UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LIMBI ȘT LITERATURI STRĂINE Catedra de Limbi Slave Catedra de Filologie Rusă ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA XXXIV EDITURA UNIVERSITĂȚII DIN BUCUREȘTI 199 6 https://biblioteca-digitala.ro Referenți științifici: Prof. dr. TIBERIU PLETER Prof. dr. ION REBUȘAPCĂ © Editura Universității din București Șos. Panduri, 90-92, București - 76235; Telefon 410.23.84 ISBN- 973 - 575 - 183 -6 https://biblioteca-digitala.ro Sesiunea jubiliară ”A 40-a aniversare a Asociației slaviștilor din România" (21 iunie 199G) https://biblioteca-digitala.ro Noi cercetări despre Botev Prof. C.N. Velichi Dragi colegi, stimați oaspeți. Vă rog să-mi dați voie ca, înainte de a trece la expunerea comunicării mele, să încep cu câteva cuvinte legate de frumoasa noastră aniversare de azi. Vreau sâ vă spun că sunt foarte bucuros și mândru - da, acesta este cuvântul - că acum 40 de ani am făcut parte și eu din acel grup, nu prea numeros, de entuziaști cercetători științifici și cadre didactice universitare care, în frunte cu neuitatii noștri profesori, am înființat Asociația slaviștilor din România. Da, sunt mândru pentru că în acest timp, nu prea lung, ea a desfășurat o activitate științifică mai presus de orice laudă. Mă gândesc la atât de numeroasele sesiuni de comunicări științifice pe care membrii Asociației le-au expus și dezbătut aici, mă gândesc apoi la comunicările de o mai mare greutate științifică ținute tot de membrii ei, cu prilejul congreselor internaționale de slavistică, balcanistică, istorie, lingvistică ș.a.. toate publicate în prestigioasa noastră revistă „Romano slavic a" - ajunsă la cel de al 33-lea Volum - care s-a bucurat și se bucură de o bună primire nu numai în țară, ci și peste hotare, unde a fost și este trimisă pe bază de schimb. Că articolele publicate aici au o reală valoare științifică o arată numeroasele recenzii care s-au făcut, dar și alte împrejurări, dintre care voi atinge numai una. lat-o! Sunt sigur că, din cei prezenți aici, în sală, puțini au avut-o în mână. Este o carte bulgărească, apărută la Sofia, în 1987, sub titlul Pagini din trecutul poporului bulgar (450 p.). Cartea n a circulat în țară la noi. în schimb, sunt convins că membrii Asociației noastre cunosc foarte bine aproape jumătate din https://biblioteca-digitala.ro 8 conținutul ei, și iată de ce. în 1970, Academia noastră mi a tipărit în limba franceză teza de doctorat La contribution de rémigration bulgare de Roumanie à la Renaissance politique et culturelle du peuple bulgare. Am trimis câteva volume și în Bulgaria, între care și poetului Gh. Djagarov, pe atunci președintele Uniunii Scriitorilor bulgari, dar și vicepreședinte al Bulgariei. Câțiva ani mai târziu, mergând în Bulgaria, cu o delegație, am fost primiti de același vicepreședinte Djagarov, cu care am avut o convorbire ceva mai lungă. Cu acest prilej m-a felicitat pentru numeroasele mele articole privitoare la relațiile româno-bulgare, mai ales din epoca Renașterii bulgare, șl ml-a spus că autorii care pregătesc acum cel mai întins tratat de Istorie a Bulgariei - cercetători și cadre didactice universitare - i-au prezentat o listă de 17 articole ale mele, mal ales din „Romanoslavica“, rugândul să le dea un foarte bun traducător din română în bulgară. Le-am recomandat pe doamna Marina Ivanova, de la Varna, excelentă traducătoare. Mai mult, am verificat traducerea prin sondaj parte eu. parte prof. Veselin Tralkov. care i-a scris șl prefața, șl așa a apărut această carte, care este în mare măsură „Romanoslavica“. Din cele 17 articole, 6 sunt din această publicație. Pe unele din ele membrii Asociației le-au auzit prezentate aici, pe altele le-au citit în „Romanoslavica“, în românește. Mă grăbesc să adaug că nu sunt singurul în această situație. Știu că șl regretatul Tralan lonescu ■■ Nișcov a fost rugat de un coleg de la Praga să-1 traducă în cehă un articol ce-i apăruse în românește în „Romanoslavica“. Iată, deci, valoarea acestei reviste. Și cu aceasta închei, urând Asociației și revistei viată lungă șl succese șl mal mari. Iar acum, putem trece la comunicarea de azi, pe care am Intitulat- o Noi cercetări despre Botev. îmi pare rău că brăllenii mei n-au fost gata cu cartea mea - HRISTO BOTEV ÎN ROMÂNIA - mica, 172 p., care e încă în pagini și care ar fi trebuit să fie pe masă, aici, la finele lunii mai^. De ea e vorba? Și da, și nu. Da, pentru că întreaga comunicare de azi e cuprinsă în ea. Cartea prezintă întreaga activitate a lui 9 Botev în România. Cercetările la care mă refer s-au ZOcut în Bulgaria de către docentul Ilia Todorov. Dar la început vei vorbi despre o problemă despre care n-a scris nimeni din toți cei ce au publicat despre Botev. Este vorba de faptul că poetul a menționat intr-un articol al său idealul politic național al tuturor românilor, chiar dacă nu l-a numit cu aceste cuvinte. în 1874 se vorbea mult în cercurile emigrației bulgare de la noi de o federație sârbo-bulgară sau despre o federație a țărilor balcanice. Karavelov credea că numai o federație sârbo-bulgară va elibera Bulgaria. Botev și Levski afirmau că o asemenea federație se va putea face numai când toate popoarele balcanice vor fi total independente. în ziarul său „Zname“, nr. 3, din 22 dec. 1874, Botev scria: România trebuie să fie ridicată la rangul de regat și să fie ajutata să-și traseze granițele sale naționale (de fapt, aici înțelegea Austro-Ungaria) pe seama Austriei și, în parte, pe a Rusiei (aici înțelegea Basarabia ocupată de Rusia). Iată cum vedea Botev viitoarea Românie. De aici se vede că, în ceea ce ne privește, el a redat cel mai bine idealul politic al românilor. L-a redat corect și complet, pentru că trăia de mai mulți ani în România șl circula printre oamenii din Jurul lui Ion Brătianu și C.A. Rosetti, care discutau mereu acest ideal. în același articol, Botev vorbește și despre popoarele balcanice, făcând considerații mai mult sau mal puțin corecte, dar acestea nu ne interesează aici șl acum, când vă rog să ascultați din paginile cărții mele problema pe care a cercetat-o Ilia Todorov: e vorba de așa-zlsul comunism al lui Botev, falsificare ce a dominat șl mai domină șl azi, pe alocuri, în știință. Toate au pornit de la Veliko Popov care, începând din 1871, a fost învățător la școala bulgară din Galați și la care a locuit un timp Botev. După cele scrise sau spuse de acesta în 1887 lui Zahari Stolanov, primul biograf al lui Botev, într-o scrisoare adresată în 1921 către C.C. al P.C. Bulgar și în 1924 profesorului Mlhall Dlmitrov, unul din principalii biografi ai lui Botev, rezulta că în martie 1871, sub influența ideilor Comunei din Paris, el (Popov) și Botev au devenit comuniști (termenul https://biblioteca-digitala.ro 10 corect ar fi trebuit să fie „comunarzi“), au înființat la Galați „Comuna bulgară“ și au felicitat din partea acesteia, printr-o telegramă, pe comunarzi la Paris. în sfârșit, că tot atunci Botev ar fi scris la Galați „Simbolul credinței bulgare“ și că au plecat amândoi prin orașele românești care aveau așezări bulgare mai Importante, înființând birouri ale Comunei și lăsând copii ale „Simbolului“. Din nefericire însă, nici telegrama șl nici „Simbolul“ nu s-au păstrat în original, acestea fiind date de Popov, în 1887, lui Zahari Stolanov, care însă nu le-a publicat; până la urmă, acestea s-au pierdut. Dar Popov ar fi avut grijă să-și păstreze copii, pe care le-a dat apoi fiilor săi, lui Mlhail Dlmitrov șl altora. Pentru prima oară „Simbolul“ s-a tipărit abia în 1934 de către G. Bakalov, la Sofia, în cartea acestuia despre Botev. După cum se vede, foarte târziu, adică după 63 de ani. A doua oară s-a tipărit în 1940 tot de G. Bakalov, de astă dată la Kiev, dar într-o versiune care nu era identică cu prima, ultima având 22 de cuvinte mai mult. După 1945 s~a tipărit de mal multe ori, tot în versiunea lungii. în ceea ce privește telegrama de felicitare a Comunei din Paris, și aceasta este cunoscută în două variante. Nimeni nu a insistat asupra acestui lucru. De fapt, în timpul regimului totalitar din Bulgaria, nimeni n-ar fi îndrăznit s-o semnaleze, deoarece aceasta ar fi însemnat negarea autenticității acestor documente și, în consecință, a comunismului lui Botev. Ca urmare, ambele au fost publicate de mal multe ori, iar co- muniștii bulgari s-au declarat singurii moștenitori ai ideologiei lui Botev, cu toate că încă la timpul său dr. Russel, prietenul de idei al poetului, a protestat împotriva acestui neadevăr. S-a ajuns până acolo, încât la cel de-al zecelea congres al P.C. Bulgar, din aprilie 1971, Todor Jivkov (și, după el, o serie de literațl, publiciști) au considerat „Simbolul“ ca fiind „Manifestul Comunist al bulgarilor”. în ianuarie 1991, când în Bulgaria a început, în sfârșit, să se scrie liber, cercetătorul Ilia Todorov^ a deschis această problemă șl a ajuns la concluzia ca, până la https://biblioteca-digitala.ro 11 descoperirea unor documente incontestabile, atât telegrama, cât și „Simbolul“ să nu mai figureze printre operele lui Botev. Care este adevărul cu așa-zisul comunism al lui Botev? Poetul a cunoscut ideile socialiștilor apuseni prin filiera rusă. Botev a afirmat, după Proudhon, că orice guvern este un complot împotriva libertății poporului. Totuși, el însuși, atunci când a fost cazul, a vorbit de un „guvern provizoriu“ al poporului bulgar. Vorbind despre ideile comuniste ale lui Botev, trebuie să ne referim, în primul rând, la activitatea poetului din primăvara și vara anului 1871, așa cum a fost ea relatată de Veliko Popov, și la documentele ce o reflectă. Este vorba de înființarea „Comunei bulgare“, de telegrama trimisă Comunei din Paris și de „Simbolul credinței Comunei bulgare“. Am arătat mai sus că Zahari Stoianov nu a publicat aceste documente, deși le-ar fi avut în mână date de Veliko Popov. Pentru prima oară „Simbolul“ a fost tipărit în cartea lui G. Bakalov despre Hristo Botev, apărută la Sofia, în 1934. Aici găsim însă o redacție diferită de cea publicată în 1940, și după aceea de multe ori, prin faptul că este cu 22 de cuvinte mai scurtă. Spre a evita neplăcerile ce le-ar fi putut avea cu poliția bulgară, Bakalov a afirmat că ar fi găsit-o în arhivele de la Moscova, printre relatările trimise de consulul Rusiei de la Galați, Romanenko. în realitate, după cum i-a recunoscut lui Mihail Dimitrov, și el avea o copie dată de Veliko Popov. Pentru a doua oară „Simbolul“ s-a tipărit la Kiev. în 1940, în Volumul: Hristo Botev, Opere alese, prefațat de G. Bakalov și alcătuit, de fapt, tot de el- Aici, însă, „Simbolul“ apare în ediție întregită, adică împreună cu cele 22 de cuvinte ce lipseau din textul publict în 1934. La 8 decembrie 1944 „Simbolul“ este publicat, pentru a treia oară, de V. Christu, de astă dată în ediție prescurtată și fără a indica de unde are textul. Aceasta l-a determinat pe Mihail Dimitrov, care a publicat operele lui Botev în 1945, să-i obiecteze lui V. Christu că nu a indicat faptul că luase textul „Simbolului“ de la Bakalov. Publicând textul „Simbolului“ pentru a patra oară, în ediție întregită, Mihail Dimitrov nu alătură însă și telegrama de felicitare către Comuna din Paris, deoarece s-a îndoit de textul ei. https://biblioteca-digitala.ro 12 Ca răspuns, Vasile Christu tipărește în ziarul „Narod“, din 8 septembrie 1945, textul întregit al „Simbolului“, împreună cu telegrama de felicitare către Comuna din Paris, afirmând că a găsit textul lor în hârtiile rămase lui de la Ion lonescu-Căpățână. Aici adaugă că prima dată ar fi publicat textul „Simbolului“ „după o altă ciornă“, fără a da alte detalii. în sfârșit, Mihail Dimitrov publică și el textul telegramei, însă abia în volumul al doilea al Operelor lui Botev. în notă el arată că telegrama, așa cum a publicat-o Vasile Christu, diferă de textul pe care îl avusese el de la Vellko Popov. El avea o frază în plus, dar în schimb nu arăta calitățile semnatarilor - Botev ca președinte al Comunei bulgare și Popov ca secretar al ei. Totuși, Dimitrov publică în volumul al doilea telegrama, afirmând că a intrat în posesia ei de la fiul lui Veliko Popov, Z. Velicikov. Găsim aici șl propoziția care era în plus (Să trăiască Comunal), După părerea noastră, și Vasile Christu a avut tot textul dat de Z. Velicikov. Deci, atât „Simbolul“, cât și telegrama au existat în câte două copii diferite. Aceasta este concluzia pe care o trage Ilia Todorov șl care este corectă: cel puțin câte una din aceste copii nu sunt autentice. Dar, se întreabă Todorov, și nu numai el: Oare însă numai acestea nu sunt autentice? Ca urmare, Todorov a examinat toate semnăturile poetului care s-au păstrat până azi și dovedește că abia din 1874 poetul a semnat cu numele cunoscut azi, Botev. Până la aceasta dată el iscălea Hristo Petkov (întreg, prescurtat sau doar cu inițialele H.P.), sau cu pseudonimul Ceavdar. Referitor la textul „Simbolului“, același Ilia Todorov menționează că încă în 1934, G. Bakalov, publicându-1, a remarcat că nicăieri în scrierile sale, Botev nu a folosit expresia „proprietatea obștească asupra tuturor bunurilor“. Bakalov nu a mers mai departe, deoarece, dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns la concluzii nedorite de el, mal ales că încă din 1911 fusese prevenit de dr. Russel Sudzilovski că se angajase pe o cale greșită. într-adevăr, într-o scrisoare către Bakalov (din 8 septembrie 1911) același prieten de idei al lui Botev (Russel) îi https://biblioteca-digitala.ro 13 scria: „De evenimentele din Franța (adică despre Comuna din Paris - n.n.) și despre social-democratia germană ce începe a se naște. Rusia și, cu atât mai mult, Bulgaria au fost atât de departe din cauza condițiilor social-politice, scopurile noastre practice au fost atât de diferite de ale lor, încât interesul nostru față de ele a fost doar teoretic. Orice om cu o rațiune sănătoasă nu poate nici măcar să gândească la «Comună» sau la soclal- democrație printre mujicii ruși și încă mai puțin printre țăranii bulgari“. Și, tot în aceeași scrisoare, dr. Russel îl prevenea pe Bakalov: „Ce aveți cu Hrlsto Botev? A murit doar și, o dată cu el, și acea vreme și acele condiții subiective și obiective. Au murit, s-au dus în veșnicie și niciodată nu se vor întoarce“....Sau pe Dvs. vă conduce dorința de a lega partidul dumneavoastră de Botev? De a trage asupra acestui partid aureola memoriei lui? Aceasta nu e bine“. Ilia Todorov merge mai departe și menționează că nu numai expresia remarcată de Bakalov și citată mai sus nu se întâlnește nicăieri în scrierile poetului, ci și multe altele, printre care citează: „patrie unică și indivizibilă a tuturor oamenilor" sau „succesul și triumful comunismului prin revoluție“, „viitoarea orânduire comu- nistă în lumea întreagă etc.“ Toate aceste expresii datează dintr o perioadă mai târzie sau, după cum precizează Todorov, amintesc de „frazeologia revoluționară din perioada de după victoria revoluției din Octombrie din Rusia și, mal exact, de după înființarea în 1919 a Internaționalei a treia comuniste, care a lansat lozinca „victoriei revoluției mondiale“. Atunci, continuă Ilia Todorov, a luat ființă șl partidul comunist bulgar, care s-a declarat unicul urmaș al ideologiei lui Botev, iar opera poetului a fost considerată drept comunistă. S-a ajuns până la acele „monstruoase răstălmăciri“, cum le numește Todorov. având în vedere articolele lui Bakalov din ziarele comuniste bulgare, din iunie 1922, în care poetul era numit „precursorul comunismului” (Rabotnlcesko delo) sau „prevestitorul armatei roșii“ (Narodna armija). Să ne întoarcem însă puțin la Zahari Stoianov. începând să scrie Biografia lui Botev, acesta s-a adresat. încă din 1882, către https://biblioteca-digitala.ro 14 toți acei putini contemporani ai poetului care se mai aflau în via- tă. Așa s-a ajuns la Veliko Popov, care i-a promis ca i va oferi date sau documente, dar care nu s-a tinut de cuvânt. Stoianov însă a insistat. Aceasta o dovedește scrisoarea sa din 8 iunie 1884 către Popov, în care îl amintește de promisiunea făcută și-l roagă să pună pe hârtie tot ce știa: „Ceea ce pot! face tu nu poate face nimeni altul“, adăugând: „am date de la Ștefan Botev, fratele său, dar nu sunt complete“. Dar nici de astă dată Popov nu s-a tinut de cuvânt. Se vede că Stoianov nu a renunțat, deoarece în arhiva sa, care se păstrează, găsim o scrisoare a lui Popov, din mai 1885, (ca răspuns la altă scrisoare a lui Stoianov), în care-1 scrie că a fost și este încă foarte ocupat, dar că-i va pune pe hârtie ceva despre Botev. îl roagă însă să nu se grăbească atât de mult, mai ales că și el are intenția să scrie ceva despre viata sa de emigrant, legată de aceea a lui Botev. Alte scrisori între cei doi nu mai există în arhiva lui Stoianov. Aflăm, însă, din scrisoarea din 4 noiembrie 1921 a lui Popov, către Comitetul Central al P.C.B,, că în 1887 Stoianov - acum președinte al Sobranlei - l-a vizitat din nou și că el l-ar fi dat originalele „Simbolului“ șl telegramei, păstrându-și însă copii după ele, dar că Stoianov nu le-a pu- blicat. Atât el, cât și următorii biografi al lui Botev au considerat că nu a făcut-o, pentru a nu arăta cât de aproape a fost Botev de ideile Comunei și de comunarzi. Dar, după cum afirmă, pe bună dreptate, Ilia Todorov, această afirmație nu stă în picioare. Aceasta pentru că, în biografia pe care a scris-o, Stoianov însuși vorbește de aceste simpatii, și nu numai ale lui Botev, ci și ale al- tora. Stoianov însuși afirmă că la Galați cei mal vajnici apărători ai Comunei erau Meledin, Botev și încă doi emigranti ucrainieni. Mergeau prin cafenelele frecventate de emigranti, unde explicau șl propagau ideile Comunei. Ba îl citează și pe Ivan Vazov, care în 1871 era la Galați și care îi mărturisise că pe atunci Botev era un comunist (adică adept al Comunei) atât de aprig, că i-a vorbit atât de convingător despre Comună, încât, dacă l-ar mai fl întâlnit, ar fi fost gata și el să creadă că numai Comuna va salva omenirea. https://biblioteca-digitala.ro 15 Dar simpatiile lui Botev nu se mărgineau doar la simpla pro- pagandă, ci urmăreau și unele probleme organizatorice, pe care le discuta mai ales cu Meledin. Mai mult, Stoianov arată că la una din aceste întâlniri, la care ar fi asistat și Popov, acesta din urmă a aflat că se urmărea înființarea unei organizatii socialiste a emigranților, care să aibă tipografia și organul ei de presă, biblioteca șl statutele el proprii, în care să se prevadă, printre scopurile urmărite, și eliberarea Bulgariei de sub stăpânirea otomană etc. Dar, expunând Ideile Iul Botev despre „Comună“, Zahari Stoianov adaugă ironic: „Șl în Bulgaria ar fi dorit el Comuna din Paris? Noi protestăm în numele memoriei lui că acest lucru nu e adevărat“ (De la această frază au pornit toti acela care l-au acuzat pe Stoianov că ar fi fost cel dintâi care ar fi minimalizat, denaturat șl falsificat în mod conștient ideile comuniste ale lui Botev șl personalitatea sa). • Și lila Todorov se întreabă: Oare Stoianov a denaturat ideile lui Botev sau cel care au vrut, cu orice preț, să lege numele ma- relui poet de partidul comunist bulgar, așa cum au făcut-o Ve- liko Popov, Gheorghl Bakalov și altii după el, cu toate că unul dintre ei (Bakalov) fusese prevenit de dr. Russel? într-adevăr. Zahari Stoianov vorbește foarte frumos despre Comuna din Paris. Atunci de ce nu a publicat și cele două documente amintite mai sus? Dar, se întreabă același Ilia Todorov, avem oare siguranța că Veliko Popov i le-a dat? în lucrarea sa, Stoianov publică numeroase documente legate de Botev - scrisori, telegrame, chitanțe etc. Ar fi fost foarte nimerit să le publice. N-a făcut-o pentru că se temea? în situația lui și cu înalta funcție politică pe care o deținea, nu se putea teme de așa ceva. Sau nu le-a publicat pentru că nu avea încredere în ele, deoarece nu le socotea autentice? Dacă nu a făcut-o, de ce aceste două documente nu s-au păstrat în arhiva sa, ca atâtea altele? Căci nimeni nu poate crede că Zahari Stoianov ar fi putut distruge asemenea documente! Sau nu cumva nu 1 le-a dat Popov. care a ezitat atât de mult și care vroia să scrie el însuși ceva despre viața lui de emigrant legată de Botev? https://biblioteca-digitala.ro 16 Iată unde ajunge, judecând obiectiv, orice om, cunoscător al epocii și al oamenilor ei. Și parcă acestea sunt singurele întrebări care ne duc la același răspuns, la aceeași afirmație, și anume că nu Botev a fost acela care a scris șl semnat telegrama și „Simbolul“? Să enumerăm câteva din cele, puse sau nepuse de Ilia Teodorov. Este foarte adevărat că Botev a fost adeptul Comunei din Paris. Este posibil să fi înființat, teoretic, șl o organizație, pe care a numit-o Comuna sau altfel. Este posibil să fi vorbit șl de o telegramă de felicitare, sau de un program de viitor al el. Dar de ce nu s-au păstrat originalele? Dacă au fost prin mai multe orașe românești unde au înființat filiale sau birouri, atunci desigur Ismailul și Brăila nu puteau lipsi. Cine au fost membrii Comunei la Galați și în celelalte orașe? Au amuțit cu toții? De ce nu a vorbit nici unul dintre contemporanii lui Botev atâția amar de ani? Nici Meledin, nici tipograful Panicikov, nici Ivan Andonov, nici Kiro Tuleșkov. nici dr. Russel? La toate acestea, lila Todorov nu a dat întregul răspuns logic. El a cerut doar ca telegrama șl „Simbolul“ sa nu mai figureze printre operele lui Botev până când nu vom avea dovezi clare că sunt autentice. întregul răspuns ar trebui completat așa: ... deoarece așa cum s-au publicat până acum, ele prezintă texte alcătuite de Veliko Popou după amintirile sale din discuțiile cu Botev, când acesta era în culmea înflăcărării, completate cu imaginația ascultătorului. A socoti comunismul poetului după ideile din „Simbol“ înseamnă a greși, el rămânând șl în 1871 - 1872 același socialist utopic. Este adevărat că Botev a avut în mâinile sale și literatură marxistă șl pentru unele teze Izolate șl-a dat adeziunea. Aceasta însă nu schimbă nimic în privința ipoteticei telegrame șl Ipoteticului „Simbol“. Trebuie însă să adăugăm că și până la articolul lui Hia Todorov „Simbolul“ a fost obiectul unor numeroase îndoieli, comentarii, interpretări și aprecieri. Unii s-au îndoit de autenticitatea lui, neputand însă sâ scrie acest lucru, alții au afirmat ca poetul ar fi fost influențat de „Manifestul CtK unist“ https://biblioteca-digitala.ro 17 al Iul Marx, deși chiar o parte dintr-inșii recunoșteau, în același timp, că poetul nu a înțeles esența comunismului „științific“. Pe de altă parte, însuși Engels, apreciind „Comuna“, consideră că aceasta, deși era de acord cu ideile comunismului, nu a fost condusă de marxiști și nici nu s-a desfășurat sub steagul marxismului. Precizând că cele două elemente nu trebuie confundate și că, în realitate, Comuna din Paris a fost un amestec de blanqulsm și de proudhonism, iar Botev n-a cunoscut nici unul din documentele ei, ci a aflat totul despre ea din presă, rămâne un socialist utopic, chiar dacă articolul său Plâns ridicol, scris în memoria comunarzilor care au mers până la jertfa supremă, a fost deseori comparat cu cele scrise de Marx în apărarea Comunei din Paris. Botev a cunoscut, după 1872, Capitalul lui Marx, exemplarul respectiv purtând pe el semnătura prietenului său Stambolov, iar după alții ar fi citit și Manifestul Comunist. Dar, în 1874 - 1876 el s-a ocupat aproape numai de publicarea poeziilor sale și, mal ales, de pregătirea încercării de răscoală de la Stara Zagora, iar apoi de cele ce l-au dus la suprema jertfă. în afară de Spânzurarea lui Vasil Levski, poetul nu a scris în acești ani nici o poezie. într-o astfel de situație, deși este clar că a cunoscut ideile lui Marx, nu putem vorbi de o influență a lor în publicistica sa. Altceva este atunci când ne referim la Internaționala I șl la ideile ei, relatate șl de ziarele românești. în articolul său publicat în „Zname“ din 27 iulie 1875, deși Botev era preocupat de problemele ce agitau Comitetul Central Revoluționar Bulgar, el scria următoarele despre Internaționala I: „Oricine știe că nevoile și suferințele apropie șl unesc oamenii, făcându-1 să fie sinceri între ei șl să se ajute reciproc, pentru a scăpa de răul general. Toți muncitorii săraci, de orice nație ar fl șl oriunde ar locui, sunt frați între el, frați de suferință șl de soartă vitregă. Asupriți și jefulți de guverne și bogătași, muncitorii, chiar dacă ar lucra până n-ar mai putea, tot nu vor avea ce să mănânce șl tot vor trăi mai rău decât vitele. Dar, toate aceste suferințe ale https://biblioteca-digitala.ro lor, toar.e nedreptățile pe care le suferă i-au determinat pe muncitori să se înțeleagă între ei, să se unească și să vadă de unde provine răul și cum vor putea să scape de el. Sub influența acelorași cauze s-a născut și s-a dezvoltat așa-numita Internațională, al cărei scop este să unească pe toți muncitorii nedreptăți^ într-un întreg rațional șl conștient, pentru a putea, cu forțe comune, să scape de asupritorii lor și să-și obțină drepturile elementare ale fiecărui om, de a trăi liber și de a se întreține din propria muncă, fără a fi silit să hrănească tot felul de paraziti, care și-au însușit dreptul de a-1 fi stăpâni și care trăiesc pe de-a gata, fără să muncească.” $1 mai sunt șl alte texte în acest sens. Dar timpul nu ne permite să le mai cităm. Oricum ar fi, Botev rămâne un socialist utopic șl un mare democrat revoluționar, și nu un comunist, așa cum au vrut să 1 facă P.C.B. și, în primul rând, Vellko Popov, prin falsificările arătate mai sus. NOTE 1 Lucrarea a apărut între timp în „Analele Brăiler (Muzeul Brăilei), serie nouă, an II, 1996, nr. 2, 172 p. (extras). 2 lila Todorov, Stmbol-Veriniu na bălgarskata komuna, în revista „Letopisi“, Sofia, 1991, nr.l, p. 118-137. https://biblioteca-digitala.ro CONSTANTIN RACOVIȚA . ȘI CONTRIBUȚIA SA LA DEZVOLTAREA SLAVISTICII ROMÂNEȘTI Ecaterina Fodor, Solomon Vaimberg Se împlinesc, în 1997, 80 de ani de la nașterea și 50 de ani de la trecerea în eternitate a unui eminent cercetător și, toto- dată, a unei mari speranțe a slavisticii și lingvisticii românești, Constantin Racovită, dispărut prematur, dar, prin ceea ce a izbutit să lase posterității în nici trei decenii de viață (a murit în ianuarie 1947), înscris durabil și definitiv în istoria acestor dis- cipline. Născut la 20 august 1917, la Chișinău, a absolvit Liceul “Gheorghe Lazăr” din București în 1936, după care s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a universității bucureștene, unde și-a dat, în iunie 1940, licența. Student deosebit de dotat, * a făcut dovada capacităților sale prin câteva rezultate notabile (“Bilă albă cu distincție” la Istoria slavilor, “Bilă albă cu elogii” la Fonetica limbii române)*. Nu avea decât 20 de ani când, student fiind, și-a redactat primele lucrări direct în franțuzește: L'article en russe și Notes sur le bilinguisme, publicate, ambele, în “Bulletin linguistique”, VI, 1938, p. 90 - 138 și 238 - 242. Subiectul acestor lucrări, ca și al tuturor celor pe care le-a elaborat mai târziu, și l-a găsit singur. Dacă în materie de lingvistică generală și românească avea la cine să ceară o îndrumare sau un sfat, pentru a-și veri- fica propria concepție sau pentru a-și preciza punctele de vedere, în materie de limbi slave și, mai ales, de rusă, nu și-ar fi găsit pe atunci, la București, interlocutori la înălțimea exigențelor sale științifice. Iar slavistul Racoviță s-a lansat, de la început, cu o competență unanim recunoscută, într-o cercetare asupra unei probleme a slavisticii generale și a rusei, și încă dintre cele mai spinoase. El a pus în lumină situația articolului https://biblioteca-digitala.ro ■ ' ■ ' . 20 ■ -, sau a embrioanelor de articol în diversele limbi slave și a urmărit în dialectele rusești soarta tentativelor de a forma un articol - și toate acestea cu autoritatea unui savant rutinat, nu a unui începător aflat încă pe băncile facultății. în anul următor a dat “Travail” et “souffrance” (“Bulletin lin- guistique”, VII, 1939, p. 96 - 101), în care analizează, cu numeroase și variate ilustrații, expresia lingvistică a noțiunii de “muncă”, punând-o în legătură fie cu cea de “suferință”, fie cu cea de “câștig”. Urmează Sur le genre personnel en roumain (“Bulletin lin- guistique”, VIII, 1940, p. 154 - 158), în care, punând la con- tribuție și cunoștințele de polonă pe care le căpătase între timp, formulează pentru prima oară trăsăturile genului personal în limba română, specific substantivelor proprii și comune care denumesc persoane sau obiecte personificate. Aceeași maturitate științifică, același neobosit spirit critic și discernământ caracterizează și cercetările sale de istorie. Astfel, licența șl apoi doctoratul le trece cu studiul începuturile suzeranității polone asupra Moldovei (1387 - 1432), publicat în “Revista istorică română”, X, 1940 (apărut în 1941), p. 237 - 332. în același număr de revistă îi apare și articolul în Jurul ști- rilor despre cele mai vechi urme de limbă română, p. 376 - 379. După absolvire, este numit asistent la Facultatea de Litere șl Filosofic, iar în 1942 profesorul Constantin C. Glurescu îl numește asistent și pe lângă Institutul de istorie națională din București. Mobilizat pe front, revine la catedră la sfârșitul războiului, cu sănătatea zdruncinată. în 1946, la vârsta de 29 de ani, este numit profesor de slavistică la Universitatea din București. în aceeași zi a intrat la sanatoriu, de unde nu avea să mai lasă în viață. în cele ce urmează, ne vom opri mal pe larg asupra con- tribuțiilor sale din domeniul lingvisticii ruse, prin care s-a inau- gurat, în țara noastră, o nouă disciplină teoretică, rusistlca lingvistică. Studiul privitor la articolul în limba rusă vehiculează un https://biblioteca-digitala.ro 21 volum considerabil de fapte și pune la contribuție o impresion- antă bibliografie în diverse limbi, cu nu puține titluri de ultimă oră, printre care unele apărute în Rusia Sovietică și, deci, prin forța împrejurărilor, mai puțin accesibile la noi, de exemplu Russkaja Pravda, editată de E. F. Karski, St.-Petersburg, 1930. Din istoricul problemei, urmărit în detaliu de autor, se pot desprinde o seamă de concluzii de principiu: nu se poate vorbi de o tendință slavă comună de constituire a articolului, chiar și pentru limbile care, pe parcursul evoluției lor, au dezvoltat, în măsură mai mare sau mai mică, această parte de vorbire: vechea slavă nu cunoștea articolul (p. 92): semnalarea, la un moment dat, a articolului în bulgară și rusă reprezintă o simplă isoglosă (p. 97). Apariția articolului în aceste două limbi se explică pe căi diferite. în rusa veche există o seamă de texte, mai ales de origine populară, în care apare frecvent pronumele demonstrativ post- pus, tt> respectiv ta, taja (fem.), to, toje (neutru) și alte variante, cu valoare de articol. Folosirea sa nu are caracter sistematic, el lipsește nu rareori acolo unde ne-am fi așteptat să-l întâlnim. Fenomenul, astăzi în plină regresiune, caracterizează graiul vor- bit la Kiev în secolele XI - XII, respectiv la Moscova în secolele XVII - XVIII (p. 105). în unele texte, rm este plasat adesea înain- tea substantivului, ceea ce s-ar putea explica, după Racoviță, prin aceea că respectivii autori, simțind necesitatea articolului - care exista în propriul lor grai - n-au îndrăznit totuși să-l plaseze în postpozitie, spre a nu 11 se reproșa vreo influentă populară (p. 116). Procedeul articulării a luat naștere în cadrul subdialectu- lui velicorus de nord, în regiunea orașelor Novgorod, Pskov, Polotk, Smolensk și Kiev (graiurlle din zona Kievului aveau numeroase trăsături comune cu cele din nord, explicabile, după Șahmatov, prin strânsele relații dintre Kiev și Novgorod). Articolul a apărut după ce grupul de nord s-a separat de alte grupuri dialectale, care nu aveau articol - deci, după secolul al IX-lea -, dar înaintea fuziunii grupului de nord cu grupul orien- tal (reprezentat astăzi de subdialectul velicorus de sud, care nu https://biblioteca-digitala.ro 22 cunoștea articolul) - deci, înainte de secolul al Xl-lea (p.117 - 121). Chiar în această perioadă, în limba scandinavilor - deci, și a tribului vareg - ia naștere articolul postpus. Se constată, arată Racovită, un paralelism strâns între articolul rus și cel scandinav. Presupunând că a fost împrumutat doar ca o tendinfă, procedeul articulării a putut, mergând în rusă pe o cale proprie, să cunoască o involuție, pe când în scandinavă s-a ajuns la un articol comparabil funcțional cu cel antepus din franceză sau germană (p. 123 - 125). Oricum, din secolul al XVII-lea se constată, în rusă, declinul articolului - și nu numai în limba literară, care l-a evitat întotdeauna, ci și în limbajul popular, colocvial. O explicație a fenomenului o poate constitui însăși structura rusei, limba sintetică, păstrătoare a declinării. Or, articolul și-a făcut apariția doar în limbile cu structură analitică, fiind strâns legat de simplificarea declinării. Se pare, totodată, că articolul a fost asimilat particulelor cu valoare stilistică, foarte frecvente în limba populară, dar mai mult sau mal puțin rare în limba literară: mol, de, biă', nu tnda, tak vot, sebe, ka, te și altele. Probabil că forma to (de nom. și ac. sing. neutru) s-a diferențiat prima de alte forme, intrând în seria par- ticulelor afective. (p. 131). Cercetările ulterioare, datorate altor lingviști, n-au făcut decât să completeze și să adâncească o seamă de detalii ale tabloului schlfat cu mână sigură de învățatul român. Că exista o tendință de constituire a articolului în rusa veche rezultă fie și din opoziția dintre adjectivele cu și fără pronumele demonstrativ Jb (Ja, Jo) la finală. Din cele cu pronume, simțite ca forme articu- late cu articolul hotărât, s-au dezvoltat formele pline ale adjec- tivelor din rusa modernă. Treptat, criteriul determinării - indeter- minării, pe care se întemeia distincția dintre adjectivele nominale și cele pronominale (prevăzute cu pronume demonstrativ), a fost substituit de criteriul funcțiunii sintactice: formele nominale s-au specializat în exprimarea predicatului, cele pronominale în expri- marea atributului^. în graiurile rusești de azi, particulele post- puse se pot atașa la diverse părți de vorbire (să nu se uite că https://biblioteca-digitala.ro 23 i articolul clasic esté ocurent numai în sfera substantivelor șl adjectivelor), variind uneori chiar și în același context, fără a mai respecta regulile de acord în gen și număr. De aici rezultă că particulele postpuse din dialectele rusești nu pot fi asimilate celor din bulgară și macedoneana slavă, legate de categoria determinării - indeterminării. în rusă, ele au doar o funcțiune emfatică, de reliefare a unui segment din enunț2, ceea ce con- firmă întru totul punctele de vedere susținute de C. Racovlță. în succintele, dar sustanțialele sale note despre bilingvism, apărute în același volum cu studiul mal înainte analizat, autorul studiază, în principal, modul de exprimare al vorbitorilor nativi de limba rusă care și-au însușit încă din copilărie limba română. Autorul evidențiază preferința acestora pentru terminologia ofi- cială de origine românească (de exemplu instttucija, în loc de uëre^denie), tendința de a adopta modele sintactice mai apropiate de cele românești (Ja ne otkryval okno e mai frecvent decât Ja ne otkryval okna), de a suprima genul animat (Ja vtiu te Hvot- nye se răspândește în detrimentul lui Ja viiu tech îivotnych). Se semnalează calcuri de tipul voz'mêm tramvaj în loc de poedem tramvaem. Se observă tendința de generalizare a lui stavit în dauna lui klast’, ca reflex al întrebuințării unul singur verb românesc cu sensul global de “a pune (în orice poziție)”. Să încercăm, în încheiere, să formulăm câteva trăsături definitorii ale personalității lui C. Racovlță, așa cum se desprind ele din opera sa. O primă și deosebit de evidentă caracteristică a capacității științifice a lui C. Racovlță este precocitatea sa: la o vârstă când mulți viitori învățați nici nu debutaseră în coloanele periodicelor de specialitate, Racovlță avea la activ o serie întreagă de lucrări de primă mărime, ieșite parcă de sub pana unui cercetător cu decenii de experiență în materie. Lui C. Racovlță trebuie să i se recunoască independența în concepție și în tratare, și aceasta nu numai pentru că temele pe care le-a abordat nu i-au fost sugerate de nimeni, ci și pentru că însăși slavistica din vremea sa se baza, în principal, pe studiul https://biblioteca-digitala.ro limbii slave vechi și al slavonei. Or, lucrările sale marchează, cu ' ' . ■ R aplicație la rusă, o orientare crescândă spre studiul limbilor slave vil3. Studiile sale învederează excepționala sa pregătire în dome- niul slavisticii, dimensiunea impresionantă a documentării bib- liografice, din care știa totdeauna să extragă sursele de bază, ușurința cu care mânula limbile slave, ca și alte limbi europene de circulație. Expunerea faptelor atestă Inventivitate șl imaginație lingvls- tică, rezultat al unui spirit asociativ de rară anvergură (e de ajuns să ne gândim la paralela scando-rusă în privința articolului). Lui C. Racoviță îi este proprie o deosebită capacitate de ori- entare, atât în problemele de principiu, de lingvistică generală, cât și în cele particulare, concrete, el delimitează sincronia de diacronie, limba de vorbire, norma de uz. Spirit previzlonar și anticipator, C. Racoviță prefigurează, în lucrările sale, curentele lingvistice care vor ține afișul actu- alitățfi începând cu a doua jumătate a secolului. Faptele prezen- tate pe marginea bilingvismului, consemnate mai sus, se încadrează în cele mai bune tradiții ale teoriei contactelor lingvistice, ale sociolingvisticii și, prin intermediul analizei ero- rilor generate de interferență, ale analizei contrastive4. în fine, C. Racoviță are meritul de a fi pus bazele rusisticii lingvistice din țara noastră. Contrar unei păreri destul de răspândite, care plasează începuturile acestei discipline prin anii ‘50, deci după extinderea limbii ruse în învățământul românesc, la care se adaugă intervalul necesar apariției primelor cursuri, manuale, culegeri de studii, lucrările lui C. Racoviță, adevărate modele ale genului, demonstrează fără putință de tăgadă că rusistica teoretică în România aparține cronologic perioadei antebelice5. Faptul că la noi studiul limbii ruse dobândea, la acea epocă, statutul unei ramuri de cercetare distincte nu poate fi decât o dovadă în plus a nivelului ridicat și a diversității de preocupări ce caracterizau atunci lingvistica și filologia românească6. https://biblioteca-digitala.ro 25 NOTE * Datele au tost extrase din foaia matricolă a lui C. Racoviță - păstrată în arhiva Facultății de Litere a Universității din București - de către secretara-șefă, Aurelia Marinescu, căreia autorii îi aduc și pe această cale prinos de recunoștință. 1 Cf. și A.T. Rudnev, Vnutrennie zakonomernosti upotrebleni- Ja imennych i mestoimennych prilagatel'nych v drevnerusskom Jazyke, “Slavia”, 1957,2, p. 204 ș.u. 2 în problema particulelor postpuse, vezi Russkaja dialek- tologija, sub redacția lui R.I. Avanesov și V.G. Orlova, Moscova, 1965, p. 221, 238. Pentru alte limbi slave, vezi Slavjanskie Jazykl, sub redacția lui A.T. Șirokova și a lui V.T. Gudkov, Editura Universității din Moscova, 1977, p. 218, 234; P. Nachtigal, Slavjanskie Jazyki, traducere din slovenă de H.M. Elkina, Moscova, 1963, p. 262; Ecaterina Fodor, Contribuții la istoria pro- numelor demonstrative din limba polonă, Rsl, VIII, p. 129 - 133. 3 O asemenea orientare a fost consemnată de G. Mihăilă, Slavistica românească de la loan Bogdan la Emil Petrovici (Lucrările de lingvistică), Studii de lexicologie și istorie a lingvis- ticii românești, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973, p. 188. 4 O privire istorică, practic exhaustivă, asupra gramaticilor contrastive ruso-române de la începuturi până la mijlocul seco- lului nostru o datorăm lui S. Wolf, Prelegeri de gramatică rusă. Din istoria gramaticilor contrastive ruso-romăne. Editura Universității București, 1995. Parte integrantă, alături de gra- maticile contrastive, a lingvisticii aplicate, lexicografia bilingvă a beneficiat și ea de o analiză aprofundată, sub forma unei teze de doctorat elaborate de R. Chivescu, Contribuții la studiul lexi- cografici ruso-romăne, conducător științific prof. univ. dr. Ecaterina Fodor, București, 1988. 5 Incursiuni teoretice în materie de rusă, abordată însă în- tr-un context tematic mai larg, pot fi semnalate și înainte de C. Racoviță, cf. Ilie Bărbulescu, Fonetica alfabetului cirilic în textele https://biblioteca-digitala.ro 26 t * . J ■ . ;î române din veacul XVI și XVII, în legătură cu monumentele paleo-, ! sârbo-, bulgaro-, ruso- și romăno-slave, cu o Introducere despre ’ “Felurile de scriere” și “Alfabetul ciriilic și ortografia slavă la români”, București, 1904; Margareta Ștefănescu (-Serghi), j Elementele rus ești-rute ne din limba românească și vechimea lor, I teză de doctorat (consacrată în special toponimicelor de origine j ucraineană). Iași, 1924 (ap. G. Mihăilă, op.cit., p. 190, 192). 6 Referințe bibliografice despre C. Racovită: A. G(raur), Constantin Racovită, “Bulletin linguistique”, XV, 1947, p. 116 - 117; Id., “Cum vorbim", II, 1950, 1, p. 13 - 14; Id., Constantin Racoviță la 20 de ani de la moartea lui, “Limba română”, XVI, 1967, 1, p. 3-4; I.D. Suciu, Constantin Racoviță, “Revista istorică română”, XVII, 1947, fasc. 1-2, p. 202 - 203; G. Mihăilă, op. cit., p. 206 - 207; Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de 1 lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978, p. 216; Enciclopedia istoriografiei românești, conducător științific I Ștefan Ștefănescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 278 - articol de F(lorin) C(onstantiniu). I https://biblioteca-digitala.ro CALCURI SAVANTE FORMATE ÎN LIMBI EUROPENE MODERNE DUPĂ ENGL. WHOS WHO ■ Victor Vascenco Există expresii, aparținând inițial unei singure limbi, care fac o “carieră” cu totul excepțională, în sensul că se propagă ca razele unui cerc sau ale unei sfere și pătrund treptat în Idiomuri din cele mai diferite. Am numit acest fenomen calc lingvistic radial sau poliglot, pentru că se au în vedere, concomitent, mai multe limbi-țintă, numărul acestora fiind teoretic nelimitatl. Acestui domeniu de expresii (fenomenul se întâlnește preponderent sub formă de calc frazeologic) îi aparține și WHO’S WHO din engleză care, poate, nu devenea un clișeu cu un înalt coeficient de repetabilitate, dacă un editor englez n-ar fi avut ideea să-l folosească, cu aproximativ 150 de ani în urmă, ca titlu al unui ingenios anuar biografic^, imitat mai târziu ca structură în numeroase țari din Europa și America. Odată cu acest tip de publicație, care a căpătat o mare rezonanță în lumea editorială^, s-a răspândit și expresia, redată ca atare, deci în engleză, sau tradusă în alte limbi. Prototipul. Aspecte tipologice. Există, mal întâi, două tipuri de ortografiere. Scris cu minusculă la inițială, cel de-al doilea pronume interogativ actualizează o sintagmă predicativă liberă cu valoare interogativă (Who's who?). Scris cu majusculă, marchează o sintagmă predicativă fixa, stabilă, utilizată ca titlu al unul anumit tip de anuar (Who’s Who). în cea de-a doua ipostază, singura care ne interesează mai Jos, expresia devine un clișeu curent, dotat cu o înaltă frecvență și se reproduce în multiple forme iterative și în diverse vesluni aloglote (vezi următoarele două secțiuni ale studiului). _ z Există și două tipuri temporale: cu predicat la prezent și cu predicat la trecut. în cea de-a doua situație (Who Was Who, https://biblioteca-digitala.ro 28 valoarea expresiei în rusă : “Kto kem byl”), spre deosebire de prima (Who’s Who, valoarea expresiei în rusă: “Kto est* kto”), se desemnează publicatii periodice care conțin date (și) despre personalitățile defuncte, asemenea anuare alcătuindu-se pe baza biografiilor din Who’s Who-urile apărute, de regulă, în ultimii zece ani^. Astfel, în Who was who in the USSR, publicat la Metuchen (USA)5, în 1972, figurează și biografii ale unor somități care nu mal erau în viată în deceniul când a fost alcătuit anuarul, de ex.: M.V. Frunze, comandant de oști (1885- 1925), L.D. Trotki, om politic (1879-1940), B.A. Larln, lingvist (1893-1964) etc., în timp ce în Who’s Who in the USSR&, apărut la Viena în 1962, sunt consemnate exclusiv biografiile contemporanilor: V.I. Abaev, V.V. Vinogradov ș.a., pentru a nu aminti decât câțiva lingviști din acea perioadă. Deosebirea dintre cele două tipuri de anuare este sesizată exact și laconic de către V.K. Müller, în dicționarul său bilingv?: Who’s Who - biograficeskij spravocnik sovremennikov, Who Was Who - biograficeskij spravodnik umersich. Din punctul de vedere al raportării la realitatea extralingvistică expresia în discuție, j:ea cu predicat la prezent, reflectă o bogată paletă tematică, desemnatul (element definitoriu al sensului referențial)5 putând viza: diferențierea morfofiziologică (sexul)®, diferențierea profesională 1®, cea instituționalăH sau regională 12, clasificarea pe tării5 sau continente 14 și, în sfârșit, globul pământesc în totalitatea sa. i.e. personalitățile de valoare excepțională de pe întreaga planetă I5. Calcuri în limbi occidentale. Calcurile lingvistice de mai jos sunt evident calcuri savante, căci s-au format pe calea scrisului (gratie tiparului) și sunt în genere opera unor autori și editori bilingvi, pătrunzând, cu timpul, în anumite sfere, mai mult sau mai pufln largi, ale limbii comune. Ele sunt, totodată, calcuri frazeologice, întrucât reprezintă grupuri de cuvinte destul de închegate semantic, stabile și se reproduc cu Ușurință de la o limbă la alta, în virtutea unui înalt coeficient de repetabilitate cu https://biblioteca-digitala.ro 29 care este dotat prototipul (această trăsătură, din urmă, ne pare a fi deosebit de importantă pentru a sublinia caracterul lor locutionar). Ele confirmă teza potrivit căreia expresiile culte, lipsite de nuanțe afective și, prin aceasta, opuse locuțiunilor populare, sunt, în cele mai mult cazuri, importate^ . în afara hotarelor britanice de origine, deci pe teritoriul lingvistic al altor țări, expresia în discuție se întâlnește în trei situații. 1. Se menține în original, deci în engleză, și se menționează numele țarii sau al regiunii geografice respective, de ex.: Who’s Who in ItalyU t Who’s Who in the Soviet Union^t Who’s Who in Scandinavia^. Este un tip viabil, productiv. 2. Se menține în original (ca în situația de mal sus) șl, paralel, se menționează traducerea ei, de ex.: Who’s who in France. Qui este qui en France^. Uneori, ordinea este intervertită, adică se începe cu versiunea aloglotă, de ex.: Wer ist wer? Das deutsche Who’s Who^l. Este, tipologic și, statistic vorbind, un caz mai puțin răspândit. 3. Se traduce șl se augmentează, fără nici o aluzie la expresia-prototip din engleză, de ex.: Qui est qui en Belgique francophone^, Wer ist’s? Unsere Zeitgenossen. Zeitgenossen * lexikon^, Quien es Quien en el Uruguay^. Este un caz la fel de viabil ca și primul tip. Cele mal multe calcuri ale expresiei Who’s Who ne întâmpină în limbile germanice. Astfel, în germană, pe la începutul secolului nostru se folosea un calc adaptat la specificul acestei limbi, propriu-zis un semicalc, căci cel de-al doilea pronume nu era wer, cl "s, formă redusă a pronumelui es cu valoare impersonală: Wer ist’s?^. Mai târziu, începând cu anii ‘50, apare șl se impune calcul Wer ist wer?^, corespondent exact al prototipului englez, deci cu repetarea pronumelui interogativ wer. Această variantă este singura formulă care circulă azi în germană ca titlu de anuar. în olandeză, respectiv în flamandă, se remarcă aceeași situație ca și în germană. Mai întâi s-a folosit un semicalc. cu dat pe locul al doilea (oland. dat = germ, es): Wie is dat?^. https://biblioteca-digitala.ro 30 pentru ca mai târziu, inclusiv în zilele noastre, să se afirme calchierea integrală, cu repetarea pronumelui interogativ uite: Wie es tbie?^. Șl în olandeză, respectiv în varianta ei flamandă, s-a impus, așadar, cea de-a doua formulă, fidelă prototipului englez. în suedeză circulă un semlcalc, asemănător versiunii arhaice din germană și olandeză, anume Wem âr det, fără semnul întrebării^® (sued. det fiind corespondentul germ, es, respectiv al oland. dat), în timp ce în norvegiană ne întâmpină, consecvent, formula cu pronume Interogativ reluat, identică cu structura prototipului englez Hvem er în România expresia este atestată, potrivit Investigațiilor noastre, în două limbi: în franceză, Qui est qui (fără semnul întrebării)^ 1 șl în spaniolă: Quien es Quien (tot fără semnul întrebării). Este vorba despre spaniola vorbită în Uruguai și în Columbia (în spaniola din Columbia, cel de-al doilea pronume este ortografiat cu minusculă)^. Calcuri în limbi slave. Cele menționate mai sus, la începutul secțiunii pecedente, cu privire la caracterul savant al calcurilor din limbile europene occidentale sunt, firește, întru totul valabile șl în cazul calcurilor din limbile slave. Șl aici se întâlnesc trei situații privind soarta prototipului: 1. Expresia din engleză se menține în original șl se precizează numele țării respective: Who’s Who in Poland^, Who’s Who in Russia Today^. 2. Expresia din engleză se menționează suplimentar, cu va- loare explicativă, după traducerea el în slavă: Kto est’ kto v sovremennoj rusistike (Who’s Who tn Russian Linguistics)^. 3. Expresia din engleză se traduce fără a menționa pro- totipul: Kdo Je kdo, 91/92. Ceskă republika^, Kto Je kto na Slovensku, 1991?^. Este cel mal productiv tip în slavă. De menționat, ca precizare la triada tipologică de mai sus, că sunt redactate în limba prototipului, deci în engleză, numai lucrările de sub 1, în timp ce lucrările de sub 2 și 3 sunt editate într-una din limbile slave. ■ ■ . ► ■ https://biblioteca-digitala.ro 31 în aceste limbi, calcurile în discuție au apărut, în general, mai târziu decât în limbile occidentale, și anume începând cu anii ‘70. Idiomurile slave în care am depistat aceste calcuri vor fi menționate mai Jos, în ordinea atestării lor. Cea mai veche atestare o găsim în sârbo-croată (1970), cu mult înaintea apariției unor asemenea calcuri la slavii de vest și la cei de est. Este vorba despre Ko Je ko din titlul unul anuar apărut la Belgrad în anul menționat mai sus: Jugoslovenski savremenîci. Ko Je ko u Jugoslaviji^, în care figurează personalități din toate cele șase republici foste iugoslave din perioada premergătoare anului 1970. Pe teritoriul lingvistic slav occidental calcul apare mai întâi în polonă, Kțo Jest kim, care ne întâmpină în structura următorului titlu de lucrare: Kto jest kim u? Polsce. Informator b iog rafiezny39 (Varșovia, 1989). Despre personalitățile din Polonia s-au editat lucrări de tipul Who’s Who și mai înainte (de exemplu, în 1982)40, însă în limba engleză. Următoarele atestări slave de vest, tot cronologic, apar în cehă, Kdo Je kdo (în două anuare: Kdo Je kdo, 91/92. Ceskă republika^, 1991, și Kdo Je kdo v Ceske republice^, 1994), și în slovacă, Ktoje kto (într-un anuar apărut în 1991: Kto Je kto na Slovensku)^. în domeniul slav orientai calcul poate fi semnalat deocamdată numai în rusă: Kto est kto în titlul unul anuar apărut cu câțiva ani în urmă, la Moscova /Kto est’ kto v Rossii i v bli^nem zarube^’e. Spravocnik44 șj într-o lucrare biografică asupra llngviștilor-rusiști, apărută în ajunul celui de~al VIII-lea Congres internațional MÂPRJAL de la Regensburg, 1994 (Kto est kto v sovremennoj rusistike^]. Lucrări de tipul Who’s Who privind personalitățile ruse, respectiv sovietice, au apărut și în deceniile precedente în Austria^b, USA^ și în Germania^, fiind redactate, însă, în engleză. Ele sunt, deci, neimportante pentru discuția de față. Toate aceste calcuri sunt destul de recente, deci proprlu-zis neologice și, prin urmare, oarecum neobișnuite pentru https://biblioteca-digitala.ro 32 vorbitorul monolingv contemporan. Ele surprind prin noutatea lor (sau i-au surprins pe locutori în perioada când au apărut) și, pentru mai multă claritate, se cer adeseori a fi explicitate. Acest lucru se face prin intermediul unor determinanta scurte sintagme explicative, fie prepuse (plasate înaintea calcului), ca de exemplu în sârbo-croată; Jugoslovenski savremenici (pentru cei initiati explicația este propriu-zis de prisos, căci - după cum am arătat la început - intr-un Who’s Who nu se includ decât biografiile persoanelor în viată), fie postpuse, caz mai des întâlnit. Astfel, în polonă imediat după partea principală a titlului, Kto Jest kirn tu Polsce, urmează precizarea Informator biograflczny. De asemenea, în rusă: după Kto est* kto v Rosstl... se adaugă cuvântul Spravoönik, ‘îndreptar, ghid’, iar după Kto est* kto v sovremennoj rusistike urmează, sub formă de determinant sui-generis, traducerea întregului titlu rusesc în engleză: Who*s Who in Russian Linguistics, Ca orice cercetare întemeiată pe surse aflătoare într-o singură bibliotecă, fie ea cât de bună (în cazul de fată, Heidelberger Universitätsbibliothek, unde am conceput aceste rânduri), studiul de fată nu pretinde să fie exhaustiv. Există, probabil, și alte limbi europene care pot fi atrase în discuție, inclusiv din Europa de sud-est, pentru care, din câte știu, se pregătește în prezent la Atena un Who*s Who in the Balkans, Nu-i exclus ca expresia să apară cândva și în spațiul lingvis- tic carpato-dunărean, deși în română nu ne putem imagina un calc textual (*Cine este cine) de tipul celor discutate mai sus. Ar fi rebarbativ^. NÖTE 1. Vezi lucrarea noastră Studii de lingvistică teoretică și aplicată. București, 1996, p. 51-59. 2. Vezi A, Room, L.V. Kolesnikov ș.a., Velikobritanija, LingvostranovedZeskiJ slovaf. Moscova, 1978, s.v. Who's Who. https://biblioteca-digitala.ro 33 3. Din 1849, când a apărut primul Who's Who, până în prezent au fost editate, în diferite țări, sute de lucrări de acest tip. Există chiar edituri cu această denumire (în Elveția, Germania, Cehia și în alte țări), specializate în publicarea sistematică a unor asemenea anuare. 4. Vezi A. Room, L.V. Kolesnikov ș.a., op. cit., s.v. Who Was Who (p. 453). 5. Who was who in the USSR. A Biographic Directory containing 5.015 Biographies of Prominent Soviet Historical Personalities. Compiled by the Institute for the Study of the USSR, Munich, Germany. Edited by Heinrich E. Schulz, Paul K. Urban and Andrew L Lebed, Metuchen, N.Y., 1972, 678 p. 6. Who's Who in the USSR, 1961/62. Edited by Dr. Heinrich E. Schulz and Dr. Stephen S. Taylor, Vienna, 1962, 964 p. 7. V.K. Müller, English-Russian Dictionary. Moscow, 1981, s.v. who (p.840). 8. Pentru concept vezi, bunăoară, lucrarea noastră Studii de antroponimiet București, 1995, p. 237 - 239. 9. Vezi, de ex.: Who's Who of American Women. A Biographical Dictionary of Notable Living American Women, Volume I (1958-1959), First Edition, Nashville, 1958, 1438 p. 10. Vezi, de ex.: The Academic Who's .Who 1973-1974. University Teachers in rle British Isles in Arts, Education and Social Sciences (f. autoi,, London, 1973, 522 p. 11. Vezi, de ex.: Volo's Who in European Institutions and Enterprises 1993, Züric i, 1992, 2 298 p. 12. Vezi, de ex.: Who's Who in Central and East Europe 1933/34. Edited by R.P.D. Stephen Taylor, Zürich, 1935, 1163 p. O nouă ediție a apărut în 1995, la Berlin (articolele biografice sunt însoțite, de drta aceasta, de fotografii din viața personalităților respect ve). Conține și biografii ale principalelor personalități române din perioada anilor *30, de ex.: G. Adamescu, I. Agârbicernu, Alfred Alessandresco, C. Angelesco, T. Anghelutza, L Apostolescu, C. Argetoianu, G. Assan, Sava Athânaslu, Al. Averescu, D. Avram etc.; Who's Who in https://biblioteca-digitala.ro 34 Scandinavia. Edited by Karl Strute and Dr. Theodor Doelken, vol. I (A-К), vol. II (L-Z), Essen, 1981. Figurează biografii ale personalităților din toate cele 5 țări scandinave: Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia șl Suedia. 13. Vezi, de ex.: Who's Who in Poland. Edited by Lidia Becela, Lubomir Mackiewicz ș.a., Warsaw, 1982, 1054 p. Who's Who in Russia Today. A Biographical Dictionary of more than 2.100 Individuals from the Russian Federation including the Other Fourteen Former USSR Republics. Edited by Ulrich- Joachim Schulz-Torge, München, New Providence, London, Paris, 1994, 478 p. Alcătuit incomplet și subiectiv. 14. Vezi, de ex.: Who's Who in Latin America. Part I, Mexico, Edited by Ronald Hilton, London, Oxford, 1946, 130 pp. Lucrarea constă, în total, din 7 volume. 15. Vezi, de ex.: Who's Who in the World, 11th edition, 1993- 1994. New Providence (f. autor, f. an), 1300 p. Figurează și biografii ale unor personalități române. 16. Teză susținută de Florica Dimitrescu, în Locuțiunile verbale în limba română, București, 1958, p. 178. 17. Who's Who in Italy, 1995. Edited by Giancarlo Colombo. Bresso/Milano, 1995, 1154 p. 18. Who's Who in the Soviet Union. A Biographical Encyclopedia... Edited by Boiys Lewytzkyi, München, New York, London, Paris, 1984, 428 p. 19. Vezi mai sus, nota 12, al doilea titlu. 20. Who's Who in France. Qui est qui en France. Dictionnaire biographique de personnalités français..., 14e éd., 1979-1980, Paris, 1979, 1610 p. 21. Wer ist wer? Das deutsche Who's Who, XI. Ausgabe von Degeners Wer ist's? Herausgegeben von Walter Habel, Berlin 1951, 892 s. 22. Qui est qui en Belgique francophone 1931-1985. N-am putut-o consulta; cităm apud: Frans van Egmond, Wie is wie in Nederland 1984/1988, Eerste uitgave, 's-Gravenhage, Den Haag, 1984 (coperta interioară). https://biblioteca-digitala.ro 35 23. Wer ist's? Unsere Zeitgenosse. Zeitgenossenlexikon. Zusammengestellt und herausgegeben von Herrmann A.L. Degener, Leipzig 1906, 1356 p. 24. Quien es Quien en el Uruguay. Direccion General: Jacobo Swier Graffner, Montevideo, 1980, 688 p. 25. Vezi titlul complet în nota 23. 26. Vezi titlul complet în nota 21. 27. Vezi, de ex.: Wie is dat? Biografische gegevens van Nederlanders die een vooraanstaande plaats in hat maatschappelijk leven innemen met vermelding van adressen, 's-Gravenhage, Nijhoff, 1956, 704 S; Wie is dat in Vlaanderen? Biografisk lexicon van bekende tijdgenoten in Vlaams-Belgie..., Brussel, 1953, 284 p. 28. Vezi, de ex.: Frans van Egmond, Wie is wie in Nederland 1984/1988. Eerste uitgave, ‘s-Gravenhage, Den Haag, 1984, 1404 S: Wie is wie tn Vlaanderen 1980-1984, lucrare semnalată în anuarul lui Frans van Egmond (vezi supra). 29. Vezi, de ex.: Vem ăr det. Svensk biografisk handbok 1995. Redaktion Hans Uddling, Katrin Paabo. Norstedts Förlag, Stockholm, 1994, 1276 p. 30. Hvem er Hvem? 1994, 14. utgave, Redaktr Jon Gunnar Arntzen, Oslo, 1994, 662 p. (Ed. 1, 1912). 31. Vezi titlurile din notele 20 și 22. 32. Vezi: Quien es Quien en el Uruguay. Direccion General: Jacobo Swier Graffner, Montevideo, 1980, 688 p.; Quien es quien en Colombia, 1978. Blograflas contemporâneas. Redaccion de Felipe Gonzales Toledo, Bogota, 1972, 400 p. 33. Who's Who in Poland. Edited by Lidia Becela, Lubomir Mackiewicz etc., Warsaw, 1982, 1054 p. 34. Vezi cea de-a doua lucrare din nota 13. 35. Kto est' kto v sovremennoj rusistike (Who's Who in Russian Linguistics). Redaktory: JuriJ Karaulov, Arto Mustajoki, Moskva-Helsinki, 1994, 330 p. 36. Kdo Je kdo 91/92. Öeskä republika. Federălni orgăny CSFR. I. dil A-M, II, dil N-Z. Nakladatelstvi Kdo je Kdo, Praha, https://biblioteca-digitala.ro 36 d . I ■| 1991, 1298 p. Este interesant finalul propoziției cu care începe prefața, căci se precizează aici modelul englez: "Văzeni dtenăfi, podruhe v Ceskoslovensku se văm dostâvă do rukou publikace analogickâ zahraniSnim knihâm typy Who’s Who". 37. Kto Je kto na Slovensku, 1991? Zostavili Vladimir Adamec, Richard Blech etc.. Bratislava, 1991, 236 p. Și aici, ca șl în cazul anuarului ceh (vezi nota precedentă), se menționează, la p. 5, prototipul englez. - - 38. Jugoslovenskt savremenict. Koje ko uJugoslaviJL Glavni rșdaktor Radoăin Rajovic, 1970, 1208 p. 39. Kto Jest klm w Polsce. Informator blogrqflczny. Edycia 2. Redaguje zespol Lidia Becela, Maria Borejsza et alii. Wydawnlctwo Interpress, Warszawa 1989, 1584 p. Aducem pe această cale mulțumiri colegului conf. dr. Mihai Mitu, care ne-a pus la dispoziție lucrarea în discuție. 40. Vezi nota 33. 41. Vezi nota 36. 42. KdoJe kdo v Ceske republice 94/95. Za spolecnost ModrJ\ s.r.o. Ing. Marek NSmec, ing. arch. Mihael Tfeătfk, Praha, 1994, 692 p. 43. Vezi nota 37. 44. Kto est kto v Ros sil l v bl&nem zâmbete. Spravocntk, Moskva, 1993, 784 p. Anuarul este întocmit superficial și incomplet. Nu figurează, de ex., nici un lingvist. 45. Vezi nota 35. O recenzie asupra acestei lucrări am publicat în Rsl, XXXII (1994, apărut în 1995), p. 319-325. 46. Vezi nota 6. 47. Vezi titlul din nota 5. 48. Vezi titlul din nota 18. De asemenea, cel de-al doilea titlu din nota 13. J" 49. Colegul nostru, prof. dr. G. Mihăilă, membru corespon- dent al Academiei Române, se pronunță pentru următorul echivalent în română: Cine ce este? (comunicare, orală). https://biblioteca-digitala.ro > a- CONTRIBUȚIA SA DEZVOI/T LAVISTICH ROMANEȘTI Gheorghe Barbă și Siegfried Wolf Dezvoltarea slavi sticli românești a avut un specific aparte. Ca disciplină științifică, ea s a afirmat - în virtutea destinului de-a ne fi constituit istoric ca o insulă a latinității înconjurată de popoarele slave și de maghiari - drept o componentă fireasca a știinfei și culturii noastre naționale. De aceea, sfera confluentelor slavo-române a stat în atenția multor oameni de cultură din trecutul apropiat sau mai îndepărtat de epoca pe care o parcurgem. în mod deosebit s-a manifestat în acest sens Ștefan Berechet, pentru care ideea apropierii de țările și popoarele vecine a devenit crezul vieții și activității sale. Studiul de față reprezintă o încercare de a rândul într-un fel la locul cuvenit personalitatea și stăruințele lui Ștefan Berechet, profesor și cercetător, care în primele patru decenii ale secolului nostru s-a dedicat cu pasiune investigațiilor pe multiple planuri din aria tematicii slavo-române, cuprinzând probleme de istorie, drept, teologie, literatură, folclor, filologie, lingvistică. Proble- mele instruirii și pregătirii speciale militare, în raport cu poziția geografică a țării în acest spațiu al Europei s-au înscris și ele în cercul preocupărilor sale constante. El s-a impus și manifestat - ca om de catedră, ofițer, publicist, traducător și cercetător - drept un specialist de ținută și înaltă calificare în slavistică, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni. Chiar și o sumară trecere în revistă a principalelor repere biografice, a studiilor urmate și a funcțiilor deținute ilustrează un interesant și pilduitor destin de cărturar patriot și prețuitor al valorilor spirituale ale altor națiuni. Ștefan Berechet s-a născut în localitatea Moșoaia, din județul Argeș, la 16 ianuarie 1885 (anul nașterii consemnat în https://biblioteca-digitala.ro 38 Enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu, din 1940, și în Bibliografia românească modernă, din 1984; Enciclopedia romană Minerva, din 1930, consemnează greșit anul nașterii 1887) și a decedat, se presupune, în anul 19461. a făcut studii la Seminarul de la Curtea de Argeș și la Seminarul Central din București, urmând apoi cursurile Academiei Teologice din Kiev și Petersburg. în 1909 a obținut licența în Teologie la București, în 1922 - licența în Drept la Iași, unde în 1926 a devenit doctor în Drept. A fost ofițer la Marele Stat Major, între anii 1914 - 1916, apoi la Marele Cartier General, între anii 1916 - lul8 (când România participă la primul război mondial pentru întregirea târli în granițele ei firești), funcționează din nou la ; Marele Stat Major în anii 1919 - 1921, fiind în același timp profesor pentru limbile rusă și bulgară la Școala Militară din București, la Consiliul de Război al Corpului II București, apoi între anii 1923 - 1926 al Corpului III Chlșlnău. Aspectele concrete ale atribuțiilor sale în cadrul instituțiilor militare centrale rămân, în cea mai mare parte - după proprlile-i mărturisiri - sub semnul anonimatului^. Tot între anii 1923 - 1926 a fost profesor suplinitor de limba română și drept la Seminarul Superior Teologic din Chișinău. La 2 noiembrie 1925 căpitanul Ștefan Berechet, împuternicit în calitate de comisar regal, pronunță la Tribunalul Militar din Chișinău rechizitoriul în faimosul proces al rebeliunii de la ■ Tatar-Bunar^, în care au fost inculpati peste 500 de participanti la “revolta”, inspirată și organizată de elemente din afara tării^, ce a avut loc în zilele de 12 - 17 septembrie 19245. (Nu este exclus ca dispariția lui Ștefan Berechet, în Jurul vârstei de 60 de ani, în împrejurări necunoscute. Imediat după încheierea ultl- mulul război mondial, să fie legată de rolul său în acest proces). De la 1 octombrie 1926 funcționează la Universitatea din Iași ca profesor suplinitor, de la 1 iunie 1927, ca profesor agregat, iar de la 1 iunie 1930, ca profesor titular de Istoria Dreptului vechi românesc. în paralel, în anii 1926 - 1927 desfășoară la Facultatea de Teologie din Chișinău activitatea didactică de https://biblioteca-digitala.ro 39 profesor suplinitor de Istorie bisericească nouă, cu privire specială asupra Bisericii ortodoxe®. între anii 1926 - 1930 profesează, totodată., avocatura la Chișinău. De la 1 februarie 1930 este membru supleant în Comisia disciplinară a Corpului didactic primar - secția Iași. Ultima informație biografică de care dispunem este aceea că în 1941 continua să fie profesor de Istoria vechiului drept românesc la Facultatea de Drept a Universității din Iași?. De-a lungul anilor a participat cu expuneri la congrese Internationale de bizantinologie de la Atena (1930, 1934), Sofia (1935), Roma (1938), Leipzig (1940). în continuare, ne vom opri cu precădere la acele aspecte ale activității sale care au contingența cu domeniul slavi sticli. în anii 1915 șl 1916 a predat limba rusă la Institutul de Studii sud-est europene, înființat în ianuarie 1914, care avea ca scop “cercetarea științifică a națiunilor din zona Carpatllor șl Balcanilor și a Europei sud-estice în general, fiind condus de un consiliu format din N. lorga, C. Murgoci și V. Pârvan®. Pe lângă limba rusă, aici s-au mal predat bulgara, sârbo-croata, greaca, albaneza, turca, maghiara. în 1917, un grup de ofițeri de la Marele Cartier din Bârlad îl solicită să “le predea câteva din principiile limbii ruse”. în perioada 1918 - 1921 a predat limbile slave la școlile militare pregătitoare de infanterie, artilerie, administrație, geniu șl marină, iar în anul școlar 1921 - 1922 la Școala specială de geniu^. Ștefan Berechet a pledat constant pentru cunoașterea limbilor popoarelor vecine, a limbilor slave în general. Și nu a facut-o numai de pe pozițiile ofițerului pentru care “o armată nepregătită în cunoașterea limbilor vecinilor săi este o armată slabă” 10, ci și de pe pozițiile filologului slavist care se întreabă "cum este oare cu putință să se studieze limba românească a primelor ei secole de dezvoltare fără cunoașterea limbilor slave în fond? (...). Studentul în litere - continuă el - nu va fi în stare sâ dezlege nici o simplă inscripție veche de biserică, necum să poată citi un document vechi în care se vorbește despre trecutul neamului său, dacă nu va cunoaște cel puțin una din limbile https://biblioteca-digitala.ro 40 slave moderne, pe temelia căreia va putea clădi cunoștințele de slavonească veche” 11. Revenind la predarea limbii ruse, trebuie să menționăm că Ștefan Berechet se situa pe poziții metodic o-pedagogice noderne. Astfel, el considera că o limbă străină este necesar sa fie predată de un specialist în domeniul de activitate al auditoriului, deoarece numai așa elevii își vor putea însuși terminologia de specialitate. Un alt principiu metodic care trebuie respectat este succedarea lecțiilor la o distantă nu mai mare de două zile, astfel ca elevii să fie într-un contact permanent cu limba studiată. Cele 25 de ore consacrate într-un an școlar limbilor străine la școlile militare 1 se păreau deci cu totul insuficiente. Pornind de la ideea că procesul de predare șl însușire a unei limbi străine nu se poate desfășura cu succes dacă profesorul și elevii nu au la îndemână un manual corespunzător. Ștefan Berechet a elaborat Gramatica limbii ruse pentru elevii școalelor militare de infanterie, artilerie și cavalerie (partea I șl a II-a, București, 1919, 118 p.), continuând astfel tradiția statornicită în învățământul nostru militar de predecesorii săi Em. Grlgorovitza șl Zamfir Arbore, autori șl el ai unor manuale de limba rusă 12. în prefața gramaticii, autorul formulează o serie de idei remarcabile prin modernitatea lor: gramatica - matematica limbii, necesitatea punerii accentului pe cuvintele rusești (“o gramatică slavă modernă fără accente este o corabie fără cârmă”), importanta cunoașterii obiceiurilor, a Istoriei, literaturii popoarelor a căror limbă o studiem. “Ar fi bine - conchide el - ca ofițerilor elevi să li se dea posibilitatea să cunoască tara unde se vorbește limba slavă studiată, pentru a- și obișnui urechea cu muzica limbii, a înțelege mediul șl împrejurările în care trăiește acel popor”. Gramatica, redactată în limba română, cu material ilustrativ în limba rusă, este alcătuită din 28 de lecții care cuprind alfabetul și pronunțarea, apoi toate părțile de vorbire. Un element nou în abordarea problemelor de ortoepie într-o lucrare https://biblioteca-digitala.ro 41 ■ . I i de ruslstică elaborată în țara noastră îl constituie folosirea termenilor de ‘akanie’ și ‘okanie’ și referirile la normele ortoepice moscovite. în domeniul morfologiei este de evidențiat tendința autorului de a pune pe primul plan paradigmele părților de vorbire. Sunt de semnalat numeroase comentarii pe care le face autorul privitor la diferite fenomene lingvistice din limba rusă, recurgând, pe alocuri, la sumare comparații cu limbile română, franceză și italiană 1$. Ștefan Berechet șl-a făcut debutul în presă destul de timpuriu, la vârsta de 18 ani. în cariera sa, a desfășurat timp de 40 de ani, începând din 1903, o amplă și variată activitate publicistică și de cercetare, efectuând numeroase investigații în arhivele străine (mai ales în țările slave), manifestându-se, în același timp, și în sfera traducerilor literare și științifice din mai multe limbi străine: rusă, polonă, sârb o-croată, bulgară, greacă modernă, germană, franceză, italiană, spaniolă. A scris sute de articole, eseuri, cronici, recenzii, prezentări, dări de seamă și informații în paginile a circa 40 de publicații de diferite profiluri c și ziare de largă circulație^, abordând o variată gamă tematică din domeniul istoriei, paleografiei, dreptului, teologiei, învăță- mântului, educației, artei, literaturii, folclorului, tradițiilor și obiceiurilor naționale, punând în circulație științifică documente slave despre români, prezentând figuri de cărturari, voievozi, fețe bisericești, monumente și lăcașuri de cult etc. Cea mai mare parte a acestor informații “a fost scoasă - scria el în 1938 - din materialele străine și, mai cu seamă, din literaturile slave, care tainuiesc multe izvoare istorice, literare și juridice, cunoscute nouă" 15. Acest obiectiv s-a materializat în ianuarie 1920, când a apărut la Chlșinău publicația “Spicuitor în ogor vecin. Știri istorico-literare despre noi și vecini”, condusă de Ștefan Berechet și Constantin Bobulescu. Din comitetul de redacție făceau parte: Ștefan Ciobanu, Vasile Harea, L.T. Boga, Justin Frăținaru, Silviu Dragpmir, diaconul Vasile Popescu. Revista a avut o apariție neregulată până în anul 19241$. în primul ei https://biblioteca-digitala.ro 42 număr (fasciculele 1-3, lan.