COMITETUL DE REDACȚIE Redactor responsabil t Academician EUGEN A. PORA' Redactor responsabil adjuncti Academician RADU CODREANU Membri : MIHAI BĂCESCU, membru corespondent al Academiei ■ Republicii Socialiste România; NICOLAE BOTNARIUC, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România ; dr. ILIE DICULESCU; MIHAIL A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; academician PETRE JITARIU; OLGA NECRASOV, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; academician VICTOR PREDA; GHEORGHE V. RADU, membru corespondent al Aca- demiei Republicii Socialiste România ; LUDOVIC RUDESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; cont. GRIGORE STRUNGARU; dr. RADU MEȘTER — secretar de redaclie. Prețul unui abonament este de 30 de lei. în țară, abonamentele se primesc la oficiile poștale, agențiile poștale, factorii poștali și difuzor!! de presă din întreprinderi și instituții. Comenzile de abonamente din străinătate se primesc la ILEXIM, serviciul export-import presă, P.O.B. 136—137, telex 11 226, str. 13 Decembrie nr. 3, 79517 — București, R. S. România, sau la . reprezentanții săi din străinătate. Manuscrisele se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „Studii și cercetări de biologie, Seria biologie animală”, iar cărțile și revistele pentru schimb pe adresa Institutului de științe biologice, 79651 — București, Splaiul Independenței nr. 296. APARE DE 2 ORI PE AN EDITURA ACADEMIEI R.S. ROMÂNIA ADRESA REDACȚIEI CALEA VICTORIEI NR. 125 CALEA VICTORIEI NR. 125 R - 79717 BUCUREȘTI R - 79717 București TELEFON 50 76 80 TELEFON 50 76 80 Studii si cercetări de BIOLOGIE SERIA BIOLOGIE ANIMALĂ TOMUL 33, NR. 1 ianuariă^ A'v vv'VlT ' A.' SUMAR f/ acad. RADU CODREANU, însemnătatea generală a operei speologice a lui Emil Racoviță (1868 — 1947).............................. 3 acad. EUGEN A. PORA, începuturile fiziologiei animale la Univer- sitatea din Cluj............................................. 9 EUGEN V. NIGULESCU, Nervațiunea și taxonomia în familia Papilionidae 13 IRINA TEODORESCU și I. CEIANU, Subfamilia Cremifaniinae(Diptera — Chamaemyiidae), nouă pentru fauna României................... 19 MARIA COCIU, Contribuții la cunoașterea genului Norellisoma Hendel, 1910 (Diptera— Scatophagidae ) din România . . . ...... 23 RAOUL CONSTANTINEANU și IRINEL CONSTANTINEANU, Ichneu- monidae din zona Cheile Bicazului — Lacul Roșu, noi și rare pentru fauna României............................................. 31 OVIDIU CHITA și ZORICA HERTZOG, Conexiuni intercromozomale la Rattus norvegicus . ... .................................. 37 C. C. PARHON, GEORGETA PETCU și N. STĂNGIOIU, Influența estradiolului asupra absorbției intestinale a unor acizi aminați la șobolanul mascul..........................• ............... 41 C. RUJINSCHI și RODICA-ILEANA RUJINSCHI, Aspecte ale realizării integralității biocenotice în lacul Bîcaz.................... 45 VALERIA TRICĂ, Situația ecologică a lacului Techirghiol în condițiile anilor 1975-1979 .................................... 51 ROD ICA TOMESCU, Dinamica sezonieră a faunei de protozoare ciliate din solul a două ecosisteme caracteristice de pe Muntele Vlădeasa 55 ALEXANDRINA TARȚA, Dinamica sezonieră a larvelor de coleoptere din ecosisteme forestiere de pe Muntele Vlădeasa ................ 61 MIHAI TEODOREANU, Coleoptere edafice din unele ecosisteme naturale ale Munților Bihor........................................... 69 MARIA SUCIU și ALEXANDRINA POPESCU, Aspecte ale distribuției geo- grafice a sifonapterelor (Siphonaplera — Insecta) în Carpații sudici 75 ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 1-100, BUCUREȘTI, 1981 19 2 T. PERJU, D. PERJU și I. ROTAR, Dinamica entomofaunei culturilor de trifoi alb (Trifolium repens)............ .... 83 KLAUS FABRITIUS, Combaterea biologică dirijată a muște! sinantrope Musca domestica L. (Diptera — Muscidae) cu ajutorul parazitului Muscidifurax raptor Gir. et Sand. (Hymenoptera — Pteromalidae) 89 IULIANA POPOVICI, Influența poluării industriale asupra nematodelor din sol ................................................. 93 RECENZII ............................................... 99 ÎNSEMNĂTATEA GENERALĂ A OPEREI SPEOLOGICE A LUI EMIL RACOVIȚĂ (1868 -1947) DE acad. RADU CODREANU The Paper deals with the history of the founding the flrst Institute of Speleology in the World, 60 years ago (1920) at the Cluj University, by Emil G. Racoviță. He was also a professor of general biology after having been an oceanograph and an Antarctic explorer. The wide ecologica!, evolutionary and humanistic meanings of his basic biospeleo- logical work are pointed out. Aniversarea a 60 de ani de speologie în România are la obîrșie acți- unea de luminat patriotism care, prin legea promulgată la 26 aprilie 1920, hotăra înființarea unui institut de speologie pe lîngă Universitatea din Cluj la inițiativa naturalistului Emil Racoviță. în avîntul organizării Uni- versității românești din metropola Transilvaniei ca urmare a marii uni- ficări naționale din 1918, Consiliul dirigent a invitat ca profesor de zoologie pe savantul român stabilit de peste 30 de ani în Franța, unde îndeplinea atunci importante sarcini de conducere în cadrul Laboratorului Arago, vestit centru de biologie marină la Banyuls-sur-Mer, pe coasta Mediteranei. ; Racoviță modifică propunerea transmisă prin rectorul Sextil Puș- cariu, argumentînd în scrisoarea sa din 9 iulie 1919 : „Profesia mea nu este, de a fi «profesor »; niciodată n-am făcut lecții de zoologie clasică pentru a pregăti studenți în vederea licenței sau altor examene elementare. Specialitatea mea este conducerea lucrărilor de cercetare, administrarea institutelor de istorie naturală și explorările oceanografice sau terestre. Am îndeplinit asemenea funcții pînă în prezent și în aceste specialități mă recunosc competent” (10). Nedespărțitul său colaborator din Franța, dr. Rene Jeannel, a evocat sugestiv rolul lui Racoviță de a educa pe tinerii naturaliști pe teren (2), iar savuroasele sale cursuri de biologie generală, pe care le-a ținut mai tîrziu la Cluj, ne ajută să înțelegem țelurile superioare care îl însu- flețeau. Justificîndu-și convingerea că dezvoltarea socială modernă are nevoie de institute de cercetare specializate, Racoviță optează pentru un institut de speologie fiindcă era în măsură să-i atribuie o excepțională zestre științifică, agonisită cu perseverență încă din 1904, data descoperirii crustaceului izopod Typhlocirolana moraguesi în peștera „Cueva del Drach” din insula Majorca, în arhipelagul Baleare. Specia devine faimoasă deoarece caracteristicile ei au dezvăluit lui Racoviță puternicul interes ecologic și evoluționist al cunoașterii lumii subterane. Această împrejurare l-a condus la elaborarea celebrei sale lucrări din 1907, „Essai sur Ies problemes biosp6ologiqu.es” (5), care l-a consacrat ulterior ca întemeietor al speolo- giei moderne pe plan mondial. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 3-7, BUCUREȘTI, 1981 45 4 R. CODREANU 2 Mai mult, asociindu-1 pe medicul entomolog francez Ren 6 Jeannel, tot în același an Racoviță înființează organizația internațională „Biospeo- logica”, pe care o dotează cu publicația purtînd același nume în cadrul prestigioasei reviste „Archives de zoologie experimentale et generale”, al cărei director era. Astfel, el întreprinde explorarea metodică a peșterilor europene și algeriene, în număr de 760 pînă la venirea sa la Cluj (4). Prin magistralele sale studii asupra izopodelor terestre (6), (7), sferomienilor (8) și cirolanidelor (9) din mediul subteran, Racoviță renovează siste- matica într-o știință de bază a evoluției; concepția sa asupra taxonomiei filogenetice a fost urmată de R. Jeannel, L. Page și ceilalți colaboratori de la ~,,Biospeologica” (1). într-adevăr, după Racoviță, specia definită ca „o colonie izolata, de consanguini” (9) este departe de a fi „un fenomen pur actual”; de aceea ,,trebuie considerată ca o entitate nu nnmai morfologică, ci și istorică și geografică. Taxonomia nu poate fi altceva decît filogenie aplicată”, reconstituind înlănțuirea istorică a speciilor în cuprinsul „spițelor omogene” („lignâs homogenes”), pe care el le explică după cum urmează : „Pentru a fi cît mai aproape de adevăr, pentru a recunoaște sensul și a constata modalitățile transformărilor, pentru a găsi prin urmare originea sigură și semnificația veritabilă a structurilor și funcțiilor, trebuie să urmărim pas cu pas modificările în schimbarea lor progresivă sau regresivă, într-un cuvînt trebuie să facem studii comparate numai în interiorul spițelor omogene” (10). De aceea, chiar de la întemeierea lui la Cluj, Institutul de speologie a devenit depozitarul acestei eminente tradiții științifice, mai ales că dr. Rend Jeannel (1879—1965) s-a statornicit ca subdirector al institutului timp de 10 ani alături de Racoviță, ei fiind secundați de hidrobiologul elvețian Pierre Alfred Chappuis (1891—1960), care a rămas acolo pînă în 1949. Institutul de speologie, primul creat în lume, constituia un centru de referință științifică internațională și toate străduințele de atunci încoace au tins să mențină această incontestabilă prioritate românească. Dar Racoviță cumula și gloria de pionier al explorării Antarcticei, iar vrednicia sa eroică de naturalist al expediției „Belgica” (1897—1899) dobîndește noi dimensiuni în atmosfera de intensificare actuală a cerce- tării continentului înghețat. Incomparabila sa experiență ecologică asupra vieții pinguinilor, focelor și balenelor l-a adus să privească speologia drept model de știință pluridisciplinară, pe care el o numea „sintetică” pe baza următoarelor considerații: „Programul științelor sintetice cuprinde ... studiul unei porțiuni complete a globului, cu tot conținutul său de entități materiale și de factori energetici. Cu cît se dezvoltă mai mult o știință sintetică, cu atît metodele și rezultatele sale tind să devină enciclopedice, circumstanțe eminamente favorabile nașterii de generalizări științifice rodnice ... «’ Sintetistului » îi este rezervată gloria de a reînvia în aulele de beton armat ale universi- tăților viitoare învățătura pe care filozofii antici o propovăduiau sub porticurile de piatră divin sculptate, învățătură prin care s-au format personalitățile cele mai de vază dintre elitele civilizațiilor mediteraneene și chiar ale tuturor celorlalte civilizații, adică acea învățătură care rea- lizează educația completă și«umană » a corpului, a simțirii și a spiritului, care a fost scopul universității antice și care nu s-a mai realizat de atunci” (12), 3 însemnătatea generala a operei speologice a LUI RACOVIȚĂ 5 De la științele „sintetice”, inter- sau pluridisciplinare, Racoviță nădăjduia inepuizabile surse de aplicații folositoare omenirii, mai ales că în urmă cu o jumătate de secol el a avut previziunea crizei ecologice, provocată de expansiunea demografică și tehnico-industrială. Urmărind apărarea echilibrelor biologice, el a militat neobosit, odată cu profesorii Alexandru Borza și Andrei Popovici-Bâznoșanu, pentru legiferarea ocro- tirii naturii în țara noastră (1930) și a preconizat o codificare internațională a monumentelor naturale (13), (14). Ca rector și senator al Universității, ca președinte al Academiei (1926—1929), Racoviță a participat eficient și durabil la propășirea vieții noastre universitare și științifice. Recunoscînd natura de relicte sau „fosile vii” a speciilor troglo- bionte, Racoviță vedea în cercetările biospeologice o rezervă neprețuită de date pentru deslușirea modalităților evoluției (10). Această idee con- ducătoare l-a determinat ca împreună cu dr. Rene Jeannel să funcționeze ca primii profesori de biologie generală la o universitate românească (1920). în memorabilul său discurs de recepție despre speologie, rostit în ședința solemnă a Academiei Române din 13 iunie 1926, în care găsim mărturia edificatoare pentru consecventa preocupărilor sale evoluționiste, Racoviță spune: „S-ar putea crede că vorba românului«nu știi de unde sare iepurele » s-ar putea aplica și vieții mele științifice, dar ar fi o nedreptate. Ce e drept, începutul carierei mele l-am făcut sub săgețile aprinse ale soarelui meri- dional, pe țărmurile arse de căldură și pe talazurile pururea albastre ale Mediteranei; pe urmă m-am trezit în ghețurile veșnice ale țărilor antarctice întroienite; iar după o nouă perioadă de cercetări sub soarele fierbinte și în apele calde ale celei mai frumoase mări din lume, iată-mă pribegind sub pămînt, prin hude stăpînite de spaima întunericului umed și rece. Aceste îndeletniciri pai’ disparate și fără îndoială că sînt așa din punctul de vedere geografic, dar firul cugetării care m-a condus e întins în linie dreaptă și neîntrerupt. N-am urmărit niciodată simpla culegere a faptelor, ci legarea lor în generalizări; am căutat să « pricep », adică să reduc lucrurile complicate la forma mai simplă din care derivă” (11). Originalitatea gîndirii sale i-a permis să se emancipeze de conformismul curentelor evoluționiste existente și este regretabil că luminoasele sale contribuții nu au fost reunite într-un coip unitai’ pentru a fi pe deplin valorificate în bibliografia internațională. Merită să reamintim aici con- cepția capitală pe care el o desprinde din analiza pătrunzătoare a feno- menelor de adaptare, ajungînd la distincția radicală dintre valoarea evolu- tivă inversă a adaptărilor care supun organismele condițiilor înconjură- toare, și pe acestea le numește stenaptii, în opoziție cu euriaptiile libera- toare, care consolidează autonomia progresivă a viețuitoarelor (3), (16). Dar să-i lăsăm lui însuși cuvîntul definitoriu : „Adaptarea este tendința niciodată pe deplin realizată a ființelor vii de a ajunge la echilibrul compensator perfect între acțiunea mediului extern și reacția consecutivă a organismului lor, combinată cu tendința de a se sustrage cu totul influenței mediului extern prin izolarea mediului intern”. Și el conchide : „putem stabili în principiu că perfecțiunea orga- nizației unei biote se măsoară după gradul independenței sale față de mediul extern” (12). '1 ■6 R. CODREANU 4 Astfel speologia ne apare ca o fază extrem de fecundă a activității multiple și profunde a lui Emil Racoviță, care a îmbrățișat cu efervescența gîndirii sale creatoare problemele cardinale ale poziției omului în natură și societate. Adept încă din tinerețe al materialismului dialectic și istoric, el s-a integrat permanent aspirațiilor de dreptate socială, iar prin comunica- tivitatea, afinitățile sale ireductibile pentru progres și talentul său orga- nizator rămîne un neîntrecut înaintaș al cooperării științifice interna- ționale. Este firesc să aducem cu acest prilej un omagiu sincer și memoriei • profesorului Albert Vandel de la Universitatea din Toulouse, membru al Academiei de științe din Paris, decedat în toamna anului 1980. în cali- tate de organizator al renumitului laborator subteran din peștera de la Moulis (Ariege), destinat cercetărilor biospeologice experimentale, Vandel a izbutit sa realizeze cu sprijinul C.N.R.S („Centre National de la Re- cherche Scientifique” din Franța ) un vechi proiect al lui Racoviță și Jeannel, la care a avut din 1949 și concursul dr. Chappuis. Nu numai ornamentînd cu portretele în mozaic ale lui Racoviță și Jeannel intrarea edificiului, dar și la repetate manifestări, prof. Vandel a ținut să elogieze în perspectiva actuală temeinicia operei biospeologice a lui Emil Racoviță (15). După stingerea din viață a lui Racoviță, cercetările speologice au fost reluate cu vigoare crescîndă în țara noastră și se propagă cu rezultate semnificative pe întreaga planetă. Frumusețea misterioasă a peșterilor atrage interesul maselor populare și stimulează numeroase organizații turistice. Prin înfăptuirile devenite legendare ale vieții sale, Racoviță se situează pe culmile științei românești și universale. 1 Nici un crez nu poate fi mai presus decît al său atunci cînd ne învață : „Pe scara fără sfîrșit a vremurilor, încet-încet, trudește omenirea, cînd trasă în jos spre întuneric de superstițiile ignoranței, cînd trasă în sus spre lumină de adevărurile științei”. Dictonul lui Shakespeare ; a fi sau a nu fi..., „aceasta să fie întrebarea întrebărilor, problema problemelor, dilema dilemelor de la dezlegarea căreia depinde și viitorul omenirii și soarta noastră de ființă omenească?” Răspunsul său vine fără șovăire : „A ști sau a nu ști, aceasta e întrebarea ! ... A ști înseamnă pentru om a-ți trăi timpul de «a fi » cu mulțumire și a aștepta clipa de «a nu fi» cu seninătate” (11). , La aniversarea a șase decenii de la înființarea institutului său, cel mai valoros omagiu de admirație și recunoștință ce i-1 datorăm trebuie să fie dezvoltarea neîncetată a nobilului patrimoniu , științific și umanist pe care ni l-a lăsat. 5 însemnătatea generala a operei speologice a lui racoviță 7 8. RACOVITZA E.G., Biospeologica XIII, Arch. Zool. exp. gin., 1910, 5® sir., IV, 625 — 758. 9. RACOVITZA E.G., Biospeologica XXVII, Arch. Zool. exp. gin., 1912, 5® sir., X, 203—329. 10. RACOVIȚĂ E.G., Lucr. Inst. Speol. Cluj, 1926, I, 1 — 50. 11. RACOVIȚĂ E.G., Discursuri de recepție, Acad. Rom., 1926, LXI, 64 p. 12. RACOVIȚĂ E.G., Lucr. Inst. Speol. Cluj, 1927, II, IX-XIII. 13. RACOVIȚĂ E.G., Bul. Comis. Mon. Nat., 1934, II, 4-7. 11. RACOVIȚĂ E.G., Soc. Biogiogr., Paris, 1937, V, 15 — 27. 15. VANDEL A., La biospcologie. La biologie des animaux cavernicoles, Edit. Gauthier-Villars, Paris, 1964, 616 p. 16. VOINOV D., MOTAȘ C., GAVRILESCU N., Zoologie, anatomie et biologie animale, în La vie scientifique en Roumanie. I. Sciences pures, București, 1937, 135—196. Academia Republicii Socialiste România, Secția de științe biologice, București, Calea Victoriei nr. 125 Primit în redacție la 27 ianuarie 1981 BIBLIOGRAFIE 1. CODREANU R., Emil Racoviță ia biologia generală, în Emil Racoviță. Opere alese, Edit. Academiei, București, 1964, 571 — 582. 2. GUIART J., JEANNEL R„ Arch. Zool. exp. gin., 1948, 86, 1-28. 3. JEANNEL R., La marche de VEvolation, Edit. Museum, Paris, 1950, 171 p. 4. JEANNEL R„ RACOVITZA E.G., Biospeologica XXXIX, Arch. Zool. exp. gin., 1918. LVII, 203-470. 5. RACOVITZA E.G., Biospeologica I, Arcli. Zool. exp. gen., 1907, 4e sir,, VI, 371 — 488. 6. RACOVITZA E.G., Biospeologica IV, Arcli. Zool. exp. gin., 1907, 4® sir., VII, 145—225. 