianuarie 1979 — ianuarie 1980. Eșantioanele de care s-a dispus totalizează 255 de exemplare, din care 4 larve, 8 imaturi, 68 de juvenili (36 $ și 32 Ș) și 161 de adulți (72 $ și 89 $). Fiecare animal a fost studiat la binocular, stabilindu-se clasele de vîrstă și sexul. Pentru fiecare stadiu de dezvoltare s-au făcut observații atît asupra animalelor întregi cît și asupra unor segmente ale corpului. Piesele fixate în preparate microscopice au fost desenate la camera clară. Observațiile privind evoluția caracterelor morfologice în ontogeneză și descrierea stadiilor de dezvoltare au fost întregite cu măsurători de bio- metrie, efectuate cu micrometrul ocular. Delimitarea celor patru stadii de dezvoltare care caracterizează izopodele a fost făcută conform criteriilor enunțate de A. Vandel (7): apariția caracterelor sexuale secundare și evoluția acestora pînă la carac- terele specifice. Stadiul larvar începe cu părăsirea pungii incubatoare și durează pînă la începutul diferențierii sexuale. în acest stadiu de^ dezvoltare, animalele ating 2,20—2,95 mm lungime și 0,60—0,95 mm lățime. Mar- ginea anterioară a cefalonului este convexă (fig. 1, b). Flagelul antenar St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 81—86, București, 1984 82 HVELYN RUȘDEA 2 este format din cinci articole (fig. 1, a), Segmentul toracic VII (fig. 1, d) este la început incomplet dezvoltat; apoi, către sfîrșitul perioadei larvare își definitivează forma, rămînînd însă mai îngust decît precedentele seg- mente. Pereiopodul VII apare lipit de partea ventrală a corpului și rămîne nefuncțional în tot cursul stadiului larvar. Articolele sale se conturează 3 EVOLUȚIA MORFOLOGICA 1N ONTOGENEZA LA MESONISCUS GRANIGER g3 lor din stadiul juvenil cu cele din stadiul de adult, ceea ce provoacă difi- cultăți în determinarea izopodelor (în special a masculilor). Evoluția caracterelor în stadiul juvenil prezintă unele diferențe între cele două sexe. Animalele ajung la 3,10 —5,40 mm lungime și 0,85 —1,50 mm lățime, masculii avînd în general o talie mai mare. Marginea anterioară Fig. 1. — Mesoniscus graniger, stadiul larvar : a = antenă ; b = cefalon (cap); c = pereiopodul VII; d = segmentul toracic VII; c = pleotelson : ex = exopodit; cn = endopodit. (fig. 1, c), dar sînt lipsite de peri și spini. Pleotelsonul și uropodele sînt, în schimb, bine dezvoltate (fig. 1, e). Stadiul de imatur corespunde perioadei cuprinse între începutul diferențierii sexuale și formarea primelor caractere specifice. în acest stadiu de dezvoltare, indivizii de Mesoniscus graniger ating dimensiunile de 2,65—3,25 mm lungime și 0,85—0,95 mm lățime. Apariția caracterelor sexuale secundare la mascul se traduce prin modificarea pleopodelor I și II, și anume prin alungirea apendicelor acestor segmente. Pe marginea anterioară a cefalonului se conturează două concavități (fig. 2, b). Flagelul antenar este format din șase articole (fig. 2, a). Segmentul toracic VII se dezvoltă (fig. 2, d), dar nu ajunge încă la mărimea sa definitivă. Pereio- podul VII este complet dezvoltat și funcțional (fig. 2, c). Marginea dorsală a ischiopoditului este sinuoasă și se termină cu o proeminență. Marginea distală a carpopoditului este prevăzută cu dințișori. Pe propodit se for- mează un grup de peri ea un pieptene. Fața anterioară a tuturor articolelor prezintă striuri formate din șiruri discontinue lineare, numărul și orien- tarea lor pe fiecare segment fiind caracteristice. Uropodele pleotelsonului suferă o alungire față de stadiul larvar (fig. 2, e). Stadiul de juvenil este cuprins între apariția primelor caractere specifice și formarea definitivă a tuturor caracterelor de adult. Apariția acestora se face în mod progresiv și determină o suprapunere a caractere- Fig. 2. — Mesoniscus graniger, stadiul de imatur: a = antenă; b = cefalon (cap); c = pereiopodul VII; d = segmentul toracic VII; e = pleotelson: ex = exopodit; en = endopodit. a cefalonului prezintă cele două concavități (fig. 3, b). Flagelul antenar este format din șase, mai rar din șapte articole (fig. 3, a). Pereiopodul VII atinge aproape dimensiunea definitivă (fig. 3, e), iar dinții de pe marginea distală a carpopoditului devin mai evidenți. Caracterele sexuale secundare ajung la forma lor definitivă. La mascul, exopoditul pleopodu- lui I este mare, triunghiular, marginea superioară prezentînd o concavi- tate lîngă locul de fixare pe bazipodit (fig. 3, c). La pleopodul II, exo- poditul, de asemenea triunghiular, are toate marginile convexe, iar endo- poditul, de forma unui stilete, este alcătuit din două articole: unul proximal, care se prinde de bazipodit, și unul distal, ușor recurbat, cu un șir continuu de peri pe latura internă (fig. 3, d). leotelsonul și uro- podele se alunges c (fig. 3, f). Stadiul de adult se caracterizează prin formarea definitivă a tuturor caracterelor specifice. în urma, maturizării fiziologice, animalele devin capabile de reproducere. Dimorfismul sexual apare mai evident. Lungimea corpului este cuprinsă între 5,20 și 7,60 mm la și între 5,20 și 8,70 mm la Ș, raportul de creștere schimbîndu-se deci în favoarea femelelor. Lăți- 5 EVOLUȚIA MORFOLOGICĂ IN ONTOGENEZA LA MESONISCUS GRANIGER 85 84 HVELYN H,UȘDEA 4 mea corpului este cuprinsă între 1,10 și 1,85 mm la $ și între 1,30 și 2,30 mm la Ș. Creșterea femelelor se face deci proporțional atît în lungime cît și în lățime,’ pe cînd masculii cresc mai mult în lungime. Epimerelepereio- merelor sînt mai mari la femele, din care cauză corpul lor apare mai lat. în ceea ce privește dezvoltarea capului, în acest stadiu se conturează lobii de pe marginea anterioară a cefalonului (fig. 4, b). Flagelul antenar Fig. 3. — Mesoniscus graniger, stadiul dc juvenil : a = antenă; b = ccfalon (cap) ; c = = exopoditul pleopodului I la $ ; d = plcopodul II la $ ; ex = exopodit; en =cndopodit; ad = articol distal; e = pcreiopodul VII; f = pleotelson. este format în general din șapte articole (fig. 4, a), mai rar din opt sau șase. La unele exemplare s-a întîlnit fenomenul de simfizocenie, descris de H. Dalens (1), fenomen care constă în unirea a două articole antenare (fig- $)■ ' Pereiopodul VII atinge forma și dimensiunea definitivă (fig. 4, e). Studiul caracterelor sexuale secundare a evidențiat la masculi o alungire a pleopodelor I și II (fig. 4, c și d), care afectează în special articolul distal al endopoditului pleopodului II (gonopodul). Pleotelsonul ajunge și el la forma definitivă (fig. 4, f); adînciturile de pe marginile laterale devin mai evidente, iar capătul său mai bombăt, cu un mic vîrf. Uropodele, în special exopoditele, se alungesc mult în com- parație cu stadiul de juvenil. Din datele prezentate se pot desprinde următoarele concluzii pri- vind evoluția caracterelor morfologice la Mesoniscus graniger în cele patru stadii de dezvoltare: — Stadiul larvar se caracterizează prin dimensiunile corporale reduse, dezvoltarea incompletă a pereiopodului VII și numărul redus de articole ale flagelului antenar (cinci). Fig. 4. — Mesoniscus graniger, stadiul de adult '. a — antenă; b — cefalon (cap) ; c — exopo- ditul pleopodului IlațJ ; d = plcopodul II la $ : cx = exopodit; en = endopodit; ad = articol distal; e = pereiopodul VII; f = pleotelson. Fig. 5. — Mesoniscus graniger, fe- nomenul de simfizocenie : a, fe- melă cu șase și șapte articole la flagelul antenar; b, mascul cu șapte și opt articole la flagelul antenar. a b 86 EVELYN RUȘDEA 6 — Stadiul de imatur se caracterizează prin apariția primelor carac- tere sexuale secundare (modificări ale pleopodului I și II), prin dezvoltarea completă a pereiopodului VII, care devine funcțional, și prin flagelul an- tenar format din șase articole. — în stadiul de juvenil apar progresiv caracterele specifice, pleo- podele I și II iau forma caracteristică speciei, iar flagelul antenar este format din șase (șapte) articole. — Stadiul de adult se caracterizează prin definitivarea tuturor carac- terelor specifice. Animalele ating talia de 7—9 mm, pleopodele I și II ajung la forma și dimensiunile lor definitive, iar flagelul antenar este for- mat din șase — opt articole, de regulă șapte. UNELE ASPECTE PBIVIND INSECTELE POLENIZATOARE ALE LUCEBNEI ȘI INFLUENȚA FACTOBILOE. ABIOTICI ASUPBA ACTIVITĂȚII LOB DE G. CIURDĂRESCU The paper presents insect pollinators of lucerne in correlation with the ecological conditions of Romania. Species distribution, frequency and dominance and the influcnce of some abiotic factors on their activity are presented. BIBLIOGRAFIE 1. DALENS H., Bull. Soc. Fr., 1965, 60, 5-6, 655-665. 2. RADU V. GH., TOMESCU N., Rev. roum. Biol., Zool., 1971, 16, 2, 89-96. 3. TOMESCU N., Rcv. roum. Biol., Zool., 1972, 17, 1, 31-39. 4. TOMESCU N., Rcv. roum. Biol., Zool., 1973, 18, 6, 403-413. 5. TOMESCU N., Studia Univ. Babcș-Bolyai, Biol., 1974, 2, 109-114. 6. TOMESCU N., Studia Univ. Babeș-Bolyai, Biol., 1976, 21, 44-48. 7. VANDEL A., Bull. Biol. Francc-Belgique, 1950, 84, 1, 1 — 34. Primit în redacție la 31 mai 1984 Școala generală nr. 20 Sibiu, str. Macaralei nr. 5 Fructificarea culturilor de cîmp entomofile, și în special a lucernei, este nemijlocit legată de prezența și activitatea insectelor polenizatoare (4). Un număr relativ mic de insecte determină o fructificare redusă și implicit o cantitate mică de sămînță la unitatea de suprafață (1), (3). Dată fiind importanța ce o prezintă insectele polenizatoare în tehnologia producerii semințelor de lucernă, au fost efectuate cercetări de biologie și ecologie a acestui grup de insecte utile. Rezultatele obținute (2), (5), (6), (7) au condus la stabilirea unor elemente de tehnologie care să con- tribuie la sporirea producției de sămînță. în lucrarea de față sînt prezentate unele date referitoare la răspîn- direa și variația numerică a speciilor de insecte polenizatoare, la frecvența și dominanța, precum și la influența unor factori abiotici asupra activi- tății lor. MATERIAL ȘI METODĂ Au fost efectuate colectări entomologicc în diferite zone ecologice de cultură a lucernei din țară în perioada înfloritului. Pe durata colectărilor au fost înregistrate valorile tempera- turii și umidității relative a aerului, nebulozității și intensității vîntului. Insectele au fost determinate în laborator, iar rezultatele privind influența unor factori abiotici asupra activității lor au fost interpretate statistic. REZULTATE ȘI DISCUȚII Aria de răspindire. în raport cu marile unități de relief ale țării, au fost identificate 9 genuri de albine sălbatice polenizatoare ale lucernei. în Cîmpia Română sînt prezente toate cele 9 genuri (Andrena, Anthidium, Bombus, Eucera, Halictus, Melitturga, Melitta, Megachile, Xylocopa), în Cîmpia de Vest 8 genuri (nu a fost identificat genul Xylocopa), în Podișul Transilvaniei 6 genuri (Andrena, Bombus, Halictus, Melitturga, Melitta, St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 87—91, București, 1984 88 G. CIURDABESCU Megachile), iar în Podișul Central Moldovenesc același număr de genuri (Andrena, Bombus,Eucera, Halictus, Melitturga, Melitta). De menționat este faptul că în toate zonele cercetate au fost observate pe florile de lucernă și exemplare de albine melifere aparținînd genului Apis. Acest gen nu a fost luat în considerare atît datorită aportului scăzut în poleni- Lafitudine ' Fig. 1. — Distribuția numerică a speciilor dc apoide în raport cu latitudinea. ' zare, cît și faptului că nu reprezintă o entomofaună tipică pentru o anu- mită zonă. în ceea ce privește distribuția numerică a speciilor pe teritoriul țării în raport cu latitudinea (fig. 1), s-a constatat că numărul mediu al acestora este mai mare în sud — 13 — comparativ cu cel determinat în nord — respectiv 8. De aici rezultă și importanța cultivării lucernei în zona de sud a țării. Frecvența și dominanța. Luînd în considerare aceleași unități de relief, se poate constata că în Cîmpia Română și în Cîmpia de Vest frec- vența și dominanța ridicate aparțin genurilor Andrena, Bucera, Halictus și Melitturga. în Podișul Transilvaniei și în Podișul Central Moldovenesc, genurile dominante, care au și o frecvență ridicată, au fost Bombus, An- drena, Melitturga și Halictus (fig. 2). Această situație este în general în strînsă concordanță cu zonarea, culturilor, în care lucerna pentru sămînță este amplasată în sud și vest, iar în centrul țării și în nord predomină trifoiul. Influența unor factori abiotici asupra numărului de insecte pole- nizatoare. în’perioada înfloritului (care în general cuprinde 20 de zile), condițiile meteorologice au o importanță deosebită. Variațiile diurne ale acestora determină modificări în ceea ce privește numărul de insecte care se află pe florile de lucernă. în sprijinul acestei afirmații vom analiza corelațiile ce există între numărul de insecte și temperatura și umiditatea relativă a aerului, nebulozitatea și intensitatea vîntului (tabelul nr. 1). în ceea ce privește temperatura aerului (luînd în considerare valo- rile 'cuprinse între 14 și 24°C), s-a constatat că între aceasta și numărul de insecte prezente pe florile de lucernă este o corelație pozitivă foarte semnificativă. De asemenea, între temperatura aerului și numărul de flori vizitate există o corelație pozitivă distinct semnificativă. Frecvența și dominanța genurilor de insecte polenizatoare ale lucernei. 