-febr. 1920^7 este inserat un articol programatic din partea redacției - Ce voim noi. Se regăsesc aici, într-o formă sintetizată, componentele crezului științific al lui Ștefan Berechet. Astfel, revista își propunea să contribuie la lămurirea unor fapte istorice privind relațiile dintre români șl popoarele vecine, să publice documente slave șl grecești privitoare la țara noastră, să acorde locul cuvenit călătorilor slavi pe la noi, să publice inscripții din biserici și mănăstiri necunoscute până atunci. Ștefan Berechet a inclus în revista condusă de el articole cu o tematică variată: Călătoria lui D. Bantâș - Kamenski prin țara noastră la 1808; O hartă rusă din 1790; Manuale bulgare tipărite în România; Dovezi noi asupra secularizării averilor mănăstirești; Particularităților cojurătorilor la români după documente slave etc. Au mal colaborat la revistă: Șt. Clobanu, N. Constantine seu. G.T. Kirileanu, LC. Filitti, P.P. Panaitescu, L. Marian, S. Zotta și alții. Publicația s-a bucurat de ecouri favorabile în presa vremii 18- . în 1921 Ștefan Berechet înființează împreună cu Artur Smutny revista bilunară “Vecinii noștri” 1$, care a avut, însă, o existență efemeră, încetându-șl apariția în același an, din lipsă de fonduri. Cu un profil asemănător revistei precedente, noua publicație își propunea să prezinte publicului românesc pe vecinii României, cu statele care s-au închegat după primul război mondial. “Această lume cu care ne vom duce împreună traiul - se spune în articolul redacțional din primul număr - este o lume slavă atât de puțin cunoscută la noi. Se cere să o cercetăm mai temeinic, cu mai multă iubire, folosul sufletesc șl material fiind al amândurora". Dacă “Spicuitor în ogor vecin” se referea cu precădere la epoca veche a relațiilor cu țările vecine, noua publicație aborda perioada modernă și contemporană a acestor relații. Pe lângă alte materiale, Ștefan Berechet semnează în revistă o rubrică permanentă de știri din Rusia Sovietică, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria. Referindu-se la dispariția acestor două publicații, din https://biblioteca-digitala.ro 43 lipsă de fonduri, inițiatorul lor scrie mai târziu: “Am bucuria, însă, că multe din acele materiale publicate acolo au fost folosite de atâția istorici. Chiar dacă au avut o viață așa de scurtă, totuși scânteia lor a luminat pentru o bucată de vreme îngusta potecă a istoricilor noștri” 20. în sfârșit, tot el a condus în calitate de director și publicația “întregiri”, buletin al Institutului de Istoria Dreptului vechi românesc, de la Iași, apărută în 1938. Cea mal valoroasă contribuție a lui Ștefan Berechet în domeniul slavistlcii o constituie culegerea, publicarea și descrierea unor manuscrise slavo-române, aflate în arhive ruse, în aria acestor preocupări se înscrie volumul Documente slave de prin arhivele ruse, culese și traduse de Ștefan Berechet, București, 1920. Așa cum reiese din scurtul Cuvânt introductiv, volumul reunește o serie de articole scrise în perioada 1909 - 1916, când își făcea studiile în Rusia, și care se referă la câteva manuscrise alcătuite pe pământ românesc în secolele XVI-XVII, păstrate la secția manuscrise de la Biblioteca Academiei din Kiev. Cartea a apărut la îndemnul lui Nicolae lorga care, de altfel, găzduise aceste studii în revista “Neamul românesc literar”. Dintre studiile din acest volum vom menționa însemnări de pe manuscrisele slavo-românești din Biblioteca Academiei Imperiale din Kiev, care se referă la un ceaslov slavon din 157521, o Evanghelie slavonă din sec. XVIII și o Alexandrie^', Două Evanghelii slavone de origine română din secolul al XVI-lea, pe care Berechet le-a găsit în Muzeul bisericesc de pe lângă Academia din Kiev și care, după părerea sa, au fost scrise în Moldova și încă un manuscris al lui Antim Ivireanul (1709). Este vorba aici de un manuscris găsit la Kiev, a cărui importanță este subliniată și de faptul că N. lorga a cerut în 1912 Academiei Române să-l fotografieze în culori, lucru care nu a fost însă realizat. Un clișeu alb-negru făcut de Ștefan Berechet a fost utilizat de I. Bianu în alcătuirea unei comunicări. în studiul său Un Cronograf ilustrat, atribuit mitropolitului Antim Ivireanul (Rsl, XIII, 1966, p. 309 - 355) Gabriel Ștrempel face o descriere https://biblioteca-digitala.ro 44 detaliată a aceluiași manuscris scoțând, totodată, în evidentă contribuția lui Ștefan Berechet, După cum consemnează G. Mihăilă în Rsl (voi. XXIV, 1986), în atenția lui Ștefan Berechet s- au aflat șl prețioasele manuscrise slavo-române cuprinzând Sintagma lui Matei Vlastaris. Făcând o apreciere generală asupra manuscriselor slave de origine românească, Ștefan Berechet subliniază că, în comparație cu manuscrise alcătuite în Peninsula Balcanică, în aceeași epocă, ele se deosebesc prin scrisul lor mare și frumos, prin bogatele vlgnete și prin faptul că multe s-au păstrat foarte bine. Unele dintre lucrările lui Berechet sunt rodul unor colaborări, onorante pentru el, cu marele savant N. lorga și cu alti cărturari ai vremii. Am menționa aici lucrarea Două documente moderne bulgare. N. lorga. Ștefan Berechet, Virgil Popescu Râmniceanu (publicate de Ștefan Berechet), Iași, 1918, 62.p. Este de remarcat că adesea Ștefan Berechet intervine cu comentarii în textul traducerilor pe care le face, pentru a aduce unele precizări și completări. Un exemplu în acest sens îl constituie traducerea unor scrisori expediate de A.S. Pușkin prietenilor săi în timpul șederii la Chișinău, pe care Ștefan Berechet le-a publicat sub titlul A.S. Pușkin despre revoluția din 1821^. Traducând o scrisoare pe care poetul rus a trimis-o în martie sau aprilie 1821 lui V.F. Raevski, Ștefan Berechet insistă asupra unor confuzii privitoare la acțiunea lui Tudor din Vladlmlri. Astfel, Pușkin spune că Tudor Vladimirescu "a ieșit din București cu un mic număr de arnăuți înarmati și a anunțat că grecii nu mai sunt în stare să rabde apăsările șefilor turci, că s-au hotărât să scape de jugul nelegiuit, că-s hotărâti să plătească numai birurile puse de guvern" și că "această proclamație a atâtat toată Moldova". Ștefan Berechet subliniază că Tudor nu s-a sculat pentru greci, ci pentru ai lui împotriva grecilor și că proclamația amintită nu este a lui Tudor, ci a lui Ipsilanti. încercând să explice motivul confuziei, Berechet scria: https://biblioteca-digitala.ro 45 *Sau poetul este informat greșit de scopurile celor doi șefi, sau lipsește ceva din scrisoare". Scrierile lui Berechet s-au bucurat deseori de aprecieri și tecenzii din partea lui N. lorga, a istoriografului Gheorghe Ghibănescu (1864 - 1936), membru corespondent al Academiei Române, a proh univ. Ilie Minea (editor al revistei "Cercetări istorice"), a filologului slavist Ilie Bărbulescu (1873 -1945), a istoricului slavist Mihai Costăchescu (1884 - 1953), membru corespondent al Academiei Române, a scriitorilor L Duscian, lorgu D. Ivan etc., cât și a unor învățațl din Franța, Germania, Italia, Grecia. O carte a lui Ștefan Berechet (Dreptul bizantin și influența lui asupra legislației vechi românești, Contribuții la istoria vechiului drept românesc a apărut în 1934 în traducere germană la Atena^u și în 1935 (în rezumat) în traducere rusă la Sofia^u. Nicolae lorga, recenzând cartea Autobiografia starețului Paisie Velicicovski (Iași, 1918), scria în paginile revistei "Neamul românesc": "D. Ștefan Berechet, care studiază de mulți ani legăturile noastre cu Rusia și cu poporul rusesc, la cunoașterea cărora a adus multe cunoștințe importante, publică în aceste vremuri în care nimic nu mai e comun decât ziarele «grupărilor» și nimic mai rar decât o carte"^'. Comentariile lui N. lorga conțin, desigur, și observații, precizări, completări, amendări; în genere, însă, marele istoric apreciază constant utilitatea investigațiilor lui Ștefan Berechet . Profesorul Ilie Minea remarca la Ștefan Berechet "puterea sa dovedită de muncă" 28, "multă erudiție", afirmând că fără ’cercetările sale, care sunt multe și prețioase, (...) nu s-ar putea scrie istoria dreptului românesc" 29 ț câ lucrările sale sunt "foarte prețioase nu numai pentru studenți, dar și pentru orice cititor"30. Slavistul ieșean Ilie Bărbulescu vedea în personalitatea lui Berechet pe "un harnic și dezinteresat cercetător al trecutului românesc", găsind scrierea acestuia - L Cinci biserici vechi din Chișinăru; II. O inscripție din 1797 ca fiind o lucrare https://biblioteca-digitala.ro 46 . "Interesantă, prin descrierile ei folositoare pentru știința istorică, uneori și pentru cunoașterea limbii românești și a curentelor ortografice care, la reprezentarea în scris a limbii, se întretăiau pe pământul Basarabiei la sfârșitul secolului al XVIII- lea șl începutul celui de-al XIX-lea"31. Citind în manuscris Cursul de istoria vechiului drept românesc, aflat încă sub tipar, Gh. Ghibănescu califică această lucrare drept ’'eminentă". "N-am cuvinte - scria el - de a lăuda (...) erudiția autorului", al cărui efort "va sluji la elucidarea multor chestiuni din vechiul drept scris și tipărit în Țările Române" 32, Cum am amintit mal sus, lucrările lui Ștefan Berechet s-au bucurat de o bună primire în cercurile de specialitate din străinătate. Astfel, referindu-se la lucrarea Istoria vechiului drept românesc (voi. I, Iași, 1934), prof. E. Hermans din Roma nota în revista "Orlentalia Christiana Periodica" (1935, p. 534): "Este un volum deosebit de prețios al cunoscutului profesor ieșean. Sunt folosite surse române, bizantine, slavone, grecești, rusești, franceze, austro-ungare. Lucrarea va fi de mare folos tuturor acelora care se interesează de dreptul vechi românesc, pentru bogăția informației șl forma clară"33. Despre aceeași lucrare, dr. Georg Stadtmüller din Breslau (Wroclaw) scria în publicația "Zeitschrift für vergleichende Rechtswissenschaft" (1936, p. 189): "Ștefan Berechet , directorul tânărului seminar pentru drept vechi românesc din Iași s-a făcut remarcat prin lucrări deosebit de valoroase în acest domeniu. Cartea de față înseamnă un mare pas înainte..."34, în preocupările sale de slavist, în accepțiunea largă a termenului, de învățat și om de litere, un loc important îl aveau traducerile, foarte diverse prin profilul lor: de la manuscrisele vechi din slavonă, latină sau greacă, a tălmăcirii scrierilor de genul "călătoriilor" din limbile rusă sau sârbă, aparținând epocii moderne, până la creațiile literaturii artistice clasice ruse sau a celorlalte popoare slave. In anul 1916, chiar în timpul bătăliilor armatei române https://biblioteca-digitala.ro 47 pentru întregirea țării, Ștefan Berechet traduce din limba germană lucrarea Dezvoltarea statului român, iar peste vreo ^ouă decenii, în 1939, în preajma celui de-al doilea război mondial, transpune din franceză în română Scurtă privire a obiceiului neamului românesc, ambele aparținând lui Nicolae I orgasm pe care traducătorul, în prefața la cea de a doua lucrare, îl numește “uriașul scrisului românesc", "vulturul gândirii românești". în 1918, anul împlinirii idealului național, Berechet tălmăcește ±n rusă monografia lui Ștefan Ciobanul despre Dosoftei (1624 - L694)3', cărturar român și mitropolit al Moldovei, pe care Tălmăcitorul îl caracterizează drept "mucenic al cărții", iar despre Șt. Ciobanu, alcătuitorul monografiei, scria: "numai un român deplin cunoscător al limbii ruse și slave a putut să ne dea complectul tablou al activității și vieții mitropolitului Dosoftei. De aici se vede nevoia de a ne cunoaște prin studiul adâncit al limbii, literaturii, istoriei și a obiceiurilor și a tot ceea ce formează ființa unui popor vecin". Această traducere a lui Ștefan Berechet a fost consemnată și în Istoria literaturii române a lui G. Căline scu^S. în acest plan trebuie amintite lucrările de tipul călătorilor străini prin țara noastră, cărora cercetătorul le-a acordat o atenție aparte. Am semnala dintre acestea Informații noi despre activitatea arhiepiscopului Ambrozie Serebrennikov ca exarh și Gavriil Bănulescu Bodoni ca vicar ajutor în Principatele Române după călătoria mitropolitului lona (Gruzinul) din 1791^, unde se face o încercare de a prezenta relațiile româno-ruse îndeosebi prin raporturile bisericii ortodoxe române cu cea rusă, subliniindu-se rolul călugărilor care călătoreau prin Țările Române; Călătoria lui D. Bantâș-Kamenski în 1808^; Călătoria bai Porfirie Uspenski la noi 41. într-un volum omagial dedicat lui N. Iorga42, Ștefan Berechet publică studiul Un călător sârb necunoscut la noi: loachim Vuici (1840), în care extrage tot ce interesează istoria românilor din lucrarea Călătoria lui I. Vuici, 'dierat sloveno-sârb prin Ungaria, Valahia, Moldova, Basarabia, scrisă pe scurt de mâna proprie. https://biblioteca-digitala.ro 48 I d Printre contribuțiile Iul Ștefan Berechet în domeniul traducerilor se cuvine consemnată transpunerea din limba rusă în limba română a lucrărilor cu caracter istorico-Juridic ale lui Leon S. Casso43: Petru Manega - un codificator al Basarabiei și Rusia șl bazinul dunărean, traduse în 1923 șl, respectiv, în 1940. Ștefan Berechet manifestă o deosebită admirație față de istoria zbuciumată a poporului sârb. Acest simțământ l-a îndemnat să traducă, în 1916 dramatica povestire a locotenentului Marlanovicl - Tragica odisee a regelui Petru al Serbiei. în același an, 1916, scrie un amplu și vibrant studiu despre Poezia epică populară ca izvor al vitejiei șl naționalismului sârbesc (București, Tipografia profesională Dimitrie C. Ionescu, 1916)45. O altă direcție de preocupare a lui Ștefan Berechet a constltuit-o literatura artistică. El milita în mod constant pentru răspândirea masivă a literaturii din țările slave vecine. Prefețele, cu care însoțea orice lucrare, indiferent de profilul șl conținutul său, constituiau luări de poziții programatice: încotro mergem?, Un cuvânt de lămurire, Ce vrem noi? etc. Din literatura polonă, Ștefan Berechet a tradus, în 1918, Pentru pâine și, în 1920, Păzitorul farului, de Henryk Sienkiewicz. Din literatura clasică rusă a avut preferințe pentru A.P. Cehov, traducând în 1916 schițele Bucurie, Moartea unui funcționar, iar în anul 1941 Afacerea pierdută. într-unul din volumașele "Bibliotecii slavo-române” pe 1920 se anunța că se află sub tipar Părintele Serghie, de Lev Tolstoi, La izvorul fericirii, de Henryk Sienkiewicz, Povești (din rusă și bulgară) etc. Orice prilej de manifestare publică, orice intervenție de a sa prin viu grai, de la catedră sau pe calea tiparului se transforma în pledoarii pentru cunoașterea reciprocă și apropierea spirituală prin cultură cu țările conviețuitoare în această parte a lumii. în cuvântarea pronunțată la începutul anului școlar 1919 - 1920, în fața elevilor școlilor militare din București, Ștefan Berechet argumenta în felul următor însemnătatea https://biblioteca-digitala.ro 49 studiului limbilor slave modeme: "Importanța studierii limbii ruse nu este numai militară. Cine ar putea să tăgăduiască superioritatea literaturii ruse față de celelalte literaturi mondiale? La noi s-a creat o părere foarte neagră și nedreaptă față de tot ce este rusesc și bulgăresc"4$. în scrierile lui întâlnim numeroase luări de poziții lucide, o concepție realistă și obiectivă, în care se îmbină rigoarea analizei faptelor și actului documentar cu conștiința superioară a omului de știință în a promova permanent adevărul, chiar și în împrejurări în care acest lucru nu era ușor de făcut. "Vecinătatea ne-a silit să fim legați de Rusia. Nesinceritatea conducătorilor ei - nu a poporului, însă - ne-a îndepărtat de ea. Din îndepărtarea prin Istorie s-a produs îndepărtarea în creațiunile literare. Desigur că de aici nu-1 nici un folos, împrumuturile literare, mai cu seamă, își au un anumit rost în viața popoarelor. Cunoscându-se prin literatură, ele se apropie (...) și se ajută reciproc". Simptomatic este că prin aceste rânduri el își începe articolul Eminescu în rusește, apărut în ziarul ieșean "Orașul nostru", care a închinat în întregime numărul din 11 iulie 1928 operei și personalității marelui poet român, și în paginile căruia semnează evocări și amintiri M. Sadoveanu, G, Ibrăileanu, Victor Eminescu, Matilda Poni, M. Manoliu și alti oameni de cultură ai vremii. Salutând ca un "lucru minunat” apariția a opt poezii eminesciene în traducerea rusă a poetului basarabean Vasile Lașkov^', Ștefan Berechet ■ ■ d conchidea: "Eminescu este poetul nostru cel mai adânc (...). Prin Eminescu în rusește s-ar face legătura între cele două lumi: română și rusă:^®. Aplecat cu pasiune asupra descifrării vechilor manuscrise și tipărituri, Ștefan Berechet a deprins un limbaj viu colorat, ușor arhaizant, slova sa purtând pecetea timpului, ceea ce a imprimat un parfum aparte atât publicisticii, cât și traducerilor sale. Neiertătorul și grăbitul timp a acoperit cu pâcla uitării, în mare parte pe nedrept, numele și truda acestui harnic spicuitor prin ogoarele livrești ale vecinilor noștri. De acolo el a scos la https://biblioteca-digitala.ro 50 lumină un mănunchi de mărturii șl dovezi ce au adus unele lămuriri asupra istoriei și spiritualității noastre fiind, totodată, șl purtător al unul nobil mesaj. Suntem convinși că scrierile sale nu sunt de neglijat, ele fac parte din patrimoniul prețios al slavistlcli românești. NOTE 1. Bibliografia românească modernă (1831 - 1918), coordonator Gabrlel Strempel, voi. 1, București, 1984, p. 341, notează anul mortlL 1946, cu semn de întrebare. 2. Ștefan Gr. Berechet, Activitatea publicistică între 9.XI.1903 - 15.X. 1926, Chișinău, p. 30. 3. Ștefan Berechet, Rechizitoriul în procesul rebeliunii de la Tatar-Bunar, ’'Universul", An XLIII, 1925, nr. 257 din 7.XI; nr. 260 din 11.XI; nr. 261 din 12.XI; nr. 262 din 13.XI și nr. 264 din 15.XI. 4. Dr. D.I. Duscian, Mijloacele de care se servesc bolșevicii să- și salveze partizanii prinși, "Universul", An XLIII, 6.XI. 1925, p.l. 5. V. Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor (de la 1821 până la 1989). Manual pentru clasa a XH-a, Editura Didactică șl Pedagogică, R.A. București, 1995, p. 279. 6. Cf. Enciclopedia română Minerva, Cluj, 1930, p. 175. 7. Unele date biografice se găsesc la Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni și înfăptuiri, București, 1940, p. 96 - 97. 8. Vezi Bulletin de l'Institut pour Vetude de l'Europe Sud- Orientale, Vălenii de Munte, 1914, p. 62. 9. Cf. Șt. Berechet, Privind în urmă, Vaslui, 1938, p. 40. 10. Șt. Berechet, Idei din cuvântarea despre însemnătatea studiului limbilor slave moderne, ținută la începutul anului școlar 1919/1920 grupelor de elevi cari studiază limba rusă și bulgară de la școlile militare de infanterie și administrație, precum și la școala militară de infanterie și geniu din București. "Spicuitor în ogor vecin", ian. - febr., 1920, p. 16. 51 11. Ibidem, p. 17. 12. în legătură cu aceasta vezi mai pe larg Siegfried Wolf, Prelegeri de gramatică rusă. Din istoria gramaticilor contrastive ruso-române, EUB, 1995, p. 138 - 143 și 150 - 152. 13. Alte amănunte despre această gramatică vezi la Siegfried Wolf, op. cit., p. 156 - 158. 14. Dintre publicațiile în care au apărut scrierile lui Ștefan Berechet amintim: "Citirea” - Craiova (1903, 1904); "Neamul românesc literar" (1910 - 1912); "Spicuitor în ogor vecin" - Chlșlnău (1920, 1924); "Vecinii noștri" - Chișinău (1921), "Universul" - București (1925); "Revista arhivelor" (1926); "Biserica Ortodoxă Română" (1925-1926, 1936); "Lumea" - Iași (1929); "Revista critică" (1929); "Opinia" - Iași (1933); "Vremea școalei" - Iași (1928, 1933). 15. Vezi Ștefan Berechet, Privind în urmă, p. 1-2. 16. Vezi descrierea bibliografică amănunțită în Publicațiile periodice românești, tom III, 1919 - 1924, București, Editura Academiei, 1987 (sub nr. 2 778). 17. Menționăm că exemplarul aflat la BAR are următorul autograf: "Domnului prof. I. Bianu cu semn de adânc respect. Șt. Berechet, 5.1.1921". 18. Vezi recenzia lui V. Bogrea din "Dacoromania", Cluj, II, 1921, p. 792 - 793. 19. Vezi descrierea bibliografică în Publicațiile periodice românești, tom III (sub nr. 3 191). 20. Ștefan Berechet, Privind în urmă, p. 2. 21. Pe fila 106 se află însemnarea: "Cu bunăvoirea Tatălui, grăbirea Fiului și desăvârșirea Sf. Duh, acest ceaslovaș l-a făcut preotul (...) (aici Șt. Berechet semnalează ștergerea numelui - n.n.) în anul 7083, în zilele evlaviosului și iubitorului de Hristos Domnului Petru Voievod". 22. Cf. Jiva Milin, Din istoricul cercetării manuscriselor slavo- romăne, Rsl, XXVIII, 1990, p. 209. 23. Articolul a apărut în volumul Documente slave din arhivele ruse culese și traduse de Șt. Berechet, București, 1920, p. 41-45 https://biblioteca-digitala.ro 52 24. Vezi și Prof. St. Gr. Berechet, Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, voi I, Izvoarele, Vaslui, 1937, 376 p. 25. Ștefan Gr. Berechet, Der Einfluss des byzantinischen Rechts auf das alte rumänische Rechts, Athen, 1934 26. Ștefan Gr. Berechet, Vlijanie vizantifskogo prava na rumynskoe pravo do 1865 g., Sofia, 1935. 27. N. Iorga, O datorie mai puțin, "Neamul românesc, XIII, nr. 141, 24 mai 1918, p. 13. 28. Iile Minea, "Cercetări istorice" II-III (1926-1927), p. 282. 29. Ilie Minea, Ibidem, VIII-IX (1932-1933) nr. 3, Iași, p. 347 - 348. 30 Ilie Minea, Ibidem, X-XII (1934-1936), nr. 1, p. 407 (Cu privire la Istoria vechiului drept românesc, Iași, 1935). 31. Ilie Bărbulescu, "Arhiva, Iași, XXXII (1928), nr. 3-4, p. 286-287. 32. Gh. Ghibănescu, "T. Codrescu, revistă istorică", an II, nr. 3, 1.VI.1933, p. 47. , 33. Citat după Ștefan Berechet, Privind în urmă, p. 62. 34. Ibidem, p. 63. 35. Dezvoltarea statului român, traducere de Ștefan Berechet, București, Editura traducătorului, 1916; Scurtă privire a obiceiului neamului românesc, tradusă liber de Șt. Berechet, Iași, 1939. (Ambele lucrări au fost incluse acum două decenii în volumul Nicolae lorga 1871-1940, București, 1976). 36. Ștefan Ciobanu (1883, Talmaz, Tighlna - 1950), istoric literar, academician (1918), prof. univ. la Chișinău și București; studii și cercetări asupra literaturii române, a raporturilor culturale româno-slave și a începuturilor scrisului românesc. 37. N.S. Caban (Ciobanu), Dosithei, Mitropolit Socavskij i ego knifcnaja dejatehv^st, Kiev (trad. în rom. de Ștefan Berechet sub titlul: Dosoftei Mitropolitul Moldovei, Iași, 1918). 38. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a Il-a revăzută și adăugită, cu o prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva. 1988, p. 980. 39. în "Luminătorul", Chișinău, nr. 27, 1 .XII. 19.23, p. 1 - 14. https://biblioteca-digitala.ro 53 40. în "Spicuitor în ogor vecin", anul I, 1920, fasciculele 4 - 12. p. 138 - 145. 41. Documente slave din arhivele ruse, culese și traduse de Ștefan Berechet, p. 59. 42. Lut Nicolae lorga. Omagiu. 1871 - 5/18 iunie 1921, Craiova, Ed. "Ramuri", p. 319-346. Vezi și recenzia lui N. Georgescu la acest volum, publicată în "Dacoromania", Cluj, II, 1921, p. 835. 43. Leon Casso (1865-1914), profesor de drept civil la Moscova și ministru al instrucțiunii publice în Rusia. 44. Vezi și retipărirea sub formă amplificată: Henry Barby și kcoi. Marianovici: Tragedia unui popor și a regelui său, traducere de Ștefan Berechet, București, Editura Librăriei Pavel Suru, 1917, 147, 148 p. (Biblioteca slavo-română, nr. 6-8). 45. Tirajul acestei lucrări se vindea în folosul familiilor concentraților companiilor de mitraliere ale regimentelor 4 și 44 infanterie. 46. Ștefan Berechet, Idei din cuvântarea despre însemnătatea studiului limblor slave moderne... p. 23. 47. Lașkov, Vasile (1862 -1932), poet basarabean care a scris numai în limba rusă. 48. Ștefan Berechet, Eminescu în rusește, "Orașul nostru", an I, nr. 10, 11 iulie 1928, p. 3. ШТЕФАН БЕРЕКЕТ - ЕГО ВКЛАД В РАЗВИТИИ РУМЫНСКОЙ СЛАВИСТИКИ (Резюме) Настоящая статья ставит своей целью обратить внимание на гичность и вклад в науку и культуру Штефана Берекета, профессора и исследователя, который в первые четыре десятилетия нашего столетия посвятил свою жизнь плодотворным исканиям в области широкой румыно-славянской тематики, охватывая проблемы истории, права, теологии, художественной литературы, фольклора, архивистики, языкознания, филологии. Заслуженный педагог, исследователь- https://biblioteca-digitala.ro 54 1 эрудит, офицер, юрист, публицисти переводчик, он проявил себя как высококвалифицированный специалист-полиглот на поприще славистики. Его жизненный путь, труды и разносторонние научные поиски - убедительные свидетели его | судьбы подлинного патриота и в то же время искреннего I ценителя духовных сокровищ соседних славянских народов. I https://biblioteca-digitala.ro CALAMBURUL ÎN TRADUCERILE ROMÂNEȘTI DIN LIMBA RUSĂ Anatol Pedestrașii Traducerea literară este un fenomen complex, care depășește cu mult echivalarea semantică și gramaticală a sem- nelor, reprezentând "nu substituirea unui cod lingvistic prin altul, ci egalizarea, din punct de vedere comunicativ și pragma- tic a două mesaje"1. Un loc deosebit îl ocupă în traducere calamburul, care reclamă redarea atât a "literei", cât și a "spiritului" textului orig- inal, care impune o strategie specială din partea traducătorului, și anume găsirea unui echivalent situativ ce permite o dublă interpretare2. în ultimul timp sunt tot mai numeroși lingviștii (de exemplu L. Hjelmslev, G. Mounin ș.a) care consideră că în cazul redării unui mesaj, a unei idei, a unei expresii cu sens metaforic dlntr-o limbă în alta (întâlnite mai ales în cadrul liter- aturii beletristice) în locul cuvântului traducere ar trebui folosit termenul de translație^. Desigur, redarea funcției metalingvistlce a calamburului uneori nu este posibilă fără anumite pierderi, renunțări. Măies- tria traducătorului constă, în acest caz, în a stabili, pe de o parte, elementele care conțin dominantele funcționale și care, prin urmare, trebuie păstrate în traducere, iar pe de altă parte, elementele care contribuie, în mai mică măsură, la crearea calamburului și care pot fi omise sau înlocuite. în traducerea calamburului din limba rusă în română se pot întâlni mai multe cazuri (constatarea este valabilă șl pentru tra- ducerile din alte limbi). 1. Uneori este posibilă redarea fiecărui component în parte al jocului de cuvinte, calamburul creat astfel în limba traducerii păstrându-și nealterate atât structura, cât și sensul. https://biblioteca-digitala.ro 56 l Astfel, calamburul preferat al lui Turkin, unul dintre eroii nuvelei lonăci de A. Cehov, permite aplicarea acestui procedeu: гЯ ему говорю, что он не имеет никакого римского права сидеть у себя в больнице". îi spuneam doctorului că n-are nici un drept roman să se zăvorască la el în spital. "Вы не имеете никакого римского права уезжать без ужина". "N-at nici un drept roman să pleci fără a fi cinat" (traducere de And a Boldur). Procedeul menționat este aplicabil și la redarea unui alt calambur, folosit de același personaj al lui Cehov:" Это с вашей стороны весьма перпендикулярно". "Asta-i foarte perpendicular din partea dumitale". Un alt exemplu îl poate constitui porecla ВЛАДИК dată de niște ziariști redactorului șef în povestirea Scrisori și telegrame de A. Aleksin. Acesta nu este un hipocoristic, cum pare la prima vedere (deși ar putea fl, pentru că numele redactorului șef este Vladimir), ci un cuvânt compus abreviat, cu următoarea sem- nificație: Вла ДИК» „Владыка домов и квартир” (în atribuțiile per- soanei în cauză intra și repartizarea locuințelor). în traducerea românească, acest apelativ poate avea aceeași interpretare: "Vlădică al imobilelor și camerelor", păstrându-se atât sensul, cât șl tipul calamburului (substantiv compus abreviat). Unii traducători, din dorința de a reda cât mai fidel origi- nalul, aplică acest procedeu șl în cazurile în care jocul de cuvinte respectiv nu o permite. Un asemenea caz îl găsim în piesa Neisprăvitul de D. Fonvizin, tradusă de Tamara Gane. Radicalii comuni pe care îi au, pe de o parte, verbele прилагать și существовать, iar pe de altă parte, termenii gramaticali прилага- тельное și существительное, i-au permis autorului să creeze ca- lamburul: - Что ж вы в ней (в грамматике) знаете? - Много. Существительна и прилагательна. - Дверь, например, какое имя: существительное или прилагательное? - Дверь, котора дверь? - Котора дверь! Вот эта. - Эта? Прилагательна. - Почему же? https://biblioteca-digitala.ro 57 - Потому, что она приложена к своему месту. Вон у чулана шеста неделя дверь стоит ещё не навешана, так та покамест существительна”. Traducerea ad lltteram a acestui Joc de cuvinte (deși tra ducătoarea, din dorința de a fl cât mai explicită, amplifică argu- menația lui Mitrofan, eroul principal al piesei), nu reușește să redea umorul din calamburul lui Fonvizin: "-Ce știi de gramatică? - Multe. Am învățat substantiva, un lucru ce este, șl adjec- tiva, un lucru ce se alipește de substantivă. - Ușa, de pildă, e substantiv sau adjectiv? - Ușa! Care ușă? - Care ușăî Uita asta, să zicem. - Asta e adjectivă. - De ce asta? - Pentru că e lipită la locul ei. Uite, la cămară, de șase săptămâni ușa nu e pusă în balamale și stă așa. Asta-i deocam- dată substantivă". 2. Când procedeul de mai sus nu este aplicabil, se recurge la traducerea parțială a calamburului: se traduce un singur component (de obicei, cuvântul cheie), iar celelalte elemente se înlocuiesc cu alte cuvinte. Astfel, o serie de cuvinte subordonate unei anumite rime nu poate fl tradusă, evident, decât printr-o altă serie de cuvinte, care trebuie să rimeze în limba traducerii. Un exemplu din povestirea Zvăpăiata de A. Cehov: - "Натюр морт... первый сорт... - бормотал он, подбирая рифму, - курорт... чёрт... порт... ” Fragmentul a fost tradus astfel: "Nature morte... primul sort, - îngăimă el, căutând rime, - tort... cort... port....", în traducerea citată (realizată de Otllia Cazimir și Nicolae Gumă), corectă în ansamblul ei, este discutabilă folosirea ter- menului francez nature morte; în rusă натюрморт este un împru- mut din franceză care nu are sinonim, în timp ce limba română cunoaște formația lexicală natură moartă, саге аг fl putut fi folosită în traducere. Turkin, eroul cehovlan amintit mai sus, crezându-se foarte spiritual, folosește tot felul de calambururi, precum șl expresii https://biblioteca-digitala.ro 58 și cuvinte stâlcite sau create de el. Unele dintre traducerile aces - tor Jocuri de cuvinte (traduceri realizate de Anda Boldur) sunt, după părerea noastră, discutabile. Astfel, formula de mulțumire „Покорчило вас благодарю” (în care jocul de cuvinte se bazează pe paronimia покорно/покорчило) este tradusă "Mulțumesc multos", iar salutul „Бонжурте!", creat prin atașarea sufixului imperativu- lui -те la cuvântul francez bonjour (după modelul cuvântului rusesc Здравствуйте/) este redat prin urarea "Fiți bonjurat!" Este un procedeu care presupune mult efort și cunoașterea tuturor subtilităților limbii din care și în care se face traducerea. Traducătoarea N. Demurova mărturisește cum a redat un calambur din engleză în rusă: a căutat toate sinonimele ambelor componente ale calamburului, apoi a găsit toate valențele fiecărui sinonim în parte șl le-a analizat cu atenție, până ce a descoperit o legătură între două dintre ele, legătură ce permitea crearea Jocului de cuvinte. Pentru un alt calambur a recurs la paronimie: pe baza radicalilor comuni a două cuvinte paronime a compus Jocul de cuvinte folosit în traducere.4 3. In cazurile în care nu se pot aplica primele două procedee, traducătorul creează un nou Joc de cuvinte care prin unele date amintește de calamburul din original, dar este construit pe alte baze și cu mijloace gramticale și lexicale diferite5. Calambururile se construiesc, cel mai adesea, pe bază de familii de cuvinte, sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie, polisemie sau îmbinări de cuvinte, de obicei frazeologice, dar nu numai. Atunci când aceste fenomene sau unități lexicale nu coincid în ambele limbi sau coincid parțial, dar nu suficient pen- tru a crea un Joc de cuvinte, traducătorul fie folosește în limba traducerii același tip de construcție lexicală, dar cu alte ele- mente, fie transferă calamburul pe care-1 creează în altă sferă de fenomene lexicale sau gramaticale. Este un procedeu care solic- ită în cea mai mare măsură Imaginația creatoare a traducătoru- lui și măiestria sa de a reda ideea, "spiritul" textului original. Un exemplu care Ilustrează acest procedeu: în nuvela lonăcl de Cehov, un vorbitor de limba germană, care cunoaște limba https://biblioteca-digitala.ro 59 rusă în mică măsură, scrie într-o scrisoare: "В имении испорти- лись все запирательства и обвалилась застенчивость". Fraza conține două calambururi. Primul are la bază faptul că verbul запирать (a încuia) șl substantivul запирательство (tăgăduire), deși au rădăcină comună, nu sunt apropiate din punct de vedere semantic; calamburul a fost redat prin jocul de cuvinte ce are în vedere paronimia încuietoare/încheietură: "La moșie s-au stricat toate încheieturile". Cel de-al doilea joc de cuvinte se bazează pe falsa familie de cuvinte застенчивость (timiditate) - стена (perete) și pe faptul că există un cuvânt cu prefixul за- format de la стена (застенок). Pentru redarea acestui calambur traducătoarea a creat un joc de cuvinte pe baza paronimelor var - far, rezultate din cunoscuta tendință a vorbitorilor de limba germană, atunci când vorbesc o altă limbă, de a înlocui sunetul sonor v cu perechea sa surdă/. Calamburul „обвалилась застенчивость“a fost redat prin jocul de cuvinte: "s-a isprăfit profizla de far". 4. Calambururile a căror traducere în altă limbă prezintă dificultăți deosebite pot fi redate prin așa-numita "traducere prin compensare"®: fie se introduce un calambur de altă natură undeva, în altă parte a textului, fie se creează un Joc de cuvinte ce vizează o altă situație, diferită de cea la care se referă calam- burul din textul original. Un exemplu de "redare prin compen- sare": Jocul de cuvinte "Я иду по ковру, ты идёшь пока врёшь, он идёт пока врёт" (bazat pe "omonimia" formelor по ковру și пока вру) este folosit în nuvela lonâci de Cehov fără referire la vreo situație anume. Traducătoarea (Anda Boldur) introduce în traducerea pe care ne-o propune un element legat de împrejurările în care se desfășoară acțiunea; personajul care rostește calamburul se află lângă o trăsură, cu mâna pe capra vizitiului, ceea ce îi permite traducătoarei să creeze un Joc de cuvinte adaptat la situația dată: "Tin-te de capră și vezi să nu te-mpungă" (construit pe baza polisemiei substantivului capră). Soluția propusă de tra- ducătoare denotă inventivitate și o bună cunoaștere a tehnicii traducerii, deși introduce o nuanță care lipsește în textul origi- nal: Turkin, eroul lui Cehov (prezentat în nuvele ca un personaj https://biblioteca-digitala.ro во mărginit și lipsit de imaginație), nu face decât să reproducă un calambur existent în limba rusă, folosit șl de alti vorbitori, pe când traducerea românească lasă impresia că Jocul de cuvinte respectiv ar Й o improvizație, o creație a lui Turkin. în practica traducerii se întâlnește - e drept, destul de rar - un alt mod de a aborda redarea calamburului, șl anume omi- terea acestuia. Teoria modernă a traducerii nu recomandă nici omiterea calamburului, nici folosirea la subsolul paginii a notei explica- tive: "Joc de cuvinte intraductibil". Deși unii teoreticieni ai tra- ducerii exprimă anumite rezerve față de posibilitatea redării tuturor tipurilor de Jocuri de cuvinte (de exemplu, A.V. Feodorov: "Se pot exprima îndoieli în legătură cu posibilitatea de a traduce orice fel de calambur"7, majoritatea cercetătorilor este de părere că orice calambur poate fi redat de o manieră sau alta. Exemplele noastre dovedesc, sperăm, faptul că jocurile de cuvinte, oricât de mari ar fi dificultățile legate de traducerea lor, pot fi redate dintr-o limbă în alta, demonstrând astfel lipsa de realism a teoriei intraductlbilității. Note 1 loan Kohh, Virtuțile compensatorii ale Umbli române In tra- ducere, Timișoara, Ed. Facla, 1983, p. 258. 2 А. Д. Швейцер, Теория перевода, Moscova, 1988, p. 206. 3 Gelu lonescu, Orizontul traducerii, București, Ed. Univers, 1981, p. 225. 4 Apud А. Д. Швейцер, op. cit., p. 107. 5 С. Влахов, С. Флорин, Непереводимое в переводе, Moscova, 1980, р. 300-301. 6 А. Д. Швейцер, op. cit., р. 106-107. 7 А. В. Федоров, Основы общей теории перевода, Moscova, 1968, р. 326. https://biblioteca-digitala.ro 61 Material ilustrativ Анатолий Алексин, Яблоня во дворе, Moscova, 1974. Д. И. Фонвизин, Бригадир. Недоросль, Moscova - St. Petersburg 1963. А. П. Чехов, Повести и рассказы, Moscova, 1972. A. Cehov, Schije șl nuvele, București. Ed. Univers, 1971 (lonâci, trad, de Anda Boldur; Zvăpăiata, trad, de Otilia Cazimlr și Nicolae Gumă). D.I. Fonvizin, Teatru, București, "Cartea rusă", 1953 (trad, de Tamara Gane). КАЛАМБУР В ПЕРЕВОДАХ С РУССКОГО ЯЗЫКА НА РУ МЫСКИ Й (Резюме) Выявляя специфику и трудности перевода каламбура, автор на- ходит четыре возможности передать игры слов с русского языка на румынский: 1. дословный перевод, позволяющий сохранить и смысл каламбура, и его структуру; 2. перевод стержневого компонента калам- бура и замена остальных компонентов другими словами; 3. перенос каламбура в сферу других лексических и грамматических явлений, т.е. создание каламбура другого типа; 4. компенсирующий перевод. Автор не соглашается с существующей теорией непереводимости, отстаивая таким образом точку зрения, согласно которой любая игра слов под- даётся передаче на другой язык. https://biblioteca-digitala.ro The Problematic Hero: Nietzsche's "superman" as Dostoevski's "underground man" and Saul Bellow's "schlemiel" Mihai Mândra Übermensch, Nietzsche's "superman", seems to us to belong to the same spiritual family as Dostoevski's "underground man" and Bellow "schlemiel", especially if we take into account their relationship with the World, their status of problematic heroes setting out on a quest for genuine values in a "fallen" novelistic land. It could prove useful to look at a few recent considerations concerning Nietzsche's "superman" in contemporary philosophy. As Keith Ansel-Pearson states in his study on Nietzsche's moral and political thought1 there are philosophers like Michel Haar, who consider that "overman unfolds a philosophy of the future wich is something quite different from a philosophy of progress"2. On the other hand Robert Pippin considered that Übermensch is a radically contingent "ideal" wich can only answer the specific needs of late bourgeois culture3. In a similar manner Laurence Lampert Interpreted the significance of the "Übermensch" in terms of "a critique of the last man construed as a 'Lockean ideal1 of self-contentment in wlch the social con- tact serves only to guarantee the production of uniform and uni- versal beliefs'"^, Pearson himself, however, perceives the "overman" not as beyond (über) humanity: "By overcoming himself man comes to know himself as man' too". Man can do this by "going down" and learning who he is. Zarathustra himself is supposed to "go down", as he Is not the "superman". Actually there has never been one. Zarathustra tries only to be a teacher. Humanity is to be redeemed. It will be freed from its enslavement to an exterior moral order. This conception of the "superman" represents https://biblioteca-digitala.ro 64 Nietzsche's concern for man's future moral guidance once the Christian moral interpretation of the world has lost its power. There is a strong emphasis on the notion of "CLbef denoting a creative, "playful labour of Self-overcoming"5. It is noteworhy, a revealing phenomenon, that after meeting the crowd, after the first contact with the world of everydayness, Zarathustra realizes that he should not be a "herdsman" because he has actually come to lure men away from the "herd". He has come as a law-breaker and lawmaker who seeks only friendship. At the end of the prologue Zarathustra is quite sure that he Is not going to speak to "aUe". He resolves "to seek out fellow-travellers who are traversing the bridge to the overman with a creative will6. The "underground man" is interesting in this context as fic- tional suggestion of Zarathustra's "going under". With Dostoevski it is a middle stage when the World is momentarily rejected and the Self la strongly Individualized, coached to fight Otherness creatively. The brutal rejection of Lisa's generous love may be understood as the necessary experience of freedom, away from the World. Strengthening his Self, getting ready for the worldly traps, striving for change and authenticity, the "underground man" will often miss the target marking unneces- sary victims, rejecting genuine values. Such strong reactions to the World's attempts at recruiting him will give the "underground man" a chance of survival, of a rebirth. A new character will emerge from the "underground" (Alyosha Karamazov, Myshkin). He will be endowed with exis- tential memory that will protect him from the murderous prison of pure reason. Bellow's "schlemiel" makes Itself conspicuous, in these cir- cumstances, because of his double, paradoxical nature, which rebels against the fake dehumanizing worldly coercive strategy. This character, in a permanent conflict with his social environ- ment and the "hollow people"7, due to his innocent nature and his incapacity to see his way through life, ignoring its devious. https://biblioteca-digitala.ro 65 mean set-up, seems, on the contingent level, to have been defeated. However he is a victor in spirit and moral perfection. That is why in Bellow's novels he is a go-between: he brings the good news (humanity is around the corner, it only needs to be noticed and properly encouraged) and tries to help those whose Being is buried by the "burden" of guilt and prejudice called "history" and "culture". He is a convincing example of the possi- bility one has to defeat the evil of existential routine by keeping alive the eternal human values lost on mankind's way towards material progress. This is a fruitful creative paradox: if he did not suffer because of the World he could not defy and defeat it with weapons ignored by the World. Here and there. In different stages of his evolution, the Bellowian "schlemler shows up as Joseph in Dangling Man, Asa Leventhal in The Victim, Tommy Wilhelm In Seize the Day. More advanced degrees of maturation of this character are represented by Augie March (The Adventures of Augie Marche), David Citrine (Humboldt's Gift), Henderson (Henderson the Rain King) and Artur Sammler (Mr. Sammier's Planet). However, Herzog, the protagonist from the homonymous novel, the liberal humanist, as Ruth Wisse sees him in The Schlemiel as Modern Hero8 seems to typify best the East European personage. The novel provides, in detail, the protago- nist's biography. His childhood is a gloss to his adulthood. The present crisis seems to have been triggered by his parents' am- bition to push their son too far towards a larger than life utopi- an existence and eminence, a projection of their frustrated egos. The child grasps easily his mentors' spuriousness. As a grown- up he will be haunted by high aspirations not always confirmed by honest achievement. Now Herzog, in the middle of an exis- tential crisis, "goes under" (Untergang). It is not only Nietzsche, but also Freud. It is soul therapy: Herzog talks his heart off and the reader is supposed to play the role of the sympathetic shrink. This is inner search and possibly self-discovery through dramatic monologues and letters. The World Is not given a https://biblioteca-digitala.ro 66 chance to answer. At this stage Herzog is not interested in the World: he lives in the “underground". The three "types" represent three hypostases of the battle going on between Self and the World. They show the Selfs stren- uous efforts to obtain an authentic version of existence in a "fall- en" universe marked by sinful history: a series of counterfeited arbitrary images pretending to explain Man in Time. These “types" complete and Justify each other offering an overall pic- ture of some essential features of the problematic hero. If we consider Zarathustra a mental model then we can easi- ly acknowledge this democratic relationship between the aspir Ing young man and the surrounding human entitles gathered or organized within a sintagm containing the "underground man", and the "schlemiel", They are all problematic heroes, in the spir- it of George Lukacs's definition of the novelistic protagonist9. They are thrown into a "fallen" World and they have a mission, like Galahad in Wasteland: to revive the World and to keép intact their Selves. The problematic hero, the protagonist In these fictional areas, guides and is guided by co-characters. He gets Involved by involving the Others in every subplot, floating freely around. The moral rule dominating this game seems to be: persuade and make friends, do not coerce and do not preach and convert deliberately. Alyosha Karamazov, surrounded by seething human passion and dangerously active "last men" (Fedor Karamazov, Smerdiakov, Groushka), Zarathustra, calls those beings devoted to the shadows of the World. He will share these people's lives trying to make them his companions on the way to wholeness, not by preaching so much as by participating in their daily existential labyrinthine affairs. Augie March, Bellow's picaresque philosopher, will simply "live" in a very personal manner his relationship with Einhorn, the Renllngs, Thea Fenchel and his brother Simon, never accept- ing their versions of reality or trying to Impose his cautious, detached golden middle way philosophy of life. https://biblioteca-digitala.ro I 67 These problemtic heroes' capacity to deal with Otherness in such a serene fruitful manner (as they learn and practice exis- tence every moment of their adventurous life) Is the result of a Zarathustrlan enthusiastic love for "earth" and humanity. It is obvious that Zarathustra has not descended to estab- lish a new religion to redeem mankind but to teach the practice of life. This is probably Nietzsche's understanding of Jesus' teachings: the attempt of a rebel who believed in life and in man’s goal to exist authentically, in opposition to the Jewish Church and the social hierarchy of Israel, an Imposition of an absolute theoretical version of truth. The truth, seems to say Zarathustra, is to be lived and discovered in everydayness. What is wonderful about man is that this revelation of the meaning of life is contlnous, a never-ending process, the journey and adven- ture as means of Self discovery. Zarathustra "goes under", descends from the peaks of spiri- tual freedom to the man chained to "earth", out of love for him. Prometheus redivlvus. The dead God he proclaims Is a dogmatic God (a Zeus), existing only outside man’s soul. The "under- ground man", like the Bellowian 'schlemiel", is urged to act by a genuine divine impulse of orthodox Christian origin. He rejects the World and he despises it, although he gets fervently involved in a love-hate relationship with his peers. The divine orthodox roots save the "underground man" from madness and destruc- tion. Bellow's "schlemiel" survives due to the same deep belief in and love for man. He inherits the Emersonian outgoing attitude towards Nature, the Transcendentalist feeling that wholeness may be reached on the earth. Both "types" rebel In the same manner: confession, as mono- logue or letter of complaint, takes place in solitude. There Is an outburst of sui-generis colloquial speech (heteroglossla); it is ironical, sarcastic, passionately biting reality, questioning it. It is a worldly (the Bakhtinian World is there as "heteroglossla" and "carnival") Self assertive discourse. This Is wy these "types" could exist only in a typical novehstlc area: only here Self and https://biblioteca-digitala.ro 68 World can meet in a complex truthful way. There are also marked differences between the "schlemlel" and the "underground man" in the technical representation of their rebellion. The "underground man" appears as a "voice", a colourful assertive one. Still, there is no obvious physical pres- ence as far as the speaker is concerned .The "voice" Is persuasive and extremely human, an earthly complaint and illustration of the Self hurt in its existential core by the World. Bellow's "achlemiel" is a clearly outlined personality In point of historical background and social status (Joseph, Tommy Wilhelm, Herzog) and his drama unfolds at the level of practical, everyday life. Bellow might have been strongly influenced by European cul- tural tradition^, but the Puritan and transcendentalist inheri- tance dominates hie work: spiritual meditation is perfectly matched by happy contingency. Soul life and matter of fact exis- tence intermingle, cooperate and make each other continuously. However, Herzog is a genuine "schlemlel", in the best tradi- tion of Shalom Aleehem, soliloquizing fervently, always at odds with the world, Hie self=rlghteous offended voice may be doubt- ed: it la, after all, the story of a problematic hero wishing him- self "more human", more substantial than the World which opposes him, What both "types" have in common, in a more obvious way, la the dramatic dialectical aspect of their confessions: both the "underground man" and the "schlemlel" reveal themselves through twisted, parademeal statements, refutations, denials and questions which only highlight their problematic nature. danger of seftening down and reaching a compromise with the Nietzsche s teacher of superman" values, lives his condition ifitehSeiy as he is aware of Its complexity: "Man Is a rope, tied between beast and overman - a rope over an abyss". His great- RSSS Ues in the fact that "he is a bridge and not a purpose At this point we could ask like Robert H. Couslneau11: https://biblioteca-digitala.ro 69 ’And his hope?" Cousineau answers quoting from the Prologue: "What' can Be loved in man is that he is an overture" (eiri Ubergant). The critic concludes: "He is a going-over, a transition, over a bridge which is not yet" 12. The "underground man" rejects with hostility the "foolish romantic" writers, reason, science, logic (Kant, Darwin, Schiller), active forces of a dead culture. "In my opinion", he will say "two multiplied by two makes four is sheer brazenness. Two multi- plied by two looks down on you, comes to you brazenly and spits in your face. I agree that two multiplied by two makes four is praiseworthy: but if we are to praise everything around us then two multiplied by two makes five is very nice too"l3. The theoreticians of existence, later on embodied by evil characters (Raskolnikov, Stavroghin, Ivan Karamazov) whose amorality is the result of vain unpromising imitation, are reject- ed. Murders and other monstrosities are the outcome of far fetched understanding of the World, of sets of theories which originally might have been the fruit of a real, direct confronta- tion. "Superman", as perceived, by Raskolnikov, Is a grotesque caricature of the complex, profound spiritual crisis experienced by a philosopher who thought of the nature of life as a contlnous arduous fight against indifferent everydayness. The Dionysian education suggested by Nietzsche tried, as ecstatic nihilism, to destroy modern decadence by the Self s efforts to transcend its limits. It opposed the idealistic "taming" process started by suppressing the vital instincts and encourag- ing feeling of guilt and fear of sin. Nietzsche's educational selec- tion was an attempt at the sublimation, through spiritual per- ception, of the human instincts. This is why Raskolnikov Is wrong and Dostoevski uses him as an exemple of dangerous dis- tance from life and the common perception of man which leads to murder. With Bellow guilt, a concept partly inherited from the Puritan tradition, appears as "burden", an obsession which may destroy its victims slowly. Guilt and death are synonymous in https://biblioteca-digitala.ro 70 I . . the Bellowian world where life means an honest rejection of any Jonathan Edwards notions making God a manic subversive man hater. Such characters like Augie March and David Citrine will defeat Otherness by ignoring the "burden", trusting, in Emersonian spirit, their nature as a sacred gift that should not be spoiled by prejudiced patterns of sinful civilization. Dionysus, for Nietzsche, is a symbol of Being, endowed with the necessary existential energy to transform every impulse into positive action. "Superman" wil preserve from wild, primitive Being the wealth and vigour of genuine instincts and he wil integrate them into superior, spiritual order. This is the defini- tion of his freedom We could say that the "underground man" represents a mid- dle stage, an asolutely necessary step in the process of acknowl- edging his condition and assessment of his Self against the shifting, spurious background of the World. There are Dostoevskian characters which will come out from the "under- groud" and will go in different directions: such vain theoreticians who fall when they try to materialize their chimeras, like Rastolnikov and Ivan Karamazov. They act in the name of some theories wich have nothing to do with truthful human existence: problematic heroes like Alyosha Karamazov and Myshkin who will dedicate their lives entirely to positive activities meaning to save men and help them to regain their lost dignity. Under the influence of European existentialism and the moral failure of the Eisenhower era Bellov’s first "schlemiel" will prove very eager to exchange messages with the World, to com- municate with Otherness. They will show, like Zarathustra, a strong desire to humanize the World Nietzsche’s "superman" has a luminous individuality. His Self is in perfect agreement with the Cosmos. It is opposed by mean selfish (focus on the Self, Ignoring the World, when Self is no longer substantial but worldly) beings (the "holow man") hid- den behind the solid social wall built by the "herd". Once the Selfs substantial load is diminished its capacity for love is also https://biblioteca-digitala.ro 71 rrfaced. This is why any egalitarian ideology is rejected. Individualism is useful here in order to create the necessary dis- vue between Self and the World. In this way any forceful frus ~ung incorporation of the Self is replaced by a passionate, franful relationship with the World. With Dostoevski and Bellow u_.s aspect leads to an emphatic application of the classic nov- tus’ic formula: the Self narrates and is "narrated" within the ~/;rld. The problematic hero confronts the World and evolves engaged in this creative '’bellicose" activity. One may say that "Übermensch", the "underground man" and the "schlemiel" are hypostases of the problematic hero who started his "officially" recorded career as a picaro in the 16th itntury novel, but who could have been detected previously in hieratic cultural areas defining Job, Gilgamesh and Gawain. Teds is an aristocratic caste ennobled by sufferance, the result :: deep preoccupation for their condition of thrown beings in a regraded World. From the very beginning, in the Prologue, Zarathustra appears as a Christian figure. He suffers for the "last men" and he tries to redempt the souls of those who "are" but do not exist". One acknowledges here the Dostoevskian protagonists' vocation of a keen quester of substantial landscapes as well as the Bellowian hero's stubborn effort to keep his Self intact, unspoiled by the World, but passionately participating in its everyday affairs. Zarathustra also intends to teach the mob to f once with the passion typical of genuine Being. One dances on me same rope linking the Human and the Spiritual, man and superman (actually lesser man and real man). It is this very zpening of the man on the earth to the sky and the honest per- leption of the same earth as birhplace of Being wich make man uvable ("be faithful to the earth", will recommend Zarathustra). The concrete everyday living of transcendental values within and outside the World, the direct confrontation of Nature (the Emersonian experience confirmed in Walden) have the same sig* uiiicance. Experience and immediate, matter of fact reality save https://biblioteca-digitala.ro 72 . *1 the Bellowian protagonist when his Self and his quest are in danger of being swallowed by the World engulfing them after lur- ing them with hypocritical grand plots. Joseph feels in danger and resorts to one agency of Immediate experience. He joins the army during the war."Hurray for regular hours! And for the supervision of the spirit! Long live regimentation!"15, will he shout, momentarily saved. Augie March will succeed in staying away from the utopias of the "lotus eaters", calling unceasingly upon solid concrete experience, the stoic philosophy of life, for help. Doubt is necessary and creative for these types of proble- matic heroes. According to Hegel the habit of everyday routine, which does not entail deep existential activity of the Self, leads slowly and quietly to its demise. This is why alienation, the feel- ing of heomelessness (unheimlich) may induce responsible choices, honest perception of experience lived as danger and joy, as proofs of authentic humanity. Zarathustra will realize that it is useless to carry around the body of the dead rope dancer. The "underground man" should also be understood as a stage towards the making, the fulfillment of the Dostoevskian prob- lematic hero. It is the "going under" stage (Untergang), the tran- sition recommended by Zarathustra: it means the recovery, through sufferance, of the Self enriched by World experience. With Myshkin and Alyosha Karamazov the maturation of the Self is favored by ortodox Christian empathy. Bellow’s "schlemiel", a "fallen" man bewailing his condition in the roman tic pessimistic novels (The Victim,Herzog, M. Sammler's Planet) is reborn through irony and stoicism accepting experience openly (Ubergang) in the optimistic novels (The Adventures of Augie March, Henderson, the Rain King, Humboldt's Gift). The three Nietzschean metamorphoses suggest the stages of the problematic hero's existentialist Journey. The camel reveals the narrowness of insignificant, empty existence. The lion sug- gests enslavement to total freedom, loneliness in the spiritual desert. It is energy wasted in the complex construction made out https://biblioteca-digitala.ro 73 of mirage, of Self delusion. The lion is embodied by the theoreti- cian whose Self was turned Into mere Intellect (e.g. Basteshaw In The Adventures of Augie Marche, Raskolnikov in Crime and Punishment). The child, the last metamorphosis, like Augie, Henderson, Alyosha Karamazov and Myshkin, will choose "won- der" in front of Existence, divine revelation. The roots of the numinous are orhodox Christian with Dostoevski and Puritanical with Bellow. The child stands for hope too: there Is hope In this symbol suggesting the rebirth of substantial, genuine communication between Self and the world. As the three "types" discussed here are all embodiments of the child and,, except for Zarathustra, which created a phllo- sophical model, the other two ire novel protagonists, classical problematic heroes, we also draw a narrative technical conclu- slon: the child, as a Nietzschean metamorphosis, may offer some hope for the rebirth of the novel in the postmodern era. Thia revival of a classical literary genre, the only one able to render in a complex manner the confrontation between the World and the thrown Self, will give the contemporary reader a chance to experience wholeness, like his luckier forerunners, in an age of antinovels, deconstruction of the Self and Its environment, skep= deal, ironical, sparkllngly Intelligent games that ignore the human soul and its existential needs. NOTES 1, Kelt Anaell=Pearson, Nieissehg G@unt@r Rousseau, Cambridge University Press, 1001, 2. D.B. Allison (ed.), The neu> Nietzsche, Nietzsche and Metaphysical Language, Cambridge, Mass., MIT Press, 1985, pp. 24-28, quoted by Pearson on p. 159. 3. Robert Pippin, Irony and Affirmation, in Irony and Affirmation in Nietzsche's "Thus Spoke Zarathustra», M.A. Gillespie and T.B. Strong (eds), Nietzsche's New Seas, Chicago, Chicago University Press, 1988, p. 52. quoted by Pearson on p. 159. https://biblioteca-digitala.ro 74 4. Laurence Lampert, Nietzsche's Teaching, New Haven, Yale University Press, 1987, p. 24, quoted by Person on p. 159. 5. Ibidem. 6. Ibidem, p. 161. 7. As the "last men" are called by Zarathustra. 8. University of Chicago Press, 1980. 9. Georg Lukâcs, Teoria romanului, Chap. 4, translated into Romanian by Viorica Nișcov, București, Univers, 1977. 10. We are thinking of the influence of French existentialism in the 1950s. 11. Robert H. Couslneau, Zarathustra and the Ethical Ideal, John Benjamin Publishing Company, 1991. 12. Ibidem, p. 89. 13. Quoted by Ion lanoși, Dostoevski, tragedia subteranei, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 36. 14. To humanize, in Zarathustrian terms, would mean to reach the "superman" condition, as man is the "last man" with Zarathustra and then "superman" could mean better than "last man", i.e. genuine man. This perception of "humanizing" and "superman" may enlighten the reader in understanding Be flow’s "schlemiel" in the tradition of Jewish East European culture, as a "mensch", a real man in moral terms. 15. Saul Bellow, Dangling Man, New York, Vanguard Press, 1994, p. 191. Eroul problematic: '’supraomul" lui Nietzsche ca ”om al sub- teranei" la Dostoevski și "mesager-victimă" la Saul Bellow (Rezumat) Lucrarea se ocupă de aplicarea conceptului de "erou pro- blematic”, preluat din Teoria romanului de Georg Lukâcs, la "supraomul" lui Nietzsche, "omul din subterană" al lui Dostoevski și "mesagerul-victimă" ("schlemiel", în engleza ameri- cană), din romanele lui Saul Bellow. Modelul lui Lukâcs este dezvoltat de la dimensiunile sale https://biblioteca-digitala.ro h I k 75 L metafizice și istorice la cele exitențialiste, cu influențe heidegge- : riene, mai ales prin interferență cu Ființa (Sein). ■ Zarathustra, tipul nietzschean al eroului problematic, este perceput aici ca adept al omului pe deplin conștient de exis- * tentă, gata să înfrunte indiferența reificatoare a Lumii, propu- i nând ’’supraomul'' ca antidot al existenței subumane. "Omul din ; subterană" apare ca o pregnantă reprezentare a unui moment ■ fertil de criză existențială, erou problematic în formare, aflat în ; stadiul de ascundere în Sine, de respingere a Lumii. Ulterior, prin personaje benefice ca Alioșa Karamazov și Mâșkln, acesta ' va ieși la lumină și va participa, asemenea lui Zarathustra, la procesul de conștientizare a ființei, în mod activ, prin implicare directă. Pe de altă parte, personaje malefice ca Svidrigailov, • zămislite de subterană, vor alege existența inautentică, dictată de teorii, "versiuni" orgolioase ale sensului vieții. i Personajul lui Saul Bellow, un "tip" ca și "omul din subtera- I nă", reia motivul dramatic al eroului problematic în contextul ! culturii americane, începând cu epoca Eisenhower. "Mesagerul - ; victimă" (the "schlemiel"), pe care îl traduc astfel în limba română ; pentru a sugera statutul său complex în relațiile cu Lumea, vic- timă a acesteia într-o primă etapă (Joseph din Nehotărâtul, Asa Leventhal din Victimă} și apoi mesager, ajutând celelalte person- aje să comunice, el însuși evoluând în relație cu ele (Augie March în Aventurile lui Augie March, Henderson din Henderson, regele ploii), pare să piardă în lupta cu presiunea contingenței, deși învinge pe plan spiritual și uman. . în concluzia studiului asupra celor trei tipuri de erou prob- lematic se sugerează ideea că ultima metamorfoză pomenită de Zarathustra, copilul, reprezintă o speranță și pentru renașterea romanului, ca gen literar ales, singurul capabil să redea, în ter- menii exegezei bahtiene, prin "heteroglossie" și "carnavalesc", Lumea în conflict cu Șinele. Supraviețuirea romanului în con- text postmodernist ar însemna victoria Sinelui asupra forțelor destructive ale raționalității trufașe, păstrarea integrității sale intr-un univers care tinde să demonteze și să reifice Ființa. https://biblioteca-digitala.ro 76 BIBLIOGRAPHY Fiction Bellow, Saul - Dangling Man, New York, Vanguard Press, 1994. The Adventures of Augie March, New York, Fawcet, 1953. The Victim, New York, Viking Press, 1964 (first published 1947). Herzog, New York, Viking Press, 1965. Henderson, the Rain King, New York, Viking Press, 1964. Mr. Sammler's Planet, New York, Fawcet, 1971. Humboldt's Gift, New York, Viking Press, 1975. Dostoevski, F.M. - Crimă șt pedeapsă, trans. Ștefana Velh sar-Teodoreanu& Isabella Dumbravă, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1957. Idiotul, trans. Nicolae Gane, București, Editura de Stat pen- tru Literatură și Artă, 1959. The Brothers Karamazov, trans. Ralph Ei. Matlaw, New York - London, W.W. Norton, 1976. Philosophy Nietzsche, Frlederich - Așa grăit-a Zarathustra, trans. Ștefan Augustin Doinaș, București, Humanitas, 1996. Ansell-Pearson, Keith - Nietzsche Counter Rousseau, Cambridge University Press, 1991. Cousineau, Robert H. - Zarathustra and the Ethical Ideal, Amsterdam John Benjamin, 1991. Berdiaev, Nikolai - Filosofia lui Dostoevski, trans. Radu Parpaută, Iași, Institutul European, 1992. Granler, Hean - Nietzsche, Paris, Presses Universitaires de France, 1989. Literary criticism 1. On Saul Bellov: Bradbury, Malcolm - Saul Bellow, London& New York, https://biblioteca-digitala.ro »lerhuen, 1982. Köllhofer, Jakob J. (ed) - Saul Sellout at Seventy-Five, Tübingen, Günter Narr, 1991. Wilson, Jonathan - Herzog: the Limits of Ideas, Boston, .’wayne, 1990. b. On Dostoevski: Bahtin, M.M. - Problemele Poeticii lui Dostoevski, trans. S. î.ecevschi, București, Univers, 1970. Cristea, Valeriu - Dicționarul Personajelor lui Dostoevski, □ucurești, Cartea Românească, 1983. Laurenson, Diana (ed.) - The Sociology of Literature, Keele, University of Keele, 1978. https://biblioteca-digitala.ro STRUCTURA EROULUI TURGHENIEVIAN Adriana Cristian Cunoscându-și bine natura talentului, Turgheniev nu a fost tentat de romanul de tip balzacian, de romanul frescă, ciclic, ce presupune multiple planuri interferențe, o derulare amplă a evenimentelor și o intrigă complicată. Arta lui romanescă ar putea fi apropiată mai degrabă de cea a lui Stendhal. Ambii scriitori plasează în centrul romanului un personaj care, prin prezenta și concepțiile sale, prin repudierea fermă a banalității și inerției intelectuale tulbură, chiar de la apariția sa, liniștea celor din Jur, provoacă dezbateri aprinse, polarizează pe ceilalți eroi și, în ultimă instanță, determină liniile acțiunii și întreaga structură a operei. Avem de a face, astfel, cu o estetică nouă a narațiunii scurte, rapide, am spune cinematografice, pentru că succe- siunea neîntreruptă a planurilor, evocarea directă, succintă și clara, prezența continuă în prim-plan a protagonistului subminează logica tradițională a narațiunii, modifică radical gramatica ei. Turgheniev este reticent, chiar zgârcit în analiza și aprecierea atitudinilor, gesturilor și sentimentelor eroilor săi, ceea ce are drept consecință renunțarea la digresiunile colaterale obositoare și constituie o altă trăsătură distinctivă față de romanul balzacian și, totodată, conferă laconism narațiunii. Cu un simt regizoral deosebit în alegerea scenelor, el trece în plan secund sau renunță la vocea auctorială, la comen- tariul propriu. Personajele trebuie să acționeze independent. Dar suita de fapte și situații obiective, decupate abil, nu tran- scrie la modul absolut neutru realul. întotdeauna transpare, abia perceptibil, o undă de subiectivitate, concretizată în https://biblioteca-digitala.ro 80 simpatia sau antipatia naratorului, în umorul blând sau incisiv. Prin toate aceste elemente inovatoare Turgheniev a precedat tehnica “realismului obiectiv” din cinematografie1. Memorialistica, corespondenta romancierului, articolele critice șl recenziile Iul, convorbirile cu confrații de breaslă ne dezvăluie unele procedee specifice, ne introduc în laboratorul său de creație. Astfel, în conturarea unui personaj, Turgheniev pleca întotdeauna de la un prototip real, care îi servea drept “fir călăuzitor”. Impresiile din observațiile directe erau supuse unei riguroase filtrări artistice pentru înlăturarea tuturor detaliilor inutile. Iar trăsăturile necesare pentru creionarea profilului intelectual șl etic al eroului erau completate cu altele relevante, datorate imaginației. Căci arta - sublinia scriitorul - “nu are menirea doar să repete viața”2. Pentru ca personajul să capteze atenția cititorului, să-i trezească interesul, el trebuie să fie prezent în timpul lecturii, și nu un individ “a cărui Istorie este povestită”. Totodată, romancierul considera tipizarea drept principiu fundamental în crearea personajelor. Eroii, sublinia în repetate rânduri Turgheniev, trebuie “să stea pe picioare proprii”, precum cele create, cu alte procedee, de către Gogol. însă nu este suficient să fie doar verosimile șl vil. Ele trebuie să conducă “la triumful adevărului artistic”. Luat din “adâncurile realității”, eroul trebuie “să devină un tip”. “Nu știu cum să vă explic procesul însuși al dezvoltării caracterelor în mintea mea - îi spunea Turgheniev unui confrate american. - Orice rând scris de mine este insipirat de ceva care fie că mi s-a întâmplat mie personal, fie de ceva la care am fost martor ocular. Aceasta nu înseamnă că eu copiez episoade reale sau personalități vil - nici vorbă de așa ceva -, dar aceste scene și personalități îmi oferă materialul brut pentru construcții artistice. Rar mi se întâmplă să descriu vreun individ cunoscut, deoarece în realitate nu întâlnești tipuri pure, necombinate. De obicei mă întreb: pentru ce oare a predestinat natura pe individul respectiv, cum se va manifesta la el o anumită https://biblioteca-digitala.ro 81 trăsătură de caracter, dacă o dezvolți în consecvență psihologică? Dar nu iau doar o trăsătură unică a caracterului sau o anumită particularitate pentru a crea un personaj masculin sau feminin; dimpotrivă, mă străduiesc să nu relev particularitățile; încerc să-i prezint pe bărbații și femeile mele nu numai enface, ci și en profil, în astfel de situații care ar fi firești și, totodată, ar avea valoare artistică. Eu nu mă pot lăuda cu o imaginație puternică șl nu mă pricep să construiesc edificii aeriene“3. Așadar, procesul tipizării necesită o complicată și riguroasă selectare a trăsăturilor caracterologice, o îndelungată și profundă reflecție, pentru a evita posibilele incongruențe și pentru a respecta consecvența psihologică. Inițial, mărturisea romancierul, “mă urmărește un personaj, însă multă vreme nu-1 pot prinde”. Și, în mod bizar, acest personaj virtual adesea era de plan secund și abia mal târziu se contura cu claritate și profilul protagonistului. în perioada elaborării romanului Rudln, de pildă, s-a cristalizat mal întâi figura lui Pigasov și numai după aceea a eroului principal. însă, această fază a “elaborării” personajului, “când în imaginație bântuie, întretălndu-se, tot felul de chipuri informe”, fază foarte dificilă, de altfel, este “cea mai plăcută vreme pentru artist” - spunea Turghenlev. “Când începe să mă preocupe un anumit caracter - îi mărturisea romancierul aceluiași HJalmar Bojesen el pune stăpânire pe mintea mea, mă urmărește zi și noapte și nu mă lasă în pace, până nu mă debarasez de el. Când citesc, îmi șoptește la ureche părerile sale despre cele citite, când mă duc la plimbare, el își exprimă opiniile despre tot ceea ce aud sau vad. în sfârșit, sunt constrâns să mă predau; mă așez și îl scriu biografia. Mă întreb atunci: cine au fost părinții lui, ce fel de oameni erau, ce tip de familie reprezentau, care au fost obiceiurile lor etc. Apoi trec la istoria educației eroului meu, la înfățișarea lui, la regiunea unde șl-a petrecut anii în care s~a format caracterul său. Uneori merg mal departe, cum s-a ■f ' Îl ' L J https://biblioteca-digitala.ro 82 întâmplat, de exemplu, cu Bazarov. M-a acaparat în așa măsură, încât am scris, în numele lui, un jurnal, în care el își expunea opiniile despre cele mai importante probleme curente, religioase, politice și sociale...”4. Deci, în această etapă a elaborării, romancierul alcătuia cu migală “Jurnale* în numele eroilor săi. Pe lângă “jurnalul” lui Bazarov, avem cunoștință și de “jurnalul” lui Șubin (în ajun), care cuprindea - după mărturisirile. lp,I Turgheniev - gânduri, impresii, sentimente, atitudini și gesturi, crochiuri ale portretu- lui fizic, descrierea raporturilor cu celelalte personaje, căpătând uneori proporții considerabile. Astfel, “jurnalul” sculptorului Șubin număra mai multe pagini decât întregul roman în ajun. Nu erau neglijate, sub acest aspect, nici celelalte personaje. Scriitorul întocmea pentru fiecare din ele “fișe personale”, similare cu “dosarele poliției pariziene” - glumea un confrate -, ce cuprindeau numeroase și precise date biografice, succinte caracterizări etc. Abia după încheierea acestei intense munci pregătitoare, fără de care nu putea face “nici un pas”, Turgheniev se apuca de scri- erea romanului respectiv. Procedând în acest mod, era firesc să nu agreeze abundența detaliilor biografice în operele altor scri- itori și atrăgea atenția asupra faptului că detaliile trebuie să fi- gureze doar în “preistoria” personajelor. în caz contrar, când de- taliile sunt prea abundente, eroul nu crează impresia de om viu, “care ar fi trăit vreodată și nici nu ar fi putut să trăiască”5. Din această manieră originală de lucru decurge și o altă par- ticularitate: personajele turghenleviene apar în fața cititorului ca personalități formate, cu concepții clare despre lume șl menirea omului în societate. S-ar putea, de aceea, compara unele personaje ale romanelor scriitorului rus, sub aspectul structurării lor, cu aisbergul, la care, se știe, partea ascunsă sub apă (la eroi - “preistoria”) este incomparabil mai mare decât cea de la suprafață (din paginile operei finișate). Același lucru este valabil, după opinia sa, și în privința ana- lizei psihologice. într o recenzie dedicată comediei lui A.N. https://biblioteca-digitala.ro 83 Ostrovski, Fata fără zestre, Turgheniev formulează câteva observații revelatoare pentru arta sa romanescă: “Domnul Ostrovski - scria el - pătrunde în sufletul fiecăruia dintre personaje, (...) aceasta este, indiscutabil, o operație necesară, însă ea trebuie executată de către autor în prealabil. Eroii trebuie să fie foarte clar conturați atunci când îi aduce în fața noastră. Asta-i psihologie, ni se va spune, să admitem, însă, psihologul trebuie să dispară în artist”^. Romancierul consideră că orice gest, orice atitudine sunt revelatoare prin ele însele, spun mai mult despre intențiile și sentimentele eroului și sunt mai convingătoare decât comentariul autorului, deoarece într-o mișcare involuntară, (...) într~un gest (...), ni se oferă posibilitatea de a pătrunde mai adânc în substanța caracterelor și a raporturilor” între ele, “decât în cele mai migălos elaborate, așa-numite analize psihologice”7. Cu atât mai mult, cu cât analiza psihologică “extrem de detaliată” este “o pseudomanieră”, obositoare și inutilă. “Descrierea amănunțită a caracterului este nepotrivită, în pofida verosimilității ei aparente” și duce, în ultimă instanță, “la fărâmițarea caracterelor”, la văduvirea lor de tiplcitate și “pregnanță vitală”8. Or, numai personajele tipice și vii se întipăresc temeinic în memoria cititorului. Totodată, aglomerarea detaliilor, de orice natură ar fi ele, impietează asupra ritmului narațiunii, care trebuie să fie cât mai alert. In virtutea acestor argumente, Turgheniev respinge un asemenea procedeu, însă, în mod firesc, nu renunță la sondajul psihologic, aplicat cu un deosebit simț al măsurii. . . Pe baza celor expuse succint în această comunicare putem conchide: maniera singulară de structurare a personajelor în opera lui Turgheniev se distinge prlntr-o maximă economie a: mijloacelor artistice, prin măsură și bun gust, prin menținere^: protagoniștilor într-un prezent continuu și în prim plan, fj prefigurând așa-numitul “realism obiectiv” al celei de a șaptea arte, cât și poetica “prozei comportamentale” din prima Jumătate a secolului nostru. https://biblioteca-digitala.ro 84 NOTE 1. Cf. R.-M. Alberes, Istoria romanului modern, București, 1968. 2. LS. Turgheniev, Sotinenija, in 12 volume, ed. 2, vol. 4, Moscova, 1980, p. 494. 3. Hjalmar Bojesen, Vizit к Turgenevu, în cartea LS. Turgenev v vospominanijach sovremennikov, vol. 2, Moscova, 1969, p. 355. 4. Ibidem, p. 355 - 356. 5. I.S. Turgheniev, Prefață la unul din romanele lui Du Camp, tradus în limba rusă, în: Literaturnoje nasledstvo, voi 31 - 32, Moscova, 1937, p. 667. 6. I.S. Turgheniev, Stâinenija, ed. cit., voi. 4, p. 495. 7. Ibidem, p. 496. 