Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE
ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA
Departamentul de filologie rusă și slavă
ROMANOSLAVICA
Vol. XLVIII, nr.4
Volum dedicat celei de-a 85-a aniversări a profesorului Virgil Șoptereanu
Editura Universității din București
2012
1
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Referenți științifici: prof.dr. Constantin Geambașu
conf.dr. Mariana Mangiulea
COLEGIUL DE REDACȚIE:
Prof.dr. Constantin Geambașu, prof.dr. Mihai Mitu, conf.dr. Mariana Mangiulea,
Prof.dr. Antoaneta Olteanu (redactor responsabil)
Volum coordonat de prof.dr. Antoaneta Olteanu
COMITETUL DE REDACȚIE:
Prof.dr. Virgil Șoptereanu, cercet.dr. Irina Sedakova (Institutul de Slavistică și Balcanistică,
Moscova), prof.dr. Mieczyslaw Dabrowski (Universitatea din Varșovia), prof.dr. Panaiot
Karaghiozov (Universitatea „Kliment Ohridski”, Sofia), conf.dr. Antoni Moisei (Universitatea
din Cernăuți), prof.dr. Corneliu Barborică, prof.dr. Dorin Gămulescu, prof.dr. Jiva Milin, prof.dr.
Onufrie Vințeler, asist. Camelia Dinu (secretar de redacție)
Tehnoredactare: prof.dr. Antoaneta Olteanu
© Asociația Slaviștilor din România (Romanian Association of Slavic Studies)
kgeambasu@yahoo.com
mariana.slave@yahoo.fr
antoaneta_o@yahoo.com
IMPORTANT:
Materialele nepublicate nu se înapoiază.
2
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Volum consacrat celei de-a 85-a aniversări a profesorului Virgil Șoptereanu
3
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
4
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
VIRGIL, BASARABIA ȘI LITERATURA RUSĂ
Pentru prima oară l-am cunoscut pe Virgil Șoptereanu la mijlocul anilor ’50
(evident, ai secolului trecut) la Universitatea de Stat „M. Lomonosov” de la Moscova,
unde el era doctorand la filologia rusă - pe atunci se folosea termenul de „aspirant” -,
iar eu un june student (diferența de vârsta de șase ani dintre noi ni se părea, la vremea
respectivă, colosală) la aceeași secție a Facultății de Filologie.
Drumurile noastre se intersectau cam rar pe coridoarele alma mater, deoarece
aspiranții trudeau preponderent în biblioteci, iar studenții erau obligați să frecventeze
toate cursurile și seminarile, deși, pare-mi-se, Virgil a audiat și niscaiva prelegeri ținute
de Andrei Siniavski (viitor disident, cunoscut apoi și sub pseudonimul literar A. Terț),
prelegeri despre scriitorul rus analizat de către aspirantul român în teza sa de doctorat.
Mai îndeaproape am avut ocazia să-l cunosc pe Virgil pe la sfârșitul lunii ianuarie 1956,
cu prilejul deplasării la Chișinău, capitala Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenească (titulatura oficială a Basarabiei din perioada sovietică postbelică).
La inițiativa colegului de facultate Dumitru Copilu, invitat în vechea provincie
românească de către popularul și influentul scriitor Emilian Bucov, s-a alcătuit un grup
de șapte persoane din care au făcut parte, bineînțeles, șeful grupului, Virgil, eu,
aspiranții Gheorghe Mihăilă (viitor prof.univ. și academician) și Maria Dumitrescu
(viitor cadru didactic la Filologia Universității din București), studentul Vasile Oros
(viitor ziarist la un cotidian central bucureștean) și o studentă, Maria (nu-i rețin acum
numele și nu am informații despre destinul ei ulterior). Această vizită, având oarecum
un caracter particular, a devenit, prin atenția și căldura manifestată de autorități și
mijloacele de informare mass-media, o vizită cel puțin semioficială.
Articolele din presa centrală a republicii, filmările pentru buletinele de știri,
primirea de la guvern, la ministrul Culturii Lazarev, vizitele de la Institutul de Istorie
Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei, Uniunea Scriitorilor, Institutul
Pedagogic „Ion Creangă”, excursiile la hidrocentrala Dubăsari și la o veche stațiune
viticolă (Trușeni, dacă nu mă înșeală memoria), spectacolele de muzică și teatru, oferite
în cinstea noastră și multe altele, inclusiv întoarcerea la Moscova cu vagon
guvernamental, comandat de generoasele noastre gazde, au deschis, cred, o pârtie pe
calea contactelor ce au urmat dintre Moldova și România. Anul 1957 a consemnat deja -
pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial - o primă delegație oficială
română în vizită la Chișinău.
5
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Această memorabilă deplasare ne-a oferit, pe de o parte, posibilitatea de a stabili
contacte directe, personale, cu scriitori și oameni de știință de la Chișinău, iar, pe de altă
parte, o mai bună cunoaștere între noi, românii, aflați la studii la Moscova, unde, de
altfel, studenții locuiau, pe atunci, în căminul de la Stromînka, în apropiere de parcul
Sokolniki (un celebru coleg de-al nostru, Mihail Gorbaciov, în recentul său volum
autobiografic Naedine s soboj, evocă emoționant viața din această imensă și colorită
citadela studențească), iar aspiranții - în celalalt capăt al Moscovei, în căminele noului
local al Universității „M. Lomonosov”, de pe colinele Vorobiov.
Astfel, între mine, cu studii filologice începute la secția de limba și literatura
română de la Universitatea din București (cu profesori ca Tudor Vianu și Iorgu Iordan,
și colegi de an ca Nichita Stănescu, Eugen Simion și Iordan Datcu) și Virgil Șoptereanu,
absolvent al aceleiași secții, dar la Universitatea din orașul lui Lucian Blaga și Ion
Agârbiceanu, s-au stabilit niște afinități estetice durabile ce ne-au reunit, ceva mai
târziu, la elaborarea unei ample antologii de poezie rusă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea și începutul secolului al XX-lea, elogios comentată la noi și în fosta Uniune
Sovietică.
Eu și Virgil ne-am atașat imediat de corifeii literaturii basarabene din perioada
interbelică - Liviu Deleanu, Bogdan Istru, George Meniuc și Emilian Bucov, prezențe
salutare în literatura română din deceniul al patrulea, ultimul având și meritul de a fi
tradus în limba română, prin 1939, romanele lui I. Ilf și E. Petrov, Douăsprezece scaune
și Vițelul de aur. Ne-am împrietenit și cu scriitori din generații ceva mai tinere, ca
Vitalie Filip, Simion Ciubotaru și Petru Zadnipru, autor al vibrantelor versuri:
Moldovenii, când se strâng
Și-n petreceri se avântă,
La un colț de masă plâng,
La un colț de masă cântă.
Sufletul precum le-ar fi
Glob cu două emisfere:
Una-i noapte, altă-i zi,
Bucurie și durere.
Când venea în delegație la Moscova, Zadnipru (a fost o perioadă și redactor-șef
al revistei satirice „Chipăruș”, fiind apoi demis sub acuzația de naționalism, de
„românism exacerbat”), ne invita, de regulă, pe mine și Virgil, la restaurantul hotelului
„Pekin”, din vecinătatea pieții „Maiakovski”, hotel unde era, de obicei, cazat. Mai
păstrez și acum scrisori de la acest proeminent poet și mare patriot român a cărui viața s-
a curmat dramatic, în 1976, apoi un destin nemilos s-a abătut și asupra familiei sale.
La discuțiile cu reprezentanții intelectualității de la Chișinău, Virgil și mai ales
lingvistul Gheorghe Mihăilă se refereau și la problema așa-zisei limbi moldovenești,
lansată de propagandă oficială sovietică, în flagrantă contradicție chiar cu opinia unor
6
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
specialiști ruși în romanistică, precum cunoscutul lingvist și profesor de la Universitatea
„M. Lomonosov”, R. Budagov, care demonstra științific adevărul că proclamata limba
moldovenească e, în fapt, limba română.
Pe atunci circula pe la Chișinău o Gramatică a limbii moldovenești de Ion D.
Ciobanu (a fost un timp și director al menționatului mai sus Institut de Istorie, Limbă și
Literatură), taxată prin anii ’90 de Mihai Cimpoi, în a sa O istorie deschisă a literaturii
române în Basarabia, drept grotescă, bazată pe graiul „norodnic”; mulți scriitorii au
reacționat vehement, lansând și o epigramă-parafrază după înălțătorul imn dedicat limbii
române de către Alexie Mateevici:
Limba noastră, limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii
Care-o frâng și care-o strică
În Moldova toți ciobanii.
Nu demult, un alt pretins specialist, Vasile Stati (e, cum-necum, doctor în
filologie), a publicat un aberant Dicționar moldavo-român! Ne amuzam cu Virgil de tot
felul de barbarisme pătrunse în limba română, vorbită și scrisă, de la Chișinău, la o
„stacană” (pahar) de țuică ne reaminteam de firmele inscripționate pe clădirile
instituțiilor statului cu iz arhaic precum „ocârmuirea miliției”, „ministerul păzirii
sănătății”, „ministerul treburilor dinlăuntrul țării”, mai păstrăm invitațiile de la
spectacole cu înscrisul „bilet de poftire”.
Ca fapt divers, am mai aflat că se intenționase traducerea unui roman
sadovenian în limba moldovenească, fapt ce l-a revoltat la culme pe maestrul prozei
române. Mai în glumă, mai în serios, se vorbea că Teatrul Național din Chișinău
preconiza să pună în scenă piesa lui I.L. Caragiale cu titlul modificat în „O țidulă
prăpădită”.
Ne-am întors la Moscova, unde anul 1956 ne-a oferit în continuare numeroase
surprize, printre care și o accentuare a „dezghețului” hrușciovist, culminând cu raportul
secret de blamare a cultului personalității al lui I.V. Stalin, prezentat de liderul sovietic
la cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La scurt timp
acest raport a fost citit și în adunările de partid și comsomol la care cetățenii străini n-au
avut acces, dar colegii mei de grupă m-au introdus în secret în amfiteatrul unde, pentru
prima oară în viață, am aflat cu stupoare și cutremurare că „regele era gol”. Mult mai
târziu și în țara noastră acest raport incendiar a fost adus la cunoștință activiștilor de
partid în adunări speciale, fără invitați. La Moscova, în contextul general de relativă
liberalizare și moderată transparență, chiar și acei care n-au audiat raportul respectiv
(evident, și prietenul Virgil) aflaseră, pe diferite căi, de conținutul acestuia, dar
importante și semnificative pentru noi au fost hotărârile adoptate la cel mai înalt nivel
pentru antidogmatizarea vieții literare și cultural-artistice.
7
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Pe la începutul anului 1956 este reabilitat - în fața legii și a partidului -
regizorul-inovator Meyerhold (împușcat în 1940, la ordinul lui Stalin), iar la 29 iulie
Secția de Cultură a Comitetului Central trimite Secretariatului C.C. o notă în care se
recunoaște că, totuși, hotărârile jdanoviste din anii 1946-1948 conțin, într-adevăr,
impresii și erori cu caracter particular; se publică opere ale scriitorilor ostracizați
anterior, pătrund în reviste și mai timid în edituri nume precum cele ale lui I. Babel, M.
Zoșcenco, M. Kolțov sau ale unor emigranți din primul „val” (L. Andreev, K. Balmont,
D. Merejkovski, Marina Țvetaeva ș.a.); continuă procesul de reabilitare a unui însemnat
contingent de scriitori, actori, artiști plastici, muzicieni. Apar noi opere de pronunțat
angajament civil și răscolitoare proteste subtextuale care dau multe bătăi de cap
conducătorilor sistemului sovietic totalitarist.
Și eu, și Virgil am avut posibilitatea să participăm, la Facultatea de Filologie, la
întâlnirea cu scriitorul Vladimir Dudințev, la dezbaterea pe marginea
multcontroversatului său roman Ne hlebom edinym (Nu doar cu pâine), roman care,
imediat după apariție, a devenit una dintre principalele ținte de atac din partea aripii
conservatoare din conducerea partidului și statului sovietic și chiar a lui N.S.Hrușciov.
De altfel, în 1957, mai ales ca urmare a furtunoaselor evenimente din Ungaria și Polonia
anului 1956, conducerea P.C.U.S. a lansat o amplă ofensivă, dură și sistematică, cu
atacuri exprimate direct, nevoalat chiar de către secretarul general al partidului
(îndeosebi la întâlnirile cu scriitorii și cu reprezentații celorlalte uniuni de creație) nu
numai la adresa lui Dudințev și a susținătorilor acestuia (edificator în acest sens este și
cazul prozatorului Konstantin Paustovski, obligat până la urmă să retracteze elogiul la
adresa romanului menționat), ci și împotriva unor tineri scriitori în plină afirmare (e de
notorietate polemica avută cu A. Voznesenski) sau împotriva alcătuitorilor și autorilor
prezenți în cele două tomuri Literaturnaja Moskva (Margarita Aligher, V. Rudnîi, V.
Kaverin, S. Antonov, A. Iașin, A. Kron, R. Rojdestvenski, A. Bek, S. Antonov și alții;
un preconizat volum trei n-a mai apărut).
La dezbaterea de la Filologie a participat și Konstantin Simonov, redactor-șef al
revistei „Novyj mir”, unde a văzut lumina tiparului romanul lui Dudințev. Îmi amintesc
faptul că Simonov a accentuat înaltul spirit civic al autorului și curajul de a denunța
birocrație și sistemul anchilozat al partocrației. Dar care este succint subiectul acestui
roman, publicat inițial în cea mai prestigioasă revistă literară rusă sovietică (ulterior
romanul a fost publicat și la editura „Sovietskij pisatel’”, dar n-a mai apărut în cea mai
populară colecție „Roman-gazeta”, deși fusese planificat), ce a provocat serioase
neplăceri, eufemistic vorbind, și lui K. Simonov, obligat să-și pună cenușă în cap la
Plenara C.C. al P.C.U.S. din decembrie 1956 („pentru atitudine împăciutoristă”, „opinii
profund greșite”, idealism găunos” etc.) și la Plenara Consiliului de conducere al
Asociației Scriitorilor din Moscova a Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.?
Eroul principal, Dmitri Lopatkin, un tânăr inginer-constructor, fost ostaș, în
războiul nu demult terminat, e dispus, și în timp de pace, să-și dedice întregul său talent
8
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
bunăstării Patriei. El pleacă la o uzină din Siberia, unde începe să construiască o mașină-
unicat pentru fabricarea țevilor. Și cu toate că din realizarea proiectului respectiv au de
câștigat atât întreprinderea, cât și ramura constructoare de mașini a țării, Drozdov, mânat
de interese carieriste de moment, înăbușă din fașă intențiile inginerului-inventator. Mai
mult decât atât, Drozdov, după ce primește un post de mare răspundere la Moscova,
sugerează un denunț calomnios ce duce la arestarea lui Lopatkin și condamnarea
acestuia la ani grei de lagăr. Și, deși romanul are un final optimist, în sensul că toate
mașinațiunile lui Drozdov sunt demontate și Lopatkin îi recâștigă libertatea, cunoscând
și fericirea în plan personal, iar invenția sa este aplicată în producție, autorul dă clar de
înțeles că o asemenea rezolvare pozitivă a intrigii este rezultanta unor circumstanțe
absolut întâmplătoare în evoluția evenimentelor. Romanul conduce la concluzia
indubitabilă că, datorită sistemului nomenclaturist, de castă, Drozdovii au, în mare
majoritate a cazurilor, câștig de cauză în fața singuraticului Lopatkin, un alter ego al lui
Don Quijote din perioada sovietică.
Revista emigrației ruse „Grani” n-a reușit, pe cale ilegală, să obțină textul
romanului pentru publicare, iar solicitarea Holywood-ului pentru ecranizare, avându-l pe
Dudințev ca scenarist, a fost respinsă. Avertizat, autorul n-a riscat.
În 1957 va apărea în Italia romanul lui Boris Pasternak, Doctor Jivago, iar în
anul următor autorului i se va acorda Premiul Nobel pentru literatură, fapt ce va duce la
excluderea scriitorului rus din Uniunea Scriitorilor și la declanșarea unui proces
sistematic de defăimare, ce se va mai tempera ușor în 1960, odată cu trecerea în neființă
a laureatului.
Imediat după instalarea la cârma partidului și statului sovietic a lui L.I. Brejnev,
pentru publicarea ilegală în Occident a unor cărți de proză, considerate, chiar de
acuzatori care nu le-au citit, a fi antisovietice (așa fusese categorisit anterior și romanul
lui Pasternak), autorii, Iuli Daniel și Andrei Siniavski, au fost arestați, judecați și
condamnați la ani grei de lagăr cu regim sever. Se epuizase demult „dezghețul”
hrușciovist din primii ani de după moartea lui Stalin. Fostul meu profesor Viktor
Duvakin, reputat specialist în opera lui Maiakovski, a fost dat afară de la catedră pentru
cuvintele bune, exprimate la proces, despre colegul său de breaslă, A. Siniavski.
Literatura sovietică rusă, așa cum se numea această disciplină până la
destrămarea Uniunii Sovietice (acum e uzual termenul „literatura rusă din secolul al
XX-lea”) m-a plasat pe aceeași orbită cu Virgil începând cu anul 1958, când am devenit
colegi de catedră la fostul Institut Pedagogic de Limba Rusă „Maxim Gorki”, apoi din
1963, după unificare, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității
bucureștene. Dintre toți colegii, aflați printre noi sau plecați spre alte lumi, fără
întoarcere, cea mai îndelungată colaborare, în plan profesional-științific și social-
obștesc, am avut-o cu Virgil, de a cărui amiciție, reală și dezinteresată, m-am bucurat în
permanență.
Tezele noastre de doctorat s-au axat pe doi mari scriitori ruși ale căror opere
9
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
perene au intrat indrituit în patrimoniul literaturii universale .
Documente secrete, date publicității în ultimele două decenii, au completat
substanțial informațiile noastre despre Gorki (pentru Virgil) și Maiakovski (pentru
mine), demontând aserțiunile cârcotașilor care-i înfățișează pe cei doi scriitori ca pe cei
mai mari „răsfățați și profitori” ai regimului sovietic, deși, în realitate, au existat
sensibile disensiuni între cei doi creatori, pe de o parte, și statul de tip totalitar, pe de altă
parte.
Sunt destule cazuri când teza de doctorat devine nucleul de bază al cercetătorilor
pentru tot restul vieții, obiect de amplificare și aprofundare a temei preferate. Virgil nu
s-a cantonat, în multiplele sale lucrări, în bogata operă a lui Gorki, ci a marșat pe o largă
gamă de investigații de la Pușkin până la Anna Ahmatova, Mihail Bulgakov, Leonid
Leonov ș.a. A consacrat multe studii figurilor proeminente din emigrația rusă, precum I.
Bunin, V. Nabokov sau I. Brodski.
Lecturile sale nu se limitau doar la sursele de pe filiera sovietică, ci și la cele
occidentale la care aveam acces și prin foștii noștri studenți de la secția de rusă, ca de
pildă, ziaristul Dumitru Tinu, care ne aducea din deplasările sale la Paris proză rusă de
Anatoli Kuznețov, V. Nabokov sau A. Soljenițin, proză prohibită în Uniunea Sovietică
din perioada brejnevistă.
Pentru numeroasele promoții de studenți, pentru doctoranzii săi, Virgil
Șoptereanu a oferit un exemplu de mentor de o mare sensibilitate spirituală și de o
raționalitate exigentă.
Înzestrat cu o gândire epistemologică, Virgil, în cărțile publicate, în referatele și
comunicările prezentate la conferințe, simpozioane și congrese naționale și
internaționale (am avut reala plăcere de a-l audia nu numai în țară, ci și la Praga,
Varșovia, Cracovia, Sofia, Bratislava etc.), s-a remarcat prin comentarii neostentative,
chibzuite, pline de sevă iradiantă pentru noi direcții de investigații, comentarii elegante
în stil și profunde în conținut.
Noblețea morală, modestia, moderația și seriozitatea, trăsături specifice, de
altfel, majorității ardelenelor l-au diferențiat printre colegii săi de catedră și facultate; în
volumul său din 2012, Mărturii peste ani, evocă emoționant locurile transilvane unde și-
a petrecut copilăria și adolescența (harul său de memorialist ar merita să fie valorificat în
noi cărți despre impresionantul destin universitar pe care l-a parcurs „călare pe cele două
veacuri”).
Pe omul, profesorul și cercetătorul literar Virgil Șoptereanu l-aș compara cu un
alt prodigios ardelean de la Universitatea bucureșteană, și anume profesorul de literatură
română, istoricul și criticul literar Dumitru Micu, o caracterizare făcută acestuia de
criticul literar Alex. Ștefănescu potrivindu-se perfect și pentru slavistul român.
Martor și comentator al evenimentelor cruciale din literaturile ruse și română,
Virgil Șoptereanu a ajuns să dispună, mai ales în ultimele decenii, de o anumită detașare
de rigorile anterioare și, etalându-și registrul volițional sigur, nealterat de intervenții
10
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
extraliterare, a reușit să demonstreze cu asupra de măsură, în cărțile publicate, calitățile
de reputat cărturar, fiind de justețe inclus în prestigioase lucrări de referință, inclusiv în
academicul Dicționar General al Literaturii Române.
Dumitru Balan
11
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
12
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
O LECTURĂ...
Vă mulțumesc pentru atenția pe care mi-ați acordat-o trimițându-mi admirabila
Dv. carte Mărturii peste ani, fapt ce m-a onorat în cel mai înalt grad. Am citit această
carte cu multă plăcere, cu deosebit interes, dar și cu emoție. Multe pasaje le-am recitit.
Nu sunt critic literar, dar în cele ce urmează aș vrea să vă comunic unele
impresii generate de lectura acestei cărți deosebit de valoroase.
Interesul și emoția cu care am citit cartea Dv. au la bază mai mulți factori. În
primul rând, faptul că autorul a fost unul dintre mentorii mei spirituali. Erudiția Dv.,
talentul pedagogic deosebit, darul de a transmite cunoștințe și de a comunica cu studenții
și cu colegii, marea Dv. omenie, noblețea, modestia sunt doar câteva dintre multiplele
Dv. calități care m-au cucerit repede și care, totodată, v-au creat un mare prestigiu în
rândul studenților și cadrelor didactice. Am admirat la Dv. calmul specific ardelenesc,
inteligența și înțelepciunea, profunzimea gândirii și abordarea obiectivă și constructivă a
situațiilor ivite. Studenții și cadrele didactice mergeau la Dv. cu încredere și cu sufletul
deschis pentru un sfat, pe care îl primeau și îl acceptau cu recunoștință. Iar scurta
perioadă în care am activat la catedra de limba rusă a Universității a constituit pentru
mine un minunat prilej de a învăța și mai mult de la Dv., sporindu-mi astfel respectul
profund pe care îl aveam deja pentru Dv.
Mi-a rămas puternic întipărită în memorie emoționanta discuție avută cu Dv.
înainte de plecarea mea de la catedră, când m-ați sfătuit să analizez temeinic pasul pe
care urma să-l fac. S-a întâmplat însă că fondul meu țărănesc, potrivit căruia doream să
am o ocupație cu rezultate vizibile cât mai repede cu putință, a avut preponderență în
decizia pe care am luat-o. În perioada incipientă de adaptare la specificul noii activități
(în sport), care nu a fost ușoară, am avut deseori momente în care am regretat mult că nu
am urmat sfatul Dv. Apoi, cu timpul, m-am acomodat cu locul de muncă, depunând o
activitate extrem de solicitantă, care mi-a adus și multe satisfacții. Dar perioada
petrecută în facultate ca student, apoi la catedră, reprezintă un punct luminos în viața
mea, care a contribuit la modelarea personalității mele și de care îmi amintesc
întotdeauna cu multă plăcere și recunoștință.
Un alt factor care m-a determinat să mă aplec cu interes și emoție asupra
volumului Mărturii peste ani este că acțiunea acestei tulburătoare cărți se desfășoară
într-un spațiu cu puternice rezonanțe în istoria națională a României, marcat de două
simboluri - Blaj și Oarba de Mureș. Blajul - un simbol al unității naționale a românilor
și al culturii noastre naționale, „Mica Romă” sau „orășelul de școale”, care a dat o
13
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
pleiadă de corifei ai spiritualității românești, dar și mii de dascăli anonimi care au
contribuit la ridicarea spirituală a poporului, - și Oarba de Mureș - un simbol al
eroismului soldaților români în ultimul război mondial. Iar acțiunea cărții se desfășoară
într-o perioadă crucială care a marcat profund istoria țării și destinele a milioane de
români.
Pe acest fundal, în timpul vacanței de vară din 1944, Gelu și prietenii săi, toți
copii de țărani din zona amintită și elevi la Școala Normală de învățători din Blaj,
nimeresc, fără voia lor, în vâltoarea unor evenimente dramatice, fiind martori indirecți la
o bătălie cruntă care a costat viețile a mii și mii de ostași români. Gestul lui Gelu și al
colegilor săi, precum și al țăranilor din zonă de a ajuta la înmormântarea eroilor de la
Oarba de Mureș este înălțător, pilduitor și pătruns de un puternic umanism.
Este extrem de interesant procedeul ales de autor de a prezenta ororile
războiului prin intermediul unor adolescenți și adulți, martori indirecți la lupte și nu
participanți la acestea. Deși nici unul dintre personajele cărții nu cade în lupte și nu este
rănit, cititorul înțelege perfect ororile războiului și urmările sale teribile.
De asemenea, m-a impresionat faptul că, imediat după trecerea tăvălugului
războiului și, ulterior, după încetarea acestuia, țăranii din Gropana și din satele
învecinate revin cu tenacitate la ocupațiile lor străvechi - lucrarea pământului, strânsul
recoltei, treburile gospodărești, fără a scăpa din vedere preocuparea pentru viitorul
copiilor. Iar când este vorba de viitorul copiilor, unii dintre cei mai harnici gospodari,
printre care și părinții lui Gelu, își trimit copiii la școală, și nu la orice școală, ci anume
la Blaj, cetatea luminii pentru românii transilvăneni. Iar războiul nu a perturbat această
voință. Admirabil gestul învățătorului din sat, Ioan Martin, de a-l însoți pe Gelu, elevul
său eminent, la examenul de admitere la Școala Normală de învățători!
Descendența mea țărănească a constituit un alt factor care m-a determinat să mă
aplec cu emoție și interes asupra cărții Dv., Mărturii peste ani. Din această postură, am
un mare respect pentru intelectualii proveniți de la țară, în special pentru primele
generații care s-au desprins de ogorul străbun și au ales să devină dascăli ori au
îmbrățișat alte profesii.
Mi-a plăcut mult felul în care redați în carte viața de internat, dezbaterile care
aveau loc între elevi într-o perioadă în care soarta lor și a țării erau incerte, participarea
lor la activități care îi pregăteau pentru viitoarea profesie de dascăli și pentru viață,
percepția lor asupra evenimentelor în derulare.
Admir modul în care sunt descrise unele figuri monumentale de profesori din
această școală de mare prestigiu, devotați trup și suflet profesiei lor, care au preluat o
tradiție glorioasă și au dus-o mai departe, ei constuind un model de urmat pentru elevi.
Cât de bine ați procedat prezentând soarta unora dintre acești mari dascăli care și-au
făcut cu sfințenie datoria de profesori, dar au devenit victime nevinovate ale unei
reforme impuse din afară, fiind alungați din învățământ sau întemnițați. Astfel de lucruri
oribile s-au întâmplat pe tot cuprinsul țării. Pe lângă cumplitele lor suferințe, au avut de
14
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
suferit școala românească și multe generații de tineri care nu au mai putut primi o
instrucție de calitate.
Când am încheiat lectura volumului Mărturii peste ani am avut impresia că am
citit un roman de câteva sute de pagini. Cu o remarcabilă măiestrie, autorul descrie
personaje, evenimente și acțiuni care produc o puternică impresie asupra cititorului. Ca
fiu de țăran, m-am identificat cu unele personaje, mi-am recunoscut părinții, m-am
revăzut în unele locuri din Podișul Transilvaniei pe care le vizitasem anterior, inclusiv
Blajul și Oarba de Mureș, am retrăit unele evenimente din copilărie și adolescență.
Printre altele, mi-am reamintit cum, în 1953, împreună cu mama, am parcurs drumul din
satul natal până la Liceul din Curtea de Argeș (12 km., cea mai mare parte prin pădure!).
Pe lângă valoarea sa artistică remarcabilă, volumul Mărturii peste ani constituie,
totodată, un prețios document istoric demn de luat în seamă de cercetătorii epocii 1944-
1950.
Soția mea, fostă studentă a Dv., originară dintr-o zonă apropiată de cea în care
se desfășoară acțiunea cărții analizate și care a citit și ea cu mult interes valoroasa Dv.
lucrare, mi se alătură în a vă exprima cele mai calde felicitări pentru minunata idee de a
scrie această admirabilă carte-mărturie și pentru amabilitatea deosebită de a ne-o fi
dăruit.
Vă rog să primiți, stimate domnule Profesor, asigurarea deosebitei mele
considerații și cele mai sincere urări de sănătate, viață lungă și creatoare, spre noi
apariții editoriale.
Cu profund respect,
C. Matache (ss)
06.05.2012
15
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
16
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
FENOMENUL GOGOL
160 de ani de la moartea marelui scriitor
Gheorghe BARBĂ
В данной статье автор пытается очертитьь творческий, духовный и
мировозренческий профиль Гоголя писателя и мыслителя, опираясь на весьма
ценные и ярко выразительные высказывания Достоевского, который включал
первого великого прозаика на Руси в ряд «неоспоримых» гениев после Ломоносова
и Пушкина. В предпринятом анализе не воспринимается тот радикальный «разрыв»,
который на долгое время был твердо запечатлен критикой, между художественно-
литературым творчеством руссого писателя (до 1842 года) и его завещательной
эпистолярной книгой Выбранные места из переписки с друзьями (1847 г.). Не
трудно было отметить явные идейно-духовные нити, что связывают воедино его
разные писательские жанры, виды, манеры обоих периодов, которые проникнуты
тем же гоголеыским воззрением. Вникая также более впечатленно в чтение
Выборных мест... и в его Авторской исповеди (1847 г.), приводишь к выводу, что
Гоголь ек осудил слишком категорически свои давные творения, опубликованные
до 1842 г., так ка писатель был увежден, что «почти все ошибочно истолковали
смысл» его произведений.
В Приложении к статье приводится ряд гоголевских размышлений и изречений,
которые, безусловно, дополняют облик писателя. Они выразительно отражают
настроение Гоголя в драматическом периоде своего существования после 1843 года,
как и его взгляды о жизни, литературе, искусстве, о назначении писателя и человека
на земле.
Ключевые слова: Гоголь, мировоззрение, размышления
Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) - prozator, dramaturg, critic,
publicist - scriitorul care prin tulburătoarea sa operă a exercitat o puternică influență
asupra evoluției ulterioare a literelor rusești (v. „școala naturală”, „perioada gogoliană
a literaturii ruse”), având apoi un excepțional ecou în spațiul vast al culturii universale.
El este primul mare prozator rus. Gogol s-a impus dintr-o dată ca un desăvârșit și
17
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
original creator pe tărâmul slovei artistice, capabil de-a îmbrățișa o largă și
diversificată gamă tematică, folosind cu o extraordinară și uimitoare spontaneitate o
multitudine de genuri, procedee și modalități în ale artei scrisului. Pușkin, ce i-a
devenit prieten și sfătuitor apropiat, a fost „uluit” chiar de la prima culegere de
povestiri și nuvele (Serile în cătunul de lângă Dikanka) a tânărului autor: „Și câtă
poezie!... - scria marele bard al rușilor. - Câtă sensibilitate! Toate acestea sunt atât
de neobișnuite în literatura noastră, încât încă nu mi-am revenit”. În scurt timp au
urmat alte culegeri, ce-au cuprins asemenea creații de vârf, precum: epopeea eroico-
romantică Taras Bulba, Moșieri de altădată, evocare plină de duioșie și caldă
umanitate, redată cu un umor blajin, sau, la modul opus, nuvela Cum s-a certat Ivan
Ivanovici cu Ivan Nichforovici, unde cu sarcasm, ironie și prin hiperbola grotescului și
a comicului, proza satirică gogoliană capătă o necruțătoare ascuțime incisivă. în scriitura
sa satirică Gogol fructifică ingenios și fantasticul psihologic, lăsând posterității
modele de scrieri și de acest gen (Jurnalul unui nebun, Nasul ș.a.). Iar
extraordinara nuvelă Mantaua, în care destinul dramatic al omului umil, înfățișat la un
timbru cu totul aparte, va face, așa cum se știe, epocă în mișcarea literară rusă de
atunci, nemaivorbind de faimoasele sale capodopere, comedia Revizorul și romanul
Suflete moarte. Și toate acestea au fost create cam într-un deceniu, în acea scurtă
secvență temporală, marcată de trei momente tragice în istoria literaturii ruse prin
dispariția prematură a lui Gribaedov (1829), Pușkin (1837), Lermontov (1841),
asasinați toți trei la câțiva ani distanță unul după altul. Apariția lui Gogol într-un
asemenea moment al vremii pare a compensa, prin harul său divin, această năprasnică
pierdere. Numele și opera sa au ocupat pe scara infinită a timpului un loc în primele
rânduri printre valorile spirituale ale lumii.
Există, bineînțeles, un număr imens de lucrări despre Gogol. Vom cita doar în
treacăt câteva frânturi din însemnările lui Dostoievski, autoritate în domeniu
recunoscută unanim pretutindeni. Neîntrecutul făuritor al celebrelor romane afirma:
„... Judecând după forța și substanța adâncă a râsului său, Gogol este primul în lume
(neexcluzând nici pe Moliere), spontan, de care nici nu-ți dai seama, și acest lucru, noi,
rușii, ar fi trebuit să-1 observăm”, căci cu a lui „forță năprasnică a râsului,
nemaiexprimată cu atâta tărie de nimeni, niciodată, nicăieri, în nicio literatură, de când
lumea”, că Gogol „toată viața a râs și de el și de noi, și noi toți râdeam după el, am râs
atâta, încât până la urmă am început să plângem de râsul nostru”, că „după acest râs
însă Gogol moare în fața noastră în neputința de a-și crea și a-și defini un ideal de care
să nu se poată râde”. În opera pe care ne-a lăsat-o, Dostoievski a văzut în Gogol, pe
lângă un scriitor genial, dar și pe un mare umanist care „din mantaua pierdută a unui
funcționar a creat o tragedie cutremurătoare”, l-a văzut pe cel ce „a fost atât de colosal,
cum dumneavoastră n-ați avut niciodată în Europa și căruia, poate, nici nu i-ați fi
îngăduit să existe”, că, în sfârșit, „noi toți am ieșit din mantaua lui Gogol”.
Se poate vorbi, într-un fel, de „fenomenul Gogol” în bogata istorie a spiritualității
18
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ruse. O titanică și virulentă forță de creație sălășluia într-un om cu o constituție
fizică firavă, bolnăvicioasă, supusă mereu unei chinuitoare suferințe. Era, totodată, și o
fire blajină, evlavioasă și cu frică de Dumnezeu, profund atașată valorilor tradițiilor
naționale, rânduielilor și cutumelor încetățenite de veacuri, cu vădite înclinații nostalgice
spre patriarhal. Aceste însușiri (distincte în Serile în cătunul de lângă Dikanka,
Moșieri de altădată, Taras Bulba) apar ca niște momente de lumină și culoare în
tumultoasa desfășurare a vervei satirice gogoliene, ce culminează în comedia
Revizorul și în romanul Suflete moarte. Mai ales Suflete moarte au avut un deosebit de
puternic impact în societatea rusă, relevând pregnant „cât de tristă e Rusia noastră”
(Pușkin), care „au speriat Rusia” (Gogol), „au zguduit Rusia” (Herzen) și care au intrat
în arsenalul argumentelor de prim rang al radicalismului rus ce doar se înfiripa atunci.
Dar ca artist de geniu, Gogol a sesizat pericolul mirajului proiectelor utopice de
transformare a lumii care cuprinsese la acea vreme o anumită parte a intelighenției ruse,
inclusiv și pe tânărul Dostoievski (v. Cercul Petrașevski).
Adepții acestei orientări (pe care Gogol îi numea „europeniști”, „novoveri”
sau „occidentaliști”) se străduiau cu însuflețire să-1 atragă de partea lor pe autorul
Sufletelor moarte, care prin concepția și structura sa spirituală era departe de-a fi
compatibil cu crezul lor. În 1846 el scria următoarele: „Mulți n-au putut să-mi ierte
neparticiparea mea la diferite acțiuni, puse de ei la cale pentru binele obștesc, după
părerea lor” și că „mulți au început să fie nedrepți împotriva mea, chiar oameni
apropiați”. Iar, cu un alt prilej, el mărturisea: „Eu întotdeauna am fugit de politică. Nu
este treaba poetului să se vâre în bazarul lumesc”. Pe de altă parte, „slavoniștii”,
„staroverii” sau „orientaliștii”, cum îi definea însuși Gogol și de poziția cărora se
simțea apropiat, au dezavuat romanul, ceea ce 1-a afectat în mod profund pe scriitor.
Suflete moarte, va consemna el, „au produs mult zgomot, multe rumori; i-au lovit pe
mulți unde-i doare și cu ironia, și cu adevărul, și prin caricatură; au atins și ordinea
lucrurilor, care zilnic se află la vederea tuturor... Și măcar un suflet să fi spus
părerea!...”.
După ascensiunea de peste un deceniu a unei opere atât de prolifice și
neasemuite prin valoarea și însemnătatea ei, a urmat, după 1842, un deceniu, când
asupra suferinței fizice și chinului sufletesc s-a suprapus criza mistică, producând o
cotitură în destinul existențial al scriitorului, ce a surprins pe contemporani.
În asemenea stare de spirit el se confesa: „Jur, sunt situații atât de grele, pe care
poți să le asemeni numai cu situația acelui om, ce se află într-un somn letargic, care
vede cum îl îngroapă de viu - și el nu poate mișca niciun deget și să dea un semn, că
el e încă viu. Nu, ferească Dumnezeu, ca în aceste clipe de trecere a stării sufletești să
încerci să te explici unui anumit om; trebuie să fugi doar la unul Dumnezeu, și la
nimeni altul”.
Blamând creațiile, ce i-au adus un strălucit renume, Gogol își reproșează că ele
„sunt mai mult de condamnat decât de lăudat”, că „toate atacurile împotriva lor au fost,
19
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
într-o măsură mai mare sau mai mică, corecte”, că „sunt produse slabe și moarte, scrise
în stare bolnăvicioasă și nefirească”. El își exprima regretul că a „adus amărăciune
multora”, că „multora le-am produs nemulțumire”, că „intenția mea a fost bună și că n-
am dorit să amărăsc pe nimeni”. Dar, în același timp, tot el afirma că „aproape toți au
interpretat în mod greșit adevăratul sens” al scrierilor sale. Dacă citim mai atent și mai
pătrunzător însemnările explicative ale autorului, putem descifra că negarea
miraculoaselor sale opere nu este pe deplin categorică. „Propriile mele gânduri”,
notează el, „simple gânduri, necomplicate, n-am reușit să le transmit, și eu însumi
am oferit prilejul ca ele să fie interpretate în mod eronat, și mai curând dăunător, decât
folositor”.
În dorința de-a se destăinui până la capăt, Gogol adună într-un volum epistolele
sale, adresate oricui (începând cu „sfârșitul anului 1844”) și care conțin „un anumit
folos sufletului”, confesându-se astfel în prefața cărții, pe care a intitulat-o Fragmente
alese din corespondența cu prietenii (1847): „Doream măcar prin aceasta să-mi ispășesc
inutilitatea a tot ce-am tipărit până acum, întrucât în scrisorile mele, așa cum
mărturisesc cei cărora le-au fost trimise, se află mai mult cele necesare omului, decât în
operele mele”. Iar în Testamentul său (1845), inclus și el în volumul respectiv, autorul
Revizorului și Sufletelor moarte conchidea în perspectiva noului său crez: „Sunt
scriitor, iar menirea scriitorului nu este să ofere doar o preocupare plăcută minții și
gustului estetic; el va fi aspru sancționat, dacă din scrierile sale nu se va răspândi un
anumit folos sufletului și nu va rămâne de la el nimic ca învățătură pentru oameni”.
În afară de partea epistolară (în care scriitorul ne apare în postura de
moralist, propovăduitor, sfătuitor, dascăl și confesor), volumul include și câteva studii
de critică și istorie literară. Analizele consacrate genezei și afirmării fenomenului poetic
rus, cât și paginile dedicate portretelor literare ale lui Lomonosov, Derjavin,
Karamzin, Jukovski, Lermontov și ale altor poeți și prozatori ruși ai timpului, dar mai
ales lui Pușkin, sunt excepționale. Sunt dezvăluite anumite aspecte și comportamente,
surprinse pe viu, din „culisele” vieții literare a epocii de atunci, pe care nu le întâlnim
în cunoscutele lucrări de istorie a literaturii ruse.
Este bine știut faptul, ce replică dură la această carte a constituit zguduitoarea
Scrisoare către Gogol a lui Belinski, pentru a cărei lectură doar Dostoievski va trece
prin cumplita groază a condamnării la spânzurătoare (sentință comutată în ultimul
moment) și a iadului ocnei (v. Amintiri din casa morților, 1860-1861), ce-i va schimba
total destinul.
Referitor la revelațiile din ultima perioadă a existenței lui Gogol s-au scris și
comentat multe de pe poziții complet opuse. Creatorii autentici însă au intuit în misterul
testamentar al celebrului scriitor rus (privit nu de puțini exegeți ca latură „deficitară”)
surse de inspirații și îndemnuri spre meditații insolite. Marin Preda, de pildă, prin
gândurile lui Petrini, protagonistul romanului Cel mai iubit dintre pământeni, se
întreba: de ce se speriase, ce „descoperise” oare Gogol în pragul despărțirii sale de
20
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
tărâmul celor vii? Și în acest context, în condițiile cunoscute ale recentei noastre istorii,
prozatorul român își manifesta prin disimulare, în subtextul sugestiv strecurat printre
rândurile puținelor cuvinte, coprehensiunea sa intimă față de mesajul confesiv al
creatorului rus: „Aș scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în acest sens, simțeam
că o pot face... Dar, gândii, poate la bătrânețe s-o scriu, când n-o să-mi mai pese de
nimic...”. Încă din fragedă tinerețe, mărturisea Marin Preda, a fost „stăpânit de
admirație pentru marele Gogol” și dorind să scrie „ca el..., asemeni lui”.
Opera acestui scriitor rus este larg cunoscută și apreciată la modul superlativ
în țara noastră. Creațiile sale au început să fie traduse în limba română încă din 1860,
chiar la numai opt ani de la dispariția sa.
Anexă
Din cugetările lui N.V. Gogol
(conținute în volumul Fragmente alese din corespondența cu prietenii și în Spovedania
autorului) 1847
Aceste cugetări și panseuri reflectă în mod sugestiv starea de spirit a lui N.V. Gogol în
perioada dramatică a existenței sale de după 1843, cât și concepțiile lui despre viață, despre
literatură, artă, poezie, despre menirea scriitorului și omului pe pământ.
Toți sunt de acord că nicio carte n-a stârnit încă o așa diversitate de tâlcuri, precum
Fragmente alese din corespondența cu prietenii. Și - ce este mai remarcabil decât orice, că așa
ceva nu s-a mai întâmplat, probabil, până în prezent, în nicio literatură - ca obiectul disputelor și
criticilor să devină nu cartea, ci autorul ei. în mod suspicios și neîncrezător a fost disecat fiecare
cuvânt, și oricine, care mai de care, s-a grăbit să indice sursa de unde a provenit el. Pe corpul viu
al omului încă în viață s-a efectuat acea groaznică anatomie, de la care îl trec sudorile reci chiar
cel mai dotat cu o constituție robustă.
În ce privește părerea potrivit căreia cartea mea ar aduce prejudicii, nu pot fi de acord
în niciun fel. Din carte, cu toate lipsurile ei, s-a desprins extrem de evident dorința binelui... Că
instanța supremă a tot ce există este Biserica, și rezolvarea problemelor vieții se află în ea. Prin
urmare, în orice caz, după cartea mea cititorul se va adresa Bisericii, iar în Biserică va întâlni
pascalii Bisericii, care vor arăta ce trebuie el să ia din cartea mea.
Îmi era necesar să am oglinda, în care să pot a mă vedea mai bine pe mine însumi, iar
fără această carte e puțin probabil să fi putut avea această oglindă. Așadar, fiind concepută din
dorința sinceră de-a aduce folos altora, cartea mi-a adus, mai întâi de toate, folos pentru mine
însumi.
21
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
În cartea scrisorilor mele eu mă aflu totuși pe cea mai înaltă treaptă în comparație cu
paginile distruse ale Sufletelor moarte (Ceea ce trebuia să constituie volumul al doilea al
romanului - n. trad.).
Nu este treaba mea de-a povățui. Treaba mea este de a vorbi prin imagini vii, și nu prin
raționamente. Eu trebuie să expun fața vieții, și nu s-o interpretez.
Eu obțineam totul cu greutate, ceea ce scriitorul înnăscut obținea ușor.
Nicicând n-am creat ceva din imaginație și n-am avut o asemenea aptitudine. îmi reușea
și-mi ieșea bine numai ce era inspirat de realitate, din datele cunoscute de mine.
Sunt încredințat și acum că e greu de presupus să existe, dintre toate satisfacțiile lumii,
ceva mai presus de satisfacția de-a crea, ... voi spune cu toată sinceritatea - viața și-ar fi pierdut
dintr-o dată, din acel moment pentru mine, întreaga sa valoare, și a nu scrie ar fi însemnat pentru
mine a nu trăi.
Dacă în fiecare dintre (...) scriitori se va forma mai întâi omul, eu cred că toate celelalte
vor veni de la sine.
Aptitudinea de-a plăsmui și de-a crea este o aptitudine foarte înaltă și e dată doar
geniilor lumii, a căror apariție este destul de rară pe pământ.
Teatrul este o asemenea catedră de la care se poate spune lumii mult bine.
Arta este împăcarea cu viața.
Poezia este spovedania neprihănită a sufletului, și nu rodul artei, sau a vrerii omenești;
poezia este adevărul sufletului, și de aceea ea poate fi accesibilă în egală măsură tuturor.
Să simți aievea trecutul apus și să știi să vorbești despre el cu un limbaj viu este o mare
calitate.
Atât de rar se întâmplă să auzi adevărul, încât pentru o fărâmă din el se poate ierta orice
voce jignitoare, indiferent de felul în care a fost pronunțată.
Totul se poate denatura și la orice se poate da un sens urât, omul este capabil de așa ceva.
E necesar însă să privești obiectul în esența lui și la ce el trebuie să fie, și nu trebuie să-1 judecăm
după caricatura ce-a fost făcută după acel obiect.
Eram încredințat că prin râsul stârnit se va simți blândețea și bunătatea firii mele, care
nicidecum nu râdea dintr-o dorință răutăcioasă (...). în reviste mi se răspundea în batjocură.
22
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Obiectul meu a fost contemporaneitatea (...). În mine se intensifica tot mai mult dorința
de-a fi scriitor al contemporaneității... Prezentul este atât de viu, atât de tulburător, atât de
ațâțător, încât pana scriitorului alunecă, imperceptibil și pe neobservate, spre satiră.
Jumătate din cititorii Rusiei este încredințată în mod serios că eu trăiesc doar ca să-mi bat
joc de tot ce există în om, din cap până-n picioare.
Fiecăruia Dumnezeu îi stabilește calea, ce nu se aseamănă cu calea, pe care îi este dat să
treacă altul, și nu pot fi judecați toți cu aceeași măsură.
Atât de viu mă vedeam pe mine însumi într-un anumit pământ străin purtând dorul
patriei mele și atât de des mă urmărea această imagine, ce-mi provoca un sentiment de adâncă
tristețe. Era, poate, pur și simplu, acea inexplicabilă revelație poetică, ce-1 bântuia uneori pe
Pușkin să plece în ținuturi străine numai pentru ca, după propria-i exprimare,
Sub cerul Africii mele
Să duc dorul posomorâtei Rusii.
Viața omului nu are două primăveri.
Forța influenței morale este mai presus de toate celelalte forțe de orice fel.
E un prost acela, care se gândește la viitor ocolind prezentul. Acela ori va minți, ori va
spune o ghicitoare.
Multora le va aminti Odiseea de frumusețea prunciei lumii apuse, care (vai!) s-a pierdut,
dar care trebuie să și-o redobândească omenirea, ca o legitimă a sa moștenire.
Sărăcia este fericirea netulburată, căreia lumea nu i-a înțeles tâlcul; dar pe cine
Dumnezeu 1-a înzestrat cu capacitatea de-a simți deliciul ei și cine a îndrăgit deja cu adevărat
sărăcăcioasa traistă, acela n-o va vinde pentru niciun fel de comori ale lumii pământene.
Eu nu cunosc vreo faptă de abnegație mai înaltă, decât cea de a întinde mâna celui căzut.
Selecție și traducere de Gh. Barbă
23
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
24
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ASPECTE ALE RECEPTĂRII LITERATURII RUSE ÎN ROMÂNIA
Ion Dodu BĂLAN, Maria OSIAC
En el presente art^culo se ponen de relieve algunos documentes en que se refleja la recepciôn y la
perception de la literatura rusa en el espacio cultural rumano.
Palabras clave: literatura rusa, literatura rumana, recepciôn, Octavian Goga
E un adevăr de netăgăduit faptul că, de la genialul prinț Dimitrie Cantemir și
fiul său, Antioh Cantemir (unul dintre fondatorii literaturii ruse moderne), de la Nicolae
Milescu (înalt funcționar diplomatic al Rusiei, cărturar și traducător), de la poetul
Gheorghe Asachi, prozatorul C. Negruzzi, fabulistul Alexandru Donici, până la poetul
nostru național M. Eminescu (unul dintre primii comentatori ai scrierilor lui Gogol din
cultura noastră), la B.P. Hasdeu, George Coșbuc, George Lesnea, Zaharia Stancu ș.a.,
scriitorii români au cunoscut, au tradus și unii au fost înrâuriți creator de poeții și
prozatorii ruși. Mari scriitori români au tradus și au comentat opere celebre ale literaturii
ruse. Câteva exemple numai: Tudor Arghezi a tradus la nivelul originalului fabulele lui
Krîlov, M. Sadoveanu - din Gogol și Cehov, poetul Radu Gyr a ținut la Ateneul Român
o remarcabilă conferință despre Învierea lui Tolstoi, la o sută de ani de la nașterea
„titanului de la Iasnaia Poliana”. Dostoievski era deosebit de apreciat de Lucian Blaga,
care-l considera cea mai reprezentativă personalitate a spiritului slav; Nichifor Crainic
(inițiator, în 1926, la Facultatea de Teologie, al unui curs special intitulat „Dostoievski și
creștinismul rus”, reluat în 1933), a scris magistral despre misticismul romancierului
rus; Mircea Eliade, puternic impresionat de lupta eroului dostoievskian cu propriul
destin, îi consacra studiul „Dostoievski și tradiția europeană”, iar Nicolae Steinhardt îl
cita deseori pe autorul Fraților Karamazov.
Peste relațiile politice, mai bune sau mai rele, din pricina țarismului hrăpăreț și a
ororilor din perioada comunistă, afinitățile culturale s-au menținut neîntrerupt, cu folos.
Eminenți profesori și istorici literari le-au studiat în lucrări de referință, temeinic
documentate și judicios apreciate. Ne gândim, de pildă, la esteticianul, criticul și
istoricul literar Ion Ianoși (care a elaborat lucrări de valoare universală despre cei mai de
25
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
seamă scriitori ruși, F.M. Dostoievski și L.N. Tolstoi), la Tatiana Nicolescu, la
dramaturgul Leonida Teodorescu, la Nicolae Roșianu, Gh. Barbă, Aneta Dobre,
Antoaneta Olteanu și la mulți alți membri ai Departamentului de filologie rusă și slavă
din cadrul Universității București ori din alte centre universitare din țară și, nu în ultimul
rând, la profesorul octogenar Virgil Șoptereanu care, plecând într-un remarcabil studiu
al său de la ideea proustiană că „totul se află în conștiință”, însușită și de scriitorul rus
Ivan Bunin, o găsește și în universul artistic al acestuia, dar și la românul Camil
Petrescu, formulată de eroul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, când afirmă că „singura existență reală este aceea a conștiinței”.
Scopul acestui articol nu este acela de a întocmi un eseu exhaustiv despre
relațiile culturale româno-ruse, ci de a evidenția unele mărturisiri, mai puțin sau deloc
cunoscute ale scriitorilor români despre scriitorii ruși.
Profesorul și esteticianul Tudor Vianu afirmă, de exemplu că, pe când era
student în Germania, îi citise pe Pușkin, Gogol, Saltîkov-Șcedrin, Ostrovski,
Turgheniev, Korolenko, Cehov, Gorki și „de mai multe ori, în toate operele sale pe Leon
Tolstoi, dar mai ales pe Dostoievski, fascinat de adâncimea și precizia analizelor sale și
zguduit de acea teribilă imaginație a suferinței umane, despre care îmi spuneam că va
contribui în mod substanțial să răstoarne nedreptatea și înjosirea”1. Eminentul profesor
de literatură universală considera că „mesajul realismului rus este unul dintre cele mai
puternice adresate omenirii moderne și nu este cu putință a înțelege tot ce s-a întâmplat
în lume, fără a nu ține seama de el”2.
Din vastele lui cunoștințe, Tudor Vianu alegea un singur exemplu, pe marele
poet Octavian Goga, pe care l-a auzit declarând cum lectura lui Dostoievski i-a provocat
o criză morală în care i-au devenit mai limpezi și mai săgetătoare toate conflictele
sociale și naționale ale tinereții lui. „Am auzit această mărturisire din gura lui Goga și,
ascultându-l, îmi spuneam că acesta trebuie să fie sentimentul multor tineri ai lumii, în
epoca extraordinarei difuzări mondiale a operelor lui Dostoievski”3.
„Poetul pătimirii noastre” a relatat, profund răscolit sufletește, despre legătura
lui cu opera dostoievskiană în anii studenției. Într-o convorbire publicată în Cuvântul
din 21 decembrie 1931, Goga povestește că la Budapesta, student fiind, citea foarte
multă literatură străină în traducere germană. Cartea care l-a impresionat însă cel mai
mult a fost romanul Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski. Romanul îl zguduie profund.
Aproape un an este bolnav și-l urmărește umbra lui Raskolnikov, ascunzând sub haină o
secure pătată cu sânge. Vedeniile bolnave ale torturatului Dostoievski, amintirile lui de
spaimă din „casa morților”, nepotolita nevoie de autoflagelare, nedumeririle dureroase
ale unui misticism specific, aburii delirului care se ridicau ca o ceață dintre rânduri, l-au
învăluit pe Octavian Goga într-o atmosferă de mister înfricoșător, i-au zguduit nervii,
dar l-au și răsplătit cu trista cunoaștere a nefericirii omenești: „Atmosfera de mesianism,
1 Tudor Vianu, Opere, vol. I, Editura Minerva, București, 1971, p.123.
2 Idem.
3 Ibidem.
26
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
scormonirea durerilor, tendința aceea de mister care planează peste capul chinuitului
scriitor rus în Raskolnicoff, și-au înfipt ghearele în sufletul meu din primul moment și
mi-au dat o adevărată sguduire de nervi, care m-a ținut aproape un an de zile. M-am
pomenit, m-a dus într-o adevărată criză de conștiință și care m-a făcut să trec printr-o
revizuire a problemelor morale și să-mi schimb cu totul concepția de viață. Pentru întâia
oară, am văzut suferințele chinuitoare apărând în fața mea și încleștându-mi sufletul,
trezindu-mi idei pe care sunt dator să vi le împărtășesc și D-voastră”. Starea aceasta
dostoievskiană se producea și pe fondul lecturii Confesiunilor lui Jean Jacques
Rousseau, cu tulburătorul lor amestec de dualitate între virtute și viciu, și pornirea lui
împotriva civilizației istovite. „Așa de mult m-a influențat Dostoievski prin această
carte, încât, și sub influența lui J.J.Rousseau, am început să-mi elaborez, la vârsta de
douăzeci de ani, o întreagă teorie de ordin moral”.
Un alt moment de aplecare a lui Goga asupra literaturii ruse și a eroilor ei
semnificativi apare după 26 decembrie 1916 când, întors din Franța, i se propune să fie
directorul unui ziar, „România”, la care au colaborat scriitori din toate provinciile
românești, din toate generațiile și din toate orientările estetice și literare. Director oficial
era Mihail Sadoveanu, căci Goga nu putea îndeplini această funcție, neavând cetățenia
română. Octavian Goga scrie articolul-program, urmat, de-a lungul lunilor următoare, de
alte 46 de articole și de câteva poezii, în care elogiază eroismul soldaților români la
Mărășești. Activitatea lui la această revistă e copleșitoare și, pentru mulți, e
surprinzătoare atitudinea lui Goga care merge în 1917 la Petrograd, unde rostește o
cuvântare despre „sentimentul de pietate ce-a resimțit umanitatea întreagă în fața
revoluției rusești „.”1.
Dintre cele patruzeci și șase de articole publicate de Goga în ziarul „România”
din 1917, amintim doar câteva care vorbesc despre Femeia rusă, Scriitorii ruși,
Tulburările din Rusia, Kerenski, Crimă și pedeapsă, Petrogradul revoluționar.
În „România” din 27 iunie 1917 Octavian Goga, mentorul publicației, tipărea
articolul de sinteză, de viziune globală, despre Scriitorii ruși, în care se arată un bun și
competent cunoscător al operei lor, susținând că „poate în nici un loc ca în Rusia,
literatura n-a avut un rol așa de covârșitor pentru schimbarea valorilor morale ale unui
popor”. Cu credința fermă în militantismul artei, O. Goga aprecia că „nicăieri nu s-au
sfărâmat atâtea cătușe, nu s-au strigat atâtea revolte, nu s-au analizat atâtea acte de
conștiință ca în paginile poeților și romancierilor ruși de-o sută de ani”2 .
În viziunea „poetului pătimirii noastre”, Octavian Goga, scriitorii ruși au păstrat
tot timpul contactul cu realitatea și „paralel cu cultul unui ideal artistic, îndeplineau o
înaltă funcțiune socială și politică”. Ei au evitat estetismul pur și s-au comportat ca niște
apostoli pentru poporul lor. „O pleiadă de dezrobitori au fost acești scriitori apostoli,
care au deșteptat și au fructificat conștiința națională a vecinilor noștri. Dezrobirea
1 Octavian Goga, „Astra”, XVI, nr. 1, 1981, p. 16.
2 Octavian Goga, Scriitorii ruși, „România”, I, nr. 143, 27 iunie 1917, p. 1.
27
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
devenise la dânșii o religie a tagmei, o superioară îndatorire profesională. Astfel, Gogol
i-a dezrobit pe iobagii din Suflete moarte, Turgheniev a lansat «noua generație»
descătușată de prejudecățile părinților, Dostoievski a zguduit zăbrelele de fier ale
«pedepsei» rusești”1.
Într-un alt articol extrem de interesant, intitulat Femeia rusă, din ziarul
„România” din 19 iunie 1917, care-l exprimă pe deplin pe marele publicist și eseist O.
Goga, scriitorul militant român de mare anvergură mărturisea că la citirea unui roman
rusesc „ni se înfățișa o atmosferă morală nouă, cu acte de conștiință zguduitoare, cu un
zbucium particular în căutarea adevărului și mai ales cu acele figuri și halucinații ale
idealului, cu care alte literaturi nu ne-au fost obișnuit”2 .
În studiul său, Octavian Goga scotea specificul eroilor literaturii ruse din
perspectiva realității, socotindu-i creațiuni imaginare, menite să întrupeze formule de
gândire abstractă ori curioase înclinări individuale ale autorului și, din această viziune,
admira „scrisul unor Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Gorki”. Poetul analizează - cu un
anume idilism - personajele feminine revoltate din scrisul lui Dostoievski în devenirea
timpului, care le implică virtual în freamătul mișcărilor revoluționare, când apare un nou
tip de femeie.
Comentându-și impresiile despre lecturile din literatura rusă, Goga mărturisește,
de pildă, că „Anna Karenina, cu frământarea ei morală, cu risipirea chinuită de toate
zilele, cu goana unui vis care se curma sub roțile trenului, Anna Karenina mi se părea
izolată, atinsă de o extatică maladie sufletească. Și mai stranie mi se părea Sonia lui
Dostoievski, această fată pierdută, care păcătuiește din revoltă împotriva societății,
pentru ca mai târziu să se cufunde în seninătatea apostolică cu care citește pușcăriașilor
siberieni învierea lui Lazăr din Biblie. Tot astfel resurecțiunea Maslovei, smulsă din
noroi și purificată de toate patimile cărnii”3.
Ce caracterizări profunde și splendide face poetul de la Rășinari personajelor
feminine din literatura rusă și personajelor emblematice masculine!
Iată un alt exemplu. În prefața la romanul Zvetlana de Octav Dessila, apărut la
București în anul 1930, Goga vorbește cu o extraordinară forță de pătrundere despre
„celebra pagină din Război și pace de Lev Tolstoi, în care, după lupta de la Smolensk,
prințul Andrei, întins pe spate, rănit pe câmpul de bătaie, îl vede pe Napoleon venind
călare, înconjurat de statul major și i se pare atât de mic eroul în cadrul nemărginirii, în
vreme ce pe boltă, sus, se aprind stelele și sufletul lui se topește tot mai departe în
infinit. Acum un sfert de veac (în 1905, n.n.) când am citit întâia oară zguduitoarea
evocare a lui Tolstoi, țin minte, m-a copleșit măreția ei și am avut o senzație stranie de
descurajare. Mi se părea atât de uriaș în proporțiile lui orizontul de la Iasnaia Poliana, că
alături de el orice țâșnire de lumină mi se înfățișa neputincioasă, ca un opaiț meschin în
fața soarelui. Aveam impresia, din acest tablou cu Andrei Bolkonski, că s-a pornit de
1 Ibidem.
2 Octavian Goga, Femeia rusă, „România”, I, nr. 135, 19 iunie 1917, p. 1.
3 Ibidem.
28
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
departe, de la lacul Baikalului, o adiere de vânt, care a trecut Uralul și Marea Caspică, a
șuierat peste Volga și s-a pierdut peste stepele Ucrainei!... Pe ce distanță enormă, îmi
ziceam eu, se plimbă mintea acestui om într-o țară ce se revarsă de la Nistru până la
Vladivostok! Tendința de monumental din scrisul lui nu e decât reflexul firesc al
cadrului gigantic în care se mișcă. Așa mă gândeam și-mi făuream o teorie literară (.).
Trebuie să fie o înrudire organică între raza de cugetare a unui scriitor și întinderea
geografică a țării din care face parte”. În viziunea poetului de la Rășinari, în lupta pentru
o nouă morală „Tolstoi a frânt toate zăvoarele”1. „Firește - preciza Goga - concluziile
nu erau câtuși de puțin optimiste și cădeau ca bolovani grei pe sufletul meu pitic, într-un
colț al Ardealului”.
Octavian Goga și mulți alți scriitori români au apreciat și au admirat, așadar,
marea literatură rusă pentru capacitatea ei de a surprinde viața însăși, dramele și
tragediile autentice ale oamenilor, și au făcut, nu o dată, referiri la opere, personaje, la
stări de spirit și la simboluri din această literatură.
1 Octavian Goga, Scriitorii ruși, „România”, I, nr. 143, 27 iunie 1917, p. 1.
29
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
30
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
O PERSPECTIVĂ ETIMOLOGICĂ ASUPRA OICONIMULUI MOSKVA
Magdalena BODEA
Moscow, the capital of Russia and of Moscow region and the administrative center of the Central
district, on the Moskva River near its junction with the Moscow Canal, is Russia’s largest city
and a leading economic and cultural center. First tribes appeared on the territory of the future
Moscow in the Neolithic epoch. The oldest settlements, dated as three thousands years before our
era, were discovered within the area of the present-day city. In the second half of the first
millenia of our era Slavic tribes occupied areas near Moscow, these were vjatichi, who are
regarded as a kernel of the future Moscow population. The reference to Moscow as a town is
registered in an old manuscript of 1147. In 1156, prince Yury Dolgoruky built timber walls
around Moscow and he is frequently regarded as the founder of Moscow.
So far Russian historians and linguists haven’t been able to establish the exact age of the city, to
explain why it was Moscow that in the 15th century became the capital of the Russian state or to
give a precise interpretation of the toponym/ hydronym Moscow. By common consent scholars
consider that the fortress was named after the river flowing by and there are several theories
regarding the exact translation of the word Moskva, based on the analysis of the name’s
constituents which have been compared to words in very different languages. For example the
Ugro-Finnish theory interprets the name of the Russian river as cow’s river or bear. The Indo-
European translation of the term would be strong river or twisting/ rolling river. Nowadays most
historians tend to accept the Slavic interpretation of the name Moscow as boggy, swamp, which
reflects the natural characteristics of the landscape. The name Moscow/ Moskva is also believed
to come from roots meaning dirty water. The mythological theory, the latest one about the
Russian toponym’s origin, refers to the possibility of relating it to the totemic representations of
the Slavic goddess Mokosh connected with female activities such as shearing, spinning and
weaving.
But neither of these interpretations has been yet accepted as the final one because of different
geographical or etymological aspects and this subject is still very actual and controversial among
Russian specialists.
Key-words: Moscow, history, toponymics, semiotics
Dacă, din perspectivă istorică sau arheologică, trecutul îndepărtat al Moscovei a
fost descifrat în mare măsură, în domeniul lingvistic lucrurile s-au dovedit mult mai
31
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
complexe, astfel că proveniența clară a numelui orașului este încă o taină pentru
cercetătorii ale căror ipoteze sunt destul de diferite. Desigur, capitala rusă nu este o
excepție din acest punct de vedere, printre capitalele lumii numărându-se orașe precum
Praga, Berlin sau Londra, a căror poveste este similară, numele lor negăsindu-și o
explicație definitivă.
Toponimele care au la bază cuvântul Moskva sunt foarte răspândite, dar
oiconimul principal se referă la orașul Moscova, capitala Federației Ruse, situată în
centrul părții europene a Rusiei, la 55°45’ latitudine nordică și 37°37’ longitudine estică,
pe cursul mijlociu al râului Moscova, în regiunea dintre bazinele fluviilor Oka și Volga.
Orașul ocupă o zonă de dealuri înalte (numite uneori și munți), altitudinea medie față de
nivelul mării fiind de 156 de metri, și este străbătută de afluenții râului Moscova -
Neglinnaia, Iauza, Presnia, Hodînka, Kotlovka etc.
În afară de capitală, numele Moskva este purtat și de alte așezări din Rusia: în
regiunile Kirov, Pskov, Tver’ există localități care se numesc Moskva; în raioanele
Krasnogorski sau Lukianovski se află niște sate numite Novaia Moskva; Krasnaia
Moskva se află în raionul Penovski, iar Meneuz-Moskva - într-un raion al Republicii
Bașkortostan. Denumiri similare ale unor localități se întâlnesc și în alte țări - Moskwa
în Polonia sau în India, precum și varianta din limba engleză Moscow - în state
americane ca Idaho, Kansas, Ohio, Pensylvania, Washington, Wisconsin etc.
A găsi o „traducere” exactă a numelui Moscova s-a dovedit o provocare la care
au încercat, și încă mai încearcă să răspundă, specialiști în istoria Moscovei, lingviști,
filologi, geografi, arheologi sau scriitori ruși.
Lingviștii au considerat anul 1147, menționat de letopisețul Ipatiev drept cea
mai veche dată fixată documentar din istoria toponimului Moscova, care, în realitate, ar
avea la bază hidronimul Moscova1. De altfel, în majoritatea scrierilor despre originea
Moscovei este amintită existența unui râu care-l inspiră pe întemeietor în alegerea
numelui orașului său. Acest proces de împrumut onomastic dintre un oraș și râul care-l
străbate este destul de frecvent printre orașele rusești, și nu numai, dar, pentru evitarea
omonimiei, uneori s-a produs o modificare a hidronimelor, fie utilizându-se diminutivele
lor - orașul Kolomna și râul Kolomenka, Oriol - Orlik, fie adăugându-se substantivul
reka (râu), ca în cazul Moscovei - gorod na Moskve-reke (orașul de pe râul Moscova).
În rândul istoricilor însă, au existat și păreri conform cărora procesul ar fi fost
exact invers - denumirea, apărută anterior întemeierii orașului, însemna „adăpost/ cetate
din piatră”, fiind compusă din rădăcina moek de la kremen’/ kamen’ (piatră) și particula
-kov/hov de la verbul hovat’ (a ascunde) și, ulterior, fusese dată și râului2 .
Și istoricii străini au fost preocupați de etimologia oiconimului Moscova, dar, în
cazul lor, lipsa de cunoaștere temeinică atât a limbii ruse, cât și a istoriei Rusiei, a dus la
interpretări eronate, fanteziste. Este și cazul academicianului german G.S. Bayer (prima
1 Afluentul stâng al fluviului Oka.
2 A. Rogaciov, Vsja Rossija, Moskovija, Moscova, 1997, p.21.
32
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
jumătate a secolului al XVIII-lea), unul dintre primii membri al Academiei de Științe din
Petersburg, care, fără a ști limba rusă, după cum notează istoricul I.E. Zabelin, asociază
numele Moscova cu o mănăstire de bărbați - Moscoi, de la mus /muz sau music/ muzik -
„bărbat” 1 .
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea renumitul poet și dramaturg
Aleksandr Sumarokov aducea propria variantă, împărtășită și de I. Zabelin: numele
Moscova se formase de la substantivul most - pod/ mostki - podețe de pe râul principal
și de pe afluenții săi2 .
În secolele al XIX-lea - al XX-lea, fără a se mai rezuma la stricta analiză
lingvistică a numelui Moscova, specialiștii au început să aplice metode comparative prin
care să cerceteze o arie mai largă de cuvinte asemănătoare din limba rusă, dar și
posibilitatea provenienței din alte familii de limbi. Au fost lansate mai multe versiuni,
dintre care cele mai credibile s-au grupat pe câteva direcții principale: unele au luat în
considerare o origine fino-ugrică a cuvântului Moscova, iar altele o origine indo-
europeană sau slavă a acestuia.
1.	Originea fino-ugrică
Având în vedere că săpăturile arhelogice din bazinul râului Moscova au scos la
iveală elemente din Epoca Fierului ale culturii Diakovo, căreia i-au aparținut triburile
fino-ugrice, cercetătorii și-au îndreptat atenția spre această subfamilie a limbilor uralice,
încercând să găsească originea numelui Moscova în limbi precum finlandeza, din grupa
limbilor baltic-finice, limba mari3 sau komi-zîriană4 și udmurtă5 din grupul permic.
Ipotezele despre proveniența fino-ugrică a denumirii Moscova au pornit de la
analogia cu denumirile unor râuri din Uralul de Nord, precum Kușva, Sosva, Lîsva, la
care particula finală -va putea fi tradusă ca „apă”/ „râu”/ „umed”, ea fiind ușor de
identificat în limbi fino-ugrice ca mari sau komi. Astfel, numele Moskva a fost și el
împărțit în două elemente componente -mosk și -va, dar rădăcina mosk- nu se regăsea
exact în niciuna din aceste limbi, devenind piatra de încercare pentru specialiști, ale
căror interpretări s-au dovedit destul de variate, după cum vom vedea în continuare.
Filiera fino-ugrică a apelativului Moscova a fost susținută de poetul german
Gottfried August Bürger (1747-1794), întrucât „rușii autohtoni nu puteau da unui râu
chiar un nume rusesc, în acest scop apelând la o limbă răspândită la câteva mii de
kilometri nord-vest de Moscova, pentru prima parte a termenului, și la o limbă din Ural,
la câteva mii de kilometri est de Moscova, pentru cea de-a doua”6 . Conform lui Bürger,
1 I.E. Zabelin, Istoria goroda Moskvy, Moscova, 1905, p. 26.
2 Idem, p. 42.
3 Limbă fino-ugrică vorbită în Republica Mari El, subiect al Federației Ruse.
4 Limbă fino-ugrică vorbită în Republica Komi, subiect al Federației Ruse.
5 Limbă fino-ugrică vorbită Republica Udmurtia, subiect al Federației Ruse.
6 Apud A.A. Tiuneaev, Moskva-certogi Mokosy, Moscova, 2011, p. 156.
33
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
rădăcina mosk- provenea din cuvântul finlandez musta -„negru”/„tulbure”, iar particula
-va din limba komi, unde -vo avea sensul de „apă”/ „râu”, sau chiar din limba udmurtă,
unde vu însemna „râu”, de unde traducerea numelui Moscova ca „râul negru”/ „râul
tulbure”1. Profesorul M. Gorbanevski2 consideră că, deși modalitatea de a denumi un
râu după culoarea închisă a apei era ceva destul de obișnuit (vezi râuri din bazinele Okăi
sau Niprului - Griaznaia, Mutnaia, Mutenka, Tiomnaia), dacă ar fi fost vorba despre o
origine finlandeză a numelui Moscova, atunci particula mosk- ar fi fost urmată nu de va,
ci de vesi („apă”) sau ioki („râu”)3.
Revenind la teoria lui Bürger, trebuie spus că populația komi nu s-a aflat
niciodată pe teritoriul din zona râului Moscova (strămoșii acestui trib au trăit inițial pe
râul Kama și, spre anul 1000, o parte din ei s-a mutat în bazinul râului Vîcegda, în
nordul părții europene a Rusiei). Iar udmurții, amintiți în scrierile rusești din secolele al
XIV-lea - al XVI-lea ca arieni, au intrat în componența Marelui Cnezat al Moscovei
începând cu anul 1489 și abia cu anul 1558 a început formarea națiunii udmurte4.
Niciunul dintre aceste triburi fino-ugrice nu avusese, așadar, vreo legătură dovedită
documentar cu teritoriile moscovite, ceea ce a demonstrat că teoria propusă nu avea o
bază științifică reală.
Scriitorul F. Bulgarin5, în secolul al XIX-lea, pornește și el de la limbile fino-
ugrice, mai exact de la limba estonă, pentru explicarea termenului Moskva, care ar fi fost
compus din particulele mask- și -au, traduse de autor ca „a spăla” și „plăcut (pentru
spălat)”, Moscova devenind „râul plăcut pentru spălat” 6. Dar necunoașterea limbii ruse
l-a condus, se pare, spre o etimologie greșită, mai ales că istoria nu-i plasează niciodată
pe estoni pe pământ moscovit, ci foarte departe, în apus.
În cazul ipotezei fino-ugrice a istoricului V.O Kliucevski (secolul al XIX-lea),
protagoniste sunt limbile udmurtă și komi în care se pot întâlni elemente ca mosk (vacă)/
moska (vițea), și particula -vo (râu)7 .
În anul 1910, geograful S.K. Kuznețov, împreună cu F.I. Buslaev și A.G.
Preobrajenski, de asemenea a propus o etimologie fino-ugrică, delimitând particulele
moek- și -va, pe care le-au tradus cu ajutorul unor cuvinte din limba mari - maska -
„urs” și ava - „mamă”/ „soție”8, de unde râul Moscova devenea reka medvedica. Deși
există un fundament istoric al acestei ipoteze, având în vedere că triburile Mari s-au aflat
1 Ibidem.
2 M. Gorbanevski (n. 1953) - lingvist, specialist în onomastică, toponimie și lexicologie.
3 M.V. Gorbanevski, Moskva: Kol’ca stoletij. Iz istorii nazvanij mestnostej i rajonov, ulic i
pereulkov stolicy, Moscova, 2007, p. 10.
4 Narody evropeiskoj casti SSSR, vol. 2, Moscova, 1964, pp. 848-849.
5 Faddei Venediktovici Bulgarin sau Jan Tadeusz Krzysztof Bulharyn, în polonă (1789-1859),
scriitor și jurnalist rus de origine poloneză.
6 Apud Tiuneaev, op.cit., p. 158.
7 Apud M. Vasmer, Etimologiceskij slovar’ russkogo jazyka, vol.2, Moscova, 1986, p. 660.
8 Idem.
34
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
în estul regiunii Moscovei pe la mijlocul secolului al IX-lea, după cum se menționează
în cel mai vechi letopiseț rus, Povest’ vremennîh let 1, cuvântul maska a pătruns în
fondul lexical al limbii Mari în secolele al XlV-lea - al XV-lea, iar în preajma Moscovei
nu mai există alte hidronime care să conțină particula -va, ceea ce a făcut ca și această
variantă să nu fie considerată valabilă.
Considerațiile lui V.O Kliucevski sau S.K. Kuznețov au fost contrazise și de
A.A. Tiuneaev (2011) care afirmă că cei doi cercetători s-au orientat spre limbile fino-
ugrice și nu au luat în calcul cuvinte din limba rusă precum maska (vacă) sau mecka
(urs), deși acestea existau deja în dicționarul lui V. Dahl2.
Etnograful M. Savițki reiterează, în 1983, teoria unei origini fino-ugrice a
hidronimului Moscova care, alături de o serie de alte denumiri în a căror componență
intra particula -va, făcuse parte din fondul lexical moștenit de la triburile migratoare din
regiunea cuprinsă între Oka și Volga și de pe malurile râului Moscova (strămoși
îndepărtați ai komi-zîrienilor), nevoite să emigreze în teritoriile din nordul Europei.
Cu sprijinul Institutului de lingvistică din Sîktîvkar, Republica Komi, Savițki
aduce și informații noi - într-un dialect komi-zîrian din regiunea râurilor Ijma și Peciora
circula cuvântul Moskyy, perechea sinonimică al lui vovkudz - scavel’ kurcavyj (măcriș/
limba boului3). Cuvântul respectiv era alcătuit din particulele Mos - „korova” (vacă) și
kyy - „jazyk” (limbă), traducerea evidențiind asemănarea frunzelor plantei amintite cu
forma limbii unei vaci. Iar hidronimul Moscova, compus din elementele fino-ugrice
Moskyy și -va, putea fi interpretat ca scavelevaja reka4. De asemenea, Savițki a revelat
faptul că forma veche a cuvântului jazyk - „limbă” era, de fapt, kyl și că pe teritoriul
Moscovei, de-a lungul râului omonim, exista o specie endemică de măcriș, teorii care
păreau destul de logice și convingătoare, după cum le-a considerat profesorul V.A.
Ciudinov5, de la Institutul de civilizație antică slavă și euroasiatică.
Corespondând cu M. Savițki pe teme de lingvistică generală, Ciudinov ajunge la
concluzia că în teoria acestuia sunt prea multe coincidențe greu de demonstrat. După
părerea sa, dacă strămoșii triburilor komi ar fi trăit în zona Moscovei în Epoca
Bronzului, atunci sinonimul vovkudz ar fi fost întâlnit și el în acel areal lingvistic (ceea
ce nu se întâmplă), și, pe lângă asta, hidronimele din bazinul Moscovei ar fi trebuit să fie
de origine fino-ugrică, pe când, din studiile sale, a rezultat că majoritatea (28 din 30)
erau slave, deci se putea presupune că Moscova nu avea de ce să fie o excepție din acest
punct de vedere, el putând avea două rădăcini posibile: mozglyj (umed/ mlăștinos) sau
1 Povest’ vremennych let, www.lib.ru/HISTORY/RUSSIA/povest.txt.
2 Apud Tiuneaev, op.cit., p. 158.
3 Dicționar rus-român, Moscova, 1954, p. 978.
4 M.G. Savițki, Oproishozdenj geograficeskich nazvanij «Moskva» i «Kreml’», Moscova, 1997,
pp. 11, 16.
5 V.A. Ciudinov (n. 1942), director al Institutului de civilizație antică slavă și euroasiatică, adept
al teoriei existenței „runelor slave”, descifrate în inscripții de pe diferite elemente materiale
antice.
35
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
maska (figură/ imagine). De asemenea, V.A. Ciudinov afirmă că, având ocazia să
cerceteze geoglifele Moscovei, a descoperit într-o inscripție cuvântul Maskova, care ar fi
fost denumirea întregii regiuni, fără a avea vreo legătură cu vreun trib străvechi din Ural,
astfel că teoria lui Savițki era una falsă1.
În articolul său, V.A. Ciudinov cataloghează ca nefondate și teoriile fino-ugrice
ale altor autori - Mihail Goldenkov (Belarus) și Elena Melnikova. Primul dintre aceștia
amintește termeni ca moskel’ (considerat fictiv de Ciudinov) sau moksa2 - popor fino-
ugric din Republica Mordovia (subiect al Federației Ruse) care, consideră Ciudinov, mai
degrabă ar fi dat orașului numele Moksansk și nu Moscova, și nu puteau avea legătură
cu originile poporului rus și ale Moscovei, așa cum etnici ai acestui popor (mokșa) care
trăiesc astăzi în Estonia, Australia sau America nu pot fi integrați în istoria acestor țări3.
În ce privește originea scandinavă a numelui Moscova, despre care vorbește
Elena Melnikova pornind de la o inscripție pe un plumb de undiță, descoperită în
localitatea Maskovici (Belarus), și considerată de autoare ca fiind scrisă cu rune
germane4, V.A. Ciudinov afirmă că numele localității este varianta bielorusă a
cuvântului moskvici - „moscovitii” plecați să trăiască în Belarus, ale căror inscripții
(secolele al XI-lea - al XIII-lea) nu puteau fi scrise altfel decât în rusă, după cum se
poate observa în fotografia următoare, în care inscripția este descifrată.
Astfel, se pare că prezența grupului de litere VA deasupra cuvântului
MASKOVICI dă posibilitatea citirii unui alt cuvânt - MASKOVA (regăsit de patru ori
1 V.A. Ciudinov, Lzefakty, Izevyvody, Izenauka, Moscova, 2010, www.runitsa.ru.
2 M. Goldenkov, Utracennaja Rus’: zabytaja Litva, neizvestnaja Moskovia, zaprescennaja
Belarus’, Minsk, Ed. Sovremennaja skola, 2010, p. 416.
3 Ciudinov, op. cit.
4 E.A. Melnikova, Skandinavskie runiceskie nadpisi, Ed. Nauka, Moscova, 2001, p. 496.
36
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
în diferite părți ale inscripției), adică o variantă veche a lui Moskva, explicație dată de
Ciudinov și în cazul teoriei lui M. Savițki1. Dar, oricât de logice sau atractive ar părea
concluziile profesorului V.A. Ciudinov, descoperirile sale în domeniul epigrafiei și
paleontologiei nu au fost recunoscute la nivel științifico-academic.
Combinația unor elemente precum moks, moks - variante permice ale
cuvântului mos (izvor) din slava veche - și particula -so (râu cu afluenți/ afluent) au
constituit pentru geograful A.P. Afanasiev (1985) o posibilă interpretare a hidronimului
Moscova2, doar că, apelându-se la o limbă răspândită într-o zonă geografică atât de
îndepărtată de ruși, a fost ignorată existența cuvintelor rusești cu aceeași rădăcină și
sens: promokSij (umed) sau moknut’ (a se uda), drept pentru care teoria sa nu a fost
considerată corectă.
2.	Originea indo-europeană
O altă direcție în explicarea oiconimului Moscova a fost concentrată în jurul
câtorva subfamilii ale limbilor indo-europene, și anume limbile indo-iraniene, germană,
slave sau baltice.
În încercarea de a găsi o explicație științifică, istoricul V.N. Tatișcev își
îndreaptă atenția spre o grupă de limbi est-iraniene și atribuie hidronimului Moscova o
origine sarmată, presupunând că s-a păstrat de la triburile care au populat regiunea
înaintea slavilor. Compus din particulele moek- (a se răsuci) și -va (apă/ râu), Moscova
devine râul „care se răsucește” (krujascajasja), „care șerpuiește” (iskrivlionnaja),
sensul fiind justificat de cursul foarte sinuos al apei3. Cu toate acestea, nu există dovezi
arheologice sau scrise ale prezenței triburilor iraniene pe pământ moscovit, iar rădăcina
moek apare și în limba rusă: majat’sja (a se chinui), majak (far plutitor).
Nici teoria propusă la începutul secolului al XX-lea de academicianul A.I.
Sobolevski nu a avut mai mult succes. Potrivit acestuia, numele Moscova, tradus ca
„râul puternic” sau „râul care gonește”, își avea originea într-un dialect irano-scitic
străvechi - limba bactriană4, mo fiind o prescurtare de la cuvântul iranian ata -
„puternic”/ „putere”5. În lipsa unor probe istorice evidente, este greu de presupus însă
nu doar că populația afgano-bactriană a fost prezentă în perimetrul geografic al
Moscovei de azi, dar și că ar fi lăsat în urmă niște denumiri proprii, specialiștii
considerând că doar preocupările științifice ale lui Sobolevski, concentrate asupra
limbilor apropiate celor iraniene, ar fi justificat interesul său în asocierea acestor limbi
1 Ciudinov, op.cit.
2 Ibidem.
3 Apud Muraviov, op.cit., p.29.
4 Limbă dispărută, vorbită în regiunea Bactria din Persia, zonă ocupată astăzi de Afganistan.
5 A.I. Sobolevski, Russko-skifskie etjudy, în vol. Izvestija otdelenija russkogo jazyka, XXVII,
1924, p.281.
37
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
cu termenul Moscova. În același timp, descrierea propusă contravine realității, căci
Moscova are cursul lin al unui râu de câmpie1.
Au existat și încercări de a înzestra termenul Moscova cu o origine germană, de
la cuvântul moos - „mușchi” (verde). Dar limba germană, în forma sa contemporană, a
început să pătrundă în Rusia abia în timpul țarului Petru I. De aceea nici această variantă
de traducere - Moscova - „râul [cu malurile acoperite] acoperit de mușchi” - nu a fost
considerată întemeiată2.
3.	Originea slavă
Compararea unei serii întregi de denumiri geografice din limba rusă sau din alte
limbi slave cu materialul lingvistic al limbilor baltice (letonă și lituaniană), în care s-au
regăsit elemente asemănătoare, le-a deschis o nouă perspectivă adepților originii slave a
toponimului rusesc Moscova, care, de fapt, ar fi aparținut unui fond lexical unitar balto-
slav, existent în perioada contactelor lingvistice intense dintre aceste popoare, în primul
mileniu înaintea erei noastre.
Versiunea balto-slavă a provenienței numelui Moscova a fost elaborată de
academicianul V.N. Toporov3, împreună cu un grup de filologi (G.P. Smolițkaia, M.V.
Gorbanevski, V.P. Neroznak) și cu arheologul A.G. Veksler, ei afirmând că particula -va
nu trebuie analizată separat, ca terminație apărută prin declinarea substantivului mosky,
și nu trebuie asociată doar cu limba komi unde va înseamnă „apă” sau „râu”. Moscova ar
trebui inclus în arealul baltic al hidronimelor, având în vedere că denumiri de râuri cu
terminația -va se întâlnesc nu doar în regiunile estice și de nord-est, îndepărtate de
capitala rusă (la populația komi), ci și în bazinul fluviului Oka, la vest de vărsarea râului
Moscova - Smedva, Nigva, Protva etc.
Potrivit lingvistului, la baza celor mai vechi dintre formele atestate - Moskov/
Moskva - ar putea sta formele baltice de tipul *Mask-uva (-ava)/ *Mazg-uva(-ava), după
modelul Protva - *Prat-(u)va, Smedva-*Smed-(u)va4. Pe lângă tendința comună de a
suporta alternanțe consonantice - mosk-/ mozg- în limbile slave (Mozgawa Mozgawka)
și mask-/ mazg- în limbile baltice), aceste rădăcini păstraseră și o semnificație comună
de „umed”/ „noroios”, așa cum o demonstrează cuvinte precum mazgoti din limba
lituaniană și, respectiv, mazgat din letonă care înseamnă „spălare”/ „a spăla”, sau
moskwa din limba slovacă - „grâne umede” (grâne culese pe vreme ploioasă) 5.
1 Gorbanevski, op.cit., p.10.
2 Apud Tiuneaev, op. cit., p. 161.
3 V.N. Toporov (1928-2005) - doctor în filologie, autor al unor lucrări de lingvistică,
culturologie, semiotică.
4 V.N. Toporov, Drevnjaja Moskva v baltijskoj perspective, „Balto-slavjanskije issledovanija.
1981”, Moscova, 1982, pp. 28-29.
5 Apud Tiuneav, op.cit., p. 162.
38
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
În ce privește sensul, denumirea Moscova este considerată, astfel, un epitet
descriptiv - „râul noroios”/ „râul mlăștinos”/ „râul cu maluri mlăștinoase” - așa cum era
la izvoarele sale, în regiunea Star’kovskoe boloto (boloto - mlaștină1), loc denumit și
Moskvorețkaja luza (luza - smârc, baltă2).
Respingând ipoteza balto-slavă, geograful A.P. Afanasiev atrage atenția că
semanteme precum umed, ud, mlăștinos, noroios, stătut se întâlnesc, de regulă, doar în
denumirile slave de izvoare sau râuri mici, și nu în cele ale unor mari fluvii, iar, în urmă
cu un mileniu, râul Moscova nu izvora dintr-o mlaștină, de la care și-ar fi putut primi
numele, ci dintr-un lac de origine glaciară.
Aceiași autori au promovat și o altă versiune, considerată destul de puțin
probabilă, conform căreia vechea denumire populară a râului Moscova era Smorodina -
mitologicul Râu de foc, ce despărțea lumea celor vii de tărâmul de dincolo, menționat
deseori în folclorul rusesc. Ca etimologie, smorodina - „coacăză”/„coacăz” (fruct sau
arbust cu miros puternic) provine de la rusescul smorod/ smrad (miros urât, duhoare)3,
utilizat inițial doar cu sensul de „miros” (de orice fel, plăcut sau neplăcut) - varianta
rusificată a rădăcinii baltice smard/-us (let. miros). Semnificația negativă se regăsește și
în alte limbi slave: bulg. smrad (duhoare), pol. smrod (duhoare), slov. smrad (duhoare).
Totuși, V.N. Toporov înclină spre interpretarea folclorică a cuvântului smorodina -
„fruct”, adică „ceva frumos, luminos, pur” 4 .
Astăzi, prin sud-vestul Moscovei trece un afluent al râului Oceakovka, cu
numele Smorodinovka sau Samorodinka, denumire interpretată pornind de la
samorodnyj (înnăscut, natural, care a apărut singur), prin prisma căruia Smorodina ar
putea fi considerat râul primordial, care, în bâlinele rusești, se vărsa în Volga și a cărui
apă dătătoare de viață era băută de vitejii de poveste5. Cu siguranță s-ar prefera o
asociere a numelui Moscova cu această traducere și nu cu aceea de „râu urât mirositor”,
văzută mai sus.
Trebuie menționată și o versiune ce atribuie apelativului Moscova o etimologie
pur baltică, asociindu-l cu limba galindienilor, un trib baltic străvechi ce se aflase în
regiunea vestică a bazinului Moscovei înainte de venirea triburilor slave. Astfel, pentru
traducerea hidronimului sunt utilizate cuvintele din limba lituaniană mazg - „noduri” și
vanduo - „apă”, Moscova devenind „apă de legătură”, „apă nodală”. „Denumirea râului
este legată de situarea sa geografică deosebită, între Volga și Oka. Prin rețeaua sa de
afluenți, râul făcea legătura între bazinele Okăi și al Volgăi (și chiar între Nipru și Don),
oferind migranților cel mai ușor drum. După datele săpăturilor arheologice, râul
1 Dicționar rus-român, p.46.
2 Idem, p. 359.
3 Ibidem, p. 811.
4 Toporov, op.cit., p. 28-29.
5 K.D. Kvașin-Samarin, O russkich bylinah v istoriko-geograficeskom otnosenii, Moscova, 1871,
pp. 86-87.
39
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Moscova a fost pentru triburile baltice principala cale de a cuceri locuri noi și de a forma
așezări populate”1.
În încercarea de a demonstra o origine slavă, de data aceasta, a numelui
Moscova, filologi renumiti precum G.V. Ilinski, I.L. Obnorski, Lehr-Splawinski, P.I.
Cernych, M. Vasmer au elaborat o altă serie de teorii, pornind de la fapte istorice reale
sau analize lingvistice bine documentate, dar, uneori, și de la etimologii populare,
interpretări sau asocieri lipsite de fundament, care au fost supuse criticilor.
Am amintit deja traducerea oiconimului Moscova de către istoricul I.E. Zabelin
(secolul al XlX-lea) ca mostkovaja reka (râul cu podețe), de la rusescul most (pod), care
însă nu are legătură cu rădăcina mosk-, întrucât în limba rusă nu se produce alternanța
consonantică st/sk.
Promovând proveniența slavă a numelui Moscova, lingvistul G.A. Ilinski (1922)
a emis o explicație care plasează la baza toponimului rădăcina rusească mosk- (cu
varianta mozg2), tradusă ca „mlăștinos”/„mocirlos”, regăsită și în formele moskot’,
moskatil’nyj - „vopsele”, „uleiuri”, „substanțe lichide”. În acest fel Moscova primește
sensul de râu mlăștinos. În lucrarea O pochodzeniu i praojczyznie Slowian (O
proishozdenii i prarodine slavjan, 1946), slavistul polonez Lehr-Splawinski a preluat
teoria lui G. Ilinski, dar a concluzionat că lexemul mosky provenea din moknut’ - „a se
uda”, „a se umezi”3 .
Ipoteza slavă este dezvoltată și de lingvistul Piotr Cernîh (1950), în viziunea
căruia forma Moscova a toponimului a apărut abia în secolul al XIV-lea din forma
inițială Moskov, provenită din mosky, după modelul substantivelor cu terminația -y din
slava veche (fără particula -va la cazul nominativ) - ljuby (ljubov) svekry (svekrov’),
buky (bukva); forma Mosky nu se întâlnește în documentele scrise, lingvistul atribuind-o
tribului viaticilor4 . Deja dintr-o perioadă timpurie, la substantivele de acest tip, forma
cazului nominativ a fost înlocuită cu cea de la cazul acuzativ - de unde Moskov de la
care au apărut engl. Moscow, germ. Moskau, fr. Moscou5. Ulterior declinarea în -y a
încetat să mai existe, lexemele respective integrându-se în alte tipuri, mai productive, cu
terminația -i (ljubov’, svekrov’) sau -a (bukva, Moskva). Sensul cu care autorul asociază
rădăcina mosk- este acela de „umezeală”, „materie lichidă”, așa cum reiese și din alte
exemplificări: moscevat’ - „a jeli”, „a vărsa lacrimi”, mozglyj - „umed” din limba rusă,
dar și moszcz - „suc de struguri/ legume” din polonă6 .
1 Idem.
2 Mozg - pământ argilos sub formă de bulgări mari. Apud E. M. Murzaev, V.G. Murzaeva,
Slovar’ mestnyh geograficeskih terminov, Moscova, 1959, p.148.
3 Apud A.G. Veksler, Moskva v Moskve: istorija nedrah stolicy, Moscova, 1982, p. 15.
4 Apud V.P. Neroznak, Nazvanija drevnerusskih gorodov, Moscova, 1893, p.113.
5 K.V. Gorșkova, G.A. Ceaburgaev, Istoriceskaja grammatika russkogo jazyka, Moscova, 1981,
p. 157.
6 „Izvestija”, Akademija nauk, Otdelenije literatury i jazyka, vol.9, 1950.
40
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Aceeași semantică (apă, umiditate) a fost evidențiată de unii autori și în rândul
altor elemente slave - Moskawa și Моzgаwа sunt numele unui râu și al unei localități
din Polonia, iar Moskovka este un afluent al râului Berezyna din Ucraina. Într-un
dicționar de apelative geografice ucrainene, T.A. Marusenko menționează substantivul
ucrainean mokva pe care-l traduce ca „loc jos, inundat de apă”/ „loc umed, mlăștinos”1 .
Originea slavă a cuvântului Moskva a fost susținută și de lingvistul O.N.
Trubaciov2, a cărui idee de bază a constituit-o existența unor toponime asemănătoare cu
cel rusesc în regiunea populată de slavii de vest, mai precis în Polonia, unde se
întâlnește denumirea Moskiew, considerată aproape identică cu Moskov, forma sub care
este amintită Moscova în prima atestare documentară. Din ținuturile poloneze varianta
Moskva fusese adusă în zona bazinului Moscovei de triburile viatice, dar nu este exclusă
posibilitatea ca și în Polonia toponimul să fi ajuns dinspre zona de contact dintre slavi și
popoarele baltice3 .
Numele capitalei ruse nu a fost supus doar analizelor științifice sau istorice. El a
primit chiar și interpretări folclorice. În anul 1955 scriitorul moscovit Dmitri Eriomin
(1904-1993) a scris Kremlevskij holm, un roman istoric despre întemeierea Moscovei de
către Iuri Dolgoruki și boierul Kucika, iar într-un episod al romanului un bătrân cântă o
bâlină despre cum și-a primit numele râul Moscova. Astfel, se povestește cum viteazul
Ilia Muromeț, simțind că i se apropie sfârșitul, a plecat de la Kiev spre locurile natale,
dar nu a reușit să-și termine călătoria, sfârșindu-și viața pe malul unui râu mare. Acolo a
fost îngropat, sub un deal de pământ, pe care a fost zidită o capelă, iar oamenii puteau
auzi ecoul glasului viteazului zicând de sub pământ:
Будто вздох дошёл: „Надо мощь ковать!” [mosci kavat’ - „a prinde putere”]
И второй дошёл - только: „Мощь кова....” [mosci kava]
В третий раз дошёл - „Мос... кова”. [mos...kova]
Так и стала зваться река: Москва”. [Moskva]4
Nici teoriile care au încercat să demonstreze proveniența slavă a numelui
Moscova nu au putut fi considerate un punct final în descifrarea semnificației acestuia,
întrucât cercetătorii au trecut cu vederea faptul că teritoriul din zona bazinului râului
Moscova era populat de strămoșii triburilor fino-ugrice, înainte de venirea triburilor
slave, astfel că există posibilitatea ca slavii să fi preluat denumirea râului de la aceștia.
De asemenea, termenul a fost abordat ca substantiv comun, fără a lua în considerare
1 T.A. Marusenko, Materialy k slovarju ukrainskih geograficeskih appeljativov, în Polesje,
Moscova 1960, p. 237.
2 O.N. Trubaciov (1930-2002), doctor în filologie, specialist în lingvistică comparată, lexicograf
și etimolog rus.
3 O.N. Trubaciov, Etimologiceskij slovar’ slavjanskih jazykov. Praslavjanskij leksiceskij fond,
vol.20, Ed. Nauka, Moscova, 1994, pp.19-20.
4 Apud Muraviov, op.cit., p.31.
41
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
împrejurările istorice ale apariției sale tocmai sub forma unei denumiri, a unui nume
propriu cu valoare cultural-istorică.
4.	Originea biblică
Au existat și adepti ai unei așa-zise origini biblice a apelativului Moscova. În
secolul al XIX-lea istoricul evreu G. Veltman explică termenul Moscova asociind
rădăcina mosk- cu ebraicul moshiach (unsul lui Dumnezeu, Hristos) și particula -va
(râu)1. Mai târziu, academicianul L.S. Berg (1925) a emis o ipoteză, conform căreia
particula -va era de origine fino-ugrică, iar rădăcina mosk- avea legătură cu numele unui
popor din Caucaz (regiunea Colchida) - Moshi, în mod similar cu denumiri ca abhaz sau
basc. Nu au fost aduse însă niciun fel de argumente lingvistice, în afara asemănării
sonore dintre cele două cuvinte: mosk și mosh, și nici dovada prezenței acelui trib în
bazinul râului Moscova. În 1947 istoricul N.I. Șișkin, susținător al teoriei lui Berg, a
inclus chiar ambele componente în spațiul lexical al așa-ziselor limbi iafetice, Moscova
devenind râul moshilor sau râul tribului Moshi.