90 G. CIURDĂRESCU între umiditatea relativă a aerului și numărul insectelor poleniza- toare există o corelație, dar negativ semnificativă. Tot în corelație nega- tivă este și cu nebulozitatea, dar distinct semnificativă, iar cu intensitatea . vîntului corelația este foarte semnificativă. Tabelul nr. 1 Analiza corelației factorilor ecologici și influența lor asupra polenizării lucernei 5 ACTIVITATEA INSECTELOR POLENIZATOARE ALE LUCERNEI 91 3. CIURDĂRESCU G., XII lut. Grass Congr., Moscova, 1974, 60-69. 4. CIURDĂRESCU G., Polenizarea entomofilă a culturilor de cimp, Edit. Ceres, București, 1977. 5. CIURDĂRESCU G., Probi, prot. plant., 1980, VIII, 3, 183—199. 6. CIURDĂRESCU G., VARGA P., An. ICCPT, 1972, XXXVIII, Seria C, 331-337. 7. CIURDĂRESCU G., BANIȚĂ EMILIA, BRUDEA V., ENICĂ DOINA, PETCU . LUCIA, VOICU M., Probi, prot. plant., 1979, VII, 4, 395-400. Factori corelați (xy) Coeficientul de corelație (r) Regresia liniară (y = a + bx) Nr. flori deschise X nr. insecte polenizatoare + 0,7450 y = -17,0 + 0,1 x Temperatura aerului (14—24°C) X nr. insecte polenizatoare + 0,7972 y = - 817,9 + 69,9 x Temperatura acrului X nr. flori deschise + 0,7677 y = - 406,2 + 47,1 x Umiditatea relativă a acrului (30-100%) X nr. insecte polenizatoare -0,5830 y = 1824,3 - 14,5x Nebulozitatea (0—10) X nr. insecte polenizatoare -0,7368 y = 1431,1-195,2 x Intensitatea vîntului (0—10 m/s) x nr. insecte polenizatoare -0,9412 y = 1588,9 - 202,7 x Primit în redacție la 2 aprilie 1984 . Institutul de cercetări pentru cereale și plante tehnice Fundulea, jud. Călărași Valorile optime ale factorilor analizați la care se înregistrează numărul cel mai mare de insecte se înscriu în următoarele limite : tem- • peratura aerului în jur de 24°C, umiditatea relativă a aerului de 40—50%, nebulozitatea 0—2, iar viteza vîntului pînă la 3— 4 m/s. Desigur că existența acestor parametri pe toată perioada înfloritu- lui lucernei este greu de înregistrat, dar, cu cît există un număr mai mare de zile în care se realizează valori optime, cu atît polenizarea și fructifi- carea vor fi la un nivel mai ridicat. CONCLUZII 1. Eăspîndirea genurilor de insecte polenizatoare este diferențiată în raport cu marile unități de relief ale țării. 2. Frecvența și dominanța diferitelor genuri sînt în strînsă core- lație cu zonarea ecologică a culturii lucernei pentru sămînță. 3. Factorii abiotici (temperatura și umiditatea relativă a aerului, nebulozitatea și intensitatea vîntului) influențează (negativ sau pozitiv) activitatea polenizatoare a insectelor. BIBLIOGRAFIE 1. CIURDĂRESCU G., An. Univ. Buc., 1972, XXI, 69-72. 2. CIURDĂRESCU G., Studiul biologic al polenizatorilor lucernei din R. S. România, teză de doctorat, Facultatea de biologie, București, 1973. 2 ENTOMOFAGI PARAZIȚI PE LARVE DE OSTRINIA NUBILALIS 93 Larvele obținute au fost menținute în cutii de plastic cu porțiuni mici dc tulpini de porumb umectate și au fost urmărite în laborator pînă la apariția paraziților. RĂSPÎNDIREA ÎN ROMÂNIA ȘI ROLUL SPECIILOR SINOPHORUS CRASSIFEMUR THOMS. ȘI LNDELLA THOMSONI HERTr, PARAZITE PE LARVELE DE OSTRINIA NUBILALIS HB. DE I. ROȘCA, AL. BĂRBULESCU, C. PISICĂ și I. VONICA The examinatiou of 15.174 larvae of Ostrinia nubilalis Hb. collectccl from 401 localities throughout Romania in 1982 and 1983 showed that larval mortality was 21.16% in 1982 and 17.28% in 1983. Two species of cntoinophagcs were identified in the samplcs, the diptera Lydella thomsoni Hcrting and the ichneumonid Sinophorus crassifemur Thomson,which are distributed virtually in all maize-growing arcaș of Romania. REZULTATE ȘI DISCUȚII în urma analizei a 8 480 de larve de O. nubilalis Hb. în 1982 și 6 694 de larve în 1983, provenite din 240 de localități în 1982 și 161 de localități în 1983, localități care cuprind practic toate zonele în care se cultivă porumb în România, rezultatele prezentate în tabelele nr. 1 și 2 arată că mortalitatea larvelor a fost scăzută : 21,16% în 1982 și 17,28%, în 1983. Cele mai ridicate mortalități medii ale larvelor au fost înregistrate în 1982 în județul Arad (38,25 %) și în 1983 în județul Maramureș (38,10 %), iar cele mai scăzute în județul. Bacău (7,66%) în 1982 și în județul Sibiu (9,46%) în 1983. Analizele efectuate au pus în evidență că mortalitatea larvelor s-a datorat într-o proporție relativ mică entomofagilor: 8,01% în 1982 și Tabelul nr. 1 Sfredelitorul porumbului Ostrinia nubilalis Hb. este considerat în prezent ca unul din principalii dăunători ai culturilor de porumb din lume. în România, acest dăunător este răspîndit aproape în toate regiu- nile, producînd uneori pagube deosebite. FI. Paulian și colab. (8), analizînd timp de trei ani pagubele produse de O. nubilalis Hb. în principalele regiuni ale țării, au semnalat o populație medie de 14- 000—40 900 larve/ hectar și au arătat că producția de boabe a scăzut cu 1,3—17,7%, în funcție de anul și zona analizată. în condițiile țării noastre, combaterea chimică a insectei nu se jus- tifică din punct de vedere economic și se încearcă cultivarea unor hibrizi rezistenți (1), (2). • Paraziții, prădătorii și patogenii speciei O. nubilalis micșorează populația dăunătorului. O serie de autori au menționat paraziți ai ouălor sau ai larvelor de O. nubilalis (2), (4), (6), (7)> (9), (12), stabilind pentru o serie de agenți biologici și proporția în care contribuie la reducerea populațiilor dăunătorului. Răspîndirea în România și rolul entomofagilor Sinophorus crassi- femur Thoms. și Lydella thomsoni Hert. au fost mai puțin studiate pînă în prezent (10), (11). MATERIAL ȘI METODĂ Materialul biologic analizat a constat din larve mature de O. nubilalis Hb. Larvele au fost colectate în cursul anilor 1982 și 1983 prin secționarea tulpinilor de porumb primite de la centrele de protecția plantelor din țară L 1 Pentru materialul biologic primit, aducem mulțumiri centrelor județene de protecție a plantelor din țară. St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 92 — 95, București, 1984 Pai’azitarca larvelor dc Ostrinia nubilalis Hb. în 1982 Nr. crt. Județul Nr. localități Total larve Larve moarte E n t o m o f a g i nr. O/ /o L. thomsoni S. crassifemur nr. | % nr. 0/ /o 1 Alba 4 127 25 19,69 2 1,57 1 0,79 2 Arad 5 183 70 38,25 24 13,11 6 3,28 3 Argeș 2 39 10 25,64 — — — — 4 Bacău 19 653 650 7,66 8 1,23 3 0,46 5 Bihor 11 639 131 29,84 60 13,67 5 1,14 6 Bistrița-Năsăud 2 73 20 27,40 6 8,22 — — 7 Botoșani 12 471 71 15,07 10 2,12 2 0,42 8 Brăila 4 309 74 23,95 25 8,09 — — 9 Buzău 6 246 59 23,98 7 2,85 5 2,03 10 Caraș-Severin 1 22 3 13,64 — — — — 11 Călărași 5 258 38 14,73 7 2,71 1 0,39 12 Cluj 15 384 72 18,75 35 9,11 14 3,65 13 Constanța 17 185 23 12,43 5 2,70 —- — 14 Dolj 25 1044 232 22,22 48 4,60 35 3,35 15 Hunedoara 7 238 58 24,37 11 4,62 12 5,04 16 Iași 14 559 104 18,60 12 2,15 6 1,07 17 Maramureș 2 47 6 12,77 2 4,26 — — 18 Mehedinți 5 177 31 17,51 8 4,52 2 1,13 19 Mureș 12 385 101 26,23 37 9,61 12 3,11 20 Neamț 4 335 67 20,00 29 8,66 2 0,60 21 Satu Mare 6 167 49 29,34 21 12,57 8 4,79 22 Sălaj 10 331 38 11,42 17 5,14 7 2,11 23 Sibiu 3 65 20 30,77 — — 3 4,62 24 Suceava 7 129 20 15,50 5 3,88 6 4,65 25 Teleorman 16 395 79 20,00 40 10,13 — — 26 Timiș 10 352 113 32,10 55 15,63 14 3,98 27 Vaslui 12 772 220 28,50 53 6,87 7 0,91 28 Vrancea 4 95 10 10,5 — — 2 2,11 Total 240 8480 1794 21.16 527 6,21 153 1.80 4 ENTOMOFAGI PARAZIȚI PE LARVE DE OSTRINIA NUBILALIS 95 94 I. ROȘCA și colab. 3 CONCLUZII Tabelul nr. 2 Parazitarea larvelor de Ostrinia nubilalis Hb. în 1983 Nr. crt. Județul Nr. localități Total larve Larve moarte Entomofagi nr. % S. crassifemur L. thomsoni nr. 1 % nr. 1 % 1 Alba 9 490 83 17,11 11 2,24 28 5,71 2 Arad 5 282 60 21,28 21 7,45 7 2,48 3 Bihor 9 486 106 21,81 27 5,56 22 4,53 4 Bistrița 8 103 15 14,56 — — 6 5,83 5 Botoșani 7 317 35 11,04 6 1,89 5 1,58 6 Brăila 16 1214 176 14,50 9 0,74 52 4.28 7 Buzău 4 203 37 18,23 1 0.49 2 0,99 8 Călărași 4 257 32 12,45 2 0,78 5 1,95 9 Dîmbovița 1 18 2 11,11 — — — — 10 Dolj 24 862 179 20,77 26 3,02 27 3,13 11 Hunedoara 3 77 15 19,48 2 2,60 — — 12 Iași 12 464 63 13,58 1 0,22 2 0,43 13 Maramureș 5 63 24 38,10 — — — — 14 Neamț 10 503 115 22,86 3 0,60 5 0,99 15 Satu Marc 3 135 24 17,78 — — 7 5,19 16 Sălaj 9 278 48 17,27 2 0,72 12 4,32 17 Sibiu 4 74 7 9,46 2 2,70 1 1,35 18 Suceava 4 85 18 21,18 4 4,71 7 8,24 19 Timiș 19 625 85 13,60 5 0,80 6 0,96 20 Vrancea 5 158 33 20,89 — — 8 5,06 Total | 161 | 6694 1157 17,28 122 1,82 202 | 3,02 4,84% în 1983 față de 13,15% în 1982 și 12,44% în 1983, datorată agen- ților patogeni și unor factori accidentali. în literatură sînt citate 33 de specii de entomofagi ce parazitează larvele de O. nubilalis Hb. (4); cu toate acestea se remarcă faptul că, în condițiile anilor 1982 și 1983, s-au identificat numai două specii de ento- mofagi, dipterul Lydella thomsoni Hert. și ihneumonidul Sinophorus crassifemur Thoms. Lydella thomsoni Hert. în Franța parazitează 5— —20% din larvele dăunătorului (5). Pe baza materialului analizat, specia a fost semnalată în 6,21% din larve în 1892 și în 3,02% din larve în 1983, în 107 localități în 1982 și 70 în 1983. Se menționează că în S.U.A., după introducerea accidentală a sfre- delitorului, s-a încercat fără succes în 1941 aclimatizarea acestui ento- mofag, încercări care au fost reluate în 1974, ajungîndu-se ca în prezent media parazitării în trei state cultivatoare de porumb să fie de 6,35% (3). Ihneumonidul Sinophorus crassifemur Thoms. a parazitat aproxima- tiv același procent de larve în 1982 și 1983 (1,80 și, respectiv, 1,82%) și a fost prezent în 71 de localități în 1982 și în 50 de localități în 1983. Sînt necesare în continuare cercetări amănunțite și lărgirea cola- borării pentru a se studia cauzele variației rolului diferiților factori bio- logici în reducerea populațiilor sfredelitorului porumbului deoarece mor- talitatea larvelor de O. nubilalis Hb. variază de la un an la altul și de la o zonă la alta. 1. în condițiile anilor 1982 și 1983, mortalitatea larvelor de O. nubilalis Hb. datorată factorilor biologici a fost de 21,16% si, respectiv, 17,28%. v ’ 2. Stadiul de larvă al dăunătorului în toate zonele cultivatoare de porumb din România este atacat, în principal, de entomofagii Lydella thomsoni Hert., care a parazitat 6,21% din larveÎnl982 și 3,02% în 1983, și de Sinophorus crassifemur Thoms., care a parazitat în 1982 și 1983 i,8% din larve. BIBLIOGRAFIE 1. BĂRBULESCU AL. si colab., Prot. plantelor, 1979, 7, 2, 111-119. 2. BĂRBULESCU AL., An. ICCPT, 1982, 49, 235-243. 3. BURBUTIS P. B. ct al., Environ. Ent., 1981, 10, 5, 779-781. 4. CIURDĂRESCU G., Probi, prot. plant., 1979, 7, 2, 131-167. 5. GALICHET P. F., Agromais, 8, 57. 6. IONESCU M. A. și colab., St. cerc, biol., Seria zool., 1964, 16, 2, 73—86. 7. LEHRER A. Z„ Bull. Soc. Ent. Mulhousc, 1982, Jan.-Mar., 1-3. 8. PAULIAN FL. și colab., Probi, prot. plant., 1976, 4, 1, 23 — 51. 9. PISICĂ C. și colab., St. cerc, biol., Scria biol, anim., 1982, 34, 2, 92—93. 10. ROȘCA L, BĂRBULESCU AL., St. cerc, biol., Seria biol, anim., 1983, 35, 1, 32—35. 11. ROȘCA I. și colab., A VIII-A Conferință națională dc protecția plantelor, Iași, 1983. 293____________302. 12. TUDOR CONSTANȚA și colab., An. ICCPT, 1981, 48, 419-422. Primit în redacție la 11 iulie 1984 Institutul de cercetări pentru cereale și plante tehnice Fundulea, jud. Călărași, Facultatea de biologie-geologie-geograție, Iași Și Laboratorul central și de carantină filosanitară, Afumați 2 COMPORTAMENTUL DE „CHEMARE” LA XESTIA C-NIGRUM L. 97 INFLUENȚA FOTOPERIOADEI, A TEMPERATURII ȘI A VÎRSTEI ASUPRA COMPORTAMENTULUI DE „CHEMARE” LA FEMELELE DE XESTIA (AMATHES) C-NIGRUM L. (LEPIDOPTERA-NOCTUIDAE) DE / GH. STAN și I. COROIU The authors studied the influcnce of the photoperiod, temperaturc and age on the calling behaviour in females of Xestia (Amathes) c-nigrum rcared succcs- sively on artificial diet. In laboratory conditions, the optimum photoperiod was of 16:8 hours (L : D), the mcan time of the calling was 5.5 (considering the beginning of the scotophase the hour 0 : T = 0), the time of the onset of calling was 210 min., mcan duration of calling was 64 min., and the mcan number of calling bouts was 2.2. The growth of the scotophase induced a more rapid initiation of the calling and the increasc of the calling period. The greatest number of females on calling was registered in the interval of 15—23°C with a peak at 20°C (the mcan time of calling was 5.2; the time of onset of calling was 160 min. ; the mean duration of calling was 70 min. ; the mcan number of calling bouts was 2.2). Beyond these lowcr or higher values, the tempera- ture determined a decrease of the calling perccntagc in females of X. c-nigrum. The decrease of temperaturc (in the interval 10—25°G) determined a more rapid initiation of calling, the period being displaccd towards the beginning of the scotophase. A typical calling behaviour occurs 4 — 5 days after their emcrgencc, which corresponds to sexual maturity. The mean time of calling, the mean duration of calling/fctnalc calling, the onset of calling, and the mcan number of calling bouts change with age. In young females the calling period takes place at the end of the scotophase. As thcy increasc in age, thcy begin sooner to “caii” and the calling period is longcr. The