Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA Departamentul de filologie rusă și slavă ROMANOSLAVICA Vol. XLVIII nr.2 Editura Universității din București 2012 1 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Referenți științifici: conf.dr. Mariana Mangiulea conf.dr. Dagmar Maria Anoca COLEGIUL DE REDACȚIE: Prof.dr. Constantin Geambașu, prof.dr. Mihai Mitu, conf.dr. Mariana Mangiulea, Prof.dr. Antoaneta Olteanu COMITETUL DE REDACȚIE: Prof.dr. Virgil Șoptereanu, cercet.dr. Irina Sedakova (Institutul de Slavistică și Balcanistică, Moscova), prof.dr. Mieczyslaw Dabrowski (Universitatea din Varșovia), prof.dr. Panaiot Karaghiozov (Universitatea „Kliment Ohridski”, Sofia), conf.dr. Antoni Moisei (Universitatea din Cernăuți), prof.dr. Corneliu Barborică, prof.dr. Dorin Gămulescu, prof.dr. Jiva Milin, prof.dr. Ion Petrică, prof.dr. Onufrie Vințeler, asist. Camelia Dinu (secretar de redacție) Tehnoredactare: prof.dr. Antoaneta Olteanu © Asociația Slaviștilor din România (Romanian Association of Slavic Studies) kgeambasu@yahoo.com mariana lls@yahoo.com antoaneta o@yahoo.com IMPORTANT: Materialele nepublicate nu se înapoiază. 2 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 LINGVISTICĂ 3 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 4 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 STUDIUL CUVINTELOR DIN LIMBA GREACĂ ADAPTATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ. O PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ. ASPECTE DE ROSTIRE, CITIRE, SCRIERE Dan-Mihai BĂRBULESCU This article shows a historical review on the way the adaptation of Greek words in the Romanian language has been studied. The approach has as a start line the different pronuncation - Erasmic or Reuchlinian - of Greek words spread into the Romanian language. Key words: pronunciation, reading, writing, Erasmic, Reuchlinian, Romanian Deși teoretizată târziu, problema redării în limba română a cuvintelor de origine greacă a existat din momentul în care a apărut nu numai necesitatea preluării unor cuvinte din grecește, ci, totodată, și a redării acestora sub formă scrisă. Cu alte cuvinte, se poate spune că această problemă a apărut și a evoluat concomitent cu scrisul în limba română deoarece, într-o anume vreme, preluare și adaptare însemna, implicit, într-un fel sau altul, oficial sau neoficial, declarat sau nu, normare. În spațiul limbii române s-au scris cuvinte grecești de la întemeierea scrierii slave și mult după aceea, exercițiul motivat sau nemotivat de scriere a numelor grecești căpătând răspândire prin intermediul traducerilor textelor biblice. Dacă ținem cont și de faptul că primele cărți ale slavilor au fost traduse din grecește, acest lucru a fost de mare ajutor cercetătorilor care au putut în acest fel să dea un răspuns problemei pe care filologul german Hirt o ridica atunci cînd își punea întrebări referitoare la felul în care se pronunța limba greacă într-o anumită perioadă. În practica de a reda cuvinte grecești, conștientizarea problemelor puse în domeniul grafiei sau al pronunțării s-a făcut din mers și acest lucru a fost supus caracterului subiectiv emanat de individualitatea fiecărui traducător. Aceasta s-a întâmplat și datorită faptului că fundamentarea teoretică a lipsit atât în limba română (așa cum se întîmpla, de pildă, și în limba rusă) - bază care în Europa occidentală a fost creată prin disputa pe tărâm lingvistic dintre Erasmus de Rotterdam și Johannes Reuchlin și care ar fi fost necesară pentru cuvintele grecești ajunse în română prin intermediul paleoslavei. Forma în care mai ales numele proprii au pătruns în română ne oferă o imagine 5 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 a felului în care se citeau respectivele cuvinte. Credincioși sistemului adoptat de către școala pentru limba greacă nouă (întemeiată de către savantii greci răsăriteni care, după căderea Constantinopolelui în 1453, au adus în școlile apusene noua lor pronunțare), cei care au preluat respectivele forme au făcut acest lucru în conformitate cu regulile noi de citire, ajungându-se astfel la forme de felul Evtih, în Codicele Voronețean, sau Pofua, în apocrifa publicată de B.P. Hasdeu: Legenda Sf. Vineri (aprox. 1580), pp. 73, 74. Este vorba de școala Patriarhiei din Constantinopol, unde și Dimitrie Cantemir și Nicolae Milescu aveau să își facă ucenicia. Tributari acestei școli, cu bună știință sau nu, au fost și cei care aveau să folosească în traducerile lor elemente din neogreacă precum mitropolitul ortodox transilvan Simeon Ștefan, cel care a avut o contribuție importantă la impunerea anumitor norme fonetice și lexicale supradialectale și la care întâlnim elemente de citire reuchliniană în cuvinte precum Fist pentru Festus, Vernikie sau Vernikiia pentru Berenice, Filix pentru Felix (vezi, de exemplu, Faptele Apostolilor, 25, 8-27) sau Dosoftei (care cunoștea atât elina, cât și neogreaca, pe lângă latină, slavonă, polonă, rusă și ucraineană) și care va folosi și elemente de citire reuchliniană, ca avtocrator pentru autocrat, ritorika pentru retorică, arithmitiki pentru aritmetică, sirină pentru sirenă, Vavilon și vavilonească pentru Babilon și babilonească; ceea ce nu l-a împiedicat însă să folosească forma de poet (și nu [poiet], [poit] sau chiar [put] (< grec. O noinn); în același fel, și Antim Ivireanu, în Didahiile sale, cu un bogat și colorat lexic slavizant și grecizant, folosea ritor pentru orator sau Avel pentru Abel. Un moment important îl reprezintă scrierile lui Dimitrie Cantemir. Cu o pregătire culturală de excepție, acesta va lăsa o moștenire spirituală deosebit de prețioasă atât poporului român, cât și Europei geografice. Bun cunoscător al mai multor limbi, Cantemir va scrie filosofie în limba greacă, istorie, geografie, religie - în limba latină și în rusă, muzicologie - în turcă. În Istoria ieroglifică el folosește citirea de tip reuchlinian (nimic surprinzător având în vedere perioada istorică): Vavilon, Evfrath (p.378) sau avthentic (p.387), iar cea mai bogată sursă de grecisme o reprezintă Scara (a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare) de la Istoria ieroglifică..., în care majoritatea cuvintelor sunt de origine greacă. Aici întâlnim exemple grăitoare precum aftocrator (autocrator), astrolav (astrolab), atheofovia (ateofobie), dimocratie (democrație), evghenia (eugenia), evsevie, lavyrinth (labirint), Lyvia, ritor (retor), ypervolicești (hiperbolice), zef (sic !) (Zeu) sau în Hronicul...: Țițeron (Cicero), Dimosthenis (Demostene) - forme care pentru noi azi par vetuste sau ridicole, chiar... caragialești, dar care sunt totuși perfect motivabile pentru acea perioadă. Dacă se poate considera că problema pe care o dezbatem aici are un segment de drum comun cu sarcina rezolvării practice a problemelor neologismelor, atunci trebuie menționat momentul Lexiconului de la Buda (mai ales că, după cum se știe, Lexiconul... a avut și un caracter normativ pentru limba română), în care grecismele înregistrate sunt supuse fie modului de citire erasmică (poesie, poet, poetică, bibliotecă, 6 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 bibliotecar), fie celui de citire reuchliniană (alfavita, ritorică, ritoru), lucru ce arată că respectivele cuvinte trebuie să fi intrat în limbă fie în epoci diferite, fie din surse diferite. Oricum, la vremea sa, lenăchiță Văcărescu, în Observații sau băgări-dă-seamă asupra regulelor și orânduelelor grammaticii rumânești, Râmnic, 1787 (Cap. Păntru poetică), folosind cuvinte de origine greacă, le citise așa cum el crezuse de cuviință - ca urmare a felului în care respectivele cuvinte se adaptaseră în română (sau tocmai se adaptau!), și astfel el vorbește despre poetică și poezie (citindu-le erasmic), dar puțin mai departe îi pomenește pe Isiod și pe „vestitul Omir”, exemple clasice de citire reuchliniană, tot așa cum, ceva mai târziu, Iordache Golescu (în încercarea pornită de a traduce Iliada) folosise citirea reuchliniană în numele lui Ahile (Ahilefs) și Peleu (Pilefs), iar Dinicu Golescu (tributar la rându-i unei educații solide pe filieră greacă) va folosi cuvântul vivliothică. Activități precum desfășurarea procesului de predare-învățare în cadrul sistemului educațional ce lua naștere, apariția și evoluția limbii scrise sub forma tiparului, dezvoltarea unui sistem scris, de cancelarie, folosindu-se și alte limbi decât cea vorbită de către popor, traducerea unor scrieri liturgice în română (din slavonă, latină, maghiară sau greacă) - toate acestea au însemnat nașterea și evoluția unei sfere lingvistice care a început să interacționeze sub diferite forme cu mediul lingvistic local; aceste interacțiuni s-au concretizat în probleme de redare a cuvintelor sau expresiilor din limba străină în limba română, cu tot ceea ce presupune acest lucru: morfologie, sintaxă, fonetică. Implicit, mai devreme sau mai târziu, problema redării în limba română a cuvintelor de origine greacă trebuia pusă și din punct de vedere teoretic. Și totuși, așa cum s-a întâmplat și pe tărâmul limbii ruse, problema citirii erasmice și a celei reuchliniene ca atare a fost puțin studiată, și pentru limba română. Sextil Pușcariu, în al său Proiect de reformă a ortografiei românești, atinge indirect (și, într-un fel, fără o anume claritate) problema citirii erasmice și a celei reuchliniene la cuvintele de proveniență grecească: „scriem e - după cum rostim corect - în cuvinte intrate în limbă pe cale cărturărească, precum econom, efor, eparhie, episcop, epitrop, epocă, erou, evanghelie, evlavie, exarh...” (subl. n.). Caracterul normativ s-a manifestat și în încercările de stabilire a unui alfabet viabil și funcțional pentru limba română în permanenta dispută diacronică a relației dintre formă și conținut, dintre grafie și pronunțare, dintre scriere și citire. Evoluția istoriei alfabetului pentru limba română a cunoscut o linie nicidecum constantă, cu atât mai mult cu cât au existat două importante puncte de referință, și anume alfabetul chirilic și alfabetul latin, slovele și literele, iar, între acestea, alfabetele de tranziție. Din șirul celor care s-au ocupat de problema alfabetelor, (șir ce cuprinde cercetători precum Ioan Bogdan, Ilie Bărbulescu, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Al. Rosetti), se distinge numele poetului și omului de cultură Ion Heliade Rădulescu, a cărui Gramatică Românească, apărută la Sibiu în anul 1828 sub semnătura Ioan Eliad, a reprezentat un moment important pentru introducerea alfabetului latin în limba română. 7 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Autorul prezintă aici un alfabet chirilic simplificat, înlăturând toate semnele diacritice și eliminând prescurtările: din 43 de semne, păstrează doar 30, simplificarea fiind argumentată. În aceeași ordine de idei, cea mai recentă lucrare, care se dorește cu un puternic caracter normativ, de o neîndoielnică importanță, este lucrarea Ortografia pentru toți a Mioarei Avram. În lucrarea sa, autoarea face o serie de recomandări de ortografie și, implicit sau explicit, de pronunțare. Astfel, problema redării în scris a fonemului [h] este prezentată în două serii situative : mai întâi, este vorba de cazurile în care există variații ale lui [h] cu [c(h)] sau [k(h)], iar apoi de cazuri în care apare sau nu apare fonemul și, respectiv, grafemul [h]. Deși cele două serii pot fi identificate în etimonul grecesc și la prima serie este indicat originalul [X x], totuși ar trebui menționat și faptul că în cea de a doua serie, [h] este pentru cuvintele de origine greacă rezultatul unei aspirații (spiritul aspru) - care, deși notată conform tradiției, în prezent nu mai are nici o valoare fonologică. (Este de fapt și motivul pentru care însăși autoarea simte nevoia de a face diferențierea: „variantele fără h- redau pronunțarea din franceză sau din neogreacă (subl. n.), [precum și] pronunțarea și scrierea italiană, iar cele cu h-, - grafia franceză, pronunțarea și scrierea din germană, engleză și latină, pronunțarea din greaca veche”. (subl. n., op. cit., p. 60). În particular, singurul caz de balans între o citire de tip erasmic și una de tip reuchlinian este cel al variantelor Aischylos și Eschil (op.cit., p., 167), exemplu de altfel clasic în problema abordată. Influența limbii grecești asupra limbii române nu poate fi reprezentată printr-o linie cu direcție constantă. Sintetizând teoriile expuse de către specialistul în bizantologie Demostene Russo, influențele limbii grecești asupra zonei geografice, în general, și asupra limbii române, în special, s-au exercitat astfel: (niveluri și etape) I - răspândirea limbii grecești mai întâi la popoarele din cuprinsul Imperiului Bizantin, precum bulgarii și sârbii; II - limba română a fost influențată de greaca veche în foarte mică măsură, și numai în domeniul vocabularului; III - după creștinarea slavilor și până pe la începutul secolului al XVIII-lea influența greacă asupra limbii române a fost mai pronunțată, realizându-se pe două căi: (A) mijlocit: prin cultura și limba slavonă (traducerea în română a numeroase cărți slavone care se întemeiază pe originale sau izvoare grecești (ca, de exemplu, Învățăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie, Cartea cu învățătură tipărită de Coresi, în 1581); (B) nemijlocit, direct; a fost o influență mai puternică decât prima, condiționată de relațiile directe cultural-religioase cu Bizanțul (după căderea Constantinopolelui) prin imigrarea masivă în Țările Române a cărturarilor, a oamenilor de afaceri și, mai ales, a călugărilor greci, aceștia din urmă deschizând școli grecești pentru fiii de boieri și pentru cler. Este perioada în care se redactează acte de cancelarie și documente în greaca 8 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 bizantină, se tipărește în greacă la Iași, București, Snagov. Spătarul Nicolae Milescu scrie direct în grecește, iar Dimitrie Cantemir scrie Divanul lumii (Iași, 1698) atât în grecește, cât și în românește. Influența lexicală neogreacă asupra limbii române se intensifică în perioada 1770-1820, când civilizația greacă pătrunde mai adânc în Țările Române. Cuvintele neogrecești împrumutate de limba română în perioada fanariotă se referă la cele mai variate domenii și sfere ale vieții: politică, administrație, instituții juridice, clase sociale, familie, stiințe, arte, școli, tipografii, comerț, meserii, viață religioasă. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea vor apărea influențe grafice ale scrierii grecești contemporane. În anul 1856, Eforia Instrucțiunii Publice din Țara Românească, cerând adoptarea „literelor latine, atât în cărțile didactice, cât și în scriere”, va propune pentru redarea literei grecești [X x] “să se transcrie ch din vorbele din grecește” (p. 232). Referitor la această perioadă (1770-1820) există un foarte valoros studiu citat de către Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, semnat de Ladislas Galdi și intitulat Les mots d’origine néo-grecque en roumain à l’époque des phanariotes (Budapesta, 1939), din care este extras un bogat material exemplificator pentru împrumuturile din neogreacă (citite după modelul reuchlinian). Iată doar câteva din cele mai elocvente exemple: vivliotică (bibliotecă) (secolul al XVIII-lea), alfavită (alfabet) cu sens de „abecedar” (secolul al XVIII-lea), iamvos (iamb), piimă (poemă), piiticesc (poetic/esc), ritoric (ritoricesc) (secolul al XVIII-lea), (f)teatru (= teatru; secolul al XVIII-lea, forma theatru, scrisă cu th-, fiind întâlnită atât la Dimitrie Cantemir, în Scara... de la Istoria ieroglifică...), cât și în scrierile lui Dinicu Golescu1. În 1924, cercetătorul C. Diculescu (pp. 394-456) efectuează o trecere în revistă a opiniilor celor care s-au ocupat de cuvintele de origine greacă pătrunse în limba română. Autorul nu vorbește propriu-zis nicăieri despre vreo citire erasmică sau reuchliniană, dar lucrarea sa este importantă datorită faptului că dovedește preocuparea cercetătorilor noștri față de lexicul românesc de proveniență veche-greacă, precum și față de căile prin care cuvintele respective au intrat în limba română. În literatura românească de specialitate, cel mai important studiu în problema dezbătută aici este cel al profesorului Iuliu Valaori. În cartea sa, autorul se pronunță clar și hotărât pentru modul de citire erasmică a limbii grecești vechi și, așa cum procedase la rându-i și Herman Hirt, în al său Handbuch... referitor la scrierea și citirea în limba greacă, Valaori stabilește o serie de reguli de citire pentru pronunția folosită la limba greacă veche. Iată regulile stabilite de către autor, așa cum însuși le redă, la pagina 30: 1 L. Galdi, apud Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române literare de la origini pînă în secolul XIX, vol. I, p. 429-432. 9 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Reguli de citire - după Iuliu Valaori £ este [e] s c u r t, î n c h i s, adică [e] n este [e] l u n g , d e s c h i s, adică [e] sau [a] ei (fals) este [e] l u n g , î n c h i s, adică [e] 0 este [o] s c u r t , î n c h i s, adică [o] o este [o] l u n g , d e s c h i s, adică [o] ou (fals) este [u] l u n g , adică [u] ai este d i f t o n g u l [a-i] adică [ai] £i este d i f t o n g u l [e-i] adică [ei] iar din sec. V î.e.n. [e] 0i este d if t o n g u l [o-i] adică [oi] și, mai tîrziu, [ui] au este d i f t o n g u l [a-u] adică [au] £U este d i f t o n g u l [e-u] adică [eu] 0u este d i f t o n g u l [o-u] adică [ou] dar în dialectul atic deja [u] ni se pronunță ca [e-i] adică [ei] și în sec V î.e.n. [e] ai se pronunță ca [a-i] adică [ae] și din anul 100 î.e.n. [a] oi se pronunță ca [o-i] adică [oi] și din anul 150 î.e.n. [o] nu se pronunță ca [e-u] adică [eu] ui se pronunță ca [u-i] adică precum franțuzescul [ui] ß,Y,8 ca [b], [g], [d] și, mai târziu, ca fricativele sonore, adică [b], [g], [d] 9,X,0 ca [p], [t], [k] pronunțate cu aspirație, adică [p], [t], [k] z ca [dz] Deosebit de folositoare pentru problema dezbătută este și Gramatica limbii grecești semnată de C. Balmuș și Al. Graur, unde sunt menționate toate transformările pentru care s-au pronunțat adeptii citirii reuchliniene, față de citirea erasmică (p.10). Toate aceste transformări sunt arătate în tabelul de mai jos : L I T E R A Citirea modernă 1 A a aÂQa alfa 2 B ß ßnTa vita 3 r Y Yauua gamma (ca un [h] sonor) 4 A Ô SeÂTa dhilta 5 E £ £ yûov e psilon 6 z z ZnTa zita 7 H n nTa ita 8 0 0 0nTa thita 9 I i i®Ta iota 10 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 10 K k Kanna kappa 11 A X XauPSa lambda 12 M g uu mi 13 N v vu ni 14 s ^ ^i ksi 15 O o o uiKpov o micron 16 n n ni pi 17 P P p® rho 18 E ct ç GiYMa sigma 19 T t Tau taf 20 Y u u Vi^ov i psilon 21 ® Q Ql fi 22 X X X1 hi 23 T V Vi psi 24 Q o ® pr/u o mega La rândul său, Petru Creția a creat un cadru sistematizat în care a pus problema redării numelor proprii grecești în limba română. Autorul propune un întreg sistem de transcriere, elaborat pe baza unei depline adaptări a scrisului din limba greacă la grafia și fonologia limbii române: Alfabet grecesc Alfabet românesc A a A a B p B b r Y G g (sau h) înainte de postpalatală A ô D d E £ E e z Z Z z H n E e 0 0 T t I i I i K k C c (dar kxi: se citește hi) A X L l M g M m N v N n Alfabet grecesc Alfabet românesc s $ X x O o O o n n P P P P R r E ct ç S s T t T t Y u I i ® Q F f X X H h T V Ps ps Q o O o (aspirație dură) H h Ou U u ui i 11 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 În afară de diftongii ou și ui, toți ceilalți sunt transcriși la fel, fără nici o schimbare: ai = ai si = ei oi = oi au = au su = eu Aspirația dură (spiritul aspru) notată prin semnul (‘, poziționată înaintea unei vocale inițiale, deasupra literei p sau înaintea diftongilor inițiali improprii Ai, Hi, Qi) nu a fost echivalată în sistemul grafico-fonetic românesc. Consoanele duble sunt reduse la una singură, cu excepția dubletului yy care devine [ng]. După ce autorul arată avantajele și dezavantajele acestui sistem de citire, în cea de a doua parte a articolului se analizează problema redării terminațiilor grecești în limba română. Articolul se constituie doar într-un proiect de reformă și, fără a formula cerințe categorice, autorul lansează o invitație la analiză către toți specialiștii. Lucrarea fundamentală, nu numai pentru problema dezbătută în prezenta lucrare, dar și, în general, pentru problema citirii erasmice sau reuchliniene, o reprezintă cartea lui Herman Hirt, apărută în 1902 și apoi reeditată în 1912. După cum se arăta și în introducerea la studiul de față, opinia specialistului german Herman Hirt față de redescoperirea sonorității limbii grecești vechi era destul de rezervată, datorită faptului că, într-o astfel de situație, ar trebui să cunoaștem înainte de toate care anume foneme însoțesc grafemele corespunzătoare rămase pe suport solid, având în vedere abaterile de pronunțare recunoscute în lingvistică. Este adevărat că există o anumită însușire a literelor, dar, practic, există în același timp și o cantitate infinită de sunete. Doar după ce ne-am clarificat cum anume se pronunță fiecare sunet, putem încerca să ajungem la vreo concluzie privitoare la întrebarea: Care sunete erau atribuite de vechii greci literelor din alfabetul lor ? Adept al citirii erasmice (în ciuda faptului că era german!), Herman Hirt elaborează pe baze științifice, așa cum procedase însuși Erasmus, cu aproape patru sute de ani în urmă, principiile de reconstituire a pronunțării limbii grecești vechi. În același timp, el se declară categoric împotriva rostirii limbii grecești după principiul pronunțării nemțești. Imaginea diacronică prezentată în acest studiu oferă o perspectivă din două direcții în ceea ce privește problema citirii erasmice și a celei reuchliniene în limba română: pe de-o parte, a avut loc pătrunderea elementelor lexicale grecești în limba română și, simultan, adaptarea acestora pe tărâm românesc, pe de altă parte - a fost elaborată o teoretizare explicită, efectuată prin lucrări ad hoc, cu caracter normativ. 12 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Avram, Mioara (coor.), Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ed.Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989 Avram, Mioara, Ortografie pentru toți, Ed. Academiei Române, București, 1990 Balmuș, C., Graur, Al, Gramatica limbii grecești (fonetica, morfologia, sintaxa), Ed. Autorilor Asociați, [Iași] 1935 Cantemir, Dimitrie, Opere VI, ediție îngrijită de Gr. C. Tocilescu, București, 1883 Creția, Petru, Nume proprii grecești în limba română, în „Limba română”, nr. 2/58 (VII) Diculescu, C., Elemente vechi grecești din limba română, în „Dacoromania”, vol IV, p. 394-516, 1924 Eliad, Ioan, Gramatică românească, Sibiu, 1828, ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, Ed. Eminescu, București, 1980 Hirt, Herman, Handbuch der griechisehen Laut- und Formenlehre. Eine Einführung in das sprachwissenschaftliche Studium des Griechischen, Carl Winters Universitätsbuchhandlung, Heidelberg, 1902 și 1912 Pușcariu, Sextil, Cercetări și studii, Ed. Minerva, București, 1974 Pușcariu, Sextil, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen., Heidelberg, 1905 Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, L., Istoria limbii române literare de la origini pînă în secolul XIX, Ed. Minerva, București, 1971 Rotterdamus, Erasmus Desiderius, Dialogus de recta Latini Grncique sermonis pronuntiatione, Basel, 1528 Russo, Demostene, Studii istorice greco-române: opere postume, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939 Valaori, Iuliu, Pronunțarea limbii grecești, Institutul de Arte Grafice - Carol Göbl, București, 1904 13 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 14 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 STUDII DE FRAZEOLOGIE COMPARATIVĂ ÎN LIMBILE ROMÂNĂ ȘI SÂRBĂ. FRAZEOLOGISME ADJECTIVALE Ioana BĂRBULESCU This study focuses upon the phraseologisms functioning as adjectives within the sentence (formed with a noun defining a part of the human body) in the Serbian and Romanian languages, taking into account both the morphological and the syntactic aspects of these units. The comparative analysis of such set phrases has been made considering their structure, the grammar categories of the adjectival phraseologisms and their syntactical function in close correlation with their meaning which plays a very important role in their classification in different categories. Key words: phraseology, adjectival phraseologism, structural pattern, morphological category, syntactical function Frazeologisme adjectivale În categoria frazeologismelor adjectivale includem acele expresii cu caracter unitar care exprimă calități și însușiri ale ființelor, obiectelor, fenomenelor, deci care îndeplinesc rolul unui adjectiv. În lingvistica românească întâlnim și termenul de locuțiune adjectivală care este deseori confundat cu cel de expresie. Gheorghe Poalelungi afirmă: „noțiunile de expresie și locuțiune sunt destul de labile și numai unitatea funcțională și semantică poate decide în cele mai multe situații. În cazul expresiei avem de-a face cu o omosemie parțială, pe câtă vreme în cazul locuțiunilor omosemia este totală” (Poalelungi, p. 135). Astfel, dacă putem fi de acord cu încadrarea sintagmei de geniu în cadrul locuțiunilor, considerăm însă că expresia cu scaun la cap reprezintă în mod clar un frazeologism, și nu o locuțiune, după cum o înregistrează Duda, Dicționar, p. 622, preluând ideea probabil din DLRLC (p. 327). Deși și într-un caz, și în celălalt putem înlocui îmbinarea cu un singur cuvânt, „genial”, respectiv „chibzuit, înțelept”, nu putem ignora valoarea figurat-expresivă a celei de a doua sintagme. În al doilea rând, expresia cu scaun la cap are un sens global, frazeologic nou, care nu poate fi dedus din suma elementelor componente, fapt care, în opinia noastră, ne îndreptățește să o trecem în categoria expresiilor idiomatice. 15 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Problematica frazeologismelor adjectivale a fost abordată și în literatura sârbă și croată de specialitate. Stabilirea acestor unități diferă de la un autor la altul, lingvista Zorica Vucetic (Vucetic, p. 540), de exemplu, considerând hotărâtoare prezența unui adjectiv în cadrul frazeologismelor de acest tip, în timp ce Zeljka Fink consideră ca acest aspect formal nu este decisiv (Fink, p. 96). Luând în discuție frazeologismele adjectivale din limba sârbă (și rusă), cercetătoarea Z. Fink le definește ca fiind „unități care exprimă o aumită însușire, caracteristică, trăsătură, deci care au un înțeles evaluatoriu” (Fink, p. 100) și subliniază faptul că elementele constitutive ale expresiei joacă rolul cel mai puțin important în stabilirea valorii gramaticale a unui frazeologism, determinant fiind în acest sens înțelesul global al construcției. Cercetătoarea distinge trei tipuri de frazeologisme adjectivale: a) frazeologisme adjectivale propriu-zise: siromasan duhom; b) frazeologisme adjectivale semantice: [sama] kost i koza; c) frazeologisme adjectivale structurale: lak na pero. În categoria celor propriu-zise și a celor structurale sunt incluse acele frazeologisme care au în componență un adjectiv ca element principal. În clasa b sunt incluse unitățile în care elementul de bază poate fi orice alt cuvânt cu excepția adjectivului, precum și acele frazeologisme pentru care nu se poate stabili elementul determinant, acela care joacă rolul cel mai important în formarea sensului frazeologic (Fink, p. 97). Unitățile frazeologice cu valoare de adjectiv, înregistrate în prezentul studiu și aparținînd limbilor română, respectiv sârbă, care au în componența lor un cuvânt desemnând o parte a corpului, exprimă o gamă largă de calități și însușiri omenești, precum: • dărnicia, generozitatea: rom. (a fi) mână largă, (a avea) inimă largă, srb. (biti) blage (podatne, siroke) ruke; • zgârcenia: rom. a fi strâns la mână (sau a fi cu mâna strânsă), srb. biti tvrde ruke; • îndemânarea, priceperea sau lipsa acesteia: rom. a avea mână bună (sau a fi bun de mână), a avea mână ușoară (sau a fi ușor de mână), a avea mână grea, a avea două mâini stângi; srb. imati ipf. dve leve ruke, imati ipf. zlatne ruke; • încăpățânarea: srb. biti svoje glave, biti tvrde glave, imati ipf. tvrdu glavu, imati ipf. [tvrdu] glavu kao koc, imati muhe (musice, crva) u glavi, imati slamu u glavi; • rapiditatea, iuțeala: rom. a fi bun (iute) de picior, srb. biti lak na nogu (nogama); • atenția: rom. a fi numai ochi și urechi, a fi cu ochii în patru, srb. otvorenih ociju, pretvoriti se pf. u oko i uho; • însușirea de a fi realist, bine ancorat în realitate: rom. a fi cu picioarele pe pământ; • însușirea de a fi distrat, neatent, desprins de realitate: rom. a fi cu capul în nori, a umbla cu capul în traistă, a nu avea capul la loc, a umbla cu capul între urechi, srb. biti s glavom u oblacima, a nogama na zemlji, sediti ipf. na usima; • prostia, nebunia: rom. a fi bătut (căzut) în cap, a fi greu (sau gros, tare) de cap, a fi lovit (sau 16 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 bătut, pălit, trăsnit) cu leuca în cap, a nu avea grăunțe în cap, a nu fi zdravăn la cap, a avea apă la cap, a avea apă (sau igrasie) la cap, a avea clavir la cap, a avea gândaci în cap, a avea o păsărică (sau păsărele) la (sau în) cap, a fi cu (sau a avea) sticleți (sau gândaci) în cap, a avea pitici (sau mușchi) pe creier, a nu fi zdravăn (la cap); srb. imati ipf. cicvaru u glavi, imati ipf. dasku [previse] u glavi, imati ipf. glavu za cetiri noge, ne videti ipf. (ne gledati ipf., ne znati ipf.) dalje od nosa; • înțelepciunea, chibzuința, istețimea: rom. a fi bun (sau ușor) de cap (sau a avea cap ușor), cu scaun la cap, cu cântar la cap, a avea ceva în cap, a-i sticli cuiva ochii în cap, srb. imati ipf. soli u glavi; • starea materială: rom. cu dare de mână; • calmul sau lipsa acestuia, înflăcărarea, înclinația spre ceartă : rom. a avea sânge rece (sau a fi cu sînge rece), a avea sânge iute, a fi cu gura mare; • vârsta, experiența dobândită odată cu înaintarea în vârstă sau lipsa de experiență: rom. a fi cu cașul la gură (sau a avea caș la gură), srb. kaplje komu mleko iz (s) usta; • logica sau lipsa acesteia: rom. fără cap și coadă, cu cap și coadă, srb. bez glave i repa; • fățărnicia, nesinceritatea: rom. a fi cu două limbi (sau a avea mai multe limbi), a fi cu două obraze (înv.); • obrăznicia, impertinența: rom. a fi fără (de)obraz, gros la piele, cu piele groasă, a avea obraz gros; srb. biti debelih obraza, imati ipf. debelu (tvrdu) kozu; • cinstea, onestitatea: srb. biti cistih ruku; • necinstea, hoția: rom. a avea mână lungă (sau a fi lung de mână), a avea degete lungi; srb. biti prljavih ruke, imati duge (sau dugacke) ruke; • lăcomia: srb. imati ipf. velike oci; • înfumurarea, excentricitatea: rom. a avea (sau a fi cu) gărgăuni în cap, a avea fumuri în cap, a nu-i ajunge (nici) cu prăjina la nas; • răutatea, malițiozitatea, manifestarea ironiei: rom. a avea (sau a fi cu) piper pe limbă, (a avea) limbă ascuțită (sau rea), a avea inimă haină, a fi negru-n cerul gurii; • lenea: rom. rău de mână (sau de lucru); • gradul de educație și de însușire a manierelor: rom. a avea păr pe limbă; • elocvența, capacitatea de persuasiune sau lipsa acesteia: rom. a fi bun de gură, a fi cu gura legată, a avea limbă de aur; srb. biti jak na jeziku; • capacitatea de a prevesti: rom. a avea gură de aur (sau a-i fi cuiva gura de aur sau aurită), a fi pocit la gură (sau a avea gură pocită); • înclinația spre bârfă, intrigă, vorbărie, utilizarea unui limbaj suburban: rom. (a fi) rău (sau slab) de gură (sau gură rea), a fi slobod la (sau de) gură (sau la limbă), a fi ușor de gură, nespălat la gură, murdar la gură, a fi spurcat la gură, a avea (sau a fi) limbă lată, a avea limbă lungă (sau a fi lung de/în limbă), slab de gură (rar); srb. biti proliven na jeziku (sau prolivena jezika); • manifestarea voinței, autorității: rom. a fi mână de fier (sau mână forte); • obrăznicia, îngâmfarea, lăudăroșenia, atitudinea de sfidare: rom. a fi (a umbla, a se ține, a merge) cu nasul (sau cu capul) pe sus; srb. imati ipf. velika usta, drzati ipf. visoko glavu, imati velika usta, ne bi neko o koga [ni] prljave (posranu) nogu obrisao; • asemănarea fizică: rom. a fi cap tăiat (cineva); srb. odsecena glava; 17 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 • alterarea diverselor simțuri: rom. a avea bumbac în urechi, a avea urechi de cârpă, a fi tare (sau fudul) de(-o) ureche (sau de urechi); • lașitatea: rom. a-și ascunde (băga) capul în nisip ca struțul; srb. gurati ipf. gurnuti pf. (turati ipf., staviti pf., zakopati pf.) glavu u pesak [kao noj (poput noja)]; • veselia, bucuria: rom. a-i râde ochii în cap; • înfățișarea fizică, frumusețea: srb. biti od oka. Frazeologismele cu valoare adjectivală pot însă să exprime și însușiri sau calități ale unor lucruri sau obiecte după cum exemplificăm mai jos: • calitatea, cantitatea sau importanța unui obiect: rom. de mâna întâi (a doua, a treia), plin ochi, a fi plin până-n gură, ales pe sprânceană; srb. od prve ruke, od svake ruke, od srednje ruke; • evidența unei afirmații, unui lucru: rom. a fi cu ochi și cu sprâncene. Structura și elementele componente ale frazeologismelor cu valoare adjectivală în limbile română și sârbă Se impune încă de la început observația că, în structura gramaticală a frazeologismelor adjectivale având ca element un substantiv ce denumește un termen anatomic putem regăsi ca element component un adjectiv, dar prezența acestuia nu este obligatorie, celelalte elemente ce compun expresia jucând rolul acestuia datorită sensului frazeologic dobândit. De remarcat este faptul că, în cadrul frazeologismelor din această categorie, am inclus și acele construcții formate cu verbele a fi sau a avea (cu sensul de „a fi”) prin care se exprimă o calitate sau însușire. Din punct de vedere sintactic vom considera întreaga construcție ca având funcția de predicat nominal, în mod similar cu situația în care nu este utilizată o expresie, ci un adjectiv simplu. Menționăm că se poate remarca existența în ambele limbi a unor expresii care au în componență un verb (altul decât a fi sau a avea) și care, prin înțeles, aparțin categoriei frazeologismelor cu valoare adjectivală. Deoarece verbul este un element destul de puternic în cadrul acestor construcții, vom considera aceste unități frazeologice ca făcând parte din punct de vedere formal din categoria frazeologismelor verbale, însă semantic aparțin frazeologismelor adjectivale. Din acest motiv le vom numi frazeologisme verbale cu valoare semantică adjectivală și le vom enumera sub această titulatură în această clasă 1 . 1 În urma analizării locuțiunilor adjectivale din limba română, Gheorghe Poalelungi a identificat douăzeci și unu de modele structurale, admițând faptul că această împărțire este „aproximativă, dacă nu arbitrară” (Poalelungi, p. 146), în timp ce Gh. Colțun (Frazeologia, p. 113) a găsit 18 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Distingem două tipuri de bază, și anume: A. Frazeologisme adjectivale în componența cărora intră un adjectiv Subclase comune celor două limbi: 1. (a fi) + adj. (part.) + prep. + subst. (+ prep. + subst.) : rom. (a fi) bun de gură, (a fi) bun de mână, (a fi) lung de mână, a fi ușor de mână, a fi strâns la mână, a fi spart la mână, a fi slobod la (sau de) gură (sau la limbă), (a fi) rău (sau slab - rar) de gură, a fi ușor de gură, a fi gros de obraz, (a fi) bun (iute) de picior, a fi tare (sau fudul) de(-o) ureche (sau urechi), a fi bun (sau ușor) de cap, a fi tare de cap, a fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap); srb. bos po glavi „chel”, biti tvrd na usima „a fi surd”, biti proliven na jezik „a fi flecar, limbut”, biti jak na jeziku „a fi elocvent”, biti slab na jeziku „a fi tăcut”, biti (stajati ipf. drzati se etc.) na glinenim (staklenim, slabim, klimavim) nogama „a fi slab, nesigur, neputincios”, biti lak na nogu (na nogama) „a fi iute, rapid”, imati dobar jezik „a fi vorbăreț, flecar”. 2. (a fi sau a avea) + subst. + adj. (part.)/adj. + subst.: rom. a avea limbă ascuțită, a avea mână scurtă, a avea gura pecetluită, a fi mână spartă, a avea gura spartă (sau a fi gură spartă), a avea obraz gros, a avea cap ușor; srb. biti debelih obraza (debela obraza) „a fi nerușinat, obraznic”, biti blage (podatne, siroke) ruke „a fi darnic, generos”, biti cistih ruku „a fi cinstit, corect”, biti nesrecne ruke „a fi ghinionist”, biti prljavih ruku „a fi necinstit”, imati neciste (prijave) ruke „a fi necinstit”, biti srecne ruke, biti tvrde ruke „a fi zgârcit”, imati suplje ruke „a fi mână spartă, risipitor”, imati tesku ruku „a fi neîndemânatic”, biti prolivena jezika „a fi flecar, limbut”, odsecena glava „a fi leit”, imati ipf. rutav nos „a fi hotărât, decis, energic”, imati ipf. dobar (fin) nos „a fi perspicace, clarvăzător”, imati velika usta „a fi lăudăros”. 3. (a fi) + prep. + subst. + adj. (part.): rom. a fi cu gura mare, a fi cu mâna strânsă, a fi cu gura legată; srb. od srednje ruke “mediocru”. 4. a avea + num. + subst. + adj. : rom. a avea două mâini stângi, cincisprezece tipuri de frazeologisme cu adjectiv în componență și nouă pentru frazeologisme fără adjectiv ca element constitutiv. 19 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 srb. imati dve leve ruke „a fi neîndemânatic”. 5. frazeologisme - comparații cu structura adj. + propoziție subordonată: rom. slab (sau ironic: gras) de-i numeri coastele, srb. slab da se mogu komu rebra prebrojiti (izbrojiti) „a fi foarte slab”, visok da se moze komu tarane s glave najesti „foarte înalt”, lep (krsan) je neko da ga se dva oka ne mogu nagledati „foarte frumos, deosebit de frumos”. Specifice limbii române: 1. (a fi) + adj. (part.) + prep. + subst. + subst.: a fi negru-n cerul gurii Specifice limbii sârbe: 1. part. + (adj.) + subst. + prep. + subst.: udaren obojkom (mokrom carapom) po glavi „a fi nebun, țicnit, zăpăcit, prostănac”. 2. frazeologisme - comparație cu structura kao + adj. (part.) + subst.: kao kuvana noga „prea dur, rigid”. În cazul acestei subclase remarcăm că există cinci modele structurale comune celor două limbi, din care primele două sunt mult mai bine reprezentate, unul specific limbii române și două limbii sârbe. B. Frazeologisme adjectivale fără adjective în componența lor 1. Frazeologisme adjectivale în componență cărora putem întâlni verbul a fi sau a avea la forma afirmativă. Subclase comune celor două limbi: a) a avea + subst. + prep. + subst.: rom. a avea limbă de șarpe, a avea caș la gură (sau la bot), a avea bumbac (vată) în urechi, a avea urechi de cîrpă, a avea apă (sau igrasie) la cap, a avea clavir la cap, a avea gărgăuni la (sau în) cap, a avea o păsărică (sau păsărele) la (sau în) cap, a avea greieri în cap, a avea sticleți (sau gândaci) (în cap); srb. imati bubu (bube, bubice) u glavi „a avea gărgăuni în cap, a avea idei ciudate”; b) prep. + num. + subst.: rom. de mâna întâi (a doua, a treia); srb. od prve ruke „de mâna întâi, de calitate foarte bună”; c) (a fi) + adv. + subst. + conj. + subst.: 20 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 rom. a fi numai ochi și urechi, numai piele și os (sau oase); srb. [s^ma] koza i kost “numai piele și os, foarte slab”. Subclase specifice limbii române: a) a avea + num. + subst.: a avea nouă guri; b) (a fi) + prep. + subst. + prep. + subst.: (a fi) cu scaun la cap, (a fi) cu cașul la gură, a fi cu picioarele pe pământ, (a fi) cu capul în nori, cu păr pe limbă; c) a fi + prep. + num. + subst.: a fi într-o ureche; d) a fi + prep. + num. + subst. + corn. + pron. + prep. + subst.: (a fi) cu o falcă în cer și cu una (alta) în pământ; e) a fi + prep. + subst. + prep. + num.: a fi cu ochii în patru; f) a fi + prep. + subst. + corn. + prep. + subst.: a fi cu ochi și cu sprâncene; g) a fi + prep. + subst. + prep. + adv.: a fi cu nasul pe sus; h) a fi + prep. + subst. + pron.: a fi de capul său; i) a fi + adv. + prep. + subst.+ prep. + subst.: a fi veșnic cu căciula pe cap. Subclase specifice limbii sârbe: a) (a fi) + prep. + pron. + subst.: (biti) od svake ruke „felurit, divers; rău, depravat”; b) a fi + prep. + subst. + prep. + subst. + corn. + subst. + prep. + subst.: biti s glavom u oblacima, a nogama na zemlji „a fi cu capul în nori, a fi rupt de realitate”. 2. Frazeologisme conținând verbul a fi sau a avea la forma negativă: Subclase comune celor două limbi: a) a nu avea (+ pron.) + subst. + prep. + subst.: rom. a nu avea grăunțe (sau toate grăunțele) în cap, a nu avea capul la loc, srb. nemati ipf. sve sarafe u glavi „a fi prostănac, ciudat”. Subclase specifice limbii române: b) a nu fi + pron. + pron. + subst. + pron.: a nu fi nimic de capul său. Subclase specifice limbii sârbe: c) nemati + (num.) + subst. + prep. + subst.: nemati ipf. [jedne, trece, cetvrte, sve] daske u glavi „a-i lipsi o doagă, a fi țicnit, prost”. 3. Frazelogisme - comparații cu valoare adjectivală fără adjectiv în componență: a avea o gură cât o șură, imati usta kao carapin pocetak „a avea o gură foarte mare”, usta kao kutja od secera “o gură foarte frumoasă” Această subclasă prezintă trei tipuri structurale. În cadrul primului tip observăm că există trei modele structurale comune celor două limbi, nouă specifice limbii române și doar două specifice limbii sârbe. Cel de al doilea tip este destul de slab reprezentat cu un model comun și câte unul specific fiecărei limbi în parte. Aspectul cel mai important pe care îl putem semnala la frazeologismele cu o comparație în structură, care, de altfel, nu sunt foarte numeroase, este faptul că prezența acesteia conferă întregii sintagme 21 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 gradul de superlativ. Un tip special îl reprezintă cel al frazeologismelor formal verbale, dar cu valoare semantică adjectivală, în cadrul căruia distingem: A. Frazeologisme care au în componență diverse verbe (cu excepția verbelor a avea și a fi) la forma afirmativă: Subclase comune celor două limbi: 1) verb + prep. + subst.: rom. a sări în ochi; srb. sediti ipf. na usima „ fi neatent, distrat”; 2) verb + pron. refl. + subst. (+ prep. + subst.): a-i râde (cuiva) ochii, a-i sticli (cuiva) ochii în cap, a i se lungi (cuiva) urechile de foame, broje se (vide se) komu rebra „ fi foarte slab”. Subclase specifice limbii române: 1) verb + prepoz. + subst. + adv. ca + subst.: a auzi-n gură ca cucul; 2) verb + pron. + subst. + prep. + subst.: a-i cânta (cuiva) greierul (greierii) în cap (sobă), a-i cânta (cuiva) sticleții în cap, îi curge untura pe nas; 3) verb + pron. refl. + prepoz. + subst.: a i se urca la cap; 4) verb + pron. refl. + prep. + subst.: a-și mânca de sub unghie; 5) verb + prep. + subst. + prep. + subst.: a umbla cu capul în nori, a umbla cu capul între urechi. Subclase specifice limbii sârbe: 1) verb + subst. + subst. în L.: parati nebo nosom „ fi mândru, a se ține mândru, a fi plin de el”; 2) verb + prepoz. + num. + subst.: umivati se ipf. s obe ruke „a deveni major/ independent”; 3) verb + subst. + pron. + subst.: kaplje komu mleko iz (s) usta „a fi prea tânăr și fără experiență”; 4) verb+ prep. + subst.: izgoreti pf. po glavi „a fi nebun, trăznit”, ozepsti pf. po glavi „a fi prostănac, trăsnit, sonat”; 5) verb + adj. + subst.: nositi ipf. mrtvu glavu „a fi abătut, deprimat”, drzati ipf. visoko glavu „a ține fruntea sus, a fi îngâmfat, trufaș, mândru”. B. Frazeologisme care au în componență diverse verbe (cu excepția verbelor a avea și a fi) la forma negativă: Subclase comune celor două limbi: 1) verb + adv. la comparativ + prep. (+ subst.) + subst: rom. a nu vedea mai departe decât lungul nasului; srb. ne videti ipf. (ne gledati ipf., ne znati ipf.) dalje od nosa „a fi foarte prost, limitat”. Subclase specifice limbii române: 1) verb + conj. + subst.: a nu vedea de nas; 22 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 2) verb + pron. + pron. refl. + subst.: a nu i se auzi gura; 3) verb + pron. + prepoz. + subst. + prepoz. + subst.: a nu-i ajunge cu prăjina la nas. Subclase specifice limbii sârbe: 1) verb + pron. (+ num.) + subst. + prep. + subst.: nedostaje (fali) mu (im etc.) [jedna, pokoja, treca, cetvrta] daska (duga) u glavi „a-i lipsi o doagă, a fi țicnit, sonat, prost”; 2) verb + pron. refl. + verb + adv. + prep. + subst. + adv. + prep. + subst.: ne dati se pf. uhvatiti ni za glavu ni za rep „a fi șiret, viclean”; 3) verb + adj. + subst.: ne bi neko o koga [ni] prljave (posranu) nogu obrisao „a fi îngâmfat”. În această ultimă subclasă înregistrăm două modele comune, cinci specifice limbii române și cinci - limbii sârbe, iar la forma negativă un model comun și câte trei specifice fiecărei limbii analizate. Deși s-au consemnat un număr considerabil de tipuri și subtipuri structurale atât pentru o limbă, cât și pentru cealaltă, precizăm că lista rămâne deschisă, neexistând pretenția unei enumerări exhaustive. Categoriile morfologice ale frazeologismelor cu valoare adjectivală Trecând în revistă frazeologismele cu valoare adjectivală, observăm că putem lua în discuție problema categoriilor morfologice specifice adjectivului doar pentru cele în componența cărora intră această parte de vorbire, dar chiar și în acest caz numai pentru cele care aparțin modelelor structurale A1 și 5, comune ambelor limbi, și modelului A1 din grupa specifică românei, respectiv sârbei, deoarece numai acestea pot juca rolul de determinant pe lângă un substantiv regent. Ca atare, pot prezenta categoriile de gen, număr și caz precum și cea specifică, a gradelor de comparație, frazeologisme precum: rom. bărbat bun de gură - femeie bună de gură, bărbați buni de gură - femei bune de gură; Mihai era cel mai bun de gură din încăperea aceea; srb. sladak na jeziku - slatka na jeziku, slatki na jeziku - slatke na jeziku; Marko je bio uvjeren da je u selu malo ljudi koji bi bili jaki na jeziku kao njegov otac (Matesic, Rjecnik, p. 216). Bineînțeles că, în limba română, paradigma cea mai completă se regăsește la expresiile cuprinzând un adjectiv cu două terminații, al căror sens permite utilizarea gradelor de comparație, frazeologismele având în structură un adjectiv cu o terminație schimbandu-si forma numai după număr: tare de cap - tari de cap. O paradigmă incompletă prezintă și frazeologismele de tipul A5, care, din punct de vedere semantic, redau ideea de superlativ absolut, drept pentru care au numai forme pentru feminin, 23 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 masculin și neutru, singular și plural. Celelalte expresii frazeologice, indiferent că au sau nu în componență un adjectiv, sunt invariabile. În cazul unora dintre ele putem vorbi de exprimarea ideii de superlativ al însușirilor deținute de persoane sau obiecte, superlativ căruia i s-a adăugat o anume valoare expresivă: rom. a fi cu o falcă în cer și cu una în pământ, de mâna întâi; srb. od prve ruke. În majoritatea cazurilor ele redau însă gradul pozitiv. Prezența unui verb, indiferent care ar fi acesta, în cadrul unui frazelogism asigură realizarea acordului cu determinatul. Atât în limba română, cât și în sârbă, putem remarca existența unor expresii care au în structură alt verb decât a fi sau a avea. Aceste verbe în combinație cu diverse alte părți de vorbire dau naștere unor frazeologisme cu valoare adjectivală. Unitățile frazeologice astfel formate pot fi adeseori încadrate în categoria expresiilor idiomatice, nemotivate, sensul lor fiind prea puțin sau deloc transparent: srb. umivati se s obe ruke „a deveni major”, rom. a auzi-n gură ca cucul „a fi surd”, srb. parati nebo nosom „a fi mândru, a fi plin de el”. Remarcăm ca interesante expresiile cu verbul la forma negativă prin care, de fapt, se scoate în evidență în mod ironic sau compătimitor un anumit defect al unei persoane: rom. a nu vedea de nas; srb. nemati jedne daske u glavi. Frazeologismele care nu au în componență un adjectiv de tipul B3, prin comparația ce o conțin, exprimă o însușire pozitivă sau negativă în cel mai înalt grad ce caracterizează o persoană sau un obiect. În consecință, ele redau ideea de superlativ cu toate că în componența lor nu există un adjectiv, comparația, adeseori ironică, făcându- se între două obiecte: rom. a avea o gură cât o șură, srb. imati usta kao carapin pocetak. Funcțiile sintactice ale frazeologismelor adjectivale Frazeologismele îndeplinesc funcția sintactică de: - nume predicativ pe lângă verbul copulativ a fi sau a avea care în acest caz va juca rolul de verb de legătură: rom. „El se vede c-o fost mai ușor de cap, o făcut ce-o făcut și-o scăpat într-un an”. (I.I. Mironescu, ap. Duda, Dicționar, p. 767); srb. „Baba Jula je bila zajedljiva i ostra na jeziku”. (Matesic, Rjecnik, p. 216). - atribut: rom. „Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor” (Pas, ap. Poalelungi, p. 138). În cazul în care expresia determină simultan partea de vorbire ce joacă rol de subiect și verbul cu rol de predicat, aceasta îndeplinește funcția de element predicativ 24 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 suplimentar: rom. „Copiii, cu ochii cârpiți de somn, se duceau la culcare” (I. Pas, ap. Colțun, Frazeologia, p. 114); srb. „Izmucena raja, sakacena je... strahom od Turcina, bese gotova da zaboravi na muke, na ostavljeni imetak, na to sto je posla po svetu gola kao prst” (Andric, ap. Matesic, Rjecnik, p. 534). Putem conchide că, la nivel gramatical, frazeologismele adjectivale (la fel ca și cele substantivale, verbale sau adverbiale) au rolul paradigmatic al clasei respective, îndeplinind în planul sintagmatic o funcție unitară în propoziție, atât fuziunea elementelor componente, cât și sensul lor unitar dictând acest lucru. Chiar dacă deseori paradigmele lor sunt incomplete datorită formei lor împietrite, aceste construcții cu valoare adjectivală prezintă caracteristicile morfologice și sintactice ale părții de vorbire cu care sunt echivalente. Studierea modelelor structurale în română și sârbă ne-a oferit posibilitatea de a constata existența unor frazeologisme adjectivale cu structură comună, cele mai productive fiind cele de tipul 1 și 2, dar și a unui număr semnificativ de structuri specifice fiecărei limbi analizate. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Bărbuț, D., Nijloveanu, I., Expresii populare românești și locuțiuni, Craiova, 1995 Berg, I., Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre și locuțiuni străine, București, 1973 Boroianu, I., Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unități frazeologice (I), LL, 1974, nr. 1, p. 25 - 34; (II), LL, 1974, nr. 2, p. 242 -247 Breban, V., Bulgăr, Ghe., Grecu, D., Neiescu, I., Rusu, G., Stan, A., Dicționar de expresii și locuțiuni românești, București, 1969 Bulgăr, Ghe., O problemă de stilistică: locțiuni și expresii cu valoare de superlativ, construite cu denumiri ale părților corpului omenesc, LL, vol. IV, 1972 Colțun, Ghe., Frazeologia limbii romane, Chișinău, 2000 Comșulea, E., Teiuș, S., Șerban, V.,, Dicționar de expresii și locuțiuni, Chișinău, 1998 Dicționarul limbii române, vol. I-II, București, 1913-1940 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, 1996 Dicționarul limbii române (serie nouă) vol. VI-XIV, București, 1965-2002 Dicționarul limbii române literare contemporane, vol. I-IV, București, Cluj, 1955-1957 Diklic, Z. (coord.), Prirucna gramatika hrvatskoga knjizevnogjezika, Zagreb, 1979 Dobrescu, Alex. (coord.), Dicționar de expresii și locuțiuni, Chișinău, 1997 Duda, G. ș.a., Dicționar de expresii și locuțiuni ale limbii române, București, 1985 Dumistrăcel, S., Expresii românești. Biografii. Motivații, Iași, 1997 Fink, Z., Tipovi adjektivnih frazeologizama (na materjalu ruskog i hrvatskog jezika), în „Filologija”, vol. 20-21, Zagreb, 1992-1993, p. 91-101 Gerzic, B., Englesko-srpski recnikfraza i idioma, (III-e izdanje), Belgrad, 1995 25 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Graur, Al., Frazeologie, RL, nr. 13/30.03.1978, p. 9 Groza, L., Despre locuțiuni și expresii, LL, 1990, nr. 2, p. 139-145 Hristea, Th., Frazeologia și importanța ei pentru studiul limbii române, LL, vol. I, 1984, p. 5-14 Iordan, I., Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” (cap. Frazelogie), ediția a II-a, București, 1948, p. 253-266 Iordan, I., Limba română contemporană, ediția a II-a, București, 1956 Jernej, J., O klasifikaciji frazema, în „Filologija”, vol. 20-21, Zagreb, 1992-1993, p. 191-197 Kasic, J., Petrovic, Vladislava, Rajkic, Lukrecija (red.), Frazeoloski recnik srpskohrvatskog jezika, srpskohrvatsko-rumunski, Novi Sad, 1985 Lalevic, L.S., O znacenju nekih reci i izraza, în „Nas jezik”, god. II, 1934, sv. 8, p. 78- 81; sv. 8, p. 278-283 Marian, B., Dicționar de citate și locuțiuni străine, București, 1973 Matesic, J., Frazeoloski rjecnik hrvatskog ili srpskog jezika, Zagreb, 1982 Menac, A., O strukturi frazeologizma, în „Jezik”, god. XVIII, 1970-1971, br. 1, Zagreb, p.1-4 Menac, Antica, Neka pitanja u vezi s klasifikacijom frazeologije, în „Filologija”, 1978, br. 8, Zagreb, p. 219-225 Mrsevic-Radovic, Dragana, O frazeoloskim jedinicama, în „Knjizevnost i jezik”, god. XXVI, 1979, br. 2-3, p. 457-462 Paunov, A., Frazeologizam, în „Jezik”, 1971-1972, 2-3, p. 92-95 Poalelungi, Gh., Locuțiuni adjectivale, LR, XII, 1963, nr. 2, p. 133-146 Rjecnik hrvatskoga ili srpskoga jezika, vol. I-XXII, Zagreb, 1880-1973 Recnik srpskohrvatskoga knjizevnog jezika, vol. I-VI, Novi Sad - Zagreb, 1967-1976 Supliment la dicționarul explicativ al limbii române, București, 1988 Tomici, M., Dicționar sârb-român, vol I-III, Timișoara, 1999 Vucetic, Zorica, O pridjevskom i priloskom frazeologizmu, în „Filologija”, vol. 20-21, 1992-1993, p. 539-549 26 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 ТОНСКА АКЦЕНТУ АЦИJА И ЧЕТВОРОАКЦЕНАТСКИ СИСТЕМ СРПСКОГ КАО СТРАНОГ ЛЕЗИКА. МЕТОДИЧКА РАЗРАДА Лидиjа ЧОЛЕВИЪ In this paper we submit to analysis the system of accents in the Serbian language from a theoretical and a practical perspective. This could be regarded as a teaching method aiming at the 1st year students who study Serbian as a foreign language, by also taking into consideration the maternal language of the students. The theoretical part comprises explanations referring to the pronunciation of the stressed vowels in terms of the falling and rising intonation, the length and shortness of the tone. This part encompasses also a classification and an analysis of the prosodic units in the spoken language, while the methodical application provides explanations on the writing, pronunciation and position of certain accents within words by means of tables, charts regarding sound articulation and charts of tone movement within words in certain constructions. Key words: prosodic system of the Serbian language, tone accentuation, methodical application 1. Jединствена тонска акцентуацща српског jезика Познато ]е да код студената српског као страног ]езика, без обзира на квалитет комуникативне компетенцще и ниво знаша ко]и поседу|у, обично препозна]емо шихов матерши ]език и то управо захвалу |уЬи аудитивном утиску страног акцента1, односно скупу изговорних обележ]а ко]и сведоче о регионалном пореклу вейине говорника страних ]езика. Jединствена тонска акцентуацца и чврсти четвороакценатски систем српског ]езика2 као наставни садржа] представка прави изазов студентима српског као страног - говорницима 1 У овом значешу реч |е о одступашу од ортоепског стандарда по чему се лако препозна]у странци, односно студенти ко]и нису у потпуности овладали говорном техником српског ]езика. 2 Радоне СимиЬ, Стилистика српског /езика 1, Филолошки факултет Београд, Научно друштво за неговаше и проучаваше српског ]езика, Београд, 2000, стр. 164: Под акцентуаци/ом се подразумева систем акцената у /едном ]езику, односно све квалитативне и квантитативне одлике тога /езика. Осим српског ]езика у Европи, тонску акцентуацщу има]у |ош и шведски и литвански, али не са тако изразитим екстремним особеностима. 27 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 румунског ]езика ко]и у свом ]езичком осейашу нема]у чуло за прописана правила словенске вуковске акцентуацифе.1 Према ономе шта карактерише акцентуаци]у по]единих ]езика различу се два типа тог феномена: динамичка или експираторна или снажна акцентуацифа,2 сво]ствена румунском ]езику, и музичка или хроматска или тонска акцентуаци]а, карактеристична за српски ]език. Свакако Йе у изгра^ивашу културе говора код студената одре^еног удела имати и трансфер одговара]уйих прозодщских навика из матершег ]едноакценатског система. Наш професионални задатак |есте да разбщамо заблуду ко]а влада ме^у студентима да |е тешко савладати акценатски систем српског ]езика и да тражимо путеве за ]едноставнще изналажеше на]ефикасни]их стратеги]а у настави и учешу акценатског система српског ]езика у пишу задовошеша критерщума у формирашу говорних навика и умеша: несвесног, потпуне аутоматизацифе, усаглашености са нормом фезика кофи се учи, формираке нормалног темпа обавлака говорне делатности.3 Изра^ене методичке апликаци]е у овом раду представллру неке од могуйих функционалних савремених модела за упознаваше студената са прозодщским системом српскога ]езика при чему |е формализам и учеше ]езичких чишеница, правила и дефиницща сведен на на]машу могуйу меру. Осмишшени су експликаци]ски поступци за фонетску природу акцента, место акцента, опозицщу измену акцента речи и акцента реченице (реченична интонаци]а), опозицщу акцентованих и неакцентованих слогова у речи (проклитике, енклитике, неакцентована дужина), као и за изговор акценатских целина.4 2. Припрема наставне jединице Факултет страних ]езика и кшижевности Ниво: А2 Тип часа: обрада новог градива 1 Вук и ДанчиЬ су поставили поуздане темеше за утвр^иваше акценатске норме српског ]езика. 2 Asim Peco, Osnovi akcentologije srpskohrvatskog jezika, Naucna knjiga, Beograd, 1980, стр. 16: Динамичку или експираторну акцентуацифу карактерише изразито снажан изговор акцентованих слогова, напрегнута артикулацифа што условкава и знатно слаби /и степен артикулациуе неакцентованих слогова. Овакву врсту акцентуацифе налазимо у македонском, бугарском, руском, белоруском, укрсфинском, чешком, полском, румунском, француском, немачком, турском и сл. 3 Вучина РаичевиЬ, Општа методика наставе словенских фезика у инословенскоф средини, Завод за уцбенике и наставна средства, Београд, 2007, стр. 77. 4 Asim Peco, Osnovi akcentologije srpskohrvatskog jezika, Naucna knjiga, Beograd, 1980, стр. 84: Акценатске целине представлафу ритмичке целине, односно групе речи обфедикене функцифом у реченици и фавксфу се измену двефу пауза у говорном процесу. 28 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Подручjе рада предмета: jезик и граматика Наставна jединица: Акценатски (прозоДиски) систем српског jезика Циъ рада: Образовни цилеви: Савладаваае четири врсте изговора наглашених вокала у погледу висине и дужине тона, као и упознаваае са новим поjмовима (клитике-енклитике, проклитике) ко]и су у вези са овом граматичком по]авом; овладаваае српским ритмичким моделима. Васпитни цилеви: Развфаае културе изражавааа код студената. Неговаае позитивног односа према лепом говореау. Функционални цилеви: Развити код студената способност да у говору уоче и препозна]у сва четири акцента српског ]езика, као и да уоче грешке ко]е се могу догодити аиховом неадекватном употребом. Савладати основна правила када |е у питаау положаj акцента у речи, уочаваае случа]ева где акценат диференцира облике или значеаа речи, као и скретаае пажае студентима на то да у свакодневном говору по]едине речи страног порекла одступа]у од правила ко]е прописке стандард. Развити код студената моЬ запажааа, упоре^ивааа и доказивааа, уочавааа пропуста ко]и се свакодневно могу чути у ]езику медфа и колоквфалном говору, а у вези су са употребом акцента Облик рада: фронтални рад, групни рад, индивидуални рад студената. Наставна метода: дфалошке и монолошке, методе демонстрирааа, артикулацфска метода, метода фонолошких опозицфа, метода корекцфе Наставна средства: наставни листови, ЦД - српски акценат с лакоЬом (аутор М. ДешиЬ) 3. Методичка разрада 3.1. Уводни део часа. Како бисмо студенте мотивисали и подстакли да размишаа]у о правилном изговору речи у реченици, навешйемо их на]пре да обрате пажау на изговор истакнутих речи у оквиру исте реченице, односно на реченични акценат1 коjи меаа смисао исказа. нпр. Jелена вечера пицу. (неутрална информациjа без реченичног акцента) 1. Ко вечера пицу? JЕЛЕНА вечера пицу. (а не неко други) 2. Да ли Jелена доручку]е пицу? Не, Jелена ВЕЧЕРА пицу. 3. Да ли Jелена вечера салату? Не, Jелена вечера ПИЦУ. (инсистира се на томе да Jелена вечера пицу, а не неко друго jело) 1 Duska Klikovac, Jezik i moc, Ogledi iz sociolingvistike i stilistike, Biblioteka XX vek, Beograd, 2008, str. 162: Реченични акценат je у говору главно средство информативне актуализацце реченице, а у писапу ту улогу преузима ред речи. 29 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Студентима се може поставити питаше шта уочава]у? Очеку]е се да препозна]у да се у односу на остале чланове реченице наглашена реч изговара: а) вейом ]ачином (интензитетом) б) вишим тоном и дужим физичким траншем гласа (израженщим квантитетом). На нивоу реченице кулминативна улога прозодцских jединица састци се у истица/ьу речи као jединица говорног низа,1 тако да студенти констату]у у реченици толико изговорних целина колико чуJу нагласака (врхова). За разлику од реченичног акцента ко]и |е ]едно од синтаксичких и стилских ]езичких средстава |ер налаже различит смисао реченице истичуйи jедан део говора jачином, висином и дужином или само неким од тих елемената2, акценат по]единих речи ]е пре свега фонолошки чинилац од щег зависи значете пcjединих речи,3 односно диференцщални семантички знак ко]им се ]едан глас издва]а као виши или дужи у гласовном низу. Насупрот овоме румунски ]език карактерише jедан акценат,4 динамичан и снажан по интензитету (експираторан) кcjим се jедан глас истиче интензитетом Качином) изговора као примарним своуством, док се висина и дужина траjа^а гласа узимаjу само као секундарне карактеристике.5 Осим тога српски ]език одлику]е разноликост акцената ко]их само у говорима стандардног кшижевног ]езика има четири. На табли се презенту]е шема акценатских знакова. 1 ***Hrvatska gramatika, Skolska knjiga, Zagreb, 2003, str. 75: Аутори истичу кулминативну и делимитаццску улогу прозодцских /единица. ( kulminativan - lat. culmen = vrh, vrhunac; delimitatio = razgranicerje). 2 Милорад ДешиЬ, Српски акценат с лакоком, Завод за уцбенике и наставна средства, Београд, 1992, стр. 10. 3 Михарю СтевановиЬ, Ктига о акценту ктижевног]езика, Завод за уцбенике и наставна средства, Београд, 1991, стр. 27. 4 ***Enciclopedia limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan“, Univers enciclopedic, Bucure ti, 2001: У неким вишесложним речима у румунском /езику поред главног може се по]авити и секундарни акценат као у примерима: sănătate, aptesprezece 5 ***Enciclopedia limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan“, Univers enciclopedic, Bucure ti, 2001. 30 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Изглед табле \Квантитет ""'■-■дужина тон Квалитет ДУГ КРАТАК СИЛАЗНИ П \\ УЗЛАЗНИ / \ Како бисмо сазнаше о различитим изговорима истих речи поткрепили са више примера, студентима треба предочити примере речи kcje има|у исти гласовни састав, а различито значеше коjе ]е уочливо на основу: - квантитета акцентованог слога град \\ (падавина / precipita ie) грâд П (велико населено место/ ora ) - квалитета акцентованог слога пàша \ (титула у турско] во]сци / pa ă) паша \\ (испаша / pă une) - квантитета и квалитета акцентованог слога купити \\ (сакуплати / a aduna) купити / (узети нешто за новац / a cumpăra) Наведени примери показу]у квалитативно-квантитативне разлике измену по]единих облика акцентованих речи што Йе свакако бити функционално поткреплеше за централни део часа о изучавашу акцената jер Йе увидети разлоге за шихову правилну употребу. 3.2. Централни (главни) део часа. Наставни лист са следеЙим задатком треба да подстакне студенте да дискуту]у о правилном и погрешном изговору речи да би спознали ко]е акценте употреблава]у интуитивно за дате примере. 31 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Наставни лист бр. 1. а) Пажливо послушаjте како Ье професор прочитати примере речи из табеле. б) Подвуците ону реч ко]а ]е по вашем мишлешу правилно изговорена. Табела бр. 1 амб^/ент амби/ент аудйци/а аудйци/а демократа демократа коалйци /а коалйцъ /а милиjâрдa милй/арда в) Поново послуша]те професора ко]и Ье изговорити само оне речи из табеле коjе су правилно акцентоване. Методички коментар: На]непосредни]и видови демонстрираша су говор и читаше ]ер професор сопственим гласом демонстрира како нешто треба изговорити, односно прочитати, а студенти се спонтаном и свесном имитациям изговора оспособлава]у да правилно изговараjу речи. Ова вежба им пружа могуЬност да неке недоумице отклоне и да на самом почетку учеша акцената науче да правилно изговара]у речи ко]е су им познате из матершег jезика, а ко]е веома често погрешно изговара]у. Да би боле схватили природу изговора акцената, упоредивши их ме^усобно уз обраЬаше пажше на креташе мелодиjе ко]а даjе српском кшижевном jезику посебан тонски колорит, илустративни приказ са описом изговора представлен на про]ектору помоЬи Ье студентима у томе. дугосилазни акценат РУУУКЕ Слог под овим акцентом jе дуг. У самом почетку тон расте, па се затим нагло спушта чак испод почетног тона и на то] висини прелази на следеЬи слог. Мелодща образце jедну врст лука. 32 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 дугоузлазни акценат Слог под овим акцентом ]е дуг. Тон ]е узлазан. Снага експирацще расте до половине тра|аша слога, а затим пада. Дугоузлазни акценат има од свих наших акцената наjсталниjу мелодцу.1 краткосилазни акценат НОГЕ Слог под овим акцентом ]е кратак. Тон нагло пада. Експираторна снага тако^е пада умашу|уйи се при прелазу у следейи слог. краткоузлазни аквенат НОГА Слог под овим акцентом je кратак. Тон je узлазан. Следейи слог почише тоном вишим од тона претходнога слога. Снага експирацще пада од половине акцентованог слога. 3.2.1. Правила за акцентоваье речи у српском jезику Према томе да ли ]е акценат везан за одре^ени слог у речи или може да меша место у различитим облицима те речи, разлику]у се jезици са везаним и jезици са слободним акцентом.2 Српски jeзик према навeдeноj подели има само 1 Радо]е СимиЬ, Стилистика српског ]езика 1, Филолошки факултет Београд, Научно друштво за неговаше и проучаваше српског ]езика, Београд , 2000, стр. 165. 2 Asim Peco, Osnovi akcentologije srpskohrvatskog jezika, Naucna knjiga, Beograd, 1980, стр. 19: Од ]езика са везаним акцентом аутор наводи: чешки, исландски, фински, ма^арски, монголски; и полски ]език тако^е има везани акценат (где акценат нце везан не за први, него за претпоследн>и слог у реч). Као типичан пример ]езика са потпуно слободним акцентом аутор наводи руски ]език, уkрajински и белоруски. 33 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 делимично слободну акцентуащфу због тога што су тегови узлазни и силазни акценти везани за одре^ене слогове у речи,1 док се у румунском jезику слободни акценат може найи на било ком слогу акцентоване речи.2 У наставку часа студентима |е предочен графички приказ основних правила када |е реч о акцентоваау речи у српском ]езику као документациони материал ко]и ]е ускла^ен са градивом на ко]и се односи. 1. На првом слогу у вишесложним речима могу ста|ати сва четири акцента. 2. На средишаим слоговима речи могу ста|ати само УЗЛАЗНИ акценти. 3. На последнем слогу у речи не може ста|ати НШЕДАН акценат. 4. Jедносложне речи у српском jезику могу имати само СИЛАЗНЕ акценте. Место акцента у речима (табела бр.2): Jедносложна реч П \\ Двосложна реч п \\ / \ Х Тросложна реч п \\ / \ / \ Х Четворосложна реч п \\ / \ / \ / \ Х Петосложна реч п \\ / \ / \ / \ / \ Х I слог II слог III слог IV слог V слог 1 Asim Peco, Osnovi akcentologije srpskohrvatskog jezika, Naucna knjiga, Beograd, 1980, стр. 21. 2 ***Enciclopedia limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan“, Univers enciclopedic, Bucure ti, 2001: Урумунском jезикy акценат нема одре^ено (фиксно) место, као у другим /езицима, нпр. француском; акценат )е слободан и може се наки и на последнем слогу (окситона) у речи; на претпоследпем слогу што ]е нафчешки случа (парокситона и пропарокситона); на трекем или на четвртом слогу од краjа речи, што показуфу следеки примери: a) ultima silabă a cuvântului (popor, măsea); b) silaba penultimă (căsă, măsă, scăun); c) silaba antepenultimă (repede, mărgine, păsăre); a) a patra sau a cincea silabă de la sfârșit spre începutul cuvântului(prepeliță, camerele, aptesprezece). 34 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Методички коментар: Различите табеле, дщаграми и други графички прикази у настави српског као страног ]езика задоволава]у захтеве за очигледношйу у настави, пружа|у велику подршку и утичу на разве] дискурсних вештина, омогуйу]уйи студентима да уз примену аналитичко - имитативног метода коуи се осла^а на принцип свесности1 упозна]у правила за акцентоваше речи у српском ]езику (табела бр.1). Ефикасност оваквог материала незаменлива ]е када ]е реч о визуализации одре^ених контекста. Након утвр^иваша правила за акцентоваше, у наставку часа, пошто акценат припада говорном ]езику, неопходно ]е да студенти кроз говорне вежбе увежбава]у акценте: Опис говорне вежбе 1. За разумеваше ритмичности, односно овладаваше српским ритмичким моделима2 послужийе говорна вежба у ко]о] Йе студенти изговарати дати модел на условном гласовном материалу где се сваки сугласник замешу|е са - т, а самогласник са - а. Ритам ]е овде схвайен као понавлаше елемената у акценатско] речи са придруженим речима проклитичког или енклитичког типа, ко]и следе ]едан за другим и ко]и су по неко] особини слични. (Нпр. Непрщатели су заузели нашу землу. ТАтататата та ТАтатата ТАта ТАта.) Опис говорне вежбе 2: Сваки студент треба произволно да изабере ]едну реч ко]у Йе акцентовати користейи сва четири акцента у исто] речи. На пример: реч рука Йе, поред правилног изговора са дугоузлазним акцентом, изговорити и са краткосилазним, краткоузлазним, дугосилазним акцентима. Опис говорне вежбе 3: Студентима се предлаже такмичеше у проналажешу и изговарашу речи са истим акцентом без обзира на врсту речи, на положа] акцента у речи или на евентуалну дужину иза акцента. На пример: рука, глава, крило, Бачванин итд. Методички коментар: Након говорних вежби, након слушаша цд -а „српски акценат с лакойом“, студенти би требало да наставе вежбаше акцента на задацима формулисаним на наставним листовима. Предви^ене вежбе Йе им помойи да савлада]у акценатске целине и да самостално, путем методичког система учеша откривашем, одреде ко]е све врсте речи никада не акценту]емо. Могуйе ]е студентима понудити припремлене полупрограмиране наставне листове, како би им се омогуйио индивидуални рад, ко]и ]е у настави пожелан ]ер поставла тра]не темеле знаша код ученика. Пошто Йе се у припремленим 1 Вучина РаичевиЬ, Општа методика наставе словенских ]езика у инословенско средини, Завод за уцбенике и наставна средства, Београд , 2007, стр. 111. 2 Радо]е СимиЬ, Стилистика српског ]езика 1, Филолошки факултет Београд, Научно друштво за неговаае и проучаван>е српског jезика, Београд , 2000, стр. 172: Ритмичност као стилска категориjа оствару]е се двоjако: распоредом гласова у низу што сво краупи исход може имати у благозвучности или еуфониуи; и уклучивапем прозодцских фактора у тс] распоред (паузирапе, распоред акцената, мелодца, темпо итд.) - што нс]виши ступап достижеу тзв. еуритми/и. 35 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 задацима по|авити и термини ко|и су студентима страни, ове полупрограмиране задатке на наставним листовима студенти Йе радити у комуникаци]и и консултаци]ама са професором. 1.2.1. Полупрограмирана питала представлена на наставним листовима Изглед наставног листа бр. 2: 1. задатак У реченици: Оловка jе на столу, па те молим да ми jе додаш. одредите ксдсо врсти речи припада]у подвучене речи: ]е______________ на _____________ па _____________ те _____________ да _____________ ми _____________ ]е______________ 2. задатак Да ли се маркиране речи у реченици из првог задатка акцентэду?_____ 3. задатак Дошли му гости из Сара]ева. А) Како се зову неакцентоване речи ко]е сто|е испред акцентованих и за]едно са н>има се изговара]у? (у наведеном примеру: из Сара]ева ) Б) Како зовемо неакцентоване речи ко]е сто|е иза акцентованих и за]едно са н>има се изговара]у? (у наведеном примеру: Дошли му) 5. задатак Ио|и |е за]еднички назив за проклитике и енклитике? 6. задатак У следеЬем тексту подвуците речи ко]е нема]у акценат: 36 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Jедног]утра, управо у тренутку кад се сунце ра^ало, он се показао. Иружа, ко/а ]е тачно све припремила, рече зева]уЬи: „Ах! Тек што сам се пробудила...Молим вас опростите...Jош се нисам очешлала...“ (Антоан Егзипери, Мали принц) 7. задатак Распоредите следеЬе врсте речи у две дате групе: -предлози, речца не, ненаглашени облици личних заменица, везници, речца ли, ненаглашени облици помоЬних глагола проклитике енклитике 8. задатак Из следеЬег текста издвоуте проклитике и енклитике и распоредите их у табели: - Jа не могу да заспим! - гун^а Дропа. - Ако издржимо ове муке, о нама Не се у песмама певати! - опет нас храбри Арамбаша. (Бранислав НушиЬ, Хс/дуцп) ПРОКЛИТИКЕ ЕНКЛИТИКЕ Студентима треба нагласити да проклитике, када сто]е уз речи са силазним акцентима, често могу да превуку та] акценат на себе и то као краткосилазни или као краткоузлазни акценат. Изглед наставног листа бр. 3 Примери за преношеае акцента на проклитику: й други (изговор: йдруги ) (од злâта) од злата (изговор: од злата ) под камен (изговор: подкамен ) 37 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Ово преношеше акцената данас |е добрим делом застарело, бар у екавским говорима jер ]е уобича]ени изговор с нагласком на другоj речи: у град, од злата. Преношеше акцента се очувало само у два случа]а: 1. У одричном облику глагола, где jе акценат на партикули не. Ово важи само за глаголске облике чищ први слог има силазни акценат. На пример: не дам, не пйтцте, не jедй, не пливам 2. Испред мном, инструментала од личне заменице jа, где наглашавамо предлог: са мном, за мном, пода мном. Напомишем да се дугосилазни акценти никада не преносе на проклитику. Тако^е, у акцентовано] речи слогови после акцентованог могу бити дуги или кратки, да различу квантитет, те да се ови дуги послеакценатски слогови обележава]у тзв. послеакценатском дужином и да се она редовно jавла у генитиву множине именица сва три рода, у облицима презента свих глагола и у придевима одре^еног вида. Примере за послеакценатске дужине приказам студентима на видео про]ектору и на наставном листу како би их лакше упамтили. Изглед наставног листа бр. 4 Послеакценатску дужину има]у: Именице у генитиву множине: Н. ]д. ж. рода жена Г. мн. ж. рода жена Н. ]д. м. рода пакет Г. мн. м. рода пакета Н. ]д. с. рода челаде Г. мн. с. рода челадй Придеви одре^еног вида: Н. у одре^еног придевског вида за м. род добрй, зелени ж. род добра, зелена, с. род добро ; зелено Облици презента свих глагола увек има]у у свим лицима ]еднине и у треЬем лицу множине последши слог дуг, док |е у првом и другом лицу множине дужина на претпоследшем слогу. ]еднина множина жёлйм жёлймо 38 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 жёлиш жёлй жёлите жёле Да би сагледали специфичност употребе неакцентованих дужина ко]е каткад указу]у на другачи]е значение речи, односно показу|у да су у питашу две различите именице (у наведеном примеру: супруга и супруг) и да би у случа]у изоставлаша дужине реченица била не]асна, корисно |е да студентима предочимо следейи пример: Разговараку и са супругом и са супругом. У наставку часа студентима треба поделити наставне листове са задацима, ко]е Йе самостално решавати на часу. Учейи и вежба]уйи акценте на аналогним примерима да би уочили систем, где се акценти смешу|у по одре^еном ритмичком реду, схватийе важност прозодще у српском ]езику. На припремленим наставним листовима налазе се три задатка. Први задатак |е да студенти акценту]у речи ко]е су груписане према броJу слогова; други задатак |е да анализира]у примере маркираних речи у реченицама и да утврде ко]е су последице неправилног коришйеша акцената у говору и какве недоумице и потешкойе у комуникаци]и могу да изазову неправилно употреблени акценти, док трейи задатак служи као одлична вежба за увежбаваше и одре^иваше акцената у српском ]езику |ер у одломку текста Андрийевог дела Госпо^ица треба да издво|е енклитике и проклитике из текста и одреде послеакценатску дужину речи. Изглед наставног листа бр. 5: 1. задатак Акценту]те следейе речи: дан, ной, брод, мера, нога, сунце, куйа, беба, земла, шминка, вежба, ма]ка, пекмез, пломба, лепота, састо]ак, брбливац, валута, препознати, увертира, противтежа, пантомима, неприятели, полопривреда, размимоилажеше 2. задатак Анализира]те наведене примере маркираних речи у реченицама и утврдите какве недоумице и потешкойе у комуникацищ могу да изазову неправилно употреблени акценти. Jелаjе_jела разна _jела испод рела. Почетак нс]дужег лета. Обучена да уби]е. 39 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 СиноН je падао град, а ми смо отишли у град. faux сто je село за сто. 3. задатак Небо je над Београдом пространо и високо, променливо а увек лепо; Али пajвehи раскош тога неба над Београдом, то су сунчеви заласци.