7. RACOVITZA E.G., Biospeologica IX, Arch. Zool. exp. gin., 1908, 4® sir., IX, 239—415. ÎNCEPUTURILE FIZIOLOGIEI ANIMALE LA UNIVERSITATEA DIN CLUJ DE acad. EUGEN A. PORA En 1918—1919, quand commența l’enseignement roumain â l’Universitâ de Cluj, Dimitrie Călugăreanu, un des eleves du professeur Jean Athanasiu, fonda le premier institut de physiologie generale de la fa cultii des Sciences, dont il fut doyen et aussi recteur de l’Universitd de Cluj. Apres son dâpart, la cliaire libre de physiologie animale est occupee par le dr Aristide Grădinescu, un autre Ueve du professeur Jean Athanasiu. Grâce aux subventions accordees par l’Etat, il a pu montei- un bon laboratoire, donner des cours doubles de demonstrations et falre des travaux pratiques et en meme temps continuei- et dfevelopper des recherches scientifiques. II s’agissait surtout de Ia physiologie des capsules surrenalcs, qui avait constitui I’objet de sa these de doctorat. Le produit de la medulo-surrânale regie le diametre des capillaires et donc Ie flux du sarig dans Ies tissus. C’est poUrquoi on a essaye d’obtenir un extrait surrenal qui pourrait suppleer la glande en cas de surrfenalectomie et dont l’effet a 6te de doubler la dur6e de survie des animaux. Grădinescu d6couvre le phenomene denomme «vasodiaplasmie», c’est-ă-dire le passage du plasma ă travers l’endothelium capillaire. II a âgalement initie des recherches sur la permeabilite et sur le m6tabolisme azotique, ainsi que sur la survie des animaux aquatiques dans Ies Solutions de salinite variable. Le professeur Grădinescu, qui est devenu un de nos endocrinologues bien connus, a publib de nombreux travaux scientifiques, mentlonnes dans tous Ies grands traitâs. En 1980, â l’occasion du centenaire de sa naissance, c’est notre devoir d’6vo- quer sa personnalite, qui a contribui aux recherches sur Ies mâcanismes de Ia vie. în anii 1918—1919, cînd la Universitatea din Cluj a luat ființă învățămîntul superior românesc din Transilvania, fiziologia animală se preda în cadrul cursului de zoologie, așa cum de altfel era situația aces- tei discipline aproape' în toată lumea. Numai în cîteva universități fran- ceze ea se desprinsese din matriarhatul zoologiei și era predată inde- pendent. După modelul francez, Alexandru Vitzu înființase în 1891 la Bucu- rești o catedră independentă de fiziologie animală, numită generală, ilustrată apoi de loan Athanasiu, care a condus-o spre un institut de fiziologie generală (animală), separat de catedra de zoologie (3). Dintre personalitățile de seamă care au contribuit la fundamentarea noii universități românești la Cluj a făcut parte și Dimitrie Călugă- reanu, colaborator apropiat al lui loan Athanasiu. Decan al Facultății de științe și apoi rector al Universității clujene, D. Călugăreanu a sepa- rat fiziologia generală de zoologie (6), piinînd bazele primului institut de fiziologie generală al Facultății de științe. De asemenea, a fost cel dintîi profesor care a ținut cursuri asupra mecanismelor vieții la noua universitate românească. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 9-12, BUCUREȘTI, 1981 10 E. A. PORA 2 3 ÎNCEPUTURILE FIZIOLOGIEI ANIMALE la universitatea din cluj 11 Facultatea de științe pe vremea aceea cumula toate ramurile știin- țelor naturii: fizica, chimia, matematica, geografia-geologia și biologia, în domeniul biologiei funcționau cinci,institute independente: de bota- nică sistematică (prof. Alexandru Borza), de morfologie și fiziologie a plantelor (prof. Ion Grințescu), de zoologie a nevertebratelor și vertebra- telor (prof. Ion Scriban), de fiziologie generală (prof. Dimitrie Călugă- reanu) și de biologie generală (prof. Emil Racoviță și Ren6 Jeannel). D. Călugăreanu a elaborat proiectul unui institut unic de fiziologie, care să reunească disciplinele de fiziologie de la Facultatea de științe (fiziologia generală) și de la Facultatea de medicină (fiziologia umană), preconizînd folosirea în comun a instalațiilor, aparaturii, crescătoriei de animale, sălilor de operații, bibliotecii, proiect care nu s-a putut însă realiza. ' • în 1926, D. Călugăreanu se înapoiază la București, urmînd profeso- rului loan Athanasiu. Catedra de fiziologie generală, purtînd titlul de institut de fiziologie generală, a fost suplinită de profesorul Ion Scriban pînă în 1928, cînd a fost ocupată prin concurs de către un alt colaborator al lui loan Athanasiu, Aristide Grădinescu, numit la început profesor agregat, iar în 1931 devenind profesor titular și director al institutului de fiziologie generală de la Facultatea de științe din Cluj. Zestrea rămasă era slabă. Fostul șef de lucrări, Nicolae Gavrilescu, împreună cu restul personalului plecase la București odată cu D. Călu- găreanu. De la început noul profesor numește colaboratori localnici, așa că la sfîrșitul anului 1930 ne găseam în jurul său Hartmuth Palmerth ca șef de lucrări, Cornel Degan ca asistent, Flavia Lucan-Ionescu ca medic asistent, iar Nistor Șanta și cu mine ca preparatori. Institutul de fiziologie generală era instalat în clădirea centrală a Universității, în fostul local al disciplinei de gimnastică, în care astăzi se află o parte a catedrei de geologie. Sala de gimnastică a fost împărțită, printr-un paravan de lemn, într-o încăpere în care s-a amenajat sala de curs cu bănci, în spatele cărora erau mesele pentru lucrări practice de înregistrare grafică, și alta ce servea personalului ca laborator; o mică anexă a acesteia din urmă era o cameră întunecată pentru galvanometrie; pe coridorul dinspre curtea interioară a clădirii s-a făcut laboratorul de chimie biologică, iar în baie s-au instalat sala de operații și acvariile pentru broaște. Profesorul folosea drept cabinet o cămăruță modestă situată la intrare (9). Dezvoltarea noului institut de fiziologie generală al Universității clujene era posibilă numai din fondurile primite de la bugetul de stat. Suma totală alocată pentru Facultatea de științe era mai mare comparativ cu cea pentru alte facultăți. Criteriul de distribuire a fondurilor era com- plexitatea disciplinei. Unor discipline le erau repartizate cinci cote (chimia organică, chimia anorganică, fiziologia generală), altora patru (chimia generală, fizica, morfologia și fiziologia plantelor), trei, două sau chiar numai o singură cotă (matematica). Pe acest principiu, care a funcționat la Universitatea din Cluj pînă în 1940, fiziologia generală,; considerată ca laborator de chimie, fizică și chirurgie, s-a bucurat de o subvenție însemnată. Operațiile legate de administrație erau efectuate pe rînd de personalul existent, în vederea cunoașterii acestora. Independența definitivă și dezvoltarea cea mai însemnată a disci- plinei de fiziologie generală se datoresc profesorului Aristide Grădinescu. în același timp, Aristide Grădinescu a avut o deosebită vocație de dascăl. Atît la București, cît și la Cluj, pe lîngă postul ce deținea în învățămîntul superior, funcționa și ca profesor de științe naturale la liceu. Activitatea, depusă în cadrul Universității clujene, repartizată pe doi ani de învățămînt — într-un an funcțiunile de nutriție, în altul funcțiunile de relație —, consta din cîte 3 ore de curs și 8 ore de lucrări practice pe săptămînă, studenții avînd posibilitatea să verifice practic cunoștințele teoretice acumulate la cursuri. în teza sa de doctorat, elaborată sub condu'cerea prof. loan Atha- .nasiu, abordînd un subiect din domeniul endocrinologiei experimentale: „Der Einfluss der Nebennieren auf den Blutkreislauf und den Stoffwech- sel” (1), pentru care Academia Română i-a acordat Premiul „V. Adama- chi”, Aristide Grădinescu pune în evidență rolul adrenalinei în reglarea diametrului capilar, dar măi ales fenomenul pe care îl denumește „vaso- diaplasmie”, adică trecerea bruscă de plasmă prin endoteliul capilarelor, ca urmare a unei suprarenalectomii bilaterale. Fenomenul acesta conduce la îngroșarea sîngelui, la îngreuierea activității cardiace, la hipotensiune, urmată de excitarea generală a axului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian, care determină apoi o hipertensiune puternică, nu rar colaps și moarte. Aceste rezultate, menționate în multe din tratatele de fiziologie (4), (5), constituie fenomenul caracteristic al lipsei suprarenalelor. Profesorul Grădinescu a continuat la Cluj aceste cercetări, antre- nînd pe acest drum pe Flavia Lucan-Ionescu și pe Nistor Șanta, cu care a urmărit obținerea unui extract activ de suprarenale, care să suplinească lipsa lor experimentală sau patologică (8). Separarea unor principii active din suprarenale s-a realizat cam în același timp cu echipa cercetătorilor ameri- cani W. W. Swingle și J. J. Pfiffer (7). Legat de vasodiaplasmie, profesorul Aristide Grădinescu ne-a încre- dințat lui H.. Palmerth și mie studiul permeabilității endoteliale, domeniu în care am putut realiza prunele instalații de măsurare ă trecerii ionilor prin branhia de pește. Totodată a întreprins investigații și în alte domenii ale fiziologiei, și anume cu C. Degan a urmărit metabolismul azotat la broască, cu prof. P. Thomas utilizarea pentozelor, eu I. Marcu efectele efedrinei, iar cu întregul colectiv acțiunea alcoolului etilic și metilic (2). Profesorul Aristide Grădinescu a fundat la Cluj Societatea de gine- cologie, obstetrică și endocrinologie, al cărei președinte a fost. Societatea ținea ședințe de comunicări lunare, în cadrul cărora biologii și medicii au realizat colaborări fructuoase, și avea o revistă bilunară cu același titlu, care a apărut pe o perioadă de 5 ani. Un merit deosebit al profesorului Grădinescu îl constituie faptul că toți colaboratorii săi au făcut specializare în recunoscute institute de învățămînt superior din străinătate, și anume H. Palmerth la Kiel, C. Degan la Strasbourg, N. Șanta și cu mine la Paris. în 1937, Institutul de fiziologie generală își mută sediul în clădirea catedrei de zoologie din strada Clinicilor de astăzi, unde, datorită spa- țiului mai larg, s-au amenajat laboratoare noi de chimie biologică, de 12 E. A. PORA 4 electrofiziologie, de histologie, de operații aseptice și a fost înființată o bibliotecă. Activitatea de cercetare se intensifică și publicațiile devin mai numeroase. Din 1946, prin ieșirea la pensie a profesorului Aristide Grădinescu, catedra a fost suplinită timp de un an, după care eu m-am transferat aici de la Iași, unde reușisem la concursul pentru ocuparea catedrei de fiziologie animală. în această funcție am menținut neschimbată linia trasată de profesorul meu, la care am adăugat noi direcții, endocrinologia rămînînd și astăzi un domeniu de prioritate. Profesorul Aristide Grădinescu a continuat să lucreze cu pasiune pînă în 1955, cînd și-a unit trupul cu glia în care și-a închinat întreaga viață pentru a pune bazele trainice ale unui institut de fiziologie generală (animală), ale unei discipline care se află astăzi în centrul preocupărilor biologice din toată lumea. Elevii și colaboratorii săi îi aduc prinos de recunoștință pentru că i-a învățat să privească cu optimism înainte, să lupte pentru a învinge greutățile, să proclame întotdeauna adevărul. La 28 februarie 1980 s-au împlinit o sută de ani de lă nașterea pro- fesorului Aristide Grădinescu. Cu acest prilej, consider că este o datorie a noastră de a evoca personalitatea unui fiu al Moldovei (născut în comuna Girov, județul Neamț) care, alături de alți oameni de seamă ai României întregite în 1918, a pus temelia îhvățămîntului biologic românesc din Transilvania. BIBLIOGRAFIE 1. GRĂDINESCU AR., PflUger’s Arch. Physiol., 1913, CXLII, 187-253. 2. GRĂDINESCU AR., Expunere de titluri și lucrări, Tip. „Cartea românească”, Cluj, 1938. 3. JITARIU P., PORA A. E., ȘANTA N„ Rev. roum. Biol., 1968, XI, 5, 359- 371. 4. KAYSER CH., Physiologie, voi. III: Les grandes fonctions, Flammarion, Paris, 1970, p. 1285. 5. MOON V. H., Shok and related capillary phenomenona, Lea&Febiger, Philadelphia, 1942. 6. PORA A. E., RO’ȘCA I. D., Analele Acad. R.S.R., seria IV, 1968, XVIII, 477- 480 și 501- 504. 7. SWINGLE W. W., PFIFFER J. J., Science, 1930, LXXI, 321; Proc. Soc. exp. Biol. Med., 1926, XXIV, 208. 8. ȘANTA N., Contribuțiuni la studiul glandelor suprarenale, teză de doctorat,]Univ. Cluj, 1938. 9. * * Zece ani de activitate a Institutului de fiziologie generală al Facultății de științe de la Vniversitatea din Cluj, 1921— 1938, Tip. „Cartea românească”. Cluj, 1938. Universitatea „Babeș-Bolyai”, Catedra de fiziologie animală, CluJ-Napoca, str.CHnicilor nr. 5— 7 Primit în redacție la 27 ianuarie 1981 NERVAȚIUNEA ȘI TAXONOMIA ÎN FAMILIA PAPIL10NIPAE DE EUGEN V. NICULESCU In this workthe authorpoints out that venation appears rather unequal at the spe- cific and respectively generic level, thus resulting in the very reduced taxonomic value of this character. Large individual variations also appear in a high number of species, venation being henceforth unusable at the specific level. As far as genera are concerned, there are numerous of these latter in which vena- tion is obvious while in others venation is identical, hence unusable. In conclusion, when one wants to present venation on taxonomic purposes, a large number of individuals should be examined in order to find out the amplitude of individual variation; otherwise, taxonomical errors could be committed, so as it happened with A. metis in which author Z. Varga considered some simple indivi- dual variations as specific characters. Deoarece în linele lucrări nervațiunea a fost greșit interpretată la nivel specific și generic, am considerat util să efectuăm cercetări privind valoarea taxonomică a nervațiunii. Speciile studiate fac parte din familia Papilionidae, familie extrem de interesantă sub aspect morfologic, taxo- nomic, filogenetic, procurînd în același timp și material foarte prețios pentru problema speciei (2), (3), (4). Prima constatare pe care o facem este valoarea foarte inegală a nervațiunii sub aspect taxonomic. Pe de o parte, se observă la majoritatea speciilor o variație indivi- duală, caracterele acestor variante fiind deseori mai „mari” decît carac- terele specifice sau chiar generice. Pe de altă parte, există genuri cu ner- vațiunea identică cu a altor genuri, precum și genuri „aberante” cu nervațiunea insolită. între aceste extreme se află o lungă serie de cazuri intermediare, care completează tabloul nervațiunii de factură „inegală”. Cred că nu este nevoie să insistăm asupra faptului ca o asemenea nerva- țiune are o mică valoare taxonomică. Pentru ca expunerea noastră să fie mai clară și mai ușor de înțeles, vom repartiza vastul material studiat în trei probleme. VARIAȚIA INDIVIDUALĂ Această variație are o amplitudine diferită după specii. Uneori este inexistentă, alteori este redusă sau foarte amplă. Variația individuală privește mai ales medianele, cubitalele și dis- calele. O nervură poate fi dreaptă, concavă sau convexă, mai mult sau mai puțin oblică, îndreptată fie în jos spre tornus, fie în sus spre apex. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 13-18, BUCUREȘTI, 1981 3 NERVAȚIUNEA ȘT TAXONOMIA LA PAPILIONIDAE 15 14 EUGEN V. NICULESCU 2 Iată cîteva exemple de variații individuale. La Papilio lormieri, M3 este convexă sau dreaptă; la P. xuthus, Mx este nervura care prezintă aceste particularități; la P. bianor și P. hectorides, Mx, M2 și M3 pot fi drepte sau convexe; la Eques nireus, M2, M3 și Cux sînt drepte sau con- vexe ; la E. bromius, Mx este dreaptă sau convexă; la Parides vertumnus, Ma poate fi dreaptă sau convexă, M3 dreaptă, ușor concavă sau ușor con- vexă, Cu2 dreaptă, sau ușor convexă; la Battus polystictus, 0ux și Cu2 pot fi drepte sau convexe; la Eurytides ariarathes și Parides perrhebus, M3 este dreaptă sau convexă. La Parnassius apollo, la unele exemplare toate nervurile, de la Bs pînă la A2, sînt convexe; la altele însă, cubitalele sînt convexe numai în jumătatea sau treimea distală, în rest fiind drepte. Importante variații individuale există la trunchiul comun E4+ B5 și la Mx. Uneori, acest trunchi este pedunculat cu Mx, iar trunchiul comun E4+ B5+ Mx are lungimi diferite, adică este scurt sau lung pedunculat. Alteori, trunchiul R4+ E5 și Mx se desprind separat din vîrful celulei, pornind din același punct. Aceeași largă variație individuală se constată și la Doritis mnemosyne. Dacă Moore și Bryk ar fi cunoscut aceste particu- larități, nu ar fi comis erorile taxonomice, descriind pe baza nervațiunii genurile Koramius Moore, Tadumia Moore, Kailasius Moore și Lingă- mius Bryk; variațiile individuale au fost luate drept caractere generice, ceea ce constituie o gravă eroare taxonomică. PLANȘA I. — Variația individuală a nervațiunii: 1 și 2, Papilio dardanus; 3, 4, 5 și 6, P. machaon. La unele specii însă, variația individuală este foarte slabă sau chiar inexistentă. Așa, de exemplu, la speciile de Eurytides din grupul prote- silaus numai M3 variază, uneori fiind dreaptă sau ușor convexă. Variația individuală la Papilio machaon și P. dardanus este redată în desenele din planșa I. VARIAȚIA INTERSPECIFICĂ La un mare număr de specii nervațiunea este identică, deci yariația interspecifică este nulă. Din numeroasele cazuri din această categorie men- ționăm următoarele: Parnassius apollo și P. phoebus; P. apollonius, P. tianschanicus, P. bremeri, P. actius și P. nomion; Doritis mnemosyne, D. delphius, D. clodius] și D. stubbendorfi; Eurytides telesilaus, E. prote- silaus, E. stenodesmus, E. orthosilaus și E. molops; E. pausanias și E. harmodius; Parides nephalion, P. aeneas, P. vertumnus (ex. cu Mx și M2 convexe), P. iphidamas, P. agavus și P. ascanius; Graphium antheus și G. policenes; G. sarpedon și G. bathycles; G. evemon și G. aristeus ; Klin- zigia weiskei și K. gelon ; Papilio memnon și P. thaiwanus; P. demodocus și P. demoleus; P. machaon, P. alexanor și P. xuthus; P. didlis și P. ianor (ex. cu medianele convexe); P. astyalus, P. thoas și P. androgeus; P. dardanus, P. hesperus și P. phorcas; Battus polydamas, B. polystictus și B. bellus etc. La unele specii există mici deosebiri în nervațiune, dar este foarte greu de apreciat dacă acestea sînt variații individuale sau caractere spe- cifice ; examinarea unui mare număr de exemplare este, în acest caz, obli- gatorie. în fine, sînt și specii la care deosebirile sînt evidente și pentru care se poate spune că nervațiunea prezintă bune caractere specifice. Acestea însă sînt puține la număr și din cele examinate de noi cităm următoarele : PLANȘA II. — Nervațiunea aripilor ante- PLANȘA III. — Nervațiunea aripilor ante- rioare la Trogonoptera brookiana (1), Orni- rioare la P. anchisiades (1), Parides hahneli thoptera priamus (2), Papilio zalmoxis (3), (2), P. vertumnus (3), Graphium xenocles (4), P. lormieri (4). Papilio toboroi (5), P. hyppason (6). Rx și Ra nu au fost figurate. 16 EUGEN V. NICULESCU 4 1. Papilio salmoxis : toate nervurile de la R4 pînă la Cux sînt convexe; Cu2 dreaptă (pl. II, 3). 2. P. toboroi :Ma, M3 șiOux sînt convexe; Cu2 ușor concavă (pl.III, 5). 3. Eurytides servillei : Rx și R2 sînt anastomozate cu Sc; M2 șiM3 drepte. 4. E. dolicaon : numai Rx este anastomozată cu Sc; Mn Ma, M3 și Cux convexe (Bryk ar fi făcut din dolicaon un gen distinct) (pl. IV, 1). PLANȘA IV. — Nervațiunea aripilor anterioare la Eurytides dolicaon (1), E. telesilaus (2), E. leucaspis (3). 