maximal age at which females werc observed to caii was 11 days. Cunoașterea periodicității activităților comportamentale la speciile de insecte dăunătoare, dar mai ales a activității sexuale, prezintă impor- tanță din punct de vedere aplicativ (cunoașterea modelului de „chemare” și de răspuns la feromon sporește eficiența în tehnica de folosire a fero- monilor sexuali sintetici în control și combatere) și contribuie la înțele- gerea modului de comunicare intraspecifică (1). Aceste aspecte impun cercetări corelate în laborator și în cîmp referitoare la influența unor fac- tori interni și externi asupra comportamentului de reproducere. Elibe- rarea feromonului sexual de către femele și comportamentul însoțitor („chemarea”) sînt un model de activitate ce caracterizează fiecare specie, apărînd' ca o parte a ritmului circadian general (15). Cercetările întreprinse la specia Xestia- c-nigrum sînt în general recente, fiind studiate aspecte legate de biologia speciei în laborator, dinamica populațiilor în natură, capturarea masculilor în capcane cu fero- St. cerc, biol.. Scria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 96 — 102, București, 1984 mon sexual natural sau sintetic, dar date cu privire la comportamentul de reproducere și în special la comportamentul feromonal sînt puține (13). în lucrarea de față sînt prezentate rezultatele cercetărilor privind influența fotoperioadei, a temperaturii și a vîrstei asupra comportamen- tului de „chemare” la femelele de Xestia c-nigrum, în condiții de laborator. MATEHIAL ȘI METODĂ Cercetările au fost făcute pe material biologic provenit diutr-o populație de Xestia c-nigrum crescută în laborator in generatii succesive pe dietă artificială (12), după metoda descrisă în literatură (4). Pupele, separate pe sexe, au fost ținute în termostat la tempera- tura de +23°C, umiditatea relativă de 50 —60 % si întuneric continuu. Emergenta s-a urmărit zilnic; adulții au fost puși separat pentru experimentări în cabinete termostatate. Femelele au fost ținute in vase de sticlă cu volum de 500 ml și hrănite cu soluție de miere 10%. Tabelul nr. 1 Influența fotoperioadei, a temperaturii și a vîrstei asupra comportamentului de „chemare” la femelele de Xestia c-nigrum, în condiții de laborator Factorii studiați Nr. femele observate Femele în ,.chemare” (%) Tx* Durata chemării/ femelă în „chemare” (min) (x) Timpul începerii „chemă- rii” (min) (x) Nr. secvențe „che- mare”/ femelă O 16 : 8 20 76,6 5,5 a*** 64 a 210 a 2,2 a Fotoperioada** 12 : 12 20 75,0 8,9 b 70 a 300 b 2,8 a 8 : 16 20 55,0 11,4 c 82 b 90 c 2.7 a 10 20 10.0 3.0 a 21 a 75 a 1,2 a 12 20 35,0 3,6 a 32 a 105 a 1,4 a Temperatura**** 15 20 62,0 5,3 b 58 b 180 b 2,0 b 20 32 76,8 5,2 b 70 c 160 b 2,2 b (°C) 23 40 72,0 5, 6 b 72 c 190 b 2,3 b 25 36 55,6 6,1 c 112 d 220 c 2,1 b 28 25 18,2 6,8 c 180 b 1,3 a 30 22 9,1 6,6 c 275 c 1,4 a 0 — • — — — — 1 — — — — — 2 22 16,3 7,1 a 12 a 348 a 1,1 a 3 21 26,2 6,7 a 28 b 236 b 1,4 a 4 22 81,8 5, 5 bc 62 c 210 b 2.2 b Vîrstă 5 24 83.3 4,7 b 74 c 75 c 2.8 b (zile) 6 25 72,0 4,1 b 118 d 105 d 3,5 c 7 25 48,0 5,0 b 79 c 151 d 4.1 d 8 18 44.4 4,8 b 121 d 98 c 5,0 c 9 12 38,3 5.9 bc 58 c 210 b 4.0 d 10 14 28,6 5. 5 bc 118 d 240 b 2,4 b 11 10 20,0 7.0 d 420 c 1,0 a * Ora medie a perioadei circadicne de „chemare” ; ora zero (T = 0) este considerată începutul scotofazei. * * Cifrele reprezintă raportul dintre durata fazelor de lumină și întuneric într-un ciclu de 24 de ore. * ** Aceeași literă indică diferențe nesemnificative între medii (testul „t” ; P = 0,05). * *** Femelele observate au fost de 4 și 5 zile. x = media. COMPORTAMENTUL DE „CHEMARE" LA XESTIA C-NIGRUM L. 99 98 GH. STAN și I. COROIU 3 Intensitatea luminii a fost dc 600 — 700 lucși în fotofază și de 0,3—0,4 lucși în seotofază. Pentru studiul influenței fotoperioadei și temperaturii, femelele au fost puse în condițiile variantei respective imediat după emergență, iar comportamentul s-a urmărit la vîrsta de 4 și 5 zile, făcindu-se media, la toți parametrii, pentru datele obținute in cele două nopți consecutive de observatii. Pentru fotoperioadă s-au studiat șapte combinații de lumină : întuneric într-un ciclu de 24 de orc (15 : 9 ; 16:8; 17 : 7 ; 12 :12 ; 7 :17 ; 8 : 16 ; 9 : 15 orc) la temperatura de 21 ± ±1°C. Pe baza rezultatelor obținute și prezentate în continuare, sint prelucrate datele doar pentru trei combinații între durata fotofazei și scotofazei (tabelul nr. 1, fotoperioada). în prima variantă (fig. 1, A,B,C), momentul începerii scotofazei s-a menținut la aceeași oră. în varianta a doua, sfîrșitul scotofazei a fost la aceeași oră (fig. 1, E,F). De asemenea, s-a studiat influența fotoperioadei asupra comportamentului dc „chemare” în situația în care scotofaza a fost inversată (fig. 1, A, D). Experiențele privind influența temperaturii asupra comportamentului de „chemare” s-au făcut la opt regimuri termice (tabelul nr. 1, temperatura) in condițiile unui regim foto- periodic de 16 : 8 ore (lumină : întuneric). Influența vîrstei asupra „chemării” a fost studiată la temperatura de 214:1OC, foto- perioada dc 16:8 ore (lumină: întuneric) la femele de 0—11 zile (tabelul nr. 1, vîrsta). Comportamentul de „chemare” a fost urmărit prin observare directă în seotofază. Obser- vațiile s-au făcut din minut în minut, folosindu-se o sursă de lumină roșie de intensitate scă- zută, care nu perturbă comportamentul. Postura tipică de „chemare” și secvențele caracte- ristice au fost descrise pe larg într-o lucrare anterioară (13). Pentru toate variantele, la nivel populațional s-au urmărit numărul de femele în „chemare”, ora medie a perioadei de „che- mare” (după (15)), momentul inițierii „chemării”, media duratei „chemării” și numărul de secvențe de ,,chemare”/fcmelă. REZULTATE ȘI DISCUȚII Influența fotoperioadei. Procentul cel mai mare de femele în „che- mare” a fost înregistrat în toate variantele în a doua parte a scotofazei și spre sfîrșitul ei (fig. 1). Ora medie a perioadei de „chemare” a fost situată în intervalul 1,24—4,36 ore înainte de sfîrșitul scotofazei (sau intervalul 22,36—19,24 ore de la începerea fotofazei ciclului anterior). în acest sens, pentru toate variantele, valoarea medie a orei medii a perioadei de „chemare” a fost de 20 de ore și 24 de minute de la inițierea fotofazei ciclului anterior. Ora de programare a scotofazei într-un ciclu de 24 de ore nu a influențat mult comportamentul de „chemare” în situația în care adulții au fost condiționați în regimul respectiv încă de la emergență, dar în situația inversării scotofazei procentul de femele în „chemare” a fost mai mic și „chemarea” s-a inițiat mai repede (fig. 1, A și D). Cînd scotofaza a început în același timp, ora medie a perioadei de „chemare” a fost înregistrată în a doua parte a scotofazei și spre sfîrșitul ei, diferențele fiind nesemnificative doar pentru primele două fotoperioade (fig. 1, A,B,C). în condițiile în care sfîrșitul scotofazei s-a menținut la aceeași oră, nu au existat diferențe semnificative față de prima variantă (fig. 1, E,F). Legat de durata scotofazei și a fotofazei, între cele trei combinații cu seotofază mai scurtă de 12 ore nu au existat diferențe semnificative în ceea ce privește parametrii studiați. Același fenomen a fost remarcat și între cele trei combinații cu seotofază lungă. între fotoperioadele cu scotofaza de 8, 12 și 16 ore au existat diferențe în ceea ce privește procen- tul de femele în „chemare”, timpul de inițiere a „chemării” și ora medie a perioadei de „chemare”. Numărul de secvențe de „chemare” și media duratei „chemării”/femelă (pentru primele două scoto faze) au variat nesemnificativ cu fotoperioada. La creșterea duratei scotofazei s-au con- statat o creștere (extindere) a perioadei de „chemare” și o deplasare a orei medii, la nivel populațional, spre mijlocul scotofazei (fig. 1). Cercetările întreprinse la alte specii au evidențiat faptul că periodi- citatea comportamentului de „chemare” este controlată de factorii interni și modificată de factorii externi (1), (3). La specia Xestia c-nigrum, adulții Fig. 1. — Influența fotoperioadei asupra comportamentului dc „chemare” la femelele de Xestia c-nigrum. Banda întunecată reprezintă scotofaza; săgeata indică ora medie a perioadei de „chemare” la nivel populațional; * ora oficială de programare a scotofazei; ** durata scotofazei sau numărul de orc din seotofază; începutul scotofazei reprezintă ora 0 (T = 0). fiind condiționați de la emergență și pînă la maturitate sexuală în con- dițiile variantei de lucru, influența fotoperioadei asupra ritmului circadian a fost mai puțin remarcată. Se pare că ritmul circadian al comportamen- tului de „chemare” este declanșat de începerea luminii, iar ciclul lumină : întuneric determină și influențează ritmul activității de „chemare” și la alte specii (2), (6), (8), (10), (11). Influența temperaturii. La specia Xestia c-nigrum, temperatura a influențat atît numărul femelelor care au inanifestat un comportament de „chemare” tipic, cît și perioada de „chemare” la nivel populațional (fig. 2). Optimul temperaturii a fost cuprins în intervalul 15—23°C (pro- centul maxim de femele în „chemare” a fost la 20°C). La temperaturi mai mici sau mai mari decît acest interval, numărul femelelor în „chemare” a, scăzut. în relație cu temperatura au existat variații în ceea ce privește ora medie a perioadei de „chemare”, momentul începerii „chemării”, durata medie a „chemării” și numărul de secvențe de „chemare”/femelă (tabelul nr. 1, temperatura). Valorile termice scăzute au indus la această 6 COMPORTAMENTUL DE „CHEMARE” LA XESTIA C-NIGRUM L. 101 100 GH. STAN și X CORO1U 5 specie o declanșare mai rapidă a „chemării”, dar în același timp a scăzut numărul femelelor cu o postură tipică, aspect înregistrat și la temperaturi mai mari de 25°C. Fenomenul este valabil și pentru alte specii de noctuide la care s-au făcut asemenea cercetări (10), (11). De altfel, în funcție de spe- cie, există o temperatură sau un interval, optime, în care comportamentul „chemare” s-a redus aparent din nou, probabil datorită unei cantități mai mici de feromon care este eliberată de către acestea. La femelele de 0—1 zile nu s-a înregistrat în condiții de laborator un comportament de „chemare” sau cel puțin nu a fost evidențiat, iar la femelele de 2 zile postura a caracterizat în general o „chemare slabă” (13), variațiile fiind Fig. 2. — Influența temperaturii asupra comportamentului dc „chemare” la femelele de Xestia c-nigrum (explicațiile, ca în fig. 1). de „chemare” se desfășoară normal și nu se manifestă semnificativ peste anumite valori (1), (3), (6,) (7). Pentru speciile de noctuide care sînt active noaptea, comportamentul de reproducere și în special comportamentul feromonal se desfășoară normal în jurul valorii de 20°C. De altfel, se observă că în jurul acestei valori, la specia X. c-nigrum, au fost diferențe nesemnificative între parametrii studiați. Întrucît o serie de procese fizio- logice depind de temperatură pe un anumit interval optim, activitățile comportamentale sînt similare la diferite temperaturi (9). Influența vîrstei femelelor. în funcție de specie, vîrsta adulților influențează capacitatea de reproducere, deci și intensitatea activităților comportamentale. La femelele de X. c-nigrum, în condițiile unei scoto- faze de 8 ore, perioada de „chemare” a fost în funcție de vîrstă (fig. 3). Femelele mai tinere (dar mature sexual) au intrat în „chemare” la sfîrșitul scotofazei. Odată cu creșterea vîrstei, perioada de „chemare” s-a extins și în prima parte a scotofazei. Acest fenomen este asociat cu creșterea șanselor de împerechere la femelele mai în vîrstă și care sînt în competiție cu femelele mai tinere (5). Începînd de la vîrsta de 8 zile, perioada de Fig. 3. — Influența vîrstei femelelor' dc Xestia c-nigrum asupra duratei perioadei dc „chemare”. Benzile întunecate reprezintă intervalul în care a avut loc „chemarea” la nivel dc populație, adică perioada de „chemare” (restul explica- țiilor ca în fig. 1). corelate cu momentul emergenței. Cel mai mare număr de femele în „chemare” a fost înregistrat pentru vîrsta de 4—5 zile (tabelul nr. 1, vîrsta). Timpul de inițiere a „chemării”, ora medie a perioadei de „che- mare”, numărul de secvențe de „chemare” au variat în funcție de vîrsta femelelor. în general, la această specie sînt frecvente secvențele d e „chemare” scurte, care se pot succeda una după alta sau alternează cu secvențele lungi. Prin metoda de observare directă este totuși dificil de a face o delimitare distinctă între secvențe și există un grad de relativitate în observare. S-a sugerat că secvențele scurte de „chemare” constituie o sursă mai puternică în emisia de feromon (8). Alternanța secvențelor scurte (care asigură atragerea unui număr mai mare de masculi de la distanțe mai mari, cu secvențele mai lungi (care, probabil, permit sexului opus să loca- lizeze sursa de feromon și să se împerecheze) apare ca un fenomen carac- teristic pentru X. c-nigrum, specie cu un zbor activ și o capacitate de migrare pronunțată. în funcție de specie, nu numai comportamentul de „chemare”, dar însuși modelul activității reproductive variază cu vîrsta, iar timpul de inițiere a „chemării” este strîns corelat cu maturitatea reproductivă (1), (14), (15). CONCLUZII La specia Xestia c-nigrum, comportamentul de „chemare” (elibera- rea feromonului sexual) este influențat de unii factori interni și externi: — Optimul activității de „chemare” a fost înregistrat la o fotope- rioadă de 16 : 8 ore (lumină : întuneric). Creșterea duratei scotofazei a determinat o extindere a perioadei de „chemare” la nivel populațional. 