Moshi era denumirea purtată de poporul scitic al lui Meșec (Mosoh), a cărui
legendă a fost vehiculată atât legat de întemeierea capitalei ruse, cât și de numele
Moscova. Meșec/ Mosoh, însemnând „cel înalt”, născut din Iafet, fiu al lui Noe, este
menționat în Biblie: „Iată spița neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham și Iafet, cărora li s-au
născut fii după potop. Fii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meșec
și Tiras” (Facerea 10:1-2); „Vai de mine că locuiesc la Meșec, că locuiesc în corturile
Chedarului! Destul mi-a locuit sufletul lângă cei ce urăsc pacea” (Psalmul 120:5-6).
Aflăm, de asemenea, că „Tubalul și Meșecul făceau negoț [...], dădeau robi și unelte de
aramă în schimbul mărfurilor și răspândeau groaza în lumea celor vii” (Ezechiel 27:13,
32:26), drept pentru care urmau să ajungă în Infern, împreună cu „Gog, domnul Roșului,
Meșecului și Tubalului” (38:2), și toate oștile și popoarele acestuia, așa cum spune
profetul în capitolul despre întoarcerea iudeilor din exil.
Deschizător de drum în studiul istoriei urmașilor lui Mosoh a fost, după cum
arată cronicile, scriitorul babilonian Berossus (secolul al III-lea î.e.n.) de la care s-au
păstrat doar fragmente de scrieri, citate de scriitori din epoci mai târzii. Apoi istoricul
evreu Iosif Flaviu (secolul I e.n.), notează în Iudejskie drevnosti că de la Mosoh se trag
moshii, numiți azi capadocieni2. În secolul al VII-lea Moisei Utieț, istoric albanezo-
armean, menționează „un mare țar al ros-moschilor din kaganatul (hanatul) hazar, care
reunise și războinicii huni3”. Trei secole mai târziu, un alt scriitor armean, Moisei
Kaghankatvatsi, dă numele ros-moskh unui „trib barbar nordic” 4.
1 În revista „Otecestvennaja istoria”, Akademija nauk, 1991, p.55.
2 Apud P. Palamarciuk, Moskva ili Tretij Rim?, în vol. Slovo: literaturnyj, cudozestvennyj
sbornik, vol. I, Moscova, 1989, p. 221.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
42
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Numele lui Meșec este asociat cu hazarii și la călătorul evreu Benjamin din
Tudela (secolul al Xl-lea), ulterior scriitorii evrei menționându-l în legătură cu Rusia
(Moscovia) 1.
Odată cu apariția teoriei provenienței sarmate a triburilor slave, și cronicarii
polonezi încep să-l amintească pe Mosoh (Jan Dlugosz, secolul al XV-lea), asumându-și
chiar o legătură genealogică directă cu acest urmaș al lui Noe - Marcin Bielski (1551),
Stanislaw Sarnicki (1587). Cel mai complet tablou al datelor legendare și istorice despre
Mosoh, moshi și Moscova au fost relatate în Kronika Polska, Litewska, Zmudzka i
wszystkiej Rusi (1582), unde autorul, Maciej Stryjkowski, îl numește pe „patriarhul
Mosoh părintele tuturor popoarelor”2.
Sub influența acestor cronici străine teoria originii biblice a numelui Moskva a
început să pătrundă și în istoriografia rusă, pentru prima oară fiind amintită într-un
cronograf din anul 1661, unde se afirmă că „poporul slav se trage din Mosoh, fiul lui
Iafet și că participase la războiul Troiei”, specialiștii considerând că autorul din acea
vreme se inspirase din izvoare poloneze, neputând fi invinuit că a inventat aceste idei3.
Acestui cronicar anonim i-au urmat Timotei Kamenevici-Rvovski și Innozenz Giesel4,
cel mai cunoscut cărturar din țările slave din prima jumătate a secolului al XVII-lea,
după care, din Mosoh, strămoșul slavilor, se născuse nu doar Moscova, ci întreaga
Rusie5.
Citindu-l pe Maciej Stryjkowski, la 1682, istoriograful țarului Feodor
Alekseevici scria că „de la Mosoh și-a primit Moscova numele, așa cum arată scrierile
sfinte și alte limbi și istorici”6, A.N. Robinson fiind de părere că recunoașterea oficială a
teoriei Mosoh-Moscova s-a produs în timpul lui Petru I, la indicațiile căruia a fost
redactată lucrarea intitulată Vvedenije kratkoe vo vsjakuju istoriju (Scurtă introducere
într-o istorie întreagă), în care se spune de-a dreptul că „râul Moscova este mai slăvit
decât toate, mai ales prin numele lui Mosoh, strămoșul rușilor și ca cetate prealuminată a
prealuminatului monarh”7. În aceeași notă, legat de această temă, se pronunță
mitropolitul Dmitri Rostovski (1651-1709): „Că Moscova, poporul rus și toată limba
slavă vin de la Mosoh, mulți o spun, exact cum și sfântul prooroc Ezechiel numește pe
Mosoh cneaz rus 8”.
1 Ibidem.
2 Apud Palamarciuk, op. cit., p.222.
3 Apud Palamarciuk, op. cit., p.223.
4 Innozenz Giesel (1600-1683) renumit cărturar și arhimandrit de la Kiev, originar din Prusia.
Lucrarea sa, Synopsis sau Kratkoe sobranije ot razlicnyh letopiscev din 1674 a fost una din
primele cărți de istorie a Rusiei.
5 Apud Palamarciuk, op. cit., p.223.
6 Apud A.N. Robinson, Istoria slavjanskogo Vozrozdenja, Moscova, 1963, p. 114.
7 Apud Palamarciuk, op. cit., p. 224.
8 Ibidem.
43
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Poetul V. Trediakovski a fost și el adept al unei genealogii biblice a numelui
Moskva, iar pentru istoricul Alexei Mankiev1 (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea)
„Mosoh sau Meșec a fost patriarh și părinte al popoarelor din Moscova, Rusia, Polonia,
Volînia, Cehia, Bulgaria, Serbia, Croația și al tuturor celor care folosesc limba slavă”2.
Tot la sfârșitul secolului al XVIII-lea teoria a fost preluată în Noul Sinopsis,
redactat de Piotr Zaharin (1798), și de N. Lvov în Podrobnaja letopis’, pentru ca, în
secolele al XlX-lea - al XX-lea să apară la autori precum prof. A.A. Nekrasov, N.I.
Marr, N.I. Șișkin3.
În secolul al XVIII-lea scrierile rusești au devenit, la rândul lor, izvor de
inspirație, teoria „Mosoh-Moscova” revenind în sud-estul Europei, de unde și ajunsese
în Rusia. Conexiunea dintre slavii numiți „moscoviți sau moschi cu Mosoh, care trăise
pe râul Moscova, dându-i și numele său” era amintită și în Istorija russov (Istoria
rușilor), a scriitorului ucrainean Grigori Poletika (a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea), deși, încă din 1710, cronicarul militar Grigori Grabianka vorbea despre primul fiu
al lui Noe, Homer4.
În lucrarea Istorija slavenobolgarskaja (Istoria slavobulgară) a clericului bulgar
Paisie din Hilandar se arată că, atunci când „Noe a împărțit lumea între cei trei fii ai săi,
lui Iafet i-a poruncit să se așeze în Europa, iar urmașii lui Mosoh, fiul al lui Iafet, s-au
dus în țara de la miazănoapte, unde se află pământul Moscovei; de la strămoșul Mosoh
și-au numit ei râul Moskva, de la acesta satul și ei și-au spus moshi5 ”.
De asemenea, scriitorul sârb Jovan Rajic, în Istoria raznych slavjanskih
narodov (Istoria diferitelor popoare slave, 1794-1795), și clericul bulgar Spiridon
Gabrovski (1792) au împărtășit ideile lui Innozenz Giesel6 .
Mai târziu, renumitul orientalist german Joseph von Hammer-Purgstall (1774-
1856), consultând texte arabe antice în care se vorbea despre Gog, Magog și Mosoh,
ajunge la concluzia că acesta din urmă putea fi asociat cu mesheții, care s-ar fi putut
muta pe Volga din regiunea Mesheti (Georgia, de-a lungul graniței cu Turcia), dar
autorul nu aduce niște exmple concrete în acest sens7.
Printre istorici au fost însă și nume care au respins teoria unei legături între
Mosoh, biblicul personaj, și originile Moscovei sau Rusiei: M. Kromer (secolul al XVI-
lea), V.N. Tatișcev, T. Bayer (secolul al XVIII-lea). M.V. Lomonosov scria: „Pe Mosoh,
ca părinte al poporului slav, nu găsesc motiv nici să-l accept, nici să-l resping. Pentru
asta las fiecăruia propria părere, temându-mă să nu aduc Sfânta Scriptură ca falsă
1 Aleksei Ilici Mankeev (Mankiev, ?-1723), istoric și diplomat rus, autor al lucrării istorice Jadro
rossijskoj istorij, în care a folosit, se pare, izvoare necunoscute.
2 Apud Palamarciuk, op. cit., p. 225.
3 Apud Palamarciuk, op. cit., p.226.
4 Apud Palamarciuk, op. cit., p. 225.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem, p. 226.
44
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
dovadă, ceea ce nu intenționez să fac nici cu scriitorii laici1”. Un secol mai târziu, A.I.
Kirpicinikov cataloga informațiile despre Mosoh ca fiind „un exemplu al fantasticului,
uneori viu și spiritual, alteori absurd”, el însuși lăsând „de-o parte aceste invenții ale
cărturarilor” sau „povești naive”, cum le numea I. Zabelin.
În biblistica rusă, conform ediției de referință din anii 1904-1914 a Bibliei
Explicative, apărută în douăsprezece volume sub redacția lui A.P. Lopuhin, se consideră
că profeția lui Ezechiel s-a încheiat înaintea erei noastre și, legat de sciți, nu există
dovezi serioase pentru a-l asocia pe Mosoh cu poporul rus. Moscova și Rusia, înainte de
creștinare, nu au fost un loc al evenimentelor biblice, drept pentru care pe teritoriul lor
nu puteau apărea denumiri cu asemenea conotații. Totuși, datorită însemnătății sale, râul
Moscova ar fi trebuit să primească numele de la un fapt mitologic sau religios sau de la
un erou sau o zeitate, și, dacă ne gândim că doctrina creștină are la bază și interpretări
ale unor teme mitologice antice, nu poate fi total exclusă analiza termenului Moscova în
context biblic.
5.	Originea mitologică slavă
Este interesant de menționat o foarte recentă variantă de interpretare a
toponimului Moscova, prezentată în lucrarea Moskva: certogi Mokosi (2011) de
cercetătorul A.A. Tiuneaev, președinte al Secției de simbologie din cadrul Institutului
Civilizației slave și asiatice timpurii, care susține că originea acestui cuvânt trebuie
căutată în mitologia slavă din epoca timpurie.
Considerând că, în general, toponimele din arealul slav s-au format fie de la
numele unui întemeietor (de exemplu, orașul Iaroslav de la Iaroslav cel Înțelept, orașul
Vladimir de la Vladimir Monomahul, Iuriev de la Iuri Dolgoruki) sau de la numele unui
râu (de exemplu, râurile Oka, Berezina, Kama, Tula etc. și așezările omonime), autorul
include între acestea din urmă și toponimul Moscova, deci în viziunea sa a fost vorba
despre un împrumut onomastic între râu și oraș. În sprijinul acestei teorii este făcută și o
analogie cu denumirea unui sat din Republica Mordovia - satul Moskva-Reka (satul
„Râul Moscova”), în care este evidentă succesiunea apariției numelor, mai ales că nu
există o denumire care să inverseze această ordine, adică râul Selo-Moskva (râul „Satul
Moscova”)2.
Conform lui A. Tiuneaev, din punct de vedere lingvistic, numele Moscova este
de origine slavă, după aria de răspândire a unor variante ale sale pe teritorii rusești sau
ale altor popoare slave: satul Moskovka (Rusia; regiunea Altai; Republica Mordovia),
localitatea Maskova (Serbia), satul Moskovka (Ucraina), Maska (Belarus). Iar, din punct
de vedere semantic, oiconimul nu include noțiunea de „râu” sau „apă”, având în vedere
1 Ibidem, p.227.
2 Tiuneaev, op.cit., pp. 172-175.
45
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
că, în acest caz, denumirile unor râuri precum Suhaia Moskovka sau Mokraia Moskovka
ar trebui traduse ca „râul uscat/ umed”/ „apa uscată/ umedă”1.
Ideea de bază a lui A.A. Tiuneaev este asocierea mitologică Moscova - Mokoș/
Makoș, principala și unica divinitate feminină din mitologia slavă al cărei simbolism a
fost transferat ulterior creștinei Sf. Vineri2. Zeița Mokoș/ Makoș este considerată
protectoarea îndeletnicirilor feminine precum torsul sau țesutul și, mai ales, zeița care
împletește firele destinului (Dolja, „soarta”, și Nedolja, „Piaza-rea”) și stabilește
interacțiunea dintre om și univers, așa cum reiese din explicația etimologică propusă de
B. Rîbakov: Ma - „mamă”, simbolul vieții, sfințeniei și iubirii, și koș - „soartă”,
„destinul orb care nu ia în seamă existențele individuale, grăbindu-se să le dizolve în
universal”3 . Numele a fost tradus și ca „mama fericirii”, „mama recoltelor bune”4,
materiale sau existențiale.
Începând cu era mezolitică cultul zeiței Mokoș a fost regăsit în reprezentări
totemice diferite, însă toate incluzând de latură feminină: ursoaică (medvedica), albină
(pcela), femela elanului (losicha) sau a catârului (samka mula), vacă (korova).
Pornind de la aceste aspecte, A.A. Tiuneaiev a realizat un tablou etimologic al
toponimului Moscova, ale cărui particule componente au fost delimitate astfel: MO-SK-
VA, MOS-K-VA, MOSK-VA, MOS-KVA.
•	Particula -V(A) (sufixul -V- + terminația A) desemnează „un substantiv
propriu cu sens colectiv, exprimat de la forma de plural a substantivului comun”. Inițial
numele Moscova nu conținea această terminație, în vechime -V- fiind sufixul de genitiv
sau acuzativ sg. de la substantivul Mosky - Moskov, iar - A terminația substantivului
colectiv obținut, după modelul: bratva (tovarăși) [braty (frați) - bratov (fraților)], listva
(frunziș) [listy - listov], Moskva [Mosky - Moskov]5 .
•	Sufixul SK este fie un simplu element ajutător în formarea numelor de
orașe, vezi Volga - Voljsk, Ceapaev - Ceapaevsk sau este rădăcina cuvântului
SKOTINA - „vite, animale domestice” sau „bani, proprietăți” în slava veche, deci tot
ideea de totalitate, bogăție.
•	Rădăcina MO- poate proveni de la MAT’ (mamă) - MO-KOȘ (mama
destinului).
De aici ar rezulta următoarele sensuri: MO (mamă) + SK (oraș / vite, bogăție) +
VA (totalitate) = „Orașele/ Țara Mamei (Mokoș)” sau „Mama bogățiilor”/ „Țara
bogată6”.
•	Rădăcina MOS- provine de la verbul mesit’ (a amesteca) și se referă la
1 Idem, p. 178.
2 Antoaneta Olteanu, Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Paideia, București, 1998,
p. 78.
3 Apud Tiuneiaev, op.cit., pp. 85, 96.
4 Idem, p. 104.
5 Tiuneiaev, op.cit, pp. 209-212.
6 Idem, p. 277.
46
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
combinația ipostazelor regionale ale zeiței Mokoș - Sud’ba, Dolia și Nedolia.
•	Sufixul -K- este specific formelor de feminin ale unor substantive din
limba rusă.
Prin urmare, din ecuația MOS+K+VA se obține traducerea „Copii / Fiice de
zeu1”.
•	Rădăcina MOSK- este asociată cu diversele reprezentări mitologice ale
zeiței Mokoș (animale sălbatice sau domestice, insecte, etc. a căror prezență a
predominat într-o anumită perioadă istorică), transpuse în limba popoarelor slave: rus.
masja (oaie), maska (vițea, ursoaică), miska (urs, vițel), moska (femela catârului), mesk
(catâr), muska (musculiță), mazgar’ (păianjen); komi mosk/ moska (vițea/ vacă), ucr.
mesk (catâr), sârbocr. mazga (femela catârului). Autorul exemplifică și forme din limba
italiană - mucca (vacă) sau engleză moose cow (femela catârului), ultimul fiind sugestiv
suprapus numelui formei englezești a numelui Moscova - MOSCOW2 .
Din combinația MOSK + VA reiese semnificația „Țara urșilor/ vacilor etc.”,
adică „Țara zeiței Mokoș”.
Referitor la rădăcinile lexicale exemplificate și analizate de lingviști (mosk-/
mozg-/ mask-/ mazg-/ moek-/ mast-), A.A. Tiuneiaev aduce în discuție și posibilitatea de
a porni în explicarea numelui Moscova de la rusescul mozg (creier) sau mozgovat’ (a
gândi), de unde râul înțelept/ cugetător (umnaja reka) sau râul sinuos (cu
circumvoluțiuni)3, întrucât conotația negativă (umed, mlăștinos, stătut) face mai puțin
credibilă corectitudinea diferitelor teorii. Este făcută din nou referire la zeița Mokoș,
reprezentată în chip de păiajen de a cărui pânză amintesc „circumvoluțiunile” descrise
de râul Moscova și rețeaua hidrologică din Câmpia Rusă.
„Este imposibil de imaginat că, fiind principala cale de transport care asigura
aprovizionarea în regiune, în vechime, râul Moscova era asociat de populație cu epitete
ca „stătut”, „mlăștinos”, iar datorită faptului că în secolele al X-lea - al XI-lea orașele
rusești purtau nume de țari, „această semnificație a hidronimului Moscova, trecând
asupra numelui orașului, iese din seria semantică a denumirilor orașelor antice din Rusia
de nord-est”4.
Tiuneiaev face și o altă supoziție: forme de genul moss, mosk, moks, mozg ar fi
apărut din *mosos/ mokos prin anagramarea grecescului kosmos (lume), pe când -va s-a
format din verbul vedat’ (a conduce), ceea ce dă termenului Moskva semnificația de
„creierul care conduce Rusia”, orașul devenind un centru universal, impulsul primordial
creator de civilizație. Această interpretare ar confirma, de fapt, concluzii ale cercetărilor
arheologice conform cărora, cu câteva mii de ani înaintea erei noastre, când nicăieri pe
1 Ibidem.
2 Ibidem, p. 214.
3 Ibidem.
4 B.M. Tiulpakov, Nacalo Moskvy, în revista „Voprosy istorii”, 01/1997, pp. 26-27.
47
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
planetă nu mai exista vreun alt popor, populația din Moscova și împrejurimile ei ar fi
creat o civilizație agricolă foarte dezvoltată.
Nici aceste din urmă variante nu au fost, deocamdată, considerate punctul final
în încercările de a atribui oiconimului Moscova o etimologie exactă, dar ele completează
perspectiva interdisciplinară la care au contribuit, după cum am văzut, mulți cercetători
ruși sau chiar străini, preocupați de dezlegarea acestei enigme. Însă barierele istorice și
geografice nu au permis asocierea sa nici cu populații care nu au ajuns vreodată în
bazinul râului Moscova, nici cu limbi europene care s-au format din rădăcini slave, nici
chiar cu limba rusă din care uneori, s-au născut teorii considerate de specialiști absurde
sau de domeniul fantasticului.
Bibliografie
Ciudinov, V.A., Lzefakty, lzevyvody, lzenauka, Moscova, 2010, www.runitsa.ru.
Goldenkov, M., Utracennaja Rus’: zabytaja Litva, neizvestnaja Moskovia,
zaprescennaja Belarus’, Minsk, Ed. Sovremennaja skola, 2010
Gorbanevski, M.V., Moskva: Kol’ca stoletij. Iz istorii nazvanij mestnostej i rajonov, ulic
i pereulkov stolicy, Moscova, 2007
Marusenko, T.A., Materialy k slovarju ukrainskih geograficeskih appeljativov, în
Polesje, Moscova 1960
Melnikova, E.A., Skandinavskie runiceskie nadpisi, Ed. Nauka, Moscova, 2001
Narody evropeiskoj casti SSSR, vol. 2, Moscova, 1964
Neroznak, V.P., Nazvanija drevnerusskih gorodov, Moscova, 1893
Olteanu, Antoaneta, Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Paideia,
București, 1998
Palamarciuk, P., Moskva ili Tretij Rim?, în vol. Slovo: literaturnyj, hudozestvennyj
sbornik, vol. I, Moscova, 1989
Povest’ vremennych let, www.lib.ru/HISTORY/RUSSIA/povest.txt.
Robinson, A.N., Istorija slavjanskogo Vozrozdenija, Moscova, 1963
Rogaciov, A., Vsja Rossija, Moskovija, Moscova, 1997
Savițki, G., Oproishozdenij geograficeskih nazvanij „Moskva” i „Kreml’”, Moscova,
1997
Sobolevski, A.I., Russko-skifskie etjudy, în vol. Izvestija otdelenija russkogo jazyka,
XXVII, 1924
Tiulpakov, B.M., Nacalo Moskvy, în revista „Voprosy istorii”, 01/1997
Tiuneiaev, A.A., Moskva-certogi Mokosy, Moscova, 2011
Trubaciov, O.N., Etimologiceskij slovar’ slavjanskih jazykov. Praslavjanskij leksiceskij
fond, vol. 20, Ed. Nauka, Moscova, 1994
Vasmer, M., Etimologiceskij slovar’ russkogo jazyka, vol.2, Moscova, 1986
Zabelin, I.E., Istorija goroda Moskvy, Moscova, 1905.
48
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
MIHAI EMINESCU: „O FOTOGRAFIE ASTRALĂ”
Andra Bruciu COZLEAN
In 1869, Mihai Eminescu accepts for the first time that his picture be taken in Czech
photographer Jan Tomas’ studio, from Prague. This portrait becomes the official image of our
national poet, unanimously recognized throughout the years. This material recasts some of the
less known aspects of Mihai Eminescu’s life, for example the circumstances of his and his
parents’ visit to the capital of Bohemia, the poet’s endeavours during his first attempt to become
a student.
Keywords: Mihai Eminescu, Jan Tomas, Czech photographer, Carolina University, Prague
Pe locul actualului complex Koruna, situat în partea cea mai agitată a pieței
Wenceslas, se afla în jurul datei de 10 septembrie 1869, atelierul fotografului Jan
Tomas. Acestui artist-fotograf ceh îi datorăm bine-cunoscutul portret al lui Eminescu
tânăr, un Eminescu romantic, de o frumusețe demonică și senzuală, cu părul aranjat
schubertian, cu trăsături expresive stăpânite de o frunte înaltă, amintind în subsidiar de
chipul lui Toma Nour din Geniu pustiu.
Se pot doar presupune motivele care l-au determinat pe viitorul poet să-și facă
această fotografie devenită celebră. Tânărul de nouăsprezece ani sosise la Praga
împreună cu părinții și sora Aglaia pentru a se înscrie la prestigioasa Universitate
Carolină. El a venit aici cu trăsura călătorind „de la Botoșani până în gara Dornești și de
aici cu trenul prin Lemberg până la Praga”1, orașul împăratului-alchimist, Rudolph al II-
lea. Popasul praghez consemnat în numeroase rânduri de cercetători2 era prima încercare
a lui Eminescu de a deveni student.
Există toate motivele să credem că de la secretariatul aulicei universități i s-au
cerut aceste fotografii. Au fost executate șase fotografii, trei ovale și trei dreptunghiulare
1 Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-turism, București, 1978.
2 Despre episodul praghez din viața lui Mihai Eminescu există câteva studii scrise cu deosebită
sensibilitate: Un veac de nemurire, (2 vol, 1990-1991 de Victor Crăciun) și cel al romanistei
Libuse Valentova. La reception de l’oeuvre poetique de Mihai Eminescu en Boheme (1993),
Mihai Eminescu v Ceska kulture), în coloaborare cu Jiri Nasinec, Praga, 2000, Casandra Cristea,
Fotografiile lui Eminescu, „Observatorul de Constanța”, nr.34-35, 20 iunie, 2000
49
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
(tip carte poștală) purtând pe verso inscripțiile „J. TOMÂS fotograf”, iar dedesubt, în
cehă și germană „techn lucebik, St Vaclavske nam PRAZE, und techn Chemicker St.
Wenzels Platz in Prag. - 7-II”. Oportunitatea n-a fost scăpată nici de ceilalți membri ai
familiei care s-au imortalizat și ei în atelierul celebrului fotograf: „S-au fotografiat și
Gh. Eminovici într-o jachetă de sărbătoare și Raluca (mama poetului n.a.) împreună cu
Aglaia, îmbrăcată în rochie de tafta neagră și cu șal brodat pe cap. Aglaia purta cerceii
căminăresei și la gât cu alesida bunicii sale, Paraschiva Brihuiescu din Sarafinești. Mai
lipsește fotografia de grup a celor patru și cea lui Șerban care îi însoțește. Probabil,
durata destul de mare (cca o jumătate de oră) a procesului de fotografiere, ne-a lipsit și
de o fotografie de grup a Eminovicilor la Praga”. La durata procesului de fotografiere s-
au adaugat probabil și costurile pe care le implica un asemnea demers1. Îmbrăcat după
moda vremii în costum, cămașă albă și papion, Eminescu se lăsa fotografiat pentru
prima dată lăsând posterității imaginea sa de „luceafăr”. Reproducerea acestui portret
efecuat la Praga va da aceiași fiori de senzualitate lirică și peste ani:
Portretul despre care vorbim și pe care l-am văzut într-o escelentă reproducere dupa
original la d. A.C. Cuza2, ne dă impresiunea unui frumos tânăr, care dacă nu aduce
prea mult cu poetul de mai târziu arată deslușit caracterele fisionomice ale acestuia.
Ras la mustați și cu părul mare - reminiscențe ale vieții de actor - Eminescu ni se
înfățișează deja cu figura-i distinsă: cu capu-i cesarian remarcabil, cu fața de un
oval clasic, cu fruntea largă, netedă, nobilă, cu ochii luminoși, visători, cuminti, cu
gura expresivă, cu toate trăsăturile feții ca eșite din inspirația unui mare artist al
armoniei plastice3.
Eminescu poartă în fotografia originală un sacou de culoare gri-deschis și vestă
albă cu carouri mari, discrete, abia sesizabile. O adevarată „competiție” a speculațiilor s-
a născut în jurul tunicii lui Eminescu din primul său portret. În „România literară”,
București, nr. 51-52, 2007, a fost publicată o variantă, în care vesta poetului este de
aceeași culoare cu sacoul. Această nouă variantă, care apare în două forme: una
dreptunghiulară, în care portretul poetului ocupă întreaga suprafață a hârtiei fotografice,
ceea ce în mod obișnuit se numește „fotografie-bust”, și o alta, în care portretul este
înfățișat într-un medalion oval, aparține fotografului și pictorului ieșean Bernhard
Brand. Șerban Cioculescu este primul cercetător care a semnalat, în 1968, existența
„variantei cu vesta asortată”, așa cum o va numi chiar el, dar fără să se întrebe când și
cum a apărut; el se va mulțumi doar să menționeze că din acest portret eminescian „se
păstrează două variante, una cu vestă de culoare închisă, asortată cu haina, cealaltă de
1 Nicolae Iosub, Pe urmele lui Mihai Eminescu, XVII: Mihai Eminescu la Praga, „Luceafarul”,
Botoșani, 18 iulie 2010.
2 Alexandru C. Cuza era profesor de economie politică la Universitatea din Iași și academician
(1857-1947).
3 Ion Scurtu, Portretele lui Eminescu din „Calendarul Minervei”, Editura Institutului de Arte
Grafice și Editura Minerva, București, 1904.
50
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
culoare mai deschisă, cum va fi fost în realitate”, adică așa cum a fost proiectată de Jan
Tomas1. Comparând această fotografie cu cea originală, executată în Praga, publicată
pentru prima dată în volumul Scrisorilor Henriettei, constatăm atât asemănări până la
identificare, dacă ne referim la chipul poetului, cât și unele deosebiri, determinate,
poate, de aspectul comercial al fotografiilor realizate de Brand.
Astfel fotografia, de tip cabinet, realizată de Tomas are dimensiunile de 6 x 9 cm,
iar cea semnată de Brand, este ceva mai mare, de 6,5 x 10,5 cm. Fotograful praghez
a lucrat în sepia, o culoare ștearsă, fără contrast, în timp ce fotograful ieșean a lucrat
în alb-negru, păstrând întocmai proporțiile și fizionomia poetului, dar schimbând
culoarea vestei, pentru a obține un contrast mai mare. Aici albul imaculat al cămășii
este ca un blitz, în centrul imaginii, peste care se răsfață papionul, asortat la
culoarea hainei. La Tomas, portretul ocupă aproape întreaga suprafață de hârtie
fotografică, la Brand, portretul este mai mic, lăsând loc la baza lui, pentru inscripția
„M. Eminescu de 19 ani”. Umbra, la Tomas este discretă, din spatele capului spre
extremitățile fotografiei, iar la Brand, umbra este mai accentuată, apare ca o aureolă
în jurul capului. La Tomas, bustul se termină într-un degrade, până la baza hârtiei
fotografice, urcând în diagonală, în sus, încât umărul stâng este abia perceptibil, iar
la vestă se distinge doar nasturele de sus, în timp ce la Brand, portretul se termină
într-un semicerc pierdut în jos, cu umărul stâng bine conturat, iar la vestă se văd
foarte bine doi nasturi. Și, în sfârșit, originalul este semnat în dreapta, discret „J.
TOMÂS”, iar la variantă, alături de numele întreg al fotografului, apare și
localitatea: Jassy.
În plus, în ceea ce privește portretul de autor din fruntea romanului Geniu
pustiu, 1904, volum editat de Ion Scurtu și reeditat în 1907 și, respectiv, 1909, acesta
este încadrat într-un medalion oval păstrându-se și inscripția „M. Eminescu de 19 ani”.
De asemenea, spre deosebire de fotografia realizată de Brand și pe care o reproduce
identic, acum portretul este încadrat într-un medalion, iar de la nasturele de sus al vestei
coboară o linie albă ce poate fi interpretată ca fiind lanțul de la ceasul de buzunar al
poetului, amănunt ce lipsește în celelalte două „edițiuni”2 . Nu se știe cât timp a poposit
Eminescu și familia sa în capitala Boemiei. Unele surse menționează că ar fi vorba de
unsprezece zile. Cu referire la întâia fotografie a poetului și la răstimpul vizitei sale,
avem următoarele informații: „Tot atunci și tot acolo s-au fotografiat mama Raluca și
sora Aglae, pornite împreună cu căminarul Eminovici să-l petreacă pe Mihai și să se
preumble, ca niște fețe boierești ce erau, prin Evropa”. M. Eminescu a plecat apoi în
toamna anului 1869 spre Viena, împreună cu fratele său Gheorghe (lorgu), ofițerul, așa
cum l-a numit Caragiale, care pleca în Germania, la Berlin, și au poposit la Praga
1 Șerban Cioculescu, Eminesciana, București, Editura Minerva, 1985, p. 49.
2 Victor Macarie, Vesta lui Eminescu, „România literară”, București, nr. 51-52, 2007.
51
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
unsprezece zile, unde s-au fotografiat1. Se pare că părinții săi ar fi vrut să profite de
ocazie și să meargă la băi la Karoly Vary sau la Marianszke Lazne, celebre și astăzi
stațiuni „spa”. Cert este că demersurile de înscriere la Universitate au rămas nefinalizate.
O birocrație greoaie sau, poate, faptul că tânărul Eminescu nu avea diploma de absolvire
a studiilor gimnaziale a dus la imposibilitatea de a se înscrie și de a urma cursurile
Facultății de Filosofie ale acestei renumite Universități. Probabil că dezamăgirea
poetului a fost mare având în vedere că aici ar fi putut locui împreună cu fratele său
Șerban, înscris deja la Medicină, cheltuind astfel mai puțini bani și beneficiind de
bibliotecile unei Universități la fel de bine cotate ca cea din Viena, Berlin sau Paris. Pe
de altă parte, „dacă regulamentele i-ar fi permis-o, poate întreaga dezvoltare și viață a
poetului nostru ar fi avut alt curs”2. Într-adevăr, din toamna aceluiași an, îl regăsim pe
Eminescu la Universitatea din Viena ca „student extraordinar”, ausserördentlicher
Hörer, studiind și urmându-și vocația pentru care se născuse. Dorința lui Gh. Eminovici
de a-i asigura fiului său mijloacele necesare continuării studiilor va fi elogiată mai târziu
de Mihai Eminescu: „Căci oarecare nobleță de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și
el a vosit să-mi dea pentru abnegațiunea mea o satisfacere în înțelesul splendid
trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferta lui, căci
sunt o greutate nu pentru el, ci pentru familie” (ms. 2255, f. 311).
Azi e de notorietate faptul că, dintr-o regretabilă eroare, un eminescolog reputat
precum G. Călinescu a confundat ceea ce credea acesta a fi prima fotografie a poetului
la șaisprezece ani, cu cea a unui actor, Constantin Bălănescu. De altfel, în studiul său,
devenit clasic și existent în toate bibliografiile școlare, Viața lui Mihai Eminescu, nu
există nici o specificație referitoare la „episodul praghez”. Premiera o consemnează
așadar fotografia executată în atelierul lui Jan Tomas, fotograf despre care se știu puține
lucruri în arealul nostru cultural. Flash-ul său demiurgic a proiectat imaginea devenită
clasică în conștiința românilor a poetului național. Tomas era un artist și un vizionar. Se
spune că el adusese din America, de la Edison însuși, fonograful cu care a înregistrat
vocile multor artiști. Îmi dau seama ce efect răscolitor ar fi avut vocea lui Eminescu
înregistrată... De asemenea, el deținea tehnica retușării fotografiilor fiind, pentru acele
vremuri, un iscusit artist și un subtil dialectician al remake-urilor. Ce minuni ar fi făcut
având la îndemână modernele tehnici de procesare de tip photoshop!
De asemenea, deținea un „patent” semnat de însuși Frank Josef, împăratul
Austriei, dovedind că era un nume sonor în breasla artiștilor fotografi. Azi „patentul”
este expus la Muzeul Tehnic din cartierul Letenska. (Muzeul Tehnic, Kostelm 42, Praha
7, Letenske namesti). Clădirea cu numărul 842, unde era atelierul său fotografic, nu mai
există azi, locul ei fiind luat de robusta Koruna, construită în stil Art Deco. Surse istorice
spun că Jan Tomas a călătorit nu numai în America (de unde a adus fonograful), ci și în
Europa, locuind chiar pentru o perioadă de timp, în România.
1 V. Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura
Academiei R.P.R., 1962.
2 Victor Crăciun, Ei l-au văzut pe Eminescu, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989.
52
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Chipul lui Eminescu l-a luat din semi-profil, cu pivirea scrutând zările... E o
fotografie ce avea să devină emblema marelui poet, un portret care va intra în istorie...
Din joncțiunea unui Eminescu de o frumsețe demonică și vizionarismul unui artist
fotograf, un portretist de un mare rafinament, s-a născut această imagine care va
reprezenta peste ani chipul oficial al poetului. În 1869, Jan Tomas avea douăzeci și opt
de ani.
Din cele șase fotografii executate atunci, trei în format oval, azi se mai păstrează
în colecția Bibliotecii Academiei Române (Serv. Stampe) doar cea dăruită în 1872
Veronicăi Micle. Această fotografie realizată la Praga, și pe care în mod sigur chiar și
Eminescu o îndrăgea, este cea care i-a inspirat poetei cunoscutele versuri:
Privindu-și fața de farmec plină, [...]
Și acum mă-ntreb: simțirea adâncă
Cum de se naște pentru un portret?
Căci nu-i văzusem ochii tăi încă,
Știam atâta: că ești poet. (La portretul unui poet)
Dincolo de „spadele literare sau romanțioase încrucișate peste mormântul ei de
la Văratec”1, cele două fotografii, cea a lui Eminescu tânăr și cel vienez, al Veronicăi
Micle, se vor suprapune mereu în imaginarul nostru, așa cum se suprapun ca evidențe
data nașterii și a morții lor.
Ocaziile în care poetul s-a fotografiat au fost extrem de rare. Lăsându-se „pozat”
din obligație sau de „hatârul” cuiva2 , considerându-se „amăgit ca un copil” când
fotograful „l-a scos în imagine numai pe dânsul”, Eminescu manifesta o reticența
instinctivă în fața flash-ului, despre fiecare fotografie zicând că e „ultima”. Se cunosc
doar patru portrete, incontestabile, care consacră, peste veacuri, imaginea poetului
național. Întâmplarea face ca și cel de-al doilea portret al lui Mihai Eminescu, prezentat
de Titu Maiorescu într-un celebru medalion împreună cu portretele membrilor asociației
culturale „Junimea”, să fie realizat tot de un ceh, Franz Duschek (1841-1912)3.
Fotograful era stabilit la București, unde își avea și atelierul, pe strada Franklin. Iată
felul savuros pentru noi, cei de astăzi, în care acesta făcea reclamă îndeletnicirii sale
zilnice : „Îmi permit a face onorabilul public atent că posițiunea favorabilă a actualului
meu atelier îmi permite de aici înainte a efectua în modul cel mai bun recepțiuni
fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, și, prin urmare, sînt în plăcuta
posițiune a asigura că voi putea satisface orice justă acceptare a unui public ce-mi va
1 Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest, Editura Eminescu, București, 1986.
2 Cf. Henriette și Mihail Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia, Editura
Librăriei Frații Șaraga, Iași, 1893. Sora poetului spune că poetul s-ar fi lăsat fotografiat de
„hatârul” Veronicăi, lucru greu de crezut, întrucât la vârsta de nouăsprezece ani nu o cunoscuse
încă.
3 V. Cine a fost fotograful lui Eminescu? „Historia”, nr. 129, septembrie-octombrie 2012.
53
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
visita atelierul”. Acest portret al lui Eminescu a fost inclus ulterior în ediția princeps a
volumului său de Poesii, precum și în revista „Familia”. Se pare că cel care l-a însoțit pe
Eminescu în atelierul unde se fotografia toată „protipendada” bucureșteană a fost însuși
Titu Maiorescu; el a dat lămuriri suplimentare artistului-fotograf dorind, probabil, ca
tabloul Junimii să se bucure de o execuție grafică foarte bună. De asemenea, se știe că
onorariul pretins de respectivul ceh împământenit în balcanicul București era foarte
piperat. O fotografie de acest gen costa aproximativ doi lei, preț destul de mare, dacă ne
gândim că un volum din ediția princeps de Poesii a poetului se ridica la cinci lei. Slavici
și Eminescu au cerut bani de la Negruzzi „pentru a se posa...lucrul e pe cât se poate
lămurit: bani și iară bani”1.
Cel de-al doilea portret, „cel mai vrednic de nemuritorul nume al lui Eminescu
[...] datează din epoca maturității poetului când personalitatea sa extraordinară ajunsese
a se manifesta în toată strălucirea și toata vigoarea ei: și-n literatură, și-n viața publică.
Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care a fost, pe cât soarta și mediul l-au iertat
să fie, mai mult ca oricând al său propriu, ori, mai bine zis, al geniului său” (Ion Scurtu).
În mod eronat, Calendarul Minervei a alăturat fotografia făcută de Duschek în intervalul
1880-1883 (când Eminescu avea treizeci-treizeci și trei de ani) și poezia inspirată de
primul portret al poetului de la Praga, din 1869, când poetul avea nouăsprezece ani.
Doua fotografii celebre, doi artiști fotografi cehi... Ambele imagini au rămas în
istorie confundându-se cu întregul univers liric și filosofic al marelui poet. Prima însă,
cea realizată la Praga, „o fotografie astrală” cum o va numi Călinescu și multiplicată în
milioane de exemplare va consacra imaginea unui Eminescu aproape sculptural, acel
Eminescu pe care îl cunosc și îl iubesc azi toți românii.
1 Scrisoare a lui Ioan Slavici către Negruzzi, București, 20 decembrie, 1887.
54
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
APELATIVE CARE DESEMNEAZĂ GRADE DE RUDENIE,
PREZENTE ÎN ANTROPONIMIA ȘI TOPONIMIA ACTUALĂ
Iustina BURCI
Family relationships are an important aspect in the organization and structure of the traditional
societies, they being seen as a network of social relations that govern the life of a particular
group. The terminology of kinship also represents a very important lexical field, especially in
expressing the lineage in the period prior to institutionalization of the surname. In this paper, we
will see to what extent these terms are still preserved today in the current anthroponomy and
toponymy.
Keywords: family relationships, anthroponomy, toponymy, transfer, frequency.
Între numele comune și numele proprii nu se pot trasa granițe stricte. Cele două
se întrepătrund, se completează și se îmbogățesc reciproc, „în plan cantitativ și
calitativ”1, în virtutea faptului că, „limba nu creează de obicei cuvinte noi din combinări
noi de sunete, ci se folosește de materialul existent pentru a da o nouă numire...”2.
Astfel, se stabilește între ele un dublu circuit, în interiorul căruia, cel puțin teoretic, toate
apelativele au șansa de a deveni - prin intermediul poreclei și al supranumelui, în
antroponimie, ori asocierilor metaforice și transferului onimic, în toponimie - nume
proprii, în timp ce, unele dintre acestea din urmă pot re/intra în clasa numelor comune,
odată cu larga popularitate, câștigată dintr-un motiv sau altul, de către purtătorul3 lor
(indiferent dacă este vorba despre o persoană sau despre un loc).
1 Anatol Eremia, Dicționar explicativ și etimologic de termeni geografici, Chișinău, Știința,
2006, p. 10.
2 D. Pușchilă, Observațiuni cu privire la terminologia geografică populară și la toponime, în
„Anuar de geografie și antropogeografie”, București, 1910, p. 159.
3 Iată câteva exemple: barem - François-Bertrand Barrême (1640-1703), matematician francez;
bogomil (adept al bogomilismului) - Bogomil, preot bulgar; cafea - cf. n. pr. Kaffa, regiune din
Etiopia, patria arborelui de cafea; caolin - cf. n. pr. Kao-Ling, munte din China de unde se
extrăgea caolinul; coniac - cf. n. pr. Cognac, oraș în Franța; eolian - cf. n. pr. Eol, fiul lui
Hipotes și al Arnei, zeul vânturilor în mitologia greco-romană; gauss - cf. n. pr. Karl Friedrich
55
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
În articolul de față, ne propunem să urmărim trecerea unor apelative în categoria
numelor proprii. Ținând cont de faptul că familia reprezintă nucleul de bază în orice
societate și că „o seamă de nume de înrudire mai apropiată se întrebuințau la români în
timpurile vechi ca nume de persoană”1, ne vom opri tocmai asupra acestei clase lexicale,
a termenilor de înrudire, urmărind în special care dintre aceștia mai sunt întâlniți astăzi
în antroponimie și în toponimie, și cât de frecvenți sunt.
În general, sociologii și, în ultimele decenii, tot mai frecvent, antropologii au
analizat rudenia din perspectivă socială2 ; ea este privită ca un ansamblu de relații de
filiație, de alianță, ori spirituale3 (înglobând atât biologicul, cât și socialul4), ca
modalitatea „de a reglementa viața grupului, de a instaura o anumită ordine, de a impune
anumite prescripții și interdicții consacrate prin uz, prin practici rituale și prin cutume a
căror respectare este obligatorie pentru toți membrii grupului, comportările deviante,
neconforme cu norma, fiind sancționate de către colectivitate”5 .
În orice societate6 există, firesc, și o terminologie a rudeniei, alcătuită dintr-un
ansamblu de apelative, prin intermediul cărora membrii unui grup familial sunt
clasificați „în diferite categorii logic și practic solidare unele cu celelalte”7. Rolul
Gauss (1777-1855), matematician, fizician, astronom german etc. (vezi Radu Mușat, Nume
proprii, nume comune. Dicționar de antonomază, Iași, Polirom, 2006).
1 N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București,
Imprimeria Națională, 1933, p. 151.
2 Claude Lévi-Strauss vorbea despre „atomul de înrudire” - cea mai simplă unitate socială
structural-funcțională,	unibuc.ro/.../index.php?...%20Rudenia%20spirituala%20din%20nasi
(accesat la 15.11.2012).
3 Există, în literatura de specialitate, o serie de clasificări ale rudeniei, aceleași în fond, dar
denumite în funcție de perspectiva autorilor asupra lor: înrudirea de sânge, de lapte, spirituală
(Pierre Bonte și Michel Izard, Dicționarul de etnologie și antropologie, Iași, Editura Polirom,
1999); rudenie prin filiație, prin alianță, prin alegere (Nicolae Constantinescu, vezi infra); rudenie
de filiație, de alianță, de germanitate (Constantin Bărbulescu, vezi infra); rudenie naturală,
socială, sacră (unibuc.ro/.../index.php?...%20Rudenia%20spirituala%20din%20nasi) (accesat la
15.11.2012); rudenia de sânge în linie dreaptă, rudenia de sânge în linie colaterală, rudenia prin
încuscrire, rudenia convențională (Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română,
București, Editura Academiei RSR, 1966) etc.
4 Vezi Constantin Bărbulescu, Universul înrudirii. Între istorie și antropologie, Cluj-Napoca,
[f.e.], 2000, p. 20.
5 Nicolae Constantinescu, Etnologia și folclorul relațiilor de rudenie, București, Editura Univers,
2000, p. 32-33.
6 După Émil Benveniste, termenii care desemnează relații de rudenie dintr-o limbă nu pot fi
priviți și cercetați separat, ei trebuie văzuți ca un întreg care ilustrează mentalitățile ce stau la
baza instituției familiale la un popor sau altul (Florica Berechet, Concepția lui Émil Benveniste
asupra numelor de rudenie indo-europene, http://ebooks.
unibuc.ro/filologie/cunita/3-CONCEPTIA%20LUI%20EMILE%20BENVENISTE.pdf) (accesat
la 23.11.2012).
7 Bărbulescu, op. cit., p. 21.
56
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
acestor apelative a fost cu atât mai important în perioada în care, neexistând, încă, un
patronim instituționalizat, era necesară evidențierea legăturii directe a unui individ cu
predecesorul sau colateralii săi, mai ales în situația în care primul avea cotă-parte la o
moștenire, sau era fie cumpărător, fie vânzător al unei proprietăți.
Referindu-ne strict la societatea noastră, documentele de arhivă, și în special
catagrafiile1 (din care am extras și noi următoarele exemple), ne oferă un număr foarte
mare de antroponime, în care filiația este exprimată analitic, conștiința apartenenței la o
anumită familie - în lipsa numelui de familie - impunând acest tip de denominație.
Astfel, o persoană se va raporta mereu la întreținătorul casei/ deținătorul proprietății,
putând fi mama (Anița mama Vântului), tatăl (Roman tată vătămanului; Ion tată popei
etc.), feciorul (Săbieriul fecior Tomii), fata (Mariia fată Haritonii), fratele (Grigori frate
lui Moisă), sora (Anița soră vornicului, Lupa soră Drumii), nepotul (Ștefan nepot lui
Frunzete, Vasile nepot Jalbă, Dumitru nepot Putredului, Gheorghe nepot vornicului
etc.), cumnatul (Simeon cumnat Petricăi, Pricopi cumnat Mândrului, Ursul cumnat
vătămanului, Tudosii cumnat moldoveanului etc.), nora (Marie noră rotarului), socrul
(Sâmion socru lui Condurachi, Nicolae socru lui Stoian, Ion socru rotarului etc.), vărul
(Ștefan văr lui Gheorghiță, Lupul văr Predii, Ilie văr Lazor etc.), unchiul (Ion unchi lui
Alecse) acestuia.
Cele mai frecvente situații întâlnite sunt acelea în care X este fiul, fratele sau
socrul lui Y, apelativele utilizate fiind însă de origine slavă2: sin (fiu): Miron sin
Oprișan, Marcu sin Velciu, Matei sin Fedco, Mihai sin Vlaicu, Gavril sin Neculai, Ghiță
sin Dinu Corbeică, Vasile Furiș sin Marin Sârbu, Ion Deveselu sin Ion Grozavu, Marin
Arnăutu sin Firu; brat (frate): Lupul brat Neculai, Apostol brat Mardarie, Andrei brat
Dumitrașcu, Ștefan brat Anghel, Șerban brat Albul, Stancu brat Anton Cărare, Gligore
brat Neculai Arion, Simion brat dascălul, Ion brat pescar; zet (socru): Lupu zet Răuțu,
Luchian zet Irimia, Ștefan zet Nisip, Constantin zet Ursul, Lupașcu zet Dumitrașcu, Ivan
zet pânzariul, Neagul zet baciul, Ion Didă zet Chițu.
Treptat, formula de denominație s-a simplificat, sistemul antroponimic
românesc selectând doar acele structuri3 care îi ofereau concizie și concretețe. Fiind
simțită ca incomodă prin formă, în special în situația utilizării numelui personal în actele
oficiale, formula denominativă analitică a ieșit din uz în primele decenii ale secolului al
XX-lea. Însă, unii dintre termenii cu ajutorul cărora se exprimase filiația până acum au
1 Monografia județului Dolj. Catagrafia din 1831, în „Oltenia. Documente. Cercetări. Culegeri”,
Craiova, 1944; Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I-II, Recensămintele populației
Moldovei din anii 1772-1773 și 1774, Academia de Științe a Republicii Moldovenești, Institutul
de Istorie, Editura Știința, Chișinău, 1975.
2 Prezența, pe primul loc, a cuvintelor sin, brat, zet - înaintea corespondentelor lor românești - în
formula de denominație analitică, a fost impusă, pe de o parte, de către sistemul administrativ
existent la acea dată, iar pe de alta, s-a datorat sensului cu nimic diferit de cel al termenilor
autohtoni.
3 În special sufixate.
57
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
continuat să fie activi, trecând din clasa numelor comune în cea a numelor proprii și
devenind, ei înșiși, patronime: Bratu - 21.1951, Fata - 72, Fecioru - 1.274, Fiica - 6,
Fiu - 127, Frate - 100, Nepotu - 143, Nora - 3, Sin - 1.171, Sora - 2.903, Zet - 569.
Alături de aceștia, apar astăzi ca nume de familie și alte apelative din
nomenclatura termenilor de rudenie:
Baba - 4.285/Babă - 900, Babac - 18/Babacu - 25, Babciuc - 56, Babei - 582,
Babeș - 144, Babete - 7, Babici - 692, Babii - 709, Babo - 72, Babușca -
23/Babușcă - 223/Băbușcă - 69, Babuța - 67 /Băbuța - 107/Băbuță - 469,
Băbeanu - 176, Băbiceanu - 57; Bade - 120, Badea - 44.192, Badia - 66, Bădeanu
- 131, Bădicel - 80, Badii - 104, Bădic - 243, Bădica - 497/Bădică - 1.456,
Bădicu - 463, Bădița - 397; Barbat - 261/Bărbat - 1.195, Barbatescu - 42,
Barbatu - 22/Bărbatu - 113, Bărbățel - 24,; Baitan - 140/Baitanu - 71, Băeat -
21/Băeatu - 20, Băetan - 20/Băetanu - 18, Băetu - 669, Băețașu - 16, Băețel -
153, Băețelu - 364, Băiat - 17/Băiatu - 123, Băiețelu - 8; Bătrânelu - 4, Bătrânica
- 13, Bătrânoiu, Bătrân - 29/Bătrânu - 139; Brăteanu - 131, Brătean - 24,
Brătescu - 257, Brătilă - 136, Brătoi - 79, Brătoiu - 28, Bratosin - 2.731, Brătucu
- 41, Brătuleanu - 164, Brătulescu - 242; Buna - 991, Bunel - 73, Buni - 55,
Bunica - 368/Bunică - 253, Bunicelu - 62, Bunu - 394, Bunicu - 6; Copil -
1.516/Copilu - 400/ Copilul - 6, Copilaș - 70, Copiluș - 18; Dada - 70, Dadi - 72;
Fătuloiu; Fecioru; Fetic - 210, Fetica; Finu - 47; Flăcău; Fratea - 179, Frăteanu
- 24, Frătescu - 25, Frătian - 19/Frătianu - 6, Frătica - 165, Frăticiu - 7, Frățilă
- 1.018, Fratu - 144, Frătuțu, Frățiloiu; Geamăn - 144, Geamănă, Geamănu,
Gemene - 227; Leica - 547, Lelea; Maica - 34, Maicei - 9, Maicu - 13; Mătușa,
Mătușoiu; Mezin - 436/Mezinu - 53; Moș - 371, Moșii - 5, Moșu - 172, Moșuleț -
58, Moșulică - 41; Moșineguțu - 17/Moșneguțu - 217, Moșneaga - 28, Moșneagu
- 350/Moșniagu - 43, Moșneguță - 1; Mumoiu; Neamu; Neică, Nenea - 95, Nenica
- 141, Nenicu - 41; Nunu - 398; Pruncu - 214; Tata, Tatu - 6.191, Tăicuțu,
Tătucu, Tuțu; Tușa; Țață; Uncheșel - 11; Vădan - 210, Vădana - 401; Văduva -
2.496; Văru.
Sunt atât nume simple (Baba, Bade, Copil, Moș etc.), derivate2 (progresiv -
Băbuța, Babeș, Băbiceanu, Băetanu, Băiețelu, Brătulescu, Brăteanu, Copilaș, Frătescu,
Frățilă, Moșulică, Uncheșel etc., sau regresiv - Bădic, Domniț, Fetic etc.), cât și
1 Cifrele reprezintă numărul de purtători al fiecărui nume. Ele au fost extrase din Baza de date
antroponimice, realizată de către prof. univ. dr. Gh. Bolocan, la nivelul anului 1996, la
Universitatea din Craiova, Laboratorul de Onomastică, din care s-a și publicat un prim volum:
Dicționar de frecvență a numelor de familie din România (DFNFR) (A-B), Craiova, Editura
Universitaria, 2003 (red. resp. T. Oancă) (din păcate, această bază de date nu s-a păstrat decât
parțial, și, din această cauză, nu putem menționa frecvențele în cazul tuturor numelor pe care le
vom menționa).
2 Derivarea s-a produs fie la nivelul limbii comune (Băiețelu, Copilaș, Moșuleț etc.), fie la nivelul
antroponimiei (Babeș, Băbiceanu, Brătulescu, Brăteanu, Frătescu etc.).
58
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
compuse (Brăteanu-Ungureanu - 1, Nepotpopii - 1, Nepotul-Popei - 2, Zet-Ciobotaru -
1, Zet-Ciubotaru - 5, Copii-Mulți - 4, Copiimulți - 4, Fecioru-Morariu - 7, Fecioru-
Moraru - 4, Moșii-Asăvoaie - 1, Moșneagu-Vlad - 2, Văduva-Pricop - 2), intrate,
inițial, prin intermediul poreclei și al supranumelui în antroponimie, loc în care, mai
apoi, unele dintre ele și-au construit o „familie” proprie, prin derivări productive (vezi
Brat, Frate) și compunere. Frecvența apariției numelor din această categorie - a
gradelor de rudenie - nu este una foarte mare, comparativ cu aceea a altor nume (câteva
au peste 1.000 de purtători - Bădică, Bărbat, Bratu, Copil, Fecioru, Frățilă, Sin, Sora,
Văduva etc., altele sub 10 - Babete, Băiețelu, Bătrânelu, Bunicu, Frăticiu, Moșneguță
etc.), dar sunt răspândite pe cuprinsul întregii țări, dovadă a importanței relațiilor de
rudenie în viața și sistemul de valori al familiei tradiționale.
Atât macrotoponimia, cât mai ales microtoponimia înregistrează și ele un număr
relativ mare1 de nume care au la bază termeni de rudenie. Prin transfer, de la antroponim
către toponim, dar și prin metaforă2, ei se regăsesc, de asemenea, în denumirile unor
locuri de pe cuprinsul întregii țări. Din economie de spațiu, în paginile articolului de față
ne-am rezumat doar la toponime din Oltenia3 și Muntenia:
Baba:
a)	simple: Baba [moșie s.c. Berevoiești-Ag; sat, deal, pârâu c. Topliceni-Bz; sat, moșie
c. Clejani-Gr; vâlcea s. Cornățelu c. Poboru-Ot; loc s.c. Salcia-Ph; sat c. Răsuceni-Tr]; Babe [loc
s. Valea Mare c. Priboieni-Ag; munte c. Moroieni-Db; loc c. Potlogi-Db; munte, stână-Db, Ph;
sat c. Clejani-Gr];
b)	compuse: Baba Ana4 [câmpie, ogor c. Nicolae Bălcescu-Cl; pădure s.c. Șoldanu-Cl;
sat c. Vasilați-Cl; vale, podgorie s.c. Vlad Țepeș-Cl; sat c. Baba Ana-Ph; comună-Ph; plai or.
Slănic-Ph]; Baba Catina [izlaz s. Pietriceaua c. Brebu-Ph]; Baba Chira [colină s.c. Calvini-Bz];
Baba Floarea [deal s. Curăturile or. Băile Govora-Vl]; Baba Ioana [ogaș s. Gârbovățu de Jos c.
Căzănești-Mh]; Baba Lupa [fântână or. Calafat-Dj]; Baba Nedela [baltă s. Tunarii Vechi c.
1 Dacă ținem cont de faptul că un singur nume poate fi atribuit mai multor forme de relief.
2 Nu toate toponimele cu denumirea Baba, de exemplu, provin de la antroponimul Baba. Ele
trebuie analizate de la caz la caz. Astfel, Baba - loc în s.c. Cuca-Ag sau loc în s.c. Starchiojd-Ph,
provine de la babă „piatră mare îngropată în pământ, de forma unei ciuperci” (vezi DTRM, vol.
I, litera B). La fel și toponimele în a căror denumire apare apelativul geamăn/a, care au sensul
„loc înalt care separă izvorul a două ape”.
3 Materialul a fost extras din Dicționarul toponimic al României. Oltenia (DTRO) (red. resp. Gh.
Bolocan), Craiova, Editura Universitaria, vol. I/1993 și urm.; Dicționarul toponimic al României.
Muntenia (DTRM) (red. resp. Nicolae Saramandu), București, Editura Academiei Române, vol. I
(A-B) - vol. IV (L-M).
4 Unele denumiri cu Baba sunt masculine: Baba Ivan - pădure s. Valea Lupului c. Pătârlagele-
Bz; Baba Sima loc s. Vâlcele c. Colceag-Ph; denumiri ca Baba Ana, Baba Catina, Baba Chira,
Baba Dobra, Baba Ghișa, Baba Ilinca, Baba Neacșa, Baba Rada etc. pot fi tratate și ca nume de
bărbați. Iată câteva exemple, în care cel de-al doilea element este un nume de genul masculin:
Baba Andone, Baba Crainic, Baba Dinu, Baba Diță, Baba Filimon, Baba Ilie etc. (DTRM, vol.
1, vezi Baba Zamfira).
59
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Poiana Mare-Dj]; Baba Neta [loc s. Mierea c. Crușeț-Gj; s.c. Bistreț (Dj)]; Baba Rada [loc, deal
s. Zăval c. Gighera-Dj; loc s.c. Dragoslavele-Ag; livadă s.c. Voinești-Db]; Baba Zamfira [colină
s.c Mihăilești-Bz]; Fântâna Baba Lupa [or. Calafat-Dj]; Fântâna lu Baba Ileana [s. Plăviceni c.
Scărișoara-Ot]; Babele la Sfat [stâncă s. Cheia c. Măneciu-Db] etc.;
Bade: derivate: Bădica [loc s. Vineți c. Spineni-Ot]; Bădicu [moșie, izvor c. Mânzălești-
Gr];
Bărbat: derivate: Bărbățoiu [pârâu s. Cârstănești c. Oteșani-Vl];
Bătrân: Bătrânu [sat c. Cernătești-Dj; viroagă s. Cornu c. Orodel-Dj; deal s. Drăgotești-
Gj];
Brat1:
a)	simple: Bratu [pisc s. Brătuia c. Dănești-Gj; tarla s. Greci c. Osica de Sus-Ot; deal s.
Streminoasa c. Crețeni-Vl; loc s. Zlătărei or. Drăgășani-Vl];
b)	derivate: Bratcu [deal, ogaș s.c. Brabova-Dj; pârâu s. Pleșa c. Bumbești-Jiu-Gj; pârâu
s. Pertești c. Roșiile-Vl; vale s. Părăușani c. Livezile-Vl; deal s.c. Roșiile-Vl; pădure s. Turburea
c. Grădiștea-Vl]; Brateșu [deal s. Cărpiniș c. Crasna-Gj; sat c. Bala-Mh; deal s. Brateș c. Bala-
Mh; pârâu s. Busești c. Isverna-Mh];
c)	compuse: Bratosin [deal s. Nadanova c. Isverna-Mh; luncă, vale, ogaș s. Busești c.
Isverna-Mh; pădure c. Cernișoara-Vl; vale s. Groși c. Cernișoara-Vl]; Fântâna lui Brat Paterău
[fântână s. Pleșa c. Bumbești-Jiu-Gj]; Balta lu Bratu [s.c. Negrași-Ag]; Balta lu Ilie Bratu [s.
Mozacu c. Negrași-Ag]; Balta Brateșu [or. Făurei-Br]; Bratcu Mare [pârâu s. Rățălești c. Roșiile-
Vl]; Bratcu Mic [pârâu s. Rățălești c. Roșiile-Vl]; Brateșu Mare [deal s. Bala de Sus c. Bala-Mh];
Brateșu Mic [deal s. Bala de Sus c. Bala-Mh]
Buna: Abuna [sat-Db];
Bunică: Bunica [loc s.c. Apele Vii-Dj];
Copil: Copilu [lac s.c. Mârșani-Dj];
Cumătră: Cumătra [vale s. Studina c. Șovarna-Mh; câmpie s.c. Ilovăț-Mh];
Dadă:
a)	simple: Dada [parte de sat s. Românești c. Potlogi-Db];
b)	compuse: Apa Dadii [pârâu s. Hulubești-Db];
Dadaia:
a)	simple: Dadaia [vale s.c. Dragomirești-Db];
b)	compuse: Dădaia-Vale [s. Leicești c. Costești-Ag];
Daică: Daica [coastă de deal c. Căzănești-Mh; pădure s. Ilovu c. Căzănești-Mh; vale s.
Priboiești c. Husnicioara-Mh; sat-Vl];
Doică: Doica [munte, izvor s.c. Moroieni-Db; cătun s. Hodivoaia c. Putineiu-Gr];
Fata:
a)	simple: Fata [sat c. Vedea-Ot; comună-Ag; pârâu, deal, vale s. Fata c. Vedea-Ag; sat
c. Verguleasa-Ot]; Fetele [cătun sc. Blejești-Tr];
b)	derivate: Fetica [vâlcea s.c. Păulești m. Ploiești-Ph]; Feticu [vale or. Sinaia, s. Teșila
c. Valea Doftanei-Ph]; Fetoiu [loc s. Șerbănești c. Sălătrucel-Vl];
1 Despre toponimele care au la bază antroponimul Brat, Stelian Dumistrăcel, în Sate dispărute -
sate amenințate, Iași, Institutul European, 1995, p. 74, spunea că „au rămas Brătulești sau
Brătești, dar au fost înlăturate cele de tipul Brăteni și Brătieni (evocatoare ale numelui de familie
Brătianu!)”.
60
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
b)	compuse: Fata de Jos [sat c. Vedea-Ag]; Fata de Sus [sat c. Vedea-Ag]; Adunații de
la Fata de Sus [sat c. Vedea-Ag]; Fata Mare [pârâu s. Râjlețu Govora c. Uda-Ag]; Fata
Moștenească [moșie s. Râjlețu Govora c. Uda-Ag]; Balta Fetii [s.c. Ulmi-Db];
Fătu:
a)	simple: Fătu [pârâu-Gj; izlaz s. Popești c. Golești-Vl];
b)	derivate: Fătuțu [culme de deal s. Strâmba Jiu c. Turceni-Gj]; Fătulești [munte sc.
Calvini-Bz];
c)	compuse: Fătu-Bârsoi [gârlă s. Casa Verde c. Olanu-Vl];
Fecioru: compuse: Colnicu Feciorului [loc s.c. Vernești-Bz]; Dealu Feciorului [s.
Dragodănești c. Cândești-Db];
Fetița:
a)	derivate: Fetița [pârâu s. Vaidei s. Vălari c. Stănești-Gj; pârâu s. Râjlețu-Govora c.
Uda-Ag];
b)	compuse: Dealu Fetiței [s. Dincani c. Vedea-Ag];
Frate:
a)	simple: Frate [deal s. Vălari c. Stănești-Gj; pichet de graniță, vale-Ag]; Frați [sat c.
Șotrile (Ph)];
b)	derivate: Frătești [sat c. Lelești-Gj; moșie, apă s. Frătești c. Lelești-Gj; sat c. Albota-
Ag; sat, moșie, stație de cale ferată c. Frătești-Gr; comună-Gr]; Frătuțu [pădure s. Raci c.
Negomir-Gj; deal s. Nucetu c. Negomir-Gj; deal s. Strâmba-Jiu c. Turceni-Gj; Frățeni [pârâu s.
Tălpaș c. Fărcaș-Dj]; Frăția [pârâu-Vl, Dj, Ot]; Frățila [sat c. Bulzești-Dj; braț al Dunării s.c.
Borcea-Cl]; Frătilă [pârâu-Dj; parte de sat, pădure s. Lupoaia c. Stejari-Gj; deal s. Pătârlagele c.
Bâlvănești-Mh; pârâu, pădure s. Pârâieni c. Livezi-Gj]; Frătilești [moșie s. Sohodol c. Tismana-
Gj]; Frătici [sat c. Vedea-Ag]; Frățicani [moșie or. Boldești-Scăieni-Ph]; Frățilă [pădure s.c.
Borcea-Cl]; Frățileasca [moșie s. Frățilești c. Săveni-Il]; Frățilești [sat c. Săveni-Il; comună-Il];
c)	compuse: Daia-Frătești [deal s. Daia-Gr]; Copaciu cu Doispreceze Frați [loc s.c.
Mănești-Db]; Crucea lui Frătică [s.c. Padina-Bz]; Frații Brezeni [moșie s. Vintileanca c.
Săhăteni-Bz]; Frații Chirculești [sat c. Costești-Bz]; Grădina lui Gheorghe Frățilescu [loc s.
Sohodol c. Tismana-Gj]; Doi Frați [loc m. București];
Gemeni:
a)	simple: Geamăna [pârâu s. Zăicoiu c. Dănciulești-Gj; loc s. Jirov c. Corcova-Mh;
deal s. Streminoasa c. Crețeni-Vl; pârâu, pădure c. Crețeni-Vl; pârâu, afluent al Cernei; pârâu,
pădure, loc c. Lădești-Vl; parte de sat s. Sărulești c. Lăpușata-Vl; sat-Vl; pârâu c. Lăpușata-Vl;
vale s.c. Măldărești-Vl; pârâu, deal, pădure c. Roșiile-Vl]; Geamănu [munte, pârâu s. Gureni s.
Peștișani c. Peștișani-Gj; pădure s.c. Peștișani-Gj; deal s. Murgești c. Turceni-Gj; pârâu or.
Țicleni-Gj; Gemene [loc s.c. Bârca-Dj; deal-Mh]; Gemenele [munte s.c. Peștișani-Gj; loc s.
Crivina c. Burila Mare-Mh; măguri s. Grădinile c. Studina-Ot]; Gemeni [sat c. Dârvari-Mh;
comună-Mh];
b)	derivate: Gemenești [parte de sat s. Vețelu c. Copăceni-Vl];
Ginere: Ginerica [sat c. Nicolae Bălcescu-Vl];
Maica: Coasta Maicii [s. Bărăști c. Cicănești-Ag]; Maice [moșie s.c. Brănești-Gj];
Mătușa:
a)	simple: Mătușa [pârâu s. Săpunari c. Morărești-Ag; vale s. Frățila c. Bulzești-Dj; vale
s.c. Șușani, s. Gănțulei s. Lungești s. Stănești c. Lungești-Vl]; Mătușile [poiană s. Oiești c.
61
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Corbeni-Ag];
b)	derivate: Mătușica [pădure s. Butoiu de Sus c. Hulubești-Db]; Mătuș [pădure s.
Vălari c. Stănești-Gj]; Mătușoaia [deal s.c. Melinești-Dj];
c)	compuse: Coada Mătușii [pârâu s. Săpunari c. Morărești-Ag]; Cracii Mătușii [loc s.
Săpunari c. Morărești-Ag]; Dealu Mătușilor [s. Bădislava c. Tigaieni-Ag]; Izvoru Mătușii [s.c.
Sălcuța-Dj]; Râpa Mătușii [s.c. Frâncești, s.c. Roșiile-Vl]; Mătușa Sora [baltă s.c. Mogoșani-
Db]; Balta Mătușii [or. Novaci, s.c. Țânțăreni-Gj; s. Urși c. Popești-Vl]; Mătușa Ana [loc s.
Mosoroasa c. Băile Olănești-Vl]; Mătușana [loc s.c. Brănești, s.c. Ionești-Gj]; Mătușa Anca
[teren arabil s. Olănești or. Băile Olănești-Vl]; Mătușa Ioana [fântână s. Gvardinița c. Bălăcița-
Mh];
Mireasă: Mireasa [loc s.c. Pârscov-Bz];
Moașa:
a)	simple: Moașa [răscruce de drumuri s. Ionești c. Sâmburești-Ot; munte, pădure s.
Homorâciu c. Izvoarele-Ph; munte s. Cheia c. Măneciu-Ph; s.c. Teșila-Ph; loc s.c. Suhaia-Tr];
b)	compuse: Coasta Moașii [s. Ionicești c. Sâmburești-Ot];
Moș1:
a)	simple: Moșu [târlă s. Lupșanu-Il];
b)	compuse: Moș Miuță [poiană s. Comănești c. Bala-Mh]; Moșandru [sat-Mh]; Dealu
Moșului [s. Vârloveni c. Cormeana-Ag]; Dealu lu Moș Miai [s. Mirău c. Stoienești-If]; Dealu lu
Moș Oprea [s. Uzunu c. Călugăreni-If]; Dealu lu Moș Sfetcu [s. Poiana c. Ciuperceni-Tr]; Dudu
lu Moș Gheorghe [loc s. Voivoda c. Furculești-Tr];
Moșneag: Moșneagu [deal s.c. Vasilați-Cl]; Moșnegi [poiană s. Nehoiaș c. Nehoiu-Bz];
Muiere: Muiere [deal-Dj, Vl]; Muierea [pârâu s. Bârzești c. Hârtiești-Ag; munte c.
Lopătari-Bz; sat pb. s. Bodăieștii de Sus c. Melinești-Dj; sat lg. s. Măru c. Logrești-Gj; deal s.
Piscoiu c. Stejari-Gj; deal pb. s. Seciurile c. Roșia de Amaradia-Gj; viroagă s.c. Greaca-Gr; deal-
Vl];
Nene: Nene [pârâu s.c. Negomir-Dj];
Soră: Balta Sorei [baltă s.c. Piscu Vechi-Dj];
Unchiaș: Codru Uncheașului [moșie-If]; Drumu Unchiașu Sava [s.c. Ocnița-Db]; Fața
Uncheașului [s.c. Bumbești-Jiu-Gj];
Tată:
a)	derivate: Tătuiu [baltă s.c. Negoi-Dj];
b)	compuse: Cârciuma lui Lisandru Tătuț [s. Valea lui Alb c. Vulturești-Ot]; Boldu
Tătucului [s. Cerna-Vârf c. Isverna-Mh];
Țață: Cârciuma Țața Marița [s. Udrești c. Ulmu-Db].
Unele dintre locurile astfel denumite au, în „trecutul” lor, o persoană cu numele
Baba Ileana, Bunica, Ginere, Nene, Tată - de exemplu, persoană căreia fie
locul/obiectul respectiv i-a aparținut în mod direct (Balta lu Bratu, Crucea lui Frătică,
Cârciuma lui Lisandru Tătuț, Fântâna lu Baba Ileana etc.), fie aceasta i-a marcat, într-
un fel sau altul, existența.
1 Sensul apelativului moș poate fi atât cel de „bunic, înaintaș, strămoș”, cât și cel de „prim
deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pământ” (MDA).
62
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Tot un antroponim stă și la baza unor toponime ca Frătești sau Frățilești, chiar
dacă etimologia lor directă este reprezentată de un nume de grup. De la un proprietar al
cărui patronim era Frate sau Frățilă, o uliță, o moșie, o baltă, o parte de sat, un sat etc.
puteau fi frătești ori frățilești, indicând comunitatea de locuitori.
Există și situații în care nu se poate spune cu exactitate, dacă numele locului
vine de la un apelativ sau de la un nume propriu omonim. Așa se întâmplă în cazul lui
Fata - sat în comuna Vedea din județul Olt sau Mătușa - pârâu în satul Săpunari
comuna Morărești județul Argeș (ca să dăm doar două exemple), dicționarele
toponimice consultate dându-ne, ca posibile, ambele variante. Nu există însă niciun
dubiu că au bază antroponimică toponimele Bratosin, prezent în județele Mehedinți și
Vâlcea, și Mătușa Sora, din județul Dâmbovița, alcătuite, de fapt, din două
antroponime-grade de rudenie, singurele întâlnite în materialul pe care l-am avut la
dispoziție.
În ceea ce privește numele comune, pe de o parte, acestea participă în mod
direct la formarea toponimelor prin intermediul metaforei. Fenomenul de metaforizare
apare, în primul rând, la nivelul terminologiei geografice populare, acolo unde diferitele
denivelări ale solului sunt asociate cu obiecte reale, în virtutea asemănării dintre ele.
Este cazul unor toponime ca Gemene sau Gemeni, Moșneagu, Mireasa etc., în
fizionomia cărora, spiritul popular găsește similitudini cu trăsăturile unor personaje
reale. Alte toponime au valoare stilistică (Babele la Sfat), valoare care rezultă, de cele
mai multe ori, din „colaborarea conținutului semantic cu capacitatea evocatoare, cu
funcția de plasticizare și imaginativă a cuvântului, funcția principală a toponimicului
fiind, în acest caz, asociată cu alte efecte expresive”1.
Pe de altă parte, antroponimia, dar mai ales toponimia, le întoarce „serviciul”
numelor comune, constituindu-se în arhivă pentru acestea. Pentru mulți termeni din
nomenclatura rudeniei, „actul de naștere” îl reprezintă tocmai un patronim sau un
toponim. Iată prima atestare a câtorva dintre ei2 : Babu(l) (antrop.) M 1465, Babe
(antrop.) ȚR 1510, Baba (sat) ȚR 1518, Babe (munte) ȚR 1520, Băbeani (sat) ȚR 1464;
Badia (antrop.) M 1399, ȚR 1428, Bădești (sat) M 1443, ȚR 1501; Bădica (antrop.) M
1462, ȚR 1517; Bădița (antrop.) ȚR 1568; Bărbat (antrop.) ȚR 1471, Bărbat (sat) ȚR
1520, Bărbătești (sat) M 1428; Bunic (antrop.) ȚR 1578; Cumătra (pârâu) ȚR 1517;
Măgura Fetei (loc) ȚR 1533, Fata (pârâu) ȚR 1535; Feticu(l) (antrop.) ȚR 1598; Fratea
(antrop.) ȚR 1512-1513, Frățilea ȚR 1486, Frățilă ȚR 1515, Frățiian M 1497, Frățica
ȚR 1535; Frătești (top.) M 1455, Frățilești M 1448, ȚR 1467 etc.
Odată pătrunse în toponimie (și cu deosebire în microtoponimie), apelativele
(dar și antroponimele), care denumesc grade de rudenie, pot trece ușor de la un nume de
loc la altul, mai multe obiecte geografice din același perimetru putând purta nume
1 Eugen Câmpeanu, Substantivul. Studiu stilistic, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1975, p. 139.
2 Dicționarul elementelor românești din documentele slavo-române. 1374-1600 (red. resp. Gh.
Bolocan), București, Editura Academiei Române, 1981.
63
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
identice. Un sat, un pârâu, un deal și o vale din comuna Vedea, județul Argeș, au toate
același nume - Fata. De la sat, prin transfer toponimic, el a trecut apoi și la celelalte
forme de relief. Asemenea exemple sunt numeroase și pot fi întâlnite pe cuprinsul
întregii țări.
Apartenența de neam, dictată de regulile rudeniei consangvine sau spirituale, a
fost, așadar, unul dintre aspectele importante din viața comunităților tradiționale.
„Grupul lexemelor prin care se desemnează rudenia reprezintă - de asemenea (n.n.) - o
componentă esențială a fondului principal lexical, deoarece acești termeni sunt frecvent
folosiți în actul comunicării lingvistice, au un grad de stabilitate mai mare în limbă și
pentru că o parte din ei au o vechime considerabilă”1. Iar când este dublată de toponimie
și antroponimie, cercetarea asupra nomenclaturii rudeniei devine mai interesantă.
1 Gabriel Bărdășan, Exprimarea rudeniei de sânge în linie colaterală în lexicul dialectului
istroromân. Termeni moșteniți și împrumtați, Ovidius University Annals of Philology, Volume
XIV, Nr. 39-48, 2003, p. 39.
64
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
EMINESCU ÎN LITERATURILE SLAVE
Dumitru COPILU
The historical and geographical homeland of Mihai Eminescu was and is an island in the Slavonic
world. The spiritual homeland of his literary creation has been and continues to be the liaison of
approach and osmosis with the Slavonic peoples’ literatures, as it proved to be also with the
literatures and cultures of more than 250 states and territories of modern world.
The universalization process of Eminescu’s creation at European level had been unleashed by a
glorious event in epoch, occurred during the poet’s life time, in full ascent of his creative poetic
and journalistic genius. In 1881, 30 of his lyrical gems were included in „Rumänische Dictungen”,
an anthological volume which appeared in some editions in Leipzig and Bonn, at the same time
reproduced in other volumes and magazines, popolarized in the whole Germany, taken over and
favourably commented in Italy, France, Austria, Hungary, but also in Romania, with echoes in
New York, Chicago, St.Petersburg, Warsaw, Sofia.
The first events of Eminescu’s reception in the Slavonic literary world occurred, naturally, in the
Russian literature. Even during the poet’s life time and during the following period, the
encyclopedic publications and those of the university academic milieu synthetize the data spread
in the European literary world at the end and at the beginning of the new century about the
European value of the Romanian poet’s work, so that one of the famous world literary science,
Acad. Feodor Korsh from the Moscow University recognizes, according to the phylological
exigencies, ”a special perfection in shape and and a great height in reflection”, proved in 1901 by
his own posthumous sonnet, ”However much stars”, by this marking the beginning of
universalization process of his works value, until nowadays identified in Russia in more than 100
volumes (separate editions and anthologies) and 50 periodicals, 1596 translations and 271 critical
references (volumes, studies and articles), among which substantial syntheses in 23
encyclopaedias and 8 doctor’s papers. The performances in the act of translation during the latest
decades have promoted a new idea in the modern Eminescology, according to which for
Eminescu’s oneness it can be created and it was created a specific poetic language, Eminescian,
successful in many of the Russian translations realized during the latest decades.
Even from the end of the XIXth century, in the other Slavonic literatures the presence of Eminescu
has been a phenomenon which stimulated the proper native creative potential. In Bulgary the
estimation to be acknowledged as ”the most representative genius of Balcanic peoples” has been
proved by 30 volume and more than 30 periodicals promoting him with 224 translations and more
than 40 critical references. In Poland, as a national poet of universal value he was acknowledged
first in 4 encyclopaedias, proved until now with 32 volume and 40 periodicals which published
208 translations and 60 references, and in Serbia to be published in 23 volume and 20 periodicals
65
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
including 238 translations, commented in 60 papers, the significance of reception beeng proved
also in Ukraina with 326 translations and 66 references, in Czech Republic with 97 translations
and 30 papers, in Croatia with 50 translations and 7 papers, in Slovakia, Slovenia and Byelorussia
with more than 150 translations and 15 critical references. These quantiative data allow a
mathematical evaluation of translations quality in Slavonic languages, as far as these are more or
less near the Romanian original.
Keyewords: Mihai Eminescu, Slavonic literatures
Patria istorică și geografică a lui Mihai Eminescu a fost și continuă să fie o insulă
în lumea slavă. Patria spirituală a creației eminesciene a fost și continuă să fie liantul de
apropiere și osmoză cu literaturile popoarelor slave, așa cum de altfel s-a dovedit a fi și
cu literaturile și culturile din peste două sute cincizeci de state și teritorii geografice ale
lumii moderne.
Procesul de universalizare a creației literare eminesciene mai întâi în literaturile
europene a fost declanșat de un eveniment răsunător în epocă, petrecut încă în timpul
vieții poetului, în plină ascensiune a geniului său poetic și jurnalistic. Era în anul 1881,
când treizeci dintre bijuteriile sale lirice au fost publicate în „Rumänische Dichtungen”,
volum antologic cunoscând, în timpul vieții poetului român, câteva ediții la Leipzig și
Bonn, aceste poezii fiind reproduse și în alte volume și reviste din epocă, popularizate în
toată Germania, concomitent preluate și comentate favorabil în Italia, Franța, Austria,
Ungaria, România, cu ecouri până la New York și Chicago sau StPetersburg, Varșovia,
Sofia etc.
Primele evenimente ale receptării lui Eminescu în lumea literară slavă au avut
loc, firesc, în literatura rusă. Încă în timpul vieții poetului și în perioada imediat
următoare, unele periodice din mediul academic universitar, cum ar fi „Jurnal
Ministerstva narodnovo obrazovania” din 1884 reproducea comentariile despre valoarea
creației poetului român din cursurile lui Polihron Sârku sau Iraklie Polovinkin de la
Universitatea din Sankt-Petersburg, asemenea aprecieri fiind sintetizate în publicații
enciclopedice precum Ențiklopediceski Slovar Brockhaus-Efron, din 1889, 1894, 1899
ș.a.: „operele de mare frumusețe, ce par o mărturisire de credință” îl recomandă pe Mihai
Eminescu un „poet adevărat”, cu precizarea că „încă din 1880, la începutul unei perioade
de profundă schimbare a caracterului literaturii române, a fost recunoscut unanim ca mare
poet al contemporaneității”.
Datele care circulau în lumea literară europeană de la sfârșitul secolului al XIX-
lea și începutul noului secol al XX-lea, despre valoarea europeană a operei poetului
român, prima dată au atras atenția uneia dintre notorietățile științei literare mondiale de la
început de secol al XX-lea, avem în vedere pe filologul orientalist, academicianul rus
66
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Fiodor Korș de la universitatea din Moscova, care aprecia la Eminescu, potrivit
exigențelor filologice tradiționale, „o perfecțiune deosebită în formă și o mare înălțime în
cugetare”, opinie probată în 1901 cu traducerea proprie a sonetului postum, Oricâte stele,
acest moment marcând începutul procesului de universalizare a valorii operelor
eminesciene în lumea literară slavă Recunoașterea valorii sale rămâne o constantă,
consacrată după un secol de o altă notorietate academică rusă, Iraklie Andronikov, care în
prefața celui mai cuprinzător volum de traduceri din 1968, sublinia faptul istoric potrivit
căruia „au apărut poeziile lui Eminescu și au strălucit culori încă nedescoperite,
necunoscute până atunci, din nou au reînviat sentimentele romantice, romanticele
meditații - despre eternitate, timp, spațiu, despre nemurire și soartă... El a introdus
poezia poporului său în circuitul literaturii universale. Fără poeziile lui Eminescu acest
circuit ar fi fost mult mai redus. Poeziile lui Eminescu mișcă și înalță sufletele omenești
pe toate continentele. Și în același timp ele nu s-au putut naște decât pe pământ românesc.
Oare nu aceasta definește însemnătatea mondială a poetului?”
În condițiile în care în prezent noi ne aflăm în faza de finalizare a unei ample
lucrări despre universalitatea lui Eminescu, suportul documentar fiind o bancă de date
proprie despre circulația creației eminesciene în literatura universală, prin intermediul
traducerilor și al ecoului acestora în peste optzeci de limbi, implicit în limbile și țările
slave, rezumarea acestora pentru lucrarea de față îndeplinește cerințele unui eșantion
reprezentativ. În acest înțeles, datele despre prezența activă a creației eminesciene în
limbile și literaturile din țările slave, deși parțiale, sunt reprezentative și profund
semnificative nu numai pentru nevoia de a le oferi uzului public, ci și pentru evaluarea lor
socială și literar-artistică în cadrul unor forumuri științifice cum este acțiunea de
omagiere publică și editorială a unuia dintre cunoscuții universitarii literați rusiști din
România.
Discutarea problemei raporturilor dintre moștenirea literară a poetului român
Mihai Eminescu și literaturile slave, în mod firesc, o vom începe cu cea mai consistentă
contribuție, cea privind literatura rusă. Apelând la datele accesibile nouă, precizăm că
până în prezent am identificat majoritatea datelor privind numărul și calitatea traducerilor
rusești ale creațiilor literare eminesciene și receptarea lor în marea literatură rusă din
ultimul secol, identificate la ora actuală în peste o sută de volume (ediții separate și
antologii) și peste cincizeci de periodice, subsumând cel puțin o mie șase sute de versiuni
în limba rusă și peste trei sute de referințe critice (volume, studii și articole), între care
sinteze substanțiale în cel puțin douăzeci și trei de ediții ale marilor enciclopedii rusești
și în opt teze de doctorat.
Performanțele dobândite în actul de receptare din ultimele decenii au determinat
promovarea unei idei noi în eminescologia modernă, în condițiile unui sistem prozodic
român și rus similar, dar în concordanță cu limbajul poetic tradițional, pușkinian sau
lermontovian, al traducerilor realizate mai ales în anii ’50-’60, limbaj care însă în
ultimele decenii a fost considerat nespecific pentru cea ar fi posibil de realizat, adică un
67
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
limbaj specific „eminescian” al versiunilor rusești. Potrivit cu această nouă viziune
asupra limbajului traducerilor eminesciene în limba rusă, pentru unicitatea apreciată ca
atare în lumea literară a creației poetice eminesciene, s-a acceptat concluzia
traducătorului poet, Iuri Kojevnikov, preluată și de alți traducători ruși, potrivit căreia
poate fi creat un limbaj poetic specific, eminescian, acești traducători reușind chiar în
încercările lor să realizeze în ultimele decenii versiuni rusești într-un limbaj poetic
specific eminescian, adică foarte apropiat de cel specific originalului românesc.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prezența lui Eminescu în celelalte
literaturi slave a fost remarcată ca un fenomen catalizator, care a stimulat potențialul
creator autohton, cel puțin două exemple fiind edificatoare: formarea ca poet și om social
- declarată ca apartenență la școala eminesciană - a poetului național, Ivan Krasko în
Slovacia sau Hristo Botev în Bulgaria.
În Bulgaria, încă la începutul secolului al XX-lea, Eminescu a fost recomandat și
acceptat drept „cel mai reprezentativ geniu al popoarelor balcanice”, interesul general
pentru Eminescu fiind concretizat în peste trei sute de traduceri și peste patruzeci de
lucrări de referință, publicate în peste treizeci de volume de traduceri și în peste treizeci
de periodice care l-au promovat ca exemplu demn de a fi urmat. În Polonia, Eminescu a
fost recunoscut ca poet național român de valoare universală încă în ultimii ani de viață ai
poetului român: între 1887-1900 a fost prezentat ca atare în trei enciclopedii, probate
până în prezent cu peste două sute de poezii traduse și șaizeci de lucrări de referință,
publicate în peste treizeci de volume și patruzeci de publicații periodice. Același interes
pentru Eminescu l-am constatat în Serbia, unde a fost publicat în douăzeci și trei de
volume și douăzeci de periodice care includ peste două sute de traduceri, comentate în
șaizeci de lucrări, iar în Croația cu cincizeci de traduceri și șapte lucrări de referință,
precizând că majoritatea acestora au fost realizate în idiomul comun, declarat „sârbo-
croat”. Un caz aparte pentru Serbia îl reprezintă eminescianismul militant, promovat mai
ales în ultimul deceniu de către academicianul poet și traducător Adam Puslojic, prin
intermediul traducerilor de calitate din opera eminesciană, poetică și jurnalistică, însoțite
de mărturiile de credință despre pilda vieții omului Eminescu și a creației sale poetice și
jurnalistice. Ideea a fost relevată mai ales cu ocazia pledoariilor publice și scrise din
Serbia pentru marea poezie a celui mai original dintre ultimii mari poeți români și cel
mai fidel poet eminescian contemporan, Nichita Stănescu. Interesul și semnificația
receptării lui Eminescu a fost dovedită și în Ucraina cu cele peste trei sute douăuzeci de
traduceri și șaizeci și șase lucrări de referință, între care remarcăm contribuția editorială și
critică de mare anvergură, coeditată de Universitățile din Kiev și Cluj-Napoca, în mai
multe ediții, „La steaua” în limbile lumii. 40 de versiuni în 16 limbi, aparținând
universitarului ucrainean, Serghii Luckanyn. În Cehia am identificat nouăzeci și șapte de
traduceri și treizeci de lucrări de referință, primul ecou semnificativ de recunoaștere a
valorii poeziei eminesciene fiind identificat de noi într-un Dicționar științific, apărut la
Praga în 1894. În aceeași predispoziție de prețuire, în Slovacia, Slovenia și Belorusia au
68
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
fost realizate un total de peste o sută cincizeci de traduceri și cincisprezece referințe
critice favorabile. Între cele mai apreciate traduceri slovace continuă să fie citate zece
poezii eminesciene, realizate de poetul slovac, Ivan Krasko.
Dintre cele o sută de poezii eminesciene traduse de cele mai multe ori în peste
optzeci de limbi, am reținut pentru lucrarea de față peste douăzeci de titluri de poezii,
publicate în zece limbi slave, care totalizează aproape nouă sute de versiuni și peste cinci
sute de referințe critice, în funcție de doi factori: interesul pentru receptarea creației
literare eminesciene și recunoașterea rolului său de liant între literaturi, de asemenea
interesul pentru evaluarea valorii literar-artistice a traducerilor și a referințelor critice.
În privința primului factor, numărul cel mai mare al traducerilor identificate și
comentate a fost determinat de interesul față de performanța măiestriei literar-artistice a
poetului român în poeziile cu o tematică general umană, promovată atât în capodoperele
ale cărei dominantă era înalta cugetare filozofică, gândirea abstractă, viziunea științifică
și istorică (La steaua - o sută douăzeci și una de versiuni, Luceafărul - nouăzeci și una,
Împărat și proletar - cincizeci și nouă, Dintre sute de catarge - treizeci și cinci,
Scrisoarea II - douăzeci și nouă, Glossă - douăzeci și șase, Veneția - douăzeci și opt),
cât și în bijuteriile lirice care tratează tema iubirii și naturii, cele mai multe devenind
romanțe, de sorginte folclorică, prin intermediul cărora au putut să-și „cânte” propriile
trăiri milioane de cititori români și de altă naționalitate, între care mari cântăreți români și
străini pe marile scene ale lumii, fenomen despre care unii poeți traducători, identificați
în Spania, Argentina sau în India, au mărturisit în cadrul unor reuniuni publice că
Eminescu este singurul poet din lume cântat de un întreg popor (român), unii chiar
cântând acele poezii, care și în limbile slave au cunoscut cel mai mare număr de traduceri
(Somnoroase păsărele - șaizeci și trei, Mai am un singur dor - cincizeci și nouă, O,
mamă - cincizeci și șapte, Pe lângă plopii fără soț - douăzeci și trei, Sara pe deal -
optsprezece etc). Au fost mai puțin traduse, și prin aceasta mai puțin cunoscute unele
poezii eminesciene cu conținut social autohton (Doina - două) sau poemul-epopee de
mare volum și anvergură privind destinul istoric al omenirii (Memento mori - Panorama
deșertăciunilor - una). Unele traduceri ne obligă să ne amintim de îndelungata perioadă
proletcultistă, identică în toate țările ex-socialiste, în care erau preferate doar pentru
conținutul lor social, de aceea și aproape singurele citate în manualele școlare (Viața -
douăzeci de versiuni până în 1989 și opt după 1990, sau Împărat și proletar - cincizeci și
două, respectiv șapte).
Operația numai aparent formală de mai sus, impropriu numită de unii „statistică”,
permite cum se poate observa nuanțări istorico-literare ale interesului față de poezia
eminesciană în funcție de preferințe și gusturi, dar și de cerințele unor etape social-
istorice, precum și de etapele dezvoltării istorice ale științei literare, de la enunțuri
subiective și mărturisiri de credință, la analize obiective și demonstrații științifice.
În privința factorului care vizează interesului pentru evaluarea valorii literar
artistice a traducerilor eminesciene, inclusiv a versiunilor realizate în limbile slave,
69
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
„statistica” frecvenței numărului de titluri traduse - contrar dictonului traddutore-
traditore - ne permite aplicarea unor metode matematice cantitative de evaluare a calității
literar artistice a traducerilor, prin aproximare a distanței, „mai departe” sau „mai
aproape” de originalul românesc. Asociată cu un alt tip de evaluare, bazat pe un
instrument accesibil de măsurare, stabilit pe baza unei grile în patru trepte a criteriilor
universalității unei creații naționale de dimensiune universală, în rezumat: 1 -
perfecțiunea măiestriei literar-artistică a creației evaluate, compatibilă cu cea a clasicilor
consacrați anterior, 2 - reflectarea la un asemenea nivel de măiestrie a vieții epocii trăite
de autor și reflectate în operă, 3 - dovedirea proprietății de a conține germenii viitorului
prin premisele confirmate istoric de catalizator sau ca factor de influență creatoare,
implicit școli și stiluri literare personalizate, 4 - drept consecință, creația să cunoască o
circulație internațională într-un proces ascendent de universalizare prin cunoaștere,
recunoaștere și consacrare universală.
Creatorul limbii române literare, în care și-a scris o operă literar-artistică și
științifică etalon, în care vorbim și scriem și noi cei de azi, operă care a fost tradusă și
comentată în peste optzeci de limbi din peste două sute cincizeci de țări și teritorii
geografice ale lumii, inclusiv în cele zece limbi slave abordate, respectând aceste cerințe,
Mihai Eminescu îndeplinește un rol istorico-literar similar cu cel al altor poeți naționali
cu care de regulă este asociat, Dante pentru Italia, Shakespeare pentru Marea Britanie,
Goethe pentru Germania, la care credem noi că ar putea fi deplin justificată alăturarea lui
Eminescu de alți poeți naționali, reprezentând literaturile slave, în contextul promovării
raporturilor interliterare eminesciene, care ar merita un interes mai mare din partea criticii
și istoriei literare, avem în vedere pe Pușkin pentru Rusia, Șevcenko pentru Ucraina,
Mitkiewich pentru Polonia, Botev pentru Bulgaria, Kasko pentru Slovacia, Kupala pentru
Belorusia ș.a.
În ce-l privește pe Eminescu, am constatat că poetul român se bucură azi de
condiții favorabile pentru cunoașterea și recunoașterea valorii sale universale, de care
antecesorii amintiți nu cunoaștem să se fi bucurat, deoarece cercetările actuale naționale
tradiționaliste sunt limitate în privința editării și difuzării, - avem în vederea deschiderile
determinate de apariția și utilizarea canalelor și mijloacelor de comunicare globală, on-
line (generate de internet), care favorizează într-un mod uluitor receptarea în lume a
operei eminesciene, fenomen pe care l-am asemăna cu răspândirea explosivă în evul
mediu a operei shakespeariene, odată cu extinderea colonialismului englez.
În final, apreciem că ar putea fi utilă încadrarea considerațiilor noastre într-un
context metodologic sugestiv pentru încurajarea cercetării privind raporturilor posibile
dintre valorile literare naționale în procesul de universalizare ca principală cerință a
eficientizării raporturilor interliterare, implicit dintre literaturile română și literaturile
slave, începând cu creațiile de primă valoare a poeților naționali.
Adevărul despre valoarea creației literare și științifice a lui Mihai Eminescu,
lăsată nouă moștenire în 1889, la trecerea lui în eternitate, a fost analizată mai bine de un
70
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
secol, timp în care sute de autori români și străini vizionari au enunțat implicit ideea
universalității operei sale. Sprijinindu-ne pe umerii lor „uriași”, noi azi putem vedea mai
departe, un Eminescu Universal. Printre „uriașii” de pe umerii cărora Eminescu este
văzut în ascensiunea lui ca dimensiune și valoare universală - putem spune cu mândrie -
se numără și reprezentanți de frunte ai literaturilor slave.
71
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
72
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
REPERE TEMPORALE ÎN STUDIEREA LITERATURII RUSE VECHI
ȘI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA
Andreea DUNAEVA
Как известно, в последние годы все чаще применяют синхронический подход к
определенным литературным явлениям и произведениям, но диахронический подход все
же остается главенствующим, особенно относительно древнерусской литературы.
Периодизация древнерусской литературы осуществляется по двум принципам.
Чаще всего исследователи отождествляют определенные этапы литературы в зависимости
от этапов исторического развития русского государства (литература Киевской Руси,
литература периода феодальной раздробленности и т.д.), но временные границы,
разделяющие эти этапы, у разных авторов не совпадают. Второй принцип не
хронологический, а эстетический - «стиль эпохи», у Д.С. Лихачева.
Что касается периодизации русской литературы XVIII в., применяется
литературно-эстетический принцип (чередование литературных направлений), или
идеологический (этапы становления русского Просвещения).
Ключевые слова: периодизация русской литературы, древнерусская литература,
XVIII век, хронологический принцип, временная граница
După cum se știe, cu toate că în ultimii ani este din ce în ce mai des folosită
abordarea în plan sincronic a unor fenomene și opere literare, cea mai mare parte a
cercetătorilor preferă studierea literaturii ruse din perspectivă diacronică, fie că e vorba
de manuale școlare sau universitare, fie de tratate de istorie literară.
Astfel, întreaga evoluție a literaturii ruse este periodizată în mai multe epoci și
etape, această sistematizare cronologică nefăcându-se însă după un principiu unitar. De
aceea ne-am și propus să identificăm aceste diferite principii, în funcție de care
periodizarea literaturii ruse arată în mod diferit la diferiți cercetători. Ne-am oprit atenția
asupra literaturii ruse vechi și a literaturii ruse din secolul al XVIII-lea.
Prin simpla enunțare a propoziției de mai sus am realizat deja o delimitare
cronologică între literatura veche, adică cea de până în secolul al XVII-lea inclusiv, și
73
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
literatura secolului al XVIII-lea, care ține de epoca modernă a dezvoltării literaturii ruse.
Este o delimitare convențională, desigur, dar aproape unanim acceptată, care se bazează
pe existența unui reper temporal obiectiv și decisiv pentru schimbarea la față a literaturii
ruse, și anume domnia lui Petru cel Mare, care a reformat din temelii viața, nu numai
socială, economică și politică, dar și culturală, din statul rus. Și cum cele mai importante
reforme ale țarului Petru au fost întreprinse în jurul anului 1700, putem considera acest
reper temporal pe deplin justificat.