У jесеп и у лето они су пространи и ]арки као пустиаске визите, а зими пригушени тмастим облацима и ру]ним маглама. (И. АндриЬ, „Госпо^ица “ ) а) Правилно акцептуете текст. б) Издвоете проклитике и енклитике из текста. в) Из текста издво]те речи ко]е има]у послеакценатску дужину. 3. 3. Заклучни део часа. У интересу |е сваког студента да се усмери аегов самосталан рад код куйе у чему Йе помойи домайи задатак. Да би решили евентуалне недоумице у вези са акцентима, студентима се предлаже да сами одаберу неколико прозних текстова из Уцбеника на ко]има могу самостално вежбати и усавршавати стечена знааа о акцентима код куйе. Заклучак Вежбе намеаене студентима путем методичке апликацще представла]у путоказ и предуслов савладавааа и исправлааа изговора, као и стицааа одговара]уйе комуникативне способности и припремлене су у цилу упуйивааа на проблеме ко]има се у усва]аау прозодщског система српског ]езика у румунско] говорно] средини морамо посебно бавити. Контрастивни приказ српског четвороакценатског прозодщског система са освртом на румунски ]едноакценатски систем за наставне сврхе чини поуздани елеменат ко]и има превентивну функцщу у спречаваау негативног трансфера под утица]ем матераег ]езика, као и предви^аау тешкойа и предупре^иваау извесних проблема у усва]аау акценатског (прозодщског) система српског као страног ]езика. Неу]едначеност у погледу темпа и обима ко]им студенти могу напредовати у усва]аау прозодщског система српског ]езика решийемо путем следейих диференцщалних задатака. 40 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 3. Диференциjални задаци за вежбаье 1. задатак Напишите све ознаке за обележаваае акцената: 1. дугосилазни __ 2. краткосилазни __ 3. дугоузлазни __ 4. краткоузлазни __ 2. задатак Jедносложне наглашене речи има]у исклучиво акценте. 3. задатак У речи деве]ка знак после акцента означава 4. задатак Да ли ]е слог подвучен у речи КРЕДА дуг или кратак? 5. задатак Ко]и слог у речима нашег ]езика никада нще акцентован? 6. задатак Обележите акценат у следеЬим речима: руб, маст, кра], брат, миш, песма, рука 7. задатак Подвуците пример са дугосилазним акцентом: сунце, свеЬн>ак, свеЬа, ба]ка 41 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 3.1. Боли студенти решаваДе следеДе задатке: 1. Задатак У следеЬим паровима реченица по ]една реч ]е исто написана, али |е у ]едно] реченици наглашена, а у другое нще. Подвуците ону ко]а |е наглашена: Кренуо сам. Кренуо ]е сам. 2. задатак Подвуците акцентовани самогласник следеЬих речи кад су у облику: А)генитива]еднине племена, семена, рамена Б) номинатива множине племена, семена, рамена 3. задатак Допуните следеЬе реченице: а) На ]едносложним речима могу сирати само акценти. б) На унутрашн>ем слогу вишесложних речи могу ста]ати само акценти. в) слог не може бити наглашен. 4. задатак Ко]и акценти има]у веЬу слободу размештала у речима? (Заокружите слово испред тачног одговора) а) силазни б) узлазни 5. задатак Обележите правилним акцентом подвучене речи у реченицама. Лука |е у близини наше куЬе. Мо] син се зове Лука. 6. задатак Наведене речи ко]е нема]у свог акцента разврста]те у одговара]уЬе групе. САМ, ГА, МУ, ЛИ, НЕ, ЪУ, JЕР, МОЖДА а) енклитике ____________________________________ б) проклитике ___________________________________ 42 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 7. задатак У низу ]едносложних речи са дугим акцентом подвуците оне Koje у обрнутом реду гласова има]у кратак акценат: САТ, ВАЛ, ТИХ, РАД, НАС, ВОЗ 8. задатак а) У следеЬим реченицама подвуците енклитике: - Шта ти би човече? - Измакло ми се тло под ногама. - Гледаш ли испред себе? - Не, гледао сам около. б) Ко]е врсте речи се убра]а]у у енклитике? 9. задатак а) У следеЬо] реченици подвуците проклитике: Пролазила je мимо познатих старих куИа и мислила на дане детипства и ране младости. б) Ко]е врсте речи се убра]а]у у проклитике? 10. задатак Заокружите слово испред правилно акцентоване речи град у следеЬим реченицама: а) Град Je веЬе населено место. б) Град ]е веЬе населено место. в) Град ]е веЬе населено место. 11. задатак На ком се слогу вишесложних речи по]авлу]у силазни акценти? 12. задатак Поделите усправним цртама следеЬе реченице на акценатске целине: а) И догодило се чудо. б) Не смеууйи без пчела газди на очи, дечак се пожали ливади и замоли]е да му помогне. 13. задатак 43 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Акцептуете речи и обележите дужине: дали магацин очи|у ковач интересу комбайн карактер надгробни капут 14. задатак Допишите одговара]уЬе акцентоване облике именице куйа: Од мсце до града никле су многе нове. Литература Corni ă, Georgeta, Metodica predării i învă ării limbii i literaturii române, Baia Mare, Ed. Umbria,1993 Enciclopedia limbii române, Bucure ti, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan“, Univers enciclopedic, 2001 Gramatica de bază a limbii române, Bucure ti, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti“, Univers enciclopedic gold, 2010 Hrvatska gramatika, Zagreb, Skolska knjiga, 2003 Klikovac, Duska, Jezik i moc, Ogledi iz sociolingvistike i stilistike, Beograd, Biblioteka XX vek, 2008 Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii i literaturii române în coală, Ghid teoretico-aplicativ, Iași, Polirom, 1999 Peco, Asim, Osnovi akcentologije sipskohrvatskog jezika, Beograd, Naucna knjiga, 1980 Vasiliu, Emanuel, Fonologia limbii române, București, Ed. Științifică Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, București, Ed. Academiei Vi an, Viorel, Phonetique francaise et exercices, Bucure ti, EUB, 2000 ГудуриЬ, Снежана, О природы гласова, Београд, Завод за уцбенике, 2004 ДешиЬ, Милорад, Српски акценат с лакоИом, Београд, Завод за уцбенике и наставна средства, 1992 ИлиЬ, Павле, Српски ]език и кнмжевност у наставно] теорци и пракси, Нови Сад, Зма], 2006 Кликовац, Душка и Ломпар, Весна, Збирка задатака из граматике српског ]езика за основну школу, Београд, Српска школска клига, 2005 НиколиЬ, Милща, Методика наставе српског ]езика и къижевности, Београд, Завод за уцбенике и наставна средства, 1999 РаичевиЬ, Вучина, Општа методика наставе словенских ]езика у инословенско] средини, Београд, Завод за уцбенике и наставна средства, 2007 СимиЬ, Радо]е, Стилистика српског ]езика 1, Београд, Филолошки факултет, Научно друштво за неговале и проучавале српског ]езика, 2000 44 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Стано]чиЬ Ж., ПоповиЬ, Ж Граматика српског]езика, Београд, Завод за уцбенике и наставна средства, 1997 СтевановиЬ, Миха]ло, Граматика српског]езика, Боград, Предраг и Ненад, 2004 СтевановиЬ, Миха]ло, Кпига о акценту кпижевног ]езика, Београд, Завод за уцбенике и наставна средства, 1991 45 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 46 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 ЛЕКСИКА РУССКОГО ЯЗЫКА В ДВУЯЗЫЧНОМ СЛОВАРЕ Мария ДУМИТРЕСКУ Developing innovations dictionary has become due to changes in society, economics and Russian language vocabulary expansion. Keywords: actuality, language, vocabulary, innovation, language, abbreviation, loan, derivative, complex units, preparing people to be teacher, translator. Лексика языка издавна регистрировалась в словарях одноязычных, двуязычных и многоязычных 1 . Иногда издания одного и того же словаря выходили на большом расстоянии во времени. Настоящий период развития в этом отношении отличается тем, что спрос на словари возрастает постоянно по той причине, что лексика русского языка обогащается так быстро, что и спрос возрастает также. Скорость измениний в лексике можно определить по изданиям последних лет на уровне русско-румынского словаря инноваций, V-ый том (2009- 2011 гг.), который только что вышел. Данный словарь содержит единицы, выписанные из печатных изданий, из текстов, опубликованных в интернете, материалов Радио и спутникового ТВ-вещания. Достаточно сопоставить материал словаря 1985 г. с материалом словаря инноваций 2009-2011 гг. на уровне буквы А: а, аба, абажур, абазия, абак, абака, абасин, аббат, абаттство, аббревиатура, аббревиация, абдомен, абдоминальный, абдуктор, абдукция, аберрация, абецеда, абзац, абиссальный, абиссинка, абиссинский, абиссинцы, абитуриент, аблактировка, аблатив, абляция, аболиционизм, аболиционист, абонемент, абонент, абонентный, абонировать, абонироваться.(1985 г. 35 единиц). 1 Bolocan, Gh. et.alii. Dicționar rus-român. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985; Noveanu, Eugen. Dicționar român-rus și Dicționar rus-român. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983; Цой, A.C. Этапы становления русской лексикографии. Болгарская русистика, 2007/1-2, с. 38-49; Pedestrașu, Anatol. Dicționar rus-român. DRR. București: ALL, 1999; Липовска, Анна. Русско-болгарская лексикография: традиции и тенденции развития. София, 2009; Толковый словарь современного русского языка. Языковые изменения конца XX столетия. Москва: АСТ, 2001. 47 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 ААД, аббревема, аббревиатурный, аббревиология, аббро-неологизм, АБК, абу, ABGymnic, авиаперевозчик, авиасообщение, авиационный, авиньонский, AV-мебель, автограбитель, автодром, автозак, автоКаско, автоконцерн, автокредит, автомобиль- двойник, автомобиль-кабинет, автомобиль-лилипут, автоохлаждение, автопилот, авторазморозка, автор-исполнитель, автохлам, агломерация, Агро-ТВ^ (2009-2011 гг. 70 единиц). Конец XX и начало XXI веков привели однако к невиданному росту единиц лексики (беспроводный, домен, доступ, ДЮНА, Интернет и широкополосный, компьютер, наноприбор, смартфон) при том последние отражают развитие общества, техники и технологий с абсолютным показателем из категории новизны и это характерно для множества европейских языков. Язык издавна знает устную (долгое время единственную) и письменную формы. Вторая, тоже с историей, претерпевает изменения: от звука и его выражения буквы, их количество менялось также не раз. У многих групп, обществ и народов выросла необходимость найти форму сохранения текста (с использованием глиняных, каменных, деревяных и металлических носителей древних текстов) на следующие века. Современная форма сохранения текста (дискета, CD, DVD пока) удовлетворяет говорящих, хотя поиски нового и в этой области продолжаются (новый тип бумаги, экобумага, новый мощный CD). В лексике выделяются лексемы (их сумма дает единицу, слово) и их составляющие как средства и модели составления единиц. Периоды развития, переход от одной формы языка на другую определяется меной средств и моделей составления единиц лексики и средств и моделей, использованных в синтаксисе. Для восточ-нославянских народов не безинтересно напомнить, что носителем информации о жизни и окружающей среде стала кора дерева, по имени береста, берёзовая кора (откуда и наименование «берестяная грамота», письменные открытия с IX по XIII в. Все эти открытия (с 1950 по настоящее время, 1001-ая грамота, последняя; см. интернет 7 8 2010) продолжают интересовать. Изложенное выше многим из присутствующих/читателей известно, все приведено больше для тех, кто не занимается лингвистикой. Все, что было до этого момента, появления грамот, не известно, но думается, что существовала письменность исходя из того факта, что писать письма - можно только тем лицам, которые зна-комы не столетие - два, а группе лиц с практикой письма на многие столетия 1. В период наличия грамот 1 Зализняк, А.А. Древненовгородский диалект. Москва, 2004; Micul dicționar academic. I- IV. București: Univers enciclopedic, 2001-2003; Noul dicționar universal al limbii române (NDULR): Litera Internațional, 2006; Universalia 2008, Techniques. Les nanomédicamentes des perspectives qui se conforment... стр. 307; Le Petit Larousse Dictionnaire 2008... стр. 679 nanoélectronique, nanomètre, nanophysique, nanotechnologie, nanotube; Dumitrescu, Maria. Dicționar rus-român de inovații. I, 1994-1998, II, 1999, București: Agata, 2003; Idem, vol. III. 48 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 существовали и развивались школы, то есть, организованная форма обучения письму существовала, если даже не все этому обучались. В европейском пространстве существовали формы письма и практика составления юридических актов, разного рода текстов иного содержания, материалов для функциональной формы ряда общественных организаций. Само содержание древнерусских грамот намекает на наличие общего характера образования и обучения (среди грамот имеются и примеры обучения письму). По имеющимся грамотам с течением времени исследователи обнаружили множество изменений на уровне звуковой системы (достаточно упомянуть утрату редуцированных гласных ъ, ь и появление новых гласных о, е, и функцию мягких согласных, процессы, связанные с последствиями смягчения ряда согласных, как в целом грамматической системы. Период с XIII по XVIII век полон фактов преобразования языка. К данному моменту нас интересует процесс взаимодействия составляющих (компонентов), языка и речи. Речь - устная форма языка, средства общения. Она известна в форме личной и профессиональной. Общесту достаточно рано было известно деление лиц по роду занятий. Постепенно профессиональная сфера росла так, что в настоящее время не легко назвать количество занятий/ профессий и соответствующих им наименований. Между речью и языком в настоящее время, но и ранее, обнаруживается пласт инноваций. Именно этот пласт (в устной форме сперва) знает невероятное коли-чество единиц и их рост не остановить. Они представляют особый интерес и в течение двух последних десятилетий становятся объек-том пристального исследования и регистрации со стороны лексикографов (см. Литературу, наличие Dicționar rus-român de inovații и Словари с материалом 5, 7 и 9 языков). Вопрос о языке1 и речи должен быть дополнен данными об инновации (процесс и результат). Инновации со временем проходят этап адаптации (клаб, клуб), более или менее продолжительный, приводящий к возникновению новых единиц лексики в зависимости от спроса. Адаптация предполагает возникновение и рост дериватных единиц и принятие ими множества морфологических форм. Это именно обеспечивает вход и закрепление единицы в языке (см. ниже București: Semne, 2003-2007; Idem, Русско-румынский словарь инноваций. IV. 2007-2009. București: Semne, 2009 (здесь эквивалент для единиц c нано приводится впервые); Dicționar vizual în 5 limbi. Editura Litera Internațional, 2008; Лингводидактические проблемы преподавания астроавиякоcмической терминологии в Узбекистане на рубеже веков. Ташкент, 2006. 1 Язык программирования - формальная знаковая система, предназняченная для записи компьютерных программ. Язык программирования определяет набор лексических, синтаксических и семантических правил, задающих внешний вид программы и действия, которые выполнит исполнитель (компьютер) под ее управлением. ... придумано уже более восьми с половиной тысяч языков программирования. Каждый год их число пополняется новыми (Википедия). В настоящем тексте мы этими вопросами не занимаемся. 49 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 аббревиатуру и ее рост на очень большом расстоянии во времени с момента по- явления). В лексике языка (русского, но и других) кроме единиц типа брат, год, дом, кот, стол и др. встречаются единицы, заимствованные на протяжении веков и настоящего периода, а также аббревиатуры (в настоящее время можно согласиться с тем, что ведут они своё начало с античности, и письменно с момента крещения по египетским, греческим, романским и славянским моделям; терминология религии на уровне аббревиатур, многим не понятна). Развитие такого пласта лексики и процесс деривации способствовали росту лексики, что не всегда легко говорящему, но и иностранцу, обучающемуся русскому языку, справиться с вопросами их состава и роли без объяснения (ср. мановец, ШОС, HP, иноСМИ.ги., rusrep.ru), точнее, без словаря. Современная техника (робот, самолёт-амфибия, беспилотник) и технология (сфера нано, новых материалов [углопластик]) пестрят заимствованиями и множеством аббревиатур (IT, Интернет, авиапроизводство и средств коммуникации и передвижения (Hyundai ix55, иногда приводится только ix55), а также дериватами (интернавт) от них. Ситуация заставляет думать о сохранении имеющегося материала как и о подготовке лиц для работы в сфере лексикографии и переводческого дела, как и лиц в случае применения техники обучения на европейском уровне настоящего периода. Перечисленные области связаны со средствами, временем для подготовки и возможного срочного сочетания специализаций: сочетание двух раз- ных языков в пределах филфака представляется недостаточным с учетом требований развитого общества и новой ориентации в Европе; по всей вероятности весьма необходимо учесть далее выросшую роль информатики (подготовительный год в данном случае до любой языковой подготовки весьма необходим и всё это в рамках адекватной лаборатории). Вероятно также необходимо создать соответствующие условия для подготовки будущих переводчиков1 . Для них необходимо включить в учебную программу спецсеминар по инновациям и практику перевода разных форм (с одного языка на другой, устного и письменного вариантов и обратного типа). В настоящее время выпускник филфака без спецподготовки не в состоянии работать если учесть европейскую ориентацию и далее его подготовка должна быть расширена в последующих формах (магистратура и пр.). 1 Маринова, Е.В.. Иноязычные слова в русской речи конца XX - начала XXI в .: проблемы освоения и функционирования... ЭЛЛИС, 2008. 50 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 ПРИЛОЖЕНИЕ Материал нашего словаря Dicționar rus-român de inovații, V, 2009-2011. București, „Semne”, 2011 на уровне букв: и, н (июль 2009 - май 2011, 260 с. И иннов'ация ж Процесс (действие) и результат, мн. только для результата: инновации inovare inovație инновационно-акт'ивный прил см контекст 23 декабря в Государственной Думе состоялась конференция инновационно- активных предприятий. g.ru 30 12 09 de activ-inovativ (întreprinderi) инноваци'онный* прил и Dicționar... III ... настоящий суверенитет может быть обеспечен только через создание инновационной экономике, основанной на развитии современных технологий. rg ru 20 11 09 3 inovativ (economie), de inovare интерн'ет* м см контекст Ведь интернет - самый глобальный источник информации, несравнимый ни с чем. нм 6 09 9 Интернету сегодня исполняется 40 лет. r.ru 2 9 09 internet (la 40 de ani) Самый дешевый и быстрый интернет в Японии. g.ru 30 10 09 cel mai rapid și ieftin internet Н н'ано* см Dicționar IV 110-123 и контекст ... нано - это не просто новая технология, это переход в новую цивилизацию. rg.ru 25 9 2009 6 nano transfer într-o nouă civilizație нанобет'он м см контекст В России изобретен нанобетон (з) 2 1 2010 nanobeton нанобиотехнол'огия ж см контекст Она (премия) присуждается за научнотехнологические разработки и их внедрение в массовое производство по направ-лениям наноэлектроники, наноматериалы, нанобиотехноло-гии или нанодиодных батарей. 2 1 2010 nanobiotehnologie нановзрывч'атка ж см контекст ... ученые... разработали особую нановзрывчатку, способную порождать сверхзвуковую ударную волну, которая поможет доставлять лекарственное 51 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 вещество прямо в раковые клетки, не повреждая при том здоровые клетки организма. 2 1 2010 nanoexplozibil Нано Дайджест Интернет-журнал о нанотехнологиях 31 10-1 11 09 [nanodaidjest] revistă de nanotehnologie нанодеф'ект м ы 10 I 2010 nanodefect нанод'иск м и см контекст Нанодиски толщиной около 60 нм могут разрушать мембрану раковых клеток, вызывая их самодеструкцию. Диски из железоникелевого сплава. Авторы работы утверждают, что достаточно 10 минут воздействия на диск низкочастотного магнитного поля, чтобы 90% раковых клеток разрушались. g.ru 1 12 09 nanodisc НАНО2009 Междисциплинарный проект (РОСНАНО), научнообразователиный центр по нанотехно-логиям, МГУ... планируют проведение 1-й международной научной школы «Нано2009». Наноматериалы и нанотехно-логии в живых системах». rg 3 7 09 [nano2009] proiect interdisciplinar internațional Наноиндустрия ж см и IV Концерн Наноиндустрия, разработка и внедрение нанотехно-логических иннова- ций в производство. 31 10-1 11 09 Nanoindustria concern нанокл'астер м ы см контекст Нанокластеры для оптического диска будущего 31 10-1 11 09 nanocluster нанокомпоз'итнвй прил см контекст Эти и другие бюджетные вливания можно будет вернуть государству. за счёт коммерческого успеха нанопродукциии - нанокомпозитных материалов, солнечных батарей, светодиодов, мембран для очистки крови. 2 1 2010 de/din nanocompozite . А. Чубайс подчеркнул тот факт, что ГК «Роснано» настроена на поддержку перспективных проектов в области солнечной энергетики, оптоэлектроники, нанокомпозитных материалов и медицины. g.ru 9 I 2010 nanomaterial/e. compozite. și de medicină нанокомпоз'иты м мн см контекст Макромолекулярные нанообъекты и полимерные нанокомпо-зиты 3110-1 11 09 nanocompozite наноконт'ернейный прил см контекст В решении проблем предпочтение было отдано наноконтейнерным технологиям векторной доставки лекарств: этот метод позволяет адресно доставить лечебные средства. aif.ru 35 09 6 de nanoconteiner нанокосм'етика ж см контекст . предлагают нанокосметику. Уверяют, что она способна добраться «до самых глубиных слоев кожи, устраняя очаги старения». inedelia.ru 15 5 09 7 nanocosmetică нанок'эмп м ы Сеть детских лагерей mk.ru 25 7 2010 nanocamp нанол'ампочка ж и см контекст 52 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Физики создали из одной нанотрубки самую маленькую на свете нанолампочку. Её длина составляет 1,4 нанометра, а ширина - 13 нанометров. aif.ru 5 7 09 nanobec нанолов'ушка ж и см контекст Наноловушка для молекул... internet 10 I 2010 nanocapcană наномагн'ит м ы см контекст Наномагниты вместо лекарств. 2 I 2010 nanomagnet наноматери'ал* м ы см контекст . была продемонстрирована технология - производство алюминия с применением наноматериала (инертных нерасходуемых анодов). g.ru 9 I 2010 nanomaterial (anozi inerți neutilizați) pentru producția de aluminiu наноматери'ал* м ы см контекст В 2005-м я сделал своё главное на сегодняшний день открытие - один из первых наноматериалов на основе урана. aif.ru 28 09 3 nanomaterial pe bază de uraniu наномет'одика ж см контекст За две недели 10 кило по специальной нанометодике. g.ru 9 I 2010 nanometodică наном'етровый* прил см и Dicționar IV 2007-2009 C помощью туннелирования между двумя слоями ферромагнетика через нанометровый слой оксида алюминия (Al2 O3) ученые ввели поляризованные электроды в кремниевый элемент, причем им удалось добиться стабильной поляризации спинов большей части электронов при комнатной температуре. g.ru 9 12 09 de nanometru 53 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 54 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 PR^CHOD VALASSKEHO ETNIKA NA UZEMIE SLOVENSKA A JEHO VPLYV NA UTVARANIE HYDRONYM Andrea GOÖTSOVA The autor of this article explains the arrival of varios ethnic groups to Slovakia, but particularly focus on the arrival of Walachian ethnic group between the 14th and the 17th century. In addition to a thorough gradual settlement and their lifeway, she highlights their reflection in the construction of the names of rivers as important landmarks in the field. Key words: onomastic, hydronomastic, hydronyms, Walachian Po zaniku Velkej Moravy sa zacal konstituovat na uzemi Slovenska novy statny utvar - Uhorske kralovstvo, v ramci ktoreho koexistovali viacere rozlicne etnika. A hoci Slovaci v nom nepatrili k vladnucemu narodu, respektive k narodu, z ktoreho by pochadzala panujuca dynastia, ba ani na nimi os^dlenom uzemi nedisponovali po cely stredovek a v podstate po cely cas trvania Uhorska nijakou moznostou autonomnej spravy, mozno ich celkom opravnene povazovat za narod, ktory patril k zakladajucim etnickym elementom noveho statu, za narod, ktoreho prislusmci tvorili jadro formujucej sa stredovekej uhorskej spolocnosti (Marek, 2006). Pozitivny vztah uhorskych panovmkov k slovenskemu uzemiu sa prejavil i v uvedomem si, ze riedko os^dlene oblasti volali po prileve novych osadmkov, aby sa tak pokryl nedostatok pracovnej sily. Prvi hostia zacali prichadzat na uzemie Slovenska uz v 10.-11. storoc^ a bolo im zarucene prava zit podla vlastnych zvykov a obycajk Viacere etnika, ktore sa v priebehu stredoveku do krajiny pristahovali, z^skali moznost autonomnej spravy svojich zalezitosti (Sasi, Sikuli, Kumani, Pecenehovia) (Marek, 2006). Vyraznejs^ prisun cudzich pristahovalcov sa zacal prejavovat az od polovice 12. storocia, kedy sa na uzemie Slovenska pristahovali z oblasti Âlp „hostia“ talianskej (Vlachi, Walchen, Wallen) i nemeckej narodnosti. Prichodom tychto cudzincov sa urychlili podmienky pre vznik stredovekych miest ako remeselmcko-obchodnych stredisk. Po kratsom prechodnom spomalem os^dlovacieho a dos^dlovacieho procesu spösobenom tatarskym vpadom sa uz okolo polovice 13. storocia opät rozvinul os^dГovac^ proces doposial neos^dlenych uzemi a paralelne sa zahustovali casti krajiny, kde sa nachadzali polnohospodarsky nevyuzite plochy. V tomto obdoM os^dlovanie, dos^dlenie 55 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 a zahusfovanie osidlenia vsak nebolo nahodnym, ale zamernym a cielavedomym procesom. V tom case slo najmä o prichod nemeckeho etnika, ktori boli pozvam uhorskym panovmkom na dos^dlenie jeho majetkov, alebo prisli na majetky svetskych a cirkevnych feudalov, pricom vyznamnu ulohu zohralo v tom case aj banske podnikanie. Najvyznamnejsie vlny Nemcov prisli postupne na juhozapadne Slovensko, najmä do oblasti medzi Bratislavou a Trnavou, na stredne Slovensko, pricom nova vlna Nemcov prisla i na Spis, ktorej vysledkom bolo posilnenie nemeckeho zivlu uz v jestvujucich nemeckych osadach, ale z väcsej casti aj os^dГovanie dolneho Spisa. Priblizne od 30. rokov 14. storocia, zasiahlo vychodne Slovensko novy typ os^dlenia, valasska kolonizacia, pri ktorej sa rozsiahla, doteraz hospodarsky celkom neznehodnotena horska pöda zuzitkovala pastierskym chovom oviec a hovädzieho dobytka. Prave sl’achticky rod Drugetovcov oznacuje M. Milos (2006, s. 238) za priekopn^kov osidfovacieho hnutia na valasskom prave v oblasti severovychodneho Uhorska. Drugetovci si totiz uvedomili, ze ich rozlahle majetky, rozprestierajuce sa na uzemi dnesneho severovychodneho Slovenska so svojm hornatym charakterom sa daju najlepsie vyuzif obsademm prichadzajucich Valachov a zuzitkovamm karpatskych vrchov chovom dobytka. Valassky chov oviec sa vsak na rozdiel od starsieho domaceho ovciarstva, ktore malo zaujem o mäso a vlnu, orientoval skör na produkciu mlieka a vyrobu syra. Ako uvadza J. Zudel (2010, s. 123) na Slovensku sa udomacnil novy druh oviec, ktory bol uspösobeny na chov v nepriaznivych klimatickych podmienkach. Okrem ovciarstva sa Valasi venovali aj pestovaniu pol’nohospodarskych plodin. Narodnosf valasskeho obyvatelstva predstavovali spociatku najmä rumunsko- valasske zivly zo Sedmohradska a Valasska, v latinskych pramenoch oznacovane ako Olahi1, ktore dali celemu tomuto kolonizacnemu pohybu svoj nazov. Pod pojmom „Valach“ sa oznacuje v slovenskej terminologii obyvatel’ Valasska, cize prislusmk romanskeho obyvatel’stva z juhovychodnej Europy, predovsetkym vsak z uzemia dnesneho Rumunska. Islo teda o pövodne rumunske pastierske obyvatelstvo, ktore sa v obdoM neskoreho stredoveku zacalo vyskytovaf na uzemi Karpatskej Ukrajiny, Polska, severneho Slovenska a na zaciatku novoveku sa ocitli i na uzemi Moravy. Co sa tykalo pohybu valasskeho obyvatel’stva, postupovalo vo svojej prvej faze rozsirovania smerom z vychodu na zapad po oboch stranach Karpat, obsadzujuc uzemia v stoliciach Uh, Zemplin, Saris a ciastocne aj Spis (Czambel, 1986, s. 347). Ich prvy prichod bol zaregistrovany v roku 1337 - v obci Koromla pri Sobranciach. Neskör sa usadili v Tibave (1338) a na severnom Zempline okolo 14. storocia zalozili usadlosf Uble a Ulica (Zudel, 2010, s. 124). Postupovali dalej a v Sarisskej stolici v druhej 1 Vychodnych Romanov, podobne ako zapadnych Romanov, nazyvali Slovania termmom „Vlach, Vlasi“ (z germanskej formy Walh), t.j. romansky hovoriaci Pudia. Zo slovanskeho pomenovania „Vlach“ vznikla mladsia mad’arska forma „olasz“ = Talian, Francuz i strasia forma mad’arska „Olah, Olahok“ vychodny Roman - Rumun (pozri blizsie: RATKOS, P.: Problematika kolonizacie na valasskom prave na uzemi Slovenska. In: Historicke studie, roc. XXIV, 1980, s. 181-225). 56 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 polovici 14. storocia na Makovickom panstve zalozili 17 osad. Na severny Spis prisli z Halice koncom 14. a zaciatkom 15. storocia. Juzny Spis zasiahla valasska kolonizacia v prvych desat rociach 15. storocia a odtial sa mnoh^ presunuli na juh do Gemera a Slovenskeho Rudohoria. Najstarsou usadlostou s valasskym obyvatelstvom tam bola obec Uhorna pri Smolmku. Pocetnejsie zlozky Valachov sa vsak prejavili v priebehu 15. storocia. Po narodnostnej stranke uz neslo len o vysostne obyvatelstvo rumunskeho povodu, pretoze prevahu v nom nadobudli rusmski pristahovalci spoza Karpat, zo susednej Halice. Niekedy je velmi sporne rozoznat osoby identifikovane za Valachov ako Rusinov, pretoze i u nas sa v jeho zaciatkoch uplatnili ako pastiersky element povodm nositelia mena Valach a celej kolonizacie, teda Rumuni. Az neskor nadobudol nove, vyznamove odtiene, teda valach - pastier (Marek, 2006, s. 236)1. Vo vseobecnosti mozeme konstatovat, ze sa Valasi rozsirili na celom severnom Slovensku, v severnom Gemeri a v 2. polovici 15. storocia prenikli aj do Zvolenskej stolice, najma do tych horskych oblasti, kde bol dostatok pasienkov, tiez na uzemie Liptova a odtial smerom na Oravu. Valasske obyvatelstvo sa vsak na uzemi Slovenska prejavovalo aj v 16. storoci, kedy nadvazovalo a rozsirovalo uzemie starsej domacej kolonizacie v oblasti severneho, severozapadneho, stredneho a vychodneho Slovenska. Najviac dokladov o Valachoch na Slovensku je zo 40.-50. rokov 16. storocia, a to hlavne z Oravy a Liptova. Valasska kolonizacia bola ekonomicky podmienena vznikamm rentovaneho velkostatku, rozsirovamm rezijneho hospodarenia. Pohyb Valachov umoznili zlozite vnutropoliticke zapasy a moznost volneho pohybu vo vojnovych casoch 16.-17. storocia. Iniciatormi usadzovania noveho obyvatelstva boli neraz sami zemepani, usilujuc sa tak zvysit feudalnu rentu. V 2. polovici 16. storocia sa Valasi usadzuju aj v oblasti Horehronia. Valasska kolonizacia od svojich pociatkov az do konca stredoveku mala na Slovensku len skromny rozsah a pozoruhodnejsie sa prejavila v severnej casti Zemplma, Sarisa a najma na Gemeri. Aj napriek ich prechodnemu pobytu sa ich usadlosti riadili valasskym pravom, ktore predstavovalo suhrn pravnych noriem a zvyklosti. Vzniklo ako sucast valasskej kolonizacie na zaciatku 14. storocia, ked na Slovensko prisli prve skupiny valassko-rusmskeho obyvatelstva. Na rozdiel od nemeckeho prava slobodne disponovat s podou mohli iba predstavitelia valasskej samospravy (knezi, vojvodovia). Co sa tyka ich spravnej organizacii, Valasi si volili spomedzi poprednych clenov valasskeho obyvatelstva (knezi) valasskeho vojvodu, ktoreho vsak vo funkcii musel potvrdit zemepan. Valassky vojvoda zastupoval Valachov pred vrchnostou, predsedal valasskemu sudu, z ktoreho preberal cast pokut, zhromazdoval stanovene poplatky a odovzdaval ich panstvu. Od zemepana dostaval do dedicnej drzby podu urcenu na pasenie oviec, resp. obrabanie. V case prichodu Valachov na uzemie Slovenska bolo ich 1 S tymto nazorom sa stotoznuje aj P. Ratkos (1980, s. 196), ktory tvrdt ze od polovice 16. storocia je nevyhnutne rozumiet’ pod termmom „valach“ chovatela valasskeho ovcieho dobytka, ktory moze byt vlastmkom oviec, ovciar alebo pastier. O rumunskom obyvatelstve v tomto obdobi nemozno uvazovat, nakolko taketo usudky nemaju ani dostatocnu pramennu oporu. 57 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 pravo uz ovplyvnene normami a obycajami, ktore do neho prenikli na Balkane (Valassko, Moldavsko), ako aj z Ukrajiny a juhovychodneho Pol’ska zasiahnuteho valasskou kolonizaciou. K povodnym etnickym Valachom, medzi ktorymi boli aj Rusmi, sa v 16. a 17. storocî pridavali Slovaci a d’als^ domaci obyvatelia, ktori utekali pred poddanskymi povinnostami, pretoze Valasi mali vol’nejsie pravne postavenie. Z uzemia Slovenska su najznamejsie a najuplnejsie valasske vysady liptovskych a oravskych Valachov vydane Matejom Korvînom z roku 1474. Vseobecne boli Valasi na 6 az 20 rokov oslobodenî od vsetkych povinnostî. Potom odovzdavali zemepanovi dvadsiatu, vynimocne patdesiatu cast dobytka, desatinu z bravov, vciel, konske popruhy, valassky syr, hune atd. Ich ulohou bolo strazit cesty, krajinske zaseky a lesy, popritom vykonavali aj vojensku sluzbu. Statnu dan ani cirkevny desiatok neplatili. Oslobodem boli aj od robotovania. Posledne osady na uzemî Slovenska boli zalozene na zaciatku 17. storocia, ked uz zemepani znacne okliestovali ich vysady. Reformami Marie Terezie z roku 1773 Valasi stratili vysadne postavenie a dostali sa na uroven ostatnych poddanych. Ich osobite zvyklosti a sposob zivota sa vsak zachoval do 19. Storocia (Skvarna, 1999, s. 344-345). Reflexiu o pritomnosti Valachov na uzemî Slovenska dokazuju aj nazvy vodnych tokov, ktore ako spolahlive orientacne body v terene, plnili okrem identifikacnej funkcie aj funkciu lokalizacnu a diferenciacnu, co znacî, ze nevyhnutnost ich pomenovania sa premietla aj vo vyrazovom aparate tohto etnika. Valasi skor nez vytvarali nove, preberali uz jestvujuce nazvy vodnych tokov, ale stretavame sa aj s ich „vlastnymi“ pomenovaniami. Tuto skutocnost ilustrujeme na vybranych hydronymic- kych jednotkach v doposial spracovanych povodiach riek: A. Oblasf povodia Hornădu Rieka Hornad predstavuje rozsiahly onymicky objekt, ktory preteka uzemî m Hornadskej, Sarisskej a Kosickej kotliny. Prave posledna spomînană lokalita ma prevazne rovinaty raz, a kedze Valasi predstavovali etnikum zijuce v horskych oblastiach, nezanechali temer ziadne zaznamy o ich pritomnosti v skumanej oblasti. Ich uplnu neexistenciu, vsak nemozeme vylucit, pretoze ako osîdkovacî element bol znamy, no popri bohato zastupenemu a trvalo uzemie obsadenemu madarskemu etniku, predstavoval iba marginalnu cast. Aj M. Milos (2006, s. 244) uvadza, ze Valasi sa tu podobne ako v Sarisi zucastnovali na dosîdkovanî az v 15. storocî. Prostrednîctvom este stale „zivych“ hydronym dokazeme potvrdit ich prîtomnost v danej oblasti - Kosarisky potok (< apel. kosarisko) a Kosarisko (< TN Kosarisko). 58 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Oblast Sarisa bola s^ce zasiahnuta valasskym etnikom, ale islo predovsetkym o SV a J cast uzemia, ktore nespadaju priamo do oblasti nasho vyskumu.1 Urcite, male zmienky sa z 15. storocia dochovali v hornatom kraji udol^ rieky Svinka jeho pritoku Sopotnica, v obciach Bajerov, Klenov, Miklusovce a pri pramenoch Malej Svinky leziaci Rencisov a Krizovany (Milos, 2006, s. 244). Co sa tykalo oblasti Spisa, sem prenikol pastiersky zivel valasskeho obyvatel’stva v neskorom stredoveku. Nachadzame ho v lesnej oblasti pohori Spisska Magura a Levocske vrchy. Ale aj na dolnom Spisi, v osadach leziacich v udok rieky Hnilec. NajstarS^ doklad o pritomnosti Valachov na Spisi je z roku 1402. NajstarS^ prienik valasskych osadmkov na Spis zasiahol jeho juzne casti. V oblasti dolneho Spisa, kde sa postupne sformoval mens: ostrov rus^nskeho os^dlenia, sa valaSsk^ Rusmi usadzovali zrejme skor, este zaciatkom 15. storocia. Ako uvadza M. Marek (2006, s. 246) je dolozeny iba nepriamy doklad o tejto skutocnosti nachadzajuci sa v kanonickej vizitacii greckokatol^ckeho Mukacevskeho biskupstva z roku 1701. Je v nej zaznamenane svedectvo isteho farara z obce Porac, ktory tvrdil, ze v miestnom drevenom kostole jestvuje napis p^sany po rusky pochadzajuci este z doby jeho vystavby, kde sa uvadza rok 1420. Zaiste este do konca stredoveku prenikli valaSsk^ Rusmi aj do obc^ Helcmanovce a Zavadka. A hoci o pritomnosti Vlachov na uzem^ Spisa existuje viacero dokazov, dane etnikum sa nezaoberalo svojou povodnou cinnostou, nakolko bola na Spisi silno zakorenena trad^cia bamctva, z toho dovodu, popri dominantnemu zastupeniu Nemcov, nemame k dispoz^ci^ velke mnozstvo miestopisnych a vodopisnych nazvov. Dochovane su vsak hydronyma : Dlhy Grun (< TN Dlhy Grun), Kosarisko (< TN Kosariska < apel. kosarisko), Uhornă (< apel. uhor - neorana, neobrabana vacsia cast zeme ponechana na lucnu pastvinu)2. B. Oblast povodia Turca Valasi postupovali z vychodneho Slovenska proti Hornadu a Hnilcu, cast obsadila niekol’ko gemerskych lokalit, Horehronie. J. Krsko (2003) uvadza, ze na valasskom prave vznikli v Turci osady Vricko, Budis a dnes uz neexistujuce, Nevolno. V 15. storoci bol Turiec dostatocne osidleny a majetkovo rozdeleny jednotlivym rodom, z toho dovodu nebolo prilis vela miest, kde by mohli vzniknut nove osady, a preto vznikali aj majetkove spory. A hoci valasska kolonizacia sa tu neprejavila az v takej 1 Spracovanim tejto oblasti sa venuje Dr. Chomova, ktora sa zaobera hydronymiou povodia Torysy, najvacsieho l’avostranneho pritoku Hornadu. 2 Starsie ovciarstvo bolo odkazane na uhorovu cast chotara (pri 2 a 3-potnom systeme), na blizke lesne mytiny, luziny a luky, ktore po skoseni travy sa na jesen vyuzivali ako pasienky (RATKOS, P.: Problematika kolonizacie na valasskom prave na uzemi Slovenska. In: Historicke studie, roc. XXIV, 1980, s. 195). 59 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 intenzite, aj napriek tomu tu nachadzame stopy v miestnej onymii, najma na strednom a dolnom toku Turca. J. Krsko (2004) zaznamenal na strednom toku Turca nasledujùce hydronyma : Kosarisko (< TN Kosarisko), Valasskÿ jarok (< etnonymum Valach + apel. jarok )1, Z Cerveného grùna (< TN Cerveny grùn). Spomedzi terénnych nazvoch : Rusnăcky grùn (Dubové), Kÿcera (Klastor pod Znievom). Viac takto motivovanych terénnych nazvov sa nachadza v severnej casti Turca : v Podhrad^ - Dolu grùnom, Hankov grùn, Kl’ak, Pod Kïakom, v Turanoch - Mojskÿ grùn, vo Vrùtkach - Grùn, Holÿ grùn, Plostinsky grùn, Răztocnÿ grùn, v Martine - Mincol, Pod Mincolom, Pred Valaskou dolinou, Prostrednÿ grùn, Valaskă dolina. C. Oblasf povodia Hrona Od 14. storocia smeruje k pramennym castiam Hrona vel’mi silna enklava valasského etnika, ktora zakladala osady Sumiac, Polomka, Helpa, odkial’ Valasi smerujù na juh do l’upcianskeho panstva a zakladajù obec Valaska. Pohorie Nîzkych Tatier tak rozdelilo hlavny kolonizacny prùd na dve casti, jeden smeroval popri Hrone na juhozapad a druhy prùd smeroval na severozapad, c^m sa Valasi dostali az pramenom Vahu, a popri tejto rieke postupovali smerom na juznù Moravu (Krsko, 2010). V polovici 15. storocia presla Horehromm prva etapa valasskej kolonizacie, druhé osîdl’ovanie sa uskutocnilo v druhej polovici 15. storocia. VtedajS^ pani napomahali trvalému os^dleniu ùzemia, davali Valachom do uz^vania vysoko polozene pastviny a lesy, c^m si mohli uplatnovat rad vyhod. J. Krsko (2008a) ozrejmuje, ze v toponymii Pohronia sa vyskytujù pôvodné apelativa, ktoré vo svojom lexikalnom système priniesli Valasi - grùn, strunga (ohrada na oddelenie oviec pri dojem), grapa, koliba, pajta, kozol, kosùt (vyrezavany cap), atd. a prave mnohé z tychto apelativ neskôr motivovali terénne nazvy, ktoré sa neskôr stali motivantmi hydronym. Ilustrujùcimi prikladmi sù hydronyma Grùnovÿ potok (< TN Hukavsky grùn), Dlhÿ grùn (< TN Dlhy grùn), Magurskÿ potok (< TN Magura), Puterky (< apel. puterka < apel. putera - nadoba na mlieko a syr pouzrvana na salasi), Kosiar (< TN Kosiar < apel. kosiar - miesto pre ovce), Podkÿcera (< TN Zadna Kycera), Strunga (< apel. strunga), Valaskÿ potok (< ON Valaska) (Krsko, 2008b). 1 V sùcasnosti je uz standardizovana podoba tohto hydronyma Budis (< ON Budis), tok pretekajùci popri osade, avsak prave tato osada vznikla na prelome 15. a 16. storocia a zalozili ju valasski kolonisti. Ide teda o jednu z poslednych novozalozenych stredovekych osad v Turci (Krsko, 2003, s. 63). 60 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zăver V prispevku sme sa usilovali naznacit, ze v zaciatkoch valasskej kolonizacie sa stretavame s rumunskou vlnou, ktora sa v 14. storoci usadila v osadach na vÿchodnom Slovensku. V jej dalsich etapach na nu nadväzoval prichadzajùci rusinsko-ukrajinskÿ element, ktorÿ sa venoval okrem chovu oviec aj pol’nohospodarstvu. Od 15. storocia sa na kolonizacii na valasskom prave podiel’ali aj slovenski poddani a v jej zaverecnej faze na ùzemie Slovenska prenikol aj goralsko-pol’skÿ element. Spomenuta rôznorodost etnickÿch skupin sa prejavila i na utvarani hydronÿm, ktoré sme sa pokùsili ozrejmit na konkrétnych prikladoch vo vybranÿch, uz spracovanÿch povodiach riek Turiec, Hron a Hornad, pricom sme zistili, ze hoci Valasi uz len doosidlovali dané oblasti a preberali miestne fungujùci onymickÿ aparat, predsa tiez vytvarali vlastné pomenovanie riek, ktoré a priori bezprostredne sùviseli s ich vykonavajùcou cinnostou. Pnspevok predstavuje cast grantového projektu Grantovej vedeckej agentùry MS SR a SAV VEGA c. 1/0447/09 Analÿza synchronnej a diachrônnej hydronymie povodia Văhu Literatura: CZAMBEL, S. a kol.: Dejiny Slovenska I. Bratislava : Veda 1986, 527s. KRSKO, J.: Vplyv nemeckej a valasskej kolonizacie na toponymiu Turca. In: Slovencina na zaciatku 21. storocia (Presov, 5.-7. 3. 2003). Zost. M. Imrichova. Presov: Presovska univerzita v Presove, Fakulta humanitnÿch a prirodnÿch vied 2004. ISBN 80-8068- 271-2, s. 284-292 KRSKO, J.: Hydronymia povodia Turca. Banska Bystrica : Fakulta humanitnÿch vied 2003, 170 s. ISBN 80-8055-763-2 KRSKO, J.: Hydronymia povodia Hrona vo svetle etnik. In: Varia XV. Zbornik materiălov z XV. kolokvia mladÿch jazykovedcov (Tajov, 7.-9. 12. 2005). Zost. A. Galisova a A. Chomova. Bratislava - Banska Bystrica : Slovenska jazykovedna spolocnost pri SAV - Katedra slovenského jazyka a literatùry FHV UMB, 2008, s. 309-319. KRSKO, J.: Hydronymia povodia Hrona. Banska Bystrica: Fakulta humanitnÿch vied 2008b, 353 s. ISBN 978-80-8083-6040-5 KRSKO, J.: Neslovanské etnické vplyvy v povodi rieky Hron. In: Nazwy wlasne a spoleczenstwo. T II. Ed. R. Kobodzinska. Kask : Oficyna Wydawnicza LEKSEM 2010. ISBN 978-83-60178-85-0, s. 247-262. MAREK, M.: Cudzie etnikă na stredovekom Slovensku. Martin: Matica slovenska 2006, 520 s. ISBN 80-7090-822-X RATKOS, P.: Problematika kolonizacie na valasskom prave na ùzemi Slovenska. In: Historické stùdie, roc. XXIV, 1980, s. 181-225. SKVARNA, D. a kol. 1999. Lexikon slovenskÿch dtjin. Bratislava: Slovenské 61 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 pedagogické nakladaterstvo 1999, 383 s. ISBN 80-08-0277-3. ZUDEL, J.: Osidlenie Slovenska v neskorom stredoveku. Bratislava: Veda 2010, 322 s. ISBN 978-80-224-1079-3 62 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 HYDRONOMASTIKA V EUROPSKYCH SÛVISLOSTIACH Jaromir KRSKO This paper is a presentation of all existing results of research made in Slovak hydronomastics and an introduction of the project Hydronymia Slovaciae - the project aiming at gradual processing of all Slovak river basins. The author of this study outlines the main foundation for building the entry, the notation of hydrographical zoning and the notation of hydrographic zoning of water drains. At the end of his paper he outlines some other possible pointings of Slovak hydronomastics. Key words: onomastic, hydronomastic, hydronym, Hydronymia Europaea, Hydronymia Slovaciae Hydronomastika predstavuje dôlezitù a neoddeliteknù sùcast onomastiky. Mnohé europske krajiny sa uz v minulosti rozhodli spracovat narodnù hydronymiu v synchronnom i diachronnom ramci, niektoré krajiny tento krok este len caka. O komplexnom spracovani narodnej hydronymie na Slovensku zacali slovenski onomastici uvazovat’ v roku 1976, kedy vznikla vyskumna ùloha Slovenskej jazykovednej spolocnosti pri SAV v Bratislave pod vedenim M. Majtana. V ramci plnenia tejto ùlohy vznikla na onomastickom pracovisku v Jazykovednom ùstave E. Stùra SAV pracovna skupina a zacalo sa s budovamm kartotéky slovenskej hydronymie (excerpovali sa diela Hydrologické pomery CSSR, Hydrograficky ciselnik slovenskych tokov, Zakladna mapa CSSR v mierke 1 : 50 000). Pod vedenim pracovnej skupiny sa zacali organizovat metodické seminare v Jazykovednom ùstave E. Stùra SAV, v Banskej Bystrici a v Presove. Vypracoval sa dotaznik na terénny vyskum, zorga- nizoval sa terénny vyskum povodi horného Hrona, Zolnej a povodia Svinky (pritoku Torysy). Hydronomasticky material zbierali aj posluchaci vtedajs^ch pedagogickych fakùlt v Presove a Banskej Bystrici v ramci seminarnych prac. Slovenska onomastika tak uz v polovici sedemdesiatych rokov dvadsiateho storocia nadviazala na iniciativu nemeckych onomastikov, konkrétne na myslienky H. Kraheho, ktory uz na zaciatku sestdesiatych rokov vypracoval projekt na spracovanie hydronymie Nemecka pod nazvom Hydronymia Germaniae (1962). Neskôr sa k tomuto 63 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 projektu v roku 1980 oficialne pripojila aj pol’ska onomastika pod vedenim K. Rymuta. Myslienka spracovania hydronymie v Sirsom (europskom) kontexte sa zrodila r. 1985 v Akadémii vied a literatùry v nemeckom Mainzi. Autormi europskeho hydronomas- tického projektu sa stali W. P. Schmid, J. Udolph a K. Rymut a projekt zacal fungovat pod nazvom Hydronymia Europaea. Prvou monografiou, v ktorej sa spracovala hydronymia slovenského povodia, bola praca M. Majtana a K. Rymuta pod nazvom Hydronimia dorzecza Orawy (1985). Tato monografia bola vsak spracovana podl’a metodiky starsich pol’skÿch hydronomastickÿch monografii. Podl’a monografie Hydronimia dorzecza Orawy bola spracovana aj kandidatska dizertacna praca O. Nemcokovej Hydronymia povodia horného Hrona (1988). V roku 1998 vysla v Stuttgarte dalsia spolocna praca autorov K. Rymuta a M. Majtana pod nazvom Gewässernamen im Flussgebiet des Dunajec. (Nazwy wodne dorzecza Dunajca). V tejto monografii sa samostatne spracùva aj slovenska cast Dunajca a Popradu (s. 295-426 a 459-506). Autori tu nadviazali na zasady stavby hesla podla jednotnej normy projektu Hydronymia Europaea. V ramci spracùvania slovenskej hydronymie vzniklo niekolko mensich stùdii, ale aj samostatné monografie, v ktorÿch autori analyzovali väcsie povodia. Velkÿ zaujem o monografické spracovanie slovenskej hydronymie nastal v druhej polovici devätdesiatych rokov minulého storocia. Institucionalne zastitenie tÿchto snah si ako ùlohu zobralo Predsednictvo slovenskej onomastickej komisie pri Jazykovednom ùstave E. Stùra SAV pod vedenim M. Majtana, P. Ziga a J. Krska, ktoré zorganizovalo stretnutie jazykovedcov zo slovenskÿch vysokÿch skôl a Jazykovedného ùstavu Eudovita Stùra SAV, na ktorom sa oboznamili s doterajsim stavom vÿskumov slovenskej hydronymie a nacrtli perspektivy spracovania celej hydronymie Slovenska pod oficialnym nazvom Hydronymia Slovaciae. Nova pracovna skupina, ktora ozivila myslienky komplexného spracovania hydronymie Slovenska sa prvÿ raz zisla zaciatkom leta roku 2003 a prihlasili sa k tradiciam pôvodného projektu z roku 1976. Druhé pracovné stretnutie sa konalo 7.12.2004, na ktorom sa jednotlivi clenovia pracovnej skupiny informovali o dosiahnutÿch vÿsledkoch vÿskumu. Tu sa zaroven dohodlo, ze zakladné podklady pre spracovanie zvysnÿch povodi Slovenska sa môzu riesit aj v ramci diplomovÿch a rigoroznych prac, ktoré sa neskôr rozsiria do podoby samostatnej vedeckej monografie spracovanej podla rovnakÿch zasad, aby sa dosiahla kompatibilita ciastkovÿch vÿstupov pri zaverecnom spracùvani Hydronymie Slovenska. Nové monografie napisané v devätdesiatych rokoch uz metodologicky vychadzali zo zasad projektu Hydronymia Europaea - Hydronymia slovenskej casti povodia Slanej (Sicakova, 1996), Hydronymia povodia Ipl’a (Majtan-Zigo, 1999), Hydronymia povodia Turca (Krsko, 2003). Z pohladu novÿch rieseni primarneho vÿskumu sa vÿznamnou monografiou stala Hydronymia povodia Nitry (Hladkÿ, 2004), v ktorej autor ako prvÿ predstavil metodologické spracovanie vodnÿch kanalov, resp. metodiku ich zapisovania v hydrografickom cleneni povodia. M. Majtan pripravil v roku 64 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 2006 druhé (prepracované) vydanie Hydronymie povodia Oravy (spoluautor K. Rymut) podfa zasad projektu Hydronymia Slovaciae. V rukopise zostala kandidatska dizertacna praca Hydronymia povodia horného Hrona (Nemcokova, 1988), ktora sa stala podkladom pre celé spracovanie povodia Hrona pod nazvom Hydronymia povodia Hrona (autorom je J. Krsko). Hydronymia povodia Hrona bola dokoncena v roku 2007 a publikovana v roku 2008. Spracovanie povodia Hrona skompletizovalo spracovanie povod^ takmer celého stredného Slovenska. Od roku 2008 sa zacal intenzivny vÿskum synchronnej a diachronnej hydronymie povodia Vahu. Vÿsledkom skùmania hydronymie povodia Vahu sù najaktualnejsie monografie z cast^ povodia Vahu - Hydronymia povodia Kysuce (Krsko-Velicka, 2011), Hydronymia horného povodia Văhu (od povodia Rajcanky po pramen Văhu) (Krsko, 2011) a Hydronymia povodia Dudvăhu (Belâkovâ-Hladkÿ-Zâvodny, 2011). V najblizsej budùcnosti sa vedecké kolektivy katedier slovenského jazyka a literatùry z Fakulty humanitnÿch vied UMB v Banskej Bystrici a Pedagogickej fakulty TU v Trnave budù venovat’ synchronizacii a doplneniu vsetkÿch doterajS^ch vÿskumov z povodia Vahu, vÿsledkom coho bude ucelena monografia celého povodia. Od roku 2007 sù na Katedre slovenského jazyka a literatùry FHV UMB ùspesne zapajam aj posluchaci doktorandského stùdia, ktori v ramci svojich dizertacnÿch prac analyzujù doteraz nespracované slovenské povodia. A. Zavodnÿ r. 2010 obhajil dizertacnù pracu pod nazvom Vzt’ahové a slovotvorné modely hydronymie slovenskÿch pritokov Moravy. V tomto trende ùspesne pokracuje A. Gootsova s dizertacnou pracou pod nazvom Motivanty synchronnej a diachronnej hydronymie povodia Hornădu (po sutok Torysy). Vel’kÿm prinosom v zakladnom spracovam povod^ sù seminarne, bakalarske a najmä diplomové prace, ktoré vznikajù na jednotlivÿch slovakistickÿch pracoviskach slovenskÿch vysokÿch skôl. Posluchaci spracùvajù najmä vodohospodarsku mapu mierky 1 : 50 000, turistické mapy a regionalne monografie obc^, vykonavajù terénny vÿskum v skùmanom povodf Objavujù sa diplomové prace, v ktorÿch je urobenÿ aj arch^vny vÿskum. Doteraz boli v ramci diplomovÿch a bakalarskych prac spracované povodia dolného Dudvahu (Beno, 2005), Myjavy a Chvojnice (Zavodnÿ, 2007), horného a stredného Vahu (Chovancova, 2003; Hikamkova, 2005), Kysuce (Majchrak, 2005), Hornadu (Jurcisinova 2006; Svacova, 2006), Hnilca (Mihalusova, 2006) a Tople (Karahutova, 2006), Ondavy (Homo fa, 2007), horného povodia Laborca (Gajdosova, 2009). Vsetky takéto prace sù vefmi vhodnÿm zakladom pre komplexné spracovanie povod^ v ramci projektu Hydronymia Slovaciae. Tradicionalitou projektu Hydronymia Slovaciae je, ze vychadza z metodologickÿch zasad projektu Hydronymia Europaea. Vÿskum jednotlivÿch slovenskÿch povod^ vsak priniesol so sebou specifické problémy, ktoré museli autori riesit. Aby sme dosiahli jednotu zapisovania vsetkÿch hydronÿm a aby sa mohli samostatne monograficky spracované povodia spojit do jedného celku, musela byt 65 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vypracovana zaväzna metodika. Zasady spracovania hydronymie Slovenska vysli pod nazvom Spracovanie hydronymie Slovenska. (Metodicke pokyny na spracuvanie projektov Hydronymie Slovaciae) (Krsko, 2005). V tejto hydronomastickej metodike je podrobne rozpisana stavba zakladneho hesla pre tecuce a stojate vody, pramene a vodopady. Stavba hesiel bola publikovana vo viacerych odbornych onomastickych casopisoch (pozri napr. Krsko, 2004), preto z casovych a priestorovych dövodov uvedieme len strucny popis ukazkoveho hesla tecuceho toku. Podobna struktura plat^ aj pre tecuce toky vyssieho stupna (tu vsak za heslom naznamme do ktoreho toku sa analyzovany tok vlieva), pre stojate vody, pramene a vodne kanaly. Heslove slovo (vysadzane tucne) predstavuje standardizovanu podobu hydronyma alebo podobu, ktora je vhodna na standardizaciu. Po heslovom slove nasleduje udaj, ci ide o pravy (p.) alebo l’avy (1.) pritok voci nadradenemu toku a nazov tohto nadradeneho toku. Nasleduje d^zka toku v km, miesto pramena1, miesto ustia (ak je to dölezite, mözeme pred miestom ustia zap^sat aj miesto, kade vodny tok preteka) s lokalizaciou na prislusny kataster obce. Orientacia pramena alebo ustia podla svetovych stran sa nerozpisuje slovami, ale len znackami - V, Z, J, S, SV, SZ, JV, JZ. Po tychto lokalizacnych udajoch nasleduju varianty nazvov hydronyma a terenny nazov (TN.), osadny nazov (ON.), osobne meno (OM.), vodny nazov (VN.), pripadne etnonymum (EN.), ktore mohli podobu hydronyma motivovat alebo s mm vecne a etymologicky suvisia. V novom riadku nasleduje C^slo vodohospodarskej mapy mierky 1 : 50 000, na ktorej sa tok nachadza. Za udajom z vodohospodarskej mapy uvedieme cislo vodneho toku, ktore uvadza V. Smilauer v diele Vodopis stareho Slovenska (1932). Dalsie riadky tvoria chronologicky usporiadane doklady vodnych nazvov s rokom zapisu, nazvom a pramenom, v ktorom sa dany nazov nachadza (v pripade knizneho diela sa za skratkou uvadza prva strana vyskytu), pripadne nazvy z^skane terennym vyskumom (tieto zapisujeme fonetickou transkripciou v narecovej podobe, za ktorou nasleduje skratka obce, v ktorej sme nazov ziskali). Zaver hesla tvoria vyklady vsetkych nazvov a variantov nazvov hydronym s poukazmi na jazykovo a vecne suvisiace miestne a terenne nazvy (motivacia osadnym, terennym, vodnym nazvom, osobnym menom). Niekedy je vhodne uviest aj smer motivacie (VN. Konotopa > ON. Konotopa, nie naopak!).2 Na zaver mözeme uviest’ dölezitu literaturu, ktora sa tyka etymologie. 1 Miesto pramena je potrebne lokalizovat vzhladom k dölezitemu onymickemu bodu - osade, vrchu, pohoriu, terennemu nazvu... - tieto onymicke body casto motivuju podobu hydronyma. Pri terennych nazvoch uvadzame ich nadmorsku vysku - napr. „... prameni S od Vysokej (1967 m n. m.)“. Zdöraznujeme, ze ide o nadmorsku vysku (najcastejsie) oronyma (jeho kotu) a nie o nadmorsku vysku prameniska. Kota je dölezita pri konfrontacii sucasnych map so starsimi mapami a identifikacii tokov na tychto mapach. 2 Dölezite je uvedomit si smer motivacie, pretoze nie vzdy musi byt motivantom terenny nazov, osada, samota a pod. Niekedy hydronymum motivuje nazov osady (napr. Blatnica (potok) > Blatnica (osada)) - logicky by nevznikla osada na mokrom (blativom) terene, ktora by motivovala nazov potoka pri tejto osade. Podobne to bolo aj v pripade pövodneho nazvu 66 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Priklad zapisu zakladneho hesla: Ivancinsky potok p. Turiec, 5,8 km; prameni Z od Diviak, usti v Ivancinej; varianty: Konotopa, Ivancină; ON. Ivancină. VMp. 50: 36-11; Smil. Nr. 236 VN.: 1251 Kanatopam, alium fl. Kanathopam CDSl. II., Nr. 370 1254 riv. Konotopa CDSl II, Nr. 459; Smil. 322; Mal. 86 1736 Konopotam Bel II., 300 1892 Konotopa KrizS. 424 1898 Konotopa KrizM. 163 1944 Konotopa Sik. 89 1981 Ivancină VMp. SSR 1990 Ivancinsky potok VMp. CSFR 2002 Ivancină narec. Ivan. 2002 Konotope narec. Ivan. ON.: 1248 Konotopa Ben. 75 1248 Kanapota TR. 74 1414 Konotopa Ben. 76 1430 Konothaba Ben. 76 ON.: 1423 Iwankfalua VSO. I, 495 1536 Iwanchynffalva VSO. I, 495 1786 Iwancina VSO. I, 495 Etym.: Nazov Konotopa (< apel. kom> + sloveso topiti) vznikol podl’a charakteristiky brehov toku - mocariste brehy, pri prechode potoka sa topili kone (Smil. 463-464); nazvy Ivancină, Ivancinsky potok vznikli z ON. Ivancină (< OM. Ivanka < OM. Ivan)1 + apel. potok. Lit.: Smil. 55, 463-464; Ben. 75-79. Okrem zakladnej stavby hesla je v metodike popîsany aj sposob radenia nazvov jednotlivych prîtokov. V slovenskej onomastike sa diskutovalo o smere zapisovania hydronym, ci budu zapisovane v smere toku (od pramena k ustiu - takto je koncipovana monografia J. Hladkeho Hydronymia povodia Nitry) alebo v opacnom smere, teda od ustia k pramenu. Napokon sa slovenskî onomastici dohodli o zapisovam v smere ustia k pramenu, pretoze historicke osîdkovanie postupovalo v tomto smere. Hydrograficke clenenie skumaneho povodia moze obsahovat hydronyma, ktore sa vyskytnu viackrat, pricom vsak oznacuju odlisne vodne toky. Onymicka polysemia (pripadne onymicka homonymia) sa musî vyznacit v hydrografickom clenem tak, ze kazde polysemicke hydronymum bude mat pri sebe cîselny index. Priklad hydrografickeho clenenia: Konotopa (dnes obec Ivancină) - prvotny bol năzov potoka Konotopa (pretekal barinatym miestom, v ktorom sa topili kone) a năzov potoka motivoval pomenovanie osady. 1 Pri etymolögii hydronyma (resp. jeho motivăcii) sa snaz^me zistif aj etymolögiu vecne suvisiacich osadnych, terennych năzvov, samot... 67 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 1. Hron 2. Liesnanskÿ potok (1) Г. 3. Putikov Г. 4. Novobanskÿ potok p. 5. Starohutskÿ potok p. 6. Sedlovÿ potok (1) Г. 7. Sklenÿ potok Г. 8. Drozdovo p. 9. Rovienka Г. 10. Zajac^ potok (2) p. Uvedené hydrografické clenenie sa da citat takto: do Hrona sa zГava vlieva Liesnanskÿ potok, do ktorého zГava ùsti Putikov (preto je odsadenÿ tabulatorom). Dalsim pritokom Hrona (proti prùdu) je pravÿ pritok pod nazvom Novobanskÿ potok, do ktorého sa sprava vlieva najprv Starohutskÿ potok, do ktorého zГava ùsti Sedlovÿ, potom Sklenÿ potok a sprava potok Drozdovo (vsetky tri sù odsadené na rovnakù ùroven, pretoze sa vlievajù do toho istého toku). Po Starohutskom potoku je dalsim pritokom Novobanského potoka Гavÿ tok Rovienky a pravÿ pritok pod nazvom Zajaci potok. Ciselné indexy pri Liesnanskom, Sedlovom a Zajacom potoku znamenajù, ze takto pomenovanÿch potokov je v povodi Hrona niekol’ko, tieto hydronyma sa vyznacujù spominanou onymickou polysémiou (pripadne onymickou homonymiou - presné odlisenie pozri: Krsko, 2002). Je pochopiteГné, ze pri opise vôd celého Slovenska zaznamename mnoho- nasobnÿ vÿskyt pomenovani typu Biela voda, Cierna voda, Biely potok, Cierny potok, Hlbokÿ potok, Mlynskÿ potok, Studenÿ, Sirokă a pod. Problémom bude spravne zoradenie tÿchto nazvov podl’a indexov. Vÿchodiskom by malo byt hydrografické clenenie voci hlavnému toku, ktorÿ odvadza vody Slovenska - Dunaja1. Polysémické nazvy by mali mat najmensi index smerom od dolného toku Dunaja v Madarsku. Tu je prvÿm (Гavÿm) pritokom Tisa, do ktorej sprava ùsti najprv rieka Slana (a jej pritoky na Slovensku). Vyssi index by mali vodné toky povodia Hornadu a Ondavy. Postupne by sme indexami oznacili polysémické nazvy povodia IpГa, Hrona, Vahu a Moravy. V „indexovom“ rade by boli posledné vodné toky, ktoré neùstia do Dunaja, ale do Visly. Poradie by bolo podobné - prvé by sme oznacili vÿchodoslovenské pritoky Popradu (ten je pravÿm pritokom Dunajca) a potom polysémické nazvy pritokov Dunajca. Presnost indexového radenia v Hydronymii Slovaciae bude teda zavisla od zodpovedného pristupu jednotlivÿch autorov ciastkovÿch vÿstupov a dôsledného radenia v zaverecnej faze spracovania Hydronymie Slovaciae. 1 Podl’a hydrolôgov odvadza Dunaj asi 94 % vôd na Slovensku (ùstia do Cierneho mora), zvysok odteka do Visly, ktora ùsti do Baltského mora. 68 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Oznacovanie polysemickych hydronym indexami pri skumanom povodl bude teda take, ze najnizS^ index bude mat nazov v dolnom toku hlavneho povodia a najvySS^ index bude mat hydronymum najblizsie k pramenu. Originalita projektu Hydronymia Slovaciae spoclva najma v zapise a zaznacovam vodnych kanalov. V doterajsej historii sa tieto technicke vodohospodarske stavby nezapisovali do skumanej hydronymie, pretoze ich spajanie s vodnym tokom je pomerne zlozite. Autorom tychto zapisov je J. Hladky, ktory v slovenskej onomastike ako prvy priniesol riesenie tohto problemu vo svojej monografii Hydronymia povodia Nitry (Hladky, 2004). Kanaly su vodohospodarsko-technicke stavby zabezpecujuce odvodnenie prebytocnych vod v hustej sutokovej oblasti alebo odvodnenie zamokrenych, mocaristych oblasti. Nejde o objekt s prirodzenym tokom, a teda pramenom a ustim, ale vodny rezim byva vacsinou umelo usmernovany - z odvodnovacieho kanala sa spravidla voda odvadza do recipienta, no pri vysslch vodnych stavoch sa zasa precerpava z recipienta do kanala alebo sustavy kanalov. S vystavbou umelych odvodnovac^ch kanalov sa zacalo na Slovensku v 1. polovici 19. st., cast vznikla upravou vysychajucich ramien alebo tokov. V sucasnosti su mnohe kanaly, ktore povodne sluzili na odvodnovanie pod, uz nefunkcne. Kedze kanaly nie su prirodzene vodne toky, casto byvaju ucelovo navzajom poprepajane, na mapach su vyznacene inym sposobom ako vodne toky. Zapis lokalizacie kanalov sa v heslovej casti odlisuje tym, ze sa neuvadza radenie tokov smerom k recipientu ako pri vodnych tokoch, ale neuvadza sa ani miesto pramena a ustia. Uvadza sa iba jeho miestopisna lokalizacia vzhl’adom na obec, vrch atd.; ak ma kanal spojovaciu funkciu, uvadzame, ktore kanaly spaja. Zostavajuca struktura zapisu sa nemem a je vel’mi podobna (resp. identicka) so strukturou hesla tecuceho toku. Z metodologickeho hl’adiska je vsak dolezitejsie zapisovanie hydrografickeho clenenia kanalov, ktore sa odlisuje od zapisu beznych vodnych tokov. Na ich odhsenie od vodnych tokov sa pouz^vaju symboly ( - ktorym sa oznacuje pravostranne rameno alebo kanal vo funkcii ramena, ktore sa zacma aj konC^ este pred ustim dalsieho toku a [ - tymto symbolom oznacujeme umely kanal alebo rameno, do ktoreho sa vlievaju dalsie toky (v cleneni preto zaznamenavame aj jeho zaciatok, aj jeho koniec, a to uvedemm clsla objektu; ak hranata zatvorka stoj^ za nazvom objektu, cislo, ktore za nou nasleduje, oznacuje C^slo dalsieho objektu, s ktorym je takto oznaceny objekt spojeny). Na lepsie pochopenie uvedieme priklad z povodia Hrona: 69 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zăpis hydrografického clenenie kanăla Perec je nasledovné: 1. Hron 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. [ Perec l. [ 1 [ Perec I. l. [ 2 [ Perec II. l. [ 1 Kompa p. [ 7 [ Kukucmovsky kanăl p. [ 7 [ 9 Sikenica l. [ Stară Podluzianka p. [ 10 [ 11 [ Teler p. [ 10 [ 6 Podluzianka l. [ Starotekovsky kanăl p. [ 2 [ 8 Uvedené hydrografické clenenie sa dă citaf takto: do Hrona zl’ava ùsti kanăl Perec1, ktory s hlavnym tokom (Hronom) zl’ava spajajù aj jeho mensie kanăly - najprv Perec I. a potom Perec II. Do Pereca neskôr sprava ùsti Kompa, tă vsak spăja aj potok Sikenica2. Kukucmovsky kanăl je sprava napojeny na Perec, ale spăja sa aj so Sikenicou 1 Hranată zătvorka a poradové cislo Hrona signalizuje, ze kanăl Perec sa spăja s Hronom na dvoch miestach. Takto sa vyznacujù aj ramenă potokov (napr. mlynské năhony), ktoré majù väcsinou pomenovanie Mlynskÿ potok, Mlynskÿ năhon, Mlynskÿ jarok a pod. 2 Preto je za Kompou uvedenă hranată zătvorka a poradové cislo Sikenice z hydrografického clenenia. 70 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 a Telerom. Dalsim pritokom Hronu je lavostranna Sikenica, do ktorej sprava ùstî kanal Stara Podluzianka, spajajùci aj Podluzianku a Starotekovsky kanal. Nasledujùcim pritokom Sikenice je z pravej strany kanal Teler, ktory spaja aj Podluzianku a Kukucmovsky kanal. Potom nasleduje Favostranny pritok Hrona - potok Podluzianka, do ktorej sprava ùsti Starotekovsky kanal spajajùci aj Perec a Starù Podluzianku. Dalsie vyskumy slovenskej hydronymie smerujù do oblasti modelovej struktùry hydronym doteraz vyskùmanych povodk Tejto problematike sa v ostatnom case venovali najma E. Sicakova (2004; 2007), J. Krsko (2007a; 2007b), A. Zavodny (2010). V porovnam s celkovou toponymiou ide o velmi specifickù oblast, pretoze toponymické modely neplatia vo vseobecnosti v hydronymii (napr. antroponymum sa v toponymii uplatnuje ako primarny motivant, zatial co v hydronymii je sekundarnym motivantom - pozri Krsko, 2007a). Okrem klasického monografického spracovania hydronymie existujù pokusy transformovat’ jednotlivé monografie do elektronického spracovania povod^ - v ramci grantového projektu VEGA sa na Univerzite Mateja Bela v Banskej Bystrici riesila problematika takéhoto spracovania pod nazvom Aplikăcia spracovania hydronymie Hrona a Torysy do digitălnych măp (GIS), (riesitelia - J. Krsko, A. Gerlakova, N. Polcak). V prvej faze projektu sa zosùladili nazvy z^skané heuristickym vyskum s nazvami evidovanymi v ramci existujùcich digitalnych map. Casova narocnost tohto projektu vsak neumoznila riesitePom prejst do druhej fazu, v ktorej by sa mali programom prepojit povodia v digitalnej mape s jednotlivymi castami textovej casti hesla. Digitalna mapa povodia mus^ byt „akrivna“ - to znamena, ze na mape celého povodia sa po kliknuri na lubovolny vodny tok farebne vyznaci cely tok od pramena po ùstie a vyp^Se sa jeho standardizovana podoba. Pre pozadované spracovanie povodia do digitalnej podoby sa bude musiet vytvorit aplikacia pozostavajùca z mapového a textového okna. V dalsîch fazach sa budù môct poprepajat hydronyma odl^Sené indexovym radom. K zakladnému heslu by sa mala zobrazit lokalizacia toku v ramci vodohospodarskej mapy (M:1:50 000), chronologia jeho pomenovam, motivacia nazvu, resp. etymologia. Tento projekt preto bude pokracovat v spolupraci s Katedrou informatiky Fakulty prirodnych vied UMB a projekt by mohol overit fungovanie spracovania vacsieho povodia a pripadne by sa takto mohla neskôr spracovat cela hydronymia Slovenska. To by vsak bola dalsia etapa zakladného projektu. Aplikacia hydronomastickych vyskumov do digitalnych map môze vyrazne posunùt onomastické badanie dopredu, pretoze geografické informacné systémy umoznujù zobrazovat celé povodia nielen v dvojdimenzionalnom rozmere, ale umoznujù zobrazit vodny tok v trojrozmernom priestore a virtualne vstupovat badatelovi do geografického priestoru, pouz^vatel môze sledovat prierez a sklon celého povodia, pripadne skùmaného pritoku, pouzitim rôznych vrstiev sa do mapy môzu pridat porasty vegetacie, osady, komunikacie, geomorfologické ùtvary (vrchy, pohoria, doliny...) - teda vyznamné motivacné faktory. 71 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Projektu Hydronymia Slovaciae je vel’kou vyzvou pre slovenskych onomastikov. Zanieteny pristup a plnenie postupnych ciastkovych ciel’ov vsak mozu splnif zamery celeho projektu. Vysledky by boli dobrym vychodiskovym materialom pre komparaciu onymickych systemov v ramci ostatnych slovanskych i neslovanskych kraj^n. Stav hydronymie Slovensku: spracovania na 72 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Literatura: Beno, R. 2005. Hydronymia povodia dolného Dudvăhu. Rukopis diplomovej prace. Trnava : Pedagogicka fakulta TU, 2005. Gajdosovâ, E. 2009. Hydronymia horného povodia Laborca (po VN Zemplinska Sirava). Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica : Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2009. 60 s. + 5 s. priloh. HIKAN^кovÂ, V. 2005. Hydronymia stredného povodia Văhu (Kral’ovany - Nosice). Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2005. 140 s. HomoĽA, J. 2007. Hydronymia povodia Ondavy. Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica : Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2007. Hladkÿ, J. 2004. Hydronymia povodia Nitry. Trnavska univerzita - Pedagogicka fakulta : Trnava, 2004. 294 s. ISBN 80-8082-008-2. Hladký, J. 2006. Hydronymia Slovaciae - aktualny projekt slovenskej onomastiky. Referat predneseny na XV. kolokviu mladych jazykovedcov (Tajov, 7.-9. 12. 2005), 7 s. (rukopis). Chovancová, Z. 2003. Hydronymia horného toku Văhu. Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2003. 106 s. Jurcisinovâ, Z. 2006. Hydronymia horného povodia Hornădu. Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2006. 124 s. Karahutová, J. 2006. Hydronymia povodia Tople. Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2006. 133 s. Krsko, J. 2002. Mikrostruktùrne vzt’ahy v onymii. In: Slovenskă rec, 67, 2002, с. 3, s. 142-152. Krško, J. 2004. Projekt spracovania Hydronymie Slovenska. In: Acta onomastica, XLV, 2004, Praha : Ûstav pro jazyk eesky AV CR, s. 18-27. ISBN 80-86496-19-8 Krsko, J. 2005. Spracovanie hydronymie Slovenska. (Metodicképokyny na spracùvanie projektov Hydronymie Slovaciae). 1. vyd. Banska Bystrica: Univerzita Mateja Bela, Fakulta humanitnych vied, 2005. 105 s. ISBN 80-8083-142-6 Krsko, J. 2007(a). Vzt’ahové modely slovenskych hydronym. In: Jezyki zachodnio- slowianskie w XXI wieku. Ш. tom. Editorky: Olga Wolinska, Mariola Szymczak-Rozlach. Katowice : Wydawnictwo Uniwersytetu Sl^skiego, 2009, s. 99-108. ISBN 978-83-226-1769-4. Krško, J. 2007(b). Pomenovacie modely v hydronymii povodia Hrona. In: Varia XVI. Zbornik referatov zo XVI. kolokvia mladych jazykovedcov (Castâ-Papierniëka, 8.-10. 11. 2006). Zost. Gabriela Mùcskova. Bratislava : Slovenska jazykovedna spoloënost’ pri SAV, Jazykovedny ùstav E. stùra SAV, 2009, s. 302-309. ISBN 80-89037-04-6. Krško, J. 2007(c). In: Lexika slovenskej onymie. Zbornik materiălov zo 17. slovenskej onomastickej konferencie (Trnava, 12.-14. 9. 2007). Zost. J. Hladky a I. Valentova. Bratislava - Trnava : Jazykovedny ùstav Eudov^ta Stùra SAV - VEDA, vydavaterstvo SAV - Pedagogicka fakulta Trnavskej univerzity, 2010, s. 229-237. ISBN 978-80-224-1126-4 [autorsky podiel 75%] Majchrák, M. 2005. Hydronymia povodia Kysuce. Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica : Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2005. 97 s. + 1 s. priloha. 73 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Majtân, M. - Zigo, P. 1999. Hydronymia povodia Ipl’a. 1. vyd. Bratislava: Jazykovedny ùstav E. Stùra SAV; Bratislava: Filozoficka fakulta UK, 1999. 116 s. ISBN 80- 88870-12-7 Majtán, M. - Rymut, K. 2006. Hydronymia povodia Oravy. 2. vyd. Bratislava: Veda, 2006, 208 s. ISBN 80-224-0906-5. Mihalusovâ, D. 2006. Hydronymia povodia Hnilca. Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2006. 109 s. NemCokovâ, O. 1988. Hydronymia povodia horného Hrona. Rukopis kandidatskej dizertacnej prace. Banska Bystrica : Pedagogicka fakulta v Banskej Bystrici, 1988. 219 s. Rymut, K. - Majtán, M.1998. Gewässernamen im Flussgebiet des Dunajec (Nazwy wodne dorzecza Dunajca). Stuttgard : Franz Steiner Verlag, 1998. 516 s. ISBN 3-515-07235-7. SiCâkovâ, E. 1996. Hydronymia slovenskej casti povodia Slanej. 1. vyd. Presov: Pedagogicka fakulta UPJS, 1996. 108 s. ISBN 80-88697-24-7. SiCâkovâ, E. 2004. Pomenovacie modely v hydronymii. In: Slovencina na zaciatku 21. storocia (Presov, 5.-7. 3. 2003). Zost. M. Imrichova. Presov : Presovska univerzita v Presove, Fakulta humanitnych a prirodnÿch vied, 2004, s. 278-283. ISBN 80-8068-271-2. SiCâkovâ, E. 2007. Pomenovacie modely hydronym z povodia Slanej. In. Sùradnice sùcasnej onomastiky. Zbornik materiălov zo 16. slovenskej onomastickej konferencie. Zost. M. Povazaj a, P. Zigo. Bratislava : VEDA, 2007, s. 210-226. ISBN 978-80-224-0971-1. SvaCovâ, R. 2006. Hydronymia slovenskej castipovodia Hornădu (Margecany - stătna hranica). Rukopis diplomovej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB v Banskej Bystrici, 2006. 174 s. Zâvodnÿ, A. 2006. Hydronymia povodia Myjavy a Chvojnice. Rukopis diplomovej prace. Trnava: Pedagogicka fakulta TU, 2007. 156 s. Zâvodnÿ, A. 2010. Vzt’ahové a slovotvorné modely hydronymie slovenskÿch pritokov Moravy. Rukopis dizertacnej prace. Banska Bystrica: Fakulta humanitnych vied UMB, 2010. 290 s. Tento prispevok predstavuje cast grantového projektu Grantovej vedeckej agentùry MS SR a SAV VEGA c. c. 1/0447/09 Analÿza synchronnej a diachronnej hydronymie povodia Văhu 74 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 SLOVENCINA V STREDOEUROPSKOM JAZYKOVOM AREALE Jana PEKAROVICOVA The study introduces Slovak as a differentiated national language that according to ethnolinguistic and area characteristics belongs to Central European language union. Besides the specifications of linguocultural connections and historical context the study focuses mainly on the review of current tendencies of the description of Slovak in relation to European language policies. It is centered on the outline of the language situation with emphasis on typological peculiarities of Slovak and its sociolinguistic strategy, as well as mutual traits that it shares with the contact languages in the Central European language area. Key words: ethnolinguistic and area characteristic, ecolinguistic system, Central European language area, language policy, language and cultural diversity, pluricentric language, multilingualism and multiculturalism. Etnolingvistickă a areălovă Charakteristika Slovencina ako narodny jazyk Slovakov plni predovsetkym komunikacnù a narodnointegracnù funkciu. Samostatna cesta slovenciny k dnesnej spisovnej podobe je vysledkom zlozitého vyvinu v rozlicnych historickych etapach a mnohotvarnych spolocenskych podmienkach1. Historia kultivovania spisovnej slovenciny sùvis^ predovsetkym s etnogenézou a narodnoemancipacnymi snahami Slovakov a je vyùsten^m procesu, v ktorom jazyk predstavuje zakladny atribùt narodnej identity. V tomto zmysle spisovny jazyk sa nechape ako cisto lingvisticky fenomén zredukovany len na vypocet jednotlivych jazykovych znakov, ale aj ako prostriedok slùziaci na vyjadrenie vlastnej internej a externej identifikacie, ktora sa prejavuje narodnym sebauvedomemm (autoidentifikaciou). Jazyk je na jednej strane faktorom utvarajùcim skupinovù (etnickù, politickù, profesijnù) identitu, na druhej strane je specifickym 1 Genéza slovenciny sa zacala odvijat’ od praslovanského zakladu, na ktory nadväzovali dalsie etapy jej vyvinu, cim sa potvrdila téza o kontinuitnom vyvine slovenciny. To znamena, ze slovencina ma dostatok prvkov svedciacich o jej autochtonnosti, ktoré ju jednak spajajù so slovanskym makroarealom, jednak vyclennjù od ostatnych slovanskych jazykov. Blizsie: Krajcovic, Rudolf: Slovencina a slovanské jazyky II. Fonologicky vyvin. Bratislava: 1988. 