102 GH. STAN și I. COROIU 7 Ora medie a perioadei de „chemare” și momentul inițierii „chemării” au fost influențate de fotoperioada. — Intervalul termic optim a fost cuprins între 15 și 23°C, cu un maxim la 20°C. Scăderea temperaturii a determinat o modificare a perioadei de „chemare”, ora medie fiind deplasată spre începutul scotofazei. Durata medie a „chemării” a fost în funcție de temperatură. — Postura de „chemare” tipică a fost înregistrată la femelele de 4—5 zile,, moment ce coincide cu maturitatea sexuală. Femelele au o durată de yiață lungă și manifestă un comportament de „chemare” și la vîrstă. de II zile, fapt ce dovedește o mare capacitate reproductivă. Creșterea yîrsței ind o creștere a duratei perioadei de „chemare” și o inițiere mai rapidă a „chemării”, fenomen corelat cu creșterea șanselor de împerechere pentru femelele mai în vîrstă. SISTEMUL BEPRODUCĂTOR LA XESTIA (AMATHES) C-NIGRUM L. {LEPIDOPTERA-NOCTUIDAE) DE N. TOMESCU și CODRUȚA MONICA ROMAN BIBLIOGRAFIE 1. BAKER T. C., CARDE R. T., J. Insect Physiol., 1979, 25, 943- 950. 2. BEGK’S. photoperiodism, Academic Press, New York, 1968, 288 p. 3. CASTROVILLO P. J., CARDE R. T., J. Inscct Physiol., 1979, 25, 659-667. 4. CAYROL R., Ann. Zool. Ecol. anim., 1979, 7, 3, 321-330. 5. KANNO FL, Bull. ent. Rcs., 1979, 69, 331- 335. 6. KANNO FL, Appl. Ent. Zool., 1981, 16, 4, 406-411. 7. KANNO FI., SATO A., Appl. Ent. Zool., 1979, 14, 4, 419-427. 8. SAUNDERS C. J., LUCUIK G. S., Canad. Entomol., 1972, 104, 1751-1762. 9. SHOREY H. H., in Pheromones, sub red. M. C. BIRCH, Elsevier Publ. Co., Inc., New York, 1974, p. 62-80. 10. SOWER L. L., SHOREY FI. FL, GASTON L. K., Ann. Ent. Soc. Amor., 1970, 63, 4, 1090-1092. 11. SOWER L. L„ SHOREY FI. FI., GASTON L.K., Ann. Ent. Soc. Amer., 1972, 64, 2, 488-492. 12. STAN GH., COROIU L, TOMESCU N„ CHIȘ V., ROMAN M.-C., OPREAN I., CIUPE FL, St. cerc, biol., Seria biol, anim., 1983, 35, 2, 95—101. 13. STAN GH., TOMESCU N., COROIU I., St. cerc, biol., Seria biol, anim., 1984, 36, 1, 63. 14. SWIER S. R., RINGS R. W., MUSICK G. J., Ann. Ent. Soc. Amer., 1977, 70, 0, 99- 924. 15. TEAL P.E.A., BYERS J.R., PHILOGENE B.J.R., Ann. Ent. Soc. Amer., 1978, 71, 4, 630-634. Primit în redacție la 24 ianuarie 1984 Centrul de cercetări biologice, Colectivul ele combatere biologică, Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 48 The morphology of male and femalc internai reproductivc system of Xestia (Amathes) c-nigrum is described and illustrated. Specific characters occur in female reproductivc system, espccially în bursa copulatrix, duclus seminalis and spermatheca. The adults of Xestia (Amathes) c-nigrum emerge sexually immature. However, when thcy emerge, their internai reproductivc system is normally developed morphologically, cxccpting the ovarioles, which are shorter and thinner. Thcy become sexually mature after 4 — 5 days. Sistemul reproducător la insecte, pe lîngă caracterele comune întîl- nite la diferite grupe (ordine, familii, genuri), prezintă numeroase carac- tere specifice, mai evidente la sistemul reproducător femei (1)—(3), (7) — (9). Cercetările anatomice, completate de studii histologice, explică relațiile care există între morfologia și funcția diferitelor segmente și organe acceso- rii ale sistemului reproducător intern (4)—(6). Se pot cunoaște particula- rități ale biologiei reproducerii, precum și aspecte ale comportamentului împerecherii și ovipozitării. în prezenta lucrare descriem sistemul reproducător intern, mascul și femei, la Xestia {Amathes) c-nigrum. MATERIAL ȘI METODĂ Ca material biologic am folosit adulți de Xestia (Amathes) c-nigrum proveniți dintr-o populație de larve crescute în condiții de laborator. Adulții au fost ținuți la un regim de lumină de 17 : 7 ore, temperatură de 23°C și umiditate de peste 60%. în perioada precopulatoare au fost hrăniți cu soluție de miere 10%. Indivizi de ambele) (5), (7). Pe linia acestor cercetări ne-am propus studierea compoziției cali- tative a faunei de protozoare edafice, din aceeași zonă. Pentru stabilirea intensității poluanților asupra faunei au fost inventariate comunitățile de protozoare din zone cu grade diferite de poluare. MATERIAL ȘI METODĂ Materialul biologic a fost colectat în anul 1979 în șapte puncte, dintre care patru sînt situate în aval dc uzina Zlatna — 20 km — (Plia), P105, P59, P75), iar trei în amonte — 10 km — (Pj, P227, PU2), (fig. 1). în aceste puncte de colectare au fost amplasate sub litieră plase cu orificii de trei mărimi diferite, din care au fost prelevate probele. Că tip dc vegetație au fost alese două făgete (Fagus silvalica L.), un făgeto-cărpinct două gorunetc (Quercus pelraea Matt. Liebl.), o plantație de pin (Pinus nigra Arn.) și un stejăriș, (Quercus robur L.). Pentru separarea protozoarelor am efectuat suspensii apoase de sol, pe care apoi le-am inoculat pe niedii nutritive dc agar cu extract dc sol (6). REZULTATE ȘI DISCUȚII Analiza calitativă a faunei de protozoare a condus la identificarea a 28 de taxoni, dintre care 25 specii și 3 genuri; raportul pe grupe este următorul: 6 flagelate, 6 sarcodine-amibiene și 16 ciliate (tabelul nr. 1). St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 123 —126, București, 1984 2 124 RODICA TOMESCU INFLUENȚA POLUĂRII ASUPRA PROTOZOARELOR 125 3 Se constată faptul că prezența animalelor este în relație directă cu doi factori, și anume distanța față de sursa poluantă și direcția curenți- lor de aer. Astfel, cea mai săraca faună se înregistrează în imediata apro- Tabelul nr. 1 Prezența speciilor dc protozoare în punctele studiate Specia Punctele' dc cercetare 75 59 105 119 1 | 227 142 Cercobodo agilis + . — + + + + + Cercobodo longicauda + — — + + — + Cercobodo crassicauda — — — — — — 4- Bodo anguslus — — — — + —- + Bodo caudalus — + — — + -1- —. Bodo sp. + — + — — + . + Amoeba gracilis + — 4~ — + 4- 4- Amoeba Umax + + — — — + 4- Amoeba vespertilio + + — — — — —- Amoeba brachiala — + — — — •— — Astramoeba radiosa + + — — — + + Vahlkampfia lachypodia — — —- — — + + Colpoda steini + + — — + + 4- Colpoda inflala + + + + -1- + Colpoda cucculus — — — — + + 4- Colpoda fastigata — + ~• — +' ■4- + Colpoda maupasi — -- — + — —' Tillina magna — — -- — + — — Ctjrlolophosis elongala —1~ — - . — — — 4" Cyrtolophosis sp. — — — • + + — — Woodruffia roslrala — — — + — — —• Plalyophrya vorax — — — + — — + Blepharostoma glaucoma — — — ■— — + — Bresslaua vorax — — — — + —■ — Trichopelma sp. + + — — + — —- Glaucoma pyriformis + + — — — —. —■ Gonoslomum afpne + — — — •— —- — Opistolricha terreslris ■ + — — — — — — Total nr. specii 14 10 4 6 14 12 15 piere a furnalelor, la punctele 119 și 105. Cu toate că în mod obișnuit fauna de protozoare este bine reprezentată în făgete (8), în cazul de față slaba populare cu faună de la punctul 119 o punem pe seama factorilor amintiți. Menționăm de asemenea că speciile înregistrate în aceste două puncte sînt ubicviste, deci cu o valență ecologică ridicată: Cercobodo agilis, Amoeba gracilis, Colpoda înfiata, Platyophrya vorax. La următoarele două puncte (59 și 75), situate pe aceeași direcție de circulație a curenților de aer, dar la distanțe din ce în ce mai mari (10 și, respectiv, 20 km) față de sursa poluantă, se observă o creștere a abun- denței speciilor direct proporțională cu distanța. în gorunet (P76), diversi- tatea speciilor este mare (14 specii), aspect datorat distanței mari (20 km) față de furnale și curenților de aer mai slabi din această zonă. La punctele de cercetare plasate în amonte față de sursa poluantă, fauna este influențată în special de distanță. Astfel, la 1 km de furnale (PJ, sub o vegetație de pin, s-a înregistrat o abundență mare a speciilor (14 specii), în gorunet, la 5 km,,12 specii, iar în făgetul de la P142, situat la 10 km de sursa de poluare, fauna de protozoare atinge diversitatea maximă, 15 specii (tabelul nr. 1). Fig. 1. — Abundența speciilor de protozoare in ecosistemele forestiere din zona industrială Zlatna, în relație cn depărtarea dc sursa poluantă și curenții dc aer. Compararea comunităților de protozoare din punctele de cercetare cu același tip de vegetație reflectă de asemenea influența factorilor puși. în discuție. Astfel, la P119 și P142, situate în făgete, abundența speciilor diferă, înregistrîndu-se 6 și, respectiv, 15 specii (tabelul nr. 1 și fig. 1). în primul caz (P119), atît distanța mică (1 km) de sursa poluantă, cît și curenții de aer puternici influențează negativ fauna de protozoare. în gorunete, la P227, situat în amonte la 5 km de sursa poluantă, s-au înregistrat 12 specii și la P75, în aval la o distanță de 20 km, 14 specii, în ultimul caz, deși în aval, abundența speciilor a fost mai mare datorită curenților slabi la distanța de 20 km. Prin aceste cercetări se confirmă modificările de structură ale comu- nităților de protozoare ca rezultat al poluării în zona limitrofă uzinei de la Zlatna. CONCLUZII Rezultatele cercetărilor noastre au relevat efectul dăunător al po- luării industriale asupra faunei de protozoare. Abundența speciilor este în relație directă cu distanța față de sursa de poluare și cu direcția curenți - 126 RODICA TOMESCU 4 lor de aer. Astfel, la P119 și P105, din vecinătatea uzinei, abundența speciilor a fost cea mai scăzută: 6 șij respectiv, 4 specii. Speciile înregistrate (Cercobodo agilis, Amoeba gracilis, Golpoda inflată 'și Plătyophrya vorax) indică o toleranță mare la modificările factorilor de mediu. Cea mai bogată faună de protozoare a fost înregistrată la P142 Și P7.v adică în zonele puțin afectate de noxele industriale. BIBLIOGRAFIE 1. BARTOK K., Contrib. bot., Cluj-Napoca, 1980, 195-199. 2. BARTOK K., St. cerc. biol. Seria biol., vegct., 1983, 35, 2, 138-143. 3. DAN F., TEODOREANU M., TARȚĂ A., Agricultură, alimentației ambianță, Comitetul județean UTG, Comisia creație tehnico-șliințifică, Cluj-Napocg, 1982, 77—79. 4. MUNTEANU D., Studii și comunicări, SSB, Filiala Reghin, 1982,.H, 427 — 432. 5, POPOVICI I., St. cerc, biol., Scria biol, anim., 1981, 33, 1, 93-98.. 6. .PRAMERD., SCHMIDT E. L.,Experimental soil microbiology (Prolozoa), Burgps, Publ. Comp. Minneapolis, Minnesota (S.U.A.), 1965, 22 —25., 7. TEODOREANU M., Studia Univ. „Babcș-Bolyai”, Biologia, 1981) XXVI, 2, 15-18. 8/ TOMESCU R., Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 1980, XXII, 257-259. 9. ZUKOWSKA-WIESZCZEK D., Ekol. Polska, 1980, 28, :2, 267-283. Primit în redacție la 29 martie 1984 Centrul de cercetări biologice Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 48 MODIFICĂRI SURVENITE ÎN BIOCENOZELE ȘENALULUI DUNĂRII ȘI ALE AVANDELTEI ÎN PERIOADA 1958-1981 DE VIRGINIA POPESCU-MARINESCU A synthcșis referring to the evolution of biocenoscs in the Danube river bed and foredclta is presented in the paper, for the period 1958—1981; the ana- lysis was performeri as regards the modifications induceri in the cnvironment factors in this period. în lucrarea de față he-am axat afirmațiile pe datele prezentate îndeo- sebi în publicațiile de specialitate, precum și pe cele în manuscris din anii 1958—1981, interval în care studiile asupra Dunării s-au efectuat mai sistematizat comparativ cu cele anterioare. Analizînd evoluția biocenozelor șenalului Dunării sub raportul mo- dificărilor survenite în perioada respectivă, ne-am pus în primul rînd întrebarea care sînt repercusiunile desecării luncii inundabile asupra vieții din fluviu (între 1960 și 1965 au fost desecate 290 000 ha, ceea ce reprezintă majoritatea terenurilor inundabile din luncă). Relațiile dintre luncă și Dunăre au fost subliniate în special de N. Botnariuc și S. Beldescu (3) în ceea ce privește bălțile Crapina-Jijila și de Gh. Brezeanu și Virginia Popescu-Marinescu (4) referitor la balta Nedeia. în acest sens, ultimii autori arată că, în perioada retragerii apelor din lunca inundabilă (iunie 1962), din balta Nedeia s-au deversat în fluviu o floră și o faună planc- tonică extrem de bogată ațît calitativ cit și cantitativ. Cantitatea de 313 200 000 ex./m3 fitoplancteri în apele din zona malului Dunării în amonte de primirea apelor bălții Nedeia și de 1 523 750 000 ex./m3 în aval, ca și cea de 82 000 ex./m3 zooplancteri în amonte și 1 051 000 ex./m3 în aval, ar părea destul de grăitoare în ceea ce privește aportul luncii inundabile. Trebuie însă precizat, pe de o parte, că influența apelor din luncă nu era permanentă, ci se petrecea numai în anumite perioade ale anului, și, pe de altă parte, că, chiar la intensitatea maximă a fenomenu- lui respectiv, cantitățile de apă aduse în Dunăre nu erau foarte mari, astfel îneît la debitul. întregului șenal al fluviului (nu numai în zona malu- lui) aportul luncii inundabile nu avea o amplitudine atît de mare. în adevăr, M. Oltean (10), comentînd datele obținute de Ecaterina Popescu (11), Virginia Enăceanu și Gh. Brezeanu (6) și Virginia Popescu (12), arată pentru anul 1958, de-a lungul malului românesc al Dunării, o creștere ^progresivă