UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE Catedra de limbi slave Catedra de filologie rusă ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA ROMANOSLAVICA XXXVI EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN BUCUREȘTI -2000- https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA XXXVI 2000 https://biblioteca-digitala.ro REFERENȚI ȘTIINȚIFICI: Prof. dr. TIBERIU PLETER Prof. dr. ANDREI IVANOV COMITETUL DE REDACȚIE Prof. dr. DORIN GĂMULESCU (redactor responsabil), prof. dr. MIHAI MITU (redactor responsabil adjunct), prof. dr. GHEORGHE MIHĂTLĂ, membru corespondent al Academiei Române, prof. dr. CORNELIU BARBORICĂ, prof dr.|GHEORGHE BOLOCAN , prof. dr. LIVIA COTORCEA, prof. dr. [ECATERINA FODOR~|, lect dr. MARIANA MANGIULEA (secretar), prof. dr. DAN HORIA MAZILU, prof. dr. JIVA MILIN, lect. dr. SORIN PALIGA, prof. dr. ION PETRICĂ, prof. dr. VIRGIL ȘOPTEREANU, prof. dr. |sOLOMON VAIMBERG, prof. dr. VICTOR VASCENCO, prof. dr. ONUFRIE VINȚELER Volumul de față apare sub îngrijirea lect. dr. Mariana Mangiulea și lect. dr. Sorin Paliga. Mulțumim colegelor asist. Andreea Bercea, prep. Elena Drăgușin, prep. Diana Lupu pentru sprijinul acordat la computerizarea mate- rialelor. © Editura Universității București Șos. Panduri 90-92, 76 235 București Tel. 410 2384 ISSN 0557-272X https://biblioteca-digitala.ro UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE Catedra de limbi slave Catedra de Biologie rusa ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA ROMANOSLAVICA XXXVI Editura Universității din București 2000 https://biblioteca-digitala.ro Notă pentru autori Dat fiind faptul că tehnoredactarea publicației Rornanoslavica presupune un efort considerabil, începând cu acest număr redacția va accepta spre publicare NUMAI acele studii prezentate în formă electronică, atât pentru Macintosh cât și pentru Windows. De asemenea, autorii sunt rugați să folosească fontul Times (Macintosh) sau Times New Roman (Windows), cu variantele lor pentru limbile folosite în studiu. Dacă se folosesc și alte fonturi speciale, de exemplu pentru glagolitic, chirilic vechi, greacă veche etc., autorii sunt rugați să însoțească studiul de fontul/fonturile folosit(e), făcând în mod expres mențiunea că fontul/fonturile respecți v(e) esle/sunt necesar(e) pentru corecta citire a textului. Pentru orice nelămuriri, rugăm să contactați pc redactorii publicației Rornanoslavica. Pentru studiile scrise pc Macintosh, putem accepta documente scrise în Claris/Applcworks 5-6, MS Office Macintosh Edition 98-2001 și Corel Word Perfect 3.x, sau orice versiune anterioara a acestor aplicații. Pentru studiile scrise pc Windows, putem accepta documente scrise in MS Office 97-2000, Corel Word Perfect 8 și StarOffice 5.x, sau orice versiune anterioară a acestor aplicații. Redacția nu își asumă nici o răspundere pentru conținutul textelor, nici dacă autorii uită să însoțească documentul de fontul/fonturile specific(c) folosit(e). Rugăm dc asemenea autorii să nu formateze suplimentar textul (de exemplu, să folosească tabula- torul). în sfârșit, începând cu numărul următor, rugăm autorii să însoțească studiile de un scurt rezumat, de circa 200 de caractere, într-o altă limbă decât limba în care a fost scris studiul. Note to the authors As the work required and implied in setting the ROMANOSLAVICA is consider- able, the editors will accept ONLY articles and studies forwarded in electronic form, for both Macintosh and Windows. The authors are also kindly asked to use font Times (Macintosh) and Times New Roman (Windows) with their variants for the languages used in the studies. If additional special fonts are required (c.g. Glagolitic, Old Church Slavonic, Old Greek etc.) the authors are asked to accompany the study by that/those font(s), with a special mention that the font(s) is/are necesssary for correctly reading the text. For any further questions please contact the editors. For Macintosh we accept documents written in Claris/Applcworks 5-6, MS Office Macintosh Edition 98-2001 and Corel Word Perfect 3.x, or any older version. For Windows we accept documents written in MS Office 97-2000, Corel Word Perfect 8 and StarOfficc 5.x, or any older version. The editors assume no responsability for the contents of the documents, nor indeed if the authors forget to accompany the documents by any specific font. The authors are also kindly asked to not uselessly format the documents (e.g. tab). Finally we ask the authors to accompany future papers by an abstract of approx- imately 200 characters in another language than the language in which the paper was written. https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA XXXVI Acest număr cuprinde actele simpozionului international 5(9 de ani de. existentă a secțiilor de limbi slave moderne (bulgară, ceha, croată, polonă, rusă, sârbă, slovacă, ucraineană) la Universitatea din București y București, 12-17 octombrie 1999 ț 7 This issue includes the proceedings of the international symposium 50 years of modern Slavic Studies (Bulgarian, Czech, Croatian, Polish, Russian, Serbian, Slovak, Ukrainian) at the University of Bucharest Bucharest, Romania. October 12-17, 1999 București 2000 https://biblioteca-digitala.ro Nota redacției 9 Nu am putut cuprinde în acest volum articolele care nu au fost remise redacției în timp util și nici pe cele care nu au fost predate într-o formă definitivă. în măsura în care autorii le vor definitiva, vor fi incluse în numărul următor, XXXVII, al publicației ROMANOSLAVICA. Răspunderea pentru conținutul articolelor revine în totalitate și în exclusivitate autorilor. Editor’s note The papers which were not sent in due lime or were sub- mitted in an incomplete form could not be included in this issue. As far as the authors will send us the final version, the papers will be included in the next issue of the ROMANOSLAVICA. The authors are entirely and uniquely responsible for the contents of their studies. ROMANOSLAVICA Str. Pitar Mos nr. 7-13 București România Fax (01) 211 99 40 E-mail: asocslav@yahoo.com; paliga@fx.ro https://biblioteca-digitala.ro Cuvântul prof. dr, Dorin Gămulescu, președintele Comitetului de organizare, adresat oaspeților la deschiderea Simpozionului 50 de ani de existență a secțiilor de limbi slave modeme (bulgară, cehă, croată, polonă, rusă, sârbă, slovacă, ucraineană) la Universitatea din București 12 octombrie 1999 Aula Magna a Universității Dragi oaspeți și iubiți colegi, Onorată asistență, Vă rog să-mi permiteți să vă salut în numele Comitetului de otganizare și al catedrelor de slavistică de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și să vă adresez un călduros “Bine ați venit!“ la Simpozionul nostru. Serbăm o jumătate de veac de existență a secțiilor de limbi și literaturi slave, cu alte cuvinte, o jumătate de veac de când limbile și literaturile slave sunt studiate în Universitatea din București ca discipline principale, absolvenții obținând diplome uni- versitare de specialiști în domeniul limbilor și literaturilor bulgară, cehă, croată, polonă, nisă, sârbă, slovacă, ucraineană. Tradiția acestor limbi in Universitatea din București este însă mai veche și chiar dacă nivelul de predare în cadrul fostului Seminar de limbi slavice nu se situa deasupra celui de la actualele lectorate, în perioada interbelică s-au făcut totuși primii pași și s-a acumulat o experiență deosebit de utilă ce avea să fie val- orificată ulterior. Altminteri, ca disciplină generală, slavistica este la ea acasă în Universitatea bucureșteană încă de pe la sfârșitul secolului trecut, fiind ilustrată de per- sonalități de excepție ca B.P. Hasdeu sau loan Bogdan, care este și primul titular al cat- edrei înființate în 1891. Bilanțul ultimilor cincizeci de ani ai slaviștilor bucureșteni este, fara îndoială, un bilanț pozitiv, cu realizări remarcabile atât pe plan instructiv-educativ și formativ, cât și pe plan științific și cultural. Sperăm că aceasta își va găsi o confirmare și în lucrările Simpozionului, în intervențiile la Masa rotundă consacrată slavisticii în universitățile lumii, la colocviile privind aspectele de învățământ, culturale și literare ale minorităților slave din România sau la expoziția de carte ce va fi vernisată mâine. Dar cea mai bună confirmare a recunoașterii, a muncii, rezultatelor și prestigiu- lui cadrelor didactice și absolvenților secțiilor de limbi slave o constituie prezența dum- neavoastră. a tuturor, aici și acum: absolvenți ai primelor serii și studenți ce au pășit pragul facultății cu doar câteva zile în urmă, cadre didactice și foști studenți ce activează în cele mai variate domenii, colegi de la universitățile din țară (Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Iași, Timișoara) și colegi de la universități din străinătate (Moscova, Kiev, Lodz, Cracovia, Marburg, Liege, Ljubljana, Zagreb, Belgrad, Novi Sad, Skopje, Sofia, Sumen, Chișinău), decani, rectori și miniștri, ambasadori și diplomați din țările slave, acreditați la București. Vă mulțumim tuturor, ne dorim și vă dorim succes. în mod deosebit Vă mulțumim Dumneavoastră, sponsori principali domnilor președinți ai Băncii Comerciale Române și Casei de Economii și Consemnațiuni. Doresc să adresez un cuvânt de gratitudine domnului Ministru al Educației Naționale, care a acceptat ca această manifestare să se desfășoare sub înaltul patronaj al domniei sale, Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale și Asociației Slaviștilor din România care, pe lângă substanțialul sprijin material, au acceptat și cali- tatea, deloc confortabilă, de coordonatori, alături dc Universitatea din București, dom- nului Rector al Universității din București, prof. dr. loan Mibăilescu și doamnei Decan al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, prof. dr. Sanda Rîpcanu. 7 https://biblioteca-digitala.ro Cuvîntul dlui Peter Eckstein Kovăcs, secretar de stat, Ia deschiderea simpozionului 50 de ani de existență a secțiilor de limbi slave modeme (bulgară, cehă, croată, polonă, rusă, sârbă, slovacă, ucraineană) la Universitatea din București Stimați participanți, Vă urez bun venit la această manifestare fără precedent din țara noastră și felicit inițiatorii și organizatorii acestui program, menit să evidențieze nu doar activitatea celor 50 de ani de existență a secțiilor de limbi și literaturi slave ale Universității București, dar să pună în valoare tradițiile, viața culturală, instruirea în limba maternă, într-un cuvânt întreaga spiritualitate a minorității bulgare, cehe, croate, polone, rușilor lipoveni, sârbe, slovace și ucrainene din țara noastră. Cultura europeană este o realitate complexă ce cuprinde atât diversitatea normelor, a crezurilor, a valorilor și standardelor, a produselor culturale, dar și con- topirea fenomenelor legate de artă, religie și limbă. Această realitate se reflectă acum și în plan politic, prin preocupări materializate în documente și recomandări ale forurilor internaționale față de problematica minorităților. Existența în România a minorităților slave, precum și contactele neîntrerupte cu vecinii slavi au trezit și alimentat interesul pentru slavistica din România. Dezvoltarea învățământului și a culturii în limba mater- nă a minorităților slave se datorează, în mare parte, specialiștilor pregătiți la secțiile de slavistică ale Universității bucurcștcnc. Astfel de manifestări, cum este cea de astăzi, ne întăresc speranța într-un viitor care se bazează pe încrederea în forțele noastre proprii, în toți factorii angajați în schim- barea profundă a societății noastre. Viitorul este al celor care doresc să se manifeste sub toate aspectele existenței și conștiinței individuale și colective, inclusiv sub aspectul identității naționale. Limba maternă, cultura, tradițiile unei națiuni reprezintă tezaurul inestimabil al fiecărui individ în parte, tezaur fără de care nu am putea fi noi înșine, nu am putea fi ființe umane desăvârșite. Cu aceste gânduri, urez tuturor participanților la Simpozion zile încununate de satisfacții și sentimente nobile. https://biblioteca-digitala.ro Cuvântai rostit de prof. dr. Sanda Reinheimer Rîpeanu Decanul Facultății de limbi și literaturi străine la deschiderea simpozionului internațional 50 de ani de existență a secțiilor de limbi slave moderne (bulgară, cehă, croată, polonă, rusă, sârbă, slovacă, ucraineană) la Universitatea din București Dacă am încerca să stabilim vîrsta slavistică românești, ar trebui să urcăm îndelung pe firul timpului, încă înainte ca apartenența preocupărilor la anumite domenii dc specialitate să fie în mod strict stabilită. Motivația ne este bine cunos- cută tuturor: înlr-o insulă de romanitate aflată înlr-un ocean aloglot, insulă de roman- itate înconjurată dc o varietate dc limbi și culturi, dintre care cea mai mare parte sînt slave, nu putea să lipsească interesul pentru rolul pe care contactele cu aceste limbi și culturi l-au avut în conturarea specificului latinității românești. Dar interesul nu este numai istoric. Vecinătatea românilor cu aceste limbi și culturi, și mai mult decît atît, coexistenta pe același teritoriu, au făcut necesară - pen- tru toate comunitățile în contact — cunoașterea reciprocă, în modalități dintre cele mai diverse. Putem pune și sub acest semn generos (chiar dacă aceasta nu corespunde exact realități) crearea - acum 50 de ani - a secțiilor de limbi și literaturi slave la Facultatea dc Filologie a Universității din București, astăzi Facultatea dc Limbi și Literaturi Străine: secții de limbă și literatură bulgară, cehă, croată, polonă, rusă, slo- vacă, sîrbă, ucraineană, la care se adaugă cursuri pentru învățarea limbilor mace- doneană și slovenă. în anii ’80, același regim care înființase secțiile de limbi slave decide că locul ocupat de limbile menționate, ca de altfel de limbile „străine” în general, să fie din ce în ce mai restrins, pînă la a li se atribui statutul de specialități secundare, cu con- secințe evidente asupra învățămîntului dispensat (redus la un număr mai mic de orc) și asupra îmbătrînirii corpului profesoral. In ultimii zece ani însă, secțiile de limbi slave modeme și-au recăpătat locul meritat, ca și celelalte limbi străine; ele ar putea să continue să existe, ba chiar să se dezvolte, dacă n-ar exista și impedimente. Nu mă refer aici la lipsurile financiare, pe care le resimte tot învățămîntul, ci la ciudata evaluare a finanțării necesare: secțiile de limbi slave „beneficiază” de coeficientul minim, acordat specializărilor care lucrează cu sute de studenți Ia curs și cu zeci de studenți la seminar, și aceasta în ciuda promisiunilor Domnului Ministru al Educației Naționale, făcute chiar acum un an, de sprijinire a învățămîntului superior în limbile minorităților. Mulțumim Rectoratului Universității noastre precum și colegilor noștri dc la alte facultăți că au înțeles greutățile în care ne zbatem și sprijină financiar, cel puțin în 1999, continuarea activităților didactice specifice acestor specializări. Secțiile pe care le aniversăm astăzi își dovedesc forța, căci cea mai mare parte dintre ele au și întinerit prin succesul obținut la numeroase concursuri recente de către absolvenți tineri și foarte tineri. Unii dintre ei au susținut recent și doctorate de succes, alții sînt în stadii de pregătire și sperăm ca - pentru toți aceștia - specializarea să poată depăși granițele (România și Bulgaria, sau Cehia...) și să reprezinte rezul- tatul unor legături pe care le pot stabili cu numeroase universități din Europa și din lume unde există interes pentru slavistică 9 https://biblioteca-digitala.ro Chiar dacă, sub raport statistic, numărul studenților de la aceste secții nu reprezintă un procent mare din numărul total al studentilor noștri (aproximativ 10%), locul pe care îl ocupă în ansamblul învățămîntului nostru este deosebit: studenții lor pot aparține comunităților slave de pe teritoriul românesc și studiază astfel aceste limbi ca limbi materne, sau pot fi români nativi, care le învață ca limbi străine. Întîlnirea dintre limbi si culturi se realizează astfel — în mod concret - în spațiul restrîns al unui cabinet de studiu, în care confruntarea este directă și benefică pentru parteneri, căci stimulează comparația, și a întregului macanism logic pe care aceasta îl presupune. Cred că acest tip de experiență pe care-] trăiesc studenții în Facultatea noastră poate reprezenta un exemplu de abordare multiculturală (mai precis biculturală) a fenomenului lingvistic și literar, de către cei care pot intra într-o dezbatere directă, în care să-și afirme propriile lor puncte de vedere, prin prisma experiențelor lor specifice. Aș sublinia rolul acestor secții și pc alte planuri: 1. într-un prim rînd, ele favorizează tinerilor veniți dintr-o comunitate de limbă slavă de pe teritoriul românesc, comunitate care poartă amprenta despărțirii mai mult sau mai puțin îndelungate de rădăcinile ei, contactul cu limba cultivată și cu cultura teritoriului de care se simt legați; se netezește pentru ei calea dc cunoaștere a origi- nilor, se întăresc deseori raporturile de autoritate internă și legăturile de solidaritate, de multe ori slăbite sau chiar pierdute; rolul absolvenților întorși în comunitatea din care provin, ca propagatori ai cunoștințelor dobîndite, este inestimabil; și nu mă refer numai la învățămînt, ci la toate acțiunile de revigorare sau dc menținere a tradițiilor pentru care ei devin pregătiți. Facultatea dc Limbi și Literaturi Străine a Universității din București este singura din țară care, de acum 50 de ani, și-a asumat constant înda- torirea dc a oferi nivelul superior de învătămînt în limbă maternă reprezentanților tuturor comunităților slave din România; 2. într-un al doilea rînd, aceste secții sînt o sursă certă de constituire și con- tinuă reîmprospătare a unui nucleu de indivizi a căror activitate în „împărăția spirit- ului” este menită să ducă la îmbogățirea relațiilor între culturi: este vorba despre acel grup de oameni pasionați (căruia îi corespunde, de obicei, și de cealaltă parte a granițelor, în mod simetric, un grup de oameni la fel de pasionați, în sens invers însă), care pot fi traducători, autori de dicționare și ghiduri, critici de artă, critici literari, etnologi, istorici etc. Prin migala muncii lor, împletită de cele mai multe ori și cu tal- ent, se trasează firele de cunoaștere a căror țesătură susține apoi raporturile intercul- turale. Am încercat să schițez în cîteva cuvinte locul pe care-I dețin slavistica uni- versitară la Facultatea noastră, practicată dc cadre didactice devotate scopurilor învățămîntului, cărora le mulțumesc pe această cale și le urez să-și împlinească în anii viitori de activitate toate scopurile pc care si le propun. 12 octombrie 1999 https://biblioteca-digitala.ro DIE SLAWISTIK AN DER UNIVERSITÄT LEIPZIG UND IHRE BEZIEHUNGEN ZU SÜDOSTEUROPA Helmut W. Schaller Marburg, Germania “Ehrwürdig Leipzig voller Fröhlichkeit, in dir brennt ewiges Feuer, leuchtest den Kindern des Balkans weit, bist ihnen als Wissensquell' teuer” - Mit diesem Ausschnitt aus einem Studcnlcnlied des bulgarischen Schriftstellers Kirill Christov, der erstmals 1898 nach Leipzig kam, ist zum Ausdruck gebracht, welche große Bedeutung die Stadt Leipzig mit ihrer Universität und ihrem kulturellen Leben für die Balkanvölker gehabt hat. und zwar sowohl im 19. als auch im 20. Jahrhundert. In dem zur Leipziger Buchmesse 1999 erschienenen Sammelband “Bulgaren in Leipzig. Damals - Heute” gibt Ernstgert Kalbe eine aufschlußreiche Darstellung der Beziehungen Leipzigs zu Bulgarien, wenn er unter dem Titel “Leipzig und die bulgarischen Kaufleute - ein Handelsplatz mit Tradition” u.a. schreibt: “Die Kontakte zwischen Leipzig und den bulgarischen Gebieten (Donaubulgarien, Rumelien, Thrazien und Mazedonien) gewan- nen seit Ende des 18. Jahrhunderts zunehmend an Vielfalt, verbreiteten sich im 19. Jahrhundert vor allem auf geistig-kulturellem und wirtschaftlichem Gebiet und erfaßten im 20. Jahrhundert alle Bereiche des gesellschaftlichen Lebens, wobei letztgenannte Beziehungen freilich häufig von deutschen Großmachtanibilionen dominiert w urden.” 1 In Leipzig war der Dialog zwischen den Kulturen also schon seit jeher lebendig und dies gilt spätestens seit der Begründung der Slawistik an der Universität Leipzig - verbunden mit dem Namen von August Leskien (1840-1916) und einige Jahre später Gustav Weigand (1860-1930). Sowohl Leskien als Slawist als auch Gustav Weigand als Romanist und Balkanphilologe hatten dem Bulgarischen erstmals in Deutschland ihre Aufmerksamkeit zugewendet und über Jahre hinweg Studierende aus südosteuropäis- chen Ländern nach Leipzig gezogen, die dann in iliren Heimatländern, auf der Leipziger sprachwissenschaftlichen Tradition aufbauend, die Slawistik, Balkanphilologic mit Schw erpunkt auf dem Bulgarischen und Rumänischen vertraten. August Leskien, 1840 in Kiel geboren, studierte bei August Schleicher in Jena und wurde 1870 nach Leipzig auf die neubegriindete Professur für Slawische Philologie berufen, wo er sich der slawischen Sprachwissenschaft voll widmen mußte und daher auch praktische Sprachstudien betreiben mußte. In seinen Lehrveranstaltungen dominierte das Altbulgarische. Ausgenommen die Jahre 1876 und 1912, gab es in Leipzig während der Tätigkeit A. Leskiens kein Semester, während dem er nicht das Altbulgarische, seit 1884 von Robert Scholvin in seiner Lehrtätigkeit unterstützt behan- delte. Trotzdem wurde erst ab 1905 auch das moderne Bulgarische regelmäßig in das Lehrprogramm mit einbezogen und zwar durch Leskiens Schüler Gustav Weigand, der als Romanist und Balkanpbilologe sich so intensiv mit dem Bulgarischen befaßt hatte, daß er im Jahre 1907 in Leipzig eine “Bulgarische Grammatik” veröffentlichte, die während des Ersten Weltkrieges im Jahre 1917 noch eine weitere Auflage erlebte 2. Hinzu kamen auch noch bulgarisch-deutsche Wörterbücher, die bis 1944 immer wieder neu aufgelegt wurden, 11 https://biblioteca-digitala.ro Darstellung des Altbulgarischen das Vorbild. A. Tcodorov-Balan war nach seinem Studium bei Jan Gebauer in Prag für ein Jahr nach Leipzig gegangen, um 1882/83 bei Leskien seine sprachwissenschaftlichen Studien fortzuselzen. Zu nennen ist ferner Ben o Conev (1863-1926). der erste Vertreter für Geschichte der bulgarischen Sprache an der Universität Sofia, der sich 1888 bis 1890 an der Universität Leipzig aufhielt und dort Slawische Philologie bei Leskien studierte. B. Conev ist vor allem als Verfasser der ersten bulgarisch geschriebenen Geschichte des Bulgarischen hervorgetreten, die in den Jahren 1919 bis 1937 in mehreren Bänden erschienen ist $. Zu nennen ist als Schüler Leskiens in Leipzig auch Aleksandär Doritsch (1887-1953), der zunächst bei Matthias Murko, seit 1908 bei Leskien in Ixipzig studierte, wo er 1909 mit einer Abhandlung über das altbulgarische Adverbium promoviert w urde und später mit Gustav Weigand zusammen die erwähnten bulgarisch-deutschen und deutsch-bulgarischen Wörterbücher veröffentlichte. Der bulgarische Sprachwissenschaftler Dmitri Michov (geb. 1884) benützte in Leipzig die Gelegenheit, bei Leskien Albanisch zu studieren. Michov hatte zuvor in Poitiers und Straßbure studiert bevor er 1907 in Leipzig mit einer Dissertation über die Anwendung des bestimmten Artikels im Rumänischen promoviert wurde, wobei er sowohl das Albanische als auch das Bulgarische in seine Untersuchung vergle- ichend mit einbezogen hatte Über die bulgarische Sprachwissenschaft hinaus ist der füllende serbische Philologe Aleksandär Beliç (1876-1960) zu nennen, der im Jahre 1900 in Leipzig mit der Dissertation ‘"Die Entwicklungsgescluchtc der slavischen Deminutiv- und Amplifikationssuffixe'' promoviert wurde. Beliç wurde nach seiner Leipziger Promotion 1901 Professor an der Universität Belgrad, dann Mitglied der Serbischen Akademie der Wissenschaften und seit 1937 deren Präsident. Beliç hat Studien zu serbokroatischen Dialekten, vor allem aber zum slawischen Akzent veröf- fentlicht. Er war Mitbegründer und Redakteur der Zeitschrift “Juznoslovenski Filolog” seit dem Jahre 1913. In seiner langjährigen Lehr- und Forschungstätigkeit hat A. Beliç nachfolgende Generationen von serbischen Sprachwissenschaftlern in der Tradition der Leipziger “Junggrammaüschen Schule” ausgebildet August Leskien w'ar verschiedentlich auch an Promotionen beteiligt, die außer- halb seines eigentlichen Fachgebietes, der Slawischen Philologie lagen, so bei Isirkovs Abhandlung “Südbulgarien: Seine Bodengestaltung. Bevölkerung. Erzeugnisse, Wirtschaft und geistige Kultur”, vorgelegt im Jahre 1895. Leskien war auch Gutachter bei Gustav Weigands Dissertation “Lautlehre des Dialektes der Olympo-Walachen” im Jahre 1888 sowie auch bei dessen Habilitationsschrift “Vlacho-Mcgleri’, die im jahre 1891 der Universität Leipzig vorlag H. Wenn die Bedeutung eines Wissenschaftlers bzw. seiner Universität eingeschätzt werden soll, so ist eines der wichtigsten Kriterien, w ie weit er räumlich in die Feme und zeitlich in die Zukunft ausgestrahlt hat, ob und in welchem Maße er neue Bahnen gewiesen hat 12 Bei einem Sprachwissenschaftler wie August Leskien erweist sich dies daran, in welchem Grade er von anderen Fachgelehrten und seinen Schülern seine Erkenntnisse, Ansichten und Methoden ernst genommen wurden, aufgegriffen und über- nommen wurden, vielleicht auch in der von ihm angegebenen Richtung weiterentwick- elt wurden 13 August Leskien hatte während seiner Tätigkeit an der Universität Leipzig insgesamt 24 Dissertationen betreut, davon behandelten 18 sprachwissenschaftliche Themen. Von den sprachwissenschaftlichen Arbeiten befaßte sich fast die Hälfte mit Fragen des Altbulgarischen, z.T. auch mit dessen Beziehungen zu anderen Sprachen. Die übrigen sprachwissenschaftlichen Themen hatten andere slawische Sprachen zum Gegenstand, so auch das Serbokroatische. Für Leskien stand w ährend seiner Leipziger Tätigkeit das Altbulgarische eindeutig im Mittelpunkt. Er und seine Schule haben in mehreren europäischen Ländern, so vor allem in Bulgarien epochemachende Ergebnisse 13 https://biblioteca-digitala.ro aufzuweisen. Weitere Fortschritte in der Sprachwissenscltft müssen sich aber auch mod- ernerer Methoden bedienen, um die zahlreichen neuen Aspekte der heutigen Forschung auch auf eine einzelne Sprache wie das Bulgarische anwenden zu können. Die Fortsetzung der Leipziger junggrammatischen Schule in Bulgarien hat sich wohl in drei aufeinanderfolgenden Phasen vollzogen: Die Zeit der Rezeption junggrammatischer Prinzipien durch bulgarische Sprachwissenschftler in Leipzig in der Zeil vor dem Ersten Weltkrieg u.a. durch L. .Miletic, S. Romanski. D. Michov, A. Doritsch u.a. Die Zeit der Anwendung dieser sprachwissenschaftlichen Richtung in Bulgarien im Rahmen der damaligen Veröffentlichung zur Geschichte des Bulgarischen, beginnend mit dem Altbulgarischen über das Mittelbulgarische zum Neubulgarischen durch A. Milctiö. S. Romanski und B. Conev. etwa die Zeit zwischen den beiden Weltkriegen. Die “spätjunggrammatische Epoche der bulgarischen Sprachwissenschaft”, vertreten vor allem durch K. Mirtev und S. Stojkov. Gustav Weigand (1860-1930) ist als Romanist den Vertretern der Leipziger Slawistik vom Fach her immer näher gekommen, indem er sich mehr und mehr mit dem Bulgarischen auch befaßte. Weigand hatte 1888 bei Ebert und Leskien mit der Schrift “Lautlehre des Dialektes der Olympo-Walachen” promoviert. Bereits für die Dissertation hob Leskien hervor, was später Weigands gesamtes wissenschaaftliches Werk bestimmen sollte, nämlich das “Hinausgehen” über die Probleme der romanischen Philologie hin zur Beschäftigung mit den spracldichen Verhältnissen der Balkanhalbinsel überhaupt Aus dem Gutachten zur Habilitation Gustav Weigands geht hervor, daß Leskien neben sprachlichen auch überetluiographische und historische Kenntnisse der Balkanhalbinsel verfügte. Als Gustav Weigand im Jahre 1917 eventuell nach Berlin berufen werden sollte, setzte sich die Philosophische Fakultät der Universität Leipzig für sein Verbleiben ein. da er die Leipziger Universität zum Mittelpunkt rumänischci Studien in Deutschland gemacht habe, darüber hinaus wunden seine Verdienste in der Verbreitung praktischer Kenntnisse des Bulgarischen und Albanischen sowie in der Begründung und Leitung der Institute für rumänische und bul- garische Sprache hervorgehoben. Die Anerkennung Weigands von bulgarischer Seite ersieht man aus einem Bericht der Deutschen Gesandtschaft in Sofia vom Februar 1930 an das Auswärtige Amt in Berlin, in dem es u.a. heißt, daß aus Anlaß des 70. Geburtstages von Gustav Weigand die Bulgarische Akademie der Wissenschaften eine Ehrcnsitzung veranstaltet hatte und die Stadt Sofia einer Straße den Namen “Bulevard Vajgand” gegeben habe 15 Slawische Philologie und Romanische Philologie sind an der Universität Leipzig zu einer beispielhaften Synthese entwickelt worden, so daß sich dort erstmals nach Franz Miklosich in Wien ein Zentrum für die wissenscliaftliche Betrachtung südosteuropäis- cher Sprachen entw ickeln konnte. Über das Bulgarische und Rumänische liinaus wurde auch das Albanische in die Forschung mit einbezogen, von August Leskien und Gustav Weigand auch in der Lehre mit berücksichtigt. Die Slawistik an der Universität Leipzig ist vor allem mit den Namen von Leskien und Weigand verbunden, die ihre wis- senschaftlichen Ergebnisse aber auch nur aufgrund ihrer tiefgreifenden Beziehungen zu Bulgarien und Rumänien zu solcher Höhe führen konnten. Diese große Tradition der wissenschaftlichen Verbindungen zwischen Deutschland und den Ländern Südosteuropas sollte auch für die Zukunft Maßstab unserer gemeinsamen Bemühungen bleiben. Die rumänische Sprachwissenschaft verfügt über eine Reihe bekannter Persönlichkeiten, die aus Anlaß des 50jährigen Jubiläums der Slawischen Philologie an der Universität Bukarest genannt werden müssen, nämlich Iorgu Iordan Sextil Pu$cariu und Emil Petrovici ' . 14 https://biblioteca-digitala.ro So wie Leskien und Weigand für die bulgarische und rumänische Sprachwissenschaft richtungweisend geworden sind, so haben diese drei rumänischen Sprachwissenschaftler, aber auch andere, deren Namen hier nicht alle genannt weiden können, die Kenntnis der südosteuropäischen Sprachen u.a. auch in Deutschland wesentlich gefördert u.a. auch deswegen, weil sie sich der deutschen Sprache bedienten 1 Vgl. hierzu H. W. Schaller: Leipziger Buchmesse - Länderschweipunkt Bulgarien (Leipzig 25.-28.3.1999), in: Südosteuropa-Mitteilungen 39, Heft 2, 1999, s. 162-164. 2 Vgl. hierzu H. W. Schaller: Bulgaristik in Deutschland. Historischer Abriß mit Bibliographien Neuried 1988. S. 53.ff. "‘Die neubulgarische Sprache in Deutschland: Gustav Weigand". Vgl. hierzu H. W. Schaller: Der Begriff "Altbulgarisch” in Vergangenheit und Gegenwart, in: Linguistique Balkanique XXXI. 1988, H. 3-4, S. 117-134. 4 Vgl. hierzu ausführlich H. W. Schaller: August Leskien und die bulgarische Sprachwissenschaft, in: Kulturelle Traditionen in Bulgarien. Bericht über das Kolloquium der Südosleuropa-Kommission 16.-18. Juni 1987. Göttingen 1989, S. 281- 293, insbesondere S. 283. • ’ H. Paul: Prinzipien der Sprachgeschichte. Strassburg 1880. Neuauflage: Tübingen 1970 6 Vgl. hierzu H. W. Schaller: August Leskien und die bulgarische Sprachwissenschaft. S. 285. ? Dass , S. 285. $ Vgl. hierzu A. Richter: 100 Jahre deutsche Slawistik. Teil V: Kontakte des Leipziger Lehrstuhls zu bulgarischen, polnischen und tschecho-slowakischcn Wissenschaftlern, in: Wisscnschftliche Zeitschrift der Technischen Hochschule Otto von Guericke, Magdeburg 14. 1970. Heft 7. S. 859fT. 9 Dass., S. 860. Zur Promotion A. Belics an der Universität Leipzig befindet sich eine ausführliche Darstellung des Verf. in Vorbereitung für den Druck in der "Gedenkschrift für Nikola Pribic”. 4 Vgl. hierzu A. Richter: 100 Jahre deutsche Slawistik. Teil VII: Deutsche Slawisten sowie Vertreter anderer Philologien in ihren Beziehungen zu dem neuen Leipziger Lehrstuhl, in: Wissenschaftliche Zeitschrift der Technischen Hochschule Otto von Guericke, Magdeburg 15, 1971. Heft 5, S 53 Iff. 12 A. Richter: 100 Jahre deutsche Slawistik. Teil II: Zur internationalen Ausstrahlung des Leipziger Lehrstuhls unter Leskien: der erste Promovend Jan Baudouin de Courtenay aus Polen, in: Wissenschaftliche Zeitschrift der Technischen Hochsuchle Otto von Guericke, Magdeburg 14, 197, Heft L S. 107. 13 Dass., S. 107. 14 A. Richter: 100 Jahre deutsche Slawistik. Teil VII: Deutsche Slawisten ... , S. 545- 546. 15 Dass., S. 546. Zur Wirkung gustav Weigands über den Bereich der Sprachwissenschaft hinaus vgl. H. W. Schaller: Gustav Weigand und die nationalen Bestrebungen der Balkanvölker - sprachliche und ethnische Überlegungen zum Ende des XIX. Jahrhunderts, in: Linguistique Balkanique XXXVIII, 1996, H. LS. 11-27. 16 Vgl. hierzu: Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, București 1958. 15 https://biblioteca-digitala.ro 17 S. Puçcariu: Die rumänische Sprache. Ihr Wesen und ihre volkliche Prägung. Aus dem Rumänischen übersetzt und bearbeitet von Heinrich Kuen. Leipzig 1943. E. Petrovici: Kann das Phonemsystem einer Sprache durch fremden Einfluß umgestaltet werden? Zum slavisclien Einfluß auf das rumänische Lautsystem. s-Gravenhage 1957. 18 Man vgl. hierzu Sextil Puçcanu. Mitglied der Rumänischen Akademie, korre- spondierendes Mitglied der Preußischen und Sächsischen Akademie und Präsident des Rumänischen Instituts in Deutschland in einer seinerzeit veröffentlichten Informationsschrift über die Rumänische Akademie, wo er einleitend schreibt: “Das rumänische Valk hat infolge der Ungunst der politischen Verhältnisse, die auch die kul- turelle und nationale Entwicklung stark beeinträchtigten, erst spät zum europäischen Kulturkreis gefunden. Das drückende türkische Joch, noch viel mehr aber der vorherrschende griechische Einfluß während der Fanariotenherrschaft hat auf allen Gebieten des geistigen und materiellen Lebens ein Aufleben der nationalen Kräfte ver- hindert. Einen richtigen Akademiker hatte die Moldau zu Beginn des 18. Jahrhunderts in dem Fürsten Dimitrie Cantemir, der auf Grund seiner fruchtbaren schriftstellerischen Tätigkeit zum korrespondierenden Mitglied der Preußischen Akademie der Wissenschaften ernannt worden war. Erst nach der Befreiung von dem griechischen Einfluß in der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts beginnen sich die gesunden Kräfte des rumänischen \blkes zu regen. Dieses nationale Erwachen führte in kurzer Zeit auf poli- tischem und kulturellem Gebiet zur Einheit und Selbständigkeit und zur Gründung wis- senschaftlicher Pflegestätten. https://biblioteca-digitala.ro SECȚIUNEA A: LIMBĂ ȘI CONTACTE LINGVISTICE МЕТАМОРФОЗЫ ИМЕНИ СОБСТВЕННОГО Валентина Аврамова (Болгария) Познавая окружающий мир, человек индивидуализирует его, давая лицам имена собственные. Некоторые антропонимы становятся коннотативно нагруженными, тем самым превращаясь в символы, называющие качествен- ные признаки явлений действительности. Национальная специфика, обусловленная этнопсихологией носителей языка, проявляется в группе антропонимов, специфических для каждого из языков, так как в них находят отражение исторические факты, реалии, проявления национального характера. Данная группа объединяет антропон- имы, являющиеся традиционными, связанные в сознании носителей языка с определёнными личностными характеристиками, выявленные на основе опыта, традиций и поэтому осознающиеся как постоянные, устойчивые в данном социуме. Такими для русского языка являются: Емеля (хвастун, бахвал, пустослов), Кирюха, Филя (недалёкий человек, простак, глупец, простофиля, болван), Гаврик (плут, обманщик, пройдоха) (Отин 136 -138) и др.; для болгар- ского языка: Хитьр Петър (хитрый ловкий человек, в фольклоре является олицетворением остроумия, сообразительности и смекалки), сърдитко Петко (капризный человек), Гюро Михайлов (слепой и тупой исполнитель чужой воли), Марко Тотев (невезучий человек), мека Мария (букв, мягкая Мария) (добрый, уступчивый человек), Сульо и Пульо (случайные люди) и др. Характерной для вышеприведёштых антропонимов является пейоративная характеристика, данная ими объектам. Антропонимы и, шире, ономастикой являются индикатором изменений в общественно - политической и культурной жизни каждого общества. Антропоним — это особый знак идентификации проблем, возникающих в обществе, отражающих менталитет данной нации, ср. Моникагейт — слово, форми-рующееся на основе имени собственного, называющее и вмещающее огромную информацию о процессе, занимавшем длительное время американ- ское общество. Изучение метаморфоз антропонимов даёт богатый материал, свидетельствующий о жизни общества не менее, чем специальные иссле- дования наук. Современные изменения в общественно - политической жизни постто- талитарных обществ отразились и на языковые процессы, в частности, на функционирование онимов в системе языка. Данные изменения характер- изуют некоторые тенденции, проявляющиеся в их функционировании. Процессы и тенденции функционирования онимов и некоторых их типов, являющихся продуктивными, все ещё не находятся в центре внимания иссле- дователей. Данное явление получило всплеск именно в условиях современного общества, и поэтому его изучение осуществляется как бы „в движении", иног- да не успевая за появлением ежедневно возникающих новых форм. Именно поэтому незаконченность процесса и делает наше выступление несколько фрагментарным, тезисным. Прежде всего, в современном рус. и болт, языках происходит процесс 17 https://biblioteca-digitala.ro актуализации антропонимов, принадле-жащих к пассивному пласту данной лексики. Такую роль выполняют имена литературных персонажей, которым присуща исторически сложившаяся коннотация, называющие объективно социально значимые пороки данного общества, напр.: р. я.- Манилов, Плюшкин, Обломов, в б. я.— Бай Ганьо (персонаж из одноимённой книги Алеко Константинова, представляющий собой тип бесцеремонного, скупого болгари- на, действовавшего всегда с выгодой для себя), Андрешко (хитрый, смекалистый крестьянин из одноимённого рассказа Елина Пелина) и др. Примеры в текстах: русский язык — Никакое правительсво нас не спасёт, если мы не почувствуем этого духовного поля, зовущего нас, если не вступим в поле следов Иванов Денисовичей... („Век”, №46, 1998); В противном случае образ- цовые советские офицеры Масхадов и Дудаев должны были почитаться либо предателями дела перманентного горского „сопротивления”, либо этакими чеченскими Штирлицами с молодых ногтей, действовавшими в тылу врага („Итоги”, 20.05.1997); б. я — Нека поне да бъде освободен от отново кипналата архитектурна грандомания на вечното семейство Ганеви („Дума”, 5.10.1998); В душата на данъкоплатеца от осем дена пасам обаче пъпли червеят на андрешковщината („168 часа”, 14.01.1999). В последнем примере имя собствен- ное послужило для создания апеллятива, называющего явление, охарактеризо- ванное антропонимом. Актуальным становится также употребление названий кинофильмов, например, для названия характерологических особенностей лиц или явлений; в русском языке: В этот сталкеровский уголок с последней надеждой приходят люди, привыкшие стесняться своих собственных детей („Огонёк”, №23, 1995); в болгарском языке: Върхът на цинизма обаче е вепотопяемат Титаник на правительство Иван Шиляшки („168 часа”, 8 - 14.Э1.1999). Характерным для современного развития антропони-мической системы русского и болгарского языков является другой процесс - процесс изменения оценочного значения антропонима под влиянием общественно - политических событий, переоценки ценностей в носттоталитарном обществе, а также с учё- том субъективной оценки. Ср., напр., изменение оценочного значения в направлении от мелиоративного к пейоративному в русском языке антропони- мов Ленин, Горбачёв, в болгарском языке Тодор Живков. Процесс, однако, является не однонаправленным и неоднозначим - различные слои общества выражали различную оценку данным антропонимам - и до перемен и после перемен. Весьма распространёпным и продуктивным является использование антропонима — фамилии личности, являющейся лидером партии, группы и становящейся выразителем идей, мышления данной общности в качестве основы для апеллятива со значением „последователь данных идей”. Этот приём является не новым в русском и болгарском языках, но в современном развитий обоих языков становится узуальным и весьма частотным в речи, особенно в русской публицистике, напр.: гайдаровец, жириновец, Чер- номырдины, Жириновские, Явлинские, зюга-новцы, анпиловцы, Маслюковы, кулики, кеворкяны, руцкие, Владимиры вольфовичи, александры Владимировичи, бурбулисы, Юшенковы, Макашовы и макашисты и др. В русском языке: А ещё одна ярая гайдарка пустила по миру областной фонд социальной поддержки населения (Дайджест рос. прессы); в болгарском языке: Бакърджиевци; Чакъров и чакъровците са рибите, останали на сухо; Отиващата си година ни донесе поне удовлетворението, че муравеевците и муравейковците не посмяхя да уволнят Ревизора; И докато Добрип Митев се кани да влезе в общината на бял кон, то кирчевистите наистина са обе- 18 https://biblioteca-digitala.ro спокоени, (Дума, 1999). Все производные от фамилий политических деятелей употребляются с отрицательной или сниженной стилистической окраской. Многие антропонимы - фамилии продуктивны, они являются производной основой для образования не только существительных - названий лиц, но и существительных - названий явлений, направлений, а также прилагательных, например: русский язык - макашовизация; антигайдаровская (статья), проельцинская, антиельцинская (часть), черномырдинский (НДР), прочер- номырдинская (часть), лужковское („Отечество”), руцкистское (движение), рыжковский (соспи-сочник), горбачёвские (времена). Имя собственное, фамилия, а также название учреждения может служить для образования существительного со вторым компонентом „гейт”, называющего политические скандалы именем собственным, напр. Моникагейт, „Скуратовгейт” (о скандальной видеокассете с гл. прокурором), „Кремългейт” (о крупных денежных вкладах за границей с именем Ельцина), Ронагейт (в Румынии - дело о коррупции). Подобные образования весьма ёмки по содержанию и без специальной расшифровки неясны в своём происхождении. Такие названия недолговечны, они быстро переходят в пас- сивный состав языка. В масс - медиа встречаются также производные от названий партий, организации, являющиеся в основном названиями лиц: натовчане (НАТО), ОРТэшники, эндээровец (НДР), „яблочники” („Яблоко"), феликсы („Феликс”- организация по имени Дзержинского, созданная группой офицеров КГБ и ГРУ Генштаба для подготовки общественного мнения к резкой смене российского курса, а также физического уничтожения „продажных” политиков из числа высших руководителей страны). Следует обратить внимание также на процесс, получивший широкое распространение за последние десять лет, особенно в болгарской действи- тельности. Это процесс создания и оглашения прозвищ и псевдонимов, являющийся результатом демократизации общества и раскрепощённости личности. Прозвища принимают артисты, художники, исполнители фолка, политические личности, спортсмены, преступники. Данный тип онимов существовал всегда, но их публичность стала возможной лишь теперь, когда были сняты запрещения на оглашение личной жизни более или менее зна- менитых людей. Этому процессу способствуют и журналисты многочисленных газет и журналов, стремящиеся создавать аттрактивные материалы для привлечения читателей. Группа прозвищ - псевдонимов характеризуется следую-щими особен- ностями: псевдоним выбирают сознательно, иногда сочиняют, псевдонимы не имеют пейоративный оттенок, они называют своих носителей более эффект- ными именами, нежели их собственные, напр.: Глория (певица Галя Иванова), Мариус Курки иски (актёр Ивайло Стоянов), Джина Ник (дизайнер Гинка Иванова). Прозвища создаются близкими или друзьями, хорошо знающими дос- тоинства и недостатки называемого. „Под прозвищем мы понимаем дополни- тельное, неофициальное наименование лица”, выполняющее „не только иден- тифицирующую, но и оценочно - характеризующую функцию”. Прозвища раскрывают характер индивида по различным признакам: 1. по професси, занятию: болгарский язык - Петьр Дертлиев - Доктора, Петър Петров - Шератона (по названию ресторана), Йордан Цонев - Данчо Ментата („обманщик” - работал крупье); р. я.- Брынцалов - Самогонщик (по предмету бизнеса). Особенно экспрессивны прозвища преступников: Димитър Маринов - Пищова (пистолет), Юри Шмайзера (карабин), Пепи Наркоманчето, 19 https://biblioteca-digitala.ro Димитър Димитров - Шашмата (обманщики), Васил Божков - Черепа и др.; 2. по характерным привычкам: Георги Дилков - Лорда (по названию . диарки сигарет); 3. по характерному признаку внешности: б. я.- Майк Тайсъп-Цинозавъра, Васко Кръпката (заплата), Васко Кеца (кроссовки); русский язык - Александр Починок - Самоделкин, Владимир Татаринов - Татарин, Китаец; .. 4. по месту постоянного или временного жительства: б. я.- Димата Руснака, Пепо Американеца, Румен Чеченеца, Того Боянеца, Боби сухиндоле- ца; ; ' 5. по особенностям характера: скульптор Николай Шмиргела (наждак-йз-за острого языка), актёр Васил Василев - Зуека (Заяц), Ганчо Въчков - Лудия (сумасшедший). Другие прозвища присвоены их владельцам по сходству с персонажами популярных фильмов, напр.: б. я.- Георги Иванов - . Гонзо („Мапет шоу”), Ерджан Рашид - Роко („Роко и его братья”./, Миколай Данаилов - Урко („Планета обезьан”), Александър Цветанов — Сандокан. . Выделяется также группа прозвищ, являющихся названиями короно- ванных глав государств и придающих своим носителям особый ореол лидерст- ва, наприм.: болгарский язык - Петко Маргитин - Парския, Желязко Демирев - Императора, Боян Петракиев — Барона, Румен Гоцев - Пашата; русский язык - Борис Ельцин - Царь Борис. Следует отметить, что все примеры прозвищ в болт, языке принадлежат лицам, занимающим лидерское место в тёмном биз- несе. В результате демократизации печати стало возможным проявление ещё одной тенденции, касающейся прозвищ, а именно - создание и функционирование прозвищ, называющих первых государственных руководителей. Эта тенденция проявляется преимущественно в болг. прессе; .употребление прозвищ характеризуется там частотностью прежде всего на страницах оппозиционной печати. Денотативной основой прозвищ служат действия политиков, их место в иерархии власти, некоторые личные качества. • Наприм., на страницах газет можне встретить прозвища Командира, . Капитана, Мавъра, даваемые журналистами Премьер - Министру; Мистьр 10 процента, диджей Ал Бож, Господин Реформа, Поразяващата уста - 2 (поражающий рот). Валика на реформата (каток реформы) - об Александре Божкове; Татетс (папочка), Генчо Тротила, Бъки Сръчното (умелые руки)-об Е. Бакарджиеве и др. В заключение следует сказать, что рассмотрение имени собственного, в том числе псевдонимов и прозвищ, с учётом их мотивированности экстрал- ингзистическими факторами, несомненно, даёт материал для размышления о том, что в группе онимов закодировано знание о времени и месте их создания, сведения об актуальном развитии общества. ЛИТЕРАТУРА Отин, Е. С., Экспрессивно - стилистические особенности ономастической лексики в восточнославянских языках, в сб.: Проблемы сопоставительной стилистики вое - глочнославянских языков, Киев, 1981. Ушаков, Н. Ы., Васильева, В. Д., Клюева, Н. П., О грамматических особенностях прозвищных имён, в кн.: Ономастика и грамматика, М. . 1981. 20 https://biblioteca-digitala.ro APLICAȚII ALE INFORMATICII ÎN LINGVISTICA ȘI FILOLOGIA SLAVĂ Dan Mihai Bărbulescu Ioana Manela Bărbulescu București Tuturor profesorilor care nu sc mai află astăzi printre noi. Calculatorul - un obiect căruia în anii șaptezeci nici cci mai optimiști vizionari ai prognozei economice nu îi prevedeau un viitor mai îndepărtat de statutul de curiozitate - a devenit în ultimul deceniu un instrument de neprețuit al omului, o unealtă pentru îndulcirea traiului și o armă puternică pentru cîștigarea timpului. Supraevaluat de către autorii de romane științifico - fantastice și, în același timp, desconsiderat de vulpea care nu ajunge Ia struguri, calculatorul a intrat în viata omului pe nesimțite. Fără ostentație și cu sinceră prietenie, docilă continuare a mintii și mîinii omului, și-a oferit serviciile ființei care l-a creat și, fără a-1 înlocui pe aces- ta cu totul, a trezit în ființa umană o nouă manie: dependenta dc calculator. Departe de a fi un lux sau un capriciu omenesc supus modei efemere, astăzi deja omniprezent în circulația traficului feroviar, maritim sau rutier, indispensabil în munca ingrată a criminalistului și în stabilirea relațiilor optime în fermele zootehnice, în aceeași măsură folosit în studiourile de televiziune și în unitățile medicale, calcu- latorul ar trebui să depășească barierele oricăror fluctuatii economice și piedicile financiare pe care România, în general, și învățămîntul românesc, în particular, sînt obligate să le suporte în această perioadă de sfîrșit de mileniu. Folosirea calculatorului în lingvistică și în filologie vine ca o aplicație ce pornește dintr-o idee prilejuită tocmai de aniversarea jubiliară care îi obligă pe cei din ziua de azi, din respect pentru înaintași, la un bilanț al trecutului, la un inventar al prezentului și la alcătuirea planurilor pentru cei ce vor urma... Nu nc vom referi în rîndurilc de față la posibilitatea de a folosi calculatorul în mod direct în procesul dc învățămînt, cu tot ceea ce implică aceasta. Este deja bine- cunoscut faptul că, fără a înlocui prezența omului, ci venind în ajutorul acestuia, mijloacele informatice au început să dețină un domeniu vast de aplicație îh activitatea milenară a educației umane. Folosirea calculatorului ușurează astăzi cu mult succes procesul de predare în care profesorul este subiect, la fel ca și cel de asimilare unde rolul principal îl are studentul. în aceeași măsură, activitatea de verificare - examinare și evaluare poate fi asistată de calculator. Programele pentru învățămîntul ce cuprinde atît de diverse domenii, precum și cele pentru limbi străine în special, care ne interesează în mod direct, sînt nenumărate - la fel ca și posibilitățile de aplicare a lor, ceea ce de altfel poate constitui subiectul unei alte comunicări. în ce nc privește, dorim să evidențiem capacitatea de folosire a calculatorului în domeniul lingvisticii și filologiei în general și al lingvisticii și filologiei slave în particular. 21 https://biblioteca-digitala.ro Expunerea de față pornește de la o necesitate cu care în mod sigur cei ce se ocupă de studiul diferitelor limbi s-au confruntat Ia un moment dat: visul oricărui spe- cialist care lucrează cu sisteme lingvistice diferite este acela de a deține o mașină - minune care să facă totul ușor, repede și curat. Pentru un astfel de specialist, aceas- ta însemnă în primul rînd a scrie cu diferite alfabete în diferite limbi, fără a mai fi însă nevoie să se scoată hîrtia din carul mașinii de scris, fără a mai fi nevoie să se deseneze chinuitoare litere imposibil de dat la cules și fără a se mai consuma tone de hîrtie și ore întregi pentru ciorne. Datorită unui dispozitiv simplu care a fost produs de către specialiști din țară, avînd la bază o idee și un principiu care ne aparține, printr-o simplă apăsare de buton se poate folosi calculatorul pentru scrierea unui text în care se folosesc alfabete diferite. O altă aplicație deosebit de folositoare în domeniile menționate o reprezintă îngrijirea unui text. Iar aici calculatorul poate fi de un real si marc folos. Cu ajutorul unui program de recunoaștere optică și cu un calculator prevăzut cu dispozitiv de citire (denumit scanner) textul respectiv poate fi prelucrat prin următoarele operații: • Revigorarea: Textul introdus astfel în calculator poate fi supus unei operații de cosmetizare, prin reconstituirea sa (fragmente lipsă), refacerea grafică și, în fine, restaurarea integrală. • Identificarea: De multe ori ne confruntăm cu texte a căror patemitaie este discutabilă. Pe baza unui fond de date prealabile, calculatorul poate stabili perioada în care textul respectiv a fost elaborat și chiar de către cine, • Igienizarea: Deseori se întîmplă ca un text preluat dintr-o veche scriere să fie parazitai de o serie de adnotări ale copiștilor, adnotări ce nu ajută pe cei ce studiază respectivul document. Cu ajutorul calculatorului textele pot fi eliberate dc un astfel de balast, fiind oferite spre studiu în forma lor originală, lipsită de orice intervenții pe parcurs. • Adnotarea: Dacă, din contră, specialistul consideră că textul ce urmează a fi prezentat necesită anumite explicații, el poate recurge fie la adnotările directe (cele clasice: note de subsol, note explicative etc.), fie poate apela la așa - numitul hiper - text - care constă în explicații la anumite cuvinte activate prin calculator ca urmare a unui program special. • Selectarea textului: Dacă numai o parte din textul întreg este relevant pentru o problemă anume (de exemplu: studierea aoristului asigmatic), acesta se poate selec- ta și prezenta fragmenter, ad-hoc. • Editarea textului: Una din cele mai importante aplicații informatice o con- stituie editare de text. Tehnoredactarea asistată de calculator reprezintă pentru spe- cialistul lingvist sau filolog un mare pas îii economia de energie și timp. în editarea de text, unul din roiurile esențiale ale calculatorului este de a pune la dispoziție ionturi și tipuri sau corpuri de litere. Prin programe speciale, se pot crea colecții de fonturi pentru alfabete diferite , de ex.: alfabetul slav pentru limba rusă contemporană și alfabetul latin pentru limba română contemporană sau pentru același alfabet în perioade diferite, de ex.: alfabetul glagolitic și alfabetul chirilic sau: alfa- betul glagolitic bulgar (numit și rotund) și cel glagolitic croat (numit și colluros) sau: alfabetele folosite în redacțiile slavone. O refacere a unei lucrări de referință cum este de excmglu Slava veche și slavona românescă (apărută sub redacția colectivă binecunoscută) ar pune astăzi cu totul altfel problema tehnoredactării. (Amintim de textele în juxtă în paleosiavă, slavonă, greacă, latină, română cu alfabet chirilic și română cu alfabet latin). In afară de aceste facilități mai sus enumerate, mai sînt demne de luat în scamă ca aplicații pentru domeniul lingvistic și filologic următoarele două și anume: 22 https://biblioteca-digitala.ro • Arhivarea: Orice specialist cunoaște faptul că pentru orice lucrare pusă la păstrat este esențială definirea unei cote; în caz contrar respectiva lucrare va fi întot - dejuna pe undeva pe-aici dar niciodată într-un loc sigur unde o poți găsi repede și ușor. Calculatorul ne oferă posibilitatea localizării rapide a lucrărilor, precum și alte date care ne-ar putea interesa, ca de pildă: anul apariției sau starea în care se află lucrarea etc. Legat de aceasta este și următorul punct și anume crearea unei baze de date. • Baza de date: Din punctul de vedere al calculatorului baza de date reprezintă una din importantele aplicații pe care acesta le poate îndeplini. Pentru specialist însă, reprezintă sfirșitul unui coșmar în care el se vede sufocat de zeci de cutii de pantofi pline cu fișe de tot felul, începînd cu cărțile din bibliotecă și terminînd cu dicționarul la care lucrează curent sub presiunea nemiloasă a editorului pe de o parte (care tre- buie să dea B[un] de Tfipar] la o anumită dată) și a familiei, pe de altă parte (care găsește fișe în cele mai neașteptate unghere ale casei). Pentru calculator va fi foarte simplu să depună o activitate care, în mod obișnuit, specialistului îi ia luni întregi și poate chiar ani. O dată creată o listă (de exemplu de articole de dicționar sau de autori), calculatorul va memora respectivele date și le va ordona după cum va primi comanda: în ordine alfabetică directă, în ordine alfabetică inversă, pe domenii, perioade etc. Reluînd exemplul lucrării de referință Slava veche și slavona românească, amintim de lista dc cuvinte dc la sfîrșit, care oferă variante ale cuvîntului în diverse perioade. Lista poate fi îmbunătățită substanțial cu ajutorul calculatorului fie datorită faptului că se poate urmări evoluția unui cuvînt (în mod direct sau prin modalitatea hipertextului dc care am vorbit mai sus), fie prin posibilitatea de acces la această listă din diverse direcții (română > slavonă sau slavonă > română, după cum este cazul). O astfel de bază de date poate fi ținută foarte ușor ta zi. în același timp, ne poate feri de informații redundante. Pentru a fi parmanent la zi cu informațiile - cea mai puternică valută în vigoare - calculatorul poate deveni un cap de pod pentru o rețea planetară în care orice posesor de tehnică informațională poate primi sau trans- mite mesaje. Pentru a intra în această mare horă a calculatoarelor, pentru a arăta că existăm și că, așa stînd lucrurile, ne motivăm într-un fel sau altul existența, trebuie să creăm o rețea specializată între facultățile filologice din întrega lume precum și între institutele de lingvistică - ceea ce ne va asigura și că vom ține pasul cu dina- mica lexicală. Venind și cu această inițiativă, înaintăm și propunerea alcătuirii marilor dicționare de referință pentru limbile ce se studiază în facultățile și secțiile univer- sitare din țară, o realizare ce își face simțită necesitatea din ce în ce mai mult în actualul context. Crearea unei rețele de acest fel nu poate duce decît la strângerea și mai mult a relațiilor atît interumane cît și interinstituționalc, la accelerarea transferu- lui de informații, în fine, la ridicarea nivelului de pregătire și activitate al fiecăruia în parte, fie el student sau cadru didactic. A bon entendeur salut! Modernizarea informațională a sferei lingvistice nu trebuie văzută ca un scop în sine, nu ca o modă supusă capriciilor efemere umane, ci ca un mod de lucru și dc trai, ca o modalitate de păstrare, continuare și dezvoltare a tezaurului lingvistic național și, în același timp, ca modalitate de accesare a bogățiilor lingvistice mondi- ale. Ținerea la zi a noilor apariții zonale sau internaționale în domeniu se poate face permanent și nu periodic; prin astfel de legături, întîlnirile nu vor fi dese, ci permanente. 23 https://biblioteca-digitala.ro Păstrarea, revitalizarea și continuarea bogatei moșteniri spirituale a unei activ- ități de 50 de ani ai slavisticii universitare bucureștene, cu deosebita onoare și adîncă pioșenie, ne revine nouă, celor care astăzi avem nu numai plăcerea dar, în același timp, avem și șansa de a fi împreună și a ne bucura de acest jubileu, fără însă a trita de înaintașii cărora le datorăm atîtea - și în primul rînd temelia de piatră a unui îndelung drum al cercetării - motiv pentru care le închinăm tributul nostru de recunoștință și le dedicăm această lucrare... * Slava veche și slavona românească, autori: P. Olteanu, G. Mihăilă, L. Djamo - Diaconiță, E. Vrabie, E. Linta, O. Stoicovici, M. Mitu, București, Editura didactică și pedagogică, Î975. https://biblioteca-digitala.ro IMPORTANȚA UNOR SURSE ISTORICE RUSEȘTI PENTRU ONOMASTICA ROMÂNEASCĂ Iustina Burci Craiova O cercetare amănunțită și riguroasă a sistemului denominativ aciuai nu se poate face în afara datelor furnizate de către istorie, căci, dincolo de forma in care se prezintă astăzi antroponimia românească, există an drum sinuos, cane presupune sedimentări suc- cesive, condiționate - pe parcursul a câtorva sute de ară - de numeroși factori lingvistici și extralingvistici. Secolele XflI-XlX reprezintă în istoria Moldovei o perioadă de așezare și reașezare continuă a “rânduielilor pământești” - situație care poate fi extinsă la nivelul întregii țări; luptele externe și interne. adesea pentru stabilirea hegentoniei politice în stat, protestele sociale care îmbracă diferite forme, mișcările dc populație diutr-o zonă într-alta. toate acestea alternând cu relative momente de stabilitate și acalmie, caracter- izează clin plin epoca respectivă. “Efervescența” manifestată ia nivelul comunității, precum și influențele produse asupra limbii prin contactul direct cu limbile slave, greacă sau turcă, nu putea rămâne fără urmări nici la nivel lexical, și, pornind de la -acesta, nici la ccl onomastic Pcntn? o lungă perioadă de timp singura resursă documentară în studiu? numelor proprii o constituie actele redactate în limba slavonă la curtea domnească iar, mai târziu, și în târgurile moldovenești nude, în strânsă legătura cu dezvoltarea petrecu! ă în pian economico-social - încep să prindă contur manifestări ale vieții culturale. Toate aceste acte nu reprezintă, inițial, decât “dovezi” prin care domnitorul fie întărea diferite proprietăți supușilor săi {sate, părți de sate, moșii, iazuri, podgorii etc.) ori; în care erau consemnate rezolvări ale unor diferende între oameni, fie reprezentau scrisori cu caracter oficial. Treptat însă, se ajunge ca orice schimbare petrecută la un montent dat în interiorul societății să fie înscrisă in “catastifele” sătești sau orășenești. Deși din ce în ce mai numeroase după amil 1600, conținutul lor mi oferă prea multe date în ceea ce privește numărul aniroponimelor înregistrate și varietatea acestora (de regulă, sunt menționate numele “părților” implicate și al câtorva martonjt Este și-firesc daca ne gândim că cei mai mniți dintre oameni duc o viață patriarhală fără evenimente majore Adunat în două mari colecții, Documentele lui Ștefan cel 'Mare și Catalogul do- cumentelor moldovenești, tot acest material cuprinde o informație antroponomaslică fragmentară care nu ne poate oferi decât o imagine de ansamblu asupra modului în care a evoluai fenomenul apariției numelor de persoană și al cărui rezultat final este, astăzi, formula “nume + prenume ' Scria culegerilor statistice se deschide în secolul al XVni-tea cu Moldava in epoca feudalismului, din care s-a editat ia Chișinău în 1975, volumul VII. partea I și a Il-a. Lucrarea reprezintă prima mare încercare de a oferi nn tablou demografic complet și concret al ținutului moldovenesc; oricare ar fi aspectul sub care se analizează materi- alul “acestui corpus de izvoare medievale”, impresia este invariabil aceeași: a unei monografii a momentului. ia care ajungem prin cercetarea, deopotrivă. a tuturor numelor personale înregistrate și a informațiilor suplimentare care ni se dau despre ele. Avem la această dată - 1774 -, posibilitatea de a urmări raportul direct dintre numele propriu și purtătorul său, căci perioada la care ne referim este una dc formare și cristalizare a https://biblioteca-digitala.ro numelui de familie care nu dispune, încă, de acel grad total de generalizare și abstracti- zare la care a ajuns în prezent^. Materialele recensămintclor conțin date importante în cc privește tratarea unor probleme de geografie istorică, a unor aspecte legate de viața socială, economică, juridică și politică a Moldovei, dinamica densității populației, relațiile agrare, sistemul proprietății funciare, intr-un cuvânt, oferă posibilitatea reconstituirii unei realități exis- tente la un moment dat. Cele două părți ale catagrafiei apar ca urmare a inițiativei avute - în perioada războiului ruso-turc (1768-1774) - de comandantul armatei rusești P.A. Rumianțev; obiectivul acestei lucrări este unul bine determinat: înregistrarea întregii populații auto- htone pentru a putea fi stabilite cât mai exact dările cu care aceasta trebuia să contribuie la întreținerea armatei rusești. Deși ordonate de guvernul țarist, coordonarea și efectu- area recensămintelor s-a făcut, practic, de către Divanul Moldovei sub directa supraveg- here a generalului A. V. Rimski-Korsakov, iar munca pe teren a fost realizată prin inter- mediul unor dregători români instruiți în acest scop. Dar, se parc că prima încercare în limba rusă, între anii 1772-1773, rm a adus rezultatele scontate: lipsește un număr mare de localități, iar consemnarea populației în tabele nu se face nominal, ci numeric. Este motivul pentru care în anul următor - 1774 - se încearcă elaborarea unui nou recen- sământ, de astă dată în limba română; tabelele cuprind o rubricație nouă în care vor fi înscrise: numele și prenumele, etnia, starea civilă a capilor de familie, și aceasta indifer- ent dc poziția socială: scutelmci sau binuci. Lipsa unui sistem unic de înregistrare a gen- erat și acum unele inconsecvențe; în 4 ținuturi - Soroca, Suceava, Tutova, Fălciu - indi- carea familiilor se va face tot numeric, pe categorii fiscale, în timp ce, în celelalte 16, capii de familie sunt înscriși uneori, fie numai prin prenume fie numai prin numele de familie; tabelele nu cuprind numele boierilor și nici pe cele ale călugărilor. Conform legii, aceste pături sociale erau scutite de orice prestații și, întrucât recensămintele au fost efectuate pentru a stabili numănil populației impozabile, ei au fost omiși. Toate aces- te inadvertențe nu minimalizează însă, cu nimic valoarea lucrării, valoare impusă de bogăția cantitativă și nu mai puțin calitativă a materialului înregistrat. Și, dacă adăugăm la aceasta și faptul că în cuprinsul ei se regăsește întreg ținutul moldovenesc, avem, atunci, un motiv în plus de a analiza informația dată, atât în sine, ca “imagine” a unei provincii istorice românești într-o perioadă delimitată de timp, pre- cum și contrastiv, în comparație cu situația existentă în celelalte regiuni. Realizată cu mult înaintea unor studii care vor avea, ulterior, un vădit caracter lingvistic, și cu 121 de ani înaintea Legii asupra numelui din 18 martie 1895, catagrafia poate sta la baza unor cercetări nu numai riguroase, ci și necesare, privind aceste două aspecte. Materialul pe care îl conține surprinde, ca o radiografie, fenomene petrecute la nivelul limbii acum 225 de ani și, legată de acestea, evoluția sistemelor antroponimic și a celui toponimic. Numeroase elemente pe care le înregistrează sau sub care se prezintă astăzi limba română își găsesc explicația numai aici, în documentele istorice, a căror dublă funcție - dc atestare și dc conservare - servește adesea ca suport științific în emiterea diverselor teorii Este cazul multor cuvinte de origine slavă, intrate în vocabular în câteva straturi lexicale, în funcție de condițiile istorico-politice, economice, sociale și culturale de dez- voltare a statelor românești, începând cu secolul al Vl-lea și până în secolul al XVIll-lea. Nu ne referim însă la apelativele care s-au fixat în limbă și exprimă noțiuni general-val- abile (plug, brazdă, izlaz, grind, ostrov, mlaștină, luncă, movilă, padină, ponor, crivină, peșteră, norod, beznă, veac, vreme, nevastă, gloată, slavă, nădejde, podoabă, glas, jert- fii, obicei, clacă, obște, groază, milă, jale, veste, drag, prieten, dârz, slobod, bogat, a munci, a trudi, a iubi, a toci, a izbândi, a năpădi, a pofti, a isprăvi, a râvni etc.) ci la 26 https://biblioteca-digitala.ro acelea caic au caracterizat la un moment dat o anumită stare dc fapt. Ele fac parte în spe- cial din terminologia feudală-5 și denumesc. în marc, meserii, funcții Și obligații ale țăranilor către stăpânitorii de moșii, ispravnic, ceașnic, globnic, pisar, jitnicer, poslușnic, jitar, stoler, stolnic, sucmănar, desătnic, perepisnic, podvodar, postelnic, polcovnic, porucic, poroșnic, sotnic, scutelnic, scripcar, posadnic, vornic, pohotnicar, voznar, vut- car, crainic, clucer, dajde, desetină, gloabă etc. Utilizarea unor astfel de temeni este astăzi perimată. Evoluția societății, dispar- iția cadrului și a noțiunilor pe care le desemnau a dus inevitabil la scăderea totală sau parțială a funcționalității lor. Majoritatea au trecut, în momentul dc față, fie în fondul pasiv al limbii, fie în cel dialectal uneori lărgindu-și ori chiar modificându-și și valoarea semantică ăde exemplu gloabă (< sl. globa) însemna în trecut amendă - plătibiiă și în vite, care, în acest caz erau proaste; iar actual, sensul cuvântului este de cal prost, prăpădit, mârțoagă^. Cu toate acestea, o parte dintre ei își continuă însă existența în mod activ, dar, la un alt nivel - cel antroponimic. Pătrunderea și perpetuarea lor în acest spațiu reprezintă o șansă în plus pentru apelativele de acest gen. supuse, prin forța lucrurilor, unui fenomen de regresie în ceea ce privește frecvența apariției în vorbirea curentă. Prezentăm în continuări' situația câtorva nume de familie - înțelegând prin aceasta cifra totală și repartiția teritorială - a căror etimologie trimite în mod direct către unii din ter- menii de mai sus: Pisaru 154 (18-B, 8-BNT, 3-CR, 3-M, 709-ML, 2-0, 11-TR); Poslușnic 27 (18-B, 4-M, 5-ML); Postelnicu 3764 (700-B, 67-BNT, 16-CR, 103-D. 1262-M, 1005-ML, 421-0, 190-TR); Polcovnicu 307 (16-B, 5-D. 6-M, 25P-ML. 8-MR. 22-TR); Porucic 5 (1-B, 4-BNT); Poroșnicu 370 (1-B, 6-BNT, 13-D, 27-M, 267-ML, 4- 0. 55-TR); Sotnic 4-D: Scutelnicu 1256 (174-B, 28-BNT. 6-CR. 2 l-D, 224-M, 6S6-ML, 4-MR, 37-0, 1-TR); Scripcaru 1991 (101-B, 14-BNT, 14-CR. 149-D, 76-M, 1487-ML, 11-MR. 11-0. 122-TR); Jitaru 3607 (125-B, 95-BNT, 38-CR, 173-D, 393-M, 2477-ML, 22-MR, 98-0. 246-TR); Stolnicu 484 (33-B, 14-BNT. 15-CR, 2-D, 34-M, TM-ML, 1-0. 37-TR): Stolerii 2729 (214-B. 56-B№, 21-CR, 99-D, 52-M. 2Z22-ML. 3-MR. 37-0, 125-TR) cu var. Stoleriu 1089 (96-B. 10-BNT, 16-CR. 7-D, 21-M. «57-ML, 18-0, 64- TR)3. Din exemplele date se poate observa că, între provinciile românești. Moldova înregistrează, în genere, cel mai mare număr de purtători ai antroponimelor respective. Și aceasta nu numai datorită faptului că în regiune influența slavă s-a manifestat mai accentuat și pentru o mai lungă perioadă de timp, ci și pentru că ea s-a dovedit a fi o zonă conservatoare, păstrătoare a unor veclii fapte de limbă, ‘"afirmate” de documentele istorice și confirmate de realitatea lingvistică dc astăzi. O astfel de confirmare a primit și îndelungatul proces al formării numelor de fam- ilie, căci, pentru a ajunge la ceea ce constiuie în momentul de față structura binara a numelui propriu, a fost nevoie de câteva secole, timp în care formula denominativă s-a amplificat și s-a complicat o dată cu relațiile economice ori sociale dintre oameni. Bogatul material cuprins în catagrafia de la 1774 surprinde în mod explicit acest fenomen în desfășurare. Numele unic (Albul, Adam, Ambrosie, Andrieș, Andreiu, Andrunachi, Antohi, Angheluță, Apostol, Arhiri, Ariton, Arseni, Badiul, Bogdan, Bucur, Bursucan, Calistru, Calotă, Crâstea, Cerbul, Cerchez, Chiftii, Comșe, Constantin, Costin, Dănilă, Dămian, Dima, Dinul, Dobrul, Dragul. Dragomir, Drăgoi, Dumitru, Enachi, Flore, Filip, Gavrilă, Gherasâm, Gheorghe, Grigoraș, Grigore, Grozav, Mări an, Mihai, Miron, Mthalache, Mihne, Năstas, Neagul, Nechita, Neculai, Nedelciu, Nica, Nicu, Nistor, Nitul, Onofrei, Opre, Pascal, Pană, Pavel, Petre, Petcu, Pătrașco, Pinteleiu, Preda, Radu, Răducan, Sava, Sandul, Sălevestru, Sârghie, Solomon, Strătulat, Standul, Stănilă, Stoica, Streșină, Surdul, Ștefan, Șendre, Șerban, Timofti, Trifan, Toader, Toma, Ursul) sub care mai apar, încă, înscriși o parte dintre birnici devine la 27 https://biblioteca-digitala.ro această dată mai mult decât insuficient Nevoia de concretețe și de siguranță în relațiile interumane face necesară dezvoltarea unor formule care dau posibilitatea identificării precise a indivizilor (mai mult chiar, conștiința apartenenței acestora la o persoană sau la un loc apare frecvent exprimată în construcții analitice, uneori destul dc ample): Constantin, croitor; Constantin, tălgerar; Costache, bejenar de la Covurlui; Costachi, căsap; Costin, butnar; Costin, morariul; Costin, rusul; Chirică, țigan; Dumitrașco, jitar; Dumitru, cărămidar; Dumitru, funar; Dumitru de laMăzineni; Danciul, muntean; Dămiian, dascăl; Dima, curălar; David, jidov; Dragul, scăfar; Enache, sârbul; Eni, grec; Enciul, șoimariul; Eftimie, holtei cu mamă; Echim, bejenar; Gavril ot Cruce; Gligori, bărbier; Gheorghi, beșliu; Gheorghi, brăhar; Gherasim porcar; Grigoraș, pâs- lar; , Petre din Pășcăuți; Pinteleiu ot Movilită; Radu dulgheriul; Sandul, bărbier; Ștefan, protopop; Ștefan, slugă; Ștefan, covătar; Tănasă, săbier ce ședi la Arsăni; Tomșe, de la Feodosi; Trohin ot Vivoreni, slugă; Ursul, șelar; Vasile, vrânceanul; Vasile, scutar; Vasile, baciul ot Cucueți; Vasili din Eundeni;, Dumitru sin Șerban, Nedelco sin Vasile, Ion sin Necula, Marian sin Sandu, Radu sin Sima, Filip sin Nechita; Ilie zet Neculai, Pricopi zet Gliga, Drăgan zet Stan, Simeon zet Stratu, Gheorghe zet Spătarului, Vasile zet Ilincăi, Ion zet Dobre, Vasile zet Bălan, Iordache zet Covrig, Ion zetMacarie; Vasile a Dafinii, Toader a Savii, Neculai a Simionesii, Dumitrașcu a lui Gheorghiță, Apostol a Mândriloii, Ion iță a Tomulesii, Axăntii a Cozmii, Petre a Parascăi, Toader a Sandii, Mitre a Ștefaniei, Grigore a lui Toader Dandul, Toader a Ioanei; Ștefan nepot lui Motoc, , Andrei brat Crăciun, Costache brat Chifan, Tudose brat Enachi, Ignat brat Paraschiv, Costandin brat Vasile etc. Cele mai multe dintre persoanele înscrise au însă numele de familie deja consti- tuit. Mijloacele prin care s-a ajuns la aceasta sunt diferite, de la caz la caz: fie din pore- cle și supranume (derivate sau nederivate) legate îndeosebi dc ocupația, trăsăturile fizice sau psihice, universul în care individul trăiește (Dumitrașco Tocilă, Preda Fuior, Apostu Furculiță, Irimie Poiată, Ion Făcăleț, Sandu Găleată, Toader Ciur, Andronache Berbecul, Alexe Plăcintă, Nica Spanac, loniță Topor, Miron Capmare, Sandu Gurălată, Mafteiu Scurăcană, Ștefan Căruță, Ion Rogojină, Mihalache Obadă, Gavril Ceapă, Toader Bordei, Pașcu Găinaru, Ion Sârmă, Ion Băibărăcar, Toader Bivolar, Chiriță Armaș, loniță Bucătariul, Constantin Dijmaru, Ștefan Găitănaru, Vasile Beșliu, Simion Stegar, Ștefan Fântânaru, Andrei Teslaru, Anton Săbieru, Grigoraș Potcovaru, Neculai Curălaru, Mihai Cizmaru, Constantin Blănar, Lupașcu Rotar, Leonte Postăvar) fie a fost adoptat numele tatălui sau al bunicului fără alte modificări (Pintelei Constantin, Toader Călin, Ispir Dobre, Constantin Gheorghiță, Andrei Lae, Luca Antonie, Lupu Dumitru, Crăciun Toader, Sava Irimie, Pavel Chiriac, Dinul Oance, Andrieș Postolache, Ion Preda, Onișor Nichita, Costin Gheorghe, Toma Zaharia, Pavel Dan, Vasile Manole, Ion Bucur, Enache Miron, Pavel Melinte, Gheorghe Nistor, Ion Darie, Iorga Sandul, Constandache Voine, Ostahi Luca, Constandin Flore, Manole Parfenie, Matei Onojrei, Alexandru Marin, Dumitru Drăghici, Ursul Damaschin, Ion Vintilä, Irimie Ariton, Alexandru Chiriță, Mihai Vasilache, Ștefan Neagul) ori, pornind de la acestea, precum și de la numele de locuri, s-au format nume de familie prin derivare (lanachi Bârlădeanu, Lupul Ghinescu, Toader Topolicean, Tănasă Boldescul, Grigoraș Codreanu, Ursu Pâslărescu, Ion Băltătescu, Ion Tojănescu, Neculai Brătescu, Constandin Scor (eseul, Ilie Albescul, Ion Vătămănescu, loniță Ursărescu, Neculai Apostolescul, Toader Timinescu, Anton Brănișteanu, Vasile Movileanu, Grigore Pruteanu, loniță Nicorescu, Grigoraș Luncaș, Ștefan Dăvideanu, Vasile Popescu, Chiriță Ieșeanul, Gavril Moldoveanul, Ilie Floreșteanul, Constantin Băcăoanul, Dumitru Brănișteanul, Grigoraș Andronescu, Toderici Chiri le seu, Neculai Ignătescu, Vasile Gavrilescul). 28 https://biblioteca-digitala.ro Dinamica formării numelor personale este uneori cât se poate de evidentă. Avem în cuprinsul catagrafiei exemple clare în care numele comune devin nume proprii. Unul și același cuvânt este, concomitent, în sate diferite sau în cuprinsul aceluiași sat, și apel- ativ și nume de familie: Gligoraș Brânzar - Constantin, brânzar; Vast li Cașcavalgiu - Enache, cașawalgiu; Iordache Bucătariul — loniță, bucătar; Timofte Bairactar Manole, bairactar; Gavril Cimpoeș Ion, cimpoeș; Apostol Armașul - Nechita, armaș; Angheluță Olaru ■ Ștefan, olar; Dănilă Amăutul Tudose, amăutul; Andrei Pănzariu - Gavril, pânzar, Iacob sin Străjer - Iftimie, străjer; Dumitru Pâslarul - Gheorghi, pâs- lar: Petre Ungurean - Ștefan, ungurean; Ursachi Uricar - loniță, uricar; Ion zet Tătaru - Costandin, tătaru; Timofti Tăbăcar - Barbul, tăbăcar; Vasilache Dogaru - lanoș, dogar. Toate aceste aspecte pot face, fiecare în parte, obiectul unor studii amănunțite căci problema nu este numai una de formă, ci și una de fond, cu implicații la nivelul psi- hologiei umane, a factorului economic, social și politic. Dar, ceea ce interesează în primul rând este faptul că acest material există, că se regăsesc în el numeroase influențe manifestate la nivel lexico-graniatical din partea limbilor cu care româna a venit în con- tact într-un fel sau altul și, nu în ultimă instanță, oferă istoriei, demografici, etnologiei, sociologici un real punct de sprijin privind evoluția societății moldovenești în particular și a celei românești în general. Nu mai puțin importante sunt recensămintele în ceea ce privește toponimia. Sub acest aspect, catagrafia poate fi considerată un indicator al așezărilor moldovenești de la 1774. Nici un alt document realizat în această perioadă nu cuprinde un număr atât de însemnat de localități - 2299 (sate și orașe). Evoluția numelor dc locuri a fost, ca și a celor de persoane, diferită. Unele dintre ele s-au menținut de-a lungul timpului, favorizate fiind de dezvoltarea econcmico-socială ori politică, sau de condițiile fizico- geografice, altele, din aceleași motive, au dispărut. Adjud, Bacău, Baia, Bârlad, Botoșani, Cotnari, Dorohoi, Faldul, Galați, Hârlău, Iași, Lăpușna, Orhei, Roman, Soroca, Suceava, Târgul Neamț, Târgul Frumos, Tecuci, Trotuș, Vaslui sunt numai câte- va dintre târgurile moldovenești cu hotare străvechi, dinainte de întemeiere, care au cunoscut o evoluție continuă. Ea se datorează, în speță, privilegiilor comerciale acordate acestor centre, devenite importante pentru domnie prin schimbul de mărfuri, mterior și exterior, desfășurat aici. Situația nu este însă aceeași pentru toate satele. Desele campanii provocate de război, năvălirile, luptele interne, birurile exagerate, fuga de pe moșii au dus frecvent la risipirea multora între ele Sunt înregistrate numeroase siliști și, nu întâmplător. Sloboziile se înmulțesc dc ia 11 în 1771 la 24 în 1816. Chiar dacă nu sc mai regăsesc în nomenclatoarele dc astăzi, materialele istorice fac dovada existenței lor tre- cute; și împreună cu actualele nume de locuri ele contribuie la studiul toponimiei ca sis- tem. Dăm în continuare câteva exemple: Tomești, Epureni, Căcăceni, Dumeni, Gorbănești, Havoria, Liveni, Bursuceni. Pitulășăni, Cișmeaua, Tulbureni, Hucul (Botoșani), Năsâpeni, Mesteacănul, Căiugăra, Bălanul, Hmeeni, Urmemș, Prohozăști, Vidrașcu, Rădeana, Garbovanul. Cobul, Cornitul (Bacău). Realizate pentru a seni unor scopuri fiscale sau militare, recensămintele depășesc cu mult valoarea pe care au avnt-o inițial. Orice studiu descriptiv al limbii nu poate ignora astăzi, nici pe departe, existența acestui vast material, cu atât mai mult cu cât el reprezintă, în numeroase cazuri, cheia necesară explicării unor fapte lingvistice actuale; cuvintele au de cele mai multe ori în spatele lor o întreagă istorie pe care ne-o divulgă adesea numai documente și înscrisuri vechi. Din această cauză cercetarea lor se impune ca un act necesar și util în același timp. 29 https://biblioteca-digitala.ro NOTE Documentele lui Ștefan cel Mare, publicate de loan Bogdan, vol. I-II, București, Socec&Co., 1913; Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică centrală a Statului, vol. I-IV, București. Sabina, Teiuș, Referitor la sfera și locul onomasticii în lingvistică, în voi. Studii și mate- riale de onomastică, Editura Academiei, Cluj, 1969, p.2. G., Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Editura Academiei Române, București, 1960. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Ediția a Il-a, Univers Enciclopedic, București, 1996; August, Scriban, Dicționaru limbii românești. Iași, 1939. Cifrele prezentate au fost extrase din arhiva Centrului de Excelență - profil onomastic din Craiova, constituită pe baza datelor oferite de Serviciul Evidența Populației din București, în anul 1994. https://biblioteca-digitala.ro LATINICA U HRVATA (POSEBAN OSVRT NA BARTOLA KASINA) Ljiljana Kcncel Croația Sudeci po traktatu Crnorisca Hrabra O PISMENEH u kojem stoji: “Krstivsi se, rimskim i grckim pismenima muCahu se pisati slavensku rijec...” mogli bismo zakljuditi da su Slaveni dobili pismo nakon sto su primili krscanstvo, no piăe i da po “.. crtama i rezama <5itahu i gatahu. buduci pogani...” pa mozemo zakljuCiti da su i prije pokr&avanja zapisivali rijeci. Bili su u kontaktima sa dnigim narodina (Grcima, Romanima i Germanima) koji su vjerovatno utjecali na njihovu kultinu avljenja. Konstantin filozof (odn. Ciril) je tvorac glagoljice, pnog hrvatskog pisma Kasnije se upotrebljavala i cinlica. i to bosanska cirilica iii bosancica, a trece pismo je postala latinica kojom su sc rijeci zapisivalc vec od 11. stoljcca. Prema istrazrvanjiina Tome Maretica^ latinica je dolazila u Hrvatsku iz: latinskog i talijanskog izvora ujuznu Hrvatsku (pocigne - pocinje). madarskog u kopnenu Hrvatsku (ztar - star). Zbog toga je grafîja bila neujednaiena. Latinickaje grafija krenula od grafije stvorene za latinski jezik, ali je time bio rijesen samo jedandio znakova - ncdovoljan za sve hrvatske foneme. To je rezultiralo neujednacenoăcu u pisanju koju nalazimo na razlicitim spomcnicima. Nastojalo se pron- aci rjesenje i smanjiti zbika u pisanju te о sredivanju grafije moiemo govoriti vec u Maika Marulica (1450-1524.) i Petra Hektorovica (1487.-1572.)... Judita - epski spjev u sest pjevanja - napisana 1501., aobjavljena 1521. uMlecima-pisanaje cakavstinom. Ribanje i ribarsko prigovaranje je dovrăeno 1556.. a objavljeno 1568. g. takoder u Mlecima. Hektorovic je hrvatski govomi jezik (cakavski) na svoj nadin stilizirao i obo- gatio elementima drugih govora i knjizevnih izraza pa mu ni stokavstina nije strana I Petar Hektorovic pokusava stvoriti latinidku grafiju. Pri tome trazi pomoc u talijanskom i latinskom, ali prema miSljenju profesore M. Mogusa i J. Voncine uzor je potrazio i u glagoljskoj grafiji.^ Sime Budinic (1530.-1600) zeli uvesti dijakritiCke znakove, po uzoru na ieăku ortografiju3. Rafael Levakovic (1597.-1649.) zeli pomoci, ali odmaze jer uvodi rusizine i rusifikaeiju jezika. I Bartol Kaăic (Pag, 15. kolovoza 1575. - Rim, 28. prostirea 1650.) sc bavio problemom latinifike ortografije. О tome je pisao u djeluTbina/ rimski (Rim, 1640.). U predgovoru “blagomu i milomii stiocu” komentira nase knjizevnike pa kaze: “...male ne sfak sfojim naCinom sluzio se latinskimi slovimi... ”, a po njemu bi trebalo da “... bude imati sfako slovo sfuda jedno vazda samo glasenje a ne sad jedno sadli drugo” “Slova glasovita” (vokali) su se trebala pisati na uobiCajen nacin: a, e, i, o, u. “slova ncglasovita” (konsonanti) jednim znakom iii s viăc znakova (uvijek na isti naCin). lako je KaSic bio cakavac, Ritual rimski ye pisan najrasirenijom ătokavstinom (tzv. bosanski). On nastavlja posao nasih renesansnih pisaca, a jasno je da je njegova ideja bila prethodnica Gajevoj. Vaznost RITUALA je vidljiva i u broju izdanja - ukup- no sedam (1640., 1824., 1827., 1859., 1878., 1887., 1893.). U njemu navodi imena hrvatskih knjizevnika koji su prije njega pisati latinicom. “lako od Hrvala spominje 31 https://biblioteca-digitala.ro samo Lucida, KaSic je, prihvadajuci kao mogude ijesenje skupinu grafema, usvojio i obrazlozio ono Sto je i u praksi proveo ved Petar Hektorovid. StaviSe, KaSid izride i drugi princip zacitan u Hektoroviccvoj praksi: da odabrana grafijska rjeSenja moraju biti dosljedno jednoznadna, pa mu c uvijek oznadava glas d, k uvijek glas k, a f uvijek glas c, bez obzira na to nalazi li se koji od tih znakova ispred ovog ili onog vokala, ili pak na kraju rijedi. Drugim rijedima, hrvatske tekstove pisane latinicom trcba - prcma KaSidu - Citati “stavivSi sfak pamet, da dtedi, ridi slovinske, ne dtij latinske.”4 PokuSao je rijeăiti i probleme koji su mudili Hektorovica: u = u v = v k = k, a ne ch d = cch no za // i nj nije uspio pronadi odgovarajude znakove (gn, g/) Sam je Bartol KaSid svjestan uspjeSnosti svojth jezikoslovmh rjeSenja pa kaze: “I ovih slova glascnje vele prikladno jest glasenju naSih glagolskih, i diurilskih, koja su ved od tridesti brojem, naredjena od starina u knjigah naSinski. Sto mogu lasno poznati oni, koji slova latinska; i naSinska dte, i znaju obodvoja” Povijesno je poznata dinjenica da je liturgija na narodnom jeziku od neproc- jenjive vrijednosti, a Ritual rimski je upravo tome sluiio na hrvatskom tin. Bio je sluzbena liturgijska knjiga (do 1929.) koju su rabili kako kaze R. Katidid i svedenici glagoljaSi, i svedenici latinaSi.^ Vladimir Horvat, svecenik i isusovac poput B. KaSida, piSe o KaSidevom pri- logu âandardizaciji hrvatskog jezika i daje zanimljiv primjer - Kad sam, prije nekoliko godina, jednom poznatom beogradskom jezikoslovcu dao u ruke KaSidev RITUAL, pailjivo ga je listao i sa zanimanjem ditao. A onda me znadajno pogleda i iznenadeno rede: “Pa to je zapravo vaA danafinji hrvatski knjiicvni jezik. A Sto ste vi onda dobili od Vuka Karadiida?” “Hvala na pitanju, odgov- orih. Ali, kao Sto i sami vidite zapravo niSta.” Za raSireno pogreSno miAljenje o utjecaju V. Karadzida na hrvatski jezik, koje se ved pretvorilo u “vukovski mit”, djetomidno su odgovomi i neki hrvatski jezikoslov- ci. - On odaje priznanje Daliboni Brozovidu Sto je pomogao tddnuti mit o Vuku S. Karadzicu i njegovu utjecaju na hrvatski jezik i Sto je ppmakao granicu do Kadida i Reljkovida na temelju svoje definicije standarrinng jezika ° Buduci daje razvoj hrvatskog jezika tekao (razliditim intenzitetom) neprekid- no - stoljedima te da se KaSid sluzio dotadaSnjom knjiievnom tradicijom kao i dubrovadkim i bosanskim govorom moiemo se sloiiti sa Stjepanom Babicem koji je pomakao granicu do B. KaSida i miSljenja je țh je KaSidev prijevod Rituala rimskog “...ukljudivanje u medunarodnu civilizaciju... ZAKLJUCAK: 1599. g. je otvorena Akademija hrvatskog jezika osnovana u Rimskom kolegiju. Te je godine KaSid dovrSio prvi hrvatski (HRVATSKOTALUANSKI) ijednik, a osim Sto je predavao na Akademiji, bavio se i jezikoslovljem i podeo sastavljati hrvatsku gramatiku. Od tada je proSlo punih 400 godina, Cetiri stoljeda hrvatskog jezikoslovlja i zato je 1999. g. proglaSena godinom Bartola KaSida U rimu mu izlaze sljededa djela: 1604. g. gramatika hrvatskog jezika INSTITUONES LINGUAE ILLYRICAE 1613. g. NAtlNODMEDITACIONII MOLITVE... sadodatfajmNAUKza dobro pisaii slovinski, i lasno proCitali ovo libarce 32 https://biblioteca-digitala.ro 1617. g. prijevod IST0R1JE LORETANE OD SVETE KUCE BOGORODlClNE. PJESNI DUHOVNE OD POHVALA BO2IJEH i Bellarminov NAUK KRSTJANSKI 1623. g. ZIVOT SV IGNACIA 1625. g. PER1VOJ OD DJEVSTVA 1631. g. ZRCALO NAUKA KRSTJANSKOGA SVETA VENEFRIDA - tragedija u stihovima s naboznotn tematikom mu je objavljena tek u 20. stoljecu. To je prva tragedija u hrvatskoj povijesti, a pretpostavlja se da je napisana kada i Gunduliccva DUBRAVKA. 1622. g je zapoieo prijevod BIBLIJE (NOVI ZAVJET), a do 1636. g. zavrăa- va prijevod BIBLIJE u cijelosti. NOVI ZAVJET podinje prcvoditi sluzeci se dubrovackim govorom, ali kasnije se, zbog razliditih hrvalskih dijalekata, odluCuje za najrasprostranjeniji - STOKAVSKI. Brojna su djela koja je jos napisao B. Kasic do svoje smrti 1650. g. Neki smatraju da je isusovac B. Kasic sve radio po naredenju, no Ijubiti svoj narod kao sto ga je on ijubio nije moguce po naredenju. To je vidijivo iz njegovog cjelokupnog plodnosnog, ali mukotipnog i upomog rada, a kao Sto V. Horvat vrlo lijepo uodava: - To se vrlo lijepo vidi i na kraju APOLOGUE, obrane njegove HRVATSKE BIBLIJE: ‘ZavrSavam ovdje plaCuci i uzdisuci, dok se sjecam Sto sam sve vidio i svo- jim oCima promatrao: oskvmjene i razruSene crkve, ili... gradove posve razorene, take da nije ostalo niSta osim Satora, stracara i koliba. Neka nam se smiluje Bog i neka nas blagoslovi; neka nas obasja svojim Licem i svojom Rijecju (= i tiskanom Biblijom na hrvatskom) i neka sc smiluje Hrvatskom Narodu koji je pogazen i gotovo skrsen.”^ Bartol Kasic je snazno utjecao na razvoj i standardizaeiju hrvatskog jezika i zasluzio istaknuto mjesto u povijesti Hrvata. 1 Tomo Maretic, Istorija hrvatskogpravopisa latinskijem slovtma. Djela JAZU, knj. 9, Zagreb, 1889. 2 M. MoguS - J. Voncina, Latinica u Hrvata, Radovi Zavoda za slavensku filologiju, sv. 11., Zagreb, 1969. J M. Kombol, Povijest hrvatske knjiievnosti. Zagreb, 1961, str. 217. 4 M. Mogus - J. Voniina. Latinica u Hrvata, Radovi Zavoda za slavensku filologiju, sv. 11, Zagreb, 1969, str. 72. 5 Radoslav Katicic, Gramatika B. Kasica, Rad JAZU 338, 1981., str. 96. $ Vladimir Horvat, Bartol Kasic, Cetiri stoljeca hrvatskog jezikoslovlja, Zagreb, 1998. 7 Casopis “Filologija’', knjiga 18, Zagreb, 1990. $ Vladimir Horvat, B. Kasic, Cetiri st. hrvatskog jezikoslovlja, Zagreb, 1998., str. 31. 33 https://biblioteca-digitala.ro СЕМАНТИЧНИ СОВПАДЕНИЯ В ЕТНОЛИНГВИСТИЧНА ПЕРСПЕКТИВА Замфира Михаил. Висигс§б Аналпзирайки вяимагелмо условията. в конто се развива лингвистичната интерференция. Еуджскю Кошерю идентифицира феномены на "лингвистичен пермиабилитет". юйто смята като готовност на вески сзик да нренесе езикови структури в другезик. Този пермиабилитет засяга особено "слабите” точки то ест. ония аспекта на езиковата структура, конто се появякгг чрез лакуни в обгаото. глобалисте изразяване. или иначе казано, лингвистичното трансфернране е фаворизирано от "непълните" сыцесгвувашм парадигмы. Между дисониациите предложени от Кошерю. за нашето проучване. е важно съществуващият пенеграбилитет. конто засяга опрсделсни исторически момента от развитието на езика. От това се разбира. че езнкът е засегнат предн всичко от "нормата” на една епоха и вьтре. в самия език. действу ва нормата на речниковия състав в различии опозициоини категории. Проз чването в диахрония перспектива на лексикалнию съотвэтсвия от два или повече езика. конто произхождят от един общ етимон. дава възможноэт да се направят нюансирани обяснения за създадените семантични различия, особено. ако се анализнра целият ономасиологичен амсамбъл. Нис аналнзираме освен вырешните опозиции. и ония. конто са резу л таг на други отношения, тъй като значението на една дума сс прецизира ’в отношение" с други значения на сыпала дума или с други думи със сыпете значение. Понеже се работн с нюансирани семантични класификации. трябва да се има предвид факты, че хшого от дивергентните ситуации сс дължат на одни семантични компонента, конто включват думата в различии категории. Използвайки комплексната методология на сравнителното интердисциплинарно проучване на лингвистичната этнография, конто сс основава и на семасиологичното сравнение, определихме в предишнитс наши изслсдвания повече семасиологични нива (полета) в юго - изгонимте европейски езици, конто се харакгеризират по сыдитс семантични тенденции. По този начин определихме конвергентня юрминологиите от областта на народнитс носии. занаятчийството селско-стопанските и миньорските свержения, съшо и термините. специфични за така наречената ‘ народна религия"; в едно от първото ни изеледвание анализирахме жилшцната терминология. Продължавайки проучванията в съшата облает, жилищната терминология, предлагая Ви този пьт един подробен анализ на думитс. конто назопават "жилището на мъртвитс”. анализирайки дивергентния начин, по който са организирани семантичните полета на тези думи в юго - изгонимте европейски езици. за разлика от конвергенгнага структура на ономасиологичною поле, косто определи терминологияга отнасяша се за жилишето на живите. За да обленим еволюцията на значенията на ру мънските термини, конто определят думата .ъегн'. 'ковчег'', трябва най-напред да представим начина на погрсбалния ритуал на румънска тсритория Въпреки че през Ш-и - [У-и век (гробшцето в Александрия и Полна Дулчещи) двойните ритуални практики продължаваг. все пак погребването се обебщава. Повече от 450 гроба от 1Х-и век, https://biblioteca-digitala.ro открити в Алба Юлия, представят християнския ритуал. Това се вижда от намерениге в гроба съдовс. оръжия. хамути и др. предмета специфична за езичсскага традиция. В сыцият период, започвайки от VII-и век. в зоните на централка Европа не се употребяваг погребалните мебели. Във връзка със начина на слагането на мъртвепа в гроба, се знае. че християнската традиция продължава погребалния ритуал от Стария Завел. Мъртвецът се завива в едко тт.нко платно (покривало.) и се слага в саркофага, погребален ковчег от камък или от дърво. Ковчегът от камък се правя в са*шя гроб, а ковчегът от дърво е вид кутия. съставена от дъеки. съшо вьтре в гроба. тъй като не е било позволено ковчегът да бъде кован с гвоздей Този вид ковчезине се пренасят. те са фигднрани Мъртвецът се пренася с една тарга (носилка) и се спуска направо в саркофага, конто се намира вътре в гроба. Аз предполагай, нс румънският термин pal "легло", използван със значение - ковчег, с голямо разпространение в Трансилвания. представлява най- старият лсксикален пласт (ниво). Със същото значение се употребяваг и гермините: casă de veci "кыца на вечност”; casa mortului “къщата на мъртвеца”: casă de brad борова кыца : casă de scânduri “дьечена кыца” и дори съкратената форма scândura : дъеката” Това означав», че този предмет се счета в началото като вид жилище за умрелпя. сравни и термины sălaș "жилище, подслон”, със същите значения. Във всичкпте езици на юг от Дунава, основного значение на термина за ковчег започва от значението кутия. сандък. което след това се развива и разширява и с определението за съответния предмет у потребен за мъртвите Спорсд нас. латинският термин arca има тези две значения, конто проникват в съответните езицн преди покръетването на тези народи: в ал. агке1'. в бълг. рака, ракла'. сърбхър. рака. X. Михаеску разшири дискусията върху латинския термин arca, като го евързва и с гръцкия термин arkai, изполван във военната терминология, къдсто има значение на скипировка^. Означава, че среброто и документите са били запазени в кутии наречени агсае. Терминът бил изполван особено в надписи със значение sicriu “ковчег”. В гръцкия говор в Крит, тази дума и сега се използва със същото значение Умалителните форми: аркула. аркла със значение, ‘"кутия. сандък. касетка” са запазване на архив, но и със значение саркофаг или къщичка. покрета със слама. Тези форми са атестирани от Ш-и до ХП-и век. Дори гръцкият пост Теодор Продромос у потребява умалетелната форма arclitsa. образувана с наставката -ista от славянски пропзход. Това показва. че терминът съществува от стари времена и заема широко балканско пространство. За латинската дума arca. която в.тиза в псрспективата на ономасиологичната трупа, може да се твьрди. че е панроманска “sauf le romain”, но само с първото значение: “кутия. сандък”. а второго значение - “ковчег, саркофаг” не е познало в друтите романски езици. Линеала на латинския термин в румънски език се обяснява чрез перспективата на етнолингвистиката: християнството проповядавано от апостол Андрей в Счиция се евързва с други погребални традиции и особено с друг манталитст за “вечния живот”. От тук и новата концегпгия за мястсто, което заема мъргвецят смятано като жилище”, за разлика от концепцията от IX-ия век, когаго са покръетени българитс и сърбите, и в тези езици влизат и друтите думи означаващи предмета използван за погребение. Смятаме. че заемапето и напагането на латинския термин arca се среща и в руски и означава “ковчег” (ракла). особено за запазване на мошите на свстците^ (светите мощи). В сърбохърватска думата ракла означава "гроб”, в сърбо-руския речник на Н. И Толстой, а Петър Скок, в своя речник, нс отбелязва никаква дума коншнуанг на латинския arca. 35 https://biblioteca-digitala.ro Tani дума e заета в славянскиre езици пред и появата на първитс южно- славянски ръкописи. понеже в тях се среща само термины ковчег с двете си значения: ' cutie" и "sicriu" агестиран в Асеманиево. Зографско. Марианскс. Синайско евангелия, както и в писанията на Григорие Назиански от XI-ия век и др. За българския език думала ракля е отбе лязана от Н. Геров^ само при банатските българи. Така както показва проучването на Ст. Гениев5. термины ракла с най- распространен със звачението "сандък за дрехи" и "дулад в сгсната". и много по- рядно със значение ’’саркофаг“, понятие за коего ее употребила думала ковчег и според Епш^раф^ на Быгария. духовна iy.umpa. т. П1. 1958. с. 197. Термины ковчег от българскн сзик има спорна е гимология, за която БЕР смята че е ранка тюркска заемка в славянските езици. с основно значение ' сандък. кутил". Иначе. О. Н Трубачов не включва термина ковчег между прабългарскитс думи от основная речнике ниго Г.. Михаила ги включва между старите южно- славянски заемки в румънски език0. И за тали дума стимологичните проучвания ногат да донесат светлина върху играга на значенията. И така Хр. Вакарелски показва че: Навред българите слагал умрелия в ковчег (ковчег, ракла. сандък) от дъеки за които никои смятая, чс не бива да бъде кован с гвоздей. Само в спомени из някои южно-български и западно-български краища се казва. че преди време (към края на XIX-ия век) сз отнасяли мъртвеца в черта, с която го полагали в гроба, като отстрани и отгорс му слагали дъеки или каменниплочи". (Етнография ня Бы/гария. София. 1974 г., с. 585). Всичките други термини от южно-славянскитс езици (сандък. лада) имат като първо. основно значение кутия. дслап. сандък н след това разширяват смксъла със значение "ковчег". Когато. след ХТ-ия век са засти в румънски език от славянски термините ковчег (този. контаминиран и с по-старата дума кош - coșciug), ракла и сандък. съзлават и в румънски език. нова семантична зависимост между "кутня" и "ковчег", зшвърдена връзка и от термина sicriu от унгарскц произход. и конто бил използван през 1570 г. в една Славянска грамота от Трансилвания. със значение КуТИЯ И sicnu. С МНОГО СЮ ЛИЩе. (DiCiIüiha'iii с/СгНё/НС/яг t'tiiliüilt: diii d&Ciiiilciflide stavo-române. București. 1981. p. 213) Териториалното разпрсдсление на венчки тези заемки (според ALRM. I. h. 416». старого им засвидетелстване както и заключением от ДА. отпоено термины coșciug, нн задьлжава да смятаме че те влизат в румънски език с основно значение "кутим. сандък" и салю второ стелено значение е sicriu ковчег. Следователно. реорганизирането чрез заемане на ономасиологичното поле "домы на мъртвеца“ в румънски език сс дължи на термините с ново значение ''кутия" от южно-славянските езици. на които се добавят иовите думи tron от германската дума truh(c) и sicriu от у нгарски. със същите две значения. Интересно за нашим случай е и положениею в арумьнски, кьдею основнияг термин е латинскага дума scamnu. на кото се добавят най-старитс гръцки заемки: xilu- crevat/ ksilokrevA aton само със значение ковчег. Но след това. и в арумънски става реорганизмране на ономасиологичното поле чрез заемане на cofciug. от бъл. ковчег или sinduke от турского sandouka ‘кутия". Следователно, в южнославянските езици структурата на ономасиологичното поле "ковчег" винаги е основана върху близостта на значенията на думите кутия и сандък, а в румънски език само във вторил период се стига до сближаванего между даете значения. В такавз ситуация грябва да имаме пре.твид семантичната конвергентност. не само на общите термини, а да анализираме и етнолингвистичните импликации. Ако нямаме предаид повече 36 https://biblioteca-digitala.ro критерии можем да грешим, смятайки една привидна. частичка. късна конБсргентност като обща характеристика. Понеже само в румънски език се запазва еще идеята. чс ковчегът е "домьт" на мъртвеиа. показва (чрез тази основна концспциа) чс в това ояомасиологично поле няма конвергентност. Късните заемки между югоимочните европейски сити създават общи арсали. но не и конвергентни ареали (Traducere m limba bulgară de Icct dr. Mana Zavera) 1 Cf. Mayer, 1891. p. 15; Jokl. 1923. p. 126; Cabej. 1976 (cu bibi) “ H. Mihăiescu. I.a Românite, s. v. 3 Cf. Dai. Tolkovyj slovari zivago velikorusskago jezyka, Spb.. 1882. voi. IV, p. 56 s. v.; 1 pogrebosa losifa v race vo Eghipte. Recnik na balgarskija jezik. Dopălnenia. Plovdiv. 1908. ? Etnografsko edinslvo i regionahnje rezlicija v ohica/re ori pogrebenija u bălgarire. Etnogenesis i kulturno nasledstvo na bălgarskija norod. Sofia. 1971, p. 111-1N. ' Gh. Mihătlă. 1/nprumtnuri vechi sud-.dove în limba română. București. 1960. https://biblioteca-digitala.ro SRPSKI JEZIK DANAS Mato Pizurica Novi-Sad, Jugoslavija Joă dok je sipskohrvatski jezik bio jedan (spomo je da Ii i jedinstven, posto se za vreme skoro dvovekovnog jezickog zajedniStva pre radilo o objedinjcnoj nego o jedin- stvenoj formi, izmedu ostalog mozda i zato sto je njegova kodifikacija bila policcntric- na), kada se, uz zalaganje za organizovana timska istrazivanja, pocelo ambicioznije gov- oriti o teorijski zasnovanom jezickom planiranju ijezickoj politici - sarajevski lingvista Milan Sipka imao je obicaj da pretenciozne teorijske modele svede na tri vrste iii tri faze poslova: popis, opis i propis. Milorad Radovanovic, novosadski lingvista (prvo u “Sociolingvistici", a poloni u nekim pojedinacnim studijama i na kraju u predgovora knjizi Srpski jezik na kraju veka jezicko planiranje, shvaceno kao kontinuiran proces, predstavlja metaforoin “kruga”, kao “slcd sukcesivnih koraka”: - selekcija (= odabiranje), - deskripcija (= opisivanje), - preskripcija (= propisivanje). - elaboraeija (= razradivanje), - akceptacija (= prihvatanje). - implementacija (= primenjivanje), - ekspanzija (= sirenje), - kultivacija (= negovanje). - evHkjeija (= vrcdnovăive). - rekonstrukcija (= prepravljanje). Zagrebacki teoreticar jezika Dubravko Skiljan (u knjizi Jezicka politika) prethod- ni model, rukovodeci se Klosovim razvrstavanjem, svodi na planiranje korpusa, koje objedinjujc opisivanje, propisivanje, razradivanje, vrednovanje i prepravljanje, i plani- ranje statusa, koje obuhvata ostale segmente - prihvatanje, primenjivanje, sirenje i nego- vanje norme. Pri tome, D. Skiljan posebno izdvaja segment selekcije, koja predstavlja “kanku izmedu dvaju planiranja.” (Selekciji je ovim, s pravom, pridat poseban znaiaj, mada mozda nchotiCno i suzen. Mislim, naime, da formiranju korpusa koji se podvrga- va deskripciji pretliodi najosetljivija faza selekcije). Ponudeni teorijski modeli jezickog planiranja mislim da su usredsredeni pre svega na mikrolingvistidke (unutariingvisticke) fenomene; makrolingvistidki (spoljno- lingvisticki) momenti su u drugom planu. Za doskorasnju srpskohrvaisku situaciju, aii i za sadasnju, odelitu, i sipsku i lirvatsku -pokazuju se (nazalost) da vanjezidki fenomeni dominiraju u jezickom planiranju. Na njima je jezidko zajednistvo posrtalo i na kraju se i nasukalo. Aii da pokuăam da budem pragmatiCniji. Srpsko-hrvatski jezicki raskol mora se uzeti kao definitivna Cinjenica, bez obzira na u osnovi tacne (ponekom i dopadjive) sudove daje sipskohrvatski jezik postao odnos- no ostao srpski (parafraziram M. Radovanovica). iii onaj da “Hrvati i Sibi jesu/... / dva /... / naroda s istim jezikom “ (B. Biboric), iii onaj daje hrvatski jezik “hrvatska redak- cija srpskog jezika” (M. Pesikan), iii daje pristupanjem Hrvatajezickom zajednistvu sa Srbima srpski jezik postao “upotrebno sipskohrvatski” (opet M. Pesikan). Nepobitna je cinjenica daje vukovskijezik srpski, a upotrebno nadnacionalni i zato ne vidim razloga 38 https://biblioteca-digitala.ro za podsticanje osecaja teskobe i upinjanja da se izvlacimo iz. sopstvene kcze - a nașa je i nije nam tcsna! Medutim, jednako bi bilo lakomisleno, nprosceno i nerealno, pa i neod- govomo, prenebregavati izmenjeni sociokulturni koniekst koji je pred srpsku lingvistiku i filologiju stavio na dvevni ied ditavi niz novih i aktualnizovaitih struino-naucnih zadataka Da navedeni samo neke. (1) imejezika, (2) pismo. (3) korpus, (4) eventualno redefinisanje standarda, (5) opremanje stroke odgovarajucim prirucnicima. (6) sudbina projekata zasnovanih na objedinjenom srpsko-hivatskom korpusu i pod zajednickom "etiketom”, (7) polozaj naScga jezika i kulture vani. (8) deoba jezikoslovnog i knjizevnog nasleda, (9) razvoj jczicke “infraslrukiuie” - idefuinkovanje. formiranje i osposobljavan- je institueija u Cijoj bi nadleznosti bila briga o jcziku. (10) ekavski i ijekavski izgovor. (11) participiranje srpskih zemalja (u jezickom smislu), ustanova i institueija u jeziikoj politici, struci i năuci. (Zadaci su navedeni "prirodnim sledom’, ne vodeci pritom raiuna o njihovoj slozenosti i stepenu aktuelnosli. Uz to. spisak ne pretenduje na potpunost). - 1. Imejezika srecom nije ozbiljno problematizovano. poSto je Cma Gora, pre Srbije i SRJ, uneia u uslav odredbu da je u Cmoj Gori u upotrebi srpski jezik. - 2. Dvoazbucnost je izdrzala probu. U tome dominantni deo i strucne i politickc javnosti vidi civilizacijsku prednost kao izraz relativi» novijih istorijskih okolnosti, uz napomenu da je cirilica povratila primat koji joj tradicionalno pripada na ovim prostori- ma - o na je prvo i osnovno pismo srpskog jezika. Pokusaji reforme cirilice (uvodenjcm ‘jata’ - iii u vidu tradicionalne slovenske grafije (iii kao tzv. rogato) nemaju izgleda da pridobiju respektivniji broj pristalica; nc§to vise sledbenika imaju zagovomici “srpske latinice”, koja bi elimimsala tri preostala digrama iz srpskohrvatske latinice. U medu- vremenu su programeri reăili tehnibki problem aulomatske konverzije latinickog teksta u cirilidki i obmuto, cime su zastupnici ove ideje ostali bez najjaceg aduta. (Uvodenje grafija za c i (a mozda i (, dclice sudbinu nerealne i hipotctiCne ideje o cmogoiskom jeziku). - 3. U srpskoj kultumoj, a ima se utisak i struCnoj, javnosti sporanje i lingviștii - ki i nacionalno-politicki aspekt korpusa, uz napomenu da nisam siguran da li je deo lingvistiikog ‘esnafa’ (u tom smislu) zaista konzervativan iii nestrocan iii se radi o trenutno konjuktumom manipulisanju neupucenom javnoscu, Mislim pritom za zago- varanje ideje o vracanju ‘izvomom’ Vuku, o vracanju dijakekatskoj osnovici kao kriter- ijumu ‘pravilnosti’, o zalu sto Zabljak, ăavnik iii Bileca iii Trebinje nemaju uslovada se bas tamo formiraju instituti za standardizaciju! Medutim, jezik belctristike ipak gubi i u nasoj stmbnoj javnosti privilegovani status u odnosu na ostale funkcionalne stilove i zanrove. Da napomenem da se ozbiljnije ne razmatra zastupljcnost kultumih centara i regionalizacija standarda koja bi se izvesno javila kao posledica ove vrste raslojavanja. S tog aspekta strucno su artikulisane samo konsekvence koje se tiiu prozodijskog sis- tema. (D. Petrovic u nașe vreme, ranije A. Belie i M. Moskovljevic i dr.). 