ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ^OL O. §3 STUDII 51 CERCETĂRI OE BIOLOGIE SERIA BIOLOGIE ANIMALA 3 TOMUL XIII 19 61 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE _____---- COMITETUL DE REDACȚIE M. FA. IONESCU, membru corespondent al Academici r. p. R. —. redactor responsabil: N. BOTNARIUC ; N. TEODOREANU, membru corespondent al Academiei R.P.R ; C. MANOLACHE, membru corespondent al Acade- miei R.P.R.! v. RADU, membru corespondent al Academiei R.P.R.! CORALIA NIȚESCU — secretar tehnic de redacție. STUDII ȘI CERCETĂRI DE BIOLOGIE SERIA BIOLOGIE ANIMALĂ Tomul XIII, nr. 3 . 1961 STUDII ȘI CERCETĂRI DE BIOLOGIE SERIA BIOLOGIE ANIMALĂ APARE DE 4 ORI PE AN SUMAR VICTORIA G. IUGA, Despre activitatea polenizatoare a apoidelor...... 275 AL. VUXANOVICI, Noi contribuții la studiul ciliatelor dulcicole din Republica Populară Romînă (Nota II)........................................... 289 G. I. MULLER, Cîmpurile de Potamogeton și rolul lor în formarea asociațiilor de pești în diferite tipuri de apă dulce.......................... 303 ȘT. NEGRU, Malofage noi pentru fauna R.P.R. (Mallophaga Nitzch) (V) . . 313 ION RĂDULESCU, Contribuții la cunoașterea helminților broaștei țestoase de apă — Emys orbicularia L. — din R.P.R............................ 325 CONSTANȚA TUDOR, Noi contribuții la studiul chalcidoidelor (Hymenoptera) din R.P.R. (Nota III) . . .'.........................'......... 335 I. SIENKIEWICZ, N. HONDRU și D. PARASCHIVESCU, Contribuții la bio- logia heteropterelor în condițiile Stațiunii experimentale Valul-lui- Traian (reg. Dobrogea)......................................... 345 MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL, Contribuții la studiul histofiziologic al sis- temului digestiv de la unele acipenseride în primele etape ale dezvoltării postembrionare................................................. 353 N. ȘANTA și C. GURBAN, Rolul proceselor metabolice aerobe în fiziologia mușchilor netezi............................................... 371 EUGEN A. PORA, | A. SCHWARTZ |, I. MADAR, M. GHIRGOIAȘU, Z. KIS, E. FELSZEGHY, A. ABRAHAM și V. KOVACS, Acțiunea insulinei și a vitaminei B2 asupra proceselor metabolice din diafragma izolată de șobolan ............................................................ 381 VASILE DECU, Contribuții la studiul morfologiei interne la coleopterele ca- vernicole din seria filetică Sophrochaeta Reitter (Catopidae — Bathy- sciinae)....................................................... 395 MIRCEA DINU, Utilizarea extractului total de hipofiză în stimularea dezvol- tării organismului suinelor.................................... 409 RECENZII .......................................................... 423 REDACȚIA București, Calea Victoriei nr. 125 Telefon 14.54.90 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ACADEMIE DE LA REPUBLIQUE POPULAIRE ROUMAINE AKAAEMUH PyMLIHCKOR HAPO^HOH PECnVBJIllKH ETUDES ET RECHERCHES DE BIOLOGIE SERIE BIOLOGIE ANIMALE Tonic. XIII, n° 3 1961 TPy^bl M WCCJ1EAOBAHMH HO BWOJIOrWB C E P H a BEL O J O r H 3 MHB O T HBIX Tom XIII, M 3 1961 SOMMAIRE VICTORIA G. IUGA, Sur Pactivite pollinisatrice des Apoîdes........... 275 AL. VUXANOVICI, Nouvelle contribution ă l’dtude des Cilies d’eau doucc de la Republique Populaire Roumaine (Note II)........................ 289 G. I. MtîLLER, Les champs de Potamogeton et leur role dans la formation des associations de poissons des differents types d’eau douce .... 303 ȘT. NEGRU, Mallophages nouveaux pour la faune de la Republique Populaire Roumaine (Mallophaga Nitzsch). (V)............................. 313 ION RĂDULESCU, Contribution ă la connaissance des Helminthes de la tortue aquatique — Emys orbicularia L. — de la Republique Populaire Roumaine 325 CONSTANȚA TUDOR, Nouvelle contribution â l’etude des Chalcidoldes (Hymenoptera) de la Republique Populaire Roumaine (Note III)... 335 I. SIENKIEWICZ, N. HONDRU et D. PARASCHIVESCU, Contribution ă la con- naissance de la biologie des Heteropteres, dans les conditions de la Station experimentale de Valul-lui-Traian (region Dobrogea)............ 345 MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL, Contribution â l’etude histo-physiologique du tube digestif de quelques Acipenserides, aux premidres etapes du deve- loppement postembryonnaire .................................... 353 N. ȘANTA et C. GURBAN, Le râie des processus metaboliques aerobies dans la physiologie des muscles lisses ................................ 371 EUGEN A. PORA, | A. SCHWARTZ |, I. MADAR, M. GHIRCOIAȘU, Z. KIS, E. FELSZEGHY, A. ABRAHAM et V. KOVACS, Action de l’insuline et de lâ vitamine B2 sur les processus metaboliques du diaphragme isoie du Rat.............................................................. 381 VASILE DECU, Contribution ă l’etude de la morphologie interne chez les Coieoptferes cavernicoles de la serie phyietique de Sophrochaeta Reitter (Catopidae — Bathysciinae)..................................... 395 MIRCEA DINU, L’extrait total d’hypophyse utilise a la stimulation du develop- pement de l’organisme des Suines............................... 409 COMPTES RENDUS....................................................... 423 G O R E P }K AH H E BHKTOPHH T. IOTA, O0 onHjmTenbHoii poiiM nuejiooOpaBHHx .... 275 A. ByKCAHOBHH, HoBMe naHHbie k HsyueHHto neKoTopMx pecHiimtbtx > MH^yaopnii PyMBiHCKoS HapojțHoii Pecny6nnKM (Coo Omenite II) . 289 T. W. MIOJIJIEP, 3apocnn pgecTBa (Potamogeton) HHxponb b oOpasona- I hhm accoițnamttt pbiO b pasjiHHBbtx Tnnax npecnHx bou .... 303 III. HEPPV, HoBbie Biijțbt nyxoep.oB (Mallophaga Nitzsch) b $ayHe PHP (V) 313 HOH PanyjIECKy, K HByneHitio renbMitHTOB OojiothoîI uepenaxii — Emys orbicularia L. — b PHP......................................... 325 KOHCTAHHA Ty,H,OP, K Bonpocy H3yqeHnn xanbn,ttp,nHOB (Chalcidoidea Hymenoptera) PyMbiHCKoft HapoRHoft PecnyOnHKit (CooOmenite III) 335 H. CEHKEBHH, H. XOHRPy n fl. HAPACKHBECKy, K OnonorHH nonyntecTKOKpbiJiBix (Heteroptera) na onuiTHoii CTaHițiin Banyn- nyii-TpaHH JIoOpyjtmcKoft oOnacTH..................................... 345 MAPHH KAJIOHHy-HOP ,11,3 KEJI, ritcTotjmBMOJiorHuecKMîi anamiB nitmeBapMTeJibHoft cncTeMbt neKOTopbtx oceipoBbtx na panHitx STanax pasBMTHH ....................................................... 353 H. IIIAHTAii K. ryPBAH, Ponb aapoOnbtx oOMeHHHx npoqeccoB b $m3mo- JtorHit rnajiKMX Mbiniiț ............................................. 371 I EyfllKEH A.nOHA.ț A. IIIBAPH], H. MAR AP, M. PHPKOHIIiy, 3. KHIU, E. ©EJlbLEPR, A. ABPAXAM ii B. KOBAH, Bnnntine MHcyjntna h BMTaMttna B2 Ha Me'raOoJtit'iecKiie npoițeccM b iiso- jiHpoBaHHoft p,na<])parMe Kpbicbt........................................ 381 BACHJIE HEKy, K tisyueHMio BHyTpenneii Mopițonomn nemepubtx mecTKOHpbtjibtx (Coleoptera), npiiitajtJietKamnx k (JntneTit'iecKOMy pnjțy Sophochaeta Reitter (Catopidae-Bathysciinae).................... 395 MHPHA RHHy, EpiiMeneHite TOTanbnoro 3KcrpaKTa ritnmJniBa hjih CTitMy- JIHUltlt paBBIITHH OpraHH3Ma CBHHeîi................................. 409 PEUEH3HH ............................................................ 423 £DrnONS DE L’ACADEMIE DE LA REPUBLIQUE POPULAIRE ROUMAINE HBflATEJIBCTBO AKAREMHH PyMBIHCKOH HAPOftHOM PECHyBJlHKH DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR DE VICTORIA G. IUGA Comunicare prezentată de GR. ELIESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R., în ședința din 17 noiembrie 1960 în 1957, S. I. Malîșev susține că apariția și evoluția angio- spermelor a fost condiționată de rapida dezvoltare și larga răspîndire a acestor himenoptere antofile. C. D. Michener (11) arată că apoi- dele manifestă, de regulă, o constanță individuală pentru un anumit soi de polen și nu au nici o tendință, ambele sexe, de a se limita la anu- mite flori pentru obținerea nectarului, dacă au la îndemînă și alte iz- voare tot atît de practicabile. După P. D. Hur d și O. D. Michener (2), această selecție a polenului restrînge, în general, apoidele la flora băștinașă, avînd drept rezultat accentuarea deosebirilor dintre faunele diferențiate geografic. E. G. L i n s 1 e y (8) arată că există două tipuri de constanță în colectarea polenului: o caracteristică individuală, care obligă pe aceeași femelă, în decursul aceleiași sau succesivelor sale ieșiri, să adune polen de pe același soi de plantă, chiar dacă aparține unei specii polilectice; o caracteristică de specie, de gen sau de o grupare sistematică mai înaltă, de natură adaptativă, oligolectia. Trecerea plantelor de la anemofilie la entomofilie, cu polenizatori din genurile vechi sau relicte, a fost evidențiată pentru chenopodiacee de către V. V. P o p o v în 1952, iar în 1956, acest autor susține că, deși evoluția angiospermelor și a pole- nizatorilor s-a realizat paralel și dependent, legăturile mono-, oligo- și în special polilege dintre apoide și plantele melitofile sînt nestabile și relative. în literatura privind fauna de apoide din R.P. Romînă și teritoriile țărilor învecinate, se găsesc date despre răspîndirea, frecvența, perioada de zbor și florile cercetate de diferitele specii, mai ales în’ publicațiile lui C. Henrich (1), Al. Mocsâry (14), Z. Szilâdy (27), A. Miiller (19), F. Pilii eh (21), M. Moczâr (18), L. M 6 c- zâr (15), (16),) (17), W. Knechtel (6), V. G. luga (3), (4), 276 VICTORIA G IUGA 2 3 DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR 277 A. Z. Osîciniuk (20) etc. Deși studiile noastre privind polenizația plan- telor spontane și diferitelor culturi de pe teritoriul R.P.R. n-au fost conduse sistematic, totuși se pot trage, din cercetările personale și din publicațiile altora, cîteva concluzii generale. Astfel, am constatat că cele 82 de specii de Anthophorinae din țara noastră se hrănesc pe plante aparținînd la 96 de genuri din 28 de familiix) : borraginacee cu 10 genuri, campanulacee — 2, caryophylacee —2, com- posite — 14, convolvulacee — 1, crucifere —2, dipsacacee — 5, ericacee — 1, euphorbiacee — 1, labiate — 18, leguminoase — 11, liliacee — — 3, lithracee — 1, magnoliacee — 1, malvacee — 3, oleacee — 1, pa- paveracee — 2, primulacee — 2, ranunculacee — 2, resedacee — 1, rosacee — 4, salicacee — 1, scrophulariacee — 2, solanacee — 1, umbelifere — 2, urticacee — 1, violacee — 1, apocynacee cu 1 gen. Am mai găsit că anthophorinele caută 126 de soiuri vegetale, dar nu toate plantele hrăni- toare au fost identificate pînă la specie. Dintre speciile identificate, 50 sînt melifere, căutate de Apis mellifera L. Dintre plantele cultivate, care trăiau spontan pe teritoriul nostru, anthophorinele polenizează în mod obișnuit: Melissa officinalis L., Ono- brychis viciaefolia Scop., Trifolium pratense L., T. repens L., Vicia sa- tiva L., Syringa vulg ar is L., Aquilegia vulgaris L., Malus pumila MilL, Pyrus piraster L., Prunus avium L., P. cerasus L., Viola tricolor L., Vinca minor L. De asemenea ele mai polenizează și culturile introduse de : Borrago officinale L., Ocimum basilicum L., Majorana hortensis L., Rosmarinus, officinalis L., Salvia officinalis L., Medicago sativa L., Pisum sativum L., Robinia pseudaccacia L., Althea roșea L., Hyacinthus orientalis L., Prunus communis L., P. persica L., Lycium halimifolium MilL, Magnolia. Se constată că anthophorinele sînt atrase mai ales de borraginacee, fiind găsite pe reprezentanți a 10 genuri din cele 21 aflate în flora noastră. Astfel, din cele 82 de specii studiate, 28 de specii (30,5%) caută pe cele de Anchusa, 16 specii (14%) pe cele de Echium. Anthophora cri- nipes Smith, 1854 se hrănește pe plante aparținînd la cele mai multe genuri {Anchusa, Borrago, Cerinthe, Cynoglossum, Echium, Symphytum). Toate speciile de Amegilla sînt boraginotrope, iar la Eucera 12 din cele 19, identificate. Toți anthophorinii au fost găsiți pe plante din această familie, de asemenea și unele soiuri de Biastini, Ammobatoidini, Epeolini, Melectini, îndeosebi cele de Thyreus ( = Crocisa), cu 4 din cele 5 specii din fauna noastră. Pentru cele 74 de genuri de composite din flora R.P. Romîne, n-am găsit anthophorine decît pe reprezentanții a 14. îndeosebi Eucerinii, cu 9 specii de Tetralonia din cele 14 identificate și 7 de Eucera, din cele 19 specii cunoscute. Mai sînt atrase 3 specii de Ammobates (din cele 5 iden- tificate), de Epeolini 2 specii, Parammobatodes minutus Mocsâry, 1878, Amegilla salviae Morawitz, 1876 și Anthophora acervorum squalens (Dours, I. P r o d a n, Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc in Romlnia, Cluj, 1939. 1869) cu parazitul său de cuib Melecta armata Panzer, 1799, Thyreus histrionica Illiger, 1806. Anthophorinele se hrănesc pe 18 genuri de labiate, dintre cele 30 de pe teritoriul nostru. Cele mai multe au fost găsite: pe Salvia 22 de specii (26,8%), pe Ajuga 11 (13,4%), pe Lamium 10 (12%), pe Thymus 13 specii (15,8%), majoritatea (8) din triburile parazite Melectini, Bia- stini, Ammobatini, Pasitini, Epeolini. Prezența în număr mare a apoi- delorcuci pe tulpinile joase și intens aromatice de Thymus se poate explica prin necesitatea lor de a se ascunde și camufla, izbutind să nu fie descoperite — după miros — de gazde în vecinătatea intrărilor la cuiburile acestora, săpate în pămînt. Pe cele 3 genuri de malvacee din cele 7 aflate la noi, n-am găsit decît 5 specii de Tetralonia, dintre cele 14 specii cunoscute. Dar numai T. distinguenda Morawitz, 1875 este oligofagă, celelalte (T. macroglossa Illiger, 1806, T. nana Morawitz, 1873, T. pollinosa Lepeletier, 1841, T. salicariae Lepeletier, 1841) sînt polifage. Am mai găsit și apoida-cuc Triepeolus tristis Smith, 1854, parazită pe T. macroglossa. Printre polenizatorii leguminoaselor sînt și anthophorinele, găsite pe 11 genuri din cele 40 ale florei noastre. Astfel, pe Trifolium se hrănesc 15 specii (17%), pe Vicia 12 specii (14,6%), pe Coronilla 11 specii (13,4%). Genul cu cele mai multe specii leguminotrope este Eucera : 13 din cele 19 din fauna țării. Se mai hrănesc pe leguminoase cele 2 specii de Ha- bropoda, Heliophila bimaculata Panzer, 1798, 6 specii de Anthophora, 2 specii de Amegilla, 5 specii de Tetralonia, EupavlovslMt funerar ia Smith, 1854, Epeolus variegatus Linne, 1758, Epeoloides coecutiens Fabri- cius, 1775. în R.P. Romînă, unde stropirile și prăfuirile toxice și, tratările chimice ale solului n-au distrus aproape întreaga entomofaună, apoidele sălbatice sînt pe alocuri numeroase, participînd din plin la polenizația plantelor spontane, culturilor de legume și nutreț, pomilor fructiferi și pășunilor. Importanța diferitelor specii ca polenizatori depinde de abun- dența lor în anumite localități și variază în funcție de condițiile clima- tice anuale. Astfel, culturile de trifoi roșu sînt local polenizate — pe lîngă anu- miți bondari {Bombus {Hortobombus) hortorum Linne, 1761, B. {Pomo- bombus) pomorum Panzer, 1805, B. {Subterranebombus) subterraneus Linn6, 1768, B. (S.) distinguendus Morawitz, 1869, B. {Agrobombus) agro- rum Fabricius, 1787, B. (Terrestribombus) lucorum Linne, 1761) — și de Andrena wilkella Kirby, 1802, A. labiata Schenck, 1851, A. labialis Kirby,. 1802, Anthophora retușa Linnd, 1758, Tetralonia dentata Klug, 1835, T. hungarica Friese, 1895, Eucera cinerea Lepeletier, 1841, E. tuberculata Fabricius, 1793, specii politrope. Culturile de trifoi alb atrag generația a doua de Andrena albofasciata Thomson, 1870 și numeroase exemplare de Heliophila bimaculata. în anumite locuri favorabile, polenizația la culturile de mazăre și de mazăre de cîmp este efectuată de Osmia {Helicosmia) aurulenta Panzer,. 1799, Megachile {Xanthosaurus) maritima Kirby, 1802, M. {Eutricharaea) 278 VICTORIA G. IUGA 4 DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR 279 urgentata Fabricius, 1793 și Eucera interrupta Baer, 1850, specie ere- mofilă și politrofă. Sparceta este adesea polenizată de frecventa specie eremofilă ste- noică și politropă Eucera pollinosa Smith, 1854 și de Melitta dimidiata Morawitz, 1876, Osmia aenea Linnd, 1761, O. aurulenta, B. (Alpigeno- bombus) mastrucatus Gerstaecker, 1869. în anumite localități, culturile de măzăriche sînt polenizate de frecventele specii: Eucera clypeata Erichson, 1835, E. pollinosa, E. tau- rica Morawitz, 1871, E. longicornis Linnâ, 1758, E. cinerea, Bombus hortorum, B. (Terrestribombus) terestris Linnâ, 1758. Dar și Osmia (Chal- cosmia) fulviventris Panzer, 1798, B. mastrucatus, Megachile urgentata, Amegilla albigena Lepeletier, 1841 participă uneori local la polenizația acestor culturi furajere. Ca și V. V. P o p o v (22) pentru U.R.S.S., am găsit că cei mai eficienți și larg răspîndiți polenizatori ai culturilor de lucernă sînt apoi- dele cu limba scurtă. Cele mai răspîndite la noi sînt: Andrena variabilis Smith, 1853, A. flavipes Panzer, 1799, A. gravida Imhof, 1832, Melitta leporina Panzer, 1799, Halictus rubicundus Christ, 1791, H. maculatus Smith, 1848, Hylaeus bisinuatus Forster, 1871, Colletes nasutus Smith, 1853, Dasypoda plumipes Panzer, 1797, Camptopoeum friesei Mocsâry, 1894 și, în funcție de localitate, alte specii ale acelorași genuri, colectate într-o proporție pînă la 76% din totalul celor găsite. însă și anumite apoide cu limba lungă, ca Meliturga clavicornis Latreille, 1806, Rhophites canus Eversmann, 1852, Megachile urgentata, Eucera clypeata, E. polli- nosa, E. taurica, E. longicornis, E. cinerea, Bombus hortorum, B. (Lapi- dariobombus) lapidarius Linne, 1758, asigură uneori polenizația acestor culturi furajere. în unele stațiuni favorabile unui cuibărit în îngrămădiri foarte populate, anumite oligotrofe, eremofile stenoice, în alte părți rare, îndeplinesc rolul de polenizatori: E. excisa Mocsâry, 1879 la Mercurea (r. Sebeș) în iulie 1946; E. eucnemidea Dours, 1873, la Broșteni (r. Foc- șani) și la Mofleni (orașul Craiova) în iunie. După cum a arătat L. M 6 c- z â r (16), activitatea polenizatoare a unei specii depinde de media vizi- telor sale pe minut, de florile deschise în acest răstimp și de densitatea populațiilor’ sale. Dacă Megachile argentata este una dintre cele mai active specii pe florile de lucernă, densitatea sa este prea mică pentru a fi soco- tită printre insectele utile. Cele mai multe rase de albină meliferă nu deschid florile de lucernă, deoarece ele în mod obișnuit absorb numai nectarul, introducînd glosa între carenă și una dintre aripi; dar dacă in- fluența căldurii ușurează deschiderea florilor, ori dacă acestea sînt des- chise prin metode artificiale, ele adună și polen (7). în unele localități din țara noastră, favorabile cuibăritului, anumite specii timpuriu primăvăratice, care iernează ca imago, polenizează caișii; aceste specii sînt Andrena praecox Scopoli, 1763, Anthophora acervorum sgualens, A. vulpina Panzer, 1798, Osmia cornuta Latreille, 1805, O. rufa Linnd, 1746, Ceratina nigroaenea Gerstaecker, 1869. Merii și perii înfloriți atrag multe femele de Osmia cornuta Latreille, 1805, O. rufa Linnâ, 1746, O. aurulenta, ai căror masculi proterandrici zboară o săptămînă ori două mai devreme. De asemenea, pe aceste flori se mai hrănesc masculii și femelele (care au iernat în adăposturi) de Cera- tina callosa Fabricius, 1794 și C. cyanea Linne, 1789, la începutul perioadei de împerechere. Local, polenizatori eficienți la acești pomi fructiferi sînt uneori Colletes cunicularius Linnâ, 1758, Andrena propingua Schenck, 1851, A. flavipes, Eucera clypeata, E. tuberc^data, Halictus calceatus Scopoli, 1763, H. malachurus Kirby, 1802. Polenizarea entomofilă la cireși și vișini este uneori asigurată, în anumite stațiuni favorabile, de către Colletes cunicularius, Andrena api- cata Smith, 1847, A. thoracica Fabricius, 1775, A. carbonaria Linne, 1767, A. flavipes, Halictus politus Schenck, 1853, H. albipes Fabricius, 1781, Eucera clypeata, E. longicornis, Anthophora parietina fulvocinerea (Dours, 1869), A. retușa, A. vulpina, Osmia rufa, O. cornuta, O. aenea, amin- tind numai pe cele mai frecvente. în aprilie, prunii în floare sînt cîteodată invadați de Andrena car- bonaria, A. propingua, Halictus pauxillus Schenck, 1851, H. calceatus, Osmia cornuta. De asemenea, gutuii înfloriți atrag pe alocuri, în luna mai, o mul- țime de exemplare de Anthophora retușa meridionalis (Perez, 1879), Eu- cera cinerea, E. longicornis, Osmia aurulenta și altele. Tufișurile de agriș în floare atrag numeroase Eucera cinerea, E. nitidiventris Mocsâry, 1879, Andrena fulva Schrank, 1781, A. varians Kirby, 1802, Bombus {Pratobombus} pratorum Linnâ, 1758, B. (P.) hypno- rum Linnâ, 1758, B. terrestris. Polenizația la mur și smeur este realizată, printre alte apoide, de generația a doua de Andrena gwyana Kirby, 1802, A. thoracica, A. tibialis Kirby, 1802, A. dorsala Kirby, 1802 și de Ceratina cucurbitina Rossi, 1792, Bombus pratorum, B. hortorum, B. agrorum, B. lapidarius, B. terrestris. Printre apoidele, atrase local în mare număr de afinii înfloriți, sînt: Andrena fulva, A. fulvago Christ, 1791, Bombus terrestris, B. luco- rum, B. mastrucatus, B. (Soroeensisbombus) soroeensis Fabricius, 1776, B. (Alpinobombus) alpinus Linnd, 1758 etc. Deoarece la speciile timpuriu primăvăratice, care iernează ca imago închise în celulele incubatorii, masculii emerg și zboară precedîndu-și femelele la hrănirea pe flori de la cîteva pînă la multe zile, noi credem că proterandria rezultă din selecția naturală a unei adaptări care asigură supraviețuirea. Cum aceste specii sînt active într-un anotimp cînd în- tinsele variații climatice îngăduie numai scurte perioade de zburat și sînt numai puține plante înflorite, proterandria împiedică concurența pentru hrană între indivizii aceleași specii, care — local — este foarte abun- dentă. în țara j noastră sînt proterandrice: Anthophora acervorum, A. parietina, cu apoida sa cuc Melecta armata, și Osmia rufa, O. cornuta O. aurulenta etc. Noi (4) am admis că, mai ales la începutul perioadei de zbor, apoi- dele adulte consumă, pe lîngă nectar, și mult polen. Polenul le este ne- cesar pentru menținerea procentului ridicat (5 — 7%) de albuminoide din sînge și pentru maturația produselor genitale. Cum Apoida se dez- 280 VICTORIA G. IUGA 6 7 DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR 281 voltă într-o celulă închisă pe seama unei mici rații de polen, intensa activi- tate a adultului n-ar putea fi susținută fără un consum suplimentar de proteine. H'rănirea cu polen se face printr-o trompă scurtată. Unele apo- ide cu limba scurtă (Melitta, Andrena) își scurtează trompa îndoind glosa dorsal într-un șanț al prementului. Apoidele cu limba lungă îndoiesc glosa ventral, răsucindu-i baza într-un buzunar adînc din capătul distal al prementului. Noi am observat că speciile hilofile de Andrena, Osmia scutură polenul florilor de ulmi lovindu-le inflorescențele, care rămîn astfel învăluite în aureole gălbui. Specii ca Andrena albicans Miiller, 1776 Osmia rufa, O. cornuta caută, la începutul primăverii, amenții de salcie și cutguricul (Helleborus) înflorit pentru a se hrăni cu polen. Spre a aspira polenul din florile leguminoaselor, apoidele lovesc carena cu fața ven- trală a capului, deschizîndu-le. Noi credem că necesitatea de a se hrăni ele însele cu polen și nectar a atras apoidele adulte pe flori și adaptarea la diferite tipuri florale a contribuit la speeiația lor. Apoi femelele s-au deprins să strîngă aceste produse florale ca rezerve pentru ele însele și, numai mai tîrziu, ca provizii larvare. Să ne reamintim că și adulții unor tenthredinide (Megalodontes, Athalia) se hrănesc cu polen. Proviziile de nectar și polen pentru larve, la cele solitare, sînt de- puse înaintea introducerii oului în celule incubatorii, anume amenajate. Proporția în care polenul este amestecat cu miere variază la diferitele specii. Astfel, la Lithurgus, rațiile din celulele incubatorii constau din polen aproape uscat. Andrenidele, melitidele umezesc polenul numai cu atîta miere, cît să-l poată modela în grămăjoare sferice. La unele colle- tide și anthophoride mierea este adăugată pînă ce se obține un amestec păstos sau siropos, iar uneori apoida toarnă peste pasta consistentă de la fundul celulei un strat de miere lichidă (multe Anthophora, unele Tetra- lonia.). Dacă pentru obținerea nectarului apoidele nu fac nici o alegere, în relațiile dintre plantele melitofile și polenizatorii lor autorii deosebesc speciile politrope (eurifage) de cele oligotrope (stenofage). Există și specii monotrope, cînd un singur gen vegetal, ori un gen monotipic, înflorește în anumite localități în timpul scurtei perioade de zbor a albinei. Astfel, Colletes succintus Linnd, 1758 se hrănește numai pe iarbă neagră (Calluna vulgaris L.), iar Macropis labiata Fabricius, 1804, numai pe gălbășoară (Lysimachia vulgaris L.), lipsită de nectarii, fără să se fi diferențiat vreo coadaptare între plantă și polenizatorul său (25). în anumite localități, Clisodon furcatus Panzer, 1798 se restrînge numai la Stachys, pe cînd în altele adună polen și de pe labiate (Galeopsis, Ballota, Salvia), ca și de pe borraginacee (Echium, Anchusa), scrophulariaceae (Melampyrum). Aparținînd unui vechi gen triasic în migrație spre nord (22), (23), C. fur- catus n-ar fi putut pătrunde la limita cea mai septentrională a arealului, dacă ar fi devenit o specie monotropă constantă. La multe apoide politrope (Apis, Bombus, Halictus, Andrena, An- thophora, Megachile), aceeași femelă — chiar dacă se încarcă pe tulpini diferite — adună polen de pe un singur soi vegetal, la fiecare, ori în suc- cesivele sale ieșiri. Este o caracteristică individuală, variind chiar la lu- crătoarele aceleiași familii. Prin metode potrivite, toate lucrătoarele unui stup de Apis mellifera pot fi dresate să adune polen numai de pe plan- tele a căror polenizație o urmărim. Dacă le considerăm în întreg cuprinsul arealului, majoritatea apoi- delor sînt politrope. însă relațiile dintre apoide și plantele lor melitofile sînt totdeauna nestabile, deoarece ele se schimbă o dată cu pătrunderea unei specii în localități cu condiții diferite (24), (25). Și C.D. M i c h e- n e r (11), (12), (13) a discutat relativitatea termenului oligolectie. E.G. Linsley (8) consideră drept oligolege acele specii la care toți indivizii unei populații adună constant polen de pe un singur soi ori de pe un grup de soiuri vegetale înrudite, chiar dacă au la îndemînă și alte izvoare, către care nu se îndreaptă decît în absența polenului specific. Deci nu putem considera oligotrope acele specii cu glosa scurtă (Andrena, Halic- tus), care zboară la începutul primăverii și se hrănesc numai pe sălcii și podbal (Tussilago farfara L.), deoarece nu pot ajunge pînă la nectariile profunde ale sugelului (Lamium), căutate de Anthophora acervorum squalens. Apoidele oligotrope sînt adaptate în general la plantele lor melito- file particulare. Astfel s-au diferențiat anumite adaptări fiziologice: o scurtă perioadă de zbor corespunzînd cu înfloritul plantei melitofile; zboruri zilnice sincronizate cu ușurința extragerii polenului (deschiderea florilor închise peste noapte, evaporarea rouăi etc.). La unele dintre ele, diferențieri morfologice înlesnesc extragerea și transportul polenului și nectarul anumitor flori: speciile, care adună polen de pe malvacee, au scopa constituită din peri lungi, groși, penați; cele care pompează nec- tarul din corole adinei au limba lungă etc. De asemenea, apoidele oligo- lege și-au format probabil anumite reflexe nervoase necondiționate, care le atrag către plantele hrănitoare în timpul înfloritului și în starea cea mai favorabilă obținerii polenului și nectarului. Fără îndoială, apoidele sînt atrase de florile cu miros, gust, culoare și formă particulare. Aceste reflexe sînt actuale, condiționate de proprietățile hranei consumate de individ pe timpul stadiilor sale de creștere. Atrași de mirosul hranei, masculii proterandrici și cîteva femele din speciile timpurii de Andrena zboară în jurul amenților nedeschiși de Salix. în fauna E.P. Eomîne și a țărilor vecine, noi considerăm oligo- trope următoarele Anthophorinae: Eucera dalmatica Lepeletier, 1841, specie rară stenofagă, care colectează pe iarba șarpelui (Echium vulgare L.) și coada vacii (E. altissimum Jacq.), atît în E.P. Eomînă cît și în E.P. Ungară; Eucera excisa Mocsâry, 1879, specie stenofagă rară, însă uneori foarte numeroasă local, care în E.P. Ungară se hrănește pe labiate (sălvii, Salvia nemorosa L. și /?. pratensis L.), iar în E.P. Eomînă, pe leguminoase (măzăriche, Vicia sativa L. și lucernă, Medicago sativa L.); Tetralonia dentata graja (Eversmann, 1852), subspecie stenofagă, care atît în E.P. Ungară cît și în țara noastră se hrănește pe cîteva soiuri de Centaur ea, pe teritoriul romînesc colectînd și de pe ciulin (Carduus nu- tans L.) și scai măgăresc (Onopordon acanthium L.); Tetralonia lyncea lyncea (Mocsâry, 1879), care atît în E.P. Ungară cît și la noi se hrănește pe cîteva specii de Carduus; Tetralonia acutangula dufouri (Perez, 1879), care atît pe teritoriul romînesc cît și pe cel unguresc a fost colectată pe 282 VICTORIA G. IUGA 8 9 DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR 283 cîteva composite (cioroi, Inula germanica L., bătătarnică, Senecio eru- cifolium L., vinețele, Gentaurea cyanus L., Hieracium); Tetralonia vicina scabiosae (Mocsâry, 1879), care atît în R.P. Romînă cît și în R.P. Ungară colectează — în anumite localități — pe dipsacacee {Dipsacus, Knautia, Scabiosa), iar în altele pe composite {Garduus, Gentaurea)-, Anthophora retușa meridionalis (Pdrez, 1879), care în R.P. Romînă a fost găsită pe sugel {Lamium album L. și L. purpureum L.). în 1958, am propus ca 20 de specii, considerate pînă atunci mono- tipice, să fie reunite în 10 specii poli tipice : Glisodon furcatus furcatus Panzer, 1798, cu G. furcatus norvegicus (Nylander, 1852); Anthophora retușa retușa Linnd, 1758, cu A. retușa meridionalis (Pârez, 1879); Amegilla quadrifasciata quadrifasciata Villers, 1789, cu A. quadrifasciata garrula (Rossi, 1790); Tetralonia dentata dentata Klug, 1835, cu T. dentata graja (Eversmann, 1852); T. acutangula acutangula Morawitz, 1878, cu T. acu- tangula dufouri (Pârez, 1879); T. lyncea lyncea Mocsâry, 1879 cu T. lyncea commixta (Dalia Torre et Priese, 1895); T. vicina vicina Morawitz, 1878, cu T. vicina scabiosae (Mocsâry, 1879); Eucera cly- peata clypeata Erichson, 1835, cu E. clypeata similis (Lepeletier, 1841); E. nigrilabris nigrilabris Lepeletier, 1841, cu E. nigrilabris melanostoma (Morawitz, 1875); Melecta luctuosa luctuosa Scopoli, 1770, cu AI. luctuosa albovaria (Erichson, 1840). Cum noi credem că forma de origine ocupă partea răsăriteană ori cea meridională din întreg arealul unei specii poli- tipice, forma nominativă corespunde adesea cu rasa geografică derivată. Astfel tipul speciei Anthophora parietina parietina, corespunde cu rasa derivată nordică a formei de obîrșie A. parietina fulvocinerea, cu răspîn- dire meridională. însă Tetralonia vicina vicina, ocupînd partea orientală a arealului, reprezintă forma de origine și nominativă, iar T. vicina sca- biosae rasa derivată occidentală. Atunci cînd plantele hrănitoare fuseseră identificate, s-a constatat că la anthophorine rasa geografică (= sub- specia) corespunde cu rasa ecologică. Astfel, A. retușa retușa, cu largă răspîndire palearctică, este eremofilă eurioică și politropă, iar A. retușa meridionalis este eremofilă stenoică și oligotropă. Nici oligotropismul ori politropismul nu sînt caractere diferențiale ale formei, considerată de noi cea mai veche. Astfel, în specia politipică T. dentata, forma de obîrșie orientală — graja — este oligolectică, iar la T. acutangula această în- sușire o are rasa derivată occidentală — dufouri. Oligotropismul folosește atît plantei cît și apoidei (8). Dacă in- dividul sau specia se deprinde să extragă polenul de pe un singur sau cîteva soiuri vegetale înrudite, va deveni polenizator mai eficient decît cei care folosesc mai multe soiuri, asigurînd plantei astfel supraviețuirea. Devenind oligotropă, apoida reduce sau evită în timp de criză efectul exterminator al concurenței pentru hrană dintre ea și celelalte specii din regiune. Fiecare specie căutînd un anumit fel de hrană, cîțiva indivizi aparținînd tuturor speciilor de apoide din regiune vor supraviețui, men- ținîndu-se astfel echilibrul natural. Lupta pentru supraviețuire fiind dusă la un nivel specific, dispariția unui mare număr de indivizi din epocile în care hrana lipsește salvează existența speciei. Pătrunderea în noi loca- lități a unei specii este deci adesea legată de schimbarea plantelor sale hrănitoare, în acord cu plantele înflorite din timpul perioadei sale de zbor și cu fauna melitofilă regională. Apoidele, ce se hrănesc pe composite, au tendința să devină oligotrope. Datorită posibilității de a deveni oligo- trope, apoidele politrope pătrunse într-o regiune nouă se pot repartiza atît spațial (pe diferite soiuri de plante hrănitoare) cît și în timp (după perioada de înflorit a plantelor respective). Această repartizare în spațiu și timp poate conduce la speciație, dacă prin selecție se instalează anumite deprinderi în perioada reproducerii, îngăduind indivizilor, mai bine adap- tați atît la hrănirea pe o anumită plantă cît și la condițiile climatice se- zonale din perioada sa de înflorit, să lase cei mai mulți urmași. O astfel de deprindere poate fi împerecherea chiai’ pe planta hrănitoare. Pătrunse în localități noi, apoidele oligotrope pot redeveni politrope. Oligotropismul mai poate contribui la speciație în timpul lipsei complete a polenului specific din anumite sectoare ale arealului, cînd specia (ori rasa) este fragmentată într-o serie de populații răzlețe. Dacă printr-o izolare de durată (împădurire, inundație etc.), aceste populații răzlețe rămîn separate pentru un răstimp destul de îndelungat, specia (ori rasa) devine alopatrică, fragmentată într-o serie de forme deosebite, cu aceleași plante hrănitoare. Cum condițiile de existență diferă în stațiunile acestor populații izolate, ele se diferențiază unele de altele prin controlul, efectuat de factorii biogeocenozei asupra organizației morfo-fiziologice a fenotipilor. Aceste noi forme îndeaproape înrudite (= specii linneene) pot veni din nou în contact la dispariția barierelor geografice, specia re- devenind simpatrică. Atunci unele vor dispare fiind absorbite de eredi- tatea strămoșească în urma metisajelor repetate cu forma de obîrșie, ca efect al acțiunii formei stabilizante a selecției naturale. Dar altele vor supraviețui^ dacă procesele modificate ale activității vitale, controlate de factorii biogeocenozei pe căile informației inverse, vor putea transforma în elementele sexuale ale fenotipurilor patrimonial ereditar, care este transmițătorul informației directe la nivel molecular în procesele de me- tabolism intracelular. Astfel, datorită formei evolutive a selecției natu- rale, noile forme se pot transforma cu timpul în rase, ori, prin izolare reproductivă, chiar în specii de sine stătătoare. Noi credem că printr-un astfel de proces, unele specii mono tipice de anthophorine au fost fragmentate în rase diferențiate. în acest mod, forma meridională de origine, Anthophora retușa meridionalis, eremofilă stenoică și oligotropă, devenind eremofilă eurioică și politropă s-a transformat în A. retușa retușa și a izbutit să se răspîndească larg în re- giunea palearctică. Forma de obîrșie meridională, Tetralonia dentata graja, eremofilă stenoică și oligotropă, s-a transformat în T. dentata dentata, politropă, și a pătruns astfel în Europa centrală. Noi credem că specia politipică de anthophorine este compusă din mai mult de două rase, dar n-am reușit încă să le identificăm. Datorită strînsei interdependențe dintre plantele melitofile și po- lenizatorii lor, apoidele solitare au un rol important și necesar în pro- ducția culturilor de pomi fructiferi, legume, nutreț, finețe și pășuni. Deși s-au elaborat, mai ales în U.R.S.S., metode speciale eficace pentru utilizarea albinei melifere în vederea măririi producției la diferite culturi 284 VICTORIA G. IUGA 10 jl DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR 285 printr-o polenizare îmbunătățită, totuși ele nu sînt universal aplicabile. S-au studiat deci concomitent și procedee de utilizare mărită a apoidelor băștinașe, solitare și familiale, precum și de aclimatizare a celor intro- duse pentru obținerea unei polenizări mai bune a plantelor cultivate, în condițiile din E.P. Eomînă, unde combaterea prin metode chimice a dăunătorilor n-a dus la distrugerea apoidofaunei băștinașe și utilizarea prin dresaj a familiilor de Apis mellifera n-a fost mult răspîndită, acești polenizatori naturali eficaci au încă un rol important. Studiul sistematic al compoziției faunei de apoide, a biologiei, evoluției și supraviețuirii acestor folositoare insecte se impune. De asemenea, populațiile lor trebuie protejate și chiar înmulțite. Ocrotirea apoidofaunei se face prin aplicarea judicioasă a procede- elor de protecție a plantelor. Prin măsuri profilactice și metode biologice de luptă împotriva dăunătorilor, putem realiza o eficace protecție a plantelor, fără a înlătura insectele polenizatoare. De asemenea, prin apli- carea unor anumite metode chimice de distrugere a dăunătorilor (se- mințe tratate cu fungicide, tratări nocturne prin aerosoli, momeli otră- vite), apoidofauna poate fi protejată. Chiar dacă stropirile și prăfuirile cu substanțe toxice se fac înainte și după înflorire ori noaptea, distrugerea polenizatorilor este mult îngrădită. Ocrotirea entomofaunei pole- nizatoare depinde însă mult de stadiul agrotehnicii și de organizarea gospodăriilor, pe baza cunoașterii aprofundate a regiunii respective. în măsurile de protecție a apoidelor mai trebuie incluse perfec- ționarea și aplicarea diverselor metode de combatere a paraziților, in- sectivorilor și prădătorilor de provizii. Efectul acestora variază după localitate și condițiile climatice anuale. Cei mai dăunători sînt pafaziții și prădătorii pe larve. Unele anthophorine, care obișnuiesc să-și instaleze cuiburile gregar în colonii foarte populate, sînt astfel uneori local intens împuținate prin distrugerea puietului, ca și megachilidele, atacate de un complex de paraziți. De asemenea, speciile de Hylaeus, Ceratina, Heriades, care își instalează cuiburile în ramuri, suferă mari pierderi de pe urma anumitor himenoptere parazite (Gasteruption, Melittobia etc.). Pentru obținerea unei polenizări eficace, trebuie să ne preocupăm și de înmulțirea apoidelor băștinașe, prin metode de atracție și colonizare. O parte dintre ele (Colletes, Halictus, Andrena, Eucera, Anthophora, Te- tralonia, Bombus') își fac cuiburile în sol, scorburi, lemn putred, stînci. Unele (Anthophora retușa, A. vulpina) aleg pereții din lut ai șurelor, stau- lelor, cuptoarelor, iar altele (Bombus agrorum, B. terrestris, B. lucorum, B. pratorum) pătrund în cuprinsul așezărilor omenești. Unele (Osmia rufa, O. cornuta) își instalează celulele incubatorii în tulpinile goale de stuf și trestie de pe acoperișuri, iar altele (O. aurulenta), în cochiliile goale de melci. Anumite specii de Anthophora, Ceratina, Heriades își sco- besc cuiburile în ramurile cu măduva moale ale copacilor și tufelor (Co- rylus avellana L., Prunus spinosa L., Fraxinus excelsior L., Acer tata- ricum L. etc.) ori în tulpinile uscate (Verbascum, Rubus, Peucedanum, Ar diurn etc.). Se recomandă deci a se lăsa pentru sămînță parcelele din vecină- tatea pădurilor, a apelor cu maluri abrupte, a surpăturilor repezi, a stu- făriilor, a terenurilor nearabile, a terasamentelor. Trebuie ținut seama și de preferința apoidelor pentru solurile bine însorite, constituite din argilă nisipoasă. în terenurile neirigate este bine să se ridice împrejurul parcelelor de sămînță diguri de pămînt bătătorit, înalte de 30—50 cm, în grosimea cărora apoidele să-și instaleze cuiburile. împrejurul livezilor să se favorizeze instalarea plantelor melifere spontane timpuriu primă- văratice (Pulmonaria, Ajuga, Lamium), care atrag apoidele sălbatice către pomii fructiferi, iar unele porțiuni să fie lăsate necosite spre a le înlesni cuibăritul. în locuri ferite se pot așeza șiruri de ramuri moarte de copaci sau tufe cu măduvă și tulpini de trestie sau stuf. Mătcile de bon- dari pot fi atrase în capcane speciale, prin momeli de resturi din cuibul specific din anul precedent ori prin paie din galeriile șoarecilor de cîmp. Pentru protecția și înmulțirea polenizatorilor, trebuie deci asigu- rată o vastă și strînsă colaborare între competința specialiștilor (agro- nomi, entomologi) și spiritul gospodăresc al agriculturilor, care folosesc practic experiența dobîndită. Iar fiecare cetățean trebuie educat să caute a cunoaște natura spre a o utiliza rațional. în concluzie, menționăm că cei mai eficienți polenizatori la legu- minoase sînt anumite specii cu limba scurtă: Hylaeus, Colletes, Andrena, Halictus, Dasypoda, Melitta, Camptopoeum. Nu toate apoidele care se hrănesc pe aceste plante le asigură și polenizarea, deoarece — la fel cu unele specii de Bombus și cele mai multe rase de Apis mellifera — ele aspiră numai nectarul acestor flori, introducînd glosa între carenă și una dintre aripi. Unele specii de Tetralonia, Eucera, Bombus, Me- liturga, Megachile participă de asemenea local la polenizația acestor culturi. La pomii fructiferi, polenizația este uneori asigurată prin activi- tatea speciilor timpuriu primăvăratice de Osmia, Andrena, Colletes, An- thophora, Eucera, Ceratina — mai ales în ținuturile de deal; iar la tufi- șurile fructifere de formele și speciile văratice de Andrena, Eucera, Ce- ratina, Bombus. Noi credem că polenul este consumat mai ales la începutul perioadei de zbor, deoarece servește la maturația produselor sexuale și menține procentul ridicat (5—7%) de proteine din sînge. Hrănirea cu polen se face prin aspirarea granulelor printr-o trompă scurtată. După părerea noastră, necesitatea de a se hrăni ele însele cu polen și nectar a atras apoidele adulte pe flori, iar adaptarea lor la diferite tipuri florale a con- tribuit la speciația lor. Apoi femelele s-au deprins să păstreze aceste produse florale ca rezerve pentru ele însele și mai tîrziu ca provizii larvare. Datorită rolului lor important de polenizatori, susținem necesi- tatea protecției apoidelor sălbatice, prin aplicarea judicioasă a măsurilor profilactice și curative împotriva dăunătorilor vegetației și prin controlul paraziților, insectivorilor și prădătorilor de provizii. Populațiile lor mai trebuie înmulțite prin anumite procedee de atragere și colonizare. 2 — c. 2349 286 VICTORIA G. IUGA 12 13 DESPRE ACTIVITATEA POLENIZATOARE A APOIDELOR 287 OB OnbIJIHTEJIbHOli POJIW HHEJIOOBPA3HBIX PE3IOME JțwKne nvejioo6pa3Hi>ie nrpaiOT ențe BHanMTejibHyio pojib b onbijienHn HMKopacTymMX pacTeHnii, nopMOBbiX n njiogOBbiX KyoibTyp b PyMMH- CKoft HapoRHoii PecnySjiMKe, TaM rne ohm eiqe ho Sbijim yHMHTOHîeHM OnpbICKMBaHHHMM M OnMJIMBaiIMHMM HflOXMMMKaTaMM. BcjIOflCTBMe 9TOrO cjie^yeT cnocoScTBOBaTb mx aamMTe n paBMHOHWHnio. BanjMTa MX oSecneqMBaeTCH nyTOM papnonajibiioro upuMeneHna npo$njiaKTMnecKMX Mep n Mep SoptSu c BpeuMTejiHMM, a TaKîKe n nyTOM «oHTpojiH nan napasHTaMM nnejiooGpaBHBix, HaceKOMOHgHbiMM îkmbot- HblMM M XMipHMKaMM MX aanaCOB. PaBMHOJKOHMe nneJIHHMX HOCTMraeTCH nyTOM npMMeHOHMH neKOTopMX npneMOB hx npnBjieMOHMH n KOJioHMaapneiî. Y nac b CTpane nanSonee a$$eKTMBHHMM ontijiMTejiHMM SoSobhx hbjihiotch pogbi c KopoTKMM H3BIK0Mi Hylaeus, Colletes, Andrena, Ha- lictus, Dasypoda, Melitta, Camptopoeum. B neKOTopbix mocthocthx b onuneHnH 6o6obhx yqacTByiOT n hokotopbio poflM nnejiMHbiX c fljiMHHbiM H3MHK0M (Tetralonia, Eucera, Bombus, Meliturga, Megachile). B BOBBbiineHHbiX pattonax onbuieHMe nnoflOBbiX nepeBbeB nponc- xoflHT c noMombio paHHe-BeceHHMx bhuob Osmia, Andrena, Colletes, Anthophora, Eucera, Ceratina npn ycjioBMM mx MnoroancjieuHocTH. Kau y HMKopacTymnx, tbk m y KyjibTypubix nro,HHbix Ky- CTapHMKOB onuneHue uanje Bcero ocymecTBJineTCH c homoiubio hohbjih- khumxch paHHeft bochom BMflOB Andrena, Eucera, Ceratina m Bombus. SUR L’ACTIVITE POLLINISATRICE DES APOIDE S rEsumE Les Apoides sauvages sont encore nombreux, localement, dans la Rdpublique Populaire Roumaine, contribuant ainsi, en bonne mesure, â la pollinisation de la vdgdtation spontanee, des cultures fourrageres et des vergers, lâ ou ils n’ont pas dtd ddcimds par les fumigations, les pulvdri- sations toxiques et les traitements chimiques du sol. Vu leur role de polli- nisateurs, tellement important pour le rendement des cultures et de la vd- gdtation spontande, des mesures destindes ă assurer la protection et la multiplication des Apoides s’imposent. Leur protection sera assurde par une application judicieuse des mo- yens prophylactiques et curatifs dans la lutte contre les agents nuisibles aux plantes et par le controle des parasites, insectivores et consommateurs des provisions des Apoides. Leur multiplication peut etre obtenue par cer- tains procddds d’attraction et de colonisation. Les pollinisateurs les plus importants des cultures Idgumineuses de la Rdpublique Populaire Roumaine sont certains Apoides ă langue courte: Hylaeus, Colletes, Andrena, Halictus, Dasypoda, Melitta, Camp- topoeum. Dans quelques rdgions du pays, certains genres d’Apoides ă langue longue (Tetralonia, Eucera, Bombus, Meliturga, Megachile), participent aussi â la pollinisation de ces cultures. Dans la rdgion des collines, la pollinisation des arbres fruitiers est assurde par l’activitd des especes printanieres prdcoces d'Osmia, Andrena, Colletes, Anthophora, Eucera, Ceratina, lorsqu’elles y sont suffisamment nombreuses. Les arbustes fruitiers, spontands et cultivds, sont le plus souvent pollinisds par les formes et espdces printanieres prdcoces d’Andrena, Eu- cera, Ceratina, Bombus. BIBLIOGRAFIE 1. Henrich C., Verzeichnis der im Jahr 1879—1883 bei Hermannstadt beobachteten Blu- menwespen, Verh. Mitt. Sieben, Ver. Naturw. Hermannstadt, 1880, 30, 179 — 182; 1881, 31, 68-69 ; 1882, 32, 122-125 ; 1883, 33, 115-116 ; 1884, 34, 136. 2. Hurd P. D. a. Michener C. D., The Megachilinae bees of California, Bull. California, Insect. Surv., 1955, 3, 1-247. j 3. IUGA G. Victoria, Hymenoptera Apoidea, Fam. Apidae, Subfam. Anthophorinae, în Fauna R. P. Romtnă, Ed. Acad. R.P.R., București, 1958, 9, 3, 1-270. 4. IUGA G. Victoria și Scobiola Xenia, Despre principalele Apoide polenizatoare ale lucernelor, Omagiu lui Traian Săvulescu, Ed. Acad. R.P.R., București, 1959, 337-346. 5. — Sur quelques Apoides pollinisateurs des luzernes, Tr. Mus. Hist. Nat. R.P.R., 1960, 2, 245-257. 6. KneitelW., Hymenoptera Apoidea, Fam. Apidae, Subfam. Bombinae, in Fauna R. P. Ro- mtnă, Ed. Acad. R.P.R., București, 1955, 9, 1, 1 — 114. 7. KOMAPOB H. .—Callimome abdominale (Bck.) Ș — Bapocnoe HaceKOMoe; bhr cSoKy. Phc. 7.— Eurytoma nodularis Bck. Ș— Bapocnoe HaceKOMoe; bhr cSoKy. ‘ Phc.’ 8.—Eupelmus atropurpureus Dalm. Ș — Bapocnoe HaceKOMoe; bmj; c6ony. Phc. 9. — Eupelmella vesicularis Retzius Ș — Bapocnoe HaceKOMoe; bhh cSoKy. Fig. 9. — Eupelmella vesicularis Retzius, Ș adult; văzut lateral. NOUVELLE CONTRIBUTION A L’&TUDE DES CHALCIDOÎDES (HYMENOPTERA) DE LA REPUBLIQUE POPULAIRE ROUMAINE (NOTE III) RfiSUMIÎ Dans cette Note, l’auteur presente 12 especes de Chalcidoîdes (in- sectes hymenopteres), dont 7, nouvelles pour la faune de la Răpubbque Populaire Roumaine : 1° Invreia mirabilis Bck.; 2° Callimomus' purpuras- 344 CONSTANȚA TUDOR 10 ...........- -...................................................— " cens (BCk.), 1833; 3° Callimome quercinum (BCk.), 1833; 4° Callimome glechomae (Mayr), 1874; 5° Callimome, littorale Wlk., 1833 ; 6° Euryloma nodularis BCk., 1835; 7° Eupelmus atropurpureus Dalm., 1820. Des hotes nouveaux et de nouvelles localitds sont mentionn^s pour les 5 especes ci-apres : 1. Brachymeria intermedia Nees., 1834; 2. Calli- mome abbreviatum var. maeropterum Wlk., 1833 ; 3. Callimome abdominale (Bck.), 1833; 4. Eurytoma rosae Nees, 1834; 5. Eupelmella vesicularis Retzius, 1873. EXPLICATION DES FIGURES Fig. 1. — Invreia mirabilis Bck., adulte; vue laterale. Fig. 2. — Callimomus purpurascens (Bck.), Ș adulte; vue laterale. Fig. 3. — Callimome quercinum (B£k.), Ș adulte; vue laterale. Fig. 4. — Callimome glechomae (Mayr), Ș adulte; vue laterale. Fig. 5. — Callimome littorale Wlk., Ș adulte; vue dorsale. Fig. 6. — Callimome abdominale (BCk.), Ș adulte; vue laterale. Fig. 7. — Euryloma nodularis Bck., Ș adulte; vue laterale. Fig. 8. — Eupelmus atropurpureus Dalm., Ș adulte; vue laterale. Fig. 9. — Eupelmella vesicularis Retzius, $ adulte; vue laterale. BIBLIOGRAFIE 1. Constantineanu șicolab., Contribufii la studiul Chalcidoidelor din R.P.R. Chalcidoide (Chal- cidoidea Ashmead 1899) parazite tn albilița prunului (Aporia crataegi L.) din Mol- dova, Anal. șt. Univ. „Al. I. Cuza” Iași, 1956, 1, 1. 2. — Contribuții la studiul Chalcidoidelor parazite tn Cynipidae galicole de pe Roșa ca- nina L. tn R.P.R., Stud. și cercet. științifice, Acad. R.P.R., Filiala Iași, 1956, VII, 1. 3. EbdOs J.,Additamenta ad cognitionem faunae Chalcidoidarum (Hymenoptera) in alveo Car- pathorum. I, Fragm. Faun. Hung., 1946, IX, 3—4. 4. — Additamenta ad cognitionem faunae Chalcidoidarum (Hymenoptera) in alveo Car- pathorum. II, Fragm. Faun. Hung., 1947, X, 2. 5. — Chalcidoidea, Magyarorszâg Allatvilăga, Hymenoptera, Budapesta, 1955, XII, 11. 6. GyOrfi J,, Faunistische Angaben zur Kenntnis der Verbreitung der Chalcididen im Karpaten Becken, Fragm. Faun. Hung., 1942, V, 1. 7. Kieffeb J., Faune de la Roumanie. Ordre des Hyminoptkres. Familie des Chalcidides, Bull. Soc. Sci. Buc., 1900, 1. 8. Mayr G.,Die Europăischen Torymiden, Biologisch und systematisch bearbeitet, Verh. Zool. Bot. Ges. Wien., 1874, 24, 53-142. 9. — Arten der Chalcidier Gattung Euryloma, Verh. Zool. Bot. Ges. Wien, 1878, 28, 297-334. 