a cantității de fitoplancteri, pe care o explică ațît prin dezvoltarea fitoplanctonului autohton fluviatil, cît și prin aportul biologic al afluenților și mai cu seamă al scurgerilor din bălțile luncii inundabile, precum și din deltă: 63 637 000 ex./m3 la Orșova, 82 210 000 St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36; nr. 2, p. 127 — 131, București, 1984 128 VIRGINIA 'POPESCU-MARINESCU 2 ex./m3 la Giurgiu și 151 600 000 ex./m3 la Sulina (cifre medii din august 1958). în ceea ce privește zooplanctonul, Virginia Enăceanu (5), pornind de la datele Ecaterinei Popescu (11), Virginiei Popescu (12) și cele proprii (6), menționează pentru același an 1958 mediile de 109 299 ex./m3 la Orșova, 351 812 ex./m3 la Giurgiu și 30 212 ex./m3 la Sulina. Influența apelor luncii inundabile asupra fluviului a avut un caracter mai puternic, se pare, în ceea ce privește componența calitativă a planc- tonului vegetal și animal. Și sub acest aspect întotdeauna au fost domi- nante în fitoplanctonul Dunării formele proprii șenalului (specii euplanc- tonice fluviatile), printre care M. Oltean (9), în baza datelor din 1958 — 1959, enumera speciile Melosira granulata, M. granulata var. angustis- sima, Cyclotella meneghiniana, C. kiltzingiana, Stephanodiscus hantzschii, Fragilaria crotonensis, Asterionella formosa, Nitzschia aetinastroides. Același autor afirma că dintre speciile euplanctonice lacustre apar frecvent în Dunăre, ca urmare a scurgerilor de apă din bălți, următoarele : Tabellaria fenestrata, Synedra acuș var. angustissima, Diatoma elongatum, Cymato- pleura solea, Surirella robusta var. splendida, fără a atinge însă dezvoltarea cantitativă la care ajung cele euplanctonice fluviatile. Virginia Popescu- Marinescu și colab. (manuscris) arată că în anii 1971—1976 au fost domi- nante și cu o frecvență mare printre fitoplancterii din Dunăre Melosira granulata, Cyclotella meneghiniana, C. kiltzingiana, Melosira varians, Aste- rionella formosa, Stephanodiscus hantzschii, și numai frecvente Surirella robusta var. splendida și Synedra acuș, ultimele fiind forme lacustre ce se dezvoltă destul de bine și în fluviu. Deferitor la zooplancton, dintre rotifere, care constituie grupa domi- nantă cantitativ și calitativ în zooplanctonul Dunării, s-au găsit ca domi- nante, atît înainte cît și după desecarea luncii inundabile, speciile Brachio- nus calyciflorus var. amphiceros, Br. calyciflorus var. dorcas, Br. caly- ciflorus var. spinosa, Br. angularis, Keratella guadrata, K. cochlearis, Polyarthra vulgaris, Filinia longiseta, precum și o specie de Synchaeta, în timp ce în ceea ce privește copepodele și cladocerele se remarcă unele deosebiri evidente. Astfel, pentru perioada 1958—1959 (5) au fost găsite în șenalul Dunării următoarele specii: Cyclops vicinus, Acanthocyclops vernalis, A. bicuspidatus, Paracyclops fimbriatus, Bosmina longirostris, Ceriodaphnia pulchella, Diaphanosoma brachyurum, Moina micrura, M. macrocopa, Baphnia galeata, Syda crystalina, Simocephalus vetulus. Dintre cladocere și copepode, Virginia Popescu-Marinescu și colab. (manuscris) menționează în anii 1971—1976 în special formele de vegetație care au devenit cu totul accidentale în șenal; Bosmina longirostris, Moina mi- crura și Acanthocyclops bicuspidatus, fără a fi specifice fluviului (sînt tot forme lacustre), s-au menținut în apele șenalului, însă într-un număr mai scăzut după desecarea luncii inundabile decît înainte de acest proces. Desecării luncii inundabile i-a urmat o altă modificare importantă asupra Dunării, și anume construirea lacului de acumulare Porțile de Fier I. Din datele cercetărilor noastre efectuate în anii 1971 — 1976 referitoare la fitoplancton și la zooplancton nu reiese că a existat o îmbogățire a planc- tonului fluviului sub acțiunea scurgerilor din lac. în acest sens redăm datele indicate de Virginia Popescu-Marinescu și A. Stoica (manuscris) pentru anul 1974 : 336 400 000 ex./m3 fitoplancteri, 334 400 ex./m3 zoo- . plancteri în amonte de Drobeta-Turnu Severin și 823 391 000 ex./m3 fitoplancteri și 394 250 ex./m3 zooplancteri la vărsarea Oltului. în general, 3 BIOCENOZELE ȘENALULUI DUNARIB ȘI AVANDELTEI IN ANII 1958 — 1981 129 datele din perioadele 1958—1959 și 1971—1976 subliniază că cel mai bogat plancton din tot sectorul Dunării românești se găsește în zona sa mijlocie. Rezultatele cercetărilor din perioada 1971—1981 evidențiază în tot lungul sectorului românesc al Dunării cantități de plancton mult crescute față de anii 1958—1959. Cîteva exemple sînt semnificative. Astfel, în 1976 s-au găsit 791460 000 ex./m3 fitoplancteri și 144 300 ex./m3 zooplancteri la vărsarea Oltului (82 210 000 ex./m3 fitoplancteri și 351812 ex./m3 zooplancteri în 1958 la Giurgiu) și 412 300 000 ex./m3 fitoplancteri și 176 012 ex./m3 zooplancteri la Tulcea (64 622 ex./m3 zoo- plancteri la Tulcea în 1958). Pentru deltă (cercetările au fost efectuate la extremele perioadei analizate de noi), datele obținute la ceatalul Sfîntu Gheorglie sînt și mai grăitoare în ceea ce privește fitoplanctonul, la care de la 160 704 000 ex./m3 în 1959 s-a ajuns la 982 714 000 ex./m3 în 1981 (ultima cifră după M. Oltean și N. Nicolescu, manuscris). La zooplancton, creșterile au fost mai puțin spectaculoase : de la 135 900 ex./m3 în 1959 (12) la 217 866 ex./m3 în 1981 (15). Putem conchide că îmbogățirea substanțială a apelor Dunării în plancton (îndeosebi în fitoplancton) din ultimele decade reprezintă o modificare semnificativă, generată de creșterea de nutrienți din apele fluviului. Analiza faunei de fund din șenalul Dunării, efectuată concomitent cu cea a planctonului, nu a pus în evidență modificări semnificative la nivelul acesteia, schimbările survenite în fluviu nefiind de natură a in- fluența pregnant biocenozele bentonice de la malul românesc (nu ne refe- rim și la zona lacului de baraj Porțile de Fier I). în ceea ce privește avandelta, obiectul analizei noastre nu va fi planctonul, deoarece este bine știut că în acest sector predeltaic atît componența cît și cantitatea fito- și zooplanctonului sînt supuse schimbu- lui permanent de ape dulci și marine (alături de ceilalți factori acționînd în zona respectivă destul de puternic variațiile salinității apei). Asupra planctonului vom sublinia totuși cîteva idei. Astfel, după A. I. Ivanov (8), fitoplanctonul avandeltei este o unitate viabilă, pe cînd după M. Băcescu și colab. (2) este o tanatocenoză plutitoare, eterogenă. Dar, oricum, ambele lucrări subliniază amestecul de forme dulcicole și marine ca principală caracteristică a fitoplanctonului din fața gurilor Dunării. Textual, M. Băcescu și colab. remarcă : „Numărul mare de specii întîlnite în spațiul predeltaic se datorește suprapunerii populațiilor fito- planctonice marine și dulcicole, fiecare dintre ele purtînd caracteristicile sezonului respectiv atît în ceea ce privește componența specifică, cît și cea cantitativă?’. Asupra zooplanctonului, M. Băcescu și colab. (2) și Virginia Popescu- Marinescu (13) au făcut aprecieri calitative și cantitative, ultima afirmînd că în avandelta (cu referire la Baia de Nord și Baia de Sud Sulina, ca și la meleaua Sacalin) se găsește un amestec de specii dulcicole, salmastre și marine, dominanța uneia sau a alteia dintre respectivele categorii de forme fiind în funcție de modul cum se realizează amestecul de ape flu- viale și marine, precum și de cantitatea apei de Dunăre în diferitele se- zoane ale anului. în discuțiile noastre ne vom referi mai în amănunt la biocenozele bentonice, care în condițiile avandeltei nu sînt nici ele durabile, caracterul 130 VIRGINIA POPESCU-MARINESCU 4 instabil al salinității, sedimentarea continuă și puternică, dinamica spe- cifică a curenților determinînd o variabilitate foarte mare a faunei de fund din aceste zone. Schimbările pe care le suportă bioceriozele bentonice au fost urmărite în mod special la vărsarea brațului Sfîntu Gheorghe, și anume în meleaua Sacalin (meleaua Sfîntu Gheorghe), începînd din anul 1958 și pînă în 1980. Astfel, în meleaua Sacalin au avut și au loc modi- ficări morfohidrologi ce naturale de mare complexitate, ca urmare a rit- mului rapid de avansare a deltei secundare a brațului Sfîntu Gheorghe spre est și a împingerii insulei Sacalin spre vest, îngustînd laguna dintre ele (7). Pe de o parte, datorită materialului aluvionar cărat de brațele Dunării, celui adus de curenții marini turbionari și resturilor provenite din descompunerea macrof ițelor acvatice, s-a produs un proces rapid de colmatare a melelei, ceea ce a condus la reducerea simțitoare a adînci- milor și la modificarea naturii substratului, peste faciesul nisipos depunîn- du-se ’mîlul aluvionar. Pe de altă parte, în perioada 1958— 1980 salini- tatea apei în mijlocul melelei a scăzut de la 3 g%0 la sub 0,05 g%0. în condițiile unor asemenea fluctuații ale factorilor morfohidrologici, chimici și biotici, evoluția faunei de fund a prezentat o serie de caracteris- tici (14). Poarte interesantă este evoluția în timp a componenței pe specii a formelor dulcicole, a relictelor ponto-caspice și a elementelor marine, precum și a densității și biomasei populațiilor acestora. Formele dulcicole, care înainte de 1958 erau întrecute cu mult de către relictele ponto-caspice, în perioada 1966—1980 (14) aproape întot- deauna au ocupat primul loc în componența biocenozelor bentonice din meleaua Sacalin, atingînd maximum 99,56% densitate și 99,22% bio- masă. în componența grupului dominant al oligochetelor (maximum 81 000 ex./m2 și 162 g/m2), specia ubicvistă și eurihalină Limnodrilus hoffmei- steri intră în proporție de 80 %. Dintre formele dulcicole, oligochetelor li se alătură ca grup subdominant chironomidele (maximum 21120 ex./m2 și 19,008 g/m2), a căror dezvoltare în perioada 1958—1980 a fost în simțitor progres. Delictele ponto-caspice, care înainte de 1958 (1) atingeau 80% din biomasa totală a biocenozei, în perioada 1966—1980 (14) au ajuns în mod excepțional la 57,39 % densitate și 53,85% biomasă. Din grupele de cumacee, polichete și miside, menționate în 1958 ca dominante, în inter- valul 1966—1980 s-au menținut pe primele locuri numai polichetele și cumaceele. Dintre acestea, amfaretidul Hypaniola Icowalewskii ă ocupat primul loc ca densitate (28 920 ex./m2 și 8,15 g/m2), iar cumaceul Ptero- cuma pectinata danubialis ca biomasă (2Î,912 g/m2 și 18 260 ex./m2). Formele de origine marină, mediteraneană, găsite în perioada 1966 — 1980 în componența zoobentosului melelei Sacalin au constituit cate- goria cea mai slab reprezentată din punctul de vedere al densității și biomasei, atingînd însă în mod excepțional maxime ridicate (79,37% densitate și 69,49% biomasă). Dintre dominantele acestei categorii de organisme menționăm foraminiferele, foarte inegal reprezentate de-a lungul perioadei cercetate, care au atins uneori cifre mari, din care aproximativ 90% erau indivizi morți, situație generată în special de fluctuațiile de salinitate ale apei. Printre speciile cele mai bine reprezentate enumerăm pe Ammonia tepida și A. beecari, ambele euribate și eurihaline. 5 BIOCENOZELE ȘENALULUI DUNĂRII ȘI AVANDELTEI IN ANII 1958 — 1981 131 Urmărind evoluția în timp a componentelor zoocenozelor bento- nice din meleaua Sacalin în dependență de factorii de mediu, putem con- chide că, pe măsura împotmolirii și a îndulcirii apelor acestei zone, formele dulcicole s-au dezvoltat în detrimentul relictelor ponto-caspice, iar ele- mentele marine au fost puternic marcate de schimbările produse în con- dițiile morfohidrologice și hidrochimice, în sensul scăderii numărului și a biomasei lor. BIBLIOGRAFIE 1. BĂCESCU M., DUMITRESCU HELIZNE, Verii. Int. Ver. Limnol., 1958, 13, 699-709. 2. BĂCESCU M., MULLER G., SKOLKA FI., PETRAN A., ELIAN V., GOMOIU M.T., BODEANU N., STĂNESCU S., Cercetări de ecologie marină în sectorul predel- taic in condițiile anilor 1960— 1961, în Ecologie marină, voi. 1, Edil. Academici, București, 1965, p. 185—344. 3. BOTNARIUC N., BELDESCU S., Hidrobiologia, 1961, II, 161-242. 4. BREZEANU GH., POPESCU-MARINESCU VIRGINIA, Hidrobiologia, 1965, 6, 169- 194. 5. ENĂCEANU VIRGINIA, Biotopi și biocenoze. Zoo planctonul. Fauna bentonică, în Lim- nologia sectorului românesc al Dunării. Studiu monografic, Edit. Academiei, Bucu- rești, 1967, p. 262-324. 6. ENĂCEANU VIRGINIA, BREZEANU GH., Hidrobiologia, 1964, 5, 51-63. 7. GÂSTESCU PETRE, St. cerc, geogr., 1979, XXVI, 37-42. 8. IVANOV A. I., Nauk. Zap. Odes. Biol. St., 1962, 4, 32-54. 9. OLTEAN M., St. cerc, biol., Seria biol, vcget., 1960, XII, 4, 445 — 459. 10. OLTEAN M., Biotopi și biocenoze. Pito planctonul, în Limnologia sectorului romanesc al Dunării. Studiu monografic, Edit. Academici, București, 1967, p. 228—261. 11. POPESCU ECATERINA, Bul. Inst. cerc, pisc., 1960 3, 5-17. 12. POPESCU VIRGINIA, Hidrobiologia, 1963, IV, 215-255. 13. POPESCU-MARINESCU VIRGINIA, Zooplanctonul zonei de vărsare a brațelor Dunării si avandeltei, in perioada 1970— 1973, în Petice, Zoologie, voi. V, 1977, p. 9 — 24. 14. POPESCU-MARINESCU VIRGINIA, Hidrobiologia, 1983, 18, 103-120. 