39 https://biblioteca-digitala.ro Nacionalna alribucija korpusa nadelno nije sporna - korpus je sipski i celovit. Dopunski strodni alibi pruza formulacija da u koipusu ostaju oni koji su sa nama ostali u jezidkom i jezickoknjizevnom zajednistvu. Ipak, nc moze se zaobici problem knjizevnog i drugog pisanog nasleda nastalog na srpskohrvatskom/hrvatskosrpskom jcziku, pri cernu ce varijantna distota nc retko biti u koliziji s nacionalnom pnpadnoscu (Mnogi od nas ce npr. zakljuditi da Vladan Desnica рйе uzomom hrvatskom varijantom, koja je promovisana u knjizevni jezik, a on nije u tom smislu usamljen). Ima glasnih zagovomika ideje za celoviti ătokavski korpus. Po njihovom miăljenju drokciji postupak dovodi do “suzavanja predmeta" stbistike, a time sc “prepolovljuje i osakacuje jezik” (Elasticna norma, kakva je u osnovi srpska, obezbcduje udoban okvir za najveci deo takvih razlika. tvrtca norma, koja ima prilican i imam utisak sve vcci broj pristalica, jer mnogobrojna dvojstva namecu utisak ncnonniranosti, ăto opet, veruje se, podrzava nernaran odnos prcma jcziku - problem korpusa mozda de postaviti u zaostrenijcm vidu). - 4. Redefinisanje ili rekonstrukcija (odnosno popravljanje) norme, koje se ne bi zaustavilo na eliminisanju prcpoznailjivili doskorasnjih varijantnih dvojstava, zavisicc od izabranog korpusa, teorijiskih postavki stroke i stava koji de biti nametnut strudnoj i kultumoj javnosti. Vemjcm da radikalizam ima male tense, jer to nije odlika srpske vukovske tradicije. Novi Pravopis (Matica srpska 1993) u tom smislu je prvi, pokazalo se razlozan i odmeren korak, ali i test za eventualne i droge izmene u bitnjijim (a ne pretezno formalnim) oblaslima. Imajuci u vidu ovaj momenat, sa znatizeljom se odeku- je jednotomni recnik standaidnog srpskog jezika Matice srpske, koji de se pojaviti, veru- jem, u prvoj polovini naredne godine. - 5. Opremljenost standarda odgovarajucim prirucnicima (odgovarajucim i u smislu 'pokrivenosti’ celine stroke i u smislu kvaliteta njihovog) bila je slaba strana nașe stroke i u vreme jezidkog zajedmstva, kada se racunalo na komplementamost jednojez- ickih republika odnosno kultumih i naucnih centara. Osim toga, итога sc istovremeno racunali na kompleksnije potrebe lingvistickc nauke, enciklopedistike i si., i to u matcr- ijalnoj, kadrovskoj i svakovrsnoj drugoj oskudici (Problem pravopisa je ipak, nadamo se, zasad resen, rad na jednotomniku se privodi kraju, nagoveăteno je nekoliko ozbiljnih projekata na izradi osavremenjene sintakse, potom fonologije i morfologije i tvorbe, iza- ăla je iz stampe probna sveska Etimoloăkog recnika, nastavlja se, inada usporeno, islazenje Recnika srpskohrvatskog knjizevnog i narodnog jezika SANU, nije se odusla- lo od ideje da se priprcmi novo izdanje, izmenjeno i dopunjeno. sestotomnika Maticc srpske i dr.) - 6. Sudbina projekata, zapodetih kao srpskohrvatskih, sa zajednickim korpusom i pod zajedmekom “etiketom”, imam utisak da jc pre odlozena nego definitivno resena (tnislim, pre svega, na veliki, napred pomenuti, RSANU, projekat Etimoloăkog recnika i Dijalekatski atlas). Verojemo da de u svakom od konkretnih sludajeva biti respektovan i naudni i nacionalni interes, koji de retko biti u koliziji. - 7. Polozaj srpskoga jezika i srpske kulture optereduju i naăi raskoli i polozaj slavistike uopste posle raspada SSSR. Poslovicno inertna nate drzava morade da ucini mnogo vite, a obaveza stroke je da obavi ovoj deo posla i da predoci vlasti ăta mora pre- duzeti - 8. Deoba jezikoslovnog i knjizevnog nasleda uveliko je u toku. Nate zelja je da - ako sc ved moramo deliti - to ne bude na naău Stetu. Zastranjivanja ima i bice ih, a uloga stroke je da tih propusta bude manje. 40 https://biblioteca-digitala.ro - 9. SRJ una nvvijenu mrezu visokoskolskih institucija, nekoliko razvijenih katedara za srpski jezik, samo jedan institut za jezik (uglavnom orijentisan na leksiko- giafski program), dvc akademijc î Maticu srpsku. cija nloga je tradicionalno vazna u oblasti jezika; RS ima takode dva univerziteta, dve kaicdre za jezik i akademiju, aii skro- man kadrovski potencijal. Prosle godine formirani Odbor za standardizaciju srpskog jezika (sa viăe komisija) ima izgleda da ce opravdati nadanja. - 10. Ekavski i ijekavski izgovor (iii nareeje) problematizuje se nepotrebno i na pogresan naiin. To je trajna odlika nașe kulture, u lingvistickoin smislu mozda i jeste sla- bost, aii bi maiginalizacija ijekavice (posebno administralivnim putem) imala viăe stete nego dobiti (Misii m pre svega na occkivano tvrd stav Cmc Gore. pogrcsne konotacije u vreme srpsko-iuvatske deobe jezikoslovnog i knjizevnog nasleda, potom naglasavanje distance prema najvrednijem dclu naăe klasike i dr ) - 11. I pravo je i obaveza svih srpskih zemalja i kultumih centara (srpskih u jez- ickom smislu) da sudeluju u razvijanju stnike i brizi oko jezika, ăto svakako nece biți jednostavno, jer izbiju na povrsinu sujete i drzavne i nacionalne i, naravno. pre svega licne, koje nalaze pokrice u prethodnim. Zavrsne napomene - Aktuelna pitanja sipskoga jezika danas samo su suinamo i nepotpuno registrovana. Za siri pristup nije bilo ni prostora, a za to nije pravo mesto ni prilika. Pored ostalog, nașe domace probleme ne bih izmestao izvan. Osim toga, radu- nam da je vecini dostupna knjiga Srpski jezik na kraju veka koja pruza smirenu, doku- mentovann i strucno pouzdanu analizu. Ona preispituje, aii ne optuzuje, otkriva naăe doinete. aii se ne libi ni da ukaze na nașe nedostatke; ona je zato programska, iako nema nijednog eksplicitno formulisanog zadatka. https://biblioteca-digitala.ro POTOMCI karaSevaka U JUGOSLOVENSKOM BAN ATI Miija N. Radan, Timișoara 0. Pod imenom Karasevci (iii Krasovani), i ako se o njima mnogo pisalo, obicno sc podrazumevaju zitclji sedam naselja u jugozapadnom rumunskom delu Banata, nedaleko od Resice: Karâsevo. Nermit’, Jâbalc’e, Klokotic’, Lupak, Râvnik i Vodnik. Manje je poznato, medutim, da je KaraSevaka bilo ili ihJos ima, u manjem ili vecem broju, i u drugim naseljima Banata; Slatini Timis, Kahru\ Tirolu, Lipovi (Radni) i jos nekim mestima koja spominju pojedini istrazivaci tokom vremcna^. 1 . Osim gorespomenutih naselja, Karaăevaka je bilo ili ih i danasjoă ima u nekim selima ili gradovima jugosiovenskog Banata, kao sto su: Uljnia, Banatski Kaiiovac (bivsi Karlsdorf, odnosno Kăroljfalva), Izbiăte, Kutrica, Vrsac . Jovan Erdeljanovic belezi u svojoj poznaioj etnoloskoj studiji Sr bi u Banatu. Naselja i stanovniStvo^ neke dragocene podatke o vcroispovesti, noănji, obidajima i nar- odnom predanju Karaăevaka iz jugosiovenskog Banala, o njihovoj prvobitnoj postojbi- ni. Za nas su izuzetno vazni onomasticki podaci iz pojedinih mesta, jer oni pruzaju mogucnost odredivanja onih mesta u koja su se u proslosli doselili KaraSevci. Kao Sto je poznato, od 1922. do 1928. godine, cuveni srpski etnolog sproveo je etnoloăka istrazivanja u Banatu, koja su obuhvatila samo srpska naselja i izvestan broj naselja u kojima je bilo i ponesto hrvatskog zh lja. Cha anketa temeljila se na neposred- nom posmatranju na terenu, usmenom anketiranju subjekata, uz istovremeno koriscenjc primamih istorijkih Izvora - pocev od letopisa i arhiva pravoslavnih crkvenih opstina (domovnika, knjiga krscenih iz XVIII veka) do dokumenata Vrsacke eparhije i Torontalske zupanije. Iz Edeljanoviceve etnoloăke grade mozemo zakljuCiti da su Karasevci doăli u naselja jugoistocnog jugosiovenskog Banata u nekoliko etapa. Ne znamo tadno kadaje stigao “pm talas ’, mozemo, medutim, pretpostaviti da se desilo u drugoj polovini XVIII veka. Nakon toga, kako proizilazi iz dokumenata koja smo mi konsultovali, doseljavaju sc ditave porodice u razna naselja ove oblasti Preseljavanje iz karasevaskih sela u vrăac- ki i bclocrkvanski kraj moglo se lako realizovati jcr su obe ovc oblasti bile deo Krasovske zupanije5. Prateci porodicna imena zabelezena u ovom delu Banata^, zakljudili smo da su se Karasevci, u manjem ili vecem broju, nastanili i u druga naselja, sem onih gorespomenutih, kao sto su; Pancevo, Alibunar, Parta, Ferdin (Novi Kozjak), Veliko SrediSte Potporanj i druga. Medutim, ovaj zakljudak treba potkrepiti joă nekim argumentima, a za to je potrebno izvrsiti nova i sveobuhvatnija tcrenska i arhivska istrazivanja. Za vreme istrazivanja, J.Erdeljanovic je konstatovao da jedino stariji Karasevci joă govore “karasevanski”, da karasevsku nosnju nosi “samo po jedna baba u Karlsdorfu i u UIjmi” i da su u Kutrici Karasevci ponemdeni^, proces potpomognut zajednidkom katolickom veroispoveăcu sa nemadkim kolonistima iz tog mesta. Erdeljanoviceva studija pruza nam, dakle, izvesne podatke o KaraSevcima iz jugosiovenskog Banata u medunarodnom periodu. Medutim, postavlja se pitanje koje je stanje ovoga zivlja danas? Da li ovde joă ima Karaăevaka ih su oni u potpunosti bili asimilisani od njihove pravoslavne brace? Da bi odgovorili na ova pitanja, sproveli smo kratko terensko istrazivanje u UIjmi i Izbiătu, naselja smeătena jugozapadno od Vrsca, 5. i 6. maja 1998. godine. 42 https://biblioteca-digitala.ro 2 .Prvc informacije opsteg karaktera o ovdasnjim Karasevcima dobili smo od god- podina mr Stanimira Barackog, muzejskog savetnika Vriiackog narodnog muzeja i stanovnika Uljme, koji nam je i preporuöio nekoliko informatora. Nakon obavljenih razgovora sa informatorinia iz Uljme i Izbista $ konslatovali smo sledece: 2.1. Uljma jestc naselje u koje su se Karasevci u najveccm broju nastanili. I danas u Uljmi oko 40% stanovniStva jcsu Karaăevci iii su karaăevskog porekla. Manje grupe ili usamljene porodice Karasevaka nastanile su se vremcnom i u druga manja ili veca nasclja ove oblasti, kao äto su - Banatski Karlovac, Alibunar, Vlajkovac, Izbiliäte, Konak9, Vrsac, Pancevo, pa i u Beograd *0, u kojima, buduci da su bili brojcano inferi- omi, brzo bivaju asimilisani. Koliko nam je poznato. od gradova, jedino u Vrscu jos ima nekoliko karasevskih porodica. 2.2. Decenijama su Karasevci u Uljmi saöinjavali jednu zatvorenu zajednicu, ali jaku i ujedinjenu. Jedan od informatora, Dura Zdrinja, priäa kako su u doba svog det- injstva uljmanski Karasevci odrzavali tesne mcdusobnc vezc, cesto se posecivali. slavili slave, a na raznim seoskim svetkovinama tmali su svojc kolo i svojc tamburasc. U tom meduratnom periodu jos uvck su odrzavali i öuvali neke svoje obicaje, kao äto su, na primer, ljuljaske pravljene na Poklade i za vreme uskrilnjeg posta. Posto su pripadali katoliökoj parohiji iz Banatskog Karlovca, isli su svake nedel- je i u praznicke dane u tamosnju crkvu, gde su i krstavali svoju decu. Mrtve su sahranj- vali na svom groblju u Uljmi, a pogrebni obred vrăio je katolicki svestenik iz Banatskog Karlovca. Ovo jedinstvo uljmanskih Karasevaka ostvarivano je, bez sumnje, zbog pripad- nosti katoliCkoj veroispovesti, jedinim elementom kojim su se bitnije razlikovati od svo- jih sugradana. Vremenom. medutim, sklapanjem brakova sa pravoslavnim Srbima i prelaskom u pravoslavljc krajem XIX i pocetkom XX veka, to jedinstvo polako nestaje. Osim toga, kontakti sa ostalim Karasevcima iz brdskih krajeva u dolini Karasa postaju sve redi, a od cctvrte decenije XX veka oni sasvtm prestaju. Pocetak pristupa pravoslav'noj veroispovesti znaCio je i pocetak gubljenja njihovog identiteta kao speci- ficne (srpske) etnicke zajednice. Neospomo je daje proces napustanja donesenih govo- ra, obiöaja i verovanja zapoceo pred sam kraj XIX veka. Danas u Uljmi jedino osobe starije od 60. godine jesu katolicke vere, dok su njihova deca i unuci pravoslavne vere. I pored svega toga, treba naglasiti da je srednja i starija generacija svesna svog karasevskog porekla i svi smatraju da su Karaäevci Sibi. 2.3. Karascvski govor ne znaju vise ni najstariji potomci KaraSevaka. Oni su, medutim, zapamtili od svojih dedova i baka pojedine reci ili sintagme iz, kako ga sam nazivaju, karasevskog jezika. Evo nekoliko takvih primera: grnac “lonac, gmac” (up.grnac - KG); majka “baka” (majka - KG); Mijoljdan - “Miholjdan” (Mihöljdan - KG); palarija “SeSir'’ (aTOvaw (Pandcvo, 184); Ivkov, Maksimov, Megesevi (Alibunar, 27-28; uporedi danasnja karasevska prezimena i nadimke: Ifka, Maksim, MegeS); Kokora, Miku. Ursu, LauSevi (Parta, 199-200; up.Doköra, Krsta, Mikul, Ürsul); Soncin, Boksan, Ribar, Puskasi (Ferdin, 233-235; up.: Sönc'a, Boksan, Ribar, PüSkar); Krasovani, Prcetovi, Miljkovi-Belcini, Pejini, Petruc (Veliko Srediste, 60-61; up.: Prä w/jitd. Sva ova imena treba proveriti na terenu i u erkvenim arhivima, jer neka od njih mogu se odnositi i na rumunski zivalj. Za uporedi- vanje, vidi: M. Tomic, Antroponimija Karasevaca, Zbomik za filologiju i lingvistiku, Novi Sad, knj. XV/2, 1972, str.213-227; knj.XVII/1, 1974, str.207-240. 7 J. Erdeljanovic, navedeno delo, str.222. 8 U ovim naseljima imamo sledece iniormatore: 1. Petar Besina (roden 1920.), ul. Vräacka 35, Uljma (kucna slava- Martindan/Sv.Mrata/. 11.XI); 2.Radovan Besina, Petrov süi, roden 1947; 3. Jovan Birta (nadimak: Juhaz, rod. 1932), Tig Oslobodenja 28, Uljma (slava-Sv.Nikola); 4. Dura Zdrinja (rod. 1925.), ul. Dr. Gmcara...(?) 25. Uljma (slava-Martindan); 5. Tihomir Rasajski, äurak Petra Beäine, rodom iz Uljme ali nije karasevskog porekla; Franja Bosiljka (nadimak: Franja Karasevac, Karasevan, rod.1925), ul. Tot Frica 15, Izbiste (slava- Mijoljdan, 12. okt.). 9 Dura Zdrinja tvrdi da je u Konaku bilo mnogo Karaäevaka, te da ih i danas verovat- no joä ima. 10 Petar Besina isprisao nam je nekoliko sludajeva preseljavanja pojedinih karasevskih porodica iz Uljme u druga naselja ove oblasti, od kojih ovde iznosimo samo jedan, najzanindjiviji. Naime, Filip Udovic, bogati KaraSevak i jedan od najbogatijih iz Uljme, preselio se u Beograd, gde je sagradio veliku kucu na Cukarici Za vreme nacistiCke okupacije. Udovic tu kucu prodaje drugoin uglednom Karasevku, Mkoli Filiponu, maJinskom inzenjeru takode iz Uljme 11 J. Erdeljanovic, nav. delo, str. 222 12 O karasevskoj slavi vidi nas rad Znacaj slave i jok nekih proslava sa kultnim obelezjem za odredivanje etnickog bica Karasevaka. Etno-kulturoioäki zbomik, knj. IV. Svrijig. 19998, str. 105-110. 13 Prema kazivanju P. Beăine, D. Zdrinjc, J. Birte i F. Bosiljke; vidi i: J. Erdeljanovica, nav. delo, str.225. 14 Kod imena, pored onih tradicionalnih karasevskih, zapaza se sve veda upotreba srp- skih imena, Sto se lakSe ostvaruje nego kod prezimena, a to isto deăava se i u karasevskim selima u zadnje tri decenije. 15 Vidi kod M. Tomica, Antroponimija Karasevaca, zbomik Matice stpske za filologiju i lingvistiku, Novi Sad, knj. XV/2, 1972, str.213-227; knj.XVII/1, 1974, str.207-240. 16 Lj. Cerovic, znameniti Srbi u rumunskim zemljama, Muzej Vojvodine, Novi Sad, 1993, str. 150-151. 17 Vidi: Kârolyfalva: A keresztelek anyakönyvenek indexe 11806-1899) iA halâlozâsok anyakönyvenek indexe (1806-1899). 18 Imajiici u vidu, medutim, da nemamo podataka do 1806., nije iskljuceno da su se i pre ovoga datuma Karasevci, pojedinaeno ili sa porodicama. nastanjivali u ova naselja. 19 Adalelok a Zrenjanini- Nagybecskereki Egyhazmegye törtenetehez Öszeällitotta es szerkaesztette. Erös Lajos-Rusko Selo: Kisoroszi Römai Katolikus PlebänialiivataL 1993, str.283 (Totovo Selo: Logos). 46 https://biblioteca-digitala.ro CONTACTE LINGVISTICE CU REFERIRE CONCRETĂ LA INFLUENȚA ROMÂNEASCĂ ÎN GRAIUL CROAT DIN ZONA CARAȘOVEI Mihai M. Radan, Carașova I Cîteva considerații de ordin general Locuitorii așezărilor croate din localitățile Carașova, labalcea, Nermed, Clocotici, Lupac, Vodnic, Rafnic (pronunțate în graiul local Karasevo, Jabalcc, Nermic, KJokotic, Lupak, Vodnik, Ravnik) sînt considerați, în literatura istorică și lingvistică, descendenți ai celor mai vechi migrațiuni de populație slavă din sudul Dunării spre nord sau est, din fața pericolului otoman sau din alte considerente. Din punct de vedere etnic acest grup a fost contestat sau considerat de origine bulgară, română, sîrbă și chiar cehă (Miklosich, T. Siinu, E. Petrovici, Bărbulescu). în ultima vreme, pe diverse criterii, se recurge la o formulă de compromis, prin afișare în prim plan a specificităților acumulate de secole datorită simbiozei socio - lingvistice, de a atribui acestei enclave o denumire proprie, fără paternitate etnică, cea de „carașoveni”, după cea mai mare așezare din zonă, Carașova. și după sentimentul firesc al aparte- nenței locale și zonale a membrilor oricărei comunități (V. Tufescu, Ivan Birta). Grupul etnic slav din zona Carașovei. respectiv din cele șapte așezări, se con- sideră croat. Argumentarea acestei opțiuni se regăsește la nivelul conștiinței etnice a grupului care nu datează din ultimul deceniu, ci ea a fost consemnată și de E. Petrovici în ancheta sa dialectală din anul 1932, ea se regăsește în documentele per- sonale ale membrilor comunităților grupului între cele două războaie mondiale și după al doilea război mondial; apoi ea trebuie căutată în structurile lingvistice neaprofun- date (structura morfologică a graiului, elementele fonologice relevante cum este tratamentul vechiului ,jat”) fiindcă trebuie reținut că E. Petrovici în monografia sa Graiul carașovenilor își fondează concluziile, prin care stabilește originea croaților carașoveni în zona de sud a Serbiei, mai mult pe elemente fonologice, elemente care sînt specifice și dialectelor periferice ale limbii croate și un singur element lexical (verbul bănim pe care-1 consideră de origine albaneză); apoi argumentele pot fi căutate în cercetarea legăturii care se poate face între localitatea cu același nume; Karasevo, care a existat în apropierea Osjekului (Croația) pînă în sec. al XVIII-lea, în asemănarea portului croaților carașoveni cu cel al croaților din Ata din Ungaria, originari din Bosnia. Și ca ultim argument, însă și foarte important, este religia catolică de care croații din această zonă nu s-au îndepărtat niciodată (dovadă fiind mănăstirea ordinului franciscan de la Carașova care datează din sec. al XV-lea, după Historia domus carasovensis, iar bisericile construite începînd cu anul 1690 sînt toate catolice, în aceste localități neexistînd urme de biserici de alt rit, ceea ce denotă că religia catolică nu a fost implantată în aceste așezări peste o altă religie, deoarece o altă religie trebuia să lase urme materiale și spirituale). Minimalizarea importanței elementului apartenenței religioase prin argumentul câ există și comunități sîrbești de confesiune catolică, ni se pare că acest argument se anulează de la sine, deoarece aceste comunități au fost și au rămas sîrbești, confesiunea neanulînd conștiința și apartenența etnică, așa cum grupul slav din zona Carașovei a fost și a rămas croat. 47 https://biblioteca-digitala.ro Și afară de identificarea locală (de carașoveni), acest grup nu s a considerat de altă origine etnică decît dc cea croată. Întrucît prin contribuția de față nu ne-am propus abordarea problemei conver- genței graiului croaților carașoveni și a locului de baștină al acestora, ci aspecte ale fuziunilor lingvistice unilaterale, în medii de conviețuire etnică, respectiv penetrațiile elementului românesc în aceste graiuri, în cele cc urmează o să vă reținem atenția asupra acestei problematici. Cele șapte localități sînt învecinate cu următoarele așezări românești: Doman și Reșița la nord, Secășeni, Goruia și Gîrliște la vest, Anina la sud și Văliug la est. Această vecinătate nemijlocită cu satele românești, și nu numai cu aceste așezări, a favorizat un contact economic și cultural complex și variat. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIU-lea sînt atestate, pe baza datelor onomastice din registrele paro- hiei catolice din Carașova, elemente etnice românești în mijlocul croaților carașoveni. Dovezi ale conviețuirii celor două elemente etnice se păstrează și în diferite compar- timente ale limbii. Croații fiind predominanți, elementul românesc a fost asimilat, ceea ce conferă așezărilor un caracter compact croat și din punct de vedere lingvis- tic, elementul românesc avind doar caracter de suprastrat în cadrul acestor graiuri. Nu același lucru se poate spune despre localitatea labalcea (Jabalce), unde ele- mentul românesc etnic, prin urmare și lingvistic, a fost mai puternic, prcsupunîndu- se o fază de bilingvism în urma căreia vorbirea românească a devenit predominantă, în zilele noastre vorbirea croaților din labalcea este foarte mult influențată de limba română: „haisădzișemu imae oca, nea sam duonesal, muolim lea, kad duodem“. Din exemplele citate surprindem tendința spre închiderea și diftongarea vocalelor: e = ea, o - uo. Un alt element ilustrativ îl constituie tratamentul dentalelor palatalizate, specific graiului bănățean: duo dem, în timp ce în celelalte așezări avem:dod'e, prüfe. Fricativele din satul labalcea constituie o dovadă concludentă că aici elemen- tul slav a devenit substrat. De altfel, în labalcea limba română se folosește în viața de toate zilele, spre deosebire de celelalte localități croate. O monografie dialectală dedicată acestei localități ar fi dc un interes deosebit pentru fenomenul de simbioză lingvistică în plin proces. Din cele arătate rezultă că raporturile între purtătorii celor două limbi nu se rezumă doar la contacte simple de bună vecinătate, ci ele au un caracter mai com- plex; prin relațiile sociale (conviețuire, căsătorii mixte), purtătorii elementului româ- nesc pătrund în viața de toate zilele a croaților într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind asimilati, sau asimilînd elementul local. Delimitarea celor două etape în care s-a produs contactul are importanță în vederea stabilirii cronologici pătrunderii clementelor românești, întrucît în graiul croatilor se întîlnesc împrumuturi românești care sînt răspîndite pe o arie mai largă a limbii croate și sîrbe cu același tratament (iutura, sut, okesa, laja. fasanjke) și ele- mente specifice numai graiului bănățean (furkonj, filara, feljin, strigljata, paragina, bota). Din categoria acestora din urmă, unele prezintă un grad dc adaptare și o frecvență mai mare, iar altele sînt împrumuturi mai recente (fîș, kurent, instalacija) cu un grad de folosire mai redus și în curs de adaptare la sistem. Abordarea problematicii pe această linie, pornind de la un teritoriu restrîns, vrea să pună în lumină relații lingvistice unilaterale, pe linia cercetărilor inițiate de Fr. Miklosich, si sintetizate de Kr. Sandfeld în Linguistique balcaniquc, lucrare care reprezintă un studiu mai cuprinzător al proceselor mixoglotice. Cercetări privind influența reciprocă la nivelul limbilor și graiurilor croate și române au fost efectuate de lingviști cu renume mondial dintre care amintim E. 48 https://biblioteca-digitala.ro PeLrovici, P. Skok, I. Popovici, Al. Rosetti, prof. univ. dr. D. Gămulescu, dr. M. Tomici și alții. Sub titlul comun „influențe” majoritatea lucrărilor iau în considerare împru- muturile (mai ales lexicale) care constituie acumulări cantitative și pot duce la restruc- turări de ordin calitativ. Impnimuturile lexicale au generat în graiurile croate conser- varea elementelor arhaice care sînt consecințe firești ale cadrului istorico-geografic concret al graiului, cum sînt: / final, 1 vocalic, grupul dr, simplificarea sistemului pro- zodic etc. ceea ce, după părerea noastră, reprezintă adevăratele influențe, adică pro- cese interne sub presiunea elementelor externe. Tot în categoria „influențelor” sînt încadrate și fenomene paralele în ambele limbi: comparativul adjectivelor cu po, po mlat, po dobar, formarea viitorului I cu da, lam da kosim, folosirea largă a verbelor modale imam, treba și hteti. Asemenea fenomene sînt considerate de unii lingviști ca general balcanice, iar alții Ie atribuie influenței nemijlocite a unei limbi asupra alteia: a limbii române asupra graiurilor în contact, sau invers. O categoric aparte o consti- tuie si calchierile semantice, care, la fel, trebuie deosebite de împrumuturile directe. De altfel, chiar în cadrul împrumuturilor se impune o clasificare: a) împrumuturi propriu-zise, care sînl preluate o dată cn noul obiect; b) împrumuturi pe baza bilingvismului (melanges de langues). Aceste forme folosite paralel cu termenii originari pot învinge, sau pot fi învinse de omonimul core- spunzător, avînd ia un moment dat o arie mai mult sau mai puțin întinsă (G. Mihăilă. împrumut ivi vechi sudslave). Fenomenul mai larg balcanic prezent în sistemele unui grai trebuie admis numai în corelația cu contactul lingvistic nemijlocit în cadrul căruia unul din ele- mentele în contact este purtătorul acestuia (limba română în cazul acestui contact). Concret, pentru graiurile croate din zona Carașovei, ca o consecință a contactului este pierderea infinitivului și construcțiile cu da ale viitorului I (on Ia da dodje), care însă nu s-a limitat aici, evoluția continuînd în pierderea a unei serii de categorii gramati- cale; imperfectul, aoristul, comparativul sintetic etc. Prin urmare, drept consecință a contactului lingvistic nemijlocit în graiurile croate din zona Carașovei se poale vorbi despre: I fenomene fonetice produse sub influenta limbii române: • simplificarea sistemului prozodic de trei accente în două coborîtoare, care se diferențiază prin elementul scurt - lung: bere - beere/ koljc - koolje; • consecința acestuia: tendința de închidere a vocalelor (vulove) și asurzirea consoanelor sonore finale: grat (grad); • deschiderea lui r și 1 vocalic și a grupului cr (bdlva, ceresnja. terban); • păstrarea ierului din poziția intensă (ddn, sdn); • conservarea și reintegrarea africatei dz în sistem cu forme paralele (dzvezda și zvezda). II Evoluții în sistemul morfologic sub influența limbii române. Sistemul morfologic fiind cel mai conservator, influența românească nu a atins structura gramaticală, ea generînd anumite evoluții specifice: • comparativul sintetic a fost înlocuit cu comparativul analitic cu particula po; (po zdlt, po cepnast), în timp ce generalizarea superlativului și cu particula naj + pozitiv, naj dobar are suport intern în grai; jako dobar, odvișe dobar ele. • pierderea infinitivului și construirea viitorului I cu particula da prin forma bănățănească o să cosăsc, susținut de încărcătura semantică a verbului lam (htjeti), care, proiectînd acțiunea în viitor, solicită o completivă directă, a generat formele: lam da kopam, lam da kosim, în loc de lam kopati. 49 https://biblioteca-digitala.ro • calchierea fonnelor românești în sistemul numeralelor cardinale prin adăugarea conjuncției i: (dvadesetitri, dvadeseticetiri). UI Procedee sintactice apărute sub influența limbii române: • folosirea encliticelor la începutul propoziției: mi je dai-, • dezvoltarea dativului posesiv a fost favorizată de construcțiile similare din graiul românesc „casa babii”, dar pornită din restructurări interne relaționale cazuale: dever devki, o misiune în folosul cuiva, deoarece relația de posesie cu genitiv se păstrează: dcvka moje sestre și nu mojoj sestri', * folosirea dedublată a pronumelui personal meni mi, abundentă în ultimii ani, fenomen pe care unii lingviști îl explică ca un moment psiholingvistic al vorbitoru- lui, geneza lui fiind de importanță secundară. O altă cercetare interesantă privind asemenea contacte lingvistice și con- secințele acestora o poate constitui abordarea influenței unila-terale sîrbești în graiul croaților din zona Carașovei, mai ales a căilor și a zonelor lingvistice de penetrație a acestor elemente, cercctaie care ar contribui la elucidarea disputei căruia dintre cele două sisteme lingvistice, din punct de vedere al structurilor relevante și specifice, prezintă convergențe graiurile croate din zona Carașovei, avînd în vedere perioada timpurie de desprindere de limba matcă, caracterul arhaic al graiurilor și abordarea diacronică care presupune probleme complexe la nivelul ambelor sisteme care au o zonă structurală considerabilă de intersectare comună, mai în toate compartimentele sistemului, destul de mare. https://biblioteca-digitala.ro CÎTEVA DIALECTE SLAVE ÎN ROMÂNIA ȘI PE HOTARUL ROMÂNO-BULGAR ȘI ROMÂNO-IUGOSLAV Zbigniew Rusek, Cracovia Referatul acesta prezintă problemele dialectelor slave (bulgare si sîrbo-croate) pe teritoriul României și la hotarul românesc cu țările slave (Bulgaria și Iugoslavia). La început vreau să prezint un dialect sîrbesc din salul Svinița din Banat. Satul acesta este în România de sud-vest, la doi kilometri de granița româno-iugoslavă. Graiul satului acesta prezintă gramatica și lexicul slave, dar are multe influențe românești, mai multe la nivel lexical, dar aceste influente sînt prezente și la nivel fonetic și morfologic. La nivei fonetic, cea mai caracteristică este vocala d care nu există în sistemul fonetic al limbii sîrbo-croate. în sistemul vocalic al acestui dialect, sînt următoarele vocale: i, u, d, c, o, a și consonante vocalice (sonante) ț, 1. Sonanta r există în limba sîrbo-croată literară, dar (nu există în limba literară (1). Vocala d este bine cunoscută ca un element fonetic al limbilor balcanice, dar ea există numai în limbile balcanice dc răsărit - româna și bulgara. Morfologia acestui grai este slavă, similară cu limba sîrbă, dar în acest dialect sînt prezente elemente balcanice: la plural masculin, feminin și neutra sînt numai două cazuri: cazul general și cazul oblic (dativ); în limba română sînt în același mod două cazuri: nominativ - acuzativ și genitiv — dativ (la singular sînt mai multe cazuri: la masculin — toate șapte, la feminin - patru, NAV, G, D, I, la neutru - numai trei, NAV, G, D). O atenție deosebită în acest dialect este articolul postpozitiv, atestat numai la adjectivele calificative, și la numeralele ordinale cu valoare adjectivală dc la unu pînă la zece (2). După Mile Tomici, acesta este singurul grai sîrbesc din România care are acest articol. Articolul postpozitiv este o categorie cunoscută în lim- bile balcanice în afară de limba greacă și de sîrbo - croată. Este cunoscut de aseme- nea în limbile scandinave (norvegiană și suedeză), și, foarte rar, în limba lituaniană. Lexicul acestui dialect este slav și străin. Cuvintele străine sînt, în majoritatea lor, de origine românească, dar și lexicul german, maghiar și turc este bine cunoscut. Cîteva exemple de cuvinte românești în acest dialect: brac < braț, brad < brad, vdndtor < vînător, verisora < verișoară, viora//vioara < vioară, grăbit < grăbit, konop - ida < conopidă, motan < motan, munte//munce < munte, motocikicta < motocicletă, razboj < război, skurt < scurt, kajet < caiet. în lexicul acestui dialect, influența română este și în derivație, de exemplu nomina agentis, derivate din tema slavă sîrbo-croată cu sufixul românesc -tor, care este de origine latină: plutitor < sch. pluti ‘a înota’+- tor. In cîteva cazuri, cuvintele românești din acest dialect și-au schimbat sensul, de exemplu stezar ‘kolac o koji je vezan konj’ (în românește: ‘o teapă de care se leagă calul de la căruță’- în limba română stejar înseamnă ‘dub’). Alt dialect pe care vreau să-l prezint în referatul meu este un dialect bulgar din Banal. Aș vrea să mă concentrez asupra lexicului acestui dialect. Banatul, cum este bine cunoscut, este aproape de granița românească cu Iugoslavia și cu Ungaria, dar mai departe de Bulgaria. Lexicul dialectului din Banat este compus din cuvinte slave (bulgare și sîrbo - croate) și străine. Lexicul străin este în cea mai mare parte românesc (25,9 % dintre cuvintele străine și 6% dintre loate cuvintele) (4). Pentru 51 https://biblioteca-digitala.ro comparație, lexicul maghiar este, după Stojko Stojkov 14,3% din cuvintele străine (3% din total), lexicul german - 12,5% din cuvintele străine, lexicul turcesc - 13,1% din cuvintele străine, lexicul grecesc - numai 4,5% din cuvintele străine. Iată cîteva exemple de lexic românesc în Banat: 6epe< bere, бан (cu sensul de monedă mică, în bulgărește стотинка) < ban, алименты (cu sensul de produse de mîncat) < ali- mentare, акчидент < accident, армата (cu sensul de toii soldatii din tară) < arma- ta, балон (pardesiu ușor. în bulgărește шлифер) < balon (balonsaid), быр (5) de. Pitam okrivijenoga ijudski i. sto kaiu. covecanskr on nece da prizna. \ece. dobro: da naredim da ga istuku и apsi. i kadga oni dole premiate. on lepo prizna. Sia maze drugo nego da prizna Kazem и ininri sain svoje metode i hin ram vrio vest is/ednik... (Branislav Nusic. Izabrane komedije i drame, knjiga 2. priredio Rasko V.Jo\ anovic. Nolit. Beograd. 1987. str22u). Kakav je odnos izmedu ovih bezdusnih ispito, ackih metoda i istine. nalazimo u izja\ i samog Agatona. za koga je \ azna samo optuzba. a ne istina. kojn ce ispitani svakako priznati: "A meni je dost a jedna rec. vise mi i ne treba. Sia kaiu. reci "Oce nas" pa mi je to dosta da te uteram na robijii. \a osiwvu jedne jedine reci ja izvedem zakljucak. ’ {Izabrane komedije i drame. Branislav Nusic. knj.2. priredio Rasko V.Jovanovic. Nolit Beograd. 1987. str.231). Kao i Karadaie. koji predstavnike javnog reda smatra prh anuin slugaina poli- tidkih pojedinaca. NuSid u Л'arodnom posfaniku i Pokojniku prikazuje pojedince u iden- ticnom ss ellu. Kroz poziv. ovi agenti ja\ ne sile toliko su indiskretni. da je to blisko patolcskom. Kapetan Jerotijie Pantic iz Surnnjivog lica. otvara pisina koja nisu njemu adresirana. ne iz. razloga njegovog zanata. лес voden cudnim nagonom. prosto neodoljivim: ’Ai/t’ Sto hocu. nego moram. Znas kako je to. astane ioveku и krvi. Ima Ijudi vole tude pile, imu ih koji voie tudu ienu. a ja volim iuda pisma. dzabrane komedije i drame, Branislas a Nusic. knj. 1. priredio Rasko VJovanovic. Nolit. Beograd. 1987. str.205). Na slican nacru. Pristanda, policajac iz izgubljenogpisma. penje se nocu po olu- citna da bi na prozorima slnsao sta se po kucama politickih protivnika prica: Kad predem preko bga, vidim svetla и oberen tm prozorima и kuci g. К ne a Kacavenkua. Fisoki oluci. ..ako se popnes na ofuk. mazes uci и kucu kroz prozor I ja mislim na svoju duznost, pa se doseiim i kaiem sebi:. Ijd da osiuknemo Sta casai kaze, ne kvari... i fagano. kao таска, popeh se uz ohik i poceh da osluskujem... " 61 https://biblioteca-digitala.ro Nije samo tip policajca slicno zamisljcn kod dvojice sharalaca, vec i tip nov- iiiara. cija je nekultura ogolicena posredstvom istog procesa: stenografisanje iz.gov- orenog. kao nacina da se nade uhvacen u ocitoj konfuziji. ili polupismeno izgovorenil; slavnih izreka. ij izlagaiiju Rika Venturijana (Rica Venturiano) iialaziino pokusaj da ukrasi svoje izlaganje pogrcsno citiranom izrekom - “lox populi. lox Dei") - Glas nar- oda, glas bczji. Iști proces tmamo i kod Nusica, kad na stranicama Autobiografije skici- ra portret neukog novinara koji citiră i uzvikujc izrekc tipa "De gustibus nihil nisi bene i “De mortuis non est disputandim ", a takode i Mladen Dakovic, podinitljh i publicista iz Pokojnika mesa logiku sa istinom, istice svoj autoritet nad neukima. dok bogati Spasoje Blagojc* id ncznanjem kvari apsolutnc doktrine: Spasoje: Kaiu da ste vi u polemici kadri dokazati daje emo u stvari belo, a belo da je crno. Dakovic: Sve se maze osporiti i potvrditi. zavisi od mod logike. I u cernu je uostalom filozofija starih grckih filozofa Pitagore, Isokrata i Eshila? Suslina je u tome: da svako da sadrzi u sebi svoje ne, a svako ne nosi u sebt svoje da.. SVe zavisi od mod logike. Spasoje: Pa vi to imate. kaiu. Dakovid: Da, logika. to je moja mod Bog. vidite, svakome coveku daruje po nesio, vamaje, naprimer, dao pare, meni je dao logiku. On daje, jednome sve, a dru- gome nista. Xe maze on vama dat! logiku i pare, je I re: to dvoje ne idu zajedno. On je meni dao ovo, a vama ono i rekao- evo vam. pa se vi sad razmenjujie. T: stavi gazda- Spasoju u sluibu tvoju logiku. a on ce tebi staviri u sluibu svoje pare. Spasoje: Kako stmdti u sluibu svoje pare? Dakovic: Pa tako.ja cu to sto vi zelite lepo napisati. a vi cete to sto ja napisem lepo plat it i. je I rako? Spasoje (ustezudi se) Pa, da! (Branislav Nusic. Izabrana komedije i drame, knji- ga I. priredio Rasko VJovanovic. Nolii Beograd. 1987. kni. 18. slr.427). Zona slicnosti izmedu komedija Karadalea i Nusica moze biti prosirena i time Sto pretpostm lja ne saino slican tip Irgox ca. politiikog coveka. novinara. policajca. cinovni- ka. nd. vec i slicne naravi. Upucn anje i stupanje supmge u politick! zii ot objasnjava se i u jednom i u drugom slucaju. naravom nasih Ijudi. koji dozvoljavaju da supruga ili Ijubavnica, preuzmu cclokupnu vlast supruga ili Ijubavnika. kao sto se i desava u Izgubljenom pismu ili u Gospodi Mimstarki. U komedijama se istice kukavicluk. Zbog toga Farfuridi i Branzovenesku salju telegram sa anonimnini potpisom.. Nusic u Gospodi Ministarki ovu osobinu pripisuje Kalenicu. Kalcnic: Hocete li da cujete moj odgovor ? (Vadi hartiju iz dzepa) XIoj odgovor je upuâen na adresu onoga magarca koji je napisao to u novinama. (Cedi). Sta mislite, da li da ga nazavcm konjem ili magarcem, sta mi savetujete? Ceda: Sasvim ie svejedno. ne vidim da ima kakve razlike. Samo, jeste li vi mislili o tome da ce laj koga budete nazvali konjem ili magarcem vama răzbiți nos? Vasa (za sebe): Opet nos! Kalenic: Mis/io sam na to. aii ja sada necu na ovo potpisaii (izahrane komedije i drame. Branislav Nusic. priredio Rasko VJovovic. Nolit, Beograd. 1987, knj.)8. str. 175). Bcz dileme, mozemo zakljubiti da se slicnosti medu autorima mogu objasniti srodnoscu. ako ne i istovetnoscu mentaliteta. Brqjne zajednicke osobine u delima treba slrvatiti upravo kao proizvodc srodnili mentaliteta. Radi ilustracije. zaustavicemo se na primeni, o slavu junaka oba pisca o drzavi. Govoreci o Karadeleovoj komediji opisali smo junaka Gospon' Leonida (Conu Leonida/, kao "teoreticara” o idealnoj drzavi - republika, osnovana putem "rivulucije”. koju su izvojevali 'volintirr. 62 https://biblioteca-digitala.ro Takav opsesivan stav o idealnoj drzavi nalazimo i kod Rika Venlurijana. Kacavenkua. aii i kod mnogih diugih hcroja izMomenata. Ideja o idealnoj drzavi krije sc i u kritickim izjavama pojedinih licnosti. koje. popul Pristandc. optuzuju nesavrsenos- li porctka postcjcde drzave. “Kod mene, gosn' Fanika, th-i hih: bas fe.Sko...Ma da kates? Fam Uita velika. velike dazbine, pa budieni, gosn' сашка. Pa bas zato kale maja tena:... Ajde bre. zamoli i tigaspon ’pivfekta da ti inalo poveca plăcu, jer ces da prăpăditei: skroz na skroz! Devetoro dece, gosn'Fanika, tivi bili! -ni ntanje ni vise... Drzava пета pojma sta sve covek тага radi и kuci, sama napkiățje daibtne: i sta. a....' deveiom dece i osnmdeset inesccno: velika familija, velike dazbiiie, pa budtetu. Ma koliko daje konfuzno Pristandino i/.laganje. u kojem se lameutiranje vesto mesa sa poniznim povladivaniem. naslucujeino kod govomika iste materijalisticke teznjc, koje je moguce ostvariti samo u republici. Leonida tezi ka dobroj plati i "penzi- jom obaska". da sc t ise ne placa danak i naravno ka "zakonu o fursiji.' Na osnovu Karadaleove konstatacijc u dclu. drzava namccc i druga ogranicenja i upnn o je zbog toga, daleko od idealnc. Gospodin Mitika je. junak iz Inicijative (Inițiativa. ). Ijuî zbog toga sto drzava nije predvidela zakon kojim ce dojkinje biți oba\ ezne da doje "makar jos cetiri meseca”: " I drzava, nastaUja sve ncrvoznijc pijani olac. stoji prekrStenih гики, a nece da misii ozhiljno kadaje rec o stvari knja je vazna za ceh» zetnlju. Unisiiti шИко dece. davanjem danka и krvi.A elika je to war gospodine, stvar dojenite...da se ne zm-ar- cnamob.J Xe! Drzava ie duzna da razmisli. \'a kraftt тага da preduzme inicijative: iteta je! pa rodilelji sino!' Gospodin Mitika shvata koje su nadlcznosti drzave kao i Leonida: "Stvar drzave. gospodine! А. как a brigu она imcD Zasio imanto njiD Xjenoje duinost da se brine da ijudi dobiju plata na vreme. Razuine se da je po misljeniu ovakvih ijudi idealana drzava samo oua koja preuzima st u odgov omosl gmdanu. oslobuduțuci m ss ih gradam skih obaveza. Slican mentaliict srecemo i kod Nusica. koji smatra da je drzava km a za si c sto ugrozava tidobnost. jer je. upravo ona odgovonia za konfor. Anda, supruga kapetana Jerotija Pantica iz komedye Sunmpvo lice, otkrna daje pravi uzrok zbog koga je doslo do zamene Ijubavnih pisania izmedu njenc kceri Marice i öokc u shari drzava. sto je posledica nekih pogresno preuzetih mera: "Ja ne znam, hoga an sta radi ova drzava! Zar iiije boite da devo/ke ace citati t pisati tek kad se udadtt." (Izabrune komedije i drame. Branislav Nusic. knj 1. priredio Rasko V Jovanovic Nolit. Beograd. 1987. str.205). Spasoje BJagojevic iz Pokojnika optuzuic prav mi ograniceuost drzave u trenutku kada pokojnik Pavle Mane, vratn si se, preti da mu ugrozi nasledslvo: Spasoic: Je l lepo i poSteno sedeo tamo tri godine, je li.1 Pa atkud sad najedan- pul tiv? I zar to mote tako da bude? Zar io mote take da hoce “ Ja mislim da и ureden- im zapadnim drtavama того postojati о tome kakav zakon i po torn zakonu t ko je mriav, taj je mrtav. Kod nas. medutim.. Anda: Л? maze drzava nikoga naierad da hu de mrtav. Spasoje: Pa to znabtja nisam siguran da sejednog dana ne pojavi i moja poko- jna zena, koja je umrla pre jednnaest godina.. (Izabrane komedije i drame. Branislav NuSic. priredio Rasko V.Jovanovic knj.2. Nolit. Beograd, str.409-410). Ipak. slo se tide duznosti drzave prema gradaninu Nusiceve licnosti ne traze ni dobru plain, ni dobru penziju vec konccsije: Jakov.. Alislim. znaS, da mt izradit kakvu koncesiju, da poseäem kakvu drzavnu sumu, - racunain, znas, kad mi sve druga nije poslo da rukom, koncesija jos mote da mi pode za rukom. 63 https://biblioteca-digitala.ro Kalcnic: To mote da vam pode za rukom. a drzavu io bas nista ne kosta. Nije drtava sadda sume. pa da jojje zoo da se seku. Sasvim to maze. Zapisi, ujka-\ am: jedna drzavna suma da se posece. jer naposlerku. kakav hi io ministarski rodak bio ako ne hi imao pravo bar jednu iumu da posece. (Izabrane komedije i drame, Branislav NuSic. priredio Rasko VJovanovic. Nolit. Beograd, 1987. knj.2, str. 145; Slicnosti koniedija dvojice snaralaca ne zavrsavaju se samo na ovom nivou i ne objasryavaju se samo kroz uticaje prema kreativnoj masti od strane slicne istoryske real- nosti. kcga ih je oiijentisala prema idcnticnoj problematici. Iz nacina na koji su zamislili komedije vrlo je mpguce da jc vaznu ulogu odigrala bliskost Karadalea i Nusica sa zaiednickim moddom. nadenim u Gogoljevoj komcdiji. Gogoljcv uticaj je bio jad n komediji Bum a not:, kod Karadalea i u Sumnjivom lieu, kod Nusica. za koji je sain autor rekao "da jc prava gogoljada". Kao kod Gogoljcvog Revizora. ti obe pomenutc komedije loboznji uzrok. kojim zapocinje ceo konflikt je jedna zabuna u vezi sa identitctoin i namerama jedne individe. Riko Venlurijano iz Burns noci. bio jc dosta vrentena smatran od strane Gos’n Dumitrakea - probisvetom : biumgom: na kraju sc ispostavija da jc ovaj "uvazeni” gradanin odlicna prilika za zeta. Doka. apotekarski pomocnik iz Sumnjivog Hai. bio je progiasen od strane Jerotija Pamica kao "sumnjivo lice" Ispostavija se da ce Doka biti buduci muz Jcroujcve cetkc. Originalnost koniedija ova dva autora evidentna je na dni- gom nivou и delu. u nacinu kojim su oni postigli odredene estetske efekte u razlicitim komicnim oblicnna. Nusic i Karadalea su nniogobrojne komicne karaklerc i komicne simaeije eksploalisali kako bi opisali sve osobine i ponasanja na odredenom mestu i u odredenom л remenu. Problem! sc javljaju kadaje rec о razlicitim jczicima, kojima se pisci sluze. s obzirom da se korislc efektima komedije jezika. lako su rumunski prevodi Nusicevih dela izuzetno dobri. s obzirom na karakter i velike ekspresivne mogucnosti oba jezika. nisti svi aspekti komedije jezika postigli jednaku vrednost u prevodima. Da se ne bi izgubio komicni efekat d> osmislenosti reci. prevodioci su pribegavali principii aproksimativnosti. Na primer, kadaje Doka. apotekarski pomocnik. uhapsen kao sumn- jivo lice, pod opuizboni da jc imao antn ladinih i anlidinastickih aspiracija. kod njega su. u pretresn. pronadeni razliciti papiri. Njihovo pronalazenje izaziva smesnu zabunu kojom Nusic \ esto upravlja uvodenjem dvostrukog znacenja reci “zatvor. sto moze da znaci "lisavanje slobode" "stupiti u zatvor", ali i "konstipaeiju'. Ovo znacenje reci. uplasilo jc policajcc. koji su smatrali da su ultapsili opasnog politickog agitators. Druga smesna scena je otkrivanje pravog zanimanja uliapsenog. Hartija. ti kojoj policajci vide dokaz za ret olucionanic aktivnosti uhapsenog. jer pocinjc rccima "protiv zatvora". dokazuie da (ekst ne sadrzi antimonarhisticki sadrzaj. vec je to banalni rccept protiv stomacnog zatvora. izoslanak odgovarajuce reci u nnnunskom jeziku koja bi sadrzavala oba znacenja reci "zatvor' . a kojim bi sc mogla omoguciti dvosmislcnost i time izazvala konfiizija, proizasla iz odnosa dva suprotna konteksta. obavezala je prevodioce da slo- bodno prevedu konstrukeiju "protiv zatvora" - "împotriva zăvorârii" konstrokeijom “za oslobadanje" - "pentru eliberare" {Un individ suspect, trad.rom.p.72). Postoje u Nusiccviiu komedijama razni primcri koji odlikuju maestralnost auto- ra. koji je znao da iskoristi mogucnosti verbalne komikc Krcz koriscenje lakvih postu- paka Nusic. kao i Karadale. povecali su izrazajne mogucnosti jezika. cesto u koriscenju verbalne komike. oba autora nasloje da izvedu iste postupke. prikazujuci automatizme i verbalna ponasanja nekih lica. njihov neukrotivi govor. imitirajuci epistolski stil, kance- larijske stilske obrasce ili telegrafski stil. Ceo sadrzaj drame Telegrama. Karadale jc konstmisao imitirajuci stil telegraf- skog prenoseiija poruka. U komediji Sumnjiw lice. Nusic na svoj nacin spekulise ovim cfektom. pomocu sifioi anog telegrama, procitanog bukvalno. tako da nije imao smisla: 64 https://biblioteca-digitala.ro Jerotiic (cita i iznenaduje se. Zagleda depesu sa svih strana, pogleda View pa opet. pokusava da cita): Pa dobro. Siaje ovo9 Vica: Ae znain. Jcrotiie (cira glasno): Prova riba -jest prava riba. Budi bog snoma. (Ttgne se) Ania, Aiea, Sta je mo.(ciia dalje) '.okomativa, okrug, tri, tri, M..(Pogleda u Vicu pa uastav Ija) Zora, kiuiduk, vladika. fenjer. wmiikm bin bubanj. peiat, penzija, pop: (Prestaje) Budi hag s nе меГу народите, тогаш препевот, како “ повторно псегье па едва иста песна, но на друг )азик, с митски меди/атор мегу два различии реални и уметнички свезя. Претпоставката на Marcel Cohen дека логиката на еден народ зависи од |азикот што го зборува, го отвора прашшьето за мощности и можпосга на преводот да ja пренесе логиката н погледот на свет од еден (азик во друг, а притоа утлетпичкото дело да не ja изгугбп cnoja'ra автентичпост и умстничка вредност. Во таа смисла препевот е оперативен зафат од врвен дострел: само совршеното пресадувагье на наусоодветните зборови во поетскиот дво]ник йе го продолжи животот на песната на друг ]азик без таа да треба да се жали дека во нового ]’азично руво ne се чувствува добро, дека нешто ja боли или дека читателитс сс огкажуваат од неа на половина прочит. Во таа смисла препе]увачкиот труд се издигнува па пиво на бож]а промисла, а препе|увачот, за неколку степени повекс од преведувачот е неодмиплив со- поет, ко-автор, поегски визионер. Гане Тодоровски, еден од на|истакпатите македонски пости и препе]увачи, за ирепе^увашето на македонски ja3HK прона|де извонрсден збор-дефиници]а: помакедончуван.е. Не станува збор за националисгички обоено зпачетье па преносот на зпацитс, туку за точно согледуваше на улогата на препевот: “препевот на една добра песна треба да биде добра песна на ]азикот на Koj е нреиеана; инаку, памерата резултира со неуспех’’^, вели Штефан Августин Догнали Помакедончуватьето значи содржи естстски, психолошки, културолошки и др. конотации во реконстри- рагьсто на оригиналниот контекст, во Koj, подвлекува До|наш, зпачешата се одмораат во сиот сво] потенциал. 11омаксдопчуван>ето па туГата поезда с макотрпна работа, впрочем, како и секо] пренсв од еден ]азик на друг, но нас во cnynajoB нс иптересира степенот на помакедончуватье па поезфата на 11икита Станеску, поет Koj во Македонка има реноме на светски поет, а во таа смисла во 1982 год. му беше доделен Златниот венец на посзфата на Струшките вечери на посзи]ата. По roj повод излегоа два избора од негова- та поезфа во препев па Ташко Саров, голем познавач на ромапскиот ]азик и литература. Денес, после 17 години од помакедончуватьето на поезщата на Никита Станеску си ja поставив задачата да ги преиспитам и самата како познавач на ромапскиот ]азик, степенот и успешности на декодиратьето на ностските знаци на Никита Стансску па македонски ]азик. Дали ссмапгичкиот универзум на поези]ата па Никита Станеску, естетски непов- торлив како Kaj секо] голем поет го зачува, го зголеми или го намали сте- пснот на убавото, на пое гското, на типичного никитастанесковско пееше на македонски jajHK? Првиот впечаток е позитивен: запрашани неколкумина македонски читатели дали им се донага поези]ата па Никита Станеску, одговори]а нотврдпо, со извесна доза на воодушевеност. Се разбира, прашагьето за доследноста на препевот си го пемаа поставено, а како непоз- павачи на ромапскиот (азик и немаа како. 96 https://biblioteca-digitala.ro Иреку спорсдба на оригиналот со прспевот на неколку песни од поез- njaTa па Никита Стапсску кс сс обидеме да видимо колку' поезщата на Никита Стамеску е прспсвлива, одиоспо подложпа на помакедопчувагьс. Веднаш треба да нагласимс дека стапува збор за препсв од еден роман- ски |'азик со латинска основа на еден словенски )азпк (максдояскиот). Потешкотиите во едва таква комбинация од два уазика коп им припагаат на две различии ]азични семе]ства доагаат до израз особено во препевот. Арсалпата класификацща на ^азиците во Koja доага до израз гсографскиот критериум, а според Koja македонскиот, ромапскиот, ароманскиот, грчкиот, бугарскиот, албанскиот, а па пиво на ди|алектен ]азик и српскиот, му припагаат на балканскиот ]'азичсн cojy3 и зпачи имаат одредсни заеднички структурни особепости: “аналитичкиот начин на изразуван>е на граматичките односи, постпозитивниот член, удво^увагьето на об]сктот, губегьсто на инфинитивот, образувашето на футурот со форми од глаголт сака итн ”2 секако дека има зиачен>е за успешности на препевот (барем во буквална смисла на дииловпиот превод), но за урпешноста на препевот како уметничко творештво повеке се од значение другите, космолошки потенци- )али на препе]увачо г, на иеговою постско битие, на познавагьсто на мептал- итетот на двата уазика, на дветс култури, на проникнуваи>сто во сите пори на текстот како семангичко, синтактично и семиотичко поле кое се декодифи- цира па друг )азик, но останува уметоички код отворен за нови и нови декод- ификувагьа. Дали поези^ата на Никита Станеску останува отворено дело и помакедончена? Соломон Маркус вели дека постои т.н. аптиконцепциска поезда чи] претставник во извесна смисла е и Никита Станеску, а тоа значи дека “поез- njaTa сс оддалечува од концептот односпо од речникот па [азикот и се засол- нуна во контекстот, а секо) збор треба да се однссува на зборовите околу пего. На toj начин, значегьето се обликува по синтаксички нат”^ Степенот па препевливост расзе кога аптиконцепцискиот сгремеж онага. За да го докажеме oeoj феномен, Маркус прсдлага т.н. “тест на препрспсв”^, односно врайагье на поетскиот текст па не)зиниот матичен )азик. За таа цел, ке се послужиме со песната “Soldatul și pasărea" од Никита Стапеску препеана на македонски )азик. Оригиналот гласи: /Ești trist astă-seară, îi spuse pasărea,/văd eu că ești trist.../Nu,nu - răspunse soldatul. / Și totuși pari trist,zise pasărea cea albă,pari trist./ Nu,nu sunt trist, răspunse soldatul,nu,nu./ Ești trist astă-seară, văd eu, ai ceva pe suflet-mai zise pasărea albă./ Nu,nu sunt trist-și lasă-mă în pace, se răsti la ea soldatul. /Pasărea se desprinse de pe brațul lui și zbură fîlfiind din aripile ei mari și albe, foarte albe./ Unde-o fi pleca pasărea aia cuvîntătoare?se trezi deodată soldatul, vorbind singur./ Препевот e след- ниов: / Гажен си вечерва, му рече птицата, гледам дека си тажен.../ -нс,нс, одговори bojhhkot./ -Сепак изгледаш тажен, рече белата птица, изгледаш тажен./ Не, не сум тажен,одговори bojhhkot.Не,не./ Тажен си вечерва, гледам jac, имапт нешто на душа - додаде белата птица. /-Не, не сум тажен - и остави ме на мира, и свика boJhhkot./ Птицата се одпепи од неговата рака и летна пафта]ки со пе^зините големи и бели, многу бели кршцаУ -Каде ли отишла птицата што зборува? одеднаш се освести во]никот, зборува]ки си сам./ Препрепевот, пак, пороманчувагьсто, би гласел вака: /Ești trist astă- seară, îi spuse pasărea, văd eu că ești trist.../ -Nu,nu-răspunse soldatul. /-Totuși pari trist, spuse pasărea cea albă, pari trist./ -Nu, nu sunt trist, răspunse solda- tul. Nu, nu./ Ești trist astă-seară, văd eu, ai ceva pe suflet - a adaugat pasărea 97 https://biblioteca-digitala.ro albă./-Nu, nu sunt trist - și lasă-mă în pace, a țipat la ea soldatul./pasărea se desprinse de pe brațul lui și a zburat fîlfiind din aripile ei mari și albe, foarte albe./ -Unde-o fi plecat pasărea cuvîntătoare?-se trezi deodată soldatul, vorbind sin- gur./ Всрзиитс на романски (азик сс речиси идсптични. Оваа песна поседува голем степей на препевливост токму затоа што антикопцепцискиот стремеж е многу мал, а творбага нотсетува па прозеп фрагмент, иако според редун- данцата од поетски елементи (персонификаци]а, очудзташе на реал носта, метафизичката обоеност и сл.) е поетска творба.Зависноста на OBoj поетски текст од романскиот ]азик е мала, а тоа значи дека можс да се пренссс во универзалниот поетски говор и да биде дел од наследството на свстската култура. Но, само во мал 6poj песните на Никита Станеску и припагаат на концепциската поезфа. Неговата поезфа Koja на]често се дефинира како апстрактна па дури и херметичка, создава потешкотии во прспевот. Ке ja разглсдаме песната “Marele ochi al iernir : / Ochi mare, nu te vezi decât tu,/ noi suntem imagini rapide/curbându-ne,atunci,acu,/și rupți ca raza în lichide./ Alunecam pe emisfera ta,sculpturi în relief, de aer,/și țărmul pleoapei reci și grea/ne-nfige-n furci de gene verzi, cu vaier./ Și ne-ntâmplăm,pierim,ne stingem/pe irisul în contemplare,/dar nu-ți suntem priviri, ci ningeni/în iarna ta,ochi mare,ochi mare.”/ Препевот гласи: / Големото око на зимата/ Око големо, се гледаш ?амо та/ ние сме сал слики во mojaTa вечност/ и се виулкаме тогаш, во obj миг/разбива]ки се ко зракот во течност./ Врз тво]’ата хемисфера телата ни се веднат/ко скулптури во рсл|сф, од ветар/ и брегот на трепката тешка и ледна/не боде па зелени вили,-судба клета./ Сс случуваме, се губимо, се мрежиме,/стивпати во ирисот ти се пабл>удуваме./ 11о не ги сме глотки, туку снежиме/во TBojara зима, око големо, зимуваме./. А сега да ja препрепееме песнава: / Ochi mare, nu te vezi decât tu,/ noi suntem doar imagini în veșnicia ta/si ne curbăm, atunci,în aceasta clipă/spargându-ne ca raza în lichid./ Pe emisfera ta trupurile ni-se apleacă,ca sculpturi în relief, de vânt,/ și țărmul pleoapei grele și rece/ ne împunge cu vile verzi, - soartă blestem- ată./ Ne întămplăm, ne pierdem, ne acoperim cu ceață,/liniștiți în iris ne con- templăm./Dar nu suntem priviri, ci ningem/în iarna ta, ochi mare, petrecem iarna./ 11авидум, оригиналот и препрепевот на романски ]азик наликуваат еден па друг, но ако повнимателно ги разгледаме двата текста ке видимо дека препе]увачот на македонски ja3HK павистина добро се потрудил естет- скиот живот па песната да го воскресне во лексичкиот материал на маке- допскиот ]азик , особено што, како што вели Мерло-Понти, вистинското значен>е на еден ]азик не е преводливо на друг ]азик. Ташко Саров ги жртву- ва во препевот означителите во служба на значегьего и на прозоди]ата, па отгаму имаме: наместо рапиде/лицхидс - вечпост/течност; наместо aer/ vaier - ветар/ клета, а наместо contemplare/mare - набл>удуваме/ зимуваме. Отстапките во помакедончувагьето на ово] сложен, збиен поетски текст со рима абаб се извесен ризик за значегьето на песната: ако во оригиналот голе- мото око е само зимско, а зимата трае извссеп временски период, во препевот големото око е и вечно, означено со големо вли]ание врз значенската структура на целата песна. Но, естетската вредност на песната не е нарушена, а тоа е на]важно кога се работа токму за пример од антакон- цепциската поезда. Зависпоста на oboj вид поезфа од матичпиот ]азик е многу поголема. Можеме да посочиме уште низа песни од Никита Станеску кои, помакедончсни, не ja изгубиле CBojaTa сстетска, поетска вредпост иако означителите сс замснети со еквивалентн по слух и внатрегпва свест, а не по 98 https://biblioteca-digitala.ro значение. Препевот во Toj случа] не е целосно синонимично израмнувагье, туку и пресоздаван>е, повторно пеен>е па иста песна но на друга музичка скала. Различноста во ]азичниот и воопшто, културпиот менталитет на еден словенски и еден неолатински ]азик, ги надминува во случарт на Никита Станеску универзалноста на поегскитс клетки на неговата поезда - органи- зам Koj оживува во секо] ]азик, но ги оживува и самите ]азици. Светската книжевност се темели токму на на roj принцип на оживуван>е, кога, една голема поезща како пгго е поези]ата на Никита Станеску го губи значе1ьето па препсв и станува суштествен орган од оргапизмот на светската книжевност. Поезфата на Никита Станеску и помакедончена останува отворено естетско дело, а тоа го потврдува интересот на македонската чита- телска публика, а и jac лично, работе]ки па тезата “Поетиката па Никита Станеску'”. Естетиката на поезщата на Никита Станеску може да се разглсдува и од друга гледиа точка: на интертексуалноста. “Десегтата елегфа” од Никита Станеску, об|авена во 1966 год. е поетски текст - создавая иа интертексгот на македонскиот поет Михаил Ренцов со паслов “Псалм за непостс^ниот”, об]'авен во 1990 год. Колку пгго сути упатепа, пссната на Станеску нс с пре- пеана на македонски ]азик, но со оглед на тоа пгго Ренцов има познавала од романскиот ja3HK , а самиот го има препеано Лучшая Блага на македонски, може да се претностави дека Mefy овие два поетски текста постои интертек- сгуална врска, воспоставсна прску матрицата иа аптрополоккиот став, сличен Kaj два]цата пости. Имено, “Псалм за непосто]пиот”^ гласи вака: / Ме боли тоа пгго ne nocrojaM/ Длабоко боли тоа пгго нс nocrojaM/Боли главата што ja немам/ Боли болката во таа глава/ Боли окото во таа глава што не постои/ Боли пустели]ата околу таа глава/Боли единствениот патпик/Koj iiOTajHO номинува низ таа глава/Koj запален доага да ми соопшти/Оги jac сосема не посто)ам/()ти длабоко боли тоа што не nocrojaM/. “Десеттата елегфа” е многу подолга и загоа ке ги наведеме само фрагментите кои укажуваат на интертекстуалнага врска мегу двата поетски текста: / Sunt bol- nav. Mă doare o rană/călcată-n copite de cai fugind ./invizibilul organ,/cel fără nume fiind,/ neauzul,nevăzutul,/ nemirosul/ negustul,/nepipăitul/cel dintre ochi și timpan,/cel dintre deget și limbă./Cu seara mi-a dispărut simultan./Centrul ato- mului mă doare,/și coasta cea care mă ține/îndepărtat prin limita trupească/de trupurile celelalte,și divine./ Итп. Мета-органот Koj Kaj Никита Станеску e ссмапгичка оска на слепц ата, Kaj Михаил Рспцов е замспет со мста-пос- тоегьето. Цвете оски се елементи на антрополошкиот апсурд “да се биде вс. да не се биде”. Во двата поетски текста nocrojaT две спротивставени пара- дигми: една на телесноста, па матерфалноста и една па нетелеспоста, на псматерщалноста. Интертекстуалноста не значи плапцат, туку повикувагье па други, познати текстови во свеста. Токму затоа, зиачшьата на текстот и соодветно интертекстот во нашиот случа| се различии: ако основного означено во елепцата на Никита Станеску е филозофскатахипотеза: не пос- TojaM тогапт кога сум сам, едипстевен, еден, во псалмот на Михаил Ренцов тоа е филозофската хипотеза: не nocrojaM тогаш кога сме два}ца во еден. Познатата мисла дека литературата рага литература, особено во посгмод- ернистичкото доба, се потврдува во естетската врска мегу овие два;ца поети. Интертекстот е автономна уметничка творба, а тоа го видовме и во нашата куса поетска интерпретация. За рецепцфата па посзфата на Никита Станеску во македонската сре- дина се произнесоа многумина македонски критичари и писатели. Но опа 99 https://biblioteca-digitala.ro што нароочливо укажува на нсговото место во светската литература предочена на македонски jaзик е едпа можпа анкета мегу граганите на Струга, градот на поезщата. Ако прашате еден обичеп стружанец на ко) поет се сскава од триесстиосуммината венценосци на Струшкитс вечери на поез- и]ата, без размислуван>с ке ви одговори: па Ален Гинзберг и на Никита Станеску. На Гинзберг по пеобичпото однесувагье, а на Никита Станеску по |ачината на поетскиот збор Ноголемо признание за естетиката на поези|ата на Никита Станеску и за пе]зпниот прием во македонската средипа, веру вам, и нема. Библиограффа 1. Doinaș, Ștefan, Aug., “Antologie din poezia universala”, Ed. Grai și suflet-cul- tura națională, București, 1997; 2. Македонски jasHK за средното образование, “Просветно дело, Cnonje, 1998; 3. Marcus, Solomon, “Artă și Știință”, Ed.Eminescu, București, 1986; 4. Marcus, Solomon, “Nichita Stănescu, între poezie și poetica”, “Curentul”, 6-13 august 1998; 5. Рспцов, Михаил, “Стремеж, бр.2-3, 1990; 6. Станеску, Никита, “Поезща, Златен венец, Струга, 1982. I Doinaș, Ștefan, Aug.. 1997, р.498. Трупа автори: Македонски ]'азик. 1998: -1 Marcus. Solomon. 1998; Marcus, Solomon, 1986. р.200. - Ренцо в, Михаил, 1990. https://biblioteca-digitala.ro HOMO POLONICUS (TRĂSĂTURI IMAGOLOGICE) Constantin Geambașu, București în referatul nostru vom pomi de la premise cu caracter imagologic. După cum se știe, imagologia este o disciplină care se ocupă cu nașterea și răspândirea imaginii despre “ceilalți”. Este aceasta o temă actuală și promițătoare, căci după 1989 ne putem expri- ma, cred, mai deschis și mai critic despre formarea și constituirea fizionomiei diferitelor popoare sau a stereotipurilor naționale. Imagologia se manifestă în două ipostaze : internă și externă, precum și sincro- nică și diacronică Este la fel de important ce credem noi înșine despre sine ca popor și ce cred alții despre noi, cum anume arătăm în ochii celorlalți. Pe de altă parte, trebuie să ținem seama de faptul că imaginea "celuilalt” suferă o anumită dinamică. Specialiștii vorbesc despre stadialilate imagologicăk în diferite perioade se conturează o imagine ale cărei componente anterioare se accentuează sau se atenuează. Sursele cu privire la Polonia și la polonezi alcătuiesc o bibliografie destul de bogată, care atestă preocupările specialiștilor români și în această direcție. Cele mai multe surse cu caracter imagologic provin dc la vecinii apropiați. De aceea, nu trebuie să ne mire că primele încercări dc caracterizare și dc înțelegere a felului dc a fi al lui homo polonicus aparțin cronicarilor moldoveni care au venit în contact nemijlocit cu polonezii de-a lungul secolelor. în linii mari, în relațiile seculare româno-polone pot fi distinse două etape con- siderabile: a) din secolul al XV-lea până la prăbușirea Republicii Nobiliare Polone; b) perioada modernă (sec. XIX-XX). Informații și mărturii referitoare la Evul Mediu, umanism și Renaștere provin îndeosebi de la cronicari, istorici și călători^, permițând conturarea unei percepții cu val- oare generalizatoare, deoarece distanța în timp elimină. într-o anumită măsură, inevitabi- la doză de subiectivism a aprecierii efectuate la un moment dat. Elementele imagologice se bazează pe numeroase fapte și evenimente reale, pe contacte nemijlocite (mai ales în urma frecventelor incursiuni ale leșilor în Moldova sau a deplasării acestora spre Istanbul), precum și pe o atentă observare și studiere a ges- turilor și atitudinilor comportamentale. O primă trăsătură asupra căreia stăruie majori- tatea cronicarilor, prezentată în culori mai mult sau mai puțin îngroșate, ar fi aroganța și înfumurarea polonezilor, reprezentați cu precădere - trebuie să subliniem acest lucru - de către nobili. Pe de altă parte, istoricul literar L. Volovici, într-un important studiu cu sem- nificativă tentă imagologică, consideră, pe bună dreptate, că “imaginea tipică a nobilu- lui polon se confundă cu aceea a solului venit la curtea voievodului sau cu un personaj aflat numai în trecere spre Constantinopol”^ Relatările, mai ample sau mai zgârcite, ale cronicarilor noștri lasă să se întrevadă portretul nobilului polon din secolul al XVTI-lea: plin de emfază, mândru de statutul său nobiliar și de strălucirea regatului pe care îl reprezintă, țâfnos și trufaș. “Marea trufie” - afirmă același exeget - “va fi în ochii românului cca mai frapantă și mai dezagreabilă trăsătură specifică pentru «firea leșilor»”^. O altă trăsătură caracteristică ar fi destoinicia în luptă, vitejia și priceperile în arta militară, în pofida numeroaselor dificultăți pe care polonezii le-au întâmpinat mai ales din partea tătarilor. Cu precădere această însușire transpare la M. Costin care, instruit în școlile poloneze, excelent cunoscător al limbii și culturii țării ce avea să-l găzduiască 101 https://biblioteca-digitala.ro mulți ani, își punea speranța în polonezi, concret în regele Sobieski, în ceea ce privește salvarea propriului său neam. Ulterior, D. Cantemir, în lucrarea consacrată tatălui său, Viața lui Constantin Cantemir, se va raporta cu o anumită ironie la actele de vitejie ale oștenilor poloni, exprimându-și nemulțumirea față de frecventele incursiuni ale acestora în Moldova sub pretextul că se aflau în drum spre Poartă. în mod frecvent, aceste incursiuni se soldau cu jafuri și stricăciuni ce au generat o anumită ostilitate printre moldovenii care constată, de multe ori pe propria lor piele, spiritul de aventură și nesăbuința unor comandanți de oști. Aproape majoritatea cronicarilor surprind însă put- ernicul sentiment al onoarei polone, precum și cultul pentru învățătură, însușiri cu care sunt cunoscuți în lume. Istoricul V Ciobanu, într-un studiu intitulat Imagini ale străinului în cronici din Moldova și Țara Românească - secolul al XVIII-lea, analizează contextul și condiționările istorice și politice concrete, care au făcut să se fixeze în mare măsura trăsături negative ale polonezilor. Prezența în Moldova a oștenilor poloni, sosiți pentru a susține revenirea la tron a lui Stanislaw Leszczyriski cu ajutorul turcilor, a generat o per- cepție nefavorabilă în rândurile localnicilor și ale cronicarilor. Astfel, cărturarul și omul politic N. Costin, bun cunoscător al culturii și istoriei polone, constată abuzurile polonezilor și subliniază ca notă definitorie a acestora "patima beției” (multe necazuri se produceau la beție, cum li-i obiceiul leșilor”)^. De asemenea, cronicarei reține înclinația către dezordine și lipsa de respect a polonezilor față dc anumite norme dc comporta- ment. La rândul său, Axinte Uricariul compară distrugerile provocate Moldovei dc polonezii lui Stanislaw Leszczyriski cu cele cauzate de lăcustele care au invadat țara în timpul celei de a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordal. în alte documente ale epocii transpar ca atribute proprii polonezilor nechibzuința, firea instabilă și îndărătnicia. Un nume ce revine frecvent în cronicile din secolul al XVIII-lea. în contextul disputelor la tron dintre Stanislaw Leszczyriski și August al Il-lea. este cel al voievodului de Kiev Jozef Potocki. "domn mare la Ieși și avut”, comandantul oștilor retrase în Moldova. în pofida descendenței sale nobile, voievodul se lacea vinovat? în viziunea cronicarilor, dc numeroase rele și neajunsuri, era avar, îngâmfat și egoist^. îngâmfarea și atitudinea aro- gantă sunt circumscrise și solilor poloni care, în drum spre Istanbul, se opreau la Iași, pretinzând domnitorilor condiții de protocol adeseori exagerate^. Aceste trăsături pre- dominant negativ e și adesea cu valoare de generalitate - așa cum subliniază istoricul V. Ciobanu - presupun și o anumită doză dc subiectivism din partea celor care le-au con- semnat. Cronicarii timpului nu vedeau cu oclii buni alianța susținătorilor lui Stanislaw Leszczyriski cu dușmanii lumii creștine, otomanii; dimpotrivă, ei considerau că doar prin forța unității creștine se putea ajunge la înlăturarea opresiunii otomane și la normalitate politică^. Se poate afirma, așadar, că imaginea polonezilor în prima perioadă delimitată mai sus se formează cu precădere pe baza comportamentului și a acțiunilor oștenilor și nobililor polonezi veniți în contact nemijlocit cu românii, dar și prin intermediul infor- mațiilor și cunoștințelor despre obiceiurile, cultura și istoria poporului polon, cuprinse în cronicile epocii. Firește, accesul la aceste cronici era limitat încât impactul lor imediat asupra consolidării unei viziuni de ansamblu aspura polonezilor nu s-a produs în mod semnificativ. b) Perioada modernă. Alături de studiile mai veclii, semnate de romanistul St. Lukasik^ și de istoricul N. lorga^, o contribuție fundamentală la cercetarea îndeosebi a celei de a doua jumătăți a secolului trecut reprezintă monografia cu certe valori imago- logice a polonistului I. Petrică^. în veacul al XLX-lea, “cazul polon” (sau pierderea independenței și lupta pentru 102 https://biblioteca-digitala.ro recâștigarea ei) a ocupat un loc important în paginile presei europene, aflându-se toto- dată în atenția și în conștiința românilor, îndeosebi a intelectualității provenite din rân- durile boierilor. Un important moment român-polon, caracterizat de aspirații ideologice comune și experiențe istorice similare, îl constituie anul 1848, numit și “Primăvara Popoarelor”. Legăturile dintre polonezi și români în Franța sau pe teritoriul Principatelor Române, concentrate în jurul aceluiași scop fundamental (eliberarea națională și socială), au avut ca rezultat promovarea valorilor culturale și literare. Literatura polonă ajunge în România prin intermediul operei lui A. Mickiewicz care a exercitat o puternică influență asupra democraților români aflați la studii la Paris. în momentele dc intensifi- care a mișcării revoluționare, intelectualii români apelează nu o dată la creația roman- ticului polonez. Operele acestuia erau accesibile datorită traducerii lor în franceză. Printre altele, sub influența Cărților poporului ți pelerinajului polon a apărut Cântarea României, operă cu profund caracter mesianic, semnată de Alecu Russo, dar atribuită de regretatul polonist 1. C. Chițimia lui N. Bălcescu. bun cunoscător al operei lui ivuCKicwicz și colaborator apiupiat in utidrui redacție. 'Ir.bunn Popoarelor . In afara de Bălcescu și Al. Russo, multi alți tineri români (C. A. Rosetti. D. Raleti, frații Golești) au cunoscut bine activitatea literară și politică a lui Mickiewicz și au încercat să o facă cunoscută în propria țară. Totuși traducerile din acea perioadă în limba română sunt frag- mentare și destul de modeste. Un excelent popularizator al creației mickiewiczene a fost Gh. Asachi, cunoscător de polonă, care a adaptat în limba română câteva balade. O asemenea adaptare a fost posibilă - după cum demonstrează I. C Chițimia -, datorită similitudinilor sensibile existente între fondul culturii populare polone și române O altă etapă polono-română cu semnificații imagologice începe în jurul anului 1863, anul insurecției din ianuarie, când interesul românesc pentru destinele Poloniei crește din ce în ce mai mult. Poeții români exprimă în creația lor semnificația acestui eveniment istoric^. După eșuarea insurecției mișcarea de eliberare națională scade însă în intensitate. în pofida eforturilor emigranților polonezi aflați pe teritoriul românesc de a continua organizarea altor acțiuni în această direcție (vezi îndeosebi rolul lui Z. Milkowski), anul 1877, datorită atitudinii diferite față de Turcia, perturbă caracterul comun al demersului de până atunci. în timp ce polonezii tindeau spre înlăturarea oprimării țariste cu ajutorul Turciei, românii luptau împotriva Turciei pentru suverani- tate, participând alături de Rusia în războiul ruso-româno-turc. Pentru România victoria asupra turcilor a însemnat nu numai dobândirea autonomiei, ci și trecerea la construirea modernă din punct dc vedere structural și instituțional a statului. Polonezii au continuat activitatea organizatorică, beneficiind de sprijinul și înțelegerea domnitorului Alexandru loan Cuza1-5. Receptarea literaturii polone și constituirea pe baza ei a imaginii despre felul de a fi și a gândi al polonezilor evoluează de data aceasta în contextul unor cerințe generale de natură spirituală, fiind mai puțin determinate de interese politice concrete. Călătoriile de studii și dc cercetare în Polonia ale unor oameni de cultură și de carte români (Al. Papiu Ilarian, B.P.Hasdeu, 1. Bogdan, I. Bianu, N. lorga), cercetările efectuate în arhive și biblioteci din Polonia sporesc interesul față dc cultura polonă^. Paralel cu receptarea în continuare a lui A. Mickiewicz, în ultimele decenii ale secolului trecut se conturează și se afirmă ideile pozitivismului de la Varșovia prin intermediul lucrărilor lui J. Ochorowicz și al traducerii volumului de povestiri al lui Al. Swietochowski, principalul adept și promotor al acestui curent^ La sfârșitul secolului al XlX-lea, cel mai cunos- cut și mai popular scriitor după Mickiewicz devine H. Sienkiewicz - prezență vie până astăzi în conștiința cititorilor români^. Premiul Nobel (1905) a inițiat un puternic val de traduceri realizate, ce-i drept, prin intermediul limbii franceze sau germane. Romanele lui Sienkiewicz, îndeosebi Trilogia, fixează în conștiința cititorilor străini 103 https://biblioteca-digitala.ro imaginea nobilului polonez și odată cu ea numeroase elemente de cultură și tradiție nobiliară. în pofida disputelor cu privire la îndepărtarea de adevărul istoric, aceste romane contribuie decisiv la formarea imaginii lui homo polonicus, purtător cu precădere al unor însușiri eroice^ După redobândirea independenței și a statalității dc către Polonia și după Unirea Transilvaniei cu România (1918), ambele state își valorifică vecinătatea, îmbogățind și diversificând contextul imagologic. în perioada interbelică apar numeroase traduceri, climatul avangardei europene își lasă adânc amprenta asupra preocupărilor comune în domeniul valorilor litcrar-artistice. Este tradus în polonă Eminescu. își croiesc dram spre cititorul polonez romanele lui L. Rebreanu și Cezar Petrescu. Se montează piese de teatru românești. Un interes deosebit, concretizat în studii și lucrări de anvergură, față de cultura și literatura română, îl manifestă remarcabilii romaniști St. Wțdkiewicz și St. Eukasik . Relațiile culturale româno-polone în primele decenii ale secolului XX au stat în centrul tezei de doctorat susținute în anul 1977 la Universitatea din București de polonistul V. Jegîinschi. Din păcate, teza a rămas în manuscris. în 1991 a apărut însă la Editura Academiei Române o amplă monografie consacrată relațiilor româno-polone în perioada interbelică, semnată de istoricul N. Dascălu . Bazată pe numeroase docu- mente de arhivă, această monografie completează substanțial imaginea nu numai a legă- turilor culturale dintre cele două popoare, dar și a celor politice și economice. Izbucnirea celui de al doilea război mondial a întrerupt cursul ascendent al aces- tor legături, iar perioada postbelică a impus, cum se știe, un cadra evolutiv riguros con- trolat ideologic. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm numărul impresionant de traduc- eri și studii critice apărute în această perioadă. Un moment de vârf îl constituie în acest interval anul 1949, când s-au înființat secțiile de limbi slave modeme la Universitatea din București. Secția de polonistică a jucat încă de la început, odată cu afirmarea primelor promoții, un imens rol imagologic. Dincolo de activitatea didactică propriu- zisă, prin publicarea dc articole, studii, monografii, traduceri, prin pregătirea tezelor de doctorat și organizarea de conferințe și simpozioane științifice, poloniștii români, uni- versitari și extrauniversitari, au contribuit și contribuie în mare măsură la susținerea și promovarea valorilor umaniste din spațiul polon. Fenomenul receptării literare, precum și al rolului exegezelor și traducerilor, este amplu analizai în monografia polonistului S. Velea, Interferențe literare româno-polone, o esențială contribuție imagologică, alături de Istoria literaturii polone și de celelalte studii monografice, semnate de același autor^. în anii ‘70, odată cu intensificarea turismului românesc și a creșterii numărului de grupuri turistice polone, cunoașterea realităților din țara noastră și contactul nemijlocit cu oamenii conturează o imagine concretă și pozitivă despre noi. Anii ‘80, dincolo de opturarea legăturilor, cauzată de nașterea mișcării sindicale “Solidaritatea”, în care conducerea de atunci vedea un factor contagios de care românii trebuiau să fie ținuți departe, se caracterizează prin deplasări ale polonezilor, de data aceasta mai puțin organizate, în scopul achiziționării de valută (pe o piață la care acce- sul românilor era absolut interzis). Acest scurt interval consolidează în percepția imago- logică românească stereotipul polonezului comerciant. Anii ‘90, odată cu instaurarea primului guvern anticomunist (condus de premierul T. Mazowiecki), prefigurează un deceniu de speranțe și deziluzii reciproce. Polonia, prin izbânda sa nesperată, devine un fel de simbol al libertății în ochii confraților de până atunci. Atenția ei îndreptată rapid spre Occident, interesele economice, dar și con- secințele nefaste ale migrației rromilor din România pe teritoriul polonez conduc însă la nașterea unei distanțe uriașe între cele două țări, necunoscute până atunci în relațiile dintre ele. Pentru români, Polonia, privită mai ales prin prisma economică și turistică, a 104 https://biblioteca-digitala.ro devenit un model deseori invocat chiar la nivel oficial. Se impune din ce în ce mai mult imaginea polonezului activ și energic, deschis și întreprinzător. Această succintă trecere în revistă a legăturilor româno-polone relevă varietatea elementelor imagologice de care arc nevoie mai ales viitorul student polonist, dar nu numai el, ca motivație a învățării încă din primul an de studii. De regulă, se preconizează că acela care predă limba și cultura unui alt popor manifestă aprioric o anumită simpatie, o atitudine pozitivă, nelipsită însă de obiectivitate, față de receptarea, prezentarea și interpretarea lor. Este nevoie să fie expuse în prim plan fapte și momente cultural - istorice semnificative, edificatoare în privința specificului polonez, să se delimiteze trăsături esențiale care alcătuiesc și definesc fizionomia spirituală a lui homopolonicus, apartenența culturală și identitară a acestuia. Cu alte cuvinte, să se contureze și o ipostază imagologică internă. Evoluția spiritual-culturală a lui homo polonicus s-a desfășurat sub semnul atașamentului față de tradiția națională și valorile proprii. în uCSSt COiitCXt s-au năs- cut numeroase mituri sau stereotipuri care țin de imagologie. Ar putea fi menționate, de pildă, proverbialul spirit de sacrificiu polonez, mitul polonezului romantic, mitul polonezului catolic, mitul toleranței poloneze, mitul anarhiei poloneze, mitul marii Republici Nobiliare, mitul ținuturilor redobândite, mitul dușmanului veșnic (german sau rus), stereotipul polonezului veșnic nemulțumit și revoltat, stereotipul polonezului anti- semit etc^. Pentru a înțelege esența și mecanismul de manifestare a acestor mituri, ar fi necesară abordarea sistematică a câtorva teme mari, cum ar fi, de exemplu, cultura nobil- iara și imaginea nobilimii polone, mesianismul polon în contextul mesianismului slav; ocupația străină și atitudinea eroică a polonezilor; martirologia și lagărele de concentrare ctc. Dincolo de documentele și exegezele istorice, un prețios sprijin în abordarea acestor teme îl oferă literatura. începând cu textele primului mentalist polonez. Mikolaj Rej (1505-1569), cu tratatul politic Cazaniile Seimului al teologului și scriitorului catolic Piotr Skarga (1536 -1612), continuând cu Memoriile lui lan Chryzostom Pasek, considerate parte remarca- bilă a prozei secolului al XVlI-lea. sau cu cele ale lui J. Kilowicz despre perioada sar- mală (referitoare la ideologia și cultura nobiliară din secolul al XVlI-lca și prima jumă- tate a secolului al XVIII-lea), și încheind cu romanul în versuri Pan Tadeusz al lui A. Mickiewicz sau cu piesa de teatru Nunta a lui St. Wyspiariski, dispunem de o impresio- nantă frescă a modului de viață, de gândire și de comportare al nobilimii, un mod com- plex, care anihilează stereotipul din Occident cu privire la anarhia polonă. Nobilimea a avut un rol benefic în formarea culturii, tradiției și moravurilor din Polonia^. Geneza precumpănitor nobiliară a intelectualității își lasă amprenta asupra continuității și evoluției unui model cultural nobiliar. Din acest punct de vedere există o esențială deosebire între premisele evoluției culturii polone și ale celei românești. Majoritatea exegeților români susține că, în esența ei, cultura română este de sorginte țărănească^. S-a născut mitul identității românești, care, structural, transpare în ipostazele vieții mrale. De aici spiritul patriarhal dominant în gândirea și mentalitatea românească. Boierii români, cu toate că nu erau o clasă conservatoare, nu au impus totuși în conștiința românilor un model cultural concret, așa cuin s-a întâmplat în Polonia, în pofida numeroaselor tare ale nobilimii (îndeosebi liberum veto folosit în mod abuziv), care au contribuit, printre altele, la prăbușirea celei de a Il-a Republici. Cealaltă temă, referitoare la mesianismul polonez, ar releva atât rolul polonezilor în cadrul comunității slave, cât și conturarea atitudinii lor religioase. Scindarea Bisericii în anul 1054 a condus la constituirea a două modele culturale distincte. Timp de câteva secole, polonezii, slavi ca origine, dar catolici, au folosit limba și alfabetul latin, comune umaniștilor europeni ai vremii. în schimb, românii, popor romanic, aflat în sfera de 105 https://biblioteca-digitala.ro influență a religiei ortodoxe, au folosit ca limbă de cultură și de cult slavona și alfabetul chirilic^ și au avut legături strânse îndeosebi cu lumea sud-est europeană, aflată sub înrâurirea Bizanțului. Acești factori, bine cunoscuți de altfel, permit să se înțeleagă mai bine rolul bisericii în viața culturală și în modelarea spirituală a poporului respectiv. Comparând sufletul românesc și cel polonez, în ceea ce privește structura componentelor lor latine și slave, Mircca Vulcănescu afirma: “...în vreme ce polonezii sunt slavi în cat- egoriile fundamentale ale sufletului lor și latini în categoriile regulative, altfel zis, au în fondul lor spiritual suflul romantic al stepei cu neastâmpărul și izbucnirile ei și în viața lor normativă veleitățile de ordine și oiganizație statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate și măsură, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare și regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că pentru țara noastră nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori și de a lăsa lucrurile să meargă de la sine . Autorul român, probabil din considerente simetrice, eludează în prima parte a aserțiunii sale “mitul anarhici poloneze ’, rar în partea a doua pomenește doar de “ispita slavă” a sufletului românesc, trecând peste “ispita bizantină”, ale cărei atribute le stabilise ci însuși ceva mai devreme (politică, strălucire, fast, sforărie (s.n). jafuri (s.n.), lărgime, toleranță (s.n)^^ Catolicismul înțeles ca valoare integrativă și determinantă pentru identitatea poloneză a căpătat totuși o anumită notă stereotipică După părerea cunoscutului istoric Normau Davies, “mitul polonezului catolic a devenit injust și dăunător, prezentându-i pe polonezi exclusiv ca pe niște naționaliști”^. Până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, explică exegetul britanic, Polonia era o societate multinațională și multiconfe- sională, în care se vorbeau mai multe limbi și existau mai multe religii. în Polonia, nimeni nu a fost convertit cu forța la catolicism, așa cum s-a întâmplat în Spania sau în Italia. Catolicismul polonez este asociat totodată cu atitudinea protestatară a polonezu- lui, îndreptată spre abolirea formelor autocrate (trăsătură v izibilă îndeosebi în perioada succesiunii elective și a guvernăm comuniste). Pe de altă parte, se vehiculează ideea potrivit căreia lumea ortodoxă nu s-a caracterizat prin acțiuni consecvente în apărarea valorilor integratoare, nereușind să se opună înlocuirii limbajului religios cu limbajul “noii credințe”, cum numește Czeslavv Milosz ideologia comunistă în Gândirea captivă. Drept trăsătură stereotipică a omului ortodox se consideră obediența față de putere, cu toate consecințele care decurg de aici: lipsa de inițiativă și de răspundere personală, absența curajului în luarea deciziilor, sentimentul de neputință, fatalitatea. “Poporul român nu a trăit în spirit gotic” - afirmă E. Cioran. De aici pasivitatea lui, scepticismul, contemplativitatea domoală, religiozitatea moderată-^0. In lumina premiselor mesianismului polonez (Joachim Lelewel, J. Wrohski, A. Towianski, A. Mickievvicz) se poate contura antinomia - atât de caracteristică spiritului polonez - dintre mit și realitate (prezentă nu numai la romantici și pozitiviști, dar și în perioada modernismului, îndeosebi la S Zeromski). Cea de a treia temă, ocupația străină și atitudinea eroică a polonezilor; mar- tirologia și lagărele de concentrare, pune în lumină contextul cultural care atestă destră- marea sistemului axiologic (condiționările politice și istorice), precum și “mitul dușman- ului veșnic” (atitudinea fată de Germania și Rusia). Conștiința națională poloneză a traversat experiențe și încercări tragice, generând, dincolo dc sentimentul tragic în sine, adoptarea unei atitudini active față de istoric. La noi, alături de orientarea tradiționalistă, care sublinia spiritualitatea vie a românilor și dăinuirea lor datorită păstrării tradițiilor și identității naționale în condiții istorice și politice de multe ori neprielnice (așa numita “minune românească”), se întâlnesc opinii potrivit cărora evoluția românilor este marcată de o anumită atitudine fatalistă. “Și, 106 https://biblioteca-digitala.ro totuși, românul e oarecum fatalist”, scria M. Vulcanescu. în încercarea sa de a defini omul românesc31. Vorbind despre fatalismul la români, scriitorul O. Paler amintește despre un fel de atitudine contemplativă în fața istoriei și despre absența simțului tragic. La rândul său, E. Cioran, în lucrarea sa de tinerețe Schimbarea la față a României, repetă în mai multe rânduri că românii nu au simțul istoriei. Polonezii nu s-au împăcat cu realitatea impusă de istoric. Gesturile și acțiunile lor de împotrivire și revoltă, chiar dacă nu de fiecare dată chibzuite până la capăt (vezi, de exemplu, condițiile în care a fost declanșată insurecția din Varșovia, din august-septem- brie 1944), au condus la proverbialul spirit de sacrificiu polonez. La români, deși nu lipsesc faptele de eroism și de apărare a ființei naționale, o frecventă formă dc împotrivire în fața ‘'răului istoric” este persiflarea. Ironia și batjocura îndeplinesc o funcție terapeutică. Românii sunt în stare să ia peste picior orice. Rezultatul unei asemenea înclinații însă - așa cum afirmă O. Paler - îl constituie o anumită degradare psihică”^ Cele trei teme formulate mai sus (mai sunt și altele, firește) pot contura, așadar, principalele trăsături ale polonității, într-un context cultural-istoric amplu, care pune în evidență rosturile demersului imagologic, cu atât mai eficient dacă este însoțit și de efor- tul comparativ, lipsit, firește, de scopuri sau ierarhizări discriminatorii. în acest demers, textelor literare ca sursă de alimentare a miturilor și stereotipurilor naționale le revin un rol preponderent. NOTE 1 Cf. Dan Horia Mazilu. Noi despre ceilalți. Fals tratat de imagoiogie . lași. Editura Polirom, 1999, p. 10-11; K. Heitmann, Imaginea românilor in spațiul lingvistic german . București, Editura Univers, 1995. 7 V. Ciobanu. Relațiile politice româno-polone intre 1699 și 1848 . București, Editura Academiei, 1980; idem. Imagini ale străinului în cronici din Moldova și Tara Românească - secolul XÏT1I, în voi. Identitate și alternate in spațiul cultural românesc , sub redacția lui Al. Zub, Iași, 1966, p. 115-126. 3 Cf. L. Volovici, Imaginea polonezului în literatura română, în voi. Reiatii culturale româno-polone, sub redacția lui I. Petrica. București. 1981. p. 181 și unn. 4 Ibidem, p.184. 3 V. Ciobanu. Imagini ale străinului.... p. 119. 6 Ibidem, p. 121-122. 7 Ibidem, p. 126. $ Ibidem, p. 120. $ Rumunia a Polska w XIX-ym wieku, Cracovia, 1929. Polonais et Roumains. Relations politiques et culturelles. București, 1921. H 1. Petrică, Confluențe culturale româno-polone, București. Editura Minerva, 1976. 12 Cf. I.C. Chițimia, A. Mickiewicz, N. Balcescu i “’Vospevanije Rumynii", Romanoslavica”, II, București, 1958, p. 1.33-146. ” Idem. Adam Mickiewicz et L’écrivain roumain G. Asaki, ’’Romanoslavica” I, București 1958; vezi și I. Petrică, op. cit., p. 150-156. 14 I. Petrică, op. cit., p. 157-160. 15 Ibidem, p. 102-107. 16 Ibidem, p. 161-162. I7 Ibidem, p. 178-180. 107 https://biblioteca-digitala.ro 18 în afara numeroaselor traduceri apărute în tiraje consistente. Iui Sienkiewicz i s-au consacrat două monografii (Olga Zaicik, Henryk Sienkiewicz, București, 1971 ; S. Velea. Sienkiewicz. București, Editura Medro, 1998), o teză de doctorat cu caracter comparat (Maria Vârcioroveanu, Romanul istoric al lui H. Sienkiewicz și Mihail Sadoveanu). din păcate nepublicată, precum și numeroase alte articole și studii. 3 2 Cf. și J. Tazbir, Kultura szlachecka w Polsce. Rozkwit, upadek, relikty. Warszawa 1998. ' 20 Vezi printre altele St. Lukasik, Quelques contributions à l'histoire des relations intel- lectuelles entre les pays roumaines et la Pologne au XIX siècle, Cracovia, 1936; St. Wçdkiewicz, Zarys wpiywu polskiego na kulturç umyslowq Rumunôw, Krakôw 1921, Rap PAU, t. XXVI nr 2. Numeroase informații cu privire la relațiile culturale și literare polono-române conține și lucrarea dc licență a absolventei secției de românistică de la Cracovia. Anna Kazmierczak Receptarea literaturii române pe teritoriul Poloniei in perioada interbelică (Recepcja literatury rumunskiej na obszarze polskim w okresie miçdzywojennym) . ~1 N. Dascălu, Reiatii româno-polone în perioada interbelică (1919-1939), București, Editura Academiei Române. 1991. S. Velea, Interferențe literare româno-polone, București, Editura Minerva, 1989; idem, Istoria literaturii polone, București, t. L Editura Univers, 1986; t. II, Editura Univers, 1990; t. III, Editura Medro, 1995; idem, Mickiewicz, București, Editura Medro, 1995; idem. Sienkiewicz. București, Editura Medro, 1998. Cf. Polskie miiy. Europejskie stereotypy. ( interviu cu profesorul Norman Davies),’Odra‘, 2000. nr.6, p. 4 -11. 24 Vezi J. Tazbir, Wpogoni za Europe, Warszawa. 1997; J. Tazbir. J. Bystrori, Dzieje ohyczajâw w dawnej Polsce Wiek Xl'I-Xl'lII. Warszawa. 1976 23 Cf. A. Pippidi, Identitate etnoculturală in spațiul românesc. Probleme de metodă, în Identitate si alteritate.. ., p. 65; E. Cioran. Schimbarea la fața a României, București, 1990. p. 126; 112-119; H. Patapicvici, Eternitatea s-a născut la sat, în Politice, București, 1996, p. 71-78. 20 Vezi A. Pipidi, op. cit.; p. 63-64; H. Patapicvici, zl fi ortodox, în Politice, p. 239-268; V. Tismăneanu, Polonia eroică, ..Orizont", 1999. nr 6. 22 Dimensiunea românească a existentei. București, 1991. p. 41-42. 28 Ibidem, p. 17. Mity polskie..., p. 5. 30 op. cit.,n. 64. 31 op. cit., p. 21. 32 Don Quijote in Est, București, 1997, p. 18; 204: E. Cioran. op. cit.: p. 49. 108 https://biblioteca-digitala.ro SRPSKO izdavastvo u rumuniji Slavomir Gvozdenovic, Timișoara Srpska su pisana rec i kullumo naslede u Temisvaru i na prostorima danasnje Rumunije starija od Dositeja i Vuka i traju koliko i naăe pamcenje. Iz ovih su nasih kra- jcva srpsku kulturu (i no samo) bogatili i plemeniJi Srbi koji znaöajcm svoga imena i dela prevazilaze granice temisvarskih prostora i krajeva, upisujuci se u istoriju srpskoga nar- oda. U prilog ovoj tvrdnji belezim samo nekoliko imena koja za nas, danasnje Temisvarlije znace vise od cinjenica - ona su nas argument, danas viäe nego ikad; Sava Tekelija, naiveci dobrotvor srpskoga naroda, covek od pera i kultuic, Evstahija Arsic(c), prva pesnikinja Matice srpske, dr Jovan Stejic, jedan od utemeljivaca Srpskog lekarskog drustva, Aleksici i Tabakovici, svi iz Arada, Dimitrije Tirol, osnivac temisvarskog fab- rickog citalista (prema nekim na^im prctpostavkama starijeg koju godinu od Iriăkc citaonice, prve u srpskom narodu, bar do danas), a desetak godina kasnijc i prvog bcogradskog citaliăta, grof Jovan Nako, velikosemikluski. veliki postolovac (i ne jedini) srpskog pozorista i Joakim Vujic. nezaobilazni Cakovac, Temisvarac i Semartonac, Dositej Obradovic, prvi ministar srpske prosvete. I primcre bismo mogli navoditi sve do nasih dana i prilika. do naseg najveceg Tenusvarca. Milosa Crnjanskog, ali joă jednu cin- jenicu, preko koje olako prelazimo i ovde i u Matici, navescu svakako: u naăim je kra- jevima - kada nas granice nisu razdvajale, boravio Sveti Sava i ostavio dve zaduzbine - manastir Bazjas i manastir Zlaticu; u rumunskim zemljama prve knjige na rumunskom jeziku siampao je jeromonah Makarije 1507.; Dimitrije Ljubavrcje tvorac u XVI-om veku slamparske skole u Vlaskoj. On je bio ucitelj svojoj rumunskoj pravoslavnoj braci. Imena episkopa temisvarskih i aradskih, slikara i ucenih Ijudi, prosvetitelja i reformato- ra, upotpunjuju galeriju velikana sa bogoindanihbanatskili prostora i sire, potkrepljujuci nasu kultumu bastinu ali i sveukupnu duhovnu riznicu srpskoga naroda TeSko i lepo breme za nas, potomke i decu. Sa sipskom stampom i pisanom reci stvari stoje sliCno. Samo godinu dana posle “Letopisa matice srpske” (u koju se, uzgrcd budireceno, ugradise i nasi preci, svojom mudroscu, ali i pozamasnim imanjima) Dimitrije Tirol pokrcdc “Banatski almanah” 1827., a koji ce izaci i za 1828. i 1829. Isti Dimitrije Tirol ce 1828. pokrenuti osnivanje “Sodruzestva Ijubitelja knjizestva sibskog.” Sledi zatim dvadesetak listova, dasopisa i almanaha koji su na srpskom jeziku stampam na prostorima danasnje Rumunije; - “Zemaljsko-zakonski i praviteljstveni list za Srbsku \bjvodinu i Tamiski Banat” (11.01.1851 - 1856) - “Juzna pcela” (3.10.1851 - 10.11.1851) -“Svctovid” (2.07.1852 - kraj 1852.) - "Temisvarski kalendar” (1854 - 1857) - “ Jugoslavia (6.07.1871, a izasla su svega 4 broja) - “ Vostok” (Srpsko-bugarski list 1.01.1874 - 31.03.1874) - “Narodni glasnik” (28.02.1878 - 20.04.1880) -"Smotra” (15.01.1880 - 1.04.1880) - “Pomorisanin” (5.03.1895 - sredina 1896) - “Slavenska sloga” (15.03.1895 - izaslo je svega 10 brojeva) - “Sloga” (kraj 1918 -19.07.1919) - “Glasnik” (1.12.1921 - 1946) 109 https://biblioteca-digitala.ro - “Narodne novinc” (Varjas 1933 - 13-15 broja) - “Tcmisvarski vesnik (nov.1934 - 3 .07.1947) - “zivot” (1936) - “Kultumi uputnik” (1.10.1948 - kraj 1954) - “Narodna kultura” (1.01.1955 - 1958) - ‘Billen Sipskog pravoslavnog vikarijata u Temisvaiu” (1972) - ‘Novi zivot” (1957 - 1963) -“Knjizcvni zivot’" (1964) - “Pravda” (15.10.1944 - 11.07.1969) - “Banatske novine” (18.07.1969 - dec.1989) - “NaSa rec” (dec.1989) - “Bezdinski vesnik” (1991) Dakle srpska je stampa u jednom ili drugom obliku medu nama prisutna od 1827. i Tirolovog “Banatskog almanaha” do danasnjih “Nase reci” i “Knjizevnog zivota” i povremenih “Biitena.” i Bezdinskog vesnika”. Za sipsku pisanu rec tesno su vezane i citaonice. Zadnjih su godina, uz Tirolovo fabriöko citaliăte u Temisvaru, obnovljene i pojedine srpske citaonice na selu (primer: Canadska citaonica, starija od jednog veka), ili su osnovane nove (primer: Srpska citaon- ica u Temisvaru). Na ovaj je nacin sacuvana jos jedna srpska tradieija na ovim prostorima. Danas je srpska knjizevnost iz ovog dela Rumunije prisulna i u udzbenicinia nasih daka, od najnizih razreda do gimnazije, a ne medu nasim studentima srpbistikc. Na ovaj nacin utemeljujemo jos jednu svoju tradieiju. Da sino na ispravnom putu pokazuje i prisustvo pojedinih ovdasnjih autora u znacajnim knjizevnim antologijama u malici, ili prevodima na rumunski jezik. A nije nam Kilo lako da kroz svakojakva nevremena sve ovo cuvamo i sacuva- mo svojoj deci i nasem i njiliovom pamcenju. Kada ovo isticemo. ponavljajuci, mislimo i na svoje retke knjige (napisane ili stampane ovde) do pred prvi svetski rat i izmedu dva rata, ali i na preko 300 nasih. srpskih, naslova objavljenih u Rumuniji posle drugog svet- skog rata. Pesnik i prevodilac Dusan Petrovic 1980. belezi: “.. .lirika sipskog izraza iz naSe zemlje ni izdaleka nije spontana pojava, bez predasnjih pokusaja, jednom reeju bez kore- na u proălosti - doduse ne narocito povoljne U pogovoru Zlatnoj spirali, antologiji srpske poezije iz Rumunije, koju je pre- veo na rumunski jezik, Dusan Petrovic dodaje: “Ne misiimo ovde na Dositeja Obradovica, Dusana Vasiljeva ili Milosa Cmjanskog koji. rodeni ili radeci izvesno vreme na banatskim prostorima, pripadaju u potpunosti jugoslovenskoj knjizevnosti, vec na povremene pokusajc i napore pojedinih pisaca (sveătenika i seljaka) kao Zivko DiSic. Vladimir Siljegovic, Vojislav Paskulovic, Stevan Besic, Joca Ognjenov. U uvodu antologije srpske posleratne poezije u Rumunij, IJ plavom krugu, zvez- da, nedavno objavljene u Beogradu, ustvrdio sam, a to ponavljam i danas pred ovini cas- nim skupom: “U Aradu, Temisvaru i drugim gradovima ziveli su i stvarali, na krace ili duze vreme boravili, maltene svi znacajni Srbi 18, 19. i 20. veka, od Save Tekelije, Jovana Naka i srpskih knjazova - do Milosa Cmjanskog i Ive Andrica. Na takvoj tradi- eiji i bogatoj izdavackoj delatnosti (samo u TemiSvaru izlazilo je od 19. veka do pred drugi svetski rat desetak novina, öasopisa i almanaha na srpskomjeziku) temelji se i srp- ska posleratna knjizevnost u Rumuniji. lako nastala na “plodnom tlu socrcalizma”, njena uloga je i u takvim delikatnim vremenima bila za Srbe u Rumuniji od ogromnog znacaja. Gradena u vise slojcva, tek sedamdesetih i osamdesetih godina izbacice u prvi 110 https://biblioteca-digitala.ro plan znadajne pisce koji ce svojom reci po prvi put zakucati na vrata cutnje i zid zabo- rava, kojim ih je maticna zemlja okruzila. lake retke (i sramezljine), pojave pojedinaca na stranicama Casopisa u Srbiji skrenude tako paznju i na ovaj deo srpskog bica. Zaslugom ugledne Srpskinje, dr \bjislave Stojanovic, u izdanju Kultumo- prosvetne zajednice Srbije i “Milica Rakica” iz Valjeva. pojavice se 1986. godine prva knjiga Srba iz Rumunije u Srbiji i Jugoslaviji: Trajanje. Tim ce izborom iz srpske knjizevnosti u Rumuniji V.Stojanovic uciniti presek svega sto smo od rata naovamo uradili. Uz sve nasc knjige i nekoliko znatajnih antoloskih izvora iz srpske knjizevnos- ti u Rumuniji. objavljenih u Bukurestu. Trajanje ce defmitivno otkriti Srbiji i Srbima sve specifidnosti srpske pisane reci sa ovih prostora. O nama ce, naăim knjigama i mukama progovoriti ugledna pera u Beogradu. Ubrzo cc biti izabrani i prvi pocasni clanovi Udruzcnja knjizevnika Srbije iz redova srpske manjine u Rumuniji (danas su devetoro srpskih knjizevnika iz Temisvara clanovi UKS). Ovo svakako treba povezati sa nasim clanstvom u Savezu pisaca Rumunije. I jos nekoliko podataka koji bi mogli zaokruziti sliku o nama i naăoj izdavackoj delatnosti. Do devedesetih godina nase su knjige ătampali ruinunsko Drzavno izdavacko preduzece, bukureSki “Kriterion” i u manjem obimu temisvarska “Fakla”. Na taj smo nacin objavljivali desetak naslova godisnje. Na isti nacin su Stampane “Banatske novinc“ i “Knjizevni zivot", srpska glasila u Terrusvaru. Nakon dccembareke revolueije 1989. (a ona je prvo bila nasa. temisvarska), Savez Srba u Rumuniji postaje izdavac i srpske stampe i srpskih knjiga u Rumuniji. Najvecim delom. preko 80%, minimalnu dotaeijiu obezbedujemo od rumunskc drzave posreusivom Departmana za zastiiu nacionalnih manjina pri Viadi Rumunije i Saveta nacionalnih manjina u Bukurestu, eiji je clan i Savez Stba u Rumuniji. uz joă 16 man- jinskih organizaeija. Od devedesetih godina naovamo pojedine svoje znazajne mono- grafije, antologije, pesnicke i prozne knjige objavljujcmo i u matici. Danas su srpski pisci redovno prisutni u matici i jesu. kako clanovi Saveza pisaca Rumunije. tako i Udruzenja knjizevnika Srbije. Inace u TemiSvaru se stvara na 6 jezika, a srpski knjizevnici irnaju svakako. uz svoju rumunsku bracu. najbrojnije clanstvo u temisvarskoj filijah Saveza pisaca Rumunije. U scmikluskom “Pomorisaninu” jos 1895. na str.98 stoji zapisano: “Tcmisvarje svetilnik koji ozaruje sve srpske opătine na istoku srpske mitropolije, Temisvar drvzi zavetrinu i Vrscu, Panccvu, Velikom Beckereku, Velikoj Kukindi. a sta da kazemo za Arad. Veliki St.Miklos i ostale srpske opstine koje su vec gotovo utonule u more tudin- stva." O znacaju knjizevnosti koju Srbi u Rumuniji stvaraju na svom matemjem jeziku govori najbolje, ipak, nekoliko stotina naslova i to iz svih knjizcvnih rodova. Najplodniji period za srpske pisce u Rumuniji bio je posleratni. U tom je periodu stvaran pravi knjizevni pokret (kakvih jo§ ima svega nekoliko nacionalnih manjina u Rumuniji), sa gencracijama pisaca - cak je §est takvih generaeija. knjizevnim pravcima i liderima. Sa zadovoljstvom podvlacimo da je tome znacajan doprinos dala srbistika u okviru bukurcske katedre za slavistiku. Ovde su znacajni srpski pisci iz Rumunije slasali. uceci se na dve knjizevnosti. Odavde su sc srpski pisci iz Rumunije povezivali sa tradieijom, gradeci sopstevene knjizevne identitete koji su se srecno stopili u jedan knjizevni pokret izuzetno znadajan za nasu kulturu i naă duhovni opstanak uopste. Imena poput Jove Beljca, Svetomira Rajkova, Vladimira cokova. Slavka Veșnica, 111 https://biblioteca-digitala.ro Nebojse Popovica, Mirka zivkovica, Jovana colakovica, zive Popovica, Stevana Bugarskog, Drage i doke Mirjanica, Mila Tomica, cedomira Milenovica, zivka Milina. Ive Muncana, Vladc Barzina. Borislava Krstica, Ljube Stepanova, Miomira Todorova, Ljubice Rajkic, Miladina Simonovica, Blagoja cobotina, Dusana Bajskog, Vase Lupulovica, Ljubinke Perinac, te najmladih iz knjizevnog kruga “Dimtrije Tirol'; potvrduju kontinuitet srpske beletristikc, nauke i monografskog belezcnja Siba a Rumuniji. Dakle ima nade. A dok nje ima vazice i zavrsna misao Milosa Cmjanskog: “Ima seoba. Smrti nema"! BIBLIOGRAFIJA 1. Kolckcija “Knjizevnog zivola' 2. Kolckcija “Banatskih novina'’. 