10. Mocsâry al., Fauna regni Hungariae, Hymenoptera, Budapesta, 1918. 11. HMKOJIbCKAH M. H., Xamțudbi cfiayHbi CCCP (Chalcidoidea), MocKBa-JIemiH- rpaR, 1952, 44. 12. Ruschka Frantz, Die Eupelmiden Europas und der Mittelmeerlânder, Verh. Zool. Bot. Ges. zu Wien, 1922. CONTRIBUȚII LA BIOLOGIA HETEROPTERELOR ÎN CONDIȚIILE STAȚIUNII EXPERIMENTALE VALUL-LUI-TRAIAN (REG. DOBROGEA) DE I. SIENKIEWICZ, N. HONDRU și D. PARASCHIVESCU Comunicare prezentată de academician w. k. knechteL tn ședința din 17 februarie 1961 Importanța, atît teoretică, cît și practică, a cunoașterii legăturilor trofice la heteropterele fitofage, impune o nouă orientare a studiilor în acest domeniu. în literatura mondială datele cu privire la plantele de hrană ale speciilor de heteroptere, comparativ cu alte ordine de insecte, sînt sau superficiale sau inexacte. în multe cazuri, primele descrieri și denumiri date speciilor de heterop- tere au fost făcute după planta pe care întîmplător au fost găsite sau în apropierea acesteia. De aici rezultă și un număr destul de mare al denu- mirilor greșite, fapt ce a constituit ulterior chiar argumentul principal al adversarilor „legii primei denumiri” în lupta ce s-a dat în jurul denumirii corecte a speciilor. în ultimul timp, o contribuție importantă cu privire la problema legăturilor trofice ale heteropterelor fitofage o constituie lucrările cercetă- torului sovietic V. G. P u c i k o v; asupra acestor probleme continuă să apară mereu tot mai multe lucrări ale diferiților autori. De subliniat că în aceste studii se îmbină cercetările de sistematică cu cele de ecologie. Un interes deosebit îl prezintă de asemenea răspîndirea, numărul, frecvența și legătura speciilor zoofage de heteroptere (Anthocoridae) cu anumite plante și biotopuri. Prezenta comunicare constituie o încercare de a stabili legăturile trofice ale heteropterelor și preferințele lor față de anumite specii de plante în condiții naturale. 346 I. SIENKIEWICZ și COLABORATORI 2 METODA DE LUCRU Cercetările și observațiile au fost făcute în localitatea Valul-lui-Traian (reg. Dobrogea) — pe cele două valuri — „valul nordic” și „valul sudic”, precum și în „pădurea veche”. în raza acestor terenuri au fost delimitate 12 suprafețe, de cîte 100 m2 fiecare, deose- bite ca expoziție și ca aspect floristic. Pe aceste terenuri s-au efectuat lunar inventarierea spe- ciilor de plante înflorite, precum și numărarea lor. Din speciile de plante înflorite s-au controlat cîte 10 exemplare, izolîndu-se fiecare plantă într-o pungă de hîrtie legată ermetic și s-au recoltat separat toate heteropterele întîlnite. Insectele au fost apoi determinate pînă la specie, cu stabi- lirea stadiului de dezvoltare (larvă sau adult), a sexelor, făcîndu-se concomitent și o evaluare cantitativă a lor. Metoda de lucru expusă mai sus își propune exprimarea în cifre a legăturilor între insecte și plante în ceea ce privește hrana, precum și preferința lor față de anumite specii de plante. Rezultatele cercetărilor și observațiilor noastre, ce au cuprins un număr de 182 de probe cu 452 de exemplare de heteroptere aparținînd la 43 de specii, 40 de genuri și 8 familii, sînt redate în tabelele nr. 1—6 și graficele din figurile 1 și 2, a căror interpretare o dăm mai jos. Tabelul nr. 1 Frecvența familiilor de heteroptere Familia Nr. genuri Nr. specii Frecvența totală în probe (%) Nr. exem- plare Procente clin totalul de exemplare găsite Nabidae 2 2 3,3 6 1,3 Anthocoridae 1 1 56 135 29,9 Miridae 12 13 21,4 119 26,3 Tingidae 2 4 16,4 98 21,6 Lygaeidae 7 7 13,7 37 8,2 Piesmidae 1 1 0,55 1 0,3 Coreidae 7 7 9,88 32 7,1 Pentatomidae 8 8 11,5 24 5,3 40 43 452 în tabelul nr. 1 se arată în procente frecvența familiilor de heterop- tere întîlnite, precum și numărul absolut de exemplare din fiecare familie, cu exprimarea procentelor lor față de totalul de insecte recoltate. Tot din acest tabel mai rezultă că peste jumătate (56%) din numărul probelor conțin Anthocoridae, iar numărul de exemplare aparținînd acestei familii a constituit aproape 30% (29,9%) din totalul de exemplare prinse. Aceste cifre sînt surprinzător de mari față de frecvența normală și numărul de Anthocoridae care se obțin prin cosire cfi fileul. De aici rezultă că metoda de recoltare folosită constituie, cel puțin pentru aceste specii mici și mai puțin mobile, un pas înainte spre o mai bună cunoaștere a ponderii lor în natură și deci a rolului pozitiv ce-1 joacă ele în diferitele biocenoze prin reducerea numărului de dăunători, ce constituie hrana lor obișnuită. BIOLOGIA HETERO.PTERELOR LA VALUL-LUI-TRAIAN 347 Legătura speciilor de heteroptere cu plantele lor gazdă este redată în tabelul nr. 2. Datele incluse în acest tabel ne permit să facem următoarele cons- tatări : Heteropterele au fost găsite pe 28 de specii de plante ce aparțin la 25 de genuri și 11 familii. Familiile de plante cele mai frecventate de către heteroptere sînt compozitele (cu 9 specii), labiatele (cu 5 specii), umbelife- rele (cu 4 specii). Familia Anihocoridae este reprezentată printr-o singură specie Orius niger (Wolff), care este un prădător foarte activ al aphidelor și în special al acarienilor dăunători din genul Tetranychus, a căror impor- tanță economică este foarte mare. Omis niger s-a găsit pe 19 plante-gazdă și într-o singură probă de cosire, fiind deci cea mai politopă dintre toate cele 43 de specii găsite. Aceasta este o consecință firească a faptului că specia Orius niger nu este fitofagă și, deci, nu are decît legături indirecte cu plantele preferate: Scabiosa ochroleuca L. (27% din probe), Achil- lea setacea W. et K. (20% din probe) și Sambticus ebulus L. (14%). Dinamica speciei Orius niger pe cele 3 plante menționate mai sus în cursul sezonului de vară este dată în tabelele nr. 3, 4, 5 și diagrama din figura 1. Tabelul nr. 3 Frecvența speciei Orius niger (Wolff) pe Sambucus ebulus L. Luna Nr. de plante examinate Nr. de insecte găsite Media insectelor la o probă Iunie 35 4 0,11 Iulie 53 8 0,15 August 20 20 0,35 Septembrie 6 3 0,50 Tabelul nr. 4 Frecvența speciei Orius niger (Wolff) pe Achillea setacea W. et K. Nr. de plante Nr. de insecte Media insectelor examinate găsite la o probă Mai 36 13 0,36 Iunie 99 6 0,06 Iulie 67 5 0,07 August 9 1 0,11 Elementul principal care constituie legăturile biocenologice în cazul de față este, fără îndoială, evoluția animalelor care populează plantele men- ționate, servind drept hrană obișnuită a speciei Orius niger. în stadiul actual al lucrării acest element deocamdată ne lipsește. Sț8_I. SIENKIEWICZ și COLABORATORI 4 BIBLIOTECA HETEROPTERELOR LA VALUL-LUI-TRAIAN 349 Fig-1 • — Frecvența speciei Orius niger (Wolff) pe plantele-gazdă. Tabelul nr. 6 Frecvența speciei Tingis auriculata Costa pe plantele-gazdă Luna Speciile de plante examinate Nr. total de plante examinate Nr. total al insec- telor găsite Frecvența pro- belor (%) cu Tingis auriculata din totalul plan- telor examinate Torilis arvensis (Huds.) Link. 100 85 73,9 Tordylium maximum L. 36 5 11,3 Iulie Centaurea solstitialis L. 21 1 4,7 Potenlilla recta L. 10 1 10 Achillea setacea W. et K. 67 1 1,4 Torilis arvensis (Huds.) Link. Potentilla recto L. Tabelul nr. 5 Frecvența speciei Orius niger (Wolff) pe ScabiosaochrolewcaL. Luna Nr. de plante examinate Nr. de insecte găsite Media insectelor la o probă Iun ie 20 1 0,05 Iulie 44 2 0,04 August 67 15 0,22 Septembrie 91 10 0,10 Octombrie 84 6 0,07 Tordylium maximum L. Centaurea solstitialis L. Achit tea setacea HI. et K. O altă constatare, ce rezultă din tabelul nr. 2, este o evidentă oligo- fagie a speciei fitofage Tingis auriculata Costa. După datele din litera- tură, plantele-gazdă ale acestei specii ar fi: Stachys reda L., St. sylva- tica L., Daucus carota L. și Caucalis daucoides L. Observațiile noastre însă demonstrează cu certitudine că planta-gazdă principală a lui Tingis au- riculata, în condițiile de la Valul-lui-Traian, este Torilis arvensis (Huds.) Link., care niciodată nu a fost menționată în literatura de specialitate, urmată de Tordylium maximum L., Centaur ea solstitialis L., Potentilla reda L. și Achillea setacea W. et K. Relațiile trofice ale speciei Tingis auriculata sînt reprezentate nu- meric în tabelul nr. 6 și în graficul din figura 2. Un alt caz de legături trofice foarte strînse se observă la specia Co- dophila varia F. (Pentatomidae). Cele 6 exemplare din această specie fi- tofagă (toate numai larve) au fost găsite în 5 probe pe o singură specie de Fig. 2. — Frecvența speciei Tingis auriculata Costa pe plantele-gazdă. plantă: Lamium purpureum L. (Fam. Labiatae). Această specie era con- siderată ca fiind legată de leguminoase și în special de lucernă. Specia Microplax albofasciata Costa găsită întîmplător pe Robinia pseudacacia L. este o raritate la noi în țară, fiind semnalată pînă în prezent numai o singură dată de către A. L. Montandon la Mangalia. Insecta a fost colectată de pe ramurile de salcîm neînfrunzite, urcată probabil în căutarea razelor solare. De menționat că pînă în prezent la noi în țară nici un heteropter nu a fost semnalat pe această plantă în perioada de vegetație. Din punct de vedere zoogeografic speciile de heteroptere identificate în probele luate se împart în modul următor: Elemente : mediteraneene 20%, holomediteraneene 12,5%, vest- mediteraneene 7,5%, est mediteraneene 7,5%, pontomediteraneene2,5%, europene 7,5%, eurosiberiene 22,5%, palearctice 10%, holarctice 10%. 6 — c. 2349 350 I. SIENKIEWICZ și COLABORATORI 6 7 BIOLOGIA HETEROPTERELOR LA VALUL-LUI-TRAIAN 351 Din punct de vedere climatologic toate speciile recoltate sînt mezo- file, termofile sau ubicviste, în afară de Megaloceraea recticornis Geoffr. care preferă în general locuri mai umede. CONCLUZII Din cercetările de mai sus rezultă următoarele : 1. Specia Orius niger (Wolff) a fost predominantă ca număr de in- divizi, avînd și cel mai mare număr de specii de plante-gazdă în tot de- cursul perioadei de vegetație (lunile mai-octombrie). 2. Specia Tingis auriculata Costa este oligofagă și principala ei plantă-gazdă este Toridis arvensis (Huds.). Link. — încă necitată în litera- tura de specialitate. 3. Specia Codophila varia F. în observațiile noastre s-a arătat ca monofagă, legată de altă plantă decît cea citată pînă în prezent. 4. Familiile de plante-gazdă frecventate de cele mai multe specii de heteroptere au fost compozitele (9 specii), labiatele (5 specii), umbeli- ferele (4 specii). 5. Din punct de vedere zoogeografic în componența specifică a he- teropterelor, predomină elementele mediteraneene și eurosiberiene. 6. Aproape toate speciile sînt mezofile și xerofile. K BHOJIOPMW IIOJiyJKECTKOKPblJIblX (HETEROPTERA) HA OnblTHOH CTAHIțHH BAJiyJI-JIVM-TPAHH flOBPyjVKCKOH OEJIACTPI PE3IOME ycTanaBJiMBaioTCH TpoițH'iecKiie cbhbh MejKgy HeKOToptiMH BiigaMM uoJiyjKecTKOKpbiTHx (Heteroptera) h hx fopmobmmh pacTenumuu na ouhthoh CTauguu b Bajiyn-jiyn-TpaHH, b JțoSpygîKe, b 1959 rogy. HcojiegOBaunu h npoBogHBimiecH uaSjuogeuMH bhhbhjim upeob- Jiaganue Buga Orius niger (Wolff) ne tojibko b OTBCinenun ero uhc- JieHHOCTH HO H B OTHCHieHHH HlICJia KOpMOBMX paCTCHHH, na KOTOptlX 9TOT BHJț BCTpeUaeTCH. Bbijio ycTaHOBjieHO TaiOKe cymecTBOBaHHe tcchmx Tpoițni'iecKBX cBHBeh MejKgy bh^om Tingis auriculata Costa n Torilis arvensis (Huds.) Link. h MejKgy bhjiom Codophila varia F. m Lamium purpureum L. PacTeHHH hb ceMeiicTB r pecTOgBeTHtix (Compozitae), ryboqBeTHMX (Labiatae) h bohthhhhx (Umbeliferae) 6hjih HaceneHH HauGojiBiuiiM HHCJIOM BHgOB KJIOHOB. BojIBIHHHCTBO BHgOB KJIOHOB OTHOCHTCH K CpegHBeMHOMOpCKOH H eBpocHbHpcKoiî rpynnaM h hbjihiotch MeaoițHjibHbiMH hjih KcepoițnJiB- HBIMH. OBLHCHEHHE PHCVHKOB Phc. 1. — JțnarpaMMa BCTpeaaeMOCTn BMjța Orius niger (Wolff) na ero kopmobbix paCTCHMHX. Puc. 2.— hnarpaMMa BCTpeuaeMOCTH Buna Tingis auriculata Costa na ero Kop- MOBHX paCT6HMHX. CONTRIBUTION Ă LA CONNAISSANCE DE LA BIOLOGIE DES HFtFROPTERES, DANS LES CONDITIONS DE LA STATION EXPERIMENTALE DE VALUL-LUI-TRAIAN (RFGION DOBROGEA) RIiSUMlS Par cette dtude, les auteurs apportent une contribution aux pro- blemes des rapports trophiques entre quelques especes d’Hdtdropteres et leurs plantes-hotes, etudids sur les terrains de la Station experimentale de Valul-lui-Traian (Dobrogea) en 1959. Les recherches et les observations effectuees ont ctabli la prddomi- nance numdrique de l’espece Orius niger (Wolff), qui compte aussi le plus grand nombre de plantes-hotes. Elles ont egalement permis d’dtablir les rapports dtroits qui existent entre Tingis auriculata Costa et Torilis arvensis (Huds.) Link. ainsi qu’en- tre Codophila varia F. et Lamium purpureum L. Les plantes des familles des Composees, Labides et Ombelliferes ont dte trouvdes peupldes par le plus grand nombre d’especes d’Hdtdropteres. La plupart des especes sont mcditerrandennes et euro-sibdriennes, mdsophiles et xdrophiles. EXPLICATION DES FIGURES Fig. 1. — Fr6quence de l’espece Orius niger (Wolff) sur les plantes-hotes. Fig. 2. — Frâquence de l’espece Tingis auriculata Costa sur les plantes-hotes. BIBLIOGRAFIE 1. KHPHUEHKO A. H., Hacmomuue nonyaicecmKOKpbijibie EcponeucKou uacmu CCCP, Mbr. AKap;. HayK CCCP, MocKBa-JIeHUHrpan, 1951. 2. — Memodu c6opa Hacmonuiux nojiyaicecniKOKpbwibix u uayuenua Mecmnbix (payH,. Anad. Hayn CCCP, SooJiorHuecKMiî MHCTMTyT, MocKBa, 1957. 3. KOPOBHHA H. H. IIoJiyoicecmKOKpbi.ibie u ux maueHue djin dpesecubix u mpasn- Hucmux pacmeHuu, SanMCKii BopoHeiKCK. C.-xob. MH-Ta, 1957, 27, 2, 205—210. 4. MEHBHHHEHKO A. H., nojieaauțumHbie nojiocbi u paaMHOMceHue MCUBomnbix nojiesHbix u epednux Sm ccmckoco xoanăcmea, Hap;. Mockobckopo oOuțecTBa. McnMTaTeneii npMpojfM, MocKBa, 1949. 352 I. SIENKIEWICZ și COLABORATORI 8 5. IIOJIIIBAHOBA E. H., JIuuuhku gjiaeHeuuiux pacmumejibHondubix KJionos ceMeii- cmea Pentatomidae. 3oojiorn'iecKiiii Htypnan, 1956, XXXV, 11, 1661—1675. 6. nyHKOB B. r., OcHosnue mpoțfiuuecKue epynnbi pacmumejibHondnbix nojiyMcecmKo- Kpbijibix HaceKOMbix u usMeneHue xapanmepa ux numanun e npo^ecce paa- eumux, 3ooJiorn>iecKHft jKypnan, 1956, XXXV, 1, 32—44. 7. — CnpaeoiCKu HaniemsepdoKpu.ii sjiaKosbix mpae IleumpaMHoeo Jlicocmeny 9oponeucnou uacmbmu CPCP, AKa«eMMH HayK yKpaiiHCKoii PCP, 36ipmiK npapL 3oojiornHHoro Myaeio, 1957, 28, 68—78. 8. IIVUK0B B. r., Ho aooeeoeparfiu'mou xapaKtnepbicmuKU HadpoduHU ufum.HU.Kin (Pentatomoidea, Heteroptera) VKpauubi, IIpo6jicMbi aHmoMOJioeii Ha VKpaim BnjțaBHMițTBo AKafleMHH HayK yKpaHHCKoii PCP, KiieB, 1959. 9. — R oKojiozuu HeKomopbix MajiousyueHHbix eudoe Hacmonmux Ilojiy- McecmKOKpbijibix. I, SHTOMOJiorjiHecKoe oSospemie, 1960, XXXIX, 2, 300—312. 10. Stichel W., Illustrierte Bestimmungstabellen der Wanzen. II. Europa, Berlin, 1955. 11. StrawI&ski Konstanty, Owady z rzșdu Heteroptera w biocenozie Puszczy Biatouueskiej, Instytut Badawczy Le4nictwa, Roczniki Nauk Le^nych, Warszawa, 1956, XVI, 150, 123. 12. Tischler WOLFGANG,, Synbkologie der Landtiere, Stuttgart, 1955. CONTRIBUȚII LA STUDIUL HISTOFIZIOLOGIC AL SISTEMULUI DIGESTIV DE LA UNELE ACIPENSERIDE ÎN PRIMELE ETAPE ALE DEZVOLTĂRII POSTEMBRIONARE DE MAR IA CALOIANU-IORDĂCHEL Comunicare prezentată de TH. BUSNITÂ. membru corespondent al Academiei R.P.R., in ședința din 22 iulie 1960 Reprezentanții familiei Acipenseridae, datorită rarității și poziției lor speciale pe care o ocupă în lumea animală, au constituit încă de multă vreme obiectul multor cercetări științifice. Obiectivul principal al acestor cercetări a fost lămurirea biologiei acestor specii, avîndu-se în vedere în special exemplarele mature. Date asupra felului de viață al larvelor și puietului de sturioni, în condițiile naturale, sînt puțin numeroase (2), (17), (9), (10), (16). Amploarea pe care a luat-o creșterea artificială a sturionilor, a făcut necesară studierea amănunțită a ecologiei și dezvoltării speciilor în primele etape ale ontogenezei. în momentul de față însă, problemele legate de comportarea și hrănirea larvelor și puietului nu sînt pe deplin rezolvate. Factorul principal care determină în mare parte felul de viață al speciilor și supraviețuirea lor în primele stadii ale dezvoltării îl constituie hrana. Studierea comparată a fenomenelor ce se produc în dezvoltarea aparatului digestiv al sturionilor, dă posibilitatea lămuririi mecanismu- lui de adaptare legat de hrănire și evidențierii cerințelor speciilor, față de condițiile de hrană. în condițiile reproducerii artificiale aceasta dă po- sibilitatea normării juste a hranei (în ceea ce privește componența ei) larvelor și micșorează astfel procentul mortalității, care este foarte ridicat în perioada trecerii la hrănirea activă. Date în literatura de specialitate asupra structurii și funcției aparatului digestiv la sturioni, în primele etape ale ontogenezei, sînt puțin numeroase și cuprind numai unele as- pecte ale problemei (1), (23), (24), (7), (8), (18), (3), (4). 354 MARIA CALOIANU-IORDACHEL 2 3 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 355 MATERIAL ȘI METODĂ Scopul lucrării de față este studiul histofiziologic al sistemului digestiv, în primele etape ale dezvoltării postembrionare, comparativ la patru specii de sturioni : nisetru (Acipenser gulden- stădti persicus Borodin), păstrugă (Acipenser stellatus stellatus n. cyrensis Berg), șip (Acipenser nudiventris Lov.) și morun (Huso-huso caspicus Babușkin), din fluviul Kura. Observațiile asupra comportării și hrănirii acestoi' pești, ca și colectarea probelor pentru analiza histologică s-au efectuat în anul 1957, la Stațiunea experimental productivă de sturionicultură de pe fluviul Kura pînă la a 15-a zi după ecloziune. Pentru prelucrarea materialului, s-au folosit ca fixatori amestecul lui Bouin, Bouin-Hollande, formol 10%, amestec Champy șl coloranții, „azan” și hematoxilină ferică după metoda Heidenhain cu și fără eosină, hematoxilină Bohmer. Metoda Korsch s-a folosit la evidențierea incluziunilor adipoase după amestecul Champy, reacția PAS după metoda lui Hotchkiss, în modificația Lillie, pentru evidențierea polizahridelor, mucicarmin, după metoda Best și albastru de toluidină pentru evidențierea caracterului ce-1 are mucusul celulelor secretoare de-a lungul tubului digestiv. REZULTATE Din datele existente în literatură asupra dezvoltării aparatului di- gestiv la cegă (24), nisetru (7), păstrugă (18), ca și din rezultatele obținute personal la morun, nisetru, șip și păstrugă, reiese că în momentul eclo- ziunii, aparatul digestiv al sturionilor este slab diferențiat. Fig. 1. — Larvă de morun (a), nisetru (b), șip (c) și păstrugă (d) în primele ore după ecloziune (8 x). în momentul eliberării embrionilor din membrana oului, larvele de sturioni se caracterizează printr-un stadiu de dezvoltare asemănător (fig. 1) (5), (14), (6). Corespunzător cu aceasta la toți sturionii, în mo- mentul ecloziunii, aparatul digestiv are structură asemănătoare. Cavitatea bucală are forma unei pîlnii mici umplute cu celule, ce conțin numeroase granule de vitelus. Formarea regiunii faringiene și a esofagului abia începe, ele în acest stadiu avînd aspectul unui tub scurt și compact. Posterior acestei regiuni urmează sacul vitelin mare, care se termină caudal cu un tub scurt cu cavitate. în sac, vitelusul este repar- tizat uniform. Sub ectoblastul sacului vitelin se găsește un sincițiu endo- blastic. Nucleii săi au de regulă formă ovală, iar în citoplasmă se găsesc numeroase granule viteline în diferite stadii de degradare. Aici se produce înglobarea substanțelor hrănitoare prin fagocitoză. în peretele dorsal al sacului, și anume în porțiunea posterioară a acestuia, din sincițiul endo- blastic se formează o cută care se adîncește în masa de vitelus, în direcția ventro-cranială. Cavitatea tubului posterior este căptușită cu un epiteliu de tip intestinal, care din loc în loc prezintă ridicături din care se vor dez- volta mai tîrziu spirele valvulei intestinale (fig. 2). Pe măsura dezvoltării, regiunea anterioară a tubului digestiv — intestinul anterior primar (24) — se diferențează în cavitatea bucală, re- giunea faringiană și esofag. Din regiunea mijlocie a aparatului digestiv — intestinul mediu primar (24) — care în momentul ecloziunii este format din sacul vitelin continuat posterior cu un tub, se dezvoltă: stomacul, intestinul mediu cu valvula spirală, regiunea preanală a intestinului și două mari glande digestive, ficatul și pancreasul. Și, în sfîrșit, din a treia regiune — intestinul primar posterior (24) — se dezvoltă ultima parte a tubului digestiv, care se termină cu orificiul anal (fig. 3). Peretele tubului digestiv al sturionilor este construit din mai multe pături: mucoasa, submucoasa, tunica musculară și seroasa, iar structura diferitelor porțiuni variază. Se pot evidenția trei regiuni ale aparatului digestiv care se deosebesc calitativ între ele. I. Regiunea anterioară a aparatului digestiv. Caracteristic este epiteliul pluristratificat de tip epidermal (22), (15), (13). La sturioni, printre celulele epiteliale obișnuite, se întîlnesc celule secretoare (al căror produs au caracter mucoid) și muguri gustativi. Tunica musculară este formată din fibre musculare striate. II. Regiunea medie a aparatului digestiv. Epiteliul mucoasei este de tip intestinal și conține două tipuri de celule : prismatice și mucoase în formă de caliciu. Porțiunea distală a unor celule epiteliale este acope- rită de o bordură striată iar a altora de cili. Tunica musculară este for- mată din fibre musculare netede. III. Regiunea posterioară a tubului digestiv. Este căptușită de un epiteliu pluristratificat de tip epidermal (15), (12). în condițiile unei temperaturi medii de 19,1° pentru morun și 19,3° pentru nisetru, șip și păstrugă, dezvoltarea sistemului digestiv se face rapid. începe diferențierea celulelor tubului digestiv, capabile să îndepli- nească funcția calitativ nouă a digestiei extracelulare. în zilele următoare ecloziunii, caracteristic pentru aparatul digestiv la toate speciile de stu- rioni este prezența unui mare număr de diviziuni mitotice și a unui proces intens de fagocitare a vitelusului la nivelul întregii suprafețe interne a tubului digestiv. 5 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 357 Organogeneza aparatului digestiv se produce asemănător și, la a 3-a zi de la ecloziune, larvele de morun, nisetru, șip și păstrugă au dife- rențiate toate componentele sistemului digestiv. Cavitatea bucală, com- plet formată, este căptușită de un epiteliu format din celule mici, poli- edrice, așezate în două straturi. Se observă chiar și o cutare a epiteliului. începe procesul de formare a dinților, care, la acest stadiu, apar sub forma unor mici ridicături. în timp ce la larvele de nisetru, șip și păstrugă dinții Fig. 4. — Celulele mucoase din epiteliul cavității bucale la nise- tru în diferite faze ale funcționării. Vîrsta larvei 7 zile (oc. 7, ob. 40). se dezvoltă începînd de la a 3-a zi, la morun ridicăturile mezenchima- toase pot fi observate încă spre sfârșitul celei de-a 2-a zi. în epiteliul bi- stratificat și, mai tîrziu, pluristratificat al mucoasei bucale se relevă de asemenea formarea mugurilor gustativi. La morun și păstrugă dezvoltarea lor se produce mai repede decît la nisetru și șip, fapt pentru care la a 6-a zi de la ecloziune pentru morun și sfârșitul aceleiași zile pentru păstrugă, mugurii gustativi au toate elementele constitutive, iar comunicarea lor cu cavitatea bucală, prin intermediul prelungirilor celulelor senzoriale, dovedesc deja stadiul lor de funcționare. La nisetru aceasta se poate ob- serva la 7—8 zile, iar la șip, la sfârșitul celei de-a 8-a zi după ecloziune. În- cepînd cu a 3-a zi pentru morun și a La zi pentru nisetru, păstrugă și șip, în epiteliul cavității bucale și a regiunii faringiene apar celule secretoare, de formă ovală, caracteristice pentru această porțiune a aparatului dige- stiv (fig. 4). Nucleul acestor celule ocupă o poziție laterală sau bazală, iar 358 MARI A CALOIANU-IORDACHEL 6 359 restul celulei este umplut cu produsul de secreție. Numai în jurul nucleu- lui se găsește o mică porțiune de citoplasmă eliberată de secreție. Aceste celule apar prima dată în regiunea posterioară a faringelui și apoi, treptat, ele sînt evidente pe suprafața întregii cavități bucale. Tipul de secreție este merocrin. Esofagul prezintă cavitate, dar comunicarea acesteia cu cea bucală este închisă de o formațiune celulară care, supusă treptat unui proces Fig. 5. — Epiteliul mucoasei esofagiene cu aparat ciliar dezvoltat (oc. 7, ob. 90). lent de citoliză, va dispare. Spre deosebire de nisetru, la care structura epiteliului mucoasei ce căptușește esofagul poate fi observată numai la a 4-a zi de la ecloziune, la morun, esofagul se liberează mai repede de vi- telus și structura epiteliului poate fi văzută încă la sfîrșitul celei de-a 2-a zi. Celulele epiteliale ale mucoasei esofagiene la sturioni au formă pris- matică și sînt dispuse în două rînduri. La acest stadiu ele conțin încă nu- meroase granule de vitelus care dispar mai repede în peretele dorsal al esofagului și mai încet în cel ventral. Regiunea anterioară a tubului digestiv se dezvoltă mai repede la morun și păstrugă, față de nisetru și șip. La sfîrșitul celei de-a 5-a zi după ecloziune, cavitatea bucală și regiunea faringiană sînt deja complet formate (epiteliul pluristratificat, celule secretoare mucoase, corpusculi gustativi). Epiteliul esofagian, prismatic și dispus pe două rînduri, este complet eliberat de vitelus și la suprafața celulelor apare aparatul ciliar, care mai întîi se dezvoltă în regiunea apropiată stomacului (fig. 5). Acest aspect la șip și nisetru se observă abia la a 6-a zi. Fig. 6 — a, Aspectul valvulei spirale la larva de nisetru în a 3-a zi după ecloziune ; b, aspectul valvulei spirale la larva în vîrstă de 6 zile (oc. , o . ). 