75 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 oznacovamm sveta, ktore je pre danu skupinu charakteristicke, C^m vznika jej ista ohranicenost’.1 Etnocentricke uplatnovanie jazyka pomaha Slovakom konstituovaf vlastnu tradîciu a zachovavaf ju, ale zaroven posob diferenciacne na oddsenie voci prislusmkom inych etn^k, slovanskeho i neslovanskeho povodu. Slovencina sa postupne formovala ako prirodzeny/ materinsky jazyk Slovakov sluziaci ako nastroj myslenia a dorozumievania a zaroven ako vychodiskovy model na porovnavanie vlastneho vmmania a hodnotenia sveta s inym, nie vlastnym, teda cudzm. Sucasna slovencina je vnutorne strukturovany jazyk patriaci na zaklade svojej genetickej pribuznosti a typologickych zvlastnosti jednak do skupiny zapadoslovanskych jazykov, jednak do sirsieho stredoeuropskeho jazykoveho arealu, do ktoreho popri cestine patri aj nemcina a madarcina.2 Pokusy specifikovaf hranice stredoeuropskeho ci dunajskeho jazykoveho zvazu sa objavuju este v 30. rokoch 20. storocia, ale najma v ostatnom case sa tejto problematike venuje viacej pozornosti aj v suvislosti s europskou integraciou premietajucou sa aj do sfery jazykovej politiky. Synchronne aj diachronne aspekty jazykovej situacie v tomto priestore na zaklade kontrastivnej analyzy kontaktovych jazykov kontinualne v ostatnom desafroci skuma S. M. Newerkla (2007, 2011 tam aj prislusna bibliografia). Azda najkomplexnejsiu sociolingvisticku charakteristiku stredoeuropskeho jazykoveho arealu podava H. Kurzova (1996). Podka nej don patri nemcina, madarcina, cestina a slovencina ako centralne jazyky a pol’stina a slovincina ako jazyky marginalne, pricom arealove hranice povazuje za otvorene, nie vsak vylucne zahmajuce len kontaktove jazyky stredoeuropskeho arealu, zaroven vsak jasne vymedzene na zaklade spolocnych cft v kombinacii s dalS^mi typologickymi zhodami (Kurzova, 1996, s. 67). Slovencina disponuje prakticky vsetkymi znakmi, ktorymi sa vyznacuje stredoeuropsky areal. Okrem vyraznych fonologickych vlastnosti stredoeuropskych jazykov, ako je staly slovny prizvuk a vokalicka kvantita, zahfna aj cely rad morfosyntaktickych korelacri. K nim patri synteticka nominalna flexia, synteticke stupnovanie adjektîv a adverbiî (tu sa prejavuje zvlastna zhoda zapadoslovanskych jazykov s madarcinou), jednoduchy temporalny system s tromi casmi bez semantickej opoz^cie vnutri preterita, opisne futurum, perifrasticke pasfvum, bicentricka vetna stavba so zakladnym slovosledom podmet, pnsudok, predmet, obmedzene pouzîvanie participii, system vedГajS^ch spojkovych viet a vzfaznych viet a napokon produktîvna slovesna prefixacia (ibid., s. 61-62). Z analyzy jazykovej stavby je zrejme, ze slovencina vstupovala do kontaktov s jazykmi nachadzajucimi sa v bezprostrednej blîzkosti slovenskeho jazykoveho uzemia. Slovencina sa na severe a zapade dotyka dvoch blîzkych jazykov cestiny a pol’stiny, na 1 Porov. Ondrejovic, Slavomir: Jazykova ekologia a ekologia lingvistiky. Jazykovedny casopis, 47, 1996, s. 17. 2 Porov. KRUPA, Viktor: Zăstcj slovenciny medzi jazykmi sveta. 1993, s. 44; NEWERKLA, Stefan-Michael: Areăly jazykoveho kontaktu ve stredm Evrope a nemecko-cesky mikroareăl ve \ychodmm Rakousku. Slovo a slovesnost, 68, 2007, s. 271-286. 76 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vychode prostredmctvom ukrajinciny susedi s vychodoslovanskym jazykovym uzemm a pred prichodom Madarov mala pravdepodobne bezprostredny kontakt s nareciami juznoslovanskeho arealu. Prichodom Madarov do stredodunajskej oblasti vznikol novy medzietnicky kontrastny slovansko-neslovansky kontakt, ktory sa stal trvalym impulzom na posilnenie etnickej a jazykovej spolupatricnosti slovenskych predkov.1 Podl’a J. Dolmka (2007) plnila madarcina ulohu fortifikacneho jazyka a v tomto vzt’ahu dominovala jazykovopoliticka otazka. Aj ked sa slovencina rad^ k zapadoslovanskej skupine, kde spolu s cestinou tvori osobitnu podskupinu, ma niektore spolocne crty s juznoslovanskymi (tzv. juznoslavizmy) a vychodoslovanskymi jazykmi. Zname fonologicke, morfologicke a lexikalne paralely zvyraznuju „stredove” postavenie slovenciny medzi slovanskymi jazykmi,2 ktore ovplyvnilo aj frekventovane pomenovanie slovenciny ako esperanta slovanskych jazykov. Podobne prvky s kontaktovymi jazykmi nie su vysledkom cisto jazykovych kontaktov, nemaju teda len lingvisticku povahu, ale odzrkadluju historicko- spolocenske realie a vzajomne medzikulturne suvislosti vyplyvajuce prave z prislusnosti k spolocnemu uzemnospravnemu celku. Uzemna clenitost i administrativne clenenie prispeli k pestremu a pomerne zlozitemu obrazu slovenskych narecL Okrem toho sa slovencina kultivovala pod vplyvom jazykov, ktore vystupovali vo funkcii uradneho jazyka. Bola to predovsetkym sudoba latincina, ktora prenikla do stredovekej slovenciny a poznacila cirkevny jazyk i prejavy svetskeho charakteru zaznamenane v latinskych pisomnostiach, dokumentujucich existenciu domacich 1’udovych a neskor aj administrarivno-pravnych zanrov, pravda najprv v ustnej, az neskor v p^somnej podobe kulturnej slovenciny. Ulohu kulturneho a sakralneho jazyka na Slovensku okrem staroslovienciny plnila cestina, do ktorej postupne prenikali slovenske lexikalne prvky - slovakizmy, vyznacujuce sa hlaskoslovnymi a morfologickymi osobitostami. Vo funkcii uradneho jazyka vystupovali aj nemcina a madarcina, ktore vsak na Slovensku nemali rovnake podmienky. Kym nemcina, pouzivana najma v bamckom a remeselnickom, primarne mestskom prostredi, stratila po tureckych vpadoch, teda od konca 16. storocia svoje dominantne postavenie, madarcina naopak postupne rozsirovala svoj priestor a zacala sa castejsie pouz^vat v administrarivno-pravnych centrach, vo vzdelavac^ch a cirkevnych instituciach. V tejto suvislosti treba poukazat aj na lexikalne paralely s rakuskou nemcinou ako kontaktovym jazykom, ktora sa diferencuje od spisovnej nemciny a ktora vyrazne ovplyvnila niektore komunikacne sfery, najma hovorenu podobu tzv. „kuchynsky variant“ jazykov, pouz^vanych v Rakusko-Uhorskej monarchii vystupujucich v roli davajuceho i prij^majuceho jazyka. Odlisnost kulturno- spolocenskych podmienok sa prejavila v diferencovanom vyvine slovenciny v porovnam s cestinou, najma v oblasti administrativnej lexiky, kde je zrejma kontinuita 1 Porov. KRAJCOVIC, Rudolf: Dejiny spisovnej slovenciny. Bratislava: Univerzita Komenskeho 2002, s. 33. 2 KRAJCOVIC, Rudolf: Slovencina v kontinuite dejm. In: Ucime slovencinu. Red. B. Svihranovă. Bratislava: UJOP UK 1993, s. 25. 77 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 cestiny s nemcinou na rozdiel od situacie v slovencine, ktora odraza vyraznejsî kontakt s madarcinou.1 Nove geopoliticke a administrat, vne pomery suvisiace so vznikom Ceskoslovenska poznacili proces etablovania slovenciny ako uradneho jazyka fungujuceho na uzemî Slovenska popri cestine a zaroven prispeli k jej stylovej a funkcnej diferenciacii tak, aby bola rovnocennym prostriedkom vo vsetkych komunikacnych sferach, predovsetkym v odbornej komunikacii, kde sa po vzniku CSR (1918) presadzovala cestina. Polarizacia nazorov na autonomne postavenie slovenciny vyustila do rozdelenia lingvistickej obce, kde na jednej strane boli zastancovia idei ceschoslovakizmu, na druhej strane privrzenci jazykoveho purizmu, ktorî boli za presadzovanie jazykovej cistoty, a tak zo spisovnej podoby slovenciny ziadali odstranenie cudzîch, nedomacich prvkov. Kodifikacne usilie nemalo dostatocnu oporu v systematickosti vyskumu a vedeckeho opisu slovenciny, a preto po obnovenî cinnosti Matice slovenskej (1919) sa zacala rozvijat’ vydavatel’ska, kulturna a vzdelavacia cinnost, s ktorou suvisel organizovany a cielavedomy vyskum slovenciny.2 Zasluhou vyraznych osobnosti slovenskej lingvistiky sa polozili zaklady vedeckeho badania dejm i sucasneho stavu vsetkych rov^n slovenciny ako moderneho jazyka, ktore vyustili vydamm kodifikacnych prîruciek a slovnîkov. Ekolingvistickă charakteristika Vznikom Slovenskej republiky (1993) z^skava slovencina statut statneho jazyka, cm sa posilnuje jej nărodnoreprezentativna funkcia. Sociolingvisticka stratifikacia slovenciny reflektuje vsetky geopoliticke a etnokulturne suvislosti, ktore spoluposobia pri vytvarani prirodzenej narodnej ci regionalnej identifikacie a naznacuju potrebu nadnarodnej diferenciacie. S tymto usilm sa spaja aj relatîvne novy pojem ekologickă lingvistika / ekolingvistika, ktory zahma jednak interakciu medzi danym jazykom, jeho pouzîvatelmi a socialnym prostredîm, jednak interakciu s inymi jazykmi vo vedom^ bilingvalnych a multilingvalnych hovoriacich.3 Ekologia jazykov v tomto zmysle patrî 1 HORECKY, Jan: Odraz kultürnych prvkov v slovnej zăsobe slovenciny, cestiny a mad’arciny. In: Slovencina v kontaktoch a konfliktoch s inymi jazykmi. Sociolinguistica Slovaca. 4. Ed. S. Ondrejovic. Bratislava: Veda 1999b, s. 94-97. 2 Vznik vedeckych ustanovizm, akymi boli Slovenskă jazykovednă spolocnost’ (1941), Bratislavsky lingyisticky krüzok (1945), Jazykovedny üstav SAVU (1943) od roku 1961 pod nazvom Jazykovedny üstav E. Stüra SAV, ako aj cinnosf univerzitnych slovakistickych pracov^sk, predovsetkym na Filozofickej fakulte Univerzity Komenskeho, prispeli k profesionalizării a institucionalizăcii vyskumu slovenciny. Porov. P. Zigo: Dejiny spisovnej slovenciny. Bratislava: UK, s. 215. 3 VANKO, Juraj: Sücasnä slovencina z ekolingvistickeho hl’adiska. In: Otăzky jazykovej kultury. (Jazykovă kultura a jazykovă ekologia). Nitra: Univerzita Konstantma Filozofa 2004, s. 77. 78 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 do oblasti kontaktov a konfliktov jednotlivÿch jazykov, rozsirenej o dimenziu ochrany a obrany, predovsetkÿm mensich jazykov voci rastùcej globalizacii a presadzovaniu dominantnÿch jazykov na ùkor jazykovej diverzity.1 V slovenskej lingvistike sa na pozadi arealovej a geopolitickej prislusnosti za kontaktové jazyky pokladajù najmä cestina a madarcina. Moderna slovencina si v ùlohe statneho jazyka suverénnejsie uplatnuje svoje pravo na ekologické spoluzitie s inÿmi jazykmi, ked pri respektovani vnùtornej clenitosti vo vztahu k regionalnym, socialnym a funkcnÿm varietam, ktoré sa navzajom dotÿkajù, ovplyvnujù a tvoria ekolingvistickÿ systém, popri spisovnej variete koexistujù rôzne regiolekty a sociolekty, ktoré sa vzajomne zblizujù alebo vzdalujù.2 Vplyvom rovnakÿch kultùrnych a politickÿch okolnosti sa v strednej Europe formovalo v podstate rovnorodé myslienkové a komunikacné spolocenstvo, reprezentované hlavne styrmi jazykovÿmi spolocenstvami: nemeckÿm, ceskÿm, slovenskÿm a madarskÿm, ciastocne aj chorvatskym a slovinskÿm. Vzhl’adom na to, ze v Habsburgskej monarchii zili vedl’a seba nemcina, cestina, slovencina a madarcina, rozvoj slovnej zasoby sa uberal dvoma smermi, a to preberanim potrebnÿch slov z inÿch jazykov alebo kalkovanim podla vzoru inÿch jazykov tvorenim slov z domacich slovotvornÿch zdrojov a prostriedkov.3 Na prikladoch rovnakej motivacie uvadza J. Horeckÿ na jednej strane podobnosti medzi nemcinou, cestinou, madarcinou a slovencinou typu Wasserfall, vodopăd, vodopăd, v^zesér; Grossstadt, velkomésto, velkomesto, nagyvăros, na druhej strane prikladmi rozdielnej motivacie poukazuje na to, ze kÿm v zapadnej oblasti reprezentovanej nemcinou a cestinou sa uplatnuje väcsinou technicka, resp. procesualna motivacia, vo vÿchodnej oblasti zastùpenej slovencinou a madarcinou v paralelnÿch pomenovaniach skôr staticka alebo obrazna motivacia. Kÿm v ces. slove prădlo je zrejma motivacia spojena s cinnostou prăt, podobne ako v nemcine waschen - Wäsche, v slovencine a madarcine sa uplatnuje opticka motivacia farbou zakladu biely, ku ktorému sa pridava formant -izen a mad. -nemü (Horeckÿ, 1992, s. 29). Podobné sùvislosti nachadza aj v politickej a administrativnej komunikacii podmienenej spolocnÿm historickÿm kontextom v Rakùsko-Uhorskej monarchii, ktorÿ sa premieta do paralelného slovotvorného modelu aplikovaného v jazykoch zapadnej oblasti na rozdiel od spôsobov tvorenia v obidvoch jazykoch vÿchodnej oblasti stredoeuropskeho arealu, pricom osobitne skùma slovotvornu motivăciu ako odraz kulturneho pozadia. Konfrontaciou lexikalnej zasoby slovenciny so systémom v inÿch jazykoch vzhladom na prebiehajùce dynamické procesy J. Horeckÿ vyzdvihuje schopnost slovenciny primerane sa adaptovat na nové poziadavky moderného 1 Porov. ONDREJOVIC, Slavomir. Jazyk, veda ojazyku, societa. Sociolingvistické etudy. Bratislava: Veda 2008a, s. 54. 2 KRUPA, Viktor - ONDREJOVIC, Slavomir: Fenomén jazyk. In: Jazyk a komunikacia v sùvislostiach. II. Ed. O. Orgonova. Bratislava: Univerzita Komenského 2008b, s. 37-50. 3 Prave tento druhÿ spôsob sa ukazal ako najproduktivnejsi pri ùsili dokazat schopnost narodného jazyka vyjadrit vsetky potrebné bezné i odborné pojmy v obdobi narodného obrodenia (Horeckÿ, 1979, s. 101). 79 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vyjadrovania a hodnoti sloveneinu ako jazyk, ktory vhodne rozvija svoje vyrazove prostriedky (ibid., 1979, s. 108). Spaja slovotvornu a vyznamovu strukturu slovnej zasoby, opisuje dynamicke procesy prejavujuce sa demokratizaciou a intelektualizaciou prejavu a osobitne si vs^ma proces terminologizacie a determinologizacie vyrazovych prostriedkov v sueasnej sloveneine, ktore su opisane v kolektivnom diele Dynamika slovnej zasoby sueasnej sloveneiny (1989). Na pozad^ etnolingvistickej charakteristiky sloveneiny i ekologickych parametrov mozno vymedzik jednak bazu univerzalnych lingvorealii, ktore su spoloene pre (stredo)europsky ei slovansky makroareal, jednak postupne sa vyelenujuce specificke slovenske lingvorealie ako vysledok etnogenezy slovenskeho etnika. V tomto zmysle sa jazykove spravanie a jazykove hodnotenie reflektuje na pozadi etnojazykoveho a etnokultürneho povedomia formovaneho primarnou / dominantnou kulturou a primarnym / dominantnym jazykom. Podka J. Dolmka (2007) etnojazykove povedomie je zalozene na neuvedomovanych jazykovych znalostiach, ktore vytvaraju spoloeny jazyk a ktore tvoria jeden z komponentov etnickej solidarity.1 Sociolingvisticka Charakteristika Sloveneina ako jazyk relativne malopoeetneho stredoeuropskeho naroda patri do skupiny menej rozswenych jazykov. Sloveneina je dnes zaujmavym a plne rozvinutym, „sebavedomym“ stredoeurepskym jazykom, plniacim vsetky funkcie, ktore sa nan kladu. Z tohto pohkadu sloveneina nie je ohrozovana nijakym inym jazykom a zije svoju tzv. „normalnu sociolingvisticku situaciu.“2 Podka autorov sociolingvistickej orientacie sloveneina potrebuje len kultivovanie a starostlivosf, pri zahranienych varietach sloveneiny aj ochranarske opatrenia. Sloveneina ako stredoeuropsky jazyk je relativne otvorena voei prenikaniu internacionalizmov a v porovnam s niektorymi susednymi jazykmi zaujma strednu, neutralnu poziciu.3 Sueasny proces internacionalizăcie ei europeizăcie nie je novy jav. Cesta lexikalnych vypozieiek do sloveneiny podobne ako 1 Specifickym sprievodnym priznakom slovenskeho etnojazykoveho povedomia sä jazykove znalosti cestiny, ktore sä urcene prirodzenym pasrvnym ovladarnm tohto jazyka nasledkom kontaktu slovenciny s cestinou ako bdzkopribuznym jazykom Bezprostredny kontakt obyvatel’stva s Cestinou a mad’arcinou bol externym stimulom, ktory aktivizoval jazykove (a vobec etnicke) sebaidentifikacne reakcie smerujace k vyhraneniu slovenskeho jazykoveho (a vobec etnickeho a neskor narodneho) povedomia a vedomia. Blizsie Dolnik, Juraj: Spisovnă slovencina a jejproblemy. 2007, s. 124. 2 Porov. ONDREJOVIC, Slavomir: Je slovencina v ohrozem? In: Studia Academica Slovaca. 37. Ed. J. Pekarovicova - M. Vojtech. Bratislava: Stimul 2008c, s.66 3 BUZÂSSYOVÂ, Klara: Slovencina ako stredoeurepsky jazyk. In: Slovencina na konci 20. storocia, jej normy a perspektivy. Sociolingvistica Slovaca. Ed. S. Ondrejovic. Bratislava: Veda, 1997, s. 69. 80 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 v inych jazykoch môze byt’ priama, t. j. prevzatîm z vychodiskového jazyka, najma vsak z latinciny a gréctiny, alebo sprostredkovana cez kontakty s inymi jazykmi, ked po uplynutî istého casu sa dany internacionalizmus zacne pouzîvat nanovo v aktualnom kontexte s pôvodnym alebo modifikovanym vyznamom.1 Motîvom opakovaného prevzatia je obycajne aktualna potreba oznacit nejaky novy vyznam, pojem alebo pomenovat nové, resp. staronové realie. Podobnym spôsobom sa v sùcasnosti vytvara aj osobitny jazyk - eurojazyk ako dôsledok europskej integracie vzt’ahujùci sa na europsku agendu, ktory pomenùva typické europske realie, predovsetkym administratîvnopravne pojmy, nastroje a institùty ako zaklad legislatîvy Europskej ùnie (EÛ)2. Tento proces sa prejavuje jednak preberanîm europeizmov, najma spolocnych lexikalnych prostriedkov, ale aj foriem neverbalneho spravania, zasahujùcich tak oblast verejnej spravy, ako aj celkovy zivotny styl. Preberanie euroagendy a jej integracia do slovenciny prebieha predovsetkym na lexikalnej rovine. Transferacia pomenovanî sa v podmienkach slovenciny realizovala vo viacerych etapach. Motivaciou pre prijem vypoziciek sa stala realna potreba pomenovat nové eurépske realie (eurorealie) - institùty, organy, dokumenty, ako aj poz^cie ci funkcie prislusnych euroùradmkov, definovat vychodiska a postupy europskej legislativy, stanovit nastroje europskej politiky. Ide o vel’kù skupinu znamych pomenovanî so vseobecnym vyznamom ako unia, komisia, rada, asociâcia, zdruzenie, sekcia, konferencia, vÿbor, ktoré predstavujù zakladné kamene organizacnej struktùry Europskej ùnie ci lexie oznacujùce proces zblizovania a prijîmania spolocnych noriem evalvâcia, certifikâcia, standardizâcia, ratfikâcia, akreditâcia. Pre institucionalne a personalne struktùry jestvuje inventar lexém so specifickym kategorialnym vyznamom fond, projekt, subjekt, pilier, osoba, mobilita, charta, architektura fungujùcich samostatne alebo ako sùcast viacslovnych pomenovanî, a to nominalnych strukturâlne fondy, studentské / uciteïské mobility, charta ïudskÿch prâv, prvÿ pilier dôchodkovej reformy alebo verbonominalnych pomenovam typu zostavit’ /predlozit/ schvâlit / riesit’ projekt, dostat / z^skat’ mobilitu, podp^sat’ / ratfikovat’ chartu, zmluvu. Podobnym spôsobom vznikajù pomenovania osôb a specialnych pozîciî komisâr aj v spojem vysokÿ komisâr, prezident, ombudsman (verejny ochranca prav), ako aj nazvy novych, resp. staronovych nastrojov demokratickej moci, ku ktorym patrî prâvny stât, referendum, peticia a pod. Uvedené lexémy sù sùcastou administrat^vnej komunikacie a postupne 1 V suvislosti s identifikăciou prevzatych morfologickych a lexikalnych jednotiek odporuca K. Buzăssyovă zaviest termin opakovană internacionalizăcia, resp. opakovany internacionalizmus ako prostriedok na oznacenie pohybu v internacionalnej lexike, ktory moze byt’ klucom (alebo aspon jednou z alternativ) na riesenie problemu semantickeho a formalneho varirovania morfem, resp. lexem (porov. BUZÂSSYOVÂ, Klara: Opakovană internacionalizăcia.a problem identifikăcie morfologickych a lexikălnych jednotiek. Jazykovedny casopis, 42, 1991, s. 89-104). 2 PEKAROVICOVÂ, Jana: K dynamike administrat^vnej komunikăcie. In: Studia Academica Slovaca. 34. Red. J. Mlacek - M. Vojtech. Bratislava: STIMUL 2005, 103-120. 81 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 prenikaju aj do beznej komunikacnej sfery. Lexikalne prevzatia sa v slovencine väcsinou morfologicky a ortograficky adaptuju euro, eura, eura, eur; mobilita, mobility, niekedy pribudne aj foneticka, semanticka, slovotvorna a stylisticka adaptacia. Vznik novych slov zavisi od derivacneho potencialu preberanych jednotiek, to znamena od ich schopnosti odvodzovat’ nove lexikalne jednotky ratfikacia - ratfikacny, ratfikovat’ - ratifikovanie. Rozsirovanie slovnej zasoby prostredmctvom adaptacie agendy Europskej unie je ovplyvnovane jazykovymi aj mimo jazykovymi faktormi. Su to hlavne geopoliticke aspekty, ku ktorym patri vznik a zanik statov, nove uzemnospravne clenenie, ako aj posilnenie samospravy(self-governing bodies), d’alcj su to etnokulturne aspekty reprezentovane etnickou a kulturnou identitou, stojacou casto v protiklade s presadzovanou europskou multikulturnostou a sociolingvisticke aspekty, zakotvene v socialnej a jazykovej diverzite. Jazykovopolitickä Charakteristika Na zaklade analyzy sucasnej jazykovej situacie v strednej Europe a vzhl’adom na problematicke vymedzenie pojmu stredna Europa S.M. Newerkla (2007, 281) postuluje tezu o viacerych rözne vel’kych, rözne vyraznych a navzajom sa ciastocne prekryvajucich kontaktovych arealoch v strednej Europe, ktore nadobudaju novu kvalitu. Vstupom Slovenska do Europskej unie (2004) sa zasadne mem postavenie slovenciny, pretoze sa slovencina popri d’alsich 22 narodnych jazykoch etabluje ako uradny, potencialny rokovac^ jazyk Europskej unie. V dösledku geopolitickych zmien v stredoeuropskom priestore a v duchu prebiehajucej europskej integracie sa postulovali nove zasady europskej jazykovej politiky, ktore kladu nove naroky na uroven jazykovych znalosri jednotlivca a zaroven si vyziadali transformaciu institucionalneho jazykoveho vzdelavania. Tyka sa to tak vyucby a kultivovania materinskeho jazyka, ako aj intenz^vnej pripravy na komunikaciu v cudz^ch jazykoch. Vznika naliehava potreba paralelneho, ba subezneho pouz^vania dvoch a/alebo viacerych jazykov v rozlicnych komunikacnych situaciach v zavislosti od prostredia, v ktorom sa komunikacia uskutocnuje. Rozvoj takejto kompetencie suvisi jednak so socialno-ekonomickymi faktormi, jednak sleduje kulturno-identifikacne snahy jednotlivca ci spolocenstva a predpoklada vychovu k individuälnemu a/alebo spolocenskemu bilingvizmu, resp. multilingvizmu (Stefanik, 2000, s. 18) dosahovanu prirodzenou cestou alebo zamernym vzdelavamm, v ostatnom case najmä zasluhou rozrastajucej sa siete bilingvalnych sköl. Popri standardnych formach osvojovania si cudz^ch/tfals^ch jazykov sa uvadza model recept^vneho multilingvizmu 1. Tento model je zamerany nielen na poznavanie tradicne vyucovanych dominantnych cudz^ch jazykov, ale umoznuje aspon recept^vne 1 Porov. Finkenstädt, T.- Schröder, K.: Sprachen in Europa von morgen. 1992. 82 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 osvojovanie si jazykov susediacich statov, respektive typologicky blizkych jazykov, ktoré prispieva k vzajomnému zblizeniu a medzikultùrnemu porozumeniu medzi nositel’mi rozlicnÿch kultùr. Slovencina ako vyucovaci jazyk mimo ùzemia Slovenska sa vzt’ahuje len na obmedzenÿ pocet bilingvalnych skôl v krajanskÿch komunitach, kde v pozicii mensinového jazyka ma diferencované podmienky na rozvijanie i jej praktické pouzivanie.1 Sociolingvistickù charakteristiku slovenciny v Rumunsku so zretelom na vÿvin a pouzivanie v jednotlivÿch oblastiach prehladne podava D.M. Anoca (2004). V sùcasnosti aj v tomto smere badat vÿrazné dynamické tendencie, ked pôsobenim jazykovÿch i mimojazykovÿch okolnosti sa meni jazyk Slovakov zijùcich v zahranici a najmä pod vplyvom domaceho prostredia v podmienkach bilingvizmu si vytvara osobitnÿ register jazykovÿch prostriedkov (Dudok, 1996, 2008; Anoca, 2004; Ondrejovic, 2004; Zilakova, 2004). Existenciu slovenciny mimo materskej krajiny ako jazyka etnickej mensiny predstavuje M. Dudok (2003, 2008 tam aj prislusna bibliografia), ktorÿ v intenciach sociolingvistickej stratifikacie hodnoti slovencinu ako pluricentricky jazyk. Enklavnu a diasporalnu slovencinu povazuje za integralnu sùcast slovenského narodného jazyka, pricom sa opiera o funkcie jazyka i jeho spolocenskÿ status v danom prostredi (Dudok, 2008, s. 54). V pripade Rumunska ide o rozvinutÿ typ enklavnej slovenciny, ktorÿ „predstavuje pulzujùcu lingvistickù kategoriu s typickÿmi i specifickÿmi vÿvinovÿmi znakmi v ramci spisovného jazyka, nareci i bezného hovoreného jazyka“ (op. cit., s. 86-87). Osobitnou formou existencie slovenciny je jej pritomnost v ramci pôsobnosti lektoratov na vybranÿch zahranicnÿch univerzitach vo funkcii cielového jazyka, kde sa zvycajne ponùka ako sùcast stùdia slavistiky, na niektorÿch univerzitach ako samostatnÿ studijnÿ odbor, inde ako druhÿ ci treti povinne volitelnÿ jazyk, pripadne ako vÿberovÿ predmet (porov. Pekarovicova, 2001). Nebÿva vsak vÿnimkou, ze v studijnÿch programoch niektorÿch vzdelavacich institùcii sa slovencina uvadza medzi exotickÿmi ci orientalnymi jazykmi. Kedze jednÿm z cielov Europskej ùnie je udrzaf apodporovat’ existujùcu jazykovù a kulturnu rôznorodost’, ktora tvori zakladnÿ prvok europskeho kultùrneho dedicstva a europskej identity, ustupuje sa od ùmyslu udrzat’ hegemoniu jedného jazyka vo funkcii lingua franca v prospech mensich jazykov. Deklarovanÿ princip rovnosti vsetkÿch jazykov v Europskej ùnii ponùka slovencine nové sance v oblasti vzdelavania cudzincov, ale zaroven ocakava posilnenie vÿchovy prekladatel’ov a tlmocnikov so slovencinou ako vÿchodiskovÿm a/alebo cielovÿm jazykom, v prvom rade na transfer europskej agendy. Tento samotnÿ fakt vsak este neznamena, ze slovencina ma zabezpecenù bezproblémovù cestu na europske univerzity ci iné institùcie. Vÿber slovenciny ako studijného odboru alebo dalsieho cudzieho jazyka zavisi od mnohÿch 1 Sociolingvistickù sondu do situacie v slovenskÿch jazykovÿch enklavach poskytuje zbornik Slovencina v mensinovom prostredL Ed. Uhrînovâ-Zilâkovâ. Békesska Caba: Vÿskumnÿ ùstav Slovakov v Madarsku 2004. 83 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 geopolitickych, sociolingvistickych a etnokulturnych faktorov, ale vyznamnou mierou k tomu prispieva aj subor administrativnych opatrem sucasnej europskej jazykovej politiky, ktora je priaznivo naklonena novym clenom Europskej unie. Preto z hl’adiska zachovania jazykovej diverzity je potrebne, aby sa aktualne poziadavky efektivne premietli do narodnej koncepcie vyskumu a vzdelavania. Bibliografia ANOCA, Dagmar Maria: Slovencina v Rumunsku. Ed. A. Uhrinova, M. Zilakova. Bekesska Caba: Vyskumny ustav Slovakov v Madarsku 2004, s. 145-153. BUZÂSSYOVÂ, Klara: Opakovană internacionalizăcia.a problem identifikăcie morfologickych a lexikălnych jednotiek. Jazykovedny casopis, 42, 1991, s. 89-104. BUZÂSSYOVÂ, Klara: Slovencina ako stredoeurcpsky jazyk. In: Slovencina na konci 20. storocia, jej normy a perspektivy. Sociolingvistica Slovaca. Ed. S. Ondrejovic. Bratislava: Veda, 1997, s. 69-78. DOLN^K, Juraj: Jazykovă politika a eurcpska integrăcia. In: Studia Academica Slovaca. 32. Ed. J. Mlacek. Bratislava: STIMUL 2003, 180-191. DOLN^K, Juraj: Zăklad interkulturneho porozumenia. In: Studia Academica Slovaca. 36. Ed. J. Pekarovicova-M. Vojtech. Bratislava: STIMUL 2007a, s.19-29. DOLN^K, Juraj: Spisovnă slovencina a jejproblemy. Bratislava: STIMUL 2007b. DUDOK, Miroslav: Pluricentricky vyvin modernej slovenciny. In: Studia Academica Slovaca. 31. Ed. J. Mlacek. Bratislava: STIMUL 2002, s.42-50. DUDOK, Miroslav: Zachrăneny jazyk. State o enklăvnej a diasporălnej slovencine. Nadlak: Vydavatelstvo Ivan Krasko 2008, 205 s. FINKENSTAEDT, Thomas - SCHROEDER, Konrad: Sprachen in Europa von morgen. Berlin und München: Langenscheidt KG 1992. 57 s. HORECKY, Jan-BUZÂSSYOVÂ, Klara-BOSÂK, Jan. a kol.: Dynamika slovnej zăsoby sucasnej slovenciny. Bratislava, Veda 1989, 430 s. HORECKY, Jan: Internacionalizăcia a europeizăcia slovenciny. In: Internacionalizacia v sucasnych slovanskych jazykoch. Za a proti. Ed. J. Bosak. Bratislava: Veda 1999a, s. 80-82. HORECKY, Jan: Odraz kulturnych prvkov v slovnej zăsobe slovenciny, cestiny a madarciny. In: Slovencina v kontaktoch a konfliktoch s inymi jazykmi. Sociolingvistica Slovaca. 4. Ed. S. Ondrejovic. Bratislava: Veda 1999b, s. 94-97. HORECKY, Jan: Rozvjanie slovnej zăsoby. In: Clovek a jeho jazyk. 2. Jazyk ako pamät’ kultury. Ed. S. Ondrejovic. Bratislava: Veda 2001, s. 72-75. KRAJCOVIC, Rudolf: Slovencina v kontinuite dejm. In: Ucime slovencinu. Red. B. Svihranova. Bratislava: UJOP UK 1993, s. 25-36. KRAJCOVIC, Rudolf: Slovencina a slovanske jazyky II. Fonologicky vyvin. Bratislava: Univerzita Komenskeho 2003, 168 s. KRAJCOVIC, Rudolf, ZIGO, Pavol: Dejiny spisovnej slovenciny. Bratislava: Univerzita Komenskeho 2002, 252 s. 84 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 KRUPA, Viktor: Zăstoj slovenciny medzi jazykmi sveta. In: Uctae slovencinu. Red. B. Svihranova. Bratislava: UJOP UK 1993, s. 37-51. KRUPA, Viktor, ONDREJOVIC, Slavomir: Fenomen jazyk. In: Jazyk a komunikacia v suvislostiach. II. Ed. O. Orgonova. Bratislava: Univerzita Komenskeho 2008, s. 37-50. KURZOVÂ, Helena: Mitteleuropa als Sprachareal. In: Germanistica Pragensia, 13. Praha: Univerzita Karlova 1996, s. 57-73. NEWERKLA, Stefan, Michael: Sprachliche Konvergenzprozesse in Mitteleuropa. In: I. Pospisil (ed.) Crossroads of Cultures: Central Europe / Kreuzwege der Kulturen: Mitteleuropa / Krizovatky kultury: Stredn Evropa / Perekrestki kul’tury: Srednjaja Evropa (= Litteraria Humanitas, 11). Brno: Masarykova univerzita 2002, s. 211-236. NEWERKLA, Stefan, Michael: Rozmanitost jazykü a kultur v Rakousku-Uhersku a jejich konvergencn^ tendence. In: I. Pospisil, M. Moser (eds.), Comparative Cultural Studies in Central Europe. Brno: Masarykova univerzita 2004a, s. 11-42. NEWERKLA, Stefan, Michael: Sprachkontakte Deutsch - Tschechisch - Slowakisch: Wörterbuch der deutschen Lehnwörter im Tschechischen und Slowakischen: historische Entwicklung, Beleglage, bisherige und neue Deutungen (= Schriften über Sprachen und Texte, 7). Frankfurt am Main - Wien: Peter Lang 2004b. NEWERKLA, Stefan, Michael: Interferenzvorzüge im Wortschatz westslawischer Standardsprachen. In: Wiener slavistisches Jahrbuch, Band 49. Wien 2003, 119-132. NEWERKLA, Stefan, Michael: Areăly jazykoveho kontaktu ve stredn^ Evrope a nemecko-cesky mikroareăl ve vychodnm Rakousku. Slovo a slovesnost, 68, 2007, s. 271-286. NEWERKLA, Stefan: Stopy vzăjomneho ovplyvnovania a prelmania jazykov a kultur na vychode Rakuska s osobitnym zretel’om na slovencinu. In: Jazyk a komunikacia v suvislostiach III. Ed. O. Orgonova. Bratislava: Univerzita Komenskeho 2011, s. 203-214. OLOSTIAK, Martin: O interlingvălnej proxemike. In: Sucasna jazykova komunikacia v interdisciplinarnych suvislostiach. Ed. V. Patras. Banska Bystrica: Univerzita Mateja Bela 2004, s. 131-141. ONDREJOVIC, Slavomir: Jazykovă ekologia a ekologia lingvistiky. Jazykovedny casopis, 47, 1996, s. 3-24. ONDREJOVIC, Slavomir, KRUPA, Viktor: Kjazykovej situăcii a jazykovej legislative v slovencine. In: Studia Academica Slovaca. 35. Ed. M. Vojtech-J. Mlacek.. Bratislava: STIMUL 2006, s.61-74. ONDREJOVIC, Slavomir. Jazyk, veda o jazyku, societa. Sociolingvisticke etudy. Bratislava: Veda 2008, 304 s. Opatrenie Ministerstva kultury SR c. 1914/2000 o vyhläseni kodifikovanej podoby statneho jazyka. PEKAROVICOVÂ, Jana: Interkulturna komunikăcia dnes alebo Mysliet' globălne, konat’ lokălne. In: Studia Academica Slovaca. 32. Red. J. Mlacek. Bratislava: STIMUL 2003a, 75-89. PEKAROVICOVÂ, Jana: K dynamike administrativnej komunikăcie. In: Studia Academica Slovaca. 34. Red. J. Mlacek, M. Vojtech. Bratislava: STIMUL 2005, 103 -120. PEKAROVICOVÂ, Jana: Slavic Networking - projekt interslovanskej komunikăcie. In: Studia Academica Slovaca. 35. Bratislava: Stimul, 2006, s. 477- 486. SLANCOVÂ, Dana: V akych podobăch existuje spisovnă slovencina? (K sociălno- 85 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 funkcnej diferenciăcii slovenciny na konci 20. slorocia. In: Studia Academia Slovana. 29. Red. J. Mlacek. Bratislava, Stimul 2000, s. 234- 249. SIMKOVÂ, Măria: Pohyby v slovenskej lexike v 90. rokoch. In: Internacionalizăcia v spisovnych slovanskych jazykoch: Za a proti. Ed. J. Bosăk. Bratislava: Veda 1999, s. 116 -136. STEFÂNIK, Jozef: Jeden clovek, dva jazyky. Bratislava: AEP 2000, 146 s. VANKO, Juraj: Sucasnă slovencina z ekolingvistickeho hl’adiska. In: Otăzky jazykovej kultury. (Jazykovă kultura a jazykovă ekologia). Nitra: Univerzita Konstantma Filozofa 2004, s. 77-99. ZIGO, Pavol: Konfigurăcie jazykovych areălov z lypologickeho hl’adiska. In: Vidy jazyka a jazykovedy. Presov: Presovskă univerzita 2011, s. 49-62. ZIGO, Pavol: Historickă a areălovă lingvistika. Studia selecta. Bratislava: Univerzita Komenskeho 2011. 86 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 LITERATURĂ 87 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 88 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 OMONRA - FICȚIUNE SOȚ-ARTI1 ȘI POSTMODERNĂ Elena-Cristina GIUGĂL In this literary critical approach we deal with Viktor Pelevin’s first novel Omon Ra from a postmodern view, considering the fact that here the author is deconstructing both the myth of the Soviet space programme and the heroism of the Soviet people. In the same time, we underlined the fact that the novel represents a satire of the Soviet utopia, being a grotesque postmodern version of роман воспитания, well known in the Soviet literature, as characters and subjects - typical for the mentioned period - are used as simulacra. Ironizing the past and the present of his country, Pelevin succeeded in “deconstructing the communist metanarratives”. Parodying the icons, symbols and discourses of the Soviet culture, the novel can be classified as belonging to the sots-art movement, as well as to the conceptualism, but foremost it represents a sample of postmodern writing - as we saw that through fiction, through metaphor the illusion created by the communist propaganda can be demolished. Keywords: postmodern, sots-art, conceptualism, satire, parody, deconstruction, Soviet space programme, Soviet utopia. Apărut în contextul postmodernismului, scriitorul rus Viktor Pelevin (n. 1962) și-a clădit propria existență literară, respectând regulile postmoderniste. Un erou al timpului său, așa cum l-au numit mulți critici, scriitorul își face debutul, pe la mijlocul anilor 1980, ca autor de proză fantastică cu basmul Koldun Ignat i liudi (Vrăjitorul Ignat și oamenii), publicat în revista „Nauka i relighia“ (nr. 12/1989). De la poveștile de debut și până la romanele sale, la Pelevin s-a evidențiat una dintre temele centrale ale operei sale - cea a conștiinței soț-realiste în perioada de tranziție de la epoca sovietică la noua eră democratică. Scriitorul este interesat de procesele care au loc în sfera conștiinței și a inconștientului colectiv, a psihicului individului, precum și de impactul lor asupra cursului istoriei, comportamentul oamenilor în societate. De aici atenția acordată fenomenului ideologic, reclamei, 1 Pentru detalii privind mișcarea soț-art, a se vedea Antoaneta Olteanu, Literatura rusă contemporană. Direcții de evoluție a prozei, Paideia, București, 2005, și Elena-Cristina Giugăl, Sots-art - literary movement, în Vasile Robciuc, coord., Caietele Tristan Tzara II, Babel, Moinești, 2010, pp. 788-793. 89 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 tehnologiei computerizate, psihedelicului și cercetării conștiinței contemporane a arhetipului național rus1. Toate lucrările sale reflectă o combinație a realităților, a lumilor, a exteriorului, precum și interesul său pentru intersecția unei vieți la răscruce cu ceva transcendent: „pe mine mă interesează nu atât diagnosticul formal, cât motivația care determină individul să cadă din nișa lor psihosocială normală... Dumneata aparții acelei generații programate să trăiască într-o paradigmă socio-culturală, dar te-ai trezit într-o cu totul alta _ lumea care ne înconjoară se reflectă în conștiința noastră și devine obiect al minții ... de ce unii aspiră, să zicem așa, spre nou, iar alții insistă în elucidarea unor relații inexistente cu umbrele unei lumi dispărute“2. Introspecția lui Pelevin evidențiază caracterul utopic al societății sovietice, neputința sistemului de a schimba realitatea, dar și transformarea conștiinței oamenilor, anume a celor aflați în sclavia propriei percepții (aceștia au devenit ulterior eroii numeroaselor sale scrieri). Comunismul, imposibil de a transfigura existența, încă mai speră în a modela conștiințele. Problema personajelor peleviniene nu rezidă doar în teama față de sistemul care îi pedepsea și urmărea impunerea fără echivoc a ideologiei, ci tocmai în faptul că ei nu conștientizează faptul că existența lor este una virtuală, dictată parcă de o voință exterioară, temă pe care o vom analiza, alături de altele specifice, în cadrul prezentului articol dedicat romanului Omon Ra. Apariția în anul 1992, în paginile revistei „Znamia“, a romanului Omon Ra, constituie de fapt și momentul adevăratei recunoașteri a talentului literar al scriitorului, lui Pelevin fiindu-i acordate pentru această operă premiile „Bronzovaia ulitka“ și „Interpresskona“3. În Omon Ra, care, în mare măsură, constituie o satiră la adresa mirajului utopiei sovietice și o versiune postmodernă a „romanului educativ“, popular în literatura sovietică, sunt reproduse caracterele și subiectele (reprezentate în formă de simulacre) tipice perioadei sovietice, însă transpuse în cheie comico-absurdă, în travesti4 . Numele eroului principal al romanului, Omon Krivomazov, pronunțat Amon în limba rusă - ceea ce ne poartă cu gândul la simbolistica egipteană a Zeului Soare - nu este altceva decât acronimul Detașamentului de Miliție cu Destinație Specială (OMON - Отряд милиции особого назначения), structură a miliției sovietice. Înființată în anul 1988, câteva unități ale acesteia au fost implicate în incidentele violente legate de destrămarea Uniunii Sovietice lucru ce a determinat ca denumirea de OMON să capete răsunetul cazacilor de altădată. Remarcăm faptul că Pelevin satirizează în continuare denumirile fostelor structuri ale aparatului totalitar, menționând că și fratelui eroului tatăl îi pusese numele de OVIR, acronimul Oficiului Vizelor și Înregistrării (Отдел виз 1 I.S. Skoropanova, Russkaja postmodernistskaja literatura, Flinta, Nauka, Moscova, 2001, p. 433. 2 Viktor Pelevin, Mitraliera de lut, Curtea Veche, București, 2006, pp. 47-48. 3 Olteanu, op.cit., p. 221. 4 Skoropanova, op.cit., p. 433. 90 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 и регистрации). Oprindu-ne și asupra numelui de familie constatăm că și acesta poartă cu sine o moștenire - însă, de dată aceasta, ea este una literară, dostoievskiană: sufixul - mazov, căruia i s-a juxtapus krivo- care are sensul de falsitate și de încovoială1. În roman ni se înfățișează devenirea personajului Omon Krivomazov, care rămas orfan de mamă și-a petrecut copilăria într-o zonă în care erau amplasate: un cinematograf, cu o denumire simbolică pentru devenirea ulterioară a eroului, Cosmos, o rachetă metalică care era poziționată vertical, precum și o coloană conică de fum de titan, imaginea centrală a romanului reprezentând-o așadar cosmosul ca o întruchipare a comunismului. Totodată, copilăria sa a fost marcată de filmele și cântecele despre aviatori, de mozaicurile de pe pereții pavilionului care înfățișau cosmonauții în zbor, precum și de tabăra de pioneri denumită simbolic Racheta. „Din copilărie îmi amintesc doar visul meu despre cer“2. Toate acestea asociate cu agresivitatea și opresiunea de care dădea dovadă tatăl, emblemă a fostului sistem, precum și cu faptul că ulterior a fost crescut de o mătușă „destul de rece și indiferentă care prefera să-l trimită pe cât posibil în tabere”3, l-au determinat pe Omon să se refugieze în jocurile copilăriei, dar și în jocul propriei imaginații legate de lumi celeste și zborul către acestea. Pentru a-și îndeplini visul de a zbura în cosmos, precum cel de înfăptuire a unor fapte mărețe, demne de a fi consemnate în gazetele vremii, Omon urmează cursurile școlii de zbor care purta numele vestitului erou Alexei Petrovici Meresiev. Astfel, remarcăm că Pelevin satirizează unul dintre cele mai cunoscute mituri postbelice din Uniunea Sovietică, personajul principal din celebra Povestea unui om adevărat (de remarcat semnificația ironică pe care o capătă acum titlul), scrisă de Boris Polevoi în anul 1946. Astfel, pornind de la discursul prin care comandantul îi salută pe cadeții: Băieți! Să ne amintim cunoscuta istorie a legendarului personaj ilustrat de Boris Polevoi! Cel în memoria căruia a fost denumită școala noastră. El și-a pierdut ambele picioare în luptă, dar nu a renunțat și cu proteze a zburat precum Icar pentru combaterea urgiei fasciste. Mulți i-au spus că acest lucru este imposibil, dar el și-a amintit cel mai important lucru - că el este cetățean sovietic! Și nici voi să nu uitați acest lucru, niciodată și nicăieri să nu uitați! Iar noi, instructorii de zbor și eu personal (...) promitem că vom face din voi bravi bărbați, în cel mai scurt timp!4, remarcăm că numele legendarului erou a creat viitorilor astronauți numai iluzia de a deveni „bărbați adevărați“, căci nu de mult promisa glorie „s-au bucurat“ acești tineri, ci doar de amputarea propriilor picioarelor, ca ulterior să învețe să meargă pe 1 J-S. Blanc, Victor Pelevine et l'héritage de la tradition grotesque, 2002, www2.unil.ch/slav/archivages/ semingrotesq/pelevinecorrections2.pdf, accesat la 22 08 2011, p. 9. 2 Idem, p. 7. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 40. 91 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 membre artificiale. „Bărbații adevărați“, după cum se dorea să devină tinerii în acest sistem bine coordonat, ajungeau, de fapt, niște ființe mutilate. Conștiința lor era modelată după mulaje ideologice, care înlocuiau însăși realitatea. Nu întâmplător Boris Pasternak asemăna opiniile sovietice unor cârje, fără de care cei ce nu putea gândi independent erau și în imposibilitatea de a se deplasa. Sub sovietici, el a înțeles reticența de a privi viața așa cum este. La Pelevin propaganda guvernului sovietic joacă un rol decorativ, în care realitatea este umbrită, creându-se o falsa imagine a ei. Ideea eroismului de masă dobândește la Pelevin diverse forme tragice, chiar sarcastice. Caracterul voluntar și individual al faptelor de vitejie se transformă în datoria deja inoculată în sângele și subconștientul personajelor, pentru care aceștia au fost pregătiți în toate etapele anterioare ale vieții de către propaganda sistemului. Nu surprinde așadar cu nimic faptul că Omon și colegii lui sunt acceptă să-și dea viața, în mod voluntar și inconștient, pentru un mit, ținând cont de faptul că lor le fusese inoculată teoria cu privire la natura și eficacitatea faptelor eroice. Deși un sacrificiu trebuie săvârșit nepremeditat, ca un fapt necondiționat, în propagandă era promovată înfăptuirea zilnică a faptelor eroice - devenind astfel laitmotivul existenței sovietice. De aici și caracterul fals, mincinos și înșelător al sacrificiului celor mai mulți oameni în acest sistem. Este cu atât mai înfiorător, cu cât cel ucis în mod conștient, a acceptat deliberat necesitatea propriei ucideri în numele ideii generale. Un astfel de exemplu îl constituie fapta lui Ivan Popadia și a fiului său Marat1 , care - deghizați în animale - erau nevoiți să gonească animalelor sălbatice spre fi vânate de către membrii de partid. Marat - îmbrăcat în costum de urs - sfârșește înjunghiat de către Henry Kissinger2, iar tatăl asistă neputincios la moartea sa, ca ulterior fiul să primească ironic o recunoaștere postumă, prin acordarea medaliei Erou al Uniunii Sovietice. Privită în mod grotesc de Pelevin, adevărata origine a unei astfel de fapte este izvorâtă din lipsa de libertatea interioară a omului. Întregul episod poate fi atribuit parodiei, realizate printr-un absurd serios. Interesant este faptul că slujba lui Ivan Popadia, descrisă ca fiind „eroism de zi cu zi“ și servilă lepădare de sine au devenit un exemplu pentru Omon, care primea instrucțiuni didactice, pe fondul propice al vieții sovietice din perioada postbelică, unde există întotdeauna era loc pentru fapte eroice. Ideologia comunistă reprezintă un factor care nu a ajutat, ci a paralizat omul, denaturându-i conștiința, instituindu-i complexul de victimă și inoculându-i ideea că propria viață nu mai are nici o valoare. În viziunea lui Pelevin, statul este acea construcție copleșitoare, care alimentează, printr-o fraudă totală și o farsă, mitul realizării faptelor eroice socialiste exploatând ființele umane ca pe niște automate și roboți. În Omon Ra sunt deconstruite simbolurile regimului socialist omniprezent, 1 Aluzie la faimosul jurnalist și om politic din timpul Revoluției Franceze, Jean-Paul Marat. 2 Henry Kissinger, fost Secretar de Stat al Administrației Americane în timpul lui Richard Nixon și al lui Gerald Ford, căruia, în anul 1973, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa decisivă la încetarea conflictului din Vietnam. 92 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 regimul fiind astfel declasat de pe poziția sa atotputernică la una patetică neputincioasă, sistemul nemaifiind capabil să-și arate forța, ci doar s-o simuleze. Figurile comice reprezentate în roman de „bărbații adevărati“ Urceaghin și Burceaghin - gemenii travestiți, absolvenți ai școlii Korceaghin, a căror orbire și paralizie la Pelevin constituie o metaforă ca și cea a cadeților fără picioare, ca o întrupare evidentă a semnalului de avarie ideologică, dar nu și a depășirii dogmatismului. Personajele peleviniene amintesc de „orbii“ lui Pieter Bruegel1, care nu știau încotro să meargă, scenă absurdă, amuzantă, și în același timp tragică, iar optimismul lor fără margini - similar celui din Dansul țăranilor ai lui Bruegel - are caracteristici idioate2. Ni se prezintă, în fapt, doi țicniți, cu rol de călăuză, coloneii Urceaghin și Burceaghin, îndeosebi Urceaghin - cel care avea misiunea de îi îndruma pe Omon și echipa sa în marea misiune de a amplasa pe Luna un dispozitiv care să emită pe unde radio cuvintele: pace, Lenin și URSS - uimea prin „optimismul său de om orb, paralizat, imobilizat într-un scaun cu rotile - dar care își face datoria și nu obosește să se bucure de viață“3. Prin plasarea celor doi corifei ai sistemului sovietic, Urceaghin și Burceaghin, autorul deconstruiește astfel unul dintre miturile devenite clasice în perioada sovietică, cel al eroului Pavel Korceaghin din romanul Așa s-a călit oțelul al lui Nikolai Ostrovski, asociind numelui eroului verbe cu rezonanță parodistică урчать (= a hârâi, a chiorăi, a murmura) pentru Urceaghin și бурчать (= a bombăni, a bâzâi) pentru Burceaghin. Mult mai plin de semnificații se dovedește a fi numele comandantului direcției de zboruri, Bamlag, al cărui nume face trimitere la Lagărul de Muncă și Corecție Baikal-Amursk (Байкaло-Амyрский исправительно-трудовой лагерь). Imaginea oferită de Pelevin conducătorilor din regimul sovietic pare că nu mai are nimic criptic. Remarcăm așadar că epoca este parodiată, ilustrative în acest sens fiind botezarea copiilor întru slava partidului, dar, mai ales, atribuirea a unor nume cu semnificații liderilor sovietici4. Cu excepția numelor parodice date personajelor sale, Pelevin se bazează, în egală măsură, în strategia sa artistică și pe efectul produs de folosirea abrevierilor: parcul expoziției VDNH37, școala astronautică superioară VKOu38, direcția centrală a zborurilor aeriene TsOuP39, centrul de inspectare a muncitorilor și țăranilor Rabkrin40, etc. Abundența acestor abrevieri din era sovietică, uneori dusă la extrem, pe cale de a crea un vocabular nou, paralel cu limba vorbită, pare a fi în bagajul lingvistic al oricărui autor care dorește să parodieze comunismul. Experimentul pelevinian nu este primul de acest gen, Bulgakov fiind, probabil, cel care ilustrează cel mai bine denaturarea acestor 1 Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), pictor flamand din secolul al XVI-lea. Parabola orbilor înfățișează șase orbi încercând să înainteze ținându-se unii de alții, căderea primului fiind urmată și de căderea celorlalți. 2 Skoropanova, op.cit., p. 434. 3 Viktor Pelevin, Omon Ra, Moscova, 2007, p. 71. 4 Blanc, op.cit., p. 9. 93 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 sigle pentru a le face ridicole, mai ales că el folosește adesea abrevieri complet imaginare, dar în stilul consacrat oficial. Amintim aici doar celebrele abrevieri bulgakoviene MASSOLIT din Maestrul și Margareta și GLAVTSENTRBAZSPIMAT din Diavoliada. Acronime, abrevieri, inițiale, toate aceste sigle care reduc un sindicat sau o societate într-un termen misterios, aproape ca o incantație, sunt transpuse într-o operă literară din dorința autorului de a sublinia absurditatea regimului. Satira cu un substrat profund la Pelevin, este omniprezentă și nu vizează numai clasele sociale ironizate, ci mai degrabă pe cei care sunt vinovați de absurditatea condiției umane1. Scriitorul face ulterior referire la cultul sacrificiului, promovat în perioada sovietică și considerat a fi cea mai înaltă expresie a „vieții ca ispravă“. Dacă în antichitate, ofrandele se aduceau zeilor, în vremurile moderne idealurile și principiile au devenit noii zei. Secolul al XX-lea se caracterizează prin dictatura ideii, considerată superioară vieții umane. Idealismul sacrificiului, care formează psihologia „condamnatului la moarte“, devine în roman obiectul parodiei. Omon adoptă mai târziu la nume său particula Ra, pentru a-l invoca pe zeul egiptean Amon Ra cu cap de șoim, în încercarea sa de a se asocia cu acei cosmonauți, cunoscuții sub denumirea de „șoimii lui Stalin“. Confuzia creată dintre simbolism și materialism în perioada stalinistă este imitată satiric de către Pelevin în acest roman2. Prin menționarea afirmației condescendente dintr-un dicționar sovietic, conform căreia „egiptenii antici au creat mitul «poetic» al lui Amun-Ra pentru că nu aveau o bază științifică necesară determinării faptului că Pământul se învârte în jurul Soarelui, Pelevin atrage implicit atenția asupra «mitului poetic» al marxism-leninismului. În același timp, prin Omon, el sugerează și dorința inconștientă pentru alte moduri de percepere, șterse însă de «cosmosul sovietic»“3. Trebuie specificat că asocierea dintre Omon și Ra nu este altceva decât o amestecare între imaginea misiunii lui Omon și cultul pentru Lenin, nevoia protagonistului lui Pelevin de a se reinventa în perioada post-sovietică. Pregătirea echipajului lui Omon Krivomazov pentru zborul către Lună - „ispravă“, de altminteri, sinucigașă - amintește mai degrabă de jocul copiilor de-a astronauții în cabina rachetei din curte. „Atentatorii“, parcă, s-ar juca în serios, dar sub conducerea orbilor paralitici și invalizi. În această situație însuși omul devine proteză, manipulată de un dispozitiv automat. Odată sarcina îndeplinită, eroii misiunii în spațiu ar fi trebuit să se împuște în cap, acțiunea fiind menită să ascundă scopul marelui experiment științific. Omon acceptă această condiție, presupunând că moartea eroică constituie prețul ce trebuie plătit, perfect justificat de pătrunderea realității absolute, stare indusă de imaginație. 1 Idem. 2 Rajendra Chitnis, Viktor Pelevin. The Literary Encyclopedia. 6 September 2005, http://www.litencyc.com/ php/speople.php?rec=true&UID=5589, accesat la 20.01.2009, p.146. 3 M.N. Lipovețki, N.L. Leiderman, Sovremenaja russkaja literatura: 1950-1990 gody, Tom 3, Akademija, Moscova, 2003, p. 286. 94 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Totodată, absurdul situației este inseparabil de parodia meta-narațiunilor comuniste, prin care justifică ceea ce se întâmplă, și, prin urmare - este inseparabil de fondul comic. Sistemul sovietic este prezentat în roman ca o fabrica de mituri ideologice și sociale și a unor tipologii umane cu conștiințe mutilate. Cu toate acestea, Pelevin recreează, și opțiunea de percepere a „jertfei“ este relevată într-un peisaj ideologic, putred pe jumătate. În roman se urmărește astfel devenirea eroului Omon, prin ceea ce înseamnă pentru el cunoașterea lumii, descoperirea realității în acel plan totalitar, dar și prin tensiunea pe care o resimte personajul principal când este eliberat. Cosmonautul Omon, odată ajuns pe Lună ar fi trebuit să-și sacrifice viață, dat fiind faptul că Patria nu- l putea readuce înapoi din lipsa banilor. În ciuda propriei dorinței, Omon Krivomazov reușește să supraviețuiască, iar giulgiul, care-i acoperea conștiința, se dizolvă. Avem de- a face cu paradoxul născut din contrapunerea timpului absolut și simulacrului utopiei socialist-realiste. Astfel, pe de o parte, Omon, asemenea prietenilor săi care au murit, a fost folosit și înșelat, în aceeași măsură, Luna către care dorise să zboare, se dovedește a fi doar o stație a metroului moscovit, iar programul spațial doar un subiect palpitant pentru televiziune, un simulacru. Pe de cealaltă parte, chiar și după ce conștientizează înșelăciunea și scapă miraculos de împușcăturile celor care îl urmăreau, Omon continuă să trăiască într-un univers absolut și în momentul când ajunge în lumea reală, percepând-o în cheia misiunii spațiale: vagonul de metrou devenise dispozitiv umblător pe Luna (lunohod), iar ziarul pe care îl citește - traseul său selenar. Pelevin transpune lumea înconjurătoare ca o serie de construcții artificiale, în mijlocul căreia suntem condamnați la rătăcire, la o veșnică și inutilă căutare a realității brute și veritabile. Deși acestea nu pot fi numite lumi adevărate, ele nu pot fi considerate nici false, cel puțin cât timp cineva mai crede în ele. Totodată, faptul că zborul lui Omon nu se termină prin moarte sugerează un ton optimist adoptat de Pelevin, iar manieră prudentă din Omon Ra indică ideea că dezintegrarea «cosmosului sovietic» oferă fiecărui om din perioada post-sovietică șansa, nu pentru a încorona un cosmos nou, ci de a se elibera de absorbția propriu-zisă în sistem odată pentru totdeauna“1. Singurul personaj umanizat din roman este de fapt Omon, dacă considerăm lumea în care trăiesc eroii drept rodul imaginației, al conștiinței acestora. „Punctul culminant al existenței acestei realități este acela când Omon conștientizează faptul că realitatea impusă de sistem există numai în imaginația lui, în felul acesta el putându-se debarasa în final de ea“2. Acum Omon poate hotărî de unul singur trecerea la timpul absolut, dar întoarcerea în timpul obiectiv sovietic este de neacceptat. Astfel, în stația de metrou, acesta remarcă stând lângă el o femeie care avea în mână o cutie cu aceeași mâncare pe care o mâncase tot timpul vieții lui. Nu KGB sau frica sunt realitățile absolute, mai degrabă tortura născută din visul de a zbura a lui Omon este cea care îi consfințește personajului realitatea. Înfrângerea morții în metroul 1 Chitnis, op.cit., p. 147. 2 Olteanu, op.cit., p. 225. 95 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 moscovit, reînceperea unei noi vieți în propriul timp absolut, în propriul spațiu ne determină să afirmăm că abia acum Omon a devenit asemenea divinului Ra. Astfel dedicația făcută de autor la începutul romanului „Eroilor cosmosului sovietic“ capătă un nou sens, lipsit de sarcasm. Pelevin demonstrează posibila sinteză dintre timpul subiectiv și cel absolut, o sinteză care se opune atât timpului absolut al utopiei sovietice, cât și realităților sovietice ale cronologiei obiective“1. Această misiune spațială falsă poate fi văzută ca metaforă pentru întregul «cosmos sovietic», care se mândrea, în mod deosebit cu realizările științifice și tehnologice, și cosmonauții săi, admirați în societate sovietică. Merită menționată afirmația lui Pelevin că înainte de scrierea acestui roman nu a întreprins nici un fel de cercetare la centrele astronautice, ceea ce i-a conferit avantajul folosirii fanteziei în această ficțiune istorică. Deși, opera ne oferă puține informații legate propriu-zis de programele spațiale sovietice, totuși avem dovada faptului că prin ficțiune, prin metaforă se poate deconstrui iluzia creată de propaganda sovietică. Deconstrucția textului culturii sovietice, exersată de către scriitor contribuie la dispersia ebrietății ideologice, la emanciparea minților. La Pelevin câmpul conștiinței nu se limitează. O deosebită importanță prozatorul o acordă luării în considerare a impactului ideologiei asupra inconștientului colectiv. Putem presupune că folosirea de către Pelevin a deconstrucției mitului cosmonauticii sovietice joacă doar rolul de mijloc, de material în scop didactic pentru atragerea interesului cititorul pentru text. Ne atrage totodată atenția personalitatea eroului principal și lumea sa interioară dar mai ales, ideea că existența posibilității creării de fiecare om a propriului univers, nu conduce în final decât la haos, la schizofrenie. Toate acestea se reflectă în tendințele escatologice al postmodernismului. După părerea criticului rus, Ksenia Makeeva, „formula eroului din romanul de față se apropie foarte mult de una din ideile principale ale budismului «lumea reprezintă doar propria-mi impresie»“2 . După cum ne asigura H. Leiderman și fiul său Mihail Lipovețki, „paradoxul din această roman constă în aceea că, tot ceea ce era înrădăcinat în conștiința eroului ca având statutul purei realități (ca, de exemplu, totalitatea senzațiilor de zbor pe care le-a avut ca și copil în cabina avionului de la grădiniță) dimpotrivă, tot ceea ce pretindea a fi real - este fictiv și absurd. Întregul sistem sovietic a fost conceput pentru a menține aceste iluzii și eforturi eroice ale victimelor umane“3 . La Omon tot ceea ce se petrece în timpul său subiectiv deține statutul de realitate (ca în cazul experimentării zborului de către acesta). El retrăiește adevăratele senzații avute în timpul jocului din copilărie, iar tot ceea ce pare obiectiv și absolut se dovedește a fi doar o ficțiune absurdă. 1 M. Balina, N. Condee, E.A. Dobrenko, Endquote: sots-art literature and Soviet grand style, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1999, pp. 70-71. 2 Ksenia Makeeva, Tvorcestvo Viktora Pelevina, http://pelevin.nov.ru/stati/o-mak/1.html, accesat la 30.08.2001. 3 Leiderman, Lipovețki, op.cit., p. 62. 96 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 În același timp, în roman se observă clar faptul că preceptul comunist este viu și dăinuie încă în mintea adeptilor acestuia. Hrănit cu tinerele vlăstare, se percepe deja mecanic, ca un adevăr incontestabil, mai ales dacă acestea sunt „certificate“ cu numele lui Lenin. Pelevin folosește procedeul reducerii la absurd a declarațiilor lui Lenin, diluând citatele propagandistice larg răspândite, demonstrând ingeniozitatea reproducerii lipsite de sens a acestora pe care nu o va observa nimeni. Afirmația unuia dintre profesorii de cursuri: „Prieteni, să ne amintim cuvintele istorice ale lui Vladimir Ilici Lenin spuse în anul 1918 în scrisoarea către Inessa Armand. «Dintre toate planetele și corpurile cerești cea mai importantă pentru noi rămâne Luna»“1 constituie de fapt o parodiere a celebrei replici leniniste: „Cinematografia este pentru noi cea mai importantă dintre toate artele“. Menționarea corpurilor cerești poate constitui o aluzie la pretinsa legătura amoroasă dintre conducătorul sovietic și Inessa Armand, precum și la bine cunoscuta reticența lui Lenin de a nu fi abătut de la revoluție de preocupările personale. Pelevin ridiculizează astfel cultul lui Lenin prin evocarea exagerată a frazei laudative a ofițerului prin această observație banală: „De atunci au trecut mulți ani; multe schimbări au avut loc în lume. Dar afirmația lui Lenin nu și-a pierdut acuitatea și valoarea principială. Timpul i-a confirmat corectitudinea și focul acestor vorbe leniniene încă mai luminează paginile de astăzi din calendar. Într-adevăr, Luna deține un rol important în viața omenirii“2 . Același profesor face referire și la alte „două opere capitale“ ale lui Lenin: Luna și rebeliunea (parodiind lucrarea liderului sovietic Statul și revoluția) și Sfaturi de la un străin care sunt puse în antiteză cu „falsificările burgheze ale problematicii“3. Prezența portretelor lui Lenin în perioada post-stalinistă din URSS devenise ubicuă și comună, deoarece acestea erau mai degrabă neobservate de către trecători, reprezentativă în acest sens fiind prezentarea oarecum suprarealistă a profilului lui Lenin pe un panou din afara școlii de zbor. De la distanță pare a fi un amestec abstract de roșu și alb lipsit de sens, dar văzut mai de aproape: „am recunoscut în împletirea petelor roșii și albe chipul lui Lenin asemănător cu un berbec la marginea bărbii și cu gura deschisă; Lenin nu a avut nici grumaz - i se vedea doar fața, iar spatele întregii suprafețe roșii era Lenin; asemenea unui zeu fără trup, el clipocea precum undele întreaga suprafață a lumii pe care a creat-o“4 . Referirile la berbec amintesc de violența promovată de Lenin, iar gura deschisă reamintește de abundență scrierilor ideologice ale conducătorului sovietic, fundalul roșu sugerând nu numai bolșevismul dar și de vărsarea de sânge făcută în numele acestuia. Prezentarea lui Lenin ca un element superfluu, ne duce cu gândul la ineficiența cultului acestuia, un efect similar fiind întâlnit și în romanului lui Sorokin, Gheața, unde personajul principal, femeia narator, abia dacă recunoaște chipul 1 Pelevin, Omon Ra, p. 89. 2 Idem. 3 Ibidem, p. 90. 4 Ibidem, p. 19. 97 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 conducătorului sovietic din tablou1 . Reprezentarea peleviniană a lui Lenin din Omon Ra, ar putea fi considerată similară celei a soț-artistului Kosolapov din anul 1980, cu capul lui Lenin, proclamând „Coca-cola it’s the real thing“2. Romanul lui Pelevin constituie un exemplu de literatură soț-art, care „astăzi nu mai este citit ca literatură, dar poate fi folosit cu succes ca manual de istorie recentă a Uniunii Sovietice din perioada dezintegrării, ca un model al mersului general al ideilor, ca o reflectare a stării de spirit care a făcut imposibilă existența în continuare a imperiului“3 . Pentru a pătrunde strategia auctorială a lui Pelevin, este necesară compararea acesteia cu tema sorokiniană a declinului omului sovietic, care pierzându-și inocența, este exilat dintr-un eden socio-realist într-o lume haotică incoerentă care nu face obiectul vreunui plan comun imperativ. Căderea din grația divină este realizată prin limbaj. Personajele lui Sorokin se poticnesc la fiecare pas stilistic și în cele din urmă se rostogolesc cu capul înainte într-un iad lingvistic. Pelevin construiește mai degrabă decât să distrugă. Folosind aceleași rămășițe ale mitului sovietic (asemenea lui Sorokin), el creează construcții conceptuale fabuloase. Pentru Pelevin, puterea guvernului sovietic nu rezidă doar în complexul ei sinistru militar-industrial, ci în capacitatea sa de a face propriile fantome reale. Cu toate că arta „somnului indus“ în nici un caz nu reprezintă o fâșie exclusivistă a guvernelor totalitare, fantome reale sunt cele care creează misticele câmpuri onirice - o zonă cu tensiune creatoare de mituri sporită, unde orice se poate întâmpla4. Totuși, spre deosebire de primele romane și nuvele scrise de contemporanul său Vladimir Sorokin la începutul anilor ’80, în Omon Ra a lui Viktor Pelevin sistemul sovietic își pierde din vigoare, căpătând imaginea unei mascarade. Aici Pelevin ne dezvăluie rolul ideologiei în coordonarea conștiinței umane, iar ideologia comunistă se dovedește a fi elementul care deformează conștiința omului, scriitorul recurgând pentru aceasta literalmente la montarea metaforelor, a căror esență aparține metanarațiunii comuniste: șkola mujestva (școala de bărbăție), jizni’ podvig (viața - act de curaj), nastayașcii celovek (bărbat adevărat) ș.a., creându-se un context a la Kafka. Remarcăm că Pelevin atribuie scrisului virtual sau informațional una dintre cele mai înalte poziții din modernitate ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că aceasta folosește pe deplin mijloacele conceptualiste, putându-l alătura lui Sorokin. Potrivit lui Kurițîn, „conceptualistul acordă o mare importanță fragmentelor de discurs străine care 1 „... Pe perete, în ramă roșie, se văluri nevăzutul Stalin“, în Vladimir Sorokin, Gheața, Curtea Veche, București, 2005, p. 242. 2 R. Marsh, Literature, history and identity in post-Soviet Russia, 1991-2006, Peter Lang A.G., Bern, 2007, p. 259. 3 A. Gavrilov, Dialektika pustuty, http://pelevin.nov.ru/stati/o-dial/1.html, în Olteanu, op.cit., p. 224. 4 A. Ghenis, Colonizing Chaos: Russian Literature at the End of the Twentieth Century, http://www. unlv.edu/centers/cdclv/archives/nc2/genis_chaos.html, accesat la 24 06 2011. 98 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 au fost scoase din contextele lor de bază“1. Acest aspect îl regăsim în Omon Ra, la începutul capitolelor zece și cincisprezece2, unde regăsim colaje disparate și distorsionate cu extrase din articole de Lenin. La Pelevin, utilizarea acestor citate prin scoaterea lor din context și denaturate în plus, vizează deconstrucția unei ideologii care a pătruns în Rusia de mai multe decenii. Pelevin se folosește într-o manieră comico-absurdă de declarațiile lui Lenin și de dictoanele propagandistice. „Pelevin distruge mitul cosmonauticii sovietice acuzând regimul totalitar de simularea, mistificarea zborurilor în spațiul cosmic («Singurul spațiu în care au zburat navele cosmice ale viitorului comunist a fost conștiința omului sovietic»)“3. Autorul demitizează și cultul pentru sacrificiu, propovăduit și văzut ca expresie a bărbatului adevărat de către exponenții realismului socialist, dar și încercarea oamenilor de a impune invenții grandioase într-o realitate pustiită. Revenind la semnificația zborului în spațiul cosmic pentru erou remarcăm că acesta întruchipează idealul timpului absolut, în strânsă legătură cu logica realist- socialistă, spațiul cosmic legitima existența timpului obiectiv înghețat din viața de zi cu zi. „Simbolul acestui tip de cronologie în narațiune este ilustrat prin prânzul constând în supă cu paste în formă de steluțe, pui cu orez și compot - o masă care îl va urmării neîncetat pe Omon pentru tot restul vieții“4. Unii critici au fost tentanți să clasifice toate cele patru faze ale maturizării eroului ca fiind conturate în cheie „culinară“, prin leit- motivul meniului menționat mai sus, dat fiind faptul că la început eroul reușea să mănânce tot, ulterior apărând și protestul: „Cina nu a fost deloc gustoasă: (...) de regulă, după ce beam compotul, mâncam toate fructele din el, dar de data aceasta am mâncat, nu știu de ce, numai grosimea; în continuare aveam o stare de greață și chiar am dat la o parte farfuria“5. În aceeași paletă gastronomică, se înscrie costumul de astronaut făcut din straturi de mazăre, iar continuând pe aceeași linie comică, Pelevin ne prezintă ochelari de protecție de motociclist în locul căștilor de astronauți și folosirea pistelor pentru biciclete în locul vehiculelor de cercetare selenară. Prin romanul Omon Ra se caută „o ieșire din tunelurile întunecate ale inconștientului colectiv care a cucerit Luna utopiei sovietice“6 pentru a depăși limitele meta-narațiunilor sovietice. Reflectarea asupra mitologizării conștiinței umane constituie explorarea lui Omon a paralelismului dintre corpul uman și cer, departe unul de celălalt, expuse la influența mediului înconjurător: „totodată noi atârnăm într-un vid, în care nu există speranța de a ne apropia reciproc sau de a ne exprima propria voință și de a ne schimba soarta; judecăm ceea ce li se întâmplă altora după frânturile de zvonuri care ne 1 V. Kurițîn, Russkii literaturnyjpostmodernizm, www.guelman.ru/slava/postmod/9.html, accesat la 20.08.2011. 2 Pelevin, Omon Ra, pp. 41 și 162. 3 Olteanu, op.cit., p. 223. 4 Balina, Condee, Dobrenko, op.cit., p. 71. 5 Pelevin, Omon Ra, p. 123. 6 Balina, Condee, Dobrenko, op.cit., p. 72. 99 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 induc în eroare și mergem toată viața în întâmpinarea a ceea ce numim lumină, deși izvorul acesteia poate nu mai există demult“1. Doar conștientizându-și condiția rudimentar-umilă, cuceritorul spațiului virtual, Omon se eliberează de criză de identitate, omniprezentă în existența protagonistului („uneori cuget la vechile mele gânduri, care-mi revin în minte. De exemplu, adesea m-am întrebat - cine sunt eu oare?“2), și redevine, la finalul romanului, el însuși, în toată splendoarea lui, „îmbrăcat într-un sacou matlasat negru, murdar, pătat în mai multe locuri de var.. .“3. Părăsirea de către Omon a lunohod-ului, a modulului lunar, reprezintă renunțarea la visul comunismului, după ce pătrunde esența iluziei sistemului totalitar. Mesajul din Omon Ra este acela că regăsirea adevăratului sens al timpului și spațiului absolut trebuie să se realizeze printr-o reîntoarcere în socialismul sovietic, prin purtarea unui dialog cu utopismul sovietic al timpului absolut pentru ruperea granițelor false ale acestuia, scenă care, de altfel, se și petrece în finalul romanului, atunci când Omon pleacă cu metroul aflat pe linia roșie. Ideea centrală a romanului o constituie așadar problema degradării personalității și conștiinței umane în epoca totalitară sovietică. Subliniind caracterul iluzoriu al ideilor sovietice, precum și falsitatea libertății în Rusia post-sovietică, Viktor Pelevin pune accentul pe necesitatea găsirii unei realități alternative, unde să se regăsească adevărul despre adevărata libertate interioară a omului, cât și însuși scopul existenței umane. Aceste idei sunt reliefate prin soarta eroului principal Omon Krivomazov, dar și a celorlalte personaje din roman, dar le vom găsi reflectate și în romanele peleviniene ulteriore Ceapav și Pustota4 și Generation P. Profesorul Rajendra Chitnis îl apreciază pe Pelevin ca fiind cel mai bun scriitor de ficțiune cunoscut care a apărut în literatura rusă de la căderea comunismului: într-o serie de romane și povestiri publicate în anii 1990, el a capturat zeitgeist-ul cu satira lui exuberantă a societății sovietice și post-sovietice. Lucrările sale sunt formulate într-un limbaj la modă în postmodernismul occidental, science-fiction, precum și pop-budism, misticismul oriental (.) și în parodia ironic-nostalgică realist socialistă, dar conștient de tradiția lui Nikolai Gogol și a avangardei anilor 1920. În același timp, istoricul publicării și receptarea operei sale sintetizează o schimbare în cultura literară rusă (.) Pelevin nu poate fi acuzat că scrie pentru Vest, iar proza sa constituie o provocare pentru cei nefamiliarizați cu cultura rusă, sovietică și post-sovietică, cu receptarea culturii pop americane în Rusia și pentru traducătorul care dorește să transmită aceste referințe culturale, în glume și îngrozitoare jocuri de cuvinte anglo-ruse5 . 1 Pelevin, Omon Ra, p. 137. 2 Idem, p. 83. 3 Ibidem, p. 189. 4 Romanul a fost tradus în limba română cu titlul Mitraliera de lut, Curtea Veche, București, 2006. 5 Chitnis, op.cit. 100 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Criticul Vladimir Gubanov apreciază „maniera creatoare peleviniană ca fiind suprarealism post-sovietic, lucru care se simte în toate operele sale“, iar „în romanul Omon Ra regăsim toate valorile din lucrările de Pelevin: subiect imprevizibil, sensuri profunde și originalitate a simbolisticii“1. După cum am remarcat de-a lungul cercetării de față, în romanul Omon Ra Pelevin ia o atitudine parodică față de icoanele, simbolurile și discursurile culturii sovietice, iar prin folosirea „mijloacelor soț-art, Pelevin relevă rolul ideologiei în gestionarea conștiinței umane. După cum afirma criticul literar Skoropanova, urmare a jocului parodic cu textele culturii oficiale, scriitorul realizează o deconstrucție a metanarațiunilor comuniste“2 . Pelevin ironizează trecutul și prezentul țării sale, evidențiind faptul că libertatea individuală a fost înlocuită în perioada sovietică cu mirajele ideologice, care se bucurau de susținerea maselor înșelate și în numele cărora trebuia săvârșit chiar sacrificiul suprem - renunțarea la viață. Ideologia totalitară a fost înlocuită cu absurdul unei libertăți imaginare, o dată cu aceasta disipându-se și adevăratele valori, precum dragostea de patrie, mândria națională, dorința de a realiza idealuri înalte, nu doar sacrificii umilitoare. Pelevin subliniază enormitatea formelor pe care le-a dobândit libertatea imaginară în lumea modernă, când adevărul absolut a devenit un set de adevăruri relative, parțiale și false, absurdul existențial din perioada post-sovietică fiind evidențiat de către scriitor, prin folosirea tehnicilor de joc cu limbajul. Constatăm că autorul trasează sau, mai degrabă, distruge granița dintre sistemul sovietic și cel care i-a succedat, prezentând cele două lumi, sisteme simultan și divergent. Percepția lui Pelevin asupra culturii sovietice o regăsim definită în termenii schizofreniei: „În lumea sovietică, absurdul a fost atât de accentuat și elaborat, încât chiar și unui pacient dintr-o clinica de psihiatrie îi era imposibil să-l perceapă ca pe o realitatea absolută. (...) În trecutul apropriat, Rusia era o enormă mănăstire suprarealistă, ai cărui locuitori nu și-au pus vreodată problema supraviețuirii sociale, ci doar întrebări legate de veșnicia spirituală, însă într-o formă parodică și burlescă“3 . Trecând dincolo de sensibilitatea postmodernă, Victor Pelevin descrie distrugerea omului ca o personalitate unică, prezintă oroarea robotizării omului, ce conduce la distrugerea spiritului. Am subliniat de-a lungul cercetării noastre și noile înțelesuri și semnificații semantice pe care le-au căpătat prenumele și numele eroilor pelevinieni, ceea ce pentru 1 V. Gubanov, Analiz romana Viktora Pelevina Omon Ra, http://pelevin.nov.ru/stati/o- guba/1.html, accesat la 21.07.2011. 2 Skoropanova, op. cit., p. 433. 3 V. Pelevin, John Fowles i tragedija russkogo liberalizma, „Nezavisimaja gazeta”, 1993, Moscova, în Géry Catherine, La Parodie Du Réalisme Socialiste Dans La Prose Russe Contemporaine, par Maître de conférences à l’Université de Bordeaux III, CERCS, www.recherches-slaves.paris4.sorbonne.fr/ Cahier8 /Gery.htm, accesat la 22 08 2011. 101 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 scriitor constituie încă o modalitate de a sublinia dezrădăcinarea și uniformizarea generațiilor sovietice, ca urmare a procesului de îndoctrinare. Folosind nume care imită personaje literare celebre și denaturându-le în mod intenționat din punct de vedere semantic, scriitorul postmodernist, relevă încă o dată relativitatea și fragilitatea adevărului, realizând o deconstrucție a culturii sovietice. Folosirea și a mijloacelor soț-art și conceptualiste constituie nu numai o parodie nouă totală, cât și instrumente pentru construirea de noi proiecte individuale, Victor Pelevin folosindu-se din plin de „descoperirile“ predecesorilor săi, dar neamestecând discursurile, ci pur și simplu împrumutând procedeele1. Deopotrivă autorul reușește să îmbine deconstrucția mitului programului spațial sovietic și eroismului plin de abnegație al poporului sovietic, ceea ce ne permite să conchidem că Omon Ra, asemenea majorității cărților scriitorului rus, conferă cititorului și criticului literar un spectru larg de interpretare, romanul aparținând în egală măsură mișcării soț-art și conceptualismului, cât și curentului postmodernist. Bibliografie Pelevin, Viktor, Mitraliera de lut, Curtea Veche, București, 2006 Pelevin, Viktor, Omon Ra, Eksmo, Moscova, 2007 Balina, M., Condee, N., Dobrenko, E.A., Endquote: sots-art literature and Soviet grand style, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1999 Blanc, J.-S., Victor Pelevine et l'héritage de la tradition grotesque, 2002, www2.unil.ch/ slav/archivages/ semingrotesq/pelevinecorrections2.pdf, accesat la 22 08 2011 Chitnis, R. Viktor Pelevin, The Literary Encyclopedia, 6 September 2005, http://www.litencyc.com /php/ speople.php? rec=true&UID=5589, accesat la 25 08 2011 Ghenis, A., Colonizing Chaos: Russian Literature at the End of the Twentieth Century, http://www. unlv.edu/centers/cdclv/archives/nc2/genis_chaos.html, accesat la 24 06 2011 Ghenis, A., Viktor Pelevin: Granicyi i Metamorfozy, „Znamja”, № 12, Moscova, 1995 Géry, Catherine, La Parodie Du Réalisme Socialiste Dans La Prose Russe Contemporaine, par Maître de conférences à l’Université de Bordeaux III, CERCS, www.recherches-slaves.paris4.sorbonne.fr/ Cahier8 /Gery.htm, accesat la 22 08 2011 Gubanov, V. Analiz romana Viktora Pelevina Omon Ra, http://pelevin.nov.ru/stati/o- guba/1.html, accesat la 21.07.2011 Kurițîn, V., Gruppa prodlennogo dnja în V. Pelevin, Zizn’ nasekomyh, Vagrius, Moscova , 1997 Kurițîn, V. Russkij literaturnyj postmodernizm, www.guelman.ru/slava/postmod/9.html, accesat la 20.08.2011 Lipovețki, M.N., Leiderman, N.L., Sovremenaja russkaja literatura: 1950-1990 gody, Tom 3, Akademija, Moscova, 2003 Makeeva, K., Tvorcestvo Viktora Pelevina, http//pelevin.novru/stati/o-mak/1.html, accesat la 30.08.2001 1 Blanc, op.cit., p. 10. 102 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Marsh, R., Literature, history and identity in post-Soviet Russia, 1991-2006, Peter Lang A.G., Bern, 2007 Olteanu, Antoaneta, Literatura rusă contemporană. Direcții de evoluție a prozei, Paideia, București, 2005 Skoropanova, Irina, Russkaja postmodernistskaja literatura, Flinta, Nauka, Moscova, 2001. 