15. ZINEVICI V., PRUNESCU-ARION EL., TEODORESCU L„ Das Zooplankton des nuna- nischen Absclmilles der Donau (Stromkilomeler 970 unii 80) in Jahre 1981, 23. Arbeitstagung der IAD, Wien, 1982, p. 130 — 133. Primit în redacție la 30 mai 1984 Institutul de științe biologice București, Splaiul Independenței nr. 296 2 MATERIALUL BIOLOGIC ACTIV 1N PELOIDOGENEZĂ DIN BAZNA 133 consideratii asupra materialului biologic CARE 'PARTICIPĂ LA PELOIDOGENEZĂ ÎN BAZINELE DIN STAȚIUNEA BAZNA DE VALERIA TRICĂ In this work thcre are presented data on the chemistry of water, phytoplank- ton, zooplankton and zoobenthos, as regards the participation of the biologic material in the process of mud formation which takes place in four basins of the Bazna spa. Stațiunea Bazna (jud. Sibiu) este așezată într-o regiune de dealuri, înconjurate de păduri și vii, la o altitudine de aproximativ 340 m. Zăcămîntul de ape minerale de la Bazna a fost pus în evidență prin cinci izvoare naturale, care drenează apele sarmațianului, iar stratele acvifere de adîncime prin'12 sonde, forate în general între 44 și 120 m, cu excepția sondei 43, care a ajuns pînă la 1632 m. Atît izvoarele naturale cît și sondele deversează apa minerală în patru bazine (batale, lacuri) de acumulare, în care, datorită biocenozelor create, se formează nămol cu calități terapeutice. Stațiunea Bazna este renumită prin factorii naturali apa și nămolul, care se găsesc în aceste bazine special amenajate. Institutul nostru a efectuat analiza chimică a apei și nămolului din stațiunea Bazna, precum și studii privind contribuția materialului biologic la formarea nămolului în bazinele de acumulare în anii 1952—1960 1-3, 1966, 1973 și 1983. OBIECTIVUL ȘI METODICA LUCRĂRILOR Obiectivul principal al studiului efectuat în 1983 a fost urmărirea variației unor fac- tori fizico-chimici și biologici care determină procesul de peloidogeneză, avînd ca scop final cunoașterea rezervelor de nămol terapeutic din bazinele de la Bazna, în vederea valorificării și exploatării lor raționale. Studiul s-a desfășurat în trei etape (martie, iunie și septembrie) în bazinele I— IV pentru a determina chimismul și dinamica sezonieră a organismelor vegetale și animale planc- tonice și bentonice sub aspect calitativ și cantitativ (densitate, cx./l, și biomasă, mg/1), folo- sind metodologiile moderne de specialitate. Subliniem că bazinul IV servește pentru regene- rarea nămolului folosit la balneoterapie. 1 D. lonescu, Studii asupra stațiunii și a factorilor naturali de la Bazna, Arh. fond balnear IBF, București, 1954. 2 V. Oprescu, Studiul posibilităților de recondiționate a surselor de ape sărate din sta țiunea Bazna, Arh. fond balnear IBF, București, 1954. 3 Aurelia Savel și eolab., Studiul chimic al apelor din bazinele de acumulare de la Bazna. 1952. St. cerc, biol.. Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 132—137, București, 1984 Recoltarea probelor biologice de apă și nămol, observațiile fizice și determinările chi- mice s-au efectuat în punctele considerate de noi ca biotopi mai caracteristici. Totodată s-au mai colectat calitativ materiale faunistice și floristice din diferite puncte ale bazinelor studiate, în scopul completării tabelelor privind taxonii de plancton (fito- și zooplancton). în paralel au fost studiate și macrofitclc fanerogamc din vegetația riverană, procedîn- du-se la identificarea acestora pînă la gen și specie. După moartea plantelor, din ele ajung în bazine frunze, tulpinițe etc., care participă, deși în cantități reduse, la formarea nămolului 4. REZULTATE Macrof ițele determinate au indicat prezența unor specii adaptate la condițiile sărăturate, carbonatate și argiloase ale terenurilor ce încon- jură bazinele I—IV, cum sînt: Aster tripolium, Atriplex Jiastata, Arrhe- natherium aelatius, Salicornia europaea, Phragmites australis,Lotus tenuis, Cichorium intybus, Daucus carota, Pastinaca oleraoea, Agropyron repens, Calystegia sepium, Plantago mayor, Cirsium canum, Ranunculus repens, Brachythecium rutabedum. " pentru înțelegerea condițiilor de viață și a structurii specifice a bio- cenozelor din cele patru lacuri, prezentăm datele privind unele caracte- ristici ce reflectă situația ecosistemelor în momentul efectuării studiului (tabelul nr. 1). Tabelul nr. 1 Caracteristicile fizico-chimicc din apa de suprafață a bazinelor din stațiunea Bazna, 1983 Luna Ba- zinul O2 (mg/1) CBO (mg/1) Tem- pera- tura aerului Tem- pera- tura apei pH Trans- paren- ța (m) Adîn- cimea (m) CI (g/1) Minera- lizarea (g/b I . 5,60 4,52 11 6 6 0,40 3 42,55 70,18 II 8,77 7,45 10,7 .7 6 0,40 3 35,46 58,71 martie III 12,91 8,49 19 12 6,5-7 0,45 3 32,26 53,33 IV 12,76 8,50 19 12 ' 7,2 0,60 3 27,65 45,75 I 0,45 0,45 17 27 6 0,40 2,5 — — II 6,36 4,94 27 27 6-7 1,70 2 28,87 — iunie III 7,92 4,68 27 27 6-7 1,10 2 25,53 — IV 7,11 4,07 27 27' 7 1,70 2 21,27 — I 2,24 1,40 27 25 6 0,40 1,75 46,09 — . septembrie II 7,56 6,97 7,28 27 25 6,5-7 1,00 2,00 34,75 — III 6,47 25 25 7 1,20 1,90 30,49 — IV 17,70 11,30 23 21 7,5 1,20 1,20 26,24 — Biocenozele bazinelor de acumulare. Cercetările biologice asupra florei și faunei efectuate calitativ și cantitativ din primăvara pînă în toamna anului 1983 oferă date referitoare la dezvoltarea biocenozelor în bazinele I—IV. Studiul populațiilor acestor bazine (situația geografică și climatică, precum și caracteristicile morfometrice nu sînt mult diferite) a pus în evidență că majoritatea speciilor sînt cosmopolite (Synedra ulna, Navicula cryptoeepbala), avînd totuși o diversitate specifică. Compoziția 4 Valeria Trică, Eugenia Leonte, Studiul biologic și chimic asupra apei și nămolului de Bazna, Arh. fond balnear IBF, București, 1969. 134 ■ . VALERTA TRICĂ taxonilor planctonici este variabilă în cursul anului: unii au dezvoltare puternică în anumite sezoane (Ankistrodesmus, Scenedesmus), alții sînt prezenți în toate anotimpurile (Ulotrichala), iar alții sînt policiclici (Cleto- camptus, Artemia salina). Speciile evoluează diferit în cele patru bazine în corelație cu fac- torii abiotici (temperatură, lumină, compoziție chimică) de mediu (tabelul nr. 1) In funcție de modul de exploatare și de ciclul termic al bazinelor considerate, numeroase specii se adaptează la condițiile mediului din pe- rioada respectivă. Activitatea planctonică este minimă iarna; înflorirea algală cu Chroococcus turgidus a aVut loc vara în toate bazinele, cu excep- ția bazinului I, datorită mineralizării crescute din acesta. Fenomenul biologic de înflorire a apei precedă dezvoltarea zooplanctontelor : cope- podiți, nauplii etc. Populațiile planctonice, în dezvoltarea cărora există o periodicitate, se instalează în martie și își continuă existența pînă în septembrie, ceea ce explică instabilitatea densității și a biomasei bazinelor I—IV (tabelul nr. 2). Producția fitoplanctonică, variabilă de la un bazin Tabelul nr. 2 Variația densității (ex./l) și a biomasei (mg/1) în planctonul bazinelor din stațiunea Bazna, 1983 Valori medii lunare Bazin Fitoplancton Zooplancton martie iunie septembrie martie iunie septembrie ex./l mg/1 ex./l mg/1 ex./l mg/1 ex./l mg/1 ex./J mir/1 ex./l mg/1 I 77 400 0,138 71 400 0,355 280 000 1,40 0 0 72 70,51 41 4,63 173,90 II 1 486 500 6,55 80 500 0,383 2 564 000 14,22 0 0 201 55,04 597 III 1 842 500 7,91 145 600 0,692 1 008 000 4,73 15 0,29 218 35,36 303 111,98 IV 11 144 000 46,00 103 600 0,512 349 440 1,70 0 0 278 140,08 1566 19,41 Valori medii anuale Bazin Fitoplancton Zooplancton ex./l mg/1 ex./l mg/1 I 142 933 0,631 38 25,04 II 1 380 000 7,05 266 76,41 III 998 700 4,44 179 49,28 - IV 3 899 000 16,08 522 79,75 la altul, a fost consecința mai multor factori: abundența nutrienților, care a dus la înflorire, însorirea, profunzimea bazinelor, turbiditatea de origine vegetală (prin scoaterea zilnică cu can ciocul a nămolului din bazinele II și III), timpul de stagnare a masei de apă. (a cărei cantitate a variat în toate bazinele în cursul anului 1983 din cauza necesarului mai mare de apă la toate procedurile balneare din perioada de vară-toamnă), tempera- tura apei, abundența zooplanctonului și gradul de poluare a apei. Așadar, în condițiile hidrochimice de ape clorurate, bromurate, iodurate, sodice5 existente în bazinele I—IV se dezvoltă un plancton total, 5 D. Swoboda și colab., Studii hidrogeologice, hidrochimice, biologice și balnebtehnice privind optimizarea factorilor naturali din stațiunea Bazna — jud. Sibiu, 1983— 1985, Arh. fond balnear IBF, București, 1984. 4 MATERIALUL BIOLOGIC ACTIV IN PELOIDOGENEZA DIN BAZNA 135 care, sub aspect calitativ și cantitativ, variază de la un bazin la altul. O caracteristică a acestor ecosisteme constă în faptul că planctonul este reprezentat prin puține specii,' dar cu număr mare de indivizi. Fitoplanctonul. Din punct de vedere calitativ, fitoplanctonul este alcătuit din 40 de taxoni, organisme care aparțin algelor din grupele Cyand- phyta (cianofite), Flagellata (flagelate), Bacillariophyta (diatomee), Chloro- phyta (clorofite). Din punct de vedere cantitativ se constată că, din totalul fitoplanctontelor identificate în cele patru bazine, avînd pH-ul în jurul neutralității și salinitate crescută, cianofitele dețin ponderea cea mai mare. Primăvara, evoluția lor este impresionantă, ajungind la înfloriri de ordinul a milioane de celule algale la litru în bazinele II, III și IV, pe cînd în bazinul I există numai zeci de mii de exemplare la litru (tabelul nr. 2). Vara și toamna, numărul taxonilor și al indivizilor de cianofite este redus în toate bazinele, iar ca specii dominante se întîlnesc în toate perioadele ănuluț Chroococcus turgidus și C. limneticus. în ordinea dominanței, al doilea loc îl ocupă diatomeele, grup de alge care s-a dezvoltat bine în toate anotimpurile, cu precădere primăvara și toamna, cînd temperatura este mai scăzută și prezența Fe mai mare; speciile dominante au fost Synedra ulna, Navicula cryptoeephala, A. cincța. Flagelatele, reprezentate prin Chlamydomonas sp. și Oxyrrhis marina, au în cele trei etape de studiu în toate bazinele valori neînsemnate. Clorofitele, a căror evoluție începe abia în vară, sînt prezente în cel mai mic număr în majoritatea bazinelor, cu excepția bazinului I, unde nu s-a adaptat nici o specie. în bazinele II, III și IV s-au dezvoltat și algele filamentoase Cladophora sp., precum și o specie din grupul ulotri- lialelor, începînd din aprilie pînă în septembrie, cînd vegetația cade la fundul bazinelor. Zooplanctonul. Este alcătuit din 20 de taxoni aparținînd grupelor de organisme Protozoa (protozoare), Botijera (rotifere), Copepoda (cope- pode), Filopoda {Artemia salina), Diptera (dijitere, organisme accidental planctonice), a căror prezență în primăvară nu a fost surprinsă nici cali- tativ, nici cantitativ. Vara și toamna, din punct de vedere calitativ, protozoarele sînt reprezentate prin mai multe specii, dar cu un număr redus de indivizi, care apar numai ca exemplare izolate. Botiferele, copepodele, filopodele sînt zooplanctonte reprezentate prin foarte puține specii, respectiv Brachionus sp., Cletocamptus sp. și Artemia salina (adulți, copepodiți, nauplii, ouă). Artemia salina a fost găsită în toate bazinele, iar larvele de Chironomidae au fost întîlnite în planctonul ecosistemelor numai acci- dental, ele fiind organisme bentonice sau fitofile. DISCUȚII Din rezultatele analizelor biologice au reieșit următoarele : Densitatea fitoplanctonică (ex./l) în anul 1983 (tabelul nr. 2) a fost cea mai crescută în toamnă în bazinele I și II; în bazinele III și IV însă, în primăvară numărul organismelor vegetale a fost impresionant (mi- lioane de celule algale la litru), ceea ce explică și cantitatea de oxigen solvit, care în acest sezon a fost cu mult peste limita de saturație, corespun- zător temperaturii apei în momentul cercetat (tabelul nr. 1). în lunile iunie și septembrie,’ în aceleași bazine s-a constatat o scădere fitoplancto- 6 MATERIALUL BIOLOGIC ACTIV IN PELOIDOGENEZĂ DIN BAZNA 137 136 VALERIA TRTCA 5 nică, ceea ce corespunde dezvoltării maxime a zooplanctonului, căruia fitoplanctonul îi servește drept material trofic. Biomasa fitoplanctonică diferă în limite largi în cele patru bazine și chiar de la un sezon la altul. Astfel, în martie s-a înregistrat eea mai mare biomasă fitoplanctonică, variind de la 0,138 la 46,04 mg/1; în iunie, în toate bazinele biomasa a fost sub 1 mg/1; în septembrie, valorile au crescut, comparativ cu cele din iunie, de la 1,40 la 14,22 mg/1 (tabelul nr. 2). Așadar, sub aspectul densității, se poate afirma că numărul organis- melor zooplanctonice este mult redus, în mod deosebit în bazinul I, iar sub aspectul biomasei, valorile sînt crescute datorită prezenței cope- podelor și filopodului Artemia salina, care constituie cantitatea maximă de material organic ce contribuie la peloidogeneză. Valorile minime și maxime ale biomasei totale sînt 0 — 0,29 mg/1 în martie, 35,36—140,08 mg/1 în iunie și 4,63—173,90 mg/1 în septembrie (tabelul nr. 2). Se constată deci că biomasa fitoplanctonică — lunară și anuală — a fost invers proporțională cu biomasa zooplanctonică. Dinamica planctonică în anul 1983 indică valori diferențiate, ceea ce corespunde realității din bazinele I—IV. Referitor la cele două verigi trofice, se con- stată că numeric fitoplanctonul este mult mai dezvoltat decît zooplanc- tonul, în timp ce ca biomasă domină net zooplanctonul (tabelul nr. 2). în bentosul bazinelor I—IV au fost identificate calitativ elemente faunistice aparținînd grupelor Nematoda, Gastrotricha, Diptera (larve), Copepoda (copepodiți), care concordă cu cantitatea oxigenului dizolvat și a CBO găsit la fundul bazinelor (tabelul nr. 1). în nămolul examinat microscopic s-au evidențiat granule de polen, spori de ciuperci, valve de diatomee, substanțe carotenoide, cristale, săruri și floră bacteriană. Analiza bacteriologică, efectuată asupra celor patru bazine6, arată că apa și nămolul bazinelor III și IV sînt poluate (230 000 bacili coli/1 față de maximum 10 000 coli totali/l, admisibil pentru apele de balneație, și 0 coli/1 pentru nămol, prevăzut prin STAS 1342—77). Explicația constă în faptul că în bazinul IV, socotit de regenerare, se returnează nămolul care a fost utilizat la balneație și preaplinul bazinului IV curge în anumite situații în bazinul III, contribuind la poluarea acestuia. Rezumând, putem spune că în bazinul I densitatea și biomasa planc- tonică au fost minimfe, iar în bazinele II, III și IV maximă. în ultimele, cu precădere în bazinul IV, s-a declanșat fenomenul de înflorire, generat de concentrația mai redusă a apei în clor, precum și de încărcătura bac- teriană adusă de nămolul folosit la balneație după recuperarea de pe bol- navi. în același bazin IV, concentrația oxigenului dizolvat este exceden- tară și consumul biochimic de oxigen crescut, îndeosebi toamna, fapt ce demonstrează că mineralizarea nu are loc decît în procent redus și deci o cantitate de substanță organică mai mare constituie material pentru peloidizare, comparativ cm situația din celelalte bazine. CONCLUZII 1. Cercetările noastre au constatat că în bazinele I—IV de la Bazna au fost condiții care au permis dezvoltarea unui plancton distribuit inegal, fapt determinat de factorii de mediu, care diferă de la un bazin la altul. 