În ceea ce privește literatura veche, aceasta este periodizată după două principii.
Principiul cel mai des folosit este corelarea etapelor de dezvoltare a literaturii cu
etapele istoriei social-politice a statului rus, deci un principiu extraliterar. Criteriul după
care este împărțită literatura rusă veche în perioade nu este succesiunea unor curente
literare, așa cum vom avea în secolul al XVIII-lea, ci evenimente istorice propriu-zise,
cum ar fi invazia mongolă, centralizarea statului moscovit etc.
Aplicând însă acest criteriu, de-a lungul timpului, cercetătorii ruși au dat diferite
variante de periodizare a literaturii ruse vechi.
În istoriografia literară rusă de până în anii ’20 ai secolului trecut literatura
veche era împărțită în două perioade, reperul temporal care stătea la baza delimitării lor
fiind invazia mongolă din secolul al XIII-lea. Se vorbea, astfel, de „perioada de până la
mongoli” (домонгольский период), sau „perioada kieveană” (киевский период), ce
cuprindea secolele al XI-lea - al XIII-lea, epoca de înflorire a Rusiei Kievene, și de
„perioada moscovită” (московский период), secolele al XIV-lea - al XVII-lea, când
cnezatul Moscovei se dezvoltă mai mult decât celelalte cnezate rusești și reușește să le
unească în jurul său, constituindu-se un nou stat rus centralizat, statul moscovit.
Invazia mongolă va sluji și mai târziu, la aproape toți cercetătorii din secolul al
XX-lea, drept piatră de hotar între perioade diferite ale literaturii ruse vechi, numai că
periodizarea va fi, de acestă dată, mult mai nuanțată. În această nouă sistematizare sunt
atrase și alte evenimente sau conjuncturi istorice, iar tabloul periodizării literaturii ruse
vechi va fi, în linii mari, următorul:
1.	literatura Rusiei Kievene (secolele al X-lea - al XII-lea);
2.	literatura din perioada fărâmițării feudale și a jugului tătaro-mongol (secolele
al XIII-lea -al XIV-lea);
3.	literatura din perioada formării statului rus centralizat (sfârșitul secolului al
XIV-lea - începutul secolului al XV-lea);
4.	literatura din perioada consolidării statului rus centralizat (secolul al XVI-lea
- al XVII-lea).
Dar aceste delimitări temporale nu sunt adoptate de către toți cercetătorii. Dacă
D.S. Lihaciov1 propune ca limită pentru literatura Rusiei Kievene începutul secolului al
XII-lea, N.K. Gudzi2 o extinde în întreg secolul al XII-lea, iar dacă unii, cum ar fi
1 V. D.S. Lihaciov, Introducere, în Istoria literaturii ruse, în trei volume, sub redacția lui D.D.
Blagoi, vol. I, București, Editura Științifică, 1963, p. 22.
2 V. N.K. Gudzi, История древней русской литературы, Moscova, 1956, p. 8.
74
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
același Gudzi, deosebesc o perioadă a formării statului rus centralizat și o altă perioadă,
distinctă, a consolidării lui1, alții, ca de exemplu V.V. Kuskov2, V.I. Kuleșov3 ș.a.,
includ aceste procese istorice într-o singură perioadă.
De asemenea, numărul perioadelor variază, căci în acest cadru mai larg al
periodizării, cronologia este detaliată de unii istorici ai literaturii ruse până la nivel de
jumătate, treime, sau chiar sfert de secol. Așa, de exemplu, D.S. Lihaciov delimitează
perioadele luând în considerare repere ca „sfârșitul primului pătrar al secolului al XII-
lea” și intervale ca „primele opt decenii ale secolului al XVI-lea”4.
Secolul al XVII-lea este abordat, de cele mai multe ori, separat, ca o perioadă
istorică de tranziție de la Rusia veche la cea modernă, iar literatura din acest secol este
considerată o precursoare a celei din secolul al XVIII-lea. Chiar și aici, în interiorul unui
singur secol, sunt identificate mai multe etape cronologice, fie după după un criteriu
strict istoric (de exemplu, literatura primului sfert al secol al XVII-lea, numită „literatura
vremurilor tulburi”5, sau literatura din ultima parte a secolul al XVII-lea, perioadă ce
începe cu reformele bisericești ale patriarhului Nikon6), fie după un criteriu literar, adică
luând în considerare transformările ce au loc în literatura rusă din acest secol, cum ar fi
apariția unor noi genuri literare, a barocului etc7. Putem observa cum, apropiindu-ne de
secolul al XVIII-lea, reperele cronologice utilizate în periodizarea literaturii ruse nu vor
mai fi preponderent istorice, ci și literare.
De altfel, și în ceea ce privește literatura de până în secolul al XVII-lea, cu toate
că „istoria însăși determină în mare măsură periodizarea literaturii”, și „schimbările ce
au loc în literatură coincid, în esență, cu cele din istorie”, după cum afirma Lihaciov,
acesta însuși propune în paralel o periodizare bazată pe evoluția fenomenului literar și
general cultural din Rusia acelor vremuri. Criteriul ales de el este „stilul epocii”, nu
numai în literatură, dar în întreaga activitate culturală, iar în funcție de acest criteriu
deosebește patru perioade, marcate de următoarele stiluri:
1.	stilul istorismului monumental (secolele al Xl-lea - al XlII-lea);
2.	stilul emoțional-expresiv (prerenaștere, sfârșitul sec. al XlV-lea-începutul
sec. al XV-lea);
1 Id0em, p.10.
2 Vezi V.V. Kuskov, История Древнерусской литературы, Moscova, „Vîsșaia șkola”, 1966, p.
7.
3 Vezi. V.I. Kuleșov, История русской литературы X-XX века, Moscova, „Russki iazîk”,
1989, p. 16.
4 V. cap. I, II, III, în Istoria literaturii ruse.
5 V. A.S. Eleonskaia, Литература первой четверти XVII в. (литература «смутного
времени»), în A.S. Eleonskaia, O.V. Orlov, Iu.N. Sidorova, ș.a., История русской литературы
XVII-XVIII веков, Moscova, „Vîsșaia șkola”, 1969.
6 V. L.A. Olșevskaia, S.N. Travnikov, Введение, în Древнерусская литература. XI-XVII вв.,
sub redacția lui V.I. Korovin, Moscova, 2003, p. 18.
7 Eleonskaia, Orlov, Sidorova, op.cit.; Olșevskaia, Travnikov, op.cit., p. 18.
75
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
3.	al doilea monumentalism (secolele al XV-lea - al XVI-lea);
4.	barocul (secolul al XVII-lea)1.
Dar în ceea ce privește periodizarea literaturii ruse din secolul al XVIII-lea,
criteriile strict literare vor fi cele folosite cu preponderență.
E adevărat și că, din punct de vedere cronologic, intervalul studiat este mult mai
scurt, față de o epocă istorică de câteva sute de ani, cum aveam în cazul literaturii ruse
vechi, iar evenimentele istorice, o dată depășită faza reformelor introduse de Petru I, nu
au mai fost de natură să schimbe fundamental viața și mentalitatea poporului rus și,
bineînțeles, literatura.
Cu toate acestea, în istoriografia literară rusă presovietică, și literatura secolul al
XVIII-lea este împărțită în perioade ce coincid cu perioadele de domnie a țarilor,
vorbindu-se, astfel, despre o literatură a „epocii Elizavetei” (Елизаветинская эпоха),
sau a „veacului Ekaterinei” (век Екатерины)2 .
Cercetătorii sovietici au păstrat criteriul istoric doar pentru a delimita o primă
etapă în dezvoltarea literaturii ruse din secolul al XVIII-lea, și anume perioada domniei
lui Petru cel Mare. Avem, astfel, o literatură din prima treime a acestui secol, numită
literatura epocii lui Petru, punctul de demarcație fiind, la cei mai mulți cercetători, anul
1730 (deși Petru I a murit în 1725).
Dar încă de la această primă perioadă apare și un criteriu literar de delimitare, și
anume succesiunea curentelor literare. Din această perspectivă, se vorbește despre
perioada preclasicismului, o perioadă de trecere de la literatura veche la literatura
clasicismului. Că este o perioadă de trecere de la literatura veche la cea modernă, o
demonstrează și faptul că unii autori plasează începutul ei la sfârșitul secolul al XVII-
lea, de exemplu în 16953.
A doua perioadă a dezvoltării literaturii ruse din secolul al XVIII-lea este însă
delimitată cronologic exclusiv pe baza criteriului literar, la fel ca și perioadele
următoare, de altfel. Așa se face că, fără nici o referire la vreun eveniment istoric, vom
avea între anii 1730 și 17504 sau 1760 perioada apariției și afirmării clasicismului.
A treia perioadă este cea dintre 1760 și 1775, marcată de criza clasicismului și
începutul iluminismului.
1 V. D.S. Lihaciov, Развитие русской литературы X-XV1I веков. Эпохи и стили, Leningrad,
„Nauka”, 1973.
2 În legătură cu acest lucru, și cu alte probleme ale periodizării literaturii ruse din secolul al
XVIII-lea, v. Iu.V. Stennik, Проблема периодизации русской литературы XV111 века, în
XV111 век, vol. 16 (Итоги и проблемы изучения русской литературы XV111 века), Leningrad,
„Nauka”, 1989, p. 17-31.
3 Vezi, de exemplu, P.N. Berkov, Spre o nouă literatură rusă. Dezvoltarea povestirii laice, a
liricii și a dramaturgiei. Premisele clasicismului rus. (Perioada 1695-1730), în Istoria literaturii
ruse..
4 V. O.V. Orlov, V.I Fedorov, Русская литература XV111 века, Moscova, „Prosveșcenie”,
1972.
76
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
A patra perioadă este cea a dezvoltării Iluminismului și a apariției trăsăturilor
specifice sentimentalismului, între anii 1775 și 17901, unii autori extinzând acest
interval temporal până în 1800 și incluzând aici și afirmarea deplină a
sentimentalismului2, sau realismul iluminist3 .
A cincea și ultima perioadă este cea de sfârșit al secol al XVIII-lea, între anii
1790 și 1800, epoca de apogeu a iluminismului și sentimentalismului și a dispariției
treptate a clasicismului.
Și în acest caz, numărul perioadelor variază; de exemplu D.D. Blagoi4 identifică
doar trei:
1.	anii 1700-1720, în drum spre clasicism;
2.	sfârșitul anilor ’30 - 1770, clasicismul;
3.	ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, spre sentimentalism.
Ceea ce i se poate reproșa acestei periodizări este absența unor repere temporale
clare în delimitarea perioadelor.
G.P. Makogonenko5 reduce periodizarea literaturii ruse din secolul al XVIII-lea
la doar două etape, și anume 1700-1760, ajunul iluminismului, și ultima treime a
secolului, epoca Iluminismului. Cunoscutul cercetător are în vedere aici un criteriu nu
atât literar, cât mai curând ideologic, ceea ce, de asemenea face ca periodizarea propusă
de el să fie privită cu rezervă, căci, după cum se remarcă, în cadrul ideologiei iluministe
sunt posibile diferite sisteme estetice.
Iar I.Z. Serman, autorul unui întreg articol consacrat problemei periodizării
literaturii ruse din secolul al XVIII-lea6, pentru a mai da doar un exemplu, ia drept
criteriu pentru periodizare tot un criteriu ideologic (sau, mai exact, ideologico-literar), și
anume etapele, două la număr, ale formării unei literaturi naționale unitare, adică
expresie a întregului popor, fără apartenență la o anumită clasă socială.
Iu.V. Stennik, scriind, la rândul său, în 1989, un articol7 despre periodizarea
literaturii din secolul al XVIII-lea, și desprinzând concluziile întregii tradiții sovietice a
istoriei literaturii, propune o nouă variantă a periodizării, bazată, după cum afirmă el
însuși, pe criterii strict estetice. El identifică, astfel, trei perioade:
1.	anii 1700 - începutul anilor 1730, când apar premisele unei culturi noi, laice;
2.	sfârșitul anilor 1730-sfârșitul anilor 1770, epoca clasicismului;
1 V. K.V. Pigarev, Dezvoltarea iluminismului rus în luptă cu ideologia antiiluministă. Creșterea
tendințelor realiste. Începutul crizei clasicismului și dezvoltarea trăsăturilor specifice
sentimentalismului (1775-1790), în Istoria literaturii ruse....
2 Orlov, Fedorov, op. cit.
3 Kuleșov, op. cit., p. 102.
4 D.D. Blagoi, История русской литературы XVIII века, Moscova, „Uc’pedghiz”, 1960.
5 V. G.P. Makogonenko, Русская литература XVIII века, Leningrad, „Prosveșcenie”, 1970.
6 V. I.Z. Serman, Нерешенные вопросы истории русской литературы XVIII века, în
«Русская литература», 1973, nr. 1, p. 25-28.
7 Stennik, op. cit.
77
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
3.	1780-1800, afirmarea sentimentalismului1.
Dar, după cum sublinia chiar autorul, stabilirea unei periodizării exacte a
literaturii ruse din secolul al XVIII-lea este mult îngreunată de succesiunea rapidă a
curentelor literare, de suprapunerea unor diferite orientări, ceea ce face ca în opera unuia
și aceluiași scriitor să coexiste diferite modalități de receptare artistică2.
După cum putem observa, prin desprinderea periodizării literaturii de cronologia
etapelor dezvoltării istorice a Rusiei, ajungem la situația în care, în lucrările de istoria
literaturii ruse, în periodizarea literaturii din secolul al XVIII-lea nu anii, marcați de
anumite evenimente istorice, determină perioadele dezvoltării literaturii, ci invers,
acestea, prin succesiunea curentelor literare, determină stabilirea unor repere temporale.
Cronologia însă, în esența ei, sistematizarea literaturii în funcție de anumite
repere temporale, rămâne un util instrument în abordarea studierii vastei literaturi ruse,
și în primul rând în studierea literaturii ruse vechi.
1 Idem, p. 24-29.
2 Ibidem, p. 23.
78
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
IMAGINEA GERMANIEI ÎN JURNALUL LUI JERZY STEMPOWSKI
Constantin GEAMBAȘU
The author of this article analyzes several aspects that are to be found in the Diary of the Polish
esseist Jerzy Stempowski who, in his own notes on his travel through Austria and Germany,
discloses the disastrous consequences of the war at the level of individual consciousness and the
mutations produced in inter-human and interethnic relations. Beyond its documentary value, the
Diary stands out for its outstanding literary qualities.
Key words: Germany, log, imagery, travel, the Second World War
Jerzy Stempowski (1894-1969) provine dintr-o familie poloneză, stabilită în
secolul al XVII-lea în Ucraina, unde deținea numeroase averi care, în urma insurecțiilor
antițariste din 1831 și 1863, au fost confiscate. Ceea ce a mai rămas, în contextul
dezvoltării economice a Ucrainei, permitea familiei să trăiască în condiții decente.
Stempowski s-a născut în anul 1894 la Cracovia, unde tatăl său, Stanislaw Stempowski1,
se afla în arest preventiv la Kiev, iar mama căuta adăpost pe teritoriul Austriei. Primii
șase ani Jerzy i-a petrecut pe cursul inferior al Nistrului, unde tatălui i s-a fixat arest la
domiciliu, sub pază.
Eliberat de supravegherea poliției, Stanislaw Stempowski s-a mutat la Varșovia,
unde timp de câțiva ani a editat săptămânalul „Ogniwo”. În casa tatălui, Jerzy cunoaște
scriitori și publiciști care au jucat un rol important în viața intelectuală de atunci. În
afară de Galiția, nu existau școli poloneze, predarea limbii polone fiind interzisă, de
aceea Jerzy merge la școala rusă din Varșovia. În anul 1906, revista „Ogniwo” este
închisă și principalii colaboratori caută adăpost în străinătate. Stanislaw Stempowski
alege așa numita emigrație interioară și revine în Ucraina, unde deținea o mică moșie în
Podolia. Jerzy Stempowski învață în gimnaziile rusești din Nemirov și Odesa, trecând
examenul de maturitate în anul 1911. Studiază apoi alternativ istoria și medicina la
Cracovia, München, Geneva și Zürich, unde scrie o teză despre istoricii romani ai
1 Despre rolul lui Stanislaw Stempowski în viața spirituală și instituțională a Poloniei interbelice
vezi, printre altele, T. Drewnowski, Uniwersytet Stanislawa Stempowskiego, în Rzecz Russowska.
Opisarstwie Marii Dqbrowskitj, Cracovia, 2000, p. 149-152;248-252.
79
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
imperiului târziu. Primul război mondial îl surprinde în Elveția, de unde în vara anului
1919 pleacă la Varșovia.
Tatăl său, care a luat parte la mișcarea națională ucraineană încă de la
începuturile ei, era pe atunci ministru în guvernul Petliura. După un stagiu de doi ani la
Ministerul Afacerilor Externe, J. Stempowski devine corespondent al Agenției Poloneze
de Presă la Paris și Geneva, apoi la Berlin. Jurnalul său1 este o mărturie a discordiilor
dintre puterile victorioase, a slăbiciunii Ligii Națiunilor și a primelor semne de prăbușire
a Republicii de la Weimar.
În mai 1926 se întoarce la Varșovia, unde lucrează la Prezidiul Consiliului de
Miniștri, devenind șeful cabinetului lui Kazimierz Bartl. În primăvara anului 1929
demisionează și se îndepărtează de echipa guvernamentală. În același an scrie prima sa
carte Pan Jowialski i jego spadkobiercy2 (Pan Jowialski și succesorii săi), în care
exprimă păreri critice cu privire la dictatura Mareșalului Pilsudski.
După ce publică un mic studiu despre finanțarea emigrației agrare, își găsește de
lucru la Banca Agricolă Poloneză. În anul 1934 devine lector la Institutul de Teatru,
înființat de remarcabilul regizor și teatrolog Leon Schiller. Aici Stempowski predă la
secția de regie istoria convențiilor artistice.
Anii 1929-1939 au fost pentru Stempowski prima perioadă de activitate literară.
Studiile sale au apărut în reviste importante („Wiadomosci Literackie”, „Skamander”,
Przegl^d Wspolczesny”). Lucrări mai mari pentru care a adunat multe materiale au
rămas în stadiu de proiect Erau vremuri tulburi pentru realizarea de proiecte ambițioase.
A revenit la preocupările clasice în anul 1957, intenționând să scrie un studiu despre
estetica lui Ovidiu, dar nici pentru acest studiu nu a găsit condițiile necesare.
La sfârșitul lui septembrie 1939 ajunge, prin Carpați, în Ungaria, unde a petrecut
o jumătate de an sub îngrijirea unor contrabandiști de munte. În primăvara anului 1940 a
plecat în Iugoslavia, unde, la Belgrad, a fost martorul încercării de cucerire a orașelor de
către „turiști” germani. Prin Italia a ajuns în Elveția, cu câteva zile înainte de a se
declanșa operațiunile militare din Franța. S-a oprit la Muri, lângă Berna, unde, după
unsprezece ani, a obținut dreptul de cetățenie. Începând din anul 1948 a devenit
colaborator permanent al revistei pariziene în limba polonă „Kultura”, semnând cu
pseudonimul Pawel Hostowiec.
Jurnalul de călătorie în Austria și Germania (Dziennik podrozy do Austrii i
Niemiec) oferă numeroase informații și date inițial despre perioada de ocupație, ulterior
despre perioada de reconstrucție. Primele însemnări datează din noiembrie 1945,
atrăgând atenția asupra unui fenomen cu consecințe grave asupra configurației
demografice: războiul a declanșat în Germania o uriașă dislocare a populației, iar sosirea
1 Dziennik podrozy do Austrii i Niemiec; Nowy dziennik podrozy do Niemiec 1951; Dziennik
podrözy do Wesfalii; Z dziennika podrozy do Niemiec i Austrii, în J. Stempowski, Od
Berdyczowa do Lafitow, Wolowiec, 2000, p. 76-140;196-273; 274-297; 309-329; 364-408
(selecție, redacție și cuvânt natnie de Andrzej Stanislaw Kowalczyk).
2 Vezi Pan Jowialski i jego spadkobiercy, în Eseje dla Kasandry, Gdansk, 2005, p. 213-278.
80
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
armatelor de ocupație (engleze și americane) a generat mari răsturnări sociale. Aflăm
astfel întâmplări notate la cald. Străinii, închiși în lagăre și barăci, au ieșit în oraș și au
ocupat locuințele părăsite de membrii partidului național-socialist care se ascundeau.
Vilele și apartamentele mari din oraș erau în atenția armatelor de ocupație, străinii
ocupând locuințe ceva mai modeste. Autoritățile de ocupație au legalizat starea de
lucruri generată în urma răsturnărilor. Prizonierii, cei deportați și refugiații care locuiau
în lagăre au trecut în întreținerea UNRRA (o organizație administrativă cu program de
asistență socială după Al Doilea Război Mondial, care a funcționate între 1943-1947).
De la sosirea armatelor anglo-americane numărul străinilor s-a micșorat semnificativ,
majoritatea au plecat în țările de origine, rămânând de fapt doar emigranții propriu-ziși,
care nu au dorit sau nu au putut să se întoarcă în țară: polonezi, ucraineni, baltici, sârbi,
slovaci. Această emigrație - notează Stempowski - a cunoscut o oarecare stabilizare: în
locul celor care plecau, soseau noi refugiați din zona sovietică.
În anul 1945, soldați din întreaga lume au sosit în Germania cu scopul de a
răsturna monstruosul imperiu al lui Hitler și de a elibera victimele acestuia.
Descoperirea lagărelor Bergen-Belsen și Mauthausen a tulburat conștiința umanității. În
primele zile, autoritățile de ocupație nu au cruțat eforturile și mijloacele de a veni în
ajutorul celor internați și deportați. Această perioadă de exaltare romantică a durat însă
puțin, victimele eliberate de sub hitlerism devenind la scurt timp o adevărată povară
pentru ocupanți și o sursă de interminabile dificultăți. O mare parte din ei nu doresc să
se întoarcă în țara de origine, deoarece încă nu se instalase pacea și libertatea. Evreii
doresc să meargă doar în Palestina.
În Germania și Austria - notează Stempowski - se afla în jur de un milion de
emigranți care nu doreau să se întoarcă, fiind gata chiar să opună rezistență. Prezența lor
demonstrează că încă nu s-a instalat pacea. Ni se pare interesant comentariul naratorului:
„Pacea, poate și războiul au fost pierdute de Aliații din Vest”1 . Autoritățile de ocupație
manifestă nerăbdare și irascibilitate: „Noi i-am eliberat, iar ei ne fac greutăți”2.
Întreținerea în lagărele UNRRA devine din ce în ce mai limitată, insuficientă și
generatoare de scorbut. Noii refugiați nu găsesc nicăieri un loc. Atitudinea Aliaților și a
organelor de gestionare a situației față de emigranți este însoțită de dorința intervenției
unei morți iminente.
Epoca Bergen-Belsen, așa cum o caracterizează Stempowski, este o perioadă de
acutizare a xenofobiei față de emigranții și refugiații supuși unui adevărat regim de
brutalitate.
În afara situației emigranților, în atenția naratorului se află și factorii politici,
atrăgând atenția asupra configurației relațiilor reciproce dintre Anglia, SUA și Rusia.
Deseori în comentarii revine linia de demarcație, stabilită în urma unor negocieri
susținute. Un fenomen neliniștitor a devenit concentrarea forțelor sovietice în apropierea
1 Dziennikpodrozy do Austrii i Niemiec, p. 78 (fragmentele citate în traducere proprie).
2 Ibidem.
81
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
acestei linii1. Pe Stempowski îl interesează cum anume reacționează în aceste momente
critice intelectualii și el nu ezită să formuleze o aserțiune tulburătoare: „Pentru a-și
asigura condițiile absolut indispensabile muncii intelectuale, atât în trecut, cât și astăzi
intelectualitatea este gata de orice compromis”2, ceea ce ne trimite cu gândul la
atitudinea ketman pe care o va dezvolta ceva mai târziu în eseurile sale din Gândirea
captivă3, Czeslaw Milosz. Un fenomen specific perioadei de ocupație în lumea tulbure
și haotică de după război era așteptarea. Trebuia să aștepți pentru orice. Acest
sentiment, apăsător în sine, este amplificat de spectacolul sumbru al distrugerilor:
„Pretutindeni, oriunde îți întorceai privirea, erau ruine sau ferestre acoperite cu
scânduri”4. Naratorul, dincolo de înregistrarea obiectivă a faptelor și evenimentelor,
recurge la reflecții de natură axiologică. Constată că în urma cataclismului s-a produs o
schimbare de atitudine a europenilor față de viață. Încă din perioada Renașterii,
Occidentul a apreciat în primul rând energia, spiritul de inițiativă, capacitatea de muncă,
faptele5. „Astăzi - notează Stempowski - după ani de febrilitate a muncii și eforturi
stupide, zeci de milioane de cetățeni de pe continent nu văd un scop rezonabil al
activității lor. Organizarea colectivă a muncii pare să conducă prin aceleași etape:
industrie, criză, înarmare, bombardamente. (...) Tot ceea ce nu au distrus bombele este
demontat și scos din țară. Nu apare nimic în loc. În orașe nu se vede nici un fel de
muncă utilă economic”6 . Se constată un anumit blocaj. Milioane de oameni nu pot
întreprinde nimic pentru a-și ameliora viața, fiind condamnate la un fel de visare
vegetativă („În numeroase barăci și corturi, probabil în spatele fiecărei ferestre bătute în
scânduri, se află saltele pe care zac sub pături zdrențuite figuri ce visează cu ochii
închiși Continentul - adaugă Stempowski - traversează o dură școală a visării”7. Pentru
a compensa imaginea acestui peisaj dezolant, naratorul evadează în lumea reveriei,
amintindu-și de râurile din ținutul natal sau din diferite poeme romantice. Asupra
memoriei afective acționează cu forță magică Ceremușul care „dintre toate râurile de
munte, curge la umbra brazilor și pinilor seculari”8. Această retrăire a peisajului natural
reprezintă un element de recâștigare a identității: „Pentru a fi tu însuți se pare că este
nevoie de o legătură concretă sau ideală, cu râul tău, cu peisajul din patria ta strictă,
natală sau adoptivă”9. Naratorul își pune întrebarea tulburătoare ce anume se va
întâmpla cu milioanele de suflete izgonite din propria țară de marile puteri sau
1 Ibidem, p. 82.
2 Ibidem, p. 83.
3 Vezi Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, București, Humanitas, 2008, p. 74-101.
4 Dziennik..., p. 85.
5 Vezi și Aleksandr Zinoviev, Occidentul. Fenomenul occidentalismului, București, 2002, p.27-
30;91-133.
6 Dziennik..., p. 86.
7 Ibidem.
8 Ibidem, p.88.
9 Ibidem.
82
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
transformate în urma schimbului barbar de populație? Vor tinde să se întoarcă în locurile
de origine sau vor înceta a mai fi ei înșiși - spre bucuria experimentatorilor sociali -,
formând o masă plastică, similară cu aceea cu care Robert Ley a umplut fabricile și
lagărele Reichului1.
Peregrinarea prin Austria îi oferă autorului tot atâtea scene de durere și tristețe
prin care trec refugiații („Plec din aceste locuri triste ale umilirii și înjosirii omului”2).
Este vorba de felul în care acționează funcționarii UNRRA, preocupați mai mult de
vânzarea unor mărfuri pe piața neagră, decât de ajutorul acordat victimelor războiului
(„În activitatea lor profesională funcționarii UNRRA sunt niște formaliști fără suflet”3).
Printre altele, ni se dezvăluie comportamentul tinerilor germani, între douăzeci și
patruzeci de ani, care au luat parte la campania de ocupare a continentului, fiecare fiind
însoțit în prezent de dorința de a se salva și de a nu fi identificat. Situația lor morală le
paralizează orice inițiativă. Cum să te rupi de trecut? Faptul că învingătorii de astăzi
sunt la fel de ușuratici și crunți, precum învingătorii de ieri, nu aduce nici un fel de
alinare: „nu este vorba doar de explicații și justificări, ci de evadarea din fața amintirilor
care revin mecanic în conștiință”4. În fața amintirilor suntem singuri. Nu se ști e cât timp
trecutul îi va apăsa pe germani și ceilalți participanți la război.
Naratorul părăsește Austria și ajunge, după mai multe peripeții, în Germania, la
München, transformat în ruine și maldăre de dărâmături. În propoziții scurte este
descrisă înfățișarea fizică a străzilor, caselor, zidurilor, marcate de dezastrul războiului.
Arborii se înalță neputincioși, parcă ofiliți în preajma ruinelor și a mizeriei. Autorul
descrie modul de viață și de organizare al Deutsches Museum, transformat în azil
UNRRA. Condițiile de viață lasă de dorit, înrăutățindu-se în ultima vreme. Aceste
schimbări sunt explicate prin dorința autorităților de ocupație de a scăpa cu orice preț de
refugiații din Europa de Est și de a-i obliga prin înfometare și rău tratament să plece în
zona sovietică. A doua zi, la porțile azilului, se observă cozi ale noilor sosiți, și mai
mizeri și mai zdrențăroși decât cei din lagăr. Toți au sosit din zona sovietică. La baia
comunală, mulți cumpără bilet pentru a petrece aici câteva ore într-o clădire încălzită.
Cu acest prilej naratorul își amintește de prima sa întâlnirea cu intelectualii din
München. Prezintă topografia orașului aproape complet distrus. Întreg cartierul din care
se mai vede doar Frauenkirche, solitară pe o colină, a fost pus la pământ. Noi artere de
comunicație au apărut printre maldărele de dărâmături. Singurul monument salvat este
obeliscul de pe Karolinenplatz. Vârful înalt din piatră neagră se ridică singuratic printre
ruine. În partea de nord a cartierului muzeelor se vede acțiunea bombelor ucigașe. Din
case nu a rămas decât scheletul. Prin toate ferestrele se vede în interior cerul. La colțul
unor străzi se mai pot citi ici acolo denumirea lor, moartă, ca pe niște plăci funerare.
Deși este ora prânzului, în tot cartierul nu există nici o mișcare. Aici au locuit orășenii
1 Ibidem.
2 Ibidem, p. 101.
3 Ibidem, p. 100.
4 Ibidem, p. 105.
83
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
bogați, abonați la „Jugend”, cititorii lui Otto Iulius Bierbaum, colecționari de tablouri și
mobilă, proprietari de biblioteci particulare. Oamenii înstăriți dispuneau de locuințe
spațioase, încărcate cu mobilier adunat de câteva generații. Așa se explică de ce tocmai
acest cartier a căzut de la început în gura flăcărilor. Ca de obicei, autorul nu se
mulțumește cu simpla descriere a înfățișării distrugerilor orașului, ci face o serie de
reflecții interesante. De pildă, la întrebarea de ce anume a fost distrus cartierul celor
bogați, care din punct de vedere strategic nu reprezenta un scop în sine, încearcă să dea
un răspuns de natură culturală. În această parte a cartierului germanii s-au căutat multă
vreme pe sine, din aceste căutări a rezultat o anumite versiune a civilizației germane,
opusă timp de câteva generații versiunii prusace, care luase avânt în vremurile lui
Bismarck. Civilizația germană posedă în continuare câteva versiuni istorice și nu este
legată de destinul unei capitale. Din această diversitate decurge capacitatea și speranța
de reînnoire. Când versiunea militară prusacă se va epuiza în lupte sterile pentru
stăpânirea lumii, civilizația germană se va reînnoi, probabil în versiunea sa renană,
austriacă, bavareză, saxonă, hanseatică... Reînnoirea ar trebui să aibă loc mai întâi în
mintea oamenilor vii, care cunosc însă istoria marilor curente ale civilizației: renașterea,
clasicismul, romantismul. Aceștia știu ce foloase poate avea o minte obișnuită de pe
urma clădirilor și a monumentelor. Oare - se întreabă autorul - fără bătrâna Dresda,
München și Frankfurt, germanii reușesc să se întoarcă la rădăcinile propriei civilizații
dinaintea lui Bismarck și la forța regenerativă? Cu alte cuvinte, raidurile asupra vechilor
cartiere au fost o amenințare: „dacă nu capitulați cât mai repede, vă privăm de trecut,
acoperim cu ruine accesul la izvoarele tradiției și speranței voastre”1. Tot acest demers a
rămas însă fără efect. Germania hitleristă nu a avut intenția de a apăra trecutul și
tradițiile. Socialismul național, la fel ca și comunismul sovietic, s-a născut din curente
antiistorice și privea cu o mie de ani înainte, și nu în urmă. Ca urmare a
bombardamentelor o parte a populației înstărite, legate de tradiție, s-a proletarizat. De
asemenea, au dispărut jumătate din monumentele civilizației germane, care a precedat
hegemonia Prusiei. Acest lucru va împinge Germania în direcția unui nou antiistorism și
a noi ipostaze de comunism național. Imaginile ruinelor müncheneze îl fac pe autor să
înțeleagă limpede că „războiul a fost câștigat de puterile extraeuropene a căror populație
nu are nici un trecut și nu știe la ce anume servește așa ceva” 2.
Revenind la sediul din Deutshces Museum, unde sosesc noi refugiați din zona
sovietică, naratorul formulează o idee care a fost confirmată de istoria ulterioară:
„Popoarele Occidentului au lăsat partea răsăriteană a continentului sovieticilor,
considerând problema rezolvată, și au pierdut orice curiozitate în legătură cu ce anume
se petrece acolo”3. În continuare, Stempowski face însemnări despre mișcarea de
partizani și scopurile ei, despre îndepărtarea tot mai mult de ideea de libertate a unei
mari părți din populația răsăriteană, despre mișcarea de rezistență. În partea de est, unde
1 Ibidem, p. 117.
2 Ibidem, p. 118.
3 Ibidem.
84
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
presiunea ocupantilor era mai mare și tradiția ilegalităților mai puternică, această
mișcare a căpătat dimensiuni serioase și a influențat semnificativ desfășurarea
evenimentelor militare. În Europa de Est au lipsit condițiile necesare pentru revenirea la
normalitate a partizanilor. Mișcarea de rezistență îndreptată împotriva fărădelegilor și a
violenței, mișcare care în timpul războiului a avut meritele sale, venind în sprijinul
Aliaților prin paralizarea din interior a armatei germane, nu a găsit nici un fel de
înțelegere și de interes din partea Occidentului1. Ca atare, dezacordul dintre Est și Vest
nu se limitează doar la disputele diplomatice, ci ține de factori mult mai profunzi.
Prăpastia care desparte astăzi Estul de Vest - scrie Stempowski - se vede la orice pas.
Pe refugiații din Est autoritățile anglo-americane îi privesc astăzi la fel cum îi priveau
înainte naziștii pe evrei și pe țigani. Nu-i ard în crematorii, dar le refuză dreptul la azil,
se străduiesc să-i readucă la linia de demarcație, cu dispreț pentru viața și demnitatea
umană.
Jurnalul, așa cum s-a putut vedea din aceste câteva fragmente, are funcție
cognitivă, dar și reflexiv-axiologică în mare măsură. Stempowski se străduiește să
construiască din ruine o lume viitoare, bazată în primul rând pe speranță și pe libertate -
atribute care ar trebui prețuite într-o mai mare măsură în noul context european.
După anul 1989, jurnalul, precum și eseurile lui Jerzy Stempowski au revenit în
atenția criticii, repunând în circuitul valoric un excepțional critic și observator al vieții
sociale și culturale din Europa2.
1 Ibidem, p. 123.
2 Vezi, printre altele, Andrzej, Stanislaw Kowalczyk, Labirynt, Palimpsest, prefață la J.
Stempowski, Od Berdyczowa do Lafitow, Wolowiec, 2001; idem, Spiew podroznego în
Niespieszny przechodzien: paradoksy, Wroclaw, 1997, p. 247-281; Dorota Kozicka, Czerienie
papieru jako porzqdkowanie chaosu. Dziennik podrozy do Austrii i Niemiec Jerzego
Stempowskiego, în W^drowcy swiatow prawdziwych. Dwudziestowieczne relacje z podrozy,
Cracovia, 2003.
85
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
86
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
CONCEPTUL, SIMBOLUL ȘI STRUCTURA ANTONIMICĂ
Daniela GHELTOFAN
В нашей работе предпринята попытка проанализировать концепт, чтобы выявить
его признаки и функции с учётом признаков символа. Наши замечания сводились к тому,
что мы принимаем антонимический концепт как амбивалентная структура, и концепт,
вообще, как когнитивно-аффективный символ с многочисленными экстензиями на
семантическом, культурном, религиозном, философском уровнях.
Ключевые слова: концепт, антонимический концепт, символ, когнитивная
лингвистика.
Lucrarea noastră abordează câteva aspecte importante din domeniul semanticii
cognitive1, o direcție relativ nouă, manifestată în lingvistica actuală. Ne propunem să
aprofundăm câteva trăsături ale conceptului ca structură cognitiv-emoțională, în speță de
tip antonimie, examinând funcționalitatea acestuia, precum și convergența cu o altă
structură complexă - simbolul. Scopul lucrării este să contribuie la o mai bună înțelegere
a conceptului ca unitate cognitiv-lingvistică prin prisma caracteristicilor simbolului.
Pe urmele lingviștilor ruși Boldîrev (2004), Popova (2007), Alefirenko (2012),
Maslova (2004) și alții, susținem și noi că lingvistica cognitivă2, deși a luat ființă în
ultimele două decenii ale secolului al XX-lea și are ca obiect de cercetare înțelegerea și
cunoașterea omului cu ajutorul semnului lingvistic, a fost precedată de studii încă din
secolul al XIX-lea, în care unele ipostaze de tip cognitiv au fost sesizate și discutate.
Totuși, abordarea cognitivă diferă și se opune, într-o anumită măsură, semanticii
formale. În LC, unitatea de bază a aparatului terminologic cognitiv este conceptul.
Ținând seama de diversele teorii și direcții cognitive adoptate de cercetători, conceptul
este definit și interpretat, în literatura rusă de specialitate, ca: unitate de bază a gândirii
1 Acest termen a fost adoptat în literatura rusă de specialitate de cea mai mare parte a
cognitologilor ruși, în detrimentul celui de gramatică cognitivă, utilizat de cognitiviștii
americani, considerați fondatorii acestei direcții, în frunte cu Charles J. Fillmore, George Lakoff,
Ronald Langacker.
2 Noi vom opera cu termenii semantică cognitivă și lingvistică cognitivă, ca structuri aproape
echivalente. Mai departe LC.
87
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
umane; expresie a experienței umane socioculturale și afectiv-emoționale; produs al
cunoașterii; indice al unei etnoculturi; unitate minimală a unui sistem conceptual; unitate
operativă a memoriei, a lexiconului mental și a sistemului conceptual [Kubriakova 1996:
90]; „obiect al lumii ideale” și termen-cheie al culturii [Wierzbicka 1995: 43-44];
noțiune verbalizată, reflectată în cultură [Frumkina 1992: 32]; „purtător al memoriei
culturale a poporului” [Maslova 2004: 36]; „purtător de informații complexe,
enciclopedice” [Sternin 2007: 343]; „embrion semantic” și „structură ambivalentă”
[Alefirenko 2003: 4]; „celulă” de bază a culturii în lumea mentală a omului [Stepanov
1997: 40] etc. Aceste interpretări ale profilului conceptului dezvăluie caracterul său
complex, ca și profunzimea mecanismelor cognitive, înconjurate de o „aureolă
emoțională, expresivă și valorică” [Maslova 2004: 36]. În viziunea lingviștilor
cognitiviști, conceptul are mai multe laturi: o latură semantică, o latură cognitiv-
afectivă, o latură culturală, una socială etc., formând un miniunivers enciclopedic.
În continuare, avansăm ideea că perceperea și înțelegerea unor secvențe
circumscrise demersului cognitiv și conceptului, îndeosebi, sunt înlesnite prin relevarea
unor puncte comune cu altă structură complexă - simbolul. În acest sens, readucem în
atenție o serie de afirmații și de convingeri ale regretatului semiotician și simbolog
timișorean Ivan Evseev, ale cărui idei și reflecții asupra simbolului, prezentate și
argumentate științific în volumul Cuvânt-simbol-mit (1983), se dovedesc extrem de utile
și de eficiente.
Examinând definițiile date conceptului în lingvistica rusă, precum și trăsăturile
sale și funcționalitatea sa, devine surprinzător faptul că unitatea conceptuală și cea
simbolică sunt asemănătoare. Ambele sunt caracterizate de bogăția de informații, de
„densitate semantică” [Evseev 1983: 50]; sunt „pletore semantice”; se definesc prin
polivalență și ambiguitate în context; sunt unități de bază ale unei „sfere conceptuale”
(conceptosferă în LC); unele dintre ele se pot asocia cu o imagine, cu un desen, cu o
emblemă; există într-o formă verbală, semiotică; reproduc și modelează realitatea; sunt
semne „ce vizează laturile fundamentale ale existenței”; presupun prezența unor etape
de cogniție; tind spre „descifrarea tainelor pe multiple căi ale cunoașterii”; sunt
„orientate spre realitate, spre lumea obiectelor”; sunt „produs al unei conștiințe care îl
emite și al unei conștiințe care îl înregistrează”; sunt expresia „unei atitudini, unei
valorizări etice și estetice”; sunt o „lume a «antropocentrismului valoric»”; sunt „semne
ambivalente”; sunt „active și paradigmatice”; au „o puternică încărcătură afectivă”; „se
adresează în egală măsură rațiunii și sensibilității, conștiinței și inconștientului”; au o
latură obiectivă și una subiectivă; și simbolul și conceptul „se referă la om”; reprezintă
„armonizarea contrariilor”; „sunt un «micromodel» al lumii înconjurătoare”; sunt
„îmbinarea particularului și a generalului, (...), a gândirii și a trăirii”; depășesc „limitele
dintre epoci și arii culturale și geografice”; sunt „o proiecție” a „gândirii umane”; sunt
verbalizate prin structurii frazeologice și paremiologice; sunt asociate cu metafora; sunt
„engrame sau matrici prezente în inconștientul colectiv al popoarelor” [Evseev 1983:
88
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
35-46].
Prin urmare, am „împrumutat” din studiul cercetătorului timișorean toate acele
caracteristici ale simbolului, pe care le descoperim și în viziunea cognitivistă în
paradigma însușirilor conceptului. Prin simpla înșiruire a acestor trăsături, se remarcă
strânsa legătură dintre simbol și concept. Ambele structuri tind să descrie lumea reală și
experiența umană seculară de factură religioasă, socială, psihică, înmagazinată de
memoria colectivă, stabilind niște tipare, matrici, engrame, scheme sau „micromodele”
în conștiința oamenilor, aflate la confluența dintre general și particular. Ambele sunt
necesare societății pentru a face posibilă și viabilă comunicarea între două sau mai multe
persoane din aceeași comunitate, între persoane de aceeași vârstă, între persoane din
generații diferite, între persoane din culturi diferite. Ca urmare a celor sesizate anterior,
vom susținem și noi teza că „obiectele și noțiunile evocate printr-un simbol (s.a.,
adăugăm aici și concept) sunt de o importanță capitală în viața omului, ceea ce le
conferă posibilitatea de a avea multiple atribute valorificate practic, intelectual și
afectiv” [Evseev 1983: 34]. De asemenea, ne propunem în continuare să afirmăm că, în
opinia noastră, conceptul este un simbol mental sau cognitiv-afectiv cu multiple extensii
în plan semantic, cultural, religios, filosofic, pe care le identificăm fie la nivelul
nucleului conceptual, fie la nivelul periferiei conceptuale1. Datorită structurii sale
multistratificate [Stepanov 1997: 41] și, implicit, a caracterului denotativ-afectiv și
interpretativ, conceptul își păstrează teoretic semnificația inițială sau se reverbalizează,
dezvoltându-se sub aspect semantic, în urma procesului afectiv-cognitiv. Evident,
conceptul este o structură cognitiv-emoțională care nu poate să fie plenar reprezentat de
cuvânt și nu este echivalentul cuvântului, mai ales că s-a spus că structura conceptuală
are o viață preverbală, una verbală și, ceea ce este mai important, o viață postverbală2
[Kubrjakova, Dem’jankov 2007]. De aceea, credem că înțelegerea specificului și a
tuturor ipostazelor conceptului este o misiune complicată, nu și imposibilă, uneori
anevoioasă, având în vedere faptul că devine indispensabilă parcurgerea unor lucrări și
studii din varii domenii ca: psihologia, filosofia, sociologia, antropologia și, chiar,
neurologia și informatica.
În aceeași ordine de idei și ca aplicație practică a ideilor emise, e momentul să
remarcăm utilitatea antonimiei, a structurilor antonimice, în configurarea și consolidarea
conceptele, mai ales că realitatea, lumea materială se construiește pe coordonate-contrast
de tipul „viață-moarte”/ „жизнь-смерть”, „bine-rău” / „добро-зло”. Fiind tendința
„spiritului uman de a descoperi laturile contradictorii ale lucrurilor, proiectându-le pe o
scară valorică cuprinsă între «bine» și «rău», «frumos» și «urât», «sacru» și «profan»”
[Evseev 1983: 41], susținem că unele concepte se organizează sub tipar antonimic,
1 Vezi Frumkina, 1992.
2 Kubriakova, Demiankov susțin că reprezentarea mentală este, de fapt, un „fapt prelexical”
(предзнаковыв сущности) sau o formațiune lexicală, subordonată semnului lexical propriu-zis
[Kubriakova, Demiankov 2007: 15].
89
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
formând astfel conceptul antonimie sau opoziția conceptuală 1: „bine-rău” /„добро-
зло”, „viață-moarte”/ „жизнь-смерть”, „iubire-ură” / „любовь-ненависть”, „prieten-
dușman”/ „друг-враг”, „tinerețe-bătrânețe” / „юность-старость” etc.
Referindu-ne, spre exemplu, la conceptul antonimic cromatic „alb-negru”,
puternic conotat, ni se oferă posibilitatea de a întreprinde studii semnificative de tip
cognitiv, în scopul izolării și reliefării substanței conceptului. Pornind de la următoarele
expresii contrastante, frazeme sau construcții paremiologice, recunoaștem anumite
convingeri asupra vieții de zi cu zi, care sunt adeseori evocate în actele de limbaj și care
contribuie, așadar, la formarea unui strat conceptual : nici albă, nici neagră; ba e albă,
ba e neagră; zile negre - zile albe; lume albă - lume neagră; magie albă - magie
neagră; pâine albă - pâine neagră; a păstra bani albi pentru zile negre, a face albul
negru, negru pe alb, noapte albă, alba-neagra; în pământul negru se face pâinea albă
[apud Topală 2009: 353-362]; dracul alb mănâncă p-ăl negru; albă, neagră, asta e; a nu
vorbi nici neagră, nici albă, iapă albă-mi trebuia,/ că cea neagră nu trăgea; face din
lână laie, lână albă etc., în limba rusă, чёрным по белому, белая деньга про чёрный
день, черная кошка не делается белой, белая ворона, черная магия, белая кость -
черная кость etc. Opoziția „alb-negru” se realizează la nivelul lingvistic, cultural,
etnocultural, sub aspect conceptual, însă, din perspectivă logico-ontologică, aceste culori
nu sunt simetric opuse [Sârbu 1977: 58].
În alt strat conceptual, trebuie să includem și valențele expresiv-poetice ale
conceptului antonimic „alb-negru”. Astfel, se remarcă prezența sa constantă
plurisemantică2 în creația de natură folclorică, unde surprindem armonia contrastului
[Bîrlea 1979: 163-166] - „Lelea albă, la ochi neagră ”; „Că-i la față albineț/ - Și la păr
negru și creț”; „Cartea albă ca masa,/ Slova neagră ca palma...” - și ocurența sa ca
element deosebit de potent, cu aură de simbol, în scrierile eminesciene [Constantinovici
2006: 126], tributare în cea mai mare parte curentului romantic. De altfel, viziunea
romantică este întregită de apariția în textul poetic a imaginilor de tip contrastant ca
oximoronul sau antiteza, fundamentate pe antonimie sau pe opoziția semantică, spre
exemplu, cu privire la „alb-negru”: „neguri albe”, „fruntea albă-n părul negru”, „albă-i
noaptea cea cu lună”, „albul întuneric al pădurii de argint”, „luna înnegrește” etc.
Preluăm ideea prețioasă a cercetătoarei timișorene Simona Constantinovici [2006: 156-
172], care, semnalând ambivalența termenilor, constată, pe bună dreptate, că, în textul
eminescian, se valorifică atât valențele pozitive ale albului care „se asociază vieții
diurne, luminii, divinității, revelației, purității” [Evseev 2007: 14], definit de Rosa del
Conte ca alb virginal, angelic, edenic, metafizic [apud Popa 1982: 151], cât și cele
negative de simbol al „vidului” și al „morții” [Evseev 2007: 14]. Cu toate că negrul este
asociat morții, tenebrelor, beznei, urii, tristeței, melancoliei, se înregistrează și latura sa
pozitivă în sintagme de genul „codrii negri”, „munții negri”, „părul negru”
1 Ambele sintagme apar în literatura rusă de specialitate. Noi optăm pentru prima structură.
2 Variatele funcții semantice ale opoziției alb-negru în versurile populare sunt consemnate de O.
Bârlea [1979: 163-166].
90
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
[Constantinovici 2006: 162]. Acest fapt se explică prin „vocația” particulară a
simbolului de a fi ambivalent, de care se contaminează și conceptul (antonimie).
Ambivalența este dublată de prezența ocurentă a relațiilor de antonimie în paradigmatica
simbolurilor, în general, de tipul „masculin-feminin”, „drept-stâng”, „zi-noapte”, „bine-
rău”, „viață-moarte” [Evseev 1983: 16].
Continuând analiza, observăm că, alături de lexemele alb și negru, Eminescu
„exploatează” o gamă largă de cuvinte-obiect ce fac referire directă la cromatismul
amintit - pentru alb: de argint, de diamant, de marmură, de zăpadă (omăt, nea,
ninsoare), spumă, crin, var; - pentru negru: de smoală, de tină, ca tuciul, ca huma, cu
cărbune, noapte, întuneric, întunecos, umbră, negură, tenebră [Constantinovici 2006:
159-160, 162]. Acest fapt nu face decât să lărgească și să îmbogățească structura
conceptuală. Prin urmare, pentru a surprinde universul semantic-cultural și pentru a
îngloba toate tonalitățile, variațiile, chiar și percepția subiectivă a fiecărui cititor,
conținute și sugerate de aceste cuvinte-simbol alb, negru, am încercat să semnalăm
oportunitatea ca acestea să fie desemnate concepte, iar elementele de tipul noapte,
umbră, marmoră, zăpadă etc. să formeze astfel periferia lor conceptuală, arondată
stratului cultural-artistic. În acest fel, conceptul „alb” ori „negru” ca „formație
pluridimensională” [Sternin 2007: 343] și ambivalentă este ilimitat semantic și cognitiv,
putând să încorporeze în structurile sale tot ceea ce poate simți, trăi sau imagina mintea
umană în legătură cu el, atâta timp cât se ajunge la o conceptualizare verbalizată (de
regulă) a acestor cunoștințe. Procesul de conceptualizare funcționează permanent, astfel
că structura conceptelor, îndeosebi cea periferică, se schimbă frecvent. Aceste concepte
cromatice pot deveni arhiconcepte sau macroconcepte, de exemplu, arhiconceptului
„negru” i putem subordona conceptele „noapte”, „umbră” etc.
Urmărind comportamentul și trăsăturile simbolului, îndeosebi acelea legate de
ambivalență și de plurisemantism, putem să afirmăm, în final, că un concept poate să-și
însușească valențele pozitive și negative ale acestuia, chiar să-l asimileze complet în
paradigma sa, însă fără a-l oblitera definitiv.
BIBLIOGRAFIE
Alefirenko, N.F., Problema verbalizacii koncepta: teoreticeskoe issledovanie,
Volgograd, Peremena, 2003
Bîrlea, O., Poetica folclorică, București, Univers, 1979, pp. 163-166
Boldîrev, N.N., Konceptual’noe prostranstvo cognitivnoj lingvistiki, în „Voprosy
kognitivnoj lingvistiki”, nr. 1, 2004, pp. 18-36
Constantinovici, Simona, Spațiul dintre cuvinte: polifonii stilistice, Timișoara, EUV,
2006, pp. 156-172
Evseev, I., Cuvânt-simbol-mit, Timișoara, Facla, 1983
91
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Evseev, I., Dicționar de simboluri, București, Vox, 2007
Frumkina, R.M., Konceptual’nyj analiz s tocki zrenija lingvista ipsihologa, în „Naucno-
tehniceskaja informacija”, Seria 2: Informacionnye processy i schemy, M., 1992, Nr. 3, pp. 3-17
Kubriakova, E.S., Demiankov, V.Z., K probleme mental’nyh reprezentacij, în „Voprosy
kognitivnoj lingvistiki”, M.: Institut jazykoznanija, 2007, Nr. 4, pp. 8-16
Kubriakova, E.S., Koncept, în Kratkij slovar’cognitivnyh terminov, Kubriakova, E.S. et
alii, Moskva: Izd. Mosk.-ogo un-ta, 1996, pp. 90-93
Mancaș, Mihaela, Simbolul: Structură semantică și funcție poetică, în Limbajul artistic
românesc modern. Schiță de evoluție, București: EUB, 2005, pp. 357-394
Maslova, V.A., Kognitivnaja lingvistika: ucebnoe posobie, Minsk, TetraSistems, 2004
Popa, G., Spațiul poetic eminescian, Iași, Junimea, 1982
Popova, Z.D., Sternin, I.A., Kognitivnaja lingvistika, Moscova, ACT, Vostok-Zapad,
2007
Sârbu, R., Antonimia lexicală în limba română, Timișoara, Facla, 1977
Stepanov, Iu.S., Konstanty - slovar’ russkoj kul’tury, Moscova, 1997
Sternin, I.A., Struktura koncepta v semantiko-kognitivnom napravlenii kognitivnoj
lingvistiki, în Probleme de filologie slavă (XV), Tmișoara, EUV, 2007, pp. 343-354
Tohăneanu, G.I., Expresia artistică eminesciană, Timișoara, Facla, 1975
Topală, D.V., Din universul proverbelor românești: elemente de analiză etnolingvistică,
în vol. Distorsionări în comunicarea lingvistică, literară și etnofolclorică românească și
contextul european, Iași, ALFA, 2009, pp. 353-362
Wierzbicka, A., Goddard, C., Key word, culture and cognition, în „Philosofica” 55
(1995, 1), pp. 37-67
92
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
HENRYK SIENKIEWICZ, BEZ DOGMATU. O NOUĂ ABORDARE
Anca Irina IONESCU
The paper introduces two new approaches to be found in the famous Sinekiewicz’s novel Bez
dogmatu (Without Dogma), namely the concept of the genius without portfolio, a man of great
potential and capabilities but of little or no practical results and contribution to his community;
this character is no longer seen as a “superfluous” and useless man but as a prospective
contributor to the advance of his community if properly developed. The second concept is that of
the career woman, who can express herself and feel fulfilled without a love relation to a man.
Key words: dogma, genius, portfolio, superfluous man, fin de siècle, improductivité slave, career
woman, female characters
I.	Henryk Sienkiewicz (1846-1916) rămâne până astăzi unul dintre cei mai
importanți scriitori realiști polonezi, printre cei mai cunoscuti autori europeni de la
cumpăna dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea, realizatorul unei opere literare bogate și
cu o tematică complexă, ceea ce i-a adus recunoașterea internațională prin Premiul
Nobel pentru literatură care i-a fost acordat în 1905. Sienkiewicz a fost primul scriitor
dintr-o țară slavă care a primit acest prestigios premiu, următorul fiind tot un polonez,
Wladyslaw Reymont (1924).
Și-a început activitatea pe tărâmul literaturii, la fel ca mulți alți viitori scriitori,
în ziaristică, în calitate de colaborator al presei varșoviene, apoi a călătorit foarte mult,
din dorința de a-și lărgi orizontul și de a cunoaște lumea. A fost în America, a vizitat
toată Europa, a ajuns până la Constantinopol, iar în 1890 a participat la o expediție de
vânătoare în Zanzibar. Începând din anii ’70 ai secolului al XIX-lea s-a dedicat
literaturii, atât în calitate de autor, cât și ca organizator al vieții literare, angajându-se și
în multe acțiuni sociale.
Reprezentant al pozitivismului în literatură, își începe cariera cu creații de formă
scurtă, nuvele, povestiri, schițe umoristice, în care se concentrează pe o singură temă.
Adesea, eroii povestirilor lui sunt copii, cu universul și suferințele lor aparte, complicate
față de cele ale adulților, pe de o parte, prin interdicțiile impuse de vârstă, pe de altă
parte, prin neînțelegerea unor relații sociale. Așa este, de pildă, Janko muzicantul, un
93
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
copil talentat, pedepsit pentru că, dând glas dorinței de a pune mâna pe o vioară, ignoră
interdicția socială care nu-i permitea să atingă un lucru ce nu-i aparținea. Se
prefigurează deja aici seria acelor eroi care vor suferi fără a fi propriu-zis vinovați sau,
mai bine zis, fără a fi conștienti de vinovăția lor. Călătoria în America îi dezvăluie o
latură aparte a suferinței emigrantilor, izgoniți de sărăcie din căminele lor și siliți să-și
caute pâinea peste ocean, unde tânjesc după pământul natal rămas departe, în urmă
(Pentru pâine, Paznicul farului).
Lucrarea care l-a consacrat definitiv și l-a făcut cunoscut rapid în toată Europa a
fost Trilogia sa (1883-86), alcătuită din romanele istorice Prin foc și sabie, Potopul și
Pan Wolodyjowski. A ales drept fundal al evenimentelor relatate cea de-a doua jumătate
a secolului al XVII-lea, când statul polonez s-a confruntat cu mai multe pericole
extreme, care i-au amenințat însăși ființa națională, reușind însă de fiecare dată să iasă
învingător. Romanul Prin foc și sabie ne înfățișează lupta polonezilor sub conducerea
hatmanului Bogdan Hmielnițki împotriva cazacilor răsculați, în Potopul asistăm la
respingerea invaziei Suediei, Pan Wolodyjowski ne relatează lupta împotriva tătarilor.
Continuând seria romanelor istorice, Sienkiewicz publică în 1897-1900 romanul
Cavalerii teutoni (Krzyzacy), al cărui conflict culminează cu vestita luptă de la
Grunnwald (1410), un răsunător succes militar al cavalerilor polonezi și lituanieni, într-
una dintre cele mai mari bătălii din Europa, unde Cavalerii teutoni au suferit o
înfrângere totală, din care nu și-au mai revenit niciodată. Deși Sienkiewicz a creat un
roman istoric, se vede clar aici mesajul actual, îndreptat împotriva politicii
contemporane a Prusiei, considerată moștenitoarea și continuatoarea tendințelor
expansioniste ale teutonilor.
Romanele istorice ale lui Sienkiewicz izvorăsc în mod clar și din dezamăgirea și
nemulțumirea polonezului, a cărui patrie nu mai era ceea ce fusese cândva, în vremurile
pe care le descrie în opera sa. După perioada de glorie din secolul al XVII-lea, statul
polonez a slăbit treptat din ce în ce mai mult, ajungând să dispară de tot ca entitate
politică de pe harta Europei în 1795, ca urmare a celor trei împărțiri succesive între
Regatul Prusiei, Imperiul Rus și Austria. Polonia avea să-și recapete independența de
stat abia în 1918, după încheierea primului război mondial. Romancierul se refugia în
trecutul poporului său, unde găsea „singurele arme care aveau să se dovedească
invincibile în strădania pentru reînscrierea patriei sale pe harta Europei”1 .
Dar romanul istoric care i-a adus scriitorului fără îndoială cel mai mare succes și
a jucat un rol decisiv în atribuirea premiului Nobel în 1905 a fost Quo vadis2, publicat în
1 Stan Velea, Prefață la H. Sienkiewicz, Fără ideal. Roman. Traducere de Elena Lința. Ediție
îngrijită, prefață, note și comentarii de Stan Velea, Ed. Univers, București, 1999, p. 5.
2 Quo vadis este începutul unei locuțiuni în limba latină: Quo vadis, Domine? (Unde mergi,
Doamne?) provenind dintr-o scriere apocrifă despre martiriul Sf. Petru. Se povestește că acesta se
pregătea să fugă de la Roma ca să scape de persecuții și s-a întâlnit pe Via Appia cu Cristos, care
mergea spre Roma și i-a adresat această întrebare, la care Cristos ar fi răspuns: Ego Romam
iterum crucifigi. „Mă duc la Roma ca să mă las răstignit din nou”. Petru a înțeles că nu se
94
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
„Gazeta Polska”, 1895-1896. Acțiunea romanului este plasată la Roma, în zilele
împăratului Nero, când creștinii sunt supuși celor mai crunte persecuții, iar eroina
principală este frumoasa Ligia, o tânără creștină de origine slavă, de care se
îndrăgostește tânărul patrician Vinicius. Sienkiewicz se lasă în voia iubirii lui profunde
pentru Roma pe care o cunoaște foarte bine, atât sub înfățișarea ei contemporană, cât și
sub cea antică, cu care se familiarizase prin intermediul literaturii, descrie plastic palatul
Cezarului, alte monumente ale Romei de pe vremea lui Nero, creionează admirabil
personajele principale, Nero, Petronius, Seneca.
II.	Marele Sienkiewicz nu putea rămâne însă nepăsător față de problemele
intelectualului european și, în special, polonez, de la sfârșitul secolului, astfel că, după
încheierea Trilogiei și chiar înainte să elaboreze marele roman care i-a adus premiul
Nobel, s-a simțit atras de romanul psihologic și a lucrat concomitent la Fără dogmă
(Bez dogmatu) și Familia Polaniecki (Rodzina Polanieckich), creând astfel primele
scrieri de literatură psihologică din literatura polonă. A început să scrie romanul Fără
dogmă în iulie 1889 și a lucrat la text până în septembrie 1890, luându-l cu el în
diversele lui peregrinări prin Europa: Ostende, Zakopane, Cracovia, Viena și lacul
Como. Romanul a fost publicat inițial de trei reviste poloneze, „Slowo” de la Varșovia,
„Czas” din Cracovia și „Dziennik Poznanski” din Poznan. În 1891 a apărut sub formă de
carte în trei volume.
Pentru a conferi cât mai multă autenticitate confesiunilor eroului principal,
autorul recurge la forma de jurnal intim, care are și avantajul, subliniat de prietenul
eroului, Sniatynski, că înregistrează pentru posteritate un tablou al vremii: „Cel care lasă
în urma lui un jurnal, fie el bine sau prost scris, dar cu condiția să fie sincer, transmite
viitorilor psihologi și romancieri nu numai imaginea vremurilor sale, dar și singurele
documente autentice, în care oamenii pot avea cu adevărat încredere”. Fragmentele din
așa-zisul jurnal intim alternează pe alocuri cu transcrierea unor scrisori imaginare,
procedeu menit, pe de o parte, să varieze expunerea, pe de altă parte, să confere încă și
mai mult autenticitate confesiunilor personajului principal, care nu trebuie în nici un caz
identificat cu autorul. Sienkiewicz a considerat „această formulă ca cea mai îndreptățită
literar pentru a comunica gânduri și sentimente pe care nu intenționează să și le
însușească, ba chiar împotriva cărora e dispus să-și avertizeze cititorul”1 .
Eroul principal, Leon Ploszowski, este un exponent tipic al tinerei nobilimi
poloneze de la sfârșitul veacului: bogat, cultivat, răsfățat de femei, rafinat în gusturi și
preferințe, dar fără un ideal, fără să știe ce vrea și incapabil de acțiune. Nu vede nici nu
sens în viață, nu-și găsește nici un punct de sprijin în religie, pentru că este ateu, iar
propria susceptibilitate și gândirea deosebit de rafinată îi sunt cei mai mari dușmani, căci
îl îndeamnă în permanență la introspecție, transformându-l într-un sceptic total. Lipsa lui
cuvenea să părăsească orașul, s-a întors și a fost răstignit, la cererea sa, cu capul în jos, ca să nu
pară că vrea să fie egal cu Domnul său.
1 Olga Zaicik, Henryk Sienkiewicz, Ed. Univers, București, 1971, p. 146-147.
95
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
de credință se lovește însă ca de un zid inexpugnabil de cinstea și convingerile religioase
ale celei pe care o iubește și care, deși îl iubește la rândul ei, nu poate renunța la
convingerile ei.
Drama psihologică descrisă de Sienkiewicz este un rezultat și o reflectare a
stării societății poloneze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, alcătuită, pe de o parte,
dintr-o elită privilegiată, pe de altă parte, dintr-o mulțime înapoiată, în exprimarea
plastică a autorului „porțelanuri de Sèvres” și „lut neprelucrat”: „Suntem alcătuiți din
oameni super-civilizați și alții total necivilizați. Cel puțin așa văd eu lucrurile!
Porțelanuri de Sèvres și oale de lut nears - iar între ele nimic. La un capăt très fragile -
la celălalt afirmația lui Ovidiu rudis indigestaque moles”1.
Între aceste două extreme, se cască o mare prăpastie pe care, după părerea
autorului exprimată prin gura personajului Sniatynski, cel care se face mai tot timpul
purtătorul de cuvânt al autorului, nu o pot umple decât oamenii energici, dar săraci,
eventual proveniți din rândul nobilimii scăpătate, pe care viața îi obligă să-și câștige
existența și, în acest scop, să-și folosească talentele și aptitudinile în domenii concrete,
nu numai pentru a despica firul în patru, așa cum face Ploszowski, chinuindu-se pe el
însuși și pe toți cei din jur2 .
După părerea noastră, dramaturgul Sniatynski este cel care exprimă cel mai
adesea și mai consecvent punctul de vedere al autorului, fiind un adevărat purtător de
cuvânt al acestuia, cu o atitudine critică, dar și admirativă față de eroul principal de care
este clar că autorul se distanțează. Dacă Ploszowski tânjește uneori după viața altui
personaj, dând astfel semne că ar avea un ideal, acesta nu poate fi decât prietenul și
colegul lui din facultate, pe care îl admiră nu numai pentru cariera literară, ci și pentru
viața conjugală pe care a știut să și-o construiască:
Cei doi soți se ceartă întruna, dar nu așa ca alte cupluri. De regulă, în familie
certurile sunt cam așa: există o singură manta și atunci fiecare trage de ea; dar aici
disputa pornește de la faptul că fiecare dorește să i-o lase pe toată celuilalt. Îmi plac
enorm, pentru că numai în prezența lor mă conving că fericirea poate fi nu numai o
frază din cărți, ci ceva real. El este un bărbat inteligent, sensibil ca o vioară
Stradivarius și este perfect conștient de fericirea sa. O vrea și se bucură de ea. Și îl
invidiez pentru asta. Conversația cu el este întotdeauna deosebit de plăcută.
Eroul principal este un dezrădăcinat, născut în Polonia și dus de mic copil la
Roma, iar lipsa unei ancore naționale este subliniată de autor și prin mutarea frecventă a
acțiunii dintr-un loc în altul: Roma, Paris, Viena, Berlin, țărmul italienesc al
Mediteranei, Alpi, Scandinavia și, firește, Polonia. Simțindu-se în permanență obligat să
se auto-analizeze, este și spectator, dar și actor al propriei vieți, așa cum spune în mai
1 O masă uriașă confuză și neprelucrată (lat.).
2 Julian Kryzanowski, Henryk Sienkiewicz, PWN, Varșovia, 1972, p. 96-101; vezi și Alina
Ladyka, Henryk Sienkiewicz, Wiedza Powszechna, Varșovia, 1971, p. 256-277.
96
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
multe ocazii: „Eu am întotdeauna în mine două personaje: actorul și spectatorul. Adesea
spectatorul nu este mulțumit de actor”. În urma analizei introspective extrem de dure și
necruțătoare, eroul ajunge la o concluzie dureroasă: suferă de așa-numita improductivité
slave („lipsa de acțiune/ rezultate a slavului”), o boală gravă a secolului. Are un
sentiment de ușurare dându-și seama că reprezintă, de fapt, o întreagă categorie socială:
„Am avut un sentiment de ușurare, precum bolnavul care se bucură nespus de mult
atunci când medicul îi spune că simptomele bolii lui sunt cunoscute și mulți alți oameni
suferă de același lucru ca și el. Așa este! E adevărat! Numai câți colegi am eu - nu știu
dacă în toată lumea slavă, căci nu o cunosc în întregime - dar câți sunt la noi acasă!”
Leon Ploszowski ne explică foarte clar ce este l’improductivité slave : „Este ceva în noi;
un fel de incapacitate esențială de a da ce avem mai bun în noi, tot ceea ce ținem în
lăuntrul nostru. S-ar putea spune că Dumnezeu ne-a dat arcul și săgețile, dar a omis să
ne dea și capacitatea de a întinde arcul și de a da drumul săgeților”.
Prin această trăsătură a improductivității, Ploszowski este varianta poloneză a
„omului de prisos” european, cunoscut sub această denumire mai ales din literatura rusă.
Omul de prisos (rus. лишний человек) este un tip literar caracteristic pentru operele
scriitorilor ruși din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este, de regulă, un bărbat cu
calități deosebite, dar incapabil să-și valorifice talentele pe planul activității sociale.
Aparține clasei superioare a societății și își petrece timpul în petreceri, dueluri, la jocuri
de noroc, neștiind cum să scape de plictiseală - cel mai mare dușman al său - și având o
atitudine în ansamblu auto-distructivă. Personaje reprezentative ale acestui tip de erou
sunt Evgheni Oneghin al lui A.S. Pușkin, Peciorin al lui M.I. Lermontov, numeroase
personaje ale lui Turgheniev. Emblematic este și moșierul Oblomov din romanul cu
același titlu al lui Ivan Goncearov, publicat în 1859, care își petrece toată ziua în pat,
gândindu-se la nenumăratele lucruri mărețe pe care le va face când (dacă) se va da jos
din pat.
Leon Ploszowski prezintă toate trăsăturile caracteristice ale „omului de prisos”:
înstrăinarea față de viața societății față de care se simte (și este!) superior din punct de
vedere intelectual, oboseala sufletească, scepticismul profund, pasivitatea, starea de
lehamite. Este o personalitate potențial capabilă de orice acțiuni mărețe, dar care nu face
nimic pentru a le realiza, pentru că nu crede în posibilitatea schimbării. Este o
personalitate conflictuală și un om profund nefericit în dragoste. Reflecția este exagerată
în cazul lui, eroul este mult prea concentrat asupra propriei persoane, tocmai de aceea
forma cea mai adecvată de exprimare a operei literare este jurnalul intim, confesiunea,
monologul, epistola.
Termenul de „om de prisos”, ca denumire a tipului literar, a fost consacrat de
apariția lucrării lui Turghenev, Jurnalul unui om de prisos (1850), dar se consideră că
prima lui întruchipare este Oneghin din romanul în versuri al lui Pușkin, Evgheni
Oneghin (1833). Deși denumirea și tipul literar au devenit cunoscute mai ales prin
intermediul literaturii ruse, ele existau și în literatura Europei Occidentale, personajul
97
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
fiind un rezultat al deziluziei provocate de lipsa progresului social, rămas mult în urma
celui economic, așa cum se constată în romanul Adolphe (1816) al lui Benjamin
Constant și, mai ales, în Confession d’un enfant du siècle (1836) al lui Alfred de Musset,
care se încadrează și prin forma sa în genul respectiv.
Fără îndoială că Sienkiewicz cunoștea toate aceste lucrări și personajul creat de
el are trăsături comune cu toți eroii menționați mai sus. Dar atitudinea lui față de eroul
înstrăinat și nefericit este, credem noi, cu totul alta, chiar diametral opusă și aici apare
acea nouă abordare specifică marelui scriitor polonez. Pentru Sienkiewicz, Leon
Ploszowski, produsul „improductivității slave”, este cu totul altceva: este un „geniu fără
portofoliu”, așa cum sunt miniștrii fără portofoliu, varianta specific poloneză a așa-
zisului om de prisos, bărbatul înzestrat și talentat care nu face nimic, dar ar putea face
orice dacă i s-ar cere:
Această definiție: geniu fără portofoliu mi se pare foarte aproape de esența
lucrurilor. Trebuie să-mi iau brevet de invenție pentru ea. Ah! Și din nou aceeași
consolare! Căci nu voi fi eu singurul care va purta acest titlu. Sub numele acesta ar
putea exista o legiune întreagă! N-are decât să existe și improductivitatea slavă, iar
geniul fără portofoliu va fi produsul nostru pur polonez, născut pe malurile
Vistulei.
Chiar dacă își include eroul în categoria eroilor de prisos, Sienkiewicz afirmă că
acesta poate fi determinat să se schimbe sub puterea dragostei: „Cât de ciudată poate fi
înrâurirea unei ființe precum Aniela! Se întâlnește cu un adevărat geniu fără
portofoliu, un om de prisos absolut excepțional (subl. n.) cum sunt eu - și chiar de la
primul contact, fără nici un fel de predici din partea ei, omul acela simte că are fel de fel
de obligații și responsabilități la care nu se gândise niciodată”.
Prin gura purtătorului său de cuvânt, Sienkiewicz indică și o eventuală
modalitate de rezolvare a problemei, de transformare a geniului improductiv într-o
persoană de folos: să sărăcească și în felul acesta să fie nevoit să-și valorifice talentele:
„Sniatynski a strigat în urma mea pe scări: - Din ăștia ca dumneata n-o să se aleagă
nimic, dar copiii dumitale ar putea deveni oameni de ispravă; însă mai întâi trebuie să
dați cu toții faliment, căci altfel, nici nepoții voștri n-o să facă nici o scofală!”
Și iată că Henryk Sienkiewicz exprimă cu multe zeci de ani înainte ceea ce
societatea noastră susține abia astăzi cu toată tăria și pe care o împărtășește cu toată
sinceritatea și autoarea acestor rânduri: că nu există ființe umane de prisos, orice făptură
omenească este valoroasă și trebuie privită ca atare. Sintagma „om de prisos” are o
conotație negativă, dacă vorbim despre un om de prisos ne simțim îndemnați să-l
îndepărtăm, să-l respingem, eventual, mergând chiar mai departe, să-l distrugem, căci
este o gură care mănâncă inutil, iar consecințele unei astfel de atitudini pot fi dintre cele
mai triste. „Geniu fără portofoliu” are, dimpotrivă, o conotație profund pozitivă și
98
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
optimistă, ne duce cu gândul la un om cu un mare potențial ce poate și trebuie să fie
valorificat și care poate fi de mare folos societății. Henryk Sienkiewicz preia personajul
„omului de prisos” din literatura europeană și rusă și îl transformă într-un „geniu fără
portofoliu”, operând astfel o modificare radicală de atitudine, pe care nu am găsit-o
până acum în lucrările criticilor și exegeților literari ai marelui scriitor polonez.
III.	O a doua abordare diferită a unei problematici mai vechi găsim în modul în
care concepe Sienkiewicz personajul feminin în raport cu eroul principal. Am putea
spune că femeia este ilustrată în roman ca o personalitate scindată în trei ipostaze ale
feminității - poloneza Aniela, ingenuă, duioasă și pătrunsă de respect pentru convenții,
italianca Laura, frumoasă, pătimașă, disprețuind orice convenție în numele plăcerii
personale, germana Klara, ponderată, temeinică și cinstită - și fiecare din ele îl atrage
pe eroul principal prin toate aceste calități, chiar dacă se contrazic între ele.
Iar aici apare o inovație cu totul aparte a marelui scriitor polonez. În afară de
cele două variante „clasice” ale femeii - ingenua și curtezana, lebăda albă și lebăda
neagră - Sienkiewicz introduce prin Klara un tip de personaj feminin nou în literatura
universală: femeia care nu are neapărat nevoie de un bărbat pentru a se realiza sau
pentru a se exprima, care își găsește în ea însăși și în arta sa o altă modalitate de
exteriorizare a trăirilor intime, decât cea aflată la îndemâna oricărei femei, așa cum
mărturisește ea însăși: „Pot să plâng, fie cu lacrimi, așa cum face orice femeie, fie prin
muzică, așa cum face artista.” Până la Sienkiewicz, atunci când femeia dorea să se
exprime și să se realizeze altfel decât prin raportare la un bărbat o făcea prin religie,
motiv pentru care eroinele literaturii de până la Sienkiewicz care nu erau îndrăgostite de
un bărbat erau martire ale credinței.
În pianista Klara a lui Sienkiewicz vedem o prefigurare a acelui personaj
feminin care avea să devină atât de frecvent în zilele noastre, femeia cu o carieră
personală, alta decât aceea de a cuceri sau de a satisface un bărbat. Aceasta, fără a-și
nega feminitatea, căci poate să sufere ca orice femeie, dispune și de alte posibilități de
realizare personală și de exprimare, neraportate la un bărbat, ci izvorând din calitățile
umane situate mai presus de apartenența la un sex sau altul.
IV.	Traducerile românești. Romanul lui H. Sienkiewicz s-a bucurat de o
deosebită atenție în România, fiind, de fapt, prima lucrare a marelui prozator polonez
tradusă în limba română, apărută în 1908: Henryk Sienkiewicz, Fără credință. Roman
tradus de Sofia Nădejde, București, Editura „Biroului Universal” Athanasie I. Nițeanu,
19081. Dar se pare că nici una dintre operele lui Sienkiewicz nu a ridicat în fața
1 Prima traducere în română a romanului care i-a adus Premiul Nobel pentru literatură, Quo
vadis? a apărut abia anul următor: Henryk Sienkewicz, Quo vadis?, traducere de Haralamb G.
Lecca, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1909. Traducerea romanului Fără dogmă a fost semnalată
și de critica literară poloneză, dar fără menționarea numelui traducătoarei, v. kukasik Stanislaw,
99
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
traducătorilor probleme așa de mari în ceea ce privește redarea titlului. Originalul
polonez Bez dogmatu, Fără dogmă, deși păstrat ca atare în toate limbile europene (germ.
Ohne Dogma, fr. Sans dogme, rus. Без догмата, eng. Without Dogma etc.)1 a fost redat
în traducerile din România în nu mai puțin de trei variante, toate diferite de titlul dat de
autor lucrării sale.
Prima traducătoare, Sofia Nădejde, redă titlul prin Fără credință, deși folosește
traducerea germană, așa cum singură mărturisește: „Mai dorim să se știe că am tradus
romanul nu din franțuzește, ci din nemțește, unde s-a păstrat totul aidoma ca în leșește.
Traducătorul francez l-a ciuntit cu totul. Din el lipsesc scrisori întregi. Psihologia chiar e
alta și prea multe figuri poetice ale autorului le-a aruncat la o parte. E lucru de neînțeles
cum își poate îngădui un traducător astfel de libertate față cu opera ce pretinde că
traduce”2 . Această soluție este considerată, pe drept cuvânt, inadecvată de Stan Velea,
căci „îndreaptă gândul mai degrabă spre registrele semantice ale sacerdoțiului”3.
A doua traducere a romanului, efectuată de astă dată direct din polonă de Elena
Lința (cu unele mici omisiuni operate de cenzura de la vremea respectivă) a apărut sub
titlul Aniela, probabil și sub influența criteriului vandabilității, căci a fost publicată în
colecția „Romanul de dragoste” a Editurii Eminescu4. Dar folosirea acestui titlu nu se
justifică din mai multe motive, primul și cel mai important fiind acela că Fără dogmă nu
este romanul Anielei, ci al lui Leon. Aniela este numai unul dintre personajele care îl
ajută pe scriitor să-și definească eroul principal, să-i ilustreze una din trăsăturile de
caracter.
Dintre personajele feminine cu ajutorul cărora își exteriorizează Leon
sentimentele, desigur, Aniela este cea mai importantă și nu în ultimul rând pentru că este
poloneză, de același neam cu eroul, conducându-l astfel spre rădăcinile sale, spre un
punct de sprijin ferm. Leon are nevoie de această ancoră pentru a se salva din deriva
vieții, dar refuză să se aplece în fața unei dogme rigide. Pentru a merge ferm înainte,
corabia vieții are nevoie și de ancore și de vâsle, care să se contrabalanseze reciproc.
Dar eroului îi lipsesc și unele, și altele, iar corabia lui plutește în derivă zgâlțâită mere de
capriciile vânturilor și ale valurilor.
H. Sienkiewicz w Rumunii, Cracovia, 1928, p. 19. A se vedea și Olga Zaicik, Henryk Sienkiewicz,
Ed. Univers, București, 1971, p. 146-152.
1 Ohne Dogma. Roman. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, Leipzig, Berlin, Viena, 1892; Без
догмата, 1893. Traducător: Vukol Mihailovici Lavrov; Without Dogma: A Novel of Modern
Poland, 1893, trad. Iza Young; Sans dogme, traducere abreviată, 1895, trad. A. Wodzinski;
2 Sofia Nădejde, Prefață, op.cit., p.6. E drept că traducătorul versiunii franceze apărute la Paris,
1900, contele A. Wodzinski, se scuză, spunând că a fost silit să opereze aceste tăieturi la cererea
editorului, care dorea o variantă mai scurtă. H. Sienkiewicz, Sans dogme. Traduit du polonais par
le comte A. Wodzinski, Paris, 1900, p. IV.
3 Velea, Prefață ... p. 9.
4 Henryk Sienkiewicz, Aniela. Traducere de Elena Lința, Editura Eminescu, București, 1975.
100
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
De aceea, ultimele două ediții ale romanului, reprezentând tot traducerea Elenei
Lința, îngrijite respectiv de Stan Velea și de Constantin Geambașu1 au apărut sub titlul
Fără ideal2, (sugerat de Stan Velea). Dacă ne gândim însă că, inițial, Sienkiewicz a vrut
să-și intituleze romanul În cătușe (W piștach)3, vom înțelege că autorul a văzut la eroul
său nu numai lipsa dureroasă a idealului, ci și lupta lui deznădăjduită împotriva
convențiilor, adică a dogmelor.
Din acest motiv considerăm că titlul cel mai potrivit pentru versiunea
românească a cunoscutului roman este acela pe care i l-a dat însuși autorul său, care,
după cum se vede a ezitat și a chibzuit îndelung asupra lui. În favoarea acestei opinii
vorbesc traducerile din toate celelalte limbi europene, în care dogmă are același sens ca
și în limba română. Acesta este titlul pe care i-l dă și cunoscuta cercetătoare Olga
Zaicik4 și tot acesta fusese utilizat și de Nicolae Iorga5. Dar, pentru ca titlul să fie mai
explicit și să evităm conotațiile religioase, am propus adăugarea subtilului Destinul unui
geniu fără portofoliu6. Această soluție, credem noi, redă cel mai fidel titlul original, este
suficient de explicită pentru cititorul român și pune în valoare și acest concept absolut
original și inovator al marelui prozator polonez.
Bibliografie
Geambașu, Constantin, Fără ideal sau aventurile unui decadent, în vol. H. Sienkiewicz,
Fără ideal. Traducere din limba polonă de Elena Lința, Ed. Litera, București, 2012
Iorga, Nicolae Oameni care au fost, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol I”,
vol. II, București, 1935
Kryzanowski, Julian, Dzieje literatury polskiej od poczqtkâw do czasâw najnowszych,
Varșovia, PWN, 1970
Kryzanowski, Julian, Henryk Sienkiewicz, PWN, Varșovia, 1972
1 Fără ideal sau aventurile unui decadent, în vol. H. Sienkiewicz, Fără ideal. Traducere din
limba polonă de Elena Lința, Ed. Litera, București, 2012, p. 13-16.
2 Fără ideal. Traducere Elena Lința. Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Stan Velea.
Univers, București, 1999; a se vedea și Stan Velea, Prefață la Henryk Sienkiewciz, Familia
Polaniecki. Roman. traducere, prefață, tabel cronologic și note de Stan Velea, Biblioteca pentru
toți, Ed. Minerva, București, 1987, p. VI.
3 Stan Velea, Notă asupra ediției, în Henryk Sienkiewicz, Fără ideal. Traducere Elena Lința.
Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Stan Velea. Univers, 1999, p. 9.
4 Zaicik, op.cit., p. 146.
5 Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol I”, vol. II,
București, 1935 p. 199.
6 Și traducătorul variantei engleze a simțit nevoia să adauge un subtitlu: A Novel of Modern
Poland (un roman despre Polonia modernă), ceea ce este corect, căci este vorba și de radiografia
unei societăți, dar, în primul rând, de soarta unui anumit tip reprezentativ al acesteia.
101
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Ladyka, Alina, Henryk Sienkiewicz, Wiedza Powszechna, Varșovia, 1971, p. 256-277
Sienkiewicz, Henryk, Aniela. Traducere de Elena Lința, Editura Eminescu, București,
1975
Stanislaw, Lukasik, H. Sienkiewicz w Rumunii, Cracovia, 1928
Velea, Stan, Istoria literaturii polone I-III, Univers, București, 1986-1995
Velea, Stan, Prefață la H. Sienkiewicz, Fără ideal. Roman. Traducere de Elena Lința.
Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Stan Velea, Ed. Univers, București, 1999
Velea, Stan, Scriitori polonezi. Studii monografice. București, Ed. Acad. RSR, 1972
Zaicik, Olga, Henryk Sienkiewicz, Ed. Univers, București, 1971
http://literat.ug.edu.pl/autors/sienk.htm
http://www.nobelprize.org/nobel prizes/literature/laureates/1905/
http://www.zgapa.pl/zgapedia/Henryk Sienkiewicz.html
102
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ПРОБЛЕМА ВРЕМЕНИ И ПРОСТРАНСТВА
В ХУДОЖЕСТВЕННОМ ТЕКСТЕ
Симион ЮРАК
În articol sunt prezentate unele considerente de ordin general cu privire la problemele
timpului și spațiului artistic, reflectate în proză. Se face referire la manifestarea celor două
probleme esentiale în literatura rusă de la începutul secolului al XX-lea, mai exact, în proza
ornamentală rusă. Analiza concretă se realizează pe baza textului nuvelei lui B. Pilniak Krasnoe
derevo, care a aparut în anul 1929 la Berlin. Într-o traducere liberă tilul nuvelei ar corespunde în
limba română sintagmei lemnul roșu (de mahon sau de acaju), utilizat pentru confecționarea unor
obiecte de mobilier de lux. Krasnoe derevo sau lemnul roșu în nuvela lui Pilniak reprezintă
tradiția, trecutul, simbolul Rusiei țariste, imperiale, care, ca multe alte simboluri ale trecutului,
trebuie să dispară în noua epocă de după anul 1917.
Cuvinte-cheie timp și spațiu, text artistic, timp artistic, spațiu artistic, Boris Pilniak,
nuvela Krasnoe derevo, proză rusă ornamentală
Время и пространство чрезвычайно сложные и многоплановые понятия.
Данные понятия, как хорошо известно из работ по философии и по истории,
являются фундаментальными понятиями для названных выше наук, основными
формами нашего повседневнего существования в этом мире. Известно также, что
время и пространство как понятия тесно взаимосвязаны между собой, так как всё
окружающее нас проявляется, существует в определённом пространстве и в
определённом временном плане. Однако пространство и время важны не только
для философии и истории, но и для других гуманитарных наук, в том числе для
искусствознания, а также и для ряда точных наук, имея в виду именно
многоплановый и объективный характер этих двух понятий.
В отличие от философии, истории и естественных наук, по-другому
трактуются, «осваиваются» и отражаются время и пространство в произведениях
искусства вообще, и в произведениях художественной литературы, в частности,
где авторы этих произведений искусства и литературы могут рассматривать и
отражать данные понятия по-своему, т.е. субъективно, с целью более подходящей
103
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
передачи собственных переживаний и мнений о том или ином явлении, событии,
человеке и т.д., о том, что и как они намерены представить перед своими
зрителями или читателями. Об этих основных вопросах для художественного
творчества писал известный русский учёный-филолг М. Бахтин, утверждая, что
существует тесная «взаимосвязь временных и пространственных отношений,
художественно освоенных в литературе», и он называл эту «существенную»
взаимосвязь хронотопом («времяпространством»)1.
Наши представления о времени и пространстве постоянно меняются и этот
сложный процесс, в свою очередь, связан с изменением объективных условий в
жизни того или иного общества, с научным прогрессом в сфере познания, с
научными открытиями в разных областях деятельности, с развитием в целом.
Научные открытия влияют не только на развитие человеческого общества, но и
налагают определённый отпечаток и на развитие искусства, на художественное
мышление, определяют поиски новых форм выражения, в том числе в области
художественной литературы2 .
Таким образом, в процессе художественного творчества можно наблюдать
определённую степень пересечения объективного и субъективного планов в
трактовке проблем времени и пространства, которые, можно сказать, являются
организующим элементом художественного творчества. Это и необходимо иметь
в виду при комлексном изучении художественного текста, в том числе его чисто
лигвистических элементов, использующихся для выражения и изображения
замысла их автора3 . Это, с одной стороны.
С другой стороны, художественное время и художественное пространство
приобретают относительный самостоятельный характер в отношении с реальным
временем и реальным пространством4. Именно отсюда и вытекает их выраженный
субъективный, экспрессивный характер в художественном творчестве, так как
стиль каждого писателя, в своей манере, отражает общественную жизнь, культуру
описываемой эпохи.
Следовательно, строго научный, строго объективный характер понятий
времени и пространства в художествнном творчестве, в том числе в
художественном тексте, очень часто не соблюдается. Поэтому в
литературоведении и используются общепринятые специфические выражения или
термины - «художественное время» и «художественное пространство».
1 М. Бахтин, Вопросы литературы и эстетики, Москва, «Художественная литература»,
1975, с. 234.
2 Подробнее об этих общих вопросах времени и пространства в художественном
творчестве см. в сб.: Ритм, пространство и время в литературе и искусстве, Ленинград,
«Наука», 1974.
3 М.С. Каган, Пространство и время в искусстве как проблема эстетической науки, в
указанном сборнике: Ритм, пространство и время в литературе и искусстве, с. 30-31.
4 Там же, с. 31.
104
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
По вопросам художественного времени и художественного пространства в
литературе написано, особенно в последние несколько десятилетий, очень много
работ. В этом отношении следует упомянуть уже ставшие классическими работы
Ю. Тынянова, М. Бахтина, Ю. Лотмана и многих других русских и зарубежных
теоретиков искусства и литературы. Помимо уже перечисленных выше авторов
следует назвать и одну из последних работ на румынском языке, посвящённых
этим вопросам. Имеется в виду работа профессора Бухарестского университета В.
Шоптеряну, рассматривающая вопросы художественного времени и поэтики
памяти в лирике А. Блока и А. Ахматовой, а также в прозе И. Бунина и В.
Набокова 1. Конечно, проблемы провления времени в разных пространствах
занимали умы мыслителей, видных представителей культуры и искусства во все
эпохи и везде, ещё с древних, античных времён. В этом смысле, показательным
является известное изречение - восклицание римского политического деятеля,
мыслителя и оратора Цицерона, в своём обращении к заговорщику Катилине - «О
времена, о нравы!» (O, tempora, o, mores!).
Имея в виду крайнюю сложность, многоплановый характер понятий
художественного времени и художественного пространства в литературе, в
настоящей статье будут рассматриваться не все вопросы, связанные с их
проявлением или отражением в художественном тексте, в русской прозе. В статье
уделяется внимание только некоторым самым общим аспектам отражения
пространства и времени в прозе Бориса Пильняка, одного из выдающихся
писателей авангардистов русской литературы начала 20-го столетия. Более
подробно рассматривается, с точки зрения временного и пространственного
планов, повесть Красное дерево, вышедшая в свет в 1929 году в эмигрантском
берлинском издательстве «Петрополис», а в бывшем Советском Союзе эта
повесть Б. Пильняка была впервые опубликована по рукописи намного позже, в
первом номере общественно-литературного журнала «Дружба народов» за 1989
год.
В 1929 году и в последующий период эта повесть Пильняка была принята
литературной критикой в Советском Союзе в основном отрицательно. Критика
считала её крамольной. Например, один из её рецензентов того времени, Б. Волин,
в журнале «Книга и революция» писал следующее: «Повесть Красное дерево на
данном этапе классовой борьбы в нашей стране возглавила и завершила
антисоветские вылазки классового врага в области литетаруты»2. На следующей
странице Б. Волин продолжает в таком же тоне: «Можно с уверенностью сказать,
что в эмиграции не появилось большего пасквиля на советскую действительность,
большей клеветы на её работников, чем пильняковское «Красное дерево»3.
Почему такое отрицательное отношение критики тех времён к повести Б.
1 Virgil Șoptereanu, Timpul artistic și poetica memoriei, București, Paideia, 2006.
2 Б. Волин, Вылазки классого врага в литературе, «Книга и революция», 1929, №18, с. 4.
3 Там же, с. 6.
105
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Пильняка? Это потому, что в данной повести описывается русский
провинциальный город 1928 года не так, как требовали литературные «каноны»
того времени. В ней описаваются не те герои, не те социальные явления и не те
предметы, которые должны были отражаться в русской художественной
литературе «социалистического реализма».
Название повести Б. Пильняка - Красное дерево. По толковому словарю
русского языка, выражение или термин красное дерево - это «древесина
некоторых деревьев, преимущественно тропических, употребляемая для
изготовления высших сортов столярных изделий»1. Такое название повести
связано со старым русским миром, с жизнью русских дворян, аристократов,
которые заказывали, приобретали, собирали, ценили, передавали из поколения в
поколение такого рода мебель. «Новое» советское общество не было
заинтересовано такими столярными изделиями, так как они были связаны с
роскошью жизни прошлых эпох русской истории.
Следует отметить тот факт, что в романах и повестях и рассказах Бориса
Пильняка наблюдается особая трактовка этих двух крайне широких,
многоплановых пространственно-временных парадигм. В одном и том же
произведении автор использует или совмещает несколько временных и
пространственных планов. Получается определённая пространственная и
временная мозаичность, то есть соединение отрывков текста, относящихся к
разным временным и пространственным планам, что является основной
характеристикой русской орнаментальной прозы начала 20-го века. Этот
художественный приём можно легко проследить как в основных произведениях
этого писателя (например, в романах Голый год, Машины и волки, Двойники, Волга
впадает в Каспийское море), так и в его повестях и расказах, в том числе и в
повести Красное дерево.
Имея в виду мозаичную структуру, отрывочный характер текста
произведений Пильняка, в том числе и рассматриваемой нами повести Красное
дерево, эти произведения кажутся бессюжетными, так как они не характеризуются
целостностью текста. И. Шайтанов пишет по этому поводу в предисловии к
сборнику повестей и рассказов Пильняка, опубликованному в 1991 году,
следующее: «Пильняк, чья проза шла «кусками», бравший жизнь не
повествовательным сюжетом, а такой, какой видел - в разломах и разрывах, на
редкость дорожил чувством целого. Непосредственнее всего оно проявляется в
природе. В человеческой истории целостность жизни затемнена
калейдоскопическим мелканием лиц и событий, там её труднее понять, там память
о ней - в аналогиях, параллелях, метафорах: исторического и природного»2 .
1 Словарь русского языка, том II, издание второе, Москва, «Русский язык», с. 122.
2 И. Шайтанов, Метафоры Бориса Пильняка, или история в лунном свете. Предисловие к
книге: Б. Пильняк, Повести и рассказы. 1915-1929, Москва, «Современник», 1991, с. 13.
106
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Художественное пространство или место действия тщательно подбирается
писателями, в зависимости от их цели и замысла. Если говорить о Б. Пильняке, то
преобладающим пространством, присутствующим в большинстве его
произведений - это русский, чаще всего провинциальный город. В этом плане он
перекликается с Гоголем, Щедриным, Достоевским и другими русскими
писателями разных периодов. В таком пространстве Пильняку приходится легче
описывать различные события, жизнь в целом, дать характеристику различных
своих героев. Пространство провинции является более ограниченным, это не
большой город или столица, таким образом писателю удаётся как бы легче
держать под зорким наблюдением события и героев во временном и
пространственном планах. Ю. Лотман, в одной из своих работ, отмечает тот факт,
что «художественное пространство становится формальной системой для
построения различных, в том числе и этических, моделей, возникает возможность
моральной характеристики литературных персонажей через соответствующий им
тип художественного пространства, которое выступает уже как своеобразная
двуплановая локально-этическая метафора»1.
Ю. Тынянов также писал в 1924 году в связи с изображением различных
эпох и мест действия в художественной литературе, что «эпоха всегда подбирает
нужные ей матералы, но использовние этих материалов характеризует только её
самоё»2.
Имея в виду все представленные выше теоретические соображения, можем
утверждать, что художественное время и художественное пространство в
анализируемой нами повести Б. Пильняка отражаются как в характеристике
героев, в описании мест, где происходят события, в изображении разных
предметов-смиволов, соединяющих разные эпохи и пространства, так и в
обращении к памяти героев.
Как уже отмечалось, русская орнаментальная проза характеризуется
мозаичной, фрагментарной структурой. С целью создания определённой степени
целостности своих произведений, Борис Пильняк, как видный представитель
русской орнаментальной прозы, часто использует различного рода повторы,
сравнение или сопоставление разных картин, сквозные образы героев, предметы-
символы, которые проходят красной нитью через всё произведение. Иногда
осуществляется простое, чисто формальное склеивание, присоединение разных
временных и пространственных картин. Картины, избражающие прошлые эпохи,
сопоставляются у Пильняка с картинами, рисующими новые времена. Автор
повести на стороне прошлого, чувствуется у него тоска по прошлому.
В первой главе повести Красное дерево речь идёт в основном о русских
юродивых. Юродивые - это один из сквозных образов в данной повести. В начале
1 Ю. Лотман, Проблема художественного пространства в прозе Гоголя. Труды по русской
и славянской филологии, XI, Литературоведение, Тарту, 1968, с. 10.
2 Ю.Тынянов, О литературном факте, «ЛЕФ», 1924, №2, с. 105.
107
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
первой главы, юродивые представляются перед читателем прмерно следующим
образом: «юродивые ради Христа Руси святой - эти крендели украшали быт со
дней возникновения Руси, от первых царей Иванов, быт русского тысячелетья.
Эти сумасшедщие или жулики... считались красою церковною, христовой
братиею, мольцами за мир, как называли их в классической русской истории и
литературе»1 . Тема юродивых, как видно их отрывка, - это образ, который как бы
связызвает разные эпохи истории России - от её возникновения вплоть до 1928
года, когда происходит основное действие повести. Такие юродивые, чудаковатые
люди, обладающие даром прорицания, встречались во все времена и везде на
Руси, их иногда боялись, часто уважали или почитали. Описание юродивых
является каким-то общим фоном для «сюжетного» развития всей повести, хотя,
как кажется на первый взгляд, это описяние не имеет ничего общего с её
содержанием.
Представленное в цитате описание относится к традиционным, исконным
русским юродивым, которых уже нет в 1928 году. В новые советские времена
появляются «новые» русские юродивые, которые ни чем не похожи на
традиционных. Это, например, Яков Карпович Скудрин, его брат Иван Ожогов,
братья Бездетовы, музеевед города, который, по словам автора, «отпустил себе
бакенбарды, как Пушкин», и другие персонажи данной повести Пильняка. Они,
как можно легко сделать вывод из повести, идут к вырождению, к исчезновению,
они уже последние так называемые русские юродивые. В повести как бы
намекается, что одновременно с их вырождением, исчезнет старая Россия и всё то,
что с ней связано.