360 MARIA CALOIANU-IORDACHEL 8 6 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 361 Suprafața internă a sacului vitelin la a 3-a zi este căptușită tot de simplast și se continuă funcția primitivă de fagocitare a substanțelor hrănitoare interne. Cuta dorsală, crescută mult de sus în jos și dinapoi înainte, desparte morun și păstrugă și mai puțin voluminoasă, va forma stomacul Fig. 7. — Celule înguste ciliate în epiteliul mucoasei intestinale la morun (oc. 7, ob. 90). sacul vitelin în două porțiuni mai bine accentuate la la șip și nisetru. Regiunea anterioară, , iar cea posterioară, mai mică, parti- cipă la dezvoltarea intestinului mediu. în porțiunea posterioară a sacu- lui vitelin, spre deosebire de cea an- terioară unde structura primitivă de simplast persistă încă multă vreme, apare o structură celulară caracteri- stică epiteliului mucoasei intestinale. Această structură la a 3-a zi după ecloziune este foarte evidentă în re- giunea posterioară a intestinului me- diu, unde valvula spirală apare deja cu un număr definitiv de spire (fig. 6). Celulele au forma prismatică, tipică epiteliului intestinal. Nucleii, rotunzi, ușor ovali, sînt dispuși bazai sau central. Suprafața celulelor este aco- perită de o bordură lată, cu striații fine perpendiculare. Prezența acesteia (1) dovedește că epiteliul este gata să îndeplinească funcția digestiei ex- tracelulare. Printre celulele epitel’ale obișnuite se întîlnesc celule mari, de forma unui caliciu, care, în porțiunea lor apicală, elimină o cantitate mare de mucus. Conform părerii majori- tății autorilor (22), (26), (13), celulele caliciforme se formează din celu- lele entodermale prismatice. Astfel, la începutul celei de-a 4-a zi după ecloziune, în regiunea valvulei spirale epiteliul intestinal are o structură mult superioară celorlalte porțiuni ale aparatului digestiv și este capabil să îndeplinească funcția digestiei cavitare. în același timp, în celulele epiteliale începe procesul depunerii grăsimilor resintetizate. Printre celu- lele epiteliale intestinale, la nisetru și morun se întîlnesc numeroase celule înguste, cu un dezvoltat aparat ciliar în porțiunea lor apicală (fig. 7). Aceste celule, deși mai rar, se întîlnesc și la păstrugă și șip. Ele nu joacă un rol important în digestie, ci reprezintă elemente rudimentare ale epi- teliului de tip primitiv, caracteristic pentru vertebratele inferioare. în acest timp, în partea anterioară a intestinului mediu, celulele conțin încă multe granule de vitelus, de diferite mărimi. Aceasta dovedește că aici se petrece o intensă digestie intracelulară a vitelusului, deoarece (15) feno- menul dispariției vitelusului este precedat de o fărîmițare a granulelor mari în mai mici, pînă la cele mai fine. Dezvoltarea epiteliului intestinal se produce mai repede în regiunea posterioară decît în cea anterioară a acestuia și în peretele dorsal față de cel ventral. Procesul diferențierii epiteliului intestinal din regiunea valvulei in- testinale se deplasează pe direcția sacului vitelin și la a 6-a — a 7-a zi pentru nisetru, la 6 zile pentru morun și păstrugă, a 7-a zi pentru șip, în condi- Fig. 8. — Comunicarea porțiunii posterioare a tubului digestiv cu exteriorul (oc. 7, ob. 40). țiile de temperatură arătate, dezvoltarea epiteliului mucoasei intestinului mediu, pe tot traiectul său atinge un stadiu înalt de diferențiere. Spirele valvulei cresc, epiteliul se cutează puternic (fig. 6). Pînă la această vîrstă se dezvoltă și regiunea preanală a intestinului, care este căptușită deja de un epiteliu unistratificat ciliat, și se realizează comunicarea cu mediul exterior prin orificiul anal (fig. 8). în a 6-a zi după ecloziune, se modifică simțitor și structura pere- telui entodermic al stomacului. Se formează epiteliul cu celulele dispuse într-un singur strat și ciliate în porțiunea lor apicală. începe dezvoltarea glandelor stomacale care, la început, au forma de săculeț. în porțiunea bazală a săculețului se diferențează celule mari, de formă ovală, cu nudei rotunzi, situați central. Numărul lor crește o dată cu dezvoltarea glandei, în porțiunea apicală a glandei se găsesc celule alungite, cu nudei fusiformi, care se colorează mai intens ca nucleii celulelor bazale. Epiteliul dintre glande este ciliat (fig. 9). La diferitele specii se pot deosebi variații numai în viteza de diferențiere și creștere a organului. Astfel, dezvoltarea sto- macului se face mai repede la morun și păstrugă, mai încet la nisetru și șip. La primele două specii formarea epiteliului mucoasei stomacale în- cepe încă de la a 4-a zi după ecloziune, iar la sfîrșitul celei de-a 5-a zi, de-a lungul peretelui porțiunii anterioare a sacului vitelin se poate distinge structura celulară. 362 AURIA CALOIANU-IORDACHEL 10 11 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 363 La șip și nisetru dezvoltarea epiteliului stomacal începe în a 5-a zi, însă structura celulară în porțiunea anterioară a sacului, se relevă abia la a 6-a —- a 7-a zi. Deci și formarea glandelor se produce mai tîrziu. Caracteristic pentru toate speciile de sturioni studiate este faptul că dezvoltarea epiteliului stomacal, ca de altfel dezvoltarea întregului aparat digestiv, se face asincronic. Begiunea fundică rămîne totdeauna în urma regiunilor cardiacă și pilorică. Fig. 9.— Glandele stomacale (oc. 7, ob. 90). Vitelusul este consumat cu rapiditate diferită la speciile de sturioni studiate, mai repede la morun și păstrugă, mai încet la nisetru și șip. în legătură cu aceasta și dezvoltarea epiteliului tubului digestiv și trecerea acestuia la îndeplinirea funcției digestiei cavitare nu se produce în ace- lași timp. Astfel, în condițiile studiate de noi larvele de morun sînt capa- bile să apuce și să înghită hrana din exterior la a 7-a zi după ecloziune, larvele de păstrugă la a 8-a, la nisetru la a 9-a iar larvele șipului la a 10-a zi de la ecloziune. Din acest moment în structura sistemului digestiv se observă transformări importante. Toate porțiunile tubului digestiv, cu excepția stomacului, sînt formate. începe activitatea intensă a glandelor digestive. în epiteliul cutat, ce căptușește cavitatea bucală, numeroase celule elimină activ mucus. Mugurii gustativi ating un stadiu înalt de dezvoltare. Dinții, complet formați, pătrund în cavitatea bucală (fig. 10). în timp ce la șip dinții apar la a 9-a — a 10-a zi, la nisetru la vîrsta de 8 zile, iar la păstrugă îa începutul celei de-a 8-a zi, la morun ei apar la a 7-a zi după ecloziune. Dezvoltarea timpurie a dinților la morun este o adaptare la modul de viață răpitor, care-i este caracteristic și se contu- rează încă din stadiile timpurii ale dezvoltării. Cavitatea esofagiană este căptușită de un epiteliu ciliat, care ajută prin mișcările sale deplasarea particulelor de hrană pătrunse din cavitatea bucală spre stomac. în stomac începe procesul de digestie cavitară a vitelusului și, totodată, a hranei pă- trunse din afară. Desăvîrșirea procesului de formare a glandelor stomacale de la morun, păstrugă, șip și nisetru se realizează spre sfîrșitul etapei de hrănire combinată. Structura puțin evoluată a stomacului în perioada trecerii larvelor la hrănirea activă constituie momentul critic în dezvol- Fig. 10. — Dintele complet format a păstruns în cavitatea bucală, a, Epiteliul pluris tratiiicat al cavității bucale; b, mugurele gustativ (oc. 7, ob. 40). tarea speciilor de sturioni și explică procentul ridicat al mortalității lor în această etapă. în cazul cînd în stomac a pătruns o cantitate mare de hrană, se observă o puternică dilatare a organului. Modificarea volumului stomacu- lui la toate larvele de sturioni se produc e prin netezirea reliefului mucoasei stomacale și turtirii epiteliului. Acest proces însă nu este identic la toate șpeciile. La morun posibilitatea de turtire a epiteliului stomacal este mai mare decît la nisetru. De aceea și epuizarea epiteliului la morun se ob- servă mai rar decît la acesta. Astfel se explică probabil posibilitatea lar- velor de morun de a folosi organisme mai mari și de a trece încă de tim- puriu (de la a 2-a zi de la începutul hrănirii active) la viața de răpitori. Cu totul alt aspect prezintă larvele de șip și păstrugă. Ca și la nisetru, în cazul pătrunderii în stomac a unui aliment mai voluminos se observă în- tinderea maximă a peretelui stomacal și chiar plesnirea acestuia. în a- 364 MĂRIA CALOIANU-IORDACHEL 12 43 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 3-65 ceasta privință cele mai sensibile sînt larvele de șip la care fenomenele de distrugere a peretelui stomacal s-au întîlnit foarte des. Aceasta explică probabil cel mai mare procent de mortalitate al larvelor de șip în perioada de trecere la hrănirea activă, caracterizată prin natura combinată a hranei. în acest timp, la nivelul intestinului, digestia cavitară este în plină funcție. Ca și în stomac, sub influența hranei pătrunse în intestin, aspectul epiteliului se modifică. Epiteliul de la forma prismatică trece la cea cubică și apoi la cea turtită. în această parte a tubului digestiv însă di- strugeri ale celulelor epiteliale se întîlnesc foarte rar, deoarece aici hrana ajunge în parte digerată. După consumarea totală a rezervelor nutritive interne, care în medie este realizată în 2 —3 zile de la trecerea larvei la hrănirea combinată, stu- rionii folosesc exclusiv hrana din afară. Pînă la această dată, porțiunile tubului digestiv în principalele sale trăsături capătă structură definitivă. Se atinge acea treaptă a structurii și funcției sistemului digestiv care asigură dezvoltarea mai departe a puietului. DISCUȚII Caracteristica dezvoltării sistemului digestiv la sturioni — după cum reiese din cercetările noastre, ca și din lucrările precedente, execu- tate la cegă (23) și nisetru (7), (8) — constă în participarea directă a sacu- lui vitelin în formarea unor porțiuni din tubul digestiv. în cursul dezvol- tării, sacul vitelin ia parte la alcătuirea stomacului și a intestinului mediu. Spre deosebire de sturioni, tubul digestiv la peștii osoși se dezvoltă, chiar de la început (15), independent de sacul vitelin. După caracterul dezvoltării sistemului digestiv, sturionii se apropie mai mult de amfibii decît de peștii osoși, deosebindu-se și de primii, prin faptul că la acestea (20) sacul vitelin nu se află în afara organismului. Legat de această caracteristică, în toate porțiunile tubului digestiv al sturionilor se află o cantitate mare de vitelus; iar pentru epiteliul ce căptușește întreg tubul digestiv caracteristică este îndeplinirea neîntre- ruptă a funcției digestiei intracelulare a vitelusului în procesul diferen- țierii epiteliului. Dezvoltarea porțiunilor tubului digestiv la sturioni se face asincron. Astfel, intestinul mediu se dezvoltă mai repede decît stomacul. La rîndul său, în intestinul mediu, în primul rînd se diferențează regiunea valvulei spirale. Astfel în a 3-a zi la toți sturionii regiunea valvulei spirale este eliberată aproape complet de vitelus și apare căptușită cu un epiteliu unistratificat, prismatic. Porțiunea distală a celulelor este acoperită de o bordură striată. în momentul trecerii larvelor la hrănirea activă, diferitele porțiuni ale tubului digestiv ating stadii deosebite de diferențiere. Un astfel de asincronism în dezvoltarea sistemului digestiv la peștii osoși nu se întîl- nește. Dimpotrivă, la amfibii ca și la sturioni A. O p p e 1 (1897) a su- bliniat diferențierea neegală a diferitelor regiuni intestinale. Din datele acestui autor reiese că, în timp ce la mormolocul de 7 zile intestinul an- terior și cel posterior sînt căptușite de un epiteliu unistratificat, în regiunea intestinului mediu acesta se întîlnește numai în peretele dorsal, cel ventral fiind format din mai multe straturi de celule ce conțin numeroase granule de vitelus. Deci și în această privință sturionii prezintă asemănări cu amfibii le. în etapa caracterizată prin hrănire combinată, epiteliul mucoasei •esofagiene se prezintă bistratificat, ciliat. Această structură esofagul o păstrează de-a lungul întregei perioade larvare. La adult epiteliul este pluristratificat. Epiteliu ciliat se întîlnește și în stomacul sturionilor atît la larve cît .și la adulți. Prezența acestuia a fost evidențiată de R. H. M a r c e 1 i n (1903) la mormolocul de broască, iar de F. D oris (1935) la Amblis- toma punctatum. La Petromyzon, în regiunea corespunzătoare stomacului la verte- bratele superioare, F. Schultze (1867) a observat de asemenea pre- zența epiteliului ciliat. Prezența acestui tip de epiteliu este, desigur, o ca- racteristică veche de organizare pe care A.N. Severțov (1935), N. G. Hlo p in (1943) și V a sint o cikin (1945) o interpretează ca o recapitulare ' histogenetică. Generalizînd modificările structurale și funcționale ale tubului di- gestiv la morun, șip, păstrugă și nisetru în procesul său de dezvoltare, se pot releva un număr de etape ce se succed regulat. Astfel, de la ecloziune pînă la a 3-a zi, caracteristic este procesul de organogeneză a sistemului digestiv. La a 3-a zi tubul digestiv este reprezentat prin toate porțiunile sale constitutive și începe procesul diferențierii structurii peretelui intern al acestora. în tot acest timp, hrănirea se face pe seama rezervelor in- terne prin fagocitare. Începînd cu a 3-a zi de la ecloziune, diferențierea mucoasei tubului digestiv se continuă cu o intensitate mai mare. Acest proces se prelungește la toate speciile pînă la trecerea acestora la hră- nirea combinată cînd, cu excepția stomacului, epiteliul mucoasei porțiu- nilor anterioară, medie și posterioară ale tubului digestiv atît structural cît și funcțional devine matur. Durata în timp a acestei etape la dife- ritele specii de sturioni variază. Hrănirea se face prin fagocitare și prin digestia cavitară a vitelusului. Desăvîrșirea procesului de diferențiere a mucoasei ce căptușește cavitatea aparatului digestiv, se produce în decursul celor 3 zile, din mo- mentul trecerii larvelor la hrănirea activă. în acest timp dezvoltarea mucoasei atinge acel stadiu care asigură condițiile de realizare ale digestiei și resorbției produselor de hidroliză fermentativă a hranei. Această etapă se caracterizează printr-o intensă activitate a glandelor secretoare. Hră- nirea în decursul etapei este combinată. La a 11-a zi pentru morun, a 12-a zi pentru păstrugă, a 13-a zi pentru nisetru și a 14-a zi pentru șip în condițiile de temperatură date, procesele histogenetice slăbesc. Epiteliul care căptușește cavitatea tubului digestiv în principalele trăsături are o structură definitivă. Din acest moment începe un proces îndelungat de creștere a diferitelor componente ale tubului digestiv. Se continuă dezvol- tarea și creșterea submucoasei și muscularei. Această etapă este foarte îndelungată și se continuă pînă la starea definitivă a individului matur. 7 - c. 2349 366 MARIA CALOIANU-IORDACHEL 15 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 367 CONCLUZII 1. Spre deosebire de peștii osoși, în dezvoltarea sistemului digestiv al sturionilor sacul vitelin ia parte la formarea stomacului și intestinului mediu. 2. Dezvoltarea porțiunilor tubului digestiv la sturioni se face asin- cron. Intestinul mediu se dezvoltă mai repede decît stomacul. La rîndul său în intestinul mediu în primul rînd se diferențiază regiunea valvulei spirale. De asemenea, în toate porțiunile aparatului digestiv, diferențierea peretelui dorsal se realizează mai repede decît a celui ventral. în această privință sturionii se apropie de amfibii. 3. Epiteliul mucoasei intestinale, și mai ales al celei stomacale, al larvelor de sturioni prezintă o mare plasticitate a formei. în funcție de cantitatea de hrană conținută, epiteliul poate trece prin toate etapele de la structura prismatică la cea turtită. 4. Dezvoltarea sistemului digestiv la toate speciile de sturioni stu- diate se produce asemănător. Variații se observă numai în ceea ce privește rapiditatea dezvoltării tubului digestiv în aceleași condiții de tempera- tură. Mai repede se dezvoltă la morun și păstrugă și mai încet la nisetru și șip. 5. Generalizînd modificările structurale și funcționale ale tubului digestiv la morun, șip, păstrugă și nisetru în procesul său de dezvoltare se pot releva 4 etape care se succed regulat și se caracterizează printr-un anumit nivel structural și funcțional. rncToonsnoiiorn^EGKHn ahajihb nunțEBAPiiTEjibHOlî CWCTEMbI HEKOTOPblX OCETPOBblX HA PAHHHX 3TAHAX PA3BWTHH PE3I0ME VcTanoBUB ognnaKOBbie TCMnepaTypnbie ycjioBnu gnu nocT9M6pno- iiajibnoro paaBMTMH ocerpa, înnna, ceBpiorn n 6e nocne BWKneBa (Ok. 7; 06. 40). Pnc. 6b ■—• CnnpanbHtiii Knanan y nnnnnKn oceTpa Ha 6-ii neim nocne BMKneBa (Ok. 7; 06. 40). Pnc. 7. — PecHHHHBie KneTKn na anMTennn cnnancToft oOononKii nnmeBapn- Tenbnoro TpaKTa y Oenyrn (Ok. 7; o6. 90). Pnc. 8. — Bmxoh na aauneft nacTn KnniennnKa iiapyjKy (Ok. 7; 06. 40). Pnc. 9. — fKenyHOHHBie meneau (Ok. 7; 06. 90). Pnc. 10.—Bnonne c$opMnpoBaBniniicH ay6, Bunie^înnii b poTonyio nonoCTB. a— Mnorocnoftnuîi annTennii poTOBoiî nonocTn; b — BKyconan nonKa (Ok. 7; 06. 40). CONTRIBUTION Ă L’ETUDE HISTO-PHYSIOLOGIQUE DU TUBE DIGESTIE DE QUELQUES ACIPENSERIDES, AUX premiEres Etapes DU DEVELOPPEMENT POSTEMBRYONNAIRE RfiSUMfî Ayant obtenu les memes conditions de tempdrature pour le deve- loppement postembryonnaire de diverses especes d’acipensărides (Aci- penser guldenstădti persicus Borodine, Acipenser stellatus stellatus n. cy- rensis Berg., Acipenser nudiventris Lov. et Huso huso caspicus Babouch- kine), l’auteur a procddd ă une analyse comparee de l’evolution de leur tube digestif, en soulignant les traits caract6ristiques du ddveloppement de ce dernier, chez chacune des especes, ainsi que les ressemblances et les differences entre elles. En g^ndralisant les modifications structurales et fonctionnelles qui surviennent au cours du ddveloppement du tube digestif des diffdrentes especes d’acipensdrid^s dtudides, l’auteur y releve quatre etapes, qui se succedent regulierement et se distinguent par un certain niveau struc- tural et fonctionnel. 368 ■■■ MAR1A CALOIANU-IORDACHEL 16 17 STUDIUL SISTEMULUI DIGESTIV AL UNOR ACIPENSERIDE 369 EXPLICATION DES FIGURES Fig. 1. — Larves de Huso huso caspicus Babouchkine (a), Acipenser găldenstădli persicus Borodine (b), A. stellatus stellatus n. cyrensis Berg (<■) et A. nudiventris Lov., â quelques heures de l’ăclosion (8 x ). Fig. 2. — Coupe sagittale â travers le corps d’une larve d’acipensăridă. Aspect gănâral du tube digestif â quelques heures de l’ăclosion. a, Cavită buccale; b, sac vitellin ; c, pli dorsal; d, debut de formation des spires de la valvule intestinale (8 x). Fig. 3. — Aspect gănăral du tube digestif de la larve âgee de 14 jours — ă l’ătape d’ali- mentation active definitive. 1, Cavile buccale, 2, region de la glotte; 3, oesophage; 4, estomac ; 5, region pylorique de l’estomac; 6, portion antărieure de l’intestin moyen ; 7, valvule spirale ; 8, foie; 9, pancreas ; 10, canalicules uriniferes (8 x). Fig. 4. — Cellules muqueuses de l’ăpithălium de la cavită buccale d’un acipensăridă, ă diverses ătapes fonctionnelles. Larve âgăe de 7 jours (oc. 7, ob. 40). Fig. 5. — Epithălium de la muqueuse oesophagienne, â l’appareil ciliaire dăveloppă (oc. 7, ob. 90). Fig. 6 a. — Aspect de la valvule spirale chez une larve d’acipensăridă, au 3e jour apres l’ăclosion (oc. 7, ob. 40). Fig. 6 b — Aspect de la valvule spirale chez une larve âgee de 6 joiirs (oc. 7, ob. 40). Fig. 7. — Cellules ciliăes etroitcs, de l’epithălium de la muqueuse intestinale, chez Ic huson (oc. 7, ob. 90). Fig. 8. — Communication de la portion posterieure du tube digestif avec l’exterieur (oc. 7, ob. 40). Fig. 9. — Glandes stomacales (oc. 7, ob. 90). Fig. 10. — La dent complătement formăe a penetră dans la cavită buccale. a, Epithe- lium pluristratifiă de la cavită buccale; b, bourgeon gustatif (oc. 7, ob. 40). 11. rpnrOPBEB M. H., Peanmusnocmu anumenun moHKou kuuiku aicenmouHoao ny- abipn u nenenu noasoHo'tHbix aicusomiibix u uenosena, fluccepTaițiia, JleHUH- rpaH, 1955. 12. XnonHH H. r., O6u(e6uonoauuecKue u aKcnepuMeumanbHbie ocHOBbi eucmonosuu, Hajț. AH CCCP, MocKBa, 1946. 13. — TnaHesbie munbi u ux ModutfiuKayuu, C6. naMnmu Anad. A.A. Basapauna, MocKBa, 1948. 14. HrHATBEBA T. M., O HeKomopbix ycnosunx BbinynneHun aapodwiueil ocemposbix pbi6, «AH CCCP, 1956, 100, 6. 15. Hbahob H. n., O6uțan u cpaeHumejibHan aMGpuonoaun, BuoMedsua, MocKBa, 1957. 16. KOHCTAHTHHOB K. r., Buonoaun Monodu ocemposbix pbi6 Huoicneu Bomu, Tp. Capam. omd. BHBPO, MocKBa, 1953, 3. 17. KOPOBOHKHHA 3. C., Buonoaurt Monodu 6enyeu s penHou. nepuod oicushu, .IțAH CCCP, 1953, XCIII, 4. 18. Kpaiobikhha JI. C., PucmoțjiuauonoeunecKan xapaKmepucmuKa opeanos nuuțeea- pumejtbHou cucmeMbi jiuuuhok cespioeu (Ac. stellatus Pallas) Ha paamiwbix amanax paaeumun, JțAH CCCP, 1957, 117, 3. 19. MOllendorf W., liber Vitalfărbung der Granula in den Schleiinzellen des Săugerdarms, Verh. d. anat. Ges., 1913, 27. 20. BachjiHEBA H. E., Paaeumue Kiiuiewoao anumenun y aHțfiu6uu, Tp. BMMA, MocKBa, 1950, 22. 21. 3ABAP3HH A. A., 06 aeomoyuoHHou dunaMune mnaneu, Bioji. Hhct. aKcnep. Mejț., 1934, 6—7. 22. 3AJIEHCKHH B. B., Hcmopurt paaeumun cmepnndu, I. 9M6puoHanbHoe paaeumue, Tp. O6u{. ecmecmeoucn. Baa. Vhub, MocKBa, 1878, VII, 3. 23. — Bcmopurt paaeumun cmepnndu, 11. HocmaM6puoHanbHoe paasumue, Tp. 06^. ecmecmsoucn. Kaa. Vnusep, MocKBa, 1880, X, 2. BIBLIOGRAFIE 1. AJIHBAHHA JI, A., R âuonoeuuu cucrneMamune ocemposbix pw,6 Ha paHHux cma- dunx passumun, Tp. Cap. omd. BHUPO, 1952, I. 2. Balfour F., Trăite d’embryologie; Gonades, Paris, 1885,11,97—104. 3. KAJIOHHy M., rucmocfiusuojioeu'iecKan xapanmepucmuKa nuuțeBapumenbHou cucmeMbi ocempa, cespioeu, muna u 6enyeu e certau c ux aKonoauuecKUMu oco 6eiiHocmriMU Ha patmux amanax oHmoaeueaa, ABTopetJepaT, JleHHH- rpa«, 1959. 4. Caloianu M., Structura și funcțiile aparatului digestiv la nisetru (Acipenser guldenstădti Brandt) în primele etape ale dezvoltării postembrionare, Stud. și cecet. biol., Seria biologie animală, 1960, XII, 2. 5. flETJIA© T. A. m PHHCBypr A. K., SapodbiuteBoe paasumue ocemposbix pbi6 (ces- pioeu, ocempa u 6emieu\ b certau c eonpocaMU ux paasedeuun, Han. AH CCCP, MocKBa, 1954. 6. flPArOMHPOB H, H., Budosbie ocoGeunocmu muuhok ocemposbix pw6 Ha cmaduu ux sbinynneHun, flAH CCCP, 1953, XCI'II, 3. rEPBHJIBCKMIÎ H, JI.., PucmonosunecKuii aHanua nepexoda Meotcdy amanaMU nuuuHowoao paaBumun pbi6, IIpo6n. coep. aM6puonoauu, Tp. Cosemcn. aM6puonoeuu, Jleumirpaji, 1955. 8. ■— PucmoțfiiiauonoauvecKUU aHanua numesapumenbHou cucmeMbi ocemposbix u Kocmucmbix Ha patmeM nepuode paasumuri u MemoduKa pa6omu c nu- whkomu spbiGosodcmse, Tp. Cosemcn. no pbi6osodcmsy, 1954, Wsfl. AH CCCP, MocKBa, 1957. 9. PHHCBypr H. H., PeuHou nepuod oicuanu KypuucKux cespioa u ocempa, ÎKypn, Pm6h. xoa., 1952, 12. 10. ■—■ O 6uonoeuu Monoâu ocemposbix penu Rypbi, Bonp. hxtmoji., 1957, 9. ROLUL PROCESELOR METABOLICE AEROBE ÎN FIZIOLOGIA MUȘCHILOR NETEZI DE N. ȘANTA și C. GURBAN Comunicare prezentată de BUS. A. PORA, membru corespondent al Academiei R.P.R., tn ședința din 26 octombrie 1960 Primele cercetări în domeniul metabolismului glucidic al mușchilor netezi au fost făcute de către P. Neukir ch și P. R o n a (3). Ei au constatat că fără glucoză, mușchii intestinului izolat de iepure, chiar dacă sînt bine oxigenați, devin incapabili să desfășoare o activitate motorie. Dacă, însă, li se administrează glucoză, atunci ei își reiau foarte repede activitatea și o pot întreține timp îndelungat. Faptul a fost reconfirmat ulterior deCh. Lovatt-Evans (2), de E. R o n z o n i (4) și de S. S e v e r i n și A. A. D i k a n o v a (5)-. Un studiu mai amănunțit al acestei probleme a fost făcut de R. F u r- ch g o 11 și E. S ch o r r (1). Din aceste cercetări rezultă că mușchii netezi utilizează glucoză ca sursă energetică nu numai în condiții aerobe, ci și în anoxie, deci că în fibrele lor se poate efectua o glicoliză anaerobă. Ocupîndu-ne de mult timp cu studiul fiziologiei mușchilor netezi ai stomacului de broască, am constatat că aceștia pot îndeplini o activitate motorie foarte susținută în soluție. Ringer (fără nici un adaos de glucoză), ceea ce constituie o dovadă că ei dispun de o altă sursă energetică. Ținînd seama de cele de mai sus, ne-am propus să întreprindem unele cercetări privitoare la metabolismul acestor mușchi. în cele ce ur- mează, prezentăm rezultatele obținute în cursul unor experiențe privi- toare la comportarea preparatelor de stomac izolat de broască, atît în condiții aerobe, cît și anaerobe. MATERIAL ȘI METODĂ în cursul acestor experiențe am utilizat ca material experimental viu preparate de stomac izolat de broască. Aceste preparate au fost pregătite și s-a lucrat pe ele după o metodă pe care am descris-o în mod amănunțit într-o notă anterioară (7). 