5. E. leucaspis : celula foarte lungă și îngustă; Mx convexă; M2, M3, 0ux și Cu2 drepte (pl. IV, 3). După cum se vede, variația interspecifică are limite largi și valoarea ei taxonomică este foarte inegală. în marea majo- ritate a cazurilor, caracterul specific al nervațiunii se stabilește foarte greu. O nervură convexă poate fi variație individuală, caracter specific sau chiar generic. Astfel, nervura convexă M2 la Iphiclides podalirius este carac ter specific și generic, pe cînd la Papilio maehaon ea este o variație indi- viduală, căci M2 poate fi și dreaptă. Nervura dreaptă Cua la Trogonoptera- este caracter generic, la Parides perrhebus este caracter specific, pe cînd la Papilio lormieri (pl. II, 4) este variație individuală (Cu2 poate fi și concavă). Ex anastomozată cu Sc este un caracter specific la E. dolicaon, dar generic la Graphium. Să' încercăm totuși să vedem cum putem stabili un caracter specific care să fie cît mai real posibil. Mai întîi ținem seama de faptul că un bun caracter specific trebuie să existe la toți indivizii speciei, prin urmare este necesar să examinăm un număr cît mai mare de indivizi. Dacă la o specie M2 este convexă la toți indivizii, acest caracter este specific, ca la I. podalirius. Dacă însă Ms este convexă sau dreaptă, ca la Papilio maehaon, P. bianor, Parides ver- tumnus (pl.III, 3) etc., aceasta este o variație individuală. Dar caracterul interspecific nu este redat de o singură nervură, ci de ansamblul nervațiunii. Dacă toate medianele și cubitalele.au un anumit traiect, diferit de traiectul acelorași nervuri de la o altă specie, putem fi siguri că această particula- 5 NERVAȚIUNEA ȘI TAXONOMIA LA PAPILIONIDAE 17 ritate este un bun caracter specific dacă se găsește la toți indivizii speciei (ex. P. zalmoxis). în fine, trebuie examinată nervațiunea și la speciile vecine pentru a se stabili cu certitudine caracterul specific. Astfel, dacă examinăm nervațiunea la E. telesilaus și E. leucaspis, constatăm că cele două specii au nervațiunea net distinctă. Dar telesilaus, net distinct de leucaspis, nu este distinct de protesilaus, agesilaus și alte specii din grupul protesilaus. Specia E. telesilaus (pl. IV, 2) nu poate fi definită prin nervațiune deoarece aceasta este identică la mai multe specii. Stabilirea caracterelor specifice în nervațiune este o operație dificilă și plină de incertitudini; ea este foarte puțin folositoare taxonomiei și trebuie utilizată cu foarte multă precauție. Atragem atenția lepidopterologilor să erijeze o subspecie sau chiar o formă la rang specific, să examineze nervațiunea după indi- cațiile noastre dacă vor să includă și aceasta printre caracterele taxonomice. Altfel, examinînd numai cîte un singur exemplar din specia veche și cea nouă, riscă să considere o simplă variație individuală drept caracter spe- cific și să falsifice astfel taxonomia. Așa a procedat Z. Varga, care a erijat forma metis la rang specific, luînd variațiile individuale drept caractere specifice (4). VARIAȚIA LNTERGENERICĂ Nu mai puțin interesantă este și variația intergenerică, care de ase- menea trebuie să fie bine studiată cînd vrem să erijăm o specie la rang generic pe baza nervațiunii. Și ea este foarte inegală, căci, alături de genuri cu nervațiunea net distinctă, se află genuri cu nervațiunea identică sau, dimpotrivă, cu caractere „aberante” insolite. Din categoria genurilor cu nervațiunea identică menționăm: Mota- siona și Papilio (P. scamander); Zethes și Graphium (G. leonidas); Pachliop- tera și Parides (P. perrhebus); Allancastria, Sericinus, Luehdorfia și Zeryn- thia; Battus, Troides și Ornithoptera etc. în fine, din categoria genurilor bine distincte prin nervațiune menționăm Eurytides (pl. IV), Graphium (pl. III), Lamproptera și Trogonoptera (pl. II). Mai semnalăm faptul că nu întotdeauna există o corespondență perfectă între nervațiunea aripilor anterioare și cea a aripilor posterioare în ceea ce privește valoarea lor taxonomică. Așa, de exemplu, în timp ce nervațiunea la aripile anterioare este net distinctă la E. servillei, E. dolicaon și E. leucaspis, la aripile posterioare ea este identică. La Eurytides, Iphi- clides și Graphium, nervațiunea la aripile anterioare este distinctă la nivel generic, dar la aripile posterioare nu depășește limitele unor deosebiri specifice. în concluzie, precizăm că este greșit să bazăm taxonomia pe carac- terele date de nervațiune. Aceasta rareori prezintă caractere specifice și, cînd voim să le utilizăm, trebuie să le apreciem numai în mod subsidiar, 2— C; 1067 18 EUGEN V. NICULESCU g după examenul armăturii genitale. Uneori prezintă și caractere generice și tribale, iar la nivel familial este întotdeauna foarte utilă și trebuie uti- lizată. BIBLIOGRAFIE 1. NICULESCU E.V., KONIG FREDERIC, Fauna Republicii Socialiste România, Insecta, Lepidoptera — Partea generală, Edit. Academiei, București, XI, 10, 1970, 300 p., 129 fig., XXIX pi. 2. NICULESCU E.V., Bull. Soc. Ent. Mulhouse, 1976, Janvier-Mars, 1—14, 25 fig. 3. NICULESCU E.V., Rev. Vervifetoise Hist. Nat,, 1977, 34, 1—S,, 2—10. 4, NICULESCU E.V., Bull. Soc; Ent. Mulhouse, 1979, Oct.—Dâc. Primit în redacție la 29 octombrie 1979 SUBFAMILIA CREMIFANIINAE (DIPTERA - CEA MAE MNIIEAE), NOUĂ PENTRU FAUNA ROMÂNIEI DE IRINA TEODORESCU și I. CEIANU In this work are mentioned the species Cremtfania nigrocellulata Czerny and the subfamily Cremifaniinae, new for the Romanian fauna. The larvăe of this dipte- rous Chamaemyiidae are predace.ous in the colonies of Dreyfusia piceae on the bark of Abies alba and Pineus pini on the thin stern of Pinus nigra. Cercetările asupra dușmanilor naturali ai homOpterelor Ohermesidae din țara noastră au pus în evidență existența unui complex de insecte prădătoare din diferite grupe : coleoptere Coccinellidae, neuroptere Heme- robiidae și Chrysopidae, diptere Cecidomyiidae, Syrphidae și Chamaemyiidae. Dintre acestea din urmă, pe lîngă Neoleucopis obscura Hal., semnalată de noi în colonii de Dreyfusia piceae Ratz. (3), (4), menționăm acum o nouă specie, Cremifania nigrocellulata Czerny, din subfamilia Cremifaniinae, ale cărei larve sînt de asemenea prădătoare ale chermesidelor. MATERIAL ȘI METODĂ în colonii de Dreyfusia piceae Ratz. de pe scoarța unor tulpini de Abies alba Mill. din raza Ocoalelor silvice Frasin și Pojorîta, județul Suceava, precum și in colonii de Pineus pini L. (Macq.) de pe lujeri de Pinus nigra L. din Ocolul silvic Baia Mare, județul Maramureș, au fost identificate, alături de pupariile de Neoleucopis obscura, și altele ale căror procese respiratorii posterioare sesile le deosebeau de toate celelalte camemiide. în laborator, din aceste puparii s-au obținut mai multe exemplare, masculi și femele, din singura specie palearctică a genului Cremifania Czerny. Colectarea materialului și apariția adulților s-au eșalonat pe perioada 1975-1977. . REZULTATE ȘI DISCUȚII Specia identificată de noi a fost descrisă din Austria de Czerny în 1904. După descoperirea unei noi specii, C. nearctica, în New Mexico, Mc Alpine în 1963 (8) a creat subfamilia Cremifaniinae, separînd genul Cremifania de toate celelalte camemiide, pe care le-a grupat în subfamilia Chamaemyiinae. Genul Cremifania a fost totdeauna plasat în familia Chamaemyiidae, deși este atipic. El posedă o combinație de caractere ale reprezentanților a 9 familii din supraf amiliile Sciomyzoidea și Lauosanioidea. în unele privințe, acest mic gen poate fi considerat ca făcînd legătura între aceste două supra- familii. Pentru a argumenta încadrarea sa în una din cele 9 familii de care se apropie, Mc Alpine (8) a analizat 45 de caractere ale acestuia în com- parație cu cele ale familiilor respective. Rezultatele au reliefat că genul ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 19-22, BUCUREȘTI, 1981 3 CREMIFANIINAE NOI 1N FAUNA (ROMÂNIEI 21 20 IRINA TEODORESCU și I. CEIANU 2 Cremifania se potrivește cu familia Chamaemyiidae în 69,9% din totalul caracterelor analizate, cu familiile Sciomyzidae și Helcomyzidae în cîte 67,7%, cu Dryomyzidae în 64,8%, cu Coelopidae în 64,4%, cu Lauxaniidae în 57,8%, cu Periscelidae în 55,5%, cu Rhopalomeridae în 53,6% și cu Sepsidae în 51,1%. în afară de procentul mare de caractere comune, pentru includerea acestui gen înfamilia Cliamaemyiidae pledează șimodul comun de hrănire a larvelor ca prădători în coloniile unor homoptere. Caracterele prin care genul se deosebește de celelalte camemiide sînt: procese respiratorii posterioare sesile la larvă, macrochete postocelare divergente sau absente și lipsa celor posthumerale la adult, 3 spermateci și 3 ducturi separate la femelă, edeagul armat și flexibil la mascul. Adultul (^, Ș) are 1,5—2 mm lungime. La cap prezintă o pereche de macrochete ocelare, două perechi fronto-orbitale și două perechi ver- ticale. Fața este convexă, nudă, alb-sidefie; pe obraji se observă mai mulți peri fini, palizi și unul în unghiul postero-ventral. Vibrisele și perii peristo- mali lipsesc. Antenele sînt scurte, cu articolele 1, 2 și jumătatea bazală a aristei galbene; articolul 3, reniform, este brun închis. Arista, scurtă , pubescentă, este de două ori mai lungă decît articolul 3 al antenei. Trompa și palpii, care au la vîrf 4—5 peri, sînt galbeni. -Toracele este cenușiu dor- sal, cu scutelul ceva mai palid; scleritele pleurale sînt galbene, de obicei cu două zone întunecate la mijloc. Chetotaxia toracică: o macrochetă humerală, 2 notopleurale, 2—4 postscutelare dorsocentrale, 2 postalare, o postsupraalară; scutel cu o macrochetă laterală și una subapicală; mezopleure cu cîțiva peri fini în lungul marginii posterioare; pteropleure cu sau fără peri discali fini; sternopleure cu o macrochetă și cîțiva peri mai mici. Picioarele sînt brun-gălbui pînă ia brun închis ; coxele anterioare au cele 2/3 apicale de culoare alb-gălbuie. Aripile sînt clare, cu excepția celulei subcostale, care este întunecată; balansierele sînt palide. Tergitele abdo- minale 2—4 aucîteo zonă semilunară, brună, la mijloc; primul tergit este galben pînă la brun-gălbui, cu excepția zonei centrale afundate. Părțile laterale și ventrale ale abdomenului sînt galbene. Pe abdomen sînt pre- zente 7 spiracule, funcționale la ambele sexe. Femela are un ovipozitor simplu, telescopic. Oul (0,414—0,432 mm lungime; 0,6 mm lățime) este oval-alungit, ușor îngustat către polul cefalic, circular în secțiune transversală, de culoare albă, cu suprafața sculptată. Larva matură (2,6—4,2 mm lungime; 0,7—1,1 mm lățime) are cor- pul roturijit ventral și puternic convex dorsal, aproximativ oval în sec- țiune transversală, cu lobii laterali proeminenți. Segmentația este dis- tinctă ; tegumentul este ornamentat cu numeroase papile ramificate. Spiraculul anterior are 5 prelungiri; procesele respiratorii posterioare sînt sesile, cu 3 fante simple dispuse radiar. Culoarea este gri murdar. Pupariul (2,3—3,2 mm lungime; 1,1—1,3 mm lățime) este eliptic, triunghiular în secțiune transversală, cu capătul anterior ascuțit, iar cel posterior rotunjit și cu o incizură mediană; lobii laterali sînt proeminenți. Segmentația și ornamentația tegumentului sînt la fel ca la larvă. Culoarea este brună închis, cu procesele respiratorii posterioare albe. Biologie. în anul 1950, cercetătorii Laboratorului European al Institutului de Combatere Biologică al Commonwealth-ului, investigînd dușmanii naturali ăl chermesidului D. piceae în Europa, au identificat că prădătoare larvele de C. nigroceUulata. Cercetări ulterioare au elucidat principalele aspecte din biologia speciei (6), (10). Ouăle sînt depuse pe scoarță, printre aglomerările de chermeside. Dezvoltarea embrionară durează 4—5 zile. După Delucchi și Pschorn- Walcher (6), o femelă depune pînă la 200 de ouă. La început’, larvele se hrănesc numai cu ouă, apoi și cu adulți (10); în cursul dezvoltării sale, de 9—11 zile, o larvă poate consuma peste 90 de ouă și 11 adulți (12). împuparea este mai frecventă în locuri adăpostite de pe scoarță, în apropierea locu- rilor de hrănire ale larvelor (6), dar poate avea loc și în solul din jurul tul- pinii arborilor (1), (12). Noi am găsit aceste puparii pe scoarța brazilor infestați. Există două generații pe an în Canada (1) și trei în Elveția (6). Iernarea are loc în stadiul de pupă. Adulții apar la sfîrșitul lui aprilie și la începutul lui mai și trăiesc 3—4 săptămîni. Gazde cunoscute : I). piceae Eatz., D. niisslini C.B., D. nordman- nianae Eckst. Răspîndire geografică: Austria, Elveția, Canada, S.U.A. Importanță. Fiind un prădător eficient al speciilor de chermeside, C. nigroceUulata a fost introdusă din Europa în Canada, prin lansări repe- tate în perioada 1952—1957, și în S.U.A. între 1955 și 1965. Prădătorul s-a aclimatizat în toate punctele de lansare și a continuat să se extindă lent. S-a remarcat existența unei legături directe între densi- tatea gazdei și frecvența și abundența prădătorului, la densități mici ale gazdei acțiunea lui limitativă fiind redusă (9), (10). în condiții experimentale, în Canada (11) în intervalul 12—28 iunie, larvele de 0. nigroceUulata au redus populațiile de D. piceae cu 70%. Efectivul populațiilor prădătorului este controlat de factori abiotici (îndeosebi temperaturile scăzute din timpul iernii) și biotici (paraziți din familiile Pteromalidae și Megaspilidae'). CONCLUZII 1. Prin semnalarea camemiidului C. nigroceUulata, fauna României se îmbogățește cu un gen și o subfamilie (Cremifaniinae). 2. Existența speciei în faima țării noastre completează cu un element nou complexul de prădători ai homopterelor chermeside. 3. Faptul că larvele de C. nigroceUulata distrug cu precădere ouăle chermesidelor corticale conferă speciei o valoare deosebită ca factor limitativ al acestor dăunători. 4. în România, specia a fost obținută și din colonii de Pineus pini, care se menționează pentru prima dată în știință ca gazdă a speciei C. nigroceUulata. 5. Cercetările asupra dipterelor Cliamaemyiidae, începute cu peste zece ani în urmă în țara noastră (7), s-au dovedit fructuoase, permițînd ^cunoașterea unor insecte valoroase ca prădători ai diferitelor homoptere. BIBLIOGRAFIE 1. BALCHE.R., CLARK R.C., BROWNR.N., Tenth Int. Congr. of Entom., 1958,4, 807-817. 2. BROWN R.N., CLARK R.C., Canad. Entom., 1956, 88, 272-279. :3 . CEIANU I., TEODORESCU IRINA, An. Univ. Buc., Biol, anim., 1973, XXII, 65-72. 22 IRINA TEODORESCU șl I. CEIANU 4 4. CEIANU I., TEODORESCU IRINA, Silvicultura și exploatarea pădurilor, 1975, 90, 4, 234'—237 5. CZERNY L., Chamaemyiidae (Ochthiphilidae), în E, LINDNER, Die Fliegen der Palaeark- tischen Region, 51, Stuttgart, 1936, 1—25. 6. DELUCCHI V., PSCHORN-WALCHER H., Zeitschr. angew. Entom., 1954, 36,84-107. 7. IONESCU A.M., TEODORESCU IRINA, Comunic, de Zool., 1969, Partea I, 209-219. 8. MC ALPINE J.F., Canad. Entom., 1963, 95, 3, 239-253. 9. MITCHELL G.R., WRIGHT H.K., J. econ. Entom., 1967, 60, 4, 140-147. 10. PSCHORN-WALCHER H., ZWOLFER H., Zeitschr. angew. Entom., 1956, 39, 63-75. 11. SMITH C.B., Tenth Int. Congr. of Entom., 1958,4, 819-821. 12. SMITH C.B., COPPEL H., Canad. Entom., 1957, 89, 410—420. Facultatea de biologie București, Splaiul Independentei nr. 91— 95 Primit în redacție Ia 18 mai 1980 CONTRIBUȚII LA CUNOAȘTEREA GENULUI NORELLISOMA HENDEL, 1910 (DIPTERA-SCATOPHAGLDAE) DIN ROMÂNIA DE MARIA COCIU The paper records the occurrence in Romania of five species of the genus Norellisoma, two of which (N. nervosum and N. alpestre) are new to the fauna of the country. The genitalia of the five species are illustrated by original drawings. Genul Norellisoma cuprinde specii de talie mare și mijlocie, negre sau galbene cu pruinozitate fină. Au capul rotund sau. ușor alungit cu ochi mari, rotunzi. Banda mediană frontală galben-portocalie; triunghiul ocelar și occiputul de culoare neagră. Antenele galbene, uneori baza și vîrful articolului 3 antenal brune; lungimea lor nu depășește jumătatea feței. Arista scurtă. Trompa îngroșată și nu prea lungă; palpii filiformi. Toracele este negru sau galben cu pruinozitate, cu sau fără dungi longitudinale. Acrostiealii foarte mici sau lipsesc, dorsocentralii = 2+3, humeral = 1, mezopleural = 1, sternopleural — 1, 2 —4 peri scutelari. Aripile rhari; rx pe fața superioară nudă sau cu peri rari; ax se prelungește pînă la marginea aripii.' și Tx au pe partea lor ventrală cîte două rînduri de macrocheți; rîndurile externe sînt formate din macro- cheți lungi și puternici; numărul lor variază între 8 și 13 pentru Fx și între 4 și 5 pentru Tv Rîndurile interne sînt formate din macrocheți mult mai scurți, în număr de 7—9 pentru Fx și de 6—4 pentru Tv Picioarele II și III nu au macrocheți, ci doar peri lungi și subțiri. Armătura genitală. Lamela ventrală cu structură simplă are o parte bazală lățită, mai mult sau mai puțin excavată și doi lobi, a căror formă și mărime variază foarte mult la speciile acestui gen. Distilii în aproape toate cazurile sînt curbați spre interior în formă de arc; capetele lor dis- tale sînt mai mult sau mai puțin rotunjite. Cercii sînt sau separați, sau uniți, în general lățiți. La femelă, plăcile ovipozitorului prezintă spini, al căror număr variază. 1. Norellisoma lituratum (Meigen, 1826) Dimensiuni 4—6 mm. $. Corpul este de culoare neagră cu pruinozitate. Fruntea cu bandă frontală lată, colorată în galben-portocaliu și cu marginile albicioase. Ante- nele galbene; arista egală sau puțin mai lungă decît antenele. Perii de pe aristă egali cu diametrul bazei acesteia. Toracele este negru fără dungi longitudinale. Abdomenul negru cu pruinozitate. Armătura genitală. Lamela ventrală (fig. 1, a) are partea bazală ușor excavată și doi lobi cu baza mai lățită și cu capetele subțiate. Pe ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 23 -29, BUCUREȘTI, 1981 24 MARIA COCIU 2 3 GENUL NORELLISOMA DIN ROMÂNIA 25 latura internă a fiecărui lob se găsesc peri scurți curbați în formă de cro- șetă, dispuși pe mai^ multe rînduri. Distilii (fig. 1, b), în formă de seceră, au partea proximală chitinizată; distal se lățesc ușor. Cercii lățiți au pe suprafața lor numeroși peri. Este o specie larg răspîndită. A fost semnalată în Franța, Anglia, B.F. Germania, B.D. Germană, Austria, Cehoslovacia, Alpii occidentali și orientali, Siberia. Specia a fost semnalată în țară de Thalhammer (6) în Munții Bucegi și Munții Cibinului. Noi am regăsit-o la Cîmpulung Moldovenesc (Valea Putnei): 1& 8.VT.1976 (leg. I. Ceianu), 1^, 15.VII.1974 (leg. I. Ceianu), și în Botezat: 1& 26.VII.1971. Fig. 1.— Norellisoma lituratum : a, lamela ventrală; b, distilii și cercii. Fig. 2. — Norellisoma neroo- sum: ă, lamela ventrală; b, distilii și cercii; e, para- merele anterioare. Ș. După datele din literatură, seamănă mult cu masculul. Aripile sînt mai intens colorate; banda mediană frontală roșie. Placa ovipozitorului are 5 spini. 2. Norellisoma nervosum Meigen, 1826 Este mai mare decît specia precedentă; dimensiunile variază între 7,5 și 8,5 mm. Capul globulos, galben. Antenele galbene. Arista brună, 26 MARIA COCIU 4 lungimea ei de două ori lungimea articolului 3 antenal. Lungimea perilor de pe aristă, în special a celor de la bază, aproape egală cu lățimea arti- colului 3. Picioarele galbene. La capătul distal al lui P3 și cîteodată și la F2 cîte o pată brună, slab delimitată. Armătura genitală. Lamela ventrală (fig. 2, a) chitinizată și excavată; are doi lobi, la care se disting un peduncul scurt și gros și o parte lățită cu numeroși peri lungi și subțiri. Distilii (fig. 2, b) au partea proximală sub- țiată și chitinizată, partea distală mai lățită, iar partea apicală rotunjită. Cercii separați lățiți cu numeroși peri pe suprafața lor. Paramerele anteri- oare (fig. 2, c) au capătul ușor lățit și cîte 3 peri lungi. Femela asemănătoare cu masculul. Petele de pe F2 și P3 mai bine conturate decît la mascul. Placa ovipozitorului roșie-ruginie; spinii, în număr de doi, sînt foarte puternici, cu vîrfurile arcuite în sus și de culoare neagră. Specia este răspîndită în Europa centrală (3) și în Europa apuseană (Stakelberg, citat de (1)). O cităm pentru prima dată în țară la Cîmpulung Moldovenesc (Valea Putnei): 3^, 8.VI.1976 (leg. I. Ceianu) și 1 țj, 9.V.1975 (leg. I. Ceianu). 