3. Dusan Petrovic, Zlatna spirala - srpskipisci, (izbor, prevod na rumunski jezik, pogov- or: D.Petrovic, predgovor, Angel Dumbraveanu), Kriterion, Bukarest, 1980. 4. zivko Milin, Kriticki ogledi, Kriterion, BukurcSl. 1984. 5. Mirko zivkovic, Svedocanstvo, Kriterion, Bukurest, 1986. 6. Vojislava Stojanovic, Trajanje - izbor iz knjizevnosti na srpskohrvatskoni jeziku u Rumuniji, Milic Rakid, KPZ., Valjcvo, Beograd, 1986. 7. Mirko zivkovic. Nama u amanet,Kriterion, Bukurest, 1991. 8. Ljubivoje Cerovic, Znameniti Srbi w rumunskim zemljama, Novi Sad, 1993. 9. Spasoje Grahovac, Srpska periodika u XLX veku na du danasnje Rumunije, Novi Sad, 1993. 10. Stevan Bugarski. Srpsko pravoslavlje u Rumuniji, Tcmisvar. Beograd, Novi Sad. 1995. 11. Ljubivoje Cerovic, Hodoljublja D. Tirola, Novi Sad, 1995. 12. Dusan Sabljic, Srpsko skolstvo u Rumuniji 1919-1989, Temisvar 1996, priredio Stevan Bugarski. 13. Slavomir Gvozdenovic, C plavom krugu zwzda - srpska posleratna poezija u Rumuniji, Beograd, 1998. 13. Slobodan Vuksanovic, Poetika za\>icajnog-smKmem sipski pesnici u Rumuniji, Cacak, 1998. https://biblioteca-digitala.ro MEDLNARODM SLAVISTICKI KONGRESl 1 NAUlNI SASTANCI - znaCajan VID SARADNJE SLAVISTA Slobodan Z. Markovic Jugoslavija U devetnaestom veku i do prvog svetskog rata slavistika se razvijala u sloven- skim zemljama i u velikim naudnim ccntrima Evrope - narodito Nemadke. Austrijie, Francuske, Englcske, a od prekookeanskih zemalja u Americi. Kontakti i saradnja medu naucnicima slavistima bili su hcni i putem publikacija. Pivo oiganizovano skupljanje slavista sveta podelo je 1929. godine. Prvi Medunarodni kongres slavista odrzan je u Pragu od 6. do 13. oktobra 1929. godine. U ovom starom naudnom i univerzitetskom centru ncgovala sc slavisudka tradrctja Jozcfa Dobrovskog, koja je и pnim decenijama 20. veka dobila zavidan razvoj. Na PraSkom univerzitetu radilo je vise и svetu poznatih slavista, slavista iz raznih zemalja dolazili su na studiranje i usavrsavanje, na katedri i и Akademiji nauka bili su pokrenuti i organizovani posiovi na izudavanju znadajnih slav- istidkih tema i oblasti i, zbog svega toga, osecala se potreba za sistematizovanijom medunarodnom sradnjom naudnika slavista. Pokrenuta je inicijativa da se okupe slavish iz slovenskih zemalja i sveta, a prvi Medtinaiodni slavistidki kongres oiganizovao je M. Murko, Slovenac koji je duze vreme radio и Pragu, sa J. Polivkom i J. Horakom. Drugi Medunarodni slavisticki kongres organizovan je i odrzan 1934. godine и Varsavi i Krakovu и Polskoj. Od 1929. do 1998. godine odrzano je dvanaest Medunarodnih slavistidkih kon- gresa - svake pete godine, izuzev za vreme drugog svetskog rata. Domacini medunaro- dnih slavistidkih kongresa bile su, po dogovoru, slovenske zemlje. odnosno drzave, i sada je и toku treci krug. Medutim na svim kongresima uccstovali su i slavish iz neslovenskih zemalja. Samo je na prvom kongrcsu bilo vise uccsnika iz slovenskih zemalja - od 156 rcferenata 92 je bilo iz slovenskih naucnih centara. a ostali 64 iz neslovenskih. Vec na Dvanaestom medunarodnom slavistidkom kongresu и Krakovu 1998. godine od 1017 refcranata samo je jedna trecina bila iz slovenskih zemalja. To indirektno govori i о razvoju slavistike и svetu. Na medunarodnim slavisudkim kongresima od podetka su sc razmatrale tri oblasti: a) literaroo-istonjska, b) jezidko-znanstvena; i c) pedagosko-didakheka. Deo izlaganja na Prvom kongresu imao je informativni karakter o radu slavista и pojedinim naudnim centrima i zemljama, kao i о perspekuvama razvoja i potrebama naudne sarad- nje. Znacajan krug dinili su referați о metodologiji slavisticke nauke i ovaj kongres je и toj oblasti dao najvedi doprinos. Kasnije, ved na Drugom kon^esu и Varăavi и tematski sadrzaj bila je ukljudena istorijska i etnoloăka problematika a intenzivnije su se podele razmatrati i veze kako izmedu slovenskih kultura, kujzevnosh i jezika tako i izmedu slovenskih i neslovenskih kultura i knjizevnosti. Zanimljivo je da je inicijalno izlaganjc о vezama medu kulturama i knjizevnostima dao, koliko nam je poznato, na Drugom medunarodnom slavishdkom kongresu и VarSavi 1934. Godine, profesor M.MaroSan iz Jaăija, govoreci о odnosu rumunske i slovenskih kultura. Odrcdivanju sadrzaja rada kon- gresa, povezivanju nacionalnih slavistidkih asoeijaeija izmedu dva kongresa i pracenju rada na dogovorenim projekhma deluje Medunarodni slavihdki komitet, koji je osnovan na Beogradskom medunarodnom slavistidkom sastanku 1955. godine (koji je priznat kao Treci medunarodni slavistidki kongres). Tada je izabran Medunarodni odbor slavista za pripremu detvrtog kongresa и Moskvi 1958. godine, koji je, kasnije, prerastao и 113 https://biblioteca-digitala.ro informisanju i u radu, podslicanju i organizes anju slavistiCke saradnje. U MS Komitetu su naucnici iz slovenskih i neslovcnskih zemalja. Posle Dnigog Medunarodnog slavistickog kongresa u Poljskoj 1934. godine tre- balo je da se odizi Tieci kongres u Bcogradu. Malo je poznato da je organizator, odnos- no Izvrăni odborbio zavrsio sve pripreme kongresa. Bilo je predvideno da se Treci kon- gres odizi od 18. do 25. septembra 1939. godine, pripremljeno je i stampano pet tomo- va referata, saopstenja i infonnativnih materijala, sa programom i imenima ucesnika. Te godine, uodi kongresa usledio je napad faăisticke Ncmacke na slovenske zemlje - napad- nuta je Poljska 1. septembra 1939. godine cime je podco drugi svetski ral. Organizatori su otkazali Kongres kao znak solidamosti sa napadnutom slovenskom zemljom i kao protest protiv zavojevaca. Nazalost, pripremljenc publikacije nisu distribuirane udes- nicima, a za vreme okupacije Beograda okupatori su materijal uniJtavali, pa raspolazemo retkim primercima koje su sacuvali neki clanovi redakeije i IzvrSnog odb- ora. Izvrsni odbor jc objavio 156 referata iz osamnaest evropskih zemalja i SAD. Zbog odnosa Sovjetskog saveza i Kraljevine Jugoslavije (u kojoj je bio veliki broj Rusa emigranata, od kojih su neki bib najavili svoje uceăce na Kongresu) iz SSSR nije bilo prijavljenih ucesnika za Kongres. Kako o prethodna dva kongresa se vise zna po secan- ju ucesnika nego po objavljenim materijahma i dokumentima, to su stampani referati i prediozi dokumenta za Treci kongres zanimljivi i dragocem, jer se u njima nalazi uobliCen sadrzaj i struktura kongresa. Osnovne oblasti i nacini rada, sa dopunama, bice osnova delovanja slavista i na svim slcdecim kongresima. Prema naucnim oblastima. bile su predvidene sekeije za lingvistiku. za istoriju i teoriju knjizevnosti, za nastavu slavistike, za balkanologiju i za fonologiju. Kasnije ce biți ukljuccni jos istorija. folklor. veze i komparatistika. Izvrsni odbor Kongresa objavio jc predlog rezolueije. u kojoj se sadize oblasti i projekti (sa tehnickim pitanjima i predlozima) za zajednicki viăegodisnji. naucni rad slavista po komisijama i odborima koje fonnira Medunarodni slavisticki komitet ili u naucnim centrima i institueijama pojedinih zemalja. Neki od tih prcdloga realizovani su za proteklih sezdeset godina. Predlozeni su: 1) “potpuno izdanje staroslovenskog recni- ka” (sa naznakom koje spotnenike treba obuhvatiti, koju gradu upotrebiti. kako obelezavati znadenja reci, kako voditi redigovanje i izdavanje materijala, koja je svrha posla, gde raditi i ko da finansira). Ovaj recnik je zavrsen. 2) Zapoceti rad na slovenskoj filoloskoj bibliografiji (sa prcdlogom kako organizovati ovaj pennanentni posao). Ovaj predlog je prihvacen i rcalizuje se samo u nekim slovenskim zemljama, ali rad nije sinhronizovan. 3) Predlozena je izrada lingvistickog atlasa slovenskih jezika (sa naz- nakom svrhe i uputstvom za naiin i oiganizaciju rada). Veliki poduhvat lingvistickog (dijalektoloskog) atlasa slovenskihjezika je zavr&m i u toku jc njegovo objavljivanje. 4) Ukazano je na nuznost izdavanja starihjczickih spomcnika, sa predlogom rekonstrukei- je i transkripeije, redakeije i komentara tekstova. Realizacija projekta je zapoccta i radi se kao permanentni posao, dosta jc uradeno i jos traje. 5) Potrebno jc izdati etimoloăki recnik i upoz.orcno je da treba regulisati odnos sa naslednicima Bemikirovog recnika. Nekoliko autora je uradilo etimoloăke recnike. 6) Planiralo se otganizovanje rada na opstem pregledu narodne poezije kod Slovena, sa popisom zbirki i izdavanjem grade. Posao jc u toku, nije sinhronizovan i nije zavrScn. 7) Smatralo sc da posebnu paznju treba posvetiti nastavi narodnog jezika i knjizevnosti u ăkolama svih stupnjeva - perma- nentno organizovati konfereneije za unapredenje nastave. Pored nacionalnih i slavis- tidkih drustava koje ovome posvecuju paznju, u pojedinim zemljama nastali su centri, inslitueije ili seminari za izucavanje nacionalnili, odnosno slovenskih jezika kao stranih. (Na Treci kongres su se javili kao udcsnici iz Rumunije i poslali svoje referate 114 https://biblioteca-digitala.ro akademici iz Bukuresta Teodor Kapitan, Silviu Dragomir, Petre P. Panaitcsku, profesor N. Kartozan i profesori iz Kluza Emil Petrovic i Sekstil PuSkariju, Sever Pop i drugi. Zanimljivo je da su ucesnici iz Rumunije svoje radove pretezno bili prijavili za balka- noloSku sekeiju). Bez obzira sto Treci medunarodni slavistiäki kongres u Beogradu nije odrzan, sainoin pripremoin, komunikaeijom medu utesnicima, dogovorom o predlozima oblike i sadrzine rada u slavistici i pripremom materijala uspostavljeni su i konkretizovani mnogi vidovi saradnje slavista u svetu. ali i pokrenuti nekoliko znaöajnih zajedniökih poslova i naznaceni naiin rada i mogucnosti organizaeije i realizacije naudnih poslova. Otuda je njegov znacaj za razvoj slavistike i za saradnju slavistika u slovenskim i u neslovenskim zemljama i drzavama veliki. Posle dragog svetskog rata nastojalo se da se obnovi rad Medunarodnih slavis- tickih kongresa i inslitucionalizuju vidovi saradnje medu slavistima. Predlozeno je da se kongres slavista odrzi u Moskvi 1948. godine, a 1947. godine zapocela priprema za taj susret. Medutim, zbog poiitickiii prilika i sukoba lukovodsiava iz pojediiiih slovenskih zemalja - sto je kulminiralo donoăenjem Rezolucije Infonnbiroa u junu 1948. i ovaj kon- gres nije zakazan i odrzan. Na inieijativu Aleksandra Belica, slavisti iz jugoslovenskih slavistickih ceniara ustanovili su 1950. godine Jugoslovenski seminar za strane slaviste Na ovom Seminaru su se pocetnih godina skupljali studenti i profesori srpskohrvatskog i ostalib slovenskih jezika, prvenstveno iz neslovenskih zcmalja. Za vreme troncdcljnog trajanja Seminara ostvarila se moguenost susreta slavista, podsticaj i dogovor za saradnju. Za slaviste iz mnogih zemalja to je tada bila i retka moguenost za boravak u jednoj slovenskoj zemlji. Podstaknuti cetvorogodisnjim iskustvom Jugoslovenskog seminare za strane slaviste i, unekoliko, poboljsanjem druptvcno-politickih prilika i mogucnosti saradnje medu slovenskim drzavama. profesor Aleksandar Belie i predstavnici slavistickih centara iz Novog Sada, Zagreba, Ljubljane, Sarajeva i Skoplja inicirali su pripremu i sazivanje Medunarodnog slavistickog sastanka u Beogradu. Na ovom susretu trebalo je da se znalacki raspravi niz naucnih pitanja pokrenuüh u pripremi Treceg medunarodnog kon- gresa slavista 1939. godine i da sc dogovori o mogucnosti i razvoju dalje saradnje slav- ista sveta. Pole 20 godina od Dntgog medunarodnog slavistickog kongresa i 15 od pripreme za Treci trebalo je sagledati, “pre svega, da li su nam povremeni sastanci potrebni, i kakvi su najpotrebniji? Da li Kongrcsi u punom smislu njihovog obiinog znacenja iii i skupovi drage vrste, posveceni izvesnim problemima bilo naueno tehnicke ili iskljuöivo naucne sadrzine, ili, najzad, i jedno i drugo?" (Beogradski medunarodni slavisticki sastanak, Beograd, 1957. str.6). Pripreme za sastanak su pocele 1954. Godine, a Beogradski medunarodni slavisticki sastanak je sazvan 1955. i odrzan u Beogradu iste godine od 15. do 21. septembra. Njemu su prisustvovale delegacije iz svih pet sloven- skih drzava i iz jedanaest neslovenskih zemalja Evropc i Amerike. Referati ucesnika na Beogradskom mcdunarodnoin slavistickom sastanku bili su razvrstani u dva kruga - pn i su öinili prilozi koji su imali naueno-informativni karakter (o razvoju slavistike i slavisticke nauke u pojedinim zemljama poslednjih godina i decenija-pretezno od poslednjeg kongresa - 31 referat, a drugi knig su bili referati u koji- ma se naueno raspravljalo o pojedinim pilanjima iz jezika i knjizevnosti - 32 referata. U radnim telima i na plenamim sastancima ucesnici su razgovarali na kojim slavistickim pitanjima i kako valja raditi, kakvu dalju organizaciju rada trcba stvoriti koja bi omogucila nauenu saradnju slavista i razvoj slavistike u svetu. Iz referata koji su na Sastanku saopsteni a, kasnije, u zbomiku objavljeni, vidi se da se slavisticka nauka u slovenskim zemljama, kao nacionalna nauka, intenzivno razvi- ja, kako po broju nauCnih radnika i razudenosti institucija, tako i po projektima koji su 115 https://biblioteca-digitala.ro zapoCeti i radovima koji su zavrseni ili se privode kraju. U neslovenskim zemljama- pnenstveno u Evropi i SAD. u vremenu posle drugog svetskog rata, a naroCito oko 1950. godine, slavistika je u ekspanziji - otvaraju se nove katcdrc. prosiruju se stari slovenski centri, masovnije se uCe slovenski jczici, a najvise mski, i rade i objavljuju naucni radovi. Bilo je pojaCano i interesovanje za slovcnskc jezike u Jugoslaviji - za srp- skohrvatski, slovenacki i makcdonski. U tome jc izvesnu ulogu imala mogucnost da su slrani slavisti lak§e putovali u Jugoslaviji nego u druge slovenske drzave UCesnici na Beogradskom medunarodnom slavistickom sastanku konstatovali su daje slavistika u slovenskim zemljama u izvesnom smislu nacionalna nauka, a slavis- ticka naucna istrazivanja u neslovenskim zemljama - u inostranstvu vezana su za pravce rada i interese zemalja u kojima se odvijaju. NauCni rad ovih slavista u oba vida ima mnogo zajedniCkog, prozimaju se, dopunjavaju i medusobno podstiCu u utiCu. Otuda je zakljuCeno da trcba negovati uzajamne veze nauCnika iz neslovenskih i slovenskih drzava i razvijati njihovu mezusobnu informisanost i saradnju. U razgovoru su razma- trana gotovo sva pitanja o obiicima oiganizovanja slavista i o projektima koji su pred- lozeni rezolucijom za Treci medunarodni kongres slavista 1939. godine. Sa malim izme- nama, koje su predlagane prilikom diskucije o pojcdinim pitanijima, naceino su prih- vaceni svi predlozi Na plenamoj sednici Beogradskog medunarodnog slavistickog sastanka izabran je Medunarodni odbor slavista od 12 Clanova (nesto kasnije Odbor ce se preiinenovati u Medunarodni slavisticki komitet) (clan Odbora je postao i profesor Emil Petrovic iz Rumunije). Zakljuceno je da sc sledeci Medunarodni slavisticki kongres odrzi 1958. godine u Moskvi, da se nastavi rad na slavistickim projektima koji su sadrzani u pred- logu dokumenata za Treci kongres, da se posebna paznja posveti organizovanju i izradi. objavljivanju i razmeni bibliografije, kako bi se stvorila jedinstvena slavisticka bibli- ografija, da se orpanizovano vrsi razmena slavistickih publikacija medu pojedincima. naucnim centrima i zemljama (narocito izmedu nacionalnihbibliotcka), pa se putem kul- tumih i nauCnih konveneija sistematski razmenjuju naucni radnici (mladi, iskusniji i oni koji rade na zajedniCkim projektima). Pored medunarodnih slavistickih kongresa, koji treba kao masovni naucni skupovi da se odrzavaju svakc pete godine, odrzavati izmedu kongresa slavisticke nauCne sastanke. kako o zajedniCkim projektima tako i bilateralne- izmedu dve zemlje o pitanjima od obostranog interesa, najCesce o jezickim, knjizevnim vezama, ali i o incdusobnoj saradnji Predlozeno je da Medunarodni slavisticki kongres u Moskvi 1958. godine donese odluku da se Beogradski medunarodni slavisticki sas- tanak 1955. racuna kao Treci medunarodni slavisticki kongres, koji je pripremljen 1939. i sadrzajno nastavljen i zavrsen 1955. odrzanim sastankom, a da se u Moskvi 1959. odrzava Cetvrti medunarodni slavisticki kongres. Na kongresu u Moskvi ovaj predlog je prihvacen. Od Cetvrtog medunarodnog kongresa slavista u Moskvi do Dvanaestog koji je odrzan u Krakovu 1998. tematika kongresa se sirila, ali je opstajala u oblastima koje su bile obuhvacene programima i sadrzajem Treceg i Cetvrtog kongresa, odnosno Beogradskog medunarodnog slavistidkog sastanka. Takode, broj uCesnika povecavao se od kongresa do kongresa, pa je na Dvanaestom presao cifru od hiljadu (bilo je 1017 referata). Sto govori o interesovanju za ovu vrstu okupljanja i o znacaju uloge slavis- tickih kongresa. Od kongresnih dokumenata objavljuju se, uglavnom, programi i prateci dokumentacioni materijali, a zakljuCeno je na Cetvrtom kongresu, pa zbog obima, nactonalne organizaeije referate svojih ucesnika objavljuju u posebnim nacionalnim zbomicima ili svojim specijalnim brojevima Casopisa i almanaha. U pojedinim, naroci- to, slovenskim zemljama to su danas vec edieije. Okupljanje slavista na kongresima podsticalo je institucionalno saradnju, razvoj 116 https://biblioteca-digitala.ro slavistike u svetu, licno interesovanje naucnih radnika pojedinica za slavistidke teme i medusobnu strucnu i prijaleljsku komunikaciju. Izmedu kongresa odrzavaju se naucne konfcrcncije i sastanci o pojedinim slavistickim pitanjima, narocito o medusobnim veza- ma slavenskih jezika, knjizcvnosli i kultura, kao i slovenskih sa neslovenskim. Neki od tih skupova poștali su vec tradicionalni, kao Medunarodni nucni sastanak slavista u Vukove dane MSC-a u Beogradu (vec trideset sastanaka). naucni sastanci u okviru Zagtcbacke slavisticke skole u Zagredbu i Seminara za Makedonski jezik u Ohridu, naucni susreti u Ljubljani i balkanoloski u Bugarskoj u Petricu-Blagojevgradu. Pokrenuta je i bilalcralna saradnja o izucavanju medusobnih veza (Rusija-Stbija koju vodi Matica srpska u Novom Sadu, Srbija-Rumunija koju vodi Drustvo za rumunski jezik Srbije i slavisticka katedra u BukurcStu itd.). Kongresne publikacije i zbomici naucnih sastanaka poștali su za sedamdeset god- ina ogromna biblioteka o slavistici. https://biblioteca-digitala.ro ПРИЁМЫ РАСКРЫТИЯ ОБРАЗОВ В РОМАНЕ АЛЕКСАНДРА СОЛЖЕНИЦЫНА В КРУГЕ ПЕРВОМ Траян Нэдэбан, Тимишоара Александр Солженицын - один из самых спорных писателей нашего времени. Полемики вокруг этого художника слова и мыслителя не прекращаются. Новые толкования литературоведов - на родине писателя и за рубежом -спроецируют перед нами мастерство и богатство мыслей долгие годы гони- мого писателя, в условиях репрессий тоталитарного режима, и выявляют целый феномен „Солженицын”. Однако изучению поэтики одного из лучших романов Солженицына - В круге первом - пока уделяется мало места. А роман В круге первом, вышедший в окончательном варианте в 1988 г., особенно дорог автору. Неслучайно им он открыл своё собрание сочинений, указав тем самым на место романа в его творческой биографии. В круге первом - книга широкого и отважного замысла. В ней много человеческих судеб, проблем, раскрытий, на которых десятилетиями лежало цензурное вето. Книга превращается в беспощадное отрицание ГУЛАГ-а, колючей проволоки и зла. Книга состоит из 87 главок, заглавия которых увлекательны и разноо- бразны по ассоциациям и стилю: Протестанское рождество, Остановись, мгновение!, Поцелуи запрещаются, Женское сердце, Император земли, Штрафные палочки и другие. Вторая глава произведения - Идея Данте - объясняет заглавие всего романа. Речь идёт о прямом и фигуральном смысле „Шарашки”, под- московской темницы, где собраны из многих лагерей и темниц страны круп- ные специалисты высших профессий: математик Глеб Нержин, изобретатель Дмитрий Сологдин, филолог Лев Рубин, дипломат Иннокентий Володин и многие другие. Для них созданы несравненно лучшие условия существования и труда. Однако это относительно „позолоченная” тюрма, в которой учёные - каторжники работают над дешифратором человеческого голоса, который должен служить коптршпионажу и шпионажу. Новичок прямо удивляется от смены обстановки, но Лев Рубин откры- вает ему правду: Нет, уважаемый, вы по-прежнему в аду, но поднялись в его Лучший круг - первый. Вы спрашиваете, что такое шарашка? Шарашку придумал, если хотите, Данте. Он разрывался - куда ему поместить античных мудрецов. Долг хрестиянина повелевал кинуть этих язычников в ад. Но совесть возрожденца не могла примириться, чтобы светлоумных мужей смешать с прочими грешниками и обречь телесным пыткам. И Данте придумал для них особое место.” (1). Марфинская шарашка не является только местом действия, где происх- одят трагичные столкновения и напряжённые споры. Она превращается в символ русской Голгофы. Образ „круга” объединяет в одном образе два объек- 118 https://biblioteca-digitala.ro та: малый круг ада - шарашку в котором мучаются зеки, и большой круг ада - страну окутанную ложью и насилием, отгороженную им от всего человечества и представляющую смертельную угрозу. Само заглавие произведения, относящее заключённых к Дантову аду, раскрывает общую тему романа: каратели и караемые, торжествующие и униженные, хор тюремщиков и хор жертв. Сама архитектоника произведения полифонична и подчиняется идейно- му замыслу и психологическому анализу „протагонистов”. Композиционно роман полископичен. Внешне это проявляется в мно- гоглавности произведения. Каждая глава - взгляд героя, действующего в ней. Солженицын строит повествование так, чтобы отчётливо представить опре- делённый вгляд, раскрывающий кредо персонажа и его психологическую структуру. Такая манера приводит к художественной убедительности. В самом деле создаётся иллюзия полифонизма потому, что автор всё же контролирует и мотивирует поступки своих героев, но делает это в „кулисах”, с тактом, не форсируя. Примечательна фабула романа. Она детективна (в этом мы видим реми- нисценции манеры Достоевского). Произведение обладает многими чертами политического детектива: похищение государственной тайны, включение в действие высших эшелонов власти, угроза благополучной карьере высоких чиновников, срочные меры службы безопасности и т. д. Динамичность фабуле придаёт сконцентрированность в коротком отрезке (вроде бахтинского порога): действие начинается в субботу вечером и завершается через двое суток „поимкой” преступника, но это лишь внешняя канва произведения и событий. Один из действующих лиц - дипломат Володин - предупреждает старо- го профессора, собирающегося в командировку в Париж, о предстоящем аресте. Володин пытается изменить голос, когда говорит из телефонной будки на Арбате. Его подслушивают. Ленту с записью его голоса передают в акустическую лабораторию „шарашки”. Дипломат арестован. Это завязка произведения. Далее перед читателем разыгривается большая трагедия мно- гочисленных судеб, учиняются напряжённые дебаты, полемики, споры, исповеди. Роман втягивает в сюжетное течение большое количество пер- сонажей - жертв и тюремщиков. Главное качество этого романа сгущённость места и действия. Сам Солженицын раскрывает целую теорию о плотности и сгущённости места и времени в своих произведениях в интервью японскому журналисту: „Я стрем- люсь всего писать плотно, т. е. вместить густой малый объём [...]. Наиболее влекущая меня форма - полифонический роман, без главного героя, где самым важным персонажем является тот, кого в данной главе „застигло” повество- вание и с точными приметами времени и места действия.” (2). Пропульсированное на первый план внутренее время, беспорно, связано с задачами психологического анализа, с созданием „лимитного состояния”. Эта плотность, по нашему, в самом материале и особенно в сгущённости мысли и языка произведения. Она создаётся экономией языковых средств, тщательным отбором и взвешиванием образных средств в образе. Плотность языковых средств и речевой характеристики героев создаётся экономией сред- ств, тщательным отбором, взвешиванием этих языковых средств. Сконструированная по законам сгущённости фраза Солженицына заряжена словесной энергией, что напоминает туго натянутую пружину, ибо в ней отсут- ствует словесная шелуха, всё взвешено, не накатано, не шаблонно. 119 https://biblioteca-digitala.ro Одним из приёмов, подвергающимся стилистическому обновлению, является несобственно - прямая речь, как литературный приём раскрытия микромира персонажей. Она позволяет автору показать изнутри своих героев, перевоплотиться в них, рассказать о них их же языком, создавая тем самым имитацию живой речи, путём включения в авторское повествование специфи- ки языка говорящего. Можно это проиллюстрировать размышлениями Нержина при встрече с его начальником - полковником Яконовым и с бывшим его профессором Вереневым. Глеб Нержин - один из зеков „шарашки”. Талантливый математик, он вобрал в себя многие черты характера и биографии молодого Солженицына. Он воевал, военная цензура видела в его письме к другу крамолу - критику Сталина. Его арестовали. Последовали тяжкие испытания - моральные и физические тюрма, пересылка в лагерь. В шарашке он занимается секретной телефонией. Он сме- лый человек, непоколебимый, интенсивно рефлектирующий. При встрече с бывшим студентом, профессор - конформист и карьерист - предлагает Нержину сотрудничать в пользу власти. В душе своей тот сопро- тивляется, полемизирует: „Конечно, завиднее достичь зрелости в своём исконном предмете. Зачем, кажется, ему головой соваться в эту пасть, откуда и историки — то сами уносят ноги в прожитые безопасные века? Что влечёт его разгадать в этом раздутом мрачном великане, кому, только ресницею одной пошевельнуть - и отлетит у Нержина голова? Как гов- орится • что тебе надо больше всех? [...] Как отдаться в лапы осьминогу крип- тографии?... Четырнадцать часов в день, не отпуская и на перерывы Будут владеть его головой теория вероятностей, теория чисел, теория ошибок... Мёртвый мозг. Сухая душа. Что же останется на размышления? Что же останется на познание жизни? Жить, чтобы жить? Жить, чтобы сохранять благополучие тела? Милое благополучие! Зачем ты, если ничего, кроме тебя? Все доводы разума - да, я согласен, гражданин начальник! Все доводы сердца - отойди от меня, сатана!” (1, 60). Другую сторону мастерства писателя в лепке образов мы находим в попытке творчески усваивать традиции и модернизировать технику и жанр романа, уделять главное внимание внутреннему, психологическому времени. Поэтому писатель прибегает к технике зрения, т. е. отдаёт полную свободу зри- тельности, манере, сближающей его технику к кинороману и к роману - мод- ерн. Этим, по-видимому, объясняется интерес Солженицына к диалогу и стоп - кадру. В художественную ткань романа удачно входят портреты героев. Правда, нередко в комментариях солженициноведов, в том числе даже маститых (Ж. Нивы (3) и В. Чалмаева (4)) не уделяется должное внимание роли и искусству портрета в романе В круге первом. Нередко в толкованиях абсолютизируются традиционные описательные портреты „протагонистов”, факт не лишённый некоторой мотивации. Таков, например, первый портрет Нержина: „Русые волосы его, с распадом на бока, были густы, ио уже легли венчики морщин у глаз, у губ, и продольные борозд- ки на лбу. Кожа лица, чувствительная к недостаче свежего воздуха, имела оттенок вялый. Особенно же старила его скупость в движениях, та мудрая ску- пость, какою природа хранит иссякающие в лагере силы арестанта” (I, 32). 120 https://biblioteca-digitala.ro Всё же в романе превалируют портреты, содержавшие идею о пер- сонаже. Думается нам, их можем называть психологизированными портрета- ми. Таков портрет министра Абакумова. Этот образ воплощает полицейскую исполнительность: „...От долгого иеупражнения ум стал бесполезеп министру: вся его карьера складывалась так, что от думанья он проигрывал, а от служебного рвенья выигрывал. И Абакумов старается меньше напрягать голову” (II, 105). Очень удачен портрет „оппонента” Нержина - Яконова. Нержина звал в министерство инженер - полковник Яконов. Лаконично, зато очень экспрес- сивно, описывается роскошный кабинет начальника, и сразу же даются первые штрихи к портрету полковника: „...Якопову за пятьдесят лет, ещё в расцвете, роста выдающегося, с лицом, может быть, чуть припудренным после бритья (подчёркнуто нами - Т. Н.), в золотом пенсне, с мягкой дородностью, какого- нибудь Облонского или Долгорукова, с величественно - уверенными движениями, выделялся изо всех сановников своего министерства” (П, 112). Оказывается, Яконов тщательно замаскирует себя, играя роль общи- тельного, доброжелательного, инженера - труда. Он „Широко пригласил: - Садитесь, Глеб Викентьич! - несколько хохлясь в своём полуторном кресле и поигрывая толстым цветным карандашом” (II, ИЗ). Но обращение по имени и отчеству, констатирует с иронией повествователь, и завидная память, в сущнос- ти, имеют целью вызвать симпатию и доверие, достичь положительных результатов в лаборатории шарашки и тем самым особой карьеры. Под его стеклом на письменном столе лежал перечень всех заключён- ных, с их именами - отчествами. „Нержин молча поклонялся, не держа руки по швам, однако и не раз- махивая ими - и выжидающе сел за изящный лакированный столик. Голос Яконова играюще рокотал”, но со временем их разговор принял дурной оборот. Уже начинается удивительный поединок взглядов, каждый из них тщательно хочет скрывать потаённые чувства, но глаза выдают их. Особенно рельефно выступает такой поединок в сцене столкновения полковника Яконова и Сологдина. Образ Сологдина, молодого и даровитого инженера, передан в свете сильной коллизии личности и тоталитаризма, которая так часто кончается компромиссом. Сцена „поединка” взглядов - это эпизод сильного и мастерского письма. Сологдип сжёг чертеж сконструированного им шифратора, не желая риско- вать тем, что изобретение его присвоят местные начальники и самого изобре- тателя отправят на этап. Между двумя инженерами не нужно было больше ни вопросов, ни разъяснений. Меж их сцепленными взглядами метались разряды безумной частоты и невмещаемого напряжения: Я уничтожу тебя!” - налились глаза полковника. Хомутай третий срок, сволоч!”- кричали глаза арестанта”. Как видно, говорят глаза, воспринимают слова экраны сетчатки: „Инженер, инженер! как ты смог” - пытал вгляд полковника, но и глаза Сологдина слепили блеском: - Арестант, арестант! ты всё забыл!” Взглядом ненавистным и зачарованным они смотрели друг на друга и не смогли расцепиться” (Ш, 101). Совсем в новом ракурсе выступает перед нами Яконов, после разгрома, который учинил Абакумов ответственным за секретную телефонию. Это новый, неожиданный, более человечный портрет, вызывающий в душе 121 https://biblioteca-digitala.ro читателя невольную жалость. Подавленный и смятенный полковник бесс- мысленно подходит к своему шофёру и „держит на ладони карманные часы, не понимая, что они показывали: - Домой? - спросил шофёр. Яконов дико посмотрел на него. - А? Нет. - В Мафино? - тот удивился. - Нет - ответил инженер - полковник, держась рукой чуть повыше серд- ца. Шофёр смотрел на лицо шефа в мутноватом пятне от уличного фонаря сквозь ветровое стекло. Это не был его шеф. Покойные мягкие, порой надмен- но - сжатые губы Яконова беспомощно тряслись (...). Он неподвижным бесс- мысленным взглядом упёрся вперёд в нечто’ (Ш, 173). Это „очеловечивание" начальника смягчает приговор рассказчика и самого шофёра: „И хотя шофёр с полуночи ждал, злился на плковника, матерясь в бараний мех воротника, припоминая ему все его дурные поступки за два года, - сейчас, не переспрашивая больше, он поехал наугад. И злость его прошла” (I, 171 - 172). Особое искусство портретизации удачно сочетается с живописной, импрессионистической манерой изображения пейзажа. Своеобразный, психологизированный гибрид портрета и пейзажа дополняет анализ душевных состояний, казалось бы его прозрения, хотя для него слишком запоздалого. Благодаря этому сама личность полковника, ставшего винтиком в бездушном пенитенциарном и репрессивном аппарате, выступает, в неожиданном для пас ракурсе. Это эпизод, исполненный особого лиризма. Абакумов - министр Госбезопасности - угрожает Яконову. Тот, в отчаянии - попадает в забытый уголок Москвы, на каменные обломки церкви. Б памяти полковника руипы воскрешают давнее посещение церкви вместе с любимой девушкой - Агнией. Однако, пейзаж в романе В круге первом весьма редок, сжат и, как прав- ило, представляет собой более или менее дальний фон. Но даже в таких ситуациях пейзаж обладает особой ролью в поэтике произведения, в раскры- тии душевных состояний героев. Он обладает большой силой суггестии, как в пейзажной картине зимнего утра на шарашке. Предельно сжато, зато образно, пейзаж впитает все жизнеощущения арестантов на прогулке во дворе тюрмы: „Небо было равномерно серое, без сгущений и без просветов. Не было на нём ни высоты, ни куполообразности - грязная брезентовая крыша, натянутая над землёй. Под резким влажным ветром снег оседал (...). Под ногами гуляющих он сбивался в буроватые скользкие бугорки” (I, 132). Благодаря особой поэтике роман Солженицына В круге первом является репрезентативным для всего творчества писателя не только в идейном отношении, но и в художественном. ССЫЛКИ 1. А. Солженицын, В круге первом, М., „Новый мир”, 1990, с. 20. В дальнейшем цитаты приводятся по этому изданию. 2. См „Новый мир”, 1952, Кеб, с. 112. 3. Ж. Нива, Солженицын, М., „Худ. лит.”, 1992. 4. В. Чалмаев, Александр Солженицын. Жизнь и творчество, М., „Просвещение”, 1994. 122 https://biblioteca-digitala.ro PERSONAJE FEMININE ÎN ROMANELE LUI MILOS CRNJANSKI SAU ÎNTRE FEMININ Șl MASCULIN Octavia Ncdelcu, București Personalitate marcantă a literaturii sârbe. M. Cnijanski este. Iară nici o îndoială, alături de Ivo Andric, laureatul premiului Nobel în Balcani, o culme a literaturii sec. al XX-lea din spațiul sârb, scriitorul a cărui viață și operă literară s-au identificat cu toate neliniștile și metamorfozele vremurilor pe care le-a trăit, devenind încă din timpul vieții un clasic modem. Poet, romancier, dramaturg, eseist, critic de artă, autor dc note de călătorie și scrieri memorialistice, Cmjanski a reușit să confere operei sale, în ciuda diversității genurilor literare abordate cu naturalețe, o unitate stilistică aproape perfectă, construin- du-și un stil irepetabil și recognoscibil. Viața sa trăită atât de intens, trecând prin două războaie mondiale și un exil îndelungat, de aproape 25 de ani, cărțile pe care le-a scris, cele pe care le-a început ori a avut intenția să le scrie vreodată, au constituit parte componentă a unei experiențe de viață inedite. Fără să avem pretenția de a epuiza această temă, vom încerca, să creionăm câteva tipuri de personaje feminine din cele mai reprezentative romane ale sale, rapor- tate la cele masculine pe care le determină. Ca romancier. Cnijanski s-a realizat mai mult în domeniul prozei lirice, debutând în 1921 cu un roman de scurta întindere de factură expresionistă, Dnevnik o Carnoje- vicu^ Jurnal despre Carnojevic. evoluând apoi cu romanul Seobe-Migratii (1929) și Druga knjiga "Seoba’^A doua carte a "Migratiilor" (1962), capodopera creației sale romanești, continuând cu un roman de dragoste Kap spanske krvr/Opicătură de sânge spaniol (1970) și încheind cuRoman o LondomC /Romanul despre Londra (1971). în toate aceste romane, femeia, fără să fie dc fiecare dală și protagonistă, ocupă un loc distinct, cu un rol bine definit într-o evoluție circulară de-a lungul timpului. Dacă un scriitor ar fi putut să exprime și în același timp să epuizeze tema misterioasă, infinită și complexă a eternului feminin, ar înceta poate să existe și interesul literar pentru acest subiect atât de controversat și despre care se știe atât dc puțin. Indiferent ce s-a scris până acum despre relația ancestrală și tulburătoare dintre un bărbat și o femeie, aceasta con- stituie o dramă fără deznodământ, în profunzimile căreia ard patimi și instincte omenești atât de magistral descrise de artiștii cuvântului de-a lungul timpului. Fără a face neapărat experimente psihoanalitice, Cmjanski investighează în romanele sale abisurile întunecate ale eternului feminin, conccntrându-sc mai degrabă asupra spațiului exterior tipologiei feminine, a acțiunilor acestora, spre deosebire de personajele masculine unde trăirile lăuntrice ocupă un loc aparte. Jurnal despre Carnojevic este un roman antirăzboinic, un text din tinerețea autorului ce se vrea total, un poem al destinului individului și al colectivității umane, o dramă a fenomenului vieții, un roman dc confesiune. Stilul melancolic și ironic în același timp, caracteristic expresionismului, este realizat de autor printr-o serie de paradoxuri, cel mai mare fiind acela că într-o operă dedicată destinului tragic al bărbaților domină femeia. Cu toate acestea, femeia din acest roman nu e femeia-monstru, indiferentă în fața morții ori lascivă în fața vieții. Tendința de descompunere, de atomizare a imaginii lumii ce ne înconjoară, specifice exresionismului, se oglindesc și în tipologia personajelor 123 https://biblioteca-digitala.ro feminine. Astfel, în locul prezentării acestora sub formă portretistică suntem martorii unei prezentări fragmentare, intercalate parcimonios în discursul narațiunii. Cititorul primește câte un detaliu al portretului fizic, acordându-sc o atenție sporită reflectării stărilor psihologice, prin monologuri interioare, jurnale, epistole, ori vorbire indirectă. Astfel ne este prezentată o galerie de femei: prostituate, fete de măritat, preoțesc, negu- storesc, țărănci, călugărițe, poloneze ori sâiboaice ce se oferă cu nerușinare tara afecți- une, ce seamănă bucuria și culeg suferința, ce dețin adevărul suprem și destinele băr- baților. în construirea protagonistului masculin, Petar Rajic cu alter-ego-ul său Egon Camojevic, două jumătăți ale aceluiași întreg, care se completează și se exclud în același timp, scriitorul recurge la diverse tehnici expresioniste: distorsiune, activism, dihotomie, intensitate. Personajele feminine sunt singurele personaje tradiționale romanești create sub imperiul antitezei: Maca l'S poloneza și Izabela l-SMatia. Rajic este un bărbat slab prin nepăsarea cu care se lasă prins în mrejele neobositei Maca cc-i anihilează prin îmbrățișări tandre orice rezistență la căsnicie Ea este superfi- cială, trivială și senzuală. Ona je bila svud. Miris njenog tela, neki tezak, opojan miris, sretao те je и zidovima, и vratima, и pecima, po stolovima, и jelu i vodi, и postelji i и mome odelu, samo ga и vinu ne bese (389)/ Era pretutindeni. Parfumul corpului său, un parfum greu, îmbătător, emana din pereți, uși, sobe, mese, din mâncare și apă, așternuturi și veșminte, doar în vin nu se impregnase încă. Sufocat de aceste jocuri erotice domestice Rajic se va implica în alte episoade amoroase. Poloneza este mai intelectuală, aspiră spre сел а pur în dragoste, este însă inconstantă, iar ambianța morbidă a spitalului va ucide această idilă. Iată cum definește Cmjanski dragostea: Nije Ijubav dog, ni zivotinja, ni ludilo: ona je magia, magia krvi, miadosti i î1C.uG. (3 Qa nu e Dumnezeu, nici fiară și nici nebunie: e doar o pâclă, o pâclă a sângelui, a tinereții și a cerului. Povestea de dragoste continuă în noi episoade. Izabela, dornică de dragoste, uitare și plăcere, i se oferă lui Rajic cu voluptate, din proprie inițiativă. Autorul o descrie în linii îngroșate și continue. Doar sora Maria, călugărița înaltă și brunetă, orgolioasă și demnă, refuză să se identifice cu natura primitivă a simțurilor, generând o superioritate și o puritate de neatins. Protagonistul romanului o dorește cu adevărat doar pe Maria, atât de diferită de celelalte femei, pe care însă n-o va avea niciodată. Chipul acesteia este de abia sugerat, eteric, ceea ce adâncește melancolia caracteristică scrierilor lui Cmjanski. Izabela те je, stiskajuci mi jednako ruku krisorn, provela nekud gore, po ste- penicama nekim, sto su cvrcale jako i os tăvi те и mraku. Taj mrak je bio Ijubicast i sve- tao, kao crna svila, nigde joS ne videh tako mio, тек i taman mrak. Nisam znao gde sam, videh neke grdno dehele, visoke sarene poșteIje i Mariju, koja stajase neprimetno kraj stola.(41l)/Izabela m-a condus, strângându-mi pe ascuns mâna, undeva sus, pe niște trepte ce scârțâiau tare și mă lăsă în întuneric. întunericul era violet și luminos ca o mătase neagră, grea. Nicăieri n-am mai văzut un întuneric atât de plăcut, lin și adânc. Nu știam unde mă aflu, am văzut doar nite paturi grele și înalte și pe Maria ce stătea neobservată la masă. Prin introspecția ce o realizează privind zădărnicia vieții, Rajic este în permanent conflict cu femeile din viața sa căci, în vreme ce el disprețuiește absurditatea vieții, cuprins de apatie și melancolie, personajele feminine aspiră spre extazul spiritual și sen- zual. Romanul care l-a consacrat pe Miloă Cmjanski, Migrații, despre destinul tragic al unui neam pribeag, se apropie din punct de vedere al tehnicii compoziției de un roman tradițional, personajele fiind mult mai bine conturate și reliefate. Nucleul structurii com- 124 https://biblioteca-digitala.ro poziționale îl constituie trei personaje care alcătuiesc clasicul triunghi conjugal: maiorul Vuk Isakovic, soția sa. Dafina și fratele lui Vuk, negustorul Arhanghel, îndrăgostit maladiv de cumnata sa. Destinele acestora sunt strâns legale înlic ele, fiind construite ca părți ale aceluiași întreg. Cei doi frați sunt constniiți după legile contrastului:Vuk c gras*Arhanghel e slab; Vuk e foarte înalt*Arhanghel e scund; Vuk e rumen la față* Arhanghel e palid; Vuk e direct, risipitor, generos* Arlianghel e distant, cumpătat, zgârcit etc. Vuk este un personaj istoric, în căutarea fericirii pierdute, aspirând spre o nouă patrie care să-i curme această pribegie continuă. Arhanghel și Dafina sunt și ei în căutarea fericirii, dar într-o dragoste adulteră și în sentimentul unei siguranțe materiale. Personajul Dafinei se conturează în funcție de cei doi frați, de aceea acesta e dedublat: față de Vuk e pătimașă, directă și neputincioasă, iar față de Arlianghel e șireată, rafinată și autoritară. în personalitatea Dafinei coexistă și se reflectă ca într-o oglindă cele două chipuri opuse ale fraților Isakovic. Această pendulare între cei doi frați va fi curmată doar de moartea sa, sub povara cumplită a vinovăției adulterine, lăsând în urmă un pustiu sfâșietor în sufletele celor doi frați. Chiar și în acest roman, de factură tradiționalistă, Cmjanski recurge la aceleași procedee de portretizare lapidară. La sfârșitul romanului când i se cere lui Vuk să i se facă portretul ca să rămână în istorie, Vuk refuză, motivând că doar sființii trebuie să dăinuie în timp, în vreme ce chipul lui trebuie să dispară. Cu atât mai mult portretul Dafinei este creionat în linii întrerupte, succint, reușind ca prin stilul său caracteristic să sugereze prezența acesteia în roman. Dopade mu se devojka, jer bese mlada, visoka, zdrava, i jer je uporno cutala. svo- jim velikim, modrim ocima (42),li plăcu fata, fiindcă era tânără, înaltă, sănătoasă și fiindcă tăcea cu încăpățânare, cu ochii ei mari și albaștri. (43)? Tot zbuciumul sufletesc al pesonajelor, percepțiile, sentimentele, trăirile, obser- vațiile lor sc mișcă în registrul preverbativ. arareori traducându-se în limbaj. Verbalizarea este lăsată autorului. Nici Dafina nu face excepție, ea nu vorbește în roman. Singurele ei cuvinte rostite sunt sub formă de țipăt: Umrecu, umrecut 175).’O să mor, o să mor... (176) Iar în alt loc: Prova i snazna, kao sto su and/eli. visokih kolena, sa krilom u grudima sto su, pri svakom koraku, drhtali, ana prodje kraj njega, izlazeci iz ladje, kao da htede da mu pokaze kako se, mada je tvrda kao kamen, ipak lako vijuga i Ijuja. Ucini mu se da nika- da nije ovakve zene video.(42),Coborând de pe corabie, ea se-ndrelă spre el puternică și dreaptă ca o statuie grecească, cui picioare lungi, cu sânii ce tresăltau la fiecare pas, de parcă ar fi vrut să-i arate că, deși era tare ca piatra, se mlădia totuși și se legăna ușor. 1 se păru că nu văzuse niciodată o astfel de femeie. (43) Metafora sintagmatică cercul cu stea, reluată obsesiv de Cmjanski în titluri de capitole, în pagini întregi din roman, reiterează maniera sa expresionistă. Această metaforă reprezintă acea țară a făgăduinței, Rusia ortodoxismului, fata morgană a aspi- rațiilor sârbilor de atunci, omul și pământul său întrucât eroii aparțin atât orânduirii terestre dar și celei celeste, a căror realitate este subsumată unui întreg pe care doar steaua și cercul îl pot cuprinde. Și poate că nu întâmplător ochii Dafinei sunt albaștri. Când Dafina moare, Iui Arhanghel i se pare că zărește cercul cu stea. Stade tek onda kad dublje zagleda u oci gospoze Dafine koja izdahnu, u dva nepomicna, modra kruga, boje zimskog neba, hladnog i ăistog, koji izdaleka behu mladi, ali koji su izbliza rasli i obuhvatali ga celog(176)/Se opri abia atunci când privi mai adânc în ochii doamnei Dafina, care-și dădea sufletul, în două cercuri albastre, de culoarea cerului de iarnă, rece și pur, atât de mici de departe, însă care de aproape creșteau și-l cuprindeau în întregime(177). 125 https://biblioteca-digitala.ro CeJ de-al treilea personaj feminin pe care ne-am propus să-l analizăm în această lucrare, este singurul personaj principal din romanele lui Cmjanski. Este vorba despre romanul O picătură de sânge spaniol, un roman istoric, de dragoste care are drept pro- tagonistă o femeie fatală, o aventurieră, un personaj real, Lola Montez, pe numele ci ade- vărat Mărie Dolores Eliza Rosanna Gilbert, dansatoare spaniolă care va deveni metresa regelui bavarez Ludovic I și va trezi multe pasiuni și controverse la curtea Bavariei de la sfârșitul secolului trecut. Autorul scoate în evidență rolul nefast al Lolei Montez supranumită “femeia în negru” într-o manieră ce se apropie mai mult de cea gazetărească, variind unele clișee privind personalitatea acesteia. Din acest motiv Lola Montez e mai puțin tratată ca personaj și mai mult ca tipul femeii narcisoide, puternice, vitale, încrezătoare în farmecele sale. Critica vremii nu a primit cu entuziasm apariția acestui roman. Dar chiar dacă nu se numără printre creațiile sale valoroase, acest roman ce se înscrie în seria romanelor neoromantice de “capă și spadă” nu a fost niciodată renegat de autor, considerat chiar de acesta drept “o creație deosebită". Din această suc- cintă prezentare a tipologie feminine in romanele lui Crnjanski reies următoarele idei: 1. Toate personajele feminine din romanele lui Cmjanski sunt personaje secun- dare, episodice. Ascensiunea și decăderea Lolei Montez, este doar pretextul dc a se descrie curtea bavareză, frământările sociale ale acelor vremuri. 2. Toate personajele feminine suni personaje literare (ceea ce nu înseamnă fictive) pentru că nu au o existență de sine stătătoare, nu pot fi scoase din contextul scriiturii romanești. 3. Rolul acestor personaje, indiferent de locul pc care îl ocupă în roman este de a conferi culoare, consistență și sens personajelor masculine de care sunt legate și care sunt fără excepție oameni dc onoare dar singuratici și melancolici. 4 In toate romanele sale femeia este văzută în dublă ipostază- cea a propriei lumi, reală cu suferința sa și cea a dorinței, a ispitei ce constituie femeia ideală, de cele mai multe ori cea care nu există, care a murit sau va dispărea din viața protagoniștilor. Și mereu, la nesfârșit se reia mitul eternului feminin de la începuturi până la eroinele lui Cmjanski, stea a avangardei literaturii sârbe ce a cucerit și a fascinat o întreagă gener- ație de artiști ai cuvântului, dar căruia i-a rămas enigmatică și insuficient explorată taina relației atât de omenești între un bărbat și o femeie. NOTE 1. Milos Cmjanski, Dnevnik o Carnojevicu, Sveslovenska knjizara. Beograd, 1921. 2. M. Cmjanski, Seobe, Knjizara Gcce Kona, Beograd, 1929. 3. M. Cmjanski, Druga knjiga “Seoba", Prosveta, Beograd. 1966. 4. M. Cmjanski, Kap spanske krvi, Nolit, Beograd, 1970. 5. M. Cmjanski, Roman o Londonu, Nolit, Beograd, 1971. 6. Toate citatele sunt luate din edițiile mai sus menționate. 7. M. Cmjanski, Migrații, Ed. de Vest, Timișoara, 1993. 8. M. Cmjanski, O picătură de sânge spaniol, Ed. Univers, București, 1983. https://biblioteca-digitala.ro ПРЕСА НАЦЮНАЛЬНИХ МЕНШИН В УКРА1Н1: РОЛЬ I М1СЦЕ У НАВЧАЛЬНОМУ ПРОЦЕС1 ОНКОВИЧ Г В , ОНКОВИЧ А. д. Украша У Статт! 30 Конвснцп про права дитини, прийнятш Генеральною Асамблеею ООН 20 листопада 1989 року, що набула чинност! для Украши з 27 вересня 1991 року, зазначаеться. що «у таких державах, де юнують етючю, рел!г!йн! або мовн! мсншост! чи особи з числа юршного населения, дитин!, яка належить до таких меншостей чи коршного населения, не може бути вщмовлено в прав! сильно з шшими членами групи користуватися своею культу рою, сповщати свою релпйо i в икону ват и ц обряди, а також корнетуватися р!дною мовою» (1). Важливим елементом у загальшй концепцп проблеми нащонального державотворення незалежно! Украши стала Декларац1я прав нацюнальностей Укразни (1 листопада 1991 р). в як!й проюлошувалась р!вноправшсть yeix етшчних труп народу7 Украши. За пшеумками останнього перепису 1989 р. в Украли проживають громадяни майже 130 нацюнальностей, (ноетшчне населения становило 27,3 вщеотки. Серед меншин персвага належить рос!янам (понад 11 млн ), евреям (486 тис ), бпорусам (440 тис ), молдованам (324,5 тис ), болгарам (234 тис ), полякам (219 тис.), дан йдуть угорий руму ни. греки, татари, втрмеии, цигани. кримсый татари. шмщ, азербайджанш. гагаузи, грузини. чувапп. узбеки тт.д. В Укра!н! знайшли другу бачьывпшну й малочисельш народи. Однак у нащональнш мозапц не так багато представниюв европейским cim ï. У намаганю реал!зувати цю Дскларащю було прийнято Закон Укразни ‘Про нацюнальш меншини в Украли” (25 червня 1992 р ). Взд Декларацй до прийнятгя Конституцп пройшов певний час щодо визначення проблем нащонального державотворення. Ряд положень ново! Конституцп Украши мають принциповс значения для вдосконалення юнуючо! полпико-правово!' бази регулювання стнонацюнальних npouecie, розробки та рсалтзащ! державно! етнопол!тики (2, 3). В Основному Закон! Укразни ч!тко встановлено р!вноправн!сть yeix громадян держави, незалежно в!д будь-яких обставин i, зокрема, стн!чного походження. Як зазначас В.Чмихова, у новш Конститу цй’ Украши зафгксовано дв! презумпцп р!вноправност!: 1) презумпщя р!вноправност! ecix и громадян та 2) презумпщя р!вноправност! вс!х й стнонацюнальних сп!льнот. Але ni презумпцп наспльки взаемопов'язан!, взаемозалежн! ! взаемообумовлент що можна говорили i про ïx нерозрившеть i едюсть. тобто про “презумпцйо р!вноправност! громадян та етнонащональних спётьнот” (4). I саме конститущйна презумпщя р!вноправност! е головною h головних умов i чиннигав та запорук демократизацп ! коисол!дацй пол!етшчного украшського су стльства. Нии! Укратна надае оргашзащйш та фшансов! допомоги майже 270 зареестрованим нашонально-кулыурним товариствам, 22 з них мають статус всеукрашських, решта - регюнальних. Серед нацюнальних товариств найб!льше - еврейських - 41, росшських - 29. шмецьких - 28, грецьких - 17, втрменсысих - 16, дал! йдуть угорськ!, чесью, руму нськ!, ромськ!. б!лорусыа i т.!н. Б!льш!сть !з них визначили спряму вання свое! дгяльносп як культу рно-осв!тньо') чи нацюнально- 127 https://biblioteca-digitala.ro ПРЕСА НАЦЮНАЛЬНИХ МЕНШИН В УКРА1Н1: РОЛЬ I М1СЦЕ У НАВЧАЛЬНОМУ ПРОЦЕС1 ОНКОВИЧ Г. В ., ОНКОВИЧ А. д. Украша У Стагг! 30 Конвенщ! про права дитини, прийнятш Генеральною Асамблесю ООН 20 листопада 1989 рокх. що набула чинност! для Украши з 27 вересня 1991 року, зазначаеться, що «у таких державах, де юнують етшчю, рел!пйн! або мовш мсншосп ни особи з числа коржного населения, дитин!, яка наложить до таких меншостей чи коржного населения, не може бути вщмовлено в прав! сшльно з тншими членами групи хористувагися своею культурою, спов!дати свою рел!гпо ! виконувати и обряди, а також користу ватися р!дною мовою» (1). Важливим елементом у загалънш концепци проблема нацюнального державотворення незалежно! Украши стата Декларац!я прав нацюнальностей Украши (1 листопада 1991 р). в як!й проголошувалась р!вноправтсть ус!х етшчних груп народу7 Украши. За пщеумками останнього перепису 1989 р. в Украла проживають громадяни майже 130 нацюнальностей, шостшчне населения становило 27,3 вщеотки. Серед меншин перевага наложить рос!янам (понад 11 млн.), евреям (486 тис.), бшорусам (440 тис.), молдованам (324,5 тис.), болгарам (234 тис ), полякам (219 тис.), дал! йдуть угорю. руму ни, греки, татари, втрмени, цигани, кримсый татари. юмтц, азербайджанш. гатаузи, грузини. чуваш!, узбеки 1 тд. В Укратн! знайшли другу батьк!вщину й малочисельн! народи. Однак у нацюнальнш мозатю не так багато представник!в европейсько! с!м !. У намаганн! реал!эуваги цю Дскларашю було прийнято Закон Украши “Про нацюнальш меншини в УкрашТ (25 червня 1992 р ). В!д Декларатш до прийнятгя Конститу цй пройшов певний час щодо визначення проблем нацюнального державотворення. Ряд положень ново! Конституцц Украши мають принциповс значения для вдосконалення юнуючо! пол!тико-правово! бази регулювання етнонашональних процсс!в, розробки та рсал!заци державно! стнополггики (2, 3). В Основному Закон! Украши чттко встановлено р!вноправн!сть ус!х громадян держави, незалежно в!д будь-яких обставин !, зокрема, етн!чного походження. Як зазначас В.Чмихова, у новш Конститущ! Украши заф!ксовано да! презумпц!! р!вноправност!: 1) презумпщя р!вноправност! вс!х й громадян та 2) презумпщя р!вноправност! вс!х й етнонашональних сп!льнот. Але щ презумпц!! наст!льки взаемопов’язан!, взаемозалежн! ! взаемообумовлеш, що можна говориги ! про !х нерозрившеть ! едтпеть. тобто про “презумпщю р!вноправност! громадян та етнонашональних сшльиот” (4). I саме конститу'щйна презумпщя р!вноправност! г головною !з головних умов ! чинник!в та запорук демокрагизащ! ! консол!даш! пол!етшчного украшського сустпльства. Ниш Украша надае органгзашйн! та ф!нансов! допомоги майже 270 зареестрованим нащонально-культурним товариствам, 22 з них мають статус всеукрашських, решта - регюнальних. Серед нашональних товариств найб!льше - еврейських - 41, рос!йських - 29, шмецьких - 28, грецьких - 17, в!рменсысих - 16, дал! йдуть угорськ!, чеськ!, румунськ!, ромськ!. б!лорусыа ! т.ш. Бцтышсть !з них визначили спрямування свое! дгяльносп як культу рно-осв!тньо! чи нацюмально- 127 https://biblioteca-digitala.ro ла’лыурно!'. Створюються нацюнально-культурн! центри, школи, му зет б!блютеки. факультативи для влечения р!дно! мови. 1994 року розроблено i затверджено Державну програму вщродження та розвитку осв!ти нацюнальних меншин в Украли! на перюд до 2000 року 15 вищих навчальних закладав Украл ни готують викладачлв мови та лтератури нацюнальних меншин. Функндонуюгь школи з нацюнальними мовами навчання. росшською - 2942, молдавською - 11, румунською - 96, угорською - 60, польською - 3, еврейсысою - 5. кримськотатарською - 2. За шпцативою пацюнально-кулътурних товариств створено близью 60 недальних шюл, де вивчають р!дну мову понад 73 тисяч! учив. Факультативно та в луртках р!дну мову вивчають ще близью 200 тис. учн!в з числа етн!чних меншин (4, с. 173). Здайснюегься робота над проектом “Державно! программ розвитку культур нацюнальних мснплин на перюд до 2000 року”. Для задоволення кулыурно- освйгах потреб нацюнальних меншин Укрални у книжковш та ijnniii друкованлй продукт!, в!дпов!дно до Постанови Каблнету Мш!стр!в “Про спец!ал!зован1 рсдакцп для випуску лтгератури мовами нацюнальних меншин Украши” (1992), були визначеш багатопрофттьн! видавництва. Так, “Каменяр” у Львов! почав друку вати книги польською мовою, “Карпати” в Ужгорода - угорською, чеською, словацькою, “Маяк” в Одес1 - еврейською, болгарською, гагаузькою, “Донбас” у Донецьку - мовою греюв Приазов’я, “С!ч” у Дншропетровську - шмецькою, “Таврля” у С!мферопол! — кримськотатарською . Протягом останюх роюв видано близько 150 назв книг мовами нацюнальних меншин . Для задоволення шформашйних потреб нацменшин виникла розгалужена система перюдичних видань. “Список вцдань нацюнальних меншин в Украли!” включав 107 назв часопис!в, призначених для кримськотатарських, в!рмснських. еврейських, тмецьких, болгарських. полъських, румунських, угорських та лнших громад. В!д 1990 року в Украли! заресстровано майже 115 назв перюдичних видань (газет, журнал!в, бюлетенлв, шформащйних в!сниюв) для нацюнальних меншин. Юлька з них мали загальний, об’еднуючий характер “Моя Родина” (Харлов), “Крымский дом”. “Береги Тавриди”(С!мферополь), “Единство-плюс” (Ужгород), “В!дродження” та ш. (4; 5). За в!дпов!дн!стю штересам певних нацюнальних меншин. як зазначае Н.М.Сидоренко, рсшта видань розпод!ляються таким чином: еврейських - 33, угорських - 9, кримськотатарських - 8, румунських - 7. польських - 6, болгарських i грецьких - по 5, в!рменських i шмецьких - по 4, рос!йських - 3, молдовських i китайських - по 2, б!лоруських. циганських, албанських. азербайджанських. татарських, турсцьких, узбецьких, арабських - по 1. Щодо мови видань, то тут важю простежити певну заюном!рюсть. Нимало часопис!в розраховують на обмлн шформащею нс тлльки в своему нацюнальному середовищ!, а прагнуть ознайомити широкий загал сп!вгромадян !з самобутньою культурою, традищями, icropiero свого народу. Незважаючи на !снування державно! мови - укралнськол, мовна картина перюдичних видань нацменшин в Укратш досить розмалта, i досллдники подаляють й на чотири категор!!: Часописи, що друкуються нащональною мовою (здеб!льшого це польсып, угорськ!, румунськ! та молдавсыа, болгарськл, ромсью та албанськ!, кримськотатарсыа, деяк! еврейськ! перюдичн! видання): Двомовт: а) мовою налцонально! меншини та росшською (деяк! еврейсыа видання друкуються !диш та росшською, наприклад, одеська “Шомрей шабос” та чершвецька “Черновщер блетер”); б) укралнською та росшською (наприклад, деяк! еврейсыа часописи: килвський “Еврейские вести” та херсонський “Шолом” ); 128 https://biblioteca-digitala.ro РосУйською мовою (це майже всУ загальнУ видання, присвячеш проблемам нацУональних меншин, видання росУйських товариств. нимало еврейських часописУв, деяк! грецькУ, кримськотатарськУ видання); УкраУнською мовою (найменша трупа. до якоУ входить журнал “Береги Тавриди” (СУмфсрополь), украУ'нський варУант вУрменськоУ газета “Арагац”. вшницькУ еврейськУ бюлетенУ “Община” та “Тнформашйний листок”, а також “Словянське сонечко” (для болгарських дУтей видае неперУодично колгосп “Дружба” Бердянського району). ШУсть видань для висвУтлення проблем нащональних .меншин залежагь безпосередньо вщ державного бюджету - це додатки до офУщйного органу “Голос УкраУни”: “ДзеннУк КУйовскУ” — польською мовою, “Еврейские вести” — росУйською, “Арагац” — вУрменською та украУнською, “Голос Крыма" - росУйською, “КонкордУя” - румунською. “Роден край” - болгарською. Перил три видання ярукуюгься в КиевУ, репгта вУдповУдно у СУмферополУ, ЧернУвцях та ОдесУ. БУльшУсть видань нацУональних меншин розраховують на кошта окремих спонсорУв або товариств. Розвиток преси нащональних меншин у 90-У роки - свУдчення нашональноУ полУтики нашоУ держави у сферУ духовного й полУтичного вУдродження в УкраУ'ш народУв. якУ здавана мешкають на територУУ УкраУни. ПромовистУ й Уипп факги: рУчний обсяг передач мовами нацУональних меншин становить: на телебаченнУ — 1225 годин, на радУо - 1998 (4). За статистикою, наведеною в УнформацУйному довУднику “НацУональнУ меншини УкраУни” (К., 1995) на Закарпатп трэнс.поються теле- У радУопередачУ угорською мовою (73,2 У 364 год. щорУчно): обсяг теле- У ралУомовлення румунською мовою складае на ЗакарпаттУ - вУдповУдно 36,6 1 104 год, в Одеськш областУ — 16 У 32 год, у Чершвецькгй - 94 1 230 год. тощо. У ДослУдницькому центрУ Усторп украУнськоУ преси КиУвського нащонального унУверситсту Умеш Тараса Шсвченка розроблено спецкурс “Преса нацУональних меншин в УкраУнУ”, який читаегься студентам 1нституту журнал! стики Мета спецкурсу, окрУм теоретичного матерУалу, який здебУльшого стосусться украУнськоУ етнополУтики. передбачае ознайомлення з Усторичним, полУтичним, духовним життям тУа чи УншоУ нашональноУ меншини в УкрашУ; участь у культурних заходах рУзних нащональних товариств У громад; вивчення досвУду Державного комУтету УкраУни у справах нацУональностей та мУграцц; вУдвУдання редакшй та аналУз дУяльностУ конкретних видань нащональних меншин (зокрема, здУйснення анкетування) (5). Виховання особистостУ вУдбуваеться через вплив нашональноУ кулыури, носУями якоУ е люди, що живуть навколо. Цей процес сощалУзацп, до якого безпосередньо причетш засоби масовоУ УнформацУУ, полягае в тому, що дорослУ хотУли б бачити майбутнього члена свою колективу таким, якими вони € самУ, тому7 виховання - це процес певною мУрою уподУбнення. Воно складаеться у форму ванш особистостУ дитини У прилаштованостУ його до житгя у даному суспУльствУ, в результату чого дитана оПановуе культуру, в межах яко!' вона перебувае, У привчаеться дУяти, не порушуючи загальноприйнятих правил поведУнки (7, с. 25). Що саме, як, пУд якими впливами особистУсть, що виростала в культур! А, мае засвогги елементи з культури Б? Адже часто дитина, яка проживае в багагонацУональнУй державУ, перебувае пУд впливом кУлькох культур. I громадяни УкраУни добре усвУдомлюють це. Отже, йдеться про дУалог, шодУ навУть — про полУлог культур. Адже знания засвоююгься не лише про запас, а, У це вочевидь, з метою включения Ух до акгУв комушкацп. 129 https://biblioteca-digitala.ro В Украш1 важко нс в!дчу ваги зплив росшсько! кулыури на Схода, польсько!, румунсько!. молдавсько!, угорсько!. словацько! - на Захода Укра’ши. Та вдеться, либонь, не лише про прикордонн! розселення. Адже представники багагьох етнос!в компактно проживают у р!зних репонах Украши. прагнучи зберегги нащонатьн! традицц. мову, духовтсть. Таку людину, котра володае культурами А ! Б, називають особиспистю на рубеж/ культур. Адекватно взаеморозумшня двох учасниюв комунйсативного акту, котр! належать до ргзних нащональних культур, обслуговус термш лнжкультурна комуткац/я (7), при цьому засобам масово! шформацп як явищам нацюнально! кулыури натежить особливе мзсце. Адже через них здобувають визнання й набувають життя т! чи шпп явиша полтгики, економ!ки, культури, мови тощо, тобто створюються сприятлив! умови для формування й розширсння зони образно-емощйно! культурно! пам’ят!. вони с зберпичами! передавачами соц!ально значущо! шформацп. Потреба в шформацп входить до широкого спектру потреб людини ! в!дображае сусшльну необхщшсть в шформащйному забезпеченн! ус!х вид!в людсько! дальность визначаг включения особистост! до !снуючо! системи сощально! шформацп. 1нформац!йш !нтереси усв!домлюються! стають факторами св!домо! повед!нки у форм! !нтерес!в (8; 9). Проблема интересу, який впливае на пронес формування особистосп, перебувас в пол! зору р!зних наук як пшене явище, що забезпечуе прирощення нових знань у будь-якш !з сво!х функцш, 1 вивчаеться з р!зних сторш. Найчаст!ше шгерес пов'язусться з шзнавальними потребами! д!яльн!стю !ндив!да як постшним спонукальним механизмом шзнання. 3 огляду на те, що останшм часом лшгводидакги евпу вес актившше на заняттях з мови та розвитку мовлення використовують засоби масово! шформацп, вважаемо за потр!бне привернути увагу осв!тянського загалу до активного залучения цих актуальних навчальних пос!бник!в до навчального процесу. Йдеться, зокрема, не про "навчальне’’ юно, радю, телебачення (хоча й вони повинн! мати свою “шшу”), а про перюдичш видання, радю- ! телепередач!, котр! не створюються спешально для навчальних щлей, однак з усгпхом можуть використовуватись у навчанш та вихованн!. Саме на це спрямовують нас нов! лшгвометодичн! вщгалуження - пресодидактика ! пресол/нгводидактика. мета яких - форму вати л!нгв!стичну, комушкативну, крашознавчу, професшну компетенцп тих, хто вчиться, розвивати мову та мовлення з одночасним розширення обрнв культурно! пам’ят! (6). Рсал!зуючи даний “пресодидактичний” гадх!д, наприклад, в аудитор» майбутньх педагога, доцыьно видаляти так! напрямки занять за матер!алами ЗМ1: 1) крашознавч!; 2) профес!йно-ор!ентовагп («педагопчш»); 3) л!тсратурознавч!; 4) лшгвютичнг. 5) культуролопчн!. Ц! направления, хоча й мають на меп р!зн! навчально-виховн! ц!л!, сприяютъ форму ванню професшно! компетенцп майбу тшх педагог!в. (В аудитор» майбутн!х економ!ст!в чи юристов б!льше уваги прид!лятиметься шшим галузевим виданням, котр! мають безпосередне вщношення до фалу). Гнтереси особистост!, хоча вони й породжен! сусшльними умовами, належать до » внутр!шнього св!ту й разом !з потребами являють собою спонукальш види даяния, поведшки, вибору вчинк!в. Осюльки штерес прямо пов’я'заний з одержаниям та переробкою шформацп, одюсю !з в!дмгнних рис лкдського сгалкування г активний пошук шформацп. Системою, яка породжуе шформацшн! !нтереси, виступас система життевих штереав. Житгев! та шформацшн! штереси специф!чно реал!зутоться в ргзних системах сощально! шформацп, осюльки будь-яка шформащя апелюс до життевих !нтерсс!в ! потреб особистосп, слугус виконанню нею р!зних соц!альних ролей. 130 https://biblioteca-digitala.ro Обмш сощальною шформацГсю через засоби журналГетики деяю дослщники справедливо вважають духовним сшлкуванням, особливим сощальним процесом, який виникае на певному сгупеш розвитку людства. Наголошуемо саме на цьому, осюльки засобам масовоГ шформаци (ЗМ1) у навчальному пpoцeci придиясгься надто мало у ваги. Вони ж — як моею знаки нацюнально! кулыуря — мають здатнють привертаги увагу до себе. I сьогодш Гм наложить чттьне мГсце у форму ваши особистосп, оскгльки з одного боку ЗМ1 — об’екги нащонально! культури, з шшого — джерело шформацп, про актуалыпеть яко! годз й говорили. Навряд чи найближчим часом ми будемо маги шли — альтернативш засобам масово! шформащ! об’екги для “духовного сшлкування”. 3 огляду на це надзвичайно важтиво привертати увагу до нацГональних ЗМ1, виховуючи в учшв смак до роботи з такими актуальними й доступними навчальними матерГалгми, якими вони с. привчати звертатися до вгамування шформацшно! спряги саме з нашональних джерел. Зауважимо принапдне, що засоби журналГстики у навчально-мовно.му процесГ можна використовувати на занятгях з мови для формування мовноГ компетснщГ, для розвитку мовлення, з метою розширення культурно! пам'ятг а також на занятгях з Гнших дисциплГн. До того ж вони е факторами пГдвищення ефективностГ журнал1стського впливу на споживача шформаци з масонскому шкашйних джерел. Будь-яке сшлкування — це певною мГрою реалГзована “гнучка модель” людських взаемоконтакпв. НавНь орГенташя на особистГсно-орГентоване навчання не можс бути однобГчною: люди не “стлку ють” один одного, а спьткуються один з одним. Як евщчать працГ сошальних психолопв. людина не лише вщтворюе образ сгпврозмовника. а й шдсвГдомо “пГдкидае” матерГал для створення власного образу в уявг I це “самоподання” вццграе визначальну роль у дГяльностГ масовокомунГкацшного каналу ГнформащГ. У журналГст1в-1азстярГв Гснують термГни “архГтектура газети”, “рсжисура газети”, “моделювання газети”, яю снимать про увагу7 пресжурналютГв до цього напрямку журналГстсько! творчостГ. У радюжурналГспв передач! мають певт музичт заставки; тслежурналГсти охоче використовутоть Г звуковий, 1 зоровий ряд для пред’явлення то! чи ГншоГ передаче Ц1 музичш символи, як 1 передач!, котрГ вони репрезенту ють, також часто виступають знаками нацюнально! культури. Споживач звикас до них сигналГв, сприймае Гх як таю, що зверненГ безпосередньо до нього (хоча вони й мають принципово загальний характер). Досягають цього переважно диференшащею пропагандистськсго сшлкування. В пресц на радГо Г тслебаченю все биыпе з’являеться спсщальних рубрик, що маюгь “вузького” адресата. Таким зверненням до конкретно! неведомо! особи пщвищусться довГрчГсть до джерела стлкування. Ще один спосГб впливу ЗМ1 — персошфГкацГя, або особистГсюсть, смисл яко! полягае в тому, що стлкування досягаеться через особу, яка викликае дов!ру Г прихильшеть аудиторй. Все частппе на телебаченш з’являються люди компетентш, котр1 с не “трансляторами” чужих думок, а особистостями. Споживач шформацп прагне одержати шформацпо з перших вуст, Г саме довГр’я до джерела шформаци Г до персоналш, що висту пають нойями певних щей. знань, думок привергас увагу споживача шформацп до того чи шитого видання, теле- або радюпередачг Безперечно, неабиякс значения мае ще один спосГб орГентованостГ у такому “очно-заочному” сшлкувашп — наявшеть слеменпв зворотнього зв’язку. У навчальному процесГ викладач може виступити “ретранслятором”. Адже саме через такого посередника масовокомуюкацГйнГ джерела, наприклад, стають складовою не тыьки повсякденного життя. а й навчального процесу. I цю 131 https://biblioteca-digitala.ro “функцию” варто закршити за ним. адже використання кожно! передач! (нав!ть фрагмента) потребуе “гнучко! модел!”, на що й ор!ентуе пресодидактичний тдх1д у використанн! ЗМ1 в навчальному прочее!, про що йтиметься нижче. Чимало цпеаво! !нформащ! можна одержаги з нових для себе засоб!в !нформацп. Осилыси “культурна грамотшеть” носив мови, як правило, формусться оточуючим середовнщем, системою оевпи та виховання. тими досягненнями в галуз! духовно! культури, що доступш особистост! й з опорою на яю вщбуваеться й розвиток, засоби масово! шформацн виступаюгь важтивим засобом розширення зони образно-емощйно! культурно! пам’ят! за рахунок нових реалш культури пи час навчання, зокрема й навчання в !ншомовному ссредовипй. Цим процесом можна уеппшю керувати: зм!ст та обсяг культурно! грамотност! на ртзних етапах! в рвних умовах зм!нюеться Пресодидактичний принцип вцбору та предъявления мзтер!ал!в ЗМ1 в прочее! навч алия мови мае власну систему’ робота, що забезпсчуеться за такими издания вщомостсй про ЗМ1 краши, мова носпв яко! вивчаеться; ознайомлення з «монтажною» мовою того чи птшого видання, теле- або радюпередач!, коме нту ван ня рубрик; огляд матер!а.йв за рубриками, огляд матерталтв перюдичного видання (або теле-, радювипуску); вивчення жанрово! палпри сучасно! публ!цисгики; актуал!зац!я певного «жанрообразу» як можлив!сть добору навчального матер!алуг гз заданою виховною метою; робота над проблемною стагтею на акту альну тему !з спещалыгост! тошо. Пресодидактичний тдхтд передбачае й специфтчний розпод!л вправ — за комушкативною метою (за типами занять)! за л!нгв!стичною метою (за способом мовотворчост!). Вправи за способом мовотворчост!: мовш (словотворення, сполученнетворення, фразотворення), умовнотворч! (фразотворення, текстотворення), творч! (текстотворення, жанротвороення). Вправи за типами занять подтляються на: л1нгв!стичт, проофсс!йно- ор!ентован!, комун!кативн!, пресодидактичн! («журналтстськ!»). Огже, звершмося до паспорта - назви видання як найб!льш константно! частини у структур! перюдичного видання й проьтюструемо, як за допомогою кулыуролопчних елеменпв, з яких “сконструйовано” паспорт, можна розвивати мовлення й одночасно ширити культурну пам’ять тих. хто вчиться. “Паспорт” перюдичного видання часто складаеться !з само! назви, гасла- дев!зу, символ!чного зображення якогось знака, визначення приналсжност! видання й шших даних суто “бюграф!чного” характеру, зокрема вказ!вкою на видавця, р!к заснування часопису, дату виходу чергового випуску ! число втд початку року та в!д початку появи на св!т та ш. Часто використовуються граф!чн! рисунки, орнамента, р!зн! символи тощо. Слщ зауважити: якщо носи р!дно! мови мають певний кулыуролопчний фон для розухпння цих мовнообразних сигнал!в завдяки систем! навчання! виховання, го представники !нших культур потребують в!дпов!дного коментаря, осктльки у них часто бракуе необхгдних для адекватного розумшня знань, “закодованих” у свщомосп об!знано! людини. I саме тут дуже важлив! можливост! ЗМ1 у розптирентп обрив св!тобачення, остольки саме видання, починаючи вгд “паспорта”, виступас синтезом багатьох складових поняття “культура”. 132. https://biblioteca-digitala.ro КраУнознавш реали ми ззстрйиемо у вказУвщ на видавця (назви партш, уставов, оргашзацш, товариств), а також у назв! адмёнктратавно-територУдтьно! одиниш, яку охоплюють Унтереси часопису. Для розумУння позицУУ видання й проблем, що воно Ух висвУтлюе, вежливо знати напрямок дУяльностУ видавця. А це тУсно пов’язане з певними знаниями полУтологи. Деям часописи саме назвами машфестують незалежшсть. Унпл засвУдчують зв’язок Уз загальною спрямованУстю видання, орУснташю на особливостУ регУону. Тлумачсння мовних одиниць подекуди потребуй знань з топонУмУки, ономастики. Видання, що з’явилися теля проголошення незалежносп УкраУни, часто використовують нацУональш й державш символи: тризуб, печатку ВУйська запорУзького; герби, пам’ятки архУтектури та Ун. У цих символах вУдтворюсться звернення до 1сторп, до духовно! спадщини народу. Вони нссуть також тага кра!'нознавчУ вУдомостУ, яю € предметом достижения ! вивчення Устори та П выгалужень — геральдики, археологи, етнографн тощо. Часто як гасла використовуються поетичн! формули, яга свщчать не лише про обраний часописом напрямок, а й про причетшсть до нащональноУ культури. Адже об!знано.му читачевУ багаго що скажс Ум’я автора поетичноё формули: рядок, взятий гз конкретного твору; сам тв!р ! те, що маыфестуе обраний поетичний символ. Адекватне розушння цих формул поггребус знань з лУтературознавства. ГТред’являючи нацюнальш видання носУям шших культур, доводиться тлу мачити й шпп краУнознавчУ реали. Деяга видання використовують в оформлены орнамента, шпп нацюнальш символи. Роз'яснюючи ш елемснти. маемо змогу донести певну краёнознавчу УнформацУю етнограф1чного та мистсцгвознавчого планы. Знань Уз мистецтва та етнографп иотребуе розумУння нацюнальних орнаментУв. що також використояусться сучасними украёнськими виданнями. Як бачимо. коло наук, з якими мимоволУ ознайомлюеться споживач шформацп. звертаючись до певного джерела, досить широке. Ч1льне мУсце належить культуролопчним елементам. що служить розширенню обрУУв свУтобачення, культурно!’ пам’ятУ. Причетшсть до нашональноУ культури засв!дчуюгь й шпп детал! константно! частини видань Проте вони мають! виразш прикмети сучасностё: у "паспортах деяких з них е вказ!вка на пщтримку спонсора-фу ндатора. Ось лише галька прикладУв, що Ух варю використовувата як мовленневУ стимулятори у навчальному процесУ з мови, привернувши увагу учнУв до цих вербальних ! невербалъних знагав. Наприклад, «Арагац», газета КиУвського вУрменського товариства, додаток до газети Верховно! Ради УкраУни «Голос УкраУни» видаегься украУнською та в!рменською мовами з 1994 року 8-тисячним накладом На паспорп видання — ВУрмснське напр’я й найвища гора ВУрменн — згаслий вулкан Арагац (Алагез), висота якого 4090 м, схили, вкритУ високогУрними луками й снегами. Тут же пояснения: «Арагац — велична гора в серы ВУрмеы! та и народу», Герб В!рмешУ, насичений р!зномантгною символикою, зрозумгги яку людиш, не об!знанш з культурою давнього народу, неможливо. Шрифт, яким написано назву видання, стилУзований п!д в!рмснську графику. За гасло слугують слова Мовсеса Хоренащ: «Хоча народ ми невеликий. .. однак пдш того, щоб нас внесли в лггописи». Мовсес Хоренац! (роки народження ! смерп невщом!) — в!рменський юторюграф У— початку У1 ст., прозваний батьком в!рменськоУ !сторй’. Навчався в Сгипп , в Александри. Учень Месропа Маштоца — вУрменського просветителя, творця верменсько!" писемност!. Був засновииком «школи перекладач!в», 133 https://biblioteca-digitala.ro оргашзатором шил Сх!дно! та Захщно! В!рменп. Мовсес Хоренатц. його учснь, автор «1сторп В!рменц» — першо! систематизовано! !сторп вф.менського народу (з найдавтших час!в до 428 р.) Написана на шдстав! в!рменеьких, а також с!р!йських, грсцьких та !нших джерел, пам’яток народно! творчосп, ця правд в!рменського мислителя перекладена багатьма мовами свт. Ми прокоментували «паспорт» часопису «Арагац» укра!нською мовою. Для того, щоб «прочитати» його, довелося звернутися до низки наукових джерел, енциклопеддй. Арагац — мовний знак национально! культури в!рмснського народу, напевно ж для кожного в!рменина те саме, що для украпщя — Дюпро: нацюнальна святиня, символ духовност! в!рменського народу. Герб, гасло., псрсонал!я, малюнок, шрифт...( За переписом 1989 року в Украг'н! проживало понад 54200 в!рмен, за к!льк!стю ця нацменшина посщала 12 м!сце.) I якщо украшським громадинам в!рменського походження ц! символа зрозумйп, то !ншим громадянам Украши без спещально! пщготовки !х не прочига1и, хоча словесш формули й подан! зрозумьтою — державною — мовою. Попросити представника нацюнально! меншини розпов!сти про ц! знаки сво!м товарищам по груш, по класу, запропонувати пошукати символи з аналопчним значениям у виданнях рщною мовою, пощкавитись, про що пишуть у нацюнальному часопис! — обов'язок викладача, вчителя. За цию небайдужютю — папнц! дружби та взаемоповаги народе, котр! живуть поруч. Про не ели пам'ятати в регюнах, котр! межують з державами-сус!дами. Очевидно, звертати увагу на символ!ку нацюнальних видань ели у школах, де вчаться д!ти представниюв р!зних етноив. а при робот! з шоземними студентами варто обов’язково звертатися до !хн!х нацюнальних пер!одичних видань. Не можна виховати повагу до себе, до свою народу, не поважаючи !нших. Учитель, який враховуватиме няпюнальну пджсть у свою учня. повагу до людей, яким подаровано щастя жити на земл. !м’я як!й — Украша, матиме повагу ! вдячшеть нащадгав. У форму ванн! та розширенш обрпв евггобачення, культурно! пам”ят! значну роль вщпрас кожей елемент, за допомогою я ко го не лише розширюються крашознавч! уявлення чигач!в, а й форму сться образ видання Для представнишв шшо! культури щ реалй потребуюгь певного коментаря, доведения до свщомост!. Звергаючи увагу на т! чи !нпи детал! оформления, викладач спирасться на попереднш житгевий доевщ учн!в: виникають асощацй з !ншими виданнями. зявлягться потреба розкрити значения вщомих символ! в, що стимулюс мовлення. Такс “бачення” сприяс взаемообм!ну шформащею м!ж учнями та вчителями, м!ж шоземними студентами ! викладачами та групами студент!в, зн!мас психолопчш трудною!, як! виникають п!д час звернення за шформащею до !ншомовних джерел, розширюс уявлення не лише про пер!одичн! видання та шил засоби журналстики, а й про народ, його !стор!ю, градицн тощо. Оги®, “паспорт” — це лише початок, брама до св!ту культури, переданого специф!чними прийомами, де використовуються! слово, 1 мова,! фотозображення, й граф!чне зображення, символика тощо. I кожне джерело масово! шформацн мае низку- сво1х специф!чних ознак як в оформленн!, так ! в тематищ й словесному’ вщгворенн!, завдяки чому кожен окремни номер зокрема ! вс! видання разом являють собою ушкальн! явшца нацюнально! культури. що р!днить !х з! св!товими ЗМ1. ' ' Заняття за матер!атами перюдики, як! за матер!алами 1нших засоб!в масово! шформаци, можуть розпочинатися з перших дн!в вивчення мови, забезпечуючи при цьому вир!шення лшгвометодичного завдання початкового етапу навчання. Цьому сприяс весь масив масовокомутпкатцйного джерела. Викладач завжди може 134 https://biblioteca-digitala.ro використати канал масово! шформаци з певною иавчально-виховною метою. Та найкраще ЗМ1 залучали в процес навчання мови для спикування, комунёкацп з певно! теми, обравши для цього той чи шптий вербальный чи невербальный магерёал, ту чи шшу тему. Це певною хпрою протлюстровано нами у навчальних пос!бниках “Сторшки укра!нознавства” та “Читаймо газету' разом!”, низцт публ!кац!й у пер!одичн!й пресЕ науково-методичних виданнях Технологи опрацювання масовокомутпкацшних текст! в ртзш, проте матср!али, донесен! до аудитор!! учюв або студенттв, спонукають до мовлення: можна сперечатися про справедливють па чи !ншо! вереи, пропонувати власш, птдтримувати або втдкидати ту або !ншу точку зору 1 тлн. Так! матер!али з ртзними позищями авгор!в. з р!зними концепщями досл!дник!в надзвичайно цгкав! як мовленнев! стимулятори у п!дл!тков!й або молодёжнш аудитор!! До того ж в уяв1 народов св!ту е нимало знаюв власно! нацюнально! культури, з походженням яких пов язано нимало народных псреказтв. в!рувань, легенд. 1нтерес викладача або слу хач1в до культу ролопчних знань можна заохочувати, й тод! вони не тЕльки донаються про верей появи певного символу, а й намагатимуться побачити й "прочитали' змют шших символёв, понять. Ознайомивши з верс!ями пропитания того чи шитого символу; варю запропонувати присутюм висловити думку про ту, яка найбЕтыпе !мпонуе !хн!м уявленням, аргументу ваги и, запропонугваги збЕтьшиги юльктсть версий за рахунок таких, про яю на занята не йшлося (це мои® бути заеданиям додому ). Розмова. наприклад, про символ!ку геральдичних знаюв р!зних кратн, певних м!сцевостей, м1ст моя® переросли у щкаву бесиу -диспут, коли нашоналън! символы як невербальн! знаки нацюнально! культури виступають надзвичайно ефсктивними мовленнсвими стимуляторами. Це можуть бути також поетичн! формули, фразеолопзми, персоналы та !н., яю часто траплятоться на сторйгках масовоко^чпкацпгпих видань. Донесения !х варпсно! шформаци значно поглиблюс р!вснь культурно! пам'ятЕ Вище ми зупинилися на юлькох прикладах, як за допомогою пресодидактики можна ширити культурну пам ять учшв, стимулюючи при цьому розвиток мовлення. Одначе засоби масово! шформаци з успЕхом можна використовувати на занятьях з мови. Така навчальна робота б!льш звична. Використання на заняпях з мови матер!ал!в ЗМ1 для закршлення мовних явищ творчому вчителев! допомагас знайти надзвичайно багато щкавого. Спостереження за мовою засоб!в масово! шформаци залу чае учтив (студент!в) до творчо! лшгв!стично! роботи, адже засоби журнал!стики вёддзеркалюють мовний смак епохи. Звернення до мови ЗМ1 з метою форму* вання мовно! компетенци учтив (студенпв) е завданням пресол1игводидактики. Литература 1. Дитинство в Укратнт; права, гаранта, захист (збёрник докуменпв): Частина I. К., АТ "Видавницгво “Столиця”, 1998.—С. 19 —35). 2. Конститутця Укратни. - К., 1996. 3. Основи етнодержавознавства /За род. ЮТ.Римаренка. - К., 1997. - С. 11, 39, 40. 4. Чмихова, Валентина. Проблемы нацюнального державотворення// Четвертий м!жнародний конгрес укратшепв: Одеса. 26-29 серпня 1999 р. Доповцц та повёдомлення. П1вдень Укратни. Одеса. - Одеса: АстроПринт. 1999. - С. 169 - 176 1.35 https://biblioteca-digitala.ro 5. MarepianH спецкурс) "‘Преса нацюнальних меншин е Укра1ш” для студеютв 1нституту журна/пстики /Упоряд. Н.М.Сидоренко. - К., 1988. - 44 с. 6. Онкович Г.В.Теоретичш основы використання засоб!в масово! шформацй (3MI) у навчанш укратнсько! мови студенпв-нефйюлопв.—Дне. .. д-ра педагог.наук. - К.. 1995. ' 7. Верещагин Е.М., Костомаров В.Г. Язык и культура: Лингвострановедение в преподавании русского яз!ка как инстраиного. 4-е изд. - М.: Рус яз., 1990. — Стор 25 ' ' 8. Здравомыслов А.Г. Потребности. Интересы. Ценности. - М.: Политиздат, 1985. -С. 16-51. 9 Коробейников В С. Генезис и особенности духовного общения через средства масовой информации. - Дис. ... д-ра филос. наук. -М., 1986. 10. Шерковин Ю.А. Психологические проблемы массовой коммуникации. - М.: Мысль. 1973). https://biblioteca-digitala.ro ECHIVALENȚE UCRAINENE ALE , “ROSTIRII” POETICE EMINESCIENE1 loan Rebușapcă, București O bună ediivalare poetică^ trebuie, mai întâi, să “sune" corect și frumos în limba în care sc traduce. Dacă în versiunile realizate transpare și “cantilena" specifică origi- nalului, faptul acesta reprezintă deja un mare succes. Este tocmai ceea ce, printr-o vizibilă strădanie, au reușit să înfăptuiască traducătorii ucraineni, întrecându-se, parcă, pe sine în adecvarea nuvelului eufonic, ritmico-intonațional și sintactic al poeziei lui Eminescu, a cărui “toată arta stă în a preface ideile în muzică și metafora’' (G.Călinescu). Edificatoare, în acest sens, este traducerea, de către Eminescu, și cu scopul per- fecționării măiestriei poetice, a manualului lui E.Th Rotscher, Arta reprezentării dra- matice^, din care pentru noi, acum, interesantă este “Partea specială”: Cultura tonului (a vocii). Frumusețea pronunției. însemnătatea vocalelor și consoanelor, silabă, vorbă. Modulația tonului. înălțime și profunditate. Portamentul și volubilitatea. Tăria și slăbirea în ton. Respirarea. Legea accentului logic. Ondulațiunea ritmică ș.a. Și mai edificatoare, în acest sens, este relevarea de către poet a modului propriu de “concepere" a poeziilor sale. “în vreme ce medita plimbându-se prin casă. - scrie Călinescu, - avea obiceiul să fredoneze încet un cântec De-1 întreba vreun prieten “ce cugetă”, îi răspun- dea: “Măi, să știi, când sunt melodiile vesele, gândesc poezie”41 Conștientizarea de către Eminescu a unor asemenea aspecte ale artei compunerii poetice i-au conferit poetului nostru național, cum subliniază Constantin Noica. însușirea de subtil cunoscător al rostirii limbii românești, dc realizator al unei armonii muzicale inefabile - printr-o anume frecvență a vocalelor accentuate, alternarea unora închise cu altele deschise, urmarea, încadrarea ori încrucișarea unora de către altele, predilecția poetului pentru sunetele a, i, ori pentru diftongii ea, oa, ie care, cum sublinia bunul său prieten Slavici. “îi atingeau plăcut urechea lui Eminescu" în lucrarea sa. Studii de stilis- tică eminesciană (București, Editura științifică, 1965, p. 128 ș.u ), G.I.Tohăncanu, spre exemplu, precizează. “Inefabila armonie eminesciană sc datorește într-o largă măsura [...] felului cum sunt repartizate, în structura versului, vocalele în poziție accentuată. Frecvența sub ictus a acelceași vocale - în funcție de gradul ci de apertură și de sunete învecinate - poate inculca versului o rezonanță adâncă, dând relief și strălucire ideii”. dominant în poziție accentuată poate mijloci efecte stilistice precum: bogăția și frăgez- imea luminii, peisajul edenic: “Argint e pe ape și aur în aer”. E exprimă revenirea”. U în poziție accentuată realizează o sinestezie acustic-vizuală sugerând mai intens senzația de întunecime densă compactă: “Fwlgere aruncă sus de pe Olimp”. î dominant, adesea în poziție nazală, era apreciat de poet pentru “virtuțile artistice” ș.a.m.d. Cu unele excepții, frumusețea versului eminescian, inimitabila sa “curgere” și cantabilitate cu toate inflexiunile modulatorii se recunosc, în traducerile ucrainene, de la primele “acorduri” ale frazei. Aceasta, pe de o parte, datorită unei echivalări fidele a varietății ritmurilor eminesciene. Pe de alta, datorită strictei echivalări a sistemului rimelor utilizate de poet, mai mult, datorită redării lor cât mai aproape de original, chiar și sub aspectul valorii fizice, sonore, prin utilizarea unei largi game de asonante, ca de exemplu, în împărat și proletar: “...ferești murdare :/: “...з-за хмар”, “...plebei pro- letâre” :/: “...пролетарш”, în care remarcăm coincidența sunetului accentuat a + con- soana r ; în Scrisoarea IV: “...ce-o înconjoară”, “...tainică comoară" :/: “...в комар!”, 137 https://biblioteca-digitala.ro unde avem un fel de polnoglasie ș.a. Nu o dată, traducătorii ajung la adevărate performanțe, echivalând rimele prin aceleași valori fonice, ca în Atât de fragedă', “...te asemem” 7; “...y туманГ; în. Povestea codrului', “...sub poâ/e” :/: “...вол/”, “Măriei sâ/e” :/: “...кволГ, sau în varianta Luceafărului realizată de Șporta: “De greul negrei vecinicii” 7: “Нехай беземертний образ твш”, “Și lăudat pe veci să fii” :/: “Ta bu беземертя, батьку мш". Se întâlnesc în traducerile analizate, de asemenea, și destule cazuri de rime bogate, echivalate întoc- mai, rime cuprinse în tranșe fonice cu același număr de silabe, ceea ce reliefează mai pregnant ritmul versurilor. Redarea atmosferei eminesciene se realizează, în ciuda pierderii unor realii, prin recuperarea, în multe cazuri, a aliterației, ca în următorul tablou (v. redarea picturalului eminescian) de toamnă din poemul Călin, în traducerea lui Basenko: “Șură-i gara cea de toamnă; de pe lacuri apa șură” (s-s-s) “Ociub. Мряка. (Дрий венгр. £ipi хмари в небесах” (s-s-s-s) (“Toamnă. Ceață. Șură-i șara. Șuri-s norii din înalt”), sau în versiunea lui Miastkivski. “£ipmi ве'-iip. сива О£пгь i в озерах води chbi” (s-s-s-s) (“Șură-i seara, sură-i toamna și în lacuri apa-i șură”). Componenta acustică a atmosferei eminesciene, din Lacul, totodată și muzicali- tatea versurilor este redată întocmai de același Basenko, prin ecliivalarea aliterației r - ș - Ș (j, asimilat dc consoana vecină surdă k devine în pronunție ș), în traducere, într-o dis- punere asemenea multiplicării ecoului, sugerând foșnetul vântului printre trestii: Să plutim cuprinși dc farmec (s - ș):/: Ъльки В1тер щслеспв би (ș -s) Șub lumina blândei liîne (s) 7: Дссь далеко комишами (s - ș) Vântu-n trcștii Im foșnească (s - s) 7: Титьки мюячна дорркка |= asimilat în iu] (s - ș) Unduioasa apă șune (s - s)7: Колихалася б за нами (s). Deosebita muzicalitate a versului eminescian, totodată și veridicitatea "tabloului”, mai ales din prima strofa, a poeziei în fereasta despre mare, sunt pe deplin echivalate în două “miniaturi”, am spune, realizate dc Masenko și Miastkivski. cu ușoare diferențieri în tonalitate și imagistică, evident, și cu “sacrificarea” unor mici dar semni- ficative realii. Дивиться в в!кно царгана. Як морський прибш клекоче Моря дно, морськ! глибини Бережуть красу /ивочу (r) (Pe geam privește țarevna (r - r) Valul mării ce se zbate... (r - r) Fundul mării, adâncimea (r - r) Rețin chipul ci de fală) tablou mai apropiat, ca înțeles, de originalul eminescian, însă, cu toate că r apare de șapte ori, ca în original, dar, nefiind în vecinătatea vocalelor (semi) deschise p sau a accentuate, cantabilitatea ei este mai atenuată, pe când versiunea lui Miastkivski, datorită unei perfecte redări a ritmului trohaic, a prezenței sunetului r (doar de șase ori) dar înainte sau după vocalele accentuate u, o sau a [a ucrainean având același grad de deschidere ca și a. căci este un a iotat], datorită riguroasei alternări a rimelor feminine și masculine, este o echivalare mai muzicală: 1 L U în fe- У eiK- 1 reas- H0, U / ta mo / des- pre 3 бо- U L ma- re ку мо- U (r - r - r) ря (r) 2 Stă co- pi- la сса de crai 0 (r) Ko- po- ni в- на ВИ- зи- pa 0 (r - r) 138 https://biblioteca-digitala.ro 3 Fun- dul mă- rii. fun- dul mă- ni (r - r) TLtb- km b MO- EL rint- KM B MO- pi (r - r) 4 Fu- ră chi- pul ei bă- lai 0 (r) Te 06- .THH- HK 30- pa 0 (r) Sensul traducerii: In fereasta despre mare Țarevna privește, Doar în mare, doar în mare Chipu-i de stea se oglindește Calitatea lui Eminescu de subtil cunoscător al rostirii limbii românești (C.Noica), acea inefabilă armonie eminesciană se resimte intr-o considerabilă măsură în traducerile la care ne referim datorită caracterului melodic al limbii ucrainene, care nu “suportă” aglomerările dc consoane, le alternează cu vocalele-’, conferind discursului poetic un caracter lin și cursiv, ce se potrivește de minune, cum mărturisește poetul Andrei MiastkivskA traducerilor din Eminescu. Intuind perfect “jocul sonor” eminescian, tra- ducătorii folosesc din plin valențele melodice ale limbii ucrainene, în mod special, inegalabilul laroslav Șporta. Un concludent exemplu în acest sens îl constituie poezia Dintre sute de catarge, "intrată repede în circulație, cum sublinia D Caracostca, prin farmecul ei muzical”, farmec datorat naturalcțci cu care Eminescu mânuiește ritmurile variate, dar, mai ales, rimele de 1. 2. 3 și chiar 4 silabe. Fiecare rimă, arată Găldi7. are un mic "descrescendo”, dar spre sfârșitul cuvântului intonația se ndicâ puțin. fiecare perioadă de două versuri terminându-sc prin formula /_UUU, de patm silabe, prima fiind accentuată. Expresivitatea strofelor cu refrenul Valurile, vânturile sporește datorită funcției stilistice a vocalei î. Farmecul ei inimitabil, am îndrăznit să susținem, nu a fost mai cu nimic diminuat în versiunea lui Masenko. Aceasta fiindcă, mai întâi, apar, ca și în original, puține cuvinte în care silabele simt formate din două consoane și o vocală. De regulă, se realizează o alternare cursivă perfectă a vocalelor cu consoanele, cantabilitatea ver- surilor sporindu-se și datorită faptului că în alternanță predomină “registrul” muzical coborât al eminescianului a, ce se realizează ca un ecou prelungit: (i/e u/e a-a/e) (a/e a/ă a/u i/e) (î/e oa/e a/e) (î/u i/e a/u i/e) (q/u o/y a/e _a/u) (e/e/y a/u/e/i) (i/y i e/e/a/a/u) (i/y y/i u/a/i) în al doilea rând, alternanța lui_a deschis cu vocale închise în cuvintele- rimă din versurile 2-4 cu intonația /.UHU (în traducere /.UU) realizează un liniștitor “descrcsccn- 139 https://biblioteca-digitala.ro do” ritmic, urmat, în finalul cuvântului-rimă, asemenea ridicării a ceea ce a mai rămas din valul “culcat” succesiv, o ușoară ridicare a intonației, iar ritmicitatea mișcărilor, muzical, imagistic și metaforic este exprimată concluziv, prin versul-refren. maică a secvențelor, constituit din două cuvinte, primul debutând cu o silabă ce conține vocala î sugerând acistic ridicarea valului, al doilea cuvânt, egal cu număr de silabe cu primul (= clement al mișcării ritmice), cu silaba având un a dcscliis cc redă coborârea: 1 u u u Vîn— tu— ri— le, va— lu— ri— le (vâ-va) Хви— .n, вгт—ри воль— ш— i 0 (vi-vo). în al treilea rând, în această versiune, asemenea originalului, nu întâlnim inversi- uni poetice, tocmai pentru a sugera “curgerea" ritmică. Reușita echivalării la nivelul imaginii, a metaforei, din primele două strofe, se datorează fidelității redării rcaliilor - malurile (береги зажурсю), lasă (залишають), vor sparge (псрсламаклъ), vânturile, valurile (в!три, хвшп оуряш). Strofele 3 și 4, în schimb, capătă o ușoară notă aparte, 'n original, meditațiile sunt puse pe scama poetului și referirea lui Eminescu la neînțelegerea lui dc către contemporani, în special a poeziei sale (v. G.Călinescu: “Geniul este omul superior neînțeles de contemporani, osândit la o suferință inerentă esenței sale”) este cât se poate de limpede: Hențeles rămâne gândul Ce-ți străbate cânturile, Zboară vecinie, îngânâdu-l, Valurile, vânturile. Echivalarea lui Masenko ni se pare extrem de reușită: Не збагнути серця слово, Пориви свавольнп... Biuiio шепчуть загадково Лвил1, eimpu вольна, doar că ideea “cântului neînțeles” al poetului este incomparabil mai “incifrată”. strofa remarcându-se prin inefabilul trăirilor sale sufletești, sensul traducerii ar fi urmă- torul: X'elnțeleasă-i a inimii slovă, Avânturile samavolnice... Enigmatic sună-n șoaptă Valuri, vânturi năpraznice. Poeziei O, mamă..., uncia din cele mai desăvârșite realizări ale “armonici emine- sciene” (Gâldi), Miastkivski îi dă o versiune, poate, la fel de desăvârșită, utilizând același ritm iambic binar cu vers hexametric alexandrin de 13 silabe, cu accentul pe ulti- ma silabă a versului, împărțit în emistihuri, dintre care primul este catalectic, lipsindu-i ultimul picior: 1 2 O, mâ-/mă dùl-Zcc mâ-//mă, О ма-/мо ми-/ла ма-/мо, Pe freă-/mă- tùl/dc frim-/ze // din né-/ gura/ de vremi // i3 mo-/ року/ Bi- kîb // la ti-/ne tù/ ma chémi 140 https://biblioteca-digitala.ro Mc-не/ до те-/бе кли-/чсш // ти ше-/лсс-том/дист-юв Dmtre sute de catarge Care lasă mal «г/le, Câte oare le vor sparge Vantur/le, valwnle? Знов£ щогли залишають Берег« зажиренг Ск/льк» ix перелама/ать B/тр«, хв«л! бд/рян/! О lăudabilă preocupare se constată în tendința de redare a aliterației: Pc freamătul dc frunze la tine tu mă chemi (f - f) Мене до ^ебе кличещ ти шелестом ЛИ£ТЮВ (s - ș - ș - S - S) sau. Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt (S - S - s) 3 акацш листа трубить осiннiii вггровш (s - s - s) sau: ■ Dc-a pururea aproape vei fi de sânul meu Дс pinxa тихо плинс росту ть pacni сади (p - г - г - r -p) (г -1 - р - г -1 - г). In locul frecventei consoane m, “un adevărat punct de orgă cu plânsul unui mi bemol într-un preludiu de Chopin" (Gâldi): Simți-o- voi odată umbrind mormântul meu (m - in - m - m - m) Mereu v-a crește umbra-i. eu voi dormi mereu, (m - in - m - m) traducătorul creează o altă “icoană". în care consoanele surde alternează cu perecliile lor sonore: Поллсш îi сльозою - не треба вже води (S - 2 -j). Apropierea fidelă de refrenul original, inclusiv cu reluarea începutului și sfârșitu- lui de vers, este remarcabilă: 1 "Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu" 'Ti.TKaM xumcdu tnyMÎTH, th cnăTHMein saajicdu" 2 "Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu’ 3aejfcdu 3pocrâra mmi, a cnâTHMy aauxcdu' 3 "Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu" “Pinui reKTH doviuno, mh cnaruMeM 3aejicdu\ Exemple de echivalare reușită a muzicalității eminesciene găsim în traducerea poemului Luceafărul. “Nouăzeci și patru de strofe, scrie Călinescu despre acest aspect, fac desigur o țevărie prea complicată pentru ca seva să comunice peste tot cu aceeași put- ere. Unitatea se înfăptuiește muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi”^. Aprecierea călinesciană, credem, s-ar putea aplica și versiunii realizate de laroslav Șporta, versiune care “beneficiind” dc valențele poetice ale limbii ucrainene, se distinge printr-o serie de virtuți artistice deosebite, cum ar fi: 1. O perfectă redare a ritmului Iambic prin versurile 1 -3 de 8 silabe, versurile 2- 4 de 7 silabe, catalectice, printr-o severă, riguroasă alternare, ca în original, a rimelor masculine (versul 1-3) cu cele feminine (versul 2-4); printr-o perfectă coincidență a sil- abelor accentuate din metru iambic al originalului cu sistemul accentologic al limbii 141 https://biblioteca-digitala.ro ucrainene, neforțându-sc în nici un fel firescul exprimării, ci, dimpotrivă, asigurându-se realizarea unei superbe “cantilene”, aidoma celei eminesciene. 2. Favorizarea echivalării cât mai depline a inimitabilei rostiri eminesciene, prin “potrivirea” intenționată a tranșelor fonice egale ca număr de silabe cu cele ale origi- nalului, ce sunt receptate ca unități distincte. Luceafărul așteaptă Лучафера ciupi чаши, sau prin deplina echivalare a “jocului sonor”, a alternării sau urmării (“chemării” asemenea ecoului) unor vocale de către altele, a polnoglasiei (care, la Eminescu este o sursă a “jocului sonor”, iar în ucraineană - norma literară), a trecerilor de la sunete mai închise la altele deschise (în original “coborârea” de la o semi-închis spre a deschis, în traducere, de la y. închis, spre a deschis (я ucr. este, de asemenea, un a, iotat), ca în prima strofa a traducerii, in care, asemeni originalului, predomină vocala joasă a (în multe cazuri, accentuată), favorizând instituirea tonului solemn, liniștit, propriu relatării. 1 U A Як fost в дАв- U 0- ШЙ 1 U L dA- tă cA-n кАз- ui у U po- uA- 1 vești рЯ 2 A fost cA ni- cio- dA- tă У зАм- ку не в сто- лн- ui 3 Din m- de mAri îm- pă- ră- teșii Il>i- лА Як врА- mm- нЯ 30- рЯ 4 0 preA fru moA- să ГА- tă ЦА- pie- нА 6i- ло- ли- цЯ. 3. Surprinderea modificării “registrului armonic” odată cu trecerea de la o idee la alta. La Eminescu, această modificare se petrece în strofa a doua, sublinierea frumuseții absolute a fetei rcalizându-se prin trecerea relatării într-un “registru” de frecvență a sunetelor înalte, predominând /, î și semiînaltul e: șl Era una la părinți ș I m â nd r ă - n toatE cElE. Traducătorul schimbă “registrul armonic” în momentul trecerii la prezentarea acțiunii, marcând prin tonalități înalte (prin sunetele i, z |= i iotat], £ [=y anterior închis]) începutul unei noi secvențe, ca și la Eminescu, prin conjuncția și. I т!лькИ ноч! тИшИна CboI опустИть шатИ Вона хутч]ше до в!кна Лучафера стр!чатИ (i - i - у - i - у - y) (i - у - y) (i - e - i) (e - i - y). 4. Echivalarea, în majoritatea cazurilor, a inversiunilor poetice, sau realizarea altora, în spiritul eminescian: 2 1 2 1 Din umbra falnicelor bolți I Ti.ibKH hohi Timnura 2 1 2 1 142 https://biblioteca-digitala.ro Ea pasul și-l îndreaptă Cboî опустить шаги. 5. Surprinderea exactă a pauzelor-mărci în “orchestrația” generală a poemului prin redarea fidelă a strofelor ce “cântă” și ale altora, care “tac”. 6. Echivalarea, cât mai aproape de original, a majorității rimelor, ca de exemplu: rime feminine identice în dezidență, cele masculine redate prin două sunete apropiate, totuși, ca articulație și loc de formare, (rom. g - ucr. h), realiile strofei nefiind nici ele neglijate: Ușor el trece ca pe prag g Pe marginea ferestrei ci Și ține-n mână un toiag g încununat de trestii ii însemnările noastre, sperăm, vor schimba încetățenita părere, în critica literară românească, precum că, dintre toate versiuni “străine” ale Luceafărului, doar traducerea germană ar fi cea mai reușită. Evident, urmărind o bună traducere, ca aceasta sau, și cea germană, abia că ne dăm mai bine seama câtă dreptate avea Călincscu afirmând că "poemul (afirmația poate fi extinsă asupra intregii creații eminesciene) nu poate fi transportat (â) în altă limbă iară mari pierderi de sânge”^. NOTE ' Cf. și: loan Rebușapcă. Individualitatea clasicilor. Impresii asupra receptării literare roinâno-ucrainenc. Omcron - Casa de tipărituri, București, 1997, pp.6-150; Idem, Valori ale eminescianismului in transpuneri ucrainene. în “Curierul ucrainean” (București), an II, 1995, nr. 8-9; Idem, Echivalări ucrainene ale câtorva procedee artistice din poemul “Lucefarur de M.Eminescu, în “Curierul ucrainean” (București), an П1. 1996, nr. pe lanuarie-fcbruarie; Idem, Золопй “пилинки ' украгиськог еяинесюаии, “Наш голос” (București), an VII, 1996, пг. 20-21-22. - Până în prezent, din Eminescu s-au publicat următoarele ediții de traduceri, în ucraineană: Mihai Eminescu, Поезп (Poezii), Kiev, Editura Dcqlifiy dav, 1952, 176 pag.; Mihai Eminescu, Поезп (Poezii). Selecție, îngrijire și prefață de Andrei Miastkivski, note de Stanislav Semcinski, Kiev, Editura “Dnipro”, 1974, 254 pag.; Mihai Eminescu, Знев1рений дух (Geniu pustiu). Prefață de Stanislav Semcinski, Kiev, Editura “Dnipro”, 1989, 256 pag.; Mihai Eminescu, Поези (Poezii). Ediție bilingvă, româno- ucraineană, îngrijită de Mihai Mihailiuc. Cuvânt înainte de Dan Horia Mazilu, București, Editura Elion, 2000, 367 pag. Această ediție cuprinde cele mai reușite traduceri ante- rioare (1952, 1974), realizate în Ucraina, precum și câteva traduceri noi, realizate de poeții români de expresie ucraineană, Mykola Corsiuc și Myhailo Myhailiuc. ’ V. Manuscrisul Academiei Române, nr. 2254, fila 310-445. 4 G. Călinescu, Viata lui Mihai Eminescu, București. Editura Cultura Națională, 1932, p. 193. 5 “Apropierea” stilisticii limbii ucrainene de stilistica poetică eminesciană o demon- strează și frecventa utilizare, de către Eminescu, a copulei adversative dar, iar, ceea ce reprezintă, în ucraineană, norma literară. $ La întrebarea noastră, din interviul realizat pentru Radio România Internațional, cu 143 https://biblioteca-digitala.ro prilejul zilelor Eminescu (ianuarie, 1996), Dacă limba ucraineană se potrivește pentru traducerea lui Eminescu?, poetul Andrei Miastkivski a răspuns: Limba ucraineană se potrivește pentru toate limbile (loan Rebușapcă, Individualitatea clasicilor, p. 263 - 267). ' L. Gâldi, Stilul poetic al luiMihai Eminescu, București, Editura Academici Republicii Populare Române, 1964, p. 393. $ G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a 2-a, pre- fațată de Al. Pini, București, Editura Minen a, 1982, p. 475. 