372 N. ȘANTA și C. GURBAN 2 ROLUL PROCESELOR AEROBE ÎN FIZIOLOGIA MUȘCHILOR NETEZI 373 în lucrarea prezentă am procedat la stimularea și mobilizarea preparatelor prin curenți faradici de diferite tensiuni și de durate de acțiune, atît în condiții de bună oxigenare a soluției fiziologice din cuva pentru organe, cît și după suprimarea temporară a acesteia. Am urmărit în specia] efectul acestor condiții asupra manifestării unui fenomen descoperit de noi mai înainte, pe care l-am denumit „paradoxal1'. în esență, acesta se manifestă printr-o suprimare a acti- vității motorie spontane și a reactivității preparatelor, atunci cînd sînt excitate, și printr-o reapariție energică a acestora, după sistarea stimulării (fig. 3). în fața acestor fapte se pune întrebarea dacă încetarea activității motorie automate este rezultatul afectării metabolismului elementelor contractile sau a celor generatoare de impulsuri? Spre a obține răspunsul la această întrebare, am trecut la controlul preparatelor prin stimuli fa- radici. REZULTATE OBȚINUTE în cele ce urmează facem o scurtă expunere asupra rezultatelor ob- ținute. 1. Activitatea motorie automată a preparatelor în condiții aerobe și anaerobe în această privință, observațiile noastre confirmă pe deplin cunoș- tințele anterioare despre importanța oxigenului pentru asigurarea unei asemenea activități. Ne referim la ele numai pentru a putea avea termeni imediați de comparație. în general, dacă preparatele de stomac izolat de broască sînt în condiții fiziologice favorabile, ele manifestă o activitate motorie auto- mată mai mult sau mai puțin intensă. Dar, este suficient să se suprime aerarea soluției saline fiziologice (Ringer) în care se găsesc, pentru ca în scurt timp să survină o treptată scădere a tonusului lor general și a am- plitudinii contracțiilor izolate. După cîteva minute are loc o totală su- primare a activității motorie, în timp ce tonusul continuă să scadă (fig. 1). Fig. 1. — Efectul suprimării aerării și al reaerării asupra activității motorie automate a unui preparat de stomac izolat de broască. Procedînd la aerarea soluției fiziologice din cuvă, se poate observa că preparatul își reia activitatea în mod treptat, revenind pînă la urmă la motilitatea sa dinaintea încetării aerării. Redobîndirea activității normale este posibilă chiar după mai multe ore de la suprimarea aerării, ceea ce denotă că în aceste condiții prepa- ratul nu suferă alterări funcționale ireversibile. 2. Reactivitatea preparatelor la faradizări scurte în condiții aerobe și anaerobe în cazul cînd se lucrează cu preparate active, prin faradizări de o anumită valoare (de exemplu : 1,3 V, timp de 5 secunde, cu o bobină cu 2 per./sec.) se obțin reacții mai mult sau mai puțin intense, reprezentate printr-o contracție tonică, pe fondul căreia se înscriu de obicei o serie de contracții automate, avînd un ritm aproximativ normal. Notăm că astfel de contracții automate pot să apară în cursul faradizării sau după înce- tarea acesteia, chiar dacă înainte de excitație preparatul este inactiv. Lucrînd în aceleași condiții, este posibil ca să se obțină, la intervale adecvate, reproducerea acelorași efecte, timp de mai multe ore. Dar, dacă se suprimă aerarea preparatelor, atunci se constată că reactivitatea la faradizări începe să se modifice, atît în ceea ce privește contracția tonică, cît și contracțiile automate. Se produce o treptată scădere ’a răspunsului tonic, ajungîndu-se ca după 20—30 de minute acesta să dispară complet (fig. 2). Cît privește însă răspunsul sub formă de con- tracții automate, el rezistă timp mai îndelungat, deși într-o formă din ce în ce mai simplificată. Fig. 2. — Evoluția reactivității unui preparat de stomac izolat de broască la o faradi- zare de 20 sec., cu un curent de 1,3 V. Se remarcă o rapidă dispariție a contracțiilor tonice. Reactivitatea se mai menține cîtva timp sub forma de contracții ritmice. După reaerare se obține o grabnică revenire a răspunsurilor la normal. Din aceste experiențe este deci de reținut mai întîi faptul că pre- paratele inactivate prin suprimarea aerării sînt apte să răspundă la sti- mulii electrici timp îndelungat după încetarea activității lor spontane și, apoi, că răspunsul la faradizări se manifesta mai ales prin contracții au- tomate. 374 N. ȘANTA și C. GURBAN 3. Influența anoxiei asupra fenomenului paradoxal După cum am arătat la început, în condiții normale, deci cînd pre- paratele sînt aerate, faradizarea lor timp de mai multe minute, cu un curent de aproximativ 1,3 V și cu 2 per./sec., aduce după sine o supri- mare a activității în cursul stimulării și apoi o bruscă și energică reapa- riție la puțin timp după încetarea excitației (fig. 3). Fig. 3. — Aspectul unui „fenomen paradoxal” tipic, obținut printr-o faradizare de durată (10 min.), cu un curent de 1,4 V. Procedînd, în exact același mod, la intervale de timp adecvate (de •exemplu, din 10 în 10 minute), fenomenul poate fi reprodus de nenumă- rate ori. Suprimînd, însă, aerarea preparatului se constată că manifestarea fenomenului paradoxal suferă o rapidă diminuare, care se accentuează din ce în ce mai mult, pînă cînd dispare cu totul (fig. 4 și 5). în aceste condiții, faradizînd preparatul, se constată eă la început el răspunde printr-o contracție tonică mai mult sau mai puțin amplă, pe fondul căreia se înregistrează o serie de contracții automate slabe și ne- regulate. Cît privește efectul mobilizator postexcitativ, acesta este mult mai slab decît în condițiile de aerobioză și, în cursul încercărilor ulterioare, el scade în mod treptat, sfîrșind prin a se stinge integral. Timpul în care se produce dispariția reacției variază mult de la un preparat la altul și chiar la același preparat se constată notabile diferențe Continuarea experienței din figura 4. Diminuarea treptată a reacției paradoxale în cursul anoxiei. 7 ROLUL PROCESELOR AEROBE IN FIZIOLOGIA MUȘCHILOR NETEZI 377 376 N. ȘANTA și C. GURBAN 6 între reactivitatea de la începutul lucrului și cea de după cîteva ore de experimentare. Noi am mai semnalat acest fapt și cu altă ocazie. Ca regulă generală, chiar și în condiții de aerare perfectă, în timpul lucrului are loc o progresivă scădere a reacției inițiale din cursul faradizării și o creștere a celei postexcitatoare (6). Mai menționăm de asemenea că, în cursul faradizării cu efecte pa- radoxale, cea dintîi și în cea mai mare măsură este afectată contracția tonică. în aparență, lucrurile se prezintă ca și cînd componenta automa- tizantă ar contimia să fie activă, însă componenta efectoare devine inaptă ca să răspundă. în orice caz este cît se poate de evident faptul că, dacă se Fig. 6. — Dispariția efectului paradoxal în condiții anaerobe și reapariția activității motorie la puțin timp după reluarea aerării. procedează la reaerare, activitatea motorie se restabilește prompt și cu vigoare crescută. în același timp, la preparatele proaspete se poate observa uneori și o oarecare restabilire a capacității de contracție tonică, dar de obicei aceasta lipsește. în cursul experiențelor noastre am încercat efectele reaerării nu numai după încetarea faradizării, ci și în cursul și mai ales spre sfîrșitul acesteia. în toate aceste probe am observat același lucru, și anume că — pentru manifestarea fenomenului paradoxal — sînt necesare condiții normale de activitate metabolică a preparatelor, aceleași condiții pe care le reclamă și activitatea motorie spontană. în legătură cu cele de mai sus, este de notat și faptul că, dacă re- aerarea se restabilește abia după cîteva minute de la încetarea faradizării, atunci nu se mai obține o reacție propriu-zisă, ci numai o simplă restabilire a activității motorie automate (fig. 6). Spre a controla dacă dispariția reacției postexcitatoare în condiții anaerobe se datorește incapacității de a răspunde a componentei contractile sau lipsei de impulsuri auto- mate, în unele experiențe am recurs la stimulări electrice scurte (5—10 sec.), pe care le-am aplicat la diferite intervale de timp de la încetarea faradizării de durată. Rezultatele acestor intervenții au arătat că, în atare condiții, răspunsurile obținute sînt extrem de slabe, ceea ce denotă că elementele contractile nu dispun de sursa energetică necesară pentru efectuarea contracției. Cu toate acestea, ar fi greșit să se creadă că în condiții anaerobe componenta automatizantă rămîne neafectată. într-adevăr, se poate ușor observa că, suprimînd aerarea, se produce, nu numai o alterare a amplitudinii contracțiilor, ci și o modificare a ritmului acestora. De obicei, la puțin timp de la încetarea aerării, ritmul contracțiilor declinante se accelerează pentru o scurtă perioadă de timp; ulterior, ele se răresc din nou și apoi dispar cu totul. După reluarea aerării, cînd se restabilește ac- tivitatea motorie automată, frecvența contracțiilor este mai mică sau mai mare decît înaintea încetării aerării. DISCUȚIA REZULTATELOR Fenomenele analizate în această lucrare sînt expresia unor relații metabolice esențiale pentru fiziologia mușchilor netezi. S-a văzut că, în condiții aerobe, acești mușchi sînt capabili să îndeplinească activități variate și de lungă durată, chiar dacă sînt izolați din organism și dacă sînt puși în condiții de privațiune totală de orice sursă externă de substanțe energetice. Considerăm că aceasta constituie o dovadă convingătoare în privința faptului că ei își cheltuiesc rezervele energetice interne în mod foarte economic și, după cum am putut constata în cursul unor încercări comparative, mult mai avantajos decît mușchii striați. în ce măsură faptele observate la preparatele de stomac izolat de broască sînt valabile și pentru mușchii netezi ai altor organe și de la alte specii animale, încă nu știm, dar presupunem că la homeoterme situația nu este aceeași. O dovadă despre aceasta o avem în faptul că activitatea motorie a intestinului de iepure încetează în lipsa unei surse exterioare de energie (glucoză), așa după cum am arătat în introducerea acestei lu- crări. Cînd mușchii intestinului de iepure au la dispoziție glucoză, ei pot desfășura o activitate remarcabilă, nu numai în condiții aerobe, ci și în anoxie, fapt care denotă că această substanță este principala lor sursă energetică. în cazul preparatelor de stomac de broască, situația este desigur alta. Chiar dacă și acești mușchi utilizează glucidele ca substrat energetic, în condiții de anoxie ei nu pot degaja din ele energia care le este necesară. Energia dobîndită din procesele metabolice este folosită de mușchii netezi, pe de o parte pentru asigurarea unor procese generatoare de im- pulsuri automatizante, iar pe de altă parte pentru efectuarea activităților motorii propriu-zise. Dintre acestea, pe primul plan se situează asigu- rarea emiterii de impulsuri. într-adevăr, din experiențele noastre se poate vedea că, suprimînd aerarea preparatelor, activitatea motorie automată încetează, deși elementele contractile mai sînt capabile încă mult timp după aceea să răspundă la excitanții electrici. Nu numai atît, dar răspunsul se manifestă îndecfeebi prin reluarea, pentru puțin timp , a activității motorie automate. Prin urmare, lucrurile se prezintă ca și cînd fluxul de electroni, reprezentat prin excitantul electric, ar suplini deficitul energetic rezultat din încetarea proceselor metabolice aerobe, pro- 378 N- ȘANTA și C. GURBAN 8 9 ROLUL PROCESELOR AEROBE IN FIZIOLOGIA MUȘCHILOR NETEZI 379 cese care, în ultimă analiză, servesc la detașarea electronilor de pe substrat și la transportarea lor spre a fi încorporați apoi de oxigen. Ocupîndu-ne de „fenomenul paradoxal”, am arătat că acesta trebuie interpretat ca efect al intervenției componentelor nervoase intrinseci, sfîrșind prin a predomina în timpul excitației de durată cea adrenergică și reapărînd, după încetarea excitației, cea colinergică (6), (7). în aparență, lucrurile se prezintă ca și cînd componenta adrenergică ar influența meta- bolismul acestor mușchi în același sens ca și deficitul de oxigen, iar faptul că în condiții anaerobe fenomenul paradoxal nu se mai poate manifesta ar constitui o dovadă, nu numai despre o simplă eclipsare a componentei colinergice, ci chiar și de o suprimare a activității sale. în consecință , metabolismul aerob este necesar atît pentru normala activitate și reactivitate a componentelor musculare ale acestor preparate, cît și a celor nervoase intrinseci, cu care se găsesc în relații deosebit de strînse. CONCLUZII Din ansamblul celor înfățișate în prezenta lucrare se desprind următoarele : 1. în condiții aerobe, preparatele de stomac izolat de broască sînt capabile să desfășoare o activitate motorie susținută, în lipsa oricărei surse energetice externe. 2. în lipsa oxigenului, activitatea automată încetează foarte repede, deși reactivitatea față de excitanții electrici se mai păstrează cîtva timp. 3. în anoxie se produce și abolirea „fenomenului paradoxal”, fapt care se datorește suprimării activității componentelor nervoase intrinseci. 4. Procesele metabolice aerobe sînt necesare atît pentru asigurarea automatismului și a reactivității componentelor musculare netede, cît și pentru întreținerea activității componentelor nervoase vegetative in- tramurale. POJIE A3POEHLIX OBMEHHblX UPOEțECCOB b KHTejibHocTb ^apaunaaițnn—10 MnnyT; HanpHJKenne ajieKTpnnecKoro ToKa— 1,4 BojibTa. Pnc. 5.—npoflOJiJKenne onbiTa na pnc. 4. nocTenennoe ocuaOjienne napa^OK- cajibnoii peaKiinn b Teaenne Kiicnopognoro rojionannn (anoKcnn). Pnc. 6. — HcneanoBeHne napagoKcaubnoro a$<țeKTa b anaapoOnbix ycjiOBnnx ii noHBJienne bhobb jțBiiraTeJibHoiî ^enTenbnocTii nepes KopoTKoe BpeMH nocne bobo6- noBJiennH aapaițnn. LE ROLE des processus metaboliques aerobies DANS LA PHYSIOLOGIE DES MUSCLES LISSES / RESUME Les auteurs ont fait des recherches expdrimentales sur des prepa- rations d’estomac isole de grenouille, aux fins d’etudier le role des proces- sus aerobies dans l’activit6 et la reactivitd de ces pr^parations. Les resul- tats de ces recherches ont permis de conclure que cet organe peut deployer une activit4 motrice soutenue, en l’absence de tonte source 6nerg6tique ext6rieure et que les processus metaboliques aerobies sont necessaires au deploiement normal du travail des eiements musculaires, aussi bien qu’ă celui des eiements nerveux vegetatifs intrinseques. EXPLICATION DES FIGURES Fig. i. _ Effet de la suppression de l’aeration et de la r6a£ration sui l’activitt mo- trice automatique d’une prdparation d’estomac isold de grenouille. Fig. 2. — Evolution de la reactivitâ d’une prâparation d’estomac isolA de grenouille â une faradisation de 20 s, avec un courant de 1,3 V. On remarque la disparition rapide des contractions toniques. La reactivite persiste encore quclquc temps sous forme de contract ions rythmiques. Fig. 3. — Aspect d’un «phânomene paradoxal » typique, obtenu par une faradisation de quelque dur6e (10 min), avec un courant de 1,4 V. 380 N. ȘANTA și C. GURBAN 10 Fig. 4. — Aspect du «phâiomene paradoxal» peu apres avoir supprimd l’adration de la preparation. Durie de la faradisation : 10 min; tension du courant dlectrique : 1,4 V. Fig. 5. — Suite dc l’experience de la figurc 4. Diminution graduclle de la reaction para- doxale durant' l’anoxie. Fig. 6. — Disparition de l’effet paradoxal dans des conditions anadrobies et râapparition de l’activite motrice, bientât apres la reprise de l’adration. BIBLIOGRAFIE 1, FvRchgott R. a. SCHORR E., Effect of anoxia on contractility and metabolism of intestinal smooth muscle, Am. J. Physiol., 1950, 1G2, 88. 2. Lovatt-Evans CH., The lactic acid content of plain muscle under various conditions, Biochem. J., 1925,19, 115. 3. Neukibch P. u. Rona P., Experimentelle Beitrăge zur Physiologie des Darmes. I, Pfliigers Arch. f. die. ges. Physiol., 1912, 144, 555. 4. Ronzoni E., Compar ison of the lactic acid metabolism of smooth and striated muscle, J. biol. Chem., 1928, 78, 1. 5. Cebephh C. ii țțliKAHOBA A. A., yg.riesodHbiii rfioccfiopHbiil o6mbh imSkux Mbiuuț, Bmoxmmmh, 1952, 5, 584. 6. Șanta N. și Medesan C., Un procedeu experimental cu dublu control pentru cercetări asupra mușchilor netezi. Comunicările Acad. R.P.R., 1959, IX, 11, 1165. 7. Șanta N. și Gubban C., Comportarea complexului mio-neural al stomacului izolat de broască față de unii excitanți electrici, Stud. și cercet. biol., Seria biol, anim., 1960, XII, 3, 297. 8. — Influența componentei nervoase simpatice asupra molilității viscerale, Soc. șt. nat. geograf., Comunicări de zoologie, Ed. științifică, București, 1960, 55 — 67. ACȚIUNEA INSULINEI ȘI A VITAMINEI B2 ASUPRA PROCESELOR METABOLICE DIN DIAFRAGMA IZOLATĂ DE ȘOBOLAN DE EUGEN A. PORA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI R.P.R. | A. SCHWARTZ |, I. MADAR, M. GHIRCOIAȘU, Z. KIS, E. FELSZEGHY, A. ABRAHAM și V. KOVACS Comunicare prezentată in ședința din 27 septembrie 1960 în epoca noastră, se cumulează tot mai multe fapte, care de- monstrează că între diferiții biocatalizatori (hormoni, vitamine și enzime) există o seamă de relații deosebit de importante pentru asigurarea desfășurării proceselor metabolice ale organismelor. în ceea ce privește natura și complexitatea acestor relații există o serie de aspecte încă nebănuite. Una dintre cele mai noi este raportul biocatalizatorilor față de problema rapiei (5). Acesta a fost motivul pentru care am luat în studiu, folosind metode mai noi, corelația dintre vitamine și hormoni, prezentînd în lucrarea de față rezultatele obținute cu insulină și vitamină Ba. Acțiunea insulinei se bazează, probabil, pe modificarea permeabilității membranelor celulare și prin aceasta prin pătrunderea în celulă a glucozei, a aminoacizilor etc. (6). Riboflavina are un rol important în procesele de respirație celulară Și în special în reacțiile de dehidrogenare. Ca urmare ea trebuie să aibă un rol și în procesele metabolismului glucidic și protidic. O serie de date ex- perimentale o dovedesc. Cîinii depancreatizați hrăniți cu rații alimentare lipsite de vitamina B2 își pierd sensibilitatea față de insulină, dar și-o recapătă de îndată ce în hrana lor se adaugă riboflavina. Șobolanii hrăniți cu alimente lipsite de vitamina B2 ajung la hiperglicemie. Administrarea de vitamina B2 la diabetici și chiar la oamenii sănătoși produce o scădere a glicemiei (1). 8 - c. 2349 382 EUGEN A. PORA și COLABORATORI ' 2 3 ACȚIUNEA INSULINEI ȘI A VIT. B2 ASUPRA METABOLISMULUI DIAFRAGMEI 383 Șobolanii hrăniți cu alimente lipsite de vitamina B2 prezintă o mai mare pierdere proteică decît animalele normale. Riboflavina intră în com- ponența aminooxidazei și astfel catalizează reacțiile de oxidare ale amino- acizilor care nu iau parte la alcătuirea proteinelor celulare (2). Această vitamină ar mai juca și un rol important în absorbția gră- similor la nivelul intestinului, participînd la reacțiile de fosforilare, ce stau la baza acestui proces biochimic activ (10). METODA DE LUCRU Este cunoscut faptul că diafragma de șobolan, incubată într-un mediu adecvat, încorpo- rează glucoză din acesta (încorporarea bazală), iar dacă mediul conține și insulină, atunci încor- porarea de glucoză și depozitarea de glicogen în diafragmă crește proporțional cu cantitatea de insulină. Pe acest fapt se bazează metoda de determinare cantitativă a insulinei, elaborată de Vall en ce - O w en (9). în mediu cu glucoză noi am adăugat fie insulină, fie riboflavină, fie ambii biocatalizatori deodată. ' Pentru obținerea diafragmelor necesare, șobolanii au fost sacrificați prin secțiunea carotidelor, apoi prin deschiderea cavității toracice s-a extras cu grijă diafragma, care s-a spălat imediat cu soluție tampon Krebs-Henseleit răcită la gheață, păstrîndu-se în continuare timp de 20 de minute în această soluție rece. Diafragma s-a secționat în două , o parte servind la deter- minarea înglobării de glucoză, cealaltă la depozitarea de glicogen. Hemidiafragmele s-au introdus la incubat în medii Krebs-Henseleit care conțineau 300 mg glucoză %, în care se făcea un barbotaj continuu de gaz (95% oxigen + 5% CO2). Totul a fost trecut apoi într-un recipient Warburg, la 37°, cu o agitație constantă de 90 alternanțe/minut, de o deplasare liniară de 5 cm. Dupăincubare, hemidiafragma a fost spălată cu soluție Krebs-Henseleit răcită, apoi cîntărită și uscată la 105° pînă la greutatea constantă. Pe mediul de incubație s-au determinat fotocolorimetric (4) glucoza și diferența dinainte și de după incubare, s-au raportat la 10 mg diafragmă uscată și 100 ml mediu de incubare. Această valoare obținută reprezintă încorporarea bazală de glucoză. Cealaltă hemidiafragmă s-a spălat cu aceeași soluție Krebs- Henseleit răcită, apoi s-a introdus imediat în soluție KOH și s-a determinat cantitatea de gli- cogen prin metoda Somogyi (8). Glicogenul găsit se exprimă în glucoză. în alte recipiente Warburg s-a introdus un mediu de incubare care conținea fie insulină (10~4 U. ml), fie 10 sau 100 p.g riboflavină, fie combinații de insulină și riboflavină. în toate cazurile volumul de incubație a fost de 2 ml. Insulina folosită în aceste experiențe a fost, recristalizată în repetate rînduri prin preci- pitare la punctul izoelectric, pentru a îndepărta orice urmă de impurități (în special urme de glucagon), care ar fi putut falsifica rezultatele (7). Insulina obținută a fost dizolvată în apă bidistilată adusă la pH = 2,8 cu acid acetic și apoi a fost adăugată soluției tampon Krebs-Hen- seleit. REZULTATE OBȚINUTE A. Influența insulinei și vitaminei B2 asupra încorporării glucozei și depozitării glicogenului în diafragma izolată de șobolan a. Glucoza Rezultatele noastre sînt înscrise în tabelul nr. 1. Se constată că, după o incubare de 90 de minute, fiecare 10 mg de diafragmă uscată a încorporat cîte 8,79 mg glucoză. Această cifră repre- Tabelul nr. 1 Influenta vitaminei U2 asupra capacității de Înglobare a glucozei șl a sintezei glicogenului de către diafragma de șobolan Alcătuirea mediului de incubare Glucoză înglobată de 10 mg diafragmă uscată, în 90 de mi- nute incubație mg Cantitatea de glicogen a hemidiafragmei mg% Mediu bazai 8,41 6)^ med. 8,79 0,00 8,64 472 363 med. 417 (±49) Mediu bazai ± IO-4 U.I. insulină/ml 19,81 18,09 . 1—4 + insulină IV VIII > 4- vitamina B? și ,7T insulină VI >< Notă. 4- = aminoacizi prezenti; Op. = omogenizatul diafragmei prelucrat imediat; — = aminoacizi dispăruti; Od. = omogenizatul diafragmei prelucrat după 90 de minute = aminoacizi în plus, fată de omogenizat normal control: On.; de incubare ; VII, VIII, IX = omogenizate tratate respectiv și prelucrate după 90 de minute de incubare. 