3. Norellisoma spinimanum (Fall n, 1918) Dimensiuni 7 — 9 mm (cf. literaturii). Culoarea generală a corpului galbenă. Antenele galbene. Arista, lungă, depășește dublul lungimii arti- colului 3 antenal. Perii de pe aristă sînt de două ori mai lungi decît dia- metrul bazai al acesteia. Picioarele galbene, E2 și F3 apical mai închise la culoare. Ultimul segment abdominal și aparatul copulator sînt galben- roșcate. i Armătura genitală. Lamela ventrală (fig. 3, a) are partea bazală lățită cu lobii lungi și puțin curbați către interior. Pe partea lor internă se găsesc numeroși peri scurți și curbați ca niște croșete, mai deși și mai mari către baza lobilor. Lobii au la partea apicală cîte un macrochet puternic. Distilii (fig. 3, b) sînt pronunțat curbați spre interior în formă de arc. Cercii, lăți, divergenți proximal, au pe fiecare din laturile lor externe cîte im lob orientat lateral. Ș. Abdomenul ruginiu închis. Placa ovipozitorului prevăzută cu 7 spini, dintre care 5 marginali și 2 submarginali (5). Formează adulți din iunie pînă în septembrie. Este frecventă în pădurile umede și în special pe marginea rîurilor, pe iarbă, pe tufișuri. Larvele au fost găsite pe tulpinile și frunzele de Rumex aquaticus (3). Datele bibliografice atestă prezența ei în E.F. Germania, Franța, Anglia, Polonia, Cehoslovacia, Macedonia, Siberia, America de Nord. La noi, specia a fost citată de Thalhammer (6) la Băile Herculahe, Tășnad, Pir. Noi am regăsit-o în jud. Caraș-Severin (Șasea Pomană) : V, 2.VI.1977. 4. Norellisoma striolatum Meigen, 1826 După datele din literatură, dimensiunile variază între 8,5 și 9,5 mm (4) și între 8,5 și 11 mm (3). Exemplarele din colecția noastră măsoară 8,5 mm. Armătura genitală. Lamela ventrală (fig. 4, a) cu baza mai mult sau mai puțin chitinizată; lobii, nu prea înalți, au marginea externă concavă, iar marginea internă convexă cu numeroși peri scurți și arcuiți dispuși pe mai multe rînduri. Distilii (fig. 4, b) curbați spre interior. Cercii reni- Norellisoma spinimanum : a, lamela ventrală j b, distilii și cercii. 28 MARIA COCIU 6 7 GENUL NORELLISOMA DIN ROMANȚA 29 formi au concavitățile orientate spre exterior. Pe laturile lor externe se găsesc doi lobi inai alungiți decît la specia precedentă. La femelă, lama ovipozitorului, de culoare ruginie, are 7 spini cu vîrfurile ușor încovoiate : 4 marginali și 3 submarginali. Specia este răspîndită în Europa centrală și meridională. ■în țara noastră a fost citată de Thalhammer (6) din Munții Cibinului și la Berzasca. Fig. 4. — Norellisoma sirio- latum: a, lamela ventrală; b, tlistilii și cercii; c, partea terminală a penisului. Materialul nostru provine din jud. Suceava — Cîmpulung Moldo- venesc (Valea Putnei): 1^, 9.V.1975 (leg. I. Ceianu), Valea Oaselor: 2^, 13.VI.1976, Valea Putnei: LJ, 22.V.1975 (leg. I. Ceianu), Deia : 1& 14.V. 1975 (leg. I. Ceianu). 5. Norellisoma alpestre Schiner, 1864 Dimensiuni 7,5 — 9 mm. Capul galben, cu excepția triunghiului ocelar și a două porțiuni dinapoia ochilor, de formă triunghiulară, colorate în brun. Banda mediană frontală și partea posterioară a capului foarte late. Antenele galbene; arista lung penată. Mezonotul galben-roșcat, cu 4 dungi longitudinale brune destul de late; cele laterale ocolesc baza aripilor și ajung pînă aproape de balansiere; cele mediane străbat scutelul și coboară pe metatoraee pînă la abdomen. Abdomenul închis la culoare; marginea tergitelor trasată cu brun închis. A fost semnalată în Italia, Croația, E.D. Germană, Alpii occidentali și orientali la 1200—2200 m (2). Materialul nostru provine de la Cîmpulung Moldovenesc (Valea Putnei) : 1$, 8.VI.1976 (leg. I. Ceianu). bibliografie 1. BEY-BIENKO G. YA„ Fam. Scatophagidae (Cordgluridae, Scatomyzidae), în Opredelitell nesekomlh evropeiskoi ciasti SSSR, V, vtaraia ciasti, Leningrad, 1970. 2. HACKMAN 'W;, Fauna Fennica, 1956, II, 1 — 66. 3. SACK P., Lindner, 1937, VII, 62a, 1-103. 4. SlSGUY E., Faune de France. Dipteres. Muscidae acolypterae et Scatophagidae, Paris, XXVIII, 1934. 5. SIFNER F., Prirodni Vedy, 1972, XII. 6. THALHAMMER I., Fauna regni Hungariae, Budapesta, 1899. Institutul de științe biologice București, Splaiul Independenței nr. 296 Primit în redacție la 21 mai 1980 ICHNTjUMONIDAJS din zona cheile bicazului - LACUL ROȘU, NOI ȘI RARE PENTRU FAUNA ROMÂNIEI DE RAOUL CONSTANTINEANU și IRINEL CONSTANTINEANU In this paper the authors present 13 species of Ichneumonidae belonging to the subfa- milies Ichneumoninae, Alomyinae, Cteniscinae, Tryphoninae, Diplazontinae and Metopiinae, collectedfrom the Bicaz Gorges — Lacu Roșu area. The following three species are new for the fauna ofRomania: Cosmoconus nigriveniris Kasp., Tryphon abditus Kasp. and Polyblastus carbonator Holmgr. The other 10 species are rare. în lucrarea de față prezentăm 13 specii de Ichneumonidae, care apar- țin subfamiliilor Ichneumoninae, Alomyinae, Cteniscinae, Tryphoninae, Diplazontinae și Metopiinae, colectate din zona Cheile Bicazului—Lacul Roșu. Dintre acestea, 3 specii sînt noi pentru fauna României, iar 10 specii sînt rare. Familia Ichneumonidae Latreille 1802 Subfamilia Ichneumoninae Ashmead 1894 Genul lehneumon Linnaeus 1735 Ichneumon eremitatorius Zetterstedt 1838 1 $, 25.V.1979, Muntele Surduc, jud. Harghita. Gazde necunoscute. Răspîndire geografică: R.F. Germania, Anglia, Suedia, Laponia, R.P. Ungară, Uniunea Sovietică (regiunea Irkutsk și peninsula Kamceatka). în România: Munții Țibleșului, jud. Maramureș; Munții Retezat, jud. Hunedoara; Reșița; Muntele Boboc din apropierea Mehadiei, jud. Caraș- Severin; Muntele Guțu, jud. Sibiu (1). Genul Trogus Panzer 1806 Trogus lapidator Fabricius 1787, $ 1 Ș, obținută prin culturi la 18.VIII.1979 dintr-o omidă în ultimul stadiu de Papilio machaon L., care a fost colectată în Cheile Bicazului, pe malul stîng al pîrîului Bicaz, pe ierburi, la 26.VII.1979. Gazde : Papilio machaon L., P. alexanor Esp. (Lep., Papilionidae), Argynis pandora Schiff. și Vanessa atalanta L. (Lep., Nymphalidae) (1). Trogus lapidator F. a fost obținut, cu această ocazie, pentru prima dată prin culturi în România. Papilio machaon L. este gazdă nouă pentru România a acestui ihneumonid. Răspîndire geografică : Europa centrală și meridională. Este foarte răspîndită în Suedia, Algeria, Uniunea Sovietică (regiunile Leningrad Olonetsk, Minsk, Sverdlovsk, Ussuri și R.S.S.A. Daghestan). în România : Munții Țibleșului, jud. Maramureș; Moldovița, jud. Suceava. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM..T. 33, NR. 1, P. 31-35, BUCUREȘTI, 1981 3 ICHNEUMONIDAE DIN CHEILE BICAZULUI 33 32 RAOUL CONSTANTINEANU și IRINEL CONSTANTINEANU 2 Genul Neotypus Fbrster 1868 Neotypus lapidator Fabricius 1793, Ș 1 Ș, 13.VII.1978, Muntele Surduc, jud. Harghita. Gazde necunoscute. Răspîndire geografică: Suedia, R.D. Germană, Spania, Franța, Anglia, R.P. Ungară, Uniunea Sovietică (regiunile Stavropol, Armavir și Chișinău). în România : Spermezeu, jud. Cluj; Geoagiu, jud. Hunedoara; pădurea Țigănești, comuna Munteni, jud. Galați; pădurea Călian, comuna Nieșeni, jud. Botoșani; pădurea Bagău, comuna Deleni, jud. Iași (1). Subfamilia Alomyinae Dalia Torre 1902 Genul Alomyia Panzer 1806 Alomya semiîlava Stephens 1835, g 2 26.VII.1979, Lacul Roșu, jud. Harghita. Gazde necunoscute. Răspîndire geografică : Anglia, Franța. în România : pădurea Călian, comuna Nicșeni și pădurea Docan, comuna Dimăcheni, jud. Botoșani; Liveni, jud. Suceava; Dubova, jud. Mehedinți (2), (4). Subfamilia Cteniscinae Dalia Torre 1901 Genul Exenterus Hartig 1837 Exenterus elaripennis Thomson 1883, 1 12.VII.1978, Suhardul Mic, jud. Harghita. Gazde : Diprion pini L., Neodiprion sertifer Geoffr. {Hym., Tenfhre- dinidae). Răspîndire geografică : Suedia, Austria și Finlanda. în România : rezervația naturală Codrul secular Slătioara, jud. Suceava (4), (7). Subfamilia Tryphoninae Cresson 1887 (partim) Genul Cosmoconus Fbrster 1868 Cosmoconus nigriventris Kasparyan 1971, Ș 1 Ș, 26.VII.1979, pe o pajiște pe malul sting al pîrîului Bicaz. Ș. Capul este îngustat înapoia ochilor. Tîmplele sînt excavate la mijloc. Lungimea maximă a tîmplei este aproximativ egală cu diametrul transversal al ochiului, iar lungimea minimă a ei este egală cu 0,6—0,7 din cea maximă. Lungimea obrajilor este egală cu 0,6—0,7 din lățimea bazală a mandibulelor. Propodeul este complet areolat, cu stigmele mari, ovale. Al 2-lea articul al tarselor posterioare este puțin mai lung decît onichiul. Coastele longitudinale latero-dorsale ale primului tergit abdo- minal de obicei lipsesc înapoia stigmelor, dar uneori se observă numai în apropierea marginii posterioare a tergitului. Primul tergit abdominal este de 1,7—2 ori mai lung decît lățimea sa. Teaca ovipozitorului este puternic încovoiată în jos la vîrf. Culoarea fundamentală a corpului este neagră, cu jumătatea apicală a clipeului și mandibulele, afară de dinți și baza lor, gălbui. Antenele sînt roșietice, cu baza negricioasă. Aripile sînt ușor gălbui. Tegulele sînt brunii, tegululele roșietice-gălbui. Pterostigma este galbenă-roșiatică. Picioarele sînt galbene-roșietice, cu toate coxele și trohanterele, femurele anterioare la bază dorsal, femurele mijlocii afară de vîrf, femurele posterioare în întregime și vîrful tibiilor posterioare negre. Vîrful primului tergit abdo- minal, tergitele 2—4 și de obicei baza tergitului 5 sînt roșii-galbene. Ster- nitele abdominale 1—4 sînt galbene; ultimele două sternite sînt negre. Gazde : Tenthredo amoena Grav, și T. zonula Kl. (Hym., Tenthre- dinidae) (6). Răspîndire geografică : R.F. Germania, Uniunea Sovietică (Leningrad, laroslav, Bașkiria și regiunea Amur). Specie nouă pentru fauna României. Genul Tryphon Fallen 1813 Tryphon abditus Kasparyan 1969, $ 1 Ș, 5.VII.1958, Cheile Bicazului. Ș. Capul nu este îngustat înapoia ochilor. Tîmplele nu sînt puțin proeminente. Auriculele sînt întotdeauna bine dezvoltate. Fruntea este adînc excavată în jurul auriculelor, iar la mijloc deseori prezintă o carenă longitudinală slabă. Propodeul este distinct areolat, neted și lucios. Ter- gitele abdominale sînt netede; primul este lucios. Ovipozitorul este înco- voiat în jos. Culoarea fundamentală a corpului este neagră, cu partea apicală a clipeului și dinții mandibulelor roșietici. Palpii, mijlocul mandibulelor, partea ventrală a antenelor și tegulele sînt gălbui. Picioarele anterioare și mijlocii, exceptînd coxele, tibiile posterioare afară de vîrful bruniu și baza articulelor tarselor posterioare sînt galbene-roșietice. Trohanterele poste- rioare sînt de obicei galbene, cu pete negre. Marginea posterioară a pri- mului tergit abdominal, tergitele 2—4 și uneori 5 sînt roșietice în întregime. Sternitele abdominale sînt galbene, uneori parțial negricioase. Gazde necunoscute. Răspîndire geografică: Suedia, Polonia, Uniunea Sovietică, începînd din Lituania și pînă în regiunea Irkutsk (6). Specie nouă pentru fauna României. Genul Polyblastus Hartig 1837 Polyblastus tenor Habermehl 1909, $ 1 Ș, 5.VII.1956, Suhardul Mare, jud. Harghita. Gazde : Pristiphora laricis Htg., P. erichsonii Htg., P. wesmaeli Tischb., Anoplonyx pectoralis Lep., A. duplex Lep., Pachynematus scutella- tus Htg. și P. imperfectus Zadd. {Hym., Tenthredinidae). Răspîndire geografică: R.D. Germană, R.F. Germania, Anglia, Uniunea Sovietică (R.S.S. Letonă). în România : Ineu, jud. Arad; Ocna Dejului, jud. Cluj; Cehu Silvaniei, jud. Sălaj (5). Polyblastus carbonator Kasparyan 1970, Ș (sin. Polyblastus carbonarius Holmgren 1855) 1 $, 8.VII.1956, Cheile Bicazului. $. Capul puțin umflat, înapoia ochilor nu este îngustat. Fruntea este punctată, epistoma proeminentă și punctată. Antenele sînt puțin mai scurte decît corpul. Toracele este lat cît corpul, lucios. Mezonotul cu notauli, laturile toracelui punctate., Propodeul scurt, cu 5 arii evidente. Aria supramediană este pătrată, aria posteromediană zbîrcită și coboară abrupt. Areola este prezentă. Nervelulfrînt sub jumătatea sa. Picioarele sînt zvelte. Abdomenul este convex, lung cît capul și toracele împreună, puțin lucios ; tergitul 1, scurt, se lățește treptat, cu carene evidente. Ter- gitele 1 și 2 și baza tergitului 3 sînt zbîrcit punctate. Hipopigiul este ascu- țit, iar ovipozitorul poartă mai multe ouă în formă de mănunchi. 3 —c. 1067 5 ICHNEUMONIDAE DIN CHEILE BICAZULUI 35 34 RAOUL CONSTANTINEANU șl IRINEL CONSTANTINEANU 4 Culoarea fundamentală a corpului este neagră. Palpii și clipeul sînt galbeni-roșietici, ultimul negru la bază. Antenele spre vîrf, pe partea ventrală sînt roșietice. Aripile sînt ușor fumurii; pterqstigma brună închis, mai deschisă la bază. Coxele sînt negre; femurele, tibiile și tarsele anterioare roșii; femurele, tibiile și tarsele posterioare negre; tibiile posterioare pre- zintă la mijloc un inel alb. Gazde : Pachynematus scutellatus Htg. (Hym., Tenthredinidae). Răspîndire geografică: regiunea păduroasă din zona holarctică. Speeie nouă pentru fauna României. Genul Ctenoehira Forster 1855 Ctenoehira propinqua Gravenhorst 1829, Ș (sin. Trycliocalymma propinqua Gravenhorst 1829) 1 Ș, 8.VII.1956, Cheile Bicazului. Gazde necunoscute. Răspîndire geografică: toată regiunea palearctică. în România : Oradea, jud. Bihor (5). Subfamilia Diplazontinae Hopper 1959 Genul Diplazon Nees 1818 Diplazon tibiatorius Thunberg 1882, Ș 1 Ș, Muntele Surduc, jud. Harghita. Gazde: Rhyacionia buoliana Schiff. (Lep., Olethreutidae), Syrphus balteatush., S. ribesii L., Platychirus pyrastri Li. și Albiosyrphus laetus F. (Dipt., Syrphidae). Răspîndire geografică : Europa, Canada și Japonia. în România: Beclean și Tîrlișua, jud. Bistrița-Năsăud; Aiud, jud. Alba; Mîndra, jud. Sibiu; Oradea, jud. Bihor (3), (5). Diplazon pectoratorius Thunberg 1822 1 $, 13.VII.1978, Muntele Surduc, jud. Harghita. Gazde : Panzeria rudis Fall. (Dipt., Tachinidae), Syrphus sp. (Dipt., Syrphidae'), Pareulype berberata Den. et Schiff. (Lep., Geometridae) și Tri- chiocampus viminalis Fall. (Hym., Tenthredinidae). Răspîndire geografică: Suedia, Austria (Munții Alpi), R.P. Ungară, Coreea, Japonia, Canada și Mexic. în România ; Ocna Dejului, jud. Cluj; Coldău, jud. Bistrița-Năsăud; Hodod, jud. Satu Mare; Cehu Silvaniei, jud. Sălaj; Sibiu și Munții Postăvarul (3), (5). Subfamilia Metopiinae Dalia Torre 1901 Genul Ceratopius Clement 1930 Ceratopius fuseipennis Wesmael 1849, $ 1 Ș, 26.VII.1979, Cheile Bicazului. Gazde :. Bupalus piniarius L. și Ectropis crepuscularia Schiff. (Lep., Geometridae) și Diprion pini L. (Hym., Tenthredinidae) (2), (3). Răspîndire geografică: Europă centrală și de nord, Uniunea Sovie- tică (Poltava, Kiev, Kerson, lalta, Crimeea, Rostov pe Don și Armayir); în România : Beclean, jud. Bistrița-Năsăud; Turda, jud. Cluj; ladăra, corn. Mireș,u Mare, jud. Maramureș; Saschiz, jud. Mureș; pădufea Oălian, corn. Nicșeni, jud. Botoșani. CONCLUZII 1. în lucrarea de față autorii prezintă 13 specii, care aparțin la 11 genuri din subfamiliile: Ichneumoninae, Alomyinae, Gteniscinae, Tryphoninae, Diplazontinae și Metopiinae. 2. Trei specii sînt noi pentru fauna României: Gosmoconus nigri- ventris Kasp., Tryphon abditus Kasp. și Polyblastus carbonator Holmgr. 3. Celelalte zece specii menționate în lucrare sînt rare pentru fauna României. 4. Specia Trogus lapidator F. a fost obținută pentru prima dată prin culturi din România. 5. Papilio maehaon L. este gazdă nouă în România pentru Trogus lapidator F. BIBLIOGRAFIE 1. CONSTANTINEANU M.I., Insecta, Ilymenoptera, Familia Ichneumonidae, Subfamilia Ichneumoninae, Tribul Ichneumoninae Stenopneusticae, Fauna R.P.R., Edit. Academiei, București, 1959, 9, i, 1 — 1248. 2. CONSTANTINEANU M.I., CONSTANTINEANU R.M., Exoehinae, Orthocentrinae et Meto- piinae (IIym., Ichneum.) de zone du futur lac d’accumulalion de Porțile de Fier (Roumanle) (7-e Note), Corn. st. Univ. Iași, Inst. Ped., 1971, 279—294. 3. CONSTANTINEANUM.L, PISICĂ C., PETCU I., MUSTAȚĂ G., CONSTANTINEANU R., CIOCHIA V., Insecta, Hymenoptera-Ichneumonidae, în Grupul de cercetări com- plexe „Porțile de Fier”, Fauna, Ser. monogr., Edit. Academiei, București, 1975, 112-155. 4. CONSTANTINEANU R.M., Contribuții la studiul Tryphonoidelor (Hym., Ichneum.) din R.S. România, teză de doctorat, Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1972. 5. CONSTANTINEANU R. M., Contribuții la cunoașterea cteniscinelor (Hym., Ichneum.) din județul Suceava, St. Corn. Șt. nat., Suceava, 1973, 3, 363—370. 6. KASPARYAN D.R., Ichneumonidae, Podsemeistvo Tryphoninae, Triba Triphonini, Fauna SSSR, Nasekomte pereponciatokrllîe, Izd. Nauka, Leningrad, 1973, 3, 1, 1—320. 7. KERRICH G.I., A review and a revision in greater part of the Cteniscini of the old worid (Hym., Ichneumonidae), Bull. Brit. Mus. (Nat. Hist.) Ent., 1952, 2, 6, 307—460. 