ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA Serie noua, voL LIV nn 2 editura universitari din bucurești* https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA Vol. LIV nr.2 https://biblioteca-digitala.ro Reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare. https://biblioteca-digitala.ro UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA Departamentul de filologie rusă și slavă ROMANOSLAVICA Vol. LIV nr.2 editura universității din bucureștiK 2018 https://biblioteca-digitala.ro Articolele au fost recenzate în sistem peer-review. COLEGIUL DE REDACȚIE: Prof.dr. Constantin Geambașu, prof.dr. Octavia Nedelcu, lect.dr. Dușița Ristin Prof.dr. Antoaneta Olteanu (redactor responsabil) Drd. Gabriel Stan - secretar de redacție COMITETUL DE REDACȚIE: Conf.dr. Dagmar Anoca (Universitatea din București), prof.dr. Bozena Bednankova (Universitatea din Olomopuc), conf.dr. Vit Bocek (Academia Cehă de Științe, Praga), conf.dr. Cristina Bogdan (Universitatea din București), prof.dr. Mircea Deaca (Universitatea din București), conf.dr. Ioana Fruntelată (Universitatea din București), conf.dr. Armand Goșu (Universitatea din București), prof.dr. Zuzana Kovacova (Universitatea din Nitra), prof.dr. Ilona Janyskova (Academia Cehă de Științe, Praga), lect.dr. Marilena Felicia Luță-Țiprigan, conf.dr. Mariana Mangiulea-Jatop (Universitatea din București), lect.dr. Silvia Marin-Barutcieff (Universitatea din București), dr. Anna Oczko (Universitatea Jagiellonă din Cracovia), conf.dr. Narcisa Știucă, (Universitatea din București), conf.dr. Diana Tetean (Universitatea „Babeș- Bolyai” din Cluj), lect.dr. Marius Văcărelu (Universitatea din București), conf.dr. Carmen Vioreanu (Universitatea din București), conf.dr. Marina Vraciu (Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași), conf.dr. hab. Andrzej Zawadzki (Universitatea Jagiellonă din Polonia). Tehnoredactare: prof.dr. Antoaneta Olteanu © Asociația Slaviștilor din România (Romanian Association of Slavic Studies) stangabrielandrei@yahoo.com IMPORTANT: Materialele nepublicate nu se înapoiază. ISSN 2537 - 4214 ISSN-L 0557 - 272X https://biblioteca-digitala.ro ЛИТЕРАТУРНАЯ КРИТИКА И МИРОВОЙ ЛИТЕРАТУРНЫЙ ПРОЦЕСС Светлана АНАНЬЕВА The author of the article, analyzing the leading trends in the development of the world literary process and literary criticism, pays special attention to the contemporary literary process of Kazakhstan, Russia and the United States. Literary fiction influences the construction of national identity. Postmodernism, neo-realism, neo-sentimentalism, the combination of experiment with realism in depicting the characters of literary protagonists, the tendency of the rapprochement of the artistic text with the media text are the leading trends in national literatures in which the text evolves towards hypertext. Reflection of foreign themes in art works reveals what is 'ours', 'alien' and 'universal'. Intercultural transfer is defined by dynamism. Keywords: national literature, comparative studies, multiculturalism, ethnic archetype, aesthetic freedom В современном российском литературоведении способами осмысления и описания социокультурных событий постсоветского периода, литературного кризиса конца ХХ столетия избирают чаще всего литературно- критический дискурс и онтологическую герменевтику. Суть современной литературной критики Ю.А. Говорухина раскрывает как «сложное целое, компоненты которого динамичны, обусловлены доминирующей целью, изначальной ориентированностью текста - на Другого» [1, с.31]. Углубление и расширение этнокультурных и языковых контактов меняет языковую ситуацию XXI века. Формируется новая би- и полилингвальная картина мира, в которой этническая идентичность (принадлежность, самоотождествление индивида с определенной этнической группой, этносом, народом) включает сопричастность этнокультурной традиции. Основным тенденциям и современным аспектам изучения национальных литератур, реалиям их бытования в мировом литературном пространстве, проблемам теории и методологии уделяется представителями гуманитарных наук, ведущих научных школ литературоведения и литературной критики большое внимание. Так, конструирование идентичности московский литературовед К. Султанов не сводит лишь к «перманентному воспроизведению механизма этнокультурной самозащиты. Современная трактовка идентичности акцентирует фактор динамичности, процессуальности, культурной взаимопроницаемости, когда самоутверждение «своего» входит в сплав с https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 открытостью навстречу «чужому». Концептуально она связана и с тем, что называют культурным пограничьем, когда ментально-культурная самоидентификация небезразлична к присутствию и неоднозначности Другого» [2, с.319]. Ситуация рубежа веков приводила к образованию синтетических жанровых форм. Литература рубежа веков развивалась «в уникальной социоисторической, цивилизационной ситуации» [3, с.219], что влекло за собой трансформированность литературной критики. Литературоведение пыталось сформулировать определения новому состоянию российской словесности: ситуация литературного «промежутка» (А. Чагин), «калейдоскоп» (И. Дедков), «мозаика» (А. Марченко), «конец культуры» (М. Эпштейн), литературная «радуга» (Н. Иванова), «мультилитература», «конгломерат» (М. Черняк), «хаос» (М. Липовецкий), «рипарография» (Г. Гусейнов), «метафизический реализм» (Ю. Мамлеев) и др. «Начало литературы XXI века прошло под знаком «кризиса постмодернизма» (М. Берг), его «конца» (В. Курицын) и «исчерпанности» (М. Липовецкий), духовной и интеллектуальной энтропии, «нового реализма» и т.д. Рубеж XX-XXI столетий в национальных литературах мира поражал мозаичными россыпями, разнообразными вкраплениями в классическую тенденцию развития литературы, постмодерн, постконцептуализм и т.д. Новые авторы и книги, вошедшие в национальные литературы после 1990-го года, по мнению румынских литературоведов Л. Которча и Б. Крецу, «существенно меняют литературную иерархию» [4, c.94]. В критике рубежа веков преобладают две тенденции: стремление «связывать между собой литературные периоды, которые достаточным числом писателей думаются в решительном срыве, с другой стороны, желание такой же критики внести в живой литературный поток и высказаться о литературном значении авторов и произведений, которые, по разным мотивам, были запрещены или не смогли проникать в свое время в процесс, которому закономерно принадлежат» [4, с.96]. Современный литературный процесс невозможно обособить от развития культуры, поэтому его важной стороной является взаимодействие художественной литературы с другими видами искусства, общекультурными, языковыми, идеологическими, научными явлениями. «Свое», «чужое», универсальное в культуре и литературе, диалектика их соотнесенности исследуются как фактор исторической динамики. Более очевидной становится тенденция преломления классического канона о новую реальность, что раздвигает границы литературного процесса и меняет привычные представления. Художественный текст критиками и литературоведами анализируется как подвижная система. Методологической инновацией современной компаративистики являются проблемы сравнительной рецепции (К. де Грев) и имагологии (Г. Дизеринк). Рецепция развивается в двух формах: сближение и расхождение. Дискурсивный анализ (З. Харрис) позволяет включать 6 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 художественные тексты в межкультурный диалог, способствуя эволюции сравнительного литературоведения к культурной компаративистике. Более того, закономерности, формирующие конкретный литературный текст, выявляются в контексте культуры, литература встраивается в структуру культуры - «всемирную паутину» (Web). В странах англо-американского языкового ареала критика и наука о литературе неотделимы друг от друга, что отражает термин «literary criticism». Президент американской ассоциации компаративистов Чарльз Бернхеймер призвал к отказу от европоцентризма и обращению вместо компаративистики к «cultural studies». В XXI веке меняется структура литературного процесса, статус литературы и сама литература, но книга продолжает оставаться высшей нравственной и духовной ценностью. Русский писатель Ю. Дружников, создатель «полемического литературоведения», американский славист, профессор Калифорнийского университета уверен, что в Польше, Болгарии и других странах Центральной Европы русистика развивается интереснее, чем в метрополии. В Америке она вторична: «Запрещенных русских писателей почти всех изучили. Идет работа по углублению в детали уже известного. Научная молодежь все больше занимается российской поп-культурой, что интересно, но получается поверхностно» [5, с.5]. Состоявшиеся в Институте литературы и искусства им. М.О. Ауэзова МОН РК встречи с американскими литературоведами, лекторами Новой Школы социальных наук К. Кооп и Дж. Витчем (Нью-Йорк), К. Кларк (Йельский университет), Ф. Дерин (университет Висконсин-Мэдисон), Р. Абазовым (Колумбийский университет), Н. Каффи (Аризонский университет), Дж. Шоберлайном (Гарвардский университет) значительно расширили горизонты сотрудничества. Профессор Йельского университета Катерина Кларк занимается исследованием советской литературы и является автором монографий «The Soviet Novel» (Chicago: The University of Chicago Press, 1985), «Советский роман: история как ритуал» (Екатеринбург: Издательство Уральского университета, 2002), статей «М.М. Бахтин и “мир литературы”» и др. Широко известны в академических кругах ее труды в соавторстве с М. Холквистом «Mikhail Bakhtin» (1984) и «Архитектоника ответственности» (2002). Главная цель поездки К. Кларк в Алматы - работа с архивными материалами. Посетив мемориальный Дом-музей М.О. Ауэзова и Институт литературы и искусства им. М.О. Ауэзова, известный американский специалист по русской литературе проявила интерес к научным изданиям «Русская проза Казахстана», «Казахстанская Пушкиниана», «Морис Симашко» и современному литературному процессу («Литература народа Казахстана», «Современная литература народа Казахстана»). Казахско-американское литературное сотрудничество впервые обобщено на страницах коллективной монографии «Казахско-американские литературные связи: современное состояние и перспективы», в создании 7 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol LIV пг.2 которой наряду с литературоведами Института и преподавателями вузов Алматы принимали участие ученые США. «Схожесть литературной ситуации в Казахстане и Америке заключается в том, что многие этнические меньшинства нашли в Казахстане свой дом. В Нью-Йорке живут представители национальностей всех стран мира, в мирном сосуществовании которых велика роль литературы, отражающей многокультурность американского общества. Литературный процесс в Казахстане включает развитие казахской, русской, уйгурской, немецкой, корейской, татарской, курдской, белорусской, узбекской литератур. Издаются произведения турецких писателей, есть представители болгарской, осетинской, чеченской, украинской, дунганской литератур. В современных условиях подобная схожесть литературной ситуации США и Казахстана особо важна. Мультикультурализм выступает объединительным фактором», - отмечено в книге [6, с.40]. Динамичным процессом современной межкультурной коммуникации определен культурный трансфер. Межкультурный диалог включает «адаптацию культурных ценностей воспринимающей культурой и вхождение элементов этой культуры в отдающую» [7, с.23]. Литературный текст современными исследователями рассматривается как внутренне подвижная система, способная раскрыть свой смысл лишь на перекрестке культур. «Проблематика концепта культурный трансфер направлена таким образом не на рецепцию культурных элементов исходной культуры в целевой культуре (в отличие от методологии рецептивной эстетики), а на их встраивание в новую культурную систему с учетом возможной трансформации в процессе реализации трансфера» [7, с.24]. Для нас особо важно то, что привлечение культурного трансфера к исследованию системы литературных взаимодействий обеспечивает «объективность и точность исследования через реконтекстуализацию международного и межкультурного литературного процесса» [7, с.26]. К ведущим тенденциям критики и литературоведения Казахстана, безусловно, относятся - ориентация на традицию, отражение национальной картины мира, сохранение этнического архетипа, автобиографичность лирического дискурса в поэзии, новая перспектива видения панорамы развития национальных литератур республики. В поисках эстетической свободы (символично название книги известного русского писателя Е. Шишкина «Я свободен») писатели и поэты возвращаются к традиционным ценностям реализма, преломляя их в современной литературе, а формулу настоящей литературы французский писатель А. Макин видит в «непрерывном удивлении течением реки, в которое переплавляется мир». 8 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Литература: 1. Говорухина Ю.А. Русская литературная критика на рубеже ХХ-ХХ1 вв. - Красноярск: Сибирский федеральный университет, 2012. - 359 с. 2. Султанов К.К. Особенное, но не отдельное. О соотношении понятий «самоидентификация» и «диалог» // Времена и духовность. - Алматы: Арда, 2010. - С.319-327. 3. Большакова А.Ю. О новых тенденциях в теоретико-литературной системе анализа // III Международная конференция «Язык и культура». Москва, 23-25 сентября 2005 г. Тезисы докладов. Т.1. - С.219-220. 4. Которча Л., Крецу Б. Румынская литература // Новейшая зарубежная литература. - Алматы: Жибек жолы, 2011. - С.82-129. 5. Дружников Ю. Эмиграция - это попытка превратить недовольство в удовлетворение // Культура. №7. 22-28 февраля 2007 г. С.5. 6. Ананьева С. Казахско-американские литературные контакты в контексте сравнительного литературоведения // Казахско-американские литературные связи: современное состояние и перспективы. - Алматы: Эдебиет Элемi, 2016. - С.36-81. 7. Лобачева Д.В. Культурный трансфер: определение, структура, роль в системе литературных взаимодействий // Вестник Томского государственного педагогического университета. - 2010. - №8. - С.23-27. 