9 Idem, p. 468. https://biblioteca-digitala.ro АНИМАЛИСТИЧЕСКАЯ МЕТАФОРА В ПОЭМЕ Н. В. ГОГОЛЯ МЁРТВЫЕ ДУШИ Ярослава Ризя, Крайова Культ животного, коренящийся в старинных тотемических пред- ставлениях, предшествовал культу человека: сначала люди приносились в жертву тотему затем животные стали жертвенным материалом, наконец отказались и от них. Но исходное значение покровителя животное сохранило и поныне, конечно, исторически видоизменившись: с жертвенного алтаря оно перешло на алтарь жанровый - в басню. Если в основе традиционной басни лежит чувство бытийной надежды, ибо животное действует в поучение человеку, то „басня" Гоголя безнадёжна поскольку' человеческое опускается до животного. В ней не животное служит нравственному улучшению человека, а он сам нисходит до животности, чтобы, наконец, стать попросту предметом и включаться в общий круговорот неодушевлённых материальных сил. Постепенная потеря человеком человеческого, обрастание корой, не прибиваемой живыми впечатлениями, - эта роковая динамика вещи видна в самых ранних гоголевских произведениях. Поначалу человек теряет внешнюю пластику, из повиновения выходит тело - деревнеет, каменеет, делается непод- вижным; потом его покидает речь, сохраняются лишь нечленораздельные звуки, а потом и они исчезают, и человек попросту делается предметом, вроде самовара с бородой, кабака по имени Акулька (Мёртвые души) (1). Эту градацию степеней, по которым нисходит живая душа: человек - животное - мёртвая предметность, обнаруживаем на протяжении всего творчества Гоголя. Великий гуманист, Гоголь, очень внимателен к тем свойствам человеческой натуры, которые вызывают омертвение живого, окаменение человека. Сначала живое и мёртвое описаны Гоголем как соотношение бесов и людей. Потом живое исчезает, сохраняется его внешняя форма - это несов- падение, служащее причиной уродств, фиксируется понятием „мёртвые души”. Причиной всего этого в гоголевском миропонимании является проявле- ние демонического „явления вечного и всемирного зла”. Для Гоголя зло - не абстрактное понятие, а онтологическая сущность. Зло, воплощаясь в людях, овладевает их душами. „В религиозном понимании Гоголя,- писал Д. Мережковский,- чёрт есть мистическая сущность и религиозное существо, в котором сосредоточилось отрицание Бога, вечное зло” (2). Те, кто хотел видеть Гоголя первым в России „пророком православной культуры”, религиозным писателем и мыслителем, пугались шокирующего их обилия демонических сюжетов и символов. Гоголь взирает на жизнь, на всемирную историю, как на борьбу добра со злом, борьбу живого и мёртвого. Связь гоголевского дуализма с средневековой христианской мистикой подчёркивали критики А. Скабичевский, Д. Чижевский, В. Гиппиус, Д. Мережковский. Вслед за ними о средневековой поэтике Гоголя писали К. Мочульский, Ю. М. Лотман, С. Машинский. Некоторые исследователи считали, что за „богомильско - манихейской 145 https://biblioteca-digitala.ro демонологией” скрывается символика „масонского путешествия за маг- ическим знанием”. По богомильскому дуалистическому учению весь видимый материальный мир - творение Сатаны, а не Бога, Бог являясь творцом исключительно мира духовного (3). И у Гоголя Сатана - повелитель предметно - материального мира, подвластного его воле и существующего, чтобы морочить людей, пополняя ими бесконечные ряды мёртвого существа. Очень интересное мнение А. И. Иваницкого, считающего, что основа архаического мировосприятия Гоголя - олицетворённость земли как тела. Отсюда тело - растительный метонимический индекс земли. Это диктует гротескное тело с олицетворяющимися частями, совмещение в одном теле антропо - зоо - и фитоморфных черт. При этом животное начало, которое человеческое тело носит в себе - его предок — близнец (4). Эта концепция соответствует, впрочем, разным мифам и легендам, появившимся ещё на заре человечества. Широко известна переработка одной древнегреческой легенды в виде басни, приписываемой Эзопу (VI век до н. э.), в которой рассказывается о том, как Зевс приказал титану Прометею вылепить из глины первых людей и первых животных, что тот и исполнил. Но Зевсу количество неразумных животных показалось слишком большим, и он заставил Прометея переделать их в людей. И получилось, что некоторые люди обрели только лишь человеческий облик, а душу сохранили звериную. Любопытно, что в Мёртвых душах Гоголь упоминает и Зевса, и Прометея, причём последнего как раз в связи с использованием анималис- тической метафоры при описании лицемерного чиновника, выглядящего в зав- исимости от ситуации то гордым орлом, то трусливой куропаткой. „В филогенетическом отношении мы произрастаем из тёмных и тесных глубин земли”,- заявлял, впрочем, известный философ К. Г. Юнг (5). Трагедию самого Нового Времени, по мнению А. И. Иваницкого, Гоголь воспринимал и отражал как очевидную деградацию олицетворённой хтонической земли тела. Эту деградацию/перерождение земли Ю. В. Манн очень точно определил как „беспорядок природы”, или „мир, выходящий из колеи”. Именно этот „алогизм, беспорядок природы” есть для Гоголя демонизм нового времени (6). Стройная и убедительная концепция А. И. Иваницкого коррелирует с не менее убедительной концепцией М. Вайскопфа, в частности с его идеей о связях гоголевских персонажей с загробной родовой сферой (7). Судя по некоторым произведениям и письмам Гоголя, обнаруживаем, что он был довольно хорошо знаком с книгами Якоба Бёме (Christosophia или Путь к Христу) и Эразма Роттердамского (Энхиридион), очень популярные в России в определённых кругах времени писателя. В Энхиридионе (1501 г.) Эразм Роттердамский затрагивал вопрос о души. Смерть души - предел несчастий, - писал он. .. От чего мертва душа? Оттого что нет в ней жизни, нет Бога. Человек - это некое странное животное, сос- тоящее из.... души - как бы некоего божества и тела - вроде бессловесной скотины. Ведь тело, так как оно видимо, наслаждается вещами видимыми.... Напротив, душа, памятуя об эфирном своём происхождении изо всех сил стремится вверх и борется со земным своим бременем.... И это разногласие посеял не мифический Прометей, подмешав к нашему духу также частичку, взятую от животного.... а змей, враг мира.... изменив порядок вещей.... ныне телесные страсти стремятся повелевать разумом, и он вынужден подчиняться решению тела (8). 146 https://biblioteca-digitala.ro Впрочем, отождествление демонов как олицетворённых грехов нега- тивных психических состояний с духами стихий была общим местом в средн- евековой и поздней демонологии. Обволакиваясь страстями, душа низвергает- ся тем самим в ад „стихийного” плотского заточения „теряя связь с Богом”. Гоголевские герои персонифицируют отдельные дурные черты харак- тера человеческого, прежде всего обнаруженные автором в себе самом, в соб- ственной душе. Описывая в своей поэме Мёртвые души характеры своих героев, которые „выставили свою физиономию под публичному оплеуху”, Гоголь опре- деляет сущность падения своего героя Чичикова, т. е. роковую роль страстей в этом процессе: „Бесчисленны, как морские пески, человеческие страсти и все они похожи одна на другую.... вначале покорны человеку и потом уже становятся страшными властителями его....” (9). В основе всех соблазнов, так или иначе прослеженных автором, лежит для пего тяга к земному и отвержение небесного - что откровеннее всего выражается в „обольщении богатством”, по меткому замечанию Василия Зеньковского. Зеньковский писал: „Гоголь до последней глубины ощущал, что на пути религиозной культуры стоит именно «обольщение богатством»”. С исключи- телытым психологическим чутьём, Гоголь понимал, что это „обольщение" есть определённый факт духовного порядка, а вовсе не простая жадность к деньгам, не искание комфорта и удобства жизни (10). До какого страшного состояния может довести человека похоть любостяжания Гоголь показал особенно на примере Плюшкина. Деловая активность Чичикова, коммерческий пыл Ноздрёва, хозяйственные заботы Коробочки и даже экономическая стратегия Констанжогло становятся метафорами неподвижности, роения нечисти, взявшей человеческий облик, чтобы спрятать свою натиру. Бесовщина (угаданная Гоголем в российской жизни раньше Достоевского) желает придать всему строжайший порядок и тем свести на нет крупицы священного в каждом. Бес - это ничто, его назначение - превращать в ничто всё. Он не творит, а тварит, превращает живое и особое в однородное (тварь) (11). Гоголь, который скорбит о человеческой душе, хочет возвести людей к Богу путём исправления их недостатков и общественных пороков. Он обращает против сил темноты самое мощное своё оружие, которым, кажется, никто в мировой литературе не владел с таким совершенством - смех. Изображая в Мёртвых душах нравственное, духовное педение человека, Гоголь не толко подвергал осмеянию своих героев, но и выражал, по поводу гибели человека и человеческого в окружающем его мире, чувства горечи и скорби. Изображая страшных монстров, автор надеется, что ужаснувшись этого зла, русский человек вытварит его из души своей. „Гоголь выстроил длинный коридор,- пишет М. П. Погодин,- по которо- му ведёт своего читателя вместе с Чичиковым, отворяя двери направо и нале- во, показывает сидящего в каждой комнате урода” (12). В басеной метафоре ГогОля мир потенциально безнадёжен, поскольку развивается „вспять” от человека к животному. У него не животные - люди, а люди - суть замаскированные животные. Все помещики, которых посещает Чичиков, в той или иной мере обладают зооморфными чертами, напоминая какое-либо животное. Яркий пример, настойчиво предлагаемый самим Гоголем - помещик Собакевич: „Когда Чичиков взглянул искоса на Собакевича, он ему на этот раз показался весьма похожим на средней 147 https://biblioteca-digitala.ro величины медведя. Для совершения сходства фрак на нём был совершенно медвежьего цвета, рукава длинны, панталоны длинны, ступнями ступал он и вкривь и вкось и наступал беспрестанно на чужие ноги.... медведь! совершенный медведь! Нужно же такое странное сближение: его даже звали Михаилом Семёновичем.’ (13). В Собакевиче писатель подчёркивает физическую крепкость и уродливую неуклюжесть. Сравнение с медведем имеет не только внешний характер, оно подводит к раскрытию его психологических особенностей. Он далёк от всякой философии мечтаний и порывов. Животное начало, главен- ствующее в натуре Собакевича, включает и его необыкновенную прожорливость. Собакевич неуклонно стремится к обогащению; он всё оцени- вает с точки зрения возможности своего преуспевания. Вот описание Манилова: „.... от удовольствия почти совсем зажмурил глаза, как кот, у которого слегка пощекотали за ушами пальцем” (14). Сладко улыбаться и щуриться - это практически единственная его реакция. Описания внешности Манилова крайне скупы, не зря автор называет его „ни сё, ни то” (т. е. мёртвая душа). Недаром Гоголь в авторской характеристике прямо говорит, что от Манилова „не дождёшься никакого живого или хоть даже заносчивого слова”, что, проговорив с ним, „почувствуешь скуку смертельную”. Однако „заманчивой улыбки” и „сладких голубых глаз” Манилова оказывается вполне достаточно, чтобы мы могли себе его наглядно представить, - равно как и его мурлыкающую супругу. В других персонажах поэмы Гоголя анималистическая метафора даётся более тонко. Так о внешности Коробочки мы знаем лишь, что вечером она была в спальном чепце с фланелью на шее, а утром - в тёмном платье и без чепца. Правда, все исследователи неизменно отметили избыток окружающих её птичьих мотивов: картинки с птицами, напущенные по всей комнате перья и окно, „глядящее едва ли не в курятник”, в котором „индейкам и курам не было числа”. И если присмотреться, то чепец с навязанной на шее фланелью, и склонённая несколько набок голова хозяйки вместе с её хлопотливостью и туповатостью всё же придают облику Коробочки нечто „куриное”. Все упоминаемые в связи с Коробочкой птицы (индюк, куры, сороки, воробьи) прочно связаны в фольклорной традиции с обозначением глупости или, попросту говоря, безмозглости. Недаром Чичиков называет её „дубинно- головой”. Однако приобретательские стремления заполняют всё сознание Коробочки; все мысли и желания её сосредоточились вокруг непрестанного накопления, с жаждой обогащения. В портрете Ноздрёва тоже, не сразу проступают зооморфные черты. Зато он всё время окружён животными или говорит о них; это собаки, лошади, зайцы, рыбы, козёл и даже волчонок, которого он кормит мясом, чтобы сде- лать „совершенным зверем”. А когда они с Чичиковым посещали просторную псарню, то „Ноздрёв был среди их совершенно как отец среди семейства”. Определение „отца семейства’ в отношении к животным напоминает нам о „царе зверей”, своенравом И гневливом льве. Не противоречит этому впечатлению и его внешность: „Это был среднего роста, очень недурно сложенный молодец с полными румяными щеками, с белыми как снег зубами” (15). А чёрпые, как смоль, бакенбарды вместе со всклокоченной курчавой шевелюрой и какой-то „бородой” на открытой груди, обрамляющие, как гривой, пышущее силой и здоровьем лицо Ноздрёва, только подчёркивают сходство. Кроме этого в портрете Ноздрёва Гоголь выделяет его 148 https://biblioteca-digitala.ro разрушительную энергию, ярость, подвижность. Да и в самом звучании фамилии Ноэдрёва передана разудалая бесшабашность (свирепо разду- вающиеся ноздри, темпераментность, энергия). „Чуткий нос его слышал за несколько десятков вёрст, где была ярмарка” (16). Всё это достаточно чтобы сравнить его также с гончим псом. Ноздрёв так же неразборчиво прожорлив, всеяден как и Собакевич, готов схватить всё, из всего сделать себе удовольствие. Именно эта жадность не даёт ему спокойно сидеть в своём поместье, где продано, съедено уже всё, что можно было съесть. Перейдём, наконец, к Плюшкину, этому „старичишке” с далеко высту- пающим небритым щетинистым подбородком, чуть ли не соприкасающимся с носом. Но, как отмечает автор, его „маленькие глазки”, которые „бегали из-под высоко выросших бровей, как мыши” старательно высматривающие всё вокруг, великолепно характеризуют и мелочную жадность, и настороженность Плюшкина. С особым вниманием при обрисовке плюшкинского портрета писатель останавливается на костюме героя: „Гораздо замечательнее был наряд его: никакими средствами и стараньями нельзя бы докопаться, из чего состряпан был его халат” (17). Всё это вместе с одинокой жизнью Плюшкина, его сытостью, „которая, как известно, имеет волчий голод и чем более пожирает, тем становится ненасытнее” (18) помогает нам увидеть, просту- пающие сквозь облик этого осторожного и недоверчивого помещика, черты старого облезлого волка. Он грязей, оборван, сплющен как-то (отсюда, вероят- но, и его фамилия Плюшкин), и эта искажённость, сплющенность так велика, что человеческое в нём совершенно стерлось, исчезло. Проницательный Чичиков долго не мог разобрать к какому полу принадлежит это существо. А прореха пониже спины на его грязно - сером халате и данное ему крестьянами насмешливое прозвище „рыболов” напоминают об оторванном хвосте незадачливого волка - рыболова из русской народной сказки, жестоко обману- того хитрой лисой. Может быть, отсюда, из фольклора проистекает страх волка - Плюшкина перед военными, то есть вооружёнными людьми - охот- никами. Описание уединённого логово - жилища этого помещика Гоголь начинает с картин одичавшего сада, зиявшее, как тёмная пасть”. Очевидно, намеренно, начиная описание дома Плюшкина, Гоголь называет его „стран- ным замком”, а заканчивает описание символической деталью: „замок - исполин”. Замок превратился в замок, наглухо заперший всё живое. Полузаброшенный барский дом окружён остовами крестьянских изб, напоми- нающими чьи-то обгладанные кости: „.... многие крыши сквозили, как решето; на иных оставался только конёк вверху да жерди по сторонам в виде рёбр” (19). Наконец, Чичиков „вступил в тёмные широкие сени, от которых подуло холодом, как из погреба. Из сеней он попал в комнату, тоже тёмную, чуть - чуть озарённую светом, выходившим из-под широкой щели, находившейся внизу двери” (20). Бессмысленная скупость, царящая в душе Плюшкина доводит его до животного образа жизни. Охваченный единой страстью к накоплению, он теряет связь с окружающим миром, становится живым мертвецом. Человек убил в себе живое и, как паук, хотел бы затянуть весь мир своей омертвляющей сетью. В описании Чичикова Гоголь не прибегает к анималистической метафоре и, всё-таки, можно угадать зверинные черты этого героя. Вспомним как Чичиков на равных вступает в разговор с петухом. Он видит небольшой 149 https://biblioteca-digitala.ro двор, весь наполненный домашнею птицей, и эта картина, сочетаясь со сценой Чичиков - петух, создаёт метафорическое представление о том, что герой попал в птичью страну и сам едва избежал превращения в птицу. Облако перья над его кроватью во время ночлега у Коробочки не что иное, как брошенный чьей-то невидимой рукой наряд, сказочная кожа, назначенная довершить его превращение (21). Хотя образ Чичиков — птица подчёркнут многими исследователями, на наш взгляд более подходящим, кажется, уподобление Чичикова хамелеону, что вытекает из его поступков и черт характера. Как известно, хамелеон - „пресмыкающееся животное из рода ящериц, замечательное по способности изменить цвет своей кожи, какое изменение и сделалось эмблемой непостоянства (22), лицемерия, лжи, алчности. Согласно Словарю символов (23) он символизирует человека способного выйти из безысх- одного положения, приспособляться ко всяким обстоятельствам. Своей убеди- тельной речью, слащавыми словами он умеет добиться расположения самых разных людей с целью их обмана. Именно этими качествами и обладает Чичиков, образ которого строится на раскрытии „многосторонности” его характера. Изображая многоликость своего героя, его широкую общительность, внешнюю обоятельность, постоян- ный интерес к окружающим людям, Гоголь подчёркивает его беззастенчивое хищничество и твёрдую целеустремлённость. Чичиков обладает своеобразным талантом приспособления. Оказываясь в любой новой обстановке, в любой среде, он сразу же приобретает её цвет, окраску. Но главная сила его возде- йствия на окружающих заключалась в умении найти к каждому лицу, в котором он заинтересован, свой особый обиход. Чичиков легко „перево- площается”, легко переходит от одной манеры поведения к другой, не изменяя, однако, ни в чём пи себе, ни своим целям. Выражение его лица беспременно меняется, в зависимости от того, с кем и о чём он разговаривает. Быстро раз- гадай человека, он умеет по особому к каждому подойти. Так в беседе с Маниловым он галантен и обходителен, как Манилов. Но ни душевной мягкости, ни особой галантности не проявляет, встречаясь с Коробочкой, действуя весьма развязано и бесцеремонно. Закончив торговую сделку с ней, Чичиков опять меняет манеру поведения, переходя па снисходительно - прене- бре-жительный тон разговора, обещая ей закупку разных хозяйственных про- дуктов. „Прямота” и „непосредственность”, проявленная при встрече с Ноздрёвым, совершенно исчезают при встрече с Собакевичем, сменяясь осторожным нащупыванием верных форм взаимоотношений. Совершив свои многочисленные метамофозы, герой снова обретает в кругу губернского общества облик приятного человека. Выставляя напоказ свою благожела- тельность к людям, он заинтересован лишь о том, чтобы выгодно использовать их расположение, для того чтобы успешнее совершить свои операции. За внешней мягкостью и изяществом скрывается расчётливая и хищная натура (24). В отличие от маниловых, собакевичей, коробочек, Плюшкиных, Чичиков не страдает особой приверженностью к неподвижности и инерции. Он развёрывает активную деятельность, но она также направлена на достижение личных, грубо эгоистических целей: деятельность его носит хищнический характер. Жажда имущества сильнее жажды истины - такова сущность бесовата, афористически выраженная Чичиковым, Имущество - 150 https://biblioteca-digitala.ro знак вещественной материальности, которая наглядно, осязаемо, занимает место, создавая иллюзию заполненной пустоты. Все эти сравнения Гоголя являются примерами анималистической метафоры, ведущей своё происхождение от определённого типа мировоз- зрения, называемого физиогномикой. Она выступает как общепринятый плас- тический знак или обобщающий символ, в котором через внешние формы проявляется внутреннее, скрытое душевное состояние. Животность свойствен- на „разжалованным” людям, потерявшим искру Божью, по мнению Гоголя, вслед за этим, по метафорической инволюции, наступая умерщвление человеческого (а лучше сказать, естественное отмирание), царство мёртвых душ, которому нет конца. По гоголевской метафоре не мёртвые оживают, как в мировой литер- атурной классике, а умирает живое - чуть ли не зеркальное обратное дан- товской динамике, с той разницей, что у Гоголя нет ни рая, ни чистилища, но только ступени метафорического нисхождения в ад (25). Первый том его поэмы переполненный грешными, отпавшими от Бога „мёртвыми душами”, как бы и есть тот „ад” в который погружена народная жизнь. Словно Виргилий, ведущий Данте по кругам ада, Гоголь показывает читателю всё более страшные, всё более усиливающиеся пороки людские. Гоголь задумал показать те же круги ада с её галерею грешников, но ада России с её помещиками. Путешествие Чичикова по Руси превращается в бесконечную поездку по кладбищу. Русь у Гоголя - метафорическое кладбище, отличённое от подобных изображением тем, что не под землю живут и разго- варивают мёртвые. Ад, в котором Данте собрал все пороки, живущие в людях, по своей арх- итектонике представляет собой конусообразную воронку. В верних кругах караются невоздержанные, которые не могут обуздать своих инстинктов, прис- трастий: сладострастники, обжоры, скупцы и расточители, гневные. Герои Мёртвых душ как раз являются носителями почти всех этих пороков. Любопытно, в том числе, сравнить стражей адских кругов Данте с ани- малистическими метафорами гоголевских персонажей. Так, хозяин круга сла- дострастников (Второй круг) хвостатый и острозубый Минос, один из судей Ада, который определяет грешникам наказание, для чего обхватывает душу своим хвостом, не без помощи воображения Гоголя подарил Манилову „кошечью” метафору, прочно связанную в сознании русского читателя с асо- циацией „мартовского кота”. В свою очередь, на птичью „ауру” для тугодумной Коробочки Гоголя, не- видимому, натолкнуло дантовское уподобление бороды Катона „оперению”, а также сравнение душ сомневающихся с голубями. Третий круг, где казнятся чревоугодники, Данте поручил сторожить огромному псу Церберу (персонаж греческой мифологии), поскольку в итальянском фольклоре этот порок олицетворяет прожорливые и вечно голод- ные собаки. В русском фольклоре собака, как правило, выполняет другие функции, а на роль чревоугодника скорее претендует другой любитель поесть - толстяк медведь, похожий внешне на огромного Цербера. Поэтому, наверное, Гоголь, сохранив в фамилии Собакевич намёк на мифологического пса, дал тем не менее этому помещику „медвежий” облик (нрав свой хозяин называет „собачим”) (26). Кроме этого, надо отметить, что собака (как и Свинья и кошка) связана 151 https://biblioteca-digitala.ro у Гоголя с хтонической сферой, что соответствует мифологическим пред- ставлением об их связях с землёй и загробным миром. Эта система древних представлений часто у Гоголя объединяется посредством народной культуры с христианскими представлениями о дьявольских силах. „Собачья” мифология, как известно, занимает особенно важное место в системе Гоголя, в том числе, в семантическом поле Ноздрёва и Собакевича (сын собаки) (27). Сосед по имению, Плюшкин соответствует стражу следующего Четвёртого круга Плутосу, которого Данте называет „злобным волком”. В Четвёртом кругу Данте размещает души скупых и расточительных. Вообще противопоставление скупости и расточительности постоянно присутствуют в главе, посвящённой Плюшкину. В начале Гоголь рассуждает о щедрых дарах юности и охлаждении зрелого возраста. Затем его противопоставление даётся в описании усадьбы: деревянная и каменная церкви рядом, два бельведера - один против другого в длинном замке Плюшкина, как бы изображающие две застывшие волны сходящихся и расходящихся толп грешников - антиподов (23). Бережливость Плюшкина превратилось в скупость, бессмысленное нако- пительство, приносящее одно разорение. Кладовые, амбары и сушильни, пол- ные всякого добра гнили, портились, превращались в труху. Скупость Плюшкина обратилось в расточительство. Данте считал создание Божественной комедии своим долгом перед роди- ной, своим народом и поэтому назвал её „поэмой священной”. Для Гоголя своя поэма тоже явилась его обязанностью поучить людей, пробудить в человеке „христианское сознание грехов своих”, а тем самым и сознание своей божественной природы. „Пускай вспомнит человек,- писал он Белинскому,- что он вовсе не материальная скотина, а высокий гражданин высокого небесного гражданства” (29). ПРИМЕЧАНИЯ 1. В. И. Мильдон, Эстетика Гоголя, Москва, 1998, с. 33, 34. 2. Д. С. Мережковский, Гоголь и чёрт, СПб., 1906, с. 1 - 2. 3. Христианство (Энциклопедический словарь), Москва, изд-во „Большая Российская Энциклопедия”, 1993, с. 270. 4. А. И. Иваницкий, К историка - культурной подоплёке душевной трагедии Гоголя, в кн.: Гоголевский сборник, под ред. С. А. Гончарова, Санкт - Петербург, 1994, с. ПО. 5. К. Г. Юнг, Душа земли, в кн.: Проблемы души современного человека, Москва, 1993, с. 136,137. 6. Ю. В. Манн, Эволюция гоголевской фантастики, в кн.: К истории русского романтизма, Москва, 1973, с. 255. 7. М. Вайскопф, Сюжет Гоголя, Москва, изд-во „Радикс”, 1993. 8. Эразм Роттердамский, Философские произведения, Москва, 1987, с. 187. 9. Н. В. Гоголь, Мёртвые души, в кн.: Сочинения, Москва, 1952, с. 507. 10. В. В. Зеньковский. Н. В. Гоголь, в кн.: Русские мыслители и Европа, Москва, 1997, с. 178. 11. В. И. Мильдон, указ, соч., с. 32 -33, 50. 12. С. Г. Аксаков, История моего знакомства с Гоголем, в кн.: Собрание сочинений 152 https://biblioteca-digitala.ro в четырёх томах, т. 3, Москва, 1956, с. 207. 13. Н. В. Гоголь, указ, соч., с. 441, 14. Там же, с. 412. 15. Там же, с. 427. 16. Там же, с. 430. 17. Там же, с. 450. 18. Там же, с. 452. 19. Там же, с. 448. 20. Там же, с. 449. 21. В. И. Мильдон, указ соч., с. 39. 22. Библейская энциклопедия, Москва, 1990, с. 739. 23. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Diclionar de simboluri, Bucuresti, 1994, vol. I, p. 242. 24. M. Б. Храпченко, Николай Гоголь. Литературный путь. Величие писателя, Москва, 1993, с. 382 - 386. 25. В. И. Мильдон, указ, соч., с. 36. 26. С. Павлинов, История моей души, Москва, 1997, с. 30-31. 27. С. А. Гончаров, Гоголевский сборник, Санкт - Петербург, 1994, с. 86. 28. С. Павлинов, указ, соч., с. 26. 29. Н. В. Гоголь, Письмо Белинскому, цит. по изд.: Гоголь, Полное собрание сочи - нений в 14 томах, Москва, 1937 - 52, т. ХШ, с. 443. https://biblioteca-digitala.ro TEATRUL LUI TADEUSZ ROZEWICZ ÎNTRE NORME ȘI CONVENȚII Cristina Sârbu, București Exponent al „generației 1920“, Rozcwicz este cu siguranță unicul scriitor al generației martir al cărui nume poate fi asociat cu o muitiYutos. dc preocupări literate, fiind în același timp poet dc o mare sensibilitate și profunzime, dramaturg-inovator, prozator și publicist de excepție. Creația sa artistică reflectă trecerea gradată dc la poezie la proză, prin inter- mediul dramaturgiei. Această trecere este concepută de Rozewicz ca un proces lin și bine gândit, rezultat al întrepătrunderilor speciilor literare diferite, ceea ce duce îa modificări ale esenței creației artistice și face ca poezia lui Rozewicz să fie foarte teatrală, în timp ce teatrul este deosebit de poetic. Este de necontestat faptul că teatrul rozewiczian își trage seva din poezie, rămânând permanent sub influența ci, dar ceea ce îl face să ne apară atât de inedit este tocmai imposibilitatea de a îl clasa într-o categoric deja determinată dc critica literară, căci Rozewicz nu aderă programatic la nici un curent al epocii. La Rozewicz, ca la nimeni altcineva, genurile literare nu sunt forme fixe, nu sunt tipare anoste după croiul cărora să „tai" o poezie, o dramă sau o povestire, ci se constituie mai degrabă într-un lut foarte maleabil, pe măsura ideilor non-conforniistc ale poetului contemporan. Sfidând concepțiile literare ale timpului său. Rozewicz îi provoacă pe literați. angajându-i într-o „dispută de idei" novatoare. Despre teatrul său s-a spus că este absurd, interiorizat și metaforic, teatru al negației, Rozewicz însuși l-a definit ca fiind „teatru realist și poetic ’, o creație deschisă, Iară final definit. Eu l-aș numi „teatru-monolog”. Trebuie să recunoaștem că e o provo- care periculoasă și incitantă în același timp prin plurivalența semnificațiilor și impresia pe care nc-o lasă este aceea a unui clovn care jonglează nu cu mingi colorate, ci cu idei și concepte, teatru metaforic, poetic, interiorizat, realist, teatru-monolog, operă deschisă... „Nu sunt un autor dramatic tipic - sunt mai degrabă un om care merge la teatru”, afirmă scriitorul în piesa Act întrerupt^, fapt care nu pare să ne ușureze deloc ieșirea din acest impas conceptual. Să înțelegem că lupta este pierdută din start datorită faptului că autorul își scrie piesele „la nimereală”, fiind un spectator a cărui intuiție cre- ativă ignoră existența legilor creației dramatice?... încadrarea teatrului rozewiczian de către Martin Esslin în sfera teatrului absurd - alături de St. Mrozek și E. lonesco - nu mi se pare deloc potrivită, în ciuda celor câtor- va situații relativ absurde, prezente în dramaturgia scriitorului. Absurdul, deși incon- testabil prezent, nu este un țel în sine, ci un mijloc, un artificiu literar. E drept că Rozewicz renunță uneori la identitatea personajelor și se folosește de comicul absurd pentru a demasca anumite tare ale societății contemporane, însă acestea sunt doar „trăsă- turi de suprafață” ale operei sale. Spiritul rozewiczian țintește mult mai adânc, reprezen- tând un curent de căutări permanente și de experimente, care trece dincolo de irațional- ilatca situațiilor paradoxale construite de intrigă. Uneori, Rozewicz atribuie pieselor sale o trăsătură deloc de neglijat, și anume: neteatralitatea sau imposibilitatea punerii lor în scenă în mod autentic și aceasta se datorează faptului că Rozcwicz descoperă absurdul nu în viață - așa cum fac lonesco și Mrozek - ci în artă și în teatru. 154 https://biblioteca-digitala.ro Ideea teatrului negației sau metaforic, în care acțiunea se constituie într-o metaforă expresivă, este foarte interesantă, întrucât Rozewicz neagă acțiunea în sine și mai ales teatrul tradițional, clasic. Dramaturgul desființează regula celor trei unități dramatice care a constituit coloana vertebrală a teatrului vreme de veacuri. Pentru Rozewicz acțiunea e aproape inexistentă, se desfășoară în liniște, iar când începe să se întâmple ceva, piesa se între- rupe brusc. Avem de-a face mai degrabă cu ideea de anti-acțiune, așa cum eroii lui Rozewicz sunt de fapt anti-eroi sau simple personaje. Explicația acestui fapt rezidă în modul în care dramaturgul își concepe eroii, conducându-se după un alt principiu onto- logic: ei se găsesc mereu nu în mijlocul vieții, ci mai degrabă sunt captivii ei, sunt jenați de convenții sociale, de obiceiuri și chiar de propria lor memorie. Sunt total apatici, pasivi și neputincioși. Eroului dramatic îi este refuzată evoluția de care s-a bucurat „eroul liric”; el stagnează, se limitează la a trăi vegetativ, se simte copleșit de indiferență și neputință, urmare a „atomizării” și a „politehnizării”. Kazimierz Wyka consideră că viziunea iui Rozewicz asupra eroului, atât a celui line, cât și a celui dramatic sau epic, nu se datorează in exclusivitate distragerii fundamentului moral al omului de dinainte de război, ci mai ales unei asociații de factori imanenți: eroism și lașitate, ordine și întâm- plare. sfânt și profan, raiul și iadul conștiinței, toți acești factori abordați nu ca opoziții, ci ca elemente care alcătuiesc împreună o imagine morală, imitară a omului care se vede ca un criminal, fiindcă războiul și soarta oarbă l-au împins în această cruzime animalică. In Cartoteca, personajul principal numit foarte pretențios „Erou”, zace în per- manență în pat cu ochii în tavan, ignorând realitatea din jurul său. în piesa Un bătrânel ridicol acțiunea este desființată iremediabil de prezența monologului, în timp ce în Ac/ întrerupt dreptul la „acțiune” nc este refuzat datorită imobilității eroului țintuit la pat de piciorul stâng rupt. Explicația o găsim în didascaliile aceleiași piese, care se constituie într-un fel de „manifest de credință” a! scriitorului Teatrul lui Rozewicz nu este un teatru de acțiune, ci mai exact un teatru al imo- bilității, al stării, căci adevărata acțiune care se desfășoară în piesele sale este statică. Privite din această perspectivă, piesele dramaturgului polonez prezintă o nonă viziune a teatrului contemporan, pentru că la Rozewicz nu omid se creează pc sine, ci este creat de „lumea exterioară”, lucru care explică oarecum decăderea ideii de „acțiune eroică”, „erou” și alte postulate promovate de teatrul clasic. Treptat, dorința de acțiune - care la Rozewicz era întruchipată de poezie - este temperată de conștiința că nimic nu ajută, că oamenii sunt prea tare ancorați de universul lor mărunt, pentru a avea în ei puterea să devină un Napoleon, adică o figură care reprezintă pentru ei simbolul măreției, al trium- fului, o obsesie pentru eroul rozewiczian, mai ales în teatru. Cu cât este mai insignifiant cu atât mai mult pare să aspire spre acest ideal himeric și utopic. Rozewicz își alege ca erou un om al „prezentului”, al timpului său, fără a încerca să îi atribuie puteri mistice sau carități excepționale. Eroul Cartotecii este „un bărbat fără o vârstă, o ocupație și un aspect bine definite”, caracterizare deloc străină cititorului familiarizat cu poeziile lui Rozewicz, populate de locuitorii mărunți ai micilor orașe, ale căror vise provinciale sunt zdrobite de marele univers. Personajele din piesele lui Rozewicz par să fie și ele conștiente de lipsa valorii lor și mai ales de faptul că nu pot face nimic. Destul de des apare în piesele sale figura lui Napoleon - obsesia inconștientă a eroilor rozewiczieni. Napoleon este un etalon de valoare în funcție de care eroul rozewiczian își apreciază pro- pria valoare. Este o umbră a trecutului care apare în prezent, subliniind decăderea ide- alurilor și a aspirațiilor omului contemporan. Aspirația secretă, ascunsă în inima fiecărui erou, este de a fi un Napoleon, eșecul, însă, îi deziluzionează și le sporește apatia și imo- bilismul. Astfel, prin eroii săi și prin situațiile pe care aceștia le creează, teatrul rozewricz- ian devine un teatru al imobilității, al inacțiunii. Există oare un astfel de teatru? 155 https://biblioteca-digitala.ro Rozewicz creează în teatrul său situații greu de materializat scenic. „Nctcatralitatea” pieselor sale trebuie discutată într-un cadru mai amplu: disputa rozewicziană cu teatrul contemporan, care nu duce numai la ironizarea convențiilor teatrale, la negarea lor. La fel de importantă este și dorința lui de transformare, de dez- voltare și de verificare a acestor posibilități. Acțiunea, eroul care „acționează”, sfidează condiția omului contemporan. îi neagă identitatea de sine. Rozewicz își elaborează propria concepție, aceea a unui teatru „realist și poetic în același timp”, un teatru deschis, care să nu aibă un început clar deter- minat și un sfârșit, un teatru în care diferite scene pot avea realizări variate. Teatrul - abordat ca o sumă de întâmplări - în cazul Cartotecii devine unitate, totalitate, în măsura în care îl considerăm ca fiind biografia „Eroului”. Problema „operei deschise” l-a preocupat pe Rozewicz, fiind de altfel reflectată și dc creația poetică. Rozewicz își consideră opera ca fiind un „organism viu” care se naște și evoluează, un organism care poate suferi schimbări diferite în timp și al cărui sfârșit nu ii poți anticipa. O altă formă pe care o ia această dispută cu convențiile în teatru o reprezintă monologul. Pentru Rozewicz, monologul nu este numai o provocare adusă conserva- torismului în arta dramatică, ci și o armă de luptă. Toți eroii lui Rozewicz, fără excepție, sunt stăpâniți de nevoia de a monologa sau de a păstra tăcerea. Pentru ei dialogul cade pe planul al doilea și uneori chiar dispare cu desăvârșire, așa cum sc întâmplă în piesa Un bătrânel ridicol. Acest fenomen ciudat și nemaiîntâlnit anterior la asemenea dimensiuni denotă situația psihologică a eroilor rozewiczieni. Chiar și atunci când personajele dialoghează, replicile lor nu se întâlnesc întotdeauna, situația degenerând într-un fel de pseudo-dialog. Eroul din Cartoteca zace într-o stare de semi-trezie, iar dialogul forțat pe care îl poartă cu fantasmele care îl înconjoară nu are deloc consistență fiindcă totul se petrece în conștiința sa. Chiar și atunci când răspunde unor presupuse întrebări, impresia pc care ne-o creează este aceea a unui monolog născut din nevoi interioare, declanșat de amintiri sau de alți factori externi. Ewa din piesa Plecat de acasă își monologhează disperarea, iar mai târziu, când Hentyk se întoarce acasă, dreptul la dialog îi este refuzat din cauza accidentului pe care acesta l-a suferit. Dialogul dispare treptat la Rozewicz, acesta impunându-i o involuție lină, dar iminentă. Spagerti și sabia reprezintă o încercare de reabilitare a dialogului, căci foștii partizani deapănă amintiri fierbinți, dar nici aici monologul nu este exclus definitiv, per- mițându-i Wandei să-ți descarce sufletul copleșit de nostalgia trecutului. Piesa următoare - Un bătrânel ridicol - e o dovadă grăitoare că tentativa lui Rozewicz de repunere a dialogului în drepturile sale a eșuat. Scriitorul pregătește terenul pentru un „nou experiment” - piesa monolog. Este vorba despre un experiment care vizează un teatru nou care încearcă să se adreseze spectatorului cu ajutorul monologului și al unui conflict care nu necesită a fi construit pe opinii divergente care să dezvolte dia- logul. Drama nu izbucnește și nici măcar „nu se petrece”, drama există prin ea însăși și durează prin ceea ce este. Iar dialogul și pseudo-acțiunea nu fac decât să-l scoată la iveală. Restul ține de arta de a monta imaginile sau de tehnica colajului. Dezvoltarea monologului în detrimentul dialogului a atras după sine nevoia de a dezvolta „indicațiile scenice”, ca o încercare de echilibrare a situației. Didascaliile ocupă un loc foarte important la Rozewicz, constituindu-se ca un semn prevestitor de schimbare. în cadrul operei deschise, monologul și indicațiile scenice ample fac trecerea spre proză. în piesele lui Rozewicz, didascaliile nu au tradiționala funcție dc a descrie decorul destinat acțiunii care la Rozewicz este oricum inexistentă - ci prezintă ade- 156 https://biblioteca-digitala.ro virata acțiune a piesei de la care am fost excluși, fiind obligați să ne mulțumim cu o acți- une-fantomă Monologul ca o condiție sine-qua-non și indicațiile scenice primordiale au atins expresia cea mai înaltă în piesa Un bătrânel ridicol, o încununare de succes a unui exper- iment literar avangardist. Este acest experiment o victorie asupra convențiilor în teatrul contemporan? O sfidare aruncată contemporaneității și trecutului? Sau o încercare reușită de desființare a genului dramatic? Se sfârșește teatrul ca gen în punctul în care încep alte forme ale expresiei artistice? Răspunsul clar, optimist, ne este oferii lot de Rozewicz. Opera este un „organ- ism viu”, deschis, supus transformărilor și renăscând ca pasărea Phoenix din cenușă. Teatrul ca gen nu se sfârșește, el trece doar dintr-o formă într-alta; Râzewicz nu-1 desfi- ințează, ci îi imprimă doar o altă direcție și o altă înfățișare. Creația următoare se naște din cea precedentă făcând loc, la rândul ei, următoarei Pentru Rozewicz, finalul nu este decât un nou început plasat întotdeauna în piesa următoare. Pentru Rozewicz atât monologul, cât și dialogul (chiar în forma restrânsă în care apare) sunt esențiale, iar granița dintre ele nu îl pune în dificultate tocmai pentru că ei pleacă de la ideea că o diferență fundamentală nu există, ele putând fuziona oricând. Nu trebuie să ne surprindă labilitatea celor două elemente și nici ușurința cu care pot trece dintr-unul în celălalt, pentru că de fapt monolog pur nu există. întotdeauna în monologul celui care vorbește despre sine însuși se găsesc elemente de dialog. Chiar și inconștient sc așteaptă o reacție, nu neapărat verbală, un semn, chiar dacă acesta nu va veni niciodată. Monologând însă, ajungi să-ți pui întrebări care tind să se împlinească prin răspunsuri, chiar dacă aceste răspunsuri vor veni în final tot de la aceeași persoană care monologhează... Greutățile de fond sunt eliminate de Rozewicz datorită concepției sale asupra creației artistice care, fiind văzută ca operă deschisă, asimilează perfect atât u'oiioîo^mI cât și dinlomi!. f3cându~!c să-și piardă independentă de csre s-3u bucurăt atâta la alți autori. Astfel, la Rozewicz dialogul tinde să devină monolog, tot așa cum orice monolog ascunde o intenție dc dialog. Chiar și atunci când personajele dialoghează, monologul sc simte „în aer”, c iminent și sc va materializa în curând, pen- tru că monologul este esențial și indispensabil pentru Rozewicz Această nouă provocare adusă teatrului ne poartă cu gândul la caracterul oral al dramei: drama se transmite prin intermediul cuvântului rostit. Nu știm nimic despre per- sonaje decât ceea ce ni se spune despre ele. pentru că în dramă nu există narațiuni sau descrieri. Dramaturgul își prezintă ideile și personajele prin intermediul dialogului și al acțiunii. Refcrindu-sc la dramă ca la o imitație a acțiunii, Aristotel a înțeles reprezentarea acțiunii prin dialog. Dar la Rozewicz nu există acțiune, eroii nu ne sunt prezentați prin intermediul altor eroi, ci ni se prezintă singuri, iar lipsa narațiunii și a descrierilor din teatrul antic sau elizabetan a fost înlocuită dc ample indicații sccnicc. Și tot așa cum Aristotel vedea existența dramei prin intermediul dialogului, Rozewicz nu își poate concepe dramele în afara monologului. Dramaturgia lui Rozewicz și controversa sa cu teatrul este înainte de toate o dis- pută cu civilizația și cultura contemporană. Geneza acestei controverse stă sub semnul experienței războiului care a aruncat o lumină nouă asupra culturii și a civilizației. Și poate că, o dată în plus, trebuie specificat faptul că această viziune a scriitorului este una personală - și prin urmare subiectivă - individuală, opusă colectivității, expresie a acelui „glas al anonimului" care transpare în permanență din fiecare creație a sa, fie ea lirică, epică sau dramatică. „Nu există antiroman, sau antiteatru sau antiestetică în schimb există o nouă estetică sau căutarea ei. Această nouă estetică care se naște sub ochii noștri nu este demontarea artei vechi, ci din contra, „montarea celei noi” - spunea Rozewicz în 157 https://biblioteca-digitala.ro apărarea propriei sale dramaturgii. BIBLIOGRAFIE 1. Piotr, Mihalkowski, RâZewicz - Realista w krajobrazie ruin, „Nowc KsiQzki” 1989, nr. 4, pp. 32-40. 2. Ion, Petrică, 7’adeusz Rozewicz sau teatrul negației, în Studii polono-române, București, Ed. Universității, 1975, pp.206-212. 3. Tadeusz, Rozewicz, Przygotowanie do wieczoru autorskiego, Krakow 1976. 4. Kazimierz, Wyka, Rozewicz parokrotnie. Warszawa, P1W 1977. 1 Act întrerupt, ca de altfel toate piesele la care se fac referiri în acest articol, au apărut în volumul Utwory dramatyczne, Wydawnictwo Lilerackie, Krakow, 1966. https://biblioteca-digitala.ro CARACTERUL PROTEIC AL ROMANULUI (O PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA TRADIȚIEI ROMANEȘTI RUSE) Gcorgcta Teodorescu, București O idee extrem de fecundă a criticii literare din secolul al XX-lea, referitoare la roman, o constituie tratarea acestuia ca gen proteic, ca gen capabil de a-și modifi- ca permanent forma, propria sa structură, corespunzător nevoilor sau intențiilor de exprimare ale creatorului său. După opinia mai multor specialiști caracterul proteic al romanului s-a manife- stat foarte curînd, aproape simultan cu apariția sa. Primele eforturi de definire a romanului aparțin lui Hegel. Acesta îl consideră o specie a genului epic sau, mai exact, poate, o specie a poeziei epice. Hegel a fost cel care a lansat celebra definiție a romanului drept epopee burgheză (1). După cum se știe, punctul dc plecare al lui Hegel l-a constituit Poetica lui Aristotel, ceea ce și explică faptul că Hegel distinge trei genuri ale poeziei: epică, lirică și dramatică. Din punctul dc vedere hegelian, genul dramatic reprezintă o com- binație între epic și liric, deci este un gen literar mixt (2) sau un gen literar sincret- ic. Cercetînd genul epic sau poezia epică, Hegel apreciază că ar exista trei trepte sau stadii ale dezvoltării și anume: epopeea orientală, epopeea clasică a antichității eline și romanul în calitatea sa de epopee burgheză (3). Firesc, apare întrebarea: de ce romanul e definit ca epopee burgheză? Una din explicații evident, cea mai importantă, este dală chiar de Hegel. El vede un triplu raport al romanului cu celelalte două trepte ale epopeii. Primul raport ar fi cel al coin - cidentei, văzut de Hegel în reprezentarea epică a evenimentelor (subl. n. s. - G. T.); ceea ce l-ar constitui într-un deplin consens (4). Cel dc al doilea raport, din perspectiva hegeliană, este disociativ și vizează o stare oarecum superioară a romanului față dc celelalte două trepte ale epopeii. Autorul Esteticii consideră că, spre deosebire de epopeea orientată și cea clasică elină, în roman apar bogăția și multilateralitatea lumii (interese, stări, caractere, împrejurări de viață), ca și fundalul amplu al unei lumi totale. în roman însă, conform opticii hegeliene, lipsește starea poetică originară a lumii, ceea cc presupune o realitate orga - nizată prozaic (5). Romanul reprezintă deci, în raport cu celelalte două ipostaze ale epopeii, o acumulare (apar bogăția și multilateralitatea lumii și fundalul amplu al unei lumi totale), dar și o anulare: se anulează starea poetică originară a lumii, înlocuită cu o organizare prozaică a realității. Ne interesează tocmai aceste aspecte ale concepției hegeliene, pentru că ele explică în mare parte definirea romanului drept epopeea burgheză. Dar, după cum remarcă unii dintre cecetătorii moderni, romanul din secolul al XlX-lea reînvie uncie din procedeele de bază ale tragediei antice grecești, ale tragediei și nu ale epopeii (6). Printre altele este vorba și de faptul că în romanul sec- olului al XlX-lea, ca și în tragedia greacă, familia este utilizată drept cadru al dramei și al acțiunii (7). 159 https://biblioteca-digitala.ro Dacă adăugăm acest punct de vedere la cele exprimate de Hegel, atunci ar rezulta că romanul ar avea două surse, două izvoare, Prima este aceea a epopeii, din care romanul a preluat reprezentarea epică a evenimentelor, iar cea de a doua este tragedia antică, din care romanul a preluat cadrul familial drept centru esențial și poate chiar unic al acțiunii și al dramei. Devine oare astfel romanul un gen oarecum sincretic dintr-o reprezentare dra- maturgică prin reunirea reprezentării epice și a cadrului familial? Este greu să dăm un răspuns categoric. Aducem în discuție o idee extrem de pertinentă, exprimată de Călinescu, potrivit căreia „romanul este un gen cu totul aparte (subl. n. s - G. T.) în cuprinsul literaturii și legile sale interioare nu sînt toate din domeniul artei" (8). Ultima parte a aserțiunii călinesciene ar putea explica imensa varietate formală a romanului, mai cu seamă în secolul al XX-lea. După opinia mai multor critici, caracterul proteic al romanului s-a manifestat încă în romanul antic și anume în cele două tipuri ale sale - romanul grec și roman- ul latin. Romanul medieval a acceptat și el, iar apoi a consacrat caracterul proteic al romanului. Consacrarea s-a realizat în primul rînd prin impunerea unui nou tip de roman, o impunere de tip special, pentru că cele două variante ale romanului autic (grec și latin) n-au mai fost în nici un fel continuate de romanul medieval; s-a real- izat o destul de netă ruptură dintre cele două forme ale romanului: cel antic și cel medieval. Romanul latin s-a disociat de cel grec prin încorporarea, în primul rînd, a unor infrastructuri filosofice. în romanul realist al secolului al XlX-lea, caracterul proteic al romanului s-a relevat cu deosebită pregnanță; romanul secolului al XlX-lea a însemnat în primul rînd o accentuată modificare a propriilor sale forme, criteriile care au generat diver- sificarea fiind destul de eterogene. Tocmai de aceea un inventar al formelor existente astăzi, chemate să conviețuiască și să se îmbogățească reciproc mai degrabă, decît să se opună, va vorbi de complexitatea și libertatea romanului in epoca noastra. Dintre încercările de ordonare a imensei multitudini formale romanești notăm cîteva. Astfel, A. Thibaudet în lucrarea sa Le liseur de romans face unele clasificări, mai ales din punct de vedere compozițional și al manierei de narațiune. Thibaudet vede, în principiu, trei tipuri de roman: a) romanul brut, care marchează o epocă: b) romanul pasiv, care derulează o viată; c) romanul activ, care detașază o criză (10). Lucrurile se complică în momentul în care Thibaudet caută să precizeze cele trei tipuri de roman, pentru că în ceea ce privește, de exemplu, romanul pasiv, Thibaudet îi găsește trei variante extrem de diferite: 1) romanul registrator (al cărui erou este un om obișnuit, comun, mediu, care suferă modificări datorită evenimentelor prin care trece de-a lungul vieții sale); 2) romanul progresiv cu evoluție lentă (în care eroul se dezvoltă normal în con- cordanță cu principiile sale); 3) romanul progresiv cu evoluție bruscă, adică un roman de tipul romanului lui Flaubert Madame Bovary. Este, de altfel, exemplul pe care-1 dă Thibaudet însuși (11). Această clasificare pare să fie prea amănunțită și insuficient de riguroasă în alegerea criteriilor. Este motivul pentru care unii dintre cercetătorii istoriei și teoriei literare din secolul nostru sînt sceptici cu privire la diversele modalități de clasificare a genurilor și a criteriilor de clasificare a romanului, de exemplu (12). 160 https://biblioteca-digitala.ro Plecînd de la sublinierea caracterului sincretic al romanului, critica rusă din prima jumătate a secolului al XlX-lea diferenția tipurile de romane după elementul epic, dramatic sau liric dominant în creația literară respectivă. Astfel S. Șevîriov, care aprecia că „dementul dominant dă caracterul romanului', vorbește de romane epice (Wilhelm Meister de Goethe sau Don Quijote de Cervantes), romane lirice ( Werther dc Goethe) și romane dramatice pentru că ele „suit bazate pe dramă, fără ca celelalte elemente să fie excluse” (romanele lui Walter Scott) (13). Alti autori, mai apropiati de zilele noastre propun niște tiplogii structurale. Astfel, Wolfgang Kayser deosebește trei straturi în substanța epică - acțiune, perso- naj, spațiu - în funcție de care stabilește existenta romanului de acțiune, a romanului de caracter și romanul spațiului, iar Franz Stanzel deosebește trei mari tipuri de romane în funcție dc situația de narare - auctorială, nararea ia persoana I și nararea personală. Trecînd peste faptul că un estetician dc talia lui Benedctto Croce neagă cu totul teoria genurilor (15), nu putem totuși să eludăm faptul că Boris Tomașevski în valorosul său studiu Teoria literaturii tratează cu o remarcabilă nonșalanță diferitele forme și variante ale romanului. Pentru el clasificarea reală a romanelor este rezul - tatul încrucișării unor factori istorici și se realizează simultan după citiva indici. Astfel, dacă considerăm drept indiciu de bază sistemul de povestire, vom putea obține următoarele clase: 1) narațiunea abstractă; 2) romanul - jurnal; 3) romanul - manuscris găsit (cf. romanele lui Rider Haggard); 4) romanul - povestire a eroului („Manon Lescaut” al abatelui Prevost); 5) romanul epistolar (adnotările în scrisorile eroilor prezintă o modalitate preferată la sfîrșitul secolului al XlX-lea - romanele lui Rousseau, Richardson, „Oameni sărmani” de Dostoievski) (16). In continuarea acestei clasificări, Tomașevski trece la un alt tip de clasificare, după chiar spusele sale, „schițînd doar cîteva forme ale romanului”. De data aceasta va vorbi despre romanul de aventuri, romanul istoric, romanul psihologic, romanul satiric și parodic, romanul fantastic, romanul publicistic și, în sfîrsit, romanul fără subiect (17). Iar după prezentarea celor două tipuri de clasificare, Tomașevki se dezice aproape imediat de orice fel de posibilitate de clasificare a romanului afirmînd că: „Această enumerare, cu totul incompletă și imperfectă, a formelor particulare romanești poate fi dezvoltată numai într-un plan istoric - literar. Indiciile genului apar în procesul de evoluție a formei (subl. n. s - G. T.), se încrucișează, se luptă, dispar etc. Numai în limitele unei epoci poate fi dată o clasificare exactă a lucrurilor în funcție de școli, genuri și curente” (subl. n. s.- G. T.) (18). Această precizare a lui Boris Tomașevski fixează cum nu se poate mai bine, deși indirect, caracterul proteic al romanului și consecințele ce decurg din această însușire a romanului modem pentru activitatea de clasificare a romanelor. După opinia lui Tomașevski, capacitatea proteică este atît de mare, iar romanul este din acest motiv atît de mobil și deci instabil, îneît o clasificare, oricît de strictă și riguroasă ar fi ea, nu va potea acoperi toate formele și varietățile romanului. In legătură cu tipurile de roman propuse de Tomașevski și de alți specialiști, se constată că aceștia nu le-au epuizat, în literatura rusă, dc exemplu, existînd o vari- etate surprinzătoare: romanul intelectual (L. Leonov), romanul simbolist (F. Sologub, A. Belîi), romanul mitologic (M. Bulgakov), romanul antiutopic (E. Zamiatin, A. Platonov) ș.a. 161 https://biblioteca-digitala.ro Această varietate se datorează caracterului proteic al romanului (Tînianov vorbește în acest sens de caracterul variabil al romanului) (19). Cum s-ar putea explica totuși caracterul proteic al romanului? S-au încercat unele explicatii, nouă însă ne este mai apropiată explicația, e adevărat, indirectă, dată de formaliștii ruși și mai ales de Boris Tomasevski în lucrarea Teoria literaturii, citată anterior. Este vorba de felul în care înțelege Tomașevski structura intimă a romanu - lui. „Romanul ca o formă narativă mare ce se reduce de obicei la conexarea nuvelelor într-un întreg” (subl.n. s.- G. T.) (20). Pregătirea deznodământului unei nuvele are loc în cadrul unei alte nuvele a romanului etc. Printr-un asemenea tratament nuvelele se transformă dintr-o lucrare independentă în nuvelă ca element al subiectului romanului (21). Și mai departe Tomașevski precizează și mai net atitudinea sa (și a școlii for- male ruse) față de nuvelă și de raportul dintre nuvelă și roman: „Trebuie să facem o riguroasă disociere a celor două semnificații ale cuvîntu- lui «nuvelă». Nuvela, ca gen independent, este o lucrare finită. înăuntrul romanului nu este însă decît o parte mai mult sau mai puțin independentă a subiectului, care poate să nu fie terminată” (22). Și, în sfîrșit, un ultim citat din Tomașevski, care aduce și o ultimă lămurire esențială privind raportul dintre nuvelă ca nucleu al romanului și romanul însuși: „Situația finală a fiecărei nuvele este și situația inițială a celei următoare: ast- fel, în nuvelele intermediare lipsește expoziția și se dă un deznodămînt nepcrfcct, nerealizat” (23). Ca să se realizeze o mișcare ascendentă în roman, este necesar ca fiecare nouă nuvelă să-și lărgească materialul tematic în raport cu precedenta, de pildă - orice nouă aventură să includă un cerc dc personaje în cîmpul acțiunii eroului sau fiecare altă aventură a eroului să fie mai complicată și mai dificilă decît cea precedentă" (24). Astfel, după părerea formaliștilor ruși, romanul este constituit dintr-un număr neprecizat de nuvele, adică poate să fie un număr de nuvele X, după cum poate fi foarte bine un număr Y de nuvele sau Z. Deci, romanul nu determină un număr pre- cis de nuvele intercalate, într-un fel sau altul, ci pur și simplu un număr de nuvele care și-au pierdut independenta datorită tipului special de conexiune (subl. n. s.- G. T.). Cu alte cuvinte nuvelele și-au pierdut începutul, sfirșitul sau le-au pierdut chiar pe amîndouă, pentru că numai o astfel de nuvelă poate fi asimilată de cea următoare sau de cea precedentă, existînd în plus capacitatea nuvelei majore (sub aspectul fab- ulei sau al subiectului) de încadrare sau puțind să existe un alt tip de asimilare, de exemplu, înșiruirea. Astfel, de pildă, în romanul Suflete moarte de N. V. Gogol, nuvela de încadrare este reprezentată de sosirea și plecarea lui Cicikov din orașul N. înăuntrul acestei nuvele de încadrare se află alte nouă nuvele. O primă nuvelă ar fi vizitele pe care le face Cicikov imediat după sosirea sa în orașul N. Nuvela se întrerupe după primul șir de vizite și anume cele făcute în oraș. Acestea vor declanșa un al doilea șir de vizite, cele cinci vizite făcute la moșieri. Fiecare din cele cinci vizite făcute la moșieri se constituie în cîte o nuvelă separată, deși, evident, nu independentă. După acest grupaj de cinci nuvele asimilate de prima parte a nuvelei, urmează cea dc a doua parte a primei nuvele: Cicikov se întoarce în orașul N. și abia acum are loc definitiva destrămare a tendinței de independență a celor cinci nuvele încadrate. Sub aspectul primei părți a nuvelei de încadrare, rezultă cît se poate de limpede că cele cinci nuvele de mijloc în planul subiectului nu fac decît să pregătească poan- 162 https://biblioteca-digitala.ro ta finală: demascarea escrocheriei lui Cicikov, plecarea sa precipitată, urmată de cel- ebra, pentru literatura rusă, digresiune Rusia - troica. Dar cele cinci nuvele de mijloc își pierd independența nu numai prin faptul că sînt asimilate de nuvele de încadrare, dar și printr-un anume tip de subordonare. Prima vizită a lui Cicikov și anume cea efectuată la Manilov ne relevă obiectul senzațional al călătoriei lui Cicikov: cumpărarea iobagilor morți. Motivul acestei ciudate și, după cum am mai spus, chiar senzaționale dorințe a lui Cicikov ne rămîne necunoscut, iar repetarea ei în următoarele patru nuvele de mijloc duce, de fapt, la creșterea tensiu- nii romanului. Această creștere a tensiunii la rîndul ei duce la explozia din partea a doua a nuvelei de încadrare, care este și finalul romanului. Pentru literatura rusă, cazul romanului lui N. V. Gogol Suflete moarte este un caz aproape antologic de transformare a unui șir de nuvele într-un roman. Această împrejurare se datorează și talentului deosebit al lui Gogol, dar și situației speciale a literaturii ruse. Cele cinci nuvele de mijloc ale romanului Suflete moarte reconstituie oarecum jurnalul dc călătorie. Jurnalul de călătorie a avut pînă la Gogol, un prece- dent de valoare concretizat în reușita Călătorie de la Petersburg la Moscova dc A. N. Radișcev. In Călătoria lui Radișcev ne întîlnim efectiv cu un număr de nuvele inde- pendente grupate în jurul eroului principal. Eroul călătorește de la o stație la alta, unde în timpul popasului aude cîte o întîmplarc, altfel spus ni se relatează cîte o nuvelă, despre situația grea a iobagilor. Nuvela are un început și un sfirșit, iar motivul călătoriei nu reprezintă decît un pretext pentru înșiruirea nuvelelor, tot așa după cum ciuma este un pretext pentru relatările Decameronului. Aceasta ar fi deci structura lucrării lui A. N. Radișcev. Nici în planul creșterii tensiunii, nici în vreun alt plan nu există o legătură sau o dependență a unei nuvele de oricare alta. Mai mult decît atît, personalitatea personajului - călător nu determină în nici un fel nuvelele înșirate. Aceasta ar fi din punctul de vedere al formaliștilor ruși diferența dintre non - roman și roman. Proza rusă are o tradiție limitată în timp; în literatura rusă n-a existat nici romanul medieval, nici romanul galant și singura formă de proză întinsă a fost cea sentimentală, de aici și o posibilă, am zice chiar o inevitabilă asociere între Suflete moarte și Călătoria de la Petersburg la Moscova. Asocierea cu Decameronul este falsă din punct de vedere diacronic, în literatura rusă din secolul al XVHI-lea neexistînd o literatură de tipul poveștilor la han (cf. decameronul sadovenian „La hanul Ancuței”) sau al povestirilor la serată. Poate de aici scriitorii ruși, mai ales acei de la începutul secolului al XlX-lea, s-au aplecat asupra problemelor romanului sentimentalist, roman inexistent în liter- atura rusă. Intuiția i-a determinat pe marii romancieri ruși să apeleze la genurile epuizate la vremea lor, să le înnobileze prin dramatizarea modelelor, dîndu-le astfel un sens. Așa a procedat N. V. Gogol cu o Călătorie sentimentală pe care a transfor- mat-o în călătoria lui Cicikov. Tot astfel au procedat M. I. Lermontov și F. M. Dostoicvski cu Jurnalul sentimentalist - Lermontov în Jurnalul lui Pcciorin, iar Dosloievski în Jurnalul unui scriitor. Evident că tipul de conexare a nuvelelor, propus de Gogol în Suflete moarte, nu e singurul posibil. De altfel, Boris Tomașevski, în lucrarea citată anterior, prezintă cîteva tipuri de conexare a nuvelelor, pe care le și reproducem, denumirea tipului de roman fiind dată de modalitatea de conexiune: romanul etajat, romanul inelar și romanul paralel, sau, folosind chiar terminologia propusă de Tomașevski, romanul construcției paralele (25). Stabilirea diverselor modalități de organizare a subiectului (în trepte, paralelis- mul, încadrarea, înșiruirea și altele), a făcut posibilă delimitarea elementelor con- 163 https://biblioteca-digitala.ro structive și a elementelor care stabilesc materialul - fabula, selecția motivelor, alegerea eroilor, ideilor etc. Pe măsură ce se accentuează distincția dintre procedeele organizării subiectu- lui și modalitățile de dezvoltare a construcției cu ajutorul materialului se amplifică și se consolidează procesul de asimilare a materialului în cadrul romanului. Iată ce scrie Eihenbaum, citîndu-1 de fapt pe V. Șklovski: evoluția ulterioară a construcției merge „în direcția unei tot mai strînse și mai strînse infiltrări a materialului în corpul însuși al romanului" (26) pentru a se ajunge la „supremația construcției, a subiectului asupra materialului” (27). Se poate deci conchide că este o falsă concluzie impresia de dezvoltare omogenă, absolut autonomă a romanului „în realitate nu este un gen constant, ci vari- abil și materialul său lingvistic, extraliterar, ca și felul de a introduce materialul în literatură se schimbă de la un sistem literar la altul” (28). Pornind de la ideea că romanul, dintre toate speciile literare, este legat în cea mai mare măsură de realitate și că de obicei concepțiile despre realitate sînt condițion- ate istoric, s-a încercat elaborarea unei teorii a romanului care să facă abstracție de factorul istoric. Tiplogiile structuraliste, cu accent pe construcția, pe structura roman- ului, sînt însă în numeroase cazuri tributare estcticismului. Nu putem încheia aceste rînduri fără a arăta că evoluția romanului, din per- spectiva formaliștilor ruși, se încadrează în conceptul acestora referitor la evoluția lit- erară în genere. Evoluția literară este văzută ca un proces care duce mai întîi la „generarea” unor forme literare, iar apoi la „regenerarea genului”; în timpul acestui proces genul „își schimbă stilul și construcția” prin asocierea cu „formele preexistente”, abstracție făcîndu se de conținut (29). In literatura de specialitate, se menționează adesea legătura romanului cu con- textul social - istoric existent în vremea respectivă. Dependenta romanului de condițiile istorice concrete rezultă si din faptul că sursa romanului variază în funcție de genul favorit la vremea respectivă. Astfel, vechiul roman de aventuri, după părerea exprimată de Șklovski, s-a dezvoltat din culegeri de nuvele de tipul Decameronului, unde legătura era realizată cu ajutorul unui erou omniprezent, importante fiind „încadrarea povestirii și pro- cedeele de motivație” (30). Ceea ce se cuvine subliniat în mod deosebit este acțiunea narațiunii oralc. De altfel chiar numirea de roman are ca punct de plecare sensul de „a nara”, „a istorisi”, „a povesti”, „skaz” (31). Formaliștii ruși arată că în această perioadă principiul narațiunii orale nu este încă distrus, legătura cu basmul și anecdota nefiind definitiv ruptă (32). Incepînd cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și mai ales în secolul al XlX- lea, romanul capătă un alt caracter. Forma livrească dezvoltă creații literare de genul studiilor, articolelor, relatărilor dc călătorie, amintirilor. Forma literară a notelor și amintirilor impulsionează apariția unor descrieri mai detaliate de obiceiuri, moravuri, descrieri ale naturii. Eihenbaum vorbește de o veritabilă expansiune a studiilor de moravuri și a foi- letonului care mai tîrziu vor căpăta forma studiilor numite „fiziologice”, niște studii lipsite de caracter mobilizator și care erau centrate pe descrierea vieții citadine, cu întreaga sa varietate dc clase sociale, de grupuri, de jargoane etc. Șklovski consideră că romanul secolului al XK-lea (cum ar fi romanul lui Dickens, Balzac, Tolstoi și Dostoievski) descinde din aceste studii descriptive și psihologice (respectiv pentru romanul rus „studiile fiziologice”) (33). 164 https://biblioteca-digitala.ro Romanul și nuvela ca două tipuri de organizare a narațiunii sînt „două extreme ale prozei literare”, „două specii extreme” (34) nu doar sub aspectul lungimii, (roma- nul ținînd de proza lungă, iar nuvela, ca specie de sine stătătoare,- de proza scurtă), ci și sub aspectul construcției, al modalităților de organizare a narațiunii. Este o diferență de principiu, așa cum apreciază formaliștii ruși, determinată de lungimea operei (35) (subl. n. s.~ G. T.). BIBLIOGRAFIE 1) Hegel, Estétique, vol. I - II, traducere în limba franceză de Ch. Bernard, Librairie Germer - Baillêre, Paris, vol. Il, 1855, p. 384 - 385. 2) Ibid, p. 472. 3) Ibid, p. 386. 4) Ibid, p. 311 și urm. 5) Ibid, p. 328 - 329 și urm. 6) Leonida Teodorescu, Conceptul de echilibru în romande lui Lev Tolstoi, în „Romanoslavica”, XX, 1981, p. 117 și urm.; R. M. Albérês, Istoria romanului mod - em, cu o prefață de M. Balotă, Editura pentru literatură universală, București, 1968, p. 345, 413 - 422. 7) Leonida Teodorescu, lucr. cit., p. 118; R. M. Albérês, lucr. cit. 8) George Călincscu, Scriitori străini, Editura pentru literatură universală, București, 1967; O idee asemănătoare exprimă și Walter Scott (cf. Stevich Philip în The Theory ol the Novei, New York, 1967). 9) Capacitatea romanului de a-și modifica forma, de a-și „dubla narațiunea printr-o reflecție asupra narațiunii” (cf. R. M. Albérês, lucr. cit., p. 330) duce la o extraordi- nară gamă dc varietăți ale romanului. Astfel, caracterul proteic face inoperantă încer- carea de clasificare exhaustivă a diferitelor sale tipuri prin imposibilitatea găsirii unor cri teri unitare (vezi, de exemplu, observațiile lui Romul Munteanu în Prefața la lucrarea lui Erich Averbach Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală, Editura pentru literatură universală, București, 1967); A. Thibaudet (cf. Reflections sur Ia littérature, vol. I - H, în românește Reflecții de Georgeta și Mircea Pădureanu, Ed. Minerva, București, 1973, vol. I, p. 175 și urm.), F. Stanzel (Typische Formcn des Romans, Gôttingen 5, 1970, p. 81 și urm., apud voi. Cercetări actuale în dome - niul limbilor și literaturilor străine, București, 1975, p. 515 - 517) și altii menționează dificultatea găsirii unor criterii unice în clasificarea romanului, alături dc năzuința găsirii unor principii ordonatoare. 10) A. Thibaudet, Le liseur de romans, în ediția românească Reflecții, vol. I. p. 175. 11) Ibid, p. 177 - 178. 12) Romul Munteanu, loc. cit.; A. Thibaudet, loc. cit. 13) S. Șevîriov, apud B. M. Eihenbaum, Despre teoria prozei, în voi. colectiv Ce este literatura? Școala formală rusă. Antologie și prefață de Mihai Pop, Editura Univers, București, 1983, p. 33; în continuare pentru această publicație, vom folosi abrevierea voi. 14) Franz Stanzel, lucr. cit., p. 516. 15) Estetica privită ca știință a expresiei și lingvistică generală. Teorie și istorie, în românește dc Dumitru Trancă, Editura Univers, 1971, p. 503 - 504. 16) Boris Tomașevski, Teoria literaturii, în românește de Leonida Teodorescu, Editura Univers, București, 1973, p. 352 - 353; vezi și alte tipuri de clasificare propuse de 165 https://biblioteca-digitala.ro A. Thibaudet ca: romanul fericirii, romanul intrigii, romanul revoltei, romanul dis- perării, romanul urban, marin, romanul european, planetar etc., lucr. cit., voi. I, p. 327 si urm. 17) Boris Tomașevski, lucr. cit., p. 353 - 354. 18) Ibid., p. 35.4 și urm. 19) I. N. Tînianov, Despre evoluția literară, în voi. p. 595. 20) Boris Tomașevski, lucr. cit., p. 344; Genurile literare, în voi., p. 157. 21) Ibid., p. 343 și respectiv, p. 156. 22) Ibid., p. 344. 23) Idem. 24) Ibid., p. 346. 25) Genurile literare, în voi., pp. 157 - 158. 26) B. M. Eihenbaum, lucr. cit., în voi., p. 34. 27) Idem. 28) I. N. Tînianov, lucr. cit., p. 595; tocmai de aceea, conchide Tînianov „studiul genurilor este imposibil în afara sistemului în care și cu care acestea sînt în corelație”, loc. cit. 29) B. M. Eihenbaum, lucr. cit., p. 38, Teoria .metodei formale”, în voi., p. 48, 52. 30) B. M. Eihenbaum, Despre teoria prozei, în voi., p. 32. 31) B. M. Eihenbaum, Iluzia „skaz-ului”, în voi., p. 2; A. Thibaudet, Reflecții, voi. I, p. 369. 32) B. M. Eihenbaum, Despre teoria prozei, în voi., p. 32. 33) Idem. 34) M. A. Petrovski, Morfologia nuvelei, în voi., p. 91 și urm. 35) B. M. Eihenbaum, Despre teoria prozei, în voi., p. 34. https://biblioteca-digitala.ro W. MYSLIWSKI - ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII Stan Velea. București Influențate precumpănitor de schimbările denitantc. operate în ierarhia valorilor tradiționale de avansul civilizapei, controversele privind destinul romanului în noul con- text existențial au înregistrat o evoluție de durată cu decantări precipitate, urmate de momente de acalmie și consolidare a înnoirilor formale și de substanță. Răstimp în care s-a produs, conceptual și metodologic, adecvarea corespunzătoare a speciei pentru a putea exprima procesele labirintice ale lumii contemporane și angoasele înstrăinării indi- vidului dc propria identitate. Intr-adevăr, cu mai multe decenii în urmă, mai exact, în prima jumătate a secolu- lui, în Occident și încă de la începutul celei de-a doua în statele totalitare din estul Europei, se discuta cu aprindere despre așa-zisa dispariție a uneia dintre cele mai prestante specii ale prozei - narațiunea de largă cuprindere. Argumentele protagoniștilor catastrofiști sc situau cu predilecție, conceptual și artizanal, în zona invarianților tradiționali ai romanului realist, statorniciți încă din a doua parte a secolului XIX pe pre- ceptele esteticii lui .Aristotel. în realitate, specialiștii în domeniile disciplinelor umaniste continuau, într-un perimetru mai restrâns, un mai amplu colocviu de probleme teoretice, inaugurat mai înainte, cu privire la posibilitățile literaturii realiste de a mai exprima în toată complexitatea ci o lume alterată dc avansul tutelar pe direcțiile predominant tehnice. Conceptele, principiile și ierarhiile creației de tradiție, bruscate de noua civi- lizație tehnocratică, reclamau modificări corespunzătoare în ideația filozofică și metodologia artizanală, pentru a răspunde existențelor tot mai sofisticate ale momentu- lui contemporan. Evident, înnoitorii cu orice preț, teroriști și intoleranți, constatând declinul real al speciei care înregistrase de-a lungul anilor succese răsunătoare, îi pre- vesteau acum sfârșitul, închiderea oricărui drum care să-i prelungească existența. Ei au întâmpinat, însă, împotrivirea tradiționaliștilor, care, la rândul lor. au ripostat cu argu- mente peremptorii, susținând că este vorba doar de o criză dc creștere și adaptare a romanului în noile împrejurări conjuncturale, specia manifestând capacități proteice de- a dreptul surprinzătoare ; așadar, nici vorbă dc dispariția ei. Această îndelungată dispută nu numai teoretică, practic încă neîncheiată, par- curgând suișuri și coborâșuri nu o dată imprevizibile, s-a soldat nu rareori cu victoria celor din urmă, care au fost nevoiți totuși să accepte imperfecțiunile de concepție și metodă, acționând în consecință pentru eliminarea lor. Prcopincnții au căpătat astfel satisfacție și ei prin schimbările survenite în timp în beneficiul literaturii. Intr-adevăr, romanul nu numai că n-a pierit, ci din contră, s-a mulat pe noile cerințe, proliferând în forme dintre cele mai diversificate : fluxul memoriei neîntrerupte in stătu nascendi, notația convergentă a privirii, creaționist-parabolică, totală, deschisă asupra propriei elaborări, auctorială, postmodemistă etc. Toate, cu surse ideatice în renunțarea la vechile canoane dogmatic-rcstrictive : obiectivitatea imaginii răsfrânte în artă, omnisciența direcționară a subiectului creator în corespondența dintre realitatea de fado și cea de ficțiune numai la nivelul esențialității m/mews-ului aristotelic, înlocuite acum progra- matic cu relativizarea sans rivages a viziunii despre lume și limitele subiectivizate ale autorului care, de astă dată, trebuie să comunice informații despre romanul propriu-zis, despre facerea lui și despre sine. Se înțelege, pe parcursul săvârșirii artistice de la roman- histoire la roman-recherche, procesul a eșuat și în destule rateuri valorice. De la în 167 https://biblioteca-digitala.ro căutarea timpului pierdut de M. Proust și de la Ulise al lui Joyce, adevărate pietre de hotar în transformarea prozei de vastă respirație, la noul roman și până în vremea noas- tră, scriitorii n-au putut ține întotdeauna cumpăna dreaptă între cele trei straturi infor- maționale, echilibrul care să garanteze comprehensiunea epică, relația coerentă și pro- porționalitalea componentelor, care să nu greveze inteligibilitatea operei. Dezvoltarea, însă, a unui aspect în detrimentul celorlalte a condus dc atâtea ori la monstruozități, respinse cu egal disconfort de critica de specialitate și cititori. Dar mi-i mai puțin ade- vărat că eșecurile, inerte îndeosebi la început, au fost copleșite pur și simplu de numărul căiților izbutite, ai căror invarianți: narațiune, personaje, spațiu și timp, aproape pulver- izați de inserțiile înnoitoare, și-au pierdut substanțial din rosturile constructive inițiale, făcând ca reliefurile hărții imaginare a romanului contemporan să nu mai acopere nici pe departe pe cele tradiționale. S-a adeverit, prin urmare, diagnosticul crizei dc creștere a speciei, creându-se între timp și condițiile favorizante, ca și experiența necesară pentru apariția noilor opere de valoare neîndoielnică, întemeiate pe politici adecvate ale prezen- tului. O astfel de capodoperă, apărută în uitima vreme, este indiscutabil, alături de numeroase altele menționate ca atare de critici la momentul oportun, și masivul roman Orizont (Widnokrqg), Varșovia, 1996, aparținând marelui prozator și dramaturg polonez Wieslaw Mysliwski (n.1932), cândva imul dintre principalii promotori ai ‘curentului țărănesc în literatură “ din Polonia Populară. în fapt, deși cu începuturi notabile, oricât de inconsistente, încă de la sfârșitul primului deceniu de după război, emanciparea prozei polone de provincialismul metodologic și tematic este evidentă mai ales după 1960. Intervențiile criticii insti- tuționalizate fundamentează teoretic interpretările scriitorilor, care. înregistrând cu sen- sibilitate sporită impulsurile înnoitoare - tentativele antrenant promițătoare ale noului roman, de exemplu - reiau experiențele de laborator întrerupte de tăv ălugul conflagrației și abordează cu frenezie problemele individului în noul context existențial. într-un cuvânt, “europeizează “ ideația, motivistica și tehnicile de elaborare. în această atmos- feră propice se dezvoltă și se afirmă, aproape exploziv, personalități creatoare de pres- tigiu. care impun relativ repede un adevărat “nou val” în literatura polonă. Edificate cu participarea diferențiată a tuturor generațiilor - vârstnică (St. Pițtak. St. Czemik. M. Kuncewiczowa, T. Breza, T. Pamicki, J. Andrzejewski, H. Malewska, K. Irzykowski, J. Ncwcrly), mijlocie (J. Kawalcc, W. Mach, J. Ozga-Michalski, A. Szczypiorski, J. Bocheriski. B. Czeszko, T. Konvvicki. J M. Gisges) și tânără ( W. Mysliwski, E. Bryll, E. Redliriski) - orientările novatoare, cu drept cuvânt revelatoare, îndeosebi în cărțile cu tematică rurală și istorică, dar și în alte domenii, după dibuirile rodnice din primii ani, realizează treptat desprinderea de rețetarul osificat cu sorgintea și în imixtiuni extraliterare, pregătind condițiile pentru elaborarea operelor reprezentative. Posibilitățile ilustrative, bogate, stau mărturie, numele menționate putând fi lesne înmulțite. Dintre prozatorii generației tinere din anii șaizeci, acum în plină maturitate cre- atoare, Wieslaw Mysliwski a stârnit încă de la debutul în volum un interes binemeritat în critica literară. Corespondențele scriiturii modeme în structura romanelor sale, îndrăzneala de a înfățișa frontal unele laturi esențiale ale problematicii satului și, nu în ultimul rând, talentul literar au îmbogățit literatura polonă cu o promisiune care avea să- și certifice în curând valoarea de excepție. Narațiunile dc mai mare întindere, precum : Livada goală (Nagi sad, 1967), Palatul {Paiac, 1970) și îndeosebi Piatră peste piatră (Kamien na kamieniu, 1984) ori piesele Hoțul (Zlodziej, 1973), Chelarul (Klucznik, 1978) și Copacul (Drzewo) susțin cu prisosință afirmația. Problematica abordată în scrierile amintite, cu abateri minore în spațiul dramatic, a îndreptățit ani la rând etichetarea autorului drept un “fiu al pământului”, un Reymont 168 https://biblioteca-digitala.ro contemporan. Etichetă exclusivistă și limitativă, devenită neîncăpătoare după apariția ultimului roman - Orizont. In demersul explorator al propriei identități, legătura cu matricea satului continuă, evident, și aici, dar este expusă mijlocit în retrospectiva narației prin inserțiile biografice ale membrilor familiei. în consecință, viața la țară stăruie într-un registru subiacent, dar nu prea depărtat de finii expunerii, având un rol de două ori complementar. Pe de o parte, acela de a explica, prin indicarea rădăcinilor exis- tențiale, mentalități și atitudini anacronice în alte spații tipologice, precum intoleranța moralității și rezerva ironic-disprețuitoare ori respingerea vehementă față de tot ce provine din cultura și viața orașului. Iar pe de alta, rotunjirea tabloului de ansamblu, în schimbare continuă sub pintenul istoriei Contrar prozelor Livada goală Palatul sau Piatră peste piatră, unde astfel de probleme și altele înrudite își impuneau nestingherite preponderența în structurile narative. De astă dată, personajele principale trăiesc la per- iferia unei mari aglomerări citadine și, parțial, în uibea propriu-zisă, depășind deci con- sistent universul țărănesc. Hrănit în permanență din două direcții - exodul concomitent dinspre satul autarhic și orașul distrus de urgiile frontului, populația suburbiei afișează la vedere o tipologie mozaicată prin excelență, un conglomerat uman care își adaptează din mers normele morale de conviețuire dinamicii cvenimcnțiale. Căci, cu oricâte vic- time, viața merge năvalnic înainte, fie și în împrejurări greu de imaginat, pe care proza- torul le prezintă magistral. Totul pare un furnicar în care, deși fiecare își vede de treburile lui, egoismul și patimile mărunte hălăduind pretutindeni în voie, la nevoie, oamenii dau dovadă de sacrificii impresionante, reabilitând reconfortant echilibrul normelor de con- duită îndepărtate cu brutalitate de dificultățile, nu o dată insuportabile. Titlul cărții. Orizont, pare să sugereze și intenția premeditată de globalizare pe orizontală, de între- gire a imaginii sociale propuse, scrutate dintr-un punct central - naratorul. Se încheagă astfel. într-un timp sensibil lărgii - înainte, în vremea și după al doilea război mondial - un fel de stxtții specifica 3 unei fâniilii restrânse 13 trei persosne de prim pl2n: tatăl, fiul, mama; între ele. pater familias detașându-se vizibil ca atare. Corelările lor cu lumea din jur contribuie la edificarea ambientului, care tinde parcă să exprime, prin reliefurilc-i mirifice, o adevărată monografie a societății polone în răstimpul pomenit, în scurt, trage- dia Poloniei pustiite de război. Monografie cu valori voit relative, care-și păstrează neștirbită valabilitatea doar în sfera literară și numai în cazul autorului. Dovezi convingătoare, în acest sens, oferă construcția și caracterele ei specifice, care înved- erează similitudini ușor detectabile cu romanele anterioare, demonstrând continuarea și perfecționarea unor opțiuni de meșteșug și concepție la care aderase mai demult. Ca și în Livada goală sau Piatră peste piatră, capodopera Orizont este scrisă pre- cumpănitor în poetica fluxului neîntrerupt al memoriei, alte modalități de expunere fiind folosite rareori și pe suprafețe reduse. Procedeul era menit și de militanții noii critici să se apropie cât mai mult de locul și momentul în care sc naște inspirația, trecând din sub- conștient în știință, evitând astfel orice influență ulterioară, deformantă, subiectivă sau empirică. Formula ca atare își va prelungi, firește, amprentele intrinseci, pe toate palierele formalizării, afirmând totodată, pe cât cu putință mai pregnant, datele specifice talentului creator în actul artistic, cu alte cuvinte, relativitatea discursului. în măsura în care autorii au vădit cumpănirea cuvenită în selecția materiei, păstrarea proporției funcționale a elementelor și turnarea lor în tiparele invarianților modificați corespunză- tor, ferindu-se adică de exagerări într-o parte sau alta, rezultatele au fost pe drept cuvânt revelatoare. Nu altfel stau lucrurile în volumul lui Mysliwski care a fost înclinat spre posibilitățile acestei metodologii datorită propriei fizionomii și succeselor repurtate anterior. Drept care, narațiunea care se înfiripă pe îndelete în tehnica lui io narrante prin notarea scrupuloasă a tuturor ideilor ce-i vin în minte creatorului în timpul scrierii, oricât 169 https://biblioteca-digitala.ro dc diferite și îndepărtate ar fi față de sforul spunerii, va avea o desfășurare aproape pro- gramat poticnită și contrapunctică, discontinuă și mereu disponibilă în măsura în care scriitorul cedează cerințelor intempestive și capricioase ale materiei epice. Pericolul alunecării în banal și lăturalnic, în stufozități fastidioase pândește într-adevăr la tot pasul și doar intuiția talentului ajută la menținerea echilibrului armonios între componentele dezlănțuite, ocolind cu succes căderea în derizoriul și artificiul arabescurilor digresive ale narațici. Dar cum orice prescripții nu reprezintă decât trepte, c adevărat, benefice, către o idealitate practic de neatins, nici măcar criteriile intuitive, oricât de prompte și corijate ulterior în procesele de elaborare națională, nu pot stăpâni și ordona perfect tumultul ideilor eliberate de imaginația învâlvorată. Ca urmare imediată, varietatea și volumul informațiilor tind să spargă încontinuu logica expunerii cauză-efect. aceea care mimează realitatea obiectivă, perforându-i cursivitatea și plasând-o în afara inteligibi- lității în sfera haosului pur. Neutralizarea atâtor piste false se săvârșește prin revenirile la fel de necenzurate asupra încrengăturilor epice din perspective mereu schimbate și îmbogățite cu fațete noi. In asemenea situații, spațiul și timpul sunt un real ajutor, cele două categorii fiind folosite contradictoriu, fie pentru perforarea și subțierea consumării lineare a episoadelor, fie, dimpotrivă pentru refacerea și ordonarea lor, de fiecare dată suportând cosmetizarea adecvată scopului urmărit. Pe de altă parte, de regulă, relatarea are loc și în Orizont la persoana întâi, a doua și a treia slujind și acum ca travestiuri complementare ale celei preferate. Acumulând mai multe atribuții în funcție de necesitățile povestirii : narator, personaj direct implicat în acțiune sau martor ocular și, mijlocit sau nu, autor, fiul, Piotr, însăilează trecându-le prin filtrul propriei sensibilități devenirea tuturor personajelor, surse convergente ale identității proprii, într-un monolog care întrunește calitățile ce decurg din particularitățile narațiunii - beneficiind de discontinuitate și disponibilitate nelimitate, segmentele sub- liniate cu diferite prilejuri refăcând biografia fiecăruia, compiciă, a celor principale și parțială, a celorlalte. Și o dată cu ea, istoria și intruziunile ei imprevizibile și brutale în viața cotidiană a oamenilor. Totul, asamblat într-o construcție cu dese halte meditative, nu lipsită totuși de o coerență care-i face posibilă receptarea dc către cititor tară difi- cultăți majore. Plasând povestitorul în miezul întâmplărilor descrise, expunerea sporește impre- sia dc autenticitate, încrederea și participarea emoțională a lectorului. Fiul, narator, erou principal și autor, în măsura în care orice creator investește o parte din sine în fiecare din- tre personajele plămădite, Piotr constituie, subliniem, un factor mediatizant, sensibil și activ, care-și imprimă în relatare propriile trăsături distinctive, subiectivizând “obiec- tivitatea “ unei realități valabile în întregime doar în registrele ficțiuni, ale literarității. Reconstituirea lumii romanului, urmând curgerea sincopată a memoriei, ca și în Piatră peste piatră sau Livada goală, cu frecvente întreruperi și bifurcări ale narației numai aparent dezordonate, în fapt stăpânite cu rigoare, pentru a nu dezlâna materia în stufo- zități inutile care să îngreuieze recepția și folosirea timpului și a spațiului în funcție de exigențele totdeauna deformante ale discursului, contribuie substanțial la relativizarea universului ontologic remontat prin mijlocirea unei disponibilități ce guvernează toate palierele procesului creator. Fiindcă lumea recreată de monologul naratorului antrenat în consumarea faptelor sau cu ajutorul amintirilor despre părinți nu este decât una dintre mai multele imagini posibile ale realității de facto, e drept, cu valoare de unicat prin autonomia estetică, o imagine relativă, nealterată păgubitor dc pretențiile obiectivizante ale atotștiinței romancierului tradițional. Altfel spus, o istoric concepută de autor pentru a afla identitatea propriului eu. “Scriu pentru că nu știu cine sunt ” - mărturisea scriitorul într-un interviu. 170 https://biblioteca-digitala.ro Apelând, așadar, la însușirile prozei modeme, pe care le interferează nesiluit cu unele obișnuințe aparținând poeticilor mai vechi, modificate în consecință pentru a nu imprima un caracter hibrid relatării, Mysliwski concepe o operă monumentală, ca și Piatră peste piatră, care consolidează încrederea în capacitatea de revigorare a romanu- lui în raport de împrejurările de viață. Structura polifonică a narației, dominată indu- bitabil de fluxul amintirilor și al inspirației, în același timp, comentariul încărcat de reflexivitate cu valențe fdozofree de adâncime și subiectivitatea relativizantă a primei persoane ilustrează adiacent disponibilitățile proteice ale speciei. Așa cum contururile vaste și policromia lumii cuprinse în obiectiv, dramatismul și densitatea episodicii, diversitatea și profunzimea psihologică, forța de vizualizare rar întâlnită a tipologiei ori acuratețea stilului presărat cu atracțioase sonorități poetice constituie pledoarii convingă- toare în favoarea narațiunii modeme. Iată motive îndestulătoare, s-ar mai putea adăuga și altele, care fixează locul autorului printre cei mai mari înnoitori ai speciei, nu numai în literatura polonă de azi. Traducerea capodoperei Orizont în limba română ar fi, de aceea, un act de cultură mai mult decât meritoriu, împlinind și benefice rosturi stimula- tive în perimetrele creației literare. https://biblioteca-digitala.ro IOSIF BRODSKI - Versuri de Crăciun Adriana Uliu Craiova Sosit la Stockholm pentru a pnini premiul Nobel, losif Brodski a fost întrebat de imul dintre jurnaliștii aflați pe aeroport: “Dumneavostrâ sunteți cetățean american, trâiți în America, dar sunteți poet rus, iar premiul îl primiți pentru versuri scrise în rusă - ce sunteți dumneavostrâ? american? rus? - Eu sunt evreu, a răspuns Brodski” (1, 207). în eseurile sale autobiografice {Меньше единицы, 1976; Полторы комнаты, 1985), dar și în dialogurile cu S. Volkov (2) Brodski își recunoaște apartenența la această etnie, fără a considera că, în vreun fel, făptui in sine i-ar fi marcat creația. El se simte poet rus, legat de întreaga tradiție culturală rusă și în egală măsură poet european și uni- versal, apropiat mai ales de R. Frost și W. H. Auden “Eu n-am primit o educație religioasă, mie nu mi-au fost inoculate bazele cred- inței într-o formă finită. Toate acestea mi le-am însușit ca autodidact. Dc exemplu, pe Biblie am pus mâna abia la 23 de ani. Și am rămas, ca să spun așa, fără păstor.f .. .) Ideea de împărăție a cerurilor nu mi-a fost insuflată în copilărie, deși, numai în copilărie poți avea imaginea raiului. (...) Eu însă am crescut într-o atmosferă sinistră de propagandă antireligioasă, care excludea orice reprezentare a vieții de dincolo de moarte. Așa sau alt- fel, astăzi pe mine mă preocupă doar gradul arbitrarului - sau al imprevizibilului - esenței divinității; iar eu încerc să-l conștientizez pe cât pot (...) Dacă există un Dumnezeu pen- tru mine - aceasta este limba poeziei” (3, 91), mărturisește poetul într-un interviu acor- dat în 1975 lui Sven Birkerts. Brodski nu se simte legat de cultura iudaică în mod special, deși personaje din Vechiul Testament au devenit eroii poemului său Isaac șiAvraam (1963), iar în câte- va poezii (Сонет, 1964, Литовский дивертисмент, 1971) pot fi remarcate ecouri ale acestei culturi. De fapt, avem de-a face cu o 'asimilare naturală și absolut legitimă a cul- turii spațiului civilizației europene, ludco-creștine" (1, 209). însă lipsa unui contact direct cu religia iudaică nu l-a întors pe Brodski spre creștinism. La modelele creștine poetul a ajuns mai degrabă prin artă, prin poezie, pic- tură și muzică. Ca doctrină, în mod paradoxal, l-a interesat nu ortodoxia sau catolicis- mul, ci, după cum îi mărturisea lui Piotr Veil, calvinismul, conform căruia “omul răspunde pentru tot față de sine însuși. Adică, el singur, într-o anumită măsură își este Judecata de apoi”(4, 61). Cu alte cuvinte, iertarea divină i se parc poetului un mod de a scuza păcatele, pc care, intransigent față dc sine și față de alții, nu-1 acceptă. O explicație a interesului poetului pentru calvinism, oferită de criticul olandez Keys Verheil, ar putea fi și ideea centrală a acestei învățături cu privire la distanța uriașă dintre Dumnezeu și om, dintre imuabila dreptate divină și incapacitatea omului de a o înțelege. “Ca rezultat al acestei filozofii despre viață se poate motiva acea etică a absur- dului, specifică gândirii de maturitate a lui Brodski” (5, 36). Insă Brodski recunoaște sincer că uneori se simte credincios, alteori nu, fără a preciza cărei biserici i-ar aparține, că nu este ferm în credință și că, în nici un caz, nu este un om al bisericii. Poetul nu și-a ascuns niciodată atitudinea ambiguă față de religie, iar față de creștinism a fost, credem, chiar nedrept în a-1 acuza de prea multă toleranță în “justifi- carea mijloacelor, adică a realității; ceea ce, spune Brodski, pentru un timp - adică pen- 172 https://biblioteca-digitala.ro față de credință și religie a fost influențată și de filosofia lui Lev Șcstov și Kierkegaard. în opera sa “se aud vocile existențiale ale lui Șestov și Kierkegaard. Oricât ar protesta omul împotriva durerii și suferinței, el rămâne până la urmă singur cu tăcerea și cu inevitabilitatea durerii(...) Suferința și disperarea sunt în ordinea naturală a lucrurilor (...)” (7, 166). Pentru Brodski divinitatea nu este o consolare, ci doar o forță supremă care nu comunică cu omul, lăsându-i viața la latitudinea propriei conștiințe. în raport cu divini- tatea Brodski se simte mic și neînsemnat. în raport cu societatea superior, căci el este poet, Divinității el poate să i se adreseze, dar un dialog cu ea nu este posibil. Nu ne vom apleca asupra dimensiunii om / divinitate în poezia lui Brodski, ci asupra unui alt aspect, paradoxal la prima vedere, și anume, asupra versurilor lui, inspi- rate de sărbătoarea Crăciunului. Este vorba despre cele douăzeci de poezii scrise de Brodski aproape în fiecare an (din 1962 până în 1995), cu ocazia Crăciunului. O parte dintre ele au fost reunite într-o plachetă, apărută în 1992 la Moscova, intitulată lersuri de Crăciun (Рождественские стихи). Placheta mai conține și o foarte interesantă convorbire pe această temă între poet și prietenul său P. Vcil, purtând titlul semnificativ Crăciunul: punctul de plecare (Рождество: точка отсчёта). Poeziile de Crăciun n-au fost gândite ca un ciclu, și din acest punct de vedere, ele nu continuă nemijlocit tradiția, nu foarte bogată a liricii evanghelice rose (Arma Ahmatova - Stihuri biblice (1921-1924), Marina Țvctacva - Ciclul Magdalina (1923), Boris Pastemak - Poeziile lui furi Jivago). Acest posibil ciclu “de Crăciun” s-ar dovedi prin structura sa dihotomic, cuprinzând două categorii distincte dc poezii. Un ansamblu de 11 poezii (1962 - Рождественский романс. 1 января 1965 года. 1967 - Речь о пролитом молоке. 1968 - Аппо Domini. 1971 - "Второе Рождество на берегу... ", 1972 - 24 декабря 1971 года, 1973 - Лагута, 1985 - "Замёрзший кисельный берег... ”, 1986 - "Снег идёт, оставляя весь мир в меньшинстве... ", 25. ХИ. 1993, 1994 - "В воздухе сильный мороз и хвоя.. "), având ca pretext sau dimensiune temporală Crăciunul, adică sărbătoarea creștină (a cărei dată este în ortodoxia orientală 7 ianuarie, iar în ortodoxia de vest și catolicism 25 decembrie) este neunitar ca structură și modalități poetice. Și un grup ceva mai unitar ca temă și formă poetică - dedicat Nașterii Domnului ca moment esențial în istoria omenirii. Prima poezie dc Crăciun - cronologic vorbind - este Romanță de Crăciun (Рождественский районе). scrisă când poetul avea doar 23 de ani. Dedicată prietenu- lui său Evgheni Rein, Romanța de Crăciun este construită pe leitmotivul /‘Плывёт в тоске необъяснимой”: - “ночной кораблик негасимый”; / “пчелиный хор сомнамбул, пьяниц”; / “певец печальный по столице”; / “выговор еврейский”; / “холодный ветер”; / “твой Новый год”, în care recunoaștem ecouri din poezia lui O. Mandelștam. Tabloul nopții de Ajun (сочс.гьник) este halucinant: lumini, umbre, oameni, sunete, aerul și Timpul, totul se mișcă difuz și haotic în peisajul iernii moscovite. Se amestecă, unduiesc, se conturează sau se estompează întunericul și lumi- na, frigul și căldura, ființele și lucrurile, efluviile de tristețe și bucurie într-o lume con- cretă prin detalii și ireală prin atmosferă. încadrarea temporală este și ea incertă: Brodski evocă și Ajunul Crăciunului și Anul Nou, cele două momente subsumându-se, în fapt, ajunului de sărbătoare de iarnă, în care poetul singur și dezamăgit este copleșit dc “plutirea” confuză a timpului. Tristețea care învăluie peisajul crepuscular moscovit este inexplicabilă (тоска необъяснимая), ca și inexprimabila tristețe a lui Mandelștam dintr-o cameră hieratică (невыразимая печаль). Pentru poet Crăciunul sau Anul Nou - timpul concret nu mai contează, el fiind doar pretextul surprinderii unei stări de spirit. 173 https://biblioteca-digitala.ro Menționarea explicită a Crăciunului sau numai sugerarea lui prin câteva imagini nu atribuie acestei suite de poezii o tentă de evanghelism. Ele sunt, de fapt, elegii ale pierderii, ale despărțirii în timp și spațiu de prieteni, dc iubită, de țară (“Второе Рождество ла берегу.. ”, Лагуна, 25. XII. 1993, “В воздухе - сильный мороз и хвоя. ”) Scrise la lalta și Veneția, primele două poezii evocă, pe fundalul unor ierni atipice, în comparație cu cele petcrsburgheze (“Второе Рождество на берегу ■' незамерзающего Понта (8, 225); “Рождество без снега, шаров, и ели /у моря стеснённого картой в теле ” (8,250)), pe malul Mării Negre sau al Adriaticei, în sudul atât de diferit și de depărtat de țărmurile baltice, solitudinea poetului, devenit la un moment dat o umbră fără chip: совершенный никто, человек в плаще, потерявший память, отчизну, сына (8,250). ' Imaginea Crăciunului, de altfel, redusă doar la menționarea lui ca reper temporal sau decorativ, arc totuși o încărcătură poetica semnificativă, deoarece aproape pentru fiecare om el se asociază cu căldura unui cămin, cu o sărbătoare în familie, cu un Timp, dacă nu al fericirii, atunci măcar al comuniunii sufletești. Dramatismul acestor poezii derivă tocmai din contrapunerea Crăciunului de azi - adică însingurare, dezolare, amintire dureroasă, unui Crăciun presupus a fi cândva o vreme a liniștii și, poate, a tandreței. Revenirea la o astfel de stare pare a se fi produs târziu, în decembrie 1994, unde- va departe în America, poetul regăsindu-și parcă peisajul autenticei ierni rusești: В воздухе - сильный мороз и хвоя. Наоенем ватное и меховое. Чтоб маяться в наших сугробах с торбой - лучше олень, чем верблюд двугорбый. (9.21). ' Brodski. împăcat cu sine și cu soarta, privește detașat înapoi și acceptă trecerea în alt cronotop existențial cu calm, fără disperare și strigăt interior. Помянем нынче вином и хлебом .жизнь, прожитую под открытым небом, чтоб в нём и потом избежать ареста земли - поскольку- там больше места. (9,21). ' Există în cadrul acestui grup de poezii, ce au ca pretext sau subtext Crăciunul, câteva care nu se pot încadra strict în structura elegiacă. Prima ar fi Речь о пролитом молоке (1967), construită pe o ironic când seacă, când acidă, vizând lumea sovietică în care poetul adevărat este un personaj tragic. Acest autoportret de Crăciun / Anul Nou (Brodski nu Ic delimitează cu bunăștiință) este dezolant prin ironia și sarcasmul care vizează universul lipsit de spiritualitate, legitimat prin lozincile și expresiile “de lemn" ale politicii oficiale, precum și de “portretul de grup” al contemporanilor săi, marionete ridicole și penibile, cărora nici nu le trece prin cap că ar putea spune vreodată nu. Virulența critică, marcată și de vulgarisme, este explicabilă, dacă ne gândim că Brodski trecuse printr-un proces politic, că fusese arestat și condamnat la exil și muncă forțată în nord, lângă Arhânghelsk și că avea, deci, un statut clar de opozant politic. Cea de-a doua poezie Anno Domini (1968) este singulară prin detașarea aparentă de realitatea imediată și prin proiectarea trăirilor personale pe un fundal epic, într-o altă lume istorică. Eroul acestui mic poem este un alter ego al poetului, aflat undeva într-o provincie a Imperiului roman, în antichitatea târzie. Se reunesc în Anno Domini cele două mari teme ale poeziei lui Brodski - “tema Imperiului” și cea “după sfârșit” (10, 60), trăirile emoționale ale poetului fiind ascunse 174 https://biblioteca-digitala.ro de decorul și măștile lumii antice. Sărbătoarea Crăciunului intr-o margine de Imperiu roman este doar pretextul pen- tru retrăirea de către Brodski a unei experiențe intime dureroase, pe care cunoscătorii biografiei sale o recunosc imediat. In fond, nu acest lucru este important, ci faptul că poetul deviind "de la situațiile concrete, istorice și naționale (ca și în alte poezii cuprinse în volumul (Новые стансы к Августе dar și Стихи к M. Б., 1962-198, n.n.) le dă uni- versalitate” (10, 60). Brodski se detașează de trecutul personal (localizat în Leningrad) vizualizându-1 într-un timp istoric depărtat - antichitatea târzie, în care creștinismul este deja religie ofi- cială. Acest lucru îi permite evocarea sărbătorii Crăciunului și, astfel, eul naratorului capătă consistență autobiografică. Pe fundalul liric al temei “după sfârșitul” dragostei se inserează imagini tradiționale ale reprezentării evanghelice ale Crăciunului, și credem, că această laicizare a lor nu le profanează în vreun fel sacralitatea: Qmțfwrrvțgn .. 3OCHQ(}Ci у Цинтии в гостях над колыбелью склоняются. как новые волхвы. Младенец дремлет. Теплится звезда, как уголь под остывшею купелью, И гости, не коснувшись головы, нимб заменяюм ореолом лжи, а непорочное зачатье сплетней, фигурой умолчанья об отце.. (8 102).' Există printre elegiile dc Crăciun câteva poezii în care motivul sărbătorii și al evenimentelor evanghelice sunt mai pregnant conturate în / января 1965 года, 24 декабря 1971 года, '“Снег идёт, оставляя весь мир в меньшинстве " imaginile mag- ilor, ale îngerilor, a Nazarincanului, a stelei călăuzitoare și a lumânării aduc în lumea prezentului reprezentări ale legendei creștine care accentuează “в день рождения Христа” melancolia despărțirii. în astfel de poezii apare, oarecum neașteptat pentru Brodski, speranța în divinitate, ca aducătoare de ecliilibru în existența poetului și a omu- lui în general, contrar într-un fel categoricelor sale afirmații ulterioare despre rolul cred- inței în destinul său: Напев (...) Пусть он звучит и в смертный час, как благодарность уст и глаз тому, что заставляет нас порою в даль смотреть. (...) И, взгляд подняв свой к небесам, ты вдруг почувствуешь, что сам - чистосердечный дар. (8, 64-65) Но когда на дверном сквозняке из тумана ночного густого возникает фигура в платке, и Младенца, и Духа Святого ощущяешь в себе без стыда; 175 https://biblioteca-digitala.ro смотришь в небо и видишь - звезда (8, 224) Помолись лучше в стух. как второй Назорей. за бредущих с дарами в обеих половинках земли самозваных царей и за всех детей в колыбелях. (8, 405) ?în ultima poezie de Crăciun scrisă în Rusia (24 декабря 1971 года) Brodski comprimă timpul și transferă tabloul prozaicei agitații urbane din ajunul sărbătorii (cumpărături, cozi, aglomerație) într-un Bethleem contemporan, în care se amestecă “haosul chipurilor’ reale cu imaginile tradiționale de Crăciun (magi, daruri, stea, focurile păstorilor. Irod), dar mai ales cu imaginea fără chip a Celei над Которою нимб золотой (...) ... при мысли о ней видишь вдруг как бы свет ниоткуда. (8,223) ’ ' Evocarea aurei sfinte a Preacuratei și a pruncului pe care mulți încă nu-1 recunosc a fi El, asociate cu cea a lui Irod - simbol al cruzimii și al refuzului recunoașterii min- unii divine - sunt, poate, iertarea pe care o cere Brodski în numele multora dintre con- temporanii săi, care și-au pierdut atât credința, cât și omenia. Extrapolând legenda biblică la o lume apropiată ca timp și mentalitate poetului însuși. Brodski ne amintește că a crede în bine este răspunsul firesc al oamenilor la o lume dominată de rău: Знол бы Ирод, что чем он сипией тем верней, неизбежное чудо. Постоянство такого родства основной механизм Рождества. (8, 223) Dacă în poeziile la care ne-am referit elegiacă este atmosfera și tonalitatea. Brodski refuzând “confesiunea directă, declarativul cui ostentativ’’ (11,92), dacă mono- logul său liric devine dialog cu un interlocutor precizat sau cu un posibil cititor și dacă reperul temporal este sărbătoarea Crăciunului, celălalt grop de poezii inclus în acest virtual ciclu are un caracter relativ epic și reprezintă momente legate de Nașterea Domnului, eul poetului fiind prezent arareori. Cele nouă poezii care constitue acest sub- ciclu (Рождество - 1963, Рождество 1963 года. Бегство в Египет (1) - 1967,Рождественская звезда - 1987, “Представь, чиркнув спичкой... 