8. THOMPSON W. R., A catalogue of the parasites and predators of insect pests, Section 2. Host parasites catalogue, Part 4, Hosts of Ilymenoptera (Ichneumonidae), The Commonwealth Institute of Biological Control, Ottawa, 1957, 332—561. Centrul de cercetări biologice Iași, Calea 23 August nr. 20 A Primit Înredacțiela28iunie 1980 4—c. 1067 19 CONEXIUNI INTEBCBOMOZOMALE LA RATTV8 NORVEGICUS DE 0V1DIU CHITA și ZORICA HERTZOG We revealed the existence of interchromosomal connections as a continuity of DNA macromolecule from a cliromosome to another, in mitotic metaphases of Raitus norvegicus after 40 days of treatment with a-picoline in 4mg concentration per 100 g living body. The presence of interchromosomal connections is attested by the characteristic radial disposition of metaphase chromosomes, with the centromeres oriented in the center. Problema existenței sau inexistenței conexiunilor intercromozomale este încă controversată, cu toate că o serie de lucrări recente le susțin cu fermitate. Nu există unanimitate de păreri nici în ceea ce privește modul în care sînt interconectați cromozomii. Astfel, în timp ce unii autori suge- rează conexiuni centromer-centromer, alții susțin că aceste conexiuni pot să apară și între telomeri, între centromeri și telomeri sau în alte moduri. Aceste conexiuni nu pot fi artefacte de preparare, așa cum le con- sideră unii autori (8), ele fiind observate în microscopia electronică și după izolarea cromozomilor, procedeu ce implică mai multe centrifugări (12). Nu pot fi nici fibre ale fusului de diviziune, deoarece în literatura de spe- cialitate, care se referă la aparatul mitotic, nu există nici o indicație că fibrele fusului de diviziune sau microtubulii ar conecta un cromozom de altul. Pe de altă parte, proprietățile de colorare ale fusului sînt diferite de cele ale structurilor ce conțin ADN (3). în această lucrare se analizează conexiunile intercromozomale mito- tice evidențiate la Battus norvegicus după 40 de zile de la tratamentul cil a-picolină. ’ MATERIAL ȘI METODĂ Pentru determinarea conexiunilor intercromozomale s-au folosit masculi și femele de Raitus norvegicus, care au fost injectați intraperitoneal cu a-picolină, în concentrație de 4 mg per 100 g corp viu, în vederea stabilirii dozei letale (DL 50). După 40 de zile de la tratament, animalele au fost sacrificate și s-au efectuat preparate cromozomiale din măduvă femurală. Cu o oră înainte de sacrificare s-au injectat i.p. cu o soluție de colchicină 0,002 %. Hipptonia s-a făcut cu o soluție de KC1 (0,075 M), timp de 40 min, fixarea cu alcool metilic — acid acetic glacial (3 : 1), iar colorarea cu soluție Giemsa 4 %. Preparatele cromozomiale au fost examinate în microscopia optică. REZULTATE ȘI DISCUȚII La Battus norvegicus, în timpul diviziunii mitotice, după o perioadă de 40 de zile de la tr atament, am observat în numeroase metafaze conexiuni ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 37 - 40, BUCUREȘTI, 1981 38 OVIDIU CHITA și ZORICA HERTZOG 2 centromer-centromer (fig. 1) și în unele metafaze conexiuni telomer-telomer și telomer-centromer (fig. 2). Conexiunile intercromozomale sînt menționate mai ales în timpul meiozei, în profaza I. în meioza plantelor, la începutul diplotenului au fost evidențiate conexiuni telomer-telomer, care dispar în diplotenul tîrziu sau în diachineză. La unele specii de plante au fost observate însă conexiuni și în diachineză sau prometafază (6). La șoarece, în diachineză au fost vizibile duble conexiuni intercromozomale. Interconexiuni cromozoînale apar și în mitoză. La cîteva specii de plante, în profaza mitotică au fost evidențiate conexiuni telomer-telomer, care dispar odată cu dezorganizarea membranei nucleare (6). în mitoză, la Vicia faba au fost observate conexiuni centromerice și telomerice după un tratament cu 4-ăminouracil' (10), (12). Astfel de conexiuni intercromozomale au fost văzute ocazional și în culturi de celule umane (1). Aceste fibrile intercromozomale ar putea reprezenta continuitatea macromoleculei de ADN de la un braț la altul al cromozomilor (2), (3), (4). Dacă se admite această ipoteză, conexiunile ar trebui să fie simetrice pentru două cromatide surori identice. Alte analize admit însă posibi- litatea înlănțuirii fosfotriesterilor în ADN, înlănțuire ce duce la apariția unei singure legături asimetrice de-a lungul cromozomilor interconectați (8). Ideea existenței interconexiunilor cromozomale este sprijinită și de experimente de microchirurgie; extragerea cromozomilor dintr-o celulă demonstrează că toți cromozomii sînt legați prin fibrile sensibile la DN-ază. Pe baza acestui model (un set haploid de cromozomi=o moleculă de ADN) s-ar putea explica evoluția complementului cromozomal la eucariote, por- nindu-se de la cromozomul circular al procariotelor. Componenta principală a conexiunilor intercromozomale o constituie ADN, așa cum s-a demonstrat prin studii de digestie cu DN-ază. Mulți autori consideră că acest ADN este frecvent repetitiv, noninformativ, bogat în secvențe A-T. Dacă ADN-ul frecvent repetitiv, absent la proca- riote, este un constituent al conexiunilor intercromozomale, atunci ne-am putea imagina că un moment important în evoluția materialului genetic l-a constituit apariția ADN-ului repetitiv. ADN-ul repetitiv ar fi putut rezulta printr-un Crossing over inegal, întâmplător între cromatidele surori sau între două molecule-fiice, produse prin replicarea unei singure molecule de ADN (11). Alți autori sugerează că organizarea supracromozomală poate fi trecătoare și joncțiunea telomerică poate fi facilitată de secvențele palin- dromice -din aceste regiuni (8). Existența conexiunilor intercromozomale, evidențiate de noi după un tratament cu o substanță chimică, ar putea să conducă la ideea că ele sînt rezultatul tratamentului. Este cunoscut (9) că a-picolina este un agent alchilant monofunc- țional, deosebit de'reactiv (reactivitatea este dată de gruparea alchil în poziția a). O substanță chimică foarte reactivă este capabilă să alchileze un centru nucleofilic oarecare, aproape de locul de injectare, înainte de a întâlni ținta sa veritabilă — ADN. Prin urmare, o astfel de substanță devine mai puțin activă asupra ADN. Reactivitatea chimică este impor- Fig. 1— Metafaze cu conexiuni intercromozomale centromer-cen- tromer la Raitus norvegicus : a, lotul tratat cu a-picolină; b, lotul martor. 3 CONEXIUNI INTERCROMOZOMALE LA RATTUS NORVEGICUS 39 j I I • w Fie. 2.— Metafaze cu conexiuni telomer-telomer și telomer-centromer la Ratins norvegicus din lotul tratat cu a-picolina. tantă din punct de vedere biologic pentru că ea condiționează reactivitatea substanței cu adevărata sa țintă (7). Așadar, conexiunile intercromozomale evidențiate de noi nu pot fi rezultatul exclusiv al tratamentului cu a-picolină. în sprijinul celor afirmate, menționăm că, potrivit datelor din lite- ratura de specialitate (5), agenții alchilanți au în general un efect întîrziat, dar care este puțin probabil să se manifeste cu un efect determinant în evidențierea conexiunilor după 40 de zile de la tratament. Datele comparative privind analiza metafazelor obținute de la ani- malele tratate și de la cele ale lotului martor sînt înscrise în tabelul nr. 1. ji î i I ■K Tabelul nr. 1 Rezultatele analizei metafazelor din loltil tratat și Iotul martor Proba experimentală Metafaze analizate Metafaze fără modificări Metafaze cu modificări conexiuni (%) metafaze radiale centro- merice telpme- rice Animale tratate cu a-picolină 100 40 17 • 3 40 Animale martor 100 70 8 1 21 . i Fig 3 - Configurații metafazice radiale cu conexiuni la Rattus norvegicus : a, lotul tratat cu a-picolină; b, lotul martor. Din datele înscrise în tabel se constată creșterea frecvenței metafa- zelor cu conexiuni sau cu dispoziție radială a cromozomilor cu circa 50% față de lotul martor. Se pare că a-picolina, chiar după 40 de zile de la tratament, în mito- zele provenite de la animalele tratate facilitează evidențierea conexiunilor intercromozomale. Existența metafazelor cu conexiuni sau dispozițieradială a cromozomilor și la lotul martor demonstrează că evidențierea lor nu este datorată în exclusivitate a-picolinei. i Din analiza metafazelor provenite atît din lotul tratat cît și din lotul martor se constată că hipotonia joacă un rol deosebit în evidențierea mi- croscopică a conexiunilor intercromozomale. în metafazele cu cromozomi bine dispersați, acestea nu se observă. Cînd conexiunile intercromozomale mitotiee nu au fost evidențiate, configurația metafazică radială pledează în favoarea existenței lor. Astfel de configurații metafazice radiale au fost observate la Polychoerus, Drosophila hydei, Didelphis (3), Stetophyma (5) și în anumite condiții s-au văzut clar și unele conexiuni centromer-centromer. Noi am semnalat frecvent asemenea metafaze radiale în mitoza de la Rattus norvegicus (fig. 3). în unele metafaze radiale, în special în cele provenite de la animalele tratate, se observă conexiuni multiple între cromozomii neomologi, în general de tip centromer-centromer, iar în altele nu se evidențiază. De asemenea este evident că cromozomii mari au tendința de a se plasa la periferia plăcii, în timp ce cromozomii mai mici se găsesc adesea în centrul plăcii ecuatoriale. 40 OVIDIU CHITA și ZORICA HERTZOG Această, dispoziție a cromozomilor mitotici în metafază și existența conexiunilor centromer-centromer sugerează ideea că aranjarea cromozo- milor metafazici în placă nu este întâmplătoare, ci se bazează pe existența unor regiuni omologe ale materialului genetic din setul de cromozomi rezultați în cursul evoluției. Pe baza observațiilor făcute se poate conchide posibila existență a unei organizări supracromozomale la eucariote. INFLUENTA ESTRADIOLULUI ASUPRA ABSORBȚIEI INTESTINALE A UNOR ACIZI AMINAȚI LA ȘOBOLANUL MASCUL DE C.C. PARHON, GEORGETA PETCU și N. STĂNCIOIU BIBLIOGRAFIE 1. GHIARELLI B., BR0GGER A., Genetica, 1978, 49, 2/3, 109-126. 2. DE ROBERTIS E.D.P., SAEZ A.F., DE ROBERTIS E.M. F. JR., Cell biology, VLB. Saunders Company, Philadelphia, 1975. 3. DUPRAW E. J., DNA and chromosomes, Hoit, Rinehart, Winston, Inc., New York, 1970. 4. HEXTER W., HENRY T. YOST JR., The Science of genetics, Prentlce-Hall, Inc., Engle- wood Cliffs, New Jersey, 1976. 5. KIHLMAN B.A., Actions of Chemicals on dividing cells, Prenticc-Hali, New Jersey, 1966. 6. KLÂSTERSKĂ I., Hereditas, 1978, 88, 243-253. 7. LE PECQ J.B., Chimiothtrapie anticance rotise, Hermann, Paris, 1978. 8. NAGL W., Ann. Rev. Plant Physiol., 1976, 27, 39-69. 9. NENITESCU D. GOSTIN, Chimie organică, II, Edit. didactică și pedagogică, București, 1968. 10. RAICU P., GORENFLOT R., STOIAN V., MEDEDOVIC S., An. Univ. București, Biol., 1978, 27, 9-14. 11. SMITH G.P., Science, 1976, 191, 528-535. 12. STOIAN V., RAICU P., GORENFLOT R., Chromosomes Today, 1975, 5, 193-199. Universitatea din Craiova, Facultatea de medicină, Catedra de explorări funcționale și laborator clinic, Disciplina de biologie-genetică, Craiova, str. Petru Rareș nr. 4 Primit în redacție la 2 aprilie 1980 The effects of estradiol on the absorption of some amino acids (cysteine, histidine, methionine, valine, leucine) introduced together into a segment of intestine, isolated between two in situ ligatures of male rats under general anaesthesia, were inves- tigated. The degrees of absorption of these amino acids were compared in the cas- trated, castrated and estradiol-treated, intact, and intact and estradiol-treated male rats. Under the influence of estradiol, the absorption of the experimented amino acids is markedly interisified for cysteine, histidine, methionine and leu- cine. Valine has a particular way of reacting. Numeroase cercetări efectuate în ultimul timp au arătat că hormonii influențează absorbția intestinală. în ceea ce privește influența hormonilor estrogeni, menționăm că, potrivit cercetărilor lui Fischer (3), absorbția apei din lumenul intestinal este cu 20 % mai intensă la femelă decît la mascul. Donnet și Garnier (2) au arătat că, sub acțiunea estradiolului și a progesteronului, absorbția intestinală a apei crește cu 15—20%, în timp ce Althausen (1) constată că ovariectomia reduce eu 25% absorbția glucozei. La rîndul lor, Larralde și Fernandez (5) observă creșterea absorbției glucozei la femelele gestante. Noi am arătat că absorbția unor acizi aminați din intestinul de șobolan femei este mărită prin administrarea de foliculină (7). O astfel de influență prezintă, desigur, importanță din punct de vedere practic, ținînd seama de cantitatea mare de fitoestrogeni ingerați de erbivore la pășunat. în lucrarea de față ne-am propus să cercetăm dacă influența estro- genilor asupra absorbției acizilor aminați folosiți, observată de noi la șobolanul femei, se menține și la mascul. XV MATERIAL ȘI METODĂ Cercetările au fost efectuate pe 64 de șobolani albi, masculi, linia Wistar, In greutate de 250—300 g, alimentați cu pline, lapte, ovăz și morcovi ad libitum, fără restricții alimentare înaintea determinării absorbției. Absorbția intestinală a fost cercetată sub anestezie generală (urethan 1,2 g/kg corp) prin metoda descrisă de Hoher (citat de (8)). Astfel, într-un segment din jejunul anterior, lung de 12 cm, izolat in situ între două ligaturi, s-a introdus 1 ml dintr-o soluție de NaCl 8,5’/00, con- ținînd în plus cîte 0,02 mM din următorii acizi aminați: L-cisteină, histidină, DL-metionină, DL-yalină și L-leucină. Segmentul intestina], care păstra toate legăturile nervoase și vasculare cu organismul, a fost lăsat în abdomen 30 min, după care a fost golit cantitativ, în lichidul recuperat acizii aminați rămași fiind dozați prin cromatografie pe hîrtie, prin eluare și prin citire la fotometrul Pulfrich. S-a considerat absorbită cantitatea de acid aminat rezultată din dife- SȚ. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 41-43, BUCUREȘTI, 1BB1 42 C. C. PARHON și colab. 2 3 INFLUENȚA ESTRADIOLULUI ASUPRA ABSORBȚIEI INTESTINALE 43 rența dintre cantitatea introdusă și cea regăsită în lumenul intestinal. Pentru a vedea tn ce măsură influențează estradiolul absorbția intestinală a acestor aminoacizi, animalele folosite au fost împărțite în patru loturi : 1) animale integre netratate; 2) animale integre tratate timp de 4 zile înaintea experienței, zilnic, cu cîte 1 500 U.I. extradiol soluție uleioasă, prin injecții i.m.; 3) animale castrate cu 2 luni înaintea experienței netratate; 4) animale castrate cu 2 luni înaintea experienței tratate în același mod. Pentru a controla eventuala apariție în lumenul intestinal a acizilor aminați endogeni, am înlocuit la cîte două animale din fiecare lot soluția de acizi aminați cu soluția simplă de NaCl 8,5 °/00. REZULTATE ȘI DISCUȚII Cantitatea medie din fiecare aminoacid este redată în miligrame. Rezultatele obținute pe cele patru loturi de animale luate în experiență sînt prezentate în tabelul nr. 1. Dacă se compară rezultatele cercetărilor pe animale integre cu cele pe animale integre și tratate, se constată că lă șobolanul mascul integru administrarea de estradiol provoacă mărirea foarte semnificativă (P <0,001) a absorbției intestinale a 4 din cei 5 aminoacizi utilizați (cisteina=76,03% față de 40,50 %; histidina= 90% față de 79%; metionina — 90,26% față de 65,39%; valina— 37,60% în ambele cazuri; Tabelul nr. 1 Influența estradiolului asupra absorbției intestinale a unor acizi aminați la șobolanul mascul (cantitatea în maraj, Potoci, Secu, Hangu și coada lacului. Probele s-au colectat de Ia următoarele orizonturi de adîncime ; 0, 5,10, 20 m și in continuare pînă la fundul apei. Prelucrarea materialului s-a efectuat cu ajutorul stereomicroscopului SM XX și al micro- scopului M.G.-3. Calculul biomasei a fost realizat pe baza unor determinări proprii (6), precum și prin utilizarea tabelelor cu greutăți medii din literatura de specialitate. Calculul producției zooplanctonice s-a efectuat după W.T. Edmondson și G.G. Winberg (4). ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. l, P. 45-49, BUCUREȘTI, 1981 : , i INTEGRALITATEA BIOCENOTICA ÎN LACUL BICAZ 47 46 C. RUJINSCHI și RODICA-ILEANA RUJINSCHI 2 REZULTATE ȘI DISCUȚII Cercetările noastre anterioare ne vom referi doar la cele mai recente dintre ele (7) — au permis să se constate că în ultimii ani (1974—1978) la alcătuirea zooplanctonului din lacul Bicaz participau circa 40 de unități । taxonomice. Bineînțeles însă că, de-a lungul anilor, ponderea acestor taxoni în realizarea compoziției zooplanctonului a înregistrat variații, mai ample sau mai reduse, petrecute în cadrul firesc al transformărilor specifice unui ecosistem lacustru artificial aflat în evoluție spre o stabilizare a echilibrului dinamic. Marea majoritate a acestor specii sînt fitofage sau detritofage. Doar unele ciclopide, precum și rotiferul AsplancJma priodonta Gosse manifestă, mai ales în perioadele de vară, tendințe izolate de predatorism. Este posibil ca astfel de manifestări, identificate cu precădere în condițiile dezvoltării abundente a zooplanctonului în ansamblul său, să se diferențieze ca expresii ale concurenței pentru aceeași categorie de hrană. Anul 1979 a marcat începutul unei noi etape în evoluția zooplanc- tonului din acest ecosistem. Este vorba despre semnalarea pentru prima dată în lacul Bicaz a două specii: Eudiaptomus gracilis Sars 1863 și Lep- todora kindtii Focke 1844. Evenimentul în sine nu este ceva cu totul deosebit. El se înscrie pe coordonatele evoluției normale a zoocenozei respective. Importante sînt însă implicațiile ulterioare manifestate la nivelul rela- țiilor dintre populațiile existente, și în special la nivelul celor de natură trofică. Eudiaptomus gracilis, aparținînd copepodelor (calanoide), comple- tează și dezvoltă nivelul existent al consumatorilor primari (fitofagi). Leptodora kindtii, ca unic reprezentant al cladocerilor răpitori, prin regimul său alimentar exclusiv carnivor, constituie un element de noutate absolută mai ales pentru relațiile trofice ale acestui ecosistem. Deși momentul apariției lor este foarte recent, cele două specii și-au dobîndit o pondere importantă printre celelalte populații zooplanctonice, fapt confirmat și de valorile indicelui de dominanță (indicele Mac Naughton), cuprinse pentru cele două specii între 69 și 84%. Urmărind evoluția valorilor cantitative, se constată că ambele specii, dar mai ales Eudiaptomus gracilis, realizează pe întreaga durată a cerce- tărilor cote superioare de biomasă, conturul curbei sale de variație menți- nîndu-se în majoritatea cazurilor foarte aproape de cel al biomasei medii globale (fig. 1). Aceasta demonstrează că în anul 1979 valorile medii ale biomasei zooplanctonice din lacul Bicaz s-au realizat în mare măsură pe seama dezvoltării acestei specii. De altfel, și indicele său de frecvență, destul de ridicat (F= 79%), îi conferă calitatea de specie constantă. Dezvoltarea sa numerică și implicit ponderală este însă controlată și reglată, alături de alți factori, și prin predatorismul indivizilor de Leptodora kindtii. Faptul că valorile reprezentând biomasa speciei Lep- todora kindtii se înscriu în sensul și pe direcțiile de evoluție a curbei bioma- sei zooplanctonice în general și a speciei Eudiaptomus gracilis în particular, fiind cuprinse între aceste valori în majoritatea situațiilor (august la baraj, Secu și coada lacului și iunie la Hangu), cu o singură excepție (iulie la Potoci), confirmă rolul acestei specii în rețeaua trofică a ecosiste- mului, și anume de verigă reglatoare și reglată în același timp, ca număr de indivizi și biomasă realizată. Cu toate acestea, ponderea calanoidului Eudiaptomus gracilis în realizarea biomasei totale a zooplanctonului s-a menținut destul de ridicată. Apariția și dezvoltarea sa în lacul Bicaz pot fi considerate ca un cîștig însemnat pentru producția secundară a ecosistemului, după cum rezultă și din analiza valorilor procentuale medii, Fig. 1— Raporturile dintre biomasa totală a zooplanctonului din lacul Bicaz și valorile ponderale ale populațiilor de Eudiaptomus gracilis și Leptodora kindtii (valori medii/1979). raportate la 'producția zooplanctonică totală (tabelul nr. 1). Dezvoltîn- du-se intens și la începutul primăverii, perioadă în care restul zooplanc- tonului este destul de sărac, Eudiaptomus gracilis contribuie la extinderea în timp a intervalului caracterizat prin valori ridicate ale biomasei. în ceea ce privește specia Leptodora kindtii, considerată, datorită dimensiunilor sale (circa 10 mm lungime și aproximativ 8 mg greutate), ca adevărat „gigant” printre zooplancterii de apă dulce, se poate aprecia că apariția și dezvoltarea ei în lacul Bicaz vor induce, așa cum de altfel s-a și constatat, profunde restructurări mai ales la nivelul relațiilor trofice existente, datorită în special voracității sale. Literatura de specialitate 48 C. RUJINSCHI Și RODICA-ILEANA RUJINSCHI INTEGRALITATEA BIOCENOTICA ÎN LACUL BICAZ 4 (5) menționează spectrul său larg de consum al zooplancterilor filtratori, printre aceștia numărîndu-se Daphnia cucullata, Diaphanosoma hrachyu- rum, Bosmina longirostris, Chydorus sphaericus și altele, specii cu largă răspîndire în lacul Bicaz. Rezultă că în aceste condiții specia Leptodora kindtii avea șanse de stabilitate în '.cadrul acestui ecosistem lacustru. Tabelul, nr. 1 Productivitatea, producția, turnovcrul și ponderea (%) speciei Eudiaptomus gracilis în realizarea producției zooplanctonice din lacul Bicaz în 1979 Luna Stația Productivitatea zilnică (cal,/m3/24 ore) Producția 153 zile (cal.fm3) Turnover (P/B/zi) o/ /o din pro- ducția totală baraj 0,10 3,25 0,005 4,13 Potoci 1,12 34,87 0,030 12,68 V Secu 0,27 8,37 0,027 10,91 Hangii 0,08 2,48 0,016 10,64 coada lacului 0 0 0 0 X 0,31 9,79 0,016 11,0 baraj 0,73 22,05 0,008 17,35 Poteci 1,36 40,80 0,008 10,43 VI Secu 0,23 7,05 0,004 6,39 Hangu 1,66 49,95 0,027 12,00 coada lacului 1,42 42,60 0,041 5,78 X 1,08 32,49 - 0,018 9,0 baraj 0,98 30,38 0,010 13,78 Potoci 7,60 236,22 0,017 18,78 VII Secu 1,05 32,70 0,010 19,28 Hangu 0,61 18,91 0,007 12,59 coada lacului 13,81 428,26 0,065 23,97 X 4,81 149,29 0,022 21,0 baraj 0,40 12,55 0,010 11,19 Potoci 2,11 65,56 0,017 23,65 VIII Secu 0,36 11,31 0,012 12,85 Hangu 4,66 144,61 0,085 21,69 coada lacului 14,37 445,57 0,078 24,10 X 4,38 135,52 0,040 23,0 baraj 0,70 . 