9 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro ZIVE MIESTO KOMPARATISTIKY V KULTÖRNOM DIALOGU (ESTONSKY PRINOS) Ladislav FRANEK La explication de la notion de literatura comparada a traves de los trabajos eslovacos desde los anos 60 (M. Bakos, D. Durisin, A. Popovic, L. Franek). El aporte de la obra teorica de Claudio Guillen, comparatista espanol. La tension entre lo local y lo supranacional. El papel de la Asociacion estonia de la literatura comparada bajo la direccion de Jüri Talvet. Su concepto de enfoque simbiotico de la cultura posmoderna (2009). La importancia de los estudios comparados de literatura con la finalidad de proteger el heritaje cultural de las naciones. Una variedad de reflexiones crfticas del comparatista estonio sobre la situation actual en diferentes paises del mundo. La necesidad de mantener una vision metaforica y poetica al respetar la relation de un creador artistico con la naturaleza y una determinada sociedad. La ilustracion del concepto simbiotico mediante la traduccion de algunos de los poemas de Talvet al eslovaco por Ladislav Franek. Palabras-llaves: literatura comparada, tradicion eslovaca, aporte estonio, Interlitteraria, enfoque simbiotico, cultura postmoderna, poesias de Talvet Pojem komparatistika alebo, v tradicnejsom châpanf, porovnâvacia literatura sa dnes dozaista mâze javit’ ako nieco nejasne, zbavene presnejsej definfcie, ktorâ by spol’ahlivo osvetlila jej vyznam. Tâto skutocnost je celkom pochopitel’nâ, ved’ ani v ucebnych osnovych nasich univerzft humanitneho zamerania dosial nejestvuje odbor, ktory by systematky rozvfjal vskutku nezanedbatel’ne dedicstvo, nârodne i inonârodne, podobne orientovaneho studia. Na prfcine je zrejme urcite narusenie kontinuity, ktore nastâva v tzv. prechodovych obdobiach spolocensko-politickeho vyvinu obrâteneho vo vseobecnosti na odlisne formy odbornej a pedagogickej aktivity. A to i napriek tomu, ze v dnesnej globalizovanej Europe, coraz vacsmi vystavenej novym vyzvam v zmysle spoluzitia nârodov, sa takmer pravidelne zdâraznuje nutnost kulturneho dialogu, z ktoreho sa v podstate uz dâvnejsie napâja vlastne jadro uvedeneho odboru alebo disciplfny. V sukromnych rozhovoroch byvame sice svedkami neraz zasvatenych pohl’adov na pâlcivu i bytostne prftazlivu problematiku nârodnej kulturnej identity, ktorâ by mala presnejsie charakterizovat nase historicke miesto v europskom kontexte, na druhej strane, akiste z pocitu nadmernej obozretnosti alebo opatrnosti, predovsetkym vo vztahu k ujasnenejsfm formâm takehoto poznania u vacsfch nârodov, iba zriedka dochâdza k serioznej diskusii o tejto existencne primârnej otâzke. A tak je zrejme, ze privâtna skusenost nasich obcanov, volajuca https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 nâstojcivejsie po znovunastolenf podobneho okruhu aspektov, nemâ moznost nachâdzat primeranu oporu v hodnovernych pramenoch sucasnosti i minulosti. Preto si myslfm, ze nikomu nemâze byt l’ahostajne, ak sa v suvislosti so zâvaznymi spolocensko-politickymi zmenami znova vynorf tuzba aspon ciastocne zaplnit tuto medzeru podobne nasmerovanym usilfm. Vonkoncom nemozno pokladat za nâhodu, ze vftanym priestorom na ozivenie pojmu nârodnej kulturnej identity, je prâve oblast porovnâvacieho studia literatury, pretoze prâve prostrednfctvom jej uloh, ciel’ov alebo nâstrojov je moznâ hlbsia reflexia kulturnej rozmanitosti a jej identifikâcie cez specificky umelecky vyraz nezamenitel’ny s inymi formami poznania. Hned’ na zaciatok treba povedat, ze to suvisf s nâvratom do literârnej historie, kedze umeleckâ tvorba v usilf o autonomnost alebo nezâvislost svojich kriterif odjakziva stelesnovala hlavny pramen hodnoverneho dotyku so skutocnostou. Bolo by zbytocne pripomfnat, ze pojem jej vyvinu sa neodmyslitel’ne viaze na osobity zdroj osobnej a, v prfpade najjasnozrivejsfch literârnych zjavov, zâroven nadosobnej skusenosti zaclenenej do viac-menej vymedzeneho priestoru jazykovej alebo kulturno-geografickej podmienenosti literârnej kreativity. V tomto okamihu sa samozrejme zjavuje moment ustavicnej prftomnosti cudzfch vplyvov a ich inspiratfvnosti pre domâcu, cize nârodnu literaturu. Vdaka tomu sa dostâvam k vlastnemu obsahu komparatfvneho pohl’adu na literaturu, ktory mâ i v dnesnych liberâlnejsfch casoch prvorade postavenie urcovane v prvom rade rozhladenostou alebo erudovanostou kazdeho, kto je ochotny vziat na seba mozne riziko, ze jeho kriticky hlas nenâjde vzdy adekvâtnu odozvu u adresâta. Ide totiz o taky druh poznania, ktory musf pravidelne râtat aj s nepripravenostou alebo neschopnostou vnfmat jeho argumentacne podlozene stanovisko vyplyvajuce nielen z bezprostrednejsfch prakticko-duchovnych foriem osobnej skusenosti. Urcite sa nebudem mylit, ak dodâm, ze to je vlastne zmyslom kazdeho ambicioznejsieho literârneho diela, na ktore sa vztahuju nârocne, mnoho râz utajene, alebo nepriamo odhalitel’ne princfpy. S tym suvisf poznanie, ze v tomto prfpade sa uvedeny rozpor mâze prejavovat i vo vztahu k odborne vymedzenejsfm pohl’adom na tu istu alebo rozdielnu realitu, co pramenf z vyhranenejsfch pracovnych alebo osobnych zâujmov. A ak som spomenul osobitu pozfciu komparatistu, ziada sa podciarknut jeho individuâlne dispozfcie pristupovat k zvolenemu predmetu na zâklade jazykovo- teoretickej a historickej spâsobilosti, individuâlneho talentu dâverne sa zzit so vsetkym, z coho vychâdza jeho viacrozmerny alebo interdisciplinârny projekt. Jeden z najznâmejsfch a - musfm povedat - mne azda najblizsf svetovy komparatista, pred niekol’kymi rokmi zosnuly Spaniel Claudio Guillen (porov. prepracovane dielo Medzi jednotou a rozmanitostou. Porovnâvacia literatura (Vcera a dnes), Entre lo uno y lo diverso. La Literatura Comparada (Ayer y hoy), 2005; prve vydanie je z r. 1985) tvrdf, ze ulohou komparatistu je na rozdiel od inych foriem poznania moznost klâst prvorady dâraz na literaturu, pretoze literatura tvorf oblast sui generis, a to vlastnou povahou skumaneho materiâlu, umelecky jedinecneho a neopakovatel’neho v priebehu dejfn. V tomto duchu treba jeho usilie vnfmat ako 12 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 nel’ahku cestu, na ktorej sa crtâ nielen nutnost’ zachytit’ alebo charakterizovat’ jednotlive literârne dielo, ale vidiet ho zâroven vo vyvine, to znamenâ v celom spektre vynârajucich sa vnutornych i vonkajsfch suvisiostf. K umeleckemu vnemu teda pristupuje hl’adanie isteho systemu, ktory by presahovai uiohu nârodne orientovaneho iiterârneho kritika a historika. Taziskom jeho prâce je vedomie urcitych napätf medzi iokâinym a univerzâlnym, nadnârodnym.1 C. Guillen dâva teda prednost pojmu iokâiny, ktory by obmedzii naduzfvanie pojmu nârodny v minulosti, aj ked’ sa daneho pojmu v zâsade nevzdâva. Pojem univerzâinost sa pritom aplikuje na samotny charakter tvorby najvyspeiejsfch umeieckych tvorcov (napr. Octavia Paza, Cervantesa, Johanna Wolfganga Goetheho alebo Paula Claudela), cfm sa potvrdzuje jedinecnost iiterârneho rukopisu vyjadrujuceho metaforicky ceiistve zobrazenie skutocnosti. Napriek tomu, ze C. Guiiien si boi pine vedomy krfzy sucasnej porovnâvacej iiteratury, ktorâ sa prejavuje tak v zâpadoeuropskych krajinâch ako i v Spojenych stâtov americkych, neprestâvai verit v objavne komplexnu silu umeleckeho slova, za ktorym stojf lokâlne, nârodne i nadnârodne zahl’adeny tvorca ako piod urcitej casovej a priestorovej situâcie v toku dejfn. Niet pochyb o tom, ze ustavicnâ prftaziivost Guiiienovej koncepcie porovnâvacej iiteratury spocfva v tom, ze jej strojca je ochotny brat ohl’ad na citatel’a, subjektfvneho partnera pri odhalovanf podstatnych zioziek iiterârneho diela, motivicko-vystavbovych alebo dejovo-tematickych. Na recepciu daneho diela v konkretnom prostredf totiz pâsobf ceiy subor cinitel’ov, ci uz mâme na mysii vnutorne zaiozenie citatela, jeho spoiocenske postavenie a vzdelanie. A nakoniec i tiak vonkajsfch okoinostf, ich ustavicnych zmien podla situâcie, v ktorej sa citatel ocitâ vzhladom na ceikovy charakter nârodnej spoiocnosti a kultury. Potom je len na citlivom vneme komparatistu, autentickeho znaica spisovatelovho dieia, aby sa pokusii preniknut do miery jeho pâsobenia na inych spisovatelov, domâcich i zahranicnych, na ine nârodne iiteratury. Subezne zastupenie citatela ako prâvopiatneho cinitela teda znamenâ, ze spisovatel sa nanho obracia s umyslom vyvoiat pokial mozno zhodny obraz zobrazenej skutocnosti, i ked jeho postupy svedcia o preh^benejsom aiebo bytostne nezâvisiom pohlade, kritickom i sebakritickom. Z hladiska vyskumnych foriem komparatistu, ktory s tymto prirodzene râta, sa recepcia cudzieho diela v urcitom dejinnom okamihu mâze javit ako nieco, co je zbavene apriornych nâzorov aiebo predstâv, teda poskytuje jasnejsiu vfziu spisovatela i doby, v ktorej tento tvoril, aj v sirsfch spoiocensko-kulturnych suvisiostiach. Pritom je zaujfmave, ze komparatisticky modei, ako ho sformuiovai spanieisky bâdatel. Guiiien, mai najmä koncom 60. rokov a zaciatkom 70. rokov, ked pâsobii na niekol’kych severoamerickych univerzitâch, niektore prfbuzne znaky so slovenskou komparatistikou, jej systemovo budovanym modelom rozvfjanym v diele dnes uz u nâs takmer zabudnuteho Dionyza Durisina. Spoiocnym bodom je usiiie prekonat tradicny „vpiyvoiogicky“ modei, na ktorom boia postavenâ predovsetkym francuzska komparatistickâ skola (Paul van Tieghem). Namiesto kauzâlneho 1 C. Guillen, Entre lo uno y lo diverso: Barcelona, Marginales Tusquets, 2005, s. 29. 13 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 sledovania vplyvov jednej literatury na druhu Durisin prfzvukoval rovnako vyznamnu ulohu prijfmajucej literatury, teda skutocnost, ze pri literarno-kulturnej vymene dochadza v domacom prostredf k istemu odporu alebo protitlaku, ktory je dany rozdielnostou spolocnosti a kultur. 2 Hl’adanie univerzalnych modelov umeleckeho zobrazenia, ako sme videli u C. Guillena, vsak na druhej strane nepotlaca ani ciastkove pokusy skumat autorsku poetiku na pozadf uzsfch i sirsfch (slohovo-druhove formacie, literarne smery, hnutia, prozodicke osobitosti a pod.) aspektov literarnej tvorby. Pripomenme si, ze pokial ide o slohovo-druhove aspekty, na Slovensku priekopnfcku pracu vykonal Mikulas Bakos v knihe Vyvin slovenskeho versa od skoly Stürovej, (1949, 1966; prve vydanie je z r. 1939). Zaviedol pojem historickej poetiky, cfm predznamenal mimoriadne produktfvne obdobie 60. a 70. rokov minuleho storocia, ktore bolo poznacene usilfm o umenovednu syntezu, ktoru sam uz davnejsie uplatnil pri sledovanf tzv. vnutroliterarneho vyvinu slovenskej poezie. Vysledky takehoto prfstupu sa odzrkadlili tiez v teoreticko-praktickom modeli slovenskej komparatistiky, ktora zasluhou D. Durisina otvorila moznost medziliterarneho vyskumu na racionalnych, striktnejsie postavenych zakladoch, napr. v jeho knihe Teoria literârnej komparatistiky (1975). Urcitym kompromisom medzi tradicnou literarnou historiou, historickou poetikou a novovzniknutou teoriou literarnej komunikacie boli uz predtym cenne prace Antona Popovica (Preklad a vyraz, 1968), komplexne zamerane na pokial mozno vsetky zlozky literarno-kulturneho dialogu medzi slovenskou literaturou a inymi, najmä ruskou literaturou z obdobia romantizmu a nastupujuceho realizmu. Vo vztahu k zapadnym literaturam bolo v slobodnejsfch podmienkach slovenskej literarnej vedy mozne uplatnit porovnavacf vyskum, aj so zretel’om na Bakosove a Popovicove postulaty, v mojej vlastnej praci (Styl prekladu. Vyvinovo-teoretickâ a kritickâ analyza slovenskych prekladov Paula Claudela; v dösledku neblahej normalizacie mohla kniha vyjst az v r. 1997, hoci bola ukoncena uz v r. 1975). Nehovoriac o tom, ze komparatfvne aspekty v danom i neskorsfom obdobf obdobf nachadzali siroke uplatnenie aj v „neprogramovych“ dielach i studiach, napr. od vyznamnych slovenskych romanistov (J. Felix, B. Hecko), ako i historikov slovenskej literatury (K. Rosenbaum, M. Tomcfk, S. Smatlak a i.). Ked’ teda zbezne nazrieme do rozmanitych vysledkov slovenskej komparatistiky, musfme konstatovat, ze ide o nezanedbatel’ny, v mnohom objavny a organicky prinos pre poznavanie slovenskej literatury. A to i napriek tomu, ze z vonkajsfch ideovo-spolocenskych dövodov nastava v nasledujucich rokoch znacne oslabenie podobneho druhu cielavedome zameraneho vyskumu, co vinou diskontinuity signalizovalo mnohe tazkosti suvisiace s pokracovanfm podobnych modelov porovnavacej literatury po r. 1989. To sa prejavilo predovsetkym v nedostatocnom vzdelavanf mladych komparatistov na slovenskych univerzitach, kedze nemohli bezprostrednejsie nadviazat na bohate a röznorode teoreticko- prakticke dedicstvo svojich predchodcov. 14 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 V tejto suvislosti teda vyvstâva otâzka, do akej miery je mozne vyuzit spomenute impulzy s ciel’om aspon ciastocne ozivit popretrhane zvazky s minulostou po spolocensko-politickych zmenâch, ktore nastali predovsetkym so zretel’om na vstup Slovenska do Europskej unie. Novy priestor sa otvâral jednak z hladiska sirieho napojenia sa na vysledky zâpadnej komparatistiky, jednak na intenzfvny bâdatel’sky pohyb porovnâvacfch foriem studia u tzv. malych nârodov, ktore v ozivujucich podmienkach mohli nachâdzat vzâcny pramen im blfzkych podnetov. Vd’aka tomu sa koniec koncov napriek vsetkemu vytvârala prilezitost aj pre potreby slovenskej komparatistiky, pretoze ide vlastne „po pâde opony“ o rovnocennu moznost preh^benejSieho studia nârodnej kulturnej identity v konfrontâcii s inymi svetmi. Jeden z najvacsfch, ak vâbec nie najvacsf prfklad predstavuje usilie estonskej komparatistiky, ktorâ pod vedenfm hispanistu, esejistu a bâsnika Juriho Talveta uz vyse dvadsat rokov vyvfja intenzfvnu cinnost v spoluprâci s inonârodnymi literârnymi bâdatelmi. Dâkazom je zalozenie casopisu Interlitteraria v r. 1996, ktory vydâva Katedra porovnâvacej literatury Tartuskej univerzity a Estonskej asociâcie porovnâvacej literatury. Interlitteraria uverejnuje pâvodne studie v anglictine, nemcine, francuzstine a spanielcine, ktore sa dotykaju hlavne uvedenej bâdatelskej disciplfny. Dâraz je pritom kladeny na kulturne kontexty literârneho zamerania. Do tohto râmca rovnako zapadaju preklady v zmienenych styroch jazykoch, ktore boli uz predtym publikovane v menej rozsfrenych jazykoch. Jednotlive prfspevky, ktore v casopise vychâdzaju v podobe zbornfkov, zvacsa predtym odzneli na konferencii organizovanej pod rozlicnym nâzvom (napr. Nârodrâ literatura a komparativry literârry vyskum) kazdy druhy rok pod zâstitou Estonskej asociâcie porovnâvacej literatury. Vdaka tomu som naplno vyuzil nukajucu sa prilezitost oboznâmit nielen estonsku odbornu verejnost s mnohostrannymi a v istom zmysle vynimocnymi vysledkami slovenskej komparatistiky 60. a 70. rokov, predovsetkym v studii Dve osobrosti komparatistiky (Claudio Guillen a Dionyz Durisin). Bolo mi ctou, ze uvedenâ studia bola zaradenâ na uvod konferencie a prflusneho zbornfka, ktory vysiel v r. 2014. Nemâzem nespomenut, ze v tomto zbornfku na mâj podnet figuruje aj studia Renâty Bojnicanovej V^zia Ruska a Spanielska v diele Eudovfta Stura Slovanstvo a svet buducrosti. Ak som spomenul zâsluhy Estonskej asociâcie porovnâvacej literatury na organizovanf pravidelnych stretnutf svetovych komparatistov, musfm povedat, ze autori prfspevkov pochâdzaju prevazne z malych krajfn; popri estonskych odbornfkoch medzi nimi nâjdeme literârnych bâdatel’ov i pedagogov z pobaltskych krajfn, krajfn byvalej Juhoslâvie, pricom nemenej dâlezite zastupenie maju napr. i komparatisti z Portugalska alebo latinskoamerickych alebo âzijskych krajfn. To len potvrdzuje pestru prftomnost krajfn, ktore takymto spâsobom mâzu prezentovat komparatfvne podhubie svojich vyskumov na osobitej i v mnohom prfbuznej platforme. Ustrednou nâplnou je predovsetkym zretel na otâzky kulturnej vymeny, recepcie literârnych diel v domâcom prostredf, ako i sirsfch problemov, ktore suvisia s rozdielnym charakterom umeleckeho a kulturneho vyvinu v jednotlivych krajinâch. Dâlezitym zistenfm je skutocnost, ze v prevaznej miere ide o analyzu vskutku „zivych“ prejavov medziliterârneho spoluzitia nârodov, ktore musia 15 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 zohl’adnovat ustavicne pâsobiaci tlak domâcej reality vzhl’adom na svoju inakost alebo specificke znaky vlastneho vnfmania cudzfch literârnych diel, ci uz sa to vztahuje na cisto literârne impulzy, alebo na impulzy vychâdzajuce z vplyvu prekladovej literatury. Vyhodou podobnej orientâcie je fakt, ze v duchu guillenovskej koncepcie porovnâvacej literatury, otvorenej voci princfpu modelovania skumaneho materiâlu, nemâze zaniknut ani pâvodne poslanie literârneho umenia, prameniace zo slobodne châpanej umeleckej jedinecnosti a nenahraditelnosti. Zâsluhou toho dochâdza k oslabeniu prevazne teoreticky zameranych projektov, ktore do istej miery vedu k objektivisticky neutrâlnym formâm poznâvacieho procesu, i ked’ ich miesto v kontexte komparatfvnych studii sa vonkoncom nedâ vopred vylucit. Popri odbornejsfch zretel’och osobity râmec tvoria vseobecnejsie koncipovane otâzky kulturneho dialogu. Vyplyvaju