8. Ibidem, p. 494, 495. СТРУКТУРА ТУРГЕНЕВСКОГО ГЕРОЯ (Резюме) На основе анализа мемуаров, писем, критических статей, а также бесед Тургенева с некоторыми западными писателями автор пытается выявить отличительные черты структуры героев его романов. Ввиду типизации писатель строго отбирал характерологические черты. Иногда он писал обширные „журналы” от имени своих героев. В романе биографические и прочные детали опускались, оставаясь в „предистории” персонажа. Поэтому естественно сравнение с айсбергом, подводная часть которого намного больше надводной. Тургеневская манера отличается экономностью художественных средств, чувством меры, постоянным показом главного героя крупным планом, предваряя „объективный реализм” кинематографии, а также поэтику „компортаментальной прозы”. https://biblioteca-digitala.ro Simpozionul omagial ”400 de ani de la nașterea Mitropolitului Petru Movilă” (20 noiembrie 199€>) https://biblioteca-digitala.ro Cuvânt de deschidere « 'I Prof. dr. Sanda Răpea nu, decanul Facultății de limbi și literaturi străine Este un privilegiu al Facultății noastre de a onora - împreună cu Asociatii Științifice apropiate nouă - figuri reprezentative ale culturii universale care, în mod direct sau mai pufin direct, au înrâurit dezvoltarea culturii, literaturii, limbii române. Efortul participanților la aceste întâlniri, de a desluși pagini, încă tulburi, din viața, activitatea și scrierile unor personalități dintre cele mai diverse, din toate epocile și de pe toate meridianele, readuce în centrul atenției noastre mesajul lor, care își menține forța după ani, decenii, veacuri. îmi vin în minte sesiunile organizate anul acesta, și constat că figurile asupra cărora s-a oprit alegerea noastră provin toate - în mod cu totul surprinzător - din aceeași perioadă. Cervantes, Descartes, Petru Movilă - trei contemporani (ultimii doi până la aproape coincidenta anilor de naștere șl de moarte), trăind în una și aceeași Europă, dar în diverse puncte ale el și meniți în consecință să răspundă unor nevoi diferite. Este un caz aparte cel căruia îi este dedicată reuniunea de astăzi: "român ortodox prin naștere, dar șl cetățean șl nobil polon”, devenit mitropolit ortodox “într-o țară catolică (în care aristocrația era catolică, dar șl ortodoxă, calvină, unită)”; Petru Movilă se manifestă ca o personalitate care poate fi abordată atât din punctul de vedere al teritoriilor care l-au adoptat sau asupra cărora s-a exercitat influența sa (Ucraina, Polonia, Rusia), cât și din punctul de vedere al pământului care i-a dat naștere - pornind de la legăturile care, așa cum arată Petre P. Panaitescu, “îl făceau nedespărțit cu sufletul de Moldova în care se născuse” șl care au constituit, tot timpul vieții, “temelia sufletească a energiei sale”. în același timp, citind dintr-un text https://biblioteca-digitala.ro 88 scris acum patruzeci de ani, am putea constata actualitatea afirmațiilor făcute: “Il est permis (...) d’admirer cette rencontre de l’Orient et de l’Occident dans un homme qui fut un précurseur et dont l’oeuvre vaut d’etre connue sinon imitée de tous ceux qui, de nos jours, cherchent à renouer les liens spirituels entre l’Orient et l’OccldenV, Figura emblematică a lui Petru Movilă a generat asemenea comentarii, interpretări, formule uneori sintețlzante» care se constituie ca puncte de sprijin indispensabile în descrierea personalității sale. Este astfel admirabilă prezentarea pe care ho face Sextil Pușcariu în Istoria literaturii române. Epoca ueehe (Editura Eminescu, 1987» p. 78 - 80): “Soarta a voit ca din sânul românilor să se nască cel mai mare apostol cultural al împărăției moscovite. Cel ce avea să devină la vârsta de 37 de ani vestitul mitropolit al Kievului» acel erudit ca nimeni altul în întregul sud-est european, cel ce a înființat vestitele școli rusești și a răspândit în întreg Răsăritul creștin cărți bisericești, era un fiu de domn moldovean (.,.). Zguduit în suflet de sângeroasele lupte ce se dădeau între membrii familiei sale pentru tronul Moldovei» schimbă hlamida de purpură» ce i’O ținea în perspectivă ambițioasa sa maică, cu haina modestă de monah. Elev al școalelor din Polonia» ca și alți fii de boieri moldoveni, el porni renașterea ortodoxiei, introducând în ea umanismul occidental, care avea la bază studiul limbii latine și respectul profund pentru cercetarea științifică”. Semnificative pentru epoca în care a trăit, gesturile lui Petru Movilă au avut răsunet în învățământ, religie, teologie» tipărire de cărți, pentru a numi domeniile cele mai importante, iar însemnătatea lor, pe toate aceste planuri, inclusiv pe planul răspândirii limbii latine ca limbă de cultură și - indirect - pe acela al răspândirii limbii române ca limbă de cult, nu este încă elucidată pe deplin, în toate amănuntele. Dar, dincolo de aspectele care țin de cunoașterea științifica a unei întregi epoci, a momentelor care au marcat-o și a reprezentanților ei, ajung până la noi trăsăturile de caracter ale https://biblioteca-digitala.ro 89 omului Petru Movilă, pe care numai o personalitate deosebită le deține și care explică prestigiul și autoritatea sa, forța cu care s-a impus, datorata - toate acestea - nu numai unei funcții însemnate, ci în primul rând unui spirit de excepție: ne fascinează la Petru Movilă deschiderea și rigoarea, devotamentul fată de cauza căreia i se consacră și toleranța față de cauza celorlalți. La confluenta mai multor culturi din centrul șl estul Europei, revendicată de toate aceste culturi, figura lui Petru Movilă a rămas la noi, vreme îndelungată, doar o preocupare a specialiștilor. Postfața volumului (recent apărut la Editura Enciclopedică, îngrijit de Ștefan Gorovel șl Maria Magdalena Szekely), cuprinzând studiile pe care 1 le-a dedicat, de-a lungul anilor, Petre P. Panaltescu, poate fi considerată ca o provocare adresată celor chemați să rescrie astăzi istoria culturală a românilor spre beneficiul și înțelesul tuturor: “experiența celor desțărațl, creatori de valoare universală, dar dincolo de hotarele țării, nu era prețuită de oficialitatea timpului (pe care nu mai e nevoie să-l precizăm - n.n.J, prizonieră a unor concepții autarhice șl a tuturor zăgazurilor”. Suntem onorați de prezența atâtor oaspeți de seamă, care sunt alături de noi în această dificilă șl - pentru unii - rodnică încercare. https://biblioteca-digitala.ro 92 багатьох крашах латиною, грецькою, румунською, польською, росшською, сербською, англшською мовами. До справи викладання в Кихвському коле пум! Петро Могила запросив румунських д!яч!в науки Памву i Стефана Беринду, як! зробили свш внесок в украхнську культуру. 3 другого боку, Петро Могила не забував про Румушю, i в 1635 роц! в Кимпулунгу за його шщ!ативою i участю засновано друкарню. Трохи шзшше нова друкарня була вщкрита в Яссах (1642). При цш друкарш посланий з Киева Петром Могилою украшський майстер-гравер 1лля засновуе школу книгодрукар!в, в якш готувалися i з яко! вийшли румунськ! спещалюти, що стало основою для заснування книгодрукарсько! справи румунською мовою. У Яссах же для розвитку румунсько! культури i науки i для змщнення контакт!в м!ж православними церквами Украши i Румуш! Петром Могилою було засновано колепум Трьох iepapxie, куди вш направив Софрошя Почаського i шших украшських про- фесор!в. Для шдняття авторитету Украшсько! православно! церкви митрополит Петро Могила. каношзував велике число д!яч!в Украшського православ’я - ченщв Киево-Печерського монас- тиря, яких почав шанувати весь православний св!т. 3 другого боку, для змщнення контакпв м!ж Украхною ! Румушею, Петро Могила привозить мощ! Ioana з Сучави i для них в Киев! на Китаев! будуе церкву. 1оан Сочавський став шанованим святим в Украшському правое л ав’х. Постать Петра Могили справедливо визнаеться ус!ма краха- ми значною для розвитку европейськох культури i в першу чергу украхнськох ! румунськох. В!ддаючи належне Петров! Могил!, Украшська православна церква готуеться до його каношзацп, що правдопод!бно може вщбутися в груди! цього року. Петро Могила - це для нас чудовий приклад служшня справ! встановлення i змщнення дружшх стосунюв м!ж нашими крашами. https://biblioteca-digitala.ro PETRU MOVILĂ - 400 f ■. Acad. Eugen SIMION Academia Română sărbătorește azi 400 de ani de la nașterea teologului răsăritean și a omului de cultură Petru Movilă. Al patrulea din cei șase fii ai domnitorului Simlon Movilă s-a născut la Suceava, la 21 decembrie 1596, și a murit, ca mitropolit al Kievului, 50 de ani mai târziu, la 22 decembrie 1646. Scrierile lui teologice, îndeosebi Othodoxa Confessio Fidel Catholica et Ap(ostolica) Ecclestae Orientalis, cunoscută mai ales sub numele de Mărturisirea ortodoxă, scrisă în latină și tipărită în polonă și slavona ucraineană, i-au adus reputația unui om învățat și înțelept. Cronica epocii ni-1 înfățișează șl ca un eminent păstor spiritual și iscusit animator cultural în tarile din lumea creștinismului răsăritean. De numele lui se leagă tipărirea a numeroase cărți religioase și Juridice, precum șl organizarea de colegii religioase în care, pe lângă scrierile sfinte, se învățau temeinic o serie de discipline umanistice, printre care se aflau gramatica, filosofia și retorica. Reputația colegiului de pe lângă Lavra Pecerska, al cărui arhimandrit este chiar Petru Movilă, este mare și, după modelul lui, va fi înființat la Trei Ierarhi, pe vremea lui Vasile Lupu, un colegiu teologic ce va juca un rol important în viata spirituală a Moldovei. De numele foarte întreprinzătorului mitropolit al Kievului se leagă șl apariția tipografiilor românești de la Câmpulung (1635), Govora (1637) și Iași (1642), cu meșteri formati la școala de la Lavra Pecerska. De sub teascurile acestora vor ieși primele cărți românești în Muntenia șl în Moldova. Mitropolitul nu și-a uitat niciodată obârșia și pe frontispiciul uneia din cărțile editate el se numea „fiu al voievodului Țării Moldovei” și reproducea stema Movileștilor cu emblema celor două Țări Românești. https://biblioteca-digitala.ro 94 Petru Movilă este, nu mai încape vorbă, o personalitate a lumii ortodoxe și este în același timp un erudit în limbile latină, slavonă și polonă. Mărturisirea ortodoxă, acceptată în martie 1643 șl de Patriarhia de la Constantinopol, a fost cunoscută prin traducerile grecești, latinești și slavone de teologii europeni și a servit multă vreme, ne spun comentatorii lui Petru Movilă, în disputele dintre creștinismul apusean și creștinismul răsăritean. în 1691 lucrarea este tipărită în românește, la Buzău, în traducerea lui Radu Greceanu și sub supravegherea filologică a învățatului cronicar Constantin Cantacuzino. Ea a cunoscut, ulterior, 19 ediții, ultima fiind din 1996. Antim Ivlreanu scoate și el, în 1699, la Snagov, o ediție în limba greacă a Mărturisirii ortodoxe. Slaviștii români mai noi, de la P. P. Pana! te seu la G. Mihăilă, au descoperit în harnicul și eruditul teolog ortodox și un remarcabil scriitor în genul oratoriei religioase și al literaturii memorialistice. Când se discută acest aspect, sunt aduse în discuție îndeosebi două documente: Prefața tipărită în limba slavonă la Triodul înflorit (1631) și cuvântarea ~ „rostită parte în limba polonă, parte în limba română” - cu ocazia căsătoriei domniței Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu prințul polon Janusz Radziwili, în februarie 1645. O căsătorie - am zice azi - politică, celebrată la biserica Trei Ierarhi, asupra căreia relatează și Miron Costin în Letopisețul său: „în anul 7153 (1645) au făcut și nunta fiicăl sale Vasilie vodă, ceii mai mari, doamnei Măriei, după cneazul Ragivil, om de casă mare, den cneadzii Lltfel... Șl așea s-au făcut nunta aicea, în Iași, la care câțiva domni den Țara Leșască singuri cu chipurile sale au fostu, cu curțile lor, și Pătrașco Moghila, feciorul lui Simion Vodă, mitropolitul de Chlev. Iară soli trimiși era de la Racoți cneadzul Ardealului, Chimlni lanăș, cu daruri, și de la Matei vodă, domnul muntenesc, singur Ștefan mitropolitul Tării Muntenești și Radul logofătul și Dlicul spătariul... Și așea, cu petrecănii trăgându-se veseliia câteva săptămâni, au purces cneadzul Ragivil cu doamna sa în Tara Leșască, cu dzestre foarte bogate". Din https://biblioteca-digitala.ro 95 I păcate, partea rostită în limba română nu s-a păstrat, s-a păstrat însă textul apărut în limba polonă, în două ediții. Gratie strădaniei profesorului G. Mlhăilă putem să citim, într-o traducere corectă și expresivă, aceste texte, legate într-o oarecare măsură și de cultura română. Primul, mai sus citata Prefață, este dedicat lui loan Moise Movilă - „domn, voievod adevărat și legiuit, prin destinul părintesc moștean al Tării Moldovlahlei, frate dintr-o mamă” și are structura și valoarea unui discurs morali stlc și creștinesc. P. P. Pana! te seu îl compara cu învățăturile lut Neagoe..., comparație ce trebuie acceptată cu precauțiune, dat fiind puținătatea textului movileam El cuprinde un număr de sfaturi legate de tema datoriile unui bun conducător. Ideea mai generală este că un bun conducător trebuie să se îngrijească și de treburile duhovnicești, nu numai de cele lumești, și că între preocupările politicești și cele dumnezeiești, mai importante sunt cele dumnezeiești. N-ar fi, poate, fără rost să cităm aceste îndemnuri către fratele domnitor, pregătit să-și asume o mare responsabilitate: „1. La conducerea tronului tău întru cele politicești, să împlinești mai întâi pe acestea: Să alegi și să numești în slujbe (officia) bărbați buni, evlavioșl și vrednici a conduce, tot așa cum odinioară pe Moise, cel dlntr-un nume cu tine, letro, socrul său, l-a sfătuit, zicându-1 (Ieșirea, cap. 18.): „Alege-ți din tot poporul oameni drepți și cu frica lui Dumnezeu, oamenii drepți urăsc lăcomia, și-i pune căpetenii peste mii, căpetenii peste sute”, care și celelalte. Și adăuga: „De vel face lucrul acesta, (...) te va întări șl Dumnezeu”. 2. La Judecăți, vina să fie mai întâi cercetată, și abia apoi hotărârea să fie luată, după cum Dumnezeu a poruncit prin Moise lui Israel (DeuteronomuL cap. 17): „La Judecată, ascultând cele ce ți se spun, să cercetezi amănunțit, iar dacă va fi adevărat, atunci să moară vinovatul”. 3. Se cuvine să trăiești în pace cu toți cei dimprejur, așa cum a fost Ablmelec (Facerea, 21) cu Avraam, Davld (I Paralipomena 19) cu Hanun, Solomon cu regele Hiram și alții. 4. Pentru libertatea patriei și a supușilor tăi să lupți bârbătește, după cum poruncesc cei cinci regi de la https://biblioteca-digitala.ro 96 Sodoma (Facerea, 14), Debora și Barac (Judecători, 4), Ghedeon și Eftae”. Cum se vede, aceste îndemnuri frățești și duhovnicești nu și-au pierdut cu totul actualitatea. A doua cuvântare a prea venerabilului întru Dumnezeu părinte Petru Movilă, ținută la Iași în fata preamăritului domn loan Vasilie, ne introduce și mai mult în intimitatea gândirii mitropolitului de Kiev, stâlp al ortodoxiei. Și, evident, ne spune ceva despre personalitatea lui intelectuală. Petru Movilă este, se vede limpede, un bun orator, discursul lui pe tema tainei căsătoriei este bine organizat, împodobit cu analogii și sfaturi iscusit strecurate. El pornește de la ierarhia cerească imaginată de Dionisie Areopagitul pentru a ajunge la starea de feciorie și, am zice azi, la rânduiala și la morala conjugali tații. Predicatorul are fantezie cărturărească, erudiție șl bună rânduială morală în vorbe, căci lată ce spune el despre îndatoririle soților: „Deci soția ■ trebuie să dea ascultare și supunere bărbatului său. dar nu î orbește, ci conștient, așa cum și biserica dă Iul Hristos, adică în tot ce concordă cu voința lui Dumnezeu și cu împlinirea i poruncilor sale șl cu obiceiurile bune șl cucernice trebuie să fie ascultătoare. Dar dacă, Doamne ferește, soțul o împinge pe soție, folosindu-se de această ascultare, într-o direcție opusă, adică fie s-o îndepărteze de la credința ortodoxă-catolică, fie s-o împingă spre făptuirea unui păcat, atunci nu trebuie să fie as- cultătoare. Bărbatul să știe că femela nu este făcută din călcâiul lui, ci din coasta lui, și de aceea nu poate să-1 poruncească, ca unui sclav absolut și în chip neplăcut, orice ar vrea, ci ca unul tovarăș să-i ceară lucruri care sunt în concordanță cu voința lui Dumnezeu, iar ea lui precum capului și stăpânului, în toate aceste privințe trebuie să-i fie ascultătoare. Căci și Sara, după sfântul Petru, îl asculta pe Avraam, numindu-1 domn. în plus, soția trebuie să-l îndemne pe bărbatul său la smerenie, moderație, blândețe, la slujbe, post, rugi dese, pomeni și alte fapte cucernice, ea fiind din fire mal înclinată spre aceste lucruri, să-1 fie exemplu, să-1 îndemne și să-i dea implus, mal ales dacă bărbatul nu este de religie ortodoxă sau șovăie în https://biblioteca-digitala.ro CÂTEVA DATE MAI NOI ÎN LEGĂTURA CU MITROPOLITUL PETRU MOVILA ■ ■ Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ - Mitropolitul Transilvaniei Multi români au făcut de timpuriu nume și renume nu numai între granițele Țărilor Românești, ci și în afara lor. Aceștia din urmă, mai ales, au contribuit la lărgirea renumelui Țării șl la intrarea noastră, prin aceasta, în universalitate. Hotarele României culturale au cu totul altă configurație decât cea pe care ne-o arată harta. Ele cuprind Europa până în Spania, America de Nord și America de Sud, Australia și Insulele Fidjl, Ucraina, Rusia și Sibertar^Ar fi intere sânt să se ocupe cineva exhaustiv de adunarea sub cupola unui Pantheon româneasc a acestor nume care cuprind scriitori și poeți, profesori cunoscuți mal mult în alte țări decât la noi, oameni de știință, mari descoperitori, generali de renume, actori, pictori și chiar un președinte de stat sau prim-ministru, undeva într-un continent îndepărtat. Dar, mai mult despre acestea, poate altă dată. De data aceasta aș vrea să mă opresc la un moment aniversar, la un român intrat în Istoria Bisericii Ortodoxe Universale și a culturii europene, os domnesc dintr-o familie domnitoare atât în Moldova cât și în Țara Românească, fiu șl frate de domni, ajuns și prinț al Bisericii pe scaunul Kievului, Mitropolitul Petru Movilă (n. 1596). Deși economia de timp m-ar îndemna să trec direct la temă, cred necesar să întârziu un moment ca să-1 așez pe Petru Movilă alături de un alt mare prelat înaintaș, român, care a strălucit pe scaune ierarhice apusene, extinzându~se și prin el, de timpuriu (sec. XVI), granițele culturale și spre Vest Acesta a fost Nicolaus Olahus, n. în 1493, la Sibiu, arhiepiscop și mitropolit primat de Strigdniu, regent, os domnesc și el, trăgându-se din.Vlad Țepeș https://biblioteca-digitala.ro 97 credință, atunci trebuie să depună toată strădania pentru a-1 readuce la sfânta credință, sau pentru a întări credința în el. și aceasta prin necurmate rugi către Domnul Dumnezeu, rugându-1 qu rugi fierbinți și lacrimi pentru convertirea lui, postind, dând de pomană și preoților, pentru ca prin ofrandele aduse să jertfească fără de sângele lui Hristos, pentru îndreptarea lui. Unei asemenea cucernice soții sfântul Pavel îi aduce îmbărbătare spunând: «Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă», ca și cum ar fi zis: se întâmplă adesea ca soțul necredincios să fie readus la credință creștină de către soția credincioasă. Soția bună, pentru a putea evita certurile și necazurile, trebuie în supunere și suferință să păstreze tăcerea, căci astfel îndepărtează toate tulburările din casă. De aceea și sfântul Pavel cel mai mult cere tăcere de la femeie, când spune: «Femeia să se învețe în liniște, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să învețe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniștită». Mai presus de toate virtuțile, ca crinul printre flori, tăcerea o înalță pe femeie, căci aceea care-și ține gura închisă, care nu e certăreață, care mai bine tace și suferă, decât să vorbească, păstrează pacea în casă”. O morală conjugală care azi, desigur, s-a schimbat. Tăcerea nu mai este o virtute supremă a femeii postmoderne. Nici smerenia, nici supușenia... Petru Movilă definea modelul feminin în funcție de mentalitățile epocii sale și ale bisericii ortodoxe. Ne amintim cu recunoșință, azi, de faptele și de osârdia acestui om învățat și părinte spiritual înțelept care a fost mitropolitul Petru Movilă, pornit din Suceava Moldovei. El rămâne pentru noi un simbol al creștinătății răsăritene și al voinței de a răzbi prin cultură și credință într-o lume nesigură și violentă. https://biblioteca-digitala.ro CÂTEVA DATE MAI NOI ÎN LEGĂTURĂ CU MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALA Mitropolitul TYansilvaniei Mulțl români au făcut de timpuriu nume șl renume nu numai între granițele Țărilor Românești, ci șl în afara lor. Aceștia din urmă, mal ales, au contribuit la lărgirea renumelui Țârii șl la intrarea noastră, prin aceasta, în universalitate. Hotarele României culturale au cu totul altă configurație decât cea pe care ne-o arată harta. Ele cuprind Europa până în Spania. America de Nord șl America de Sud, Australia și Insulele Fidjl, Ucraina, Rusia și Siberian—Ar fi interesant să se ocupe cineva exhaustiv de adunarea sub cupola unui Pantheon româneasc a acestor nume care cuprind scriitori și poeți, profesori cunoscuti mal mult în alte țâri decât la noi, oameni de știință, mari descoperitori, generali de renume, actori, pictori și chiar un președinte de stat sau prim-minlstru, undeva într-un continent îndepărtat. Dar, mai mult despre acestea, poate altă dată. De data aceasta aș vrea să mă opresc la un moment aniversar, la un român Intrat în Istoria Bisericii Ortodoxe Universale șl a culturii europene, os domnesc dlntr-o familie domnitoare atât în Moldova cât șl în Țara Românească, fiu și frate de domni, ajuns și prinț al Bisericii pe scaunul Kievului, Mitropolitul Petru Movilă (n. 1596). Deși economia de timp m-ar îndemna să trec direct la temă, cred necesar să întârziu un moment ca să-1 așez pe Petru Movilă alături de un alt mare prelat înaintaș, român, care a strălucit pe scaune ierarhice apusene, extinzându-se șl prin el, de timpuriu (sec. XVI), granițele culturale și spre Vest. Acesta a fost Nicolaus Olahus, n, în 1493, la Sibiu, arhiepiscop și mitropolit primat de Strigoniu. regent, os domnesc și el, trâgându-se din Vlad Țepeș https://biblioteca-digitala.ro 100 și fiind rudă și cu Corvinii din Transilvania, prieten al lui Erasmus de Rotterdam, amandoi din familia marilor umaniști ai vremii1. Să revenim acum la Petru Movilă. Celebru mai ales prin Mărturisirea Ortodoxă, care îi poartă numele, una din cele câteva cărți simbolice de căpătâi ale Ortodoxiei, aprobată de Sinodul de la Iași din 1642, Petru Movilă are o operă mult mai largă, despre care s-a scris mult. Despre unele date mai noi în legătură cu dânsul am mai scris și eu» dar aceasta s-a întâmplat în vremea când istoria Bisericii și a culturii creștine era obligată să se ascundă doar în reviste bisericești, cu tiraj redus și cu circulație numai între clerici, așa că reluarea unor teme menite să clarifice unele elemente biografice din viața marelui mitropolit, acum la lumina zilei și într-un cadru mai larg, mi se pare necesară, mai ales într-un an comemorativ (400 de ani de la naștere, 1596 - 1996). Informații ajunse până la noi au trecut prin câteva mâini cărora trebuie să le plătim tributul cuvenit. E vorba de informații primare. Descoperirile de acum câțiva ani de la Kiev, în subteranele catedralei Uspenia, s-au datorat prof. dr. Oles Bilodid și arhitectului arheolog dr. Victor Harlamov. Pe acestea le-a preluat, mergând la fața locului, regretatul cercetător istoric, mare iubitor de documente vechi, preotul dr. Paul Mihail, de la care le-am valorificat la vremea aceea, pre- zentându-le și comentându-le în revista „Mitropolia Ardealu- lui”-^ și apoi într-un capitol dintr-o carte^. Tot în același număr al revistei noastre au mai scris cu prilejul acelei comemorări și prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, prof. univ. dr. I. C. Chițimia, poetul loan Alexandru, pr. prof. D. Stăniloae și pr. dr. Paul Mihail. * Raportul cercetătorilor Oles Belodid și Victor Harlamov4 n-a putut fi publicat în Uniunea Sovietică din vremea aceea. A fost meritul savantului Pr. Paul Mihail că a putut aduce o copie după acest raport autograf, la București, unde a putut fi tradus din limba ucraineană de Zamfira Mihail și Dinu Ursu5. https://biblioteca-digitala.ro 1O1 Două probleme ne vor retine atenția: câteva informații asupra săpăturilor arheologice care au dus la descoperirea recentă a mormântului lui Petru Movilă și, in al doilea rând, vom încerca un scurt comentariu la tot recent descoperitul Necrolog rostit la înmormântarea mitropolitului. 1. Multă vreme s-a știut că sicriul cu rămășițele pământești ale mitropolitului a fost îngropat la catedrala Sf. Sofia din Kiev. Ortodocșii au vrut ca prin înmormântarea lui în catedrala Sf. Sofia să apere catedrala de amenințarea de a fi ocupată de uniți. Era tocmai perioada în care la Kiev se ducea o luptă între cele două confesiuni. Și catedrala a fost într-adevăr apărată. Autoritatea mitropolitului a rămas tot atât de puternică și după moarte, ca și în viață6. Dar mai târziu, când pericolul va fi trecut, sicriul a fost mutat. O indicație asupra reînhumărH exista în Letopisețul de la Mezighirsk (1608-1700): „în anul 1647, în noaptea de 1 ianuarie s-a stins mitropolitul Kievului, Galiției și al întregii Rusii, Petru Movilă, șl i-a fost dus trupul de la Mănăstirea Pecerska la Sf. Sofia, biserica mitropoliei din Kiev, la statul panului Kisel, castelan și voievod Kievean, ca măsură de apărare împotriva noilor eretici, adică a pseudo-creștinilor, a ticăloșilor uniați, astfel ca ei să nu pună stăpânire pe biserica Sf. Sofia, șl a rămas trupul lui la Sf. Sofia, nu puțin timp, pentru ca episcopii, arhimandriții și egumenii, ca și alți clerici, să se adune pentru acea înmormântare. Și a fost înmormântarea lui în ziua celor 40 de mucenici, 9 martie, în a doua săptămână a postului mare, într-o marți, când i-a fost adus trupul de la Sf. Sofia la mănăstirea Pecerska pentru slujba lui Dumnezeu, cu un mare sobor de popor creștin și făcând ceremonia rânduită, i au depus trupul în biserica mare Uspenia a Maicii Domnului, în criptă” 7. I se împlinea astfel, cu puțină întârziere, dorința de a fi îngropat în catedrala Uspenia. Atât numai că mormântul era de negăsit. Dar ideea de ad căuta totuși în Catedrala Uspenia s-a dovedit fericită. Așa au https://biblioteca-digitala.ro 102 începui săpăturile arheologice. Adânc, în peretele subsolului catedralei, deși bombardat în 1941, prin moloz s-au descoperit la adâncime de aproape 3 m. urmele sigure ale sarcofagului în care a fost înmormântat Petru Movilă, identitatea fiind ui confirmată de două plăci metalice pe care se aflau însemnele heraldice ale stemei domnești a Movileștilor. S-a identificat și numele autorului gravurilor, și anume Ilia, vestit artist-gravor în epocă, lucrător la Lavra Pecerska. S-a mai putut constata că sarcofagul fost înmormântat într-o criptă zidită. Pe o placă de argint, cu litere cursive și cuvinte prescurtate, Belodid și Harlamov au putut descifra următorul text: „în acest mormânt a fost așezat trupul marelui și slâvitului bărbat Petru Movilă, fiul prea puternicului voievod al Moldovlahlei, Simeon Movilă, născut în anul de la nașterea lui Hristos ... (despre anul nașterii lui Petru Movilă vom vorbi mai jos - nota aut.). Acesta și-a petrecut anii tinereții în slujba militară a Luminăției Sale Regele Poloniei și al întregii Pospolite, Jighimont al treilea, punându-se pe sine și pe oștenii săi cu curaj la Hotin împotriva turcului. Apoi în anul (1628), la rugămintea și prin vrerea fraților întru Hristos ai marii și făcătoare de minuni Lavre a Mănăstirii Pecerska din Kiev, a devenit Arhimandrit al acesteia. La anul (1633) la rugămintea întegulul corp duhovnicesc, a cnejilor Șlahtei Polone Pravoslavnice șl a întregului popor rusesc, a devenit Arhiepiscop, Mitropolit Pravoslavnic al Kievului, Galițiel și întregii Rusii, de asemenea Exarhul Sfântului Tron Apostolic al Constantinopolului. Pe acest scaun stând, a suferit multe necazuri din partea vrăjmașilor Bisericii Pravoslavnice, pe care i-a înfrânt cu slavă, a înfrumusețat și renovat pe dinlăuntru și dinafară bisericile Rusiei și îndeosebi Biserica din Capitală, Sfânta Sofia din Kiev, a ridicat școli la Kiev pe lângă Biserica Frățimii a Sfintei Epifanii cu învățători pravoslavnici care cinsteau pravilele Sfântului Marele Vasilii. Pe acest Arhiereu, Judecătorule ale celor vii și morți, veșnic odihnește-1 împreună și în fața Arhiereilor celor bine plăcuți Tie. Iar tu, cltiror al acestei plăci, să te rogi ca Arhiereul ce aici https://biblioteca-digitala.ro 103 odihnește să se bucure de milostenia Domnului, ca Păstor atât de necesar Bisericii Lui Sfinte, să-L dăruiască cu darurile Lui. S-a pristăvit în a(nul) (1647) la (1) ianuarie la (3) ceasuri din noapte”8. E vorba de epitaful mitropolitului Petru Movilă. Sunt foarte importante aceste descoperiri, prezentate pentru prima oară* tipărite, în revista „Mitropolia Ardealului”, în 1987. La sfârșitul studiului lor, Belodid și Harlamov încearcă să completeze ceea ce nu e clar în epitaf: data nașterii lui Petru Movilă. Ei cred că data nașterii (la Suceava) ar fi anul 1574, adică mai devreme cu 22 de ani decât s-a știut până acum (adică 1596). Bazându-se pe această „descoperire”, îl fac pe Petru Movilă profesor în Franța, la colegiul La Flèche, coleg cu Veron, care a fost profesorul lui René Descartesî Am făcut și eu unele socoteli în legătură cu aceasta. Nu insist acum. Ipoteza nu se poate susține. Și nici nu e exhaustiv lămurită. Dacă s-ar fi născut în anul 1574, ar însemna că în timpul Sinodului de la Iași avea 68 de ani și a fost ales mitropolit la Kiev, la vârsta de 59 de ani, și nu la 37 de ani, și că a intrat în monahism la 50 de ani, și nu la 29 de ani. De asemenea, ar însemna că la moartea tatălui său avea 33 de ani, și nu 11, și că s-a dus la studii în Occident la 43 de ani, și nu la 21. Tot greu s-ar explica și faptul că atunci când a luat parte la bătălia de la Țufora avea 46 de ani, iar la bătălia de la Hotin avea 47 de ani. în epitaful de la Kiev se spune însă că a fost militar „în tinerețe’. La 47 de ani nu mal era tânăr!$ I 2. în aceeași vreme cu descoperirea mormântului lui Petru Movilă, Părintele Paul Mihail a descoperit la Kiev și textul ~ poate în exemplar unic - al unui panegiric, alcătuit la moartea mitropolitului și citit la slujba de înmormântare. Autorul panegiricului, scris în limba poloneză, este călugărul losif Kalimon, student în acea vreme la „Colegiul Movilean” de la Kiev. Părintele Stănlloae l-a numit „un poem elegiac”. Pe acea vreme Ucraina era sub dominația Poloniei. Poate așa se explică folosirea limbii poloneze la alcătuirea poemului, „de o uimitoare https://biblioteca-digitala.ro 104 calitate poetică” (Stăniloae), sau autorul va fi fost polonez. Părintele Stăniloae și prof. I. C. Chițimia credeau că poemul- panegiric a putut avea mai multi autori, pe lângă losîf Kalimon, care ar fi strâns laolaltă mai multe texte. Unitatea stilistică a panegiricului - foarte bogat în metafore de mare poezie - ar putea totuși să indice un singur autor, deși nu sunt excluși și unii colaboratori10. Panegiricul poartă titlul Jale reînnoită, scris în 1647 și tipărit în tipografia Lavrei Pecerska. E dedicat cu iubire marelui mitropolit de neam domnesc, se face amintire de familia lui, de herbul familiei și semnificațiile lui, se fac analogii valorice: „Movilă - movilă”, adică nume cu semnificație de înălțime. Panegiric elegiac fiind, se întâlnesc des cuvinte ca Jale, plângere, tristețe, lacrimi și bocete și, desigur, având în vedere cărțile pe care le-a scris și instituțiile pe care le-a ctitorit, e numit întemeietorul. Peste ani, în secolul al XlX-lea, va fi numit „începătorul a toate” un alt mare român, în Transilvania. E ușor să ne dăm seama că e vorba de Mitropolitul Andrei Șaguna, și el autor de cărți, organizator de tipografie, întemeietor de școli și de instituții fundamentale, care îl înscriu în familia culturală a lui Petru Movilă. Mormântul de curând descoperit, cu epitaful scris pe argint, ca și Panegiricul, tot de curând descoperit, readuc în conștiința noastră a celor de azi o personalitate bisericească și culturală de mari dimensiuni, realizată în afara granițelor noastre, dar rămasă prin origine, limbă și iubire, în spațiul spiritualității și al culturii românești. NOTE 1. A se vedea Ștefan Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Ed. „Ram”, Aninoasa, GorJ, 1939; cf. Antonie Plămădeală, Un român în Europa secolului al XVIlea: Nicolaus Olahus, „Telegraful român”, nr 37-40, 1993, p. 3, col. 2. https://biblioteca-digitala.ro 105 2. Nr. 6, 1987, șl nr. 1, 1988. 3. Calendar de inimă românească. Sibiu, 1988, p. 163 și urm. Pr. dr. Paul Mihail scrie: „î. P. S. Dr. Antonie Plămădeală a luat inițiativa de a comemora împlinirea a 340 de ani de la moartea Mitropolitului Petru Movilă, în rev. Mitropolia Ardealului”, cf. M.A., 6, 1987, p. 36. . 4. Oles Iv. Bilodid, născut în 1934, licențiat al Facultății de Filologie din Kiev, doctor în științe filozofice, șeful Catedrei de limba ucraineană a Facultății de Filologie, Universitatea din Kiev, autor a peste 100 de lucrări în domeniul lingvisticii est- slave, al istoriei și al arheologiei, din care amintim: Kievul în istoria lingvisticii (1982). Victor Al. Harlamov, născut în 1946, diplomat al Facultății de Arhitectură din Kiev, arhitect-arheolog al Institutului de Arheologie al Academiei de Știlnte Ucrainene, șeful șantierului de arheologie-arhitectură al Lavrei Pecerska din Kiev. Este Autorul reconstrucției grafice a Catedralei Uspenia din Kiev (sec. XI), a bisericii Sf. Teodor din Kiev (sec. XII) etc. . 5. Rev. „Mitropolia Ardealului0, 6, 1987, p. 59-71. 6. Cf. Belodid și Harlamov, op. cit., p. 61. 7. Ibidem. 8. M. A., nr 6, p.67. 9. Amănunte în: Antonie Plămădeală, Petru Movilă, câteva descoperiri recente care îi întregesc biografia, dar i-o și încurcă, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 6, 1987, p. 55-57. 10. Panegiricul a fost publicat în traducere, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1, 1988, p. 7-28. https://biblioteca-digitala.ro ÎN LEGĂTURĂ CU LOCUL STUDIILOR LUI PETRU MOVILĂ Stanislav SEMCINSKI (Kiev) Anul 1574, ca anul nașterii marelui cărturar ucrainean de origine română Petru Movilă, a fost invocat în ultimul timp și pentru argumentarea studiilor viitorului mitropolit în Europa de vest, cu toate că aceste lucruri parcă nu au o legătură directă între ele. Astfel, unul dintre cercetătorii, care s-au ocupat de biografia lui Petru Movilă, scria nu demult: ’’Apare o contradicție ciudată. Pe de o parte, Petru Movilă avea o educație strălucită vest-europeană, pe de alta - el n-a putut-o obține, fiindcă era prea tânăr”, (dacă s-a născut în 1596 - S.S.). 1574 ca an de naștere a lui, continuă acest cercetător, "îi adaugă 22 de ani de viață, aceasta însemnând că perioada kieveană a activității sale el a început-o nu ca un tânăr neexperimentat, ci posedând toate datele necesare. în trecut îi rămâneau ani lungi de învățătură la universitățile din Europa Apuseană, serviciul militar. Orișice îndoieli în această privință trebuie să dispară de la sine"l. însă îndoielile și dubiile privind studiile lui Petru Movilă în Europa nu dispar de la sine și mulți dintre cercetătorii vieții și activității mitropolitului continuă să manifeste rezerve față de ipoteza propusă. Am avut de mai multe ori ocazia să-mi expun părerea despre interpretarea eronată a ligaturii din anul nașterii lui Petru Movilă, menționat în epitaful de pe sicriu^. Pe de altă parte, se recunoaște, aproape în unanimitate, că Petru Movilă și-a început învățătura la Lvov, fiindcă pe vremurile acelea în Moldova nu existau școli asemănătoare cu cele din orașul galițian. Cu vreo patru decenii înainte ca Petru Movilă să fi împlinit vârsta școlară, domnul Moldovei, lacob Despotul, avea de gând să organizeze în renumitul prin viile și vinurile sale Cotnari un colegiu cu limba de predare latină, dar peste un an, https://biblioteca-digitala.ro 108 în 1563, domnitorul fu omorât de boieri-complotiști și planul nu a fost realizat8. Nu se știe pe ce se bazează C. Rezachievici atunci când declară că Petru Movilă ar fi învățat la școala Frăției ortodoxe din Suceava^. Nu există probe care ar atesta existența unei astfel de școli în primul deceniu al secolului al XVII-lea. In 1586, Frăția ortodoxă de ia Lvov a întemeiat o școală pentru copiii membrilor acestei asociații. Boierii moldoveni își trimiteau odraslele la această școală și, mai ales, aceia dintre ei care erau membri ai Frăției. Istoricii români sunt de părere că la această școală a studiat cronicarul Grigore Ureche. Tatăl său, cunoscutul om de stat din Moldova, Nestor Ureche, tutorele copiilor lui Ieremia Movilă, a fost înscris la'Frăția ortodoxă de la LyoyS. Mai există și o altă ipoteză în privința studiilor lui Grigore Ureche, care aparține istoricului E. Russev (Chișinău). Acesta consideră că Ureche într-adevăr a studiat la Lvov prin 1612 1617, însă nu la școala Frăției, ci la Colegiul iezuit8. Iezuiții au înființat colegii la Lvov și Camenița, în 1608 (mai târziu și în alte orașe din Ucraina). în aceste colegii puteau să învețe carte nu numai copiii catolicilor și uniților, ci și cei din familii ortodoxe, în acest fel, misionarii catolici sperau să-i convertească în viitoi* pe elevii lor ortodocși la catolicism sau, cel puțin, la uniți. Concluzia lui E.M. Russev se bazează pe afirmația cronica- rului Miron Costin, care în Opisanie Ziemi MoldawskieJ l MultanskieJ atesta; "Ureche, mare vornic de Țara-de-Jos al Țării Moldovei, acesta a învățat în școlile de arte liberale în țara coroanei poloneze"Tocmai atunci la Colegiul iezuit de la Lvov studia și viitorul hatman ucrainean Bogdan Hmel'nițki. Deoarece Petru Movilă era cam de aceeași vârstă cu Grigore Ureche și cu Bogdan Hmernițki, nu este exclus ca dânsul să fi învățat împreună cu ei la aceeași școală și, posibil, în aceeași clasă. în orișice caz, cunoscutul istoric ucrainean Myhailo Hrușevskyi îl numea pe Petru Movilă învățăcel iezuit"8. Oricum, Petru Movilă și-a început studiile la Lvov, în Ucraina, și nu în Europa de vest. Majoritatea biografilor lui https://biblioteca-digitala.ro 109 Petru Movilă sunt de acord că, după moartea tatălui său, în 1607, mama sa împreună cu copiii, după o trecere de scurtă durată prin Muntenia și Transilvania, s a mutat în Ucraina, la posesiunfle familiei din cadrul statului polonez. Ipoteza aceasta nu exclude, totuși, posibilitatea studiilor lui Petru Movilă la școala Frăției ortodoxe din Lvov. Doar mitropolitul cunoștea foarte bine nu numai latina, ci și limba greacă, după cum mărturisește cărturarul ucrainean Meletie Smotryțki într-o scrisoare adresata mitropolitului unit losif Veliamin Ruts'kyj: "a învățat și latina și greaca"La școala Frăției limba greacă era studiată serios, pe când în colegiile iezuite nu i se acorda aceeași atenție ca latinei. Pe de altă parte, începând din 1592, limba latină devine unul dintre obiectele cele mai importante și la școala Frăției din Lvov^. Unii biografi ai lui Petru Movilă, referindu-se la tradiția aristocraților moldoveni de a-și trimite odraslele la carte în țările europene, sunt de părere că dânsul și-a continuat studiile la universități din Europa de vest. însă nimeni nu citează exemple din așa zisa "tradiție". Faptul se explică ușor: la începutul secolului al XVII-lea, o astfel de "tradiție" pur și simplu nu exista în Moldova. Primul cărturar cunoscut din Țările Române care a studiat în Europa a fost Constantin Cantacuzino, acesta a învățat la Universitatea din Padova, la douăzeci de ani după moartea lui Petru Movilă. Cea mai târziu a studiat în Olanda Mihail Halici, dar aceștia nu reprezentau aristocrația moldovenească. Primul cărturar originar din Moldova care, posibil, ar fi studiat în Europa, putea să fie Amfilohie Hotineanul, autorul unui manual de aritmetică scos după un model italian. La Livorno, în Italia, începând din 1793 a învățat fiul marelui logofăt din Moldova, Constantin Mânu. Mai târziu, după ce a învățat la Lvov, și-a completat studiile la Viena șl Roma Gheorghe Asachi. în secolul al XlX-lea la boierii și boiernașii din Moldova (ca și la cel din Țara Românească) a devenit, într-adevăr, o tradiție și modă trimiterea copiilor la învățătură în Franța, Elveția, https://biblioteca-digitala.ro 110 Italia» Austria» Germania (să ne aducem aminte de numele lui M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo, M. Eminescu), dar aceasta a avut loc în alte timpuri, și nu la începutul secolului al XVII-lea, când pentru boierii moldoveni Polonia era și "străinătate” și "Europa”. Deci nu este neapărat necesar să căutăm urmele de negăsit ale studiilor lui Petru Movilă în universitățile europene, cum au procedat unii dintre biografii săi. A fost numită Sorbona ca unul din locurile unde ar fi studiat viitorul mitropolit al Kievului. Arhiele Sorbonei s-au păstrat intacte, dar acolo nu se găsesc mărturii despre învățătura vlăstarului de domn moldovean. Cercetătorul ucrainean V. Șciurat a emis Ipoteza că Petru Movilă ar fi studiat la Colegiul La Flèche, din Franța. Această ipoteză este îmbrățișată de partizanii ideii "bătrânului" Petru Movilă, însă el nu bagă de seamă că ipoteza nu se potrivește cu 1574 ca an de naștere al mitropolitului. Colegiul La Flèche a fost deschis abia în 1604. Deci, dacă Petru Movilă s-a născut în 1574, atunci el ar fi învățat la colegiul din castelul medieval francez în cel de-al patrulea deceniu al vieții sale, ceea ce pentru un elev de colegiu pare de necrezut. V. Șciurat admitea că Petru Movilă s-a născut în 1596, ca și R. Descartes, care a învățat la același colegiu. Savantul de la Lvov își construia ipoteza pe mărturia unei scrisori anonime din cea de-a doua Jumătate a secolului al XVII-lea, care s-ar fi păstrat în arhiva bisericii Beresky-pid-Liskom, din episcopia Peremișlului. în această scrisoare pe o temă filozofică autorul ei lua apărarea lui Petru Movilă și a ideilor sale, motivând prin faptul că preceptor al mitropolitului a fost (argumentul fuit ipse) cunoscutul pater Varon, profesorul lui Descartes de la colegiul La Flèche* (de fapt, numele corect al profesorului era François Vairon). Cuvântul latinesc praeceptor ("învățător"), pe lângă sensul său direct, poate avea șl unul metaforic, autorul scrisorii având în vedere că Petru Movilă a citit operele lui Fr. Vairon și nu că l-a ascultat lecțiile. Deci Vairon a fost un îndrumător la distanță, în spațiu și timp, al lui Petru Movilă. Un amănunt https://biblioteca-digitala.ro 111 suplimentar: Fr. Vairon s-a născut în 1575 și, dacă este acceptată ipoteza nașterii lui Petru Movilă în 1574, atunci profesorul era mai tânăr decât discipolul său - situație posibilă, dar puțin probabilă. în prezent istoricii nu mai sunt ferm convinși de studiile din Franța ale lui Petru Movilă. în manuscrisele mitropolitului nu există măcar o glosă franțuzească care ar atesta în mod direct studiile sale în Franța. Inginerul genist Guillaume Levasser de Beauplan, care conducea lucrările de construcții militare în Ucraina și care îl cunoștea personal pe Petru Movilă, ar fi comunicat despre studiile acestuia în Franța sau măcar despre cunoștințele sale de franceză, dacă acestea ar fi fost reale. însă Beauplan rămâne mut în această privință^. Cel mai răspicat răspuns negativ la ipoteza studiilor lui Petru Movilă în Europa de vest a fost formulat de acad. E.M. Medynski: “Este imposibil ca dânsul să fi învățat la o univer- sitate străină, studiile universitare necesitând pe atunci mult timp (6-8 ani și chiar mai mulți). Petru Movilă deja la etatea de 20-22 de ani era ofițer în armata poloneză. Când ar fi învățat la universitate? Doar n-a fost admis la facultate un băiețel de 12- 13 ani! Dacă ar fi obținut educația în străinătate (mai ales la Paris!), despre aceasta ar fi trâmbițat «colaboratorii» săi, care, pentru a-1 linguși, semnalau în numeroase panegirice calități pozitive ale lui Petru Movilă, născocite de ei” 13. Această părere este în general acceptabilă, cu excepția acelei părți în care se vorbește despre "calitățile pozitive născocite" ale mitropolitului kievean. Fără îndoială, autorii panegiricelor uneori hiperbolizau calități sau fapte din biografia persoanei căreia îi dedicau scrierile, dar acesta era un tribut plătit genului respectiv. însă panegiriștii nu născoceau nimic (cum se poate vedea și din menționarea unei comete în anul când s-a născut Petru Movilă). în legătură cu aceasta aș menționa următoarele: La argumentele aduse la Sesiunea științifică omagială a Academiei Române, consacrată împlinirii a 400 de ani de la nașterea mitropolitului cărturar Petru Movilă, de către https://biblioteca-digitala.ro 112 Mitropolitul Olteniei - Nestor Vornicescu - și Mitropolitul Ardealului, Crișanei și Maramureștului - Antonie Plămădeală - în privința anului de naștere al lui Petru Movilă aș mai aduce încă unul, și anume unul astronomic. Printre panegiricele închinate lui Petru Movilă se vorbește de mai multe ori despre o cometă care ar fi apărut pe cer la nașterea mitropolitului și care era tratată ca o prevestire fericită, după cum cometa Halley a vestit lumii nașterea lui lisus Hristos. - Astronomul kievean S. Vsechsviatskyi a descris în cartea sa parametrii tuturor cometelor periodice și neperiodice văzute de omenire în secolele trecute și înregistrate de diferiți observatori. După datele acestui savant, în 1574 locuitorii din emisfera nordică a globului n-au văzut nici o cometă. Cu doi ani înainte s-a înregistrat apariția unui astru nou în constelația Cassiopeei, dar această super nova în curând a pălit și s-a stins spre începutul lui 1574. Deci nu este acesta anul nașterii cărturarului. Dar nici în decembrie 1596 n-au fost observate comete. Atunci "felix cometa” din panegirice să fie doar o figură stilistică hiperbolizată de autorii acestora? Dar de ce oare trei autori diferiți, în mod independent unul de altul, au pomenit de cometă? Să nu ne grăbim cu concluziile. Strămoșii noștri din secolul al XVI-lea au văzut pe cer o stea cu coadă în iulie- august 1596. Apariția acestei comete (cu intensitatea luminii de mărimea a doua astronomică) a fost înregistrată în constelația Vizitiului de către renumitul astronom danez Tiho Brohe și a fost observată de alți cunoscuți astronomi, precum Mestlin, Rotman, Snellius și alții. Ea a fost văzută în toate țările de la țărmul Oceanului Atlantic șl până la Marea Galbenă, inclpsiv de astronomi chinezi. Pesemne, autorii panegiricelor au auzit despre amintirile de familie ale lui Petru Movilă, că în anul când s-a născut acesta a apărut pe cer o cometă, însă au mutat data apariției din iulie în decembrie, ca s-o apropie mai mult de ziua nașterii marelui nostru cărturar. Deci, panegiriștii nu născoceau nimic, ci relatau fapte reale. https://biblioteca-digitala.ro ■ 113 ' ■ A- W Deci, erudiția excepțională a lui Petru Movilă nu se datorea- ză neapărat unei școli vest-europene. Nu e nevoie să minimali- zăm nivelul învățământului din Ucraina și Polonia. Tocmai acest fapt îl are în vedere cercetătorul român, arhimandritul T, lonescu, «ând scrie: "Cunoștințele de limba latină nu reprezintă o complicație de nerezolvat fără ipoteza unei călătorii ,1a Paris" 14. Nivelul înalt de dezvoltare a culturii și învățământului la începutul secolului al XVII-lea în Ucraina și Polonia este evident. în activitatea sa, Petru Movilă s-a folosit de diverse limbi: slavonă, latină, ucraineană, poloneză, română, Există texte și predici elaborate de Petru Movilă în primele patru limbi din cele enumerate mai sus, conținând și glose grecești* care atestă cunoștințele sale în limba greacă veche. Cunoștințele de limba română nu numai că se înțeleg de la sine* dar sau păstrat mărturii directe despre utilizarea acestei limbi în predica pronunțată la Iași în 1645, la căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu Janusz RadziwilL în vorbirea lui Petru Movilă s-a reflectat interferența dintre limbile care le cunoștea^. Dar, cum am mai spus, niciodată în aceste texte nu pote fi depistată măcar o singură mărturie a cunoștințelor sale de franceză. în privința studiilor lui Petru Movilă, S, Golubev a mal propus o versiune: băiatul a învățat acasă, Frăția de la Lvov trimițându-i pe profesori la domiciliu (așa cum au studiat copiii cneazului K. Ostroz‘ki^< Această ipoteză a fost susținută și de Alexei Mateevici, care scria:”La Lvov, Petru Movilă a învățat de la un profesor limbile rusă, în terminologia epocii - ucraineana polonă și latină, Iar apoi a continuat studiile la școala locală cu alți tineri moldoveni"^. Mărturii directe în acest sens nu există, însă o scrisoare în limba poloneză a Margaretei Movilă, de la Didyliv (localitate în actuala regiune Lvov), datată 7 august 1614, în care văduva lui Simion Movilă îi roagă pe membrii Frăției de la Lvov să intervină și să clarifice unele neînțelegeri iscate între ei și profesorul fiilor săi, pe care îl trimite din acest motiv la Lvov. Dar în 1614 Petru Movilă avea aproape 18 ani și, https://biblioteca-digitala.ro 114 ■ .. ■ h ' ■ . ■ ■ . .. ■ . ■ ' ■ \ . • I ■ ■ . I pe semne, era vorba despre profesorul fraților săi mai mici. Deci Petru Movilă, după toate probabilitățile, a început învățătura la școala Frăției ortodoxe de la Lvov, unde a putut să-1 cunoască pe renumitul cărturar ucrainean Iov Boreț'kyi, profesor la această școală și rectorul ei în 1604-1605 care, ulterior, devenit mitropolit al Kievului, l-a susținut anume pe Petru Movilă la Alegerile din 1627, pentru postul vacant de arhimadrit al mănăstirii Lavra Pecerska. Totuși, nu poate fi exclusă ipoteza studiilor lui Petru Movilă și la Colegiul iezuit din Lvov, mai ales după moartea neașteptată a tatălui. întemeindu- și colegiul de la Kiev, care cu timpul va deveni Academia Movileană, Petru Movilă a imitat întru totul programul școlar de la colegiul iezuit. S-a mai susținut și opinia conform căreia Petru Movilă ar fi continuat studiile la Academia Zamojska din Zamostie, de lângă Holm (Chelm)to. Această presupunere nu ar părea imposibilă. Doar marele hatman de coroană Jan Zamojski i-a adus pe Movilești la tronul Moldovei tocmai atunci când fondase Academia ce îi purta numele. Nu aparține hazardului nici faptul că Petru Movilă a inclus în stema sa și elemente simbolice din stema familiei Zamojski. Mal târziu, el va trimite pe absolvenții colegiului său să se perfecționeze tocmai la Academia Zamojska. Insă izvoare noi, demne de toată încrederea, nu ne permit să aderăm la această Ipoteză. Printre listele de studenți ai acestei academii lipsește numele Iul Petru Movilă^. în mod asemănător provoacă multă Incertitudine și Ipoteza studiilor Iul Petru Movilă la Cracovia. Prof. .V. Mykytas1 l-a declarat pe mitropolitul Kievului absolvent al Universității Jagelone^O, dar nu a adus nici o dovadă în această privință. în orice caz. Petru Movilă s-a format sub influența profesorilor de la școala Frăției ortodoxe de la Lvov și a acelor materii ce le putea studia la colegiul iezuit din același oraș. Elaborând reforma și sistemul său de învățământ, el a împrumutat toate lucrurile pozitive cunoscute în școlile unde a învățat, pentru a le folosi în programul școlar al colegiului care https://biblioteca-digitala.ro 115 f-a purtat numele. Prin aceasta se explică devotamentul său fată de credința strămoșească, pe de o parte, și deschiderea sa către alte confesiuni, atitudinea conciliatoare față de catolici, exceptând pozițiile principiale și prețuirea literaturii scrise în limba latină. NOTE 1. Oles* Bilodid, Zahadka Petra Mohyly. “Kyjivs'ka starovyna", 1993, nr. 3, p.63. 2. S. Semcinski, Când s-a născut Petru Movilă?, “Revista de lingvistică și știință literară”, 1995, Nr.3, p. 50-56, S. Sem- cinski, Do dyskusiji pro rik narod^ennia Petra Mohyly. ’Petro Mohyla i sudasnist’. (Do 400-riccia vid dnia narod^ermia)". Kyjiv, 1996, p. 29- 31. Vezi și tezele referatului prezentat la ’’Miznarodna naukova konferencia “Kyjevo-Mohylians’ka akademia v istorii Ukrainy". (Tezy dopovidei)” - Kyjiv, 13-15 Xovtnia 1995, p. 22-24. 3. C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Ed. a doua, revăzută și adăugită, București, 1975, p. 390. 4. C. Rezachievici Zv'jazky kyjivskoho arhiepiscopa Petra Mohyly z moldavskymy kniazivstvamy Ukrajinskyjistorycnyzumal, 1996, nr. 3, p. 78. 5. Eugeniu de Barwinski, Știri Nouă asupra familiei Ureche. "Prinos lui D.A. Sturdza la împlinirea celor șaptezeci de ani", București, 1903, p. 203. 6. E.M. Russev, Cronogrqfla moldovenească din veacurile XV- r. Chișinău, 1977, p. 134. 7. Miron Costin, Opere, vol. I, București, 1965, p. 316. 8. Mihailo Hrușevski, Z istoriji relihijnoji dumky na Ukrajini Kyjiv, 1992, p. 95, cf. p. 98. 9. Citat după monografia lui S. Golubev, Kievskii mitropolit Petr Moghila i ego spodvijnlki. Vol I, Kiev, 1883, p. 18. 10. Istoria ukrajins'koji kultury. Za zahal'noju redakțijeju Ivana Kryp'jakevyca, Kyjiv, 1944, p. 244. 1 ■ ■ ■ ■ ■ i c ■ https://biblioteca-digitala.ro 116 11. V Sciurat. Peregrinatia Hi put' do lerusalymu Daniila Arhimandrity Korsun'skoho z Bieloji Rossifi, Jovkva, 1906. Cf. V. Sciurat Ukrajins’ki Zerela do istorijifllosoflji. IstoryZno-fllosoflcnyj na^erk. Lvov» 1908, p. 26-32. 12. Description d'Ukraine, qui sont plusieurs Provinces du Royaume de Pologne, contenues depuis les confins de la Moscovie, Jusques aux limites de la Transilvanie. Ensemble leurs moeurs, façons de vivres et de faire la guerre. Par le Sieur de Beauplan. A. Rouen. MDCLX.V, ediția facsimilată, publicată la Kiev în 1990. 13. E*M. Medyns’kyj, Brats'kiSkoly Ukrainy i Bilorussiji XV - XVII stoica, Kyjiv, 1958, p. 113. 14. T. Ionescu, La vie et l'oeuvre de Pierre Movila, Paris, 1944, p. 26. 15. Ihor Sevcenko, The Many Worlds of Peter Mohyla - Ukrainian Studies Fundation. Harward University - Cambridge, Massachusetts, 1984, p. 21 și urm. 16. S. Golubev, Op. cit., p. 16. 17. A. Mateevicl, Opere, Vol. I, Chișinâu, 1993, p. 361. 18. Rezachievici C. Zv'Jazky kyjivs'koho arxifepyskopa Petra Mohyly z moldavs'kymy knjazivstvamy, UkraJins’kyJ istoryënyj ïumal, 1996, No.3, p. 78. 19. Album studentôw akademji ZamoJskeJ. 1595-1781. Opracowal Henryk Gmiterek, Warszawa, 1984. 20. V. Mykytas', Davn'oukrajins'ki studenty i profesory. Kyjiv, 199 4, p. 37. https://biblioteca-digitala.ro PETRU MOVILĂ: Vocația pionieratului cultural Acad. Mihai Cimpoi în concertul cultural al lumii, cultura română și-a impus nota originală printr-o indiscutabilă vocație a pionieratului, recunoscut - evident - ca principiu formativ. începutul este, în viziunea românească asupra universului, o realitate absolută și presupune o trecere peste opoziții, fie că sunt pure, ca cele kantiene, nemijlocite, ca la Schelling sau dialecticizate de devenire, ca cele hegeliene. Meșterul Manole e, în acest sens, un mit al începutului, după cum Miorița este un mit al sfârșitului, adică, de fapt, al permanentului început universal. Dar, parcă celelalte mituri - al Dochiei și Zburătorului - nu sunt tot mituri ale începutului? Nu e întâmplător faptul că, în domeniul filozofiei, ne-am adus contribuția cea mal originală printr-o focalizare a recesivității structurale a lumii (Mircea Florian), a contradictoriului (Ștefan Lupașcu) și a întemeierii (Constantin Nolca). Și pe tărâmul filozofiei istoriei sau al filozofiei culturii, retractilitatea spiritului cunoscător se concretizează în creș- te rile-desereșterile cantemiriene, în "fântânile hașdeiene" sau personanța blagiană ("orizontul inconștientului"). Anume retragerea, ca dat organic al ființei românești, îl făcea pe Martin Heidegger să ne pună cunoscutul diagnostic: românii se situează în ontic, nu în ontologic. începutul, spre care omul român merge ignorând golurile și miturile de sorginte indiană, este un plin în sensul grecilor vechi, este ceva care se împlinește. Retrocentrismul culturii românești explică ușurința cu care se ard etapele și cu care se înfăptuiesc pionieratele culturale, fapt demonstrat cu prisosință de Petru Movilă. Retragerea absolutizată în spațiul românesc și din https://biblioteca-digitala.ro 118 considerentul de a evita "teroarea istoriei" (Mircea Eliade), nu pare străină nici culturii universle, căci, așa cum aiirmă Goethe în Geistes-Epochen, rezumând o lucrare de doctorat a lui Gottfried German, există o permanentă fascinație a golului in care începe a pătrunde spiritul, o tendință vie de identificare cu timpul arhetipal al priniordiilor. Credința populară exercita mereu o reîntruchipare, antropomorfizare, personificare a epocii primitive. Omul caută înfrigurat zările limpezi ale existenței, îndreptându-se îndărăt spre taină, spre "originile" universului vizibil. O atare retragere este o caracteristică universală a credinței populare și a celei bisericești, din care se alimentcză rațiunea. Firește, Mărturisirea ortodoxă, lucrare de căpetenie movlleană, este fidelă întru totul canoanelor, dogmelor Bisericii șl Sfintelor Scripturi, suferind interpolări, amendări și deplasări de accente în edițiile olandeze, grecești și românești, datorate lui Laurentius Normannus, Ernestus Julius Kimmel, Meletie Sirlgul. Așa cum supunerea dogmaticului nu lasă nici o șansă de libertate scriitorului bisericesc, este greu să depistăm fondul original al expunerii. Or, citind atent expunerea incipientă de argumente în evantai, trăsătură dominantă a barochlstului Petru Movilă, bănuim de îndată că este scrisă și concepută de un român. în sprijinul acestei aserțiuni vine preocuparea accentuată de a impune, în spirit biblic, bineînțeles, începutul lumii ca plin și ca unitate: "Credința este, după cum zice fericitul Pavel, ipostazis, adecăte supt stare celor ce nădăjduiesc și dovadă lucrurilor ce nu se văd. Căci că întru aceste s-au mărturisit cei bătrâni". Mărturisirea ortodoxă se construiește structural, pe o revelare mistică a analogiei perfecte a marii lumi și lumii mici, în sensul concepției renascentiste: descoperirea lumii, descoperirea omului. într-o asemenea analogizare se întrevede goetheana zare limpede existențială sau românescul început plin, temeinic, ce dă certitudinea ființei. Dumnezeu, ca "făcătorlul tuturor zidirilor, celor văzute șl nevăzute, pre om au https://biblioteca-digitala.ro I 119 ■ I zidit, zămisluit din fără de materie, adecăte suflet cuvântătoriu și din trup material, ca să se cunoască că unul zămisluitul om, că însuș acesta este făcătorul amândurora lumilor cel fără de materie și cei cu materie. Și pentru pricina acesta omul se numește lume mică, căci ține în slneș pilda a toatei marii lumi”. Personalitatea lui Petru Movilă însăși se modelează prin această răsfrângere renascentistă a preceptului biblic al zidirii lumii și al zidirii omului ca microcosmos. Tonul exhortativ, de pareneză preamăritoare a credinței drepte șl faptelor bune se păstrează șl în partea ce privește zidirea lui ca "lume mică”. Principiu unic, Dumnezeu apare ca fără de început și fără de sfârșit, ca “în toate fiind și toate plinindu-le”. Toposul central al Mărturisirii ortodoxe este zidirea lumii ca lume a plinurilor șl zidirea duhului omului întru Dumnezeu. Omul ca "lume mică" este investit cu daruri și virtuți de autoziditor, conform adaglo-ulul renascentist al lui Pico della Mirândola: “Tu, omule, propriul tău plăsmuitor și sculptor". Cultura cere o conjugare de acte de zidire divină și de zidire de sine a unui homo singolare, homo unico, astfel încât faptele culturale movilene sunt susținute de un patos al în-ființării ca cel ce marchează profund compozițiile picturale și sculpturale ale Renașterii, ce reprezintă în coloane, porți, basoreliefuri pregnante, porticuri, mase monumentale, procesul creării oamenilor, muncii artelor, adică ceea ce, în termenii Mărturisirii ortodoxe, înseamnă "pricină și începătură". Este semnificativ că șl oamenii de știință ucraineni, americani, canadieni, polonezi, identifică în personalitatea barocă a lui Petru Movilă un om de renaștere, care a îmbinat simbiotic, în domeniul filozofiei religiei, determinismul divin al comportamentului etic cu ideea autovalorii omului (B. Lobovi, în voi. Petru Movilă i su&asnist', Kiev, 1996, p. 20); "în activitatea lui Petru Movilă sunt foarte clare contururile caracteristice ale epocii renascentiste (M. Coșula, idem, p. 25). Model de om al începuturilor absolute, care inițiază faptele https://biblioteca-digitala.ro 120 de la gradul zero al zidirii - zidirea lumii mari și autozidire a lumii mici - Petru Movilă este și un model de românism transplantat pe tărâmuri străine, în alte paidei culturale. Este dimensiunea personalității sale, care aducea prețuirea lui Nicolae lorga în conferințele sale de la Vălenii de Munte, din 1938: "Petru Movilă, prin urmare, este creatorul Bisericii Ortodoxe și al culturii și conștiinței naționale rusești în părțile acestea dinspre Apus. Nimeni nu poate tăgădui și aceea ce este interesant și duios pentru noi este că omul care s-a mutat în alt mediu și a adus servicii unei alte culturi și națiuni, în intimitatea lui a rămas român până la sfârșit". (Nicolae lorga, Hotare și spații naționale. Afirmarea vitalității romănești, Galați, Editura Porto-Franco, 1996, p. 203). împărtășind, peste o acoladă de vremuri, ceea ce gândea românește atunci când rămânea numai el cu sufletul său, românii basarabeni au decis, în ciuda dificultăților economice cu care se confruntă, să deschidă o Casă-muzeu la Chișinău și să-i înalțe o statuie în strada care-i poartă numele. https://biblioteca-digitala.ro Unele probleme ale relațiilor etno-culturale româno-ucrainene (folclorul obiceiurilor) Gr. C. Bostan - Membru de onoare al Academiei Române Obiectul principal al investigațiilor cercetătorilor culturii noastre populare (din Basarabia, Bucovina și, parțial, din tară) câteva decenii la rând ( anii ‘70 și începutul anilor ‘80) a fost determinat, în mare parte, de “principiul leninist al unității fenomenelor vieții sociale și spirituale”, în baza căruia acad. V. Jirmunskll și adeptii săi au elaborat “teoria istoric o-țip ologică” de mare circulație, până aproape de zilele noastre. Erau căutate pretutindeni și relevate cu multă insistență anumite “punți de legătură”, “paralelisme”, “comunități” și, mai cu seamă, influențe est-slave (rusești, ucrainene) în substratul vechi al datinilor, mitologiei, poeziei, muzicii noastre populare. în afara studiilor comparative rămâneau multiple aspecte importante, esențiale, ale culturii populare, fiind, în principiu, ignorate caracteristicile individuale ale repertoriilor naționale, originalitatea specifică a poporului nostru, ca și a altor popoare, exprimată în ecuații estetice. Ne vom referi doar la unele lucrări istorico-etnografice, etnologice și, parțial, lingvistice în care sunt luate în discuție constante definitorii (datini, arhetipuri poetice specifice) ale spiritualității noastre românești. E de remarcat faptul că studiile comparate având drept scop relevarea paralelismelor și comunităților româno-est-slave, de natură genetică (veche slavă, ucraineană) vizează unele dintre cele mai complexe și originale (în plan zonal șl chiar local) fenomene etno-culturale românești de o vechime considerabilă. Ne vom referi, în cazul dat, la studiul monografic (în multe aspecte valoros) al lui V. Zelenciuc, membru corespondent al Academiei de Științe din Republica Moldova, Schițe ale https://biblioteca-digitala.ro 122 obiceiurilor populare moldovenești (Chișinău, 1959p ș.a. în care autorul încearcă să demonstreze că în stadiul inițial de formare a poporului moldovenesc prin secolele XIIXIV s a desfășurat un proces unic de constituire a tradițiilor în aceste etnii. Anume, în acestă epocă - conchide V. Zelencluc - au putut avea loc împru- muturi ale unor tradiții slave și invers” (p. 65-65). Nu avem intenția să negăm posibilitatea interacțiunilor și interferențelor culturale, mal cu seamă în zonele limitrofe din spațiul carpato nistrean, dar nu putem accepta unele absolutizări ale elementelor de ordin particular. Etnogeneza poporului nostru (de la Dunăre până pe Nistru) nu poate fi limitată zonal (și con- cepută separat numai pentru “moldoveni”). Prezența elementelor slave în terminologia datinilor noastre nu presupune întot deauna și o însușire a ritualului respectiv. Chiar și în localitățile cu populație mixtă de pe Nistru (fostul județ Hotin) se observă o surapunere, o dublare terminologică. în ceea ce privește, bunăoară, ritualul simbolic al bradului la nuntă și înmormânta- re, eroarea e și mal gravă atunci când se pretinde o comunitate “moldo-est-slavă”; or, acest simbol descinde la foarte multe popoare din miticul pom al vieții, care la români e bradul carpatin, atât de frecvent în colinde, cântece funerare și alte specii. în fine, de ce nu se admite că ritualurile noastre de familie au putut să constituie sistematic, până la contactul masiv al strămoșilor noștri cu slavii de est (adică cu al doilea val al migrației slavilor, în secolele XII-XIV), pe baza tradițiilor geto- dace și romane, desigur, cu unele elemente suprapuse mal târziu. Observăm că termenii ce țin de temelia macrostructurală a ritualurilor de familie sunt, în cea mai mare parte, de origine romană șl dacică: - nuntă - lat. nuptiae; cununie - lat. coronare; mire, der. mireasă, ’’frumos” - cf. alb. mire “frumos”p; socru, soacră - lat. socer, socra; nun, (nună) lat. nonnus; pețitor - lat. petire - petere ș.a. Mai târziu, în Evul mediu, asupra datinilor noastre de nuntă se extinde termenul vornic (diminutiv: vornicel), venit din administrația timpului, cuvântul fiind de origine llvrescă; la fel, cuvântul staroste, atestat de D. Cantemir https://biblioteca-digitala.ro 123 R în Descriptio Moldaviae, a dublat termenul de origine latină pețitor. în genere, din întreaga serie de noțiuni principale ce țin de ritualul nunții, peste o sută de termeni sunt de origine latină; 2 - traco-dacică (cu echivalențe în albaneză), 40 de origine slavă (adesea în diverse zone laterale); 3 - neogreacă; 6 - turcească ș.a.3. într-un studiu privind tipologia ceremonialului nupțial, A. Hâncu distinge o variantă “moldo-ucraineană” (în Bucovina) a ritualurilor* Informațiile de teren obținute de noi în ultimele decenii infirmă această concluzie eronată; nu există subdiviziuni româno-slave (ucrainene) ale nunții; în spațiul carpato-nistrean s-a conservat ceremonialul clasic românesc (ca și în ciclul de datini ale calendarului agrar - colinde, plugușor ș.aj, în formele originale ale orațiilor descrise de S. FI. Marian spre sfârșitul secolului trecut. Influențele est-slave, asupra cărora s-a insistat atât de mult, au un caracter sporadic, periferic, local4. Se impune, deci, necesitatea unei analize comparate, mai detaliate, a ciclurilor de datini populare și a sistemelor de formule poetice, în vederea ierarhizării paralelismelor și similitudinilor (reale sau aparente) de natură istorico-tipologică sau contactologică, precum și, mai cu seamă, pentru a releva caracteristicile specifice ale culturii populare la românii, ucrainenii ș.a. din spațiul carpato-nistrean. Implică unele precizări și problema împrumuturilor ucrainene în teatrul popular românesc, problemă asupra căreia vom insista în mod mai detaliat. în spațiul carpato-nistrean și, mal cu seamă, în Bucovina (regiunea Cernăuți) și nordul Basarabiei, dar cu apariții sporadice și la sud, în Bugeac și Valea Nistrului de Jos, s-a produs pe parcurs de secole o ciclizare și o sincronizare a manifestărilor dramatice ce țin de diverse stadii Istorice de dezvoltare a datinilor și poeziei sărbătorilor de iarnă. Acest complex (sau, poate, pentru unele localități mal potrivit ar fi termenul conglomerat) dramatic este denumit în mal multe feluri: banda (benzi), în sens de “ceată” - atunci când (mai cu https://biblioteca-digitala.ro 124 seamă în Bucovina) alte forme ale teatrului (jocul zoomorfic, scenele din viata cotidiană) sunt subordonate subiectelor Istorice, voinicești, haiducești etc; capra - atunci când acest Joc zoomorfic “deschide” spectacolul; malanca sau (mal rar, în nordul Basarabiei și în ținutul Herței) hurta - atunci când fac corp comun cu jocul zoomorfic, episoadele Mălăncli și drama proprlu-zisă, cu subiecte dezvoltate: fantastice (Făt-Frumos), mitologice (Mărțișorul), liturgice (Irozii, Trei crai de la răsărit), istorice (Brăncovenii - cunoscută mai ales în Bucovina), voinicești (Gruia lui Novac, Novăcia), haiducești (Codrenii, Bujorul, Jienii, Păunașii codrilor ș.a) - toate aflându-se și astăzi în repertoriul folcloric activ al satelor bucovlnene și, parțial, al raioanelor de nord ale Basarabiei. Componentele de bază ale mălăncii (termen generic pentru toate manifestările dramatice, mai frecvent în Bucovina), de o vechime diferită, tln și de isoglose etnografice diferite. Masca zoomorfică a caprei și jocul respectiv sunt cunoscute la foarte multe popoare în locurile unde s-au păstrat ritualurile cu atribute zoomitologice: români, slavi (bieloruși, ucraineni, polonezi, slovaci, parțial ruși ș.a.), scandinavi, italieni (în Sicilla), armeni ș.a. însă, dacă la sud reminiscențele practicilor totemice au evoluat în formele clasice ale “dionisiacelor” și “saturnaliilor”, apoi la nord-est ele au intrat în albia ritualurilor agrare din ciclul inițial - de “pregătire” a recoltei și belșugului. Urme ale funcției magice de fertilizare (principiul similia similibus) s-au păstrat până azi la românii din nordul Bucovinei: “Dacă vrefi ogoarele să vă rodească,/ Să aveți pâine în casă, primiti caprao formulă ritualică asemănătoare cu cea românească a fost atestată și la polonezi (“Gdzie koza 'chodzi, tam zyto rodzi”® - “Pe unde umblă capra, pe acolo rodește secara”), ucraineni (idem)7, ruși (Где коза рогом, там жито стогом”® - “Unde împung coarnele caprei, acolo se adună stoguri de secară”). Nu putem presupune în mod deliberat o reluare a formulei slave de către românii bucovineni, deoarece tradiția poetică - într-o formă mult mai dezvoltată - e cunoscută și https://biblioteca-digitala.ro 125 dincolo de zonele limitrofe de la nord de Carpați, bunăoară în Bicaz: "Unde capra joacă, pământul răstoacă. Unde tropotește, oarzele-nflorește”$. Comunitatea relativă (funcțional-tematică) a textelor citate (la români și slavi) e determinată de atribuția ritualică agrară - a Jocului dramatizat al caprei (țapului) ca personificare demonologică a proliflcărli zoologice șl fertilității telurice. Unul dintre cele mai stabile episoade ale Jocului caprei - moartea și învierea sau îmbolnăvirea și vindecarea animalului - tine de credința într-un eventual deces (sau plecare în altă lume) și înviere (sau reîntoarecere) a zoototemului sau daimonului protector al naturii. Unii cercetători întrevăd o legătură directă între aceste acte (precum și alte momente ale Jocului zoomorfic) și cultul orgiastic, cu ofrande sacre aduse zeului Dionysos sau Bachus10. Unele spectacole sincretice ale popoarelor contemporane (sec. XIX-XX) ne amintesc, în mare parte, de scenele de tip carnavalesc, cu dansuri, cântece și Jocuri zoomorfice (capră, țap, urs, păsări) ale dionisiacelor și saturnaliilor. Vom avea, însă, de constatat că aceste legături genetice (cultul lui Dionysos fiind foarte răspândit în lumea antică, mai cu seamă la traci) în diferite zone etnografice s-au realizat în mod diferențiat, în funcție de tradițiile locale. La români intervin - ca elemente distinctive - bocete și descântece de boli sau de deochi (textele diferă de la o localitate la alta). Nucleul ritualic (moartea - învierea animalului) este completat cu un mare număr de măști antropomorfe, dintre care unele țin de o tipologie europeană: moartea, dracul, doctorul (vraciul), vânzătorul, evreul ș.a. în multe variante din localitățile est-carpatice, pe lângă “babe”, "moșnegi”, urs (din episoadele dramatice "Babele”, “Moșnegii”) figurează și “malanca”, ce se prezintă ca o întruchipare simbolică a unei fete harnice și frumoase, pețite de “malancarr. Moșii (moșneagul, baba), ca tipuri dramatice, sunt cunoscute și în Bulgaria de nord-vest, unde a existat în Evul mediu un puternic substrat etnic românesc ("старец и баба’), precum și la https://biblioteca-digitala.ro 126 huțulii din Carpații răsăriteni (care păstrează multe relicve ale populației străvechi din această zonă). Cercetătorul ucrainean V. Șuhevici a înregistrat, la sfârșitul secolului al XlX-lea - începutul secolului al XX-lea, 24 de denumiri de Jocuri populare, în care, ca și la români, episodul central îl constituie scena înmormântării moșneagului și bocetul babei**. Atestările frecvente și investigațiile pe teren marchează, cu aproximație, masivul unde s au localizat inițial cele mai multe dramatizări populare numite generic “Malanca” - nordul Basarabiei (Otaci, Ocnița) și, mai cu seamă, raionul Moghilev- Podolșki, de pe Nistru (în imediata vecinătate cu Moldova). Despre o asemenea localizare a datinei ne mărturisesc și colindele ucrainene despre Malancă:”Hama Малакка в Днестр! була”- (1987) ’"Malanca noastră a fost la Nistru”, “Маланка- наднестрянка” “Malanca de peste Nistru*’, ’’Маланка в Днестр! воду брала” - “Malanca а luat apă din Nistru”, (înregistrată în 1950 în satul Belicin, la frontiera cu Moldova)*2, precum și cele basarabene: “Mălăncuta din Hârlău/ Se plimba pe Mojilău”*3. Aproape toate cântecele ucrainene ale Mălăncii (peste 20 de variante și versiuni), inserate în ampla antologie Colinde și urături^^ au fost înregistrate pe Nistru, la frontiera cu Moldova, în Pod plia sau în localități apropiate de acestea (actuală regiune Ivano-Frankovsk), mai rar în Transcarpatia; în Ucraina de stepă “Malanca” nu a fost cunoscută. Cu toate acestea, în mod tradițional se consideră că “Malanca” (atât multe episoade dramatice, cât și textele colindelor ce se interpretează în cadrul spectacolului) a fost împrumutată de către români (în plan zonal) de la ucraineni și adaptată întrucâtva la repertoriul național*5. în favoarea acestei opinii mărturisesc”, la prima vedere, mai mulți factori: 1. răspândirea zonală a personajului Mălăncii (în afară de localitățile menționate, a mai fost atestat la români doar în câteva sate din sudul Bucovinei, în cadrul unui conglomerat enorm de peste 30 de măști, numit “Hurta” sau “Turca”*6 și doar sporadic “Malanca”, ca la ucraineni); 2. frecvența mai mare https://biblioteca-digitala.ro 127 a personajului în localitățile limitrofe din nordul Bucovinei; 3. interpretarea de către românii din unele sate bucovinene (Mahala, Camiana) a colindei “Mălăncii” în limba ucraineană, fapt semnalat de către E. Niculiță-Voronca, în 190317. Argumenele enunțate ne par, însă, departe de a fi suficiente pentrq. a susține concluzia despre un masiv împrumut ucrainean în teatrul nostru popular. In primul rând, constatăm că în “Malanca” bucovineană lipsesc cu desăvârșire replici șl personaje stabile distincte ce ne-ar fi putut veni anume de la ucraineni (vom vedea mai încolo că și “Malanca”, în sens de prenume și de denumire generică a spectacolului popular, ar putea să fie de origine mult mai veche decât se presupune). în al doilea rând, apariția pe alocuri a măștii cazacului ne mărturisește mai mult despre o oarecare popularitate a acestui personaj într-o anumită epocă, decât o eventuală reluare (un împrumut) din folclorul vecinilor. Cercetătoarea rusă NJ. Savușkina surprinde o particularitate tradițională a teatrului popular în genere - tentativa de a introduce în repertoriul național “chipuri** istorice și personaje specifice altor etnii, de obicei ale etniilor conlocuitoare sau învecinate (evreu, țigan, rus etc.p8. Spre exemplu, în sudul Bucovinei, un negustor poartă turban turcesc sau haine grecești; alături de aceste personaje apare, rareori, și un cazaci9. în al treilea rând, în conglomeratul “Mălăncii” bucovinene și nord-basarabene pretutindeni locul central îl dețin scenele istorice autohtone: episoade din viața eroilor populari, a haiducilor și de luptă - împotriva invaziilor străine, scene la care se alătură, deseori, șl motive din folclorul recruților, de înstrăinare etc. Rămân, deci, “sub semnul întrebării” numai personajul localizat al Mălăncii șl un tip de colindă semnalat de E. Niculiță- Voronca. în Mahala - remarca cercetătoarea - în apropiere de Cernăuți șl de Moldova, “Malanca” se cântă la fereastră “rusește” (ucrainește - Gr.fî.). Abia în ultimul timp (adică la sfârșitul secolului al XlX-lea), cărturarii au introdus cuvinte românești. Nu e o traducere din rusește, ci o compoziție proprie, https://biblioteca-digitala.ro 128 populară de prin aceste părți^Q. E vorba de colinda: A - “Gospodarilor de casă. Sloboziti Malanca-n casă; Al - C-afară plouă de varsă; В - Și straiele ne-a strica..,; Bl - Straie mândre- mpărătești, Nu ești vrednic să le plătești; D - Că Malanca chef va face. Și Malanca va Jucare; Dl - Focu-n vatră v-ațâțare; D2 - Și casa va măturare; D3 - Și blidele va spălare^ к Se omite un pasaj reluat dintr-un cântec de dragoste: “Prin pomătul lui Ion/ Toate păsările dorm/ Numai una n are somn/ Și zboară din pom în pom/ Și zboară - din creangă-n creangă/ Și strigă: Ioane dragă”. Crâmpeie din textul “introdus de cărturari" acum un secol (E. Nlculită-Voronca) în locul celui ucrainean au mai fost atestate sporadic și în alte localități bucovinene.în actualul raion Storojineț, după versurile “Și blidele va spălare” se mai adaugă câteva caracteristici ale gospodinei (“Ea cuptorul vi l-a unge și vitele vi le-a mulge”)^2. La sud de Carpați, personajul Mălăncii a pătruns în repertoriul dramatic fără a aduce cu sine și colinda respectivă, ce se considera a fi venită de la ucraineni. Or, dacă se presupune o reluare de către români în unele sate bucovinene și o transpunere parțială a unei colinde ucrai- nene, atunci e necesar să fie căutat și identificat “prototipul", pentru a se vedea în ce măsură a fost însușit de acesta. în antologia Colinde șt urâturi (Колядки та щедр1вки) distingem, printre cele 20 de variante ale “Mălăncii” - doar trei texte mai mult sau mal puțin “comparabile” cu o seamă de texte ale colindei românești (a Mălăncii): I. Господарю, господ арочку,/ Пустить до хати нашу Маланочку,/ Наша Маланка вм!