388 EUGEN A. PORA și COLABORATORI 8 9 ACȚIUNEA INSULINEI ȘI A VIT. B2 ASUPRA METABOLISMULUI DIAFRAGMEI 389 Krebs-Henseleit am identificat 2 aminoacizi: serina și acidul glutamic (tabelul nr. 2 și fig. 4 și 5, proba Illi, III). în prezența a IO-4 U.I. insulină, după o incubare de 90 de minute, am identificat 5 aminoacizi: serină, acid aspartic, glicină, acid glutamic și o fracțiune neidentificată (Bf = 0,13). La începutul incubației, din so- luția de incubare am găsit aminoacizii mai sus-amintiți: serină și acid glutamic (tabelul nr. 2 și fig. 4 și 5, proba IVi, IV). Rf Of Fig. 5. — Cromatograma circulară a aminoacizilor (AA). înainte (a) și după (b) o incubație de 90 de minute, în prezența insulinei și a vitaminei B2. S1( S2, S3, S4, Sectoare cu proba standard; în negru aminoacizii cu aceleași inițiale ca în figura 4, colorați în albastru; încercuiri, cei colorați în galben; punctat, urme. Numerotarea probelor corespunde cu cea din figura 4. Dacă incubarea se face în prezența a 100 gg vitamină B2 și 100 gU. insulină, atunci tabloul cromatografic se prezintă astfel: — La începutul incubației identificăm prezența celor doi aminoacizi mai sus-amintiți: serina și acidul glutamic. — După o incubare de 90 de minute în acest mediu, mai apar alți 6 aminoacizi (tabelul nr. 2 și fig. 4 și 5, proba Vii, VI) : Bf = 0,13 — neidentificat; Bf = 0,23 — corespunde acidului aspartic; Bf = 0,24 — corespunde glicinei; Bf = 0,30 — corespunde alaninei (Bf = 0,32); Bf = 0,41 — corespunde prolinei (Bf = 0,45); Bf = 0,60 — corespunde valinei (Bf = 0,62) (în urme). Paralel, am constatat că, în cursul acestei incubații , se produce o deplasare masivă a potasiului din diafragmă la exterior. în mediul exterior, cantitatea acestui element a crescut cu 25% față de momentul inițial. Probabil acest proces exosmotic a antrenat și spre exterior aminoacizii de mai sus. b. Pe omogenizate de diafragmă în omogenizatele de diafragmă a șobolanilor, prelucrate imediat după sacrificare, am identificat prin metoda cromatografică bidimensio- nală 10 fracțiuni de aminoacizi: acid cisteic, fracțiunea neidentificată (Bf = 0,13), serină, acid aspartic, glicină, acid glutarpic, alanină, prolină, valină și leu cină (tabelul nr. 2, proba On.). în omogenizatele de diafragmă, incubate timp de 90 de minute în soluție Krebs-Henseleit se pot pune în evidență 9 aminoacizi: acid cis- teic,’ serină, acid aspartic, glicină, acid glutamic, alanină, prolină, izoleu- cină și leucină (tabelul nr. 2, proba Od.). în prezența riboflavinei apar : acidul cisteic, serina, acidul aspartic, glicina, acidul glutamic, alanina, prolină, valina, triptofanul, izoleucina, leucina, adică 11 fracțiuni aminoacide, ceea ce arată o proteoliză mai ac- centuată (tabelul nr. 2, proba VII și fig. 5). Dacă incubarea omogenizatului de diafragmă se face în prezența insulinei se constată apariția triptofanului, dar în acest caz nu mai apar: acidul aspartic, glicina, acidul glutamic, valina (tabelul nr. 2, proba VIII). Dacă incubarea se face în prezența insulinei și a riboflavinei atunci apar numai: acidul cisteic, serina, alanina, prolină, izoleucina, leucina și fracțiunea neidentificată (Bf = 0,13) (tabelul nr. 2, proba IX). în prezența insulinei și a riboflavinei s-a înregistrat o creștere a gli- cogenezei, adică a sintezei de glicogen. Paralel cu aceasta probabil că are loc o proteoliză mai puternică, aminoacizii care apar sînt glicoformatori, deci pot participa în ciclul Krebs-Szent Gyorgyi. Noi nu putem încă ex- plica acest fenomen. CONCLUZII 1. Insulina, în cantitate de 100 gU., dublează valoarea bazală a în- corporării de glucoză de către diafragma de șobolan. Prezența și a 100 gg de riboflavină înzecește efectul insulinei. 2. Insulina mărește, iar riboflavina scade glicogenul din diafragma de șobolan. între hormonul insulină și vitamina B2 există deci un antago- nism în ceea ce privește glicogeneza din diafragmă. 3. Se pare că riboflavina favorizează nu numai glicogenoliza, dar chiar o degradare pînă la produșii finali de oxidare, a glucozei ce rezultă din glicogenoliză. 4. Din diafragma normală și tratată apar în mediu, înainte de incu- bație, următorii aminoacizi: serina și acidul glutamic. Aceștia se găsesc liberi în mediul intracelular al diafragmei. în prezența vitaminei B2 mai apar : acidul aspartic, glicina, prolină, valina, izoleucina și fracțiunea neidentificată; în prezența insulinei mai 390 EUGEN A. PORA și COLABORATORI 10 11 ACȚIUNEA INSULINEI Șl A VIT, B2 ASUPRA METABOLISMULUI DIAFRAGMEI 391 apar : acidul aspartic, glicina și o fracțiune neidentificată (Ef = 0,13); iar în prezența simultană a insulinei și a vitaminei B2 mai apar : acidul aspartic, glicina, alanina, prolina , valina și fracțiunea neidentificată. 5. în omogenizatele de diafragmă după incubare se identifică: acidul cisteic (rezultat din cisteină), serina, acidul aspartic, glicina, acidul glutamic, alanina, prolina, izoleucina și leucina; în prezența vitaminei B2, față de proba Od. apar valina și triptofanul; în prezența insulinei dispar : acidul aspartic, glicina, acidul glutamic, și apar în plus față de omogeni- zatul diafragmei, după 90 de minute de incubare (Od.), triptofanul și frac- țiunea neidentificată; în prezența simultană a insulinei și vitaminei B2, tabloul este aproape identic cu acela constatat și sub influența insulinei, dar dispare triptofanul (tabelul nr. 2). în prezența insulinei singure sau chiar cu vitamina B2 procesul de proteoliză este mai mic decît numai în cazul vitaminei B2. Catedrele de fiziologie animală și biochimie de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj B JIHHHHE HHCYJIHHA H BHTAMHHA B2 HA METABO JIHHECKHE nPOIțECCBI B H3OJIHPOBAHHOH flHAOPAPME KPBICBI PE3IOME B paOoTe nay^aeTcn (țiyHKițMOHajibHaH cbhbb Mesngy MncyjînnoM n BMiaMMHOM B2 b OTHomeHMn caxapnoro n 6ejnwBoro obMena b msojih- poBanHoiî gnatțparMe upticu. Bnououenue rjiioKosbi b MeTaOojimiecKMÎi npoqecc gnaițiparMH no- BumaeTcn nan nog BjnmnneM nncyjiMna, Tan h pM6o$JiaBMHa.IIocjiegHMiî uMeeT a$$eKT b gecnTb paa OoJibnie, vcm nncyjinH. B OTHoinenMn rjmKoreneaa yKasannbie gBa OnoKaTajmaaTopa ona- abiBaiOT anTaroHMCTimecKoe geiicTBiie, npnueM nncyjiMH noBbiinaeT, a pnOo^JiaBMH CHMMîaeT KOJinnecTBo rjînnorena b gnatțparMe. B cjiynae npucyTCTBHH oOomx 9TMX BeipccTB, rjiMKorenea ne nponcxogHT, a cmh- Tea rjiMKorena noBbimaeTCH game b eiqe 6ojibnieii CTenenn, hom b npncyT- CTBMM TOJIbKO OflllOTO HHCyJIMHa. Ha nopMaJibHoft gna^parMbi b nHKy6an;MOHHyio cpegy nepexogiiT cepnH n rjiyTaMMHOBan unciioTa. B npncyTdTBim HHcynnna hohbjihiotch eipe: acnapamnoBan nncjiora n rjmqiiH, a TaK?Ke m nengeHTmțmqnpoBaH- nan $paKqnH (Ef= 0,13). Hpn goSaBneniin eiqe n pn6o$JiaBnna naSjuo- gaeTcn Tan me noHBjienne npoinma, Bajinna n HSOJienqnna. HpncyTCTBne MHcyjmna cnocoOcTByeT Bbigejiennro na roMorenn- aara gna^parMbi ențe Tpnmo^ana n, b npoTHBonoJioîRHOCTb, cnocofîc- TByeT ncueanoBenHio acnapamnoBoii nncnoTbi, rjinqima n rjiyTaMniioBon khcjiotm. B npncyTCTBMM MHcyjrana n pn6o$JiaBMHa aMimonncjiOTnan KapTMHa gna^parMbi CTanoBMTCH OoJiee cjioîkhom m HaSauogacTcn Ooiiee ycnjieHHbiiî npoTOOJiMTiuiecKiiîi npopecc. Hohpo6hoctm noKaaaiibi b TaOjmpaX 1 m 2 n b pncynKax, noMențeHHbix B TCKCTC paâOTbl. OBTbflCHEHHE PHCVHKOB Puc. 1. — CiangapTHaa KpnBan (S) nowiomeHUH wiiokobm HopManbHoii gna- ^parMoft KpwcM b npncyTCTBMM BospacTaiomnx KonnnecTB nncyjinHa. KpnBan B2 — norjiomeHMe rmoKoabi b npncyTCTBnn npoMe 100[xUMHcyjinHa eige n 100y BnTaMnna B2. Phc. 2. — KpMBbie ocHOBHoro bkjuohchmh rJiioKosbi HopMajibBoft gna^parMoft KpbicM : O—O — c goOaBJieHneM lOOpU. MHcyjiMHa ; □....□ — c goOaBJieHneM 100p.U. MHcygnna m p.r BMTaMMHa B2; E—K — c goOaBJienneM 100 p.U. MHcyjiMHa n 100 p.r BMTaMMHa B2; Baz. — ocHOBfloe ananeHne. Pnc. 3. — PjinKOHea b gna^parMC KpHCH b npncyTCTBMM MHcynnna n MHcynn- Ha C BMTaMMHOM B2. Pnc. 4.-—■ JlnnefinaH xpoMaTorpaMMa aMMHOKncjiOT (Aa) HopManbHoii gna$par- mh, go (Ii, Illi, IVi, Vii) n nocne 90-MnnyTHoîî MHKyOagnn (I, II, III, IV, VI, VII) b npMcyTCTBHH HHcyjtnHa n BMTaMMHa B2, cornacHo cnegyiomnM gaHHtiM: 0 MHHyT 90 MMyT OCHOBHOft C BHTaMHHOM Ba C HHCyJlHHOM Ii I + II i II + 10 — III i III 4- 100 |ig — IVi IV + 10-* U.I. V i V + 10 Mt 10~4 U.I. Vii VI + 100 |XB 10-4 U.I. Vili VII + roMorennaaT IHCTHfi paCTBOp S — cepnH; g — iwgMH; gl — rJiyTaMnuoBan KHCJiOTa; A — acnaparnuoBan KMCJioTa; T— TpnnTo^an; C — ițMCTenHOBaH uncnoTa; A—anannH; P-—npojinu ; V — BajinH; iL — naoneiiiiMH; L •— jie^iînn. Pnc. 5. — KpyrJian xpoMaTorpaMMa aMHHOKncjioT (AA). Ho (a) n nocne (6) 90-MHHyTHoii MHKyOaițnn b npncyTCTBnn HHcyjînna n BiiTaMHHa B2. S1,S2S3,Si — ceKTopti co cTaHgapTHOft npoOoft; nepHMM iibctom nonaaaHH aMHHORncjioTM c tbmh me o6o3Ha'ieHnHMH Han n na pncyHKe 4, rge oKpameHH chhmm iibgtom; oOBegenM aMnno- kmcjiotbi, OKpaineHHBie iKenTMM iiBeTOM; nyHKTnpoM nonasaHH cnegM. ACTION DE L’INSULINE ET DE LA VITAMINE B2 SUE LES PEOCESSUS METABOLIQUES DU DIAPHEAGME ISOLE DU EAT RfiSUMfî Les auteurs exposent les râsultats d’une âtude sur l’influence de l’insuline et de la vitamine B2 sur le metabolisme glucidique et protidique du diaphragme isol6 du rat. L’incorporation du glucose au cours des processus metaboliques du diaphragme est favoris^e tant par l’insuline que par la riboflavine. Cette deraiere ddcuple l’effet de l’insuline. 392 EUGEN A. PORA și COLABORATORI 12 13 ACȚIUNEA INSULINEI ȘI A. VIT. B2 ASUPRA METABOLISMULUI DIAFRAGMEI 393 En ce qui concerne le glycogene, les deux biocatalyseurs exercent une action antagoniste: l’insuline augmente et la riboflavine diminue la quantite de glycogene du diaphragme. Mais, en presence des deux substan- ces ă la fois, la glycogenolyse ne se produit plus; bien au contraire, la syn- these du glycogene est plus active encore qu’en presence de l’insuline seule. Le diaphragme normal elimine dans le milieu d’incubation de la serine et de l’acide glutamique. En presence d’insuline y apparaissent en outre l’acide aspartique et la glycine, ainsi qu’une fraction non identifiee (Bf = 0,13). Si l’on ajoute aussi de la riboflavine, il y a en sus apparition de proline, valine, isoleucine. Du broyat homogdndisd de diaphragme, l’insuline retire en plus le tryptophane, mais en fait disparaître, par rapport au normal, l’acide as- partique, la glycine et l’acide glutamique. Lorsque le diaphragme est mis en presence d’insuline et de riboflavine en mente temps, le tableau des amino-acides devient plus complexe, denotant un processus de proteo- lyse plus accentuee. Pour les details, voir les tableaux 1 et 2, ainsi que les figures qui accompagnent le texte. BIBLIOGRAFIE 1. Chiosa L. și NEUMAN M., Vitamine și antivitamine, Ed. medicală, București, 1955, 220. 2. EPEMOB B. B. ii MACJIEHHKOBA H. M., Ponpocbi numaHun, 1938, 7, 123. 3. Hăis I. M. u. Macek K., Handbuch der Papierchromaiographie, Fischcr, Jena, 1948,412. 4. Nelson N., J. Biol. Chem., 1944, 153, 345. 5. Pora A. E., Journ. Physiol., Paris, 1958, 50, 2, 464. 6. SCHWABTZ A., Az Insulin, Ed. Acad. R.P.R., București, 1960. 7. - Comunicările Acad. R.P.R., 1953, 3, 5-6, 239. 8. SOMOGYI M., J. Biol. Chem., 1945,160, 61. 9. VALLENCE-OWEN J. a. Hublick B., Lancet, 1954, 1, 68. 10. Verzar F.j Innere Sekretion, Birkenhauser, Basel, 1948. EXPLICATION DES FIGURES Fig. 1. — Courbe standard (8) de l’incorporation du glucose par le diaphragme normal du rat, en presence de quantitds croissantes d’insuline. Courbe B2, absorption du glucose en presence d’un surplus de 100 p.U d’insuline et de 100 pg de vitamine B2. Fig. 2. — Courbes de l’incorporation du glucose par le diaphragme normal du rat, O----------O addition de 100 pU d’insuline; □ » „ „ „ „ et 10 pg de vitamine B2; HI -H „ » » „ „ » 100 pg „ „ „ ; Baz., valeur de base. Fig. 3. — La glycog6nfese dans le diaphragme du rat en prâsence d’insuline et d’insu- line + vitamine B2. Fig. 4. — Chromatogramme linâaire des amino-acides (Aa) du diaphragme normal, avant (Ii, Illi, IVi, Vii) et apres une incubation de 90 minute (I, II, III, IV, VI), en prdsence d’insuline et de vitamine B2 conform^ment aux donndes ci-apres : 0 minutes 90 minutes de base presence de vitamine B2 presence d’insuline I i I + Iii II + io Hg — Illi III -L 100 ng IV i IV + — io-1 U.I. Vi V 10 ng 10~4 U.I. ' VI i VI -4- 100 |XK 10“4 U.I. Vili VII + broyat homog6n€is6 pure 8, serine; G, glycine; gl, acide glutamique; A, acide aspartique; T, tryptophane; C, acide cisBinique; Al, alanine; P, proline; V, valine; iL, isoleucine; L, leucine. Fig. 5. — Chromatogramme circulaire des amino-acides (AA). Avant (a) et apres (i) une incubation de 90 minutes, en piAsence d’insuline et de vitamine B2, Sf, S2, Ș3, ; sec- teurs de l’echantillon standard. En noir : les amino-acides, design^s par les memes initiales que pour la îigure 4, colorâs en bleu ; dans les cercles : amino-acides colores en jaune ; en pointillâ : traces. Le num6rotage des 6chantillons correspond â celui de la îigure 4. CONTRIBUȚII LA STUDIUL MORFOLOGIEI INTERNE LA COLEOPTERELE CAVERNICOLE DIN SERIA FILETICĂ SOPHROCHAETA REITTER (CATOP1DAE — BATHYSCIINAE) DE VASILE DECU Comunicare prezentată de academician 17. K. knechtel tn ședința din 17 septembrie 1960- Crearea laboratorului subteran de la Moulis a însemnat traducerea în fapt a uneia din ideile marelui nostru savant Emil Racoviță, fondatorul biospeologlei moderne și, prin aceasta, începutul studiului experimental al faunei cavernicole. Aici, au fost lămurite pentru prima dată de către Sylvie Deleurance, începînd din 1951, ciclurile biologice la mai multe specii de Bathysciinae și Trechinae, obținîndu-se rezultate dintre cele mai importante, care inte- resează nu numai morfologia și biologia coleopterelor, ci chiar morfologia și biologia insectelor în general. Cercetătoarea franceză a întreprins și studii anatomice, iar datele pe care le-a obținut n-au făcut decît să-i întărească observațiile biologice. Ceea ce apare ca un fapt ex- trem de important, este descoperirea la Bathysciinae a relației dintre tipul ouălor (socotit după cantitatea de vitelus) și ciclul biologic al larvelor. Și anume, cînd ponta este formată din ouă mari (ca de exemplu la Speonomus longicornis Saulcy), acestea sînt puține la număr, sînt polilecite și larva care se naște este bogată în substanțe nutritive, nu se hrănește de loc, nu năpîrlește niciodată și stă aproape tot timpul vieții într-o lojetă. Invers, dacă ouăle sînt mici (ca de exemplu la Speonomus delarouzeei Fairm ), sînt multe la număr, oligolecite, iar larvele care se nasc sînt sărace în materii nutritive, se hrănesc o perioadă mai mult sau mai puțin în- delungată și năpîrlesc. Tot cercetările anatomice au permis să se constate că la Trechinae evo- luția subterană avansată este însoțită de o reducere a numărului ovariolelor, astfel că la for- mele ultraevoluate (de exemplu Aphaenops), acesta ajunge să fie egal cu unu J), iar larvele se comportă după tipul Speonomus longicornis. Așa cum a arătat S. Deleurance (2), în acest caz avem de-a face cu un fenomen de convergență biologică, care se realizează prin conser- varea tipului originar de ovar, în structura căruia s-au produs modificări numai la Trechinae. La noi, o dată cu crearea laboratorului subteran de la Cloșani (Oltenia), se va între- prinde, printre altele, studiul dezvoltării embriona e și postembrionare la diferitele specii de Bathysciinae și Trechinae din fauna țării noastre. Paralel cu aceasta, am efectuat disecții la un mare număr de indivizi masculi și femele, aparținînd genurilor Sophrochaeta, Tismanella și Cloșania. Rezultatele obținute privind sistemul nervos, aparatul digestiv și cel genital fac obiectul lucrării de față. Cele trei specii de Bathysciinae, care alcătuiesc seria filetică Sophrochaeta, x) La speciile de Duvalius (Duvaliotes) pe care le-am disecat, numărul tuburilor ovariene- pentru fiecare ovar este de trei, întocmai ca la Trichaphaenops. 396 VASILE DECU 2 3 CERCETĂRI MORFOLOGICE LA COLEOPTERELE DIN SERIA SOPHROCHAETA 397 sînt foarte înrudite și deosebirile existente între ele aparțin numai domeniului morfologiei externe. Acest lucru dovedește odată mai mult, valabilitatea principiilor sistematice care l-au călăuzit peR. Jeannel în alcătuirea tuturor lucrărilor sale. Genurile și speciile de Bathysciinae — grup de fosile vii — sînt orînduite după caractere externe bine alese, iar deosebirile anatomice — cel puțin din punct de vedere macroscopic — sînt proporțional mici sau chiar inexistente. De aceea, în lucrare am axat descrierea celor trei organe, pe unul din genuri, și anume pe Tismanella. Totodată am preferat să insistăm în descriere numai asupra caracterelor mai importante, lăsînd ca restul să fie dedus din desenele care însoțesc textul. SISTEMUL NERVOS1) Primele cercetări asupra aparatului optic la coleopterele cavernicole anoftalme, le-a întreprins C h. L e s p e s (8). El a stabilit la cîteva specii cavernicole (Antrocharis querilhaci Lesp., Speonomus pyrenaeus Lesp., Aphaenops leschenaulti Bonv.), că nu este vorba numai de o dispariție a pigmentului ocular, ci și de aceea a lobilor optici, al căror grad de dezvoltare este în strînsă legătură cu dezvoltarea ochilor. Noi am urmărit la Sophrochaeta, Tismanella și Cloșania să vedem mai îndeaproape și an- samblul ganglionilor și nervilor, ca și felul de concentrare al masei gan- glionare ventrale. Sistemul nervos la toate cele trei genuri, corespunde for- mulei ganglionare 2 +2/0. Dintre cei trei ganglioni care alcătuiesc cere- brum (fig. 1, B, gs), protocerebrum are o formă ovalară și o structură mai puțin complicată în absența celor doi lobi optici. Ceilalți doi ganglioni, deuto- și tritocerebrali, sînt mult reduși și din ei se desprind cele două pe- rechi de nervi respective, perechea antenală (fig. 1, A, c) din deutocere- brum și cea labrală (fig. 1, A, b) din tritocerebrum. Primul ganglion al catenei ventrale, ganglionul subesofagian (fig. 1, B, gi) este prelungit, curbat anterior și inervează gnathocephalum prin cele trei perechi de nervi: mandibulară (fig. 1, A, f), maxilară (fig. 1, A, g) și labială (fig. 1, A, e). Interesant este faptul că cele două lame verticale ale tentoriului, aproape paralele în plan sagital, sînt unite anterior și, în această parte, calocde trecere al nervilor rămîn numai două mici orificii. Ca urmare a acestei structuri, cele două perechi de nervi deuto- (maxilară) și tritognathală (labială) sînt unite prin bazele lor, pînă în dreptul celor două orificii, unde se b Așa cum am mai specificat în alfă lucrare (V. și A. De cu, Cecrcetări morfologice la „musca guanoului” (Thelida atricornis Mg., Diptera — Helomyzidae), (manuscris) E. Racoviță (11), în celebrul său Essai sur les probUmes biospiologiques, a arătat că aparatele optice ale diverselor grupe de animale nu sînt nici omologe și nicifilogenetic de aceeași vîrstă. De asemenea că, cu cît aparatul optic al unui animal cavernicol este mai perfecționat (cazul și al coleopterelor), cu atît inerția ereditară la pierderea lui va fi mai mare. Tot în această lucrare, Racoviță a mai precizat că percepția luminii este o proprietate fundamentală, primitivă, a materiei vii și că, o dată cu specializarea aparatelor vizuale, această proprietate se restrînge în anumite puncte, ochii, care percep formele luminate ale obiectelor, în timp ce diferențele de luminozitate pot fi percepute prin toată suprafața corpului, chiar și la unele animale cu aparat optic perfec- ționat. Această facultate de percepere a diferențelor de luminozitate se păstrează și la anima- lele cavernicole devenite anoftalme. Coleopterele cavernicole Bathysciinae, după R. Jeannel (5), descind din sușe care au devenit anoftalme în mediul epigeu humicol, fapt demonstrat de speciile muscicole actuale la care aparatul optic este complet atrofiat. Spre deosebire însă de Bathysciinae, la Trechinae reducerea ochilor a început în mediul epigeu, dar s-a desăvîrșit la unele în cel cavernicol, sub forma unei atrofii progresive. despart și își schimbă direcția înspre apendicele bucale, pe care le iner- vează. N-am observat urma vreunei comisuri a lobilor tritocerebrali, cu toate că ea a fost semnalată la multe specii de insecte și existența ei pare să fie generală. Ganglionii mezo- (fig. 1, B, gms) și metatoracic (fig. 1, B, gmt) formează cu masa abdominală (fig. 1, A, ga) — care reprezintă ganglionii abdominali contopiți —- un corp comun situat în mezotorace. De pe masa abdominală se desprind patru perechi de nervi, care corespund — considerând primul urit dispărut — celui de-al doilea (fig. 1, B, i), al treilea (fig. 1, B, l), al patrulea (fig. 1, B, m) și al cinceleaurit (fig. 1, B, n). în rest, în abdomen există un nerv median impar (fig. 1, B, p) de pe care pornesc alte trei perechi de nervi ce inervează uritele șase (fig. 1, B, o), șapte (fig. 1, B, r) și opt (fig. 1, B, s). Nervul median se termină bifurcat și ra- murile la care dă naștere, proctodeo-genitale, inervează uritele nouă (fig. 1, B, l) și zece (fig. 1, B, u). Nervii proctodeo-genitali, pornesc la aproape toate insectele de pe ultimul ganglion abdominal sub forma a două ramuri paralele. Numai la cîteva , și acestea dintre dipterele superi- oare, masa nervoasă abdominală a migrat în torace și în abdomen au ră mas numai nervi (de exemplu Sarcophaga). Sistemul nervos al celor trei genuri de Bathysciinae, după aspectul catenei ganglionare ventrale, prezintă un grad foarte avansat de concentrare a ganglionilor și un nerv median impar, de-a lungul sternitelor abdominale, fapt neobișnuit și demn de sem- nalat pentru morfologia internă a coleopterelor. Cu ce este în legătură această concentrare și structură a catenei ventrale este greu de spus, întrucît în general nu s-a putut încă stabili o corelație între gradul de con- centrare a masei ganglionare ventrale și un alt fenomen. Dintre cele trei părți care alcătuiesc sistemul nervos simpatic, sis- temul stomatogastric, nervul nepereche și sistemul simpatic caudal, am urmărit numai sistemul stomatogastric cu care sînt în legătură cele două perechi de glande de natură secretorie, corpora aliata și corpora cardiaca, care alcătuiesc împreună complexul retrocerebral. Corpora al- iata apare ca două glande mici, ovale, situate în spatele și dedesubtul lobilor cerebrali. Corpora cardiaca se află în strînsă legătură cu trunchiu- rile traheene cefalice și delimitarea lor, ca și numărul și poziția nervilor care se desprind din ele, este greu de făcut fără întrebuințarea metodei secțiunilor seriate. Sistemul stomatogastric este alcătuit din ganglionii frontal (fig. 1, A, gf) și proventricular (fig. 1, A, gpv) legați între ei prin nervul stomatogastric (recurent) (fig. 1, A, d). Ganglionul frontal se află situat deasupra faringelui și prin doi conectivi frontali (fig. 1, A, a) se pune în legătură cu nervii labrali. De la el pornește îndărăt nervul stomato- gastric care se termină în ganglionul proventricular, situat deasupra pro ventriculului, în apropierea valvulei cardiace. Nu există pe traiectul nervului recurent un ganglion hipocerebral (occipital). APARATUL DIGESTIV în alcătuirea tubului digestiv se disting cele trei porțiuni: stomodeum, mezenteronul — regiunea predominantă — și proctodeum. Stomodeum cuprinde un faringe (fig. 2, ph), un esofag (fig. 2, oe) și un proventricul 9 — c. 2349 5 CERCETĂRI MORFOLOGICE LA COLEOPTERELE DIN SERIA SOPHROCHAETA 399 398 Fig. 1. — Tismanella, sistemul nervos. A, Sistemul nervos, profil: of, ganglion fron- tal ; a, nerv frontal; b, nerv labral; c, nerv antenar; d, nerv stomatogastric; e, nerv labial; /.nerv mandibular; o, nerv maxilar; h, aortă; i, esofag; (zpv, ganglion proventricular ; l, pro- ventricul; m, valvula cardiacă; ga, masa gan- glionară abdominală. B, Sistem nervos, dorsal: gs, ganglion supraeso- fagian; ap, inel p< riesofagian; gi, ganglion infraesofagian ; gp, ganglion protoracic ; a, nerv, coxal protoracic; b, nerv coxal inferior proto- racic ; c, nerv ischiadic protoracic; d, nerv elitral; gms, ganglion mezotoracic,; e, nerv coxal inferior mezotoracic; /, nerv ischiadic mezotoracic ; gmt, ganglion metatoracic ; g, nerv ischiadic metatoracic; h, nerv coxal inferior metatoracic; i, nervul uritului al 2-lea; l, ner- vul uritului al 3-lea ; m, nervul uritului al 4-lea ; n, nervul uritului al 5-lea ; o, nervul uritului al 6-lea; p, nerv median ; r, nervul uritului al 7-lea ; s, nervul uritului al 8-lea ; l, nervul uritului al 9-lea (proctodeo-genital); w, nervul uritului al 10-lea (ramul genital). (fig. 2, p). Nu se distinge, în structura intestinului anterior, o ingluvie. Faringele este scurt și de el este fixată o musculatură puternică epifarin- giană, mușchi hipofaringieni și labiali, care iau parte la deglutiția alimen- telor. Proventriculul este de formă conică, mai îngust decît mezenteronul și are un perete foarte puțin musculos, în așa fel încît, neținînd seama de prezența formațiunilor de natură chitinoasă din interiorul lui, numai după musculatură nu s-ar putea spune că avem de-a face cu un astfel de organ. Pătura musculară este formată dintr-un strat mai gros de mușchi circulari și din șase benzi subțiri longitudinale, dintre care trei sînt mai late. Peretele intern este acoperit ca și la P sdaphidae (7) cu numeroși cili chitinoși, lungi, aliniați de-a lungul celor trei benzi longitudinale mai late. în fiecare bandă, cilii sînt dispuși pe laturi și sînt uniți prin apexul Iot, cîte doi, trei sau chiar patru. Cilii se întretaie și formează un adevărat aparat de filtrat, care permite trecerea în mezenteron numai a particu- lelor alimentare mici. De la valvula cardiacă, situată aproximativ în drep- tul jumătății protoracelui, începe mezenteronul (fig. 2, m) care este foarte lung și extrem de voluminos. La suprafața lui sînt dispuse trei rînduri de papile gastrice de forma unor excrescențe digitiforme, umflate la ca- pete. în dreptul ansei, cele două rînduri, extern și inferior, se unesc într- unul singur, astfel că în vecinătatea inserțiilor tuburilor lui Malpighi, sfîrșesc numai două rînduri de papile, situate unul pe latura internă și altul pe latura externă a stomacului. Volumul intestinului mediu ca și nu- mărul mare de papile dispuse de-a lungul suprafeței lui, sînt fără îndoială în legătură cu natura materiilor alimentare folosite de Bathysciinae, materii care, pe de o parte, sînt relativ sărace în principii nutritive și deci trebuie ingerate în cantitate mare, iar pe de altă parte, spre a putea fi utilizate, necesită procese îndelungate de transformarex). De altfel viteza redusă de digerare a hranei la bathysciinele cavernicole mai este în legătură și cu temperatura scăzută a mediului înconjurător. în lucrarea de față prezentăm și rezultatele preliminare ale analizei microbiologice a conținutului stomacal de la cele trei genuri de Bathysciinae, al cărui studiu a fost abordat de microbiologul P. Papacostea. Aceste rezultate au fost obținute prin efectuarea de frotiuri, strivind direct pe lame fragmente de intestin. După natura hranei pe care o consumă, bathysciinele sînt polifage, folosind în alimen- tație detritus animal sau vegetal, microorganisme (material cterotrof și fungic dependent de prezența substanțelor organice și autotrof original, în care predomină ferobacteriile și thiobac- teriile cu importanță în evoluția sedimentelor și biologia cavernicolelor (4), din pelicula de la suprafața pereților sau blocurilor calcaroase, a aluviunilor- antrenate în peșteri de apă, din li- monul argilos sau din stratele de argilă în care își sapă galerii). Din cercetările fiziologice efec- tuate pe diverse coleoptere polifage epigee, se știe că la acestea procentul mare al fermenților digestivi aparține grupei carbohidrazelor și în măsură mai mică proteazelor și lipazelor. O schimbare intervenită în compoziția hranei, atrage după sine adaptări la felul hranei, și locul cel mai important revine adaptării fermentative. Fără îndoială că hrănirea cu bucăți de oligo- chete sau insecte proaspăt tăiate a coleopterelor cavernicole, în aparatele de crescut din labora- toarele subterane, duce la creșterea cantității proteazelor și scăderea pronunțată a carbohidra- zelor. 