aj z navonok zbezneho, a zvacsa zasvateneho pohl’adu na kulturnu realitu cudzfch krajfn. Podobnu reflexiu umoznuje vlastne skutocnost, ze vdaka jazykovej rozhladenosti mnohf komparatisti sa z vlastnej vâle stâvaju cestovatelmi po râznych kutoch sveta, aby jasnejsie dovideli do podstaty ich inakosti a zâroven vyslovili svoj suhlasny, no i kriticky negatfvny postoj. Maju na to spol’ahlive predpoklady, jazykove i literârno- kriticke, preto s potrebnou dâvkou slobodneho myslenia nemaju problem otvorene hovorit aj o takych veciach, ktore sa z bezne utajovanych dâvodov zvycajny konzument literatury neodvâzi rovnakym spâsobom formulovat. Pohlad komparatistu je teda ustavicne ziveny mnohorakou skusenostou, nielen odbornou, ale i ludskou. Symbioza obidvoch cinitelov je vlastne neodmyslitel’nou podmienkou toho, aby pri odhal’ovanf stretu rozlicnych kultur zaujal kriticky, dynamicky sa rozvfjajuci postoj. Predpokladom su osobnostne dispozfcie dane celozivotnym kontaktom s nârodnou i svetovou literaturou, citlive zvazovanie pre a proti v zmysle inspiratfvnosti podobneho druhu poznâvania, ktore je zakazdym spate s existencnymi i existenciâlnymi otâzkami cloveka. Pokial ide o estonskych literârnych bâdatel’ov, treba opatovne vyzdvihnut ustredne postavenie uz spomenuteho J. Talveta, ktory sa od zaciatku 90. rokov stal organizâtorom pravidelnych stretnutf svetovych komparatistov. Ujal sa tejto vyznamnej ulohy s presvedcenfm, ze osudy malej krajiny, Estonska, maju co povedat do tejto viacrozmernej, nârodny râmec presahujucej aktivity. V jednej z pozoruhodnych, informacne i koncepcne nasytenych knfh, ktorâ bola vydanâ aj v spanielcine pod nâzvom Symbioticke M'adisko postmodernej kultuiy. Uvahy z U; Un enfoque simbiotico de la cultura postmoderna. Reflexiones desde U, 2009; edfcia Cultura y sociedad, vyd. Comares, Granada) a predstavuje akesi zhrnutie predtym uverejnenych studii v estoncine a anglictine, nâs Talvet uz od prvych riadkov oboznamuje so svojfm projektom: „Narodil som sa po poslednom svetovom kviprelievanf v malej europskej krajine, ktorej autochtonne obyvatel’stvo sotva presahuje pocet jeden milion. Kvâli dejinnej strucnosti ju nazvime „U“. Toto pfsmeno „U“ som si zvolil preto, lebo len prednedâvnom som si uvedomil, ze slovâ, ktore oznacuju niektore podstatne pojmy v mojej materinskej reci zahrnaju zvuk daneho pfsmena a pfsu sa s „U“ na prfzvucnej slabike. Su to slovâ ako smrt, ohen, zem, popol, 16 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 boh, smutok, diabol, spat, sneh, sex, melancholia, blâznovstvo, kuzlo, pycha, poviedka, poezia, osud a nâbozenstvo (pre toto slovo mame v estoncine jedine slovo) atd’. Teraz som zistil, ze v anglictine ani jeden z tychto pojmov nezahrnuje pfsmeno „U". Fascinovala ma predovsetkym skutocnost, ze anglicke slovo „knowledge“ mâ v mojom jazyku dva ekvivalenty. Jeden z nich je odvodeny od „poznat“ a nemâ „U“, zatiat co druhy, ktory pochâdza zo slova „citit", mâ „U" na prfzvucnej slabike. Najstarsie z tychto slov znie povrchnejsie v mojich usiach a mâm sklony spâjat ho s „rozumom" alebo „intelektom". Cize s nasou mozgovou cinnostou. Posledne slovo mâ hlbsf zvuk i poznanie, ktore nadobudame naprfklad z umenia a literatury. Tento druh jedinecneho poznania by som vâbec neredukoval na nase zmysly alebo pocity, hoci by som tvrdil, ze je to symbioza obidvoch - intelektu a citu." Dalej nasleduje rozbor grafickeho vyznamu tohto pfsmena, ktore podl’a Talveta mohlo byt (v rfmskej abecede pouzfvanej v estonskom jazyku) interpretovane ako symbol, kvâli podobnosti so zemou, ktorâ sa spâja s lonom matky, ked prestâva zivot. Zâroven je toto „U" „otvorene k nebu, slâve, zvedavosti, prflezitosti, iluzii a pyta sa po zmysle zivota. Je to symbioticky znak“.3 Predmetom Talvetovych uvah je vlastne vedomie relatfvnosti poznania oproti poznaniu vacsich jazykov, napr. grectiny alebo latinciny, oproti inym mudrostiam, ci uz filozofickym alebo ideovym, ktore prostrednfctvom slov pretrvali az do dnesnych cias a prinavrâtili sa k civilizâcii v prostredf prfrody a pocitov. Taketo mudrosti sa teda dnes mâzu vztahovat aj na poznanie mensinovych jazykov.1 Pretoze Talvetov symbioticky a zâroven symbolicky vyklad obsahuje zâsluhou dârazu kladeneho na intelekt a cit zâkonity odkaz na poslanie umenia a literatury so vsetkymi jej protireceniami a krfzami, vyplyva z neho aj poznatok, ze tieto pojmy neprestajne pâsobia ako „hlavne zlozky nâdeje a viery pre ludstvo v casoch, v ktorych nâbozenstvo, najma na Zâpade, rychlo stratilo svoju silu". Preto by l’udia nemali zabudat, ze ich hlavnym spojencom je prfroda, ktorâ je podl’a neho vacsia ako snahy technologickeho cloveka v slepom instinkte nicit okolitu prfrodu s cietom urobit pohodlnejsfm svoj efemerny zivot. Taketo pojmy v Talvetovych uvahâch teda neprestâvaju zdâraznovat zivu a ozivujucu ulohu umenia a literatury v dnesnom svete. Aj ked sa na nejednom mieste dopodrobna zmienuje o jednostrannom pâsobenf ideologickeho tlaku, ktoremu bol Estonec v minulosti vystaveny zo strany svojho historicky vel’keho spojenca Sovietskeho zvazu, nezabuda pripomenut, ze v sucasnosti za zmienenej situâcie dochâdza k rovnako nekontrolovanym, ba az nâsilnym prejavom technologickeho vplyvu na morâlne hodnoty cloveka a jeho tradfciou pestovane a utvrdzovane hodnoty. V tomto smere s lutostou konstatuje, ze napr. v oblasti detskej sfilmovanej literatury, ktorâ bola este v nedâvnej minulosti naplnenâ vzâcnymi prfkladmi mravne ocistujuceho obsahu v duchu odvekeho zâpasu dobra a zla, teraz sa prejavuje opacnâ tendencia, dokonca s podobnym ucinkom i za hranicami jeho vlasti. Ako hovori, stare televfzne filmy zo „Z" (tymto pfsmenom 1 J. Talvet, Un enfoque simbiotica de la cultura postmoderna: Granada, Comares, 2009, s. 10. 17 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 oznacuje byvaleho „spojenca“ Estonska) boli nahradene masfvnym prudom severoamerickych historiek. Preto vyslovuje vâznu pochybnost, ze ide o kladny vplyv na detf z „U“, ako i na senzibilitu dnesnej mladej generacie v Rusku. Naopak, podla Talveta filmy pre deti na spösob severoamerickeho zobrazenia zivota su svojou povahou zväcsa agresfvne, plne nâsilia. Ich sfrenie je okrem malych vynimiek zalozene na agresfvnom, fyzicky akcnom pâsobenf, pri ktorom „ten, kto tresta alebo zabfja tych 'zlych' byva vykresleny s technickou genialitou a aparâtom speciâlnych efektov, proti ktorym sa aj disneyovska klasika Tom a Jerry javf viac nez nevinnâ, v porovnanf so sirokou a mysterioznou iluzfvnost’ou novych pokolenf severoamereckych tvorcov“. Nâsledkom toho je ohrozenâ vychova detskeho publika, ktore sa stâva necitlive voci ludskym hodnotâm vo vztahu k prfrode. To podla neho dokazuju aj najnovsie vyskumy realizovane vlâdou Spojenych stâtov, zamerane na odhalenie korenov medzinârodneho terorizmu v usilf potlacit ho, pricom odvâzne hlasy proti tomuto neblahemu kultu nasilia a teroru zo strany zodpovednych vlâdnych ciniteKov v tejto krajine vinou toKko proklamovanej skvelej cesty ku globalizacii vonkoncom absentuju. V protiklade k umeleckym prejavom nekriticky importovanym zvonka sa teda utvrdzuje Talvetov poznatok o neorganickosti ich pâsobenia na dnesneho detskeho, no i dospeleho divâka. Na prfcine je v sirsom zmysle prevaha komercnych zaujmov nad moralnymi hodnotami narodov, ich tradicnym obrodzujucim jadrom, popieranie odvekeho vztahu cloveka k prfrode, proti comu pojem demokracie sa podl’a neho javf bezbranny. Ako som spomenul, obdobne tendencie Talvet vidi aj v Rusku, ktore bolo v minulosti kolfskou vynikajucich diel obsahujucich mnohorake prfklady l’udsky plnohodnotneho prezfvania umeleckeho slova. Dnes sa naopak podKa jeho nâzoru rozmâhaju nespocetne, dâvtipne vykonstruovane vytvory vzd’al’ujuce sa skutocnym hodnotâm zakotvenym od nepamäti v dejinach narodov. Nakoniec si kladie otazku smerujucu k dnesnemu vnfmaniu vrcholnych literârnych diel, ake naprfklad v Nemecku stelesnovali Goethe, Schiller, Heine a Thomas Mann.1 Talvet sa pritom v kriticky ladenych uvahach obracia k znamenitym vysledkom filmovej produkcie, aka sa nie tak davno zrodila z tvorivej dielne ceskych, pol’skych a madarskych tvorcov, vrâtane ustavicne nevyuzitych moznostf cfnskej alebo latinskoamerickej proveniencie, majucich plne prâvo nahrâdzat bezduchy obsah dnesnych severoamerickych, dejinne vyprâzdnenych umeleckych diel. Prave respektovanie tychto umeleckych plodov rozvfjajucich vecne temy svetoveho folkloru pomâha stavat ucinnu barieru vsetkemu, co nesie znaky akulturâcie a naivneho multikulturneho imperializmu. Taketo predsavzatie je unho späte s presvedcenfm, ze l’udia dobrej vâle este nevymizli, treba ich len do buducnosti motivovat k otvorenemu dialogu v znamenf spolocnych tuzob cloveka z rozlicnych krajfn. V tom sa ukazuju aj napriek zlozitosti dnesnej situâcie pomerne slabo vyuzfvane obzory prekladovej literatury, ktorâ by sa mala ciel’avedome vracat k tomu najlepsiemu, co nie tak dâvno prinâsali vrcholne diela nârodnej i univerzalnej kultury. 1 Ibid., s. 16-17. 18 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Pozitivny vplyv na podobné smerovanie môzu mat podl’a Talveta predovsetkÿm prfslusnfci malÿch „hranicnÿch“ kultùr, ktorf na rozdiel od prfslusnfkov vel’kÿch nârodov ovlâdajù viacero svetovÿch jazykov, sù teda schopni lahsie prekracovat zùZenÿ pohlad jednostrannej recovej kultùry smerom k plodnému dialogu, vzâjomnému obohacovaniu na podklade triezvejsieho vnimania problémov sùcasného sveta. Preto nie je nâhodné, Ze v tom sa estönsky vedec a umelecky orientovanÿ kultùrny mediator odvolâva na svetovo uznâvaného Zidovsko-ruského a zâroven estonskeho semiotika a filozofa Jurija Lotmana, ktorÿ jasne videl, Ze „hranice“ sù svojou povahou dialogické,1 pretoZe sù prinajmensom dvojjazycné. Tieto hranice sù vo vseobecnosti narusované politickou mocou, ktorâ nemâ na pamäti intenzfvne historické kontakty medzi nârodmi. Medzinârodnÿ bilingvizmus, ktorÿ je neprestajne ohrozovanÿ pod tlakom politickÿch monolögov, mâ preto za ùlohu prinâsat korigujùcu sumu poznania prameniaceho zo sirsej recovej kultùry, ktorâ je podmienkou vzâjomnej tolerancie a porozumenia zoci-voci uzatvorenejsim priestorom, kde sa rodi nâsilné pôsobenie nekonfrontacne orientovanÿch politicko-ideologickÿch programov. To vsetko vedie k neprftomnosti potrebného dialögu a pocitu vzâjomného poznania a uznania. Jednÿm z neprfjemnÿch dôsledkov je podradné postavenie mensinovÿch jazykov, pretoZe napr. mnohi âzijski alebo africki spisovatelia boli prinùteni pisat „medzinârodnÿm“ jazykom, v ktorom nie sù prirodzene natol’ko spôsobili plynulo vyjadrovat svoje myslienky a predstavy, vinou coho prestali podstatne prispievat do studnice svojich vlastnÿch recovÿch kultùr. Sprievodnÿm javom je skutocnost, Ze vÿznamni spisovatelia pochâdzajùci z malÿch krajin zväcsa nenachâdzajù miesto v literârnych slovnikoch, ked’Ze tieto sù publikované v anglictine, nemcine alebo vo francùzstine. Pojem svetovâ literatùra sa tak ochudobnuje o celÿ rad autenticky pôvodnÿch, nârodne zakotvenÿch umeleckÿch tvorcov s osobitÿm pohladom na Zivot vo vlastnej krajine.2 Integrujùci pristup J. Talveta si teda kladie za ciel upozornovat na prehlbujùci sa stav nerovnovâhy, ktorâ vznikâ v dôsledku ignorovania specifickÿch kultùrnych hodnôt malÿch nârodov. Jeho postoj, ktorÿ nemoZno v nijakom prfpade pokladat za dnes tak velmi oblùbené ciernobiele videnie sveta, dokâZe na druhej strane ocenit kaZdé ùsilie nastolovat napriek vsetkému ùcinnÿ literârny dialog. Zmienuje sa napr. o pozitivnom priklade Oklahomskej univerzity, ktorâ uZ vyse polstorocia stvrtrocne vydâva casopis World Literature Today, cim zasvätene ponùka medzinârodnému citatelovi pestrÿ prehlad o tom, co sa deje v modernej literatùre v rozlicnÿch castiach sveta, bez ohl’adu na to, ci ide o vel’ké alebo malé nârody. Dalsim pozitivnym prikladom je prestiZna Harvardskâ univerzita, ktorâ podla neho dominuje nad „vzdialenÿm tienom Vÿchodu“. Prâve v tejto univerzite sa hlâsia o slovo literârni bâdatelia z Ciny, Korey, Indie i z africkÿch krajfn a pomâhajù tak prekonâvat vZité severoamerické stereotypy nâvratom k pôvodnÿm autochtonnym korenom Ameriky. Je to jeden z dôkazov, Ze na rozdiel od situâcie, 1 Ibid., s. 39. 2 Ibid., s. 42. 19 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 ktorâ do istej miery prevlâda i v jeho vlastnej krajine, sa stredobodom pozornosti stâva nielen folklorny zâklad nârodnych kultùr, ale aj jeho organickâ tvorivâ zlozka spocfvajùca v nepragmatickom pôsobenf poézie na dnesného citatel’a. Odrazom, ako Talvet zistuje, sù pocetné monografie venované modernej kultùre a literatùre, vrâtane oblubenej, a Talvetom na mnohych miestach kritizovanej postmoderny, napr. z pera H. L. Hixa, mladého profesora filozofie a estetiky na univerzite Kansas City Art Institute. Tieto prâce Talvetovi pripomfnajù Fridricha Schlegela, ktory v mladom veku napfsal sugestfvne fragmenty vo filozofickom duchu.1 Z toho vsetkého vyplyva jeho presvedcenie, ze bâsnickâ tùzba pretrvâva u mnohych tvorcov, napriek drsnym „zemitym“ prùdom dnesnych cias. Je stelesnenfm prirodzenej potreby odvracat pozornost od prevazne alebo cisto strukturalistickym vyskumov vidiacich v jazyku, najmâ v Spojenych stâtoch americkych, no i na europskom Zâpade, staticky modelujuci jazykovy systém vo vztahu k realite. Podcenuje sa tym prvotnâ ùloha metaforického videnia, ktoré prinâlezf privilegovanému postaveniu poézie, vd’aka prftomnosti subjektu, jeho emotfvnym a syntetizujucim schopnostiam presahovat neutrâlne hranice jazyka. Na rozdiel od barthovskej „écriture“ sa vdaka tomu vysùva do popredia, ako hovorf, komplexny psychologicky stav,2 utajené impulzy, ktoré majù pôvod v postave umeleckého tvorcu v zmysle jeho bytostnej integrity. Svedectvom toho je aj poznatok, ktory si Talvet odniesol z nâvstevy v Cambridge, ktorého knfhkupectvo je spomedzi vsetkych podobnych kultùrnych stânkov zamerané vylucne na predaj poézie. V prekladoch zo sucasnej poézie v nom citatel môze nâjst siroky vyber bâsnikov zo Strednej i Vychodnej Europy, zo skandinâvskych, stredozemnych i orientâlnych krajfn. Je zrejmé, ze popri nich tu figuruju bâsnické diela svetovej klasiky, co podla Talveta potvrdzuje, ze preklad skutocnej poézie z jedného jazyka do druhého nestratil dodnes svoj odveky zmysel. A to i napriek tomu, ze, ako dodâva, bohatost dialogu je na druhej strane v podobnom prostredf paralyzovanâ nadmernym zretel’om lokâlnych komunikacnych prostriedkov na pragmaticko-materialistické aspekty zivota a slabou znalostou cudzfch jazykov. Negatfvnym zistenfm je zâroven skutocnost, ze podobné tendencie sa podl’a slov samotného Talveta pod tlakom komercno-financnych potrieb presadzujù aj v lone domâcej estonskej kultùry zanedbâvajùcej rôznorodé poslanie umelekého slova v duchu specifickosti pôvodnych nârodnych korenov. Preto ak v duchu guillénovskych tuzob volâ po univerzâlnosti poznania, nezabuda dodat, ze takéto modely nepôsobia v cistom stave ako nieco statické, navzâjom zamenitelné. Podobnym spôsobom to fakticky proklamuje nediferencovane upriamenâ literârna veda, ktorâ pri hl’adanf apriornych induktfvnych systémov odhliada od zâkladnej otâzky geografickej podmienenosti umeleckej tvorby. Podobne ako som na tuto otâzku sâm hladal odpoved aj v mojich vlastnych ùvahâch, princfpoch a rozboroch (porov. 2 diely knihy pod nâzvom Interdisciplinâmost’ v symbioze literârnej vedy a umenia, 2012, 2016), prfbuzné 1 Ibid., s. 42. 2 Ibid., s. 51. 