е робити.7 Як пошити, так пошити./ Наша Маланка качура пасла/ Аж заки ясна зоря не згасла^З. -"Gospodare, gospodarule,/ Lasă să intre “Malanca” în casă/ Malanca noastră e harnică (poate lucra)./ Ea știe să coase și să spele/ Malanca noastră a păscut gâștele/ Până la apusul soarelui”. II. Formula inițială (“Primiți Malanca”)... Наша Маланка господняя/ Як намастити, так помие/ Наша Маланда заднистрянка,/ На камен! ноги мила,/ Тонкий хфартук замочила^ - “Malanca https://biblioteca-digitala.ro 129 noastră-i gospodină bună/ Știe a vărul casa și a spăla/ Malanca noastră vine de dincolo de Nistru/ Și-a spălat picioarele pe o piatră,/ Șorțul și l-a udat”. III. Formula inițială, după care urmează:"Малакка буде миски мити,/ А д!д буде юшку шити./ Малакка буде хату мести./ А дщ буде см!тя нести./ Малакка буде прип!г мастита/ А д!д буде глинку м1сити25 - “Malanca va spăla blidele,/ Iar moșneagul va scoate gunoiul afară,/ Malanca va vărui cuptorul,/ Iar moșneagul va frământa lutul”. Sunt evidente câteva puncte de tangență și chiar coincidențe textuale ale versiunii românești, înregistrate de Elena Nlculiță- Voronca în satul Camiana, de lângă Cernăuți (șl atestate parțial mai târziu în câteva sate din nordul Bucovinei), cu cele trei variante ucrainene de pe Nistru (mal ales cu a treia). Incontestabil, în plan local s-a produs un impact și, în consecință, o reluare selectivă de elemente structurale într-o localitate cu populație mixtă. Probabil, colinda ucraineană a “Mălăncil” “a fost adusă în acest sat de către lingurari”, după cum notează Elena Niculiță-Voronca26. însă mediul folcloric românesc, cu puternice rădăcini autohtone, a “dezvoltat-o” în scurt timp și a cuprins-o în albia tradițiilor locale. S-a creat, de fapt, o nouă colindă, ceea ce îi dă folcloristei temei să o considere drept "o compoziție proprie populară de prin aceste părți”, care îmbină constante poetice românești, axându-le pe ideea de hărnicie și iscusință în ale casei a fetei de măritat. în versurile ucrainene reproduse mai sus lipsesc, bunăoară, tangențele textuale cu secvențele А, В, C, D (centrale) din colinda noastră (deși, la prima vedere, textele par a fi asemănătoare în detaliu). Doar secvențele D2, D3 din colinda românească pot fi identificate în varianta III a colindei ucrainene, înregistrate în nordul Basarabiei (Otaci, Ocnița), ceea ce ne poate duce la o ipoteză contrară celei tradiționale (susținute, după cum am văzut, până în prezent de cercetători din Republica Moldova și din Ucraina) despre “primatul” textului ucrainean. Ținând seama de varietatea șl evoluția artistică a https://biblioteca-digitala.ro 130 colindelor românești ale Mălăncii (unele mostre vor fi reproduse mai jos), e firesc să ne gândim și la posibilitatea reluării de către vecini (în nordul Basarabiei, pe Nistru) a unui text al colindelor noastre și a traducerii lui parțiale în limba ucraineană* Circulația “Mălăncii” ucrainene (sau, mai bine zis, în limba ucraineană) pe Nistru, în localitățile apropiate de Moldova, ca și în Bucovina, a fost, desigur, stimulată nu numai de tradițiile proprii, ci și de mediul folcloric românesc. Altminteri, cum am putea explica “localizarea” și la ucraineni, anume într-o zonă de contact cu repertoriul nostru. Ținem să mai subliniem faptul că pentru majoritatea localităților românești din actuala regiune Cernăuți și din nordul Basarabiei mai caracteristic este tipul de colindă a Mălăncii mult mai dezvoltată decât cel “adus de lingurari” (Elena Nlculiță-Voronca) și asemănător cu versurile ucrainene de pe Nistru: “Mălăncuța din Hârlău/ Se plimba prin Mojilău/ în papuci și în rochiță./ Mălăncuța-i fată mare/ variantă; “Busuioc verde-n cărare/ Semănat de-o fată mare/ Fată mare de- mpărat,/ S-a cerut la măritat,/ Dar părinții n-au lăsat”/; și varianta: A cerut-o gineraru,/ Gineraru, boier mare,/ Dar părinții n-au lăsat-o./ A luat-o un blestemat,/ De mănâncă nespălat/ Și se culcă ne-nchinat; Se repetă: “Busuioc verde-n cărare/ Semănat de-o fată mare/ Și-a nămit de l-o plivit/ Ca să fie dăruit/ La flăcăi făr’ de musteață/ De se-nvața-a strânge-n brață./ Poftim, boieri mari, la masă/ Primiți Mălăncuța-n casă,/ Că afară plouă de varsă/ Și din strașină ne pică/ Mândre haine pe noi strică./ Las’ să ploaie, nici nu-mi pasă,/ Noi avem Malanca-n casă,/ Poftim, boieri mari, la masă./ Boieri, să vă fie,/ La mulți ani cu bucurie ”27. Am prezentat integral acest tip de colindă a “Mălăncii”, care nicidecum nu poate fi apropiat de colinda ucraineană, el fiind axat pe un simbol românesc (busuiocul) și pe o situație de subiect alegoric, dar cu “ieșire” spre motive cunoscute din lirica noastră erotică. Doar locul acțiunii, indicat în colindă, e același sau aproximativ același, ca în versurile ucrainene, în care se https://biblioteca-digitala.ro 131 spune că Malanca și-a spălat picioarele în Nistru sau că fata vine de peste Nistru (adică din partea Moldovei). Prin urinare, dacă unele detalii ale spectacolului în discuție (originea tipului de colind înregistrat de Elena Niculiță-Voronca) rămân încă neclarificate până la capăt, apoi în principiu putem totuși conchide^(în baza celor expuse mal sus) că “Malanca” la românii din nordul Basarabiei și nordul Bucovinei nu poate fi considerată drept un împrumut asiv, ci doar parțial, de la vecinii ucraineni; ca ansamblu ritualic carnavalesc, ea s-a constituit prin acumularea treptată a tradițiilor etnografic o-folclorice, existente la noi din timpurile cele mai îndepărtate (jocuri zoomorfice, scene din viata cotidiană, de tipul “Moșnegilor”, care includeau și “Masca” unei fete tinere, iar ca text - motive profund originale de colinde de fată și cântece de nuntă). Edificatore este și structura rltmico-melodică a colindei românești a “Mălăncii”: 8=4+4: “Gos-po-da-rul cel de ca să/ N-o pri-mi Ma-lan-ca-n ca-să”. Acest tipar e specific pentru cântecele noastre de nuntă: “Plângi ml-rea~să și sus-pi-nă”^®. Colinda ucraineană e constituită conform altui model: 9=4+5; 10=6+6: Toc-no-Aa-pio,/ roc-no-Aa-pon-xy. Mai rămâne, totuși, în afara explicației un important element comun la români și ucraineni - numele personajului principal - Malanca - care apare anume într-o zonă de difuzare și interferențe culturale. Se consideră aproape unanim că el ne- a parvenit de la ucraineni, însă dacă acest cuvânt este raportat la sărbătoarea Sfintei Melania (ultima zi a anului), atunci nu înțelegem de ce el n-a putut fi “reluat” din calendarul creștin în mod independent de către români și ucraineni într-o anumită zonă limitrofă? B.M. latimirski, într-un studiu publicat în anul 1914$$, abordează și altă problemă, la care nu găsește răspuns plauzibil: de ce anume Sfânta Melania a servit ca pretext pentru a fi personificată în travestire populară? Mal reținem, pe lângă acesta, faptul că la noi, ca și la ucraineni, Malanca este, fără excepție, o ființă tânără, nu o “martiră” (conform calendarului). Merită, credem, atenție ipoteza folcloristului chișinăuean https://biblioteca-digitala.ro 132 Victor Cirimpei, potrivit căreia “moldovenescul” Malanca este un cuvânt autohton, o relicvă arhaică30. La români sunt cunoscute numele: Malanca, Malancu ș.a., în zonele nord-vestice3*, unde nu este înregistrat alaiul “Mălăncii”. Ipoteza nu ne va părea prea deplasată, dacă vom tine seama de faptul că în zona Carpatilor s-au conservat și alțl termeni străvechi cu unele corespondențe orientale: rom. doină/ daina; la ucraineni - dana-dana, ca formulă de refren, idem la polonezi iar, mal departe, la lituanieni șl letoni, termeni considerați de unii cercetători de prestigiu3^ drept reminiscențe lexicale indo-europene păstrate în fondul autohton și perpetuate până în zilele noastre. Popularitatea de care se bucură drama noastră haiducească și voinicească în Bucovina și nordul Basarabiei, ca fenomen folcloric remarcabil prin varietatea de subiecte și modalități scenice, a determinat un proces activ de penetrație a unor motive șl variante integrale ale ei în repertoriul folclorului ucrainean al obiceiurilor de iarnă. Cercetările susținute pe teren în ultimele două-trel decenii, în raioanele de frontieră etnico- istorică între actuala regiune Cernăuți, fostul județ Hotin și localitățile cu populație ucraineană de pe Nistru s-au soldat cu unele descoperiri de texte inedite, ce pot fi calificate drept niște versiuni ucrainene ale dramelor noastre populare. Interpretarea lor a fost urmărită pe parcursul câtorva ani (1976-1985) în satele Podvirovka șl Zelionaia, din raionul Kelmențl, regiunea Cernăuți, Medveja, din raionul Briceni, în nordul Basarabiei. Aici dramele noastre sunt cunoscute cu denumirea generică de “Malanca”; ele introduc în structura lor și elemente din Jocul zoomorfic, scene din viața cotidiană, precum șl episoade din dramele haiducești și voinicești. Cea mai amplă adaptare a pieselor populare românești la repertoriul ucrainean s-a realizat în anii *70-*80 ai secolului nostru în satele Podvirovka și Medveja. Textele înregistrate aici constituie o sinteză artistică a multor variante ale dramelor noastre, precum și ale unor componente din repertoriul ucrainean (vezi monografia noastră Corelații tipologice și contacte folclorice, Chișlnău, 1985, unde https://biblioteca-digitala.ro 133 am reprodus textul integral al unei versiuni ucrainene a dramelor noastre haiducești, voinicești ș.a., p. 47-53). NOTE 1 В. M. Жирмунский, Народный героический эпос. Сравнительно- исторические очерки, Москва-Ленинград, 1962. 2 В. С. Зеленчук, Очерки молдавской народной обрядности, Chlșl- nău, 1959. 3 Relații folclorice moldo-rus&ucrainene, Chișinău, 1981, p. 80-81. 4. Folclorul obiceiurilor de familie, alcătuit, articol intro- ductiv, comentarii de A.P. Hâncu și V.S. Zelenciuc, Chișinău, 1971, p. 278. 5. Arhiva de folclor a Universității din Cernăuți (AF, nr. 214, f. 26), înregistrat în 1961, în s. Molodia, raionul Adâncată, Bucovina. 6 Календарные обычаи и обряды в странах зарубежной Европы, Moscova, 1971, р. 226. 7 Колядки та щедр!вки, КиТв, 1965, р. 560. 8 Поэзия крестьянских праздников. Leningrad, 1970, р. 126. 9. Romulus Vulcănescu, Mitologia română. București, 1985, p. 518. 10. G. Vrabie, Folclorul. Obiect - principii - metodă - categorii. București, 1970, p. 463. 11 Гуцульщина, Написав проф. В. Шухевич, Львов, ч. III, 1905, р. 241-256. 12 Колядки та щедр1вки, р. 581. 13. Poezia populară a obiceiurilor calendarice, ale. N. Băleșu, Chișinău, 1975, p. 213, trei variante: Ocnița-Dondușeni, Grinăuți-Edlneț, Drepcăuți-Brlcenl. 14 Колядки та щедр^вки. 15. Vezi comentariile lui N. Băieșu la textele incluse în antologia Poezia populară a obiceiurilor calendarice, p. 389: Se susține că “Malanca” (obiceiul și textele poetice) a fost împrumutată de către moldoveni de la poporul vecin ucrainean. Autorul mizează pe lucrările unor cercetași din secolul al XIX- lea, ca S. Bogoslovski (Опыт историко-статистического описания церкви и прихода насада Шабы Аккерманского уезда, „Кишиневские https://biblioteca-digitala.ro 134 епархиальные ведомости”, 1872, пг. 24, р. 817). A.Z.C. Arbore (Basarabia in sec. XIX, București, 1898, p. 232) ș.a. 16. N. Jula, V. Mânăstireanu. Tradiții și obiceiuri românești. Anul nou în Moldova și Bucovina, București, 1969, p. 11 (Frătăuții Noi - Rădăuți, zona Pașcanilor etc.). 17. Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, Mihalcea, 1903, p. 105. 18 H. H. Савушкина, Вопросы поэтики народной драмы в сравнительном изучении, în VIII Международный съезд славистов, Москва, 1978, р. 478. 19. N. Jula, V. Mânăstireanu, op. cit., p. 16-17. 20. Elena Niculită-Voronca, op. cit., p. 105. 21. Ibidem. 22. înreg. în s. Budinet - Storojinet în 1961. Inf. Cozaciuc Iile, 83 a (în 1961) 23 Колядки та щедр^вки, p. 593-594 (Podolia). 24. Ibidem, p. 596 (Galitia). 25 П. Нестеровский, Бессарабские русины. Историко- этнографический очерк, Варшава, 1905, р. 123 (înreg. până la 1900, în nordul Basarabiei). 26. Elena Niculiță-Voronca, op. cit., p. 105. 27. Poezia populară a obiceiurilor calendarice, p. 214. 28. Cântece și melodii de jocuri populare moldovenești, Chișinău, 1975, p. 197. 29 Б. M. Яцимирский, „Маланка” как вид святочного обрядового ряжения, „Этнографическое обозрение”, 1914, пг. 1-2, р. 76. 30. V. Cirimpei, Urme folclorico-mitologice moldovenești de vechime protoindoeuropeană, în Specii folclorice și realitatea istorică, Chișinău, 1985, p. 24. 31. N.A. Constantinescu, Dicționar onomastic Românesc, București, 1963, p. 315. 32. B.P. Hașdeu, “Doina” răstoarnă pe Rossler, “Columna lui Traian”, 1882, nr. 10, p. 529-536. Originea autohtonă a cuvântului doină/daina a fost susținută de acad. A. Rosetti, prof. S. Semcinski (Kiev) ș.a. https://biblioteca-digitala.ro .... PETRU MOVILĂ SAU ADEVĂRATA MODERNITATE A ESTULUI SLAV Dan Horia MAZILII între oamenii de carte români pe care soarta i a făcut peregrini prin lume se află și Petru Movilă, al patrulea din cei șase fii ai lui Simion Movilă, domn, pe rând, în Țara Românească și în Moldova. Ajuns „mitropolit al Kievului, Haliciului și al întregii Rusii”, Petru Movilă este primul teolog ortodox care a dialogat ne stânjenit cu Apusul catolic. Umanist de marcă, personalitate complexă care a polarizat, pentru câteva decenii, o întreagă suită de valori spirituale, unindu le într un uriaș efort de întoarcere spre Europa și distrlbuindu-le apoi sub forma unei rodnice înrâuriri, el ocupă o poziție privilegiată în galeria efigiilor culturale ale epocii. A surprins oare alegerea lui Petru Movilă, la 6 septembrie 1627, în rangul de arhimandrit al celebrei Lavre Pecerska din Kiev, puternica și influenta stavropighle de pe malul Niprului? Judecând după ecourile din epocă, ajunse până la noi, și mai ales după amploarea discuțiilor din vremurile mai apropiate, se pare că nedumeririle s-au născut mai mult în paginile scrise (uneori cu o vădită tendențiozitate) despre Petru Movilă de cercetătorii timpurilor noastre. Căci pe Movilă, cel de atunci, contemporanii îl cunoșteau foarte bine. O mărturisește și consemnarea lucrărilor seimului provincial al Jitomlrului, for în care s-a petrecut elecțiunea: „întregul cler (...) a ales ca arhimandrit al Lavrei Pecerska din Kiev pe ilustrul Petru Movilă, fiul voievodului Țării Moldovei, față bisericească îndeobște cunoscută”. O confirmă apoi și diverse personalități ale timpului, de a căror prietenie și prețuire s-a bucurat acesta. Iar atunci când cuvintele de apreciere vin din partea unui adversar, cum a fost Meletie Smotrițki (autor al unei gramatici pe care Antim Ivireanul găsea 136 încă util a o retipări către sfârșitul secolului a XVlI-lea), ele sunt cu atât mai demne de încredere. Urmașii însă, s au mirat, firește, căci (după ce luptase, probabil, la Țuțora, în anul 1620, bătăile în care a murit protectorul său, cancelarul Stanlslaw Zolklewski), în anul 1621, cel care urma să ajungă „marele Arhimandrit”, mitropolit șl exarh al patriarhiei ecumenice din Constantinopol, lua parte în rândurile oștirii polone, ca virtual pretendent (a nutrit, la un moment dat, acest gând) la tronul pe care șezuse părintele său, la marea înfruntare de sub zidurile Hotlnului, ducându-și, apoi, pâlcurile de oșteni să protejeze pământul Moldovei și pe oamenii Iul de excesele polonezilor învingători. S-au arătat nedumeriți cei care au încercat să înlănțuie cursul evenimentelor istorice, mai ales din cauza absenței știrilor - în anii următori - despre cel care avea să devină subiectul alegerii din 1627, a lipsei informațiilor în măsură să furnizeze elementele de motivație a deciziei. Șl presupunerile au fost diverse, nelipsind, ca mai totdeauna, supozițiile evident exagerate și uneori răuvoitoare. Alegerea lui Petru Movilă drept arhimandrit al La vrei Pecerska nu poate fi privită - așa cum au încercat să afirme unii istorici - ca o realizare a intențiilor exclusiv religioase, Izvorâte din dorința sa de a intra în slujba bisericii, îmbrăcând haina de călugăr șl pășind pe calea ascetismului. Formularea aceasta Include o poziție extrema, greu de acceptat, după cum la fel de dificil de primit ca atare ni se pare și explicația care vede în mirajul bogățiilor cuprinse în numeroasele moșii ale mănăstirii din Kiev mobilul care l-a atras pe feciorul voievodului din Moldova către viața monahală. Fără a exclude relativa pondere pe care ar fi putut să o aibă cele două motivații în desăvârșirea actului făcut de Petru Movilă (spiritul religios profund af familiei Movilă - care dăduse Moldovei un mitropolit, pe Gheorghe, și își legase numele de zidiri ecleziastice - era un fapt cunoscut în epocă, la fel ca și bogăția domeniilor aflate în stăpânirea Lavrel klevene), trebuie totuși să precizăm că împrejurările, cauzele șl motivările interne șl externe ale alegerii sale în acel cin călugăresc - șl, https://biblioteca-digitala.ro 137 evident, ale propensiunii ulterioare - se circumscriu într-uri context mult mai complex, în care planurile social, politic și religios se întrepătrund și se interconditlonează. Factorii externi care au contribuit la desemnarea lui Petru Movilă în ^funcția amintită - printre care cităm influenta relevabilă a mitropolitului de Kiev, Iov Borețki, sub a cărui oblăduire spirituală tânărul Movilă se afla de câtva timp - li se alătură, primând desigur asupra lor, valoarea incontestabilă a lui Petru Movilă însuși, bazată pe solida-i cultură șl pe prestigiul ce 1-1 ofereau tara sa de baștină și tradiția numelui ce îl purta. (Movilești!, familia care izbutise să alcătuiască o veritabilă dinastie, ridicaseră pe tronul Moldovei și - incidental - pe cel al Țării Românești câțiva voievozi: Ieremia și fiii lui, Constantin și Alexandru, Simion și băieții lui, Gavril și Moise). Aceste fapte au determinat, în primul rând (celelalte supoziții rămân simple speculatii generate de felurite intenții), alegerea fiului Iul Simion Movilă ca arhimandrit al acelei citadele a ortodoxiei ucrainene - Lavra Pecerska iar întreaga activitate pe care o va desfășura ulterior arhimandritul, șl apoi (din 1633) mitropolitul Petru Movilă va confirma această ipoteză. Cum se scurseseră primii treizeci de ani din viata lui Petru Movilă (se născuse la 21 decembrie 1596) - și au pus întrebarea istoricii -, ce au însemnat cele trei decenii de până în 1627, an al apogeului, și întrebarea a apărut firesc, pentru că izvoarele istorice ale timpului nu ne spun aproape nimic (excepție făcând doar menționarea lui în rândurile combatantilor de la Hotin, în 1621) despre anii de formare, contemporanii săi arătându-se încă o dată (căci multe dintre „începuturile” marilor oameni ai culturii noastre vechi sunt marcate de lipsa informațiilor precise) deosebit de parcimonioși în transmiterea unor date utile în configurarea contextelor. Un singur lucru era cert: în arena religioasă și, implicit, culturală a Ucrainei apăruse o personalitate de excepție, un om ale cărui cunoștințe l-au uimit pe cei din Jur prin diversitate și profunzime. Trebuia deci căutată sursa acestei instrucțil cu totul neobișnuite. Au fost https://biblioteca-digitala.ro 138 întâi menționate școlile Lvovului (oraș cu care Movilești! au întreținut reiatii permanente), lăcașuri unde Movilă putea să acumuleze o bună parte din informațiile fundamentale, deși, după părerea noastră, discuția s-ar fi cuvenit începută cu instrucția pe care copilul de voievod a primit-o, împreună cu frații săi, în casa părintească, cu profesori autohtoni sau aduși din alte locuri, practică încetățenită în familiile nobiliare românești. Dar școala „frăției” laice din Lvov, au zis cercetătorii, nu putea - cunoscut fiind, în genere, nivelul el - să asigure pregătirea remarcabilă cu care s-a prezentat candidatul seimului provincial din Jitomir și, în această situație, ipoteza unor studii în Occident - ipoteză sprijinită șl pe considerarea atentă a activității ulterioare a cărturarului român - a devenit plauzibilă. A fost propusă Olanda, cu renumitele ei centre de studii eline, apoi Sorbona, pentru a ajunge, în cele din urmă, la ideea frecventării unui alt colegiu francez. Argumentele nu lipsesc: într-un text, intitulat Magna ars disserendi de qualibet materia, descoperit în arhiva unei așezări din Ucraina apuseană, un apărător anonim al lui Movilă le răspunde denigratorilor, care îl învinuiau pe înaltul prelat de absența unei pregătiri corespunzătoare: „Per summum nefas vituperatur. Varonem enim praeceptorem habebat eminentisslmum”. A fost oare Movilă, prin 1609, se pare, elev al lui Varon (mai exact Veron), în colegiul La Flèche din regiunea Anjou, școală fondată de iezuiți prin 1604 și pe care o va frecventa Descartes? Dificil de răspuns în absența unor alte elemente mal concludente. De altfel, construirea unor astfel de supoziții nici nu este absolut necesară, desăvârșirea instruirii tânărului român putând să se producă foarte bine, credem noi, într-una din școlile poloneze de rang superior celei din Lvov, cum era, de pildă, Colegiul Zamojski, o veritabilă academie a vremii, înființată în 1595, de hatmanul Jan Zamojski în orașul Zamoăd. Fapta de cultură a acestui mare organizator și promotor care a fost Petru Movilă - greu de cuprins în descrieri lapidare, căci unor astfel de formulări le scapă, de obicei, înlănțuirile interne https://biblioteca-digitala.ro 139 ale evenimentelor - ar putea fi totuși, în ciuda simplificării, condensată și imaginată ca o perpetuă ardere pentru zămislirea cărții. In carte, în alcătuirea, multiplicarea, răspândirea și cercetarea el asiduă a fixat cărturarul român, ajuns înalt prelat al Kievului ucrainean, soluția propășirii unui întreg sistem ale cărui valori s-a străduit să le trezească dintr-o moleșeală letargică, să le ordoneze și să le apropie de modelele pe care i le propunea cultura europeană a timpului. „V-am dat și nu voi înceta până la moarte să vă dau cărți și profesori” ~ spunea Movilă în predoslovia Antologhionului din 1636, rezumând într-o singură frază un program de activitate de dimensiuni impresionante, program a cărui concretizare i-a solicitat eforturi considerabile. Era nevoie, în primul rând, de ordine, de organizare și de disciplinare fermă a celor pe care intenționa să-i înregimenteze în această campanie și Movilă a rezolvat cu multă energie (răuvoitorii, căci n-au lipsit nici atunci, l-au acuzat chiar de duritate) aceste situații. Erau apoi necesari oameni noi și Movilă i-a adus. Tipografia Lavrei este înzestrată cu noi completuri de Utere, numărul meșterilor sporește, vin să lucreze aici Tarasle Zemka, tipograf, dar și cărturar șl poet de mare sensibilitate, Pamvo Berânda, român și el, se pare, întemeietor al lexicografici ucrainene moderne. Petru Movilă începe - cu o productivitate vădind, desigur, și moblluri propagandistice - imprimarea cărților de vitală necesitate în desfășurarea serviciului religios. Procură manuscrise care purtau girul teologilor de la Athos sau texte demne de încredere (cum a fost manuscrisul Octothulul de la Mănăstirea Neamțu, pe care 1-1 aduce, în 1629, din partea voievodului Miron Barnovschi, Varlaam, pe atunci doar egumen la Mănăstirea Secu), lucrează la restituirea unor versiuni certificate de confruntări filologice (cum se întâmplă cu Ltturghierul din 1629, „tradus - zice Movilă în prefață - timp de câțiva ani de pe textul grecesc și comparat cu textele edițiilor grecești” ), le tipărește, le reeditează - semn al grabnicei epuizări le distribuie, urmărind pas cu pas înfăptuirea telurilor programate. Nu se sflește - în virtutea 140 concepției sale despre profitabilele dechideri - să utilizeze și izvoarele occidentale (în Trebnicul cel mare din 1646, operă J capitală a perioadei movilene - cu texte grăitoare în privința umanismului creștin profesat de miropolitul din Kiev, pentru care „omul înseamnă cerul sau majestas Domini** - cercetătorii au depistat elemente din tipărituri apărute la Roma), ba, mai mult, recomandă șl altora procedeul. Este exemplificator, în acest sens, cazul călugărilor de la Kutein, care, tipărind în 1637 romanul Viața lui Varlaam și loasaf (într-o ediție ce poartă stema lui Petru Movilă și o dedicație în versuri adresată aceluiași patron spiritual), folosesc pentru tălmăcire nu texte grecești și slavone, așa cum ar fi cerut dogma și după cum stăruitor încearcă ei să ne convingă încă din titlu, cl - după cum au dovedit concludent cercetătorii - versiunea latina a lui Jacob Billlus. Tipografiile, consecvent susținute de Petru Movilă, traversează o etapă de prodigioasă activitate. Meșterii alcătuiesc un corp select, laudele pe cae le închină protectorului lor (în 1630 Pamvo Berânda și Tarasie Zemka compun o Imnologhie în care începutul fiecărei strofe realizează acrostihul „Lui Petru Movilă arhimandrit al Lavrei Pecerska, fiu al voievodului Țării Moldovei”) se răsfâng implicit și asupra lor, cărțile pe care aceștia le imprimă se bucură de o deosebită apreciere. Așa se face că emisarii lui Movilă, dirijati în tarile ortodoxe din jurul Ucrainei în cadrul unei bine precizate campanii de expansiune culturală (căci numai astfel poate fi just interpretată sosirea acelui Meletie Macedoneanul, grec sau macedo-român de neam, la curtea lui Matei Basarab), reușesc de regulă în misiunile lor. Deși aflati de mai mult timp în tratative cu Roma, cărturarii din preajma lui Matei Basarab înclină totuși, în cele din firmă (așa cum vor face și conaționalii lor din Moldova), spre procurarea tipografiilor trimise de mitropolitul Kievului, astfel că la Câmpulung (din 1635) și la Iași (din 1642) încep să funcționeze tiparnițele care scot primele cărți românești din secolul al XVII-lea. Cititorului de azi îi pot părea, desigur, exagerate frazele https://biblioteca-digitala.ro 141 încărcate, bogat ornamentate și pline de reminiscențe mitologice, din encomionurile adresate lui Petru Movilă, Lectura lor trebuie să tină seama de un element fundamental: toate sunt texte emanând de la niște literati ai Barocului, și, drept urmare, podoabele stilistice și ornamentațiile fastuoase apar ca niște prezențe obligatorii ce înveșmântează subiecte care pot fi cu ușurință descrise în termeni cât de cât exacti. „Preastrălucite și milostive doamne, părinte al nostru, patron și fondator - i se adresează în prefața Eucharis te rio nulul din 1632, Sofronie Poceaski, profesor de retorică la colegiul din Kiev, același care, peste câțiva ani, va fi primul rector al colegiului de la Trei Ierarhi din Iași ești la fel ca aurul printre metralele nobile, ca diamantul printre nestematele iubitorilor științei...” Singurele simboluri, socotește panegiristul, potrivite să-l glorifice pe cel care, mal mult decât Mucius Scaevola, „strămoșul” roman de nepieritoare faimă al Movileștilor (ascendența cu pricina era o „descoperire” a heraldicii poloneze), își sacrifică cu osârdie întregul trup și aduce pe pământurile ucrainene pe „Minerva, regina științelor”, sunt „Heliconul și Parnasul cel cu două piscuri”, „în stare să înalțe pân-la cer numele glorioșilor Movilă...” Ce a făcut de fapt Petru Movilă pentru învățământul kievean, pentru școala ucraineană în general? întrebarea e firească, pentru că, și în acest plan, unele dintre opiniile urmașilor (care au văzut în aceste acțiuni doar o încercare inutilă de introducere în școlile Kievului a scolasticii occidentale, demult depășită în Europa) sunt în dezacord cu entuziasmul contemporanilor. O analiză atentă a situației pe care Movilă a găsit-o la instalarea sa ca arhimandrit al Lavrel Pecerska, a inițiativelor sale și, mai ales, a rezultatelor concrete ne va convinge că elogiile contemporanilor, beneficiari direcți ai acestor acțiuni, nu păcătuiau deloc prin exagerare. în mănăstirea Lavra Pecerska ființa o școală; o întemeiase cu câțiva ani mai înainte un predecesor al Iul Petru Movilă, Ellsei Pletenețki. Era însă o școală de nivel elementar, de carte https://biblioteca-digitala.ro 142 slavonă, cum mai erau și altele în Ucraina, așezăminte modeste, care nu puteau în nici un caz intra în competiție cu colegiile în- ființate de călugării iezuiți - aflați în plină penetrare spre Est întrucât le lipsea o programă de învățământ Judicios alcătuită, iar studiului limbii latine, atribut indispensabil al omului cult din epocă, i se acorda un interes minor. Printre cauzele de prim ordin care împiedicau ridicarea nivelului învățământului în școlile existente în Ucraina, cea mai importantă era lipsa profesorilor bine pregătiți. Nu trebuie neglijată nici opoziția marcată pe care o ridicau cele mal conservatoare elemente ale clasei conducătoare ortodoxe, cărora studiul limbii latine, de pildă, ca să nu mai vorbim de retorică sau dialectică, li se părea un sacrilegiu, un pas covârșitor pe drumul către erezie. Evident că o atare stare de lucruri nu-1 putea mulțumi pe Petru Movilă, omul de cultură deschis spre toate înnoirile vremii sale și clericul convins că decăderea ortodoxiei este o consecință a nivelului precar al învățământului. Rezolvarea, în plan general, a acestei situații o propune Movilă în Memoriile sale, un fel de „jurnal” rămas multă vreme în manuscris, și ea constă în înființarea unor „colegii”, care să fie strict ortodoxe în spiritul lor, iar în ceea ce privește nivelul științific să poată fi comparate cu cele mai bune școli poloneze sau apusene. Era un plan de proporții mari, cu consecințe previzibil remarcabile, la a cărui realizare Movilă a pornit, prin transformarea școlii în mănăstirea din Lavra Pecerska în institut de rang superior, în școală pentru educarea tineretului „în spiritul credinței, al bunelor obiceiuri și al artelor liberale /subl. ns./ (...), pentru folosul și îndestularea neamului dreptcredinclos” (Am citat dintr-un hrisov dat de Petru Movilă la 15 Iunie 163 f, în Lvov, unde participa la sfințirea bisericii cu hramul Adormirii Maicii Domnului, „biserica moldovenească”, refăcută cu sprijinul neamurilor sale; hrisovul acesta, cuprinzând programul de întemeiere șl de susținere materială - „Lor /profesorilor/ le voi da întreținerea corespunzătoare, atât ca hrană, cât și ca îmbrăcăminte, precum și pentru alte nevoi pe cheltuiala mea https://biblioteca-digitala.ro 143 pentru totdeauna /.../” poate fi socotit actul de naștere al faimosului colegiu). Concretizarea acestei inițiative a solicitat eforturi materiale considerabile și multă iscusință diplomatică, întrucât opozițiile, vehemente de multe ori, n-au lipsit, dar apariția și consolidarea colegiului (lăcaș de carte la care Movilă a ținut enorm, pe care l-a sprijinit prin subsidii considerabile, lăsându-1 chiar prin testament importante valori materiale, localul din Podol, cu toate acareturile, biblioteca, averea aparținătoare moșiei sale de la Nepolohy, veșmintele sale de arhiereu, ornate cu pietre scumpe, 80.000 de zloți și bunuri pentru ajutorarea „spudeilor” lipsiți de mijloace, - care va deveni ulterior o instituție de învățământ religios de mare faimă) au marcat o remarcabilă victorie. Era victoria unei noi ideologii, a unei mentalități, a unul nou sistem de gândire și comunicare cu cultura europeană, căci fapta lui Petru Movilă a reprezentat mai mult decât o banală și necesară reorganizare, ea a însemnat o veritabilă revoluție modernă într~o lume pe care o Izolare tradițională o baricadase între zidurile închistării dogmatice. Și roadele acestui travaliu de mare suprafață, ale atmosferei de efervescență culturală instaurată de Petru Movilă în lumea spirituală a Kievului și a Ucrainei nu au întârziat să se arate. Colegiul movilean a devenit repede un veritabil focar de cultură teologică și laică, profesorii - un Isaia Trofimovlcl-Kozlovskt profesor de filosofie, un Silvester Kossov, dascăl de retorică - selecționați cu grijă de întemeietor, au ajuns să facă gloria orașului care i-a adăpostit; din foștii elevi, din „spudeii” claselor de retorică, poetică ori teologie, au crescut cărturari de mare faimă, teologi și poeți, retori și profesori căutați de școlile din țările vecine. Dintre cei care s-au format aici, în contact direct cu universul mirific al Antichității - o lume clasică filtrată prin programele școlare1 ale Contrareformei - s-au separat apoi numele celor care alcătuiesc ceea ce s-a numit literatura ucrai- neană barocă. Și tot aici s-a realizat, în Jurul aceluiași Petru Movilă, concentrarea unor numeroase și deosebit de valoroase ц ' ' forțe intelectuale, a unor cărturari cărora umanismul le era https://biblioteca-digitala.ro 144 ■’ J familiar, în ceea ce a fost vestitul „Ateneu movileau”, grupare de pură tradiție renascentistă. Aici au apărut, în urma unor lungi șl complicate dezbateri, liniile directoare ale reorganizării și consolidării ortodoxiei răsăritene sub raportul teologiei și al dogmaticii și tot aici s-au plămădit scrieri celebre, cum a fost atât de necesara, pe acel timp, Mărturisire ortodoxă, lucrare capitală ce a nemurit numele cărturarulului român, făcând din el autorul primului discurs teologic modern al Ortodoxiei. Un mare istoric al nostru, grăbit uneori în afirmații, scria cu destulă iritare că Petru Movilă, urcând cu atâta repeziciune și strălucire treptele ierarhiei bisericești, i-ar cam fi uitat pe cei din mijlocul cărora pornise, negăsind cu cale să-1 pomenească în testamentul redactat înainte de moarte (Petru Movilă s-a stins la 22 decembrie 1646) decât pe Moise Movilă, fratele său, care reușise să reînnoade pentru un timp firul domniilor Movileștilor. Că lucrurile n-au stat deloc așa ne-o dovedesc atât atitudinea lui Petru Movilă însuși, care șl-a afirmat în repetate rânduri, cu nedisimulată mândrie, descendența (altminteri insistența cu care stema „strălucitilor Movilești, domni ai Țării Românești și ai Moldovei”, apare în tipăriturile patronate sau sprijinite de el ori aluziile străvezii și la fel de insistente ale panegiriștilor nu și-ar mal afla rostul), cât și fapta sa culturală cu profunde Implicații în evoluția literelor românești din prima jumătate a secolului al XVII-lea. De prisos să insistăm aici asupra sprijinului acordat cercurilor de cărturari din Țările Române (fapte pe larg comentate în multe sinteze de istorie literară ori culturală), sprijin la a cărui sorginte trebuie să așezăm, în primul rând, legăturile de sânge, neperisabile, indiferent de circumstanțele în care se dezvoltă, augmentate de ^condiția umanistului elevat care a fost Petru Movilă, și apoi mobilurile propagandistice pe care le urmărea înaltul prelat în cadrul unei campanii de atragere a culturii românești în sfera de influență slavo-răsăriteană (intenții confirmate de aproape toți cercetă- torii), prin eliminarea din această zonă a înrâuririi grecești. Există însă și alte câteva dovezi ale neîntreruptelor legături, https://biblioteca-digitala.ro 145 aflate, ca moment generator, mult mai aproape de sufletul cărturarului, de sfera de preocupări a omului de condei, a scriitorului care a fost Petru Movilă. La 3 august 1629, Petru Movilă, arhimandrit, pe atunci, al Lavrel Pecerska, îl avea ca oaspete pe Varlaam, viitorul mitropolit al Moldovei, care îi aducea, cum arătam mai sus, un manuscris pe care Movilă îl solicitase fără îndoială. întâlnirea, memorabilă, a născut o mare prietenie care va dăinui multă vreme și va contribui ~ prin Varlaam decisiv probabil, la stingerea animozității evidente pe care o nutrea la începutul domniei sale voievodul Vaslle Lupu față de familia Movileștilor șl, implicit, față de descendentul ei ajuns prelat al ucrainenilor. Movilă l-a chestionat cu aviditate pe egumenul de la Secu în legătură cu noutățile din țară. Om al tagmei sale, Varlaam i-a istorisit printre altele și două minuni, înfăptuite, zlce-se, pe la 1610 de moaștele Sfântului loan cel Nou, patronul Sucevei. Se pare că istorisirile l-au Interesat pe Movilă, căci miracolele cu pricina și-au găsit loc în Memorii, alcătuire ce conține meditații personale șl mici piese, deosebit de izbutite, dedicate vieților unor sfinți ai bisericii ortodoxe. Potrivit unei opinii tradițional reluate de cercetători, Octoihul adus de Varlaam va servi drept text de bază pentru ediția imprimată la Lvov în 1630. în exemplarele unuia din „tirajele’* Triodului înflorit, apărut la Kiev în 1631 (împodobite cu stema lui Moise Movilă întovărășită de o Epigramă, alcătuită - verosimil - de Tarasie Zemka), mitropolitul Kievului publică niște sfaturi către fratele său Moise Movilă, ajuns între timp voievod al Moldovei, un text de mică întindere, ce e drept, dar neobișnuit de dens și, mai ales, așa cum o remarcă specialiștii, „de o deosebită importanță istorico-literară”, putând fi așezat în istoria culturii noastre alături de sfaturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. „Dator ești - îl consiliază Petru Movilă pe fratele ajuns pe tronul părintelui lor - nu numai să ai grijă de tine, ci și să aduci folos supușilor, să te ocupi nu numai de cele politicești, ci să te deprinzl întru cele duhovnicești (...), nu numai să stăpânești, ci https://biblioteca-digitala.ro 146 să fii pildă pentru „supuși”. Povețele adresate acestui frate la care a ținut, se pare, cel mai mult (intervine, de pildă, pentru el și mai târziu, prin 1639, pe lângă patriarhul Chirii Kontaris al Constantinopolului: „Aliud est quod a Tua Sanctitate obținere velim in re scilicet privata nostrae Mohilanae domus, cuius propensio et grati animi iam pridem intercessere erga Sanctitatem Vestram officia turn a nobis ipsis, turn ab illustrissimo germano nostro Dno Moyse Mohila, palatino terrarum Moldaviae, in quem a plae memoriae praedecessore Sanctitatis Tuae Dno Cyrillo patriarcha quorundam hominum ausu impetrata est excomunicați©, ut illam irritam facere Sua Sanctitas dignetur, enixe iterum atque iterum postulo”) sunt pline de simțire patriotică („Pentru libertatea patriei și a supușilor să lupți bărbătește...”) și emană aceeași noblețe spirituală care i-a diriguit toate acțiunile: „Să fii ctitor, ziditor și binefăcător al bisericii și al școlilor”. Petru Movilă n-a participat la Sinodul de la Iași, din 1642, unde a fost dezbătut conținutul scrierii sale Mărturisirea ortodoxă. A venit însă în capitala Moldovei în februarie 1645, pentru a lua parte la căsătoria domnitei Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu litvanul Janusz Radziwill, eveniment de mare rezonantă politică, desfășurat cu mult fast, în prezenta a numeroși oaspeți de marcă („Și așa s-au făcut nunta aicea - va scrie Miron Costin - în lași, la care câțiva domni din Țara Leșească singuri cu chipurile sale au fostu cu curțile lor, și Pătrașco Moghila, feciorul lui Simion Vodă, mitropolitul de Kiev”. Cu prilejul acestei nunți, la care participase îndemnat de cele mai amicale inttoții, mitropolitul a rostit, parte în limba polonă, parte în limba română - după cum singur mărturisește -, o cuvântare (Mowa duchowna) - un discurs nupțial,.de fapt, cu o poziție bine precizată în cadrul retoricii familiale baroce - pe care n-a întârziat apoi să o publice la Kiev, în polonă, spre a împlini prieteneasca dorință a voievodului moldovean, interesat, firește, în publicitarea rapidă a alianței făcute și în grăbirea ecourilor ei. Discursul este tipic pentru maniera compozițională 147 a lui Petru Movilă, desfășurându-se în cadrul unui text de o mare densitate» în care demonstrația urmează volutele unei argumentări dispuse gradat, segmentată de digresiuni și eșafodată pe ample citate din scrieriele sacre. Fraza arborescentă, aceeași din scrierile oratorice din tinerețe sau din predoslovia Trebnicului din 1646, apelează constant la dispuneri sintactice savante, în care modelele clasice fac loc secvențelor poliglotice atât de dragi scriitorilor barochizanți. I-a fost dat acestui mare cărturar român, strălucit umanist și remarcabil prețuitor al cărții, să producă măsura capacității sale creatoare dincolo de hotarele țării în care s-a născut. Roadele gândului său mare (care au materializat veritabila europenizare a unui spațiu - cel est-slav amorțit până atunci sub apăsarea desuetelor tradiții bizantine), născute pentru perpetua propășire a spiritului și a slovei, s-au întors mereu printre al săi, metamorfozându-se în simboluri capabile să asigure permanența unui meritat elogiu. Ale cui merite au fost mai mari în ampla activitate de modernizare a Răsăritului - se întreba învățatul ucrainean I. Venelin într~o formulare în care era formulat și răspunsul ~ și cui 1 se cuvine, deci, cu dreptate - dintre cei doi bărbați pe care i-a chemat Petru supranumele de „cel Mare” - lui Petru I sau lui Petru Movilă? https://biblioteca-digitala.ro PETRU MOVILĂ EXPONENT AL UNIVERSALISMULUI ROMÂNESC Dan Zamfirescu ■ ... Acum 18 ani, intr-un articol retipărit în volumul Cultura română - o mare cultură cu destin universal (1996), scriam despre Petru Movilă următoarele: “în prima Jumătate a secolului al XVII-lea avem marele fenomen Petru Movilă, de celebritate europeană. «Movilea- nismul» reprezintă întîiul pas al Europei răsăritene de tradiție bizantină spre un dialog comprehensiv și fertil cu Europa Occidentală modernă, dialog neinhibat de limitările dogmei ortodoxe și de amintirile rivalităților bizantino-apusene. Dar un dialog astfel conceput încît să nu implice abdicarea ideologică și morală a Răsăritului în fața Apusului, așa cum se întâmplase puțin mai înainte cu tentativa constantinopolitanulul Chirii Lucâris. Rolul Iul Petru Movilă (exponent pe arena general- răsăriteană și general-europeană al unei tradiții de familie șl al spir- itului culturii romînești) a fost atât de mare în acest dialog Răsărit- Apus, încît Iuri Venelln, celebrul istoric rus din secolul al XIX*lea, punea întrebarea cine dintre cei doi Petru ar fi mai îndreptățit să poarte supranumele de «cel Mare». Petru Movilă nu numai a antici* pat marele fenomen de «occidentalizare» a Răsăritului - care domina secolele XVIII și XIX - dar l-a și pregătit și a militat pentru elf (Se știe ce rol important au Jucat elevii Academiei «Kievo-MovUene» în apli- carea reformelor Iul Petru cel Mare. Se știe, de asemenea, ce mare a fost ecoul inițiativelor sale la noi, pe vremea lui Matei Basarab șt Vaslle Lupuj. Am putut vedea - hlperbolizând, desigur - în românul din secolul al XVII-lea pe strămoșul cel mai îndepărtăt al dialogului actual Răsărit-Apus, reluat în alte categorii istorice, dar în același spirit«movileau», adică de deplină egalitate, și nu In cel «petrintc», de subordonare a Răsăritului față de Europa circumscrisă doar la Occidentul devenit model absoluta Aș vrea să rețin acum, pentru foarte puțin timp, atenția dum- neavoastră cu altă problemă: aceea a tensiunii tot mai ascuțite între https://biblioteca-digitala.ro 150 mondialism și naționalism. Asistăm la opoziția între o universalitate, înțeleasă ca negare a tuturor națiunilor, și aceste națiuni declarate depășite, după ce un întreg secol a fost declarat “al națiunilor”. Asis- tăm la un fel de afurisire a “naționalismului”, pînă acolo încît prelatii întregii Ortodoxii au fost convocati, anul trecut, la Patmos, să osân- dească teologic ETNOFILETISMUL - adică pur și simplu iubirea de patrie (e adevărat, manevra n-a reușit din cauxa Bisericii Ortodoxe Române, mal exact, din cauza Mitropolitul Daniel al Moldovei). Șl, pe de altă parte, asistăm la manipularea iubirii de neam, pentru a ridi- ca neamurile unul împotriva altuia. Cred că în acest conflict românii și ucranienii pot oferi istoriei conviețuirii umane un moment de referință. însăși Providența pare să ne fi arătat calea atunci cînd a făcut să se nască, în aceeași zi a anului. Petru Movilă șl Petru Veliclcovski - starețul Paisle de mai târziu. Amândoi vor fi peste putină vreme sfinți, dată fiind apropia- ta canonizare de către Biserica Ucrainei a Mitropolitului Petru Movilă. Cu observația că starețul Paisle, la mănăstirea Neamtu, scria cu mâna sa aceste cuvinte, în marginea biografiei trecute pe curat de secretarul său, Platon: “M-am născut la sfîrșitul anului 1722, decembrie 21. în cristelnița Botezului mi s-a dat numele Petru, întru pomenirea celui între sfinți Părintelui nostru Petru, mitropolitul Kievului și al întregii Rusii". Pentru Paisle Veliclkovski, romînul Petru Movilă era deci sfânt de acum mai bine de două secole. Două destine ce ne relevează, complementar, ce poate fi pentru “Europa” și pentru lumea mileniului ce vine comuniunea româno- ucraineană. Două personalității reprezentative pentru neamul lor, dar și pentru destinul celuilalt neam și pentru viata religioasă și cul- tura din ambele țări. * Petru Movilă n-ar fi fost niciodată ceea ce este fără eșecul visurilor sale de domnie, care - de s-ar fi împlinit - nu l-ar fi dus mal sus de unde i-au dus pe ai săi. Să nu uităm că singurele tltluii de glorie ale familiei domnești a Movileștilor sunt... o mănăstire - Sucevlfa - șl o rudă exilată: Petru Movilă. Ucraina a făcut din românul Petru Movilă o mare figură a culturii europene. https://biblioteca-digitala.ro 151 Dar iarăși să nu uităm că Petru Movilă tară Sinodul de la Iași, tară Vasile Lupu (care dicta Patriarhiei din Constantinopol și-i putea convoca pe greci la Iași, cu autoritate, spre a colabora la definitiva- rea textului MĂRTURISIRII ORTODOXE și mai ales spre ad apro- ba), ar fi rămas un mare ierarh ucrainean de origine română, așa cum Ntcolaus Olahus a fost primatul Ungariei catolice. Nimic mai mult. Petru Movilă al MĂRTURISIRII ORTODOXE, deci cel al prezentei mondiale prin acest text (așa cum ne atrăgea atenția ieri, în aula Academiei Romîne, profesorul Gheorghe Mihailă), se naște din nou, pe plaiurile natale, prin ceea ce s-a petrecut la Iași în 1642. El devine, astfel, simbolul unui universalism definibil, ca ECUMENICITATE. Ecumenicitatea, experimentată o mie de ani de Bizanț, înseamnă potențarea geniului națiunilor într-o și printr-o uni- tate superioară, ce nu le neagă, ci se naște din îmbinarea tutur- or și se revarsă apoi creator peste fiecare1. Ea și-a găsit numeroase ilustrări în comuniunea popoarelor ortodoxe. Dar nici una nu apare mai pilduitoare ca schimbul de valori între români și ucrainieni, tocmai prin amploarea personalității și a lucrării celor doi Petru veniți pe lume în aceeași zi a anului, 21 Decembrie. Paisie Velicikovski și-a împlinit destinul în sens invers. El a părăsit Ucraina natală, fără să o uite niciodată și evocând-o emoțio- nant în autobiografia sa, tradusă de regretata Elena Linta și tipărită recent la Sibiu, ca să trăiască cea mai mare parte a vieții și să cre- eze între români. Petru Movilă și Paisie Velicikovski au demonstrat astfel că geniul națiunilor nu se anulează, ci se împlinește din ase- menea tipuri de comuniune, ceea ce Bizanțul o demonstrase de-a lungul unui mileniu. Că între comuniunea interumana și națiune nu numai că nu există un antagonism congenital și iremediabil, ci, dimpotrivă, o legătură fiintială și rodnică. în lumea noastră actuală, românii și ucrainienii au deasupra lor doi sfinți comuni spre a-i ajuta să se găsească pe adevărată cale a umanității. închei, de aceea, propunînd viitorilor semnatari ai trata- tului româno-ucrainean să arboreze, între stemele celor două țări, o icoană comună a celor doi sfinți. Să nu se invoce faptul că încă nu https://biblioteca-digitala.ro 152 avem canonizarea oficială a lui Petru Movilă. Să dăm crezare lui Petru Velicikovski - Sfîntului Paisie căci printre minunile sale se numără șl aceea de a fi avut preștiința sfințeniei patronului său din Cristelniță. ' NOTĂ 1 Am analizat fenomenul în cartea mea Ortodoxie șt Romano- Catolicism în specificul existenței lor istorice, București, 1992. https://biblioteca-digitala.ro BISERICA ROMÂNĂ ÎN SCRIERILE HAGIOGRAFICE ALE LUI PETRU MOVILĂ * Magdalena Lâszlo - Kuțiuk Legăturile lui Petru Movilă cu Kievul încep în anul mortii cunoscutului hatman al cazacilor Petre Sahaidacinâi, pe care îl cunoscuse cu ocazia luptei de la Hotin, din 1621, deci în 1622. în acest an, în Postul mare, el vizitează la Kiev pe Iov Borețki, care a fost cândva rectorul Colegiului de la Lvov (unde studiase, după toate probabilitățile, nepotul domnitorului moldovean leremia Movilă) și care ajunsese între timp mitropolit. Revine aici cu ocazia sărbătorii Maicii Domnului, în anii 1624, 1625, 1626 și 1627. Tot atunci, cumpără moșia Rubejovka, de lângă Kiev. Probabil Iov Borețki a fost acela care l-a convins pe tânărul fiu șl nepot de voievod să renunțe la ambiții de domnie șl să intre în slujba bisericii. în miercurea mare a anului 1626, la 8 aprilie, moare arhimandritul La vrei Pecerska, Zaharia Kopâstenski. La această demnitate aspira ruda lui Zaharia, Vasilie Kopâstesnki dar, îr ciuda unor proteste, în septembrie 1627, arhimandrit al Lavixx, cea mai importantă mănăstire din Ucraina, întemeiată în secolul al Xl-lea, este ales Petru Movilă, care nici măcar nu fusese în prealabil călugăr. Iar în 1628 își ia postul în primire. După cum remarcă profesorul Stepan Golubov, în fundamentalul studiu KievskiJ mitropolit Petr Mogila i ego spodv&niki (Kiev, 1883), ie- rarhia superioară a bisericii era în acea vreme adesea ocupată de nobili, din considerente financiare: moșiile bisericii aduceau mari venituri, iar biserica primea mari donații de la nobili. Dar motivația principală a lui Petru Movilă nu era aceasta, ci faptul că fusese antrenat în polemica dintre cele trei confesiuni creștine - catolici, ortodocși și protestanți. Călugării Lavrei Pecerska au primit cu neîncredere alegerea tânărului nobil https://biblioteca-digitala.ro 154 ■ . . ■ . ■ ' ■ I ■ ■ . ' ■ . ■ ■ ■ ■ i . ■ _ ■ । ■ E ■ străin, mal ales că anterior se plânseseră de măsuri similare, însă pentru el a intervenit, pe lângă regele Poloniei, magnatul Jan Zamojskl, împrejurare menționată chiar de el, în prefața Trtodulut. în primii ani ai noii activități, mai ales după ce devine și mitropolit al Kievului, Petru Movilă are de înfruntat o opoziție și din partea unor cărturari de seamă, atrași de biserica unită, între care Meletie Smotrltki. Pentru a ieși învingător din aceste confruntări, Petru Movilă a desfășurat o activitate prodigioasă pe numeroase planuri, 1 preocupat fiind să lupte pentru înflorirea bisericii ortodoxe în patria sa de adopțiune. Firește, printre contemporani și chiar printre urmași, până în secolul al XlX-lea, nu au lipsit calomniatorii, la scrierile cărora a aplecat urechea chiar și un istoric de talia lui Mlhailo Hrușevski. Dar, în această balanță cântăresc cel mal greu realizările celebrului mitropolit, rămas în memoria generațiilor ca una din cele mai importante figuri ale culturii Europei Răsăritene din secolul al XVII-lea. ... Fără îndoială că Petru Movilă a fost un om pătimaș. Ne-o dovedesc scrierile sale. El a fost, desigur, cucerit de măreția Kievului și a căutat să înlăture tot ceea ce putea să o știrbească. Iată motivația numeroaselor construcții civile șl religioase pe care le-a inițiat - în primul rând restaurarea unor lăcașuri de cult. Cel mal mult îl preocupa aspectul Lavrei Pecerska. îndată ce a ajuns arhimandrit al acestei celebre mănăstiri, în care locuiau pe atunci 800 de călugări, a procedat la amenajarea peșterilor în care se păstrau nealterate moaștele călugărilor care viețulseră în incinta mănăstirii, cu atât mai mult cu cât tocmai aceste peșteri atrăgeau numeroși pelerini» veniți pe Jos din toate colțurile Ucrainei. Un alt punct de atracție îl constituia icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului« Trăind în această mănăstire, el se simțea tot timpul în mijlocul unor întâmplări miraculoase și nu întâmplător a ținut să consemneze, cu orice preț, asemenea fapte, culese de la vizitatorii cucernici ai acestui lăcaș de cult, dar și de la călugări. în acest fel, mitropolitul https://biblioteca-digitala.ro 155 Petru Movilă continua o veche tradiție, începută în secolul al XIH-lea, când, după modelul Patericonulut, adică al descrierii vieții călugărilor mănăstirii Sf. Ecaterina, de la muntele Sinai, a fost alcătuit Patericul de la Pecerska, care în secolul al XV-lea a cunoscut două redacții. Numeroasele obligații nu i-au îngăduit lui Petru Movilă să definitiveze, în vederea tipăririi, propriile sale însemnări, destul de numeroase, cu conținut hagiografic, ele păstrându-se în manuscris în biblioteca Catedralei Sf. Sofia, din Kiev, și fiind tipărite abia în 1887, la Kiev, în "Archiv Jugo-Zapadnoj Rossii", partea I, voi. VIL La îndemnul său, cărturarul Atanasi Kalnofoiski a alcătuit o amplă lucrare cuprinzând, alături de texte hagiografice, și o descriere detaliată a mănăstirii, mai ales a peșterilor, și chiar a orașului Kiev, incluzând o parte din însemnările proprii ale lui Petru Movilă, puse la dispoziția autorului. Scopul scrierii lui Kalnofoiski era cu preponderentă polemic, vizând să contracareze numeroasele scrieri hagiografice întocmite de polonezi, foarte populare în epocă. Kalnofoiski le opune propria sa scriere, redactată tot în polonă, intitulată Teraturgyma lubo cuda, ktore byty tak w samym swietocudo- twornym monastyru Pieczarskim Kijoivstm și menită să dovedească faptul că minuni au loc nu numai în lăcașurile cult catolice, ci și în cele ortodoxe, tratate adesea conde scena cin. de autorii scrierilor poloneze. Cele trei povestiri ale lui Petru Movilă, legate de biserica română, pe care le discutăm în continuare, neincluse de Kalnofoiski, căci nu se raportau direct la Lavra Pecerska, vizau în fond același scop. Două dintre ele sunt accesibile cititorului român datorită scrierii lui Aurelian Tăutul, preot ortodox din Suceava, intitulate Viața și minunile Sf, Ion cel Nou de la Suceava. Această cărticică a apărut la Suceava, în anul 1921, în prima relatare, tradusă din textul rusesc, tipărit în 1887 și intitulat Sohstvennorucinyje zapisi Petra Mogtly, menționată anterior, aflăm de întâmplări legate de polonezul UJazdowski, paharnic la curtea unchiului lui Petru Movilă, Ieremia, care, https://biblioteca-digitala.ro 156 venind odată împreună cu domnul său la sărbătorirea pomenirii Sfântului loan cel Nou, a intrat în biserica Mitropoliei și a văzut acolo o mulțime de oameni evlavloși care sărutau moaștele sfântului și aduceau numeroase daruri. El s-a exprimat în termeni disprețuitori la adresa atât a clerului ortodox, cât și a credincioșilor dar, mai ales, a mucenicului, pornind de la poziția de atunci a bisericii catolice, care îl considera pe ortodocși drept schismatici. Petru Movilă povestește că, drept pedeapsă pentru aceste cuvinte, UJazdowski a fost demonizat. A început să țipe și s-a aruncat la pământ, muncit de chinuri. Tovarășii paharnicului polonez s-au dus la fratele domnului, mitropolitul Gheorghe Movilă, implorându-1 să facă rugăciuni de exorcizare. La început, Gheorghe Movilă a refuzat să facă acest lucru, considerându-1 pe UJazdowski vinovat. Atunci, ei se adresară domnului și, până la urmă, mitropolitul s-a lăsat înduplecat. în urma rugăciunilor acestuia, Ujazdowdski își reveni și își mani- festă în public căința pentru a fi hulit confesiunea ortodoxă. Reproducem mal departe textul în traducerea lui Aurelian Tăutu, ce redă exact originalul pe care l-am consultat în Biblioteca Universității din Harkov: "Iar această minune și până acum se povestește de multl oameni, martori oculari. Aceasta este scrisă și în cărțile Mitropoliei din Suceava. Iar eu am auzit-o povestindu-se de către părinții mei, care au fost martori oculari, șl eu însumi pre acest UJazdowski, deși eram foarte mic, mi-aduc aminte că l-am văzut". Sinceritatea acestor rânduri se vădește și în faptul că, deși Petru Movilă a trăit o mare parte a vieții sale, destul de scurte, printre străini, a găsit cu cale să construiască la moșia sa de la Rubejovka, de lângă Kiev, o biserică în cinstea ^patronului Moldovei, Sfântul loan cel Nou. A doua întâmplare, legată tot de moaștele sfântului loan cel Nou, este relatată cu un alt scop, prezent și în alte legende din însemnările hagiografice ale lui Petru Movilă de la Pecerska, aceea de a lecui pe călugări de păcatul cedării la ispitele lumești, la dorința de îmbogățire. Aceasta este și intenția relatării unei https://biblioteca-digitala.ro 157 întâmplări din 1620, pe care Petru Movilă spune că a auzit o de la Ieromonahul Varlaam. Paracliserul mitropoliei a sustras o parte din banii ce erau pe talgerul de pe racla sfântului șl l-a ascuns. De îndată fu demonlzat și scăpă abia atunci când, la rugămintea celor prezenți, mitropolitul pronunță rugăciunea de dezlegare, de blestem. De data aceasta, mitropolitul Petru Movilă își încheie relatarea adresându-se direct călugărilor de la Pecerska, pe care îi numește frați și îi avertizează să nu cadă în păcatul iubirii de arginți. Cea mai interesantă ni se pare însă o povestire pe care Tău tu nu o redă, nefiind legată de sfântul loan cel Nou, iar Golubov, care nu cunoștea istoria română, a înțeles-o greșit, neștiind că Bălgradul este Alba lulia. Iată de ce considerăm necesar să reproducem integral textul acestei relatări, în traducerea noastră: "Atunci când Mihail Voievod, domnul Țării Ungrovalahiei, l-a izgonit pe Andrei Bathory și a luat sceptrul voieodatului Transilvaniei, a venit în orașul de scaun numit Bălgrad șl a vrut să zidească în acel oraș o biserică ortodoxă, dar preoții și toți orășenii și nobilii, fiind de religie catolică (latinski), nu i-au permis să o facă, spunând că ei mărturisesc credința cea adevărată și de aceea nu vor să aibă o credință străină în oro lor. însă domnul zise: «Voi nu sunteți mărturisitori ai credinței celei drepte, căci nu aveți harul Sfântului Duh în biserica voastră, iar noi, fiind dreptcredincioși, avem adevărata putere a harului Sfântului Duh șl suntem gata întotdeauna să o dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu». Ei au cerut să dovedească aceasta prin dispută și prin multe vorbe. El a răspuns: «Nu, nu prin dispută, ci prin fapte vreau să arătați sau să vă arăt eu ca să vă convingeți toți». Ei ziseră: «Cum dară putem arăta? Nu este altfel cu putință, decât prin dezvăluirea scrierilor sfinte». El răspunse: «în disputele verbale este o trudă fără sfârșit, dar în afară de aceste dispute, în această ceartă putem arăta, prin ajutorul lui Dumnezeu, dreptatea noastră. Să mergem deci, grăi el, în mijlocul cetății și să se aducă apă curată și arhiereul meu cu https://biblioteca-digitala.ro i 158 . ' ■ . I ■ ■ . i . ■ prelatii săi o va sfinți în fața tuturor, iar ai voștri să facă tot acolo aparte și, sfințind-o astfel, să o păstrăm în biserica voastră până la 40 de zile, pecetluind apa și ușile bisericii și, punând semn, vom turna în vase diferite; și dacă va rămâne proaspătă, ca atunci când a fost luată de la izvor, a aceluia va fi credința cea adevărată, iar a acelora care li se va strica va fi credința greșită. Dacă apa mea e așa cum îmi pun credința în Dumnezeu, atunci îngăduiți-mi fără împotrivire să întemeiez o biserică, iar dacă nu, atunci, potrivit voinței noastre, nu o voi zidi». A doua zi a venit voievodul cu boierii lui și curtea în piață, cu episcopul și preoții, cu lumânări și cădelnițe, într-un loc anume pregătit, și s-au rugat cu lacrimi și suspine ca Dumnezeu să proslăvească credința cea ortodoxă și să rușineze pe cei ce mărturisesc o credință greșită. Catolicii au făcut la fel, dar au pus sare în apă și au făcut așa cum fusese vorba. Au trecut douăzeci și cinci de zile și episcopul, în urma unei arătări dumnezeiești, a venit la Mihal și l-a spus să nu aștepte patruzeci de zile. Voievodul l-a ascultat. Episcopul a intrat în biserică și, deschizând vasele, a văzut că apa e sfințită și înmiresmată și proaspătă și a grăit: «Slavă Ție, Doamne», iar când au deschis catolicii, toată biserica s-a umplut de putoare și s-au speriat și au grăit: «Credința grecească este cea adevărată șl, dacă domnul dorește, poate să dureze o biserică aparținând credinței lui în orașul nostru, căci atunci când am interzis aceasta Dumnezeu s-a mâniat pe noi și apa noastră s-a împuțit». Și au plecat rușinați, iar unii din el au trecut la ortodoxie”. în continuare, Petru Movilă arată că s-a hotărât ca biserica ortodoxă "să fie clădită în afara zidurilor cetății, pentru a nu fi în viitor dărâmată. Ea a fost zidită în urma jurământului tuturor locuitorilor Transilvaniei, pe un loc frumos și a fost sfințită. Acolo a fost mutată episcopia, fiindcă episcopii stătuseră, până atunci, într-un alt loc, și până azi sunt acolo. Și Mihai l-a așezat acolo pe primul episcop de Alba-Iulia, loan, un om blând, făcător de bine și sfânt și, trăind în sfințenie, s-a învrednicit să primească harul Domnului, iar după moartea sa trupul lui este https://biblioteca-digitala.ro 159 până azi înmiresmat și a săvârșit multe minuni pentru aceia care s-au apropiat de racla lui". Mai departe, autorul arată că a citit toate acestea în cronica muntenească și a auzit de la multi martori oculari, între altele șl de la "vistiernicul de atunci și azi mare logofăt al Ungrovalahiei, precum și de la Dragomir, mare pitar al apeleiași țări". Acest text ni se pare deosebit de important, deoarece arată poziția Iul Petru Movilă într-o problemă rămasă până azi ne clarificată. în volumul I al lucrării fundamentale a preotului prof. Mircea Păcurariu, de la Institutul Teologic de la Sibiu, Istoria Bisericii Ortodoxe române (voi. I, București, 1992, p. 503- 504), aflăm că, în decembrie 1596, Mihai Viteazul l-a vizitat pe Sigismund Bâthory, guvernatorul Ardealului, și a obținut de la el îngăduința să ridice o biserică-mănăstire în însăși capitala sa, la Alba lulia, lângă zidurile cetății, care a servit apoi drept catedrală și reședință mitropolitană. Ea a fost ridicată în 1597, când a fost îngropat în ea vornicul Danciu din Brâncovenl, tatăl lui Matei Basarab. Mai departe citim la M. Păcurariu: "S-a susținut în vechea noastră istoriografie, îndeosebi cea unită (A. Bunea, iar după el, N. lorga ș.a.) că Mihai Viteazul a fost acela care a înființat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, cu sediul la Alba lulia, așezând aici pe primul ei cârmuitor, loan de la Prislop. Adevărul este că Mihai Viteazul a ridicat numai o nouă biserică, ce trebuia să slujească drept catedrală mitropolitană, făcând, alături de ea, și o reședință pentru vlădica loan de la Prislop, pe când mitropolia ca instituție era mult mai veche. în primul rând, avem o serie de mărturii documentare sau de alt gen privind «arhiepiscopii» sau «mitropoliții» Transilvaniei, cu sediul la Feleac. Faptul că urmașii acestora n-au mai avut un sediu stabil se explică prin împrejurările politice nefavorabile. Avem apoi alte știri sigure că «mitropolitul» Ghenadie și-a avut reședința la Alba lulia, «lângă zidurile cetății». Tot aici vor fi stat și înaintașii săi, Eftimie șl Hristofor. Trebuia avut în vedere și faptul că în actele emise în cancelaria principilor Transilvaniei, mitropoliții români https://biblioteca-digitala.ro 160 apar sub denumirea de «episcopi». însuși mitropolitul loan de la Prislop era numit în decretul de confirmare «episcop al bisericilor românești din Transilvania șl părțile ei ungurești», iar în diplomele principilor din secolul al XVII-lea mitropoliții ardeleni erau numiți toți «episcopi», iar mitropolia - «episcopie», în sfârșit, trebuie să avem convingerea că, dacă Mihai Viteazul ar fi fost acela care «a întemeiat» Mitropolia Transilvaniei, cu sediul la Alba lulia, după căderea lui instituția creată de el ar fi fost cu siguranță suprimată". în bogata bibliografie la acest capitol, intitulat Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVI-lea apar scrierile lui Augustin Bunea șl Nicolae lorga, dar însemnările lui Petru Movilă nu sunt amintite. Or, ele credem că sunt foarte importante nu numai prin valoarea lor literară, fiind o frumoasă pagină hagiografică, dar și documentară, confirmând cele susținute de prof. Mire ea Păcurariu, dar aducând unele nuanțe noi, venite de la contemporani, ce merită atenția istoricilor Bisericii române din Transilvania. https://biblioteca-digitala.ro PETRU MOVILĂ ȘI ROLUL SĂU ÎN CADRUL ORTODOXIEI * Corneliu Irod Comunicările anterioare sunt tot atâtea priviri iscoditoare asupra epocii lui Petru Movilă și, în egală măsură, asupra Ortodoxiei de la sfârșitul veacului al XVI-lea și până spre mijlocul celui următor. Totuși, aș observa că în chiar anul nașterii lui Petru Movilă, 1596, Biserica Ortodoxă cunoaște o grea lovitură pricinuită de Unirea de la Brest-Litovsk. Aceasta, sub ocrotirea statului catolic polonez, slăbise mult starea ortodocșilor ucraineni și bieloruși. Lovitura este cu atât mai păgubitoare pentru Ortodoxie, în general, cu cât are loc pe fondul unei crize de cultură, care cuprinsese nu numai zonele de sub stăpânirea poloneză, dar și Rusia moscovită, Moldova și Muntenia: școli nu erau aproape deloc, tiparnițele din veacul al XVI-lea din Țara Româneasacă, precum și cea din Lvov își încetaseră activitatea și se risipiră. în acest timp, însă, catolicii, prin mijlocirea școlilor iezuite, atrăgeau atât tineretul ucrainean, cât și pe fiii boierilor din Moldova, spre a-i forma în spiritul învățăturii lor. La Constantinopol, starea Ortodoxiei nu era mal bună decât în Polonia (care în acea vreme includea și întreaga Ucraină cu Kievul). Patriarhia ecumenică trăia zile grele, căci în preajma scaunului patriarhal se dădeau lupte aprige, stârnite mai cu seamă de patimi omenești. Certurile iscate în jurul pretinsei cărți cu învățaturi calvine, atribuită de dușmani patriarhului Chirii Lucaris, împărțiseră Biserica în două tabere, ale căror dispute vor spori suferințele el, și așa nu puține, dacă ne gândim că Patriarhia ecumenică suporta opresiunea otomană de un veac și jumătate. în vâltoarea acestor împrejurări vitrege, pe bolta Ortodoxiei s-a ivit Petru Movilă, a cărui muncă uriașă, pricepere, credință, https://biblioteca-digitala.ro 162 dragoste și învățătură aveau să ducă, în mai puțin de 20 de ani, la propășirea întregii lumi pravoslavnice. Născut, după cum se știe, în Suceava, la 21 decembrie 1596, ca fiu al domnului Simeon Movilă, Petru cunoaște de timpuriu vitregiile vieții: la vârsta de 4 ani, din cauza înaintării rapide a lui Mihai Viteazul, pribegește împreună cu familia în Polonia; rămas orfan de tată la abia 11 ani, este din nou silit, pentru mulțî ani, să ia drumul pribegiei, împreună cu mama sa și cu cei patru frați ai săi rămași în viață. învățătura de carte a primit-o mai întâi în casa părintească, apoi, probabil, în școala ortodoxă a frăției din Lvov, unde-și însușește limbile slavonă, greacă și latină, precum și gramatica, poetica, retorica, dialectica și teologia. Potrivit obiceiului nobilimii poloneze, Petru Movilă învață și meșteșugul armelor. Deși regele Poloniei, Sigișmund, îl recomandă călduros vizirului turcesc, pentru scaunul de domn al Moldovei, Petru Movilă are alte gânduri: îl atrage cinul monahal (este oarecum în tradiția familiei sale, dacă ne gândim că bunicul său loan s-a călugărit spre bătrânețe, iar unchiul său Gheorghe a fost chiar mitropolit al Moldovei). De ziua Adormirii Maicii Domnului, din anul 1622, Petru Movilă vizitează Kievul și Pecerska Lavra, unde stareț era Zaharia Kopistenski (+1627), iar mitropolit - Iov Borețki (1620 - 1631). Legătura cu acești doi slujitori îi întărește hotărârea de a se călugări. Vor mai trece însă încă 5 ani până când, la 6 septembrie 1627, înainte de a fi tuns în monahism, Petru Movilă este ales arhimandrit-egumen la Pecerska Lavra. După această dată, datorită râvnei și pregătirii sale, ascensiunea tânărului arhimandrit este rapidă. în anul 1632, la alegerea noului rege polon Vladislav, Petru Movilă a știut să strângă în jurul său pe mulți nobili poloni ortodocși și protestanți, contribuind astfel la alegerea lui Vladislav și determinându-1 mai apoi - ca un contras^rviciu - să întoarcă măcar unele dintre libertățile și drepturile ortodocșilor. Astfel, au fost câștigate: libertatea de cult a Ortodoxiei în toată Polonia, dreptul de a avea biserici, spitale, tipografii și dobândirea de orice vrednicii; menținerea frățiilor existente și înființarea https://biblioteca-digitala.ro 163 altora; toate bisericile din Kiev, împreună cu Mitropolia, care fuseseră luate de uniați, să fie redate ortodocșilor, împreună cu 5 episcopii. De mult nu mai dobândise Biserica Ortodoxă, și prin ea credincioșii ucraineni, o biruință atât de însemnată, iar izbânditorul acestei biruințe, tânărul arhimandrit Petru Movilă, drept recunoștință, a fost ales într-un singur glas “arhiepiscop- mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii RusiCt cum se intitula eh De acum înainte, munca lui pentru Biserică nu mai cunoaște odihnă, iar piedicile pentru întărirea ei le înlătură cu hotărâre. Astfel a dat viață nouă învățământului, transformând Colegiul înființat de el în Academie, care este cea dintâi universitate ortodoxă. Tot atunci, Petru Movilă a întărit tipografiile și le-a sporit numărul: numai în Kiev a înființat trei, la care se adaugă altele dinlăuntrul și din afară, întinzându-și daniile până în Muntenia lui Matei Basarab și în Moldova lui Vasile Lupu, unde a trimis “șrift, meșteri șl podoabe”. Dar încununarea rodnicei sale activități este, fără îndoială, Sinodul de la Iași, din care a purces Mărturisirea Ortodoxă, adică îndreptarul de credință pentru toată creștinătatea răsăriteană. Trebuie remarcat faptul că Sinodul de la Iași a adunat laolaltă, întâia oară în istorie, cele trei mari ramuri ortodoxe: rusă (în care se includ ucrainenii și bielorușii), greacă șl română. însemnătatea lui simbolică constă în faptul că a croit drum spre ecumenicitate celei mai importante “Mărturisiri de credință” a Bisericii Ortodoxe de răsărit, folosită ca atare până astăzi. Ajuns în scaunul mitropolitan, Petru Movilă observă cu inima întristată că, de multă vreme, “Biserica rusă este tare prigonită...”. De aceea, în septembrie 1640, convoacă la Kiev un sinod de clerici și mireni, cu scopul de a îndrepta neorânduielile pricinuite de greaua prigoană și de a supune adunării o carte îndrumătoare în treburile de credință. Este vorba despre Mărturisirea Ortodoxă, scrisă de însuși Petru Movilă în latină și https://biblioteca-digitala.ro 164 la baza căreia a pus temeiuri din Sfânta Scriptură» din canoane și din părinții și scriitorii bisericești. Lucrarea a fost concepută în formă catehetlcă, adică cu întrebări și răspunsuri, șl compusă din trei părți, potrivit celor trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea șl dragostea. Sinodul de la Kiev a cercetat pe îndelete cuprinsul Mărturisirii Ortodoxe, acceptând toate învățăturile el, cu excepția a două, care n-au întrunit unanimitatea, șl anume: locul sufletelor după moarte - Purgatoriul - și prin ce cuvinte se prefac Sfintele Daruri, hotărând ca, pentru lămurirea lor, să apeleze la autoritatea patriarhului ecumenic. Această hotărâre a Sinodului kievean a impus convocarea unui alt Sinod, la care să la parte reprezentanții întregii Biserici de răsărit. Pentru înfăptuirea acestui gând. Petru Movilă a apelat atât la Partenle, patriarhul Constantlnopolului, cât și la Vaslle Lupu, știind că domnul Moldovei se bucură de trecere, deopotrivă, la turci și la polonezi. Propunerea mitropolitului Petru Movilă a găsit înțelegere în ambele părți, ho târând u- se ținerea Sinodului la Iași. Pe temeiul mărturiei lui Scogardi, medicul lui Vasile Lupu, șl a unei însemnări făcute de Meletie Sirlgul, predicatorul Marii Biserici, știm că Sinodul de la Iași s-a deschis în ziua de 15 septembrie 1642 șl a ținut până în 27 octombrie, același an. în acest răstimp, Meletie Sirlgul a “îndreptat” șl a tradus cartea lui Petru Movilă din latină în limba greacă vorbită. Pe măsura traducerii în grecește a textului, avansau și discuțiile în Sinod. Toți delegații au căzut de acord asupra cuprinsului Mărturisirii Ortodoxe, iar cele două chestiuni nedezlegate la Kiev au fost hotărâte în înțelesul vechilor învățături ortodoxe. La 30 octombrie 1642, Mărturisirea Ortodoxă a ’lui Petru Movilă, acum “îndreptată” și tradusă în greacă, a fost înaintată Sinodului Patriarhiei din Constantlnopol, prin grija domnului Moldovei, Vaslle Lupu. în același timp, la noua tipografie de la “Trei Ierarhi” se tipărea o Scrisoare de mulțumire către Vaslle Lupu. în felul acesta, Sinodul de la Iași și-a atins scopul: a discutat, a “corectat” și a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a https://biblioteca-digitala.ro 165 mitropolitului Petru Movilă. La 11 martie 1643 ea a fost aprobată și de către Sinodul Patriarhiei din Constantinopol. Mai târziu, pe actul de aprobare s-au adăugat și iscăliturile patriarhilor loanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Paisie al Ierusalimului, precum și cea a mitropolitului Partenie de Chios. Un exemplar cu semnăturile tuturor patriarhilor răsăritenl i-a fost trimis și lui Petru Movilă, dar acesta n-a putut s-o tipărească, cum n-a tipărit-o nici Patriarhia din Constantinopol. Pentru întâia oară, Mărturisirea Ortodoxă a fost tipărită în grecește la Amsterdam, în anul 1667. Dintre popoarele ortodoxe, românii s-au învrednicit cei dintâi s-o tipărească la Buzău, în 1691. Traducerea din greacă în română poartă titlul Pravoslavnica Mărturisire și aparține logofătului Radu Greceanu. De atunci și până azi au apărut 18 ediții românești. Lucrarea a mai fost tradusă în rusă, bulgară, maghiară, germană și engleză. într-adevăr, credem că nu a fost altă carte de învățătură ortodoxă care să se fi tipărit în atâtea limbi și în atâtea ediții. Dintru început Mărturisirea Ortodoxă a fost privită ca un îndreptar și canon al întregii Biserici Ortodoxe, iar pentru noi rămâne mândria de a o considera cea mai prețioasa contribuție pe care am adus-o la tezaurul de credință și învățătură ortodoxă. https://biblioteca-digitala.ro DIFUZAREA SCRIERILOR LUI PETRU MOVILĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ ÎN SECOLELE AL XVIII-LEA ȘI AL XIX-LEA (Mărturii inedite) Paul Mihail | și Zamfira Mihail Prilejul unor date comemorative cum sunt cele din cursul acestui an, referitoare la Mitropolitul Kievului, Petru Movilă (400 ani de la naștere și 350 ani de la trecerea sa în eternitate) este benefic prin atenția sporită pe care atât cercetătorii, cât și editurile o vor acorda operei sale. Acestea sunt momente în care, cu un efort concentrat, rezultatele multor ani de muncă converg în studii tot mal aprofundate privind personalitatea și activitatea Mitropolitului, studii în care opera culturală a lui se situează în alte coordonate, în perspectivă comparată, așa încât în vâltoarea acestor preocupări nu lipsesc, de obicei, și comu- nicări inedite. Considerăm că receptarea operei lui Petru Movilă în cultura română va putea fi pusă mai bine în evidență pe baza traducerilor în limba română, tipărite, cât și a celor păstrate până astăzi în manuscris, în principalele biblioteci din România. Contribuțiile bibliografice din ultimii ani au reușit să completeze multe din lacunele referitoare la cunoașterea operei sale*. "Ukrainian Research Institute of Harvard Universlty" (Cambridge Mass.) a dat la lumină o culegere de studii, cu o bibliografie dintre cele mai complete^, deși s-au strecurat și acolo unele omiteri. Editarea Catalogului tipăriturilor vechi apărute în Ucraina (în limba ucraineană), realizată de lakim Zapasko și laroslav Isaevici^, reunește informații complete referitoare la activitatea de editor a lui Petru Movilă în perioada 1628-1646. Tipărituri încă necunoscute în literatura românească de specialitate, completări la unele tipărituri semnalate anterior și adaosuri la edițiile cunoscute sunt doar câteva dintre datele pe care le pune la îndemâna cercetătorilor inventarierea completă a publicațiilor https://biblioteca-digitala.ro 168 ■ ■ ■ + ieșite din teascurile kievene și liovene. Pe baza acestui izvor, depistând publicația păstrată intr-un exemplar în Biblioteca Academiei de Științe a Ucrainei, din Lvov, am putut iniția traducerea panegiricului alcătuit de losip Kalimon în cinstea lui Petru Movilă și în 1987 - 1988 am îngrijit publicarea unui grupaj de studii închinate comemorării a 340 ani de la moartea Mitropolitului. Am continuat însă cercetările asupra tipăriturilor movilene, pe care le-am clasificat tematic în felul următor: Scrieri proprii - contribuții originale: a) Prefețe (Predoslovii) la diferite cărți de cult: Nomokanon, Tip. Lavrei, 1929 (Cat. nr. 188): Slu^ebnik, Tip. Lavrel, 1629 (Cat. nr. 193); Triod cvitna. Tip. Lavrei, 1631 (Cat. nr. 220); Kniiedka molitv (fără foaie de titlu), data aprox. 