Как уже отмечалось, в качестве преобладающего пространства или места,
в котором происходит «действие» большинства произведений Б. Пильняка - это
Россия, в особенности провинциальная Россия, провинциальный город, иногда
советская провинция. Это может быть и вымышленный самим писателем город. В
повести Красное дерево место действия - это: «Город - русский Брюгге и
российская Камакура»2. Такое название города говорит о том, что это может быть
любой город, не только России, но и Бельгии, Японии или других стран мира, в
котором присутствуют как элементы прошлого, так и элементы настоящего
времени. Однако чувствуется, что всё в этом городе русское. Этот факт
упоминания места действия повторяется писателем несколько раз в тексте
повести, начиная со второй главы, выполняя таким оброзом роль связи между
составными её частями. Дальше в повести говорится о том, что «Триста лет тому
назад в этом городе убили последнего царевича династии Рюрика, в день убийства
с царевичем играли боярские дети Тучковы, - и тучковский род жив в городе по
сие время, как и монастыри и многие другие роды... российская провинция,
1 Борис Пильняк Повести и рассказы. 1915-1929. Москва, «Современник», 1991, с. 642.
2 Борис Пильняк, Повести и рассказы. 1915-1929, с.645.
108
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
верхний плес Волги, леса, болота, деревни, монастыри, помещичьи усадьбы»1. В
этом небольшом отрывке отражено как будто остановившееся на 300 лет время.
Город Брюгге, как пишет Пильняк дальше, входит в цепь русских городов - Тверь,
Углич, Ярославль, Ростов Великий и он находится в пятидесяти верстах от
железной дороги и в двухстах верстах от Москвы. Здесь даётся уже очень точное
топографическое местоположение этого города.
В 1928 году, когда происходят основные события повести, в этом городе
были уже другие времена и нравы, другие обычаи, не такие, какие были там на
протяжении всех предыдущих столетий; в 1928 году, как писал Б. Волин
«советская власть герметически закупоренная от народа, занимается кражами,
растратами, разбазариванием, безхозяйственностью и крайне идентична
щедринским градостроителям. Рабочих нет, ни служащих, ни нэпманов. Есть
профкнижники, получающие хлеб, и беспрофкнижники, естественно хлеба не
получающие»2.
Из представленных высказываний из рецензии Б. Волина можно с
точностью определить не только время действия, но и новые порядки, всё то, что
происходило в выдуманном писателем городе во время действия повести, то есть
в первое десятилетие после октябрьских событий 1917 года.
Дальше в повести Красное дерево приводится уточнение места действия.
Всё строится от общего к конкретному в пространственном плане, своеобразное
нанизывание картнн от более общей к более конкретной. В этом провинциальном
городе «у Скудрина моста стоял дом Скудрина и в доме проживал Яков Карпович
Скудрин, ходок по крестьянским делам, человек восьмидесяти пяти лет, - кроме
Якова Карповича Скудрина проживали в городе в отдельности от Якова
Карповича много младшие его две сестры, Капитолина и Римма, и брат охломон
Иван, переименовавший себя в Ожогова»3 .
Представленный отрывок рисует уже более конкретную картину
провинциального города. А в четвёртой главе, писатель приводит описание более
конретного места, используя уже такие детали, что нам кажется, что мы видим
перед своими глазами всё присходяшее там, нам кажется, что мы слышим даже
какой-то живой звуковой фон: «Капитолина Карповна идёт к окну. Провинция.
Кирпичный, красный развалившийся забор упирается в охренный с бельведером
дом на одном углу, а на другом церковь, - дальше площадь, городские весы, опять
церковь. Идёт дождь. Свинья нюхает лужу. Из-за угла выехал водовоз. - Из
калитки вышла Клавдия в смазанных сапогах, в чёрном пальто, в синей повязке на
голове»4.
1 Там же, с. 645.
2 Б. Волин, Вылазки классого врага в литературе, с. 6.
3 Борис Пильняк, Повести и рассказы. 1915-1929, с. 648-649.
4 Там же, с. 668.
109
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
После выхода в свет уже в Советском Союзе повести Красное дерево,
Глеб Анищенко написал рецензию под заголовком Деревянный Христос и эпоха
голых годов1. Вот как он подчёркивает, при помощи небольших цитат из повести,
общую обстановку в пильняковском городе Брюгге, а также связующую роль в
пространственно-временном планах одного из персонажей повести Пильняка:
«Яков Скудрин, может быть, больше, чем кто-либо из других юродивых в повести
Пильняка, олицетворяет собой идею соединения разных эпох. Его «дом жил так,
как люди жили - задолго до Екатерины, даже до Петра, пусть дом безмолвствовал
екатерининским красным деревом». Сюда же без труда вплетается и Русь
советская, последние пятьдесят лет Скудрин регулярно читает газеты и помнит
«все имена и отчества всех русских министров и наркомов, всех послов при
императорскиом русском дворе и советском ЦИКе.». Но эта временная
всеядность, механическое соединение эпох не говорит об органичном развитии
истории, напротив, заводит в окончательный тупик, время останавливается,
«теряется». «Яков Карпович потерял время и потерял боязнь жизни ... До тоски,
до тошноты был гнусен Яков Карпович Скудрин». В финале смерть ... древних
колоколов сопосталена с прижизненной смертью Скудрина: «Ныне колокола над
городом умирают. Яков Карпович Скудрин - жив, у него нет событий»2. Этот
отрывок из рецензии Г. Анищенко передаёт в сжатом виде основную идею
повести.
В 1972, в одном из культурных журналов Румынии, была напечатана
статья литературоведа, проф. Бухарестского универстета Татьяны Николеску, под
названием «Борис Пильняк, ясновидец»3. Эта статья была написана по поводу
опубликования в Румынии в 1972 году перевода на румынский язык повести Иван
Москва. Когда читаем сейчас повесть Красное дерево, невольно вспоминается
именно заголовок названной выше статьи Т. Николеску. Да, на самом деле, Борис
Пильняк был ясновидцем или «юродивым» тех «метельных» эпох. В своих
произведениях он как бы предчувствовал, предвидел и будущие события, понимал
происходящие тогда в жизни России «преобразования», и не только в России.
Транзиция в наши дни уже часто имеет глобальный характер как в пространстве,
так и во времени. Вот как описывает Пильняк своих новых перонажей, а таже
события, происходившие в конце 20-х годов прошлого века в русском
провинциальном городе, в хозяйственно-производственной сфере:
Членами правления были - председатель исполкома (муж жены) Куварзин и
уполномоченный рабкрина Преснухин, председательствовал - Недосугов.
Хозяйничали медленным разорением дореволюционных богатств,
головотяпством и любовно. Маслобойный завод работал - в убыток,
1 Г. Анищенко, Деревянный Христос и эпоха голых годов, «Новый мир», 1990, №8.
2 Там же, с. 245.
3 См.: Tatiana Nicolescu, Boris Pilniak, vizionarul, «Secolul XX», 1972, № 3-4, c. 253-254.
110
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
лесопильный - в убыток, кожевенный - без убытка, но и без прибылей, и без
амортизационного счёта. Зимою по снегу, сорока пятью лошадьми, половиной
уездного населения таскали верст пятьдесят расстояния - новый котел на этот
кожевенный завод, - притащили и бросили - за неподходящестью, списав
стоимость его в счёт прибылей и убытков1.
Очень знакомая в последние два-три десятилетия для всех нас картина,
если читаем газеты, журналы, смотрим передачи по телевидению. Как хорошо
видно из приведённого отрывка, изображённая писателем картина очень
актуальна и сейчас. Всё как будто происходит не в пильняковском городе Брюгге,
а в наших городах во времена транзиции.
Дальше Пильняк пишет в таком же тоне: «Убытки свои комбинат
покрывал распродажею оборудования бездействующих с революции предприятий
- а также такими комбинациями: - Куварзин-председатель продавал  Куварзину-
члену по твёрдым ценам со скидкою в 50% - за 25 тысяч рублей, - Куварзин-член
продал этот же самый лес населению и Куварзину-председателью, в частности, -
по твердым ценам без скидки - за пятьдесят с лишком тысяч рублей»2 . Тоже
кажется очень актуальной и знакомой для нас сейчас картина.
Один из героев повести, уже знакомый нам, Яков Карпович Скудрин,
является, в свою очередь, оригинальным «ясновидцем». Вот какие мысли он
высказывает в связи с будущем перед своими гостями, реставраторами мебели
братьями Бездетовыми:
А я вам мысль приготовил ... Теория Маркса о пролетарьяте скоро должна
быть забыта, потому что сам пролетарьят должен исчезнуть ..., а стало быть и
вся революция ни-к-чему, ошибка истории ... ещё два-три поколения - и
пролетарьят исчезнет - в первую очередь в Соединенных Штатах, в Англии, в
Германии. Маркс написал свою теорию в эпоху расцвета мышечного труда.
Теперь машинный труд заменяет мышщы.. Скоро около машин останутся
одни инженеры, а пролетарьят исчезнет3.
Можно легко сделать вывод, без особого труда заметить из приведённых
выше цитат и из повести в целом, что позиция автора присуствует там, он
является участником событий, непосредственным или через отдельных своих
персонажей. Этот способ и придаёт тексту Б. Пильняка высокую степень
актуальности, подчёркнутый живой, документальный характер.
В повести есть и люди, связанные с прошлыми эпохами, со старым миром,
которые принимали активное участие в прошлой жизни России. Они часто
выступают в роли «наследников» бывших аристократов, царских офицеров,
1 Борис Пильняк Повести и рассказы. 1915-1929, с. 647-648.
2 Там же, с. 648.
3 Там же, с. 655.
111
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
которые сейчас, в новую эпоху продают оставки преждней роскоши. Эти
наследники, в новую эпоху, в 1928 году, доведены до последней стадии
унижения, в описаниях Пильняка чувствуется полная безысходность и
трагичность их положения, тоже уже известный тупик. Приведём, в этом смысле,
описание одного из таких персонажей: «Барин Каразин, Вячеслав Павлович,
служил некогда в кавалергардском полку и ушёл в отставку лет за двадцать пять
до револющии из-за своей честности, ибо проворовался его коллега, его послали
на расследование, он рапортовал начальству истину, начальство покрывало вора,
... подал второй рапорт - об увольнении». К 1928 году этот честный бывший
барин существовал распродажей своих старинных вещей, пишет дальше Пильняк,
и «ходил барин Каразин в дворянской фуражке, в николаевской шинели;
революция выселила его из усадьбы в город, но оставила ему шинель и фуражку;
в очередях барин стоял, в дворянской фуражке, имея перед собою вместо лакеев
жену»1. Вот до чего может довести человека честность как будто намекает нам
писатель.
Кроме людей, персонажей, в повести появляются и разные предметы,
которые также связаны с прежними эпохами из жизни России, являются
сквозными образами, символами. Сюда относятся разные предметы, связанные с
церковными християнскими обрядами, изделия одежды, здания и т.д. Следует
отметить, что особое место в повести занимают и редкие столярные изделия,
веками хранившиеся в домах и усадьбах, в особенности из красного дерева.
Искусство русской мебели, как пишет Пильняк, «с Елизаветы возникло, начатое
Петром, искусство - русской мебели»2 . А немного дальше писатель добавляет:
Десятками лет иной мастер делал один какой-нибудь Самсон, или туалет, или
бюрцо, или книжный шкаф... оставив своё искусство племяннику, ибо детей
мастеру не полагалось, и племянник копировал искусство дяди, или
продолжал его. Мастер умирал, а вещи жили столетьем в помещичьих
усадьбах и особняках, около них любили и на самосонах умирали, в потайные
ящики секретеров прятали тайные переписки, невесты рассматривали в
туалетных зеркальцах свою молодость, старухи - старость3.
И это искусство русской мебели как будто прекращается в 1928 году.
Как уже подчёркивалось в настоящей статье, в повести описываются и
новые люди, новые места, новые обычаи и т.д. В этом смысле, собое место среди
героев повести занимают братья Бездетовы. Они приезжают из Москвы в
провинцию не для того, чтобы изготовлять мебель, а для того чтобы скупать
старую мебель из красного дерева. Они чувствовали себя покупателями, они
1 Там же, с. 646.
2 Там же, с. 644.
3 Там же, с. 644.
112
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
умели только покупать, а потом реставрировали то, что было сделано раньше. Их
фамилия является символичной - Бездетов. У них нет детей, следовательно, нет
будущего, их род вырождается, как это было в случае мастеров-
краснодеревщиков, которые должны были бы быть бездетными и передавали своё
ремесло только племяннику. У них нет племянников. Их родословная заходит в
тупик. С ними кончается вся традиция русской мебели, всё то, что связано с
прошлыми эпохами.
Также особое место занимает в повести заведующий музеем старины
города Брюгге, который ходит в цилиндре, размахалке, в клетчатых брюках, и
отпустил себе банкебарды как у Пушкина. В чуланной комнате этого музееведа
«свалены библии, иконы, архимандритские клобуки и митры, стихари, орари,
поручи, рясы, ризы, воздухи, покровы, престольные одеяния - тринадцатого,
пятнадцатого, семнадцатого веков, - в кабинете у него каразинское красное
дерево, на письменном столе пепельница - дворянская фуражка с красным
околышем и белой тульей»1.
С приездом братьев Бездетовых, прибывших в город именно в 1928 году,
чтобы скупать старую мебель, и с описанным выше музеем города связано общей
нитью и снятие со звонниц русских многовековых колоколов, которые до 1928
года два раза в сутки звонили, а «в 1928 году со многих церквей колокола
поснимали для треста Рудметаллторг... Падали колокола с ревом и ухом, и
уходили в землю при падении аршина на два. В дни действия этой повести город
стонал именно этими колоколами древностей»2 . С падением со звонниц колоколов
с их последним «стоном» создаётся впечатление, что уходит в прошлое и русская
христианская религия.
Кроме основного места действия в повести появляются и картины
второстепенных мест, пространств. Это, например, описание столицы: «Москва
громыхала грузовиками дел, начинаний, свершений. Автомобили мчались вместе
с домами, - в пространства и ввысь. Плакаты кричали горьковским ГИЗом, кино и
съездами. Шумы трамваев, автобусов и такси утверждали столицу вдоль и
поперек»3.
Все эти второстепенные пространственные и временные планы
используются писателем только для того, чтобы подчеркнуть контраст,
противоречия между жизнью русской провинции и столицей или большим
городом, в пространственном плане, или между прошлыми эпохами и настоящим,
во временном плане.
Основной вывод, котрый можно сделать в результате сопоставления
разных временных и пространственных планов повести «Красное дерево» говорит
о том, что всё идёт в тупик, что всё старое, традиционное, прочное вырождается,
1 Там же, с.645-646.
2 Там же, с.646-647.
3 Там же, с.652.
113
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
исчезает. В будущем кажется нет ничего ясного, определённого, всё как будто
кончается именно в 1928 году. Юродивые уже не те, что были раньше. Скудрины -
все стары, у них нет ясного будущего. Троцкисты изгоняются. Коммунисты - мы
уже видели, чем они занимаются. И как предзнаменование этого неизбежного
конца или тупика - это то, что сбрасываются колокола, слышится их последний
звон-плач, а звон колоколов и колокола были раньше символом России, вечности,
хрстианства.
114
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ВОПЛОЩЕНИЕ РОМАНА М.А. БУЛГАКОВА МАСТЕР И МАРГАРИТА -
НА СЦЕНЕ (В РОССИИ И В РУМЫНИИ)
Михаэла МОРАРУ
Romanul Maestrul și Margareta l-a impus pe Bulgakov ca reprezentant de prim rang al
literaturii universale. Acest roman, una dintre cele mai pline de semnificații opere ale secolului al
XX-lea, a intrat în atenția cititorului cu o mare întârziere, producând chiar din momentul
apariției, o impresie stupefiantă. Romanul este inspirat din realitatea societății moscovite a anilor
’20 ai secolului al XX-lea și este întrepătruns de elementele a trei lumi: cele trei lumi prezentate
în roman, cea biblică, cea care înfățișează Moscova contemporană autorului și cea fantastică sunt
în strânsă legătură, creează un tot unitar.
Romanul reprezintă o frescă complexă, profund încărcată de umanism, dar și un strigăt
de libertate. Ideile sale își păstrează prospețimea și oferă noi și noi înțelesuri.
Opera lui Bulgakov și-a croit drum spre lumea teatrului. Varianta scenică a marelui
regizor rus Iuri Liubimov reprezintă unul dintre cele mai sensibile și uimitoare spectacole ale
teatrului Taganka. Într-un stil original și inconfundabil, cunoscuta regizoare Cătălina Buzoianu
prezintă după o dramatizare proprie, spectacolul Maestrul și Margareta la teatrul Mic în 1980.
Deși cronicile au fost destul de acide și depreciative, spectacolul are multe virtuți, fiind un
spectacol-legendă cu vaste posibilități de decodificare a mesajelor din subtext. Distribuția a fost
una de excepție, nume sonore ale teatrului românesc și-au supus talentul și întreaga pricepere
solicitărilor exigente ale „direcției” de scenă. Un spectacol extrem de bogat în culori și
semnificații.
Cuvinte-cheie: artă, transpunere, repertoriu, joc, realizare, spectacol
«Исскуство быть самим собой»
М.А. Булгаков - писатель сложный. Его необычная судьба - почти
донкихотский вызов массовой культуре ХХ века с её ставкой на стереотипы.
Основная часть его литературного наследия стала известна читающему миру
только четверть века после его смерти. В его порой замысловатых, но изящно-
тонких произведениях, в которых всегда проскальзывал повышенный интерес к
социологическим аспектам жизни современников, ведущее место занимали
115
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
социально-исторические, этические,	философские, эстетические и
психологические вопросы и темы. В его текстах чувствуется какой-то скрытый
страх перед рутиной, отовсюду веет явной, здоровой индивидуальостью
литературного почерка. И хотя творчество Булгакова везде и всегда
воспринималось как явление совершенно необычное и ни на что не похожее, в
нём местами просачивается очевидная традиционность.
Соединение повседневного и необычного, реального и фантастического,
космического и земного, конкретного и духовного, всё это смешание сна и яви,
безусловно, использовалось русскими писателями и до Булгакова, такими как
Гоголь, Салтыков-Щедрин, Брюсов и др., но романы, повести, пьесы Булгакова
всегда решали самые главные, болезненные человеческие проблемы. И может
быть его громкий голос, нигде не перерастающий в открытую оппозиционность
режиму, звучал слишком лирично для того смутного времени, но в его
произведениях всегда много острых и смелых вопросов, касающихся реального
состояния в стране, роли простого человека и всесильной номенклатуры,
нравственных основ поведения людей, соотношения трудового вклада и
распределения материальных благ. Обличая беспринципность, очковтирательство,
бюрократизм, демагогию и лицемерие, в динамичных диалогах и столкновении
разнообразных характеров, Булгаков настойчиво проводит мысль о
неблагополучии советского общества - и в то же время с неиссякаемым
оптимизмом старается выявить и подчеркнуть в этом потярявшем себя обществе -
«здоровые» силы. Почти по всем его произведениям сняты кино- и телефильмы,
либо поставлены грандиозные спектакли (как в России, так и за рубежом).
Булгаков, не являясь сугубо драматическим писателем, всё-таки он стал
«великим» благодаря своей незаурядной фантастической прозе, один из самых
сценических, в том смысле, что его произведения, будь это пьесы или повести или
романы, идут во всех театрах со сногсшибательным успехом. Не все понимают
Булгакова, но все хотят видеть спектакли по его текстам.
Дар драматического писателя - один из самых редких в литературном
ремесле. Форма драмы ставит немало стеснительных условий. Надобны особый
драматический слух, подобный музыкальному, и чутьё, чтобы не просто
переводить литературную речь в диалоги, но чтобы она лилась сверкающим,
напористым потоком. Да ещё необходимо уметь привести на сцену героя,
столкнуть его с другими и вовремя увести, чтобы актёр не переминался праздно
на подмостках, - иначе заскучает зрительный зал. И мало ли ещё что надо! Но
главное, чтобы пьеса дышала жизнью - подлинной, узнаваемой. Всеми этими
дарами был «милостью Божьей» награждён прозатор, но и драматург М.А.
Булгаков1.
1 По: В.Я. Лакшин, Роман М. А. Булгакова «Мастер и Маргарита», Советский писатель,
Москва, 1991, стр. 117.
116
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Произведения Булгакова рождались на основе личного опыта, были
сгустком его впечатлений, чувств, мыслей. Таковы Записки юного врача. Это
яркие зарисовки работы земского врача Булгакова в Никольской больнице
Сычевского уезда, Смоленской губернии. А повесть Морфий - это уже
философский опус, проникнутый трагическим чувством, заботой о судьбе
человека, который может оказаться жертвой «белой смерти».
На основе личных впечатлений Булгаковым написаны Записки на
манжетах и Необыкновенные приключения доктора, и В ночь на 3-е число. Но
мысли автора в них шире частных зарисовок. Мотивы этих произведений в разном
виде вошли в другие произведения и обрели обобщённое значение. И в основе
романа Белая гвардия и пьесы Дни Турбиных находится многое из того, что видел,
пережил, наблюдал Булгаков, живя в Киеве зимой 1918/19 года. Но реальные
факты из истории гетмановщины, петлюровщины, смены властей получили в этих
произведениях значительное переосмысление, вошли в особую художественную
систему и получили свою булгаковскую интерпретацию, зажили своей
художественной жизнью1 .
Драматургия Булгакова не менее ёмка и разнообразна чем его проза, и по
содержанию, и по приёмам построения конфликта, развития сценического
действия и индивидуализации героев, создания ярких типов. Особенно
выразителен, ясен и характеристичен в ней язык персонажей, диалог, насыщенный
и драматическим действием и внутренним глубоким смыслом2.
Булгаков интуитивно чувствовал внутреннюю драматическую силу слова.
А слово в пьесе несёт в себе значительно большую энергию, чем в прозе. Оно
действенно: раскрывает одновременно и характер героя (его психологическое
состояние в данную минуту и цель его действия, намерения), и движет сюжет,
меняет ситуацию, накаляет общую атмосферу, а главное - развивает коллизию,
содержит в себе ту энергию, которая в конце концов и определяет драматическую
силу всего произведения как цельной картины, куска жизни, дающего
представление о характерном явлении эпохи - далёкого прошлого, но
обжигающего зрителя своим неугасимым огнём универсальных идей (пьеса о
Мольере Кабала святош, пьеса о Пушкине Последние дни), недавнего прошлого,
ещё так жгуче ощутимого (как в пьесе Дни Турбиных и Зойкина квартира) или
будущего, до, которого надо дожить, но уже тревожит (Адам и Ева)3 .
Юмористические ситуации, гротеск, меткие остроты, комические типы
также придавали пьесам (да и всему творчеству) Булгакова особую тональность,
создавали в них странную атмосферу. Превращаясь в драматический принцип,
гротеск (так метко использованный Пушкиным и Гоголем) оказывал особенно
1 В.Т. Боборыкин, Михаил Булгаков, Изд. Просвещение, Москва, 1991, стр. 17.
2 Л. Ионин, Две реальности «Мастера и Маргариты», «Вопросы философии», Москва,
1990, № 2, стр. 5.
3 Лакшин, цит. раб., стр. 98.
117
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
сильное влияние на жанровое своеобразие произведений, превращал комедию в
острейшую сатиру. Булгаков выступает мастером гротеска, в котором
драматическое слово всегда многозначимо:
Создавая сложную взаимосвязь между фантасмагорическим вымыслом и
действительностью, конструируя систему зеркал (театр в театре), Булгаков
создает оригинальный фарс (Багровый остров), где сам принцип травести
(пародирования) достигает политической остроты, нелепости обретают
обличительную силу, а фигура ответственного работника Главреперткома
Саввы Лукича, с его салтыково-щедринским принципом «держать и не
пущать», обретает нарицательное значение 1.
Проблема столкновения гения с самовластием (Кабала святош -
Последние дни), ценности личности вообще, волнуют Булгакова и в драматургии,
и в прозе (роман Мастер и Маргарита). Для Булгакова нравственное достоинство
личности - высший критерий человечности. Это вовсе не простая проблема.
Булгаковская литература тем и отличается от других, что нравственные проблемы
в ней преобладают перед сюжетами.
«Господи! Что есть человек, что ты знаешь о нём, и сын человеческий, что
обращаешь на него внимание?» - написано в 143 Псалме Давида. Сколько веков
прошло со дня написания этих слов, а человек так и остался главной загадкой, и
вечные, незыблемые истины, изложенные в Библии, до сих пор являются
нравственным ориентиром человечества. Всё, что создано на Земле, все
произведения искусства так или иначе исследуют духовную природу людей,
выявляют их моральную состоятельность. И русская литература не является
исключением. Но, пожалуй, едва ли найдётся десяток таких романов во всей
мировой литературе, которые бы столь пристально вглядывались в человека через
призму вечности, как Мастер и Маргарита М.А. Булгакова.
Роман Мастер и Маргарита - одно из самых ярких произведений
Булгакова. Произведение стало его «лебединой песней». Работу над романом
Булгаков продолжал на протяжении почти двенадцати лет - с 1928 г. до самой
смерти. В первой версии романа ещё не было ни истории Мастера и Маргариты,
ни библейских глав - именно того, что возвышает этот роман над прочими
творениями Булгакова. Автор романа много раз менял название произведения,
появлялись и исчезали герои, идеи, мотивы.
Мастер и Маргарита - роман уникальный. В нём пересекаются и
взаимопроникают друг в друга фантастика и реальность, миф и история, свет и
тьма, смешное и грустное. Этот роман является одним из самых многоплановых,
многоаспектных произведений русской литературы. Философское содержание
1 Ф.Ф. Кузнецов, Русская литература ХХ века. Очерки. Портреты. Эссе, Москва,
Просвещение, 1991, стр. 51-53.
118
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
романа, различная интерпретация основных его тем разными по социальному и
интеллектуальному уровням людьми способствует пристальному вниманию к
нему и в наши «тревожные» дни.
В Мастере и Маргарите очевидным образом воплощена теория трёх
миров: земного, библейского и космического. Первый в романе представляют
люди, второй - библейские персонажи, третий - Воланд со своими спутниками.
Важнейшие философско-этические проблемы вечности и современности
раскрываются автором в триедином мире, что нашло своё своеобразие и в
структуре романа: каждый эпизод не только играет свою определённую роль, но
связан со всем повествованием.
Роман Мастер и Маргарита не укладывается в обычные схемы. В
произведении причудливо переплетается реальное и фантастическое. С одной
стороны, в романе представлена Москва 20х гг. прошлого века, с другой -
полумифические события в древнем Ершалаиме. Произведение состоит как бы из
двух романов. Один - из античной жизни (роман-миф), который пишет Мастер, и
другой - о современной жизни (начало ХХ века) и о судьбе самого Мастера,
написанный в духе «фантастического реализма». Но это формально-структурное
деление романа не скрывает очевидного, того, что каждый из этих романов не мог
бы существовать отдельно, так как их связывает общая философская идея. Итак
события в романе Булгакова разворачиваются в двух пространственно-временных
планах: Москве 20х годов ХХ века и древнем Ершалаиме. В ершалаимских главах
романа встречаются герои, которые имеют евангельских прототипов. В первую
очередь это относится к Иешуа Га-Ноцри, Понтию Пилату, Иуде из Кариафа и
Левию Матвею. Однако в романе Булгакова они не имеют ничего общего со
своими реальными прототипами. Особенно ярко это можно увидеть в образе
Понтия Пилата, пятого прокуратора Иудеи.
В Евангелии о Пилате сказано очень скупо, а именно только то, что он
участвовал в процессе над Иисусом. Но точно известно, что исторический
прокуратор был человеком очень жестоким. В романе Булгакова он показан как
человек, которому знакомы муки совести и который терзается от мысли, что обрёк
на смерть невиновного. Пилат в Мастере и Маргарите стоит перед выбором:
сохранить свою карьеру, а может быть и жизнь, над которыми нависла тень
дряхлеющей империи, или спасти философа Га-Ноцри. Иешуа Га-Ноцри,
прототипом которого, несомненно, был Иисус Христос, не показан в
произведении ни пророком, ни богочеловеком. Он всего лишь бродячий философ,
который мечтает построить «храм истины». У него есть своя философия, согласно
которой все люди добрые. И он не отрекается от неё, даже идя на смерть. Иешуа
гибнет физически, но дух его побеждает. Он олицетворяет в романе свет и
справедливость.
А Понтий Пилат живёт по своим законам: он знает, что мир разделён на
119
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
властвующих и подчиняющихся им и вдруг появляется некто, который думает
иначе: «... рухнет храм старой веры и создаёстся новый храм истины».
Появления вечной борьбы добра и зла предстают у Булгакова как
конкретные события. Сопоставляя события, которые разделяют почти два
тысячелетия, читатель приходит к выводу, что человеческая природа за это время
не изменилась. И, к сожелению, не изменится. По этому поводу очень
выразительны слова Воланда «... люди как люди... любят деньги, но это и всегда
так было... легкомысленны... но и милосердие стучится в их сердца». Думается,
что истинно глубоким смыслом наделены слова того же Воланда 1 о том, что
каждому воздастся по его вере. Это, пожалуй, следует считать нравственным
кредо человека, его жизненным двигателем.
Москва. Москва 20-х гг. ХХ века изображена сатирически. Особое
внимание писатель обращает на творческую интеллигенцию. Кто же они, члены
МАССОЛИТ-а? Они озабочены только своим материальным благололучием. О
творчестве здесь и речи быть не может. Никто из них не верит в то, о чём пишет.
Слово писатель утратило свой высокий смысл, и поэтому Мастер говорит Ивану
Бездомному: «Я не писатель, я мастер». Судьба Мастера - это судьба художника,
который не принял общих правил, который остался верен своим нравственным
принципам. Его травят критики, арестовывают, лишают желания писать и жить. В
его душе поселяется страх. И всё же Булгаков уверен, что «рукописи не горят»:
настоящее искусство обязательно придёт к людям.
Мастер и Маргарита поражает своей актуальностью и в наши дни. Это
роман о котором можно говорить всегда и каждый раз увидеть в нём что-то новое.
Становится ясно, хоть и чуть боязно, что добро и зло в нашем мире - две стороны
одной медали. Сила одного напрямую зависит от существования другого. Не зря
Воланд говорит «что мир без теней будет ободран и что тени появляются от
людей и предметов». Зло начало появляться в мире тогда, когда появилось сердце,
способное его чувствовать. Ну а люди в этом мире продолжают быть как у
Булгакова: «люди, как люди!». Но не надо забывать, что любой человек сам
делает свой нравственный выбор в пользу добра или зла. И пора, как призывал
Булгаков, отказаться от сиюминутного, суетного и мелкого и обратиться к
высшим, вечным ценностям.
1 Воланд - это на самом деле «часть той силы, что вечно хочет зла и вечно совершает
благо». Совершенно ясно что Воланд - это дьявол, Сатана, воплощение зла. Его миссия
заключается в выявлении злого начала в человеке. Но в Москве, куда он прибыл творить
зло, он видит, что творить уже нечего, поскольку зло и так заполонило город, проникло во
все его уголки. Воланду оставалось только смеяться над людьми, их ненавистью и
глупостью, их неверием и пренебрежительным отношением к истории, и задача Воланда
заключалась в том, чтобы скорее убрать из Москвы Маргариту, гения - Мастера и его
роман о Понтии Пилате.
120
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Есть в Мастере и Маргарите озорные до слёз смешные эпизоды и сцены.
Но если присмотреться, то есть, вчитаться весь роман пронизан скорбью за
человечество, за его потерянный рай и за его неумение приживаться. Но есть и
глубоко печальные строки, которые наводят на мысль, что иногда так хочется
бросить всё «к чёртовой матери» и убраться подальше от мира сего... Любой
человек, в том числе Булгаков хоть на полминуты почувствовал такое, но мигом
отбросил непутёвую мысль... Прочь тьма, да здравствует солнце...
Боги, боги мои! Как грустна вечерняя земля! Как таинственны туманы над
болотами. Кто блуждал в этих туманах, кто много страдал перед смертью, кто
летел над этой землёй, неся на себе непосильный груз, тот это знает. Это знает
уставший! И он без сожаления покидает туманы земли, её болотца и реки, он
отдаётся с лёгким сердцем в руки смерти, зная, что только она одна успокоит
его.
Ограбленный до нитки, отлученный от читателя и зрителя,
«запечатанный» в своей квартирке казёнными печатями, смертельно больной и
сознававший, что дни его сочтены, Булгаков оставался самим собой: не терял ни
чувства юмора, ни остроты языка. Значит, не терял Свободы.
10 марта 1940 года Михаила Афанасьевича Булгакова не стало. Но
«рукописи не горят», - утверждал Воланд. Ныне всё булгаковское до последней
строчки опубликованно. Однако далеко не всё осмыслено и освоено. Новым
читателям его произведений суждено по-своему прочесть его творения и открыть
новые ценности, таящиеся в их глубинах.
«Мастер и Маргарита» на Таганке (1977 год)
Постановка Юрия Любимова; художники: М. Аникст, С. Бархин;
композитор: Э. Денисов
Когда Юрий Петрович Любимов задумал спектакль Мастер и Маргарита
как символический подарок великому писателю и хотел выпустить его к
десятилетию своего театра (Таганки), никто в театре не поверил, что это выйдит.
И правильно сделал. Денег не давали, ну тут Любимов обошёлся и без них, так как
делал всё из старых декораций: занавес - гамлетовский, раму - мольеровскую, а в
раму, задумал посадить Пилата, Рим, золото, цезари...
«От советских времён трибу, а маленькая слева, на которой Берлиоз там
упражняется, ораторствует - это из «Живаго», кубики из «Маяковского», на
которых сидит Воланд - ну, это так, по ходу дела они были, а больше и ничего не
надо»1.
1 Владимир Станцо, То был мой театр, Москва, 1996, стр. 185.
121
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Удалось сделать спектакль только в тринадцатую годовщину театра
Таганки. Премьера состоялась 6 апреля 1977 года. Судьба спектакля на сцене
Таганки складывалась, по сравнению с другими постановками, довольно
благополучно. Он не был запрещён и больше четверти века неизменно собирал
аншлаги. Владимир Высоцкий объяснял это так: «На мой взгляд, этот спектакль
был обречён на успех ещё с самого начала, ещё до того, как он был поставлен:
слишком много там сплелось личного, любимовского, булгаковского,
театрального, нашего театра».
Судьба же самого романа драматична, таинственна и, по сей день, до
конца неизвестна. Работу над ним Булгаков начал в 1929-м году, а последнее
исправление внёс в текст за четыре недели до своей смерти, в 1940 году.
Первая редакция Мастера и Маргариты была уничтожена автором после
получения известия о запрете пьесы Кабала святош. Об этом Булгаков сообщил в
письме правительству 28 марта 1930 года: «И лично я, своими руками, бросил в
печку черновик романа о дьяволе...». Но уже спустя три года Булгаков начал
восстанавливать сожжённую рукопись. Впервые напечатан роман был в журнале
Москва в 1966-67 годах. Эта редакция текста и была взята Любимовым за основу
спектакля.
Спектакль получился грандиозный Спектакль легенда. Тук, конечно,
ничего нового. Каждый спектакль Таганки мгновенно становился хитом
театрального сезона. В то «пасмурное» время люди в России, сами иногда того не
подозревая, шли в театр как на политический митинг. Это была своего рода
«гласность» в темноте. Они ловили малейшие намёки и воспринимали всё через
призму современных событий. В период строжайшей цензуры был разработан
такой лукавый ход в литературе. Главные запретные мысли автора передавались
именно отрицательными персонажами: «В том мире постоянной лжи, где «дважды
два - пять», публика необычайно радовалась, когда ей сообщали крамольную
истину, что «дважды два все-таки четыре»1. Работали в бешенном темпе.
Вникали, воплощали, доходили..., а потом, вдруг, всё переделывали, нервничали,
прерикались, иногда и до ругательств доходило. Актёры в пол-уста грозили
бросать всё и уйти в нормальный театр. Актёры, на то они и актёры, вечно
склонны к разрушению, особенно, к авторазрушению. Это их природа.
Любимов постоянно на актёров наезжал, серьёзно и жестоко репетировал:
«Как ты стоишь, почему ты сюда лезешь? Что там у тебя с руками происходит?
Чего ты хочешь, ты, хоть, понимаешь, чего ты хочешь...» грозно, чуть
раздражённо раздавался его волевой голос. Любимов очень любил «форму»,
«сделанность». Он ни одно движение, ни одну интонацию не оставлял на
«произвол судьбы» т.е. недосказанной, недоделанной. Любимову всегда (со всеми
спектаклями) было очень важно ощущать результат каждого действия, смысл
1 В. Гаевский, Флейта Гамлета, образы современного театра, Москва, 1990, стр. 26.
122
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
любого жеста. Так как считал, что тут всё существенно - даже то, как руку
протянуть, поскольку форма служит раскрытию внутренней идеи. Работа шла
быстро. А со стороны актёров реакции были довольно неоднозначные.
Большинство работали с удовольствием, и чувствовалась с их стороны полная
отдача. Кое-кто не верил. Не верили, что выйдет, и ехидно выжидали. А другие
твёрдо утверждали, что эта «задумка» блажь и что её никто не разрешит. А
спектакль «скребя сердцем» разрешили. И официальная рецензия на спектакль
была положительной, и «во весь голос» объявили, что инсценировка сделана
хорошо, а спектакль живой, интересный и... смешной. И настоятельно советовали
закончить спектакль на том, что, мол, «Рукописи не горят». Выразительно и
поучительно!, твердила комиссия единогласно. А Любимов упирался, «нет,
горят, даже человек сгорает, в лагерях»-то - бубнил он, правда не совсем в
глаза, но на своём настоял, и конец спектакля играли по его первоначальному
замыслу.
Естественно, появилась разгромная статья в «Правде», Ну как же,
атеистическая страна, а тут Христос ходит по сцене. Но спектакль, несмотря
ни на что, жил, и 27 апреля 2002 на Таганке сыграли Мастера и Маргариту в
тысячный раз.
Удивительный рекорд сценического долголетия. Спектакль Любимова
состоит из нескольких художественных пластов. Он построен на принципе
монтажа отдельных сцен, неравных по протяжённости и значению, но имеющих
внутреннюю завершённость. Спектакль поражает своей зрелищной стороной,
особенно эпичностью своих библейских сцен. Действие продвигается плавно.
Прежде чем подвести зрителя к ответу, он даёт ему насладиться сочными
жанровыми сценами прошлой Москвы, стать свидетелем роковой встречи у
Патриарших прудов «поэта из народа» тугодума Бездомного... с
литконсультантом Союза писателей, убеждённым атеистом Берлиозом... А
потом... зритель попадает в московскую «Психбольницу», затем он переносится в
дом 302/б, где поселилась опасная компания иностранных гастролеров во главе с
магом Воландом... Так и шёл этот удивительный спектакль, от аттракциона к
аттракциону, от сцен высоких, эпических, к низким, вульгарно-повседневным, а
порой чисто фантастическим. Поэзия заземляется прозой, миф - реальностью,
пока в финале, на прощальном балу Сатаны, всё не сливается в одну обобщенную
метафору: жизнь и есть самый абсолютный театр 1.
Мастера и Маргариту играли по 17 раз в месяц, он шёл в бешенном темпе
и длился 3 часа 20 минут. Когда было объявлено о том, что Мастер взят к
постановке, среди актёров начались волнения. И как назло Любимов уехал в
Италию ставить какую-то очередную оперу и актёры остались одни. В работе
хотели участвовать все. Для актёров этот текст вообще является «наркотическим»:
1 По: А. Гершкович, Театр на Таганке (1964-1984), Изд. Солярис, Москва, 1993, стр. 25-27.
123
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
все женщины всегда и всех возрастов хотят играть Маргариту, а мужчины либо
Мастера, либо Воланда. Состав исполнителей (первый: потом кто-то уходил,
другие приходили, входили быстро в роль) многим не пришёлся по душе1.
Особенно не удолетворяло назначение на роль Маргариты - Нины Шацкой. Мол,
у Булгакова Маргарита красавица брюнетка, а Шацкая вечно играет со своими
соломенными прямыми, да ещё распущенными «лохмами». А когда об этом всё-
таки сказали Любимому, он устало-удивлённо заметил: «Разве это важно?». И
работая неустанно вместе с актрисой «дни и ночи» естественно доказал свою
правоту. Шацкая стала незабываемой Маргаритой: то интеллигентно-сдержанной,
то вдумчиво-ласковой, но всегда полная женственности, чем зрителя и
привлекала, а Мастера завлекала. Мастера с начала до конца (когда актёру
«стукнуло» почти шесть десятков) сыграл Дальвин (он же Дима) Щербаков.
Хорошо ли сыграл, плохо - нам трудно судить, так как не удалось ни разу
посмотреть спектакль. Даже на плёнке. А вот поговаривали «знатоки» (а с
некоторыми у меня давнее знакомство), что сыграл не плохо, но слишком уж
прямолинейно. Никаких нюансов. Мастер у Щербакова получился больше
страдальцем, жертвой и не чувствовался «художник», и не было там самого
булгаковсково «я». Понтия Пилата играл Виталий Шаповалов, актёр сильный,
одарённый, но не до конца понявший душу своего персонажа, его раздвоенность.
А вот Воланд (В. Смехов) показался всем потрясающим, изысканно-тонким и
впечатляющим.
Воланд у Любимова был с тяжёлой тростью, в длинном сюртуке, очень
строгого покроя. Ничего от Сатаны, скорее грустный философ, исследователь.
Чем бы он не занимался, держится отстранённо. Вот такого грустно-трагического
Воланда, идя точно вслед за Булгаковым, придумал режиссёр Любимов, таким
сыграл его артист Смехов (первый его исполнитель), и почти таким же - с
небольшими отклонениями - следующие исполнители: Соболев и Хмельницкий2.
... Огромный дог Понтия Пилата проходит мимо изумлённых зрителей, кот
Бегемот с живой мышью на голове вытворяет свои фокусы, на сеансе чёрной
магии на жителей падают контрамарки с печатью театра (вместо червонцев)
«голая» Маргарита принимает гостей на балу Сатаны. «Мы в восхищении!» -
восклицает свита Воланда. Мы в восхищении повторяют за ними про себя
зрители.
1 Мастер - Д. Щербаков; Маргарита - Н. Шацкая; Иешуа - А. Трофимов; Левий - К.
Желдин; Пилат - В. Шапалов; Воланд - В. Смехов и др.
2 Владимир Станцо, То был мой театр, Москва, 1996, стр. 187.
124
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
«Беспрецедентный» Мастер и Маргарита в театре им. К.С.
Станиславского.
Режиссёр - С. Алдолин; в ролях А. Сычёв, С. Алдонин, Е. Морозова, В.
Тольк, М. Деревянко и др.
Спектаклей с Мастером в мире не так уж много. Как-то не идут. Будто
магия романа оборачивается отрицательно и против постановок. Но есть, конечно,
и интересные, самобытные спектакли.
Вот таким неожиданным событием стал студенческий спектакль
постановки Алдонина, который играли то там, то тут, а потом вдруг взяли и
включили его в репертуар московского театра. Сам по себе факт включения в
постоянный репертуар престижного театра нестандартного спектакля,
поставленный студентами уже беспрецедентный факт. Бывали, конечно, случаи
когда такие спектакли одарённых студентов, обещающих необыкновенный взлёт,
превращались из опусов в новые театры. Так возникли Мастерская Петра
Фоменко, студия ТЕСТ в Ермоловском театре, студийная группа чеховского
МХАТа. Но спектакль С. Алдонина выделяется своей незаурядной судьбой.
Мастера, сделанного студентами Марка Захарова, который шёл где только
позволяли, однажды... сыграли в Театре Станиславского и после аншлага (слух о
спектакле быстро расходился по всему городу) и счастливого «воя» публики в
конце-концов взяли в репертуар. Вот это и считается случаем беспрецедентным.
На афише: «Независимое творческое объединение Alldone, то есть Всё готово».
Но смысл не в переводе, а в транскрипции. Алдоне - это и есть Сергей Алдонин,
он же режиссёр, он же и исполнитель, он же и «продюссер». Спектакль так себе,
до любимовского не дотянуть конечно, но интересный, умный, сверхэнергичный.
А зрители, что приходят на этого Мастера, до этого толкались где-нибудь на
роллердромах или «оттягивались» в элитарных кафе. Большинство из них -
Булгакова может быть ещё и не читали. Но есть надежда, что после спектакля,
обязательно прочтут. Спектакль им по душе. И от души дарят они цветы
хриплому вампироподобному Воланду (Андрей Сычёв), Мастеру (Алексей
Юдников) и невероятно красивой Маргарите (Екатерина Волкова).
«Мастер и Маргарита» на сцене Малого Театра в Бухаресте
Произведение Булгакова нашло свой путь и к румынской публике.
В 1980-м году, известная и весьма незаурядная Кэтэлина Бузояну
представляет румынской публике пьесу Мастер и Маргарита, по своей
собственной инсценировке. Это отнюдь не первая её постановка в Бухарестском
Малом Театре и публика привыкла приходить на премьеры Бузояну как на
125
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
обеспеченные торжества. Что ни спектакль, то обязательно много волнений,
много хлопот (а человек она непростой и иногда очень даже невыносимый, зато
режисёр - прекрасный, сверхстандартного таланта). Любой её спектакль, хоть и
выводил весь состав из колеи, но был заранее обречён на... огромный успех.
Кэтэлина почти старомодный максималист, и в повседневной жизни (от
причудливой причёски, до ситцеобразных сарафанов до пят), а ещё больше на
сцене. Она всегда требовала от себя и от актёров - уникальности и созидания
раритетов. Каждый спектакль должен быть неповторимым, абсолютно не
похожим на предыдущий, каждая новая постановка должна была неприменно
стать - шедевром. Провалов не было и на уме, а повторений она не позволяла, ни
в произношении, ни в жесте, ни в декорации. Спектакли получались страшно
дорогие, денег не всегда хватало и Кэтэлина не уставала каждый раз грозить
директору, известному писателю Дину Сэрару, что уходит навсегда из театра,
бросит начатый спектакль, так как ей не дают размаху. Случались и тягостные
разрывы, которые длились не более двух-трёх дней, и всё кончалось новой
«помолвкой» и весь коллектив одухотворялся вот уже неизвестно в какой раз, и
любимое «детище» превращалось обязательно в неповторимый проект, где её
страсть к уникальности, к редкости получали простор и новую реализацию.
К постановке Мастера и Маргариты Кэтэлина готовилась долго,
тщательно обсудив и разложив роман Булгакова «по косточкам» с облюбленным
актёром - Штефаном Йордаке. Ему она и «поручила» сыграть Мастера, да в
придачу Иешуа, так как в румынской постановке обе роли играет один актёр.
Этим конечно и выявляется общая их типология - страдальца, безумца, гордого и
незовисимого искателя Правды. А как сыграл Штефан, которого все близкие звали
просто Фане! Играл он как всегда с некою неземной элегантностью, трагично, с
доскональной точностью в деталях. Вызывающее обояние штефановской игры
проистекало отовсюду. Голос звучал то мягко, с какой-то только ему присущей
волнующей нотой полудерзости, полу-зазывания, то смело, иронически
блистательно.
Подтекст роли он выразил жестами, мимикой лица, взглядом,
пристальным, испепеляющим. Он создавал какой-то необычный карнавал
интонаций, концентрировал всю свою речевую энергию на недосказанности
текста и ситуаций. А иногда его речь, никогда не переходившая в крик,
приобретала юмористическую окраску. Это была очень самобытная вещь, его
Мастер, весь созданный из приглушённых стонов и полустёртых криков. Да и
сама фарсовая трагичность булгаковского текста у Йордаке разнообразна:
включает местами и бурлеск, и даже чёрный юмор.
Маргарита в бухарестском спектакле была тоже постоянно
полуобнажённой (как у Любимова). Играть Маргариту хотели многие, но
посчастливилось уже немолодой в ту пору, чуть «отрешённой», вечно вяло-
126
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
серьёзной «примадонне» Валерии Сечу. Сечу сыграла в Малом театре все видные
женские роли. Сыграла изящно, с её неповторимой манерой произносить всё
громким шёпотом, скосив чуть-чуть светловалосую головку, как после приступа.
Выглядела она всегда «не от мира сего», взрослая девочка с пухлыми
«обкусанными» губками, с томными глазками, скрывающими мрачные страсти.
Она и отталкивала, и завлекала и хотелось всегда её защитить, приласкать. Этим
Сечу и завоевала себе славу великой актрисы, и известного мужа-актёра (вдвое
старше, но суперталантливого), сыгравшего в пьесе Понтия Пилата.
В пьесе Маргарита - Сечу «порхает», распространяя всюду свой
интеллектуальный лиризм, который слышится местами чуть театральным. Есть и
удачные моменты, есть и незабываемые. Незабываемых не больше двух-трёх.
Лучшие минуты у Сечу - когда она, вырываясь из контекста роли, из
предлагаемых обстоятельств, из плена жёсткой логики действия, бросает в
зрительный зал свои маняще-рыдающие фразы. Есть тогда в ней некая особая
музыка страсти, и гордости, и надежды. Она плохо поёт, но очень музыкальна.
Музыкален её внутренний ритм, музыкальна её порхающая походка. Два тона
окрашивают её игру: жалостливый и растроганный. Но и так она может быть
обоятельной в своей патетической женственности. И её отрешённо-задумчивый
взгляд, словно бы замерший навек так и влечёт, так и завораживает. И на миг
забывается её угловатость лица, её «невзрачность» и Сечу превращается в
страстную героиню, которая почти полвека была для нас эмблемой румынского
поэтического театра.
Вот на кого спектакль Кэтэлины Бузояну оставил неизгладимый отпечаток
- так это Воланд, в исполнении Дана Кондураке. Дан Кондураке отличился своим
тонким юмором, экспрессивностью физических черт (от курчавой шевелюры, до
особенно виртуозно разработанной пластике рук) и блеском хладнокровного
взгляда ещё со студенческой скамьи, когда играл то пылких гуляк то
шекспировских принцев. И, обладая широчайшим амплуа, всё выходило гладко,
достоверно и очень самобытно. Но, говорят, что быстрая слава актёру не подруга.
Всегда ли это так, трудно сказать, но с Кондураке так оно и случилось. Его
Воланд затмил все остальные роли. И его собственные и роли других актёров.
Этого ему долго не прощали. Как он был великолепен! Очень забавный, но
трогательный получился у него Воланд. Обаятельный и беспечный простак-
мефисто. Это был самый правдивый персонаж из булгаковского романа, о
котором тогда в Румынии ещё мало кто слышал. Там у Дана была какая-то
невероятная трансформация, игра масок. Как он умел подлизываться к зрителю, а
потом держать его на растоянии. Незаискивающий, чистый юмор Воланда -
Кондураке вносил в спектакль острую тему борьбы между добром и злом. И его
любили, и ему верили (ему - воплощению Зла) за его спесь, за его бесшабашность,
за его скрытую энергию жизни.
127
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
В спектакле Кэтэлины поле трагизма расширялось комедийными
средствами. И Дан вполне владел этими приёмами. Впечатления от его роли были
эмоционально положительны. Все его хвалили, все ему предвещали светлое
будущее. И перехвалили! Он так и остался вечным Воландом. Что, кстати сказать,
самое ужасное, что может случится с актёром. Он никак не может отойти от этой
роли. И пришла уже определённая степень зрелости, и позади уже многие другие
роли (роли так себе), а зрители помнят только Воланда.
Но спектакль, в общем, получился сильный, энергичный и...
незабываемый. Зритель до сих пор помнит, что в жизни надо думать о
нравственном прогрессе рода людского, иначе и рода человеческого вовсе не
станет.
Bibliografie
Боборыкин, В. Т., Михаил Булгаков, Изд. Просвещение, Москва, 1991
Гаевский, В., Флейта Гамлета, образы современного театра, Москва, 1990
Гершкович, А., Театр на Таганке (1964-1984), Изд. Солярис, Москва, 1993
Ионин, Л., Две реальности «Мастера и Маргариты», «Вопросы философии», №
2, Москва, 1990
Кузнецов, Ф.Ф., Русская литература ХХ века. Очерки. Портреты. Эссе, Москва,
Просвещение, 1991
Лакшин, В. Я., Роман М. А. Булгакова «Мастер и Маргарита», Советский
писатель, Москва, 1991
Станцо, Владимир, То был мой театр, Москва, 1996
Brezuleanu, Ana Maria, Cumpăna veacurilor, Ed. F.C. Est-Vest, București, 2005
Cap-Bun, M., Între absurd și fantastic, Ed. Paralela 45, București, 2001
Dan, S., Fetele fantasticului, Ed. Paralela 45, 2005
Iosif, Mira, Maestrul și Margareta, cronică dramatică, „Teatrul”, nr. 12, 1980
Moraru, Mihaela, Bulgakov pe scena românească, în Un om, un simbol. In honorem
magistri Ivan Evseev, Ed. CRLR, București, 2007
Vârsta, Izolda, Mihail Bulgakov, Ed. Univers, București, 1989
128
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
NAJMANJ UTEMELJENO JE PALIGOVO MNENJE...
ONCE AGAIN ON THE ORIGIN OF SLAVIC *S^TO
Sorin PALIGA
The paper resumes the paper dedicate to Slavic s^to (Paliga 1988), bringing forth various
arguments against the label of Marko Snoj that explaining s^to as a loanword from a north
Thracian dialect is ‘najmanj utemeljeno’ (least founded). New data may now prove, without little
doubt, that the only satem idiom, which may be the source of borrowing, is a north Thracian
dialect. Some other forms in the semantic sphere ‘fire’ and ‘to burn, to heat’ support the initial
analysis and show that we have, in fact, two series of phonetic evolutions from PIE to Slavic and
Thracian in a larger Indo-European context.
Key words: Proto-Slavic, Thracian, Indo-European, Perunb, semantic sphere, „fire”, „to burn, to
heat”, glottogenesis, Slavic-Thracian relations
Introduction
Many years ago (Paliga 1988) I published in the Slavisticna Revija a study
regarding the origin of Slavic s^to in a larger context of parallels with other numerals, in
both Slavic and other languages, Indo-European and Non-Indo-European (meanwhile,
see — among other well documented works — Blazek 1999). Some time later, in the 3
volume of Bezlaj’s etymological dictionary, continued by his disciples and our
colleagues Marko Snoj and Metka Furlan, under entry sto I found the following
description of my explanation: ‘Najmanj utemeljeno je Paligo mnenje, da je s^to
traskega izvora’. ‘The least founded [some hypotheses are briefly quoted] is the
hypothesis of Paliga [author of this paper] that Slavic s^to is of Thracian origin.’
For years, I hesitated to clarify that characterization, which I found incorrect and
gave me the impression that Prof. Marko Snoj did not read, in fact, my arguments. I will
try to resume the discussion. Of course, I shall not repeat the whole paper, but will try to
rediscuss the basic arguments favoring the hypothesis that Slavic s^to is indeed a
loanword or, if using the terminology proposed by Aleksandar Loma at the International
congress of Slavists in Ljubljana, August 2003, then developing in his spirit, s^to
129
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
reflects Proto-Slavic stratum C or, in my terminology, the third satem component of
Proto Slavic, the North Thracian component — the other two satem strata being Balto-
Slavic and Iranic.
Briefly on Slavic s^to
Why is Slavic sbto problematic? The answer seems simple:
1.	It does not preserve the expected nasal ^ (or p), as in the case of numerals for
‘10’ and for ‘1000’. The problem is well known, there is an endless literature on this
topic, perhaps best in Skok’s and Machek’s dictionaries dedicated to Serbian-Croatian
and Czech, respectively. Similar approaches in any other similar dictionary, though.
2.	It behaves like a noun of the type mesto, and in some Slavic languages, e.g.
Old Church Slavonic and Czech, its flection indeed follows the model mesto (in OCS
the nouns with -o- theme). In Czech, declension still preserves the old dual form: dve
ste. In other Slavic languages, e.g. Slovene, the initial flection of this numeral was lost.
Behaving like a noun, as in Old Church Slavonic, would also indicate a foreing
influence, as the other 2 numerals for ‘10’ and ‘1000’ indicate another type of
declension, a masculine and feminine, respectively. (This detail, taken isolatedly, is not
a proof in itself, but becomes interesting in a larger context).
Detail #1 has been often explained as ‘an exception of phonetic evolution due to
intense use’. Manczak, for example (Manczak 1971 or his newer study published in
2002), showed that frequency may be the cause of abnormal phonetic changes. Indeed
so, but why the more frequent numeral ‘10’ and the less frequent numeral ‘1000’
preserve the expected evolution with a nasal? As far as I know, the overwhelming
majority of etymological analyses of numeral sbto are based on the assumption that
‘there must be an exception and we must accept it as is’. None is clearly stated and none
offers a real solution. Some other attempts, a minority, have suggested a borrowing from
Iranic, based on the principle that there are important Iranic elements in Proto-Slavic
(Aleksandar Loma and Vaclav Blazek have extensively analyzed these influences over
the last decades and the results are impressive; they do not bring forth the argument that
sbto would be an Iranic loanword in Slavic, though). Late prof. Dan SluSanschi shared
the hypothesis that Sl. sbto is an Iranic loanword (see the chapter dedicated to Slavic in
Wald and SluSanschi 1987).
An Iranic influence is temping, but there is one and crucial detail: if we compare
the situation of forms like Finnish sata and Hungarian szaz, both of Iranic origin (with
uncomfortable details of phonetic evolution in the case of szaz, which would suggest an
intermediary idiom between Iranic and Hungarian, not a direct borrowing), we find that
the phonetic evolution from Iranic sata to Slavic sbto is impossible as there is no other
example showing that Iranic a may have been changed into Slavic b. As the general
130
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
phonetic frame shows a satem origin of stto, there are not too many variants, which we
may consider:
-	A Balto-Slavic element, in which case we should have had a form like *s^f or
eventually *s%ta, as preserved in the numerals ‘10’ and ‘1000’. A Balto-Slavic element
could be accepted only if we admit an exception to the phonetic evolution as some
linguists tried to assume. Nevertheless, the numerals for ‘10’ and even for ‘1000’ do not
allow such a view.
-	An Iranic origin, to be dismissed from the reasons shown above.
-	A more recent borrowing from Lithuanian or Latvian, which is also
impossible: Lith. simtas or Latvian simts cannot result in Slavic sbto.
-	Another origin from an unknown satem, not centum, language. My hypothesis
(in 1988) was as simple as possible: that satem idiom, which was the source of Slavic
s^to, was a north Thracian dialect spoken in the vicinity of the Slavic Urheimat, i.e.
somewhere in the north of modern Romania, where the tribe of the Carpi or Corpiloi
represented a late survival of the Thracian groups. There is a rich historical and
archaeological bibliography regardingththis persistent north Thracian group, a continuous
threat to the Roman army until the 4 century C.E. They are also considered, by some
authors (e.g. Bonfante as in some studies gathered together in his reference book Studi
Romeni, Romanian version Bonfante 2001) the origin of the Proto-Albanians. More
recent studies have also developed in this sensitive (and politically biased topic), like
Romanian epigraphist and historian I.I. Russu — his study on this topic was published
posthumously, in 1995, by his disciples. The text is bilingual, Romanian and German,
therefore is accessible to a large category of readers. Disregarding the ultimate view on
Albanian ethnogenesis, which has been mentioned here en passant, it isthclear that we
must now accept a Thracian linguistic and cultural survival until at least 4 century C.E.
One such proof is Romanian form sută ‘100’, for many years considered of Slavic
origin, a way of analysis which unfortunately complicated any attempt to get out of this
vicious circle: any Romanian word which has a similar parallel in a Slavic language
must be of Slavic origin. Things were more complicated, though.
Briefly, the hypothesis that Slavic s^to must be a loanword from a neighboring
language comes by itself; and eliminating — by phonetic analysis — all the
possibilities, one language comes into evidence: a north Thracian dialect. All the issue
is, in fact, very simple.
Some of of these forms are substratum elements, a category in which Rom. sută
should be also analyzed. There is no other way out. To note that form sută cannot be
explained as a borrowing from Slavic s^to, as there is no other example in which Slavic
b should be reflected as Romanian u under accent. An example closer to this situation,
and easier to analyze, is cumătră, with the tonic stress on ă, but this is due to the liquid r
in the following syllable as in măgură ‘a high, isolated hill’ and mătură ‘a broom’, both
131
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
substratum elements. Rom. cumătră reflects postclassical Latin form *cumatra <
commater as in French commère and Spanish comadre. The change to the first
declension in post-classical Latin is normal in Romanian, as nouns of feminine gender
must end in either -a or -e, e.g. soră < soror, but plural is sundrori < sorores. More
discussions on this form in Paliga 2006 b: 55 ff. (this is the 2 and more accessible
edition of Paliga 1977).
A good analysis of Rom. form sută was made many years ago by Mihăilă
(1971) on the occasion of analyzing the so-called list of early borrowings from Slavic
into Romanian, a list of 8 (or perhaps 10) forms, out of which NONE may be now
considered as ‘early Slavic borrowing’ (see also our paper for the Etymologické
symposion in Brno, September 2011, in print when this paper is being prepared; also
some former considerations as Paliga 2010).
The Context
I must admit that, when I wrote the paper on Slavic s^to (it was in 1987, but
based on older references), there were just vague arguments that the northernmost
Thracian groups may have a had a certain role in the Slavic glottogenesis. As a
consequence, considering Sl. s^to a Thracian element seemed a gratuitous linguistic
adventure, a hypothesis without any fundament. After more than 25 years from writing
those pages I still think the approach was correct and proved by recent research in the
field.
Meanwhile, I have gathered additional material proving that Sl. s^to in NOT an
isolated case, but one out of many. How many? It is not yet time to have such global
estimations but, for sure, it is not an isolated example. In the recent interdisciplinary
book written together with an archaeologist (Paliga and Teodor 2009) we brought fourth
data and arguments supporting the basic idea that northern Thracian groups survived by
the middle of the first millennium C.E. This is something demonstrated by our
Bulgarian colleagues gathered together in what we may label ‘the Bulgarian School of
thracology’ (see our thoughts in Paliga 2005 in the volume dedicated to Ivan
Duridanov). In their view, taken globally, Thracian speakers may have survived in what
is today modern Bulgaria until the first Slavic groups passed the Danube some time
before 550 C.E.
With this in mind, the debates must refer to details: were tthhe Carpians (located
on the east Carpathians) the only Thracian survival until at least 4 century C.E. or we
must also consider more or less compact Thracian groups in the Stara Planina? How and
to what extent did these groups interfere with the Proto-Slavs? Did they have a
contribution to the Slavic glottogenesis? If yes, how could we analyze it? It is not easy
132
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
to moderate between Russu’s hypothesis regarding the Carpian survival and the
hypothesis of the Bulgarian School of thracology, still less to moderate between the
various views regarding the Proto-Albanian Urheimat. There were 4 hypothesis on this
topic, our of which only 2 may be the subject to conciliation. See an older view, prior to
clarifying some details to myself, in Paliga 1991 and 1993. And a sketch of
understanding Slavic glotto- and ethnogenesis in Paliga 2001 a, 2001 b; to be later
developed in several more and more consistent studies, e.g. Paliga 2008, and finally the
interdisciplinary approach in Paliga - Teodor 2009.
Ivan Duridanov has a series of papers in which he advocates the hypothesis that
some Thracian words were directly borrowed by the first Slavic groups, not via a
Romance intermediary (e.g. Duridanov 1986 and 1989 - dedicated to place-name
Plovdiv < Thracian Pulpudeva; the topic was again discussed in Duridanov 1995; see
our view in Paliga 2002).
There are other arguments supporting the hypothesis of direct late Thracian and
Proto-Slavic contacts were not only plausible, but inevitable in the light of recent
research. Some forms were analyzed in our paper dedicated to the god Perun, which
must reflect the IE root *pur- ‘fire’ >Thracian *pur- > Proto-Slavic *Pbrunb > Perun,
Perun, also preserved in Rom. pururi ‘eternally’, an obvious plural form of an initial
singular *pur ‘fire’, lost in modern Romanian. The archaic meaning of Rom. pururi
must have been ‘eternal fires’ (Paliga 2009). We started, in fact, from a note of
Duridanov (1999-2000), in which he argumented that Sl. *Perun has nothing in comon
with Baltic Perkünas (‘Das Ende eines Mythos’). In the mentioned paper, initially
influenced by Duridanov’s approach, I developed on the different phonetic evolution of
IE gwh to Slavic g but to Thracian p, an interesting situation in which Thracian proves
to have had an asymmetrical evolution of IE *gwh v. *kwh. The final conclusion indeed
supports the hypothesis that Sl. *Perun and Baltic Perkünas do not seem related, but
with other arguments than those used by Duridanov. Very briefly, the forms discussed in
that paper were:
1.	PIE *pewör-, *pür- ‘fire’ (Köbler, letter P-Ph: 809: *pewor-; 844 *pur-), also
analyzed in Bezlaj vol. 3: 39, preserved in forms like AHD fiur, German Feuer, Eng.
fire, Umbrian pir, Gr. pyr; Armenian hur, Hittite pahhur etc. The root is also preserved
in some modern Slavic languages, e.g. Czech pyr ‘burning ashes’ (zhavy popel), Upper
Sorbian pyric ‘to melt’, Old Russian pyrej ‘burning ashes in the hearth’ (as in Czech)
and Slovene zapmti se ‘to make red’ = ‘to heat under fire, to get the color of fire’
(absent in Bezlaj). This must be the root for Thracian *pur- which was preserved in
Romanian pururi (also de-a pururi, de-a pururea) ‘eternally’, with the initial meaning
‘fires’, being the plural of *pur ‘fire’. This root must have been also the origin of Slavic
*Perun from an initial form *Pbrunb, later Perun, after vocalization. I ventured to
consider that the source language of god-name Perun must be the same language from
133
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
which sbto was borrowed, i.e. a north Thracian idiom and with the same evolution: Thr.
u > Sl. *b. I think at that time, mid-5 century C.E., Thracian, as it was still spoken in
more and more isolated areas, did not have vowel length any more, but we may
reconstruct a ‘classical’ Thracian form as *pür- ‘fire’. Anyway, the Slavic speakers
interpreted the initial u as short, therefore as b.
2.	Also interesting is the series represented by PIE root *gwer- ‘to heat, to
warm’ (in Pokorny on page 493 and on page 143 under entry bhreu-; in Köbler 2000,
letter Gwh: 202-204, roots *gwher-, *gwrenu-, gwhrnu-). This root, also related to the
semantic spheres ‘fire’ and ‘heat, heating’, is interesting as we may identify two series
of phonetic evolution. On the one hand, the languages which preserved the initial *gwh
as g and, on the other hand, a series of languages which changed IE *gwh to b
(Germanic), th (Greek), f (Latin) and (our hypothesis) p (Thracian). We have, therefore,
the two series:
-	Slavic *gorç, goréti, related, with palatalization, to zar-, Lith. gariù, garèti ‘I
burn’ (borrowed from Slavic? or independent preservation?), Irish gorim ‘I heat up’, Old
Indian ghrnoti ‘burns, is in flames’, Arm. jer ‘heat’ etc.
-	Old English beornan, byrnan, hence modern burn ; Greek déposai ‘I warm up
myself, am warm’, 0époç ‘hot, warm’, 0sp^oç ‘hot warm’ (< *gwher-m(n)o); Latin f:
furnus, fornus, fornax ‘oven’.
Where is the place of Thracian in this brief scheme? Under the first or under the
second group? We may invoke arguments not directly from Thracian, but we may quote
some Romanian forms which may havned been preserved from the substratum and which
display a quite clear affinity with the 2 group, i.e. witness the evolution to p:
a.	(a) peipeU ‘to roast, to grill’; also pîipăli (pârpăli, părpăli). The basic
meaning is ‘to burn/roast (e.g. meat) by turning it around’; fig. also ‘to make someone
upset, curious’.
b.	pîrjol^ ‘to scorch, to burn’ (especially with reference to the military technique
of burning land in order to stop or slow down an invasion).
c.	pîrl^ (pârli, according to another spelling) ‘to singe, to scorch’; fig. also ‘to get
cheated’.
d.	pîrnăie ‘large pot for preparing food’. Closely related with pîrli, pîrjoli,
pîrpăli/perpeli and șperlă from an archaic root ‘to burn, to scorch’, hence ‘to prepare
food by burning, under fire’. In fact, form pîrnaie (also spelled pârnaie) is the exact
etymological parallel of Latin furnus.
e.	șperlă ‘(hot) ashes (which covers recently burnt coal)’. Related to perpeli and
pîrli; in this case, as opposed to the others, a development *s-per-; initial s-/z- (with
positional pronunciation) is a frequent situation in the indigenous, substratum elements,
134
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
which interferes with words of Latin origin with prefix ex- > Rom. s/z.
f.	Șparl^ ‘to steal’. Seems related with, and derived from the same root as,
șperlă, with the basic meaning ‘abrupt move (to steal) like fire, a glimpse of a move’.
In the analyzed series, we surmised that Slavic has also 2 series of forms: the
one already analyzed and represented by goreti and related forms; a second one,
represented by a series of forms with initial p, which must be borrowed from a language
in which this evolution is expected, in our mind the same language, which was the
source of s^to and Perun: Thracian. These forms are represented by Old Slavic *praziti
and its modern derivatives: Czech prazit, prazeny, prazirna, uprazit, zprazit, Polish
prazic, Russian pijazit’, S.-Cr. praziti etc. Both the series represented by goreti and
praziti reflect IE IE *gwher- ‘to heat, to warm’, but with 2 phonetic treatments showing
two different linguistic evolutions.
There is another similar example, which may be invoked in support of our
hypothesis advocated many years ago, IE *gwh-e-n- ‘to run for hunt, to pursue wild
animals for hunt’:
a.	Sl. g^nati and goniti and gan- (ganeti, ganiti) and all the related forms I will
not quote here, and
b.	Rom. a pândi, pînd^ ‘to still-hunt; to stay hidden for hunt’. It is doubtful that
this word reflects a Slavic borrowing (pQnditi). The word reflects an archaic activity,
and may refer to Proto-Boreal1 *Ghw-N ‘to run for hunt; to still-hunt’ (analysis in
Andreev 1986 and resumed in our paper for the International Congress of Slavists held
in Ljubljana, 2003; later augmented as Paliga 2007: Lexicon Proto-Borealicum). Alb.
pendăr ‘guard’ is from Romanian (Rom. pândar, absent in Orel’s etymological
dictionary of Albanian).
We may see again the same two series of phonetic evolution: IE * gw(h) to g
and b/p.
The examples may continue but there are, I think, sufficient arguments
supporting our initial hypothesis advocated in our paper published in 1998 in the
Slavisticna Revija: Slavic s^to is a numeral borrowed from another neighboring satem
language, that language must have been a Thracian dialect located in the vicinity of the
Slavic Urheimat. Moreover, these late Thracian groups must have had a certain
contribution to Slavic glottogenesis. This explains why, in not rare instances, substratum
elements of Romanian have been erroneously taken for a Slavic influence. The situation
is more complicated and, in some clear cases, the situation is quite clear: these forms are
older in Romanian thanththe Slavic inthfluence, which begins after the 10 century C.E. (at
the earliest), perhaps 12 or early 13 centuries C.E. (at the latest).
1 As analysed and defined by Andreev 1986. See an enlarged comment, with additions in Paliga
2007, which is the enlarged forms of the paper presented at the International Congress of
Slavists, Ljubljana, August 2003.
135
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Perspectives
Following the remarkable results in the field of Slavic glottogenesis (e.g. Go^b
1992 as, perhaps, the best in the field), we know that Proto-Slavic had:
-	a Balto-Slavic satem stratum, the most numerous and the most relevant; this is
Proto-Slavic A;
-	an Iranic, also satem, stratum, less numerous, but important in several fields of
vocabulary; this is Proto-Slavic B;
-	a stratified Germanic influence, which sometimes is the witness of an old
cohabitation and old linguistic relations, as the case of numeral ‘1000’, formed with
prefix *tu- and numeral ‘100’;
-	an Uralic influence, reflected in some, quite rare cases, e.g. slovo ~ Hung. szo,
pl. szavak or k^niga ~ Hung. konyv.
-	Last but not least, clear Proto-Slavic and North Thracian relations, which
sometimes interfere with the substratum element of Romanian. I labelled this Proto-
Slavic C, also of satem character (I just added letter C to the already analyzed situation
by A. Loma). This was and is our contribution to understanding Slavic glottogenesis,
and we are confident that, extending the analysis in this direction, we shall identify more
and more elements supporting the basic idea that Slavic glottogenesis is reflected in its
three basic satem strata: Balto-Slavic (A), Iranic (B) and (north) Thracian (C); to these,
Germanic (centum), Uralic and other influences are identifiable. Some time later, Proto-
Romanian influences are clear, as relevant in some remarkable studies (e.g. Bonfante
1996 and 2001; Mihâilâ 1971 and, recently, Bocek 2010).
This is, I dare think, the right and correct way of analyzing linguistic data, even
with the risk of being wrong: we may be wrong with arguments, not be wrong by
ignorance. But this is a story to be written by others.
References
Andreev, Nikolaj Dmitrievic 1986. Ranne-indoevropskij prayazyk. Leningrad: Nauka.
Bezlaj, France 1976-2007. Etimoloski slovar slovenskega jezika. (Dicționarul etimologic al
limbii slovene). Ljubljana. Volumele III, IV și V (Indicele) au fost completate și pregătite pentru tipar
de discipolii autorului, Marko Snoj, Metka Furlan și Simona Klemencic.
Blazek, Văclav 1999. Numerals. Comparative-etymological Analyses of Numeral
systems and Their Implications (Saharan, Nubian, Egyptian, Berber, Kartvelian, Uralic, Altaic
and Indo-European Languages). Brno: Masarykova Univerzita.
Blazek, Văclav [2002]. Celtic-Anatolian Isoglosses. Zeitschrift für celtische Philologie
Band 52: 125-128.
136
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Blazek, Vaclav 2007-2008. Glottochronology and its Application to the Balto Slavic
Languages. Baltistica 42, 2: 185-210; II: Baltistica 42, 3: 323-346.
Blazek, Vaclav 2012. Slovanska sakralnl terminologie v perspektive Iranské etymologie.
Studia Etymologica Brunensia (sub tipar la data finalizării acestei lucrări; am folosit forma
prefinală trimisă de autor).
Bocek, Vit 2010. Studie k nejstarsim romanismûm ve slovanskÿch jazyc^ch. Praha:
Lidové noviny.
Bonfante, Giuliano 1966. Influences du protoroumain sur le protoslave? Acta
Philologica 5: 53-69.
Bonfante, G. 2001. Studii române. București: Saeculum I.O. (Original: Giuliano
Bonfante, Studii romeni, Società Accademica Romena, Collana di studii e saggi, VI, Roma,
1973).
Duridanov, Ivan 1986. Pulpudeva, Plovdiv, Plovdin. Linguistique Balkanique 29, 4: 25-34.
Duridanov, Iv. 1989. Nochmals zum namen PLЪPDIVЪ, PLOVDIV. Linguistique
Balkanique 32, 1: 19-22.
Duridanov, Iv. 1991. Die ältesten slawishen Entlehnungen im Rumänischen.
Linguistique Balkanique 34, 1-2: 3-19.
Duridanov, Iv. 1993. Bulgarian Bădni (vecer), bădnik again. Linguistique Balkanique 36, 2:
101-104.
Duridanov, Iv. 1995. Thrak. DEVA, DIVA. Studia in honorem Georgii Mihailov, ed. by
Alexandre Fol (ed. in chief), Bogdan Bogdanov, Petăr Dimitrov, Dimităr Bojadziev. Sofia:
Institute of Thracology, Sofia University “St. Kliment Ohridski”: 169-173.
Duridanov, Iv. 1997-1998. Zur Mythologie der Thraker. Linguistique Balkanique 39
(1997-1998), 3-4: 105-108.
Duridanov, Iv. 1999-2000. Slaw. *Perun - balt. Perkünas - heth. Peruna? Das Ende
eines Mythos. Linguistique Balkanique 40 (1999-2000), 2: 93-108.
Gol^b, Zbigniew [1992]. The Origins of the Slavs. A Linguist’s View. [Bloomington,
IN]: Slavica Publishers.
Köbler, Gerhard 2000. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch. 3rd edition.
electronic publication: http://www.koeblergerhard.de/idgwbhin.html
Loma, Aleksandar 2000. Skytische Lehnwörter im Slavischen. Versuch einer
Problemstellung. Studia Etymologica Brunensia 1 (Praha 2000): 333-350.
Loma, Al. 2000 a. Zur Frage der frühesten griechisch iranischen Sprachbeziehungen:
Gr. Kannrrepoç // G. Meiser / O. Hackstein (Hrg.), Sprachkontakt und Sprachwandel. Akten der
XI. Fachtagung der Indogermanischen Gesellschaft, 17-23. September 2000, Halle an der Saale,
Wiesbaden: 331-340.
Loma, Al. 2002. Aus der skytisch-sakischen Lehnwortforschung. Studia Etymologica
Cracoviensia 7: 53-65.
Loma, Al. 2003. Protoslavic A and Protoslavic B. Paper for the 13th International
Congress of Slavists, Ljubljana.
Loma, Al. 2008. Кривой ветер и откуда он подул. К истокам дуалистического
понимания ветра и огня в индо-европейских традициях, in: П. Пипер / Д. Раденковиh
(edd.), Етнолингвистичка проучавапа српског и других словенских ]езика. У част
академика Светлане Толсто (САНУ Оденете ]езика и ктижевности, Српски jезик у
137
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
светлу савремених лингвистичких теорща кн>. 3), Belgrade 2008, pp. 199-226.
Manczak, Witold 1971. Evoluția fonetică neregulată datorată frecvenței. Studii și
cercetări lingvistice 22, 6: 579-586.
Manczak, Witold 2002. Czemu obiad, slown. obed, ros. обед itd., ale oljesc, slowen.
objesti, ros. объесть itd.? Z polskich studiow slawisticznych, seria X, Jçzykoznawstwo,
Warszawa: 137-141.
Mihăilă, Gheorghe 1971. Criteriile determinării împrumuturilor slave în limba română.
Studii și cercetări lingvistice 22, 4: 351-366.
Orel, Vladimir 1998. Albanian Etymological Dictionary. Leiden: E. J. Brill.
Paliga, Sorin 1988. Slovansko *sъto - izzivalen problem? (in Slovene with an English
abstract: Slavic *sъto - a challenging problem?). Slavisticna Revija 36, 4: 349-358.
Paliga, S. 1991. Aperçu de la structure étymologique du roumain. Linguistica 31: 99-
106 (Paulo Tekavcic sexagenario in honorem oblata).
Paliga, S. 1992. Pururi: focuri. Academica 2,8 (20): 14.
Paliga, S. 1993. Slovani, Romunci in Albanci v 1. tisocletju. Slavisticna Revija 41, 2: 237-
243.
Paliga S. 1997. Influențe romane și preromane în limbile slave de sud. Doctoral thesis.
București: Lucretius Publishers.
Paliga, S. 2001 a. Oris zgodovine Slovanov. Slavisticna Revija (Ljubljana) 49, 4: 327-
349 (in Slovene with an English abstract: Sketching a History of the Slavs).
Paliga, S. 2001 b. Ten Theses on Thracian Etymology. Thraco-Dacica XXII, 1-2: 33-
46.
Paliga, S. 2002. Despre TABA/TEBA, DAVA/DEVA, despre alte aspecte ale fondului pre-
indo-european, ale celui indo-european, ale celui proto-boreal, despre „nostratisme” precum și
despre coerență în tracologia lingvistică. Thraco-Dacica 23, 1-2/2002 (București: Institutul
Român de Tracologie): 7-14.
Paliga, S. 2005. Ivan Duridanov as a Symbol of Thracian Studies. Linguistique
Balkanique / Balkansko Ezikoznanie XLIV, 3: 277-286.
Paliga, S. 2006 a. An Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in
Romanian. Ed. Evenimentul. Vol. I al seriei Opera Omnia.
Paliga, S. 2006 b. Influențe romane și preromane în limbile slave de sud. Ed. a 2-a
revăzută și adăugită (prima ed.: 1997). București: Ed. Evenimentul. Vol. II al seriei Opera
Omnia.
Paliga, S. 2007. Lexikon proto borealicum et alia lexica etymologica minora.
București: Ed. Evenimentul. Vol. IV al seriei Opera Omnia.
Paliga, S. 2008. Linguistic Marginalia on Slavic Ethnogenesis. Paper for the
International Congress of Slavists, Ohrid, Macedonia, September 10-17, 2008. Romanoslavica
43.
Paliga, S. 2009. Perunъ ‘Ignis Invictus, Ignis Æternus’. Briefly on fire, ovens,
cremation and eternity. Linguistique Balkanique (Balkansko Ezikoznanie, Sofia) XLVIII: 119-
128.
Paliga, S. 2010. Când pot fi datate cele mai vechi împrumuturi slave în limba
română? In honorem Gheorghe Mihăilă, ed. de Mariana Mangiulea, București, Editura
138
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Universității București, pp. 272-287.
Paliga, Sorin - Teodor, Eugen Silviu 2009. Lingvistica și arheologia slavilor timpurii.
O altă vedere de la Dunărea de Jos. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun.
Pokorny, Julius 1959. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch. Bern-München:
Francke Verlag.
Russu, Ion I. 1995. Obîrșia tracică a românilor și albanezilor. (Clarificări comparativ-
istorice și etnologice). Der thrakische Ursprung der Rumänen und Albanesen. (Komparativ-
historische und ethnologische Klärungen). Ed. bilingvă română-germană, traducere de Konrad
Gündisch. Cluj-Napoca: Dacia.
Skok, Petar 1971-1974. Etimologjski rjecnik hrvatskoga ili stpskoga jezika, I-IV.
Zagreb.
Wald, Lucia, Dan Slușanschi 1987. Introducere în studiul limbii și culturii indo-
europene. București: Editura științifică și Enciclopedică.
139
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
140
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ЧТО СКРЫТО В „ЧЕМОДАНЕ”?
Diana TETEAN
Serghei Dovlatov’s shortstories were collected in a volume entitled “The Suitcase” and were
written in the 80s in New York, when their author has already reached his period of artistic
maturity. These original stories - ones that one finds “hiding in the creases of tatty clothes,” and
which made the content of the one and only piece of luggage he had on him when he emigrated -
tell of his life previous to his emigration. The article focuses upon the stylistic characteristics of
Dovlatov’s narratives contained in this volume.
Key words: Dovlatov, The Suitcase, emigration
Слово чемодан не красуется среди символов в Словаре символов Жана
Шевалье, но оно для всех людей современного мира символизирует поездку. У С.
Довлатова слово берётся в прямом, непереносном смысле, оно весомо, ярко,
видимо и ощутимо, оно обрастает тканью и материализируется прямо на глазах:
„Чемодан был фанерный, обтянутый тканью, с никелированными креплениями по
углам. Замок бездействовал. Пришлось обвязать чемодан бельевой верёвкой”1.
Драматизм ситуации, заключённый в том, что это не простая увеселительная
поездка, а поездка разделяющая и в то же время связывающая два этапа жизни,
подводящая итог одному из них, передан просто: числом чемоданов. Он
усуглубляется не столько жестокой безразличностью властей к уезжающим в
эмиграцию, разрешивших вывоз всего трёх чемодана, сколько тем, что вся
„пропащая, бесценная жизнь” на родине помещается в один единственный
чемодан „причём довольно скромного размера” (3, 288): „Я закрыл чемодан. [...]
Вещи пёстрой гурдой лежали на кухоном столе. Это было всё, что я нажил за
тридцать шесть лет. За всю мою жизнь на родине. Я подумал - неужели это всё? И
ответил - да, это всё” (3, 290).
1 Сергей Довлатов, «Собр. Соч. в 4-х томах», Санкт-Петербург, Изд. «Азбука», 2000, т.3,
стр.288. Далее сноски даются по этому изданию, первая цифра обозначает том, вторая -
страницу.
141
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
В „складках этого убогого трепья” таятся бесценные воспоминания,
превращающиеся на глазах у читателей в восемь рассказов о жизни на родине.
Написанные в середине 80-х годов в Нью-Йорке, эти страницы не являются
вариацией на тему носталгии, как это было у первой волны эмиграции, у которой
пререволюционная Россия являлась эталоном культурного, нравственного и
духовного богатства. У них литература была вызвана компенсировать удары
судьбы над теми, кто находился в эмиграции и воскрешать воспоминания родного
дома, счастья безоблачного детства и юности, всего наиболее благородного,
прекрасного и святого, что в их сознании связывалось с одним словом: Россия.
Как пишет исследователь Б. Ланин, мотивами третьей волны эмиграции
были прежде всего творческими, а не политическими, как у первой и второй
волны 1. Будучи, по меткому замечанию литературоведа Ефима Эткинда,
изгнанниками совести, „выдавленными из родной страны как вредные для
начальства, инакомыслящие, вольнодумцы или инородцы”2, они выдвигают на
первый план другие темы и мотивы, а тема носталгии затушевывается.
Реориентация к культуре, языку, традициям принимающей страны,
ощущающаяся как стратегия выживания, но будучи болезненой, реализуется
каждым писателем по своему. Важная проблема каждого писателя, это дилема
между стремлением охранить своё собственное, значит стремлением
делимитации, с одной стороны, и натиском интеграции, с другой стороны.
В эмиграции выстраевается новое отношение к родине. И это имеет в виду
не только политические и культурные события на родине. Культурная традиция,
создание национальных канонов, вся структура унаследованной модели
общественного и культурного строя и значений наблюдаются и оценниваются по
новому за счёт нового приобретённого опыта.
В 1978 году Довлатов вынужден был покинуть СССР и вслед за женой и
дочерью эмигрировал в Америку. В США он продолжал писать
псевдодокументальную прозу, которая соответствует тамошней тогдашней
литературной тенденции „Non fiction”. В одном из интервью он признаётся, что
пытается „сделать свои рассказы документальноподобными, но они по существу
«фикшн», выдумки, замаскированные под документальные события”3. Миметизм
до того удачный, что критики до сих пор спорят о реальности того и другого из
героев, заявив о том, что в прозе Довлатова, почти нет вымышленных героев4, или
разыскивают прототипов для их сравнивания с их литературными двойниками.
1 Борис Ланин, Проза русской эмиграции, Москва, Новая Школа,1997, стр.5.
2 Е. Эткинд, Перечитывая «Покинутую Россию»// В. Прельман, Покинутая Россия, 2-ое
изд Нью Йорк - Иерусалим - Париж: Время и мы, 1989, стр.8.
3 Цит по: Дж. Глэд, Беседы в изгнании, стр.90, в Борис Ланин, Проза русской эмиграции,
Москва, Новая Школа,1997, стр.103.
4 Светлана Иванова, Нелишний человек, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк - Тверь,
2001, стр. 90-93.
142
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Герои Довлатова до того хорошо очерчены, что кажутся живыми, у нас создаётся
впечатление что мы их встречали или можем встретить в любой момент на улице.
Как и другие довлатовские персонажи и герои Чемодана принадлежат, в
большей своей части, к неудачникам, к лишним, к людям из низкого круга.
Интересен и образ бойкого фарцовщика Фреда Колесникова, искусно
разворачивающего свои дела, имевшего целую философию в оправдание своих
поступков: „А что делать? Способностей у меня нет. Уродоваться за девяносто
рублей я не способен... Ну хорошо, съем я в жизни две тысячи котлет. Изношу
двадцать пять тёмно-серых костюмов. Перелистаю семьсот номеров журнала
«Огонёк». И всё? И сдохну, не поцарапая земной коры?... Уж лучше жить минуту,
но по-человечески!” (3,295). Со своими метафизическими излияниями он делится
с разказчиком, как это принято у Довлатова, за стаканом водки: „До нашего
рождения - бездна. И после нашей смерти - бездна. Наша жизнь - лишь песчинка
в равнодушном океане бесконечности. Так попытаемся хотя бы данный миг не
омрачить унынием и скукой! Попытаемся оставить царапину на земной коре. А
лямку пусть тянет человеческий середняк. Всё равно не совершает подвигов. И
даже не совершает приступлений...” (3,295). Нельзя не вспомнить помощника
Фреда - Рымаря, охарактеризованного в двух словах - „идиотская харя плюс
оранжевый свитер” (3, 296) и даже безымянного юношу, мечтавшего развернуть
большой бизнес и чувствовать себя бизнесменом, которому нужна партия
фирменного товара.
Свою склонность к „ущербным людям”, к беднякам, хулиганам,
начинающим поэтам, Довлатов открыто заявлял в Чемодане: „я лет с двенадцати
ощущал что меня неудержимо влечёт к подонкам”. Обяснение которое он там даёт
- „Только в обществе дикарей, шизофренников и подонков я чувствовал себя
уверенно” (3,352), можно дополнить тем, что отсутствие лицемерия у этих людей,
их открытость, незащищённость подчёркивают их естественность, а
естественность является для писателя одной из главных черт, которой он
восторгался не только в человеческом характере, но и в литературе.
Герои Довлатова охарактеризованы кратко, в нескольких словах. Чаще
всего нанизываются несколько характеристик: „Лихачёв был хмурый,
сдержанный, немногословный”. Прибегая к приёму контраста, автор сопоставляет
своих героев, стараясь лучше оттенить их черты: Лихачёв „часами молчал, а затем
вдруг произносил короткие и совершенно неожиданные речи. Его монологи были
продолжением тяжких внутренних раздумий. Он восклицал, резко поворачиваясь
к любому случайному человеку...” „Цыпкин, наоборот, был раговорчивым и
добродушным человеком. Ему хотелось спорить” (3,308). Характеристика этих
двух мастеров и друзей напоминает нам миргородских обывателей Гоголя из
Повести о том, как поссорился Иван Иванович с Иваном Никифоровичем: „Иван
Иванович имеет необыкновенный дар говорить чрезвычайно приятно. Господи,
143
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
как он говорит! [...] Слушаешь, слушаешь - и голову повесишь. Приятно!
Чрезвычайно приятно! Как сон после купанья. Иван Никифорович, напротив,
больше молчит, но зато если влепит словцо, то держись только: отбреет лучше
всякой бритвы”1. Посленяя часть этой характеристики наглядно представлена у
Довлатова диалогом на злободневные тогда темы.
Иногда контраст, организующий характеристику героев, проводится через
параллелизм, усиливая таким образом впечатление высказывания: „Николай
Константинович Черкасов был замечательным артистом и депутатом Верховного
Совета. Мой отец - рядовым театральным деятелем и сыном буржуазного
националиста.
Талантом Черкасова восхищались Питер Брук, Феллини и Де Сика. Талант
моего отца вызывал сомнение даже у его родителей” (3,348). Введение параллелей
из разных регистров речи ведёт к комическому эффекту: „У Черкасова была дача,
машина, квартира и слава. У моего отца была только астма” (3,349). Иногда
контраст стоит в основе комических ситуаций, как это случается, например, тогда,
когда в момент сделки с креповыми финскими носками, Рымарь, один из
фарцовщиков, выдавая себя за культурного человека ведёт разговор об Эрмитаже,
о любимом писателе или художнике. Несовместимость этих двух планов, плана
низких сделок и плана искусства представлен в двух репликах: „Мы говорили о
прекрасном! Кстати, они волокут по-русски” (3, 298)
Главная стилевая характеристика повествования Довлатова это лаконизм и
ёмкость. Большей частью он использует простые предложения, выбирая для них
однозначные слова. Ориентация на простоту и точность высказанного слова ведёт
к минимальному использованию привычных в прозе художественных приёмов.
Метафорическая речь редуцирована до минимума. Образная характеристика лиц,
явлений, предметов посредством эпитета встречается довольно редко в Чемодане:
„кристальная честность”, „шальные деньги”, „горькие пьяницы”, „беспомощные
рассказы”, „лающий голос” и др.
Иногда приподнятая художественная характеристика эпитета снижается
контекстом, получая противоположный смысл: „Я бы послал Рымаря, но он
зажилит часть денег. - Я?! - возмутился Рымарь. С моей кристальной
честностью?!” (3,300)
Даже определительные прилагательные используются со скупостью. Но
они чётко и ярко характеризуют предмет: „Галина Викторовна оказалась
благообразной, представительной женщиной” (3,326). „Целый лист занимала
глянцевая школьная карточка. Четыре ряда испуганных, напряжённых, замерших
физиономий. Ни одного весёлого детского лица” (3, 371).
Иногда определительные прилагательные используются для выявления
внешнего или внутреннего контраста предмета: „Все они казались мне тогда
1 Н.В. Гоголь, «Собр.соч. в 6-ти томах», Гос. изд. Худ. Лит., Москва,1952, т.2, стр. 196.
144
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
загадочными, сильными и привлекательными. Я хотел быть в этом кругу своим
человеком. Позднее многие из них эмигрировали. Сейчас это нормальные,
пожилые евреи” (3,292); „Я знал тонкого, благородного, образованного человека,
который унёс с предприятия ведро цементного раствора” (3,305).
Описания - портрет, пейзаж или интерьер предельно сжаты, здесь
преобладает точное определение: „Это был высокий, ещё не старый человек.
Выглядел он почти интеллигентно” (3,313); „Артур был человеком мыслящим и
компетентным” (3,329); „День был тёплый и солнечный. По небу тянулись
изменчивые лёгкие оьлака. У переезда нетерпеливо гудели лесовозы. Над головой
Чурилина вибрировал шмель”; (3,337) „Начинало темнеть. Снег казался
голубоватым. В сумерках растворялись неоновые огни” (3,380).
Пристальный взгляд писателя выявляет детали или характерные признаки
предмета: „Мы прошли три квартала до ресторана «Чайка». В зале было пустыно.
Официанты курили за одном из боковых столиков. Окна были распахнуты.
Занавестки покачивались от ветра. [...] Мы прошли в дальний угол. На скатерти
выделялись чёткие линии утюга. Скатерть была шершавая” (3,293-294); „В
кабинете сидел незнакомый мужчина лет пятидесяти. Он был тощий, лысый, с
пегим венчиком над ушами. Я задумался, может ли он причёсываться, не снимая
шляпы” (3,329); „Откровенно говоря, я был немного растерян. Куртка явно
требовала чистки и ремонта. Локти блестели. Пуговиц не хватало. У ворота и на
рукаве я заметил следы масляной краски” (3,358).
Художественное значение предмета может усиливаться и при помощи
сравнения. Использованное редко в рассказах Чемодана, сравнение может быть
точным и истиным - „мысль о долгах наплывала как туча” (3,292), раскрывать
воображению что-то новое, неожиданное, будучи всегда особо выразительным:
„в шашлычной. Клеёнка на столе была липкая. Вокруг стоял какой-то жирный
туман. Люди проплывали мимо, как рыбы в аквариуме” (3,300); „Возле прилавка
люди теснились один к другому. [...] Мужчины были в серых пиджаках и
телогрейках. Они держались строго и равнодушно, как у посторонней могилы”
(3,400); „Кругом возникали и с грохотом рушились прекрасные, таинственные
миры. Как туго натянутые струны, лопались человеческие отношения. Наши
друзья рождались и умирали в поисках счастья” (3,368).
Краткость и точность предложений придаёт часто им афористический
характер, усиливая очарование довлатовской прозы: „Я думаю, что у любви
вообще нет размеров. Есть только - да и нет” (3,357); „Большинство людей
считают неразрешимыми те проблемы, решение которых мало их устрайвает”
(3,292); „Я знаю, что свобода - философское понятие. Меня это не интересует.
Ведь рабы не интересуются философией. Идти куда хочешь - вот что такое
свобода” (3,337).
145
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Если повествование, как это было замечено критикой 1, имеет
демонстративно нейтральный характер, в речи героев, для выявления их
социальной принадлежности, используются просторечные (сука, сдохну, тачка,
харя, рожа, дерьмо) и иногда арготические слова: дельбан, фрайер, зажилит часть
денег, пидор, и др. Они отражают сложную, разнообразную стихию живой речи.
При их помощи „появляется стремление вскрыть бесполезность и
необязательность языковой нормы”, так как арго это - „проявление бунта против
любой языковой нормы как одной из основных форм социального порабощения”2.
Особое место в поэтике Довлатова занимают повторы. Это могут быть
повторы слова или речевого оборота, которые действуют в тексте как
соединительные скрепки, придающие рассказу особое единство. Так, например, в
рассказе Зимняя шапка, котиковая шапка выступает как лейтмотив. Её мелькание
в ритуале поочередного ношения, как своеобразная трубка мира, даёт особое
единство тексту. Эта линия повтора пересекается с другими двумя линиями,
отмеченными словами искусственно и подсолнечное масло, которые появляются
на протяжение пьянки, пунктируя её этапы: „Берём такси. Если мы поедем
троллейбусом, это будет искусственно. У нас, можно сказать, полные карманы
денег” (3,384); „Если мы не пообедаем, это будет искусственно. А пить не
обязательно” (3,386); „Выпьем по рюмке для настроения. Если мы совсем не
выпьем, это будет искусственно” (3,387); „Если мы сейчас остановимся, это будет
искусственно. Мы пили, когда не было денег. Глупо не пить теперь, когда они
есть...” (3,387). Постное масло появляется трижды, как в сказке, и растёт
градуально, по мере того, как растёт уровень выпитой водки: „... я должен купить
бутылку подсолнечного масла. - Я же тебе говорю, деньги будут. Хочешь, я
куплю тебе ведро подсолнечного масла?” (3,384) „Какой ты мелочный! [...] Вот
разменяю деньги и куплю тебе цистерну подсолнечного масла” (3,387).
Особый внутренний ритм придаёт довлатовской прозе повтор однородных
синтаксических структур: „Я расплатился с долгами. Купил себе приличную
одежду. Перешёл на другой факультет. Познакомился с девушкой, на которой
впоследствии женился. Уехал на месяц в Прибалтику, когда арестовали Рымаря и
Фреда. Начал делать робкие литературные поптки. Стал отцом.” (3,302-303).
Внешне простое повествование Довлатова даёт ощущение полной
безыскусности. На самом деле ритмический узор довлатовской прозы,
приближающий его к стихам, то что у него каждое новое предложение
начинается с другой буквы, свидетельствует о сложной, виртуозно исполненной
прозе, о сконструированности текста. В этом смысле И. Бродский писал: „Серёжа
был прежде всего замечательным стилистом. Рассказы его держаться более всего
1 И. Каргашин, Освобождённое слово, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк - Тверь,
2001, стр.102-124.
2 Й. Вайек, Лингвистический словарь пражской школы, издательство «Прогресс»,
Москва,1964, стр.36.
146
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
на ритме фразы, на каденции авторской речи. Они написаны как стихотворения:
сюжет в них играет значение второстепенное, он только повод для речи. Это
скорее пение, чем повествование, а возможность собеседника для человека с
таким голосом и слухом, возможность дуэта - большая редкость”1.
Благодаря простоте и выразительности стиля, Довлатов приближается к
Чехову, который ввёл в русскую и мировую литературу совершенно новую
интонацию, глубоко музыкальную2 .
Устанавливая свою литературную родословню, Довлатов пишет в своих
Записных книжках что „можно благоговеть перед умом Толстого. Восхищаться
изяществом Пушкина. Ценить нравственные поиски Достоевского. Юмор Гоголя.
И так далее. Однако похожим быть хочется только на Чехова”.
В чеховскую традицию можно вписать и оксюморонные формулировки.