20 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 vychodisko z daného stavu sa u Talveta Crtâ v nâvrate k historickému jadru nârodnych kultùr, ktoré je neodmyslitel’ne spâté s myslenfm a spoloCenskym charakterom Zivota obyvatel’ov, ako to vdaka kontinuite badat v skandinâvskych krajinâch. Pri naplnanf tejto tùZby vsak zâroven pôsobi nutnost presahu, nel’ahkej cesty, na ktorej nemozno prehliadat ani filozofickù podmienenost literatùry a umenia, a to pri respektovani nadhistoricky vnfmanych alebo syntetizujùcich ambfciâch individuâlne, lokâlne alebo nârodne vzdy formovaného umeleckého tvorcu. Preto v znameni prisloveCnej Talvetovej tolerancie nie je mozné z bâdatel’ského pohl’adu vylùCit ani jeden z aspektov, z ktorych sa v priebehu dejfn Zivil jednotlivy tvorivy vyraz, Ci uz ide o formalisticko-avantgardné alebo symbolicko-moderné Ci modernistické literârne prejavy. DôleZitâ je vlastne iba okolnost, aby sa uvedené prejavy uZ vopred nebrali ako absolùtne kritérium alebo dogma, pretoZe kaZdy z tychto prejavov v svojoch Case znamenal reakciu na urCité krajnosti dobového vnimania skutoCnosti. Preto ich v takom zmysle treba aj s ohl’adom na budùcnost najprv citlivo poznat a poznâvat. Nie z iného, ale prâve z podobného podhubia vyrâstla Talvetova koncepcia symbiotickej povahy umenia a literatùry, ktorâ v linii mexického myslitel’a a bâsnika Octavia Paza, alebo koniec koncov i nâsho Jozefa Felixa, Blahoslava HeCka Ci Antona PopoviCa, rovnocenne nazerâ na odvekù funkciu autonomnosti literatùry a umenia v dialektickej sùhre estetickych, jazykovo-teoretickych a historickych poZiadaviek, v sùhre empfriou podloZeného kritického i erudovaného pohladu prekraCujùceho vyluCne vedecké postulâty pri tvorivom dotyku so skutoCnostou. Jednoducho povedané i ùstami estonskeho myslitela a bâsnika Jüriho Talveta nemoZno nakoniec nezdôraznit, Ze popri synchronii a diachrùnii ide vlastne o rovnako platnù duchovnù symbiùzu formy a obsahu, tela a duse. Jüri Talvet Estonsky bâsnik, esejista, literârny kritik a komparatista, prekladatel’ spanielskych spisovatel’ov, univerzitny profesor. Narodil sa 17. decembra 1945 v Pärnu. Hodnost licenciâta zfskal na fakulte filologie Tartuskej univerzity. Doktorandske studium zo zâpadnych literatur ukoncil na Leningradskej (dnesny Petrohrad) univerzite v r. 1981. Od r. 1992 pâsobf ako Profesor svetovej Iiteratury na Tartuskej univerzite. Debutoval knihou bâsm Prebudenia (1981), po ktorej nasledovali zbierky Strelec a vykrik (1986), Progres duse a klimaticke prekvapenia (1990), Estonske elegie a ine băsne (1997), Aj ty măs hrozno? (2001), O sne, o snehu (2005). Svoj podpis năm poslal Băsnik obzvlăst'pre nasu Stranu (2015). Je autorom desiatok esejf, studii a clânkov zozbieranych v knihâch Cesta do Spanielska (1985), Spanielsky duch (1995), Severoamericke a sücasne estonske kontemplăcie (2000), Symbiotickă kultüra (2005), Nevyvrătitelny breh (2005) atd’. J. Talvet z hispânskych literatur prelozil Lazarilla z Tormesu, Quevedove bâsne, 21 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Graciânovo Prfrucné orâkulm mûdrosti, Calderonov Zivot je sen, Molinovho Sevillského zvodcu a kamenného hosta alebo prozy Garcfu Mârqueza a Vargasa Llosu. Bolo mu udelenych viacero cien a uznani: Cena Juhana Liva za poéziu (1997) alebo Pamâtnâ cena Ivara Ivaska za esej a poéziu (2002). Za jeho aktivity v hispanistike ho v r. 1991 Spanielsky krâl’ vyznamenal Râdom Izabely Kastilskej, v r. 2001 dostal od Estonskej republiky Râd Bieleho kriza. J. Talvet sa zùcastnil na mnohych vyznamnych bâsnickych festivaloch a kongresoch: v Guadalajare, Barcelone a v Bruseli, v litovskom Druskininkai alebo kolumbijskom Medelline. Jeho esesejistické prâce, napr. Volanie po kultûrnej symbioze, vySli v Toronte i Valencii. Bâsnickâ tvorba J. Talveta sa vyznacuje viacrozmernym prienikom do l’udskej existencie, je jej zovSeobecnujùcim metaforickym zobrazenim. V jeho poetike sa odzrkadl’ujù vplyvy portugalského modernizmu, v konkrétnejSom i intimnejSom naratfvno-tematickom râmci prostrednfctvom historickej pamäti v istom zmysle pripomfna fiktfvne Pessoove heteronymâ (Â. de Campos, A. Caeiro) smerujùce k splynutiu tvorivého subjektu s objektom. Ciel’om je vcit’ovanie sa do inej osoby a l’udskych osudov, na zâklade Coho sa rodi text ako priesecnik viacerych plânov z hl’adiska témy alebo pisania, osobity poeticky nadhl’ad. Takâto koncepcia kladie na vnimanie vysoké nâroky, preto Citatei iba postupne vnikâ do podstaty Talvetovho umeleckého slova budovaného na fragmentârno-asociatfvnych postupoch a zbaveného neraz presnejSich kauzâlnych vysvetleni a odkazov. Zâsluhou toho stelesnuje prototyp vskutku moderného bâsnika, ktory proti riziku bytostnej dezintegrâcie hl’adâ moznost ako ju popriet obrazom vlastnej a zâroven inej celistvosti. Z d’alSfch vyznamnejSich podnetov na Talvetovo videnie sveta treba popri Spanielskych spisovatel’och (Cervantes, Calderon de la Barca a i.) spomenùt objavnost brazflskeho modernizmu (Guimaraes Rosa), kubânsku neosymbolickù prozu a poéziu (Lezama Lima), ako i novâtorskù tvorbu prfluSnfkov latinskoamerického magického alebo fantastického realizmu. S estonskym bâsnikom ma uz niekol’ko rokov, po prvej ùcasti na konferencii v Tartu v r. 2011, spâja blizke priatel’ské puto. Prameni z podobnych osobnych i profesionâlnych zâjmov. S prekvapenim som si uz neskôr uvedomil, ze obaja sa ako hispanisti, bez toho, aby sme o sebe predtym vedeli, vcelku inSpirujeme obdobnymi literârnymi autormi. U mna sa to prejavuje v prekladatel’skej i pedagogickej prâci, ako i vo vyskumoch zameranych na literârne obdobie europskej i svetovej literârnej avantgardy a moderny. V r. 2015 J. Talvet s poteSenim prijal pozvanie, aby sa v Ûstave svetovej literatùry SAV zùcastnil na 1. stretnuti Cesko-slovenskej asociâcie porovnâvacej literârnej vedy (bola zalozenâ v r. 2014). Vystùpil na nom s ùvodnou prednâSkou Comparative and World Literature: Towards a Symbiotic Coexistence. Pri tejto prflezitost’ou mi podaroval niektoré z jeho bâsnickych zbierok a poprosil ma, aby som z nich urobil vyber a prelozil ich do slovenCiny. Kedze jeho bâsnickâ tvorba vychâdza i v anglictine a Spanielcine (v prebâsneni Alberta Lâzara- Tinauta), vyslovil dôveru v môj hodnoverny preklad jeho bâsnf z nâSho „spolocného“ jazyka, druhého popri materinskom, tobôz ak odo mna na revanS dostal môj preklad vyznamného Spanielskeho symbolistu Juana Ramona Jiméneza (Bâsnik a slovo, 22 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 2014). Napriek tomu, ze v buducnosti by bolo potrebne tento vyber rozsfrit do podoby kniznej publikacie, aspon ciastocne sa Talvetovej basnickej tvorbe venujem v tomto prfspevku. Aj ty mas hrozno? V opicej matke mesta, co vonia po Araboch, pod arabeskami, vykrajovanymi a poskrucanymi, kritici akademici vysvetluju objav: vyznamy plynu ako sam zivot, rec sluzi na to, aby dospela k neodvolatelnym zhodam, len aby si kazdy jeden uchoval svoje kriterium; ten zivot, aby chory starec, ktory stratil nohu, s tvarou prekrfzenou sibirskymi jazvami, za zeleznymi tycami, pod nebom svojej vlasti, z tiena svojej gargantuovskej masky, mohol miast’ mysle parfzskych papagajov. A tak zotrvali kritici vo vzajomnych pochvalach a potlapkavajuci sa po pleciach, ale s uz prichystanymi andaluzskymi dykami vo vrecku. Pobral som sa prec. Nie azda preto, ze by som bol lepsi ani mudrejsi ako ostatnf. Ja som kedysi neraz presiel tym istym. Na zaciatku storocf, este prv ako sa narodil ten, kto odporucal ponuknut druhe lice, mudrc ukryty pod strechou pagody vyniesol rozsudok: „Vsetko plynie. Proti tomu nic nezmoze mec ani slovo“. Vedel som to, ale inac. Vytusil som to, ked’ jedna mlada zena s neznym pohladom medzi vrkocmi na nebadanej siji sa vcera naklonila nad svoje zdrave deti, co pocala s hrbatym manzelom; a dnes to tusim cez tenucky hlasok mojej dcery. Klimaticke prekvapenia V ocakavanf spravodlivej odmeny sme uz ludia v rokoch. Nuz by sa nam oplatilo past ovecky a schovame sa, ak prsf, pod listnaty strom nacuvat, ako poslusne jahniatka, bozfm pokarhaniam v mieri a pokoji. Alebo si zajst do lesa rubat stromy, aby nase pracovite telo sa malo malicko prisposobilo ako sekera, rytmu uderov do kmena. Roztvorit dutinu, aspon v samote. Plukovnfkovi uz nik nepise. Na scenu vystupuje komediant a zacne gul’at ocami 23 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 a rozvfri sa prach. Pochvâleny bud az do nebies. Ale ked padne noc, vsetky chumâce toho prachu znova nehybne pokryju zem. Takze ked zrazu zacnu dut teplejsie vetry, zastihnu nas nepripravenych a nespomenieme si ani, na ktorom rohu presne by sme mali rozvinut plachty svojich kosieF. O Cesta do Santiaga (Sen Europy) Uloha reâlne spociva v tom, aby sa znasobilo belase nebo jasny sen usvitu, a strhlo sivy zâvoj zakryvajuci mu oci, bolo kristâl’ovym jazerom, co mu zmyje pohl’ad, lesom, ktory by mu ponukol svoje lozko zelene bez obâv z oceana zbavujuceho sa lenivosti, studnu vyjasnenia. Republika zjavne imituje slobodu a spermatickeho Van Gogha (mal'ujuceho zufalstvo vznâsajuce sa medzi kusiskami suroveho masa). S akou tuzbou hodlâs vrâtit sa domov, k sebe samemu, k zelenej rannej hmle Estonska, k h^bke a sfrke srdca, kde Europa, uz bez lenivosti sa otriasa nad spinavostou vsevediacich nocf a prinavrati sa do detstva! Lenze nic sa nedozvieme o nas samych, kym na druhej strane mur dvihajuci sa do nebies (a s obsahom nespocetnych miest, vrchov, riek, hlbokych pravouhlych studnf, zenskych hrudf, snov, cintorfnov s krfzmi a kostrami, pramienkov postriebrenych vlasov, tkanivom zfl a pamâtf) nedojde az k tebe, vo vlnem hlasu, tuzby, co nevyviera iba z mojej osoby. (Mnohi boli proroci, ktorf nezili ani neumreli, aby to dostatocne vedeli). Uz vidfs, Platon, ze nestaci lâska pre lasku samu, a ovela menej predstava lâsky. Prinajmensom tri razy Zeleny konfk podrobi skuske zivych: jeden musf byt verny! Bud si isty, ze ten kto neuvidel zlatiste kucery vo svojej samolubosti zapustenej do pasce nebude mat tretiu prflezitost zdvihnut hlavu. To vsetko by sme mohli nazvat znak, hmla. Kazdy stât je odtlackom znâmky, kazdy prezident papagajom z kartonu. V kazdej republike sa znova ucf ako vyletiet z vyumelkovanych chodieb vymyslenych od nepamati architektom, zatial co moc, cez svoje nasladnute strbiny vyciciava papagaje a levy, 24 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 klieste a Tudi. Je namieste obavat sa sektarov, tych barbarskych blaznov. Lepsie je byt barbarskym pohanom, lepsie byt dokonca fanatickym Rimanom alebo ubohym Kristom. Vinnfkom za to vsetko je strach milovat. Nebol spravodlivy naivny vykrik jablka, zatiaT co vylevka prave vzlykala pod neznesiteTnou nalozou nocnych skrupuT. Nie sme tu na to, aby sme zbytocne zveTad'ovali kulturu: ta sa rodi zo seba, a potom nas plodi. Kym predsednfcke zobaky mlcia a pod tarchou toTkych radosti a vyplodov narieka Zapad neschopny rodit, Europa rozosieva neviditeTne vyhonky rovnovahy, vzdy zelene, srdcu veTmi blfzke. Kde s^dli pamät Papier je iba vzduch s okrajmi nasiaknuty vsetkymi slovami, nie je oveTa istejsi ani krehkejsi ako stara tabuTa alebo platno nasytene elekronickymi nervami. Vietor jednym zavanom otvoril okno. Cia bola Tahucka ruka, co pohladkala vlasky spiaceho dietatka? Z coho chvejuce sa listie, kvapöcky hmly na perach, z akeho vykriku travy bol skomponovany spev spevov? Za vztycenym murom z papiera, s falosnymi nervami a tabuTou (opovazujes sa?) sidli pamät (uz mas na plane svoj utek, alebo azda navrat?), uchovaj si to zabudanie a prechodne si odpust neistoty, co si mal dnes. Krătky listĂlvarovi de Camposovi Co je skutocnost? Iba hrba kostf. Preto treba stavat, iba preto treba z malty zlozenej z popola a zory budovat imaginacie; steny, ktore by hovorili pre dom, v ktorom sa hadam raz ubytuje dievca. 25 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Bibliografia Bakos, Mikulas, Vyvin slovenskeho versa odskoly Stürovej, 3. dopl. vyd., Bratislava, VSAV, 1966 Guillen, Claudio, Entre lo uno y lo diverso. La Literature Comparada (Ayer y hoy), Barcelona, Marginales Tusquets, 2005 Durisin, Dionyz, Problemy literarnej komparatistiky, Bratislava, VSAV, 1967 Durisin, Dionyz, Teoria literarntj komparatistiky, Bratislava, Slovensky spisovateV, 1975 Felix, Jozef: Cesty kvelkym. PohVady na europsku literature, Bratislava, Slovenske vydavateVstvo krasnej literatury, 1957 Franek, Ladislav, Styl prekladu. Vyvinovo-teoreticka a kriticka analyza slovenskych prekladov Paula Claudela, Bratislava, Veda, 1997 Franek, Ladislav, Interdisciplinarnosd v symbioze literarnej vedy a umenia, Bratislava, Veda, 2012 Franek, Ladislav, Interdisciplinarnosdv symbioze literarnej vedy a umenia II, Bratislava, Veda, 2016 Hecko, Bohuslav, Dobrodruzstvo prekladu, Bratislava, Slovensky spisovateV, 1992 Popovic, Anton, Preklad a vyraz, Bratislava, VSAV, 1968 Popovic, Anton, Poetika umeleckeho prekladu, Bratislava, Tatran, 1971 Talvet, Jüri, Un enfoque simbiotico de la cultura postmoderna, Granada, Comares, 2009 26 https://biblioteca-digitala.ro THE BOUNDED MICROCOSM: GOGOL’S OLD-WORLD LANDOWNERS Carlos GRASSI L’articolo analizza il cronotopo e il genere di Proprietari di altri tempi di Gogol. Il racconto presenta due spazi differenti. Il limitato microcosmo dei vecchi proprietari e lo spazio vasto e indefinito del mondo esterno. Il confine tra questi due spazi differenti è molto marcata. Ogni fenomeno è valutato dal punto di vista della sua ubicazione da “questa” o da “quella” parte della frontiera. La chiusura, l’isolamento e l’abitudine rendono la proprietà della copia gogoliana idilliaca solo superficialmente. Tutta la loro vita è una ripetizione infinita e ogni innovazione dall’esterno porta decadenza e morte. Keywords: Old-Land Owners, chronotope, genre, perspective, decay Written as a continuation of Evening in a Farm Near Dikanka, also the Mirgorod’s cycle is divided in two parts and each tale is different as far as the genre and chronology are concerned: the idyllic Old-Land Owners1 is set between the end of the 18th and the beginning of the 19th centuries; the epic Taras Bulba in a distant past; the fantastic Vij around the end of the 18th century and the comic The Tale of How Ivan Ivanovich quarreled With Ivan Nikiforovich in a very near past and in the present. Although the background is the same as in the Evenings ... (Gogol’s little native countryside), Mirgorod’s world is now an obsolete and almost unknown territory; it is the “kingdom” of a sleepy, habitual life without passion and enthusiasm. I will discuss the relevance of the chronotope’s characteristics and idyllic genre of the Old-Land Owners in respect to the geographical and socio-historical realities of the late 18th and early 19th centuries. It is important to remember that the Old-World Landowners was written immediately after the summer of 1832 when Gogol returned home in Poltava from St Petersburg and the text was never subjected to correction. This is a deeply personal and intimate text. In it, undoubtedly, Gogol has reflected his experiences connected with the visit of the family properties after the experience in the capital, and after the first glimpses of the future literary glory (Evenings on the Farm near Dikanka made him famous and influenced the acceptance as a teacher of geography and history in the Patriotic Institute). The native Little Russia, about which he was so nostalgic and he described and glorified 1 When not differently specified, all quotations from Gogol’ are taken from the academic publication in 14 volumes. In the text, it will be indicated only the volume and the page. https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 so brilliantly in the Evenings ..., upon his returning