400 VASILE DECU 6 7 CERCETĂRI MORFOLOGICE LA COLEOPTERELE DIN SERIA SOPHROCHAETA 401 Sophrochaeta 1. Frecvente filamente foarte lungi, gram negative, înguste de 0,4 —0,5 ii. 2. Cocobacili, gram pozitivi, de 0,8/0,6 p.. 3. Lanțuri de bacili cu capetele trunchiate, groși de 0,5 —0,6 p. 4. Lanțuri de celule filamentoase, gram pozitive, de 5,6—8 / 0,4 —0,6 p. Numeroase celule prezentînd aceste caractere se găsesc și izolate și uneori cu capete subțiate decolorate. 5. Bacterii gram pozitive, cu capetele rotunjite, de 1,2 —1,6 /0,7 p. 6. Bacili subțiri, gram negativi, de 3,2 —5/0,4 —0,5 p. 7. Celule mici cocoide, gram pozitive, cu diametrul de cel mult 0,5 —0,6 p. Aceste forme sînt foarte frecvente și se găsesc atît ca elemente izolate, cît și grupate neregulat. 8. La un singur individ s-au găsit numeroși spori de actinomycete ; majoritatea acestor spori erau germinați și prezentau un miceliu în diferite stadii de dezvoltare, de la simple tuburi de germinare, pînă la micelii cu ramificații mai mult sau mai puțin dezvoltate. posterioară subțire, mai lungă. Rectu- mul (fig. 2, r) nu este mult prea vo- luminos față de ileum și nu este pre- văzut cu nici un fel de glande rectale. Tismanella 1. Diplobacili gram pozitivi, de 1,6/0,7 p. 2. Lanțuri de celule mici cocoide sau coci, cu diametrul de 0,7 p gram pozitive. 3. Filamente lungi, subțiri neramificate, gram negative. 4. Forme sferice cu diametrul pînă la 2 p, gram pozitive. Cloșania 1. Numeroase filamente subțiri, late de 0,4 —0,5 p, uneori ramificate, gram negative, aparținînd probabil unor actinomycete. 2. Filamente foarte lungi, neramificate, gram pozitive, amint'nd forme de involuție a anumitor bacterii. 3. Celule sinuoase lungi, filamentoase, gram negative, atingînd în lungime 6 — 7 p, și subțiri avînd o grosime de aproximativ 0,4 p. 4. Bacili scurți și destul de groși, 1,5/0,8 p, cu capetele intens colorate în gram pozitiv și cu porțiunea mijlocie mai palid colorată. 5. Bacililungi, gram pozitivi, de 5,6 (6,6)/0,8 p, dispuși în lanțuri destul de lungi. Ceea ce predomină în conținutul stomacal al tuturor exemplarelor, sînt filamentele lungi, subțiri, neramificate și gram pozitive. Nu se poate momentan preciza dacă ele aparțin unor actinomycete sau sînt forme de involuție a unor bacterii. Analiza culturilor ce se vor obține, va lămuri a- ceastă problemă, ca și apartenența specifică a formelor microbiene doar amintite în lucrarea de față. De asemenea, studiul formelor microbiene din diferitele substraturi nutritive ne va permite stabilirea unei corelații între aceste forme și cele din conținutul stomacal al speciilor respective de Bathyșciinae. Și tot așa de importantă va fi și cercetarea rolului formelor din stomac în procesul digestiei. în regiunea pilorică a proctodeumului, se deschid tuburile lui Mal- pighi (fig. 2, tm) care sînt lungi, în număr de patru și cu capetele libere. Ileumul (fig. 2, i) are o porțiune anterioară scurtă, mai groasă și alta APARATUL GENITAL în cadrul aparatului genital, am cercetat și figurat numai sistemul reproducător (glandele genitale) mas- cul și femei. Am omis din lucrare sistemul copulator (apendicele geni- tale), deoarece acesta a făcut obiectul unor studii speciale în cadrul reviziei și monografiei bathysciinelor alcă- tuite de R. Jeannel (1911—1924). Sistemul reproducător mascul. Partea ectodermică a sistemului (ecta- deniile), cuprinde un canal ejaculator (fig. 3, e), larg la origine și îngustat în porțiunea sa mijlocie. Fundul de sac al său primește deschiderea a trei pe- rechi de glande accesorii: o pereche superioară (fig. 3, as) de obicei mult mai mică decît cea mijlocie (fig. 3, am) care este foarte lungă și voluminoasă și o pereche inferioară (fig. 3, ai) foarte mică la Tismanella și Sophro- chaetași mai mare la Cloșania (fig. 3). Partea mezodermică (mezadeniile), cuprinde două testicule ovalare (fig. 3, t) continuate direct cu veziculele seminale (fig. 3, s) care sînt alipite de testicule și au forma unor bazinete. De la vezicule pornesc două canale deferente (fig. 3, d) cilindrice, care se deschid în canalul ejaculator. Sistemul reproducător femei (fig. 4). Partea ectodermică cuprinde două oviducte laterale (fig. 4, ol), în caliciile cărora se deschid tuburile ovariene și un oviduct median (fig. 4, om) care se continuă cu vagina (fig. 4, va). Peretele vaginei este în- groșat de o pătură musculară și pe ea este fixat canalul receptaculului semi- nal (fig. 4, cs). Receptaculul (sperma- Fig 2. — Tismanella, aparatul digestiv. . paringe; oe, esofag ; p, proventrlcul; în, intestini mediu; tm, tuburile lui MalpighiU,, ileum; r, rectum.. 402 VASILE DECU 8 9 CERCETĂRI MORFOLOGICE LA COLEOPTERELE DIN SERiA SOPHROCHAETA 403 theca) (fig. 4, s) este mai puternic chitinizat în treimea bazală, unde pri- mește canalul glandei (fig. 4, gs) alcătuită dintr-un rezervor cu peretele transparent și acoperit de elemente secretorii. Partea mezodermică este formată din două ovare. La cele trei genuri de Bathysciinae cercetate există cîte o pereche de ovare în formă de ciorchine, fiecare ovar fiind alcătuit Fig. 3. — Cloșania, sistemul reproducător mascul. ai, am, as. Glande accesorii; e, canal ejaculator; t, testicul; s, vezicula seminala; d, canal deferent. din cîte șase ovariole. în cavitatea abdominală, ovarele — ca și glandele anexe ale sistemului reproducător mascul — sînt situate, cel drept deasupra ansei mezenteronului,iar cel stîng sub ansele ileumului. După prezența și poziția celulelor nutritive, tuburile ovariene sînt de tip meroistic telo- trofic. Filamentele terminale (fig. 4, /) ale tuburilor ovariene nu sînt unite într-un ligament comun, ci se termină libere printre sferulele de gră- sime 1). în general, fiecare ovariolă — așa cum a arătat și S. Deleu- rance (2) pentru alte genuri de Bathysciinae — cuprinde un vitellarium i) La Bathysciinae aceste sferule se găsesc în mare cantitate și reprezintă un element de rezervă, energetic și compensator. Cantitate mare de grăsime am observat și la unele troglo- xene regulate (Limnobia nubeculosa, Rhymosia, Culex) care-și petrec o parte din ciclul lor vital în peșteri fără să se hrănească de loc. (fig. 4, ®) care acoperă un germarium (fig. 4, g) în care se află un singur ovocit mai mult sau mai puțin dezvoltat. Există și ovariole nediferențiate în vitellarium și germarium, sau altele cu un germarium în care s-a dezvoltat un cor- pus luteum, rezultat din atro- fierea foliculei, după expulza- rea ovulului. Ovariolele sînt prinse pe oviductele laterale prin intermediul a cîte unui picioruș ovarian (pedicellum). Ovocitul este înconju- rat de un strat de celule fo- liculaie, care bazai închid lumenul germariumului, prin- tr-un dop folicular. La cele peste 30 de exemplare dise- cate, am observat că ovario- lele celor două glande se dez- voltă pe rînd și întotdeauna ,cîte unul. Am observat, de asemenea, că — de cele mai multe ori — ovocitul mult dezvoltat aparține ovarului stîng și numai rareori celui drept. Faptul că în germa- riumul tuburilor ovariene se dezvoltă și se maturizează din timp în timp *) numai cîte -un ovocit ne îndreptățește să credem că ponta la genurile de Bathysciinae din seria So- phrochaeta este formată din- tr-un singur ou, că coleop- terele respective depun de fiecare dată cîte un singur ou. Și cum oul este bogat Fig. 4. — Tismanella, sistemul reproducător femei. f. Filament terminal; g, germarium; v, vitellarium ; ol, oviduct lateral; om, oviduct median ; va, vagina; s, receptacul seminal; cs, canalul re- ceptaculului ; gs, glanda receptaculului. în vitelus, adică este polilecit, înseamnă că ciclul evolutiv la Sophrochaeta, Tismanella și Cloșania ar putea să se desfășoare după tipul Speonomus longicornis. Adică, din oul unic, ovoid, voluminos (care atinge de exemplu la Tismanella Chappuisi 2,4/1,3 mm), după o dezvoltare embrionară lungă — datorită cantității mari de vitelus — se naște o larvulă bogată x) încă din 1907 în capitolul relativ la caracterele animalelor cavernicole din Essai sur les problemes biospeologiques, E. Racoviță arăta : .. .,,11 ne doit pas presenter de periodicită răguliere â aucun moment de sa vie, donc ni dans son activiW fonctionnelle, hi dans ses fonc- tions de reproduction” (p. 427). Este tocmai ceea ce începînd din 1951 a constatat la labora- torul subteran de la Moulis, cercetătoarea franceză S. Deleurance, studiind biologia și fiziologia mai multor specii de Bathysciinae și Trechinae. 404 VASILE DECU 10 11 CERCETĂRI MORFOLOGICE LA COLEOPTERELE DIN SERIA SOPHROCHAETA în substanțe de rezervă care-i dau posibilitatea să se lipsească de hrană și să stea imobilă înti-o lojetă aproape tot timpul cît durează dezvol- tarea larvară. Dacă ciclul evolutiv la speciile noastre de Bathysciinae se petrece în natură întocmai cum l-am prezentat mai sus, rămîne să verifi- căm crescînd insectele în laborator. Institutul de speologie „Emil Racoviță” K EbNUEUHIO BHYTPEHHEn MOPOOJIOPMM nEUțEPHblX JKECTKOKPbIJIblX (COLEOPTERA), nPUHAflJIEJKAUțHX K OMJIETWHECKOMy PHflY SOPHROCHAETA REITTER (CATOPIDAE - BATHYSCIINAE) PE3IOME B paSoTe oniicbiBaeTcn uepBHan CMCTeMa unmeBapiiTenbHoro m no- jioboto annaparoB caiiM ii caMița y Sophrochaeta, Tismanella h Cloșania. Nto racaeTCH nepBHoft chctcmbi, to nau n y gpyriix buhob MayuaBmuxcH npegcTaBMTejien neiqepnbix Bathysciinae h Sophrochaeta, Tismanella ii CloșaniaonTMuecKne gonii ii upauioBLie nepBbi coBepmeHHO pejiymi- poBauM. BeiiTpanbiiau penouna ranrjiMOHOB cmibHo CKonpeHTpupoBaHa: cpeguerpygHoft n BaguerpygHOH rauriniM coegnneHbi c âpioiuHOM ran- rjineBoii Maccoh (6pioniHoiî CMHranrjiMft), nepepBMHyBmeiiCH b cpegnerpyg- nyio nonocTb. CnegyeT otmctutu Tanine npncyTCTBne b Spioniue nenap- iioro MepnajibHoro nepBa, Ban m y neKOTopbix bbicuimx gByXKpbinbix. Haimune y 9thx pogoB pjimhhom ii oSheMncToii cpegueii bmiukm (MesenTepona) yKasaiBaeT na xapaKTep ncnojib3yeMoii nuipn, cpaBnn- Tejibno SejțHoii nMTaTejibiibiMii BeipecTBaMii, hto BbisbiBaeT neoSxopu- moctb norjiomemm ee b dojibinoM EomiHecTBe h npogoiiîKiiTeJibHbix npo- rțeccoB nepeBapiiBaHHH. TaKîKe, 6jiarogapu neSojibmoft TOJimnne Myc- Kyjibnoro cjioh n CTpoemiH xmtmhobhx oSpasoBanuii, npoBeHTpnHyjiyc y Bathysciinae Moatei cnyîKMTb jnmib b nanecTBe (țHJibTpaqnoHHoro annapaTa gnu nniițeBbix uacTup. Cygu no CTpoenmo n pasanTino ooiihtob, cospeBaioniux BpeMH ot BpeMeHii no oguoMy, cnegyeT, hto y otmx Tpex pogon — Sophrochaeta, Tismanella n Cloșania — HMpeKjiajțba coctomt Jînnib na ognoro i pynnoro nojiimnKjiMuecKoro uftqa, M3 KOToporo, noBiigiiMOMy, bmxohmt Soraran ganacnbiMH BențecTBaMM m'iMHKa, iiMeiomau 6nojiorHuecKHH u,mkji paaBMTUH Tuna Speonomus longicornis. OB'bflCHEHHE PHCVHKOB Puc. 1. — Tismanella, HepBHaa CHCTeMa. A— HepBHaa cncreMa b npoițnnb: gf— $poHTajibHMiî ranranii; a—$poHTajibHMii HepB; b — jiaSnajibHBiii HepB; c — aHTeHHajibHbiii nepB; d—cTOMaToracTpnaecKiift HepB; e — jia6pajibHLiii nepB; f — MaH«n6yjiHpHBiii nepB; g — MaKcnjiJiapHtiM HepB; h — aopra; i—niinieBOU; gpv — npoBPHTpiiKyjiHpHi.nt ranram!; l — npoBeiiTpnKyjiyc; m — Kap- «naJibHbiii KjianaH; ga —6pioni”aH raHranenan Macca. B — HepBnaa cncreMa, «opcaju.no : gs — Ha«raoTOHHbni raiTranit; ap — okojio- raoTOHHoe nepBHoe kojibiio; gi—noHraoTOHHBift raHranîi; gp—• nepe«Herpy«Hoit raHranii; a — nepe«Herpy«Hoîi KOKcani.Fi.iM nepB ; b—hmjkhmK nepe«Hcrpy«Hoft kok- cajibHtift nepB; c — Homnoii nepe«Herpy«Hciî HepB; d — na«Kpi>ijioBcii nepB; gms — cpenHerpy«Hoii raHranii; e •—iiniKHMii cpe«perpy«Bcii KOKcajibiii.ii'i nepB; f-—hoikhoîî cpejțHerpy«Hoit HepB; gmt — 3a«Herpy«ioii raHranii; g — HoiKiioft 3a«Herpy«Hoii HepB; h—HHWHHii 3a«Herpy«Hoîî KOKcajiBi’Biiî HepB; i—-HepB 2-ro a6«oMMHajibHoro cerMeHTa;!—• nepB 3-ro a(5noMMHani>Horo cenieHiajm—nepB 4-ro a6«OMnHajibHoro cerMcma; n-—-HepB 5-ro a6«OMHHajibHoro cerMema; o—nepB 6-ro a6«OMHHajibHoro cerM6HTa;p — Henapubrii Me«najibHbiii HepB; r—HepB 7-ro a6«OMHnajibHoro cer- MeHTa; s-—-HepB 8-ro a6«OMMFajii>Horo cerMCHTa; t-—-HepB 9-ro npoKTo«eo-reHn- TaJibHoro cerMeHT? ; u—-HepB 10-ro aSaoMMHajibHoro cerweHTa (reHmejiBHaH BeTBb). Pnc. 2. — Tism nella, nnmeBapnTejiMi>iii annapaT. ph — PjioTKa; oe ■— nnnieBOg; p — npoBeHTpuKyjiyc; m—cpejțHHH KMiHKa;im-—MajibnurHeBBi cocyjțH; i—nn- jiopMHecKnii oi«eJi sa«Hefi aninau; r—-npHMan KnniKa. Pnc. 3. — Cloș nia, noJiOBan cncTeMa caMija. ai, am, as—npn«aTo>iHi>ie >Ke- jiesti; e — ceMensBepraTejibiibiiî Kanan; t—-ceMeHHMKn; s-—-ceMeHHcii nysMpeK; d—ceMenpoTOK. Pnc. 4.—Tismanella, nojioBaH cncTeMa chmkm. /■—TepMMHajibHbiii $n.naM6HT HiiiieBcîi Tpy6KM ; g — rcpMapr.ii; v ■—• BnTfjijiHpnii; ol ■—■ naTepajibHbiii HftueBop,; om — Me«najibEBiîî HitițtBOfl; va — BiruHa; s—ceMenpueMHMK; cs •—^npoTOK ceMenpneM- HMKa; gs — Htejiesa ceMenpneMHHKa. CONTRIBUTION Â L’^TUDE DE LA MORPHOLOGIE INTERNE CHEZ LES COLEOPTÎHES CAVERNICOLES DE LA S^RIE PHYLETIQUE DE SOPHROCHAETA REIT'IER (GATOPIDAE - BATHYSCIINAE) RfiSUME Dans ce travail, l’auteur donne la description du systeme nerveux, de l’appareil digcstif et de l’appareil genital, femeile et mâle, chez So- phrochaeta, Tismanella et Cloșania. En ce qui concerne le systeme ner- veux, les lobes optiques et les nerfs alaircs se sont completement rdduits chez ces especes, tont eomme chez les autres especes de Bathys- ciinae cavernicoles dtudie.es. La chaîne ganglionnaire ventrale prdsente un dcgiA plus accentud de concentration; les ganglions mdso- et mdta- thoracique sont unis ă la masse ganglionnaire abdominale (synganglion abdominal) placde dans le mdsothorax. Digne d’etre signal A; est aussi la prdsence, dans l’abdomen, d’un nerf mddian impair, paroil ă celui de ccrtains Dipteres supdrieurs. Le mdsenteron long et volumineux que ces genres possedent in- dique la nature des matieres alimentaires qu’ils consomment : Aant re- lativement pauvres en principes nutritifs, elles doivent etre ingdides en grande quantitd et exigent de longs processus de transformat ion. De meme, dtant donne la mincc couche musculaire et la structure des forma- 406 VASILE DECU 12 13 CERCETĂRI MORFOLOGICE LA COLEOPTERELE DIN SERIA SOPHROCHAETA 407 tions chitineuses, le proventricule des Bathyșciinae peut servir seulement comme un appareil de filtration des particules alimentaires. La structure et le genre de ddveloppement des ovocytes, qui arri- vent ă la maturit6 l’un apres l’autre, ă certains intervalles do temps, permettent de concluro que la ponte des trois genres, Sophrochaeta, Tis- manella et Cloșania est constituie d’un seul ce uf. Cet ceuf est grand et polylicithe. La larvule qui en risulte est probablement riche en matieres nutritives et prisente un cycle biologique du type Speonomus longicornis. 9. Menozzi C., La faune della grotta della Suja sul Monte Fascia (Genova) ed osservazioni biologiche sulla Parabathyscia Doderoi Fairm. (Col. Catopidae) con descrizione della larva e delle caratteristiche morfologiche del suo intestina e di quello dell’ adulta, Mem. Soc. Ent. ItaL, 1939, XVIII, 129-154. 10. PEYERIMHOEF DE P., Sur quelques larves de Coleopteres cavernicoles, Bull. Soc. ent. France, 1906, 8, 109-118. 11. Racovitza G. E.j Essai sur les problbmes biospeologiques, Biosp^ologica I (Arch. Zool. exp. et g6n„ 1907, VI (4), 371-488). 12. Xambeu p., Organes visuels des Coleopteres cavernicoles, Bull. Soc. ent. France, 1906, 15, 205-206. EXPLICAT ION DES FI GUREȘ Fig. 1. — Systeme nerveux de Tismanella. A, Syst&me nerveux, vu de profil: gf, ganglion frontal; a, nerf frontal; b, nerf labral; c, nerf antennaire; d, nerf stomato-gastrique; e, nerf labial; f, nerf mandibulaire; g, nerf maxi- laire ; h, aorte; i, oesophage; gpv, ganglion proventriculaire; l, proventricule; m, valvule cardi- aque; ga, masse ganglionnaire abdominale. B, Systeme nerveux, face dorsale ; gs, ganglion supraoesophagien ; ap, anneau pdrioeso- ■phagien; gi, ganglion infraoesophagien ; gp, ganglion prothoracique; a, nerf coxal prothoracique; b, nerf coxal inferieur prothoracique; c, nerf ischiadique prothoracique; d, nerf d’&ytre; gms, ganglion mdsothoracique; e, nerf coxal inferieur mesothoracique ; f, nerf ischiadique mdsothora- cique ; gmt, ganglion mdtathoracique ; g, nerf ischiadique m6tathoracique ; h, nerf coxal infe- rieur metathoraciquc ; i, nerf du deuxiemc urite; l, nerf du troisieme urite; m, nerf du quatrieme urite : n, nerf du cinquieme urite ; o, nerf du sixieme urite; p, nerf mâdian ; r, nerf du septieme urite; s, nerf du huitieme urite ; t, nerf du neuvieme urite (proctodaeo-genitalis); u, nerf du dixieme urite (ramus genilalis). Fig. 2. — Appareil digestif de Tismanella; pil, Pharynx ', ce, cesophage ; p, proventricule; m, intestin moyen ; tm, tubes de Malpighi; i, ileum : r, rectum.. Fig. 3. — Appareil genital, systeme reproducteur mâlc de Cloșania ; ai, am, as, Glandes accessoires'; e, canal ejaculateur; t, testicule ; s, vâsicule seminale ; d, canal d6f£rent. Fig. 4. — Appareil gânital, systeme reproducteur femeile, de Tismanella ; f, Filament ter- minal ; g, germarium ; v, vitellarium ; ol, oviducte lateral; om, oviducte median ; va, vagin ; s, râceptacle sdminal; cs, canal du r^ceptacle; gs, glande du receptacle. BIBLIOGRAFIE 1. DELEURANCE S., Recherches sur la biologie des Coleoptbres cavernicoles troglobies, Extrait des publications du Premier Congres International de Speologie, Paris, 1953, III, 39-45. 2. — La contraclion du cycle evolutif des Coleoptbres Bathyșciinae et Trechinae en milieu souterrain, C-R- Acad. Sci, 1958, 247, 752 — 753. 3. — Contribution ă l’ăude des Coleopteres troglobies. Sur la biologie des Bathyșciinae, Ann. de Sp616ologie, 1959, XIV, 1 — 2, 101 — 110. 4. Govnot M. A., Recherches sur le lirnon argileux souterrain et sur son role nutritif pour les Niphargus (Amphypodes Gammarides), Ann. Spâlâologie, 1960, XV, 3. 5. Jeannel R., Anophtahnie et cecite chez les Coleopteres souterrains, Notes Biospâo., 1954, IX, 2, 89-95. 6. Joseph G., L’influence de l’Mairage sur la disjonclion des organes visuels, leur r^duction, leur alrophie complete et leur compensation chez les animaux cavernicoles, Bull. Soc. zool. France, 1892, XVII, 121 — 125. 7. KrCger E., Beitrâge zur Anatomie und Biologie der Claviger testaceus Preyssl, Zs. wiss. Zool., 1910, XVC, 327-381. 8. LESPfis CH., Recherches anatomiques sur quelques Coleopteres aveugles, Ann. Sci. nat. (Zool.), 5-ser., 1868, 9, 63-71. UTILIZAREA EXTRACTULUI TOTAL DE HIPOFIZĂ ÎN STIMULAREA DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI SUINELOR DE MIRCEA DINU Comunicare prezentată de N. TEODOREANU, membru corespondent al Academiei R.P.R., in ședinfa din 30 iunie 1960 Glandele endocrine, prin hormonii pe care îi secretă, participă la reglarea proceselor metabolice ale organismului și, ca atare, influențează dezvoltarea corporală, valorificarea hranei și starea de sănătate, factori esențiali în asigurarea unei înalte productivități animaliere. ’ Modificarea conținutului mediului intern al organismului, în ceea ce privește hormonii glandelor cu secreție internă, prezintă un interes deosebit în dirijarea proceselor ce condiționează creșterea și dezvoltarea. Bazați pe aceste considerații și pe faptul că în literatură nu am cunoscut lucrări privitoare la utilizarea substanțelor hormonale naturale în stimularea dezvoltării organismului suinelor, am efectuat în ultimii ani o serie de cercetări experimentale privind influența pe care o exercită diferite extracte de glande cu secreție internă asupra creșterii și dezvol- tării suinelor. în lucrarea de față prezentăm rezultatele experiențelor noastre referitoare la influența pe care o exercită extractul total de hipofiza asupra ritmului de creștere și productivității acestei specii. Scopul cercetărilor noastre a fost de a accelera dezvoltarea orga- nismului și a spori valorificarea hranei prin îmbogățirea mediului intern cu hormoni hipofizari aflați în extractul de hipofiză C.I.F. MATERIAL ȘI METODĂ DE CERCETARE Lucrările experimentale au fost executate la G.A.S. Afumați (reg. București), în condițiile locale de alimentație, îngrijire și întreținere asigurate speciei suine. Materialul experimental a constat din scrofițe și vieruși castrați din rasele Marele Alb și Mangalița, în vîrstă de 4 luni, la începutul lucrărilor. în experiențele noastre am folosit animale aparținînd acestor două rase, datorită însu- șirilor morfofiziologice pe care le au și pentru că ele formează materialul de bază în crescăto- riile de suine din R.P.R. 410 MIRCEA DINU 2 411 Lucrările au durat 135 de zile și au cuprins 3 perioade distincte : 1) perioada de pregătire, 15 zile ; 2) perioada experimentală propriu-zisă, 60 de zile; 3) perioada postexperimentală, 60 de zile. Am folosit următoarele 4 loturi de animale : A. RASA MARELE ALB. a) Un lot martor format din 10 scrofițe și 10 vieruși, cu greu- tatea medie la începutul lucrărilor de 43,000 kg (fig. 1). b) Un lot experimental format de asemenea din 10 scrofițe și 10 vieruși castrați, cu o greutate medie de 42,150 kg (fig. 2). B. RASA MANGALIȚA a) Un lot martor format din 10 scrofițe și 10 vieruși, în greutate medie la începutul lucrărilor de 45,000 kg (fig. 3). b~) Un lot experimental de 10 scrofițe și 10 vieruși, în greutate medie de 44,700 kg (fig. 4). La formarea loturilor am ținut seama de proveniență, însușirile de rasă, greutate, starea de întreținere, sănătate etc., căutînd să asigurăm loturi cît mal asemănătoare. în perioada de pregătire am urmărit comportarea animalelor și am efectuat omogenizarea loturilor martor și experimentale. în perioada experimentală propriu-zisă, s-a administrat loturilor supuse tratamentului o cantitate zilnică de 0,10 g extract total de hipofiză G.I.F. de fiecare animal în prima lună și 0,15 g în a doua lună. S-au urmărit: apetitul, comportarea, starea de sănătate, dinamica creșterii în greutate, valorificarea hranei, dezvoltarea corporală etc., atît Ia loturile experimentale cît și la cele martor. Pentru a stabili efectul substanței administrate și pe sexe, determinările au fost efec- tuate separat atît pe rase cît și pe sexe. După încetarea administrării extractului de hipofiză, animalele din loturile experimentale și martor au mai fost controlate încă 2 luni spre a putea stabili, și în această perioadă, modul de comportare a animalelor, dinamica dezvoltării corporale, starea de sănătate și calitatea pro- duselor obținute în urma sacrificării. în tot timpul lucrărilor, animalele din loturile experimentale și martor au primit aceeași hrană, îngrijire și întreținere cu animalele din aceleași categorii ale gospodăriei. Toate loturile au fost deservite de același îngrijitor. Animalele au fost ținute în grajduri bine amenajate, primind zilnic rații corespunzătoare greutății corporale. Apa a fost asigurată animalelor în tot timpul zilei prin sistemul de adăpare al gospodăriei. Fig. 1. — Grup de animale din lotul martor Marele Alb, la începutul experiențelor. REZULTATELE OBȚINUTE în urma cîntăririlor periodice am stabilit dinamica creșterii în greutate atît la loturile martor, cît și la cele experimentale. Valorile gravimetrice obținute sînt redate în tabelele nr. 1 și 2. Tabelul nr. 1 Dinamica greutăți i corporale la rasa Marele Alb Fig. 2. — Grup de animale din lotul experimental Marele Alb, la sfîrșitul experiențelor. Perioada Data cîntăririi Greutatea individuală medie lotul experimental lotul martor femele kg masculi kg media kg femele kg masculi kg media kg LXII 38,800 46,000 42,150 . 