103 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 104 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 JAN SMREK A PAEO BOHUS Michal HARPAN The author presents concrete examples of poetic images, motives, ideas of the two Slovak writers: PaPo Bohus (1921-1997), a Slovak writer who belongs to the Slovak minority living in Voyvodina-Serbia and Jan Smrek (1920-1982), a Slovac poet living in Slovakia. There are some persuasive elements in their imagery of life and literary works (poetry), the most interesting values of the Slovak spirituality, literature and poetic sensitiveness. Key words: pansensualism, Slovak enclave, poetry in harmony vith life Ubehlo uz niekol’ko rokov od smrti basnika Pal’a Bohusa (21. aprila 1921 - 25. septembra 1997) a slovenska kulturna societa vo Vojvodine si stale uvedomuje jeho nahly, neocakavany odchod bez navratu. Jeho dlhodoba pritomnost, basnicka, intelektualna a vobec ludska, bola takou opornou samozrejmostou, ktoru nemozno nahradit’ nikym a nicm inym. Basnik Palo Bohus bol erbovym znakom slovenskej literarnej tvorivosti nielen vo Vojvodine, ale aj v podmienkach slovenskej enklavnej tvorivosti vobec: dokazal, ze aj v takych podmienkach moze vznikat a zit slovenske basnicke slovo. Pritom Palo Bohus bol clovek skromny, v komunikacii az ostychavy, ale po prekonam zaciatocneho ostychu sa stal naruzivym rozpravacom. Vsetci, co sme sa zucastnovali na rozhovoroch s n^m, teraz l’utujeme, ze sme si nevedeli dozicit viacej casu, lebo si uvedomujeme, ze sme ukratem o chv^le hrejiveho l’udskeho porozumenia a spolunalezitosti. Ked nemal spolubesedujucich, neunavne si zapisoval denmkove zaznamy a ten obrovsky pocet rukou popisanych stran, ulozenych v basnikovej pozostalosti, urcite je mimoriadnym svedectvom o dobe, v ktorej Palo Bohus zil. Jednou z tem tychto rozhovorov bola, samozrejme, aj poezia. Ked sa hovorilo o slovenskej poezii, Palo Bohus takmer nikdy nezabudol vyslovit svoj obdiv basnickemu geniu Jana Smreka. Niektorym z nas sa to zdalo trochu aj cudne, lebo jednak sme boli upriamem na inaksie orientacie v modernej slovenskej poezii, a jednak sme nevideli priamejs^ suvis medzi jeho basnickou tvorbou a basnickou tvorbou Smrekovou. Tento obdiv sme si potom vysvetl’ovali ako mlad^cku basnicku lasku z konca tridsiatych rokov, ked Palo Bohus, student slovenskeho gymnazia v Petrovci, zacal pisat a 105 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 uverejnovaf basne. Na Bohusove ustne argumentacie vel’kosti Smrekovej poezie si uz nepamatame (mozno sme ich uz vtedy prepoculi alebo nedopoculi) a Bohus ich nedal do p^sanej podoby. Ked’ Jan Smrek 8. decembra 1982 zomrel, bolo celkom prirodzene poprosit’ Pala Bohusa, aby napîsal nekrolog. V tomto nekrologu, ktory je vlastne kratkou esejou pod nazvom Ako na stedrom vyslm letneho dna (Novy zivot, 35, 1983, c. 1, s. 3-7; aj v knihe Eseje, Novy Sad, Obzor: 1993, s. 84-90), Palo Bohus potom strucne vylozil nielen svoje nahlady na Smrekovu basnicku tvorbu, ale aj svoje videnie poslania poezie vobec. Tento nekrolog je teda jedinym priamym dokladom o vzt’ahu Pala Bohusa k basnickej osobnosti Jana Smreka. Vieme inac, ze sa Bohus pocas svojich zriedkavych pobytov na Slovensku od sedemdesiatych rokov niekolkokrat stretol s maestrom Janom Smrekom (tak ho vzdy tituloval), ale z tychto stretnutî nevyplynuli priamejsie, napriklad korespondencne kontakty. No aj bez toho myslienky v eseji-nekrologu Ako na stedrom vyslm letneho dna su take nahustene, ze umoznuju zrekonstruovat obsahovo bohaty vnutrobasnicky vztah Jana Smreka a Pala Bohusa. Myslienkova stavba tejto Bohusovej eseje je vsak vyslovene basnicka a jednym z prejavov toho je refrenovite opakovanie myslienok. Zaciatocna Bohusova defimcia Smrekovej poezie znie takto: „Keby nam pri takejto bol’avej prilezitosti bolo treba vyhl’adat’ v poezii zosnuleho basnika Jana Smreka materske znamienko, podla ktoreho basnika bezpecne pozname, ze je to poezia nasa, pokrvne s nami zviazana, tak iste nepochybme, ak povieme, ze tymto jej znamienkom pre nas je jej laskavy sulad so zivotom.” Spojenie sulad so „zivotom” v charakterizacii Smrekovej poezie Bohus pouzil este dvakrat („Je to poezia, ktora zije vzdy v sulade so zivotom” a potom v rozvitej podobe „Je poezia, ktora zije vzdy v sulade so zivotom a ho ocist’uje, a ked hovorime o takejto poezii, akosi spontanne a prirodzene prichod^ nam na mysel poezia Jana Smreka”). Tvrdenie, ze poezia niektoreho basnika je v sulade so zivotom, ako aj zasadzovanie sa za takuto poeziu, sa na prvy pohl’ad moze zdat’ prisirokym, ale v konkretnom pripade basnik Palo Bohus mal na to pravo, lebo tym vyjadril nielen svoje presvedcenie, ale aj svoj basnicky cin. Vytrhnute z kontextu nielen tejto eseje, ale aj z kontextu tvorby oboch basnikov, Smreka a Bohusa, spojenie „poezia v sulade so zivotom” je obycajnou frazou. Ked ho Bohus pouzil, iste mal na zreteli Smrekove osudy zivotne a basnicke, ktore mu boli prikladom svedomia l’udskeho a basnickeho, a v nemalej miere to treba chapat aj ako sebavypoved. Treba totiz zdoraznit’, ze Bohus v tejto eseji ani slov^ckom nenaznacuje urcite partnerstvo so Smrekom; naopak, akoby stale zdoraznoval svoju pozîcm ako pozîciu prijemcu. Ale vieme, ze aj on sam ako basnik sa snazil p^sat poeziu v sulade so zivotom. Uvedene spojenie, samozrejme, netreba chapat v zmysle „odrazovosti”, ze totiz poezia vo vzt’ahu k zivotu ma splnat mimeticku funkciu a strnule sa jej pridrziavat. Ked basnik tragickych zivotnych osudov, akym bol Palo Bohus (vystaveny monstruoznemu obvineniu, vaznici, tazkej nemoci, ktorej nasledky znasal do konca zivota), nap^se verse „Videl som zivot v cistej koseli/ s vysivkou piesne” (To krajsie, zbierka Casom 106 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 dcjdeme, 1974), to urcite znamena zasadzovanie sa za zivot ako najvyssiu hodnotu. V uvedenych versoch sa zjavuje prîvlastok cisty, ktory je bezpochyby kl'ucovy, vyznamotvorny tak v Bohusovych basnach, ako aj v jeho nahl’adoch na poeziu. Aj esejou Ako na stedrom vyslm letneho dna sa prîvlastky cisty, ocist’ujuci, ocistny tiahnu ako refren. Bohus pîsal, ze basnika Smreka pozname davno „a predsa ho vzdy noveho objavujeme, ked’ sa zapocuvame do melodu jeho versov a ked’ sa zamyslame nad cistotou, ale hlavne mravnou doslednostou jeho poezie”. Cistotu poezie Bohus teda predovsetkym chapal v zmysle mravnej cistoty, co vidno aj z dalsieho uryvku: „Na priklade Smrekovej poezie, doslednej vo svojej cistote (etickej) a teda v tomto zmysle aj vysoko angazovanej, mozeme sa poucif o tom, ako angazovanosf nemusî bezpodmienecne ist na ustrb poezie.” Mozno uvadzaf aj d’alsie Bohusove formulacie o Smrekovej „ocistnej a od mnohych prifazi ocistenej poezii”, o „ocistnom odkaze” jeho basnickeho diela, o tom, ako „v meandroch zivota vedel si basnik aj v najfazsich chvil’ach druhej svetovej vojny vyhladaf to ciste a ocistne slovo, ktorym sa postavil na obranu ohrozenej ludskej dostojnosti”. Mnoho je prîkladov, kde Palo Bohus aj vo vlastnej basnickej tvorbe takto chapal cistotu basnickeho prehovoru. Hadam najtypickejsou v tomto zmysle je Konopa, basen o rastline, ktorej „ciste vlakna nehodny clovek zneuzîva”, vyrabajuc z nej aj povrazy na popravu obesencov. Na druhej strane, ako protiklad takemu destrukcnemu cinu, hovori basnik, ze „aj mater moja konopnu priadzu pradie,/ obrusy biele konopne su v mojom dome vsade”. A vyznamovy zaver basne vyznieva v prospech mravne cisteho tvoriveho cinu: „no v cistych rukach cista vid^ sa/ konopa ponîzena medzi siatinami”. Tieto a podobne Bohusove verse iste mozno uviest do suvisu s mnohymi Smrekovymi basnami, najma z vojnoveho a povojnoveho tvoriveho obdobia, na ktore Bohus predovsetkym myslel, ked’ pîsal o mravnej a humanistickej doslednosti jeho poezie. Zdoraznoval, ze rozsiahle, obsahovo plne Smrekovo basnicke dielo „nevycerpava sa vo vitalizme”, ze „ani anakreonticke, inac velmi posobive prvky v jeho poezii nemozu v nej zatienit tvrdu humanisticku doslednost, od ktorej basnik nevedel odstupit nikdy”, a ze „aj za tym, co zvacsa iba zdanlivym anakreontizmom kryje sa neraz revolta proti nezmyslu kazdeho nasilia pachaneho na cloveku v mene vratkych pravd, ktore sa bez nasilia nemozu zaob^sf. Na prvy pohl’ad sa moze zdaf, ze Bohus tymito formulaciami ospravedlnuje Smrekov vitalizmus. On sam vitalistickym basnikom nebol, aspon nie v tom zmysle, v akom vitalizmus v slovenskej medzivojnovej poezii nastolil a reprezentoval Jan Smrek. Vskutku vsak Bohus nezaznava tuto Smrekovu basnicku orientaciu a neuprednostnuje basne inaksieho zamerania. V texte s^ce uvadza len tri tituly Smrekovych basnî, Bacardi („Mohol by vari niekto zabudnut na basen Bacardi, na ten vykrik v noci, ktory sa chytal srdca a burcoval ?”), Psiu baladu a Stroj (ktore „maju jasny odkaz”) a o vsetkych troch nemozno povedat, ze su vitalisticke. No ani tieto tri basne nie su z hladiska vyznamoveho a typologickeho totozne. O basni Bacardi treba povedat azda len to, ze je v kontexte 107 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Smrekovej protivojnovej poézie archetypovou vypovedou. Vyznamové ovzdusie ostatnych dvoch basm Bohusovi bolo vel’mi blizke a nie nahodou ich spomenul. Obe sù zo zbierky Obraz sveta, prva je datovana rokom 1951 a druha 1952. Psia balada bola mu bl^zka svojou struktùrou podobenstva, ktoré Palo Bohus vo svojej basnickej tvorbe tiez casto pouzîval. Versov, akym je Smrekov vers v tejto basni „Kto teba, pes, smie nazvat’ psom?”, je v Bohusovej poézii nemalo. V basni Cistota smrti (Tretia strana mince, 1993) c^tame verse, ktorych vyznamova rezonancia s uvedenym Smrekovym versom je nepochybna: „Umrel, ako vedel a mohol,/ povieme hoci i o obesenom lotrovi./ No verny pes nas ten vraj zdochol,/ ked odviedol ho sarha,/ lebo viac nevladal uz slùzit/ gazdovi.// Smrt’,/ alebo zdochnutie?/ Clovek skonava, alebo umiera/ a dochne vraj len/ zviera,/ ten cisty tvor.” Obe basne, teda Smrekova i Bohusova, hovoria o zvieratach a struktùra podobenstva im zapezpecuje silny antropologicky rozmer. V oboch je vyrazna emocionalna zlozka, ktora je zakladnym poznavacm znamienkom Smrekovej poézie a rovnako aj poézie Bohusovej. Ked si premietneme, ako tento basnik z Dolnej zeme p^sal, ako o poézii rozmysl’al, ako vôbec zil, prichadzame k zaveru, ze mohol len sùhlasit, a to ùplne, so Smrekovymi versami z basne Stroj: „Srdce je cézar sveta, cit vzdy vladne / nad imperiami i nad strojmi.” Vyznamovo podobnych formulacn v Smrekovej poézii je hodne, sù napokon prejavom jeho pansenzualizmu. O pansenzualizme mozno hovorit aj v celkovych sùvislostiach Bohusovej basnickej tvorby, no z tohto hladiska okrem spolocnych znakov existujù medzi nimi aj citelné rozdiely. Palo Bohus sîce, na rozdiel od Jana Smreka, nenap^sal ani jednu basen s vyraznejsou l’ùbostnou tematikou, no predsa aj unho je laska ten vseobsiahnutel’ny cit v humanizacii sveta. U Bohusa sa napriklad manifestuje v hymnizacii rodiska a rodiny. V zovseobecnem mozno povedat, ze Smrekov pansenzualizmus je dionyzovsky, najma v tvorbe z medzivojnového obdobia, zatial’ co Bohusov je apolonsky. Z poznavacieho hladiska boli vsak Bohusovi iste blizsie Smrekove basne z vojnového a povojnového obdobia, teda basne, do ktorych sa dionyzovsky pansenzualizmus a hedonizmus nedostal, alebo je pritlmeny. Bohusovo charakterizovanie Smrekovej poézie samozrejme nie je a ani nechcelo byt objavné. Hovoril, ze „vers zvonivy a lahky bol basnikovi materinskou recou”, ze bol elokventny, „ale ani jedno slovo na papier lahkomyselne nevrhol prv, nez by mu bol vdychol ducha zivota”, nemohol si ho v duchu predstavit inak, nez „ako rozvraveného a rozspievaného basnika”. V celom jednom odseku vsak Bohus hovori o poézii vseobecne. Prichod^ nam odcitovat ho cely, lebo sa v nom prejavuje jeho chapanie zmyslu basnického slova, ktory sa podla jeho nazoru naplno realizoval v Smrekovej tvorbe: Je poézia, ktora zije vzdy v sùlade so zivotom. Zivotu nezbytna aj dnes, podmanujùca, kym poskytuje slobodu - chapana i chapajùca. Vsel’udskâ, 108 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 neezoterickă, neuzavretă... Ona citi tep zivota i jeho dych, obhajuje ho pred prikrost’ou nevyhnutnost^, ktore ho obmedzuju a poskytuje mu v jeho zăhadnej rozmanitosti o jeden vzăcny rozmer viacej. Rozvravenă, alebo i mlciaca, v kazdom pripade mălo podliehajuca rozumkovaniu, projektovaniu, alebo vopred vymedzenym ukolom. Najcastejsie zijuca v kazdom umem, ale aj v tvorivej prăci konanej s lăskou a nadsemm. Kazdu formulăciu, kazde slovko z tohto odseku mozno aplikovat na Smrekovu poeziu. Znovu treba zdoraznit’, ze urcenia ako vsel’udskost’, neezoterickost’, neuzavretost’ su v interpretăciăch Smrekovych băsni uz standardne, ale v tomto vyznamovom kontexte sa mimoriadne funkcne podiel’aju na zdovodnovanl, ze takă poezia nie je len slovesnym artefaktom, ale ze je najma zivotnym principom. S takymto sirsim chăpanim poezie sa casto stretăvame v Bohusovych băsnach a esejistickych uvahăch, a preto nie div, ze takuto poeziu videl nielen v konkretnych Smrekovych băsnach, ale aj v jeho imanentnom chăpani zmyslu a poslania poezie v clovekovom zivote. Ide tu teda o poeziu ako zivotny princip. To Bohus d’alcj este priamejsie formuluje: „Ze poezia nie je v prvom rade iba na urcity sposob realizovany verbălny prejav, ale skorej a predovsetkym citovă komunikăcia, ktoră je casto podmienenă i tym, co băsen priamo nehovori, skusili sme neraz.” Takăto poezia sa podl’a Bohusovho năzoru prejavila v Smrekovej băsnickej tvorbe, ale aj v Smrekovych băsnickych a zivotnych postojoch. V tvorbe oboch băsnikov totiz nielenze nevidno ostrejsej deliacej ciary medzi estetickym a etickym, ale ani podstatnejsich rozdielov medzi tymito kategoriami. Băsen, ako aj kazdy tvorivy cin cloveka, dokonca aj zivotne skutky maju byt’ ciste, ocistujuce a mravne dosledne, niekol’kokrăt zdoraznuje Bohus. Do takehoto vyznamoveho okolia akoby nebadane sa vklinila problematika angazovanej literatury, ktoră v zaslych casoch ideologickych doktrin bola nanutenă mnohym. Aj Pal’ovi Bohusovi, ktory sa uz vtedy, v rokoch sedemdesiatych, svojim prislovecne miernym sposobom snazil presvedcit străzcov ideologickej cistoty, ze neexistuje poezia angazovană a neangazovană. Teraz to zopakoval, ale s pouzitim uvodzoviek: „angazovanost” a „cistota” si nijako neprotirecia, ak je poezia zivotne opodstatnenă. Typickym prikladom na to mu bola băsnickă tvorba Jăna Smreka. V tomto kontexte Bohus pripomina, ze sa băsnik Smrek vari zămerne nevyhybal ani „malym” temam, pravdepodobne majuc na mysli jeho jedinecnu băsnicku sebavypoved, Malu băsen zo zbierky Obraz sveta. Hovori, ze sa im nevyhybal „najma v casoch, ked bombastickă verbălna angazovanost’ bola prikazom a ukolom, na ktorom sa tvrdosijne trvalo”. Bohus iste uplne suhlasil s poetikou a noetikou tejto Smrekovej băsne, napisanej roku 1952, poetikou a noetikou gnomicky vyjadrenou v dvoch poslednych versoch: „Malu băsen pisem. Kolosu/ neklaniam sa,/ iba jarnym trăvam”. Tymito a mnohymi inymi versami Smrek naznacil svoje zivotne a băsnicke postoje v 109 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 dobe, v ktorej poklona kolosu bola ocakavana, dokonca aj predp^sana. Nevieme, ci Bohus mal v rukach Smrekove basnicke zbierky z pozostalosti, Noc, lăska a poezia (1987) a Proti noci (1993). Ak ich cital, iste ho neprekvapili, lebo su v sulade s jeho chapamm poezie a s jeho videnîm mnohotvarnosti Smrekovej basnickej tvorby. Dnes, po publikovam băsnî „vnutorneho exilu”, je, pravda, l’ahko konstatovat, ze z băsnî zo zbierky Obraz sveta sa dali vytusit naznaky tejto skrytej strany Smrekovej poezie. Bohus v nekrologu viackrat zdoraznuje nanutene mlcanie basnikovo v pat’desiatych rokoch a upozornuje na jeho „revoltu proti nezmyslu kazdeho nasilia pachaneho na cloveku v mene vratkych pravd”. To sa moze vzt’ahovat’ na basne z vojnoveho obdobia, ale aj z obdobia povojnoveho. Aj Smrek, aj Bohus boli, kazdy na svoj sposob, zasiahnuti povojnovym năsilîm, a tieto ich zivotne skusenosti si priam vynutili aj basnicku vypoved. Bohusove vazenske osudy a skusenosti poznacili vlastne jeho celu basnicku tvorbu. Do rokov pat’desiatych uverejnil len jednu basnicku zbierku, Zivot a brăzdy (1943), a rukovat basm s protivojnovou a odbojovou tematikou; druha vlastna zbierka, Na prahu, ktora bola tiez napîsană pocas vojny, mu zostala v rukopise. Aj on mal teda obdobie nanuteneho mlcania a do literatury sa natrvalo vratil len koncom sestdesiatych rokov, hoci niekolko basm uverejnil aj po prepustenî z vazenia v druhej polovici patdesiatych rokov. Dlhsie vsak v nom dozrievalo rozhodnutie, akym sposobom v basni vyjadrit svoje vazenske zazitky, a pamati z vazenia uverejnil len v osemdesiatych rokoch. Nebolo to z obav, ze by mohol mat z toho neprijemnosti. Ked uz ide o to, viacej sa obaval, ze by neprijemnosti mohli mat jeho byvali spoluvazni v Ceskoslovensku, a tak radsej mena neuvadzal alebo ich uvadzal v pozmenenej podobe. Tak v jednej z prvych basm po prepustenî z vazenia, Mcjmu priatel’ovi architektovi v Prahe, z roku 1955, neuvadza meno, co ani nebolo potrebne - adresat vedel, o co ide, iste mu bol blîzky odkaz v zavere basne: „Len stavaj okna bez mrezî,/ cez ktore slnko pobeZ^,/ nech sa v nom srdce gula/ ako zemegula.” Zaciatocny postup v spracovanî takychto tem spocîval v aluzii, no basnik pri nej nezostal - pokracoval v smere k drsnym pomenovaniam drsnej skutocnosti. Najplnsie sa tato tematika prejavila v Bohusovej zbierke Triumfălny postrk, ktora knizne vysla az roku 1990, ale basne vznikali v polovici sestdesiatych rokov a su, podla autorovho nazoru, „poznacene ovzdusîm, ktore v tej dobe posobilo najma na byvalych vaznov ako predjarie”. V kratkej poznamke na konci zbierky Bohus este hovorî, ze sa snazil zbavit basne „mrzkych pokryteckych put v tom case este zavazneho optimizmu” a ze sa „priklonil k prikrej reci, zbavenej narazok a inotajov ezopovskeho vyjadrovania”. Uvedieme len jeden, nie dlho hl’adany prîklad na tuto drsnu a prîkru basnicku rec, z Balady o nedoslychavych usiach: „Neprejde Mozart cez usi svinske,/ hoc ozdobene talarom, / skurvil uz vsetko, co ti blîzke, / kto obdaril ta zalarom”. Podobnych drsnych a prikrych pomenovanî v Smrekovej zbierke Proti noci tiez je nemalo a tiez ich netreba dlho hladat; najdeme ich na prvej strane: „Zeru sa deti revolucie,/ pes zozral vlastny chvost./ Zbohom bud, sloboda,/ ach, sloboda, ty skvost.” Tento priklon k 110 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 dysfemistickym pomenovaniam u basnikov, ktorym takpovediac materinskou recou boli eufemizmy, je vyznamovo a noeticky nanajvys zafazeny. Ich skusenostne zazemie je totiz v nemalej miere odlisne. Jan Smrek sa mohol klanaf kolosu dogmy a uverejnovaf basne v skrekl’avom suzvuku dobovych hlasov; Pal’ovi Bohusovi sa dogma upriamila rovno na holu existenciu. No Smrekova volba bola klanaf sa „iba jarnym travam” a basnicky reagovaf, hoci iba pre seba, proti noci. Bol si plne vedomy, ze tieto basne proti noci nemozu byt’ uverejnene a to vedomie v urcitom zmysle poznacilo ich celkovu podobu. Niektore z nich totiz vyznievaju ako predtexty buducich basm, zostavaju na urovni priameho polemickeho zaznamu, bez noetickeho presahu poklesnutych existencnych hodnot. Vladimîr Petrîk v doslove k zbierke Proti noci (Neznăma kapitola Smrekovej poezie) spravne vystihol, ze „az zverejnemm tychto basm sa dodatocne odhalil zmysel Smrekovej poezie zo zbierky basm Obraz sveta, ktora vznikala paralelne”. Hovori, ze uz v tejto zbierke „argumentacia prevazovala nad emociou”; v podstate mozno povedaf, ze tato argumentacia je jednym zo signalov existencie basm vnutorneho exilu. Keby tieto basne proti noci neuzreli svetlo dna, bola by v celkovej typologii Smrekovej povojnovej basnickej tvorby stresnym poznavacm znamienkom baladicka meditat^vnosf, ktora vlastne zastiera a tlm^ kriticke a polemicke basnicke hlasy. Nepoc^tajuc Smrekov basnicky introitus v zbierke Odsudeny k vecitej z^zni, v jeho basnickom vyvine sa zretelne prejavuju tri etapy: pansenzualisticky vitalizmus v basnach z medzivojnoveho obdobia, pacifizmus a obzaloba vojny v basnach z vojnovych rokov, baladicka meditat^vnosf v povojnovom obdobu Prva a druha etapa su aj napriek vnutomej dynamike, tematickej a vyznamovej navrstvenosti a mnohotvarnosti typologicky jednoliate. Tretia takou nie je vd’aka prave basnam zo zbierky Proti noci. Vzfah medzi uverejnenymi a neuverejnenymi povojnovymi basnami Jana Smreka je komplementarny a suplementarny zaroven - nachadzaju sa v tom istom zazitkovom rozkmite. No aj napriek tomu, ze jedna jeho casf bola dlho zastreta, spoza clony presvitali svetielka, ktore sa na prvy pohlad zdali byf nesurode so svetlami v odhalenom rozkmitovom useku. Basnickou tvorbou Pala Bohusa od sesfdesiatych rokov sa tiahnu dva prudy, prud idylickych a prud prikrych pomenovam, medzi ktorymi je komplementarny vyznamovy a typologicky vzfah. Reprezentuju ich napriklad uz tituly basnickych zbierok - na jednej strane je titul Hviezdne proso ( 1972) a na druhej strane Triumfălny postrk. V prvom prude sa Bohus snazil idylizaciou, ktora v istych momentoch nadobuda rozmery sakralizacie a mytizacie, vyzdvihnuf a zachovaf niektore trvale hodnoty (duchovne priestory rodiska a rodiny) a v druhom prude drsnymi pomenovaniami ostro odsudil nasilie pachane na cloveku. Basnik, ktory chodil „po okraji zivota/ ako po ostrî masiarskeho noza” (basen Zalm 23, zbierka Tretia strana mince), si vysoko vazil zivot, no stale si bol vedomy, ze najvacs^m nepriatel’om zivota je clovek. V basni Zapyrenă Charlotte z tej istej zbierky basnik rozhorcene hovori „nevolaj cloveka,/ aby sa ti neozval vlk” a ironicky pointuje: „O, svate nasilie./ Kto teba znasilm,/ pozlatime mu 111 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vari/ instrument.” No v tej istej zbierke v basni Svatica zase priam hymnicky hovori o krotkosti a nevinnosti kravy, ktorej sa odvdacujeme tak, ze „Jeme jej telo, pijeme krv/ a pozierame jej krasne deti,/ preto je krava/ svata”. Je to jeden z prikladov z Bohusovej basnickej tvorby, v ktorom mozno sledovaf vyrazny emocionalny vzfah k prirodnému svetu, k zvieratam, vtakom, rastlinam. Rovnako ako Jan Smrek, aj Palo Bohus bol predovsetkym basnikom prîrody, v ktorej sa clovekovo bytie môze najplnsie realizovaf. No u Bohusa sa priroda basnicky realizuje v znamem roknickeho archetypu, ako tvorba, ktora sa riadi bozskymi, nielen ludskymi zakonmi. To, co Vladimir Petrîk v uvedenom doslove skonstatoval, ze „Smrek nikdy neprestal byt clovekom hlboko veriacim, no az v tejto faze zivota (a v tychto zivotnych okolnostiach) svoje nabozenské c^tenie ,tematizoval', to znamena otvorene v basnickej tvorbe vyjadril”, v plnej miere plati aj pre Bohusa. V jeho druhej, rukopisnej zbierke Na prahu sa badatelnejsie nez v kniznej prvotine prejavujù nabozenské motivy. Basne vznikali pocas druhej svetovej vojny a vacsinou boli uverejnené v budapestianskom denniku Slovenska jednota, ale ku kniznej realizacii v ed^cii Slovenskej jednoty uz nedoslo. Po vojne tieto basne, poznacené ponurostou kraskovského symbolizmu, uz vôbec nezapadali do dobového kontextu, v ktorom sa uprednostnoval revolucny patos, a autor na knizné publikovanie zbierky Na prahu ani nepomysl’al. V neskorsej tvorbe nabozenské motivy a citaty musel zasifrované prepasovaf do basnického textu a len v poslednom obdoM ich mohol otvorene pouzif. No ideologick^ strazcovia boli v nabozenskych otazkach analfabeti, takze ani netusili, ze viackrat zopakované verse „nebudem sa bat” a „nebudem mat nedostatku” sù citaty z 23. zalmu. Do Bohusovho basnického textu sa nedostali nahodou, tobôz nie sù tam formalne, ale ako prejav existencnej situacie a nadobudnutej istoty basnického subjektu. Mnoho je teda stycnych bodov nielen medzi basnickou tvorbou, ale aj v chapani poslania poézie a basnickymi osudmi Jana Smreka a Pala Bohusa. Uz sme spomenuli, ze Palo Bohus na to viackrat nenapadne upozornoval a v nekrologu Ako na stedrom vÿslm letného dna to aj formuloval. Tu Jana Smreka priamo oznacil ako nasho basnika, teda basnika juhoslovanskych Slovakov: „Z koncm a podnebia, v ktorom zijeme, mame k basnikovi Janovi Smrekovi bl^zko, ako k nasmu stedrému panonskemu vyslniu letného dna... Desafrocia pritomné medzi nami, jeho verse stali sa akoby prirodzenou sùcast’ou reliéfu tejto krajiny a tak nepretrzite prerastajù do vedomia a citov generaci^, ktoré sa striedajù a dozrievajù s nimi. Poznavame ich oddavna, ale ani taka davna znamost nemôze zabranif, aby sme boli prekvapem vzdy, ked zisfujeme, ako ich poézia podstatne dokresluje nas obzor. Asi tak ako mohutne vysoky strom, ktory cnie do vysky tam, kde sa obloha spaja s rovinou, cm zdôraznuje rozlohu roviny i oblohy nad nou.” V tychto sùvislostiach treba pripomenùf ùdaj znamy zo vsetkych slovmkovych hesiel: Jan Smrek v mlad^ckych rokoch dospievania bol ucnom v Godrovom obchode v Petrovci (1913-1917). S touto rodinou ani neskorsie neprerusil kontakty; vieme dokonca, ze existuje niekolko Smrekovych listov zo styridsiatych rokov Godrovcom, ktoré sù vsak nateraz nepristupné. Literarna biografistika urcite by nasla aj viacero 112 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 dokladov o kontaktoch Jana Smreka so slovenskym prostredm v Juhoslavii. Podstatnejsie tieto svoje zivotne skusenosti basnicky netematizoval, ale d6kladnejs^ vyskum by aj tu iste prisiel na svoje. Mozno by sa objavilo este nieco podobne ako humoristicke verse o Emilovi Boleslavovi Lukacovi a kysacskej klobase, ktore sme si mohli precitaf na vystave v Univerzitnej kniznici v Bratislave v auguste 1998. Nasim ciel’om vsak bolo upozornif na blizky vzt’ah najvacsieho basnika juhoslovanskych Slovakov Pala Bohusa k Janovi Smrekovi, ktory celkovym svoj^m dielom v nemalej miere prispel k oziveniu a zachovaniu basnickeho slova na tomto najjuznejsom slovenskom ostrove v panonskom mori. POUZIT LITERATURA A PRAMENE: BOHUS, Palo: Zivot a brazdy. Kosice : Edicia Slovenskej jednoty, 1943. BOHUS, Palo: Hviezdneproso. Novy Sad : Obzor, 1972. BOHUS, Palo: Casom dcjdeme. Novy Sad : Obzor, 1974. BOHUS, Palo: Triumfalny postrk. Novy Sad : Obzor, 1990. BOHUS, Palo: Eseje. Novy Sad : Obzor, 1993. BOHUS, Palo: Tretia strana mince. Bratislava : Slovensky spisovatel, 1993. PETR^K, Vladimir: Neznăma kapitola Smrekovej poezie.In: Smrek, Jan: Proti noci. Bratislava : Slovensky spisovatel, 1993. SMREK, Jan: Obraz sveta. Bratislava : Slovensky spisovatel, 1958. 113 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 114 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 COMICUL GOGOLIAN ÎNTRE MASCARE ȘI DEMASCARE Mihaela HERBIL Humor is equally important both for Gogol’s life and his literary creation. Nonetheless, the writer vehemently rejected that sort of humor which served only for fun and amusement. He wanted laughter to offer more than it usually did; he wanted it to unmask the general evil within society. Starting with Gogol, the role and mission of laughter would be assigned new meanings; they would serve the noble purpose of rendering dignity to man, by revealing his moral faults. Gogol was an expert in depicting man’s characteristic features, as well as in scrutinizing the inner universe of his heroes. His artistic vision was always directed towards what was actually hiding behind the comic layer. The result was that each of his stories, which abound in comic elements, is always hiding something else. The comic character is a type, while the object of the comedy resides in the presentation of characters, that is to say of general types. Humour and satire define the way in which characters are outlined; stylistically, the two elements emphasize narration, determining its specific tone and vividness of style. Key words: style, stylistics, aesthetics, linguistic stylistics, aesthetic stylistics, fantastical elements in short stories, comedy, humour, satire, literary genre, stylistic originality, ’How Ivan Ivanovici Quarrelled with Ivan Nichiforovici’, ’The Reviser’, ’Dead Souls’. Apariția în 1836 a comediei Revizorul pe scena teatrului Alexandrovsk și, deopotrivă, pe arena societății petersburgheze a marcat tocmai începutul realizării visului lui Nicolai Gogol, și anume acela de a valorifica rolul uriaș pe care avea să-l îndeplinească râsul. Prin exercitarea puterii sale purificatoare acesta avea, în cele din urmă, să-și intre în drepturi. Termenul comedie1 (< gr. komodia - „procesiune veselă” și ode - „cântec”) denumește un gen al artei dramatice în care, prin procedeele satirei și ale umorului, sunt evidențiate fenomene sociale și existențiale negative, fiind dezvăluit, în acest mod, comicul din realitatea înconjurătoare sau cel din om. Ca gen literar, comedia s-a născut 1 Literaturoznavcyj slovnyk-dovidnyk, ediția a II-a, completată și adăugită, red. R.T. Hromiak, Iu.I. Kovaliv, V.I. Teremko, Ed. „Akademija”, Kiev, 2007 p. 356 (a se vedea în acest sens și Slovar’ literaturnych terminov, red. L.I. Timofeev și S.V. Turaiev, Izd. „Prosvescenije”, Moscova, 1974, p. 140-144). 115 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 în Grecia antică, iar unul dintre primii reprezentanți ai acestui tip de operă era Aristofan. Comicul de situație, ca și derivat al comediei, se instalează în momentul când evenimentele și împrejurările descrise provoacă râsul (reprezentative în acest sens sunt Nunta lui Figaro a lui P. Beaumarchais și Comedia erorilor a lui W. Shakespeare). Comedia măștilor sau comedia dell'arte, creație a burgheziei în ascensiune, a luat naștere în secolul al XVI-lea. Desfășurându-se ca un spectacol improvizat, aceasta pornește și se fixează ca formă teatrală politică și socială, creând o adevărată revoluție în teatru. Fiecare personaj este creat pe o singură idee, de unde și expresia de „personaj- mască”, dar dincolo de existența reală a măștii exista construcția psihologică cu o singură direcție de dezvoltare: Pulcinella - trândav, pungaș, mâncău, Brighella - intrigant, deștept, viclean, răutăcios, Arlecchino - pierde-vară, naiv, vesel etc. Asemenea tip de comedie a influențat considerabil creațiile lui K. Goldoni, J.B. Molière, N. Gogol etc. 1 Comedia are deci o ascendență exuberantă, licențioasă, spectaculoasă, deschisă bufoneriilor și distracțiilor joase, de circ. Toate acestea stau la baza definiției tradiționale, conform căreia comedia reprezintă spectacol, piesă de teatru, al cărei domeniu de predilecție îl constituie ridicolul. Comedia înseamnă și azi, în sens popular învechit, o „întâmplare ciudată, hazlie, caragioasă”, prin suprapunerea celor două înțelesuri de bază: spectacol public, distractiv și eveniment rizibil, surprinzător2. Succesul unei comedii este asigurat, înainte de toate, de cele două componente esențiale și definitorii pentru asemenea tip de piesă de teatru și anume, dialogul și umorul. Aflându-se într-o strânsă interdependență, ba, mai mult, fiind condiționate unul de celălalt, asemenea procedee lingvistico-stilistice reprezintă chintesența comediei. În general, comunicarea prin dialog este în așa manieră construită, încât informația purtătoare de sens, care rezultă din ecuația celor doi emitenți, să aibă ecou în cadrul procesului de comunicare. În momentul în care informația este influențată de un factor extern cu intenția de a-i devia sensul primar, ea devine „minată” de factori individuali și accidentali - subiectivi și situaționali - moment în care se produce sustragerea limbajului de sub controlul gândirii. În acest fel ia naștere unul dintre delictele originare ale dialogului care-i duce în impasul echivocului, al pseudo-comunicării pe eroii lui Caragiale, de exemplu, sau pe cei ai lui Gogol: „De pe urma inaptitudinii vorbitorului - crede Șt. Munteanu - de a stabili acordul între sens și expresia lui formală ca semn iau naștere secvențele discontinue și contradictorii, prin ale căror spărturi își face loc reflexul negativ al informației”3. Cei mai mari gânditori de la Aristotel încoace, poeți și scriitori deopotrivă, au încercat de-a lungul timpului să înțeleagă și să definească ce anume provoacă râsul și în ce constă esența comicului. Determinarea metamorfozei acelor tipuri de sentimente și emoții care duc la fenomenul râsului scapă, aparent, oricărei logici, însă cel care a reușit 1 Ibidem, p. 358. 2 Cf. A. Marino, Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, București, 1973, p. 400-401. 3 Șt. Munteanu, Stilistica dialogului în proza scurtă a lui I.L. Caragiale, în „Studii de limbă și stil” (sub coordonarea lui G.I. Tohăneanu și S. Drincu), Ed. Facla, Timișoara, 1973, p. 73-74. 116 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 să capteze specificul acelor situații care trezesc această pornire firească, specific umană, numită „râs”, este Henri Bergson în magnifica sa carte, Râsul. Autorul consideră că există trei situații care condiționează fenomenul comicului. În primul rând, nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat uman (de exemplu, un peisaj poate fi frumos, splendid sau, dimpotrivă, urât, nu va fi însă niciodată comic). În al doilea rând, râsul este provocat de indiferență, de insensibilitate, inamicul său cel mai mare fiind emoția. Comicul se adresează inteligenței, cerând pentru producerea unui efect plenar o anestezie de moment a afectivității, a inimii. Și, în al treilea rând, comicul nu va fi gustat în izolare, în singurătate1. Râsul are nevoie de ecou, pentru că râsul nostru este întotdeauna râsul unui grup. „Pentru a înțelege râsul - crede H. Bergson - trebuie să-l repunem în mediul său natural, care este societatea; trebuie mai ales să determinăm funcția utilă, care este o funcție socială”2, iar C. Cubleșan alătură comicul acelor categorii ai faptelor de viață ce produc sentimente fără ca ele însele să fie estetice. Situația comică apare însă abia atunci când cel implicat în ea nu realizează indolența, sau se preface a nu o înțelege, când este lipsit de adaptabilitate sau mimează inadaptabilitatea, dorind s-o demaște3 . Viziunea estetică a lui N. Gogol asupra comicului completează ideea lui H. Bergson: comicul se ascunde peste tot, însă trăind în jurul lui nu-l putem observa. Aici intervine rolul artistului care, transpunându-l în artă, pe scenă, ne va determina să râdem de noi înșine, provocându-ne, în același timp, să ne întrebăm cum de ne-a scăpat acea particularitate comică, specific umană. În Spovedania unui autor, Gogol dezvăluie sursa expresiei umoristice și etapele pe care le parcurge această categorie estetică de-a lungul creației sale artistice: „Nota hazlie care a fost surprinsă în primele mele lucrări era expresia unei anumite nevoi sufletești. Eram cuprins de accese de tristețe... Pentru a mă distra, născoceam tot felul de imagini caraghioase. Inventam personaje și caractere ridicole, pe care le imaginam în cele mai caraghioase situații, fără să gândesc nici pentru ce o fac și nici la ce-ar putea să folosească. Mă îmboldea tristețea”4. Dacă la început râsul izvora dintr-o necesitate sufletească, ca rezultat al „inconștienței” tinereții, odată cu trecerea timpului și în urma descoperirii a tot mai multor vicii umane acesta s-a transformat într-un „râs printre lacrimi”. Efectul râsului poate fi deopotrivă edificator, atunci când rolul său este de a corecta neajunsurile etice ale omului, și devastator, când este demascat omul însuși și nu viciile sale. De capcana celui de-al doilea efect al râsului era conștient și Gogol mai ales după impactul pe care l-a produs asupra oamenilor punerea în scenă a Revizorului: „De când mi s-a atras atenția că râd nu numai de 1 H. Bergson, Râsul. Eseu despre semnificația comicului, în trad. Mioarei Dugneanu, București, 1997, p. 10-12. 2 Ibidem, p. 13. 3 C. Cubleșan, Curs introductiv de estetică generală, Alba-Iulia, 2003, p. 24. 4 N.V. Gogol, Opere, în șase volume, în trad. lui Al. Teodoreanu, Anda Boldur, Ada Steinberg și Petre Solomon, Ed. Cartea Rusă, București, 1954-1958, vol. IV (Articole și scrisori alese), p. 196. 117 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 defectele unui om, ci de omul însuși... mi-am dat seama că trebuie să fiu foarte prudent cu râsul; și aceasta cu atât mai mult, cu cât râsul este molipsitor: e destul ca unul mai de spirit să râdă de o trăsătură a unui întreg, ca altul mai prost să râdă de toate trăsăturile întregului”1 . Umorul ocupă un loc la fel de important atât în viața lui Gogol, cât și în creația sa literară. Gogol era un maestru în a surprinde trăsăturile caracteristice ale oamenilor, fiind, în același timp, la fel de pătrunzător și în ceea ce privește universul lăuntric al eroilor săi2. Viziunea sa artistică a fost întotdeauna îndreptată către ceea ce se ascundea în spatele învelișului comic, iar rezultatul în plan literar a fost faptul că fiecare dintre povestirile sale, ce abundă în elemente comice, ascunde totdeauna altceva. Dacă ne amintim finalul povestirii Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, tot ceea ce era comic înainte trece în plan secund. Finalul melancolic nu anulează umorul specific întregii povestiri, însă odată recitită, aceasta nu va mai provoca râsul, ci va aduce cu sine cele mai triste gânduri. La fel stă situația și în cazul pieselor Căsătoria și Revizorul, unde, după o serie întreagă de scene comice, apare în forță nu doar minciuna și nedreptatea tuturor funcționarilor, ci și injustiția întregii pături sociale. Și, într-adevăr, râsul gogolian amuză doar la început, pentru ca mai apoi să se transforme în melancolie (Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici), absurditate (Căsătoria), sau nedumerire (Revizorul), toate acestea ascunzând note tragice3. Este bine cunoscut faptul că subiectele ce stau la baza operelor Suflete moarte și Revizorul i-au fost sugerate lui Gogol de către Pușkin, ambele experiențe făcând parte din viața cotidiană a marelui poet. În timpul culegerii materialului pentru Istoria răscoalei lui Pugaciov, în drumul lui spre Orenburg, Pușkin s-a oprit la Nijni-Novgorod unde, din motive strict profesionale, s-a interesat de guvernatorul local, un anume M.P.B. Întâmplarea a iscat o adevărată isterie în rândul autorităților locale (care l-au suspectat de intenții ascunse), fapt ce l-a amuzat copios pe genialul scriitor. De bună seamă că Pușkin i-a împărtășit lui Gogol experiența comică prin care trecuse dându-i, astfel, imbold spre conceperea Revizorului4. Însă, profunzimea, strălucirea satirică și adevărul vieții zugrăvite în comedie i se datorează, fără doar și poate, creatorului ei. Odată ce subiectul a fost găsit, era nevoie și de o motivație care să slujească binelui societății, iar în scrisoarea către Jukovski autorul ne dezvăluie tocmai rolul și, implicit, scopul care trebuiau atinse prin comedie: 1 Ibidem, p. 199. 2 S.T. Aksakov remarcă spiritul șăgalnic, ludic al prietenului său, care glumea adeseori la adresa celor cu care, fie intra în dialog, fie îi remarca doar. Glumele sale conțineau expresii și construcții sintactice originale, presărate cu acel umor ironic inimitabil, acid uneori, specific doar poporului ucrainean (S.T. Aksakov, Istorija mojego znakomstva z Gogolem, Izd. „Akademiji Nauk”, Moscova, 1960, p. 11). 3 Vasili Zenkovski, Gogol’, Moscova, 1997, p. 32-33. 4 V. Jdanov, N.V. Gogol’. Ocerk tvorcestva, Gosud. Izd. „Chudozestvennoj literatury”, Moscova, 1953, p. 56. 118 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Am hotărât să strâng tot răul pe care-l cunoșteam și să-mi bat joc de el dintr-o dată. Iată originea Revizorului! Aceasta a fost prima mea lucrare, concepută cu scopul de a influența în bine societatea, lucru care de altfel nu a reușit. Oamenii au început să vadă în această comedie dorința de a batjocori ordinea legală a lucrurilor și formele de guvernământ, în timp ce eu nu avusesem intenția decât să ironizez abaterile de la formele și ordinea legală a unor persoane samavolnice 1. M. Petrișor pune în legătură criteriile binelui și ale răului, ale genealogiei moralei și ale apariției distincției și a aprecierii, ca probleme fundamentale ale oricărei etici, cu genialitatea gogoliană care se observă tocmai în intuiția asupra faptului că, pentru om, cel mai mare rău este de a nu putea vedea binele acolo unde acesta este evident2. Paradoxul unei asemenea problematici culminează cu punerea la îndoială a însuși Binelui și a Răului. În Spovedania unui autor este subliniată decizia de a dezvolta tema propusă de către Pușkin, cu scopul de a eradica răul social ce a cuprins societatea rusă: „Dacă-i să râd, atunci mai bine să râd mai tare și de lucruri care merită într-adevăr să fie luate în derâdere de toată lumea. În Revizorul m-am hotărât să îngrămădesc la un loc tot răul cunoscut de mine în Rusia... toate nedreptățile care se săvârșesc în locurile și în împrejurimile, în care se cere oamenilor cât mai multă dreptate, și să țintuiesc la stâlpul batjocurei toate acestea dintr-odată”3 . Demascarea realității din perioada regimului țarist dovedește forța Rusiei progresiste și democrate, unul dintre reprezentanții căreia se regăsea în persoana lui Gogol. Este de înțeles, în acest caz, impactul zguduitor pe care l-a avut asupra autorului eșecul reprezentării scenice a piesei, cu atât mai mult cu cât împrejurările punerii în scenă a Revizorului erau total nefavorabile. Spectacolul era pregătit în pripă, unele roluri fiind încredințate actorilor de mâna a doua. Se dorea transformarea satirei gogoliene într-un oarecare vodevil lipsit de idee socială. Pe de altă parte, s-au iscat zvonuri conform cărora Revizorul ascundea, de fapt, intenții revoluționare, iar autorul acestuia ar fi fost „dușmanul Rusiei” care trebuia surghiunit în Siberia. Astfel de blamări și persecuții n-au rămas fără urme în sufletul scriitorului, lucru evident, înainte de toate, în scrisorile către prietenii săi: „Acum văd ce înseamnă să fii autor de comedii. Cea mai mică frântură de adevăr și toți se ridică împotriva ta, nu numai un om, ci pături întregi. E foarte dureros pentru cel care îi iubește pe oameni cu o dragoste frățească să-i vadă ridicându-se împotriva lui”4. 1 Cf. N.V. Gogol, Opere, vol. VI (Articole și scrisori alese), p. 353. 2 M. Petrișor, Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne, Ed. Institutul European, Iași, 1996, p. 18. 3 N.V. Gogol, Opere, vol. VI (Articole și scrisori alese), p. 197. 4 Ibidem, p. 280. Și P.V. Annenkov descrie reacțiile publicului petersburghez în urma primei reprezentații a Revizorului (cf. P.V. Annenkov, N.V. Gogol vRime l’etom 1841 goda, în Gogol v vospominanijach sovremennikov, red. N.L. Brodski, F.V. Gladkova, F.M. Golovencenko, N.K. Gudzia, „Gosud. Izd. Chudozestvennoj literatury”, Moscova, 1952, p. 265). 119 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Nu de puține ori N.V. Gogol, împreună cu V.G. Belinski, atacau lipsa de conținut și inconsistența socială ce caracterizau genul comediei ușoare, numită vodevil. Având la bază atitudinea dezaprobatoare explicită a celor două personalități marcante ale literaturii, respectiv, criticii rusești față de vodevil, aproape toți cei care scriau despre Revizor presupuneau că piesa lui Gogol nu are nimic în comun cu respectivul gen de comedie1. De altfel, părerea conform căreia scriitorul dezrădăcina de la o ediție la alta trăsăturile vodevilului s-a menținut în critica liteară a vremii timp îndelungat. „Esența ideatică a pieselor gogoliene - după cum afirmă N.K. Piksanov - este deghizată în situații paradoxale, în evenimente neverosimile, într-un comic de suprafață, în episoade specifice vodevilului și farsei [...]. Prin multitudinea de procedee specifice comicului de suprafață, se crea iluzia conform căreia Revizorul ar fi o comedie ușoară, anecdotică”2. G.A. Gukovski, de asemenea, constată că tot ceea ce este caraghios în piesă se explică prin „comicul de suprafață”, prin primogenitura vodevilului, menită s-o salveze de la cenzură. Cu toate acestea, puterea Revizorului nu se află în comicul său, ci în idee3. N. Stepanov, în schimb, în urma analizei comediilor lui Gogol, ajunge la convingerea că acestea nu au nimic în comun cu vodevilul4 . După cum se poate observa, părerile privind prezența sau absența specificului vodevilului din comedia lui Gogol sunt împărțite, însă ceea ce-i unește pe criticii amintiți este ideea conform căreia „comicul ordinar” nu ajută în niciun fel relevarea caracterelor tipologice și psihologice. Și totuși, asemenea gândire este cu totul și cu totul eronată dacă ținem cont de faptul că cei mai de seamă gânditori ai literaturii ruse și totodată cei mai iubiți oameni ai lui Gogol, Pușkin și Belinski, nu s-au sfiit să râdă și nu au fost tulburați de gândul că au de-a face cu un „comic ordinar” sau că acest lucru ar fi fost josnic. Pușkin vorbea adesea despre râsul lui Gogol ca despre principala calitate a talentului său, inseparabilă de celelalte valori ale genialității sale, iar Belinski a definit această calitate a marelui scriitor drept „însuflețirea comică ce triumfă întotdeauna printr-un profund sentiment al tristeții și al melancoliei”. Trăsătura individuală a stilului gogolian, pe care Belinski o concentrează în sintagma „râs dizolvat prin amărăciune”, marchează esențialul umorului scriitorului, sursa căruia o constituie viața însăși. Iar a doua particularitate a umorului, punctată de marele critic, se regăsește în caracterul ei demascator. Belinski, ca și Gogol, era nemulțumit de situația teatrului rus contemporan, pe scena căruia continuau să domine melodramele pseudoromantice ale lui Kukolnik sau comediile de amuzament ale lui Șahovski și Zagoskin. El vedea în teatru un mijloc de influențare masivă a societății, iar o asemenea posibilitate nu era însă pe deplin exploatată. Apariția Revizorului a marcat tocmai începutul realizării visului său, dezvoltând acele tendințe exprimate deja în povestirile din volumul Mirgorod, și anume, 1 N.K. Piksanov, Gogol’ - dramaturg. Stenogramapublicnoj lekcji, Leningrad, 1952, p. 12. 2 Ibidem, 14. 3 G.A. Gukovski, Realizm Gogol’a, Moscova-Leningrad, 1959, p. 465. 4 N. Stepanov, Iskusstvo Gogolja dramaturga, Moscova, 1964, p. 168. 120 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 „o viziune originală asupra lucrurilor”, „iscusința de a surprinde trăsăturile caracterelor și de a suprapune peste acestea pecetea tipicului”, sau „umorul nesecat”1. I.L. Vișnevskaia vede in comedia lui Gogol, pe lângă elementele de vodevil, și prezența fantasticului atât de contestat de unii cercetători ai operei gogoliene2. Autoarea susține faptul că, în cazul excluderii elementelor fantastice din cele două opere, Suflete moarte și Revizorul, realismul acestora ar deveni unilateral, „negogolian”. Fantasticul nu înseamnă renunțarea la realitate, ci dimpotrivă, potențarea ei. Pe de altă parte, tonalitatea specifică vodevilului se manifestă în piesă, de exemplu, în situația comică stârnită de căderea lui Bobcinski care asculta la ușă (Actul II, scena X)3. Episodul nu doar amuză, ci relevă caracterul și destinul personajului. În interpretarea mitologică, Bobcinski și Dobcinski sunt, evident, gemeni simbolici, ființe apotropaice care păzesc lumea tocmai de incursiunile de pe tărâmul de dincolo. Nu întâmplător ei află primii de sosirea lui Hlestakov4. Suntem de părere că, cercetate mai îndeaproape, imaginile celor doi par contopite într-una singură sau, mai degrabă, unul reprezintă prelungirea celuilalt atât prin asemănarea izbitoare de nume, cât și prin prezența lor simultană (unul pare să-l atragă ca un magnet pe celălalt), sau prin faptul că unul continuă discursul celuilalt. Drept urmare, replicile se transformă într-o competiție absurdă, adesea repetitivă, de ieșire în evidență a fiecăruia dintre ei: Dobcinski: (întrerupându-l) Lângă chioșcul unde se vând plăcinte Bobcinski: Lângă chioșcul unde se vând plăcinte. Mă întâlnesc cu Piotr Ivanovici și spun: Dobcinski: (întrerupându-l). După un butoiaș cu votcă franțuzească Bobcinski: (dându-i mâinile la o parte). După un butoiaș cu votcă franțuzească... Te-aș ruga să nu mă întrerupi!... N-am intrat bine în han când, deodată, un tânăr... Dobcinski: (întrerupându-l). Cu o înfățișare destul de plăcută în haine particulare... Bobcinski: Cu o înfățișare destul de plăcută, în haine particulare, se învârtea prin sală5. Și totuși, acești bârfitori comici, acești lingușitori josnici au parte de un moment de glorie, singurul, de altfel, din piesă, când dau buzna în casa primarului Antonovici Skvoznik-Dmuhanovski, anunțând sosirea în oraș a guvernatorului Ivan Aleksandrovici Hlestakov. Cele două personaje sunt inventate nu neapărat pentru a stârni râsul, ci pentru a arăta cotitura pe care o poate lua destinul unui om neînsemnat, cu un suflet speriat și uzat de preocupări abjecte. Forța și profunzimea talentului lui Gogol sunt 1 S. Mașinski, Belinskij o Gogole, în V.G. Belinskij o Gogole. Stat’i, recenzii, pis’ma, red. S. Mașinski, Izd. „OGIZ”, Moscova, 1949, p. 7-11. 2 I.L. Vișnevskaia, Gogol i jego komedii, Moscova, 1976, p. 125-126. 3 Ibidem, p. 133-134. 4 Cf. Horia Căpușan, Cine era Hlestakov. Caracterul mortuar al unui personaj gogolian, în „Studii de limbă, literatură și metodică. Omagiu profesorului Marius I. Oros” XII, Cluj-Napoca, 2005, p. 226. 5 N.V. Gogol, Opere, vol. IV (Revizorul), p. 19; N.V. Gogol, Sobranie socinenij, t. II, p. 195. 121 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vădite în străfulgerarea cu care a fost zugrăvită o singură zi din viața lui Hlestakov, a lui Dmuhanovski a Annei Andreevna, a lui Osip etc., provocând în mintea cititorului o reprezentare limpede a trecutului și a viitorului, a personalităților și a viselor acestora, astfel încât, întâlnindu-i pe oricare dintre aceștia, i-am putea recunoaște fară-ndoială. Revizorul ne-a arătat cum, în cadrul relațiilor dintre oameni, cu poziții sociale dintre cele mai variate, se poate naște „o istorie indisolubilă”, ca urmare a reacției în lanț a faptelor lor. Toate evenimentele lumii, spunea Gogol, sunt legate între ele precum verigile unui lanț. Tot astfel sunt legate între ele toate acțiunile și toate caracteristicile eroilor Revizorului. Bibliografie: Annenkov, P.V., N.V. Gogol v Rime letom 1841 goda, Gogol’ v vospominanijach sovremennikov, red. N.L. Brodski, F.V. Gladkova, F.M. Golovencenko, N.K. Gudzia, „Gosud. Izd. Chudozestvennoj literatury”, Moscova, 1952; Aksakov, S.T., Istorija moego znakomstva z Gogolem, Izd. „Akademiji Nauk”, Moscova, 1960 Bergson, Henri, Râsul. Eseu despre semnificația comicului, în trad. Mioarei Dugneanu, București, 1997 Căpușan, Horia, Cine era Hlestakov. Caracterul mortuar al unui personaj gogolian, în „Studii de limbă, literatură și metodică. Omagiu profesorului Marius I. Oros”, XII, Cluj-Napoca, 2005 Cubleșan, Constantin, Curs introductiv de estetică generală, Alba Iulia, 2003 Gogol, N.V., Opere, în 6 volume, în trad. lui Al. Teodoreanu, Anda Boldur, Ada Steinberg și Petre Solomon, Ed. Cartea Rusă, București, 1954-1958 Gukovski, G.A., Realism Gogolja, Moscova-Leningrad, 1959 Jdanov, V., N.V. Gogol. Ocerk tvorcestva, Gosud. Izd. „Chudozestvennoj literatury”, Moscova, 1953 Literaturoznavcyj slovnyk-dovidnyk, ediția a II-a, completată și adăugită, red. R.T. Hromiak, Iu.I. Kovaliv, V.I. Teremko, Ed. „Akademija”, Kiev, 2007 Marino, Adrian, Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, București, 1973 Mașinski, S., Belinskij o Gogole, în V.G. Belinskij o Gogole. Stat’i, recenzji, pis’ma, red. S. Mașinski, Izd. „OGIZ”, Moscova, 1949 Munteanu, Ștefan, Stilistica dialogului în proza scurtă a lui I.L. Caragiale, în „Studii de limbă și stil” (sub coordonarea lui G.I. Tohăneanu și S. Drincu), Ed. Facla, Timișoara, 1973 Petrișor, Marcel. Gogol sau Paradoxurile literaturii moderne, Ed. Institutul European, Iași, 1996 Piksanov, N.K., Gogol - dramaturg. Stenograma publicnoj lekcii, Leningrad, 1952 Slovar’ literaturnych terminov, red. L.I. Timofeev și S.V. Turaiev, Izd. „Prosvescenije”, Moscova, 1974 Stepanov, N., Iskusstvo Gogolja dramaturga, Moscova, 1964 Vișnevskaia, I.L., Gogol’ i jego komedii, Moscova, 1976 Zenkovski, Vasili, Gogol’, Moscova, 1997 122 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 MYTOPOETOLOGICKY KONCEPT ROMANU J. C. HRONSKEHO SVET NA TRASOVISKU Peter F. ‘Rius J^lek The paper focuses on the novel by J. C. Hronsky Svet na Trasovisku as a significant model of politically engaged literature of Nazi Heroic Realism. It also contributes to objective re- interpretation of the novel and opens space for unbiased possibilities of tracing the pro-regime literature. Key words: fascism, J.C. Hronsky, nationalism, Nazi Heroic Realism, Nazism, politically engaged literature, pro-regime literature, Second World War, Slovak literature, Slovak State, Slovenske narodne povstanie (Slovak National Uprising), Svet na Trasovisku Hoci sa jedna z esej^ Pavla Stevceka (1932-2003) venuje J.C. Hronskemu (1896-1960) cez prizmu autorstva rozpravkoveho zanru, jej nazov Odklmanie Hron- skeho (1983) evokuje aj inu - politicks dimenziu, ktora sa do nej implicitne premieta v podobe ironickej vycitky: „Akoby dozrete crenove chrupy dnesnych literarnych his- torikov boli hriesne pozabudali, na com sa to kedysi davno ostrili ich mliecne citatel’ske zubky.“1 Odklinamm autora z kulturno-spolocenskeho zakliatia po skoncem druhej sve- tovej vojny - „ked ho rozlozila a odlozila do zabudnutia“2 vlastna literatura, ako Stevcek p^se v dalsej eseji (1997) - „nic si neprinavratime; osobitne nie spontannu kontinuitnost’ v pristupovam ku Hronskemu, tomu prazakladu moznosti myslief o li- terature ako o zivote samom; ako o prijmam ducha literatury v konkretnom tele spisovatela a jeho diela“3 . Prvy odklmac Hronskeho - Jan Stevcek (1929-1996) „po dvadsiatich rokoch povojnoveho mlcania“4, v case spolocensko-politickeho odmäku, otvara priestor5, ktory 1 Stevcek, s. 14. 2 Tamtiez, s. 19. 3 Tamtiez. 4 Mafovcik, s. 146. 5 Viac: Stevcek, Jan: Dielo J. C. Hronskeho. In: Slovenske pohlady, roc. 81, 1965, c. 1, s. 50-63. 123 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 v roku 1970 kulminuje monografiou z pera Alexandra Matusku1 (1910-1975). Nasledné roky odklinania - pocnùc reedîciami domacich textov a prvym vydanîm emigrantského romanu Andreas Bur Maj ster v komunistickom Ceskoslovensku2 - sîce umoznili autorovi citatel’ské zmrtvychvstanie, v jeho percepcii vsak nadalej zostavalo miesto na limit braniaci uchopeniu autorského diapazonu komplexnejsie a vecnejsie. Podmienky na standardny literarnohistoricky vyskum Hronského sa vytvorili az po roku 1989. Viacero ponovembrovych konferencn a seminarov potvrdzovalo, ze „viditelne vzrastol zaujem o osudy a dielo spisovatela“3, ktorého predchadzajùci rezim zamerne zakl^nal. No jeho kultùrna rehabilitacia neprebiehala a ani neprebieha bezproblémovo. V domacom prostredî sa objavuje kvalitarivne nové zaklmanie - ako opozitum toho starého -, tentoraz heroizujùce ci dokonca mytizujùce. Pars pro toto samotnej problematiky reprezentuje roman Svet na Trasovisku. Ako tvrdî Stanislav Smatlak (1925-2009): „Interpretacia a hodnotenie posledného literarneho diela J.C. Hronského zostavajù preto nadalej spâté s interpretaciou a hodnotemm samej historickej udalosti, ktora sa premietla do jeho tematickej struktùry.“4. Vladimir Petrik (1929) dodava: „O jeho ideovom posolstve sa zrejme este dlho budù viest polemiky.“5 Roman Svet na Trasovisku vysiel knizne po prvykrat v roku 1960 v Spojenych statoch americkych.6 Ûryvok z neho sa vsak nachadza hned „v prvom cisle novozaloz- eného literarneho casopisu slovenskej emigracie Most roku 1954“7 a neskôr „kapitoly vychadzali v novinach Slovak v Amerike“8. Obe periodika financne podporoval John J. Lach (1897-1960), ktory sa stal pre slovenskoamerické prostredie najvyraznejsm me- cenasom. Lach bol aj vydavatelom romanu Svet na Trasovisku. Ked v roku 1948 Hronsky s rodinou definit^vne opùst’a Europu - pod hrozbou vydania do Ceskoslovenska - a natrvalo sa usadza v Argentine, je „vel’mi pravdepo- dobné, ba takmer isté, ze“9 autograf romanu Svet na Trasovisku sa autorovi podarilo ukoncit uz pocas emigracie v Taliansku, presviedca Jozef M. Rydlo (1948) s odvolamm na „niekolko priamych i nepriamych svedectiev“10 obyvatelov mesta Oriolo Romano, ktori potvrdzujù, ako „Hronsky ustavicne klepal na stroji a p^sal nieco dôlezité“11. 1 Matuska, Alexander: J. C. Hronsky. Vid Referencie. 2 HRONSKY, J. C.: Andreas Bür Majster. 2. vyd. Bratislava : Tatran, 1970. 3 Matovc^k, tamtiez. 4 Smatläk, s. 420. 5 Petrik, 1991, s. 113. 6 Hronsky, Jozef C.: Svet na Trasovisku : Roman. 1. vyd. Whiting (US-IND) : Lach, 1960. Kniznica Literärneho Almanachu Sloväka v Amerike, zv. 2. 478 s. 7 Matovc^k, s. 130. 8 Tamtiez, s. 137. 9 Rydlo, 1991, s. 432. 10 Tamtiez. 11 Tamtiez. 124 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Datum doplsania românu - napriek tomu - nie je jednoznaenÿ, rovnako mozno predpo- kladat, ze sa tak stalo az v Argentine. Bez ohl’adu nad touto eventualitou, koneena verzia romanu sa viac-menej menila; este v roku 1956 sa v korespondencii s Mikulasom Sprincom (1914-1986) st’azuje, ze pre „Trasovisko ... sa so vsetkÿm omeskal“1 a ze „nadovsetko prislo by vselieo poskracovat’, ak by naozaj islo o vydanie“2, hoci snaha publikovat’ roman sa objavuje uz v roku 1948. Rok 1960 je - zaroven - symbolickÿm medznlkom; v tom istom roku nielenze vychadza roman, ale aj zomierajù jeho autor a vydavatel. Konel sa teda jedno vÿznamné obdobie easti slovenskej emigracie orientujùcej sa k nacionalno-religioznemu konceptu, ktorÿ sa v zahraniel postupne etabloval aj zasluhou Hronského. Za prvù literarnokritickù pracu, ktora reagovala na roman Svet na Trasovisku v roku jeho publikovania sa da povazovat pozitlvne ladena recenzia emigranta Michala Gerdelana3 (1914-1988): „Tu ide o toho nasho starého Hronského, ktorého kritizovat znamena iba prilievat olej na ohen starej slavy nestora slovenskÿch spisovatelov“4. Ale tu asi tak konel vtedajsie aktualne kritické myslenie, krùeova east literarnych vedcov na domacej pôde zareagovala na existenciu romanu post festum; Jozef R. Niznanskÿ (1925- 1996) sa v roku 1969 zmienuje o romane v doslove zbierky noviel Sedem srdc5: „Hron- ského roman Svet na Trasovisku vyrasta na laske k rodnej zemi ... ktora si vsetko za- pamäta, ako, kedy a kto po nej sliapal.“6 Trvalo vyse tridsat rokov, kÿm nastali politické podmienky na publikovanie ro- manu Svet na Trasovisku aj v Ceskoslovensku; v roku 1991 - dva roky po zamatovej revolùcii - vydava roman Matica slovenska v Martine s Rydlovÿm doslovom. Nastal te- da eas a bol i priestor na literarnohistorické zaradenie romanu a jeho autora so vsetkÿmi literarnymi a mimoliterarnymi sùvislostami. Druha literarnokriticka vlna sa objavuje v roku 1992. Jùlius Noge otcovsky na- mieta proti utopii Hronského a „ludsky“7 chape „ze sa ho bolestne dotÿkalo zrùtenie tohto sna“8. Vslma si taktiez absenciu slova fasizmus v celom romane a tendenene oplsanù nenavist povstalcov voei Nemcom a ich kolaborantom, no v tej istej chvlli odmieta dôlezitost takÿchto hesiel, vraj ide v skutoenosti „o ludské osudy“9. Ak si polozim otazku, ei v romane vskutku autor vstupuje „do duchovného sveta slovenského eloveka, do jeho psychickÿch h^bok a krùtnav, do citovÿch zachvevov, do hierarchie 1 Tamtiez. 2 Tamtiez. 3 GERDELÂN, Michal: J.C. Hronskÿ: Svet na Trasovisku. In: Most, 1960, e. 3-4, s. 161-163. 4 Rydlo, 1991, s. 427. 5 Niznanskÿ, Jozef R.: Jedno a sedem srdc. In: HRONSKŸ, J.C.: Sedem srdc. Bratislava : Tatran, 1969. 6 Tamtiez. 7 Noge, 2002, s. 7. 8 Tamtiez. 9 Tamtiez. 125 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 hodnôt, kde na prvom mieste bola zem, domov, lâska, tùzba po harmonii“1 alebo len formuje „obraz skutocnosti ... jednostranne ideologickÿ a ideologizujùci“2, Noge mi - Ziar - odpovedâ nejasne a protirecivo. Z inÿch hlasov sa opätovne ozÿvajù skôr podporovatelia kultùrneho konzervati- vizmu ako analyzujùci literârni kritici, ktori upozornujù na potrebu porozumiet’ „duchu slovenského nâroda“3. Istou perlickou je dokonca akÿsi kartografickÿ prispevok krupinského gymnaziâlneho profesora Ladislava Fonoda staZujùceho sa na „nezmysly“4 odbornej literatùry venujùcej sa tomuto românu. Fonod vypracoval topografiu fiktivneho Trasoviska s reâlnym lazom Ficberg a tvrdi, Ze sù si totoZné, „dajù sa aj dnes presne identifikovat“5, podobne ako postavy, „ktoré v române vystupujù, v Krupine naozaj Zili“6. IbaZe z literârnovedného hradiska sù tieto dohady v skutocnosti bezcenné a neuZitocné. Azda odklmanie a zaklmanie potrvajù urcitÿ cas sùbeZne, pospolu pri analÿze Hronského, dokÿm bude jestvovat’ i historicky odlisné châpanie obdobia slovenského stâtu7, ktoré je nepochybne este dodnes - uZ vyse sest’desiat rokov od svojho konca - témou schopnou vyvolâvat bùrlivé diskusie a polemiky, tÿkajùce sa jeho charakteru, ponimania a vÿznamu nielen v dejinnom kontexte. Medzi historiou a hystériou zjavne nie sù ostré hranice. Tendencie v slovenskej literatùre po roku 1945 oZivit a zachovat tvorivù plura- litu medzivojnového obdobia boli po februârovÿch udalostiach politicky zmarené. Naj- dôleZitejsie struktùry tridsiatych rokov - katolicky spiritualizmus, ruralizmus a surrealizmus stratili potenciu, pretoZe neodrâZali nové skutocnosti. Slovâ Dominika Tatarku (1913-1989), ktorému krâtko po februâri „neprichodi obâvat sa o svoju tvorivù slobodu“8 vyznievajù naivne, sù slepou vierou v spolocenské zriadenie, ktoré realitou nasledujùcich pätdesiatych rokov nemâlo otriaslo. 1 TamtieZ. 2 TamtieZ. 3 Homza, 1992, s. 1. 4 Strelinger, 1992, s. 16. 5 TamtieZ. 6 TamtieZ. 7 Ortografickâ kodifikâcia tvaru slovenskÿ stàt (Pravidlâ slovenského pravopisu, 2000, s. 402) je vseobecne uznâvané oznacenie stâtneho zriadenia na ùzemi Slovenska medzi 14. marcom 1939 a 8. mâjom 1945. PouZivanie tvaru Slovenskÿ stàt povaZujeme za nenâleZité, kedze ide o pôvodnÿ oficiâlny nâzov daného stâtneho zriadenia, ktoré bolo 21. jùla 1939 premenované na Slovensku republiku. Vÿklad o vplyve „marxistickej historiografie“ (Marcok, 1991, s. 11) a jej despektovani „pomocou malého s“ (tamtieZ) je z dobového hradiska pravdepodobnÿ, ale z terajsieho lingvistického neudrZaternÿ. 8 Smatlâk, 2001, s. 510-511; TATARKA, Dominik: Proti démonom : Vÿber stati o vÿtvarnictve. Bratislava : Slovenskÿ spisovater, 1968. 126 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Jednou z novych skutocnosti spracuvanou dobovou literaturou sa - prirodzene - stala druha svetova vojna, najmä udalosti odohravajuce sa pocas Slovenskeho narodneho povstania. Tematicky a motivicky po tomto inspiracnom zdroji siahlo mnozstvo autorov, ktori sa pokusali o konfrontaciu s historickou ci osobnou vojnovou skusenostou, ci im slo o reflexiu jej etickych aspektov alebo len o kontemplovanie nad tragediou osudov. Literarne sa vsak obraz Povstania postupne pretvaral v takte dog- matizujucich a skresFujucich vykladov marxisticko-leninskej historie. Obraz sa napokon zmenil na cierno-bielu skicu ideologicky znărodnenu komunistickym rezimom, zneuzitu na potreby socialistickeho budovania. Od druhej polovice pätdesiatych rokov sa - na- st’astie - nasli autori, ktori dokazali ciastocne alebo uplne prekonat ideologiou diktovane tvorive ramce. V emigrantskej literature taktiez jestvovala zhodna potreba umelecky reagovat na historicke udalosti, vo vseobecnosti byt aspon v myslienkovom kontakte so Sloven- skom, pateticky povedane Imrichom Kruzliakom (1914), „kazdym versom vzdychu i nadeje do onoho sveta, ktory nazyvame domovom“1. Podobne, ako pri domacich komunistickych autoroch, aj tvorba prorezimistickych, proFudackych emigrantov je predpojata, ktora, taktiez vyplyvala z vlastnej interpretacie, tiez tendencnej, odövodnujucej legitimitu slovenskeho statu a jeho rezim. Na rozdiel od domacej literatury, poetologicke stanovisko tychto emigrantov sa v pociatkoch zasadne nezmenilo, bolo „logickym pokracovamm predoslej“2 tvorby, co korespondovalo s ich konfesno-politickou preferenciou. Specifickym prikladom emigrantskej produkcie je Hronskeho roman Svet na Trasovisku. T r a s o v i s k o je dnes smutny laz, temer v strede Slovenska. Laz pod samymi horami, kde je dolina este nesiroka a plytka. Tri dvory sedia tam pod topoFom medzi slivkami a jablonami a postrasene hFadia na obhorene pozostatky stvrtej chalupy, co sedela na dne doliny-kotliny, tam, kde sa krizia cesty, temer pri potoku Sihelcici.3 Tymito slovami sa zacma roman Svet na Trasovisku, konkretne prolog prvej casti (Diel prvy), ktory vsak vmmam ako globalny vstup do samotneho romanu, hoci ho takto Hronsky graficky nevyclenil. Jeho celkova dikcia ma charakter uvodneho teritorialneho zakotvenia typickeho pre rozpravku, respektive naracie patriace do okruhu podobnych zanrov. Na Trasovisku uz veky trasoviska nebolo. 1 Petrik, 1991, s. 122; KRUZLIAK, Imrich: Slovo o edicii Lyra. In: Rozsievac perăl. Rim : Slovensky ustav sväteho Cyrila a Metoda, 1973. s. 51 2Tamtiez, s. 118 3 Hronsky, 1991, s. 5 127 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 NevePke bahuriny boli uz iba pred samym Kiarom, voda sa cez Kiar davno, davno predrala, dolina vyschla, zradnej zeme tu nebolo, ale meno po nej este ostalo. No Pudia tohoto lazu uz ani netusili, ze takă zem tu bola, ani nevedeli, ci taka zem na svete jestvovala a ci sa niekde este taka najde.1 Hronsky d’alcj prehlbuje priestor lazu o cas; zakotvuje ho v davnej minulosti a prepaja so sucasnostou, C^m predostiera, ze jeho pribeh je myticky, spomina sa v nom cosi stare, avsak stale pritomne, no vekom zabudnute. Motiv zeme znamena pre Hronskeho tradicny archetyp, ziskal v autorovej poetike „funkciu zakladneho vyznamoveho uzla, prestupujuceho z jedneho diela do druheho“2. Laz teda nie je len takmer v centre Slovenska, vskutku je jeho srdcom, synekdochickou metonymiou typu pars pro toto. Malost a rustikalita vytvaraju konstrukt slovenskosti, zaroven su vsak tieto aspekty chapane vysoko. Je to vlastne hierofanicky fenomen, konvencna sakralna entita ruralneho sveta a taktiez tradicionalisticke hod- notove tabu, ktore ozivil romantizmus a ktore dodnes patri medzi typologicke vy- chodiska röznych druhov nacionalistickeho konzervativizmu. Ona „zradnă ... ale podmytă zem“3 zapada do tejto koncepcie v podobe zla pretrhajuceho puta od pevnej pödy. A hoci su vzt’ahy Slovensko - Trasovisko a trasovi- sko - Trasovisko jednoznacne, iba ortograficka distinktivnost’ - na fonetickej urovni nepostrehnutePna - möze vyvolavat aj ine konotacne suvislosti, a to relaciu Slovensko - trasovisko mözem (nad)interpretovat v suvislosti s politickym vyvojom v Ceskoslovensku po roku 1948. Ide vsak iba o semanticky sum spösobeny prave spominanou uvoPnenostou v asociovani. Vychadzam teda z pövodneho metaforickeho zameru Hronskeho pouzit „toto slovo v etymologickom vyzname“4: „A trasovisko je zradnă zem, navrchu porastenă, i trăva i kvet möze na nej sediet, ale podmytă zem, bahno jepod nou, a poloz tam nohu, nevedno ci ju vytiahnes, ci sa neponons cely.“5 Iste vsak este treba upozornit’ na toto vyrazne novum v tvorbe Hronskeho. Tradicne koncipovany motiv zeme ako moralnej stability sa dostava do negacie s trasoviskom, ergo s labilitou. Vztah trasovisko - zem je v autorovej tvorbe osamotenou a nezvyklou relaciou. „Lenze trasovisko po vekoch vrătilo sa na Trasovisko, vrătilo sa este i skrvavene, ked sa roku Păna tis^ceho a devätsto styridsiatehostvrteho zacmali valit i sem rany sveta, ked cely svet sedel na trasovisku v kalnych krutnavăch dejun“6 No kategoria zeme nezostava autonomna, spaja sa s krvou. Oba principy v ob- raze skrvavenej zeme symbolizuju bajne ponimanie hodnöt pradavnosti a starobylosti, 1 Tamtiez. 2 Harpan, 2004, s. 103. 3 Tamtiez. 4 „this world in its etymological meaning,“ Rydlo, 1975, s. 125. 5 Tamtiez. 6 Tamtiez. 128 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 oddanosti a vernosti, i strachu a utrpenia. Zem poliata krvou je zmluvou medzi tymto zivlom a clovekom. Avsak zjavna historicka narazka na rok, kedy vypuklo Povstanie posuva celkovo predhovor k romanu do inej polohy. Jeho vypoved naznacujuca temu sa skryva za univerzalnou mytickou etikou - ponaucemm, zmyslom, prebera jej strukturu prostredmctvom postupov demagogie, v romane sa teda nestretneme so vseobecnou vecne platnou pravdou, ale posolstvom, ktore sa len tvari atemporalne, no v skutocnosti sa viaze na konkretne udalosti, nemozno ho aplikovat’ gnomicky, je az prilis adresne, konkretizuje sa na presnom vyseku skutocnosti a prostredmctvom podoby mytu ho interpretuje. Vskutku elementarnym omylom inych interpretam tohto romanu je chapanie zeme. Tento obraz zohrava v tvorbe Hronskeho dominantnu ulohu, ale akekol’vek interpretacie len cez chtonicku prizmu redukuju samotny rozmer a zamer tohto romanu, jednostranne vyzdvihuju jeho mytickost, cm sa zaroven bagatelizuje fakt, ze politicke angazman je integralnou sucast’ou tohto poetologickeho ramca a v podstate mu tvori za- kladnu kostru. Samotne Blut-und-Boden sa integruju do tejto poetiky v politizacii a radikalizacii, ktora sa objavuje v poetike nacistickeho heroickeho realizmu. Blut-und- Boden sa vsak ako autonomny motivicko-tematicky element neviaze s politikom, v ta- komto zakladnom chapam ho vystihuje Milan Sutovec slovami, ze „clovek ,vrasteny’ do zeme ... zotrvava na tom jednom mieste, kam ho postavila tradlcia otcov a ,volanie krvi’“1 a ironicky ho nazyva „absurdnym tautologickym pohybom v nekonecnom biolo- gickom rotujucom kruhu“2. Iba Hronsky rozsiruje Blut-und-Boden o konkretnu politickofilozoficku preferenciu. Tym, samozrejme, netvrdm, ze autor vyssie uvedenu poetiku vedome pouzlva ako metodu, iba to, ze spina jej parametre, naprlklad iste sovinisticke - antisemitske a proticeske tendencie, hlavne na miestach, kde sa politikum vynara z implicitneho a symbolickeho jazyka. Xenofobia sa objavuje aj v jeho predchadzajucej tvorbe. Pre Hronskeho znamenal vznik slovenskeho statu vyvrcholenie snah sloven- skeho etnika o narodnu a statnu zvrchovanost. S akymkolvek zahranicnym i vnutornym usilm ohrozujucim narodnostatne zaujmy sa nestotoznoval, vnlmal ho ako utok na pravo naroda na samourcenie. Nacionalizmus a „zaklady filozofie katollckeho nabozen- stva“3 podporovali jeho suhlas s tymto statnym zriadenim, pricom dobove suvislosti jeho vzniku neboli relevantne: „Pohnute casy budu nas ospravedlnovat, napate pomery v Europe zmensia nasu vinu, spravodlivy posudzovatel bude nam odpustat, ze sme si hned v prvej chvlli nestacili dokonale uvedomit’, co znamena pre nas mat - Slovensky stat.“4 1 Sutovec, 2007, s. 426. 2 Tamtiez. 3 Cuzy, 1998, s. 26. 4 Hronsky, 1939, s. 97. 129 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Pred vypuknurim Povstania „protirezimisticky orientovani pracovmci sa grupovali do odbojovych skupm, ktoré sa pripravovali na otvorené protihitlerovské vystùpenie. O tychto aktivitach a tajnych pripravach, do ktorych boli zapojem aj naj- blizs^ Hronského spolupracovmci, maticny spravca pravdepodobne nie nevedel“1 a ani nevyvijal podobné aktivity, preto sa jeho meno neskôr objavuje v zozname osôb naklo- nenych ludackemu rezimu a po vojne je obvineny z kolaboracie s nacizmom ako clen Hlinkovej slovenskej ludovej strany - Strany slovenskej narodnej jednoty a kultùrny referent Hlinkovej gardy. Z tychto dôvodov povazoval Povstanie za akciu namierenù proti slovenskej statnosti, nehovoriac o vlastnej negat^vnej skùsenosti s povstalcami, ktori ho kratko po jeho vypuknuri zatkli a na den uväznili. Na druhej strane treba brat do ùvahy novù spolocensko-politickù situaciu, do ktorej Hronsky zapadol jednoznacne ako rafinovany ideologicky budovatef slovenskej podoby nacizmu. Tato skutoenost a nepriazniva frontova situacia pre nacistické Nemecko a jej spojencov i anticipovanie politickych nasledkov rozhodli o jeho odchode zo Slovenska. Znovuzrodeny historizmus o tis^crocnom boji Slovakov za vlastnù samostatnost - zial - zaslepil viacerych kultùrnych pracovmkov. Po vojne sa mytizacia dejm u casti slovenskych emigrantov anachronicky pestuje nadalej: „A preto povstavali v narode proroci, ktori ho nùkali k obetiam za Idey Prava a Spravodlivosti: prisiel Holly, Stùr, Daxner, Vajansky, Hlinka, Razus a po nom najväcs^ nositel slovenskej z^zne po Spravodlivosti a Prave, dr. Tiso.“2 Myticka vrstva sa zjavne rozsiruje o politickù. Tieto roviny koexistujù samostat- ne, hlavne v prvej casti romanu sa dotykajù minimalne, az v jeho poslednej casti (Diel druhÿ) je ich väzba ovela citelnejsia. Napriek tomu si nie sù rovnocenné, plari medzi nimi nepriama ùmernost. Kym rovina mytu v romane prevlada a spaja sa hlavne s postavami, rovina ideologicka zastava zvysnù cast, je predostierana najmä roz- pravacom. Ich vzajomné prelmanie sa uskutocnuje prostredmctvom postav a rozpravaca; postavy a rozpravac sù prienikom medzi oboma vrstvami. Prevladanie mytickej roviny nad politickou potvrdzuje jej ùstredny hrdina Mar- tin Hrancok, vojak slovenského statu, ktory sa vracia z vychodného frontu po zranem nôh domov na Trasovisko s jedinou potrebou: „Kosif treba. Doma nemă kto kosif. Ak zmeskăm este tÿzden, uschne mi trăva na koreni. Kosif treba.“3 Ide o typického sedliaka, „mă na starosti luku a role“4, pokùsa sa zit mimo sveta, ved „l’udia, co maju na starosti vojnu, tak nech sa o nu staraju“5. Jeho izolacia je tiez dôsledkom psychického vytesnenia negarivnej skùsenosti: „Poliak mu chodil po rozume a vypălené dediny okolo Kyjeva, kr^ze a vyvrătené tanky, mater, co jej pred 1 Tamtiez, s. 78. 2 Polakovic, 1983, s. 218. 3 Tamtiez, s. 6. 4 Tamtiez, s. 7. 5 Tamtiez. 130 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 samou dedinou umrel chlapec v nàruc^ a nevlàdala ho uz odniest’ na sto krokov a pokym sa z prvého polopràzdneho domca vràtila s akymsi starcom, chlapec bol uz üplne nahy, biednj od mrtveho, stiahli z chlapca i posledny sat. “1 Navratu do rodiska predchadzalo jeho rÿchle a nevysvetlitel’né uzdravenie, doslova zazrak, na pozadi ktorého stala tùzba odist od devastacie zakladnÿch zasad humanity, z miest, kde ludskost stratila svoju tvar a zamenila ju za bestialnu grimasu. Charakter protagonistu vsak nie je ùplne pacifickÿ, javi sa viac indiferentnÿm. Eahostajnost a apatia voci okoliu je vsak stale osobnou poziadavkou zabudnùt na voj- nové besnenie a navratit sa ku hodnotovÿm korenom - k praci, byt’ determinovanÿ jasnÿmi kritériami Zivotnej filozofie svojich generacii, zabudnùt na svet, pozastavit historickÿ cas a nahradit ho tikanim prirody, jej vlastnÿmi hodinami, splynùt do cyklického a ritualneho pocitania vyjadrenÿm v Zatve, neolitickÿm archetypom pomeru cloveka s prirodnÿm Zivlom, z ktorého sa rodi novÿ Zivot. Hrancok sa vsak po navrate z vojny, napriek vlastnému vedomému solitérstvu, dostava do spleti dejovÿch vztahov a nemôze sa z nich vymanit, akoby ho to cudzie univerzum, od ktorého unikol, stale prenasledovalo. Lenze jeho jediné ùtocisko - zem sa mu meni, rozpada a straca. Centrom interpersonalnych relacii Hrancoka s inÿmi kl’ùcovÿmi postavami je Zuza, ktora ako stimul rozohrava lùbostnÿ stvoruholnik medzi nim a dalsimi dvomi muzmi - Janom Benkom a Lojzom Patkom. Benko tvori podstatnù cast romanu Hrancokovi naprotivok. Je to „clovekpràce, grosa a zeme“2, ktorÿ sa „nenaucil nikdy vraviet moja mat a moje deti, ale ked’ bola rec o zemi, tak nezabudol nikdy povedat: Moja zem na Ostriedkoch, moja zem pri Duboch, moja lüka nad Matajovym kr^Zom, moje bràzdy pod Prielohom. “3 Benkov vztah k zemi je, na rozdiel od Hrancoka lubostne majetnicky, pôda, najmä Sedmacka vo vlastnictve Hrancokovcov, o ktorej kùpu mal zaujem, mu bola mi- lenkou a on jej „vernÿ milenec“4. Kÿm Hrancokovo poznanie zeme ma spiritualny rozmer, ide o mutualitu, vza- jomné uspokojovanie potrieb, Benko je vskutku - vulgarne povedané - penetratorom, riadi sa tùzbou po materialnom pocite, vasnivÿm hmatovÿm zmyslom ukojenÿm vo vlastneni. Je to vsak taktiez naturalny vektor, zivelnost ma totiz v tomto pripade cha- rakter zavislosti, hmotného pocarovania a v podstate je aj akÿmsi telesnÿm zvedenim. Tretim muzom stvoruholmka je Cech Patek, ktorÿ na rozdiel od Benka a Hran- coka - obaja mu tvoria opoziciu - nie je clovekom zeme, nepozna k nej lasku, i preto je zobrazenÿ nezakotvene, neustale sa zjavujùci a miznùci ako duch. Hoci mu neprislùcha byt v relacii so zemou, stale je postavou zviazanou s mÿtom; je mÿtickÿm zlom v 1 Tamtiez, s. 71 2 Tamtiez, s. 61. 3 Tamtiez, s. 29. 4 Tamtiez, s. 30. 