to Vasilevka, looked quite different from before. In a letter to Ivan Dmitrev (a friend, a fabulist, a well-known statesman, minister of justice in 1810-1814), he expresses his sad impressions on his mother and other landowners’ financial estate disarray: Чего бы, казалось, недоставало этому краю? Полное, роскошное лето! Хлеба, фруктов, всего растительного гибель! А народ беден, имения разорены и недоимки неоплатные. Всему виною недостаток сообщения. Он усыпил и обленивил жителей. Помещики видят теперь сами, что с одним хлебом и винокурением нельзя значительно возвысить свои доходы. Начинают понимать, что пора приниматься за мануфактуры и фабрики; но капиталов нет, счастливая мысль дремлет, наконец умирает, а они рыскают с горя за зайцами. Признаюсь, мне очень грустно было смотреть на расстроенное имение моей матери; если бы одна только лишняя тысяча, оно бы в три года пришло в состояние приносить шестерной против нынешнего доход. Но деньги здесь совершенная редкость (Гоголь, Т. 10, С. 239). (The underlining is mine. C.C.) In these lines, Gogol’s bitterness and frustration over his mother’s financial disarray and the sincere sadness of the narrator about the growing destruction of the idyllic old world landowners’ space have the same emotional roots. What to Gogol in Evenings on a Farm Near Dikanka seems unchangeable, corresponding to the archetype of the ancient Arcadia, in this tale turns out to be a fragile and a subjected to decay place. The narrative begins with the description of the simple, virtuous, hospitable and bucolic life of the old couple, Afanasij Ivanovic and Pulcheria Ivanovna and with their comparison with the archetypal samples of the mythical Philemon and Baucis from Ovidio’s Methamorphosis. The narrator spares no pains to gain sympathy for the characters, the integrity of the couple, for the vegetative abundance and harmony of their microcosm. It seemed he wanted to show them and the heroes of Evenings . as an organic products of the Little Russian land, living in accordance with natural rhythms, customs of ancestors, popular superstitions, etc. However, the latent opposition to the modernity of this deeply provincial, archaic world gives a perfect different angle of view on the space and on its geohistorical prospectives. It is still positioned as an alternative to the metropolitan area and to the vectors of progress that it reveals, but the author is clearly not so optimistic about the fact that this alternative is viable, that it will be able to captivate the imagination and lead to a stable Russia. At the very beginning of the story, Gogol informs that the Tovstoguby’s estate is peripheral both in respect to Great Russia (central Russia) and to the regional dimension (the inhabitants of the provincial Little Russia call this type of settlements “old world”). The sign of geographical remoteness from the centers of social life is further strengthened by signs of historical remoteness (objective, and visibly non contemporaneous): houses in such settlements, although picturesque, differ from new houses due to a touch of antiquity. While in the Evenings ..., the narrator admired the view of new huts and churches, the multitude of fairs and the multi-color folk festivals, in the tales of Mirgorod, the architectural landscape 28 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 (though preserving the descriptions of the beauty and fertility of natural panorama) is ramshackled and squalid. The indication of a geographical and historical distance is expressed by the author in order to explain the peculiarity of the heroes’ way of life. Lotman affirm that in Old-World Landowners “the structure of space becomes one of the main expressive means” because a very well marked division separate the bounded microcosm of the land-owners from the rest of the world. While in Evenings ..., the mythological universe of Dikanka is projected onto the whole world, and its events are relevant to the all-Russian worldwide space. the artistic space of the Old-World Landowners is instead arranged in two very different spaces (Lotman, 2001:214): „The first, almost not detailed, is “all the rest” of the world. It is vast and not defined. This is the location of the narrator, his spatial point of view [...] The second is the world of old world landlords. The main distinguishing feature of this world is its fenced isolation”. Lotman underlines the solitude and seclusion of Afanasij Ivanovic and Pulcheria Ivanovna’s estate (Lotman, 2001:214-215) that influence their mental structure. In fact, the old landowners evaluated any given phenomenon, whatever it is, on the basis of its location inside their microcosm or outside. The main distinguishing feature of this microcosm is its isolation. The concept of the boundary separating ‘this’ space from ‘that’ space is strongly marked, and whole mental structure is subordinated to this division. A given phenomenon, no matter what kind, is sifted through depending on its location: on this or that line of the boundary. The house of the old world landowners is a special world with a ring-shaped topography, each of the rings represents a special belt of the boundary. The closer the belt is to the center, the more inaccessible it is to the outside world. The landscape and all objects are organized according to a concentric circle scheme. Any innovation, any change, any strong-willed effort is able to cause a malfunction in this ritualized, consciously routinized place. Gogol consciously sharpens the contradiction between the fragments of the text that outwardly imitate the canon of idyll (pastoral and bucolic) and the tragic finale, between the stylistic immobility of the emotion, the imaginary harmony of the Tovstogub's everyday life and the elegiac nostalgia arising from the narrator’s consciousness of the impossibility to keep alive their way of life. (t. II:14) ... более всего мне нравились самые владетели этих скромных уголков, старички, старушки, заботливо выходившие навстречу. Их лица мне представляются и теперь иногда в шуме и толпе среди модных фраков, и тогда вдруг на меня находит полусон и мерещится былое. На лицах у них всегда написана такая доброта, такое радушие и чистосердечие, что невольно отказываешься, хотя по крайней мере на короткое время, от всех дерзких мечтаний и незаметно переходишь всеми чувствами в низменную буколическую жизнь. Я до сих пор не могу позабыть двух старичков прошедшего века, которых, увы! теперь уже нет, но душа моя полна еще до сих пор жалости, и чувства мои странно сжимаются, когда воображу себе, что приеду со временем опять на их прежнее, ныне опустелое жилище, и увижу кучу развалившихся хат, заглохший пруд, заросший ров на том месте, где стоял низенький домик — и ничего более. Грустно! мне заранее грустно! 29 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Commenting on the features of the chronotope of the Old-World Landowners, Renato Poggioli very accurately noticed that the artistic space of this work is conditionally and ambiguously correlated with the real, historical space. According to the critic's observation, Gogol achieves the “false” effect of Tovstoguby’s utopian space by inverting the genre canons of the Ovidian myth: Gogol’ has destroyed “the spirit of the fable” while following the letter of the pastoral convention and form. (Poggioli, 1975:262) In his observations, Poggioli underlines the differences, both superficial and substantial, between the Tovstoguby’s couple and Ovidio’s mythical couple. The critic lingers over the social dissimilarity between the two couples: Gogol’s characters’ mechanical greediness and Ovidio’s couple’s frugality and the hedonism of simplicity; Pulcheria and Afanasij’s stuffy, dirty and messy rooms and the clean and full of handmade objects shepherd’s hut; Filomon and Baucis’ immortal love and Tovstoguby’s habitual affection; the “masculine dreamworld” of the bucolic ideal and the matriarchal kingdom of Pulcheria Ivanovna. The greatest contradiction between Ovidio’s fable and Gogol’s tale “is to be seen not so much in the manner of their lives as in the manner of their deaths.” (Poggioli, 1975:259) In Ovidio, the gods, as gratitude, donate to Filomon and Baucis a contemporary death. In their death, there are no tragic signs because they are part of what Poggioli calls “vegetal metamorphosis” which “is a triumph of life rather than of death.” (Poggioli, 1975:259) In this way, Gogol’ destroyed the idyllic and mythical components of Ovidio’s Philemon and Baucis’ myth through parody. And he creates a kind of “inverted eclogue” provoking the reader to simultaneously experience seemingly mutual exclusive feelings (irony and sympathy, a sense of superiority and awareness of self-pettiness). Both the narrator and other persons visiting the hospitable Tovstoguby come from an eventful, unstable and full of contradictions world in comparison with the couple calm microcosm. Gogol insists on their solitary and secluded life. The house is surrounded by various fances. (Gogol, 2012:133): I like sometimes to descend for a moment into the realm of this remarkably solitary life, where not one desire flies over the paling that surrounds the small yard, over the wattle fence that encloses the garden filled with apples and plum trees, over the village cottage surrounding it, slumped to one side, in the shade of pussy willows, elders and pear trees [...] From here, I can see a low house [...] a vast yard of low fresh grass with a beaten path from the barn to the kitchen and from the kitchen to the master’s quarters [.] all this has an explicable charm for me, perhaps because I no longer see it, and because everything we are parted from is dear to us. Commenting on this fragment, M. Virolainen (Виролайнен, 2007:343) drew attention to the bi-directionality of Gogol's representation, that is, the tendency to enclose the opposite shades of meaning in the same image. Indeed, the literal meaning of the quoted phrase is to show the couple desire to keep their isolation and privacy. However, the movement of the author's view (and, consequently, the display of the space structure to readers) progressively overcomes the protective obstacles (fence, garden fence, peasant huts, treetops, barriers, barking dogs, etc.) 30 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Virolainen (Виролайнен, 2007:339-348) writes that “the authenticity of the existence of the world described in this way varies between the author's “I see” and “I do not see.” As soon as the estate appears to the reader firsthand, alive and directly, the author immediately recalls that it is deprived and manifested exclusively through the author's word and vision.” Very significant is the optical mode of space perception in Gogol as a person and as an artist: he writes about Ukraine in St. Petersburg; to make Russia visible he goes abroad; to make generalizations that have world significance he immerses himself in the sacred, political and cultural centers. The creation of the optical view along the axis “from outside and from within” allowed Gogol to encode the narrative simultaneously in two keys - both in idyllic mode and in the spirit of “inverted eclogue.” The palisades, which surrounds the garden and the courtyard of the landowner's estate, point to another significant characteristic of this chronotope: Tovstoguby’s space is not only isolated and arranged in the old manner, it is also deliberately fenced off from the outside world; everything is arranged in such a way as to minimize external influences. The metaphor for such a fence is additionally reinforced by the observation that even in the rain, hail and thunder, the inhabitants of the house can maintain their own microclimate, since “a gallery of small, blackened wooden posts running all the way round it” (Gogol, 2012:132) protects them from the whims of the weather as the geographical remoteness defend them from “the evil spirit» that disturbs the world. Thus, we are faced with a strange phenomenon: the place is fenced off, closed, deliberately opposed to the surrounding world, but it cannot be said that it is completely isolated and absolutely impenetrable. For example, the narrator used to go there and Afanasij Ivanovic used to show a lively interest in the news from the outside world through the guests who visited him. (see: t. II:16) However, this does not mean that he got involved in this world: it was an idle curiosity that does not affect the pragmatics of everyday life. Narrating about the life of the Old-World Landowners, Gogol constantly changes the perspective. Sometimes, this perspective belongs to the author himself (looking at the estate from the conventional capital) and sometimes to the inhabitants of the estate. This fact generates a strange interference of perception: the outer or inner worlds seem ephemeral (like half-sleep, a hallucination or a mirage), depending on what viewpoint we observe them. Virolainen (2007:343) formulated this paradox as follows: There are two points of view in the story: from within the old fashion world towards the outside and from the outside towards the inside. Each of them distorts the picture existing for the other and shifts the proportions in it. Far and close do not line up in the same correct perspective, but compete, overlapping each other. These worlds are as if they were, constantly challenging each other’s reality: the guest from the capital plunges into a half-sleep and the narrator imagines the past when he meets with such provincial old men at the mundane parties of the big city, but when viewed from a small family estate, also the metropolitan life seems like a sparkling dream. It appears that even a conflict is impossible here since we are talking about two parallel universes. 