21,00 0,006 22,21 Potoci 1,41 42,30 0,014 21,69 IX Secu 0,21 6,30 0,006 14,32 Hangu 2,67 80,25 0,014 17,62 coada lacului 13,64 409,35 0,026 24,57 X 3,73 111,84 0,013 23,0 CONCLUZII 1. Diversificarea compoziției zooplanctonului din lacul Bicaz prin apariția speciilor Eudiaptomus gracilis și Leptodora Icindtii evidențiază caracterul dinamic al echilibrului relativ instalat în acest ecosistem acvatic artificial. 2. Cercetările întreprinse au permis să se constate că, încă din primul an al apariției lor (1979), cele două specii au devenit dominante prin bio- masa realizată, valorile indicelui Mac Naughton fiind cuprinse între 69 și 84%. 3. Populațiile de Eudiaptomus gracilis, bine reprezentate numeric, cu un indice de frecvență ridicat (F= 79%), dezvoltîndu-se și primăvara timpuriu, asigură extinderea în timp a valorilor sporite ale biomasei zooplanctonice. 4. Apariția în plancton a cladocerului răpitor Leptodora Icindtii permite avansarea ipotezei potrivit căreia întregul ansamblu al mecanis- melor de reglare a funcționalității lanțului trofic va suferi modificări. BIBLIOGRAFIE 1. BALVAY G., L’dvolution de la biocenose planctonique du lac d'Annecy, Ann. Hydrobiol., 1972, 3, 2, 93-116. 2. BOTNARIUG N„ Concepția șl metoda sistemică în biologia generală, Edit. Academiei, Bucu- rești, 1976. 3. DAJOS R., Precis d’teologie, Dunod, Paris, 1970. 4. EDMONDSON W.T., WINBERG G.G., A manual on methods for the assessment of secon- darg productlvlty in fresh waters, Blackwell Sci. Publ., Oxford— Edinburgh, 1971. 5. KARABIN A., Studtes on the predatory role of the cladoceran Leptodora ktndtii (Focke), tn secondary production of two lakes wtth different trophy, Ecol. polska, 1974, XXII, 2, 295-310. 6. RUJINSCHI C., RUJINSCHI RODICA-ILEANA, La dynamique de la biomasse zooplanc- tonique du lac de barrage Bicazpendant l’annde 1972, Lucr. Staț. „Stejarul”, Limnol., 1972-1973, 73-80. 7. RUJINSCHI RODICA-ILEANA, Dinamica zooplanctonului lacurilor de acumulare de pe valea Bistriței, cu referiri speciale asupra rotiferelor, teză de doctorat, Institutul de științe biologice, București, 1978. ‘ Stațiunea de cercetări „Stejarul”, Pîngărați, județul Neamț Primit in redacție la 10 ianuarie 1980 Fără îndoială însă că deocamdată noile mecanisme de reglare, carac- teristice relațiilor trofice dintre populațiile zooplanctonice din lacul Bicaz, sînt încă imperfecte, dar ele vor cimenta legăturile dintre specii, consti- tuind factori activi ai evoluției corelate a acestora în sensul perfecționării integralității biocenotice. 4-0. 1067 45 SITUAȚIA ECOLOGICĂ A LACULUI TECHIRGHIOL ÎN CONDIȚIILE ANILOR 1975-1979 DE ' valeria trică From the hydrobiological point of view, the Techirghiol lake, in the actual ecosys- tem unequilibrium, has only a few euriece species with a great and variable num- ber of individuals. Apa și nămolul lacului Techirghiol, factori terapeutici de mare valoare, au făcut obiectul a numeroase studii începînd cu anul 1893 (3) și pînă în prezent. Studii complexe asupra lacului s-au efectuat în 1952—1954 (5) și în 1954—1956 (!),■ (2) și s-a constatat că ecosistemul Techirghiol avea condiții hidrobiologice normale, cu un chimism adecvat, în care s-au dez- voltatun plancton bogat și un bentos apreciabil. în ultimele două decenii, datorită pluviațiilor, irigațiilor, oglinda apei lacului Techirghiol s-a ridicat substanțial, fapt ce a avut repercu- siuni (în timp) asupra chimismului și biologiei bazinului, așa cum reiese din studiile executate de o serie de institute de specialitate1 (4). Fig. 1.— Date fizico-chimice în apa lacului Techirghiol. 1 Institutul de medicină fizică, balneoclimatologie și recuperare medicală, Institutul de cercetări pentru protecția și gospodărirea apelor, Institutul de meteorologie și hidrologie. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 51-54, BUCUREȘTI, 1981 VALERIA TRICA 2 Studiul biologic asupra lacului Techirghiol efectuat în perioada 1975—1979 s-a referit la evoluția florei și a faunei și la ponderea acestora la peloidogeneză, prin analizarea dinamicii diferitelor organisme ale bioce- nozei, atît sub aspectul densității, cit și al componenței specifice. Tabelul nr. 1 Date fizico-chimiee în apa Iacului Techirghiol Puncte de recoltare Centru lac Debarcader Techirghiol Anul 195C 1975 1976 1977 1978 1979 Luna august sept. sept. sept. sept. sept. Nivelul apei* (m) — 46 +36,08 + 47 + 68,04 + 79,4 +87,6 CI (g/1) Mineralizare totală 42,81 37,05 38,64 34,74 34,93 30,49 (g/D Transparența apei 80,35 74,00 72,24 66,84 60,77 60,60 (m) — , 0,47 0,44 0,37 0,48 0,58 * Date după O GA— Constanța (valori medii). Fitoplanctonul, din punct de vedere calitativ, a fost alcătuit din organisme vegetale care aparțin grupelor de alge cianofite, bacilariofite, clorofite și flagelate, numărul taxonilor variind de la un an la altul (1975 — 29; 1976— 55; 1977- 27 ; 1978-27 ; 1979-34). Datorită prezenței în apă a substanțelor organice din abundență, s-au dezvoltat în exces cianofitul Synecoccocus curtus, precum și Gloeobo- trys chlorinus, care au determinat „înflorirea apei”, fenomen ce se men- ține și în prezent în lac. Din punctul de vedere al densității, cianofitele au fost cele mai numeroase, indicînd valori maxime, de ordinul milioanelor si miliardelor de exemplare/litru (în 1975—5 113 050 000 ex./l; în 1976 — 2 400 000 000 ex./l; în 1977—22 250 000 000 ex./l; în 1978—27 200 000 000 ex./l; în 1979-5 800 000 000 ex./l). în ordinea frecvenței urmează bacilariofițele, a căror evoluție începe primăvara; numărul taxonilor acestora a variat de la 12 în 1975, la 39 în 1976, la 13 în 1977, la 11 în 1978, la 15 în 1979. Dominante au fost speciile Synedra tabulata și Achnantes brevipes. Flagelatele au prezentat o dezvoltare redusă în anii studiați, 5—8 taxoni, cu cîteva zeci de mii ex./l; evoluție maximă au avut totdeauna speciile Oxyrrhis marina și Chryptomonas ovata. Clorofițele microfite au fost reprezentate în toți anii prin 3—4 taxoni și zeci de mii ex./l, specii dominante fiind Ankistrodesmus setigerus și Schroe- deria setigera. Dintre clorofitele macrofite, în perioada studiului a fost identificată sub formă flotantă — în golfurile Tuzla, Cainaci și Urlichioi — alga ste- nohalină Cladophora vagabunda, a cărei dezvoltare era diminuată din cauza transparenței mici și a salinității mult scăzute. — S-a studiat concomitent zooplanctonul lacului Techirghiol, alcă- tuit din organisme care aparțin grupelor sistematice: protozoare, rotifere, copepode, brachiopode, diptere, numărul taxonilor fiind variabil (31 în 1975; 40 în 1976; 25 în 1977; 30 îh 1978; 26 în 1979). 3 ECOLOGIA. LACULUI TECHIRGHIOL 53 Protozoarele s-au dezvoltat din primăvară pînă toamna tîrziu, numărul taxonilor variind între 12 și 28; dintre speciile ubicviste și euri- haline cităm pe Uronema marina, Buplotes charon etc. Botiferele au fost bine reprezentate ea abundență și densitate, numărul taxonilor limitîndu-se la 4, dintre care comune în toate sezoanele anilor 1975—1979 au fost Brachionus urceolaris și Hexarthra fennica. Copepodele, reprezentate prin speciile Cletocamptus retrogressus și Arctodiapdomus salinus, ajung la cîteva ex./l. Alt component al zooplanctonului este filopodul Artemia salina, organism filtrator și cu mare pondere în peloidogeneză. în perioada 1975 — 1979, dezvoltarea artemiei a fost în general redusă; or, fiind specie euri- halină, considerăm că pentru viața ei au constituit noxe (care nu i-au permis evoluția) nu atît chimismul, cît prezența pesticidelor, îngrășămin- tele etc., care au fost testate în lac. în anii 1975—1979, bentosul lacului Techirghiol a fost sărac, alcă- tuit din puține ostracode și larve de chironomide (Haliella noctivaga sin. H. tdurica), care, fiind organisme biofiltratoare, au mare importanță pentru viața ecosistemului. CONCLUZII 1. Studiul biologic efectuat în perioada 1975—1979 ne-a edificat asupra faptului că echilibrul ecologic al lacului Techirghiol este perturbat, prin comparație cu anul 1956 (an de referință), în primul rînd datorită intervenției factorului antropic și că deci flora și fauna au fost influen- țate negativ, în sensul că nu s-au mai dezvoltat normal; în consecință, și posibilitățile de peloidogeneză au fost mai reduse. 2. Planctonul lacului a fost constituit în toți anii din aceleași grupe sistematice, reprezentate însă prin puține specii, dar cu număr mare de indivizi. Fitoplanctonul a fost predominat de cianofitele Synecoccocus curtus și Gloeobotrys chlorinus, care au menținut în permanență lacul „înflorit” (ceea ce constituie un impediment în dezvoltarea algei clado- fora), iar zooplanctonul, redus față de 1956, a fost reprezentat totuși satisfăcător, curba evoluției, îndeosebi pentru Artemia salina, fiind ascen- dentă, dar limitată numeric (consecință a modificărilor echilibrului ionic) din 1975 pînă în 1978; în 1979 a prezentat însă un ușor regres. 3. Algele macrofite (Cladophora vagabunda) găsite în stadiu flo- tant au fost în cantități reduse; același lucru se poate spune și despre bentosul lacului. 4. Rezultatele studiului experimental din laborator au permis să conchidem că densitatea optimă pentru dezvoltarea planctonului, și îndeo- sebi pentru Artemia salina, este pînă la 1,06 g/cm3, iar valoarea clorului în jur de 60 g/1 nu constituie un impediment în evoluția acestei specii, ci, din contră, o favorizează. 5. în problema regenerării nămolului, se poate spune că evoluția florei și a faunei a variat în funcție de valorile diferențiate de chimism și densitate și că dezvoltarea unor organisme eu importanță în peloido- geneză (Artemia salina, Haliella noctivaga, Cladophora vagabunda) a mers proporțional cu concentrația clorului și cu creșterea densității speciilor. 54 VALERIA TRICA 4 6, Putem afirma deci că influența factorilor ecologici s-a făcut sim- țită asupra organismelor planctonice și bentonice, astfel că a fost limitată dezvoltarea unora dintre specii, și că dezvoltarea moderată a acestora în perioada studiului (ușor îmbunătățită în anul 1979) se datorește condițiilor hidrobiologice modificate în care se găsește încă lacul Techirghiol. BIBLIOGRAFIE 1. BONCIU OLGA, DUMITRESCU V„ TRICĂ VALERIA, DEMAYO BINA, Arch. roum. Path. exp., 1958, 17, 3, 3-4. 2. BONCIU OLGA, DUMITRESCU V., TRICA VALERIA, DEMAYO BINA, WITZEL E., Lucrări de balneologie și fizioterapie din R.P.R., Edit. medicală, București, 1961, p. 54-56. 3. BUJOR P., Nouvelle contribution ă l’etude de la biologie da lac sale de Techirghiol, Viața românească, Iași, 1928. 4. TRICĂ VALERIA, Hidrobiologia, 1977, 15, 41-59. 5. ȚUCULESGU I., Biodinamica lacului Techirghiol, Edit. Academiei, București, 1965. DINAMICA SEZONIERĂ A FAUNEI DE PROTOZOARE CILIATE DIN SOLUL A DOUĂ ECOSISTEME CARACTERISTICE DE PE MUNTELE VLĂDEASA DE RODICA TOMESCU Institutul de medicină fizică, balneoclimatologie și recuperare medicală București, B-dul Coșbuc nr. 14 Primit în redacție la 28 martie 1980 Seasonal dynamics of Ciliata fauna (Protozoa) in the soil of two ecosystems — mixed forest (beech + spruce + fir) and spruce forest — in the Viădcasa Mountains is discussed. The period of investigation, under stationary system, was May-October 1974, April-December 1975. Maximum values in June-July and September and minimum ones in August, December and April have been registcred. The fluctua- tion of Ciliata populations underlines the influence of abiotic and biotic factors (humidity, temperature and biologic characters of animals), and the number density and specific abundance — higher in the mixed forest as compared to the spruce fir one — is highly correlated to the vegetation type and soil properties. Lucrarea de față se încadrează în seria de lucrări care tratează dina- mica populațiilor de protozoare (flagelate, sarcodine amibiene și ciliate) în solul a două ecosisteme reprezentative pentru Muntele Vlădeasa. MATERIAL ȘI METODĂ Din varietatea biotopurilor am ales două cîmpuri de cercetare : staționar în pădurea de amestec (fag + molid + brad) — P50, pe un sol negru acid, și staționar în pădurea de molid — Ps, pe un sol brun criptopodzolic. Cercetările asupra faunei de ciliate în solurile celor două staționare se bazează pe analiza calitativă și cantitativă a probelor cu material biologic, colectate în perioada mai-octombrie 1974 și aprilie-decembrie 1975. Probele au fost prelevate din următoarele orizonturi de sol: în pădurea de amestec Ao, A0_5Cin, A5_l0cm, iar în molidișul montan A0L-|-F, A0H și A0_5Cm; concomitent s-au făcut observații asupra temperaturii și umidității. Datele privind metodologia adoptată, precum și caracteristicile pedoclimatice ale ecosis- temelor luate în studiu au fost prezentate în lucrări anterioare (6), (7). REZULTATE Șl DISCUȚII Structura specifică a populațiilor de ciliate este concretizată prin prezența a 23 de taxoni (genuri și specii) în solul celor două ecosisteme, dintre care 10 sînt caracteristici pădurii de amestec, iar 5 molidișului montan, deci diversitatea specifică este mai accentuată în pădurea de amestec. Au fost notate 8 specii comune, ceea ce reprezintă 34,80%, majo- ritatea aparținînd genului Colpoda. :ST. CERC. BIOL., SERIA. BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 55-60, BUCUREȘTI, 1981 RODICA TOMESCU 2 DINAMICA CILIATELOR DIN SOL PE MUNTELE VLADEASA 57 56 p „ rf ?a sez2nier^ a faunei de ciliate în solul pădurii de amestec — L?' i eoa^ata valori maxime în iulie și septembrie 1974, iunie și . f. a 1 15) valorile minime ale densității ciliatelor au fost înregis- i Ue mai, august și octombrieJ1974 și în aprilie și decembrie 1975. Menționăm că în luna august 1975 s-a înregistrat o scădere a densității,, mai evidentă pentru orizonturile A0_5cm Și As-Idem1 Remarcăm diferențe pe ansamblul profilului de sol privind densitatea populațiilor de ciliate în cei doi ani de studiu; în 1975, densitatea faunei este evident mai mare față de 1974. în acest sens notăm faptul că nivelul umidității influențează populațiile de ciliate din punct de vedere calitativ și cantitativ ; astfel, ciliatele manifestă o mare sensibilitate față de varia- țiile umidității comparativ eu flagelatele și amibienele, lucru confirmat și de alți autori (5). în cazul cercetărilor noastre, abundența precipitațiilor din iarna 1974—1975 a creat condiții favorabile dezvoltării faunei de ciliate. Din analiza dinamicii sezoniere a faunei pe orizonturile de sol, con- statăm că densitatea în orizontul superficial Ao este mai mare comparativ cu orizonturile profunde. Această situație este evidentă în special pentru perioada mai-iunie 1974. Considerăm că acest aspect se află în strînsă corelație cu pH-ul, care este cuprins între 5,4 (orizontul Ao) și 4 (orizontul re 30 -----1-----1----11--------1--।-----------1----1-----In.. ।----1----L——L -----1 . Mai Iun, Iul, Aug. SeptOct Apn Mai Iun. Iul. Aug. Seț^.Od. Nev. Dec. 1974 1975 Fig. 2.— Variația sezonieră a temperaturii și umidității în solul pădurii de amestec (P6d). Aștern),: Și cu cantitatea de substanță organică, cuprinsă între 98,3 și 66,7 % în orizonturile respective. Aceste condiții au o importanță deose- bită pentru dezvoltarea bacteriilor din sol, care constituie hrana de bază a protozoarelor în general, situație semnalată și de alți autori (3). Potrivit 58 RODICA TOMESCU 4 datelor din literatură (1), în selectivitatea hranei protozoarelor este foarte important să se țină seama de condițiile trofice care determină dezvoltarea bacteriilor, în cea mai mare parte digestibile pentru protozoare pentru că nu există un raport direct proporțional între abundența bacteriilor (pradă) și protozoare (prădător). Deci, descreșterea populațiilor de ciliate cu adîncimea este în strînsă legătură cu condițiile trofice și, evident, cu pro- cesul de humificare a litierei, care oferă condiții favorabile dezvoltării faunei de ciliate bacteriofage în orizonturile organice. Rezultate asemă- nătoare în acest sens au fost obținute și de alți autori (2), (4). Dinamica sezonieră a populațiilor de ciliate pe ansamblul profilului de sol este influențată de umiditate și temperatură ;* ciliatele manifestă o sensibilitate crescută față de variațiile umidității (fig. 2). în plus, condi- țiile nefavorabile, ca prădarea, competiția, precum și barierele fizice, care sînt mai greu suportate de ciliate în habitatul respectiv, influențează fluc- tuațiile populațiilor (1), (2), (5). Din analiza dinamicii sezoniere a faunei de ciliate în solul molidi- șului montan — P5— (fig. 3) reiese că aceasta este în general asemănătoare celei din pădurea de amestec, cu deosebirea că aici populațiile prezintă densități mai scăzute. Considerăm că această situație este influențată în mare parte de cantitatea mai redusă de materie organică din solul pădurii de molid (de la 75,6% în orizontul A0L+F la 39,2% în orizontul A0_5em). Deși ciliatele manifestă o sensibilitate puțin marcantă față de valorile pH-ului (2), poate fi stabilit un optim pentru dezvoltarea lor la pH 6,5—7 (1). în cazul de față, pH-ul solului în orizonturile cercetate este puternic acid (4—4,28). Maximele populațiilor au fost înregistrate pentru toate orizonturile în iulie și septembrie 1974 și în iunie și septembrie 1975. Minimele au fost semnalate în iunie și august 1974, ca și în august și decembrie 1975. în orizonturile A0H și A0_5cm, în luna aprilie 1975 constatăm valori scăzute ale populațiilor de ciliate comparativ cu orizontul superficial A0L4-F. Fluctuațiile sezoniere ale faunei de ciliate în solul molidișului mon- tan sînt influențate de modificările valorilor umidității și temperaturii (fig. 4). în iunie 1974, la valori ridicate ale umidității, dar la o temperatură scăzută (4,8°0), dinamica sezonieră a faunei arată o minimă. în luna august a aceluiași an constatăm că scăderea bruscă a umidității în orizontul super- ficial A0L+F a avut o influență puternică asupra faunei de ciliate din ace- lași orizont. Remarcăm o diferență în amplitudinea variațiilor numerice în cei doi ani de studiu, care poate fi legată de variația accentuată a valorilor umidității în anul 1974 (fig. 3 și 4). Din analiza evoluției dinamicii sezoniere a faunei de ciliate în solul celor două cîmpuri de cercetare luate în studiu, reiese că există un complex de factori a căror interacțiune determină existența fluctuațiilor populațiilor de animale. Astfel, umiditatea este un factor cu mare semnificație în acest sens, la care se adaugă temperatura și, evident, caracteristicile biologice ale acestor animale. Diferențele în abundența specifică și în densitatea populațiilor pe orizonturile de sol și comparativ în cele două cîmpurî de cercetare sînt influențate de o serie de factori, ca disponibilitatea și abundența hranei,, proprietățile solului și tipul de vegetație. 