131 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 romane vykreslenÿm v podobe obycajnej figùry - mäsiara, cloveka nîzkych pudov a vraha, neskôr tendencne zaskatulkovanÿm cechoslovakistom a komunistom: Tu, v Bebrave, postavil si nehynùci pomnik Lojza Patek, nas ceskÿ brat, ktorÿ Bebravu oslobodil a potom v rukach nemeckej surovosti vydÿchol naposledy. Bebrava bude mu jeho pamiatku zachovavat, zlatÿmi literami si ju bude do svo- jich dejin zapisovat, nebude na jeho obet zabùdat’, za lasku laskou bude platit’, na svojho bebravského hrdinu bude sa vzdy rozpominat’ ... Obcania Bebravy sa pohÿbali trochu. Bebravu si poznali, no trochu sa este hroznejsie odmlcali, odmlcali, mlcali.1 Patek nie je nicm inÿm, iba démonom, diablom. Egotizmus ako jeho zakladna charakterova vlastnost’ sa prejavuje v rafinovanej manipulatorskej hre. Sprvu o nom nevieme v podstate nic a ani netusme, ako sa toto spriadanie tajnÿch planov a ùskokov prejavn Personifikacia zla predsa len istÿm spôsobom vitazi v monumentalizacii jeho osobnosti komunistickou propagandou. Postavenie sochy v politickej rovine v zavere romanu symbolizuje vÿsmech slovenskosti a ceskù hegemoniu nad nou. Pestuje sa tu mÿtus o ceskom imperializme, ktorÿ sa stal jednÿm z najdôlezitejs^ch programovÿch téz este Slovenskej l’udovej strany na cele s Andrejom Hlinkom (1864-1938). Spojenie ceského a komunistického akcentuje na autonomnost’ slovacity, zdôraznuje jej nezlùcitel’nost’ s neznabozstvom oboch entit. Patkova apoteoza reaguje aj na prevladajùce postavenie komunistov v politickej sfére v ceskÿch krajinach po roku 1945. A napokon zena Zuza - Benkova manzelka, Hrancokova partnerka pred jeho odchodom na front a neskôr Patkova milenka -, centrum, do ktorého sa zbiehajù lù- bostné vztahy tÿchto troch muzov. Zuza sa vel’mi nel^si od kontextu zenskÿch postav v tvorbe Hronského. Ani jej identita nie je jednoducha, skôr zahalena do tajomstva alebo dvojakého zivota so schop- nostou „byt vzdy ina, jej postavenie slabsieho, az otrokyne, ale aj schopnost vladnut a ovladat“2. Zuzin charakter je v tomto romane taktiez démonickÿ. Nie je vsak hlavnÿm zlom ako Patek, zjavne ani sama nevie, ze jej vztah k nemu ma len faustovskù podobu. Ich sexualne partnerstvo je hierarchizované, ona je tou druhou, podriadenou. Je istÿm spôsobom starozakonnou Evou pocarenou hadom a jeho ponukou - moznost’ou od^st z lazu a spoznat’ svet, laz sa potom dostava do poz^cie raja. Spolu s Patkom ma Zuza spolocnù nezakorenenost’. Nezauj^ma sa o zem, nie je nou posadnuta ako Benko, jej elementom je zivot, zivelnost. Ked sa l’ùbostnÿ stvoruholmk pretrhne, Zuze zostava Patek a Hrancok s Benkom sa zmierujù. Na jednej strane t^, co sù zviazam so zemou, na druhej nezakore- 1 Tamtiez, s. 421. 2 Batorova, 2000, s. 80. 132 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 nen Fudia. Nedbanlivy a plytky vzt’ah k hodnotam vlastneho spolocenstva je zretel’nym argumentom pre boZ^ trest. Zuzino Fahtikarstvo reprezentuje vo vysokej narodnej drame cloveka citeFne negativum, nielenze sa odmieta podriadit hodnotovemu poriadku, dokonca ho porusuje. Napokon nasleduju tragicke udalosti konciace smrt’ou. Zanik je pre Zuzu nevy- hnutny. S tvrdemm Marie Batorovej, ze nie „Patek zabije Zuzu ..., ale ovela skor ju za- bije ... Hrancok“1 sa nestotoznujeme. Tato vyrazna nadinterpretacia totiz odsuva myticku rovinu a Zuzu vmma ako „typ modernej zeny dvadsiateho storocia“2 v konflikte s muzom, Hrancokom, ktory „hoci ju Fubi, je zakonzervovany v zakonoch stareho sveta“3. Samozrejme, ved to bol aj Hronskeho zamer, vytvorit staroveky, myticky svet nemennych zakonov, konzervativnu predstavu tradicnych hodnot a nie zobrazit emancipacne trendy na slovenskom vidieku. Od progres^vneho myslenia bol autor po politickom angazman v nacistickom rezime slovenskeho statu markantne anachronizovany: Zuza Rybarova prilis sa usmiala zivotu, v naruzivom smiechu pozabudla na srdce, nuz tazsie musela za to trpiet, ako si to hocikto vie predstavit.“4 I notar „pomaly privrel knihu, aby sa na Zuzu Rybarovu zacalo zabudat. Az ju otvori nanovo, ked bude zapisovat novu smrt, hodi okom do predoslej rubriky, azda mu pride na um este raz, azda nie, azda si z predoslej rubriky povsimne iba bezne cislo, aby spravne napisal nasledujuce bezne cislo.5 Jej smrt’ je len v porad^ medzi mnohymi d’alsmi obetami vojny, Povstania. Tato pasaz je vsak dolezita aj pre analyzu poetologickej vydarenosti romanu. Hronskemu sa totiz nie vzdy dari konstruovat pevnu myticku schemu. Politikum ju nielenze oslabuje a rozrusuje. Ak totiz Zuzinu smrt chapeme ako trest, potom Povstanie ju viktimizuje a rehabilituje. Co bol potom povodny autorsky zamer? Hadam jednoduche paremiologicke potvrdenie nebezpecenstva sluzenia a spolcovania sa so zlom, ktore sa mus^ vymknut kontrole. Zuza teda mala byt’ iba mementom a nie obetou. V prvej casti je realita zivota za slovenskeho statu a vojna na frontoch len akousi kulisou, vyraznejsie sa nedotykajuca postav, azda ak nepriamo, vojna iba dotvara cel- kovu atmosferu, nie je stimulom konania, interpersonalne vzt’ahy - nielen primarne, ale aj vedlajsie - hovoria o zivote na laze, o krehkom slovenskom zivote, mytizuju tuto malost, menia ju na hrdinstvo bezneho cloveka. Vojna - este vzdialena, predstavujuca sa v ozvene strieFania na horach, prelietavajucich lietadiel, vojakov, tajomnych Fud^ z Polska ci Ruska a pribehov a fam z druhej ruky - sa priamo nedotyka lazovnikov, 1 Tamtiez, s. 83. 2 Tamtiez, s. 82. 3 Tamtiez, s. 83. 4 Tamtiez, s. 408. 5 Tamtiez. 133 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 taktiez sa realizuje „len v beznom pripomenuti kl’ùcovÿch bodov - Stalingrad, vylodenie na Sicilii, alebo - to ovel’a viacej - v ùvahovÿch partiâch o Europe“1, dokÿm sa nezacali „valit i sem rany sveta, ked celÿ svet sedel na trasovisku v kalnÿch krùtnavâch dejin“2. K hlavnÿm vzt’ahom clovek - clovek (muz - zena, matka - syn a podobne) a clovek - zem pribùdajù dalsie relâcie: clovek - nărod, clovek - stăt, nărod - stăt a boh - nărod. A tu nastâva posun na politicky angazovanù rovinu românu, autorovho posolstva urcenÿm „do tÿch rùk, ktorÿm ho J. Ciger-Hronskÿ adresoval“.3 Ako sme uz spomenuli, literârnokritickâ reakcia na român Svet na Trasovisku sa konala post festum. Neplatilo to - samozrejme - len o tomto române, ved aj dalsie texty napisané v emigrâcii - Andreas Bur Majster (1948)4, Predavac talizmanov Liberius Ga- ius od Porta Collina (1947)5, Pohăr z bruseného skla (1964)6 - si na svoje publikovanie v Cesko-Slovensku museli pâr desat’roci este pockat’. Jedno je vsak isté, hoci tento român cakal na svoje druhé vydanie o vyse stvrtstorocia dlhsie, jeho spornost nevypr- chala, nadalej si zachovâva rovnakù mieru kontroverznosti, provokuje, vyvolâva opâtovnù konfrontâciu s historickÿmi faktami, polarizuje, je prijimanÿ s despektom i re- spektom. Situâcia je vsak - nastastie - inâ, dnes môzeme po tomto akokolvek vnimanom române siahnut’ slobodne a urobit’ si nan vlastnÿ nâzor, ci uz sentimentâlny alebo diskurzivny, nediktovanÿ oficiâlnou dogmou. Na druhej strane je historicky pochopitelné, ze român Svet na Trasovisku vyvo- lâval v komunistickom rezime odpor. Svojou podstatou bol protikomunistickÿ a zâroven proludâcky, vyjadroval sympatie so zriadenim, ktoré bolo vo vazalskom vztahu s nacis- tickÿm Nemeckom. V povojnovej atmosfére nebolo - aj ked pred povstanim „Catlosov plân ... po- cital so zachovanim samostatnej slovenskej stâtnosti“ (Letz, 1999, s. 322) - a ani ne- mohlo byt miesta na futurologické ùvahy o ponechani samostatnosti slovenskému stâtu, tentoraz demokratickému, jednoznacne odmietajùceho odkaz svojho predchodcu, taktiez idea spolocného cesko-slovenského stâtu nebola uzavretâ, kedze udalosti na konci tridsiatych rokoch ju nâsilne rozbili, zâroven vsak slo o jedinù reâlnu moznost exis- tencie Slovenska, nehovoriac o tom, ze politicky sa o osude Ceskoslovenska za- clenenom do vÿchodného bloku rozhodlo uz skôr, na ùrovni vtedajsich mocnosti. Paradoxom zostâva, ze jedno majù Svet na Trasovisku a komunistickÿ rezim spolocné - v oboch pripadoch sa Slovenské nârodné povstanie obmedzuje na aktivity komunistického odboja. Tak ako si ho komunisti znărodnili, tak sa ho român vzdâva, 1 Matuska, 1970, s. 221. 2 Tamtiez, s. 5. 3 Rydlo, 1991, s. 433. 4 HRONSKY, J.C.: Andreas Bür Majster : Roman. 1. vyd. Scranton (US-PA) : Obrana Press, 1948. 292. Slovo; 2. vyd. Bratislava : Tatran, 1970. 268 s. Slovenska tvorba. 5 HRONSKY, J.C.: Predavac talizmanov Liberius Gaius. 2. vyd. ? : Dobra kniha, 1972. 79 s. 6 HRONSKY, J.C.: Pohar z brüseneho skla : Novely. 1. vyd. Buenos Aires (AR): Zahranicna Matica slovenska, 1964. 173 s. 134 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 podporujuc svoje i komunisticke historicke skreslenie potlacajuce existenciu protifasistickeho demokratickeho odboja. „Povstalecky zăstoj J. C^gera-Hronskeho vy- rieknuty v romane Svet na Trasovisku je zretel’ny a c^ry - proti povstaniu.“1 S politickou vrstvou romanu - ktora na rozdiel od mytickej nie je v kvantitativnej prevahe - sa po prvykrat stretavame cez rezimove realie az v deviatej kapitole prvej casti v suvislosti s vedlajsou postavou Sviatka, brata Zuzinej matky: Po svetovej vojne Cesi zacali vozit’ pivo na Slovensko a Sviatkove sudy nikto ne- potreboval. Aj sudy prichodili z Ciech. Kolko sa vtedy Sviatko naklial!... A kolko raz mu sestra, cestarka, nachovala deti, hoci u cestarov nemali chleba zbytkom. Ked’ sa utvoril slovensky stat, Sviatko lietal, isiel sa potrhat, nebolo odusevnenej- sieho gardistu. - Uz ich cert berie, uz nebudu sudy na Slovensko z Plzne vlacit!2 Sviatko vsak reprezentuje typ predv^daveho chameleona; pocuva londynsky roz- hlas, kde „vraveli, ze Tiso je Mad’ar. Vid^s! ... Mad’ar a slovensky prezident. Ale aky stăt... Prezident, prezident a ani slovensky nevie“3 Neskor v druhej casti - ked sa z neho pod vplyvom mocenskych turbulencn stava clen ustredneho povstaleckeho vyboru - tvrd^: „Nie som ani vojak, ani partizăn, ja len vzdy niekomu sluzim, co mi rozkăzali, to rob^m, ale uz nevlădzem!“4 Sviatkov simplexny charakter je ocividne reakciou Hronskeho na pocitovanu (vlasti)zradu zo strany jednotlivcov naroda, ktori interne rozobrali narodnostatnu ideu a zamenili ju za cudz^ cechoslovakizmus a komunizmus. Strety s konkretnou politicko-vojnovou realitou sa v prvej casti poctom obme- dzuju, no zaroven sa z implicitneho postoja pretavuju do explicitnejsieho. Vidme to na- priklad v dvadsiatej druhej kapitole prvej casti, v ktorej Hrancok premysla nad vzt’ahom svojej matky k Benkovej dcere Eve, pricom mu zrazu pridu na rozum notarove slova: „ Viete, Hrancok, vselico sa moze stat, ten vyhrat’, onen vyhrat’, Slovensko do vselicoho sa moze dostat’, mozu tu striel’at’, vesat, cely năs stăt vyvrătit’, ale Slovensko uz nikto nedostane ta, kde pred slovenskym stătom bolo. Kto mă raz svoju strechu nad hlavou, velmi sa na nupriuci“.5 Priama zrazka lazu s vojnou, s Povstamm sa zacma az v druhej casti. V zavere prvej casti prichadza vojna na Slovensko, napriklad spravou o bombardovam Bratislavy Americanmi. 1 Rydlo, 1991, s. 430. 2 Tamtiez, s. 44. 3 Tamtiez, s. 42. 4 Tamtiez, s. 350. 5 Tamtiez, s. 107. 135 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zlomovou sa stava desiata kapitola druhej casti povazovana za najkontroverznejsiu cast romanu. Prave ùryvok z nej - ako sme sa uz zmienili - bol po prvy raz publikovany v periodiku Most cislo jeden v roku 1954. Az raz budù dejiny zasa dejinami, nejaky historik ponaprava si okuliare raz i druhy raz, nachyli sa lepsie nad rok 1944 a nad mapu, kde byva nevePky narod slovensky, i pokrùti hlavou. / - Toto nie je mozné! - povie. / Znovu sa bude prehrabùvat v svojej pamäti, akoby zapochyboval, ci sa v dejinach sveta aspon trochu vyzna, i ked’ sa nimi zapodieva tolké roky a nacisto mu obeleli vlasy v tej robote. / - Nie, v dejinach na to prikladu niet. Niet na to prikladu, aby narod povstaval proti vlast- nému statu, aby si niekto podpaloval dom, v ktorom sa mu zilo dobre, za ktorym dlho tùzil a ktory si napokon tazko vydobyl, postavil a zariadil. To nie je mozné! Tu je to vo vselijakych proklamaciach, clankoch, reciach, knihach i zakonoch napisané, zaznacené, ze slovensky narod roku 1944 povstal proti svojmu statu, ale ani tak nie je to mozné. / Tak si to bude vraviet skùseny sudca dejin, - az raz histôr- ia bude zasa histôriou. / Zapochybuje v roku 1944, nebude mu verit. / A bude mat pravdu. / Aj nevePky narod slovensky je takym narodom ako iné malé a vePké na- rody, slovenska zem takou rodnou zemou materskou, ako iné zeme narodov, ani ta neporodila hlùpy narod, ktory by si strhaval vlastnù strechu sponad hlavy, ked to pred nim nevykonal nik a za nim nikto nevykona. / Lebo nie je to mozné. / Ani na Slovensku nebolo to mozné. / Dejiny sa dajù prekrùcat, ale samé nesfalsujù sa ni- kdy. Narody povstavali, bùrili sa proti rezimom, vladam, cisarom, prezidentom, ideolôgom, zrazali sa presvedcenia, partaje, rody, spolocenské triedy, veky sa bili s vekami, nové prùdy so starymi, boli vePké povstania a vePké revolùcie s potokami krvi a s mnozstvom hrdinov, ale dejiny samé sa nikdy nesfalsovali: nikdy, nikde nepovstaval narod, aby zboril svoj stat a hodil svoje narodné telo, svoju zem, svoje imanie, svoje mozole, svoj zivot a svoju moc niekomu inému, cudziemu napospas.1 Tato kapitola urychPuje prechod sujetu do otvorenej vojnovej atmosféry. Jej cel- kové ladenie sa vsak od ostatnych kapitol odlisuje. V prvom rade jej celkova kompoz^c- ia ma reflexîvny - explicitne ideologicky - raz. Stretavame sa v nej s motivom historika uvazujùceho nad vojnovou minulost’ou Slovenska. Koncept historika uvazujùceho o Slovensku sa v romane este zobrazî, no u Hronského sa objavuje sa este pred Povstamm: „Historik nebude mat tazkù ùlohu, ked sa bude vracat do nasej minulosti, aby vyhPadaval doklady, ze dosiahnutie najvyssieho narodného idealu neprichodilo iba z chvil’kového rozhodnutia, slovenska myslienka dozrievala, a keby nebolo byvalo tak, darmo by prisla akakoPvek vhodna pnlezitost, na osude naroda nic by sa nebolo menilo“ (Hronsky, 1939, s. 97). Podla Rydla Matuskov pohlad na roman Svet na Trasovisku bol pohladom kritika „sui juris“2. Rydlo na jednej strane uznava, ze tento pohlad hoci „nie je dopo- 1 Tamtiez, s. 249. 2 Rydlo, 1991, s. 427. 136 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vedanÿ, dâ sa s nim sùhlasit, ale len po ureitù hranicu“1. Nesùhlasne sa stavia k jeho politickému stanovisku vychâdzajùceho z dobovej interpretâcie dejln. Matuska tvrdi: „Nemozno spochybnovat nârodné cltenie Hronského; mozno vsak s istotou vyslovit, Ze mu nie je jasnâ tragika toho, v ktorej historickej chvlli sa slovenskÿ nârod doekal vlastného statu, kedy a od koho dostal jeho nârod vlastnù samostatnost a akù“2. NestotoZnujem sa s nazorom, Ze prave tato interpretacia „nesie vÿrazné erty reZimis- tickej dobovosti“3, - naopak -, Matuskov pokus o interpretovanie romanu nie je dobovo limitovanÿ, aj ked’ bola jeho politicka preferencia jednoznacne orientovana prokomunisticky. Ideologickÿ, nacionalistickÿ limit sa prejavuje prave v Rydlovom ospravedlnovanl a zmiernovam, zaklmam politického konceptu Hronského. Matuskov pohrad neobmedzuje literarnu interpretaciu romanu vseobecnohistorickÿmi digresiami, uvedena citacia je v interpretacii jedinou a zaroven historicky podloZenou a udrZaternou aj podnes. Neeudujeme sa vsak, Ze prave argumenty historického charakteru zohravajù pri tomto romane nemalé miesto, ved kontroverznost romanu zasahuje aj na dodnes citlivé miesta. Za vsetko citat z desiatej kapitoly, ktorÿ by mohol byt svojim obsahom vnlmanÿ v ramcoch osviencimskej lZi: „Zidov poukrÿvanÿch, bezpecnÿch, vyvolal zmätok na ulice, iste nezhynulo ich to^ko v transportoch, nie v lăgroch, iste neubUzil im to^ko njakÿ zăkon, ako toto povstanie, co ich vylăkalo z ùkrytov a potom postavilo pred nemecké pusky. “4 Iste moZno sùhlasit s nazorom Hronského, Ze dejiny „sa dajù prekrùcat, ale samé nesfalsujù sa nikdy“5 . Roman Svet na Trasovisku tieto dejiny falsuje, tak isto, ako ich falsovali jeho cenzori. Netreba vsak pozabudnùt na fakt, Ze umeleckej literatùre sa tato vÿsada nesmie upierat, aj ked zo strany autora neslo o vedomé estetické falsovanie, ale o vieru v pravdivost svojej regreslvnej politickej koncepcie. Ci je tento roman protivojnovÿ? S ureitostou v sebe nachadza ten naboj, pocit, Ze „Europa umiera“6, Ze umierajù „dediny, mesta, vojaci a deti“7. Protivojnovost sa vsak ideologicky konkretizuje do Slovenského narodného povstania. Slovenskÿ stat je napokon vloZenÿ do centra, medzi Nemcov a povstalcov, ktorÿch stret so sebou prinasa krviprelievanie. Vidlme to v empatickom obraze vojaka slovenského statu symbolizu- jùceho tùto statnost, jeho myslienku pomaly sa stracajùcu v tme: Pusku mal vedra seba, este sa blystal na nej trochu bodak, ale nemal ju v rukach, nemal ju ani v srdci, ako vyhodenec sedel na medznikovej hrobli, nie insieho ne- mohol konat, na to bol odsùdenÿ, osamelÿ dostal sa medzi dve sily, proti ktorÿm 1 TamtieZ. 2 Matuska, 1970, s. 222. 3 Rydlo, 1991, s. 422. 4 TamtieZ, s. 251. 5 TamtieZ, s. 249. 6 TamtieZ, s. 205. 7 TamtieZ. 137 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 bol bezmocny, sedel na medzmku, ale vsetko mu bolo cudzie, co okolo seba citil, pocul dunenie i tu i tam, ale ani jedno nemohol pomenovat priatel’skym a tma len padala, padala, klzala sa z vrcholcov dubov na strateneho vojaka na medzmku, tratil sa v nej: najprv zhltla tma zelenkavy sat, ciapku-bodku, bluzu, potom zhltla aj uzky lesk na bodăku, aj tvăr vojakovu, aj slaby svit na ociach. Aj lesk na opaskovej spone, na ktorej nemal pristrety dvojkriz.1 Vypoved tejto ukazky si dokazeme aj aplikaciou Barthovho mytickeho semi- otickeho systemu: Vojak slovenskeho stătu - jeho armadnu prislusnost’ nam dokazuje dvojkriz na spone opasku - sediaci na hranicnom kameni v podobe kopceka z kamenia a zeminy, vedl’a neho puska s bodcom su statickou deskripciou dalej obohatenou o dynamicky aspekt v podobe auditivno-vizualnych prvkov - nedaleke buracanie zbrani a prirodny cyklus - zapadanie Slnka, sumrak, noc. Samotny opis vsak nie je nositel’om ziadnej semantiky, je len formou, cize mytickym oznacujucim. Kedze pozname politicku orientaciu Hronskeho, z dekodovania symbolickej roviny ukazky nam vyplyva jednoznacny koncept, a to l’udacka interpretacia existencie slovenskeho statu, zaklmanie historicky dokazanych suvislosti, konstrukcia politickeho mytu. Ako som uz spominal, Svet na Trasovisku bol napisany po udalostiach, o ktorych pojednava, preto sa vyznamnym motivom, symbolom stava hranicny kamen maskujuci nemecko-slovensku politicku alianciu a fabulujuci priciny priprav a nasledky Slovenskeho narodneho povstania. Rok 1944 sa dokonca dostava do pozicie prelomu, v ktorom sa nielenze rozklada slovenska statnost’, ale navracia sa do Cesko-Slovenska - v tomto chapani pod cesky kolonializmus - a dokonca pod komunisticky rezim. Hronsky zbavuje realne medzniky 1945 a 1948 svojho vyznamu, ta skutocna Slovenskă nărodnă pohroma - prisla v roku vypuknutia Povstania. Slovenska statnost je teda vykreslena v neutralnej polohe, ale zaroven doplaca na nemecko-povstalecky konflikt svojim zanikom. Protivojnovost’ romanu vlastne nie je jednoznacna, vyznam tohto slova vo vseobecnej humanisticko-pacifickej rovine naraza na zuzeny semanticky ramec vyplyvajuci z antipatii k Povstaniu, z protipovstalectva. Autorovi sa dari primarnym protipovstaleckym zmyslom rozplyvajucim sa v protivoj- novom posolstve vykreslit akusi predstavu Slovenska umierneneho az mieroveho v porovnani s bezuzdnym vrazdenim vo svete aj cez demilitarizovanu skicu vojaka slovenskeho statu, jedneho z mnohym a predsa heroa naroda, statnosti. Pod rozkladom statu Hronsky vnima aj rozklad naroda. Manzel-luteransky knaz hovori svojej manzelke-luteranskej fararke: „Ja som sa snazil zotrvat’ s nărodom, ty sa uberăs s tymi, co ste si namysleli nărod iny a năs syn poprel năs oboch, je marxistom. “2 A pokracuje: „Ty popieras Stura a Răzusa, nenăvid^s Hlinku i Tisu, năs syn je este dalej: popiera uz i Krista“3. 1 Tamtiez, s. 368. 2 Tamtiez, s. 416. 3 Tamtiez. 138 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Slovenskÿ nărod konzervativisticky chapanÿ v binărnej identite etnickej a kon- fesnej nielenze străca nacionalistickÿ ideăl - nărodnÿ Stăt, ale aj tradicnÿ krestanskÿ ideologickÿ rămec nahradzanÿ komunizmom. Tento proces vlastne znamenă postupnù stratu toho zăkladu, na ktorom stoji konStrukt pravej slovacity. Vnùtornă integrita sa deStruuje, centrălny theanthropos krest’anstva, bodnutÿ a ukrizovanÿ, aby svojou smrt’ou oeistil hrieSne clovecenstvo, je naviac rozstriel’anÿ, a predsa stăle drzi „nad Trasoviskom iporanenù ruku“1 a presviedca o svojej pritomnosti. Jedine Hrancok zostăva hodnotovo homogénnym. Iba raz sa vyjadruje politicky a prekvapuje svojou razantnostou a rozhodnostou: Nerăd rozprăvam, ale ma to skoro tahă. Toto svinstvo. ISiel by som, len aby som mal flintu v ruke. Nerăd sa mieSam, co mi je nie na starosti, ale uz si ti zavSe miesta nenachodim. Boj! Boj! Bojovat a len bojovat! Akÿ boj? Boj proti Nemcom, smrt Nemcom!... Jozef, ved’ je toto vSetko faloS! Ved’ je to vSetko klamstvo! Kde si tu mal Nemcov? Kde si tu videl jedného? Teraz idù! Teraz! Aj pridu, lebo sme si ich privolali. Toto tu vSetko eSte odbavia, aj ked’ uz idù dolu vodou, bude nad cim nariekat, ale ten klam! Smrt Nemcom a tu sa vrazdi, tu sa nici, tu sa krade, tu sa podpaluje, drùzga, striela, tu sa to robi! Smrt Nemcom, smrt Nemcom a pod tÿm kepienkom strhâvajù slovenskù zăstavu. Chod’ sa pozriet’, akă teraz visi na obec- nom dome ... Smrt Nemcom a pozri na ciapky zandărov, opÿtaj sa ich, kde majù znak slovenskÿ. Smrt Nemcom ... to vykrikovali v krcme, ... rozmykali obraz Andreja Hlinku. ... Ved’ Hlinka nebol Nemec.2 Hrancokova homogenita sa prejavuje aj v zăverecnom prislube na sobăS s Evou, ktorÿ zăroven reprezentuje akt „konfesionălneho zmierenia (Hrancok je katolik, Eva evanjelicka)“3. Hronskÿ tÿmto krokom spiatocnicky aktualizuje slovenskù spolocenskù situăciu devătnăsteho storocia. Tento inStitucionalizacnÿ element potvrdzuje jednotu krestanského năroda specatenù bozou sviatostou. Znovuoziva tu mÿtus o slovenskej porobe, ktorej môze nărod odolăvat iba v kompaktnosti, akoby ho reprezentovali iba dve krestanské denominăcie - luterăni a rimskokatolici a vSetko ostatné, mimo tohto rămca je uz neslovenské, odrodilé a cudzie. Romăn sa v zăvere opät prinavracia do mÿtickej roviny v polohăch boh - clovek a boh - nărod. K Hrancokovi modliacemu sa „pred ranenÿm kostolom“4 prichădzajù l’udia, kl’akajù si a nasledujù ho. Protagonista sa tak stăva novÿm nărodnÿm héroom. Hronskÿ vSak ponùka nového mesiăSa, ktorÿ nemă bozskÿ pôvod, je prorokom, ktorÿ nemusi obetovat svoj zivot, prăve naopak, jeho vykupitelstvo stoji na trpezlivosti polnohospodăra. Duchovné osvietenie sa fyzicky zviditelnuje prostrednictvom svetla na jeho tvări. Pôvodné pokusy o ùnik pred svetom zamiena za kolektivizmus a revoltu proti 1 Tamtiez, s. 404. 2 Tamtiez, s. 282-283. 3 Cùzy, 1998, s. 27. 4 Tamtiez, s. 422. 139 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 novému rezimu: „Păn dekan, ja som to tak măval premyslené: cestăr nech sa stară o cestu a knaz o kostol. Ja som sa o rolu mal starat’, aj sa budem. Ale teraz prisli také easy, ak nebudem vlădat’, aj vy mi pr^dete pomôct, v tom som si isty. A ja pr^dem po- măhat văm, kedy len budem stihat’, a tak si budeme pomăhat vsetci sebe i druhym. “1 Vft’azstvom - hoci v tomto synchronnom ùseku dejrn slovacita prehrava - je konzervat^vne a tradicionalistické chapanie sily vyvierajùcej z viery naroda a z jeho duchovnej podstaty. Hovorim o religioznonacionalnom humanizme nahradzujùcom klasicky mesianisticky podpis, ktory som v tomto romane ocakaval skôr. Je v nom tiez obsiahnuta v^zia nezlomnosti a spolupatricnosti v pracovnej usilovnosti a obrane hodnotovych kritérii. Nacistickoheroickorealistické gro romanu je zretel’né, avsak predsa len nie je aplikované globalne, vytvara sa tak akoby esteticky hodnotnejs^ a problematizujùcejs^ variant tejto poetiky. Sùvis^ to vsak s faktom, ze Hronskému sa nedari udrzaf kompozîcni romanu na uzde a vymyka sa mu spod kontroly. Strety mytickosti a ideolo- gickosti vyvolavajù pre autora pôvodne neplanované asociacie a konotacie, destabilizujù myticky rozmer a to - paradoxne - stavia roman do pozîcie sémanticky neucesaného ru- kopisu, v ktorom nad’alej rezonuje autorské specifikum, no prehlusované demagogicko- populistickym amplionom politikara. Typicky hronskovsky rukopis sa preto stava obet’ou ideologickej roviny, zjednodusuje ho, vidief to napriklad na postavach, ktoré vytvarajù opozîcie, autor az „prilis chce, aby postavy znamenali, vopred sa zacielïje na to, co maju zosobnovat“2 a to je v tomto prîpade jeden z prejavov stretu mytu a politiky, ktory umeleckù hodnotu romanu vyrazne zosadzuje. Tento roman teda nie je „jedno z najvyznamnejsich diel ... nărodnej literatury“ (Rydlo, 1991, s. 433), ako tvrd^ Rydlo, tento atribùt prislùcha romanom, v prvom rade urcite Pisărovi Grăeovi (1940)3. Vy- rovnavanie sa s vojnou, konfrontacia s nou je v jeho predchadzajùcej tvorbe kvalitativne ina. Odskoc^m s^ce vel’mi, ale azda najznamejsie dystopické romany Nineteen Eighty-Four (1948) od Georgea Orwella (1903-1950) ci Fahrenheit 451 (1953) od Raya Bradburyho (1920) dokazujù, ze ich totalitarianisticka v^zia l’udskej budùcnosti nebola len science fiction, ale relevantnou literarnou prognozou a zaroven mementom pre mozny politicky vyvoj vo svete. Obe diela vznikli kratko po druhej svetovej vojne - po potlacen^ nacistického rezimu v Nemecku a zaroven v case vrcholného stalinistického komunizmu v Sovietskom zvaze. Ich spolocnym ciel’om bolo charakterizovaf knowhow diktatùry - schopnosti jej ideologického manazmentu udr- ziavat majoritu spolocnosti v informacnom embargu vyuzitym na neustaly brainwashing prostredn^ctvom inkvizicnej apologetiky riadiaceho establishmentu postupne bujnejùceho a zbavujùceho sa svojich protivn^kov akymkol’vek dostupnym spôsobom. Big Brother sa az napadne podoba na kult Adolfa Hitlera (1889-1945) a Josifa Vis- 1 Tamtiez. 2 Matuska, 1970, s. 229. 3 HRONSKŸ, J.C.: Pisăr Grăc. 1. vyd. Turciansky Svaty Martin: Matica slovenska, 1944. 221. s. 140 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 sarionovica Stalina (1878-1953) a akési hasicské zbory zamerané na likvidaciu knih pri- pominajù neSt’astné kriziacke vypravy proti heretikom oboch rezimov v Style neskorSej Velkej proletärskej kultùrnej revolùcie maoistickej Ciny. Rezonancia takejto spolocenskej atmosféry sa v sùcasnosti najviac priblizuje severokôrejskému cucche. A aké bolo smerovanie malého, slovenského Hronského v porovnani s tÿmito velkymi, svetovÿmi autormi? Jeho Styridsat’rocna literarna existencia od pociatocného rahkorealistického ladenia po vrcholné expresionistické formaty sa prave pre politické angazman v nacistickom rezime, ktoré vystihlo jeho jedno jediné a posledné dielo - roman Svet na Trasovisku stala pre nasledujùcu komunistickù totalitu ideologicky nepo- hodlnou. No nie preto, ze by v nom obnazoval totalitné praktiky, hoci povrchovo sa zda, ze sa o to snazi, ale z dôvodu stretu dvoch antagonistickÿch politickofilozofickÿch preferencii, paradoxne s nie vel’mi odliSnou metôdou realizacie. Davne tvrdenie Ivana Kusého, ze „Svet na Trasovisku je dielom inej literatùry“ (Rydlo, s. 428) vSak nepriji- mam. Akej inej by potom prislùchal?! Snaha vymazat Hronského zo slovenskej literatùry sa - naStastie - nepodarila, autor jednoducho nie je homo unius libri, jeho bohata celozivotna tvorba sa jednoducho neda vnimat’ cez prizmu jednej knihy. Pristup k nemu musi byt’ komplexnÿ, vo vSetkÿch literarnych i mimoliterarnych sùvislostiach. Aj dnes vSak jestvuje snaha zakl^naf a ideologicky preinterpretùvat’, znecist’ovat’ literarnohistorickù analÿzu nacionalno- konfesnÿm balastom. Odmietnut’ tento roman, ci uz citatel’sky alebo obciansky, nie je ideologickÿm aktom, neodmietnut’ ho ale svedci o extrémizme a radikalizme prezivajù- com do dneSnÿch dni. Za vSetko reakcia jednej periférnej neonacistickej iniciativy z roku 2006 v podobe otvoreného listu slovenskému premiérovi: Oznacili ste nas za poloblaznov. Tÿmto slovnikom, nedôstojnÿm skùseného prav- nika a politika, ste hrubo urazili vSetkÿch narodne zmÿSl’ajùcich Slovakov, pretoze drviva väcSina z nich zdiel’a naS nazor na 1. Slovenskù republiku aj SNP. Dovolili by ste si takto oznacit, a bol podl’a Vas poloblazon aj nebohÿ biskup Jan VojtaSSak (za jeho blahorecenie sa v sùcasnosti postavila cela cirkevna hierarchia), ktorÿ na margo SNP vyhlasil ze: ,Slovak, a tobôz Slovak katolik nezna ziadneho slovenského narodného povstania, ale len bystrickej rebélie...’? Je poloblaznom profesor Dejin strednej a vÿchodnej Eurôpy na Univerzite v Padove Dr. Milan Stanislav Durica, ostro kritizujùci SNP vo svojich knihach? Ci naS vel’kÿ spisovatel’ Jozef Ciger Hronskÿ, ktorÿ vo svojom diele Svet na trasovisku1 a tak dalej, a tak dalej, a tak dalej. Co k tomu dodat?! Je to uz azda len akÿsi l’udacky povzdych, dobovo skreslenÿ, historicky uzavretÿ a prinajmenSom diletantskÿ. Napriek tomu tu je a treba sa s nim vyrovnat. 1 Dostupné na: http://bohemia.htmlplanet.com/06/list.html 141 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Pouzita literatura BARTHES, Roland: Mytologie. Prel. Josef Fulka. 1. vyd. Praha (CZ) : Dokoran, 2004. 172 s. Bod. Prekl. z franc. orig. Mythologies. ISBN 80-86569-73-X. BARTL, Jùlius, CICAJ, Viliam, KOHÛTOVÂ, Maria, LETZ, Robert, SEGES, Vladimir, SKVARNA, Dusan: Lexikon slovenskych dejin. Dopl. 2. vyd. Bratislava : Slovenské pedagogické nakladaterstvo, 1999. 384 s. ISBN 80-08-02977-3. BÂTOROVÂ, Maria: J. C. Hronsky a moderna : Mytus a mytologia v literatùre. 1. vyd. Bratislava : Veda, 2000. 170 s. ISBN 80-224-0613-9. CAHOJOVÂ, Bozena: Slovenskà dràma a divadlo v zrkadlàch moderny a postmoderny. 1. vyd. Bratislava : Divadelny ùstav, 2002. 244 s. ISBN 80-85455-97-8. CÛZY, Ladislav: Jozef Crger Hronsky. In: BOKNÎKOVÂ, Andrea, CÛZY, Ladislav, DAROVEC, Peter, KROCANOVÂ, Dagmar, MIKULA, Valér, ZAMBOR, Jan: Portréty slovenskych spisovatel’ov 1. 1. vyd. Bratislava : Univerzita Komenského, 1998. 132 s. ISBN 80- 223-1237-1. DURICA, Stanislav S.: Dejiny Slovenska a Slovàkov v casovej nàslednosti faktov dvoch tisicroci. 3. vyd. Bratislava : Lùc, 2003. 840 s. Pramene. ISBN 80-7114-386-3. GROSSHANS, Henry: Hitler and the Artists. 1. vyd. New York (US-NY) : Holmes & Meier Publishers, 1983. 145 s. ISBN 0-8419-0746-3. HARPÂN, Michal: Teoria literatùry. 3. vyd. Bratislava: Tigra, 2004. 288 s. ISBN 80- 88869-37-4. HOMZA, Martin: Jozef Crger Hronsky: Svet na Trasovisku. In: Kultùrna revue, roc. 2, 1992, c. 11, s. 1. HRONSKŸ, J.C.: Slovensky stat. In: Nase divadlo, roc. 11, 1939, c. 7, s. 97-98. HRONSKŸ, Jozef C.: Svet na Trasovisku : Romàn. 2. vyd. Martin : Matica slovenska, 1991. 436 s. ISBN 80-7090-215-9. Kràtky slovnik slovenského jazyka. Zost. Jan Kacala, Maria Pisarcikova a Matej Povazaj. 4. vyd. Bratislava : Veda, 2003. 992 s. ISBN 80-224-0750-X. MARCOK, Viliam a kolektrv: Dejiny slovenskej literatùry III : Cesty slovenskej literatùry druhou polovicou XX. storocia. 1. vyd. Bratislava : Literarne informacné centrum, 2004. 472 s. ISBN 80-888-78-87-X. MARCOK, Viliam: In: BÂTOROVÂ, Maria, HVISC, Jozef, MARCOK, Viliam, PETRÎK, Vladimrr: Biele miesta v slovenskej literatùre. 1. vyd. Bratislava : Slovenské pedagogické nakladaterstvo, 1991. 264 s. ISBN 80-08-01577-2. MATUSKA, Alexander: J.C. Hronsky. 1. vyd. Bratislava : Slovensky spisovater, 1970. 232 s. Matovcîk, Augustin: Jozef Ciger Hronsky: Zivot a dielo. 1. vyd. Martin : Vydavatel’stvo Osveta, 2003. 160 s. ISBN 80-8063-121-2. Šmatlák, Stanislav: Dejiny slovenskej literatùry II : 19. storocie a prvà polovica 20. storocia. 3. vyd. Bratislava : Literarne informacné centrum, 2001. 560 s. ISBN 80-88878-68-3. Stevcek, Pavol: Podla vzoru clovek. 1. vyd. Bratislava : Slovensky spisovater, 2002. 144 s. ISBN 80-220-1187-8. NOGE, Jùlius: Svet na Trasovisku : Posledny romàn J. C. Hronského. In: Narodna obro- 142 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 da, roc. X, 1992, c. X, s. 7. POLAKOVIC, Stefan: Slovensky närodny socializmus : Ideove poznämky. 1. vyd. Bratislava : Generälny Sekretariat Hlinkovej slovenskej l’udovej strany, 1941. 160 s. POLAKOVIC, Stefan: Vidiny o slovenskom närode. 1. vyd. Buenos Aires; Hamilton : Zahranicnä Matica slovenskä, 1983. 311 s. Pravidlä slovenskeho pravopisu. Zost. Matej Povazaj. Upr. 3. vyd. Bratislava : Veda, 2000. 462 s. ISBN 80-224-0655-4. RYDLO, Joseph M.: The World on a Quagmire : The Last Literary Work of Jozef C^ger Hronsky. In: Slovak Studies XV. Cleveland (US-OH); Roma (EU-IT) : Slovak Institute, 1975, s. 117-142. RYDLO, Jozef M.: Doslov. In: HRONSKY, Jozef C.: Svet na Trasovisku : Romän. 2. vyd. Martin : Matica slovenskä, 1991. 436 s. ISBN 80-7090-215-9. SUTOVEC, Milan: Blut und Boden po slovensky a po zensky : Tri rane prozy Margity Figuli. In: Slovenskä literatüra, roc. 54, 2007, c. 6, s. 426. 143 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 144 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 LEVANDULO PREVUNNÄ.... POZNÄMKY K OBRAZU ZENY V TEXTOCH STARSEJ SLOVENSKEJ LITERATÛRY Zuzana KÄKOSOVÄ The author in her study named Levandulo prevunna... (Notes to the Image of Woman in the Texts of Old Slovak Literature) deals with the literary adaptation of the image of woman in Old Slovak literature in such form as it was preserved in Medieval, Renaissance and Baroque writings. It focuses on relevant works of medieval chronicles and legends, Renaissance Humanist poetry in Latin, Slovak Renaissance love and historical poetry and Renaissance drama, Baroque poetry, prose and drama. The study shows that the image of woman in Old Slovak literature shifts in Renaissance from its original simple and modest form of a saint and a noblewoman to a more colorful range, which peaks in Baroque literature, where we can find a noblewoman, a religious woman, but also a simple woman or a woman of loose morals. Key words: Slovak medieval, Renaissance and Baroque literature, the image of woman, poetry, prose, drama. Téma tejto Stùdie ma zaujima uz dlhsi cas. Mojim ciel’om vsak nie je zamerat sa na jej spracovanie z hl’adiska rodovÿch stùdii, filozofie, ci dejin hmotnej kultùry, ale ide mi o interpretaciu literarneho stvarnenia obrazu zeny v starsich literarnych obdobiach, medzi 9. a 18. storocim. Ide o velmi velké casové rozpätie, a tak môj pohlad nechce byt’ ùplnÿm prehl’adom vsetkÿch moznosti a obrazov zeny, ale budem sa pohybovat v niekolkÿch hlavnÿch liniach zobrazenia zeny v textoch starsej slovenskej literatùry. V nasej literarnej vede sa tejto problematike venovalo pomerne malo pozornosti, akoby v starsej slovenskej literatùre ani nijakÿ obraz zeny neexistoval. Pri podrobnejsom vÿskume sa vsak ukazuje, ze to je problematika celkom siroka a pomerne zlozita. Najdeme tu najmä tradicné chapanie ùlohy zeny, ako je zabezpecenie postupnosti rodu, vÿchova pocetnÿch potomkov a starostlivost o rodinu, jej hlavu (manzela) a hospodarstvo (domacnost v tom najsirsom slova zmysle). Okrem toho vsak zeny tvorili aj osobitnù sùcast ludskej spolocnosti, neboli to len bezmenné a zanedbatelné statistky vo velkÿch dejinach tvorenÿch muzmi. Doklady na takéto iné, 145 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vyznamnejsie postavenie zien v spolocnosti a v dejinach najdeme zaznamenane aj v literarnych pamiatkach stredoveku, renesancie i baroka. Zivot zeny v stredoveku a v pociatocnych fazach novoveku bol podstatne zlozitejs^ mnohostrannejS^ a doklady najdeme aj v umeleckej literature, nielen v pamiatkach vecneho charakteru (pravne, historicke, spolocenske a pod.). Zena nebola len rodickou deti a pracovnou silou, ale casto aktîvne zasahovala aj do politiky (aj ked vacsinou len nepriamo), mohla sa venovat’ aj umeniu, ba dokonca mohla byt mecenaskou umelcov, prîpadne konkretne aj basnikov. Casto bola aj liecitel’kou, remeselmckou, obchodmckou ci spravovala majetky za nepritomneho manzela. Mala kladne i zaporne vlastnosti, venovala sa dobrocinnosti, ale aj porusovala zakony alebo ine normy. V zivote zeny bol kl’ucovym momentom vstup do manzelstva a tento motiv je aj bohato spracovany v literarnych dielach. V zasade si zena nevyberala slobodne svojho zivotneho partnera, ale bola to vec dohody medzi rodicmi. Relativne slobodne sa mohla rozhodovat len ako mmska (avsak prîsne radove predpisy tuto slobodu znacne relativizovali) alebo cnostna vdova. Vdovsky stav predpokladal uz iste zivotne skusenosti, avsak tento stav prinasal so sebou aj problemy existencneho charakteru. Slobodna alebo vydata zena sa podriadovala rozhodnutiam rodicov (najma otca) alebo manzela a boli len vynimocne situacie, v ktorych sa mohla naprîklad manzelka prejavit ako slobodne rozhodujuca osobnost (manzel vo vojne a starostlivost o domacnost, hospodarstvo a pod.). Rovnako boli zatazove pre zenu situacie, do ktorych sa dostavala, ked prisla s manzelom do novej krajiny ako cudzinka (panovmcke manzelky, slachticne). Vzdelanie sa pomerne neskoro stalo dostupnym pre zeny a „do polovice 16. storocia boli gramotne zeny skor vynimkou, nez beznym javom“1. Zeny dostavali najskor domace vzdelanie a vychovu a az so vznikom institucii, ako boli klastory, sa dostavalo vzdelanie aj medzi zeny. V renesancii potom vznikali aj mestske skoly pre dievcence a jednu takuto viedol aj renesancny dramatik Pavel Kyrmezer v juhomoravskej Straznici. Postupne sa znalost pîsma u zien stala v prostredî sl’achty a mestianstva samozrejmost’ou a zeny nam zanechali bohatu korespondenciu. Naprîklad barokovy spisovatel Joachim Kalinka do svojho Denmka (Diarium, 1671-1672) zaznamenal aj svoju korespondenciu s manzelkou. 2 S rozvojom miest sa rozsirovali nielen kladne a prospesne veci, ale aj kriminalita, ktora tu mala lepsiu zivnu podu ako v malych vidieckych komunitach. Samozrejme, kriminalita sa nevyhla ani zenam, ci uz boli obetami zlocinov, alebo samy pachali trestne ciny. K najznamejS^m sposobom kriminalneho sposobu obzivy patrila prostitucia, „najstarsie remeslo“, ktoru sa snazili nejakym sposobom regulovat, kontrolovat, alebo jednoducho likvidovat vsetky doby roznymi sposobmi od jej vzniku. 1 lena a prăvo. Bratislava, Academic Electonic Press 2004, s. 7. 2 Z klenotnice starsieho slovenskeho p^somn^ctva III. Barok. Proza drăma a ustna ludovă slovesnost’. Bratislava, Slovensky Tatran 1997, s. 53-75. 146 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Nas zaujem sa sustredî na umelu literatura stredoveku, renesancie a baroka, nebudeme sa zaoberat obrazom zeny vo folklore. Preto musme uz na zaciatku konstatovat, ze obraz poddanej tu prakticky nenajdeme. Najdeme tu v mnohych dielach ako napriklad aj v humanistickej latinskej literature obrazy poddanych rol’nikov, ktori prichadzaju na sl’achticke dvory a privazaju na vozoch plody svojej tazkej prace (Juraj Koppay, Vita aulica. Dvorsky zivot, 1580). 1 Starsia slovenska literatura je skoro absolutne literaturou pisanou muzmi. Je pravdou, ze mnohe diela sa nam zachovali v anonymnej podobe, nevieme, kto ich napisal a takym akymsi samozrejmym predpokladom je, ze to boli muzi, aj ked’ v piesni je zaznamenany vyrazny zensky lyricky subjekt. Rovnako legitimnym predpokladom by bolo, stotoznit zensky lyricky subjekt s realnou zenou, najma v pripade niektorych lyrickych textov (renesancnych i barokovych) Fubostnej poezie. Obraz zeny v stredovekej literature Obraz zeny v slovenskej stredovekej literature je jednak zahaleny zavojom konvencu a neuplny kvoli torzovitosti samotnej nasej stredovekej literatury, jednak kvoli charakteru stredovekej literatury a obrazu stredovekeho cloveka v nej. U nas sa nerozvinuli, alebo sa aspon nezachovali v textovej podobe, take zanre europskej literatury, akymi boli galantna kurtoazna poezia alebo studentska vagantska poezia. Obraz stredovekej zeny v literature ma preto v zasade dve podoby: je to svata zena (v modlitbach Panna Maria a v legendach svatica) a zena z profanneho sveta reprezentovana kral’ovnou, princeznou ci inou sFachticnou. Casto sa vsak tieto dva svety prepajaju, nakolko uhorske svatice pochadzali z kralovskych rodov (sv. Margita i sv. Alzbeta). V profannom svete este vystupuje zena v ulohe matky ci dcery, manzelky ci svokry. Obrazy su to vsak len kuse a sporadicke a najdeme ich predovsetkym v stredovekych kronikach. V stredoveku, ale aj v neskorsfch dobach, boli zeny sucastou dynastickej politiky, ale napriklad aj sporov. Silne zeny sa dokazali uplatnit’ aj vo vysokej politike a vedeli vladnut priamo (ako kralovne) alebo nepriamo za svojich mladych potomkov. Priklad najdeme v Uhorskej kronike Jana z Turca 2, ktory nam podava obraz kralovnej Marie, ale najma jej matky Alzbety, ktora intrigovala a vladla prakticky za nu. Kronikar ich prîbeh ramcuje uvahou o nevhodnosti zien na kraFovskom poste: „Kralovna podlahla nahovaraniu, tajne znenavidela panstvo a porusila zakony vlasti...neskrotnemu narodu nemoze vladnut zenska moc, slabe pohlavie nevie rozduchane boje upokojit...nestac^ zenska chytrost, pod takou veFkou t’archou sa zapori aj muz zreleho veku.“ 3 1 Koppay, Juraj: Vita aulica. Dvorsky zivot. Prel.: Miloslav Okal. Bratislava : VEDA, 1980, s. 196-197. 2 Sopko, Julius: Kroniky stredovekeho Slovenska. Budmerice : RAK, 1995, s. 121-221. 3 Tamze, s. 123-125. 147 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 V stredoveku mame teda zachovanych pomerne malo textovych pamiatok a z nich zene sù plne venované len marianske modlitby a legendy o svaticiach. Okrem toho, ako sme uz pisali vyssie, zmienky o zenach najdeme aj v kronikach, predovsetkym o dcérach panovmckych ci sl’achtickych rodov, manzelkach kral’ov, sl’achticov a pod. Samozrejme zena funguje aj v stredovekych moralistickych traktatoch prevazne vsak ako zaporny alebo vystrazny priklad nemoralneho spravania alebo konania. V pamiatkach vecného charakteru, akymi sù napriklad mestské knihy, najdeme zmienky aj o zenach a to v rôznych sùvislostiach. Pravo totiz pamatalo aj na osetrenie pravneho postavenia zien od neplnoletych dcér az po dôstojné matrony-vdovy. Najpreukaznejsie doklady o tomto najdeme napriklad v Zilinskej mestskej knihe jednak v casti pravnej (original a preklad magdeburského prava), ale aj v casti zaznamovej. Podrobny rozbor postavenia zeny v preklade magdeburského prava v Zilinskej mestskej knihe najdeme v zbormku Zena a prăvo.1 Pre stredovek nielen v Europe ale aj u nas je emblematickym obraz svatice, pripadne este v spojem s protikladnym obrazom hriesnice resp. carodejnice. Vzhl’adom na nedostatok pamiatok umeleckej povahy, obmedz^me svoje ùvahy na obraz svatice. Jej naprotivok sa totiz spom^na skôr v pamiatkach vecného charakteru, ako bola uz spommana Zilinska mestska kniha. V areali Horného Uhorska, cize priblizne dnesného Slovenska vzniklo niekolko legiend domaceho pôvodu o domacich svaticiach, ale tradovalo sa aj mnozstvo legiend o europskych svaticiach. Legenda o sv. Margite Uhorskej predstavuje obraz zeny, ktora bola este pred narodemm prisl’ùbena na mmssku drahu svojimi panovmckymi rodicmi. Od ùtleho detstva zila v klastore a prejavovala mimoriadnu zboznost’, askézu a schopnost’ potlacat’ vsetky prejavy fyzického v svojom zivote. K svojmu telu sa spravala ako k temer zbytocnej a zvazujùcej pritazi. V legende sa podrobne opisuje, ako tyrala svoje este detské telo hrubym odevom, umyvanie sa pokladalo za isty druh necistej cinnosti, odporujùcej mimoriadnej zboznosti. Vsetky tieto znaky, ktoré by u obycajného smrtel’mka znamenali hnus a pohrdanie okol^m, u svatej Margity boli znakom mimoriadnej predurcenosti a svatosti. Jej tvar napriek tomu, ze sa neumyvala, ziarila krasou a svetlom, jej telo, ktoré sa nedotklo vody celé roky, vydavalo l’ùbeznù vônu. Ako sme uz spom^nali, v stredovekych kronikach najdeme obrazy zien, ktoré boli sùcastou dynastickej politiky svojich manzelov, otcov, ba dokonca i synov. Informacie najdeme vo Viedenskej obrăzkovej kronike Marka Kaltiho (1358), v Kronike magistra Jăna o Eudovitovi Veîkom (14. stor.), ale aj v mladS^ch, v Uhorskej kronike Jana z Turca (1488), alebo v Sperfoglovej kronike (1516-1529). Najdeme tu obrazy aristokratiek, urcité vyseky z ich zivota, ktoré sùviseli so zobrazovanymi udalostami. Takouto udalostou bol jej vydaj, ktory mal byt’ akousi zabezpekou pri utvaram vzt’ahov s inymi dynastiami, ci statmi. Doslova sa takéto vydaje stavali dôlezitou sùcastou 1 Bada, Michal: Zena v système Zilinského magdeburského prava. In: Zena a pravo. Ed.: Tünde Lengyelovâ. Bratislava, Académie Electronic Press, s.r.o. 2004, s. 24-45. 148 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 medzinarodnej politiky. Panovmcke dcéry zasnubovali v ùtlom este detskom veku a boli sùcasfou sirsîch medzinarodnych projektov, ktorych ùspech pripadne neùspech zavisel aj od realizacie manzelstva. Prepojemm svetskej a duchovnej roviny sù obrazy niektorych svatîc, ktoré pochadzali z panovmckych rodov a boli dokonca aj vydaté. Takymto prikladom je obraz Alzbety v legende o sv. Alzbete, ktorù vel’mi skoro ako panovmcku dcéru zasnùbili s kniezafom Eudoviïom. Alzbeta vsak nie je typickym prikladom idealnej stredovekej manzelky, nakolko sa vyhybala telesnym pôzitkom a inrimnemu styku s manzelom, ked ze bola zranovana pocitom, ze jej bola odobrana panenskosf. Je si vsak zaroven vedoma zakladného poslania zeny v manzelskom zvazku, priviesf na svet co najviac potomkov. V jej literarnom obraze teda najdeme zaklad stredovekého chapania zeny-manzelky, ktora udrziava spojenectvo rodinnych skupm a mus^ sa vyhybaf akémukolvek pohorsujùcemu spravaniu. Zaujmavé je, ze na vyznamnych postoch nachadzame len velmi malo zien. Ako sme uz spommali, obraz zeny na panovmckom trone nam poskytuje len Uhorskă kronika Jana z Turca, a tou je Maria Uhorska. Po smrti svojho otca bola kandidatkou na tron, kedze kral nemal muzskych potomkov. Vseobecne vsak nebola ochota akceptovat zenu na trone, a preto ju v tychto zalezitostiach zastupovala matka, ktorù spociatku Maria len nasledovala. Svedectvo o jej korunovacii nam podava Jan z Turca takto: „Vsetok lud jednomyselne nazyva tùto pannu kralovnou, tymto slavnym pomenovamm zdobia zenu, posadia ju na vzneseny tron jej otca a jej panenskù hlavu korunujù posvatnym diadémom.“1 Po zabiri jej matky Alzbety a po prepustem zo zajatia sa mem na pomstychtivù a krutù zenu, ktora necha brutalne zabit vraha svojej matky. Obraz zeny v renesancnt j literature Slovenska renesancna literatùra je podstatne bohatsia na texty a ovela diferencovanejsia tematicky i zanrovo. Vplyvom renesancného individualizmu a antropocentrizmu sa aj obraz zeny v renesancnej literatùre presadzuje v ovela vacsej miere. V lùbostnej poézii je tradicne objektom vyznanî a lasky muzov. Sùcasfou jej literarneho obrazu je pravdaze krasa, pôvab, prifazlivosf. Z jednotlivych zmienok si môzeme vyskladat akysi ideal zenskej krasy prezentovany v literarnych textoch renesancie. Môzeme badaf rozdiel v chapanî zenskej krasy medzi latinskou humanistickou poéziou a „slovenskou“ renesancnou poéziou. V humanistickej latinskej poézii sa autori totiz venovali zene ako objektu svojej poézie pomerne zriedka. Martin Rakovsky, nas najvÿznamnejs^ predstavitel takejto poézie ma len malo zmienok v epicédiach, pripadne v rozsiahlej deskriprivnej basni Opis ceského mesta Louny (1558). Zeny boli integralnou 1 Sopko, Julius: Kroniky stredovekého Slovenska. Budmerice, RAK 1995, s. 122. 149 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 sùcasfou spolocnosti, a tak ich v tejto bâsni jednoducho nemohol obisf. Vyzdvihuje ich pracovitosf, kuchârske umenie i zrucnosf v rucnÿch prâcach: „No slâvou Zenského pohlavia nemozno zhrdaf, ktoré nijako chlapom zahanbif nechce sa daf. Sù tu i matky i nevesty ich i slobodné devy, takze z nich môzu si muzi niektorù za Zenu vziaf. Ony sfa ostraZité slimâky drZia sa svojho prahu a s umenim vel’kÿm spletajù nejakù vec, alebo pradù, tkajù a vreteno zvrtajù palcom, dokonca vedia sfa pavùk hodvâbne nite tieZ priasf, z ktorÿch robia si stuZky tak jemné, Ze uniknù zraku, vedia tieZ krâsne plâtno pre svoju potrebu tkaf. “1 V poézii nâsho dalSieho renesancno-humanistického autora Jana Sambuca emblémy o lâske a krâse predstavujù najvÿraznejsiu tematickù a zâroven i vÿrazovù inovâciu v jeho bâsnickom diele. Nachâdzajù sa v jeho druhej zbierke, ktorâ vysla pod nâzvom Emblemata v roku 1564. Z nich na prvom mieste treba spomenùf emblém Amor dubius (Neistâ lâska, s. 90-91), ktorÿ je pozoruhodnÿ svojou Stylistickou realizâciou. Bâsen je postavenâ na kontraste, antitéze, klimaxe, prirovnani, niekol’kokrât zopakovanom polyptotone: „ciens cietur...; amaror... amarier; sequamur... sequentibus... secuturus!“ (verSe 4-36). Na zvÿraznenie zvukovej strânky verSa nâjdeme tu rôzne stupne jeho zvukovej inStrumentâcie (aliterâcia, paronomâzia a pod.) i jav vÿnimocnÿ v klasicky châpanej casomiere, gramatickÿ rÿm a asonanciu: „suaviter - amarier; metum - puellulum; saevissime - tutissime“ (verSe 6-22).2 Celkove (aZ na zâver mâ tento emblém odl’ahcenÿ ton, takÿ netypickÿ pre Sambucovu poéziu, zaloZenÿ na dynamickom hromadeni postrehov, ktoré majù charakterizovaf nestâlosf, premenlivosf citu lâsky a ich neblahé nâsledky. Celkovÿ „nevâZny“ ton podporuje i pouZité metrum (dimeter jambickÿ), ktoré podciarkuje ironickÿ, satirickÿ charakter celého textu. V zâvere bâsne sa Sambucus prezentuje uZ v svojej typickej pozicii humanistického moralistu: „35 Sequamur et sequentibus/ Annis secuturum decus.”3 V ostatnÿch emblémoch sa tematika lâsky a krâsy spracùva v duchu ustâlenej konvencie. Krâsa vifazi len v spojeni s uăFachtilosfou (Pulchritudo vincit, s. 134); rozkoS je pominutel’nâ, treba daf prednosf uăFachtilosti a vkusu pred chlipnÿmi vtipmi (Cur Venus é spuma?, s. 17); lâska a rozkoS sù sladké zlo (Dulce venenum, s. 74). To, cim vynikajù spomedzi ostatnÿch emblémov, je spôsob vyjadrenia, vÿber jazykovÿch 1 Rakovsky, Martin: Opera omnia. Zobrane spisy. Bratislava, VEDA 1974, s. 100. 2 Vnutorny a koncovy rym mozeme ojedinele näjsf i v Poematach, a to v bäsni Ad Christum: „Saevissimus patriam quoque/ fessam diu hostis possidet,/ pressam nec est, qui liberet.. “ In: Sambucus, J.: Poemata. 3 „Nasledujem v nasledujucich rokoch nasledovaniahodnu cesf.“ In: Sambucus, J.: Emblemy, s.90-91. 150 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 a Stylistickÿch prostriedkov. Sambucus sa v nich vyjadruje ăfavnatym, expresivnym jazykom a vÿraznÿmi az expresivne ladenÿmi obrazmi: 1 Dum coit in suavem mas usum vipera hiulco, Si non vana fides, excipit ore caput. Post ubi se satiant et consuetudine longa Implevere, viri praesecat ore caput.1 Obl’ùbenÿ postoj k zenam, mizogÿnstvo, nebol cudzi ani Sambucovi a najdeme ho v emblème Feominei sexus querela (s. 205), v ktorom je zaujimava i Stylizacia zaveru basne: „10 Haec posset merito foemineum verba genus loqui:/ Autor”2 Zmyslom tÿchto slov je vlastne otvorene nepriatelskÿ postoj k zenskému pokoleniu, ktorého obet’ami sù muzi. V zmiernenej podobe s vyuzitim vtipu sa odraza tento nazor i v emblème Pulchritudo vincit (s. 134). Po prvej easti, v ktorej autor enumeruje, aké dary dostali od prirody jednotlivé zvierata, konStatuje: „Nil feminae restabat.“ (Nic neostalo zene.) Zena dostala „iba“ krasu, ktora sa vSak musi spojit’ s uSlachtilostou, az potom ma nadej na „vitazstvo“. Emblém Coniugium laborum (Manzelstvo povinnosti, s. 276) dop^na Sambucov triezvy pohlad na manzelstvo z epithalamia na sobaS Jana Panithyho s jeho sestrou Katarinou (Poemata) motivom manzelstva ako povinnosti manzelov voei sebe a najmä k svojim detom: „7 Peius ast nil quam.../ ...foedas aut libidinis dedisse, nec mage/ Castitatis liberorum et insequentium fame”.3 Vÿchodiskom pre takéto konStatovanie mu je opis nemeckÿch zvykov pri sobaSi a symbolickÿ vÿklad svadobnÿch darov. O nieco mladSi Jan Bocatius zvolil inù taktiku. Vo svojom cykle epigramatickÿch basni venovanÿch Rubelle nam podava obraz najskôr velmi pritazlivej zeny, do ktorej sa lyrickÿ subjekt vaSnivo zalùbil, avSak postupom easu zo svojej vaSne vytriezvel a zavrhol Rubellu a uprednostnil Elsulu. Rubella predstavuje obraz zeny, ktora je svojou krasou schopna poblùznit muza, ktorÿ potom musi pochopit, ze to nie je ta prava. Tento cyklus je vSak doslova ukrytÿ medzi gratulacnÿmi basnami k sobaSu (epithalamia) v kapitole jeho knihy Pat’ kn^h uhorskych băsni (Hungaridos libri poematum V., 1599) nazvanej Svadobné băsne (Nuptialia). Aj v nich si vSak nedovoli otvorene, dokonca s erotickou narazkou (Jedină nôcka je pre milencov milsia ako tisic dm) vyznavat’ lasku a prejavovat’ rozcarovanie z nej realne identifikovatel’nej zene. 1 „Kÿm muz spaja sa do sladkého styku, vretenica rozpuknutÿmi ùstami zasiahne hlavu, ak ma nadej. Neskôr len kerf sa nasycujù a dlhÿm dôvernÿm stykom sa nasÿtili, muzovi odsekne ùstami hlavu.“ In: Sambucus, J.: Emblemata, s. 74. 2 „Tieto slova by mohol pravom povedat o zenskom rode: Autor.“ In: Sambucus, J.: Emblemata, s. 205. 3 „Nic nie je horSie ako ^ odovzdat’ sa hanebnej chlipnosti, nie viac tùzbe po mravnej cistote deti a nasledovnikov.“ In: Sambucus, J.: Emblemata, s. 276. 151 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Rubella, co znamena Cervenolîca, je temer isto fikcia. Realna postava prichadza az po rozchode s Rubellou (prirodzene zo strany autora) a je nou Bocatiova budùca manzelka Elsula Belsiova (Puc^ sa, place, Sauter, ta Rubella, kedysi nasa). Indikatorom toho, ze cely cyklus je vyrazom autorskej stylizacie, gesta, je aj postava Sautera, presovského knaza, ktory pravdepodobne Bocatia s Elsulou Belsiovou aj sobasil. U Jakuba Jakobea v diele Slzy, vzdychy a prosby slovenského naroda (1642) nejde o obraz zeny, ale personifikovany narod ma podobu zahalenej, uzialenej zeny. Transformuje sa tu tradicna predstava matky, ktora ochranuje svoje deti (prislusmkov naroda) a oroduje za nich u Boha, tu konkrétne u Jezisa Krista. V slovenskej renesancnej duchovnej poézii je specificka situacia, nakol’ko u nas katol icka poézia v tomto obdoM bola este temer vylucne v latincine a katolicky nabozensky spev predstavovali tradicné latinské stredoveké hymny, zalmy a gregoriansky choral. V evanjelickej duchovnej poézii sa s postavou zeny prakticky nestretavame, jedine s personifikovanou dusou cloveka, alebo personifikovanym evanjelickym spolocenstvom, ktoré v podobe zenského lyrického subjektu narieka nad svojm zlym polozemm (Elias Lani). Najviac obrazov zien by sme ocakavali v Fùbostnej poézii. Zo stredoveku sa nam zachovalo minimum pôvodnych textov, azda najznamejS^m je dvojversie, ktoré si v podobe pisarskeho versika zapisal do novohradského danového registra (1457) Leonard z Unicova, vyberca portalnej (majetkovej) dane. Je dokladom toho, ze v mestskom prostredi bola aj v stredoveku ziva svetska poézia erotického charakteru, len sa nam nezachovala: O myla panna czo thy mas Ô, mila panna, co ty mas, Quod my das neves ras Amen co mi das - nevies - raz Amen V stredoveku na nasom ùzem^ nevznikala ani obdoba oblùbeného zanru trubadùrskej poézie, ktora mala okrem Francùzska aj inonarodné varianty (napriklad Minnesäng v Nemecku). Motivy tejto poézie, pripadné preferované postoje sa vsak odrazili v neskorS^ch renesancnych textoch lùbostnych piesnî zapisanych v kodexe Jana Joba Fanchaliho: laska ako sluzba muza zene: Coz tej sem nadeje, vsak nepochybuji: na sluzbu mne primes, serdecko mé milé, nebot’ kci verne slùziti, do mej a do tvej smerti tebe milovati.1 1 Z klenotnice starsieho slovenského p^somn^ctva 2. Bratislava, Tatran 1985, s. 267. 152 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Stredoveka vagantska poézia mala tiez lùbostné zanre, ktoré nam podavajù obraz zeny. Sù to jednak mnlsky, ktoré v tejto neoficialnej, ba v niektorÿch momentoch az proti oficialnej poézii, majù obycajné ludské fyzické potreby a zahoria laskou k studentovi, ba niekedy aj k osobe duchovnej. V nasom literarnom priestore sa vagantska poézia zachovala v plsomnej podobe az z obdobia baroka. P^sen o dvüch uherskÿch panoch a tureckého cisare dcére (Siladi a Had’mâzi, naplsana asi 1560), ktora je zaplsana v Turolùckom kancionali z roku 1684,1 symbolicky premost’uje oba najfrekventovanejsie renesancné svetské zanre, stojac vsak mierne na strane epiky. Napriek prevahe epickÿch prvkov (dej, dialog, monolog), vyskytujù sa tu uz aj silné lyrické lùbostné pasaze (lyrickÿ monolog sultanovej dcéry v Sihoti „Zellm se velmi...“), ktoré predznamenavajù udomacnenie lyriky v slovenskej poézii obdobia renesancie. Tato piesen nie je zaznamenanlm realnej udalosti (co robia historické piesne), predstavovala tzv. „krasnu historiu“, oblùbenù aj v madarskej literatùre. Pôvod najmä pôvodnost tohto textu vsak dodnes vzbudzuje dohady a ma za nasledok rôzne stanoviska. Text je poetologicky vyspelÿ, dej umne skomponovanÿ, autor pouzil trojdielnu devât’versovù strofu s niekolkÿmi variantmi rÿmového usporiadania. Vzhladom na to, ze zo stredoveku sa v slovenskej literatùre nezachovali ziadne pôvodné texty ani historickej epiky ani l’ubostnej lyriky, sùhlaslme so zavermi Stanislava Smatlaka: „to bol autor (piesne Siladi a Hadmazi, pozn. Z.K.) aj poetologicky vzdelanÿ, ze iste vedel nieco o tradlcii versovanÿch rytierskych (resp. slachtickÿch) prlbehov, ktora sa na literarnom horizonte neskoro stredovekého Slovenska sîce nezachovala, no ktora tu akiste bola v spolocenskom obehu, naprîklad prostrednlctvom vyzarovania ceského kultùrneho prostredia, kde tento zaner vydal najmä v 14. storocl bohatù ùrodu basnickÿch textov.“ 2 V texte najdeme jedinù zenskù postavu, v titule spomlnanù tureckù princeznù. Jej obraz je zaujlmavÿ najmä tÿm, ze je velmi malo „turecka“. Jej moralka a spravanie je velmi blîzke, alebo dokonca totozné so spravanlm a moralnymi hodnotami krestanskej zeny. Laska, ktorou zahorela k uhorskému slachticovi, je taka silna, ze mu v jej mene chce pomôct s jednou podmienkou: „ale slib mi ruku, prepeknÿ vitëz, na tvoje v^tëzstv^^.“3 Jej fyziognomia je nacrtnuta len velmi vseobecne a realizuje sa najmä cez epiteton „krasny“ alebo „prepeknÿ“. Je natolko krasna, ze „Hnedjej krăsa /pănu Silădimu / srdce obveselila. “4 Skutocnù renesancnù lùbostnù lyriku v slovenskej literatùre predstavuje az osem anonymnÿch lùbostnÿch piesnl (1603-1604), ktoré majù charakter prevazne kurtoaznej a galantnej lyriky a sù zaplsané v Kodexe Jana Fanchaliho-Joba (1595- 1 Kancional zostavil rechtor z Vrbového a Turej Lùky Jan Liborcan (Liborcenus), ktorÿ väcsinu textov zapisal, ba pri niektorÿch sa predpoklada aj jeho autorstvo. Zachovalo sa 222 stran z pôvodnÿch 380 a jeho exemplar sa nachadza v Olomouci. 2 Smatlak, Stanislav: Dejiny slovenskej literatùry I. Bratislava : NLC, 2002, s. 198. 3 Z klenotnice starsieho slovenského pisomnictva 2. Bratislava : Tatran, 1985, s. 251 - 261. 4 Tamze, s. 251 - 252. 153 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 1608), prosieckeho zemana. Tento kodex je jedinym renesancnym zbormkom, ktory nam zachoval lubostnu svetsku poeziu. Jan Fanchali-Job bol len zapisovatelom piesm a dodnes sa nepodarilo objasnit ich autorstvo ani na zaklade sporadickych akrostichov. Piesne objavil a pop^sal Jan Misianik este roku 1958 a doterajsie badania o nich sa sustred’ovali najmä na zisfovanie ich pövodu a vzt’ahov s mad’arskou poeziou podobneho charakteru, najmä Balinta Balassiho. Aj v samotnom Kodexe tvoria akysi slovensky ostrovcek v prevazne mad’arskych textoch. Cely rukopis nap^sali styria ludia, ale jeho podstatnu cast, vratane slovenskych piesm, zap^sal Fanchali.1 Osem basm Kodexu nam podava obraz o charaktere suvekej lubostnej poezie a je zaroven akymsi „predobrazom“ jej nasledujuceho, barokoveho vyvinu. Z komplexneho pohladu mozno povedat, ze tu ide o subjektivnu poeziu, predmetom zobrazenia ktorej je laska a stavy s nou spojene, prezite a precdene samotnym lyrickym subjektom (muzskym aj zenskym). Vo vsetkych basnach chime vnutorny vzdych alebo lament (vynimku tvori len eroticky alegoricky dialog Pan otec, pani matka) nad skutocnostou, ktora sa tyka lyrickeho subjektu, comu je podriadeny aj styl vypovede. Zvolania, aspostrofy smrti, nestastia a Boha, vytvaraju autorsky vyraz patosu. Texty jednotlivych basm su velkou mierou presytene tendenciou autora zdöraznit lyricky subjekt v nestastnom polozem, zdöraznit paradoxnu spätost lasky s nestastim a so smrt’ou (Ach, potesem me roztomile). Laska je tu chapana ako jedinecnost nepodliehajuca vseobecnosti, ale jej spolocenskemu uznaniu a oficialnemu zavrseniu prekaza tlak zvonku, rodicia, ci zli ludia vöbec vztah nicia (Mejz ty litost, mă ncjmilst). Renesancnost sa najviac prejavuje cez zdöraznenie senzualneho vmmania milovaneho (Boze, pozal toho smutku zalostneho) alebo cez akusi obdobu „humanistickeho intelektualizovania“ textu (Pane Boze mily, tobei se zaluji). V tomto subore renesancnych lubostnych piesm mame zachovany unikatny prejav zanroveho a styloveho synkretizmu, ktory svedc^ aj o tom, ako tazko sa v slovenskej literature udomacnovala renesancia a renesancny zivotny pocit. Svedc^ o tom aj to, ze v svojej podstate svetskej poezii sa len postupne a doslova nesmel o emancipoval lyricky subjekt v prejavoch svojej emocionality. Je tu zretelny proces, ako si renesancna lubostna poezia hladala a vytvarala vyrazove prostriedky, ktore vyhovovali tomu, co chcela vyjadrit: bezprostredne prezity a prezîvany lubostny cit, sklamanie z neho, ci hladanie jeho naplnenia. Autor v krizovej situacii voll uz zname spösoby, ktore vyjadrovali intimnu komunikaciu a - co je zauj^mave v tychto piesnach - je to spösob komunikacie obvykly v duchovnej poezii pripadne v zalmoch. Incipity, apostrofy, kompozicia pomocou ramcovania variantnym motivom, exponovane pocity pomzenia, smutku, zialu, uctievanie principov krestanskej moralky, vyuzitie tradicnych symbolov svetskej i duchovnej lasky, obetavosti, ale aj tragickej lasky (pelikan a labut), hojny myslienkovy a najmä syntakticky paralelizmus, ci antiteza smutok a radost 1 Misianik, Jan: Antologia starsej slovenskej literatury. Bratislava : Veda, 1981, s. 223. 154 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 prispievajù k vysokej peotologickej ùrovni textov sùboru, ktora nesùvisî len s dobrou znalost’ou dobovej kurtoaznej lyriky. V piesnach sa striedajù l’ùbostné dialogy s monologmi, v ktorych najdeme nielen muzské lyrické subjekty, ale aj zenské. V l’ùbostnych dialogoch si vyznavajù milenci navzajom lasku, prîpadne sa lùcia, rozchadzajù. Z pohl’adu muzského lyrického subjektu sa zeny javia ako nestale, menej silné v svojej laske, v podstate neschopné za svoju lasku bojovat’ proti vôli rodicov alebo inak nespecifikovanych neprajrnkov, ktoré predstavujù napriklad: „Rada zenskă - zrădnă zăvisf... reci lidské, soky, spehyne zenské... zlobiv^ lidé.“1 Samostatne v celej basni jedinym lyrickym subjektom je zena len v jednej piesni s incipitom Boze, pozal toho smutku zalostného. Tato piesen ma osobitné postavenie v sùbore nielen kvôli podobe lyrického subjektu, ale celym svojm charakterom. Najdeme v nej vyrazné znaky renesancnej poetiky, vyrazny renesancny senzualizmus a az neobvyklù otvorenost’ zenského lyrického subjektu v prejavovan svojich citov a erotickych tùzob: Ach, nemuoz tezsie byt, jako kdy dva rovni v milosti se rozpăli, sobe sù ùprimni... Tut bude tva rozkos, také kratochvile, co zdavna zadalo tvé serdce presmutné. Prilet’, nemeskej, ptacku - pokad babou nebudu, milosti uzivaj!2 Renesancna historicka poézia vypoveda o vyznamnych historickych udalostiach, z ktorych sa nam zachovali najma texty s protitureckou tematikou. Svet bojov je muzsky svet, v ktorom zeny majù svoju ùzko vymedzenù ùlohu. Prevazne ich treba uchranit pred tureckym vrazdenîm a zneuct’ovarnm. Sùcastou topickych obrazov tureckého besnenia boli aj obrazy zneuctenych a zabitych, prîpadne umucenych zien a matiek. Ûlohou muzov bolo uchranit ich, najst pre ne bezpecny ùkryt. Takùto zmienku najdeme v basnickej skladbe Ștefana Pilarika Sors Pilarikiana. Los Pilărika Stepăna z roku 1666, prîpadne aj v latinskej humanistickej poézii napriklad v skladbe Pavla Rubigala Opis cesty do Konstant^nopolu z roku 1544: Malické dietatko, dojca len, matke odtrhnù od prs, ùbohù manzelku nùtia bez svojho manzela byt. 1 Z klenotnice starsieho slovenského pisomnictva 2. Bratislava : Tatran, 1985, s. 261 - 282. 2 Tamze, s. 275-277. 155 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Manzelku odvedu do dial’nej libyjskej zeme a jeho do Azie a drahe deticky neuzru viac.1 V anonymnej historickej piesni P^seh o sigetskem zamku (1566), ktora je tiez zapisana v Turoluckom kancionali z roku 1684, najdeme zaujimavy motiv, mozno aj medzinarodneho povodu, zeny prezlecenej za muza, ktora berie svoj osud do svojich ruk. Nechce, aby ruky jej manzela boli poskvrnene jej krvou a rozhodne sa prezlecena za muza bojovat’ proti Turkom: „Ach, muj mily panacku a manzele verny, neposkvrnuj svej ruky, ale mne poslechni. Dej mne oholiti. Husarske mi saty dej a kun osedlany. Sablu ostru pri boku at mam jako i ty, tovarisi verny. Nebo ja s tebu pujdu, braniti se budu - tak mne zadny nepozna, bych ja byla zena, tva verna druzina.“ Kdyz ta pani rozkosna na koni sedela, Turci j^ hned poznali, ze to byla zena. Chteli j^ chytiti. Ona nic nemeskala, svu sablu vytrhla, sedem Turkuv jest stala. V prse prostrelena dolu s kone spadla.2 V renesancnych dramach najdeme rovnako ako muzske aj zenske postavy. Ich podoba zavisi od temy, ktora je v drame spracovana, ale aj od autorskej strategie 1 Rubigall, Pavol: Opis cesty do Konstantmcpolu. Bratislava : Tatran, 1985, s. 15. 2 Zklenotnice starsieho slovenskehop^somn^ctva 2. Bratislava : Tatran, 1985, s. 203-204. 156 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 samotneho dramatika, aku ulohu v dramatickom deji pripadne v riesem konfliktu im prisudi. Nakol’ko nase renesancne dramy predstavuju zaner biblickej dramy, tento diapazon zenskych postav a ich charaktery su vacsinou dane biblickou predlohou. Len v niekolkych momentoch su schopne konat’ inak, najma jednoducho prirodzene l’udsky. V drame Pavla Kyrmezera Komedia ceskă o Bohatci a Lazarovi (1566) vystupuje jedina zenska postava (samozrejme okrem alegorickej postavy Smrti) manzelka bohaca Cresa Anna. Predstavuje typicku dobru manzelku, ktora poslucha manzela a splm mu kazde zelanie: „ Ted’ sem, panacku, racte rozkazati. po vasi vuli se ma vsecko stati... O, panacku jediny a mne mily, rada vam dnes vsecko ucimm k vuli!“ 1 Ako dobra krestanka je si vedoma svojej povinnosti napomenut manzela, ked sa jej zda, ze nekona v sulade s krestanskou moralkou: „0, mùj panacku jediny a milÿ, prosim, slyste mne na malickou chvdi. Pan Buoh nam proto racil zbozi dati, abychom ho umeli uzrvati, ne k rozkosuom sveta, rozpustilostem, ani k rozlicnym bezboznym marnostem, ale ke cti, chvale jemu samému, takze k uzitku blizmmu nasemu. 2 Kym ma oporu v manzelovi, aj ked sa v nazore na niektoré aspekty kresfanskej moralky nezhodnù, citi sa relativne bezpecna. Po smrti manzela, je vsak ùplne bezradnou vdovou: „Ach, beda, prebeda, mne zene smutné a jiz od pana svého opusténé! 0, mùj panacku, komu mne porouC^s? Tak-li mne smutnou v sirobe opusds? Chtela bych radsi za tebe urnnti, nez-li bez tebe v svete ziva byti. Ach beda, co sobe jiz mam poC^ti, aneb kam se mam, sira, obratiti? Neb jsem ztratila nyrn pana svého, 1 Kyrmezer, Pavel: Komedia ceskă o Bohatci a Lazarovi. In: Divadelne hry Pavla Kyrmezera. Bratislava : Veda, 1956, s. 100. 2 Tamze, s. 76. 157 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 zbavena jsem jiz potësenl vseho.1 ktora sa utieka o radu k sluhovi Parmenovi a pod jeho vplyvom sa zacne spravat’ nanajvÿs racionalne a trochu aj sebecky: Jistë mi hned v tom dobrou radu davas, chcit se dobrÿm odmëniti, to shledas. Ja ted bez meskanl do sklepu pùjdu a do vsech truhlic hned pilnë nahlédnu, abych najlepslho vlka vybrala a tajnë nëkde do kouta schovala, aby zadnÿ toho nemohl najlti, kdyby pratelé statek chtëli vzlti... 2 V druhej Kyrmezerovej hre Komedia novă o vdovë (1573) je hlavnou postavou biblicka vdova Rachel, ktora si svojou bezùhonnost’ou, dobrotou a poboznostou zaslùzi pomoc v svojom biednom a bezvÿchodiskovom postavenl. Eudia sa k nej spravajù nel’ùtostne, pomoc jej poskytne Boh, ktorÿ prostrednlctvom proroka Elizea rozmnozi olej v nadobe, ktora naplnl vsetky sudy na olej a vdova sa predajom oleja môze vykùpit’ z dlhu a zachranit tak nielen seba, ale najmä svojich synov, ktorÿm hrozila poroba a otroctvo u bohatého ùzernika. Nasim druhÿm renesancnÿm dramatikom je Juraj Tesak Mosovskÿ, ktorÿ napisal jedinù hru s nazvom Komedie z kn^hy zăkona boz^ho, jenz slove Ruth, sebrană (1604). V tejto hre s biblickÿm nametom sù v protiklade postavy biblického pribehu Noemi a jej nevesty Ruth a Orfa a postavy z bezného zivota slùzky Elsa a Dùra i Canthara, „baba svùdnice“. Zaujimavejsie z hl’adiska skladania obrazu zeny v nasej renesancnej literatùre sù isto slùzky. Tvoria totiz dokonalÿ protiklad k poslusnej a krestanskej Ruth. Sù podané vel’mi zivo a ich slovnik je obohatenÿ o hovorové vÿrazy a vulgarizmy. Pôvodnÿ zamer autora, ktorÿ deklaroval nielen v komentari k drame, ale najmä v svojich moralistickÿch spisoch, bol pranierovat’ spravanie slùzok a vôbec l’udi v sluzbe. Dnes scény so slùzkami a babou Cantharou pôsobia v hre velmi zivo, ako akési zelené ostrovceky v pùsti nudy: ELSA: Dej ty năm jen pokoj, troupe! Co tobëjest do năs hnupe? Hled’, aby nëceho sobë neuhonil prv ode mnë!...3 1 Tamze, s. 103. 2 Tamze, s. 104. 3 Tesak Mosovskÿ, Juraj: Komedie... Ruth. Bratislava : Veda, 1973, s. 78. 158 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Obraz zeny v barokovej literature Aj keby sa zdalo, ze barokova literatùra do obrazu zeny neprinasa zasadne nové aspekty, pri blizsom pohl’ade vidîme, ze barokova mysticita, pristup k zivotu a chapanie lasky prinasa nové pohlady. Predovsetkÿm je vel’mi silnÿ kult Panny Marie, ktorÿ sa presadil aj v literarnych textoch katol^ckej duchovnej poézie, ktora v obdobî baroka presla vel’kÿm vÿvinovÿm oblùkom. Narastla kvantitat^vne, ale priniesla aj literarne kvality. Katol^cki basnici prispeli k rozvoju slovenského basnického slovmka (Jan Abrahamffy), ci etablovali svojou poéziou barokovù a rokokovù poetiku (Bajan, Pascha). Na zaciatku baroka vysiel prvÿ tlacenÿ katol^cky spevnîk Cantus Catholici (1655), ktorÿ zostavil jezuita Benedikt Szöllösi, v ktorom ma kult Panny Marie svoje vÿznamné miesto. Zaujmavé, ze vo vzt’ahu k panne Marii sa v spevmku neprejavuje silnÿ mysticizmus, obraz Jezisovej Matky je skôr podavanÿ ako jemnÿ prejav zboznosti, jej obraz je najcastejsie vkladanÿ do ramca betlehemskej noci, ked sa Jezis narodil. Zanrovo sù potom tieto texty prevazne uspavanky. Jemnost’ a l’ahkost’ vykresl’ovania obrazu Panny Marie je v nich umocnovana l’udovost’ou v rovine vÿrazu (pacholiatko a pod.), ale aj konexiami s pôvodnÿm folklôrnym zanrom uspavanky. K takÿmto textom patria piesne s incipitmi Ej, panenka zmileného... alebo Kdyz Pannaplac^c^mu...: Ô, detatko, ô bozstvi, plnés' medu sladkosti. Na lùzi nespùsobné spi narozenÿ v slame. Ô milÿ a sladkÿ, ô Jezisi mdj! Ma sladkosti zrozena, zivot meho zivota, spi ma rüze premila, 6 perlicka predraha. Ö mily a sladky, 6 Jezisi müj. Taketo obrazy Panny Marie sü sücasfou obdobia adventu, radostneho ocakavania a preto je pre ne typicky optimizmus. Obraz Panny Marie je sücasfou obrazu Vianoc ako druheho najvyznamnejsieho kresfanskeho sviatku (po Vel’kej noci a zmrtvychvstani Jezisa Krista). Obrazy Panny Marie v barokovej literatüre najdeme aj v tzv. barokovej mystickej erotickej poezii, ktora zobrazuje lasku k nej rovnakou formou ako svetska l’übostna lyrika. Juraj Pavlin Bajan v svojej piesni s incipitom Zäden nev^, co je läska, kdo ju neskusil... vytvara zvlastnu symbi6zu obrazu panny Marie s obrazom milenky, 159 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 resp. s obrazom milovanej zeny. Erotickost je samozrejme implicitnă, ale dostatocne zretel’nă, aby bola prijemcom vn^mateГnă. Ide tu o vyjadrenie platonickeho vzt’ahu vel’mi emocionălnymi, fyzicky prezivatel’nymi pocitmi. Prebieha tu opacny postup ako v lubostnej poezii, kde sa obraz milenky glorifikuje. V mystickej erotickej poezii sa vseobecne bozsky obraz Mărie prenăsa do pozemskej roviny. Oslavuje sa jej panenskă cistota (zăkladny atribut Mărie), nie pozemskă zenskă krăsa, prirovnăva sa k cennostiam a hodnotăm materiălneho pozemskeho sveta (zlată perlicka), symbolom, ktore poznăme z folkloru (holubicka). Duchovnost sa prejavuje v tom, ze v citoch k Mării nachădza lyricky subjekt nebeske stastie a spăsu, v mene ktorych je ochotny jej odovzdat svoje srdce. Postup je teda podobny ako v svetskej poezii, len ciel je iny: odovzdanie vlastneho srdca je prepojene s odovzdanim duse spăse: Jenom sobe, o Maria dnes to pamatuj, ze ty musis byti moja a ja budem tvuj. Srdce ti na fant dăvam, ze uprimnu lăsku măm, ti za zivot duse svetlo, oka meho dăm. To mne nejv^c v hlave lezi, ze musim prec j^f, to mne nejv^c srdce boli te zde opustif, v kterem ziv jsem, umirăm, Marii Pannu v srdci măm. Pri nej byti, jej sluziti tu lăsku nemăm. Najma v druhej strofe najdeme viacero motîvov spolocnych s bubostnou, konkretne alamodovou poeziou: rozorvanost muzskeho lyrickeho subjektu, ktora prechadza do motîvu smrti, vystupnovana tuzba odlucenostou, lamentacia nad „nedosiahnutebnostou“ milej. V tomto momente sa lyricky subjekt plynulo prehupne do nabozenskej roviny: dosledkom odlucenia je vnutorny nepokoj a tuzba „jej sluziti“. Privlastnovanie si zeny, prejavy oddanosti cez stredoveky motiv vazalstva to su typicke vyrazy aj alamodovej poezie. O tom, ze tieto suvislosti nie su len nahodne, ale maju aj konkretnu textovu podobu, svedcî aj fakt, ze v zanri svetskej alamodovej poezie mame zachovany text s identickym incipitom, ale s jednoznacne svetskym obsahom: 160 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zaden nevi, co je lâska, kdo ji neskusil, nesel bych jâ pres ten chodnik, kdybych nemusil. Pres ten chodnik musim jit, moju vuolu vyplnit, mojej milej bielé licka polibit. 1 Porovnâvanim tÿchto textov (ale aj inÿch) dospievame ku konstatovaniu, Ze svetské motivy lâsky sa ùcinne a plynulo kombinujù s nâboZenskÿmi a umoZnujù lyrickému subjektu vyjadrit tùZbu po Zene nadpozemskÿch rozmerov a lâsku k nej. Stanislav Smatlak v svojich Dejinăch slovenskej literatury hovori o tzv. „slovenskej modifikâcii barokového nâboZenského erosu“.2 Mystickâ erotika sa v barokovom obdobi neviaZe len na postavu Panny Marie, ale najdeme ju v podobe lyrického subjektu Zenského rodu (najcastejsie symbolizuje dusu cloveka), ktorÿ sa vyznava zo svojej lasky ku Kristovi. Tieto texty sù v najväcsej miere inspirované Salamùnovou Piesnou piesni a najdeme ich v poetickej tvorbe autorov oboch konfesii. Rovnako v duchovnej poézii najdeme alegorickù milenku, ktorù predstavuje predovsetkÿm Smrt. Interpretacia tÿchto motivov v barokovej duchovnej poézii je vsak uZ nad ramec tohto clanku, ale aj nasej hlavnej témy. Preto sa v barokovej literatùre presunieme k tomu, co bolo pre slovenskÿ barok typické v svetskej poézii, konkrétne lubostnej, alamodovej a galantnej kurtoaznej. Jedinÿm neanonymnÿm dielom barokovej l’ubostnej poézie je panegyricka galantna skladba Obraz panej krăsnej perem malovany, kteră mă v Trnave svoje prebyvăni (1701) od Ștefana Ferdinanda Seleckého (okolo 1675 - ?). O jeho Zivote a diele vieme vel’mi malo. Svoju skladbu napisal pravdepodobne na pocest istej Katariny Carbortrany, krasnej Trnavcanky a podporovatelky mladÿch basnikov. Tato rozsiahla skladba jednoznacne inklinuje k Zanru galantnej lùbostnej poézie, predstavuje velkoryso koncipovanÿ hold krasnej, ale i mùdrej a cnostnej dame. Opis krasy, obvyklÿ kompozicnÿ prostriedok v renesancnej lùbostnej poézii, sa v barokovej najmä alamodovej straca, najdeme tu len sporadické naraZky na fyzickù krasu objektu lasky. Vÿnimku tvori prave Seleckého skladba, rozsiahly (365-versovÿ) slovnÿ portrét („perem malovanÿ“). V alamodovej poézii akosi basnik viac citi ako vidi, kÿm Seleckÿ sa minimalne prejavuje citovo zaangaZovanÿ subjekt, ponechava si pocas celého opisu viac-menej odstup od objektu. Nenajdeme tu erotické naraZky (vi^ mimoriadna cudnost opisujùceho chùlostivé partie Zenského tela) ani sentimentalnu naliehavost alamodového milenca snaZiaceho sa ziskat naklonnost svojej vyvolenej. Skladba sa kompozicne cleni na tri casti: v kratkom ùvode (verse 1-22) naznacuje autor ciel skladby i metodu systematického opisu, v centralnej casti (verse 23-210) sa nachadza detailnÿ opis fyzickej krasy a dusevnÿch cnosti „krasnej panej“, v zaverecnej casti (verse 211-354) subjekt basne rozvija vyznanie svojho osobného 1 Jă miluji, nesmimpovidati... Bratislava : Tatran, 1977, s. 390. 2 Smatlak, Stanislav: c. d., s. 262. 161 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 obdivu i akéhosi uctievania Sirsieho okolia, ktoré prerasta do hyperbolického obrazu obl’ubenosti a vychÿrenosti za hranicami krajiny: „Kolko je kolvaeky krajrn v Europie,/ vSecky pro nu vieda juz veil o Trnavie.