31 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Renato Poggioli, making similar observations, pointed to a trap in which the literary critic V. Belinskij, involuntarily fell. The realism of the language of the tale, the prosaic description full of everyday life details created the impression of a provincial place, whereas, from Poggioli’s point of view, Gogol showed a fictional space, a “pastoral oasis” of his own (Poggioli, 1975:244). According to the researcher (Poggioli, 1975:243), the idyll is something that by definition cannot be fully materialized: „The bucolic imperative, eretis sicut pastores, fulfills itself not on the plane of an experience but of contemplation alone, and the artificiality of its masks or disguises is but a consequence of the pastoral dreams inability to materialize itself”. In other words, the Tovstoguby are neither in essence nor by nature Philemon and Baucis. They are former dreamers, carriers of a pastoral ideal, people who have turned their lives into pastoral projects, conscious fugitives from spoiling social values and from the vanity of urban civilization, commercialization, etc. After leaving the past, they do not allow even the memories to disturb their routine. Often it is underlined in the text that Afanasij Ivanovic has no memory of his recent past when he was a young, proud and combative Cossack, who even “abducted” Pulcheria Ivanovna. (see: t. II:15-16) The doubtfulness of the “idyllic” character of their life is a consequence of the fact that the bucolic ideal in their case is reduced to oblivion, routine and habit. (see: Graffy, 1989:34-49). Gogol does not focus on their past. The reader finds the main characters, not at the moment when they made a decision to retire from the world, but when they are already elderly people (he is 60 years old and she is 55) with established habits and life planned even to the tiniest details. However, Gogol gives individual references explaining the biographical motivations of this “pastoral oasis”. In fact, he mentions that in his youth Afanasij Ivanovic served in the Little Russia Regiment, so that Gogol’s contemporaries could build a chain of associations that suggested how to interpret the Tostoguby’s “old world". Jurij Barabas (Барабаш, 2013:189-192) partly reconstructs this reference to a fairly half- forgotten socio-historical reality: the Ukrainian volunteer military formations of the 17th - 18th century (in Left-Bank Ukraine) were called with the name “Company Regiments”. These regiments were formed in time of war and the service in it was carried by people who in ordinary life remained wealthy settlers. At the end of the 18th century, these regiments remained “one of the last systematic and rigid phenomena of national autonomy in spite of the agreements established in St. Petersburg.” (Барабаш, 2013:189-190) The very fact that Afanasij Ivanovic's service in the Company Regiments on the eve of their dissolution and his withdrawal from service (that is, the refusal to continue his military career in the regular Russian army)1 in a relatively young age, can be perceived by the informed reader as the reason for the solitary life of the 1 The Little Russian “hetmanship” was abolished in 1764 and almost for a decade the company's regiments continued to exist in an incomprehensible status. In 1775, all the company's regiments were transformed into regular Hussar and Dragoon regiments. 32 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 couple and as a disagreement on the prospects that the tsarist reforms and the career structure of the empire opened to them. Afanasij Ivanovic, who belonged to the Cossack-noble estate, preferred to get off the historical scene rather than go into the service of the tsarist army. Gogol, as a narrator openly explains why the hero made such a choice: belonging to an old, respected and obviously well-to-do Cossack family, he disdained “those little Russians who push their way up from tar-makers and dealers, fill the courts and government offices like locusts, rip the last kopeck out of their own patriots, flood Petersburg with pettifoggers, finally make some fortune, and to their last name [...] solemnly add the letter v.” (Gogol, 2012:134). I emphasize that this caustic satirical invective ended with words indicating that the choice of a solitary life and deliberate abandonment of the troubles associated with the entry of former Cossack elders into the imperial elite was not an exception, but rather a widespread and respected strategy in the local community: “No, like all the ancients and native born families of Little Russia, they bore no resemblance to this despicable and pathetic creatures.” (Gogol, 2012:134) Nevertheless, without understanding the historical context in which Tovstoguby lived, one cannot understand why the author calls the couple “old world landowners”, and their living space a corner of earthly paradise. The estate acquires the features of a voluntary shelter from the dramatic historical changes that Little Russia experienced in the process of joining the Russian Empire. Unlike classic idylls placed by authors in a certain utopian space or on the edge of known worlds, Gogol creates a picture of the departing “Cossack civilization” as a pastoral that plays at the epicenter of the Russian history, but as a historical phenomenon it is vanishing. (see: Gogol, 1982:108). The old man and the old woman, personifying the old way of life, still appeared to Gogol and his contemporaries “in the noise and crowd, amid fashionable tail coats” (Gogol, 2012:133), but it was clear that they are a living anachronism, deprived of chances of regeneration. Indeed, the description of the Tovstoguby’s estate is only partly based on the classical model of the myth of the abundant, happy and harmonious ancient Greek Arcadia. Unlike the ancient Greek shepherds and farmers of the Roman bucolics, the owners do not work on the land and are not even very successful in the role of efficient landowners: The husband only occasionally visits the fields to take a glance at the work of the peasants, and the landlady is not able to cope with the theft of the dowry. The couple and their guests’ days are filled with continuous absorption and digestion of food. In a metaphorical sense, the same can be said for a house which the internal structure is subordinated to the task of absorbing the fruits of the surrounding fields, meadows, forests, gardens and water bodies: boxes, sieves and “other fruit stores” are kept everywhere, nodules and bags with seeds hang on the walls, countless tangles of wool and scraps are stored in drawers and chests, the rooms are heavily heated and stuffy ... This is on the whole a parasitic world that does not produce "surplus value" (capital). The symbol of untidiness, parasitism, abundance and decay as well as a caricature of the inhabitants of the house are the flies, which occupy the entire ceiling at night. 33 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Both the structure of the local space, the manner of everyday behavior, as well as the type of the relationship between the couple, suggest that Gogol’s couple consciously build their world in contrast to the alien world they refused. The idyllic way of life by which they are not deceived at all is for them more valuable than the conformity to the environment that surrounds them. In the space that they consider their own and love, other norms are strictly enforced: the peaceful, quiet, mutually respectful relations with the peasants are more important for them than the losses because of the laziness and negligence of the latter; the laws of generous hospitality are more valuable to them than the rules of exchange and the logic of the rank respect, and so on. For example, Pulcheria Ivanovna goes to inspect the forest and noticing its devastation and the loss of oaks she seems satisfied with the steward’s explanation that they had fallen, but she doubles the watch inside the palisade. (Maguire, 1994:24). Afanasij Ivanovic sometimes goes to the fields to watch the peasants’ work, to discuss on the porch “with the greatest detail” economic matters with the steward, but he never interferes in the work process. He somewhat plays the ritual of managing the estate, rather than to interfere in something and to impose his will. It is significant that from an economic point of view, this way of managing ultimately proves to be more effective than that promoted by the couple’s heir, “a terrible reformer” (Gogol, 2012:153). He tries to act in accordance with modern norms of rational economic behavior: after six months, the estate, famous for its abundance, is led to bankruptcy. The place, therefore, presents two characteristics: on one hand, there is a utopian, idyllic and paradisiac space that exists by itself outside of the connection with the surrounding reality; on the other hand, there is a space prone to the sinister erosion of time. It is a Little Russian microcosm in which the old way of life is declining because of the lack of efforts to maintain its due (ideal and idyllic) order by the landowners. The couple is not interested in working nor in making others work the land and therefore they have not established the right relationship with nature as Gogol underlines in the second volume of the Мертвые души (Dead Souls). BIBLIOGRAPHY Gogol N., The Collected Tales, 2012, London, Granta Publication Graffy J., Passions versus Habit in Old world Landowners // N. Gogol, Text and Context, 1989, Univ. of London. Lotman Ju., Il problema dello spazio artistico in Gogol. // J. M. Lotman, B. A. Uspenski, Tipologia della cultura, 2001, Milano, Tascabili Bompiani. Maguire R., A., Exploring Gogol, 1994, Stanford, Stanford University Press Poggioli R., Gogol's Old-Fashioned Landowners: An Inverted Eclogue // Id. The Oaten Flute. Essays on Pastoral Poetry and the Pastoral ideal, 1975, Cambridge, Harvard University Press 241-264 Барабаш Ю. Я., “Старосветские помещики” — идиллия? пародия? драма? // Творчество Гоголя и русская общественная мысль, Тринадцатые гоголевские чтения, Дом Гоголя, 2003, М. Виролайнен М., Речь и молчание: Сюжеты и мифы русской словесности, 2003, СПб., Амфора. Гоголь Н. В., Полное собрание сочинений: [В 14 т.] / 1937-1952, М., Л., АН СССР, Ин-т рус. лит. (Пушкин. Дом) Изд-во АН СССР. 34 https://biblioteca-digitala.ro WIELOJ^ZYCZNOSC POLAKOW MOtDAWII Helena KRASOWSKA В статье описываются разные виды многоязычия поляков в столице Молдовы в Кишиневе. Авторка приходит к выводу, что добровольное многоязычие у поляков в Кишинэу было вызвано несколькими факторами, в первую очередь, было инспирировано языковой политикой, реализованной в школьном обучении, в администрировании. Поляков Кишиневе характеризует естественное многоязычие, возникшее вследствие смешанных браков. У поляков Кишиннева мы сталкиваемся и с разновидностью навязанного многоязычия, когда власти ввели молдавский язык в школы, государственно-административные учреждения, но ведь и русский язык был навязан, о чём упоминают респонденты. Авторка производит примеры многоязычия поляков в Моддове которые собрала на поевых исследованиях. Ключевые слова: многоязычие, поляки, Кишинэу, двуязычие, Республика Молдова. Badania jezyka Polakow w Moldawii po roku 1990, zaowocowaty kilkoma monografiami, artykulami, wsrod ktorych istotne miejsce zajmuj^ Nazwiska i imiona Polakow z Kiszyniowa i okolicy w XIX i XX wieku autorstwa Eleny Palinciuk-Dudek, prace Reginy Boguckiej-Lebiedz1. Jezykoznawcy podejmowali takze badania ukierunkowane na nauczanie jezyka polskiego w Moldawii, miedzy innymi pisai Jan Mazur, Nauczanie jezyka polskiego w Moldawii2, Kamila Kwiatkowska, Jșzyk polski w republice Moldawii - Stan obecny, potrzeby, perspektywy3. Sytuacja jezykowa w Moidawii pozostawaia bowiem marginesem naukowych eksploracji. W artykule podjeto probe przedstawienia problematyki dotycz^cej dwu- i wielojezycznosci Polakow zamieszkuj^cych stolice Republiki Moldawii - Kiszyniow. Docelowym bedzie odpowiedz na pytania czy wielojezycznosc Polakow w Kiszyniowie jest naturalna, dobrowolna czy jednak narzucona? 1 R. Bogucka-Lebiedz, Historyczny zarys dziejow polskiej mniejszosci narodowej w Moldawii „Zeszyty Naukowe Kola Wschodnioeuropejskiego Stosunkow Mișdzynarodowych”, nr 2/2003; R. Bogucka- Lebiedz, O mowie ludnosci polskiej w Bielcach na obszarze Moldawii „Studia z Filologii Polskiej i Slowianskiej” t. 37, Warszawa 2001, s. 25-48. „Etnografia Polska, t. LI, 2007, z.1-2. 2 J. Mazur, Nauczanie jezyka polskiego w Moldawii. Stan i potrzeby [w:] Polacy w Moldawii, red. E. Walewander, Lublin 1995, s. 203. 3 K. Kwiatkowska, Jezyk polski w republice Moldawii - Stan obecny, potrzeby, perspektywy [w:] Polacy w Moldawii: Historia i wspolczesnosc. Zbior artykulow i dokumentow, red. L. Zabolotnaia, Ilona Czamanska, Kiszyniow-Poznan-Warszawa 2015, s. 329-345. https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Specyfika tego panstwa wymaga jednak skrotowego zarysowania losow zyj^cych tam w roznych okresach historii Polakow. Pocz^tki kontaktow polsko- motdawskich mozna doszukiwac siç od czasow panowania Kazimierza Wielkiego. Przetom XVI i XVII wieku to okres wyraznych wptywow polskich w Motdawii. W sposob zdecydowany przyczynit siç do tego osadzony przy pomocy hetmana Jana Zamoyskiego na tronie motdawskim w 1595 roku Jeremi Mohyta. Zwi^zki z Polsk^ wzmocnit on takze poprzez wiçzi rodzinne, bowiem swoje cztery corki wydat za cztonkow wielkich polskich rodow magnackich: Wisniowieckiego, Koreckiego, Potockiego, Przerçbskiego. W latach 1632-1648, za panowania Wtadystawa IV, ponownie wzrosto zainteresowanie Motdawi^ ze strony polskiej. Krol Wtadystaw IV dla swych planow rozpoczçcia wojny przeciw Turcji pozyskat hospodara Motdawii Wasile Lupu, poprzez matzenstwo corki Lupu z Januszem Radziwittem. Druga corka hospodara zostata zon^ Timofieja Chmielnickiego, syna Bohdana. Plany wojenne polskiego krola zatamaty siç jednak na skutek smierci Wtadystawa IV. Mimo to Wasile Lupu nadal prowadzit propolsk^ politykç i gdy w 1651 roku Polacy toczyli walki z Kozakami pod Beresteczkiem, oddziat motdawski rowniez brat w nich udziat. Wkrotce Bukowina stata siç ponownie przedmiotem transferu terytorialnego, bowiem w czerwcu 1940 roku Mototow wrçczyt ambasadorowi Rumunii w Moskwie notç „nie do odrzucenia”, zawieraj^c^ z^danie „zwrotu” Besarabii i potnocnej Bukowiny. Drugiego sierpnia 1940 Moskwa ogtosita utworzenie Motdawskiej SRR jako republiki zwi^zkowej, zas Bukowina potnocna zostata wt^czona do Ukrainskiej SRR1. Decyzjq Prezydium Rady Najwyzszej ZSRR wszystkie osoby zostaty uznane przez wtadze za narodowosc motdawsk^, ktora zaczçta postugiwac siç jçzykiem nie rumunskim lecz motdawskim. W wyniku rozpadu Zwi^zku Radzieckiego w 1991 roku Motdawia stata siç niepodlegt^ republik^. Terytorium obecnej Motdawii w dziejach historii zmieniato siç kilkakrotnie. W zwi^zku z powyzszym historia i osadnictwo polskie na tych obszarach s^ wyj^tkowe. Oficjalne statystyki podaj$, ze obecnie na terenie Motdawii mieszka ponad dwa tysi^ca Polakow, placowka dyplomatyczna podaje, ze liczba ta wynosi cztery tysi^ce osöb. Polacy s^ skupieni w organizacje, ktore dziataj^ zgodnie z motdawskim prawodawstwem, s^ takze wizytowk^ panstwa polskiego. Oni s^ pionierami szerzenia kultury polskiej w Motdawii, promocji jçzyka i literatury polskiej. Kiszyniow jest stolicq Motdawii, zamieszkiwato tu w 2014 roku 674,52 tysiçcy osöb, w tym 786 Polaköw3. Odradzanie siç wszystkich grup mniejszosciowych stato siç mozliwe po 1991 roku. Polacy zaczçli zrzeszac siç w organizacjach, ktore prowadzity naukç jçzyka polskiego. Mieszkancy Kiszyniowa majq mozliwosc uczyc siç jçzyka polskiego. Jçzyk polski nauczany jest w Liceum im. M. Gogola, wyktadany jest w Panstwowym Uniwersytecie Motdawskim. Na Uniwersytecie od 1998 roku dziata 1 A. Koseski, W kr^gu Bukowiny, [w:] O Bukowinie. Razem czy oddzielnie?, pod red. K. Feleszki, Warszawa- Pita 2000, s. 19. 2 http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4347&parent=0 [wejscie 29.03.2016]. 3 E. Palinciuk-Dudek, Nazwiska i imiona Polaköw z Kiszyniowa i okolicy w XIX i XX wieku, 2011, s. 28. 