1989, “Не важно, что было вокруг... ” - 1990, Presepio 1991, Колыбельная - 1992, Бегство в Египет (2) - 1995) vizualizează legenda evanghelică, nu strict în litera Bibliei, ci în spiritul ei. Poetul își amintește cum a ajuns la această temă: “Primele poezii de Crăciun le- am scris, cred, la Komarovo. Locuiam înlr-o casă de vacanță (...). Acolo, dintr-o revistă poloneză (...) mi-am decupat o ilustrație. Era o Adorație a magilor, nu-mi amintesc autorul. Am lipit-o deasupra sobei și o priveam serile, destul de des. (...) am privit-o, am privit-o și am hotărât să scriu o poezie cu aceiași subiect. Adică, totul a început nu de la sentimente religioase, nu de la Pastcmak sau Eliot, ci tocmai dc la această ilustrație”. (4, 54-55) Se prea poate ca alături de această ilustrație, imaginația poetică a lui Brodski să fi fost stimulată și de nenumăratele picturi expuse la Ermitaj (poetul locuind foarte 176 https://biblioteca-digitala.ro aproape de muzeu), având ca temă Madona cu pruncul. Fecioara cu pruncul, Sfânta fam- ilie. Adorația magilor sau a păstorilor. Fuga în Egipt, semnate de pictori germani, olan- dezi și mai ales italieni, din care vom aminti doar pânzele lui Lucas Cranach cel Bătrân, Rembrandt van Rijn, Leonardo da Vinci, Rafael. într-un interviu acordat în 1993 revistei poloneze “Przekroj” Brodski spunea: “Eu ador pictura. (...) în mod special cei mai dragi îmi sunt italienii, cred, Giovanni Bellini și Piere della Francesca'’. (3, Ю0) Tablourile cu tematică religioasă ale acestor doi pic- tori și ale multor altora le va fi văzul Brodski și în muzeele din Europa sau SUA. Apare firesc atunci ca șapte din cele nouă poezii având ca temă Nașterea Domnului să fie scrise în emigrație, după vizitarea a nenumărate galerii și catedrale din vestul Europei, după descoperirea altei tradiții de sărbătorire a Crăciunului, oarecum diferită de cea rusească, începutid însă a fost făcut în 1963, în Rusia. Poeziile cu textură evanghelică se articulează într-un poliptic, structurat pe câte- va imagini care se repetă ca variațiunile pe aceeași temă. Tabloul este în general static, dacă avem în vedere personajele, mișcarea este doar a elementelor naturii - vânt, nin- soare, viscol. Ca în pictura religioasă a maeștrilor europeni sau în anonimele icoane bizantine și rusești, personajele sunt cele tradiționale: Pruncul. Maria, losif, păstorii, magii. Adăpostul în care se află Pruncul este numit de poet când iesle (ясли), când grotă sau peșteră (пещера), când locuință de păstori (пастушья квартира). Poetul accentuează în mod deosebit peisajul hibernal al pustiului arid, răscolit de viscol sau acoperit de zăpadă. Acestei dominante a ostilității forțelor naturii i se opune ca simbol al minunii divine, de care magii au fost deja înștiințați, strălucirea stelei, precum și lumina și căl- dura focului, ambianță cromatică și senzorială prezentă în absolut toate poeziile dc fac- tură evanghelică Vom cita prima poezie din această serie, datând din 1963, anul în care Brodski a început și lectura Biblici: Волхвы пришли. Младенец крепко cnai. Звезда светила ярко с небосвода. Холодный ветер снег в сугроб сгребал Шуршал песок. Костёр треща! у входа. Дым шёл свечой. Огонь вился крюком. И тени становились то короче, то вдруг длиней. Никто не знап кругом, что жизни счёт начнётся с этой ночи. Волхвы пришли. Младенец крепко спал. Крутые своды ясли окружат. . Кружился снег. Клубился белый пар. Лежал младенец и дары лежачи. (8, 36) Imaginea stelei care îi călăuzește pe magi spre locul unde a venit pe lume Fiul Măriei Cel Unul Născut, are în viziunea lui Brodski o semnificație oarecum diferită de tradiția biblică sau de cea a lui Pastemak din poezia Рождественская звезда. Steaua este la Brodski punctul dc intersecție a luminii care vine de sus, de la Divinitatea supremă și a luminii emanate de jos, dc la Pruncul aflat în adăpostul sărăcăcios, încălz- it de suflarea animalelor: Звезда, пламенея в ночи, смотрела, как трёх караванов дороги сходились в пещеру Христа, как лучи. (8,36) ' 177 https://biblioteca-digitala.ro младенец дремал в золотом ореоле волос, обретавших стремительно навык свеченья - не только в державе чернявых, сейчас, - но и в правду подобно звезде, покуда земля существует: везде. (8,436) ' ’ Представь трёх царей, караванов движенье к пещере; верней, трёх лучей приближенье к звезде, (...) (8, 439) Морозное небо (...) сверкало звездою - и некуда деться ей было отныне от взгляда Младенца. (8, 453) (... ) И потрогать фольгу звезды пальцем хочется; собственно, всеми пятью как младенцу тогда в Вифлееме. (8, 461) Brodski insistă asupra celei dintâi încărcături semantice a simbolului, și anume, asupra luminii sfinte cârc vine de la ccl care l-a creat pe Fiul Omului și Fiu ai lui Dumnezeu totodată: Он был всего лишь точкой. И точкой была звезда. Внимательно, не мигая, сквозь редкие облака, на лежащего в яслях ребёнка издалека, из глубины Вселенной, с другого её конца, звезда смотрела в пещеру. И это был взгляд Отца. (8,424) ' Привыкай к пустыне, милый, и к звезде, льющий свет с такою силой в ней везде, будто лампу ж:жёт, о сыне в поздний час вспомнив, тот, кто сам в пустыне дольше пас. (8, 463)? Steaua - semn al Divinității, călăuzește și drumul celor trei fugari - losif, Maria și Isus - spre Egipt, mesajul ei rămânând deocamdată tainic și neînțeles: Звезда глядела через порог. Единственным среди них, кто мог знать, что взгляд её означал, был младенеи; но он молчал. (12,202) ' 178 https://biblioteca-digitala.ro Am citat din ultima poezie dedicată Crăciunului, scrisă de Brodski în decembrie 1995. intitulată ca și o poezie mai veche, din 1988, tot Fuga în Egipt (2). Poetul demitizcază personajele și evenimentele, umanizându-lc, în sensul că episodul popasului în drum spre Egipt este descris ca o scenă de gen din tablourile maeștrilor olandezi. Decorul și detaliile sunt deja cele cunoscute - pustiu, iama, peșteri foc - dar poezia degajă o atmosferă de căldură și liniște, aparent fără nimic miraculos. De altfel, majoritatea poeziilor dedicate Nașterii Domnului au o tonalitate lumi- noasă, explicabilă prin ideea începutului unui Timp nou în istoria omenirii. Aproape în fiecare din aceste poezii există o imagine, un vers, care să sugereze menirea pe care o va avea în istoria lumii Pruncul ce doarme acum liniștit: ... Никто не знал кругом. что жизни счёт начнётся с этой ночи. (8. 36) младенец родился в пещере, чтоб мир спасти; (8. 424) ..В заметаемой снегам пещере, своей не предчувствуя роли, младенец дремал (...) (8, 436) Младенец покамест не заработал на колокол с эхом в сгустившейся сини. '(8.439)??? ’ în lucrarea sa. Citmdu-l pe Brodski. autoarea poloneză Jadwiga Szymak- Reiferowa oferă o altă explicație pentru căldura ce iradiază din poeziile lui Brodski ded- icate Nașterii Domnului. Autoarea le asociază cu viața intimă a poetului, văzând în ele reflexul unor momente dc fericire trăite în casa de la Komarovo (în cele două poezii scrise în 1963) (13, 181). dar și în poezii scrise după aproape 30 de ani (“Не важно, что было вокруг... ” - 1990, Бегство в Египет (2) - 1995) în care sc resimte о doză de resemnare tăcută, dc liniște și siguranță (13, 226). ce poate fi pusă pe seama echili- brului pe care i l-a oferit poetului viața conjugală și nașterea fiicei sale, Arma. Este o ipoteză pe care putem s-o acceptăm, deși, dacă recitim convorbirea poetu- lui cu Piotr Veil, observăm că Brodski se arată intransigent față dc asocierea trăirilor per- sonale cu subiecte biblice: “... poți să-ți cuplezi eul tău la subiectele evanghelice, con- siderându-le ca niște situații ariietipice. Dar în astfel de cazuri apare o uriașă doză de prost gust. Pur și simplu așa sunt educat eu, sau mai bine zis, așa m-am educat”. (4, 53) De aceea, credem, sentimentele intime ale poetului nu s-au amestecat atât de concret în creuzetul procesului de creație cu temele și imaginile evanghelice, ceea ce însă nu exclude faptul că în straturile cele mai adânci ale subconștientului creato, dimensiunea strict personală n-ar putea fi una din motivații. Două din poeziile dedicate Nașterii Domnului se detașează de celelalte care nu implică în nici un fel eul poetului, prin inserția cotidianului în evenimentele de acum 2.000 de ani. In “Представь, чиркнув спичкой, тот вечер в пещере... ” (1989) întâl- nim un dramatism neașteptat pentru Brodski, care în majoritatea Versurilor de Crăciun evocă “neutru și fără patimă anumite momente ale Nașterii lui Cristos”, fără ca aceste stihuri să exprime cu ostentație “sentimentul înălțător, emoția în fața înfăptuitei minuni dumnezeiești”. (11, 100) 179 https://biblioteca-digitala.ro Repetarea tulburătoare a frazei “Представь, чиркнув спичкой” - ‘‘тот вечер в пещере... ” ' “ту полночь в пещере”: “Представь трёх царей, караванов движенье к пещере” culminând cu Представь, что Господь в Человеческом Сыне впервые Себя узнаёт на огромном в потьмах расстоянии: бездомный в бездомном (8, 439) transformă tabloul epic într-o poezie lirică, pe care o putem numi elegie evanghe- lică. Poetul și cititorul înțeleg suferința mută a Tatălui divin care știe ce-i va fi dat Fiului său să îndure. în același registru al durerii este conceput și Cântecul de leagăn (Колыбельная) (1992). Fără să fie numită direct, din cuvintele mamei care își leagănă pruncul, se înțelege că este voiba despre Maria și copilul ei, sortit ca prin sacrificiul său să izbăvească lumea. Scris în spiritul poeziei populare, Cântecul înduioșază prin tensiunea interioară care induce o tonalitate apropiată dc cca a bocetului. Leitmotivul “Привыкай, сынок, к пустыне.. " sugerează obstinant însingurarea în suferință ce-1 va însoți pe Fiul ei până la moarte. Пустыня devine la un moment dat пустота și aici recunoaștem una dintre imaginile emblematice ale lui Brodski, pe care poetul o definea ca fiind “mai rea decât iadul“ (хуже ада): Привыкай, сынок, к пустыне, как щепоть к ветру, чувствуя, что ты не только плоть. Привыкай жить с этой тайной: чувства те пригодятся, знать, в бескрайней пустоте. Не хужей она, чем эта: лишь длинней, и любовь тебе примета места в ней. (8, 462) Lirica lui Brodski este impregnată dc reținerea emoționalului, de stăpânirea voită a impulsului afectiv - trăsături definitorii pentru poezia intelectuală a secolului nostru, într-un interviu acordat Valentinei Poluliina în 1980, Brodski declara: “ la sfârșitul sec- olului al XX-lea în poezie nici despre dragoste, nici despre Dumnezeu nu se poate voibi direct, frontal, explicit” (14, 46). Brodski detestă lirica în care se exagerează apelul la Divinitate, la “situația eu și Dumnezeu. Ceea ce, după părerea mea, spune poetul, este total lipsit de modestie. Pentru că o astfel de raportare parcă ar presupune că și Dumnezeu trebuie să știe de mine, să citească versurile mele etc. Să corespondăm. (...) Și din punct de vedere literar astfel de relații “prietenești” cu Domnul sunt de mauvais ton. Se produce o inflație literar-rcli- gioasă“. (2, 99-100) Aceste aserțiuni sunt confirmate de opera poetică a lui Brodski, atât de lirica cu caracter filozofic, cât și de poeziile având ca subiect sărbătoarea Crăciunului și Nașterea Domnului. Ele ne explică și de ce în suita poeziilor cu temă evanghelică lipsește cuvân- tul Dumnezeu (Бог), poetul folosind doar o dală numele lui Cristos (Xpucm) în 180 https://biblioteca-digitala.ro Рождество 1963 și pe cel de Doimi (Господь) în “Представь, чиркнув спичкой... ”. Lipsește din majoritatea poeziilor cu temă evanghelică ironia și autoironia brod- skiană, lucru de la sine înțeles, căci poetul nu-și permite lezarea în vreun fel a idealului religios, chiar dacă el însuși nu se consideră un adept declarat al vreunei confesiuni, și chiar dacă și-a permis uneori critica instituțiilor religioase (vezi eseul Călătorie la Istambul). Pentru poeziile inspirate de evenimentele de la care în curând se vor împlini 2.000 de ani este caracteristică concentrarea în fonne scurte (poate și sub influența liricii Annei Ahmatova sau a Marinei Țvetacva), căci evocarea sentimentelor profunde nu are nevoie de prea multe cuvinte, știută fiind și preferința lui Brodski pentru fonne poetice ample. Ce i drept, restrângerea lor devine tot mai vizibilă în lirica ultimilor ani (1990-1995). Despre lirica lui Brodski din ultima perioadă dc creație, prietenul său, poetul Alexandr Kușner spune: “ undeva, spre mijlocul anilor optzeci sau puțin mai înainte, în poezia lui se simte o intonație de indiferență și de negare deliberată a tuturor valorilor (...). Inamic de a citi poezia, ștu deja ce ți se va spune în ea: viața este absurd, ironic, batjocură a sensului, nimic nu merită lacrimi, nimeni nu merită dragoste. Singurul lucru pe care omul ar trebui să îl facă, dacă ar fi curajos și consecvent, este să retumeze Creatorului biletul” (15, 172) (aluzie la celebrele versuri ale Marinei Țvetacva: Пора - пора - пора, Творце вернуть билет. (Стихи к Чехии) (16,350). ' Afirmația este doar parțial corectă, deoarece poeziile dedicate Nașterii Domnului infirmă scepticismul cunoscut al lui Brodski. Dacă nu credința în sine, atunci cel puțin pildele ei îi sunt apropiate lui Brodski, măcar pentru faptul că au servit dc-a lungul sec- olelor pentru atâtea capodopere ale artei ruse și universale. “Totul a început, spune Brodski. referindu-se la ilustrația care l-a inspirat. (...) din considerente nu de ordin reli- gios, ci estetic. Sau - psihologic. Pur și simplu mi-a plăcut (...), iată această concentrare a întregului într-un singur element - ceea ce reprezintă în fond scena din peșteră“ (4,56). Căci Brodski este un poet al intelectului și fiecare volută a conștiinței artistice a acestui “maestru al contrastelor și paradoxurilor” (4, 146), îl face pe cititorul contempo- ran să-și recunoască propriile frământări și dileme, să se regăsească în complicatul des- tin pe care i l-a hărăzit sfârșitul de secol și de mileniu. NOTE 1. Иосиф Бродский: Труды и дни. Составители Л. Лосев и П. Вайль, Москва, Изд. Независимая Газета, 1998. 2. Соломон Волков, Диалоги с Иосифом Бродским, Москва. Изд. Независимая Газета, 1998, 3. “Звезда”, 1997,№ 1. 4. Рождество: точка отсчёта. Беседа И. Бродского с П. Вайлем, in Иосиф Бродский, Рождественские стихи, Москва, Изд. Независимая Газета, 1992. 5. Иосиф Бродский: Творчество, личность, судьба. Журнал “Звезда”, Санкт- Петербург. 1998. 6. Сочинения Иосифа Бродского. Изд. Пушкинский фонд, том V, Санкт-Петербург. 1999. 7 2 Поэтика Бродского. Сборник статей под ред. Л. Лосева, Tenafly, 1986.? 8. И. А. Бродский, Избранные сочинения. 1957-1992, Москва, Изд. 181 https://biblioteca-digitala.ro Панорама, 1994. 9. Сочинения Иосифа Бродского, Изд. Пушкинский фонд, том IV. Санкт- Петербург, 1995. 10. Valentina Polukina, Joseph Brodsky a poet for our time, Cambridge University Press, Cambridge, 1989. 11. Dumitru Bălan, Poezia rusă din secolul XX, EUB, 1997. 12. Иосиф Бродский, Пейзаж с наводнением, Ardis, Dana Point, 1995 13. Jadwiga Szymak-Reiferowa W., Czytajac Brodsldego, Wydawnictwo Uniwersytetu Jagiellonskiego, Krakow, 1998. ? 14. Валентина Полухина, Бродский глазами современников. Журнал “Звезда”, Санкт-Петербург, 1997. 15. “Знамя”, 1996. № 7. 16. Марина Цветаева, Сочинения, том I, Москва, Изд. Художественная литература, 1980. https://biblioteca-digitala.ro ЛИТЕРАТУРНЫЙ МИФОЛОГИЗМ У ВЛ. НАБОКОВА В. Шоптеряну, Бухарест Не претендуя на глобальную интерпретацию творчества Вл. Набокова, наше сообщение включается в поиски той „скрытой темы” на уровне макроро- манпой структуры его русскоязычных произведений, которая пролила бы свет на имплицитную метафизическую позицию писателя. Мы проникаем в ту область, странным образом обойдённую до сих пор набоковедами, в которой Набоков, по его собственному признанию, расставил „немало жестоких ловушек” (1). Речь пойдёт о мифологизме - одной из характерных черт мод- ернизма XX века, важном антимиметическом инструменте структурирования повествования (2), который ощущался писателями как открывающий новые горизонты искусству. Насколько нам известно, у Набокова нет прямых высказываний о литер- атурном мифологизме, если не считать его мнения относительно „совершенной мифонепроницаемости” (3) его книг и неоднократно выраженного подчёркнутого равнодушия к национальному своеобразию русского фольклора. Вообще можно сказать, что „нерусскость” Сирина, которую сразу подметила русская критика эмиграции, состояла не только в его чуждости Большим идеям, но и в отсутствии тех национальных традиций, которые имел в виду Г. Федотов, когда писал, что „на дне величайших созданий русского слона открывается нечто общее с примитивом народного фольклора” (4). ' И всё же, если отправляться не от высказываний самого писателя, а от его творчества, то прочтение набоковского художественного текста наводит на мысль об его амбивалентной зависимости от художественных находок „поэти- ки мифологизирования”, разработанной в творчестве как русских, так и запад- ноевропейских писателей, признанных „нормой модернизма”. В таких известных рассказах Набокова, как Возвращение Чорба (1930) и Ужас (1930), можно уловить скрытую полемику их автора с мифологическим методом создания образа, основывающимся на отказе от конкретного, единичного и, соответственно, на максимальном обобщении, результатом чего выступает превращение - путём повторов - живого человека, пусть и в „совершенную” вневременную модель или „бессмертный” архетип (5), но всё же - в „безжизненный” образ. Но лишь в последнем русскоязычном романе Дар (1937 - 1938), воспроизводя в чём-то схожую с рассказами ситуацию, писатель - через посредство главного персонажа, - выскажет эксплицитно своё отрицательное отношение к процессу мифологизирования, вступающему в противоречие с его „виталистической эстетикой”, в которой важная роль отводилась как раз конкретной, вещественной и чувственной детали. Размышления Фёдора Годунова ■ Чердынцева о том, почему он не в состоянии удержать в своей душе единичный, неповторимый облик Зины, воспроизводят, фактически, процесс ассимиляции исторической фигиры мифической категорией. Черты облика Зины, - читаем в романе -, повторённые „в его памяти” „бесконечное число 183 https://biblioteca-digitala.ro раз”, отзываются „всё ленивее, бледнее и отрывистее, теряя жизнь и доходя, из- за машинальных повторений распадающегося образа, до какой -то изломанно тающей схемы, в которой уже почти ничего не было от первоначальной жизни” (6)(подч. нами-В. Ш.). Подобное восприятие равносильно для Фёдора „подсоз- нательной работе по уничтожению её образа”, дорогого ему именно в своей связи „всех подробностей”: „бледные волосы...незаметно переходившие в сол- нечный воздух вокруг головы, голубая жилка на виске, другая - на длинной и нежной шее, топкая кисть, острый локоть, узость боков, слабость плеч и своео- бразный наклон стройного стана” (6, с. 160; подч. нами - В. Ш.). Но подобное отношение к мифологизации не мешает Набокову использовать её приёмы, как тогда, когда в конце романа Дар попытка раздв- инуть рамки конечного мгновения до мифического „вечного настоящего” реал- изуется средствами, типичными для поэтики мифологизирования: путём постепенного перехода от прошедшего времени совершенного вида, фик- сирующего однократное действие и необратимость обыденного жеста, к прошедшему несовершенного вида, вносящему многократность, с тем чтобы затем перейти к серии глаголов в настоящем времени, что как бы раздвигает рамки однократного эпизода до беспредельности, создавая впечатление „вечного настоящего”. Особый интерс в плане отношения Вл. Набокова к литературному мифологизму представляет то, как трактуется сквозная тема набоковского метаромана - постоянное возвращение писателя к своему русскому детству. Для реализации данной темы писатель прибегает к важнейшему из приёмов поэтики мифологизирования, связанному с концепцией вечной циклической повторяемости, известной как миф „вечного возвращения”, которой в русской литературе отдали дань в своём творчестве В. Брюсов, А. Блок, А. Белый, а также А. Платонов и М. Булгаков (7). Однако в отличие от вышеупомянутых писателей, у которых ощущение круговорота как прочного круга выступало свидетельством желания их пер- сонажа „вырваться из кольца”,-„проснуться от кошмара истории”, у Набокова имплицитно присутствует контрмифологема „вечного возвращения”- в вари- анте оптимистического восприятия цикличности архетипическим сознанием, которому был чужд историзм (8). Преувеличенным вниманием к прошлому творчество Набокова вписы- валось в тот интерес, если выражаться словами Томаса Вульфа, к „колоссальной проблеме” временных отношений, что „преследовал” как русских, так и западноевропейских модернистов. Добавив к этому отрицание будущего, этого „конца”- согласно русской метафизике истории - исторического процесса, можно говорить от эпистемологических предпо- сылках для квазисоответствия архаическому антиисторическому сознанию, обращённому исключительно к прошлому, плодом которого (сознания) и стал миф „вечного возвращения”. На всём существовании набоковского метагероя лежит отражение его „счастливейшего” русского детства, „оранжерейного рая”, находящегося „вне дьявольского”, исторического, времени, заполненного, тем не менее, как пишет автор, „всем, что я любил в мире”. Материализируясь в виде „живых, истинных, бесконечно милых” архетипических образов - этих инвариантов, объединяющих набоковские произведения в единую макросистему и связы- вающих их с автобиографией - этот „завершённый гармонический космос” (Бердяев) предстаёт как своего рода образцовая парадигма из концепции арх- 184 https://biblioteca-digitala.ro етипа. Согласно этой концепции реальность и ценность человеческого бытия определяется его соотнесённостью с архетипом или парадигматическим жестом, зародившимся ab origine, который затем повторяется или которому подражают. Мифологическая онтология имеет в подобном освещении платоновскую структуру: эмпирическая действительность осознаётся как „тени” неких вечных прототипов, идеальных форм, существующих в ноуме- нальной реальности (5, с. 81). Художественную перекодировку этой концепции архетипа мы встречаем и в Мастере и Маргарите М. Булгакова, по ближе к Набокову стоит всё же А. Платонов, у которого в Чевенгуре вечное возвращение персонажа к „детской родине, где лучше всего жить на свете”, окутанной в „материнское тепло”, может быть интерпретировано как попытка найти в далёком прошлом первоистоки сакрального. Но если у Платонова, укоренённого в „большом вре- мени” (М. Бахтин), тоска по „детской родине” выражает трагическое оди- ночество смятенной человеческой души в мире окружающей её действительности, то у Набокова его герой, созерцая „завершённый и гар- монический” универсум своего детства, созерцает вместе с тем только самого себя. Но в том-то и дело, что подобная позиция вытекала из самих основ творческой природы писателя с его представлением о сугубо личном характере искусства, освобождённого от какого бы то ни было социального содержания. „Моя связь с миром порвалась, я был сам по себе, ц мир был сам по себе” (9) - этими словами набоковский персонаж как бы очёркивает вокруг себя магический круг, за который не проникают отзвуки „дьявольского времени”. И для выражения презрения к истории и отказа от неё набоковского метагероя мифологема „вечного возвращения” оказывается чрезвычайно удачно найден- ным приёмом, составляя, в то же время, часть мироощущения писателя. И оказывается, что творческая позиция Набокова не была архаичной: виднейшие мифологи XX столетия подчёркивали, что мироощущение, носительницей которого выступала древняя мифологема, не является эффектом каких-то кон- сервативных тенденций, напротив - оно, будучи одним из аспектов арх- аической онтологии, выступает в то же время проявлением вечных метафиз- ических основ бытия и сознания (5, с. 11). Подтверждением этому могло бы служить и периодическое возрождение интереса к циклическим представлениям о времени не только в литературе. „Вечное возвращение истории, станет ли оно предметом науки?”— задавал риторический вопрос один из учёных середины нашего века (5, с. 107). Что касается Вл. Набокова, то по прочтении его рассказа Круг (1934) невольно задаёшься вопросом: Не жила ли где-то в подсознании автора вера в вечное возвращение „колеса истории”? Композиция рассказа Круг уподоблена самим писателем „змее, кусающей собственный хвост” (10). Кольцеобразная, или рамочная, структура ряда произведений Набокова, находясь в центре внимания многих иссле- дователей, рассматривается обычно как одно из свидетельств его „органического дара композиции”, без отношения к поэтике мифоло- гизирования с её выходящим за рамки обычного интересом к кругу во всех его формах, включая архитектонику произведений. Так и архитектоническая форма Круга говорит нам не только о композиционном мастерстве Набокова, но и подводит к скрытой идее произведепия. В конце рассказа повторяется та же ситуация: девушка, которую любил Иннокентий, оказалась, по прошествии лет, „такой ясе привлекательной, такой же неуязвимой, как и некогда" (11). Но 185 https://biblioteca-digitala.ro образ крута отсылает и к кругу мотивов писателя, одним из которых является последовательная инвектива разночинской интеллигенции: Иннокентий чувствует „ужасное на душе беспокойство” ещё и потому, что ощущает свою неполноценность, как и тогда, в юности, когда „к центру жизни” семьи высшего русского дворянства „всё равно не был допущен”, пребывая „на её зелёной периферии” (11, с. 337). Дар не случайно назван набоковедами романом - синтезом рускоязычно- го периода, в котором, как в фокусе, сходятся макросистемные мотивы. Это произведение является синтезом и в том смысле, что в нём как бы подводится теоретическое обоснование некоторым из идей писателя, художественно воплощённых в его более ранних произведениях, что в свою очередь создаёт впечатление целостности некоей макророманной структуры. Такого взаимоот- ношение между’ романом Дар и рассказами, с одной стороны, Возвращение Чорба и Ужас, и Круг, с другой. Но и известный набоковский рассказ Занятой человек выступает по отношению к Дару как своего рода художественная иллюстрация к философии времени, сформулированной главным героем романа, считающим „превратным” - „глупой иллюзией” „чувство времени, как некоего роста” (6, с. 307). Не является ли это тем включением исторического времени в космическое, циклическое время, которое и порождает ощущение своего существования как „кружения на месте” у персонажа исторической дилогии В. Брюсова или „стояния на месте” у персонажа А. Платонова? А философская метафора из Дара, дающая зрительное представление о человеческом существовании, как заключённом между „водяной бездной” прошедшего и „воздушной бездной” будущего, напоминает нам „тесное” „кольцо существования” А. Блока. Подобному представлению о человеческом существовании отвечает чётко выраженная кольцеобразная архитектоника Занятого человека (12), в которую замкнут, как между двумя „глухими стенами”, труднейший год из жизни персонажа, Графа Ита. Совершающееся за окном „вечное возвращение” в природе, подчёркивая своим движением, по контрасту, что человек „никуда не едет”, что он „сидит дома”, не отражается на ходе переживаний набоковско- го героя. В отличие, скажем, от „природного человека” А. Платонова, для которого, согласно традиции русской литературы, человек - частица потока мировой жизни, и поэтому именно под воздействием „равномерного" и „равн- одушного” хода в природе в нём рождает ся чувство „горькой тоски”. В контексте „оптимистического” восприятия набоковским героем „кру- гообразной природы всего сущего” (6, с. 184) его же заявление о „желании выр- ваться из кольца...” (6, с. 308) воспринимается либо как одна из „жестоких ловушек”, намеренно расставленных автором, либо как ещё одна из „мисти- фикаций” писателя - любителя „игры”. Ибо искреннее „желание вырваться из кольца” некоего антиисторического междумирия вступало бы в противоречие со всей шкалой эстетико — философских и этических ценностей писателя, герой которого живёт чувством „блаженства духовного одиночества”, оборачи- ваясь трагически для тех из его персонажей, кто оказывается не в состоянии найти „знакомую тропинку” к „оранжерейному раю прошлого”. Таким образом, творчество Вл. Набокова неожиданно оказывается сопричастным к философским исканиям мифологизирующих писателей, как русских, так и западноевропейских, в творчестве которых за „универсумом арх- аического мира” признаётся значимость неких парадигм и образчиков „экзис- тенциальных ситуаций”, лежащих „в истоках самой жизни” (М. Элиаде). 186 https://biblioteca-digitala.ro Примечания 1. В. Набоков, Предисловие к английскому перевод)’ романа „Король, дама, валет’' („King, Queen, Knave"), в кн.: В. В. Набоков: Pro ct contra, Санкт - Петербург, 1997, с. 66. 2. См. Е. М. Мелетинский, Поэтика мифа, Москва, 1976, с. 296. 3. В. Набоков, Предисловие к английскому переводу романа „Соглядатай" CThe Eye"), в кн. В. В. Набоков: Pro et contra, Санкт - Петербург, с. 57. 4. Г. П. Федотов, Письма о русской культуре, в кн. Мыслители русского зарубежья. Бердяев, Федотов, Санкт - Петербург, 1992, с. 412. 5. Mircea Eliade, Eseuri. Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise și mistere, București, 1991, c. 36 - 37. 6. В. Набоков, Собр. соч. в четырёх томах, т. 3, Москва, 1990, с. 160. 7. См нашу книгу: Filozofia mitului în literatura rusă, București, 1997, и статью: Концепция вечного круговорота времени у русских писателей и в философии М. Элиаде, „Romanoslavica”, XXXV, 1997, с. 167 - 183. 8. См. Н. Бердяев, Смысл истории, Москва, 1990, с. 22 - 23. 9. В. Набоков, Собр. соч. в четырёх томах, т.1, Москва, 1990, с. 401. 10. В. Набоков, Предисловие к английскому переводу романа „Круг" („The Circle”), в кн.: В. Набоков: Pro et contra, с. 105. 11. В. Набоков, Тяжёлый дым. Избранная проза, Москва, 1996, с. 340. 12. В. Набоков, Занятой человек, в его же: Истребление тиранов. Избранная проза, Минск, 1989, с. 525 - 534. https://biblioteca-digitala.ro SECȚIUNEA £: ISTORIA SLAVIST1CII Șl A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI IN LIMBI SLAVE BOEMISTICA LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI LA CEI 50 DE ANI DE EXISTENȚĂ1 Teodora Alexandru București întemeierea Calcdrei de Slavistică la Universitatea din București din anul 1891 și ceva mai târziu înființarea bibliotecii Seminarului dc slavistică au creat condițiile studiem limbilor slave, printre care și ceha. Astfel că în anul 1934 a luat ființă la Universitatea din București primul lectorat de limba cehă, condus de Elena Eftimiu, lec- torat în cadrul căruia se putea învăța ceha în mod organizat Activitatea acestuia a continuat până în anul 1938, când s-a mutat la Cluj. Din 1947 însă, lectoratul de limba cehă de la Universitatea bucureșteană și-a reluat activi- tatea prin revenirea Elenei Eftimiu la București. Constituirea boemisticii ca disciplină filologică de profil are loc abia la începutul anului universitar 1949-1950. în condițiile reorganizării învățământului superior filolog- ic Prunul și singurul cadru didactic în primii ani de existență a secției de boemistică a fost tot Elena Eftimiu, care prin prodigioasa sa activitate concretizată în cursuri, confer- ințe, prezentări ale unor personalități ale culturii cehe, precum și prin traducerile din operele scriitorilor cehi clasici și contemporani ca Alois Jirasek. Karel Hynek Macha, Jiri Wo’ker, Karel Capek-, a contribuit la popularizarea limbii, literaturii și culturii poporului ceh în România, în acea perioadă. Elena Eftimiu a elaborat și publicat în anul 193 7 și primul manual de limbă cehă, intitulat Gramatica limbii cehe (pentru studenți și începători) în care prezintă o schemă a morfologiei limbii cehe, însoțită de texte literare cu atestarea formelor gramaticale prezentate și la sfârșit de un sumar vocabular. în anii imediat următori înființării secției, colecthi.il de boemiști s-a lărgit cu cadre noi - Alexandra Toadcr și apoi Ileana lonescu -, reprezentantele primelor două pro- moții de boemiști, formate la școala slavistică bucureșteană, la catedra de filologie slavă. Mai târziu au fost încadrați și alți absolvenți: Tiberiu Pleter, Teodora Alexandra, Mioara Coteț Șendroiu, Anca Irina lonescu și de curând Diana Popcscu. Un aport deosebit în formarea cadrelor didactice la această catedră de limbi slave l-a avut praf. Pândele Olteanu, slovacist și boemist cu un latg orizont slavislic, care timp îndelungat a răspuns dc îndrumarea activității didactice și științifice a colectivelor de slo- vaciști și de boemiști și a condus cu competență mai multe teze de doctorat printre care și a subsemnatei. In plan didactic, în procesul de predare a limbii și literaturii cehe, dificultățile de început au constat mai ales în inexistența materialelor didactice, a manualelor de curs practic și a cursurilor teoretice. Nu am beneficiat în acea perioadă nici dc material didac- tic elaborat și publicat de cadrele de specialitate ale Universităților din Praga și din Bmo. De aceea obiectivul prioritar al secției a fost elaborarea și tipărirea unor astfel de instru- mente folosite în procesul de predare. Pentru cursul practic, de exemplu, precum și pen- tru cursul de limba cehă contemporană au fost elaborate materiale didactice proprii, adecvate cerințelor predării și însușirii acestei limbi slave - cclia, într-un cadru lingvis- 188 https://biblioteca-digitala.ro tic, altul decât cel ceh. In descrierea sistemului gramatical ceh, în aceste manuale și cursuri s-au făcut numeroase raportări la sistemul gramatical al limbii române, insistându-se asupra aspectelor de diferență și contrast dintre cele două brebii Elaborarea manualelor de curs practic a fost continuată și completată cu editarea primelor dicționare bilingve ceho - române și româno - cehe^, precum și a unor ghiduri de conversație^ , apărute in România, ale căror autori sunt boemiștii colectivului de la catedra de limbi slave. Activitatea științifică a membrilor secției dc limba și literatura cehă așa cum a fost prevăzută în planurile anuale și de perspectivă ale catedrei s-a axat, de la început, predominant, pe raporturile lingvistice, literare și culturale româno - cehe. în plan lingvistic un obiectiv important al catedrei a fost cercetarea graiurilor slave, vorbite pe teritoriul românesc, printre ele fiind și graiurile cehe din Banat. în această activitate s-au implicat Tiberiu Pleter și Teodora Alexandru care, în urma cercetărilor efectuate pe teren au oferi! o descriere amănunțită a graiurilor cehe vorbite în cele cinci așezări din Valea Clisurii (Sf. Elena, Gârnic, Ravensca, Bigăr, Șumițe)^ Graiul ceh din Peregul Mare (jud Arad) a fost cercetai în exclusivitate de Tiberiu Pleter7. Materialul oferit de acest grai a stal la baza elaborării și susținerii tezei sale de doctorat, intitulată Fonetica și fonologia graiului ceh din Peregul Mare. în descrierea acestor graiuri cehe s-a stăruit pe de o parte, asupra gradului lor de conservare, pe de altă parte, a influenței exercitate asupra lor dc alte idiomuri slave și neslave cu care au venit în contact. Rezultatele cercetătarilor noastre au suscitat și interesul dialectologilor și etno- grafilor cehi care au făcut, în paralel, investigații proprii. O altă preocupare majoră care s-a încadrat tematic într-un plan mai vast de studiere în țara noastră a raporturilor lingvistice româno - slave a fost aceea a influenței lexicului românesc, preponderent păstoresc, asupra graiurilor slave în speță a celor din Nord - Estul Moraviei și din Slovacia. Problema pusă în discuție nu era nouă. Influența româneasca asupra graiurilor cehe din Moravia și din Slovacia fusese anterior semnalată și discutată de mulți alți cercetători străini și români Ceea ce se impunea prin reluarea în discuție a acestei teme era investigarea unui material dialectal mai bogat și mai nou care a dus în final nu numai la îmbogățirea argumentelor în susținerea originii românești a unor cuvinte, dar și la depistarea altor cuvinte care ar putea fi discutabile ca împrumuturi din română. La nivelul catedrei s-a realizat un studiu de sinteză pe această temă, elaborat de un colectiv larg de autori condus de Silvia Niță-Armaș. Concluziile acestei lucrări, inti- tulate L’influence roumaine sur le lexique des langues slaves au fost comunicate la Congresul slaviștilor de la Praga (1968). Pentru aria graiurilor cehe din Nord-Estul Moraviei și a unor graiuri slovace, o cercetare aprofundată efectuată și pe teren de subsemnata a dus în final la elaborarea tezei de doctorat intitulată Elemente lexicale românești în graiurile slovace și cehe din Nord-Estul Moraviei și susținută în anul 1977. Unele rezultate ale acestei cercetări au fost publicate în reviste de specialitate românești și cehe^ în afara tematicii expuse mai sus, unii membrii ai secției noastre s-au orientat și spre alte compartimente ale limbii cehe. Astfel de contribuții originale au publicat, în domeniul analizei stilului unor scriitori cehi Tiberiu Pleter și Anca Irina lonescu^. Menționăm de asemenea un studiu cu o temă originală și interesantă, abordată cu competență de Anca Irina lonescu în teza sa de doctorat, intitulată Lingvistică și mitolo- gie. Contribuții la studierea credințelor populare ale slavilor, susținută și publicată în 189 https://biblioteca-digitala.ro tic, altul decât cel ceh. In descrierea sistemului gramatical ceh, în aceste manuale și cursuri s-au făcut numeroase raportări la sistemul gramatical al limbii române, insistându-se asupra aspectelor de diferență și contrast dintre cele două brebii Elaborarea manualelor de curs practic a fost continuată și completată cu editarea primelor dicționare bilingve ceho - române și româno - cehe^, precum și a unor ghiduri de conversație^ , apărute in România, ale căror autori sunt boemiștii colectivului de la catedra de limbi slave. Activitatea științifică a membrilor secției dc limba și literatura cehă așa cum a fost prevăzută în planurile anuale și de perspectivă ale catedrei s-a axat, de la început, predominant, pe raporturile lingvistice, literare și culturale româno - cehe. în plan lingvistic un obiectiv important al catedrei a fost cercetarea graiurilor slave, vorbite pe teritoriul românesc, printre ele fiind și graiurile cehe din Banat. în această activitate s-au implicat Tiberiu Pleter și Teodora Alexandru care, în urma cercetărilor efectuate pe teren au oferi! o descriere amănunțită a graiurilor cehe vorbite în cele cinci așezări din Valea Clisurii (Sf. Elena, Gârnic, Ravensca, Bigăr, Șumițe)^ Graiul ceh din Peregul Mare (jud Arad) a fost cercetai în exclusivitate de Tiberiu Pleter7. Materialul oferit de acest grai a stal la baza elaborării și susținerii tezei sale de doctorat, intitulată Fonetica și fonologia graiului ceh din Peregul Mare. în descrierea acestor graiuri cehe s-a stăruit pe de o parte, asupra gradului lor de conservare, pe de altă parte, a influenței exercitate asupra lor dc alte idiomuri slave și neslave cu care au venit în contact. Rezultatele cercetătarilor noastre au suscitat și interesul dialectologilor și etno- grafilor cehi care au făcut, în paralel, investigații proprii. O altă preocupare majoră care s-a încadrat tematic într-un plan mai vast de studiere în țara noastră a raporturilor lingvistice româno - slave a fost aceea a influenței lexicului românesc, preponderent păstoresc, asupra graiurilor slave în speță a celor din Nord - Estul Moraviei și din Slovacia. Problema pusă în discuție nu era nouă. Influența româneasca asupra graiurilor cehe din Moravia și din Slovacia fusese anterior semnalată și discutată de mulți alți cercetători străini și români Ceea ce se impunea prin reluarea în discuție a acestei teme era investigarea unui material dialectal mai bogat și mai nou care a dus în final nu numai la îmbogățirea argumentelor în susținerea originii românești a unor cuvinte, dar și la depistarea altor cuvinte care ar putea fi discutabile ca împrumuturi din română. La nivelul catedrei s-a realizat un studiu de sinteză pe această temă, elaborat de un colectiv larg de autori condus de Silvia Niță-Armaș. Concluziile acestei lucrări, inti- tulate L’influence roumaine sur le lexique des langues slaves au fost comunicate la Congresul slaviștilor de la Praga (1968). Pentru aria graiurilor cehe din Nord-Estul Moraviei și a unor graiuri slovace, o cercetare aprofundată efectuată și pe teren de subsemnata a dus în final la elaborarea tezei de doctorat intitulată Elemente lexicale românești în graiurile slovace și cehe din Nord-Estul Moraviei și susținută în anul 1977. Unele rezultate ale acestei cercetări au fost publicate în reviste de specialitate românești și cehe^ în afara tematicii expuse mai sus, unii membrii ai secției noastre s-au orientat și spre alte compartimente ale limbii cehe. Astfel de contribuții originale au publicat, în domeniul analizei stilului unor scriitori cehi Tiberiu Pleter și Anca Irina lonescu^. Menționăm de asemenea un studiu cu o temă originală și interesantă, abordată cu competență de Anca Irina lonescu în teza sa de doctorat, intitulată Lingvistică și mitolo- gie. Contribuții la studierea credințelor populare ale slavilor, susținută și publicată în 189 https://biblioteca-digitala.ro anul 1978 la Editura Litera. Cercetarea fenomenului literar ceh s-a înscris și el în aria relațiilor literare și cul- turale bilaterale. în abordarea științifică a fenomenului literar, s-au avut în vedere, îndeosebi, problemele legate de receptarea operelor scriitorilor cehi în România și ale celor români din Cehia. Preocupări constante în acest domeniu a avut Alexandra Toater care în lucrarea dc doctoral susținută în 1978 și publicată în același an sub forma unui curs special - Prelegeri de literatură cehă ( Privire specială asupra raporturilor literare și culturale româno-cehe) - a prezentat o sinteză a relațiilor culturale și literare ceho - române în sec. al XlX-lea și al XX-lea. Rezultatele cercetărilor sale parțiale de-a lungul anilor au apărut în diferite publicații dc specialitate sub forma unor articole^ De asemenea, vorbind despre activitatea dc cercetare a fenomenului literar nu putem trece cu vederea preocupările în domeniul literaturii cehe ale Ilenei lonescu, con- cretizate într-o avizată prezentare a prozei scriitorului ceh Vladislav Vancura, în teza sa de doctorat, susținută în anul 1979. în contextul prezentării scriitorilor cehi publicului românesc se înscrie și lucrarea monografică, amplă, consacrată operei scriitorului ceh Karel Capek, publicată în 1971 și semnată dc prof. Comeliu Batborică. Lucrarea a fost apreciată atât la noi cât și la cehi pentru originalitatea interpretării operei marelui scriitor, cunoscut românilor din numeroasele traduceri în limba română, efectuate de-a lungul anilor. în ultimii ani cursurile de literatură și ccl dc cultură și civilizație cehă sunt pre- date de Anca Irina lonescu, de curând titularizată ca profesor la această disciplină. în august 1978 a publicat la Tipografia Universității București cursul intitulat Prelegeri de literatură cehă vech^, iar în anul 1998 Istoria literaturii cehe (a doua jumătate a sec. al XIX - lea) și un Curs de cultură și civilizație cehă. In reviste de specialitate a publi- cat dc asemenea articole și studii privind operele unor scriitori cehi contemporani, dar preocupările A.I. lonescu în domeniul literaturii și culturii sunt extinse și la alte litera- turi și culturi^ Activitatea boemiștilor de la catedra de limbi slave a fost și este nu numai bogată dar și foarte diversificată. Merită a fi subliniată activitatea intensă făcută cu competență în tălmăcirea în limba română a operelor literare ale scriitorilor cehi clasici și contem- porani în care s-au evidețiat în mod deosebit Alexandra Toader, C. Barborică, Anca Irina lonescu, Tiberiu Pleter și Teodora Alexandru. Subliniem de asemenea aportul constant al prof. T. Pleter în elaborarea și editarea manualelor (abecedar, cărți de citire și de gramatică, antologic de texte literare) pentru școlile din Banat, clasele 1-4, cu predare în limba cehă, contribuind astfel la buna desfășurare a procesului instructiv-educativ în școlile minorității cehe din România. Trecând în revistă realizările boemisticii de la Universitatea din București în cei 50 dc ani dc existență, subliniem și aportul important al unor lectori cehi ca Jiri Fclix, Jaromir Damek și Jindrich Vacck la buna desfășurare a procesului didactic. în perioada funcționării lor ca lectori la catedra de limbi slave, Jaromir Damek și Jindrich Vacek au elaborat și publicat materiale didactice, apreciate și bine venite, completându-le pe cele editate de boemiștii catedrei dc limbi slave In închiderea acestei succinte prezentări a activitatii secției de boemistică de la Universitatea din București îndrăznim să credem că o mărturie a recunoașterii eforturilor și succeselor obținute dc boemiștii noștrii în popularizarea în România a limbii, litera- turii și a valorilor științei și culturii poporului ceh, ar putea fi acordarea de către Republica Celiă în anul 1993 a medaliei Jan Amos Komensky (medalie oferită în Cehia oamenilor de știință și cultură), tuturor membrilor secției și acordarea în 1998 a medaliei 190 https://biblioteca-digitala.ro jubiliare cu ocazia împlinirii a 650 de ani de la înființarea Universității din Praga, sub- semnatei. Note 1. Cu privire la istoricul acestei discipline precum si la unele aspecte ale activitatii boemistilor catedrei de limbi slave vezi si Teodora Alexandru, O rumunske bohemistice , Naăe ied, 51, nr.3, Praga, 1968; Tiberiu Pleter, Istoricul studierii limbilor si literaturilor ceha si slovaca la Universitatea din București, in voi. Din istoricul slavisticii romanești, p. 111-122, București, 1982, Comeliu Baiborică, Z dej in rumunskej bohemistiky a slo- vakistiky, în Ceskâ literatura, nr.4, p. 361-365, Praga, 1985; Teodora Alexandru, 35 let bohemistiky na katedre slovanskych jazyku Bukurestske univerzity, în voi. Cestina jako cizl jazyk, III, p.83 -92, \ydavatelstvi Karolinum, Praga, 1990. 2. Dintre numeroasele contribuții cu caracter literar cităm câteva: Literatura ceha con- lemporona, în “Viața românească”, nr. 6-9, 1933; К II Macha - un romantic ceh, în “Universul” din 14 noiembrie 1936; Un mare poet ceh, în “Adevărul literar si artistic”, nr 846. 1937; traducerea povestirii Lunca de trandafiri dc Al. Jirâsek, “Buletinul săp- tămânii” nr.43 din 1937; povestirile Tribunalul și Omul care a știut să zboare de K. Capek, în “Buletinul săptămânii”, nr.48, 1939. Mai pe larg despre activitatea Elenei Eftimiu cf. Gh. Barba. Elena Eftimiu la 80 de am. în Romanosiavica XXII. 1984. p. 473 -475. 3. Vezi Tiberiu Pleter, Anca Irina lonescu, Curs practic de fonetica limbii cehe, CMUB, 1971; Teodora Alexandru și col., Manual de limba cehă, CMUB. 1972 ; Tiberiu Pleter, Curs de istoria limbii cehe, CMUB, 1973; Tiberiu Pleter. Anca Irina lonescu, Manual de conversație în limba cehă, CMUB, 1974 ; Teodora Alexandru, Soucasny cesky jazyk. Tvaroslovi, TUB, 1975 ; Tiberiu Pleter, Fonetica și fonologia limbii cehe, TUB, 1981 și mai nou de același autor Gramatica limbii cehe. în doua volume: voi. I Morfologia numelui, TUB, 1986, voi. П Verbul și părțile neflexibile, TUB, 1989. 4. Autoare; Teodora Alexandru. Dicționar ceh-român. Edit. Științifică și Enciclopedică. București, 1978 ; idem, Mic dicționar român-ceh, Edit. Sport-Turisin, 1982 și Mic dicționar ceh-român, la aceeași editură, 1983; și Anca Irina lonescu. Dicționar român- ceh, Edit. Științifică și Pedagogică, București, 1982. 5. A se vedea Teodora Alexandru, Ghid de conversație român-ceh, Edit. Științifică și Pedagogică, București, 1966, fiind primul ghid dc conversație de acest gen publicat în România; Tiberiu Pleter - Jaromir Damek, Ghid de conversație român-ceh, Edit. Sport- Turism, 1981 și Tiberiu Pleter, Ghid de conversație ceh-român, Edit. Sport-Turism, 1983. 6. Menționăm articolele și studiile semnate de Tiberiu Pleter : Cantitatea vocalică în graiurile cehe din Banat, Romanosiavica VII, 1963 ; Cerbul îngraiurile cehe din Banat, Analele Universității din București, 1964 ; Câteva particularități fonetice ale graiurilor cehe din Banatul de Sud, Romanosiavica, XIV, 1963 ; și dc Tedora Alexandru, Istoricul așezării cehilor în Banatul de sud, Romanosiavica, XII, 1965 ; idem, Banatismy v nafeinich ceskych osad Sv. Helena, Gcmik, Rovensko, Biger, Sumice a Clopodie, în Slavia, Praga, 1967, p. 374-382. 7. O parte din datele obtinuțe privind acest grai au fost prezentate în articolul Particularitățile sistemului fonologie ale graiului din Peregul Mare sub aspectul dis- tincției între nucleul și periferia sistemului, Analele Universității București, 25,1976. 8. Cf. Teodora Alexandru, Toponime românești pe teritoriul Moraviei și al Slovaciei, Analele Universității București, Limbi Slave. 1972 ; Название расстенийрумынского происхождения у славян северных Карпат, CMUB, 1973, referat prezentat la al VII- 191 https://biblioteca-digitala.ro lea Congres Internațional al Slaviștilor de la Varșovia. 21-27 august 1973; Lexikcilni prvky rumunskeho puvodu ve slovniku spisovneho jazyka ceskeho, în "Nașe reC” 57, 1974, p. 142-148; Stopy rumunskeho vlivu v ceske onymii, în “Zpravodaj Mistopisnd komisc”, XVI, 1975, nr. 1-3, p. 92-101; Semantica și întrebuințarea locuțională a unor termeni de origine românească în graiurile slovace și cehe din Moravia, “ Studii și cercetări lingvistice” , XXVII, 1976, 4, p. 409-415. 9. Dintre acestea cităin : Tiberiu Pleter, Cuvintele expresive în proza lui K. Capek, în "‘Analele Universității București”, Filologie, 1966, p. 362 și urm. ; idem. Procedee de realizare a expresivității în romanul “Nikola Suhaj loupeznik” de 1. Olbracht, “Romanoslavica”, XIX, 1980, p. 94 și urm. ; Anca Irina lonescu, Folosirea limbii cehe comune în romanul lui J. Skvorecky ‘'Zbabelci", în “Analele Universității București”, seria Limbi slave, 1972, p. 143 și urm. 10. Vezi Alexandra Toader, Contribuții la studiul influenței basmului hodean asupra lit- eraturii sec. alXLX-lea. “ Analele Universității București”, Filologie, 15, VIL 1959; Jan Neruda si Romania, “Analele Universității București”, seria Limbi slave, 18, 1969; Mihail Sadoveanu în arhive pragheze, în “Manuscriptum”, VII, nr.2, 1976 ; Le roman roumain en Tchecolovaquie pendant l’entre-deux-guerres, în “Syntesis”, V, 1978; Aspirația spre libertate și independență a poporului român în memorialistica cehă din sec. XIX, în “Romanoslavica”, XIX 1979; Aspecte ale receptării literaturii cehe în România la sfârșitul sec. al XLX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea, în “Romanoslavica”, XX, 1984; Personlichkaeitn der Rumânichen Kultur in der Zwischenkriegszeit in de Prager archiven, în “Syntesis”, 13, 1986. 11. Pentru aceeași perioadă din literatura cehă veche au mai fost elaborate și publicate alte două cursuri, în 1974 Istoria literaturii cehe, sec.IX-XVII, autoare Ileana lonescu și în 1992 Istoria literaturii cehe vechi, autor Tiberiu Pleter. Ambele cursuri au apărut la Tipografia Universitară București. 12. A se vedea și lucrarea apărută de curând : Sofronic Vraceanski, Cartea celor trei religii, Ediție trilingvă (bulgară, româna și rusă), Edit. Universal Dalsi, București 2000. 13. Vezi J. Damek. Prelegeri de istoria limbii cehe literare, București, 1979 ; coautor la Ghid de conversație ceh-român. Edit. Sporl-Turism 1981 și coautor la Antologie de texte literare cehe. Sec. XX, TUB, 1978; J. Vacek. Curs practic de limba cehă, TUB, 1985; idem, Limba cehă pentru avansați, TUB, 1987 ; Limba cehă colocvială (curs prac- tic), TUB, 1988 și Uvod do cetby ceskeho literarniho textu, TUB, 1989. https://biblioteca-digitala.ro АЛ. ПАПАДОПОЛ-КАЛИМАХ. ВКЛАД В РАЗВИТИЕ РУМЫНСКОЙ РУСИСТИКИ Георге Барбэ, Ксения Красовски București Примечательно, что возникновение и развитие в нашей стране славистики и русистики, как составная часть славистики, связаны с именами крупнейших представителей румынской науки, литературы, культуры вообще, а среди них числятся и видные деятели Румынии. В атом отношении особый интерес представляет Ал. Пападопол-Калимах (1X33-1898 гг.), известный историк, политический деятель, дипломат, публицист, мемуарист. Родился в провинциальном городе Текуч', где и похоронен. Происходил (с материнской стороны) из знаменитой древней боярской румынской семьи (Каллимаке, Каллимаки), из которой выдвинулись на престол Молдовы четыре господаря^ и один митрополит-^, как и ряд других видных государственных сановников Молдавского княжества^. Страстный поборник Объединения Румынии ещё с ранней молодости, .Александру Пападопол-Каллимах был близким другом почти со всеми писателями и деятелями культуры эпохи второй половины XIX века, особенно с выдающимся румынским поэтом Василе Александри. в журнале которого, “Ромыния литерарэ” (“Литературная Румыния“), дебютировал в 1858 году. После Объединения Румынских Княжеств в 1859 г. был в одно время (1865- 1866) министром иностранных дел в правительстве Ал. Иоана Кузы и министром Культов и Просвещения (1868). Затем удаляется от политической деятельности и полностью отдаётся исследовательскому труду' в области национальной истории, сотрудничая интенсивно на страницах многих публикаций того времени, особенно в журналах “Рсвиста литерарэ ши штиинпификэ” (“Литературный и научный журнал”), “Конворбирь литераре" (“Литературные беседы"), “Рсвиста ноуэ”(“Новый журнал”), “Архива” (“Архив”) и, конечно, “Аналсле Академией Ромыне” (“Анналы Румынской Академии”), исторического отделения. Воодушевлённый благородными идеями поколения “пашоптистов’А А. Пападопол-Каллимах выступал против крайностей “латинистов” и “пуристов", заодно с В. Александри и Ал. Руссо (1819-1895), защищая подлинные сокровища народного языка. Он собрал и обнародовал ценные и мало известные румынской историографии информации и данные из национальных и иностранных источников. Учёный эрудит, он пользовался в своих изысканиях писаниями и документациями на греческом, латинском, французском, русском, украинском и немецком языках. Крупный наш историк Николае Йорга отмечал его вклад новыми фактическими данными в историческую науку, а знаменитый критик и историк литературы Джордже Кэлинеску охарактеризовал его словами: “трудолюбивый и вездесущий А. Пападопол-Калимах”®. Из его работ следует напомнить хотя бы те, которые в определённой степени близки нашей тематике: Дунай в литературе и в традициях (1886)^, Генерал Павел Киселев в Молдавии и в Румынской стране в J829-1834 гг. (1887)8, труд основанный на русские источники, особенно на книгу А. Р. Заблоцкого- Десятовского о жизни и деятельности Павла Киселева, которая включает 193 https://biblioteca-digitala.ro официальные документы, письма, дипломатическую переписку с русскими императорами (Александром I, Николаем I и Александром И) и другими официальными лицами, как и разные ценные бумаги из архивов Великого князя Константина Николаевича, Министерства обороны и Министерства царского имущества; интересен солидный исследовательский труд Софья Палеолог, племянница императора КонстантинаXI Палеолог, и княжна Олена (1472-1509), дочь господаря Молдовы Штефана Великого (1859). труд, отмеченный в Москве в 1896 году' рецензией известного русского слависта А. И. Яцимирского. Исследования А. Пападопол-Калимаха характеризуются обычно обширной информацией, научной скрупулёзностью, детально исчерпывающей документальностью В своей работе Дунай в литературе и в традициях он, например, ссылается на всевозможные фольклорные и книжные источники всех народов, по территории которых протекает Дунай. Таким образом, цитирует поэта декабриста К. Ф. Рылеева (1795-1826) о походе Святослава (X век), “которого историк Карамзин справедливо прозвал Александром Македонским России". Там же говорит о богатырях из русских былин. Отмечает колоритные лирические песни о казаке на Дунае. Приводит места из Слова о полку Игореве, где мелькает поэтическое название “Дунай”. В неопубликованных рукописях, хранящихся в рукописном отделе Библиотеки Румынской Академии, мы обнаружили отрывок, переписанный на русском языке А. Паладопол-Калимахом, из Краткого исторического описания Киевской Лавры (Печатано в типографии Академии Киевской, при Лавре Печерской 1805 года)^. Среди зашнурованных пожелтевших листов, наряду с выписками из произведений Тацита, Ля Брюйера, Ж. Ж. Руссо, Дидро. Вольтера и других мировых мыслителей и творцов, находим переписанные его рукой отрывки из Кантемира. Пушкина^. Четким почерком записано стихотворение Перед испанской благородной, которое при жизни Пушкина не печаталось^. Впервые оно появилось в посмертном издании сочинений русского поэта (т. IX) 1841 года. А. Пападопол-Калимах поставил от себя заглавие Романс пушкинскому стихотворению, которое, по своей песенной ритмике и любовно-рыцарскому мотиву, может быть и было предназначено этой цели. Безусловно, что значительнейшим вкладом Ал. Пападопол-Калимаха в развитие русистики в нашей стране является первое переложение на румынский язык Слова о полку Игореве. Перевод А. Пападопол-Калимаха древнерусской поэмы был среди первых в Европе, после переложения Слова на языки славянских народов и после появления в 1841 году его французского варианта. Свою работу над румынским текстом поэмы Каллимах завершил в основном в 1883 году. Это совпадает с периодом, когда румынская классическая литература достигает непревзойденных до сих пор вершин художественности и богатства идейного содержания. Весьма примечательно, что 1883 год является моментом создания знаменитой поэмы Лучафэрул Михая Эминсску и уникальной комедии Потерянное письмо Иоана Луки Караджалс, два эмблематичных шедевра румынской словесности. К этому времени уже существовали наш большой социальный роман (Николае Филимон, Старые и новые мироеды. 1863), крупная веха в развитии румынской реалистической литературы, своеобразный Псеудокинегетикос (1874) Александру Одобеску ( в котором, между прочим, есть прекрасные страницы о русской литературе), блистательные повествования Иона Крянгэ, утверждалась проза Иона Славича, поэтическое творчество Василе Александри находилось на гребне своего 194 https://biblioteca-digitala.ro расцвета. Знаменательно, что Василе Александри, второй в иерархии поэтов пантеона румынской литературы, читал в рукописи перевод А. Пападопол-Калимаха Слова о панку Игореве и был восхищён художественными достоинствами древнерусской поэмы. В своём письме от 3 апреля 1883 года он писал Якобу Нсгруцци^ о своих впечатлениях: «Дорогой Негруцци, Пападопол-Калимах перевёл древнюю поэму редкой поэтической красоты, написанную в XII веке, под заглавием Похоо Игоря против половцев. Будучи убеждён, что вы откроите страницы журнала “Конворбирь литераре” для этого интересного перевода, я попросил нашего друга П. Калимаха сообщить нам о своём согласии» . Хотя Василе Александри горячо приветствовал её, первая версия на румынском языке Слова о полку Игореве, по неизвестным причинам, не была напечатана на страницах “Конворбирь литераре”. Лишь два года спустя перевод был прочитан 17 марта 1885 года на заседании Румынской Академии и затем напечатан, по случаю приближения 700-летия древнерусской поэмы и 90-летия её открытия, в публикации “Анналы Румынской Академии”, под заглавием Слово о походе Игоря Святославича, князя Новгорода северского, против половцев^. Василе Александри проявлял особый интерес к судьбе этой поэмы в нашей стране, написав 3 октября 1885 года А. Пападопол-Калимаху. автору её румынского перевода: “Меня порадовала весть твоя о том, что начал печатать Песнь Игорю, ту замечательную славянскую поэму XII века. ’^ Перевод, осуществлённый А. Пападопол-Каллимахом в прозе, корректно и добросовестно передающий текст древнерусского произведения, сопровождён обширным эррудированным предисловием и множеством подробных объяснительных примечаний. В своём предисловии переводчик говорит о “большой ценности", о “первобытной оригинальности" поэмы, о том, что в ней упоминается “наш Дунай”, горы Карпаты, побережье Чёрного моря, что «Слово о полку Игореве для славян означает больше, чем Le chanson de Roland для французов, потому что оно является единственным в своём роде; Слово для них то же самое, что для греков поэмы Гомера, а для немцев Нибелунги: жемчужина их национальной литературы». Необходимо подчеркнуть, что характерной особенностью румынских деятелей XIX столетия, период роста в нашей стране национального самосознания (революции 1821 и 1848 годов, Объединение Румынских княжеств в 1858 году, приобретение государственной независимости в 1877 году), является энциклопсдичность, открытость к мировым духовным ценностям, широкий круг знаний и научно-культурных интересов. Они, выдающиеся личности прошлого века, выступали в многозначной роли, являясь учёными, публицистами, издателями журналов, государственными деятелями, создателями национальной классической литературы и культуры, которые в данный момент включает, своим уровнем в русло богатой европейской цивилизации и культуры. Такими были Николае Бэлческу, Михаил Когэлничану, Василе Александри, Ион Гика, Александру Одобеску. Именно этому поколению “пашоптистов” принадлежит - разумеется, в других размерах и менее скромным вкладом - Александру Пападопол-Калимах, автор первого румынского перевода Слова о полку Игореве. 195 https://biblioteca-digitala.ro Примечания 1. ton Petrovici, De-a lungul unei vieți (Amintiri). Editura pentru literatura. București, 1966, p. 65-68. ’ 2. Иоан Теодор К. (1758-1761), Григоре К. (1761-1764 и 1767-1769), Александру К. (1795-1799), Скарлаг К. (1812-1819). " 3. ГаврилК. (1760-1786). 4. Интересно отметить здесь, что одним из потомков этого знаменитою древнего румынского княжеского рода был писатель, публицист и общественный деятель левого направления - антифашист Скарлат Каллимаки (1896-1975), бывший политзаключённый в межвоенный период и получивший с тех времён прозвище «Красный принц». 5. «Пашоптисты» - участники и продолжители идей национально-революционного румынского движения поколения 1848 года. 6. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a Il-a, revăzută și adăugită. Editura Minerva, București, 1988, p. 515. 7. Alexandru Papadopol-Calimach, Dunărea în literatură și tradițiuni, București. 1886, p. 309-377 (Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom. VII, Secț. II; Discursuri, Memorii și Notițe). 8. A. Papadopol-Calimach, General Pavel Kisseleff în Moldova și in Țara Românească 1829-1834. După documentele rusești, București, 1887. 9. A. Papaopol-Calimach, Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog și Domnița Olena. fiica domnului Moldovei Ștefan cel Mare 1472-1309, București. 1895, 157 p. (Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XVII. Memoriile Secțiunii Istorice). 10. Ms, rom.. 929-930, f. 73. 11. Ms. rom., 929-930, f. 133. 12. В пушкинской рукописи конечное предложение стихотворения осталось необработанным и незаконным (См. Примечания к Потому собранию сочинений в десяти томах, Издание четвёртое, том третий. Изд. «Науука», Ленинград, 1977. с. 457-458). 13. Якоб Негруцци (1843-1932) - писатель, публицист, сын известного румынского классика Костаке Негруцци (1808-1868), который в 1837 году перевёл стихотворение Черная шаль и новеллу Кирджали А. С. Пушкина, а в 1844 году, совместно с Ал. Доничем (1806-1866), осуществил первый румынский перевод Сатиир Антиоха Кантемира. 14. V. Alecsandri, Publicistică. Scrisori, Chișinău, 1968, p. 385. 15. Cuvânt despre expediția lui Igor Sveatoslavici, principele Novgorodului nordic, con- tra Polovților sau Cumanilor, “Analele Academiei Române ”, Seria a Il-a, Tom VII (1884-1885), Secția II, Memorii și notițe, p. 140-169. 16. V. Alecsandri, Там же. 196 https://biblioteca-digitala.ro REZUMAT AL Papadopol-Calimach. Contribuție la dezvoltarea rusisticii românești. Al. Papadopol-Calimach (1X33-1898) - cunoscut istoric român, om politic, diplomat, publicist, memorialist, descendent după mamă dintr-o renumită și veche fam- ilie de boieri români, din care s-au ridicat patru domnitori ai Moldovei și un mitropolit, cât și alți cunoscuți demnitari de stat. Adept al idealurilor pașoptiste și militant de seamă al unirii principatelor române, el a fost ministru de externe (1865-1866) în guvernul lui AI. I. Cuza și ministrul cultelor și instrucțiunii publice (1868), iar în 1876 devine mem- bru al Academiei Române (secția de istorie). în cadrul preocupărilor sale științifice un loc important îl ocupă investigarea raporturilor româno-ruse în diverse planuri. Această problematică este tratată în aseme- nea lucrări, precum: Dunărea in literatură și tradițiuni (1886), Generalul Pavel Kisseleff in Moldova și Țara Românească 1829-1834 (1887), Sofia Paleoiog, nepoata împăratu- lui Constantin XII Paleoiog, fi Domnița Olena, fiica domnului Moldovei Ștefan cel Mare, 1472-1509 (1895) ș.a. Insă cea mai valoroasă contribuție în domeniul relațiilor culturale româno-ruse o reprezintă realizarea de către Al. Papadopol-Calimach a primei transpuneri în limba română a poemului medieval rus Cuvânt despre oastea lui Igor, tradus în 1883 și apărut în 1885, cu prilejul marcării a 700 de ani a acestui monument al literaturii ruse vechi și 90 de ani de la descoperirea lui. Este printre primele traduceri în spațiul Europei a acestei celebre creații din perioada de început a literelor roșești. Pentru ilustrare propunem un fragment din traducerea lui Al. Papadopol-Calimach: Nu-i mai bine, fraților, să începem în limba vechia povestirea despre espediția vitejească a lui Igor Sveatoslavici? Dar s-o începem după cum s-a întâmplat în vremile de față și nu după închipuirea lui Boian. Căci divinul Boian, când vroia să facă cuiva o cântare, rătăcia cu gândul prin vechime, ca lupul pe pământ, ca vulturul sub nori. E vrednic de amintit cum se povestia în vremile vechi despre resboaie; atunci se slobozia zece șoimi după un cârd de lebezi, și al cui șoim ajungea cârdul mai întâi, acela cânta cântare cu precădere, bunăoară lui laroslav cel bătrân, lui Mstislav viteazul care a învins pe Reded în fața oștilor Casogilor, sau lui Roman Sveatoslavici cel frumos. Insă Boian, fraților, nu slobozia zece șoimi după un cârd de lebezi, - ci punea degetele sale ghibace pe strune vii, și acestea sbârnâiau singure gloria Principilor. https://biblioteca-digitala.ro LIMBA ȘI LITERATURA SLOVACĂ LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI Gh. Călin. București Limba slovacă ca disciplină filologică la Universitatea din București figura în planul de învățământ încă din anul 1949. Sub îndrumarea profesorului Pândele Olteana (lector pe atunci), programa prevedea pentm început, în afara orelor de curs practic, și prelegeri de literatură (cultură și civilizație) și cursuri de gramatică (fonetică și morfolo- gie). Cu timpul, planul de învățământ s-a diversificat fapt care a determinat și introducerea unor prelegeri de filologic slavă, lingvistică, dialectologie, stilistică și alte cursuri opționale de gramatică și literatură slovacă. Contribuții meritorii în domeniul filologiei aparțin profesorului Pândele Olteanu, care într-o serie de studii referitoare la raporturile culturale româno-slave (Rumunska kultura a Slovanstva, Martin, 1947) atrăgea atenția asupra modalităților de răspândire a textelor slavone în Transilvania (Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie du Nord el le Maramureș, Rsl, 1, 1958, p. 169 ș.u.; Unele particularități ale limbii slavone din Transilvania, Rsl, II, 1958, p. 77 ș.u. și cartea Limba povestirilor slave despre Vlad Țepeș, București, 1961). Studiile sale de slavistică (Sintaxa și stilul pale- oslavei și slavonei, București, 1974) au lărgit preocupările cercetărilor filologice, sugerând colaboratorilor săi mai tineri studierea graiurilor slovace de pe teritoriul României (S. Niță-Armaș, Z hlaskaslovia stredoslovenskych nâreci v rumunskom Banale, in "Jazykovedne studie”, Bratislava. X. 1969, nr. 1, p. 267-270). Multe din studi- ile de dialectologie, aparținând lectorului universitar doctor Silvia Niță-Armaș, au con- stituit obiectul unei monografii publicată recent de autoare în volumul Slovenske nârecie v rumunskom Banăte la Editura Societății cultural-științifice Ivan Krasko din Nădlac în anul 1996 (120p.). Tot în domeniul dialectologiei trebuie amintite și articolele asistentului universi- tar Anton Tănăsescu despre Caracteristicile declinării substantivelor din graiul slovac- ilor de la Marca Huța și Zăuan Băi.jud. Sălaj. Rsl, XIX. 1967, p. 293-303 și Zo sklono- vania podstatnych mien, pridavnych mien a zâmen slovenskych nâreci v Rumunsku, "Variacic”. 14, Ed. Kriterion, București, 1966, p. 208-220. Probleme dc sintaxă a limbii slovace (definirea numelui predicativ suplimentarea parte a propoziției) desprindem din articolul Silviei Niță-Armaș, Le ‘doplnok ” et son correspondant en roumaine, Rsl, 1, București, 1958, p. 63-69. Cercetarea aspectelor lingvistice ale limbii slovace, din punctul dc vedere al frecvenței lor numerice, face obiectul articolului semnat de Anton Tănăsescu, cu titlul Mărimi fonostatice în "lexicul standard" al limbii slovace, Rsl, XIX, 1979, p. 126-142. în ultimii ani lucrările de lingvistică slovacă s-au îmbogățit cu volumul conf. univ. dr. Dagmar-Maria Anoca, Fonetika a fonologia slovenciny. Editura Societății cul- tural-științificc Ivan Krasko din Nădlac, 1998, 160 p., volum care în unele capitole ale sale cercetează fonetica limbii slovace în paralel cu aspecte fonologice ale limbii române. Aceeași autoare analizează și aspectele stilistice ale operelor unor scriitori slo- vaci (O kompozicii v diele M. Urbana, în “Literâme reflexie”, Nădlac, 1977, p. 68-76). Probleme de stilistică se regăsesc de asemeni și în articolele prof. univ. dr. Gheorghe Călin despre Considerații asupra stilului poeziei lui Ivan Krasko în raport cu stilul poeziei lui Mihai Eminescu, Rsl, XVII, 1970, p. 317-326; Un aspect stilistic al 198 https://biblioteca-digitala.ro liricii romantice slovace: antinomia tematică, AUB, Seria limbi și literaturi străine. 1998. p. 44-45: Valori expresive ale liricii baroce slovace, Rsl, XXIX, 1992, p. 193-199. Critica și istoria literară slovacă fac obiectul volumelor lui D. M. Anoca: IH’adanie sferickeho priestoru, Editura Societății cultural-științifice Ivan Krasko, Nădlac, 1997, precum și volumul lui Gh. Călin, Aspekty slovenskej barokovej a osviete- neckej literatury, Editura Societății cultural-științifice Ivan Krasko. Nădlac, 1997, 90 p. O notă distinctă o constituie cercetarea comparată a literaturilor slave, căreia i-a fost consacrat cu ani în urmă un curs special pentru studenții secției de slavistică a Facultății de limbi și literaturi străine, curs coordonat de profesorul universitar doctor Comcliu Baiborică. Acesta este și autorul volumului de Studii de literatură comparată, Editura Univers, 1987, 309 p. Cartea sa sesizează o serie de afinități între marii scriitori ai literaturilor slave, aspecte discutate dintr-o altă perspectivă și în volumul său Utopie și anii utopie, Editura Universității București, 1998, 165 p. Tot din perspectivă comparată, interesante probleme desprindem și din volumul iui Gh Călin, Literatura slovacă. Comentarii în context comparat, Editura Universității București, 1995, 130 p., unde o secțiune aparle este consacrată și studiilor de folclor comparat. In domeniul cercetării literare trebuie amintite și monografiile lui C. Barborică despre Karel Capek, Ed. Univers, București. 1971, 243 p. și Gh. Călin, Poezia slovacă a secolului al XX-lea, Editura Universității București. 1998. 140 p. Aceste două cărți, la caic sc adaugă și Istoria literaturii slovace dc C. Baiborică (căite apărută în două ediții, una din 1976 la Editura Univers, iar cea de-a doua în 1999 la Editura Universal Dalsi din București) constituie o premieră în peisajul criticii literare românești. Manualele universitare, destinate studierii limbii și literaturii slovace, fac obiec- tul volumelor publicate de-a lungul anilor la Editura Universității București, cum ar fi Manualul de limbă slovacă, apărut în 1972 sub semnătura unui colectiv de autori (C. Baiborică, S. Niță-Armaș. A Tănăsescu. Gh Călin), coordonat de P. Olteanu. sau Antologia de texte. Istoria limbii slovace (P. Olteanu. S. Niță-Armaș, Gh. Călin, J. Kergyo), publicată în 1974. în paralel au fost publicate și o serie de cursuri teoretice, precum volumele Silviei Niță-Armaș. Sintaxa propoziției în limba slovacă, T.U.B., 1978. 144 p. și Istoria limbii slovace dialectologie, T.U.B., 1978, 140 p., sau cele ale lui C. Baiborică Prednâsky o slovenskej literature. Slovenskă literatura po roku 1918, Centrul de multiplicare al Universității București, 1975, 198 p. și Gh. Călin, Prelegeri de folclor slovac, Tipografia Universității București, 1977, 216 p. și Literatura medievală slovacă și Renașterea, ulti- ma apărută de asemeni, sub semnătura lui Gh Călin la Editura Universității București. 1997, 102 p. Numeroase lucrări destinate școlilor cu limbă de predare slovacă au printre autorii lor și profesori ai Universității din București, cum ar fi, C. Baiborică, S. Niță- Armaș, D. M. Anoca. Aceștia au elaborat manuale dc limbă sau literatură slovacă pentru clasele VI-XII, precum și unele antologii tipărite la Editura Didactică și Pedagogică din București. în perioada 1958-1998, cărți care au ca referenți științifici și pe profesorii P. Olteanu și Gh. Călin. în cadrul acordului cultural au funcționat ca lectori de limbă și literatură slovacă la Catedra de limbi și literaturi slave a Universității din București mai mulți profesori din Slovacia: Eva Kovacikovâ (între anii 1970-1975), Viera Stupakovâ (între 1975-1980), Maria Vajckova (între 1980-1985) și dr. Mana Rosivalovă (între 1985-1990 și 1992- 2000). Acestea sunt și autoare sau coautoare ale unor manuale universitare, ca de exem- plu, Maria Vajikovâ și S. Niță-Armaș (Manual de limbă slovacă, T.U.B., 1985, sau M. Rosivalovă cu volumul Cviăeniazo syntaxy, Editura Universității București, 1994). 199 https://biblioteca-digitala.ro Profesorii secției de limbă și literatură slovacă sunt prezenți în viața culturală prin traduceri, articole, note, recenzii, publicate în editurile și revistele românești și străine. O serie dc articole și traduceri apar sub semnătura lui C. Barborică (traducătorul lui M. Urban, VI. Minăc, I. Krasko, V. Sikula, L. Ballck ș a.). De asemenea, C. Barborică este și autorul unor versiuni în limba română a numeroase poezii grupate în Antologia de li- rică slovacă de la începuturi până azi, apărută la Editura Univers în 1987. S. Niță-Armaș, D. M. Anoca și Gh. Călin publică interesante articole în paginile revistelor literare românești și slovace (“Luceafărul”, “Secolul XX”, “Revista de istorie și teorie literară”, “Ravnobezne zrkadlâ”, “Naăe snalty” ș.a.) Toate cele aici menționate reprezintă contribuția filologilor români la cunoașterea și propagarea limbii și literaturii slovace. https://biblioteca-digitala.ro СЛАВИСТИКА and... Maria Dumitrescu. București Согласно словарю русского языка [1], СЛАВИСТИКА (славяно-ведение) представляет собой “совокупность наук, изучающих историю, литературу, язык, фольклор, этнографию и т. д., а также памятники материальной культуры славян...”. Наше сообщение имеет в виду лишь уровень языка в пределах славистики и только в отношении языка восточных славян, русских, как предмет в планах и программах учебных заведений, точнее в университете Бухареста за последние 50 лет Такая отрасль знаний включает ряд наук и имеет в виду7 древний период (до XII века), период средний (XII-XV1I вв.) и новый период, чему предшествовал переходный (XVIII в.) этап развития. Среди славянских языков особо выделяется русский язык [2] как предмет исследования и обучения. В нашей стране древнему' периоду’ развития русского языка посвящены ряд работ после 1955 года [3]. В этом ряду следует упомянуть и курсы лекций по истории русского языка, изданные в пределах университетов Бухареста, Клужа, Ясс и Тимишоары за под-писью ряда доцентов и профессоров [4], а также представленные им же доклады и сообщения на съездах славистов (МСС) и позднее - препо-давателей русского языка и литературы (МАПРЯЛ) 151. Следующий, средний, период, от случая к случаю, привлёк внимание больше всего в последнее время историков, представителей духовенства и ряда лиц, изучающих философские вопросы. Лите-ратурныс памятники пользовались особым вниманием в лекциях по литературе времени в Университете г. Бухареста и в тех слу чаях, когда они имели связь с историей румынского языка. Новому периоду (XIX-XX вв.) предшествовал XVIII век, вошед-ший в курс истории русской литературы в университетском варианте более основательно и подробно после 1960 года. Период, который все 50 лет знают как “современный ", привлек всех лиц, занимающих тот или иной пост на кафедре русского языка (затем кафедра ру сской филологии и сейчас - кафедра русского языка и литературы) с 1958 года до настоящего момента, и наименование их курсов лекций зависело от авгор(ов)а, отчасти и от направления, полу-ченного ими в период собственной подготовки (для ряда лиц - “мос-ковская” или “ленинградская” школы с их высоким теоретическим уровнем являлись и оставались научным авторитетом). Среди работ, вышедших в это время следует упомянуть работу по сопоставитель-ному изучению русского и румынского языков ряда авторов, из-вестную и во втором издании [6]. Среди тем и проблем, разработанных членами кафедры русского языка Бухарестского Университета следует’ отметить: нормы развития русского языка [7], язык произведений русских писателей [8], препо-давание русского языка на всех уровнях, получившее освещение и в докладах и сообщениях ряда членов кафедры, как и в их курсах лек-ций, книгах, связанных с тем или иным произведением или изучающих творчество писателя в пределах спецкурсов и спецсеминаров. Русский язык этого периода был постоянной темой ряда членов кафедры Бу-харестского 201 https://biblioteca-digitala.ro университета за последние 30 лет; инновации лек-сического порядка являлись темой спецкурса и спецсеминара пи-шущего эти заметки [9]. О работе специалистов Румынии известно по раду журналов (РЯЗР, РЯВШ, ВЯ; Probleme de filologie rusă (под разными заглавиями с 1961 г. до 1977 г., шесть выпусков, по инициативе Марии Ду ми-треску). A UB, RRL. Romanoslavica и др.) и по тому КТО ЕСТЬ КТО В СОВРЕМЕННОЙ РУСИСТИКЕ (Москва- Хельсинки, 1994), где русис-ты Бухарестского Университета составляют 2/3 списка русистов стра-ны (с. 326-327). В кругу вопросов, на которые обратили внимание русисты нашего университета, стояли и вопросы диалектологии (с 1958 г.). Объектом исследования стали в то время говоры липовая Добруджи, затем и области Сучавы. По данным вопросам были написаны дипломные, кандидатские и другие работы, выявившие впервые строй и отличительные черты этих говоров на территории Румынии [10]. Уместно упомянуть, что носители этих говоров имеют свою газету свои школы, учебники и словарь [11] для обучения в этих школах. Примерно в начале 1960 года возник и постепенно был расширен круг лиц, работающих на университетском уровне по подготовке и профессиональному развитию и усовершенствованию знаний препо-давательского состава школ по всей стране. Университет возглавлял ежегодные курсы по повышению квалификации школьных работников и организовал соответствующие комиссии по присвоению им второй и первой преподавательских ступеней. К этому времени относится и издание на новом уровне многочисленных учебников для школ с разным профилем. Эту работу выполняли преподаватели школ и университета постоянно: в настоящее время эта работа продолжается с учётом альтернативности всей учебной литературы, что, думается, даст и соответствующие результаты. Подготовка диссертантов также стала целью работы дтя ряда членов кафедры русского языка и литературы Бухарестского Универ-ситета, и результаты этой деятельности следует оценить особо (как, впрочем, и работу ряда членов кафедры в качестве заведующего [Lidia Niculescu, Nadejda Mangul [и в качестве декана]. Raisa Cosmovici-Nanu. Mihai Novicov. Ecaterina Fodor [и в качестве продекана], Ion Oiță ]и в качестве декана], А. Kovacs, S. Vaimbeig, Virgil Șoptcreanu; в насто-ящее время заведующим кафедрой является Aneta Dobre). Нельзя обойти молчанием и деятельность лексикографов страны, усилия которых были увенчаны успехом не раз [12]. В связи с этой деятельностью следует сказать, что сам русский язык за это время развивался как никогда, его средства постоянно дополнялись и совершенствовались, его лексика пополнялась невиданными темпами при использовании собственных ресурсов, ресурсов славянского регистра, ассоциацией деривации, деривативных элементов с эле- ментами неславянского происхождения, аббревиацией ряда новых элементов лексики и заимствованием единиц из самого широкого диа-пазона языков, европейских и неевропейсих зон. Эго было вызвано перестройкой [13], изменением экономичес-кой базы, открытиями во всех областях жизни, новыми отношениями внутри общества и в международном плане и, не в последнюю очередь, в случае внедрения технологий коммуникации и информатики при ис-пользовании компьютера (достато1гно упомянуть в связи с явлением обогащения лексики словари, имеющие в виду7 инновации, полу-чившие широкое распространение благодаря печати [14]; известны словари с новой лексикой по годам и периодам (см. Новое в русской лексике. Словарные материалы - серия). 202 https://biblioteca-digitala.ro Возникновение и широкое использование возможностей Ин-тернета и его аппликации определят и далее развитие во всех областях и в области исследования одною из актуальных языков Европы, русского языка. Возможности этой сферы будут шире использоваться при практике обучения на расстоянии и в случае русского языка. Подобное развитие заставляет каждого знающего русский язык обратиться к печатному тексту и к его элементам с повышенным вниманием с учётом и родного языка обучающегося. Это ведёт к дальнейшей стратегии обучения и исследования, к специализации обучающегося и одновременно требует соответствующей технической дотации школ и привлечения иной второй специальности в пределах университета. Думается, что для будущего специалиста по русскому языку в особенности нужны знания в сфере информатики в качестве второй специальности. Такие знания обеспечат не только иные, перспективы дтя специалиста, но и необходимое место работы в будущем. Обеспечить такому1 специалисту средства для обучения - задача ближайшего времени, как и обеспечение ему средств новой технологии и использования техники информации на уровне Европы конца века и тысячелетия с учётом того, что следующее столетие ставит и иные задачи. Уже вырисовывается задача составления про- грамм и учебных материалов для обучения на расстоянии; снабжение обучающихся материалами нового поколения - задача настоящего и будущего и не только в профессиональном плане. Надеемся, что сказанное (не только сегодня) найдёт отклик в среде организаторов обучения иностранным языкам в Румынии тем более, что сам румынский язык теми же темпами развивается и его преподавание ставит почти те же проблемы. ПРИМЕЧАНИЯ 11] Словарь русского языка Издание второе, исправленное и дополненное. Москва, 1984. т. 4, с. 130. [2] Следует отметить, что период с 1948 года (связанный с реформой образования в Румынии) по настоящий момент можно соответственно курсу истории понять в рамках трёх отрезков времени: 1. период от ли-чающийся новизной (самой дисциплины - русский язык) планов и программ образования и обучения в нашей стране примерно до 1958 года; в это время были подготовлены не только преподаватели дзя школ и университетов, но и соответствующие материалы дтя данного процесса; 2. после 1958 года, когда, подготопленные (в пределах страны и вне её) кадры поставили на более высокий уровень процесс обучения, собственную научную подготовку- и реализацию научной работы (этот период следует считать весьма результативным во всех отношениях); 3. настоящий период (с 1990 г.) регистрирует рост ответственности преподавателей при иных социально-экономических условиях. [3] Сюда относятся диссертации ряда работников высшей школы и исследователей ряда учреждений Румынии (см. Romanoslavica, I-XX). [4] Мала Dumitrescu, История русского литературного языка (курс лекций), Бухарест 1971; ее же Сборник текстов по истории русского языка, Бухарест, 1987; Sinaiskii paterik. Indice de forme și cuvinte, I, CMUB, 1973; II, CMUB, 1976; Emil Vrabie, Gramatica istorică a limbii ruse. Fonetica, București, 1975. f5] См. Программы MCC и съездов МАПРЯЛ (1954-1999 гг). [6] Ecaterina Fodor, S. Vaimberg et alii, Elemente de gramatică confrun-tativă a lim- 203 https://biblioteca-digitala.ro bilor rusă și română, București, 1983 (и 2-oe nu, 1985). [7] M. Gheorghiu. Probleme de tipologie contrastivă a limbilor. Detcr-minanți con- gruenți de relație, București, 1981. [8] Сюда относятся и работы Марии Думитреску по языку русских пи-сатслей (А. Пушкина [și Dicționar invers по Словарю языка Пушки-на, București, 1975], Л. Толстого, Ф. Достоевского, А. Толстого. В. Маяковского, С. Есенина). [9] Maria Dumitrescu, Lexicul limbii ruse contemporane. Elemente noi, T.U.B., 1977; см. её работы по новой лексике русского языка и по дру-гим вопросам, опубликованные в разных журналах (в том числе в ж. Romanoslavica, i-XXXV). [10] Maria Dumitrescu, Emil Vrabie, Despre cercetarea graiurilor rusești din Dobrogea. Culegere de studii. București, 1962; см. также работы: E. Vrabie, V Vascenco, M. Marinescu, F. Chirilă, A. Jvanov и др.) 1962-1999 гг. в разных изданиях (и Romanoslavica, Indice bibliografic, I-XX, 1981). [111 Zorile, c 1990 г. (см. и Feodor Chirilă, Andrei Ivanov, Siegfried Wolf. Romeo Chivescu, Dicționar tematic rus-român. Termeni și sintagme, voi. 1-2, București, 1998: F. Chirilă. Manual de limba rusă (для разных годов обучения), București, 1990-1998. ' [12] Dicționar(e) rus-român și Dicționar(e) român-rus опубликовали V. Vascenco, G Bolocan, E. Noveanu (последний вариант Noveanu E., Noveanu D., Maria Dumitrescu, Русско-румынский учебный элек-тронный словарь, дискета, București, 2000) и др. [13] См. Русский язык в переломное время: 1985-1995 гг. Выс-гунления на УШ Международном конгрессе МАПРЯЛ, Регенсбург (Германия). 1994 г. Подготовка к изданию Hildegard Spraul, Wolfgang Peters, Miinchen, 1996. [14] Maria Dumitrescu, Inovații lexicale în limba rusă. 1994-1998. Dicționar rus- român. București. 1999. https://biblioteca-digitala.ro NEMAM VISE VREMENA.... Mirko Zivkovic, București Ovaj Simpozijium nosi svedano obclezje - 50 godina od osnivanja nase katcdre Nije slucajno, prema tome, Sto ce se na ovom skupu iznositi, uglavnom, uspehe koje je nai kolektiv postigao za pola veka. Postoji cak opasnost, rekao bill da se na ovakvim svedanim sastancima insistira samo na ono sto je pozitivno. Posto sam 34 godine, do septembra 1986. bio u zizi svega Sto je bilo u vezi sa naSom katedrom, a posebno sa sipskim kolektivom, ja cu se zadrzati i na nekc negativne pojave, koje normalno nisu iSle u prilog poboljsanja nasega rada, vec naprotiv. Dvoumio sam se da Ii sa o tim i takvim stvarima govorim na ovom svedanom Simpozijumu. Imajuci u vidu, medutim, svoje godine i da nemam vise vremena za odla- ganje, moram, iako teskog srca, da iznescin sada i ovde i manje poznate. ali i manje pri- jatnc sh ari iz naJe delatnosti Sve sto cu izneti kraci su izvodi iz obimnog rada, koji sam napisao 1996. godine, a odnose se samo na delatnost do septembra 1986. godine. Kao pn o iznecu nekoliko svojih zapazanja o stranim lektorima, prvenstveno o jugoslovenskim lektorima, koji su radili na naăoj katedri. u okviru srpskohrvatskog kolektiva. Prvi jugoslovenski lektor August Kovacec doăao je na nasu katedru, sa Sveucilista u Zagrebu. septembra 1961. godine. Od ove skolske godine 1961/62. imacemo skoro stalno i po jednog lektora iz Jugoslavije. Oni su dolazili na 2-3 godine, i to po jugoslovenskom kljucu", iz Beograda. Zagreba, Novog Sada i Sarajeva, odnosno iz univerzitetskih centara gde je bio u optica- ju i gde se studirao sipskohrvatski knjizevni jezik. Najviăe lektora primali smo iz Beograda i iz Novog Sada. Na zalost iz Srbije, odnosno iz Beograda i Novog Sada nisu nam dolazili lektori koji su predhodno radili na fakultetu, kao specijalisli za srpski jezik, koji su imali solid- nu filolosku spremu i izvesno iskush o na visoj nasiavi, vec su to bili, uglavnom, mladi diplomei. Usled toga, oni se nisu mogli dovoljno ukljuditi u delatnost nasega kolektiva i Sire Njih nije interesovao rumunski jezik, nisu uopste podneli neko saopătenje ili refer- at, nisu udestvovali cak ni u diskusije koje su se vodilc u okviru kolektiva ili na raznim naudnim sastancima, a po povratku u Srbiju, normalno nisu bili angazovani na nckom filoloskom fakultetu. Sasvim je druga situaeija bila sa lektorima iz Zagreba i Sarajeva. August Kovadcc diplomirao je romanistiku na Sveucilistu u Zagrebu i radio kao asistent na Filoloskom fakultetu.U Bukureăt je dosao kao vrko dobar poznavalac nekih romanskih jezika i kao vrio solidan lingvista i istrazivad srpskohrvatskog jezika. Svestrano se angazovao u nas kolektiv, a u isto vreme iskoristio je boravak u Bukurestu i za svoju specijalizaciju u romanistici i slavistici. U tu sv rhu pohadao je dak i neka predavanja istaknutih rumun- skih romanista, akad. Aleksandra Rosctija i akad. Joigua Jordana, kao i neka predavan- ja iz slavistike akad. Emila Petrovica. Uz njihovu svestranu pomoc spremao je svoju doktorsku dizertaeiju o istrorumunskom govoru, koju je odbranio u Zagrebu, a neăto kasnije objavio i na rumunskom jeziku, u Bukurcăm.hjcestvovao je redovno i aktivno na svim naudnim zasedanjima i mnogo nam je pomogao u nastavno procesu. Po povratku u Zagreb, radio jc kao predavac na katedri za romanistiku. U okviru te katedre predavaoje izvesno vreme i rumunski jezik, a nakon nekoliko godina promo- 205 https://biblioteca-digitala.ro visan je za profesore i șefa te katedre. Poznat i priznat ne samo u Hrvatskoj i Jugoslaviji, kao jedan od vrhunskih lingvista i romaniști izabren je za clana Jugoslovenske akademije znanosti i umctnost;. I drugi lektor iz Zagreba, Karmen Milacic doăao jc kao nastavnik sa fakulteta u Zagrebu, a po povratku stalno je radio na visoj nastavi. lako je ostao samo godinu dana u Bukurestu, ukljutio se samopregomo, od samog pocetka, u raznoliki rad naăeg kolck- tiva. Uccstvuje na nauCnim zasedanjinia i podnosi referat na IV-om Simpozijumu posvecenom rumunsko-jugoslovenskim kultumim, knjizevnim i lingvislicnim vezama (1976.) 2 Iz Sarajeva je dosao kao lektor Bogdan Dabic, koji je isto tako, pre toga radio na Univerzitetu u Sarajevo, a po povratku nastavio je da radi na katedri za srpskohrvatski jezik. Nekoliko godina kasnije izabran je za profesora i imenovan za șefa te katedre. Nama je mnogo pomagao, posebno, kao izuzetan poznavalac sipskohrvatskih akcenata, a i sire u savladivanju nekih finesa srpskohrvatskog knijizevnog jezika. Ucestvovao je akttvno u radu naseg koiektiv. NauCio je dobro rumunski i interesovale su ga, posebno, rumunsko-srpske lingvisticke veze i uticaj turskog idioma u tiin jezicima.-’ Na IV-om Simpozijumu (1976.) podneo je originalan referai^, visoko ocenjcn od strane ucesnika. Moram reci da nani takvi lektori nisu dolazili samo iz Zagreba i Sarajeva. Bio sam u prilici da. kao rukovodilac katedre slovenskih jezika (ceăkog, slovackog, poljskog, bugarskog i ukrajinskog), dobro upoznam i lektorc tih jezika. Skoro svi su bili iskusni filolozi, koji su prethodno radili na univerzitetima, a nakon povratka vecina njih se istak- la kao vrhunski filolozi njihovih zemalja. Zadrzacu se sada samo na iznosenje svojih zapazanja o lektorima nasim, rumun- skih i jugoslovenskih suseda - Bugara. Svi lektori Bugari, koji su radili na nasoj katedri, bili su prelhodno vise godina asistenti, a vecina predavaci na nckoni filoloskom fakuitc- tu u Bugarskoj, a isto tako svi su oni bili doktori (ÎJoIoSkih nauka. Sada jc lektor za bugarski jezik dr. Neda Pavlova-Mutafdijcva. predavac Sofijskog univerziteta. Navescu i nekoliko imena Bugara, koji su radili kao lektori na nasoj katedri: Todor Todorov, Kiril Dimcev, Mosko Moskov, Strahil Popov, Ștefana Zaharjeva, Nadezda Dragova. Svi su oni sada profesori fakulteta, ncki od njih i akademici, istaknuti filolozi, priznati kao takvi ne samo u Bugarskoj, vec i u Jugoslaviji i u svim slavistickim centri- ma. Slicna je situacija i sa lektorima ostalih slovenskih jezika nașe katedre. Drago mi je ăto sada (1999.) mogu citirati. kao takvog i ime jednog lektora iz Stbije (koji je dosao posle 1986. i nije bio predmet naăeg istrazivanja). Rec je o kolegi Miljurku Vukadinovicre koji se svestrano ukljucio u rad naăeg kolektiva, prvi lektor Srbin koji je savladao rumunski jezik i aktivno uCestvuje i u raznim kultumim poduh- valima naseg glavnog grada. Lektori na stranim fakultetima mogu, po nasem misljcnju, mnogo vise uciniti nego neki ataseji za kulturu pri ambasadama. Razumno je i normalno ăto Bugari, pono- vo dajem njih za primer, a mogu dati i druge. poklanjaju veliku paznju ovoj delatnosti, ne samo slanjem odabranih poslenika, vec i njihovim specijalnim nagradivanjem. Naime, bugarski lektori, koji aktivisu na stranim univerzitetima, piimaju sem "‘plate”, od drzave u kojoj rade i zamaăan dodalak od bugarske drzave i to na nivou primanja ataăea za kulturu pri bugarskoj ambasadi doticne zernlje. Postavlja se i postavljamo pitanje zasto samo Beograd i Novi Sad, odnosno Sibija zapostavlja toliko vazan i znacajan rad tih lektora. Zasto je zapostavljena ta toliko vazna i, rekao bih, unosna prosvetna, kulturna i propagandna delatnost. Mi, Srbi, stalno isticemo, s pravom, da se samo putem kulture mozemo istaci u svetu, da je naăa kultura bogata, ah nedovoljno poznata, da treba stalno voditi brigu o prodoru te kulture van 206 https://biblioteca-digitala.ro naăih geografskih ogranicenja i da ce samo tako i nas narod i nașa stvarnost biti shvace- na u pravom i istinitom svetlu. Zasto onda samo mi Srbi ne koristimo za to cak ni sred- stva kojc nam stoje na raspolaganju? Prclazimo u nastavku na iznoscnja nekih zapazanja o naăoj srpskoj biblioteci na Fakultetu slranih jezika. Kao jedan od najtezih problema, koji mi se namctnuo od samog pocetka iada na fakultetu bio je nedostatak biblioteke. Nerazumljivo, nismo raspolagali ni jednom knjigom, ni jednim casopisom na srpskom jeziku. U jeku antijugoslovenske kampanije Informbiroa, niti sam mogao sto ocekivati, niti sto nabaviti u Jugoslaviji. Za praktiCne vezbe pripremio sam razne tekstove za pre- vodcnjc, umnozavao i delio studcntima. Vec sledece godine (1953.), na osnovu tih tek- stova i propratnih gramaiickih, odnosno leksickih objasnjenja izdao sam Prakttâni kurs srpskohrvatskog jezika. U isto vreme obratio sam se pismom nekim nasim intelektualcima i ustanovama u Rumuniji. Jcdini koji mi jc odgovono bio je protojerej dr Slobodan Kostic, iz Temisvara, i, sta vise, ponudio mi je na poklon svoju biblioteku. lako je imala samo nekoliko stotina knjiga, u njoj su bila zastupljena glavna dela srpske knjizevnosti i to uglavnom prva izdanja. Posebnu vrednost sacinjavale su, medutim, skoro sva prva izdanja stare srpske knjizevnosti XVI-XVUI veka Koliko je trajala Informbirovska kampanija nije se moglo ni zămisliți obogacen- je te biblioteke sa knjigama iz Jugoslavijc. Nakon ponovnog uspostavljanja dobrosused- nih odnosa izmedu Rumunije i Jugoslavijc trazili smo i sluzbeno i privatno knjige i iasopise, toliko potrebnc onima koji studiraju srpskohrvatski jezik i jugoslovenske knjizevnosti. No. iako sam se godinama zanosio ovim poduhvatom. maio sam, vrlo malo i uspeo Tokom 34 godine koliko sam efektivno bio na celu srpskog koiektiva. nașa bib- lioteka nije bila snabdevena ni priblizno kako bi trebalo. Prilikom odlazaka u Jugoslaviju, posebno u Beograd, prilikom poșeta jugoslovenskih zvanicnika, privrednih i kultumih poslenika nasoj katedri dobijali smo obecanja, ah se o na nisu ostvarila. Mogu dati puno primera raznih obecanja beogradskih zvaiucruka. Neko je vreme prolazilo, navikao sam se na 1a obecanja i primao ih samo kao takvc Viăe ine jc medutim bolelo kada su se tako po nasal i i neki knjizevnici i kultumi radnici. Dacu samo jedan primer. Posctio nas jc jednom i istaknuti knjizevni krititar Vuk Kmjevic. glavni i odgovomi urcdmk casopisa “Knjizevnost i Navratio je u nasu biblioteku i tom prilikom obecao da ce nam, po povratku u Beograd, redovno slati pomenuti casopis. I, zaista, poslc nekoliko dana poslao nam je jedan primerak... i nista vise. Istina za volju, primali smo sporadidno, s vremena na vreme poncki svezanj knji- ga, aii primali smo samo one ăto je doliino izdavaCko preduzcce, iii neka ustanova, u prvom redu MSC, imala na raspolaganju, a ne stoje nama nedoslajalo. Primali smo pre- vashodno klasidnu bclctristiku, icsto ista dela, a nismo primali knjizcvno-krititke studi- je. teoretske rasprave iz domena lingvistike i slicno. Nismo primali ni jedan dnevni list, niti nedeljnik. Pokusali smo da bar to resimo uz pomoc Jugoslovenske ambasade u Bukurestu. I oni su obecali i ostalo je na tome. Ni sada nașa biblioteka ne raspolaze ni jednim kompletom knjizevnog iii strucno-filoloăkog dasopisa tako da ce buduci stu- denti a i nastavnici, biti liăeni mogucnosti da se upoznaju sa dostignucima kulture u tom domenu tokom poslednjih pcdcsctak godina. Svakako da ce se oni pitari kako se tako ăto moglo deșiri. A nas koji smo radili na toj katedri, mozda, i zestoko kritikovari. Postavice svakako to pitanje, tim vise, kada doz- naju da je dosta godina sef te katedre, sa srpskog i drugih slovenskih jezika, bio Srbin, a ukoliko se joă zainteresuju kakva je situacija kod ostalih slovenskih jezika, iunenadice 207 https://biblioteca-digitala.ro se, ali i zapanjiti, kada vide da su svi ti kolektivi. svi ti jezicL savrseno snabdeveni, sa mnogo toga, od dnevnih listova i raznih casopisa do poslednjih izdanja knjizevno-kri- tidkih studija. Moram reci da to nije ucinjeno usled mog zalaganja. Zemlja matice, uni- vcrzitctski i kultunri centri tits slovenskih jezika snabdevali su redovno i njihove lektore i doticne kolcktive sa svim onim cime raspolazu odgovarajuci fakulteti u maticnim granicama. Isto su tako sistcmatski i obimno snabdevale i rumunske ustanove svoje lektorate u inostranstvu Prof. Radu Flora, dugogodiănji nikovodilac katedre za ruinunski jezik, Filoloăkog fakulteta, u Beogradu, koji je raspolagao isto tako sa izvaredno snabdevcn- om bibliotekom, trazio mi je, nekoliko pută, da zamoiim rumunske ustanove, koje su ga snabdevale, da mu nc salju viăe toliko mnogo knjiga, poăto u biblioteci katedre nema vise slobodnog prostora. Evo i drugog primara: septembra 1974. na Filoloăkom fakultctu, u Novom Sadu, otvara se lektorat za rumunski jezik, a 1981. osniva se Katedra za ruinunski jezik i knjizevncst. Koleginica prof. Lia Magdu, inace dugogodiănji ăef lektorata i katedre, u jednoj svojoj knjizi navodi: “Opremanje katedre strucnom literaturom i casopisima doprinosi u velikoj meri da nastava dobro funkcioniăe . ” Tokom ovih dvadeset godina, Centralna univerzitetska biblioteka u Bukureălu je poslala naăoj katedri literaturu potreb- nu za studiranje rumunskog jezika i knjizevnosti, belctristiku, studije posvccene istoriji rumunskog naroda, razne recnikc, jczicke atlase, karte i vcliki broj periodidnih pub- likacija. Sada raspolazemo sa oko 4.000 naslova.,7 .(bez komentara M.z.) A nas, jugoslaviste Rumunije, ne samo da nisu pomagali Jugoslavija i Srbija, jugoslovenske vlasti, jugoslovenske i srpske ustanove kako je trebalo i kako rade sve zemlje sveta, vec namje cak jedna istaknuta jugoslovenska licnost uzela najvrednije i najskuplje knjige iz naăe biblioteke. Rec je o ambasadoru Arsu Milatovicu. On nas je posredstvom jugoslovenskog lektora, “pomagao” novim knjigama, odnosno novim izdanjima, a ‘diplomatski uznnao prva tzdanja starih knjiga, neke öak neproccnjive vrednosti, koje, medutim, nije poklonio Muzeju Dositej-Vuk ili Narodnoj biblioteci Stbije, Cijc su knjige izgorele 6 aprila 1941. prilikom bombardovanja Beograda, ili nekoj drugoj srpskoj kulturaoj ustanovi, vec ih jc gledao ăto boljc unoveiti, za dolare. Njemu je bilo vazno skupiti sto vise deviza, a ne kao ambasadoru Jugoslavije negovati i cuvati naăe vrednosti. lako nisu radili to sto je radio Arso Milatovid, moram reci da su se i neki drugi diplomatski predstavnici Jugoslavije ponaăali nckorektno prema nasem kolektivu i Sire Dacu samo jedan primer: tokom Cctvrtog nimunsko-jugoslovenskog simpozijuma orga- nizovanog 1976. u Bukureătu, koji su udesnici ocenili kao najuspelijim i najbogatijim, uspcli smo da ubedimo i naseg ministra vaspitanja i obrazovanja da prisustvuje na svecano otvaranje radova toga skupa. Sta viăe ministar se slozio da se taj sirapozijum odvije pod pokroviteljstvom ministarstva. Prethodno smo dobili saglasnost jugosloven- skog ambasadora (Dodika) i obecanje da ce i on doci i pozdraviti Simpozijum, ăto smo i prcneli naăem ministru. Obezbedili smo, uz pomoc tog ministra, odliöne uslove za rad Simpozijuma, kao i materijalna sredstva za prijeme i izlet dolinom Prahove i Pojane Brasova. Ali na veliko iznenadcnje sviju nas, jugoslovenski ambasador nije se pojavio, kako smo se bili dogovorili na otvaranju Simpozijuma. Cckali smo ga svi, i u^edni gosti iz Jugoslavije, i naă ministar, i dekani nekih fakulteta i rektor Univerziteta. Cekali smo ga 45 minuta, telefonirali u ambasadi, ali se ambasador Dodik nije odazivao. Ni kasni- je, kada smo ga sreli nije naăao za shodno da neăto kaze o tom njegovom toliko “diplo- matskom ponaăanju”. Necu ovdc sada pominjati kako su se ponaăali i sta su sve, u takvim prilikama, uradili diplomatski predstavnici dnigih slovenskih zemalja. 208 https://biblioteca-digitala.ro Ne jednom sam pokusao da sebi objasnim stav i ponaSanje. u prvom redu Jugoslovcnskc ambasade u Rumuniji. a ne same, prema nasem kolektivu, proteklih 30- 40 godina. Jcdini odgovor. na sve to, je bio zbog neke njihove netrpcljrvosti prema rukovodiocu tog kolektiva, prema meni, Mirkn Zivkovicu. Mislio sam i nadao sam se da ce se posle mog odlaska sa katedre sve lo promenu- ti u pozitivnom smislu. Mcdutim, nakon citave decenijc od inog penzionisanja, ubedio sam se da se stav sluzbemka Jugoslovenske ambasade nije ni najmanje promenio. Evo samo jednog primera: Jugoslovcnska ambasada organizovala jc i ove godine (25.IV1996.), u svojim prostorijama, prijem povodom Nacionalnog praznika Jugoslavije. Na taj prijem ne pozivaju nikoga sa nașe katedre, ni jednog jugoslavista - filologa. Gospodin ambasador Dcsimir Jeftic moze pozvati koga hoce na otvaranje izlozbe svojih umctnidkih slika, moze pozvati i Srbe iz dijaspore, i kultume pregaocc jugoslav- istike. aii ih isto tako moze i ne pozvati. Na prijemu u Ambasadi. povodom Nacionalnog praznika Jugoslavije, smatramo da treba pozvati i one koji su najviăe pnvrzeni Jugoslaviji i Srbiji, koji delujukao propagatori jugoslovenske i srpske kulture, koji su u tom praveu i mnogo uradili, neki od njih, rekao bih, cak vise nego neki sluzbenici ambasade. Kako sve to objasniti? Zar ni sada nikoga u Srbiji ne oponinju poslednje reci velikog Srbina i dobrotvora Nikole Cupica: " I prosveta je ostra kao bojni mac.” Svi mi znamo, isto tako, da u negovanju vekovne tradieije dobrosusednih prijateljskih veza i saradnje dvaju naroda, rumunskog i srpskog. istaknuto meslo pripada năuci, kulturi i knjizevnosti Kad znamo, zasto se onda tako ponaăamo? NAPOMENE 1. August Kovaccc, Descrierea istroromânei actuale. București. 1971. 2. Karmen Milacic, O pocecima hrvatsko-rumunskih knjizevnih veza, RadovilV...Bukurest, 1979., str.357-367. 3. v. Bogdan Dabic, Turcizmi u srpskohrvatskom i rumunskom jeziku, Radovi Filozofskog fakulteta u Sarajevu, VII, 1973., str.53-63. 4. Bogdan Dabic, Semanticka razilazenja turcizma u runiunskom i srpskohrvatskom jeziku, Radovi IV...Bukurest, 1979., str. 103-113. 5. Mirko zivkovic, Curs practic de limba sârbocroatcr Bucuresti, 1-1953; I, 1954. 6. Po mom pensionisanju 1986. poklonio sam naăoj biblioteci komplet Casopisa ”Naă jezik” i vise strucnih knjiga. Sve je registrovano kao moja donacija. 7. Lia Magdu, Studiranje rumunskog jezika i knjizevnosti na Filozofskom fakultetu u Xovom Sadu, Novi Sad, 1997, str.37-38. 209 https://biblioteca-digitala.ro BULGARISTICA LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI Mariana Mangiulca, București Acum mai bine de un secol, în 1891, la Universitatea din București se înființează prima catedră de slavistică din România, condusă de renumitul savant și profesor Ioan Bogdan (1864-1919), pe atunci în vârstă de numai 27 de ani, absolvent al Universității din Iași și cu strălucite studii de specializare pe lângă marii slaviști ai vremii la Viena, Petersburg, Moscova și Cracovia. Direcțiile de cercetare inițiate de acesta în cadrul filologici slave și al filologiei slavo-române, disciplină numită astfel de însuși Bogdan, au fost preluate și duse mai departe de generațiile următoare de cercetători, filologi și istorici. începuturile predării limbilor slave modeme (inițial sârbo-croata, bulgara, rusa și ceha) se leagă dc numele unuia dintre elevii lui Ioan Bogdan, profesorul Petre Cancel (1890-1947), care între anii 1920-1947 a fost conducătorul Catedrei de slavistică. Petre Cancel, care preda vechea slavă și cursurile de slavistică, era secondat de câțiva asistenți, printre care și Ecaterina Piscupcscu. Specialistă în bulgară și slavă veche, autoare a unei utile monografii Literatura slavă din Principatele Române în veacul al XV-lea, după manuscrisele slave din Hiblioteca Academiei Române (București.. 