Это контрасные сопоставления по содержанию или стилистические, которые
лучше раскрывают отношение автора к высказанному3, выявляя умненькую
улыбочку к происходящему факту: „Ходят тут всякие сатирики, блядь,
юмористы...” (3,402); „Документальный фильм который они снимали назывался
«Мощный аккорд». Речь в нём шла о комбинированном питании для свиней”
(3.378); „Вот - сказал он, - ещё двадцать рублей. Товар оставьте прямо в сумках. -
Надо выпить, - вставил Рымарь, - за мирное урегулирование Суэцкого кризиса!
За присоединение Эльзаса и Лотарингии!” (3,299).
Иногда на контрасте построен целый рассказ, как например, Куртка
Фернана Леже. Отправной точкой в структуре этого рассказа является
высказывание Леже о том, что „искусство, от Шекспира до Эдит Пиаф, живёт
контрастами” (3,359).
Довлатов был прекрасным рассказчиком, в котором демократизм стиля
был равен демократизму жизнеощущения4, то что он выявляет и на страницах
Чемодана. „Я рассказываю истории. Я когда-то делал это устно, а потом начал эти
истории записывать. Я чувствую себя естественно и нормально, когда я что-то
рассказываю или записываю. Это органически естественное для меня состояние.
Ничем другим я не занимаюсь с лёгкостью и с удовольствием, всякая другая
деятельность связана с какими-то сложностями, мучениями, напряжением сил.
1 Иосиф Бродский, О Серёже Довлатове, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк - Тверь,
2001, стр. 64-72.
2 Писатель Залыгин посвятил Чехову книгу Мой поэт, в которой называет его не только
ритмическим прозаиком, но даже первоклассным поэтом.
3 И. Каргашин, Освобождённое слово, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк - Тверь,
2001, стр.108
4 По удачному выражению Н. Анастасьева, Слова - моя профессия, в О Довлатове, Другие
берега, Нью Йорк - Тверь, 2001, стр.10-32.
147
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Поэтому всю свою жизнь я рассказываю истории, которые я либо где-то слышал,
либо выдумал, либо преобразил»1.
Эти истории о непреходящем, „о пропащей, бесценной, единственной
жизни”.
Литература
Анастасьев, Н., Слова - моя профессия, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк
- Тверь, 2001
Арьев, А., История рассказчика, в Сергей Довлатов, Собр. Соч.в 4-х томах,
Санкт-Петербург, Изд. «Азбука», 2000, т. 1, стр.5-32
Бродский, Иосиф, О Серёже Довлатове, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк
- Тверь, 2001
Вайек, Й., Лингвистический словарь пражской школы, издательство «Прогресс»,
Москва,1964
Гоголь, Н.В., Собр.соч. в 6-ти томах, Гос изд. Худ. Лит., Москва,1952
Довлатов, Сергей, Собр. Соч.в 4-х томах, Санкт-Петербург, Изд. «Азбука», 2000
Иванова, Светлана, Нелишний человек, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк -
Тверь, 2001
Каргашин, И., Освобождённое слово, в О Довлатове, Другие берега, Нью Йорк -
Тверь, 2001
Ланин, Борис, Проза русской эмиграции, Москва, Новая Школа,1997
Эткинд, Е., Перечитывая «Покинутую Россию»// Прельман, В., Покинутая
Россия, 2-ое изд Нью Йорк - Иерусалим - Париж: Время и мы, 1989
Behring, Eva, Scriitori români din exil.1945-1989, Ed. Fundației culturale române,
Buc., 2001
1 Дж. Глэд, Беседы в изгнании, стр.89, в Ланин, Борис, Проза русской эмиграции, Москва,
Новая Школа,1997, стр.111.
148
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
DESPRE CĂLĂREȚUL DE ARAMĂ
Adriana ULIU
„Медный Bсадник - все мы находимся в вибрациях его меди”.
Александр Блок, 10 марта 1910 года
В статье предлагается ещё один вариант интерпретации пушкинского эпитета
медный в поэме Медный всадник А.С. Пушкина. Данный троп рассматривается и как
средство эмоционально-экспрессивного осмысления образа Петра и его памятника, но и в
соотношении со смысловым и художественным значением эпитетов бронзовый и
железный.
Хотя большинство исследователей пушкинской поэмы сходится во мнении, что
эпитеты медный и бронзовый синонимичны в стихах Пушкина, автор статьи старается
доказывать, что употребление слова медный носит в тексте поэмы особую поэтическую
нагрузку.
Ключевые слова: А.С. Пушкин, Пётр I, Петербург, Медный Всадник, бронзовый
памятник, кумир, поэтический образ.
Nu, nu este o greșeală de tehnoredactare în scrierea sintagmei din titlul
articolului. Am preluat modelul de la Ion lanoși, care în admirabila sa carte Sankt
Petersburg. Romanul și romanele unui oraș1 distinge astfel denumirea celebrei statui a
lui Petru cel Mare, construite de E.M. Falconet în 1778 și inaugurată în capitala
imperială în 1782, de titlul poemului lui A.S.Pușkin, Călărețul de aramă, de la care a și
rămas, de fapt, în istoria culturii ruse numele statuii.
Despre poemul pușkinian s-au scris mii de pagini și, mai mult ca sigur, se vor
mai scrie și în continuare. Ca orice operă aparținând unui mare scriitor, capodopera lui
Pușkin rămâne un text deschis, provocator pentru fiecare generație de critici și istorici
1 Editura Institutului Cultural Român, București, 2004, p.10.
149
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
literari, pentru că „poemul lui Pușkin e cifrul multor dileme istorico-filosofice, pe care
nici o analiză discursivă nu le va cuprinde”1.
Recitind versurile poemului ne-am pus și noi întrebarea, la care însă nu am
găsit totuși un răspuns total satisfăcător: de ce Călărețul este de Aramă, știut fiind faptul
că statuia a fost turnată din bronz? Este vorba numai de o licență poetică sau alegerea
acestui epitet are o semnificație mai profundă? Vom încerca să oferim în articolul nostru
încă o posibilă interpretare a sensului acestui epitet.
Lectura atentă a textului pușkinian ne arată o foarte discretă construire a
imaginii lui Petru. În Introducere în loc de numele întemeietorului orașului întâlnim
doar pronumele Он, ним2, apoi el este concretizat în sintagmele cu care este denumită
viitoarea capitală a Rusiei: Петра творенье, Град Петров. Doar în finalul
Introducerii, poetul, evocând stihia apelor Nevei, care nu trebuie sa tulbure somnul de
veci al împăratului, îi menționează numele:
Пусть волны финские (...)
не будут
Тревожить вечный сон Петра!3
În cele două părți ale poemului Pușkin continuă același mod de sugerare a
prezenței lui Petru în orașul al cărui fondator a fost, prin menționarea a două variante
ale denumirii lui - Petrograd, Petropol, fie amintind direct locuri din capitală care-i
poartă numele - Piața lui Petru (площадь Петрова, azi Piața Senatului ) sau indirect,
metaforic, celebrul monument ridicat de Ecaterina a II-a (кумир на бронзовом коне),
fie revenind la pronume: тот, кто, он. Nicăieri în poem nu este amintit toponimul
Petersburg, doar în subtitlu apare mențiunea Петербургская повесть4, care nu poate
să nu fie asociată cu Povestirile din Petersburg ale lui N.V.Gogol, scrise cam în aceeași
perioadă cu Călărețul de aramă și apărute în 1835.
În Introducere Petru este constructorul taumaturg, conducătorul decis să dea
statului său o nouă capitală, un om viu, mânat de dorințe, ambiții și visuri, deci proiecția
eroului se face pe fundalul trecutului. Însă pe parcursul celor două părți ale poemului
imaginea lui Petru, proiectată acum în prezent, este doar cea a monumentului său, în
două ipostaze: cea statică a idolului pe calul de bronz și cea dinamică, fantastică a
Călărețului de Aramă.
1 Ion lanoși, Sankt Petersburg. Romanul și romanele unui oraș, Editura Institutului Cultural
Român, București, 2004, p.50.
2 Nu în toate edițiile apare scrierea pronumelui Он în cel de al doilea vers și cu majusculă, și cu
litere italice.
3 A.S. Pușkin, Сочинения.Том второй, ГИХЛ, Moscova, 1955, p. 253.
4 Subtitlu care, din păcate, nu apare în traducerea românească a poemului: A.S.Pușkin, Poeme.
Tălmăcire de George Lesnea. Ed. Junimea, Iași, 1972, pp.119-142.
150
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Prima parte a poemului este dedicată în totalitate umilului funcționar Evgheni,
imaginea lui Petru fiind inexistentă până în versul final. Momentele de tensiune în care
poetul descrie inundația teribilă din 7 noiembrie 1824 și disperarea lui Evgheni, refugiat
de spaima apelor năvalnice pe unul din leii de marmoră care străjuiau una dintre cele
mai frumoase case, construite recent în centrul orașului1, culminează cu revelația
acestuia, care-l observă dintr-odată pe idolul de pe calul său de bronz, înfruntând apele
nemișcat, puternic, hotărât. Evgheni se află în spatele statuii, poziție simbolică pentru
inducerea ideii că, în ambiția sa nemăsurată de a ridica orașul în cel mai nepotrivit loc,
Petru n-a mai ținut seama de destinele celor mici și slabi:
И обращён к нему спиною,
В неколебимой вышине,
Над возмущённою Невою
Стоит с простёртою рукою
Кумир на бронзовом коне2.
Aceasta este în poem prima imagine a monumentului lui Petru: călărețul de
bronz falnic, sfidător, amenințător în neclintirea sa domină orașul și apele Nevei, care
au inundat totul în jur. Atitudinea sa, ce emană putere și încredere în propria-i forță, este
accentuată de apelativul idol (кумир). Pentru Pușkin cuvântul idol va fi însemnat nu
numai reprezentarea antropomorfă a unei divinități păgâne, care dispune de destinele
oamenilor, ci și obiectul de cult, de adorație a unei personalități ieșite din comun. În
imaginea pușkiniană cele două dimensiuni semantice se suprapun într-o ambivalență
greu de decantat; ea este concomitent admirativă și critică. M.N. Virolainen consideră
cuvântul кумир, după cum se știe, neacceptat de cenzorul suprem al operei lui Pușkin -
împăratul Nicolae I, ca având în limbajul epocii o valoare duală. El putea fi asociat cu
noțiunea de „falsă zeitate” (ложный бог), dar putea fi și un sinonim neutru al statuii. În
poemul Călărețul de aramă cuvântul кумир nu poate fi corelat numai cu reprezentări
biblice, ortodoxale sau populare. Cuvântul a căpătat în epocă și o tentă de desacralizare,
care nu acoperă însă tot palierul lui semantic. În limbajul poemului el cumulează și
noțiunile de erou, de purtător de slavă și de monument3.
Pușkin lasă deschisă înțelegerea rolului istoric al lui Petru, conștient fiind de
importanța colosală a acestui țar în transformarea învechitului stat medieval rus, dar și
de parametrii negativi pe care i-a implicat răsturnarea brutală de structuri politice,
1 Această rezidență aristocratică, aparținând contelui A.I. Lobanov-Rostovski a fost construită
între anii 1817-1820 după proiectul arhitectului Auguste Montferrand (cel care a ridicat și
catedrala Sf.Isaac); era cunoscută la vremea inundației drept Casa cu lei (Дом со львами). Fațada
ei centrală era orientată spre Piața lui Petru, deci direct spre monumentul lui Petru, privit însă din
spate.
2 Pușkin, op.cit., p.258.
3 M.N. Virolainen, Медный всадник. Петербургская повесть. Версия для печати.
Журнальный зал, „Zvezda”, 1999, № 6; http://magazines.russ.ru/zvezda/1999/6/virolain.html
151
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
economice și de mentalități, de sacrificiile impuse fără milă celor care au făcut ca un
vis aproape nebunesc să devină realitate. Construirea orașului Petersburg a fost o parte a
acestui vis împlinit.
Imaginea idolului pe calul său de bronz revine și în partea a doua a poemului,
într-o secvență asemănătoare celei din prima parte. De data acesta peisajul este al unei
nopți de toamnă, reci și ploioase; Neva se află în albia ei, lovind cu încăpățânare
cheiurile de granit, iar nefericitul Evgheni, retrăind momentele tragice prin care a trecut,
are din nou revelația întâlnirii cu monumentul impozant al fondatorului orașului:
(...)	Мрачно было:
Дождь капал, ветер выл уныло, (...)
И прямо в тёмной вышине
Над ограждённою скалою
Кумир с протёртою рукою
Сидел на бронзовом коне1 (s.n.).
Înconjurând statuia, Evgheni este copleșit de măreția ei, de voința pe care o
degajă chipul împăratului, de avântul calului cabrat, aflat parcă în zbor spre noul destin
al Rusiei. Remarcăm în acest episod al poemului două epitete „metalice”. Caracterizând
fermitatea poziției capului lui Petru, Pușkin spune: „неподвижно возвышался/ Во
мраке медною главой2 (s.n.). Este a doua oară când poetul folosește acest epitet. El a
mai apărut în Introducere, în secvența paradei militare de pe Câmpul lui Marte, când
defilează soldații ruși victorioși, echipați cu coifuri de aramă, străpunse de gloanțe:
„Сияние шапок этих медных,/ Насквозь простреленных в бою3 (s.n.).
Imaginea coifurilor ca simbol al ținutei militare este cunoscută în literatură. De
la Homer la odele clasicismului rus ea este mereu prezentă, iar în poemul lui Pușkin are
o încărcătură poetică deosebită. Strălucirea aramei este strălucirea victoriilor militare
rusești, este vibrația mândriei „capitalei militare” (военная столица), iar asocierea cu
un alt epitet - de fier, de bronz - ar fi fost indiscutabil mai puțin poetică și sugestivă.
În contextul poemului медная глава ar putea apărea ca o imagine, care să
trimită la o cunoscută expresie frazeologică rusească - медный лоб, care înseamnă
ironic om foarte încăpățânat, adesea până la absurd. Credem însă ca Pușkin i-a descărcat
semantica de conotația negativă, accentuând, pe de o parte, voința teribilă, care l-a făcut
pe țar să construiască orașul la gurile Nevei „чьей волей роковой / Под морем город
основался...”4. Pe de altă parte, putem intui încă un tâlc al acestui epitet; el poate
sugera, desigur în sens figurat, strălucirea inteligenței conducătorului care-și privește
de la înălțime opera: „Какая дума на челе!” Tensiunea retorică a versurilor care
1 Pușkin, op. cit., p. 261.
2 ibidem, p.262.
3 ibidem, p.253.
4 ibidem, p.262.
152
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
continuă explozia admirativă a poetului confirmă, credem, presupunerea noastră, știut
fiind faptul că niciodată imaginea poetică nu este întâmplătoare:
Какая сила в нём сокрыта!
А в сём коне какой огонь!
Куда ты скачешь гордый конь
И где опустишь ты копыта?
О, мощный властелин судьбы!
Не так ли ты над самой бездной,
На высоте уздой железной
Россию поднял на дыбы?
Întâlnim aici cel de al doilea epitet „metalic” - în metafora железная узда1
(frâu de fier), a cărei semnificație nu lasă loc îndoielii că pentru Pușkin acțiunile lui
Petru au implicat întotdeauna luarea fără urmă de șovăială de hotărâri ferme, întru
realizarea scopului propus: construirea unei noi Rusii. Însă problema, în ce fel s-a făcut
această schimbare, rămâne deschisă.
În Introducere mai există un epitet „metalic” a cărui valență poetică este
deosebită, fără a fi încărcată totuși de sensuri conotative. Mărturisindu-și dragostea
pentru desăvârșita capitală nordică, Pușkin amintește și de оград узор чугунный
(„broderiile de tuci de pe grilajurile drepte”, în varianta lui George Lesnea), dus cu
gândul la frumosul grilaj al Grădinii de vară, devenit un simbol al Petersburgului și
despre care Anna Ahmatova va scrie peste mai bine de un secol:
Я к розам хочу, в тот единственный сад,
Где лучшая в мире стоит из оград2 ( Летний сад, 1959).
Episodul cheie, desfășurat aproape de finalul poemului și construit în diapazon
fantastic, aduce imaginea Călărețului de Aramă, care va da, de altfel, titlul operei. Până
în această parte a poemului Pușkin nu folosește niciodată cuvântul călăreț, el fiind
subînțeles din evocarea monumentului ecvestru al Marelui Petru - кумир на бронзовом
коне. Scena la care ne referim începe cu aceeași imagine rece și indiferentă a idolului -
горделивый истукан, dar continuă într-un crescendo tensional, statuia căpătând treptat
dimensiunile, care pregătesc apariția ei animată.
Se cuvin câteva precizări în legătură cu semantica cuvântului истукан. În limba
rusă el este un sinonim al cuvântului кумир (= idol), dar implică din punct de vedere
plastic o nuanță de primitivism. Poate de la acest sens, cuvântul a dobândit o conotație
peiorativă, însemnând o persoană indiferentă, fără inimă, dezinteresată de ce se petrece
1 V. expresiile frazeologice железная воля/ рука; железные кулаки; железный человек/
характер ș.a.
2 Anna Ahmatova, Сочинения. Том первый. Стихотворения и поэмы, Moscova,
Художественная литература, 1990, р.241.
153
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
în jur. Etimologia cuvântului, care este de origine turcă, ar putea explica într-un fel
semantica lui actuală: acest idol desemna reprezentarea statuară a unei zeități păgâne,
privind fix la jertfele însângerate care i se aduceau.
Dar în poezia rusă a secolului al XVIII-lea истукан era sinonimul cuvântului
monument, fără nici un fel de alte conotații. Un exemplu edificator îl constituie poezia
lui G.R. Derjavin, Мой истукан (1794), în care autorul se adresează propriului bust,
executat de sculptorul de origine franceză Antoine Rachette și nu face nici o diferență
între cuvintele истукан și кумир.
Горделивый истукан (trufașul idol) pare a-l intimida pe bietul Evgheni , însă
acesta, cuprins de un curaj nebănuit (обуянный чёрной силой), îndrăznește să-l
înfrunte și-l amenință pe colosul de metal. Doar pentru o clipă. Pentru că imediat în
mintea încețoșată a lui Evgheni își face loc frica de mânia și răzbunarea „temutului țar”
(George Lesnea; грозного царя).
Din acest moment dominanta poetică a episodului este cea sonoră; zgomotul
tunător al copitelor calului care aleargă pe urmele lui Evgheni îl înspăimântă și-l
năucește pe sărmanul curajos de o clipă. În atmosfera încărcată de amenințare, sub
lumina sinistră a lunii, aidoma unei năluci, galopează, coborât de pe piedestal, Călărețul
de Aramă :
За ним несётся Всадник Медный
На звонко-скачущем коне;
И во всю ночь безумец бедный
Куда стопы не обращал,
За ним повсюду Всадник Медный
С тяжёлым топотом скакал1.
Acesta este momentul când statuia se transformă din obiect al narațiunii în
subiect al acțiunii2 .
Scrierea cu majuscule a numelui statuii întărește dimensiunea ei animată, ea a
devenit acum Petru cel Mare, cârmuitorul care nu poate fi sfidat. Călărețul de Aramă
este din acest moment întruchiparea vie a autocraticului țar.
Până în secvența evocată mai sus Pușkin nu folosește niciodată apelativul
călăreț și nu-l definește cu epitetul de bronz ca pe idol. Nu puțini au fost cei care și-au
pus întrebarea, de ce? Cel mai simplu răspuns ar fi motivația de factură prozodică:
pentru construcția ritmului cuvântul медный din două silabe era evident mai potrivit
decât бронзовый din trei silabe; în plus el rimează perfect cu бедный, epitetul care-l
caracterizează pe Evgheni și care, astfel, trimite la conflictul fundamental al poemului,
cel dintre putere și omul de rând.
1 Pușkin, op.cit., p.263.
2 Roman Jakobson, Статуя в поэтической мифологии Пушкина в кн. Работы по поэтике,
Изд. Прогресс, Moscova, 1987, р.171.
154
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Poezia clasicismului rus, preluând modelul antic a adus în limbajul poetic
arama, ca simbol al durabilității valorii. E de-ajuns sa amintim doar oda lui Quintus
Horatius Flaccus, Ad Melpomene (Exegi monumentum aere perenius) (Carm.III.30),
tradusă în secolul al XVIII-lea și de M.V. Lomonosov și de G.R Derjavin și, desigur,
binecunoscută lui Pușkin și în original, latina fiind o limbă serios studiată la liceul de la
Țarskoe Selo.
În poezia clasicismului rus „statuile erau de obicei de aramă”, deoarece în
„tradiția poetică înaltă arama este sinonimul eternității și gloriei. Folosirea în acest sens
a cuvântului bronz, devine posibilă numai în secolul al XX-lea”1 . Pentru E.S. Haev
epitetul de bronz nu este foarte poetic, însă, tradițional vorbind, el este sinonim cu de
aramă, încetățenit fiind în tradiția literară, pornind de la cea biblică
Desigur, tradiția biblică poate fi pusă în legătură cu semnificația epitetului
медный. În Vechiul Testament Șarpele de aramă era reprezentarea căreia i se închinau
vechii iudei (Numerii, Cap.21, 8,9) pentru a primi putere și ocrotire, iar arama, în
general, avea o dublă semnificație: putea fi expresia simbolică a mândriei și a
imoralității extreme, dar și emblema tăriei și a forței2.
Tot de sorginte biblică poate fi și imaginea călărețului, pregătit de răzbunare și
pedeapsă, dacă ne amintim de cei patru călăreți ai Apocalipsei, aducători de rău: unul
alb, altul roșu ca focul, al treilea negru, iar al patrulea galben-vânăt (Apocalipsa
Sfântului IoanTeologul, Cap.6; 2,4,5,8), de la care, poate, în subtext ar putea proveni și
nuanța cromatică a adjectivului медный - roșcat, arămiu. Nu trebuie exclusă nici
legătura cu poezia osianică și romantică, care abundă în figuri mai mult sau mai puțin
stranii de călăreți și cavaleri. „Trăsăturile păgâne, demonice ale Călărețului de Aramă au
fost demonstrate convingător de diferiți comentatori ai poemului ca Merejkovski,
Briusov, Hodasevici și Mirski”, spune Roman Jakobson, care, de altfel, susține în
studiul său ideea mitului pușkinian al statuii distrugătoare (губительная статуя),
referindu-se la poem, dar și la piesa Oaspetele de piatră sau Basmul despre cocoșelul de
aur3.
Pușkin precizează în adnotările la poem că a cunoscut versurile lui Adam
Mickiewicz despre Petersburg și monumentul lui Petru cel Mare. În iunie 1833 poetul a
primit de la prietenul său Serghei Sobolevski volumul IV al Operelor lui Mickiewicz,
apărut la Paris în 1832, iar în octombrie 1833, la Boldino, când lucra la Călărețul de
aramă avea la el această carte, din care a și copiat câteva poezii, cunoscând limba
polonă. În volumul dăruit, Pușkin a fost interesat de versurile cu tematică rusească din
Fragmentul (Ust^p) amplului poem Străbunii (Dziady) - Drumul spre Rusia,
1 E.S. Haev, Эпитет „медный” в поэме Медный всадник. Временник Пушкинской
комисссии, 1981, Leningrad, 1985, р.181.
2 Энциклопедия архимандрита Никифора,
http://jesuschrist.ru/lexicon/NikiforEncyc/%CC%C5%C4%DC , accesat la 10.12.2012
3 Jakobson, op.cit., p. 161, 173.
155
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Împrejurimile capitalei, Petersburg, Monumentul lui Petru cel Mare, Parada militară,
Oleszkiewicz, Prietenilor ruși.
Pare plauzibilă presupunerea că epitetul медный, pe care-l folosește Adam
Mickiewicz în poezia Monumentul lui Petru cel Mare, întru sublinierea naturii
„metalice” a nemilosului țar, să-l fi influențat în alegerea sa pe Pușkin. Poetul polonez
evocă monumentul în cheie satirică, demascatoare, determinată de resentimentele sale
evidente împotriva politicii țariste de la Petru I, la Ecaterina a II-a sau, mai aproape, la
Nicolae I, împăratul care a înăbușit fără milă Răscoala poloneză din 1830-1831:
Уж царь, отлитый в образе великана,
Сел на медный хребет буцефала,
Уж пьедестал готов; летит медный царь,
Царь кнутодержец в тоге римлянина1 (s.n.).
Dar, desigur, aceasta este doar o ipoteză, pe care au emis-o mulți cercetători.
Posibila valență demonică a epitetului медный, alăturat călărețului coborât de
pe piedestal și pornit în urmărirea lui Evgheni, este în viziunea filozofului Gheorghi
Fedotov generată de concepția lui Pușkin despre imperiu ca fiind „continua depășire a
haosului prin rațiune și voință”, de aceea „Călărețul imperiului are în el ceva demonic,
inuman: Ужасен он в окрестной мгле. Numindu-l „idol”, poetul subliniază natura
păgână a statului”2 .
Alți cercetători atribuie acestui epitet numai semantica negativă, considerând că
goana răzbunătoare a Călărețului de Aramă îl discreditează, subliniindu-i despotismul și
nestăpânirea de sine. „Iată de ce Călărețul este numai de aramă. Bronzul nobil,
materialul nemuririi, gloriei și recunoștinței urmașilor a fost înlocuit de Pușkin cu
prozaica aramă”3, afirmație, după părerea noastră, mult prea categorică și nu în totalitate
corectă.
Presupunerea noastră (căci de nici o certitudine nu poate fi vorba în tălmăcirea
unei imagini poetice) este că Pușkin a avut în vedere arama în denotarea imaginii
metaforice a Călărețului pentru a face mai deslușită mișcarea sa accelerată și, credem,
arama fiind un metal mai ușor decât bronzul, epitetul apare mai expresiv în sugerarea
galopului fantomatic al statuii animate. Cu arama se poate asocia mai ușor și sonoritatea
imaginii în care, cu mintea încețoșată de frică și nebunie, Evgheni aude și apoi vede cum
se apropie de el Călărețul coborât din nemișcare. Epitetele duble, cu semnificație sonoră
(тяжело-звонкое, звонко-скачущий) amplifică tensiunea urmăririi, sunetele mai
1 Traducerea îi aparține lui V. Levik și a fost citată în volumul A.S. Pușkin, Медный всадник.
Издание подготовил Н.В.Измайлов. Изд. Наука, Leningrad., 1978, р. 143-144.
2 Gheorghi Fedotov, Певец империи и свободы в кн. Пушкин в русской философской
критике, «Книга», Moscova, 1990, р.361.
3 L. Eriomina, Почему Всадник - Медный? „Наука и жизнь”, 1978, №2, р.129.
156
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
limpezi sau mai înfundate ale copitelor pe caldarâm devin obsedante, copleșitoare, parcă
având ecoul unor îndepărtate clopote de aramă anunțătoare de pericol:
И он по площади пустой
Бежит и слышит за собой -
Как будто грома грохотанье -
Тяжело-звонкое скаканье
По потрясённой мостовой.
И, озарён луною бледной,
Простерши руку в вышине,
За ним несётся Всадник Медный
На звонко-скачущем коне;
И во всю ночь безумец бедный
Куда стопы не обращал,
За ним повсюду Всадник Медный
С тяжёлым топотом скакал1 (s.n.)-
Imaginea Călărețului de Aramă descărcată de orice nuanță solemnă se va
întoarce în literatura rusă la începutul secolului al XX-lea în creațiile simboliștilor ruși2.
Cea mai bizară și totodată semnificativă demontare a deja devenitului mit al Călărețului
de Aramă o propune Andrei Belîi în romanul său, Petersburg (1914). Statuia lui Petru
este permanent amenințătoare, și rămasă pe soclul ei, și când se află pe urmele eroilor
romanului, și când dispare din câmpul lor vizual și i se simte doar prezența „metalică”.
În poemul lui Pușkin Călărețul gonea tăcut după Evgheni și se auzea doar
tropotul copitelor bidiviului, în romanul lui Belîi vocea împăratului înfuriat se adresează
întregului oraș și, poate, întregii Rusii aflată în pragul prăbușirii: „Eu pe toți vă duc la
pierzanie!...”. „Всадниково лицо, меднолавровый венец; много тысяч металла
свисало с матово зеленеющих плеч медноглавой громады; фосфорически
заблистало и литое лицо, и венец, зелёный от времени, и простёртая повелительно
прямо в сторону Николая Апполоновича многостопудовая рука; в медных
впадинах глаз зеленели медные мысли; и казалось: (...) раздастся (...)
раздробляющий голос: (...) «Я гублю без возврата»”3 (s.n.). Se aude parcă blestemul
terifiant, rostit de dușmanii lui Petru sau inventat tot de ei, aruncat asupra orașului la
începuturile sale: „Nu-i e dat Petersburgului să dăinuie după noi: îl va înghiți pustia...”.
1 Pușkin, op.cit., p.262-263.
2 V. Virgil Șoptereanu, Filozofia mitului în literatura rusă, Editura Universității București, 1997;
Ion lanoși, Romanul și romanele unui oraș, Editura ICR, 2004; Antoaneta Olteanu, Miturile
Rusiei clasice, Ed. Paideia, București, 2004; Andreea Dunaeva, Mitul literar al Petersburgului,
Editura Universității București, 2007.
3 Andrei Belîi, Петербург, Изд. Наука, Moscova, 1981, р.214-215.
157
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Dominanta cromatică este cea a verdelui aramei coclite, iar statuia emană o forță
distructivă prin dimensiunile fiecăreia din părțile sale - mâna ridicată, faldurile togii,
cununa sau calul cabrat. Râsul îi este sinistru, iar privirea fosforescentă, satanică.
Belîi numește statuia Călărețul de Aramă, sau numai Călărețul, el poate fi
enigmatic (загадочный), metalic (металический), puternic (мощный), Oaspetele de
Aramă (Медный Гость), gigantul cu cap de aramă (медноглавый гигант), creînd o
întreagă simfonie de epitete metalice și „de aramă” pentru nuanțarea spiritului demonic,
emanat de monumentul ce bântuie fantomatic orașul în mințile înfricoșate sau bolnave
ale eroilor cărții (медновенчанная Смерть). Unul dintre personajele romanului, aflat
într-o stare vecină cu halucinația simte în gură gustul aramei (ощущение меди во рту),
altul este năpădit de o melancolie de aramă (медная меланхолия), altuia îi zâmbește
metalul feței statuii (металл лица улыбался). Arama a devenit o stare de spirit a
Petersburgului crepuscular.
Dacă în evocarea pușkiniană a Călărețului de Aramă a existat un filon demonic,
fatidic, sugerat și de atributele negative ale aramei, la Andrei Belîi acesta a fost ridicat
la rangul de dominantă absolută. Putem spune că într-adevăr a avut loc o desacralizare a
unui simbol și a unui mit în spiritul căutărilor simboliste, în care, la Belîi cititorul
descoperă descensus ad inferos, adică pătrunderea spre „lumile abisale ale
inconștientului”1. Ceea ce la Pușkin a fost doar o secvență fantastică cu valoare
emblematică însă, la Belîi a devenit un leitmotiv obsesiv, menit să încarce toată
desfășurarea romanului cu tensiunile permanentei pendulări între real și fantastic.
Arama lui Pușkin bivalentă în semantica imaginii Călărețului, la Belîi cumulează doar
valori negative: de la amenințare și răzbunare până la descompunere și alienare.
Titlul poemului lui Pușkin i-a pus la încercare și pe traducători. În funcție de
limbile în care a fost transpus Călărețul s-a tradus exact sau cu cuvântul cavaler, iar
epitetul de aramă , fie a rămas așa, fie a devenit de bronz. Iată, și câteva exemple: în
albaneză - Kalorësi i bronxët, în cehă - Medeny jezdec, în bulgară - Медният конник,
în croată - Mjedni konjik, în engleză - The Bronze Cavalier, The Bronze Horseman, The
Copper Horseman, în franceză - Le cavalier de bronze, Le cavalier d’airain, în germană
- Der eherne Reiter, Der eherne Ritter, Der Reiter aus Erz, În italiană - Il cavaliere di
bronzo, în maghiară - A bronzlovas, în polonă - Bronzowy jezdeziec, în sârbă -
Bronzani konjanik, în slovacă - Medeny jazdec2.
Din păcate, în ultimii ani, în diferite mass-media românești se pot auzi și citi,
chiar în reviste de cultură (!), „variante” ale titlului poemului lui Pușkin sau ale
denumirii statuii petersburgheze de tipul Călărețul de bronz sau Cavalerul de bronz,
preluate, evident, din traduceri străine, deși tălmăcirea lui George Lesnea a apărut în
limba română cu titlul Călărețul de aramă încă din anul 1949, iar pe scena Operei din
1 Soptereanu, op.cit., p.26.
2 B.K. Kandel, Указатель переводов поэмы «Медный всадник» на языки народов СССР и
иностранные языки в кн. A.S. Pupkin, Медный всадник. Издание подготовил Н.В.
Измайлов. Изд. Наука, Leningrad., 1978, рр. 271-284.
158
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
București s-a montat, ce-i drept, cu mulți ani în urmă, baletul lui Reinhold Glier, compus
pe un libret, având la bază poemul pușkinian cu acest titlu.
BIBLIOGRAFIE
Alpatov, M.V., Медный всадник Пушкин	А.С.,
http;//artyx.ru/books/item/f00/s00/z0000006/st027.shtml ; accesat la 14.02.2012
Briusov, V.Ia., Медный	всадник,
http;//www.magister.msk.ru/library/pushkin/about/brusv001.htm ; accesat la 22.01.2012
Dunaeva, Andreea, Mitul literar al Petersburgului, Ed. Universității din București, 2007
Eriomina, L., Почему всадник - медный?, „Наука и жизнь”, 1978, №2
Etkind	Е,	Сколько смыслов в „Медном всаднике”?
http://old.russ.ru/edu/academ/19991221/html ; accesat la 29.02.2012
Haev, E.S., Эпитет „медный ” в поэме „Медный всадник ”, Временник Пушкинской
комиссии, 1981, Leningrad, 1985
lanoși, Ion, Sankt Petersburg. Romanul și romanele unui oraș, Ed. ICR, București,
2004
Ivinski, D.P., К истории литературных отношений Пушкина и Мицкевича:
«Медный всадник» и «Отрывок» III части «Дзядов». Версия для печати, http://old.portal-
slovo.ru/rus/philology/258/421/8942/ ; accesat la 04.05.2011
Jakobson, Roman, Работы по поэтике, Изд. Прогресс, Moscova, 1987
Olteanu, Antoaneta, Miturile Rusiei clasice, Ed. Paideia, București, 2004
Pumpianski, L.V., «Медный всадник» и поэтическая традиция XVIII века. Пушкин:
Временник Пушкинской комиссии, АН СССР, Moscova-Leningrad. Изд. АН СССР, 1939,
Вып. 4-5
Șoptereanu, Virgil, Filozofia mitului în literatura rusă, Ed. Universității București, 1997
Toporov, V.N., Петербург и «Петербургский текст русской литературы», в кн.
Миф. Ритуал. Символ. Образ, Избранное, Moscova, Изд. Прогресс-Культура, 1995
159
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
160
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ÎNTÂLNIRI CU BLAGA
Onufrie VINȚELER
I first heard about Blaga a long time ago. In the fall of 1957 I had the opportunity to meet him at
the place he was working in that period. His first question was: “How am I seen in the Soviet
Union?”
Keywords: Lucian Blaga, memories
Pentru prima dată am ajuns în Cluj în vara anului 1949. Doream să mă înscriu la
o școală medie din cadrul CFR. Întârziasem, așa că după informațiile primite m-am
întors acasă cu primul tren, fără să văd Clujul.
În primăvara anului 1953, Facultatea de Litere a Universității din București a
organizat un schimb de experiență sau o excursie de studii la Universitatea „Victor
Babeș” din Cluj, pe linia cercurilor științifice. Deși nu eram încă membru al vreunui cerc
științific, fiind doar în anul I, colegii din anii superiori m-au trecut și pe mine pe listă și
astfel am călătorit cu toții o zi întreagă până la Cluj. Am întrerupt călătoria la Războieni
pentru a-mi vizita părinții și a doua zi am ajuns la Cluj, la Universitate, cu câteva minute
înainte de a începe sesiunea de comunicări. Au prezentat comunicări, atât studenții din
Cluj, cât și cei din București. La discuții au avut loc unele intervenții ale cadrelor
didactice de la ambele universități. Cu ocazia acelei excursii de studii cu toții am vizitat
institutul de Lingvistică și Istorie Literară, unde am făcut cunoștință cu o serie de tineri
cercetători, precum și cu alții deja afirmați în lingvistică sau literatură. Am reținut
numele lui E. Petrovici, Șt. Pascu, V. Breban etc. Tot atunci am vizitat Laboratorul de
fonetică și unii colegi au încercat să-și audă vocea la aparatul adus în țară de către
profesorul Iosif Popovici. În acea perioadă era o noutate să-ți auzi vocea. Cu acea ocazie
ne-am fotografiat cu unii cercetători clujeni în curtea institutului. Încă în drum spre Cluj
am surprins o dicuție între profesori și studenții din anii mai mari despre Lucian Blaga.
Eu fiind boboc, deși ardelean, în acel timp aveam puține informații despre Blaga. Am
reținut însă afirmația unui cadru didactic: „Poate o să-l întâlnim la Cluj!”
În legătură cu scoaterea lui Blaga din Academie și cu înlăturarea lui din
161
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Universitate s-au purtat multe discuții. Este cunoscut faptul că poezia și drama lui L.
Blaga au fost atacate de către Bogdan Duică, tot el împreună cu Ion Paul și Ștefănescu
Goangă l-au respins pe L. Blaga la examenul de docență în estetică pentru idei
„mistice”. Cum rezultă din cele menționate Lucian Blaga, asemenea altor valoroși
intelectuali români, a trecut prin diferite etape, nu tocmai plăcute, ale vieții. Intelectualii
de prim rang sunt locomotiva societății și în momente de cotitură ei sunt primii vânați și
înlăturați dacă nu pactizează cu puterea. Nu intrăm în amănunte, se știe cine a făcut
parte din comitetul de inițiativă care a propus înlăturarea unor valori autentice,
înlocuindu-i cu persoane supuse puterii. Atât în conducerea Academiei, cât și în
învățământ s-au primit dispoziții de la partid. Se pune problema, de ce unele persoane au
acceptat directivele de la Partid? Cei care nu au acceptat, puțini, au fost înlocuiți și
treburile s-au desfășurat conform planului stabilit.
Dar să revenim la Blaga. Fără îndoială, după 1948, în primii ani nu i-a fost ușor.
După înființarea Filialei Cluj a Academieie, în 1951, L. Blaga a fost numit director al
Bibliotecii Academiei, cu o jumătate de normă. O altă jumătate de normă o îndeplinea la
Secția de Literatură și Folclor a Institutului de Lingvistică. Tema lui de cercetare a fost
„Românii în periodicile germane din Transilvania”. Materialele redactate de L. Blaga au
fost publicate ulterior de alți cercetători. De la unii cerctători care au lucrat în acea
perioadă la Institutul de Lingvistică, am aflat că în ziua și la ora când se știa că L. Blaga
va apărea la Institut, profesorii E. Petrovici, Șt. Pașca și I. Breazu se aflau întotdeauna în
curtea Institutului, întâmpinându-l pe poet pe poartă cu respect. După un schimb de
cuvinte era condus până la cabinetul unde preda fișele redactate.
În anul 1957, la terminarea facultății, am fost repartizat preparator la
Universitatea „Victor Babeș” din Cluj. Eram căsătorit, salariul mic, cu greu îmi duceam
viața de la o zi la alta. Într-o zi, proprectorul Al. Roșca (despre care s-au spus și scris
multe, pe mine însă m-a ajutat) m-a invitat la Rectorat și mi-a comunicat că mi s-a
propus să traduc în limba rusă rezumatele articolelor din revistele Academiei. M-a
întrebat dacă sunt de acord. Am acceptat și i-am mulțumit că s-a gândit la mine. În
aceeași zi m-am și deplasat, împreună cu soția, pe str. Pavlov, actualmente Cardinalul
Hosuth.
Profesorul Al. Roșca nu ne-a spus cu cine să luăm legătura. Ajunși la adresa
indicată ne-a deschis ușa o persoană bine dispusă care s-a prezentat ca profesorul Liviu
Rusu. Am intrat în discuții, de parcă numai noi eram în sală. După un timp, profesorul
L. Rusu zice: hai să vă fac cunoștință cu domnul Blaga, care stătea în picioare lângă
biroul de lucru în celălalt colț al camerei, lângă geam. Ne-am apropiat de dânsul, o
figură slabă, taciturn, vorbea rar, nu ca expansivul L. Rusu. Eu mă așteptatm, după opera
sa, să văd un colos de om. Nu știu dacă Blaga i-a făcut semn lui Rusu, dar acesta s-a
retras în cealaltă parte a camerei, iar noi am rămas amândoi în colț. Am stat amândoi în
picioare și mi-a spus că vrea să discute câte ceva cu mine. Eu nu eram într-o stare de
invidiat, însă după cum Blaga vorbea cu mine, cu vorba blândă și parcă neîndrăznind să
162
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
abordeze unele probleme mi-am revenit, m-am liniștit și a început să-mi revină glasul,
pentru că în primele minute parcă amuțisem. Mult mai târziu am aflat de la persoanele
care l-au cunoscut mai bine și din ceea ce s-a scris despre el că așa era modul lui de a fi.
Ce mai, filosof! Nici eu nu eram prea curajos, mă comportam încă tot ca un student care
doar cu câteva luni înainte terminase facultatea și nu la Cluj, unde aș fi avut ocazia să-l
văd sau în tot cazul să aflu mai multe informații despre el.
În sfârșit, după câteva momente de tăcere, de tatonare, în care ne studiam unul
pe altul din priviri, Blaga a rupt gheața și m-a întrebat cum e viața prin Rusia - nu a
folosit denumirea de Uniunea Sovietică. Îl interesa viața și activitatea literară. Grație
conducătorului meu a lucrării de licență, Viaceslav Vs. Ivanov, fiul scriitorului Vs.
Ivanov, am intrat în contact cu unii scriitori și critici literari. Cât timp am fost la Saratov
(doi ani, 1953-1955), nimeni nu m-a întrebat despre scriitorii români, însă la Moscova
era o cu totul altă atmosferă, intelectualii se străduiau să afle cât mai multe informații.
Astfel că în locuințele Ivanovilor (Moscova și Peredelkino - orășelul scriitorilor) am
făcut cunoștință cu o serie de scriitori, critici literari și chiar filosofi. Normal, aflând că
sunt din România, filosofii m-au întrebat și despre Blaga. În casă la Ivanovi l-am
cunoscut pe scriitorul Boris Pasternak, cel pe care conducerea de partid și de stat din
Uniuniea Sovietică l-a obligat să renunțe la Premiul Nobel. Perioada mea de studenție a
coincis cu așa-zisul „dezgheț” lansat de Ilia Ehrenburg, care, din păcate, a înghețat. Am
participat la conferința fulminantă a lui Ehrenburg, din conținutul căreia se lăsa de
înțeles că totul se va schimba spre bine, însă transformările au fost minime, pe ici pe
colo. Am participat la întâlnirea lui Konstantin Simonov, prima ieșire a unui scriitor
sovietic care a combătut cultul personalității lui Stalin. Cu acea ocazie un student i-a
trimis o fițuică în care scria: „Dumneavoastră care ați primit cinci premii Stalin, nu vă
este rușine să combateți cultul lui?”. Profesorul Metcenko i-a propus scriitorului să nu
răspundă la acea întrebare, la care Simonov a spus: „Dacă mie mi s-a pus această
întrebare, eu trebuie să răspund”. Și a răspuns.
A doua întrebare a lui Blaga a fost cum este văzut el în Uniunea Sovietică.
Întrucât soția fostului meu conducător al lucrării de licență, Tatiana Eduardovna, era
traducătoare din limba română și cu care ne întâlneam des, eram la curent cu problemele
literaturii române în Uniunea Sovietică. Astfel că am putut să-i dau un răspuns
competent lui Blaga. În primul rând, chiar profesorii universitari cu renume, precum
S.B. Berștein, deși slavist, era un bun cunoscător al realității din România, apoi
romanistul R.A. Budagov, armean de origine (Budaghian), a și scris despre limba și
literatura română. Acești doi reputați profesori au laborat un studiu în perioada
„dezghețului”, în care demonstrau că nu există limba moldovenească, ci numai română.
Studiul lor nu a fost acceptat spre publicare, iar ei au avut de pătimit. Student fiind am
fost informat despre situația existentă într-o serie de probleme pe care i le-am comunicat
și lui Blaga. I-am spus și despre traducătorul Kojevnikov, despre profesorul de română
Zaiuncikovski, despe S. Semcinski de la Kiev etc.
163
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Încă în perioada când eram la Saratov apăruse o ediție a unui dicționar filosofic
unde figura și Blaga cotat ca filosf idealist. Interesant că Blaga nu a replicat la vestea
transmisă, însă când i-am spus că se pregătește o antologie a poeziei românești în care
figurează și Domnia Sa, s-a bucurat. Am mai trecut pe acolo, la locul de muncă, și de
fiecare dată mă întreba ce mai fac și ce noutăți mai am. Ne întâlneam adesea, în Piața
Unirii, pe strada care duce de la magistrala Memorandumului către hotelul Continental.
Uneori era grăbit și nu se oprea, doar ne salutam. Odată însă, ca de obicei, era singur și
l-am oprit eu. M-a întrebat ce-i baiu? I-am spus că am o veste bună, a apărut antologia
poeziei românești în limba rusă.-
-	Ei, nu mai spune. Și sunt și eu acolo?
-	Da, v-am spus să sunteți. Știam încă de la Moscova.
-	Uite ce, hai să ne întâlnim mâine tot aici, la ora aceasta. Poți? O să mai vorbim
pe îndelete. Bine?
-Bine. O să vă aduc și cartea să o vedeți.
-	Cum, o ai?
-	Da, am comandat-o și am primit-o.
Trebuie să spun că după primele fraze de la prima noastră întâlnire Blaga m-a
întrebat de unde sunt și, când i-am comunicat că sunt de lângă Ocna-Mureș, s-a bucurat
foarte mult și mi-a zis că a fost pe acolo, a vizitat zona mea. Vrem sau nu să acceptăm,
însă există totuși în om acel patriotism local. Sper să nu greșesc dacă afirm că
patriotismul național trece prin cel local. O situație similară mi s-a întâmplat cu
profesorul Nicolae Mărgineanu, după ce am aflat că suntem amândoi din același județ,
de pe Mureș, ne înâlneam ca și când am fi fost rude.
La despărțirea de Blaga de pe stradă am început să am remușcări, mă tot
gândeam cum va reacționa când va vedea că din poeziiile lui doar patru au fost traduse,
ca și din Marcel Breslașu, Mihu Dragomir, Victor Tulbure etc. în timp ce din Mihai
Beniuc douăzeci și nouă, din A. Toma douăzeci și două etc.
A doua zi ne-am întâlnit la ora stabilită, ne-am așezat pe o bancă în Piața Unirii
și, când am scos volumul din servietă, format mare A4 și gros de 774 de pagini, cu
coperte groase de culoare mare, Blaga a rămas impresionat.
-	Ia să vedem ce-i pe aici pe dinăuntru, că pe afară cartea îi faină, nu așa se zice
pe la voi?
-	Așa se zice, i-am răspuns eu.
A deschis cartea și s-a uitat la cuprins, a urmărit toate numele și spre sfârșit a
spus DA, un da mare ca și cum ar fi fost un răspuns la o întrebare. Trebuie menționat
faptul că ne aflam în anul 1958, când poziția față de Blaga se schimbase mult, însă încă
nu îndeajuns. Ela deja revenise în presă, a ținut comunicări, a publicat și traduceri din
poezia rusă (Pușkin, Lermontov, Nekrasov, Esenin).
În 1959, Facultatea de Filologie s-a mutat pe strada Horea 31, drumurile noastre
nu se mai încrucișau, ne întâlneam tot mai rar, apoi deloc, el plecând din lumea aceasta
164
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
nemângâiat. Mă întreb și tot mă întreb oare de ce oamenii care s-au dedicat culturii,
științei și chiar politicii acestei țări, în loc să fie purtați pe brațe, trebuie să sufere. Este
bine că Blaga a fost reabilitat, i s-au ridicat statui, i s-au publicat operele, se scrie despre
el, i se dedică simpozioane, conferințe, dar toate acestea post-mortem. Și pentru câți
oameni cu merite deosebite încă nu s-a ridicat un deget, sunt uitați de societate. În
același timp, unii excroci și criminali sunt ridicați în slăvi în timpul vieții, li se acordă
titluri și au la dispoziție tot ce doresc. Oare de ce și până când?
165
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
166
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
LITERATURĂ
167
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
168
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
MILO URBAN ȘI MUTAȚIILE PROZEI SLOVACE ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ A SECOLULUI AL XX-LEA
Dagmar Maria ANOCA
The paper is focused on the contribution of the Slovak writer, novelist Milo Urban (1904-1983),
between two world wars, period of the great changes in Slovak culture and literature.
Key words: Slovak literature between two world wars of the XX age, Milo Urban, Slovak novel
În anul 1927 apare la Praga, în cunoscuta, pe-atunci, editură cehă Mazac, un
roman slovac Zivy bic (Biciul viu), stârnind mirarea și admirația atât în rândurile
publicului cititor cât și ale criticii, întrucât autorul era, în aparență, prea tânăr pentru a da
capodopere, Milo Urban, căci despre el este vorba, abia împlinind douăzeci și trei de
ani1. Aflat la prima sa tentativă de roman (în vremurile moderne specie definitorie, cu
greutate și aducătoare de prestigiu atât fenomenului literar în totalitatea lui, cât și
autorului), succesul acestuia era explicabil și ține de cauze intraliterare, situația din
cadrul contextului literar propriu-slovac, precum si de cele interliterare, din contextul
cultural european, de raporturile cu alte fenomene literare.
Una dintre cauzele succesului sau meritele scriitorului, era o nouă viziune în
tratarea unei teme tradiționale, tema rurală, lumea satului.
Publicul era uimit și încântat de imaginea satului slovac care, de fapt, coincide cu
imaginea slovacului despre locurile sale de baștină, adică despre sine, căci lumea
slovacă, mai ales la începutul secolului al XIX-lea se suprapunea, coincidea cu lumea
satului, o lume cu valori universale, valențe general umane, precum o dovedește
romanul. Totodată, această lume nu e zugrăvită la modul documentar aidoma
prozatorilor realiști de la sfârșitul secolului anterior, nu se face apologia naționalului,
1 Milo Urban s-a născut într-o localitate mică din nordul Slovaciei centrale, ținutul Orava, aflată
la poalele muntelui Babia hora (respectiv, în limba polonă, muntele aflându-se în zona limitrofă,
Babia gora, de unde și primul său pseudonim Podbabjagursky), pe data de 24.august 1904 și s-a
stins din viață în data de 10 martie 1982 la Bratislava). Alte pseudonime Rovnan, Milko U.
169
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
etnicului, ci se aliniază la noile căutări de la cumpăna secolelor, în roman, ca de fapt, și
în povestirile și nuvelele lui Urban rezonând interesul pentru psihologie. 1
Această viziune nouă constituie una dintre mutațiile prozei slovace din perioada
de după primul război mondial, favorizate de noua situație politică a Slovaciei, devenită
o parte a statului nou constituit, Cehoslovacia. Procesul de diversificare a literaturii
slovace, degrevată de funcțiile salvgardării naționale, cu structuri de pluralism politic și
estetic, s-a soldat cu apariția unor noi curente, grupări, orientări, paradigme, idei, chiar
dacă în primii ani de după sfârșitul conflagrației criticii-lideri de opinie clamau nevoia
de continuitate. Astfel putem decela în viața literară opoziția dintre realism și
nonrealism, dintre tradițional și modern. Au apărut tot felul de „-isme”, de experimente,
cu tente expresioniste, tentative avangardiste, cum a fost lirismul în proză (proza lirizată
sau lirică) evoluând în naturism (o formă slovacă a expresionismului; termen introdus de
Oskar Cepan, 1977), vitalismul etc., toate ca fenomene care intră în conexiuni
interliterare și intraliterare. În acest context, Milo Urban se situează la granița dintre
tradițional și modern, dintre realism și nonrealism, constituind, după cum afirmă Jan
Medved’, punctul de plecare pentru scriitori ce vor veni după el2.
Satul în viziunea lui Urban reprezintă ființa națională, el este o comunitate cu un
singur suflet, de unde critica vorbește de ideea „unanimistă“ în opera scriitorului slovac,
care se regăsește și la alți prozatori ai vremii, dintre care îl amintim pe Dobroslav
Chrobak. Existența arhetipală, „aici - ființarea“ slovacilor, miturile încep să se
descompună și se instalează altele. La descompunerea modelului patriarhal a contribuit
Martin Kukucm, mai ales în romanul său, Dom v străni (Casa de pe costișă, 1904),
considerat de unii istorici literari drept primul roman slovac modern, dar acțiunea
acestuia este situată în spațiu alogen, în Croația. În continuarea acestui proces se vor
circumscrie lucrările, mai ales romanele scriitorilor de la începutul secolului al XX-lea
și de după primul război mondial, printre primii dintre aceștia situându-se Milo Urban și
Jozef Qger-Hronsky. Astfel pătrunde o altă temă, care aduce alt timp, alt spațiu, altă
viziune asupra acestora. E imaginea Slovaciei moderne, după cum formulează Stanislav
Smatlak3.
Un motiv de încântare în plus, a publicului cititor, dar și a celui avizat se
evidențiază pe fundalul situației în care se afla specia romanului în cadrul evoluției
acesteia în cultura slovacă, mai precis, slaba ei „dezvoltare“, ceea ce decurgea și din
faptul că primul roman slovac (în proză), inspirat de Fenelon, scris în spiritul iluminist
de cunoaștere a spațiului, a modelelor de civilizație, dar și cu virtuțile prozei picarești,
de aventuri, purtând un titlu explicit, cum era de altfel moda vremii, René, mlădenca
prihody a skusenosti (Rene, pățaniile și experiențele de viață ale tânărului), scrisă de
prelatul catolic Jozef Ignac Bajza (1755-1836) a apărut abia în 1783 (vol. I, vol. II. din
1 V. Corneliu Barborică, Istoria literaturii slovacei, București, Univers, 1977, p. 243.
2 Jan Medved, Namiesto doslovu, în volumul Milo Urban, Zivy bic, Bratislava, Slovensky
spisovateP, p.315-316.
3 Stanislav Smatlak, Dejiny slovenskej literatury, vol.II. Bratislava 1999, p.339-356.
170
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
1785 rămas neterminat, retras și dat la topit). Urmează o perioadă de hiat, abia în 1830
se publică un fel de roman-nuvelă istorică a lui Samuel Godra, fără impact asupra
speciei, mai multă greutate având romanul-eseu de factură preromantică, Ladislav
(1838) de Karol Kuzmany, în care spațiul are puternice conotații slave, în virtutea ideii
solidarității slave gândite și formulate de Jan Kollar. Continuând, în salturi temporale
mai mici sau mai mari, să vadă lumina tiparului alte câteva lucrări de întindere mai
mare, care pot fi desemnate drept romane, Jozef Miloslav Hurban și Eudov^t Kubani
încearcă să contribuie la îmbogățirea romanului istoric, al devenirii naționale, inspirat
din perioada Marii Moravii, precum și de luptele pentru putere din Evul Mediu și
Renaștere, acestea pregătind terenul pentru romanele spațiului național, al proiectării
edificării modelului național.
Spre sfârșitul secolului al XlX-lea, Vajansky a fost acela care a contribuit în mod
esențial la dezvoltare tipologică și cantitativă a speciei importante în perioada modernă
mai ales, deși ideologic și ca problematică uneori se situa pe poziții paralele cu
realitatea, devenind desuet. Elita națională și proiectul acesteia își găsește imaginea într-
o frescă a păturilor superioare, a saloanelor, laolaltă cu expresia lingvistică a acesteia,
care contribuie la caracterul de roman realist al lui Vajansky. Concomitent cu afirmarea
ascendentă a romanului realist în proză, în literatura slovacă își epuizează energia
romanul în versuri, un urmaș disperat al epopeei: Pavol Orszagh Hviezdoslav publică
compoziții ample, eposuri - în versuri. Romanul modern, de inspirație contemporană,
o lucrare care să reziste cu adevărat la cerințele definiției, apare deci cu întârziere la
slovaci. De aceea trebuie să privim cu alți ochi și să înțelegem deosebitul răsunet al
romanului Biciul viu, un roman „pur sânge,” plin de fapte de viață, perceput de public și
de critică drept reprezentativ, întrunind gusturile, preferințele. Și unde mai pui că era
scris de un om tânăr, abia ieșit din adolescență. Un astfel de entuziasm societatea
slovacă nu a mai trăit din 1833, dacă e să dăm crezare istoriei literare, care arată că la
apariția epopeii lui Jan Holly (Svatopluk,1833) opinia publică slovacă (cât o fi fost ea la
început de secol al XIX-lea, în rândurile unei nații în plină formare, dar fără a beneficia
de suportul unui stat propriu (pentru a nu folosi termenul, poate prematur la aceea dată,
de național), s-a arătat entuziasmată, încântată și mândră de faptul că acest opus se ridică
la nivelul unor mari opere literare europene, universale. Scris în metru antic, epopeea lui
Holly dovedește performanțele limbii slovace, iar tema, inspirată din istoria slovacilor, a
neamului, reușind să acopere toate elementele constitutive ale unei epopei din
„inventarul” propriilor valori i-a conferit puterea unui „tonic” spiritual1. Cu primul său
roman, dar și cu celelalte, următoarele, Urban a consolidat specia, numeric și tipologic,
urmându-l strâns pe Jozef Cîger Hronsky care și-a publicat primul roman în ajunul
debutului romanesc al lui Urban, în preajma anului 1926, Zlty dom v Klokoci (Casa cea
galbenă din Klokoc), urmată din 1930 de altele, toate cu impact la critică și public2.
1 V. Imrich Sedlak și col., Dejiny slovenskej literatwy, Martin-Bratislava, Matica slovenska-
Literarne informacne centrum, 2009, p.192-193.
2 V. Barborică, op.cit., p. 245.
171
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Milo Urban a scris mai multe romane, care uneori sunt considerate a alcătui
o pentalogie, poate chiar sextalgie: Biciul viu, Hmly na usvite (Cețuri în zori de zi,
1930, revăzut 1941, 1970), urmărind stratificarea socială, politică. Lirismul,
expresionismul se estompează, dispar, deși spațiul rămâne același. V os^dlach (În
capcană, 1940), imaginea unui alt spațiu, cel urban, cu diversificarea socială a
colectivității în plan național, conflictele sociale și problema posesiunii puterii vin să
adauge alte valențe universului romanesc urbanian.
După cel de-al doilea război mondial, momente dificile în viața autorului, ca
persoană ajunsă în dizgrația comuniștilor, cu domiciliu forțat și blamare publică din
cauza colaborării sale cu regimul nazist din perioada războiului (redactor-șef la
publicația „Gardista”), i se permite revenirea în viața literară, astfel apare romanul
Zhasnute svetlă (Lumini stinse, 1957) a cărui acțiune se desfășoară începând din
perioada de dinaintea Acordului de la München până la constituirea Republicii slovace
în martie 1939. Anul apariției romanului constituie semnalul că acesta suferă de
modificări majore ca stil și ca platformă de idei, fiind tributar orientării de stânga,
impuse de puterea comunistă, instalată după alegerile din februarie 1948. Aceleași tare
prezintă și romanul Kto seje vietor (Cine seamănă vânt, 1964). Insurecția națională
slovacă este văzută la modul stereotipiilor epocii, ca de altfel și la alți autori. La o
distanță de decenii, a apărut postum romanul, Zelezom po zeleze (în traducere brută, Cu
fierul peste fier, 1996), în care evocă perioada războiului și imediat următoare. Sunt
prezente multe elemente autobiografice, acțiunea se încheie cu plecarea eroului,
redactor-șef (asemenea lui Milo Urban), în exil, în timp ce ascultă cum se lovesc roțile
trenului de șine, fier de fier, fier peste fier, o imagine pe cât de veristă, pe atât și
metaforică.
Milo Urban este și autorul unor romane memorialistice autobiografice, dintre care
unul singur a apărut în timpul vieții scriitorului: Zelenă krv. Spomienky horărovho syna
(Sânge verde. Amintirile unui fiu de pădurar, 1970); Kade-tade po Halinde. Nevesele
spomienky na vesele roky (Hoinărind prin Halinda. Amintiri triste despre ani veseli
(apărut postum, 1992, dar manuscrisul exista încă din anii ’70), Na brehu krvavej rieky.
(Spomienky novinăra; Pe malul râului însângerat. Amintirile unui ziarist, 1994);
Sloboda nie je spăs. Spomienky döchodcu (Libertatea nu e o glumă. Amintirile unui
pensionar, 1995).
Viața satului, o temă majoră a literaturii (nu numai) slovace realiste aduce
adevărul existenței arhetipale, „aici - ființarea” neamului slovac, dar pe de altă parte
această imagine variază, și alături de Jozef Gger-Hronsky constituie o nouă paradigmă,
sau, mai precis, oferă o altă viziune asupra aceluiași sat, stăruind nu asupra obiectivului,
impersonalului și repetabilului (pentru a nu folosi termenul, decăzut de-acum în desuet,
de - tipic), ci asupra subiectivului, expresivului, deosebitului, iraționalului, vădind astfel
o nouă orientare literară izvorâtă, evident, din noi orientări filozofice, ideologice ale
vremii, noi impulsuri venite fie din afară, fie dinăuntru atât pe filiere extraliterare, fie pe
172
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
calea ideilor literare, aspecte pe care le sesizează și explică Corneliu Barborică în
comentariul romanului Biciul viu, prin „legături contextuale cu nietzscheismul,
vitalismul și expresionismul contemporan”1.
Scriitorul a asimilat și valorificat impulsurile din literatura contemporană și cea
clasică. Dacă la primele sale lucrări hotărâtoare era lupta pentru distanțarea tipologică și
stilistică față de modelele cunoscute mai ales din lectura lui Vajansky și Kukucm, nu-i
rămâne decât să aplice formula personală, gata elaborată și verificată de opinia publică,
unor teme și idei puse în circulație de o paletă mi largă de scriitori. Determinismul
biologic implicat în Staroba, datorită temei - analiza psihologică a unui stadiu de viață -
va reapărea în prim plan cu trăsături naturaliste uneori moralizatoare și negativiste ca la
Jege, în nuvela Prăpastia.
De altfel și în lucrarea cu tendință moralizatoare, Inima înmuiată, își are paralela
îndepărtată într-o proză a vremii Zena (Femeia, 1909) de Eudmila Podjavorinska.
Aceasta dovedește faptul că Milo Urban s-a priceput să polemizeze cu temele literare
intrate în peisajul prozei slovace și să „riposteze” la un nivel artistic superior.
Pe lângă viața rurală, în scrierile lui Urban și în primul rând în romanul Biciul
viu, se regăsește o altă temă majoră a vremii, cea a războiului, susceptibilă de abordări
intraliterare, interliterare și extraliterară.
Tema războiului desigur avea și baze empirice, scriitorul fiind adolescent în
vremea războiului, dar și surse livrești și, evident, paralelisme. Fenomenul războiului
care în unele cercuri din Europa vremii era așteptat ca o posibilitate de renaștere (v.
imaginea romanescă a ideii în Thomas Mann, Muntele vrăjit, 1924), curând s-a dovedit
a fi un cataclism, o desfășurare a monstruosului, a Molohului. Tocmai acestui adevăr
atroce atrage atenția scriitorul slovac, sau, după cum subliniază Corneliu Barborică,
romanul lui Urban demonstrează că „Orice ingerință - războiul, asuprirea, nedreptatea,
abuzul- înseamnă înstrăinare de natură și siluirea naturii: omul trebuie să trăiască
subordonat acesteia și supunându-se legilor ei firești“2 .
Aspectele conflagrației mondiale îi inspiră și pe alți scriitori slovaci. Astfel unul
dintre primii care reacționează este poetul Pavol Orszagh Hviezdoslav cu ciclul de
poeme antirăzboinice Sonete însângerate (1914). Prozatorii nu stau de-o parte nici ei,
astfel, între anii 1915-1920, Jozef Gregor-Tajovsky, participant la război, transfug la
ruși, publică proze apărute sub titlul Povestiri din Rusia. Scriitoarea Bozena
Slan&kova-Timrava scoate o povestire Timp de război (Cas vojny, 1917), iar în anul
următor o nuvelă amplă, apreciată de critici și istorici literari, Eroii (Hrdinovia, 1918),
în același an publicând, din nou un poet, Janko Jesensky, volumul Din prizonierat
(1918). Jan Hrusovsky Din războiul mondial (1919), Omul cu proteză (1925). Însă
imaginea cutremurătoare a maleficului reprezentat de război, ingerința și consecințele
războiului (acesta ca atare nici nu prea fiind zugrăvit, dar cu atât este mai
1 Ibidem, p. 242.
2 Ibidem.
173
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
înspăimântător), o dă Milo Urban, un tânăr de douăzeci și trei de ani1. Ulterior au tratat
tema și alți scriitori slovaci, Jan Hrusovsky în romanul de coloratură expresionistă Peter
Pavel în pragul lumii noi (1930), scriitorul cu orientare de stânga, cultivând
expresionismul, Peter Jilemnicky, în romanul Cădere victorioasă (1929), Jozef Cîger-
Hronsky, în volumul Povestiri de sub Pogana (1932), Dobroslav Chrobak, prelucrând un
motiv european al reîntoarcerii acasă a soțului declarat mort, în povestirea Întoarcerea
lui Ondrej Balăz (1937), o imagine mitizantă și baladescă în romanul Jergus Lapin
(1939) oferindu-ne Eudo Ondrejov. Jozef C^ger-Hronsky s-a folosit de tema războiului
în subsidiar, pentru a sonda psihologia omului, conștientul și subconștientul, într-unul
din cele mai interesante romane slovace Scriptorul Grăc (1940).Tema s-a dovedit
viabilă chiar și în perioada contemporană, datorită unor scriitori, precum Stanislav
Rakus cu Mama Dorota (1979), Alfonz Bednar cu Dintele de tunet (1964), Ladislav
Tazky- Și în cer e luncă (1986), Peter Jaros cu romanul de succes, transpus și în limbaj
cinematografic, Albina de o mie de ani (1979)2 .
Raporturile interliterare tipologice, paralelismele, au fost constatate odată cu
apariția romanului, chiar sub acuzația de plagiat. Autorul s-a apărat în paginile reviste
„Elan”, condusă de poetul Jan Smrek, cel care împreună cu Ștefan Letz, a recunoscut
valoarea romanului și l-a recomandat spre publicare. După cum arată criticul Jan
Medved’, în revistă a apărut o serie de articole în care prozatorul formulează câteva idei
cu privire la concepția sa despre literatură, fără ostentație, cu ajutorul sensurilor figurate,
asemenea scrierilor sale. Iată ce afirmă:
În timp ce lucram la Biciul viu, la recomandarea lui Andrei Mraz am ajuns în
posesia cărții Câmp arabil și de luptă a lui Vancura. Și Dano Okali „își vârâ coada”
într-o critică a Biciului viu. A descoperit afinități între Vsevolod Ivanov și mine.
Aflând despre acest om remarcabil, i-am citit Nisipurile albastre și am rămas de-a
dreptul entuziasmat de această apropiere. M-am convins că există totuși ceva ce
unește oamenii... Că acest ceva este viața însăși care exercită asupra noastră
influență absolută (subl.D.M.A.) sau cel puțin că fiecare autor își are cuvintele sale
specifice care ne ies din gură precum cad merele și perele când se coc3 .
De altfel, romanul scriitorului slovac a stârnit atenția și datorită faptului că a
apărut printre primele scrieri în context european, pe tema conflagrației mondiale,
resimțită în conștiința vremii ca fiind încă vie și dureroasă, înscriindu-se în imediata
apropiere a câtorva reacții din partea unor scriitori de talie europeană, și anume după
lucrările lui H. Barbusse, Focul (1915), R. Rolland, Peter și Lucia (1920). Abia după
1 Din această pricină, Ivan Sulik caracterizează romanul drept roman-document, roman-mărturie.
V. Ivan Sulik, Romăn osudov a udalost^, în volumul Milo Urban, Zivy bic, Bratislava, Tatran,
1989, p. 294.
2 Ibidem, p. 294-295.
3 Milo Urban, Jeden z tych mnohych bez mena, în revista „Elan“, 1930-1931, nr.6. Apud
Medved, op.cit.,p.
174
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
romanul slovacului Milo Urban, Biciul viu, apare Pe frontul de vest nimic nou de Erich
Maria Remarque (1929), precum și cartea de succes a lui Ernest Hemingway, Adio arme
(1929), iar în spațiul Europei de răsărit, Donul liniștit (1928-1940) de M. Șolohov.
Lucrările unor scriitori români, respectiv Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților (1922)
și Camil Petrescu (1930)1, evident, nu puteau fi cunoscute în mediul literar slovac, dar
constituie dovada preocupărilor, pe această temă, a scriitorilor din Europa Centrală, a
celor din Europa de Sud-Est și pot servi la abordări tipologice.
Tânărul scriitor slovac a devenit mesagerul culturii slovace peste hotare, autorul
primei cărți slovace care a trecut frontiera noului stat, înființat în 1918, Cehoslovacia,
întrucât, datorită intelectualului slovac de stânga, Vladimîr Clementis și a ziaristului
E.E. Kisch, care au făcut un fructuos „lobby”, a apărut în Germania în 1931 la Julius
Mader, publicat fiind chiar în două ediții, recenzate în publicația „Times”. Dr. Stele a
publicat versiunea în limba slovenă (1932), Srecak Kirin în croată (1933), în maghiară
Sandor Laszlo (1938, ediția a doua 1969). În italiană urma să traducă romanul
profesorul Salvini, dar ediția nu s-a realizat, precum nici o altă reeditare germană. Al
doilea val de traduceri se datorează dezghețului politic din deceniile șase-șapte ale
secolului al XX-lea. Astfel, eminentul traducător Emil Charous a dat versiunea cehă în
1965, urmată de apariția versiunii românești în traducerea profesorului Corneliu
Barborică (1969)2, în polonă tradus de E. Witwicka, în bulgară, de asemenea în
versiunea unei traducătoare, Nevena Zaharieva (1969), ediția în limba rusă a lui S.
Kulmanov întârziind puțin (1973)3.
În plus, în ceea ce privește planul tematic, Urban este acela care actualizează în
romanul său de succes, precum și în unele proze scurte, teme și motive cunoscute
slovacilor (slavofili și rusofili) din traducerile din literatura rusă (Dostoievski, Tolstoi),
cum sunt tema vinei, a crimei și a pedepsei, sau cea a bătrâneții. După cum afirmă
profesorul Barborică, „din textura ideologică a romanului Biciul viu face parte și
dostoievskianismul, dezbaterea despre crimă și pedeapsă - o preocupare persistentă în
conștiința scriitorului, după cum o dovedesc scrierile sale”4. De bună seamă, în scrierile
lui Urban se regăsesc și influențele altor scriitori, ruși, după cum afirmă exegeza
1 Barborică, op.cit., p.240.
2 În spațiul românesc sunt cunoscute traduceri ale următoarelor opere: Milo Urban, Biciul viu,
trad. și prefață de Corneliu Barborică, București, 1969; Idem, Bătrânețe, în volumul Milo Urban,
Lângă moara din deal. Bătrânețe, trad. de Corneliu Barborică, Ondrej Stefanko și Florin
Bănescu, Nădlac, Editura Ivan Krasko, 2002; Milo Urban, Lângă moara din deal, în volumul
Milo Urban, Lângă moara din deal. Bătrânețe, trad. de Corneliu Barborică, Ondrej Stefanko și
Florin Bănescu, Nădlac, Editura Ivan Krasko, 2002; Idem, Taina lui Pavol Hron, trad. de D.M.
Anoca, în volumul Taina lui Pavol Hron. O antologie de proză scurtă slovacă modernă și
contemporană,vol.I, antologie, note despre autori și postfață de Ondrej Stefanko, Nădlac, ESCȘ
„Ivan Krasko,” 1999.
3 Apud Medved’, op.cit., p. 315-316.
4 Barborică, op.cit., p.243.
175
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
slovacă, Pușkin, Turgeniev, iar dintre cei polonezi romancierul însuși a mărturisit
afinitățile cu Tetmaier-Przerwa.
Dacă admitem ca întemeiate afirmațiile profesorului Corneliu Barborică în privința
scriitorului slovac Jozef C^ger-Hronsky (1896-1961) desemnat ca „una dintre
personalitățile cele mai marcante ale literaturii slovace”și care „satisface integral
aspirația atât de ardentă a literaturii slovace moderne spre universalitate”, cu atât mai
mult putem afirma despre Milo Urban că prin intermediul romanului său de succes s-a
integrat în peisajul literar european odată cu traducerea acestuia în mai multe limbi, și s-
a sincronizat cu pulsațiile literaturii europene datorită temelor literare (tema războiului,
vină și pedeapsă), producând și pe această cale modificări în proza interbelică slovacă.
Evident, tematica lucrărilor sale nu se rezumă doar la cele enumerate. Una dintre cele
mai reușite nuvele, fără îndoială, o capodoperă, Za vysnym mlynom (La moara din deal,
1926), actualizează, pe lângă tema crimei și a pedepsei, tema geloziei, motivul
triunghiului amoros, sondarea psihicului, iraționalului, misteriosului ș.a.
Importantă este contribuția lui Milo Urban la insolitarea tehnicii, a strategiei
auctoriale. Procedeele, modalitățile de construcție a textului, elementele constitutive ale
planului tematic, diferite tipuri de povestitor, personaje deschid noi căi pentru scriitorii
ce urmau să se afirme. Din acest punct de vedere există o asemănare cu Hronsky, cei doi
aducând viziune nouă și la nivelul formei, grație mijloacelor expresive, a lexicului
poetic, sau a inovațiilor la nivelul compoziției „macrotectonice“ - textuale,
hipersintactice, și a celei „microtectonice“- construcției sintactice1. Lirizarea expresiei,
realismul analitic și psihologic situează pe Urban la răscruce de stiluri. C. Barborică
constată în acest sens „proza slovacă e aproape cu desăvârșire lipsită de opere scrise în
genul epic pur [...]. Construcția epică alunecă și se preface mereu în liric, în pamflet
politico-social sau în eseu filozofic. Una dintre sursele dinamicii narațiunii sale rezidă în
această mișcare stilistică permanentă. Naratorul epic, poetul liric, pamfletul și gânditorul
înalță împreună o operă omogenă...“2 În termenii stilisticii lui Frantisek Miko, am putea
afirma că la el se îmbină liricul cu epicul, apelativul cu trăitul, operativul cu iconicul,
sau după cum afirmă Jan Stevcek, se păstrează echilibrul dintre expresiv și monumental
personajelor și măsura lucrurilor și a moralității3 .
În încheiere dorim să facem un excurs extraliterar, dar intracultural, alăturând
codul literar celui plastic. Maria Batorova a realizat o paralelă dintre opera literară a lui
Hronsky și lucrările plastice ale lui E. Munch. În general exegeza literară slovacă pune
în termeni de comparație opera scriitorului Urban cu cea a artistului plastic Martin
Benka, în principal datorită monumentalismului din picturile unuia și proza celuilalt. Nu
întâmplător, credem, în locuința din Bratislava, Milo Urban păstra un tablou de Martin
Benka, în care domină două culori dragi expresioniștilor, albastrul și galbenul.
1 Referitor la terminologie, v. Jozef Mistrik, Stylistika slovenského jazyka, Bratislava, 1977.
2 Barborică, op.cit., p. 244.
3 Jan Stevcek, Urbanov zivy bic, în volumul Milo Urban, Zivy bic, Bratislava, Tatran, 1970, p.
353-363.
176
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Tabloul reprezintă un țăran la arat. E doar el și pământul, doar el și calul. În
fundal pe cerul cufundat într-o atmosferă plină de lirism, se proiectează silueta
monumentală a munților, fără să diminueze cu nimica demnitatea omului, sub greutatea
lor acesta nu se afundă în pământ ca o ființă lipsită de importanță. Omul e măreț chiar
prin fragilitatea sa. Benka a știut totdeauna să păstreze în tablou atât monumentalitatea
cât și omul, în așa fel ca nici una din entități să nu fie afectate. La fel s-a priceput Milo
Urban să redea măreția omului prin vulnerabilitatea acestuia.
Peisajul și omul din tablou se scaldă în lumina strălucitoare a soarelui. În același
mod frumosul umple cu poezie textul nuvelelor lui Milo Urban. Critica a vorbit mult
despre defolclorizarea literaturii la Milo Urban. Or, în același mod în care slovacitatea
(cea mai abstractă formă a folcloricului) e prezentă în opera plastică a lui Martin Benka,
în același mod se păstrează și e imanentă în capodoperele lui Milo Urban. Nu are
desigur forma folclorică primară, descrieri ale specificului etnic, ci caută ceea ce este
general uman. Atemporalitatea însă este modelată în spiritul folclorului. Ritmizarea
spațiului și timpului epic este la Urban de sorginte populară, dar totodată capătă și
valențele formelor culte superioare. Imaginea arătorului la Martin Benka constituie o
concretizare metaforică și concomitent obiectual perceptibilă a modului în care
slovacitatea (esența valorii folclorice) se localizazează într-o operă despre care se
susține că ar fi „defolclorizată“1 .
Pământul pe care omul trage o brazdă e acela care hrănește cu pâine, dar totodată
și acela pe care au tras brazdă odinioară propovăduitorii și promotorii credinței și ai
scrisului, pentru a supraviețui prin cuvânt încă mulți alții după ei. E acel loc de iernat -
despre care mărturisește un alt maestru al cuvântului - poetul Milan Rufus (1928-2009).
1 În această privință opiniile noastre diferă într-un fel de cele ale eminentului istoric literar Jăn
Stevcek care, în monografia sa, Slovensky moderny român (Romanul slovac modern), avansează
ideea conform căreia în momentul în care ciclul natural al timpului nu mai este încheiat, ci
prezintă fisuri, rupturi sau suspendări, naturalul (prin care putem înțelege și „folcloric-ul” - în
virtutea argumentului că viața omului din popor este strâns legată de natură - cum au postulat-o
atâția esteți, printre care pentru cultura slovacă îl cităm pe crocianul Stefan KrCmery) cedează
locul socialului (V. Slovensky moderny român, Braislava , Tatran, p.227).
177
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
178
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
MITRALIERA DE LUT - ÎNTRE MENIPEEA BAHTINIANĂ
ȘI DECONSTRUCȚIA MITULUI SOVIETIC
Elena-Cristina GIUGĂL
We underline in the present article the fact that the postmodernist Russian writer, Viktor Pelevin
manipulates with the realist-socialist elements from Furmanov’s homonymous novel and
Vasilyev brothers’ movie, basically deconstructing the soviet myth of Chapayev. In fact, the
relationship between Furmanov and Pelevin’s novel is similar to that between Furmanov’s novel
and the soviet anecdotes, which means in a parodic way. In the same time, Pelevin’s
intertextuality doesn’t stop to the soviet literature or anecdotes, he plays with the classic Russian
writing (Dostoevsky’s Crime and Punishment) and the modern ones as well (Makanin’s
Underground or Bulgakov’s The Master and Margarita) etc.
In this post-modern age of void, Pelevin’s characters are torn from reality, suffering a personality
and identity crisis, as the one of post-soviet Russia. In fact, this crisis is illustrated through an
schizophrenic character, with a the divided self, that lives both in present and during the Civil
War in 1919, but most certain in his own world - called inner Mongolia. Considering the post-
modern context, we remark that Pelevin’s Chapayev seems to be constructed based on
Baudrillard “logic of simulacrum”, where all the narrative’s borders are broken and the temporal
status of the novel is “amorphous, discontinuous and fragmentated”.
Chapayev and Void is the first Buddhist Russian novel, where the character Pustota (Void)
represents the symbol of the narrative, which leads us to the conclusion that „any form is void”.
Keywords: post-modern, satire, menippea, simulacrum, parody, reality’s borders,
deconstruction, soviet myth, Baudrillard, Bakhtin, Furmanov
1.	Menipeea peleviniană
Scris în anul 1996, romanul Ceapaev i Pustota (tradus în limba română cu titlul
Mitraliera de lut) este alcătuit din două planuri narative, unul contemporan și unul din
timpul luptelor dintre albi și roșii. Astfel, personajul principal Piotr Pustota trăiește în
paralel în două lumi, în două sisteme sociale diferite, de-a lungul a două axe temporale.
În prima (1991), Piotr este pacient într-un spital de boli psihice din Moscova, unde
urmează un tratament pentru amnezie și tulburare delirantă, iar în „cea de a doua
179
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
realitate“ (1919), eroul-narator Piotr Pustota este recrutat, după o serie de evenimente
bizare, ca urmare a confundării identității, pentru o misiune de comisar într-un batalion
roșu condus de Vasili Ivanovici Ceapaev (1887-1919). Poet metafizic al Petersburg-ului
„prin vocație“, Piotr caută adevărul, eventual natura transcendentă a realității, după ce
adevărata sa identitate metafizică a fost afectată de coșmarul de a fi pacientul azilului
moscovit. Prin descrierea căutării de către personajul Piotr a adevărului/ realității,
juxtapunerea trecutului (istoriei) cu prezentul, precum și prin motivul pierderii memoriei
în cele două lumi din roman, Pelevin examinează istoria după ce paradigmele culturale
istorice s-au schimbat.
Cele două narațiuni se suprapun și în ceea ce privește personajele, precum și o
serie de scene și evenimente, prezentate oarecum distorsionat, dar paralel. De exemplu,
cekiștii Barbolin și Jerbunov, care au fost trimiși pentru a-l informa pe Piotr despre
misiunea sa, din 1919, apar, de asemenea, ca asistenți în spitalul de psihiatrie. Medicul
său psihiatru, Timur Timurovici Kanașnikov, din anii ’90, este, în vremea războiului,
baronul Jungern - al cărui nume face aluzie la cel al baronului Ungern1, dar poate
constitui și un joc cu numele lui Carl Gustav Jung2 .
Conceptul de graniță, de limită poate fi regăsit în narațiune pornind de la însăși
structura romanului, deoarece cele zece capitole alternează ca timp și sunt împărțite în
mod egal, între cele două axe temporale care corespund celor două subiecte. La rândul
lor, acestea prezintă două perioade de criză cu o deosebită încărcătură în istoria Rusiei
din secol trecut - Războiul Civil (1918-1921), respectiv prăbușirea Uniunii Sovietice
(25 decembrie 1991). Mulți cetățeni din fosta Uniune Sovietică continuă să considere
Războiul Civil ca fiind cea mai glorioasă perioadă a istoriei sovietice, în timp ce, prin
comparație, prăbușirea sistemului comunist simbolizează dispariția umilitoare a acestei
mari puteri. Dincolo de modul în care aceste evenimente sunt percepute, noțiunile de
graniță și tranziție reprezintă părți imanente ale acestui roman pelevinian.
Sentimentul pierderii identității la nivel personal este un simptom primar al
stării de graniță sau de tranziție în Rusia post-sovietică, atât în interiorul, cât și în afara
parametrilor narațiunilor literare din această perioadă. Căutarea eroului este împiedicată
de pierderea memoriei de care suferă, în ambele stații temporale. În anii ‘90, aceasta este
declanșată de respingerea noii realități post-sovietice de care Piotr evadează în propriul
univers, iar în realitatea din perioada Războiului Civil amnezia sa se presupunea că ar fi
fost cauzată de o lovitură la cap primită în timpul unei bătălii eroice. Motivul graniței, ca
element mutabil, este ilustrat prin trecerea lui Piotr între cele două intervale de timp,
descrisă ca tranziția de la somn la starea de veghe. Acesta este întărită de motivele
mișcării în ambele arii temporale și reprezentarea în roman a diferitelor stări de
1 Roman Fiodorovici Ungern von Shternberg - Baronul sângeros sau Baronul nebun, unul dintre
comandanții militari ai Armatei albe anticomuniste în timpul Războiul Civil rus, care a luptat în
Siberia și apoi în Mongolia, pasionat de budism asemenea personajului pelevinian.
2 A. Brintlinger, The Hero in the Madhouse: the post-Soviet Novel Confronts the Soviet Past,
„Slavic Review”, Vol. 63, No. 1/2004, p. 53.
180
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
conștiință modificate. Prin satiră, romanul lui Pelevin se dezvăluie ca un text care leagă
realitatea extra-literară de reprezentarea sa narativă. Ideea de graniță este subliniată mai
degrabă prin exploatarea asemănărilor între cele două „realități“, decât prin evidențierea
diferențelor dintre ele.
Romanul servește ca o reprezentare literară a Rusiei post-sovietice aflate la o
graniță care poate fi asociată cu pierderea identității, a memoriei similare stării de
amnezie a eroului principal Piotr Pustota: poet decadent și nebun instituționalizat. Virgil
Șoptereanu consideră că, în cazul „personajului-cheie, (...), absența amintirilor, (...) își
găsește o «scuză» fie în amnezia de care suferă, fie în faptul că, refuzându-și propria
personalitate (ca urmare a schizofreniei, a consecinței acesteia - the divided seif), el a
înlocuit-o «cu o alta, inventată de la un capăt la altul», protagonistul romanului
postmodernismului rus, creându-și «propriul univers lăuntric»“1 .
Pelevin tinde să redea lumea în cheie schizofrenică, iar în romanul Mitraliera de
lut aceasta este cel mai bine reprezentată prin „dedublarea falsei personalități“ a lui
Piotr, împărtășită de Pelevin, prin vocea lui Volodin, care afirmă că aceasta „este
dezvoltată până în cel mai mic detaliu, până-ntr-acolo încât aproape o elimină
totalmente și (o) stârnește pe cea reală“2, cât și pe cea a celorlalți pacienți ai doctorului
Timur Timurovici. V. Șoptereanu consideră că „personajul pelevinian își percepe
propria existență ca «un labirint de posibilități» borgesian. Lumea devine o «mascaradă»
în care personajele, purtând câte o mască, sunt prinse «într-un joc demențial»“3 . Cei
patru pacienți Piotr - poet rătăcitor, Maria - tânărul transsexual influențat de telenovele
și cinematografia nord-americană, Serdiuk - alcoolicul șomer și Volodin - mafiotul care
se „trata“ cu droguri pot fi considerați exponenții celor patru prototipuri ale cetățeanului
rus post-sovietic sau cele patru laturi ale „sufletului rus”, deși Nemzer afirma că boala
lui Piotr și a celorlalți este construită, de fapt, pe stereotipurile culturii de masă
contemporane4.
Totodată, se poate realiza o paralelă între romanul de față și cel al lui Makanin,
Underground sau Un eroul al timpului nostru (1998), unde se sugerează că intelectualul
post-sovietic este nevoit să se retragă într-un spital de psihiatrie sau un sanatoriu pentru
a conferi sens trecutului și pentru a găsi calea cea mai convenabilă pentru a trăi în
prezent. „Ambii scriitori folosesc cronotopul instituțiilor de boli psihice pentru a
reprezenta experiența sovietică și eroul sovietic. La ambii se examinează ideea eroului
în literatura și istoria rusă. Aceste două romane revizuiesc și rescriu vechiul erou de la
M. Lermontov la F.M. Dostoievski“5 .
1 Virgil Șoptereanu, Mituri literare moderne și postmoderne, Paideia, București, 2008, p. 236-
237.
2 Viktor Pelevin, Mitraliera de lut, traducere de Denisa Fejes, Ed. Curtea veche, București, 2006,
p. 109.
3 Șoptereanu, op.cit., p. 254.
4 Apud Brintlinger, op.cit., p. 54.
5 Idem, p. 43.
181
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Schizofrenia peleviniană poate fi considerată, de fapt, nebunie menipee, în
termenii lui Bahtin, deoarece în menipee sunt introduse numeroase cazuri de stări de
spirit neobișnuite, inclusiv nebunie, halucinații și vise bizare, iar în Mitraliera de lut
nebunia constituie tema principală a planului narativ contemporan, ilustrată prin
tratamentul și halucinațiile induse de droguri ale celor patru pacienți schizofrenici.
Totodată, cel de-al doilea plan narativ al Războiului Civil poate fi considerat
reprezentarea extinsă a halucinațiilor eroului romanului, Pelevin surprinzând
nenumărate situații în care Piotr Pustota visează sau halucinează, toate acestea având
drept cauză traumatismul cranian și consumul de narcotice. Totodată, multe dintre
aceste halucinații sunt introduse în narațiune fără o introducere sau încheiere,
estompându-se așadar granițele dintre planul real și cel ireal, dintre vis și realitate.
Potrivit psihiatrului Timur Timurovici, boala lui Piotr din realitatea anilor ’90,
de care suferă mulți ruși, în perioada de tranziție de la perioada sovietică la era post-
comunistă, este justificată prin aceea că „dumneata pur și simplu nu accepți noul. (...)
Dumneata aparții acelei generații programate să trăiască într-o anumită paradigmă socio-
culturală, dar te-ai trezit într-o cu totul alta“1. Totodată, A. Ghenis sugera că, „prin
negarea spațiului înconjurător și reducerea acestuia la spațiul psihic al individului, noua
literatură și-a extins posibilitățile sale narative“2.
Romanul explorează așadar rolul poetului în societatea sovietică și post-
sovietică, concentrându-se asupra individului, cât și asupra interacțiunii sale cu
instituțiile paradigmatice statale și sociale care-l înconjoară, în contextul în care
„demitizarea vechilor standarde intelectuale, a rolului scriitorului și literaturii în
societatea rusă, dintr-o perioadă mai apropiată, dar și dintr-un trecut mai îndepărtat,
constituie o țintă majoră a postmoderniștilor ruși“3 . Forța operei peleviniene decurge din
juxtapunerea prezenței individului creativ în universul sovietic și post-sovietic cu
incursiunea în universul medical psihiatric. Nu întâmplător specialitatea medicului
Kanașnikov o constituie falsa personalitate, de altfel, prin numele acestuia, Pelevin face
aluzie la vestitul azil de nebuni din Moscova, Kanatcikov (Kanatcikova dacea sau
Kașcenka), care apare menționat și în romanul lui Bulgakov, Maestrul și Margareta
(clinica în care sunt internați maestrul și Ivan Bezdomnîi), dar și la Vîsoțki ș.a.m.d.
Dacă, în literatura rusă, la Dostoievski (Amintiri din casa morților), Cehov (Salonul nr.
6), Soljenițîn (O zi din viața lui Ivan Denisovici, Pavilionul canceroșilor), chiar și la
Ludmila Petrușevskaia (Vremia: noc’) azilul era prezentat ca un loc de tortură și trădare,
la Bulgakov spitalul de nebuni fiind prezentat ca loc de refugiu unde maestrul găsește o
oarecare liniște, departe de nebunia de zi cu zi din Moscova anilor ’30. Pelevin se
manifestă în afara acestor linii literare ale nebuniei, iar salonul pentru personajele sale
1 Pelevin, op.cit., p. 47.
2 Alexander Genis, Borders and Metamorphoses, in Mihail Epstein, Alexander Genis,
Slobodanka Vladiv-Glover, Russian Postmodernism: New Perspectives on Post-Soviet Culture,
New York, Oxford: Berghahn Books, 1999, p. 216.
3 Soptereanu, op.cit., p. 255.
182
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
reprezintă atât un refugiu față de noua societate capitalistă moscovită, cât și o ușă către
lumile transcendentale1.
De asemenea, remarcăm că, prin numele psihiatrului, Timur Timurovici
Kanașnikov, Pelevin face referire la Egor Timurovici Gaidar, arhitectul controversatelor
reforme denumite „terapia de șoc“ care au fost administrate în Rusia după dizolvarea
Uniunii Sovietice, care au condus la implementarea economiei de piață. Totodată, Timur
este personajul unuia dintre romanele scrise de către scriitorului Arkadi Gaidar (bunicul
economistului), a cărui acțiune se petrece în timpul războiului civil din Rusia de la
începutul secolul al XX-lea. În roman, doctorul încearcă prin metoda împărtășirii
experiențelor trăite în stările de delir, să-și vindece pacienții arătându-le adevărata
realitate.
Schizofrenia sau dubla personalitate era unul dintre cele mai frecvente
diagnostice din Uniunea Sovietică, în special, în vremea lui Brejnev. Pelevin prezintă în
mare parte din narațiune alienarea mintală a lui Piotr Pustota, care continuă și după
eliberarea sa din spital, astfel că, la întoarcerea sa la „Tabachera muzicală”, el nu
reușește să recunoască Absolut, ca și marcă de vodcă, sau ecstasy, afirmând: „Iei extazul
și-l amesteci în absolut. O să fie taman la fix“2, precum și delirul colegilor săi de azil, în
ale căror halucinații inconștiente fac diferite călătorii cu metroul (Serdiuk), cu jeep-ul
(Volodin) și cu Harrier jet (Maria). Astfel, în mod similar, după ce este externat din
spital, Piotr se întoarce la Moscova cu un tren pentru navetiști (elektricika) și cu taxiul la
cabaretul literar „Tabachera muzicală”, aici, în ultimul capitol, barul „Ivan Bîk John
Bull Pubis International”. La sfârșitul romanului Piotr este purtat în „«propriul univers
lăuntric», denumit «Mongolia interioară», aflată în «interiorul celui ce vede vidul»“3 , la
modul figurat cel puțin, cu blindatul lui Ceapaev.
Toate acestea - călătoriile, locuință temporară - constituie laitmotive în romanul
lui Pelevin. Recurența lor de-a lungul întregii opere, în formă simplă sau ca motive,
sugerează prezența unui nivel tematic mult mai complex. Din multitudinea de teme din
roman, dominantă este cea privind natura realității - distincția între realitate și iluzie,
natura timpului și a spațiului. Astfel, Pelevin creează în opera sa „cea de a doua
realitate“, „devenită propriul său referent, suficient sieși“, lucru care ne determină să
afirmăm că, într-o operă de factură postmodernă, precum romanul de față,
rolul dominant aparține simulacrului. (..) Ceapaev al lui Pelevin e construit parcă
după „logica simulacrului” a lui J. Baudrillard, potrivit căreia simulacrul „nu se
prezintă ca promotor al cunoașterii”, dimpotrivă, scopul lui este „de a distruge
conținutul, neavând nimic tangențial cu prototipul real, cunoscut în literatura rusă
după romanul omonim al lui D. Furmanov. Cât privește pe celălalt protagonist, un
nume atât de neobișnuit, Pustota, s-ar putea spune că acest personaj n-ar fi decât un
1 Apud Brintlinger, op.cit., p. 51.
2 Pelevin, op. cit., p. 376.
3 Șoptereanu, op.cit., p. 237.
183
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
simulacru în spiritul lui G. Deleuze, realizând deconstrucția „în numele stabilirii
haosului creator”1.
Pare că cele două lumi iluzorii coexistă în vid „a fost ca și când un decor ar fi
fost urnit din loc și altul nu ar fi apucat să-i ia imediat locul, și o întreagă secundă a fost
suficientă pentru a vedea amăgirea aflată în spatele a tot ceea ce eu acceptasem drept
realitate“2.
Capitolele sunt legate unul de celălalt sau chiar se suprapun, în funcție de
schimbările de conștiința ale lui Piotr. Aceste schimbări includ împărtășirea de către
Piotr și cei trei colegi, în stări induse de medicamente, în timpul sesiunilor obligatorii de
terapie de grup a trăirilor lor inconștiente și delirante. În unele situații, Piotr pare a fi
conștient că se află la granița dintre starea de conștiință - între somn și veghe, între beție
și luciditate sau între ignoranță și iluminare. Ghenis afirma că „Pelevin își populează
scrierile cu protagoniști care trăiesc simultan în două lumi“3, iar, judecând după relativ
ușoara încălcare a limitei dintre ele, putem afirma că structura temporală romanescă a
Mitralierei de lut este amorfă, „discontinuă și fragmentată“, datorită „eliminării din
poetica postmodernă a timpului liniar, și o dată cu acesta, a coerenței epice“4 , ceea ce
înscrie romanul în rândul operelor cu specific postmodernist.
Estomparea granițelor este sugerată în continuare în roman prin dificultatea
eroului de a distinge între tărâmul real și cel ireal, situație la care contribuie și starea
psihică a lui Piotr, precum și prin faptul că el își recapătă cunoștința doar la terapie sau
când este epuizat și sedat, în ambele perioade de timp. Astfel, după ce a adormit, în
1919, la sfârșitul primului capitol, Piotr se trezește în spital, în anii ‘90, în capitolul al
doilea; în mod similar, în capitolul al treilea, el se trezește înapoi în 1919, după ce a
adormit în spital. Pentru Piotr realitatea din spitalul de boli mentale nu este mai puțin
concretă decât cea din timpul Războiului Civil, deși, de mai multe ori, el o percepe
asemenea unui vis urât: „sunt imposibil de uitat. (...) De cum îți vii în fire, realizezi că a
fost doar un coșmar, dar câtă vreme îl visezi _ Mi-e chiar neclar ce este, în realitate,
real. Trăsura cu care călătorim noi acum sau iadul acela de faianță, unde noaptea mă
chinuie niște demoni în halate albe“5 .
Referitor la spațiile unde se petrece narațiunea, constatăm că cea din Moscova
se limitează la o singură locație, însă în halucinațiile pacienților schizofrenici sunt
introduse diferite dimensiuni spațiale, iar pentru eroul principal narațiunea din timpul
războiului civil cuprinde o arie mult mai extinsă: Moscova, Munții Ural, precum și
spațiul fictiv al infernului. Totodată, romanul se încheie practic în același loc în care
începe, de parcă perioada sovietică scursă între 1919 și 1991 nu și-ar fi pus deloc
1 Idem, pp. 230-231.
2 Pelevin, op.cit., p. 261.
3 Ghenis, op.cit., p. 218.
4 Șoptereanu, op. cit., p. 242.
5 Pelevin, op. cit, p. 238.
184
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
amprenta. După părăsirea azilului, Piotr se întoarce în centrul Moscovei, în narațiune
repetându-se, aproape cuvânt cu cuvânt, paragraful de deschidere a romanului:
Bulevardul Tverskoi era aproape la fel ca atunci când îl văzusem ultima oară: era
iarăși februarie, erau iarăși nămeți și o negură care se insinua, în chip straniu, chiar
și în lumina diurnă. Pe bănci ședeau băbuțe nemișcate supraveghind niște copii
îmbrăcați pestriț, ocupați cu un îndelung război cu troienele de zăpadă; sus,
deasupra dantelăriei negre a cablurilor, spânzura un cer foarte, foarte aproape de
pământ. Exista, totuși, și o deosebire.1.
Deosebirea o constituia statuia lui Pușkin: la începutul romanului „părea ceva
mai tristă ca de obicei, asta, probabil, pentru că pe piept îi spânzura un șorț roșu .“, iar
la finalul romanului acesta „dispăruse, dar golul apărut pe locul unde se înălțase mi s-a
părut a fi, în mod ciudat, cel mai mare dintre monumentele posibile“2. Brintlinger
consideră că Pelevin „folosește această peregrinare a lui Pușkin pentru a crea o metaforă
pentru Rusia post-revoluționară și post-sovietică“3.