60 RODICA TOMESCU 6 Privind în ansamblu dinamica sezonieră a populațiilor de proto- zoare în cele două ecosisteme caracteristice Muntelui Vlădeasa — solul pădurii de amestec (P59) și solul molidișului montan (P5) —, putem des- prinde următoarele aspecte comune: prezența a două maxime și a două minime populaționale, densitatea numerică și abundența specifică mal accentuate în pădurea de amestec comparativ cu molidișul montan. La nivel de clase, cea mai mare densitate numerică a fost la flagelate, urmate de ciliate și apoi de sarcodine amibiene. Din punctul de vedere al abundenței specifice, situația este puțin diferită: în pădurea de amestec au fost înregistrate 8 specii de flagelate, 5 specii de sarcodine amibiene și 18 specii de ciliate, iar în solul molidișului montan 3 specii de flagelate, 5 specii de sarcodine amibiene și 13 de ciliate, deci abundența specifică a ciliatelor este cea mai evidentă comparativ cu celelalte protozoare. CONCLUZII Compoziția specifică a faunei de ciliate în solul celor două cîmpuri de cercetare se caracterizează, pe de o parte, printr-o diversitate specifică mai accentuată în pădurea de amestec (43,47%) comparativ cu molidișul montan (21,73%), iar pe de altă parte prin prezența unor specii comune celor două ecosisteme (34,80%). în dinamica sezonieră a populațiilor' de ciliate din solul celor două ecosisteme luate în studiu, au fost înregistrate valori maxime în iunie-iulie și septembrie și valori minime în august, decembrie și aprilie. Fluctuațiile populațiilor de ciliate reflectă influența factorilor abiotici și biotici, ea umiditatea, temperatura și caracteristicile biologice ale animalelor. Diferențele în densitatea faunei de ciliate sînt în strînsă corelație cu tipul de sol și cu proprietățile sale: cantitatea de substanță organică, structura, textura, aerația, pH-ul, precum și în funcție de tipul de vegetație. BIBLIOGRAFIE 1. ALEXANDER M., Introduction io soil microbiology, J. Wiley and Sons, Inc., New York— — London, 1961. 2. BAMFORT S„ J. Protozool., 1971, 18, 1, 24-28. 3. STOUT J.D., J. Soil Sci., 1962, 13, t, 314-320. 4. STOUT J.D., HEAL O.W., Soil biology, Academic Press, London —New York, 1967. 5. STOUT J.D., Amer. Zool., 1973, 13, I, 193-201. 6. TOMESCU R., Trav. Mus. Hist. Nat. „Grigore Antipa”, 1978, XIX, 241-245. 7. TOMESCU R., St. cerc, biol., Seria biol, anim., 1978, 30, 85. Centrul de cercetări biologice Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 48 Primit în redacție la 8 aprilie 1980 DINAMICA SEZONIERĂ A LARVELOR DE COLEOPTERE DIN ECOSISTEME FORESTIERE DE PE MUNTELE VLĂDEASA DE ALEXANDRINA TARȚA The author presents some results of the investigations concerning the Coleoptera larvae in two ecosystems in the Vlădeasa Mountain (The Romanian Western Car- pathians), during 1975. The dynamics of the Coleoptera larvae populations, as related to certain environ- mental conditions : vegetation type, porosity and pH as well as temperature and humidity, was studied. Seasonal variations, larvae frequency and density in the soil are determined by the environmental factors and the biological cycle of development. Scopul cercetărilor noastre a fost de a cunoaște, pe lîngă celelalte grupe de animale care populează solul, și larvele de coleoptere din ecosis- teme montane, de a stabili relația vegetație—faună—sol și de a obține date asupra dinamicii și structurii specifice a acestui grup faunistic, care, petreeîndu-și toată viața în sol, contribuie la îmbogățirea solului în substan- ță organică. ‘ f,( MATERIAL ȘI METODĂ Pentru studiul faunei solului în complexul căreia intră și larvele de coleoptere, au fost alese două cîmpuri de cercetare în staționar pe versantul estic al Muntelui Vlădeasapădure de amestec (fag+ molid + brad), profilul P59, la o altitudine de 1240 m, și pădure de molid, profilul P6, situată la 1500 m altitudine. .ul Prelevarea probelor de sol, s-a efectuat cu ajutorul unei sonde metalice cu un volum de 25 cm3, Au fost ridicate cîte 18 probe din fiecare orizont organic de la patru adîncimi': LFH, 0— 5, 5—10, 10— 20 cm. Au fost luate cîte 18 repetiții din fiecare profil (Pw și P6). % în timpul recoltării probelor de sol a fost urmărită și variația unor factori abiotici (terii'-i peratură, umiditate, precipitații). Extragerea materialului biologic s-a făcut cu ajutorul aparatelor Tullgren (modificate după Balogh) și al lupei binoculare. Analiza calitativă a larvelor de coleoptere în cadrul fiecărui grup (saprofagi, fitofagi, prădători) s-a efectuat în laborator prin determinări Ia microscop pînă Ia familie, gen și specii. ' Datele obținute în urma cercetărilor în cele două ecosisteme, prelucrate în medii și pro- cente, sînt prezentate în spectre reprezentînd raportul procentual cantitativ și calitativ dintre diferitele familii de larve și în grafice pentru dinamica sezonieră. REZULTATE ȘI DISCUȚII Din datele obținute de noi în urma cercetărilor întreprinse în cursul a- nului 1975 pe o perioadă de 9 luni consecutiv (aprilie—decembrie) s-a putut constata că există deosebiri cantitative și calitative în privința rezultatelor referitoare la larvele de coleoptere colectate din solurile Celor două ecosisteme. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 61-97, BUCUREȘTI, 1981 62 ALEXANDRINA TARȚA 2 La evaluările făcute pe baza materialului faunistic recoltat din pădu- rea de amestec (P69), numărul (media pe probe) a fost de 251 de larve apar- ținînd la 8 familii. în pădurea de molid (Ps), numărul înregistrat a fost mai mare — 385 de larve din 11 familii sistematice. Fig. 1.—Compoziția calitativă și densitatea larvelor de cole- optere în solul molidișului mon- tan (P5) și în pădurea de amestec (P69). Notăm dominanța larvelor de Staphilinidae în ambele ecosisteme, cu numărul cel mai mare de indivizi în solul pădurii de molid (P5). Fluctuațiile cantitative și structura specifică a larvelor de coleoptere sînt influențate de un complex de factori, ca natura solului, porozitatea, pH-ul, cantitatea de substanță organică, temperatura și umiditatea aerului și a solului, precum și fitocenozele. Corelarea factorilor de mediu ne ajută la interpretarea și la moti- varea unor fluctuații ale faunei în sol, aparent inexplicabile în ceea ce privește frecvența și densitatea larvelor de coleoptere în aceste ecosisteme forestiere. Astfel, pe baza datelor analitice fizico-chimice și chimice pentru solurile din cîmpurile experimentale de pe Muntele Vlădeasa, s-a constatat că în profilul P5a (pădure de amestec de fag+ molid + brad) porozitatea a fost de 64,0%, pH-ul 4,08, iar materia organică 13,80% C, 0,45 %N în Aj (0—9 cm). în pădurea de molid, profilul P5, Aj (0—15 cm) notăm 77,0% porozitate, pH-ul 4,28, materia organică 13,20% 0, 0,70% N1. 1 Datele climatice și pedologicc ne-au fost furnizate de către Colectivul de pedoecologie de la C.C.B. Cluj-Napoca, căruia li aducem mulțumiri. 3 DINAMICA LARVELOR DE COLEOPTERE PE MUNTELE VLĂDEASA 63 Se știe că porozitatea și cantitatea de substanță organică din sol sînt factorii ecologici cei mai importanți care influențează creșterea și dez- voltarea larvelor de coleoptere din sol. în ceea ce privește variația numerică a larvelor de coleoptere din orizonturile cercetate, notăm că în general numărul populațiilor de larve scade de la suprafață spre adîncime, fenomen constatat în cadrul tuturor familiilor (fitofage, saprofage, carnivore). Acest fapt se datorează în primul rînd condițiilor de hrană, porozității și cantității de substanță organică, care scad în orizonturile inferioare ale solului. De asemenea, și factorii microclimatici pot influența în mare măsură migrația larvelor în diferitele orizonturi organice (6). Prezentăm în figura 2 Spectrul larvelor de coleoptere, frecvența procentuală pe familii comparativ în solul celor două păduri. Se constată în solul pădurii de molid că ponderea cea mai mare o dețin larvele de Staphilinidae cu un procent de 26,38% din totalul larvelor de coleoptere, urmate de familia Elateridae cu un procent de 14,57%, foarte apropiat de cel al familiei Carabidae (14,32%). Fig. 2.— Spectrul frecvenței larvelor de coleoptere din cele două ecosisteme (P5 și P59). Staphilinidae 26,38 °/> Elateridae 14,57°/» Carabidae 14,32 °/« Curculionidae 9,80°/» Cryptophagidae 13,28 °/> Crysomelidae 0,75 ’/» Rhyzophagidae 3,77 °/» Cantharidae 15,83 ‘/» I | Staphilinidae 25,10’/» Elateridae 23,11 % Carabidae 16,33 ’/» [gg°g] Cryplephagidae 5.58°/» . Crysomelidae 1,20 °h imo Rhyzophcgidae 1,99°/» [~ zrj Cantharidae 15,14 ’/• |---1 Curculionidae 11,16 °/» în molidiș mai semnalăm prezența larvelor aparținînd familiilor Silvanidae, Micetophagidae și Scarabeidae cu un număr foarte redus de indivizi, găsiți sporadic în probele de sol (fig. 1). ALEXANDRINA TARȚA 5 DINAMICA LARVELOR DE COLEOPTERE PE MUNTELE VLĂDEASA 65 în solul pădurii de amestec notăm de asemenea procentul ridicat al larvelor de Staphilinidae (25,1%), cele de Blateridae deținînd în schimb o pondere mult mai mare față de molidiș (23,11%), iar cele de Carabidae fiind în proporție de 16,33%. în solul pădurii de amestec (P89) se constată o oarecare competiție între aceste două familii de larve (Carabidae și Elateridae), raport ecologic bazat pe relații de nutriție. în pădurea de molid, echilibrul dintre aceste familii pare a’fi restabilit, fiind evidențiat prin valori numerice și procen- tuale aproape similare. Pentru stabilirea dinamicii sezoniere a larvelor de coleoptere am luat în considerare patru familii de larve, fiind cele mai importante pentru activitatea lor în sol, prezente în toate lunile anului și avînd dezvoltarea cea mai mare comparativ cu alte familii. Reprezentând grafic datele obținute în solul pădurii de amestec (P59), se constată ca larvele de Elateridae au perioada dezvoltării maxime vara, în lunile iunie și iulie. în sezonul de toamnă se înregistrează o scădere bruscă, atingînd. valoarea minimă în luna noiembrie. Larvele de Carabidae își reiau activitatea primăvara îh luna aprilie (cam în același timp cu elateridele), dar maxima de vară este mult întâr- ziată față de cea a elateridelor. Luna august jnarchează perioada dezvol- tării maxime, urmată de minima din toamnă (octombrie). Fig. 3.~ Dinamica sezonieră a larvelor de coleoptere din solul pădurii de amestec (PS8). Vîrfurile ridicate din sezonul rece (luna decembrie) s-ar putea datora adaptării unor specii la condițiile microclimatice din această perioadă. Curba larvelor Staphilinidae are un mers ascendent începînd din luna apri- lie pînă vara, în iunie, cînd se înregistrează un punct de maximă ; un altul mult mai ridicat se constată toamna, în septembrie. Larvele de Cantharidae prezintă în acest biotop trei puncte de maxi- mă : primăvara în luna mai, vara în august și maxima de toamnă mult întârziată, în luna noiembrie (ca și în cazul carabidelor), precedată de minima din octombrie. Urmărind aspectul dinamic al larvelor de coleoptere din solul pădurii de molid (P8), vom observa că acesta este diferit față de cel din pădurea de amestec (P59). Astfel se remarcă, în cazul familiei iElateridae, că momentul dezvol- tării maxime are loc primăvara în luna mai, numărul acestor larve scă- zînd simțitor pînă vara, în august, cînd alte familii ating valorile cele mai ridicate. Acest fenomen s-ar putea datora în mare parte speciilor răpi- toare și carnivore din grupele Carabidae și Staphilinidae, care se hrănesc și cu larve de Elateridae. Minima din noiembrie are un aspect asemănător : același decalaj dintre Elateridae și celelalte familii de larve, legate prin relații de nutriție. Dinamica larvelor de Carabidae evoluează ascendent din aprilie pînă în august, cu valori constant ridicate pînă toamna, în luna octombrie. Fig. 4.— Dinamica sezonieră a larvelor de coleoptere din solul pădurii de molid (P5). în cazul larvelor de Staphilinidae se evidențiază trei puncte de maxi- mă : primăvara în mai, vara în august și toamna în octombrie. Menționăm că larvele de Cantharidae ating valori maxime tot vara în luna august; în schimb, maxima de toamnă este marcată în noiembrie, ca și în pădurea de amestec (P59). 5-c. 1067 6 66 ALEXANDRINA TARȚA Este interesant de remarcat faptul că evoluția sezoniera a de larve este specifică fiecărui grup, avînd o dinamică P{°Pr1®’ ®?ef, ă • datorează și ciclului biologic de dezvoltare, care diferă in cadr familii. Fluctuațiile sezoniere ale larvelor de coleoptere se co factorii abiotici. ' Astfel, în lunile de primăvară (aprilie—mai), valorile sc^ . , r_ peraturii solului influențează negativ migrația larvelor ȘPr® s . prminâ în ficial al solului. De asemenea, cantitatea mare de precipitați lunile mai și iulie valori ridicate ale umidității în stratele iarve, care valori suboptimale cerințelor morfofiziologice ale unor spec aotivitatea au nevoie de un anumit coeficient de higroscopicitate p lor biologică. , mra d cu cea a coleop- Dezvoltarea larvelor de coleoptere poate fi coreia * ama și de con- terelor adulte care trăiesc la suprafața solului (7), țmina dițiile specifice din ecosistemul respectiv. 1975 Fig. 5___Variația sezonieră a temperaturii și umidității in solul pădurii de molid (Ps). '7 DINAMICA LARVELOR DE COLEOPTERE PE MUNTELE VLĂDEASA 67 CONCLUZII Populațiile de larve de coleoptere din sol sînt în strînsă corelație cu factorii abiotici (temperatura și umiditatea), substanța organică, porozi- tatea și pH-ul solului. Repartiția larvelor pe verticală variază de asemenea, cele mai nume- roase fiind în stratul superior, scăzînd odată cu adîncimea. în dinamica sezonieră a populațiilor de larve de coleoptere se constată două maxime — în lunile iunie și septembrie — și două minime — în mai și octombrie — în solul pădurii de amestec (P59), iar în solul molidișului (P5) două maxime — în mai și august — și de asemenea două minime — în iunie și noiembrie. Această dinamică este influențată, în afară de factorii de mediu, și de ciclul biologic. bibliografie 1. BACHELIER G., La vie animale dans Ies sols, O.R.S.T.O.M., Paris, 1963. 2. BERNHARD K., Ordung Coleoptera (Larven), Akademie-Verlag, Berlin, 1978. 3. BURGES A., Progrese in soil biology, sub red. A. BURGES și F. RAW, Academic Press, New York, 1966. 4. DUVIGNEAUD P., La sinihise ecologique, Doin, Paris, 1974. .5. GHYLAROV M.S., Opredeliteli obitaiușcih v pocioe licinok nasekomlh, Moscova, 1964. 6. RADU V,GH. și colab., St. cerc, biol., 1962, XIII, 251-258. 7. TEODOREANU M., St. cerc, biol., Seria biol, anim., 1977, 29, 179—186. 5. WALLWORK J., Ecology of soil animals, McGraw-Hill, Londra, 1970. Centrul de cercetări biologice Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 48 Primit în redacție la 7 aprilie 1980 COLEOPTERE EDAFIOE DIN UNELE ECOSISTEME NATURALE ALE MUNȚILOR BIHOR DE MIHAI TEODOREANU The present work contains the results of qualitative analyses of litter and soil Coleoptera from samples collected in 1978—1979 in 10 points of the principal natu- ral ecosystems from the Bihor mountains (1 B—10 B). The percentage participation of species and families from the examined biotopes is given. In conclusion there is one characteristic community of edaphic Coleoptera for each biotope and ecosystem examined. Prezenta lucrare cuprinde rezultatele analizelor calitative ale coleop- terelor din litiera și solul principalelor ecosisteme naturale ale Munților Bihor. S-a urmărit cunoașterea comunităților de specii ale acestor insecte și a relațiilor cu condițiile de mediu. Cu excepția cîtorva specii, majoritatea acestor insecte nu au fost semnalate pînă acum aici. METODA DE LUCRU Au fost colectate probe în iunie și septembrie 1978 din 10 puncte, notate de la 1 B —10 B, tipice pentru această regiune, avind în vedere vegetația și solul (tabelele nr. 1 și 2). Concomitent cu prelevarea probelor de litieră și sol, s-a făcut și controlul litierei din păduri, iar în pajiști controlul suprafeței solului și al dejecțiilor de animale, colectîndu-se insectele găsite aici. în plus, aceste controale au fost făcute și în lunile iulie și august, cînd nu s-au luat probe de sol. în 1979, urmărindu-se și cunoașterea aspectelor cantitative, pentru care s-au luat lunar (mai—octombrie) din primele trei puncte probe mai numeroase și de pe suprafețe mai mari, s-a verificat și completat cu date noi aspectul calitativ cercetat în anul 1978. Cele zece puncte cercetate sînt dispuse în pantă, au expoziții diferite și se găsesc în ansamblul masivului precum urmează : 1B laE în bazinul superior al Someșului Cald, pe versantul drept al pîrîului Călineasa în amonte la altitudinea de 1200 in, pe un sol brun acid; 2 B în același bazin la NE, în locul numit Chicera cu Colac, pe versantul sting al pîriului Ponor, la altitudinea de 1100 m, pe sol brun tipic; 3 B la V de primul punct în bazinul Ponor, pe versantul stîng al Văii Seci sub vîrful Răchita, altitudine 1300 m, pe sol rendzină erubazică; 4 B în bazinul Padiș pe versantul stîng al fundului Văii Seci, altitudine 1300 m, pe sol rendzină tipică; 5 B la SV de Padiș în bazinul superior al Crișului Pietros, pe versantul drept al Văii Galbena, altitudine 900 m, pe sol terra rossa; 6 B tot în bazinul superior al Crișului Pietros pe versantul drept ai Văii Bulz la confluența cu Valea Galbenă, altitudine 560 m, pe sol negru acid ; 7 B în partea de SV.a Masivului Bihor, în bazinul superior al Crișului Negru, altitudine 900m, pe sol brun tipic; 8 B aproape de precedentul, sub vîrful Morminți, altitudine 1000 m, pe sol brun podzolic; 9 B la SV Masivului Bihor în bazinul superior al Arieșului pe versantul stîng al acestuia, Ia 900 m altitudine, pe sol negrii acid; 10 B aproape de penultimul, pe versantul drept la aceeași altitudine, pe sol negru acid. ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 69 -74, BUCUREȘTI, 1981 6 - 0. 