36 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Centrum Jșzyka i Kultury Polskiej na Wydziale Jșzykow i Literatur. Jșzyk polski jest nauczany takze w Wolnym Mișdzynarodowym Uniwersytecie Moldawskim. Zajșcia te odbywaj^ siș w godzinach popoludniowych jako dodatkowy lektorat. Zajșcia z jșzyka polskiego na obu uniwersytetach prowadzi lektor skierowany tam do pracy z Polski przez Ministerstwo Nauki i Szkolnictwa Wyzszego. Prowadzone s^ kursy z jșzyka polskiego dla osob pochodzenia polskiego przy Stowarzyszeniu „Polska Wiosna w Moldawii”1. Jșzyk polski nie wystșpuje w Kiszyniowie jako jșzyk sfery rodzinnej i s^siedzkiej. Jșzyk polski uzywany jest rowniez w Kosciele rzymskokatolickim p.w. Opatrznosci Bozej w Kiszyniowie. W Kiszyniowie liczba parafian wynosi 2227 wiernych2. Msze swiște w jșzyku polskim odbywaj^ siș cztery razy w tygodniu. Oprocz jșzyka polskiego jșzykami liturgii s^: jșzyk rosyjski, jșzyk rumunski, jșzyk angielski - raz w tygodniu. Kiszyniow jest miastem wielojșzycznym i wielokulturowym. W srodkach komunikacji miejskiej, na ulicy, w sklepach przeplataj^ siș jșzyk moldawski z jșzykiem rosyjskim stanowi^c swoisty fenomen jșzykowy. Jșzyk moldawski (mold. лимба молдовеняскэ, rum. limba moldovenească) to jșzyk rumunski pisany cyrylica, byl to do niedawna oficjalny jșzyk urzșdowy Moldawii. Zgodnie z decyzj^ Trybunalu Konstytucyjnego Moldawii w grudniu 2013 roku jșzykiem urzșdowym Republiki Moldawii jest jșzyk rumunski. Jșzyk moldawski pisany cyrylic^ jako status jșzyka urzșdowego pozostal jednak w regionie Naddniestrza w Moldawii. Sytuacja spoleczna, historyczna oraz administracyjno-panstwowa ma bezposredni wplyw na nabywanie jșzyka/jșzykow i wielojșzycznosc mowi^cych. Miejsce urodzenia, sklad rodzinny, tj. jșzyk matki i jșzyk ojca, zatem jșzyk szkoly i administracji panstwowej, czy nawet j^zyk ulicy - zabaw z dziecmi maj$ wplyw na mowienie dwoma lub wișksza liczb$ jșzykow. Powstalo juz sporo prac na temat dwujșzycznosci, wielojșzycznosci jednostkowej i grupowej. W analizie tej istotne jest zwrocenie uwagi na podzial wiekowy badanej spolecznosci oraz wskazanie na miejsca urodzenia. Rozrozniam wișc trzy grupy wiekowe: starsze pokolenie, srednie oraz mlode. Starsze pokolenie (urodzone w latach 1929-1945, srednie pokolenie (urodzone w latach 1945-1975), mlode pokolenie (urodzeni w latach 1975-1990). Dokonanie takiego podzialu jest niezbșdne ze wzglșdu na istotne i zroznicowane przeslanki socjolingwistyczne, charakterystyczne dla poszczegolnych pokolen. Na przyklad od miejsca urodzenia informatora zalezy, w jakim stopniu posluguje siș on jșzykiem polskim i jaki jest stopien jego bilingwizmu. Czynnik przesiedlenczy odzwierciedla natomiast, kiedy i jakie jșzyki wchodzily ze sob^ w kontakt i na jak dlugi okres. Zjawisko bilingwizmu jest powszechne w badaniach mniejszosci narodowych i etnicznych w Polsce i na swiecie. Wedlug Uriela Weinreicha bilingwizm jest to praktyka naprzemiennego uzywania dwoch jșzykow. Przemienne poslugiwanie siș przez jednostkș dwoma jșzykami pozwala j^ scharakteryzowac 1 K. Kwiatkowska, Jșzyk polski w Republice Moldawii - stan obecny, potrzeby iperspektywy, op. cit. s. 336-337. 2 E. Palinczuk-Dudek, Nazwiska i imiona Polakow z Kiszyniowa i okolicy wXIX i XX wieku, Krakow 2011, s. 29. 37 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 jako dwujQzyczn^1. Stwierdza on takze, ze bilingwizm zachodzi zarowno przy dwoch spokrewnionych ze sob$ systemowo jQzykach, jak i przy podsystemach tego samego jQzyka2. Wyroznia siQ bilingwizm: terytorialny (wspolistnienie roznych jQzykow na jednym terytorium); spoleczny (istnienie w danej spolecznosci kilku jQzykow na jednym terytorium); instytucjonalny (dotycz^cy instytucji miQdzynarodowych)3. Kazdy z tych rodzajow moze bye rownorzQdny lub zhierarchizowany, a zhierarchizowany i zinstytucjonalizowany bilingwizm spoleczny okreslany jest terminem dyglosja. Z tym zjawiskiem mamy do czynienia wowczas, gdy dwa rejestry: wysoki/niski tego samego jQzyka s^ uzywane w roznych sytuacjach spolecznych przez cal$ populacjQ. Rejestr wysoki ma charakter urzQdowy, literacki, religijny, natomiast niski - potoczny, codzienny, nieoficjalny. Funkcje obu jQzykow pelnie mog^ rozne jQzyki4. Rozwazaj^c problematykQ dwujQzycznosci nalezaloby szerzej uwzglQdniae kontekst spoleczny jednostek i grup bilingwalnych. Ewa Lipinska opisuj^c to zjawisko pisze: „O bilingwizmie spolecznym mowi siQ, maj^c na mysli dwie grupy relatywnie samodzielne, pozostaj^ce w kontakcie na wspolnym terytorium dzialania. Tu wazn$ rolQ odgrywaj^ takie czynniki, jak: liczba ludnosci, warunki ekonomiczne, spoleczne, wyznaniowe, kulturowe, psychiczne, a takze polityka jQzykowa prowadz^ca do wytworzenia sytuacji zblizonej do stanu rownowagi”5. Przy dwujQzycznosci jednostkowej, jak zauwaza badaczka, nalezy brae pod uwagQ dodatkowo: pochodzenie, kompetencjQ, funkcjQ (uzycie) i nastawienie w sensie identyfikacji wewnQtrznej i zewnQtrzne. W naturalnych warunkach obydwa rodzaje bilingwizmu (grupowy i jednostkowy) s^ od siebie zalezne, poniewaz istnienie i funkcjonowanie komunikacyjne spolecznosci dwujQzycznej wynika z bilingwizmu indywidualnego jej czlonkow. Jest on nieodzowny dla jednostki chc^cej skutecznie uczestniczye w dzialalnosci komunikacyjnej w obrQbie takiej spolecznosci6. Za osobQ bilingwaln^ uznae mozna jednostkQ, ktora uzywa dwoch jQzykow w jednakowym stopniu i na jednakowym szczeblu znajomosci tych systemow, w sytuacjach oficjalnych i prywatnych, tj. zdolnose mowienia w obu jQzykach automatycznie i plynnie na dowolny temat, w dowolnej sytuacji, tak, by mozna bylo s^dzie, ze mowi^cy zna dwa jQzyki ojczyste7. WielojQzycznose bywa naturalna, dobrowolna lub narzucona. Kazimierz Feleszko okresla tQ wielojQzycznose nastQpuj^co: „Bilingwizm naturalny moze z kolei bye wynikiem malzenstw mieszanych, zamieszkiwania w miejscowosci wielojQzycznej, lub tez w bezposredniej bliskosci innego obszaru jQzykowego. 1 У. Вайнрайх, Языковые контакты, Киев 1979, s. 22. 2 У. Вайнрайх, op.cit. s. 23. 3 E. Dziegiel, Polszczyzna na Ukrainie. Sytuacja j^zykowa w wybranych wsiach ch/opskich i szlacheckich, Warszawa 2003, s. 65. 4 L. Bednarczuk, Problem substratu w teorii kontaktow j^zykowych [w:] Alek Pohl und A. De Vincenz (red): Deutsch-Polnische sprachkontakte, Böhlau Verlag Köln Wien 1987, s. 3-4. 5 E. Lipinska, Jr^zyk ojczysty, j^zyk obcy, j^zyk drugi. Wst^p do badan dwujqzycznosci, Krakow 2003, s. 100. 6 W. Wozniakowski, Glottodydaktyka w swietle zjawiska bilingwizmu naturalnego, Wrodaw 1982, s.5. 7 J. Mindak, O bilingwizmie i interferencji w opracowaniach polonistycznych ostatnich lat, „J^zyk Polski" LXII, 1983, s. 204-209. 38 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 DwujQzycznosc dobrowolna jest wynikiem indywidualnego aktu woli poznania jQzykow innych spolecznosci, zamieszkuj^cych dany kraj. W pewnym zakresie moze ona byc inspirowana przez politykQ jQzykow^ realizowan^ w szkolnictwie, umozliwiaj$c$ dobro woln$ naukQ innego jQzyka krajowego tym uczniom, ktorzy w zyciu pozaszkolnym s^ pozbawieni takich mozliwosci. Do dwujQzycznosci narzuconej dochodzi natomiast w wyniku przemocy panstwa wymierzonej przeciw woli zdominowanych przez nie spolecznosci mniejszosciowych i maj^cej na celu wyeliminowanie dziedziczonego przez te spolecznosci jQzyka co najmniej ze sfer pozadomowych”1. Problematyka bilingwizmu, zarowno bilingwizmu naturalnego, dobrowolnego jak i narzuconego, znajduje odzwierciedlenie w materialach zgromadzonych podczas badan na terytorium Moldawii w Kiszyniowie. Moi polscy respondenci aktywnie uzywaj^ dwoch jQzykow - rosyjskiego i moldawskiego, rosyjskiego i rumunskiego. Status jQzyka polskiego jest tu zdecydowanie mniejszy. Mozna wiQc mowic nie o dwujQzycznosci Polakow na tym terenie, lecz o ich trojjQzycznosci. Opis modeli stawania siQ i bycia wielojQzycznym przedstawicieli kilku kategorii wiekowych jest zroznicowany i uzalezniony od przynaleznosci do grupy wiekowej, miejsca urodzenia, prestizu jQzyka w roznym okresie dorastania uzytkownika. W najstarszym pokoleniu wiQkszosc moich informatorow od urodzenia byla dwujqzyczna, a dorastaj^c stala siQ wielojQzyczn^. Jako przyklad zaprezentujQ PolkQ, urodzon^ w 1929 roku w Kiszyniowie. Rozmowa prowadzona byla w jQzyku rosyjskim, poniewaz jak sama stwierdzala w jQzyku polskim jest jej ciQzko rozmawiac. W domu rozmawiala bohaterka z matk^ w jQzyku polskim, z ojcem w jQzyku rosyjskim. Pierwsze zatem slowa wymawiane byly i w jQzyku polskim i w jQzyku rosyjskim. Otoczenie dziecka wowczas bylo rowniez dwujQzyczne rosyjsko-polskie. Jak sama mowi: Мама тогда розговаривала на польском языке. Да дома. А потом как выросли все. Все на польском разговаривали дома у мамы. Но потом уже как выросли все и поетому ... Мама вышла замуж, отец был русский, а я училась в польськой школе. И я знала польский язык. Да дома уже разговаривали на руском тоже, отес был руский (wywiad 2015 rok). Jesieni^ 1940 roku rozpoczQla mowi^ca naukQ w polskiej szkole w Kiszyniowie. Byla to rzymsko-katolicka czteroklasowa szkola. Я кончала четырекласную школу. Нас учили в польской школе все на польском языке. Я училась и румынский язык. Перед войной я закончила польскую школу. И документы я сдала у румынский лицей. Потом пришли советы (wypowiedz 2015). „Осенью 1936 г. Я переступила порог первого класса польськой начальной школы, которую успешно (получая первую премию все четыре года) закончила в 1940 г. 1 K. Feleszko, J^zyk we wspolnocie wieloj^zycznej i wielokulturowej [w:] K. Feleszko, Bukowina moja milosc, t.1, s.102. 39 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Годы учебы в польской школе оставили неизгладимую память на всю жизнь. Нашими учительницами были добрейшие пани Флорентина Винковская и Ядвига Бискуп (жена директора школы) и учительница румынского языка (имя ее, к сожалению, не сохранилось в памяти). Она за годы учебы обучила нас румынскому языку настолько хорошо, что трудностей при учебе в румынской гимназии не возникло”1. Do dwujșzycznosci polsko-rosyjskiej, ktör$ respondentka pos!ugiwa!a siș w dziecinstwie zosta! nabyty jșzyk rumunski, ktörego respondentka uczy!a siș w polskiej szkole. Z wypowiedzi tej wynika, ze jșzyk polski by! podstawowym jșzykiem nauczania w szkole czteroklasowej, a jșzyk rumunski by! jșzykiem dodatkowym i obowi^zkowym. Wspomnienia z dziecinstwa i lat szkolnych s^ do dzisiaj wspomnieniami o ktorych respondentka mowi ze wzruszeniem. „Годы учебы в польской школе были незабываемыми счастливыми годами детства, вскорее так внезапно прерванные событиями июньских дней и последующих военных лет”2. Wydarzenia historyczne w Kiszyniowie spowodowa!y takze zmiany w szkolnictwie. W 1940 roku rodzice respondentki planowaty oddac dziecko do gimnazjum rumunskiego. W wyniku zmian politycznych „в сентябре 1940 года вместо первого класса румынской гимназии, в которую родители предполагали отдать мeня учится, я очутилась опять в четвертом классе, но уже русской школы. Повторить четвертый класс пришлось из-за неумения читать и писать по-русски”3. Szybko wröci!a administracja rumunska. W zwi^zku z powyzszym „Во время войны я училась в румынском лицее. А во время войны он назывался „Regina Elena” мы учились на румынском языке. В польской школе мы хорошо знали румынский язык и нас приняли в румынский лицей. Это еще до войны нас приняли”4. Po zakonczeniu drugiej wojny swiatowej bohaterka narracji rozpoczș!a naukș w szkole sredniej. Jșzykiem nauczania by! jșzyk mo!dawski. W domu nadal panowa!a dwujșzycznosc polsko-rosyjska. Oprocz tego z kolezankami ona takze rozmawia!a w jșzyku polskim i jșzyku rosyjskim. А после войны я окончила молдавскую школу (wypowiedz 2015). „... поступила в 7-й класс женской молдавской средней школы № 1”5. Od 1945 roku do 1949 uczșszcza!a do sredniej szko!y, gdzie jșzykiem wyk!adowym by! jșzyk mo!dawski. Po zakonczeniu szko!y sredniej respondentka rozpoczș!a studia w jșzyku rosyjskim. Но уже на русском языке. Трудно было, такие предметы как физика, химия, вся терминология, очень трудно было разобратся (wypowiedz 2015). Po zakonczeniu studiöw w rodzinie narratorki rozmawiali w jșzyku rosyjskim, a syna odda!a do szko!y w jșzyku mo!dawskim. Uwaza takze, ze bardzo dobrze, ze syn jest dwujșzyczny rosyjsko-mo!dawski. Wnuki takze s^ dwujșzyczne w mowie. 1 Е. Соболевская-Максименко, Из жизни польской семьи в Бесарабии „Analecta Catholica” III, 2007, Kiszyniow 2008, s. 346. 2 Е. Соболевская-Максименко, op. cit., s. 347. 3 Е. Соболевская-Максименко, op. cit., s. 347. 4 Е. Соболевская-Максименко, op. cit., s. 347. 5 Е. Соболевская-Максименко, op. cit., s. 347. 40 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Na pytanie: A jçzyk motdawski to jaki jçzyk? Rumunski? Практически румынский, мы тогда писали, я говорю, что действительно история делает много чудес. Мы писали румынские слова рускими буквами. А когда подросли мы говорили по русски дома не на молдавским языке. Невестка моя молдованка, они знали латиницу, внуки мои пишут русские слова латинскими буквами. Советская власть ввела молдавский язык. Ну там нету таких призношений (wypowiedz 2015). Bohaterka wypowiedzi uwaza, Ze mieszka w Motdawii dla tego nalezy znac jçzyk motdawski. Dyskusja na temat jçzyka motdawskiego czy rumunskiego cingle trwa, zwtaszcza wsröd inteligencji oraz sit politycznych. Jaka röznica no jaka? Я часто видела и дети говорят, а молдоване слова грубоватые да ши, да еее, а румуне говорят? май фумос, пи бине, май корект - понимаете разницу в культуре языка Сдесь было много национальностей, никто не спрашивал, кто ты такой. А сейчас идет выбор между молдованами и русскими. Это синдром (wypowiedz 2015). W trakcie rozmowy respondentka przet^czata kody swobodnie i naturalnie, wybierata jednak gtöwny jçzyk rozmowy - rosyjski. Nastawienie do jçzyka polskiego jest raczej sentymentalne oraz okresla go bardziej jako jçzyk spiewöw koscielnych. Obecnie wybiera liturgiç w jçzyku rosyjskim. Stosunek respondentki do jezyka rosyjskiego jest pozytywny, gdyz od dziecinstwa ten jçzyk przeplatat siç najczçsciej w jej srodowisku. Od sfery rodzinnej po studia i administracjç. Nastawienie do jçzyka motdawskiego jest röwniez pozytywne, poniewaz uwaza respondentka, ze kazdy obywatel danego panstwa powinien znac jego jçzyk. Zwröcita uwagç jednak na to, ze jçzyk motdawski zostat narzuconym i sztucznym jçzykiem administracji sowieckiej. Srednie pokolenie badanych uznac mozna za tréjjçzyczne. Respondenci urodzili siç w röznych miejscowosciach, takich jak: Styrcza, Bielce, Stauczen, Rybnica, Kiszyniöw. Wielojçzycznosc poszczegölnej jednostki uzalezniona jest takze od czasu i miejsca urodzenia oraz od jçzyka/jçzykôw domowego, to znaczy pierwszego. Zebrany materiat pozwolit mi na nastçpuj^ca analizç. Wiçkszosc z respondentöw urodzita siç w rodzinie, gdzie od dziecka möwito siç tylko w jçzyku rosyjskim. Niektörzy respondenci pamiçtaj^ od swoich babc wyrazy w jçzyku polskim, np.: lustro, patelnia, szybko, modlitwa, kosciot itd. Kiedy bytem maty zawsze möwili po rosyjsku. Doma z babuszkoj i s mamoj zawsze po rosyjsku. Z dziecmi na ulicy i dziecmi u sqsiadöw zawsze po rosyjsku. Takie piekne dziecinstwo. Nu polski ja styszat, no molitwy. Polski to w Motdawii mozna skazat’ to jezyk liturgii i molitwy tak wiçcej. Babcia nie möwita duzo po polsku, a m olitwy zawsze. Tyle ludzi w Motdawii, ktörzy som Polakami, jenzyk polski dla nich to jenzyk liturgiczny. To jest molitwa, msza swienta, wszystko po polsku a möwimy po rosyjsku (wypowiedz 2015). Kolejna respondentka wspomina möwienie w domu w jçzyku mieszanym, tj. rosyjsko-ukrainko-polskim. Nazywa takie möwienie „styrczank^ mow^”. Бабушка 41 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 говорила на смешанном украинско-руском. А читали на польском и бабушка и дедушка и ходили в костел. Мама моя с трицать четвертого года, польский знала плохо. Они уже все говорили на русском, они учились на румынском языке до 1940 года, а поле опять русский. И моя мама плохо знала польский. Дома уже по русски розмавялисьми (wypowiedz 2015). Respondenci wspominali jșzyk swoich babe i dziadkow, tj. ich pierwszy jșzyk ktorym oni sami nie mowili. Стырча это самое самое. Бабушка - ну на руском, польском и украинском. Бабушка говарила на польском, ну смесь украинская, русская, польская. Мы говорим стырчанский язык. В самом Кишеневе вы услышите разные языки (wypowiedz 2015). Zapamiștali jedynie jak bylo kiedys w ich otoczeniu, ale sami nie znali polskiego, ani tez ukrainskiego. Wișkszose moich respondentow mowila w domu w jșzyku rosyjskim, jak potwierdzaj^ - rodzice tylko po rosyjsku. Дома да с детства только на русском, ну родители уже не знали польського языка, они везде