„Subconștientul colectiv în scrierile lui Viktor Pelevin, în care forța întunecată
și htonică a inconștientului reduce la zero rațiunea personajelor din scrierile respective“4
și, de vreme ce personajul pelevinian nu reușește să-și păstreze stabilitatea psihică,
echilibrul emoțional și rațiunea de a trăi, concluzionăm că acesta nici nu poate avea
pretenții de autoidentificare. În roman, de nenumărate ori, Piotr consideră că el este pe
punctul de a înțelege „esența“ realității: „am avut senzația că, dintr-o clipă în alta, voi
surprinde ceva foarte important, că, dintr-o clipă în alta, vor deveni vizibile pârghiile și
cablurile de tracțiune care pun în mișcare totul în jur, ascunse sub covorul realității“5. În
ciuda acestor momente de luciditate, Piotr se trezește și acceptă ca referent realitatea din
anul 1919, petrecându-se fenomenul specific literaturii postmoderne prin care, „după
teoria lui C.G. Jung, (.) rațiunea scriitorului, «ca în vis», este «aruncată în vâltoarea
reprezentărilor de natură fantastică». Astfel, odată ce condițiile care fac delimitarea între
realitate și conștiință sunt înlăturate, are loc, după cum se știe, afirmarea mitului
irațional“6. O mare parte a narațiunii din anul 1919 este dedicată discuțiilor filosofice
privind esența realității, în care Ceapaev îl provoacă pe Piotr. Cu Ceapaev în rolul lui
Socrate, Piotr pune sub semnul îndoielii propriile sale convingeri, în discursul său
făcându-și prezența unele teorii metafizice și raționale din filozofică occidentală.
Dominantă în acest roman rămâne totuși tema filosofiei budiste, iar, conform
1 Idem, pp. 368, 369.
2 Ibidem, pp. 11, 369
3 Brintlinger, op.cit., p. 56.
4 Șoptereanu, op.cit., p. 246
5 Idem, p. 267.
6 Ibidem, p. 228.
185
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
afirmațiilor criticilor Lipovețki și Pavlov, personajul pelevinian Ceapaev este un
maestru al budismului, prin care se atinge o stare de iluminare.
2.	Deconstrucția mitului sovietic
Limbajul postmodern de percepere a lumii este caracterizat de intertextualitate,
iar în Mitraliera de lut intertextualitatea romanului este sugerată, în mod clar, încă din
Cuvântul înainte, prin referirile la Pușkin, Nastratin Hogea ș.a.m.d. Romanul este
construit pe îmbinarea mai multor texte cunoscute, cum ar fi romanul lui D.A.
Furmanov, Ceapaev (1923), filmul cu același titlu al fraților Vasiliev (1934),
numeroasele anecdote și povești cu Ceapaev și alți participanți la evenimentele din
Rusia anilor ‘20 din perioada sovietică, diverse seriale de televiziune din zilele noastre și
multe altele.
Pornind de la premisa că „în ficțiunea postmodernă categoriile s-au amestecat -
fapticul și ficționalul, onticul și ontologicul, istoricul și imaginarul, eroicul și anti-
eroicul - și deși este interesat de mit, scriitorul postmodern confruntă modelele mitice
speciale cu tratamente parodice ale miturilor publice“1, socotim că, în termeni generali,
Mitraliera de lut reprezintă o parodie evidentă a mitului sovietic al lui Ceapaev -
imagine perpetuată în diferite narațiuni oficiale și mai puțin oficiale, după moartea
legendarului luptător din perioada Războiului Civil. Însuși titlul romanului ne poartă cu
gândul la diferitele versiuni ale mitului, fiecare nouă versiune având drept scop păstrarea
în conștiința colectivă a acestui mit sau crearea unui sentiment antisovietic, în special
după moartea lui Stalin, în 1953. Pelevin urmează linia anti-ideologică, modificând sau
parodiind diferitele versiuni ale mitului lui Ceapaev. El continuă așadar tradiția
înaintașilor săi, reciclând și remodelând mitul lui Ceapaev în conformitate cu noile
timpuri post-sovietice. Totuși parodia lui Pelevin este mult mai complexă, tocmai pentru
că reamintește, manipulează și/ sau inversează aceste versiuni. „Literatura postmodernă,
eliberată de vechile responsabilități, folosește formele artei populare, imită sau
parodiază formele deja consacrate sau, pur și simplu, inventează forme noi și
subversive“2, romanul Mitraliera de lut putând fi considerat ca un text de legătură între
cultura elitistă și cea de consum. În susținerea acestei idei vine faptul că Pelevin include
în text atât diferite elemente ale versiunile oficiale și neoficiale ale mitului Ceapaev.
Imortalizat în romanul realist socialist a lui Furmanov, în filmul stalinist al fraților
Vasiliev, subiectul numeroaselor anecdote cu Ceapaev - războinicul aproape analfabet,
faimos pentru franchețea și comportamentul său rebel și neconformist este reîncarnat în
romanul lui Pelevin. În roman, Pelevin alătură, prin parodie, elementelor de anecdotă pe
cele ideologice. Spre deosebire de satiră, prin care se aduce o critică normelor sociale,
1 Mihaela Constantinescu, Forme în mișcare. Postmodernismul, Universul enciclopedic,
București, 1999, p. 188.
2 Idem, p. 182.
186
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
culturale sau ideologice, dincolo de textul literar, parodia țintește alte lucrări estetice sau
componentele lor. Ne vom opri atenția asupra schimbărilor survenite asupra diverselor
versiuni ale mitului lui Ceapaev, ca urmare a manipulării și subminării elementelor
mitului - elemente esențiale pentru reprezentare a canonului sovietic sau anti-sovietic.
Parodia lui Pelevin privește înapoi, subliniind conotațiile negative ale mitului
sovietic, expuse într-o manieră falsă încă din anii care au urmat revoluției și războiului
civil, biografia lui Ceapaev rezonând cu codul eroic: populist, anarhist și romantic, ca în
cazul oricărui erou pozitiv din literatura realist socialistă. Furmanov este primul care a
manipulat legendele anterioare în scop ideologic, reușind, prin măiestria sa artistică, să
transforme un mit popular existent într-unul oficial. Având în vedere această ironie și
popularitatea de durată, până în anii ’90 a mitului lui Ceapaev în diversele sale forme,
am putea afirma că Furmanov a fost primul care a reuși să-l remitologizeze pe Ceapaev.
Așa cum opera lui Furmanov a devenit un arhetip al romanului stalinist, filmul fraților
Vasiliev a constituit un model pentru cineaștii sovietici.
În Mitraliera de lut, prin parodierea construcției eroului pozitiv sovietic, precum
și prin transformarea sa dintr-un personaj cu un caracter impulsiv, spontan într-un
mentor spiritual, autorul rescrie canonul sovietic, prin prezentarea mitului lui Ceapaev
într-o versiune eterogenă, care este derivată din toate variantele precedente, dintr-o
perspectivă post-sovietică. Popularul erou Ceapaev prezent în numeroasele anecdote
este, în fapt, reprezentat ca un anti-erou ignorant, mitul oficial promovat prin romanul
lui Furmanov și filmul fraților Vasiliev fiind astfel transformat într-un mit neoficial. La
Pelevin, Ceapaev rămâne un comandant onorabil, curajos, care este respectat de trupele
sale, în ciuda temperamentului său vulcanic, violent; cea mai notabilă reacție în acest
sens apărând în timpul unei discuții din capitolul al șaptelea, dintre el și Kotovski: „Ce-i
cu tine, porc de câine, ți s-a făcut de tribunal? (...) Gura! Gura, îți spun! (...) Dacă te
mai prind o dată cu astea, ajungi la tribunal! Și vrei să știi cum e la tribunalul meu? Vrei
să știi cum e?“1.
Asemenea creatorilor mitului ce l-au precedat, Pelevin împrumută motive,
construiește, evenimente și scene pornind de la versiunea lui Furmanov a mitului lui
Ceapaev. Cu toate acestea, relația peleviniană cu narațiunea furmanoviană, similară
celei cu anecdotele din perioada sovietică, este parodică.
Pelevin se bazează mai mult pe versiunea lui Furmanov ca sursă pentru romanul
său decât consideră unii critici care au în vedere comicul din roman, preluat în mare
măsură din filmul fraților Vasiliev sau din anecdote. În ceea ce privește parodia lui
Pelevin, acele discursuri ale lui Ceapaev din romanul furmanovian se potrivesc cu un
comentariu făcut de către personajul pelevinian către Piotr, despre vorbitul în public:
„Știi, Piotr, când trebuie să vorbești maselor, nu are absolut nici o importanță dacă
înțelegi tu însuți cuvintele pe care le rostești. Important este să le înțeleagă ceilalți.
1 Pelevin, op. cit, p. 273.
187
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Trebuie pur și simplu să reflecți așteptările mulțimii“1.
Nici roșu, nici alb, personajul pelevinian Ceapaev deține o anumită înțelepciune
intrinsecă, fiind un budist, un erudit oriental și, deși el rămâne o figură legendară, în
acest roman miticul Ceapaev devine misticul Ceapaev, „unul dintre cei mai profunzi
mistici pe care i-am cunoscut vreodată“2, conform spuselor nepoatei sale, Anna.
Prin parodie, Pelevin manipulează elementele realist-socialiste din romanul lui
Furmanov și din filmul fraților Vasiliev. În primul rând, rolul lui Ceapaev de ucenic la
comisarii politici, precum Furmanov (conducătorul țesătorilor, reprezentant al Haosului
Roșu ș.a.m.d.), este diminuat, în timp ce rolul său de mentor pentru Piotr (și Anna) este
crescut. În al doilea rând, ca mentor, Ceapaev îl ghidează pe Piotr de la falsitate la calea
unui adevăr diferit, opus așa-numitelor adevăruri generale ale narațiunilor sovietice, atât
în interiorul, cât și în afara narațiunilor oficiale sovietice3 . Ceapaev revelă faptul că
realitatea obiectivă și realitatea din vis sunt ambele iluzorii și se manifestă în afara
timpului și spațiului, adică, în concepția budistă, ele semnifică atingerea conștiinței pure.
Percepută în contextul general al parodierii de Pelevin a ideologiei sovietice, Ceapaev se
referă la o conștiință eliberată de capcanele logicii, rațiunii. Pentru a-l cita pe Ceapaev:
„Întreaga această lume este o anecdotă pe care Domnul Dumnezeu și-a spus-o sieși. Și-
apoi, Domnul Dumnezeu însuși este tot o anecdotă. (....) Totul pe lume este doar un
vârtej de gânduri, iar universul înconjurător devine real doar pentru că tu însuți devii
acest vârtej. Doar pentru că știi“4 .
Conform preceptelor budiste, Ceapaev afirmă că forma și materia sunt vide și că
timpul și spațiul sunt doar construcții ale minții, ca însuși Piotr. Pelevin pune accentul pe
prezent, acesta fiind evaluat ca „marele premiu“ - nu neapărat drumul spre viitor sau ușa
către eternitate, ci eternitatea însăși. Și astfel, prezentul devine sursă de posibilități
infinite pentru individ sau orice „realitate sau iluzie pe care el o alege să o creeze pentru
sine“5, după cum afirmă Lipovețki. Remarcăm că, în comparație cu alte narațiuni post-
sovietice, la Pelevin există un ideal care poate fi realizat, ce-i drept, unul utopic
atemporal, lipsit de conflict - acea Nirvană budistă sau „Mongolia Interioară“, în
termenii lui Pelevin, unde discipolul lui Ceapaev, Piotr, se retrage în cele din urmă6 .
Prin inversarea unor construcții narative fundamentale realist-socialiste, Pelevin
îl portretizează pe Ceapaev ca fiind erou pozitiv în relația cu discipolul său, precum și
prin reliefarea trecerii eroului de la spontaneitate la conștiință. Prin utilizarea și păstrarea
1 Idem, p. 95.
2 Ibidem, p. 145.
3 Alexander Genis, Perestroika as a Shift in Literary Paradigm, in Epstein, Genis, Vladiv-
Glover, op.cit., p. 88.
4 Pelevin, op.cit., pp. 341, 337.
5 Lipovetki, Russian..., p. 197.
6 G. McCausland, Viktor Pelevin and the End of the Sots-Arts, în Balina, Condee, Dobrenko,
op.cit., p. 235.
188
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
imaginii lui Ceapaev de caracter pozitiv, Pelevin aduce un omagiu ironic versiunilor
oficiale ale mitului lui Ceapaev, după am mai precizat.
Parodia peleviniană din Mitraliera de lut nu are scopul de submina canonul
stalinist, precum în operele sale anterioare, în special în Omon Ra. În acest roman
Pelevin pare că exprimă o critică anti-sovietică, ca și cum el ar plăti un tribut cerințelor
literare post-sovietice, în general și soț-art-ului, în special. Atitudinea sa față de canonul
literar sovietic nu este lipsită de elemente de cinism și condescendență, dar sunt
semnificativ mai puțin antagonice în operele sale, decât în proza unor precursori și
contemporani de-ai săi din mișcarea soț-art.
Menționăm că, prin romanul de față, Pelevin se deosebește de ceilalți prozatori
care s-au manifestat în cadrul acestei tendințe din cadrul postmodernismului rus prin
aceea că elementele de violență, victimizare și tragedie, care se prefigurau atât de
puternic la nivel personal în lucrările lui Viktor Erofeev, Mamleev, Sokolov și Sorokin
sau Les Fleurs du Mal1 sunt oarecum absente în acest roman. Astfel, în scena care
prezintă asasinarea lui Von Ernen, sângele vărsat și violența nu au un impact sesizabil
asupra personajului principal, exceptând, într-un fel, mustrările de conștiință ale lui
Piotr:
Am alungat cu un efort de voință aceste gânduri - întreaga ideea dostoievskiană
trebuia, bineînțeles, căutată nu în acest cadavru și nu în această ușă perforată de
gloanțe, ci în mine însumi, în conștiința mea înfrântă de metastaza unei căințe
străine. (...) A pus stăpânire pe mine o altă stare de spirit. (...) Am început să cânt
încetișor din Mozart, fuga în fa minor, bucata mea favorită, care întotdeauna mă
făcea să regret că nu am toate cele patru mâini imaginate pentru ea de marele
smintit. Melancolia care mă copleșise nu avea nicio legătură cu gestul extrem vizavi
de Von Ernen2 .
McCausland afirmă că „Pelevin, cu îndrăzneală și bravadă, deformează,
reformează și construiește un nou edificiu cultural din molozul vechi, depășit,
discreditat, străin, și ieftin“, asociindu-l astfel cu autorii soț-art. Tot acesta sugerează că
Pelevin cu potențialul său creator și ca „prim reprezentant al noului val de scriitori ruși“
„nu are nevoie să neutralizeze și să estetizeze“ o materie primă, precum realitatea
sovietică, distingându-l pe autor de reprezentanții soț-art3.
Ghenis considera că romanul Mitraliera de lut este un veritabil chef d’oeuvre,
Pelevin preluând personajele din anecdotele folclorice despre saga ceapaeviană pentru a
le transforma în subiectul unei parabole budiste4 . Nenumăratele anecdote despre
1 În articolul său, Flowers of Evil: the Poetics of Monstrosity in Contemporary Russian
Literature (Erofeev, Mamleev, Sokolov, Sorokin, în „Russian Literature”, Vol. 48,/2000, pp. 205-
222), Ulrich Schmid sublinia acest caracter prezent în operele celor patru autori menționați.
2 Pelevin, op.cit., pp. 21, 22, 23.
3 Idem, p. 236.
4 Ghenis, Colonizing.
189
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Ceapaev îi servesc lui Pelevin drept punct de plecare pentru metamorfoze; în ele s-au
întrezărit ghicitorile și întrebările budiste fără răspuns. O asemenea ghicitoare din roman
cu explicația sa corespunzătoare, reprezintă încă un pas pe calea lui Piotr către
iluminare, acesta fiind modul în care este transpusă în text:
-	Petka!, m-a strigat de după ușă vocea lui Ceapaev, unde ești?
-	Niciunde, am mormăit eu drept răspuns.
-	Ca să vezi!, urlat pe nepusă masă Ceapaev. Bravo! Mâine îmi voi exprima
recunoștința în fața diviziei. (...)
-	Tot ceea ce vedem se află în conștiința noastră, Petka. Așa că e cu neputință să
spui că conștiința noastră, se află undeva. Noi ne aflăm niciunde pur și simplu
pentru că nu există un asemenea loc în care s-ar putea spune că ne aflăm. De aceea
noi ne aflăm niciunde1..
Numele de familie al personajului principal, Pustota care, în concepția lui
Shneidman, reprezintă „simbolul principal al narațiunii“2, ne conduce cu gândul la ceea
ce Ceapaev îi spune lui Pustota că „orice formă este un pustiu“3 și că nu există nimic
altceva decât sinele, care este de asemenea gol. Omul la Pelevin nu are un spațiu interior
suveran, se află permanent la graniță, privind către propriul eu el privește în ochii
celuilalt sau cu ochii celuilalt. Căutarea sinelui are parte de capcanele vieții care
permanent înrădăcinează în sufletului eroului postmodern pelevinian un alter ego. Acolo
unde omul naiv, simplu se remarcă la el însuși propriul eu, autorul postmodern observă
alter ego-urile; acolo unde naivul caută subiect în originalitate și puritate,
postmodernistul remarcă alienarea, înstrăinarea. Sau poate, așa cum Klîcikov reprezintă
alter ego-ul furmanovian, n sau Piotr Pustota sunt tocmai reprezentările propriului eu
pelevinian. Principală frământare a lui Pelevin, prin Piotr - „Ce este realitatea?”
interesează nu prin transformarea realității în simulacru, ci prin procesul invers de
naștere a realității din acesta. În final, eroul realizează că nu există o realitate propriu-
zisă și că fiecare individ în parte își construiește un univers interior după regulile proprii.
Deși în roman este înfățișată confruntarea unor forțe reale: dintre albi și roșii din anii
’20, evenimentele de la Casa Albă, precum și viața culturală a Rusiei post-revoluționare
și a Rusei post-sovietice, pe fondul unei lumi echivoce, îndoielnice, eroul pelevinian
realizează că trăiește în gol, în frivolitate, în ariditate, în vid. Insecuritatea și
incertitudinea lui Pustota au efect și asupra cititorului, punându-se la îndoială tot ceea ce
este real în roman, ca și cum ar exista doar în mintea acestui personaj.
Într-o societate intrată în era vidului și a individualismului, eroul pelevinian
apare ca un individ fărâmițat, fragmentat de realitatea înconjurătoare pe care o alege și
1 Pelevin, op.cit., p. 171.
2 N. Shneidman, Russian Literature, 1995-2002: On the Threshold of the New Millennium,
University of Toronto Press, Toronto, 2004. p. 93.
3 Pelevin, Mitraliera de lut, p. 352.
190
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
care trece de la un limbaj la altul, lumea postnietzscheană golindu-se de realitate.
Eliberat de obsesia semnificațiilor și de tortura căutării adevărurilor absolute, acesta
privește acceptarea lumii ca o poveste, ca realitate slabă.
Cu excepția numelor personajelor și a unor titluri din romanele sale, Pelevin
face nenumărate referiri la unele opere literare din literatura rusă 1 care au drept scop
destabilizarea nivelurilor anterioare ale sensului prin introducerea în text unor noi
niveluri de semnificație2 . De exemplu, scena de debut din roman referitoare la uciderea
lui Von Ernen de către Piotr, în apartamentul său, are multe similitudini cu crima lui
Raskolnikov din Crimă și pedeapsă a lui F.M. Dostoievski, facându-se chiar referire
directă la aceasta: „întreaga idee dostoievskiană trebuia, bineînțeles, căutată nu în acest
cadavru și nu în această ușă perforată de gloanțe, ci în mine însumi, în conștiința mea
înfrântă de metastaza unei căințe străine“3. Piotr își asumă atunci identitatea prietenului
său ucis și la prima vizită în cabaretul literar „Tabachera literară”, vede pusă în scenă
tragedia Raskolnikov și Marmeladov unde cel de-al doilea îl convinge pe primul să-i
vândă toporul, apoi Marmeladov își dă jos masca pentru a descoperi că el este, de fapt,
bătrâna, care ulterior îl sugruma pe Raskolnikov. În acest fel demonizata bătrâna
cămătăreasă Aliona Ivanovna este scutită de două ori de soarta ei și chiar i se permite
răzbunarea pentru moartea sa.
Tensiunea dintre relația dintre autor și erou este atinsă în romanul Mitraliera de
Lut, atunci când Piotr scrie poemul Veșnica neîntoarcere, moment violent când Piotr
trage în lustră și se întreabă: „dar oare acesta nu e cumva singurul lucru de care am fost
vreodată capabil, să trag cu stiloul în globul de oglinzi al acestei lumi false?“4 El își dă
seama de propria sa istorie ca autor la scurt timp după ce pătrunde în Mongolia
Interioară, tărâm lăuntric fără constrângeri de timp și spațiu. În limbajul lui Bahtin, eroul
nu se poate detașa de autor, așa cum sinele nu poate exista fără o constantă
interdependență cu celelalte. Sexualitatea, deși joacă un rol marginal în cadrul textelor
lui Pelevin, contribuie la deconstrucție, Pelevin folosind sexualitatea și seducția pentru a
transcende realitatea. În contextul postmodernist omul nu poate să se clădească pe trecut
pentru ca identificarea îndelungă cu valorile acestuia să poată constitui un neajuns
pentru acesta. Ideea că autorul nu mai exploatează nemijlocit natura, ci doar „o realitate
secundară, creată de om și în care acesta se integrează, de-acum înainte locuindu-și
1 În roman sunt modificate și se fac aluzii la citate din operele lui Dostoievski, Pușkin, Tolstoi,
Shakespeare, Vl. Soloviov, Borges, Cernîșevski, Balmont, Nabokov, Viktor Erofeev, Blok,
Bulgakov, Furmanov, Șolohov, Schopenhauer, Kant, Freud, Jung, Maiakovski, Nietzsche,
Tiutcev, Soljenițîn, texte din Biblie, precum și la cântece revoluționare, creații ale culturii de
masă contemporane, texte taoiste și budiste.
2 Sarah Wilson, Victor Pelevin’s Feminist Polemic: An Intertextual Exploration of (Post-)Soviet
Gender and Sexuality, Dartmouth College, 2008, pelevin.nov.ru/stati/s-Sarah.Wilson.doc, accesat
la 15.07.2009.
3 Pelevin, op.cit., p. 21.
4 Idem, p. 379.
191
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
confortabil i-realitatea, este poate emblema absolută a postmodernității“1. Remarcăm
așadar că în estetica postmodernă, realitatea dispare în torentul simulacrelor, lumea se
transformă în haos, coexistând și suprapunându-se unul peste celălalt în texte, în cultură,
în mituri. Omul trăiește într-o lume a simulacrelor create de el însuși sau de alți oameni.
În această societate intrată într-o eră a vidului (pustota), personajele peleviniene sunt
rupte de realitate, suferind o criză de personalitate și identitate, asemenea Rusiei post-
sovietice. Pelevin ascunde sub masca schizofrenicului omul societății de mâine, care
uită de sine, de fizicul lui, „personajele lui Pelevin nu mai sunt nici mahmure și nici nu
suferă de sindromul lipsei narcoticelor“2, trăind haotic și negăsindu-și liniștea.
După cum am remarcat de-a lungul analizei noastre, Pelevin folosește parodia
prin manipularea elementelor realist-socialiste din romanul lui Furmanov, filmul fraților
Vasiliev și anecdotele din perioada sovietică, intertextualitatea postmodernă fiind
ilustrată prin numeroasele referiri la literatura clasică și modernă rusă ș.a.m.d.
În același timp, ne punem întrebarea firească: cât de mult poate fi opera
peleviniană descifrată și ce mai trebuie dezvăluit din aceasta? Oare nu regăsim totul în
scrierea apocrifa a acestei pustota - vid, vacuum, superficialitate? Și poate că de aici
începe, de fapt, specificul operelor postmodene care poate conține noi sensuri profunde,
ilustrate totodată prin parodierea ironică a celor vechi.
Bibliografie
Brintlinger, Angela, The Hero in the Madhouse: the Post-Soviet Novel Confronts the
Soviet Past, „Slavic Review”, Vol. 63, No. 1/2004, pp. 43-65
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999
Constantinescu, Mihaela, Forme în mișcare. Postmodernismul, Universul enciclopedic,
București, 1999
Epștein, Mihail, Genis Alexander, Slobodanka Vladiv-Glover, Russian Postmodernism:
New Perspectives on Post-Soviet Culture, New York, Oxford: Berghahn Books, 1999
Ghetmanski, Igor, Zatarki i oratki v Pelevina, „Litros - literaturnyj almanah”, Moscova
2001, nr. 1
Lipovețki, Mark, Russian Postmodernist Fiction: Dialogue with Chaos, M.E. Sharpe,
1999
Pelevin, Viktor, Mitraliera de lut, traducere de Denisa Fejes, Ed. Curtea veche, București,
2006
Schmid, Ulrich, Flowers of Evil: The poetics of Monstrosity in Contemporany Russian
Literature (Erofeev, Mamleev, Sokolov, Sorokin), „Russian literature”, nr. 48/2000, pp. 205-222
1 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999, p.40.
2 Igor Ghetmanski, Zatarki i oratki v Pelevina, „Litros - literaturnyj almanah”, Moscova 2001,
nr. 1, p. 236.
192
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Shneidman, N.N., Russian Literature, 1995-2002: On the Threshold of the New
Millenium, University of Toronto Press, Toronto, 2004
Șoptereanu, Virgil, Mituri literare moderne șipostmoderne, Paideia, București, 2008
Wilson, Sarah., Victor Pelevin’s Feminist Polemic: An Intertextual Exploration of (Post-
)Soviet Gender and Sexuality, Dartmouth College, 2008, pelevin.nov.ru/stati/s-Sarah.Wilson.doc,
accesat la 15.07.2009
193
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
194
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
VYCHODISKA A KONTEXTY SLOVENSKEJ MODERNY
Dana HUCKOVA
In the literary output of the Slovak Modernist authors the period aesthetic universalities of the
artistic Modernism, roughly dated 1890-1914, were connected with peculiarities of regional,
national literature, traditionally defined by, as well as perceived through the national concept. As
a result of predominance of the national aspect in the previous perception of literature, the Slovak
cultural environment may have experienced restructuring of values of the period topics, but with
a clear subscription to the autonomous character of the aesthetic function of literature and
individual creative gesture. Slovak Modernism evinces identifiable thematic resonances and
contextual proximities with the contemporary European ideological currents and trends. The
authors, Ivan Krasko, Janko Jesensky, Ivan Gall, Frantisek Votruba, Eudmila Groeblova,
Vladimir Roy, Vladimir Hurban-Svetozarov, Martin Razus, Samo Cambel-Kosorkin, Juraj
Slavik-Neresnicky, abandoned the social-ideological take on literature and undertook to
emphasize the moment of intimacy and sensitivity of production, which was perceived as
an individual self-expression, escape from solitude, the act of confession, and the outcome of
a mood and artistic rendition of a unique moment. The starting point was the feeling of sensual
deprivation, failure, disappointment, loss, intellectual distress, and crisis. The perception of crises
became manifest in vacillation between of activity and inertia, harmony and chaos. The revived
Romantic poetics with impressionist overtones began to appear sporadically around 1900 and
after 1905 (the year Janko Jesensky’s book of poetry, Verse / Verses/ was published), it became
widespread, with culmination between 1908-1912. At that point, the revived Romanticism and
Impressionism took a noticeably Symbolist turn. The motifs of decadent stylization are relatively
rare. The inclination of late Symbolism towards the grotesque (grotesque-carnival) in the Slovak
context is suggested by the repeated ironic twist of the texts and perception of life as a farce,
carnival or fancy dress ball.
Key words: Literary Modernism, Slovak literature, 20th century, Slovak Modernism, literary
contexts, cultural resonances
Vseobecnym konstatovanim literarnej historiografie je, ze umelecka moderna (a
v ramci nej literarna moderna), ktora sa konstituovala na konci 19. storocia a ktorej
ideove podlozie spoluvytvarali Nietzscheho a Schopenhauerova filozofia, s dobovo
195
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
aktualnym termmom Darwinovho „boja o prezitie“ a Strindbergovho „boja pohlav^“,
s anticipaciou Bergsonovej filozofie vitalizmu a Freudovej psychoanalyzy,
predstavovala zasadnü zmenu spolocenskych, historickych a estetickych paradigiem a
paradigiem obrazu sveta. Opakovanym klise zostava, ze ako celok bola moderna
z prelomu 19. a 20. storocia reakciou na pozitivizmus, historizmus a naturalizmus 19.
storocia, pricom vo svojom zaklade vyjadrovala tüzbu po zmene a obnove. Obdobie
ramcujüco vymedzene rokmi 1890-1914 bolo pritom z hl’adiska vseobecnych dejm
vrcholnym obdob^m rozkvetu burzoazie a jej zivotneho stylu, rovnako vsak aj casom
socialneho napätia, medzinarodnych kriz, silnejüceho robotmckeho hnutia, vzostupu
nacionalizmu, technickych vynalezov i vedeckych objavov. K prelomu storoc^ patril aj
fenomen anarchizmu a rozvoj ezoteriky a spiritualizmu. Zakladne dilemy moderny
predstavovali opoz^cie stare - nove a tradicne - pokrokove. V nadväznosti na to sa
s modernou spajal aj rozvoj sekularizacnych a emancipacnych hnut^.
Modernizacne procesy, nove fenomeny urbanizacie, celkova premena zivotnych
foriem viedli zaroven aj k novej spolocenskej a kultürnej situacii. Dobove fenomeny
radikalnej plurality a radikalnej relativizacie narüsali tradicne koncepty, dochadzalo k
posunom hodnöt, k zmenam hl’adisk, k utvaraniu novych paradigiem - tak vo sfere
racionalnej vedy, ako aj v oblasti spolocnosti a umenia. Zo situacie meniaceho sa
pohl’adu na cloveka a na svet vyrastal pocit, ktory spolocnost na prelome storoc^ na
jednej strane tazil a na druhej ovladal - pocit prechodnosti, nervoznosti a nevyvazenosti
vlastnej doby. Za vyjadreniami o hodnotovom vakuu prelomu storoc^ tak mozno
identifikovat zakladny pocit straty pevnych istöt. Je potom celkom pochopitelne, ze aj v
literature sa vd’aka vseobecne rozsmenemu novemu zhodnocovaniu zivota zacma
otvarat a rozsirovat, ci pripadne celkom nanovo utvarat umelecka poetika, resp.
pluralitne a vedla seba existujüce umelecke poetiky.
Realizmus, ako dovtedy dominantny smer, presiel fazou dezintegracie a na jeho
miesto sa postupne dostali ine slohove tendencie, najvyraznejsie symbolizmus. Hoci
symbolizmus bol pre svoju dominanciu v modernej poezii pomerne dlhü dobu
povazovany za zastupujüce pomenovanie moderny (a v slovenskom kontexte sa
oznacemm basnicky symbolizmus pövodne vycerpavala cela charakteristika
umeleckych snazem Slovenskej moderny), z dnesneho hl’adiska sa pojem symbolizmu
jav^ uz iba ako pomocny termin, ktory nema schopnost obsiahnut sledovane obdobie
ako celok. Prednost dostava vseobecnejs^ termin moderna, v ktorom popri sebe a
sücasne so zretelom na historicke danosti jestvujü symbolizmus (so svojou vyznamovou
mnohoznacnostou a asociativnostou), impresionizmus (stavajüci na synestezii
zmyslov), novoromantizmus (s vypätou subjektivnostou reagujüci na dobovy obrat
k subjektu a iracionalnu), dekadencia (s kultom individuality, nihilizmu, krasy,
estetizacie zivota a psychologickej introspekcie). Estetickü kl^mu moderny navyse
dotvarala aj secesia, ktora sa snazila o vzajomne prepojenie a harmoniu jednotlivych
umeleckych druhov, o spojenie vytvarneho umenia s architektürou, hudbou, literatürou.
196
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Tymto momentom secesia nadväzovala na esteticky postulat Richarda Wagnera, na jeho
teoriu syntézy vsetkych umeni v ramci tzv. celostného umeleckého diela (nem.
Gesamtkunstwerk). Secesia so svojimi charakteristickymi, hlavne vo vytvarnom umeni
rozvinutymi prvkami (ornament a linia, v obraznosti dominujùca postava zeny a
rastlinné motivy, tematické piliere zena, priroda a zivot, s tym sùvisiaca pocitovost’ a
erotika) je dnes vmmana ako posledny jednotny umelecky prùd, pretoze po nej nastalo
uz obdobie rychleho striedania najrozlicnejs^ch -izmov (futurizmus, kubizmus,
expresionizmus) a kratkodobych stylovych tendencii. Medzi vsetkymi spomenutymi
jednotlivymi umeleckymi smermi (symbolizmus, impresionizmus, novoromantizmus,
dekadencia, secesia) pritom neexistuje ostry predel, nakol’ko sa mnohokrat casovo i
obsahovo prekryvali a prestupovali, a tak vytvarali stylovy synchronizmus umenia
prelomu storoci. V tomto zmysle teda moderna nevystupuje ako oznacenie stylu, ale
predovsetkym ako oznacenie doby, ktora sa vyznacovala stylovou pluralitou.
Dobové postupné oslabovanie realistickej poetiky znamenalo tiez presuny vo
funkcnom zacielem literatùry. Prepojenie estetickych, ideologickych, moralnych alebo
socialno-analytickych funkcn sa pomaly dostava do ùzadia. Oslabuje sa tradicna
spolocenska funkcia literatùry, ktora sa programovo zbavuje svojej predchadzajùcej
mimoumeleckej sluzobnosti. Prednost pred moralnymi a ideologickymi aspektmi
dostavajù estetické hodnoty. Podciarkuje sa autonomnost umenia a do popredia
vystupujù problémy indiv^dua, to znamena problémy moderného cloveka, ktory sa uz
nechce vyjadrovat k velkym spolocenskym témam, ale prednostne k problémom
vlastnej existencie, vlastného citového a intelektualneho bytia.
S novym umenim doslo tiez k prehodnoteniu chapania tvorcu. Umelec sa svojou
tvorbou vyclenoval z masy, v prvom rade z masy moralne dvojtvarnych a pokryteckych
mestiakov. Do popredia sa vyrazne dostava Ja (co vsak nebrani tomu, aby sa v socialne
ladenej poézii basnikovo lyrické Ja identifikovalo s narodne ci socialne chapanym
kolektivnym My). Umelec svojou tvorivost’ou potvrdzoval svoju vynimocnost, bol
individualitou. V pripade, ze sa hlasil k dekadencii alebo k individualistickému
anarchizmu, predstavoval sa ako clovek nepodliehajùci spolocenskym konvenciam a
sokujùci svojimi vystrednostami.
Sùcast’ou moderny bolo aj znovuobjavenie pojmu prirody, no moderna zaroven
do literatùry nanovo uviedla tému mesta. Preto sa casto zdôraznuje urbanny charakter
modernizmu. Nové, aj ked’ dvojznacné, bolo takisto modernistické pommanie zeny, ako
d’alsej vyznamnej tematickej oblasti. Zena bola uctievana a démonizovana (v podobe
femme fragile alebo femme fatale), ale tiez odmietana. Mizoginstvo patrilo k
myslienkovej vybave europskej inteligencie na prelome storoci, a to ani nie ako
nenavist’ k jednotlivej zene, ale hlavne ako nenavist’ k zenskému prvku v kultùre (s cim
ciastocne sùvis^ aj tematicky komplex masochizmu a satanizmu).
Sùstredenie sa na vnùtorny svet jednotlivca viedlo v priestore modernej
(modernistickej) poézie k tomu, ze jej charakteristickou crtou sa stala lyricka citlivost.
197
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Povedane slovami madarskeho modernistu Belu Balazsa (zo studie O lyrickej citlivosti,
1917 - 1923), „su tu tri motivy udavajuce ton novodobej lyriky, ktore sa stanu
pramenom modernej poezie a ktore sa v starsej lyrike vobec nevyskytuju. Su to: samota,
tuzba a okamih... Starsia lyrika ich nepoznala, pretoze ide o motivy mozne len v kulture,
ktorej chyba nabozenstvo“1.
Oslabenie, pripadne az strata nabozenskej viery sposobili stratu pevneho
zakladu, existencialne zneistenie, celkovu nestabilitu reality. Sklamanie vo vede alebo
neviera v moralny pokrok mali pritom u modernistickych autorov z prelomu 19. a 20.
storocia rozne odozvy. Na jednej strane viedli k utiahnutiu sa do vlastneho vnutra a
k uprednostnovaniu subjektivnych, emocionalnych a intimnych tem - s prevladajucou
temou lasky, ako hl’adania spriaznenej duse, s tuzbou po splynuti dusy ako vyraz
sposobu prekonania samoty. Na strane druhej vyvolali zas svetonazorovu a filozoficku
krizu, podnietili modernisticku negaciu a vzburu proti panujucim poriadkom. Rozpad
celostneho obrazu sveta sa spajal s tuzbou po najdem stratenej jednoty, s tuzbou po
celistvosti - tomu okrem ineho zodpovedala tema hladania novej vitality, analyza
otazok identity a l’udskej existencie vo svete odcudzenosti. V nadvaznosti na tieto dve
tematicke vrstvy mozno potom za dva kl’ucove motivy literarnej moderny oznacif
motivy duse a masky, ktore funguju samostatne i vo vzajomnom prepojem. Spolocenske
konvencie nanutia osamelej dusi masku, ktora sa konfrontuje s vnutornym obrazom
cloveka. Odhalenie masky a preniknutie pod nu sa spaja s momentom dvojtvarnosti,
bytostnej netotoznosti moderneho cloveka, je priznakom absencie suladu a harmonie.
Vseobecne charakteristiky literarnej moderny z prelomu storoci je mozne
vztiahnuf i na Slovensku modernu, hoci aj slovensky prechod k modernemu umeniu bol
komplikovany viacerymi okolnosfami. V prvom rade islo o ideologicke dovody,
suvisiace s celkovou politickou situaciou, s postavenim slovenskeho naroda vo
vtedajsom Uhorsku, najma s riesemm, resp. neriesemm narodnostnej otazky.
Madarizacny (odnarodnovatf) tlak (ako zakladny moment asimilacnej politiky
madarskej vlady) sa nadalej neustale stupnoval. V takejto situacii boli viac nez
umelecke problemy na programe dna problemy ideove a politicke. Mozno aj preto sa
spor otcov a synov v slovenskom prostredi neodohraval primarne na pode umenia
(literatury), ale v oblasti ideologie: pri slovenskom dobovom konflikte „starych“ a
„mladych“ islo prednostne o novy prîstup k narodnej orientacii. V ramci neho bola
modernisticka dilema stare - nove doplnena o opoziciu narodne - kozmopolitne, pricom
prienik modernych umeleckych prudov bol (zo strany konzervativnej starsej generacie)
hodnoteny ako mozne ohrozenie narodnej integrity: „Co znesie vel’ky, ustaleny,
zabezpeceny narod, vel’ky kulturno-historicky typ, to moze staf sa smrfou slabs^ch, este
nezabezpecenych narodov“ (Svetozar Hurban Vajansky, 1900),2 alebo inymi slovami
1 BALÄZS, Bela: A lirai erzekenysegröl. In: FEHER, Ferenc - RADNÖTI, Sandor: Balazs Bela
Halalosfiatalsag. Drämäk, tanulmanyok. Budapest : Helikon, 1974, s. 329-368.
2 VAJANSKY, Svetozar Hurban: Anarchia ducha. In: Närodnie noviny, roc. 31, 1900, c. 32, 17.
3. 1900, s. 1.
198
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
(opät S.H. Vajansky, 1911): „Staro kulturne narody maju zaludky präparovane i na
zrave korenie a poskytuju ako protiliek mnoho pozitlvneho, syntetickeho - u nas korenie
obracia sa v jed a zerie organizmus“1. Kozmopolitna orientacia nastupujucej generacie
bola pritom samotnymi aktermi vnlmanä ako prirodzena reakcia na ustrnutosf domacich
pomerov, ako o tom svedcl napr. vyjadrenie Ivana Galla z roku 1906: (...) ohradili sme
sa cmskym murom a radsej za vetrom driememe, co za tym druh^ studuju a boria sa.
A predsa historia uci, ze kozmopolitizmom nasli narody svoj nacionalizmus
a individualitu.“2. Na druhej strane, poziadavka „narodneho“ umenia, diktovana
dobovym nacionalizmom, s etickou vyzvou k zodpovednosti umelca, znamenala priklon
k tradicnym, idealnym, klasicizujucim hodnotam, ale mala aj inu podobu - zaujem
o folklorizmus. Aj pod vplyvom prazskej narodopisnej vystavy (1895) sa na Slovensku
rozvijala zberatel’ska cinnost a upozornovalo sa na inspirativnosf daneho zdroja pre
suveke umenie.
Priznacnym znakom modernistickych hnut^ bolo, ze nastupujuce slohove
tendencie davali svoju snahu o odl^senie zretel’ne najavo - svoje usilie o prekonanie
starych smerov manifestovali jednotlive skupiny programovymi vystupeniami.
V slovenskej literature vsak nemala umelecka slohova diferenciacia podobu verejneho
manifestu, ako tomu bolo vo viacerych europskych literaturach. V slovenskom kontexte
absentuje prihlasenie sa k modernistickemu hnutiu formou manifestacneho vystupenia
v mene noveho idealu, ci uz ako prejav generacneho vystupenia, alebo ako skupinova
zalezitost (napr. v Cechach Manifest Ceskej moderny, 1895). Slovenska moderna sa
nikdy sama nepredstavila ako skupina, hnutie alebo generacne vystupenie. Jej autori
netvorili organizovane literarne zoskupenie, hoci aj vydanie Zbormka slovenskej
mlădeze 1909 bolo ciastocne spojene s podobnymi amMciami (jeho opodstatnenost’
zdövodnoval generacny kritik moderny Frantisek Votruba v liste J.G. Tajovskemu
v roku 1908 slovami: „Aby konecne raz uz reprezentovala sa mladsia literarna generacia
slovenska verejne ako nove, samostatne teleso“3. V zbornlku bola publikovana
Votrubova studia Z novsej literatury, ako zhrnutie generacnych vychod^sk, a basnami
v nom boli zastupenl Janko Jesensky, Ivan Krasko a Vladimir Roy). Dnes ustaleny
literarnohistoricky termin Slovenska moderna vznikol az neskör, dodatocne, v ramci
literarnovednej reflexie.
Sest kl’ucovych autorov Slovenskej moderny Ivan Krasko (obcianskym menom
Jan Botto, 1876-1958), Janko Jesensky (1874-1945), Ivan Gall (obcianskym menom Jan
Halla, 1885-1955), Frantisek Votruba (pseudonym Andrej Klas, 1880-1953), Eudmila
Groeblova (1884-1968) a Vladimm Roy (1885-1936) predstavuje svojou tvorbou
1 VAJANSKY, Svetozar Hurban: Chmel’ a otrezvenie. In: Narodnie noviny, roc. 42, 1911, c. 6
(2), 14. 1. 1911, s. 1-2.
2 Ivan Gall v liste Terezii Vansovej, 17. 3. 1906. Cit. podla GÄFRIK, Michal: Proza Slovenskej
moderny. Bratislava : Slovensky spisovatel, 1993, s. 13.
3 Frantisek Votruba J. Gregorovi Tajovskemu, 27. 8. 1908, cit. podla Korespondencia Frantiska
Votrubu (1902- 1944). Bratislava : Vydavatelstvo SAV, 1961, s. 127.
199
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
plnohodnotnù slovenskù podobu vyjadrenia dobovych modernych estetickych tendenci^.
Moderny zivotny pocit a zodpovedajùce poetické postupy sa odrazili aj v tvorbe menej
vyhranenych alebo esteticky rozkol^sanejs^ch autorov priradovanych k Slovenskej
moderne (Vladimir Hurban-Svetozarov, pseudonym VHS, 1883-1949; Martin Razus,
1888-1937; Samo Cambel-Kosorkin, 1882-1935; Juraj Slavik-Neresnicky, 1890-1969),
ktori tiez dokazali pomerne intenzlvnym spôsobom tlmocif istù dobovù naladu. Vo
vseobecnosti ide o autorov narodenych v sedemdesiatych (Krasko, Jesensky), ale
predovsetkym v osemdesiatych rokoch 19. storocia, pricom priame osobné kontakty
existovali len medzi niektorymi z nich (napr. Krasko - Gall - Groeblova, Gall -
Votruba, Roy - Razus).
Autori Slovenskej moderny publikovali najskôr casopisecky, neskorsie knizne
vydané basnické zbierky zvycajne byvali zhrnutim dovtedajsej, po novinach a
casopisoch roztratenej tvorby - relativne aktualne boli knizne vydané iba basnické
zbierky dvoch najvyraznejs^ch autorov Slovenskej moderny: Janka Jesenského ( Verse,
1905) a Ivana Krasku (Nox et solitudo, 1909; Verse, 1912, s poznamkou, ze prave
Kraskova zbierka Nox et solitudo bola uz v case svojho vydania vmmana ako prva
basnicka syntéza nového zivotného naladenia a vmmania sveta novej autorskej
generacie). Za publikacnù tribùnu moderny je povazovany zensky casopis Dennica za
redakcného pôsobenia Frantiska Votrubu v rokoch 1907-1909. Modernisti svoje prace
uverejnovali aj v casopisoch Slovensky obzor (1907-1908) a Prudy (najmä 1909-1914).
NiekoEko malo prac priniesli tiez Nârodné noviny a Slovenské pohYady. V case 1.
svetovej vojny poskytoval publikacny priestor pre modernistov zensky casopis Zivena.
Nastup Slovenskej moderny nebol spojeny s dramatizmom radikalneho rezu -
v ziadnom pripade neslo o nejaké „bojové“ vymedzenie sa mladych voci starsej
umeleckej generacii. Skôr mozno hovorit’ o vzajomnej obojstrannej akceptacii, hoci aj
kritické vyhrady existovali na oboch stranach (a v istych momentoch akoby sa
nadväznost a diskontinuita dokonca generacne vymenili). Vzt’ah mladych k trad^cii bol
skôr ùctivy nez buricsky: priznavali spätost’ s literarnou trad^ciou, odkazovali na
moment kontinuity, no to im nebranilo ist, v intenciach vlastnej programovej (poetickej)
diferenciacie, vlastnou cestou1 . Opakovane uvadzali literarne vzory zo starsej generacie,
najmä S.H. Vajanského a P.O. Hviezdoslava, pricom istym odrazom tohto ùctivého
vztahu k obom narodnym bardom môze byt’ i znacny pocet basm, ktoré mlad^ autori
adresovali a venovali obom spomenutym. Na potvrdenie staC^ vyberovo uviest, ze napr.
Krasko dedikoval Vajanskému jednu svoju basen (Sv. H.V., pravdepodobne 1909) a
Hviezdoslavovi dve (Hviezdoslavovi, 1906; Kritikovi, asi 1909-1910), Vladimir Roy
1 Napr. Ivan Krasko priznaval svoju spätost’ s literarnou tradiciou romantizmu (Botto, Chalupka),
no basnicky parnasizmus Hviezdoslava uz nepovazoval za zodpovedajùci pre vlastné poetické
vyjadrenie. Svojou tvorbou odkazoval na moment kontinuity, na zhodnocovanie tradicie (balada,
Eudova piesen), no sùstredene ostaval na vlastnych poetickych poziciâch smerujùcich
k obsahovej i vyrazovej inovacii. V istom zmysle potom mozno pri Kraskovi hovorit o htadani
stavu rovnovahy medzi kontinuitou a zmenami, ktoré svojou tvorbou sam uvadzal do platnosti.
200
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
zas nap^sal viacero basni adresovanych Hviezdoslavovi, aj s totoznym nazvom -
Hviezdoslavovi, a niektore dalsie, napr. Poezia, rovnako Hviezdoslavovi venoval (v
Royovom pripade ide poväcsine o prilezitostnu poeziu s prvkami oslavneho patosu,
kedze dövodom pre nap^sanie boli Hviezdoslavove meniny v roku 1908 ci jeho
narodeniny v rokoch 1909, 1914, 1919). Pri prilezitosti Hviezdoslavovych 60. narodemn
v roku 1909 Frantisek Votruba dokonca pripravoval tzv. „hviezdoslavovske“ c^slo
Dennice, no to vsak napokon nevyslo, kedze casopis prestal v roku 1909 docasne
vychadzat. Mlad^ si tvorbu oboch basnikov cenili, no na pripadnu kritiku z ich strany aj
reagovali: tak Krasko promptne odpovedal na Hviezdoslavovu basen Nove zvuky
pocujem (Slovenske pohYady, oktober 1909), ktora bola vlastne reakciou na Kraskovu
zbierku Nox e solitudo (1909). Mladej poezii Hviezdoslav vo svojej basni vycltal popri
inom pochmurnost, skepsu, „oblek (...) pristrihnuty - hen kdes' - na zapade“, na co
Krasko vo svojej rovnako basnickej odpovedi (basen Kritikovi, asi 1909-1910)
argumentoval autenticitou vlastnej basnickej vypovede: „nehromadm hluche slova;/
nech kto jak chce o nich huta,/ na kazdom je krv prischnuta,/ srdca möjho krv
prischnuta...!“ (Napriek nazorovym rozdielom na podobu modernej poezie vztah
Hviezdoslava a Krasku mal aj nanajvys osobny rozmer: Hviezdoslav bol v roku 1912
svedkom na Kraskovej svadbe). Hviezdoslavovu literarnu tvorbu uznavali aj vyhranem
nazorovi oponenti starsej generacie zdruzem okolo casopisu Hlas, ako o tom svedc^ list
Bohdana Pavlü adresovany Hviezdoslavovi (datovany v Prahe 9. 2. 1909):
Je prirodzene isty rozdiel medzi nami mladymi a starymi. Zalezi na oboch
faktoroch, aky najdu medzi sebou modus vivendi. Vy, pane, vsak ste prejavoval ku
mladezi blahovöl’u. Nebolo by ani slusnym, ani spravodlivym, aby sme Vam
neodplacali statocnostou a vdacnostou. Pochopit znaci casto zmierit sa. Aj my
tuzime za idealom a je to len sila doby a okolnosti, ktora nas nuti, aby sme si ho
inak konstruovali. Konecne - hlavnu ulohu vidim v tom: pochopit basnikovo dielo
a vysvetlit ho1.
Akceptacia Vajanskeho bola pre jeho nazorovu nezmieritetnost o nieco
problematickejsia: hlasisti ho radikalne odmietali (rovnako ako on ich, okrem ineho tiez
v karikaturnom zobrazem v romane Kotlm, 1901), a ani vzt’ah moderne orientovanych
mladych autorov k nemu nebol jednoznacny. Podta V. Roya bol Vajansky „sarkasta,
samotubec, ironik“, podta Galla „egoista, surovec a farizej“2. Krasko si naproti tomu
Vajanskeho vazil, i ked sam sa nazorovo priklanal ku koncepciam presadzovanym
„opozicnou“ redakciou casopisu Prudy. Ani on nebol usetreny Vajanskeho kritiky -
napr. Gall v roku 1908 p^sal Votrubovi, ze „Janko Botto zaluje, ze Hurban napada v N.
N. »dekadentov slovenskych«“3 , co Krasko vztahoval na seba. Napriek tomu Vajansky
1 Slovenska narodna kniznica v Martine, Archiv literatury a umenia, sign. 70 A 30a.
2 Cit. podta CEPAN, Oskar: Stimuly realizmu. Bratislava : Tatran, 1984, s. 57.
3 Korespondencia Frantiska Votrubu (1902-1944). Bratislava: Vydavatetstvo SAV, 1961, s. 113.
201
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
(z hkadiska poetickej „prislusnosti“ realista, hoci aj na jednej strane s privlastkom
„idealny“1 a na strane druhej s oznacemm „konzervativny modernista“2, cize autor
anticipujùci nové trendy, kedze v jeho diele sù pritomné aj impresionistické a secesné
prvky) bol redaktorom a zaroven recenzentom oboch Kraskovych modernistickych
zbierok a tiez iniciatorom jeho literarneho pseudonymu. Ako redaktor pritom vyrazne
zasiahol do koncepcie oboch kmh, co vsak Krasko akceptoval bez nejakych vâznejS^ch
vyhrad, co potvrdzuje zachovana korespondencia. Pri priprave vydania svojej druhej a
zaroven poslednej basnickej knihy Verse v roku 1912 Krasko Vajanskému dokonca
p^sal: „Slovutny priatel’u! Prajes si, aby sa improvizacia »Vy zeny« vynechala zo
zbierky. Pristavam a s^ce preto, ze si to ziadas Ty. Dôvody Tvoje si cemm s^ce vysoko,
ale boli celkom zbytocné, lebo od teba mi dostac^ veta: nepaci sa mi“3. Rôznost’
umeleckych programov, resp. literarnej poetiky teda nebola primarnym dôvodom na
opoz^ciu voci starsej generacii. Takéto dôvody sa naproti tomu nasli v oblasti
politického smerovania a socialneho programu - preto aj kriticky vmmanym nazorovym
protivmkom starsej generacie (martinského centra, redakcie Nărodnÿch novm a
Slovenskÿch pohïadov) boli hlasisti a neskôr tzv. prùdisti. Vlastne az v spore
s hlasistami sa Vajansky vyprofiloval ako nezmieritel’ny obranca tradîcie a odporca
zmien a novatorskych tendenciî.
„Stan“ mali skratka svoje predstavy a „mlad^“ chceli ist svojou cestou.
Frantisek Votruba, jeden z vtedajS^ch mladych, na to po rokoch spommal: „Hajili sme a
branili sme (a to prave proti starym) pravo basnikov vyslovovat v slovenskej poézii
osobné city a vznety, prejavy ci tenia i v dennom sùkromnom ich zivote, bez
sacerdotalneho rùcha a prorockych postojov i slavnostnych vylevov, aké sa dopùstali a
predpisovali (okrem ponasok na kudovù pesnicku).“ Jednoznacne to bol „cin pokrokovy,
bo ti mlad^ pomkynali literatùru napred, davali slovencine v poézii nové kvality,
nachodili nové tony...“4
Paradoxom ostava, ze hoci tvorba slovenskych modernistov bola viac alebo
menej prijmana, modernizmus vo vseobecnosti bol chapany prevazne konfrontacne a
ako taky bol opakovane kritizovany: dôvodom pre takyto postoj bolo, ze modernizmus
bol ideovo stotozneny s dekadenciou. Tazenie proti moderne doklada séria najmä
Vajanského clankov v Nărodnÿch novinăch, uverejnena v sirsom casovom rozpäti (v
priebehu prvého desatrocia 20. storocia), kde bol modernizmus jednoznacne
odmietnuty: podka Nărodnÿch novm absenciou etickych a mravnych hodnôt vnasal do
dobového umenia anarchisticky duch. V clanku Vznik sùcasného ùpadku (1904)
Vajansky napr. upozornoval na nepritomnost’ jednotného umeleckého prùdu a na jeho
1 CEPAN, Oskar: Stimuly realizmu. Bratislava : Tatran, 1984.
2 ANGYAL, Endre: „konzervativny modernista“ Svetozar Hurban Vajansky. In: Slovenska
literatüra, roc. 12, 1965, c. 2, s. 175-184.
3 Slovenska narodna kniznica v Martine, Archiv literacy a umenia, sign. ALU 181 BA 38.
4 Literarny arch^v 1966. Martin : Matica slovenska, 1967, s. 32, 35.
202
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
nahradenie stylovou rôznorodost’ou, pricom jednotlivé dobové smerovania vypocitaval
takto:
Pan dekadenti nevedeli sa zgrupovat v nejakù skolu, ale roztrieskali sa na
nesciselné grupy... Parnassisti, napodobnujùci antiku v jej ùpadku; diabolisti, ktori
miesto Boha zvelebovali certa; impresionisti, ktori celù silu svojej tvorivosti
sùstredili na zivosti vyrazu; instrumentalisti, ktori napodobniac Verlaina, hl’adeli na
poéziu, ako na muziku a hromadili nezmyselne muzikalno-tonalne slova a celé
strofy, o zmysel sa ani najmenej nestarajùc; verslibristi, ktori ùlohu poézie hl’adali
v bujnom naruseni vsetkych zakonov versovania, rytmu, dlzky, rymu, strofy a
basnili bez radu a skladu. Potom vyrastli symbolisti, ktori uz ani samych seba
nerozumeli, okultisti, neobudhisti, a aby bol nezmysel zakonceny a korunovany,
povstali skupiny teurgistov, hydropatov, izolistov a inych nesciselnych -istov.
A pritom vsetkom tito Pudia mienili byt pioniermi nového cistého umenia, ktori sa
vraj odtrhli od starych tradicionalnych foriem. Teda: dekadenti1 .
Okrem toho do sùcasného chaosu zaclenuje Vajansky aj „na mozgu spalené
tolstojstvo, vkusy staro-asyrske (vid viedensky palac Secesie), cmsko-japonské dracie
ohyzdnosti“2. Vymenované skupiny napokon zahma pod spolocny pojem moderny, ale
s tym, ze jeho obsah zbavuje akejkoPvek pozitivnej hodnoty: „Dohromady boli to
takzvam modernisti, vyraz prave tak blby, ako rozsireny dnes na kazdom poli Pudskej
cinnosti, hoci ma pravo iba pri zenskych klobùkoch a sukniach“3 .
Napriek rezolùtne formulovanym protidekadentnym postulatom zo strany
starsej generacie vsak na Slovensku (na rozdiel od Ciech) ziadna diskusia o dekadencii
neprebehla. Islo viac-menej o jednostrannù zalezitost, modernisti sa k danému problému
nevyjadrovali, c^m akoby vyjadrovali isté nazorové vahanie, hoci aj svojou tvorbou,
svojimi umeleckymi inovaciami v skutocnosti otvarali problém moderného umenia.
Prednostne prijali individualisticky raz modernizmu, menej jeho estétsku podobu.
Skutocnost bola taka, ze napriek publicistickej protimodernistickej kampani bol
literarny modernizmus prijmany: starsia, realisticka generacia nové „zvuky“
v umeleckej literatùre registrovala a hoci ich ciastocne vnimala kriticky (ked bol mladej
generacii vycitany prilisny subjektivizmus a v tom zmysle isté zradzanie
narodnych/spolocenskych ciePov), v podstate ich vitala. To viedlo k tomu, ze tvorba
modernistov nebola odmietana a nestala na kultùrnej periférii, ale bola sùcastou
aktualneho literarneho zivota. Ak aj fakt periférie v istom ohlade platil, bolo to v inom
vyzname: islo o periférnost modernistickych autorov vzhladom na ich fyzickù
nepritomnost’ v slovenskom prostredi (Praha, Budapest), o ich vzdialenost tak od centra
1 VAJANSKŸ, S.H.: Vznik sùcasného ùpadku I. In: Nărodnie noviny, roc. 35, 1904, c. 86 (16. 7.
1904), s. 1
2 VAJANSKŸ, S.H.: Vznik sùcasného ùpadku I. In: Nărodnie noviny, roc. 35, 1904, c. 86 (16. 7.
1904), s. 1.
3 Tamze.
203
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
nârodného zivota (Martin), ako aj od skutocnÿch dobovÿch umeleckÿch centier.
Slovenski modernisticki autori tvorili sice osamotene, osobnâ izolâcia im vsak
nebrânila, aby boli v kontakte s aktuâlnymi europskymi umeleckÿmi a myslienkovÿmi
prùdmi a tendenciami. Ivan Gall napr. v roku 1906 pisal redaktorke Dennice T.
Vansovej: „Keby priniesla Dennica viac prekladov z modernÿch (nie modnych) literatùr
cudzich, ruskej, francùzskej a zvlâst Skandinâvskej, znamenalo by to zvÿsenie
umeleckého niveau a pre nasich literâtov mala by tâto okolnost’ veEky vÿchovnÿ
vÿznam.”1 (Sâm Gall vo svojich textoch opakovane odkazoval najmä na severskù,
nemeckù a ruskù literatùru.) Z modernej literatùry bola autorom Slovenskej moderny
blizka najmä severskâ literatùra a v râmci nej Strindberg, Garborg, Bang, Skramovâ,
Hamsun, z ruskej, vÿberovo, Dostojevskij, Turgenev, z francùzskej Musset,
Maupassant, Mallarmé, Baudelaire, z talianskej D'Annunzio, z anglickej Wilde,
z belgickej Maeterlinck, z mad’arskej Ady, z rumunskej Eminescu. Z ceskÿch
modernistov citali Machara, Bfezinu, Hlavâcka, Sovu. Svojim vÿberom potvrdzovali
preferenciu aktuâlnych dobovÿch tendencii (severské literatùry: Strindberg, Hamsun,
Ibsen; po francùzsky pisanâ belgickâ literatùra: Maeterlinck) a ciastocne reagovali aj na
vyslovene modne zâlezitosti (dobovâ inspirâcia kultùrami dalekého Vÿchodu, najmä
Japonska a Ciny, v odozve napr. u Galla v bâsnickom cykle Zaponérie). V „citovej“
vÿchove modernistov mozno nâjst aj stopy wertherizmu a sentimentalizmu.
Vsetci slovenski modernisti mali skùsenost’ zivota v prostredi moderného
verkomesta, teda priestoru, ktorÿ vytvâral podstatné predpoklady pre diferenciâciu
a fragmentarizâciu kultùrneho vedomia (kolektivneho i individuâlneho). Ich kultùrny
horizont bol stimulovanÿ dynamickÿmi premenami daného prostredia, no zâroven
râmcovanÿ struktùrami spolocenskÿch vztahov. Boli priamymi ùcastnikmi dnes
teoreticky konstatovanej etnickej a kultùrnej mnohotvârnosti regionu a priamo svojimi
zivotmi, kazdodennou praxou, nap^nali predstavu o jazykovej pluralite. V ich pripade
bola znalost madarciny existencnou nutnostou, a kedze mnohi z nich studovali ci kratsi
cas pobudli na stùdiâch alebo na studijnÿch pobytoch v zahranici, ich vzdelanostnÿ
obzor dopinali, okrem latinciny ako sùcasti klasického vzdelania, tiez nemcina,
francùzstina alebo anglictina. Znalost slovanskÿch jazykov (rustina, pol’stina) vyplÿvala
z individuâlnej orientâcie (Jesenskÿ, Hurban), v pripade Krasku sa pripâjala este
rumuncina. Popritom vsetci do moderny zaradovani autori boli nielen bâsnikmi a
prozaikmi, ale aj prilezitostnÿmi prekladatel’mi. Neboli zviazani iba so Slovenskom,
pretoze studovali alebo pracovali aj mimo neho: Vlado Hurban vo Viedni a neskôr vo
Varsave, Janko Jesenskÿ v Kluzi a Budapesti, Krasko, Gall, Groeblovâ v Prahe (s
doplnkom studijnÿch pobytov v Grenobli - Groeblovâ, ci v Berline a Lipsku - Gall). Na
obchodnej skole v Prahe pobudol istÿ cas aj Kosorkin, ktorÿ v Martine smùtil za
kultùrnym ruchom Pesti. Budapest, Berlin a Pariz zas pocas svojich prâvnickÿch stùdii
1 Cit. podra GÂFRIK, Michal: Poézia Slovenskej moderny. Bratislava: Vydavatel’stvo SAV,
1965, s. 212.
204
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
zazil Neresnicky. Razus a Roy vystudovali evanjelickù teologiu v Bratislave, ale aj oni
mohli domacu realitu porovnavaf so skùsenosfou zo studijného pobytu v skotskom
Edinburghu. Votruba ako jediny neukoncil gymnazialne stùdium, jeho pracovnym
priestorom vsak boli Praha a Budapest.
Nové hnutia a impulzy tak autori Slovenskej moderny mohli sledovat priamo a
nesprostredkovane. Svojou tvorbou boli dobovo aktualni a esteticky moderni. Po
kratkom tvorivom vzopäti sa vsak väcsina z nich odmlcala. Ich tvorba ma preto vo
viacerych pripadoch iba podobu torza.
Co autorov spajalo, to bol rovnaky zivotny pocit: pocit citového nenaplnenia,
zlyhania, sklamania, straty, intelektualnej rozorvanosti a krizy. Pocifovanie krizy sa
odrazalo aj v kolisani medzi polom aktivity a pasivity a harmonie a chaosu. Zivotny
pocit moderného cloveka sa primarne vyznacoval pasivitou a odovzdanostou, no bol
zalezitostou sirsieho casového/ dobového ramca, ak vychodiskovo vyjdeme od
formulacie Alberta Skarvana z jeho literarnej prace Zăpisky vojenského lekăra (prvé
ruské vydanie 1898, slov. 1920), podla ktorej „jedinym sfastim by bolo, nevedief,
nemyslief, byt’ ako to zviera nemé alebo ako veci bezdusné“1, s naslednym potvrdenîm
v poetickom jazyku Slovenskej moderny: „Ver' lepsie ako bezùtesne zif/ je nemyslief
nic a nic necitif/ a odchodu ked hodina ma prisf,/ sa ticho zvinùf jak ten zlty list“ (Ivan
Gall v basni Ked lista pada, 1908). Dalsm spojivom modernistickych autorov bola
typova blizkosf literarnej vypovede, primarne komponovanej ako stylizovana umelecka
sebavypoved. Spolocny styl charakterizuje dôraz na naladové lyrické vyjadrenie,
spontannu zmyslovù naznakovost a pôsobivé zobrazovanie psychickych stavov
a problémov (prevladala najmä situacia partnerského neporozumenia - s rozdielnou
interpretaciou v podani muzskych autorov a jedinej zenskej autorky priradovanej
k Slovenskej moderne, Eudmily Groeblovej: jej prozou On z roku 1907 sa v zakladoch
problematizuje pasivita a melancholicka skleslost muzskych postav, ako ju podavajù
prozaické prace Krasku, Galla a Jesenského).
Moderne orientovam autori rezignovali na socialno-ideologické chapanie
literatùry. Basnik pre nich nebol ani narodnym bardom, ani vychovavatekom, ale
clovekom nanajvys sùkromnym a civilnym. Svoju vypoved staval na ùprimnosti a
autenticite, ciekom bolo bytostné sebavyjadrenie. V tejto sùvislosti sù charakteristickymi
verse Ivana Krasku z basne Poetika starej lyriky (1900): „No nikdy nep^s to, co necitis,/
co v tvojom srdci zrod svoj nemalo;/ obchadzaj krasomluvu jako mor/ a vyhod z textu
slovo jalové...“ Estetické kritéria sùcasne doplnala vernosf etickym zasadam. Tvorba
bola hl’adanim cesty z osamotenia a aktom spovede. Nedala sa dopredu naprogramovaf.
Bola vysledkom nalady, umelecky stvarnenej jedinecnej chv^le. Aktom sebavyjadrenia
bola rovnako pre Galla ako i pre Roya. Gall sa napr. v liste T. Vansovej v roku 1906
vyznal: „P^sal som vzdy len zo svojej vnùtornej potreby a obsah je dla toho len
vyronom mojich najsubjekt^vnejS^ch citov, spoved mojej duse, s ktorou nechcem chodif
1 SKARVAN, Albert: Zăpisky vojenského lekăra. Slovăci. Bratislava : Tatran, 1991, s. 13.
205
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
na ulicu. Nechcem byt zavislym na kritike mojich znamych, ti nech si myslia, ze moja
dusa upäta je len na tie suché, pokrùtené §§, ktoré teraz bifl’ujem“1. Aj tvorivé krédo V.
Roya zdôraznuje subjektivnosf basnického gesta: vlozit do slohy to, co autor citi,
odzrkadlit’ naladu duse. Aj preto sa Royova programaticka basen Jak kebych dvoje dus^
mal... (1909) tradicne vmma ako autorov basnicky autoportrét. Vlastné vnùtro v nej
basnik vmma ako rozdvojené: dve casti jeho „duse“ („z nich jedna ticha, pokorna,
mäkka je/ jak vosku kùsok v slnci rozohriaty“ a druha „jako c ierna, horùca krv,/ -
milenka hriechu - divoko co prùdi“) stoja oproti sebe v ostrom kontraste, co vyjadruje
bytostnù rozpoltenost moderného Individua.
Tvorba modernistov bola predstavovana ako vyraz samoty (Krasko, Gall -
s priznacnym pseudonymom Samo Tarsky), a bola natol’ko intimnou zalezitostou, ze
priam pravidlom sa stalo pouzivanie pseudonymu. Pseudonym patril k modernistickej
mystifikacii, pricom islo o jeden z typov dobovej stylizacie. Z okruhu Slovenskej
moderny ho pouz^vali vsetci autori. Tak v podstate postupovali rovnako ako v rovine
ich textov ich lyrické subjekty a literarne postavy: nasadzovali si masku, dôsledne
skryvali svoje city a tùzili „neprezradit sa“.
Impresionisticky podfarbena novoromanticka poetika sa v slovenskej literatùre
zacma sporadicky objavovat okolo roku 1900, po roku 1905 (rok vydania prvej
basnickej zbierky Janka Jesenského Verse) dochadza k jej rozsmeniu, vrcholnou fazou
rozvoja sù roky 1908-1912. Vtedy sa k novoromantizmu a impresionizmu dôraznejsie
pridava uz aj symbolizmus. V dvadsiatych rokoch 20. storocia dochadza
k znovuoziveniu modernistickej poetiky v podobe novosymbolizmu. Moti vy
dekadentnej stylizacie sù v literatùre Slovenskej moderny pomerne zriedkavé.
Nihilizmus dekadentnej linie je minimalizovany, takmer ùplne sa obchadza dobovy kult
opojenia a sexu, neakceptuje sa mysticko-spiritualisticka linia. Napriek tomu sù isté
dekadentné prvky citatelné u Roya, Kosorkina, Jesenského, Galla. Aj Krasko bol
zasiahnuty dekadentnymi naladami a pocitmi, ùpadok vsak odmietal, lebo sùcastou jeho
estetizmu bol eticky maximalizmus. Prvky dekadentnej „chorobnosti“ sù preto u neho
len priznakom reflektovania vlastného individualneho stavu v jeho odcudzujùcej
inakosti. Byt „chory“, vd’aka schopnosti myslenia a vd’aka nenaplnenej emocionalite,
znamena u Krasku byt iny, odlisovat sa od ostatnej casti spolocnosti. (Literarny typ
dekadenta vsak stvarnil uz skôr S.H. Vajansky: dekadentom je napr. Andrej Lutisic
z jeho romanu Kotl^n, 1901.) V zhustenej podobe stvarnil dekadentny motiv Samo
Cambel-Kosorkin vo svojej symbolistickej basni v proze Zlomena dusa (Prùdy, 1910).
Ide o lyricko-reflexîvny ùtvar s vyrazne obmedzenym epickym ramcom, zachytavajùci
hladanie zmyslu zivota. Kosorkinova postava pocituje chorobny jav vlastnej vnùtornej
zlomenosti. V tejto situacii registruje, opisuje a analyzuje svoje fyzické a psychické
stavy a myslienkové pochody. Proza ma symbolistické a dekadentné crty, jej zakladom
1 cit. podla GÂFRIK, Michal: Poézia Slovenskej moderny. Bratislava: Vydavatelstvo SAV,
1965, s. 213.
206
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
je psychicko-prirodny paralelizmus. Dekadentne podfarbeny modernisticky pesimizmus
vsak nekonc^ ponorom do negativizmu, ale obratom k zivotu. Ocistnou silou sa stava
abstraktna „Neznama moc“, ktoru literarny subjekt optimisticky vzyva. Pasivita
„zlomeneho“ subjektu sa tak vyrovnava vierou v ozivenie „upadkoveho“ cloveka. Za
Zlomenou dusou sa daju vidief dobove literarne inspiracie. Kosorkinova basen v proze
uz svoj^m nazvom odkazuje na rovnomennu basen ceskeho symbolistu Antonina Sovu
Zlomena duse (1905) a aj na dobovo aktualny cesky preklad romanu norskeho
modernistu Arne Garborga, ktory v roku 1906 vysiel v cestine pod nazvom Umdlene
duse (v norskom originali Traette Maend, 1891, doslovne Unavem muzi). Pojem „dusa“
a jeho basnicka personifikacia pritom neodmyslitelne patrili do doboveho motivickeho
registra. Unavena l’udska dusa sa vmmala ako choroba modernej spolocnosti.
Identifikovatelne su aj Kosorkinove podobnosti s Kraskom a Royom. Kosorkinov vklad
preto nespoc^va ani tak v originalite, ako skör v neobycajne sirokom uplatnem
symbolistickeho aparatu a v jeho zhustenosti.
Ciastkovymi su v Slovenskej moderne i naznaky prijmania, resp. predv^dania
d’alsich slohovych tendencik To sa tyka najmä expresionistickych prvkov v ranej
prozaickej tvorbe M. Razusa (v literarnohistorickej interpretacii Michala Gafrika),1
s pripomienkou, ze pritomnosf protoexpesionistickych znakov charakterizuje periodu
prechodu od moderny k avantgarde. Tendenciu neskoreho symbolizmu ku groteske
(groteskno-karnevalizujuci symbolizmus) v slovenskom kontexte naznacuje opakovane
ironicke vyustenie textov a chapanie zivota ako frasky, karnevalu ci maskarneho plesu
(„Je zivot bal a my v nom vsetci masky“ - Gall v basni Masky), pricom klam a
predstieranie su iba obrannou reakciou citliveho cloveka na falosnosf vonkajsieho sveta
(podobny postup okrem Galla vyuzivali aj Krasko a Jesensky).
Zo zanroveho hladiska sa rozvijala predovsetkym poezia. Jadro basnickej
moderny tvori intimna subjektivna lyrika, najmä poezia lubostna. Preto sa tvorba
modernistov do istej miery oznacuje ako tvorba monotematicka, s tym, ze jedinou temou
je laska. Taketo konstatovanie je ale prilis zovseobecnujuce. Svojou naliehavostou
oslovuju aj menej frekventovane basne narodneho a socialneho ladenia v zanri
angazovanej obcianskej lyriky (Krasko: Jehovah, Otrok, Otcova rola, Bamci, Jesensky:
Piesen poddanych, Gall: Cernova, Modlitba, Votruba: Verse znepriatelenia, Roy: Piesen
prace, Carmagnolet mocnemu strestencovi, Razus: C'est la guerre), v ktorych sa
provokativnosf estetickych (filozoficko-nabozenskych) tez nahradza akutnou potrebou
riesenia realnej socialnej alebo politickej historickej situacie. Inovacie sa tykaju aj
formy: napr. v poezii v porovnam s predchadzajucou lyrikou Hviezdoslava a
Vajanskeho dochadza k uvolnovaniu versa, hoci este za sucasneho vyuz^vania
metrickych systemov (v tejto suvislosti Krasko hovoril o pîsanî „bez pocitania slab^k“).
Medzi zakladne znaky modernistickej poezie patri lyrickosf, hudobnost’,
piesnovitosf (ako prvky vyuz^vania muzikalnych struktur), v lexikalnej oblasti su caste
1 GÂFRIK, Michal: Proza Slovenskej moderny. Bratislava : Slovensky spisovatel, 1993.
207
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
opakovanie spojene s navratnosfou motivov, redukcia vyrazoveho aparatu a
synonymita. Typicke je zvnutornovanie, stajomnovanie a zastieranie vlastneho predmetu
lyrickej vypovede prostredmctvom symbolickeho vyrazu.
Na budovan modernistickeho razu sa podielaju aj prirodno-psychicky
paralelizmus (totoznosf dusevnych stavov subjektu so stavom prirody a jej atmosferou)
a passeizmus (zdoraznovanie minulostneho casoveho rozmeru). V ramci zamerania na
minule sa urcujucou stava spomienka. Priznacny je aj pocit oneskorenia (kraskovske
„pozde“) a s tym suvisiaci pocit straty. K castym motivom patri motiv viny.
V basnach Ivana Krasku sa napr. urcujucim momentom stava nalada, ktora sa da
len vytusit’ ci precitif - nalada vyjadruje bytostny existencialny zazitok, je vyrazom
pohnutia, vnutornej dramy, takze poezia v tomto chapan ma viesf k ul’ahceniu, k
oslobodeniu, k vykupeniu duse. Kraskovo hFadanie citovej a mravnej istoty sa v rovine
vyrazu spaja s viacerymi typicky modernistickymi stylizaciami, s paralelnym vyuzitim
mystickych vyznamov moderneho umenia doby symbolizmu. Prostredmctvom postavy
putnika, pustovmka, hriesnika, Syna cloveka odkazuje Krasko na situaciu osamelosti a
opustenosti, zobrazuje stav ubohosti, beznadeje, prazdnoty a trpkosti. Suvisiacim
motivom je motiv putovania. Cez pohyb v priestore sa zviditelnuju duchovne podoby
skutocnosti: partnerske vztahy, individualne vnutorne dramy. Putovanie dokumentuje
premenu stavu, psychickej situacie, naznacuje jej vyvin. Motiv cesty sa prave v
literature prelomu storocb hlavne ako iste reziduum romantizmu, stal jednym zo
zakladnych a casto vyuz^vanych prvkov, a je celkom priznacne, ze v Kraskovej poetike
ma priam neodmyslitelne miesto: klasickou ukazkou je napr. jeho Balada s incipitom
Ked na den zvonif mali.
Na poeziu Slovenskej moderny pevne nadvazovala jej proza. Rozvijala sa
paralelne s lyrikou, pricom prevladali male formy (novelistika a kratke zanre
s oslabenou sujetovou tiniou - Ivan Gall napr. svoju novelu Precitnutie postavenu na
analyze psychologickych procesov v liste Vansovej z roku 1907 oznacil ako prozaicku
crtu, v ktorej je „dej velmi chudy, skoro ziadny“)1, posilnoval sa vyznam fragmentu
Proza sa modernizuje, hoci je este nadalej zakotvena v realistickych strukturach
rozpravania (Jesensky, Gall, VHS). Povacsine ma lyricky charakter a smeruje
k basnickej splyvavosti a melodike. Urcujucim znakom je, ze prozaicke texty z tohto
obdobia sa snazia prekonat priepast medzi poeziou a prozou. Vysledkom prestupovania
basnickych a prozaickych vyrazovych postupov a stierania hranic medzi prozou a
versom je tiez zaner basne v proze, s ktorym sйvis^ tak obsahove, ako aj tvarne hladanie
novej vitality (Krasko: Noc, Ja, Roy: Brezy, Zvony, Kosorkin: Zlomena dusa, Razus:
Z drobnej prozy).
Tri modernisticke texty Ivana Krasku (Nasi, Sentimentalne prîhody I.-II.)
svojimi fragmentarne komponovanymi epickymi sujetmi vyuzbvaju naznakovitosf,
1 Ivan Gall Terezii Vansovej, list zo 14. 8. 1907. Slovenska narodna kniznica v Martine, Archiv
literatury a umenia, sign. 198 V 28.
208
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
nedopovedanost, stlmenie. Naznacovanie, lyricka skratka a nedopovedanie - vo forme
zamlk, nedokoncenych a akoby vo svojej naliehavosti nedopovedanych viet, sa stali
prostriedkom formulovania zlozitosti vlastneho bytia, prostriedkom vyslovovania
osobneho vzt’ahu k zivotu a k viere, k zboznosti. Kraskov lyricky subjekt odkryva svoj
vnutorny svet cez pocity, spomienky a zamyslenia, odkryva svoju vnutornu
intelektualnu dramu cloveka moderneho veku, svoj stret s dobovymi konvenciami
rozumnosti a citovosti - vo forme lyricky stlmenych a melancholiu poznacenych
obrazov a „psychologickych studii“. Krasko v nich postupuje od objekt^vneho k
subjektivnemu, od celku k detailu, od vecnosti a dokumentarnosti k citovemu zmatku,
neistote, k zaverecnemu pocitu straty alebo osobneho zlyhania. V proze dokonca
subtilnejsie nez v poezii odhaluje svoju modernu socialnu citlivost. Jeho literarne
postavy su modernisticke uz svoj^m zalozemm, nakol’ko „vidiet“, „prezivat“ a
„reflektovat“ je u nich vzdy v prevahe nad zdanlivo jednoduchym, no v zasade
nemoznym „konat“. Su to totiz l’udia natol’ko zaujati svojimi myslienkami, svoj^m
prezrvamm situacie, jej analyzou, ze konat jednoducho nestihnu. Nestacia odpovedat,
uvedomit si svoje city, dat almuznu... V istom zmysle nie su schopm cinu, a preto
ostavaju sami, vydanî napospas svojim pochybnostiam. Dany stav vedie k ich mucivej
sebaizolacii, pretoze obmedzujuco posobia nielen spolocensko-kulturne normy, ale
najma a predovsetkym spolocenske komunikacne formy.
Priblîzenie vychod^sk a kontextov Slovenskej moderny ukazuje na prel^nanie
dobovych estetickych univerzalu so specifikami regionalnej narodnej literatury, tradicne
urcovanej a aj vmmanej cez jej narodny koncept. Prave pre dominanciu narodneho
aspektu v dovtedajsom chapam literatury doslo v slovenskom prostredî k hodnotovemu
prevrstveniu aktualnych dobovych tem, avsak s jasnym prihlasemm sa k autonomizacii
estetickej funkcie literatury a individualneho tvoriveho autorskeho gesta. Aj tato
iniciacna rola Slovenskej moderny ma zasluhu na tom, ze modernisticka tvorba zo
zaciatku 20. storocia je stale chapana ako jeden z vyznamnych pilierov slovenskej
modernej literatury.
209
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
210
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
LINGVISTICĂ
211
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
212
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
СТИЦА&Е СТИЛИСТИЧКЕ КОМПЕТЕНЦИJЕ НА ПРИМЕРУ
АДМИНИСТРАТИВНОГ СТРУКОВНОГ СТИЛА У НАСТАВИ
СРПСКОГ КАО СТРАНОГ JЕЗИКА
Lidija COLEVIC
This paper discusses issues related to the confrontation of the administrative style of the Serbian
and Romanian language and the formation of the legal terminology in order for students to
understand its distinct stylistic mark so that to avoid the danger of its inappropriate use in other
areas which might impact the culture of speech. Linguistic analysis for legal terms of the
individual words, the norms of their lexical and syntactic connectivity in the example of the
complaint, which served as an excellent methodical proposal, could show us how interesting it is
from the perspective of translation and from the point of self-production of various documents
with a personal character in the Serbian language, too.
Key words: stylistic competence, vocational administrative professional style, complaint,
semantic translation, student translation competence
За методику наставе српског као страног je3Uka, у чищм се оквирима крейе
наше истраж'иваше, теорщска разрада законитости и класификационих одлика
административног стила уз практични одабир дидактичког садржа]а, повезиваше
смисаоних, семантичких категориjа са стилским обележ]има jезичких jединица
поштэдуйи узуалне норме у сфери употребе, од изузетне jе важности у формирашу
стилистичке компетенцще. Будуйи да |е реч о студентима ко]и вей имаjу основу
стилистичке компетенциjе и упознати су са диференцираним стиловима српског
]езика од ранще, овладаваше административним струковним стилом1 у шеговоj
писменоj и усменоj форми у професионално усмереноj настави стручног jезика
]едан |е од захтева наставе мастер студи]а (Masteratul de Studii Culturale Balcanice)
на Факултету страних ]езика и кшижевности у Букурешту. Нова
интердисциплинарна структура мастер студи]а у траjашу од две године
конципирана |е тако да посебан акценат ставка на елементе пословно правне и
1 Branko Tosovic, Funkcionalni stilovi, Biblioteka „Lingvistika-Poetika“ Svjetlost, Sarajevo,
1988. Према аутору поред административног, струковни стилови су научни и
публицистички; неструковни су: кнмжевноуметнички и разговорни стил.
213
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
економске сфере комуникацще на српском ]езику, у пилу унапре^еша наставе и у
складу са захтевима тржишта.
1.	Опште карактеристике административног стила
У схваташу административног стила полази се од упоришта ко]а донекле
олакшава]у шегово дефинисаше и одре^иваше: од свих функционалних стилова
нцвеЬу лубав према jезичким клишеима гajи управо административни стил1 |ер
|е у шему ограничени бро| ]езичких средстава потчишен одре^еним формама и
стереотипима; стилска маркираност административног стила огледа се у
законитостима ко]е се мора]у поштовати и уколико се шегове особине на^у тамо
где не припада]у може дойи до нарушаваша културе говора; обуективност и
намерно строга тоналност у административном стилу повезана ]е са прописним
карактером докумената и према томе ]е у ингеренциуи нормативистике.2 У оквиру
административног стила ко]и делу|е у одре^ено] сфери, правно], административно]
или друштвено], можемо издво]ити неколико специфичности: усталеност,
стандардизованост изражавата, унифицираност, стереотипност у изразима,
ограниченост лексике и синтаксе, одсуство индивидуалног вида општета и
конкретност садржajа.3Ако узмемо у обзир критерщум ко]и се односи на
разлике ме^у жанровским формама по садржа|у, обиму и ]езичком изразу, можемо
говорити о подели административног стила на законодавно-правни, друштвено-
политички, дипломатски, пословни и персонални подстил.4 Ослаша]уйи се на
императивни карактер законско-административног подстила5аутор га издва]а
од канцеларцско-административног подстила.
Методички потенциал жалбе као текстуалног правног документа ко]и се
свесно усва|а и реконструише из модела, искористийемо у професионално
усмерено] настави српског као страног ]езика. Студентима |е предочени модел
жалбе посебно занимлив не само из перспективе прево^еша, вей и из угла
самосталне продукции разних докумената персоналног карактера на српском
]езику. Писашем жалбе као професионално маркираног садржа]а, студенти се
оспособлава]у за писмено комуницираше у практичном, пословном животу.
1 Josip Silic, Tekst i funkcionalni stilovi u „Raslojavanje jezika i knjizevnosti“, ff press,
Zagreb, 2006, стр. 38.
2 Ivo Pranjkovic, уредио зборник Odfonetike do etike, Disput, Zagreb, 2005, стр. 83.
3 B. Tosovic, Funkcionalni stilovi, Biblioteka „Lingvistika-Poetika“ Svjetlost, Sarajevo, 1988,
стр. 158.
4 Према Б. ТошовиЬ, „Функционално расло]аван>е у систему опште диференцщацще
]езика“ у Научни састанак слависта у Вукове дане, бр. 32/1, Београд, 2004, стр. 25.
5 Према Милосав ЧаркиЬ, Увод у стилистику, Научна каига, Београд, 2002, стр. 201.
214
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
2.	Жалба у професионално усмереноj настави српског као страног
jезика
Жалба као пословни образац има функци]у саопштена1 на]чешйе путем
писменог излагала садржа]а. Припада жанру административног стила - лична
документа2 ]ер представла лично обрайаше писменим путем какво] установи или
лицу на одре^ено] функции, ради испушеша захтева на ко]и жалилац има
примедбу. Доволно ]е да жалилац изложи у жалби у ком погледу ]е незадоволан
решешем, тако да жалбу не мора детално образлагати. Текст жалбе ]е графички
уре^ен што у велико] мери помаже студентима да препозна]у садржа], стандардну
структуру, утвр^ене непроменливе делове жалбе и оне ко]и се меша|у од случа]а
до случа]а. У жалби се обавезно наводи решеше ко]е се поби]а, назив органа ко]и
]е донео одлуку, бро] и датум решеша и сл. Иако се у жалби могу найи подаци
личног карактера, они треба да задрже званичну ноту.
Када ]е реч о сучелавашу функционалних стилова српског и румунског ]езика,
одлучили смо се за жалбу против решена о одбцану приступа информации
(прилог бр. 1.) на ]езику оригинала ко]у су студенти превели на румунски ]език
(прилог бр. 3.). У наведеном обрасцу студентима ]е предочена само ]една од
могуйих верзи]а жалбе где ]е подносилац жалбе незадоволан решешем о одби]ашу
захтева за приступ информацщама ко]е ]е донео првостепени орган. Уз
демонстрираше узора жалбе, приступило се теорщском поимашу оваквог облика
писменог изражаваша да би након превода овакав облик могао да на^е сво]у
практичну примену у животно] пракси.
прилог бр. 1.
Повереник за информаци^е од ;авног значаща
(седиште повереника)
Предмет:
ЖАЛБА
(име, презиме, назив, адреса и седиште жалиоца)
Против решеша_____________________________________________________
(назив органа ко]и ]е донео решеше)
бро]од године, у
1 Исто, стр. 200.
2 Исто, стр. 209 Од осталих докумената ко]и припада]у жанру административног стила -
лична документа, поред жалбе, аутор наводи: молбу, сведочанство, диплому,
карактеристику, овлашИете, аутобиографцу, писмени запис, уверете и потврду.
215
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
примерака.
Наведено решеше побфам у целости, ]ер нфе засновано на Закону о
слободном приступу информацфама од ]авног знача]а.
Сматрам да ми ]е орган решешем о одбфашу захтева ускратио уставно и
законско право на приступ информацфама од ]авног знача]а.
На основу изнетих разлога, предлажем да се жалба уважи, поништи решеше
првостепеног органа и омогуЬи приступ тражено] информации.
Жалбу подносим благовремено, у законском року утвр^еном чланом 22. ст. 1
Закона о слободном приступу информацфама од ]авног знача]а.
У Београду, дана ______________2012. год.
Подносилац жалбе
(потпис)
име и презиме
адреса
2.1.	Методички поступци у раду са предоченим моделом жалбе
Сходно методичким захтевима наставног процеса да би увидели стилску
маркираност терминологще административног стила, одлучили смо се за
мотивациони поступак ко]и Йе студенте вишеструко ангажовати и уклучити и
шихова претходна знаша. На]пре добща]у задатке да издво]е и наведу из
предоченог текста следейе елементе: а) називе лица по шихово] функции у
административном стилу; б) називе докумената у административном стилу; в)
специ]ализовану употребу општих речи и израза у административном стилу (нпр.
физичко лице, правно лице и сл.); и г) преводне еквиваленте. Приказ релевантног
садржа]а допринейе разво]у мисаоних активности студената и самосталности у
заклучивашу и налажешу преводних еквивалената. Након успешно обавленох
мотивационих задатака, следи вежба са цилем да студенти сачине лаконични
табеларни ори]ентациони приказ правних израза ко]и илустру]у еквивалентност у
дво]езично] правно] комуникацищ (табела 1.). Будуйи да садржи велики
информациони и наставни потенциал, оваква лингворепродуктивна
илустрованост табеле послужийе као подсетник у току усва]аша нових садржа]а из
области функционалне стилистике. Приликом прево^еша наметнуле су се
проблемске ситуаци]е ко]е су упуйивале на тражеше доказа и решеша у разним
специ]ализованим речницима и приручницима.
216
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
У цилу достизаша што вишег нивоа стилистичке компетенцще студентима се
предлаже да стечено знаше из области административног стила у цилу
композиционог осмишлаваша текста примене самостално тако што Йе за домайи
задатак саставити докуменат сличан ономе ко]и су радили на часу. Налогом се
намейе поштоваше конвенцща писаша новог пословног комуникативног обрасца.
Као елеменат новине може им се предложити да саставе образац молбе уз
конкретна упутства.
3.	Прево^еье као поступак и средство у настави српског као страног
jезика
У условима савремене наставе српског као страног ]езика прево^епе као
сврсисходна интеграцща теорщских и практичних знаша и вештина представла
облик комуникацще. У нашем примеру текст жалбе на полазном ]езику послужийе
као комуникациона понуда1 ко]а се упуйу]е примаоцу-студенту са задатком да ]е
вербализу]е на циланом ]езику. Када студент - преводилац реципира текст
оствару|е се комуникациони чин. Такав комплексан интелектуални процес коуи
обухвата и рецепщфу и продукци/у2 поруке на ]езику превода, омогуйу]е
студентима, ко]и су истовремено и примаоци текста на полазном ]езику, и
пошилаоци текста на цилном ]езику стицаше стилистичке, лингвистичке и
преводилачке компетенцще у шихово] информативно], формативно] и оперативно]
димензи]и. Одабир лексике за продуктивно и рецептивно усва]аше помаже им да
нове стечене речи и значеша сместе у нови оквир пошту]уйи принцип стилске
диференщфащфе3, интегришуйи значеше речи у посто]ейе знаше и водейи рачуна
да се не загуше информаци]ама. Полази се од претпоставке да се прево^еше
на]боле учи у машим интеракци]ским групама у ко]има свако учи од свакога, као
и у нестереотипним облицима наставе (групни превод, уза]амно исправлаше,
истраживаше стручних подруч]а и терминологи]е и сл.). Док професор усмерава
цео процес према желеном цилу, у машим групама активно се увежбава]у и
1 Катарина Ра]с, Стратеги/е прево^епа у зависности од текста, Преводна кшижевност,
зборник радова београдских преводилачких сусрета 1987-1996, Београд, 2001, стр. 9.
2 Вучина Раичевий, Општа методика наставе словенских ]езика у инословенскф средини,
Завод за уцбенике и наставна средства, Београд, 2007, стр. 209.
3 Ксени]а Кончаревий, „Функционална стилистика у настави српског ]езика као
страног“ (филолошки образовни профил) у Научни састанак слависта у Вукове дане,
Функционално раслфавапе српског стандардног ]езика, бр. 32/1, Београд, 2004, стр.
181-192. Принцип стилске диференци/ациуе исполава се у превазилажепу представе о
jезику као монолитном феномену и издвajапу посебних регистара и функционалних
стилова чи/е jе изучавапе актуелно за сваки пфединачни образовни профил, односно
професионалну орс/ентацс/у студената.
217
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
рецептивни и производни аспекти преводног процеса - разумеваше изворног
текста и ствараше еквивалентног цилног текста.
Рецепци]а изворног текста представла истовремено процес анализе, у
ко]ем студенти полазе од целине текста и рашчлашу]у га на шегове формалне и
значешске саставнице (у преводу са српског на румунски ]език тежиште ]е на фази
рецепцще), док продукцща обухвата процес синтезе у ко]ем се од по]единих
елемената саставла целина, односно текст превода (са румунског на српски ]език).
Наиме, студенти се путем наставних метода класификацце, одабирака и примене
у пцединим ситуаццама оспособлава|у да анализира]у, разврстава|у, повезуJу
елементе правног документа, упоре^у]у их са сво]им матершим ]езиком, уче
шегову структуру, вербални садржа], стил писаша и саставла|у документе сличне
садржине. Будуйи да се систематизации ]единица вокабулара и уво^ешу
смислених мрежа односа приступило из угла конфронтационе лексикологще
српског и румунског ]езика, пракса |е показала да прево^еше оваквог текста
функционише када занемаримо потпуну еквивалентност |ер нще редак случа] да у
]езику превода нема адекватног по]ма због разлика у правном поретку. У
тумачешу правног текста и овладавашу стилски маркираном лексиком огромну
улогу поред даваша преводног еквивалента, има об]ашшеше значеша у контексту
усва]аша нове стручно-терминолошке лексике.
Наиме, на обликоваше текста жалбе утиче и друштвено-културни контекст
]езичке за]еднице у чи]ем се оквиру и ]езику оствару|е комуникациони чин.
Студент се налази пред озбилним задатком: како успешно вербализовати
комуникациону понуду у друго jезичкcj и културно за]едници. Будуйи да Jе реч о
новом ситуационом контексту отвара]у се додатна питаша: на ко]и начин
остварити еквивалентност правних по]мова код неидентичности правних
поредака, какви су српски и румунски; на ко]и начин изабрати ]езичке знаке
будуйи да правне норме подлежу сталним изменама и допунама, те се правни
садржа] по]мова проширу]е или се сужава или се укида]у комплетне одредбе и сл.
3.1.	Решете преводне семантизацще правних термина српско-
румунских
Табеларни ори]ентациони приказ правних израза ко]и илустру]е
еквивалентност у дво]езично] правно] комуникаци]и изгледа овако:
Табела 1.________________________________________________________________
повереник / mandatar
информанте од ]авног знача]а / informații de interes public
предмет / subiect
218
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
седиште повереника / sediul mandatarului
жалба / recurs
жалилац / persoana care depune recursul (petent, petiționar)
поднети жалбу / a depune recursul
приступ, могуЬност приступа / acces
решене, судска одлука, пресуда / sentință
против решена / împotriva sentinței
орган ко]и ]е донео решене / instanța care a pronunțat sentința
поништити, укинути, побщати / a anula
наведено решене побщам у целости / anulez în totalitate sentința menționată
решене нще засновано на Закону / sentința nu este fondată din punct de vedere legal /
sentin a este lipsită de temei legal / nu are bază legală___________________________
Закон о слободном приступу информацщама од ]авног знача]а /
Lege privind dreptul de acces liber la informații de interes public /
___________________Lege privind liberul acces la informațiile de interes public_____
на основу изнетих разлога / în baza motivelor expuse
узети у обзир / узети у разматране / a lua în considerare
предлажем да се жалба уважи / propun luarea în considerare a recursului
поништене решена првостепеног органа / anularea sentinței /a instanței de fond
тражена информацща / informație solicitată
дозвола приступа тражено] информации / permiterea accesului la informația
______________________________________solicitată____________________________________
у законском року / în intervalul de timp legal
члан / articol
утвр^ен чланом 22. ст. 1 / stabilit prin art. 22 paragraful 1
право / drept
уставно право / drept constituțional
потпис / semnătura
жалбу подносим благовремено / Înaintez recursul în timp util
219
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
прилог бр. 3.
Mandatar pentru informații de interes public
(sediul mandatarului)
Subiect:
RECURS
(prenumele, numele, denumirea și adresa, sediul persoanei care depune recursul)
împotriva sentinței (numele instanței care a pronunțat sentința) numărul
din ________ anul, în __________exemplare.
Anulez în totalitate sentința menționată deoarece nu este fondată din punct de
vedere legal privind dreptul de acces liber la informații de interes public.
Consider că prin decizia de refuzare a cererii mi-a fost incălcat dreptul
constituțional și legal de acces la informațiile de interes public.
În baza motivelor expuse, propun luarea în considerare a recursului, anularea
sentinței a instanței de fond și permiterea accesului la informația solicitată.
Înaintez recursul în timp util, în intervalul de timp legal stabilit prin art. 22
paragraful 1 din Legea privind accesul la informațiile de interes public.
Belgrad, data de _______________2012.
Petent
(semnătura)
numele și prenumele
adresa
Заклучак
Примена докумената административног стила доприноси квалитету
важейих студи]ских програма на студи]ама србистике у универзитетским
центрима румунског ]езичког и социокултурног подруч]а што je саставни део
комплексног процеса формираша и унапре^иваша стилистичке компетенцще.
Осим тога дефинисаше исхода наставе преко циланих преводилачких
220
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
компетенцща омогуйийе студентима да одговоре на потребе образовала
преводилаца способних за перманентно учеше и прилаго^аваше професионалним
захтевима. У раду смо издво]или функционалне по]мове намешене говорницима
румунског ]езика ко]и уче српски на вишем нивоу, а студенти треба да их разуме]у
и примешу|у у одговара]уйим ситуаци]ама. Без претензи]а на исцрпност анализе у
било ко]ем смислу понудили смо паралелна средства за изражаваше значеша
истих правних категории и система у оба ]езика.