1939). domnia sa a fost un cadru didactic cu vocație, care timp de aproape trei decenii a activat cu dăruire în domeniul limbii și literaturii bulgare, până la pensionarea sa în anul 1959. învățământul și cercetările asupra limbilor și literaturilor slave modeme, devenite obiect de studiu cu licență la Universitatea din București, asupra limbii și literaturii bul- gare implicit, au căpătat amploare după refonna din 1948, odată cu inaugurarea în 1949 a Secției de limbi slave la Facultatea de filologic. Specialitatea limba și literatura bulgară a început să se dezvolte - în primii ani cu un singur cadru didactic, prof. Ecaterina Piscupescu - apoi numărul acestora a crescut prin încadrarea unor absolvenți ai Universității din Sofia și de la București. Dna lect. dr. Zlatca luffu. absolventă a Universității din Sofia, a activat în cadrul colectivului de bulgară între anii 1958-1973. Autoare de manuale școlare și universitare, a unor studii și articole dc folclor comparat bulgar-român, dna Zlatca luffu și-a susținut lucrarea de doctorat în 1973 (Cântece populare bulgărești din comunele Chiajna și Valea Dragului, Autoreferat, T.U.B., 1973). Dna lect. dr. Olga Stoicovici, reprezentantă a primei promoții de bulgariști ai Universității noastre (1953), a fost titulara cursurilor de slavă veche și gramatică istorică a limbii bulgare până la pensionare, în 1986. Domnia sa și-a orientat activitatea de cerc- etare în domeniul relațiilor româno-slave, cu referire la limba bulgară. Pe această linie se înscrie și teza de doctorat Limba documentelor slavo-române din Moldova de la sfârșitul secolului alXIV-lea și din prima jumătate a secolului al XV-lea (T.U.B., 1978), precedată de mai multe articole de detaliu. Dna lect dr. Laura Fotiade, absolventă a Universității din Sofia, a funcționat la colectivul de limba bulgară între anii 1956-1986, fiind titulara cursului de literatură bul- gară (secolele XIX-XX). Lucrarea sa de doctorat Activitatea literară și publicistică a lui G. S. Rakovski în România, apărută la Sofia în 1980, s-a bucurat de aprecierile spe- cialiștilor bulgari și români. Autoare a unor articole și studii, cursuri universitare, lect. dr. Laura Fotiade s-a distins și ca traducătoare din proza bulgară contemporană. Dna lect dr. Maria Zavera, numită la catedră în 1957, a fost titulara cursului de limbă bulgară contemporană până în anul pensionării (1987). Preocupările sale științi- 210 https://biblioteca-digitala.ro Псе s-au manifestat într-un domeniu mai puțin abordat, cel al influenței românești asupra limbii bulgare - dovadă articolele și studiile pe această temă. Astfel, pe baza datelor oferite de atlasele dialectale și a cercetărilor de teren, domnia sa și-a elaborat teza de doctorat Împrumuturi lexicale românești în graiurile limbii bulgare, (Rezumat, T.U.B., 1977), Catedra de limbi și literaturi slave a avut nevoie în continuare de calificarea pro- fesională și experiența îndelungată a acestor profesoare, care prin ceea ce au realizat și lasă în urma lor fac cinste bulgaristicii românești, și. după 1990. lect. dr. Olga Stoicovici, led. dr. Laura Fotiade și lect dr. Maria Zavera au fost solicitate să țină unele cursuri în specializarea fiecăreia. Conf. dr. Dumitru Zavera, absolvent al Universității din Sofia, activează din 1958 și este titularul cursului de istorie și civilizație bulgară și al celui de literatură bul- gară (epoca veche și cea a Renașterii bulgare). Cu o bună pregătire în domeniul fol- clorului bulgar, și-a conceput în perspectivă comparată teza de doctorat intitulată Eposul haiducesc bulgar (Autoreferat, T.U.B., 1974). Dna lect. dr. Mariana Mangiulca, absolventă a Universității din București - promoția 1985, funcționează la Catedra de limbi și literaturi slave din anul 1990, iar din 1995 este titulara cursului de limba bulgară contemporană; de asemenea, predă slavă veclic și slavonă românească. Preocupările sale științifice, concretizate în câteva articole și studii, vizează domeniul raporturilor lingvistice româno-bulgare. pe această direcție înscriindu-se și lucrarea sa de doctorat împrumuturi românești în limba bulgară literară, aflată sub tipar la Editura Universității. Dna Cătălina Puiu. absolventă a facultății noastre - promoția 1997 și o bună cunoscătoare a limbii bulgare, a fost încadrată ca preparator din anul 1998. Interesele sale științifice se îndreaptă cu precădere spre literatura bulgară contemporană - dovadă și traducerea în limba română a volumului Scrisori din rai. Epistole din iad (Editura UNIVERSAL DALSI.1999) al prozatorului bulgar Boian Biolcev. în acești ani membrii colectivului de limba bulgară s-au orientat spre investigarea unor domenii ale limbii bulgare, precum și spre cercetarea și popularizarea interfer- ențelor lingvistice, literare, culturale româno-bulgare. Rezultatele acestei munci s-au concretizat fie sub forma cursurilor generale și speciale, fie sub forma articolelor și studiilor publicate în revistele de specialitate de la noi și din Bulgaria. I. Extrem dc utile studenților și cu un profil adaptat învățământului românesc, pe lângă bibliografia consacrată, sunt cursurile teoretice: 1. Lect. dr. Olga Stoicovici este autoarea unei Gramatici istorice a limbii bulgare. T.U.B., 1977, 299p., o lucrare de proporții destinată studenților din anii III și IV. Structurat pe cinci capitole cursul se deschide cu o Introducere, ce include subcapitole precum obiectul de studiu al gramaticii istorice, relațiile acesteia cu disciplinele apropi- ate, locui limbii bulgare în cadrul limbilor slave, o trecere în revistă a gramaticilor istorice publicate anterior și se încheie cu o prezentare amplă, bine documentată a prin- cipalelor surse pe care se bazează studiul istoric al limbii bulgare. Urmează capitolele Diferențierea dialectală a limbii bulgare. Fonetică istorică, Morfologie istorică, iar ultimul capitol, o contribuție valoroasă a autoarei, este dedicat Lexicologiei istorice a limbii bulgare. Un domeniu predilect al membrilor secției de limbă bulgara îl constituie, ca și în deceniile trecute, limba slavă veche și slavona românească, raporturile lingvistice româno-slave în evul mediu. Aici contribuția dnei lect dr. Olga Stoicovici este demnă de remarcat Domnia sa publică în 1978 Limba documentelor slavone din Moldova (sec. al XlV-lea și prima jumătate a sec. al XV’-lea). Morfologia, T.U.B. Este coautoarea unei valoroase lucrări consacrate istoriei și gramaticii slavei vechi și slavonei românești, apreciată în egală măsură de cercetători și de studenți, și anume Slava veche și slavona 211 https://biblioteca-digitala.ro românească. Ed. didactică și pedagogică, București, 1973. De asemenea, este coautoarea volumului intitulat Catalogul manuscriselor slavo-române din București, T.U.B., 1981, în care simt prezentate toate fondurile din capitală în care se păstrează codice manuscrise slavone și slave, cu excepția celui mai mare depozit, cel al Bibliotecii Academiei Române, descris anterior de către P. P. Panaitescu. 2. Kurspo istoria na bălgarskia literaturen ezik. C.M.U.B., 1972, 156p.- autoare lect dr. Maria Zavera - este conceput în doilâ părți: o primă parte, teoretică, referitoare la etapele formării și dezvoltării limbii bulgare literare, din secolul al XVIII-lca până în secolul al XX-lea (sc încheie cu aportul scriitorului Ivan Vazov), și a doua parte, prac- tică, pentru orele de seminar, ce cuprinde texte din operele autorilor analizați în prima parte. 3. Dnei lect. dr. Maria Zavera îi datorăm și Curs de limbă bulgară contemporană Morfologia, T.U.B., 1981, 177p., ce reunește ciclul de lecții susținute de autoare în fața studenților din anul 1 și II ai secției de limbă bulgară. Lucrarea conține un material bine sistematizat și reușește să prezinte intr-o formă accesibilă studenților aspectele complexe ale morfologiei limbii bulgare, unele total diferite de morfologia limbii române. Cursurile teoretice, însoțite de o bogată bibliografie, sunt nu numai o sinteză a ceea ce s-a scris în domeniul respectiv, dar conțin și interpretări personale ale autoarelor referitoare la unele probleme ale raporturilor lingvistice româno-bulgare II. Extrem de importante și utile în cunoașterea și însușirea corectă a limbii bul- gare sunt și manualele universitare: 1. Zlatca luffu, Laura Fotiade, Curs practic de limbă bulgară. Partea I. ed. а I, T.U.B., 1972. care se adresează studenților din anul 1 ai secției de limba bulgară, cât și celor care vor să studieze facultativ această limbă. Ediția a treia din 1987 reprezintă o revizuire a materialului și o completare cu unele texte noi. 2. Maria Zavera. D. Zavera. Limba bulgară curs practic. Partea a Ha. T.U.B.. 1973. este continuarea primei părți elaborată în 1972. Rod al unei experiențe didactice îndelungate, ambele cursuri sunt structurate pe lecții alcătuite din text (unele selectate din literatura bulgară clasică și modernă sau din folclorul bulgar), lexic, elemente de frazeologie, noțiuni de gramatică și exerciții. Prima parte se deschide cu un util capitol, bine alcătuit ce cuprinde noțiuni de fonetică, ortografie și ortoepie. Fiecare volum (Partea I și II) se încheie cu o adendă de lecturi suplimentare, urmată de un vocabular bulgar-român. Prezentarea în mod concentric a noțiunilor gramaticale și o bună gradare a dificultății și complexității materialului lingvistic reprezintă reușitele acestor cursuri practice. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm faptul că a trecut destul dc mult timp de la elaborarea acestor cursuri practice și se simte acut nevoia unui manual actualizat, con- ceput într-o manieră diferită, cu o viziune și abordare modeme, care să răspundă mai bine concepției despre modul de predare-învățare a limbilor străine la acest sfârșit de secol. 3. Limba bulgară prin retroversiuni, T.U.B., 1991, 69 p., elaborat de Rumiana Stanceva (lector de limba bulgară între 1987-1990) este destinat studenților din anul IV ai secției de filologie bulgară pentru orele de teoria și practica traducerii. Manualul conține 15 texte din literatura română modernă și contemporană (Mihai Eminescu, Camil Petrescu, Mateiu Caragialc, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Mircea Dinescu - pentru a cita câțiva dintre scriitorii selec- tați de către autoare). După textul original, ce ocupă o pagină, urmează două pagini de explicații ajutătoare denumite “punte” și apoi traducerea în limba bulgară, propusă de Rumiana Stanceva ca una din variantele posibile. In această modalitate de prezentare a materialului, “puntea” are un rol esențial, ea conținând cele mai frecvente dificultăți pe care le întâmpină un român ce învață limba bulgară (articolul definit, timpurile și aspec- 212 https://biblioteca-digitala.ro tul verbal, prepozițiile). “Puntea” atrage atenția și asupra unor probleme de ordin stilis- tic. frazeologic, semantic, în dorința de a apropia studenții de limba bulgară vorbită. Nu putem încheia fără a menționa titlurile manualelor școlare elaborate de lect. dr Zlatca luffu și de conf. dr. Dumitra Zavera: Z. luffu, V. Deșliu, Bălgarski ezik Ucebnik za 5 klas, Ed. didactică și pedagog- ică. București, 1970; ...za 6 klas, 1970; ...za 7klas, 1968; ...za 8 klas, 1968; Z. luffu, Jivka Staneva, Bukvar, București, 1972; Z. luffu. A. Gospodinov. L. Vclciov. Bălgarski ezik. Ucebnik za 5 klas, București, 1992: D. Zavera. K. Velciova. Bălgarski ezik za 2 klas. Citanka i gramatika. București. 1969. III. Elaborarea de dicționare instrumente extrem dc utile în cunoașterea unei limbi străine - s-a aflat în atenția cadrelor didactice din cadrai colectivului de limbă bul- gară: 1. Dicționar român-slav de termeni lingvistici, T.U.B., 1980, partea referitoare la limba bulgară fiind lucrată de lect. dr. Olga Stoicovici și lect. dr. Maria Zavera; 2. Dl. Tiberiu lovan, care a activat pentru scurt timp la Catedra de limbi și litera- turi slave, este cel mai cunoscut autor dc dicționare în domeniu: Mic dicționar român- bulgar, București, 1982, ed. a II.a, 1988; Mic dicționar bulgar-român. București, 1983, ed. a Ha, 1988 și Dicționar bulgar-român, București, 1994. Până în prezent acesta este cel mai voluminos dicționar și cuprinde peste 40.000 cuvinlc-titlu din diferite domenii, cu o bună reprezentare și actualizare a lexicului tchnico-științific și economie, cu o gamă variată de combinații lexicale și numeroase elemente de caracterizare gramaticală. De același autor au apărut Bălgarsko-rumănski razgovornik. București, 1977 și Ghid de conversație român-bulgar, București. 1977. 3. O altă contribuție notabilă in lexicografi?. româno-bulgara o reprezintă lucrarea de proporții (943 p.) a dnei conf. dr. Ștefana Kaldieva Zaharieva. care a fiincționat ca lec- tor dc limba bulgară între anii 1975-1979 și 1990-1995. și anume Dicționar frazeologic romăn-bulgar, Sofia, 1997, ce conține peste 5000 de unități frazeologice (inclusiv sinon- ime și variante). IV. Articole, studii. Continuând tradiția existentă în lingvistica românească, pe parcursul celor cinci decenii, membrii colectivului de limba bulgară și-au orientat cercetările din domeniul comparatisticii româno-bulgarc cu precădere asupra graiurilor bulgărești de pe teritoriul României și asupra unor aspecte ale etimologiei bulgare, adâncind cunoașterea influenței lexicale românești în limba bulgară. Lect. dr. Zlatca luffu s-a ocupat îndeaproape de graiurile bulgărești din comunele Chiajna și Valea Dragului (în legătură cu sistemul fonetic al graiului bulgăresc din comuna Chiajna, Rsl, VII, 1963, p. 147-158 și altele). Studiul L’injluence roumaine sur le lexique des langues slaves, elaborat de un colectiv de specialiști de la Catedra de limbi și literaturi slave și prezentat la al Vl-Iea Congres Internațional al Slaviștilor (Praga, 1968), bazat pe o bogată documentare și valorificare a rezultatelor pozitive înregistrate de cercetările anterioare, la care se adaugă concluziile unor investigații și interpretări noi, cuprinde aproximativ 300 de cuvinte românești în limbile slave, din care 160 sunt prezentate ca elemente românești în limba bulgară. Partea referitoare la influență românească în limba bulgară a fost realizată de lect. dr. Maria Zavera. Aceeași autoare interesată de împrumuturile românești din graiurile limbii bulgare (Vezi teza de doctor- at), discută și prezența unor cuvinte de origine românească în creația poetică a lui Ivan Vazov (Nidkolko rumănski dumi v poeziata na Ivan Vazov, “Bălgarski Ezik”, XXI, 1971, nr. 6, p. 542-545) sau în lexicul graiurilor bulgărești {Războiul de independență de la IS77 în raporturile lingvistice româno-bulgare, Rsl, XIX, 1979). 213 https://biblioteca-digitala.ro Influența lexicală românească din limba bulgară literară s-a aflat în atenția pre- ocupărilor științifice ale lect. dr. Mariana Mangiulea, care este autoarea câtorva articole ce au precedat teza de doctorat: împrumuturi de origine românească în limba bulgară literară (1), Rsl, XXVII, 1990, p. 159-176; împrumuturi românești în limba bulgară lit- erară (II), Rsl, XXXIII, 1995, p. 73-81; Rumănski zaemki v bălgarskia knijoven ezik, Rsl, XXXV, 1997, p. 219-223, prezentată și la al Xll-lea Congres Internațional ai Slaviștilor (Cracovia, 1998). în aceste studii autoarea a abordat o problematică mai puțin cercetată, încercând ca printr-un demers conceptual și metodologic coerent, pe baza principiului etimologiei directe și al etimologiei multiple, să stabilească cât mai just posibil rolul pe care limba română îl are în îmbogățirea vocabularului limbii bulgare V. Simpozioane. O mărturie a succeselor obținute în activitatea de cercetare și didactică în această jumătate de secol o constituie și faptul că bulgariștii români au par- ticipat cu referate și comunicări la diferite conferințe și simpozioane din țară și străină- tate, la sesiuni științifice organizate de Asociația Slaviștilor din România, la congresele internaționale dc slavistică și balcanistică. în acest context menționăm prezența mem- brilor colectivului de limba bulgară la Simpozionul Hristo Botev (1976), la Simpozionul închinat Războiului de independență a României (1977), la Simpozioanele româno-bul- garc din 1978 și 1982 consacrate relațiilor lingvistice, literare și culturale româno-bul- gare (Vezi Raporturi lingvistice, literare și culturale româno-bulgare, T.U.B., 1986) și recent la al Xll-lea Congres Internațional al Slaviștilor (Cracovia, 1998) Nu putem încheia această succintă prezentare a activității desfășurate dc cadrele didactice la secția de limbă bulgară pe parcursul celor cinci decenii fără să menționăm aportul lectorilor bulgari care au funcționat la catedra noastră în acest interval de timp: Liuben Todorov (1954-1957), Hristo Hristov (1957-1960), Nadejda Dragova (1960- 1962), Mosko Moskov (1962-1965), Kiril Dimcev (1965-1968), SÎavcio Petrov (1968- 1972). Maxim Mladenov (1972-1975). Ștefana Zaharieva (1975-1979). Strahil Popov (1979-1983). Pavlina Boiceva (1983-1987), Rumiana Stanceva (1987-1990), Ștefana Zaharieva (1990-1995), Neda Mutafcieva (1995-2000). Pe lângă cursurile susținute în fața sludenților, aceștia au desfășurat în România și o fructuoasă activitate științifică, mulți fiind specialiști de recunoaștere internațională De asemenea, munca depusă de lectorii români în Bulgaria, membri ai catedrei noastre, (conf. dr. Dumitru Zavera, prof. dr. Dorin Gămulcscu. conf. dr. Constantin Geambașu - ultimii doi autori de manuale pentru predarea limbii române studenților bul- gari) a fost extrem de bine apreciată de către colegii de la Universitatea ”Sf. Kliment Ohridski" din Sofia. Realizările de până acum și posibilitățile actuale, create ca urmare a unor noi condiții impuse de schimbările petrecute după 1989 în țările noastre, ne îndreptățesc să sperăm la o colaborare benefică pentru studenții și profesorii ambelor universități, din București și Sofia. De asemenea, avem convingerea că studiul practic și teoretic aii lim- bii bulgare în cadrul Facultății de limbi și literaturi străine din București se va desfășura sub bune auspicii, că vor fi aprofundate temele mai vechi de cercetare comparată și se vor iniția altele noi, în pas cu dezvoltarea generală a științelor și a umanității. 214 https://biblioteca-digitala.ro EVALUAREA STATISTICĂ A PRODUCȚIEI ȘTIINȚIFICE INTERNAȚIONALE A SLAVIȘTILOR ROMÂNI Viorica Prodan, București Bibliometrie. Scicntometric. Istoric. Definiții. Specificități. Un nou mijloc de evaluare calitativă și cantitativă a unei activități științifice este utilizarea indicatorilor statistici și dc citări, specifici biblioscientometriei. “știință a științei”, apărută în anii ‘60-’70 în SUA. Biblioscientometria, care face apel la matematică și metodele statistice, se ocupă de analiza cantitativă și calitativă a generării, difuzării și utilizării unei informații științi- fice. “Informarea științifică” este o disciplină nouă Obiectivul activității sale este știința despre informarea științifică, “infonnatologia” sau, altfel spus, “informare și comuni- care” științifică. Domeniile ci dc cercetare nu sunt încă, în mod clar, delimitate de ale altor discipline de care este legată, având astfel, un caracter interdisciplinar, atât în ceea ce privește obiectivul cercetărilor, cât și în privința metodelor și tehnicilor utilizate în cercetare. Progresul, în regim exponențial al științei și tehnicii, care a avut loc pe plan mon- dial în ultimele decenii, a devansat posibilitățile de a controla volumul imens de date publicate. Acum, când numărul celor care scriu devine atât de greu de estimat, posi- bilitatea dc a cunoaște “cine’1, “unde”, “când” și “cât” a scris despre un “anume” subiect devine o problemă cart constituie obiectiv ai noilor cercetări în domeniul informării. Analiza cantitativă și calitativă a colecțiilor unei biblioteci, a unui domeniu de activitate etc., realizată în scopul înbunătățirii documentării, informării și comunicării științifice miră în sfera bibliometriei - ramură noua a “bibliologici”, știința teluricilor de producție și difuzare a cărții*. Analiza aspectelor calitative ale generării, difuzării și uti- lizării informației constituie obiectivul scientomctriei și are scopul de a contribui la înțelegerea mai precisă a mecanismului cercetării științifice, un accent deosebit punân- du-se pe factorul calitativ. Este cunoscut faptul că nu datele pot furniza informațiile necesare, ci relațiile dintre mulțimea datelor și interpretarea lor se concretizează în informație utilă^ Ideea că activitatea științifică se poate baza pe legi, adică poate exista o știință a științei, a apărut înaintea celui de al doilea război mondial, sub influența sociologilor și s-a dezvoltat în mod spectaculos în anii '60 și '70 3. _ Această “știință a științei” s-a numit scientometrie. îmbrățișată (te matematicieni și statisticieni, în special în Statele Unite, scientomctria încearcă să pună în evidență, într-un mod cantitativ, “legile” producției științifice și ale citărilor. în anii ’60 E.Garfield de la Institutul pentru Informarea Științifică (ISI), și producătorul bazei de date Science Citation Index, a creat condițiile dezvoltării fără precedent a scientometriei. Tot E.Garfield definește. în 1969. bibliometria, ca domeniu particular al scientometriei, drept o aplicare a matematicii și a metodelor statistice la cărți, articole și alte mijloace de comunicare. în 1972. National Science Foundation publică, în raportul său anual, indicatorii bibliometriei și înființează, în 1978, revista Scientometrics, semn al 215 https://biblioteca-digitala.ro acumulării de cunoștințe și al creării unei comunități științifice care acreditează ideea măsurării științei. Bibliometria cunoaște o dezvoltare spectaculoasă datorită următorilor factori: scăderea costului tehnologiilor de stocare, de circulație și de tratare a informației; progresul metodologic al bibliometriei care permite utilizarea diferitelor baze de date și care face posibilă efectuarea dc analize de cca mai marc finețe; înmulțirea bazelor de date utilizate prin metodologii bibliometrice; creșterea cererii de analiză bibliometrică a lucrărilor științifice. După anii ’80, centre de bibliometric există în principalele țări dezvoltate, iar indicatorii bibliometriei cunosc o dezvoltare fără precedent. Considerată, la origine, ca o știință care exploatează statistic periodicele, bib- liometria cunoaște, în prezent, două mari orientări. Prima, cea clasică, este interesată de cuantificarea anumitor probleme întâlnite în științele informării, de determinarea frecvențelor unor evenimente, denumite într-o manieră generală, distribuții bibliometrice. Ele se referă, în principal, la: productivitatea revistelor științifice (numărul de articole pe un anumit subiect); distribuția (repartiția) cuvintelor/termcnilor într-un text; producția autorilor din domeniul științei; utilizarea revistelor (publicațiilor seriale) într-o bibliotecă (centru de informare) etc. Regularitățile statistice menționate mai sus nu sunt, totuși, proprii bibliometriei, alte domenii ale științelor sociale firmizând, de asemenea, numeroase exemple. Legile informării (legea lui Bradford, legea lui Zipf. legea lui Lokta etc ), legi care, în științele informării, definesc aceste distribuții sunt bazate pe modele deterministe simple. Deși oportunitatea aplicării teoriei statistice, atât la fenomenele fizicii, cât și la fenomenele sociale este încă discutabilă, specialiștii apreciază aceste distribuții biblio- metrice. Cea de a doua orientare a bibliometriei. mai recentă, privește scientometria și infometria, și este legală de era tehnologică, de informația critică și dc informația strate- gică. Dezvoltată, în principal, în Franța, de către CRRM (Centre de Recherche Retrospective de Marseille), această nouă orientare a cunoscut o puternică dezvoltare, ca urmare a accesului ordine a numeroaselor bănci de date. Cercetări în domeniul bibliometriei întreprinde A. Pritchard potrivit căruia bib- liometria ar reprezenta “aplicarea metodelor matematice și statistice la cărți și la alte mijloace de comunicare”, iar după V.V. Nalimov și B.M. Mulscenko^, “scientometria reprezintă totalitatea metodelor calitative care au în vedere analiza științifică, văzută ca un proces informațional”. După alți autori^, scientometria este analiza cantitativă și sta- tistică a literaturii științifice, definiție limitativă având în vedere ansamblul și varietatea pe care le comportă viața științifică. în 1992, Christian DutheuiP propune termenul de biblioscientometrie și următoarele definiții ale bibliometriei și scientometrici: bib- liometria pune în lucru organizarea sectoarelor științrfice (plecând de la sursele bibli- ografice) și tehnice (plecând de la brevete), care permit identificarea actorilor implicați și a relațiilor lor, tendințele de evoluție și corelările potențiale; scientometria permite evaluarea producției științfice sau a dezvoltării programelor elaborate prin numărarea publicațiilor. Christian Dutheuil subliniază faptul că bibliometria este practicată, în prezent îndeosebi în mediul industrial, pe când sciemoroetria este utilizată de cercetătorii științei. 216 https://biblioteca-digitala.ro Biblioscientometria în România România este o țară în care studiile biblioscicntometrice sunt subiecte relativ noi de cercetare. Contribuții de tip biblioscientometric pentru domeniul bibliografiei fără a fi fost denumite astfel datează din anul 1976 și au fost inițiate de matematician Eiiza Romanț bibliograf la Biblioteca Academiei Române, autor a peste 100 de articole. D- na Eliza Roman nu știa că face biblioscientometrie când a publicat în 1976 un studiu elaborat pe baza Bibliografiei matematicii românești întocmite în cadrul Bibliotecii Academiei Române, precum și a câtorva eșantioane statistice făcute pe baza revistelor de referate Jahrbuch der Matematik und ihre Grenzgebiete, Xfathematical Beviews, Zentralblatt fur Mathematik, Bulletin signaletique, Referativnyj Zurnal ctc. între 1986 și 1993, Eliza Roman a publicat rezultatele mai multor experimente statistice făcute pe bibliografiile naționale românești: Bibliografia națională modernă și contemporană, Bibliografia analitică a periodicelor românești, Bibliografia agricolă, Bibliografia tezelor de doctoral, precum și Bibliografia traducerilor în limba română, Bibliografia folclorului, instrumente elaborate dc Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Națională, Biblioteca Centrală Universitară din București, Institutul dc Istorie și Teorie Literară, Institutul de Folclor. Toate aceste investigații au folosit aceeași metodologie de lucru: au fost cercetate statistic cât mai multe fațete ale problemelor, calculele fiind comentate. Potrivit Elizei Roman, bibliometria se ocupă de întreaga gamă de documente formale, menirea ei esențială fiind analiza cantitativă a documentelor formale, pc când scientometria are ca obiect analiza aspectelor cantitative ale generării, difuzării și uti- lizării informației, cu scopul de a contribui la înțelegerea mai bună a mecanismului cercetării șliințfice, folosind calculul probabilităților și statistica matematică. Anii ’80. care înseamnă creșterea spectaculoasă a numărului de bănci de date și răspândirea micro-calculatoarelor, au condus la dezvoltarea biblioscientometriei. în acest context s-a relevat necesitatea abordării unei metode mai rafinate, prin mânuirea datelor într-o altă viziune decât cea a acumulărilor nesfârșite, de multe ori ineficiente. Amenințată de limite de natură documentară (legate de corpusul documentar), de natură metodologică (legate de metode de analiză documentară), de natură logistică (legate de materie și aparatură), biblioscientometna reprezintă un pas important în cunoaștere. Indicatori biblioscientometriei Esențial în biblioscientometrie este rolul indicatorilor care sunt serii de date capabile să răspundă unor probleme științifice. Parcurgând literatura biblioscientome- triei 9'32 se evidențiază numărul ridicat și varietatea indicatorilor investigați, cci mai uti- lizați indicatori fiind indicatorii statistici și indicatorii citărilor. Indicatorii statistici sunt cei mai frecvenți și ci se obțin pe baza unor date sta- tistice empirice. Cu ajutorul unui model explicit sau implicit, indicatorii sunt organizați într-un sistem coerent, care conturează evoluția fenomenului, folosind serii temporale, literatura aplicațiilor indicatorilor statistici fiind deosebit de bogată. în căutarea unui criteriu de ierarhizare a citărilor, se pot lua în considerare două coordonate: profunzimea și amploarea, având în vedere pertinența, importanța autoru- lui care face citarea și limpul care s-a scurs de la apariția publicației până în momentul citării. Atât bibliometria, cât și scientometria au la bază metoda evaluării și tehnicile sta- tistice. 217 https://biblioteca-digitala.ro Metode biblioscierrtomctrice Ele pot fi clasificate infuncjic de care eterul lor unidimensional sau bidimension- al. Metode unidimensionale constau în efectuarea unui decont al numărului de pub- licații (articole), având următoarele caracteristici: apartenența la o anumită rubrică de clasificare, naționalitate, instituție sau primul autor. Metodele bidimensionale vizează identificarea structurii unui domeniu de activ- itate științifică sau tehnică, reprezentat, de cele mai multe ori, sub forma unei identități (carte), într-un reper cu două dimensiuni. Principiul constă în declararea legăturii care există între două publicații, dacă ele au caracteristici comune, ceea ce permite definirea unei anumite posibilități de măsurare și a posibilității construirii unor grupe care să aibă anumite caracteristici comune. Se pot efectua comparații între aceste două grupe, atât în ccca cc privește coeziunea lor internă, cât și raporturile lor cu alte grupe. Există două posibilități de utilizare a metodelor bidimensionale: a)mctoda co-citării: două publicații sunt apropiate dacă citează alte publicații iîntr-o manieră similară (care aparțin aceleiași teme sau aceluiaș ‘front de cercetare”). în mod reciproc, două publicații citate împreună, de multe alte publicații, sunt considerate drept “apropiate” - ca făcând parte din aceeași temă; b)metoda cuvintetor-asociate (co-words analysis): două publicații sunt apropi- ate dacă sunt repertoriate cu cuvintele-cheie similare. în mod reciproc, două cuvinte- cheie, sunt considerate apropiate, dacă figurează împreună în cadrul urnii număr mai marc de publicații. Aceste cuvinte-cheic, precum și publicațiile respective constituie teme Metodele bibliometrice de mai sus pot fi utilizate pe scara oricărui tip de analiză (micro, macro). Această flexibilitate a lor nu trebuie să "păcălească” o realitate evidentă, și slăbi- ciunea acestor metode fiind determinată dc: calitatea corpusului documentar utilizat; cunoașterea caracteristicilor și principiilor după care a fost construit corpusul documentar. cunoașterea ipotezelor de lucru. Tehnici de analiză biblioscientometrică Colecterea de informații: depinde dc acoperirea suficientă a domeniului pentru a fi, din punct de vedere statistic, reprezentativă pentru activitatea științifică pe care vrem să o măsurăm; Crearea de liste de autoritate: necesară pentru evitarea erorilor statistice, listă care conține categorii de informare ce trebuie tratate unitar, ex,: nume de persoane, colectivități, colecții; Analiza conținutului care se face prin: interpretări; cuvinte-clteie; text integral; concluzii. Metodele statistice. Este necesară diferențierea între metodele cantitative și metodele calitative de analiză statistică: metodele cantitative: necesită o definire prealabilă a conținutului unui domeniu 218 https://biblioteca-digitala.ro tematic, care trebuie să corespundă limitelor câmpului de cercetare analizat; metodele calitative: nu presupun o definire prealabilă a domeniului cercetat, obiectivul cercetării poate fi modificat, câmpul de cercetare, dc asemenea, sau se pot introduce noi subiecte de cercetare, creându-se legături între sectoare care se ignorau înainte; Morfologia permite prezentarea rezultatelor analitice sub fonnă grafică. Ea pre- supune vizualizarea dinamicii evoluției științifice prin exploatarea datelor obținute. Infometria are în vedere valoarea informației care poate determina sau ajuta la luarea unor decizii. Concluzii La ora actuală, se fac investiții importante pentru reunirea unor competențe care să dezvolte dispozitive dc valorificare a informației. Pentru o bună analiză biblioinetrică sunt necesare: alegerea celui mai bine structurat corpus documentar care poate determina uti- lizarea unor mijloace performante și ușor de folosit; realizarea unui anume tip de tratare a informației care să țină seama de domenii, de tipul de documente și de datele respective. Evaluarea producției științifice internaționale a slaviștilor români in evaluarea producției științifice internaționale a slaviștilor români s-au luat în considerare comunicările științifice prezentate de către aceștia la congresele inter- naționale de slavistică și publicate în revista Romanoslavica, în perioada 1958-1999, tri- bună a schimbului de idei între slaviștii români. S-a apelat la acest gen de contribuție științifică datorită faptului că revista Asociației Slaviștilor din România. Romanoslavica. a publicat cu regularitate, aceste contribuții științifice, de unde și ușurința de a le studia și interpreta. Corpusul documentar folosit pentru această evaluare s-a referit la: Comunicările prezentate de slaviștii străini la cel de al IV-lea Congres inter- național al slaviștilor (Moscova, 1957). In: Romanoslavica, I-II, 1958. I, p. 270; II, p.288 Referate și comunicări prezentate la cel de al V-lea Congres internațional al slav iștilor (Sofia, 17-23 noiembrie 1963). în: Romanoslavica, IX, 1963. 216p. Referate și comunicări prezentate la cel de al Vl-Iea Congres internațional al slaviștilor (Praga, 7-13 august 1968). în: Romanoslavica, XVI, 1968. 465p. Referate și comunicări prezentateja cel de al IX-lea Congres internațional al slaviștilor (Kiev’, 6-14 septembrie 1983). în: Romanoslavica, XXI, 1983. 450p. Referate și comunicări Ia cei de al X-iea Congres internațional al slaviștilor (Sofia, 14-22 septembrie 1988). în: Romanoslavica, XXV, 1988. 262p. Referate și comunicări la cel de al Xl-Iea Congres internațional al slaviștilor (Bratislava, 30 august - 8 septembrie 1993). în Romanoslavica, XXX, 1993. 390p. Referate la cel de al Xll-lea Congres internațional al slaviștilor (Cracovia, 26 august - 3 septembrie 1998). în: Romanoslavica, XXXV, 1997. 258p. (Universitatea din București. Facultatea dc limbi și literaturi străine. Catedra de Limbi Slave. Catedra de Filologie Rusă. Asociația Slaviștilor din România). S-a luat în considerație: numărul dc slaviști români prczenți la aceste congrese; numărul total de comunicări științifice prezentate dc slaviștii români; numărul dc comu- nicări științifice cu mai mulți autori; domeniul abordat: limba în care au fost susținute comunicările. 219 https://biblioteca-digitala.ro Interpretarea acestor indicatori a dus la o serie de concluzii concretizate în Tabelul 1. Situația comunicărilor științifice prezentate de slaviștii români la congresele internaționale de slavistică Locul și data Nr. de spe- Nr. total de Nr. de comu- Domeniile Limba conului abonto comunicârii prezenți susținute autori 1 2 3 4 5 6 Al IV-lea 20 31 9 autori cu lingvistică rusă (20- Congres câte 2 comu- (13-41,93%) 64,51%) Moscova, 1-10.09.1957 nicări literatură (17- 54,83%) isto- ria slavistică, istorie (1- 3,22%) franceză (11- 35,48%) Al V-lea 25 24 1 Congres Sofia, 17-23.08.1968 lingv istică (11-45,83%) literatură (10- 41.66%) isto- rie (1-4,76%) folclor 12- 8,33%) nisă (20- 83,33%) franceză (4- 16,66%) Al Vl-lca 21 Congres Praga. 7- 13.08.1968 21 lingvistică (11-52,38%) literatură (6- 28,57%) isto- ric (3-14,28%) folclor (1- 4,76%) msă(ll- 52,38%) franceză (10- 47,61%) Al IX-lea 28 28 Congres Kiev, 6-14.09.1983 lingvistică (10-35,71%) literatură (16- 57,14%) isto- rie (1-3,57%) folclor 1- 3,57%) rusă (13- 46,42%) franceză (13- 46,42%) slo- vacă (1- 3,57%) bul- gară (1- 3.57%) 220 https://biblioteca-digitala.ro 1 2 3 4 5 6 Al X-lea Congres Sofia, 14- 22.09.1988 23 21 2 comunicări cu câte 2 autori 2 comunicări lingvistică (8- rusă 38,09%) liter- (18-85,71%) atură (9- franceză 42,85%) istorie (2-9,52%) (3-14,28%) slovacă folclor (1- (1-4,76%) 4,76%) Al XI-lea Congres Bratislava 30.08- 8.09.1993 17 15 cu câte 2 autori 2 comunicări lingvistică rusă (6-40%) (6-40%) franceză literatură (9-60%) (7-46,66%) istorie (2-13,33%) Al XH-lea Congres Cracovia, 26.08- 3.09.1998 18 15 cu 2 autori 1 comunicare cu 3 autori lingvistică rusă (11- (11-73.33%) 73,33%) literatură polonă (4-26.66%) (2-13,3.3%) bulgară (1-6,66%) sârbă (1-6,66%) TOTAL 149 155 139 comunicări cu 1 autor (89.67%) 15 comunicări cu 2 autori (19,67%) 1 comunicare cu 3 autori (0,64%) iingv isiică rusă (70-45.1%) (99-63,87%) literatură franceză (69-44.5%) (49-31,61%) istoria slavis- bulgară ticii. istorie (3-1,93%) (11-7,09%) sârbă felelor (1-0,94%) (5-3.22%) polonă (1-0,64%) Concluzii Din cauza lipsei de date, nu putem raporta numărul de specialiști români la numărul general de participanți, pentru a ne face o impresie asupra procentajului de par- ticipare. Considerăm, însă, că numărul de 155 de comunicări este reprezentativ pentru comunitatea slaviștilor români, ca și numărul de 149 dc slaviști români prezenți la acest eveniment științific din 1957 până in 1998. Se poate observa că numărul cel mai mare - 28 - de slaviști români s-a înregistrat în 1983, la cel de-al IX-lea Congres care s-a ținut la Kiev, în timp ce numărul cel mai mic - 17 - s-a înregistrat în 1993 (la cel de-al XI- lea Congres de la Bratislava). 221 https://biblioteca-digitala.ro Important ni se pare faptul participării sistematice și în număr destul de mare, în medie de 20 de slaviști români. Domeniile abordate în cadrul comunicărilor au fost cel al lingvisticii ( 70 de comunicări - 45,l??a) și al literaturii (69 de comunicări - 44,5%). istoria slavistică, isto- rie (11 comunicări - 7,09%), folclorul (5 comunicări - 3,74%). Rezultă că preocuparea științifică majoră a slaviștilor români este cca pentru domeniul lingvistic si al literaturii, comunicările din aceste domenii reprezentând un procent de aproape 50% din totalul dc 155 de comunicări prezentate în total. în privință limbii în care au fost suținutc aceste comunicări, limba rusă este pe primul loc cu 99 de comunicări (63.87%). urmată de limba franceză cu 49 de comunicări (31,60%), limba bulgară cu 3 comunicări (1.93%), limba slovacă cu 2 comunicări (1,29%), limba sârbă și limba polonă cu câte o comunicare (0,64%) Ni se parc firesc ca limba rusă să fie cei mai bine reprezentată, ea fiind princi- palul mijloc de comunicare în lumea slaviștilor. Utilizarea limbii franceze face dovada apartenenței țării noastre la marea familie a țărilor francofone. Din cele 149 de comunicări. 139 au un singur autor (89.67%i. 15 comunicări au 2 autori (19,67%), iar o singură comunicare are 3 autori (0,64%). Se constată în acest fel că majoritatea acestor comunicări sunt rezultatul activității științifice a unui singur autor slavist, angajat, teoretic, în studierea unui aspect al slavisticii. în general, slaviștii prezenți la aceste congrese reprezintă “autoritățile profesionale’" ale slavisticii. în privința țărilor organizatoare se remarcă că fosta URSS și Bulgaria au găzduit aceste congrese în două rânduri, în timp ce celelalte țări slave, o singură dată. Din păcate, România nu figurează ca organizatoarea vreunui congres, ca și Iugoslavia. Albania, Ungaria. Grecia, țări în care comunitatea științifică de slaviști este destul de numeroasă. încheiem studiul cu constatarea că ideea “măsurii științei“ reprezintă un pas important în cunoaștere, iar înțelegerea mecanismului acestui gen de cercetare ajută la trecerea în rev istă, pe o perioadă foarte mare de timp, a contribuțiilor științifice dintr- un anumit domeniu. Ni s-a părut un demers inedit de a evidenția preocupările științifice, cu caracter internațional, ale slaviștilor români, justificând în acest fel oportunitatea acestui gen de activitate științifică și contribuția acesteia în aprofundarea, interpretarea și sintetizarea ideilor dintr-un domeniu. Comunicarea științifică națională sau internațională reprezintă o posibilitate dc comunicare într-o lume științifică în continuă schimbare. Bibliografie Mircea REGNEALA - Vocabular și biblioteconomie și știința informării. voii. București: ABIR, 1995, p.23 _ Eliza ROMAN - Scientometria și bibliometria. în: Informarea documentară în teorie și practică. Mapa documentară. Fasc. A. București, 1993, p. 13-17 XXX - Bibliométrie et documentation. Paris: ADBS, 1991, p.22-29 A.A. PRITCHARD - A Mathematical model of development in a research field. în: Scientometrics, Amsterdam, 19, nr.I-2, 1969, p.127-142 V.V. NALIMOV ; B.M.MULSCENKO - Naukometrija. Moskva: Nauka, 1969, 300p. Tibor BRAUN; Andräs SCHUBERT - Scientometrics Indicators. Philadelphia: World Scientific, 1985, 400p. 222 https://biblioteca-digitala.ro Christian DUTHEUIL - Bibliométrie et scientomclrie en France. État de Fart. în: Documentaliste, Paris, 29, nr.6, 1992, p. 251-261 Eliza ROMAN - Le développement des mathématiques en Roumanie. In: Bulletin de FUNESCO, București, nr.2, 1976. p.28-35; Contribuții la interpretarea bibliografiei cărții românești moderne. Experiment statistic în: Biblioteca și cercetarea. Zilele Bibliotecii Academice Clujene. Cluj-Napoca, 1980, p.206-218; Impactul statistice bibli- ografice. în: Probleme de informare și documentare, București, 20, nr.l, 1986, p.3-5, nr.2, 1986, p.47-50; nr.3, 1986, p.87-92; nr.4, 1986, p. 141 -145; Aplicații ale statisticii matematice .In: Informarea documentară în teorie și practică. Mapă documentară. Fasc. 1. București, 1988, p.99-120; Impactul statistice bibliografice: profilul matematicii actuale. în: Informarea documentară în teorie și practică. Mapă documentară. Fasc. 1. București, 1990, p.239-249; Legi ale științei informării. în: Probleme de informare și documentare, București, 24, nr.2, 1990, p.69-75; Bibliometria - fundament al scien- tometriei. în: Biblioteca, București, 3.1992. p.59; Câteva observații statistice asupra tra- ducerilor franceze din presa românească. în: Probleme de informare și documentare, București. 27, nr. 1-2. 1993,p.43-54 E. BRUCKNER ; W. EBELING ; A. SCHARNHOST - The Evolution of Aplication Models in Scientometrics. în: Scientometrics, Amsterdam, 18, nr.1-2, 1990. p.21-42 H.-J. CZERWON - Scicntomctric Indicators for a Speciality of Theoretical High- Energy Physics: Monte Carlo Methods in Laticc Field Theory. în: Scientometrics, Amsterdam. 18, nr.1-2, 1990. p.50-70 M. PESCHEL; W. MENDE; KF. ALBRECHT - The EVOLON Growth Model: Possible Tool for Scicntometrical Evaluations. în: Scientometrics, Amsterdam. 18,nr.l- 2. 1990, p. 123-136 H.GRUPP - The Concept of Entropy in Scientometrics and innovation Research An Indicator for Institutional Involvment in Scientific and Technological Development.în: Scientometrics, Amsterdam. 18, nr.3-4, 1990. p.219-240 H. URATA - Information Flows among Academic Disciplines in Japan. în: Scientometrics, Amsterdam. 18. nr.3-4. 1990. p.309-320 B.C. PERITZ - A Bradford Distribution for Bibliometrics. în: Scientometrics. Amsterdam, 18. nr 5-6, 1990, p.323-330 B. KLAIC WWW - Scicntomctric Analysis of the Research Activities of Chemists from Ragjer Boskovic Institute. 1976-1985. în: Scientometrics. Amsterdam, 19,nr.l-2. 1990. p.l 1-24 A. UZUN - A Quantitative Analysis of Turkish Publication Output in Physics between 1934-1984. în: Scientometrics, Amsterdam, 19, nr. 1-2. 1990. p.57-74 R. PLOMP - The Significance of the Number of Higly Cited Papers as an Indicator of Scientific Prolificacy. în: Scienlometric. Amsterdam, 19. nr.3-4. 1990.p. 185-198 T.Y. HOGAN - A measure of Accounting Faculties and Doctoral Programs în: Scientometrics, Amsterdam. 19, nr.3-4,1990, p.207-222 Dou H.P.HASSANALY ș.a. - Veille technologique et information documentaire: Fusage de la bibliométrie dans les services de documentation. în: Documentaliste. Sciences de l’information, Paris, 27nr.3, 1990, p. 132-141 L. EGGME; R. ROUSSEAU - Introduction to Informatics. Quantitative Methods in Library. Documentation and Information Science, Amsterdam: Elsevier Science Publishers, 1990, 447p. XXX - Bibliométrie et documentation, Paris, ADBS, 1991. 324p. A. SCHUBERT; T. BRAUN - Three Scientometrics Studies on Developing Countries as a Tribute to Michael Moravisik. în: Scientometrics, Amsterdam, 23, nr.l, 1992, p.3- 19 223 https://biblioteca-digitala.ro J.E. RABINOVICH - Publications of Scientist of Developing Countries in International Journals: Are They Channels to the International Circuit for Colleagues that only Publish in National Journals? In: Scientometrics. Amsterdam, 23, nr.l, 1992, p.91-103 Yu.V. GRANOVSKY; T.N. LIUBIMOVA; T.L MURASHOVA; V.D. MYATLEV - Formation-based Evaluation of the Quality of Doctorial Theses. In: Scientometrics, Amsterdam, 23, nr.3, 1992, p.362-376 M.DORBAN; A.F. VANDEVENNE - Bibliomctric Analysis of Bibliografic Behaviour in Economic Sciences. în: Scientometrics, Amsterdam, 25, nr.l, 1992, p.149-165 W. GLANZEL; A. SCHUBERT - Some Facts and Figures in Higly Cited Papers in the Science, 1981-1985. în: Scientometrics, Amsterdam, 25, nr.3, 1992, p.372-380 Cornelia SPANȚU - Stabilirea unor indicatori biblioscientometriei pentru evidențierea impactului instituțiilor de cercetare-dezvoltare asupra științei și tehnici. Raport de cerc- etare. București: INID, 1997 R. BERRE — The European PcrSpCCiiVC Oii S & F liiujCatOrS. lîE SCiCiaGiuCui^a, Amsterdam, 38, nr.l, 1997,p.57-71 P. CUNNINGHAM (UK) - The Evaluation of Programers and the Future of Scientometrics. în Scientometrics, Amsterdam, 38, nr.l, 1997, p.71-87 BJ.R. Van der MEULEN - The use of S & T Indicators in Science Policy: Dutch Experiences and Theoretical Perspectives from Policy Analysis. în: Scientometrics, Amsterdam, 38, nr.l, 1997, p.87-103 L. LEYDESDORFF; P. Van Des BESSEALAAR - Scientometrics and Communication Theory; Towards Theoretically Informed indicators. în: Scientometrics. Amsterdam. 38. nr.l, 1997, p.141-155 B.M. GUPTA; C.R. KARISIDDAPPA - Productivity of Authors as Reflected by Duration of Their Scientific Participation and Speed of Publication. în: Scientometrics. Amsterdam. 39. nr.2, 1997, p. 197-208 https://biblioteca-digitala.ro SILVIU DRAGOMIR Șl SLAVISTICA CLUJEANĂ arhim. Emanuil Rus, Onufrie Vințeler Cluj-Napoca Pentru lămurirea multor aspecte ale evoluției spirituale a poporului român, pre- cum și din ctnogeneza și procesul de formare a limbii sale, cunoștințele de slavistică sunt absolut necesare. O bună parte dintre marii istorici si filologi români au sesizat de timpuriu con- tribuția elementului slav la conturarea spirituali lății românești și la definitivarea a însăși personalității limbii române. Aceștia, fie că s-au numit Bogdan Petriceicu Hasdeu, loan Bogdan, A.D. Xenopol, N. lorga, S. Dragomir, S. Puscariu sau E. Petrovici, s-au aplecat cu insistență și răspundere asupra studierii și evaluării corecte a contribuției elementului slav la dezvoltarea și afirmarea culturii naționale și la asigurarea unei note de originali- tate limbii române. Marii slaviști români și-au pus știința lor de carte, cunoștințele lor vaste, impre- sionante - adeseori depășind nivelul celor etalate de specialiștii din lumea slavă în sluj- ba evidențierii și elucidării unor chestiuni controversate ale istoriei românilor, ale con- stituirii și afirmării culturii sale. Așa a procedat părintele slavisticii românești, celebrai loan Bogdan, considerat "un maestru al disciplinei pe care o reprezenta " și ale cărui lucrări “istorice si filozofice bazate pe o profundă cunoaștere a istoriei, limbii și culturii române, a istoriei, limbilor și culturii popoarelor slave cu care am venit in contact, sunt citate ca modele, atât de cercetătorii români, cât și de cei străini”1 Intre istoricii și filozofii români de primă mărime, care s-au dedicat studierii lim- bilor slave, cu scopul evident, și nu de puține ori declarat, de a pune în lumină pe baza informațiilor conținute de documentele redactate în limba slavonă sau în diverse limbi slave modeme, crâmpeie din istoria religioasă zbuciumată a poporului român, istoricul si teologul clujean Silviu Dragomir ocupă un loc aparte. El și-a valorificat imensele cunoștințe din domeniul slavisticii în scopul determinării și evaluării corecte a rapor- turilor religioase ortodoxe dintre români și spațiul spiritual slav. Se poate pune problema, în acest context, dacă-1 putem considera sau nu pe Silviu Dragomir slavist și care au fost raporturile sale cu școala lingvistică și mai ales cu slavistica clujeană. într-o accepție enciclopedică riguroasă, prin slavist ar trebui să înțelegem pe specialistul în limba, cultura și istoria popoarelor slave. Se încadrează savantul clujean în rigorile acestei definiții? Fără îndoială că da. Slavistica, cu alte cuvinte cunoștințele temeinice despre lumea slavă pe care și le-a dobândit prin accesul nemijlocit la documente originale, reprezintă o componentă esențială a formației enci- clopedice a lui Silviu Dragomir, care a împletit mai bine decât oricare alt savant roman informațiile istorice, filologice si teologice, lasându-nc astfel lucrări de o impresionantă acuratețe științifică și obiectivitate istorică. Activitatea și preocupările profesorului Silviu Dragomir extind într-un mod cât se poate de fericit opera și direcțiile de acțiune ale slavisticii clujene. Dacă losif Popovici s-a preocupat cu precădere de probleme de fonetică, dialectologie, folclor, etc. Emil Petrov ici și loan Pătruț de onomastică, dialec- tologie, lexicografic, ș a., axându-se în mod deosebit pe studierea raporturilor lingvistice slavo-române, Silviu Dragomir s-a dedicat punerii în lumină a legăturii religioase dintre români și slavi 225 https://biblioteca-digitala.ro Absolvind școala confesională din Gurasada, satul său natal, și urmând primele șase clase la gimnaziul românesc din Blaj, Silviu Dragomir își continuă studiile la Gimnaziul Ortodox Național Sârbesc din Novi Sad. Aici, viitorul savant, istoric si teolog, își însușește limba sârbă care îi va fi de mare folos în cercetările sale ulterioare. Pregătirea în domeniul siavisticii a lui Silviu Dragomir s-a desfășurat în paralel cu cea teologici Ea este continuată la Cernăuți, unde urmează cursurile Facultății de Teologie, insușindu-și cu această ocazie limba germană - care era limba de predare în universitate și familiarizându-se în bună măsură cu limba ucraineană Se impune să menționăm că, alături de studiile teologice, tânărul student a urmat și cursuri de slavistică, fapt despre care amintește chiar el într-un raport expediat Consistoriului Arhiepiscopiei Sibiului, care-i aprobase bursa de studii și în care sublinia printre altele: ‘‘Am cercetat și studiat, după îndrumărilepreavenerabilului consistor, și prelegerile de limba slavă la profesorul de limba slavă bisericească de la Facultatea 7'eologică, ascultând totodată și cursurile de filologie slava ale profesorului de la Facultatea Filosofică. ~ Studierea limbii slave vechi și, in general, cunoștințele de slavistică vor fi valorificate de Silviu Dragomir în câteva dintre lucrările sale de referință. Formația sa de slavist se aprofundează o data cu intrarea la Universitatea din Viena, în anul 1909, unde îl are ca profesor pe renumitul Constantin Jirecek. în anul 1910 îl găsim pe Silviu Dragomir cercetând cu sârg documente vizând istoria românilor din Transilvania, păstrate în arltiva Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din Carloviț, precum și la Belgrad. Acum se pun bazele Fragmentelor din cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici^ publicate mai târziu în “Anuarul Institutului de Istorie Națională Cluj " Pregătirea în domeniul siavisticii și-a desăvârșit-o Silviu Dragomir în cadrul Academiei Duhovnicești și a Universității din Moscova, unde, între anii 1910-1911, a cercetat și o serie de documente referitoare la relațiile spirituale bisericești ale românilor cu Rusia în sec. XVII - XVIII. Rod al acestei intense și sârguincioase munci de arliiva vor fi lucrările însemnate, devenite puncte de reper pentru istoria bisericească românească pe care le-a elaborat Silviu Dragomir nu după multă vreme: Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia In veacul AVI fi; Relațiile bisericești ale românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIlfi; Clerici români peregrini în Rusia$.cw. Aceste lucrări și multe altele încă l-au consacrat pe Silviu Dragomir ca pe un istoric incontestabil, fapt pentru care loan Bogdan a insistat să fie primit ca membru corespondent al Academiei Române, subliniind că tânărul istoric (avea pe atunci 28 de ani) stăpânește temeinic limbile sâibă și rusă și pe cea slavă veche bisericească, ‘‘abso- lut indispensabile în cercetările originale . Nu putem încheia comunicarea noastră Iară a evidenția faptul că, deși Silviu Dragomir s-a remarcat mai ales ca istoric și teolog de frunte, nu puține au fost situațiile în care, valorificându-și exemplar pregătirea de slavist, s-a exprimat ușor în registre emi- namente lingvistice și filozofice. Astfel, publicând Fragmentele din cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici, Silviu Dragomir emile judecăți și aprecieri filologice și spune că, prin activitatea politică și literară, Gheorghe Brancovici a influențat profund conștiința națională sârbă și și-a asigurat “pe deplin, atențiunea istoriografiei române ”7. Referindu-se la o scrisoare inserată în corpul cronicii de către Gheorghe Brancovici, din care rezulta că ar avea o poziție privilegiată la curtea lui Grigoraș Ghica, Silviu Dragimir conchide: “Cu privire la autenticitatea acestui document, ar încape oarecari îndoieli, din cauza particularităților de limbă pe cari le cuprinde ’. Citându-1 pe istoricul sârb 1. Radovic, care incrimina lipsa de simț a lui Gheorghe Brancovici pen- 226 https://biblioteca-digitala.ro tru corectitatea formelor șt sintaxei. Silviu Dragomir accentuează ideca. adăugând că acest lucru face, câteodată, anevoioasă traducerea frazelor sale lungi, pline de pleonasme, cari îi fac stilul ciudat și uneori confuz^. Cunoștințele temeinice de limba sârbă îi permit de asemenea să aprecieze că istoricul loan Raic, autor al lucrării Istoria diferitelor popoare slave, mai cu seamă a bulgarilor, croaților și sârbilor publicată în patru_volume și trei adaosuri la Vicna între anii 1794-1795, folosește din plin și fără a cita, bineînțeles, cronica lui Glteorghe Brancovici din care extrage ori copiază capitole întregi^. Observații pertinente de ordin lingvistic și filologic conține și comunicarea leahii in Serbia, prezentată de Silviu Dragomir în ședința publică a Academiei Române din 27 ianuarie 1922**, cu care ocazie face demonstrații de virtuozități de traducător, precum și dc bun cunoscător al literaturii populare sârbești. Tot acum afirma că diversele hrisoave ale țarilor sârbi ”ne oferă cel mai interesant matenal privitor la vechile nume ale vlahilor din Serbia, material care nu a fost suficient exploatat și de către filologia noastră’’. în cadrul secției de istorie a Facultății de litere și filozofie s-a creat o catedră de istoria popoarelor est-curopene și de diplomatică slavo-română la care a fost numit titu- lar. Silviu Dragomir a completat paleta preocupărilor slaviștilor clujen, abordând cu dez- involtură și înțelepciune, cu spirit patriotic și cu o competență greu de egalat problema dificilă, compîexă și adeseori contradictorie a spiritualității noastre creștine ortodoxe, aducând întru afirmarea acesteia argumente interesante, convingătoare și de nezdrunci- nat din spațiul slav și surprinzând momente semnificative ale unității ortodoxe europene. NOTE 1. Emil Petrovici. Prefață la loan Bogdan, Scrieri alese, Ediție îngrijită, studiu introduc- tiv și note de G. Mihăilă. București, Ed. Academiei, 1968 p. 6. 2. A se vedea, mai detaliat. Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III 393/1905, Act 6762. 3. în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii istorice, seria II, tom XXXIV, 1912. 4. în "Anuarul XXX' al Institutului Pedagogic teologic “Andreian” din Sibiu, 1913. 5. în "Revista Teologică", VI, 1912, nr. 1. 6. Vezi ‘‘Analele Academiei Române ”. Partea administrativă și dezbaterile, scria II, tom XXXVIII, 1915-1916, p.197. 7. Silviu Dragomir, Fragmente, p.3. 8. Idem. 7. 9. Idem, 11-12. 10. Publicată în "Anuarul de Istorie Națională " l, 1921-1922, p.279-299. W.Idem, 292. https://biblioteca-digitala.ro SLAWISTYKA W UNIWERSYTECIE JAGIELLONSKIM Jerzy Rusek Cracovia, Polonia Pocz^lki slawistyki w Uniwersytecie Jagiellonskim wigze si? z nazwiskiem Jerzego Samuela Bandtkiego, ktory w roku akad. 1817/18 rozpocz^l wyklady z Bibliografii i nauki jșzykow slowiahskich. W tym samy m roku utworzony lu zoslal lek- torat j?zyka rosyjskiego. kilka latpozniej wprowadzono wyklady z literatury rosyjskiej i j?zy ka staro-cerkiewno-slowianskiego. Pierwszym profesorem filologii slowianskiej zostal w r. 1865 Henryk Sucliecki (1810-1872), przed nominacj^ wyktadaj^cy przez kilka lat polski j?zyk i iiteratur? w uniwersytecie Praskiin. Przez 4 iaia szukano odpowiednego na t? katedrț kandydata. Ostatccznie powierzono J4 Lucjanowi Malinowskiemu (1839-1898), ktory naukowo poza polszczyzn? nie wychodzil. Uczony ten polozyl fundamenty pod konkretne badania j?zyka polskiego, byl pionierem badan nad dialeklami polskimi. wydal szereg zabytkow staropolskich. Najwazniejsz$ jego zaslugß bylo utworzenie w r. 1888 Scminarium filologii slowianskiej z dwoma dzialami, j?zykowym i literackim. Seminarium to stalo si? zywym osrodkiem pracy naukowcj i wydalo powazny zast?p studentöw, ktorzy zapisali si? na trwale w dziejach nauki pol- skiej (K. Nitsch, Edward Klich. Jan Hanusz). Jeszcze za zycia Malinowskiego pojawil si? w Krakowie uczony o wyjqtkowych horyzontach - Jan Baudouin de Courtenay, kienijqcy w latach 1894-1899 katednt j?zykoznawstwa porow naw czego indoeurope- jskiego i ogolnego. od poczqtku wykladajgcy rozmaite zagadnienia j?zykowe slowianskie. Jego wyklady wniosly swiezy powiew do badari ligwistycznych, prowadzil ponadlo w domu prywatnc dyskusje j?zykoznawcze, rodzaj seminarium dla zaawan- sowanych. Ucz?sz£/ali na nie K. Nitsch, E. Klich. H. Ulaszyn, J. Rozwadowski. Wyklady, serninaria, spotkania dyskusyjnc Baudouina wywolaly prawdziwy przewrot w umy slach jego krakowskich studentow. Wydzial Filologiczny przedstawil go na zast?pc? profesora filologii slowianskiej po smicrcr Malinowskiego. Wniosek ten nie uzyskal zalwierdzcnie ministerstwa oswialy w Wiedniu i zast?pstwo na katedrze Filologii Slowianskiej zlecono swiezo habilitowanemu docentowi j?zykoznaw stw a indoeuropc- jskiego - Janowi Rozwadowskiemu (1867-1935). W semestrze zimowym 1898/99 oglosil on wyklad Gramaty ki zyj^cego j?zyka bulgarskiego z uw zgl?dnieniem rozwoju historyeznego i dialektycznego oraz Czytanie i objasnianie tekstow nowobulgarskich a w roku nast?pnym Gramatyk? j?zyka czeskiego, Interpretacj? kroniki Dalimila oraz Czytanie tekstow nowoczeskich. Oglosil szereg prac i krytycznych wy dan zabytkow staropolskich. Jego Histoiyczna glosownia j?zyka polskiego (1914) jest najlepszym przedstawieniem tego dziahr gramatyki Powazne sq jego studia nad praojczy zn^ Slowian, wiele czasu poswi?cil przygotowaniu slownika ețymologicznego j?zykow slowiahskich Znakomita ksißzka Studia nad nazwami wöd slowianskich wydana zostala posmiertnie (1948). Pod koniec XIX wieku spotkali si? w Krakowie dwaj najwi?ksi j?zykoznawcy polscy - Baudouin de Courtenay i Rozwadow ski. Obaj polozy li olbrzymie zashrgi dla rozwoju j?zykoznawstwa Wytyczyli tej dyscyplinie naukowej no we drogi u schyiku XIX wieku. Rozwadowski jako profesor Uniwersytetu Jagielloriskiego oddzialywal poprzez dydaktyk?, Baudouin de Courtenay poprzez swe dziela i wyksztalconych w Krakow'ie uezniow. Najwybitniejszym z nich byl niewgtph- wie K. Nitsch. Za kilka lat odegral on znac/ac^ rol?, narazie wszystkie jego sily pochlaniala praca nauczyciela gimaazjalnego z dala od Krakowa. 228 https://biblioteca-digitala.ro W latach 90-tych XLXw. zachodzq tez inne donioslc zmiany na slawistyce krakowskiej. Wykracza ona poza ramy jezykoznawstwa obejmujqc zaniedbywan^ dziedzine literator slowiariskich. W 1893 r. rozpoczyna wykiady swiezo habihtowany docent jezyka i literatuiy ukrairiskiej - Jozef Tretiak. Jest to dntga habilitaeja tego uczonego maj^cego za sob^ studia w Zun chu, Paryzu i Lwowie. Doktoiy zowal sie w Krakowie z polonistyki, z literatuiy polskiej tez sie habilitowal na podstawie pracy Mickiewicz i Trembecki, w 1890 r, dwa lala pözniej rozszerzyl habilitaeje na jezyk i literature ukrainsk^ na podstawie rozpraw Pro wplyw Mickcwycza na poeziju Szewczenka i O wyrazach polskich u ukrainskim W 1894 uzyskal katedre ukrain- istyki, na ktorej pozostal do emcrytuiy (1911). Literatuiy slowiariskie doznaly jeszcze wiekszego wsparcia z przyjsciein do Uniwersytetu Jagielloriskiego Mariana Zdziechowskiego (1861-1933), ktoiy habilitowal sie w r 1894. a profesorem tytulamym literatuiy powszechnej i porownawczej zostal w 1904 r. Powazne miejsee wydzielil on literaturze rosyjskicj. Swoje wykiady uniwer- syteckie zaczynal od literatuiy' chorwackicj i serbskiej: Pocci odrodzenia chorwack- iego, Zarys dziejow literatuiy chorwackiej, Piesni ludowe scrbsko-chorwackie о krolewiczu Marku, Piesni о bitwie na Kosowym Polu. Byly to pierwsze w Uniwersytecie Jagiellohskim wykiady z literatur pohidniowoslowianskich. Zdziechowski nie zaniedbywal tez litcralur Slowian zachodnich, literaturze czcskiej poswiecil kilka cyklöw wykladowych. Jego wykiady cieszyly sie w ielk^ populamoscig w szerokich kregach inteligencji krakowskiej. W r. 1911 opuscil Krakow, by obj^c kat- edre literatur slowiariskich na Uniwersy tecie im. Ștefana Batorego w Wilnic. Wykiady z literatur slowiariskich przed I wojn^ swiatow^ prowadzil tez Tadeusz Stanislaw Grabowski: jesli idzie о literature bulgarsk^ byly to pierwsze wykiady w’ Uniwersytecie Jagielloriskim. Graboswski by! tez. utalentowanym populaiyzatorcm. W okresie miedzyw ojennym zaj^l sie ргасд dyplomaty с/пд (ambasador polski w Bulgarii i Brazylii). Wykiady podj<|l z literatur slowiariskich po II wojnie swiatowej. Osierocon^ przez sinierc Malinow skiego katedre slaw istyki objql ostateeznie w r. 1902 Jan Los (1860-1928) docent uniwersytetu w Petersburgu. Zaglow ne swoje zadanie uwazal rozwijanie badari nad historic jezyka polskiego. Jezykoznawstwo slowiariskie doznalo znaeznego ozywienia od habilitaeji Kazimierza Nitscha (1874-1958) na pod- stawie pracy Stosunki pokrewieristwa jțzykow îechickich Nitsch mial za sob^ zagraniezne staze w Pradze, Pary zu, Zagrzebiu, Belgradzie i Sofii. Od czasu nominaeji Nitscha (1910) Los zaprzestal wykladriw z zakresu innych poza polskim jezykow slowiariskich Wazn^ role w zyciu naukowym odgrywalo czasopismo „Rocznik Slawistyczny”, zalozone w r. 1908 przez J. Rozwadowskiego, J. Losia i K. Nitscha, ktorc na dhigie lata stalo sie czolowym czasopismem slaw isty cznym, zamieszczalo rozprawy i recenzje najwybitniejszych owczesnych slawistow i rozumowaiiQ bibliografie jezy kow slowiariskich. Waz^ role w slawistyczny in ksztalceniu uniwersyteckim odgrywaly lektoraty jezykow slowiariskich, ktore oprricz praktyeznej nauki jezykow zapoznawaly shichaczy z celniejszymi utworami literackimi. Na krakowskiej slawistyce lektoratom nadawano wysolo) range, czesto zajecia lektorskie prowadzili sami profesorowie. Najczesniej, bo juz. od roku 1817 funkcjonowal lektorat jezy ha rosyjskiego, nie zawsze obsadzany z powodu braku odpowiednio przygotowanych kandydatbw. Jezyka czcskiego nauczal praktyeznie prof. Henryk Suchecki (1865-1872), ktoiy wykladal tez jșzyki hizyckie i slowacki. O systematyeznej nauce jezykow slowiariskich mozna raowic dopiero na poez^tku XX wieku. Utworzono wowczas etaty lektorskie - jezyka ukrairiskiego (B Lepki. T. Lehr-Splawiriski), serbochorwackiego, czcskiego i bulgarskicgo (T. St. Grabowski). 229 https://biblioteca-digitala.ro Wspaniafy rozwöj przezyla slawistyka w Uniwcrsytecic Jagielloriskim w okresie mișdzywojennym (1918-1939). Powazny rozglos w swiecie naukowym zyskala Krakowska Jșzykoznawcza Szkola Slawistyczna kierowana przez prof. J. Losia, K. Nitscha, J. Rozwadowskiego. Dala ona nauce szereg wybitnych dziel o mcprzcinijaj^ccj wartosci. Jej siawa sciagala licznych sluchaczy nie tylko z krajöw slowiariskich. Z inic- jatywy K. Nitscha powstalo w r. 1925 Studium Slowiariskie Uniwersytetu Jagielîoriskiego. Objșlo ono katedry: J^zykoznawstwa Slowiariskiego (K. Nitsch). Jșzykow Wschodnioslowiariskich (I. Zilyriski). Literatury Rosyjskiej (W. Lcdnicki). Literatuiy Ukrairiskiej (B. Lepki), Etnografii Slowiariskiej (K. Moszyriski), Historii Sztuki Narodöw Slowiariskich (W. Mole). W 1933 r. przybyla nowa katedra Filologii Poludniowoslowiariskiej, ktor^ obj^i 30 - letni profesor Mieczyslaw Malecki, wybitny dialektolog, twörca balkanistyki polskicj. W 1934 r. wy habilitowal siț do literatur slowiariskich Wl. Bobek. W r. 1928 kierownictwo katedry Filologii Slowiariskiej obej- muje Tadeusz Lehr-Splawiriski (docent UJ, nastșpiuc profesor Uniwersytetu Poznanskiego - 1918-1922 i Uniwersytetu Jana Kazimieiza we Lwowie - 1922-1928). Z zakresu slawistyki habilituje siț pokazna grupa pozniejszych wybitnych uczonych: M. Malecki, Z. Stieber, A. Obrșbska-Jabloriska, T. Milewski, Wl. Kuraszkiewicz, St. Rospond, W. Taszycki, ktörzy z czasem obejm^ kicrowniczc stanowiska w nauce pol- skicj. Utworzenie Studium Slowiariskiego inialo doniosle znaczenie dia rozwoju krakow skiego srodowiska naukowego. Takicj koncentracji kadry naukowej o najwyzszych kwalifikacjach nie posiadal wöwezas zadeninny osrodek slawistyczny. Studium Slowiariskie dysponowalo dotaejami na sty pendia dla zagranicznych studentöw. Skorzystalo z nich wielu mlodycli adeptöw slawistyki. Stypendy stârni by li m in. K. Mirczew. Iw. Lekow, L. Andrejczin, Chr. Kodow, R. Boskovic. I. Aleksic. J. Hamm, Istvan Kniczsa. J. Stanislav. J. Kurz. K. Kujew. Niektörzy z nich w Uniwersytecie Jagielloriskim obronih prace doktorskie (L. Andrejczin, K. Kujew). Na seminariach i wykladach K. Nitscha, T. Lehr-Splawiriskiego czy M. Maleckiego bylo zaw sze kilku zagranicznych slawistow; Przcbywaj^cy na stazach naukowych w Studium Slowiariskim zagraniczni slawisci prowadzili czșsto lektoraty. Lektorat j^zyka bulgarskiego obsadzany byl kolejno przez L. Andrejczina i K. Kujewa. Wybuch n wojny swiatowej przerwal na kilka lat rozwöj slawisty ki krakowskiej. 6 XI 1939 r. slawisci podzielili los innych profesoröw Uniwersy tetu Jagielîoriskiego, zostali aresztowani i zeslani do obozöw; koncentracyjnych (Sachsenhausen, Dachau) na czele z reklorem Uczelni prof. T. Lehrem-Sptawiriskim. Wröciwszy do Krakowa (ostat- ni, w 1941 r.) odegrali oni znaczna rol? w tajnym nauczaniu uniwersyteckim. Prof. M. Malecki byl jego kierownikiein. Zarowno on, jak i Tadeusz Lehr-Splawiriski, K. Nitsch, S. Urbanczyk, V. Francic i Fr. Slawski prowadzili wyklady i seminaria. Na tajne kom- plety uniwersyteckie uczpszczali m.in. Maria Bobrownicka, Zbigniew Gol^b, Alfred Zanjba, Wlodzimierz Kot Fr. Slawski obronil w 1943 r. pracș doktorsk^ z jQzykoznaw - stwa bulgarskiego: Miejsce cnklityki odmiennej w dziejach jțzyka bulgarskiego. Uroczysta promoeja odbyla siș w pierwszym tygodniu podjțcia zajțri po wyzwoleniu w maieu 1945 r. Po wojnie wznowilo dzialalnosc Studium Slowiariskie, przeprowadzono jego reorganizaejc, powițkszono liezbș wchodz^cych wen kaledr do 11. Katedry Historii Slowian obj^l prof. Widajewicz, Historii Nowszych Literatur Slowiariskich T. St Grabowski, Dialektologii Slowiariskiej M. Malecki, Jțzyka Polskiego Z. Klemensicw icz i W. Taszycki, Katedr? Literatury Rosyjskiej W. Jakubowski, Katedrș Filologii Wschodnioslowiariskiej J. Janow, Katedrț Filologii Poludniowoslowiariskiej przej^ po smierci M. Maleckiego (1946) Fr. Slawski, a Katedrț Dialektologii Slowiariskiej A. 230 https://biblioteca-digitala.ro Zaryba. Studium Slowiariski kierowal bardzo dobrzc prof. M. Malecki, po jego sinierci T. Lehr-Splawiriski. Bardzo wazng czțsc dzialalnosci Studium Slowiariskiego stanowily wydawnictwa. Zainicjowana przez M. Maleckiego „Bibhoteka Studium Slowiariskiego” wydala ponad 20 tomöw publikacji, w ly in dwa czasopisma. „Rocznik Slawistyczny” i ,,Pamiștnik Slowiariski”, wydawanie tych czasopism przej^l z czasem Komitet Slowianoznawstwa PAN. W r. 1950 slawistyka krakowska przczyla zasadnicz^ reorgaiuzacjy. Ze Studium Slovvianskiego przeniesiono na Wydzial Historyczny Katedry Historii Siowian, Etnografii Siowian, Historii Szluki Narodow Slowiariskich. Katedra Literatury Rosyjskiej zostala usamodzielniona, Katedra Filologii Slowiariskicj i Katedra Nowszych Literatur Slowiariskich zostaly wl^czonc w sklad nowo ulworzonego Instytutu Jșzykoznawstwa UJ, do ktörego wcielono Katcdry Jyzy koznawstwa Indoeuropejskiego J. Safarewicza i Katedry Jyzykoznawstwa Ogölnego J. Kmylowicza i T. Milcwskiego. Studia slowianoznawcze skupiono w Katedrze Filologii Slowiariskiej. Dyrektor Instytutu Jyzykoznawstwa UJ prof T. Lchr-Splawiriski przystqpil do organizaeji nor- malnych studiöw slawistycznych z naborem studentöw. W r. akad. 1950/51 uru- choiniono trzy kierunki. bohemistyka, bulgarystyka, serbokroatystyka. po kilkunastu lat- ach doszla slowacystyka. Dia pierwszych studentöw slawistyki w Uniwersytecie Jagielloriskim wyklady i seminaria prowadzili: T. Lehr-Splawiriski, F. Slawski, St. Urbariczyk, T. St. Grabowski, H. Batowski, K. Moszyriski, J. Kurytowicz, J. Safarewicz, P. Zwoliriski, V. Franöic oraz lektorzy zapewniani w ramach umowy kulturalnej: S. Radewa, D. Bcrgova. Do 1961 r. kierownietwo katedry spoczywalo w rykach T. Lehra-Splawiriskiego, nastypnie sprawowali je St. Urbanczyk, Fr Slawski, A. Zarcba. M. Honowska, Z. Niedziela. J. Komhauser. Na pocz^tku lat 70-tych Katedra Filologii Slowiariskicj zostala przeksztalcona w Instytut Filologii Slowiariskicj z dwoma zakladami: ZaKiad Jgzykoznawstwa Slowiariskiego, Zaklad Literaturoznawstwa Slowiariskiego. W 1994 r. dokonano kolejnej reorganizaeji IFS, powohij^c w miejsce dotychczasowych dwu zakladöw 4 katedry: Katedra Filologii Bulgarskiej i Maccdoriskiej (J. Rusek). Katedra Filologii Czeskiej i Luzyckiej (T. Z. Orlos), Katedra Filologii Chorwackiej, Serbskiej i Sloweriskiej (W Bory s, J Komhauser), Katedra Filologii Slowackiej (Z. Niedziela, H. Micczkowska). Poszczcgölnc katedry wchodz^ce w sklad Instytutu prowadz^ badania naukowe w zakresie j^zyköw i lileratur Siowian zachodnich (czeski, slowacki, polski, hizyckie) i pohidniowych (bulgarski, macedoriski, staro-cerkiewno-slowiariski. serbski, chorwacki, sloweriski), a takze studia poröwnawczc od czasöw najstarszych do najnowszych. Opracowuj^ tez podrșczniki. skrypty, wszelkie inne pomocc dydaktyczne. Instytut wspölpracuje z kilkunastoma uniwersy telami w Europie, realizujgc wspölne programy badawcze. Od 1991 roku wydaje wlasrq seriy pod nazw^ „Prace Insty tutu Filologii Slowiariskiej Uniwersy tctu Jagiclloriskiego". dotychczas ukazalo siț 16 pozy- cji. Prace naukowe publikowane s^ tez poza tq scri% kazdego roku ukazuje si? kilka ksißzek. Pracow nicy Instytutu Filologii Slowiariskiej UJ sq czJonkami röznych mișdzy- narodowych i krajowych towarzystw naukowych i redakeji, bior^ czynny udzial w licznych konferencjach i sesjach naukowych, organizuj^ tez sânii wazne mițdzynaro- dowe konfereneje slawistyczne, np. Slawistyka niemiecka a kraje stowianskie (1994), Praslowiariszczyzna i jej rozpad (1996). Aktualnie w Lnstylucie Filologii Slowiariskiej realizowane sg trzy duze projekty badawcze fmansowane przez Komitet Badari Naukowych: Przcmiany swiadomosci w kutturzc duchowej narodow Jugoslawit po roku 1991 (Katedra Filologii Chorwackiej, Serbskiej i Sloweriskiej), Stownik histo- ryczny balkanizmöw w jțzykach potodniowoslowianskich (Katedra Filologii Bulgarskiej i Macedoriskiej), Rțkopisy cerkiewnostowiariskie w Polsce. Katalog z 231 https://biblioteca-digitala.ro dodatkiem multimedialnym (Kaiedra Filologii Bulgarskicj i Macedoriskiej). Co roku odwiedza nasz Instytut kilkunastu uczonych zagranicznych zarowno z uczelni partners- kich jak i zaproszonych gosci z innych uniwersytetöw czy placöwek naukowo-badaw- czych. Aktualnie na wszystkich latach i na wszystkich pițciu kierunkach studiow (bulgaiy slyka. bohemistyka, slowacystyka, serbistyka. kroatystyka) studiuje ponad 300 osob. 10 absolwentow naszych studiow jest uczestrukami Wydzialowych Studiow Doktoranckich. Slawistyka w Uniw'ersytccie Jagiellonskiin pozostaje nadal najsilniejszq slaw- istykg w Polsce. Aktualnie w Instytucie Filologii Slowiariskicj (dyrektor J. Komhauser, zastțpca dyrektora dr hab. H. Micczkowska) zatrudnionych, w tym 4 profesorow zwyczajnych, 2 nadzwyczajnych, 3 doktorow habilitowanych, 1 docent, 14 osob ze stop- niem doktora, 2 magistrbw i 7 lektorow zagranicznych. Zaj?cia dydaktyczne prowadz^ röwniez doktoranci i osoby spoza Instytutu Filologii Slowiariskicj (Katedra J?zykoznawstwa Indocuropejskiego i Jczykoznawstwa Ogolnego. Instytut Historii). Pracownicy IFS wspomagaj^ kadrowo kilka osrodkow slawisty cznych w Polsce (uniw- ersytety w Poznaniu, Lodzi, Opolu, Gdarisku). Nie ma dzis uczclni wyzszej w' Polsce, w ktörej nie pracowaliby wychowankowie slawistyki krakowskiej. Z naszych wychowankow rckrutuje si? piawie cala kadra slawistyczna Uniwersytetu Slqskiego, prawie caly zesprit pracownikow Pracowni J^zyka Praslowiariskiego PAN w Krakow ie. Instytutem Slawistyki PAN w Warszawie kieruje nasz wychowanck bohemista Zbigniew Greri, Instytutem Filologii Polskiej w Akademii Pedagogicznej w Krakowie bulgarysia - prof. Tadeusz Szymariski. Slawistyka Krakowska cieszy siș zasluzenie mișdzynarodowym uznaniem. Zanotowala na swym koricie powazne osi^gnișcia dydaktyczne i naukowe. Wyksztalcila wide setek magistrow slawistyki. kilkudziesișciu doktorow, wielu doktorow liabili- lowanych. profcsorow. pracuj^cych dzis w uczclniach krajowych i zagranicznych. placowkach naukowych PAN, w dyplomacji. dzictinikarstwie, srodkach masowego przekazu. Krakowscy slaw'isci wydali szereg przekladow z literatury pișknej narodöw slowiauskich. Godnie reprezentuja i kontynuuja tradycje Krakowskiej Szkoly Slawislycznej. https://biblioteca-digitala.ro PARTICULARITĂȚILE LIMBII MACEDONENE CA O REFLECTARE A ISTORIEI EI Ljudmil Spasov Skopje, Macedonia 0. Teritoriul de azi Limba macedoneană se vorbește în partea centrală a Peninsulei Balcanice. Hidrografic, acesta este spațiul bazinului râurilor Vardar și Struma și avalul râului Mcsta. Granițele teritoriului limbii macedonene suni stabilite după cum urmează: - vest - sud-vest: granița lingvistică în general este identică cu granița de stat între Republica Macedonia și Republica Albania. Cu excepția părții albaneze unde se află treizeci de sate pe valea râului Drim, în vest de orașul Debar și în regiunea Goto Brdo și trei sate pe malul Lacului Ohrid; - sud: granița lingvistică trece de muntele Gramos până la râul Mesta în Trakia și urmărește linia Gramos-Ber-Salonic Din Salonic ea continuă spre est, și prin regiunea Bogdansko (satele Suho și Visoka) iese la râul Mesia, la nord-est de orașul Drama; - sud - sud-est: de pe malul de sud al Lacului Ohrid. prin muntele Galicila, granița coboară în partea sud-vestică a Lacului Prespa, se continuă la sud și prin muntele Mocra iese la Gramos, la sud-vest dc orașul Kostur. Cu excepția părții albaneze unde se află vreo zece sate pe malul de vest al Lacului Prespa și trei sate la est și sud-est de orașul Korcia; - est: granița lingvistică de est o mărginește coroana de munți Despat-Rila. De la Rila ea trece la nord-vest puțin mai la nord de Blagoevgrad (Goma Gumaja) și ajunge pe granița de stat între Republica Macedonia și Republica Bulgaria; - nord: granița lingvistică urmărește linia graniței de stat între Republica Macedonia și RF Iugoslavia (Republica Serbia), mai exact granița lingvistică arată linia munților Kozjak-Ruen-Skopska Țma Gora - Șar Pianina - Korab. Trebuie subliniat, însă că nu doar populația macedoneană slavă (macedoneni) populează teritoriul Macedoniei etnice. în afara de această etnie, populații de altă limbă tocuiesc în următoarele teritorii: - nord-vest - vest: pe un spațiu nu prea întins în direcția Skopje-Tetovo-Debar- Struga-Pogradec-Korca, trăiește și populație albaneză. - sud-vest: trăiește și populație greacă, albaneză si aromână. - sud - sud-est: pe lângă populația macedoneană trăiește și populația greacă (populația macedoneană predomină în regiunea Kostur-Lerin și Voden-Pazar). - est: în Macedonia de Pirin pe lângă populația macedoneană trăiește și popu- lația bulgară. - nord: în câteva sate în regiunea Kozjak trăiește populație sârbă. Acestea sunt granițele de astăzi ale teritoriului lingvistic macedonean. După cum se cunoaște din trecut, de la popularea acestor spații de către slavi (scc. VI) și până în sec. al XX -lea, populația macedoneană se întindea mult mai departe la vest și sud de granițele dc astăzi. De ex., inovațiile comune care se întâlnesc în graiurile macedonene 233 https://biblioteca-digitala.ro și muntenegrene, îndreptățesc susținerea faptului că contactul lor direct a fost rupt abia în perioada turcă (v. Koneski, manuscris). La o astfel de concluzie ne conduce și Vidoeski (1993;33) indicând că arealul periferic al graiului macedonean de vest e frag- mentat de numeroase isoglose în aproape zece microsisteme. iar arealul central, care cuprinde un spațiu mai larg, se caracterizează printr-o diferențiere interioară neînsem- nată. De aici rezultă că concentrația '"acestor aproape zece microsisteme’7 marchează o concentrare a populației purtătoare a acestor microsisteme lingvistice în trecut pe un spațiu mult mai larg. Și de aceea, ‘ cea mai mare farîmițare este dală de centură de graniță cu teritoriul lingvistic albanez, iar la sud-vest de regiunea de lângă granița macedoncano- albaneză-greacă, unde este și o mai mare concentrație a clementului etnic aromân". Datele din actele de recensământ arată că în 1951 pe teritoriul Republicii Grecia au trăit aproape 250.000 de macedoneni, iar după recensământul din 1956 în Macedonia de Pirin aproape 180.000 de macedoneni. Notă: pentru multe din aceste date, vezi studiul Iui Vidoeski (1996). în studiul menționat al lui Vidoeski (1996) se prezintă și împărțirea internă actuală a arealului macedonean lingvistic. Meritul lui Vidoeski, constă, însă (v. mai ales Vidoeski 1998) în reconstrucția etapelor de diferențiere dialectală a diasistemului mace- donean, ea și în prezentarea grupurilor dialectale principale formate ca rezultat al proce- selor precedente, al caracterului granițelor, al zonelor de trecere între aceste grupuri, al direcțiilor principal ale isogloselor etc. Aceste cercetări sunt importante și din punctul de vedere al limbii macedonene contemporane standard, de fapt din punct de vedere al bazei ei dialectale. în acest sens, se distinge studiul dedicat graiurilor centrate ale idiomului de vest, dar și centrale din diasistemul macedonean, din Skopje, din Veles, din Prilep și Bitola și din Kiccvo și Porec (Vidoeski 1998:189-212). Caracteristicile lor comune formează totodată și baza limbii standard. Acestea sunt. * Q s-a transformat în u : pak.a, иаш, vocaia * I se schimbă în secvența /ол/ în cea mai mare parte: волна, долго, солза, iar /г/ a reținut valoarea sa silabică: врв, dpeo. Aceste graiuri au un sistem vocalic alcătuit din cinci vocale: /и/, /е/, /у/, /о/, /а/, cu simetrie în consonantism în ceea ce privește indiciul +sonoritate /ц/: /s/: /ч/:/ц/. /к/ și /г/ au o mai mare utilizare în ceea ce privește grupurile шт și жд: фака. вега. La sonantele dentale există o tendință de a se lichida corelația după înmuiere, în mai multe microsisteme vechiul !7J s-a întărit în lex- icul moștenit: клуч, недела, iar în turcisme încă se păstrează înmuierea: игл ‘uie шел ’. /ф/ are statut fonemic, cu excepția unor mici areale. Persoana a treia plural în prezent se termină cu -ат: викааш, persoana a treia, pl. în aorist și imperfect se termină cu -a: викаа, dojdoa. Reiese de mai sus că fiecare diasistem (respectiv, limbă) deosebește subdi- alectele/graiurile centrale, pentru care concentrația isogloselor cu caracter central este cea mai mare, și subdialectele/graiurile periferice, unde concentrația isogloselor cu car- acter periferic este mai marc. Pe altă parte, modul combinării isogloselor purtătore de apariții cu caracter periferic determină apartenența graiurilor periferice la diasistemul dat. Astfel, de ex., și Lunt (1952:5) și Koneski (1952:62), în gramaticile lor ale limbii macedonene literare, voibesc despre graiurile (de trecere) centrale și periferice. Compară: “dacă mergem din regiunea Skopsko spre noiri, intram deja într-o regiune lingvistică ce face trecerea spre limba sârbă, iar dacă mergem spre est observăm o tre- cere treptată a graiurilor noastre spre cele bulgare. Este clar că graiurile periferice nu pot să stea la baza limbii literare, tocmai din cauza acestui caracter de amestec", (sub- linierea autorului, L.S.). Sau cu alte cuvinte: dialectele centrale reprezintă baza naturală a limbii literare/ standard. După cum știm tocmai această alegere pozitivă o identificăm în limba noastră macedoneană. 234 https://biblioteca-digitala.ro 1. Limba macedoneană ca un diasistem distinct între diasislemele sud-slave și slave. înainte de a trece la examinarea problemelor legate dc titlul temei, voi încer- ca să explic ce se înțelege prin termenul de diasistem. Termenul “diasistem” este pre- luat de la Vidoeski (1954:390) îl definim în modul următor: "sistem al unui complex dialectal văzut în continuitatea sa diacronică, și care este hotărâtor în ceea ce privește independența unei limbi”. De fapt, prin diasistem se înțelege o mulțime de isoglosc care leagă aparițiile cu caracter lingvistic, consecință a proceselor diacronice și care au contribuit la combinația între ele și coordonarea între planul paradigmatic și cel sin- tagmatic în sincronie. în definiție intră existența isogloselor purtătoare de apariții cu caracter central și periferic pentru im diasistem, isoglose care sunt purtătoare ale aparițiilor tipice lingvistice ale diasistemului, și invers, isoglose care nu sunt purtătoare ale unor caracteristici atipice din punct dc vedere al diasistemului dat. Aceasta nu înseamnă că isoglosele purtătoare ale unor apariții cu caracter central și periferic nu se vor găsi și în alt diasistem (vecin sau îndepărtat), ceea ce înseamnă că aparițiile care au caracter periferic pot, deși nu neapărat, să aibă un caracter central pentru celălalt diasistem, dacă se găsesc în eP . Cititorul interesat poate găsi această definiție și în studiul larg dedicat limbii / diasistemului macedonean de către Brozovik (1983)2. în aceasta privință, limbile sud-slavc și subgrupul lor estic - macedoneană și bulgară, se prezintă lingvistic ca un conlinuum dialectal în care, de-a lungul istoriei au apărut centre dc inovație, formate ca focare dc isoglose. Formarea acestor focare duce la construirea unor diasisteme deosebite. Astfel, limba macedoneană a dezvoltat un șir dc inovații dincolo de moștenirea străslavă, care au modelat particularitatea ei. Trebuie menționat că aceste inovații au provocat o dezvoltare paralelă a diasistcmelor vecine sudsîave. Acest lucru îl menționează Vidocski (1996:33): “Limba macedoneană, a dezvolat un șir de inovații care au orientat structura gramaticală înlr-o altă direcție, diferită dc aceea după care s-a desfășurat procesul arealului bulgar. ( ... ) Inovațiile macedonene au apărat aproape paralel cu cele pe care le-am identificat ca est-sudslave. Aceste inovații disting structură lingvistică ca integritate”. Compară și Vidoeski (1997: 14): “Pe teritoriul populat de triburile macedonene s-a format devreme un focar puternic inovativ care a contribuit la formarea diasistemului independent macedonean, care în cursul dezvoltării sale a rămas în contact apropiat cu vecinii săi slavi și neslavi. Acest focar vechi de inovații de pe teritoriului graiului macedonean de vest, pe terito- riul de azi al așa ziselor graiuri centrale, a fost activ pe întregul parcurs istoric al dia- sistcmului macedonean și tocmai graiurile închise în acest cerc sunt inovații mace- donene importante care au devenit baza limbii macedonene standard de astăzi.” în con- secință, în subgrupul est-sudslav al limbilor balcanice, dezvoltarea limbilor mace- doneană și bulgară s-a produs paralel, nu una din cealaltă, ca de ex. macedoneana din bulgară. Compară constatarea lui Casule (1998: 368): “Cercetările arată că, deși apropiate, limba macedoneană și cea bulgară nu numai că și alcătuind două grape: macedoneană drept cea mai centrală limbă balanică, iar bulgara ca o limbă cu o mult mai mică balcanizare”. Deși limba macedoneană este strâns legată cu celelatc două limbi vecine sud-slave, sârbă și bulgară, legătura cu limba bulgară este de altă natură: limba macedoneană și cea bulgară constituie o subgrupă lingvistică ce se poate deter- mina ca cstico-balcanică-slavă. Această clasificare e argumentată de faptul că limbile- diasisteme situate în partea estică a Peninsulei Balcanice (bulgara, macedoneana, dialectele sud-estice ale limbii sârbe) prezintă un inventar de caracteristici comune pre- cum: pierderea declinării, pierderea infinitivului, dezvoltarea articulării enclitice (dar nu în mod identic și nu cu rezultate identice în fiecare dintre ele în parte), și pe lângă particularitățile care separă diasistemele (de ex. dezvoltarea lui “jat” în limba bulgară 235 https://biblioteca-digitala.ro în comparație cu macedoneană), totuși nu există granițe absolute între limba mace- doneană și cea sârbă, între macedoneană și bulgară, precum nu există granițe asemănă- toare între croată/sârbă și slovenă etc. Această separare a limbii macedonene și a celei bulgare într-o subgrupă est-balcanică reiese și din opoziția limbii sudslave balcanizate vs. ncbalcanizate . în acest sens, indiciul +balcanizat este caracteristic pentru limbile bulgară și macedoneană, iar indiciul -balcanizat se referă la limbile sârbă/croată. Mai departe voi selecta acele rezultate ale poceselor diacronice care sunt cele mai imporatnte pentru formarea diasistemului lingvistic macedonean. Mai întâi trebuie menționat faptul că locul limbii macedonene în lumea sud- slavă și slavă este determinată pe drept cuvânt, după cea mai veche distincție - dez- voltarea ierurilor. Limbile slave balcanice, v. de cx. Lunt (1952:1) se pot separa în două grupe în funcție de dezvoltarea vocalelor reduse străslavc (ierurilor): estică, unde cele două ieruri nu s-au dezvoltat în mod egal, și vestică, unde ele s-au dezvoltat în mod egal. în partea de vest a limbilor slave balcanice au rezultat două dialecte (diasisteme) care au stat la baza limbii slovene și limbii literare sârbo-croate, și “the eastem Balkan Slavic dialects gave rise to thc Bulgarian literar, language in the nineteentlr centun and to the newest of European literarv languages, Macedonian, in our own day”. Din punct de vedere istoric, diasistemul macedonean a suferit schimbări de două feluri: primul fel de schimbări este o consecință a unor tendințe interioare de dezvoltare ale diasistemului, ca de ex. întărirea consoanelor moi ca o consecință a simplificării legăturilor în cadrul subsistemului consonantic moștenit din limba străslavă, iar al doilea fel de schimbări e o consecință a unor influențe din alte limbi, de ex., apariția unui tip românesc-balcanic de perfect cu verbul “a avea” cu rol de verb auxiliar + par- ticipiu. Trebuie menționat însă și faptul că niște schimbări rezultate ca o consecință a unor tendințe interioare de dezvoltare au găsit în împrejurările lingvistice ale limbii macedonene un loc potrivit pentm a prinde rădăcini și au fost susținute în cadrul tend- inței generate pentru egalizarea sistemelor lingvistice din spațiul balcanic. Este cazul procesului de simplificare a sistemului cazual care a fost încurajat de procesele fonet- ice ce au determinat egalizarea formelor unor cazuri și datorită neexpresivității lor, ca de ex., genitivul s-a egalizat cu dativul, compară o, h>e, compara con, den. Această caracteristică, v. mai sus, a cuprins întreaga Macedonie etnică de azi, cu excepția unei centuri limitrofe pe teritoriului lingvistic sârb la nord și în sud-estul extrem la granița cu dialectul rodopic al limbii bulgare. Mai târziu, ea s-a răspândit în niște mor- feme și la nord-est, cuprinzând partea limitrofă lingvistică bulgară, v. mai departe (v Vidoeski 1997:11). Cauza acestei schimbări stă în caracterul “instabil” al ierurilor în istoria limbii străslave (v.Popowska-Taborska 1991: 76-78), astfel că această schimbare este o expresie naturală a individualității lingvistice nou apărute, în cazul nostru, al celei macedonene. în știință, însă, nu este până la capăt rezolvată întrebarea referitoare la rolul celei dc-a doua schimbări după ierarhia importanței, care a dus la. restructuralizarea sis- 236 https://biblioteca-digitala.ro ternului fonetic, și, în consecință, la decizii noi și funcționale în cadrul sistemului, și anume: depalatizarea consoanelor moi, ca și a celor palaîalizate (subfonologicc-fonetice moi) ca și a celor palatale (fonetice moi). Această problemă este legată de întrebarea mai largă referitoare la prezența indiciilor de palatalizarc a sistemul fonologie al limbii mace- donene contemporane. Dezvoltarea istorică a consonantismului macedonean este carac- terizată de procesul accentuai al pierderii naturii fonologice a acestui indiciu (compara- tive acum în sistem avem abia cinci foneme consonante moi și, în principiu, cu o palatalizarc ncaccentuată), ca și pierderea în general a acestui indiciu în fonetica mace- doneană (v. Savicka, Spasov, 1997: 81). Koneski (1958: 28), în acest sens, afumă: ’întărirea consoanelor moi este una dintre tendințele cele mai caracteristice în dez- voltarea istorică a consonantismului macedonean. Această tendință, apărută deja în perioada veche a limbii noastre, se realizează în mai multe moduri până astăzi, cu toată neregularitatea în raport cu gradul realizării ei de la dialect la dialect”. Să îmi fie permis aici să afirm teza că procesul depalatizării coraoanelor moi (mai ales la consoanele moi fără pereche cu înmuierea cu un caracter nefuncțional ui, jtc, h, y, s și, limitat c, ca și grapelor turn și wo, dar și a consoanelor moi cu pereche cu înmuierea cu caracter funcțional ji, h, p) este a doua expresie a independenței lingvis- tice a limbii macedonene. Mai întâi, întărirea consoanelor moi a restructurat posibil- itățile funcționale ale sistemului consonantic în întregime și a dus la schimbări ale fonemelor, ca și la o distribuire a sunetelor, a vocalelor, dar și a unor consoane. De aceea, fenomenul numit "confuzie a nazalelor care după cum se știe a cuprins tenton- ul lingvistic macedonean și cel bulgar și este rezultatul mai multor procese, la noi a dat alte rezultate (v.Koneski, manuscris: 47 și mai departe). Koneski pe drept cuvânt, pre- cizează că, ca un proces fonetic, după modul asimilațiilor. schimbarea lui a în x în spatele consoanelor moi fără pereche a fost teritorial limitată la Ohrid și regiunea Ohridei, ceea ce demonstrează și pronunțarea iui Hhao cunoscut in unnă cu o sută de ani în regiunea aceasta. în ceea ce privește apariția "confuzii nazalelor”, terenul macedonean ca și cel bul- gar au fost diferențiate foarte devreme. După cum e cunoscut, doar în graiurile per- iferice de sud-est există o situație caracteristică pentru limba bulgară, și anume egalizarea nazalelor și ierurilor într-o vocală "nedetenninată”, astfel că reflexul lui și h a palatalizat consoana precedentă, mai departe, tendința întăririi consoanelor moi a influențat apariția unor sunete protetice, j în graiuî macedonean de vest unde exista un amestec al gnipurilor de la începutul cuvântului uși h al vechiului protetic a în grupa graiurilor de est unde n-a putut să apară amestecarea grupurilor de început u și h, compară janа, загоркитьа, белогорка. планинкин.а, злагокоса, плетикоса, баждарица, седмакин>а. Във фолклорните тексгове са представени и множество лични имена. В румънския ареал освен общото название zâne съществу ват и названията iele и sânziene, конто са някак “специализирани'’ iele с повече отрицателни черти, a sânziene с повече положителни. Румънските iele и sânziene се наричат още: Măiestrelc, Frumoasele, Dânsele, Șoimanclc, Vântoasele, Fete sfinte. Cele sfinte, Cele nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele câmpului, Impărătesele văzduhului. Ursoaicele. Подобно на българските самодиви, особено в Банат, всяка от дружината има собствено име: Рудяна, Ружа, Паскуца, Трандафира, Косънзяна. Сънзияна. Магдалена, Тиранда, Аура и т. и. Паралелните означения имат различен ономасиологичен статус и различии прагматични функции. Не всички са собствени названия или локални означения. В повечето случаи представляват епитети, характеризиращи митологичния персонаж по някакъв различителен признак (например по функция плетикоса по типични действия - vântoasele, вихрушки). Най-често това са оценъчни епитети и табуистични вокативи, използвани при контакта с митологичните персонажи (сладки-медени. сестрици, майчици, добрица. недобрица, frumoasele, Dânsele, puternicele). Епитетите могат дабъдат мотивирани, да определят мястото в системата на митологичните персонажи или да отпращат към характерен за тях фолклорсн мотив (войпи, юначни, сестрици, вражите керки, седмакин.а, impărătesele văzduhului). На това ономасиологично равнище е ясно, че при разглежданите митологични персонажи има голяма близост, доколкото се характеризират с голямо разнообразие на наименованията. В българските и румънските названия са ярко изразени резултатите от табуирането, гьй като доминира количеството на омилостивителните имена. Сред сръбските названия е най-голяма групата на имената, отразяващи специализация по място на пребиваване (облакин>а, пещеркин»а, белогорка), но и сред българските названия се среща подобен мотив (например дервенка). Характерен за разглежданите митологични персонажи е антропоморфния женски облик. Във фолклорните текстове се срсщат свидстслства. чс българските, сръбските и румънските персонажи се явяват през нощта в женски облик, а през деня летят в облапите във вид на вихрушки или докарват такива. Отбелязани са и съответните названия, мотивирани от това тяхно свойство (вихрушки, vântoasele). 273 https://biblioteca-digitala.ro В народната поезия и проза обачс откриваме и свидетелства за амбивалентния им характер: “Самодива деца не храни, дом не поддържа" (Български народны балади. с. 31). Тя предпочита мъжкото поведение, язди ‘'сур елен”, въоръжена с лък и стрели. По подобен начин са характеризирани и гръцкиге нимфи. Все пак принадлежиостта им към женския пол е един от определящитс признаци на разглежданите митологични персонажи. Това последователно се проявява в назваиията (названия в женски род и собствени женски имена). Във фолклорните текстове те могат да кърмят и покровителстват млади момци, давайки им от своята сила и своята душа. Сърбитс наричят тези юнаци вилетьаци. По отношение на възрастовата характеристика за сравняваните митологични персонажи отново е характерна двойсгвеността. Те могат да бъдат млади, красиви, но също така стари и безобразии. Това е особсност, характерна за българските и румънските персонажи Една выппна характеристика, конто обединява всички е наличието на дълги. разпуснати коси, понякога у красени с венци от цветя. Самодиви, вили и iele най-често са облечени в бяло. За самодивите и видите трябва да се отбележат никои специални атрибути. в конто с съсредоточена магическата им сила. Може да бъде було, покривало, пояс (зуна, зунка, зу нипа) или крила. Похищаването на тези атрибути превръща самодивите и вилитс в обикновени жени и е често срещан мотив в български и сръбски народни балади и приказки. Сред постоянните атрибути на сравняваните персонажи са ловните - лъкът и стрслите. За българските самодиви и румънските iele постоянен спътпик също така с вятърът. вихру шкала Много характерен общ признак на самодиви. вили и iele, е появага им в трупа, която има най-често нечетен брой участница Характерно за сръбскитс ви.ш е. че живсят в оощииа. Нинаги са множество, когато танцу ват своиге .г»ди тапци (самодивско хоро, вилин танац, jocul ielelor). Заедно правят своите трапези и сватби. Българските самодиви оставят сами, когато изгубват магическите си способности и се превръщат в обикновени жени, след похищаването на техния пояс, було щш крила. Характерна особсност на румънските iele, sânziene и българсксите самодиви е властта им над духове на болести, конто те могат да изпращаг на човека или да изгонят от него. Българите казват "хванала го самодивската болеет’7, а румънците казват "luat de iele”. Те притежават магьоснически умения и познават лечебните свойства на растенията. В названията на растенията е тяхната проекция в растителния свят (самодивско биле, росен, sânziene). Диференциалният признак произход показва изключителнага близост между самодиви, вили и iele. Срсщаме информация за тях, че идват през пролетта от някакво отдалечено пространство и изчезват през есента. По-редки са сведенията, че се спускат от небело или се зараждат във вихър, За сръбските вили е характерно напълно производно възникване - появяват се на дърво или в тревата. За румънските iele срсщаме четири различии легенди. Според първата те са душите на жени, конто са били омагьосани. Според втората те са трите дъщери на Алсксандър Македонски (Катрина, Залина, Марина), конто намираг бутилка с жива вода, изпиват я и започват да летят, за да търсят коня на своя баша. Според третата те са дъщери на Русалини император, живеят в горага и полето и мразят християните. Според четвьртата те са хубави мо.мичета, превърнати в отвратителни баби. Тук трябва да се подчертае значителната разлика с източнославянските русалки, конто почти винаги са душите на мъргви, неомъжени девойки или деца и полските ботинки, конто са духовеге на починали по време на 274 https://biblioteca-digitala.ro раждансто жени. В българскитс диалскги за означаванс на зли духовс на мъртви жени и мъже' съществуват названията росаре, ресаре, розале, русалии. Те отпращат към названного на гръко-римския празник на мъртвиге Rosalia (летите Дионисии). Почитането на мъргвите и самия празник с бил забранен от християнската църква, което вероятно е станало причина да се социализира нсгативната конотация на названията. В румънската традиционна култура названието русалии се среща като синоними на iele в Молдова и никои места в Мунтения, Олтения и Добруджа. Според диференциалния признак място на обитаване сравнивайте митологични персонажи си приличаг по това, че за тях не е .характерно пространството, обитавано от човека. Местата, където се срещат се намират в гората. в планината, в пещерата, до вода. Особено силна е връзката им с растителния свят. Откриваме ги в гората, под стари клонссти дървета. Сръбските вили направо се появяват на дърветата или в тревата. За всички тях водата не е типично място на обитаване. Макар че самодивите понякога могат да спират водата и да живеят под водни мелници, водата като обиталище е по-типична за руските русалки и полските богинки. Планинските поляни. до извори са местата, където те устройват своите трапези и игрища. На поляните, където стъпват българските самодиви и румънските iele "тревата изсъхва” и ‘‘земята се отравя”. За отбелязване е факгът, че със споменатите локуси се характеризират през пролетно- летния сезон, през зимата те са "накрая на света” или "накрая на земята”. Времето, когаго се появяват самодиви, вили и iele е винаги нощга до първи петли ют до утрото "изгрев слънце”. Нощем те са в обичайния женски образ, денем летят в обладите и предизвикват вихрушки. Пай-отчетливо е тяхното присъствие през Русалскага седмица до Възнесение и Енъовден. През русалската неделя самодиви. вили и iele са опасни, носят болести и смърг. През нощта на Възнесение самодиви и вили пречупват върховетс на растснието росен (самодивско биле). През лятото са опасни, защото предизвикват вихрушки и бури. Към най-харакгерните черти на разглежданите митологични персонажи трябва да причислим любовта им към музиката и танца. Самодиви, вили и iele танпуват своето несключено самодивско хоро (вилин танац, jocul ielelor). Те очароваг с музиката и обаянието си. Млади юнаци безпаметно тръгваг след тях, забравяйки за всичко останало и ставят техни любими или побратими. Диференциатният признак, който обединява разглежданите митологични персонажи е способността за метаморфоза, лечителство и магьосничество. За румънсксите iele с характерна и способността за прсдсказванс на съдбата. Нс случайно сред названията им фигурират и ursite, и ursoaicele, очевидно евързани с тяхната способност да определят житейскага орис. Българските самодиви също притежават подобно умение. На бодните, конто прекарват ношта на росеновата поляна с надежда да бъдаг излекувани от тях, самодивите оставят знак върху постслката или в паничката дали ще оздравеят или не. Както румънските iele и senziene, българскитс самодиви владсят добре изкуството на магьосничеството и лечигелството, и познавал свой ствата на лечебните растения. Според действията и функциите си вили, самодиви и zene могат да бъдат както добри, така и опасни. Ielele в румънската митология са специализирани прсди всичко негативно, т. е. те са най-вече вредоносни. Обща черта на всички сравнивали персонажи е тяхната изключителна при&лекателност и необикновеп чар, който е твърде опасен за хората. Самодивите стрелят с лък, унищожават с вихрушки и изпрашат болести. Видите убиват с поглед, изпиваг сърца и също изпрашат болести, на тези, конто нагазят в тяхната 275 https://biblioteca-digitala.ro трапеза - вземат, ръка крак, ум, памст. Ielele също изпращаг болести на течи, конго пристьпват в тяхното пространство каго ходят нощем на вода, спят под дърво или открито небе. Наказаните от тях се наричат '‘luat de iele". Българитс казват “хванала го самодавската болеет, уградисал". Болестите са наказание за хората, нарушили правилата, регламентирапш отношенията с тях. Като следи от тях спорсд народните вярвания остават кръгове изсъхнала трева по горските поляни Видите и самодивите притежават способността да лекуват и загцитават от болести, обикновено предизвикани от тях. За вили, самодиви и sânziene е характерна грижата за плодородието и богагството, за силата и уменията. Вили и самодиви могат да бъдат източник на сила за хората. Кърмят юиаци на гръдта си. правейки ги нечовешки силни. Способността им да влияят на плодородието в нивите и градините е индикация за важнага им роля във възраждането на природата, в кръговрата на живота. Тс са посредницитс между двата свята - светът на живота и светът на смъртга. Растението росен (Galium) е любимого им цвете. Българите го наричаг самодивско биле, а румънците sânziana. То е тяхната проекция в растителния свят. Има и други растения, чиито название е мотивирано от връзката с митологичните персонажи (срв. вилин лук, вилин винал, вилин клинац и др ). Самодиви, вили, iele и senzicne имат власт над вятъра и вихрушките. Дори senzienele, конто ca zene bune могат да прсдизвикват вихрушки и градушки. Разглежданите митологични персонажи не само владеят планините, изворите и вихрушките, но по ня ко га даже приемат облика на вихър. Връзката сьс стихията на вятъра и бурята е особено присъща на българскитс и румънските митични персонажи. Те имат и синонимии названия вихрушки. Вили, самодиви и senzienc (Cosânzeana) са покровителки на дивите животни, сами яддят cvp еден и имат камшик от змии. 11окровителството над лова и ловджийството е характерно за всички тях. Разглежданите митологични персонажи са евързани с покровителството над хора и другарството с тях. Сръбските вили и българските самодиви кърмят юнаци. побратимяват се с тях. вдъхват им нечовешка сила. Тези юнаци стават яки. свободни и дръзки. На нарушилитс техните забрани, те отмъщават с болести, независимо от тяхната принадлежност Затова в народнага традиция на българи, сърби и румъпци съществуват многобройни правила на поведение и забрани, засягащи контакта на човека с разглежданите митологични същества. Най-голямото число забрани с евързано с русалската седмица, когато не трябва да се пере, тъче, шие, да се ходи в полето, в гората, към кладенец. Друг момент, свьрзан с предотвратявансто на вредоносната сила на самодиви и вили е овладяването им чрез отнемане на някакъв детайл от облеклото, криещ в себе си магичсската им сила (пояса, булото. крилата). Сред многобройните мотиви за защита и предпазване от разглежданите митични същества, разпространени във вярванията и отразени във фолклорни тскстове са баянията (особено многобройни в румънската традиция) и различии целебни растения. И разбира се, на послсдно място, но нс по значение с пракгикуваието на ритуала на русалиите (русалски дружили, калушари), чиито магически практики целят неутрализирансто на негативните влияния на самодиви и iele. Българската, сръбската и румънската митология не са в рафиниран вид, каквито са гръцката, скандинавската или индийската митология. В нашите мигологии, откриваме митовете във фолклорните тскстове - словесни или обредни. Информация за сравняваните персонажи черпим от народните балади, юнашкия епос, старите обредни практики, в кратките и устойчиви в езиково отношение жанрове на баянията и клетвите. 