1067 34 COLEOPTERE EDAFICE DIN MUNȚII BIHOR 71 70 MIHAI TEODOREANU REZULTATE în urma analizelor a 648 probe de sol, 67 de litieră și ale materialelor colectate din eele zece puncte de pe Masivul Bihor, situate între 560 și 1300 m altitudine, au reieșit următoarele : în probele de sol au fost prezente 13 familii de coleoptere cu 30 de specii, dintre care familia Staphylinidae a fost mai bine reprezentată, avînd 10 specii (33,2%), urmată de Pselaphidae și Curculionidae cu cîte 3 specii (10%), Carabidae, Lathridiidae, Endomycltidae, Byrrhidae cu cîte 2 specii (6,5%) si alte 9 familii cu cîte o specie (3,2 %) (tabelul nr. 1 și fig. 1). Tabelul nr. 1 Coleoptere adulte din probele de sol din Munții Bihor, 1978 — 1979 Vegetația Făget Fag+ molid Moli- diș Pajiște Familie Gen Specie |Punctele 5,6,7 3,8 1,2,10 4,9 Carabidae Treehus carpathicus biharieus + Pterostichus unctulatus + Staphylinidae Stenus coarcticollis 4 Stenus monlivagus 4 Quedius cincticollis 4 4* Quedius fuloicollis + Quedius ochropterus + Othius myrmecophilus + 4- Myeetoporus pachygraphis + Tachynus collaris 4 Tachynus subterraneus + Leptusa cărpathlca 4 Pselaphtdae Bythinus crassicomis ' + + Bythinus femoratus 4 Bryaxis reitteri + Scydmaenidae Stenichnus scutellaris + Hydrophilidae Megasternum boleto phagum + Nitidulidae Epuraea boreela 4 Lathridiidae Corticarina gtbbosa 4 Endomychidae , Cartodere filtformis + Sphaerosoma carpaihicum + + + + + Sphaerosorn.a pilosuni + + Dermestidae Anthrenus fuscus + Byrrhidae Simploearia carpathica + , Silnplocaria maculosq 4- Ptinidae Ptinus clqvipes , + Tenebrtonidae Laena ormayi + Curculionidae btiorrhynchus scaber Rhitidosomus fallax Rhynchaenus fagi 4 i De asemenea, speciile de coleoptere din sol, repartizate pe diferite ecosisteme, au fost: 18 în solul din molidiș, 9 în cel din pădurea de amestec, 5 în solul din făget și 2 în cel din pajiște, iar abundența lor a fost reprezentată grafic (tabelul nr. 1 și fig. 1). Tot în sol se găsește și un coleopter endemic, Trechus carpathicus biharicus, din familia Carabidae. în probele de litieră și în materialele colectate cu ocazia controalelor efectuate în acest biotop au fost identificate 19 familii cu 84 de specii pe tot ansamblul masivului (tabelul nr. 2). Fig. 1.—Coleoptere edafice din Munții Bihor, în procente pe famillii: I— in șol; H— în litieră și comunități de coleoptere pe ecosisteme; III—în sol; IV— în litieră (în pajiște la suprafața solului și în dejecții). IV Aici, cele mai bogate au fost familiile Carabidae cu 35 specii (41,6%) și Staphylinidae cu 20 specii (24%), urmate de Scarabaeidae, Byrrhidae, Curculionidae cu cîte 4 specii (4,7%), apoi Hydrophilidae, Chrysomelidae cu cîte 3 specii (3,5%), Elateridae cu 2 specii (2,3%) și încă 9 familii cu cîte o specie (1,2%), reprezentate grafic (fig. 1). Repartiția comunităților în litiera sau pe solul diferitelor ecosisteme a fost: 45 specii în litiera din molidiș, 28 specii în cea de pădure de amestec, 17 specii în făget și 28 specii pe solul sau dejecțiile de animale din pajiște, iar abundența lor în cele patru ecosisteme este redată grafic în procente (tabelul nr. 2 și fig. 1). Tabelul nr. 2 Coleoptere adulte din probele de litieifi din Munții Bihor, 1978—1979 Vegetația Făget Fag + molid 3,8 5 Moli- diș 1,2,10 Pajiște Familie 1 ~ Gen Speciei Punctele 5,6,7 4,9 7 2 . 3 4 6 Carabidae Ctcindela campestris + Cicindela hybrida Cychrus caraboides Cychrus semigranosus 4- ■ Carabus auronitens + Carabus comptus Carabus obsoletus + Notiophilus biguttatus Bembidion lampros 4- + + 4- Bembidion ustulatum 4- Trechus carpathicus biharicus + 4-4- Duvalius redtenbacheri bihariensis + Patrobus excavatus 4- + Harpalus attenuaius + + 4- Harpalus atratus + Harpalus grlseus Amara aenea 4- Amara erratica + Amara similata 4- Molops piceus + 4- 4- + Pterostichus bielzi 4. Pterostichus brevis + -f. Pterostichus findeli + + Pterostichus foveolatus 4-4- Pterostichus lepidus Plerostichus nigrita + Pterostichus oblongopunctatus + + Pterostichus pilosus 4-4- Pterostichus strenuus + + Pterostichus transversalis + + + 4- Pterostichus unctulatus + + + Plerostichus vernalis + Calathus melanocephalus 4- 4- Agonum assimile 4- Agonum viduum + Dytiscldae Hydroporus palustris 4- Staphylinidae Paederus litioralis 4- Othius myrmecophilus 4- 4- Quedius cinclicollis 4- + 4- Quedius fumalus 4- Quedius infuscatus 4- Quedius mesomelinus 4-4- Quedius microps Quedius ochroplerus 4- Quedius mftpes 4- Quedius ventralis + Stenus coarcticollis 4- + + Mycetoporus splendens 4- Taehinus subterraneus + Taehinus proximus 4- Oxypoda opaca 4- Oxypoda annularis Staphylinus brunai pes 4- 5 COLEOPTERE EDAFICE DIN MUNȚII BIHOR 73 Tabelul nr. 2 (continuare) 1 2 3 4 5 6 7 Staphylinus similis 4- Staphylinus slercorarius 4- Leptusa carpathica + + Histeridae Hister ventralis 4- Scarabaeidae Aphodius drepesus 4- 4- 4-4- Aphodius fimentarius 4- 4-4- Aphodius fossor 4-4- Onthophagus vacca 4- 4- Hydrophtlidae Cercyon melanocephalus 4- Cryptopleurum minutum 4- Sphaeridium scarabaeoides + Endomychidae Sphaerosoma carpathicum + 4-4- Cantharidae Cantharis obscura 4- Cleridae Corynetes coeruleus 4- Coccinellidae Coccinella 7-punctata 4- Byrrhidae Byrrhus pilula 4- + 4- Cistela sericeus 4- Pedilophorus auratus 4- Simplocaria maculosa .+ + Anobiidae Siegobium paniceum + Elateridae Aihous subfnscus 4- 4- Corymbites cupreus 4- Melandriidae Orchesia blandula 4- Cerambycidae Oximirus cursor 4- Chrysomelidae Chrysomela coerulea + Hypnophila obesa 4-. Timarcha metallica + Curculionidae Otiorrhynchus austriacus 4-, Otiorrhynchus opulenlus 4- 4- 4- 4- Phylobius', argeniatus 4- Ceuthorrhynchus erysimi 4-. Și în litieră se găsește un endemism tot între Carabidae, Duvalius redtenbacheri bihariensis. Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 6 și 2°C, local mai coborîte sau mai ridicate, care scad cu creșterea altitudinii, iar precipitațiile sînt între 700 și 1200 mm și cresc odată cu altitudinea. CONCLUZII Rezultatele scot în evidență faptul că în fiecare din ecosistemele caracteristice din Munții Bihor există cîte o comunitate de coleoptere edafice, formată din anumite familii și specii. Frecvența lor este deter- minată de calitatea solului, de vegetație și climă. Aceste comunități au fost mai bine reprezentate în molidiș pe soluri brune tipice, apoi în pădurea de amestec pe soluri brun podzolice și rendzine erubazice, mai puțin în făget pe soluri terra rossa și negru acid, iar în pajiști au fost foarte puține în sol, pe cînd pe sol și în dejecțiile de animale au fost mai numeroase, datorită acestor materii organice, care formează hrana unora dintre ele. 74 MIMAI TRODOREANU 6 Aceste comunități sînt relativ constante, determinate de factorii ambianță (7) și pot servi ca indicatori biologici. Numărul mai mare de specii de Carabiăae în aceste comunități se datorează umidității abundente în Munții Bihor, aceste insecte fiind higro- file; prezența mai mare a speciilor de Ntaphylinidae în straturile organice de sol se explică prin bogăția insectelor detritofage de aici, care le servesc ca hrană. Interesantul ansamblu al faunei de coleoptere edafice de aici, precum și endemismele dintre ele demonstrează în plus valoarea deosebită a eco- sistemelor naturale din Munții Bihor și sînt o dovadă în sprijinul unei gospodăriri cît mai chibzuite și chiar al protejării acestora. ASPECTE ALE DISTRIBUȚIEI GEOGRAFICE A SIEONAPTERELOR (8IPH0NAPTEPA—1N8PCTA) ÎN CARPATII SUDICI DE MARIA SUCIU și ALEXANDRINA POPESCU BIBLIOGRAFIE 1. FREUDE H., HARDE K.W., LOHSE G.A., Die Kăfer Miiteleuropas, Goeckes-Evers Ver- lag, Krefeld, Bând 2-8, 1964-1974. 2. JEANNELR., Monographie des Treehinae, Travaux de 1’Institut de Speologie de Cluj, 1930, V. 3. KUHNT P„ Illustrierte Bestlmmungs-Tabellen. der Kăfer- Deutschlands, Schweizerbart’sche Verlagsbuch, Stuttgart, 1912. 4. PETRI KASiebenbtirgens Kăferfaunaauf Grund ihrer Erforschungbis zum Jahre 1911, Her- i mannstadt, 1912. 5. PETRI K., Ergănzungen and Bericldigungen zur Kăferfauna Siebenbiirgcns 1912, Verb. u. Mitt. des Siebenb. Ver. fur Naturwiss. zu Hermhnnstadtj 1925—1926, LXXV— ' LXXVI Bând. ; 6. REITTER ED., Fauna Getmanica. Die Kăfer des Deutschen Relcto,jK.G. Lutz-Verlag, Stutt- gart, I-V Bând, 1916. ; 7. TEODOREANU M., St. cerc, biol., Seria biol, anim., 1977, 29; 2, 179-186. 8. WALLWORK J., IScologgof soil animals, McGraw-Hill, London, 1970. < ' ' Centrul de cercetări biologice, Laboratorul de ecologie, Cluj-Napoca, str. Bepublicii nr. 48 Primit în redacție la 14 ianuarie 1980 Following the distribution of siphonapteres, parasites of the insectivores and rodents in the Southern Carpathians, the authors have noted the existence of fauna variation from a mountain to another. Twenty four species and subspecies of siphonapteres have been identified on eight- een species of sinall mammals. The species of siphonapteres common to the whole mountain range were : Dora- topsylla dasycnema cuspis, Palaeopsylla soricis starki, Lepiopsylla segnis and L. taschenbergi. Rhadinopsylla mesoides, R. integella, Ctenophthalmus uncinaius, Ampliipsylla sibi- rica, Megabothris turbidus and Malaraeus penicilliger are characteristic of the high mountain regions. The most parasited mammal was Clethrionomys glareolus. Distribuția geografică a unui grup de animale parazite ridică aspecte complexe, determinate de factorii de mediu și geografici, precum și de repartiția și particularitățile ecologice ale speciilor-gazdă. De aceea, repar- tiția geografică a sifonapterelor este corelată cu cea a micilor mamifere, gazdele lor. MATERIAL, METODĂ, BIOTOPI Gazde. Au fost capturate 720 de mamifere mici din ordinele Insectivora (fam. Talpidae, Soricidae), Rodentia (fam. Sciuridae, Gliridae, Muridae, Microtidae), Fissipeda (fam. Musie- lidae). Dintre acestea, 221 de exemplare (30,69 %) au fost parazitate cu sifonaPtere. Faraziți. Sifonapterele colectate totalizează 493 de specimene, aparținind la 24 de specii și subspecii din familiile Hystrichopsyllidae, Lepiopsyllidae și Ceraiophyllidae. Pentru capturarea gazdelor s-au folosit atît capcane cu arc, care sacrifică animalele, cît și curse de prins animalele vii. Ectoparaziții au fost colectați de pe mamiferele capturate și din interiorul curselor. Materialul provine din lanțul sudic al Carpaților, cuprins între Munții Vrancei și Dunăre. Cercetările noastre au fost efectuate in cursul anilor 1962—1978, în șase masive muntoase, pe care le prezentăm succint în cele ce urmează. Masivul Ciueaș, situat între Munții Baiului și Siriului, atinge altitudinea cea mai mare cu vlrful Ciueaș (1956 m). Vegetația se caracterizează prin păduri în amestec de fag și conifere. Stațiile de colectare au fost Cheia (800 m) și Muntele Roșu (1200 m), Masivul Bucegi, situat pe partea stingă a rîului Prahova, cu vlrfuri de Peste 2000 m. Vegetația începe cu păduri de fag cu esențe rășinoase și se continuă cu păduri pure de conifere (Juniperus communis) și Pajiști alpine Pe platoul masivului. Au fost stabilite stații de colectare în următoarele puncte: Sinaia— Cumpătul (800 m), Poiana Șarînga (830 m). Poiana Stînii (850 m), Valea Dorului (860 m), Cota (1400 m). Cabana Șil (1900 m). Masivul Piatra Craiului, așezat în estul Carpaților Meridionali și la sud-vestul Țării Bîrsei. în acest masiv au fost stabilite 3 stații: Podul Dîmbovicioarei (860 m), Zărnești (722 m), Rucăr (700 in). , ' ST. CERC. BIOL., SERIA BIOL. ANIM., T. 33, NR. 1, P. 75-81, BUCUREȘTI, 1981 77 76 MARIA SUCIU și ALEXANDRINA POPESCU DISTRIBUȚIA SIFON APTERELOR CARPAȚII SUDICI Munții Lotrului din Masivul Parîug sînt cuprinși între Valea Lotrului și Valea Sadului Altitudinea maximă atinsă este de 2244 m. Sînt acoperiți de păduri de conifere și pajiști alpine îrttinse. Masivul Retezat, cu poziție vestică, este situat între depresiunile Hațeg, Petroșani și Valea Rîului Mare, Este unul din cele mai interesante masive muntoase din punct de vedere îaunistic. S-au ales mai multe puncte de studiu : Gura Zlata( 770 m), cu păduri de foioase și conifere, cu pajiști montane ; Gura Apei (990 m), cu păduri de conifere ; Vîrful Gemeni (1770 m), eu păduri de conifere (Juniperus communis) și pajiști alpine ; Lacul Gemeni; Cabana Pietrele (1400 m), cu păduri de conifere și pajiști. Zona Porțile de Fier cuprinde atît o parte din Munții Almașului, cît și din Munții Mehedinți. DISCUȚII Micile mamifere capturate aparțin Ia 25 de specii, dintre care 8 Sînt insectivore și 17 rozătoare. Repartiția acestor specii în lanțul sudic al Carpaților nu este uniforma (tabelele nr. 1—6). Cele mai multe specii au fost identificate în Masivele Bucegî (ȘJ.4) și Retezat (12). De asemenea, numărul speciilor, frecvența ^ populațiilor scad pe măsură ce altitudinea crește. ’ , ț , Speciile Soresc alpinus și Microtus nivalis au o răspîndire oa e trînsă, fiind întîlnite numai în etajele subalpin și alpin din ? sive e » și Retezat. Rattus rattus, semnalat în literatura de specianta cîteva localități din țară, este c^at numai în Specule Soresc arapww,J^ r^T^t/^roape în caracteristice'șOrecvente pădurilor montane, smt Retezat, toate masivele muntoase amintite și dominante în Ciucaș^Bu^J’ Tabelul nr. 1 Distribuția geografică a sifonapterelor în Masivul Ciucaș, CîenopMhalmus « unetnatus § l 1+ ț i I 1 î Peromyscopsylla te ( 1 \ ț l ll bidentata , îs i i Malaraeus | j arvicolae ț- 1 îl Malaraeus penici- ț \ ( Higer kratochvili Nr. ort. ! Spccia-gazdă Număr indivizi colectați Număr indivizi parazitați 1 . Hystrichopsylla t. 1 i orientalis Rhadinopsylla iniegella Ctenophthalmus agyrtes romanicus 33 7? total 1 Sorex araneus 9 5 14 — ——■— 2 Sorex minutus 1 1 - — 3 Muscardinus avellanarius 2 2 4 Apodemus sylvaticus 1 2 3 2 —— 4“ 4-^ —— ’ 5 Apodemus flavicollis 23 16 39 7 + 4- 4- 6 Clelhrionomys glareolus 39 50 89 33 + _ —-—— 7 Microtus aroalts 2 1 3 1 Total 76 75 151 43 Tabelul nr. Distribuția geografică a ^îfonapterelor Nr. crt. Specia-gazdă Număr indivizi colectați Număr indivizi parazitați 33 7? | total | 1 Sorex araneus 22 14 36 13 2 Sorex minutus 3 1 4 — 3 Sorex alpinus 2 1 3 1 4 Neomys fodiens 2 1 3 — 5 Neomys anomalus 1 1 2 1 6 Sciurus vulgaris 2 2 2 7 Glis glis 1 1 — 8 Muscardinus avellanarius 1 1 — 9 Mus musculus 6 4 10 9 10- Apodemus sylvaticus 19 8 27 13 11 Apodemus flavicollis 33 25 58 27 12 Clethrtonomys glareolus 44 35 79 27 13 Piiymys subterraneus 4 6 10 4 14 Microtus arvalis 3 4 7 2 Total 140 103 243 99 2 „ Masivul Bucegi, Î962-19? X E O a -& c w w g o s 1 O I § Apodemus sylvaticus, deși nu este o specie exclusiv fores e ,. rece populează biotopi variați din diferite regiuni ale țării, are o uisr V continuă, fiind specia comună întregului lanț muntos. Sciurus vulgaris, specie foarte frecventă în pădurile montane, este puțin reprezentată în materialul nostru deoarece capturarea ei este inter- zisă tot anul. Pîrșii Glis glis și Muscardinus avellanarius, prezenți. în pădurile de foioase, pătrund și în cele mixte. Aceste rozătoare lipsesc din pădurile de conifere. Celelalte specii de insectivore și rozătoare nespecifice pădurilor mon- tane, fiind întîlnite în multe regiuni ale țării, au o răspîndire mai mult sau mai puțin întinsă în lanțul carpatic sudic. Analizînd răspîndirea sifonapterelor de-a lungul lanțului sudic al Carpaților în corelație cu repartiția gazdelor și cu condițiile lor de mediu, MARIA SUCIU și ALEXANDRINA POPEȘCU . DISTRIBUȚIA SIFONAPTERELOR ÎN CARPAȚII SUDICI '79 se constată diferențe remarcabile de la un masiv la altul în ceea ce privește componența specifică a ectoparaziților. în Masivul Ciueaș, specia dominantă de sifonapter este Ctenophthal- mus agyrtes cu Subspecia C. a. romanicus, avînd o largă răspîndire în dife-: rițl biotopi în Muntenia. ■ । i I : Clethrionomys glareolus este gazda frecventă a sifonapterelor, fiind Jpaijazițat^ de majoritatea speciilor identificate în zonă (tabelul nr. 1). , I ': L fn Masivul Bucegi, sifonapterele sînț reprezentate prin 15 specii, ; dintre care mai frecvente sînt Hystrichopsylla talpae brientalis, Palaeo- psyțla soricis starki, Ctenophthalmus agyrtes romanicus. Insectivorele sînt parazitate de cele două specii caracteristice lor: Palaeopsylla soricis- ' ^tarhi (și Doralopsylla dasycnema cuspis (2). Apodemus-sylvaticus, A.fla- •i WcâZîiS și ■ Clethrionomîjs glareolus au fost parazitate de lin număr mare d® spetii (tabelul nr. 2).' I [ în Masivul Piatra Craiului, specia dominantă a fost Ctenophthalmus. agvrtes romanicus (tabelul nr. 3). Tabelul nr. 3 Distribuția geografică a sifonapterelor în Masivul Piatra Craiului, 1969 I ■ __________________ ! 1 Nr. ,crt. Specia-gazdă Număr indivizi: X colectați Număr indivizi i parazitați . I Doratopsylla dasycnema cuspis Palaeopsylla soricis starki 1 Ctenophthalmus agyrtes romanicus Leptopsylla taschenbergi Monopsyllus sciurorum 99 total ' 1' ' Soreai araneus 1 1 1 4- * + 2 Sciurus vulgaris 1 2 3 3 + 3 Apodemus sylvaticus 12 8 20 7 + , 4 Apodemus flaoicollis 7 6 13 1 Total 21 16 37 12 , în Munții-Lotrului, unde au fost întreprinse puține investigații, nu a fost determinată decît o singură specie — Ctenophthalmus agyrtes sspj O. a. serbicus (tabelul nr. 4). în Retezat au fost identificate 15 specii de sifonaptere. Ca și în Masivul Ciueaș, Clethrionomys glareolus este gazda frecvent parazitată (3) de un număr mare de sifonaptere (tabelul nr. 5). k Porțile de Fier, zonă în care se întîlnesc elemente ale faunei medite- raneene, prezintă o structură faunistică interesantă,' în'care se îmbina elemepte. mediteraneene, ca Ctenophthalmus agyrtes serbicus, cu cele de stepă, Nosopsyllus consimilis, a cărui limită vestică se oprește în această parte j a Banatului rpmânesc. Dintre speciile de sifonaptere, frecvente sînt Leptopsylla taschenbergi și JVosopsyllusfasciatus (tabelul nr. 6). Printre: sifonaptere se disting specii de altitudine, ca Rhadinopsylla mesoides, R. integella, Ctenophthalmus unoinatus, Amphipsylla sibirica, MegabothTis turbidus și MalaraeUs penicilliger. De aseinenea, Peromys- eopsylla silvatica este caracteristică zonelor montane. Elementele' comune lanțului sudic sînt Doratopsylla dasycnema cuspis, Palaeopsylla soricis starki, Leptopsylla șegnis și L. taschenbergi. Tabelul nr. i I Distribuția geografică a sifonapterelor în Munții Lotrului, 1972 ' Nr. crt. 1— . 5 Specia-gazdă ■ î ; Număr indivizi colectati Număr indivizi parazitați Ctenophthalmus agyrtes serbicus ăă ! 99 total 1 Talpa europaea i 1 — 2 So.rex araneus i 1 2 ■—■ ' 3 Apodemus sylvaticus 2 1 3 . — "4 Apodemus flavicollis 9 i 6 : 15 3 + ; 5 Clethrionomys glarealuș 5 3 8 1 4* ' 6 Pilymyssubterraneus 1 1 — i • Total । f ; 18 12 30 4 Particulare rămîn subspeciile Ctenophthalmus agyrtes serbicus, can- tonata numai în vestul țării, unde se resimte influența mediteraneană, și C. capriciosus bychowskyi, întîlnită numai la Gura Zlata. Ultima subspecie, semnalată de noi, a mai fost identificată de Vîsoțkaia în Carpații U.R.S.S. (4), deși subspecia nominată are terra tipică în Iugoslavia. Se remarcă deci o: distribuție insulară a speciei. , Rhadinopsylla mesoides este o specie cu o frecvență scăzută, mai bine reprezentată în Retezat decît în alte masive muntoase. I)in raportul niediu— gazdă — sifonapter apare clar corelația dintre acestea, corelățiel ce determină răspîndirea geografică a sifonapterelor în Româpia,în padrul ^realului european și pălearctic. 60 DISTRIBUȚIA SIFONAPTERELOR IN CARPAȚH SUDICI 81 Distribuția geografică a sifonapterelor în Masivul Retezat, 1964, 1967 4* lunjojnys stiiffisdouo^ + snpjqjnț syqioqnfidffî + + + MGnnmad W + + swvjdivw + + ■ + wyjqjs vHfcdtydury + iSjaquaqssni vplisdojda'j 4- . Dfviuopiq '(j + + n9)țva]fis t>nllsd oosâiuoiodl + + + âgsmopoHq snsoiaiidvo 'Q + + snoiqjas ssiJâGn , snuiimpqdomjp) + py&ts syyos vilfaQowivd + + sțdsno vuiau 'OâsDp pnHsdoivjod + + SdplQSdW vyfisdouipDii^ + + 4- sțpyuayo *1 VttfisdcnfoiiisfiH + rjvițzBJBd țzțAjpuț 4guniM C Umiditate relativă: 50—80% Lumină : 3000 lucși Ventilație : ușoară Ritm diurn : 16/8 ore Lungimea ciclului de dezvoltare (zile): 21 pentru 18 pentru