1628-1632, Tip. Lavrei (Cat. nr. 229); Anthologia șirele molitvi, Tip. Lavrei, 1636 (Cat. nr. 252); Evangelie utitelnoe. Tip. Lavrei, 1637 (Cat. nr. 256); Slulebnik, Tip. Lavrei, 1639 (Cat. nr. 273); Triod pisna, Tip. Lavrei, 1640 (Cat. nr. 282). b) Cuvântările (predicile) sale formează o altă categorie de texte originale, dintre care menționăm Krest Hrista Spasitelja..., Tip. Lavrei, înainte de 1 iunie 1632 (Cat. nr. 230), cuvântare rostită la Lavra Pecerska, în limba ucraineană, In Dumineca Sfintei Cruci: Moina duchoivna przy szlubie Janusza Radziwila... z... Maria corka... Io Vasilia Woiewody y Hospodara Woloskiego, Tip. Lavrei, 1645 (Cat. nr. 344), care include partea din cuvântare (cea în limba poloneză), rostită în Catedrala Mitropolitană din Iași (w Cerkwi Hospodarskley lasskiey), cu ocazia căsătoriei lui Janusz Radzlwill cu Maria, fiica domnito- rului Vasile Lupu. Paul Mihail a publicat traducerea acestui text în limba română în 1930, fapt semnalat de Nicolae lorga^, P.P. Panaitescu^, Iile Minea®, G. Mihăllă? și Matei Cazacu^, dar fiind o publicație apărută la Chișinău, cu titlul Două documente de legătură culturală dintre români și ruși (Tipografia Uniunii clericilor), ea a fost retrasă din circuitul bibliotecilor din Româ~ nia în perioada 1944-1989, ca toate tipăriturile din Basarabia și Bucovina, fiind și mai puțin citată în ultimul timp. https://biblioteca-digitala.ro 169 c) O altă categorie de tipărituri o constituie cărțile de cult, alcătuite, îngrijite și publicate de Petru Movilă. Pe lângă cărțile citate mai sus. Mitropolitul este considerat autor șl al mai multor alte tipărituri religioase. în Penticostarul din 1631, Petru Movilă a adresat o dedicație către fratele său Moise Movilă (Gh. Mlhailă, op. cit.). Cea mai renumită carte de cult, care i-a perpetuat numele în întreaga arie ortodoxă răsăriteană, a fost însă Evchologion albo Molitvoslov iii Trebnik, Kiev, Tip. Lavrei, 16.XII. 1646 (Cat. nr. 354), format din trei părți, cu numerotatie defectuoasă (1-890, 900, 946 p.; II - 263 p.; III - 430 p.; în realitate I - 860 p.; II - 263 p.; III - 438 p., cu câte 26, 25 sau 42 rânduri pe pagină). Tiparul este executat în două culori, încadrat în chenar, cu gravuri și emblema lui Petru Movilă. Lucrarea este împodobită cu 20 ilustrații șl 17 miniaturi. Textul începe cu frontispiciu, inițiale în stil baroc și cu versuri la stema lui Petru Movilă, în limba ucraineană. Profesorul Teodor S. Titov^ a formulat, încă în 1918, concluzia că Molitvelnicul lui Petru Movilă, după cum însuși autorul mărturisea în Prefață, a preluat toate slujbele din "evhologiile grecești și din molitvelnlcele vechi slave”. Dar tocmai pentru că a avut la îndemână toate Izvoarele vechi, Mitropolitul a alcătuit o lucrare originală pe baza materialului tipărit: a omis ceea ce i s-a părut neadecvat, a dezvoltat indicațiile tipic onale și a corectat tacit greșelile. Petru Movilă a simțit nevoia să mediteze asupra faptului că apariția "greșelilor” în cărțile de cult se datorează în primul rând copiștilor. De multe ori, copiștii puteau elimina indicațiile folositoare, din neatenție, precum alteori completau din proprie inițiativă. De aceea, Mitropolitul a revizuit esențial textul și, mai ales, indicațiile tipiconale, fapt care s-a dovedit a fi deosebit de important pentru ansamblul slujbelor bisericești, pentru unitatea de ritual al bisericilor ortodoxe. Astfel, Mitropolitul Petru Movilă a reînnoit textele de cult prin expuneri mai amănunțite privind modul în care trebuie să se desfășoare serviciul divin. S.T. Golubevl°, care a avut https://biblioteca-digitala.ro 170 posibilitatea să consulte, la sfârșitul secolului al XIX-lea manuscrisele autografe ale lui Petru Movilă (astăzi ele sunt considerate definitiv dispărute), a consemnat mărturia sa despre acribia cu care Mitropolitul intervenea de nenumărate ori în textul considerat definitiv sau despre minuția corecturilor sale pe paginile pregătite pentru tipar. Petru Movilă a introdus în Molitvelnicul din 1646 multe rugăciuni, pentru diferite ocazii. Astfel, găsim rugăciuni de la slujba de sfințire a bisericii șl a casei, a fântânilor șl a corăbiei, până la cele de sfințire a armelor și a steagurilor de luptă. în Molitvelnic sunt și rugăciuni de blagoslovire a celor care pleacă la învățătură, după cum au fost introduse și texte pentru scăparea din robia "agarenilor", ca și cele pentru înmulțirea roadelor pământului, pentru sfințirea bucatelor, a recoltelor sau la diverse date fixe ale anului. Aceasta carte de căpătâi a fiecărui preot a cunoscut o difuzare largă nu numai în regiunile de sub jurisdicția sa, ci și în teritoriile locuite de români. Deși circulația cărții slavone la mijlocul secolului al XVH-lea era în declin în aria românească, Molitvelnicul său, tradus și adaptat nevoilor bisericilor locale, a constituit un model în această privință. Folosirea limbii române ca limbă de cult s-a impus, așa cum se știe, în biserica română în secolul al XVII-lea și una dintre cărțile care au contribuit substanțial la folosirea limbii naționale în rugăciunile zilnice a fost Molitvelnicul. Numărul de "slujbe" cuprinse întro asemenea alcătuire este variabil, conform alcătuitorului. în textul tipărit de Petru Movilă în 1646 au fost incluse 126 de diferite "slujbe". De obicei, însă, molitvelnicele reunesc numai slujbele mai importante. Deoarece slujbele din molitvelnic sunt efectuate de preot la cerința credincioșilor, pronunțarea textului s-a impus de timpuriu în limba română, pentru ca enoriașii să înțeleagă serviciul divin ce se face în ajutorul lor. Datorită folosirii intense a acestui tip de miscelaneu, molitvelnicele au fost copiate mereu în Țările Române, alcătuirea manuscriselor rămânând, însă, așa cum am văzut, la aprecierea copistului, care putea să selecteze https://biblioteca-digitala.ro 171 acele slujbe pe care le considera necesare. Variabilltatea manuscriselor în ceea ce privește numărul de slujbe, ca și modul, deseori, aleatoriu, al succesiunii lor în cadrul unui miscelaneu fac extrem de complicată identificarea filierelor și a prototipurilor pentru această categorie de scrieri. Pe de altă parte, în comparație cu numărul de copii manuscrise ale altor cărți bisericești, cu deosebire de cele liturgice, numărul de manuscrise de molitvelnice este comparativ mai redus, ceea ce ar putea părea paradoxal. Numărul redus de manuscrise păstrate până acum se explică prin tradiția care impunea înmormântarea preotului cu molltvelnicul în sicriu. De aceea, copiile manuscrise de pe Molitvelnicul lui Petru Movilă, identificate de noi, aveau drept prototip o traducere de pe tipăritura kieveană șl se consideră ca supraviețuitoare unui număr mult mai mare de exemplare. Copiile conservate până în zilele noastre sunt mărturii prețioase ale persistenței tradiției movilene. Am analizat două manuscrise românești copiate la mănăstirea Runcu, din Ardeal, la începutul secolului al XVIII- lea, pe care le-am comparat cu mai multe manuscrise păstrate la Biblioteca Academiei Române (nr. 1668, 2383, 4289, 5963, 3920), stabilind că toate au avut un singur model - Molituelnlcul lui Petru Movilă^. Am semnalat în aceste manuscrle zece elemente ale ritualului care diferențiază serviciul divin al căsătoriei șl care conduc, fără îndoială, la sursa movileană. De asemenea, am identificat textele unor rugăciuni sau cele ale Epistolelor, ca fiind traduceri din ediția de la 1646 a Molitvelnicului lui Petru Movilă. Alăturăm acum acestor manuscrise, identificate de noi, și dovada unei traduceri autentice a textului movileau, efectuată de Vartolomeu Măzăreanu la 1776 și păstrată în mss. rom. 2951 la Biblioteca Academiei Române. La f. 1, însemnarea autogafa a lui Vartolomeu Măzăreanu consemnează: "în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, amin. în zilele preluminatulul de Hrlstos Iubitorului Domnului nostru Grigoril Alexandru Ghica voevoda, domn Țării Moldovei, cu blagoslovenia preosfințll sale, https://biblioteca-digitala.ro 172 chiriu chir Gavrill, Mitropolit Moldovei, prin osârdia și cheltuiala a preacinstitului sobor de la Sfânta mănăstire Niamț, s-au scris și s-au tălmăcit di pe slovenie pe moldovenie din Trebnicul lui Petru Movilă aceste sfinte rugăciuni, adecă rânduiala pentru cei bolnavi și altă rânduială pentru izbăvirea celor neputincioși de înviforarea și năsălniclia de duhurile cele necurate. Șl împreună s-au scris șl molitvele cele de blestem asupra acelorași duhuri necurate; așljderea la alte rânduele de rugăciuni pentru farmece, pentru boala vitelor 1 proci. Și s-au scris în Sfânta mănăstire Niamțul, de smeritul și mult păcătosul Vartholomei Madzerianul, arhimandritul, în anii de la Hrlstos Mântuitorul nostru 1776, august". Manuscrisul este un model de artă caligrafică, cu frontisplcii geometrice la f. 1., 4V, 15 ș.a., cu inițiale ornate scrise cu roșu. Conținutul său, de asemenea, este un model de redactare datorită explicațiilor detaliate despre tipicul rugăciunilor șl al serviciilor divine. Traducerea autografă a lui Vartolomeu Măzăreanu (din mss. rom. 2951 de la Biblioteca Academiei Române) a slujit drept prototip unei serii întregi de copil manuscrise. Astfel, ms. rom. 2986, tot de la Biblioteca Academiei, cuprinde un Molitvelnlc (f. 1 - 138v) cu aceeași foaie de titlu ca șl cel precedent, cu excepția numelui domnitorului, care a fost schimbat cu numele celui ce stăpânea la 1789. Textul copistului de la f.l. se încheie astfel: "S-au scris în sfânta mănăstire Niamțul de smeritul și mult păcătosul Vartholomeu Măzăreanul, arhimandritul. Anii de la Hristos Mântuitorul nostru 1789, iulie 18". Aici intervine o inadvertență, în 1789, conform informațiilor care ne stau la dispoziție, Vartolomeu Măzăreanu se afla la mănăstirea Putna, unde a șl decedat, la 1790, și nu la Neamț, după cum se afirmă. Credem că manuscrisul a fost copiat de către un viitor monah Vasile, care se șl iscălește la f. 138v: "Această carte ce se numește Zaclalnlalnă s-au prescris de mine smeritul șl mult păcătosul Vasile fratele, cu toată cheltuiala părintelui Andrei schlmonahul, întru numele Domnului nostru lisus Hristos. Și s-au istovit la https://biblioteca-digitala.ro 173 1808, septembrie 7". Copierea întregului text s-a făcut în 1808, și nu în 1789, așa cum se consemnează, prin transcrierea automată a unui copist, la f. 1. De altfel. Alexandru Pavlovici, numit "stăpânitorul împăratul nostru" s-a urcat pe tron abia în 1801. - Conținutul manuscrisului este însă identic cu cel din mss. rom. 2951, intervențiile copistului reducându-se la înlocuirea unor cuvinte care nu îi erau familiare și a titlurilor pe care le-a formulat mai pe larg. De exemplu: "Rânduiala de rugăciune pentru izbăvirea celui bolnav de înviforare și năsălnicie a duhurilor celor necurate și rugăciuni de blestem asupra acelorași duhuri viclene" sau "Rânduială de rugăciune în vreme cându mor dobitoacele de boală care este ori prin slobozirea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre sau mai mult cu hâtria diavolului prin oamenii cei vicleni făcându și dându farmece". Consemnarea expresă a numelui Mitropolitului Petru Movilă ca alcătuitor al Molitv etnicului transmis prin manuscrise dovedește că traducerea lui s-a făcut direct de pe o tipăritură de la Kiev a acestei opere și nu după mlscelaneu, care ar fi putut constitui prototipul. Prin urmare, la 1776 se aflau în Biblioteca mănăstirii Neamț două exemplare ale Eucholog ionului tipărit la Kiev în 1646 sau ale ediției prescurtate din 1695, apărută la Lvov. Ediția din 1646 se păstrează în numeroase biblioteci din România, printre care amintim Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Sf. Slnod-București, Biblioteca Arhiepiscopiei Alba- lulia ș.a. Faptul că pe pagina de titlu a fost indicat "alcătuitorul" acestei cărți de cult care este Molitvelnicul, deși rugăciunile componente nu erau "alcătuite" de Petru Movilă, este dovada prestigiului de care s-a bucurat marele Mitropolit printre slujitorii bisericii române în secolele al XVIII-lea și al XlX-lea. NOTE 1. Ștefan S. Gorovei, Petru Movilă. Contribuții, „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1981, nr. 10-12, p. 715; Paul Mlhail, Con- r ■ ..II J 4 ■e • . . https://biblioteca-digitala.ro 174 siderații asupra scrierilor șl activității Mitropolitului Petru Movilă și completări bibliografice, „Mitropolia Ardealului”, 1987, nr. 6. 2. The Kiev Mohy la Academy, "Harvard Ukrainian Studies", Special Issue, vol. VIII, no. 1/2, June 1984. 3. Jakim Zapasko, laroslav Isaevici, Katalog starodrukiv, vidannich na Ukraini (I, 1574-1700), Lvov, 1981. 4. N. lorga, în "Revista istorică română", București, 1930, nr. 10-12, p. 238. 5. P. P. Panaitescu, în "Revista istorică română", București, vol. II, 1931, p. 138. 6. Ilie Minea, în "Cercetări istorice", Iași, V-VII, 1932, p. 404. 7. G. Mlhăilă, Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi, București, Ed. Minerva, 1972, p. 188. 8. Matei Cazacu, în "Harvard Ukrainian Studies, VIII, nr. 1- 2, June, 1984, p. 216. 9. Paul Mihail, Profesorul protoiereu dr. T. Titov, "Misio- narul", Chișinău, nr. 1-2, 1936, p. 124-127. 10. S.T. Golubev, KievskiJ mitropolit Petr Mogila i ego spodvitniki, vol.l, Kiev, 1883. 11. Paul Mihail, Molitvelnicele de la mănăstirea Runcu din Ardeal comparate cu alte manuscrise din epocă, „Mitropolia Ardealului”, 1984, nr. 9-10, p. 663-677. https://biblioteca-digitala.ro * . LINGVISTICĂ https://biblioteca-digitala.ro КОНЦЕПЦИЯ „ЗАУМНОГО ЯЗЫКА” РУССКИХ ФУТУРИСТОВ И ЕЁ ОТРАЖЕНИЕ В ПОЭТИЧЕСКОМ ТВОРЧЕСТВЕ ВЕЛЕМИРА ХЛЕБНИКОВА* Екатерина Фодор (Ecaterina Fodor) Яркой кометой пронесся по небосводу русской поэзии пер- вых десятилетий нашего века Велемир Хлебников, оставив в ней глубокий неугасимый след поэта, прозаика, драматурга, пуб- лициста, мыслителя и реформатора поэтического языка, прожившего короткую, но насыщенную творческими замыслами и свершениями жизнь. Он мечтал создать заумный язык будущего, который объединит народы и их культуры. Себя поэт называл будетлянином, - словом, в основе которого лежит форма будущего времени глагола быть. По своему содержанию термин, предложенный Хлебниковым, не является простой калькой слова футурист. В его понимании „будетляне” - это не только реформаторы, но „земного шара председатели” и „грядущего творцы” - важнейшее звено его историко-философской и лингвистической концепций, более глубоких, нежели концепция „заумного языка” русских футуристов. Представление о „заумном языке” сложилось в период 1910- х годов в среде русских футуристов и кубофутуристов (В. Хлебников, Д. Бурлюк, А. Крученых и др.). Термины „заумный язык”, „заумь” был введен в поэтику русской литературы этого периода А. Крученых. В Декларации заумного языка (1922) он писал: „... Заумные творения могут дать всемирный поэтический знак, рожденный органически, а не искусственно, как эсперан- TO”k ' Попытки футуристов создать всемирный поэтический язык зачастую сводились к чистому эксперименту. Явления действи- тельности описывались ритмической организацией звуков вне их * Доклад, прочитанный на Симпозиуме О sută de ani de la nașterea lui Alexandru Rosetti și Grigore Nandriș 6 октября 1995 года. https://biblioteca-digitala.ro 178 связи с семантикой существующих в языке слов. Об эмо- циональном аспекте зауми футуристов писал в 1916 г. В. Шкловский в статье О поэзии и заумном языке2. Эмоции передавали какой-то временной настрой поэта. Показательно в этом отношении признание В. Хлебникова, сде- ланное им в очерке Свояси (заглавие которого, восходящее к русскому восвояси, было подсказано поэту Романом Якобсоном3: «Во время написания заумные слова умирающего Эхнатэна * „Манч! Манч! из Ка вызывали почти боль; я не мог их читать, видя молнию между собой и ими; теперь они для меня ничто. Отчего - я сам не знаю»4. Велемир Хлебников, названный В. Маяковским „Колумбом новых поэтических материков”5 и Ю. Тыняновым „Лобачевским слова”6, углубляет и расширяет концепцию футуристов о заум- ном языке русской поэзии. Уже ранние эксперименты со звуком у Хлебникова не были игрой воображения, а ассоциировались с символикой цвета. Таково его небольшое стихотворение Бобэоби пелись губы (1908-1909): Бобэоби пелись губы, Вээоми пелись взоры, Пиээо пелись брови, Лиэээй - пелся облик, Гзи-гзи-гзэо пелась цепь. Так на холсте каких-то соответствий Вне протяжения жило лицо. Позже был дан такой автокомментарий стихотворению: „Б, или ярко-красный цвет, а потому губы - бобэоби, вээоми - синий (...), пиээо - чёрный”7. Цветовой звукосимволцзм Хлебникова отвечал тому интересу, который проявляли к этой проблеме русские поэты-символисты в первой четверти XX века. Звуки ими сопоставлялись с определенными представлениями, чувст- вами и образами. Знаменательным явлением в этом отношении * Речь идет о повести Ка. Ка в египетской мифологии - один из элементов человеческой сущности, жизненная сила. https://biblioteca-digitala.ro 179 предстают книги К. Бальмонта8 и А. Белого9. Русские и символисты других стран возводили звуко-цветовые ассоциации в ранг эстетической доктрины. Так, например, у А. Белого звук О связывался с красно-оранжевым цветом, И - с синим и т.д. Бодлер считал соотносимыми запахи, цвета и звуки, а Рембо написал сонет о цвете гласных звуков10. Известно, что уже в античный период применялся прием повтора определенных звуков с целью подчеркнуть эмо- циональное содержание поэтического произведения. Например, у латинских поэтов Аккия и Энния встречаются такие строки: О, Ti te, tute, Tati, tibi tanta ty ranne tulisti. At, tuba terribili sonitu tarantara dixit11. Повторение согласных звуков, называемое в поэтике аллит- ерацией, стало широко применяться в поэзии XIX-XX вв. Теория звуко-цветовой символики у В. Хлебникова разраб- отана на примере согласных звуков. По мнению поэта, согласные в азбуке заумного языка должны иметь цветовую и прос- транственную соотнесенность. Их оформление достойно кисти художника. Рассматривая „звуки азбуки” как имена разных видов пространства, Хлебников в статье Художники мира (1919) призывает: „Задачей труда художников было бы дать каждому виду пространства особый знак. Он должен быть простым и не походить на другие. Можно было бы прибегнуть к способу кра- сок и обозначить м темно-синим, в - зеленым, б - красным, с - серым, л - белым и т.д. Но можно было для этого мирового сло- варя, самого краткого из существующих, сохранить начерта- тельные знаки”12. Приводится ряд возможных геометрических фигур и их комбинаций. Утопия Хлебникова о заумном языке как всемирном (в этом смысле им употребляется и термин звездный от слова звезда со значением „планета Земля”) в основе своей имеет выходящее за рамки принятого понимание звука. Азбука будущего языка, сос- тоящая из звуков, - это нечто большее, нежели обычный набор звуков и их буквенная передача, - это „мировой словарь”, „самый краткий из существующих”. „Каждый согласный звук скрывает https://biblioteca-digitala.ro 180 за собой некоторый образ и есть имя”15. Создание этого знака - задача науки. Свои же опыты по составлению его „азбуки-сло- варя” поэт считал лишь „криком младенца”14, а предлагаемые примеры текстов на заумном языке - „первыми опытами”15. Если звук в языковых экспериментах русских футуристов был субъективным и производным элементом поэтической речи, языковые поиски В. Хлебникова имели своим результатом не бессмыслицу, а „новую семантческую систему”16. Он в центре поэтической речи помещает не звучание, а смысл. „Инструментовка, которая применялась как звукоподражание, стала в его руках, - пишет Ю. Тынянов, - орудием изменения смысла, оживления давно забытого в слове родства с близкими и возникновения нового родства с чужими словами”17. Звуки в заумном языке приообретают и физико-матем- атическую интерпретацию. Например, звук л: «Мировой закон Лоренца говорит, что тело сплющивается в направлении, поп- еречном давлению. Но этот закон и есть содержание „простого имени” л: значит ли л имя лямку, лопасть, лист дерева, лыжу, лодку, лапу, лужу ливня, луч, лежанку - везде силовой луч движения разливается по широкой поперечной лучу поверхнос- ти, до равновесия силового луча с противосилами”18. В подобной интерпретации фонема, обладающая лишь фор- мой и лишенная содержания, приобретает иной языковой статус: она определяется словом, а не служит его идентификации. Замена обычной языковой иерархии фонема > слово отношением слово > фонема превращает последнюю в своего рода архисемему - родовую интегрирующую сему, присущую всем единицам определенного класса и отражающую их общие категориальные свойства и признаки19. Фонема таким образом выполняет не дистинктивную сигнификативную функцию, а интегрирующую, объединяющую слова. Однако поэта интересо- вали и физические характеристики звуков, их функции в звучащей и поэтической речи. Примером тому может служить стихотворение Слово о Эль (1920), Эль воспринимается поэтом как обобщенный образ фонем л и л’: V . . . ' ■ ■ ■ ' ' ' .. " - I . Эль - это легкие Лели, / л’ https://biblioteca-digitala.ro 181 * Точек возвышенный ливень, / л’ Эль - это луч весовой, / л Воткнутый в площадь ладьи. / л Нить ливня и лужа. / л’ - л Физйческие характеристики лил’ различны: л - низкий звук, л’ - высокий. В свою очередь, каждый из них, по замыслу поэта, объединяет и разные смыслы слов. Слова и словоформы с начальным л* в количестве 47 доминируют над словами и слово- формами с начальным л, насчитывающими 30 единиц. Небезынтересно отметить наибольшую повторяемость слов и словоформ с начальным л’: люди (7), лист (7), любить (6), лежать (5), летать (4), ливень (4); с начальным л: лужа (5), лодка (4), луч (3). . Звук более высокой артикуляции ассоциируется с более широкой гаммой чувств и настроений, передаваемых словами: ч Когда мы легки, мы летим, /л’ Когда с людьми мы, люди легки, / л’ Любим. Любимые - людимы. / л’ Ощущение легкости, полета любящих людей приводит к соз- данию неологизма людимы, связанного семантически путем метонимического переноса с прилагательным любимые. Высота звука поддерживается семантикой слов, объединенных архисе- мемой „нечто, вызывающее ощущение устремленности, полета, возвышающего чувства и настроения”. В словарь с начальным л’ Хлебников включает, кроме выше названных, слова, как лелеять, литься, летунья, Лель и др. Звук более низкой артикуляции л реализуется в стихотворении словами из сферы конкретных представлений: ласты, лыжи, лодка, лопасть, латы, лань и др. Они символизируют сдерживающее начало: Эль - это луч весовой, / л Воткнутый в площадь ладьи, / л https://biblioteca-digitala.ro 182 Словотворчество рассматривалось Хлебниковым не как простой эксперимент над словом, а как „взрыв языкового молчания, глухонемых пластов языка”20. В этом плане можно считать программным его небольшое стихотворение Заклятие смехом (1908-1909), которое, по словам В. Маяковского, „было излюблено одинаково и поэтами-новаторами и пародистами- критиками”21. Здесь широко используются словообразовате- льные возможности слова смех. Наряду с общеязыковыми слово- формами смех, рассмейтесь, засмейтесь, смеются, осмей поэт вводит новообразования - существительные смехач, смеяч, смеюнчик, смеево, рассмешище; прилагательные надсмеяльный, усмейный, надсмейный; глаголы смеянствовать, иссмеяться, усмеяться; наречия смеяльно, усмеяльно, рассмеяльно. Словообра- зовательный эксперимент Хлебникова расширял словесные границы поэтического языка. Словообразовательные морфремы в созданных поэтом словах сохраняют общеязыковую функционально-семантическую нагрузку. Так, слово смехач с малопродуктивным суффиксом -ач ассоциируется в нашем пред- ставлении с человеком жизнерадостным, энергичным; смеяч - это тот, кто любит посмеяться; смешик - скорее всего человек небольшого роста, как подсказывает суффикс уменьши- тельности -ик; смеюнчик - имеет дополнительную коннотацию скрытого, хитрого человека, что подчеркивается непродук- тивным суффиксом субъективной оценки -юнчик (ср. разговор- ную словообразовательную модель попрыгун ‘тот, кто все время прыгает, не сидит на месте’ с непродуктивным суффиксом -ун и уменьшительное попрыгунчик с суффиксом -чик); смеево - страна смеха, суффикс ~ев(о) характерен для русских гидронимов и топонимов (ср. Плещееве озеро и др.). Таким образом, словоо- бразовательное гнездо смехач - смеяч - смешик - смеюнчик пред- ставляет целую галерею людей, любящих посмеяться в стране смеха, но каждый представитель этой галереи в то же время индивидуален. Набор глаголов рассмеяться, засмеяться, смеяться, смеянствовать, иссмеяться, усмеяться, осмеяться, сопровождаемых наречиями смеяльно, усмеяльно, рассмеяльно, раскрывает целую гамму действий и характер их протекания по интенсивности. Поэт показывает градацию смеха от https://biblioteca-digitala.ro 183 г нейтрального смеяться до иссмеяться (’безудержно, до потери сил смеяться’), рассмеяться (’начать сильно смеяться’), осмеяться (‘высмеять себя’, ср. общелитературное осмеять ‘подвергнуть злой насмешке’), усмеятъся (‘слегка засмеяться’, ср. общелитер- атурное усмехаться ‘слегка засмеяться, недоверчиво, с насмешкбй’), смеянствовать (‘заниматься смехом’, двойной суф- фикс -ств-ова- встречается в словах со значением ‘заниматься чем-то определенным’ типа разглагольствовать ‘заниматься бессодержательными разговорами’). Смеянствовать можно смеяльно, скорее всего положительно, для своего удовольствия, а не насмехаясь над другими. Аналогично можно начать смеяться усмеяльно, Автор стихотворения ставил перед собой цель показать широкую картину настроений и чувств людей, охвачен- ных смехом. Поэтому слово заклятие, означающее в общелитер- атурном языке ’магические звуки, слова, которыми заклинают, подчиняют себе’ получает иную семантическую направленность. Заклятие в соединении со словом смех становится, благодаря оптимистическому настрою стихотворения, скорее всего гимном, прославлением смеха, радости, оптимизма, нежели заклинанием, подчинением себе чужой воли. В. Маяковский, высоко ценивший талант В. Хлебникова, отметил разительное отличие в манере использования одного слова и его дериватов при построении стихотворения у символиста Бальмонта и у этого поэта, сравнивая слова смеху Хлебникова и любить у Бальмонта. Строки из стихотворения Бальмонта звучат: Любите, любите, любите, Безумно любите любовь. Маяковский их так прокомментировал: „Тавтология. Убожество слова. И это для сложнейших определений любви!” В отношении стихотворения Хлебникова он заметил: „Здесь одним словом дается и ‘смеево’ - страна смеха, и хитрые ‘смеюнчики’, и ‘смехачи’ - силачи”22. Не случайно критики проводили параллель между словотворчеством Хлебникова и собранным В. Далем в его Толковом словаре великорусского языка материалом. Современник https://biblioteca-digitala.ro 184 и участник движения футуристов Б. Лифшиц писал, что у Хлебникова „весь Даль с его бесчисленными речениями крошечным островком всплыл среди бушующей стихии” 23 # В утопической теории мирового заумного языка Хлебникова идея „чистого слова”, свободного от „быта”, занимает важное место. При его создании следует исходить из широких ассоциа- тивных связей между звуками и смыслами слов: „Если мы имеем пару таких слов, как двор и твор, и знаем о слове дворяне, мы можем построить слово творяне - творцы жизни. Или, если мы знаем слово землероб, мы можем создать слово времяпахарь, времяроб, т.е. назвать прямым словом людей, так же возделы- вающих свое время, как земледелец свою почву”24. Так, в поэме Ладомир (1920-1922), символизирующей будущую мировую гар- монию, поэт вводит неологизмы творяне и трудомир: ■■ Это шествуют творяне, Заменивши Д на Т, Ладомира соборяне, С Трудомиром на шесте. Слова, создаваемые Хлебниковым путем замены смыслоне- сущих фонем, целенаправленного объединения корней, приобре- тают новое значение, более глубокое и сложное, чем их звуковой или корневой прототип. Например, в стихотворении Там, где жили свиристели (1908) он вводит неологизм поюнна (пою -поющая и юн-ая, усиленные дополнительным суффиксом -н- пою+юн+н+а=поюнна) и областное слово вабна ‘привлекательная, прелестная’, вкладывая в создаваемый обобщенный образ черты поющей юности и привлекательности, обращаясь к глубинным чувствам, которыми переполнена душа: Ты поюнна и вабна, Душу ты пьянишь, как струны, В сердце входишь, как волна! Так же не столь важно реальное значение слова времирь (в стихотворении оно употрбляется в форме множественного числа https://biblioteca-digitala.ro 185 времери), важен его глубинный пространственно-временной смысл: время - мир. „Стая легких времирей” Хлебников значи- тельна своим общим смыслом, а не соотнесенностью с конктрет- ной действительностью. Время в философской системе Хлебникова представлялось непрерывным, эластичным и цик- лическим, повторяющимся в своем круговом развитии. Оно становится ощутимой данностью, предметом, частью прос- транства. Через слово реализуется философское единство „прос- транства - времени”25. Так, созданное поэтом слово Зангези, наз- вание его одноименной „сверхповести”, написанной в 1920-1922 гг.. считается „своеобразным венцом” хлебниковского словотворчества, а образ Зангези „воплощением проповед- нической ипостаси автора и ее восприятия современниками, символ подвижника, необходимого людям „как солнце”, по еще не нашедшего у них понимания”26. Созданное поэтом слово ассоциируется с названием Зангезур из истории освободи- тельного движения в Армении в XVI-XVII вв., с названием реки Ганг в Индии, с африканским гидронимом Замбези. Зангези олицетворяет Евразию и Африку, отражает интересы значи- тельной части человечества. Это имя выбрал Хлебников для своего alter ego, как имя настоящего „гражданина мира’, стоящего над национальной принадлежностью. Роман Якобсон, высоко ценивший творческие искания Хлебникова и одним из первых опубликовавший пространное о нем исследование Новейшя русская поэзия. Набросок первый: под- ступы к Хлебникову (Прага, 1921), отмечал, что излюбленный мотив поэзии Хлебникова - метаморфоза. Смысловая метамор- фоза осуществляется путем развертывания во времени обращенного параллелизма, в частности, антитезы. Например, выражение не голова, а пивной котел редуцируется в пивной котел (^голова). В стихотворении Хлебникова Чертик стакан пива принимает размеры вселенной, а в пьесе Маркиза Дэзес одежда превращается в снег, в горностая и т.д27. Хлебников высоко ценил народные заклинания и заговоры, которые считал „заумным языком в народном слове”28. Их най- дем в стихотворении Ночь в Галиции (1913), в песнях Русалок и в выкриках Ведьм. В стихотворении использованы материалы из https://biblioteca-digitala.ro 186 книги И. П. Сахарова Сказания русского народа (1841), которую порекомендовал поэту Р. Якобсон29. Изучая их, Якобсон, как и Хлебников, пытался открыть некоторые общие закономерности между явлениями глоссалолии (разговора с богом и духом) и ранним древним творчеством разных народов3^ „Самовитое слово” в концепции Хлебникова означает нечто новое, обобщающее ряд значений и создающее на их основе более широкое и глубокое по смыслу слово. Например, слово зень означает у него и глаз и землю. „Но что общего между глазом и землей? - спрашвал поэт. - Значит это слово означает не человеческий глаз, не землю, населенную человеком, а что-то третье. Это третье потонуло в бытовом значении слова, одном из возможных, но самом близком к человеку. Может быть, зень значило зеркальный прибор, отражающую площадь”31. Его „самовитое слово”, возрожденное из исторического прошлого или созданное им, было призвано выполнить опреде- ленную миссую, а именно: максимально раскрыть возможности слова. Хлебниковская концепция заумного языка способство- вала дальнейшему развитию принципов рифмовки в русской поэзии. Как замечает Д. Самойлов, „Хлебников углубляет рифму не ради углубления инструментовки, а ради испытания семан- тических объемов слова” 32. Таким образом, концепции заумного языка Велемира Хлебникова - это теоретическое обоснование функции языка поэзии, находящееся в тесной связи с его историко-философски- ми взглядами. ПРИМЕЧАНИЯ 1. См. А. Квятковский, Поэтический словарь,^Москва, 1966, с. 112. 2. Поэтика. Сборник по теории поэтического языка, Петроград, 1919. 3. Творения, Москва, 1987, с. 659. 4. Там же, с. 37. https://biblioteca-digitala.ro 187 5. В. Маяковский, Сочинение в одном томе, Москва, 1941, с. 505. 6. Ю. Тынянов, Проблема поэтического языка, Москва, 1965, с. 292. 7. Творения, с. 629. 8. К. Бальмонт, Поэзия как волшебство, Москва, 1916. 9. А. Белый, Глоссалолия, Берлин, 1922. 10. St. Ullman, Words and Their Use, London, 1951, s. 39. 11. См. В. А. Звегинцев, Семасиология, Москва, 1957, с. 175-176. 12. Творения, с. 629. 13. Там же, с. 622. 14. Там же, с.629. 15. Там же, с. 623. 16. Ю. Тынянов, Проблема стихотворного языка, с. 293. 17. Там же, с. 292-293. 18. Творения, с. 625. 19. См. Лингвистический энциклопедический словарь, главный редактор В. Н. Ярцева, Москва, 1990, с. 437. 20. Творения, с. 624. 21. Сочинения в одном томе, с. 506. 22. Там же, с. 506. 23. Полутораглазый стрелец, С.-Петербург, 1933, с. 47. 24. Творения, с. 626. 25. Там же, с. 14. 26. См. В. П. Григорьев, Словотворчество и смежные проблемы языка поэта, Москва, 1986, с. 232. 27. Работы по поэтике, Москва, 1987, с. 279. 28. Творения, с. 662. 29. Там же, с. 665. 30. Работы по поэтике, с. 283. 31. Творения, с. 624-625. 32. Книга о русской рифме, Москва, 1973, с. 234. https://biblioteca-digitala.ro 188 CONCEPTUL DE LIMBAJ TRANSRAȚIONAL ȘI REFLECTAREA LUI ÎN CREAȚIA POETICĂ A LUI VELEMIR HLEBNIKOV (Rezumat) Velemir Hlebnikov este unul din cei mai originali poeți și teoreticieni ruși ai limbajului poetic din secolul XX. Lucrarea de față prezintă contribuția poetului rus la dezvoltarea teoriei limbajului transraționaL Renunțând la experimentalismul lingvistic, pur și abstract, al futuriștilor ruși, Hlebnikov elaborează teoria cuvântului absolut, bazat pe cuvântul sincretic în care se fuzionează diferite aspecte funcționale ale limbii: poetic, prozaic, magic, științific etc. Hlebnikov arată calea spre creații verbale respectând legile interne ale limbii, sensul primar al cuvântului. https://biblioteca-digitala.ro J УЧЕНИЕ В. В. ВИНОГРАДОВА О ЧАСТЯХ РЕЧИ В РУССКОМ ЯЗЫКЕ * Мирча Георгиу (Mircea Gheorghiu) Вопрос о частях речи - их выделение, определение и классификация - является одним из сложных и не решенных до конца вопросов теоретической грамматики русского языка!. Многие ученые неоднократно подчеркивали условность любой классификации частей речи^. Ниже мы попытаемся вкратце изложить, как в русской грамматической науке появилось и развивалось то представление о частях речи, которое сейчас стало господствующим, а также то значительное влияние, которое оказали на это соображения В. В. Виноградова. Членение слов и понятие „части речи” появляется в европей- ской, в том числе, и русской грамматике как отражение греко- римской грамматической традиции, исходящей еще от Аристотеля. Это учение протерпело значительные изменения, понятие „части речи” наполнилось более богатым и четким содержанием, но идея деления словаря на части речи сохранила свое значение. Принято считать, что подлинная история учения о частях речи в русском языкознании начинается с Российской грамматики М. В. Ломоносова (1756 г.), так как этом уже не перенесенная с некоторыми приспособлениями на русскую почву латинская или греческая крамматика, это и не грамматика церковнославянского языка с русскими элементами, а грамматика, возникшая из исследования фактов самого русского языка. Ломоносов выявляет в русском языке восемь частей речи, выделяя в качестве основных грамматических разрядов имена и глаголы и противопоставляя их всем остальным частям речи (местоимению, причастию, наречию, предлогу, союзу, междометию). В книге пишется о том, для чего служат определенные части речи, но не говорится о том, чем они характеризуются. Слова для Ломоносова делятся на части речи по https://biblioteca-digitala.ro 190 своей функции для выражения мыслей, что же касается грамматических особенностей их, то они еще не рассматриваются как некоторые основы для деления^. Александр Востоков в своей Русской грамматике (1831 г.) сохраняет восемь основных разрядов слов, выделив в особую часть речи прилагательное, и опускает из состава частей речи причастие. Ему, по удачной характеристике В. В. Виноградова, „удалось наметить основные грамматические категории, связанные с каждой из частей речи, и охарактеризовать их с удивительной простотой и краткостью”^. Числительное как самостоятельная часть речи выделяется впервые в труде Г. П. Павского Филологические наблюдения над составом русского языка, Расуждение второе (1842 г.), и сохраняет эту позицию и у Ф. И. Буслаева в Исторической грамматике русского языка (1858 г.). Таким образом количество частей речи доходит до девяти. Многое у Буслаева уже следует признать новым и близким к воззрениям наших дней (полнота характеристик частей речи, своеобразие междометий и др.). Но в целом Буслаев еще не вышел из рамок господствовавших тогда взглядов на язык, явившись найболее крупным представителем так называемой логической или логико-грамматической школы. А. А. Добиаш (1897 г.) отграничил частицы от наречий и выделил их в самостоятельную часть речи. Так определилась классификация десяти частей речи, сохранившаяся, в общих чертах, по сегодняшний день. Второй период в изучении русской морфологии характеризуется стремлением исключить смешение грамматики и логики. Одни ученые уделяют теперь больше внимания смысловой стороне языковых явлений, другие - формальной стороне. Поисками новых путей в психологическом обосновании явлений языка отмечена деятельность Александра Афанасьевича Потебни (Из записок по русской грамматике, 1874 г.). Он высказывается за полный смысловой параллелизм частей речи и членов предложения, исключая из частей речи служебные слова. Филипп Феодорович Фортунатов излагает в своем курсе Сравнительное языкознание (1901-1902 гг.) формалыю-грамматиче- https://biblioteca-digitala.ro 191 I скую точку зрения на части речи. Слова делятся на имеющие словоизменения (склоняемые, спрягаемые) и слова, не имеющие форм словоизменения. Исходя из этого, Ф. Ф. Фортунатов вместо традиционного учения о частях речи рассматривает слова как полные (глагол, существительное, прилагательное, наречие и инфинитив), частичные (предлог, связка, союз) и междометия. Числительные и местоимения особых классов, по мнению Ф. Ф. Фортунатова и Александра Матвеевича Пешковского (Русский синтаксис в научном освещении, 1914 г.), не составляют. А. А. Шахматов выделяет отдельные префиксы и связки и таким образом доводит количество частей речи до четырнадцати^. Части речи делятся на знаменательные слова, выражающие обязательно основные представления с или без отношения к сопутствующим грамматическим категориям (существительное, прилагательное, глагол, наречие), незнаменательные слова, служащие для выражения той или иной самостоятельной грамматической категории (местоименные существительные, местоименные прилагательные, числительные, местоименные наречия), служебные части, служащие для выражения той или иной несамостоятельной грамматической категории (предлог, союз, префикс, связка, частица) и особо стоящие междометия „как эквивалент слова". В. А. Богородицкий в своем Общем курсе русской грамматики (1935 г.) подчеркивает соподчинение одних частей речи другим, т.е. сложниое соотношение структур слова в семантико-синтаксическом плане. Л. В. Щерба в статье О частях речи в русском языке (1928 г.) ана- лизирует ряд слов, как можно, нельзя, надо, пора, жаль и т.п., „подведение которых под какую-либо категорию затруднительно”, и приходит к плодотворной мысли о развивающейся в русском языке особой „категории состояния”. В книге Русский синтаксис в научном освещении (1914 г., 6-е изд., 1938 г.), являющейся одним их крупнейших трудов по новизне и оригинальности содержания и по глубоким наблюдениям над грамматическими богатствами русского языка, Александр Матвеевич Пешковский пытался объединить системы А. А. Потебни и Ф. Ф. Фортунатова, в корне различные, вследствие чего ему не удалось избежать известного эклектизма. https://biblioteca-digitala.ro 192 Существенное влияние на все изучение частей речи в руском языке оказала теория Виктора Владимиривича Виноградова^, в которой подводились итоги развития учения о частях речи в русском языкознании и проводился синтетический подход к частям речи на основе тщательного анализа понятия слов, их формы и структуры в современном русском языке, В. В. Виноградов ставит перед собой задачу „уяснить грамматическую природу основных типов слов в современном русском языке, описать систему частей речи с присущим каждой из них грамматическими формами и категориями, раскрыть функции частиц речи, наметить главные семантические разряды внутри категорий модальных слов и междометий* (с, 44). Выделению частей речи должно предшествовать „определение основных структурно-семантических типов слов” (с. 29). По его словам, классификация слов „не может игнорировать ни одной стороны в структуре слова”, хотя лексические и грамматические критерии должны играть решающую роль, причем „морфологические своеобразия сочетаются с синтаксическими в органическое единство”, ибо „нет ничего в морфологии, чего нет или прежде не было в синтаксисе и лексике”. Анализ смысловой структуры (значения), изменения и синтаксической роли слова привел В. В. Виноградова к установлению четырех основных грамматико-семантических категорий слов: 1. Слова-названия (существительное, прилагательное, числительное, глагол, наречие, слова категории состояния), к которым примыкают местоимения, „образуют предметно- смысловой, лексической и грамматческий фундамент речи” и являются частями речи. Местоимения названы „пережитками”. Но еще в 1950 г. В. В. Виноградов отказался от этого взгляда и признал эту часть речи продуктивной. В части речи включается группа самостоятельных слов - так называемая , „категория состояния” Л. В, Щерба предложил этот термин для слов, употребляющихся в роли главного члена (сказуемого) безличного предложения: можно, нельзя, надо и т.п., а также для сходных с наречиями хорошо, приятно, прохладно и подобные, т.е. образованные от прилагательных, но являющиеся омонимами по отношению к ним и https://biblioteca-digitala.ro 193 соответствующими наречиями. Ср.: Это произведение прекрасно (краткое прилагательное). Он прекрасно прочитал эти стихи (наречие). Весной в лесу прекрасно (категория состояния). 2. Частицы речи, т.е. связочные слова, лишенные номинативной функции, ближайшим образом связанные с техникой языка, причем „их лексические значения тождественны с грамматическими”, слова, лежащие на грани словаря и грамматики. В разряде „частиц речи” (служебных слов) Виноградов различает кроме предлогов, союзов и частиц, еще связки, происходящие основном от глаголов. Ср.: Он был в лесу (глагол). Он был директором (связка). 3. Модальные слова, лишенные, как и связочные слова, „номинативной функции, но более лексичные”. Они вклиниваются в предложение, отмечают отношение речи к действительности с точки зрения субъекта речи. Присоединенные к предложению модальные слова оказываются за пределами как частей речи, так и частиц речи, хотя по внешности могут походить и на те и на другие. Модальные слова типа вероятно, конечно, беспорно, без сомнения, кажется и т.п. несколько напонимают традиционные „вводные слова”, но не совпадают с ними полностью и рассматриваются как одна из важных категорий именно морфологии, а не синтаксиса. Эти слова „выражают модальность высказывания в целом или отдельных его компонентов. Иногда они выступают в роли стилистического ключа, открывающего модальность предложения” (с. 725). 4. Междометия в широком смысле слова, не имеющие познавательной ценности, синтаскически неорганизованные, неспособные сочетаться с другими словами, обладающие аффективной окраской, близкие к мимике и жестам. Так как некоторые части речи оказываются „сомнительными, неполноправными”, В. В. Виноградов считает, что „легче всего https://biblioteca-digitala.ro 194 оспорить право называться частью речи у междометий”. Приводится мысль Ж. Вандриеса (Язык, Москва, 1937, с. 136) „как бы ни было велико значение междометия в речи, оно явление другого порядка (...). Оно не имеет ничего общего с морофологией. Оно представляет специальную форму речи - речь аффективную, эмоциональную, или иногда речь активную, действенную; во всяком случае оно останется за пределами структуры интеллектуальной речи”. Деление частей речи на основные грамматичекие категории обусловлено: 1. различиями тех синтаксических функций, которые выполняют разные категории слов в связной речи, в структуре предложения; 2. различиями морфологического строя слов и форм слов; 3. различиями вещественных (лексических) значений слов; 4. различиями в способах отражения действительности; 5. различиями в природе тех соотносительных и соподчиненных грамматических категорий, которые связаны с той или иной частью речи. В системе частей речи „найболее резко и определенно выступают грамматические различия между разными категориями слов”. Выделение основных структурно-семантических типов слов помогает внести некоторую ясность в учение о частях речи. К частям речи не принадлежат ни модальные слова, ни междометия, ни свя- зочные слова или частицы речи. Круг частей речи ограничивается „пределами слов, способные выполнить номинативную функцию или быть указательными эквивалентами понятий” (с. 41). Таким образом понятие „части речи” у В. В. Виноградова выступает не в широком смысле слова (общепринятом), а в более узком и в противопоставлении с частицами речи. Грамматики современного русского языка второй половины нашего столетия повторяют в основных чертах схему деления, принятую Виниградовым, хотя и вносят некоторые измениения'. Академическая грамматика 1952 г.8 не рассматривает части речи в теоретическом плане. Части речи анализируются с точки зрения присущуих им грамматических категорий, т.е. с учетом как https://biblioteca-digitala.ro 195 семантики, так и морфологии и сиптаскиса. Не выделяются слова категории состояния, модальные слова и связки, которые рассматриваются в особых параграфах разделов, посвященных другим частям речи (см., к примеру, § 962, Предикативные наречия). Ряд исследователей придерживаются принципов классифи- кации, предложенных Виноградовым^, другие продолжат спор относительно категории состояния ! О. М. И. Панов! 1 выделяет пять частей речи, которые характе- ризуются понятиями признак и процессуальностъ (прилагательное, наречие, деепричастие, глагол). Существительное как не-признак - это часть речи, с „нейтральным значением”. Числительные не считаются особой частью речи, так как их семантический признак не подходит под принятые характеристики частей речи. Местоимения распределяются между другими частями речи. Представляет интерес классификация, предложенная в проекте новой академической грамматики*^. к традиционным десяти частям речи причисляются причастия, деепричастия, модальные слова, компаратив. Некоторые традиционные части выступают в новом объеме: 1. прилагательные включают порядковые числительные и местоимения, изменяющиеся по образцу прилагательных; 2. местоимения ограничиваются лишь предметно-личными; 3. числительные содержат лишь количественные слова. Грамматика современного русского литературного языка, ИЯ АН СССР, 1970, академическая Русская грамматика 1980 г. выделяют традиционные десять частей речи. В указанных грамматиках, распыляющих местоимения по разным частям речи, собственно местоимениями признаются лишь местоимения-существительные, которые своеобразно выражают категории рода, числа и падежа. Интересно упомянуть, что в Грамматике 1970 г. появляется понятие синтаксический дериват, т.е. синтаксически обособившиеся значения, которые находятся: 1. в пределах наречия и существительного - так называемые предикативы (весело, грустно и др., время, пора и др.); . 2. в пределах прилагательного, существительного и глагола - так называемые модальные слова (буквально, вероятно и др., правда, словом, в частности и др., признаюсь, кажется, говорят и др.). https://biblioteca-digitala.ro 196 В последней академической грамматике 1980 г. находим, таким образом, новую интерпретацию нескольких грамматических явлений, основанную на теории В. В. Виноградова о частях речи. Речь идет о расширении разрядов прилагательных (порядковые и местоименные), о распылении традиционного класса местоименных слов (местоимение-существительное как часть речи), об исклю- чениии порядковых и дробных числительных из числительных как часть речи, о признании междометий как особого лексико-грамма- тического класса слов. Части речи - на основе учения В. В. Виноградова - определяются как классы слов, характеризующиеся^; 1. наличием обобщенного значения, абстрагированного от лексических и морфологических значений всех слов данного класса; 2. комп леском определлных морфологических категорий и определенной системы тождественной организацией парадигмы; 3. общностью основных синтаксических финкций. Наряду с новейшими достижениями лингвистики глубокий, четкий анализ частей речи, предложенный В. В. Виноградовым, оставил прочные следы в русской грамматике и продолжает быть актуальным и в наши дни^. Заслуга В. В. Виноградова состоит в том, что классификации, предложенные им, помогают лучше раскрыть место и удельный вес отдельных лексико-грамматических разрядов, чем обычное их рассмотрение без выделения этих своеобразных объединений (15), а также в том, что он главное внимание уделяет установлению основных грамматических категорий и разрядов в пределах каждой части речи, описанию важнейших грамматических способов словообразования и формообразования и выяснению всего ценного, что в области грамматического учения о слове дает русская научная традиция и современная автору разработка конкретных проблем русской грамматики. https://biblioteca-digitala.ro 197 ПРИМЕЧАНИЯ 1 М. В. Петерсон, О частях речи в русском языке, в сб.Вопросы грамматического строя, Москва, 1955, с.175, 2 Л. В. Щерба, О частях речи в русском языке, в сб. Избранные работы по рускому языку, Москва, 1957, с. 63. 3 И. В. Ягич, История славянской филологии, СПб., 1910 („Энциклопедия славянской филоллогии”, вып. I; см. А. Е. Супрун, Части речи в русском языке, Москва, 1971, с. 12). 4 См. Роль русской науки в развитии мировой науки и культуры, т. III, кн. I, „Ученые записки МГУ”, вып. 106, Москва, 1946. 5 А. А. Шахматов, Учение о частях речи, в кн. Из трудов А .А. Шахматова по современному русскому языку, Москва, 1952, с. 29. 6 См. Современный русский язык (1938), Русский язык. Грамматические учения о слове (1947, изд. второе, Москва, 1972). 7 См. Современный русский язык, под ред. Е. М. Галкиной- Федорук (1952 г.), где детально освещается особое положение звукоподражательных слов; авторы курса лекций Современный русский язык. Морфология, под ред. В. В. Виноградова (1952 г.) полностью излагают концепцию редактора книги; А. М. Финкель и H. М. Баженов (Современный русский литературный язык, Киев, 1954 г.), А. Н. Гвоздев (Современный русский литературный язык, Москва, 1958 г.) не выделяют разряды категории состояния и модальных слов; см. и К. Болла и др., Курс современного русского языка, Будапешт, 1968; А. В. Исаченко, Грамматический строй русского языка в сопоставлении со словацким, II, Братислава, 1960; Михай Лозбэ, Современный русский литературный язык. Морфология, Яссы, 1977; Русская грамматика, »Academia Praha”, I-II, 1979; Е. Bemeker, М. Vasmer, Russische Grammatik, Berlin, 1971; Andrzej Boguslawski, Stanislaw Karolak, Gramatyka rosyjska w ujçciu funkcjonalnym, Warszawa, 1970; M. Bucă, I. Evseev, Limba nisă contemporană. Morfologia, Timișoara, 1977; R. Eckblom, Rysk Grammatik, Stockholm, 1954; I. Evseev și alții. Limba rusă contemporană, București, 1982; P. Garde, Grammaire russe, 1, Phonologie, Morphologie, Paris, 1980; Mircea Gheorghiu, Limba rusă contemporană. Morfologia, https://biblioteca-digitala.ro 198 1974, 4-е изд., București, 1995; А. V. Isaöenko, Die Russische Sprache der Gegenwart, I, Formenlehre, Halle (Saale), 1962; Issues in Russian Morphosyntax (ed. by M. S. Flies, R. D. Brecht), Colombia, Ohio, Slavica Publishers Inc., 1985; N. Mangul, V. Vascenco, I. Oiță, Limba rusă literară contem- porană, București, 1962; Radmilo Maroseviö, Gramatika ruskogo Jezika, Beograd, 1983; A. Mazon, Grammaire de la langue russe, Paris, 1949; A. Mișan, Limba rusă contemporană. Morfologia, I, Cluj-Napoca, 1981; H. Mühlisch, Einfilrhrung in die Morphologie der russischen Gegenwartssprache, Berlin/München, 1965; Galina Stilman, William Harkins, Introductory Russian Grammar, Waltman, Massachusetts- Toronto-London, 1964; E. Tauscher, G. Kirschbaum, Grammatik der russischen Sprache, Düsseldorf, 1970; B. Unbegaun, Russische Grammatik, Göttingen, 1969. 8 . Грамматика русского языка, Редакционная коллегия: В. В. Виноградов, Е. С. Истрина, С. Г. Бархударов, Москва, 1952, 2-е изд. 1960. 9 См. М. Н. Петерсон, О частях речи в русском языке, в сб. Вопросы грамматического строя, Москва, 1955; Н. С. Поспелов, Соотношения между грамматическими категориями и частями речи в современном русском языке, ВЯ, 1953, 6, и др. 10 См. А. Шапиро, Есть ли в русском языке категории состояния как часть речи?, ВЯ, 1955, 2; А. В. Исаченко, О возникновении и развитии „категории состояния” в славянских яхзыках, ВЯ, 1955, 6; Е. М. Галкина-Федорук, о категории состояния в русском языке, РЯШ, 1957,4. 110 частях речи в русском языке, „Научные доклады высшей школы. Филологические науки”, 1960, 4. 12 Основы построения описательной грамматики современного русского литературного языка, отв. редактор Н. Ю. Шведова, Москва, 1966. 13 Русская грамматика, Гл. ред. Н. Ю. Шведова, Москва, 1980. 14 См. некоторые работы последних лет, где определенные классы слов, предложенные Виноградовым и не включенные в https://biblioteca-digitala.ro 199 последнюю академическую грамматику, продолжают выступать самостоятельно, как это делал Виноградов. К примеру, см. Н. А. Ямко-Триницкая, Русская морфология, Москва, 1989, где в главе „Служебные слова” отдельно выступают „Связки” (с. 156-158), а в главу „Слова вне частей речи” (с. 164-165) включаются и вводные слова; Современный русский язык, под ред. В. А. Белошапковой, Москваг 1989, с. 521. 15 См. А. Н. Гвоздев, Современный русский язык, Москва, 1958, с. 138. TEORIA LUI V. V. VINOGRADOV CU PRIVIRE LA PĂRȚILE DE VORBIRE ÎN LIMBA RUSĂ (Rezumat) în evoluția gândirii teoretice ruse privind părțile de vorbire, V. V. Vinogradov rămâne un important moment de referință. Sistematizând teoriile din lingvistica rusă despre părțile de vorbire, V. V. Vinogradov abordează sintetic părțile de vorbire pe baza unei minuțioase analize a sensului cuvintelor, a formelor și structurilor în limba rusă contemporană. Se stabilesc, astfel, patru categorii gramatical-semantice de cuvinte: 1. părțile de vorbire - cuvinte de sine-stătătoare: substantive, adjective, numerale, verbe, adverbe, „categoria stării”, cărora li se alătură acele cuvinte pronominale care sunt substitute substantivale. 2. Particule de vorbire - cuvinte auxiliare, respectiv prepozițiile, conjuncțiile, particulele și copulele (de origine verbală). 3. Cuvinte modale - reflectând atitudinea subiectivă a vorbitorului față de realitate. 4. Interjecțiile în sensul cel mai larg al cuvântului. Studiul relevă și ilustrează influența concepțiilor lui V. V. https://biblioteca-digitala.ro 200 Vinogradov asupra gramaticilor academice (1952, 1980) și celor de tip universitar. https://biblioteca-digitala.ro LITERATURA https://biblioteca-digitala.ro Mesianismul slav ca teorie globală 4 și remediu universal (I) Comeliu Barborică 1. Izvoare Vecinătatea geografică, contactele politice, de prietenie sau adversitate, legăturile culturale sau religioase determinate de apartenența la anumite zone ale civilizației europene, au făcut să se mențină în permanență vie, la toate popoarele slave, conștiința înrudirii lor etnice. Cronicile, legendele, scrierile cu caracter religios sau istoriografie din epoca veche vorbesc despre originea comună și despre așezările slavilor în Europa. O dovadă a continuității acestei conștiințe este și păstrarea în textele amintite a cuvântului slav ca termen generic, chiar și după ce popoarele slave s-au diferențiat, dându-și alte nume, acelea pe care le cunoaștem astăzi: ruși, ucraineni, bieloruși, polonezi, cehi, slovaci, sârbi, bulgari etc. La popoarele slave situate în spațiul estic și sud-estic al Europei, această conștiință s-; menținut mai ales datorită limbii slavone și culturii în această limbă. începând din secolul al XVI-lea și, mai ales, din cel de-al XVII-lea, simpla conștiință a înrudirii etnice și lingvistice se transformă în dorință de colaborare politică sau religioasă. Dar, abia în secolul al XIX~lea, cu precădere în perioada romantică, va deveni o idee de temelie în culturile și literaturile slave, inclusiv în conduita politică a popoarelor respective. Scrierea, limba literară slavonă, precum și primele texte scrise în această limbă s-au născut în secolul IX pe teritoriul Moraviei Mari, stat slav care, la un moment dat, cuprindea o parte din Panonia, Slovacia, Moravia și Boemia de astăzi. Căutând să se emancipeze de vecinul său mai puternic de la vest, Imperiul franc de răsărit, cneazul morav Rastislav caută să https://biblioteca-digitala.ro 204 stabilească legături cu Bizanțul. De altfel, interesul era reciproc. Amândouă statele se învecinau cu bulgarii, iar Bizanțul avea, de mai multă vreme, dificultate cu ambiția expansionistă a acestora spre sud. Așa se explică de ce cneazul morav a trimis o solie la împăratul Mihail al Bizanțului, cerându-i misionari care să propovăduiască religia creștină și să organizeze instituțiile ecleziastice pe teritoriul statului său (863). Conștiința comunității de obârșie apare chiar în unele dintre primele texte scrise în limba veche slavă. în legenda despre viața lui Metodic, se atribuia împăratului bizantin aprecierea după care cei doi frați misionari, Chirii și Metodie, vorbeau “curat în limba slavă** și, tocmai de aceea, deși proveneau din regiunea Salonicului, I se păreau potriviți pentru a propovădui cuvântul Domnului într-o altă zonă pe care, după cum se vede, o considera din punct de vedere etnic și lingvistic una și aceeași cu cea din Balcani. Intr- un panegiric poetic, Cuvânt de laudă pentru Chirii filozoful, Clement de Ohrida folosea același termen generic, vorbind despre etnie, pe care o numește “norodul slav”. O oarecare diferențiere între neamurile slave exista încă în secolul al IX-lea, de vreme ce în legendele privitoare la activitatea celor doi misionari se vorbește despre moravi, iar slavii din Balcani erau numiți bulgari, dar, paralel, s-au folosit șl au continuat să se folosească fără întrerupere termenii generici de neam slav și limbă slavă. Bulgarii erau nu numai bulgari, ci șl slavi, rușii erau nu numai ruși, ci și slavi etc. O amplă imgine a unității primare și a dispersării ulterioare a slavilor o oferă așa-zisa Cronică a lui Nestor, cea mai veche scriere istoriografică rusească, provenind din secolul al XH-lea. Povestea începe cu presupusa plecare a slavilor din Babilon; ei s- ar fi așezat pe Dunăre, în zona carpato-balcanică, formând aici substratul peste care s-au suprapus “valahii” (romanii). Patria comună a slavilor ar fi fost, deci, situată la nord șl la sud de Dunăre, de unde s ar fi răspândit luându-și nume diferite, dar continuând să fie numiți de autor “slavi.” “Mulți ani în urmă, slavii se stabiliră pe Dunăre, unde este acum țara ungurilor și a https://biblioteca-digitala.ro 205 bulgarilor. De aici slavii se răspândiră pe pământ și au primit nume după țările unde s-au așezat...”1. '‘Căci era un singur popor slav, slavii care erau așezați pe Dunăre și au fost supuși de unguri, și moravii, și cehii, și polonii care se numesc acum ruși. Pentru ei s-a tradus mal întâi, în Moravia, Sfânta Scriptură, iar scrisul și limba s-au numit slave...”2. Cronicile rusești medievale (Letopisețul de la 1494, Letopisețul de la 1512, ca și Cronica lui Nestor șl Stepennaja kniga - Cartea rangurilor, ambele din secolul al XVI-lea, precum și altele) au reluat, afirmă V.I. Șahmatov, aproape textual, ideile lui Nestor despre unitatea primară a slavilor; mai mult chiar, pe măsură ce statul moscovit se extindea și căpăta putere, ideea unității slave devine un fel de drapel, ce exprima cât se poate de elocvent ambițiile șl forța încă latentă ale acestui stat, care va ajunge, peste câteva secole, să domine Europa: "Nu s-a păstrat aproape nici o cronică rusească în care să nu se vorbească de unitatea slavă (...). Cărturarii ruși nu s-au mulțumit doar cu transcrierea unor pasaje din Cronica lui Nestor și să opereze doar modificări redacționale, ci și-au însușit în mod conștient Ideea slavă”3. După căderea Constantinopolului și instalarea puterii otomane în Balcani, Rusia a încercat să preia rolul avut cândva în creștinătate de Imperiul Bizantin, exprimând năzuința de a face din Moscova "a treia Romă” - năzuință care, chiar dacă nu s-a împlinit în plan ecleziastic, trăda voința de mare putere a statului moscovit. Ideea, care s-a dovedit profitabilă pe plan politic, este proclamată în Letopisețul de la 1512 și, mai ales, în Stepennaja kniga, o scriere despre cnezii ruși de la Riurik la Ivan cel Groaznic. Evocându-se vremurile unității de odinioară a slavilor, în Stepennaja kniga se formulează ideea reunificăril politice a tuturor slavilor într-un singur stat. Pentru prima dată, conștiința înrudirii etnice și lingvistice se tranformă în idee activă cu caracter politic. V.I. Șahmatov face la această cronică următorul comentariu semnificativ: "Este o teorie preferată a autorului Cărții rangurilor (cea privitoare la statul slav comun - https://biblioteca-digitala.ro 206 n.nj, căci o repetă de trei ori. Totodată, nu este vorba de o simplă informație istorică, deoarece stăpânitorii moscoviti au avut întotdeauna grijă ca prin precedente istorice să-și. demonstreze drepturile lor istorice asupra unora sau altora dintre țari. Moscovitul a visat întotdeauna ca «marea noastră tară rusească» să se ridice din nou la «măreția de odinioară, cum a fost la început, pe vremea marelui cneaz Vladimir», pentru ca «să strălucească vestita cetate de scaun a Moscovei ca un al doilea Kiev»"^. (Citatele selecționate de Șahmatov sunt din Letopisețul de la Kazan). Deși s-au atașat ca orientare religioasă de Roma, Iar ca orientare culturală de Occident, și croații au păstrat vie în memorie conștiința apartenenței lor etnice și lingvistice la lumea slavă. Memoria conservatoare a croaților (punând deocamdată în paranteză conflictele ulterioare din fosta Iugoslavie) trebuie pusă pe seama unui instinct firesc de supraviețuire națională, ei situându-se, ca și slovenii, la periferia lumii slave și în vecinătatea unor grupuri etnice total diferite, precum erau germanii și italienii, aceștia având și un plus de civilizație, și forță politică. Un alt factor de menținere a conștiinței slave a fost și utilizarea, până mai târziu (secolul al XVdea) a slavonei și chiar a celei dintâi scrieri slave, cea glagolitică, paralel cu limba latină. Rezistența tradiției slavone a fost atât de mare, încât papa Inocențiu al IV-lea s-a văzut nevoit ca, în anul 1244, să le permită călugărilor din numeroasele mănăstiri benedictine din Istria, Dalmația șl insula Krk să folosească slavona în cazul că nu cunosc limba latină. Cu caractere glagolitice a fost tipărit, de pildă, Liturghierul de la 1483. Istoriografia croată veche, stimulată și de interesul papalită- ții pentru cucerirea unor noi zone de influență în Europa răsări- teană ortodoxă, tratează adesea pe larg și savarft despre evoluția istorică a slavilor. Este cazul lui Vlcko Pribojevic, călugăr domi- nican, autorul lucrării De origine succesibusque Slavorum (Despre originea și evoluția istorică a slavilor, 1532) sau al lui Mavro Orbini, cu lucrarea scrisă în limba italiană 11 reqno dei Slavi (1601). https://biblioteca-digitala.ro 207 Cel mai interesant moment al evoluții ideii de conlucrare dintre slavi, după cronica rusească Cartea rangurilor, îl reprezintă activitatea croatului Juraj Krizanic (1618 - 1683), un cărturar deosebit de instruit. A urmat școala iezuita de la Zagreb, a făcut studii de teologie și filozofie la Graz, apoi la Bologna și Roma, învățând limbile clasice, dar și rusa. în anul 1641, la vârsta de numai 23 de ani, a înaintat Con- gregației propagandei (Propaganda lide), de pe lângă Scaunul papal, cererea de a i se permite plecarea în Rusia, cu scopul de a propaga acolo ideea unificării slavilor ortodocși cu biserica romano-catolică. Cererea i-a fost mițial respinsă, totuși, după cinci ani, în 1646, a fost trimis la Smolensk, la episcopia catolică de acolo. Smolenskul era la acea dată încă sub stăpânire polo- neză. în anul următor însoțește o misiune poloneză la Moscova, unde rămâne vreme de două luni. Fiind rechemat la Roma, face repetate cereri de a pleca din nou în Rusia, în scopul acelorași demersuri unificatoare pe care le mai invocase, dar este mereu refuzat. Până la urmă pleacă fără autorizația papală. Scopul lui (pe care îl aflăm de la V.L Piceta, cel mai avizat cunoscător al operei lui Krizanlc) era “de a opri războiul rușilor cu Polonia și de a-i spune țarului: Tu ești singurul, o, țarule, care ne ești acum dat de Dumnezeu să-i ajuți pe slavii de peste Dunăre, și pe Ieși, și pe cehi să învețe să cunoască apăsările și rușinile lor, să se gândească la luminarea neamului și jugul nemțesc să-l alunge de la porțile lor*’5. Numai că, probabil spre uimirea lui, la Moscova nu este primit cu ospitalitate, dimpotrivă, este considerat vagabond și deportat la Tobolsk, în Siberia, unde a stat cincisprezece ani, timp suficient de meditație, în care convingerile lui panslave, în loc să slăbească, s-au conturat cu și mal mare claritate. în cele din urmă, în 1678, după urcarea pe tron a țarului Feodor Alexeevici, 1 se îngăduie revenirea la Moscova, dar el părăsește Rusia și se așează la o mănăstire din Lituania. De aici vrea să se întoarcă la Roma, dar nu i se permite. Fuge de la mănăstire, se înrolează în armata regelui Poloniei, Jan Sobieskl, și moare în luptele de la Viena, în anul 1683. https://biblioteca-digitala.ro 208 în biografia lui Krizanic sunt multe momente obscure. De aceea nu este deloc sigur că și-a păstrat până la capăt convingerile panslave; de ce a părăsit Rusia și de ce a dorit să se reîntoarcă la Roma? Iar înrolarea lui în armata lui Sobleski trebuie pusă mai degrabă pe seama faptului că bătălia de la Viena putea să se termine dezastruos pentru întreaga Europă creștină. Oricare ar fi fost meandrele gândirii lui Krizanic, posteritatea nu are altă posibilitate de a-i judeca ideile decât după singura sa operă ce s-a păstrat în manuscris și a fost publicată abia în secolul al XlX-lea, în Rusia: Politica sau Convorbiri despre cârmuire. Se vede din această scriere formația sa de erudit umanist, care își sprijină argumentele raportându-se la nume ilustre precum Homer, Platon, Aristotel, Plutarh, Cicero, Titus Livius, Machiavelli. Politica este o scriere de orientare panslavă. Autorul afirmă că toate popoarele slave au fost cândva libere și au avut regi proprii. Germanii au fost, însă, neamul care a provocat declinul statelor slave și au contribuit la împuținarea populației lor. în zonele periferice, slavii au fost fie asimilați, fie dislocați prin infiltrări germanice: orașele cehe și polone, scria el, sunt pline de nemți care manifestă un dispreț profund față de populația băștinașă. El propunea ca toți slavii să se strângă în Jurul Rusiei, sa formeze un stat unic și să vorbească o singură limbă. De altfel, și limba în care și-a redactat lucrarea este un amestec de slavonă, rusă și croată. Venind dintr-o altă lume, cea occidentală, ajunsă la un grad superior de cultură și civilizație, Krizanic vede realitățile rusești cu luciditate, având numeroase obiecții. După el, Rusia ar trebui să se modernizeze ca mod de organizare politică, recomandând, în esență, proiectul lui Machiavelli. Idealul de cârmuire recomandat era monarhia absolută și luminată. De la monarh pretinde înțelepciune și bunătate. Puterea statului ar trebui să se bazeze nu pe bogăția monarhului, ci pe cea a supușilor săi. Recurgând u- se la anumite reforme, se va ajunge la o prosperitate generală a tuturor https://biblioteca-digitala.ro 209 cetățenilor. Străinii - dintre care îi menționează pe nemți și pe greci - trebuie înlăturați din activitățile meșteșugărești șl negustorești. în sensul teoriei sale, a unificării tuturor slavilor, a aprobat actul de unire dintre Rusia șl Ucraina - eveniment care s-a petrecut chiar în timp ce el se afla la Moscova - cu condiția ca ucrainenilor să li se acorde o anumită autonomie. Acesta este demersul utopic panslav al lui Juraj Kri^anic. Utopic, pentru că în secolul XX croații n-au avut dorința să se mențină în uniune statală federativă nici măcar cu un grup mai restrâns de neamuri slave, dintre care sârbii le erau cei mal aproplați, vorbind și scriind în același idiom. Și la polonezi s-a conservat, din cele mai vechi timpuri, sentimentul comunității etnice cu ceilalți slavi. De altfel, poziția geografică a Poloniei era favorabilă unei asemenea conservări: la sud-vest se învecinau cu cehii șl slovacii, iar la răsărit cu ucrainenii, bielorușii, iar în momentele de maximă expansiune și cu rușii. Organizați de timpuriu într-un stat puternic, (Polonia a fost ștearsă de pe harta Europei la 1795), aspirând să-și extindă dominația cât mai departe, peste ținuturile ortodoxe răsăritene, ■ polonezii au gândit întrucâtva altfel relațiile lor cu ceilalți slavi. La apogeul puterii lor, chiar și atunci când nu mal aveau nici o putere, dar trăiau visuri romantice, polonezii și-au atribuit rolul mesianic de unificatori ai tuturor neamurilor slave într-un singur stat - contrar aspirațiilor rusești. La începuturile istoriei lor, polonezii au avut relații strânse cu cehii și slovacii. Moravia Mare se întindea, la un moment dat, peste Vistula mijlocie și ținuturile Cracoviei. Primii regi cehi șl polonezi erau în raporturi de rudenie, moștenind adesea coroana unul de la celălalt. La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, dinastia poloneză a Jagellonilor a stat pe tronul Boemiei. Cele dintâi manifestări literare sunt legate, în Polonia, de activitatea episcopului praghez Vojtech-Adalbert, mort în anul 997. A fost un om instruit; stagiul monahal l-a făcut la mănăstirea Monte Cassino, din Roma. Lui 1 se atribuie cel mai vechi text poetic polonez, o rugăciune pentru Fecioara Maria ■ . . ' ' ' ■ . 