“ Tato east basne v sùlade s barokovÿm chapamm poézie, poskyuje moznost jej interpretacie ako alegorie na trnavskù univerzitu a univerzitnù vedu (Tureany, 1969). Svoju krasavicu opisuje Seleckÿ doslova „od hlavy az k patam“ a pri jednotlivÿch detailoch zenského tela si pomaha zmyslovo konkrétnymi obrazmi konveneného, ale i originalneho charakteru. V snahe o maximalnu mieru idealizacie portrétu krasnej panej najdeme v texte temer kompletnÿ register obvyklÿch motivov vyjadrujùcich krasu: zlaté vlasy, mramorové eelo, oei krajSie ako sokolie, hubieka sladSia ako med, zùbky ako perly, ruky biele ako alabaster a pod. V koneenej podobe sme svedkami zauj^mavého ùkazu, ked basnik predmetne opisuje ideal skôr renesanenej, subtilnejSej „krasky“, ale uz barokovÿmi, hyperbolizujùcimi basnickÿmi prostriedkami. V tretej easti sa v zavislosti od ciela posùva basnické vyjadrenie do abstraktnej roviny poznaeenej barokovÿm patosom a hyperbolizaciou. Pre poznanie a Stùdium alamodovej poézie sù vÿznamné tri zborn^ky: Zborn^k Jăna Lănyho I -II (predovSetkÿm jeho prvÿ zväzok z rokov 1759-1856), Zborn^к Jăna Buoca (1770-1790) a spevn^k Pisne Wsseligake (druha polovica 18. storoeia). Alamodova poézia je zap^sana aj v dalăich spevn^koch a zborn^koch: Dionÿza Kub^ka Cantiones slavonicae (1791); Cantillenae. Énekek. Pesnicki. (druha polovica 18. stor.); Pjsné swétské Slowenské (druha polovica 18. stor.); Slovenskje nărodnje Zpjevanky od Roka 1786 (koniec 18. stor.) a viaceré dalSie. Ich zatial najpodrobnejS^ prehl’ad podava Jozef Minarik.1 Ako som uz naznaeila pri charakteristike barokovÿch spevn^kov a zborn^kov aj v slovenskej lùbostnej poézii mame zachované znaené mnozstvo textov barokovej alamodovej poézie. Vo vSeobecnosti afirmativne sa v nej preberajù zakladné znaky alamodovej poetiky, napriklad uhladenÿ, „fajnovÿ“ spôsob vyjadrovania, Stylizovanie sa lyrického subjektu do postavy smutného, trpiaceho az omdlievajùceho zamilovaného. Tento zalùbenec nema vzdy „logické“ (realne, konkrétne) dôvody na svoje lamentacie nad tÿm, ze ho opustila faloSna mila (Amor. O Amor, proc mne tak suzujes). Lyrickÿ subjekt (eastejSie muzskÿ ako zenskÿ) monologicky rozprava o svojich mukach, spôsobenÿch vel’kost’ou a h^bkou svojej lasky, ktoré sù také neznesitel’né, ze jediné vÿchodisko, vyslobodenie a ùl’avu vid^ prave v smrti (Ach, tyranko srdce mého, proc si mne tak ranila). Vÿrazova rovina alamodovej basne obsahuje modne slova romanskeho pôvodu, ktoré celÿ citovÿ vÿlev robia galantnÿm, strojenÿm a jazyk neprirodzenÿm: „amant, kontentnÿ, akomodovat, fortilnÿ, falSovat“ a iné. Motivicky bola tato poézia otvorena najrôznejS^m vplyvom (nabozenskÿm, antickÿm, l’udovÿm a pod.), vyuZ^vala doslova vSetko, eo umoznovalo hyperbolicky zdôraznit sentiment, nie prezitÿ cit lasky. 1 Piesne a verse pre mùdrych i blăznov. Bratislava : Tatran, 1969, s. 35-44; 57-62; 77-111. 162 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zena sa v alamodovej poézii, rovnako ako to bolo v renesancnom sùbore ôsmich piesni z Kodexu Jana Fanchaliho-Joba, prejavuje v dvoch polohach: na jednej strane je objektom a pricinou vystupnovaného pocitu sklamania muzského lyrického subjektu, na strane druhej je sama subjektom a nositel’om lùbostného citu (opâtovaného, ale najmä neopâtovaného). Zenskÿ lyrickÿ subjekt v alamodovej poézii svoj l’ùbostnÿ cit preziva rovnako intenzivne a trÿznivo ako jej muzskÿ naprotivok (monology a dialogické lamenty). Vyjadruje sa v barokovÿch hyperbolach: „Milovala sem te velmi, / nad zlato, stribro a iperly,/ avsak sem se sklamala.“1 Zena nie je ochotna v mene lasky robit akékol’vek kompromisy: „Lebo miluj, lebo nechaj, zlÿ, nevernÿ suhaju, zlosti svoje nezakrÿvaj, neb se ti skrÿt nedajù. Nejsi v reci, jako svedci, kterùz vida tvoje oci, hned k kazdej sa priznajù.“2 Nie je ochotna tolerovat neveru, ktorù poklada za zradu rovnako ako muzi. Dokonca tu najdeme obdobu muzského motivu stredovekého vazalstva muza voci zene a predstavuje sa v pozicii nevol’nicky: Suhajicku,/ podvodnicku,/ sklamal si mne, nevolmcku,/ uz sem fa vcil skùsila.3 Specifikom charakteristiky zenského lyrického subjektu v alamodovej poézii je motiv placu a s^z, ktoré spestrujù vyjadrenie zialu. Zena rovnako ako muz privolava k sebe smrt’ ako vÿchodisko z bolestivej situacie straty lasky. Zena ako objekt lasky je prezentovana ako tyranka, falosna milenka, zlé stvorenie naplnené zradou, ci podvodnicka. V alamodovej piesni s incipitom Ach, tyranko srdce mého, proc si mne tak ranila... nachadzame basnickù definiciu alamodového basnenia o laske a obraz zeny „tyranky“ tu ma vsetky atribùty typické pre tento typ poézie: ranila srdce milenca tak, ze mu do neho pustila „jedovatù strelku“, je „falesnà milovnice.. nesfastnà podvodnice“, „falesnà panenka“. Je pricinou takého sklamania sa v laske, ze muz si zela jediné riesenie: pomstu a smrt: ...Spal je, ohen, obrat v popel to nezdarné stvoreni, Nechat vice nedodava mému srdci sùzeni! A kdyz se to i tak stane, ja umrem s veselosti, Napisem na hrobe takto: Skladam své mladé kosti. Tu, hle, lezi jedno telo od false zmordovano 1 Jà miluji, nesmimpov^dati... Bratislava : Tatran, 1977, s. 372. 2 Tamze, s. 411. 3 Tamze, s. 411. 163 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 A které je v prach a popel jiz vsecko obraceno!1 V barokovej alamodovej poézii je obraz zeny poznacenÿ jej citmi a ich prezivanim, je poznacena neverou, stratou milenca, alebo je sama ich pricinou. Oproti renesancii je vsak menej eroticky otvorena, vo vÿraze je jej obraz patetickejsi, pochmùrnejsi, pripadne hyperbolizovanejsi. Slovo na zaver Obraz zeny v starsej slovenskej literatùre je ovela pestrejsi a mnohotvarnejsi, akoby sa na prvÿ pohl’ad zdalo a rovnako ako sme ho mohli podat v nasej rozsahom obmedzenej stùdii. Tento nas pokus pokladame za akÿsi prvÿ dotyk s nesporne zaujimavou témou, ktora este v nasej odbornej literatùre nebola, alebo bola len velmi malo spracovana. Najmä barokova literatùra a obraz zeny v nej este caka na svojho spracovatela. Ide o také podoby zeny v literatùre, akou je svätica (Katarina v jezuitskej drame); skromna panna (slecna, nevydata zena) a ideal dobrej manzelky no i kritiky hodna zla zena (klebetna, marniva, alkoholicka) v didakticko-reflexivnej a satirickej poézii; cnostna vdova (kazne); dobra manzelka a starostliva matka v dobovej katolickej i evanjelickej drame, ale napriklad aj vzt’ahy v rodine medzi matkou a dcérou, pripadne rodicmi a ich zenskÿm potomkom (v rôznych zanroch poézie, prozy i dramy). Literatura: Antologia zo starsej slovenskej literatùry. Ed.: Jan Misianik. Bratislava : VEDA, 1981. Divadelné hry Pavla Kyrmezera. Bratislava : VEDA, 1956. GAVLOVIC, Hugolin: O dobrÿch mravoch. Bratislava : Slovenskÿ Tatran, 2004. Jă miluji, nesmim povidati... Ed.: Gizela Slavkovska. Bratislava : Tatran, 1977. KÂKOSOVÂ, Zuzana: Kapitoly zo slovenskej literatùry. 9. - 18. storocie. Typologia a poetika stredovekej, renesancnej a barokovej literatùry. Bratislava : Univerzita Komenského, 2005. KÂKOSOVÂ, Zuzana: Prirucka k dejinăm starsej slovenskej literatùry. Trnava : Univerzita sv. Cyrila a Metoda, 2007. KÂKOSOVÂ, Zuzana: Latinskă humanistickă poézia 16. storocia v kontexte slovenskej literatùry. Bratislava : Univerzita Komenského, 2010. Kroniky stredovekého Slovenska. Ed.: Jùlius Sopko. Budmerice : RAK, 1995. Legendy stredovekého Slovenska. Ed.: Richard Marsina. Budmerice : RAK, 1997. Legendy a kroniky koruny uherské. Ed.: Richard Prazak. Praha : Vysehrad, 1988. MINÂRIK, Jozef: Barokovă literatùra. Svetovă, ceskă, slovenskă. Bratislava : SPN, 1984. 1 Tamze, s. 386. 164 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 MINÄRIK, Jozef: Renesancna a humanisticka literatura. Svetova, ceska, slovenska. Bratislava : SPN, 1986. MINÄRIK, Jozef: Stredoveka literatura. Svetova, ceska, slovenska. Bratislava : SPN, 1977. MISIANIK, Jan: Pohkady do starsej slovenskej literatury. Bratislava : VEDA, 1974. Piesne a verse pre mudrych i blaznov. Ed.: Jozef Minarik. Bratislava : Tatran, 1969. PERNIS, J.: Vznesena zena stredoveku. Budmerice : RAK, 2003. SMATLÄK, Stanislav: Dejiny slovenskej literatury I. Bratislava : LIC, 2007. TESÄK MOSOVSKY, Juraj: Komedie... Ruth. Bratislava : Veda, 1973. TKÄCIKOVÄ, Eva: Podoby slovenskej literatury obdobia renesancie. Bratislava : VEDA, 1988. Zena apravo. Pravne a spolocenske postavenie zien v minulosti. Ed.: Tünde Lengyelova. Bratislava: Academic Elektronic Press, s.r.o., 2004. Zklenotnice starsieho slovenskeho p^somn^ctva 1-3. Ed.: JozefMinarik. Bratislava : Tatran, 1985. 165 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 166 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 JAZYKOVÉ A STYLISTICKÉ INDIKATORY MAGICKOSTI A ROZPRAVKOVOSTI A INVARIANT VNÛTRA V KRATKYCH PROZACH DAGMAR MARIE ANOCY Zuzana KOVACOVA La introspeccion, el descubrimiento del interior, la imagen de pensamiento del hombre, el convencimiento del lector sobre la sinceridad de los sentimientos de protagonistas es lo que le incorpora a D. M. Anoca al grupo de aquellos escritores que por la critica literaria estăn considerados escritores modernos. El interes sobre el pervivir ps^quico del hombre, su colocacion en el centro de atencion del autor y del lector es un invariante que la autora copia de poes^a a la prosa. No es la fuerza de una historia ni la originalidad del carăcter, sino el inetrior del hombre, su convencimiento y la confrontacion del convencimiento y la realidad es lo que crea el valor de la prosa de D. M. Anoca. La capacidad de la introspeccion artistica del interior culmina en las prosas măs cortas de D. M. Anoca. Palabras claves: el pervivir ps^quico, la imagen del interior, la hierarqma de contrsstes, los rasgos de magia, los rasgos de cuentas de hadas, la prosa moderna Pre svoju jazykovo - slovesnù podobu bolo literarne dielo uz v antike predmetom skùmania tak z aspektu témy a motîvov, ako aj z aspektu naracnych postupov, z aspektu stylu, figurativnosti, stavby vety a sùvetia ci prîznakovych syntaktickych struktùr. Skùmanie a interpretovanie literarneho textu od konca sesfdesiatych rokov az po sùcasnosf znamenalo neustaly kvalitatîvny posun, hladanie sùvislost^ medzi témou a jej vyjadren^m stylistickymi a jazykovymi vyrazovymi prostriedkami, pohybovanie sa v intenciach vyrazovej sùstavy, etablovanie vyrazovych kategorii v umeleckom texte a neskôr i v celej estetickej komunikacii. V devät desiatych rokoch F. Miko (1994, s. 56) opätovne deklaroval navrat lingvistického badania k jazyku umeleckého diela a otvara axiomu lang - parol. Literarne dielo je vypoved’ou umelca o zivote, pravde, laske, nenavisti, je to jeho individualna realizacia seba samého prostrednîctvom reci. Toto tvrdenie nadobùda kvalitatîvne nové rozmery v prîpade, ak ide o autorku - zenu, ktora pretavuje vn^manù skutocnost cez vlastnù optiku tak, ze do obrazu sprostredkovavaného citatel’ovi vnasa 167 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 fantazijné prvky rozprâvky, nâznaky magie a celé svoje rozprâvanie podCiarkuje istou mierou feministického videnia sveta. V prozach D.M. Anocy sa kontinualne stretava minulé a pritomné, aby vytvorilo kontrast, na ktorom lepsie vyznieva jej volanie po lepsom a spravodlivejsom svete. Hrdinovia D.M. Anocy nie sù heroickÿmi postavami, ktoré robia svetoborné Ciny, ale sù to l’udia z mäsa a kosti, ktori vahajù, hl’adajù, rozvazujù a prave preto sù uveritel’ni a autorkino rozpravanie je presvedcivé. Ûprimnost’ rozpravania v proze Jano, ktora je zaradena do Antologie slovenskej kratkej prozy v zahranici a ktora dostala nazov Medzi dvoma domovmi, ako aj v zbierke ZväCsenina je pre Citate la tou najdôlezitejsou hodnotou. Spisovatel’ka sa opakovane ponara do vnùtra svojich protagonistov, nielen aby odkryla pravdu o Cloveku a jeho charaktere, ktora by inak zostala skryta, ale predovsetkÿm, aby zachytila kauzalnost medzi ich konanim a zmÿslanim. Prave tato introspekcia, toto odhalovanie vnùtra, obraz myslenia Cloveka, presviedCanie Citatela o ùprimnosti citov protagonistov je to, Co D.M. Anocu radi k spisovatel’om, ktorÿch literarna kritika zaraduje k modernÿm autorom a pripisuje im modernejsie prozaické orientacie. Zaujem o psychické prezivanie Cloveka, ba jeho postavenie do stredobodu pozornosti autora i Citatela je invariantom, ktorÿ si do prozaického vÿrazu autorka prinasa z poézie. PsychiCno, jeho obraz a metamorfozy vyjadrenia nie sù otazkou autorskÿch stratégii, ale zrejme hodnotou, ktora dava zmysel jej umeleckej reflexii a je v jej tvorbe stala a neodnatel’na. Umeleckÿ obraz ako predpoklad sprostredkovania estetického zazitku sa v prozach D.M. Anocy buduje ako isté hierarchické vrstvenie protikladov. V zbierke proz ZväCsenina jez aspektu Citatel’a najdominantnejsia opozicia realne - irealne, skutoCné - neskutoCné, naozajstné a rozpravkové. S rozpravkovost’ou ruka v ruke kraCa fantazijné, bajne, no magické sa pretavuje trochu inak, akoby zostavalo platné a zasahovalo do osudov ludi podnes. Na zaCiatku poviedky Jano je dominantna opozicia tam a vtedy oproti teraz a tu. Ide o vnimanie domova hlavnÿm protagonistom pribehu. Z nej vyrastajù vsetky dalsie opozicie. V texte sa to zobrazuje takto: „Doma, ako to uz od păr mesiacov hovorievali, bol trojizbovÿ byt v novostavbe na novom Nămesti vilazstva. Ale darmo ho nazÿvali slovom dom, domov, doma, este si nan ûplne nezvykli, este sa mu stăle snivalo o tom starom dome, o starom dvore a po l^cach mu plieskali tônisté a svetlé păsy latkového plota.“ V poviedke Jano je sen a rozpravkovost umocnena na prvom mieste magickostou Cisla tri. V pribehu sa stretneme s prelinanim prvkov niekolkÿch rozpravok a ich symboliky, priCom kazda z nich patri k inému archetypu kultùry. Hlavnÿ hrdina poviedky sa stava sùCasne aj rozpravkovÿm hrdinom a ako slovenskÿ Jano stoji s pistalkou pri studni, z ktorej sa pod vplyvom hudby, tak ako v indickÿch rozpravkach vynara, ale nie had, no riadny krasny drak. Z neho si Janko vezme tri zlaté supinky - takmer ako v ruskej rozpravke o Zlatej rybke - za ktoré kùpi mame zlatÿ prsten, otcovi dohan a Cibuk a za tretiu mladej ciganke Jolane vel’ké nausnice. Tu je 168 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 plynuly prechod zo sveta rozpravky do realneho sveta postav poviedky. Samotne hl’adanie pokladu v starom uz neobyvanom dome je konfrontaciou minuleho a sucasneho, realneho a carovneho, ked si hlavny protagonista berie dovolenku vo fabrike, aby hladal sen z detstva. Z tejto konfrontacie vyrasta absurdita vyrazu, ktora sa najskor jav^ ako paradox, no ked sa ukaze, ze Jano kopal zbytocne a este aj ochorie, citate! zacne uvazovat’ o absurdite, ktora vyvrchoH v zavere, pretoze u lekara Jano objav^ v sestricke Jolanu - mladu ciganku z detstva, ktora ma v usiach nausnice - velke hompalajuce sa kolesa, ktore boli dovtedy len sucastou Janovej predstavy: „V usiach sa jej hompăl’ali obrovske kovove kolesă, presne take, ako jej on kupil, ci len chcel kupit, ked’bol diet’at’om“ (2001, s. 254). Takyto zaver rozpravania sa stava pre D. M. Anocu priznacnym. Prîbeh opise akysi obluk ci elipsu a na konci sa vracia do vychodiskoveho bodu. Analogicky je tomu tak v proze Rozpravka pre dospelych. Ide o dalsi vyrazovy nastroj, ktorym autorka podciarkuje vecny kolobeh zivota. A aby nezostalo len pri hmlistom dojme cyklickosti, zopakuje sa ako citat: „Tak hovorili aj apovka: „Bude z teba chlap.“ (2001, s. 254). Magicke a fantazijne sa do textu dostava prostredmctvom lexiky: „...aj miesto prezehnala, zeby năm neprislo z oc - to akoze certi by năm boli mohli urieknut’“ (2001, s.248); „Do zil a svalov mu pribudla novă sila. Akoby sa bol napil zivej vody, isiel sa pasovat s trcjhlavym drakom. Uz mu jednu hlavu zot’al, teraz st^na druhu“ (2001, s. 252). Vo vacsine proz zo zbierky Zvacsenina je umelecky obraz sveta budovany ako protiklad minuleho a sucasneho, ktore sa citatelovi predostiera ako opoz^cia vtedy a teraz, resp. ako vol’akedy a dnes ci stare a mlade. Tato opoz^cia je pre budovanie rozpravania nosna napriklad v proze Jano. V kontexte predchadzajucich uvah treba spomenut, ze vychodiskom deja je sen, t.j. opat nieco nie celkom skutocne, ba az magicke, co stoj^ na zaciatku celeho pribehu. Obsah sna a spomienok determinuje konanie hlavnej postavy. Opoz^cia minule - pritomne sa tu etabluje aj prostredmctvom onym: hypokoristika stary otec a vnuk jazykovo indikuju stretanie sa dvoch svetov. S budovamm spomenutej opoz^cie sa do textu prirodzene dostavaju aj archaizmy a historizmy. Hlavny hrdina svojho stareho otca familiarne nazyva apovka, co je hypokoristikum, utvorene od madarskeho apo a z poz^ci^ sucasneho pouzivatel’a slovenciny posobî ako zastarane pomenovanie, ktore pouz^vali prislusmci ovela starsej generacie prez^vajucej svoje detstvo este pred vznikom Ceskoslovenskej republiky. Vplyvom vytvarania obrazu zivota stareho otca sa do textu dostavaju dalsie historizmy a archaizmy: „...za druhu supinu kupi apovkovi fajku, cibuk, tak vravia apovka, taky cibuk, ako spommaju, ze mal ich stary apovka, dlhy po kolenă, no a, pravdaze, aj dobry dohăn k tomu. Vonavy.“ (2001, s. 247). V tejto kratkej ukazke je historicky specificka lexika: dohăn - zastaravajuce slovo, ktore sa vyskytuje v slovnîku starsej generacie, no zo sucasneho pouz^vania ustupuje; cibuk - je pomenovanie kratkej tureckej fajky. V texte „O chvtt’u sa na dvor vytratil aj starky, sadol si na podstenu...“ sa spomîna 169 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 podstena, podstienok, podstienka, co je dlazdena vyvysenina pozdlz muru dedinskeho domu, nad ktoru presahuje strecha. Ide o slovo, ktore Kratky slovnîk cudzîch slov nevyhodnocuje ako zastarane, no naprîklad sucasny citatei’ nerozumie jeho vyznamu, co suvis^ so zmenou zivota i byvania na vidieku. V poviedke najdeme narecovu podobu slov, ktora nesie tiez podobu zastaranosti: „Ked som bol maly, ako ty teraz, mal som pist’alku od mojho apovku a tak som na nej vedel pekne piskat’, ze ma seci chvălili. A ver'som nou aj caroval. Raz tak, na svătojănsky vecer sa mi potom ukăzalo miesto, kde je poklad. Velkă lăda tamnuka, hlboko v zemi.“ Popri narecovych slovach sa v poviedke casto spomîna lada, ako predmet, v ktorom je skryty poklad. Z kontextu vyplyva, ze ide o veiku staru truhlicu, Kratky slovnîk slovenskeho jazyka tuto lexikalnu jednotku neuvadza. Takato lexikalna pestrost rozpravania autorky robi jej prîbeh este autentickejs^m a vierohodnejs^m, rozpravkove prvky sa podavaju ako naozajstna skutocnost, ktorej uveril aj moderny clovek, C^m rastie atraktivnosf vyrazu. Absurdita vyrazu sa spaja so zbytocnou robotou, vidina pokladu z detstva ozivena snom neprinesie ziadny uzitok. Fyzicka namaha a jednotvarna praca predstavuju s^ce chudobny dej sprevadzany skupym dialogom, no vytvaraju nevyhnutnu a vybornu kulisu pre vnutorne uvahy protagonistu. Jazykovo to autorka stvamuje ako vnutornu rec postavy, v ktorej hlavnym impulzom je otazka, adresovana samemu sebe a nasledne hiadanie odpovedî: „A co ak v nej nie su poklady, ale zbrane? Jljцjцj, to radsej nenăjst...Alebo su tam spisy, nejake stare papiere. Hm, este horsie. Ked sa to vezme filozoficky, tak je slovo najsilnejsou zbranou...“(2001, s. 251). A pokracuje, aby svoje filozofovanie zavrsila: „...ach, aj kostra tam moze byt, len nie spisy! A este v akomsi cudzom jazyku alebo viacjazycne! Ti stari predkovia sa radi tak vystatovali, p^sali v mnohych jazykoch, akoby nestacil cj jeden, ked sa chceme dorozumiet alebo popliest veci.“ (2001, s. 251). Takto proza Jano dostava niekoiko vyznamovych vrstiev. Prîbeh je eliminovany tak, aby sluzil niecomu vaznejsiemu a dolezitejsiemu. Rozpravkovost’ a magickost’ len podciarkuju vecnost’ a nemennost skrytych zaverov filozofickych a filozofujucich uvah autorky. Na urovni jazykoveho planu, presnejsie na urovni vety sa priestor pre reflexie utvara kumulovanîm otazok, po ktorych nasleduje strucna odpoved’, resp. niekedy odpoved’ strieda ina, ktora je jej spochybnenîm ci negaciou. Takyto postup nahradza aj tradicny opis deja. Minimalizacia dialogu urychiuje dej a vnutorna rec synchronizuje myslenie a konanie protagonistu. Otazky tu rytmizuju text. Ako vidiet aj z nasledujucej ukazky, veta nesie takmer vzdy subjektivny hodnotiaci naboj, co sa dosahuje povacsine casticou na zaciatku vety: Nevedel, co robit. Utekat na bezpecnost, napchat vrecka, zajst okolo domu, skryt, co sa da, a len potom oznamit? A co ak sa medzicasom voiakto vkradne sem a vyrabuje vsetko, a kym pridu z bezpecnosti, uz tam nic nebude? Co potom povie? Co mu povedia? Prekutuju byt a najdu skryte veci. To nebude dobre. 170 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Nesmie si z toho vziat’ nic, len kol’ko mu podl’a zăkona prinălezf A to je kolko? Nevie. Uz kol’ko toho bude, tol’ko bude, ...Takze, on sa nemusi trăpit’, co s peniazmi. Ved’ nălezne mu vyplatia v peniazoch“ (2001, s. 251). Nie sila pribehu, nie jedinecnost postavy, ale vnutro cloveka, jeho presvedcenie a konfrontăcia presvedcenia a reality je to, co predstavuje hodnotu prozaickeho diela D.M. Anocy. Schopnost umeleckej introspekcie vnutra vrcholi v najkratsich prozach D.M. Anocy. Inak povedane, v krătkych prozach tejto autorky sa prăve vplyvom asymetrie rozsahu a sily vyrazu dosahuje percepcnă ucinnost, citatei jednoznacne vnima silu a originalitu autorskej vypovede. Zatiai co v Zvacsenine dominuje fascinujuca fantăzia, ked sa vdaka vynălezu podari urobit fotografiu ludskeho vnutra a sucasne autor snimok v podobe autoportretu vlastneho vnutra nastavi zrkadlo aj săm sebe, no pravda je takă silnă a nekompromisnă, ze sa săm stane jej obetou, v poviedke Hrdost’ sa zrkadli sila măgie a ludskeho ega. Odmietnută zena sa pomsti nedovtipnemu năpadnikovi tak, ze ho zabije. Nie priamo, ale nepriamo, ked vykruti krk holubovi, ktory sa sprăval podobne, ako jej năpadnik. Hrdost vitazi a ohrdnută năklonnost je potrestană, năpadnik - oficier zomrie rovnako, ako holub, no nie zavinenim Mărie, ale năhody. Autorka sa spolieha aj na silu symbolu, ale i paradoxu, tak ako je to pre jej prozy typicke. Holub, holubok mă indikovat mileho a ocakăvanie holubicky, aby spolu tvorili păr, aby sa naplnil ocakăvany pribeh lăsky v duchu romantickej predstavy lăsky. Kedze sa vsak ocakăvanie nenaplni, pre holuba viac niet miesta, musi zahynut. Krute zavrsenie pribehu je vedomym popretim romantickeho a idealizujuceho obrazu zivota. Hrdost je takă velkă a jej urăzka takă văzna, ze sa musi vykupit smrt’ou. Proza teda nie je pribehom lăsky, ci uz st’astnej alebo nestastnej, ale pribeh je vyjadrenim az absurdnej miery hrdosti. Miera hrdosti sa sprostredkuje pribehom, len na zaciatku rozprăvania sa jedenkrăt pomenuje priamo, a to priznakovou syntaktickou konstrukciou - osamostatnenym vetnym clenom, co je v prozach D.M. Anocy casty vyrazovy prostriedok: „Susedova Măria bola krăsavica. A hrdă.“ (2001, s.26). Urazenă hrdost, ako to naznacuje aj samotny năzov je zbranou, ktoră zabijala. Samotny năzov poviedky Hrdost je tu recepcnym năvodom pre citate la. Obsah pribehu pomăha pochopit vyznam abstraktneho substantiva, s vyznamom ako fenomenom măme totiz docinenia na vsetkych urovniach svojho vedomia. Prostrednictvom neho myslime, citime ho, intuitivne ho rozpoznăvame. Vyznam cloveka vnutorne utvăra, prostrednictvom neho a cezen si uvedomujeme svet, druhych l’udi, ako aj vlastnu hodnotu. Psychicky ponor do vnutra postavy, respektive introspekcia ludskeho vnutra vrcholi v proze Starec. Poviedka mă minimălny dej, vsetka pozornost sa sustreduje na opis situăcie a prostredia. Năzvy poviedok v podobe substantivnych jednoclennych viet indikuju vyklad zvoleneho pomenovania. Nie vyklad v zmysle identifikăcie denotătu, ale v zmysle specifickeho umeleckeho vnimania a videnia sveta. 171 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Poviedka Starec zachytava az na ùrovni drobnokresby prostredie cintorîna, ktoré je z aspektu hlavnej postavy svojimi kvalitami kl’ùcové pre pochopenie jej vnùtorného rozpolozenia. Cintorîn sa stal pre autorku poviedky prostredîm, opis ktorého jej umoznuje naznacif stretanie sa dvoch svetov, presnejsie stretanie sa svetov rôznych generacn. Dava to najavo aj vyberom slov: „Ned’aleko sa tÿcil dopukanÿ agătovÿ st^p s priecnou tycou a na nej pripravenÿ zvonec. Pri nom sa dv^hal dlhÿ cierny lesklÿ mramorovÿ pomnik, dva st^py s trojuholnikovÿm frontonom, na ktorom stăl năpis vyrytÿ pismenami starej abecedy.“ (2001, s. 242). Lexika je tiez prvym indikatorom opozîcie nase a cudzie, vo vyzname stretavania sa viacerych kultùr: „Naokolo boli vsedné pomniky - tabule drevené, kamenné i mramorové, podobajûce sa stélam i chacikarom, alebo to boli len skromné krize.“ (2001, s. 242). Do spisovatel’kinho rozpravania sa dostava kriticky, az sarkasticky podton a s mm aj budovanie opozîcie vysoké (hodnotné, kultùrne) a nîzke (nekultùrne, povrchné): „ Vsetko to zachovăvalo starÿ zauzivanÿ zăznam o zosnulÿch, na niektorÿch sa vsak vyskytla i novodobă pÿcha, lebo zaznamenăvali aj menă tÿch, ktori dali postavit’ pomniky nielen na pamiatku bliznych, ale aj na svoju slăvu. Prăve pri takÿch sa objavili ajpravopisné chyby, cim sa svetskă pÿcha zmenila na humor.“ (2001, s. 242). Sila vyrazu D.M. Anocy sa v tejto poviedke dosahuje v plane jazyka originalnou metaforou: „...krivka chrbta, inăc nie az takă năpadnă, akoby sa teraz premenila na ûpenlivû modlitbu. Plaché plamienky zaziarili, veselo sa usmiali, ale akonăhle sa starec vychÿlil z pôvodnej polohy, zhasli a vycerili zûbky tenkého knôtu.“ (s.243). Nie menej originalne je prirovnanie, ktoré vytvara s ciel’om budovaf zazitkovosf zalozenù na obraze situacie, t.j. zazitkovosf slùziacu ikonickosti prîbehu: „ V zliabku sa kytica rozpadla ako pokazenÿ vejăr, prihovărcjûc sa nebu svojimi otvorenÿmi dlanami s m^kvo rozvretÿmi prstami. Niektoré stopky sa len zdvihli baletnÿm vlnenim, iné vyleteli ako crievica rozhnevanej princeznej a zopăr ruzi si oprelo bol’avé rany lic o dosky vyvÿsené nad hrobom. Pootvărané lupene ukazovali svojepestré jazyky a dasnă.“ (s. 243). Cesta starca od jedného hrobu k druhému je sprevadzana podrobnym opisom rastlin, konkrétnych druhov trav a liecivych bylîn, na ktorych zije hmyz a mravce. Podrobny opis flory a fauny buduje detailnosf vyrazu, ktora je v ostrom kontraste minimalizovaného prîbehu a deja. Ide o obraz nastavajùcej bl^ziacej sa harmonie, ked zavrsenie ludského zivota starobou a blîziacou sa smrfou je také prirodzené, ako zivot bylîn, trav a hmyzu. Zobrazovanie zivota rastlîn a hmyzu je naplnanîm opozîcie zivot - smrf, resp. vecnosf - pominutelnosf, ktora je vystavbovym prvkom poviedky. Clovek na sklonku zivota navstevuje hroby tych, ktori ho predstihli na ceste do vecnosti, na tych, s ktorymi prezil zivot, upriamuje aj svoje spomienky. Obraz autentického zivota a jeho kolobehu, ale aj neut^chajùcej vitality v ponîmanî zivota autorkou sa duplicitne zavrsuje obrazom nezbednych chlapcov: „Ani si nevsimol, ze na ulici poskakovali mali chlapci, pod zubami im chrapcali letné jablkă. Poskakovali 172 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 a o chvil’u zacali napodobnovat’ starcov kmsavy, krivajuci krok.“ (s. 245). V niektorych prozach Dagmar Mărie Anocy rezonuje az empirickă skusenosf s reălnym svetom sprostredkovană citatel’ovi cez vizuălne ci sluchove vmmanie. Vizualizăcia vnemov prostredmctvom slova je tiez dokazom toho, ze v popredî je prez^vanie a emocnă aktivita. Autorke to umoznuje nielen jej talent a originalne videnie sveta, ale predovsetkym jej jazyk, presnejsie vsetky roviny jazykoveho systemu, od fonetickej predstavy zvukomalby az po syntakticke struktury a stylisticke figury. Z. Vargovă (2005, s. 26) usuvsfaznuje jazyk a kulturu takto: „Prăve prostredmctvom jazyka, ktory sa tradicne povazuje za zăklad kultury (myslîm si vsak, ze to plati len relativne), moze spolocnost’ vyjadrif svoj vzt’ah k vlastnej kulture...“ D. M. Anoca svojm originălnym videmm sveta a jeho osobitnym stvârnemm v krătkych prozaickych utvaroch oslovuje sucasneho citatela. Odmieta akukolvek pretvărku a citatel’a viac provokuje nez chlâchob, c^m rastie jej autorsky potenciăl. Stăva sa ako prozaicka pnfazlivou nie atraktivnosfou zobrazovanej temy, ale modernosfou naracnych postupov a uprimnostou vypovede. Jej vyrazovă obratnost a zmysel pre detail, rămcovane prvkami rozprăvkovosti a magickosti z nej robia netradicnu rozprăvacku, modernu spisovatelku, s jedinecnym autorskym rukopisom. Literatura: ANDRUSKA, P.: Literàrna tvorba Slovàkov z Dolnej zeme. Bratislava : Odkaz, 1994 ANOCA, D.M. : Zväcsenina. Nadlak : Vydavatel’stvo Ivana Krasku, 2001.265 s. ISBN 973-9292-98-4. CABADAJ, P., HARPÂN, M., SKALSKŸ, V., DEMÂK, M.: Medzi dvoma domovmi. Antologia slovenskej kratkej prôzy v zahranici. Martin : Matica slovenska, 1997. 267 s. ISBN 978-80-89222-80-3. Kràtky slovnik slovenského jazyka. Bratislava : Veda, vydavatel’stvo SAV. 1987, 587 s. MIKO, F.: Vyznam - jazyk- semioza. Nitra : Vysoka skola pedagogicka v Nitre, 1994. SENKÂR, P.: Moznosti interpretàcie literàrneho textu. Nitra : UKF, 2008. 98 s. ISBN 978-80-8094-362-2. VARGOVÂ, Z.: Fenomén nàrodnostnà kultûra. In: Kultùra a sùcasnost II. Zosity ÛNNK c. 5/2005. - Nitra : UKF, 2005. s. 25-28. ISBN 80-8050-785-9. VARGOVÂ, Z.: Prieniky do dolnozemského kultûrneho priestoru. In: Kultùra a sùcasnost 3 (Zosity Katedry arealovÿch kultùr 8/2006). - Nitra : UKF, 2006. s.145-148. ISBN 80-8050-785-9. 173 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 174 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 REPREZENTĂRI ALE REALULUI ÎN OPERA LUI VIKTOR PELEVIN Florentina MARIN The present article is an analysis of the mental representations of reality in Viktor Pelevin’s short story Nika and the novel Buddha's Little Finger. The writer demonstrates the purely subjective manner in which humans perceive and interpret the surrounding world and the events that happen in their lives. The subjectivity of their interpretations is due to some particular factors: on the one hand, the natural or innate factor present in each individual, which consists of the perceptive abilities and the human archetypes which exist in the collective unconsciousness. On the other hand, this subjectivity is closely related to the social background of the individual and consists of beliefs, traditions, mentality, social rules, ideology etc. As revealed from Pelevin’s writings, the mental representations of reality arise from the conjunction of these two factors. The individual is often surrounded by his false/incorrect interpretations which eventually become simulacra that change and reshape his “universe of representations”. The writer points at the heroes’ superficial and illusionary representations by ironically denying the existence of any reality, as shown in the novel Buddha's Little Finger. Once more we have to point out that the writer does not deny reality as an external condition of his characters, but the false conceptions and misinterpretations which govern people’s lives. Key-words: Viktor Pelevin, Nika, Buddha's Little Finger, consciousness, collective unconsciousness, Carl Jung, human archetypes, simulacrum. Articolul de față își propune o analiză a modului de redare a realității în două scrieri ale lui Viktor Pelevin - nuvela Nika și romanul Mitraliera de lut. Scriitorul rus întreprinde o abordare interesantă asupra reprezentărilor mentale despre lumea înconjurătoare ale unui individ sau grup de indivizi. Indiferent de subiectul i temele abordate de autor în opera sa, se observă adesea în nuvelele i romanele acestuia o preocupare constantă pentru problemele de natură filosofică cum ar fi realitatea, condi ia umană vizavi de natură i de societate, atitudinea omului în diverse situa ii de via ă, concep ia i convingerile acestuia, care la scriitorul rus au o puternică nuan are budistă. În ceea ce prive te abordarea vădit budistă a fenomenului realită ii, trebuie men ionat faptul că însu i autorul a aderat la budism, lucru reflectat în opera sa, ceea ce-i conferă un stil scriitoricesc cu 175 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 desăvâr ire original în rândul postmoderni tilor ru i. Interesul profund pentru subiectele filozofice și existențiale pe care îl dovedește scriitorul este observat i de criticul rus I.S. Skoropanova, care constată că multitudinea de teme dezbătute de autor servesc studierii sferei conștientului și inconștientului individual sau colectiv. Astfel, cercetătoarea observă că Pelevin se axează pe procesele care au loc în sfera conștiinței umane, acțiunea acestora asupra istoriei și a atitudinii sociale a oamenilor1 . Încă de la început trebuie clarificat un detaliu de o importanță fundamentală în înțelegerea operei scriitorului rus. Pelevin nu analizează „realitatea” ca fenomen exterior, obiectiv individului, ci modul în care acesta percepe, conștientizează și se raportează la mediul înconjurător. Scriitorul propune niște tipare mentale de reprezentare a realității la personajele sale, încercând astfel să surprindă factorii care influențează o persoană sau un grup de indivizi să adopte o anumită abordare și atitudine față de lumea înconjurătoare. Pornind de la acest aspect, Viktor Pelevin propune două tipuri de factori care influențează concepția indivizilor despre lume: un prim factor l-am putea denumi factorul natural sau înnăscut al indivizilor, aici fiind vorba de capacitățile perceptive ale omului (cele cinci simțuri) și de arhetipurile umane existente în inconștientul colectiv, care reprezintă, în opinia lui Carl Gustav Jung, o colecție de conduite universale prin intermediul cărora individul interacționează cu alți indivizi în colectivitate, dar care îl și ajută pe acesta să conștientizeze procesele exterioare, caracteristice mediului înconjurător. La polul opus regăsim factorul uman care însumează totalitatea credințelor, tradițiilor, obiceiurilor, doctrinelor, mentalităților, instituțiilor, ideologiilor etc., pe care colectivitatea însăși și le-a creat. După cum reiese din scrierile lui Pelevin, reprezentările realității pe care le găsim la personajele sale iau naștere la răscrucea dintre acești doi factori. Incon tientul colectiv, la care face referire I.S. Skoropanova, este un termen introdus pentru prima dată de către psihologul elve ian Carl Gustav Jung. Pornind de la termenul de incon tient personal, inventat i analizat de Sigmund Freud, care reprezintă sediul experien elor personale refulate i uitate, Jung ajunge la concluzia că acest tip de incon tient constituie doar un strat superficial, personal al fiin ei umane, care se sprijină pe un fundament mult mai profund i neexplorat, denumit incon tient colectiv. Acesta din urmă, spre deosebire de incon tientul personal, este alcătuit din elemente care n-au existat niciodată în con tiin a individului, acesta fiind un spa iu mental înnăscut, universal la to i indivizii, care înglobează toate experien ele fundamentale ale speciei umane. Jung afirma că „incon tientul colectiv este o parte a psihicului care poate fi deosebită negativ de incon tientul personal prin faptul că el nu- i datorează existen a 1 I.S. Skoropanova, Russkaja postmodernistskaja literatura: Novaja filosofija, novyj jazyk. Sankt- Petersburg, Nevski Prostor, 2002, p.305. 176 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 experien ei personale i nu este de aceea un câ tig personal. În timp ce incon tientul personal constă esen ialmente din con inuturi care au fost cândva con tiente dar care au pierdut din con tiin ă, fiind fie uitate, fie refulate, con inuturile incon tientului colectiv nu au fost niciodată con tiente, nefiind deci dobândite individual, i- i datorează existen a exclusiv eredită ii”.1 Conform concep iei jungiene, existen a psihică este recunoscută doar pe baza con inuturilor con tientizabile. Astfel, con inuturile incon tientului personal sunt, în opinia lui Jung, a a-numitele complexe afective, care constituie intimitatea personală a vie ii psihice. În ceea ce prive te incon tientul colectiv, con inuturile acestuia sunt ceea ce psihologul nume te arhetipurile umane.2 Termenul de arhetip este foarte vechi, fiind întâlnit încă de la Philo Iudaeus cu referire la imago Dei în om. Termenul se mai întâlne te i la Irenaeus, la Dionysius Areopagitul, la Augustin.3 Jung descria conceptul de arhetip ca fiind „ inevitabil corelat cu ideea de incon tient colectiv, i indică prezen a în psihic a anumitor forme de universală răspândire. Cercetarea mitologică le nume te «motive»; în psihologia primitivilor ele corespund conceptului de «représentations collectives» creat de Lévy- Bruhl, iar în domeniul studiului comparativ al religiilor Hubert i Mauss le-au definit drept «categorii ale imagina iei»”4. În principiu, arhetipurile umane sunt reprezentări arhaice sau originare, adică imagini universale existente din vremuri străvechi. Arhetipul este un con inut incon tient pe care con tientizarea i perceperea îl modifică. Jung aduce ca exemplu de arhetipuri umane miturile i basmele, însă, în acest caz, avem de-a face cu forme specific fixate, transmise de-a lungul unor mari intervale de timp. Totu i, arhetipurile reprezintă acele con inuturi psihice care nu au fost încă supuse unei prelucrări con tiente i care reprezintă, deci, realită i psihice încă nemijlocite. Procesul de con tientizare i de în elegere a fenomenelor din spa iul realului este supus atât acestor reprezentări incon tiente, înnăscute, cât i ac iunii factorilor sociali, religio i, politici etc., deci a acelor aspecte de care omul este con tient i pe care le-a creat. În centrul operei peleviene găsim, astfel, fiin a umană prinsă între aceste două valori, autorul surprinzând, în acela i timp, lipsa de libertate a individului vizavi de ace ti factori - fie interni (incon tien i), fie externi (con tien i). Scriitorul vrea să arate că individul este sclavul propriei condi ii umane, de care nu poate scăpa, dar este i sclavul normelor sociale pe care singur i le-a impus, însă de care s-ar putea elibera dacă ar găsi tăria necesară. În nuvela Nika, autorul încearcă să descrie diferențele de înțelegere și atitudine față de același obiect observat din mediul înconjurător în cazul a două ființe diferite - un om și o pisică. În nuvelă, acțiunea este istorisită la persoana întâi din perspectiva 1 Carl Gustav Jung, Opere complete: 1 Arhetipurile umane i incon tientul colectiv, p. 53. 2 Ibidem, p. 14. 3 Idem, p. 14. 4 Idem, p. 53. 177 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 naratorului, un tânăr care de curând își pierde buna sa prietenă necuvântătoare, o pisicuță pe nume Nika. Naratorul povestește diverse momente petrecute alături de aceasta, dezvăluind atitudinea ei, modul în care răspundea la dezmierdări sau felul în care își petrecea timpul. Naratorul observă modul simplu, pur fiziologic de existență al pisicii: de exemplu, obiectele din casă aveau o însemnătate pentru ea atât timp cât îi erau necesare, fiindu-i total indiferente odată ce nu mai avea nevoie de ele. Când, din întâmplare, aceasta sparge o zaharniță în care tânărul obișnuia să păstreze diverse amintiri - bucăți de ziar și fotografii -, naratorul o lovește și realizează că aceasta nu înțelege motivul pentru care a încasat palma. Însă tânărul își dă seama că gestul săvârșit era complet inutil, deoarece biata vietate nu avea de unde să cunoască însemnătatea pe care el o atribuise obiectului spart. Astfel, tânărul se pune în postura animalului, încercând să pătrundă sensul obiectelor pentru acesta. De asemenea, încercând să fie delicat cu Nika și mângâind-o, tânărul realizează că și atingerea mâinilor sale pe blana pufoasă a pisicii este foarte posibil să nu însemne pentru aceasta o dovadă de afecțiune, ci mai degrabă o atingere întâmplătoare, cum este cea a crengilor unui copac în bătaia vântului. Pornind de la aceste mici observații care ar putea trece ca nesemnificative la prima vedere, autorul dezvăluie modul totalmente subiectiv prin care oamenii trăiesc experiența realității. Totul se învârte în jurul fiin ei umane, omul acordă importan ă fenomenelor exterioare în măsura în care acestea îl privesc personal. Din acest motiv, individul poate pierde din vedere anumite aspecte, iar pe altele le poate în elege gre it. Subiectivitatea cu care individul tratează tot ce se află în afara sferei personale rezultă i din prezentarea trăirilor i a personalită ii pisicu ei, care dobânde te trăsături umane numai în concep ia naratorului. Un alt moment interesant în nuvelă este surprins de gândurile naratorului cu privire la modul în care Nika percepe și înțelege spațiul de joacă din fața blocului. Tânărul, privind și el pe geam alături de Nika locurile de joacă, începe să atribuie varii semnificații fiecărui obiect în parte. Astfel, el asociază o structură metalică de formă conică cu corturile unei civilizații misterioase, dispărute cu mii de ani în urmă de pe teritoriul Siberiei, care vâna mamuți. După cum observă și naratorul, aceste imagini îi vin în minte datorită faptului că văzuse în copilărie un album despre civilizația mai sus menționată. Aici autorul demonstrează că, în procesul de înțelegere a lumii, omul tinde să atribuie diverselor fenomene exterioare modele deja existente în psihicul său. Omul transformă și redefinește realitatea prin sistemul complex de filtre pe care și le-a însușit prin educație, cultură, valori spirituale și pe baza experiențelor trăite. Această abordare ne amintește de deviza școlii empiriste engleze, exprimată succint de John Locke: „Nu există nimic în intelect care să nu fi fost prelucrat mai întâi de simțuri” 1 . Naratorul se întreabă retoric oare cum percepe Nika acest loc de joacă, având în vedere faptul că ea nu are cum să știe despre existența acelei civilizații ale cărei corturi 1 Apud Stanislav Grof, Dincolo de rațiune, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p. 37. 178 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 seamănă atât de mult cu structura metalică unde se jucau copiii. Mai mult decât atât, el își dorește să poată percepe lumea într-un mod similar cu cel al Nikăi, considerând că pentru aceasta realitatea se dezvăluie mult mai simplu, lipsită de bagajul ideilor și conceptelor pe care omul le asimilează. Însă pentru aceasta este nevoie de o eliberare de toate ideile dobândite de-a lungul existenței sale. Am putea spune că naratorul ar prefera să privească lumea prin ochii unui copil, să se reîntoarcă la statutul de copil. Doamne, m-am gândit, luând-o în brațe pe Nika, dar ce aș putea spune, de exemplu, despre groapa cu nisip? Sau despre ghena de gunoi? Sau despre stâlpul de electricitate? Însă toate acestea reprezintă lumea mea interioară de care m-am săturat și din care nu pot scăpa, deoarece construcțiile mentale, asemenea muștelor, acoperă reprezentarea oricărui obiect reflectat pe retina ochilor mei1 . Nu ar fi exagerat să considerăm că fiecare personaj al lui Pelevin își creează „propria realitate” în care își duce existența. Realitatea exterioară se transpune prin intermediul sim urilor i al proceselor mentale în sfera psihică a omului, ceea ce ne face să afirmăm că de fapt „realitatea” omului este una în întregime mentală. După cum afirma Carl Jung, prin natura sa, psihicul uman i structura acestuia transformă obiectele materiale în imagini psihice. Există nenumărate lucruri care pot fi văzute, sim ite i în elese în moduri complet diferite, în func ie de subiectul care percepe lumea înconjurătoare. Abstrac ie făcând de prejudecă ile pur personale, psihicul asimilează faptele exterioare în felul său, sprijinit, în ultimă instan ă, pe legile sau formele de bază ale apercep iei.2 Momentul cel mai interesant se conturează tocmai când personajele peleviene au revelația propriei lor reprezentări a realității, adică atunci când conștientizează că ceea ce considerau ei ca fiind realitate nu este altceva decât impresia subiectivă asupra fenomenelor exterioare din spațiul obiectiv. O asemenea revelație o întâlnim și la naratorul nuvelei: Când mi-am mărturisit că, privind pe geam, ea (Nika) vede într-un mod simplu ceea ce se află acolo, și că judecata ei nu este nicidecum înclinată spre a călători în trecut sau viitor, ci se mulțumește cu prezentul, am realizat că n-am de-a face cu o Nika reală, ci cu un complex de idei personale care au fost și vor rămâne pentru totdeauna propriile mele reprezentări ce au îmbrăcat forma ei, în timp ce Nika însăși, care ședea la o jumătate de metru de mine, îmi era inaccesibilă asemenea turnului Spasski. Și iarăși am simțit pe umeri greutatea imponderabilă, dar insuportabilă a singurătății3. 1 Viktor Pelevin. Nika. http://pelevin.nov.ru/rass/pe-nika/1.html 2 Carl Gustav Jung, Opere complete, vol. 11, Psihologia religiei vestice i estice, Ed. Trei, Bucure ti, 2010, p. 518 3 Idem. 179 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Singurătatea este un factor important în opera lui Pelevin, autorul dezvăluind starea interioară a individului, pierdut în sine, într-o lume a reprezentărilor. Lumea ideilor în care se regăsesc personajele peleviene este responsabilă de înstrăinarea individului de restul lumii. În mod paradoxal, totalitatea ideilor și conceptelor despre viață pe care le-a adunat individul sau pe care și le-a creat nu îl mai ajută pe acesta să descifreze complexul cod al realității, ci se transformă treptat într-o închisoare a conștiinței și a sufletului. Acest lucru se întâmplă atunci când individul pune semnul egalității între o reprezentare proprie și lumea exterioară. În opinia lui Nikolai Berdiaev, individul este înlănțuit în concepțiile pe care societatea i le-a impus, dar care aderă la libertate. Acesta vede omul ca pe o ființă a cărei menire este aceea de a se depăși și de a se transcende. Tocmai datorită acestei depășiri omul poate să realizeze în el persoana. Dată fiind complexitatea omului, filozoful îl consideră „o ființă dublă, contradictorie, polarizată la cel mai înalt nivel, aproape de Dumnezeu ca și de animal, nobil și josnic, liber și sclav, capabil de înălțări dar și de căderi, de mari iubiri și sacrificii, ca și de cruzime și de egoism neînfrânat”1. Referitor la natura duală a fiin ei umane, Nietzsche afirma că „dacă un copac cre te până în cer, rădăcinile lui ajung până în iad. Dar sus i jos e acela i copac.”2 Berdiaev face o distincție între om și persoană - omul nu este decât un individ, însă ceea ce face din el o persoană nu este natura, ci spiritul lui. Eliberarea din strâmta lui subiectivitate se poate realiza pe două căi: fie pe calea obiectivității, adică individul intră în societate, acceptându-i formele obligatorii, însă, după cum afirmă filozoful, procedând astfel omul se îndepărtează de natura umană, o proiectează în lumea obiectivă și nu mai regăsește persoana; fie pe calea subiectivității, trecând nu în obiectiv, ci mai curând în transsubiectiv. Acest drum trece prin profunzimile existenței și, pe această cale, omul se întâlnește cu Dumnezeu, cu alți oameni, cu esența interioară a lumii. Berdiaev consideră că numai pe această cale persoana ajunge să se realizeze complet. Referitor de aceste considerente este interesant de observat concepția jungiană despre experiența mistică. Carl Jung considera experiența religioasă ca aflându-se în corelație cu arhetipurile inconștientului colectiv. Astfel, Dumnezeu este trăit ca experiență psihică a drumului care duce către realizarea totalității psihice. Eliberarea conștiinței este un proces de introspecție la personajele lui Pelevin. Întoarcerea în sine, adesea prin mijloace meditative, îl ajută pe individ să se regăsească și să dezbrace realitatea percepută de învelișul conceptual și ideatic. Conform filosofiei budiste, omul este singurul vinovat pentru sclavia fiin ei sale din cauza dorin elor i a orgoliilor pe care individul le urmează adesea orbe te. Acestea jinduiesc la împlinirea lor pe plan extern, făurind lan uri care îl intuiesc pe om în lumea obiectivă, con tientă.3 În această stare el nu- i poate da seama de con inuturile sale 1 Nikolai Berdiaev, Despre sclavia și libertatea omului, Ed. Antaios, Oradea, 2000, p. 23-24. 2 Carl Gustav Jung, Opere complete, vol. 11, Psihologia religiei vestice i estice, p. 528 3 Idem. 180 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 incon tiente i, deci, nu se poate elibera din propria sa subiectivitate, nu poate transcende condi ia sa de fiin ă animalică pentru a- i realiza persoana. În romanul Mitraliera de lut, eroul principal, Piotr Pustota, trăiește concomitent în două planuri diferite - în Rusia din timpul războiului civil, ca ofițer al eroului sovietic Vasili Ceapaev, și în Sankt-Petersburg, la sfârșitul secolului al XX-lea, ca pacient al unui spital de boli nervoase, aflat într-un program de tratament efectuat de către psihiatrul Timur Timurovici. Din analiza pe care i-o face doctorul lui Piotr rezultă că acesta și-a creat o personalitate falsă, prinsă cu un secol în urmă în Rusia revoluționară, astfel încât cititorul este lăsat să creadă că adevăratul plan al existenței eroului este cel din Sankt-Petersburg. Pe tot parcursul romanului, eroul încearcă să se identifice ca personalitate și să- și găsească locul într-una dintre cele două lumi. Poartă în permanență discuții filozofice cu doctorul și cu Ceapaev despre esența propriei persoane și a lumii înconjurătoare. Cu un puternic caracter budist, Ceapaev îi explică lui Piotr că el nu există ca ființă de sine stătătoare, ci reprezintă o mască pe care sufletul său o poartă într-una dintre etapele existenței sale fizice: „Nu, Petka, nu avem dram de suflet, nici eu, nici tu, nici căpitanul Ovecikin. Sufletul îl are pe Ovecikin, pe Ceapaev, pe Petka. Despre suflet nu se poate spune că toți l-ar avea diferit, și nu se poate spune că toți l-ar avea la fel. Iar dacă se poate spune ceva despre el, acest ceva este că nici el nu există”1. Numai la final însă ajunge să realizeze că nici una dintre cele două lumi nu este reală, prin urmare nici una dintre personalitățile sale - ofițer și pacient al spitalului de psihiatrie - nu este reală, ci sunt un construct creat de propria imaginație. De fapt, toată lumea este una imaginată, existentă doar în sfera conștiinței lui Piotr, astfel încât romanul se petrece într-un vid absolut. În descrierea dată de N.L. Leiderman și M.N. Lipovețki, Mitraliera de lut „este un roman educativ paradoxal despre transformarea simulacrelor și a iluziilor într-o realitate unică imuabilă, care la rândul ei își arată natura iluzorie”2. Viktor Pelevin nu neagă existența realității obiective, ci pune sub semnul întrebării modul în care individul o conștientizează. Nu lumea înconjurătoare este iluzorie, ci conceptele despre ea care pot fi greșite, aparținând planului subiectiv mai curând decât unui plan universal dat. Bibliografie Berdiaev, Nikolai, Despre sclavia și libertatea omului, Ed. Antaios, Oradea, 2000 Grof, Stanislav, Dincolo de rațiune, Ed. Curtea Veche, București, 2009 1 Viktor Pelevin, Mitraliera de lut, Ed. Curtea Veche, București, 2006, p. 340. 2 Apud Antoaneta Olteanu, Proza contemporană rusă, Ed. Paideia, București, 2008, p. 416. 181 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Jung, Carl Gustav, Opere complete: 1 Arhetipurile i incon tientul colectiv , Ed. Trei, Bucure ti, 2003 Jung, Carl Gustav, Opere complete, vol. 11, Psihologia religiei vestice i estice, Ed. Trei, Bucure ti, 2010 Olteanu, Antoaneta, Proza contemporană rusă, Ed. Paideia, București, 2000 Pelevin, Viktor, Mitraliera de lut, Ed. Curtea Veche, București, 2006 Pelevin, Viktor, Nika, http://pelevin.nov.ru/rass/pe-nika/1.html Skoropanova, I.S., Russkaja postmodernistskaja literatura: Novaja filosofija, novyj jazyk. Sankt-Petersburg, Nevski Prostor, 2002 182 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 A.S. GRIBOEDOV - UN ROMANTIC MULT PREA REALIST Mihaela MORARU А.С. Грибоедов открывает одну из самобытных страниц русской литературы. Он по праву считается родоначальником русской драматургии. Славу драматургу принесла комедия Горе от ума, написанная сразу после войны 1812 года, когда особое внимание стало уделяться духовной стороне развития личности. На первый план в комедии выдвигаются острые социальные проблемы того времени, основной из которых была отмена крепостного права. Сюжет комедии составляет конфликт между Чацким, молодым дворянином, вернувшимся в Москву неизвестно откуда, и обшеством, которое упирается в некую закоренелость и духа и действия и вовсе не готово принять новое. Чацкий - главный герой комедии. Именно он должен быть указать выход из социального застоя. Но указал ли он его, и если нет, то почему? Чацкий в своих пылких монологах клеймит «век минувший» и его представителей. Свои обличительные речи он произносит грозно, воодушевленно. Он прекрасный оратор. Но он «спотыкается» на деле. Он сам ещё находится на полпути к воплощению своих идеалов. Чацкий умный человек, понимающий смысл жизни и имегощий цель, но он ещё не знает, как этой цели добиться. В Чацком собраны черты, которые были характерны для всей передовой интеллигенции того времени. Образ Чацкого - первый в русской литературе образ дворянского интеллигента, бросившего вызов своей среде, осознавшего своё гражданское достоинство. Но несмотря на свой ум, честность, смелость, герой Грибоедова остается непонятным не только обшеством, и любимой, но самим читателем. Он ещё «не возмужал» окончательно, но уже томится в кругу отечественников. В своём «противостоянии» Чацкий пока одинок, а в одиночку «устоять» довольно не просто. Но ведь всегда остается надежда? Вот надеждой пока и выживаем. Ключевые слова: драматургия, типология, герой, семантизация, творчество, социальный конфликт Momentul Griboedov are o însemnătate primordială în evoluția teatrului rus. Contribuția lui la prima mare afirmare a dramaturgiei rusești este evidentă și hotărâtoare, el exercitând o influență fructuoasă asupra creatorilor din generațiile următoare. Ceea ce a determinat legarea numelui său exclusiv de teatru, se datorează, în primul rând, înclinării lui firești spre acest domeniu al artei literare. Nu mai puțin însă a 183 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 contribuit și spiritul său de mare răspundere morală și civică în fața unui moment istorico-social de răscruce, când, împreună cu alți câțiva „co-ideologi” (sau, mai degrabă, sub directa lor „îndrumare”), dintre care cei mai mulți erau decembriști înfocați, a simțit necesitatea, fie și într-o formă estetică bine determinată, să dea perspectivă și amploare sentimentelor sale patriotice. Și astfel, sfidând riscul de a se aventura într-un teritoriu nou și pretențios, Griboedov, după acumulări îndelungi și tatonări înțelepte, dă lumii o „comedie politică” sau poate o „dramă de ambianță socială și familială”, care a înflorit într-o cucerire de fecunde perspective pentru dramaturgia rusă în general, stimulând apariția altor dramaturgi de valoare (Gogol, Ostrovski, Cehov), cât și consolidarea și îmbogățirea repertoriului dramatic rusesc, aflat abia la început de drum. Aleksandr Sergheevici Griboedov (1795-1829) s-a născut la Moscova, la hotarul timpurilor, hotarul dintre epoca veche, patriarhală și epoca modernă, de mari avânturi protestatare, parcă anume predestinat să contribuie la ridicarea și înnoirea spiritului rus, cel puțin în dramaturgie. S-a născut deci într-o Rusie în care spiritul și voința erau încă adormite, unde moravurile erau pervertite și părtinitoare, unde legile erau strâmbe, făcute în interesul claselor stăpânitoare pentru a le apăra doar lor avuția și ereditatea, unde pedepsele erau aspre, dar sancțiunile morale lipseau cu desăvârșire. S-a născut într-un secol sălbatic și sângeros, vulgar și cinic, fără prejudecăți și fără milă. Iar pentru faptul că a îndrăznit să se disocieze de el, ba chiar să ironizeze și să condamne acest secol cu moravuri profund corupte, în care omul cinstit și lucid rămâne pradă celor mai consecvenți „răufăcători” - a plătit cu viața. La propriu. Griboedov a fost linșat în ziua de 11 februarie 1829 la Teheran, de o bandă de teroriști persani, condusă cu precauție, din umbră de cercurile diplomatice ruse și engleze. A fost o „manevră” ingenioasă, patronată discret chiar de țar, prin care puterea scăpa de un „anarhist”, în timp ce Rusia pierdea un fiu devotat și talentat. Personalitate enciclopedică, realizându-se pe laturile cele mai felurite ale științei și artei (absolvent a trei universități de prestigiu, diplomat în litere, drept și matematică, cunoscător a șase limbi străine, printre care și araba), tipul scriitorului erudit și energic, Griboedov este descendentul unei vechi familii de nobili ruși, extrem de bogați și de influenți. Își trăiește copilăria sub „povara” unei educații severe și austere, lipsit de farmecul unor prietenii durabile, fiind „școlarizat” la domiciliu de către profesori special invitați din străinătate. Dând dovadă de timpuriu de aptitudini extraordinare, însetat de știință și literatură, Griboedov demonstrează o efervescență intelectuală rar întâlnită, fapt ce-i permite să devină student la Universitatea din Moscova la numai 11 ani. Aici îi are „tovarăși” pe viitorii decembriști (frații Ceaadaev, Muraviov, pe Kaverin, Iakușkin și mulți alții). Prietenia lor va juca un rol decisiv în scurta, dar tumultuoasa sa viață, marcându-i favorabil întreaga traiectorie spirituală. Nu se știe sigur dacă Griboedov a luat parte direct la întrunirile secrete care au 184 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 pregătit revolta din decembrie 1825, dar a simțit și a trăit din plin aceste evenimente, întrucât ele l-au inspirat în conturarea figurii lui Ceațki, tipul intelectualului însingurat, certat cu toată lumea, aprig susținător al noului, dar și apărător al datinei străbune, respins și marginalizat de o societate limitată, sufocată de propria inconsistență. Cum s-a întâmplat, adesea, la marile spirite, forța talentului a avut puterea de a rupe zăgazurile ideologice ale unor moșteniri ereditare1 ro Avuției materiale, Griboedov i-a preferat bogăția spirituală, și astfel, nu e de mirare că el a descoperit libertatea cugetului și demnitatea opiniei printr-o acceptare necondiționată și deliberată a unor idei, care, fie și incipient, sugerau desprinderea totală din tiranicul determinism social. Începuturile sale în cariera de dramaturg au fost oarecum anevoioase. Lipsindu-i experiența și curajul, se avântă în lucrări „colective” și lipsite de viabilitate. Scrie împreună cu Katenin comedia Studentul, traduce și adaptează o farsă din dramaturgia polonă, Tineri căsătoriți, „încropește” câteva scene din viitoarea piesă a lui Șahovski, Familia mea. După mai multe „căutări” și încercări incerte de a se defini ca dramaturg, întrerupte câțiva ani de o carieră diplomatică „onorabilă”, dar impusă, cultura lui vastă și ușurința cu care se mișca în literatura universală și cea rusă, cât și posibilitatea de a se documenta temeinic i-au asigurat lui Griboedov vigoarea necesară pentru a se realiza deplin și în dramaturgie. Piesa Prea multă minte strică (Gore ot uma) a fost scrisă de Griboedov pe parcursul aproape a unui deceniu. Și nu din nepricepere, ci din dorința de perfecțiune. Atât de mult și-a dorit autorul să convingă, să ajungă la sufletul cititorului (spectatorului, în cele din urmă), încât, recitind manuscrisul era mereu curprins de îndoială, de dorința de mai bine, și refăcea capitole întregi, schimbând situații, dar mai ales replici. Nu i-a fost dat (asta este soarta dramaturgilor) să-și vadă visul împlinit. Piesa nici măcar nu a fost publicată, cât despre spectacol nici nu se punea vorba. Abia în 1833 (la patru ani după cumplita moarte a autorului) au fost publicate câteva exemplare, originalul suferind modificări și „mutilări” substanțiale, iar în întregime, așa cum a gândit-o și a scris-o Griboedov, a apărut mult prea târziu, în 1862. În România primul contact cu opera lui Griboedov are loc întâmplător, și, culmea, cu mult înainte de a fi tradusă piesa. Numele dramaturgului rus este pomenit în două articole, o dată în 1866, în revista „Familia”, iar a doua oară în 1884, în „Românul”, de fiecare dată obiectul analizei amănunțite a cronicarilor fiind dramaturgia lui Gogol. Piesa cunoaște mai multe „tentative” de traducere, dar numai ultima, cea a lui Adrian Maniu, poate fi socotită o variantă românească cât de cât reușită, celelalte nedepășind stadiul de intenție merituoasă (din decență și respect față de memoria traducătorilor - nu le vom pomeni numele). Referindu-ne la calitatea traducerii singurei variante românești viabile, trebuie spus că materialul lingvistic original ridică mari probleme oricărui traducător datorită bogăției de semnificații și a varietății de sensuri „înglobate” în fiecare cuvânt și expresie rusească. Textul abundă în calambururi și 1 История русской литературы XIX века, red. S.M. Petrov, vol. I, Moscova, 1963, p. 190. 185 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 expresii frazeologice, unele chiar create de autor, încât redarea lor necesită nu doar cunoașterea celor două limbi, dar, mai ales, talent și experiență literară. Prea multă minte strică a lui Griboedov a venit într-o epocă de efervescență romantică, cu un romantism militant, defăimător și progresist. Până la această piesă (excepție fac comediile lui Fonvizin), în Rusia se jucau mai mult farse, vodeviluri ușoare, piese cu intrigă amoroasă și deznodământ fericit sau piese cu un fals patriotism, de factură declarativă. Piesa lui Griboedov, din punct de vedere ideatic, continuă tradițiile scrierilor lui Radișcev, are ecouri din opera satirică a lui Krîlov, este străbătută de „fluidul” avântului revoluționar propriu poeziilor decembriștilor, aflându-se pe poziții novatoare în lupta împotriva ignoranței și a vechiului.1 Griboedov „militează” răspicat pentru libertatea cugetului, pentru libertatea de mișcare și exprimare a fiecărui individ. În vehementa confruntare de opinii dintre apărătorii „gloriosului trecut”, confundat de ei cu o desuetă încremenire în tradiționalismul ruginit, obtuz, refractar oricărei îmbieri întineritoare a noului, și adepții spiritului combatant, vigilent și viguros, unicul capabil să garanteze filtrarea, decantarea a tot ceea ce poate împiedica efectiv mersul înainte al societății, Griboedov se definește ca un reprezentant „sentimental” al triumfului rațiunii, educației, bunului gust și a unei iubiri curate. Unicul criteriu care asigură slujirea omului (și nu a cauzei) se află, în opinia lui Griboedov, numai în dragostea curată, fierbinte pentru cei mulți, în interesul generos pentru treburile publice, în dăruirea necondiționată pentru obște, componente esențiale ale adevăratului patriotism. Cunoscător al vieții moscovite din vremea sa, Griboedov a scris o piesă despre Moscova cea renăscută din cenușa pârjolului din 1812 (războiul cu Napoleon), despre viața, moravurile și conflictele unei societăți „furibunde”, aflată în pericol să-și piardă privilegiile, despre capitala Rusiei țariste, devenită arena unei zbuciumate confruntări dintre autocrație și simțul dreptății. Cu o ironie rară, împinsă discret până la sarcasm, Griboedov a satirizat întreaga societate rusă de la reprezentanții nobilimii, corupți și ignoranți, până la galeria pestriță a marii și micii burghezii formată din slujbași, funcționari, negustori și militari de carieră. Și unii, și alții sunt gata, în numele unor „principii” abstracte, să se căpătuiască, manifestând vădite înclinații spre parvenire și lichelism, ori să treacă de-a dreptul la agresiune, e adevărat, din lașitate și comoditate, la una eminamente verbală. Dar meritul piesei dovedit ulterior prin nenumărate puneri în scenă (și toate cu probleme la vizionare), nu se reduce la acela de a fi un document istoric al unei epoci îndepărtate. Savoarea și autenticitatea conflictului social - acela dintre o lume „dispărută” și alta încă „neatestată”, dintre ce a fost și ce va fi, dintre „ei” și „noi” - asta menține piesa în repertoriile teatrelor contemporane. Personajele lui Griboedov sunt exponenții unor „vicii” universale, aspațiale și atemporale, care țin mai puțin de politic și mult mai mult de patologic. Vremurile au trecut, orânduirile s-au perindat cu ideologii cu tot, dar tarele umane au rămas neschimbate. Apa trece, pietrele rămân! Iar Ceațki este prototipul „apatrid” al 1 I. M. Lotman, Учебник по русской литературе, Moscova, 2001, p. 60. 186 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 oponentului, glasul strident al opoziției, cel care se opune unei stări de fapt nu prin exemplul personal, ci printr-un discurs exhibiționist. Dar care este intriga piesei? Întreaga dramă s-ar reduce, aparent, la iubirea neîmpărtășită dintre Ceațki și Sofia. Sau invers - dintre Sofia și Molcealin. Sau la rivalitatea dintre cei doi „june primi”, Ceațki și Molcealin, pentru dobândirea inimii „prea sfioasei” Sofia (Molcealin s- ar mulțumi și cu „mâna” ei, ori doar averea...). Numai că aceste fapte țin doar de planul secund al dramei, cel al trăirilor și suferințelor personale, care vine, ce-i drept, și întregește concluziile generale, dar peste care se suprapune planul major, cel al aspirațiilor sociale. Fără îndoială, cheia întregului conflict se află în opoziția dintre nou și vechi, dintre lumea ce vine și lumea ce se duce. Dar opoziția este total inegală: prezentul îl are drept „purtător de cuvânt” doar pe Ceațki, singur și, de aceea, neconvingător în „promulgarea” ideilor sale, noi, curate, cinstite, dar aparent utopice; de cealaltă parte se află restul lumii, o lume plină de ignoranță, unde ploconirea și umilirea au rang de „virtute”, unde cu cât știi mai puțin, cu atât trăiești mai fericit. Vorba lui Griboedov, un singur înțelept trebuie să țină piept unui grup de douăzeci și cinci de ignoranți. Iar grupurile „compacte”, mulțimea omogenă (proști - dar mulți) nu acceptă ce nu înțelege, nu-i iartă pe cei ce nu se asociază cu ei și urăște cu vehemență tot ce li se opune sau le amenință tihna cotidiană. De aici - concluzia unanimă - cine nu-i ca noi e nebun. „Nebunia” lui Ceațki sugerată cu teamă de Sofia, proclamată ulterior cu luciditate de mulțimea fanatică, capătă cu timpul caracter de atribut.1 Griboedov încearcă să-și apere eroul. Chiar îi explică eșecul, prin fatalitatea acelui complex de factori obiectivi care-l îmbrânceau ireversibil spre prăpastie. Dar îl condamnă la „inconsistență” morală și la acea rușinoasă capitulare din final, când în loc să-și apere ideile și sentimentele, preferă să dispară în neant. Și îl condamnă tocmai pentru că inițial crezuse în el, făcându-l exponentul unei noi înțelepciuni și deținătorul unor mărețe adevăruri. Dar Ceațki nu reușește să convingă pe nimeni, rămânând un neînțeles, un paria pentru toți, având un discurs extrem de elocvent, însă un comportament destul de instabil. El reprezintă - ceea ce în noua epocă devenea tara caracteristică a noii societăți - întruchiparea unui individualism excesiv, propulsat de mobile personale, orgolii deșarte, trufie oarbă a eului crescând din sine și pentru sine.2 Ceațki trece printr-un dublu proces: de revenire „acasă” și de înstrăinare totală. Cauza revenirii este dorința lui firească de a se așeza, de a avea o familie, iar cauza înstrăinării 1 I. N. Medvedeva, Творчество Грибоедова, Leningrad, 1967, p. 51. 2 I. N. Medvedeva, «Горе от ума» А. С. Грибоедова, Moscova, 1971, p. 80. 187 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 definitive este contactul cu un mediu ostil și superficial, precum și experiența dură a vieții, trezirea la realitate.1 Marele merit al autorului este capacitatea de a surprinde continuu personajele din multiple unghiuri de vedere. Măiestria dramaturgului rus este evidentă atât în alegerea tipului uman, cât și în constituirea acestui tip, cu ajutorul mijloacelor scenei și ale limbii, în perfectă armonie cu intenția satirică. Famusov, Pavel Afanasievici este funcționar superior, boier cu stare, adept înfocat al iobăgiei, familist convins. Dincolo de aceste aparențe, omul nostru este un ursuz pe jumătate retras din lume, cu tabieturi din vechi și statornice deprinderi, cu mentalitate înapoiată și de formație intelectuală submediocră. Alegerea tipului uman nu rămâne singurul act de selecție. Faptele sunt bine alese și analizate în concordanță cu firea fiecărui personaj și cu stabilirea locului lui în societate. Dialogul, de asemenea, are o mare însemnătate în stabilirea ierarhiei valorice a protagoniștilor. Modul acesta de a împleti narațiunea în dialog, de a o transforma în parte integrantă a dialogului și a acțiunii scenice, este folosit de Griboedov în toate crochiurile sale caracteriale. Famusov este omul care nu agreează schimbările și noutatea. Tot ce este vechi, cunoscut, cum ar fi rânduielile trecute îl încântă; tot ce este nou - îl sperie, îl scoate din ritmul cotidian, și, de aceea, le respinge cu vehemență, fără a încerca măcar să le pătrundă sensul. Nu dă doi bani pe cultură, îndemnând-o și pe fiica sa, Sofia, să renunțe să mai citească romane franțuzești, pentru că, după el, cititul este o îndeletnicire primejdioasă:„Pe mine m- ațipește și mă năucește/Chiar numa când încerc să buchisesc ce-i scris rusește.” Are însă multe „idei” și „convingeri”. Deplânge rânduielile noi, desconsideră tineretul „îmbuibat” cu idei reformatoare și are o constantă și imperturbabilă nostalgie după vremurile din trecut, când puteai să te afirmi și să avansezi în funcție (singurele atribute importante ale omului fiind averea și rangul) fără alt merit ori efort, decât acela de a linguși pe cine trebuie și de a fi în atenția cui trebuie. Indiferent cum sau prin ce mijloace. Numai, doamne ferește, prin muncă și învățătură multă - nu. Aceleași „calități” le pretinde și de la posibilul viitor ginere: „Iar altul, de-ar fi tobă de carte.../ Dacă-i sărac, nu s-ar putea vreodată/ În familie, să fie acceptat/ Să intre mire”. Famusov îi urăște pe cei care vorbesc despre necesitatea instruirii sau folosul învățăturii, respingând cu toată „responsabilitatea” și autoritatea sa roadele culturii: „Ca să stârpim din rădăcină acest rău notoriu/ Ar trebui să fie duse toate cărțile la [scrematoriu]”. Tată iubitor, dar autoritar, își dorește fiica căpătuită alături de „Un ginere de neam,/ Cu pieptul plin de stele/ Și părăluțe grele”. Dar, în esență, nu se iubește decât pe el (și poate încă câteva persoane de vază, de rang înalt), având o părere extrem de „obiectivă” despre sine: Privește-mă - chiar dacă nu mă pot făli cu-a mea statură, Sunt încă verde, n-am o zbârcitură, 1 I. A. Goncearov, Мильон терзаний, Собр. соч. в 8-ми томах, vol. 8, Moscova, 1955, p. 71. 188 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Voinic și sprinten chiar și după ce am cărunțit; Iară acuma că sunt văduv - liber în sfârșit Stăpân pe tot ce fac, mă știe lumea berechet Că duc o viață [ixemplară], de ascet. Numai că, între aparență și esență, se instalează o incomensurabilă distanță. Când drama Sofiei devine evidentă, tatăl nu se trezește în Famusov, sentimentele paterne rămân amorțite; el nu este preocupat de suferința fiicei, ci, mai degrabă, înfricoșat de dezaprobarea societății, de bârfa ce s-ar putea „țese” pe seama lui. Dar cel mai tare îl sperie „verdictul” bătrânei prințese, Maria Alekseevna. Uneori, după o masă copioasă, Famusov se lansează în întortocheate polemici filosofice. De fapt îi place să filosofeze, deși îl cam „ia cu amețeală”. Filosofia lui este „nemărginită”, dar se limitează la lucruri concrete - scurte aprecieri despre mâncare, despre oameni de seamă, despre sine... Grotescă este și concepția lui Famusov despre muncă și îndatorire. Este mereu în activitate, este, prin urmare, un om activ. Îi plac ordinea și disciplina, exactitatea și punctualitatea, însușiri pe care le apreciază mai cu seamă la alții.: „Oricare-ar fi să fie hotărârea, importanță n-are,/ Esențială e urgenta rezolvare./ Să nu provoace în dosare, prin stagnare,/ O aglomerare”. Pentru a întări contrastul între părțile în conflict, Griboedov îngroașă, uneori până la vulgaritate, cruditățile de limbaj ale lui Famusov și împestrițează cu franțuzisme (incorect pronunțate) „ciripirile” pline de prețiozitate ale Sofiei și ale altor stâlpi ai societății mondene. Cuvintelor franțuzite li se alipesc sufixe neaoșe rusești și, astfel stâlcite și cu o pronunție cu iz moscovit, „vorbele” personajelor întregesc impresia de ignoranță: andiferent, empresionat, scrematoriu, ixemplu, țifrele, ezact etc.” Pentru nuanțarea personajelor principale, Griboedov introduce două „figuri episodice” care, însă, nu apar deloc inutile în derularea evenimentelor. Este vorba de slujnica drăgălașă (și înțeleaptă), Liza, și de camaradul de arme a lui Ceațki, Platon Mihailovici, devenit de profesie - soț. Un alt personaj minor, dar cu rezonanțe majore, Skalozub îi servește dramaturgului pentru a ne arăta că există personaje și mai „hidoase” decât Famusov ori Molcealin. Skalozub se trage ca esență spirituală din aceeași „familie” tipologică cu Famusov. Regăsim la el aceeași ignoranță, aceeași îngâmfare, în fond, tot arsenalul de vicii comportamentale specifice „lumii alese”, numai că, el este mult mai dur, mai rău, mai corupt și, în consecință, mai „antipatic”. Autorul îl „lansează” în tot felul de discuții aprige și serbede, ca să-și dea toată arama pe față și ca, în continuare, să apară și mai firească dragostea Sofiei pentru Molcealin. 