276 https://biblioteca-digitala.ro Трябва да се отбележи, че сравнивайте персонажи не притежават профил с отчетливо опрсдслени граници. Признацте в тя.\ ингерферират, но по-важного е, че се включват в митичната система от значения, отразяващи раждането и умирането на природата. Ако трябва да назовем сдна антична богиня, в която са концентрирани всички характеристики, за конто стана въпрос по-горе, то това трябва да бъде трако-римската Бендида - Диана - богиня на лова и горите, на плодородного и вегетацията, на иницяацията и магьосничсството. Спорсд Мирча Елиадс Диана замества името на една изключително популярна трако-гетска богиня (Елиаде, 1997, 96). Огромно количество оброчни точки на юг и на север от Дунав свидетелстват за тази популярност. Самодиви, вили и zâne са абсорбирали чертите ù. Българи. сърби и румънци съхраняват образа им в песни, баяния. приказки. Обратите им са бслязани като извънчовешки и затова опасни. Страхът от тях е облечен в редица забрани, конто като цяло имат за цел да съхранят традиционната обществена конвенция в рецепцията на света. Връзката на разглежданитс персонажи с антично женско божество се е отразила в названията им. За zâne и sânziene голяма част от румънските учени допускат латински произход Diana - Rosetti, divina - Cihac. За мен с интересна и приемлива етимологията, която дава Сорин Палига Позовавайки се на албанскитс форми zanë “самодива” и zone "‘жена, съпрута”, конто са във връзка с индоевропейскага форма gnà “женско божество”. Връзката между румънската дума zână “самодива” и албанскитс форми с подобно звучене и аналогична семантика (Палига, 1989, 145) се подкрепя и от твърдението на големия учен, познавач на тракийския език Владимир Георгиев. Спорсд него албанския произхожда от дако-мизийски, така като румънския от латински (Георгиев. 1977. 214) Впрочем и на българската езикова тернтория ее срещат названия!а зъна, зуна, зуница със значение “небесна дъга, пояс”. Названието се среща в Страаджа. Родопитс и някои други места в юго- източна България. където е най-отчетливо тракийското субстратно присъствие. Очевидно след идването на славянитс е изгубило митичния си денотат, но е продължило да фу нкционира със спсциализирано значение, коего е било част от цялостната семантика на названието (Вж. по-подробно Н. Павлова, Между лита и езика, Бъ.тгарска реч, 1999). За ру мънското название sânziana. Палига счита, че произхожда от дако- латинската композита sanda zana което според него е табуиращо име. Във връзка с българските названия зуна, зъна, зунка, зуница трябва да се отбележи факта, че назовават специялно пояса на самодивите, в който е съсредоточена магичсската им сила. Названието зуница със значение “пояс” се среща и в сръбски език. В същата посока и същото семантично поле трябва да се търси етимологията на българското название самодива. По всяка всроятност е от латинското sanda diva, фонетично преобразувано на Славянска почва - sanda diva > сандива > самдива > самодива. В български съществува думата див, която означава “извън социума”, но тя от своя страна е евързана с лат. dîvus “бог, божествен”, с стинд. deva-h “небесен, божествен, бог”, индоевр. *deiwo-s. Семантикага на митологичния персонаж, проследена по-горе не позволява да включим названието в аналогичен ред със саможив, самостоятелен, самоволен, защото диференциалният признак “извън социума” не я изчерпва. Без съмнение названието има връзка със значението “извънчовешки, божествен”. В подкрепа на гореказаното е присъствието на названието дива паралелно със самодива в един и същи текст: 277 https://biblioteca-digitala.ro Леле варе, се овчари, Собирайте по шиленце да подарим самодива самодива, горска дива. {Народни балади, С., 1982, 50) Названието вила и производим от него се срещат във всички славянски езици: сръбски вила, словен. vila “матьосница”, струс ВНЛА, рус. вилять, вильнуть, “типам насам, натам, избягвам. измьквам се’’, чеш, vila “митична. приказно хубава жена”, “безумен човек”, стпол. wila “неразумен, побъркан”. wilowac “лудея, безумствам”. Можем да евържем с лит. vyla “измама, заблуда”, vyti гоня, преследвам, с нсмското wild, което в названието Der wilde Jäger, давано на върховния бог в германската митология Вотан-Один означава “бесен, разярен” но и “божествен, небесен ловец”. Das wilde Heer се нарича небесното воинство на Вотан. Етимологията отпраща без съмнение към същото семантично поле, където се намира и етимологията на самодива и zâna. Тази интерпретация на най - известниге женски митологични персонажи на Балканите е един начин да се прочете културния текст, евързан с твърде значимия мит за раждането и умирането на живота. Балкансксият планински космос никак с дисциплинирал митологичните представи на по-късно дошлите народи, унифицирайки ги с тези на заварените. Балканската плаиинска природа се е проектирала по »того близък начин в митологичното и човешкото за българи. сърби и румънци. ИЗПОЛЗВАНА ЛИТЕРАТУРА Българска народна поезия и проза. София, 1982. Български етимологичен речник, т. I, С., 1971, Гедргиев, Вл., Тракииският език, С. 1977. Гедргиева, И., Българска народнамитология. С., 1994. ЪеорЬевиЬ, T. Р., Вещице и виле у нашем народном верован>у, Београд, 1953. Теодоров, Е., Древнотракийско наследство в българския ^юлкюр. С., 1999. Ча]кановиЬ, В., Собрана дела из српске религце и митологще, Београд, 1994. Butură, V, Cultura spiritulă românească, Ed. Minerva. Buc., 1992. Cihac, Al., Dictionnaire étymologique daco-romane, 1-П, 1870-1879, Frankfurt. Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, Buc., 1997. Paliga, S., Zeități feminine ale basmelor românești: zână Sânziene. Originea cuvântului și cultului profan, “Limba română”, 38, 2: 141-149. Rosetti, Al., Istoria limbii române, Buc., 1986. Vulcànescu, R,, Mitologie românească, Buc., 1985. 278 https://biblioteca-digitala.ro ASPECTE INEDITE ÎN MANUSCRISELE LUI GAVRIIL URIC Valentina Pelin Chișinău Recenta cercetare a Bibliotecii de Ja mănăstirea Neamț ne-a oferit posibilitatea de a reconstitui tezaurul de carte manuscrisă ce provine din acest străvechi centru de cul- tură românească și, totodată, de a reevalua comparativ sursele cu estimările anterioare. Pe această calc, au fost făcute substanțiale precizări și completări, care întregesc imaginea culturală a Neamțului pentru fiecare perioadă de activitate până la sfârșitul sec. al XlX-lea^. Elemente de creație autentică au fost sesizate, între altele, și în moștenirea literară a lui Gavriil Uric. La acestea ne vom referi în cele ce urmează. Cărturar de o vastă cultură, caligraf și tfiiniaturist de mare talent, Gavriil Uric își desfășoară activitatea în prima jumătate a sec. al XV-lca la mănăstirea Neamț, scriind și împodobind pentru acest sfânt lăcaș un număr considerabil de cărți ce i-au adus un binemeritat renume în rândul cărturarilor vremii. Nu este întâmplător faptul că pe par- cursul a peste o sută de ani, de când începe cercetarea științifică a tezaurului dc carte nemțeană. activitatea cărturarului Gavriil Uric se află mereu în atenția cercetătorilor români și străini, fiind in prezent suficient de bine cunoscută din studiile publicate de A. 1. laținiirski^. E. Turdeanu’. I. R. Mircea^. G. Mihăilă^. D. P. Bogdan^. R. Constantinescu . Sorin Ulea", A. Pascal și alții. însă dispersarea bibliotecii nemțene în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, înainte de începerea primelor cercetări, face ca o bună parte dintre cele mai valoroase manuscrise să ajungă în diferite colecții din străină- tate, devenind un timp îndelungat inaccesibile studierii. De aici, valorificarea moștenirii literare a lui Gavriil Uric s-a produs treptat, prin descoperirea de noi manuscrise pc par- cursul mai multor decenii. în lipsa celor mai elementare dale biografice, cercetătorii au reconstitutit acti- vitatea iui literară în baza însemnărilor datate din manuscrisele ce-i aparția iar în anu- mite cazuri s-a ținut cont de grafia manuscriselor cu particularități bine individualizate, în raport cu numărul de manuscrise descoperite și cu vechimea lor, anii de activitate li- terară a acestui cărturar diferă de la un cercetător la altul, de la perioada 1389 - 1451, în aprecierile lui A. I. lațimirski, la perioada 1424 - 1449, în studiile lui E. Turdeanu și G. Mihăilă. Dar cercetătorul G. Mihăilă menționează totuși manuscrisul din 1413. descoperit de Radu Constantinescu'0 Mai recent, cercetătorul A. Pascal’ dc la Moscova indică perioda 1413--1451 Astfel, se constată că în privința depistării și identificării operei lui Gavriil Uric se înregistrează o contribuție deosebit de valoroasă. Prin cercetările din ultimele cinci decenii s-au efectuat numeroase precizări față dc ipotezele fără suport documentar lansate la începutul acestui secol de slavistul A. I. lațimirski. care, după ce pune în valoare o bună parte din manuscrisele lui Gavriil Uric, încearcă să atribuie întreaga lui activitate literară cărturarului bulgar Grigore Țamblac. în principiu, acum a avut loc o reabilitare a remarcabilului cărturar nemțean, paternitatea lui fiind reconfirmată și de noi pentru 19 manuscrise ce cuprind o activitate literală de 37 dc ani. din 1413 până în 1449. E posibil să fi scris și alte cărți, care nu s-au păstrat sau nu se cunosc încă, dar în raport cu volumul scrierilor sale ce depășește cinci mii de file, între acestea 900 file scrise pe 279 https://biblioteca-digitala.ro pergament, și epoca istorică în care a lucrat, precum și calitatea artistică și literară a operei sale, ne întrebăm dacă există limite omenești și pentru asemenea firi extraordinare ce se nasc printre români "‘la depărtări de secole”. Vizând perfecțiunea artistică și enciclopedismul tematic ale operelor lui Gavriil Uric, cercetătorii îl consideră totuși doar un caligraf iscusit, care nu ar avea lucrări ori- ginale. După părerea noastră, însă, acestea există. în ceea ce privește problematica abor- dată de Gavriil Uric în manuscrisele sale, ne-au reținut atenția, în primul rând, două din- tre miscelaneele sale, cele din 1439 și 1441, păstrate la B. A. R., nr. 164 și nr. I6512. Pornind, probabil, de la denumirea ce o dă însuși cărturarul nemțean scrierilor sale - Sbomic, cercetătorii le-au numit în continuare Sbomic cu vieți de sfinți sau Miscelaneu cu vieți de sfinți. La o cercetare mai atentă a manuscriselor, constatăm că ele au o struc- tură unitară, bine închegată și bazată pe anumite criterii. Bunăoară, textele simt numero- tate, iar la începutul fiecăruia se indică marginal data calendaristică a sfântului sărbătorit după care urmează textul vieții lui. Toate acestea sunt elemente importante în deter- minarea tipului de lucrare căruia îi aparține, dar care nu s-au sesizat până acum. După părerea noastră, manuscrisele lui Gavriil Uric din 1439 și 1441 nu sunt niște simple culegeri de vieți de sfinți, ci reprezintă cel mai vechi tip de Cazanie pentru sărbătorile anului din literatura românească. Vom argumenta această aserțiune în baza tabloului compozițional al celor două manuscrise, scoțând în evidență informația ce lipsește în descrierea lui P. P. Panaitescu1-1 - data omagierii sfinților incluși. Textele din manuscrise sunt numerotate de către Gavriil Uric. Respectând numerotarea alcătuitorului, în prezentarea noastră redăm suplimentar între paranteze și numărul de ordine din descrierea lui P. P. Panaitescu. Manuscrisul din 1439 (B. A. R.. nr. 164): 1(1). 14 septembrie: Cuvânt la aflarea Sfintei Cruci, a ha Alexandru monahul (aici și m continuare - titluri abreviate). 2 (-). 25 septembrie: Viața și petrecerea preacuvioasei Eufrosinia. .3 (2). 19 octombrie: Viața și petrecerea preacuviosului părinte loan de !a Rila, scrisă de Eftimie Patriarhul Tâmovei. 4 (3). 20 octombrie: Pătimirea Sf Mare Mucenic Arfemie. 5 (4). 21 octombrie: l'iața fi petrecerea preacuviosului Ilarion ep. Meglenului, scrisă de Eftimie Patriarhul Tâmovei. 6 (5). 22 noiembrie: Laudă Sf Mihail oșteanul, scrisă de Efiimie Patriarhul Târnovei. 7 (6). 28 noiembrie: l 'iața fi petrecerea preacuviosului Ștefan cel Nou. 8 (7). 4 decembrie: Laudă lui loan ep. Polibotului, scrisă de Eftimie Patriarhul Târnovei. 9 (8). 9 decembrie: Laudă părinților loachim si Ana, scrisă de Cozma Vestitor. 10 (9). 13 decembrie: Pătimirea sf. mucenici Eustratie, Axentie, Evghenie, Mardarie și Orest. 11 (10). 15 decembrie: Predicile ritorului Mihail Valsamon la slăvită nouă arătare a lui Hristos mucenicilor Antonie, loan, Eustatie. 12 - număr de ordine omis în manuscris. 13 (11). 15 ianuarie: Viața și petrecereapreacuviosului părinte loan Colibașul. 14 (12). 27 ianuarie: A lui Cozma Vestitor, Despre aducerea moaștelor Sf. loan Gură de Aur. 15 (13). 14 februarie: Viața și petrecerea preacuviosului părinte Chirii Filozoful. 16 (14). 25 martie: A lui loan Damaschin, Cuvânt Ia Bunavestire. 17 (15). 24 mai: Viața și petrecerea preacuviosului părinte Simeon ce din Muntele Minunat, scrisă de Nichifor Magistrul Antiohiei. 280 https://biblioteca-digitala.ro 18 (16). 11 iunie: Călătoria și pătimirea Sf Apostol Var nava. 19 - nuinăr de ordine omis în manuscris. 20 (17). 7 iulie: Laudă Sf. Nedelea, scrisă de Eftimie Patriarhul Târnovei. 21 (18). 25 iulie: Piața și nevoințele preacuvioasei mai ce Eupraxia. 22 (19). Fără dată: Mucenicia Sf. loan cel Nou de la Cetatea Albă, scrisă de Grigorie, monah și pezviter în Marea Biserică a Moldovlahiei. După cum se observă. în numerotarea textelor de către Gavriil Uric sunt omise nr. 12 și nr. 19, pentru care autorul manuscrisului intenționa, probabil, să introducă încă 2 scrieri în intervalul calendaristic respectiv. Pentru ultimul text -Mucenicia Sf loan cel Nou, sărbătorit Ia 2 iunie, cărturarul nu pune data calendaristică, ceea ce conduce la con- cluzia că în 1439, când scrie el manuscrisul, aceasta nu era stabilită definitiv. Cele 20 de texte au fost ordonate după calendar și cuprind perioada de la 14 septembrie până la 25 iulie, deci aproximativ întregul an. Cât privește descrierea lui P. P Panaitcscu, pe lângă lacunele menționate, acesta omite textul sub nr. 2 - Piața Sf Eufrosinia (25 septembrie). Manuscrisul din 1441 (B. A. R_, nr. 165): 1 (1). 19 decembrie: Piața și petrecerea preacuviosului Grigorie ep. OmirițHor, scrisă de ep. Cetății Negrana. 2 (2). 20 decembrie: Despre fericitul Filogon, a lui loan Gură de Aur. 3 (3). 26 decembrie: Cuvânt de laudă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a aceluiași loan Gură de Aur. 4 (4). 15 ianuarie: Piața și petrecerea preacuviosului Pavel Tivianid. 5 (5). 17 martie: Piața și petrecerea preacuviosului Alexie, omul Iui Dumnezeu. 6 (6). 23 aprilie: Laudă Sf mare mucenic Gheorghe, a lui Grigorie monahul și prezviterul, egumen al mănăstirii Pandocratondui. 7 (7). 8 mai: Revelația Sf loan Teologul în insula Patmos. 8 (8). 28 mai. I iuta șt petrecerea preacuvioasei maice rllufteia. scrisă de Eftimie Patriarhul Târnovei. 9 (9). 1 iunie: Mucenicia Sf. Iustin Filozoful, Hariton și Haritosa, Evelpist etc. în marele oraș al Romei. 10 (10). 3 iunie: Mucenicia Sf Luchian și a pruncilor ce erau cu el. 11 (11). 24 iunie: Cuvânt la nașterea fnaintemergătondui și despre întruparea Domnului, a lui loan Gură de Aur. 12 (12). 9 iulie: Piața și petrecerea Sf Teodor, scrisă de ep. Pasile de Emesa. 13 - număr de ordine omis de copist. 14 (13). 24 octombrie: Viața și petrecerea părintelui I invar, izvorâtorul de mir. 15 (14). - Cuvânt la Florii, a lui Grigorie monahul și prezviterul, egumen al mănăstirii Pandocratorului. Manuscrisul din 1441 cuprinde 14 texte grupate după calendar pentru perioada dintre 19 decembrie și 24 octombrie și este, de asemenea, o Cazanie pentru sărbătorile anului, ce se completează reciproc cu cea din 1439. Sesizăm și în acest manuscris o omi- siune în numerotarea textelor (lipsește nr. 13), pe care cărturarul nemțean intenționa, pesemne, s-o completeze ulterior. Se cere menționat și faptul că predica de la sfârșitul manuscrisului (Cuvânt la Florii) face parte din ciclul sărbătorilor Triodului și nu a celor calendaristice. La alcătuirea Cazaniilor din 1439 și 1441 Gavriil Uric utilizează un imens material literar, fapt ce îl caracterizează drept un veritabil cunoscător al literaturii bizan- tine și al realizărilor cărturărești din epoca sa. în fondul de cărți slavone de la Neamț am depistat 6 manuscrise gen cazanie alcătuite la Sfântul Munte Athos, între care 3 provin în mod sigur de la Mănăstirea Xenofont (cf. B. A. R., nr. 135, 150, 151, 152, 153, 154). Este evident că aceste cărți, dar, probabil, și altele, au fost la dispoziția cărturarului 281 https://biblioteca-digitala.ro nemțean, deoarece în Cazania din 1439 se regăsesc, spre exemplu, 7 scrieri din manu- scrisele menționate mai sus: textele nr 1,.3,16 se află în ms. nr. 151; textul nr . 4 - în ms. nr. 152; textul nr. 14, 16, 18 - în ms. nr. 153; textul nr. 21 - în ms. nr. 154. Dar pc lângă acest bogat material literar, ce aparține unor scriitori bizantini con- sacrați, Gavriil Uric a deținut și un material amplu de scrieri inedite mai noi, ce apăruse în a doua jumătate a sec. al XlV-lea și începutul sec. al XV-lea în Bulgaria, Serbia și în Moldova. Colcctându-le și redactându-le, el alcătuiește după modelul athonit un nou tip dc Cazanie, prima de acest fel, concepută și realizată de un cărturar român. în acest con- text subscriem la opinia lui E. Kaluzniacki privitoare la valoarea literară a manuscriselor din 1439 și 1441 ’ , dar în același timp, vom insista asupra elementului dc originalitate al celor două cărți, în care se manifestă din plin spiritul dc creație autentică al lui Gavriil Uric. Din categoria Cazaniilor fac parte încă două manuscrise ale cărturarului nemțean, însă ele reprezintă o altă varietate a acestui tip de lucrări, și anume Cazanii la duminicile de peste an. Astfel, dacă Cazania pentru sărbătorile anului cuprinde, după cum se știe, omilii la sărbătorile domnești mari cu dată fixă și vieți de sfinți, având anu- mite interferențe cu Mineiul, Sinaxarui ți Prologul, dar și deosebiri substanțiale, atunci Cazania pentru duminicile anului include omilii de artă retorică pentru perioada Triodului, în genere de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la Duminica Tuturor Sfinților, adică sunt consacrate perioadei pregătitoare către post, Postului Marc, Paștclor și Cincizecimii. De aici vine și denumirea de Cazanie triodală, care poate cuprinde texte pentru întreaga perioadă arătată sau numai pentru o parte a ei Așa, de exemplu, manuscrisul din anii 1424 - 1449 (cf. B. A. R., nr. 149) cuprinde omilii și predici pentru 6 duminici de după învierea Domnului, dc la Duminica Slăbănogului până la Duminica Tuturor Sfinților, formând, după cum sc observă, ultima parte a Cazaniei Triodului sau a Cincizecimii. Un spațiu relativ mare îl ocupă 10 pre- dici la înălțarea Domnului, care pol fi puse în raport cu hramul mănăstirii Neamț și cu predilecția cărturarului ce a alcătuit manuscrisul. Este dc menționat, dc asemenea, că denumirea slavonă a acestei lucrări scrisă pe muchia cărții - Prepolovenie, corespunde în limba română termenului Injumătățire, adică Jnjumătătirea Cincizecimii sau (partea a doua) din Cazania Cincizecimii. Un text mai amplu, dar tot numai o parte a Cazaniei Triodului, sc află în ma- nuscrisul din colecția lui N. P. Lichacev de la Sankt-Petersburg, care este datat de cercetătorul I. Begunov în baza filigranelor prin anii 1415 - 1425Acest manuscris se constituie din omilii și predici pentru 10 duminici, dc la Duminica Floriilor până la Duminica Tuturor Sfinților, cuprinzând și întregul text al manuscrisului nr. 149 dc la B. A. R. Cercetând posibilele surse ce le-a avut la îndemână Gavriil Uric la Neamț pentru aceste două variante ale sale, constatăm că el a utilizat, probabil, un manuscris de la începutul sec. al XV-lea ce provine din mănăstirea Xenofon de la Athos (cf. B. A. R., nr. 156). Aici atestăm Cazania triodală integrală, intitulată în însemnarea posesorală de la sfârșit - Panaghiric, iar textul din manuscrisul nr. 149 se regăsește pe filele 213 - 414 ale manuscrisului athonit, cu o transpunere din ortografia sârbească în cea medio-bul- gară și alte redactări și modificări ale cărturarului nemțean. Aceeași constatare este va- labilă și pentru manuscrisul de la Sankt-Petcrsburg. Rămâne de presupus că, având la dispoziție întregul text al Cazaniei Triodului în câteva variante aduse de la Athos (cf. B. A. R., nr. 135, 152, 156), Gavriil Uric și alți cărturari în continuare au alcătuit alte vari- ante ale acestui tip dc lucrare de o deosebită popularitate în literatura veche românească. în legătura cu prezența lucrărilor gen Cazanie în cultura veche românească sc cere menționat faptul că apariția lor este pusă în raport cu cele două Cazanii ale dia- conului Coresi (prima editată pe la 1567 și a doua, în 1581), precum și cu Cazania mi - 282 https://biblioteca-digitala.ro tropolituhti Varlaam (1643). unde termenul în cauză definește Evanghelia de învățătură pentru duminicile anului și compendii de vieți de sfinți. In același timp, termenul Cazanie este întrebuințat de cărturarii români dc-a lungul anilor pentru individualizarea omiliilor, predicilor și cuvintelor consacrate marilor sărbători domnești, omagierii sfinților și sărbătorilor triodale, după cum se poate constata chiar și dintr-o analiză frontală a colecției de manuscrise românești de la B. A. R. (cf. nr. 3178, 4162, 4648, 5053 etc.). Cunoscute în tradiția cărturărească slavonă drept Panagheric sau Săbomice, in traducerile românești aceste lucrări au circulat mai ales cu titlul de Cazanie și în această situație considerăm că utilizarea termenului respectiv este justificată și pentru manuscrisele slavone mai vechi. Din tematica manuscriselor lui Gavriil Uric se profilează o operă monumentală compusă din cele mai reprezentative lucrări literare, care fuseseră traduse din limba greacă în marele centru de cultură ortodoxă de la Athos sau erau scrieri originale alcătu- ite de curând de cărturari bulgari, sârbi și români. Aceasta ne dă o idee clară despre per- sonalitatea autorului și preocupările sale enciclopedice, despre mentalitatea sa pătrunsă de cele mai înalte idealuri religioase și morale. Astfel, el este la curent nu numai cu toate realizările literare din epoca sa, dar obține și textele respective, pe care le transcrie pen- tru mănăstirea de la Neamț. Dar și aici, el nu se limitează la o simplă reproducere a tex- telor, ci în baza a cel puțin două manuscrise redactează textul său în conformitate cu normele ortografice recomandate de patriarhul Eftimie al Tâmovului și în continuare de Constantin Kostenețki (cca 1380 decedat după 1431). Cu sensibilitatea caracteristică unui adevărat artist al cuvântului scris. Gavriil Uric alcătuiește cele dintâi Cazanii din Țările Române, introducând pe această cale în mediul cultural românesc opere de mare actualitate la începutul sec. al XV-lea pentru a fi citite de tagma monahală și de mireni în afara slujbelor religioase. La acestea se adaugă siiiui inegalabil de artă caligrafică și ornamentație autohtonă ce caracterizează fiecare manuscris în parte al harnicului cărturar român, prin care cartea românească se înscrie printre realizările culturale de seamă ale Evului Mediu din sud-estul Europei. NOTE 1 Valentina Pelin, Bibliotecile mănăstirilor Neamț și Noul Neamț în contextul culturii românești (sec. XV-XIX). Studii și texte'. Teză de doctorat - București. 1997. 2 A. I. lațimirski, Slavjanskija rukopisi Njameckogo monastyrja vRumynii. 1898,109 p.; Idem, Slavjanskie i russkie rukopisi rumynskich bibliotek, în “Sbomtk Otdelenija russko- go jazyka t slovesnosti Imperatorskoj Akademii nauk”, t. 79. 1904 Sankt-Pctersburg. 1905, p. 515 - 583. 3 E. Turdeanu, Les lettres slaves en Moldavie: le moine Gabriel du monastère de Neamțu (1424 - 1449), în Revue des études slaves, t. XXVII, 1951, p. 267 - 278. Ion-Radu Mircea, Contributions à la vie et à l’oeuvre de Gavriil Cric, în Revue des Etudes Sud-Est Européennes, t. VI, 1968, nr. 4, p. 573 - 594. 5 G. Mihăilă, Manuscrisele lui Gavriil Uric de la Neamț și însemnătatea lor filologică, în Studii de lingvistică și filologie, Timișoara, 1981, p. 48 - 58. 6 Damian P. Bogdan, Paleografia româno-slavă. București. 1978, p. 104 - 106. 1 R. Constantinescu, Texte românești în arhive străine (Nichita din Ileracleea, Comentarii la cuvintele lui Grigore din Nazianz), București, 1977, p. 17 - 19. 8 Sorin Ulea, Gavriil Uric, primul artist român cunoscut. în “Studii și cercetări de isto- ria artei”, tom 11, 1964, nr. 2, p. 235 - 263 (descrierea miniaturilor); Istoria artelorplas- 283 https://biblioteca-digitala.ro tice în România, vol. 1, București, 1968. p. 189 - 194; Sorin Ulea, Gavriil Uric, Studiu paleografie, în "Studii și cercetări de istoria artei” 29 (1981), p. 35 - 62. ’ A. Pascal’, Avtograf drevriemoldavskogo kniinika XV veka iz CGADA. în “Sovetskie archivy”, Moscova, 1988, nr. 5, p. 88 - 89; Jtogi i zadadi izucenija rukopisej Gavriila Urika, în Jssledovanija po istocnikovedeniju, Moscova, 1989, p. 4 - 32; Idem, Novyj avtograf Gavriila Urika, în loprosy istoriografii i istocnikovedenija dooktjabr’skogo perioda, Moscova. 1992, p. 53 - 62. 10 Vezi G. Mihăilâ, op. cit., nota 18, p. 51. 11 în 1988 cercetătorul A. Pascal" semanlează încă 2 manuscrise ale lui Gavriil Uric. Prunul - un fragment de 4 file din Xfiscelaneul de la 1447, și un Miscclaneu din 1451. Manuscrisul din 1451 a fost anterior semnalat de Damaschin Mioc, care consemna defecțiuni în colofon, citind numele copistului drept loil (Vezi: Damaschin Mioc. Materiale românești din arhive străine, în Studii și materiale de istorie medie, București, 1973, vol. VI, p. 332). Același exemplar a fost cercetat de R. Constantincscu, care, de asemenea, redă numele copistului prin loil, citind greșit anul scrierii - 1491. dar în altă lucrare indică corect anul 1451 (Vezi: R. Constantincscu, op. cit., p. 9 - 15, Idem, Repertoriu, nr. 492, p. 98). A. Pascal’ susține că in numele copistului au fost răzuite primele litere, 5 la număr, iar în locul lor o altă persoană înscrie un singur semn (G3). numele inițial fiind Gavriil (Vezi: A. Pascal’. Novyj avtograf Gavriila Urika. p. 53 - 62). Am cercetat, la rândul nostru, cu multă luare aminte acest manuscris și, din păcate, nu putem susține opinia lui A Pascal’. Cu toate că primul cuvânt din colofon este numele copistului, spațiul rezervat acestuia este prea limitat, ca să poată cuprinde cele 5 litere lipsă în extrema stângă a însemnării s-a păstrat primul semn grafic inițial, care poate fi interpretat drept litera “I”, dar și drept semnul (+) “crace ajută”, urmat fiind în imediata apropiere de semnul înscris mai târziu - (03) și de ultimele litere din cuvânt (m). Cu anumite dificultăți, în spațiul răzuit ar încăpea două semne grafice, dar în nici un caz. 5. Nu se confirmă nici posibilitatea unei eventuale suprascrieri. Sub acest aspect, rămânem la varianta nesigură propusă anterior de Damaschin Mioc și avem convingerea că man- uscrisul din 1451 nu-i aparține lui Gavriil Uric, mai cu seamă că grafia lui, deși o imită pe cea a lui Gavriil, denotă totuși o stângăcie vizibilă. Lista manuscriselor lui Gavriil Uric propusă de A. Pascal’ cuprinde 23 de unități. Pe lângă manuscrisul din 1451, la care ne-am rcferit mai sus, el include sub nr. 16 manuscrisul din 1450, cu renumita însemnare văzută numai de A. I. lațimirski, iar sub nr. 20 Miscelaneul din colecția N. P. Lichaccv din Sankt-Petersburg (fond. 238. inv. 1, nr. .364), constatând în aceiași timp coincidența conținutului lor. Sub nr. 21 și 23 sunt incluse fragmentele din miscelaneu (10 file disparate - BARFS, 15, și fragmente de file), atribuite lui Gavriil. P. P. Panaitescu, NIanuscrisele slave din Biblioteca Academiei R. P. R.. vol. 1, București, 1959, p. 245 - 250. 13 p. p. Panaitescu, op. cit., p. 245 250. 14 E. Kaluzniancki, Ikerke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius (1375 - 1393), Wien, 1901, p. 61 (Variorum Reprints, Slav, Ser. 2, London, 1872, 582 p., cu o intro- ducere de Iv. Dujcev). 13 J. C. Begunov, “Mucenie Ioanna Nogovo” Grigorija Camblaka v Sbornike pervoj treti XV v. iz sobranija N. P. Lichaceva, în Sovetskoe slavjanovedenie, nr. 4, 1977, Moscova, p. 48 - 56 și 1 fotocopie. 284 https://biblioteca-digitala.ro MANIFESTĂRI ALE SACRULUI ÎN SPAȚIUL BĂNĂȚEAN Dușița Ristin, București înțelegerea modelului socio-cultural care definește din punct de vedere onto- logic și axiologic spațiul bănățean poate fi favorizată de evidențierea forței spirituale a credinței religioase ce s-a manifestat în mod legitim în toate lăcașurile de cult ortodoxe sau catolice (biserici, mănăstiri). Acestea au avut o influență covârșitoare asupra modu- lui dc raportare la lume și viață a oamenilor acestor locuri. Spațiul spiritual dc unde a fost culeasă legenda Mănăstirii Hodoș-Bodrog și care a determinat demersul nostru teoretic este unul dintre cele mai variate din țara noas- tră, prezentând caracteristicile unui adevărat mozaic etnografic, folcloric, religios și eco- nomic. Destinul istoric a făcut ca. alături de români, pe Valea Mureșului și în toată câmpia bănățeană să conviețuiască și alte etnii precum maghiarii, șvabii, sârbii, slovacii, bulgarii, celui și ucrainenii. Acest amestec etnic a facilitat, de-a lungul anilor, un benef- ic și permanent schimb dc valori spirituale și materiale între locuitorii de diferite națion- alități ai acestei zone, oglindit în existența unor obiceiuri și datini cu vădite influențe interetnice. Dincolo de estomparea treptată a barierelor lingvistice datorită vieții în comun, putem spune că cele mai importante modificări s-au produs la nivelul mentalu- lui acestor locuitori, fapt demonstrat de existența unei atitudini receptive, deschise spre nou, însă fără cutremurarea rosturilor firești și bine împământenite. Firescul raporturilor, limpezimea gândurilor, vorbirea cumpătată a oamenilor din această zonă sunt în perma- nentă legătură cu spațiul și pământul generos care le-a determinat devenirea. în memoria colectivă continuitatea spațiilor sacre este marcată de permanenta revelare a acestora^. locul sacrului nefiind niciodată “ales” de om, ci doar descoperit. Existența concordanțelor de detalii între soț climă, natură și psihologia oamenilor, așa cum aceasta sc exprimă în narațiuni în felul în care omul își selectează temele cu care vine în contact, le combină și le aranjează după nuanța sa personală dc sensibilitate, dă o notă aparte tuturor elementelor tradiționale. Legenda Mănăstirii Hodoș-Bodrag, așa cum a fost păstrată și transmisă până în zilele noastre de bătrânii locului care încă mai au puterea și bucuria dc a se mira și de a crede în minuni, poate fi privită ca o explicație și justificare a legăturii permanente între realitatea imediată și cea transcedentală, divină, consacrând gestul ritual al ridicării aces- tui lăcaș de cult, 'ată conținutul acestei legende, așa cum a fost culeasă din spusele unei bătrâne într-o zi de primăvară, în mijlocul unui grup dc localnici. “înăince vreme or fost vaci multe la bulgari, că bulgarii or fost bogați. Și ca să nu chere apă să le ducă, că n-or avut unge fântâni, acolo la Vînga, le-or adus aici lângă Murăș. Când erau să fie sătoasă, le băgau în Murăș și beau vacile apă. După aia, tăt or stat, tăt or stat. Ăștia or fost săraci văcarii, ăștia nu s-or mai dus acasă în tătă sara cu vac- ili. Aicea le-o făcut colibă, aici șigeau cu copiii, cu muierile șigeau acolo. Și după aia, or văzut că, odată, bica ăsta tăt se duce, tăt se duce, unge să duce. El s-o dus la un țănnure, că o fost apă, unge-i icoana o fost apă. Și după aia bica s-o dus și o săpat. Și dacă tăt o săpat, ăștia s-or dus să vadă că ce face bica acolo?... Și ei s-or dus și or văzut că sapă, tăt sapă, și s-o obosit, c-o săpat adânc, or găsit o icoană, nu-i mai mare dăcât atâta, așa. O icoană... Și ăștia tăt or stat. "Las-o să sape, zice, că găsim noi, zice, ce să fie acolo”. Și or văzut o icoană. Și icoana aia cum i acolo, n-or mai făcut-o nimic, cum or găsit-o în 285 https://biblioteca-digitala.ro pământ, așa or pus-o acolo. Și-atunci or zâs bulgarii și ăștia: “Acuma, cc să facem?... Un bică să găsească așa o icoană... Hai să facem altariul pc icoană asta. Și or făcut mănă- stire. Și mănăstirea asta, viniau tătă lumea să vadă. Acuma, cc să facă cu bica ăla?... Când o fost mănăstirea gata, or făcut inaugurarea, cum zâc ăștia pă marc. Or tăiat bica și or mâncat Când o fost gata, or făcut slujba, o venit și lumea. Alții or văzut că mere orb, alții șchiop, alții or avut fel dc fel dc boli. Acolo erau îndrăciți... Și cu am fost la mănăstire, am avut ocazie să văd. Și veneau cu duna, și legați. Și făceau și zbierau în bis- erică, și ieșea Necuratul din ei. Atunci or zîs: 'Mănăstire Făcătoare de Minuni. Bodrogul”. O fost Bodrogul Vechi, dincoace o fost Bodrogul Nou, c-o fost lumea săracă, tăt la mănăstire o fost, cu ziua, acolo or mîncat, c-or fost mulți copii...’’ (Informator: Jelița Lorinț, 7.3 de ani, Bodrogul-Nou, aprilie 1999). Ne putem da seama că această narațiune - legendă se încadrează în seria legen- delor etnologice2 cate au ca temă construirea unei biserici pe locul unde e găsită o icoană de către un animal cu puteri fabuloase. Unitatea structural-funcțională a acestei legende este dată de caracterul ei explicativ, cu funcție dc semnificare, și dc raportul ce se insti- tuie între realul concret și imaginarul fantastic. înregistrând în același timp aprecieri și atitudini ale sensibilității umane generate dc fenomenele observate și dc aspectele lor ciudate. Valoarea de adevăr care girează această legendă e confirmată de mentalitatea folclorică a povestitorului. Observării realiste a obiectelor, fenomenelor și întâmplărilor lumii înconjurătoare, precum și a comportamentului uman specific i se acordă o sem- nificație aparte. Amănuntele și impulsul lor dovedesc o profundă cunoaștere a realității, privită cu smerire, cu uimire și înțelegere, atitudini care țîșncsc din viața și concepțiile populare ale povestitorului^. Localizarea acțiunii într-un ioc definit este un procedeu legat dc funcția legendei și de necesitatea convingerii auditoriului de veridicul celor povestite. Legenda își păstrează astfel viabilitatea, prezența, în momentul povestirii. Spațiul este sacralizat prin prezența elementului central - icoana Maieu Domnului, în stare să confere această valoare unui loc dealtfel profan, obișnuit. Sacralitatea spațiului se completează cu cea a timpului în care se produce evenimentul^ ("înaince vreme”), un timp primordial al tuturor începuturilor. Altarul bisericii este construit conform pre- scripțiilor canoanelor tradiționale, întemeindu-se pe o revelație primordială care a dezvăluit “in illo tempore”-4’ arhetipul spațiului sacru. Interpunerea între om și Dumnezeu a locului sacru dă acestuia din urmă funcția de mijlocitor făcând astfel cu putință existența relației dintre aceștia. Putem găsi corespondențe ale acestui act de construire a altarului cu exemplul pe care îl dă Mircea Eliade referitor la înălțarea altanilui sacrifîcial vedici Această con- strucție c concepută, pe de o parte, ca o creație a lumii și, pe de altă parte, ca o integrare simbolică a timpului, cu “materializarea lui în însuși corpul altarului”. Totul se desfășoară într-un timp mistic prins într-un timp sacru ce desemnează un microcosmos distinct, calitativ, de ansamblul profan. Spațiul sacru, ca și timpul mitic, se repetă aici, inserțiunea în acel “illo tempore” al cosmogonici favorizează contactul cu acel “centru”, locul pe unde trece acea Axis Mundi, punct dc joncțiune între Cer. Pământ și Infern. în religia creștină acest centru al lumii este identificat cu Golgota7 “vârf al muntelui cos- mic și, totodată, locul unde Adam fusese creat și îngropat”. Astfel încât sângele Mântuitorului a stropit țeasta lui Adam, îngropat chiar la piciorul crucii, și l-a mântuit Izolarea de spațiul profan este accentuată în această legendă dc capacitatea icoanei și a spațiului pe care aceasta l-a consacrat de a îndepărta maleficul, forțele rău- lui. Această funcție e receptată și înțeleasă de povestitor drept o minune și argumentată ca atare. 286 https://biblioteca-digitala.ro Pornind de la observațiile profesorului Ivan Evseev despre valoarea ca simbol a icoanei^. putem spune că în tradiția creștină, dincolo de faptul că este o reprezentare plastică a chipurilor sfinților, aceasta este înzestrată cu puteri dc alungare și înfrângere a maleficului, de apărare a oamenilor împotriva tuturor relelor din lume. Oficierea slujbei de sfințire a Icoanei și a bisericii are danii, în cultul creștin ortodox, de a stabili legătura harică între Icoana pictată și Sfântul reprezentat, astfel încât icoana devine nu numai o reproducere sau multiplicare, dar primește darurile și puterile facerii de minuni ale persoanei pictate: tămăduirea de boli, izgonirea diavolilor, izbăvirea de necazuri și împlinirea cererilor mântuitoare9. Adorarea lui Dumnezeu și venerarea sfintelor icoane au puternice temeiuri scripturistice, patristice și raționale la care se mai adaugă și puterea taumaturgică. potrivit căreia, prin sfintele Icoane se arată puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu. Reprezentarea prin Sfintele Icoane a mod- ului în care s-a făcut accesibil oamenilor Dumnezeu cel nevăzut este întărită de faptul că Mântuitorul lisus Hristos este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4,4), “chipul ființei lui Dumnezeu” (Evrei 1,3), știind că Dumnezeu Tatăl este ca Dumnezeul Fiul, iar Dumnezeu Fiul s-a arătat ca om printre oamenii cei făcuți după chipul Său și cărora Duhul Sfânt li s-a arătat ca porumbel și ca flăcări de foc. Vechiul Testament ne relevă faptul că încă din timpuri străvechi existau în tem- plu figuri și chipuri cu aceleași semnificații ca și sfintele icoane'^. Dumnezeu a poruncit lui Moise ca să confecționeze Cori ofdiii (iCȘirCd Cap. -G). iii CdiC <âU fost iiȘv/xicv uhipuH de heruvimi” (verset 8) ș chivotul (Ieșirea .37,1). Cortul Sfânt “purta în el icoane și tipul celor cerești”. Evreii se închinau Heruvimilor și Chivotului (lonia 7,6). Peste Cortul cu icoanele heruvimilor se arată slava lui Dumnezeu (Ieșirea 40, 34-35; HI Regi 8, 11; II Paralipomena 5, 14). De asemenea, încă dc la începutul creștinismului, în galeriile sub- terane (catacombe) din Roma, unde creștinii persecutați se adunau pentru a săvârși Sfânta Liturghie sunt pictate icoane. Arheologul italian De Rossi arată că în vremea primilor creștini se foloseau șase tipuri de icoane11: 1. Icoane care reprezentau persoane sau simboluri ale credinței. Exemple: Mielul - lisus Hristos. Porumbelul - Duhul Sfânt; Peștele - lisus Hristos etc. 2. Icoanele care reprezentau Parabolele Mântuitorului și figurile cu care El însuși s-a asemănat: Vița, Păstorul cel Bun etc. 3. Icoanele biblice din Vecliiul Testament, Noe în corabie, Daniil, Moisc etc. 4. Icoane cu Mântuitorul, Maica Domnului și Sfinții; 5. Scene din Viețile Sfinților; 6. Subiecte liturgice: Botezul, Cina cea de Taină etc. La noi în țară se cunosc mai multe Icoane Făcătoare de Minuni ce se găsesc în mănăstirile de pe aproape întreg cuprinsul țării, precum: Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, de la Mănăstirea Putna, dc la Mitropolia din Iași; de la Rarău, de la Văratec, Secu, Sihăstria, Agapia, Sucevița, Nicula, Bixad și, bineînțeles, cea de la Bodrog, a cărei apariție a general legenda pusă în discuție de noi Se cuv ine precizat și faptul că o icoană ce poate fi găsită în fiecare gospodărie țărănească posedă măcar o parte din puterea icoanelor făcătoare de minuni aflate în unele mănăstiri și biserici, mai ales dacă aceasta a fost sfințită de preot sau este o icoană moștenită dc la părinți sau bunicise sacralizează astfel un spațiu și se organizează în conformitate cu opozițiile sacru-profan, benefic-malcfic, centru-pcriferic. în cazul nostru, trebuie să subliniem faptul că este vorba de icoana Maicii Domnului. Așa cum ne învață Părintele Teofil, arhimandritul mănăstirii Brâncovcanu de la Sâmbăta de Sus, în gândirea și practica ortodoxă locul Maicii Domnului este “în inima Bisericii Ortodoxe ’, după Domnul Hristos Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Duhul Sfânt (Preasfânta Treime) și ea reprezintă “adevăratul chip al Ortodoxiei”'-’. După exprimarea 287 https://biblioteca-digitala.ro Bisericii, toți drcpt-credincioșii sunt cinstitori ai Maicii Domnului care este mijlocitoare de Dumnezeu, ca lăcaș al Preasfintei Treimi (vezi Luca L 35): «îngerul i-a răspuns: “Duhul Sfânt se va pogon peste tine și puterea Celui Prea înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu’’». Așadar, faptul că icoana din legenda noastră este a Maicii Domnului nu este un lucru deloc întâmplător datorită cultului pe care Maica Domnului îl are în ortodoxie, de “Născătoare de Dumnezeu și Maică a Luminii .” în creștinism biserica a știut admirabil să asimileze puterea simbolică a criptei, a grotei și a bolții. Diferența dintre grotă și casă este identică cu diferența dintre mama marină și mama telurică, grota fiind mai cosmică și mai total simbolică decât casa14. în folclor, grota reprezintă matricea universală și se înrudește cu marile simboluri ale maturizării intimității, ca oul, crisalida și mormântul. în același timp biserica acestei mănăstiri este un lăcaș de păstrare a Moaștelor (Moaștele Sf. Milan), tabernacol păstrător al sfintelor taine, dar și matrice în care se zămislește Dumnezeu. Factorul cu o funcție determinantă în economia întregii legende este boul (“bic’’). Legendele și credințele folclorice consemnează atributele cosmogonice ale boului15. “Pământul îl ține un bou cu coamele lui. Când vine dracul înaintea boului și- i cere să-i dea Pământul, boul se scutură și atunci pământul se cutremură”. Prin urmare, stabilitatea și instabilitatea pământului, ecchilibrul și dezechilibrul lui. începutul și sfârșitul cosmosului depind de puterea și răbdarea boului primordial. Ridicatul în coame, act cosmogonic și întemeietor, este explicit formulat în legenda noastră, fapt ce ne poate îndreptăți să afirmăm că, dincolo de nivelul realității imediate, avem dc-a face cu rezo- nanțe ale arhetipului boului sacro în memoria colectivă a locuitorilor acestei zone de pe Valea Mureșului. Construcția sfințită - mănăstirea - și obiectul înzestrat cu puteri magice - icoana Maicii Domnului - devin locul de pelerinaj al credincioșilor și al “bolnavilor de toate felurile”. Aici își găsesc vindecarea nevăzătorii, “șchiopii”, precum și cei “îndrăciți”. Argumentația povestitorului este întărită de propria sa mărturisire: “Și eu am fost la mănăstire, am avut ocazie să văd” Alungarea spiritelor rele, a “Necuratului”, este favorizată de puterea de exorcizare specifică nu numai locurilor și obiectelor sfinte, întâlnim aici o exemplificare a opoziției ireconciliabile între dumnezeire, identificată cu însăși ființa Mântuitorului, puterea lui de a tămădui trupurile și sufletele stăpânite de forțele întunericului, principiul râului “Necuratul” (“...și venea cu duna și legați. Și făceau și zbierau în biserică și ieșea Necuratul din ei...”). Avem aici o întâlnire a celor trei regiuni cosmice consacrate: Cerul (Dumnezeu, icoana Maicii Domnului, Mănăstirea), Pământul (realitatea imediată, profanul) și Infernul (Necuratul). Este o reeditare a "centrului Cosmosului” (M. Eliade). asemenea templelor și cetăților sacre ale popoarelor antice ale Orientului Mijlociu și ale evreilor. Transccnderca nivelului realității imediate se realizează prin invocarea puterii de creație, a energiei vieții ce pornește dintr-un astfel de centru: “Atunci or zis. “Mănăstire Făcătoare de Minuni”, spațiul sacru este consacrat prin această putere de generare a minunilor, este un spațiu de creație, prin excelență făcător de minuni, singu- rul în care începe Creația, prin abolirea spațiului și timpului sacru. Putem spune astfel, că în acest caz, icoana Maicii Domnului se încadrează în șirul hierofaniilor, un semn purtător al sacrului care permite imersiunea în misterele capitale prin acea anulare și armonizare a contrariilor. 288 https://biblioteca-digitala.ro NOTE: 1. Mircea Eliade. Tratat de istorie a religiilor, București, 1992. p. 341. 2. Ioan Taleș.MeșterulManole, București, 1973. p. 73. 3. Tony Brill, Legendele cosmosului (I), București, 1994. p. XXXI. 4. Octax Păun, S. Anghelescu, Legendele populare românești, București, 1983, p.241. 5. Mircea Eliade. Mitul eternei reîntoarceri, București. 1999, p. 16. 6. Mircea Eliade, Op. cit., p. 24. 7. Mircea Eliade, Tratat de istoorie a religiilor, București, 1992. p. 344. 8. Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească. Timișoara. 1997, p. 179. 9. Monahul Cleopa, Icoane făcătoare de minuni. Vatra Domei, 1999, p.7. 10. Monahul Cleopa, Op. cit., p.8. 11. Monahul Cleopa, Idem, p. 10. 12. Ivan Evseev, Op. cit., p. 179. 13. Arhim. Teofil Păraian. Gânduri bune pentru gânduri bune, Timișoara, 1997, p.76. 14. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, București, 1977, p. 300. 15. Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, București, 1996, p.34. https://biblioteca-digitala.ro МОТИВЫ ЗА СВАТБАТА НА СЛЪНЦЕТО И ЛУНАТА В БЪЛГАЛСКАТА И РУМЪНСКАТА МИТОЛОГИЯ Paula Tănăsescu, București Pe cer un frate și-o soră Ne-ncetat se tot gonesc Și tot mereu nu se găsesc. (На небето брат и сестра Непрекъснато се гонят И все не се намират.) В българските, както и в румънските вярвания, месечината е сесгра на слънцето и то иска да се ожени за нея, но не успява. Затова има всъщност само една причина: нарушавансто на космический ред. Това може да стане чрез инцеста, конто е опасно деяние за индивида и обществото ( а както социалният ред се проектира и се отразява в космическия ред. така се случва и с моментиге на кризис), или чрез възможното раждане на малки слънца, които заедно с родителите си ще изгорят всичко по земята В народната балада "Soarele și Luna” слънцето казва на сестра си да се приготви за сватба.Тя не иска, защото: "... .Oare Cnd's-a mai văzut St s-a curmsccut. Und’s-a auzit Și s-a pomenit Să ia sor 'pe frate Și frate pe sor '. " Но като слънцето не приема отказ, ‘‘Ileana ■ Simzeana, Doamna florilor/ Ș-a garoafelor. Sora Soarelui, Spuma laptelui" обещана да му стане жена ако то може да построй железен мост отвъд морето. на края с манастир и желязна стьлба до небето. Слънцето ги построява, качва се до небето и там се среща с Адам и Ева. Те му показваг рая и ада, но то се връша при Илеана и отново я моли да се омъжи за него. Този път тя иска медей мост с манастир на края Като преминават моста, Илеана се хвьрля в морето и Бог я превръща в мряна риба. Слънцето вика рибари, които изваждат мряната с мрежа. Светцитс слизаг на земята, почистват рибага и я хвърлят в небето. при Адам и Ева, които я наричаг "Луна”. Луната се моли на Бога, и той решава: "Lumea cât o fi Și s-o pomeni, Nu vă-ți întâlni Nici noapte, nici zi; Soare cînd o sta Către răsărit, Luna s-o vedea Tot către sfințit: Luna d-o luci Докато трое светът ням a da ce срещнете пито през нощта, нито презденя, ако Слънцето стой към изгрев Луната ще се види Само към залез Ако Луната сияе 290 https://biblioteca-digitala.ro Către răsărit, Soarele mi-o fi Tot către sfii ți t! ” H OTToraKi: “Ei se gonesc Și nu se-ntâlnesc: Lună când lucește, Soarele sfințește; Soare când răsare Luna intră-n mare. Към изгрев Слънцето ще бъде Все ккм залез. ” “Те се гонят II не се срещат Кого Луната силе, Слънцето залязва Слънце да изгрее, Луната влиза в морето. В друга легенда мостът, направен от восък, се разтопя и Слънцсто и Луната се V дл вят. В един български разка.! слънцето и месечината не се познават. и не знаят чс са брат и сестра. Когато порастват се влюбват един в друг. Като научава, че те искат да се оженят, майка им ги проклина да не се видят никога. В българския разказ “Защо не се срещат слънцето и месечината ’°, слънцето пак поиска да се ожени за сестра си Месечината. Сватовсте-животни се събират, отсядат конете си. слагат им зоб да ядат и разговарят за женитбата. Дядо Драчин, таралежьт, заявява, че сватбата щс стане ако коняг му си е изял зобта. Всички се смеят. но таралежьт е поставил в зобницата камък Когато го питаг защо е сложил на коня си камък да яде. той обяснява, че: “Като искат да оженят слънцето, ще се народят малки слънца, та всички заедно ще изгорим, и последната мравка по земята. Зотова искам още отсега да науча коня си да яде камъни. Но той не иска Оа ги яОе, та сватбата не може да стане. " J Животните рсшаваг да разделят слънцето и месечината завинаги, за да не се срещнат и да запалят земята. В друг разказ, който обяснява външния вид на пчелага и вкуса на мсда, дяволът казна на ярсто си: “Паси, ярче-педодерче, зелена тревица, тий бистра водица, че до се га едно Слънце беше игореше земята, а като се народят и слънчица, тогава не зная къде ще се денем. Една пчела, изпратена от Господа, го чува, отива при Бога и му казна всичко. а той отмсня сватбата. Аналогичен дуатистичен разказ се среща в Банаг. Бог. чрез пчелата пита дявола как во е по-добре: да има само едно слънце, или повечс. Дяволът отговаря. че трябва да има само едно; в противен случай: “arșița lor ar putea întrece văpaia iadului și atunci oamenii n-ar mai avea frică de dânsul”; “ar putea să prefacă noaptea în zi... .atunci faptele întunericului ar avea un capăt. “жегата ще надмине огъня на ада и тогава хората ням а да се страхуват от него ", “бихамогчи да превърнат нощта в ден ... тогава делата на тъмното ще се евършат. ” Като съчетава много от горните мотиви, румънската народна легенда “Слънцето и Луната ” предлага следващата представа на неосъществената сватба между двете небесни тела: Слънцето. влюбе н в Луната, не може да се справи с ежедневною си задължение, и или се приближава опасно много до земята и я изгаря, или се 291 https://biblioteca-digitala.ro отдалечава толкова, че тя става студена. Сърдит, Бог го вика. Слънцето му казва, чс иска да се ожени за Луната. Господ му показва ада. където страдал всякакви грсшници - между тях и обвинените в инцеста, и го заплашва с по-тежки наказания. Слънцето обачс нс сс отказва от сватбата. Освен крале, царе, войници. на свабата олива и дядо Никола, таралежът. Той дава на коня си да яде жарава. Конят се изгаря и избягва. Таралежът обяснява на любопитните гости последствията на сватбата, на инцеста: ще се народят малки слънца. конто ще изгорят земята: “Dar când el s-o însura ți-o avea copii, n-o să mai fie și alți sori, și atunci ce are să fie pe pământ? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasere pe cer și orătănii în curte, vită în curte și jivini în pădure? N-are să mai fie nimic. Și în loc de ele, de căldură, totul are să se prefacă în jăratec, și noi toți, de văpaia lui fierbinte, o să pie- rim de sete și foame, pentru că apele secând odată cu izvoarele lor, o să se ducă și buruienile și dobitoacele de pe pământ. ”6 Този път гос * nic разбират, чс тон с прав, но продължават веселбата. Бог чува думите на Никола и решава да спре сватбата. Изпраща два коня за Луната и Слънцето и когато те пристигал пред предстала му, ги проклина да не се срешат повече, и само да сс виждат два пъти на ден, за малко врсмс. В друг разказ самого Слънце се отказва от сватбата, когато разбира за последиците от нея. Поканен на сватбата. таралежът събира грамади прах. Прислу жниците на Слънцето го питат защо, и той отговаря: “.vă mănânce caii nuntașilor, pentru că, de acum înainte, de vreme ce fratele ia pe soră, Dumnezeu nu va mai ploua; deci iarbă nu va mai fi. așa că de pe acuma caii tre 'să se învețe să mănânce praf. Soarele, de frică, nu s-a mai căsătorit cu Luna”? “за да ги ядат колете на сватбарите, защото от ceea нататък щам като брат взима сестра си за жена, Бог няма да изпрати дъжд, значи, няма да има трева; затова канете вече трябва да научат да ядат прах. От страх, Слънцето не се оженило за Луната. ” Между' брат и сестра брак не става. Мотивът на инцеста се среща нс само в .чегоидите за Луната и Слънцето. В българския фолклор Зорницата, под името Стана, и Вечсрницага-Милъо са също брат и сестра, само че не знаят. Залюбват се и отиват в черквата да се венчават. Светите угасват, иконите се раздвижват. Като наунават, чс са брат и сестра, Милъо и Стана се молят на Бога и той ги преврыца в звезди, които се приближават само еднаж в годината. и тогава става зсмстресение. В други приказки героите са близнаци и се наричаг Милан и Милица.^ В румънския фолклор подобна на баладата Слънцето и Луната с песентта на Юван Юргован. Той се влюбва в сестра си и иска да сс ожени за нея, но тя се хвърля във водата и се удавя. Понякова Се страта на Слънцето отказва всичките и сватовници. В някои ру мънски коледни песни юнакът иска да се ожени за нея, но “о ceruse și nu-1 vruse”- “той я поискал, но тя не”. Тя не иска сватба; тя с “vcrgolună” - “Луна - девица”. Изглежда че никой, особено Слънцето, не може да се ожени за Луната. Но и в българския и в румънския фолклор има сведения за сватбата и да йерогамия между Слънце и Луна : “Най-напред са създадени Слънцето и Месечината , а че сетне всичките останали светила , що ви.ждаме да блещукат по нашето ясно нощно небе , са техни рожби , които се раждат и умират подобно на всички живи твари. Намек да сватбата на Луната има и в коледни песен за стара домакиния : “Син месец , снаха сденица". 1° В румънската балада “Мйорица" Слънцето и Луната участват при смъртта - сватба на овчаря като кръетници : 292 https://biblioteca-digitala.ro "Soarele și Luna Mi - au ținut cununa. " “Слънцето и Луната Ca ми държали короната Във вълшсбната приказка “Harap-Alb” написана от Йон Крянга , Слънцето и Луната участват при сватбага на героя; сцснага напомни хералдичните щитовс, в конто дветс небссни тела пак се намираг заедно • “ Soarele și Luna din Ceriu le rădea ” “ Слънцето и Луната от Небето им се усмихваха " В никои румънски коледни песни юнакът, герой със слънчеви черти, завлича избраницата си - Сестрата на Слънцето . Например : " ( Cutare ) a plecat la vânătoare vânătoare-însurătoare se-ntâlni cu o fată mare de seamăn pe lume n-are. Hra Zâna Zânelor lana , sora Soarelui , Și-a găsit-o Și a luat-o. (Еди кой си ) тръгна на лов Лов - женит ба Срещна се с девица Която няма равна на света Беше богинята на богините Яна, Сестрата на Слънцетс Намерил я, Взел я . ” Във вълшебните приказки Făt - Frumos се ожснва. след редица пречки и проверки, за Ileana Cosanzeana . В един румънски разказ някога, когато дъгцерите на Луната били още на Земята. едно бедно момчс ги вижда, когато се къпят. То краде крилага на най-малката, и тя му става жена. Той олива при Луната, да се запознаят. Когато пита за свекъра Луната отговаря че мъжът й "е тръгнал да освети света" Това значи чс сватба между Слънцс и Луна можс да стане. Сватбага им представлява унифицирането на антаюнизмите и връщане към началото. Не случайно за нея се говори в коледните песни, конто принадлежат към граничная период на Коледа. Единството на противоположностите осигурява добиването на първоначалното състояние. космического обеднение на елементите. 1 Balade populare românești ( Cântece bătrânești). Editura Minerva, București, 1988. p.16. ^■Balade populare românești (Cântece bătrânești). Editura Minerva. București. 1988. E 20. ' ■^Българско народно творчество в 12 тома. т. 11. София, 1963 стр. 296. ^СБНУ, БАН, София. 1914. книга XXX, стр. 46. -’Vlăduțescu, Ghe.. lâlosofa legendelor cosmogonice românești. Minerva. București, 1982, p. 93. ^Legende populare românești, Editura Litera, Chișinău,1997, p. 10-11. ^Coman, Mihai-“Sora Soarelui. Schite pentru o frescă mitologică", Editura Albatros,București, 1983, p. 7 8СБНУ, XXX, стр. 2. 9СБНУ. XXX, стр. 20 10СБНУ, I, София, 1889, стр. 2о ^Niculiță-Voronca. Elena “Datinele și credințele poporului român", Cernăuți, 1903, p. 618. ’ 293 https://biblioteca-digitala.ro RECENZII ȘI NOTE Michal Gâfrik, Martin Râzus 1. Osobnost a dielo (1888 - 1923), Bratislava. 1988 Consider că este o datorie de onoare să spun cititorilor acestei recenzii câteva cuvinte mai întâi despre autorul volumului I al monografiei dedicate personalității și operei scriitorului slovac Martin Râzus. De ce? Pentru că de numele lui Martin Râzus se leagă valorificarea integrală a operei poetice a lui Ivan Krasko, scriitor instruit (pentru cine nu cunoaște) la liceul românesc din Brașov în anii 1894-1896, bun cunoscător al limbii române și al poeziei române, mai ales a liricii eminesciene. Gâfrik a publicat pâră acum două volume masive de opere complete ale lui Ivan Krasko: primul în 1966, cel de-al doilea în 1993. De ce acest decalaj de aproape treizeci de ani între publicarea celor două volume? în anii 1970 sau 1971, cel de-al doilea volum, care cuprindea și multe poeme din Eminescu, două din Octavian Goga. una din Coșbuc și un fragment din Tudor Arghezi (Duhovnicească), era pregătit pentru tipar și ar fi putut să apară dacă pe atunci tânărul cercetător al Institutului de istorie literara al Academiei Slovace n-ar fi fost con- siderat indezirabil și ostil regimului instaurat după ocuparea Cehoslovaciei de către tru- pele sovietice și ca urmare alungat din Institut și. la dispoziția ministrului culturii din acea vreme, alungat din orice fel de instituție care avea vreo legătură cu activitatea cul- turală. Nici măcar servitor la o bibliotecă nu putea fi. După aproape douăzeci de ani, proscrisul a fost reintegrai în cercetare, dar cine îi mai poate da înapoi cei douăzeci de ani furați? Noroc însă că zestrea lui nu se rezumă la cele două volume despre care am pomenit. încă dinainte de a fi surghinuiL a mai apu- cat să publice volumul Poezia modernismului slovac (Poezia slovenskej moderny) în 1965. în timpul "surghiunului" a mai publicai ca “samizdat" volumul intitulat Proza etică a lui Martin Râzus (Ktickâ proza Martin Râzusa) în 1979. După 1990. în afara amintitului volum al doilea de opere. Ivan Krasko a mai publicat: Poezia Modernismului slovac (Poezia Slovenskej moderny), 1993. și Reîntoarceri Râzusiene (Râzusovske nevraty), i 995. aceasta din urmă cuprinzând diversele studii parțiale publicate dc Miclial Gâfrik până la data când a fost exclus din cercetare și până în clipa când i s-a interzis să mai publice. Volumul I al monografiei cuprinde o prezentare a v ieții și activității lui Râzus. de la naștere (1888) până în anul 1923, an dc răscruce în evoluția scriitorului. Preocuparea constantă a lui Michal Gâfrik pentru opera lui Râzus nu are doar o moti- vație literară, ci și una morală, scriitorul slovac fiind unul dintre spiritele care între cele două războaie au militat pentru conservarea și respectarea dc către autoritățile acelor vremi a identității naționale a slovacilor. Nu întâmplător monografia este subintitulată "personalitatea și opera”. De altfel, într-o notă finală a autorului ni se dă următoarea explicație edificatoare: "Râzus întrupează nu numai destinul său individual, dar și o parte din istoria spirituală a Slovaciei modeme, din gândirea slovacă modernă și bătăliile pur- tate. Este vorba mai ales dc apărarea individualității naționale a slovacilor (și dc închegarea ei finală) în lupta cu ideologia agresivă a cehoslovacismului etnic...” Autorul monografiei se referă doar cu parcimonie sau uneori deloc la eveni- mentele din viața cotidiană a scriitorului, nu ne oferă, cum sc întâmplă cu multe mono- grafii, o biografie romanțată a scriitorului. Avem în față, dimpotrivă o biografic inte- rioara în care principala preocupare este de a prezenta cititorului procesul de formare spirituală și de evoluție a creației. Prin poeziile și prozele publicate în anii 1910-1923, Martin Râzus așterne noi punți între literatura slovacă și curentele literare și filozofice europene modeme. Dacă spre sfârșitul secolului al XlX-lea literatura slovacă a fost aproape în exclusivitate ori- 294 https://biblioteca-digitala.ro entată către literatura nisă, apoi în perioada simbolistă și neoromantică (ceea ce pe scurt în istoria literara slovacă poartă denumirea de Stevenskă moderna) se deschide către lit- eraturile franceză, cehă și germană, iar prin Ivan Krasko către literatura română. Liceul maghiar pe care l-a frecventat nu i-a oferit mare lucru în privința formației sale cultur- ale. Adolescentul Martin RâziK știa prea bine un fapt bine cunoscut de toată lumea la acea dată: că desființarea liceelor slovace la 1867 și înlocuirea lor cu școli în limba maghiară urmăreau deznaționalizarea tineretului slovac. Din această cauză patrioții slo- vaci l-au îndrumat pe Ivan Krasko mai întâi spre liceul evanghelic german din Sibiu, iar mai apoi spre liceul românesc din Brașov. Contactele lui Martin Râzus cu gândirea europeană s-au produs mai ales în anii de studiu la Facultatea de Teologie din Bratislava. Autorul monografiei deduce influ- ențele exercitate asupra lui Râzus din opera acestuia, în proză sau versuri, pentru că, așa cum afirmă, nu s-au păstrat nici un fel de însemnări de lectură din Auguste Comte. Hcrbert Spcncer. Scbopenhaucr. Thomas Cariyle, Kierkegaani. Emerson, Nietzsche. Deși student la o facultate teologică, căuta “sensul vieții” (p. 33) la filozofi, fiind nemulțumit de explicațiile pe care i le oferea biserica creștină. Desigur, în cazul lui Râzus, nu se pune problema de a constata o abdicare de la principiile creștine. El a fost și a rămas un om profund atașat de biserică, ani de zile practicând preoția. înclina însă spre scepticismul deist al lui Voltaire Dintre curentele literare care de-abia începuseră să prindă contur în Europa, în Austria și Germania, se resimte în proza din tinerețe a lui Râzus mai ales expresionis- mul. “acea formă a expresionismului care a introdus în literatură tonalitatea polemică, agresiv radicală, o privire analitică și critică asupra societății” (p. 47). Gâfrik analizează volumele de versuri Z tichych a bumych chvil (1917), To je vojna! (1919), Hoj, zem drahâ... (1919). precum și versurile incluse în volumul Kresby a hovory. apărut în 1926, dar cuprinzând poeme scrise înainte de hotarul unde autorul monografiei s-a oprit în acest prim volum. Tot așa procedează și în cazul prozei scrise și publicate revuistic înainte de 1923, dar apărute în volum abia în 1926 (Z drobnej prozy). Nu se mulțumește cu textele publicate în volume, ci analizează “istoria” lor, zăbovește asupra publicării lor anterioare în reviste, iar acolo unde dispune de manuscrise, le ia și pe acestea în discuție. Așa cum se configurea, acest prim volum ai monografiei consti- tuie un model de acribie istorico-literară. calitate pe care Michal Gâfrik a demonstrat-o în tot ce a publicat până acum, mai ales în cele două volume de Opere complete ale lui Ivan Krasko. CORNELIU BARBORICÂ Mihai Mitu, OAMENI ȘI FAPTE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA ROMÂNESC, Editura ATOS, București, 1999, 272 p. Cartea impresionează, înainte de toate, prin profunzimea și seriozitatea cercetării. înlr-adevăr, ne aflăm în prezența unei lucrări interesante de bibliologie și isto- rie literară, discipline umanistice pe care autorul, cunoscut slavist și romanist, lingvist și literat, le consideră, pe bună dreptate, “...îneci mai înalt grad complementare” (p. 18). Lucrarea debutează direct, adică Iară intermediul vreunei prefețe, cu conținutul propriu-zis, o seamă de Studii (p. 5-162), după care urmează .Sote (p. 163-243), redac- 295 https://biblioteca-digitala.ro tate în ordinea studiilor/1, o Postfață (p. 244), conținând îtrtre altele, o explicație a iodu- lui preocupărilor autorului, o listă de Abrevieri (p. 245-252) și un indice de nume, mai ales de autori (p. 245-271). Mihai Mitu pune în evidență, cu un fin spirit analitic, biografii, opere și docu- mente din Europa centrală și de sud-est (Galiția, Transilvania, Polonia, Austria, Germania și Țările Române), referitoare la unele realități românești din secolul al XVIII- lea. întrucât titlul lucrării, formulat iscusit și incitant, nu poate spune totuși prea mult despre conținutul căiții, vom încerca să prezentăm mai jos cele șase studii, primele trei fiind consacrate vieții și operei lui loan Budai-Deleanu (Mihai Mitu este, după cum se știe, unul dintre cei mai serioși exegeți ai creației strălucitului reprezentant al Școlii Ardelene, totodată cercetător pasionat al relațiilor culturale, lingvistice și literare româno-polone). Pornind de la ipoteza că cercetarea bibliotecilor personale constituie un izvor important perttru explicarea genezei operei unui scriitor și ținând seama dc faptul că loan Budai-Deleanu a fost unul dintre cei mai culți autori români de opere literare până la Eminescu, totodată filolog, istoric, jurist, manifestând interes pentru etnografie și folclor, pentru muzică și artele plastice, pentru medicină și științele naturii în spiritul enciclope- dist al epocii luminilor, Mihai Mitu își propune în primul studiu, intitulait! Biblioteca lui loan Budai-Deleanu (p, 5-27), să exphee aceste preocupări multilaterale ale scriitorului ardelean prin cercetarea bibbotecii sale. Cum aceasta nu mai există, singura soluție este aceea de a cerceta inventarul lucrărilor sale, alcătuit în 1820 în vederea scoaterii lor la Ecitație. Rezultatul investigației este uluitor, căci în inventar figurează titluri de lucrări din nu mai puțin dc 12 științe: istorie, drept, literatură, filologie, medicină, științele naturii, retorică, religie, pohtică, muzică, astronomie și matematică! Enciclopedismul lui loan Budai-Deleanu este confirmat așadar și bibliologic Cel de-al doilea studiu. Ecouri goliarde în Țiganiada lui loan Budai-Deleanu (p. 28-54), este un comentariu de Eteratură comparată, menit a arunca lumini noi asupra înțelegerii Țiganiadei. Mihai Mito este, acum, în căutarea versurilor de amor și bahice, care îl vor fi inspirat pe loan Budai-Delearm în alcătuirea, în spirit epicureic-goliardic, a celor două imnuri ale dragostei și vinului din cântul al treilea al Țiganiadei (cântecele de petrecere ale țigănușului Parpanghcl). Este trecută în revistă, aici, o vastă Eteratură goli ardă de la Pierre Abélard (secolele XI-XII) și Carmina Burana (secolul al XlII-Icea) până la versurile cântecelor de pahar din Polonia secolelor XVIII și XIX. De altfel, e de subUniat că loan Budai-Deleanu însuși a fost “...un înțelept din născarc> cc știa să împace știința de carte cu dulceața cupelor de vin” (p. 50) și implicit ' primul goliard în cultura română” (p. 54). Cel de-al treilea studiu este consacrat unei prietenii Eterare: Epicureul Budai- Deleanu și stoicul Martin Kuralt (p. 55-81). M. Kuralt, sloven de origine, custode al bib- Eotecü Universității din Lvov (Lemberg), a fost poet și traducător. Prietenia celor oameni dc carte, în anii dc după Revoluția Franceză și a doua împărțire a Poloniei (1793), este pusă de Mihai Mitu în același rând cu relațiile dintre Goethe și Schiller, din- tre Eminescu și Creangă. Au scris, de altfel, și lucrări comune, de ex. poezia cu versuri juxtapuse Der neue Eprkureer durch den Stoiker zu Rechte gewiesen “Mai noul epicure- an pus la punct de către stoic”. Este vorba despre un dialog versificat, paternitatea auto- rilor, care semnează numai cu inițialele lor, fiünd stabilită de Mihai Mitu pe baza unei ingenioase ipoteze, care este fundamentată bibliologic și filologic. Cel de-al patrulea studiu este intitulat O carte de înțelepciune: “Palatul crailor leșești ” (p. 82-96). Este vorba despre “...o descriere a unor embleme care împodobesc ușile a douăsprezece camere dintr-un imaginar palat din Varșovia al regilor polonezi” (p. 296 https://biblioteca-digitala.ro 83) . Milrai Mitu încercând să elucideze paternitatea textului, prototipul și sursa de inspi- rație a acestei traduceri. Idcea, am zice obsesivă, a stabilirii paternității unui text străbate și cel de-al cin- cilea studiu: Intre Istambul și Varșovia: damnitorul-literat Alexandru Moruzi (p. 97- 125), grec din Fanar, autor al unei scurte povestiri cu specific oriental, scrisă în franceză, apoi tradusă în polonă de F. X. Dmochowski încă de la începutul secolului trecut și în română dc Adriana Mitu acum în urmă. Studiul constituie un exemplu de analiză com- parată, care pune în evidență “...prima scriere literară originală în limba franceză, con- cepută pe teren românesc” (p 125). Obiectul celui de-al șaselea studiu, ultimul, intitulat Chesarie de Râmnic între Pitagora și... loan Bar ac (p. 126-162), îl constituie Psaltirea lui Chesarie, episcop de Râmnic între 1773 și 1780, figură “emblematică” a epocii. "Ceea ce ne îndeamnă să socotim Psaltirea lui Chesarie drept piatră de hotar în rândul psaltirilor românești - arată Mihai Mitu - este în primul rând predoslovia, redactată de eruditul episcop. Tocmai datorită acestui text, de mică întindere, dar foarte bogat în idei, Psaltirea lui Chesarie de la 1779 a cunoscut cel mai mare număr de ediții timp de aproape un secol în diferite locuri...” (p. 137), ’ De menționat că, alături de o foarte bună documentare strict științifică printr-o minuțioasă punere la contribuție a surselor românești și, mai ales, străine (v. mai jos), autorul mânuiește, și nu arareori, o autentică pană scriitoricească, cu subtile note artistice și trăiri nostalgice, dc ex. în descrierea atmosferei goliarde și a Galițici de la răscrucea secolelor XVIII și XIX (p. 32-33). în sfârștL impresionează in mod deosebit, după cum spuneam mai sus, bogăția resurselor de informare. Aidoma căutătorului dc aur în Orinoco, care, pentru a obține un pumn de metal prețios, strecura printre degete tone dc țărână și nisip. Mihai Mitu a pus la contribuție sute de lucrări de literatura, istorie și critică literară (v. de ex. cele peste 550 de note, mai toate foarte dense, de la p. 163-243)/2 pentru a ne oferi câteva studii substanțiale, dc viu interes, despre un Eldorado, mai puțin cunoscut, al culturii românești de acum două secole. NOTE 1. Ar fi fost mai profitabil, adică mai favorabil urmăririi lesnicioase a trimiterilor la o lucrare sau alta, dacă notele ar fi fost grupate, de fiecare dată, în ordine succesivă, după câte unul din cele șase studii (și nu toate, împreună, la sfârșitul cărții). 2. Câteva inadvertențe descoperite la întâmplare: fr. se (p. 31) î. 1. d. ce; germ, zu rechte (p. 74) î. Ld. zu Rechte, Popp (p. 141) a se redacta cu litere drepte; Slovene (p. 199), cu accent inexplicabil, î. Ld. Slovene. VICTOR VASCENCO Lucia Wald, PAGINI DE ISTORIE ȘI TEORIE A LINGVISTICII, Editura ALL, București, 1998, 212 p. Lucrarea de față, în care se iau în discuție probleme cortroversate sau inedite din domeniul indo-europenisticii, al limbii latine, romanisticii și lingvisticii generale, 297 https://biblioteca-digitala.ro este o complinire sui-generis a cunoscutului compendiu^, pe care autoarea l-a publicat în mai multe ediții împreună cu magistrul ei, regretatul acad. Al. Graur, în anii ‘6O-’7O. Cel puțin trei sunt principalele merite ale acestei cărți: c succintă, dar spune mult, fiind așadar cuprinzătoare, și, într-al treilea rând, se citește cu interes. Se examinează, dc-a lungul a cinci secțiuni, probleme dc teorie și metodă în domeniul științelor limbii. Este vorba, înainte dc toate, despre o lucrare de indo- europenistică și de istorie a lingvisticii latine, dar spre sfârșit și de lingvistică mod- ernă (ceea ce reflectă formația științifică de ansamblu a autoarei: filologia clasică și lingvistica generală2). în centrul atenției se află următoarele probleme, reconstrucția ter- menilor indo-europeni și dificultățile acestei reconstrucții (secțiunea întâi); interpretarea logică și cea istorică în lingvistică (secțiunea a doua); cercetarea teoretică și cea aplica- tivă în istoria lingvisticii (secțiunea a treia); gramatici antici: Varro. Sacerdos, Charisius, Diomedes, Donatus, Cassiodorus, Priscian și mai târziu, unii gramatici europeni din sec- olele XVI-XVII: Linacer, Sanctius. Scioppius, Lancelot șa (secțiunea a patra, unde se ia în discuție și opera lingvistică a unor scriitori ca Augustin, cel mai mare semiotician al antichității, după cum îl caracterizează Eugen Coșcriu (p. 84); în sfârșit, analiza pro- greselor realizate de teoria lingvistică în perioada Renașterii (secolele XV și XVI: gra- matici ale limbilor spaniolă, franceză și portugheză) și în Epoca Modernă, când se afir- mă tot mai mult studiul limbilor vii (secțiunea a cincea). Lucrarea se încheie cu câteva studii de lingvistică modernă^, primul despre Jan Niecislaw (sive Ivan Alexandrovic) Baudouin de Courtenay (1845-1929), iar cel de-al doilea despre Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907)4, titani ai gândirii lingvistice din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea și precursori ai lingvisticii contemporane (au existat între ei - menționăm în subsidiar - relații dintre cele inai cordiale). Termenul metodă, resp. metodologie nu figurează în titlul lucrării (pare-se, de dragul conciziei), dar conceptul corespunzător ne întâmpină mai la tot pasul, cu deose- bire în primele capitole, sub forma unor procedee și criterii de cercetare ca: metoda Sachen und Wörter, în care se pornește de la lucruri spre cuvinte (p. 1, 25 ș a ), metoda paleontologiei lingvistice, în care direcția cercetării e inversă, adică de la cuvinte spre lucruri (p. 2, 25, 57), metoda comparativă și reconstrucția (fonologică, morfematică, semantică)^ a urmi etimon indo-european^ (p. 24, 52 șa), criteriul statistic (p. 26). cri- teriul logic (p. 27, 28, 33, 42), criteriul mitologic (ibid.), criteriul istoric (p. 27, 33, 42), criteriul lingvistic (p. 28), interpretarea empiristă (p. 34), interpretarea pozitivistă (ibid.), cercetarea glossematică deductivă (ibid ), stabilirea de universalii (ibid.), maniera atotn- istică tradițională (ibid.), maniera structuralismului diacronic (ibid ), istorismul atomist (p. 36), abordarea transformațională (p. 46), principiul modelării (p. 48), compararea limbii cu uncie obiecte (p. 51) sau cu un organism (p. 52), orientarea psihologistă (p. 51), analogia dintre limbă și faptul social (ibid.) ș.a. După cum se poate vedea, cele mai multe din aceste metode sunt preluate din alte științe, dar ele au căpătat cu timpul un specific lingvistic și contribuie ca atare (sau au contribuit), într-o măsură sau alta, la cercetarea fenomenelor din domeniul științei noastre. De menționat că în studiile care alcătuiesc lucrarea în discuție se întâlnesc une- ori aserțiuni cu implicații metodologice și gnoseologice, unele dintre acestea fiind ade- văruri de maximă generalitate, devenite în mare parte un loc comun: istoria unei limbi se află în strânsă dependență de istoria vorbitorilor ei (p. 2), limba este, într-un anumit sens, o oglindă a realității (p. 3), limba se schimbă într-un ritm mai încet decât realitatea pe care o exprimă (ibid ), vocabularul este domeniul care furnizează cele mai multe date privitoare la viața unei populații (p. 4), în semantică nu există legi specifice unei limbi 298 https://biblioteca-digitala.ro (p. 5), viabilitatea unei metode se măsoară nu numai după gradul ei de simplitate sau de exhaustivitate, ci mai curând după gradul ei de adecvare la material (p. 10), în materie de limbă, creație înseamnă întotdeauna transformare, reclaborare a unui material folosit anterior în alte scopuri (p. 11), relația dintre termenii cuvântului compus constituie o mărturie de necontestat a relațiilor semantice și sintactice din frază (p. 20), în semantică nu se pot stabili corespondențe regulate (p. 24). schimbările semantice mi au caracter regulat (p. 25), materialul lexical supus comparației să nu fie limitat numai la dicționare, ci să fie extras și din alte texte, cu specificarea nuanțelor contextuale ale termenilor (p. 29), uneori este greu de decis dacă ne aflăm în prezența a două sensuri ale unui cuvânt polisemantic sau a două omonime (p. 30), schimbările lingvistice reflectă, în aspectul lor semantic, evoluția gândirii (p. 46), limba este strâns legală de viața omenească în toate aspectele și ipostazele ei (p. 54), nu tot ce este modem este și nou sub toate aspectele (p. 82). Un adevărat memento, cu deosebire pentru tinerii cercetători. Studiile au un caracter analitic și deductiv, la sfârșitul acestora prezentându-se, sub formă de sinteză, principalele concluzii ale cercetării. Acest aspect, care ne întâmp- ină în mod remarcabil în mai toate secvențele volumului de față, are nu numai o impor- tanță metodologică, de cunoaștere, ci și una didactică, de instruire, căci îi oferă cititoru- lui, mai ales studentului, posibilitatea sistematizării informației. Aidoma stilului inscripțiilor latine, expunerea autoarei este ab ovo usque ad mala lapidară, concisă. Formulările așternute laconic pe hârtie sunt rodul unui proces inteligent de distilare a ideilor și de proiectare a acestora din planul gândirii abstracte în planul expunerii concrete, lipsite de ambiguitate. în ciuda câton’a inadvertențe^, dc care autoarea nu se face vinovată, lucrarea se parcurge cu ușurință și folos nu numai de comparatiști și latiniști, ci și de un public mai larg. în primul rând romaniști. sla\ iști și germaniști. NOTE 1. Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, ed. 1. 1961: ed. a Il-a. 1965. ed. a ni-a revăzută și adăugită. 1977. București. 272 p. 2. Date bibliografice în: Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978, p. 253; Istoria lingvisticii românești, de un colectiv dc autori, cordonator: Iorgu Iordan, București, 1978, p. 93, 96 etc. (vezi trimiterile de lap. 274); vezi acum în urmă: Lingviști și filologi evrei din România, București, 1996, p. 269- 273, lucrare recenzată în: Victor Vascenco, Comentarii și aprecieri lingvistice. București, 1998, p. 341-343. 3. Despre lingvistica modernă din perioada actuală, care nu constituie obiectul lucrării de față, vezi: Oswald Szcmcrenyi, Richtungen der modernen Sprachwissenschaft. I. Von Saussure bis Bloomfield (1916-1950), Heidelberg, 1971, 148 p., 11. Die fünfziger Jahre (1950-1960), Heidelberg, 1982,318 p., lucrare compactă, conținând un material bine sis- tematizat. 4. Studiul despre B. P Hasdeu, apărut inițial sub formă de articol în 1963, ar fi putut profita acum, în redactarea sa din 1998, de pe urma atragerii în discuție a excelentei lucrări a lui C. Poghirc, B. P. Hasdeu, lingvist și filolog, București, 1968, de asemenea a cărții lui Helmuth Frisch, Relațiile dintre lingvistica română și cea europeană, București, 1995, în care se fac numeroase referiri la opera lui Hasdeu (v. mențiunile de la p. 284). în această din urmă lucrare, apărută la Bochum în versiune originală, ger- mană, în 1983 (și într-o stângace traducere românească la București în 1995), se iau în 299 https://biblioteca-digitala.ro discuție și unele aspecte din opera lui I. A. Baudouin de Courtenay (v. trimiterile de la p. 283). 5. Din bibliografia lucrărilor fundamentale de indo-europenistică n-ar trebui, cred, să lipsească: T. V. Gamkrelidze și Vjac. Vs. Ivanov, Indoevropeijskij jazyk i indoevropijey. Rekonstrukcija i istoriko-tipologiceskij anal iz prajazyka i protokul 'tury. Cu o prefață de R. Jakob so a Tbiüsi, 1984, voi. I, 428 p., voi. II, 1324 p., lucrare capitală, în prefața căreia R. Jakobson spune spre sfârșit: "Nu puține vor fi discuțiile fertile pe care le va stârni în știință, pe plan internațional, această lucrare remarcabilă” (p. XVI din voi I) 6. Metoda reconstrucției s-a extins cu timpul și în domeniul limbilor neindo-curopenc, de ex. în reconstituirea georgienei (gruzinei) comune. Vezi B. K. Giginejăvili, K prob- leme dostovemosti rekonstrukcii, în “Voprosy jazykoznanija”, 1985, p. 65-70. 7. Este votba mai ales despre unele greșeli de tipar (menționăm între paranteze formele corecte): Allgemein Vorstellungen și Umfassende p. 5 (allgemeine Vorstellungen, resp. umfassende, redate corect la p. 12), v. sl. vreme (vreme). Obsce indoevropeiskoe p. 14, 22, 40 (Obăceindocvropejskoe), balto-slovă p. 19 (balto-slavă), v. sl. crinooku ‘cu ochi negri’ p. 21 (cnmooku), indoeuropeenes p. 22, (indO'Curopeenncs), indoevropeiskogo p. 23 (indoevropejskogo), istoriceskomy p. 23 (istoriceskomu). der französisches Sprache p. 23 (der französischen Sprache), den syntaktischen Konstruktionem p. 23 (den sy ntak- tischen Konstruktionen), v. sl. solr 'sare’ p. 26 (soli), v. sl. kamu p. 27 (kamy, i.e. cu iert final la nom. sg ), v. sl. drevo p.28 (drevo, i.e. cu iaf), v. sl. poti ‘drum’ p.29 (poti, i. e. cu ius mare), weinen p. 31 (Weinen), Ein... Untersuchung p.31 (Eine... Untersuchung), die griechen p. 32 (die Griechen), Antoine Millet p. 32, (Antoine Meillet), de abia p. 33 (de-abia), Enciklopediceskii p. 54 (Enciklopediceskij), Roidestvenski p. 61 (Rozdestven- skij), Izdatelstvo p. 61 (Izdatel’stvo), dediees p. 84 (dediees), istorija jazykoznanya p. 196 (istorija jazykoznarrija), Lingvisticeskaja Teorija p. 196 (al doilea cuvânt trebuie ortografiat cu inițială minusculă), Mysli i jazyk p. 197 (Mysf i jazy k = titlul lucrării lui A. A. Potebnja), das das ganze p. 197 (dass das ganze), nur eine Sprache p. 197 (nur eine Sprache), Izbraunye trudy p. 202 (Izbrannye trudy), ultima propoziție de la p. 203 este ncterminatä. VICTOR VASCENCO Heidelberg, aprilie 1998 СЛОВАРЬ РУССКОГО ЯЗЫКА Х1-ХУП вв., вып. 17, Москва, 1991, 295 с.; вып. 18, Москва, 1992, с. 288 Словарь (издание рецензировалось во многих странах и в Румынии*) под таким названием (СлРЯ Х1-ХУП вв. - рекомендуемое сокращение) начал выходить с 1975 г. регулярно, как свидетельствуют вып. 17 и вып. 18, вышедшие в 1991 и 1992 годах. Выпуск 17 содержит единицы лексики от ПОМАРАНЕЦЬ до ПОТИТ ПАТИ (2238 словарных статей и 325 отсылочных слов). Как явствует из Предисловия (с. 5), многочисленный коллектив авторов использовал картотеку ДРС Института Русского Языка АН СССР, материалы словаря И. И Срезневского и ряда изданий (Апокалипсиса, Златоструя, Книги пророков). Собранный материал был 300 https://biblioteca-digitala.ro тщательно проверен (разночтения привели к уточнениям и по переводу). Общее редактирование осуществлено д-ром фил. наук Г. А. Богатовой. С первых страниц чувствуется огромная работа видных лексикографов, ■сториков и историков языка, этимологов, специалистов разных других отраслей, являющихся всем нам известными работниками структур АН. Заслуживает особого внимания труд составителей по выявлению значения ~ ний слов (ПОМЫСЛЬ - 10 значений, ПОМЫСЛИЛИ - 8 значений; ПОСТАВЬ - 20 значений, ПОМЫШЛЕНИЕ - 11 значений; ПОСТИГНУТИ - 16 значений; ПОСТАВЕЦЬ - 24 значения; МАС против последней единицы дает 5 значений). Богатство лексики периода можно проиллюстрировать дериватами единицы ПОСОХЬ (с. 208-211), синтагматикой слова ПОСТЬ (с. 224). Забота составителей по иллюстрации выступает особым образом в случае цитат по источникам (ПОСТЕЛЬ, с. 236-237); ПОСТОЯТИ, с. 252-253). Настоящий выпуск (17) является и иллюстрацией возможностей префикса ПО- и ряда др. Духовная и материальная культура русского народа нашли достойное отражение в данном выпуске СлРЯ Х1-ХУП вв. Следующий выпуск, 18, содержит материал от ПОТКА до ПРЕНАЧАЛЬНЫЙ (2240 словарных статей и 286 отсылочных слов). Большая часть слов этого выпуска составляют дериваты с приставкой ПРЕ-. а также образования с ПРЕД-, ПРЕДИ- и др. Большой голлсктив составителей, редакторов (гл. ред. Г. А. Богатова), лиц занятых сверкой цитат, котрольной работой свидетельствует о серьезной работе, о максимальной работе, о максимальной отдаче при завершении столь ответственного труда. И в данном выпуске выделяются единицы, у которых встречается большое количество значений (ПРЕЛОЖИТИ - 16 значений; ПРЕДЛОЖЕНИЕ - 12 значений; ПРАВИЛ! - 16 значений). С особым вниманием составлены словарные статьи: ПОТОМОУ, с. 11; ПОТРЕБА, с. 18-19; ПОХВАЛА, с. 46-17; ПОШЛИНА, с. 84-87; ПРАВДА, с. 96-99; слово имеет 17 значений, что во много раз превышает данные МАС, в котором сущ. правда фигурирует лишь с 5 значениями). Лица, работающие в области истории, права, истории языка, истории культуры, лексикографии (и общей ~), текстологии имеют перед собой в данном случае настоящий клад, из которого можно извлечь множество выводов и примеров по каждой из цитированных (и не только) областей знаний. Рецензируемые выпуски снабжены (форзацы) и интересными фрагментами из Апокалипсиса (вып. 17), из Лицевого букваря Кариона Истомина 1691 г. (выл 18). Читатель и исследователь имеют в материале СлРЯ Х1-ХУ11 вв. настоящую помощь в своей работе. К этому словарю будут обращаться не раз в течении 21 века. Одно обстоятельство бросает пользователя в недоумение, это связано с тиражом (6200 экз.; тираж 1 вып. - 14000 экз.). Кроме крупных библиотек России (и личной библиотеки авторов) и всемирноизвестных библиотек в разных концах планеты, можно думать, что имеют и будут иметь соответствующие выпуски, но обучающийся студент, аспирант, вероятно, получат со временем дискету (или СО, как было обещано на XII МСС в Кракове этим летом в связи с готовящимся 23 вып.), содержащую материал столь ценного и нужного издания. Подобные словари ведь не так часто разрабатываются (достаточно взглянуть на состояние дел на протяжении настоящего столетия), они, действительно, очень дорого стоят, но в науке не дороговизна должна решить судьбу издания. Сила слова русского языка явствует из данных этих выпусков как нельзя 301 https://biblioteca-digitala.ro лучше и их авторы, составители, другие лица, способствовавшие выходу в свет издания, могут быть уверенными в том, что их труд будет по-настоящему оцениваться в будущем. МАРИЯ ДУМИТРЕСКУ БУХАРЕСТ. НОЯБРЬ 1998 Г. ^Probleme de filologie rusă, București. 1976; Romanoslavica, XXVI, 1988. H. Г. Самсонов, РУССКИЙ ЯЗЫК НА ПОРОГЕ XXI века, Якутск, 1998, 70 с. Конец века находит выражение в работах лингвистов, желающих анализировать развитие языка, в нашем случае, русского, и определить тенденции этого процесса. Новизна в данном случае состоит в том, что подобранный магариал является актуальным. да и трактовка отличается оригинальностью, точностью суждений и заключений в ряде проблем. Материал анализируется в пределах десяти (кроме Предисловия (с. 3-6) и Заключения (с. 69) тем. Под заглавием Русский язык в современном мире (с. 6-9) автор трактует факты, связанные с ролью руссизго языка, именно в этом случае произошли некоторые изменения (одним из них является падение интереса к русскому языку в странах Восточной Европы (с. 6) и, наоборот, “усиление” интереса к русскому языку, наблюдающееся во многих западных странах и в странах третьего мира). Автор подчеркивает отсутствие новых учебников в ряде случаев (с. 18). В характере функционирования русского языка имели место сдвиги, связанные с ролью русского языка как средства межнационального общения (Язык межнационального общения, с. 9.21). Для русского языка мотивационная база, которая существовали раньше, проявляется по-другому в настоящее время. Совсем другие группы людей, обращаются теперь к русскому языку и это диктуется экономикой (с. 12); приводятся статистические данные по тому; как относятся к русскому языку в настоящее время в прибалтийской зоне и о состоянии преподавания (с. 6) в других сранах (Азербайджан, Армения). Объективным историческим условиям, определившим функцию языка уделяется в этой части внимание (с. 17-18) и в заключение автор приходит к выводу, что “обойтись без языка межнационального общения вряд ли удастся народам России и СНГ”. Под заглавием Внутриструктурные языковые процессы (с. 21-60), что в Содержании (с. 70) не приводится, охватывается ряд подтем. Началом дискуссии считается Лексическая десоветизация (с. 22), где автор отмечает постоянное развитие языка, с уточнением того, что “наиболее интенсивно развивается язык в переломные моменты исторического развития общества”. Естественный вывод - появление нового понятия “язык перестройки”. Новая обстановка требует и новых лексических средств для выражения новых понятий и отношений для замены старых наименований. В этой части автор привлекает очень интересный лексический магариал, 302 https://biblioteca-digitala.ro связанный с периодом с 1917 г. до перестроечных лег. “Советизмы... создавали так называемый “дубовый язык”...” (с. 22). чем)' перестройка положила конец. Изменения в этой сфере охватываются термином десоветизация (советизмы в 60- ые годы метафорически именовались сочетанием “слова, рожденные Октябрем”). Автор пишет: “Советским было все: власть, государство... армия... народ...” (с. 23). Расширяют лексику в новых условиях названия новых реалий (бартер, лизинг, факс, телекс). Некоторые единицы лексики дополняют свое значение (Университет может быть в настоящее время лингвистическим, техническим, свободным, открытым). В процессе десоветизации отмечается отказ от ряда топонимов и возвращение к исконным наименованиям (Санкт-Петербург, Тверь, Екатеринбург). В том же плане анализируется и Возвращение церковнославянизмов (с. 27-29). Такая смена единиц представляется нормальным в условиях демократии и признания прав человека. Подтверждается сказанное достоверным материалом печати 1998 г., где наличествуют элементы религиозной сферы: “Соломоново решение”, “Саркофог или Ноев ковчег?”, “Не испив той чашки” и др. К подобным фактам присоединяются и случаи использования звательной формы в рамках религиозно-культового употребления: Отче (наш), Господи, Сыне (с. 29). Общим в развитии русского языка и других языков Европы является процесс заимствования (о чем можно узнать из матариала под заглавием Иноязычное влияние, с. 29-38), что происходит под сильным техническим и культурным влиянием США на языки Европы. Е связи с этим процессом отмечается озабоченность деятелей науки и культуры по поводу наплыва (с. 30) американизмов. Результатом, как пишет автор, может быть руслангл или интеррусский язык (цитируется работа А. Д. Ду личенко, Русский язык конца XX столетия. Мюнхен, 1994, с 329). Приводятся факты, говорящие о непонимании ряда новых единиц лексики русского языка настоящего момента (легитим. спикер, с. 32). Естественным продолжением является часть пол заглавием Засорение русского языка (высмеивается это яиление в фольклоре, с. 33); термин засорение (здесь он употребляется по традиции) применим, на наш взгляд, к другим сферам, а не к языку. Интернационализация лексики русского языка развернулась едва ли не с момента перевода священных книг и интенсификация этого процесса намечалась в разные периоды (петровское время - нс исключение). Переломное время отличается и наличием новообразований (Новообразования в русском языке, с. 45-52); именовать было необходимо на всей протяженности жизни языка, вспомним период начала распространения письменности и лексический состав памятников X-XIV вв. Новые образования черпают силы прежде всего из богатого наследия, что дополняется заимствованиями и образованиями на основе неизвестных раннее единиц и структур. Нерусские словообразовательные элементы (анти-, псевдо-, пост-, де-, -инг, экс- и др.) сочетаются как с русскими корнями, так и с эленменгами самого разного происхождения. И если все меняется, может ли язык остаться без изменений? Усиливают свое действие сокращения (они не являются новыми (с. 49), сам способ равен по возрасту первым памятникам письменности древнерусского периода), но количество таких образований (расшифровка СНГ недействительна, с. 50) растет “нс по годам”. Эго дань эпохи (по нашим наблюдениям в это время слово русского языка расширило свои границы, что вызывает сокращение) и далее, как нам кажется, противостоять им вряд ли возможно Об изменениях в пределах числительных можно считать, что сокращение (процесс) распространяется а все то, что мешает; длина структуры диктует устранение. И если по-иному говорили 100 лет назад, следует сохранить все так 303 https://biblioteca-digitala.ro как было? По поводу форм мест, сама, саму, самое (Винительный падеж местоимения сама) дискуссия может продолжаться (цитированные случаи были известны еще в середине века в том числе и факты склонения числительных, с. 52- 57), говорящие, как видно, выбирают. В последней части книги (Русский язык в судьбах народов Якутии) автор ставит своей целью ознакомить читателя с положением дел на месте. Если у того или другого народа не было письменности и после Октября она появилась через посредство русского языка, и этот последний язык оказался для жителей Республики Саха единственным спасением от безкулыурности, то выбор был удачным. В настоящее время в лексику русского языка проникают элементы якутского языкового богатства (более трех тысяч слов (с. 63), жаль, что цитируются эти элементы без перевода), но это характеризует зону'. Можно сказать, что рецензируемая работа отличается сжатостью изложения, четкостью определения процессов, научным толкованием того, что происходит на уровне русского языка (в том числе и Якутии) и использованием новой библиографии (не дошли, вероятно, до Якутии и: Развитие русского языка XX века, колл, раб., Москва, 1996; Русский язык в переломное время: 1985-1995 гг. Выступления на УШ Международном конгрессе МАПРЯЛ, Регенсбург, 1994. Подготовка к изданию Hildegard Spraid, Wolfgang Peter, München, 1996). Вероятно при переиздании работы (тираж 400 экз. вряд ли в состоянии удовлетворить спрос), что весьма желательно, присоединится и список библиографии. Автор, профессор с длительным стажем и с богатым списком научных работ, заслу живает искрснннего поздравления в связи с выходом в свет этой весьма актуальной, интересной и нужной книги. Бухарест, 27 декабря 1998 г. ' МАРИЯ ДУМИТРЕСКУ Г А. Золотова, Н. К. Окипенко, М. Ю. Сидорова, Коммуникативная грамматика русского языка, М., 1998, 528 с. В новых условиях наука поступает по-новому и настоящий труд трех весьма известных ученых России открывает новые пути к научному поиску, к фактам языка, к тексту, (“от текстов-памятников к текстам современным“, с 12), через который осу ществляется коммуникативная деятельность человека. Труд русских ученых отражает в полной мере опыт изучения, исследования лингвистами разных периодов (см. Литература, с. 479-496, где помещены и труды иностранных лингвистов), многолетний, ценный опыт самих авторов, работы которых известны многим обучающим, миру русистов разных стран и зон. В книге, кроме От авторов (с. 3), - пять глав различной величины: Глава I. Введение в коммуникативную грамматику (с. 5), Глава II. Синтаксис - организующий центр грамматики (с. 35), Глава III. Модели предложений в системно-коммуникативном аспекте (с. 101), Глава IV. От монопредикативности - к полипредикативности (с. 206). Глава V Коммуникативная структура текста 304 https://biblioteca-digitala.ro (с. 373) и Заключение (с. 475). Литература, Указатель имен, Предметный указатель и Приложение (Программа университетского курса “Функтшонально-коммуникативньш синтаксис”, с. 517) завершают том. В этой “нетрадиционной” (с. 3) трактовке выделяются общие мысли авторов по поводу' “высшей реалии языка” - текста. Из понимания этой реальности. выраженной повсюду в книге фрагментами из текстов произведений видных личностей литературы, осуществляется исследование; оно восходит к работам (1971-1991 гг.) главного автора, коммуникативной грамматике А. Г. Золотовой (с. 484). Подзаглавия первой главы связаны с языком и говорящей личностью, с говорящим и с текстом. Определяются здесь: субъект речи как создатель текста, роль видо-временных глагольных форм в структуре текста, позиция говорящего и коммуникативные типы речи. Более обширной представляется третья глава. В рамках трех подзаглавий обсуждаются: синтаксическая система языка, семантико-синтаксические основания классификации глаголов, имя прилагательное в системе признаковых форм. В этой части авторы строят свою теорию на основе классического материала литературных произведений, где нет сложных (состоящих из двух, трех и более компонентов) прилагательных. Последние прилагательные характеризуют в настоящее время текст русского языка. Сложные единицы этого типа передают трансформации, доводящие до невиданного роста слова (красно - зелено - черный, транспортно - экспедициинно -диспетчерский, австро - венгеро - русский; репродуктивно-повествовательный (с. 30), информативно - повествовательный (с. 31), Он-модусный (с.245), Я-модусный (с. 239) - у самих авторов). Наиболее широкой является четвертая глава (с. 204-373), в пределах которой дискуссируются проблемы распространения модели предложения и о ее видах Следуют здесь полипредикативность, субъектная перспектива высказывания, взаимодействие пропорциональных единиц в рамках диктума, каузативное взаимодействие диктума и модуса. Выделяются символы S], S2, S3, S4, S5, именующие объективные зоны (с. 271); детальное их определение в целях эксплицитности было бы желательно поместить в самом начале главы. На протяжении почти ста страниц обсуждаются далее вопросы пятой главы: порядок слов, актуальное членение предложения (вопросы, вызвавшие споры в предыдущих грамматиках), коммуникативные регистры речи и средства формирования регистров; взаимодействие коммуникативных регистров, модусные рамки и др. Рецензенту (возможно, он нс лишен субъективности) остались не совсем ясными вопросы, связанные со столь новой терминологией (от обучающегося требуется ее полного знания, владения?) и с количеством обсуждаемых проблем: по силам ли (даже в случае отлично подготовленного аспиранта) читателю овладеть и пользоваться столь сложным и обширным материалом? Повсюду функционален ли текст? Большим достижением авторского коллектива следует считать применение новой терминологии в сфере синтаксиса (здесь заметна роль латинского фонда, на основе которого в общем данная терминология вызрела): авторизация, агенс, акциональность, версия, волюнтив, компенсатор, фиктивный, мономодальность и др. (см. и схемы, таблицы па с. ПО, 114, 149, 232, 383 и др.) и пр. После выхода в свет работы В. В. Виноградова Русский язык (1947) осмысление высказанных в ней истин, освоение содержащих в ней фактов и теории продолжались достаточно долго. С этой точки зрения, кажется, история 305 https://biblioteca-digitala.ro повторяется. Думается, что авторам главным показалось изложить свое учение и, далее, читатель обязан стараться достичь вершин научной абстракции Книгу эту будут читать не годом, не два, а десятилетиями после 2000 года; она войдет в золотой фонд трудов по синтаксису не юнца этого века, а начала XXI века. Воздействие такого в высшей степени современного издания, точно выражающего дух времени, на последующие поколения исследователей можно будет обмерить лишь теми работами, которые будут использовать его содержание и составят ему' продолжение. Вариант CD-ROM, видимо, даст возможность большому' кругу пользователей быстрее осведомиться о многочисленных новшествах в области нелегкой дисциплины, синтаксиса. Бухарест, 10 мая 1999 г. ' МАРИЯ ДУМИТРЕСКУ, С. ВАИМБЕРГ РУССКАЯ ГЛАГОЛЬНАЯ ЛЕКСИКА: ПЕРЕСЕКАЕМОСТЬ ПАРАДИГМ Памяти Эры Васильевны Кузнецовой Под общей редакцией Л. Г. Бабенко, Екатеринбург, Издательство Уральского Университета, 1997, 518 с. Авторы - Л. Г. Бабенко, А. М. Плотникова, В. Казарин, М. Л. Кусова, Т. В. Попова. И М Миронова. Н Н. Соболева, Д Р Шарафутдинов. 3 И Комарова (члены кафедры современного русского языка Уральского Государственного Университета им. А. М. Горького и Проблемной группы "Русский глагол", организованной в начале 70-ых годов Э. В. Кузнецовой: ей посвящается книга) - составили настоящий том по весьма сложным вопросам русского глагола (названная часть речи, “доминанта русской лексики”, по словам Н. И. Шведовой (с. 15), .занимает по данным "Обратного словаря русского языка”, Москва, 1974, с. 940. примерно 30 % словарного состава) на основе ими же выпущенных в Университетском издательстве “Словаря-справочника: Лексико-ссмантические группы русских глаголов” (1988) и “Толкового идеографического словаря русских глаголов” (в печати). Как отмечается в предисловии, в первом из них “глаголы были систематизированы по лексико-семантическим группам с учетом прежде всего их основных значений, во втором - систематизация глагольной лексики осуществлялась на уровне лексико-семантических вариантов” (с. 17), что достаточно ярко говорит о масштабности предпринятой работы и о достоверности фактов. Том содержит четыре раздела (по глаголу): Раздел I - Лексико- семантическое пространство русского глагола (с 4 главами и Выводами, с. 145); Раздел II. Пересекаемость лексико-семантических групп и лексико-семантических классов слов (с 3 гл., Выводы ко 2-ой гл., с. 278); Раздел Ш. Пересекаемость категориально-семантических классов слов (с. 357); Раздел IV. Пересекаемость лексико-семантических групп глаголов в терминологиях (1 гл., с. 391). Литература (с. 442-446) содержит множество заглавий работ весьма видных русских и иностранных лингвистов (примерно с 30- ых гг. до 1997 года), трактующих огромное количество проблем русского глагола, но и ряд других аспектов. Вне этого перечня остались работы по данной теме, представленные на разных симпозиумах в пределах экс-СССР, СНГ и международных встречах (Конгрессы 306 https://biblioteca-digitala.ro славистов и МАПРЯЛ) лингвистов многих стран. К этим частям тома были присоединены материалы, связанные с жизнью и деятельностью Э. В. Кузнецовой, работавшей на этой кафедре: Раздел V. Мемуары (с. 466-509). С воспоминаниями выступили ее коллеги по кафедре и липа, знавшие ее из других университетов. Досадно, что человека не стало после такой трудоемкой работы (список ее трудов на с. 508-517) по русскому глаголу. Том завершается коротким резюме (контекст мог бы быть шире, если учесть объем и проблематику тома) на английском языке, в начале книги читатель находит Содержание (Table of contents, с. 8-12) на том же языке, что можно только приветствовать. Подвергаются в томе анализу глаголы: аналитические, комплексные, отрицательные, предикативные, абстрактные и, что не так часто встречается, ггаголы терминологической сферы (сельское хозяйство). На всей протяженности анализа помещаются аккуратно во всех отношениях выполненные таблицы (с. 114- 117, 208-219. 320-329 и др.; см. на 406 с. фрагмен вм. фрагмент). К достоинствам книги относятся точность суждений, организованность материала (книгу, вообще, стоит предоставить читателю вместе со словарями; по возможности выпустить электронный вариант - тираж в 300 экз. едва удовлетворит спрос библиотек), использование новой терминологии (глаголы- идентификаторы, базовый идентификатор, деривационный потенциал, деривационные вопросы, акционсартный глагол, пересекаемость групп, пересекаемость парадигм, дефиниция и множество других), качественное, добросовестное использование библиографии, охватившей чуть ли не весь век. Книга обеспечит любого читателя солидной информацией (хотя следует признать, что данный материал, по своей масштабности в научным выводам, стоит ближе к интересам высокоподготовленного исследователя). Читателю остается думать о том, в какие классы и категории войдут возникшие недавно глаголы типа купажировать, взаимоувязывать, впечатлиться, зауакать, официаливать, сертифицировать, смикшировать (см. серию “Новое в русской лексике” - 77...84” и др.). Авторам книги, за их труд, выразить благодарность словами было бы недостаточно; изучая этот памятник, лингвисты XXI века заслуженно оценят научный подвиг Проблемной группы “Русский глагол” Екатеринбургского Университета. Бухарест, январь 1999 г. МАРИЯ ДУМИТРЕСКУ, С. ВАИМБЕРГ Zivko Boiadziev, Portreti na imeni ti ezikovedi, Iz istorijata na svetovnata lingvistika, Sofia, 1997,192 p. Știință inductivă, lingvistica are vocația universalului într-o măsură care nu exclude analogia cu cea mai deductivă ramură dc cunoaștere, matematica. In pofida mul- titudinii de idiomuri și dialecte, studiul limbii stă sub semnul generalului. Istoria disci- plinei noastre se configurează, astfel, ca un drum continuu ascendent spre sesizarea, sub diverse unghiuri, a ceea ce este comun în cele mai diverse limbi. De aceea, aportul mar- ilor ei personalități, jalonând etapele de dezvoltare a demersului științific în domeniu, devine în scurt timp accesibil prefitindeni. La modul ideal, însumarea contribuțiilor indi- viduale are menirea să reconstituie tabloul complex al orientărilor și tendințelor care car- acterizează evoluția unei științe atât de complexe cum c cea a limbii. 