11 ■ 'l ■ . . I 1 ■ . I / https://biblioteca-digitala.ro 210 (Bogurodztca), care a circulat și la cehi și la slovaci. După moarte a fost sanctificat. Viata și activitatea lui, puse în slujba creștinismului, au fost glorificate în mai multe legende scrise în limba latină. Deși s-a menținut ferm pe poziții romano-catolice, Polonia a manifestat, totuși, o anumită toleranță față de mișcările de reformă religioasă - la începutul acestora -, ba chiar a recepționat de la vecinii lor cehi unele idei husite. în anul 1415, la Sinodul episcopal de la Konstanz, convocat pentru a discuta "ereziile” lui Jan Hus și Jeronym de Praga, episcopii polonezi au luat partea celor doi învățati cehi, încercând să evite condamnarea acestora la pedeapsa capitală. Dar, momentul cel mai de seamă în relațiile dintre cehi și polonezi în epoca veche îl reprezintă activitatea literară a lui Mikoiaj Rej (1505 - 1569), care a fost receptiv la ideea husită și luterană a introducerii limbii naționale - fenomen care începuse să ia amploare șl în alte țări - în oficierea serviciului religios și în literatura religioasă. A tradus primul psalmii lui Davld în limba polonă, luând ca model psaltirea cehă husită. Cu Mikoiaj Rej începe o eră nouă în literatura polonă: cea a literaturii în limba națională. Ne-am referit la relațiile polono-cehe, care au fost, îndeobște, fertile. Nu același lucru se poate spune despre relațiile polonezilor cu slavii de la răsărit, cu Rusia și Ucraina. Polonia a căutat să se extindă cât mai mult spre răsărit, războindu-se adesea cu statul moscovit și alipindu-șl pentru câteva secole, teritoriile ucrainene de la vest de Nipru. Dar, pe plan cultural, Ucraina a avut de câștigat de pe urma contactelor cu Polonia, un flux de idei și forme literare noi, îmbogățind cultura ucraineană, mai ales în secolul al XVII-lea. După pactul de unificare de la 1667, Ucraina, trecută sub aripa Moscovei, va intra într-un prelungit declin cultural, ca urmare a presiunilor din ce în ce mai mari de a scoate din uz limba ucraineană ca limbă literară șl a o înlocui cu limba rusă. în plus, în acele timpuri însăși cultura rusă nu ținea pasul cu cea occidentală, începând să se modernizeze abia prin cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. https://biblioteca-digitala.ro 211 Secolul al XVII 1 ea aduce și în gândirea poloneză, deși poate doar intr-un plan secund, semne ale activizării conștiinței comunității de obârșie, firește, într o versiune care poartă pecetea orgoliului “Republicii Polone”, cum se Intitula în mod oficial regatul Poloniei. Cercetătorul ceh al raporturilor interslave, Frank Wollman citează scrierea prea puțin cunoscutului Wojciech Dșboleckl, Instaurarea unei stăpâniri unice în lume (Wywod jedynowladnego panstwa swlata, 1633) , o veritabilă fantasmagorie, care are doar scuza de a fi fost precedată în istorie de diverse încercări de cucerire a întregii lumi. Autorul își manifestă dorința ca Polonia să unifice întreaga Europă sub stăpânirea ei. El evocă în sprijinul acestui deziderat mulțimea și întinderea teritorială de odinioară a slavilor. Polonii, afirma el, sunt slavi, iar slavii sunt sarmații din vechime, un popor extrem de numeros și cu mare faimă. După părerea lui, limba slavilor este limba vorbită inițial de toate popoarele pământului, chiar și de perechea edenică, Adam șl Eva. în concluzie, regele Poloniei îi va bate pe turci și va instala capitala sa și a întregii lumi în munții Libanului, acolo de unde a venit Polach, strămoșul polonezilor. După interzicerea liturghiei în limba slavonă (885) și introducerea limbii latine în activitățile culturale, au mal trecut cel puțin două secole până când rezistența slavonei să fie înfrântă definitiv pe teritoriul unde trăiau cehii și slovacii. în Boemia, centrul de rezistență a devenit mănăstirea Sâzava, care a întreținut legături cu biserica răsăriteană de la Kiev; călugării de aci scriu și traduc în limba slavonă. Ei au apărat dreptul la liturghie în limba slavonă și prin scrieri în limba latină, cum este Vita minor, o legendă despre viața sfântului Prokop, întemeietorul mănăstirii, scrisă după anul 1200. Din secolele X și XI s-au păstrat mai multe scrieri în slavonă: Carte despre obârșia șt suferințele sfântului cneaz Văclav, Viata sfântului Benedict, Fragmentele glagolitice de la Fraga, Foile de la Kiev etc. Reacția împotriva slavei vechi a fost deosebit de puternică. Autorul celei mai vechi cronici cehe, provenind de la începutul https://biblioteca-digitala.ro 212 secolului al Xll-lea, Kosmas, nu mal pomenește nimic despre Moravla Mare și despre activitatea lui Chirii șl Metod ie, ignorând și existenta celorlalte neamuri slave, în marea lor majoritate anexate creștinismului răsăritean. El își începe Cronica, după tipicul cronicilor medievale, cu episodul biblic al construirii Turnului Babei șl al amestecului limbilor. După Kosmas, neamul cehilor coboară direct din neamurile babilonice. în schimb, autorul unei cronici versificate în limba cehă, provenind de la începutul secolului al XlV-lea, Cronica lut Dalimil, îi plasează pe cehi într-o filiație slavă. După el, cehii se trag din sârbi șl croati, iar aceștia coborau, la rândul lor, din noroadele Babllonului: Printre ei șl sârbii, de-olaltă cu grecii în spre mare se-ndreptară, lângă ea se așezară, în tinut sârbesc era tara zisă Croația, unde zilele-și ducea unul ce Ceh se numea. Un fenomen cu totul inexplicabil, dar efemer, se petrece în cursul secolului al XlV-lea: revenirea la tradițiile slavone ale Moravlei Mari. Carol al IV-lea, rege al Boemiei și, totodată, împărat al Germaniei, aduce la Praga un grup de cunoscători dalmatlni al slavonei și scrierii glagolitice, îi instalează la mănăstirea Emaus din Praga, unde introduce liturghia în limba slavonă. Singurul document literar rămas de la acești călugări este un Evanghelier glagolitic. Cronica cehă a lui Vâclav Hâjek din Llboöany, tipărită la 1541 șl foarte apreciată pentru calitățile narative, omite să vorbească despre originea comună sau înrudirea dintre neamurile slave, probabil, ca și Kosmas, din resentimentele catolicului fată de ortodoxie. în secolul al XVII-lea, dlntr-o reacție la guvernarea https://biblioteca-digitala.ro 213 habsburgică tot mai apăsătoare, dublată și de teroarea inchizitorială, se trezesc la cehi șl la slovaci puternice sentimente patriotice combinate cu idei panslave. Bohuslav Balbin (1621 - 1688) compune Apologia limbii slave, în primul rănd a celei cehe (Dissecta tio apologetica pro lingua Slavica, praectpue Bohemica - apărută postum, la 1775) în care vorbește cu regret despre germaniza rea slavilor din zona Elbel și din orașele cehe, fenomen la care se referea și Juraj Krizanlc, în Politica, cam în aceiași ani în care își scrie și Balbin apologia sa, Reformatul slovac Daniel Sinapius-HorClCka (1640-1688), refugiat în Polonia din cauza persecuțiilor religioase, îl precede pe Herder în privința aprecierilor privitoare la caracterul șl firea slavilor: “Obiceiurile slavilor diferă după natura locurilor unde sunt așezați. Știut este că acest popor, în marea sa majoritate, se mulțumește cu mâncare și îmbrăcăminte simple, că e ospitalier, îndârjit la muncă și îndurător la suferință, priceput, înzestrat și în stare a deprinde orice meșteșug. Din sânul lui au ieșit feluriți oameni vestiți...”7. Slavii sunt un popor numeros, întinzându-se peste o mare parte a Europei, de la Marea Adriatică până la Marea Caspică (Neo-Forum latino-slavonicum, 1678). în secolul următor, iluministul slovac Adam Frantiăek Kollăr va extinde zona demografică slavă până la frontierele cu China, conform unor realități politice create de Petru I al Rusiei și de urmașii săi, care au împins dominația rusă mult spre răsărit și spre sudul asiatic. “Popoarele slave - scria Kollăr - toate o singură limbă vorbesc, cu deosebiri nu prea mari în pronunție, fără a ține seama de alte deosebiri cunoscute sub numele de graiuri. Dacă e cineva slovac, cum sunt eu, și după pilda mea ar consacra doar puțin timp pentru a cunoaște celelalte graiuri ale noastre, cu foarte mare ușurință va înțelege vorbirea și scrierea poporului nostru (slav - n.n.) pe toată întinderea sa, și dacă nevoia sau destinul i~o va cere, poate să traverseze ținuturile de la Marea Adriatică și zona polară, până la granițele chineze, fără însoțitor și fără tălmaci, fără a mai pomeni de însușirea cu totul excepțională a limbii noastre de a imita sunetele altor limbi, fapt https://biblioteca-digitala.ro 214 constatat de mine, spre marea mea bucurie”®. Adam Frantisek Kollâr face aceste observatii într-o nota de subsol la ediția îngrijită de el a scrierilor lui Nicolaus Olahus, Hungaria și Attila (1763). Un alt iluminist slovac, Matej Bel, folosește expresia de “limbă slavo-cehă” în cuvântul său introductiv la Gramatika lui Augustln Dole^al, apărută în anul 1746. Acest gen de combinație terminologică, ce concomitent îi integra și îi individualiza pe slavi, era utilizată în secolul al XVIII-lea și de sârbi. Dar, pe când limba slavo-sârbă era o realitate, un amestec de slavonă, rusă și sârbă, care s-a născut în Voivodina austriacă, prin importul de cărți și cărturari ruși, chemati de întotdeauna vajnicii și neînduplecatii sârbi pentru a contracara tendințele uniate, invenția lui Matej Bel nu era decât un mod de a arăta înrudirea dintre limba cehă și alte limbi slave. . ■ . - • . *• 2. Mesianismul slav. Cristalizarea doctrinei în secolul al XlX-lea în epoca veche, în momentul în care conștiința comunității de obârșie începe să capete accente panslave, s au configurat două tendințe mari, ambele emițând pretenții de hegemonie în lumea slavă: una reflecta interesele statului rus, alta pe cele ale statului polon, atâta vreme cât acesta a însemnat ceva în politica europeană. Ceilalți slavi, mai puțin numeroși și trăind în chingile unor puternice imperii, au gravitat spre una sau spre alta din aceste tendințe, privind plini de speranță când spre Rusia, când spre Polonia. După împărțirea statului polon (1795), slavii, cu excepția polonezilor, a ucrainenilor și a bielorușilor, și-au pus toate speranțele în Rusia. în epoca amintită, de cea mal rapidă sincronizare a literaturilor răsăritene cu ritmul literaturii occidentale șl, totodată, de individualizare accentuată a diferitelbr națiuni slave, de activizare a conștiinței lor naționale, se naște și dorința accentuată de strângere a relațiilor dintre aceste națiuni. Aspirațiile panslave sau chiar globaliste devin acum fenomene extrem de active, în cadrul multora dintre culturile slave. Acum z • . ■ https://biblioteca-digitala.ro 215 capătă contururi precise, motivări multiple și diferențiate, concepția mesianică. Ideea solidarității panslave are nuanțe specifice, în funcție de teritoriul de emanație. Slavii din Imperiul Otoman și cei din Austria habsburgicâ simțeau nevoia să se solidarizeze el între ei și, în primul rând, cu puternicul imperiu al țarilor. Rusia, pe de altă parte, vedea în ajutorul ce 1 se solicita, un binevenit prilej pentru a-și extinde sferele de influență și, nu în ultimă instanță, de a acapara teritorii noi. Relațiile dintre națiunile slave nu erau deloc atât de simple sau de idilice cum ar putea să pară la o privire superficială. Rusia era stăpână absolută peste trei popoare slave, cărora nu le recunoștea nici măcar dreptul la o limbă literară de sine stătătoare; avem în vedere pe ucraineni, polonezi și bieloruși. Dominația țaristă asupra acestor neamuri punea sub semnul întrebării, al incertitudinii șl contradicțiilor, aspirația Idealistă, exacerbată în special în exteriorul Rusiei, în imperiile habsburgice și otoman - a cărturarilor spre convergență. Ideea panslavă s-a născut ca pavăză spre exterior și remediu al dificultăților interioare. Dar n-a rămas doar atât. Apărută într- o epocă de criză, în prima jumătate a secolului al XIX~lea, când se considera că societatea europeană are nevoie de operații chirurgicale, ideea panslavă se oferea, ca multe alte teorii ale vremii, drept remediu universal. Gândirea panslavă, asimilând din filozofia germană anumite laturi, pe care le combina adesea cu patrlarhallsmul creștinismului primordial, a devenit o concepție asupra evoluției umanității întregi, nu numai a slavilor. Se considera că trecutul a aparținut altor popoare, ca cele romanice și germanice, viitorul va fi al slavilor. Ei vor instaura, din menire divină și conform mersului istoriei, domnia echității, libertății și frăției pe pământ. Precum Mesia, ei vor fi acela care vor aduce mântuirea șl împărăția dreptății, veacul de aur al umanității. Numărul celor care au gândit în acest fel a fost măre, dar esențial pentru cristalizarea ideologiei panslave, uni- versaliste este aportul ceho-slovacului Jân Kollâr șl al cunos- https://biblioteca-digitala.ro 216 cutului poet polonez Adam Mickiewicz. La întrebarea de ce tocmai slavii erau chemați să organizeze viitorul omenirii se răspundea cu argumente din perspectiva hegeliană asupra evoluției umanității, susținute de o motivație de natura morală și psihologică. Exponentii acestei doctrine, scriitori și filozofi, găseau o perfectă coespondență între așa-zisul “spirit slav” și idealurile democratice ale secolului al XlX-lea. Se susținea că, spre deosebire de alte neamuri, slavii au dintotdeauna în firea lor spiritul de dreptate, înțelegere pașnică și egalitate. Ei s au bazat pe caracterizările făcute slavilor de scriitorul bizantin Procopios din Cezareea și, mai ales, de Herder. Procopios constata la slavii din vechime modul lor democratic de rezolvare a treburilor obștești, bunătatea șl sinceritatea. Cărturarii slavi s-au simțit cel mai mult încurajați citind operele lui Herder. în antologia sa, Glasurile popoarelor în căntece (1778-1779) acesta a inclus un număr de cântece epice și balade sârbești, o legendă cehă după Cronica lui Văclav Hăjek și altele. Dar, cel mai mare ecou l-au avut considerațiile lui Herder cuprinse în opera capitală a filozofului german, Idei asupra filozofiei istoriei umanității. El releva la slavi firea blândă, ocupațiile pașnice, hărnicia, lipsa de ambiții militare și hegemonice și le prezicea un mare viitor. Este inexplicabil cum de n-a văzut Herder expansiunea teritorială a Rusiei, care s-a transformat foarte repede într-un întins și puternic imperiu cu ambiții hegemonice, cum s-a demonstrat după înfrângerea lui Napoleon; din clipa aceea, Rusia țaristă a dominat întreaga politică europeană vreme de peste un secol. “Popoarele slave ocupă pe pământ un spațiu mai mare decât în istorie, printre alte cauze și pentru că au trăit departe de romani (...). Pretutindeni s-au stabilit ca să ia în posesiune pământul părăsit de alte popoare, să-l lucreze și să se folosească de el ca niște coloniști, pastori sau plugari; prin urmare, după toate pustiirile anterioare, datorită migrațiunilor, prezența lor tăcută și harnică a fost folositoare țărilor. Ei iubeau agricultura, turmele, grânele precum șl numeroase meșteșuguri casnice și au deschis . ■ l ' ■ ■ ■ ■ - • ■ ■■■ ■ . — . — : ■ . https://biblioteca-digitala.ro 217 pretutindeni cu roadele tării și ale hărniciei lor, un negoț folositor Erau generoși până la risipă, ospitalieri, iubitori ai libertății, dar supuși și docili, dușmani ai Jafurilor și devastărilor.Toate acestea qu l-au ajutat însă împotriva asupririi, ba, dimpotrivă, au contribuit la ea. Căci, pentru faptul că n-au concurat nicicând la supremația lumii, că n-au avut în mijlocul lor niște prinți războinici ereditari, ci au preferat să plătească bir, dacă puteau astfel să-și stăpânească în pace pământul, mai multe națiuni, iar cel mai mult, din rândul semințiilor germanice, au păcătuit rău împotriva lor. Ceea ce începuseră francii, au dus saxonii la îndeplinire; în provincii întregi, slavii au fost distruși sau transformați în șerbi, iar pământurile lor împărțite între episcop! și nobili în felul acesta, poporul a căzut în nefericire; căci, în dragostea lui de liniște și hărnicie gospodărească nu și-a putut da o constituție războinică durabilă, deși nu-i lipsea, fără îndoială, curajul în cursul unei rezistențe aprige. Era nefericit, pentru că situarea lui între popoarele pământului îl adusese, pe de o parte, atât de aproape de germani, iar, pe de altă parte, își lăsase spatele descoperit la toate atacurile tătarilor dinspre răsărit, sub care, ca și sub mongoli, a suferit și a îndurat mult. Roata timpului, ce le schimbă pe toate, se învârtește mereu, fără oprire șl, întrucât aceste națiuni sunt stabilite, în majoritatea lor, în partea cea mai frumoasă a Europei, cu condiția numai ca aceasta să fie cultivată și deschisă comerțului, întrucât, de asemenea, nici nu se poate gândi altfel decât că în Europa legislația și politica vor trebui să promoveze șl vor promova, în locul spiritului războinic, hărnicia liniștită și comunicarea pașnică a popoarelor între ele - vă va fi îngăduit șl vouă, popoare cândva atât de fericite și de muncitoare, iar azi atât de adânc căzute, de îndată ce vă veți trezi din somnul vostru lung și trândav șl vă veți lepăda lanțurile de sclavi, să vă folosiți frumoasele voastre ținuturi ca pe proprietatea voastră șl să celebrați în ele străvechile voastre sărbători ale hărniciei șl negoțului pașnic”®. https://biblioteca-digitala.ro 218 3. Ideea solidarității slave la slovaci și cehi La slovaci, încă din prima Jumătate a secolului al XVIII-lea, ideea solidarității interslave a devenit, în mod curent, parte din ideologia națională în curs de formare. O întâlnim în scrierile polemice ale istoricilor Jan Baltazar Magin, JuraJ Papânek, autor al unei ample Istorii a neamului slav și JuraJ Sklenâr. Mai târziu, din scrierile cu caracter științific ideea trece în cele literare. Slavia încununată se intitulează una din poeziile lui Bohuslav Tăblie, publicată în voi. IV al Poeziilor, apărut în 1812. Poezia este tipic iluministă: autorul preamărește științele șl artele slave, exprimându-și totodată convingerea că slavii vor avea de Jucat în cultura universală un rol din ce în ce mai mare: Și mii de cunoștințe cine va afla și cine va deschide calea grea spre ele? Apollo Slavia va lumina, Un soare o va face printre stele. Adânc voi Slavia să respectați, căci tronul ei străluce peste zare; de mergi spre răsărit sau spre apus de cauți, puterea ei nu are-asemănare. Ruși, Ieși, cehi șl croațl, moravi sau sârbii temerari, silezienii - harnici făurari-, bosnlecil falnici, slavi volgari, în graiul lor frumos grăiesc slovenii, luzaclenil și dubrovnicenii. Desăvârșit, sonor și drag e graiul ce vorbim. Slavii din Austria, spre deosebire de polonezi, au fost entuziasmați de victoria armatelor ruse asupra lui Napoleon. Rusia începea să devină marea lor speranță. în 1811, poetul ceh Antonin Marek scria următoarele versuri: https://biblioteca-digitala.ro De-acolo dinspre țărmurile răsăritului adie duhul Slaviei, Stă neclintită până azi străvechea Moscovă, nebiruitele cetăți ale marelui Petru.,. Jăn Kollâr (1793-1852) a dat, pentru prima oară, convingeri- lor panslave și universaliste o formă coerentă, formulând și un program de cooperare. A fost slovac, dar ca partizan al unității lingvistice ceho-slovace, a scris în limba cehă amestecată cu elemente slovace. Ca poet și teoretician, Jăn Kollâr se situează la Intersecția dintre clasicism și romantism. Scrie unele din versurile sale în metru antic (folosindu-se de existența în limba cehă a silabelor lungi și scurte), cultivă cu precădere sonetul, dar șl elegia și epigrama; socotește drept virtuți ale poeziei sobrietatea, echilibrul, stăpânirea emoțiilor, claritatea expresiei: Ce scriu e adevărul gol ce pleacă din cumpăt pur și limpede accente, iar nu din jărăgai șl vide sentimente, ce frâul fanteziei îl dezleagă. Volumul de versuri care i-a adus gloria literară s-a numit Fiica Slaviei și a apărut la Budapesta, în 1824. Sub același titlu, volumul a mai apărut de câteva ori, poetul îmbogățlndu-1 de fiecare dată cu noi versuri, încât în forma finală din 1852 a ajuns să cuprindă 645 de sonete, distribuite în cinci cânturi, conform unei scheme ideologice: Sala, Elba, Dunărea - ape care traversează lumea slavă occidentală Lethe și Aheron, în ultimele două Imaginând un paradis, un Infern șl un purgatoriu slav. Pe măsură ce s-au înmulțit, sonetele lui Kollâr au căpătat un caracter din ce în ce mai savant, necesitând un întreg aparat de explicații, pe care autorul însuși l-a întocmit. Așa cum e structurat, volumul combină poematica erotică a lui Petrarca cu alegoria dantescă din Divina Comedie. Mina, iubita poetului, https://biblioteca-digitala.ro 220 căreia inițial poetul îi dedicase versuri de dragoste, doar puțin marcate de nostalgii panslave, devine o ființă simbolică, fiică a Slaviei, ce locuiește în paradisul slavilor. Cerul slav este populat cu acele personalități care, după aprecierea autorului, au adus foloase neamului, oameni politici, învățațl, artiști. Ciclul Aheron strânge sonete despre infernul slavilor. Aici se zbat în chinurile iadului toți cel care au dăunat slavilor în vreun fel oarecare, cu fapta sau cu vorba. în infern poate fi întâlnit și Matei Corvin, care ispășește pentru vina - ne-o spune poetul în nota de la sonetul cu nr. 525 - de a se fi exprimat despre panii polonezi în felul următor: “de când m-a făcut bunul Dumnezeu n-am pomenit oameni mai nerozi, mai leneși, mai bețivi, mai necinstiți ca panii polonezi...“. Dar nobilii polonezi erau slavi și de aceea Kollâr se simte lezat în sentimentele sale de patriot slav. La începutul ciclului Aheron se află câteva sonete referitoare la persoane sau popoare mai puțin vinovate față de slavi, sau vinovate numai involuntar. Lor 11 se rezervă Pugatoriul. Aici pătimesc sufletele popoarelor slave asimiliate de alte seminții: românii (valahii) sunt șl ei prezenți în calitate de neam amestecat slavo-latin, sngerându-se că geneza lor s-ar afla în românizarea slavilor, ceea e corespunde cu ce se scrie în vechea cronică rusească a lui Nestor. în nota explicativă privitoare la români se spune: “Valahii care trăiesc în Valahia de azi dovedesc faptul că neamul lor se trage din tați romani și mame slave. Limba lor este un amestec de latină și slavă.” (A se vedea nota la sonetul nr. 514). Volumul Fiica Slaviei este precedat de un prolog în distih elegiac. în acest Prolog se regăsesc cam toate ideile lui Kollâr cu privire la trecutul, prezentul și viitorul slavilor: Aici, dinaintea ochiului meu trist lăcrimând e țăma aceea, cândva leagăn, astăzi sicriu al poporîdui meu. Te-oprește, piclorî Aici sunt sacre locuri! Oriunde tu calci, spre boltă, al Tatrei copil, tu privește! Sau tu mai bine te strânge lângă stejarul de colo, păgubosului timp ce falnic atâta rezistă. https://biblioteca-digitala.ro 221 Mai rău, dar, ca timpul e omul prădalnic și rău, grumazul tău, Slavic, ce cată să-ți frângă, mai rău ca războiul cel crâncen, ca focul mai aprig e-acel ce cu ură-și împroașcă propriul popor. O, vremi de demult, ca noaptea în Juru-mi întinse, o, țară de glorii, dar și de rușine acuma tu plină! Din țărmul greu de trădare al Elbei, de la al Vistulei prag infidel, de la a Dunării undă la Baltica înspumată, acolo unde cândva al slavilor grai duios răsuna e lîniște-acum, de mormânt, invidia graiul ucise. Dar cine păcatul acesta la cer strigător săvârși? Cine-ntr-un neam aduse rușine lumii întregi? Roșește, zavistnică, tu, Teutonie, vecină a Slaviei, Căci mâinile tale s pătate de grele păcate! “Falnicul stejar” ce rezistă timpului este Rusia, infidelitatea” Vistulei este o aluzie critică la opoziția pe care o fă- ceau polonezii ideii de hegemonie rusă, ca și la atitudinea aces- tora în timpul campaniei lui Napoleon în Rusia. într-unul din sonetele sale afirma convingerea sa că, în viitor, slavii vor Juca un rol de prim rang în civilizația lumii: Ce vom fi noi, slavii, peste ani o sută? Ce, în Europa vom face fapte de ispravă? Viața slavă-ntocmai ca o mare lavă se va-ntlnde-n zare pe a lumii plută. Iară limba, ce-o ținu de slută și de robi doar mintea nemților gângavă, răsuna-va tare în palate, gravă, și de-al noștri dușmani ea va fi știută. Științele la slavi vor avea arena, portul, firea slavă, cântul ne-ntrecut modă fi-vor pe Elba și Sena; https://biblioteca-digitala.ro 222 O, în era-aceea de măreț avânt a domniei slave de m-aș fi născut! Sau măcar atuncea să ies din mormânt! Un mare răsunet, cel puțin într-o parte a lumii slave, a avut scrierea lui Kollâr Despre reciprocitatea literară între neamurile slave. A fost imediat tradusă în sârbă și publicată în gazeta “Narodnl list” (1835). Originalul ceh și versiunea croată au apărut în 1836 (versiunea croată însemna, de fapt, tipărirea cu caractere latine a traducerii în sârbă - singura deosebire cu adevărat marcantă între cele două “limbi")- Kollâr a rescris-o și, totodată, a lărgit-o considerabil, publicând-o la Budapesta, în 1837, în limba germană. Cartea cuprinde un elogiu adus spiritului slav, o fundamentare filozofică a mesianismului slav și un program de colaborare cul- turală între popoarele slave, cu scopul de a se ajunge la o unitate de spirit precum în Grecia antică. Kollâr deplângea lipsa de unitate a slavilor și disensiunile dintre el. Punea accentul pe unitatea spiritu- ală, excluzând ideea unificării politice: “Reciprocitatea literară (...) nu rezidă în unirea politică a tuturor slavilor, nici în conspirații demagogice sau revolte revoluționare contra stăpânirilor și guvernanților, căci din acestea s-ar naște numai haos și nenorociri"10. Urmându-1 pe Hegel, expunea în concepția sa asupra istoriei un punct de vedere modelat după sentimentele sale de patriot slav. El considera că, la scara istoriei, viața popoarelor curge precum viața omului: popoarele au o copilărie, o tinerețe, apoi o vârstă a maturității șl a îmbătrânirii. La această din urmă vârstă semințiile părăsesc scena istoriei, intrând în umbră. Continuitatea, evoluția și progresul o asigură popoarele tinere, care își însușesc experiența acumulată anterior și o duc mai departe. Popoarele care au de jucat un rol în istorie sunt alese de Providență dintre cele mal numeroase, fiindcă cele puțin numeroase “gândesc parcă numai pe jumătate, Ideile lor au aripi scurte”11. Popoarele hărăzite de Providență să ducă viața spirituală la un nivel superior de perfecționare intelectuală și morală au fost, https://biblioteca-digitala.ro 223 mai întâi, grecii și romanii, apoi în epoca modernă popoarele mmanice și germanice. Citându-1 pe Herder, cuvintele lui -Jgulitoare privind caracterul și viitorul slavilor, Kollăr trage mncluzia că a sosit vemea civilizației slave: “Timpul și omenirea i -nsă la maturitate reclamă acum o tendință universală, pur mană; această mare misiune poate fi dusă la bun sfârșit numai se un popor mare, mereu creator, neîncremenit într-o formă 2nume, așa cum este neamul slav”1 A De ce slavii? Mai întâi : entru că erau un popor numeros: Kollăr demonstra că slavii nrmează o singură mare seminție, divizată doar în patru ‘ramuri”: rusă, iliră (toți slavii din sud - slovenii, croații, sârbii, rulgarii ar fi trebuit să se unească sub denumirea de iliri și să rilosească o singură limbă literară), poloneză și cehoslovacă, .im bile literare fiind și ele, în mod corespunzător, reduse la numai ratru. De altfel, poetul a și scris într-o limbă amestecată ceho- slovacă. în al doilea rând, pentru că sunt un neam tânăr și riguros. în al treilea rând, pentru că firea lor funciarmente paș- nică, democratică și iubitoare de libertate, așa cum Kollăr știa de ’.a Herder că sunt slavii, i-ar fi predestinat să înfăptuiască pe pă- mânt idealurile moderne ale echității, egalității și libertății: “Con- form principiului cultural antic și germanic, se considera drept alorie dacă cineva făcea din oameni sclavi sau servi, un astfel de ■H— asupritor devenea erou sau cavaler, fapta lui era numită eroism sau cavalerism; servul sau sclavul, frustrat de libertate, era dis- prețuit, batjocorit, înjosit; acum este altfel, după concepția și ma- turitatea de astăzi, dacă vreți să-i spunem slavă, rușinea se răs- frânge nu atât asupra celui asuprit, cât asupra asupritorului și a celui ce i-a răpit libertatea” . Simptomele decadenței Occidentului se manifestă cu preg- nanță în arta modernă. Arta occidentului romanico-germanic, își continuă Kollăr argumentația, dă semne de oboseală, de “îmbă- trânire”. Arta romantică, produs al civilizației occidentale, este într-o stare a decadenței: hipersensibilă, dezechilibrată, de un individualism exacerbat, zbătându-se între extreme, între toleranță și cinism, tiranie și libertate, dragoste și ură. Produsul https://biblioteca-digitala.ro 224 tipic al acestei ultime faze a epocii romantice - care, ca și la * Hegel, cuprindea toată era creștină - este Byron, iar fenomenul de decadență, care a cuprins întreaga Europă occidentală, el îl numește byronism. Ca ilustrare Kollâr citează integral poezia antibyroniană a lui Lamartine, Omul. Ideile lui Kollâr nu au pătruns cu aceeași intensitate în toate țările slave14. Simpatii șl Idei cu privire la o posibilă colaborare interslavă existau în toată lumea slavă, pe atunci în fierberea emancipării naționale sau culturale. în această privință, Kollâr nu aducea nimic nou. El, însă, a dat mișcării latente panslave un nou impuls, prin patosul său etnic și, mai ales, prin formularea unui program. în Rusia a fost cunoscut doar în cercurile inte- lectualilor șl erudiților slavofili, marii scriitori ruși l-au ignorat; de altfel, și el îi reproșase în lucrarea sa lui Pușkin lipsa de receptivitate la ideea de “reciprocitate slavă”. în Polonia nici nu se putea spera la un ecou deosebit al operei celui ce recomanda strângerea rândurilor în jurul “stejarului” moscovit. Mickiewicz, cu toate că îl elogiază pentru patosul său panslav, respinge categoric atitudinea necritică a poetului ceho-slovac față de Rusia și regimul ei autocratic. Doar un poet minor, Stanlslaw Jaszowski îi dedică o odă (Kollăr). Privind din perspectiva evenimentelor ce se petrec la sfârșitul mileniului doi, atitudinea croaților, favorabilă ideii slave, pare o curiozitate de neînțeles. Mișcarea romantică a croaților, numită lllrlsm, a stat sub semnul ideilor lui Kollăr; reprezentanții ilirismului, “plecând de la ideea privind dimensiunea numerică și însemnătatea slavilor, au vrut să traducă în viață planul lui Kollâr cu privire la reciprocitatea slavă. Potrivit doctrinei acestuia, slavii formează un singur popor care vorbește patru dialecte - rus, ceh, polonez și ilir (...). Iliriștii croațl doreau să le dea tuturor slavilor din sud un singur nume, de iliri, socotindu-i pe aceștia drept urmași ai5 vechilor iliri”1^. Succesorii romanticilor din secolul al XlX-lea s-au străduit, dimpotrivă, să-și manifeste plan politic identitatea națională, dezinteresându-se de unitatea de spirit, cultură și limbă a slavilor de sud; ei n-au mai suportat nici măcar https://biblioteca-digitala.ro 225 comunitatea mai restrânsă, iugoslavă, realizată după primul război mondial de către Intelectuali idealiști cu reminiscențe romantice. Un romantic croat dintre cei mai valoroși, cum a fost Petar Preradovid, i a închinat o odă, LuiKollăr, iar după exemplul Prologului, c^re inaugurează versurile din volumul Fiica Slaviei, a cântat și poetul croat lumea slavă în metru antic (Lumii slave). Slovacii, ca de altfel și alți slavi din imperiul habsburgic, au făcut, în prima jumătate a anului revoluționar 1848, încercarea de a ajunge la înțelegere separată cu forțele progresiste de la Pesta și Viena. Nu au reușit să obțină nimic. în aceste condiții, națiunile slave au recurs la o nouă strategie, a unirii forțelor și a rezolvării doleanțelor pe baze etniciste. Un comitet de inițiativă a convocat la Praga așa-numitul Congres Slav, în cadrul căruia s- a propus reorganizarea imperiului pe baze federative. O ase- menea soluție avantaja populația slavă, care copleșea numeri- cește pe unguri și pe germanii austrieci. Drept urmare, congresul a fost interzis, iar participantii alungați din Praga. Ludovit ătur (1815-1856), organizatorul și ideologul mișcării slovace de emancipare, a declarat la Congresul de la Praga, cu toată fran- chețea, că speranța slavilor este Rusia, atribuindu-i acesteia și rolul mesianic de garant al viitorului fericit al întregii umanități. Pentru el, rușii erau un neam slav sănătos și puternic, ce se dis- tingea prin puritatea moravurilor șl ospitalitate; Rusia nu era un stat autocratic, țarul nu guverna ca un despot, iar poporul îl iubea cu o dragoste filială. Ideile formulate în cuvântarea de la Congresul Slav ătur le-a dezvoltat mai târziu în scrierea Slavii și lumea viitorului (apărută postum în limba rusă, la 1867) , aici el avansa opinia că slavii vor trebui să se elibereze de sub Jugul de până atunci și să se alipească la Rusia, alcătuind un singur neam, un singur stat integral ortodox, slavii catolici sau protestanți urmând să abdice de la credința lor. Această doctrină reprezintă forma cea mai radicală pe care a îmbrăcat-o panslavismul, devansând teoria de aceeași factură a rusului Danilevskl. Din punctul de vedere al slovacilor, evoluția lui Ludovit ătur https://biblioteca-digitala.ro 226 în direcția asimilării într-o Imensă masă slavă constituia un pas politic înapoi. Tocmai el care făurise conaționalilor săi o limbă literară, emancipând u-i pe cehi și conturând astfel definitiv Identitatea lor națională, îi îndemna nu numai pe slovaci, ci și pe cehi, croațl, sârbi, polonezi sa se simtă, înainte de toate, slavi: “Trebuie să fim, înainte de orice altceva, slavi” . Reculul lui Stur este explicabil, Luptase în anul 1848-1849 împotriva guvernului lui Kossuth Lajos și fusese înfrânt. Apoi, privind realitatea în față, constata că, în afară de slavii din imperiul rus, restul se constituiau în etnii puțin numeroase și risipite prin două imperii încă puternice. în ce mai putea să spere dacă nu în singura șansă posibilă, după părerea lui, de a uni pe toți slavii sub sceptrul țarist al ortodoxiei, evident o himeră. Viitorul stat slav comun n-ar fi putut avea un teritoriu unitar din cauza românilor și a ungurilor, care întrerupeau, prin așezarea lor, legătura dintre slavii de la sud de restul neamurilor slave; dar pentru asta va găsi o “soluție” originală slavofllul rus Danllevskl. Himerică era șl credința că polonezii, ucrainenii șl bielorușii vor accepta la nesfârșit stăpânirea rusească; la fel era și cu ortodoxia: slavii catolici sau protestanți nu s-au împăcat cu această idee nici la peste un secol de la emiterea ei. O altă lucrare a lui Stur, impregnată de ideea unității slave este intitulată Despre cântecele și povestirile populare ale nea- murilor slave șl a fost redactată tot în perioada post-revoluțio- nară. Nu este o lucrare de folclor, cum ar părea după titlu. Sau, dacă vrem să o considerăm așa, este o lucrare de folclor com- parat cu o destinație specială: aceea de a descoperi în diversita- tea folclorului slav acele elemente care încheagă neamurile slave într-o comunitate spirituală și care demonstrează această comunitate. Reia ideea lui Kollâr după care artasOccidentului se află în declin Iremediabil și proclamă arta slavă ca aparținând viitorului și având ca izvor folclorul. Deși occidentali prin poziția geografică, prin nivelul de civilizație și tradițiile culturale, cehii și slovacii ascultă mai mult vocea sângelui în epoca de avânt romantic, așa cum s-a întâmplat și mai la sud, la croațl. A fost o https://biblioteca-digitala.ro 227 Luzle care s-a spulberat destul de repede, după cum constată, nu tară regret, și reputatul Jaroslav Vlăek, autorul unei monumen- tale Istorii a literaturii cehe, dar și al celei dintâi sinteze de istorie literară slovacă, publicată la 1890: “Din păcate, doctrina lui Kollâr privitoare la reciprocitatea literară rămâne și astăzi (pe la 1900 - n.n.) un ideal îndepărtat, de fapt mai îndepărtat decât a fost în vremea autorului ei. Contradicțiile interne și externe rușo- polone, ruso-ucrainene, sârbo-croate și altele constituie obstacolul principal (...). Până astăzi, slavului de la apus, răsărit și sud îi sunt mai aproape spiritual Berlinul, Parisul și Londra, decât celelalte neamuri slave (...). Printr-o ironie a soartei, dezvoltarea literaturilor slave a mers pe alt drum decât cel indicat de Kollâr: nu s-au unificat, ci au pășit pe calea separatis- mului național. în locul doritei limbi ilire, s-au născut limbile croată, sârbă, slovenă și bulgară; în locul unei limbi ruse unice, au apărut două sau chiar trei limbi diferite; se diferențiază luzaciana nordică de cea sudică; tot astfel, conaționalii Iul Kollăr [slovacii - n.n.) au desăvârșit și formal despărțirea de ceha literară, creându-și o limbă literară proprie. în loc de patru literaturi, la care voia Kollâr să se limiteze literatura slavă și pe care le-ar fi dorit strâns unite, avem astăzi zeci de centre literare slave, călăuzite de preocupări literare absolut străine unele de altele. Și astfel, visul vieții lui Kollâr rămâne până astăzi nerealizat” . https://biblioteca-digitala.ro 228 4. Mesianismul polonez. Joachim Lelewel, Jozef Hoene-Wrodski, Andrzej Towiaâski, Adam Mickiewicz La polonezi, gândirea panslavă a fost marcată la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea de conflictele cu Rusia țaristă. Polonia a fost desființată ca stat la 1795, iar teritoriul ei împărțit între Prusia, Austria șl Rusia. Cu toate că speranțele lor au fost spulberate în două rânduri — alianța cu Napoleon în campania acestuia din 1811 - 1812 și în revolta înăbușită de la 1830 polonezii au început să se socotească chemați să stea în fruntea lumii slave și să aducă întregii omeniri binefacerile unei noi civilizații. Joachim Lelewel (1786-1861) a expus în Istoria Poloniei (Dzieje Polski, 1829) și evenimente din istoria altor neamuri slave; de asemenea, a formulat idei cu privire la viitoarea organizare democratică a Poloniei, căreia îi atribuie o înaltă menire în lume. Ideile sale au fost fructificate de autorii Manifestului Societății Democratice Polone, ce constituia programul emigrației polone, publicat la Paris în 1836. Polonia - se scria în acest manifest - “este singura țară care a păstrat șl a dezvoltat ideea democratică a slavilor” . Cel dintâi gânditor polonez care și-a intitulat teoria sa “mesianism” a fost Jozef Hoene-Wroâski (1776-1853). Era fiul unui arhitect ceh; ca ofițer de carieră, a luptat în armata poloneză în cursul celui de-al doilea război, care a dus la o nouă sfârtecare a Poloniei (1794), precum și în legiunile poloneze care s-au alăturat lui Napoleon în campania din Rusia. După aceasta s a retras din viața publică, a trăit în Franța, a scris șl a publicat în limba franceză. L-au preocupat matematica, economia politică și filozofia. Șl~a expus ideile cu privire la mersul istoriei în lucrarea Introducere la mesianism (1831). Ca mulți alți gânditori din toate timpurile și din toate colțurile lumii, era încredințat că omenirea se flă în impas și de aceea își prezenta doctrina drept cheie a salvării umanității. După Wrorîski, popoarele au anumite vocații: germanii - vocația filozofiei sau, altfel spus, “energia gândirii”; francezii - vo https://biblioteca-digitala.ro 229 :зца politicii sau “energia acțiunii”; slavii - vocația Justiției. Slavii ^rmau să-și realizeze chemarea istorică sub conducerea Rusiei și a Poloniei. O idee cel puțin curioasă la un om a cărui patrie se afla sub jug moscovit, dar care, în felul ei, demonstrează vitalitatea z rotundă a conștiinței comuniunii etnice. Viața șl activitatea lui AndrzeJ Towianski (1799-1878) reprezintă un capitol pitoresc al culturii polone de la mijlocul secolului al XlX-lea. Towianski a întemeiat o docrină mistică pe :are a expus-o oral în fața adeptilor săi, fără să lase nimic scris. Ea a fost reconstituită după diverse mărturii și însemnări ale :elor care l-au ascultat. Misticismul suedezului Swedenborg, magnetismul la modă, bonapartismul și mesianismul slav se adună într-un amalgam doctrinar, care ar putea fi rezumat în felul următor: Omenirea înaintează către dumnezeire, cu alte ruvinte, către desăvârșirea morală și va ajunge cândva la realizarea paradisului pe pământ. Vestitorul acestei ere paradisiace a fost Napoleon, care, deși înfrânt, a lăsat în urma sa un spirit ce a dat naștere unui nou apostol. Și Towianski se considera pe sine apostol șl profet al lumii noi. El implica șl pe slavi ca totalitate în devenirea spirituală a umanității. Și reia succesiunea atât de frecventă la toți predecesorii săi, începând cu Kollâr și încheind cu Hoene-Wroiiski, doar națiunile implicate erau puțin altele: în istorie, un rol de prim rang au avut cândva evreii și francezii; acum a venit rândul slavilor, în frunte cu polonezii. Aceștia sunt noul popor “ales” de Providență. Pătimirile Poloniei martirizate dovedeau că în ea se întrupa voința divină. La un public sensibilizat și cu un dezvoltat simț religios, cum era emigrația polonă, doctrina lui Towianski a avut un mare succes. “Maestrul” etala, de altfel, și o puritate morală desăvârșită, critica aspru ceea ce numea el “biserica oficială” pentru abuzuri și îndepărtare de la misiunea ei cea adevărată, opunându-i acesteia - ca și bogomilii odinioară - o biserică a inimii. Auditoriul polonez era în cel mai înalt grad flatat auzind că făcea parte din rândurile unui popor ales de Providență șl că avea de îndeplinit pe pământ o misiune pe care i-o încredința https://biblioteca-digitala.ro 230 însuși Dumnezeu. Dar, dincolo de toate acestea, contemporanii au lăsat mărturii conform cărora Towianski acționa asupra ascultătorilor săi printr-o elocintă pătimașă și printr-o mare forță de sugestie. Adeptii săi îl considerau fascinant, iar inamicii îi atribuiau o “forță magnetică”. Towianski a înființat secta numită “Cauza divină”. Membrii sectei îl numeau “maestru” și “profet”. Secta n-a avut viață lungă, printre altele deoarece “maestrul” avea un mod curios de a explica ocuparea Poloniei de către Rusia. Nici măcar în rândurile emigrației polone de la Paris, înfierbântată și animată de dorința de a restabili independenta țării sale cu orice risc, cu sacrificiul vieții, nu părea credibilă afirmația că Rusia nu este altceva decât unealta Providenței, care martirizează Polonia pentru a-i pune la încercare tăria întru credință. Se pare că Towianski șl adeptii săi au făcut demersuri pentru a-1 atrage în secta lor șl pe țarul Rusiei . Towianski a exercitat o mare influență asupra marelui poet Adam Mlckiewicz. Misticul polonez a apărut la Paris într-un moment când soția poetului era grav bolnavă de nervi. Declarând că dispune de puteri oculte, “maestrul” s-a oferit să o consulte și, intr-adevăr, sănătatea doamnei Mlckiewicz s-a îmbunătățit vizibil. (Evident, omul era înzestrat cu ceea ce numim astăzi bioenergie). Din clipa aceea, fericit, Mlckiewicz a început să se considere discipol al maestrului și să-i încorporeze, în cursul de literatură slavă pe care îl ținea la Collège de France, teoriile cu privire la devenirea umanității și misiunea polonezilor în lume. Poetul polonez era predispus să creadă în forțe “magnetice”, fiindcă în cercul tineretului de la Vilnius, unde făcuse liceul, circulau idei despre radiațiile magnetice ca forțe spirituale ce acționează în colectivitățile umane. în poezia Toast glorifică magnetismul care înfrățește oamenii: Ce-аг fi pe aceste meleaguri spinoase, pe unde oamenii viața șl-o-ndurăt de n-ar fi magnet, electrice raze, de n-ar fi lumină, de n-ar fi căldură? https://biblioteca-digitala.ro 231 Chiar de-ai avea și lumină și-avânt, vântul turbat te doboară cu-ncetul, £ăci înfrățirea în inimi și gând cere-un magnet. Deci vivat magne tul! 21 Towlarîski a fost expulzat din Franța pentru influența asupra lui Mickiewicz, pe atunci încă profesor la Collège de France, dar și pentru că era considerat spion rus, așa cum susține, pe bază de documente, Eduard Krakowski, în studiul său Adam. Mickiewicz, philosophe mystique^. ’ Autorul Baladelor șt romanțelor (1822), al poemului Konrad Wallenrod (1827) și al romanului în versuri Pan Tadeusz (1834), s-a dedicat, după 1835 mai mult activităților politice și publicistice decât poeziei. El a devenit conducătorul spiritual recunoscut al emigrației și rezistenței patriotice polone, căreia a ținut să-i fie călăuză și îndreptar politic prin scrierile sale. In 1832 a publicat la Paris o carte care a avut un larg ecou printre polonezi, dar și pe un plan mai larg» internațional: Cărțile poporului polonez șt ale pelerinilor polonezi (Ksiçgi narodu polsktego i ptelgrzymstva polskiego). Cartea a fost tradusă încă din manuscris în franceză, așa încât a putut să apară imediat în anul următor, 1833, concomitent cu vestita lucrare de factură similară a abatelui Lamennais, Cuvintele unui credincios -ambele redactate în versete și pe un ton mesianic. Cărțile lui Mickiewicz reprezintă un fel de Biblie națională. Autorul lor trece în revistă istoria umanității privită rousseauist, ca o continuă îndepărtre de fericita stare naturală, precum și din perspectiva concepțiilor liberale șl democratice ale omului modem. El apreciază că omenirea, cândva liberă și fericită, a ajuns în robia Romei și a împăraților ei; dar, într~un moment de grea cumpănă, Ilsus Hrlstos a coborât printre oameni, proclamând libertatea și egali- tatea tuturor. Pentru ideile sale a trebuit, însă, să plătească cu viața. Deși ucis, el a înviat a treia zi și învățătura sa n-a pierit. După un început promițător în era creștină, omenirea a căzut, https://biblioteca-digitala.ro 232 din nou, în robie; monarhia absolută a fost, de această dată, aceea care a pus piciorul pe grumazul popoarelor. Mickiewicz îi numește doar pe cei trei monarhi ai statelor care au contribuit la desființarea Poloniei: Friedrich al Prusiei, Maria Tereza a Austriei și Ecaterina a Rusiei. în această epocă a apărut, însă, un nou apostol, nu o persoană anume, ci o națiune, cea polonă, care și- a proclamat idealurile cu prețul pierderii neatârnării (aluzie la Constituția democratică adoptată de polonezi la 1791 și care a constituit motivul conflictelor viitoare cu statele absolutiste învecinate). Dar, precum Hristos, Polonia se va scula din mormânt și, după cele două martiraje care au ucis-o (aluzie la războiul dezastruos din 1794 și la insurecția din 1830), se va ridica a treia oară, se va isca un război general, după care popoarele asuprite vor fi din nou libere: “Și a fost martirizat poporul polon șl băgat în mormânt, și strigat-au regii: Iată, am ucis șl am înmormântat libertatea. Dar au strigat prostește (...), căci bucuria lor s-a sfârșit când exultau mal tare. Căci poporul polon n-a pierit, trupul lui zace în mormânt, dar sufletul lui s-a înălțat (...) la viața popoarelor suferind în robie, în țară și peste hotarele ei, ca să vadă îndurările lor. Dar, în ziua a treia sufletul se va întoarce în trup șl atunci națiunea se va scula din morțl și va slobozi toate popoarele Europei din roble”23* Cărțile poporului polonez au fost curând traduse în sârbă și croată (1835), cehă, slovacă, germană, italiană. A apărut un fragment și în limba română, în “Foaie pentru minte, inimă și literatură” (1834). S-a păstrat în manuscris anonim și o traducere integrală: Cărțile norodului leșesc de la începutul lumei până la muncirea lui. Au apărut și scrieri originale care imitau stilul și patosul mesianic al Cărților lui Mickiewicz. Kostomarov, Eudovit Stur la slovaci, Alecu Russo (sau Bălcescu) la români le-au avut ca modelă. ' , https://biblioteca-digitala.ro 233 Opera Iul Mickiewicz, în ansamblul el, s-a bucurat de o mare audiență la ucraineni, în special la cel legați de centrul cultural de la Lvov (Bohdan Zaleskl, Hulak-Artemovski), iar ceva mal târziu, la cei de la Kiev (Mykola Kostomarov, Taras Șevcenko). Levko Borovikovski a tradus poemul Farys, Sonete din Crimeea și altele. Poemul lui Mickiewicz Pani Twardoivska a inspirat pe Hulak-Artemovski (balada Tvardovskt) șl pe Levko Borovikovski (balada Leneșul). Mykola Kostomarov (1817-1885), scriitor șl istoric, a fost unul dintre principalii animatori ai mișcării ucrainene de emancipare națională de la mijlocul secolului al XlX-lea. A scris balade, “dume” de inspirație folclorică, drame istorice (Șaua Cealât, Noapte la Pereiaslav) și a tradus Melodii ebraice de Byron. Solidaritatea etnică, în sens panslav, șl-a proclamat-o în poezia Slavilor. Kostomarov a înființat asociația Frăția “Chirii și Metodic", o confrerie clandestină, cu scopul de a pregăti spiritele în vederea eliberării Ucrainei și realizării unor țeluri democratice. Programul confreriei este sintetizat în scrierea Cărțile de viitor ale poporului ucrainean (Knyhy bytija ukrajinskoho narodu), atribuită lui Kostomarov. Modelul lui Mickiewicz se vede și în formă șl în spirit. în ambele Cărți întâlnim stilul solemn al textului biblic, precum șl o panoramă universală a evoluției umanității de la Facere încoace. Și unul și celălalt exprimă convingerea în bunătatea primordială a omului. în ambele Cărți se manifestă același respect pentru Ființa Supremă și credința că temelia existenței oamenilor și a popoarelor rezidă în îndeplinirea voinței divine. Ambii autori privesc evoluția socială și morală, pe care a înaintat umanitatea, ca pe un proces de degradare. Vorbesc despre abandonarea credinței în Dumnezeu, despre venerarea mai multor idoli șl despre războaiele purtate în numele acestora. Și atunci, drept pedeapsă, Dumnezeu a aruncat o mare parte a umanității în sclavie. Din acel moment, lumea s-a împărțit în stăpânitori și stăpâniți. Este dat același exemplu, al Imperiului roman, care n-ar fi fost altceva decât biruința temporară a https://biblioteca-digitala.ro 234 Satanei. Fiul Domnului, cu învățătura sa, a determinat căderea imperiului idolatru și păgân. Și, întocmai ca în textul lui Mickiewicz, în Cărțile de viitor ale poporului ucrainean, fericirea a fost de scurtă durată, pentru că omenirea a căzut iarăși într-o nouă sclavie, din cauza monarhilor absoluti. Dacă poetul polonez citează numele monarhilor celor trei state care au participat la sfâșierea Poloniei, Kostomarov tună și fulgeră împotriva unuia singur: Ecaterina a doua a Rusiei: “Și țarina Ecaterina, necre- dincioasa ucigașă a soțului său, a nimicit căzăcimea și libertatea ei, l-a luat pământurile șl le-a împărțit, facându-1 pe unii stăpâni și pe altii robi. Șl așa s-a prăpădit Ucraina. Dar e numai o aparentă. Ucraina n-a pierit, fiindcă ea nu vrea să știe nici de tari, nici de altl stăpâni...”2$. Kostomarov leagă soarta Ucrainei de a celorlalți slavi: “Dar dacă slavii au căzut în robie, vinovati nu sunt doar tarul șl șleahta, robia nu este o plăsmuire a spiritului slav, ci a celui german șl tătar. Căci un slav adevărat nu iubește nici un stăpân, în afară de Dumnezeu și de Hsus Hristos. Ucraina e acum în sicriu, dar încă n-a murit. Glasul ei, care îndeamnă la libertate și înfrățire, a găsit ecou în toată lumea. Acest glas a răsunat la 3 mai 1791, când polonezii au hotărât să organizeze o republică în care totl cetățenii să fie egali. Același lucru îl dorește și Ucraina de vreo sută douăzeci de ani încoace. Dar, nici polonezilor nu li s-a îngăduit (...). Au sfâșiat Polonia, așa cum au sfâșiat mai înainte Ucraina”26. Rolul mesianic pe care Mickiewicz îl rezerva națiunii polone, iar Kollâr și Stur Rusiei, Kostomarov îl atribuia Ucrainei. După părerea lui, va lua ființă o exemplară Uniune a republicilor slave libere, la temelia căreia va sta Ucraina. Pentru a Justifica miza pe misiunea mesianică a Poloniei, Mickiewicz afirma că Polonia a păstrat cu fidelitate, chiar șl în epoca medievală, idealurile egalității și dreptății; Kostomarov dă ca exemplu de egalitarism social viata căzăcimil. La slovaci eseul lui Eudovlt ătur, Era veche și era nouă a slovacilor (1841), este inspirat din lucrarea poetului polonez. Tonul este tot solemn, fără ca textul să fie divizat în versete, iar https://biblioteca-digitala.ro 235 autorul slovac nu are ambiția de a face nici măcar symar istoria întregii umanități, scriind, ca și Russo (Bălcescu) în Cântarea României, numai despre istoria poporului său. în rest, concepția este cam aceeași: și poporul slovac a parcurs un drum de la starea inițială fericită, de egalitate și libertate, la subordonare și robie. Mlcîtiewicz își încheia lucrarea cu o rugăciune, E. Stur așează la capătul eseului său o proză ritmată, un fel de poem elegiac. în Cărțile poporului polonez șt ale pelerinilor polonezi se sublinia menirea mesianică a Poloniei în întreaga lume, fără a se face vreo mențiune specială la solidaritatea cu celelalte neamuri slave. !n schimb, în Cursul de literatură slavă, așa cum a fost intitulat, pe care l-a ținut la Collège de France și care l-a absorbit întreaga energie timp de câțiva ani (1840-1844), mesianismul polon se va combina cu cel slav în general. Cursul a fost ținut în limba franceză, având în vedere audi- toriul, care se recruta nu numai din rândurile emigrantilor polonezi. Cele cinci volume ale ediției franceze poartă următoa- rele titluri semnificative: Țările slave și Polonia (vol. I, II), Polonia și mesianismul (III), Biserica oficială șt mesianismul (IV), Biserica și Mesia (V). Despre literaturile slave se vorbește mai mult în prelegerile din anii 1840-1842. în cea mai mare parte, cursul reprezintă un tratat de filozofia istoriei. Se face o critică aspră a bisericii, considerată responsabilă pentru decăderea moravurilor și trădarea principiilor inițiale ale creștinismului, dar și critica întregii societăți, care ar trece prlntr-un proces de alienare. Dar, degradarea societății nu este socotită ireversibilă, fiindcă în epoca modernă oamenii au devenit conștiențl de necesitatea progresului. Revoluția franceză, ale cărei practici nu le agrea deloc, a relevat, după Micklewicz, principiile fundamentale ale Justiției, iar Napoleon Bonaparte a făcut încercarea de a le extinde în lume, dar a fost înfrânt de forțe ostile. Tentativa lui va fl repetată de alții, cu siguranță de popoarele slave, care, sprijinindu-se pe ideile moderne înaintate, sunt predestinate, https://biblioteca-digitala.ro 236 prin firea, modul lor de viață și tradiții, să reconstruiască pe cu totul alte baze edificiul social. Cultul lui Bonaparțe era foarte puternic în rândurile intelectualității franceze. în admirația lui Mickiewicz pentru Napoleon se reflecta recunoștința poporului polonez față de speranțele pe care 1 le dăduse împăratul francez în anii 1811- 1812, în ajunul și în cursul campaniei din Rusia. în Pan Tadeusz evocă pe larg evenimentele din acei ani. în poezia Lui Joachim Lelewel își exprimă speranța că bonapartismul nu este definitiv înmormântat: Din cuibul ce-o născuse cândva-n democrație, acvila-mpărătească se-nalță în tărie. Și steaua sângeroasă a zeci de legiuni a strălucit aprinsă în vastele genuni; deși, azi, uriașul Apusului e-nfrânt, din sângele-i lăstare mai pot da pe pământ^A Mickiewicz își clădește teoria mesianică pe fundamente rousseauiste, socotind că omenirea nu are altă cale decât întoar- cerea la natură, la perceperea simplă, nesofisticată a lumii. O temă preferată a lui Mickiewicz este aprecierea că raționalismul excesiv a fost acela care a îndrumat omenirea pe căi greșite. A condamnat raționalismul lui Voltalre; revoluția franceză 1 se părea produsul monstruos al modului de gândire raționalist - o spune foarte categoric în prefața la versiunea sa a poemului Corsarul, de Byron. “Dezvoltarea exagerată a rațiunii frânează zborul sufletului” - afirmă el în prelegerea din 21 iunie 1842. Opoziția dintre suflet și rațiune, exaltarea efectelor este un mod romantic de a vedea lucrurile. îl întâlnim în poemul său cu valoare și intenții de artă poetică - Romantism. Morala ce se desprinde din acest poem este că în viață, în om, există ceva ce depășește puterile minții și la care se poate ajunge numai prin intuiție; numai simțind putem coborî în zonele inaccesibile minții. Implicându-se ca personaj în balada. Romantism, poetul https://biblioteca-digitala.ro h i j- 237 ■ • I . I vorbește despre o fată care, în plină zi și în mijlocul mulțimii contrariate, “vede” pe iubitul său mort și “discută” cu el. Un bătrân, introdus în scenariu ca reprezentant al cunoașterii raționale - căci el crede numai în ce percepe prin simțuri și experiență - o socotește nebună. Dar “cei cu simțirea curată”, cum spjme poetul, o cred, ei au convingerea că mai presus de minte stă “simțirea și credința”. Pretextul pentru expunerea ideilor sale antiraționallste îl constituie, în cazul acestei balade, motivul logodnicului strigoi, sau motivul “Lenore”, prelucrat prima oară de Bürger, în poemul Lenore (1774). Poetul îi răspunde bătrânului care se laudă că vede și știe mai bine decât oricare dintre cei de față, pentru că are un ochean care nu~l înșeală și că numai din neștiință se naște ideea de duhuri și de alte astfel de plăsmuiri: Fata simte - l-am spus cu sfială - iar cei mulți cred statornic și drept; simțiri și credință mai iute nu-nșeală / ■ decât sticla și-un ochi înțelept. Tu știi moarte-adevăruri, neștiute de cel mulți; vezi lumea într-un fir de colb și-n scânteierea din stea, dar nu știi viile-adevăruri, minunea n-ai s-o poți vedea! Aibi inimă, și-n inimă să te uiți! 28 întoarcerea la natură este soluția fericirii pe care o indică popoarele slave; este rețeta care se degajă din Evanghelie, unde se recomandă un mod de viață simplu; progresul, diviziunea muncii, industria, comerțul, artele și științele au complicat viața și au îndepărtat-o de natură; se trăiește într-o lume artificială și falsă. Salvarea rezidă în revenirea la agricultură, care face ca viața să fie mai autentică. Dintre toate popoarele, slavii nu s-au înstrăinat acestei meniri divine, ei au rămas la activitățile agricole care îi mențin în contact strâns cu natura. Prin conservarea unul mod de viață pariarhal, slavii arată omenirii calea de urmat. Se simte https://biblioteca-digitala.ro- 238 înrudit cu transcendetalismul lui Emerson șl, de aceea, îl citează pe larg pe filozoful și poetul american în sprijinul teoriei sale. în prelegerea din 14 martie 1843, din care am spicuit și până aici, Mickiewicz formulează limpede motivările mesianismului său slav și universal: “Vom aborda încă o dată chestiunea acestui popor. Toată lumea consideră că el este chemat să acționeze. O spun străinii, nu numai slavii Și, dacă este chemat să acționeze, ce va avea de făcut în lumea de azi? într-o lume care îi este atât de opusă, în lumea științelor, artelor și industriei, ce rol poate să joace un popor agricol, care nu cunoaște altfel de viață în afara celei de la țară; care nu cunoaște alt instrument artizanal decât toporul său; care este el însuși artist, artizan și filozof la un loc; care n-a fost capabil să profite până acum nici de diviziunea muncii? El este chemat să acționeze într-un moment când rațiunea s-a înstăpânit pe glob, tulburândune necontenit cu plăsmuirile sale! Cei ce au scris despre reforme la neamurile slave emit pretenția de a le europeniza. Ei ar voi să le civilizeze, adică a le face popoare de negustori, prăvăliași, industriași, altfel spus, de a-i preface pe slavi în englezi, germani sau francezi, extirpându- le caracterul specific slav”. Mickiewicz argumentează mai departe că aceasta este o cale falsă și constituie un adevărat sacrilegiu să dorești alinierea slavilor patriarhali la ritmul civilizației industriale: “într-o vreme când până și societatea cea mai rafinată prinde dezgust pentru tot ce este materie, cât de mare ar trebui să fie durerea noastră văzând că așa-zișii reformatori slavi promit poporului nostru o fericire fără precedent, care constă în imitarea acestor societăți îmbătrânite! Nu-i vorba aici de forma de guvernământ; este vorba de a ști care dintre popoare a urmat drumul ce duce la adevăr, care este modul de viață ce corespunde mai bine intențiilor Providenței. Acela pe care îl vedem în țările comerciale, în țările cuceritoare? Sau acela care există în țările noastre, la acest popor ce în mitologia sa nu cunoaște un zeu al războiului? Chestiunea se pune de a reabilita agricultura, viața agricolă, singura care, în Cartea înțelepciunii este binecuvântată de Cer”. Prin referirea la forma de https://biblioteca-digitala.ro guvernământ Mickiewicz făcea aluzie la rezervele cercurilor progresiste europene și ruse față de despotismul țarist, de care, de altfel, se disociază și el, considerandu~l străin de spiritul slav. E un fel de a se disocia și de Jăn Kollâr, care privea Rusia fără discernământ, ca și de slavo filli ruși, care vedeau în autocrație o formă de guvernare exemplară. Țarismul ține poporul rus în sclavie; o spune cu milă și revoltă în poemul Moșii (Dziady): Sărman om slav! De tine mi-e milă! Mă-nfior când mă gândesc la soarta-ți, năpăstuit popor. Un eroism atât cunoști și-atât a știi, și eroismu-acesta e~al silnicei sclavii! 29 Mickiewicz a fost cu sufletul alături de prietenii săi ruși, revoluționarii decembriști Râleev, Bestujev și ceilalți, care au încercat să-1 asasineze pe țar șl să instaureze în Rusia o ordine democratică (Prietenilor ruși) . Spre deosebire de Pușkin, care vedea în Petru I ctitorul unei Rusii modeme și un mare patriot - în poemele Călărețul de aramă, Poltava Mickiewicz socotește domnia lui și a țarilor care i-au urmat începutul unei epoci sumbre pentru ruși, dar șl pentru alte neamuri. După ce enumeră, tot în Moșii, în batjocură reformele lui Petru, el încheie: Și-ntreaga Europă strigă atunci mirată: “Sub Petru-ntâi, Rusia a fost civilizată”. Le-a mal rămas atâta la următorii țari: Să umple cu minciuna vreun cabinet murdar, să sprijine cu oaste pe vreun despot mișel, să uneltească-n taină pârjoluri și măcel; popoarelor vecine să li se-nfigă-n ceafă, să-și Jefule supușii spre-a da-n afară leafă - iar nemții și franțujil să i laude pe țari, să~i socotească vrednici, mărinlmoși și tari. Franțuji, germani, o clipă! Când, apucat de streche, https://biblioteca-digitala.ro 240 o să v-arunce țarul ucazul în ureche, când cnutul șuiera-va pe-al vostru spate gol, orașele când fl-vor cuprinse de pârjol, când muți veți sta, șl țarul va scrie pe hârtie să ridicați în slavă Siberia pustie, chibitcele, ucazul și cnutul cel barbar, veți fi siliți și-atuncea să-l lăudațl pe țar, dar odele de astăzi într-altfel le veți zlce^^. Versurile citate nu aparțin unui vizionar; sunt numai o descriere fidelă, deși pătimașă, a viciilor regimului autocratic rus. Ele se potrivesc, însă, șl regimului sovietic, care i-a succedat celui țarist: un sistem opresiv a fost înlocuit cu un altul și mai dur, și mai neomenos, șl mal avid de expansiune, care a ajuns nu numai să se înfigă în “ceafa” vecinilor, cum scrie poetul, dar a fost în stare, în setea lui diabolică de a stăpâni, să răscolească întregul mapamond. După ce s-a prăbușit imperiul sovietic, abia atunci au început să se vadă mal bine “pârjolul și măcelul’1, precum și toate intrigile și minciunile care, învelite în sclipitorul ambalaj al “mărinimiel” internaționaliste, au orbit multe generații de oameni de bună calitate, iar în țările subdezvoltate, unele dintre ele încă în stare tribală (a se vedea cazul Afganistanului), nu au făcut decât să semene vrajbă și lupte fratricide, cărora, după ce marele “învățător” (instigator și furnizor de arme!) șl-a pierdut puterea de altădată, nimeni nu le mal dă de capăt. în prelegerile sale despre literaturile slave, Mickiewicz include șl textul unui presupus testament al lui Petru I, cu mențiunea că autenticitatea lui nu e sigură, dar, explică poetul, “sigur că guvernarea rusă a mers pe acest drum”. Deși proveniența lui este dubioasă, documentul a făcut senzație în Occident prin limbajul cinic în care era redactat: “Să nu se precupețească nimic ca să se dea poporului rus formele și obiceiurile europene. Să se mențină statul în stare de permanent război. https://biblioteca-digitala.ro 241 Sä ne lărgim hotarele prin toate mijloacele cu putință: la nord de-a lungul Balticii, la sud până la tărmul Mării Negre; la apus peste Polonia. Suedia să fie ruptă de acțiunea politică europeană, să fie izolată și apoi nimicită. Sub pretextul alungării turcilor din Europa, să se mențină armata în permanentă stare de alarmă; să se instaleze posturi pe țărmul Mării Negre și, prin deplasarea lor treptată, să ajungem până la Țarlgrad. Să provocăm anarhie în Polonia șl apoi să intrăm în stăpânirea Republicii. Să se mențină, prin tratate comerciale, multiple legături cu Anglia; aceasta, la rândul el, va sprijini prin felurite mijloace sporirea și perfecționarea flotei rusești, cu ajutorul căreia ne vom asigura supremația pe mările europene; lucrul acesta este de cea mai mare însemnătate, căci de el depinde reușita planului. Să învățăm bine adevărul următor: cine are în mână comerțul cu Indiile este stăpânul Europei. Să intervenim, cu orice preț, prin forță sau viclenie, în conflictele dintre statele europene, îndeosebi în Germania. Să dobândim influență religioasă asupra grecilor și slavilor din Turcia, Austria, Polonia și Prusia. în cele din urmă, aprlnzând flacăra războiului între puterile europene, să le îngenunchiem rând pe rând șl, din slăbirea lor reciprocă, să tragem foloase și să le nimicim*'^ k Antiraționalismul lui Mickiewicz reapare în argumentarea contra inovațiilor lui Petru. El consideră că reformele țarului rus au, ca și teroarea iacobină, aceeași sursă: raționalismul excesiv. ‘Reforma rusă șl revoluția iacobină se explică una prin cealaltă [...). Ambele sisteme pornesc de la același principiu, acela că individul este măsura umanității; că drept busolă se poate lua propria rațiune și cu ajutorul rațiunii se poate măsura devenirea istorică a tuturor popoarelor, că poți hotărî cu privire la fericirea sau nefericirea lor, după preferințele personale. De aici provine acea energie sălbatică, atotnimlcitoare, care nu ține seama de https://biblioteca-digitala.ro 242 trecut, de istorie; de aci ura instinctuală fată de tot ce este morală, religie, ce poartă pecetea umanității”^. Dar, pornirile despotice, dorința de stăpânire și cuceriri ale lui Petru I mai sunt explicate de Mickiewicz și printr-un factor de natură biologică; amestecul de sânge al rusului slav cu mongolul. Trăsăturile somatice ale împăratului sunt pentru scriitorul polonez o dovadă concludentă: “însăși persoana lui Petru cel Mare constituie o e.nigmă sub raport fizic și moral. Ei este un produs tipic velicorus. De talie înaltă, vânjos, având o față frumoasă, dar o expresie mohorâtă; mai ales privirea sa, ochii cenușii, injectați, caracteristici pentru familia Barciukinilor, cea care a stăpânit peste mongoli, ne trimit, așa cum am spus, la tipul velicorusului cu amestec mongol. Pe chipul și în gesturile sale e vizibilă o agitație nervoasă deosebită; nu putea sta o clipă Jos și își legăna corpul într-un fel de te treceau fiorii. O agitație asemănătoare putea fi observată și la mulți dintre membrii Convenției, în special la montagnlarzi...”^^. în acest loc Mickiewicz citează o zicală franțuzească care sună așa: "Râcâiți rusul și veți da de un mongol”. Dostoievski - slavofll îndârjit - o va cita șl el în Demonii, dar el o va face cu furie, punând-o în gura “occidentaliștilor” și a conspiratorilor contra instituțiilor rusești. Și totuși, sângele mongolic care curge - e drept, în amestec -prin venele rușilor nu l-a determinat pe Mickiewicz să-i considere pe ruși mai puțin slavi și să fie mal puțin entuziasmat de Ideea unității panslave. Poate era prea încredințat că numai autocrația și plutocrația rusă erau corcite. Sentimentele sale de solidaritate cu toate celelalte etnii slave se manifestă și atunci când folosește sintagme nediferențiatoare cum sunt “arta slavă” sau “literatura slavă”. Pe urmele lui Kollăr, consideră că “arta slavă”, în primul rând arta literară, este menită să unifice pe slavi și, mai mult chia^, să inaugureze o nouă eră în cultura universală: “limba și literatura reprezintă singura legătură între popoarele noastre; prin intermediul literaturii ne simțim cu toții frați și fii ai aceleeași patrii (...). Să ne unim pe acest teren neutru, apărând cu toții această neutralitate (...) Doar pe acest teren se vor putea întâlni, fără https://biblioteca-digitala.ro 243 neîncredere reciprocă, polonezul cu rusul, cehul husit cu cehul catolic, fratele morav cu monahul de la muntele Athos Providența rezervă neamul slav pentru o altă epocă. Sperăm să avem artiști slavi, care vor creea după idei șl reguli noi, necunoscute grecilor și romanilor”^. Mickiewicz a fost un generos care credea că va veni vreodată ’.Temea când nu Providența va decide cine să călăuzească t omenirea, ci forța armelor, intrigile și iluziile derutante, NOTE 1. G. Popa-Llsseanu, Izvoarele istoriei României, voi. VII, Cronica lui Nes tor. București, 1935, p. 34. 2. Ibidem, p. 47. 3. V. I. Șahmatov, Slavjanskaja ideja u drevnerusskich kniznikov, în Sbornik prâcî sjezdu Slavistă, Praga, 1932,p. 384-385. 4. Ibidem, p. 389. 5. V. I. Piceta, Iurt Krizanic i ego otnoSenle k russkomu gosudarstvu, în SlavJanskiJ sbornik, Moscova, 1947, p. 207. 6. Frank Wollman, Slovanstvi v JazykovS literârnim obrozeni u Slovană, Praga, 1958, p. 36. 7. Daniel Slnaplus Hordidka, Neo-Forum latino slavonicum «1958), în Jan Mlsianik, Antologia star&ej slovenskej literatury, Bratislava, 1964, p. 820. 8. în: Nlcolaus Olahus, Hungaria et Attila, Vlena, 1763, p. 91. 9. J. G. Herder, Scrieri, București, 1973, p. 162-164. 10. Jan Kollâr, O literămej vzâjomnostt Bratislava, 1954, p. 111. 11. Ibidem, p. 147. ■ 12. Ibidem, p. 146-147. 13. Ibidem, p. 143. 14. Despre receptarea ideilor lui Kollâr, vezi Karol " Rozembaum, Ideovy charakter Kollărovych rozprâv o slovanskej rzâjomnostl, în voi. O literârnej vzăjomnosti, p. 102 107. 15. Antun Barac. Jugoslavenska knjtzevnost .Zagreb, 1963, p. 111-112. https://biblioteca-digitala.ro 244 16. în recenzia dedicată versiunii slovace a scrierii Slavii și lumea viitorului (Stur ako textologicky problem), în “Llterarny tyzdennîk", 1994, nr. 18, p. 4-5), în strădania de a explica schimbarea intervenită în atitudinea lui L. Stur, Michal Gâfrik scrie că, după înfrângerea slovacilor în revoluția de la 1848- 1849, corifeul mișcării naționale slovace se afla într-o accentuată stare depresivă: “Efectul acesteia a fost viziunea sa fantasmagorică asupra viitorului slavilor șl al slovacilor. Situația schițată desigur nu justifică premisele și concluziile lui ătur, ci doar până la un punct le explică (...). Ideea colaborării interslave nu era vie în secolul al XlX-lea numai în Slovacia, ci și la slavii de sud șl în Cehia (...) și s-a manifestat până în cursul primului război mondial. Toate națiunile slave nelibere înclinau, în felul lor, spre «uriașul stejar» (expresia aparține lui Jăn Kollâr - nm.). Nu era, deci, vorba de o maladie endemică a lui ătur și a continuatorilor săi”. Dar M. Găfrik greșește atunci când preia o mal veche apreciere a lui Jirăsek despre “credința herderiană în marea misiune a slavilor în lumea viitoare”. Ca umanist, Herder le-a dorit slavilor numai bine, a vărsat câteva lacrimi, impresionat de destinul lor și starea lor prezentă, șl cam atât. “Exagerarea rolului și Importanței slavilor în viitor nu este o născocire a lui ătur (nici a lui Kollâr). Au contribuit la aceasta,' în măsură însemnată, personalități ale filozofiei germane, cum au fost Herder și Hegel”, continuă M. Gâfrik. Hegel nu le-a dat în nici un caz slavilor motive să creadă într-o mare misiune viitoare în istoria omenirii. Kollâr și Stur n-au făcut altceva decât să “dezvolte” pe cont propriu panorama hegeliană a devenirii istorice, adăugând la etapele descrise de filozoful german o etapă nouă, slavă. Pentru Hegel, istoria universală se încheia cu statul prusac. 17. ReZ na slovanskom zjazde, în Vybor so spisov iLudovita ^tura, Turdlansky Svâty Martin, 1931, p. 163. 18. Jaroslav Vl&ek, Dejiny ceske literatury, voi.II, Praga, 1951, p. 347. https://biblioteca-digitala.ro 245 19. Literatura polska od sredniowiecza do pozytywizmu, lucrare colectivă sub redacția lui Jan Zygmunt Jakubowski, Varșovia, 1975, p. 377. 20. Ibidem, p. 382. 21. Traducere de Virgil Teodorescu; în vol.: Adam Mickiewicz, Versuri alese. București, 1978, p. 12. 22. Eduard Krakowski, Adam Mickiewicz, philosophe mystique, Paris, 1935, p. 313. 23. A. Mickiewicz, Dziela, vol. VI, Varșovia, 1955, p. 17. 24. Despre relația dintre Cărțile poporului polonez și Cântarea României, vezi: I. C. Chițimia, Adam Mickiewicz, Nicolae Bălcescu i "Vos pe vanie Rumynii”, în “Romanoslavica”, vol. II, 1958, p. 133-147; Ion Petrică, Confluențe culturale romăno^polone în prima Jumătate a secolului al XIX-lea, București, Editura -Univers”, 1976, p. 144-150. 25. Apud Stefan Kozak, Knyhy bytija ukrajinskoho narodu Mykoly Kostomarova i Ksiçgi narodu i pielgrzymstwa polskiego Adama Mickiewicza,"Slavia Orientalis”, anul XXII, nr. 2, Varșovia, 1973, p. 186. 26. Ibidem, p. 188. 27. Traducere de Miron Radu Paraschivescu; în vol.: Adam Mickiewicz, Versuri alese, București, 1978, p. 21. 28. Ibidem, p. 68. 29. Traducere de Virgil Teodorescu; în vol.: Adam Mickiewicz, Versuri alese, București, 1978, p. 161. 30. Ibidem, p. 153; despre semnificația și structura poemului dramatic Moșii au scris la noi I. C. Chițimia, Adam Mickiewicz et son poème dramatique “Dziady”, în “Revue de l’histoire littéraire”, vol.I, 1956, p. 119-141, și Corneliu Barborică, Studii de literatură comparată, București, 1987, p. 134-136. 31. A. Mickiewicz, Dzieîa, vol. X, Varșovia, 1955, p. 93-94. 32. Ibidem, p. 94. 33. Ibidem, p. 96-96. 