189 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Apropo de Molcealin Iată, în sfârșit, un personaj complex, greu de descifrat. În aparență, Molcealin este tipul servitorului perfect (mă rog, al secretarului particular, un fel de „șef de cabinet” sau, mai nou, manager assistant): „mic”, umil, folositor, capabil, muncitor, dornic să anticipeze orice dorință a „mai marilor” săi (să ridice o batistă, să țină un pantalon, să aranjeze un scaun, să strecoare o vorbă cumpătată, să împărțească o bârfă deocheată...). Existența lui este perfect motivată. Nu trăiește de azi pe mâine, are un scop în viață, idealuri și vise, dar, mai ales, principii „sănătoase”. De vreau în rândul oamenilor să trăiesc Pe fiecine-n struna lui să-l măgulesc. Dintâi cu cel ce mi-e stăpân să-mi dibuiesc purtarea, Apoi cu șefu care-l am în slujbă, și în toată-mprejurarea, Să fiu neîncetat curtenitor, Chiar și cu cel din urmă servitor, Să mă arăt servil și îndatoritor Chiar și cu portarul, și cel mai de rând argat, De vreau să trăiesc bine unde sunt băgat Să îmi rezerv până și pentru câinele rândașului un gudurat! Deci, nu este un arivist obișnuit, un parvenit oarecare. Este unul cu o „ideologie” proprie, clădită minuțios, gândită îndelung și pusă în practică cu multă pricepere. Baiat sărac, dar frumos - nu sunt calități suficiente pentru a cuceri inima fiicei, când, în fond, este vizată bogăția tatălui. Atunci, el devine tăcut (după cum îi este și numele - molciati, înseamnă în limba rusă - a tăcea), ca să pară discret; apoi devotat, ca să trezească încredere, mai târziu supus, ca să adoarmă bănuielile și, în sfârșit, muncitor și eficient, ca să devină indispensabil. După ce și-a modelat un „chip sever și trist” și și-a definit profilul moral de om „simplu și cinstit”, abia atunci a început greul. Trebuia mereu să încapă în tiparele croite de el însuși, să poarte masca inocenței zi și noapte, să tacă și să-și accepte cu demnitate condiția umilă, să se dedubleze pas cu pas și... clipă de clipă, identificându-se perfect cu modelul ales și să nu trezească nici o suspiciune. Grea povară pentru un tânăr fără prea multă instruire, fără o descendență nobiliară, fără familie și fără prieteni. O atare conduită presupune multă voință, concentrare, stăpânire de sine, dar, mai ales, dorință! Dorință de mărire, de parvenire, de îmbogățire, în cele din urmă, de răsturnare spectaculoasă a unei predestinări nedrepte. „Câte ceva” din adevărata fire a lui Molcealin, duplicitatea, superficialitatea, emfaza, structura tăinuită a personajului, sunt descoperite, desigur, intuitiv, doar de 190 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Skalozub, care nu vede în el decât un „filfizon”: „Cu gâfâiala de fagot în gât,/ Acoperit de stele - se socoate însuși o stea-vedetă./ Idealul comandant pentru mazurcă și manevrele de operetă,/Predestinat ca să se joace-n dragoste de-a v-ați ascuns.” Surprinzătoare „clarviziune” pentru un personaj obtuz și grobian ca Skalozub. Desigur, cei ce se aseamănă... se și „miros”. Toți ceilalți se lasă furați de farmecul efemer al unui funcționar model, exclamând pe rând: Famusov cu convingere - „. își face treaba cu sfințenie/ Și este de-o sinceritate care i-ar putea fi dăunătoare”; Sofia cu duioșie, descoperind în el o persoană „drăgălașă . de o inteligență minunată, tocmai pentru că nu e pătimașă”; Ceațki cu sarcasm - „sec la cap, dar serviabil, / modest și manierat, cu obrazul bucălat”. Și Molcealin aproape că reușise să-i înșele pe toți, și, când deznodământul părea să fie cel mult așteptat. a făcut o gafă! Mă rog, nimeni nu-i perfect, dar, pe de altă parte, este evident că năravul din fire, n-are lecuire. S-ar putea chiar să o fi iubit pe Liza (drăguță, fâșneață, deloc proastă și. la îndemână), dar acest lucru (puțin probabil din partea unuia ca Molcealin) nici măcar nu are prea mare importanță. A pierdut totul (și ce greu se făurise acest tot) dintr-o hachiță, o fantezie masculină de moment și de conjunctură. Dar nici atunci lumea nu i-a descoperit premeditarea. Doar și-au reconsiderat părerea și atitudinea. Sofia - cu mândrie, Famusov - cu regret. Iar Ceațki, în loc să profite de ocazia ivită ad-hoc (doar o iubea pe Sofia, zicea el) și să-și ofere pe loc umărul vânjos spre alinare, să încerce pentru un timp să înlocuiască dragostea cu compasiunea (nimic nu „farmecă” mai mult o femeie, decât un „prieten sincer și dezinteresat”!). dă bir cu fugiții. Și nu pe jos, ci cu trăsura! Cât mai departe și pentru totdeauna. În legătură cu Sofia (cauza vehementei înfruntări de sentimente și opinii dintre Ceațki și Molcealin) interpretările pot fi multiple, dar din odiseea fără spectaculozitate a vieții ei, în parcurgerea drumului spre o iubire „absolută”, din atâtea speranțe și îndoieli, o trăsătură se desprinde stăruitor, sporindu-i misterul: inocența. Sofia este, fără îndoială, un amestec „de calități certe cu o educație precară”. Regăsim în ea toate trăsăturile unei firi romantice, de la detașarea de problemele existențiale grave, până la superficialitate, alintare, lipsă de orizont. Unii comentatori o văd ca pe o victimă a propriei inocențe, lipsită de vlagă și de idealuri înalte. Alții o acuză pentru nestatornicia sentimentelor față de Ceațki, căruia i-a întors spatele, preferându-l pe „neînsemnatul” Molcealin. Sunt mulți (aproape toți bărbați) și aceia care o înfierează cu atribute descalificative, suspectând-o de lașitate. I.A. Goncearov, de exemplu, o „antipatizează” pentru că în dragostea ei pentru Molcealin (un om inferior și ca poziție socială și ca stare materială) el vede doar dorința ei de viață ușoară, alături de un soț-sclav, pe care să-l manevreze după bunul ei plac, care să-i împlinească toate hatârurile și să-i ierte toate năzbâtiile, fiindu-i veșnic recunoscător pentru locul dobândit prin ea în societate, pentru „rangul” la care ea l-a ridicat prin căsătorie.1 1 Goncearov, op. cit., p. 84. 191 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Desigur, este și aceasta o posibilă interpretare. Cine este, de fapt, Sofia Pavlovna Famusova? O fetiță de numai 17 ani, crescută fără iubirea unei mame, în casa unui tată autoritar, indiferent și cabotin, înconjurată de prea puțină lume, fără prea multă carte, desăvârșindu-și educația alături de Liza sau alți slujitori, „îmbuibată” de lecturi sporadice și romanțioase (și alea „pe furate”), „asaltată” de rubedenii și oaspeți superficiali și grobiani..., și pusă în situația de a-și hotărî singură destinul: Să mai rămână o vreme în casa unui tată prea puțin iubitor, sau să-și întemeieze propria familie, alături de un soț tânăr și îndrăgostit, într-o casă numai și numai a ei (visul etern al fiecărei fete)? Și Sofia alege dragostea. Alege viața! Ce reprezintă Ceațki pentru ea? Ce ar putea însemna el în sufletul unei fete aflate-n pragul împlinirii ca femeie, când este doar o amintire și aceea de demult, un prieten din copilărie, care a dispărut fără promisiuni și jurăminte de iubire. Că Ceațki a plecat în urmă cu trei ani „definitiv” din viața familiei Famusov, o demonstrează stupefacția tuturor la aflarea veștii că el s-a întors. Nu-l mai aștepta nimeni, nu se mai gândea nimeni la el, cu atât mai puțin o tânără domnișoară îndrăgostită! Sosirea lui neașteptată (subliniată de Griboedov prin câteva aforisme bine plasate) este, poate, singurul moment „dinamic” din succesiunea molcomă de fapte și atitudini din întreaga piesă. Momentele de patetism, în care Ceațki își revarsă parcă sufletul întreg, copleșit de amintirea sentimentelor de odinioară și de dorințele reaprinse, nu o mai mișcă pe Sofia, nu o mai face să vibreze ca altădată. Și acest lucru este firesc. Trei ani înseamnă atât de mult în viața unei tinere. Era un copil capricios și drăgălaș, a devenit o domnișoară hotărâtă și pătimașă. Nu mai este loc pentru Ceațki în sufletul ei, dăruit pe ascuns unui alt bărbat. Și chiar dacă Ceațki este mai bun, mai sincer și mai înțelept, Molcealin a fost omul potrivit, la momentul potrivit. A fost aproape. A fost prezent. De ce ne-am îndoi de sinceritatea sentimentelor Sofiei? O fire romantică și lipsită de experiență ca ea va fi întotdeauna o victimă ușor de sedus. Iar o iubire inegală, tainică și interzisă va stârni mereu clocote de pasiune. Sofia nu este deloc proastă, este doar neinstruită. Are uneori observații foarte subtile la adresa celor din jur, poate susține o conversație, are umor și simț critic. Are demnitate, respingându-l categoric în final pe Molcealin, și are mici „cruzimi” premeditate, încercând să se răzbune pe Ceațki: „Ei, lasă Ceațki că ți-o fac.../ Prea ți-ai bătut de toată lumea joc/ Ți-a venit rândul, o să râdem noi în loc”. Totuși mediul, ereditatea și educația precară și-au pus amprenta pe caracterul ei. Uneori instinctele pozitive străbat prin carapacea de prejudecăți acumulate, dar, în cele din urmă, esența învinge spontaneitatea. Sofia nu reușește să se orienteze în labirintul de minciuni și mentalități învechite, să distingă frumosul de urât, și valoarea de mediocritate. Pentru acest lucru se face vinovată - și este pedepsită. Piesa lui Griboedov Prea multă minte strică are ritm, are savoare și mult umor involuntar. Vorbirea personajelor capătă semnificație și mișcare nu în vreun monolog lung și moralizator, ci în succesiunea rapidă și zglobie a replicilor în dialog, în care alternează întrebările, răspunsurile, exclamațiile și tăcerile într-un flux continuu și 192 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 trepidant. Sarcasmul și savoarea lui Griboedov îl prefigurează pe Gogol, care avea să apară, cu mai multă vigoare și prestanță, după trecerea doar a unui deceniu. Un regizor pune o piesă: textul lui Griboedov în viziunea lui Tovstonogov. Tovstoganov a pus în scenă multe piese interesante și din perspectiva unei neobișnuite decodificări a textului, dar mai ales ca materializare artistică a acestuia. Spectacolul său cel mai curajos și cel mai controversat rămâne Prea multă minte strică, de Griboedov, de altfel un text jucat și răs-jucat pe scenele teatrelor din Rusia (și țaristă, și sovietică), fără alte multe aprecieri decât „un spectacol agreabil”. Unii regizori îl văzuseră ca pe o comedie spumoasă de moravuri, alții exploataseră candoarea „omului de prisos” a lui Ceațki, cel ce nu-și găsea menirea și nici astâmpărul într-o lume strâmtă. Meyerhold, de exemplu, exacerbase atât de mult această posibilitate de a comunica cu restul lumii a lui Ceațki, încât, spre stupoarea spectatorilor, dar și a criticilor, personajul său, Ceațki, apărea atât de fragil și de neprihănit, încât în scena finală chiar leșina, precum o domnișoară crescută la maici. Ei bine, Tovstonogov reconsideră textul (minimalizat, de altfel, în epocă) lui Griboedov, descoperind profunzimi și accente de „disidență” și transformându-l pe Ceațki dintr-un „aventurier certat cu întreaga lume”, hoinărind în căutarea unui ideal palpabil, într-un adevărat Mesia al poporului rus. Era dreptul lui ca regizor să redescopere fața nevăzută a lumii și chiar i-a convins pe mulți. Tovstonogov deci, descifrează în piesele lui Griboedov drama unui om inteligent (probabil bazându-se pe tiradele ușor bombastice ale personajului central, dar nesusținute practic), suferințele unei minți superioare într-o Rusie care consideră inteligența ca fiind redundantă. Mesajul spectacolului, reîmbogățit cu trimiteri la comunitatea socialistă, își schimbă tonalitatea devenind la Tovstonogov o concluzie generală pentru „nelegiuirile” petrecute în lumea contemporană: condițiile sociale nefaste nasc destine tragice. Piesa lui Griboedov se încarcă cu patos social, povestind despre cum piere în Rusia (sovietică) orice om inteligent. În susținerea ideii sale, regizorul pornește de la cuvintele lui Pușkin: „Mă puse dracu să mă nasc în Rusia deștept și talentat”, pe care le și afișează pe cortină ca un fel de motto. Piesa a ieșit așa cum a gândit-o Tovstonogov: comică din punct de vedere al formei, dar tragică în conținut. De la premieră, spectacolul a făcut multe valuri, unii au râs în barbă, alții în hohote, iar cenzura a interzis-o. Având totuși trecere la mai marii vremii, Tovstonogov reușește să readucă spectacolul pe scenă, evident cu unele modificări: fără motto, fără aluzii și plasând acțiunea strict în trecut. Ca să convingă că spectacolul nu se referă defel la problemele Rusiei contemporane, Tovstonogov mai apelează la un subterfugiu: plasează acțiunea într-un teatru, în sensul că pe scenă se montează un decor care sugerează un teatru și actorii (o parte din ei) devin simpli spectatori ai derulării unui spectacol. IIuzia s-a schimat, aluziile au rămas1. 1 Apud K. Rudnițki, Мастерство Г. Товстоногова, în vol. N.G. Lordkipanidze, Режиссёр ставит спектакль, Moscova, 1990; Gh. Tovstonogov, Зеркало сцены, în vol. V. Gaevski, Флейта Гамлета. Образы современного театра, Moscova, 1990. 193 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Bibliografie Bugrov, B.S. (red.), Русская литература Х1Х-ХХвеков, vol. II, Moscova, 2004 Cucu, Silvia, Istoria teatrului rus, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1962 Goncearov, I.A., Мильон терзаний, în Собр. соч. в 8-ми томах, vol. 8, Moscova, 1955 Lotman, I. M., Учебник по русской литературе, Moscova, 2001 Medvedeva, I. N., Творчество Грибоедова, Leningrad, 1967 Medvedeva, I. N., «Горе от ума» А. С. Грибоедова, Moscova, 1971 Petrov, S.M. (red.), История русской литературы Х1Хвека, red., Moscova, 1963 Rudnițki, K., Мастерство Г. Товстоногова, în vol. N.G. Lordkipanidze, Режиссёр ставит спектакль, Moscova, 1990 Sokolov, A.N., История русской литературы Х1Хвека, Moscova, 1985 Tovstonogov, Gh., Зеркало сцены, în vol. V. Gaevski, Флейта Гамлета. Образы современного театра, Moscova, 1990 194 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 MYSTICKÉ MOMENTY V POÉZII S.B. HROBONA Eubica SOMOLAYOVA The paper Mystical Moments in the Poetry by S.B. Hrobon evolves from criticism of the tradition of Slovak literary historiography, which often considers mysticism in romantic poetry as a negative phenomenon, disqualifying artistic texts. It draws upon research by Oskar Cepan, who has pointed out the mystical messianic line in Slovak romanticism. The author defines and characterizes the phenomenon of mysticism and its possible forms of presence in the texts. Finally, she explains the mystical moments in the poem by romantic poet Samo Bohdan Hrobon with the title Prietaj. Key words: Slovak literature, romantic poetry, messianism, mysticism, poetry interpretation, Samo Bodan Hrobon Literarna historiografia vo vzt’ahu k poézii Sama Bohdana Hrobona dlho obchadzala jednu zo signifikantnych charakteristik jeho tvorby, a to inspiraciu mystikou. Ak sa aj tento fenomén v sùvislosti s Hrobonovymi basnami objavuje, zaujima sa k nemu v prevaznej miere jednoznacne negativne hodnotiace stanovisko. Mystickost’ sa vsak v kontexte slovenského romantizmu casto prisudzuje mesianistickej linii ako celku. Dmitrij Cyzevskyj nacrtol moznù pritomnost’ prvkov „tradicnych nauk krest’anskej mystiky“ v mysleni autorov mesianistickej linie slovenského romantizmu (Hostinsky, Hrobon), a to konkrétne v sùvislosti so slovenskym variantom „sofianskej mystiky.“1 Stefan Krcméry v sùvislosti s Hrobonom naznacil esencialnu spätost’ umenia s nabozenstvom a jej skonkrétnenie v artikulacii nabozenskej extazy a principov teozofie: „Podstata kazdého umenia je nabozenska. V duchovnom principe, ktory sa pohyna u nas Hrobonom a jeho stykom s Bohuslovou Rajskou, je tato podstata umenia uvedomela. Nabozenska extaza Hrobonova je pritom i umelecky svojska. (...) Teozofia, nakol’ko je vecou literatùry, pokùsa sa povzniest’ nad kategorie priestoru a casu.“2 K pritomnosti mystickych prvkov v Hrobonovych textoch sa vsak vyjadril aj explicitnejsie, ked v sùvislosti s Antoniou Reissovou formuluje model mysticko- mesianistickej linie slovenskej romantiky. Mieru ci skôr spôsob pritomnosti mystiky v 1 CYZEVSKIJ, Dmitrij: „Vecne-zenské“ v slovenskej filozofii. In: Zivena 1935, s. 236-237. 2 KRCMÉRY, Stefan: Dejiny slovenskej literatùry II. Bratislava: Tatran 1976, s. 235. 195 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Hrobonovÿch textoch tak Krcméry nepovazuje za dostatocné dôvody odklonenia jeho tvorby do periférnej sféry zaujmu literarnej vedy, ale svojim pristupom zdôraznuje ich funkcnù zapojenost do estetickej Struktùry basni, poziciu inspiracného zdroja jednoznacne poetického textu s umeleckÿmi ambiciami. Literarna histôria preferujùca realistickÿ kôd vsak mystické inspiracie dlho povazovala za blùznenie labilného subjektu. Takÿto pristup sa prejavil aj v uvazovani Andreja Mraza, negativne hodnotiaceho Hrobonov odklon od praktického aktivizmu k uplatnovaniu mystickÿch motivov. S jeho osobou sa totiz spociatku spajali mnohé narodné nadeje a ocakavania, ktoré zjavne smerovali od poézie k pragmatickému rieseniu politicko-jazykovej situacie horného Uhorska: „Podnetne a mnohostranne zasiahol do ideového formovania svojej generacie, ktorej bol svojraznym clenom. V mladÿch rokoch sl’uboval stat sa jej vedùcim cinitel’om, a to nielen basnickÿm.“1 Konstruktivne plany vyplÿvajùce z jeho aktivneho extrovertného zivota nahradilo vizionarstvo meditativneho, introvertného zivotného stÿlu, a tak sa „Hrobon coraz viacej unasal mysticizujùcimi konstrukciami, ktorÿch odraz nachadzame aj v jeho neskorsich basnickÿch pracach.“2 Oskar Cepan, ktorÿ sa systematicky venoval vÿskumu slovenského literarneho romantizmu, oznacil mystiku za jeden z inspiracnÿch zdrojov jeho mesianistickej linie: Vsetky problematické, mystické a inak spekulativne systémy chapeme ako inspirujùcu realitu, neodmyslitel’nù od ich literarneho diela (...) Mesianistom sa vseobecne vycita prave to, co je ich specifikum: mytologickost, filologizovanie, vizionarstvo, mysticizmus... Vsetkÿm tÿmto pojmom sa pridavajù hodnotiace distinkcie s ideologickÿmi priznakmi. Zabùda a zamlcuje sa, ze sù to predovsetkÿm inspiracné zriedla ich poézie; také, aké ini romantici hl’adali napriklad v narodnej histôrii, politickom zapase svojej doby, v povestiach, folklôre a pod3. Obvinenia ci vÿcitky mystickÿch prejavov v poézii sa objavili aj v reflexii tvorby inÿch autorov slovenského romantizmu. Najcastejsie ich literarna veda vyjadruje v spätosti s dielami M. M. Hodzu, pricom jeho mysticizmus sa stal objektom kritiky uz u Janka Kral’a4 a Mikulas Gasparik sa dokonca zmienuje o odmietnuti Sladkovicovej basne Lipa Cyrillo-Metodejskă almanachom Concordia pre „prilisnÿ nabozenskÿ mysticizmus.“5 Ani vyjadrenie z novsej prace Cyrila Krausa, ze mesianisticka poézia slovenského romantizmu bola „poznacena mystikou a vizionarstvom“ nemozno 1 MRÂZ, Andrej: Dejiny slovenskej literatùry. Bratislava: SAV 1948, s. 174. 2 Tamze, s. 175. 3 CEPAN, Oskar: Romantickÿ mesianizmus a Samo B. Hrobon. In: K problematike slovenského romantizmu. Martin: Matica slovenska, 1973, s. 100. 4 MAZÂK, Pavol; GASPARIK, Mikulas; PETRUS, Pavol; PISÛT Milan: Dejiny slovenskej literatùry II. Bratislava: Slovenské pedagogické nakladatel’stvo 1988, s. 127. 5 Tamze, s. 171. 196 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 povazovat za nazor neutralne konstatujùci a uz vôbec nie pozitî vne hodnotiaci pritomnost’ tohto fenoménu v kontexte slovenskej romantickej poézie. Mystika ako inspiracny zdroj ponùkala tvorcom neobycajné moznosti jej uplatnenia. Pntazlivost jej funkcného vyuzitia spomvala v ambîcii generovat sugesciu transcendentna. Stala sa tak podnetnou matricou pre vtesnavanie nekonecného duchovného obsahu do materialnej, a preto konecnej formy. Prvky mystiky ako inspiracného pramena Hrobonovych mesianistickych basm mozno sledovat a zaroven spatne rekonstruovat v niekofkych sférach textu: predovsetkym v jazykovej rovine, v rovine obraznosti, ale aj v pritomnosti specifickych elementov mesianistického konceptu slovanskej gnozeologie - teorie videnia ako metody celostného poznavania sveta. Vsetky tieto aspekty uplatnovania mystického nazerania v poetickych textoch slovenského mesianizmu vychadzajù zo samotnej podstaty mystiky ako komplexného fenoménu.1 Pokusy o definovanie tohoto pojmu koncia v oblasti teologickej abstrakcie ci metaforiky, pretoze ambîcia defi novat je spata s ùsil^m ohranicit, definitivne vymedzit, a tym odlisit od „susednych“ entit, co vsak vytvara kontrast s podstatou tohto fenoménu, spoc^vajùcou v skùsenosti duchovnej bezhranicnosti. Etymologickym zakladom slova mystika je totiz grécke sloveso pusiv - zavriet ùsta a oci, odkazujùce na uzavretie sa subjektu v sebe samom, pretoze „subjektivita sa spaja s Absolùtnom prave vtedy, ked’ sa plne stava sama sebou.“2 Pojmové vyhranenie preto osciluje medzi skùsenostou ako ponoremm duse do jej bozského zakladu a prostredmctvom toho vnùtorné zjednocujùce stretnutie sa 1’udî so vsetkym existujùcim, podmienenym bozskou nekonecnostou, v krestanskej mystike, zidovstve a islame zosobnenym Bohom3 ci rozplynutie sa cloveka v Bohu alebo v bozstve, dokonca v prazdne alebo nesùcne.4 Zakladny atribùt mystiky tak predstavuje vymanenie sa z casopriestoru. Za konstitutivne komponenty mystiky teda mozno povazovat abstrahovanie od predmetného sveta, od vlastnej telesnosti koncentrovanou hegemoniou duchovna, za ùcelom transpersonalnej skùsenosti s transcendentnym, metafyzickym, nazyvanym Bohom, extazou, satori, nirvanou, kozmom, byt^m, nicotou ci smrtou. S.B. Hrobon, 1 „Ontologicke, gnozeologicke a eticke predstavy vytväraju jednotu. Urcenie ciePa mystickeho zivota je indiferenciou cloveka v bozskom byti, poznam a laske, aby z boha zijuc, bol poznany a milovany “ MIETH, Diethmar: Die Einheit von Viva Activa und Viva Contemplativa in den deutschen Predigten und Traktaten Meister Eckharts und bei Johannes Tauler. Untersuchungen zur Struktur des Christlichen Lebens. Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1969, s. 24. 2 Maurice de Gandillac v suvislosti s Plotmom, podPa Kol.: Encyklopedie mystiky I. Ed. M.M. Davyovä. Praha: Argo 2000, s. 8. 3 Herderov maly filozoficky slovnik, vydany M.Müllerom a A.Halderom. Freiburg 1959, s.112. PodPa MIETH, Diethmar: Die Einheit von Viva Activa und Viva Contemplativa in den deutschen Predigten und Traktaten Meister Eckharts und bei Johannes Tauler. Untersuchungen zur Struktur des Christlichen Lebens. Regensburg : Verlag Friedrich Pustet, 1969, s. 23. 4 SUDBRACK, Josef: Mystika. Kostelm Vydri: Karmelitänske nakladatelstv^ 1995, s. 22. 197 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 pravdepodobne v intenciach Böhmeho pojmu bezdna (Ungrund), pouzwa pomenovanie prabezden alebo prehlbina bezodnă. Tento akt mozno vmmaf ako opätovny zazitok jednoty, ontologickeho stotoznenia s Bohom, splynutia do jedneho celku prostrednictvom navratu pred stvorenie sveta, pred vznik casopriestoru. Atemporalnost, ahistorickost vytvara paralelu k mytologii: kym mysticky navrat k prvopociatku smeruje do vecnosti pred stvoremm, mytologicky archaicky cas akoby spadal do bodu kratko po stvorem, existuje vsak mimo historickej priamky, v mimocasovosti rajskeho idealu. Pokus aktualizovat tento jav sa preto jav^ aj ako snaha o reformu smerom dozadu, retrospektivem k minulej realite, resp. k idealnemu konceptu. Tradicne ponatie mystiky rozlisuje jej tri zakladne stupne ci fazy: prvy stupen predstavuje katharsis - purgatio (cize ocista), druhu photissmos - illuminatio (cize zjavenie) a mysticky akt vrcholi v henosis - unio (cize v mystickej jednote).1 Tuto pövodnu jednotu mozno podka slovenskych mesianistov obsiahnut specifickou slovanskou gnozeologickou metodou: videmm. V predstave Petra Kellnera Zaboja Hostinskeho je jeho predpokladom dusevny stav dosiahnuty umftvemm zmyslov, ktory umoznuje spojenie s bozou podstatou, korespondujuce s konceptom ontologickej jednoty cloveka a transcendentna v mystike. Takto sa podka Hostinskeho obnovuje stav pövodneho bezprostredneho spojenia cloveka s Bohom, ktore clovek stratil, ale neskör opät dosiahne. Videnie je preto spomienkou na stav davneho bezprostredneho spojenia cloveka s Bohom.2 Moment navratu sa spritomnuje aj v historicko-sociologickej predstave, ze „na (pre)historickom pociatku nabozenskej skusenosti sa nachadza uchvatenie, z ktoreho sa nikto nevymkol. Vsetci boli uchväteni nabozenskym zazitkom tak silno, az by sa malo povedat: vsetci boli mystikmi... Na pociatku vsetci zdiekali nabozensku skusenost, ktora sa smie nazyvat mystickou. (...) Potom ale pociatocny ohen zhasinal, a mysticky impulz zachytavalo stale menej kudi... Mystik sa stal elitarom.“ 3 S atributom vylucnosti je späty aj moment izolacie, (dobrovokneho ci vynuteneho) separovania sa od spolocnosti. Mystickym navratom na pociatok sa preto mystik ocitne v situacii Adama, pomenuvajuceho vsetko stvorene a aspiruje na jeho schopnost obsiahnut v pomenovam podstatu objektu. Jean Baruzi v tejto suvislosti upozornuje, ze problemy s vyjadrovamm mystickej skusenosti nepramenia primarne z nemoznosti previest bozsky jazyk do slov, ale z predstavy, ze tento fenomen nie je jazykom.4 Gershom Scholem sa zaobera 1 MARGREITER, Reinhard: Erfahrung und Mystik. Grenzen der Symbolisierung. Berlin 1997, s. 403. 2 KOVÄCIK, Eubomfr: Princip videnia v diele Petra Kellnera-Hostinskeho. In: Slovansky mesianizmus. Banska Bystrica: Filozoficka fakulta UMB 1999, s. 177-181. 3 SUDBRACK, Josef: cit.d., s.10. 4 BARUZI, Jean: Uvod do studia jazyka mystiky. In: Encyklopedie mystiky I. Ed. M.M. Davyova. Praha: Argo, 2000, s.47. 198 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 amorfnou povahou mystickej skusenosti“ a jej odlisnostou od zretelneho, jasneho proroctva, pretoze „skusenost mystika je (...) celkom odlisnej povahy, neurcită a nevyslovenă. Jej văgnost a vseobsaznost sa odlisuje od presnych rysov prorockej skusenosti. Je to vsak prăve tento prvok neurcitosti, absencia schopnosti vyjadrenia, ktoră predstavuje najväCs^ problem mystickej skusenosti. Tu nemozno jednoducho a bezo zbytku premenit na jasne vykreslene obrazy, a vel’mi casto vzdoruje akemukol’vek pokusu prepozicat jej samotnej dodatocne pozitivny obsah1. To, cim mysticky zăzitok presahuje rovinu jazyka, je teda predovsetkym jeho beztvarost. Mystika ako ontologicke splynutie do prapövodnej dokonalej jednoty, zahrnutie subjektu do absolutna je preto nesprostredkovatel’nym zăzitkom. Vypovedanie o tejto skusenosti tak podmienuje porusenie stavu jednoty, opätovne oddelenie sa vypovedajuceho subjektu od objektu vypovede. Martina Wagner Egelhaaf poukazuje na tuto kontrastnu identitu: „podobnost medzi stvoritelom a stvorenym nemöze byt nikdy tak velkă, aby odlisnost nebola este väcsia.“2 V momente prehovoru teda mystik ohranicuje svoj subjekt, sprostredkuva svoju spomienku, aktualizuje svoj minuly zăzitok a jeho cielom tak nemöze byt pozdvihnutie publika do mystickeho stavu. Henri Bremond vsak v pripade mystikov - băsnikov hovori o ich schopnosti poskytnut cosi z vlastnej skusenosti „uplne nemysticke - to totiz nemözu - ale băsnicke“.3 Odkazuje na Grandmaisona, ktory tvrdi, ze „poetickă aktivita je prirodzenou a profănnou skicou mystickej aktivity“. Băsnik sa tak ocitne v pozicii stroskotaneho mystika, pretoze zachytenu subjektivnu (ci absolutnu?) skutocnost opät prepusta a prevădza do objektivnej poezie, aby ju tak podal citatel’ovi; skutocny „mystik (mă vsak) pred ocami ako jediny ciel zmocnit sa bozskeho daru: zjednotenia s Bohom...“ 4 Evelyn Underhill vymedzuje specificke typy vizuălneho a auditivneho mystika - kym prvy z nich spracuva „beztvare videnia“, podobne zăbleskom, ten druhy „beztvare slovă“. Mysticke hlasy pritom mözu mat niekolko foriem: podobu bezprostredneho, bezslovneho hlasu, ktory mystik dobre poznă, ale nemöze ho definovat; podobu zretelneho vnutorneho hlasu, ktoremu mystik rozumie, ale vie, ze 1 SCHOLEM, Gershom: Näbozenskä autorita a mystika. In: Kabala a jej^ symbolika. Praha 1999, s.14-16. 2 EGELHAAF, Martina Wagner: Die mystische Tradition der Moderne. Ein unendliches Sprechen. In: Mystik, Mystizismus und Moderne in Deutschland um 1900. Presses universitaraires de Strasbourg 1998, s. 45. 3 BREMOND, Henri: Modlitba a poezia. PodPa: BARUZI, Jean: Uvod do studia jazyka mystiky. In: Encyklopedie mystiky I. Ed. M.M.Davyovä. Praha: Argo, 2000, s. 36. 4 BREMOND, Henri: Mystika a poezia. PodPa: SUDBRACK, Josef: Mystika. Preklad: Milos Raban. Kostelm Vydri: Karmelitänske nakladatelsM, 1995, s. 11. 199 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 prehovara len v jeho mysli alebo podobu halucinacie, ked vonkajsi hlas akoby prehovoril mimo subjektu a bol zachytitel’nÿ zmyslami.1 Vseobsaznost Ci nekonecnost takejto skùsenosti preveruje moznosti jazyka, ktorÿ sa ukazuje ako nedostaCujùci. Mystické predstavenie Boha presahuje myslenie struktùrované do pojmov jednoty a diferencie, ktoré v tomto kontexte môzu byt’ pouzité iba ako ochudobnujùce skratky. Preto mystik vnima jazyk ako nedostatoCnÿ z celkom inÿch dôvodov nez sù filozofické snahy o jeho presnost: „Mystik sa snazi objavit novÿ jazyk, ktorÿ by dokazal vyjadrit a zaznamenat jeho extatickù skùsenost. Na jednej strane povazuje akékolvek slovné vyjadrenie za nemozné, na strane druhej vsak vola po obrode vsetkého, Co by mu pomohlo vyjadrit sa slovami.“2 Medzi tÿmito dvomi polmi sa pohybuje aj historickÿ vÿvin teorie mystického jazyka. V kontexte dejin uvazovania o mystickom jazyku urobil v polovici 70. rokov prvÿ z rozhodujùcich krokov Josef Quints. Na zaklade vÿskumu jazyka majstra Eckharta hovori o boji mystikov proti ohraniCenému pojmu, pretoze ambicia priviest jedineCnost mystickej skùsenosti k vÿrazu si vyzaduje uvedenie hranic jazyka a pojmu do pohybu. Je nevyhnutné „rozpustit a rozsirit ohraniCenost vÿznamovej a vÿrazovej sily slova“3 a najadekvatnejsou formou ako vela povedat resp. napisat je preto rozplynutie reCi, mlCanie:4 „Pojmova reC nie je schopna postihnùt nabozenskù skùsenost jednoty bytia so vse-jedinÿm, mystickou unio. ReC preto podla svojej podstaty nevyhnutne pred nepomyslitelnostou a nevyslovitelnostou mystického zazitku zlyhava. Ako najvznesenejsi vÿrazovÿ prostriedok mystika nech plati 'sanctum silentium' (svâté mlCanie). Ibaze mystik napriek tomu hovori, dochadza k napadaniu pojmu a tÿm slova.“5 Neskôr v rozmedzi polovice 80. az zaCiatku 90. rokov 20. storoCia vsak Walter Haug posunul teoriu mystického jazyka do novÿch dimenzii. Mystici sa podla neho snazia prezitù pravdu vzdy nanovo aktualizovat. Z tohoto pohladu straca jazyk svoju oznaCovaciu funkciu, je iba emfatickou reCou. Tento postoj koresponduje s vyjadrenim Jeana Baruzziho o potrebe odlisovat Cisto mystické prvky od textu vyjadrujùceho mystikove myslienky.6 Mystici teda nebojujù proti jazyku, ale sù médiami transpersonalnej skùsenosti: musia hovorit, aby aktualizovali mystickù skùsenost transjazykovosti, aby sa dostali na hranice jazyka a jazyk preto nie je nastrojom 1 UNDERHILL, Evelyn: Mystika. Preklad Jan Frey. Praha: dybbuk 2004, s. 313. 2 BARUZI, Jean: Ûvod do studia jazyka mystiky. In: Encyklopedie mystiky I. Ed. M.M. Davyovâ. Argo, Praha 2000, s. 47. 3 EGELHAAF, Martina Wagner: Musil und Mystik der Moderne. In: BRAUNGART Wolfgang, FUCHS Gotthard, KOCH, Manfred: Ästhetische und religiöse Erfahrungen der jahrhundertwenden II: um 1900. Paderborn: Ferdinand Schöning, 1998, s. 208. 4 EGELHAAF, Martina Wagner: Die mystische Tradition der Moderne, s. 47-48. 5 QUINTS, Josef. PodTa SUDBRACK, Josef: Mystika, s. 15. 6 BARUZI, Jean: Ûvod do studia jazyka mystiky, s. 35. 200 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vyjadrovania, ale médiom:1 „Toto racionalisticko-instrumentalne ponatie reci zuzuje nepripustnym spôsobom podstatu a funkcm l’udskej reci. Rec primarne nie je nastrojom v porovnam s mimorecovou skùsenost’ou, ale rec sama je prostriedkom skùsenosti a ako taka funkcne zapojena do vzt’ahu ja - svet“.2 Ponatie mystiky sa tak posùva ku komunikacnému modelu: mysticky jazyk sa chape ako odpoved’ na predchadzajùce oslovenie Bohom, cize ako prostredmctvom média prehovoru vmmana diferencia, podmienena v zaklade spoC^vajùcou identitou:3„Mystickù rec nie je mozné zmysluplne analyzovat a znazornovat instrumentalne fenomenologicky (ako od nej oddelenù skùsenost), ale iba z jej pozîcie a funkcie v medziach mystickej skùsenosti Boha. Pritom je potrebné vychadzat z toho, ze krestansky mystik svoju rec chape ako odpoved na uz vzdy predtym vyslovenù boziu rec. Bozia rec - a tym sa odlisuje od l’udskej reci - tym, ze je vypovedamm, zaklada zaroven skutocnost’: Boh tym, ze hovorî, tvori.“4 Mystikou a mystickym prehovorom, resp. jej symbolickym uchopemm sa v 90. rokoch 20. storocia komplexne zaoberal Reinhard Margreiter. Poukazuje na diferenciu subjektu v okamihu mystického spojenia s Jednym, resp. jednotlivych entit vo vzt’ahu k mystickej jednote vsetkych vecb „co je vyslovené, je viac podpovrchovou vecnou sùvislostou medzi jednotou a mnohostou, ktora sa na druhej strane stavia vedla predmetnosti, t. j. identifikovatelnej osamotenosti jednoty a mnohosti, podla ktorej jednota a mnohost’ je 'urcitym spôsobom' jedno a to isté, a tato totoznost’ taktiez 'urcitym spôsobom' zachovava aj rozdiel oboch. Otazkou pochopitelne zostava, ako - a ci vôbec - je tento 'urcity spôsob' myslitel’ny a ako ho mozno podat’ prostredmctvom jazyka.“5 Mysticky prehovor tak neustale balansuje na sémantickej hranici - kombinacia jeho amorfnosti, ale zaroven absolùtnej hodnoty podnecuje impresiu nezmyslu: „Hovorit o zmysle a hodnote znamena hovorit nezmysel. Filozoficky a jazykovy nezmysel nie je ale podla veci, ktora ako taka nemôze a nesmie byt privedena do dimenzie jazyka, ziadnym nezmyslom, ale najvyss^m zmyslom. Ten je tym 'vyss^m', co sa vo vetach principialne neda vyjadrit.“6 Zazitok je preto artikulovatel’ny len prostredmctvom symbolizacie, ktora sa najcastejsie udeje ako zlyhavajùci pokus. Ak sa teda symbolizacia neda uchopit, unika manipulat, vnemu ovladnutiu a disponibilite, otvara priestor abstrakcii. Umenie, po svojom oslobodem sa zo sluzby nabozenstvu a ideologii, predstavuje podla Margreitera zvlastnym spôsobom relativny, hravy a experimentalny moment symbolizacie a dari sa mu, prinajmensom v podobe abstraktného a nepredmetného umenia, dospiet do 1 EGELHAAF, Martina Wagner: Die mystische Tradition der Moderne, s. 48. 2 QUINTS, Josef. PodTa SUDBRACK, Josef: Mystika, s. 16. 3 EGELHAAF, Martina Wagner: Die mystische Tradition der Moderne, s. 49. 4 QUINTS, Josef. PodTa SUDBRACK, Josef: Mystika, s. 16. 5 MARGREITER, Reinhard: Erfahrung und Mystik. Grenzen der Symbolisierung. Berlin 1997, s. 95. 6 Tamze, s. 371. 201 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 sebareflex^vnej symbolickej funkcie tzv. cistého vÿznamu. Pritom mâ oproti pojmovo- teoretickému mysleniu vÿhodu, Ze sa nemus^ dalekosiahlo odpâjat od zmyslovo- emocionâlnej zâZitkovej ùrovne, ale ju mnohonâsobne zahma a funkcne vyuZ^va. Mystika je pre Margreitera hranicnÿm prienikom symbolizovania a ako symbolizâcia hranicou châpania sveta vôbec. Eudské „châpajùce bytie vo svete“ sa v nej predstavuje ako autopoetickÿ proces symbolizâcie, ktorÿ od zaciatku kladie dôraz na seba - sebareflexiu. Tento proces smeruje k sebareferencnej totâlnej symbolizâcii JA a sveta, ktorâ vsak môZe byt’ okùsenâ len v zlyhan^. Skùsenost’ zlyhania prehlbuje poznanie ku konstituovaniu fenoménov symbolického, a prâve v nej vedie ku konstituovaniu fenoménov mystiky, ale aj racionality a skùsenosti. Uvedené poznanie uZ nemôZe byt’ symbolicky fixované, je moZné previest’ ho len na ciastkové symbolizâcie. Uzatvorenie formy mystickej skùsenosti sa udialo ako pseudosymbolizâcia, len ako „zâblesk“, teda nie fixovatel’nâ symbolizâcia.1 Z toho vyplÿva adisponibilita a okamihovÿ charakter mystiky. Jednÿm z aspektov mystiky je vsak zâroven aj pohyb, procesuâlnost’: ako komunikâcia subjektu s absolùtnom, aktualizâcia preZitej ontologickej jednoty, ale aj ako pohyblivé hranice ci vnùtro pojmu, ci pohyb v interpretâcii P^sma. Pohyb v pojme je podmienenÿ rizikovou amb^ciou definit^vne postihnùt’ osobnÿ vzt’ah k transcendentnu, c^m nastâva umrtvovanie, petrifikovanie Zivého Boha. Reakciou na uvedené riziko sa zdâ byt akcentovanie potreby dynamizovat hranice ci vnùtro pojmu tekutÿm pohybom medzi jeho jednotlivÿmi komponentmi alebo posunom vÿznamu, pretoZe „mystickÿ jazyk v pravom zmysle slova nie je spravidla vytvâranÿ novÿmi vÿrazmi, ale skôr premenami, ku ktorÿm dochâdza v slovâch prevzatÿch z beZného jazyka“.2 Mystickÿ jazyk teda vznikâ prostredn^ctvom metamorfoz prvkov vseobecne pouZ^vaného variantu jazyka. Mystickÿm sa neoznacuje len zobrazenâ skùsenost stretnutia ci splynutia s Bohom, ale aj zodpovedajùci vÿklad sveta, ci nekompromisnÿ, nonkonformnÿ Zivotnÿ stÿl. Mystika teda môZe byt’ vn^manâ ako zboZstenie Zivota, ktoré znâmy krest’anskÿ mystik Eckhart stavia na rovnakù ùroven so zvlâstnou formou Zivota, tzv. vita contemplativa, vybavenou urcitÿmi charakteristikami filozofickej proveniencie, ako sù sebestacnost, intelektualizmus ci odmietanie sveta a skutkov.3 Takÿto spôsob Zivota povaZoval uZ Aristoteles za boZskÿ: ak je podla neho v porovnan^ s l’udskÿm duchom cosi boZské, tak je tieZ Zivot v duchovne, v porovnan^ s l’udskÿm Zivotom, niec^m boZskÿm. Duch je teda boZskÿm pnncîpom v cloveku a duchovné vedenie Zivota boZskÿm Zivotnÿm stÿlom.4 1 Tamze, s. 594. 2 BARUZI, Jean: Uvod do studia jazyka mystiky, s. 41-4. 3 MIETH, Dietmar: Die Einheit von Viva Activa und Viva Contemplativa in den deutschen Predigten und Traktaten Meister Eckharts und bei Johannes Tauler.Untersuchungen zur Struktur des Christlichen Lebens. Regensburg : Verlag Friedrich Pustet, 1969, s. 25. 4 Tamze, s. 36-37. 202 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Duchovny zivot v izolacii sa tak asociuje s predstavou cistoty ci pôvodnosti. Na jednej strane poskytuje ochranu pred vonkajsmi vplyvmi v sùvislosti so snahou o mystické spojenie s transcendentnom, ci o pôvodny prajazyk, zaroven môze predstavovat’ ùtocisko neznecistenej, nekompromisnej basnickej imaginacie. Mysticka poziadavka cistoty sùvis^ s Eckhartovym konceptom „bezvlastnostnosti“. Metafyzické zlo podl’a neho spocrva vo vzniku indiv^dua. v ktorom sa zrkadl^ absolùtno, prostredmctvom môze hl’adiet na seba samého. V nom sa ukryva mravné zlo, kedy sa z osobnosti, „pre ktorù je ziadùca celistvost a plnost, stava sùkrommciace sebectvo, svojnost (Selbheit), ktora sùvis^ so vsetkym, co je vlastné (Eigenheit).“1 Vlastnost sa teda vmma ako to, co clovek vlastni v materialnom i dusevnom zmysle, pre otvorenost mystickému zazitku je preto nutné vymanenie sa zo vztahu k veciam: „Mystické poziadavka bezvlastnostnosti predstavuje slobodné bytie bez zviazanosti so svetom a vsetkym svetskym, a az tym pre cloveka bez vlastnosti nastava systematicky predpoklad myslenia v moznostiach.“2 Fenomén cistoty v podobe „bezvlastnostnosti“ sa odraza aj v obraznosti textov, vyuz^vajùcich mystické prvky. Jean Baruzi za pôvodného mystika povazuje toho, „kto sa dôsledne drz^ urcitého jazyka, cisto a celkom naivne psychologického, jazyka, ktory sa poddava vsetkym autentickym pocitom a je nedôvercivy voci symbolom a alegoriam cisto estetického razu, ktoré spravidla smerujù k majestatnej strnulosti a tiez k urcitej konkrétnej trad^cii.“3 Mystik teda aj vo vystavbe obraznosti zacma ùplne od zakladov, vyhyba sa petrifikovanym tradicnym prvkom, resp. ak ich aj vyuz^va, reinterprete, vymanuje ich z doterajs^ch interpretacnych schém. Vo väcsej miere vsak vyuziva cisté abstraktné obrazy, na co upozornil Josef Quints vo svojich jazykovych analyzach textov majstra Eckharta. Ako najcastejsie jazykové formy, objavujùce sa v jeho textoch, sa ukazujù durativne slovesa tecenia, klesania, vznasania sa, pramenenia, prenikania atd., tranzitivne adverbia a predpony.4 Martina Wagner Egelhaaf v sùvislosti s prvkami mystiky v tvorbe Roberta Musila pripaja metaforiku kvitnutia, rozvijania sa a uvedenym prostriedkom pripisuje funkciu inscenacie prekracovania hramc, premeny.5 Neustale sa obnovujùci moment metamorfozy vytvara predpoklad splyvania protikladov ako zakladu kozmologickej totality. S tou sa spaja moment mystickej plnosti, symbolizujùcej naplnenost duse. V mystikou inspirovanych textoch sa casto transformuje do obrazov plnosti prirody, vitalneho rôznenia tvarov, tvoriacich analogiu k plnosti duse v okamihu transcendovania - mystického spojenia s Jednym. 1 ZEMLA, Martin: Svet Jakoba Böhma. In: BÖHME, Jakob: Cesta ke Kristu. Mysticke traktaty konce veku. Praha: Vysehrad 2003, s. 76. 2 EGELHAAF, Martina Wagner: Musil und Mystik der Moderne, s. 203. 3 BARUZI, Jean: Uvod do studia jazyka mystiky, s. 38. 4 EGELHAAF, Martina Wagner: Die mystische Tradition der Moderne, s. 47-48. 5 EGELHAAF, Martina Wagner: Musil und Mystik der Moderne, s. 208. 203 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Nezanedbatel’nÿm atribùtom mystiky, ktorÿ sa v Sirokej miere odzrkadruje aj v poézii S.B. Hrobona, je mysticka nauka o analogiach. Tato hranicna disciplina, spajajùca mystiku s magiou vychadza z prvÿch slov tzv. Smaragdovej dosky Herma Trismegista, z axiomy vsetkÿch platonikov - Quod superius sicut quod inferius (co hore, je aj dole). Schopnost’ vytvarat analogie ako „posledné slovo vedy a prvé slovo viery (...) jedinÿ moznÿ prostrednik medzi viditel’nÿm a neviditel’nÿm, medzi konecnÿm a nekonecnÿm“1 neskôr povazovana za distinktivny priznak génia, ktorÿ intuitivne vnima skryté analogie sveta a uplatnuje tak vo svojej tvorbe instinktivnu basnickù predstavivost. Prikladom basnického spracovania mysticky je basen Prietaj, napisana koncom roku 1849. Je jednou z mala Hrobonovÿch basni, uverejnenÿch v dobovÿch periodikach. Prvÿkrat bola v pôvodnom zneni publikovana v casopise Sokol2 a naposledy v prepise Vlastimila Kovalcika v citatel’skom vÿbere z tvorby S.B. Hrobona v roku 2001,3 ktorÿ sa stal podkladom nasej interpretacie. Vÿchodisko tejto basne tvori obraz s potencialom uviest recipienta do mentalneho priestoru, v ktorom sa bude text rozvijat, a poskytnùt’ mu hned v ùvode ùstredné vizualne pôsobiace motivy: Na troch vrchoch zlatÿ kriz,/ na doline skala,/ na tej skale ruza-svet,/ nad tÿm krizom hviezda-svet,/ krajna svetovala. Idylicka ùvodna sekvencia odkazuje na uz pominuté mÿtické easy (comu nasvedcuje verbum pouzité v perfekte v 5. versi), ked este v 19. storoci sa konstituujùce narodné symboly mali svoj naprotivok v tzv. realite, a ked este pôvodnÿ jazyk disponoval schopnost’ou vyjadrovat pomenovanim aj vlastnosti pomenovaného, resp. inovaciou pomenovania inovovat realitu. Celù tùto sekvenciu mozno povazovat za incipit anticipujùci tému, ktorej bude basen venovana. Narodnù symboliku tu zastupujù tradicné slovenské emblémy: trojvrsie s krizom. Jednotlivé sùcasti symbolického vÿjavu sù vertikalne hierarchizované. V doline pod trojvrsim najdeme skalu ako petrifikované, pevné srdce v podlozi obrazovej kompozicie, z ktorého vyrasta ten najkrehkejsi clanok - ruza. Vertikalu skala - ruza - tri vrchy - kriz - hviezda mozno vnimat ako prejav ùsilia vytvorit ustalenÿ register narodnÿch insignii, tradicnÿch symbolickÿch rekvizit, zaväzne umiestnenÿch v predpisanÿch poziciach okolo tronu, pretoze prave z tohto symbolického miesta krajna svetovala. Môzeme sledovat pritomnost analogickej dvojice ruza-svet a hviezda-svet, funkcne vyuzivajùcu dva kultùrne mimoriadne silne zatazené symboly, ako aj morfologickù podobnost ich zobrazovania. Analogia sa konstituuje na uz spominanom principe „co je hore, je aj dole“, teda na predpoklade dvoch paralelnÿch, zrkadliacich sa 1 LÉVI, Eliphas podl’a UNDERHILL, Evelyne: Mystika. Preklad Jan Frey. Praha: dybbuk 2004, s. 196. 2 HROBON, Samo Bohdan: Prietaj. In: Sokol, 16, 1861, s. 124. 3 HROBON, Samo Bohdan: Slovospytné snovidmy. Zostavil Vlastimil Kovalc^k. Bratislava: VydavatePstvo Spolku slovenskych spisovatePov 2001, s. 7-11. 204 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 svetov: nizsieho, prirodného a vyssieho, nadzmyslového. Os, ktora ich od seba oddel’uje, ale zaroven je aj ich spojivom, predstavuje kriz. Idylicko-myticky ton incipitu sa narusuje uz v 6. versi: Svetovala krajna,/ svetovala tajna,/ takej viac nebude,/ kym svet mrakom bude. Autor zretel’ne naznacuje koniec vlady tajomnej vznesenej sily ci energie, ktora stoji za vsetkym jestvujùcim - basnik ohlasuje koniec vlady duchovného princ^pu, ktorému prisudzuje ùplnù exkluzivitu. Zaroven vsak v 9. versi poukazuje na jej docasnost’, a to prostrednictvom takmer rozpravkovej rétoriky, ked inovuje klasickù rozpravkovù formulku „kym svet svetom bude“ - cm jej ustaleny vyznam „do skonania sveta“, resp. „navzdy“ meni na „docasne“. Pouzitim lexémy mrak zaroven akcentuje vagnost, neuchopitel’nost’, iluzornost ci az prchavost tohto nepriaznivého stavu. Lexéma tajna predstavuje utajeny koncept usporiadania sveta, pravdepodobne Svâté pîsmo, mozno jeho tajomnù energiu, prenikajùcu a ovplyvnujùcu prîrodnÿ svet. V 12. a 13. versi sa tajomna myticka - nadcasova a mimopriestorova - krajna nahle uvadza do konkrétnych geografickych sùradmc slovenského priestoru, a to pomenovanm okrajov krajiny, hramc jej pôsobenia: odpramati Tatry,/do otca Dunaja. Centralnu poz^ciu objektu lyrického zaujmu tak obsadzuje krajna. Nasleduje sekvencia plne vyuZ^vajùca moznosti jej antropomorfizacie. Opät sa nastol’uje idylicky ton vykresl’ujùci mytickù prîrodnù harmoniu. V 14. versi sa objavuje odkaz na motiv ruze, anticipovany v incipite, tentokrat vkomponovany do stavového verba zoruzit’ - t. j. zakvitnùt ruzami. Analogia ruze a hory pravdepodobne spocrva v paralelnej funkcii oboch entit, spätej s religioznym podtonom. Kedze hora ako krajinna vyvysenina je tradicne miestom komunikacie s Bohom ci dokonca jeho sîdlom, ruzi sa tu implicitne pripisujù podobné vlastnosti komunikacného média. Akt zoruzenia, zakvitnutia je symbolom zasadnej morfologickej premeny, obratu k novej kvalite, k vitalnemu (duchovnému) rastu a prejavom prîpravy na radostné zmnozenie naturalnych entit. Zasadnù sémantickù pozmiu nadobùda aj motiv hviezdy, objavujùci sa uz v ùvodnej anticipacnej sekvencii. Na tomto mieste sa uplatnuje v podobe verba spajajùceho nadpozemskù krasu s prirodzenou, ludskou. Motiv kvetu ako prostriedku zasadnej morfologickej premeny sa zase stava komponentom verba zrajkvetela, aktualizujùcim spojenie raja a kvetov, resp. naznacujùcim vyùstenie mystickej premeny krajny do rajskej zahrady. Zaroven sa tymto versom vytvara jedna strana casového oblùka: 20. vers odkazuje na idealizovanù budùcnost v raji, 21. vers dodatocne sakralizuje minulost - posväcuje predkov. Nasleduje artikulacia momentu samotnej monumentalnej premeny, zvrat chodu sveta, sprevadzany vizualne i auditivne silnymi prîrodnÿmi ùkazmi: Zablyslo sa nebo,/ zahrmelo slovo. A krajna sa z vozvysenej oslavy vlady nad svetom z ùvodu textu ut’ahuje do pokory: pokorstvuje krajna,/ pokorstvuje tajna,/ v sväthlahole plesă,/ cuje raj-nebesă. Sväthlahol vysvetluje samotny autor ako „svâté bozie slovo“, v 30. versi sa 205 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 priamo realizujùce vo svojej auditivnej podobe. Slovo sa tak stava akymsi signalom premeny ci dokonca jej katalyzatorom. Vo versoch 31 az 36 sa refrénovito opakujù motîvy z ùvodnej sekvencie textu, pricom v niekoïkych pripadoch dochadza k ich konkretizacii, specifikacii ci nacrtnutiu priznanejsej sùvislosti. Zlaty kriz z incipitu opùst’a svoju abstraktnù, generalizujùcu podobu a odkazuje na byzantskù provenienciu, hviezda presvitajùca cez mrak sa v tejto sekvencii konkretizuje ako zora, predzvest nového rana, symbolicky dokonca jari. Rannù hviezdu presvitajùcu cez mrak nachadzame aj v Biblii, a to v sùvislosti s korekciou Bozieho domu veïknazom Simonom a prichodom jari. Verba asociujùce svetelné efekty upriamujù pozornost na pôsobenie orientacnych bodov: zjasanie hviezdy ako nebesky ùkaz ukazuje cestu, ktorej nasledovanîm sa naplm osud. V prirodnom, zmyslovom svete jej funkciu analogicky prebera ruza, ktora sa v nepriaznivych podmienkach môze vyvijat’ len tajne, v tieni ùstrania. Koncept dvoch analogickych svetov potvrdzuje pouzitie morfém vrch- a dol-. Na poetickù scénu v 37. versi nastupuje obyvateï krajny - nărod syn slobody, narodeny z vody - teda krstom - svojimi aktivitami potvrdzuje svoju vynimocnost, az kym v 46. versi nenastava zvrat idylickej atmosféry na baladicko-rozpravkovù: Zablyslo sa nebo/ odpriemraka cierna/ skliadbilo sa slovo,/ i rodina vernă./Prepadla sa krajna,/ pokryla sa tajna/ mrakami, mrakami./ Len tri hroby nad nou smùtia,/ a tri hroby sa kormutia/ vekami, vekami. Nebeskymi ùkazmi sa naplnanie osudu komplikuje - misia naraza na prekazku v podobe zakliatia. Zmena uplatnujùca sa v predmetnom svete ma svoj predobraz v samotnom koncepte - v podobe skliatbenia sa Slova, cize v nahlej zmene sémantiky vykladu Bozieho planu. Odstup medzi tajnou, ukryvajùcou sa v nadzmyslovom svete, a krajnou sa zvacsuje: slovansky zmyslovy svet sa prepadă pod zem, Boz^ plan je necitateïny, zastrety mrakmi a Slovania (Slovaci) sa mu tak vzdialia, odcudzia. Slovanska realita sa utiahne do podpovrchovosti, utajenia a s tym spatej izolacie. Autor na podciarknutie presvedcivosti tohto obrazu opat vyuzrva aj prvok slovenskej symbologie, ked trojvrsie pripodobnuje ku trom hrobom, pod ktorymi caka na svoje vzkriesenie slovansky svet. Leitmotiv ruze tu vystupuje ako tradicny kultùrny symbol mystéria vzkriesenia. Sekvencia versov 56-59 sa od ostatného textu basne odlisuje pouzitim futùra, c^m sa naznacuje temporalnost nepriaznivej situacie, ako aj 12-slabicnymi versami, ktoré sa prave v tejto pasazi prestavajù stiepit na dve 6-slabicné casti. Spojenie svet svetov v 57. versi opat vychadza z uz spomenutej predstavy o nadzmyslovom svete, ukryvajùcom predobrazy vsetkych ostatnych realit. Anticipuje sa koniec doby temného serosvitu a nastup svetla, vitalneho rastu, transformacti a rozrôznovania tvarov. Kïùcovym sa zda byt obraz ruze vyrastajùcej zo skaly - z nezivého materialu, v rozpravkovom, ale aj biblickom svete casto symbolizujùceho zakliatie, vyrasta nieco zivé, vitalne, pripravujùce sa na plodenie. 206 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zaverecna sekvencia textu nesie zanrové priznaky modlitby ako krestanskej formy zaklmania: oslovenia Boha, imperativy, explicit v podobe zaverecnej modlitbovej formulky Amen: Daj năm, Boze,/ daj Slovăkom krasotajnu./ Uprestoï, Boze, kriz,/ daj svetu svätotis./ Daj năm ruzu krăsnu,/ Svoju mat’ prejasnu./ Uprestoï, Boze, kriz,/ daj svetu svätotis!/ Amen. Poziadavka krasotajny môze byt’ chapana ako prosba o koncept, priaznivy plan ci vlastny narodny osud. Uvedené kompozitum demonstruje Hrobonove kritérium komplexnosti, z ktorého vyplyva aj bytostna zviazanost axiologie s estetikou: krasne je to, co sa zaroven prejavuje ako hodnotné, tajomné, vychadzajùce z vyssieho, Bozieho planu a preto s mm harmonické. Poziadavka odovzdania vlady nad svetom krestanstvu sa spaja so svätot^sou, zelanym stavom svâtého pokoja, tichej kontemplativnej duchovnej atmosféry, ktora ma nastùpit po kataklizme, ohlasujùcej sa nebeskymi ùkazmi, mimoriadne silno pôsobiacimi na zmysly (hromy, blesky). Motiv ruze v interpretovanych basnach vystupuje ako tradicny kultùrny symbol zenského resp. vitalneho princ^pu, dokonalosti, symetrie a cistoty. Na povrch sa vsak vyplavujù aj implikacie tohto symbolu, ako ich vmma alchymia ci mystické nauky: v tomto prostredi bola ruza odjakziva vmmana ako symbol triumfu ducha nad hmotou, budùceho sveta, raja, dokonalej symetrie zenského a muzského princ^pu, ale aj mystéria vzkriesenia. Hrobonovo pouzitie tohto motivu koresponduje aj s biblickym materialom, kde sa motiv ruze vyskytuje na jednej strane ako sprievodny jav pnchodu jari, teda ako prejav vitalizacie prirody, ale na strane druhej zaroven aj ako ornamentalny symbol prichadzajùcich anjelov, teda ako emblém nadzmyslovej, duchovnej sféry. Vyuzivanie ustalenej dvojice elementov - ruza a hviezda - ako synekdoch dvoch zrkadliacich sa svetov posùva Hrobonove texty k hraniciam mysticko-magického vmmania reality. Ûstrednù myslienku takychto predstav reprezentuje presvedcenie, ze existuje akési nadzmyslové a skutocné „kozmické médium“, ktoré prenika hmatatel’ny a viditel’ny svet, ovplyvnuje ho a podopiera jeho existenciu. Medzi skutocnym neviditel’nym svetom a iluzornymi javmi, ktorym hovorîme svet zmyslov, predpoklada stav analogie a rovnovahy.1 Kym mag sa snazî rozpoznat a disciplinovanou l’udskou vôlou ovladnut tùto energiu, aby sa stal panom seba a svojho osudu, cielom mystika je dostat sa do kontaktu s centrom vyssie spommanej energie, avsak za pana svojho osudu pokorne prijma toto najvyssie vedomie a poduj^ma sa hlasat jeho vôl’u. Basnickou tematizaciou motivu ruze akoby Hrobon vytvaral protestantsky variant marianskej symboliky, resp. katol^ckeho ruzenca, spâtého s rytmickym opakovanîm modlitby Zdravas Măria a s meditaciou. Autorsky vyskum tém interpretovanych textami prebiehal este aj o mnoho rokov neskôr v ramci korespondencie Hrobona s K. S. Amerlingom, od ktorého neustale ziada nazory a informacie „o ùlohach novej, cistej zeny v slovanskom raji a o dôlezitosti a symbolike kultu marianskeho...“2 Ako tvrd^ Dmitrij Cyzevskyj: „V uznanî marianskeho kultu ide 1 UNDERHILL, Evelyn: Mystika. Praha: dybbuk 2004, s. 196-197. 2 KLEINSCHNITZOVÂ, Flora: Samoslav B. Hrobon a Karol Slavoj Amerling. In: Slovenské pohïady 46, 1930, s. 610. 207 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 tak d’aleko, ze azda mozno postavit otazku, ci vobec zostava este na pode protestantskej vieronauky.“1 Podl’a teozofie je chochma - variant nebeskej mudrosti na zemi - stelesnena prave v symbole ruze. Na pritomnost prvkov teosofie, resp. sofianskej mystiky v tvorbe S.B. Hrobona upozornil uz spomenuty Dmitrij Cyzevskyj. Hrobon sa podl’a neho stavia na stranu krestanskych mystikov, ktor^ chapanie „vecne-zenskeho“- teda toho, co stoji medzi muzom a Bohom - stotoznuju s Bozou mudrostou. Ta vsak nie je chapana len ako Bozia vlastnost, ale ako samostatna bytost (Sofia), ktora sa ako co-creator zucastnuje na stvoreni sveta a je akymsi sprostredkovatel’om medzi svetom a Bohom. Pritomnost’ tohto princ^pu v tvorbe S.B. Hrobona poukazuje aj na jeho sympatie k pravoslaviu, pretoze prave pravoslavna teologia prijala predstavu o „preexistentnej Sofii“, ktora „predstavuje zakladny zmysel vsetkych vec^, ktory Boh na prapociatku akoby 'zakodoval' do svojho stvorenia...“2, pricom sa zachovava kozmogonicka postupnost JHWH - Chochma - chaos (evokovany akvatickym zivlom) - svet.3 Podla Dmitrija Cyzevskeho su pre Hrobona stelesnenim „vecne-zenskeho“ ci Bozej mudrosti „prva zena - Eva, svata Panna, cirkev, ba i otcina - Slovensko“4 a my dodavame, ze s najvacsou pravdepodobnostou ju symbolizuje aj motiv ruze. Vyuzrvanie motivov kvetov a kvitnutia sa tak zda byt z hl’adiska funkcnej motivovanosti podmienene uplatnovanim sa v krestanskej symbologii. Jednym z motivujucich inspiracnych zdrojov pouzitia metaforiky kvetov v Hrobonovych textoch by vsak mohlo byt’ aj jeho priatel’stvo s K.S. Amerlingom a ich intenzivna korespondencia, detailne rozoberajuca rozmanite temy a problemy, suvisiace s basnickou tvorbou, ale aj mnohymi d’alsimi oblast ami zivota. Amerling totiz este v roku 1835 vytvoril dielo nazvane Kvetomluva, ktore „nie je len priruckou v case biedermeieru velmi oblubenej reci kvetov.“5 Je koncipovane ako zbierka narodnych povesti o bylinach, v skutocnosti sa v nom vsak nachadzaju botanicke, folklorne i mytologicke state, ako aj basnicke pokusy, inspirovane Ov^diovymi Metamorfozami. Kvet a proces kvitnutia vseobecne mozno vnimat ako prirodny ritual zvadzania (reality) k spolocnemu projektu stvorenia cohosi celkom noveho, ktory si nasiel siroku mieru uplatnenia v kulturnej, predovsetkym krestanskej symbologii. K podobnej predstave kvitnutia ako radostneho prirodneho ritualu zvadzania dospievaju aj romantici, vmmajuci rast a kvitnutie ako „prahru prirody“.6 1 CYZEVSKYJ, Dmitrij: „Vecne-zenské” v slovenskej filozofii, s. 237. 2 ANTALX, Dalibor: Poradani sveta a tanc ici moudrost. In: Teologickă reflexe, 1997, c. 2, s. 115. 3 Tamze, s. 120. 4 CYZEVSKYJ, Dmitrij: „Vecne-zenské” v slovenskej filozofii, s. 237. 5 LANGER, Gudrun: Das Märchen in der tschechischen Literatur von 1790 bis 1860. Giesen: Wilhelm Schmitz Verlag 1979, s. 132 6 BEST, Otto F.: Die blaue Blume im englischen Garten. Frankfurt am Main: Fischer Taschenbuch Verlag 1998, s. 42. 208 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Podla Martiny Wagner Egelhaaf je metaforika kvitnutia jednym z indikatorov odhal’ovania mystického principii, prostrednictvom ktorého sa „inscenuje prekrocenie hramc, moment premeny,“1 teda metamorfoza a transcendovanie zaroven. Z naznaceného plynie, ze mystika nasla v tvorbe S. B. Hrobona pomerne siroké uplatnenie, prejavuje sa na niekolkych rovinach textu - nielen na rovine motivickej, ale odraza sa aj v charaktere Hrobonovho basnického jazyka - a celkom jednoznacne predstavuje jeden z najdôlezitejs^ch inspiracnych zdrojov jeho poézie. 1 EGELHAAF, Martina Wagner: Musil und Mystik, s. 208. 209 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 210 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 EUROPENIZAREA - SOLUȚIA LUI IURI ANDRUHOVÎCI SAU ROLUL SPAȚIULUI ARTISTIC ÎN ROMANELE SCRIITORULUI Maria SZEMENIUK (HOSCIUC) В этом тексте речь идёт о том как украинская литература помогала своему народу преодолевать препятствия на пути к национальному освобождению. В этот процесс обновления сознания украинского человека вносила свою долю как литература XIX-го века, так и новейшая украинская литература, постмодернистская. Один из писателей постмодернистов, Юрий Андрухович, представил в своих романах возможный путь к счастью, а именно ориентация украинцев на Европу и европейскую культуру. Ключевые слова: национальное освобождение, украинский поэт, художественное пространство, европеизация, новые украинцы. De cele mai multe ori, literatura unei ări descrie, comentează, încearcă „să rezolve” problemele cu care se confruntă societatea respectivă. Un astfel de rol l-a avut i literatura ucraineană. Ideea de libertate na ională i statală constituia idealul fundamental al Ucrainei pentru a putea exista i pentru a se putea dezvolta. Dar, Ucraina multe secole rămâne privată de această libertate, teritoriile acesteia fiind ocupate, încă din secolul al XVII-lea, atât de polonezi, de o parte a Niprului, cât i de ru i, de cealaltă parte. Din motive istorice care ne sunt cunoscute Ucraina ajunge sub tutela Rusiei care, de atunci, a încercat să dezmembreze statul în sine, transformându-l într-o simplă provincie, i să distrugă orice urmă de identitate na ională din con tiin a oamenilor. Pentru a stopa acest proces de nimicire a libertă ii spirituale i materiale, literatura ucraineană î i asumă rolul de luminător, propovăduitor i încurajator al poporului ucrainean în lupta cu răuvoitorii. În acest scop s-au scris opere literare care sunt în stare de a cutremura sufletul cititorului i de a vârî în inima acestuia un grăunte din acea mare dorin ă de libertate a ucrainenilor i să-i provoace sentimentul de empatie, jale, părere de rău fa ă de suferin ele acestora. Să ne amintim doar câteva nume ale acestor luptători a căror armă a fost cuvântul: Taras evcenko, Ivan Franko, Ivan Kotliarevski i mul i al ii. Cu toate acestea, Ucraina devine un stat independent doar la sfâr itul secolului al XX-lea. Această mică introducere a fost făcută cu sopul de a în elege mai bine 211 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 întrebarea: Ucraina, devenind un stat independent, i-a dobândit i libertatea con tiin ei? Răspunsul este evident - nu în totalitate. După atâtea secole de „robie” poporul ucrainean nu a putut să rămână fără urmări grave, care se manifestă, în special, la nivelul propriei identită i. În acest caz, iară i vine în ajutor literatura, de data aceasta cea contemporană. Scriitorii autohtoni au sesizat această problemă serioasă a societă ii ucrainene după proclamarea independen ei din 1991 i au încercat să aducă solu ii pertinente în operele lor. Spre exemplu, una dintre ele îi apar ine scriitoarei Maria Matios. Prin tematica romanelor sale, autoarea le propune, în special tinerilor, să se întoarcă în timp, să cerceteze istoria propriei ări, deoarece orice problemă poate fi rezolvată doar dacă se începe cu determinarea cauzei pentru care s-a produs aceasta. Pentru lucrarea de fa ă o să luăm romanele scriitorului ucrainean Iuri Andruhovîci, potrivit căruia cea mai bună solu ie pentru poporul ucrainean de a se izbăvi de complexe, de a se regăsi este orientarea către Europa. Cele patru romane la care ne vom referi - Rekreacii, Moscoviada, Perversija i Douăsprezece inele - sunt discutate în ordinea cronologică a scrierii lor, cu scopul de a eviden ia evolu ia treptată a personajului principal. De i sunt patru romane cu patru eroi diferi i, care au nume proprii diferite, totu i ei pot fi privi i ca fiind un singur personaj - un poet ucrainean (cu excep ia eroului din ultimul roman, despre care vom discuta mai târziu) care particip, voluntar sau involuntar, la diferite întâmplări, evenimente care îi vin în calea vie ii. Prin acest poet ucrainean Andruhovici a vrut să-l reprezinte pe fiecare ucrainean în parte i să arate în cele patru romane calea pe care ar trebui s-o urmeze acesta pentru a se „vindeca”, pentru a se reînnoi. Genialitatea scriitorului constă în faptul că el a reprezentat evolu ia personajului principal, poetul ucrainean, prin intermediul spa iului în care apare acesta, mai bine zis, a ora elor în care are loc ac iunea din romane. Acest spa iu artistic, cum este numit în critica literară, a fost analizat de numero i teoreticieni, printre care cei mai importan i sunt: M. Bahtin, I. Lotman, D. Lihaciov i al ii. Potrivit lui Lihaciov, scriitorul, în opera sa, creează un anumit spa iu în care se desfă oară ac iunea, iar acesta poate fi mare (încât să cuprindă mai multe ări), dar poate, de asemenea, să se restrângă la limitele înguste ale unei camere. Spa iul creat de către autor în lucrarea sa poate avea unele caracteristici geografice specifice, poate fi real (de exemplu, în letopise e, romane istorice) sau imaginar (în basme)1. În cele patru romane ale lui Andruhovîci apar atât spa ii reale, cât i imaginate de către autor. Astfel, vedem că, în primul roman al său, Recreacii, autorul i-a plasat eroul, Homski, într-un oră el neînsemnat (fictiv) din Carpa ii Ucrainei. Acesta, pe lângă faptul că e mic, e înconjurat de mun i, cu un singur mijloc de acces - autobuzul sau autoturismul - , ceea ce poate semnifica un spa iu închis, fără posibilitatea de a scăpa din el. Ciortopil, 1 D. Lihaciov, Poetika drevnerusskoj literatùry, Moscova, 1979, p.335. 212 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 acesta este numele ora ului, este locul în care Homski, împreună cu prietenii săi, de asemenea poe i, asistă, dar i participă la un „spectacol” organizat de oamenii înstăriți pentru a se distra, în care cei invita i sunt du i de nas, batjocori i, umili i, pentru ca, la sfâr it, să li se comunice că totul a fost doar o farsă. Sărbătoarea Învierii Duhului - aa se intitulează evenimentul organizat în ora ul Ciortopil la care au venit mase de oameni, de la copii până la mo i coco a i i babe în cârje, de la săracii lipi i pământului până la milionari. Această Înviere a Duhului poate fi interpretată ca o ridicare din mor i a spiritului ucrainean, independent, liber, care se poate materializa, după cum vedem din text, cu ajutorul emigra iei. Un exemplu din roman este doctorul Popel, un emigrant ucrainean din Elve ia (sponsorul sărbătorii!) care i în Ucraina are rude bogate i numeroase proprietă i în mai multe păr i ale ării. Acesta se dovede te a fi nemuritor i ve nic, cu duhul deja înviat, probabil datorită emigra iei, i a venit în patrie să- i ajute cona ionalii într-un moment atât de important. Contrastul dintre ucrainenii naivi, creduli i doctorul Popel, liber în gândire, cu viziuni mai deschise, este foarte vizibil i semnificativ. Astfel, Andruhovîci a reprezentat situația cetă eanului ucrainean după destrămarea Uniunii Sovietice, care, după atâ ia ani, fiind lipsit de individualitate, de libertate, nu mai este în stare să se apere, să aibă o percep ie obiectivă a lumii, neputând deci să trăiască în lini te i pace. În cel de-al doilea roman, Moscoviada, poetul ucrainean vine la Moscova (ora real) pentru studii. Spre deosebire de Ciortopil - mic i pu in cunoscut -, Moscova este capitala unui mare imperiu, un ora în care ai multe posibilită i i oportunită i. Poet i el, Otto studiază la Institutul literar „Maxim Gorki”, unde s-a înscris, cu speran a de ase perfec iona, de a- i dezvolta capacită ile literare, dar toate vor merge numai spre rău. El stă singur într-o cameră de cămin, având astfel lini tea i timplul necesar studiului i a compunerii de poezii, are posibilitatea să se întâlnească, să comunice cu oamenii din multe ări ale URSS-ului, totu i el rămâne acela i ca i înainte de venirea sa la Moscova. Acest lucru însă nu-i aduce nici o plăcere, deoarece el nu poate afla, nu poate învă a ceva nou de la „tovară ii” care, ca i el, au trăit după acela i program cu reguli neschimbate. Mai mult, este dezgustat de acest ora murdar, periculos, plin de be ivi, haotic, cu subteranele i misterele sale. Fiind un student ucrainean, se ciocne te în Moscova cu agen ii KGB, care încearcă să-l convingă prin diferite mijloace să li se alăture i să devină informator. Sfâr itul este tagic, eroul nu mai poate scăpa din subteranele secrete ale KGB-ului i nu îi rămâne decât să- i tragă un glon în cap. Vedem că nici în acest ora poetul ucrainean nu a putut să- i găsească locul potrivit pentru propria emancipare. Spre sfâr itul romanului, Otto von F sau duhul lui spune că toată via a i-a dorit să facă o călătorie în jurul lumii, iar Andruhovîci îi dă prilejul să o facă în cel de-al treilea roman. Vene ia - ora ul mângăiat de ape, ora ul culturii, este locul în care poetul ucrainean are plăcerea să- i petreacă timpul. Aflăm din romanul Perversija că, Stas Perfetski vine în acest ora la o întâlnire culturală la care vor participa multe alte 213 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 personalită i din Europa. Imaginea spa ială a Vene iei în roman, cu aspectele sale mitologice i simbolice, este foarte importantă, deoarece ea reflectă mitul despre civiliza ia europeană contemporană în ale cărui limite eroul romanului î i încadrează mitul despre propria ară, el aflându-se aici în căutarea identită ii sale culturale, unei identită i europene. Locul de desfa urare al ac iunii este cu atât mai semnificativ, cu cât Vene ia este un ora european i acest european reprezintă un simbol de libertate pentru Andruhovîci, o libertate văzută din punct de vedere al con tiin ei. Poetul ucrainean are ansa aici să cunoască un alt mod de via ă, să interac ioneze cu oamenii care au o cu totul altă gândire, alte obiceiuri, care privesc via a cu al i ochi. Mihail Bahtin a introdus în domeniul criticii literare un nou termen - cronotop, care se referă la conexiunea esen ială a raporturilor temporale i spa iale, valorificate artistic în literatură. După Bahtin, pot fi mai multe cronotopuri ale spa iului: cronotop ciclic (ideea de repetabilitate, de vârtej), cronotop rectiliniu (ideea de evolu ie, perspectivă artistică, spa iul prezent i viitor) i cronotopul perpetuu (creează în lumea artistică situa ia unui spa iu încremenit i timp oprit)1. Pentru spa iul artistic din romanele lui Andruhovici (pentru primele trei: Rekreacii, Moscoviada i Perversija) cel mai bine se potrive te cronotopul rectiliniu, deoarece, cu fiecare roman nou, Andruhovîci îl continuă pe cel de dinainte, sugerând evolu ia eroului; ce nu a putut să facă poetul din Recreacii, a realizat Otto von F din Moscoviada, ac iunea mutându-se din misticul ora al Ucrainei, Ciortopil, în capitala Imperiului Sovietic, trecându-se astfel de la un sp iu mic, îngust, mărginit la unul mai larg, cu „perspective” (anumite). Dar Andruhovici nu se opre te aici i ne prezintă salvarea ucrainenilor - Europa, dându-le un exemplu în romanul Perversija, unde îl plasează pe poetul ucrainean în ora ul Vene ia. Înterpretarea celui de-al patrulea roman al lui Andruhovici, Douăsprezece inele, poate fi făcută pe mai multe palnuri. După cum am men ionat la începutul lucrării, personajul principal al romanului nu este poet. Karl umbrunen este cetă ean austriac, dar care are origine ucraineană. Acesta vine în Ucraina pentru a afla mai multe lucruri despre patria bunicului său, dar principalul motiv este acela de a se relaxa în mun ii Carpa i, făcându-i o mare plăcere fotografierea peisajelor mirifice. Spa iul artistic în care se petrece ac iunea din roman este tot un loc imaginat de autor, o pensiune undeva în mun i. Aici, nu simbolismul locului trebuie luat în vedere, ci acela al personajului. În acest Karl umbrunen Andruhovîci i-a materializat ideea pe care a exprimat-o în cele trei romane pecedente, ideea „desăvâr irii” cu ajutorul culturii europene. Adăugând i acest roman la celelalte trei, vedem că i în această situa ie poate fi vorba de un cronotop rectiliniu, deoarece principala idee care poate fi interpretată din aceste romane i care se finalizează în Douăsprezece inele este ideea de evolu ie; personajul principal, de data aceasta, se întoarce în Ucraina cu totul schimbat, nou, nu are în el nici 1 Mihail Bahtin, Voprosy literatury i estetiki, Moscova, 1975, p. 122. 214 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 o urmă de răutate, este bun, romantic, îi place natura (care nu a putut fi contemplată până acum din cauza problemelor sociale i spirituale ale oamenilor). Nu poate fi trecut cu vederea alt fapt - în roman apare i un poet. Acesta nu se aseamănă cu poetul ucrainean din celelalte romane care nu se mul umea cu starea sa i dorea mereu să se perfec ioneze prin ie irea „în lume”. Acest Artur Pepa este un om lipsit de personalitate, nu are perspective de viitor i nu dore te să evadeze din societatea îngustă în care î i duce traiul. Faptul că Andruhovîci, în cel de-al patrulea roman al său, i-a plasat eroii iară i într-un spa iu neînsemnat din Ucraina, creând în umbra personajului principal - care îl întruchipează pe ucraineanul reînnoit - figura unui poet mărginit ne poate duce la interpretarea acestuia ca fiind un cronotop ciclic, prezentând ideea de repetabilitate. Cu toate că autorul îi dă ansa poetului ucrainean în romanele sale să se descotorosească de vechile probleme, sugerându-i i drumul pe care ar trebui să-l urmeze pentru a se putea întoarce în ara natală, precum Karl umbrunen, totu i se întâmplă că nu to i au elanul să înfăptuiască o astfel de „re-na tere” rămânând pe veci în condi ia omului încle tat de propriile neputin e i temeri. Spa iul artistic, conform lui Lotman, nu este un recipient pasiv a subiectului operei i a personajelor acesteia. Corelarea acestuia cu lumile existente i modelul general al lumii create de textul artistic ne convinge că limba spa iului artistic este una dintre componentele limbii comune vorbite de opera de artă1. Limba spa iului artistic din cele patru romane ale scriitorului ucrainean Iuri Andruhovîci poate fi văzută ca o limbă sursă, o bază pentru ideea de libertate spirituală a poporului ucrainean, ale cărei termenii cheie sunt Europa, europenizarea, reînnoirea, fericirea. Bibliografie: Bahtin, Mihail, Voprosy literatury i estetiki, Moscova, 1975 Lihaciov, D., Poetika drevnerusskoj literatury, Moscova, 1979 Lotman, I., V skolepoeticeskogo slova: Puskin. Lermontov. Gogol’, Moscova, 1988 1 Lotman, I., V kolepoeticeskoho slova: Pu kin.Lermontov.Gogol, M., 1988, p. 255. 215 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 216 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 UMELECKY PREKLAD AKO HODNOTOVY INDIKATOR K PROBLEMATIKE RECEPCIE ZAPADOEURÖPSKYCH LITERATUR NA SLOVENSKU V OBDOB^ NARODNEHO OBRODENIA (1780-1850) Miloslav VOJTECH The paper reflects the relationships of Slovak literatures of the national revival period (1780- 1850) to the dominating West European literatures (especially German, English and French). The attitude of Slovak authors of the national revival period towards these literatures, their authors, literary movements, trends and tendencies is an indicator of the specifics of domestic literature; it talks about its priorities as well as about its ideological limitations. We can see several paradoxes in the reception of West European literatures: non-reflecting the contemporaneous development in these literatures, selective approach to authors and works determined by ideology (e.g. refusal of the West European type of Romanticism, primarily Byronism and one sided-preference of Slavonic literatures), but also extra-literary realities as well as the pressure of censorship. Besides that, it is important also to regard the long-term confessional and language rupture of Slovak literary and cultural life in the period of the national revival, which lasted up to the 40s of the 19th century and was definitely solved in the 50s. The problem of the reception of West European literatures in Slovakia represents a proof that national literature on the one hand needed to demonstrate its openness to the world, but on the other hand often fell into its own cultural closeness created by the effort to protect the specific cultural individuality and particularity. This is a traditional dilemma of Slovak culture; dilemma between its open, cosmopolitan conception and provincialism related to political concepts of extreme conservatism. Key words: Slovak literature, Western European literatures, Slavic literatures, period of national revival, artistic translation Slovenske narodne obrodenie, v dejinach slovenskej literatury tradicne ohranicene rokmi 1780-1850, je nie len obdobîm noveho kvalitat^vneho a kvantitatîvneho rastu a budovania zakladov novodobej narodnej literatury a kultury, ale zaroven aj obdobîm, v ktorom slovenska literatura nanovo prehodnocovala a vytycovala svoje medziliterarne vzt’ahy k literaturam okolitych narodov ale aj k literaturam v sirsom europskom priestore. Mozno dokonca povedat, ze prelom 18. a 19. storocia je zaciatkom intenz^vnejsieho otvarania sa slovenskeho literarneho prostredia novym inspiracnym podnetom z inych literatur, ktore sa v domacom prostredi 217 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 tvorivo adaptuju, ale neraz aj netvorivo a neinvencne napodobnuju. Javom, ktory je indikatorom urovne percepcie inonarodnych literarnych podnetov a je zaroven indikatorom dobovych literarnoestetickych preferencii vo vzt’ahu k europskym literaturam, je prave umelecky preklad, ktory sa v obdoM obrodeneckom dostava na novu kvalitat^vnu uroven, ba dokonca mözeme povedat, ze prelom 18. a 19. storocia je obdob^m, ktore v slovenskom literarnom prostred^ zrodilo umelecky preklad v modernom zmysle slova. Prave v oblasti umeleckeho prekladu sa v obrodeneckom obdoM vyprofilovali prve vyrazne prekladatel’ske osobnosti. S^rkou zaberu a rozsahom prekladatel’skych aktivit sa ako najpozoruhodnejsie javia predovsetkym dve osobnosti pochadzajuce prave z prvej generacie obrodeneckych spisovatel’ov - Samuel Roznay (1787-1815)1 a Bohuslav Tablic (1769-1832), ktorych mozno povazovat aj za priekopmkov slovenskeho umeleckeho prekladu. Navyse umelecky preklad sa postupne zacma reflektovat aj ako teoreticky problem (pripomenme mnozstvo uvodov a predhovorov k sudobym prekladom, ktore su dobovym dokladom o teoretickom uvazovaM v tejto oblasti, ale aj celkovym dokladom sudobeho literarnoteoretickeho myslenia), dobove prekladatel’ske aktivity su coraz intenz^vnejsie reflektovane prave v rovnakom case sa formujucou literarnou kritikou, a co je najzauj^mavejsie, umelecky preklad sa stava dokonca predmetom literarnej polemiky. Pozornost si v tomto smere zasluzi najmä polemika o preklade Gellertovych Geistliche Oden und Lieder (1757)2 medzi ich prekladatel’om Samuelom Cernanskym a Jurajom Palkovicom3 z roku 1793, publikovana v periodiku nabozensko-cirkevneho a literarneho charakteru s vysokou urovnou recenzistiky Novi ecclesiastico-scholastici Annales4. Ak sledujeme slovensku literaturu v europskom priestore a proces jej zaclenovania do medziliterarnych suvislosti, tak musme uvazovat o jej vztahoch (casto 1 Roznayovym prekladom venuje pozornost PRAZÂK, Albert: Slovensky predchodca ceskych macphersonov. In: PRAZÂK, Albert: Z literärnych süvislosti. Bratislava 1964, s. 18-30. 2 Geistliche Oden und Lieder (1757) Christiana Fürchtegotta Gellerta (1715-1769) vysli v preklade Samuela Cernanskeho (1759-1809) pod nazvom Näboznep^sne (1783). 3 Palkovicovo autorstvo polemiky bolo v slovenskej literarnej historii dlhsi cas sporne. Otazky autorstva (s odkazmi na dalsiu literaturu) su analyzovane v Antologii literärnovednych textov obdobia närodneho obrodenia. Editori Hana Urbancova a Cyril Kraus. Bratislava 1982, s. 167, 169. 4 Polemika je tvorena recenziou Juraja Palkovica Näbozne p^sne, ktere v nemeckem jazyku slozil J.E. Gellert, nekdy v Academii (rectius Akademyi) Lipske ucitel, pro jejich pak uzitecnost v slovencinu uvedl a k nim nektere nove pripojil Samuel Cernansky cirk. ev. bätovske sl. b. kazatel... Novi ecclesiastico-scholastici Annales, 1793, trimestre II, s. 89-94; Cernanskeho odpovedou na recenziu Responsio ad recensionem versionis slavicae hymnorum Gellertianorum... Novi ecclesiastico-scholastici Annales, 1793, trimestre III, s. 120-131 a odpovedou Juraja Palkovica Novae observationes censoris. Novi ecclesiastico-scholastici Annales, 1793, trimestre III, s. 132-140. Polemika je publikovana v Antologii literärnovednych textov obdobia närodneho obrodenia. Editori Hana Urbancova a Cyril Kraus. Bratislava 1982, s. 45-56, 167-169. 218 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 programovo formulovanÿch) k niekoEkÿm uzsim medziliterarnym spoloCenstvam fungujùcim v ramci stredoeuropskeho priestoru, a napokon i k sirsiemu europskemu kultùrnemu a literarnemu kontextu. V hierarchii medziliterarnych vzt’ahov mozno jednoznacne ako prioritné vymedzit’ Cesko-slovenské literarne a kultùrne spolocenstvo, ktoré predstavuje specifickÿ fenomén nielen vo vzajomnÿch Cesko-slovenskÿch relaciach, ale aj v ramci stredoeuropskeho priestoru. Ceské kultùrne prostredie predstavovalo prirodzenÿ kultùrny horizont pre slovenskÿch spisovatel’ov, najmä pre liniu Cesky plsucich evanjelickÿch autorov. V dobovom slovenskom literarnom diskurze dokonca prevlada chapanie Ceskej kultùry ako kultùry „nasej“, Cestina je Casto oznaCovana v slovenskom prostredi ako jazyk „slovenskÿ“ Ci „Cesko-slovenskÿ“1. Rovnako je potrebné spomenùt participaciu Slovakov na Ceskom kultùrnom a literarnom zivote, napriklad publikovanie prvej generacie slovenskÿch obrodeneckÿch basnikov (Juraj PalkoviC, Bohuslav Tablic, Stefan Leska) v Puchmajerovÿch almanachoch Ci zastoj Pavla Jozefa Safarika a Jana Kollara v dejinach Ceskej literatùry a obrodeneckej kultùry, ba dokonca môzeme povedat, ze prave ich literarne texty dodnes patria do spoloCného Cesko-slovenského literarneho dediCstva. Pre rozvoj slovenskej obrodeneckej kultùry a jej „otvaranie sa Europe“ mali mimoriadny vÿznam aj Ceské preklady z europskych literatùr2, ktoré nachadzali intenzlvny ohlas aj v slovenskom prostredi (v obrodeneckom obdobi boli v slovenskom prostredi reflektované najmä preklady generacie puchmajerovcov a neskôr preklady Jungmannove). Ovel’a problémovejsie (v porovnani s literarnymi vzt’ahmi Cesko-slovenskÿmi) sa javi uhorské literarne spoloCenstvo, ktoré predstavuje zlozitÿ a vnùtorne diferencovanÿ konglomerat narodnÿch literatùr, ktoré prave na prelome 18. a 19. storoCia zaCali intenzlvnejsie pocitovat potrebu vlastného sebadefinovania a vyClenenia z celku uhorského. Tento proces emancipacie a sebadefinovania vlastného narodného literarneho spoloCenstva je uz od 18. storoCia u intelektualov hlasiacich sa k slovenskej etnicite sprevadzanÿ „dilemou“ medzi uhorskÿm patriotizmom a zdôraznovanou participaciou Slovakov na budovani „uhorskej vlasti“ na jednej strane a prebùdzajùcim sa novodobÿm slovenskÿm nacionalizmom na strane druhej3. Slovensko-mad’arské literarne vzt’ahy v obrodeneckom obdobi, teda priblizne v rokoch 1780-1850, reprezentuje predovsetkÿm nizka intenzita prekladovosti z madarCiny. Ojedinelÿm prekladom konca 18. storoCia (a dlho aj jedinÿm vydanÿm 1 Tejto problematike sa podrobnejsie venuje nasledujuca kapitola Cestina ako literärny jazyk v obdob^ närodneho obrodenia. 