0 După datele medicului Ion Popa de la Sanepid—Mediaș, 1983. 2. Din rezultatele obținute reiese că în toate bazinele există con- diții pentru dezvoltarea materialului organic (floră și faună), care, în funcție de posibilitățile de mineralizare a substanțelor, în cantitate mai mică sau mai mare, specifică fiecărui bazin în parte, participă, alături de materialul mineral alohton provenit de la diferite adîncimi (odată cu apa sondelor), în prezența bacteriilor, la peloidogeneză. Cuantumul și ritmul de depunere a nămolului terapeutic de zalțe sapropel (nămol sărat din regiunea de gaz metan), care poate fi folosit cu succes în balneoterapie, variază în bazinele amintite. 3. Analiza bacteriologică privind apa și nămolul din aceste bazine a permis stabilirea unui diagnostic asupra stării biologice a acestor fac- tori naturali, evaluîndu-se impactul perturbațiilor datorită activităților umane în mod deosebit în bazinele III și IV, unde în momentul cercetării poluarea exista. RECOMANDĂRI Pentru formarea în continuare a nămolului calitativ și cantitativ, ecologia bazinelor trebuie supravegheată ; de aceea se cer luate de urgență unele măsuri .- a) regenerarea nămolului să aibă loc tot în bazinul IV, dar dever- sarea acestuia să se facă cu grijă, sectorizat în coada lacului, nu la în- tîmplare, iar apa din preaplinul bazinului IV să nu mai curgă prin șanțul de legătură în bazinul III • b) malurile tuturor bazinelor, în mod deosebit ale bazinului IV, să fie consolidate pentru ca apa poluată din acesta să nu mai ajungă prin infiltrații (datorită permeabilității solului) în bazinul III; c) exploatarea nămolului să se facă sectorizat în bazinele II și III, astfel încît nămolul uzat folosit la tratamente și apoi deversat pentru rege- nerare în bazinul IV să își refacă în timp principiile active care contribuie la eficacitatea terapeutică a acestor peloide și care îl recomandă pentru terapia multor afecțiuni reumatismale și a altor maladii. BIBLIOGRAFIE 1. GÂȘTESCU P., Lacurile din R.P.R., Edit. Academici, București, 1963. 2. MORARIU T., MORARIU E., Lacurile din România, Edit. științifică, București, 1968. 3. FRICĂ JAN A., Apele minerale și termale din România, Edit. tehnică, București, 1972. 4. TRICĂ VALERIA, DUMITRESCU C., Considerațiuni la studiul faunei și florei care con- tribuie la formarea nămolului în bazinele de acumulare din stațiunea Bazna, în Ape minerale și nămoluri din R. S. România, voi. IV, Edit. medicală, București, 1973, 685-690. 5. TRICĂ VALERIA, Relații între factorii de mediu și organismele care participă la peloido- geneză în lacurile din zona Turda-Durgău. (Cluj), St. cerc, biol., Scria biol, anim., 1981, 33, 2, 143-152. 6. TRICĂ VALERIA, Contribuții la studiul biologic privind formarea nămolului în lacurile terapeutice din stațiunea Sovata, Hidrobiologia, 1983, 13, 159—163. Primit în redacție la 27 aprilie 1984 Institutul de medicină fizică, balneoclimatologie Și recuperare medicală București, B-dul Coșbuc nr. li 5-c. 2476 UNELE CONSIDERAȚII ASUPRA ORIGINII CELULELOR „HAIRY” DIN LEUCEMIA CU CELULE „HAIRY” DE NICOLAE MIRANCEA și DORINA MIRANCEA Somc electron microscopic aspccts supporling the histomonocytic and lympho- cytic origin of hairy cells in hairy coli leukemia are presented in the paper. Leucemia cu celule „hairy” („păroase”), numită și reticuloendo- telioza leucemică, este o boală cu evoluție progresivă, caracterizată prin proliferarea necontrolată a unor celule mononucleate maligne, care infil- trează măduva osoasă, sîngele, splina sau alte țesuturi, dînd acestora un aspect microscopic monomorf (pl. I, fig. 1). Celulele atipice au raportul N/C mare și cel mai adesea prezintă prelungiri citoplasmatice lungi (pl. I, fig. 2); uneori, în citoplasmă acestora se decelează unu sau mai multe complexe „ribosome-lamellae”. Celulele conțin izoenzima fosfatază acidă tartrat-rezistentă. Boala este însorită de pancitopenie si spleriomegalie (2), (8), (9), (12). O problemă deosebit de importantă în ceea ce privește studiul leucemiei cu celule „păroase” o constituie stabilirea originii celulei de tip „hairy”. Deși s-au utilizat cele mai perfecționate tehnici de cercetare, originea celulei „hairy” continuă să fie subiectul unor opinii controver- sate. Argumentele pentru originea limfocitară sînt în dezacord cu cele pentrp originea monocitară (9). MATERIALE ȘI METODE Fragmente mici de țesut cu leziuni ncoplazicc au fost fixate în glutaraldehidă 1,4% și apoi în OsO4. Spălările au fost efectuate cu tampon cacodilat de sodiu. Materialul biologic a fost inclus în polimer sintetic ME 6611. Secțiunile ultrafine au fost contrastate cu acctat de uranil și citrat de plumb. Pentru evidențierea electronmicroscopică a fosfatazei acide, fragmente mici din țesut au fost incubate în mediu cu substrat de glicerofosfat în tampon acctat 0,05 M, pIT 5 și azotat de plumb (7). Probele de control au fost realizatepr in introducerea pieselor în mediul de incubare fără substrat. REZULTATE ȘI DISCUȚII Trecînd în revistă principalele opinii a numeroși autori care au studiat leucemia cu celule „păroase”, R.B. Mann și eolab. (9) prezintă succint argumente atît pentru originea limfocitară cît și pentru originea monocitară a celulei „hairy”. St. cerc, biol., Seria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 138 — 142, București, 1984 2 ORIGINEA CELULELOR „HAIRY” DIN LEUCEMIE 139 Autorii care consideră celula de tip „hairy” ca fiind de origine mono- citară aduc ca argument principal capacitatea de fagocitoză a acestor celule. Deși proprietatea de fagocitoză indică unele relații cu monocitele, H. M. Golomb (6) consideră că activitatea fagocitară pe care o manifestă unele celule „păroase” nu exclude originea limfoidă a acestora. Prezența prelungirilor citoplasmatice și activitatea fagocitară nu constituie argu- mente suficiente împotriva originii limfocitare a acestui tip de celulă. Se știe că, uneori, limfocitele fac pinocitoză, iar în împrejurări speciale realizează o fagocitoză activă (3). într-un studiu de microscopie electronică asupra unui caz de leucemie acută limfoblastică (N. Mirancea și D. Mirancea, 1980, date nepublicate) am constatat că unii limfoblăști realizează un intens proces de endocitoză din care rezultă vacuole largi (pl. I, fig. 3). Examinările histologice și electronmicroscopice efectuate din țesutul splenic al unor pacienți cu leziuni de leucemie cu celule „hairy” pun în evidență prezența unor mitoze atipice. într-un astfel de caz, am remarcat unele alterări ale distribuției materialului cromatinian în timpul diviziunii (fig. 4), în special în metafază și anafază. Dintre acestea notăm dez- agregarea unor cromozomi prin dispersarea cromatinei, probabil conse- cință a unui defect de condensare a cromatinei. Uneori, blocuri mari de material cromatinian par să fie în afara fusului mitotic. Nu se distinge clar structura centromerilor. Remarcăm existența unor punți interero- matihiene. Considerăm că aspectele ultrastructurale anormale sînt ex- presia alterărilor metabolismului ADN și al proteinelor care intră în compoziția centriolilor și a microtubulilor fusului de diviziune din celulele maligne de tip „hairy”. Alterări ultrastructurale asemănătoare au fost prezentate de J. Tournamille și eolab. (17) în cazul acțiunii clorurii de metil-mercur asupra mitozei limfocitelor umane normale „in vitro”. De regulă, celulele „hairy” au heterocromatina condensată, cu o distribuție marginală în nucleu, iar nucleolul este adesea atașat de cro- matina nucleolo-asociată. în unele cazuri, heterocromatina este uniform răspîndită în nucleu, ceea ce sugerează unele asemănări cu nucleul celu- lelor limfocitare stimulate ori maligne. ' R. S. Seshadri și eolab. (16) consideră că monocitopenia întîlnită la bolnavii cu leucemie cu celule „hairy” este consecința scăderii capaci- tății de formare a monocitelor normale. în schimb, K. Nanba și eolab. (13) apreciază că monocitopenia ar fi urmarea reținerii celulelor normale pentru un anumit timp în splină, și nu o consecință a descreșterii producției lor. Observațiile noastre sînt în acord cu ultima opinie. Investigațiile elec- tronmicroscopice pe care le-am efectuat prin țesutul splenic provenit de la doi bolnavi splenectomizați cu diagnostic cert de leucemie cu celule „hairy” ne-au permis evidențierea unui număr mare de celule asemănă- toare macrofagelor, care prezintă aspecte morfologice ce amintesc de celula „hairy” (raport N/C mare, cromatinafin structurată, prelungiri citoplasma- tice fine, lungi — pl. I, fig. 5 și 6). Citoplasmă acestor celule prezintă numeroase mitocondrii, reticul endoplasmic neted, dictiozomi, vacuole cu conținut electronoclar, uneori complexe „ribosome-lamellae”. Adesea, acest tip de celulă este pe cale de a endocita hematii sau material acelular aflat în imediata vecinătate. în plus, aceste celule au, uneori, o distribuție care sugerează participarea lor la constituirea pseudosinusurilor. 140 N. MIRANCEA șl DORINA MIRANCEA 3 Numeroși cercetători, bazați pe rezultatele obținute din investigarea receptorilor suprafeței celulare, susțin originea B limfocitară a celulelor „hairy”. Astfel, asocierea macroglobulinemiei cu leucemia cu celule „hairy” (5), aspgetul monomorf pe care îl prezintă zonele infiltrate cu celule „hairy” din limfoganglioni,'zone care, în mod normal, erau populate cu celule B hmfocitare, precum și imunofluorescehța suprafeței celulare au determinat pe unii autori să considere celulele „hairy” ca aparținînd populației de limfocite B (11). Un aspect morfologic particular observat de noi (N. Mirancea și D. Mirancea, 1981, date nepublicate) și a cărui semnificație fiziopatologică este dificil de explicat îl constituie r'ozetarea spontană a hematiilor homo- loge în jurul celulelor „hairy” „in vivo”. Imaginile electronmicroscopice obținute de noi arată stadii diferite de constituire a rozetelor eritrocitare în jurul celulelor „hairy” homologe „in vivo” la temperatura corpului. Uneori sînt surprinse imagini în care hematiile rozetelor sînt mărginite pe anumite zone de prelungirile unor celule „hairy”. „In vitro”, rozetarea spontană a hematiilor heterologe cu limfocite T se face la temperaturi relativ scăzute (+4OC), iar la temperatura, corpului (circa37 —38°C)rozetele disociază (1). Cu toate acestea, uneori limiocitele T.din timusul normal sau din leucemia acută limfocitară (1), precum și limfotitele T din limfogan- glionii cu diferite boli maligne (boala Hodgkin, limfadenopatii imuno- blastice) și unele boli nemaligne formează rozete eritrocitare- stabile la 37°C (14). Semnificația acestor rozete stabile la 37°C nu este clară. După L. Borella și L. Seri (1), limfocitele formatoare de rozete eritrocitare sta- bile la; 37°C sînt limfocite mai puțin maturizate funcțiorial. M. Gâlili și colab. (4) le consideră limfocite activate, iar M. Palutke și colab. (15) opi- nează că acestea ar reprezenta o subclasă de limfocite T. Observațiile noastre privind rozetarea spontană în splină, la tem- peratura corpului, a hematiilor în jurul, unor celule „hairy” homologe sau a prelungirilor aparținînd acestor celule sugerează ca probabilă ori- ginea celulelor ,,hairy” în limfocitul T. Cu toate acestea, avînd în vedere faptul că celulele „hairy” sînt celule maligne, nu excludem posibilitatea alterării suprafeței celulare în sensul existenței unor receptori pe suprafața PLANȘA I ' Fig. 1. — Imagine electronmicroscopică de ansamblu : aspect prolifetativ mono- morf în care predomină, celulele „hairy” ; rriăduvă osoasă (x 2000). Fig. 2. — Celulă „hairy” biniiclcată cu prelungiri citoplasmatice care participă la realizarea endocitozei. Se evidențiază diferite faze de constituire și evoluție a veziculelor de endocitoză; măduvă osoasă (x 17 000). Fig. 3. — Sector dintr-un limfoblast ale cărui prelungiri citoplasmatice parti- cipă la endocitarea materialului extracelular; sînge (x 23 000). Fig. 4. — Celulă „hairy” in diviziune mitotică. Se remarcă procesul de decon- densare cromatiniană. și existența punților intereromatiniene ; splină (X 28 000). Fig. 5. — Două hematii sechestrate de prelungirile citoplasmatice a două celule „hairy” asemănătoare macrofagelor; splină (X 10 400). Fig. 6. — Celule „hairy” asemănătoare macrofagelor. Două dintre adestea (cele din dreapta) participă la constituirea unui pseudoșinus, din care se vede numai un sector; splină (x 8 000). Fig. 7. — Localizarea citochimică a fosfătazei acide, care este preponderentă în heterocromatină. Se observă o cantitate crescută a produsului de reacție în zona nucleară din vecinătatea complexului „ribosome-lamellae” (BL). Unele mitocondrii prezintă granule de fosfat de plumb (->) ; splină (X 12 500). 