34. Ibidem, p. 103. https://biblioteca-digitala.ro Milan Rufus - expresie a spiritualității slovace £. Dagmar Maria Anoca Lui Milan Rufus i s-a reproșat, tânăr debutant fiind, că nu scrie versuri angajate în favoarea "noii soc te tați“, că poezia lui nu este suficient aliniată la cerințele vremiiL După trei decenii, o altă generație de critici îi reproșa hiperstilizarea versului2, ca după revoluție să i se reproșeze că n-ar fi fost suficient de protestatar, că s-ar fi retras îndărătul unor versuri mora- lizatoare și gnomice, prin urmare prea vagi. Judecata de valoare și cea etică, precum și speculația filozofică sustrăgându-se protestului fățiș3. Criticile aduse lui Milan Rufus și poeziei sale au un sâmbure de adevăr, dar tot atât de adevărat este că poet- ul slovac, fără a se erija în poet protestatar, a lăsat o mărturie despre timpul istoric pe care l-a trăit. A făcut-o, însă, de fiecare dată, în manieră personală, altfel decât ceilalți. Detașându-se - prin alteritate - de ceilalți, a devenit mal vulnerabil, susceptibil de a fi atacat în numele unor idei dependente de conjunctură. Felul lui retras a marcat și stilul poeziei sale. El nu este adep- tul larmei și al zgomotului, el e smerit, umil - mai etic, mai creștin^. Poezia lui, începând cu volumul Zvony (Clopotele, 1968) se axează din ce în ce mai mult, pe căutări etice, asumându-și din ce în ce mai mult statutul de expresie a slo- vacitățil, a tradiției, a spiritului național, a unui mod de a simți și gândi lumea într-o sinteză a esteticului cu eticul^. Slovacii, încă din perioada redeșteptării naționale (perioadă care coincide cu epoca clasicismului șl a preromantismului în artă), datorită, în primul rând, poetului Jăn Holl^ (1785-1849), care încercase în epopea Svătopluk (1833) o primă reflecție asupra caracteristicilor și a mentalității naționale, deci, o definire intelectuală, teoretic conceptuală, a ființării neamului https://biblioteca-digitala.ro 248 său în timp și spațiu, se autodefinesc ca un popor pașnic, muncitor, meloman, bun și neagresiv - "slios ca porumbeii" (ho- htbici năvod). Aceste calități ale mentalității naționale sunt invo- cate până în ziua de azi atât de omul comun, cât și de intelec- tualitate. Altfel spus, dimensiunea morală, eticul, este relevant în imaginea pe care și-au făcut-o slovacii despre ei înșiși, iar această trăsătură se oglindește și se tematizează în literatură, fapt remarcat de profesorul Corneliu Barboricâ în Istoria litera- turii slovace, unde subliniază frecventa și intensitatea acestei valori în evoluția literaturii slovace^. Importanța atribuită moralității și eticului decurge, fără- ndoială, din motive triviale, legate de existențialul elementar: soluționarea, pe plan moral, și nu altul, e nevoit s-o reclame cel mic și neînsemnat, cum se (mai) simt slovacii (la cele aproxima- tiv 5 milioane pe care le numără). Acest complex de inferioritate, bineînțeles, poate fi combătut și anihilat chiar, adoptându-se și alte soluții. Resemnarea pozitivă și pasivitatea în fața destinu- lui, ca o modalitate dea depăși propria condiție umilă o propune un mare romancier slovac din perioada interbelică, Jozef Ciger- Hronsky (1896-1960) în romanul Jozef Mak (1933). Povestea lui Jozef Mak - omul mărunt (cât bobul de mac), neînsemnat, omul "milion", cum îl numește autorul, pierdut în biologic, în ances- tral și elementar, în mulțimea de oameni tot atât de neînsemnați ca și el, aparent nesemnificativ și neputincios, dispune, totuși, de o mare energie potențială de a supraviețui prin pasivitatea sa; purtat pe coama valului prin furtuna vieții, rămâne, perse- verează, i se oferă șansa de a supraviețui șl de a fecunda timpul (istoric), rămânând într-un spațiu real7. Și, dacă aceasta este una dintre variantele, soluțiile, inter- pretările posibile ale relației dintre existență șl ființa omului, deci un model existențial, de ce nu am putea accepta modelul Iul Rufus, care îi adaugă acestui model simplu de a fî m-lume trăsătura de a fi în lume prin bine, prin credința nestrămutată în această valoare etică pozitivă, numită pur și simplu binele. Mai ales că ea este o credință de sorginte populară. https://biblioteca-digitala.ro 249 Milan Rufus, "băiat de la tară" (născut la 10 decembrie 1928 în Zăva^nă Poruba, din Slovacia centrală), crescut în orizontul geografic și spiritual al omului din popor, strâns legat de natură (de ordinea care o stăpânește și din care izvorăște un anume mod âe a gândi, instituit pe baza unei ierarhizări de valori, uni- vocă și salutară, dar nu mai puțin adevărată), s-a învățat să caute - ca fiu credincios al culturii din care se trage, esențele, valorile univoce, clare, într-un univers coerent^. Modelul aces- tuia se regăsește în aceste versuri: Hviezdy ako hrkâlky sa triasli. A na srsti ligotavy srien, krajina jak byăek v kutku jaslî pre^uvala pominuly den^. De aici derivă și dragostea pentru basm, după cum mărturisește într-unul din interviurile acordate presei literare, de aici derivă și tehnica scrisului, taina metaforei: "Și aș mai vrea să le aduc mulțumiri (serilor de sâmbătă, când se depănau poveștile - n.n.) pentru că mi-au dat poezia. Metamorfoza și sim- bolul sunt părinții și strămoșii metaforei moderne. Și una, și cealaltă am găsit-o pentru prima dată în basmul popular"^. Copilăria petrecută la lumina (lăuntrică) a serilor de sâmbătă, când se citeau în familie basmele populare, i-au for- mat sufletul în virtutea idealului estetic al creației orale - dar el nu a fost niciodată un simplu versificator al motivelor folclorice. La Rufus, mesajul sublimează spre nivelele superioare ale gândirii. Iată cum se transformă motivul etic în motiv filozofico- noetic, revenind din nou în etic șl în trăire: Budlevaju ma zo sna zvony. Prisnije sa mi krajina. Celâ sa chveje. Ako biela Iod’ kf^e sa po nej z vlny na vlnu svetlo. To hl’adan£. https://biblioteca-digitala.ro 250 Otvorfm oci. Vid im tol’ko tmy, le sa mi do nich slzy nahrnu. Usinam tak11. Rufus - făuritor de poezie profund morală și nu moraliza toare - tocmai pentru că își asumă niște răspunderi (contrai’ celor ce i s-au reproșat), conștient fiind de greutatea cuvântului spus și, mai ales, a celui scris, deci un discipol care și-a citit predecesorii cu luare aminte, căci această responsabilitate pen- tru cuvântul scris a exprimat-o odinioară un alt mare poet slo- vac, Ivan Krasko (1876-1958), evită în mod conștient să cadă în păcat folosindu -l gratuit sau într-un mod ambiguu, care să lase loc răstălmăcirilor. El consideră că: "Arta este una din formele participării la viată... Sunt omul care se folosește de poezie pen- tru lucruri care se situează în afara ei. Estetii, probabil, m-ar considera o nulitate. De fapt, aș putea fi învinuit că sunt un mare profitor în materie de poezie. De fapt, eu refuz să fiu con- siderat un artist. Ceva mă deranjează la o atare imagine. Eu tot mai continui să caut unitatea atotcuprinzătoare"12. "Mi-am for- mulat în chip polemic o imagine a poetului și, deci, a poeziei ca a unei entităti care constituie criteriul omeniei și al eticii"13. în mai multe rânduri revin cugetări despre cuvânt și în poeziile sale, astfel clarificându-se atitudinea fată de cuvânt, prin extensie, de asemenea, fată de poezie, fată de frumos. în primul rând, poetul consideră că mesajul trebuie redus la esență, astfel cu timpul versurile devin sentințe, parabole, maxi- me, forme similare cu speciile populare ca proverbul sau zicala14, iar cuvântului i se cere să se muleze perfect pe struc- tura de profunzime a mesajului: "pentru mine, poezia a consti- tuit dîntotdeauna o cauză profund morală și adevărată... Ce e, deci, poezia? O alianță, alianța dintre adevăr și frumos, o frăție puternică ce ne face mai buni... poezia care absoarbe ambele aspecte și creează din ele o unitate. Să găsești măsura acestei unități, iată ce este arta"15- https://biblioteca-digitala.r 251 Cuvântul n-are voie să mintă, iar poetului nu-i este permis să profite de cuvânt, pentru că, în cele din urmă, nu acesta este important, ci scopul si finalitatea mesajului: Len schody chrâmove. Len schody chrâmove su slovă (...) Ac li, slovo, uzlîk pod hlavou. Videi som bâsnikov nad strasnou hfbkou ticha. Po krehkom moste slov sli s băsnou do verkosti. Vzlykajuc obavou16. Nici Poezia - care este o construcție, un lăcaș întru frumos, alcătuit din cuvinte17 - la rândul ei, nu e atât de importantă, ci e importantă mărturia pe care o aduce ea despre lume. Or, mărturia trebuie să fie conformă adevărului: Polozit’ na stol presnc ako chlieb alebo vodă. Alebo medzi dva prsty soli. To je băsen. A nestupat si pritom na păty. Tym menej na ăpiăky (...) (...) vediet', ze sa rieka neskladă z ryb. 2e o to jej je viac, o ăo je băsen văăsia od slova (...)18. Doar atunci când nu e simplă înșiruire de cuvinte, o simplă sumă, mărturia poezia - poate fi adevărată. Când înseamnă si- nergie. Cât de minunat caută poetul în "pământul nimănui", adică în zona unde mai ești sau nu om (fie artist), în zona între a fi și a nu fi (în lume), esența cuvântului, a poeziei, a frumosului - un mijloc cu care se ajută omul pe drumul său de la un capăt al https://biblioteca-digitala.ro 252 ființări (sale) la celălalt ("în marea trecere" - pământul nimănui - care este lumea) și, totodată, își exprimă teama de pericolul contrafacerii lui, teama de pseudovalori: A d’alej cuvaS v zemi nikoho. Pre licho, tic ho, v k toi om neduni slovo. ta dută barla clovekova10. Eticul străbate întreaga operă și o ordonează, devenind pri- oritar, iar în cele din urmă conștientizat^0, ba mai mult, se con- stituie în program și crez artistic în culegerile Kntha rozprâvok (Cartea basmelor, 1975), Sobotne veceri (Serile de sâmbătă, 1979), Tiche papradie (Ferigi tăcute, 1990). Poetul motivează această opțiune în culegerea Prlsny chlieb (Pâine aspră, 1991): Zasa som dlho cakal na bäseh I svet uz stvrdol. Pokorale slovä Zarezävajü sa mi do jasien a osr'kam. A trpezlivo, znova ich preval’ujem v üslach bol’avych. A viem, ze plne l’udskych modlitieb osihotenou cestou do slävy starenky u näs taklo 2uh chlieb u£ trocha pnsny...21. Deci, în momentul în care poetul și omul ajung la hotarul dintre a fi înlăuntrul sau în afara lumii (dincolo de intervalul moralității, în spațiul unde se află sfințenia și sacrul), tăcerea e cea mai frumoasă contrapondere a poeziei și, în același timp, și cea mai frumoasă poezie. De fapt, sfinții tac - spune chiar Milan Rufus cu o durere resemnată șl parcă străluminată de o mare pace lăuntrică, de bună seamă câștigată după lungi căutări și Jinduiri. Tăcerea e magnifică, dar e în afara lumii (a omului și, https://biblioteca-digitala.ro 253 prin urinare, și a poetului): "VSctko je inac. Zbohoni slovă/ Co vieme, vieme polichu (...) Dobru noc, Hanii el. Ano, ano/ podslatne je Ce-i rămâne în acest caz poetului? De vreme ce mai simte nevoia sau, poate, obligația, responsabilitatea, de a fi printre oameni, și de a comunica cu ei - dar, în același timp, îi este frică să nu utilizeze cuvântul în scopuri improprii, să nu profite de cuvânt pentru a nu profana ceva sfânt - catedrala, mărturia, Poezia - recurge la un procedeu banal, simplu dar salvator șl generos în noblețea sa: îmbracă în veșmintele versului cult mesajul curat și etern al basmului popular. Glăsuiește fără a huli. Mai e om, fără a se sustrage sacrului. Mai e cu noi, dar i se dă voie să aspire la statutul de clasic. în această ordine de idei rămâne de clarificat un aspect important pe fundalul căruia, probabil, a apărut și mai pro- nunțat eticismul lui Rufus, și anume raportul dintre poezia scrisă de el și cea datorată colegului de generație Miroslav Vâlek (1927-1990), care constituie singurul context relevant^. Miroslav Vâlek, poet de orientare comunistă, ulterior mare demnitar, autor al unei poezii nonconformiste, novatoare prin forța ideii, a imaginii și a expresiei poetice, a marcat profund evoluția poeziei slovace postbelice. în concepția acestuia, poezia însemna cuprinderea realității prin metaforă. Cultivând poeme ample, discursive, explodând de metafore (un adevărat Joc de artificii, fără a abuza nefuncțional de ele), este un poet al ima- ginației de factură modernă, de inspirație citadină și civică; son- dează istoricitatea, temporalul, face incursiuni în actualitate și politic, situându-se aproape la polul opus față de Rufus, care, curând după debut, se orientează spre o formă concentrată, austeră, meditativă, exprimând înțelesuri de o mare generali- tate, atemporale, evitând contiguitatea vieții. Imaginea și metafora devine la Rufus o parabolă, o gnomă^4 pentru că se axează pe moral,pe credință și simțire (e mărturie), pe când la Vâlek se sprijină pe cunoaștere, intelect, pe gest (în cel mai larg sens al cuvântului), evoluează pe axa activismului. Vâlek e mal https://biblioteca-digitala.ro 254 cerebral, dar șl mai operațional (mai imperativ, mai persuasiv): prin poezie noi nu numai cunoaștem sau deslușim valorile, ci datorită ei vom făptui. Ne invită, deci, la o faptă îndreptată spre exterior. La Rufus, după cunoașterea lumii și deslușirea valo- rilor, urmează credința și, eventual, o faptă interiorizată. Planul social - domeniul în care se realizează fapta conform modelului sugerat de Vălek - este complementar planului etic în cadrul căruia este posibilă întruparea faptei conform modelului propus de Rufus^S. NOTE 1. Vezi Viliam Mardok, Milan Rujus, Bratislava, 1985, p. 60. Atacul la adresa tânărului poet a fost inițiat, în primul rând, de către Ivan Mojik în revista de cultură ''Mladă tvorba", 1957, nr. 6 7. 2. Vaier Mikula, Semioticke aspekty percepcie obrazu v RufusoveJ poezii, în "Znak, system, proces, Litteraria XXIV", Bratislava, 1987, p. 154-167. 3. Milan Hamada, Vaier Mikula, Vyvin slovenskej literatăry po roku, 1945, text de uz intern, Universitatea din Bratislava, s.a. 4. Conf. Viliam Marcok, op. cit., p. 25. 5. Despre raportul dintre etic și estetic la Milan Rufus, vezi Vaier Mikula, Semioticke aspekty ..., p. 160. 6. Corneliu Barborică, Istoria literaturii slovace, București, 1976, p. 218. 7. Pentru acest model existențial Vaier Mikula propune ter- menul de model vegetativ (vegctacny model), vezi Vaier Mikula, op. cit., p. 165. 8. Cu ocazia unui interviu, redactorul îl caracterizează pe Milan Rufus în ielul următor: "... ești poetul satului slovac... pornești de la fondul aperceptiv al satului arhaic..."; a pud Milan Rufus, Acoje băsen, Bratislava. 1978, p. 9. Cf. Michal Bartko, Milan Rufus alebo Cîlanie z ude lu, în “Literărny tyzdcnnik", IX, nr. 41, p.3. https://biblioteca-digitala.ro 255 9. Milan Rufus, Katreny, în Basne, Bratislava, 1978, p. 134. 10. Apud Stanislav Smatlăk, Doslov, în Mllan Rufus, A do Je băsen, p. 22. 11. Mllan Rufus, Zvony, în Băsne, p. 205. 12. Interviu acordat Iul Lubos Jurik pentru revista "Nove slovo", 1973, nr. 9. Apud Mllan Rufus, A co Je băsen, p. 200. 13. Ibidem. 14. Printre primii critici care au sesizat această tendință se numără Bohus Kovăd, în recenzia la volumul Zvony, publicată în revista literară "Slovenske pohPady”, 1970, nr. 1. Vezi și Corneliu Barborică, op. cit, p. 209. 15. Milan Rufus, Slovo băsnika, în A do Je băsen, p. 98. 16. Milan Rufus, Slovă, în Băsne, p. 154. 17. în poezia A prijmi podane ( Primește ceea ce ți se dă) din ciclul Kniha rozprăvok (Cartea basmelor) poetul afirmă despre basm că acesta este o "bisericuță de lemn”, adică un templu, lăcaș al valorilor sacre. Vezi. M. Rufus, Băsne, p. 318-319. 18. Milan Rufus, A do je băsen, în Băsne, p. 219,. 19. Idem, V zemi nikoho, tbidem, p. 170. înțelesul verbului *cuvat'" ( a se da îndărăt, a se retrage, a da înapoi) confirmă con- statarea noastră în privința expresiei "Pământul nimănui" care este de fapt o "retragere" spre capătul drumului și, totodată, decădere, pierderea unor valori. Tălmăcirea artistică a poeziei vezi în Corneliu Barborică, Lirica slovacă. De la începuturi pănă azi, București, 1987, p. 233. 20. Atitudinea față de creație, concepția sa despre artă și poezie, despre menirea poetului, Milan Rufus și le-a expus într- o serie întreagă de eseuri. Importanța lor este pusă în evidență de cercetătorul V. Mardok, în volumul citat, capitolul Esej - rodnă sestra băsne (Eseul - sora bună a poemului), p. 155 și urm.; cf. C. Barborică, Lirică slovacă, p. 231-232. 21. Milan Rufus, Prisny chlieb. Bratislava, 1987, p. 91. 22. Milan Rufus, 6da na radost', Bratislava, 1986, p. 36. 23. Au debutat aproximativ în același timp, Milan Rufus cu volumul A2 dozrieme (Când ne vom maturiza) în anul 1956, iar https://biblioteca-digitala.ro 256 Mîroslav Vâlek cu volumul Dotyky (Atingeri) în 1959; cf. C. Barborică, Lirică slovacă, p. 207-208, resp. 232. 24. Cf. C. Barborică, Lirică slovacă, p. 208. 25. Pentru lămurirea acestei orientări spre interior a lui Rufus, ne încumetăm să avansăm ideea sugerată de eseul Katolîctvo-evanjelictvo, semnat de marele om de cultură care a fost ătefan Kr&m^ry (1892-1955), Referindu-se la diferența dintre catolicism și evanghelism (luteranlsm), ajunge la concluzia că în catolicism se pune accentul atât pe credință cât și pe faptă (o faptă care să exteriorizeze credința și să vină în sprijinul ei), pe când evanghelismul se mulțumește cu, și-și caută energia în propovădulrea exclusivă a credinței (Sola Jlde). Or, se știe că Rufus este de confesle luterană iar după 1989 a publicat poezie de inspirație religioasă, pentru copii, Modlitbtcky (Rugăciuni), 1992. Cf. Ștefan Krdm^ry, Katolîctvo-evanjelictvo, în "Tvorba", an I, nr. 4, p. 3-6. Milan Rûfus - expression de la spiritualité slovaque (Résumé) L'auteur montre que la poésie de Milan Rûfus constitue la représentation de la mentalité et de la spiritualité slovaque, ayant comme point de départ, d'une part, l'idée de la liaison étroite entre la création du poète et la création folklorique et, d'autre part, la modalité de laquelle, tout le long de l'histoire, les Slovaques ont réfléchi a leur identité nationale. Toutes les déter- minations ont des implications dans le plan idéatique (la vérité, l’éthique, les valeurs existentielles pérennes) et forme (on y tend vers la concentration de l'expression similaire aux proverbes). Toutes ces qualités conduisent à ce que Milan Rûfus soit à côté du poète Miroslav Vâlek, le représentant Important de la poésie slovaque contemporaine. https://biblioteca-digitala.ro PROBLEMA NIHILISMULUI ÎN ROMANELE LUI I.S. TURGHENIEV j" ■ ( Adriana Cristian Operele turghenieviene, ancorate prin tematica lor în actualitate, au suscitat vii dezbateri în presa vremii. încă de la apariția primelor schițe din însemnările unui vănător în coloanele revistei "Sovremennik" criticii și-au încrucișat săbiile. Pentru că, în toiul "veacului crâncen", țăranii iobagi erau zugrăviți aici cu simpatie și compasiune, plasați, sub aspect psihologic și moral, cu mult deasupra stăpânilor lor. Elogiul 'furiosului Vissarlon", care tocmai în acea perioadă concepuse celebra Scrisoare către Gogol, era pe deplin îndreptățit. Totodată, Biellnski preciza că "adevărata specie literară" a tânărului Turgheniev este proza scurtă, inspirată din contemporaneitate, și nu poemul epic sau dramaturgia, cultivate de el până atunci. Discuții aprinse au suscitat și romanele Rudin, Un cuib de nobili, în ajun dar, mal ales, Părinți și copii. Publicarea acestui din urmă roman în revista "Russkiy vestnik", din februarie 1862, a dezlănțuit o "furtună autentică", ale cărei ecouri au persistat vreme îndelungată, deși abia se stinseseră confruntările în legătură cu figura bulgarului Insarov, protagonistul romanului în ajun. Concluziile lui Dobroliubov din studiul Când va veni oare ziua cea adevărată? - și anume: necesitatea apariției unor "Insarovi ruși", capabili să lupte împotriva "turcilor din interior" și iminența declanșării acestei răscoale - au fost respinse de către Turgheniev, care l-a somat pe redactorul șef al revistei: "Alege, ori eu, ori Dobroliubov!" Deoarece, însă, Nekrasov nu a ținut seama de somație și a publicat studiul respectiv, colaborarea lui Turgheniev la "Sovremennik" a încetat definitiv, iar prietenia de peste două decenii cu poetul s-a destrămat de asemenea. https://biblioteca-digitala.ro 258 Noul roman a scindat intelectualitatea rusă în două tabere plasate pe poziții ireconciliabile. De data aceasta, disputa s a desfășurat îndeosebi în legătură cu zugrăvirea reprezentantului tinerei generații, a nihilistului Evgheni Bazarov. Dar și destinul "părinților" a avut numeroși apărători și critici. Polemica declanșată imediat după apariția romanului Părinți și copii a fost reluată periodic la sfârșitul secolului al XIX 1 ea și a reizbucnit cu o deosebită intensitate chiar și în deceniul șase al secolului nostru, datorită unui articol al lui V.Arhipov, din revista "Russkaia literatura", nr. 1/1958. Crtieriul principal în disputele ivite curând după publicarea romanului era cel ideologic, întrucât predominau în acea perioadă conflictele sociale. Cu doar câteva luni în urmă avusese loc abolirea iobăgiel (19 februarie 1961). Rusia se confruntă cu ample mișcări ale țăranilor spoliati de reforma înfăptuită de Alexandru al Il-lea1 și ale studentilor nemulțumiți de noul statut universitar și acuzati, printre altele, că ar fi autorii incendiilor din Sankt-Petersburg2. în aceste împrejurări, criticii se întrebau: de partea căror forte sociale este romancierul? Pe cine reprezintă, de fapt, eroul său? Or, Turgheniev nu oferea un răspuns tranșant ca alti scriitori. El considera de datoria sa - și pe bună dreptate - doar să formuleze întrebări, să ofere un prilej de meditație asupra celor mai stringente probleme ale actualității. Numeroasele mărturii ulterioare din corespondență și memorialistică sunt revelatoare în acest sens. Privit exclusiv prin prisma social-politică, analizat precum- pănitor din punct de vedere ideologic, romanul - considerau criticii - conținea bizare "inconsecvente", multiple "contradicții" și supărătoare "inadvertențe". Desigur, arhitectonica operei, măiestria artistică turghenieveană au fost ignorate în focul polemicii. în fond, s-a dezbătut mal cu seamă problema nihilis- mului, măsura în care Bazarov reprezintă universul spiritual al tinerei generații: este un pamflet la adresa democraților- revoluționarl ai anilor ’60 sau o apoteoză a liberalilor, a culturii aristocrației ruse și a rolului care îl revine în perspectivă istorică. https://biblioteca-digitala.ro 259 în ultimele decenii, cercetătorii romanului au studiat, în special, similitudinile și deosebirile între concepțiile lui Bazarov și ale lui Cemâșevski și Dobroliubov, trăsăturile caracterologice comune, relevând cauzele care au determinat o anumită detașare de ei în profilul ideologic al protagonistului. S-a acordat, de asemenea, o atenție deosebită găsirii unui eventual prototip real al acestui controversat erou. Nu au fost trecute cu vederea nici alte aspecte de plan secundar. Amintim doar pe câțiva dintre autorii lucrărilor de dată relativ recentă, elocvente în acest sens: S.M. Petrov, G.A. Bealâi, P.G. Pustovoit, A.L Batiuto, A.B. Muratov, G. Friedlender, V.L Troițki, N.F. Budanova ș.a. în interpretările lor ei au ca premisă esențială faptul că Turgheniev - liberal notoriu și de origine nobilă - nu putea zugrăvi "corect" figura unui democrat-revoluțlonar autentic, cu atât mal mult cu cât tocmai în perioada scrierii romanului rupsese legăturile cu revista "Sovremennik", ai cărei colaboratori i-ar fi inspirat trăsăturile definitorii ale eroului3. Bazarov, susțineau el, nu este o caricatură, romanul Părinți și copii nu este un pamflet la adresa democraților-revoluționari - după cum l-a considerat criticul M. A. Antonovici, în cronica sa publicată în coloanele revistei "Sovremennik’1, doar la o lună de la apariția romanului - și nici o apoteoză a liberalilor, ci un erou care, în pofida concepțiilor social-politice ale scriitorului, redă trăsăturile esențiale ale tineretului democat al epocii respec- tive^, deoarece "realistul" Turgheniev era un observator foarte atent al mișcării de idei în rândurile intelectualității ruse. S-au relevat, în lucrările amintite, atitudini apropiate ale democraților-revoluționari și ale lui Bazarov față de autocrație, Iobăgie, aristocratism, parlamentarism, știință, artă și natură, necesitatea muncii tenace, a activității utile. Toate acestea au constituit teze fundamentale ale nihilismului bazarovlan, au contribuit decisiv la "formarea conștiinței sociale înaintate" și au avut ” o mare influență asupra literaturii acelei vremi", după cum remarcă A. Batiuto5. Nihilismul este definit drept "atitudine filozofică și politică (...) constând din negarea oricăror norme, principii sau legi https://biblioteca-digitala.ro 260 negarea moștenirii culturale a epocilor trecute". într-adevăr, Bazarov este un contestatar lucid, un "revoluționar" sul-generis. El respinge orice principii osificate, orice scleroză a gândirii. E bântuit de febra acțiunii, tinde neabătut către cunoaștere prin experiment șl cercetare personală. Nu recunoaște nici o autoritate în orice domeniu al științei, nu acordă credit decât gândirii și "ideilor proprii". Este o personalitate puternică, originală, care meditează permanent asupra raporturilor sale cu societatea, a destinului său și a libertății individului. Urmărit de dileme tragice, el acționează consecvent, în funcție de ceea ce gândește. Nimic nu-i poate modifica structura existențială, nimic nu l distrage de la pro gramul de activitate odată stabilit. Imediat ce-șl dă seama că ambianța în care se află începe să impieteze asupra libertății sale de gândire sau de acțiune, evadează hotărât: "Iată ce înseamnă să-țl petreci vremea cu feudalii! Te trezești și tu feudal; ba mai lei parte și la lupte cavalerești"7 n spune el lui Arkadl Kirsanov - acestui "boiernaș blajin și liberal", care i-a fost, un timp, discipol - și precizează plastic: "... e bine ca omul, câteodată, să se ia singur de ciuf și să se smulgă din loc, ca o ridiche din strat"®. Ideea este reluată de Bazarov la despărțirea de Anna Odințova, tot printr-o comparație din domeniul științelor naturii: "... găsesc că și așa m-am învârtit prea mult într-o sferă străină mie. Peștii zburători se pot ține câtăva vreme în aer...", însă curând "trebuie să cadă din nou în apă. îngăduiți-mi deci să mă cufund din nou în elementul meu"^. în confruntările cu preopinentii se vădește negarea totală, neabătută, întreprinsă de Bazarov. Nu numai instituțiile socie- tății contemporane, nu doar arta, filozofia, obiceiurile statorni- cite de veacuri, dar până și sentimentul datoriei, aT dragostei, al solidarității umane sunt respinse categoric. El repudiază până și știința, căreia 1 se dedică, medicina, sau, în general, științele naturii. Orgolios, cinic, fără respect față de regulile elementare ale bunel cuviințe, sfidează pe toată lumea, privește cu condescendență încercările lui Pavel Petrovlci Kirsanov de a~i https://biblioteca-digitala.ro 261 combate aserțiunile, se erijează în Judecător unic și infailibil. "Aristocratism, liberalism, progres, principii... ce de-a cuvinte străine și fără rost! Rusul nu are nevoie de ele nici pe degeaba" - declară Bazarov ritos. - "...Dar logica istoriei cere..." - replică Pavel Petrovici. - "La oe ne trebuie această logică? Ne simțim bine și fără ea" - îl întrerupe iritat Bazarov pe "aristocratul anglofil". "Sper că dumneavoastră n-aveți nevoie de logică pentru a vă băga o bucată de pâine în gură, când vă e foame. La ce bun toate aceste abstracțiuni!"10 Acuzat fiind că se ridică împotriva "firii poporului", că îi disprețuiește pe țărani și, astfel, se postează pe o poziție antipopulară și chiar antirusă, Bazarov se Justifică: "poporul crede că, atunci când bubuie tunetul, e Ilie prorocul care se plimbă cu carul prin ceruri... Trebuie să fim de aceeași părere?" Disprețul față de mujic este explicabil, așadar, pentru că acesta, "înnăbușit de superstiții", "e fericit să-și fure singur căciula numai ca să poate bea la crâșmă", trăiește în mizerie din cauza lenei, a lipsei de inițiativa și spirit gospodăresc, a fatalismului său proverbial. Și, tocmai pentru că Bazarov se trage din popor ("Bunicul meu a fost plugar" - declară el cu trufie), are dreptul și obligația de a lupta pentru luminarea lui, pentru smulgerea țărănimii din marasmul în care vegetează. Dacă "odinioară" (aluzie la perioada dominată de așa-numitul "om de prisos") erau demascați cinovnicii corupti, birocrația, injustiția, lipsa de drumuri practicabile, dezorganizarea rețelei comerciale, acum "ne-am dat seama - afirmă eroul - că nu face să tot trăncănim despre racilele noastre, că asta nu duce decât la demagogie și doctrinarism, am văzut că și capetele noastre luminate, ... de- mascatorii nu sunt buni de nimic, că... ne ținem de fleacuri..." în acest moment al confruntării de idei, se impune, parcă, să fie conturat programul de acțiune, platforma soclal-politică a nlhiliștilor. Bazarov, însă, evită acest lucru. Nici în următoarele capitole ale romanului nu se fac decât câteva aluzii vagi, menite doar să mențină suspansul. Protagonistul romanului - https://biblioteca-digitala.ro 262 comentează V.M. Markovlci - "nu încearcă să lege prezentul de viitor, nu vede, în limitele realității sociale existente, nici un fel de premise ale unei rânduieli a lucrurilor principial diferite, afară de inconsistenta evidentă a normelor de viată și a formelor de conștiință ce funcționează acum"^. - Spre final, în convorbirea cu Odințova, se atinge punctul culminant, când s-ar părea iminentă deconspirarea telurilor luptei întreprinse de nihiliști, - (Pe temeiul acestei discuții s-au făcut cele mai hazardate speculatii referitoare la "revoluționa- rismul” lui Bazarov), - dezbaterea se mută pe alte planuri. De altfel, încă în confruntările cu Kirsanovii, la nedumerirea unui preopinent: cum "să distrugi apa, fără măcar să știi pentru ce", Bazarov răspunde: "Asta nu mai e treaba noastră.... Mai întâi trebuie curățat locul". "Noi distrugem pentru că suntem o forță...", iar forța "n-are de dat socoteală", - îl completează Arkadi. LI se obiectează că "și calmucul cel sălbatic, și mongolul au forță", dar sunt departe de cuceririle civilizației, iar nihiliștii, fiind doar "o mână de oameni", și-ar afla locul potrivit "într-o căruță calmucă". Bazarov, imperturbabil, parează: "Știți doar că Moscova a luat foc de la o lumânare de o copeică"13, și, spune el, "nici nu suntem chiar atât de puțini cum vă închipuiți'114. Comparația cu calmâcll și mongolii va fi reluată frecvent de criticii ostili lui Turgheniev13. De altfel, scriitorul însuși, în "lămuririle" ulterioare din corespondența sa, referindu-se la perioada când elabora romanul și a alcătuit chiar și un "Jurnal" al nihilistului, cuprinzând idei, atitudini, sentimente, replici etc., și-l imagina pe Bazarov ca pe o "figură puternică, sălbatică", "pe Jumătate răsărită din pământ"16, care a apărut în pragul unei noi faze a evoluției societății ruse. întrucât venirea unui astfel de erou a fost prematură, el ^era predestinat Implacabil înfrângerii în condițiile sociale respective. Atitudinea lui Bazarov față de țărănime este diametral opusă celei a lui Cernâșevski și Dobroliubov. Dacă democrațli-revolu- ționari acordau - ca și Herzen - o mare importanță "obștei" țărănești, adică posesiei colective a pământului și folosirii https://biblioteca-digitala.ro 263 comune a recoltei, care a generat raporturi specifice de egalita- rism, solidaritate, obiceiuri, tradiții și, mai ales, "instinctul socialist", pe temeiul căruia democatii-revolutionari elaborează teoria ^posibilității edificării unei orânduiri sociale noi, mai echitabile, Bazarov, după cum am amintit, supune unei critici necruțătoare ignoranța și alte aspecte negative ale vieții țărănești. Totodată, contrar democraților-revoluționari care considerau foarte importantă activitatea de luminare a poporului, Bazarov declara: "...noi nu propovăduim nimic; nu ne stă în obicei..." și era încredințat că nici un "Ivan sau Sidor" nu- i vor fi recunoscători pentru strădaniile lui în acest domeniu. Bazarov este lipsit de "simț artistic", iar arta o consideră inutilă ("Rafael nu face cât o ceapă degerată", iar pictorii ruși aflați în Italia "nu sunt mai breji")17; poezia este "un fleac". Observând că Nikolai Petrovici Kirsanov îl citește pe Pușkin, îi spune lui Arkadi: "Doar nu-i copil! E timpul să se lase de fleacuri de astea... Recomandă să i se dea pentru lectură o carte de popularizare a științei, Forță și materie, de Büchner, spre a nu-1 suprasolicita intelectual). Apreciind activitatea umană prin prisma utilității practice, Bazarov consideră că "un chimist serios" este mult mai important decât "oricare dintre poeți". Această aserțiune, sunt de părere unii exegeți, este îndreptată împotriva esteticii lui Cernâșevski, a tezismului propovăduit de "seminariștii (termenul îi aparține Iui Turgheniev) de la redacția revistei "Sovremennik" 1°. Bazarov neagă știința ("Afirmi mereu că pentru dumneata medicina nu există" - îi spune Odințova). Or, generația tânără din deceniul al VI-lea al secolului trecut tindea către cunoaștere, către știință care să contribuie efectiv la progresul vieții sociale. Abordarea "practică" a tuturor aspectelor realității constituia trăsătura distinctivă a majorității covârșitoare a reprezentanților tineretului. De altfel, în acești ani, s-a afirmat plenar o pleiadă de savanți în domeniul științelor exacte: naturalistul A.N. Beketov, bacteriologul L.S. Țenkovski, biologul LI. Mecinlkov, fiziologul K.A. Timireazev ș.a. însuși autorul romanului Părinți și https://biblioteca-digitala.ro 264 copil a frecventat prelegerile savantului de renume mondial I.M. Secenov, care în 1863 a publicat celebra lucrare Reflexele creierului^. LI. Mecinlkov scria despre acel deceniu: "în rândurile tineretului s-a răspândit convingerea că numai știința pozitivă este capabilă să ducă la progres autentic, pe când arta și alte manifestări ale vieții spirituale pot, dimpotrivă, să frâneze mișcarea înainte"20. Această idee este reluată și în alte surse de informație, datorate contemporanilor sau cercetătorilor de mai târziu. E.N. Vodovozova, de pildă, scrie: Pregătirea "pentru orice fel de activitate și pentru o viață socială adevărată și folositoare era considerată atunci studierea științelor naturii, care erau privite drept temelie obligatorie a tuturor cunoștinelor, fără excepție..."21. Iar N.A. Berdeaev afirmă că "științele naturii, colorate în acea veme în nuanță materialistă, au devenit un obiect de cult, au fost idolatrizate"22. Bazarov numește dragostea platonică, "în accepția Ideală", o "neghiobie", iar sentimentele cavalerești "un sol de monstruo- zitate sau boală" șl se miră că eroul schillerlan Toggenburg, din balada omonlmă, romantic și visător, "n-a fost internat la balamuc"23. înaintea vizitei la moșia Annel Odlnțova - tânără de care se și îndrăgostește mai târziu - Bazarov îi spune cu cinism priete- nului și adeptului său temporar Arkadl: "Are un trup splendid!... Ce frumos i-ar sta pe masa de disecție"2^ Sunt negate, de asemenea, toate valorile morale ale lumii contemporane. Nihilismul total îl plasează pe Bazarov "în afara umanității", îi conferă trăsături satanice, o aură de titan. (Pavel Petovlcl Klrsanov utilizează expresia "un orgoliu diabolic"). Concepția eroului turghenievian asupra naturii este șocantă prin unilateralitatea ei și specifică nihilismului: "Natura nu e un templu, cl un atelier, în care omul e muncitor”23. Bazarov, așadar, repudiază contemplarea frumuseților naturii, contem- plare ce determină pasivitatea, împiedică cunoașterea, secă- tuiește viața și o reduce la "fleacuri". https://biblioteca-digitala.ro 265 Din cele relevate până acum credem că am conturat în linii mari profilul intelectual, moral și psihologic al nihilistului. Pentru a sublinia și mai pregnant trăsăturile caracteristice ale protagonistului, Turgheniev creionează, în aceeași operă, și alte personaje. Ne referim Ia Sitnikov și Kușkina. Aceștia sunt eroi periferici, de plan secund, și, spre deosebire de Bazarov, sunt caricaturizati, nu reprezintă decât pe niște tineri care nu și-au însușit temeinic nihilismul, ci doar au preluat câteva idei și atitudini cu care le place să braveze. Kușkina, de exemplu, femeie "émancipée”, "venise la bal fără crinolină și cu mănușile murdare,... cu o pasăre a paradisului prinsă în păr..."26. Acasă, “cu fata aprinsă de băutură, pocnind cu unghiile... turtite în clapele unui pian dezacordat, începu să cânte cu o voce răgușită" cântece țigănești și romanțe27. Avea "ochii rotunzi, dintre care răsărea un nas mititel, roșu și cârn..."2®. La rândul lui, Sitnikov, "vechi prieten" al lui Bazarov, căruia îi datorează "renașterea" sa, e "cuprins de entuziasm" când aude că "nici o autoritate nu trebuie recunoscută". E îmbrăcat "cu un dolman cum poartă slavofilii". Pe chipul său se citea "o neliniște încordată și tâmpă". "Ochii mici, înfundați cu sila parcă, priveau fix și neliniștit"29. Caracterizarea acestor pesonaje este realizata, așadar, prin diverse mijloace: de la portretul fizic, vestimentație și ambianță, până la redarea concepțiilor lor, superficiale, lipsite de originalitate. Și aceasta a făcut-o scriitorul cu scopul evident de a oferi un termen de comparație, de a crea un fundal care să potențeze la maximum trăsăturile specifice ale profilului ideologic și moral al protagonistului. Și, după cum reiese din remarcile sale, el are nevoie "de astfel de neghiobi", deoarece "nu e treaba zeilor să facă oalele". Bazarov pledează pentru libertate spirituală nelimitată a personalității umane. Formula: "nu împărtășesc părerile nimănui, am părerile mele", demonstrează că el nu neagă doar teoriile generale, doctrinele, sistemele, dar respinge, principial, orice premisă, orice credință ce ar putea duce la îngrădirea https://biblioteca-digitala.ro 266 criticii sale. Această libertate totală se extinde chiar și asupra propriilor idei. Nimic, absolut nimic nu trebuie să aibă un caracter obligatoriu, să se transforme în dogmă, întrucât un om liber în adevărata accepțiune a cuvântului este independent din punct de vedere moral, în orice hotărâre sau acțiune întreprinsă. Se poate releva aici, așadar, nihilismul moral al eroului turghenievian, care îl anticipează pe Ivan Karamazov al lui Dostoievski cu cunoscutul lui principiu "Totul este permis". Și, de aceea, credem că nu întâmplător creatorul Karamazovilor și al lui Rodlon Raskolnlkov a fost singurul dintre contemporani care a înțeles cel mai corect, în toată complexitatea și profunzimea, pe nihilistul Bazarov$$. Această libertate interioară nelimitată, radicalismul extrem, democratismul nivelator care însă se metamorfozează, paradoxal, în elitarism, prefigurează pe "omul-Dumnezeu" al aceluiași Dostoievski, erou care presupune, după expresia criticului D.I. Pisarev, "deplina autoeliberare a personalității umane", desprinderea ei de semeni, repudierea vieții obișnuite, normale și ridicarea deasupra tuturor^ Străin de orice sentiment altruist, incapabil de vreo Jertfă pentru altii, Bazarov este "un lup", un om pietrificat, "lipsit de inimă". în ultimă instanță totul se reduce, la acest erou, la legea "luptei pentru existentă", chiar la instincte. Nu întâmplător, în scrisoarea citată, către K. Slucevski, romancierul îl descrie ca pe o flintă "sălbatică", "înrăită", "crâncenă". De aceea este imposibil să și-l închipuie cineva pe Bazarov contemplând un crâng de mesteceni sau o operă de artă, tandru cu părinții săi iubitori, tolerant fată de opiniile altora sau îndrăgostit. Pentru că o asemenea ipostază ar fi în contradicție cu concepțiile sale, cu viziunea sa asupra lumii. Șl, totuși, o astfel de incongruentă aparentă există în roman. Este vorba de dragostea ce abia se înfiripă în inima lui Bazarov pentru Anna Sergheievna Odintova. Nu este, de fapt, decât o nouă "probă", "încercare" supremă în destinul Iul, "test" care marchează o profundă criză și https://biblioteca-digitala.ro 267 1 i conturează mai pregnant profilul său spiritual. Căci dragostea este un sentiment diametral opus rigorismului bazarovian, reprezintă ceva "străin, dușmănos, care amenință să distrugă" lumea lui4 interioară, - după cum remarcă, pe bună dreptate, V.M. Markovlci32. Pentru că un Bazarov îndrăgostit, în stare "să trăiască nu pentru unul, ci pentru doi oameni" (cum spunea Goncearov despre Oblomov), ar fi un alt individ, opus, "antipatic", potențial adversar, din rândul acelora împotriva cărora a luptat intransigent. De aceea, șl de data aceasta, Bazarov rămâne consecvent cu sine însuși, tentat de luptă și ahtiat de izbândă. Incapabil de reciprocitate în pasiunea ce-1 cuprinde, el cade în cealaltă extremă, în ură și autopersiflare. Poate că Odințova a reînviat în el dorința de a fi iubit, de a fi asemănător cu ceilalți semeni, de a deveni mai uman prin complementaritatea care i-ar putea-o oferi Odințova - femeie inteligentă, cultă, pricepută în chivernisirea averii sale, frumoasă, dar toate aceste calități nu l-au împiedicat pe Bazarov să surprindă o oarecare indiferență, rigiditate și egoism. Poate că Bazarov a avut, în situația dată, senzația incomplatitudinii vieții sale și a unilateralității ei. Poate că îl încearcă regretul de a nu se putea cufunda în grijile, interesele, suferințele proprii oamenilor obișnuiti. Aceasta, însă, nu ar însemna altceva decât conștiința nimicniciei destinului uman în raport cu veșnicia și nemărginirea universului. De aici decurge tragismul eroului turghenievlan. Nihilismul său nu capătă acum accente noi: Bazarov devine mai înverșunat, ura sa împotriva întregii lumi sporește. Acceptarea valorilor morale și spirituale ale societății contemporane nu ar fi decât o manifestare a slăbiciunii, a Inconsecvenței, în ultimă instanță, a înfrângerii. Umanismul culturii ruse, create de-a lungul deceniilor anterioare, este Inacceptabil și, ca atare, repudiat. Astfel se relevă, concluziv, Justificarea nihilismului bazarovian. Moartea eroului constituie, de asemenea, o rezolvare cu rezonanță tragică a contradicțiilor cu care s-a confruntat mereu pe parcursul scurtei sale vieți. Este de remarcat cumplita https://biblioteca-digitala.ro 268 luciditate a lui Bazarov în fata morțil, a dezintegrării în materia eternă, cum ar fi spus el. Profilul său spiritual parcă se rearmonizează, el rămânând, în pofida tuturor încercărilor șl tentațiilor, consecvent cu sine însuși. Este adevărat, în ultimele clipe ale vieții el își permite lucruri pe ere le-a repudiat întotdeauna (să fie tandru cu părinții, să-i dea un sărut Armei Odlntova). Dar, în fond, ce mal contează aceste nimicuri în fata neantului în care e sortit să dispară? (Când pe mormântul lui "va crește doar un brusture")* Moartea absurdă anihilează orice manie stare a umanului. Dragostea, tandrețea, nu mai sunt altceva decât abstracțiuni golite de orice sens, nu mai au nici o semnificație în planul valorilor omenești. Tensiunea dramtică, jocul fulgurant al Ideilor constituie trăsături artistice specifice ale prozei lui Turgheniev. Este o artă intelectuală prin excelentă, cu frecvente propensiuni în sfera generalizărilor filosofice, artă a nuanței, a subtilității în explorarea lumii interioare. Portretul fizic este schițat sumar, cu tușe sigure, de obicei în momentul introducerii în scenă a noului erou, fără reveniri și completări ulterioare. Portretul lui Bazarov este zugrăvit astfel: fata lui era "prelungă și slabă, cu fruntea înaltă, cu nasul lat la rădăcină și ascuțit spre vârf, cu ochii mari verzui și favoritii de culoarea nisipului...", "însuflețită de un zâmbet liniștit... exprima inteligență și încredere în sine". "Părul blond închis, lung și des, nu izbutea să ascundă protuberantele puternice ale craniului său mare"^^. La fel de sumar se descrie mediul exterior, cu excepția tablourilor de natură, încântătoare, ce trezesc o profundă rezonanță afectivă. Farmecul eroilor rezidă în vibrația vocii lor interioare, în maxima dezvăluire a inteligenței lor. * Sub acest aspect, figura complexă a lui Bazarov este eloc ventă. Desigur, profilul său ideologic și moral nu se cuvine și nici nu poate fl identificat cu vreun prototip real al oamenilor de știință, al medicilor, sau cu democrații-revolutlonari din anii *60, ori cu vreun alt reprezentant al mișcării de idei din acea epocă, chiar dacă, de exemplu, Pisarev a susținut că acest erou https://biblioteca-digitala.ro 269 întruchipează perfect trăsăturile specifice ale noii generații. 'Memorialistica vremii atestă, dimpotrivă, dezacordul, protestele tineretului, care vedea în romanul Părinți și copii o "clevetire" la adresa lui, o denigrare virulentă^^. . Orice mare scriitor are dreptul la o concepție artistică, ideologică și filosofică originală asupra eroilor creați de el, independent de "problemele arzătoare" ale epocii. Totodată, trebuie să amintim faptul îndeobște cunoscut că există o anumită logică a evoluției și manifestării fiecărui erou, determinată de împrejurările în care este pus să acționeze, de raporturile cu celelalte personaje, de nucleele epice ale operei. Nu întâmplător Turgheniev a alcătuit acel "jurnal" special al lui Bazarov în perioada elaborării romanului. De aceea ni se pare corectă afirmația lui Iuri Mann referitoare la o oarecare 'suveranitate" a eroului literar^^. Sub acest aspect, cazul lui Bazarov este cât se poate de ilustrativ. Democratismul său e incontestabil. (El este "democrat până în vârful degetelor" - recunoștea romancierul însuși). Nihilismul absolut - de asemenea. în ceea ce privește, însă, caracterul revoluționar al concepțiilor sale, sunt necesare unele precizări. S-a relevat frecvent faptul că Bazarov nu este un revoluționar de tipul lui Cernâșevski și Dobroliubov, deși împărtășește parțial concepțiile lor. Nu stă, în totalitate, nici pe pozițiile democratului Pisarev. Cum trebuie atunci interpretată aserțiunea lui Turgheniev: Dacă Bazarov "se numește nihilist, atunci trebuit citit: revoluțio- nar?"36 Credem că numai în cea mai largă accepțiune a terme- nului, și nu în sens restrâns, social-politic. Prin "revoluționar" avem impresia că el înțelegea un nonconformist, un negator - dacă ne este permis cuvântul - un demascator, un răzvrătit, un individ care nu acceptă obediența, nicicând și niciunde. Conceptul de revoluționar presupune, în mod obligatoriu, adeziunea la o doctrină social-politică, la o programă de acțiune, în ultimă instanță, la urmărirea traducerii în viață a unor idealuri precis și concret formulate. Or, după cum am arătat, Bazarov este total indiferent față de urmările posibile ale https://biblioteca-digitala.ro 270 activității sale, nu împărtășește nici un fel de idealuri, nu nutrește nici un fel de iluzii. Se pune, în acest caz, întrebarea firească: ce fel de revoluționar poate fi acesta? Sporesc nedumerirea și opiniile de mai târziu ale romancierului în legătură cu "procesul celor 52" revoluționari narodnici din anul 1877, formulate într-o scrisoare către LP. Vrevskaia, în care le numește pe inculpate "tinere nihiliste"3?. Și N.A. Berdeaev interpretează nediferențiat acest termen. El nu face nici o deosebire între nihilismul bazarovian, pe care îl identifică cu "plsarevismul", dar și cu programul revoluționar al lui Cernâșevski, Dobroliubov, al narodnicilor și chiar al lui... Lenin, susținând că nihilismul "poate fi depistat, în subsidiar", în toate "mișcările sociale ruse, deși - recunoaște el - nihilismul în sine nu a fost ö mișcare socială"38. Poate că această nediferențiere, admisă de către Berdeaev, izvorăște și din declarația lui Dostoïevski, citată în context: "Noi toți suntem nlhiliști". De altfel, preclzându-șl ideea, Berdeaev îi conferă nihilismului conotații teologice, îl consideră "un fenomen religios", "asceză creștină...întoarsă pe dos". La baza lui "se află... răzvrătirea împotriva injustiției istoriei, împotriva minciunii civilizației, cerința ca istoria să se încheie și să înceapă o aistorie sau o supraistorie, absolut nouă, a vieții"39. în altă ordine de idei, pentru a explica absența"programului de acțiune" a lui Bazarov, s-au evocat de către unii cercetători furcile caudine ale cenzurii. Ipoteza nu poate fi susținută, întrucât paginile romanului conțin date suficiente pentru dezvăluirea concepțiilor, atitudinilor și gesturilor protago- nistului. Scriitorul, în perioada elaborării acestei opere, avea o îndelungată și amară experiență în relațiile cu cenzura țaristă40, pe de o parte, iar pe de alta, nici nu a considerat necesar să adauge noi trăsături, și era perfect conștient de faptul că un romancier nu comunică tot ce "știe" despre eroii săi, ci, în numeroase situații, apelează doar la sugestii, recurge la sincopări ale discursului narativ, la "tăceri" semnificative etc. în corespondența sa, cât și în cele câteva articole de critică literară https://biblioteca-digitala.ro 271 ■ 1 I I pe care le-a lăsat, Turgheniev se referă, adesea, explicit la această problemă. Cităm un singur exemplu: în scrisoarea către Dostoïevski, amintită mal sus, Turgheniev sublinia că acest confrate genial a "simțit chiar și ceea ce nu am considerat necesar să dau în vileag" (subl.n.pl. Se știe, de asemenea, că, la sfaturile criticului Annenkov și ale publicistului Katkov de a îngroșa trăsăturile negative ale lui Bazarov, sfaturi de care Turgheniev a ținut seamă la publicarea romanului în paginile revistei "RusskiJ vestnik", la editarea în volum separat, în toamna aceluiași an, el a revenit la forma inițială a manuscrisului, dându-și seama că numai astfel protagonistul va rămâne mai clar și mai precis conturat4^. Simțul artistic al scriitorului nu a dat greș nici de data aceasta. De aceea a ignorat sugestiile unor prieteni și ale altor binevoitori, mai mult sau mal puțin dezinteresați43; nu a modificat nici finalul romanului. (Pisarev îl întreba într-o scrisoare: "Ivan Sergheievlci, ce ați făcut cu Bazarov? Credeți oare că primul șl ultimul Bazarov a murit în 1859 din cauza unei tăieturi la deget?"); nu a intervenit nici în destinul "părinților, căci, după opinia sa, unii dintre aceștia erau condamnați de istorie: l-a zugrăvit cu multă simpatie pe "nihilist" (De altfel, a și declarat adeziunea sa totală la concepțiile eroului, cu excepția celor despre artă șl literatură). Romancierul considera că un asemenea erou, apărut prea devreme, este condamnat de istorie. Menirea lui rezidă doar în defrișarea terenului pe care va Izbucni ulterior "o vegetație viguroasă". Unii cercetători văd în reflecțiile lui Turgheniev despre Bazarov" o expresie tipică a programei liberalismului temperat..."44. Or, când este vorba despre o operă, s-ar cuveni, poate, să amintim opinia filologului F. Buslaev: "Conservatoris- mul sau liberalismul nu creează un tablou sau o povestire, după cum în vechime nu era suficientă evlavia pentru a picta o icoană"43. Dincolo de concepțiile sale social-polltice, cât și de cele foarte diverse ale contemporanilor săi, Turgheniev a creat un https://biblioteca-digitala.ro 272 erou care - chiar dacă are anumite trăsături comune cu cele ale personalităților marcante ale epocii, depășind și limitele ei (de la Bielinski, Bakunin, Herzen, până la Cemâșevski, Dobrollubov, Pisarev și altele din deceniile următoare) - nu le repetă întocmai pe niciuna dintre ele, deși se inserează în categoria "adevăratilor demascatori". Posiblliatea identificării lui Bazarov cu vreuna din personalitățile enumerate este greu de admis. Eroul reprezintă mai curând un tip "superdemoc rație" - după cum opinează V.M. Markovici în lucrarea citată - care întruchipează chintesența celor mai radicale tendințe, generate de seismele sociale din Rusia acelei perioade. Turgheniev a întruchipat în figura lui Bazarov "o anumită tendință de profunzime a conștiinței ruse..., ce a tâșnit la suprafață în momentul unei schimbări bruște, care nu putea avea, în condițiile respective, o finalizare adecvată, cl doar prefigura un viitor îndepărtat și incert", conchide același exeget46. "Figura tragică" a lui Bazarov - se sugerează în epilog - are o profundă semnificație filozofică; fără astfel de eroi tltanleni, care se răzvrătesc împotriva principiului însuși al armoniei universale, nu poate dăinui "liniștea măreață și nepasătoare a naturii", "pacea eternă și viata infinită". x Polemica prelungită pe marginea romanului Părinți și copii șl a protagonistului său se referea, după cum am arătat, în mod invariabil, la nihilism. Concept înțeles. în principal, în dublu sens: pe de o parte se relevau democratismul funciar și protestul "revoluționar" spontan; iar pe de altă parte se exagerau conotatiile negativiste: respingerea globală a valorilor spirituale, utilitarismul, individualismul exacerbat, pornirile anarhice în plan social și neprinciplalitatea agresivă. Aceste conotatil negative ale figurii lui Bazarov, sporite și de indecizia autorului însuși în atitudinea fată de eroul său47, au constituit un teren propice pentru dezbaterea problemei nihilismului nu numai în 273 demersurile criticii literare, dar și în opere literare, dramaturgie, grafică (au apărut, în epocă, albume de caricaturi, afișe ș.a.), unele menite să submineze prestigiul nihilistului, prin persiflare și chiar demascare, altele să~l continue în ipostaza sa de "om nou” autentic. Eroii primei categorii de lucrări erau creionați "ă la Bazarov", însă banali și pedeștri. Vom da un singur exemplu: piesa lui D.N, Ustrealov Cuvânt și faptă, prezentată pe scena Teatrului Mariinski, din Petersburg, la sfârșitul anului 1862, avea în centrul ei pe eroul Verteaev, obtuz și superficial, care debutează cu demascarea orânduirii sociale, dar curând uită de fronda sa Juvenilă și purcede la "treabă" și anume la fabricarea... săpunului, mtr-un atelier organizat pe baze cooperatiste. Nihilismul bazarovian nu este altceva, așadar, decât vorbărie goală. I au urmat câteva romane semnate de A.F. Plsemski (Marea agitată, 1863), N.S. Leskov (Nu ai încotro, 1864 și La cuțite, 1870), V.P. Kliușnikov (Pâcla, 1865), V.P. Avenarius (Molima, 1867), A. Markovic! (Marina din Cornul purpuriu, 1873) ș.a. în aceeași serie "antinlhilistă", unii cercetători includ romanul lui I.A. Goncearov, Râpa și Demonii lui F.M. DostoievskL în viziunea acestor scriitori, tema nihilismului era prezentată foarte divers, în primul rând, desigur, în funcție de talentul fiecăruia, iar în al doilea, datorită complexității caracterului "primului nihilist". Totodată, s-a conturat și tentativa de a 4 plasa pe același piedestal pe Sitnlkov șl pe Kukșina, alături de Bazarov, ignorându-se intenționat zugrăvirea caricaturizată a acestor eroi de către Turghenlev. Se urmărea, evident, confundarea nihilismului în banalitate și ridicol. Pe de altă parte, fiecare trăsătură negativă a lui Bazarov era exagerată, împinsă până la limita extremă, denaturându-se gesturile, atitudinile, cuvintele șl preocupările lui. Rezultau, astfel, un soi de făpturi ticăloase și grotești. O altă orientare s-a manifestat în acreditarea ideii că nihilismul este o "marfă de import" șl nu avea priză la ruși. în acest sens a "combătut" cu fervoare publicistul retrograd Mefodi https://biblioteca-digitala.ro 274 Katkov, iar N.S. Leskov a plasat în centrul romanului său Nu ai încotro, cu aceeași finalitate, pe elvețianul Reiner și pe polonezii Rațiborski, laroșinska și Pomada. Ultimii trei sunt anarhiști și practică terorismul. în structura, dispunerea eroilor și în zugrăvirea protagonistului - a '‘revoluționarului profesionist” Rahmetov-, celebrul roman al lui N.G. Cernâșevski este, fără îndoială, influențat de Părinți și copii și In ajun, după cum relevă cercetătorii creației turghenleviene, începând cu Pisarev și încheind cu Batiuto. Aceeași legătură genetică evidentă este demonstrată de exegeti și în povestirea lui Slepțov, Vreme dificilă. Se poate afirma, așadar, că romanele lui Turgheniev au stimulat eforturile creatoare a numeroși autori de opere literare consacrate “oamenilor noi”. Problema "omului nou” obișnuit l-a preocupat și pe Turgheniev în ultimele două romane ale lui. Dacă Bazarov apăruse "în pragul unei epoci noi", ce prezenta alte exigențe față de personalitatea umană, în Fum cadrul temporal al acțiunii romanului este perioada de după abolirea iobăgiei, deci o nouă epocă. Care sunt aceste cerințe ne spune romancierul însuși într-o scrisoare din 1874 către A. P. Filosofova, răspunzând totodată șl la obiecția amintită a lui Pisarev: "Vremurile s-au schimbat. Acum Bazarovli nu mai sunt necesari. Pentru activitatea obștească viitoare nu e nevoie nici de talente deosebite, nici chiar de o minte deosebită - nimic proeminent, Ieșit din comun, prea individual; - este nevoie de dragoste de muncă, răbdare; trebuie să știi să te Jertfești fără strălucire sau faimă - trebuie să știi să te smerești și să nu-ți repugne munca ne spectaculoasă, obscură și chiar anonimă... Ce poate fi, de pildă, mai neînsemnat să-1 înveți pe mujic să citească, sa-1 ajuți, să înființezi spitale etc... Sentimentul datoriei, slăvitul sentiment al patriotismului în adevăratul sens al acestui cuvânt - iată tot ce trebuie”48. în romanul Fum personajele corespunzătoare cerințelor enumerate sunt Litvinov, Irina și Potughin. Sunt oameni obișnuițl, onești, capabili de muncă tenace, însă perspectivele i . i 1 ' . ■. . . ■ . ... . . ■ I ■ l_ . ■ ■■ . . ■ * ■ ■ ■ https://biblioteca-digitala.ro 275 ■ I activității lor sunt sumbre. Până și occidentalistul Potughin își dă seama că toată propaganda și activitatea pe care le desășoară nu sunt decât fum, iluzii deșarte. Analiza problematicii acestui roman consacrat emigrației ruse, mal precis coloniei studentilor ruși de la Heidelberg și aristocratilor £e frecventau stațiunile balneare din Germania și, bineînțeles, cazinourlle, ar necesita prea mult spațiu, de aceea ne vom rezuma doar la câteva consideratii, referitoare la perso- najele “nihiliste”. Așa-numitele “Arabescuri de la Heidelberg" au în centrul lor pe Gubariev și pe adeptii săi: Bambaev, Voroșllov, Suhancikova, Bindasov ș.a. Toți aceștia sunt pseudonihiliști de factura lui Sitnikov și a Kukșinel, adică din categoria acelora care doar cochetează cu ideile radicale din frondă Juvenilă. Se persiflează pseudodemocratismul - ca în romanele în ajun și Părinți și copii - se demască ignoranța, suficiența și renegarea. Conducătorul cercului studențesc, Gubariov, se transformă într-un veritabil “moșier-dentist", generalul - “grăsan" reco- mandă să se acționeze "politicos, dar cu pumnul în gură", generalul - "nevricos" cere ca ziarele să publice numai “prețurile la pâine și lapte", iar generalul - “îngăduitor" se întreabă mirat la ce îi trebuie “prostimii să gândească". Grupul generalilor este zugrăvit cu tușe satirice de-a dreptul vitriolante. Privirea curioasă și atentă a scriitorului surprinde pretutindeni doar zbaterea neputincioasă a unor oameni de rând, care nu sunt în stare decât de o activitate "neînsemnată", "obscură", sau are drept mobil interese egoiste și meschine. O personalitate marcantă, titanică, de tip bazarovian nu vom întâlni în romanul Fum, deși nu a dispărut cu desăvârșire din realitatea social-politică rusă, - cum îi scria Turgheniev criticului Pisarev. însă, în acea perioadă de tranziție, Bazarovii nu “s-au manifestat" deocamdată, și, de aceea, a vorbi despre ei sau în numele lor nu este recomandabil, întrucât ar fi inoportun și ar avea o rezonanță "falsă". Așadar, scriitorul nu avea nici o îndoială în privința supraviețuirii lui Bazarov, însă considera că dacă acest erou nu-și poate expune deschis și direct convin- https://biblioteca-digitala.ro 276 gerile, locul lui va fi ocupat de Gubariovii obtuzi și superficiali. Nejdanov și Marianna din ultimul roman al lui Turgheniev, Desțelenire, aparțin activiștilor narodnici pe tărâm social și ar putea fi incluși în categoria nihiliștilor numai dacă conceptul de nihilism îl considerăm în accepțiunea cea mai largă. Ei sunt neconformiști, protestatari, însă nu au trăsături caracterologice și psihice similare cu cele ale lui Bazarov, nu sunt personalități proeminente, momentul reapariției cărora Turgheniev nu-1 întrezărea decât într-un viitor îndepărtat. Scepticismul pătrunde tot mai adânc în viziunea lui Turgheniev asupra lumii. Din acest punct de vedere, printre altele, un rol determinant i-a revenit și lucrării lui Edgar Qui net, La révolution, studiată cu mare atenție de romancier, în care se acredita ideea că toate revoluțiile din Franța nu au adus decât vărsare de sânge și nenumărate jertfe de vieți omenești, fără a schimba esențial condițiile de trai ale maselor. S-au perindat doar alte echipe la conducerea țării, care nu și-au respectat niciodată promisiunile. De aceea nici în Rusia nu vor evolua altfel lucrurile, chiar și în cazul când împrejurările social- politice vor determina ivirea unor lideri adevărați. Ca și în eseul Destul sau în nuvela Fantomele și alte opere din ultimii ani ai creației, Turgheniev revine tot mai frecvent la tema omnia vanitas. NOTE 1 IL Г. Пустовойт, Роман И. С. Тургенева „Отцы и дети". Литературный комментарий, Moscova, 1964, р. 65: „Расстрел крестьян в селе Бездна Казанской губернии а также волнения в Пензенской и других гуверниях показали, что уже с апреля 1891 г. народ стали усмирять... штыками и розгами”. 2 В. Ю. Троицкий, Книга поколений. О романе И.С. Тургенева „Отцы и дети", Moscova, 1979, р. 16. 3 Cf. N. S. Nikitina, И. С. Тургенев накануне разрыва с „Современником", „Русская литература”, 1987, Nr. 3. ---------------------------------------------------------->--------’ — ■ — https://biblioteca-digitala.ro 277 4 Poziția aceasta a cercetătorilor literaturii clasice ruse este denumită de către I. G. Kudreavțev „вопрекизм”: „... Невозможность отрицать художественные достоинства (...) произведений писателя при признании его мировоззрения (...) реакционным привела к теории „вопрекизма”, согласно которой художник творит вопреки мировоззрению”. (И. Г. Кудрявцев, Три круга Достоевского. Сбытийный. Временный. Вечный, Moscova, 1993, р. 13). 5 . А. Батюто, Тургенев-романист, St. Petersburg, 1972, р. 17. 6 . Dicționarul limbii române moderne. București, 1958, p. 542. Nihilismul este definit șl drept „concepție care neagă ©rânduielile, instituțiile, morala, tradițiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele superioare; atitudine de negare absolută... ” (Dicționar de filozofie, București, 1978, p. 498). 7 I. S. Turgheniev, Opere, voi. III, București, 1955, p. 308 (în continuare, citatele din romanul Părinți și copii se vor da după această ediție). 8 Ibidem, 9 Ibidem, p. 317. 10 Ibidem, p. 195. 11 Ibidem, p. 197. 12 В. M. Маркович, И. С. Тургенев и русский реаслистический роман XIX века, St.-Petersburg, 1982, р. 191. 13 I. S. Turghenev, op, cit., p. 199. 14 Ibidem, p. 198 15 Este semnificativă atitudinea romancierului față de critica literară: „Бранить будут меня сильно, но надо переждать, как летний дождик” (И. С. Тургенев, Собрание сочинений, voi. 12, Moscova, 1958, р. 335). 16 „Мне мечталась фигура сумрачная, дикая, большая, до половины выросшая из почвы, сильная, злобная, честная, - îi scria Turgheniev lui К. Slucevski - и всё-таки обречённая на погибель, - потому что она всё- таки стоит ещё в преддверии будущего...” (ibidem, р. 341). 17 I. S. Turgheniev, op. cit., р. 199. 18 А. Батюто op. cit., р. 225. 19 В. И. Троицкий, op. cit., cap. 2. https://biblioteca-digitala.ro 278 20 Ibidem, p. 27. 21 Ibidem. 22 H. А. Бердяев, Истоки и смысл русского коммунизма, Moscova, 1990, р. 39. . 23 I. S. Tugheniev, op. cit., , p. 233. 24 Ibidem, p. 222. 25 Ibidem, p. 189. 26 Ibidem, p. 215. 27 Ibidem, p. 214. 28 Ibidem, p. 209. 29 Ibidem, p. 207, 208. 30 „Вы до того полно и тонко схватили то, что я хотел выразить Базаровым, - îi scria Turgheniev lui F. M. Dostoïevski - что я только руки расставлял от изумления - и удовольствия. Точно в душу мне вошли и почувствовали даже, что я не счел нужным вымолвить” (И. С. Тургенев, Собрание сочинений, vol. 12, р. 334). 31 Cf. V. Markovici, op. cit, p. 191. 32 Ibidem, p. 195. 33 I. S. Turgheniev, op. cit, p. 157. 34 Cf. E. N. Vodovozova, Из книги „На заре жизни”. (И. С. Тургенев в воспоминаниях современников, vol. L, Moscova, 1969, p. 379-385. 35. Ю. Манн, Базаров и другие, „Новый мир”, 1968, nr. 10, р. 236. 36. И. С. Тургенев, Собрание сочинений, vol. 12, р. 339. 37 Ibidem, р. 510. 38. Н. А Бердяев, ор. cit, р. 37. 39 Ibidem, р. 38. 40 . А. Я. Панаева, Воспоминания, Moscova, 1956: „Западные писатели считаются «передовыми членами образованного общества» - говорил Тургенев. В то время как русские «какие-то парни! не смеем высказать ни наших мыслей, ни наших порывов души - сейчас нас в кутузку, да и это мы должны считать за милость... Сидишь, пишешь и знаешь заранее, что участь твоего произведения зависит от каких-то бухарцев, закутанных в десяти халатах, в которых они преют, и так принюхались к своему вонючему поту, что чуть пахнёт на их конусообразные головы свежий воздух, приходят в ярость и, как дикие звери, начинают вырывать куски из твоего сочинения! По-моему рациональнее было бы поломать все типографские станки, сжечь все https://biblioteca-digitala.ro 279 ■ I ■ i бумажные фабрики, а у кого увидят перо в руках, сажать на кол!...» (р. 203). 41 . И. С. Тургенев, Собрание сочинений, vol. 12, р. 334. 42 Ibidem. Знаю, - scria Turgheniev - что меня ругают все - и красные й белые, и сверху, и снизу, и сбоку - особенно сбоку... Но я что- то не конфужусь и не потому, что воображаю себя непогрешным; а так как-то - словно с гуся вода”, р. 378 379. Писатель, который „слушается ее одной (critica literară - А. С.), подвергается „опасности испортить своё дарование” (ibidem, vol. II, p. 408). 43 „Что такое Базаров, - îi scria A. F. Pisemski lui Tugheniev - немножко мужиковатый, но в то же время скромный, сдержанный, честолюбец, говорящий редко, но метко, ... а у нас во всей первой половине повести вышел фразёр... Скратите его в первой половине повести, стушуйте до полусвета... и вышло бы прелесть!!! Я хватаюсь и сержусь за этот тип, потому что он мне дорог - я сам этой породы людей (...) В создании Инсарова вы недоговорили, а в Базарове - переговорили” (Литературное наследство, vol. 73, partea а 2-а, р. 174). 44 А. Батюто, op. cit, р. 157. 45 Apud luri Mann, Базаров и другие, „Новый мир”, 1968, nr. 10, р. 240. 46 В. М. Маркович, ор. cit.t р. 201. 47 „Хотел ли я обругать Базарова или его превознести? Я этого сам не знаю, ибо я не знаю люблю ли я его, или ненавижу! Вот тебе и тенденция!” - îi scria Turgheniev lui A. A. Fet (И. С. Тургенев, Собрание сочинений, vol. 12, p. 338). 48 Ibidem, p. 465-466. ПРОБЛЕМА НИГИЛИЗМА В РОМАНАХ И. С. ТУРГЕНЕВА (Резюме) Опираясь на обширную критическую литературу, а также нц стати, рецензии и переписку Тургенева, автор анализирует роман Отцы и дети и выделяет идейный, моральный и психологический профиль нигилиста Базарова и художественную доминанту его характеристики. Отмечаются https://biblioteca-digitala.ro 280 также средства, при помощи которых Тургенев изображает в сатирическом ракурсе псевдонигилистов Ситникова и Кукшину. Автор уделяет должное внимание образам романов Дым и Новъ> относуащимся к нигилистам, и кратко останавливается на „антинигилистических” произведениях 70-х годов прошлого века. Что касается „революционности” нигилиста, автор уточняет как узкое, так и широкое понимание данного понятия, и приходит к заключению, что можно говорить о „революционности” Базарова лишь в самом широком смысле слова, как вытекает из замечаний самого романиста. ■ I https://biblioteca-digitala.ro WISLAWA SZYMBORSKA: al patrulea laureat polonez al Premiului Nobel pentru Literatură* Constantin Geambașu Născută în anul 1923, într-o mică localitate din voievodatul Poznan, Wisiawa Szymborska se va muta împreună cu părinții la Craco^da, unde îșl face studiile șl va lucra ani îndelungați la redacția săptămânalului “Zycie Literackle”. Scrie numeroase cronici șl recenzii despre cele mai variate cărți, se interesează de teme șl probleme care depășesc spațiul preocupărilor literare k Debutul artistic a avut loc în anul 1952 cu volumul De aceea I • trăim, urmat la scurt timp de întrebări pentru mine însămi (1954), ambele circumscrise poeticii realismului socialist. Traversarea ocupației germane și a dezghețului stallnist a lăsat amprente adânci asupra viziunii artistice a tinerel poete. Colegul de generație, Czeslaw Milosz, Laureat al Premiului Nobel pe anul 1980, caracterizându-i poezia, afirma că “ea nu ar fi fidelă timpului său dacă șl-ar păstra tonalitatea senină. Este aceasta, s-o spunem deschis, o poezie amară”^. Dar, spre deose- bire de spectrul deznădejdii, predominant în opera altor scri- itori, Wisiawa Szymborska “ne dăruiește o lume în care se poate respira în care transpare sentimentul multiplelor forme și splendori ale existenței umane” într-adevăr, urmărind evoluția poetei, se poate observa, din- colo de abandonarea imediată și categorică a corsetului ideolo- gizant și deformator, cultivarea unei poezii a cărei esențială menire este descifrarea pentru sine și pentru ceilalți a semnifi- cațiilor și rosturilor existențiale. Majoritatea criticilor polonezi situează lirica Wislawei Szymborska sub semnul admirației și al jii.i.j.i I, U i .. I *) Ceilalți trei deținători ai premiului sunt: H. Sienkiewicz (1905), W. Reymont (1924) și Cz. Milosz (1980). https://biblioteca-digitala.ro 282 disperării^. De altfel, titlul celui de-al doilea volum (întrebări pentru mine însămi) este emblematic pentru volumele ulterioare (Chemare către Yeti, 1957; Sarea, 1962; Atătea bucurii, 1967; Orice eventualitate, 1972; Numărul mare, 1976; Tarsianul și alte versuri, 1976; Oameni pe pod, 1986; Sfărșit și început, 1993). Seria interogațiilor continuă de la un volum la altul. Lumea în sine, dar mai ales în starea de confuzie axiologică în care o proiectase istoria însângerată, îi stârnește uimirea, curiozitatea și neliniștea, dar și dorința de a cunoaște, până la capăt, și de a restabili o anumită ordine. Ultimul volum, intitulat semnificativ Sfărșit și început, și sugerând încă din titlu o perpetuă retrospectivă, reprezintă o sinteză poetică în care, în pofida tonalității mai sumbre, se con- stată decantarea ideilor și a formelor lexicale, precum și conti- nuitatea unor categorii antinomice predominante: viață-moarte, finit-infinit, visare-veghe, memorie-ui tare etc. Această structură antinomică transpare în numărul mare al elementelor bipolare, relația dintre cotidian și istorie, îndoială și certitudine, necesi- tate șl întâmplare, terestru și cosmic etc*. Wislawa Szymborska cultivă Lirica reflexivă, însă fără pato- sul cuvintelor mari sau al aserțiunilor categorice. Prospețimea imaginilor provine din varietatea perspectivei de percepere. Adesea ea pătrunde în zone ale unei realități omise sau nese- sizate anterior, cum ar fi aceea a activităților, de multe ori ingrate, de restabilire a ordinii în urma războaielor și de conti- nuare a existentei umane (“Cineva trebuie să împingă ruinele/ spre marginea drumului,/ pentru a putea trece/ carele pline de cadavre/.../. Ordinea de orice fel/ Nu se face de la sine” (Sfărșit și început)/. Din păcate, istoriografia consemnează doar eveni- mentele mari, bătăliile șl înfrângerile, trecând sub tăcere truda “eroică” în pauzele dintre războaie. O caracteristică a acestei lirici constă tocmai în exprimarea reținerii fată de o ierarhie a importantei lucrurilor, ierarhie ire- alizabilă într-o realitate tesută din elemente concrete și întâmplătoare. Viata se desfășoară, de multe ori, fără a fi https://biblioteca-digitala.ro 283 înțelese semnificațiile evenimentelor anterioare (“cei ce știau /.„/ trebuie să cedeze locul/ celor ce nu știu nimic” - Sfârșit și începu#. Capacitatea regenerativă a vieții implică, așadar, anu- larea memoriei (iarba a acoperit cauzele și efectele). Drama absentei memoriei conduce la irosirea unor impresii și senzații decisive pentru salvarea individului (Adio, priveliște!). De altfel, memoria revine frecvent în lirica din spațiul polonez. Memoria celor dispăruti, îndeosebi în condiții tragice, Impune - ca un dia- mant ascuțit - reabilitarea (“eternitatea celor morti/ durează atât/ cât li se plătește cu memorie/ Nu e zi/ să nu-și piardă cineva eternitatea”/ Reabilitare). Sunt acestea versuri aforistice tulburătoare prin încărcătura lor semantică. Memoria trecutului revine adesea ca o necesitate (Două maimuțe ale lui Bruegel). înterogațlle - multe din ele rămase fără de răspuns - tind toate spre conturarea Incertitudinilor din sfera cunoașterii. Scepticismul cognitiv al poetei descinde din conștiința peris- abilității și a impenetrabilității lucrurilor®. / “Au existat sau n-au existat/ Pe Insulă sau nu pe insulă/ Oceanul sau neoceanul/ i-a înghițit sau nu /.../ S-a întâmplat totul sau nimic/ acolo sau nu acolo/ pe această plus minus Atlantidă”/ - Atlantida. “Câți din- tre cei pe care i-am cunoscut/ (dacă într-adevăr i-am cunoscut)/ bărbați șl femei...” (Calcul elegiac). în Convorbire cu piatra, din- colo de fascinația pentru regnul animal șl mineral, de dorința de a se construi noi legături semnificative cu structuri ale univer- sului, se dezvăluie cu amărăciune neîncrederea oamenilor în puterea cuvintelor. Alterarea realității, mai ales în timpul războiului, s-a răsfrânt și asupra comunicării în general (“Nu o să prezint nimic/ în afară de cuvinte/ cărora nimeni nu le dă crezare”). Ca șl la Rdzewicz, apare nevoia de a reda cuvintelor semnificațiile pierdute. O mare pondere în majoritatea volumelor dețin problemele obișnuite ale vieții', căci “tot ce este șl poate fi demn de atenție dezvăluie adevăruri despre realitatea trecătoare”, despre cone- xiunile ei multiple la scară universală. Viața e privită ca o încrengătură de întâmplări ce ne decid destinul (Dragoste la Km» v ji https://biblioteca-digitala.ro 284 J prima vedere), un destin bizar în univers, căci “poate suntem generațiile de probă...” într-o ordine în care opțiunile existențiale rămân fără finalitate (Versiunea întâmplărilor; Poate totul), Viața e ca un rebus nedezlegat, ca o imagine mozaicată, cu semnificații dintre cele mal felurite, ce se sustrag efortului ordonator și organizator al artistului. Se poate afirma că Wislawa Szymborska practică o poetică a mozaicului, bazată pe principiul contiguității lexicale: alăturarea de cuvinte din registrul colocvial și cel poetic și împletirea uluitoare dintre sobru și ludic, relevând sensuri nebănuite: “din realitate se revarsă/ diplome școlare șl stele,/ cad fluturi/ și sufletele vechilor fiare de călcat/ șepci fără capete/ și petice de nor” (Realitatea). Se naște astfel o Imagine a clar-obscurului, mereu prezentă în poeziile ei, ce semnifică tocmai dorința situării cât mal aproape de firescul existențial. Dincolo de abstracțiuni clocotește o întreagă viață concretă, palpabilă, care înainte de a fi ordonată și prinsă în legități» trebuie să fie înțeleasă. Tehnica enumerărilor - element esențial al acestei poetici® joacă un rol uriaș în acest sens: “Din fericire era acolo o pădure./ Din fericire nu erau copaci./ Din fericire șina, cârligul, traversa, frâna/ nișa, curba, milimetrul, secunda...” (Orice eventualitate) ; “Să intre pe ferestre, pe uși umbrelele,/ geamantanul, mănușile, mantoul/ ca să pot spune:/ ce nevoie am de ele?/ Agrafele, pieptenul acela și celălalt,/ trandafirul de hârtie, șnurul, cuțitul,/ ca să pot spune:/ nu-mi pare rău de nimic”. (Natură moartă cu balon). Despărțirea de obiecte se face fără regret, cu toate că rămâne o undă de nostalgie care potențează starea lirică. De altfel, efemer- itatea, continuitatea vieții pe pământ, atitudinea față de moarte și față de eternitate, raportarea existenței umane la infinitul uni- versului, toate aceste teme cu încărcătură ontologipă ar trebui să impună un limbaj pe măsură, asemănător celor din tratatele poetic-fllozoflce. Dar nu se întâmplă astfel. Un paradox funda- mental al poeziilor Szymborskăi constă tocmai în “simplitatea” expresiei poetice în raport cu complexitatea problemelor abor- date. Poezia este scoasă din straiele lucioase șl bogat omamen- https://biblioteca-digitala.ro 285 tate, oprindu-se cu precădere la cultivarea unui registru cât mai firesc din punct de vedere tehnic. Este o consecință firească a demersului artistic menit să dezvăluie tainele primordiale într-un mod primar, care sacrifică ornamentalul și, până la un punct, chiar muzicalitatea. Perspectiva cognitivă impune forma poetică: adevăr lift crud și amar, realitatea confuză, dramatismul și rela- tivitatea cunoașterii umane, toate acestea cer o poezie simplă, lipsită de podoabe rafinate și de virtuozitate prozodică. Starea de veghe ce spulberă visarea îndeamnă la luciditate ("Realitatea nu se teme de uitare/ ne stă pe cap/.../ nu-i nici o haită/ pe traseul călătoriei noastre/ unde să nu ne aștepte" (Realitatea)* Importante sunt ideile care decurg dintr-un neîncetat joc lingvis- tic, din "dialogul permanent cu ceea ce oferă poetului limba, cu posibilitățile și restricțiile ei^. De altfel, cunoscutul critic și teo- retician M. Glowiriski susține că în concepția Wieslawei Szyrnborska "poezia nu este o limbă a sentimentelor, ci una a int- electului și a imaginației, precum și o laudă și o critică a limba- jului” ceea ce-1 determină să o încadreze în poezia lingvistică (comparând-o cu M. Biatoszewski sau T. Karpowicz^^. S-ar putea afirma că întreaga ei poezie este un joc al cuvin- telor, dar nu unul steril, artistic în sine, cl funcțional și proble- matizat, îmbibat de ironie. Jocul lingvistic și paradoxul impun tehnica oximoronică, întâlnită în numeroase versuri. Iată, de exemplu, în Imortalizare, rândunica - martor al unei iubiri ce nu trebuie uitată - este comparată, rând pe rând, cu elemente a căror înșiruire atestă resurse ale unei imginații poetice admirabile: Rândunică, spin al norilor, ancoră a văzduhului Icar fără cusur frac înălțat spre cer, rândunică, semn caligrfic ac fără minute gotic de pasăre-timpuriu https://biblioteca-digitala.ro 286 rândunică, tăcere ascuțită doliu înveselit nimb al îndrăgostitilor îndură-te de ei. Paradoxul servește uneori și în susținerea contrastelor: Yeti, la noi nu sunt posibile doar crimele, Yeti, nu toate cuvintele condamnă la moarte Yeti, îl avem pe Shakespeare, Yeti, cântăm la vioară, Yeti, în amurg aprindem lumina (Dintr-o expediție neefectuată în Himalaia) Rațiunea artei și a tehnicii care ar trebui să-l determine pe Yeti să părăsească zona tăcerii albe, unde “și lacrimile îngheață, nu justifică săvârșirea crimelor. Asumarea riscului de a-și plasa piesele la granița dintre vers șl eseu are caracter conștient, chiar dacă într-o notă la volumul Poezii alese, publicat în anul 1967, poeta mărturisea că”...n-aș ști să spun ce e poezia șl prin ce se deosebește ea de proza artis- tică. Printr-un număr mal mic de cuvinte folosite, da. Dar nici rima nu e condiția ei, nici ritmul - proprietate inseparabilă, nici subiectivismul declarat - privilegiu absolut. Un amestec vesel, o combinație încâlcită, care n-au decât să izgonească somnul de pe pleoapele adeptilor compartimentărilor tradiționale. E sufi- cient să găsești cuvinte ce nu se pot uita pentru a exprima pro- pria uimire”!!. Fără a se preocupa de programele sau mani- festele teoretice, Wlsiawa Szymborska se confruntă permanent cu legile care stăpânesc actul creator. Pe de o parte, se bucură de libertatea de care dispune creatorul în lumea ficțiunii, unde scrisul îl oferă “puterea dăinuirii șl răzbunarea mâinii muri- toare” (Bucuria scrierii). Pe de altă parte, conștientizarea nere- ceptărll poeziei sau a dificultăților unei receptări adecvate îi https://biblioteca-digitala.ro 287 stârnește amărăciunea și îndoiala. Publicul preferă, adesea, meciurile de box: “Muză, a nu fi boxer înseamnă a nu fi nimic./ Nu ne-ai dăruit și nouă un public zgomotos./.../ într-o seară ca asta, de toamnă,/ femeile ar prefera să leșine,/ dar fac asta numai la meciurile de box” (Seară literară), Poeta privește, însă, creația într-un sens larg, generos, căci prin viața sa și operele pe care le realizează, omul sfidează timpul (Despre moarte fără exagerare). Susținătoare a celor mai simple adevăruri umane, Wlsiawa Szymborska este o moralistă de timp conradlan, fidelă sieși și semenilor, încercând, ca șl compatriotul său J. Conrad, să-1 deprindă să lupte până la capăt și “să accepte în chip senin prezența lor în lume”. Aspectele morale sunt implicate în com- plicata plurivlziune a lumii. Viața nu e un spectacol vesel în mod special, dar e fascinantă... Cu toate acestea, în fața unul univers sfâșiat și impenetrabil, tocmai în numele acestei solidarități umane, Wislawa Szymborska nu manifestă o atitudine de resemnare neputincioasă. Ironia, parodia, grotescul și umorul din creația ei nu sunt doar o mască. Ele relevă șl o concepție despre lume, precum și un spirit frământat de problemele omu- lui și ale umanității. Lirica szymborskiană, aflată sub semnul paradoxului șl al răsturnărilor spectaculoase de cauzalitate, al impulsului ludic neistovit de a inventa universuri alternative, poate fi înscrisă în contextul postmodernist^^. x Decernarea Premiului Nobel, în 1996, a stârnit entuziasmul citi- torilor polonezi și imensa bucurie a poetei: “Sunt uluită. Atâția can- didați au fost nominalizați și n~au primit premiul. Mă bucur, în primul rând pentru literatura polonă. Mă bucur că literatura polonă a fost remarcată”. Premiul a constituit, totodată, un nou imbold de popularizare și interpretare a creației în țară și în lume^^. https://biblioteca-digitala.ro 288 în România, dincolo de puținele versuri publicate în diferite reviste literare, semnificativ este volumul Bucuria scrierii, o selecție de poeme în traducerea lui N. Mareș, apărută la Editura Dacia, în 1977. După aproape 20 de ani, în 1995, în Istoria li- teraturii polone, voi. 3, S. Velea îi consacră primul studiu mono- grafic cuprinzător, care permite înțelegerea coordonatelor evolu- tive ale acestei lirici importante. Este analizată fiecare plachetă în parte, considerațiile critice ale polonlstului român constltuin- du-se într-o imagine coerentă și densă asupra creației și reprezentând, totodată, o mărturie convingătoare a receptării ei din perspectiva exegetului străin. Remarcabilul traducător al lui Shakespeare în limba polonă, poe- tul S. Baranczak, atrăgea atenția asupra “limbajului aparent prozaic din lirica Szymborskăi, dar care valorifică formele comune ale limbii într-un mod pur poetic*1^. în aparență, “simplitatea’* poeziei de acest gen îi incită pe traducători, Mulți dintre el pot cădea în capcană; de altfel, abia în procesul traducerii pot fi conștientizate dificultățile pe care le ridică genul de poezie intelectual-lingvistică. Poeta beneficiază intens de bogăția lexicală oferită îndeosebi de derivarea verbală, ceea ce presupune din partea traducătorului o bună cunoaștere a cate- goriei aspectualitățil și a sintaxei. E suficient să se deformeze sensul unor cuvinte, topica sau succesiunea timpurilor verbale pentru a dîs- torsiona ideea - conceptul - care sunt prioritare în poezia Szymbroskăi. lată un exemplu semnificativ în acest sens: f ■ . Nic niby tu nle zmienione a jednak pozamieniane niby nie przesunițte a jednak porozsuwane (Pisica din locuința pustie) Nimic aici nu e schimbat Și totuși ceva s-a-ntâmplat. Nimic nu pare să se fl mutat șl totuși ceva s-a deplasat. https://biblioteca-digitala.ro 289 : ■ . ■ ■ ' ' ■ . 