307 https://biblioteca-digitala.ro Meritul căiții aici discutate constă tocmai în faptul că înfățișează specialiștilor, dar și unui public mai larg, pe corifeii științei noastre, ctitori de școli care au polarizat, într-o perioadă sau alta, atenția cercetătorilor, lată, așadar, o istoric a lingvisticii într-o formulă deschisă, susceptibilă de a fi completată, în edițiile viiitoare, cu noi nume - de care, în treacăt fie spus, știința ultimelor două secole nu duce lipsă. Rând pc rând sunt trecuți în revistă, cu date biografice și indicații bibliografice la zi, J. Grimm, R. Rask, Fr. Bopp, M. Müller, W. D. Withney, W. Wundt, V. Thomsen, F. de Saussure, A. Meilleț J. Vcndiyes, M. Kraszewski. V A. Bogorodickij, O. Jespersen, M. Bartoli, L. Bloomfield, E. Sapir, L. Hjelmslev, C. Rohlfs, A. Sauvageot, B. Malmberg. La acestea se mai adaugă și alte materiale, printre care și o evocare a lui Tudor Vianu, pe care autorul l-a cunoscut personal și cu care a purtat corespondență. Nume românești întâlnim și în diferite liste bibliografice, inclusiv în cea finală, Bibliografia generală selectivă de istorie a lingvis- ticii (p. 183-191), care înregistrează atât opere originale, cât și traducerile lor în limbi străine Medalioanele sunt redactate cu acea distanțare de concretul imediat proprie omului de știință nepărtinitor, conștient că face cu adevărat operă istorică, adică aptă să depășească examenul necruțător al timpului. Autorul, reprezentant de seamă al lingvisticii din țara vecină (vezi lista lucrărilor sale din cunoscutul periodic “Săpostavitelno ezikoznanic”, XXI, 1996, 1, p. 115-129), este profesor de lingvistică generală, lingvistică contrastivă și istoriografie lingvistică la Universitatea “Kliment Ochridski" din Sofia. Cartea prezentată în rândurile de față a fost distinsă cu premiul Facultății de filologic slavă pe anul universitar 1996-1997. S. VAIMBERG Maria Andrei, Probleme de teoria textului. Textul didactic (Общие вопросы теории текста. Учебный текст). Издательство Mirton. Timișoara, 1999, 155с. Книга адресована, говорится в части От автора, студентам-филологам отделения русского языка, преподавателям, интересующимся усовершенствованием своих знаний, и состоит из двух частей, из которых первая часть посвящена проблемам теории текста, а вторая - вопросам об учебном тексте, о его роли в обучении иностранным языкам. Подтверждением важной роли того, для чего читать и как читать на иностранном языке, служит для автора суждение Пушкина ' Чтение - вот лучшее учение’ Среди общих вопросов теории текста как сложного сверхфразового, речевого единства, предворяемых автором главой К истории изучения сверхфразовых единиц, в которой прослеживается то, как лингвистическая мысль постепенно подходила к разработке учения о сочетании предложений в более сложные единства, числятся вопросы о термине и понятии текст, коммуникативной функции текста, тексте-сообщении, разграничении понятия предложения и текста, границах и единицах текста, об актуальном членении как об одном из основных способов организации текста и др. Понятие текста многоплаино. Оно рассматривается в коммуникативном, модальном, номинативном, структурном и прагматическом планах с выделением внутреннего (содержательного) и внешнего аспектов выражения содержания текста. Представив целую серию определений текста, автор, вслед за М. И. Откупщиковой (Синтаксис текста, Л., 1983), предлагает следующее определение текста: ‘'Текст представляет собой почти жёстко фиксированную, передающую определённый связный смысл последовательность предложений, связанных друг с 308 https://biblioteca-digitala.ro другом семантически, что выражено различными языковыми способами и воспринимается целиком реципиентом” (с. 43 - 44). На основе же семиотических исследований текст определяется как трёхразмерный знак, который предполагает синхронное изучение синтактики текста (отношения знаков к знакам, знаковые средства), семантики текста (отношение знаков к объектам, десигнаты), а также прагматики текста (отношения знаков к говорящим, слушающим, пишущим или читающим) (с. 44). Что касается классификации текстов, то автор наиболее удачной считает классификацию Г. Я. Солганика (Стилистика текста. М., 1997): 1. по характеру построения (от 1-го, 2-го или 3-го лица). 2. по характеру передачи чужой речи (прямая, косвенная, несобственно-прямая), 3. по участию в речи одного, двух или большего числа участников (монолог, диалог, полилог), 4. по функционально- смысловому' назначению (функционально-смысловые типы речи: описание, повествование, рассуждение и др), 5. по типу связи между предложениями (тексты с цепными связями, с параллельными связями, присоединительными связями), 6. по функциям языка и на экстралингвисгичесной основе выделяются функциональные стили - функционально-стилистическая типология текстов) (с. 54 -55). Учебные тексты также имеют свою типологию: 1. грамматикализованные тексты, 2. диалоги, 3. художественные тексты, 4. публицистические тексты, 5. научно-технические тексты, 6. тексты официального характера, 7. тексты сферы бытового общения, 8. справочные тексты. 9. страноведческие тексты и 10. занимательные тексты (с. 85). С методической же точки зрения и с учётом четырёх видов речевой деятельности (аудирование, говорение, чтение, письмо) различаются четыре вида текстов: 1. тексты дтя развития навыков восприятия на слух с непосредственным пониманием содержания текста 2. тексты для развития навыков говорения и умения вести диалог, 3. тексты для развития навыков чтения и 4. тексты для развития навыков письма. Ряд своих интересных соображений автор излагает в последней главе Урок на основе текста (с. 107 - 140), детально прослеживая методику проведения урока на основе учебных текстов. Работа содержит резюме на румынском и английском языках и заканчивается весьма богатой библиографией по вопросу. Доц. д-р АНДРЕЙ ИВАНОВ РУССКИЙ ЯЗЫК В ПЕРЕЛОМНОЕ ВРЕМЯ: 1985-1995гг. Выступления на УШ Международном конгрессе МАПРЯЛ, Регенсбург (Германия), 1994 г.. Сборник статей. Мюнхен, 1996, 175 с. Рецензируемая нами книга содержит тексты выступлений русистов из девяти европейских стран, участников на международном конгрессе МАПРЯЛ, который состоялся в августе 1994 года в Регенсбурге (Германия). Центральное место исследований этого сборника занимают описания лексических и семантических изменений в языке русской прессы 1986-1994 гг. Новую ситуацию в русском языке авторы справедливо связывают с глобальными и фундаментальными изменениями общественного строя и госидеологии России, к которым привела перестройка в настоящее время. 309 https://biblioteca-digitala.ro Сборник открывается интересной статьей проф. А. Бурмейстера, Диаюг культур. Россия в пост-тоталитарной обстановке (с. 11-22). Излагаемые автором мысли подкрепляются сопоставительными схемами, которые помогают установить четкие границы между понятиями культура и цивилизация, с одной стороны, и советская модель культуры и цивилизации - с другой. Диалог гультур Западной Европы и России реализуется автором в диахроническом и синхроническом планах. В достаточно обширной статье Сергея Хвагова (Варшава), Советизмы и “постсоветизмы” в современном русском языке (с. 22-31) освещается современная языковая действительность 80-90-х годов нашего столетия. Привлекая различные научные данные, автор анализирует новую русскую лексику с точки зрения ее происхождения и приходит к вывод}, что в настоящее время все больше фактов языковой действительности свидетельствуют о том, что бурные события последнего десятилетия находят отражение в русском языке, формируя его современный опыт, и что наше время востребовало много ранее существующих в русском языке слов в их неком новом качестве, что привело к семантическим сдвигам, изменению стилистической принадлежности, эмоционально-оценочного компонента значения, ассоциативно-коннотативных связей. Большинство таких слов соотносятся, прежде всего, с экономической и социально-политической сферами жизни, претерпевающими в настоящее время наиболее глубокие и ощутимые изменения. Примерами служат такие слова, как: акция, биржа, дивидент, брокер, спонсор, инвестиция, приватизация, маркетинг, президент, мэрия, мэр, собственник, капиталист, частная (собственность), референдум, оппозиция н др. С другой стороны, целый пласт советизмов приобрел негативную коннотацию, что особенно ощутимо в средствах массовой информации' бозьшевик, большевистский, коллективизация, социалистический, обком, райком, соцсоревнование, классовой и др. “Постсоветизм” автор рассматривает как складывающую лексическую подсистему, раскрывая особенности ее внутрисистемных связей и отношений. Подобный подход позволяет автору проследить на уровне языковых закономерностей особенности формирующегося политического и экономического уклада новой России. В качестве системо-образующих выделяет словообразовательные (ваучер - ваучерная приватизация - ваучеризация; спикер - спикерский - спикерство; спонсор - спонсорство - спонсоровать /проспонсоровать и др.), синонимические (согласие-консенсус, законный-легитимный; государственный-федеральный; номенклатурный работник-номенклатурщик; коллективизация-раскрестья- нивание и др ), антонимические (ближнее зарубежье-дальнее зарубежье, приватизация-национализация, федеративный-конфедеративный и др.), паронимические (федеративный-федеральный), родо-видовые (биржа: товарная биржа, биржа труда, фондовая биржа, биржа металлов и т.д ), ассоциативные переосмысления (приватизация-прихватизация, демократ-деръмократ, выбор России-выброс России и др ), фразеологические (афганский синдром, дикие гуси /российские наемники, воюющие на стороне чужих армий/), характеризующие этот лексический пласт. Сергей Хватов заключает: “Зарубежные преподаватели- русисты, часто оторванные от российской действительности из-за нехватки газет и отсутствия российского телевидения, они часто оказываются в затруднительном положении, сталкиваясь с необходимостью семантизировать ту или иную единицу “новой русской лексики”, соотносящую с новыми реалиями российской жизни” (с. 30). Заслуживает особого внимания статья доцента Бухаресткого университета 310 https://biblioteca-digitala.ro Марии Думитреску, Западноевропейские элементы в лексике русского языка (с. 31- 36). Опираясь на различные научные источники, Мария Думитреску приходит к констатации, что вторая половина XX века характеризутся множеством явлений внутри лексики русского языка, интенсивность и вариативность которых совпадают с 1990 годом. В процессе модификации моделирования лексики русского языка особо выделяются новые средства словообразования (образования с космо-, рок-, теле- цельно-, робот-, фильм-, цело-), а также процесс создания сложных прилагательных с тремя и более компонентами. Напр.: красно-зелено- черный, овощефруктокартофелехранилище, кукурузо-горохово-овсяно- соломенный, военно-научно-промышленно-политический и др. Необходимость включения подобных единиц в лексикографические издания с дискетным вариантом оказывается реальным. Автор справедливо замечает, что заимствование в пределах новой лексики русского языка (особенно из английского языка) занимает в наши дни центральное место по отношению к фактам модификации значения и возникновения новых единиц. Заимствования из английского языка, семантические сдвиги значения слова, характерные для русской общественно-политической лексики наших дней анализируются с разных точек зрения и в ряде других статен рецензируемого нами сборника: Gyotgi Feher (Будапешт), Русские.1 Вы действительно говорите по- русски? (с. 36-43), Людмила Гербик (Минск), Употребление слов "русский”, ‘‘российский” и их новых семантических оппозиций в российской и белорусской прессе (с. 43-58), lohann Korzeiewska-Berczynska (Olsztyn), Особенности перестроечной и постперестроечной мифологем - Из опыта анализа публицистического дискурса (с. 68-82), Марг^зита Манукиан-Мосер (Цюрих). Построение дискурсного пространства речевых реплик на визуально наблюдаемый объект (с. 93-113), Валерия Нечаева (Тубинген/Москва), Изменил в лексическом составе современного русского языка (с. 113-122), Ингеборг Охнейзер (Инсбрук), Еще раз о "состоянии русского языка" глазами филолога-иностранца (с. 122-133), Волфганг Спербер (Лейпциг), Традиция и новация в языке русской газеты (с. 133-140), Мая Шимонюк (Сосковец), Новая мифология и стилистические искания в русской публицистике (с. 152-162). Многие авторы статей данного сборника сравнивают положение русского литературного языка сегодня с ситуацией, в которой он находился в годы после Октябрьской революции (см. например работы: Николай Комлев (Москва), Контакт и конфликт этнических культур в зеркале языка (с. 58-68), Ирина Лысакова (С. Петербург), Социолингвистическая интерпретация эволюции публицистического стиля (русская пресса 1917-1994) (с. 82-93), Хилдегард Спраул (Сарбрюкен), Семантические изменения в русской общественно-политической лексике последних лет (1988-1993). Следует однако отметить, что положение науки в русском языке в настоящее время сильно отличается от ее положения ЗО-х годов и последующего периода: деидеологизация в области общественных наук позволяет сегодня утверждать, что совершилась “перестройка” в мире русистики. Эго еще одна важная особенность рецензируемого нами сборника. Сборник статей заканчивается Приложением, которое содержит краткий указатель литературы по русскому языку за 1984-1994 гт., а также предметный указатель обозначений (так как лексика в широком смысле слова занимает ведущее место среди исследуемого материала) и сведения об авторах статей данной книги. ФЕОДОР КИРИЛЭ 311 https://biblioteca-digitala.ro Bucovina - comunitate de culturi și limbi (Bakowina. Wspdlnota kultur i jțzykow), sub rcd. K. Feleszko și J. Molas. Varșovia, 1992. Spațiul bucovinean, după 1990 încoace, a devenit obiect de cercetare științifică și etno-culturală pentru numeroși specialiști europeni și nu numai, fiind încurajat totodată și de extinderea conceptului de multiculturalism sau multiculturalitale. Generos datorită sincretismului, precum și interferențelor lingvistice și culturale intense (româno-slavo- germane), acest spațiu, aflat vreme îndelungă sub semnul restrictiv al cenzurii, a început să fie examinat în ultimul deceniu pe baza accesului la documente de arhivă și la izvoare inaccesibile până în 1989. Mai mult, datorită organizării de simpozioane și conferințe științifice cu participare internațională^, dar preponderent a cercetătorilor reprezentând etniile din Bucovina, s-a ajuns nu numai la diversificarea perspectivei de abordare, ci și la un dialog nemijlocit, cu impact puternic asupra demersului științific Un merit deosebit în inițierea, chiar în anul 1991, a unei conferințe de acest gen, desfășurate în Polonia, în localitatea Podgaje, din voievodatul Pila, la care au participat specialiști polonezi, germani și ucraineni (din păcate au lipsit reprezentanții comunității evreiești și exegeții români) a revenit profesorului slavist, Kazimierz Feleszko, dc la Universitatea din Vatșovia. Născut la Cernăuți și obligat să se repatrieze în Polonia în perioada tulbure a evenimentelor generate de al doilea război mondial, K. Feleszko, lingvist cu contribuții serioase în domeniul cercetărilor slave comparate, a manifestat un interes permanent față de destinul Bucovinei, fiind convins că a sosit timpul, în sfârșit, ca specialiștii să pună într-o lumină cât mai obiectivă realitatea istorică și specificul multiplelor relații dintre etniile bucovinene. Rezultatul lucrărilor primei conferințe s-a concretizat în publicarea volumului Bucovina. Comunitate de culturi și limbi, cuprinzând un număr restrâns de studii, dar semnificative ca abordare și concluzii. Celelalte două volume, Bucovina. Lumini si umbre ale unei “Europe in miniatură”^ și Despre Bucovina. împreună sau separat? , cuprind lucrările conferințelor desfășurate tot în Polonia, în localitatea Jastrowie. de data aceasta și cu participarea românilor (1994, respectiv 1999). Spre deosebire de publicați- ile postbelice din România, Ucraina, Austria, Germania, SUA și Polonia, consacrate Bucovinei, în care accentul cădea pe elementele proprii, specifice diferitelor comunități etnice, intenția organizatorilor celor trei conferințe și a participanților a fost identifi- carea, dincolo de diferențe și particularități a structurilor integratoare, de apropiere a locuitorilor zonei. Fără a ne opri asupra fiecărui studiu în parte, vom încerca să surprindem câteva dintre problemele esențiale, aflate în centrul de interes al autorilor încadrați în volumul inițial. Astfel, de o atenție prioritară s-au bucurat denumirile celor mai vechi așezări din Bucovina de Nord. Pe baza analizei unor letopisețe din secolele ХП-ХГП, dar și al unor derivate formate mai târziu, autorul ucrainean Dmytro Bucko ajunge la concluzia că toponimele luate în discuție sunt (fe origine slavă și s-au format până în secolul al XTV- lea. Din păcate, din lista bibliografică lipsesc sursele românești. Este citată doar Cronica lui I. Neculce, ed. A. Procopovici, Craiova 1932. Numeroase date și informații cu privire la satele poloneze din sudul Bucovinei oferă articolul lui E. KloscH. Autorul urmărește “reconstituirea” etapelor de migrare și așezare a goralilor polonezi dc-a lungul secolelor După anexarea Galițici (1772) și a Bucovinei (1774) de către Austria, românilor și ucrainenilor bucovineni li s-au adăugat germani din Sudeți, unguri, armeni, ruși, evrei, țigani și polonezi. Primii gorali proveniți din îmrejurimile județului Czadca, situat în zona sileziană, au sosit în Bucovina înjurai anului 1803 și, pe lângă alte localități, s-au stabilit cu precădere în satele Solonețul Nou, 312 https://biblioteca-digitala.ro Pleșa și Poiana Micului. Spre sfârșitul secolului XIX, din cauza creșterii demografice și a înrăutățirii condițiilor de viață, mulți dintre ei emigrează din Bucovina. Intre 1895- 1896 au emigrat în Bosnia 40 de familii din Soloneț și câteva zeci din Poiana. Date exacte despre aceste migrații nu există întrucât până în 1890, autoritățile austriece îi încadrau pe polonezi în etnia slovacă. Profesorul german din Cernăuți, Rajmund F. Kaindl, precum și alți autori germani susțineau că muntenii polonezi din Bucovina sunt slovaci polonizați prin intermediul școlii și al bisericii. Această opinie a persistat vreme îndelungată. Autorul subliniază dificultățile de formare a conștiinței identitare care, în cazul grupul ui etnic polonez, se conturează abia în afara granițelor țării de baștină și în contact nemijlocit cu alte grupuri etnice. Un rol important în acest proces revine, după cum se știe, structurilor instituționale organizate: școala, biserica, tradiția etc. După o succintă trecere în revistă a principalelor ocupații ale goralilor. a obiceiurilor, ținutei ves- timentare, uneltelor gospodărești și a mâncărurilor de bază, în viziunea autorului polonez, Bucovina se conturează ca o mică Europă așezată la confluența unor “lumi” diferite, - slavă, romanică și germanică -, între filonul “vestic” și cel ‘estic”, un spațiu în care vreme îndelungată a dominat spiritul de toleranță și de integrare interculturală. După o “românizare” treptată a polonezilor bucovineni, contactul din ultimul deceniu cu Polonia are un impact benefic asupra evoluției lor spirituale în continuare. Un obiectiv de tradiție în studiile cu privire la grupurile etnice din Bucovina îl constituie studierea particularităților dc limbă și a interferențelor lingvistice. Din acest punct de vedere, astfel de spații multictnice reprezintă pentru lingviștii dialectologi și foneticieni un teren deosebit de ispititor. O încercare în acest sens, mergând pe urmele bucovinenilor polonezi emigrați în Bosnia, întreprinde sârbul Dusan Drljaca\ dist- ingând deosebiri dialectale. în fimeție de locul din care au venit. Totuși, în noile condiții de conviețuire, păstrarea identității lingvistice și etnoculturale este extrem de dificilă La rândtd său. profesorul K. Feleszko. poliglot bazându-se pe cercetări de teren, pe cunoașterea aprofundată a lucrărilor despre Bucovina atât din spațiul german, slav, cât și cel românesc, aduce date noi despre integrarea lingvistică a polonezilor bucovineni6. Diferențierile de limbă sunt determinate de cele trei direcții principale ale emigrării. Cei mai mulți polonezi au sosit în Bucovina din ținuturile învecinate, sud-est galițiene. Un alt grup provenea din Maloposlka, iar cel de al treilea era format din goralii județului Czadca. despre care am mai pomenit. Fiecare grup menționat reprezenta “o variantă lingvistică diferită”, predominante fiind însă trăsăturile proprii spațiului limitrof răsăritean (kresowy). Profesorul K. Feleszko pomenește despre un proces dc unificare lingvistică a polonezilor bucovineni și de acceptare a limbii votbite tocmai în acest spațiu răsăritean. Acest proces a fost susținut, printre altele, de factori interni, cum ar fi migrațiile din interiorul Bucovinei, dinspre sud spre nord și de la sat la oraș. Un alt fac- tor lingvistic unificator au fost școala și biserica în pofida acestei tendințe omogeniza- toare, într-un asemenea mozaic lingvistic și confesional cum este Bucovina, nici un grup etnic sau religios nu putea rămâne indiferent la influențele din sfera obiceiurilor sau a limbii. Dc aici numeroasele interferențe, manifestate la mai multe nivele. Pe baza jur- nalului unui polonez din satul bucovinean Waszkowce, K. Feleszko urmărește interfer- ențele survenite la nivel lexical, ajungând la concluzia că “sub influența realităților cul- turale bucovinene limba noilor sosiți și a primei generații de urmași ai acestora se îmbogățește rapid cu termeni proprii regiunii respective”. Datorită contactelor intense și variate interlingvistice, sfera terminologică devine proprietate comună a întregii colec- tivități bucovinene. Merită să menționăm totodată și studiile consacrate expresiilor frazeologice ucraineano-polone? și antroponimici polonezilor bucovineni^ pentru a demonstra aria și problematica laigă a cercetărilor din acest domeniu. 313 https://biblioteca-digitala.ro Studiile din volumul prezentat atestă necesitatea cercetărilor socioculturale, etno- grafice, lingvistice și antropologice în vederea înțelegerii profunde și lipsite de prejudecăți a evoluției spirituale și istorice a urmi ținut multictnic și multicultural, mar- cat de-a lungul timpului dc forța stereotipiilor, a generalizărilor superficiale sau a îngrădirilor documentare. întrucât celelalte două volume menționate mai sus ( Bucovina. Lumini și umbre ale unei “Europe în miniatură” și Despre Bucovina. împreună sau sau separat?) reprez- intă o altă etapă de cercetare și de conturare a viziunii asupra Bucovinei, considerăm că merită să fie prezentate și analizate într-o recenzie viitoare în numărul următor al revis- tei noastre. Mai ales că, paralel cu sesiunile de la Jastrowie, s-a desfășurat și festivalul folcloric ‘'întâlniri bucovinene”, ajuns în prezent la cea de a zecea ediție, manifestare ce merită la rândul său să fie prezentată pe larg cititorilor români. CONSTANTIN GEAMBAȘU NOTE 1 Conferința de la Augsburg, 1991 ; forumul “Bukowina Wic” de la Cernăuți, septembrie 1991 etc. 2 Bukowina. Blaski i denie “Europy w miniaturze”, sub red, K. Feleszko, J. Molas, W. Strutynski, Varșovia 1995. 3 O Bukowinie razem czy oddzielnie?, sub red. K. Feleszko, Pila-Varșovia, 2000. 4 Pohkie wsie na Poludniowej Bukowinie (Satele poloneze din Bucovina de Sud), p. 29- 37. 5 Tulaczka bosniackich Bukowincôw w ostatnim ptydziesiçcioleciu (Peregrinările bucovinenilor bosniaci în ultimii cincizeci de ani), p. 39-46. 6 integraeja jțzykowa Polakow bukowinskich (Integrarea lingvistică a polonezilor bucovineni), p. 67 -73; idem. Jqzyk polski na Bukowinie do roku 1945. Zarys prob- lematyki Limba polonă în Bucovina. Contextul problematicii), în Studia nad polszczyznq kresowq (Studii despre limba polonă din spațiul răsăritean limitrof) t. VI, Wroclaw, p. 7- 26. Vezi și Elena Deboveanu, Polska gwara Gôrali bukowinskich w Rumunii (Graiul polonez al muntenilor bucovineni din România) Wroclaw, 1971 ; St. Gogolewski, Polska gwara trojjçzycznej wsi Kaczyka w Rumunii (Graiul polonez în satul trilingv Cacica din România), Wroclaw 1972. ? Hajia Бабич, Укра1нсъко-польськ1 фразеолог1чш napa.ie.ti (на uamepiani буковинських zoeipoK i полъського мовилення) (Paralele frazeologice ucraineano- polone - pe baza materialului dialectal bucovinean), p. 47-52. ” Г. Бучко, Антропош.шя буковинських паляк1в (Antroponimia polonezilor bucovi- neni), p. 53-56. Anatol Pedestrașu, Dicționar rus-român. Cele mai uzuale cuvinte rusești. Liste de vocabular pe domenii și grupuri tematice. Tabele și scheme gramaticale ale limbii ruse. Consultant științific: prof. univ. dr. S. Vaimberg, București, Editura AII Educațional, 1999, 560 p. Lexicografia bilingvă ruso-română. care arc la activ un număr de dicționare de 314 https://biblioteca-digitala.ro certă valoare 1, s-a îmbogățit recent cu o nouă lucrare remarcabilă, datorată regretatului conf. dr. Anatol Pedestrașu, Dicționar rus-român (DRR). între copertele unuia și aceluiași volum sunt cuprinse, de fapt, trei lucrări: un dicționar bilingv, un dicționar tematic și un apendice de gramatică rusă sub formă de scheme și tabele. Firește, așa cum a fost concepută lucrarea, între cele trei părți consti- tutive există o strânsă legătură, ele dovedindu-se complementare și concurând deopotrivă la schițarea unei imagini cât mai cuprinzătoare a vocabulelor tratate. Prima secțiune (p. 19 - 342) conține circa 10.000 de cuvinte rusești însoțite de echivalentele lor românești. Precum se știe, o problemă dificilă, poate chiar cea mai difi- cilă, pentru un lexicograf este alcătuirea listei dc cuvinte. Se înțelege că un dicționar de dimensiuni reduse, cum poate fi socotit și cel discutat aici, pune pe autor în fața unor dileme foarte grele: ce cuvinte să fie incluse, ce cuvinte să fie lăsate la o parte. Pentru a alcătui o listă de cuvinte echilibrată, autorul DRR a pornit de la criteriul frecvenței unităților selectate, dar și de la structura vocabularului minim necesar în procesul de însușire a limbii ruse într-o primă etapă, ținând seama că, prin conținut și tehnica de prezentare a materialului, lucrarea se încadrează în categoria dicționarelor bilingve didactice; în cc privește latura strict lexicală, merită să fie subliniată atenția deosebită ce se acordă polisemiei, precum atestă bogăția de sensuri înregistrate la numeroase vocab- ule. Pe de altă parte, pentru o unitate lexicală sunt inserate adesea două sau mai multe echivalente românești, spre a oferi cititorului posibilitatea de a alege corespondentul cel mai potrivit în contextul dat. Pc alocuri, DRR are și atributele unui dicționar explicativ, datorită precizărilor care se dau în paranteză la echivalentele românești. Așa. la ras. начата se dă "salon (de spital)”; la штат^. “stat (în componența statelor federale)”; la отъехать, “a se îndepărta (cu un vehicul) ' ș a. Găsim, de asemenea, referiri la col- oratura stilistica sau la domeniul tematic caruia n aparține cavantul-titlu. Pe lângă aspectele semantice, DRR înfățișează o imagine completă a trăsă- turilor strict gramaticale ale vocabulelor inserate. Folosind un sistem riguros de sigle, autorul prezintă cititorului informațiile necesare privitoare la paradigma cuvântului respectiv, la principalele sale caracteristici formale, inclusiv cele cu statut de abatere sau de excepție de la normă. Astfel, la veibe sunt indicate perechea aspectuală, formele de persoana I sau a Il-a, tranzitivitatea sau intranzitivitatea, recțiunea verbală, formele par- ticipiale. în cazul unor verbe mai dificile, se fac trimiteri la tabelele sinoptice din secți- unea a treia a lucrării. Un element de noutate îl constituie specificarea, la adjective, a categoriei din care fac parte: calificative, dc relație sau posesive. Precizarea este importantă, știut fiind că între cele trei specii există diferențe notabile. Astfel, adjectivele calificative au unele însușiri și forme pc care adjectivele dc relație nu le au (ca de pildă gradele de compara- ție și forma scurtă). Prin urmare, încadrarea corectă a unui adejetiv într-un tip sau altul se dovedește indiscutabil utilă pentru folosirea sa corectă în discurs sau text. Practic, cel care utilizează DRR găsește aici suficiente informații gramaticale privitoare la cuvintele inserate, ceea ce îl scutește de a mai consulta și alte surse. Putem deci afuma că lucrarea în discuție se constituie și într-un foarte bun dicționar gramatical. Cea de-a doua secțiune conține un număr dc peste 3.000 dc cuvinte grupate în 74 de teme uzuale (p. 373 - 458), care acoperă o arie largă de domenii, ca “Fenomene ale naturii”, “Popoare și țări”, “Discipline sportive”, “Profesii, meserii, ocupații” etc. Așa cum arată însuși autorul, aceste grupuri tematice nu se adresează profesioniștilor în materie, ci publicului larg. Așa se și explică selecția riguroasă a termenilor incluși, în general cu o circulație mai largă și mi de strictă specialitate. Partea aceasta a lucrării 315 https://biblioteca-digitala.ro corespunde unui comandament îndeobște acceptat al didacticii modeme, și anume însușirea lexicului în cadrul unor microsisteme tematice susceptibile să contribuie la o mai rapidă formare a competenței comunicaționale. Deosebit dc inspirate sunt “Tabelele și schemele gramaticale” din secțiunea finală (p. 459 - 555), cu caracter teoretic și practic, care sistematizează în detaliu părțile de vorbire, cu paradigmatica aferentă și categoriile gramaticale specifice-^. Plecând de la convingerea că DRR va necesita peste un timp o reeditare, dată fiind indiscutabila sa utilitate, ne vom permite unele observații, de care, eventual, îngri- jitorul noii ediții va putea ține seama. 1) Dicționarul va avea de câștigat dacă unitățile-titlu vor fi însoțite de sintagme ilustrative, atâta vreme cât sensurile unor cuvinte se concretizează adesea numai con- textual. Ca să cităm un exemplu, rus. повестка este tradus prin “citație; convocare”, deși termenul mai are o accepție, dar numai in sintagma повестка дня “ordine de zi” 2) Ar fi de dorit să se găsească o modalitate de a corela mai strâns primele două părți ale dicționarului. Avem în vedere faptul că, din prima secțiune, iipsesc o serie de vocabule, fiindcă sunt date în grupurile tematice. Acest procedeu creează însă o anumită ruptură în șirul de termeni care aparțin aceleiași familii, lăsând și impresia unor omisiu- ni. De exemplu, vocabula морозный apare în prima parte, în schimb .мороз, морозно, морозить lipsesc aici, fiind incluse în grupurile tematice; морской apare în prima parte, dar море, în a doua. Și lista poate fi continuată Nedumerire provoacă și tratarea unui cuvânt-titlu ca марка, înregistrat în prima parte cu echivalentele românești “marcă, calitate”, în timp ce echivalentul “timbru” sc întâlnește numai în grupul tematic dedicat poștei. Totodată, găsim cuvinte care apar, chiar cu același sens, în ambele secțiuni, cf. батон, юрист, квартира, сборник etc., în schimb хлеб apare numai în grupul tematic. 3) Vor trebui înlăturate unele inadvertențe în împărțirea morfematică a cuvin- telor. De pildă, după cuvântul-titlu барышн/я apare -ни, gen. pl. -ень. Ținând seama că linioara (-) înlocuiește partea stabilă (până la bara /) a cuvântului, formele respective dau loc la o lecțiune eronată; tot așa, găsim говори/ть în loc de говор/ить, краси/ть 1 în loc dc кра/сить. 4) Pe alocuri, se pot semnala abateri de la ordinea alfabetică a listei de cuvinte (земля apare înainte de землетрясение, батон după батюшка). Aceste câteva observații nu scad cu nimic din valoarea lucrării, care, prin final- ități și structură, se constituie intr-un instrument indispensabil, ușor de folosit, în proce- sul de achiziție a limbii ruse. Se cuvine să subliniem meritul Editurii AII, care a asigurat tipărirea lucrării în condiții grafice dc excepție, cu o copertă de înalt nivel artistic, și, nu în ultimul rând, strădania consultantului științific, prof. univ. dr. S. Vaimberg, precum și a redactorului de carte, Olimpia Novicov, în pregătirea manuscrisului pentru publicare. Regretând că autonil DRR, conf. dr. A. Pedestrașii, nu s-a mai putut bucura de roadele trudei sale, ne exprimăm totuși satisfacția că el și-a înscris numele și prin această lucrare în istoria rusisticii românești. NOTE 1 Dintre cele apărate în ultimele decenii, spicuim: Eugen P. Noveanu, Dicționar rus- român (pentru uzul elevilor), București, 1976; Dicționar rus-român de termeni lingvis- tici și filologici, de un colectiv sub conducerea conf. dr. V Vascenco, București, 1970; Gh. Bolocan, Tatiana Voronțova. Elena Șodolcscu - Silvestru, Dicponar rus-român, București, 1985; Victor Vascenco, Mic dicționar rus-român, București, 1966; Tatiana 316 https://biblioteca-digitala.ro Mcdvedev, Mic dicționar rus-român, București, 1989; F. Chiriiă, A Ivanov, S. Wolf, R. Chivescu, Dicționar tematic rus-român, București, 1998. 2 De altfel, A. Pedestrașu a publicat și o carte cu titlul Gramatica limbii ruse în tabele și scheme: sistem, normă, dificultăți, EUB, 1995 și 1998. S. WOLF IVO SANADER, ANTE STAMA^, în această clipă de oroare, Antologia poeziei croate de război, în rom. de Petar Krstic și Milja Radan cu prefață de prof.univ.Ion Toboșaru, Ed. Mctropol, București. 1995 Antologia liricii croate dc război, ai cărei autori sunt dr. Ivo Sanader și prof. dr. Ante Stamac, a apărut în două ediții în limba croată (Laus, Split 1992 și Skolska knjiga. Zagreb 1994). A fost tradusă, până astăzi, în 12 limbi europene, dar și în japoneză, de exemplu. Cartea va mai fi tradusă și se așteaptă în curând un număr mai mare de tra- duceri, precum și ediția a treia, adăugită Prin traducerile realizate până acum, antologia se numără printre cele mai traduse cărți din literatura croată. Desigur că din acest număr simbolic de douăsprezece limbi în care a fost tradusă nu lipsește nici o limbă care este vorbită de peste douăzeci de milioane de oameni - româna. Trebuie subliniat că. pe lângă unii dintre scriitorii noștri. Krlcza și Andric, de exemplu, și numeroși nuveliști, precum Begovic, Kalem, SI. Novak. traduși în română de dr. M. Jivcovici. de dr D. Gămulescu. de dr V Frâncu ș a și publicați în culegerea Nuvele croate, această traducere a antologiei în limba română este prima de acest gen după înființarea noului stat croat. Antologia poeziei croate contemporane de război în această clipă de oroare, tradusă de Petar Krstic și prof. Milja Radan, cu o excelentă prefață a prof. univ. dr. Ion Toboșaru, șeful catedrei de teatrologie a Academiei de Teatru și Film și membra al Uniunii Scriitorilor din România, a văzut lumina tiparului în 1996, la editura Metropol. Lansarea acestei antologii, care a avut loc în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, nu a trecut neobservată. Cele 172 de pagini, însoțite de prefațș, ca și prefața la prima ediție a dr. Ivo Sanader și a dr. Ante Stamac, conțin o selecție din lirica de război a unor autori contemporani, ceea ce, alături de unele poezii ale unor barzi ai literaturii croate (Ujevic, Mihalic, Tadijanovic, Milicevic) reprezintă se înțelege, cea mai mare parte a antologiei. La sfârșitul cărții sunt date însemnări despre poeți și însemnări despre autorii antologiei, urmate de Glosar și Sumar. De ce a apărat această antologie? în mometul cunoscutei și tragicei agresiuni asupra Croației, în momentul ororilor războiului, al distragerilor și al morții, poporal croat s-a aflat în fața unei singure îndatoriri: aceea de a-și apăra patria. Fiecare în felul său. Soldații pe front, medicii și personalul medical în spital, preoții prin ridicarea moralului, politicienii explicând adevărul întregii lumi, tinerii și cadrele didactice prin ajutorul acordat dincolo de toate acestea ... în această stare generală de înalte sentimente morale ale unora față de ceilalți în lupta pentru supraviețuire a fiecărui individ și a poporului ca un întreg, scriitorii, intelectualii în general, își aduc propria contribuție. Cuvinte de revoltă împotriva violenței, strigăte de libertate și dreptate răsună în toate revistele, în toate ziarele, în toate publicațiile ... Desigur că nu au putut fi toate adunate la un Ioc, dar sunt sigură că se va face și aceasta cu timpii. Respectând libertatea selecției și convingerile critice ale autorilor, să spunem că 317 https://biblioteca-digitala.ro aceasta este una dintre posibilele selecții. Și unul dintre autori, și celălalt, pe lângă mul- tiplele îndatoriri (primul ca adjunct al ministrului afacerilor externe, înainte de aceasta ministru al științei, autor de eseuri și recenzii știițifico-literare, istorico-litcrare, critico- literare, al doilea ca șef al catedrei de teoria literaturii, traducător, redactor al unei reviste, poet, președinte al Uniunii Scriitorilor din Croația), încep o muncă serioasă. Citesc tot cc s-a scris și ceea ce apare în fiecare zi. își aleg criteriile de selecție și răspund prompt realității din jurul lor. Prin poezie, printr-o antologie. Pentru a se ține minte această clipă de oroare când: '"Sângele nu ne-a fost sortit/ pentru o viață nouă ...” Cum durerea îi este mai cunoscută omului decât bucuria, cu plânset te naști și mori, este mai demnă de atenție ideca călăuzitoare care îi ridică pe autori deasupra obișnuitului. înainte de toate, din antologie răzbat, pe lângă strigăte de protest, țipete sfâșietoare și convulsii, iubirea față de cei care au suferit pentru patrie, rugăciunea către Dumnezeu și lăsarea dreptății în mâinile Lui. Pe primul loc se află nu condamnarea, nici blestemarea dușmanilor, ci păstrarea chipului patriei: “Un popor sacrificat precum Iov. nu blesteamă, ci îl invocă pe Dumnezeu’’ (M. Machiedo) Dacă arta este o reflectare a vieții, atunci această reflectare tragică este trans- pusă aici într-un mod extrem de convingător. Lupta pe viață și pe moarte străbate antolo- gia, (te la Karlovac până în Dalmația, din Lika până în Slavonia, din Dubrovnik până la Vukovar - două orașe simbol al rezistenței și al dăinuirii croaților nu doar “în această clipă de oroare”, ci din secolul al VH-lea. Și nu doar a croaților din Croația, ci și a celor din Bosnia și Herțegovina! Părintele literaturii croate, Marko Marulic, a luptat de asemenea, prin versuri (poemul Judi ta) în îndepărtatul an 1501 împotriva cuceritorilor turci. (Istoriile ne sunt asemănătoare: Coșbuc - Trei, Doamne, și toți trei - dragostea răscolitoare a unui tată) Aproape că nu există scriitor care, într-un fel sau altul să nu fi scris despre tragedia Dubrovnikului și a Vukovarului, cu toate că fiecare rană de pe trupul țării asuprite este la fel de dureroasă. Legând simbolic Dubrovnikul - sudul - cu Vukovarul - nordul poeții au consolidat unitatea spirituală a țării, pecetluită de vărsarea sângelui copiilor nevinovați, de clopotnițele dărâmate, de mormintele profanate, de crucile distrase, de lanurile incendiate, de mâinile încleștate ale bătrânilor, de “arzulralc” lui Dumnezeu și oamenilor. “Sus pe Minăcta, dârz steagul stă-nălțat, semn că e viu vechiul spirit croat” (A. Stamac) Poetul J. Brkovid, muntenegrean, roagă Dubrovikul să-i ierte pe compatrioții săi: “O, câtă ură, mânie, răutate! Tu iartă-i, o, Urbe, iartă-i pentru toate - Cu tine pe suflet ei vor trece-n umbră!” Profunzimea suferinței orașului Vukovar este, poate, cel mai bine exprimată de versul lui Ernst Fiăer: “La Vukovar s-a oprit istoria”. Alegând poezii despre cumplitul moment autorii antologiei nu pierd din vedere mână Atotputernicului, Speranța că cea mai sfântă jertfă va rodi. 318 https://biblioteca-digitala.ro Iubirea nu are granițe. Cu ea nu se măsoară nici măcar credința. Sf. Pavel spune: “Chiar de aș avea o credință desăvârșită, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt.” Aici, în această antologie, scânteiază versuri de dragoste pentru patria-mamă răstignită. Dumnezeu, patria, familia au fost și rămân valori supreme. Cu toate că omul privind ororile și atrocitățile, ar striga, poate, și cu o doză de îndoială, precum odinioară poetul Lavoslav Viikclic: “Dumnezeule, dacă ești, unde ești?”, cu ochii spiritualizați totuși în întunecimea cerului presărat de grenade, poeta- călugăriță Marija od Presvetog Srca se identifică în marea iubire cu patria sa: “Și în timp ce cu tine mă răstignesc. cu știu că aurora învierii sosește: visele adânci libertatea vestesc; marea de sânge cu flori înflorește." în ceea ce privește valoarea artistică a unor poezii din acest “buchet de cuvinte”, bineînțeles că nu toate poeziile au valoare antologică și nici poeții nu sunt nume la fel de cunoscute. Limba, stilul, versul, forma sunt diferite: de la formele rig- uroase ale sonetului până la versul liber, de la versul de 4 silabe la cele de 16 silabe, de la limba croată standard la dialectele kajkavian și cakavian, de la poezioare scurte până la poeme în proză. Unele poezii, precum cea a Iui Drago Britvic, Doamne, păzește Croația, au specificul unui imn. Această poezie s-a cântat și la adunări ale croaților, ală- turi de imnul croat Lijepa nașa (Frumoasa noastră patrie) '. “O, Doamne, păzește-mi Croația, păzește-mi dragul cămin (...) Și la bine și la rău Fii cu noi și fii cu ea! Doamne, păzește-mi Croația Dragul meu cămin.” RUZICA SUăNJARA Croația SERGHEI ESENIN. CENTENAR (1895-1995), București, Editura Universității, 1997, 324 p. Lucrarea, consacrată centenarului nașterii lui S. Esenin, apare sub auspiciile Catedrei de limba și literatura rusă a Universității din București și a A.P.L.L.R. din România, sub îndrumarea unui comitet de redacție în frunte cu prof. dr. Vngil Șoptere- anu, redactor responsabil, în același timp autor al prefeței Aniversarea poetului, în care se subliniază, între altele, “... efortul autorilor de abordare a creației lui Esenin din unghiuri de vedere noi, eliberate de orice scheme și idei preconcepute, și de comunicare a unor date inedite^ [subl. n.] referitoare la viața și sfârșitul tragic al poetului” (p.5). Culegerea conține comunicările prezentate în zilele de 13 și 14 octombrie 1995 cu prilejul simpozionului internațional consacrat aniversării în discuție, respectiv 27 de articole, structurate sub forma a patru secțiuni tematice. Este un volum excelent, care se citește cu plăcere și folos, stârnind totodată trăiri nostalgice. Dar, mai întâi, despre cuprins (titlurile contribuțiilor vor fi redate, toate, în limba română, de asemenea citatele). 319 https://biblioteca-digitala.ro Din prima secțiune intitulată Mit și literatură. Simbolică, fac parte următoarele articole: Virgil Șoptereanu, Poetica creației mitologice în opera lui Serghei Esenin și tradițiile simbolismului rus (unde se evidențiază, între altele, făptui că “... pe “poetul satului rus’’ îl apropia de simboliști atitudinea sa bine cunoscută față de progresul teluric, care i se înfățișa când sub forma unui “stupid zornăit metalic", când sub forma unei “necruțătoare cavalerii de oțel” (p. 13); Anela Dobre. Mitul solar în creația lui Serghei Esenin (Autoarea, cercetătoare de frunte a liricii csenicnc. ne mărturisește spre sfârșitul studiului: “Toate minunile pe care se simte în stare Poetul-Titan să le înfăptuiască se datorează forței Cuvântului, care poate prin magia poeziei să creeze Minunea: “Cărți împletim din soare / Tropi scuturăm din ram”.” p.34); Dumitru Balan, Esenin și Biblia (“Esenin, fără a fi un credincios fervent,a pus la contribuție, cu o deosebită măiestrie, simbolica biblică și religioasă pentru a crea o lume poetică nouă, feerică, întipărită în creația literară a epocii” p.57); Antoaneta Olteanu, Imaginea lunii în poeziile lui Serghei Esenin (“Luna se joacă cu poetul, luând diferite înfățișări, coborând agale din când în când de pe firmament” p.59), Maria Osiac, ion Dodu Bălan, Imaginea satului în poezia lui Serghei Esenin (“Așa cum la Goga întreaga Transilvanie se reflectă în sat, la Esenin Rusia e satul trezit în prag de Rusalii, satul cuprins de secetă ori bătut de război, carele ce se-ntorc de la câmp, cosașii, flăcăii și fetele prinși în iureșul dansului, mama, bunicul și bunica, izbele cu streșini de paie ...” p.74). Din cea de-a doua secțiune, având titlul Poetică, stilistică, lexicologie, fac parte următoarele articole: Ecaterina Fodor, Paradigma zoonimelor în poezia lui Serghei Esenin (“în creația poetică a lui Serghei Esenin zoonimele sunt examinate din două puncte de vedere: dintr-un punct de vedere primar, nominal, ca denumire a unui anumit reprezentant al regnului animal, și sub aspect secundar, în structura figurilor dc stil dintr- un anumit context” p.81); Livia Cotorcea. Serghei Esenin și problema semnului poetic (“... pentru Esenin problema legămrii dintre sens și sintaxă (compoziție) este principalul clement al creației poetice” p. 101): Mana Dumitrescu Lingvistica textului esenian (“... cercetarea textului esenian este mereu nouă, oferindu-ne posibilitatea de a examina într- un chip novator fiecare din clementele sale în funcție de evoluția generală a limbii și a limbajului poetic” p.109); Diana Tetean, Odarca Bout, Rolul gamei cromatice în poetica lui Esenin (“Culoarea albastră^ se revarsă pur și simplu în întreaga poezie a lui Esenin...”, ea “întruchipează perfecțiunea universului și posibilitatea dc a realiza per- fecțiunea perceperii acestui univers” p. 111, 114); Mihaela Moraru, Estetica traducerii cuvintelor-cheie cu conținut afectiv din poezia lui S. Esenin (Este vorba despre echivalarea bilingvă a unor adjective cu valoare cromatică ca, de ex., goluboj ‘albastru deschis, azuriu’, care se repetă ca leitmotiv în numeroase situații, la fel ca și sinij ‘albas- tru închis, siniliu’, de care s-au ocupat și autoarele articolului precedent): Dana Cojocaru, Termenii ‘rodnoj ’și ‘rodimyj 'în lirica eseniană și echivalentele lor în traduc- erile românești (Autoarea ia în discuție o serie de “transformări lexico-sintactice”, pe care le suferă în română lexemele din original, aceste transformări fiind inevitabile din cauza restricțiilor prosodice, p.I47, 148); Simion lurac, Serghei Esenin despre limba și stilul beletristicii (Subiectul articolului îl constituie concepția lui Serghei Esenin asupra conexiunii dintre artă și realitate, exprimată într-o serie de articole, note, scrisori și recenzii); Adriana Cristian, Poemul dramatic “Pugaciov” de Seighei Esenin realitate și fantezie creativă (Autoarea apropie, nu fără imaginație și talent, poemul Pugaciov de celebrul Cuvânt despre oastea lui Igor, făcând totodată asocieri între autorul poemului și genialul Claude Debussy), Elena Abrudan, Serghei Esenin - “Motive persane". Materie și imaginație (“ ...pătninzându-se dc imaginile tradiționale ale liricii persane, de ritmul și melodicitatea versului oriental, poetul a reușit să surprindă esența esteticii orientale, a reușit să recreeze o Per sie a sa" p. 170); Romeo Chivescu, Mihai Nistor, 320 https://biblioteca-digitala.ro Mijloace de creare și recreare a metaforelor eseniene în limba română (Se pune în evi- dență “punctul crucial în cadrul uriașului act al traducerii, adică recrearea imaginii din original într-o altă limbă, în cazul dc față în română" p.175). Din ultima secțiune, a treia, intitulată Cutai rologie, fac parte următoarele arti- cole. Gheorghc Barbă, Serghei Esenin prozator (“Nu încape îndoială că, în raport cu strălucirea și perfecțiunea creației poetice a lui Esenin, proza sa e palidă. Dar și acest aspect al moștenirii sale literare merită să fie investigat” p. 186); Miicea Croitoru, Câteva considerații asupra celor trei Rusii ale lui Esenin: Rusia sovietică. Rusia în amurg și Rusia orfelină (Cele trei texte, scrise în același an, 1924, exprimă “.. năzuința autorului de a accentua succesiv, dc a lăsa pe prim plan când o ipostază, când alta a uneia și aceleiași Rusii”, în care lirica poetului nu-și mai găsește locul: Mqja poezija zdes’ bol’se nc nuzna,/ Da i, pozaluj, sam ja toze zdes' ne nuzen, p.205,206); S G Umerov, Despre asemănarea nepotrivirilor. “Mirgorodul de fer' și “Motivele persane” • fantasme ese- niene. Hipotipozele și valoarea lor funcțională (Potrivit autorului, în Mirgorodul de fier - o lecțiunc posibilă, postgogoliană: Mir(ovoj)gorod - sc respinge utopia tehnocrată a Occidentului, în timp ce în Motivele persane se preamărește frumusețea idilică a Orientului; oricum, “Ésenin e cu mult mai complex decât și-au închipuit unii până acum” p.231); Adriana Uliu, Serghei Esenin și avangardismul rus (“Când se vorbește despre “avangardismul” lui Esenin, se menționează de fiecare dată aderarea sa la imagism. Credem că (și) în analogia dintre poet și imagiști a acționat același proces al atracției- rcspingerii, care a caracterizat relațiile sale cu cercurile literare” p.247); L. R. Levina, X A. Esenin și teatrul (După cum se știe, Esenin n-a scris teatru. în scliimb, a recitat cu suc- ces, în nenumărate rânduri, din versurile sale, folosind scena teatrelor de estradă, cafenelele, saloanele literaro, radioul); V. V. Filippov, X Esenin și E fukșm - reprezen- tanți ai culturii ruse (O paralelă intre cei doi scriitori, cu virtuale influențe ale liricii ese- niene asupra operei lui V. Șukșin, autor de scrieri literare, regizor, actor de cinema); A. M. Șor, Versiuni ale morții lui S. A. Esenin în lumina unor materiale din presa rusă din ultimii ani. Sinteză (Deși îmrejurările morții lui Esenin continuă să fie învăluite de mis- ter, o versiune devine acum dominantă: Esenin a fost asasinat. Așadar, nu s-a sinucis.^ Aceeași soartă, credem, o va avea cinci ani mai târziu, în 1930, și Maiakovski); Grunea Marchelov, Amărăciunea sfârșitului inevitabil în lirica lui Esenin (“Pe Esenin, ca pe ori- care alt cugetător, l-au frământat problemele filozofice, de concepție asupra lumii. Printre acestea, ideea scurgerii timpului este obsedantă, ea provoacă îndoieli: “Viața... Nu pot înțelege menirea ei, și-apoi nici Christos n-a dat în vileag scopul vieții” p.289); Andreea Bercea. S.A. Esenin. Reîntoarcerea la originile eului liric (Este vorba despre “casa părintească, mama, a cărei amintire poetul a păstrat-o cu dragoste toată viața, satul natal și traiul la țară și, firește, natura: mestecenii albi și scorușul, enigmatica lună și stepa albastră” p.293, 294); Paul Polidor, Isadora Esenin sub zodia interferențelor cul- turale (Melopoetica sentimentelor) (“Descătușarea sufletului liric, deboidarea imagis- tică, respirările poetice, trecute prin filtrul unui melos pseudoascuns au sălășluit perma- nent în impulsul creator al celor doi, Esenin și Isadora, de aceea poate n-a fost o întâm- plare întâlnirea lor” p.300); Gheorghe Boaghe, Esenin și Goga. O viziune asupra satu- lui (Cei doi “... surprind cu inovații poetice universul vieții rurale, iar în sfera imaginii poetice realizează o permanentă legătură cu poezia tradițională din locurile pe care le reprezintă” p.314); Siegfried Wolf, Romeo Chivescu, Serghei Esenin în mari enciclope- dii (“La Grande Encyclopédie Larousse ... [conține] cea mai amplă tratare lexicografică a figurii lui Esenin în lucrările consultate de noi” p.317). Autorii articolelor trecute în revistă sunt cadre didactice și cercetători științifici din România, dar și de peste hotare, din București, dar și din alte orașe ale țării, spe- cialiști în biblioteconomie și istorie literară, mâniutori ai condeiului critic și tineri asis- 321 https://biblioteca-digitala.ro tenți, mai toți fiind literați și lingviști, de unde și predilecția unora pentru metodele stilis- ticii literare, a altora pentru procedeele stilisticii lingvistice. în ciuda acestei diversi- ficări, pe toți autorii eseurilor de mai sus îi unește pasiunea investigării tragicei genial- ități poetice a bardului din Kcnstantinovo, despre care Vladimir Strcinu ne spune cu gravitate: “Nu e o metaforă că Esenin, ca să-și scrie opera întreagă, muiase tot timpul penița în sângele său.”4 Lectura volumului ne prilejuiește, între altele, reținerea în memorie a unei serii de aserțiuni sugestive cu privire la Esenin, cele mai multe dintre ele vizând lumea satului: Este poetul casei țărănești cu bârne de aur (p. 14); Esenin cultiva imaginea cosmică a izbei țărănești (p.28); “Simt ultimul poet cu satu-n glas” (apare de mai multe ori, de ex. la p.73); Poetul surprinde specificitatea satului într-un amurg de veac (p.73); Esenin este poetul satului rusesc de la începutul secolului XX (p.74); La Esenin Rusia e satul trezit în prag de Rusalii (p.74); Rădăcinile lui sunt profund populare, poetul ne-a forțat să simțim rădăcinile țărănești ale imaginilor sale și să le lăsăm să pătrundă profund în noi (din critica literară a lui Lev Troțki, p.76); Poetul e cuprins de nostalgia locurilor natale (p.141); Esenin c poetul imaginilor suprinzătoare (p. 169), Esenin fără sat n-ar fi Esenin (p.207); Căsătoria unui flăcău dintr-un sat din Riazan cu prima balerină a Americii a fost un experiment artistic sui-generis (p.220); Unul din cei mai citiți lirici ruși (p.316); Maestru al peisajului profund psihologizat (p.317); Strâns legat de climatul satului natal, era un adversar al civilizației citadine și al invaziei urbanismului, fiind urmărit toată viața de amintirile nostalgice ale trecutului patriarhal (p.319, 320). Eseurile sunt scrise, cele mai multe dintre ele, în spirit larg artistic și comparatist, cu interesante analogii pe tărâmul muzicii (Richard Wagner, Claude Debussy), al artelor plastice (Sandro Botticelli, Marc Chagal), al liricii românești (Lucian Blaga, Nicolae Labiș), al filozofiei și esteticii (Lev Tolstoi. Umberto Eco). Este, după cum spuneam la început, o carte excelentă. $ NOTE Vezi, dc ex., articolul lui S.G. Umcrov, p. 210 și urm., în care se aduc în discuție numeroase aspecte, necunoscute mai înainte, din viața politică și literara a Rusiei în anii '20. Din acest eseu aflăm și faptul că Serghei Esenin provine dintr-o familie de “staroveri” (vechi credincioși) și că se mândrea cu acest lucru, evocând cu nostalgie atmosfera izbei natale, “cu icoane vechi și lumină slabă de candele”. Era, așadar, rudă bună cu lipovenii noștri. în nisă rom. albastru are două corespondente contextuale: sinij ‘albastru închis, siniliu’ (uneori ‘vânăt’, cf. rus. sinjak = rom. vânătaie) și goluboj ‘albastru deschis, azuriu’. Deosebirea dintre cele două valori în rusă este, din punctul nostru de vedere, pur cantitativă, de intensitate cromatică, și nu calitativă, rom. albastru fiind un invariant sui- generis al celor două variante rusești. Dovadă faptul că la Esenin unul și același deter- minat (desemnat) poate fi însoțit, în funcție de context și de starea sufletească a poetu- lui, când de un anumit determinant, când de celălalt : sinij vecer, dar și goluboj veier (alte exemple v. la p. 115). în schimb, un substantiv ca Rus ’ (= rom. Rusia) nu poate fi însoțit, în mod surprinzător, decât de cel de-al doilea epitet: golubaja Rus ’. CitinduT pe A.M. Șor, ne dăm seama că două ar fi, în esență, principalele motive care ne fac să credem că Esenin nu s-a sinucis: a) Pe facies au fost descoperite urmele unei lovituri cu un obiect contondent: a fost suprimat “putem nanesenija emu po licu udata tveniym predmetom” - spune unul 322 https://biblioteca-digitala.ro din criminaliști. "Takuju ranu mozno naœsti lis’ metalliéeskim predmetom” - spui« alt criminalist. Un om, înainte de a se sinucide, nu se desfigurează - spunem noi. Iar ver- surile pesimiste (V etoj zizni umeref ne novo... “) nu pot constitui proba unei intenții dc sinucidere. Sentimente de tristețe, de amărăciune și neliniște au avut și alți poeți geniali (“Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea: / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea !”), dar acest lucru nu i-a detrminat să-și facă seama. b) Enigmatica cameră nr.5 de la parterul hotelului “Angleterre” (azi “Astoria”), în care a fost descoperit corpul neînsuflețit al poetului, n-a fost în realitate niciodată locuită de Esenin. în registrele hotelului numele său nu figurează. Ce s-a întâmplat de fapt? Reconstituirea împrejurărilor este destul de dificilă, dar plauzibilă: la sosirea sa din Moscova, Esenin a fost arestat în gară și dus la unul din sediile VÔK din apropierea hotelului “Angleterre” de unde, în stare dc inconștiență, a fost târât prin tunelul care leagă acest sediu dc hotel (tunelul mai există și acum) și aruncat în camera nr. 5. Președinte al VCK era pe atunci F.E. Dzerzinskij, care nu putea să nu știe de această ispravă a subalternilor săi din orașul de pe Neva. Apud Maria Osiac, Ion Dodu Bălan, Imaginea satului în poezia lui Serghei Esenin, în voi. de față, p.77. Inadvertențe (menționăm între paranteze formele corecte): Poetul p.32 (poetul, i.e. cu inițială minusculă); v kurse lekcii p.109 (v kurse lekcij); nojaarja p.153 (nojabr- ja); upomjanem p.164 (upomjanem), vostocinaja p.173 (vostoènaja); S. S. zi p.186 (în rusă se ortografîază fără puncte); Jer russischer Avangarde p.252 (der russischen Avangarde); Futuristov p.251 (firtnristov, i.e. cu inițială minusculă); rabocij p.3O5 (rabocij); siecle p.317 (siècle); La Petit Larousse illustré p.317 (Petit Larousse illustre sau, eventual, cu articol masculin); Encyclopédie p.32() (Encyclopédie). VICTOR VASCENCO Heidelberg, mai 1998 https://biblioteca-digitala.ro PERSONALIA CONF. UNIV. DR. FEODOR CHIRILĂ LA 60 DE ANI O dată aniversară prilejuiește întotdeauna o privire retrospectivă asupra drumului parcurs de cel în cauză. Mai ales vârsta de 60 de ani constituie un moment dc bilanț. Feodor Chirilă, distinsul nostru coleg, s-a impus, prin ceea ce a realizat și continuă să înfăptuiască în sfera preocupărilor sale, ca o prezență activă distinctă. Pe drept se plasează în grupul intelectualilor de frunte ai etniei rușilor staroveri din țara noastră. Eminent dascăl, metodist recunoscut, dialectolog, este unul dintre cei mai competenți specialiști din domeniul rusisticii din cadrul învățământului universitar românesc. S-a născut la 25 aprilie 1938 în localitatea Carcaliu, județul Tulcea. După ter- minarea școlii elementare în comuna natală (1950) urmează cursurile Școlii pedagogice cu predare în limba rusă din București (1950-1955), după care va absolvi Facultatea de filologie (secția rusă) a Universității din București (1960), iar apoi și Facultatea de limbă și literatură română a aceleiași Universități (1969). în 1960 a fost repartizat să luccreze în calitate de ziarist la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de lângă Consiliul dc Miiniștri, unde a funcționat până la 1 octombrie 1962. Din 1962 și până în prezent a îmbrățișat cu pasiune cariera universitară, ocupând funcțiile didactice de asistent (1962-1978), lector (1978-1993), iar din 1993 pe cea de conferențiar. în 1976 a obținut titlul de doctor în filologie printr-o apreciată teză de doc- torat (Sinonimia în graiul rus din Carcaliu, județul Tulcea). Paleta problematică a activității didactice este extrem de vastă și diversificată. A predat și predă cursul practic și cursul teoretic de limba rusă contemporană la diverși ani de studiu la secțiile de specialitate A și B, la lectorate, în cadrul cursurilor postuniver- sitare. De ani de zile ține în exclusivitate prelegeri de metodică a predării limbii ruse la specialitățile A și B, curs teoretic opțional de semantică contrastivă și implicațiile ei în predarea îimbii ruse, curs teoretic de lexicologie la anul IV, curs de sintaxă a frazei la anul III, precum și curs teoretic special de etnologie slavă la anul IV și masterat. Pe lângă impresionanta muncă didactică, Feodor Chirilă s-a manifestat plenar în planul cercetării științifice și al elaborării de cursuri și manuale universitare și a numeroase manuale, cărți de citire, culegeri și alte auxiliare didactice ce acoperă tot spectrul învățământului preuniversitaral elevilor aparținând etniei rușilor lipoveni. Toate acestea, alături de câteva ediții îngrijite și prefațate, însumează până acum 10 volume ce- i aparțin în exclusivittate și tot atâtea realizate în calitate de coautor, lucrările sale fiind bine primite în țară și în străinătate. De menționat că primul Abecedar în limba rusă pen- tru copiii rușilor lipoveni (apărut în două ediții: 1992, 1996) și prima monografie de țin- ută universitară despre graiul rușilor lipoveni din România (Probleme de sinonimie dialectală, București, 1977) aparțin lui Feodor Chirilă. Și celelalte cursuri și manuale în domeniu, întocmite de el sau în colaborare, reprezintă o vastă și scrupuloasă muncă de pionerat în țara noastră. în paginile publicațiilor de strictă specialitate, dar și de larg interes, au exprimat aprecieri pozitive asupra contribuțiilor lui F. Chirilă cunoscuți pro- fesori universitari, precum Emil Vrabie, Boris Cazacu, Ecatcrina Fodor, Ivan Evseev, Victor Vascenco ș.a., relevându-se, printre multe altele, “inițiativa de amploare”, “vasta informație”, “cercetarea valoroasă”, “notă de permanentă autenticitate”, “lucrarea dc sinteză temerară”, iar autorul fiind caracterizat drept “un specialist incontestabil”, “exce- lent cunoscător al graiurilor ruse din România”, făcând parte dintre “destoinicii oameni de știință din rândurile etnici” staroverilor. 324 https://biblioteca-digitala.ro Cu privire la Metodica predării limbii ruse (1993). elaborată împreună cu regre- tatul coleg Mihai Marinescu, s-a scris că este concepută ‘ în lumina ultimelor cercetări didactice, psihologice și dc altă natură”, că “ca umple un gol resimțit de multă vreme în didactica predării”. O "izbândă cărturărească” este considerat Manualul de limba și cul- tura rusă (1996) pentru elevii ruși lipoveni din clasele IX-XIIL pentru semnării peda- gogice și licee (autorii: F. Chiriiă, A. Ivanov și prof. Valentina Jercea), realizat în cea mai marc parte, după precizările din sumar, dc Feodor Chiriiă. “Lucrarea - scrie Ivan Evseev - impresionează prin volumul ei (464 p.) și mai ales prin ambiția autorilor de a pune la dispoziția tinerei generații dc ruși lipoveni din România o adevărată enciclopedic a cul- turii ruse, care vine să umple un gol cultural resimțit de un întreg lanț de generații de staroveri ruși, pe care destinul istoriei i-a așezat să viețuiască, timp de aproape trei sec- ole, pe pământul României”, că această “enciclopedie” într-un volum “cuprinde atât devenirea în timp a culturii ruse, cât și realizările ci dc vârf în aproape toate domeniile artei, economiei, politicii, educației, științei etc.” Colegul Feodor Chiriiă a publicat peste 80 de studii, articole, cronici și recenzii. A prezentat peste 100 de comunicări la diverse manifestări științifice la nivel național și internațional (Berlin Praga, Budapesta, Zagreb, Moscova, Helsinki, Lisabona, Novosibirsk, Vbronej, Riazan, Regensburg etc ). Una dintre caracteristicile specifice ale contribuțiilor lui F. Chiriiă în domeniile didactic și științific este relevarea pregnantă a tuturor aspectelor civililizației și destinu- lui istoric ale etnici căreia îi aparține, comunitate națională cu o bogată spiritualiate, cul- tivată și păstrată cu sfințenie în datinile, limba, folclorul, credința, în existența și îndelet- nicirile cotidiene, în frumoasele obiceiuri și tradiții, în profilul moral al oamenilor. De aici pornește, cred, implicarea sa cu toată pasiunea în promovarea și transpunerea în fapt a dezideratului, formulat de el însuși prin cuvintele: “Datoria noastră este de a păstra limba noastră, cultura noastră, dc a Ic dezvolt#, dc a Ic face cunoscute lumii întregi*. Cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani a colegului Chiriiă o mai tânăra conațională de-a lui scrie în ziarul “Zorile”: “Contribuția d-lui F. Chiriiă la studiul limbii și culturii ruse, a strămoșilor noștri de către copiii ruși lipoveni este incontestabilă”, el contribuind sub- stanțial la “punerea bazelor studierii limbii ruse ca limbă maternă”. El s-a dovedit în același timp un excelent organizator în direcțiile importante ale procesului de învățământ universitar și preunrversitar, având dc mulți ani responsabilități privind îndrumarea practicii pedagogice a studenților, conducerea olimpiadelor școlare de limbi modeme (în speță de limba rusă), inițiind și organizând, totodată, olimpiade de limbă și cultură maternă ale elevilor ruși-lipoveni. A participat și participă la diferite comisii și organisme guvernamentale privind învățământul în limbile minorităților naționale, a fost membru în comisia mixtă a Consiliului pentru minoritățile naționale și în Consiliul național al audiovizualului în calitate de specialist-consultant. In 1990 a reprezentat Comunitatea rușilor lipoveni în Parlamentul provizoriu al României (CPUN). S-a numărat printre fondatorii publicației bilingve “Zorile”. S-a remarcai prin desele apariții la Televiziunea Română în cadrul emisiunii “Conviețuiri”. Substanțial este aportul său în calitate de metodist în domeniul perfecționării profesionale a cadrelor didactice din învățământul de cultura generală și cel liceal. Pentru rezultatele obținute în munca de specialitate, educativă și cetățenească, el a fost distins în 1967 și, respectiv, 1972, cu Diploma de onoare a Uniunii Asociațiilor Studenților din România. In 1992 i s-a acordat Medalia de merit de către Asociația Internațională a profesorilor de limbă și literatură rusă (MAPRJAL). Se cuvine a fi amintite aici calitățile de om și coleg ale dascălului Feodor Chiriiă, care sc manifestă printr-o rară hărnicie, putere dc muncă deosebită, franchețe, punctual- itate, prin suflet generos, fiind săritor și corect, un om pe care poți să te bazezi oricând. 325 https://biblioteca-digitala.ro Bibliografie selectivă I. Volume 1. Probleme de sinonimie dialectală. București. 1977. 397 p. 2. Limba rusă contemporană. Sintaxa frazei. Editura Universității din București, 1994 (suplimentare dc tiraj -1997), 143 p. 3. Bukvar '{Abecedar în limba rusă pentru copiii ruși lipoveni), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, 254 p. 4. Russkij jazyk, ucebnik IV klassa dlja ucascichsja russkih-lipovan, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, 254 p. 5. Russkij jazyk, ucebnik IV klassa dlja ucascichsja russkih-lipovan. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, 181 p. 6. Russkij jazyk i russkaja kultura, ucebnik Vf} klassa dlja ucascichsja russkih- lipovan, Editura Didactică și Pedagogică București, 1997, 293 p. 7. Russkij jazyk i russkaja kul tura, ucebnik VIII klassa dlja ucascichsja russkih- lipovan, Editura Didactică și Pedagogic”, București, 1999, 406 p. 8. Limba rusă, manual pentru cursuri postuniversitare, Editura Universității București. 1997, 399 p. (coautor). 9. Gramatică practică a limbii ruse. Morfologie, manual pentru studenții anilor I-HI de la secțiile de profil din cadrul învățământului filologic, red. resp. Ecalerina Fodor, București. 1986, 423 p. (coautor). 10. Limba rusă, manual pentru secțiile de specialitate, Editura Universității din București, voi. II - 1985. 520 p.: voi. III - 1988. 442 p.; voi. IV - 1989, 388 p. (coautor). 12. Probleme de dialectologie. Graiurile rusești lipovenești din România, Editura Universității din București, 1993, 333 p. (coautor). 13. Limba rusă, manual pentru învățământul superior filologic, voi. II, Editura Universității din București, 1995. 497 p. (coautor). 14. Limba rusă, manual pentru învățământul superior filologic, voi. III, Editura Universității din București. 1997, 264 p. (coautor). 15. Kniga dlja ctenija, dlja ucascichsja russkih-lipovan, V-tlII klassov, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997. 246 p. (coautor). 16. Kniga dlja ctenija, dlja ucascichsja russkih-lipovan, V-VIII klassov, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, 463 p. (coautor), (ediția a 11-a revizuită și adaăugită, 1998, 519p.). 17. Russkij jazyk, ucebnik III klassa dlja ucascichsja russkih-lipovan, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, 124 p. (coautor). 18. Russkij jazyk, ucebnik II klassa dlja ucascichsja russkih-lipovan, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, 144 p. (coautor). 19. Russkij jazyk i russkaja kul tura, ucebnik 17 klassa dlja ucascichsja russkih- lipovan, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, 225 p. (coautor). 20. Russkij jazyk i russkaja kul tura, ucebnik dlja ucascichsja russkih-lipovan, IX-X1I klassov, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, 464 p. (coautor). 21. Dicționar tematic rus-român, Termeni și sintagme, Editura Araiat, București, 1998, 81 Op. (coautor). IL Ediții îngrijite și prefațate 22. Redactor responsabil la volumul: Limba rusă, manual pentru secțiile de spe- 326 https://biblioteca-digitala.ro cialitatc, voi. IV, 1989, 296 p. 23. Cuvânt înainte și lista bibliografică privind istoria rușilor lipoveni din România, la volumul: Probleme de dialectologie. Graiurde rusești lipovenești din România, Editura Didactică și Pedagogică, București. 1993, p. 3-4; 268-281. 24. Redactor coordonator și prefață la volumul: Kniga dlja ctenija, dlja ucasci- chsja russkih-lipovan, l-VUl klassov. Editura Didactică și Pedagogică, ediția a Il-a, 1998. p. 3-5. UJL Studii și articole (publicate în volume și reviste) (Listă selectivă) 25. Unele particularități lingvistice ale graiului lipovenilor din Carcaliu, jud. Tulcea, învoi. “Studia philologica”, București, 1968, p. 501-523. 26. Evoluția raporturilor sinonimice pe baza împrumuturilor într-un grai rus din jud. Tulcea, în voi.: Probleme de filologie rusă, Editura Universității din București, 1975, p. 219-229. 27. Cauze ale apariției și dezvoltării sinonimiei dialectale. în voi. : Probleme de filologie rusă, Editura Universității din București, 1976, p. 175-197. 28. Raporturi sinonimice dintre lexeme care exprimă noțiunea "căi de comuni- cații " în limbile rusă și română, în voi.: Sesiunea științifică a cadrelor didactice (editat de Institutul de construcții din București), 1976, p. 102-115. 29. Sinonimia lexemelor exprimând noțiunea "mișcare în spațiu" într-un grai rus din România. în voi.: Probleme de filologie rusă. Editura Universității din București 1976, p. 115-133. 30. Sinonimia în graiul rus din Carcaliu, jud. Tulcea, (Rezumatul tezei de doc- torat), TUB, București, 1976, 25 p. 31. Sinonimia totală în graiul rus din Carcaliu, jud. Tulcea, în voi.: Probleme de filologie rusă. Editura Universității din București, 1977, p. 149-166. 32. Conceptul de "vietate" în limbile rusă și română, în voi. Cercetări în dome- niul limbilor și literaturilor străine, (editat de Academia de studii economice din București). București, 1978, p. 53-61. 33. Analiza semică a lexemelor exprimând noțiunea "plin de curaj" în limbile rusă și română, în voi.: Probleme de filologie rusă, TUB, București, 1978, p. 68-78. 34. Locul dicționarului bilingv tematic în însușirea limbajelor de specilitate, în voi.. Cercetări actuale în domeniul limbilor și literaturilor străine, (editat de Academia de studii economice din București), București, 1981. p. 300-314. 35. K voprosu o sistemnom analize leksiki v ucebnych celjach, în voi.: Probleme de filologie rusă, 1981, p. 184-202. 36. Unele considerații asupra semanticii contrastive și predării lexicului, în voi.: Buletinul Universității din Galați, Galați, voL III, 1982. p. 119-125. 37. Sinonimia verbului “idti” și corespondentele sale în limba română, în voi.: Buletinul Universității din Galați, Galați, voi. II, 1982, p. 23-32. 38. Caracterul formativ al contrastelor etnologice în predarea limbii ruse, Limbile modeme în școală, voi. U, București, 1983, p. 124-128. 39. K voprosu o sistemnom analize leksiki v ucebnych celjach, în voi.: Limba și literatura rusă, voi. I, 1983, București, p. 105-115. 41. Psicho-pedagpgiceskie voprosy prepodavanija russkogo jazyka na inten- sivnych postdiplomnych kursach pri Bucharestskom universitete, în voi.: Limbă și liter- atură rusă, București, 1983, p. 3-18. 42. Cauze ale apariției interferențelor la nivelul lexico-semantic și posiibilități de 327 https://biblioteca-digitala.ro prevenire a lor, în Limbile modeme în școală, vol. II, 1984, p. 64-68. 43. Evoluția raporturilor semantice la nivelul unui grai aloglot, în voi.: Anuar de lingvistică și istorie literară, tomul XXX, Iași, 1985, p. 111-119. 44. Voprosy semantizacii russkoj leksiki, în Prelegeri de limbă și literatură rusă. vol. II, 1985, p. 189-206. 45. Traducerea ca procedeu eficient în predarea limbilor străine, Limbile mod- erne în școală, vol. I, București, 1986, p. 34-39. 46. Obucenie grammahke na poslediplomnych inlensivnych kursach innostran- nych jazykov, Filologie rusă, vol. XI, București, 1986, p. 209-222. 47. PoIifunkcionaPnost’ literaturnych tekstov i tekstov so stranovedceskim potencialom v rumynskich skoTnych ucebnikach russkogo jazyka, în voi.: Naucnye ten- dencii i novye napravlenija v prepodavanii russkogo jazyka i literatury, Vl-oj Mezdunarodnyj Kongress MAPRJAL, Budapesta, 1986, p. 22-23. 48. Voprosy sinonimii russkogo diveregentnogo govora. învoi. Studia z filologii polskiej i slowianskiej, Varșovia, 1987, p. Î27-I42. 49. Intonacionnye konstrukcii russkogo jazyka, în voi.. Prelegeri de limbă și lit- eratură rusă, III, București, 1988, p. 88-107. 50. Obucenie jazyku special'nosti, Prelegeri de limbă și literatură rusă, vol. IV, București, 1989, p. 235-261. 51. Sinonimia lexicală intr-un grai aloglot din România, în voi.: Dialectologica, București, 1989, p. 257-262. 52. Influența limbii materne în procesul însușirii limbii străine, Limbile moderne în școală, vol. I, București. 1989, p. 64-70. 53. Russkaja lipovanskaja obscina v Rumynii. Istoriceskie i etnologiceskie aspek- ly. în voi.: Tradicionnaja duchovnaja i material'naja kul’tura russkich staroobrjadces- kich poselenij v stranach Lvropv Azii i Ameriki. Novosibirsk. 1991 n 112-120. 54. Ucebnyj /control’i ocenka znanij, navykov i umenij ucascichsiapo russkomu jazyku, în voi.: Russkij jazyk i literatura v obscenii mira, VTI-oj Mezdunarodnyj Kongress MAPRJAL, Moscova 1990, p. 519-520, 55. Russian (Lipovenian) Dialects in Romania. Ethnographic and Linguistic- aspects, în vol.: Abstracts, cel de-al XII-lea Congres international de antropologie și etnologie, vol. XII, Zagreb (Iugoslavia), 1988, p. 160-170, 56. Costumul lipovenilor din Dobrogea și funcțiile sale actuale, în voi. Inter-con- gress of the International Union of the Anthropological and Ethnological Sciences, Lisabona, 5-12 septembrie 1990, vol. I, p. 465-469. 57. Cultura spirituală tradițională la rușii lipoveni din România, în 1AHR, Regional Conference of Circumpolar and Northern Religion, Helsinki, 13-19 mai 1990, vol. I, p. 343-348. 58. Rușii lipoveni - cine sunt? De unde au venit? Ce vor? (și varianta în limba rusă: Russkie-lipovane - kto oni? Otkuda pribyli? Cego oni chotjat?), în “Zorile” - pub- licație bilingvă a Comunității Rușilor lipoveni din România, amil I, nr. 1, 1990, p. 4 și 8; anul II, nr. 1, 1991, p. 4 și 8; nr. 2-3, 1991, p. 4 și 8; nr. 4, 1991, p. 4 și 8. 59. Tradiții, viata spirituală a rușilor lipoveni: Maslena. “Zorile”, II. nr. 2-3, 1991, p. 2 și 6, ' 60. Lipovenii (studiu istoric privind identitatea socio-culturală, lingvistică și reli- gioasă a etniei rușilor lipoveni din România), “Națiunea”- săptămânal al Uniunii “Vatra Românească”, nr. 37, sept 1991, p. 6; nr. 38, oct. 1991, partea a Il-a, p. 6; nr. 39, oct., 1991, partea a 3-a, p. 11. 61. Sărbătorile Crăciunului la rușii lipoveni, “Zorile”, anul II, nr. 5, 19991, p. 3 și varianta în limba nisă: Roîdestvenskie prazdniki u russkich-lipovan, p. 7. 328 https://biblioteca-digitala.ro 62. Și totuși când e Anul Nou?, “Zorile”, anul II, nr. 5. 1991, p. 3; varianta în liim- ba rusă: Kogda ze Novyj god?, p. 7. 63. Sochranit’ rodnoj jazyk - svjaScetmyj dolg vsech nas, “Zorile”, anul III, 1992, nr. 1-2, p. 3; varianta în limba română: Cultivarea limbii materne • îndatorire morală a fiecăruia dintre noi, p. 7-8. 64. Problemy obucenija russkomu jazyku - rodnomu jazyku ucascichsja russkich- lipovan, în voi.: Russkij jazyk i literatura v sovremennom dialoge kultur, VUI-oj Mezdunarodnyj Kongress MAPRJAL, Regensburg (Germania), 1994, p. 189-190. 65. Problemy obucenija rodnomu jazyku ucascichsja russkich-lipovan, în voL Filologia rusă, XIV. EUR, București, 1994, p. 395-405. 66. Russkoe staroohrjadcestvo. Social 'no-kul turnaja i duchovnaja iizn’ în voi. Kul tura russkich-lipovan (russkich staroobrjadcev) v nacional nom i mezdunarodnom kontekste, Ararat, București, 1996, p. 99-116. 67. Problema intensifikacii obucenija russkomu jazyku v rumynskoj Skole, în voi.: Filologie rusă, XV-XVI, 199», p. 299-306. 68. Cine suntem: ruși lipoveni sau ruși?, “Zorile”, nr. 9 (74), 1998, p. 2. 69. Nekotorye aspekty prepodavanija russkogo jazyka na intensivnych poslediplomnych kursach. în voi.. Cetvjortyj Mezdunarodnyj kongress MAPRJAL, Berlin, 1979, p. 823-824. (in colaborare). 70. Unele aspecte ale predării limbii ruse la cursurile intensive postuniversitare, în voi.; Cercetări actuale în domeniul limbilor și literaturilor străine (Editat de Academia de studii economice din București, 1981, p. 287-296. (în colaborare) 71. Prepodavanie russkogo jazyka na poslediplomnych kursach, în voi.: Probleme de filologie rusă, TUB, 1981, p. 115-130. (în colaborare). 72. Princypy sostavlenija russko-rumynskogo tematiceskogo slovarja, în voi..’ Pjatyj Meidunarodnyj kongress MAPRJAL. Praga. 1982. p 334-336. (în colaborare). 73. Principii de alcătuire a "Dicționarului graiurilor rusești lipovenești din România, în voi.: Anuar de lingvistică și teorie literară, 1985, lomul XXX, Iași, p. 99- 105 (în colaborare). 74. Ucebnik russkogo jazyka - osnova dlja dialoga kultur, în voi.: s, EUB, voi. XI, 1986, p. 107-115 (în colaborare). 75. Leksika russkich (lipovanskich) govorov na teritorii Rumynii, “Romanoslavica”, XXV, 1987, p. 37-51 (în colaborare). 76. Structura actuală a lexicului graiurilor lipovenești (rusești) din România, în voi.: Dialectologica, București, 1989, p. 249-255 (în colaborare). IV. Recenzii și prezentări 77. Recenzie la: O. D. Mitrofanova, V. G Kostomarov, M. N. Vial’utnev, Metodika prepodavanija russkogo jazyka kak inostrannogo, Moskva, “Russkij jazyk”, 1990, 268 p., în “Limbile modeme în școală”, 1991, p. 158-158. 78. Recenzie la: Novye slova i znacenija, Slovar' - spravocnik po materialam pressy i literatury 70-ch godov, pod red. N. Z. Kolclova. Moskva, 1984, 805 p., în “Romanoslavica”, XXIV 1986, p. 474-476. (în colaborare). 79. Recenzie la: Iiyda Grek-Pabisiva, Ircna Maryniakowa, Slownyk gwar starowiercow mieszkajacych re Polsce (Slvar govorov staroobrjadcev, prozyvajuscich v PI’se), Wroclaw-Warszawa-Krakow-Gdansk- Wydawnictwo Pl sskiej Akadetnii Nauk, 1980, 404 p., în “Romanoslavica”, XXVL București, 1988, p. 301-303. 329 https://biblioteca-digitala.ro V. Expuneri la Radie și Televizràeea Română 80. 21 aprilie 1990 la Radio, cu tema: Comunitatea Rușilor Lipoveni din România (durata: 30 de minute). 81. 8 ianuarie 1991, cu tema: Fântâna Albă (Cernăuți) - centru spiritual al rușilor ortodocși de rit vechi (durata: 20 de minute) 82. 14 aprilie 1992 la TVR, cu tema: Sarichioi și Mila 23 - așezări specifice lipovenești (durata: 25 de minute). 83. 28 octombrie 1994 la TVR, cu tema: Istoria rușilor ortodocși de rit vechi (sta- roobrjadcyj (durata: 60 dc minute). 84. 29 noiembrie 1994 la TVR. cu tema: Predarea limbii materne în școală (dura- ta: 30 de minute). 85. 28 noiembrie 1977 la TVR, interviu cu tema: Principii de alcătuire a man- ualelor școlare ia disciplina "Limba și cultura rusă ” pentru elevii ruși lipoveni din România (durata: 30 de minute). 86. 3 februarie 1998 la TVR cu tema: Comunitatea rușilor ortodocși de rit vechi din România - excurs istoric (durata: 60 de minute). 87. 15 septembrie 1998 la TVR, cu tema: Situația învățământului în limba mater- nă la început de an școlar (durata: 60 de minute) - în colaborare. VI. Articole, recenzii, note și referiri la lucrările lui F. Chirilă 1. Recenzie. Emil Vrabie. Feodor Chirilă, Probleme de sinonimie dialectală, TUB, București, 1977. 397 p., în voi.: Probleme de filologie rusă. București, 1978. p. 206 ' " 2. Note și referiri. Willy Birkenmaier: Feodor Chirilă, Smelyj - plin de curaj, Probleme de filologie rusă, TUB, București, 1978, p. 68-78, în “Revue Internationale de Linguistique Appliquée: Enseignement des Langues”. XVIII/1. 1980, Stuttgart, p. 87. 3. Referiri. Maria Leonidova: Feodor Chirilă, Psicho-pedagogiceskie voprosy prepodavanija russkogo jazyka na intensivnom poslediplomnych kursach pri Bucharestskom universitete; K voprosu o sistemnom analize leksiki v ucebnich celjach, “Limbă și literatură rusă”, coordonator S. Vaimberg, București, 1983, 483 p., în “Bolgarskaja rusistika”, 2, 1984, p. 89-90. 4. Recenzie. Valentina Malai: Feodor Chirilă, Andrei Ivanov, Carte de citire (Limba rusă), EDP, București, 1992, în “Tribuna învățământului”, 40, 1992, p. 8. 5. Recenzie. Andrei Mihei: Feodor Chirilă, Ana Miron, Russkij jazyk, ucebnik II klassa dlja ucaScichsja russkich-lipovan, EDP, 1996, în “Zorile”, 2, 1996, p. 7. 6. Recenzie. Ștefan Vișovan: Mihai Marinescu, Feodor Chirilă, Metodica predării limbii ruse. Metodikaprepodavanija russkogo jazyka. București, EUB, 1993, 388 p., în “Romanoslavica”, XXXI, 1994, p. 259-262. 7. Recenzie. Ecaterina Fodor, Feodor Chirilă, A. Ivanov, Th. Olteanu, Probleme de dialectologie. Graiurile rusești lipovenești din România, EUB, 1993, 334 p., în “Romanoslavica”, XXXI, 1994, p. 309-311. 8. Articol: Prof. univ. dr. Ivan Evseev, Manuale pentru copiii lipoveni, “Zorile”, 5, 1996, p. 5 și 15. 9. Referire la: Feodor Chirilă, Sintaxa frazei, EUB, 1997, 143 p., în: Ivan Evseev, Apariții editoriale, Autori - ruși lipoveni, “Zorile”, 5, 1998, p. 7 și 19. 10. Recenzie. Prof. univ. dr. Ivan Evseev, O enciclopedie a culturii ruse pentru lipoveni: Feodor Chirilă, Andrei Ivanov, Valentina Jercea, Ucebnik russkogo jazyka i 330 https://biblioteca-digitala.ro russkoj kul’tury, pentru elevii ruși lipoveni din clasele IX-X1I1, EDP, București, 1996, 464 p., în “Zorile”, 8, 1996, p. 6 și 16. 11. Recenzie. Axinia Crasovschi, în ajutorul celor ce studiază limba rusă mater- nă: Feodor Chirilă, Russkij jazyk, ucebnik IV klassa dlja ucascichsja russkich-lipovan, EDP. 1997; Russkij jazvk. ucebnik VII klassa dija ucascichsja russkich-lipovan, EDP, 1997, în “Zorile”. 4, 1998. p. 7 și 17. 12. Articol omagial: La multi ani, domnule FEODOR CHIRILĂ! (S dnjom rozdenija, g-n Feodor Chirilă!) în “Zorile”, nr. 4 (69), 1988, p. 6 și 16. GHEORGHE BARBĂ https://biblioteca-digitala.ro CRONICĂ ALXII-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL AL SLAVIȘTILOR (Cracovia, 27 august - 2 septembrie 1998) Cracovia, fostă capitală a Poloniei (1320-1609), a găzduit la finele lunii august - începutul lunii septembrie 1998, pentru a doua oară*, o reuniune științifică, devenită tradițională (din 1929 încoace^), care a reunit de data aceasta aproximativ 1.200 de spe- cialiști în domeniul lingvisticii, literaturii și studiului culturii din 42 de țări, respectiv 5 continente: al Xll-lea Congres internațional al slaviștilor. Organizat sub auspiciile Comitetului Internațional al Slaviștilor (fr., rom. CIS, în limbile slave MKS) în frunte cu Janusz Siaikowski, președinte, o serie de vicepreședinți (Lucjan Suchanek, Polonia; Todor Bojadzijev, Bulgaria ș. a.) și membn din partea a 30 de țări (Asociația Slaviștilor din România fiind reprezentată prin G. Mihăilă), congresul și-a desfășurat lucrările în cele mai bune condiții grație, între altele, sprijinului financiar al unor numeroase persoane juridice: fundații, institute, firme comerciale. Deschiderea lucrărilor. La ședința de deschidere a lucrărilor congresului, după cuvântul inaugural al lui J. Siatkowski, s-au rostit numeroase cuvinte de salut. De menționat, înainte de toate, cuvântarea lui Aleksander Kwasnicwski, președintele Poloniei, sub al cărui patronaj a avut loc congresul (președintele, după cum au subliniat unii vorbitori, în ciuda preocupărilor sale majore de prim demnitar al statului, și-a făcut timp să vină la Cracovia pentru a evidenția prin prezența sa și prin viu grai importanța reuniunii noastre) și telegrama de salut a papei loan Paul al II-lea adresată partici- panților la lucrări prin intermediul cardinalului Macharski, arhiepiscop mitropolit ai Cracoviei. La ședința plenară, potrivit tradiției, congrcsiștii au păstrat o clipă de reculegere în memoria celor care ne-au părăsit după cel de-al XI-lea congres: N. I. Tolstoï (Rusia), Bralko Kreft (Slovenia), Bozidar Vidoeski (Macedonia)-5. Cu excepția ședințelor festive, de deschidere a lucrărilor și de închidere, care au avut loc în sala cinematografului “Kijôvv’, restul ședințelor, pe secții, s-au desfășurat într-o serie de edificii, în majoritatea lor reședințe ale unor institute ale universității gazdă, Uniwersytet Jagiclloriski, situate între hotelul studențesc “Nawojka”, unde an fost cazate cele mai multe delegații, inclusiv cea românească, și Biblioteka Jagielloriska. Rapoartele din ședința plenară. Au fost prezentate, în ședință plenară, 4 rapoarte de interes general (pol. referaty inauguracyjne)-. 1. Julian Maslanka (Polonia), LAteraturile slave în expunerile lui Adam Miekiewicz (Este vorba despre prelegerile lui A. Mickiewicz la Collège de France, pe care le-a tinut timp de patru ani în calitate de tit- ular al Catedrei de literaturi slave, prima catedră de slavistică din Occident); 2. O. N. Trubacev (Rusia), Filologia slavă și comparatistica. De la un congres la altul (Vezi mai jos); 3. H. Andersen (USA), Diferențierea dialectală a limbii slave comune., 4. S. Graciotti (Italia), Slavia - două ipostaze. Probleme de terminologie și probleme de con- cept (Autorul ia în discuție cele două aspecte ale lumii slave: Slavia de vest, ecleziastic latină și catolică și, pe de altă parte, Slavia de est, ecleziastic slavonă și ortodoxă)“* Din cele patru rapoarte voi detalia mai jos expunerea succesiv bilingvă a hri O. N. Trubaëev, membru al Academiei Ruse de Științe, care a impresionat auditoriul, mai întâi, prin omagierea înaintașilor noștri, participanți de frunte la cel de-al IV-lea Congres internațional al slaviștilor (Moscova, 1958, primul congres de după război)5, corifei ai 332 https://biblioteca-digitala.ro științei noastre (rus. svetila naSej nauki}: André Mazon, Franța; Max Vasmer, Germania; Roman Jakobson, USA; André Vaillant, Franța; Witold Doroszewski, Polonia; Tadeusz Lehr-Splawinski, Polonia; Adolf Stender-Petersen, Danemarca; Bohuslav Havrânek, Cehia; Viktor Vladimirovic Vinogradov, Rusia; Valentin Kiparski, Finlanda; Vladimir Gheorghiev, Bulgaria (amintiți aici după anul nașterii, deci în ordine cronologică crescândă). în ultimii 40 de ani, adică în perioada dintre congresul amintit mai sus® și congresul actual, au evoluat în ritm susținut lexicologia și lexicografia istorică, a luat naștere lexicografia limbii-bază (a slavei comune), inovație remarcabilă, importantă nu numai pentru slavistică, ci și pentru indo-europenistică. Tot în această perioadă s-a con- stituit teoria panonică-dunăreană a patriei primitive a slavilor, promotorul ei fiind O. N. Trubadcv însuși7, în opoziție cu teoria mai veche a lui T. Lehr-Splawiriski și cea de la actualul congres, teoria lui F. Slawski, care învederează teritorial o regiune intim legată de balto-slavă și indo-iraniană. Tot acum capătă un avânt deosebit comparalistica (istorică, tipologică și contrastivă), astfel încât se poate spune, prin calambur: Comparare humanum est. Comunicările din ședințele pe secții. In cele 16 secții ale congresului (6 de lingvistică și 10 de literatură, folclor și studiul culturii) și 21 de mese rotunde (pol. blold tematyczne) au fost prezentate peste 800 de comunicări, care reflectă o bogată tematică®. De un succes deosebit s-a bucurat comunicarea lui A. A. Zaliznjak (Rusia) privind unele Probleme ale studierii hrisoavelor scrise pe scoarță de mesteacăn (rus. beresțjanye gramoty), ținută în cadrul secției “Etnogeneza slavilor. Paleoslavistică” îrtr- un amfiteatru umplut până la refuz. Autorul comunicării a prezentat date noi privind interpretarea grafiei și ortografici limbii ruse vechi în lumina particularităților dc scriere din perioada secolelor XI-XV așa cum rezultă acestea din studiul hrisoavelor și a altor manuscrise, descoperite prin săpături arheologice la Novgorod și în alte localități începând cu anul 1951. Fimd vorba despre un material ieftin, la îndemâna fiecăruia (spre deosebire de pergament, care era foarte scump), scoarța de mesteacăn a fost folosită pen- tru redactarea unei game vaste de texte: scrisori către rude și prieteni și, mai ales, docu- mente oficiale (testamente, contracte, rapoarte, acte de vânzare-cumpărare și în genere de procedură judiciară). S-a descoperit în ultima vreme și un text literar pe o scoarță cu o lungime de 62 cm. Din păcate, dispunem, în majoritatea cazurilor, doar de fragmente de texte cu litere ce pot fi greu identificate (în virtutea scrierii prin apăsare și tăiere), cu particularități dialectale necunoscute sau puțin cunoscute, cu cuvinte care nu pot fi tot- deauna găsite în dicționarele de care dispunem azi. Trăsăturile distinctive ale textelor pe scoarță de mesteacăn, studiate mai întâi de A. V. Arcichovskij, V. L. Janin, L. V Cerep- nin, apoi de un grup de cercetători în frunte cu A. A. Zaliznjak, suni interpretate acum de un cerc tot mai larg de oameni de șiință din diferite țări, slave și neslave. O comunicare interesantă din punctul de vedere al limbii române: G. P. Klepikova (în colaborare cu regretatul S. B. Bemătejn), Contactele slavo-române în lumina unor date noi din domeniul geografiei lingvistice slave, referat prezentat în cadrul secției “Cercetări areale ale limbilor slave. Situația actuală a dialectelor slave”. Din numeroasele aspecte ale relațiilor slavo-române (studiul influerai românești asupra limbilor slave vecine în procesul “colonizării valahe” și studiul influenței slave asupra limbii române; departajarea slavismelor și a pseudoslavismelor în dacoromână etc.) autoarea se oprește cu deosebire asupra elementelor românești de origine slavă, despre care spune în încheierea comunicării: “După părerea noastră, importanța slavismelor românești pentru slavistică va fi cu atât mai mare, cu cât mai amplu va fi con- textul propriu-zis slav, în cadrul căruia se analizează împrumuturile amintite”^. Este, credem, un punct dc vedere realist și de perspectivă în cercetarea interferențelor lingvis- tice de superstrat 333 https://biblioteca-digitala.ro Comunicările delegației române. Trebuie remarcat, și de data aceasta, aportul vrednic de a fi luat în seamă al delegației noastre: cei 19 participanți din România au prezentat 18 comunicări, bine primite, în domeniul limbii și al literaturii. Le vom menționa în ordinea consemnării lor în broșura-prugrain a congresului (v. textul integral în Rsl, XXXV (1997, apărat în 1998), p. 7-258): G. Mihăilă, Manuscrisele slavo-române și alte texte, sursă pentru istoria limbii române (a douajumătate a sec. al IX-lea - 1520), comunicare prezentată Ia deschiderea lucrărilor secției “Contacte lingvistice” (pol. refer- at plenarny); Ecat. Fodor și S. Vaimberg, Paradigma relațiilor spațiale în rusă și română', V Vascenco, Calcuri slave formate după modelul engl. IMio s Who; R. Sârbu, Structuri morfosintactice în sistemul verbal al dialectului istroromân. Influența limbii croate; D. Gămulescu, Jovan Sterija Popovic și filologia slavo-română; M. I. Oros, Slav și pseudoslav în toponimia românească; J. Milin, Nume de familie de origine sârbă la românii din Banat; Maria Dumitrescu, Perioada de tranziție socială și reflectarea pro- ceselor ei la nivelul vocabularului limbii ruse; O. Vmțeler, Slaviștii străini și Școala lingvistică clujeană; Mariana Mangiulea, împrumuturi românești in limba bulgară liter- ară; Maria Kirâly și Valeria Nistor, Cuvinte de origine slavonă în terminologia eclezi- astică a limbii române; A. Kovâcs, Modele din Europa centrală și de sud-est ale sim- bolismului european (textul comunicării nu a fost publicat în Rsl, XXXV); M. Mitu. Conceptul de “intermediar neslav între culturile slave ” (cu privire specială asupra cul- turii românești); D. Balan, Emigrația română și cea rusă. Repere literare și artistice; Tatiana Nicolescu, Asupra raportului dintre literatura emigrației și literatura sovietică (anii ’20); Adriana Uliu, Eros și Thanatos^ în lirica lui losif Brodskij; V Șoptereanu, Concepția rotației veșnice a timpului la scriitorii ruși și la Mircea Eliade. C. Geambașu a luat parte, în cadrul secției “Istoria săavisticii” (masă rotundă), în calitate de reprezentant al Asociației Slaviștilor din România, ca participant oficial la discuții (pol. diskittanf). Din România a mai participat la lucrările congresului și Elena Cervinschi. Unii delegați români au fost, în anumite zile, președinți sau copreședinți într-o serie dc secții: G. Mihăilă (“Etnogeneza slavilor. Palcoslavistică”), V Vascenco (“Contace lingvistice”), O. Vințeler (“însemnătatea materialului lingvistic slav pentru teoria limbii”), M. I. Oros (“Cercetări areale ale limbilor slave. Situația actuală a dialectelor slave”), Tatiana Nicolescu ("Lumea salvă și emigrația”), M. Mitu (“Diapazonul și granițele slavisticii”). A. Kovâcs (“Literaturile slave de la modernism până în actualitate”), Maria Dumitrescu (“Schimbările lingvistice controlate și necon- trolat c”). în program au figurat cu comunicări, unele dintre acesta fiind colective, și o seric de alți colegi, care (cu excepția Ecat. Fodor) nu și-au publicat referatul în Rsl, XXXV (1997) și din diverse motive n-au putut veni la Cracovia: Ecaterina Fodor, G. Bolocan, I. Petrică, Elena Scărlătoiu, Livia Colorcea și Antoaneta Olteanu. Comisiile CIS (MKS). în cadrul congresului au avut loc ședințe ale unor organisme cu caracter permanent (comisiile CIS), numărul acestora crescând vădit de la o reuniune la alta (de ex., 21 la Kiev; 24 la Bratislava, 28 la Cracovia): Comisia atlasu- lui lingvistic slav, Comisia pentru cercetarea folclorului slav, Comisia de studii gramat- icale’ , Comisia de sociolingvistică etc. (vezi broșura-program, p. 5-6). La lucrările acestor organisme au participat, ca și în trecut o serie de delegați români, membri per- manenți ai comisiilor. De manționat că unele din aceste comisii, de ex. cea de termi- nologie lingvistică, din care face parte autorul rândurilor de față, au sau au avut o activ- itate deosebit de rodnică (cât timp a fost președinte al comisiei A. V. Isacenko, apoi Alois Jedliăka), elaborând lucrări capitale cum ar fi, bunăoară, Dicționarul terminologiei lingvistice slave^, care conține, pentru fiecare limbă slavă în parte, dc asemenea pentru 334 https://biblioteca-digitala.ro engleză, franceză și germană, circa 2.270 de termcni-noțnmi Modificări în componența Comitetului internațional al slavicilor. în penul- tima zi a lunii august a avut loc în Collegium Maius al Universității Jagiellone ședința plenară a Comitetului internațional al slaviștilor, condus până la finele acestui congres de președintele în exercițiu al reuniunii, Janusz Siatkowski. La această ședință s-a apro- bat, între altele, retragerea din funcția de membru al CIS a următorilor: Slavomir Wollman (Cehia), Hans Rothe (Germania), Ivo Franges (Croația), Tom Priestly (Canada) ș. a. în acest context și-a depus mandatul și G. Mihăilă, prof. dr, dr. h. c., membru core- spondent al Academiei Române, în favoarea lui D. Gämulescu, prof. dr., șeful Catedrei de Limbi Slave de la Universitatea din București, președintele Asociației Slaviștilor din România, care ne va reprezenta pe viitor în Comitetul internațional al slaviștilor. La propunerea reprezentantei Sloveniei, Alenka ăh ic-Dular, următorul congres va avea loc pe malurile râului Ljubljanica. Cu acest prilej Alenka Sivic-Dular a fost aleasă președintă a CIS, A. Skaza vicepreședinte, Erika Krzisnik secretară. Publicațiile congresului. Comitetul de organizare polonez a publicat dm timp, prin grija unui colegiu de redacție (Jerzy Rusek, Janusz Siatwoski, Zbigniew rusek la voi. I și Lucjan Suchanek, Lidia Macheta la voi. II), două volume de rezumate ale comu- nicărilor: XII Mi^dzynarodowy kongres slawistâw. Krakow 27 VIII - 2 IX 1998. Streszczenia referatdw i komunikatow. I Jțzykoznawstwo, 360 p., II Literaturoznawstwo, folklorystyka, пайка o kulturze, 340 p., Warszawa, 1998 (cu indici de autori). La îndemâ- na participanților la lucrări s-a pus la dispoziție, ca de obicei, un program, conceput de Jerzy Rusek et alii: XII Mițdzynarodowy kongres slawistow. Krakow, 27 sierpnia - 2 wrzesnia 1998. Program, Krakow, 1998, 168 p. (cu un indice alfabetic de participanți). în timpul lucrărilor au fost difuzate două buletine informative conținând textul luărilor de cuvânt de la ședința plenară de deschidere, modificări în program, lista sponsorilor (din care n-a lipsit președintele congresului. Janusz Siatkowski. și soția sa. singurele per- soane non-iuridice din această listă) etc.: XII MKS. Biuletvn informacyinv, I, 28 p.; II, 36 p., Krakow, 1998. Expunerea orală a comunicărilor a fost condiționată tradițional (ca și la con- gresele anterioare) de publicarea anticipată și integrală a textelor în culegeri editate sub auspiciile comitetelor naționale. Câteva exemple: Ronianoslavica AX¥I< Referate și comunicări prezentate la Cel de-al XH-lea Congres internațional al slaviștilor (Cracovia, 26 august - 3 septembrie 1998), București, 1997 (anul real al apariției . 1998), 406 p.; Beiträge zum XII. Internationalen Slavistenkongress. Krakau 1998. Herausgegeben von Hans Rothe und Helmut Schaller. München, 1998, 160 p.; Slavjanskoe jazykoznanie. Doklady rossijskoj delegacii к XII Meidunarodnomu s 'ezdu slavistov (Krakow 26. 08 - 3. 09. 1998), Moscova, 1998. Manifestări aferente. în ultima zi a lunii august a avut loc in aula Universității Jagiellone solemnitatea conferirii titlului de doctor honoris causa profesorului german Heinz Schuster-Sewc, director al Institutului de sorabistică de la Universitatea din Leipzig, membru, din 1997, al Academiei dc Șiințe din Polonia, autor a peste 400 dc lucrări științifice, între care un monumental dicționar etimologic al celor două ramificații ale limbii sorabe: Historisch-etymologisches Wörterbuch der ober- und niedersorbis- chen Sprache, Bautzen (Budziszyn), 1978-1995. în timpul lucrărilor congresului a funcțional în clădirea renumitei Biblioteka Jagiellonska din Aleja Adama Mickiewicza 22 o expoziție de lucrări de slavistică din perioada 1993-1998, apărute în țările participante, inclusiv în România. în clădirea Școlii Superioare Pedagogice din Ulica Ingardena 4 a fost amenajat la et. 3, un spațiu expozițional cu standuri de cărți de slavistică (cu vânzare), unde puteau fi cumpărate ‘ la preț dc congres” (cum ni s-a spus, deci destul de convenabil) lucrări dintre cele mai 335 https://biblioteca-digitala.ro interesante, de ex. ultimele 7 fascicole (46-52. urnirăți - usopu, deci până la izica, ulti- ma littera alphabetorum palaeosloveruconim), Praha, 1993-1997, ale monumentalei lucrări pragheze: Marta Banerovă et alii, Slovnik jazyka staroslovenskelio. Lexicon lin- guae palacoslovenice, Praha, 1960-1997. Acțiuni cu caracter cultural. Și din acest punct dc vedere organizatorii reuni- unii au fost mai mult decât la înălțimea așteptărilor. La Stary Teatr s-a vizionat un spec- tacol cu Dziady (“Străbunii") de Adam Mickiewicz într-o montare liipennodeniistă; în aula Universității Jagiellone s-a organizat o seară de cântece inspirate de versurile lui Adam Mickiewicz (anul acesta, în decembrie, se împlinesc 200 de ani de la nașterea marelui poet, ale cărui oseminte se află, din 1890, la Cracovia; statuia acestuia din Rynek Glowny “Piața centrală", la doi pași de hala “Krakdw Sukiennice”, deși acum în reno- vare, este admirată cu venerație de zeci de turiști străini); în sala Wisla de lângă Park Jordan și sub cupola circului din Zakopanc s-au vizionat spectacole de cântece și dansuri din repertoriul folcloric polonez și slav, din care n-a lipsit vechiul dans popular (iar în I»»( nl l-ir» ci riot'C r* sfjvr» . &vw£iu d-i Șd Uniib iilUllLivll UC bcuUis, w<»E VREMENA..................... 205 Mariana Mangiulea, BULGARISTICA LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI........210 Viorica Prodan, EVALUAREA STATISTICĂ A PRODUCȚIEI ȘTIINȚIFICE INTERNAȚIONALE A SLAVIȘTILOR ROMÂNI...................................215 Emanuil Rus, Onufrie Vințeler, SILVIU DRAGOMIR ȘI SLAVISTICA CLUJEANĂ.225 Jerzy Rusek. SLAWISTYKA W UNIWERSYTECIE JAGIELLONSKIM.................228 Ljudmil Spasov, PARTICULARITĂȚILE LIMBII MACEDONENE CA O REFLECTARE A ISTORIEI El...............................................233 Irena Santoro, SLOVENă^NA NA UNIVERZI V BUKARESTI.........241 Stefan Pavel Unatinsky, UPLATNENIE ABSOLVENTOV SLOVANSKYCH JAZYKOV. 245 354 https://biblioteca-digitala.ro S Vaimberg, S. Wolf, CERCETAREA LINGVISTICĂ LA CATEDRA DE LIMBA ȘI LITERATURA RUSĂ A UNIVERSITĂȚII DIN BUCUREȘTI.............248 Anca Irina lonescu, DIMITRIE CANTEMIR ȘI SOFRONIE VRACEANSKI.252 Miodrag Maticki, SLAVJANSTVO, NACIONALNO I MIT............261 Jiva Milin, OAMENI ȘI LOCURI DIN BANAT ȘI DIN VALEA MUREȘULUI ÎN ÎNSEMNĂRILE SLAVONE SÂRBE ADUNATE DE PETAR MOMIROVIC......265 SECȚIUNEA D: FILOLOGIE SLAVĂ ȘI FOLCLOR Neda Pavlova, СРАВНИТЕЛНА ХАРАКТЕРИСТИКА НА БЪЛГАРСКИТЕ САМОДИВИ, РУМЪНСКИТЕ ZÂNE И СРЪБСКИТЕ ВИЛИ..................272 Valentina Pelin, ASPECTE INEDITE ÎN MANUSCRISELE LUI GAVRIIL URIC.279 Dubita Ristin, MANIFESTĂRI ALE SACRULUI ÎN SPAȚIUL BĂNĂȚEAN.285 Paula Tănăsescu, МОТИВЪТ ЗА СВАТБАТА НА СЛЪНЦЕТО И ЛУНАТА В БЪЛГАЛСКАТА И РУМЪНСКАТА МИТОЛОГИЯ................................290 RECENZII ȘI NOTE Michal Găfrik, MARTIN RAZUS I. OSORNOSTA DIELO (1888 1923). Bratislava. 1988 (Corneliu Barborica)..................................................294 Mihai Mitu. OAMENI ȘI FAPTE DIN SECOMI. AL XHII-LEA ROMÂNESC. Editura ATOS, 10<)0 rinrVi,'lnrV№n.’nl 29* Lucia Wald, PAGINI DE ISTORIE ȘI TEORIE A LINGVISIKTI, Editura ALL, București, 1998, 212 p. (Victor Vasccnco) .............................................297 СЛОВАРЬ РУССКОГО ЯЗЫКА XI-XVLI вв.. вып. 17, Москва. 1991, 295 с., вып 18. Москва, 1992, с. 288 (Maria Dumitrescu).......................................300 Н. Г. Самсонов, РУССКИЙ ЯЗЫК НА ПОРОГЕ XXI века, Якутск, 1998, 70 с. (Maria Dumitrescu)......................................................................302 Г. А. Золотова, Н. К. Окипенко, М. Ю. Сидорова. КОММУНИКАТИВНАЯ ГРАММАТИКА РУССКОГО ЯЗЫКА, М., 1998, 528 с. (Maria Dumitrescu, S. Vaimberg)......304 РУССКАЯ ГЛАГОЛЬНАЯ ЛЕКСИКА: ПЕРЕСЕКАЕМОСТЬ ПАРАДИГМ Памязн Эры Васильевны Кузнецовой. Под общей редакцией Л. Г. Бабенко, Екатеринбург, Издательство Уральского Университета, 1997, 518 с. (Maria Dumitrescu, S. Vaimberg 306 Zivko Boiadziev, PORTRET1 NA IMEN1TI EZIKOVEDI. JZ ISTORIJATA NA SVETOVNATA LINGVISTIKA, Sofia, 1997, 192 p. (S. Vaimberg)........................307 Maria Andrei, PROBLEME DE TEORIA TEXTULUI. TEXTUL DIDACTIC. (Общие вопросы теории текста. Учебный текст). Издательство Mirton, Timișoara, 1999. (Andrei Ivanov).308 РУССКИЙ ЯЗЫК В ПЕРЕЛОМНОЕ ВРЕМЯ: 1985Л 995гг. Выступления на VIII Международном конгрессе МАПРЯЛ, Регенсбург (Германия), 1994 г.. Сборник статей, Мюнхен, 1996, 175 с. (Feodor Chiriiă)................................................ 309 BUCOVINA - COMUNITATE DE CULTURI șl LIMBI (BUKOUTNA. WSPÖLNOTA KULTUR I JEZIKÖW), sub red. К. Feleszko și J. Molas, Varșovia. 1992.(Constantin Geambașu).312 355 https://biblioteca-digitala.ro Anatol Pedestrașii, DICȚIONAR RUS-ROMÂN. CELE MU UZUALE CUVINTE RUSEȘTI. LISTE DE VOCABULAR RE DOMENII ȘI GRUPURI 1EMATICE. TABELE ȘI SCHEME GRAMATICALE .ALE LIMBII RUSE. Consultant științific: prot. univ. dr. S. Vaimberg, București. Editura AII Educațional. 1999, 560 p. (S. Wolf)...................................314 IVO SANADER, ANTE STAMAC,/,V/1C£457:4 CLIPĂ DE OROARE, ANTOICGIA POEZIEI CROATE DE RĂZBOI, în rom. dc Pelar Krstic și Milja Radan cu prefață de prol'.univ. Ion Toboșarii, Ed. Mclropol, București. 1995 (Ruzica Susnjara)........................317 SERGHEI ESENIN. CENTENAR (1895-1995), București, Editura Universității, 1997,324 p. (Victor Vascenco).................................................................319 PERSONALIA CONF. UNIV. DR. FEODOR CHIRILĂ LA 60 DE ANI (Gheorghe Barbă)...................324 CRONICÀ ALXII-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL AL SLAVIȘTILOR (Cracovia, 27 august 2 septembrie 1998) (Victor Vascenco).............................................332 AL IX-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL MAPRJAL (Bratislava, 16-21 august 1999) (Victor Vascenco)..........................................................339 DIN ACTIVITATEA MEMBRILOR ASOCIAȚIEI SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA (1997 - 1999) (Mariana Mangiulea, Mihai Mitu)....................................343 ECATERINA FODOR (1926-1998)................................................351 SUMAR.....................................................353 Tiparul s-a executat sub cda 930/2002 (continuare tiraj) la Tipografia Editurii Universității din București https://biblioteca-digitala.ro ISSN 0557-272X Lei 183000 https://biblioteca-digitala.ro