Литература:
Dănișor, Diana, DicȚionar juridic român-francez, Editura C.H. Beck, București, 2010
Изучавапе словенских ]езика, кнмжевности и култура као инословенских и
страних - зборник теза и резимеа, приредио Боголуб СтанковиЬ, Славистичко друштво
Срби]е Београд, 2008
Jovanovic, Mladen,Tehnika prevoăenja, Zavod za udzbenike i nastavna sredstva,
Beograd, 1991
Klikovac, Duska, Jezik i moc, Ogledi iz sociolingvistike i stilistike; Biblioteka XX vek,
Beograd, 2008
КончаревиЬ, Ксенща, „Функционална стилистика у настави српског |езика као
страног“ (филолошки образовни профил), у Научни састанак слависта у Вукове дане,
Функционално раслцавапе српског стандардног ]езика, бр. 32/1, Београд, 2004, стр. 181-
192
Popovic, S. i Savinsek, J. (2000), Ekonomsko-pravni recnik, BMG Beograd, 2000
Pranjkovic, Ivo, уредио зборник Od fonetike do etike, Disput Zagreb, 2005
РаичевиЬ, Вучина, Општа методика наставе словенских ]езика у инословенскс]
средини, Завод за уцбенике и наставна средства, Београд, 2007
Ра]с, Катарина, „Стратегще прево^еаа у зависности од текста“ у Преводна
кпижевност, зборник радова београдских преводилачких сусрета 1987-1996, Београд,
2001, стр. 9-19
Silic, Josip, Tekst i funkcionalni stilovi, „Raslojavanje jezika i knjizevnosti“, ff press,
Zagreb, 2006, str. 33-56
СимиЬ, Радо]е, Стилистика српског ]езика 1, Филолошки факултет, Научно
друштво за неговаае и проучаван>е српског ]езика, Београд, 2000
Vukovic, Branko, Birokratsko-narodni rjecnik, CIP, Podgorica, 2004
Vuletic, Branko, Govorna stilistika, Filozofski fakultet, Odsjek za fonetiku, ff press,
Zagreb, 2006
Toma, Ion, Dincă, Ioana, Limba română - stilistică și compoziție/ compendiu,
antologie, exerciții, Editura Niculescu SRL, București, 1998
Tosovic, Branko, Funkcionalni stilovi, Biblioteka „Lingvistika-Poetika“ Svjetlost,
Sarajevo, 1988
ТошовиЬ, Бранко, „Функционално расло]аван>е у систему опште диференцщацще
221
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
]езика“ у Научни састанак слависта у Вукове дане, Функционално раслцаван>е српског
стандардног]езика, бр. 32/1, 2004, стр. 25-37
ЧаркиЬ, Ж. Милосав, Увод у стилистику, Научна каига, Beograd, 2002
222
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ВОПРОСИТЕЛЬНО-ОТНОСИТЕЛЬНЫЕ МЕСТОИМЕНИЯ
В СОВРЕМЕННЫХ СЛАВЯНСКИХ ЯЗЫКАХ
(НА МАТЕРИАЛЕ РУССКОГО, ЧЕШСКОГО И БОЛГАРСКОГО ЯЗЫКОВ)
Петру ИСТРАТЕ
The interrogative-relative pronouns in the contemporary Slavonic languages, with the exception
of who, what (and their respective compounds) and how much / many, can by divided into three
classes in contemporary Slavonic languages: masculine, feminine, neuter. In addition, most of
them change form just like adjectives do. In conclusion, pronominal classes appear similar to
nouns, adjectives and numbers from the point of view of grammatical proprieties, but they differ
from them in terms of semantic classification.
Key words: interrogative-relative pronouns, contemporary Slavonic languages, grammatical
proprieties, semantic classification, pronominal classes.
Местоимение (ргопотеп, калька с латинского языка) остается сложной и
даже спорной частью речи, хотя оно представляет собой замкнутый класс слов.
Неслучайно одни лингвисты сомневаются в существовании этой части речи1.
В современных славянских языках местоимения делятся на две большие
группы: одну составляют личные местоимения (1-го, 2-го и 3-го лица) и другую
группу образовывают неличные (с распространённой классификацией по
семантическому принципу изложения, включающая 7-8 разрядов местоимений):
возвратное, притяжательные, указательные, вопросительно-относительные,
неопределённые, отрицательные и определительные.
Основная особенность неличных местоимений в современных славянских
языках состоит в том, что они изменяются по родам. Неличные местоимения, за
исключением двух вопросительно-относительных местоимений (а также их
сложений) и возвратного местоимения, неизменящих ни по числам, в
современных славянских языках могут иметь три формы: для мужского, среднего
и женского родов.
1 См. В.В. Виноградов, Русский язык (Грамматическое учение о слове). - М.: Русский язык,
2001; А.М. Пешковский, Русский синтаксис в научном освещении. - М.: Учпедгиз, 1938.
223
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
По своим морфологическим свойствам относительные местоимения
совпадают с вопросительными, поэтому некоторые лингвисты объединяют их в
один разряд вопросительно-относительных местоимений.
Относительные местоимения указывают на отнесённость придаточного
предложения к одному или иному слову главного предложения 1.
Большинство относительных местоимений в славянских языках возникло
либо из вопросительных местоимений (рус.: кто, что, какой, который, чей; чеш.:
kdo, co, jakÿ, kterÿ, ci ; бол.: кой, що, какъв, чий ), либо из указательных (рус.:
сколько; чеш.: kolik; бол.: колко). Кроме того, в чешском языке существует и
местоимение, употребляющееся только как относительное: jenz, jez, jez.
В рамках «лексико-грамматической группы вопросительно-относительных
местоимений» или «лексико-семантического типа слов», кроме местоимений-
существительных (рус.: кто, что; чеш.: kdo, co; бол.: кой, що), согласно
грамматической классификации, учёные выделяют местоимения-прилагательные
(рус.: какой, каков, чей ; чеш.: jakÿ, - а, - é ; ci ; бол.: какъв, каква, какво ; чий, чия, чие )
и местоимения-числительные (рус.: сколько; чеш.: kolik; бол.: колко).
Вопросительные местоимения в системах современных славянских языков
содержат вопрос о лице или одушевлённости (рус.: кто; чеш.: kdo; бол.: кой), о
неодушевлённом предмете (рус.: что; чеш.: co; бол.: що), его признаке (рус.:
какой, -ая, -ое; чеш.: jakÿ, -а, -é; бол.: какъв, каква, какво), о количестве предметов
или о порядке при счёте (рус.: сколько, который, -ая, -ое; чеш.: kolik, kterÿ, -а, -é;
бол.: колко ) и принадлежности (рус.: чей, чья, чьё ; чеш.: ci ; бол.: чий, чия, чие ).
В современных славянских языках местоимения кто и что (см. бел.: хто,
што; укр.: хто, що) имеют падежные формы (рус.: им.: кто, что, род.: кого, чего,
дат.: кому, чему, вин.: кого, что, твор.: кем, чем, пред.: ком, чём; чеш.: им.: kdo, co,
род.: koho, ceho, дат.: komu, сети, вин.: koho, co, твор.: kÿm, cm, пред.: kom, cem ;
бол.: им.: кой, коя, кое; що, вин.: кого, дат.: на кого / кому), но у них нет
грамматических категорий рода и числа (оба singularia tantum): рус.: «Кто знает
край, где небо блещет»2; чеш.: «Komu to p^ses?» или « Co dëlas?»3 или бол.: « Кой
не знай Чавдар войвода / не е слушал за него?»4.
В современных славянских языках другие вопросительно-относительные
местоимения склоняются по образцам имён прилагательных (больше всего),
числительных (реже) и других разрядов местоимений. Кроме того, в большинстве
случаев они изменяются по родам.
1 Современный русский язык. / Учебник под ред. И. Евсеева. - Бухарест: Editura Didactică
și Pedagogică, 1982, с. 186.
2 А.С. Пушкин, Собрание сочинений в трёх томах. - Иваново: Фора, 1995, с. 446.
3 Pnrucni mluvnice cestiny. Kolektiv autoru Masarykovy univerzity v Brne. - Brno:
NakladatelsM Lidove noviny, 1995, с. 295-296.
4 Ботев Христо. Безсмъртие. - София: Свят, 1988, с. 38.
224
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Таким образом, вопросительно-относительные местоимения исследуемой
группы языков, как и другие разряды этой части речи, в значительной степени
сближаются с именами с точки зрения грамматических свойств, но сильно
отличаются от них семантически.
Литература
Виноградов В.В., Русский язык (Грамматическое учение о слове). - 4-е изд. - М.:
Русский язык, 2001.
Истрате П., Система местоимений в современных славянских языках.
Сопоставительный анализ. - Saarbrucken: LAP LAMBERT Academic Publishing (Germany),
2012.
Лозбэ	М.,	Сопоставительно-типологический	анализ возвратных и
притяжательных местоимений // Analele Științifice ale Univ. Al.I. Cuza din Iași (serie
nouă), Secția III, e. Lingvistică, Tomul XX, 1974.
Майтинская К.Е., Местоимения в языках разных систем. - М.: Наука, 1969.
Нахтингал Р., Славянские языки. - Москва, 1963.
Пешковский А.М., Русский синтаксис в научном освещении. - 6-е изд. - М.:
Учпедгиз, 1938.
Пушкин А.С., Собрание сочинений в трёх томах. - Иваново: Фора, 1995.
Современный русский язык./ Учебник под ред. И. Евсеева. - Бухарест: Editura
Didactică și Pedagogică, 1982.
Широкова А.Г., Чешский язык. - М.: Изд-во литературы на иностранных языках,
1961.
Ботев Христо, Безсмъртие. - София: Свят, 1988.
Жерева М., Тодорова Т., Български език за българи и чужденци. - София: Тилиа,
1998.
Pnrucni mluvnice cestiny. Kolektiv antoni Masarykovy univerzity v Brne. - Brno:
Nakladatelstvi Lidove noviny, 1995.
Vraciu A., Gramatica comparată a limbilor slave. - Iași: Editura Univ. Al.I. Cuza, 1971.
225
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
226
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
MOZNOSTI POUZIVANIA SLOVENSKÉHO JAZYKA V MADARSKU
Alzbeta UHRINOVA
The dissertation analyses the Slovak language usage possibilities and practice. The author
surveys the provision of law referring to the minority language rights: the constitution, the
minority law, and other decrees. It presents the scenes of individual and collective, verbal and
written language usage at the present time, which are:the family, circle of friends and
acquaintance, labour and leisure, cultural and public life, administration, purchasing, illness,
church, ecclesiastical and religious life, the media, personal sphere and institutions.
Key words: Slovak in Hungary , language usage, law, practice
Ûvod
Slovenské jazykové ostrovy sa na ùzemî dnesného Madarska vytvorili v 17.-18.
storoci, ked po vyhnam Turkov prisli do spustosenych oblasti Slovaci zo severného
Uhorska. Slovakom v Madarsku sa napriek tomu, ze ich pocet pocas viac ako
tristorocnej historie drasticky klesol, podarilo zachovat’ zvyky, tradicie a jazyk svojich
predkov az do sùcasnosti [o dejinach Slovakov v Madarsku pozri Kugler - Gombos
2008].
Pocet slovenského obyvatel’stva je podl’a scitania 1’udu z roku 2001 17693.
Podla odhadu narodnostnych samosprav a civilnych organizacn je vsak ovel’a vyss^,
100-110 tisic. V oktobri v r. 2011 prebiehalo najnovsie sc^tanie 1’udu v Madarsku,
zvedavo ocakavame vysledky tykajùce sa nasej narodnosti.
V prispevku budù predstavené moznosti pouz^vania slovenského jazyka
v Madarsku v sùcasnosti.
Prăva Slovăkov v Madarsku v legislative
Legislative zazemie narodnostnych prav v Madarsku mozno rozdelif do dvoch
vacs^ch skupin. Jednu skupinu tvoria medzinarodné zavazky, podpîsané alebo
227
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
ratifikovane medzinarodne dokumenty, druhu pravne normy prijate v Madarsku, ktore
vo vel’kej miere nadvăzuju na medzinarodne zmluvy a dohovory. Rovnopravnost
obcanov slovenskej narodnosti je zakotvena v Ustave Mad’arskej republiky na urovni
deklaracie prav, pricom specificke, individualne a kolekt^vne narodnostne prava
obsahuje zakon O prăvach nărodnych a etnickych mensm, ktory ma z hl’adiska
praktickeho uplatnovania narodnostnych prav ove la dolezitejsiu ulohu1.
Medzi najdolezitejsie individualne prava sa radia prava suvisiace s pestovamm
narodnych trad^ci^ v rodine, s vykonavamm cirkevnych obradov vo vlastnom jazyku, s
evidenciou na matrike vo vlastnom jazyku, ako aj pravo spoznavat, pestovat a rozvijat’
vlastne dejiny, kulturu i trad^cie, pravo na vzdelavanie v materinskom jazyku a pravo na
ochranu osobnych udajov suvisiacich s narodnostnou pnslusnostou. Taktiez je vel’mi
dolezite pravo na udrziavanie priamych kontaktov so statnymi a spolocenskymi
organizaciami v materskej krajine, v nasom pripade na Slovensku, ako aj kontaktov s
mensinami zijucimi v inych krajinach.
Kolekt^vne prava slovenskej narodnosti, zakotvene v narodnostnom zakone,
vychadzaju tiez z medzinarodnych dokumentov, obsahuju normy, ako napr. pravo na
pestovanie a odovzdavanie kulturnych hodnot, pravo na prezentaciu v organoch masovej
komunikacie v materinskom jazyku, pravo na zachovanie hodnot duchovnej a
materialnej kultury a dalsie kolekt^vne prava.
Narodnosti zijuce v Madarsku maju v zmysle nariadem zakona o mensinach
pravo na vytvorenie miestnych narodnostnych samosprav a celostatnej samospravy. V
zmysle zakona je narodnostna samosprava pravnickou osobou, ktora moze v
ktorejkolvek otazke tykajucej sa postavenia narodnostneho obyvatelstva ziadat
informacie, podat navrhy, iniciovat opatrenia alebo vyslovit nesuhlas s praxou ci
konkretnym konamm, porusujucim narodnostne prava v danej obci.
Po dlhorocnom pripravnom procese doslo v roku 2005 k novele mensinoveho
zakona. Nove pravne predpisy garantuju narodnostiam okrem ineho aj financovanie
mensinovych instituci^ priamo zo statneho rozpoctu, kde je vytvorena samostatna
polozka a presnejsie urcuju povinnosti obecnych zborov voci mensinovym
samospravam. Dolezite su zmeny volebnych predpisov. Novelizovany zakon chce
dosiahnut, aby volby boli autentickejsie. Kandidatom moze byt iba osoba
zaregistrovana v zozname volicov, ktora je povinna predlozit vyhlasenie o kandidature a
pripojit k nemu stanovy organizacie, ktora ho navrhuje. Kandidat vyhlasi, ci prij^ma
zastupovanie mensiny, ci ovlada jazyk mensiny, jej kulturu a tradîcie a ci bol predtym
clenom alebo funkcionarom mensinovej samospravy.
Navrhy mensîn boli zapracovane - s^ce s tazkostami - do textu nedavno
modifikovanej ustavy. napr. Clanok H. (2) Madarsko brani madarsky jazyk, respektuje
1 Tzv. mensinovy zakon bol prijaty v roku 1993 96-percentnou văcsinou poslancov. Zakon
eviduje 13 historickych narodnosti zijucich v Madarsku a v 11 kapitolach uvadza individualne a
kolektivne prava osob patriacich k narodnostnej ci etnickej mensine.
228
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
jazyky domacich narodnosti a etnickych skupm, ako aj jazyky inych narodov. Clanok
XXVII.
Narodnosti a etnicke skupiny zijuce v Mad’arsku su statotvornymi cinitel’mi.
Kazdy madarsky statny obcan patriaci k niektorej narodnosti alebo etnickej skupine ma
pravo na slobodne priznanie svojej identity. Narodnosti a etnicke skupiny maju pravo na
pouz^vanie materinskeho jazyka, na osobne pouz^vanie mena vo vlastnom jazyku, na
pestovanie svojej kultury a na vyucovanie v materinskom jazyku.
Vlada sa rozhodla modifikovat’ aj zakon o mensinach. Novelu narodnostneho
zakona by mal schvalit parlament s dvojtretinovou väcsinou este tohto roku a do
platnosti pravdepodobne vstupi 1.januara 2012.
Strucne o projekte Slovensky jazyk v Mad’arsku.
V studii dalej budu prezentovane uryvky z vysledkov badatelskeho projektu
Vyskumneho ustavu Slovakov v Mad’arsku pod nazvom Slovensky jazyk v Mad’arsku.
Sociolingvisticky program sme sa rozhodli realizovat preto, lebo napriek bohatym
doterajs^m jazykovednym publikaciam a studiam neexistuje novsia praca, ktora by na
zaklade synchronneho empirickeho vyskumu analyzovala sucasnu jazykovu situaciu a
perspektivy slovenskeho jazyka kompletne a v celokrajinskom rozhl’ade. Atlas
slovensky ch närec^ v Mad’arsku [Kiraly 1993]_ kartografickou metodou s^ce registruje
synchronny stav slovenskych nareci, ale zachytava jazykovu situaciu spred pätdesiatich
rokov.
Badatelia, ktori chcu robit jazykove vyskumy na jazykovych ostrovoch v kruhu
slovenskej narodnosti v Mad’arsku , maju sa o co sa opierat; mame k dispoz^cii cennu
odbornu literaturu, ktora sa da a ma pouz^vat ako pramenny material, resp. ako
teoreticke a metodicke vychodisko projektov. Z nich by som vyzdvihla prace Anny
Divicanovej [napr. 2004] a Marie Zilakovej [napr.2004], ktore su zakladnymi dielami
nielen o jazyku Slovakov v Mad’arsku, ale o slovenskej narodnosti vöbec. Zo
slovenskych lingvistov treba spomenut Mariu Homisinovu[napr. 2006] a Katarinu
Ballekovu[napr.2004], a z domacich novsie vyskumy Tünde Tuskovej a Alexandra Jana
Totha.
Ciele a koncepcia celostatneho sociolingvistickeho projektu boli vypracovane v
spolupraci s Jazykovednym ustavom Eudovda Stura SAV. Cerpali sme z mensinovej
sociolingvistickej literatury, vela napadov a inspiracie sme z^skali z vyskumov o jazyku
röznych narodnosti. Zvlast su pre nas poucne skusenosti madarskych a slovenskych
lingvistov v kruhu mens^n v susednych statoch napr.: Dagmar Maria Anoca [napr.
2004], Anna Borbelyova [napr.2001], Istvan Lanstyak [napr.2000], Jozef Pallay [2010],
Stefanik, Jozef [napr. 2006, 2010] atd.
Cielom projektu Slovensky jazyk v Madarsku bolo zmapovat, zdokumentovat
229
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
a predstavit’ sùeasné pouZ^vanie slovenského jazyka vo väesinovom mad’arskom
jazykovom prostredî v rôznych sùkromnÿch a spoloeenskÿch komunikaenÿch
situaciach. Centralnou eastou projektu bol sociolingvistickÿ vÿskum sùeasnej
slovene iny, dnesné pouZ^vanie jazyka v jednotlivÿch komunikaenÿch sférach i analÿza
este Zivÿch a pouZ^vanÿch naree^ . Pokladali sme za dôlezité zvlast sa zaoberat
institùciami, ako sù skola , cirkev, mensinové samospravy a rôzne iné kultùrne a civilné
organizacie a média, ktoré zohravajù v Zivote mensîn rozhodujùcu ùlohu. Existencia
p^somnost^ je dôlezitÿm ukazovatelom vyspelosti kazdej minority, preto sme povazovali
za nevyhnutné predstavit vÿber odbornej, vedeckej, publikaenej a publicistickej
einnosti. Nas projekt obsahuje jazykovù analÿzu easopisov a periodik, ktoré majù dlhsiu
trad^ciu, ako:Nărodopis Slovăkov v Mad’arsku, pedagogicko-metodickÿ easopis
Slovencinăr, Budapestiansky Slovăk.
Sociolingvistickÿ vÿskum sa zaeal v roku 1995 v Békesskej Cabe, pokraeovali
sme v nom v Békesskej zupe, a postupne sme ho rozS^rili na d’alsie osady obÿvané
Slovakmi. Celostatny vÿskum prebiehal intenz^vnejSie v obdob^ 2004-2007. Projekt bol
celokrajinskÿ, no ked’ze Slovaci v Mad’arsku zijù na jazykovÿch ostrovoch, roztrùsene
po celej krajine, nedostali sme sa do kazdej lokality, mali sme moznost spravit len
sondu sùeasnej jazykovej situacie. Vÿskumnÿ dm tvorili domaci vÿskumn^ci a lingvisti
zo Slovenska,
V d’alsej easti prispevku budù predstavené vybrané vÿsledky
sociolingvistického vÿskumu, ktoré som zîskala v ramci realizacie vyssie opîsaného
jazykového projektu nasho ùstavu. Sùeasna jazykova situacia v Mad’arsku, pouZ^vanie
slovenského jazyka v druhej polovici 20. a na zaeiatku 21. storoeia, sù charakterizované
pomocou analÿzy hlavnÿch komunikaenÿch sfér, bilingvizmu Slovakov v Mad’arsku,
ambivalentného procesu vÿvinu sloveneiny, stavu vÿmeny jazyka. Na poprednom
mieste vÿskumného planu, medzi prioritnÿmi ùlohami figurovalo zhrnutie a ureenie
najdôleZitejS^ch faktorov vplÿvajùcich na zachovanie jazyka, pomocou ktorÿch sa da
spomalit jazykova asimilacia.
Pouzila som skoro vsetky metody sociolingvistiky, aby som slovenskù jazykovù
prax skùmala a predstavila objektivne v jej komplexnosti: metodu bezprostredného,
ùeastn^ckeho pozorovania, stùdiu a rozbor dokumentov, sociolingvistické interview.
Vyhladala som 26 rozhodujùcich osobnosti minority. Pokladala som za dôlezité zvlast
predstavit einnost najnovS^ch slovenskÿch institùcn, ktoré znamenajù nové moznosti v
pouzrvam sloveneiny slovenskej narodnosti v Mad’arsku. Dôlezitou eastou vÿskumu bol
prieskum pouZ^vania jazyka na zaklade dotaznîka o jazykovej praxi. Poeas troch etap
vÿskumov (Békesska Caba, Békesska zupa, Madarsko) som ho predlozila viac ako 300
osobam.
Vÿsledky dotazn^kového vÿskumu dokazali, ze poeas prvotnej socializacie v
sùeasnosti si len malokto osvoj^ slovenskÿ jazyk, prevazna väesina respondentov sa
naueila po slovensky najmä poeas druhotnej a niektori poeas tretej socializacie.
230
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Sucasnu jazykovu situăciu v Madarsku dobre charakterizuje uryvok z
vyskumnej sprăvy jedneho năsho terenneho pracovmka.:
...Mladsia generăcia uz ani v Pilisi nehovori po slovensky. Păt’desiatnici a starsi
hovoria medzi sebou miestnym nărecim bez problemov (samozrejme miesaju to s
madarcinou) styridsiatnici dobre rozumeju, ale uz nevel’mi hovoria, tridsiatnici este
tak ako pochopia , ale mladsi iba to mălo co sa v skole naucili. Ked som robil
dotazniky, mal som pocit, ze su trosku aj nahnevani na svojich byvalych
pedagogov, ze neboli na nich prisnejsi.... Mladi obcas chodia na slovenske akcie,
folklorne slăvnosti, ale aktivne sa nezapoja do diania, snăd okrem Organizăcie
slovenskej mlădeze v MR, ktoră mă v Pilisi cca 15-20 clennu pobocku (CS.L.)
Dalsie uryvky z vyskumnych vysledkov projektu
Ako prve a najdolezitejsie vyskumne zistenie sme museli konstatovat’, ze
vychodoslovenske, stredoslovenske a zăpadoslovenske nărecia, resp. ich miestne
varianty, ktore su ozajstnym materinskym, teda primărnym jazykom tu zijucich
Slovăkov, ovlăda uz len najstarsia generăcia. Slovenske nărecia v Madarsku
odumieraju, ako na to poukăzali Ballekovă, [2004] a Zilăkovă, [2008]. V kazdodennom
zivote okrem najstarsej generăcie sa po slovensky, az na male vynimky, uz skoro
nekomunikuje. Vynimku tvoria predstavitelia inteligencie ,ale aj oni pouz^vaju
slovencinu len v tom prîpade, ak nejakym sposobom zostali v kontakte so slovenskou
komunitou, potrebuju znalost slovenskeho jazyka k svojej prăci alebo sa aktivne
zucastnuju na kulturnom a spolocenskom zivote slovenskej minority. Slovensky jazyk
postupne ustupuje do uzadia vo vsetkych komunikacnych sferach. V umelych,
oficiălnych podmienkach, napr. na slovenskych podujatiach, hovori sa aj po slovensky,
ba v poslednom obdob^ sa prejavuje snaha o symetricku dvojjazycnost, ale v
prirodzenych podmienkach ostăva komunikacnym jazykom reprezentantov mladsej a
strednej generăcie vylucne madarcina. V terene v poslednom case vsak sme mohli
spozorovat, aj cm castejsiu komunikăciu v slovenskom jazyku.. pri ktorej rola
a zodpovednost’ jednotlivcov nie je zanedbâvatel’nâ.
Interview s veducimi predstavitel’mi nasej nărodnosti o jazyku som pokladala za
dolezite preto, lebo od zvolenych funkcionărov a vymenovanych riaditel’ov roznych
instituciî zăvis^ vela. Rozhoduju sa o hodnotăch, priorităch cinnosti, financnych
prostriedkoch, sprostredkuju vzor individuălneho a kolektivneho jazykoveho sprăvania
sa atd. Ich komunikacnă prax a pristup k jazykovemu dedicstvu ovplyvnuje mnohych.
Podl’a odpovedî na otăzky mozeme poznamenat, ze văcsina veducich predstavitel’ov,
cize rozhodujucich osobnosti Slovăkov poznă slovensku jazykovu situăciu v Madarsku
v jej zlozitosti, vekovej i teritoriălnej diferencovanosti. Mnoh^ pokladaju jazykovu
otăzku, ochranu a ozivenie slovenciny za svoju prioritnu povinnost. Vidia moznosti a
231
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
vedia skoncipovat ùlohy v tejto oblasti pre nimi vedené organizacie a institùcie. Z
odpovedî môzeme zistit aj to, ze prevazna vacsina vedùcich osobnosti od skolskych
institùcii ocakava, ze naucia detom jazyk ich predkov. Musme vsak poznamenat, ze
skola sama osebe nie je schopna splnit vsetky ùlohy , ktoré od nej spolocnost ocakava.
Na zăver
Podl’a vysledkov vyskumu sùhrnne môzeme konstatovat, ze pre slovenskù
jazykovù situaciu je charakteristicky protikladny dvojsmerny pohyb: sùcasny vyvin a
ùstup. Postupne sa dostava do pozadia v sùkromnej sfére a v cirkvi. Hoci v tejto oblasti,
vd’aka iniciarive, moralnej i financnej podpore Celostatnej slovenskej samospravy a
podpore evanjelickej a katol^ckej cirkvi doma a na Slovensku, nastal uz badatel’ny
pozitîvny posun. Môzeme konstatovat jednak funkcny rozvoj, proces zdokonal’ovania a
rozsirovania sa slovenského jazyka, resp. prevrstvovanie sa jeho funkci^ a pouz^vania v
rozlicnych sférach. Na druhej strane môzeme zistit takù dynamiku dvojjazycnosti, pre
ktorù je charakteristicka z generacie na generaciu klesajùca jazykova kompetencia v
slovenskom jazyku a narastajùca kompetencia v madarcine, jazyku vacsiny.
Perspektivu, nadej k pretrvaniu, spomalenie jazykovej asimilacie v Madarsku môze
znamenat, ze existujù faktory zachovania slovenského jazyka, ktorych vplyv mozno
citit cm dalej, tym rozhodnejsie. Ambivalentna tendencia vyvinu slovenského jazyka v
Madarsku je dôkazom toho, ze priaznivymi politickymi rozhodnutiami a prostredm
podporujùcim mensiny sa da posilnit aj pouzrvanie jazyka narodnosti
Literatura
ANOCA, Maria Dagmar 2004: Slovencina v Rumunsku. In: Alzbeta UHRINOVÄ -
Maria ZILÄKOVÄ (ur.) Slovencina v mensinovom prostredr Materialy z medzinarodnej
vedeckej konferencie Vyskumneho ustavu Sloväkov v Madarsku.Vyskumny ustav Sloväkov v
Madarsku (VÜSM).Bekesska Caba, 145-157.
BALLEKOVÄ, Katarina 2004: Z närecovych vyskumov Sloväkov v Madarsku. In:
Alzbeta UHRINOVÄ - Maria ZILÄKOVÄ (ur.) Slovencina v mensinovom prostredr VÜSM
Bekesska Caba, 53-63.
BORBELY, Anna 2001.: Nyelvcsere. Szociolingvisztikai kutatäsok a magyarorszägi
romänok közössegeben. MTA Nyelvtudomänyi Intezete Elönyelvi Osztälya. Budapest.
GOMBOS, Jan - KUGLER, Jozsef 2008: State z tristorocnej historie Sloväkov v
Madarsku so zvlästnym zretel’om na 20. storocie. In: Alzbeta UHRINOVÄ - Maria ZILÄKOVÄ
(ur.): Slovensky jazyk v Madarsku I.- II. VÜSM. Bekesska Caba, 315-367.
DIVICANOVÄ, Anna 2004: Ambivalentne hodnoty slovenskeho jazyka v Madarsku v
232
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
stredoeurcpskom kontexte. In: Uhrinova - Zilâkovâ (ur.): Slovencina v mensinovom prostredi.
VÛSM. Békesska Caba, 21-32.
HOMISINOVÂ, Maria 2006: Etnickă rodina Slovăkov, Chorvătov a Bulharov zijûcich v
Mad’arsku. Doktorandské prace o Slovakoch v Mad’arsku. VÛSM. Békesska Caba.
LANSTYÂK, Istvan 2000: A magyar nyelv Szlovăkiăban. Oziris Kiadô. Budapest -
Pozsony.
PALLAY, Jozef - STEFÂNIK, Jozef 2010: Slovensko-madarsko-nemeckă trcjjazycnost'
- porovnanie jej ûrovne u dvoch sestier. In: Eva KREKOVICOVÂ - Alzbeta UHRINOVÂ -
Maria ZILÂKOVÂ (ur.): Kontexty identity. Jubilejny zbornik na pocest’ Anny Divicanovej.
VÛSM. Békesska Caba, 231-243.
STEFÂNIK, Jozef 2006: Slovencina studentov slovakistiky z Madarska. In: Anna
DIVICANOVÂ - Alexander Jan TOTH - Alzbeta UHRINOVÂ (ur.): Kultùra, jazyk a histôria
Slovakov v Madarsku. Materialy z jubilejnej interdisciplinarnej z medzinarodnej vedeckej
konferencie z prilezitosti 15: vyrocia zalozenia Vyskumného ùstavu Slovakov v Mad’arsku.
VÛSM. Békesska Caba.
UHRINOVÂ, Alzbeta 2008: Slovensky jazyk v Mad’arsku ocami pouzrvatel’ov. In:
Alzbeta UHRINOVÂ - Maria ZILÂKOVÂ (ur.): Slovensky jazyk v Mad’arsku I.-II. VÛSM.
Békesska Caba,. 92-224.
ZILÂKOVÂ, Maria 2004: Dynamika jazyka Slovăkov v Madarsku. ELTE BTK Szlav
Filolôgiai Tanszék. Budapest.
ZILÂKOVÂ, Maria 2008: Odumieranie nărec^ na slovenskych jazykovych ostrovoch v
Madarsku. In: Alzbeta UHRINOVÂ - Maria ZILÂKOVÂ (ur.) Slovensky jazyk v Madarsku I.-
II. VÛSM. Békesska Caba,. 49-92.
233
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
234
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
MENTALITĂȚI
235
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
236
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
LITERATURE AND RELIGION IN THE BALKANS.
THE THEORETICAL COMPARATISM AND HIS UNIVERSAL INVARIANTS
Carmen DĂRĂBUȘ
Lucrarea Literatură și religie în Balcani. Comparatismul teoretic și invarianții
universali. Studiu aplicat analizează rolul cuvântului devenit invariant al comparatismului
teoretic, ca modalitate esențială prin care literatura participă la universalitate în realitatea animată
a romanului lui Mesa Selimovic, Dervișul și moartea, într-un context cultural slavo-otoman bine
conturat. Alături de rebeliune și cunoaștere, cuvântul este un alt element principal care mediază
lumea profană cu lumea unei mănăstiri musulmane. Personajul Ahmed Nurudin, derviș într-o
tekie din Sarajevo care aparține Ordinului Mevlevilor, preferă lumea protectoare a tekiei, care-i
oferă o cunoaștere profundă într-o anumită secțiune a vieții, dar care rămâne limitată față de
lumea exterioară, pe care el începe să o decodeze și să o perpetueze prin cuvinte, care stabilesc
marile evenimente și ierarhiile dintr-un anumit timp și spațiu. Astfel, cunoașterea devine o formă
de anulare a vechiului mod de viață, îi permite accesul dincolo de granițele universului său
restrictiv, metanarațiunea la scară individuală.
Cuvinte-cheie: slav/ musulman, mentalitate, tekie, Sarajevo, cuvinte, rebeliune,
mărturisire, vină, iertare.
Introduction
The markers that contribute to the delineation of the various social groups do not
achieve the same function in all historical stages and in all worldwide geopolitical
disruptions; interdisciplinary studies of the ex-Yugoslavian post-war years show that
religion has always played a decisive role in the Balkans because “the border lines
between the ethnic groups grew stronger and religious consciousness arose. Religion,
history and language are the main markers that distinguish the different groups” (Popov
and Ofstad 2006: 73). The identity of a national or regional literature is not only the product of an
237
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
aesthetic evolution through creative personalities but also the result of certain extra-aesthetic shaping
factors, all melted in the pot of literary expression. Thus, there is the illustrative example of South-
American literature, which reflects the sublimation of social, political and military unrest ,or of the
literature of the Balkans, the sole example of the European space in which the constructions of the
identity cannot either get rooted in the contemporaneity ,not so much as a consequence of the general
migration of the population duet o the globalization process, but more as a result of a perpetual history
of warfare”. In a topos created at the confluence of civilizations, of religious and ethnic dissensions, of
a succession of empires that have inherited and applied the Roman adage ”Divide et impera” it is with
great difficulty that one can establish who the invading barbarians and who the civilized natives are,
because roles have reversed along centuries, a certain crystallized spiritual profile surfacing, yet
displaying innumerable deep layers, unexpected in the convulsions of history”(Darabus 2011:8) The
work of such writers as Mesa Selimovic, Milos Crnjanski, Ivo Andric, Luan Starova, Ismail Kadare,
Dubravka Ugresic becomes a hermeneutics of the comprehension of such sophisticated mechanisms
in continuous metamorphosis, either generating conflicts or expressions of former conflicts.
Christians (the Orthodox, Catholics, Protestants and the New protestants), muslims of Albanian origin
as well as Slavians converted to Islam-about whom we find from M. Selimovic and who are a
historical reality that have affected the Christian worlds of the Balkans: „Dev^irme is re - most
often forcibly - taken away from their parents to serve the sultan as court officials or
soldiers. That was a practice unheard of in the annals of Muslim history before the
Ottomans or after them” (Alibasic 2008: 53) Jews - most of them having withdrawn
from the Balkan area-all of them claiming territories, continuously re-assessing history,
building up their present mostly facing the past rather than dreaming their future.
Applied study
Considered today a representative space for the osmotic cosmopolitism of
preponderently Eastern religions and mentalities, but not without Western influences,
Sarajevo - the city where the action of the novel takes place - becomes a symbolic topos
in more aspects: the seeking for oneself (the moral, social, religious ego), the relation of
the defenseless human being with a Kafkian totalitarian-bureaucratic system, the Slavic
Balkan space under the Ottoman rule, at the end of the 18th century - in one word the
Eastern end of the Enlightenment, but a quite Medieval atmosphere. Ahmed Nurudin,
the dervish of a tekke in Sarajevo belonging to the Mevlev order, finds out, pretty late,
that his younger brother, Harun, was arrested and incarcerated (as it was the case with
the author’s brother, so the starting point is an autobiographic element) for reasons
which, for a long time, remain unknown to him. His inner fight, doubled by external
pressures which derive from his position as the dervish of a tekke, is expressed into
words through which he tries to understand, to find the middle course, to exculpate
himself, to free himself, as
238
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
the gnosiological dimension of the human language circumscribes the problem of
the connection between language and thought in the realization of the process of
knowledge. From an ontological point of view, language and thought share the
same essence and represent the two sides of one and the same process, as thought is
nothing else than producing and interpreting signs, while language represents the
environment where the concepts and other operations of the human reason in the
process of knowledge manifest (Munteanu 2005: 199)
- here it is more about a sinuous way of self-knowledge, after removing the shell his
ascending position in the society was providing. A personal tragedy surpasses the
individual level and has echoes at the macrosocial level, completely modifying the
relations of the character with the world. This is also symbolized by the apparently
circular shape of the novel, which begins and ends with the same lines in the Koran, but
in a reverse order, because after the experiences he is forced to endure beyond the
protective walls of the tekke, in the real world, neither him, nor the relations with the
world stay the same.
The word tends to be recovery of the time which was not lived in the mundane space
and, in the same time, a confession in whose purposefulness he does not believe: “the
torment of my conversation with myself shall remain written, in the indefinite hope that
a solution will be found, when the accounts are cleared, if this ever happens, and the ink
shall be put down on the paper which lays in front of me as a calling” (Selimovic 2009:
7). The hesitation between the “unworthy brother” and the “undecided dervish” will end
in a rebellion (which becomes, beside word, a tenor of the novel) in deed and in word,
once he stops believing in the correctness of the principles he was obeying until his
brother was arrested. The book is not transforming: it is, from the very beginning, a self-
analysis of the becoming of the human being through violent dislocations which
culminate with the murder of his brother, accused of undermining - through word - of
the representatives of the Ottoman power in Bosnia: “He spoke what he was not
supposed to speak.
- What did he speak? Are you to be sent to jail for one word?” (Ibidem: 829) - while the
child he accidently comes up against, who skipped classes, complains that the mullah
“for every letter makes us blue as an eggplant” (Ibidem: 123). Words are unweaving the
entire system he believed in, because they provoke the incarceration of his brother, and
ingenious words cannot help the sheik exonerate him. The revelations take place
concomitantly in thought and in word and he is not able to distinguish them, because
there is no difference between the original reality of the deed and the secondary one, of
the word; writing makes him plunge mercilessly into the abysses on his being, and thus
he is able to see who he has become after the murder of his brother. The narrative
sequences do not follow the chronology of the events: the novel begins with the moment
239
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
when the dervish has already lived the sad experiences from the dark side of the world
and decides to clarify them, beginning with the moment of the rebellion against the laws
and authorities in which he was believing or at least ignoring. The word re-creates the
experienced reality, retrieves it and catches him in the trap of the truths he avoided:
“There is no escape; from now on writing is merciless, just like life, just like death”
(Ibidem: 10). Delivering words, he reveals the secrets of existence which have remained
unknown so far, because he wanted it to be like that: ignorance was a kind of
unconscious protective shield. Facing death, convicted to death, he begins to see it as a
kind of rebirth in another home, where the soul lives without the burden of flash, free,
just as words live freed from reality and can express more than it: “Muslims (including
Ottomans) did not do that since their attitude towards the disease was completely
fatalistic because of the religious reasons which have been clarified today. The Islamic
dogma had already during the Justinian’s pandemic (6th-8th century) declared
communication of plague and plague-related death as the will of God, which a Muslim
should receive peacefully and without grumbling - in order to prove the strength of his
religious belief’ (Dimcevska, Kecmanovic and Masanovic 2007: 108). Thus, the central point
of existence becomes death, not birth.
The moment he finds out about the incarceration of his brother, and then of his
conviction to death represents a narrative and ontological rupture: having in mind that
his privileged position does not allow him to defy the authorities, but that, in the same
time, people are expecting a reaction of defense and revenge of his brother, he finds
refugee in the divinity, searching there for answers and help, but not being able to find
them. The shameful compromises he tries to make do not help him - however, he does
not finalize any of them. There is a gradation of the reactions, of his alienation from the
values he once believed in; the moment when the death of Harun becomes a reality
overwhelms him, mutilating everything: “I didn’t know that the world can distort itself
so much in only one day, in one single hour, in a single moment, as if the blood of
fairies has whirled in it and nobody can calm it down’ (Selimovic 2009: 35). He has the
feeling that he loses touch to the world, the feeling that he is floating, which does not
last long, until he wakes up in a world which was unknown to him that far, in a world of
rebellion which looks for a way of manifesting itself. The individual and collective
revolt do not converge, but the first can cause the second one, as it will be the case,
because “the crowd has its own language, different from that of each and every
individual who forms it [...]. The words get lost, the voice of the crowd is the only one
which remains, the inner feelings of the individual also vanish and only the common,
dangerous ones remain’ (Ibidem: 75) or “there was no meaning in words anymore, but
only in that whistling of snake, in those turbid voices, from the womb, which were
turning into something unknown and dangerous that they themselves could not
remember’ (Ibidem: 363). The relation word-voice translates the relation individual-
collectivity; if the first one is easier to monitor and master, the second one represents a
240
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
force capable of provoking upheavals, be them only temporary, in society, and the rebel,
the hero, is the one capable “to die for nice words” (Ibidem: 78); the nicer words, the
more efficient the fanaticism they create. The discussion between the sheik and his
father is marked by the absence of words, which can force the reality to manifest itself;
thus, the father “did not reveal neither his fears, nor his hopes, staying away from the
bad magic of the word” (Ibidem: 81). Thoughts are afraid to evade into words, when the
word is not liberating, when it does not purify the fears, but only brings danger about.
The discussions of Nurudin with the cadi, then with the mufti take place in a Kafkian-
like manner; the Ottoman dignitaries (in fact, the father-in-law and the son-in-law, in a
spirit of Oriental-Balkan clan) pretend not to know why they are asked for audience,
who his brother is, why he is incarcerated. Their words have lazy Oriental tonalities,
meant to blur the reality, to throw a thick veil on the facts, not to reveal them. Language
is not a simple tool of communication anymore, but it possesses “real constitutive
dimensions of the society, of a space where the values of the culture and of the cultural
praxis are mostly situated” (Greimas 1975: 115). A strongly ritualized society, which
functions in the virtue of the archaic customs of the place, overlapped with those of the
social order transmitted from Tsarigrad, offers little liberty; the sheik comes to envy the
relative freedom of deed and speech of his friend, Hassan, deaf to the gossip of the town
(the word ties and unties destinies, but also public images), and that of Hafiz-Muhamed,
a tolerated dervish in the tekke, in spite of his indifference towards the local rules.
Again, the customs impose the censoring of the words uttered by the dervish, who must
answer by significant silences or only a few words, meant to temper the others’
agitation, not to ask for explanations, as the current situation forces him to do. Besides,
the spontaneous and tempestuous reality cannot be held prisoner within ingenious
words, which must concord with the natural course of events, not with the barren
principles. Saving his brother becomes a challenge in his inner life and, in parallel, in
the external world, which surrounds the tekke - the dervish thus has the revelation of the
incompatibility of the two worlds. Even though he knows all the voices of the prayers,
of talking to God, to himself and to other dervishes, he does not understand enough the
world of words from outside the sacred world; the moral of the tekke is a special,
canonic one, while the common moral is impossible to predict. He concludes, in the end,
that the hesitation of his words leads to the failure of saving his brother: “But I have
never known what kind of echo a word calls forth in somebody else, a word which for
us has a very strict meaning and answers only our needs. [...] The words were not
enough any longer” (Selimovic 2009: 136). The others are conscious and try to make
him understand that the vocabulary of a dervish who has been living in the protective
space of the tekke is different from the others’: “Your job as dervishes is weird; you are
trading words people buy out of fear or habit” (Ibidem, p. 262). In the conversation with
the authorities, with the muselim, with the mufti, with the cadi, the words do not express
humanness; they are addressing him in a neutral tone, keeping a more than safe distance,
241
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
in which the words acquire a cold independence as soon as they are uttered, which
signifies alienation, not communion:
The words were slowly separating from him, yellow, waxy, alien, and each and
every time I was wondering how he manages to combines them so well and to find
them the right place, because it looked as if they were going to spill out, as they
were piled up somewhere in the hollow of the mouth [...] .
Then I thought maybe he really forgot all the usual words and this thought horrified
me: not to know any word of yours, not to have any thought of yours, to be deaf to
everything that’s human [...]“ (Ibidem: 151-152).
The word becomes an abstract invariant, which does not personalize, but creates faults
meant to maintain the temporary comfort of a privileged category. In this novel, the
word is, most often, equivalent with the deed, as it gives rise to it or brings to light, from
the past, events which nobody wants to remember. Talking with Kara-Zaim, his war
comrade, mutilated in fights, the very reference of Nurudin to his own person in the past
brings forth painful episodes from his youth, incompatible with his current life as a
dervish: “Oh my, I was also talking about myself.
Now it’s too late, I have said what I wasn’t supposed to.
He looked at me struck with consternation; for years, for sure, nobody has
mentioned his past” (Ibidem, p. 172). The feeling of bringing the past to life through
spoken or written words is so powerful that the sheik seems to experience once more the
emotion from the past at the same intensity; the word makes and unmakes worlds,
creates them, dissolves them and then founds them again, first at a personal level, then at
a collective one: “Even now the hand in which I’m holding the pen is shaking, as if the
things I’m writing about are happening right now, as if it hasn’t been more than a month
since my life changed” (Ibidem: 212). Trying to replace Harun, at a spiritual level, with
Mula-Iusuf, his old protégé, a calligrapher artist from the tekke, the art of conversation,
imagined as “a thicket of round-about words, where a thousand knives were up, but only
one fatal” (Ibidem: 282), produces the revelation that this one, as a spy of the muselim,
betrayed his brother. That is the moment when the sheik’s world collapses for the
second time; after losing his brother, he loses his spiritual son. Exhausted with pain,
only the hatred which is slowly growing inside him gives him back the energy which
will lead to the confinement of somebody who is not guilty, the jeweler hagi-Sinanudin
Iusuf. He will experience Harun’s ordeal once again, bringing about a story which
causes a collective rebellion, a rebellion the sheik was not able to provoke in order to
save his brother. Framing the reiteration of history as a form of therapy proves to be
unforeseeable, as life itself. In spite of the fact that he temporarily takes the place of the
cadi, the flow of accusations will gradually shaken his position and will send him to
death.
242
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
The second part of the novel is a tribute to the word; the seemingly small talk of Hassan,
Nurudin’s constant friend, is a form of humanization, through word, after his brother-in-
law and his father, high dignitaries, used the dehumanized logos, which amplifies the
feeling of disruption, of lack of meaning, of absurdity of life. Besides, one of the mottos
of the chapters is a true tribute to the force of the word, to its power to scatter the good,
when it is correctly set: “A nice word is like a nice tree, its roots are thrust deep into the
earth and its branches rise up into the sky” (Ibidem: 316). Regaining trust into the word
means regaining trust into the meaning of the world. Hassan confesses he loves words
and recalls his captivity, when he was tied with a hook by an old soldier, who taught
him that “the word is a bridge between people, maybe the only one” (Ibidem: 322) and
that talking they have the illusion that life is on the move - words, action, life melt
together so the world gets meaning and hope. They create a compensatory universe, they
fill the world with meaning or at least create this illusion in the moments of despair: “He
was creating a bridge of cobweb between him and me, a bridge of words, words were
fluttering above us, like a rainbow, they were springing and spilling out, he was the
spring and I was the river mouth” (Ibidem: 324), thus Hassan himself also learns how to
bring people together through words, how to animate an unanimated and sterile
universe, outworn with suffering or indifference, a lesson he will always apply in the
human relationships. Every life has its story which, once told, is easier to be understood
by the others - like this, the word has the role to sensitize, to wake up from lethargy
even the narrow-minded. In exchange, the lack of dialogue is suspicious, the sheik is
often reproached with the fact that he speaks too little - even if this is a trait of his status
of tekke leader - and will never succeed to create the open bridges to the others,
remaining a prisoner of his interiority. From the shade, he plans a conspiracy, throwing
the seed of word which bears poisonous fruits and which will attract him in its whirl,
crashing him, because “the waves of history are breaking above us” (Ibidem: 339) and
he cannot cope with it. His opposite is Hassan, who is disappointed with his return to the
country, after giving up the high social position he held in Tsarigrad; nothing can
destroy the pleasure of communication inside him, which regenerated the compromised
relation with his father, because he was free inside and loved “liberty and let the word
interpret his free thoughts” (Ibidem: 346). Two characters in the mirror, an introvert and
an extrovert, the two are trying to balance and to support each other in the moments of
ordeal, discussing frankly, beyond the local speech ceremonials. As well, the sheik
confesses he does not feel connected to the narrow space and history of his country, but
to the universal spirit he will fuse with in death. The conspiracy he is planning is meant
to heal him of hatred, of the feeling of guilt, of the past, but the past is constantly
coming to life, even before death, in the form of Marija’s son, who brings back to life a
past he thought was forever forgotten. Before death, he confesses he trusts in words,
which at least creates the illusion he is casting death away, but, in fact, helps him die
transferring his life experience and giving meaning to the world, leaving his experience
243
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
as heritage: “There is not too much life in my heart and I don’t want to understand.
Maybe also because I’m writing these lines: I’m not giving up, I’m casting death away”
(Ibidem: 461). Life and words are overlapping, as a tribute to the lesson learnt from
Hassan, who, in his turn, has learnt it from the old soldier. Not the silence, but the logos
defeats death.
Thus, sheik Nurudin relates to death seen as a political assassination (the death of his
brother, but also of other rebels against the Ottoman rule, the killing of the innkeeper -
Mula-Iusuf s mother - accused of collaboration with the enemy), as a casual crime, in
violent confrontations (the crime at the inn, the death of Aini-efendi) and to death in life
or to forgetting as a form of death (Nurudin and his father seem dead to each other:
Nurudin and Marjia, his sweetheart from the past, whom he is always forgetting without
being capable to forget her for ever and who comes back to life, through the son she
sends to him, a spiritual son, maybe a biological one also, to whom he does not succeed
to transfer his experience, but leaves him at the tekke, as his follower, to decide for
himself where his place is; Hassan and his father experience a kind of death by the
interdiction of pronouncing each other’s name; Nurudin and his father talk about the
incarcerated brother without uttering his name, having a foreboding of the death which
was yet to come), because “to a certain extent, this phenomenon is thematized and death
serves as a pretext for describing the liminal states of the characters” (Picard 1995: 88).
Independence is not possible in this type of society, where somebody’s deeds
reverberate over the entire family, destroying their lives in the confrontations with the
absurdity of existence, where, as in Franz Kafka’s and Dino Buzzati’s works,
interdependences are always easy to notice and they rely upon the social mechanisms
deposited in time with a suffocating refinement.
The word transforms itself, from an invariant of theoretic comparativism of the essential
modality “through which literature takes part to universality, a mean to attribute a
universal meaning to its common elements” (Marino 1998: 66), into an animated reality
in a novel about love and hatred, on the symbolic background of a totalitarian system of
anywhere and anytime; the beginning of the novel can be also the end of it: “I don’t
know what I will mean, but in the curving of the letters something of what used to be
inside me will remain - not everything will vanish in whirlwinds of mist, as if nothing
has ever been or I didn’t know it existed” (Selimovic 2009: 7). The character of Ahmed
Nurudin, the dervish of a tekke in Sarajevo belonging to the Mevlev order, on the one
hand-relates to the protective world of the tekke in a certain way, the latter giving him
limited, yet probingly deep knowledge of a particular section of life and, on the other
hand, in a different way to the wide world, which he starts to decode and perpetuate
through words. Thus, knowledge becomes a form of undoing a way of life, nevertheless
this unraveling of a lifestyle occurs in order that he might see beyond the restrictive
boundaries of his narrow world. His becoming a new being comes about through violent
disruptions which are generated by events of similar violence: murder in broad daylight,
244
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
unjust sentence to death and the premature death of a son to his father as well as a
father’s death to his son.
Conclusions
Alongside rebellion and knowledge, the word is another tenor of M Selimovic’ s book,
Dervish and the Death, mediating the other two in a Kafkian atmosphere which is
transposed in the Balkans, where the culprit and his family are not distinctly made
known their fault. The word as memory and the word as prayer are in a paradoxical
merger: “In every textbook, the importance of prayer (namaz) is especially emphasized.
Prayer is the most important precondition for living a regular Islamic life and for
salvation [...]. Prayer is a farz (strict Islamic duty)” (Popov and Ofstad 2006: 82) -
salvation it’s the avowal.
An important component of individual and collective social constructions, religion has
played a decisive role in Europe; in time, as the population underwent the process of
secularization which began in Renaissance, its role faded to different shades, in the
Balkans its presence persisting of being a decisive influence in the cohesion of the social
groups, the motivation of this attitude being deeply rooted in history. “In Serbia,
religious identity was formed in relation to the centuries long opposition to the powerful
Turkish domination” (Zorica Kuburic 2008: 171) - the importance of religion as one of
the manifestations of cultural life. The Balkans have acted for centuries as a sort of
sanitary barrier between Europe and the Far East ,practically ”an iron curtain” avant la
lettre, long before the one put up between the eastern and the western blocs of the 20th
century. The religious customs which have an important social and political role ever
since one’s school years have continued into contemporaneity: “In Bosnia and
Herzegovina, then, there is religious instruction in public school, based on normative
theology. The confessional subject of Religious Education is taught separately, and the
segregation between the different religious is quite strong” (Popov and Ofstad 2006:
103).The results put forward by different organizations are rather insignificant, the only
reasonable attitude proven right by history being to stay vigilant.
References
Alibasic, Ahmet (2008), “Images of the Ottomans in History Textbooks in Bosnia and
Herzegovina” (pp. 39-74) in Images of the Religious Other: discourse and distance in the
Western Balkans. The Center for Empirical Researches on Religion, Novi Sad - Kotor Network,
Edited by Christian Moe.
245
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Darabus, Carmen. (2011), Topos și alegorie - Luan Starova, Vremea caprelor. “Nord literar” no. 9,
Baia Mare.
Dordevic, Dragoljub B. and Dragan Todorovic (2007), “Tekkias, tarikats and sheiks of Nis Romas“
(pp. 86-102) in Islam at the Balkans in the Past, Today and in the Future - Yugoslav Society for
the Scientific Study of Religion, YSSR Anual - Year XIV, Punta P. H.: Nis, edited by Dragoljub
B. Dordevic, Dragan Todorovic and Ljubisa Mitrovic.
Eliade, Mircea (1991), Despre un anumit sentiment al morții, în vol. Oceanografie, Ed.
Humanitas, București.
Goody, Jack et Pierre-Emmanuel Dauzat (1996), L’homme, l’écriture et la mort, Ed. Les
Belles Lettres, Paris.
Goutierre, Marie-Dominique (2000), L'homme face à sa mort: L'absurde ou le salut?,
Ed. Parole et Silence, Paris.
Greimas, A. J. (1975), Despre sens. Eseuri semiotice, Ed. Univers, București, trad. și
prefață de Maria Carpov.
Kuburic, Zorica (2008), “Images of the Religious Other in Serbia” (pp. 167-200) in
Images of the Religious Other: discourse and distance in the Western Balkans. The Center for
Empirical Researches on Religion, Novi Sad - Kotor Network, Edited by Christian Moe.
Marino, Adrian (1998), Comparatism și teoria literaturii, Ed. Polirom, Iași.
Morin, Edgar (1970), L'homme et la mort, Ed. Seuil, Paris.
Munteanu, Eugen (2005), Introducere în lingvistică, Ed. Polirom, Iași.
Picard, Michel (1995), La littérature et la mort, Presse Universitaire de France.
Popov, Zlatiborka and Anne Mette Ofstad (2006), “Religious education in Bosnia and
Herzegovina” (pp. 73-106) in Religion and Pluralism in Education: comparative approaches in
the Western Balkans, The Center for Empirical Researches on Religion- Kotor Network, Novi
Sad, Eds. Zorica Kuburic and Christian Moe.
Selimovic, Mesa (2009), Dervișul și moartea, Ed. Leda, București, trad. din limba sârbă
de Voislava Stoianovici.
Sugar, Peter F. (1996), Nationalism and Religion in the Balkans since the 19th Century,
University of Washington, The Henry M. Jackson School of International Studies.
246
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
IMAGINEA ETNOGRAFICĂ A ROMÂNIEI ÎN VIZIUNEA
REPREZENTAȚILOR ȘCOLII ANTROPOLOGICE CROATE
ÎNTRE ANII 1938 ȘI 1944
Armand GUȚĂ
This study aims to underline the scientific Croatian point of view over the Romanian people and
Romanian state. First of all this study explain the Croatian perception about cultural and historic
values of the Romanian nation and on the other hand the direct and real travellers perception
upon interbelic Romanian society with its peculiarities and tendencies. Both Croatian
ethnographs are old connoisseurs of Romanian history and traditions but one of them is a Special
Envoy of the National Croatian State and his mission was the underline the Romanian national
spirit and its values. On the other side Messne Sporsic travel description from Belgrade to
Ankara through Romania and Bulgaria is like a picture of an neorealist painter which describe
into black and white the Romanian national spirit and Bucharest manners on the fourth decade of
the XX century. Both essays contain of course many appreciation, criticims and oppinions
through each author have tried to provide his personal impresions for the Croatian readers. But
the Croats monographers have succeed to describe a realistic spatial and temporal projection
about a nation and close proximity state whose history and policy seldom interrelated with the
Croatian state.
Key words: Ethographic imagery, regional geopolicy, anthropology, popular culture, ethnic
particiularities, Bucharest
Lucrările etnologice croate despre România apărute în ultimul secol sunt foarte
rare. Din cercetările noastre există astăzi doar patru asemenea apariții editoriale între
1938 și 1999. Întrucât doar două dintre acestea ne-au fost disponibile și ambele sunt
editate în perioada cuprinsă între 1938 și 1943 ne-am gândit să exploatăm materialul
considerat de noi ca fiind inedit pentru etnologia și literatura de călătorie străină ce
abordează imaginea României.
Prima lucrarea consultată pentru tema aleasă a fost scrisă de Ernst Bauer și este
de fapt o retrospectivă a valorilor antropogeografice, etnografice și culturale ale
României și locuitorilor săi. Lucrarea este scrisă din perspectiva geopolitică și
etnografică a vremii, încercând și reușind să puncteze cu aplomb cele mai însemnate
247
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
caracteristici geofizice, istorice, etnografice, culturale, economice și politice ale epocii.
Cartea este credem un îndrumar etnologic comparativ pentru cei care doresc să analizeze
din perspectiva antropologiei culturale două popoare europene diferite din punct de
vedere lingvistic și religios însă apropiate din puncte de vedere geografic și istoric.
Autorul era un binecunoscut analist politic și antropogeograf cu studii la Viena
și un fervent colaborator al institutelor de profil din Europa Centrală în perioada 1930-
1944, unde a publicat studii asemănătoare despre: Bulgaria, Cehoslovacia, Germania,
Letonia, Lituania, Ungaria, etc.
Această lucrare are 156 de pagini și a fost împărțită de autor în capitolele: I.
Zemlja i ljudi (Pământul și oameni); II. Rumunjski krajnobrazi (Regiunile românești) cu
subcapitolele 1. Balta (Delta Dunării), 2. Valovi Crnog Mora (Valurile Mării Negre); 3.
Suma tornjeva (Turnurile pădurii), 4. Osamsto godina borbi i prkosa (Opt secole de
luptă și rezistență); 5. Samovozom kroz Vlașkom nizinu (O plimbare prin câmpia
Vlașcăi); 5. Besarabijske vjetrenjace (Morile de vânt basarabene); 6. Bog u sumi
(Dumnezeu în pădure); III. Rumunjska povijest (Istoria României); IV. Bukurest; V.
Rumunjska privreda (Economia românească); VI. Rumunjska kultura (Cultura
românească) cu subcapitolele 1. Slikarstvo (Pictura); 2. Kiparstvo (Sculptura); 3.
Glazba (Muzica); 4. Knjievnost (Literatura); 5. Tisak (Tipografia); 6. Filozofija
(Filosofia). V. Rumunjska vojska (Armata română); VI. Politicki polozaj suvremene
Rumunjske (Poziția politică a Românie de azi)1 .
Cartea lui Bauer este scrisă și publicată în timpul celui de-al doilea război
mondial, mai precis în 1942, însă tonul cald și neutru al limbajului folosit în descrierile
României, contrastează vizibil cu situația politică internațională tensionată din
deceniului patru al secolului al XX-lea. În capitolul I, intitulat Zemlja i ljudi (Pământul
și oameni), ce conține 15 pagini, Bauer reușește să facă o descriere antropogeografică
completă a naturii fizice și spirituale a poporului român subliniind caracterul complex al
trăsăturilor etno-culturale descoperite puțin câte puțin de autor în timpul periplului său
care a durat trei luni. Modul în care acest călător sud-slav de rit catolic a înțeles
profunzimea sufletului românesc ne surprinde plăcut prin exprimarea sa aproape poetică
ce pune accentul pe una dintre cele mai populare și definitorii creații spiritual-muzicale,
doina :
Ceea ce este cel mai important despre România și români nu răzbate odată cu auzul
primei doine, pentru că România face parte din acele țări care are o înfățișare
minunată, dar care are în același timp un destin tragic ce se dezvăluie puțin câte
puțin. Cu fiecare zi pe care o petrec în România descopăr încet, dar sigur legătura
strânsă dintre lucruri și oameni care nu au renunțat niciodată la căutarea originilor,
cu toate că le cunosc destul de bine. Ba, chiar mai mult ceea ce la prima vedere pare
1 Ernst Bauer, Nova lica Rumunjske, seria „Politicka biblioteka”, broj III, „Naklada Europa”,
Tisak Hrvatske Drzavne Tiskare, Zagreb, 1942, p. I-III.
248
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
minunat și ciudat în același timp primește apoi o culoare specifică, devenind mai
intim și ușor de înțeles și care la capătul introspecției sufletești, toate formele și
gândurile ne copleșesc complet. Îndeosebi pentru noi croații valorează mult această
profunzime pentru că trebuie să fim sinceri: - Ce știm noi despre români? A fost
vreun croat implicat vreodată în istoria lor, în cultura și politica României, există
vreunul care să știe ceva despre țara și orașele lor sau de faptele care au oferit
importanță țării acesteia în Europa de astăzi? Și totuși este aproape asemănătoare cu
imaginea patriei noastre: în ambele părți este vorba de popoare de țărani, istoria
românilor la fel ca și cea a croaților este strâns legată de luptele împotriva turcilor,
prin unirea tuturor românilor sub același stindard1.
Antropogeograful croat își continuă expunerea imaginii istorice a României
subliniind încă odată puternica conștiință etnică, eroismul suprem și determinarea
istorică a poporului român și a domnitorilor săi ca fiind elementele definitorii ce au
condus la făurirea României Mari:
Astăzi suveranitatea națională a românilor i-a adunat pe toți frații ce au fost secole
despărțiți de vremuri și imperii străine. Oricare croat ce va fi citit despre faptele de
curajul ostășesc ale lui Mihai cel Viteaz nu-și aduce aminte de secolele de suferință
și de luptă neîncetată a numeroșilor domni moldoveni și munteni, fără să se
gândească la cnezii: Subic, Birbir, Ilocik, Frankopan și Zrinjski și mulți alții2.
Analiza antropologică a lui Bauer asupra fenomenului complex al păstrării
nealterate a valorilor etnofolclorice și etnografice a poporului român chiar dacă de-a
lungul istoriei românii a fost sub diferite stăpâniri, este facută prin intermediul unui
demers comparativ cu valorile culturii populare croate:
Țăranul român este într-un fel asemănător cu al nostru, memoria și creația sa
populară ce strălucește ca un cristal curat prin întreaga bogăție de valori a vieții
spirituale românești. Toată această creație populară a început să dispară e drept mai
încet decât a țăranilor noștri. Dacă reflectăm asupra acestei probleme credem că una
dintre cele mai controversate idei este aceea a continuității culturii populare
românești de-a lungul veacurilor. Cultura țăranului român este una și aceeași
oriunde te-ai duce în România: în Vlașca, Moldova, Transilvania, Basarabia,
Bucovina, Maramureș sau Timoc. Cum pe noi cântecele populare croate ne definesc
din punct de vedere moral și etnic față de celelalte popoare slave, tot așa este și în
România. Tot așa cred și simt românii din oricare provincie istorică ar fi chiar,
dacă, de-a lungul timpului au existat forțe străine ce doreau despărțirea poporului
român. În acest sens este complet greșit să încerci să găsești diferențe între românii
din interiorul lanțului carpatic și cei din exteriorul acestuia. Istoria și evenimentele
1 Bauer, op.cit., broj III, p.2-3.
2 Idem.
249
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
politice au oferit unele trăsături specifice culturii transilvănene față de cea a
Valahiei și Moldovei1.
Autorul croat descrie în următoarele cinci pagini „specificitățiile etnografice
românești”, însă de această dată numai din perspectivă etno-istorică și politică, sugerând
de această dată o paralelă între soarta culturii croate din marile orașe puternic
germanizate și soarta culturii românești din orașele aflate în interiorul arcului carpatic:
Aceste specificități etnice dacă ne referim la monumentele sau la elementele culturii
materiale ale populației din orașele transilvănene neromâne, sunt deosebite de cele
ale populației majoritare a Transilvaniei și anume românii. Aceast lucru nu
înseamnă că românii de aici nu au aceeași importanță în viața spirituală și culturală
precum cei de peste Carpați, deoarece ei întotdeauna au privit spre București cu
speranța salvării și unității neamului. Între românii de pe ambele versante ale
lanțului carpatic au existat străvechi și intime legături permanent reînnoite prin
intermediul unor mari personalități culturale de talie continentală care au adunat în
operele lor ceea ce românii au considerat că îi definesc ca pe un popor (națiune)
unitară. De aceea se poate face o legătură indirectă între ideea de iugoslavism și
legătura conceptului de chestiunea națională croată, dar ai căror exponenți nu au
putut niciodată să abordeze problemele într-un mod clar. Personalitățile culturale
precum Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Grigorescu sau personalități
istorice ca: Ștefan cel Mare, Mihai Vitezul, Tudor Vladimirescu și mulți alți au fost
cei care au întipărit și întărit conștiința și sentimentul național al întregului popor
român. României care ne cunoaște destul de bine istoria nu i-a fost niciodată clar
acest concept politic de iugoslavism, ca fiind un popor format din mai multe
naționalități, dar un lucru este sigur și anume că niciodată nu am avut asemenea
făuritori iugoslavi de talia personalităților culturale și istorice românești. Din acest
motiv până astăzi în întreaga Românie această problemă a unității etnice a fost
foarte atent studiată și perfectată înainte de a fi promovată și insuflată întregii
națiuni, ceea ce la noi nu s-a încercat și bineînțeles că nu se va reuși niciodată2.
În următoarele patru pagini Ernst Bauer face o prezentare cvasicompletă a
importanței istorice și culturale a Moldovei și Basarabiei din perspectiva rezistenței
militare neîncetate împotriva năvălirilor euroasiatice prin evidențierea puternicei și
marcantei personalități politice și militare a lui Ștefan cel Mare, amintind în același timp
și de importanța stategică a lanțului de cetăți moldovenești de la Dunăre de jos și Nistru
ce au apărat Europa de invazia otomană și tătară:
Moldova este percepută de români ca un pământ mistic și cred că au dreptate.
Numai dacă privim toate bisericile, cetățile și mănăstirile de aici și apoi cu fiecare
pas înainte făcut pe pământ moldovenesc îți vin în minte trecutul glorios și cultural.
1 Ibidem, p.4.
2 IBidem. p.4, 5.
250
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Dincolo de teritoriul Moldovei istorice ce era ultima frontieră feudală europeană, se
întinde nesfârșita și sălbatica câmpie euroasiatică. Însemnătatea acestui teritoriu
pentru români numit astăzi Basarabia, precum și colonizarea românească a
teritoriilor de dincolo de Nipru și chiar spre Volga reprezintă opera și forța statului
moldovenesc. Oricine vizitează această regiune este copleșit de numărul și
originalitatea monumentele culturale și militare ce indică la fiecare pas influența și
forța politico-militară a Moldovei ca ultim bastion occidental care și-a înconjurat
statul cu un lanț de cetăți precum Cetatea Albă, Tighina, Soroca și Hotin toate
situate pe malul drept al Nistrului. Toate acesta demonstrează că cea mai estică
frontieră europeană a reprezentat și încă reprezintă potențialul geopolitic și
determinarea acestui popor1.
Studiind cele mai cunoscute opere istorice, filosofice și religioase ce conțineau
tezele continuității și perenității românilor pe acest teritoriu carpato-danubiano-pontic,
autorul subliniază că toate acestea la un loc reprezintă opiniile și conștiința națională
expuse și susținute de către toți intelectuali români de ieri și de azi. Antropologul croat
subliniază în același timp și importanța păstoritului transhumant în menținerea unității
etnolingvistice și etnoculturale a românilor din toate teritoriile istorice românești în
pofida istoriei zbuciumate a pământurilor românești:
Mulți gânditori români văd în zestrea istorico-religioasă constituită din numeroasele
biserici și mănăstiri din Bucovina și Moldova așa numita „mistică românească” și
pe de altă parte motivul puternicei rezistențe de-a lungul veacurilor și mileniilor.
Toți locuitorii străini ce au venit înainte sau după constituirea statului român și s-au
așezat aici și dacă vorbim despre: maghiari, sași, bulgari, polonezi sau ucrainieni
toți au fost și sunt oaspeți. Românii au fost dintotdeauna pe pământul lor, în țara lor,
unde împreună cu aceasta au crescut și s-au emancipat, chiar dacă de cele mai multe
ori vremurile le-au fost potrivnice. Această viață de păstori lângă stânile lor ce au
dus-o de-a lungul mileniilor coborând spre câmpie toamna și urcând la munte
primăvara de-a lungul existenței lor perene a menținut unitatea etnică a poporului
chiar în contextul ocupării unor teritorii de venetici. Nu este vorba doar de legătura
intimă a românilor cu muntele și codrul sau originea dacică și războaiele acestora
cu romanii, contexte ce se regăsesc în mai toate ideile naționale române, ci de ceva
mai vechi și mai profund - sufletul românesc. Dacă aveți posibilitatea să călătoriți
prin satele românești și să cunoașteți limba și apoi să puneți întrebări țăranilor
simpli, veți fi uimit de puternica conștiința etnică și cunoștiințele empirice pe care
aceștia le posedă. Și dacă veți citi și câte ceva din literatura și filosofia românescă o
să ajungeți la aceeași concluzie generală și anume că acești oameni și această țară
sunt inseparabili precum munții, pădurile și câmpiile ce alcătuiesc pământul pe care
îi locuiesc2.
1 Ibidem, p. 5, 6.
2 Ibidem, p. 9.
251
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Bauer face apoi numeroase observații cu privire la moștenirea spirituală și
militară a Valahiei în comparație cu cea a Moldovei, criticând în același timp
amabilitatea și excesiva ospitalitate și buna credință a muntenilor față de intruziunile și
influențele străine acaparatoare:
Sentimentul pericolului estic nu a fost așa de copleșitor în Valahia, precum a fost în
Moldova deoarece spațiul larg și deschis al câmpiei întinse de-a lungul Carpaților și
lățimea Dunării au permis de-a lungul istoriei influențe străine vizibile astăzi în
sufletul și comportamentul locuitorilor de aici. Valahia beneficiind de așa de multe
bogății naturale a fost o ușă deschisă pentru afaceriști printre ultimii veniți fiind și
americanii care folosindu-se de fatalismul estic și celebra sintagmă franțuzească
„laisser faire, laisser passer” au pus mâna pe cea mai mare bogăție a țării și anume
petrolul românesc și în primul rând pe București1.
Antropologul croat explică mai departe perenitatea și vitalitatea poporului
român analizând în acest context istoria a două regiunii istorice românești (Dobrogea și
Transilvania) mult contestate în epocă de statele revizioniste:
Ca să puteți înțelege mai bine acestă legătură intrinsecă între un popor și un teritoriu
o să vă explic despre stăpânirea turco-tătară a Dobrogei și maghiaro-germană a
Transilvaniei, teritorii unde românii au trăit amestecați cu multe alte etnii vreme de
secole, fapt ce nu au afectat cu nimic dezvoltarea, conștiința și emanciparea
românilor, deoarece legătura imemoriabilă și intimă a țăranului cu pământul său nu
a putut fi modificată de nici o stăpânire și influență străină. Acest sentiment profund
de iubire pentru pământul său, vatra sa și originile sale se întâlnește doar la cele mai
vechi popoare din lume și românii surprind încă odată prin bogăția vieții lor
spirituale pe europenii care vor să înțeleagă istoria și cultura est europeană2.
Pentru a susține ipotezele românești ce vechiculau ideea că „România este
pământ binecuvântat” de Dumnezeu, autorul face o scurtă trimitere la fenomenele
aparițiilor providențialele ale Domnului, Maicii Domnului și sfinților în perioadele de
restriște ale țării, însă nu doar în scopul sublinierii credinței populare românești în
minuni dumezeiești, ci și în scopul sublinierii naturii profund religioase a spiritului
românesc. Trimisul extraordinar croat (în perioada 1940-1941) menționează în aceași
timp și realitățile etno-demografice de o parte și de alta a Dunării subliind unitatea etno-
lingvistică și culturală, precum și vechimea istorică a comunităților românești de pe
ambele maluri ale Dunării :
O parte din aceste valori culturale și religioase românești sunt oarecum comune cu
cele croate, însă unele dintre acestea au o mai mare varietate și importanță pentru ei
1 Ibidem, p.7, 8.
2 Ibidem, p. 10.
252
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
cum ar fi: prorocirea, viziunile și aparițiile providențiale sau alte legături cu
divinitatea pline de simboluri și mistică. Spre exemplificare putem aminti cazul
păstorului surdo-mut Petrache Lupu ce trăia în valea Dunării, în Oltenia, acolo unde
românii locuiesc ambele maluri ale fluviului în Serbia și Bulgaria. Acesta s-a
întâlnit cu Dumnezeu (un bătrân cu barba albă), de trei ori la rând care i-a cerut să
transmită mesajul său divin oamenilor, ceea ce Petrache a și făcut, fiind apoi privit
de popor ca un fel de mesager divin. Lupu a fost primit chiar și de patriarhul
României și a reușit să strângă în scopul construirii unei biserici suma de șase
milioane de lei1.
Bauer continuă seria explicațiilor sale privind fenomenul religios al aparițiilor
providențiale pe întreg teritoriul locuit de români, concluzionând că aceste fenomene
inexplicabile de natura divină au fost interpretate uneori în epocă ca având conotații
politice:
În împrejurări asemănătoare au avut loc și alte apariții divine pe întreg teritoriul
României, ușor de înțeles dacă ne gândim la specificul ortodoxiei românești însă
faptele, întâmplările și urmările au rămas vii în conștiința acestui popor. În legătură
cu recentele evenimente politice (n.n. este vorba de perioada guvernării legionare
1940) se știe că a apărut un călăreț pe un cal alb prin satele românești și oamenii
spuneau că acesta a venit pentru a le aduce dreptatea și salvarea. Și așa în scurt timp
s-a lansat zvonul că acesta este Arhanghelul Gabriel protectorul mișcării
naționaliste ale cărei idei propagandistice s-au răspândit ca o avalanșă în toate satele
românești. Țăranul român însuflețește natura prin credințele sale, deoarece fiecare
copac, formă de relief, fiecare creație a naturii poate avea pentru el în anumite
contexte o însemnătate deosebită. Această însemnătate a misticii intim legată de
conștiința națională se observă cel mai bine la românii transilvăneni de-a lungul
interiorului arcului carpatic fiind prezentă în creațiiile lor populare și din analiza
conținutului acestora aproape identică nu-i putem deosebi în nici un fel de românii
de dincolo de Carpați. De aceea nu de puține ori transilvănenii îi consideră pe
strămoșii lor adevărați sfinți și martiri, precum Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu
și mulți alții2 .
Omul politic croat încearcă și reușește să explice clar și nepărtinitor controversa
politică și istorică a apartenței spațiului intracarpatic după hotarârile sistemului de pace
de la Paris-Versailles ce a atribuit de jure României, un teritoriu (Transilvania) ce
aparținea de facto românilor din totdeauna conform realităților etno-demografice și
culturale:
În Transilvania adeseori se aude expresia Regatul, pentru că sub acest nume era
cunoscută înainte de război țara, adică România, lucru firesc deoarece transilvănenii
1 Ibidem, p. 10, 11.
2 Ibidem, p.11
253
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
au privit cu emoție peste Carpați la frații lor implicați în lupta neîncetată împotriva
stăpânirii turcești, însă dincolo de aceste sentimente românii transilvăneni secole
de-a rândul au visat la unitatea națională a tuturor românilor, aducându-și
contribuția de sânge la marea unire. Transilvania, pământul care a fost secole de-a
rândul obiectul influențelor și stăpânirilor străine a fost casă pentru români,
maghiari și nemți, iar dezvoltarea și evoluția ei politică a fost tot timpul sub
influența relațiilor tensionate dintre cele trei etnii privind stăpânirea pământului.
Românii se percep ca fiind cei mai vechi locuitori ai acestui pământ și păstrători ai
tradițiilor moștenite de la daci, invocând ruinele Sarmisegetuzei și a mult prea
numeroaselor cetăți romane din interiorul arcului carpatic1.
Ernst Bauer analizează situația politică actuală a României după ciuntirea
teritoriului național din vara anului 1940 din punct de vedere etnoistoric și a tendințelor
revizioniste a politiciilor central europene fiind vizibil iritat de urmările nedreptului
„Dictat de la Viena” și de tezele maghiare a întâietății acestora în Ardeal:
Maghiari pe de altă parte, spun că ei au dat întregului teritoriu intracarpatic o
organizare politică și statală și că mult mai târziu românii s-au infiltrat coborând din
munți și numai datorită forței lor etnice au preluat controlul asupra celei mai mari
părți din Transilvania. În analiza mult disputatei probleme transilvănene un rol
important l-au jucat și secuii, acele triburi maghiare ce au ocupat partea sud-estică a
arcului carpatic, astăzi în număr de vreo 80. 000. În timp ce maghiari susțin că
aceștia fac parte din moștenirea veche tribală și au avut multă vreme o dezvoltare
separată, românii susțin cu dovezi istorice și etnografice că aceștia sunt de fapt
români secuizați (maghiarizați)2.
Politologul croat explică apoi natura conviețuirii româno-germane de-a lungul
istoriei medievale și moderne a Transilvaniei, accentuând că acest teritoriu geografic și
politic a fost scena unor nenumărate și permanente conflicte interetnice și inter-
religioase:
Mai clare sunt raporturile românilor cu nemții așa numiții sași pe care regalitatea
maghiară i-a colonizat aici acum vreo 800 de ani. Timp de opt secole nemții au fost
cei ce au clădit orașele fortificate prin intermediul cărora au dezvoltat meșteșugurile
și au intensificat comerțul între estul și vestul Europei. De-a lungul acestei perioade
sașii au trăit fără a avea legături prea strânse cu fosta lor regiune de origine.
Interesant este că sașii s-au înțeles mai bine cu românii decât cu maghiarii și acest
lucru s-a văzut în 1848 și 1918. Aceste realități s-au concretizat prin faptul că
românii s-au grupat la început în jurul orașelor săsești formând unele cartiere ca
apoi să se mute în orașe, fapte istorice ce i-au apropiat3.
1 Ibidem, p.11,12.
2 Ibidem, p.12.
3 Op.cit. p.12.
254
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Bauer își încheie complexa sa analiză asupra apartenței istorice și politice a
Transilvaniei citând în acest sens un fragment din cartea unui cunoscut umanist sas
despre conviețuirea româno-maghiaro-germană:
Scriitorul sas Heinrich Zillich, a descris foarte frumos această armonie româno-
săsească-maghiară prin intermediul sunetelor clopotelor amurgului ce răzbăteau
din toate părțile Transilvaniei ce se auzeau și în cetate: moi și adânci din orașele
săsești, rapide și neastâmpărate din bisericile și satele românești, ușoare și
întrerupte prin satele maghiare. Însă adevărul istoric și politic este departe de idilica
imagine prezentată de Zillich, pentru că vreme de secole locuitorii Transilvaniei s-
au înfruntat unii cu ceilalți și nu trebuie uitat că românii transilvăneni au fost
oameni deosebit de inteligenți ce au alcătuit o elită intelectuală ce a dominat o bună
perioadă de timp viața culturală imperială. Românii transilvăneni sunt după părerea
mea cei mai buni dintre români1.
Referindu-se pe de o parte la arealul etnic românesc din trecut și prezent și pe de
altă parte la importanța militară jucată de România ca aliat al celui de-al treilea Reich în
concordanță cu realitățile politico-militare ale epocii pe de altă parte Trimisul
Extraordinar al statului croat afirma:
Locuirea românescă se întinde pe întreg teritoriul Transilvaniei până dincolo de
valea Mureșului, în Apuseni, pe valea Tisei, în orașele mari ale Banatului precum
Arad și Timișoara în apropierea căreia se găsesc și câteva sate croate. Peste Carpații
de nord trăiesc alți români în actuala Slovacie și URSS. Trebuie reanalizat rolul
României în bazinul Mării Negre, rol strategic ce în contextul ultimelor lupte din
actualul război a crescut enorm. Faptul că în mâinile românilor se găsește o treime
din cursul Dunării și gurile sale îi dă țării o importanță deosebită. Viitorul îi conferă
României un rol de o deosebită importanță în estul Europei prin stăpânirea
teritoriului de dincolo de Nistru și a Odessei. Umbra și influența României cade
acum pe o bună parte a părții europene a Rusiei și moștenirea istorică a
domnitorilor moldoveni a fost preluată astăzi de o nouă Românie ce a extins-o mai
departe și cu mai multă forță. Din trecutul îndepărtat al acestui popor ce se pierde în
timpurile imemoriale și din resursele acestei bogate țări își trage forța actuala
Românie, moșteniri ce i-au permis și i-au dat puterea să facă față greutăților istoriei
și să treacă cu mândrie prin luptele crâncene ale celui mai mare război din istoria
lumii2.
Monografia mai cuprinde și un număr de 20 de fotografii etnografice alb-negru
cu cele mai importante situri istorice, etnografice și culturale din România Mare, foarte
1 Ibidem, p.13.
2 Ibidem, p.15.
255
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
sugestive și extrem de bine alese, grupate tematic pe capitole și subcapitole în scopul
sublinierii celor scrise în paginile anterioare 1.
În ultimul capitol intitulat Poziția politică a României de astăzi, autorul face o
scurtă și bine structurată analiză a evenimentelor politice interne și internaționale ce au
marcat orientarea și evoluția poziției politico-militare a României în epocă:
N-au trecut nici doi ani de când România, în urma unor grave greșeli de politică
externă s-a aflat în pragul colapsului statal. Statul a fost slăbit de cele două decizii
politice ce au condus la cedarea unor părți din teritoriul național: Basarabia și
Bucovina -Rusiei Sovietice, Transilvania de nord-vest -Ungariei și Dobrogea de
sud -Bulgariei. Poporul și-a pierdut încrederea în guvern și în clasa politică,
valorile morale și naționale fiind pe punctul de a fi anihilate. În aceste ceasuri de
cumpănă s-a găsit printre români un singur om care a îndrăznit să ia în mâinile sale
destinul patriei chiar dacă situația politică părea fără ieșire. Acest om a făcut în
scurt timp un adevărat miracol în societatea română, reușind să redea poporului,
țăranului și cetățeanului încrederea în sine și să confere forță statului român și
consecințele acestor acte politice au surprins întreaga Europă. Astfel, România
dintr-un stat umilit de revizioniștii fără caracter a reușit să-și recapete teritoriul,
populația, forța și mândria națională prin sacrificiile pe câmpul de luptă2.
Spre deosebire de Ernst Bauer ce a a abordat imaginea României din perspectivă
geopolitică cel de-al doilea autor croat Messner Sporsic în cartea sa, intitulată Od
Bukurest do Ankara, Crtice iz Rumunjska, Bugarska i Turska [De la București la
Ankara. Schițe din România, Bulgaria și Turcia]3 face o descriere a călătorie sale cu
trenul de la Vârciorova la București și apoi spre Giurgiu-Ruse din punct de vedere pur
etnologic. Autorul consemnează în jurnalul său de călătorie realitățile cotidiene ale
României, în 1939 amintind întâmplările trăite din perspectiva comparativă cu realitățile
Croației. Sporsic a fost un cunoscut geograf și etnograf, autor a numeroase lucrări și
studii cu caracter etnologic și istoric despre moștenirea comună slavă a iugoslavilor, dar
și a particularităților etnoculturale ale tuturor teritoriilor iugoslave. Sporsic își începe
periplul cultural și jurnalul său de călătorie prin România prin sosirea trenului de la
Belgrad în mica gară din Turnu-Severin scriind:
Drobeta Turnu-Severin este un oraș modern ce se oglindește în apele Dunării.
Astăzi are 25.000 de locuitori e frumos construit, cu străzi drepte și largi, hoteluri
mulțumitoare, având numerose și variate localuri, fapt ce m-a determinat să cinez
într-unul din aceste restaurante. Am comandat șefului o friptură. Era carne de porc
prăjită și servită pe o farfurie de lemn, ceva tipic...ceva pur românesc. Tuturor
1 Ibidem, p. 35-44.
2 Ibidem, p.142, 143.
3 Ante Messner-Sporsic, Od Bukurest do Ankara. Crtice iz Rumunjska, Bugarska i Turska,
Zagreb, 1937.
256
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
oaspeților le-a fost servită în același mod. Mi se părea ridicol, când am tăiat friptura
pe farfuria de lemn că niciodată în viața mea nu mia făcusem așa ceva. Știam că
exploatarea lemnului este o industrie populară românească, cu ea se ocupă și la noi
acei săraci koritari, care adesea se confundă cu țiganii...(n.n. rudari). Românii parcă
sunt din altă lume decât noi croații! Pe stradă este la fel de multă agitație ca în Italia
și, peste tot se aud acordurile muzicale ale tarafurilor de lăutari ce cântă în mici
cafenele sau grădini. Se aud multe melodii ce seamănă cu cele italiene. A doua zi
mi-am continuat călătoria spre București... În stație înainte de plecarea trenului era
multă lume, în special femei. Se întâlniseră cu niște prietene? Românii sunt
gălăgioși și în stație unii chiar țipau și râdeau... În fața vagoanelor pe peron se
vindeau: pâine, colaci, fructe, pepeni verzi și galbeni, porumb. Existau chiar fripturi
și porumb copt ce se mănâncă prin Ungaria și Turcia...1.
Călătorul croat este neplăcut surprins de realismul crud al sărăciei rurale
românești ce contrasta extrem de puternic cu imaginea idilică a României prezentată în
pliantele turistice care circulau în epocă prin mai toate țările europene. În acest sens
Messner Sporsic nu ezită să critice și să deplângă situația economică și socială
degradantă a lumii rurale românești interbelice:
Am trecut prin sate ce aveau halte căci așa se numesc aici toate aceste mici stații.
Am văzut atât de multe sate sărace cu casele din chirpici și cu acoperișurile din paie
și coceni...prea multe după părereaa mea... Calea ferată urmează configurația
reliefului, serpentinele oferindu-ți priveliști minunate asupra Dunării, Porților de
Fier, insulei Ada-Kaleh și malului iugoslav. Trenul a trecut cu viteză prin câmpia
Vlașcăi, peste câteva râuri, grăbindu-se prin Craiova, Pitești și Ploiești, de unde se
zăreau culmile împădurite ale Carpaților, podgoriile, livezile și câmpurile cultivate
ce încântă ochii călătorului deja obosit de lungul drum de fier. La București am
ajuns abia după amiază, spre seară pe la ora șapte2.
Sporsic face apoi o scurtă prezentare istorică a etapelor constituirii României
Mari după 1918 comentând doar datele statistice și referindu-se la acest proces etno-
istoric natural și legitim din perspectiva politică a epocii plină de atacuri rezivioniste ale
fostelor imperii îndreptate împotriva statelor naționale apărute în Europa în urma
acordurilor semnate în cadrul sistemului de pace de la Paris-Versailles:
România a devenit după război dintr-un mic regat, un stat mare cu 295. 000 de km
pătrați și cu o populație de 18 milioane de locuitori pentru că a luat: Basarabia de la
Rusia, Banatul de est, Bucovina și Ardealul de la Austro-Ungaria și Dobrogea de la
Bulgaria. România a primit provincii bogate, în care populația română era prezentă
în majoritate. Dar, în aceste provincii în afară de români mai trăiesc multe alte etnii
de credințe diferite și această problemă atârnă greu în politica internă și externă și
1 Idem, p.2, 3.
2 Ibidem, p. 4.
257
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
astăzi la douăzeci de ani de la unire și după război și un orb poate vedea că există
probleme...aici. România este astăzi mare și bogată, o fericită învingătoare....și
acest lucru se vede foarte bine în București ce are astăzi peste 700.000 de locuitori1.
Etnograful croat nu se afla pentru prima dată la București, ci îl mai vizitase
înainte de primul război mondial, însă observă în timpul celei de-a doua vizite făcută în
1939, o mare diferență între imaginea din 1914 și cea din 1939 parcă ar fi două orașe
complet diferite:
Acest oraș chiar și înainte de război strălucea și tindea spre civilizație. Fiecare casă
particulară ridicată este un adevărat palat și erau foarte multe răspândite
pretutindeni în București. După război, capitala și-a dublat întinderea și populația,
dar pe lângă bulevardele moderne și frumos luminate Bucureștiul are și numeroase
cartiere mici și sărăcăcioase cu trotuare și străzi nepavate precum sunt încă unele
din Zagreb. Piețele sunt mari și larg deschise, gara era odată la periferia orașului,
dar astăzi este în centru și de aici poți ajunge ușor în toate colțurile capitalei.
Transportul local este bine pus la punct și deservit de autobuze și tramvaie cu bilete
ieftine și poți obține cu un simplu bilet de tramvai și o corespondență pentru un
autobuz 2 .
Autorul subliniază diferențele și asemănările dintre București și Zagreb în ceea
ce privește: planul urbanistic, dispunerea marilor artere comerciale, nivelul de trai al
populației, transportul în comun, cazarea turiștilor, serviciile sociale și viața de noapte:
Cea mare mare și mai lungă stradă este Calea Victoriei ...Bucureștiul se termină la
nord cu parcul Kisseleff și la sud cu râul Dâmbovița, ce înainte de război era
omniprezentă în întreg orașul, dar care astăzi este regularizată și captată, fiind puțin
vizibilă. Bulevardul Victoriei este extrem de animat și aglomerat, cu numeroase
magazine de haine, încălțăminte ce au prețuri comparabile cu cele din Zagreb. Sunt
însă foarte scumpe produsele originale românești precum: ceramica, costumele
populare, mobila sculptată, artizanatul etc. Românii sunt artiști în construcții de
lemn și de aceea în toate târgurile găsești, tăvi, farfurii, străchini, albii, bătătoare
etc. Valuta românescă este slabă și în iunie am primit pentru 30 de dinari o sută de
lei. Dar, să nu credeți că viața este ieftină! Absolut deloc! Camerele în cele mai
bune hoteluri încep de la 150 de lei, ca să nu pomenesc hotelul Splendid care este
cel mai scump. Micul dejun de 50 de lei este la fel de sărăcăcios ca cel de 5 dinari
de pe la noi. Tramvaiele sunt ca ale noastre numai că se plătește pentru distanță.
Berea este ca a noastră și cel mai des se servește cea de Bragadiru. În București se
bea mai mult vin și de o calitate mai bună decât în Zagreb, îndeosebi cel provenit
din Transilvania. Românii din zonele deluroase și muntoase fabrică rachiu tare,
aromat și bun ce seamănă cu al nostru. În magazine găsești vin bun la 35 de lei litrul
1 Ibidem, p.5.
2 Ibidem, p. 6.
258
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
pe care adeseori l-am băut în case particulare sau prin localuri. În București există
foarte multe localuri de lux, însă doar cele de la periferie sunt întotdeauna pline de
clienții unde aceștia se îngrămădesc câte 5-6 la o masă. Aici se servesc mititei și
fripturi la farfurie de lemn. Acești mititei îi întâlnim pretutindeni în Balcani, ba
chiar și în Zagreb sub numele de cevapcic. Românii gătesc precum celelalte
popoare balcanice chiar dacă România nu aparține peninsulei Balcanice, dar peste
tot se simte influența balcanică deoarece din antichitate ei au împărțit aceeași soartă
de-a lungul istoriei cu balcanici. Chiar în București și în mai toate orașele românești
se observă aceleași obiceiuri și aceeași mentalitate turco-levantină ca în toate țările
balcanice..1.
Călătorul croat este surprins să constate coexistența în același spațiu urban a
edificiilor private extrem de luxoase și a ruinelor sau dărăpănăturilor insalubre, realitate
care din perspectiva sa arată o indolență crasă a administrației capitalei și o palmă dată
imaginii de Mic Paris:
Chiar dacă dinspre nord, sud, est și vest Calea Victoriei se întretaie cu bulevarde noi
și largi precum Catargi, Take Ionescu, Brătianu și multe altele și unde aproape pe
toate acestea se află construite case splendide, palate și edificii publice magnifice cu
grădini bine întreținute și parcuri. Totuși, trebuie să spunem că au edilii bucureșteni
au o problemă cu igiena orașului. Asemenea mizerie pe jos nu am văzut nicăieri și
adeseori la intrarea într-un pasaj subteran observi flori și buruieni crescute pe
grămezi de gunoaie. Există chiar unele colibe construite pe ruine de case din bucăți
de lemne, tablă și pământ acoperite de iarbă, flori și iederă și nu știi dacă acolo se
află o casă sau un wc public. Toate acestă dezordine împietează imaginea modernă
a capitalei. Când am întrebat de ce nu le dărâmă mi-au răspuns că sunt foarte
scumpe, chiar neprețuite și primăria încurajează construcția unor edificii de lux ce
depășesc posibilitățile investitorilor autohtoni. Totuși edilii ar trebui să se preocupe
mai mult de igiena orașului lor ca niște oameni ce își declară o iubire necondiționată
față de capitală2.
Autorul descrie apoi pe rând: palatul regal, muzeele, universitatea și Atheneul
român, ultimul edificiu impresionând-ul în mod exterm plăcut și pe care îl compară
imediat cu Parthenonul din Atena. A doua zi, autorul, mare amator de muzică clasică
decide să viziteze acest splendid edificiu arhitectonic unde printr-o întâmplare stranie
ajunge să poarte o discuție șocantă cu un colecționar de artă bucureștean:
Acolo m-am întâlnit cu un domn ce vorbea perfect nemțește, nu era evreu, ci
negustor de artă, care mi-a povestit ceva de groază, despre diferențele enorme dintre
bogații și săracii țării care reprezintă 90% din populație. Despre cum politicienii și
oamenii de afaceri români își depozitează averile obținute prin sudoarea țăranilor
1 Ibidem, p. 8, 9.
2 Ibidem, p.10.
259
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
românii în Elveția sau cum își irosesc averile prin cazinourile din Monaco sau
Monte Carlo. Cum este posibil ca o țară atât de mare și de bogată să aibă atâția
săraci și flămânzi? După vreo oră, interlocutorul meu, a obosit să-mi povestească
despre sărăcia, malnutriția și bolile poporului, așa că tace, se ridică și pleacă
oftând...Totul mi s-a părut fără logică, chiar irațional. Asistența socială din capitala
română este slabă ori e de abia la început și fără fonduri?1
Etnograful și istoricul cultural croat critică politica administației publice și a
Ministerului Culturii în privința promovării turistice a valorilor culturale, istorice și
religioase românești, datorită faptului că sunt închise când ți-e lumea mai dragă, însă
este surprins să afle că limba culturii românești medievale era slavona:
Nu știu de ce în București, muzeele, galeriile și chiar școlile sunt închise sâmbăta și
duminica și de sărbători religioase... Străinii ar fi dorit să le vadă, dar chiar când
aceștia sosesc toate sunt închise. Doar două edificii erau deschise: Muzeul de Artă
Religioasă și cel de Arheologie ambele pline de opere de artă neprețuite dăruite de
mari familii de domni și boieri... În muzeu se află și ușa mănăstirii din Snagov de
prin 1453 plină de inscripții în slavonă. Manuscrisele și cărțile în slavonă m-au
surprins, românii până în secolul trecut au utilizat ca limbă de cult slavona precum
bulgarii și sârbii, dar începând din secolul al XIX-lea au început să acorde prioritate
moștenirii dacice și romane căutându-și rădăcinile romanice. Slavona și limbile
slave au rămas astăzi doar catedre la universitate și specialiștii în slavistică insistă
că trebuie să se cunoască mai bine trecutul cultural românesc de origine slavonă.
Numărul mare de publicații de specialitate și interesul deosebit arătat deopotrivă de
tinerii români ce pleacă la studii în Polonia, Cehia sau Rusia și deopotrivă
curiozitatea slaviștilor pentru vechile cărți românești indică o preocupare serioasă în
acest domeniu. Astăzi, însă românii folosesc alfabetul latin, iar cel chirilic trăiește
în muzee, pe numeroase monumente și în vechile cărțile bisericești2.
Turistul croat este extrem de încântat de varietatea extrem de mare a artefactelor
expuse în muzeele pe care a avut prilejul și șansa să le viziteze, comentând de această
dată plin de entuziasm această realitate:
Muzeul de arheologie este plin de artefacte grecești, scitice, romane toate din aur,
argint, os, marmură și calcar. Mi s-a spus că România înainte de război a avut un
uriaș tezaur de aur ce a fost trimis în siguranță la Moscova!? Aurul a picat în
mâinile bolșevicilor și a dispărut, fiind vândut și astăzi prin Europa... Din această
cauza este astăzi valuta românească așa scăzută pentru că aurul strămoșesc a rămas
la Moscova!? 3
1 Ibidem, p.13.
2 Ibidem, p.14.
3 Ibidem, p.15.
260
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Sporsic etnograf de profesie apreciază în mod deosebit stilul expunerii valorilor
etnografice românești în muzeul de profil, subliniind particularitățile artei populare
românești și influențele artei bizantine asupra unor stiluri autohtone:
Muzeul de etnografie era închis, însă custodele mi-a permis să-l vizitez. Este într-o
clădire nouă, mare și foarte frumoasă, iar custodele mi-a arătat exponate de o
neprețuită valoare din creația populară românească, însă de o deosebită de valoroase
mi s-au părut hainele și podoabele de influență bizantină. Modul în care era
organizat muzeul și stilul în care erau expuse bunurile culturale mi-au dovedit că
pentru români etnografia este una dintre cele mai de preț și mai necesare științe a
timpurilor noastre deoarece scoate în evidență originalitatea, spiritualitatea,
capacitatea și creativitatea, bucuria vieții și ocupațiile unui popor1.
Messner Sporsic apreciază prin ochii cunoscătorului și criticului de artă
picturile, gravurile și sculpturile aflate în cel mai renumit muzeu de artă al epocii,
prețuind în același timp și onestitatea angajatului lăcașului de cultură:
Poate cel mai frumos muzeu bucureștean este cel de artă numit Kalinderu, după
numele celui care a donat acele minunate opere de artă. Muzeul de artă era închis la
fel ca celelalte galerii, însă grație amabilității custodelui am putut să-l vizitez. Am
rămas uimit de varietatea și de numărul enorm de opere de artă din toate școlile și
toate țările europene expuse aici. Ce m-a surprins a fost faptul că paznicul și
totodată custodele nu a vrut să primească nimic, nici măcar o atenție din partea mea
ca mulțumire, oricât aș fi crescut suma. Lucru rar întâlnit în București, ba chiar în
Europa sau chiar prin lume2.