1 ■ . ■ ■ ■ * Participiile zmienione, pozamieniane saü przesuniște, poroz- suwane provin de la verbe cu aceeași bază, dar care exprimă altă modalitate de desfășurarare a acțiunii, ceea ce nu este ușor de redat în limba română. In Convorbirea cu piatra transpare același “jöc”: Mozesz mnle poznac,/nie zaznasz mnle nlgdy /.../ masz zaledwie zamysi tego zmyslu. Premiul Nobel acordat poete! poloneze va stimula, cu sigu- ranță, noi traduceri și contribuții critice în spațiul românesc. * ' NOTE ■ h 1 Wisiawa Szymborska, Lektury nadobowfyzkowe, t.I, Cracovia, 1973; t.II, 1982; t.III, 1992. 2 “Nowe Ksi^zki”, 1993, nr. 8, p.3. 3 Ibidem, p.3. 4 Cf. Ks. J. Sokoii, Zachwyt i rozpacz, “Nowe Ksi^zki”, 1993, nr. 8, p.6-7. 5 Cf. R. Matuszewski, Literatura polska. 1939-1991, Varșovia, 1995, p.288-291; P. Kuncewicz, Agonia i nadzieja. Poezja polska od 1956, t.III, Varșovia, 1993, p.226-232; P. Michalowski, Niezwr6cony depozyt, “Nowe Ksi^zki”, 1993, nr. 8, p.3-5; S. Velea, Istoria literaturii polone, t.III, București, 1995, p.342-347. 6 Cf. A. Sandauer, Pogodzona z histort^, în Poeci czterech pokolen, Cracovia, 1977, p.6. 7 N. Mareș, în loc de prefață, în Wisiawa Szymborska, Bucuria scrierii, Cluj-Napoca, 1977, p.6. 8 M. Giowinskl, Wisiawa Szymborska - Nobel '96, “Nowe Ksi^zkl”, 1996, nr. 11, p.1-2. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 W. Szymborska, Poezje wybrane, Varșovia, 1967, p.5-6. 12 Cf. Monica Spiridon, Apărarea și ilustrarea criticii, București, 1966, p.205. 13 Aneta Wiatr, Syzyf w piekle wspöiczesnoäci. Rzecz o Wislawie SzymborskieJ, Cracovia, 1996; L. Zulinski, Lekcje z https://biblioteca-digitala.ro 290 Szymborska, Cracovia» 1996; la noi, imediat după anunțarea acordării premiului au apărut în presa literară și la radio prezentări ale creației poetice șl traduceri: Marla Urbanovici și C. Geambașu, interviu, „Revista literar-artistică”. România Radio cultural, octombrie, 1996; I. Petrlcă, Wislawa Szymborska, „România literară”, 1996, nr. 41, p.20-21; Maria Urbanovici, Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1996. Wislawa Szymborska, Triumful poeziei poloneze, „Luceafărul”, 1996, nr. 10, p.20-21; Nobel '96, Wislawa Szymborska, traduceri de D. Brudașcu, p.15 și I. Petrlcă, p.16, „Literatorul”, 1996, nr. 42-45; S. Velea, Premiul Nobel pentru literatură - 1996. Wislawa Szymborska, „Jurnalul literar”, 1996, nr. 39-46, p. 11; S. Velea, Szymborska - poezia lucidității clasice, „Steaua”, 1996, nr. 11- 12, p.2-3; C. Geambașu, Wislawa Szymborska. între admirație șl disperare, „Contrapunct”, 1997, nr. 1, p. 21. 14 “Nowe Ksi^zki”, 1993, nr. 8, p.2. https://biblioteca-digitala.ro RECENZII https://biblioteca-digitala.ro Jean Michel Cant ac uzè ne, Mille ans dans les Balkans Editions Christian, Paris, 1992; ediție romanească: Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor. Traducere de Maria Șerbănescu și Sabina Drăgoi, București, Editura Albatros, 1996,588 p. Este o carte ce se cuvine să nu lipsească nici unul cercetător istoric preocupat de istoria Imperiului Bizantin, a Imperiului Otoman, a istoriei României și Sud-Estulul European. Aflăm despre autorul ei, cum se vede scris pe ultima față a copertei acestei lucrări, că s-a născut la București, în anul 1933, ca fiu al lui Alexandru Cantacuzino, medic biolog român, care a trăit în Franța, ei formând a 25-a și, respectiv, a 26-a generație de Cantacuzini aflate în România. în 1947, familia a emigrat în Franța, unde I. M. Cantacuzino șl-a făcut studiile. A fost profesor la Universitatea din Paris și apoi, succesiv, director științific la C.N.R.S. - Compagnie Française des Petroles și la Ciments Français și consilier științific la ambasadele franceze de la Moscova și Washington. Este președintele Agenției Franceze de Stat pentru Difuzarea Informației (ADIT), membru al Academiilor de Științe din New York și din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare. Tot pe ultima față a copertei, Ion Vianu adaugă o caracterizare a acestei lucrări. Cartea cuprinde șase mari părți (autorul le numește epoci), fiecare având mai multe capitole, iar acestea, numeroase paragrafe. Are, de asemenea, o prefață, un prolog, un epilog, concluzii, note și referințe bibliografice, zece planșe genealogice (cinci despre Cantacuzini! din Muntenia, două despre cei din Moldova, trei despre cel din Basarabia, două despre Imperiul Bizantin cu înrudirile regilor francezi din secolele XII-XVII, una despre familia bizantină Cantacuzino și cea română, una despre înrudirile selective ale familiilor bizantine din secolele XII-XIIÏ, https://biblioteca-digitala.ro 294 alta despre înrudirile și alianțele Cantacuzinilor în secolele XVII și XVIII în Țara Românească, Moldova și Rusia), trei hărți și 40 de fotografii, un indice de Cantacuzini cuprinzând 296 bărbați și femei. Cartografia, planșele și tabelele genealogice au fost realizate de Marfanne Cantacuzene (concepție), Slmona Cantacuzino (de- sen) și Adriana Plop (calculator). Indicele de Cantacuzini (1-303) aparține ediției franceze a cărții, iar 43 de nume aparțin ediției românești. Urmează un indice general al cărții (p. 535-581), întocmit de Elena Simion. Prefața ediției românești începe astfel: „Aceasta este cronica unei familii al cărei nume - Cantacuzino - se pierde, ca și semnificația lui, în negura veacurilor. De mai bine de 900 de ani, el este menționat în toate momentele importante ale istoriei zbuciumate de pe malurile Dunării, în Bavaria, în Austria, în Ungaria, în Grecia și în Serbia, în Țările Române, ca șl în Basarabia, și bineînțeles, în ținuturile limitrofe Balcanilor și Carpaților, pe care le desparte Dunărea...” Autorul își încheie prefața scriind că, în ediția românească, au intervenit modificări față de ediția franceză. S-au îndreptat greșelile de tipar, s-au operat multe precizări grație unor cititori, rude sau prieteni istorici, care, citind ediția franceză, i-au pus la dispoziție nume, date, referințe noi, adesea esențiale pentru istoria acestei familii răspândite în lumea întreagă. Prologul a fost modificat, dându-se informații despre întâlni- rea multor membri ai acestei „familii”, la București (Hanul lui Manuc, în 6 iulie 1994), iar capitolul XIV este nou introdus, ca urmare a descoperirii unei ramuri din genealogia Cantacuzini- lor, dispărută din istoriografie de mai bine de 200 de ani. Dar, la întâlnirea menționată, o ramură a neamului - cea a Stolnicului Constantin Cantacuzino - nu putea fi reprezentată: https://biblioteca-digitala.ro 295 dispăruse din arborii genealogici de acum 200 de ani, căci, în arsul a șase generații, mulți membri ai ei au pierit de moarte -ntă, în 1578, 1601, 1663, 1716 (tată și fiu deodată), 1768. Trecând acum la conținutul propriu-zis al volumului, vom pune succesiv toate epocile, menționând capitolele și sistând asupra paragrafelor mai importante. Epoca I. Vremea Invaziilor. 1094-1453. Cap. I. 1094 - Apărătorii Bizanțului ~ 1185. Secolul Comnenllor. încă din secolul A X-lea semințiile turce, convertite la islamism, câștigă teren crintr-o înaintare lentă din Asia centrală spre Vest. împăratul Ramanos IV e făcut prizonier de turci, în lupta de la Manzikert 1071). Se produce apoi ruptura cu Ocidentul, papa și patriarhul provocând, în 1054, marea schismă. Patru armate de cavaleri * ajung în 1097 la porțile Constantinopolului. Normanzii cu Bohemond de Tarent se regăsesc printre cei 60 000 de cruciați ajunși sub zidurile Constantinopolului. Dar Cantacuzino, trimis de Alexios Comnenul, îi învinge. Urmează împărații loan cel înțelept și Manuil Magnificul; ultimul e învins de turci în marea bătălie de la Myriokephalon (1176), scrie cronicarul Nicetas Choniates. Următorul împărat i-a ucis pe The odor și pe fratele său loan Cantacuzino. Cu moartea lui Andronic se stinge dinastia Comnenilor, urmând dinastia Anghelilor, cu care începe capitolul II. Paragrafe interesante: Isac Anghelos și Valahii; Imperiul valah din sec. XIII; Cucerirea Constantinopolului de Cruciați (1204) și împărații latini de Constantinopol. Cap. III. 1206 ~ Lascaris, Dinastia recuceririi - 1261. Cap. IV. 1261 - Ultima dinastie bizantină - 1453. Paragrafe Importante: Războiul din Moreea. Mihail Cantacuzino devine guvernatorul posesiunilor bizantine din Moreea; Unirea celor două biserici. La Concillul de la Lyon, 6 iulie 1274, papa Grigore https://biblioteca-digitala.ro 296 . ■ ■ I ■ ■ • i ■ ’ . X proclamă unirea lor; Domnia lut Andronic III șt a marelui domestic loan Cantacuzino; loan Cantacuzino în lupta cu Apokaukos și Ana de Savoia, 1341-1347; Răscoala zeloților din Thessalonic; loan VI Cantacuziono și loan V Paleologul: 1347-1354. Deosebit de important este paragraful Căderea Bizanțului întârziată cu o Jumătate de secol de apariția lui Tamerlan. Urmează paragraful Căderea Constantinopolului - foarte detailat, cu informații pe zile de la 6 aprilie până la 29 mai 1453. Epoca a II~a. Vremea osmanlâilor. 1453-1716. Cap. V se intitulează: 1453 - Cu sufletele îndoliate - 1550. Un prim paragraf important - Campionii creștinățit. Skanderbeg, un lung șir de Cantacuzini, între care Alexandru. Urmează loan Hunyadi, de origine română, voievod al Transilvaniei, care a dus majoritatea bătăliilor cu turcii în sudul Ungariei și pe teritoriul sârbilor și bulgarilor. Ultima sa bătălie, cea de la Belgrad, a rămas celebră. în paragraful Urmașii voievodului lancu de Hunedoara sunt menționați Matei Corvin, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare. Evocând, apoi, crunta masacrare a Cantacuzinilor din Serbia (1477), autorul citează pe eruditul poet religios de limbă slavonă Dimitrie Cantacuzino. Important este paragraful De la Mahomed II la Soliman ' Magnificul - cel de-al zecelea sultan otoman, cu o domnie de 46 de ani, ce reprezintă apogeul puterii turcești. Date interesante pot fi citite asupra istoricului rătăcitor, Theodor, fiul Eudoxiei Cantacuzino. A călătorit mult, la Constantinopol, Veneția, Paris, Roma, Viena, scriind mai multe lucrări despre turci, publicate la Veneția, Florența și în alte locuri. Emoționant este paragraful în care se arată cum au fost salvate bisericile din Constantinopol de căt^e prințul Dimitrie Cantacuzino, strămoșul acelor Cantacuzini ce trăiesc azi risipiți prin emisfera nordică. Cel mai interesant paragraf al cărții este cel de la pag. 106-109, intitulat Familia bizantină și familia românească. Expresia aceasta aparține patriarhului Ierusalimului, care https://biblioteca-digitala.ro 297 aduce o precizare genealogică importantă: strămoșul voievodului Șerban (și, deci, al tuturor Cantacuzinilor din România) se numea Dimitrie; este acel Dimitrie care apare în episodul povestit de Martin Crusius, relatat în alineatul precedent. O altă sursă contemporană de origine greacă - este vorba de George Et^lianul - precizează că tatăl lui Mihai Cantacuzino era Dimitrie cel Faimos. Același poet menționează, în alte locuri, că fiul lui Mihail era Andronic, ceea ce a fost făcut cunoscut șl de sursele germane ale epocii. Un izvor românesc precizează că Andronic era tatăl lui Constantin (1663), și el aflat la obârșia Cantacuzinilor din Țara Românească, el fiind tatăl voievodului Șerban. Aceasta este, așadar, filiația care a permis să 1 se spună Iul Șerban: „Dimitrie Cantacuzino, fericitul strămoș al Măriei Tale”. Multiple surse se coroborează într-un mod coerent pentru a confirma filiația indicată. înrudirea lui Mihail, zis „Șeitan-oglu”, și a tatălui său Dimitrie cu Cantacuzinii din Bizanț prezintă un deosebit interes în cadrul acestei povestiri pentru următorul motiv: Cantacuzinii de care istoria românească este interesată sunt descendentii lui Andronic și, deci, ai tatălui său, Mihail, și ai bunicului Dimitrie. Relația acestuia din urmă cu Cantacuzinii dinainte de căderea Constantinopolului dă un răspuns întrebării: a fi sau a nu fi descendenti ai împăraților Bizanțului. Se știe că numeroși Cantacuzini din familia imperială au supraviețuit prăbușirii din 1453, fugind în străinătate. Din anul 1975 se știe că cel puțin doi Cantacuzini bărbați au rămas la Constantinopol: Mihail, al doilea fiu al marelui domestic, mort de ciumă în 1522, iar celălalt, un băiat ce s-a născut în 1508. De fapt, „Cantacuzinii erau, într-adevăr, mult prea numeroși în momentul căderii Constantinopolului, pentru ca urmașii lor să nu străbată secolele”. Un istoric din epoca modernă, anume I. C. Filitti, a descope- rit în 1919 că prenumele tatălui lui Mihail Cantacuzino zis Șeitan-oglu (țl578) era Dimitrie. Dar el s-a angajat pe o pistă https://biblioteca-digitala.ro 298 i ■ falsă, ldentiflcându-1 cu un căpitan florentin, Dimitrie Cantacuzino, înmormântat la Pisa» în 1536. Or, noi am arătat mai sus că Dimitrie, tatăl lui Mlhal Șeltan-oglu și, deci, stră- moșul voievodului Ștefan, trăia încă în 1540. Acest adevăr a fost intuit, cu toată lipsa de dovezi, de către istoricul romancier Constantin Gane, încă din 1932: „Prin anii 1500, trăia acolo (la Istanbul) un Dimitrie Cantacuzino, fiu, sau mai curând nepot, al acelui Cantacuzino care luase parte la asediul din 1453, alături de Constantin Paleologul, ultimul împărat bizantin. Acest Dimitrie avea doi fii, Mihall șl loan. Mihall, minte ageră și fire isteață, a ajunse, mal întâi, cămărașul salinelor imperiale, apoi furnizor al Curții și Seraiului, o poziție socială care îi adusese, pe lângă bogății multe, mai ales, onoruri, vază și influență”. Rămâne deci să fie identificați ascendenții acestui Dimitrie, activ prin 1540 la Patriarhia din Constantinopol și tatăl lui Mihall Șeltan-oglu (t 1578). Recenta referință din 1975 vine la momentul potrivit, punându-ne la dispoziție una din piesele ce lipseau din acest puzzle genealogic: „Seniorul Mihall Cantacuzino, fiul Marelui Domestic, mândria grecilor prin vorbe și fapte, și-a dat obștescul sfârșit miercuri, 25 iunie 1522, murind de ciumă bubonică și fiind înmormântat la Sfânta Paraschiva”. Acest Mihai (fi522) poate fi identificat cu Mihall Cantacuzino care a dăruit pe la 1515 voievodului Moldovei (Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare) clădirea cunoscută de atunci sub numele de Bogdan-Serai, la Constantinopol. Totul concură spre a da de gândit că acest Mihall (+1522) era tatăl lui Dimitrie (activ din 1540, mort la o vârstă foarte înaintată în 1574), el însuși, tatăl lui Mihail Șeltan-oglu (t 1578). Dar din cine se trăgea acel Mihail, mort dfe ciumă în 1522? Fiind calificat de „fiu al Marelui Domestic”, am putea să credem, împreună cu Peter Schreiner, că era vorba de fiul ultimului mare domestic al imperiului, anume Andronic, mort în 1453. Dar Ștefan Gorovei, observând că, în acest caz, aproape 140 de ani ar separa moartea presupusului său bunic, anume Dimitrie https://biblioteca-digitala.ro 299 sevastocratorul (ți 384), de moartea nepotului recent descoperit, anume Mihail (ți 522), s-a căutat un alt mare domestic: ca urmare, Petre Năsturel a găsit un Dimitrie Cantacuzino, domestic al Patriarhiei la sfârșitul secolului al XV-lea, zis sektanis sau, mai degrabă, seitanis, după Ștefan Gorovel. Acest nou Dimitrie poate fi identificat cu cel menționat de contemporanul său Hugues Busac, ca fiu al faimosului George Cantacuzino (nepot al împăratului Matei și frate cu marele domestic Andronlc), poreclit sachatai și menționat ca apărător al cetății Smederevo. Se mai poate identifica și cu acel Dimitrie care a dăruit o icoană în 1493 catedralei din Mesembria. Coerența acestei înșiruiri genealogice (precizată în planșa V) este clară: datele și generațiile; relațiile foarte apropiate cu Patriarhia după căderea Bizanțului, timp de patru generații (Tabelul IV: Familia bizantină și familia română); relațiile din ce în ce mai apropiate cu Moldova, începând cu Mihail (țl522), continuându-se cu Mihai Șeitan-oglu (fi578) și, apoi, cu Andronic (țl601, ispravnic al lui Mihai Viteazul în Moldova) și cu fiii săi, Toma și lordache, chiar stabiliți în Moldova; în fine, prenumele, care, conform obiceiurilor bizantine, sunt cele ale strămoșilor. Acest mănunchi de prezumții convergente explică de ce „din actele familiei Cantacuzino reiese că toți supraviețuitorii căderii Bizanțului s-au arătat convinși că sunt descendențll basileului loan VI. Credința în această înrudire și în această filiațiune a determinat comportamentul și mentalitatea întregii familii Cantacuzino, care, poate prin tradiție orală, poate pe alte căi, a păstrat mereu vie flacăra originii imperiale”. Cap. VI e intitulat: 1550 - Resurecția Dunăreană - 1601. Născut la 1515, Mihail Cantacuzino, poreclit de turci Șei- tamoglu, a reușit să devină protejatul marelui vizir Mahomed Sokdllu Pașa. Foarte interesante sunt paragrafele: Afrontul Doamnei Chiajna;, Petru Șchiopul, protejatul lui Șeitan-oglu; Bătălia de la Lepanto 1571; Răzbunarea Doamnei Chiajna; Andronic Cantacuzino, „nașul lui Mihai Viteazul”; Mihai Viteazul, ■ *■ ' ■ ' https://biblioteca-digitala.ro 300 un Napoleon al Carpaților; Dispariția de la Pontul Euxin. Cap. VII e intitulat 1601 Mihai Viteazul și Cantacuzin - Renașterea în Țările Român- - 1663. Fiii Cantacuzino în Moldova: lordache, Toma și Corist : tin Cantacuzino sunt mari boieri sub Vasile Lupu în Moldova: . fel și fiii lor. Interesante sunt paragrafele referitoare la Lupu de la pag. 135-145 și în continuare. Postelnicul Cantacuzino a fost ucis la Mănăstirea Snac Epitaful pus de fiul său, Constantin stolnicul, e înduioșa tor : a avut același caracter frumos ca strămoșul său, împăratul 1 VI Cantacuzino. în acest fel prima generație de Cantacu. români s-a stins până în 1663. nl.i Id Cap. VIII, 1663 - Mușchetarii din Carpați - 1678. Aut li- citează din A. D. Xenopol, Istoria românilor (1896), . rt Cantacuzini: „Această familie excepțională s-a românizat re ? și, îmbrățișând cu căldură interesele patriei sale adopth t devenit susținătoarea cea mai puternică a partidei nație mal ales împotriva grecilor, din care se trăgea ea însăși. Ce-ra ir a împins-o îndeosebi pe aceată cale a fost uciderea nobilul ... sl dezinteresatului postelnic Constantin Cantacuzino”. In timpul celor 15 ani de la asasinarea posteluu _ Constantin Cantacuzino până la ascensiunea celui de-al 2 2 fiu al său, Șerban, pe tronul Țării Românești (nov. 1678 :: Cantacuzino au trecut prin aventuri de nedescris. înuu Constantin, născut în 1639, prefera cărțile șl va fi cras familiei. Mihai, născut în 1640, și-a cheltuit avere li peuir întemeia spitale și mănăstiri. Cap. IX. 1679 - Familia la putere - 1716. Șerban, imeă: a căpătat firmanul de domnitor, a adus la București pe rr său, lordache Coconul (27 de ani) șl pe vărul său, Brâncuu (24 de ani). Se vorbește de el laudativ, inclusiv de particip lui la asediul Vienei. La fel se vorbește de domnia lui Consta J J 301 Brâncoveanu, de palatul de la Mogoșoaia. în timp ce fratele și nepotul său construiau, Constantin Cantacuzino termina în 1700 prima hartă geografică a Țării Românești, tipărită la Padova, Pasionat de istorie a scris Istoria Tării Românești, care n-a putut fi terminată, deoarece autorul ei a murit de o moarte violentă. Adăugăm că, la 14 decembrie 1704, Mihai Cantacuzino a inaugurat primul spital din București, pe care l-a construit alături de mănăstirea Colțea. Sunt amintiti Toma Cantacuzino șl Ștefan, fiul lui Constantin, care a devenit logofătul lui Brâncoveanu. Paragrafe ample sunt consacrate voevodului istoric D. Cantemir și uciderii de către turci a lui Brâncoveanu, trecându-se apoi la sfârșitul domniilor pământene cu Ștefan Cantacuzino. Epoca a III-a. Vremea fanariotilor - 1716-1821. Cap. X, 1716 -Austriecii - 1739. După tragedia din 1716. (uciderea lui Ștefan Cantacuzino și a tatălui său de turci), Cantacuzinil din Țara Românească au fost prigoniți, întemnițați și deposedați de averi. Cele patru văduve ale lor au plecat în Austria, apoi în Germania. Alți Cantacuzini au fugit în Polonia sau în Rusia. Cap. XI, 1716 - Un secol Jalnic - 1821. în Moldova, Cantacu- zinii a trăit oarecum în liniște, datorită numeroaselor lor înrudiri cu familia Rac o viță. Și în Țara Românească, unii dintre ei, tot prin căsătorii reușite, au scăpat cu viață. Epoca a IV-a. Vremea Rușilor (1774-1917). Cap. XII, 1774 - Eliberarea ortodocșilor - 1878. în ciuda supremației militare deținute de ruși, împărăteasa Ecaterina a cedat mult în ceea ce privește Principatele Române prin Tratatul de la Kuciuk- Kainargi (1774). Se pune întrebarea, cum se face că austriecii șl rușii, victorioși de atâtea ori în fața turcilor, nu și-au păstrat cuceririle teritoriale pentru a proteja populațiile creștine de sub Jugul acestora. Explicația constă în faptul că Franța, aliată https://biblioteca-digitala.ro 302 permanentă a sultanului din sec. XVI până în sec. XIX, pentru a-i combate pe habsburgi, a susținut mereu principiul integrității Imperiului Otoman. Așa că, după 1774, rușilor le-a trebuit 104 ani pentru a-i elibera pe ortodocșii din Peninsula Balcanică de sub jugul otoman. Important este primul paragraf din acest capitol, intitulat Prima ramură rusească a Cantacuzinilor din Țara Romăneasă. La 24 mai 1774, Mlhai Cantacuzlno, cu o scrisoare de la generalul rus Soltikov, a plecat, prin Iași, la Petersburg, de unde a obținut încă o scrisoare de la feldmareșalul Rumeanțev. în drum a aflat de pacea care readucea Tara Românească sub turci. De aceea a fost silit să ceară azil pentru el și familia sa de la Ecaterlna a II-a a Rusiei. în 1775, Ecaterlna i-a dat o moșie la Moghilev, în Ucraina: 7 sate cu 2000 de suflete și gradul de general maior și de consilier de stat. El s-a stabilit aici definitiv, împreună cu cele trei fiice, cu nepotul său Pârvu și cu doi nepoți de frate, loan și Nicolae. Acolo și-a scris lucrările Istorice: Istoria Tării Romanești (1776) și Genealogia Cantacuzinilor, A murit în 1783, fără moștenitor de parte bărbătească, dar nepotul său Nicolae a întemeiat o familie în Rusia și va avea o numeroasă descen- dență, încă în viață... în Occident. Cei doi frați Ion și Nicolae au cerut în 1783 permisiunea țarinei de a se întoarce în țară și de a lupta contra turcilor. Ecaterina și-a însoțit permisiunea de 3000 de ruble - bani de drum. Ion Cantacuzlno a ajuns agă al Bucureștilor sub domnia lui Mavrogheni. Amândoi au luptat contra turcilor în 1787, Austria declarându-le război în 1788. Autorul descrie toate aceste lupte, inclusiv ocuparea Bucureștilor de către prințul de Coburg. în lupte intervine Matei Cantacuzlno, vistierul Moldovei. Ele se desfășoară pe tot întinsul teritoriu al Țărilor Române extrac arpa tic e și al Transilvaniei, Ia Hotin, la Focșani, la Sinaia, la Iași; intervin Prusia și Olanda. în cele din urmă, pacea se ; încheie la Șiștov - 1791. Ion Cantacuzlno îl găsește pe Potemkin muribund la Iași. Rușii încheie șl el pace cu turcii, Țările ' Române trecând din nou sub turci. în 1791, Nicolae și Ion s-au https://biblioteca-digitala.ro 303 stabilit în Rusia, unde primul a înființat mai multe regimente de cazaci. Nicolae, care a avut nouă copii, a murit undeva lângă Odesa în 1841. Toți au devenit supuși ruși și au avut urmași până în 1917. în al doilea paragraf autorul se ocupă de A doua ramură a Cantacuzinilor (din Moldova). în urma păcii de la Iași (1792), vistiernicul Matei, reprezentant al ramurii moldovene a familiei Cantacuzlno-Deleanu, a fugit în grabă în Rusia. Era un om cult, studiase la Bologna și la Padova. A colaborat cu Potemkin și cu Rumeanțev. Turcii au pus un mare preț pe capul lui și al familiei sale. O ceată de turci plecase la Hotin să-1 prindă. Vestit de mitropolit, el fuge în Rusia, unde Ecaterina îi dă înapoi moșiile și titlurile. Dar Matei a suferit un atac cerebral și a murit paralizat în 1817. Familia a avut urmași în Rusia. O notă din arhivele Ministerului de Externe al Rusiei precizează că principii Gheorghe și Dimitrie Cantacuzino au fost primiți la Colegiul Ministerului ca aspiranți. Au urmat campaniile lui Napoleon, la care cei doi frați Cantacuzini au luat parte. Grigore a fost rănit în lupta de la Austerlitz și a primit din pariea țarului o sabie de aur, iar Gheorghe, rănit și decorat în lupta de la Friedland (1807), a participat la întrevederea de la Tllsit. S-a căsătorit în 1811 cu principesa Gorceakov. în 1816 a înființat Spitalul Militar de la Chișinău. A avut timp totuși să se ocupe de moșiile sale din Moldova (de la Hangu). Sultanul Selim III a declarat război Rusiei, care a ocupat Principatele Române. Atunci a fost decapitata o ramură a familiei Cantacuzino. Un Constantin Cantacuzino a fost condamnat la moarte, iar mama sa a fost închisă pe viață la mănăstirea Agapia. Numeroși Cantacuzini iau parte la Eterie. Urmează revoluția și moartea lui Tudor Vladimirescu și apoi a lui Ipsilantl. Cantacuzinil luptă mai departe pentru Eterie, care eliberează Grecia. Țarul Nicolae I declară la 26 aprilie 1828 război Turciei și armatele lui invadează Țările Române. în ele se aflau trei https://biblioteca-digitala.ro 304 Cantacuzini: Rodlon, Ivan și Alexel, ca șl altii. Următorul paragraf este Curtea regelui Othon al Greciei. Doi Cantacuzini erau aici: Gheorghe și fratele său Alexandru. AiU Cantacuzini au plecat în Germania, alții s-au întors în Moldova sau Rusia, alții au ajuns în Franța. Castelul de la Hangu rămâne cel mai prețios giuvaer dir. averea familiei lui Gheorghe Cantacuzino. El are o istorie a lui pe care o prezintă autorul. Urmează paragraful Generalul Klseleff șl Principatele Romăne. Kiseleff a înființat Eforia Spitalelor (Colțea, Pantei! mor. șl Filantropia), care a funcționat aproape 120 de ani șl care, sud numele de Eforia Spitalelor civile, a fost administrată de Cantacuzini și de Ghiculești. Urmează Autonomia Principatelor Romăne: 1834-1848 Alexandru Ghica, domnul Țării Românești, intră în conflict cu unii boieri. Câmplneanu pleacă în Occident, iar Grigore Cantacuzino, prin Viena, Marlenbad, Frankfurt, ajunge la Paris j Se întoarce în țară și este ales deputat, în care calitate strigă sus j șl tare: Rusia nu are ce căuta pe pământul nostru. Autorul । abordează apoi domnia lui Bibescu, cea din Moldova a lui Mihsu 1 Sturza șl revoluția de la 1848, când Constantin Cantacuzino fost numit calmacan de către turci. La 16 iunie Barbu Știrbei fost înscăunat domn al Țării Roânești. Era căsătorit cu Elen- . u hi № Cantacuzino-Pașcanu. A urmat războiul Crimeii, la care a participat Rodriz. Cantacuzino. Căsătorit cu nepoata lui Speranski (1772-1839!. a ' trebuit să-și părăsească moșia Kantakuzenska, prea aproape de < front. Se retrage la Buromka, moșia lui Speranski. în 1856. la Petersburg, termină lucrarea Genealogia și istoricul stemelor i dinastiei prinților Cantacuzino. Era fondator al Societăți j Imperiale Arheologice din St. Petersburg. Prin ucazul din 1865 i ] se recunoscuse un titlu princiar, dar a refuzat să poarte numele j de Speranki, pe care l-a acceptat fiul său, Mihail. Așa s-a creai j ramura Cantacuzino-Speranski, al cărei descendenti sunt francezi, americani șl englezi. https://biblioteca-digitala.ro | 305 ■ Urmează războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, la care ■Bmcipă și ofițerul rus Mihail Cantacuzino. Sunt evocate lupta k-s Plevna, telegrama marelui duce Nicolae către Carol, prințul fcc_ânlei, și cucerirea independentei noastre. în armata română k £ăseau doi membri ai familiei Cantacuzino: tânărul ofițer 11 lancu Cantacuzino (30 de ani) și Maria, fiica lui loan Dcmcuzino (fost ministru al lui Cuza), soră de caritate. La ■tfUcul lui septembrie defilau la București, în fata principesei fes^beta a României, husarii din gardă. Printre ei se afla și ■ftțerul Pavel Cantacuzino, pe un cal alb din moșia lui de la Vi ■fcyzavka, aproape de Kantakuzenka, pe malul Bugului. m 1878 trupele române se întoarseră în tară. împreună cu ■e venea lancu Cantacuzino, care avea să înzestreze tara cu căi ferme. Generalul Mihail Cantacuzino a devenit șeful statului IBtr -r al regiunii Moscova. Cap. XIII, 1878 - Sfârșitul Rușilor - 1917. Rusia sub Nicolae L războiul ruso-japonez în care au luptat doi Cantacuzini. Primul război mondial și tarul Nicolae II - 1914-1917. Nu mal șubn de 10 membri ai familiei Cantacuzino au luptat în acest Eărboi de partea rușilor, din care doi de origine moldovenească. M-lți dintre ei au fost asasinati de bolșevici. Alții, familia Iulie! SL a lui Mihai Cantacuzino au plecat cu transiberianul spre America, via Japonia; după multe peripeții au ajuns la San Francisco, unde îi aștepta bunica... și astfel s-a născut prima ~^nură americană Cantacuzino-Speranski. Moșia de la Buromka m jefuită, castelul ars; în el au pierit 20 000 de cărți, toate arhivele familiei și multe alte comori. Șaptezeci de ani mai târziu, un strănepot al prințesei Paskievici, Michel Cantacuzino-Speranski, retras într-un cottage in Rhode-Island, SUA, răspundea la cererea de ajutor financiar venind de la o doamnă sovietică, însărcinată cu restaurarea palatului Paskievlci: „Ai voștri mi-au ucis mătușa care locuia în U. au furat obiectele prețioase ale strămoșilor mei, au distrus ztea ce a fost casa fericită a mamei mele... Așa că, restaurati https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro 307 https://biblioteca-digitala.ro LINGVIȘTI ȘI FILOLOGI EVREI DIN ROMÂNIA, București, Editura Hasefer, 1996, 448 p. Ne aflăm în prezenta unei lucrări de un deosebit interes: o crestomație sui-generis, căci conține fragmente reprezentative, alese din opera unor diferiți autori, și totodată o culegere de biografii, unele din acestea puse în lumină acum pentru prima oară, ale lingviștilor și filologilor români de origine și cultură iudaică. Lucrarea apare din inițiativa și sub îngrijirea prof. dr. Lucia Wald, una din cele mai cunoscute lingviste bucureștene, formată la școala, prestigioasă și cu valențe multiple (cu deosebire în filologia clasică și în lingvistica generală), a regretatului acad. Al. Graur, a cărui adeptă și colaboratoare a fost timp de aproape patru decenii. Pentru a alcătui o asemenea lucrare nu putea fi o candidatură mai potrivită decât cea a Luciei Wald, care dispune, între altele, de o bogată experiență în acest domeniu. Sub îngrijirea și conducerea D-sale au apărut în anii ’80 numeroase crestomații, de ex. Teorie și metodă în lingvistica din secolul al XX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Texte comentate. București, 1984, la elaborarea căreia am avut prilejul să colaborez, parțial și periferic, cu alcătuitoarea volumului. Menționez această lucrare, întrucât structura ei antologică poate fi urmărită, mutatis mutandis, și în orientarea de ansamblu a culegerii de față. „Prezentul volum evocă, fie și pe scurt, - se spune în Introducere (p. 9) - viața și activitatea celor mal reprezentativi dintre lingviștii și filologii evrei, printre care se disting, prin număr și realizări, cei din capitala țării”. Este vorba despre 18 autori din secolele XIX și XX, prezentați în ordine cronologică, punctul de referință fiind anul nașterii: Harlton Tiktîn (1850- https://biblioteca-digitala.ro 310 1936), Mozes Gaster (1856-1939), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Ion Aurel Candrea (1872-1950), Jacques Byck (1897-1964), Alexandru Graur (1900-1988), Nina Façon (1909-1974), Edith larovici (n. 1916), Henri Wald (n. 1920), Frieda Edelstein (n. 1922), Lucia Wald (n. 1923), lancu Fischer (n. 1923), Solomon Marcus (n. 1925), Finuța Hasan (n. 1926), Yves Goldenberg (1929-1977), Toni Radian (1930-1990), Solomon Vaimberg (n. 1930), Paul Schveiger (n. 1932). Lista este într-adevăr reprezentativă, dar nu exhaustivă. S-ar fi putut tine seama și de alti cercetători, de ex. romaniști ca Ionel Rizescu, Rubin Udler1, sau, în domeniul slavisticii (ruslsticii), Sara Buium, mai puțin cunoscută pe plan national, deși s-a afirmat cu o seamă de studii pertinente de teorie șl practică a traducerilor, și Siegfried Wolf (rezultate notabile cu deosebire în domeniul cercetării Istoriei gândirii lingvistice). Acești autori, dacă nu mă înșel, se integrează și ei în parametrii circumscriși titlului de pe coperta lucrării. Cîteva inconsecvente și scăpări de mică Importantă. La unii lingviști se indică sau se sugerează șl numele purtat anterior (vezi, de ex., p. 57, 79, 347), la altii nu. Ar fi fost de dorit să se menționeze, acolo unde este cazul, și pseudonimele cu care au semnat unii autori, de ex., Gh. Reulga (cel mai cunoscut din pseudonimele folosite de Al. Graur prin anii *30), sau V. Solomon (utilizat uneori de S. Vaimberg). Sunt interesante, apoi, și variantele ortografice, căci, ca și în cazul pseudonimelor, ele ne ajută să identificăm autorul, cunoscut îndeobște sub altă formă scrisă, de ex. Weinberg, variantă standard la Hochdeutsch, de fapt invariantă , la care apelează din când în când colegul nostru prof. dr. Solomon Vaimberg. O serie de inadvertențe^ și, mal ales, pagini netipărite (denumite sugestiv în germană Leichep din cauza neatenției tipografice (p. 7, 11, 14, 15, 16, 18, 19, 22, 23, 26, 27, 30, 31) suprimă partial receptarea mesajului în prefață șl în secțiunea consacrată lui H. Tiktin. Aș fi bucuros să aflu, la o nouă revenire în București, că această lacună supărătoare, de care autoarea 311 alegerii nu se face cu nimic vinovată, nu se întâlnește decât în «emplarul meu. Obseivațiile de mal sus nu știrbesc, firește, cu nimic din floarea peremptorie a acestei interesante lucrări, apărute sub <:cia Consilului pentru Minoritățile Naționale din România, prin -\catul netnijlocit și competent al Luciei Wald. Este vorba, în rie din urmă, despre o contribuție neîndoielnic meritorie, care ndeamnă, între altele, la abordarea unei prezentări antologice ansamblu, într-un spectru larg4, a lingvisticii și filologiei :: mă ne ști din trecut și de azi. NOTE 1 Născut la Brăila în 1925, reprezentant de frunte al dialectologiei românești (resp. moldovenești) de dincolo de Prut, - ator a numeroase și importante lucrări de dialectologie, txicografie și gramatică istorică, funcționează în prezent, din 1594, la Universitatea din Pittsburgh (SUA). Pentru amănunte ezi Dictionary of International Biography, Twenty fourth Edition International Bibllographical Centre), Cambridge, 1996, p. 341. 2 Vezi Hans Bahlow, Deutsches Namenlexikon. Familien- und jrnamen nach Ursprung und Sinn erklärt, Baden-Baden, 1985, 550. 3 De ex.: Finuță (p. 5) î.l.d. Finuța, untroponime (p. 143) î.l.d. entropontme, stat'n (p. 389) î.l.d. stat’i, afazilor (p. 437), î.l.d. afaziilor. 4 Deci într-o concepție diferită de cea care stă la baza unor ic rări ca: Istoria lingvisticii românești, de un colectiv, coordona- :or: acad. Iorgu Iordan, București, Editura Științifică și Enciclo- pedică. 1978; Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de .ingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978. Victor Vascenco https://biblioteca-digitala.ro S. Vaimberg, SURSELE EXTERNE ALE VOCABULARULUI RUS, Editura Universității București, 1995, 170 p. Originalitatea lucrării de față, rod al unei bogate activități didactice, izvorăște din dorința autorului «... de a propune o reinterpretare cât mai coerentă a faptelor, nu de a înfățișa adevăruri imuabile” (Cuvânt înainte, p. 3). Implicit avem de-a face cu un studiu inovator, ținând de domeniul rusisticli și al lingvisticii generale, care depășește considerabil limitele unui curs universitar opțional. Lucrarea aduce în dezbatere o temă permanent actuală în știința limbii: contactele lingvistice, cu tot ce implică ele pentru sistemele aflate în Interacțiune - interferențe, transferuri, împrumuturi, calcuri. Autorul urmărește mal întâi procesul de îmbogățire a lexicului rus cu elemente din cele mal diferite origini, ordonându-le după criteriul, aplicat consecvent șl unitar, al apartenenței genealogice. Se constată astfel că împrumuturile cele mal numeroase statistic și mai diversi- ficate tematic provin, în rusă, din alte limbi indo-europene, iar din acestea, dacă luăm în considerație aportul de covârșitoare însemnătate al vechii slave, din chiar limbile slave (de ex. strana ‘tară’, venit din slavonă, sau polkovnik ‘colonel’, preluat din polonă). Dintre împrumuturile romanice se detașează într-un paragraf separat cele din limba română (de exemplu brynza ‘brânză de oi’ sau mamalyga ‘mămăligă’, relativ uzuale în limba literară), îndeobște regionalisme sau arhaisme, consemnate în mai toate dicționarele explicative ale limbii ruse (p. 21-22). Dată fiind vastitatea ariei de răspândire a limbii în discuție, printre împrumuturi se înreglstează șl cuvintele de origine scandinavă (de ex. sel'd' ‘scrumbie’), irano-persană (de ex. bazar ‘bazar, l.e. https://biblioteca-digitala.ro 314 piață’, venit prin filieră turcică), ugro-finică (de ex. tundra ‘regiune de stepă, tundră’, atestat documentar la începutul secolului al XVIMea), turano-mongolică (de ex. baămak ‘gheată’), semitică (bunăoară, prenume venite de regulă prin litieră slavonă: Marija, losif, Jakov ș.a). chineză (de ex. taj ‘ceai’, achiziționat prin intermediul limbilor turanice) ș.a. Astăzi, influența străină cea mai puternică pe care o resimte rusa este cea engleză, cu deosebire, acum în urmă, în varianta ei americană (p. 17). Partea principală a lucrării este consacrată, după cum reiese și din subtitlul de pe coperta interioară (Contribuții la problema calcului lingvistic), proceselor de lărgire a vocabula rului prin calchiere, adică prin inducerea pe teren propriu a unor structuri preluate din alte limbi. Expunerea subiectului depășește în conținut limitele propriu-zise ale lexicologiei ruse, înscriindu-se în planul lingvisticii generale, cu ilustrații din diverse limbi, dar predilect din domeniul slav și românesc (rusa, slava veche, resp. slavona, româna veche șl modernă). Tratarea faptelor de limbă urmărește să demostreze că procedeul calchierii, departe de a reprezenta o sursă minoră de completare a vocabularului, căreia manualele îi acordă nu rareori mai puțin de o pagină, constituie în realitate principala cale de manifestare a înrâuririi alogene (p. 57-58). în concepția autorului, calcul lingvistic înglobează, la nivelul conținutului întregul spectru de inserții interferențiale în care poate : identificată o structură aloglotă, mai puțin transferul concomi- tent de organizare fonică (caracteristic împrumutului). De aici și necesitatea rediscutării, înainte de toate, a înu?. definiției calcului lingvistic, care se întemeiază, în formularea clasică pe accepția ad litterama termenului, adică pe postulau, identității formale dintre original și „copie“. Or, mularea perfeca. a unei formații dintr-o limbă pe un model din altă Unu reprezintă, fie șl în virtutea specificității fiecărui sisu: lingvistic în parte (cf. p. 32, 37-38), mai curând excepția deci regula. Pornind de la aceasta, se schițează o tipologie a calea. . https://biblioteca-digitala.ro 315 lingvistic întemeiată pe criterii structurale (p. 94 și urm.; comp., de ex., calcurile relatorlale de tipul rus. predstavlente, ai cărui relatori (pred-, -staul- și -enie) sunt modelați după morfemele corespunzătoare ale germ. Vorstellung). Judicios întocmită, cu observații interesante și pertinente, formulate nuanțat, lucrarea acreditează o seamă de opinii și poziții personale, demne de a fi luate în seamă, într-o zonă de investigație frecventată - prin tradiție - de un mare număr de cercetători. Bibliografia, de o mare întindere (p. 155-168), ar fi putut fi lesne augmentată, fie și numai cu lucrările referitoare la relațiile slavo- (resp. ruso-) române, inclusiv cu cele ale autorului însuși, la care s-a renunțat în bună măsură, credem, centru a se face loc titlurilor mai noi. în pofida câtorva mici omisiuni șl inadvertențe, parcurgerea cărții oferă cititorului o imagine sinoptică asupra complexității fenomenelor analizate și-1 convinge că studiul calcului lingvistic rămâne în continuare o „problemă” (vezi subtitulul lucrării), ale cărei implicații și valențe nu vor fi, pare-se, epuizate. Victor Vascenco https://biblioteca-digitala.ro Alf Grannes, Turco-Bulgarica. Articles in English and French conceming Turkish. influence on Bulgarian, Wiesbaden, Harrassowitz Verlag, 1996, X+320 p. Consacrat inițial ca rusist, prin teza de doctorat’, cunoscu- ral slavist norvegian Alf Grannes, profesor la Universitatea din Bergen și-a lărgit treptat sfera de interese, abordând cu succes, intre altele, raporturile lingvistice slavo-turcice și, mai apoi, cele slavo-fino-ugrice. Cartea de față reunește contribuțiile sale - revizuite și corec- pate - pe tema influenței turce asupra bulgarei. După un studiu programatic, Influența turcă asupra bulgarei (p. 1-30), urmează : suită de analize a turcismelor din limba operelor literare: trei sunt dedicate clasicului bulgar Ivan Vazov (1850-1921), iar unul, lui Dobri Voinikov (1833-1878), primul dramaturg bulgar cunoscător și de limbă română!)2. în continuare, sunt discutate elementele turcești din diverse arii dialectale bulgare, precum și unele probleme de formare a cuvintelor, în speță derivarea cu sufixe de origine turcă, dar și de origine non-turcă. Ultimele două studii au ca obiect un anumit tip de compuse turcești Împrumutate în bulgară și, respectiv, un fenomen condiționat sintagmatic, de substituție fonetică, probabil după model purcese. Cercetările autorului pun în lumină o anumită dinamică a elementului turcesc în bulgară. După o îndelungată perioadă de ‘dezorientaUzare” (p. 161), în ultimii ani, sub impactul unor fac- tori extralingvistici, un număr de elemente “sub-standard” (p. 27), îndeobște de origine turcă sau numai cu elemente de com- punere de obârșie turcă, pătrund în limba scrisă, mai ales în cea o presei, de ex. saraflăk, care se extinde în dauna lui obmjana ‘schimb” (p. 1), sau derivate de tipul teJnSadlija “persoană care https://biblioteca-digitala.ro 318 se ocupă de schimbul valutar”, lafiadlija “persoană comodă, care înțelege să se bucure de viață”, de la engl. change “ a schim- ba”, respectiv life “viață” (p. 16, 29). în câmpul vizual al autorului n-au intrat elementele de ori gine turcă din lexicul românesc, cu toate că, probabil, com parația dintre termenii similari din cele două limbi s-ar fi putut dovedi, nu rareori, utilă. Deși elementul turcesc a suferit un pro ces de depreciere stilistică atât în bulgară (cf. p. 26), cât și în română, este totuși de crezut că în această din urmă limbă evoluția spre conotația negativă sau ironică a fost mai accentu- ată, cf., de ex., bg. babalăk “socru (tatăl soției)” (p. 26) și rom. babalâc “om bătrân șl neputincios”, bg. matrapazlăk “comerț” (p. 188) șl rom. matrapazlâc “șarlatanie, escrocherie, fraudă”. Este drept că Izvorul cel mai amplu de informație în domeniu, Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbei șl culturel române. L Introducerea; II. Vocabularul. 1. Vorbe populare. 2. Vorbe istorice (București, Socec, 1900), constituie, azi, o raritate bibliografică, ca să nu mal vorbim de bariera lingvistică pe care o poate reprezenta o limbă ca româna pentru un cercetător dintr-o zonă geografică mai depărtată (două titluri de articole în limba română figurează totuși în Bibliografia volumului). Ambele neajunsuri sunt însă suplinite, fie și în parte, de cele două articole publicate de L. Șăineanu la Paris, L’influence orientale sur la langue et la civilisation roumaine. L La langue. Les éléments orientaux en roumain, ’’Romania, 30 ~ 31, 1902; II. La civilization. Le régime et la société en Roumanie pendant le régime des Phanariotes (1711 - 1821), “Revue internationale de sociologie”, 1902. Independent însă de direcțiile spre care s-ar mai putea extinde cercetarea, cartea discutată se impune prin bogăția și noutatea materialului, prin rigoarea prezentării4 faptelor, prin acuitatea și finețea observației, ca un titlu de referință pentru domeniul abor- dat. Cititorii așteaptă din partea autorului sinteze de același tip și pentru alte zone de cercetare pe care le-a explorat. https://biblioteca-digitala.ro 319 NOTE 1 BrostoreZnye i dialektnye €lementy vjazyke russoj komedii XVIII veka, Bergen - Osleo - Tromsb, Universitetsforlaget, 1974, 284 p. (cu o schiță biografică și un portret al autorului pe coperta din spate). Vezi și recenzia noastră la această carte (în RRL, XXI, 1976, 3, p. 451-453), “unul din cele mai însemnate studii despre limba rusă din secolul al XVIII-lea” (p. 453). 2 Fiind o cercetare mai întinsă, acest din urmă studiu a apărut inițial ca o broșură separată. Vezi recenzia noastră din Rsl, XXXII, 1994, p.243-244. S. Vaimberg https://biblioteca-digitala.ro F s. Vaimberg, Elemente de gramatică funcțională a limbii ruse Editura Universității din București, 1996, 170 p. F În ultimele decenii a luat avânt, în știința limbii, orientarea numită funcțională, termen plurivalent în literatura de specialitate, dar reductibil, în majoritatea cazurilor, la un deziderat de metodă - abordarea faptului lingvistic de la sens la formă. Precum se știe, lingvistica descriptivă pornește, cel puțin în accepția ei clasică, de la studiul formelor lingvistice, relevând sistematic întreaga multitudine de valori pe care acestea le pot învedera (de pildă, pentru a lua un exemplu simplu, forma de genitiv a substantivului poate exprima, în diverse lanțuri sintagmatice, obiectul sau subiectul acțiunii, aparte- nența sau calificarea obiectului etc.). în alte situații, are însă rațiune cognitivă calea inversă - ipostazierea unei valori (de pildă, de spațiu, de timp, de număr, de posesie ș.a.) și consemnarea diverselor forme sau structuri lingvistice care o materializează. Ideea în sine a lingvis- | ideii funcționale nu e nouă, dar numai în secolul nostru ea a făcut i școală, impunând u-se printre curentele notabile la ora actuală. La i principiile funcționale au făcut apel, între alții, cercetătorii din domeniul bilingvismului, al teoriei contactelor lingvistice, al analizei contrastive ș.a. în măsura în care valorile generale sunt comparate sub raportul inventarului de structuri formale care la obiectivează în două sau mai multe idiomuri, gramatica funcțională oferă tuturor I ramurilor de cunoaștere enumerate un suport teoretic adecvat. în | acest context, autorul, cunoscut și până acum prin contribuțiile sale I pe tărâmul gramaticii contrastive1 și funcționale2 ne propune o bin- I evenită privire funcțională asupra valorilor spațiale și temporale, I tratate paradigmatic și sintagmatic, în limbile rusă și română. I Fondul propriu-zis al lucrării (p.48 șl urm.) este precedat de I capitole introductive care jalonează, cu trimiteri bibliografice edifi- I catoare, cadrul teoretic al analizei faptice, pe fundalul larg al lingvis- https://biblioteca-digitala.ro 322 ticii generale (Conceptul de gramatică funcțională, Analiza contrastivă ca metodă de cercetare lingvistică. Obiectul, scopul șl sarcinile cercetării, p. 5 - 47). însemnătatea temei decurge din relevanta ei structurală în limba rusă, în comparație cu o limbă ca româna. într adevăr, ansamblul relațiilor spațiale - ca să ne referim la unul din compartimentele lucrării - se dovedește definitoriu pentru sistemul limbii ruse, dar mult mai puțin semnificativ pentru sistemul limbii române. în aceasta din urmă nu se pot distinge opoziții de caz pe cri- terii concret-spațiale (deplasarea șl repaosul sunt principial neopo zabile lingvistic, cf. a merge la școală și a învăța la școală, structur al identice, cu elemente de expansiune deopotrivă în acuzativ), nu există verbe susceptibile să redea diferențiat mișcarea uni- și, respectiv, pluridirecțională (cf. în rusă idti - chodit', “a merge”), pre- pozițiile nu intră sub incidența dihotomiei static - dinamic (ca în cazul rus. k “către”, spre” și u“la”). De aici concluzia, de importanță principială, că relațiile spațiale alcătuiesc, în rusă, un sistem ternar (verbul + prepoziția + substantivul la un caz oblic) dar unul binar (prepoziția + substantivul la un caz oblic), în română (p.74). Aceasta nu e, desigur, singura constatare interesantă și originală dintr-o lucrare ce se adresează teoreticienilor, dar și practicienilor, profeso- rilor care se confruntă zi de zi cu dificultățile generate de incompat- IblUtățile de sistem dintre limba maternă a elevilor și limba-țintă din procesul de învățământ. Și unii, și alții vor găsi aici o bibliografie amplă, “la zi” cu actualitatea științifică și, mai ales, - în ce privește contribuțiile românești la tematica discutată - practic, exhaustivă. Chiar dacă s-ar mai putea semnala, în planul lingvisticii generale, și alte titluri3, excesul de bibliografie nu s-ar justifica la dimensiunile prezentei ediții. Prin apariția volumului analizat, bibliografia de rusistică din România se îmbogățește cu o lucrare de concepție modernă, de neîndoielnică utilitate, atât sub raport documentar-teoretic, cât șl aplicativ. 323 NOTE 1 Cf. Elemente de gramatică confruntatlvă a limbilor rusă și română redactori responsabili Ecaterina Fodor, Solomon Vaimberg, București, 1983; ediția a 2-a, 1985. 2 Vezi, de exemplu, Ecaterina Fodor, Solomon Vaimberg, FunkcionaTnaJa gramatika v uslovijach slavijano-neslavjanskogo (russkogo i rumynskogo) Jazykovogo kontakttrovanija, Rsl, XXX, 1992, p. 21 - 35. 3 Vezi, de exemplu, schema spațialității elaborată de A.-J. Greimas, Sémantique structurale, Paris, Larousse, 1966, și discutată de Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, București, 1982, p. 128. Ecaterina Fodor https://biblioteca-digitala.ro CRONICĂ Cu câtva timp în urmă am primit trista veste a încetării din viață a unuia din reprezentanții cei mai cunoscuti ai slavisticii internaționale, Nikita Ilici Tolstoi. Strănepot al marelui scriitor rus, Lev Nikolaevici Tolstoi, Nikita Ilici s-a născut la 15 aprilie 1923, în orașul sârbesc Vârșeț, unde tatăl său, Ilia Ilici (fiul lui Ilia Lvovici), emigrase cu familia după 1917. Absolvent, în 1941, al Liceului ruso-sârb din Belgrad, a intrat curând în mișcarea de rezistență împotriva ocupantilor, iar din octombrie 194-4 a trecut ca voluntar în armata sovietică, luptând în continuare pe teritoriul Ungariei și al Austriei. După război, nostalgia locurilor natale a chemat întreaga familie acasă, iar tânărul demobilizat, purtător al mai multor medalii și ordine, a urmat cu un deosebit succes cursurile Facultății de filologie a Universității din Moscova, pe care le-a absolvit în 1950. Aici a avut ca dascăli străluciți, între alții, pe Victor Vladimirovici Vinogradov și Samuil Borisovici Bernstein, care l-au orientat spre studiul comparat al limbilor populare și literare slave, începând cu paleoslava. Așa se face că teza sa de doctorat consacrată Valorilor formelor scurte șl lungi ale adjec- tivului vechi slav, susținută în 1954 și publicată curând după aceea (Значение кратких и полных прилагательных в старославянском ныке, „Вопросы языкознания”, 2, р. 43-122), rezolva una din problemele capitale ale morfologiei slave. Cercetător timp de peste patru decenii Ia Institutul de slavistică și balcanistică al Academiei Ruse de Științe, iar din 1968 și profesor al Universității din Moscova, Nikita Ilici Tolstoi a organizat și condus sectorul de etnolingvistică și folclor, https://biblioteca-digitala.ro 328 deschizând noi orizonturi interdisciplinare în studiul spiritualității populare. Prestigiul savantului, care a participat, alături de mentorii săi, la organizarea tuturor congreselor internaționale postbelice de slavistică, începând cu cel de la Moscova, din 1958, până la cel de la Bratislava, din 1993, a contribuit într-o largă măsură la deschiderea internațională a acestei discipline și la un real schimb de valori în științele filologice pe plan mondial. Numeroasele sale studii și articole, publicate în patrie și în alte țări, considerarea mai multor lucrări colective, bazate pe cercetări de teren, monografiile proprii, între care Славянская географическая терминология (Moscova, 1969), Опыт семантического анализа славянской географической терминологии (1972), История и структура славянских литературных языков (1988) - precedată de publicarea parțială a unor cercetări începute încă în 1960 privind variantele slavone, inclusiv cea românească, ale limbii slave vechi - i-au adus un binemeritat prestigiu pe plan național și internațional. în 1984 a fost ales membru corespondent al Academiei Ruse de Științe, iar în 1987 - titular, fiind onorat în același timp de mai multe academii străine - Austriacă, Sârbă, Slovenă, Poloneză, Croată șl altele; ca președinte al Comitetului Slaviștilor din țara sa (1986), a devenit în 1988 vicepreședinte al Comitetului Internațional al Slaviștilor. O încununare a îndelungilor investigații întreprinse cu o întreagă echipă de colaboratori o reprezintă impunătorul Dicționar etnolingvistic - Antichități slave (Славянские древности - Этнолингвистический словарь), din care a apărut nu demult tomul I, cuprinzând un mare număr de noțiuni, începând cu literele А, В, V, G (Moscova, 1995). în anii din urmă, N. I. Tolstol a depus multă energie și timp în conducerea Academiei Ruse de Științe, ca membru al prezi- diului, ceea ce probabil, s-a răsfrânt asupra sănătății sale. După o scurtă boală, s-a stins pe neașteptate, la 24 iunie 1996, la puțin timp după împlinirea a 73 de ani, fiind înmormântat Ia Jasnaia Poliana. Au rămas îndurerate, în urma sa, Svetlana https://biblioteca-digitala.ro 329 Mihailovna, colaboratoare devotată la cercetările pe teren șl la redactarea impunătorului tezaur etnollngvistic, șl două fiice, aflate la începutul activității științifice. Alături de dânsele, de confrații din patria sa și din alte țări, membrii Asociației slaviștilor din România deplâng dispariția prematură a acestui reprezentant de frunte al științelor filologice șl al unei familii celebre, ce a dat Rusiei, începând din vremea lui Petru 1, câteva generații de oameni de seamă. G. Mihăilă https://biblioteca-digitala.ro DIN ACTIVITATEA ASOCIAȚIEI SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA (1996) A Activitatea științifică I. Manifestări științifice în țară în anul 1996 s-au împlinit patru decenii de la înființarea Asociației noastre. Acest frumos jubileu, precum și alte aniversări din domeniul istoriei culturii românești și slave au constituit tot atâtea prilejuri pentru organizarea unor mani- festări de amploare și anume: 1. Simpozionul 150 de ani de la nașterea lut Henryk Sienkiewicz; (București, 30 mai 1996). Au prezentat comunicări: Mihai Mitu, Primele traduceri românești din opera lui H. Sienkiewicz, Stan Velea, Sienkiewicz și Sadoveanu; Ion Petrică, Sienkiewicz și Gombrowicz. 2. Sesiunea științifică jubiliară 40 de ani de la înființarea Asociației Slaviștilor din România (București, 21 iunie 1996). După cuvântul de deschidere, rostit de conf. dr. Mihai Mitu, vicepreședinte al Asociației, prof. dr. Gheorghe Mihăilă, membru corespondent al Academiei Române, președintele Asociației, a evocat figurile întemeietorilor Asociației, începând cu primii președinți - Emil Petrovici (în anii 1956-1958), Alexandru Rosetti (în anii 1968-1978) și Mihai Novicov (în anii 1978-1990) - și ale altor cunoscuti slaviști, membri fondatori: Petre Constantinescu-Iași, Traian lonescu-Nișcov, P. P. Panaitescu, Valeria Costăchel, Damian P. Bogdan, Ion C. Chițimia, Pândele Olteanu, Ioan Pătruț, Valentin Gr. Chelaru, dispăruți în ultimii ani, și prof. dr. Constantin N. Velichi și prof. dr. Gheorghe Bolocan. în continuare, au prezentat comunicări: C. N. Velichi, https://biblioteca-digitala.ro 332 Noi cercetări despre Hristo Botev; Ecaterina Fodor și Solomon Vaimberg, Constantin Racovifă și contribuția sa la dezvoltarea slavistica, Victor Vascenco (Heidelberg-București), Calcuri savante în limbi eeuropene după engL ‘Who's who’; Gheorghe Barbă, Siegfried Wolf, Ștefan Berechet - contribuția sa la dez- voltarea slavisticti; Onufrie Vințeler, Delegațiile rusă, ucraineană șt bielorusă la Primul Congres internațional al slaviștilor; Mihai Mitu, Figuri de slaviști români în opere literare și în memorialis- tică; îoan Teodor Stan, Sistemul fonologic al limbii literare; Maria Dumitrescu, Elemente de modernism în lexicul limbii ruse actuale; Jerzy Staszewski (Katowice-București), Relacje przestrzenne a wartosciowanle; Anatol Pedestrașu, Calamburul în traducerile românești din limba rusă; Ilie Danilov, Proverbele rusești - examen tipologic; Mihai Radan, Elemente lexicale ger- mane în graiurile carașovene; Ștefan Vodă, Semantic es kaja derivacija v sfere voenno-morskoj terminologii; Virgil Șoptereanu, Mitologia și literatura; Mihal Mândra, „Supermanul" nietzschean ca „Omul subteran" al lui Dostoïevski și ca „Mesager-Victimă" la Saul Bellow; Adriana Cristian, Personajele romanelor lui Turgheniev; Elena Abrudan, Dialog peste timp - M. Bulgakov și C. Aitmatov; Balâzs Katalin, Frazeologice skie edinicy predikativno- go tipa so znaZentem emocional’nogo sostojanija celoveka. Unele comunicări se publică în volumul de față, 3. Simpozionul F, M. Dostoïevski - 175 de ani de la naștere, organizat de filiala Cluj-Napoca a Asociației slaviștilor din România, în colaborare cu Catedra de filologie slavă a Universității „Babeș-Bolyaî” din Cluj -Napoca și Catedra de limba rusă a Universității din București (Cluj-Napoca, 16 noiembrie 1996). Au prezentat comunicări: Virgil Șoptereanu, Legenda Marelui Inchizitor a lui Dostoïevski și antiutopia literară rusă; S. Wolf, M. Nistor, Dostoïevski în dicționare enciclopedice; Gheorghe Barbă, Sensul premonitoriu al creației dostoievsklene; Adrian Ghijițchi, Dostoïevski și unele aspecte ale romanului psihologic românesc interbelic; Alia Vințeler, Drama familiei Dostoïevski - drama creației scriitorului; Letiția Becherescu, F. M. Dostoïevski IF J' https://biblioteca-digitala.ro 333 „ide ea rusă”; Adriana Cristian, Konflikt mezdu umom i serdcem v tvoréestve F. M. Dostoevskogo; Diana Tetean-Vințeler, F. M. Dostoïevski v ocenke Vladimira Nabokova; T. Nădăban, Dedublarea Marelui Inchizitor în romanul lui Dostoïevski „Frații Karamazov”: 4. Simpozionul omagial 400 de ani de la nașterea lui Petru Movilă, organizat de Asociația slaviștllor în colaboare cu Catedra de limbi slave a Universității din București (București, 20 noiembrie 1996). După cuvântul de deschidere, rostit de prof. dr. Sanda Râpeanu, Decanul Facultății de limbi șl literaturi străine, și cuvântul de salut al ambasadorului Republicii Ucraina, Alexandru Cealâi, au prezentat comunicări: Gheorghe Mihăilă, Petru Movilă ~ locul lui în cultura și literatura română; Stanislav Semcinski (Kiev), Unde a studiat Petru Movilă?; acad. Mihai Cimpoi (Chlșinău), Petru Movilă: vocația pionieratului cul- tural; Grigore Bostan (Cernăuți), Unele probleme ale relațiilor cul- turale româno-ucrainene; Dan Horia Mazilu, Petru Movilă sau adevărata modernitate a Estului slav; Dan Zamfirescu, Petru Movilă - exponent al universalismului românesc; Magdalena Kutiuk, Biserica ortodoxă românească și scrierile hagiografice ale lui Petru Movilă; Gabrlela Gabor, Un text latinesc - „Mărturisirea ortodoxă” - dezbătut la Iași în 1642; Corneliu Irod, Petru Movilă, militant al ortodoxiei (Sinodul din 1642); Zamfira Mlhail, Manuscrise inedite conținând traduceri în limba română din opera lui Petru Movilă. Unele comunicări se publică în volumul de fată. în afara acestor manifestări, organizate de Asociația noas :ră, membri ai ei au participat și la alte manifestări științifice organizate de Academia Română, de societăți științifice, catedre universitare și alte instituții, dintre care amintim: 1. Simpozionul Rolul tehnologiilor contemporane în dez- voltarea patrimoniului cultural național (Academia Română, 21 îebruarie 1996): Gheorghe Mihăilă, Literatura română în limbi străine - căi de recunoaștere internațională. 2. Simpozionul Interferențe lingvistice româno-croate Reșita-Carașova, 8-9 mai 1996): Richard Sârbu, Influența limbii https://biblioteca-digitala.ro 334 croate asupra dialectului istroromân. Tendințe actuale. 3. Al VH-lea Congres internațional de tracologie (Constanța - Mangalia - Tulcea, 20-26 mai 1996): Gheorghe Mihăilă, Les plus anciennes attestations des mots roumains autochtones (Xe siècle - 1520). 4. Sesiune științifică Tendințe noi în cercetarea lingvistică și literară. Perspective didactice (Cralova, Facultatea de litere și istorie, Societatea de științe filologice, 25 mai 1996): Adriana Uliu, Roman Jakobson despre Dada; Marinella Coman, Opoziția momentan/durativ în relația aspectuală perfect simplu/imperfect. 5. Simpozionul Conviețuirea româno-slovacă în decursul tim- pului (Oradea, 25 mai 1996): P. Rozkoă, Slovacii în relațiile interetnice din Bihor și Banat. 6. Simpozionul internațional Cultura rușilor lipoveni în con- text național și internațional, (ediția a Il-a, Suceava, 10 noiem- brie 1996). Au prezentat comunicări: Gh. Barbă, F. Chirilă, A. Ivanov, M. Nistor. 7. Sesiunea științifică omagială consacrată împlinirii a 400 de ani de la nașterea mitropolitului cărturar Petru Movilă (Academia Română, 19 noiembrie 1996): Gheorghe Mihăilă, Scrierile literare ale lui Petru Movilă adresate românilor. 8. Simpozionul Zilele Bucovinei la Brașov (Ediția a V-a, 25-30 noiembrie 1996), organizat de Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina, filiala „lancu Flondor” din Brașov: Gheorghe Mihăilă, Interferențe culturale româno- ucrainene: 400 de ani de la nașterea mitropolitului Petru Movilă. II. Manifestări științifice în străinătate 1. Simpozionul internațional de limbă, literatură și cultură slovenă (Ljubljana, 10-13 iulie 1996): Richard Sârbu, Interferențe slovene în dialectul istroromân. “ 2. Prima Conferință a poloniștilor străini (Cracovia, 20-24 septembrie 1996): Constantin Geambașu, Dificultăți în însușirea gramaticii limbii polone de către studenții români. 3. Simpozionul internațional consacrat minorităților etnice https://biblioteca-digitala.ro 335 din Ungaria (Bekescsaba, 2-4 octombrie 1996): P. RozkoS, Niektore trad&ne starodavne Jedla Slovâkov v Rumunsku. 4. Simpozionul internațional Sv. Kltment Ochridski - Zivot i delo (Sofia, 22-25 noiembrie 1996): Gheorghe Mihăilă, SoSin.en.ya sv. Klimenta Ochrtdskogo v slavjano-rumynskoj tradicii. 5. Conferința științifică internațională Limba slavă comună și destrămarea ei, organizată de Universitatea Jagiellonă și Academia Polonă de Științe (Cracovia, 5-7 decembrie 1996): Mihai Mitu, Destrămarea limbii slave comune și primele contacte lingvistice slavo-române. 6. Al Il-la Congres Mondial de interacțiuni culturale (Ierusalim, 9-16 decembrie 1996), organizat de Universitatea Ebraică din Ierusalim (Israel): Solomon Vaimberg, Mențiuni despre Ierusalim în folclorul religios al lipovenilor. HI. Volume publicate a) în țara L învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Ediție facsimilată după unicul manuscris păstrat. Transcriere, traducere în limba română și studiu introductiv de Prof. dr. G. Mihăilă, Membru corespondent al Academiei Române. Cu o prefață de Dan Zamfirescu, București, Editura Roza Vânturilor, 1996, CXCVI + 430 p. 2. Constantin Velichi, Hristo Botev în România. Extras din „Analele Brăilei”, serie nouă, II, 1996, nr. 2, 172 p. 3. Victor Vascenco, Studii de lingvistică teoretică și aplicată. București, Editura Coresi, 1996, 314 p. 4. „Studii și cercetări de onomastică” (SCO), Craiova, Anul I, 1995 (apărut în 1996), nr, 1, 254 p. Redactor șef: Gheorghe Bolocan (articole semnate de G. Bolocan, T. Oancă, I. Toma, C. Reguș, Aspazia Reguș, Camelia Zăbavă). 5. Dan Horia Mazilu, Literatura romană barocă în context european. București, Editura Minerva, 1996, 290 p. 6. Stan Velea, Universaliști și comparatiști români contempo- rani. Profiluri, București, Editura Medro, 1996, 288 p. (între alții, slaviștii-comparatiști I. C. Chițimia, Olga Zaicik, Tatiana https://biblioteca-digitala.ro 336 Nlcolescu, I. lanoși, G. Mihăilă, C. Barborică, S. Velea, I. Petrică). 7. Relații româno-polone. Studii și articole. Supliment al „Analelor Științifice ale Universității Al. I. Cuza din Iași“ - Secțiunea Literatură - tomul XLI, 1995 (apărut în 1996), 136 p. Volumul, îngrijit de Sorina Bălănescu și Katarzyna Weiske, cuprinde textele comunicărilor la Colocviul româno-polon orga- nizat la Iași în zilele de 13-14 mal 1994 de către Catedra de limbi slave (lectoratul de limba polonă) de la Universitatea din Iași, filiala locală a Asociației slaviștllor, Biblioteca Centrală „Mihai Eminescu” și Inspectoratul pentru cultură al Județului Iași. 8. Onufrle Vinteler, Marin Bucă, Dicționar de antonime, București, Editura Vox, 1996, 318 p. 9. Marius I. Oros, Studii de toponimie. Cluj-Napoca, Editura ICPIAF, 1996, 170 p. 10. Marius I. Oros, Paleografie și limba slavă veche, CluJ-Napoca, Editura Presa Universitară, 1996, 224 p. 11. loan Teodor Stan, Fonetica, CluJ-Napoca, Editura Presa Universitară, 1996, 140 p. 12. loan Teodor Stan, Studii de fonetică șl fonologie, CluJ-Napoca, Editura Presa Universitară, 1996, 216 p, 13. Probleme de filologie slavă, Timișoara, voi. IV, 1996. (Cuprinde studii semnate de Maria Andrei, Marla Kirăly, Jiva Milln, V. Moldovan, T. Nădăban, Valeria Nistor, M. Radan, P. Rozkoă, V. Simionese). 14. V. Moldovan, M. Radan, Gramatica srpskog Jezika. Gramatica limbii sârbe. Timișoara, Editura Sedona, 1996. 15. N. Roșianu, Model și variantă în folclor, Editura Universității din București, 1996. 16. N. Roșianu, Folclor și folcloristică, Editura Universității din București, 1996. 17. V. Șoptereanu, Filosofîa mitului în literatura rusă, Editura Universității din București, 1996. - 18. S. Vaimberg, Elemente de gramatică funcțională a limbii https://biblioteca-digitala.ro 337 ruse, Editura Universității din București, 1996. 19. Cultura rușilor lipoveni în context național și internațional. Primul seminar internațional (Tulcea, 1-4 octombrie 1993). Culgere de comunicări științifice. București, Editura Ararat, 1996 (cuprinde, între altele, studii semnate de Gh. Barbă, F. Chirilă, I. Evseev, A. Ivanov). 20. F. Chirilă, A. Ivanov, Valentina Jercea, USebnik russko- go Jazyka i russkoj kuVtury, București, Editura Didactică și » Pedagogică, 1996, 464 p. 21. Mihai Mitu, Cercetări lingvistice și literare romăno-slave. Editura Universității din București, 1996, 314 p. + 38 ilustratii. 22. Iile Danilov, Studii, articole și comunicări. Iași, Editura Moldova, 1996, 158 p. 23. Un veac de aur în Moldova. 1643-1743. Contribuții la studiul culturii și literaturii române vechi, Chișinău, între- prinderea Editorial-Poligrafică „Știința” - București, Editura Fundației Culturale Române, 1996, 256 p. (Cuprinde, între altele, studii semnate de regretatul Vasile Harea, Dan Horia Mazilu și Zamfira Mihall), O mențiune specială, în planul valorificării moștenirii științifice în domeniul slavisticii se cuvine volumului: P. P. Panaitescu, Petru Movilă. Studii. Ediție îngrijită, postfață, note șl comentarii de Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Szekely, București, Editura Enciclopedică, 1995, 154 p. Sunt reunite aici cele șase studii consacrate lui Petru Movilă și operei sale, ela- borate de reputatul istoric-slavist între anii 1926-1965. Cu prilejul aniversării nașterii lui Petru Movilă au mai apărut următoarele cărți: 1. Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă, Iași, Editura Junimea, 1996 (reproducere fotomecanică a ediției București 1944); 2. Petru Movilă, Despre taina cununiei. Cuvânt înainte de Vasile Malanețchi, Chișinău, Editura „Știința”, 1996 (reeditarea traducerii efectuate de G. Mihăilă și Elena Linta în 1972); 3. Petru Movilă, Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe. https://biblioteca-digitala.ro I 338 i ■ L r J Traducere de Alexandru Elian, Chișinău, Editura „Știința”, 1996 J (reproducerea ediției apărute la București în 1981); [ 4. Gheorghe Bobână, Petru Movilă - Profilul unui destin, [ Chișinău, Editura „Știința”, 1996. [. l: r ■ b) în străinătate , 1. Druătvo srpskog-rumunskog prljatelstva. Societatea prie- teniei sârbo-române Novi Sad, Radovi Simopozijuma „Akademik Emil Petrovic - zivot i delo". Actele simpozionului „Academicianul Emil Petrovici - viața și opera” (Begejci, 22-22 X 1995), Beograd, 1996, 176 p. (Cuprinde comunicările semnate de G. Mihăilă, Jiva Milin și Richard Sârbu, precum șl alte 12 comunicări ale unor participanti români șl străini; cf. nota lui G. Mihăilă, Rsl, XXXIII, 1995, p. 275-277). 2. Polska Akademia Nauk. Instytut Slawlstyki, Towarzystwo Naukowe Warszawskie, Bibliografia fizykoznaivstwa slawistycz- nego za rok 1993, z uzupelnieniami za rok 1992. Pod redakcj^ Zofii Rudnik-KarwatoweJ, vol. I-II, Warszawa, 1996, 540+356 p. (informațiile privind lucrările românești de lingvistică slavă și slavo-română, unele cu adnotări, aparțin lui Mihai Mitu. mem- bru în Comitetul de redacție din partea Asociației slaviștilor din România). 3. Slovaci v Rumunsku, Bratislava, Dom zahranicnych Slovâkov, 1996 (un studiu de P. Rozkos, Slovenske năreZia v Rumunsku). 4. Kopitarjev Zbornik. Mednarodni Slmpozij v LJubljani, 29. Juni] do 1. JuliJ 1994 „JerneJ Kopitar in njegova doba”, Ljubljana, 1996 (G. Mihăilă, B. Kopitar i nekotorye voprosy sla- vjano-rumynskoj filologii, p. 353-362). în afara aparițiilor în volum, studii și articole semnate de membri al Asociației noastre au fost publicate în reviste de lingvistică și Istorie literară, în reviste săptămânale sau lunare de cultură, în unele volume editate ocazional la nivel Județean. https://biblioteca-digitala.ro 340 Mircea Anghelescu - care se adaugă celor apărute în Franța și în alte țări. O nouă filială a Asociației slaviștilor a fost înființată la Constanța în ziua de 15 aprilie 1996. Președinte al filialei a fost ales conf. dr. Ștefan Popa de la Universitatea „Ovidius”, iar sec retar, asist. Marinei a Machedon. Ceilalți trei membri sunt: lect. Ștefan Vodă, lect. Paraschiva Boboc și asist. Ralu Corina Bosa. Ea se adaugă astfel filialelor din Iași, CluJ-Napoca, Timișoara și Craiova. în Asociație au fost primiti 8 noi membri, la București și la filiale, cu deosebire din rândul doctoranzilor și al tinerilor mem- bri ai corpului didactic universitar. Mihai Mitu https://biblioteca-digitala.ro 341 Sumar Sesiunea jubiliară ”A 40-a aniversare a Asociației slaviștilor din România” (21 iunie 1996) Constantin N. Velichi - Noi cercetări despre Botev.............7 Ecaterina Fodor, Solomon Vaimberg - Constantin Racoviță și contribuția sa la dezvoltarea slavistica românești.......19 Victor Vascenco - Calcuri savante formate în limbi europene moderne după engl. "Who's Who"...........................27 Gheorghe Barbă și Siegfried Wolf - Qtefan Berechet - Contribuția sa la dezvoltarea slavistica românești............37 Anatol Pedestrașu - Calamburul în traducerile românești din limba rusă............................................... 55 Mihai Mândra - The Problematic Hero: Nietzsche's "superman" as Dostoevski's "underground man" and Saul Bellow's "schlemiel".................................63 Adriana Cristian - Structura eroului turghenievian............79 Simpozionul omagial ”400 de ani de la nașterea Mitropolitului Petru Movilă” (20 noiembrie 1996) Prof. dr. Sanda Râpeanu, decanul Facultății de limbi și literaturi străine - Cuvânt de deschidere.......................87 Cuvântul ambasadorului Ucrainei Aleksandr Cealâi (ОЛЕКСАНДР ЧАЛИЙ).........................................91 Acad. Eugen Simion - Petru Movilă - 400 .,..........93 https://biblioteca-digitala.ro 342 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei - Câteva date mai noi în legătură cu mitropolitul Petru Movilă ..........99 Stanislav Semcinski (Kiev) - în legătură cu locul studiilor lui Petru Movilă . . . ..............................107 Acad. Mihai Cimpoi - Petru Movilă - Vocația pionieratului cultural .................................. . ... .117 Gr. C. Bostan - Membru de onoare al Academiei Române - Unele probleme ale relațiilor etno-culturale româno-ucrainene (folclorul obiceiurilor) .................. . . . ..121 Dan Horia Mazilu - Petru Movilă sau adevărata modernitate a Estului slav .................................. 135 Dan Zamfire seu - Petru Movilă - exponent al universalismului românesc ...................................... 149 Magdalena Lăszlo-Kufiuk - Biserica română în scrierile hagiografice ale lui Petru Movilă ............ . ....... 153 Comeliu Irod- Petru Movilă și rolul său în cadrul ortodoxiei. . . .161 Paul Mihail șl Zamfira Mihall - Difuzarea scrierilor lui Petru Movilă în limba română în secolele al XVIU-lea - al XlX-lea (Mărturii inedite) ...... . .......................167 LINGVISTICĂ Ecaterina Fodor - КОНЦЕПЦИЯ „ЗАУМНОГО ЯЗЫКА" РУССКИХ ФУТУРИСТОВ И ЕЁ ОТРАЖЕНИЕ В ПОЭТИЧЕСКОМ ТВОРЧЕСТВЕ В ЕЛЕ МИРА ХЛЕБНИКОВА ........................ 177 Mircea Gheorghiu - УЧЕНИЕ В. В. ВИНОГРАДОВА О ЧАСТЯХ РЕЧИ В РУССКОМ ЯЗЫКЕ.........................:........189 Л LITERATURĂ и ■ ”■ н Comeliu Barborlcă - Mesianismul slav ca teorie globală și remediu universal (I).......................203 https://biblioteca-digitala.ro 343 t Dagmar Maria Anoca - Milan Rufus - expresie a spiritualității slovace . . ...........................................................247 Adriana Cristian - Problema nihilismului în romanele lui Turgheniev..............................257 Constantin Geambașu - Wislawa Szymborska: al patrulea laureat polonez al premiului Nobel pentru literatură............281 f RECENZII Jean Michel Cantacuzene, Miile ans dans Ies Balkans, Editions Christian, Paris, 1992; ediție românească: Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor. Traducere de Maria Șerbănescu și Sabina Drăgoi, București, Editura Albatros, 1996, 588 p. (C. Velichi)..................................293 Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Editura Hasefer, 1996, 448 p. (Victor Vascenco).................309 S. Vaimberg, Sursele externe ale vocabularului rus. Editura Universității București, 1995, 170 p. (Victor Vascenco) . . 313 Alf Grannes, TURCO-BULGARICA. Articles in English and French concerning Turkish influence on Bulgarian, Wiesbaden, Harrassowitz Verlag, 1996, X + 320 p. (S. Vaimberg). ... 317 S. Waimberg, Elemente de gramatică funcțională a limbii ruse. Editura Universității din București, 1996, 170 p. (Ecaterina Fodor)...............................321 CRONICĂ Nikita Rid Tolstoi (1923 - 1996) (G. Mlhăilă).................... . 327 Din activitatea Asociației slaviștilor din România (1996) (Mihai Mitu).................................................331 https://biblioteca-digitala.ro