43,000 Pregătire 15.XII 43,000 52,000 47,500 — — 48,400 31.XII 69,000 70,000 69,500 — 61,400 Experimentală 15.1 75,400 76,000 75,800 — — 66,770 15.11 85,000 86,400 85,700 70,000 75,600 72,800 Post- 15.III 99,800 102,800 101,300 82,020 89,600 85,810 experimentală 15.IV 123,000 126,400 124,700 96,790 105,900 101,350 412 STIMULAREA DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI PRIN EXTRACT DE HIPOFIZA 413 Tabelul nr. 2 Dinamica grcutiițil corporale Ia rasa Mangalița Perioada Data cîntăririi . Greutatea individuală medie lotul experimental lotul martor femele kg masculi kg media kg femele kg masculi kg media kg Pregătire LXII 15.XII 41,800 46,000 47,600 54,000 44,700 50,000 — — 45,200 50,750 31.XII 52,800 63,000 57,900 — — 53,800 15.1 60,800 73,000 66,900 60,230 Experimentală 30.1 69,600 79,750 74,670 — — 67,340 15.11 81,400 85,200 83,300 71,800 75,160 73,480 Post- 15.III 98.800 103,750 101,280 86,800 90,860 88,800 experimentală 15.IV 116,700 124,700 120,700 103,600 111,200 107,400 La sfîrșitul perioadei de administrare a extractului total de hipofiză, am stabilit dimensiunile medii corporale ale animalelor din loturile martor și experimentale și pe sexe în cadrul fiecărei rase. Rezultatul măsurătorilor corporale este prezentat în tabelele nr. 3 și 4. Tabelul nr. 3 Dimensiuni le corporale medii la rasa Marele Alb (cm) Dimensiunile corporale Lotul experimental Lotul martor masculi femele masculi femele înălțime greabăn 65,00 64,00 62,00 56,50 înălțime crupă 69,50 68,00 67,50 64,00 101,00 Perimetru toracic 108,00 106,50 108,00 Perimetru fluier 16,50 15,00 15,50 15,00 Lungime trunchi 113,50 111,50 107,00 105,50 Tabelul nr. 4 Dimensiunile corporale medii la rasa Mangalița (cm) Dimensiunile corpoir le Lotul experimental Lotul martor masculi femele masculi femele înălțime greabăn 63,00 62,50 61,00 55,40 înălțime crupă 69,00 68,00 65,50 64,00 Perimetru toracic 115,20 109,00 114,00 107,50 Perimetru fluier 16,00 15,50 15,50 14,75 Lungime trunchi 106,00 105,50 101,00 101,00 10 - c. 2349 414 MIRCEA DINU 6 7 STIMULAREA DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI PRIN EXTRACT DE HIPOP1ZA 415 în timpul lucrărilor experimentale am constatat că animalele care primeau extract de hipofiză totală aveau un apetit mai ridicat, un ritm de creștere mai pronunțat, valorificau mai bine hrana, aveau organismul mai bine dezvoltat în lungime și înălțime, dar erau mai puțin adînci, așa cum rezultă din analiza dimensiunilor prezentate în tabelele nr. 3 și 4, precum și din figurile 2, 4, 5, 6, 7 și 8. Din analiza dinamicii creșterii în greutate a loturilor aparținînd ambelor rase și prezentată în graficele din figurile 5, 6, 7 și 8 rezultă ur- mătoarele : a) Efectul substanței se evidențiază în cîteva zile de la administrare mai repede la exemplarele din rasa Marele Alb decît la cele din rasa Man- galița. Fig. 5. — Dinamica creșterii în greutate pe loturi și sexe la rasa Marele Alb. Fig. 6. — Dinamica creșterii în greutate pe loturi și sexe la rasa Mangalița. în perioada administrării substanței, scrofițele din loturile experi- mentale nu au prezentat semne evidente de exteriorizare, a căldurilor, observîndu-se o reducere a instinctului sexual. Efectivul pozitiv al extractului de hipofiză este mai evident și mai rapid la animalele castrate. S-a constatat experimental că, la animalele tratate cu extract de hipofiză timpul de coagulare a sîngelui este mai redus cu 2—3 minute decît la exemplarele martor. b) Sporurile individuale de greutate, realizate sub influența extrac- tului de hipofiză, sînt mai mari la animalele tratate, ajungînd în prima lună de administrare la lotul experimental din rasa Marele Alb la 22 kg față de 13 kg cît a realizat fiecare exemplar din lotul martor al aceleiași rase și de 16,900 kg la lotul experimental din rasa Mangalița față de va- loarea 9,480 kg, la animalele martor ale aceleiași rase. c) în a doua lună de administrare a substanței, sporul individual total realizat de exemplarele lotului experimental Marele Alb^ a fost de 16 200 kg, fată de 11,400 kg la lotul martor și de 16,400 kg înregistrat 416 MIRCEA DINU 8 STIMULAREA DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI PRIN EXTRACT DE HIPOFIZĂ 417 la exemplarele din lotul experimental Mangabța față de 13,250 kg cît au realizat animalele din lotul martor ale aceleiași rase. d) Sporurile chenzinale, realizate de fiecare animal din loturile ex- perimentale, în prima lună sînt egale între ele la rasa Marele Alb (11,000kg) Fig. 7. — Dinamica greutății expri- mată procentual în raport cu greu- tatea inițială comparativ pe rase. Fig. 8. — Dinamica greutății exprimată procentual în raport cu greutatea inițială comparativ pe sexe și rase. și inegale la rasa Mangalița (7,900 kg prima chenzină și 11 kg în a doua chenzină). în a doua lună, sporurile chenzinale realizate de animalele din loturile experimentale Marele Alb sînt de 7,500 kg în prima chen- zină și de 9,700 kg în a doua chenzină, iar la exemplarele din rasa Man- galița de 7,770 kg în prima chenzină și de 8,630 kg în cea de-a doua. e) în perioada de două luni cît s-a administrat extract de hipofiză, fiecare exemplar din loturile experimentale Marele Alb a realizat un spor mediu de creștere de 38,200 kg față de 24,400 kg, cît s-a obținut la exem- plarele din loturile martor. La animalele din loturile exeperimentale Man- galița s-a înregistrat o greutate de 33,300 kg de fiecare exemplar față de 22,730 kg, cît au realizat exemplarele din loturile martor. f) în prima lună, după încetarea administrării substanței, sporul mediu al animalelor din lotul experimental Marele Alb a fost de 15,600 kg, iar al celor din lotul rasei Mangalița de 17,980 kg față de 13,010 și 15,320 kg cît au realizat animalele din loturile martor ale raselor respective. g) Efectul administrării extractului de hipofiză s-a resimțit și în a doua lună după încetarea administrării, dar în măsură destul de redusă, animalele din loturile experimentale Marele Alb realizînd 23,400 kg, iar cele din lotul rasei Mangalița 18,580 kg față de 15,540 și 18,600 kg, la lo- turile martor ale raselor respective. Media sporului zilnic în greutate, realizat în decursul celor 60 jle zile de administrare a extractului, a fost mai mare față de martor cu 57 % la rasa Marele Alb și cu 47% la rasa Mangalița. în perioada postexperimentală de 60 de zile, animalele din lotul experimental Marele Alb au realizat o greutate mai mare cu 36 % față de martor, iar cele din rasa Mangalița cu 10%. în graficul din figura 7 se arată că la sfîrșitul perioadei experimentale, la lotul Marele Alb s-a obținut un spor de 203 % față de greutatea inițială a exemplarelor, iar la lotul martor numai 169%. La lotul experimental Mangalița s-a ajuns la un spor de 186% față de valoarea inițială, în timp ce la lotul martor s-a obținut numai 163%. Pe toată durata lucrărilor (135 de zile), animalele din lotul experi- mental Marele Alb au realizat o creștere de 296%, iar cele ale lotului martor de 236 % față de valoarea inițială; în același timp, exemplarele din rasa Mangalița au înregistrat 270%, iar cele din lotul martor 238%. h) Raportîndu-ne la comportarea animalelor pe sexe, se constată că în timpul administrării extractului de hipofiză, scrofițele aparținînd rasei Marele Alb au realizat un spor total mediu individual mai mare decît masculii cu 3,800 kg. în aceeași perioadă, la rasa Mangalița scrofi- țele au avut un spor mediu de 35,400 kg, iar masculii de 31,200. La ambele sexe, în perioada postexperimentală (60 de zile) s-au înregistrat sporuri mai mici la scrofițe decît la masculii castrați, datorită reducerii apetitului în timpul căldurilor. Din analiza graficului din figura 8 rezultă că, la sfîrșitul perioadei experimentale, scrofițele din rasa Marele Alb realizează un spor de 219% față de greutatea inițială, pe cînd masculii numai 188%, diferență ce se menține o bună parte și în perioada postexperimentală. în aceeași peri- oadă, scrofițele din rasa Mangalița ajung la valoarea de 195% față de greu- tatea inițială, iar masculii la 179%. Din analiza comportării animalelor luate în studiu rezultă că, în cadrul aceleiași specii, sînt deosebiri între rase, în sensul că rasa Marele Alb reacționează în timp mai scurt prin sporuri ridicate de creștere în prezența extractului de hipofiză comparativ cu rasa Mangalița. Ritmul creșterii în greutate este mai evident pînă ce animalele din această rasă 418 MIRCEA DINU 10 11 stimularea dezvoltării organismului prin extract DE HIPOFIZĂ 419 ajung la greutatea de circa 90 kg, după care valoarea este apropiată sau chiar în favoarea rasei Mangalița.; După încetarea administrării substanței, la un interval de circa 3 5—20 de zile, ritmul creșterii în greutate și valorificarea hranei la anima- lele din loturile experimentale sînt apropiate de aceleași constante ale exem- plarelor loturilor martor, ceea ce demonstrează că efectul extractului de hi- pofiză se reduce simțitor la 2—3 săptămâni de la întreruperea tra- tamentului. De asemenea, se constată că, după același interval de timp, la scrofi- țele supuse tratamentului apar și se exteriorizează evident semnele de călduri. Prin analize de laborator și organoleptice se constată că însușirile fizico-chimice ale cărnii și grăsimii nu prezintă deosebiri între loturi, ceea ce învederează că substanța utilizată nu modifică însușirile produselor. intern al organismului cu hormoni hipofizari și că rezultatele obținute s-ar datori influenței acestora asupra organismului. Deși se susține de către mulți autori că hormonii hipofizei sînt di- struși de enzimele digestive și limfatice — faptul că, în experiențele noa- stre, în urma administrării per os și subcutan a extractului total de hipo- fiză, am obținut rezultatele menționate mai sus — se poate presupune că, în cazul administrării îndelungate și în cantitate de 0,10—0,15 g zilnic, enzimele menționate nu au distrus în întregime hormonii conținuți de substanța folosită. Ținînd seama de constatările noastre, considerăm că problema luată în studiu reclamă noi cercetări detaliate și aprofundate privind influența pe care o exercită extractul total de hipofiză, pregătit în laboratoarele din țara noastră și administrat suinelor în creștere, asupra unor procese morfofiziologice și biochimice intime. INTERPRETAREA REZULTATELOR Hipofiză, prin hormonii săi, influențează activitatea constelației endocrine și, prin aceasta, procesele metabolice ale organismului. Ca urmare acestui fapt, are loc o stimulare a sintezei proteinelor, a metabolizării glucidelor, lipidelor și sărurilor minerale din hrană, procese fiziologice ce se concretizează printr-o accelerare a dezvoltării corporale, obținerea de sporuri superioare în greutate și o activare a comporta- mentului general. Hormonii somatotropi ai hipofizei favorizează apetitul, consumul de furaje și valorificarea hranei, așa cuma a rezultat și din lucrările noastre. Considerăm că hormonii hipofizari au influențat, printr-o acțiune complexă, circulația și activitatea fibrelor netede, ceea ce probabil a con- tribuit de asemenea la o mai bună valorificare a rației și o mai bună dez- voltare corporală a animalelor, al căror mediu intern a conținut o canti- tate mai mare de hormoni hipofizari. La o mai bună asimilare a furajelor și o dezvoltare superioară a organismului, bazată în special pe țesutul muscular, evident mai abundent la exemplarele tratate cu extract de hipofiză, a contribuit și faptul că sub influența hormonilor hipofizari a sporit conținutul țesuturilor în acid ribonucleic și a fost menținut la un nivel ridicat metabolismul acizilor nucleici (8). în obținerea unei dinamici superioare de creștere în greutate a scro- fițelor din loturile experimentale a avut influență și faptul că în perioada experiențelor, datorită substanței administrate, căldurile nu s-au mani- festat evident, favorizând asigurarea unui bun apetit și unor sporuri în greutate chiar mai mari decît ale masculilor castrați. Ținînd seama de rolul pe care îl îndeplinesc în organism hormonii hipofizari și de constatările noastre se poate presupune că, prin substanța administrată animalelor din loturile experimentale am îmbogățit mediul CONCLUZII 1. Administrarea zilnică a unei doze de 0,10—0,15 g extract total de hipofiză timp de 2 luni a asigurat o bună valorificare a hranei, o dina- mică superioară de creștere în greutate și un ritm accelerat de dezvol- tare. Exemplarele din lotul experimental Marele Alb tratate cu extract de hipofiză au realizat un spor mediu individual mai mare cu 23,350 kg decît exemplarele martor, iar cele din rasa Mangalița cu 13,300 kg mai mult decît animalele martor. 2. Efectul extractului de hipofiză se evidențiază la 8—10 zile de la administrare și se menține pe toată perioada experiențelor. După înce- tarea folosirii substanței, efectul se mai continuă 15—20 de zile, apoi com- portamentul animalelor tratate este apropiat de al celor din lotul martor. Stimularea proceselor de valorificare a hranei și dezvoltare corporală se limitează la perioada de creștere intensă a organismului, adică pînă la vîrsta de 7 luni, la rasa Marele Alb, și 8 luni, la rasa Mangalița, după care perioadă substanța nu mai are aceeași influență asupra constantelor ur- mărite. 3. în cadrul speciei suine, animalele din rasa Marele Alb ce aparțin unei rase mai precoce reacționează mai rapid la administrarea extractu- lui hipofizar și asigură sporuri de creștere mai mari decît exemplarele aparținînd rasei Mangalița, arătînd existența unei deosebiri de rasă în cadrul speciei. 4. Privit sub aspectul eficienței economice, se constată că metoda folosită poate fi aplicată în practică, deoarece se realizează sporuri mari de produse cu cheltuieli minime, ceea ce justifică întrebuințarea sa. Dacă se ține seama de sporul în greutate obținut la animalele din cele două rase, prin administrarea cantității de 7,5 g extract de hipofiză și dacă se socotește valoarea unui gram de substanță la 4 lei, rezultă că fiecare kg de produse suplimentare a fost obținut cu o cheltuială de numai 1,30 lei la rasa Marele Alb și de 2,10 lei la rasa Mangalița. 420 MIRCEA DINU 12 13 STIMULAREA DEZVOLTĂRII ORGANISMULUI PRIN EXTRACT DE HIPOFIZA 421 nPWMEHEHHE TOTAJILHOrO 3KCTPAKTA mnOeKT CTMMyjiHn,nn (țnBiiojiormiecKMX pocTOBbix npopeccoB h HcnojibsoBannH nnnjn npoHBjineTCH aepes necKojibbo Rneft nocne nanana BBeRennn aKCTpaKTa n coxpanneTCH b Tenenne Bceft npoRonîKMTejibiiocTM onbiTa, npoROJimancb Rame eipe 15—20 Rneft nocne npeKpamennn oGpa- Gotkm. CTMMyjiHmioHHbift BițițeKT orpaHnaftEaeTCH nepnoROM hhtchchb- noro pocTa ro 7—8-MecnyHoro Bospacra, nocne Țero on SHaniiTejibiio cnumaeTCu mjim me coBepmenno ncaesaeT. HccjieROBannn nonasaun, uto nyreM npHMenenHH TOTanbnoro skc- rpaKTa runo^nsa bobmovkho nojiynnTb ycKopenne paBBMTnn oprannBMa, yjiynnieHMe HcnojibBOBaniiH nHiqu u noBbiineHHe npoRyKTMBnocTM CBimeft. OB'bflCHEHME PHCYHKOB Pmc. 1. -—Ppynna kohtpojibhhx jkiibothhx Benoft Kpynuoft nopoRH b Haaaae oiibna. Pmc. 2. — Ppynna noRonMTiiMx jkmbothhx Benott Kpynnoii nopoRH b noime onbiTa. Puc. 3. ■— Ppynna KpHTpoJibiibix jkmbothhx nopoRti Manrajnma b narane onbiTa. Puc. 4. — Ppyuna noRonbiTiibix jkmbothhx nopoRM Manrajnma b kohrc onbiTa. Pnc. 5. •— JțnnaMMKa yBenuneiiHn neca no rpynnaM huibothmx ii no nx noiiy y Beuoft Kpynnoii nopoRti. Pnc. 6. — HnnaMMKa yBennneHMH Beca no rpynnaM hwibothmxm no nx nony y nopoRbi Manrajnma. Puc. 7. —- flnnaMHKa Beca, BtipaHteunan b npoițenTax k iicxoRHOMy Becy, cpaB- HMTejibHO no noponaM jkmbothmx. Puc. 8. — HnnaMHKa Beca, BtipamenHan b npopenTax k ncxoRnoMy Becy, cpaBtiiiTejibiio no no.ny jkmbothhx h no nopoRaM. L’EXTEAIT TOTAL D’HYPOPITYSE UTILISE Ă LA STIMULATION DU DEVELOPPEMENT DE L’ORGANISME DES SUINES rEsumE En vue de la stimulation du dAveloppement de l’organisme par des extraits de glandes endocrines, l’auteur a entrepris tonte une serie de travaux expârimentaux portant sur l’enrichissement du milieu interne par des hormones hypopliysa>ires provenant de l’extrait total d’hypo- physe administrd 2 mois durant, ă raison de 0,10 â 0,15 g par jour et par tete d’animal. Les travaux ont portă sur 2 lots de Suines en pleine croissance, ap- partenant aux races Marele alb (Grand Blanc) et Mangalița, et ont dură 135 jours. Les răsultats obtenus ont tămoignă de l’action favorable de l’admi- nistration d’extrait d’hypophyse sur le metabolisme des substances gluci- diques et protidiques, des lipides et des sels mineraux, ce qui assure un appătit accru, une meilleure mise en valeur de la nourriture, un develop- pement intense de l’organisme et des augmentations de poids accrues. Parmi les animaux traităs, ceux de la race Grand Blanc ont doime, au cours de l’experimentation, un surplus de produits de 23,350 kg, en mo- yenne, par rapport aux exemplaires de la meme race nou traites; les exem- plaires de la race Mangalița ont ăgalement răalisă un surplus de produits, de 13,300 kg par rapport au lot tămoin. Ceci prouve la răactivite diffă- rente des diverses races dans le cadre de l’espece, meme â un traitement. identique. L’effet de stimulation des processus physiologiques de croissance et de mise en valeur de la nourriture apparaît quelques jours apres l’ad- ministration, persistant pendant toute la periode d’expărimentation, et meme 15 ă 20 jours apres la fin du traitement. L’effet de stimulation se limite ă la păriode de croissance intense et va jusqu’ă l’âge de 7—8 mois,. apres quoi il se reduit sensiblement ou s’annibile completement. Les recherches ont demontre que l’extrait total d’hypophyse de- termine l’accelăration du devcloppement de l’organisme des Suines ainsi qu’une meilleure mise en valeur de la nourriture et une productivite ac- crue de l’espece. 11 — c. 2340 ,422 MIRCEA DINU 114 EXPLICATION DES FIGURES Fig. 1. — Groupe d’animaux du lot tdmoin de la race Grand Blanc, Au d6but de l’ex- părimentation. Fig. 2. — Groupe d’animaux du lot experimental de la race Grand Blanc, ă la fin de l’expirimentation. Fig. 3. — Groupe d’animaux du lot tămoin de la race Mangalița, au debut de l’expd- rimenta tion. Fig. 4. — Groupe d’animaux fdu lot experimental :de ila race Mangalița, ă la fin de l’experimentation. Fig. 5. — Evolpțipn de l’augmentation ponderale, par Iot et par sexe, chez les animaux de la race Grand Blanc. Fig. 6. — Evolution de l’augmentation ponderale, par lot et par sexe, chez les animaux de la race Mangalița. Fig. 7. — Evolution du poids, exprimee en pour-cent, par rapport au poids inițial et comparativement, par races. Fig. 8. — Evolution du poids, exprimee en pour-cent, par rapport au poids inițial et comparativement, par sexe et par race. RECENZII ; , . A . . . K r. MOPAH3EH, Octioehi 3kombuu (Bazele ecologiei), Tomckoto VnnnepcnTeTa, Tomc, 1959, 389 pag. BIBLIOGRAFIE 1. DUKES H. H., The physiology of domestic animalș, Londra, 1955. 2. Fikssinger Noel, Endocrinologie, Paris, 1940, ed. a 2-a. 3. HAMMOND John, Progress in the physiology of farm animals, Londra, 1954, II. 4. PARHON c. L, PITIȘ M., Dăncesou M., CHIRII C, și IANOU L., Structura glandelor endocrine la produșii scroafelor gestante tratate cu methilthiouracil, Stud. și cercet. endocr., 1952, III, 3—4. 5. PABHON C. L, PĂUN A., PITIȘ M. et PASCU T., Recherches sur la structure des glandes endocrines chez deu^ raceș de porcs, București, 1948, 6. Sainton P., Simounet ST. el Rrouha L., Endocrinologie clinique, therapeutique et experimentale, Paris, 1942. 7. Ctepiir 14. E., MexatHMM d.etfcemun aHmiimupoudnoix eeuțecme, TKypn, o6nțeîi Cinojior,. 1950, XI, 6'. 8. Todorov I. N., (Inele pqrțiculcirităU de virstă in acfiunea hormonului somatotrop al hipo- fizei asupra țne(abolismului acizilor nucleici, Rev. referate I.S.R.S., seria bio- logic, 1960, 5. în cursul anului 1959 a apărut în Editura Universității din Tomsk cartea Bazele eco- logiei, scrisă deBodo Ghermanovici loganzen, profesor de ihtiologie și hidrobiologie și șeful cate- drei cu același nume de la Universitatea din Tomsk. Printre numeroase tratate de ecologie apărute în ultima vreme atît în U.R.S.S. cît și în alte țări, cartea menționată reprezintă o noutate importantă. în primul rînd, cartea prof. B. G. loganzen este una din foarte puținele încercări de a cuprinde într-un sistem unic atît ecologia plantelor cît și a animalelor, fundamentînd principiile generale ale ecologiei apli- cabile ambelor regnuri. Pe lîngă aceasta, contrar majorității tratatelor existente, în care ecologia este studiată mai ales pe baza viețuitoarelor mediului aerian, loganzen cuprinde în cartea sa expunerea largă a ecologiei organismelor din mediul acvatic, din sol și din organism (privit ca mediul de viață pentru parazițl). în această privință, trebuie subliniat că în cele mai dife- rite tratate de ecologie solul și organismul, ca medii de viață, ca probleme de ecologie, slnt aproape complet neglijate. Ținînd seama tocmai de acest orizont vast al cărții, autorul și-a propus drept scop fundamentarea ecologiei ca știință biologică generală. O altă trăsătură, proprie cărții lui B. G. loganzen, este fundamentarea teoretică a eco- logiei pe principiile biologiei miciuriniste. Toate problemele teoretice și practice ale ecologiei sînt analizate pornind de la două principii fundamentale : unitatea dintre organism șl condi- țiile necesare vieții lui și deosebirea calitativă a relațiilor intraspecifice de cele interspecifice. Cartea cuprinde șapte capitole mari: Cap. 1 — „Ecologia ca știință” — definește obiectul și metodele ecologiei ca știință biologică generală. Cap. 2. — „Organism și mediu” — tratează problema centrală a ecologici — relațiile dintre viețuitoare și condițiile lor de viață. După o succintă caracterizare a etapelor istorice în dezvoltarea concepției despre relațiile organism-mediu, autorul formulează „legea ecologică fundamentală a biologiei” : „Organismul și condițiile necesare vieții lui reprezintă o unitate” 1). în același capitol, se tratează problema speciei și a formelor ei de existență, precum și importanta problemă a naturii variațiilor. Autorul recunoaște caracterul adecvat al variabilității. Cu privire la teoria acad. T. D. Lîsenko despre problema transformării speciilor autorul se situează pe o poziție critică, arătînd că această teorie în loc să explice apariția noului, arată doar apariția formelor de mult existente; de asemenea, această teorie deschide porțile principiului polifiliei. Cap. 3. — „Mediul de viață” — precizează conținutul unei serii de noțiuni importante pentru ecologie și biologie generală, ca mediu, mediul de viață, biotop, loc de trai, factori, condiții de viață. în același capitol se dau pe larg caracterizările celor patru medii de Viață : aerul, apa, solul și organismul. 424 RECENZII 2 Cap. 4. — „Teoria factorilor” — analizează acțiunea diferitelor elemente ale mediului asupra existenței organismelor. Toți factorii sînt grupați în trei mari categorii — factorii abib- tici, biotici și antropogeni. Cap. 5. — „Individul, populația și biocenoza” — tratează problema suprapopulației, problema relațiilor intra-și interspecifice. Cap. 6. — „Probleme de ecologie” — tratează probleme de mare însemnătate biologică — plasticitatea ecologică a organismelor, prolificitatea ca adaptare pentru supraviețuire, di- namica numărului organismelor, protecția și transformarea naturii etc. Cap. 7. — „Ecologia și economia” — arată importanța ecologiei în rezolvarea nume- roaselor probleme de interes practic — agricol, zootehnic, forestier etc. Cartea prezintă un incontestabil interes nu numai pentru ecologi, ci pentru biologi de toate specialitățile, deoarece este prima încercare de a cuprinde în mod unitar, dintr-un singur punct de vedere, acela al biologiei miciuriniste, problemele mari ale ecologiei. După părerea noastră, o lipsă în expunerea problemelor constă în caracterul teoretic exce- siv, în tratarea prea pe larg a unor probleme teoretice ale biologiei generale și nu a ecologiei (de pildă, problema speciei). De asemenea socotim ca un neajuns al cărții faptul că autorul nu dă denumirile latinești pentru plantele și animalele amintite în text. N. Bolnariuc LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI R.P.R. D. L1NȚIA, Păsările din H.P.B., voi III, 496 p. + 31 pl., 20,20 lei. D. V. MÎRZA, Embriotrofia. Studiu critic și sintetic, 144 p., 4,65 lei. D. V. MÎRZA și E. M. TEODORESCU, Morfogencza vitelusului, 91 p. + 14 pl., 5,75 lei. S. SGHĂFLER, Microorganismele șl mediul, 242 p., 7,90 lei. * * * Ridrobiologla, voi. I, 391 p. + 16 pl., 16 lei; voi. II, 252 p. + 5 pl., 12,40 lei. * , Probleme actuale do biologie și științe agricole. Lucrare dedicată acad. prof. G. loncscu-Șișcști cu prilejul împlinirii a 75 de ani, 782 p. + 9 pl., 53 lei. B. MENKES, Cercetări dc embriologie experimentală, voi. I, 731 p. + 3. pl., 25 lei. CONSTANTIN C. CERNĂIANl), Piroplasme și piroplasmoze, voi. 1, 481 p. + 4 pl., 16 lei; voi. II, 780 p. + 12 pl., 25 lei.