4 ORIGINEA CELULELOR „HAIRY” DIN LEUCEMIE 141 celulelor „hairy” care să facă posibilă rozetarea spontană și stabilă a he- matiilor homologe, incit celulele „hairy” să reprezinte o linie celulară aparte. în concluzie, rozetarea spontană și stabilă a hematiilor în jurul celulelor „hairy” la temperatura corpului rămîne un aspect morfologic Fig. 8. — Suprafața celulei „hairy” examinată cu ajutorul microscopului electronic cu scanning; sînge (X 11 000). interesant, dar greu de explicat. Interpretările realizate nu oferă argumente precise pentru originea celulelor „hairy”. în acest context, sînt necesare noi și profunde investigații. într-un caz de leucemie cu celule „hairy”, am decelat prezența fosfatazei acide (pl. I, fig. 7) în nucleul (preponderent în heterocromatină) și în citoplasmă (lizozomi, unele mitocondrii) unor celule „hairy”. Citoarhitectura de suprafață a celulei „hairy”, examinată cu ajutorul microscopului electronic cu scanning (fig. 8), sugerează similitudini cu cea a limfocitului B normal ori stimulat și mai puțin cu cea a macrofagelor stimulate, descrise de N. Manolescu și eolab. (10). 142 N. MIRANCEA și DORINA MIRANCEA 5 Din examinarea rezultatelor și a discuțiilor prezentate putem con- phide că stabilirea originii celulei „hairy” rămîne o problemă deschisă. Aspectele morfofuncționale pe care le prezintă celulele „hairy” sînt comune atît seriei histiomonocitare cît și seriei limfocitare. Nu este exclusă pro- babilitatea ca acest tip de celulă să reprezinte o linie celulară aparte. Leucemia cu celule „hairy” se manifestă ca o entitate clinico-morfologică și, în consecință, trebuie bine investigată pentru a se putea aplica bolna- vilor o terapie adecvată. BIBLIOGRAFIE SCHIMBURI ALE CROMATIDELOR SURORI (SCE) INDUSE DE 2-METILPIRIDINĂ, 4-METILPIRIDINĂ ȘI 2-METIL-5-ETILPIRIDINĂ ÎN CULTURI DE LIMFOCITE UMANE DE PETRE RAICU, ZORICA HERTZOG și ION ROGOZ 1. BORELLA L., SEN L., J. Immunol., 1975, 114, 187-190. 2. CHEEVER M. A. ct al., New Engl. J. Med., 1982, 307, S, 479-481. 3. COHEN H. J., GEORGE E. R., Blood, 1979, 53, 4/764-776. 4. GALILI M. et al., J. Immunol., 1976, 117, 730-735. 5. GOLDE D, W., SAXON A., STEVENS R. FL, New Engl. J. Med., 1977, 296, 92-93. 6. GOLOMB H. M., Cancer, 1978, 42, 2, 946-956. 7. GOMORI G., Tcchnol. Rcv., 1950, 25, 81. 8. KATAYAMA I., New Engl. J. Med., 1977, 29G, 15, 881. 9. MANN R. B., JAFFE E. S., BERRARD C. W., Amcr. J. Path., 1979, 94, 1, 103-192. ' 10. MANOLESCU N., DICULESCU I., COȚOFAN V., Histologie comparată în scanning, Edil. Ceres, București, 1982. 11. MORARU I. (sub reci.), Anatomie patologică, voi. II, Edit. medicală, București, 1980. 12. NAEIM F., GOSSETT T., WALFORD R. L., New Engl. J. Med., 1977, 296, 15, 882. 13. NANBA K„ SOBAN E. J., BOWLING M. C., BERRARD C. W., Amcr. J. Clin. Path., 1977, 67, 515-428. 14. PALUTKE M„ TABACZA P. M„ Brit. J. Haematol., 1979, 43, 361-367. 15. PALUTKE M. et al., Cancer, 1980, 46, 1, 87-101. 16. SESHADRI R. S..BR0WE. J., ZIPURSKY A.,NewEngl. J.Med., 1976,295,181-184. 17. TOURNAMILLE J., 'GAPORICCIO B., MICHEL R„ SENTEIN P., C. R. Soc. Biol., 1982, 17G, 2, 194-203. Primit în redacție la 26 iulie 1983 Institutul de șliin/e biologice București, Splaiul Independenței nr. 296 SCE frcqucncy induced by 2-methyl-pyridine, 4-mcthyl-pyridinc and 2-methyl- 5-ethyl-pyridine in human lymphocytc culturcs after a 48-hour treatment was higher compared to that in the Controls. The exchangcs were distributed in chro- mosomes according to cliromosomc length. Introducerea recentă a testului schimburilor cromatidelor surori (SCE) a revoluționat tehnica citogenetică de identificare a substanțelor chimice cu acțiune biologică. Tot mai multe laboratoare preferă această tehnică în locul analizei aberațiilor cromozomiale, metodă ce ridică o serie de probleme. Substanțele chimice induc inițial aberații cromatidice, în care unitatea de ruptură sau schimb este cromatida. Problema esențială se referă la varietatea și complexitatea configurațiilor implicate. De asemenea, determinarea aberațiilor necesită multă pricepere și îndemînare. în majoritatea cazurilor, o înaltă frecvență a acestui tiji de modificări cromozomiale duce la moartea celulară, cauzată de duplicația sau defi- ciența informației genetice, și pentru acest motiv observația citogenetică trebuie limitată la celulele care se află în prima mitoză după tratamentul chimic. ' Tehnica SCE, dezvoltată pentru evaluarea modificărilor cromozo- miale, a rezolvat majoritatea problemelor întîlnite în determinarea abera- țiilor cromozomiale. Avantajele acestui test sînt legate de faptul că toate SCE sînt de un singur tip, pot fi ușor identificate și numărate chiar de un observator neexperimentat și, pentru că apar cu o frecvență mai mare decît aberațiile cromozomiale, sînt necesare mai puține celule pentru a determina dacă un compus chimic are efect semnificativi' Metoda SCE este considerată un indicator sensibil al modificărilor cromozomiale și/sau al mutagenezei „in vitro” și „in vivo” (4), (5,) (9), (11), (14). Majoritatea agenților care produc rupturi cromozomiale arată o frecvență crescută a SCE. O creștere foarte,mare a SCE a fost observată la concentrații ale substanțelor chimice care induc puține aberații (9). Metoda SCE poate detecta efectele substanțelor chimice care acționează direct asupra ADN, dar și ale procarcinogenilor care necesită activitate metabolică (15). Unele cercetări au sugerat că aceste tehnici pot reflecta procesele de reparare a ADN (6). St, cerc. biol., Scria biol, anim., t. 36, nr. 2, p. 143 — 147, București, 1984 144 PETRE RAICU și colab. 2 MATERIAL ȘI METODĂ Aii fost inițiate culturi dc limfocite umane de la trei donori de sex masculin și feminin, Limfocitclc au fost crescute pentru 72 de ore la 37°C în mediul MEM ± IC-65 suplimentat cu 10% ser de vițel in prezența PHA-M. La 24 dc ore după inițiere, în culturi au fost adăugați BrdU în concentrație finală de 4 • 10~5 M și compușii chimici 2-metiIpiri- dină (2-MP), 4-mctilpiridină (4-MP) și 2-mctil-5-etilpiridină (MEP) în următoarele concen- trații finale : 2-MP — 9,89 mg, 0,989 mg și 0,0989 mg ; 4-MP — 9,78 mg, 0,978 mg și 0,0978 mg; MEP — 12,8 mg, 1,28 mg și 0,128 mg. După 72 dc ore, în culturi s-a adăugat colchicină în concentrație finală de 40 p.g. Preparatele cromozomiale au fost efectuate după metoda clasică. Pentru colorarea diferențială a cromatidelox- surori, am folosit tehnica descrisă de D. G. Stetka și colab. (14), P. E. Perry (9) și P. Raicu și colab. (11), cu unele modificări: — Lamele de o zi se colorează în colorant Hoechst 33258 (conc. 0,5 g/ml), preparat în tampon Sorcnsen M/15 cu pH 6,8, timp de 12 minute. — După colorare, lamele se clătesc în tampon Sorcnsen, se pun în cutii Petri și se acoperă cu 1 cm tampon Sorcnsen. Se iradiază la o lampă UV (250 nm) la o distanță de 25 cm timp dc 25 minute și se incubează în 2xSSC la 60°C timp de 30 minute. Se spală cu apă bidistilată și se colorează cu soluție Giemsa 10% în tampon Sorcnsen timp dc 10— 15 minute. După uscare, lamele se clarifică în amestec acetonă-xilen. Metafazcle cu diferențieri clare în colorarea cromatidelor surori au fost analizate în vederea stabilirii frecvenței SCE/pcr celulă și per cromozom. Fig. 1. — Frecvența SCE/celulă in- duse de 2-MP, 4-MP și MEP în culturi de limfocite. REZULTATE ȘI DISCUȚII Analiza SCE induse în culturi de limfocite umane de către 2-MP, 4-MP și MEP prin tehnica colorării diferențiate a cromatidelor surori evidențiază o frecvență crescută a schimburilor în celule tratate în raport cu cele netratate (fig. 1). Rezultatele obținute sînt prezentate în tabelul nr. 1. Figurile 2 și 3 ilustrează celule în care cromozomii prezintă SCE,. Este foarte important să se cunoască frecvența de bază a SCE induse prin procedura de.marcare, deoarece servește ca o valoare de control cu care se compară frecvența crescută, cauzată de substanțele chimice. Tabelul nr. 1 Frecvența SCE în limfocitclc umane tratate cu 2-MP, 4-MP și MEP Compusul testat Conc. finală (pg/ml) Interval tratament (ore) Metafaze analizate SCE/celulă ±ES Abaterea standard Nivel de semni- ficație Nr. SCE/ nr. cromo- zomi SCE/ cromo- zom Control 48 25 3,28±0,39 ±1,97 82/1135 ■ 0,072 989 48 • 25 13,82±0,60 ±3,01 0,001 348/1150 0,303 2-MP 98,9 48 25 9,76±0,61 ±3,06 0,001 144/1135 0,214 9,89 48 25 7,04±0,47 ±2,37 0,01 176/1050 0,167 Control 48 25 3,84±0,47 ■ ±2,37 96/1135 0,084 978 48 • 25 16,48±0,81 ±4,07 0,001 412/1150 0,358 4-MP 97,8 48 25 ll,24±0,65 ±3,20 0,001 281/1150 0,244 9,78 48 25 8,76±0,79 ±3,98 0,01 219/1150 0,190 Control 48 25 5,04±0,38 ±1,90 126/1100 0,114 alcool 30° 1280 48 25 10,32±0,52 ±2,63 0,001 258/1150 0,221 MEP 128,0 48 25 9,04±0,36 ±1,81 0,001 226/1075 0,210 12,80 48 25 6,32 ±0,53 / ±2,67 0,05 158/1150 0,137 Fig. 2. — Metafaze prezentînd cromozomi cu SCE; proba de control (a); probele tratate (b). Fig. 3. — Frecvența SCE în fiecațe cromozom, exprimată procentual din numărul total In culturile de control și după tratament cu 2-MP. Fig. 4. — Frecvența SCE în fiecare cromozom, exprimată procentual din numărul total în culturile de control și după tratament cu 4-MP. 3 SCHIMBURI ALE CROMATICELOR SURORI IN LIMFOCITELE UMANEI I45 în cîteva lucrări este indicată influență dozei BrdU asupra frecvenței SCE, aceasta crescînd cu concentrația analogului (3), (9), (16). Pentru că frecvența de bază a SCE este direct legată de conținutul de ADN, și nu de numărul de cromozomi, frecvența SCE poate fi expri- mată mai degrabă ca o frecvență per celulă diploidă decît per cromozom. Noi am obținut pentru o concentrație finală de 4 -IO-5 M BrdU și pentru un interval de tratament de 48 de ore o valoare medie de control de 3,28—3,84 SCE/celulă, iar pentru proba de control tratată cu etanol de 30° o valoare medie de 5,04 SCE/celulă. Diferența dintre frecvența SCE/celulă în probele de control tratate cu apă distilată și frecvența SCE/celulă din cele tratate cu etanol de 30° sugerează ideea că etanoliil induce SCE, dar cu o frecvență mică. Un studiu efectuat asupra activității acetaldehidei în culturi de limfocite umane arată că nu etanolul, ci primul său metabolit, acetaldehida, induce „cross-links”-uri între catenele de ADN și SCE în limfocitele umane (13). ’ Din analiza efectuată asupra SCE în celulele tratate cu 2-MP, 4-MP și MEP rezultă că. 4-MP induce cea mai crescută frecvență a SCE/celulă în comparație cu 2-MP și MEP. Cînd frecvența SCE a fost exprimată per cromozom, concluzia a fost aceeași : IMF a'fost cel mai eficient compus. De asemenea, se constată că frecvența SCE crește proporțional cu concentrația compușilor. în literatura de specialitate se arată că frecvența SCE induse de agenții care modifică ADN crește liniar cu concentrația compușilor test în populațiile de celule tinere, în timp ce în populațiile de celule bătrîne scade semnificativ, ca urmare a alterării răspunsului celular la modifi- carea ADN (7), (12). Pentru a semnifica statistic rezultatele, am folosit testul „t” Student (1), prin care toate valorile medii ale SCE/celulă au fost semnificative. în scopul stabilirii efectelor compușilor test asupra cromozomilor, a omogenității frecvenței SCE pentru fiecare cromozom, am calculat frecvența SCE/cromozom ca o expresie procentuală din numărul total de schimburi observate. Frecvența SCE/cromozom indusă de 2-MP, 4-MP și MEP a fost comparată cu cea din probele de control (fig. 3, 4 și 5). Distribuția SCE/cromozom pare să nu fie întîmplătoare. în general, cromozomii mai mari (grupele A—C) au prezentat tendința de a avea mai multe SCE decît cei mai scurți (grupele D —G). Toți cromozomii A—C, cu excepția cromozomului 10, au avut un exces de schimburi, în timp ce toți cromozomii D —G, cu excepția cromozomilor 13, 14 și 15, au avut mai puține SCE. Această constatare concordă cu datele din lite- ratură, care arată că în limfocitele umane frecvența SCE este mai mare în cromozomii mari decît în cei mici, cînd acestea au fost tratate cu mito- micină C, muștar de chinacrină și chinacrină (4). Este posibil ca SCE să apară în timpul fazei S a ciclului celular în furca replicativă, dar modificările ADN, care duc la SCE, pot fi cauzate