2 K problematike ceskych beletristickych prekladov z nemciny v obrodeneckom obdobi porov. najmä studiu DREWS, Peter: Publikationen deutscher Belletristik in tschechischen Übersetzungen 1801-1850. In: Germanoslavica. Zeitschrift für germano-slawische Studien, 1997, c. 2, s. 215-260. Text obsahuje podrobnu bibliografiu prekladovych textov. 3 Tuto problematiku podrobne reflektuje monografia GÄFRIKOVÄ, Gizela a kol.: Pannonia docta. Ucenä Panonia. Bratislava 2003. 219 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 prekladom z mad’arciny) je Semjanov preklad românu Ignâca Mészârosa Pri dobyti Budinského zămku do zajeti kresfanského padlé Kartigam recené, potom Krysiÿna nazvané turecké slecny, kisasonky, ridké, pamătné pripadnosti (1790)1. Nizku ùroven prekladovosti z mad’arciny, ktorâ pretrvâvala az do 50. rokov 19. storocia, vystihol literârny historik Albert Prazâk slovami: Slovâci „nevrazili na Mad’ary a nechteli se tedy stÿkati s nimi ani literârne. Touzili slovenského ctenâfe proti nim i kulturne ohraditi, a pak mad’arstina byla jiz jim natolik beznou, ze z ni cetli jako ze své druhé obcovaci feci. Je to patrno na jejich pûvodni prâci, jez jest silne prosycena mad’arskÿmi vlivy, coz se nedâ vysvetliti vlivem nekolika mâlo pfekladû z mad’arstiny do slovenstiny, nÿbrz pfimou vcetlosti do madarské literatury z originâlu“2. Tento stav ùrovne prekladania z mad’arciny mal nesporne jednak dôvody praktické (znalost mad’arciny v slovenskom kultùrnom prostredi, ktorâ bola sùcastou polyglotizmu vzdelaneckÿch vrstiev v Uhorsku a zâroven „charakteristickÿm prvkom dobovej recepcnej situâcie“3), ale aj dôvody politické, ktoré boli zrejme aj primârne, a boli hlavnÿm zdrojom slovensko-madarskej kultùrnej animozity v 19. storoci4. Skôr ako o prekladoch5 je mozné hl’adat’ vzâjomné paralely a podobnosti vo vÿvine oboch nârodnÿch literatùr (ako reprezentativny priklad môzeme uviesf paralelu Hollého a Vörösmartyho versovanej epiky6, paralelu medzi madarskÿm almanachom Aurora a slovenskÿm almanachom Zora, Chalupkovou a Kisfaludyho dramatikou7, ci paralely madarskej a slovenskej romantickej poézie). 1 Preklad je doplnenÿ predhovorom prekladatel’a Michala Semiana (1741-1812) Predmluva uherského spisovatele a slovenského prekladatele v jedno vzată, ktorÿ dokumentuje sùdobé teoretické nâzory na châpanie prozaickÿch zânrovÿch ùtvarov a zâroven predstavuje dôlezitÿ priklad teoretického uvazovania o preklade v prvej fâze nârodného obrodenia. 2 PRAZÂK, Albert: Literărni Slovensko let padesălÿch az sedmdesâtÿch. Praha 1932, s. 286. Albert Prazâk tu podrobnejsie vyratùva aj preklady, ktoré vznikli v 50.-70. rokoch 19. storocia, no ktoré boli podl’a jeho hodnotenia „velmi nâhodné a nekdy i druhofadé, takze se jimi slovenskâ literatura nijak zvlâst’ neobohatila“ (s. 287). 3 BEDNÂROVÂ-KEN^ZOVÂ, Katarina: Miesto a funkcia prekladu v kultùre năroda. Metodologické poznămky k dejinăm prekladu. In: K otâzkam teorie a dejinâm prekladu na Slovensku II. Bratislava 1994, s. 12. 4 Istÿ nâznak prelomenia tejto animozity vidime v 70. rokoch 19. storocia v poézii Kolomana Bansella a v bâsnickom diele Pavla Orszâgha Hviezdoslava, ktorÿ sa otvorene hlâsil k bâsnickému odkazu S. Petofiho a J. Aranya, ktorÿch aj prekladal (HVIEZDOSLAV, P.O: Preklady z mad’arskÿch băsnikov. Zobrané spisy, zv. 15, 1931). 5 Niekorko rukopisnÿch prekladov z mad’arciny (ide zväcsa o typy dobrodruznÿch a pokleslÿch beletristickÿch zânrov) sa nachâdza v pozostalostiach bernolâkovcov Ondreja Turcâniho a Ștefana Trâvnika. Podrob. RADVÂNI, Hadriân: Tri generăcie bernolăkovcov. Trnava 2001, s. 69-70, 200. 6 Na tùto paralelu poukâzal uz VLCEK, Jaroslav: Déjiny ceské literatury II. Praha 1951, s. 473. 7 „Na Kârolya Kisfaludyho nadviazal Chalupka tak, ze jednou z hlavnÿch tém veselohier sa stal satirickÿ vÿsmech tÿm, co sa odcudzili svojmu nârodnému pôvodu“. No kÿm Kisfaludy sa vysmieval germanofilstvu a gallomânii vyssich zemianskych kruhov, Chalupka si vzal na musku 220 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 V hodnotovej hierarchii slovenskej obrodeneckej kultùry bol stredobodom zaujmu kontext slovanskych literatùr. Slovansky akcent sa v obrodeneckej literatùre zosilnuje najma po roku 1815 (v dôsledku zintenzîvnenia vplyvu carskeho Ruska ako vifaza nad Napoleonom v europskej politike). Prispel k nemu aj taky stimul, akym v tom case bola Herderova filozoficka koncepcia dej^n, ktora nasla svoje zhmotnenie v pracach Kollarovych, Safarikovych ci Stùrovych1. Kollarovska idea slovanskej vzajomnosti, v basnicky stylizovanej podobe realizovana v skladbe Slăvy dcera, Safarikove slavistické prace, ci Hollého „slovensko - slovansky mytus, postaveny na etnickej polarizacii MY (Slovania, Slovaci) a ONI (Nemci, Mad’ari)“2, sù najpresvedcivejs^m dôkazom dobovych hodnotovych preferencn slovenskej obrodeneckej kultùry a literatùry. Preferencia slovanského kultùrneho kontextu nasla na jednej strane svoj odraz aj v zintenzrvnem prekladatel’skych aktivit zo slovanskych literatùr, najma z literatùry pol’skej a ruskej (predovsetkym preklady Mickiewicza a Puskina)3, no na druhej strane prispela k etablovaniu mytu o „skazenosti“ a „ùpadkovosti“ Zapadu a „cistého“, „idealistického“, slovanského Vychodu. Tento mytus, naznaceny uz v Kollarovej koncepcii slovanskej vzajomnosti v podobe odmietnutia zapadoeuropskeho romantizmu a Byronovej tvorby ako „prejavu duchovnej malatnosti a ochabnutia citov“4, neskôr rozvedeny v Stùrovej koncepcii slovanskej poézie a v jeho politickom testamente Slovanstvo a svet buducnosti a vydatne ziveny literarnou produkciou mesianistického kridla slovenského romantizmu, mal vsak aj iné, zavaznejsie dôsledky. Viedol k jednostrannej orientacii nasej literatùry a prekladovej literatùry osobitne. „Tento mytus stane sa aj v casoch relatîvneho zlepsenia objektivnych podmienok prekladatelskej cinnosti v postùrovskych obdobiach jednou z hlavnych prekazok rozvoja nasej prekladovej literatùry z tejto oblasti. Ba viac: stane sa urcitou clonou, ktora v case neobycajného rozmachu literatùr zapadnej Europy, najma literatùry francùzskej, nedovolî rozoznaf ich skutocné ideové a umelecké hodnoty a teda ani nedovol^ priblizovat’ sa k nim s ùmyslami prekladatel’skymi. Mytus tzv. ,skazeného‘ hlavne madaromäniu niektorych predstavitePov drobneho mestianstva a nizsej sl’achty“ Podrob. RAMPÄK, Zoltän: Minulost’ slovenskeho divadla. In: Slovakisticke Studie. Martin 1985, s. 198- 190. 1 Podrob. DREWS, Peter: Herder und die Slaven. Materialien zur Wirkungsgeschichte bis zur Miite des 19. Jahrhunderts. München 1990, najmä s. 156-169. 2 KÄSA, Peter: Medzi estetikou a ideologiou. Literarnohistoricke a komparatisticke Studie. Presov 2001, s. 20. 3 Tieto preklady podrobnejsie rekapituluje Jozef Felix v studii Slovensky preklad vperspektive historie a dneska. In: FELIX, Jozef: Literarne krizovatky. Bratislava 1991, s. 254-294; recepcii tvorby A. Mickiewicza sa venuje zbornik Tvorba Adama Mickiewicza v medziliterarnom kontexte. Bratislava 2000. 4 KOLLÄR, Jän: O literarnej vzajomnosti. Bratislava 1954, s. 148. 221 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Zapadu bude sa tiahnut, pravda, v rozlicnej intenzite a obcas i nie bez odporu k sebe, celym 19. storocîm, vlastne az do prvej svetovej vojny“1. Uvahy o vzt’ahoch slovenskej literatury k literaturam slovanskym zaroven naznacili iste kontury uvazovania o vzt’ahoch k literaturam zapadoeuropskym, ktore si vsimneme podrobnejsie. Postoj slovenskych tvorivych osobnosti obdobia narodneho obrodenia k zapadoeuropskej literature, jej tvorcom, literarnym smerom, prudom a tendenciam je indikatorom istych specifik domacej literatury, hovori o jej prioritach ako aj ideologickej limitovanosti, o ktorej sme hovorili v suvislosti s etablovamm mytu „skazeneho“ Zapadu. V postoji a v (prekladovom ale aj adaptacnom) reflektovam zapado-europskych literatur mozeme vidiet’ niekol’ko paradoxov. Za najvyraznejs^ mozno povazovat’ nereflektovanie aktualneho vyvoja v zapadoeuropskych literaturach (prednost maju skor autori generacne starsî - dokladom su preklady, ale aj vlastne literarne texty, ktore nesu pecat inspiracie osobnostami, nepatriacimi do aktualneho literarneho prudu), z aktualnej linie tvorcov sa reflektuju casto nedominantne osobnosti (prikladom je prekladova reflexia nemeckeho literarneho kontextu prvymi dvoma obrodeneckymi generaciami autorov a prekladatel’ov). Pre recepciu zapadoeuropskych literarnych podnetov slovenskym kulturnym prostredm je charakteristicky selektivny pristup k autorom a dielam determinovany ideologicky (vyssie spomenute Kollarove a Sturove odmietave postoje k zapadoeuropskemu typu romantizmu, najma byronizmu), ale aj mimoliterarne skutocnosti, ako je tlak cenzury. Okrem toho pri reflektovam vzt’ahov slovenskej literatury s inonarodnymi literaturami je potrebne vziat do uvahy aj dlhotrvajucu konfesionalnu a jazykovu rozpoltenost slovenskeho literarneho a kulturneho zivota v obrodeneckom obdob^, ktora trvala az do 40. rokov 19. storocia a definitivne sa vyriesila az v 50. rokoch. Z porovnania prekladatel’skych aktivit oboch jazykovo-konfesionalnych prudov slovenskej obrodeneckej literatury (katol^ckeho bernolakovskeho prudu a prudu po cesky pîsucich slovenskych evanjelickych autorov) vyplyva, ze po cesky p^sanâ literarna produkcia na Slovensku v obdob^ narodneho obrodenia sa vyznacuje (v porovnanî s literaturou pîsanou v bernolakovcine) vacsou mierou viazanosti na europsky literarny priestor2. V literature narodneho obrodenia, najma ak sledujeme jeho prve dve fazy (priblizne roky 1780-1836), je zo zapadoeuropskych literatur najintenz^vnejsie prekladana nemecka literatura3. Okrem toho prave nemeckî autori (hoci neraz generacne 1 FELIX, Jozef: c. d., s. 283-284. 2 Tuto problematiku analyzuje podrobne nasledujuca kapitola Cestina ako literarny jazyk na Slovensku v obdob^ narodneho obrodenia, najma casti Cesky p^sana literatura na Slovensku a eurbpsky literarny kontext a Literarnosmerove specifika ceskej literarnejprodukcie. 3 Dominantne postavenie prekladov z nemciny a celkova (i neprekladova) recepcia nemeckej literatury (nie len primarne umeleckej, ale najma nabozenskej a vecnej) je typicka nie len pre slovensku literaturu, ale pre vsetky narodne literatury stredoeuropskeho priestoru. Tento trend 222 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 starsi) boli najsilnejsm inspiracnym zdrojom najmä pre prvé dve generacie slovenskych basnikov. Prvym nemeckym autorom, ktorého stopy zaznamenavame v slovenskej obrodeneckej literature, je Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803). Jeho nabozensky epos Messias (Mesias, 1773) je jednym z hlavnych inspiracnych zdrojov monumentalnej basnickej skladby Augustma Dolezala Pamétnâ celému svétu tragoedia (1791)1 a neskôr „Klopstock se svymi antickymi metry a s oslavou pfatelstvi, lasky, ctnosti a vlasti“2 sa stal basnikom, k odkazu ktorého sa hlasil aj mlady Pavol Jozef Safarik v zbierke Tatranskä Muza s lyrou slovanskou (1814). Dokonca aj Safarikov a Palackého spis Pocatkové ceského bäsnictv^ obzvläste prozodie (1818) bol uvedeny mottom z Klopstocka3, co dokazuje silu Klopstockovej autority aj v sirsom cesko-slovenskom kulturnom priestore. Rovnako popularnym bol v slovenskom prostred^ prekladatel’ Miltonovho Strateného raja Justus Wilhelm Zachariä (1726-1777). Jeho nemecky preklad Strateného raja z roku 1760 bol velmi dobre znamy aj v slovenskom kulturnom prostredi - bol vyraznym inspiracnym zdrojom Augustma Dolezala i Bohuslava Tablica4 davno pred vydamm Jungmannovho ceského prekladu Ztraceného räje (1811). Bohuslav Tablic do stvrtého zväzku Poezy^ (1812) zaradil aj preklad Zachariovej basne Prosba k Bohu s podtitulom Podlé Zacharye5. Okrem poézie J. W. Zachariä Bohuslav Tablic prekladal aj basne Johanna Gottfrieda Seumeho (1763-1810), Augusta bol vermi intenzivny uz pre recepcnù situaciu 18. storocia. Podrob. DREWS, Peter: Deutsch- slawische Literaturbeziehungen im 18. Jahrhundert. München 1996. 1 Z d’alsich nemeckÿch autorov, ktori inspirativne pôsobili na vznik Dolezalovej skladby, je potrebné spomenùt’ Klopstockovu manzelku Margarete a jej biblickù hru Der Tod Abels (Âbelova smrt, 1759) a Albrechta von Hallera (1708-1777) a jeho basne Über den Ursprung des Übels (O pôvode zla) a Gedanken über Vernunft, Aberglauben und Unglauben (Myslienky o rozume, poverach a neuveritel’nostiach). Podrobnù komparativnu analÿzu vzt’ahov A. Dolezala k uvedenÿm autorom podava CAPEK, Jan Blahoslav: Augustin Dolezal a jeho Tragoedia. K140. vÿrocijeho hlavniho dila, Praha 1931, s. 35-67. 2 VLCEK, Jaroslav: Dëjiny ceské literatury. Praha 1951, s. 300. 3 Motto znie: „Gesänge des höhern Flugs/ In dem Lautmaß der Natur“ (v preklade: „Spevy vyssieho vzletu podl’a prirodzenej zvukovej miery“). 4 Tablic Miltona niekol’kokrat spomina aj vo svojich vlastnÿch basnickÿch textoch. Podrobnejsie sa tejto problematike venuje monografia VOJTECH, Miloslav: Od baroka k romantizmu. Literärne smery a tendencie v slovenskej literatùre v rokoch 1780-1840. Bratislava 2003, s. 118- 120. 5 TABLIC, Bohuslav: Poezye IV. Vacov 1812, s. 108-109. Okrem toho Zachariä svojou antolôgiou nemeckÿch basnikov 16. storocia Fabeln und Erzählungen in Burkard Waldis’ Manier (1771) pravdepodobne inspiroval Bohuslava Tablica k zostaveniu antolôgie Slovensti versovci (I, 1803; II, 1809). 223 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Kotzebueho (1761-1819)1, Christiana Friedricha Daniela Schubarta (1739-1791), Christopha Augusta Tiedgeho (1752-1841), Friedricha von Hagedorn (1708-1754) a Johanna Heinricha Vossa (1731-1826)2. Voss bol svojm basnickym naturelom vel’mi bl^zky aj Jurajovi Palkovicovi, ktory vo svojej basnickej zbierke Muza ze slovensky ch hor (1801) publikoval preklad Vossovej basne Slaven rüz^3. Z dalsich nemeckych autorov prekladal poeziu Christiana Fürchtegotta Gellerta (1715-1769) a vel’kym vzorom mu bol aj tvorca nemeckej anakreontskej lyriky Johann Wilhelm Ludwig Gleim (1719-1803). Do svojej zbierky Muza ze slovenskych hor zaradil preklad Gellertovej rokokovej pastorely Dametas a Fillis4, ktory patri k Palkovicovym umelecky najvydarenejsm prekladom. Gellertovu poeziu okrem uz spomenuteho Samuela Cernanskeho a Juraja Palkovica neskör prekladal aj Jan Kollar (selanka Doriska a Damet). K dals^m obl’ubenym nemeckym autorom patrili Salomon Gessner (1730-1788) - vel’mi oblubene a napodobnovane boli v ceskej a slovenskej poezii gessnerovske idyly5, Christoph Martin Wieland (1733-1813) a predovsetkym Gottfried August Bürger (1747-1794), ktoreho balady (predovsetkym Lenora) sa stali v celej Europe prototypom umelej baladickej tvorby. Prave G.A. Bürgerovi spomedzi nemeckych autorov patri v slovenskej literature vysadne postavenie (co do intenzity prekladov ale aj adaptacu jeho baladickych motivov). Variacie na Bürgerovske temy nachadzame u Bohuslava Tablica (Jeho balada Lubinsky z Lubine a Rozyna Milovska publikovana v druhom zväzku Poezy^ z roku 1807 vykazuje podobnost s Bürgerovou baladou Das Pharers 1 August Kotzebue bol v nasom kulturnom prostredi ovel’a popularnejsi ako dramatik, jeho divadelne hry patrili k oblubenemu repertoaru slovenskych ochotnickych divadelnych scen. Odraz Kotzebueho dramatiky v slovenskej literature nachadzame predovsetkym v hrach Jana Chalupku. Na Kotzebueho nadviazal motivom malomestskeho Kocurkova ako napodoby fiktivneho nemeckeho malomesta Krähwinkel. Podrob.: RAMPÄK, Zoltan: Slovenska drama 19. storocia v europskom kontexte. In: Slovakisticke studie. Martin 1985, s. 195-196. 2 Presny vypocet a nazvy prekladov tychto autorov uvadza BRTÄN, Rudo: Bohuslav Tablic (1769-1832). Zivot a dielo. Bratislava 1974, reg. 3 PALKOVIC, Juraj: Muza ze slovenskych hor. Svazecekprvni. Vacov 1801, s. 26-27. Voss bol Palkovicovi blizky aj ako prekladatel’. Jeho preklady Homera z rokov 1781 a 1793 inspirovali Juraja Palkovica k prekladu prveho spevu Homerovej Iliady, ktory zaradil do Muzy ze slovenskych hor. 4 Tamze, s. 17-20. 5 Podrobne sa tejto otazke venuje VODICKA, Felix: Pocatky krasne prozy novoceske. Praha 1948, s. 149-151. 224 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Tochter von Taubenheim), u Pavla Jozefa Safarika1, v baladach Karola Kuzmanyho i v romantickej balade (bürgerovské motivy v baladike Jana Bottu)2. Z vÿpoctu nemeckÿch autorov, ktori boli v slovenskom prostredi prekladani a tvorivo napodobnovani, vyplÿva, Ze medzi nimi chÿbajù také dominujùce osobnosti nemeckej literatùry ako Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) a Friedrich Schiller (1759-1805). Preklady z Goetheho a Schillera absentujù predovsetkÿm u autorov prvej obrodeneckej generacie. Albert PraZak v stùdii J. W. Goethe a Slovăci na margo obchadzania Goetheho osobnosti obrodeneckou generaciou autorov povedal: „I ked v Jene studovalo po mnohé desat’rocia za Goetheho weimarského pobytu niekol’ko desiatok slovenskÿch studentov“ (S. Cernanskÿ, B. Tablic, J. Palkovic, J. Chalupka, K. Kuzmany), „ktori Goetheho vo Weimare i Jene vidali, niet takmer stôp o tom, Ze by boli naraz prejavili zaujem o nové duchovné hodnoty ziskané Goethem a Ze by bÿvali ochotni kvôli nemu opustit ,starÿch nemeckÿch bohov‘ Herdera, Lessinga, Wielanda, Klopstocka, alebo aspon Gessnera a Vossa...“3. Podla PraZaka „ani mladsia generacia nemala ku Goethemu pozornejsi vztah. V Palackého a Safarikovÿch Pocatkoch roku 1818 Goetheho vôbec nespominali a basnické hodnoty urcovala antika alebo Voss, Klopstock a Gessner“4. Preferencie tÿchto autorov vsak nie sù prejavom kultùrnej zaostalosti slovenského kultùrneho priestoru, ako to interpretoval literarny historik Albert PraZak, prave naopak, korespondujù s dobovÿm vkusom v nemecky hovoriacich krajinach, kde intenzivna recepcia Goetheho zacina aZ v druhej polovici 19. storocia. „Starsi autori ako Gessner alebo Klopstock, o ktorÿch slovenski obrodenci prejavovali oneskorenÿ zaujem, rozhodne prevysovali weimarského klasika svojou citatelskou popularitou este aj zaciatkom 19. storocia“5. O Goetheho ako basnika sa intenzivnejsie zaujimal aZ Jan Kollar a Pavol Jozef Safarik pre Goetheho preloZil niekolko srbskÿch, ceskÿch, moravskÿch a slovenskÿch ludovÿch piesni6. Prvé preklady Goetheho poézie sa na Slovensku objavujù aZ v 30. rokoch 19. storocia (preklady Sama Vozara a Ondreja Solca), neskôr z autorov romantickej generacie z Goetheho prekladali Samo Bohdan Hrobon, Bohus Nosak-Nezabudov a Andrej Sladkovic7. Voci Goethemu zaujal nejednoznacnÿ postoj aj Eudovit Stùr. V spise O nărodnich pisnich a povéstech plemen slovanskÿch (1853) v casti venovanej romantickej poézii, ktorù prezentuje ako ùpadkovù, sa Stùr venuje Faustovi. Na margo Fausta hovori: „Üpadek tento se vzorne 1 Safarik sa Bürgerom inspiroval nie len vo svojej baladickej tvorbe (tvorivo vyuZil typ versa Bürgerovej Lenory), ale z Bürgera aj prekladal (basne Pisen a Lenoch publikované v zbierke Tatranskă mùza s lyrou slovanskou, 1814). 2 Zo slovenskÿch autorov romantickej generacie Bürgera prekladal Bohuslav Nosak-Nezabudov (preklad Lenory z roku 1867). 3 PRAZÂK, Albert: Z literărnych sùvislosti. Bratislava 1964, s. 32. 4 TamZe, s. 33. 5 TANCER, Jozef: Pamät’a kănon. Apologia literărnych suvenirov. Os, 10, 2006, c. 1-2, s. 38. 6 Podrobnejsie TamZe, s. 35-47. A. PraZak cituje aj znenia preloZenÿch piesni. 7 V PraZakovej stùdii je uvedena aj detailna analÿza a bibliografia prekladov. 225 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 pfedstavuje v nejrozmyslenëjsm basnickém d^le Gôthovë, ve Faustovi... Jako Faust upadl... z pfesîleného namaham a tuzby po proniknutî v nepostiznou nekonecnost, do bahna smyslnosti a rozkose, a myslî si, ze nynî jiz nalezl cestu pravou. Umënî nynëjsî tohto svëta nosî na sobë patrné a ocividné znaky tohto ùpadku a té zkazenosti“1. Trochu intenzrvnejsy no rovnako oneskoreny zaujem vid^me zo strany slovenskej obrodeneckej literatùry o Friedricha Schillera. Preklady zo Schillera nachadzame v tvorbe Pavla Jozefa Safarika (basen Dythyrambe publikovana v Tatranskej Muze s lyrou slovanskou, 1814 a basne Hektorüv odchod a Oceкâvân^, publikované v Prvotinâch péknych umém)2 no najvyznamnejsm je preklad Schillerovej dramy Maria Stuartka3). Schillerovské inspiracie vel’mi silno rezonujù aj v Safarikovej vlastnej basnickej tvorbe. Okem Safarika Schillerovu poéziu prekladal aj Imanuel V. Simko (preklad Schillerovej balady Prsten Polykratesuv4). Nemecky jazyk, ktorého znalost bola v obrodeneckom obdob^ beznym vzdelanostnym standardom, bol kl’ùcom nielen k pôvodnej nemeckej literatùre a k jej prekladaniu, ale aj k recepcii inych narodnych literatùr (predovsetkym anglickej, francùzskej ci talianskej). Stretavame sa s javom nazyvanym „preklad prekladu“, kedy prekladatel nepracuje s originalnym textom, ale prave s jeho nemeckou prekladovou verziou. Prikladom sù preklady divadelnych hier autora talianskeho pôvodu pôsobiaceho vo Viedni Pietra Metastasia (1698-1792) od Jura Palkovica s nazvom, Pana opâta Petra Metastasio cisârsko-krâlovského versovnika Duchovné divadlo (Trnava 1801). V podtitule hry je odkaz na nemecky preklad dokonca uvedeny: Predtim z vlaskej reci na nemecku, vcil na slovenski jazik prelozené. Ak sledujeme kontext anglickej literatùry a jeho prij^manie v slovenskom prostredy vid^me spociatku silny zaujem predovsetkym zo strany prvej (a ciastocne este aj u druhej) generacie obrodeneckych autorov o basnikov anglického klasicizmu a sentimentalizmu. Prvym okruhom autorov, ktori boli intenzîvne prekladam uz v prostredî ceskych puchmajerovcov, ktorych preklady rezonovali velmi intenzîvne aj v slovenskom prostredî, boli predovsetkym Edward Young (1683-1765), Thomas Gray (1716-1771), James Macpherson (1736-1796), Oliver Goldsmith (1730-1774) a Thomas Percy (1729-1811). 1 STUR, Ludev^t: O nărodmch p^sn^ch a povästech piemen slovanskych. Novoceska bibliotheka, c^slo XVI. Praha 1853, s. 17. 2 Basne su suborne publikovane vo vydani SAFARIK, Pavel Josef: Băsnicke spisy. Vydal Jan Vilikovsky. Bratislava 1938. 3 Zo Schillerovych hier bola na nasom uzemi ale najznamejsia (napriek tomu, ze nebola v tom case este prelozena) predovsetkym jeho hra s ostrym protityranskym nabojom Zbcjn^ci (inscenovali ju nemecke kocovne spolocnosti uz v roku 1814 v Smolniku a neskor v roku 1827 v Levoci). Jej vplyv nachadzame v znamej scene stretnutia studentov so zbojn^kmi v Chalupkovom Kocürkove (1830) a v hre Stefana Petrusa Rajnoha, :Ьojn^cky hajtman aneb Zacătkove Cerno-hroncanskych Handlou (1823). 4 Prvotiny peknych umen 1817, c. 2 a 3, s. 13-16. 226 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 Basnikov prirodnej, nocnej a nahrobnej sentimentality, ktorî obTubovali baladické prostredie ruin a cintorinov - Edwarda Younga a Thomasa Graya prekladal ako jeden z prvych puchmajerovsky basnik Jan Nejedly (1776-1834) - prelozil Youngovo Kvileni aneb rozjimăni nocm, Josef Jungmann (1773-1847) Grayove Elegie na hrobkăch vesnickÿch a zo slovenskych autorov Bohuslav Tablic prelozil casti Youngovych Placov, a to Noc treti1. Okrem tzv. poézie hrobov Edwarda Younga a Thomasa Graya z anglickej literatùry v nasom kultùrnom priestore intenz^vne pôsobilo predovsetkym Macphersonovo falzum Spevy Ossiana. Okrem toho, ze tzv. Ossian bol najmä v ceskom prostredî intenz^vne prekladany2, reagujù nan niektorî autori bezprostredne aj vo svojich literarnych textoch. Jan Kollar sa s Ossianom zoznamil pocas svojich stùdii v Nemecku. V Pamätiach z mlads^ch rokov zivota hovorî: „V takomto ovzdusî a okob kvetov c^taval som pri Lutherovej studienke i Ossiana“3. Tento citateTsky zazitok zaznamenal najskôr v Băsnach z roku 1821 a neskôr v Slăvy dcere (1824), v prvom speve (sonet 24) vo versoch: „plnost krăsy, tuzba, lăsky răna / srdce témër citem rozcesly, / kolikrăt jsem citai Ossiana“. Niektorî badatelia dokonca vyvodzujù Kollarov Predzpëv k Slăvy dcere z podnetov Ossianovÿch spevov4. Ossianovsky kult v nasom kultùrnom prostredî prebùdzal predovsetkym zaujem o folklor, stimuloval zberateTské aktivity v tejto oblasti a pôsobil inspiratîvne i v oblasti zanru (baladicka tvorba). Dalsm anglickym preromantickym autorom, ktory bol prekladany i slovenskymi spisovatel’mi, bol Oliver Goldsmith. Najznamejsm z jeho tvorby bol najmä idylicky roman The Vicar of Wakefield (Wakefieldsky farar, 1766), ktory spomîna opät Jan Kollar v Pamätiach z mlads^ch rokov zivota v sùvislosti so svojimi bratislavskymi stùdiami v rokoch 1812-1815: „K anglictine pre jej neTubozvucnost som nikdy nepocitoval mimoriadnu lasku, hoci vzdy som si anglickych klasikov vysoko ctil pre ich myslienkovù h^bku. S panom Seleckym sme prekladali z Goldsmitha The Vicar 1 Historia tohto Tablicovho prekladu siaha uz do roku 1803, kedy publikoval separatnu prilezitostnù basen Popelu Mnohovăzné... Alzbëty Brodské... Pavla Mayera, Sv. Kr. Mësta Skalice Perceptora ûprimné Manzelce... oBeTovăno, do ktorej zaradil 10 versov z Youngovej Tretej noci1. V tendencii ozvlastnovat prilezitostné valedikcie ùryvkami z Youngovych Placov Bohuslav Tablic pokracoval aj neskôr. Do Elegie na smrt D.P. Pavla Jezovice... (1804) zaradil d’alsich 12 versov z Tretej noci, ktoré sù uvedené titulom D. Eduard Jung v svÿch Plăcich, Nocy IIIti. 2 Niekol’ko ùryvkov prelozil Frantisek Palacky a publikoval ich v Prvotinăch pëknÿch umëni 1817, c. 27 a 28, o rozsiahlejsi preklad sa pokùsal Matej Milota Zdirad Polak (preklad zostal v rukopise), neskôr niektoré casti prelozil Frantisek Ladislav Celakovsky v roku 1826 (Poutnik, 2. zv.) a knizny preklad „Ossianovÿch bâsni“ vydal v roku 1827 Josef Hollmann. 3 Citované podl’a vydania KOLLAR, Jan: Pamäti z mladsich rokov zivota. Liptovsky Mikulas 1997, s. 169. 4 Felix Vodicka upozornuje na pracu pol’ského historika M. Szyjkowskeho (Polskă ùcast v ceském nărodnim obrozeniII, Praha 1935, s. 312). 227 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 of Wakefield...“1. Goldsmith sa stal pre slovenskych basnikov a prekladatel’ov vsak pritazlivejsi ako basnik. Bohuslav Tablic prelozil jeho rozsiahlu baladickù skladbu v troch spevoch Poustevnik z Warkworthu, s podtitulom Nortumberlandskă balada z anglického jazyku prelozenă, ktora svojim rozsahom tvori centralnu basnickù skladbu tretieho zväzku Poezyi (1809). Preklady anglickych preromantickych autorov vyrazne stimulovali udomacnovanie preromantickych prvkov aj v slovenskej literatùre2. Okrem prekladov anglickych preromantikov stimulujùcich literarny vyvin sa stretavame aj s prekladmi starsich anglickych klasicistickych basnikov Alexandra Popea (1688-1744) a Georga Lyttletona (1708-1773). Preklady ich poézie zhrnul Bohuslav Tablic v knihe Anglické mùzy v cesko-slovenském odévu (1831). Kym recepcia anglického klasicizmu a sentimentalizmu Ci preromantizmu bola v slovenskom literarnom prostredi pomerne intenzivna, recepcia anglického romantizmu uz narazala na dobové ideologické obmedzenia slovenskej obrodeneckej kultùry. Uz v Kollarovych postojoch k romantizmu, ktory bol v jeho Casoch uz pevnou sùeasfou europskej kultùry (hoci na Slovensko sa dostal s istym Casovym oneskorenim), nachadzame vela paradoxov. Na jednej strane v jeho basnickej tvorbe (najmä v Băsnach a v prvej verzii Slăvy dcery) najdeme vela prvkov blizkych romanticky prezentovanému zivotného pocitu, no na druhej strane najmä k tvorbe svojich europskych romantickych sùCasnikov zaujima znaCne rezervovany postoj. Kollar dokazal akceptovat’ tù podobu romantizmu, ktora bola zalozena na „eticky chapanych vlastnostiach, blizkych krestanskému humanizmu. Ak niekto tieto zasady prekroCil, nemohol najst u Kollara porozumenie. Kollar zavrhuje romantizmus v uzsom chapani, zavrhuje hlavne tvorbu Byrona (podobne ako neskôr i stùrovci)“3 . To, Co Kollar dokazal z Byrona s najväCsou pravdepodobnostou akceptovat a vyuzit ako inspirativny podnet vo svojej vlastnej basnickej praxi, bol iba kompoziCny princip putovania pouzity v Slăvy dcere, ktory mozno odvodit z Byronovho Childe Harolda. Ostatné, predovsetkym ideové principy Byronovej i celej zapadoeuropskej romantickej generacie Kollar striktne odmietal. Podla Kollara „Tito moderni basnici sù v estetike to, Co blùznivci a fanatici v nabozenstve: po otupeni prirodzenych citov odkryli najjemnejsiu rozkos bytia v zmyselno-duchovnom vytrzeni a opùstajù prirodu, ktora pre nich uz nema soli a korenia, aby tam este nasli a urobili pôzitok chutnym a vzdelanie sladkym“4. Napriek tymto nazorom Byronova poézia uz v 30. rokoch 19. storoCia nadchla mladych 1KOLLÂR, Jan: Pamäti z mladswh rokov zivota. Liptovskÿ Mikulas 1997, s. 109. 2 Podrobnejsie sa tejto problematike ako aj prekladom z anglickej literatùry venuje monografia VOJTECH, Miloslav: Od baroka k romantizmu. Literărne smery a tendencie v slovenskej literatùre v rokoch 1780-1840. Bratislava 2003, kapitola Genéza slovenského băsnického preromantizmu, s. 113-135. 3 CÛZY, Ladislav: Literărnoestetickă koncepcia Jăna Kollăra a formovanie myslenia o literatùre v stùrovskom obdob^. Slovenska literatùra, 32, 1985, c. 3, s. 226. 4 KOLLÂR, Jan: O literărnej vzăjomnosti. Bratislava 1954, s. 148-148. 228 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 prislusnikov formujùcej sa romantickej generâcie, ktori sa s Byronom „zoznamovali pomocou Mickiewiczovÿch pol’skÿch prekladov na pôde bratislavského Ceskoslovenského ùstavu“1. Byrona v tom case prekladal ako prvÿ Alexander Boleslavin Vrchovskÿ, Mikulâs Dohnâny (prelozil piesen Vysoké hrady z tretieho spevu Putovania Childe Harolda), Bohuslav Nosâk Nezabudov uz koncom 30. rokov prelozil Byronove Hebrejské melodie. Tieto preklady vsak zostali dlho v rukopisoch2. Svoju ùlohu tu okrem obmedzenÿch publikacnÿch moznosti iste zohrali i striktné postoje, ktoré (rovnako ako kedysi Kollâr) voci Byronovi zopakoval aj Eudovit Stùr, postoje, ktoré sùviseli s dlhotrvajùcou diskusiou „o kozmopolitizme a nârodovectve“, ktorâ prebiehala „uz od roku 1836, cize od samÿch zaciatkov nâsho romantického hnutia“3 v radoch romantickej generâcie. Stùr zâsadne odmietol Byronovu poéziu, ktorâ pre neho predstavovala „ve smyslu pfehnaném opravdivou romantiku“. Podla Stùra Byronovi „nikdy nejde o mravni idey, nikdy vlastnë o zâmëry lidské... on se musi zalesknouti nëcim novÿm a neobycejnÿm, a proto vzdy a vsudy mu jde o to, aby v nej neobycejnëjsich, nejvymyslenëjsich, nejpodivnëjsich a protivnÿch polozenich pfedstavoval jednâni a vitëzstvi ducha“. Byronova poézia je v Stùrovom vnimani apoteozou „svéhlavstvi, dobrâ pro rozervance, lidi podivné a zoufalce, ne ale pro ty, kterÿm sviti hvëzdy jasnëjsi“4. Tento Stùrov striktne odmietavÿ postoj k Byronovi a k anglickému romantizmu ci zâpadoeuropskej kultùre vôbec, zosilnel najmä v 50. rokoch 19. storocia, kedy v intenciâch porevolucného skepticizmu odrazu „videl celÿ zâpad v tÿch najpochmùrnejsich farbâch“5. Podobné paradoxy sprevâdzajù aj recepciu francùzskej literatùry. Zaujimavé je predovsetkÿm sledovanie vzt’ahu slovenského literârneho klasicizmu a jeho genézy ku klasicizmu francùzskemu. Ak sledujeme najmä intenzitu prekladov z literatùry francùzskej, ktorâ bola z hladiska dejin klasicizmu „normotvornou“, tak zistime, ze v prvej fâze nârodného obrodenia (1780-1815), kedy sa formulujù teoretické vÿchodiskâ tohto literârneho smeru, je intenzita prekladov z francùzskej klasicistickej literatùry najnizsia. Absentujù najmä preklady velkÿch osobnosti francùzskeho klasicizmu 17. 1 HEGEDÛSOVÂ, Zuzana: Putovanie mladého lorda strastami a slastami zivota. In: BYRON, George Gordon: Putovanie Childa Harolda. Bratislava 1988, s. 224. 2 Preklady postupne vysli tlacou az v priebehu 60. a 70. rokov 19. storocia: Dobsinského preklad Byronovho Mazeppu bol publikovanÿ v almanachu Lipa v roku 1862, piesen Vysoké hradby z III. spevu Childe Harolda prelozenâ Mikulâsom Dohnânym vysla v Lipe 1864, preklady Bohuslava Nosâka Nezabudova boli publikované v 70. rokoch: Childe Harold, piesen na rozlùcku, z I. spevu (Orol 1870, c. 8), bâsen Tma (Orol 1872, c. 7). 3 FELIX, Jozef: Literàrne krizovatky. Bratislava 1991, s. 289. Felix k tomuto problému dodâva, ze „ak sa totiz do roku 1848 udrzala... urcitâ rovnovâha medzi tzv. kozmopolitizmom a nârodovectvom, po tomto dâtume sa tâto rovnovâha narusila v prospech tzv. nârodovectva a rozsirila sa teoria o ùpadkovom Zâpade“ (s. 292). 4 STÛR, Ludevit: O nàrodmch p^sn^ch a povéstech plemen slovanskÿch. Novoceskâ bibliothéka, cislo XVI. Praha 1853, s. 18. 5 FELIX, Jozef: c. d., s. 293. 229 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 storocia (Racin, Molière, Corneille, ojedinele sa stretavame s prekladmi La Fontaina u puchmajerovcov)1, Tablicov preklad Boileauovej poetiky vysiel az v roku 18322, teda z hl’adiska dejm slovenského klasicizmu neskoro, pricom uz nezohral (alebo nestihol zohrat) takù normativnu funkciu, aka by sa od neho pravom ocakavala. Zriedkavé sù aj preklady diel francùzskych osvietenskych klasicistov 18. storocia (k ojedinelym patri iba Tablicov preklad Voltairovej Henriady3). Slovenska klasicisticka literatùra vo svojej pociatocnej faze teda vznika bez väcS^ch stimulov v podobe prekladov z klasicistickych literatùr, najmä (co vyznieva paradoxne) bez vyraznejsieho dotyku s francùzskou klasicistickou literatùrou, ktora mala z hl’adiska dejm tohto literarneho smeru vynimocné postavenie. Skutocnost, ze prekladovost z francùzskej literatùry a jej bezprostredny esteticky vplyv na rozvoj slovenského klasicizmu je(v porovnam s ùlohou nemeckej literatùry) pomerne maly, sa da vysvetlit dvoma okolnostami. Ob^denie normarivneho vplyvu francùzskeho klasicizmu (ktory reprezentuje predovsetkym Boileauova poetika) v prvej faze formovania obrodeneckej literatùry spôsobovala (a zaroven umoznovala) najmä spätost nasho kultùrneho prostredia s latinskou skolskou trad^ciou a trad^ciou latinského humanistického basnictva, ktora urcovala esteticky vkus orientovany primarne k latinskym antickym zdrojom (coho dôkazom sù pocetné preklady diel antickych autorov, ktoré vznikali v bernolakovcine i cestine). Preto aj pociatky nasho klasicizmu sù skôr spâté viac s antickymi vzormi ako s francùzskymi klasicistickymi „zakonodarcami“. I ked’ Boileau a jeho poetika, ako aj d’alsie klasicistické poetiky francùzskej, nemeckej ci talianskej proveniencie boli iste zname4 i prvej obrodeneckej generacii, v skolskej praxi sa davala prednost predovsetkym Horatiovi a jeho listu Ad Pisones a basni De arte poetica, z ktorych vychadzali vsetky neskorsie poetiky obdobia renesancie i klasicizmu a, samozrejme, i Boileau. Na tùto skutocnost poukazal uz davnejsie Jaroslav Ludv^kovskÿ slovami na adresu obrodeneckych spisovatel’ov: „Pokud meli smysl pro teorii literarmho krasna, nahradil jim vsechny novëjS^ zakonodarce Boileaûv pravzor a zaklad veskeré skolské poetiky Horatius... Jako Horatius stacil nahradit Boileaua, tak klasikové, a to latinsti klasikové, pfedstavovali prîslusnîküm starsi generace vychované latinsky literarni 1 Frekventovanejsie sù preklady francùzskych prôz zabavného charakteru: Alexander Kubini (1751-1799) prelozil Fenelonovho Telemacha (Pnpadnosti Telemacha, otce svého Ulissea po mori a zemi hledcj^ciho, 1796) a Marmontelovho Bélisaira (preklady cenzùra nepovolila vydat’ a zostali len v rukopisoch), Fenelonovho Telemacha rukopisne prelozil aj Alexander Nozdrovickÿ (Pribehy Telemacha, syna Ulyssea, 1778). Preklady (napriek rukopisnému charakteru) sù dokladom estetického vkusu, ktorÿ prevladal pri formovani novodobej slovenskej beletrie. 2 Tablicov preklad vychadza oneskorene az po jeho smrti, hoci bol hotovÿ uz v roku 1827, ako o tom hovori Predmluva (TABLIC, Bohuslav: Umën^ bâsmrské... Budin 1832, Predmluva, s. 4). 3 Preklad nebol na zasah cenzùry publikovanÿ. Rukopis prekladu, ktorÿ vznikol v prvÿch rokoch 19. storocia, zrejme pred rokom 1805, je nezvestnÿ. 4 Zoznam tÿchto poetik vyratùva Bohuslav Tablic v Predmluve k prekladu Boileauovej poetiky. TABLIC, Bohuslav: c. d., s. 3. 230 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 dokonalost samu“1, co v slovenskom prostredi dokazuje predovsetkym prekladova i vlastna tvorba Jana Holleho. O dominantnom postaveni Horatia a jeho normativnej funkcii v slovenskom klasicizme vel’mi zretel’ne vypoveda aj Tablicov preklad Boileauovej poetiky Umem Bdsmrske (1832). Nielenze v Predmluve spomma „Horaca“ ako jedneho z prvych zakonodarcov basnickeho umenia a zhodnocuje jeho vyznam slovami: „nicmene vsak zasluhuje toho, aby se mu mlad^ basnifi z pameti naucili“2, ale dokonca poukazuje na to, ze Boileauovi „Horac pnlezitosti k sepsani teto poetiky podal, neliknoval sem se jeho basnifske pfedpisy s Horacovymi pravidly srovnati, a ta m^sta, na ktera a kde Boileau ve svem spisu se ohleda, mladym nasim basmfum v poznamenamch poukazati“3. Cely preklad Boileauovej poetiky sa tak nesie v znamem hl’adania paralely Boileau - Horatius (dokladom toho je pocetny poznamkovy aparat prekladu), co dokazuje, ze Horatiovska autorita je nadalej vysoka4 a prevysuje i autoritu Boileauovu. Teda az do vyjdenia Tablicovho prekladu (ale dokonca aj po nom, zasluhou rozsiahleho poznamkoveho aparatu vzt’ahujucemu sa k Horatiovi) je prave Horatius najvyssou autoritou v oblasti normativnej poetiky (dokonca este i pre prve basnicke pokusy zacmajucich sturovcov v druhej polovici 30. rokov). Druhou pncinou absencie vyraznejsieho vplyvu francuzskeho klasicizmu na rozvoj klasicizmu na Slovensku su mimoliterarne skutocnosti. Prva faza slovenskeho narodneho obrodenia, chronologicky totozna s prvou fazou slovenskeho klasicizmu (1780-1815), sa s vynimkou jedneho desatrocia kryje s Francuzskou revoluciou a napoleonskym obdob^m (1789-1815). Je to obdobie, kedy Francuzsko „straca svoje veduce intelektualne postavenie vo svete, ktore dosiahlo v druhej polovici 18. storocia“5 a Europa sa pred mm kulturne a predovsetkym politicky zatvara, ba dokonca mozeme povedat, ze zaznamenavame obdobie protifrancuzskeho „kulturneho rasizmu“, ktory nachadzal zivnu podu najma v nemeckych krajinach a zasiahol i habsbursku monarchiu6. Sucastou protifrancuzskeho kulturneho tazenia (ktore sprevadzalo 1 LUDV^KOVSKŸ, Jaroslav: Dobrovského klasickà humanita. Spisy Filosofické fakulty University Komenského v Bratislave, XII, 1933, s. 24-25. 2 TABLIC, Bohuslav: c. d., s. 3. 3 Tamze, s. 4. 4 To, ze Horatiova autorita bola u nas vysoka, dokazujù napriklad preklady z Horatia od Michala Godru - Opera Poetica. Exercitia prosodica Michaelis Godra... Latina et Slavica. Banska Stiavnica 1818 a O kunstë bàsnirském (preklad vznikol v rokoch 1822-1827). Porov. BRTÂN, Rudo: Bohuslav Tablic (1769-1832). Zivot a dielo. Bratislava 1974, s. 271. 5 JOHNSON, Paul: Zrozeni moderni doby. Devatenàcté stoleti. Praha 1998, s. 118. 6 Prejavom tychto postojov v slovenskej obrodeneckej kultùre sù napriklad protifrancùzske epigramy Jozefa Ignaca Bajzu (napriklad Francùsum kràlo-vrazdnikum), basen Bohuslava Tablica Smrt Ludvika XVI. Kràle Francouzského (Poezye I, Vacov 1806, s. 39-42), vystrazné kâzne Michala Institorisa Mosovského a vystrazné verse popredného predstavitera Malohontskej ucenej spolocnosti Mateja Holku ale aj pocetné preklady: predovsetkym Tablicov preklad diela nemeckého odporcu Francùzskej revolùcie J. Jacoba Spaldinga Urceni clovëka (1820), problematiky revolùcie sa Bohuslav Tablic dotkol aj v predhovore k prekladu knihy Jana 231 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 vojenské tazenia protifrancùzskych koalicii) bolo aj odmietanie klasicizmu ako oficialneho umeleckého smeru Napoleonovho cisarstva. Napoleon „favorizoval, chranil a podporoval klasicizmus. V istom zmysle to poukazovalo k revolucno-republikanskym zdrojom rezimu, ktorÿ sa priklanal v 80. a 90. rokoch 18. storocia v otazkach vkusu k starovekÿm klasikom, zatiaf co v politike jasne odkazoval k rimskemu republikanizmu a aténskej demokracii“ 1, teda k hodnotam pre konzrervativne europske krajiny neprijaterné. Ako protivaha ku klasicizmu sa v nemeckÿch krajinach v tomto obdobi formuje romanticka „opozicia“, ktora hrada estetické vÿchodiska a umelecké inspiracie v hodnotach stredoveku. S tÿmito tendenciami prisli do kontaktu i slovenski evanjelicki vzdelanci - neskorsi obrodenecki spisovatelia - studujùci v tÿch casoch na nemeckÿch univerzitach. Tÿmito politickÿmi a kultùrnymi okolnost’ami sa da vysvetlit’ skutocnost’, preco v ich prekladovej tvorbe nefigurujù prave predstavitelia francùzskeho klasicizmu (ktorÿch diela v tÿch casoch uz existovali v pocetnÿch nemeckÿch prekladoch, s ktorÿmi iste prisli do kontaktu pocas svojich stùdii v Nemecku2), ale zväcsa nemecki autori (neraz i generacne vÿrazne starsi), pod vplyvom ktorÿch dostavala aj ich pôvodna literarna tvorba viac rokokovo-sentimentalnejsi a preromantickÿ charakter. Svoju ùlohu zohravala i cenzùra, ktora vytvarala prisnu kultùrnu selekciu - napriklad v roku 1805 zabranila vydaniu Tablicovho prekladu Voltairovej Henriady. Paradoxne preklady francùzskych klasicistov a osvietencov nadobùdajù zvÿsenù intenzitu az v obdobi romantizmu, hoci tu zasa, opät paradoxne, absentujù vÿraznejsie preklady francùzskych romantikov. Mikulas Dohnany prelozil Moliérovu jednoaktovku Le Mariage Forcé, ktora sa roku 1847 hrala v Levoci, Pavol Dobsinskÿ prelozil texty Fénelona a Rousseaua, Andrej Sladkovic zaciatkom 40. rokov prelozil cast Racinovej Faidry a pre potreby ochotnickeho divadla Voltairove hry Sokrates, Smrf Caesara a Zaira, ako aj Voltairovu basen O svobodé. V 40. rokoch vznikli aj preklady z La Fontaina a Bérangera3. Strucne naznacena analÿza vztahov slovenského literarneho spolocenstva v ramci sùradnic uzsieho stredoeuropskeho ci sirsieho europskeho kultùrneho priestoru, ako aj problematika umeleckého prekladu ako indikatora hodnôt i preferencii vo vztahu k europskym kultùrnym prùdeniam, naznacila, ze slovenska obrodenecka kultùra a literatùra na jednej strane pocitovala potrebu demonstrovat svoju otvorenost svetu, no na strane druhej casto upadala do vlastnej kultùrnej uzavretosti spôsobenej snahou Augusta Hermesa Kniha zpovédm, obsahuj^c^ v sobé Năboznă premyslovăm, Modlitby a P^sné... (1800). 1 JOHNSON, Paul: c. d., s. 119. 2 O tom, ze francùzska literatùra nie je literatùrou neznamou nachadzame dôkaz v Tablicovej basni Svobodné volem (Poezye 1, 1806) v pasazi opisujùcej idealnu kniznicu, v ktorej autor z francùzskych spisovaterov spomina Voltaira a Rousseaua, Jan Kollar v Pamätiach z mlads^ch rokoch zivota spomina, ze si vsimal francùzskych autorov Fénelona, Rousseaua, Bayleho, Diderota, Marivauxa a i. 3 Podrob. FELIX, J.: c. d., s. 291. 232 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 chranit vlastnu kulturnu osobitost’ a svojskost. Ide o tradicnu dilemu slovenskej kultury (hoci tu sme ju demonstrovali len na priklade jej obrodeneckej fazy), dilemu medzi jej otvorenou, kozmopolitnou koncepciou a provincionalizmom, napojenym na politicke koncepcie krajneho konzervativizmu a narodoveckych fraz. 233 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 234 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 MENTALITĂȚI 235 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 236 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 MENȚIUNI ALE HABITATULUI ROMÂNESC ÎN CNEZATUL NOVGORODEAN1 Vlad D. GHIMPU On the basis of an analysis of numerous documentary sources relating to the history of the Novgorod Principality the author reveals a lot of facts, including some specific linguistic data, which point on the presence of Romanians in these areas since the early Middle Ages. Toponyms and hydronyms found in chronicles, birch bark documents, and lapidary inscriptions confirm the presence of Romanian settlers in these territories. The Romanians-Wallachians left Glagolitic and Cyrillic inscriptions on the walls of the St. Sofia Cathedral, some birch bark documents in the Old East Slavic language could also be written by them. In the Novgorod chronicles along with Romanian names one can find Romanian words written or influenced by the Romanians, such as the word Korochun used as the name of Christmas. According to the author, the Romanians, whose presence in Novgorod and its environs is confirmed by numerous testimonies, participated in the foundation of the towns of Novgorod (its parallel name is Nougorod formed by a combination of the Romanian and Russian words) and Staraya Russa. The second conclusion relates to the controversial question of the origin of the term of Rus’. The author believes that it comes from the Romanians-Wallachians, who used this Latinized word for red color, and this was reflected in the name of the town of Rusa. Later this name has spread to the East Slavs and the Old Russian people, of which the Romanian settlers also were a part. Key-words: Novgorod principality, Romanians, Middle Ages, toponimy, hydronymy Unele considerații istoriografice. Între autorii cu lucrări de o valoare documentară importantă la studiul toponimiei și onomasticii românești din evul mediu se numără Nicolae Drăganu (1933), cu orientare desfășurată spre cea din zona și limba ungurească, noi având un interes special de tangență cu lucrarea lui pentru vecinătatea de nord-est. Un capitol aparte Românii din Carpații nord-estici, ca și întreaga lucrare, nu și-au pierdut valoarea până în zilele noastre. Următorul cercetător care și-a îndreptat atenția spre teritoriile de la nordul Moldovei a fost Alexandru V. Boldur, publicând în 1 Acest studiu reprezintă o continuare a articolului autorului publicat în anul 2010, cf. (Ghimpu 2010a:) V. Ghimpu, Prezența românilor și a limbii române în cnezatul novgorodean, în „Destin românesc”, 2 (66), an V(XVI), Chișinău, 2010, 99-108. 237 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 anul 1937 Istoria Basarabiei. Contribuții la studiul istoriei românilor (Boldur 1992, 98- 122), unde a tratat mai multe probleme din evul mediu timpuriu. Pe baza toponimiei și onomasticii din Ucraina de Vest, el a încercat să le coroboreze cu anumite pasaje din letopisețele rusești pentru a localiza Țara Brodnicilor, cât și știrile despre berladnici și cneazul Ivanco Berladnic, care ar fi fost în strânse relații cu bolohovenii români, luat de ajutor împotriva galițienilor. Acest autor a scris și despre bolohoveni și Țara Bolohovenilor. Ulterior, elaborările referitoare la brodnici și berladnici însă nu au fost acceptate de istoriografia românească. Informațiile despre cnezii bolohoveni și Țara Bolohovenilor, derivate din etnonimul voloh dat românilor de către ruși, menționate în Ipat’evskaia letopis’ (PSRL 1998, 549-550, 790-793) în al doilea și al treilea sfert al secolului al XIII-lea, s-au bucurat de susținerea istoriografică de după război, inclusiv prin contribuții documentare suplimentare, cu un act polonez din anul 1472, dat în cancelaria din Lwow, cu specificarea villa...Valachorum dicta, pentru orașul Bolechow al bolohovenilor, semnificativ pentru originea românească a așezării, dar și a populației de aici (Spinei 1994, 102). Mai târziu, deja după efectuarea unor cercetări arheologice în așezările bolohovenilor, unde se constată un conținut cultural de natură galițiană se sugerează originea slavă a bolohovenilor (Ist. Rom. 2001, 372). Cu toate acestea, în bazinul superior al Nistrului și al Bugului de Sud, de-a lungul versanților Carpaților Nordici, deci în teritoriile controlate de bolohoveni sau din imediata lor apropiere, se constată o prezență relativ numeroasă a populației românești, explicabilă prin pătrunderi succesive dinspre Moldova sau Maramureș. Studiul toponimiei, hidronimiei și onomasticii medievale de origine neolatină probează vechimea și răspândirea largă a elementului românesc în aceste zone (Ibidem). La tematica etnogenezei, o lucrare de proporții în limba rusă, mai recentă, a elaborat la Chișinău Roman Rabinovici (2000, 262-390), despre care aflăm că, într-o variantă mai scurtă, a fost susținută și ca teză de doctorat la Sankt-Petersburg (Rabinovici 2000, 265). Acest cercetător analizează o multitudine de surse din zone diferite unde sunt menționați români, dar în special pe teritoriul Rusiei. De aici, într-un spirit exhibiționist, concluziile sale se rezumă la următoarele, românii nu au fost autohtoni în spațiul carpato-balcanic, ei sunt un popor ori asiatic, ori de la hotarul Europei de Est, adus de către migrația hunilor în bazinul dunărean, după care aici s-au latinizat. Interesant pentru genul publicației „Stratum plus”, ce se vrea de importanță internațională, în Colegiul de redacție sunt înscriși (erau când s-a publicat) și doi istorici români din capitala României, iar revista pe foaia de titlu are mențiunea mai multor orașe: Sankt-Petersburg, Chișinău, Odessa și București; probabil, după locul de origine al membrilor ei, să mai zicem că românii nu-și iubesc istoria? Cităm mai departe un postulat cu valoare aproape metodologică (noi am fost deprinși să fundamentăm nu chiar demult orice studiu cu asemenea citate, din Marx, Engels, Lenin): Printre categoriile de izvoare ale istoriei românilor, din secolele al VII- 238 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 lea - al XlV-lea, mai pot fi enumerate cele toponimice și onomastice folosite deopotrivă de lingviști și de istorici, cuprinzând documente de cultură materială și spirituală datând din epoci mai noi, dar care, în foarte multe cazuri luminează realități din perioada de început a evului mediu (Ist. Rom. 2001, 18), de data aceasta desprinsă dintr- o publicație academică respectată. Autorul acestor rânduri a riscat și a lărgit cercetările românești mai spre nord. Paradoxal, la nordul Ucrainei de Vest, la nord de râul Pripet, unde inițial s-a aflat o populație baltă, întâlnim în secolele al XlV-lea - al XVI-lea, de asemenea toponimie, hidronimie și nume de români. Dar și în regiunea alăturată a orașului Toropeț în anul 1540 (cf. Ghimpu 2009, 79-92). Pentru aceste cercetări am și fost criticat anonim într-o recenzie, „aceste cuvinte par numai să fie românești” - nume de persoane: Ostaș, Sidko Gogulin = Gogul+in, Boban (=Băban) Alexeev, Proșko Ivanov sân (fiu) Gagulin = Gagul+in, Semen Blagulin = Blagul+in (Lucian Blaga se numea mai slavizat), Urda Stepan, Ivașko Râșco, Onisimco Ban, Curca Ofonasov, Mosor Fedkov, Sidorko Bradkov = Brad+kov, Golaș Osipov, Golașko Torokanov. Починок Голанов Микулин, во дворе сам Голан (pocinok - gospodărie numai fondată, al lui Golanov Miculin, cu gospodăria însuși Golan), починок Труфанков Микушина (al lui Trufankov Micușin = Micuș+in), Mic+ suf -uș, diminutivat, un argument paralel și pentru numele lui Micula, Micul, transformat rusește la genitiv; forma nehotărâtă, oricum ai declina-o, nu-și poate schimba forma, tot Mic rămâne. Ele au fost completate: derevnea (sătucul) Bubos, lacul Mosor, lacul Cruda, lacul Vaca, râul Obol, râul Sula etc. S-a negat până și numele Ostaș, să nu-l fi avut românii?, dar îl au pe Voicu, Voinea, printre atâția slavi le-au preluat și termenii lor, dar de ce să nu-i spună și ei, Ostaș?, dacă nu-l aveau, îl uitau cu totul. Câți Ostași erau în Toropeț!.. (cf. Ibidem). Gogul, Gagul, numai prin articolul hotărât e destul de clar, de altfel, la sudul Dunării și cuvinte neromânești cu totul, având acest articol, sau prin sufixe, sunt apreciate pozitiv (cf. Raevschi 1988, 53-69). Dar Golan?, noi nu îl aveam în secolele al XV-lea și al XVI- lea, în Moldova se scria rusește (slavonește), și actul, și numele, boierul Golâi sau Golăi, iar satul fondat de el se numea Golăiești. Golaș avem un singur exemplu în secolul al XVI-lea (DERDSR, Doc. XVI; a se vedea câți erau în județul Toropeț). Cu un răspuns negativ - nu merege, recenzentul îmi dă recomandări, el știe cum se face lucrul, o dată și rezolvat!, dar așa, nu e clar... Numai că nu o face, o problemă mică, totuși este împotriva publicării. De ce? Știința este un domeniu democratic, în cadrul ei este loc și de opinii greșite, care, peste un timp, se reiau, devin clare și juste, ceea ce era greșit ieri, devine clar și rezolvat, peste un timp scurt sau mai lung. Păi scrie, domnule, cu ce nu ești de acord într-o lucrare publicată, în discuție se va naște adevărul! Și cu bolohovenii..., mai mulți specialiști, atât în arheologie, cât și în izvoare documentare, nu au observat un element esențial. În conflictele care le aveau bolohovenii cu cneazul Daniil din Halici s-a implicat și cneazul polon al Mazoviei, Boleslav, să le vină românilor în ajutor. Însă aprigul halician îi replica: (Они) не суть 239 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 вои твои, но суть особние князи/ Ei nu sunt oștenii tăi, dar sunt cneji deosebiți (Ghimpu 2009, 84; PSRL II, 1998). Aici fraza aceasta poate fi înțeleasă și prin cuvintele: ei nu sunt supușii tăi, nu ai de ce interveni, nu te amesteca. Dar și istoricii sovietici greșeau în trecut când îi minimalizau pe bolohoveni, încercau să reitereze că acești cnezi bolohoveni erau niște boieri locali, nu era așa. În același letopiseț se mai arată prestarea unor culturi agricole nomazilor și faptul că ei își puneau speranțe în tătari, un alt indiciu de diferențiere etnică. Nu era exclus să li fi fost lichidată stăpânirea proprie după ordinele date de papa de la Roma în cadrul unei ofensive catolice, care îi și trimisese lui Daniil o coroană regală (Ghimpu 2009, 79-92). Românii aveau o guvernare proprie, ce reieșea din dreptul națiunilor, pe care îl cunoaștem răspicat puțin mai târziu, cu nume slav - Ladomir Voloșin, în anul 1378, a primit un lot de pământ pe râul Ternava, afluient pe stânga al Nistrului Superior, cu dreptul de a-l deține ... оу волоськоiе право (Uk.G. 1965, 59-60), exista deci dreptul românilor, trebuia să existe și o autoguvernare proprie și poporul respectiv în apropiere. De ce nu se deosebeau prin cultura arheologică? Dar cine știe când au plecat ei din Moldova, de pildă, dacă și-au luat lumea în cap și s-au dus (o parte din ei) două-trei sute de ani în urmă. Era așa de dulce pentru ei viața la capătul stepei euro-asiatice, permanent în bătaia nomazilor, cu unii găseau înțelegere, să spunem, dar societatea nomadă este foarte neorganizată, alții veneau în loc, iarăși plătește tribut. Cu toate mulțimea monumentelor arheologice ce le avem, românii, pe parcursul mai multor secole, înainte de crearea statelor medievale, nu au putut construi măcar un oraș propriu înainte de secolul al XIV-lea în Moldova, unde să aibă o viață normală și cu acte scrise clare. Când s-a format statul medieval Țara Moldovei, în Europa deja începea Renașterea. Erau ei atât de bicisnici? Ba nu erau, și bolohovenii ceva mai la adăpost au ridicat orașe, poate deja erau rusificați, dar țineau foarte îndârjit la dreptul lor de autoguvernare. Puteau și mai mult. Și au făcut-o în toate sensurile. Pentru asta au mers și mai la nord. Următoarea lucrare a autorului acestor rânduri, Atestările românești din Rusia de Nord-Vest, a întrecut toate așteptările, cantitativ, dar și calitativ, am reliefat atâtea nume de persoane, atâtea nume de localități, unele râuri, le-am numit conștient pentru început cercetări preliminare (Ghimpu 2010b), valoarea lor este incomensurabilă, o parte sunt mai vechi, decât orice izvor de la nordul Dunării. Cum au apărut ele? La comunicarea de la o sesiune științifică, principala problemă a fost cum de nu au fost cunoscute până acum? Cum? Deși problema în ansamblu încă nu e rezolvată, eu pot formula câteva răspunsuri. Foarte clare, într-un mediu lingvistic cu mai multe popoare, nu se știa exact cui aparțin anumite cuvinte, cărui popor? Așa au rămas necunoscute, necercetate, cine putea ști că românii au migrat atât de departe. Unii istorici de la noi își au făcută o impresie limitată, slavii, eventual, rușii în accepțiunea mai târzie, au venit de la nord spre sud, mai că de la polul nord în Europa. De ce nu i-au semnalat pe români mai devreme? În primul rând, spațiul de etnogeneză al 240 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 slavilor a fost pe o linie vest-est la nord de Carpați, fără a intra în dicuții. Cercetătorii ruși scriu înșiși despre colonizările făcute de slavi spre nord, în mediul balților, sau mai la nord, în mediul finilor. Iar dacă românii au venit în unele locuri odată cu slavii, au avut aceeași religie, conlocuiau împreună, erau mai puțini și ulterior au fost asimilați. Însă istoria lor ne aparține și nouă, faptele de limbă, alte elemente de cultură materială și spirituală (trebuie să le găsim), reprezintă și patrimoniul nostru național, cu voia Domnului, pentru cinstirea strămoșilor noștri, cărora nu le-a fost ușor să lase o climă mai blândă la Marea Neagră și să ajungă în cu totul alte condiții de viață la Marea Baltică... * * * Între inscripțiile cele mai vechi din cnezatul novgorodean se numără și cele din catedrala Sfânta Sofia, biserică ce a avut un rol deosebit, împreună cu puterea laică, la constituirea și dezvoltarea statalității regionale în Rusia de Nord-Vest. Ea prezenta un simbol religios și monumental al măreției orașului-polis ce purta un nume pretențios și, în același timp, conștient de importanța sa - Господин Великий Новгород. Sfânta Sofia din Novgorod a fost edificată într-o perioadă timpurie și se numără printre cele mai vechi construcții de piatră ridicate în anul 1050. Cercetate de A.A. Medînțeva (Medînțeva 1978), grafitti-urile de pe pereții ei interiori ne prezintă exemple cu nume românești revelatorii, aș spune, rămase în neștire aproape o mie de ani, pe care istoricii ruși, studiindu-le, nu le-au putut înțelege, iar cei români, ai căror strămoși au rătăcit în acest ținut nordic și au făcut istorie departe de baștină, se limitează a cerceta doar un spațiu geografic strict delimitat al viitoarelor state medievale, având mai multe lacune de cunoaștere, consecință a lipsei izvoarelor scrise și a insuficienței unor concepții adecvate potrivite la o istorie a românilor mult mai complexă și mai dramatică. Așa cum a înregistrat autoarea de mai sus, inclusiv rezultatele altor cercetători pe o durată mai îndelungată, vom prezenta în continuare în ordinea publicată înscrisurile cu nume de români lăsate de oameni pioși ce-și puneau speranța în biserica Sf. Sofia pe care ei, era evident, o venerau în sens creștinesc și, în același timp, o slujeau ca întruchipare a statalității. Inscripția din secolele al XI-lea - al XII-lea (nr. 7), [С](Т)РАНЬНЫИ ГРЕШЕНЫИ НАНЪ ВОИН(Е), Rătăcitul Nan Voin, autoarea l-a citit corect și l-a publicat, de asemenea, greșind aprecierea, deoarece nu știa asemenea nume a zis că probabil a vrut să scrie Ian, evidențiindu-l numai prin voin, ca un ostaș din drujina cneazului. Cuvântul scris însă, ВОИН(Е), este apropiat de românescul medieval Voinea (Gonța 1995), adică putea fi un român cu numele de influență rusească, așa cum îl aveau, probabil, pe cel de Ostaș și unii ruși. Numelui de persoană Nan - Nanul I. Iordan îi indică originea, fie în bg. Nano, fie în gr. Nan(n)os, el putea proveni însă și din 241 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 apelativul latinesc nan,-ă = om scund, de statură mică, pitic (DEX); spre aceasta înclină cele două forme în română; prezența în scriere a celei nehotărâte, se referă cu siguranță la un român. Inscripția fiind zgâriată cu litere (cuvinte) în amestec, avem aici cea mai veche referință a unui român într-un context de scriere glagolitică (fig. 1). Purtând nume și prenume, nu suntem siguri să fi fost numai Voin, ocupație ce putea indica și la tatăl său, el, rătăcitul și păcătosul, cuvântul strannik e sinonim cu pustnic, de multe ori se asociază călugărilor. În discuție și originea următorului (nr. 47, sec. XI-XII), СМОЛКО НИНЪКИНИЧЬ, numele mare socotit a fi patronimicul unui Нинко. De influență grecească, numele Nin posibil a fost adus la nord de români, astăzi mai des feminin, în evul mediu l-am avut însă masculin: Nin, Ninici, ca și Ninul (Gonța 1995; Constantinescu 1963). Pentru conformitate, trebuie să spunem, din cele studiate, în Rusia numele de persoane au venit în mare parte din religia ortodoxă, ca și la români, numai că unele din ele, populare, ce le luăm în discuție, care nu s-au încetățenit, ar fi aparținut românilor, deoarece geografic ei au fost mai aproape de grecii care le-au adoptat și le-au difuzat altor popoare. De la mijlocul secolului al XI-lea: МИКОУЛА ПЪСАЛ (nr. 55), Micula a scris, autoarea îl susține ca un derivat al lui Nicolai, în deosebi caracteristic pentru țara Novgorodului, noi îl credem că provine din Micul-Micula, precreștin, care putea aparține, fie unui român, fie unui rus prin influență. De ce rușii au declinat acest nume? eu am observat că în limba rusă cuvinte cu un „l” tare la sfârșitul cuvântului nu prea există. Dacă îi urmau pe români, ei trebuiau să pronunțe muiat, Микуль, astfel se deforma cuvântul mai tare, în special când s-ar fi declinat. Astăzi rușii pronunță articolul hotărât în limba franceză lea (pentru la femme), voilea (în loc de voila, popular desigur). Nr. 60: БЪГЪ(Ш)А ГРЕШЪН(Ы)[И], relevant ca evoluție a numelui românesc Buhuși sau poate (în trecut) Bohuși > Boguș > Bogoș > Bogoșa >Богша. O inscripție mai concisă: [П](Л)Ъ КОШУВИЛ(ИЦ) (nr. 65), sec. XI-XII, Coșuvil sau Coșuviliț (poate și Coșuvilici, cu sufix posesiv), a fost apreciat ca un cuvânt cu origine bulgară de autoare, putea fi și un român cu nume de la Coșul, ca și la alte cuvinte comune și în bulgară, de pildă, rămâne de stabilit, dacă românii au venit singuri în nordul Rusiei sau împreună cu slavi bulgari ori cu alți slavi sudici. Migrația slavilor dunăreni în Rusia este susținută de V.V. Sedov (Sedov 2000). Ca și celelalte inscripții, cu o datare de sfârșit de secol al Xl-lea, începutul secolului al XII-lea, conform descoperitorului - un cuvânt ОУЛАРЬ, Ular’, crezând că e орарь, veșmânt preoțesc, ce se scria la fel, noi nu excludem însă și un nume, Olar (nr. 71), legat de profesie. Inscripția nr. 75: ПАЛАДИ ЕПИСКОП(У) КОУ(Л?)КОУ(Л)Ь КУНИ (fig. 2), nume de persoană, fără să-l înțeleagă la asemănat unui apelativ, și cu al doilea, nume de familie, autoarea îl reface КОУКОУЛЬ, crezând că e de la коколь, și куни(й) de la cunița (poreclă?). În română e foarte clar, anterior mijlocului secolului al XII-lea, când autoritatea religioasă era episcopia, Paladi episcopul Cucul reprezenta în Novgorod cel mai mare ierarh religios. În alt caz, aici se pot denumi și două personaje, oricum români: 242 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 alături de episcopul Paladi și Cucul Куни(й), care a scris. Paladi, un nume mai românesc, nici că se putea aștepta (mă rog, iarăși asimilat din limba greacă, Iordan 1983, dar e scris românește), iată că noi aveam episcopi de mai multă vreme, nu ca acei pseudoepiscopi anonim pe care îi știa papa de la Roma Grigore IX (anul 1234) în Episcopia cumană. Nr. 122: КУЗМИЦЬ, ca o variantă nesigură se propune un Кузмич, noi credem că poate fi și un Cuzmiță, diminutivat într-un limbaj de bilingvism româno- rus, până nu demult sufixul -ița, -uța s-a considerat de origine sud slavă, prin exemplele de cuvinte românești cu acest sufix din Procopius, M. Vinereanu argumentează originea lui românească încă până la venirea slavilor la sudul Dunării (Vinereanu 2009a, 50). Următorul nume mai complet, ИВАНЪ ПСЛЪ ДМИТРЪИЦЬ ГРЕШНОЮ РОУКОЮ (nr. 153), Ivan Dmitrevici, cu referință la partea a doua, cu forma Dmitroiț, să poată fi sesizat și după alte exemple un Domitrb, Dmitro, în ultimul să avem numai vocală de sfârșit, influențat de Dumitru. ГИ ПОМОЖИ РАБУ СОМУ ФЛО(К)АТЪ, Doamne, ajută pe robul tău Flo(c)at (nr. 132), scrise de aceiași mână; a doua inscripție cu numele ФЛОРАТ[Ъ] - Florat (nr. 133), deși ambele cuvinte sunt românești, ca și autoarea, susținem mai veridică repetarea variantei a doua, s-a scris de două ori, probabil, de o persoană Florat, - sunt dintre cele mai vechi inscripții din Sf. Sofia a Novgorodului (Medînțeva 1978, 90), adică mai aproape de construcția soborului. Inscripția nr. 142, înainte de prima jumătate a secolului al XII-lea: ДАНЪ ПСЛЪ ХУ(Д)ИИ ГРЕЧЕНЪ (fig. 3), deși logic ultimul cuvânt ar părea грешен, autoarea a insistat că are un c clar, propunând varianta Dan grecul, adică era grec. La greci nu se scrie așa numele, ci Daniel, Daniil, fiind un nume românesc medieval popular (Gonța 1995), cum se vede, era un român, dar Grecul, ca nume de familie, tradus în rusă, adică trecut deja prin mai multe faze, aflat demult în mediul românesc, poate la origine să fi fost și grec? De la hotarul secolellor al XI-lea - al XII-lea: ГИ ПО(МО)ЗИ РАБУ ЕМУ - А(НЕ)ГУ Г[РЕ](Ш)ЬНУМУ (nr. 163), un nume foarte interesant, după părerea mea, Aneg - Neag(u) metatizat ? (fig. 4), același și în următoarea (secolele al XI-leA - AL XII-lea), după autoare, scris foarte clar - НЕГЪЛЪ ПС (nr. 164, aici articulat), un român influențat de graiul rusesc, Neagul a scris, în cuvintele prezumtive românești de la sudul Dunării terminația cu -ol este echivalată cu articolul hotărât românesc -ul (Raevschi 1988, 53-69). Nr. 181: ПИСКЪЛЕ ПСЛЪ, Piscole-Piscul a scris (secolele al XI-lea - al XII-lea). Un Тоудор Събыславич și unul Тоудор Оугри(н)иць (Ugriniț sau Ugrinici, mai exact, nr. 207 și nr. 223), menționați și în alte izvoare (secolul al XII-lea - al XIII-lea), ambii poartă prenumele românesc Tudor, al doilea personaj ar indica originea unui român venit de la unguri, probabil. Cum considera I. Iordan eo de la numele Teodor s-a început a scrie Tudor încă în perioada antică (Iordan 1965, 50). Spre deosebire de ПЕТРЪ (nr. 74), nume rusesc (fig. 5), alta, de la mijlocul secolul al XIII- lea (nr. 208), o rugăciune către Sf Petre: О СТЫ ПЕТРЕ ПРОСТИ... de la ГРИГОРИ1 АМИНО (fig. 6) și următoarea (fig. 7), tot către Sf. Petre de la Mihail (nr. 209); în 243 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 continuare numai cu un singur nume (nr. 216, sec. XIII): РАД(О)КОВО, având conotația Radoco-Răducu, cum se vede, diminutivul lui Radu. Nr. 228, secolele al XI- lea - al XIII-lea: ГИ ПОМОЗИ Р(А)БОУ СВО(Е)МУ КОЗМЕ АМИНЪ, numele Cozma caracteristic pentru români până astăzi, inclusiv alte două inscripții, de asemenea, numai cu numele mic: nr. 245, scrisă de ДОМАНЪ (fig. 8), sec. XIII (Доman, corespondent la slavi cu Неделя, Неделко). Astăzi se numesc Duman - Dumana vitele născute în ziua de duminică, ceea ce ne îndrituiește să concluzionăm că în timpul afirmării primului nume zilei a șaptea i se spunea dominica. De fapt, influența vine de la greci, cf. Kiriakos (Iordan 1983). Următoarea însemnare, din secolele al XIII- lea - al XIV-lea (fig. 9), cu mai mulți rugători, dintre care unul era scris românește: ГОУРИЕ (Gurie, nr. 250). În general, numele românești n-au fost înțelese de autoare, evidențiindu-le unora numai specificul, caracteristic pentru un necunoscător al limbii române Să ne adresăm și altei categorii de izvoare din nordul rusesc, al unui formidabil fenomen al scrisului, ce a demonstrat o largă cunoaștere de carte printre cetățenii simpli pe scoarță de mesteacăn. Ele pot fi comparate cu scrisorile pe tăblițe cerate din Roma antică, alteori în calitate de mici registre de împrumuturi, de cheltuieli sau ca niște caiețele de exerciții în ale scrisului pentru copii. În aceste acte, mândria pe drept cuvânt a culturii ruse din epoca medievală, de asemenea vom întâlni și români. Menționăm cercetătorii ruși ce le-au publicat: A.V. Arțihovski, M.N. Tihomirov, V.I. Borkovski, V.L. Ianin, A.A. Zalizniak și alții. Fără să le înțeleagă, numele românești, este drept în cazul primului cercetător și arheolog, A.V. Arțihovski, constatând deosebirea unora dintre ele, a făcut unele încercări de a le clarifica prin atragerea unor cunoscători ai limbilor fine baltice, vecini ai novgorodenilor, care, în mod evident, tot nu le-au putut aprecia (necesară o precizare aici: primul în lista de mai sus a fost arheolog, a semnat șapte cărți din cele opt publicate în total, al doilea - istoric documentarist, al treilea - lingvist, al patrulea - istoric documentarist, al cincilea - lingvist). Le prezentăm pe cele selectate conform culegerilor ce s-au publicat după anii de săpătură arheologică cu numerotarea actelor dată de către autori (1951, 1952, 1953- 1954, 1955, 1956-1957, 1958-1961, 1962-1976, 1977-1983, cf. bibl.): Mai întâi, o listă cu datornici (fig. 10, rândul 2), У Мики 2 куници (Lui Mic (Mica) 2 kunițe) (sec. XIV- XV, nr. 2); Поклон от Грикше к Есифу (sec. XIV, nr. 3), următoarea cu numele Grigșa, medievalul românesc Griga (Gonța 1995), și Фетинья (sec. XIV-XV, nr. 28), Fetina, nume feminin adus de români ; 40 беле в Пуе (sec. XIII, nr. 52), localitate Puia; а у Микулици сокол (sec. XIII-XIV, nr. 54), Богьш(а) (sec. XIII, nr. 68). Sec. XII, nr. 78 :.. у Въицина шурина, un nume mai deosebit Voiță (de la < voie), neobișnuit totuși, ce îi putem da doar un corespondent rusesc mai târziu - Волех, скоморох, VI, 403 (NPK 1915); Се приказъ о Микули Куцееви... (sec. XIV, nr. 93), Micula Cuțeev de la < cuț. От Богош ко Оуике. Водаи гривеноу истъ(ц)оу (sec. XII, nr. 114), Bogoș din Buhuș, următoarea: ...не ходи ко Шедьре (Ședere < ședea) (sec. XII, nr. 118), după un 244 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 act păstrat fragmentar, nu merge la Ședere, autorul publicației la socotit nume propriu, putea fi și un apelativ tradus românește de la rusescul Осташково посиденье, Микулкино посиденье, întâlnite mai târziu printre posesiunile bisericii Sf. Sofia (Grekov 1960, 357-360). În traducere - Șederea lui Ostașco, Șederea lui Miculca, forme de proprietate, ca loc de vânat, probabil, de alte îndeletniciri, mai departe de casă, ma târziu acestea au devenit sate numite și Сиденье (NPK 1915, 136, 153, 167, 202, 205). O scrisoare din secolul al XIV-lea, ce descrie unele activități din vestul lacului Onega, o persoană înscrisă Сергие... (fig. 11, rândurile 1 și 2), быле о русалехо в Пудоге (nr. 131), numele Serghie prezent în actele medievale (Gonța 1995) (în rusă Serghii), iar alt element ține de atestarea sărbătorii Rusaliilor, ce se consideră împrumutat din slavonă. Fără a intra în discuții mai largi, susținem aici legătura strânsă a acestei denumiri cu Rosalia latină (sărbătoarea trandafirilor), așa cum atestăm cuvântul ruusu în limba finlandeză (Finsko-russkii sl. 1977) pentru măcieș (trandafir sălbatic), care este evident că l-a preluat din româna timpurie, popor aflat într-un contact multilateral cu românii veniți în nordul Europei, studiu în curs de apariție (depus la „Destin românesc” în septembrie 2010, cf. Ghimpu 2010a). Altfel spus, Rusaliile din scrisoarea-scoarță, cu mențiunea unui nume românesc putea denumi și sărbătoarea antică a românilor purtând denumirea veche a trandafirului sălbatic. Următoarea mențiune în formă ultimativă: Приказо от Григорие ко Домоне... (sec. XIV, nr. 134), poruncă de la Grigorie către Doman, ambii numiți românește; și un alt înscris, nr. 136 (sec. XIV): Труфалiе з братьею (fig. 12, rândul 2) - Trufalie cu frații, autorul credea că e de la Труфан, totuși, cu terminație românească, el trebuia scris Trufanie, putea constitui și un nume necreștin, reprezentând de fapt contaminarea a doi termeni < trufie + fală < hvala. Și astăzi se mai scrie în textele creștine, om trufalnic (Militaru 2009, 24). Mențiune (sec. XIII, nr. 138) cu mai mulți datornici, fig. 13, între alții: Оу Захарьи (rândul 2), Оу Коузмиць (rândul 2), Оу Кюрика оу Тюлпина (rândul 4), Оу Петряица (rândul 5). Primul nume (refăcut la nominativ Захарка de Zalizniak, cf. Bibl.) se scria în actele noastre medievale Zahariia (Gonța 1995), Cuzmiță, Chirică Tulpină, numele mic este Kyr diminutivat românește, întâlnit din evul mediu până astăzi. Ultimul nume, tot un diminutiv, relevă legătura evolutivă între Petre - Petrea, medievale, astăzi i s-ar zice Petriță. Nr. 148: Поклно от Иева ко Прокоте (fig. 14, rândul 1), mijlocul secolul al XIII-lea, închinăciune de la Iev (adică Iov) către Procopie. O listă cu datornici: Грига. У Окиша 2 кади ржи. У Чупровыхо 5 ржи (sec. XV, nr. 161), împrumut sau datorie lui Griga, Ochiș și Ciupro din Ciprian; în continuare importantă pentru forma verbului: .Лихе есте, verbul este din a fi (nr. 163, mijlocul secolului al XII-lea), asemănător cu rusescul есть, ceea ce a remarcat autorul, însă identic al unui cuvânt românesc, totuși. На Домитре возяти доложзиве (începutul secolului al XIII-lea, nr. 202), datorie către un Domitre, apropiat de Dumitre și Dumitru; ...Оу Данешницы за три гривене (sec. XII-XIII, nr. 219), formulat la feminin, posibil denumea soția unui Dan. Nr. 222, sec. XII-XIII: От Матья къ Гюргю, Matei către Ghiurghi; Аняние ко 245 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. XLVIII nr.2 матери (sec. XII-XIII, nr. 227), de la Ananie către maică-sa, cu terminație specific românească (Constantinescu 1963), următoarea (nr. 249) ... оу Питина сына, cu numele de la pită probabil, secolele al XlV-lea - al XV-lea; în alta (sec. XIV, nr. 256) se indică на Григорици (fig. 15, rândul 2), în evul mediu (Constantinescu 1963) lui Grigorie i se zicea și așa, deși mai rar decât astăzi; Приказа от Григорие ко Домене... (sec. XIV-XV, nr. 259), un alt Grigorie către Domna, nume românești ambele. У Кондра... возми полосорока. (sec. XIV, nr. 260), s-ar putea să fie Codrea sau Condrea actual, dacă nu era Кондрат? От Фларя. портище зелени (sec. XIV, nr. 262), numele Flor răspândit la ruși pe cale creștină, aici Florea, redă împrumutul românesc precreștin. От Фларя, от Коя 5. (sec. XIV, nr. 263), alt nume Florea și Coi, probabil; . слушате Домни и ты (sec. XIV-XV, nr. 265), ascultă pe Domna și tu. Приказ от Ондреяна Михаiловичи к Пуцне (sec. XV, nr. 303), un mesaj către Puțna, de la puțin sau altceva (obscen?). Nr. 325 (sec. XIII-XIV): Ортемие не недоборнои., fig. 16, numele Artemie (Constantinescu 1963); От Кюрьяка къ Вышене (sec. XII-XIII, nr. 332), Chiriac, nume foarte răspândit din evul mediu (Gonța 1995) până astăzi, având origine grecească (Iordan 1983), inclusiv regional la noi denumește greierul (DELM 1977). O remarcă specială i-a făcut și descoperitorul: Кюрьяк - обычная древнерусская форма Кирияк, встреченная и в Новгородской летописи (Arțihovski 1963, 20). Totuși, Словарь русского языка XI-XV1I вв. nu îl înregistrează, deoarece considera, probabil, că nu era un cuvânt rusesc, nu s-a încetățenit la ruși, spre deosebire de români. От Петра грамота. А ныне оу Даньши. (sec. XI-XII, nr. 336), înregistrat iarăși Dan diminutivat rusește; și un altul Домитре Милославове (începutul sec. XIV, nr. 343). În continuare (fig. 17), o listă întreagă: (rândul 1) У Илее, у Тудора.. (rândul 2) У Страхона (Zdrahon). (rândul 3) У Надея. У Хоцу у сына его. У Селяте. У Несула (rândul 5). У Станяте. (rândul 7) У Иелее. (sec. XIII, nr. 348), - Ileie- Ilie, Tudor, Zdrahon, Hoțu, Neșul; aproape toate numele sunt românești, Nesul-Neșul actual, mai puțin Seleat și Staneat, care l-am avut ca Stan și Stanea. Următoarea scoarță indică la un Симан (sec. XIV, nr. 355), neînțeles de autor, fără răspândire la ruși, la noi medieval (Gonța 1995, poate fi influență bulgară, Iordan 1983), alta (у) Ондрике (sec. XIV, nr. 362), autorul se întreba dacă nu e un Andrei diminutivat, care putea fi și poreclă, un (o) Andrică (Kh. NO W nKmfc,|N ± n-£ ^yA 1 /iirt N OßO n/tOTO ji * HßazAr^nrS iiASifihT« picK^AA HT A r A i N ®'|4 «Ö A;0 £ £ h#J1 K LU t> 'M) 14 0 -r-Z c IfKON^^A^^^/^-VßNiv- N b N A A 0 r 1-0 fi r N l i-^mX- A « A K O R N t «.IU S.Y A O t A AH 'rț ^N