La București, în holul hotelului unde era cazat croatul s-a întâlnit cu un preot
italian originar din Dalmația, ce i-a devenit pentru câteva zile tovarăș de călătorie,
povestindu-ne despre comportamentul acetui cleric:
Cu mine locuia un italian născut în Ragusa, preot și episcop pentru locuitorii italieni
din Greci, o comună de pe malul Dunării, lângă Galați. Acest om, calm, bun,
inteligent și interesant m-a făcut să mă apropii de el rapid și împreună am colindat
pe jos întregul București, de pe cheiurile Dâmboviței, până în frumoasele parcuri
amenanjate cu numerose statui și busturi de domnitori români, cu arbori maiestuoși,
ronduri de flori multicolore atent îngrijite. Ne-a plăcut în mod deosebit monumentul
Eroului Necunoscut care ne-a impresionat prin forța și simplitatea sa în masa căruia
se aflau topite tunurile luate de la dușmani, însă după părerea mea, autorii și edili
trebuiau să ofere mai multă importanță acestui monument precum au făcut tirolezii
unde există numeroase statui dedicate eroicelor lupte pentru libertate națională3.
1 Ibidem, p.17.
2 Ibidem, p.18.
3 Ibidem, p. 19.
261
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Turistul etnograf analizează din perspectivă pur religioasă ritul creștin ortodox și
particularitățile acestuia la români comentând însă sec și malițios evlavia tovarășului său
de călătorie:
Am ieșit din parc și am luat-o spre o biserică ortodoxă, unde italianul meu s-a
închinat și îngenunchiat de nenumărate ori în fața icoanelor, ai căror creatori le-au
îmbrăcat în metal prețios și țârcomnicul impresionat de gestul camaradului meu, ne-
a luat în iconstas și ne-a arătat unde se făcea sfânta taină în altar. Mie personal nu
prea mi-a convenit, însă italianul s-a arătat deosebit de interesat și curios. Am fost
întrebat de unde sunt și am răspuns că vin din Iugoslavia și că sunt catolic, dar omul
bisericii nu m-a privit cu ură. Ce a crezut despre italian și manierele acestuia chiar
nu știu! De la el și-a luat la revedere cu căldură, iar de la mine cu demnitate și
răceală. Oricum italianul era extrem de vesel și când am ieșit pe porțile palatului
patriarhal s-a închinat și a zis: O Venezia benedetta, iar pe mine numindu-mă
neîncetat dragă prietene și vecine. Când i-am răspuns că nu-l simpatizez ca vecin,
cu blândețe mi-a replicat că mă vrea vecin chiar cu de-a sila!..1.
Referindu-se la moștenirea romană pe teritoriul actual al României și cu
precădere la importanța „sigiliului Romei” pentru români, autorul croat subliniază
valența acestui concept național:
În piața centrală am zărit statuia lupoaicei cu Romulus și Remus și vederea acestei
statui l-a făcut pe italian să exclame din nou: „O Venezia benedetta” uitându-se
nemișcat la aceasta vreme de câteva minute precum creștinii la picturile din
catacombele Romei2.
Vorbind despre viața de noapte și posibilitățile de distracție ale bucureștenilor
din clasa de mijloc, Ante Sporsic comentează cu multe detalii:
În România, în iunie și iulie pe la ora opt seara e încă lumină și locuitorii
Bucureștiului ies la plimbare prin oraș. Am luat autobuzul spre parcul Kiseleff unde
se desfășura expoziția Luna Bucureștilor, și unde erau ridicate pavilioanele:
Cehoslovaciei, Yugoslaviei și României cele trei țări ce împreună formează alianța
politico-militară regională numită Mica Antantă. Manifestarea era destinată
cunoașterii reciproce mai profunde și întărirea relațiilor culturale. Românii nu au
ridicat pavilionul lor nu pentru a slăvi eroismul soldaților de la războiaiele cu turcii
și până astăzi precum iugoslavii, ci au ridicat un sat, unde au clădit toate tipurile de
case din toate regiunile patriei oferind posibilitatea turiștilor să cunoască toate
stilurile arhitectonice și obiceiurile existente în această țară (n.n. Muzeul Satului).
Spre deosebire de aceștia iugoslavii prezentau și făceau reclamă turistică unui regat
1 Ibidem, p.20.
2 Ibidem, p.21.
262
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
pitoresc cu numeroase și interesante atracții din Dalmația, dar fără cele din Croația.
În schimb cehoslovacii aveau o expoziție seacă lipsită de conținut menită să
sublinieze forța industrială a țării și o economie în plin avânt, în special cea
militară, presărată pe ici pe colo cu imagini din Praga și Bratislava1 .
Continuându-și analiza religioasă asupra ritul ortodox românesc Sporsic,
subliniază particularitățile și tipicul slujbelor religioase urmărite în câteva biserici din
București de-a lungul mai multor zile:
Lăcașurile de cult în limba română se numesc biserici de la latinescul basilica, iar în
București sunt foarte multe asemenea monumente mai vechi sau mai noi. Există și
biserici din lemn ce se păstrează însă ca monumente istorice. În România limba de
cult este româna și în cele mai multe biserici corurile cântă foarte frumos. Românii
sunt un popor muzical și în București arareori găsești o biserică fără cor, pentru că,
în viziunea lor, cântecul dă valoare și frumusețe slujbei ortodoxe dedicate lui
Dumnezeu. Preoții slujesc cu demnitate și muzicalitate în biserică și în special
duminica auzi cele mai multe și mai frumoase coruri ce îi atrag pe cei aflați în
apropierea bisericilor. Am fost la o slujbă de duminică într-o biserică din apropierea
Atheneului, unde slujeau trei preoți, lume prea multă nu era, însă cei trei au făcut o
foarte frumoasă slujbă dedicată Domnului. Românii au multe expresii slavonești în
vocabularul lor ortodox și mi-a făcut o adevărată plăcere să aud această slujbă
religioasă, deoarece cântau mai frumos și mai clar decât grecii. În ceea ce privește
imaginea preotului ortodox aceasta s-a schimbat radical după război, înainte de
acesta preoții purtau părul lung și bărbi neîngrijite, potcap pe cap și o mantie largă,
murdară și neagră. Astăzi, tinerii preoți merg prin oraș îmbrăcați în costume, cu
pălării, tunși și cu bărbile îngrijite, veșmântul preoțesc este curat și pe trup croit2.
Referindu-se la prezența ritului catolic și a catolicilor în București și România,
Ante Sporsic, povestește despre principalul lăcaș de cult catolic din acea vreme din
capitală:
Catedrala Sf. Anton este cea mai mare biserică din București, unde slujba se ține pe
la șapte seara, marțea e dedicată patronului, iar de Crăciun este arhiplină. Preoții
sunt germani născuți în România și ei slujesc pentru catolicii din București printre
care trăiesc astăzi circa 25. 000 de nemți3 .
Comparând străzile Bucureștiului cu cele ale principalelor orașe europene,
autorul găsește numeroase asemănări și foarte puține deosebiri, fiind în același timp
plăcut impresionat de lipsa fenomenului cerșitului cel puțin în centrul capitalei
României:
1 Ibidem, p.22.
2 Ibidem, p.23.
3 Ibidem.
263
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Străzile Bucureștiului sunt identice cu ale altor orașe din Europa, pline de
magazine, restaurante, teatre, din care oameni ce discută, râd și glumesc, intră și ies.
Tramvaiele, autobuzele, mașinile, căruțele se grăbesc și claxonează infernal
atenționând pietonii neatenți. Ciudat lucru, ziua, în centrul Bucureștiului, nu vezi
cerșetori. Se întâlnesc în schimb destui la periferie, ce încearcă să profite de
neatenția sau prostia concitadinilor lor. Adeseori în București la periferie au loc
adunări în care cei cu dare de mână le dau acestor nefericiți lucruri vechi și
alimente. Uneori pe seară mai vin câțiva cerșetori în haine ponosite pe la
restaurantele de lângă gara centrală, dar nu sunt insistenți și nici violenți1.
Povestindu-ne despre posibilitățile de relaxare a bucureștenilor în aer liber,
etnograful croat descrie câteva parcuri publice și atmosfera socială din cadrul acestora.
Autorul apreciază de asemenea amplasarea unor rețele stradale de fântâni publice ce
ofereau trecătorilor apă de băut. Ante Sporsic împreună cu prietenul său petrec câteva
ore în unul dintre cele mai mari parcuri publice ale capitalei și anume Cișmigiul,
analizând comportamentul bucureștenilor ieșiți la aer curat:
Pe străzile orașului sunt multe fântîni arteziene și cișmele capabile să satisfacă setea
trecătorilor. Toată lumea, oameni bogați sau săraci beau din aceste cișmele, iar cei
mai mulți dintre ei sunt copii. Cum vremea era foarte călduroasă, veneau foarte
mulți să bea apă, așa că am stat deoparte și am observat cum se comportă aceștia.
Cei mai interesanți sunt băieți care după ce beau apă se ștergeau cu dosul mâinii la
gură și apoi privesc cu atenție și mare interes în toate părțile observând publicul și
mai cu seamă tinerele femei. Femeile toate fără deosebire, după ce beau apă, de
cum se așezau pe bancă scoteau imediat din poșete oglinda și rujul. Domnii în
vârstă sughițau după ce beau și consoarte lor se țineau drepte și puțin jenate de
comportamentul acestora. Când se strângea multă lume în jurul unei cișmele,
imediat apărea un paznic cu bastonul... oricum agenții de ordine din București se
arată mai amabili decât decît cei din Zagreb, care se poartă cu cerșetorii noștri
precum cu niște câini și în concluzie este mai multă ordine aici decât la noi2 .
Scriind despre restaurante, meniuri, băuturi și moravurile localurilor bucureștene
și oferindu-ne în același timp și numeroase detalii despre serviciile oferite de angajații
acestora Mesner Sporsic povestea:
Restaurantele sunt curate și mâncarea gustoasă, însă prea scumpă și într-o duminică
am căutat un restaurant cu specialități românești și am ochit unul ce avea afișat pe o
placardă meniul zilei cu imagini. M-au atras roșiile cu miel (patlijani s janjetino),
iar localul arăta civilizat, așa că am intrat. În centrul localului era însă un grup de
clienți ce beau cred rachiu și care i-au oferit și chelnerului ce cu drag a și primit. Nu
1 Ibidem, p.24.
2 Ibidem, p. 25.
264
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
m-ar fi deranjat petrecerea privată, însă m-a deranjat tonul vocilor și faptul că au
început să scuipe pe jos între ei și acest comportament scârbos m-a făcut să ies. Nu
am căutat prea mult și am găsit un alt restaurant micuț și cochet unde am cinat
civilizat și unde am plătit 150 de lei, circa 15 dinari. Pe masă era o plăcuță argintie
în limba germană ce te îmbia la masă alături de o mică vază cu flori. În fața mea s-a
așezat un cuplu tânăr. El a comandat și tot el a plătit firesc toată consumația. Ea
lăcrima și se mai ștergea uneori cu batista ținută în mâneca bluzei, alteori cu
marginea feței de masă, însă făcea anumite gesturi din mâini și umeri parcă ar fi
vrut să-mi spună ceva, poate era răpită pentru că așa am auzit că este obiceiul pe
aici. Românii agrează cocheteria femeilor lor ca la Paris și aici este o viață
frumoasă, dar parcă era mai frumoasă înainte de război!1.
Sporsic apreciază modernizarea rapidă a transportului bucureștean ce reprezintă
de această dată atributele unei adevărate capitale europene, menționând în același timp
și cauzele economice ce au condus la dezvoltarea acestei rețele de transport urban :
În București totul este motorizat: autobuze, automobile, camioane, motociclete etc.
Se conduce ieftin aici pentru că țara e bogată în petrol, iar România exportă petrol și
nu importă ca noi. Lângă biserica italiană se afla un bloc de 5 etaje din beton și mai
târziu am aflat că era garajul Ford ce găzduia vreo două sute de mașini ce rulau cu
viteză și scrâșnete de frâne pe serpentinele etajelor în sus și în jos. Însă, există încă
destule trăsuri trase de cai frumoși și o vreme rușii scopiți membrii ai unei secte
originare din Basarabia îmbrăcați în caftane grele și cu bărbile ce le atârnau până pe
piept ce făceau aceste gen de transport de persoane2.
Exprimându-și regretul că limba germană pe care el o vorbea ca pe o a doua
limbă maternă nu se mai aude așa de des pe străzile Bucureștiului ca înainte de primul
război mondial, Messner Sporsic povestește:
Înainte de război puteai auzii vorbindu-se în București mai peste tot limba germană,
peste 30.000 de evrei trăiau înainte aici și îi întâlneai adesea pe străzi, în tramvaie
peste tot și toți vorbeau nemțește. Astăzi, însă rareori mai auzi această limbă. Însă,
în schimb, toți schimbătorii de valută sunt evrei și unul mi-a oferit mai puțini lei
decât Banca Națională și toți au încercat să mă înșele. Altul mi-a oferit o sută de lei
în plus dacă schimb toți banii mei la el. I-am refuzat pe amândoi și am schimbat
banii la bancă. Cămătarii evrei nu-ți dau nimic la mână și toți mă asigurau că nu
este nevoie. Evrei sunt încă mulți la București, dar pentru că români au devenit
naționaliști și doresc ca toți cetățenii români să vorbească numai limba țării,
vorbesc între ei și cu nemții numai în română. Așa că un străin care nu știe limba
1 Ibidem, p.26.
2 Ibidem.
265
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
țării se poate pierde ușor aici, abia găsești pe stradă unul care să știe franțuzește, iar
germană ioc1.
Sejurul turistico-etnografic al lui Messner a durat mai mult de o săptămână și
despărțirea de București și români s-a făcut lent, însă greoi din cauza birocrației
existente în administrația românească:
Am petrecut zece zile frumoase în București și ca fiecare cetățean străin înaintea
plecării sale trebuia să mă prezint personal la poliție, pentru a primi viza de ieșire.
Odată ajuns la poliție am stat mai mult de trei ore la coadă și a trebuit să plătesc 254
de lei pentru viză. Acolo am văzut toată fauna Bucureștiului compusă din: cerșetori,
hoți, păgubași, șoferi de taxi, dame de companie, bețivi, scandalagii și mulți polițiști
nervoși. A doua zi, cu viza primită, am plecat cu trenul de la București spre
Bulgaria, via Giurgiu și Rusciuk pe la 8 dimineața, însă datorită formalităților de
frontieră abia la ora 11 seara am trecut în Bulgaria2.
Ambii călători croați de profesie antropologi/ antropgeografi au vizitat România
din considerente oficiale și/ sau personale și au cunoscut țara și poporul român în
perioada anilor 1939 și 1942. Unul dintre ei, Messner Sporsic cunoscuse Bucureștiul
încă de dinainte de război și pentru acesta a fost o călătorie plină de nostalgie, având
posibilitatea unei comparații între cele două capitale cea din 1914 și din1939. Celălalt
antropolog croat Ernst Bauer a vizitat România din perspectivă politico-diplomatică.
Cum este de așteptat impresiile celor doi antropogeografi nu sunt asemănătoare, iar
modul în care își aceștia expun părerile față de România și români oscilează permanent
între registrul personal și cel oficial. Antropogeograful Bauer, colonel de informații și
trimis special al guvernului croat fascist condus de Ante Pavelic, a încercat în această
lucrare să ofere o imagine etno-politică veridică a României și a românilor în contextul
propagandei politice românești a epocii făcând apel la specificitățile și particularitățile
culturii populare și a istoriei românilor. Bauer ne oferă imaginea unui bun cunoscător al
istoriei României și a românilor, ce abordează metodic toate aspectele și particularitățile
tradițiilor culturale și istorice ale unui popor. Nu putem decela câtă ideologie politică se
ascunde în spatele discursului său etno-istoric atât de pro-românesc. Era o însărcinare
oficială ori o simpatie personală față de români? Bauer descrie esența spiritul românesc
din perspectivă programată matematic în stilul monografiilor germane, surprinzând
numeroase aspecte, date, fapte, idei și personalități, pierzând uneori însă prin
intermediul detaliilor explicației sale esența sufletului poetic românesc, bunătatea și
ospitalitatea acestora.
În schimb, Messner-Sporsic, își scrie impresiile din punct de vedere pur turistic,
oferindu-ne o frescă vie a moravurilor societății românești și în special bucureștene de
1 Ibidem, p.27.
2 Ibidem, p.31, 32.
266
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
atunci. Când el critică unele aspecte culturale și sociale o face din prisma turistului
simplu și extrem de curios, dezamăgit însă de imposibilitatea cunoașterii esenței culturii
și spiritului românesc. Messner este mult mai critic și acid decât Bauer, poate și pentru
faptul că el cunoscuse Micul Paris de dinainte de prima mare conflagrației mondială pe
când era mult mai cosmopolit, vesel și balcanic. Bucureștiul deceniului patru din secolul
al XX-lea era pentru el mult prea românesc și capitalist, iar locuitorii săi mult prea
pragmatici, aspecte ce îl făceau de nerecunoscut.
Aceste două lucrări ne oferă percepția unor reprezentanți ai intelectualității
croate asupra unui popor sud-est romanic și ortodox din prisma viziunii catolice de
extremă dreaptă într-o perioadă critică pentru existența ființei statale a României înainte
și de după evenimentele politice internaționale din vara anului 1940. Lucrările conțin
aprecieri, critici și opinii interesante menite să ofere cititorilor croați pe de o parte o cât
mai veridică proiecție spațială și temporală a poporului român și pe de altă parte o
imagine a spiritului și conștiinței naționale cultivată prin exploatarea moștenirii
etnoculturale și religioase a unui stat vecin și aliat a cărui istorie s-a împletit arareori cu
cea a Croației.
267
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
268
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
BASMUL - CÂTEVA PRINCIPII INTERPRETATIVE
(APLICAȚII PORNIND DE LA TITLUL „MALEFICUL FEMININ”)
Nadia Gabriela MIREA
Dans cette étude sont proposées plusieurs principes interprétatifs isolés dans cinq points.
Premièrement, si nous établissons un rapport avec le schéma narratif on pourrait montrer
la qualité de l’interprétation d’une variante du conte.
Le passage naturel vers le second point, dédié à l’art interprétatif va nous porter vers
l’observation de la participation du narrataire et de sa tentation vers la narration plate ou
ornementale.
Comme cet article a été construit autour d’un thème avec de multiples ramifications
symboliques, c’est-à-dire le côté maléfique féminin, celui-ci peut être étudié, dans un troisième
point, avec l’aide du parti pris divers. Aussi avons-nous le principe oppositif (en relation avec le
masculin ou le bien), le principe associatif qui va osciller entre l’identité et la spécificité du
genre, le principe synthétique qui va aborder toutes les formes de la féminité dans les contes, le
principe restrictif qui va localiser une certaine figure maléfique dans les contes ou un rôle
spécifique à plusieurs figures maléfiques.
Le quatrième point de cet article nous montre comment les contes peuvent être classifiés
en fonction des théories contemporaines que l’ethnologie les a assimilées dans une manière
efficace. Sont ici remémorées et nuancées partiellement la théorie des fonctions narratives, la
théorie anthropologique, la théorie onirique, la théorie des rites, la théorie poétique, mais aussi la
perspective plus généreuse, celle de la religion.
L’étude finit avec la proposition de la méthode des ouvertures multiples signifiantes, qui
consiste dans la captation des moments narratifs avec intensité sémantique, parce qu’elles
contiennent des traces de philosophie populaire, de mythologie, de parémiologie. Entre la théorie
et l’esthétique du conte nous recommandons la promotion de la dernière. Si nous conseillons
l’abandon de la méthode lexicographique pour le moment, parce qu’elle est déjà illustrée d’une
manière excellente, en échange, nous constatons tantôt la pérennité expressive des quelques
figures féminines spécifiques, tantôt la concurrence assez difficile de confronter - et qui pousse
certaines figures maléfiques roumaines des contes dans la zone du régionalisme - des emprunts
d’imagination (qui rejoint comme aide essentiel de support visuel et de multiples versions
interprétatives).
Cuvinte-cheie: Schéma narratif, la narration ornementale, le bien et le mal, masculin et
féminin, fonctions narratives, l’anthropologie, l’imaginaire étrange.
269
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Cumva basmele, precum obiectele unei colecții, pot fi așezate în felurite chipuri
în funcție de criteriul sau de setul de criterii alese.
1.	Schema narativă. Un bun reper poate fi considerat, pentru început, de
exemplu, schema lor narativă, considerată de folcloriști cadrul minim de performare.
Carmen Iordache a observat, în acest sens, următoarea conexiune: un informator de
calitate depășește această schemă minimală fără probleme, ba chiar ajunge s-o
reinventeze. Unul mediocru, ținând de categoria povestitorilor pasivi care „mai mult
reproduc decât povestesc”1, abia reușește să se mențină în această schemă, dar cu
numeroase scăderi valorice. În sfârșit, un povestitor ocazional, întrucât performează
„numai la anumite ocazii”, o va ignora aproape constant pentru că nici măcar nu a ajuns
la înțelegerea necesității existenței sale.
2.	Arta interpretativă. Putem observa, de asemenea, că naratorul se implică în
narațiunea sa în diferite grade, de la o interpretare ce însuflețește personajele cu adaosuri
paremiologice sau regionale (cu eventuale referințe la persoane și locuri cunoscute doar
de publicul obișnuit al povestitorului) până la expunerea seacă, telegrafică, a unor
evenimente fantaste față de care povestitorul dovedește dezinteres sau neînțelegere.
Mai mult, dacă realizăm o conexiune cu criteriul anterior, respectiv un raport
între schema narativă și gradul de implicare interpretativă constatăm că anumite pasaje
plate sunt de rigoare în orice basm ori țin de zona de trecere narativă între două
momente tensionale intense. Pe de altă parte, accentele cad cu fiecare performare în altă
parte, chiar dacă parcursul schemei are aceeași regularitate (cel mult, o eventuală ușoară
inversiune a unor episoade). Merită să amintim și faptul că o anume scenă poate fi
condensată la un moment narativ rapid (e.g. lupta cu zmeii poate fi expusă într-o frază și
trimitem la basmul Cu Țugulea al lui I. Oprișan2) sau poate fi descrisă în numeroase
mișcări narative (cum vedem în Basmul cu Țugunea, feciorul mătușii, al lui G. Dem.
Teodorescu3).
3.	Tematism. Dacă ne vom folosi de un titlu pertinent pentru studiul basmelor
precum feminitatea malefică - vom constata că acesta poate servi drept reper pentru o
suită de alte ordonări ale acestor producții populare în funcție de următorul criteriu:
1 I.I. Popa, Despre relația narator - narațiune -ascultător în basmul contemporan, în Folclor
literar, I, redactat de Eugen Todoran, Gabriel Manolescu, Ed. Tipografia Universității Timișoara,
Timișoara, 1968, p. 74 și pp. 78-88.
2 I. Oprișan, Basme fantastice române ti, vol. III, Inimă putredă, Ed. Vestala, București, 2003,
p. 84.
3 G. Dem. Teodorescu, Basme române, ediție îngrijită și glosar de Rodica Pandele și Petre D.
Anghel, prefață de Nicolae Constantinescu, Ed. Vitruviu, București, 1996, p.68.
270
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
i.	Criteriul opozitiv - va genera o clasificare a revers în care ar urma să
prevaleze, de pildă, feminitatea pozitivă (benefică) sau doar maleficul masculin în
arealul imaginativ generat de basme. Merită menționat faptul că despre masculinul
benefic există asemenea încercări de așezare tematică, dar sub altă titulatură, anume
figura eroului în basme. Construcția unor forme de clasificare prin opoziție de gen duce
astfel la următoarea schemă în care din maleficul feminin se generează celelalte trei
categorii: maleficul feminin - feminitate benefică; maleficul masculin; masculinul
benefic (eroul).
ii.	Criteriul asociaționist - ne duce la identificarea unor acțiuni similare ale
maleficului masculin și feminin - unde fie se anulează efectul discriminatoriu de gen, fie
se arată că există forme de malefic compensatoriu pentru fiecare dintre genuri (de
exemplu, acțiunea directă, prin luptă sau indirectă, prin vicleșug; este o oscilație între un
simulacru eroic și un eroism toxic): maleficul feminin: identitate de gen - acțiuni
similare; identitate de gen - acțiuni specifice - maleficul masculin - confruntarea
directă.
iii.	Criteriul sintetic - va genera o conturare a figurii femeii în narațiunea
populară - o temă mai complexă care ar presupune o străbatere a culegerilor de povești,
povestiri, snoave, basme. Sunt aici posibile și etape ascensionale superioare în care
figura femeii să fie urmărită în toposul popular în genere sau măcar să se facă o reunire
de portrete ale feminității între genul liric și genul epic cu coloratură populară, după cum
urmează: maleficul feminin - feminitatea în narațiunea populară - feminitatea în genul
epic și liric; feminitatea în toposul popular.
iv.	Criteriul restrictiv - poate fi utilizat din necesitatea propunerii unor criterii
cu o mai redusă generozitate conceptuală: Astfel, figura femeii din basme poate fi
redusă la slujnica malefică în care accentul principal va fi pus pe substituție, la figura
vrăjitoarei unde un element central va fi constituit din urmărirea formelor de
metamorfoză ori a relațiilor acestora cu moartea și cu spaima, la figura strigoaicei, unde
ar trebui consemnată oscilația acestui personaj între starea suportabilă (o relație cu o
durată mai mare temporală cu o ființă umană) și starea letală (când victimei doar
atingerea strigoaicei i-ar aduce moartea). De altfel, acest criteriu restrictiv poate genera
un studiu care să subînțeleagă doar patru tipologii posibile feminine - cum vedem în
următoare schemă (trebuie să punctăm faptul că temele ce folosesc perspective sintetice
fie ignoră materialul imens așternut în colecții și antologii, fie necesită un studiu care să
presupună colaționarea unor contribuții ale unui colectiv de cercetători): maleficul
feminin - maștera; zmeoaica; ielele; muma-pădurii.
Să notăm că tot în zona criteriilor restrictive ne putem menține luând însă ca
model o formulă asociaționistă în care să punem în oglindă două tipologii feminine.
Astfel, am putea surprinde tipul vrăjitoarei și a rolurilor sale posibile în basm, unde
accentul s-ar pune pe aspectele similare din identități diferite (e.g. Zmeoaica vrăjitoare,
Maștera vrăjitoare, slujnica ori Muma-pădurii cu posibilități magice ș.a.). O putem
271
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
surprinde pe Zgripsoroaica evoluând între Zmeoaică și animal fantastic, de tipul
Ghionoaiei sau al unui balaur feminin: maleficul feminin - vrăjitoarea - maștera
vrăjitoare - zmeoaica vrăjitoare - vrăjile ielelor - muma-pădurii vrăjitoare.
4.	Alte propuneri de clasificare a basmelor. Există, alături de metoda analitică
ori cea sintetică, și posibilitatea de a prelua o anume teorie deja formată căreia să i se
caute exemplificări potrivite.
-	Teoria funcțiilor narative. Carmen lordache1 a realizat, în teza sa de doctorat,
o aplicație asupra unor basme românești plecând de la cele 31 de funcții ale lui V.I.
Propp, confirmând ceea ce spunea și savantul rus, anume că nu se întâlnesc toate acele
funcții într-un singur basm și nici nu au aceeași importanță în economia narațiunii de la
o interpretare ori de la o variantă la alta.
-	Teoria antropologică. Ne ajută să căutăm, bunăoară, aspectele primitive care
se conservă în comportamentul feminin sau al societății în raport cu feminismul. Ne
gândim la tipul femeii-trofeu oferită uneori ca supliment funciar (pe lângă o jumătate
din împărăție, cum vedem în atâtea basme). Sau la figura vrăjitorului în variantă
feminină, rol care - cum au constatat majoritatea antropologilor studiind viața triburilor
- aduce o putere considerabilă și adesea calitatea de lider. Putem vedea regresia în starea
de primitivism datorată vârstei, răutății, unor pofte necuvenite culinare (e.g. Muma-
Pădurii care își caută victime umane pentru hrană2).
-	Teoria onirică. A fost susținută în cultura noastră într-un chip interesant de
către B.P. Hasdeu. Astfel, Ielele ori Muma-Pădurii ca ființe nocturne pot fi văzute și ca
făpturi ale unui coșmar cu efecte negative ulterioare mai mult sau mai puțin perceptibile.
Tot ceea ce ține de un alt tărâm ne duce cu gândul la un vis verosimil, în care realitatea e
construită cromatic și geografic diferit, în care fabulosul și mixarea de calități ori
proprietăți aparținând unor specii distincte în lumea albă funcționează în chip natural.
Majoritatea figurilor feminine ale celuilalt tărâm par să aibă posibilitatea metamorfozei
(și ne gândim în special la tipologia zmeoicelor), iar, odată ajunse bătrâne, pot deveni
din persoane fenomene (acea pară de foc urmăritoare), pot accesa tărâmul uman (mai
ales în chip de Vâlve, de Marțolea, de Joimărițe), pot speria sau agresa persoanele aflate
în locuri impure noaptea (Ielele, Strigoaicele). Mai mult, uneori și viața din lumea reală
poate fi percepută ca o formă de coșmar: traiul împreună cu maștera, în acest sens, nu
este unul care să facă victima sau victimele ei să se trezească într-o nouă zi cu inima
ușoară. E un coșmar prelungit curmat abia de visul roz al unei căsătorii fericite.
-	Teoria ritualistă. Putem urmări femeia implicată în rituri din cele mai diferite
și, eventual, să vedem ce pedepse i se aplica în cazul nerespectării anumitor prescripții.
Aici vom întâlni ca personificări feminine executive o întreagă pleiadă de ființe
negative: Ielele care le înnebunesc pe fetele ce beau noaptea din fântânile impure,
1 Carmen Iordache, Transformări ale basmului fantastic românesc din zilele noastre, teză de
doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Litere, București, 2011.
2 De exemplu, în basmul Cu Muma-Pădurii și cu Samolică de Oprișan, op. cit., pp.93-97.
272
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Marțolea care este atentă dacă vreo femeie toarce în ziua ei, Rusaliile care nu suportă să
se lucreze în ziua lor de peste an, Muma-Pădurii care viclenește pe lângă gospodărie
așteptând o eventuală greșeală a victimei sale ori căutând cea mai mică fisură în ordinea
vaselor casei (obiecte ce i-ar facilita accesul înăuntru). Putem urmări, în această situație
consiliați și de cartea lui V.I. Propp1, eventualele rituri la care sunt supuși copiii în
pădure, de pildă proba supraviețuirii la care sunt ajutați de un bătrân (uneori chiar
Dumnezeu), printr-o transformare miraculoasă a unei materii necomestibile într-o turtă
sau o pâine2. Este aici, într-un fel, o alegorie a manei cu care altădată evreii, rătăcitori
prin deșert, reușiseră să supraviețuiască. Sunt apoi riturile de trecere și ne referim aici la
basmul3 lui Petre Uglișiu în care un copil omorât pe nedrept de mașteră se transformă
într-un cuc și ajută la realizarea câtorva dintre etapele ritualului de înmormântare.
-	Teoria poetică. Uneori se pot dovedi de folos și îndemnurile venite dinspre
zona poetică de receptare a basmului. Alegoriile, simbolurile, coloratura stilistică
trebuie, pe cât posibil, marcate la locul cuvenit. Necesită o apreciere separată și
aspectele intensive din curgerea basmelor, portretele apăsate în poli diverși, pasajele cu
ornamentică bogată. Uneori putem constata (în special în basmele consemnate de G.
Dem Teodorescu4) că formulele basmului pot ajunge să fie considerate poeme
miniaturale. Mai mult, putem vorbi de o epopee în proză, atunci când avem un basm
constituit din multe episoade în care destinul său are o traiectorie mioritică (ascensiune
și cădere, după cum puncta cândva Lucian Blaga5). De altfel, basmul poate căpăta
frumusețile suplimentare adăugate de un scriitor cult, și aici se cuvine menționat înainte
de toate, M. Eminescu, al cărui Făt-frumos din lacrimă poate fi văzut ca o alegorie cu
incursiuni în fabulos a iubirii: Muma-Pădurii care bea din butea cu putere sau iubita lui
Făt-frumos care l-a așteptat până i-au secat ochii de la atâtea lacrimi sunt imagini
poetice de neuitat. Să nu uităm nici faptul că uneori basmele au stat la baza unor creații
din alte genuri literare. Cum am putea uita de frumoasa Cătălina ce a dat iubirea unui
luceafăr pe pasiunea pasageră a unui pământean, poem inspirat din basmul Fata în
grădina de aur (cules inițial de călătorul neamț Richard Kunish6), propunându-se, în
1 V.I. Propp, Morfologia basmului, în românește de Radu Nicolau, studiu introductiv și note de
Radu Niculescu, Ed. Univers, București, 1970.
2 În basmul Copiii în pustietate de I. Oprișan, Basme fantastice românești, vol. VI, Busuioc și
Siminoc, Ed. Vestala, București, 2006.
3 Petre Uglișiu, Basme și poezii populare, Ed. România Press, București, 2000, p. 84.
4 G. Dem Teodorescu, Basme române, ediție îngrijită și glosar de Rodica Pandele și Petre D.
Anghel, prefață de Nicolae Constantinescu, Ed. Vitruviu, București, 1996, p. 68 de pildă în
Basmul cu Țugunea, feciorul mătușii.
5 Lucian Blaga, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1969.
6 Richard Kunisch, București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia, traducere,
prefață și note de Viorica Nișcov, Ed. Saeculum I.O., București, 2000.
273
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
fond, două forme diferite de abordare a iubirii, sacrificiul pe de-o parte, insistența și
atacul șăgalnic pe de alta.
-	Perspectiva religioasă. Putem decela în basme anume urme religioase, fapt
care i-au făcut pe cercetătorii tipologi A. Aarne, S. Thompson, H.J. Uther1 să și clasifice
o serie de narațiuni exclusiv ca basme religioase. Totuși, există și în alte tipuri de basme
întâlniri de o formă sau alta cu sacrul. Uneori eroul poate accesa tărâmul de dincolo
numai cu ajutorul Divinității. Alteori capătă puteri fantastice dintr-o astfel de sursă, prin
simpla rugăciune. Uneori i se restabilește condiția fizică (într-un basm2, o eroină prin
rugăciune primește de la Maica Domnului mâinile înapoi) sau, într-un caz rar, la
sfârșitul basmului3, Dumnezeu acceptă ca mama bună a unei fete prigonite de mașteră să
reînvie.
Chiar tărâmul de dincolo poate fi considerat o alegorie fie a celor două tărâmuri
propuse de ortodoxie, raiul și iadul, fie a celui preliminar creionat suplimentar de
catolicism, respectiv, al purgatoriului. Sunt apoi zonele sacre în care oamenii se pot feri
de ființele malefice. Ne amintim că există credința ca să nu doarmă călușarii noaptea
altundeva în afara spațiului bisericii, întrucât riscau să devină victimele Ielelor. Există
apoi anumite spații sacre restrânse la un loc, de obicei gospodăria sau, mai generos,
spațiul comunitar. Există apoi timpuri consacrate și timpuri prielnice lucrului. Concepția
asupra spațiului și timpului sacru a generat o mulțime de interdicții sau de ritualuri pe
care omul trebuie să le îndeplinească fără abatere.
Observăm, de asemenea, amestecul între credința creștină și credințele
primitive, ființele malefice fiind toate cu o alură păgână sau (pentru bătrânele devenite
rele) cu una eretică. Tot de anumite credințe animiste țin formulele apotropaice prin care
sătenii căutau să se apere de atacul necurmat al făpturilor nocturne de spaimă. Nu cu
mult timp în urmă se mai păstra încă obiceiul, cel puțin în anumite locuri, la stână,
bunăoară, să se spună în fiecare seară un basm, considerându-se că o astfel de acțiune ar
fi un mijloc preventiv eficace. Pentru un cercetător al basmelor, pierderea unei astfel de
credințe are semnificația dispariției uneia dintre ocaziile majore de povestit din viața
comunității.
5.	Metoda deschiderilor semnificative. După toate aceste propuneri venite din
perspectivele cele mai diverse - și care, de altfel, nu au fost nici măcar epuizate în
enumerare și cu atât mai puțin în exemplificare - trebuie să revenim cu câteva precizări
suplimentare asupra metodei pe care o vom propune în continuare. Fără îndoială că
1 Hans-Jorg Uther, The Types of International Folktales: A Classification and Bibliography
Based on the System of Antti Aarne and Stith Thompson, 3 vol., „FF Communications” No. 284-
86, Ed. Academia Scientiarum Fennica, Helsinki, 2004
2 Basmul Fata cu mâinile tăiate de I. Oprișan în Basme fantastice românești, vol. IV, Basme
superstițios-religioase, Ed. Vestala, București, 2004, p. 369.
3 Basmul Vaca neagră de Dumitru Stăncescu în Cerbul de aur: basme culese din popor, ediție
îngrijită, prefață și tabel cronologic de Iordan Datcu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 266.
274
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
această metodă nu poate avea decât un caracter preponderent, nu poate fi folosită în
stare pură, ci în anumite pasaje trebuie să țină seama și de sugestiile celorlalte abordări.
Ne referim la urmărirea fluxului narațiunii basmului care trebuie oprit în instantanee cu
grade semnificative diverse. Uneori de aici pot rezulta reflecții asupra limbajului utilizat
de informatori, alteori se deschid porți spre universul artei interpretării, se pot identifica
părți fascinante de filozofie populară, urme mitologice, învățături folositoare. Se poate,
de altfel, constata că nu putem vorbi decât relativizând lucrurile despre prezența unui
tipar din care s-ar desprinde numeroase variante, întrucât nu putem stabili care dintre ele
este cea mai veche și care ar juca, de fapt rolul de variantă-tip așa cum derutant s-ar
părea că există, de exemplu, în cazul Mioriței înfrumusețată, de fapt, de V. Alecsandri.
În cadrul basmelor, fiecare variantă forțează tiparul în locuri neașteptate, este aidoma
unei albii de fluviu care-și croiește porțiuni noi în toate locurile care sunt permisibile
evaziunilor fanteziei. Așa și în basm, există secvențe care generează fie formulele
textuale (metatextuale, paratextuale ș.a.), fie un anume limbaj paremiologic, fie, din
punct de vedere structural, o eventuală deschidere spre noi motive. Propunem ca textul
de basm să fie lăsat pe cât posibil să vorbească pentru a se păstra atât tensiunea
narațiunii cât aspectul intrigant care a dus la generarea poveștii. Aspectele teoretice par
să stea cel mai bine așezate ca o eflorescență suplimentară, nu ca bază care conține
printre altele și ceva urme de basm. Mai degrabă trebuie urmărită deschiderea basmului
spre gândire decât modul cum teoria sufocă prin puncții demonstrative frumusețea
basmului.
Metoda lexicografică. Pe de altă parte, cumva trebuie încercată evitarea
construcției unei priviri enciclopedice cu respirație amplă. Maleficul feminin poate
primi și arhitectura unui parc cu multe statui ce ar reprezenta intrări lexicografice,
demers util în cazul inexistenței unor asemenea lucrări cum, de altfel, s-a și întâmplat în
cursul secolului al XX-lea până spre sfârșitul său. Dar, odată cu apariția lucrărilor cu
caracter lexicografic ale Antoanetei Olteanu1, Ion Taloș2, Ivan Evseev3 , iar, mai nou,
odată cu substanțial dicționar din teza de doctorat a lui Marin Neagu4 din 2010, o
asemenea abordare nu ar duce, cel puțin deocamdată, decât la redundanță ideatică. În
ultimă instanță, dincolo de definițiile personajelor feminine malefice se ascunde un
adevărat univers și, odată cu fiecare nou basm în care le întâlnim, coloratura lor,
atmosfera, modul de a se înfățișa suferă o schimbare de fațetă.
1 Antoaneta Olteanu, Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite, Ed. Paideia, București,
2009.
2 Ion Taloș, Cununia fraților și nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc și
universal, Ed. Enciclopedică, București, 2004.
3 Ivan Evseev, Dicționarul de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amarcord,
Timișoara, 1997.
4 Marin Neagu, Imaginarul malefic în literatura populară română, teză de doctorat,
Universitatea din București, Facultatea de Litere, 2010.
275
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Aspecte moderne sau concurente. Să remarcăm și faptul că astfel de personaje
feminine negative au rămas referințe relevante pentru anumite situații umane: este
desemnată drept Muma-Pădurii o femeie fie foarte urâtă, fie rea, fie bătrână și cu diferite
diformități. Se amintește de Zmeoaică atunci când o femeie devine violentă și începe să
răcnească fără frâu. Uneori fetele tinere care merg la petreceri nocturne și uită de orice
cuviință pot fi văzute ca ființe posedate de Iele. Cât despre maștere, acesta este un
fenomen greu de ignorat în societatea de azi, în care divorțul duce la tragedii familiale
adesea neimaginate nici măcar de basme. Ce este drept, astfel de personaje-referință se
întrevăd cu greu în batalionul de asalt al figurativului englezesc care ne-a invadat în
ultimii ani. În loc de zmei au fost importați căpcăunii, în loc de strige au fost aduse
femeile-vampir, nopțile ielelor au fost restrânse la nebunia unei nopți demonice de
Haloween, Muma-Pădurii a ajuns vrăjitoarea malefică care se deplasează pe mătură.
Constatăm astfel că există în cadrul mentalităților lupte indirecte între tipologii și, de
obicei, supraviețuiesc cele cu o vizibilitate mediatică mai mare. Deja unele aspecte ale
figurilor feminine malefice din basmele românești nu mai sunt cunoscute decât de către
specialiști ori au rămas izolate la o regiune sau la o comunitate. Ne gândim bunăoară la
Vâlve, ființe aproape necunoscute în spațiul moldav ori cel muntean, dar des pomenite
în zona de dincolo de Carpați.
Bibliografie
Blaga, Lucian, Spațiul mioritic, în Trilogia culturii, Editura pentru Literatură
Universală, București, 1969
Evseev, Ivan, Dicționarul de magie, demonologie și mitologie românească, Ed.
Amarcord, Timișoara, 1997
Folclor literar, I, redactat de Eugen Todoran, Gabriel Manolescu, Ed. Tipografia
Universității Timișoara, Timișoara, 1968
Iordache, Carmen, Transformări ale basmului fantastic românesc din zilele noastre, teză
de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Litere, București, 2011
Kunisch, Richard, București și Stambul. Schițe din Ungaria, România și Turcia,
traducere, prefață și note de Viorica Nișcov, Ed. Saeculum I.O., București, 2000
Neagu, Marin, Imaginarul malefic în literatura populară română, teză de doctorat,
Universitatea din București, Facultatea de Litere, 2010
Olteanu, Antoaneta, Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite, Ed. Paideia,
București, 2009
Oprișan I., Basme fantastice românești, vol. III, Inimă putredă, Ed. Vestala, București,
2003
Oprișan, I., Basme fantastice românești, vol. IV, Basme superstițios-religioase, Ed.
Vestala, București, 2004
276
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Oprișan, I., Basme fantastice românești, vol. VI, Busuioc și Siminoc, Ed. Vestala,
București, 2006
Propp, V.I., Morfologia basmului, în românește de Radu Nicolau, studiu introductiv și
note de Radu Niculescu, Ed. Univers, București, 1970
Stăncescu, Dumitru, Cerbul de aur: basme culese din popor, ediție îngrijită, prefață și
tabel cronologic de Iordan Datcu, Ed. Minerva, București, 1985
Taloș, Ion, Cununia fraților și nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc
și universal, Ed. Enciclopedică, București, 2004
Teodorescu, G. Dem., Basme române, ediție îngrijită și glosar de Rodica Pandele și
Petre D. Anghel, prefață de Nicolae Constantinescu, Ed. Vitruviu, București, 1996
Uglișiu, Petre, Basme și poezii populare, Ed. România Press, București, 2000
Uther, Hans-Jörg, The Types of International Folktales: A Classification and
Bibliography Based on the System of Antti Aarne and Stith Thompson, 3 vol., „FF
Communications” No. 284-86, Ed. Academia Scientiarum Fennica, Helsinki, 2004
277
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
278
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
PARLER AVEC ET SUR LES SAXONS DE ȘERCAIA (BRAȘOV)
Narcisa ȘTIUCĂ
My paper is based on the field-research that I fulfilled in 2006 and 2007 in Sercaia (Brasov).
Using the methods as: interview, ethnographic description and life stories, we tried to reconstruct
the life style of the Saxon community between the third and the sixth decency of the XX century
from the point of view of the insiders (both Saxons and Romanians).
The dialog was focused on the traditional activities (the every day life and peasant food), the
social structures (religious and lay feasts and customs and rites of passage). We correlated two
inside views: on one hand talking with the last Saxon inhabitants about their own culture,
confession, mentality and life style, on the other, interviewing Romanian people about the
advantage and the asperity in co-habitation context. As it is known, Saxon civilization carried in
those regions where they came as colonists a redoubtable social and economical paradigm. This
model is apparent even in our days not only in the configuration of the entire village and also of
the households, in the farms' management but even in the general behavior and conceptions about
life and work. Therefore we advance the idea of a local identity which replaced the ethnic and the
regional ones.
Key-words: Saxons, civilization patterns, life style, identity (ethnic, local), ethnometodology.
Les recherches effectuées entre les années 2006 et 2007 dans le petit village de
Șercaia (département de Brașov) ont eu comme objectif l’étude et la compréhension de
la manière dont les relations qui définissent cette communauté se sont structurées et ont
opéré au fil du temps.
Endroit multiethnique et multiconfessionnel, Șercaia a été attestée dès le XIIIème
siècle, pour qu’elle soit élevée au rang d’oppidum (bourg), un siècle plus tard, devenue
une des 15 régions du Pays de Bârsa et liée intimement à l’existence d’une nombreuse et
puissante communauté saxonne.
À l’exception d’une monographie de cette commune, publiée en 1910 à tirage
insignifiant1, Șercaia n’a pas représenté un objet de recherche systématique du point de
vue de la problématique de la cohabitation, sujet qu'on a l'intention d'analyser dans cet
1 George Maior, O pagină din luptele românilor cu sașii pe terenul social, cultural și economic,
(Șercaia, 1809-1909), București, Ed. Tipografiei „Universala”, lancu lonescu, 1910.
279
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
article, dans le but d’emporter des informations en utilisant les données recueillies sur le
terrain. Des précisions importantes sur la manière de vivre, les coutumes et la langue des
saxonnes de Transylvanie sont contenues dans la monographie réalisée par Adolf
Schullerus en 1926, Siebenbürgisch - Sächsische Volkskunde im Umriß.
Très intéressante se montre la dynamique démographique, avec de profondes et
de dramatiques modifications de composition, qui ont produit des scissions, des
regroupements et des harmonisations, suivies par des oppositions et tensions dictées par
plusieurs facteurs. Premièrement, il s'agit des facteurs politiques et économiques: les
saxonnes - et un peu plus tard les représentants de l'administration hongroise - ont
bénéficié d'un statut privilégié par rapport celui des Roumains et des habitants
autochtones. Ensuite, après l'instauration du communisme, il est arrivé à l'expropriation,
suivie par la déportation, la prolétarisation et l’émigration des Saxons.
La sédentarisation des gitans et la mise en place de certaines familles d'Hongrois
des villages voisines - Cobor et Hălmeag - ont eu une grande contribution en ce qui
concerne le changement de la composition ethnique. Après 1990, le nombre des familles
Hongrois, mais aussi des gitans, s'est agrandi à cause de la migration secondaire, car
elles ont préféré Șercaia au lieu de leurs régions d'origine, qui sont restées encore peu
développées du point de vue économique. Une autre raison qui a soutenu cette option est
le fait qu’à travers l'immigration massive en sens inverse, c'est-à-dire envers le pays
natal, plusieurs foyers sont restés inhabités et vastes et riches terres agricoles ont cessé
d’être cultivées. Également, l'emplacement du village sur une importante route
nationale, celle qui relie la ville de Brașov de Făgăraș et Sibiu, est favorable au
développement du tourisme et du commerce.
Enfin, des facteurs socioéconomiques ont contribué à la restructuration de la
composition ethnique à faveur des Roumains et à la réorganisation de la hiérarchie
sociale. On se réfère ici à deux étapes historiques: l’établissement des réfugiés roumains
du nord de la Bucovine pendant les années 1920, plus précisément après la Révolution
Bolchevique de 1917, et à la migration des groupes massifs d'ouvriers originaires de
pauvres habitats voisins ou des régions sous-développées, qui ont été attirés par l’élan
économique du village entre les années '50-'60.
Les oppositions ethniques et confessionnelles peuvent être structurées sur deux
axes temporels: a) du XIIIème siècle jusqu'en 1925, les Saxons de confession catholique,
devenus ultérieurement évangéliques, ont habité avec les Roumains orthodoxes
(devenus grec-catholiques à la fin du XVIIIème siècle), les Hongrois catholiques et les
"néo-rustiques" (les gitans sédentarisés) à confession imprécise ; b) à partir de 1925
jusqu'aujourd’hui, on constate une homogénéisation confessionnelle des Saxons, qui
restent évangéliques, par rapport aux autres groupes qui comprennent des différences:
Roumains grec-catholiques et Roumains orthodoxes, Hongrois catholiques et Hongrois
néo-protestants, gitans orthodoxes et gitans néo-protestants.
En essayant de reconstituer la façon de vie de cette cité dans ses traits
280
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
caractéristiques, on a constaté qu’une opposition unificatrice opère aujourd’hui, celle
entre les habitants de §ercaia - c’est-à-dire les çercàieni - et les allogènes. Les premiers
désignent aussi les Saxons que les Roumains autochtones, en délimitant les deux
groupes ethniques d’autres habitants qui se sont établies dans le village après eux,
n’importe leur appartenance confessionnelle, ethnique ou leur origine géographique.
Cette constatation a troublé d’une certaine manière le projet initial de la
recherche, raison pour laquelle on a décidé de limiter la recherche au découpage
temporel compris entre la troisième et la sixième décennie du XXème siècle. Ce
découpage a été imposé partiellement de soi-même, car les personnes qui ont accepté
l’invitation au dialogue avaient entre 65 et 90 ans. Egalement, ce contexte a fait possible
d’assumer les perspectives actuelles de l’étude ethnologique qui sont orientées vers
l’interaction efficace avec les sujets-parlants. De plus, les discutions préliminaires ont
suggéré le fait d’organiser les interviews et les dialogues vers la matérialisation
du « modèle saxon de vie », qui était définitoire pour le village de §ercaia à cette
époque.
L’étude de cette communauté est réalisée sur une perspective interculturelle, en
vue de dépasser les différences concernant les modalités communicatives et les normes
conversationnelles propres à l’interaction avec des groupes de sujets-parlants. De cette
manière, on a réussi d’éviter les dysfonctions qui peuvent se manifester au niveau des
relations construites avec les partenaires autochtones de dialogue.
Prenant comme point de départ les avertissements formulés par les auteurs du
Dictionnaire de l’altérite et des relations interculturelles, on a essayé d’identifier et de
respecter les règles de la communication. On a utilisé l’interview semi-directif et la
conversation et on a donné beaucoup d’attention non seulement au niveau linguistique
des dialogues, mais aussi à l’attitude des interlocuteurs, à leurs représentations et leurs
rites ou, en utilisant une expression consacrée, « à la culture comportementale »1.
Les points qu’on a considéré comme importants pour l’analyse du discours
sont : l’ordre dans laquelle on prend la parole, les thèmes de discutions abordable ou non
abordables, les formules stéréotypes, les stratégies de dissimuler ou masquer des faites
ou des intentions et celles de délai de répondre. En outre, on a choisi les instruments de
l’ethnométhodologie en tant que type d’analyse qui permet l’étude des activités
pratiques et, surtout, des raisonnements qui se trouvent à leur origine. Les repères sont
constitués par les méthodes pratiques - méthodes apprises, transmises et perfectionnées
- comme la logique et la motivation, la manière de prendre les décisions, l’appropriation
des technologies et des structures et aussi des règles socio-économiques.
Le but le plus important de cette démarche a été de définir le profil des activités
de la communauté et d’évaluer les compétences et les spécialisations de principaux
groupes ethniques étudiés. En même temps, on a eu la possibilité d’observer et
1 Gilles Ferréol; Guy Jucquois (coord.), Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale, Iași:
Polirom. 2005, p. 372-374.
281
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
d’analyser « le jeu » de l’identité et de l’altérite reflété dans les histoires personnelles et
dans les noyaux des récits de vie.
Le point de départ de cette analyse est représenté par une stéréotypie positive
intensivement véhiculée et acceptée de façon quasi-unanime : la supériorité de la culture
saxonne par rapport à la culture des Roumains. Donc il s’agit d’un « modèle » de point
de vue économique, social et culturel, et aussi des processus qui ont fait possible, d’une
coté, l’harmonisation de deux groupes (l’évaluation positive suivie par l’imitation), et,
d’autre coté, la dissociation (l’évaluation négative suivie par le rejet).
Le lancement de principaux thèmes de discussion - la vie quotidienne et celle
de fête - a donné l’opportunité à une approche subjective, concrétisée dans les récits
narratifs-descriptifs à la Ière personne (à partir de moi, Roumain ou Saxon, jusqu'à nous,
Roumains ou Saxons). De cette manière on a obtenu le déplacement naturel de la couche
microsociale vers la couche macro sociale1.
Puisque ces évaluations in group et out group sont difficilement à obtenir, il a
été nécessaire d’appliquer une technique expérimentale : on a provoqué un
comportement différent du quotidien par lequel on a demandé aux sujets des réponses
pertinentes - jamais actualisées / verbalisées ou systématiquement minimalisées dans la
vie quotidienne. A la fin on a observé que les réponses déclenchées de cette manière ne
nient pas le comportement et la mentalité révélés, mais au contraire, mettent en évidence
leurs fonctionnes, comme celle de protection ou de dissimulation2.
Les cadres d’interview ont compris les points de repère suivants : le modèle
saxon (aussi de point de vue économique, social et de la vie religieuse), la participation
individuelle à la seconde guerre mondiale et l’instauration du communisme. Le résumé
et la synthèse des réponses de 6 sujets parleurs relèvent quelques traits essentiels.
Premièrement, aussi bien que les Saxons les Roumains ont évité certains sujets
proposés par l’équipe de recherche et ont inséré et détaillé d’autres. Il ne s’agit pas
d’une conséquence imposée par la perspective évaluative qu’on a proposée, mais plutôt
d’un résultat de l’intention narrative. Ainsi, un topos tel l’idéalisation de l’âge infantile
est présente aussi dans les récits auto ironiques d’Anna Zerbes (n. Tontsch), que dans
ces nostalgiquement romancés par Sofia Radu (n. Breckner).
En deuxième lieu, le sujet des déportations en Donbass a été à peine suggéré par
Sofia Radu, malgré le fait qu’elle a vécu une telle expérience puisque ses propres frères
ont été les victimes de ce processus d’extermination des Saxons. Par contre, le thème est
revenu avec insistance et beaucoup de précisions dans l’expose historique de Fănică
Prună, vétéran et prisonnier de guerre roumain, marié avec une Saxonne. L’expérience
de Fănică Prună a été utilisé aussi dans le récit non impliqué de Manfred Schebesch, qui
a préféré de parler sur ce sujet en utilisant les faits vécus par son voisin roumain et, par
1 Alex Mucchielli, Dicționarul metodelor calitative în științele umane și sociale, Iași, Polirom,
2002, p. 87
2 Georges Devereux, De l’angoisse à la méthode dans les sciences du comportament, Paris,
Flammarion, 1980, p. 357-358.
282
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
conséquent, d’éviter de raconter l’histoire de sa propre famille. Puis, de manière
délibérée, par omission ou sans intention, il a substitué une réponse avec une autre et il a
superposé deux expériences générées par la guerre, en les considèrent équivalentes :
« Peu importe ! Prisonnier, déporté, on fessait les mêmes choses : travail force, misère,
tortures... toute sorte de persécutions ! »
La clé de cette attitude d’éluder ce sujet de discussion on peut la trouver dans les
commentaires tranchantes d’Anna Zerbes :
J’ai connu le temps des hitlériens (si j’ai la permission de les dénommer ainsi) - car
ils ont été nos allemands, mais ils ont été des hitlériens quand même! - quand ils
ont instauré leur communisme hitlérien, et ils ont partagé le monde: quelques uns
appartenaient aux nouveaux partis, les autres étaient de la partie des vieux... Et ils
étaient alors contre l’église, ces hitlériens déterminaient le monde se révolter contre
l’église. Et c’est à ce moment-là que toutes les choses se sont ruinées, vous le
savez ? Et les gens ont fait comme ça. ils ont été des sots puisqu’ils se sont
soumis à ces hitlériens-là. Et certains habitants de §ercaia n’ont plus baptisé leurs
enfants à l’église - ils étaient tellement influencés par ce régime hitlérien ou par ce
parti communiste ou par ce nazisme ou par cette idée des allemands d’Allemagne!
Et alors, ils se sont séparés en deux groupes: l’un est resté avec l’église et l’autre
s’est allié avec ces partis-là. Et alors ces coutumes anciennes se sont perdues.
Ensuite nous avons tous souffert à la suite: nous, eux, les autres.
En ce qui concerne les tensions historiques liées à la coexistence des Roumains
avec les Saxons, les références ont été sommaires ou collatérales à six sujets parleurs.
Ce fait a été déterminé par des causes différentes, extérieures au dialogue, mais, en
même temps, familières aux participants: a) la plupart des chercheurs scientifiques
étaient roumains (bien qu’ils fussent considérés comme des « étrangers » par les deux
groupes), b) le guide qui a aidé l’équipe a été un représentant de l’administration locale,
descendant d’une vieille famille roumaine qui a donné à la localité un maire soutenu par
les Saxons pendant plus de trois décennies, c) tous les interlocuteurs avaient engagé
personnellement ou par des descendants des relations matrimoniales ou d’autre type
(concubinage, entre-aide) avec l’autre groupe ethnique.
Le sujet le plus généreux, « la configuration du modèle saxon et l’attitude vis-à-
vis de l’autre », a mis en évidence des perspectives différentes, mais, tout comme on s’y
attendait, aucune caractérisée par le rejet, malgré quelques accents critiques et même
autocritiques.
Conscients probablement de l’existence dans la conscience générale du préjugé
que les Saxons sont « avares »1, les 3 représentants du groupe saxon ont contribué à
l’engendrement de certains thèmes tels: le rythme des travaux, la participation des
1 Adolf Schullerus, Scurt tratat de etnografie a sașilor din Transilvania, București, Meronia,
2003, p. 89.
283
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
membres de la famille et la répartition des attributions concernant les travaux, les
relations de travail (sociales et ethniques), les sources du progrès, le sens du bien-être.
On a enregistré quelques éléments caractéristiques pour la cohésion de la
communauté et le maintien de l’identité, mais surtout pour l’ordre qui rendait possible la
mise en pratique de leur philosophie de vie. Il s’agit de trois institutions - la famille, le
Hof et l’église - que d’autres auteurs qui ont étudié la façon de vie des Saxons ont
relevé comme essentielles1 Plutôt autour de l’église et du voisinage gravitaient aussi
bien la vie quotidienne que les moments de fête, tout en créant à la fois le cadre propice
de l’affirmation des emblèmes de l’ethnicité2.
L’organisation rigoureuse, le travail soutenu et distribué de manière équitable
entre tous les membres de la famille et les « domestiques », la persévérance et l’esprit
inventif, la sagesse et la rétention d’afficher ostensiblement le bien-être reviennent avec
insistance dans les descriptions et remémorations de la majorité des interlocuteurs.
En outre, toutes ces caractéristiques sont mises en évidence dans les situations
de crise: l’instauration des cotes, l’inclusion dans la catégorie des paysans cossus/
koulaks (exploiteurs) et le début de la nationalisation et collectivisation, quand les
Saxons se sont engagés dans une lutte pour la conservation du propre modèle culturel,
soit par la prise en compte de la condition de journalier dans leurs propres foyers, soit
par leur migration vers la ville. Si le discours des Roumains est marqué par des
sentiments légèrement confus de compassion et d’admiration, celui des Saxons dévoile
l’équilibre issu non de la résignation, mais de la capacité de s’adapter à un destin
commun avec le même esprit tenace, loyal et solidaire.
En insistant sur la syntagme-clé des valorisations positives destinées à ce groupe
ethnique, « supériorité culturelle », malgré le fait que celui-ci a été évité avec habileté
par les sujets parlants, nous avons remarqué la même attitude équilibrée de deux côtés,
qu’on peut qualifiée plutôt comme une attitude analytique et modérée que l’une
élogieuse et enthousiaste. De l’évocation de l’expérience des Roumains a résulté
implicitement la force du modèle économique et social des Saxons:
Les Saxons avaient de la terre et beaucoup de bêtes: ils étaient de bons
administrateurs. Il y en avait un qui avait 30 bêtes et 4 chevaux. On remplissait les
seaux avec du lait. Ils avaient des serviteurs provenus des villages voisins. Les
Roumains (de §ercaia) ne s’y mélangeaient pas. Ils n’élevaient pas de moutons, car
ils disaient que le mouton représente la pauvreté de la terre parce qu’il ronge
tout.../.../ C’est ainsi qu’ils ont amassé de l’argent, mais à la fin, nous sommes aussi
devenus plus forts, car il y en avait certains (des Saxons) qui avaient moins de bêtes
que mon père (G.P.);
1 Werner Rösener, Țăranii în istoria Europei, Iași, Polirom, 2003, p. 181-185.
2 Adolf Schullerus, Scurt tratat de etnografie a sașilor din Transilvania, București, Meronia,
2003, p. 197-200.
284
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Les Saxons étaient riches, ils avaient environ 25 hectares de terre, ils avaient aussi
des animaux. Les Roumains en avaient aussi, mais les Saxons en avaient plus et les
bâtiments qu’ils détenaient étaient grands, car ils avaient beaucoup de bêtes. /.../ Ils
détenaient le pouvoir économique, c’est-à-dire, ils avaient les terrains les plus
étendus et cultivaient beaucoup de pommes de terre, ils les exportaient en
Allemagne et c’est de là-bas qu’ils recevaient des outils agricoles à l’aide desquels
ils travaillaient mieux la terre tout en obtenant une production plus grande. /_/ Les
Saxons étaient d’habitude très matérialistes, ils n’avaient pas beaucoup d’enfants,
cela pour garder la fortune ; il y avait des Saxons qui détenaient chacun environ 10-
20 hectares de terrain et qui avaient seulement 2 enfants. Ils n’en faisaient pas plus,
pour maintenir leur fortune, telle était leur mentalité! ^ Ils étaient groupés en trois
classes: il y en avait les Saxons très riches, ensuite il y en avait une classe moyenne
et la troisième en était plus pauvre. Les pauvres étaient affrontés par les plus riches;
je l’ai bien observé là-bas! Ils ne faisaient pas de mariages entre les classes, ils
imposaient une certaine distance et séparation autour d’eux. Le mariage était en
grande partie basé sur la richesse. Les Saxons riches étaient très unis entre eux-
mêmes, ils n’avaient point de bonnes relations avec les Roumains (F.P.).
Ils faisaient peu d’enfants, un ou deux, pour ne pas partager la fortune ou ils se
mariaient dans la même famille / entre parents jusqu’aux cousins de troisième degré
(V.P.)
Il est évident que les repères des Roumains dans la définition du « modèle
saxon » sont valables pour la société paysanne dans son ensemble, et, plus
profondément, pour toute société basée sur certaines valeurs traditionnelles. La preuve
en est la configuration de la partie roumaine de §ercaia qui comprend des maisons
solidement construites et de nombreuses dépendances, mais aussi la stratification sociale
déterminée dans les rapports entre les individus et surtout les options matrimoniales,
celles-ci n’étant point des influences de la cohabitation avec les Saxons.
Anna Zerbes nous a parlé de l’investissement du profit fait par son grand-père et
son père dans des machines agricoles, des variétés de pommes de terre et des engrais
chimiques dont ils avaient appris les performances des « catalogues commerciaux qu’ils
consultaient périodiquement ». Le but de toutes ces démarches était celui d’obtenir des
récoltes qui leur permettent une production à un standard compétitif, en facilitant ainsi
l’export. Dans la famille Tontsch, ce type de stratégie analysée attentivement (et ensuite
reprise) également par les Roumains a eu comme objectif principal l’assurance de la
prospérité prochaine et la confirmation du statut social matérialisé dans la construction
« de la rangée de maisons qui leur rendent de la gloire, bien qu’en hiver on s’entassait
tous ensemble » (tout comme elle l’a souligné ironiquement).
Manfred Schebesch et son épouse Elvira (née Moldovan), tout comme Sofia
Radu (née Breckner) ont gardé leur attitude réservée à l’égard de ce sujet, en faisant
appel avec un certain détachement au pouvoir de l’exemple fourni par la famille et par
285
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
les propriétaires des maisons où ils habitent. En fait, à la fin de nos conversations
répétées, aussi bien Manfred que Sofia nous ont donné l’impression qu’ils considèrent
superflues les questions de ce genre compte tenu de l’irréversibilité du temps et des
changements profonds de la vie de la localité. En outre, dans l’interview enregistrée en
2006, Sofia Radu a procédé à une construction dichotomique du discours en oscillant
souvent de manière désarmante entre l’idéalisation et la négation totale.
Ultérieurement, nous avons compris que l’opposition se basait sur une
évaluation émotionnelle: ici, maintenant (pendant les années '50, dans Șercaia, où elle
était venue en tant qu’ouvrière journalière à la ferme zootechnique, après que sa famille
avait été dépossédée de terre et dissipée par les déportations) et là, autrefois (dans Bruiu
/ Braller, Sibiu și Toarcla / Tarteln, Brașov, les villages de son enfance idéalisée au
cours du dialogue) se substituaient à la paire mal/bien dans une expression euphémique.
Les conversations les plus savoureuses ont été centrées sur l’une des
composantes du « modèle saxon »: les habitudes alimentaires des Saxons. De manière
évidente et tout à fait intéressante, ce modèle a été contesté avec des arguments
différents, et même évalué négativement, par les représentants des deux groupes. Tout
comme dans le cas de la démarche ethno-méthodologique, l’analyse de la conversation
nous a permis de prendre en compte, comprendre et évaluer les procédés utilisés pour la
construction de l’ordre social, puisque cette théorie sociologique fait la liaison entre «
les dispositifs de catégorisation des individus », les activités décrites par eux et la
structure institutionnelle en mettant en évidence « l’architecture de la subjectivité » en
tant qu’unique possibilité de connaître la signification que les acteurs sociaux rendent
quand ils décrivent leur propre monde1.
Par conséquent, si le menu simple de chaque jour servi conformément aux
rigueurs liées au rythme et à la succession des travaux domestiques, la transformation du
porc de Noël et de la nourriture de fête à valences rituelles en provisions
parcimonieusement dosées en fonction du moment, de la saison et de l’effort fait
représentent, pour les Roumains, des preuves de « l’avarice » des Saxons. Pour certains
d’entre eux, tout cela représente un argument concernant la constance avec laquelle ils
savaient poursuivre leur but existentiel. Selon les Saxons, un bon manger doit être
nourrissant et sain, préparé simplement, pour ne pas accabler la ménagère, et servi
exactement quand on en a besoin, or les soupes et les ragoûts en légumes - en été - et la
choucroute, la marmelade de prunes et la polenta refroidie - en hiver - étaient idéaux
parce qu’ils n’étaient coûteux d’aucun point de vue.
Cette conception sur la nourriture est généralement rencontrée au niveau des
sujets parlants et aussi généralisateur, car elle résume leur façon d’agir et de vivre,
même si on peut remarquer de différents degrés d’implication des Saxons interviewés,
liée à différentes expériences de vie de chaque participant. À la fin, on observe que les
1 Alex Mucchielli, Dicționarul metodelor calitative în științele umane și sociale, Iași, Polirom,
2002, p. 87.
286
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
déclarations sont en parfaite consonance avec l’intention définitoire pour ce groupe de
ne pas gaspiller les ressources. Donc, si dans les récits de Sofia Radu, la dissociation
entre la vie quotidienne et le jour de fête semble être vaguement efficace dans
l’évocation de l’opulence alimentaire qui a caractérisé son enfance, Manfred Schebesch,
qui a connu la vie de la localité natale de son père à peine à l’âge de 10 ans - exactement
pendant la période des transformations dictées par le communisme - est souvent revenu
vers les cartes et les privations des années '50, tout en les comparant à ceux de la fin de
l’Epoque de Ceaușescu:
Ils vivaient (aux années '56, n.n.) comme à l’heure actuelle, avec la carte, à peu près
comme c’était aussi le cas jusqu’aux années '90. On donnait les aliments par
personne d’après le nombre de membres de la famille. On te donnait la carte: on
devait biner, élever des cochons, des poules pour des œufs...les donner aux
acquisitions. Si on n’en avait pas, on achetait et on emportait. Si on n’en donnait
pas, ils ne nous visaient pas la carte. Si on ne binait pas, on ne nous permettait pas
de participer à la récolte, on ne nous donnait pas d’huile, de farine, de pain...
L’insistance avec laquelle on remet en discussion avec plusieurs précisions ce
sujet - devenu un vrai topos de la conversation - tendait, d’une part, à faire d’une
manière implicite la démonstration de la capacité des Saxons d’affronter les vicissitudes
de cette époque à travers de la pratique prolongée de la modération et, de l’autre part, à
mettre en discussion une idée réitérée dans leurs interventions : la continuité du
communiste en tant que régime totalitaire.
Doués de beaucoup plus de talent évocateur et d’une verve évidement ironique,
Anna Zerbes et Gheorghe Prună ont conféré des valeurs anecdotiques à leurs récits, sans
éliminer les commentaires malicieux :
Toutes les deux semaines, on pétrissait 6-8 pains qu’on conservait dans la cave.
Parfois, la moisissure couvrait le pain ou il devenait rassis. Quand on nous donnait
du pain moisi, on nous disait : « Mangez du pain moisi pour avoir de l’argent ! » Il
était bon le pain sec aussi, car il était suffisant jusqu’à plus tard !... Et quand la
grand-mère était avec nous, à l’occasion des fêtes, on avait l’habitude de boire du
café préparé par ma grand-mère, mais vous savez comment ma grand-mère
préparait-elle le café? Elle rissolait l’orge, tout d’abord elle le lavait très bien,
ensuite le mettait sur un plateau sur le poêle, le rissolait bien, le moulait et qu’est-ce
qu’elle y ajoutait encore? Cette croûte de pain (car le pain cuisait très bien, on en
pilait la croûte et ensuite on faisait le café). (A.Z.)
J’allais avec eux dans la forêt et je charriais moi seul un bois. Et eux, le père et le
fils, les deux ensemble, n’en charriaient qu’un. « Mais qu’est-ce que tu manges
puisque tu peux prendre ce bois sous le bras et courir avec lui? » - « Oh mais tout
l’hiver on mange de la viande : de la soupe et du ragoût. » - « Putain de Dieu de
287
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
saxonne ! Je la tue ! Tout l’hiver elle me donne de la soupe de betterave et de chou
fermenté et la viande elle la garde ! Parce qu’elle mange maintenant ! » Ils
mettaient aussi de la viande dans les plats, ils fumaient aussi la viande et ils
donnaient du goût aux plats en mettant de la viande, mais un peu, pour qu’il reste
encore pour autres fois (G.P.)
Vue au prisme de l’analyse ci-dessus, la petite communauté saxonne de §ercaia
de nos jours manifeste un ethos ouvert et consensuel1, loin de l’attitude ségrégationniste
qui a caractérisé ce village il y a presqu’un siècle avant.
L’imposition du « modèle saxon » est le résultat de la cohabitation qui avec le
temps a déterminé la mise en évidence des traits convergents et l’acceptation des valeurs
communes. Comme une véritable compétence dans la recherche ethnographique ne peut
pas exister sans la découverte interculturelle, l’approche linguistique lié à l’étude de
l’attitude, du comportement et de la mentalité ont permis à l’équipe de recherche de
comprendre les mécanismes d’interaction et de communication qui ont rendu possible
l’harmonisation des groupes ethniques et la détermination d’un profil identitaire local
intégré dans le profil zonal, mais qui garde, en même temps, certaines dominantes
ethniques.
BIBLIOGRAPHIE
Devereux, Georges: De l’angoisse à la méthode dans les sciences du comportament.
Paris: Flammarion. 1980.
Ferréol, Gilles; Jucquois, Guy (coord.): Dicționarul alterității și al relațiilor
interculturale, Iași, Polirom, 2005 [edition roumaine du volume Dictionnaire d’altérité et des
relations interculturelles, 2003].
Maior, George: O pagină din luptele românilor cu sașii pe terenul social, cultural și
economic, (Șercaia, 1809-1909), București, Ed. Tipografiei „Universala”, Iancu Ionescu, 1910.
Mucchielli, Alex: Dicționarul metodelor calitative în științele umane și sociale, Iași,
Polirom, 2002 [edition roumaine du volume Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences
humaines et sociales, 1996].
Rösener, Werner: Țăranii în istoria Europei, Iași, Polirom, 2003 [edition roumaine du
volume Die Bauern in der europäischen Geschichte, 1993].
Adolf Schullerus, Scurt tratat de etnografie a sașilor din Transilvania, București,
Meronia, 2003 [edition roumaine du volume Siebenbürgisch - Sächsische Volkskunde im Umriß,
1926].
1 Ferréol ; Jucquois, 2005 :374.
288
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
RECENZII
289
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
290
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Dalsia literarna prirucka. Patrik Senkar: Slovenska poezia, proza a drama po roku 1989,
Univerzita Konstantina Filozofa, Nitra 2011, Edicia Kniznica Zositov Katedry arealovych
kultur FSS - zv. 9, 176 străn, ISBN 978-80-8094-898-6
Rok 1989 sa stal nielen medznkom v slovenskom splocenskom a politickom zivote.
Premeny, ktore sa odohrali v tomto obdobi, zmenili tvar a charakter vlastne vsetkych oblast^
kultury, medzi nimi, samozrejme, aj literatury.
Od revolucie uplynulo viac ako dvadsat rokov, je to v zivote cloveka dlhy cas, ale pre
literarne dianie a najmä pre literarnohistoricke zhodnocovanie doba, ktora este ani zd’aleka
neumoznuje robit objektivizujuce hodnotove zavery.
Hlavnym znakom literatury porevolucneho obdobia sa stala najmä jej filozoficka
a esteticka pluralita. Roznorodost tvorivych pristupov autorov poezie, prozy, ale aj dramy je
dokonca taka vePka, ze obcas sa da aj pochybovat, ktore diela je mozne povazovat za umelecku
literaturu, a ktore do nej nepatria.
V poslednom obdobi sa, samozrejme, pokusili viaceri literarni badatelia vyslovit
k vyvinu literatury tohto obdobia, vzdy islo viacmenej o vydarenejsb alebo menej vydareny
pokus.
Mlady pedagog Patrik Senkar sa v ramci svojich aktiv^t na Univerzite Konstantina
Filozofa v Nitre (Fakulta stredoeuropskych studii - Katedra arealovych kultur) pokusil predlozit
pedagogicky orientovanu brozurku, ktorou sa prihovara najmä posluchacom azda vysokych skol,
ktori maju zaujem o skumanie a poznavanie tvorby slovenskych autorov roznorodych generacu
vydavajucich svoje prace prave po roku 1989. Rok 1989 je v jeho praci dominujucim medzikom.
Je to vcelku logicke, ale na druhej strane takato silna ruptura moze narusit celkovy obraz vyvinu
autorov najmä starsej generacie. Ako sa ukazalo, rok 1989 je opät najmä rokom politickeho
prelomu a individualna estetika tvorcov na tento rok nereagovala okamzite. Cesty k novemu
literarnemu tvaru sa hPadali dlhsie a je celkom zrejme, ze sa hPadaju aj dnes.
Brozurka zacma esejizujucim uvodom, ktorym autor azda vzdava hold literature, ale
zaroven aj osvetPuje situaciu, v ktorej predlozena knizka vznikla.
Vo svojej praci sa Patrik Senkar venoval vsetkym trom sucastiam literatury (teda poezii,
proze i drame). V knizke uvadza, ze obsahuje 89 medailonov (nerovnako dlhych a nerovnako
vystiznych). Kazda cast je uvedena kratkou studiou, ktora by mala pomoct zorientovat citatePa
v dobovej, najmä kulturnej a literarnej situacii.
Je celkom zrejme, ze tieto casti maju prehPadovy a zväcsa kompilacny charakter.
Neviem, koPko autorov nachadzajucich sa v Senkarovej knizke Slovenska poezia, proza a drama
po roku 1989 sa nenachadza v inych dostupnych literarnych slovnikoch, ci rozlicnych pracach
literarnohistorickeho charakteru, zaoberajucich sa touto problematiku. Autor prace v zavere
uvadza zoznam pouzitej literatury, ktory moze posluchacom sluzit taktiez ako vePmi dolezity
informacny zdroj. Pri pracach takehoto charakteru je vysoky stupen kompilacie celkom
normalny, takze po tejto stranke nechcem autorovi nic vyC^tat. Trosku ma vsak zarazilo, ak som
knizku pozorne C^tal, ze sa jej autor ani v prehPadovych kapitolach nepokusa vyuzit nic zo
sekundarnych literarnych zdrojov. Teda, v celej knizke sa nenachadza ani jeden citat, reagujuci
291
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
suhlasne, ci diskurzrvne na năzory dobovej literărnej kritiky s năzormi autora.
V uvădzajucej kapitole Situăcia v slovenskej literature po roku 1989 zameral autor prăce
pozornost’ najma na pribdzenie kulturneho pozadia v literature, na zmeny v institucionălnej sfere,
ktore vyrazne ovplyvnili chod literatury najma v prvych rokoch po revolucii. Je to sprăvne,
pretoze k tejto problematike sa autori priblizujuci stav v literature skumaneho obdobia neraz
nedostăvaju.
Znacnu informacnu hodnotu maju aj pasăze, v ktorych sa citatei’ knizky moze
oboznămit (aspon) prostredmctvom năzvov s mnozstvom novo vzniknutych vydavatelstiev
a năsledne aj s mnozstvom rozlicnych akcu (literărne sutaze), ktore boli neraz organizovane
tymito vydavatelstvami, pripadne casopismi.
Kapitoly Slovenskă poezia po roku 1989, Slovenskă proza po roku 1989 a Slovenskă
drăma po roku 1989 su s^ce zauj^mave, ale pr^lis krătke na to, aby mohli citatelom predlozit
ucelenejs^ obraz o vyvinovych trendoch v jednotlivych oblastiach slovenskej literatury. Ale,
preco nie, ved’ posluchăci po z^skan^ zăkladnej informăcie, hoci i s nami recenzovanej knizky,
mozu celkom logicky siahnut po zdrojoch, ktore im situăciu mozu lepsie objasnit, ale pripadne
aj skomplikovat ich individuălnu predstavu.
Ako naznacil autor knizky, do autorskych medailonov sa dostala tvoba 89-tich autorov.
Ide vcelku o akceptovateinu vzorku, nechcem na tomto mieste polemizovat, ci tam mali byt
vsetci uvedem autori, ktorych porevolucnu tvorbu P. Senkăr faktograficky spristupnil, a uz
vonkoncom nechcem hovorit o tom, kto tam azda chyba. Boli by to veimi văgne uvahy, takze
ich vynechăvam.
Knizka Patrika Senkăra Slovenskă poezia, proza a drăma po roku 1989 sa moze, aj
napriek jej mzkemu năkladu, stat vhodnou priruckou pre posluchăcov slovenskej literatury
a inych pribuznych odborov azda nielen v priestore domovskeho pracoviska jej autora, ale aj
v priestore inych vysokych skol na Slovensku.
292
La dislav C uzy
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Mața Țaran, Aspecte semantice, pragmatice și culturale ale frazeologiei limbilor rusă și sârbă,
Timișoara, Ed. Mirton, 2009,158p.
În anul 2007, doamna lector univ. dr. Mața Țaran (Andreici) susținea teza de doctorat
Numerale și cuvinte cu valoare numerică în structura expresiilor frazeologice în limbile rusă și
sârbă, sub conducerea științifică a regretatului profesor univ. dr. Ivan Evseev.
Rezultatele cercetării științifice ale doamnei lector dr. Mața Țaran s-au materializat în
cărți de mare interes în lexicologia actuală, întrucât domeniul frazeologiei, ca și cel al
frazeologiei comparate, au atras atenția specialiștilor doar în ultimele decenii. Ne referim la
volumele doamnei lector dr. Mața Țaran: Aspecte semantice, pragmatice și culturale ale
frazeologiei limbilor rusă și sârbă, apărută la Timișoara, Editura Mirton, 2009, 158 p. și
Codurile și limbajele culturale în studierea confruntativă a idiomaticii limbilor rusă și sârbă,
Timișoara, Editura Mirton, 2010, 144 p. În recenzia noastră, vom prezenta primul volum, scris în
limba română, „...prima încercare de studiu contrastiv al frazeologismelor cu component
numeric” din limbile rusă și sârbă (p. 12).
După cum se va vedea din prezentarea celor mai semnificative segmente ale lucrării,
cartea se înscrie în noua tendință de studiere a lexicului, care constă în semnalizarea și analiza
elementelor pragmatic-semantice și cognitiv-culturale, prin comutarea accentului de pe
descrierea tradițională a faptelor lingvistice pe surprinderea aspectelor socioculturale,
pragmatice, care situează în centrul atenției omul și producțiile sale.
În Cuvânt înainte, autoarea prezintă tema centrală a lucrării, și anume, aceea de a
identifica și de a confrunta frazeologismele numerologice, cu echivalent și fără echivalent, în
limbile rusă și sârbă. Totodată, subliniază necesitatea descrierii și a sistematizării lor, mai ales că,
în urma inventarierii întreprinse, a putut constata că există numeroase astfel de expresii, în timp
ce demersul științific a fost limitat la frazemele ce au în componența lor numeralele de la unu la
zece (pp. 6-7). Recurgând la analiza semantică, pragmatică și lingvoculturologică, cercetătoarea
timișoreană declară că a urmărit „...reliefarea particularităților naționale (rusești și sârbești (n.n.))
în interpretarea semanticii numeralului și a viziunii lingvistice naționale asupra tabloului general
al lumii” (p. 11). Pe parcursul cărții, se insistă asupra componentei simbolice a numărului, mai cu
seamă că „orice număr este un simbol, întrucât semnificantul său are o reprezentare mentală”
(p.11).
Utilizând lucrările unor lingviști renumiți, îndeosebi din literatura de specialitate rusă și
sârbă/croată, ceea ce credem că aduce un plus cercetării - V.V. Vinogradov, N.M. Șanski, R.A.
Budagov, D.N. Șmeliov, A.I. Molotkov, V.P. Jukov, D. Mrsevic-Radovic, A. Menac etc., dar și
română - Th. Hristea, S. Dumistrăcel, L. Groza, Gh. Colțun, Șt. Munteanu, Ametista Evseev,
Dana Cojocaru etc., autoarea prezintă frazeologia, definește, caracterizează și clasifică
frazeologismele, evidențiază latura culturală și specificul național al structurilor frazeologice.
Sunt analizate apoi frazemele numerice cu unitățile de la unu la zece, rezultând adevărate articole
de dicționar, care abundă în informații lingvoculturale și istoric-religioase, documentat întocmite.
Cităm, spre exemplificare: „Numărul trei, ca structură unificatoare, dinamică și productivă,
întruchipat în triada simbolică, travesează întreaga lume a imaginarului și se regăsește la toate
293
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
nivelurile existenței: fizic, psihic, macrocosmic și microcosmic. (...) Numărul virtuților etice și
fundamentale sau al defectelor, de regulă, se reduce la o triadă: credința-speranța-dragostea;
adevărul-frumosul-binele” (p. 69).
Ultima parte a cărții este rezervată unei probleme de actualitate: traducerea și
echivalențele și nonechivalențele în structurile morfologice, semantice, funcționale ale
expresiilor numerice, autoarea formulând următoarea concluzie, pertinentă și avizată: „Analiza
efectuată a demonstrat că, în cea mai mare parte, idiomurile cu component numeric coincid atât
în planul conținutului, cât și în planul expresiei, fapt datorat aceluiași grad de motivare a
semanticii numărului real, precum și legăturilor istorice și culturale” (p. 107).
Punând în lumină o zonă mai puțin cercetată a vocabularului, cartea doamnei lector dr.
Mața Țaran reprezintă o contribuție importantă la conturarea și dezvoltarea domeniului
frazeologiei comparate. Lucrarea prezentată este originală, respectă exigențele științifice, stilul
este accesibil, putând fi parcursă și de cititori neavizați, interesați, îndeosebi, de aspectele
culturale sau religioase relatate.
Daniela Gheltofan
Malul celălalt, Antologie de poezie sârbă, Editura Herg Benet, Timișoara, 2012, 321 p.
Este binecunoscut faptul că orice culegere ori florilegiu, cum sunt numite uneori
antologiile de poezie, indiferent dacă e vorba de o selecție tematică ori una cronologică care ține
de anumite perioade istorice sau una panoramică care vizează întreaga creație poetică apărută
într-o limbă, este un demers subiectiv în funcție de gustul, motivația și criteriile axiologice ale
fiecărui antologator în parte, cu dorința evidentă însă de a oferi imaginea valorilor poetice de
primă mărime. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că o antologie de poezie tradusă din
literatura sârbă este un adevărat regal, nu doar prin faptul că este un eveniment atât de rar, ci
pentru relația privilegiată pe care o are cu literatura română aflată „la o aruncătură de băț” cum ar
spune Marin Sorescu. Acest demers de anvergură a fost realizat de editura Herg Benet din
Timișoara la inițiativa unui tânăr poet Aleksandar Stoikovici, antologatorul și traducătorul ediției
de față intitulată atât de sugestiv Malul celălalt (titlul unui poem al lui Radomir Andric, prezent
în această selecție).
Împreună cu alți doi poeți mai experimentați, tălmăcitori la rândul lor, Liubinka Perinaț
Stankov și Slavomir Gvozdenovici, Aleksandar Stoikovici a avut o misiune deosebit de dificilă și
îndrăzneață în același timp, o adevărată provocare: și anume de a alcătui o antologie, după ce
regretatul poet Ioan Flora alcătuise în urmă cu ceva vreme o antologie, o integrală a poeziei sârbe
ce acoperea opt secole de clipe astrale oglindite în pagini de tulburătoare și autentică trăire a
celor mai valoroși poeți sârbi din secolul al XIII-lea până în secolul al XX-lea. Fără avea
294
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
pretenția de a fi o alternativă ori un pandan, antologia de față este după cum consemnează și
antologatorul Aleksandar Stoikovici, o continuare, o reînnodare a legăturii dintre poezia sârbă și
cea română, autentificând fenomenul poetic sârb contemporan de la început de secol al XX-lea
până în prezent. Dacă Ioan Flora creionase coloana vertebrală a poeziei sârbe dintr-o perspectivă
mai degrabă istorică care a evoluat în proximitatea spațiului românesc, această nouă culegere a
lui Aleksandar Stoikovic vine să confirme vitalitatea și diversitatea filonului liricii contemporane
sârbești propunând nume noi de poeți precum Ana Ristovic, Milovan Marcetic, Dejan Aleksic,
Novica Tadic, Radmila Lazic, Milos Komadina, Nikola Vujcic, Jelena Lengold, Stevan Tontic și
alții, alături de cei consacrați deja, dar mai puțin cunoscuți publicului românesc precum Branko
Miljkovic, Matija Beckovic, Jovan Hristic, Ivan V. Lalic, Aleksandar Petrov, Borislav Radovic,
Miroslav Antic și mulți alții. Din cei 38 de poeți cuprinși în această antologie, prezentați fiecare
succint dar extrem de convingstor cu date biobliografice, cu peste 213 de poezii, cu câte 3-9
poezii fiecare, o mare parte dintre ei sunt pentru prima oară traduși în limba română, alții fiind
binecunoscuți publicului românesc din traducerile unor volume de autor precum Vasko Popa,
Miodrag Pavlovic, Adam Puslojic, Radomir Andric, Srba Ignjatovic, Ljubomir Simovic, Stevan
Raickovic, Jovan Zivlak ori Dragan Jovanovic Danilov. De remarcat este faptul că toate poeziile
din această ediție sunt în primă versiune. O surpriză plăcută o constituie, de asemenea, prezența
unor scriitori emblematici, cunoscuți publicului românesc ca prozatori, într-o postură inedită, și
anume cea de poeți. Este vorba despre Milorad Pavic și Danilo Kis, două nume de rezonanță pe
firmamentul literaturii sârbe de azi, binecunoscuți publicului românesc și care nu mai au nevoie
de prezentare. Deși antologia, conform uzanțelor e concepută în ordine cronologică a anilor de
naștere a poeților selectați, „destinul” a făcut ca aceasta să debuteze cu poetul universal, Vasko
Popa, românul Vasile Popa, acest cetățean al lumii care avea să se consacre și să cucerească toate
meridianele lumii în limba țării de origine limba sârbă, urmat imediat de Miodrag Pavlovic și
Stevan Raickovic alți mari corifei ai liricii sârbe.
Transpunerea adecvată în limba română realizată de cei trei poeți, Aleksandar
Stoicovici, Liubinka Perinaț Stankov și Slavomir Gvozdenovici este o adevărată pledoarie în
favoarea poeziei contemporane în general și a poeziei sârbe în special ce s-a impus drept una
dintre cele mai semnificative pe plan european și nu numai.
Octavia Nedelcu
295
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
296
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Despre autori
Anoca, Dagmar Maria - conf.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă al
Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, domenii de interes: cultură
și literatură slovacă, limbă slovacă; anocadm@gmail.com
Balan, Dumitru - conf.dr. pensionar la Departamentul de filologie rusă și slavă al
Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, domenii de interes:
literatură rusă
Barbă, Gheorghe - prof.dr. pensionar la Departamentul de filologie rusă și slavă al
Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, specialist în literatură rusă
Bălan, Ion Dodu - istoric și critic literar, prof.dr. la Universitatea „Spiru Haret” din
București; domenii de interes: literatură română, literatură universală
Bodea, Magdalena - traducător; doctor în filologie; absolventă a Facultății de Limbi și
Literaturi Străine de la Universitatea din București; domenii de interes: limbile străine, literatura
și lingvistica (magdalena bodea@gmail.com)
Buciu Cozlean, Andra - lect.dr. la Departamentul de literatură română, teoria literaturii
și etnologie al Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, domenii de
interes: literatură română
Burci, Iustina - cercet.șt. dr. la Institutul de Cercetări Socio-Umane „G. Nicolăescu-
Plopșor”, Craiova; domenii de interes: literatură rusă, onomastică și lexicologie
(iustinaburci@yahoo.com)
Copilu, Dumitru - prof. Asociat la Universitatea Ecologică din București, Universitatea
„Ion Creangă” din Chișinău; domenii de interes: literatură română (dumitrucopilu@yahoo.com)
Colevic, Lidija - lector de limbă și literatură sârbă, Departamentul de filologie rusă și
slavă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București; domenii de interes:
metodica predării limbii sârbe pentru străini, literatură sârbă (lidijacolevic@yahoo.com).
Cuzy, Ladislav - PhDr., CSc., profesor univ., Catedra de literatură slovacă și știința
literaturii a Facultății de Științe Umaniste a Universității „Comenius” din Bratislava (Filozofickă
Fakulta Univerzity Komenskeho); domenii de interes: istoria literaturii slovace, sec. XIX-XX,
critica literară (ladcuzy@gmail.com)
Dărăbuș, Carmen Cerasela - conf. dr. la Catedra de Literaturi comparate a Facultății
de Litere, Universitatea de Nord, Baia Mare, lector de limba română la Facultatea de Filosofie,
Novi Sad, Serbia, specialist în imagologie, literaturi comparate, studii culturale europene
(carmendarabus@hotmail.com).
Dunaeva, Andreea - lect.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă a Facultății de
Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București; domenii de interes: cultura și
literatura rusă veche (andreea.dunaeva@yahoo.fr)
Geambașu, Constantin - prof.dr. la Universitatea din București, Facultatea de Limbi și
Literaturi Străine, Departamentul de filologie rusă și slavă; domenii de interes: literatură
contemporană, cultură polonă, literaturi slave comparate (kgeambasu@yahoo .com).
Gheltofan, Daniela - asist. drd. la Catedra de limbi slave a Facultății de Litere, Istorie
297
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
și Teologie de la Universitatea de Vest din Timișoara; domenii de interes: lexicologie, lingvistică
confruntativă, semantică cognitivă (danielagheltofan@yahoo.com)
Giugăl (Neacșiu), Cristina-Elena - doctorand, absolventă a secției de filologie rusă a
Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București (cristinagiugal@yahoo.com)
Guță, Armand - cercetător dr. la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin
Brăiloiu” din București; domenii de interes: istoria și folclorul românesc sud-dunărean;
(daizuscomozoi271@yahoo.co.uk)
Huckova, Dana - Mgr., PhD., director al Institutului Literaturii Slovace al Academiei
Slovace de Științe (Ustav slovenskej literatury Slovenskej akademie vied), Bratislava; domenii de
interes: istoria literaturii slovace; literatura slovacă de la cumpăna secolelor XIX-XX; proza din
perioada Modernismului slovac; critica literară a prozei contemporane; lexicografie
(Dana.Huckova@savba.sk)
lonescu, Anca Irina - prof.dr. pensionar la Departamentul de filologie rusă și slavă al
Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, specialist în cultură și
civilizație cehă, istoria literaturii cehe, lexicografie (irinatrad@idilis.ro)
Istrate, Petru - doctor în filologie, profesor la Colegiul Tehnic „I.C. Ștefanescu” din
Iași; domenii de interes: terminologie lingvistică, didactică (petricarom@yahooxom)
Iurac, Simion - conf.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de
Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, domenii de interes: lingvistică, stilistică
rusă (simion_iurac@yahoo.com)
Moraru, Mihaela - prof.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de
Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, domenii de interes: domeniul tehnicii
traducerii, artei ruse și literaturii ruse a secolului al XIX-lea (mihaelamoraru01@yahoo.com)
Nedelcu, Octavia - prof.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de
Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domenii de interes: literatură și
cultură sîrbă, literaturi iugoslave (cnedelcu2004@yahoo.com)
Osiac, Maria - lect.dr. la Catedra de limbi germanice, slave și orientale a Universității
„Spiru Haret” din București (mar_osiac@yahoo.com)
Paliga, Sorin - lect.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de Limbi
și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domenii de interes: lingvistică slavă,
tracologie, relații lingvistice româno-slave (sorin.paliga@gmail.com).
Știucă, Narcisa - conf.dr. la Departamentul de studii culturale al Facultății de Litere a
Universității din București, domenii de interes: etnologie română (narcisa_aser@yahoo.co.uk)
Tetean, Diana - conf.dr. la Catedra de slavistică a Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca, domenii de interes: literatură rusă (dtetean@yahoo.com)
Uhrinova, Alzbeta - PhD, prof.extraord., cercetător principal la Institutul de Cercetare
al Slovacilor din Ungaria, Bekescsaba; domenii de interes: sociolingvistică, utilizarea limbii
slovace în mediu minoritar, învățământul în limba minorității naționale slovace, instituțiile
minorităților naționale (uhrinova@index.hu)
Uliu, Adriana - conf.dr. pensionar la Catedra de Limbi moderne a Facultății de Litere
de la Universitatea din Craiova, domenii de interes: literatură și cultură rusă
(adriana_uliu@mail.ru)
Vințeler, Onufrie - prof.dr. pensionar la Catedra de slavistică a Universității „Babeș-
Bolyai” din Cluj-Napoca, domenii de interes: lingvistică rusă, română
298
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
299
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
CUPRINS
Profesorul Virgil Șoptereanu la a 85-a aniversare
Dumitru Balan, Virgil, Basarabia și literatura rusă..............................5
C. Matache, O lectură ......................................................... 13
Gheorghe Barbă, Fenomenul Gogol. 160 de ani de la moartea marelui scriitor ...... 17
Ion Dodu Bălan, Maria Osiac, Aspecte ale receptării literaturii ruse în România .25
Magdalena Bodea, O perspectivă etimologică asupra oiconimului „Moskva” ........ 31
Andra Buciu Cozlean, Mihai Eminescu: „o fotografie astrală” ................... 49
Iustina Burci, Apelative care desemnează grade de rudenie, prezente
în antroponimia și toponimia actuală ................................... 55
Dumitru Copilu, Eminescu în literaturile slave ................................ 65
Andreea Dunaeva, Repere temporale în studierea literaturii ruse vechi
și din secolul al XVIII-lea ............................................ 73
Constantin Geambașu, Imaginea Germaniei în „Jurnalul” lui Jerzy Stempowski.......79
Daniela Gheltofan, Conceptul, simbolul și structura antonimică .................. 87
Anca Irina Ionescu, Henryk Sienkiewicz, „Bez dogmatu” - o nouă abordare..........93
Simion Iurac, Проблема времени и пространства в художественном тексте ... 103
Mihaela Moraru, Воплощение романа М.А. Булгакова «Мастер и Маргарита»
на сцене (В России и Румынии) ..........................................115
Sorin Paliga, ‘Najmanj utemeljeno jepaligovo mnenje...’. Once again on the origin
of slavic *sъto.........................................................129
Diana Tetean, Что скыто в «Чемодане»? ...........................................141
Adriana Uliu, Despre Călărețul de aramă....................................... 149
Onufrie Vințeler, Întâlniri cu Blaga.......................................... 161
Literatură
Dagmar Maria Anoca, Milo Urban și mutațiile prozei slovace în perioada
interbelică a secolului al XX-lea ..................................... 169
Elena-Cristina Giugăl, „Mitraliera de lut” - între menipeea bahtiniană
și deconstrucția mitului sovietic ......................................179
Dana Huckova, Vychodiskă a kontexty Slovenskej moderny.........................195
300
https://biblioteca-digitala.ro
Romanoslavica vol. XLVIII, nr.4
Lingvistică
Lidija Colevic, Стицаке стилистичке компетенций на примеру
административног струковног стила у настави српског
као страног jезика....................................................213
Petru Istrate, Вопросительно-относительные местоимения в современных
славянских языках (на материале русского, чешского и болгарского
языков) ............................................................. 223
Alzbeta Uhrinova, Moznosti pouzrvania slovenskeho jazyka v Madarsku.........227
Mentalități
Carmen Dărăbuș, Literature and Religion in the Balkans. The Theoretical
Comparatism and his Universal Invariants ............................ 237
Armand Guță, Imaginea etnografică a României în viziunea reprezentanților școlii
antropologice croate între anii 1938 și 1944..........................247
Nadia Gabriela Mirea, Basmul - câteva principii interpretative (aplicații pornind
de la titlul „Maleficul feminin”) ................................... 269
Narcisa Știucă, Parler avec et sur les Saxons de Șercaia (Brașov)...........279
Recenzii
Ladislav Cuzy, Dalsia literărna pnrucka. Patrik Senkăr: Slovenskă poezia,
proza a drăma po roku 1989............................................291
Daniela Gheltofan, Mața Țaran: Aspecte semantice, pragmatice și culturale
ale frazeologiei limbilor rusă și sârbă ............................. 292
Octavia Nedelcu, „Malul celălalt“. Antologie de poezie sârbă ...............294
Despre autori ..............................................................297
301
https://biblioteca-digitala.ro