уже на русском и мы тоже так дома, в садике, и с соседями. Скрывались што мы поляки, советское время было. Молились да родители на польском, но как я не знаю. Я недавно в костел пришла (wypowiedz 2015). Respondenci uczșszczali do szkoly z rosyjskim jșzykiem nauczania. W szkole uczyli siș takze jșzyka moldawskiego. Jșzyka moldawskiego nabywali rowniez na ulicy bawi^c siș z s^siadami. Na pytanie co to jest jșzyk moldawski, uslyszalam: To jest jșzyk rumunski, ale pisany ruskimi bukwami. My znamy moldawski, mozna jeszcze powiedziee, ze to jest dialekt jșzyka rumunskiego. To praktycznie jest jșzyk rumunski, ale sowieci na wlasny uzytek wprowadzili cyrylice, i z rumunskiego zrobili sztucznie moldawski jșzyk. Wiadomo, ze nie mozna zapisae tak jak trzeba z laciny w dodatku tworzyli ten jezyk politycy, nie majqce podstaw jezykowych i w zwiqzku z tym nowy moldawski jșzyk okazal siș sztucznym tworem. Tak ja pisala po moldawsku, ale to byl choror. Wolalam jednak po rosyjsku pisae. A teraz w moim wieku nu tam okolo 40 lat, mowiq dwa slowa po rosyjsku, dwa po rumunsku i to juz jest moldawski. To straszne co wladza potrafila stworzye i jak teraz spoleczenstwo mowi (wypowiedz 2015). Rezultatem kolejnego nabywania doswiadczen jezykowych i kulturowych badanych Polakow w Kiszyniowie s^ studia. Jeden z respondentow ukonczyl studia wyzsze w Rumunii w jezyku rumunskim, pozostali w jezyku rosyjskim, ktory byl w ci^glym kontakcie z jșzykiem moldawskim. „Na studiach w Rumunii dziwnie troche patrzyli na moj jenzyk rumunski, i nie widzieli sk^d taki jșzyk, potem tak i mowili, ze to dialekt. Nauczyl sie ja rumunsku, duzo czytal ja i sie nauczyl, teraz uzywam literackiego jezyka rumunskiego, mowie tez po moldawsku. Ja brakuje mi slowa to wkladam tam rosyjski, bo chyba ten znam najdobrze” (wypowiedz 2015). Inne respondentki ukonczyly studia w jezyku rosyjskim. Jezyk moldawski znaj^ ze wzglșdu na miejsce pochodzenie, choe jșzykiem nieoficjalnym i powszechnym jest w Kiszyniowie jezyk rosyjski, nazwalabym raczej ten jezyk odmian^ jșzykow^ jșzyka rosyjskiego. Respondentki zdaj^ sobie sprawș, ze i jșzyk moldawski jest raczej dialektem, a nie jezykiem literackim rumunskim. Osoby te w domu z dzieemi rozmawiaj^ w jșzyku rosyjskim i rumunskim. Obserwowalam mowș 42 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 dziecka trzyletniego, ktore przeplata wyrazy rosyjskie z rumunskimi, ale takze stosuje mieszania jșzykow w jednym zdaniu oraz w jednym leksemie. Jest w stanie takze przetlumaczyc, na prosbș ‘va roc de ape’ odpowiedzialo ‘дать воды’. Pokolenie srednie jșzyka polskiego nauczylo siș ze wzglșdu na polskie pochodzenie. „Moja babcia byla Polkom i mowila po polsku, a mam juz nie, bo nie bylo mozliwosci. Ja chcialem siș nauczyc i nauczylem siș. Jenzyk polski jest potrzebny mi i do pracy, ale bardzo chcial ja siș nauczyc. Nie znam tak dobrze, ale czytam i mowie" (wypowiedz 2015). Nastawienie do jșzyka polskiego Polakow sredniego pokolenia jest pozytywne. W tym pokoleniu jșzyk polski jest jșzykiem wyuczonym. Jest to takze czynnik identyfikacji narodowej, „ja jestem Polk^ to musze znac jșzyk polski” - mowi^. Nastawienie do jșzyka rosyjskiego jest bardzo pozytywne. Uwazaj^ respondenci, ze jest to ich pierwszy jșzyk, ktörego uczyli siș w domu od rodzicow, nastșpnie jest to jșzyk szkoly i studiow. Jest to jșzyk ich naturalnej komunikacji. Nastawienie do jșzyka moldawskiego jest rowniez pozytywne, ale zastrzegaj^, ze jest to narzucony im jșzyk przez wladze radzieck^. Obecne wprowadzenie jșzyka rosyjskiego jako panstwowego tș sytuacjș poprawia, i respondenci pozytywnie odnosz^ siș do jșzyka rumunskiego, poniewaz jest to jșzyk literacki, jșzyk panstwa, ktore jest czlonkiem Unii Europejskiej. Mlode pokolenie Polakow w Kiszyniowie jest dwujșzyczne. Panuje moda na mowienie w jșzyku rumunskim, co tez oznacza przynaleznosc do kultury zachodniej, poniewaz Rumunia jest panstwem nalez^cym do Unii Europejskiej. Niechștnie uzywaj^ jșzyka rosyjskiego, ktory uwazaj^ za jșzyk wladzy, komunizmu i „jșzyk zla”. Jșzyka polskiego ucz$ siș na roznych kursach i maj^ pozytywne nastawienie do niego. Uwazaj^ takze, ze jest to ich jșzyk modlitwy. Ucze siș polskiego, bo lubiș chodzic na msze do kosciola, jak na polskim jenzyku jest msza. Modlic siș lubie na polskim jeznyku i spiewac piesni koscielne (wypowiedz 2015). Mlode pokolenie rowniez patrzy w kierunku zachodnim i czșsciej za naukș jșzykow obcych wybiera polski i angielski. Mlode pokolenie rzadko mowi po polsku, lecz chștnie siș go uczy. Do wyj^tkow nalez^ osoby studiuj^ce w Polsce. Wsrod badanych z najstarszego, sredniego i mlodego pokolenia Polakow na terenie Kiszyniowa dostrzegamy bilingwizm bierny. Zachodzi on wowczas, gdy dana grupa osob nie wlada drugim jșzykiem, lecz tylko go rozumie. Suzanne Romaine tak^ sytuacjș okresla jako passive lub receptive bilingualism1. Bilingwizm bierny pojawia siș we wszystkich grupach wiekowych badanych osob. Informatorzy stwierdzaj^, ze znaj^c jșzyk rosyjski nie maj^ klopotow ze zrozumieniem polskiego i odwrotnie. Z badan przeprowadzonych przede wszystkim wsrod spolecznosci miejskich wynika, ze informatorzy, ktorzy znalezli siș w Kiszyniowie, a znali wczesniej jșzyk polski, bardzo szybko zastșpowali go jșzykiem rosyjskim. Wielojșzycznosc w Kiszyniowie ksztaltowana byla przez wiele zroznicowanych czynnikow. Skladaj^ siș na nie zarowno geograficzne usytuowanie regionu, jak i naplywowy charakter 1 S. Romaine, Bilingualism, Oxford 1989, s. 10. 43 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 röznych grup etnicznych i narodowych, ktörym w ZSRR narzucano urzçdowo takze jçzyk rosyjski. Niew^tpliwie intensywny kontakt z tym jçzykiem spowodowany byl, i nadal jest zwi^zany, z powszechnym przekonaniem o kulturze rosyjskiej jako kulturze wyzszej. Przez dlugi okres cieszyl siç on najwyzszym prestizem. Respondenci wykazywali siç o wiele lepsz$ orientacj^ w dorobku kultury rosyjskiej niz rumunskiej czy moldawskiej. Dominacji jçzyka rosyjskiego sprzyjaly röwniez malzenstwa mieszane, rozproszenie w terenie. Agnieszka Garbolinska pisz^c o jçzyku i swiadomosci narodowej inteligencji kiszyniowskiej zwraca uwagç na to, ze „jçzyk ojczysty ma duze znaczenie przy okreslaniu tozsamosci narodowej Moldawii. Uznanie swego jçzyka za jçzyk rumunski czçsto implikuje poczucie przynaleznosci do obszaru rumunskiej wspölnoty narodowej. W przypadku osöb möwi^cych po rosyjsku taka zaleznosc, rzecz jasna, nie zachodzi. Moim zdaniem istnienie jçzyka moldawskiego jest przede wszystkim efektem rozgrywek politycznych, ale jednak jçzyk ten funkcjonuje w swiadomosci wielu obywateli Moldawii. Eksperyment radziecki siç udal i rzeczywiscie powstal naröd moldawski i jçzyk moldawski. Procesy te zachodzily przez prawie piçcdziesi^t lat i nie dadz^ siç tak latwo odwröcic. Stad, w przypadku wielu Moldawian mozna möwic o braku sprecyzowanej tozsamosci narodowej”1. Byc moze poszukiwanie korzeni polskich przez mlodziez jest rezultatem sprecyzowania identyfikacji narodowej poza schematem Moldawianin-Rumun- Rosjanin-Ukrainiec. Podsumowuj^c nalezy stwierdzic, ze Polacy w Kiszyniowie s^ wielojçzyczni. Wielojçzycznosc dobrowolna spowodowana byla kilkoma czynnikami, glöwnie inspirowana przez politykç jçzykow^, ktöra realizowana byla w szkolnictwie, administrati. Polaköw Kiszyniowa charakteryzuje takze wielojçzycznosc naturalna ktöra jest wynikiem malzenstw mieszanych. Spotykamy takze charakter wielojçzycznosci narzuconej, kiedy wladze wprowadzily jçzyk moldawski do szköl, urzçdôw i administracji panstwowej, ale przeciez i jçzyk rosyjski zostal narzucony, o czym wspominaj^ respondenci. W rezultacie zrodzil siç konflikt jçzykowy nie tylko w Kiszyniowie, ale w calej Republice Moldawii. Konflikt jçzykowy jest zatem nastçpstwem konfliktöw politycznych oraz etnicznych w panstwie. Bibliografia: Gluszkowski, Michal, Socjologiczne i psychologiczne uwarunkowania dwujșzycznosci staroobrzedowcow regionu suwalsko-augustowskiego, Wydawnictwo Naukowe Uniwersytetu Mikolaja Kopernika, Torun, 2011. Krasowska, Helena, Gorale polscy na Bukowinie Karpackiej. Studium socjolingwistyczne i leksykalne, Wydawnictwo Slawistyczny Osrodek Wydawniczy, Warszawa, 2006. Kloskowska, Antonina, Kultury narodowe u korzeni, Wydawnictwo Naukowe PWN, Warszawa, 2012. 1 A. Garbolinska, Limba Noastra - Jezyk i swiadomosc narodowa. Wizja Inteligencji z Kiszyniowa, „Etnografia Polska”, t. LI, 2007, z. 1-2, s. 147. 44 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Kwiatkowska, Kamila, J^zyk polski w republice Moldawii - Stan obecny, potrzeby, perspektywy, Lilia Zabolotnaja, Ilona Czamanska (red.), Polacy w Moldawii: Historia i wspolczesnosc. Zbior arlykulow i dokumentow, Kiszyniow-Poznan-Warszawa, 2015, s. 329-345. Palinciuk-Dudek, Elena, Nazwiska i imiona Polakow z Kiszyniowa i okolicy w XIX i XX wieku, Wydawnictwo LEXIS, Krakow, 2011. Vershik, Anna Linguistic biographies of Yiddish speakers in Estonia, doi: 10.7592/FEJF2002.20.yiddish, 2002. Соболевская-Максименко, Екатерина, Из жизни польской семьи в Бесарабии, Analecta catholica III, 343-360, Kiszyniow, 2008. 45 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro FIGURI ISTORICE ÎN DISCURSUL PUBLIC AL BISERICII ORTODOXE RUSE ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL Iulia NIȚESCU This paper analyses the manner in which the Russian Orthodox Church adapted its public discourse during the Second World War. The main goal of the examination is to determine how the Church motivates its role in public life in a supposed atheistic society and to identify the elements that made the new public discourse possible. The change in attitude of the Party concerning the Church after 1941 is usually explained in terms of political expectations from the clergy, i.e. moral support for the population and army, or to play a role in foreign affairs. The investigation of the religious public discourse offers the key to understand how the Church reacted and adapted itself to this new situation. Since any public stand based on religious teachings can attract the retaliation of the Party at any time, the Russian clergy uses the image of Russian medieval heroes, like Aleksandr Nevski or Dmitri Donskoi, who were both princes of the medieval state and saints of the Church, as a common ground with the political power. Keywords: Religion and politics, Russian Orthodox Church, Second World War, Aleksandr Nevski. Intrarea Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a atacul german din 22 iunie 1941, are un efect surprinzător în relația dintre statul socialist și Biserica Ortodoxă Rusă. Clerul se implică direct în eforturile de război, iar statul este dispus să facă o serie de concesii, precum permisiunea de a se sărbători public Paștele în 1942 și permisiunea de a alege un patriarh, ceea ce nu se mai întâmplase din vremea lui Petru cel Mare. Aceste schimbări de atitudine ale puterii politice nu înseamnă și o libertate sporită a Bisericii, motiv pentru care ieșirile publice ale membrilor clerului sunt destul de limitate în transmiterea unui mesaj strict religios. Biserica este în continuare pe un teren instabil în ceea ce privește situația sa în raport cu statul, de aceea clerul încearcă să evite orice trimitere prea religioasă care ar putea atrage alte persecuții politice. Reabilitarea personalităților istorice de după 1936 se dovedește a fi un bun pretext pentru Biserică să-și transmită mesajul prin intermediul eroilor naționali deja acceptați în discursul politic public. Constituția URSS din 1936 anunța oficial faptul că Uniunea Sovietică a atins socialismul, ultimul pas înaintea dezvoltării unei societăți comuniste autentice. Astfel este consfințită ideea „socialismului într-o singură țară” și se permite dezvoltarea unui tip de patriotism sovietic, care are la bază, în cea mai mare măsură, mituri istorice și culturale ruse. Istoria este reintrodusă ca materie de sine stătătoare în școlile sovietice, iar partidul cere să se scrie noi manuale de istorie, https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 care să aibă în vedere importanța unor figuri istorice majore în dezvoltarea statului. Astfel, personalități precum Ivan cel Groaznic, Aleksandr Nevski sau Dmitri Donskoi sunt reabilitate oficial. Începutul războiului accentuează această tendință deja existentă a apelului la mituri naționale, pe care o pune în slujba propagandei oficiale. Pe lângă importanța militară și politică a acestor eroi ruși, o parte dintre ei sunt și sfinți ai Bisericii Ruse. Din acest motiv, ei vor fi foarte des folosiți în discursul public al clerului, ca o metodă de a evita trimiterile strict religioase, dar fără să renunțe complet la ele prin sublinierea constantă a sfințeniei personalităților istorice reabilitate de puterea politică. Implicarea publică a conducerii Bisericii în eforturile de război începe din prima zi a atacului german, când Serghie, mitropolitul Moscovei, trimite o pastorală spre toate parohiile din Uniunea Sovietică. Ca o comparație, prima ieșire publică a lui Stalin se va petrece abia la 20 de zile de la atac. Mesajul mitropolitului este surprinzător de sărac în trimiteri religioase. Tema principală este plasarea antagonică a naziștilor față de sovietici și echivalarea momentului cu alte atacuri asemănătoare din care rușii au ieșit victorioși. Textul abundă în comparații istorice: faptele germanilor repetă vremurile în care mongolii, cavalerii teutoni, suedezii sau francezii lui Napoleon atacau Rusia; în lupta de apărare rușii trebuie să-și amintească de eforturile vechilor conducători precum Aleksandr Nevski sau Dmitri Donskoi, dar nu numai de ei, ci și de soldatul ortodox obișnuit, ale cărui fapte de vitejie au fost imortalizate prin blinele și basme, sub chipurile eroilor populari precum Ilia Muromeț, Dobrina Nikitici sau Alioșa Popovici. Credincioșii sunt îndemnați să se comporte precum strămoșii lor, adică să nu uite de îndatorirea lor sacră de a-și apăra patria și credința. Mitropolitul afirmă faptul că Biserica a împărtășit mereu soarta poporului și soldații ortodocși s-au jertfit pentru patrie în toate momentele istoriei. Textul se încheie cu binecuvântarea celor care luptă pentru patrie1. Tematic, mesajul lui Serghie amintește de trimiterile din cronicile moscovite. Așa cum în fața pericolului mongol, episcopul Rostovului îi amintește lui Ivan al III- lea de Aleksandr Nevski, și Serghie face referire la momente asemănătoare atacului suferit de Uniunea Sovietică. Totuși un astfel de discurs care să pună accent pe istoria națională nu este cu totul ieșit din comun din partea autorității bisericești, cel mult poate să frapeze accentul pe eroii naționali în defavoarea sfinților sau învățăturii lui Hristos, dar și acest lucru este explicabil prin poziția precară a Bisericii în fața propagandei ateismului științific comunist. Totuși, într-o predica ținută de Serghie patru zile mai târziu nu mai folosește imagini ale trecutului, ci metafore religioase2. 1 Обращение митрополита Московского и Коломенского Сергия (Страгородского) пастырям и пасомым Христовой Православной Церкви, in O.Iu. Vasilieva, I.I. Kudriavtev, L.A. Likova (eds.) Русская Православная Церковь в годы Великой Отечественной войны 1941-1945 гг., Moscova, Izdatel’stvo Krutitkogo podvor’ia, 2009, pp. 38-39. 2 Daniela Kalkandjieva, The Russian Orthodox Church, 1917-1948. From Decline to Resurrection, Londra, New York, Routledge, 2014, pp. 102-103. 48 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Trimiterile istorice nu lipsesc nici din discursurile conducerii politice. În discursul ținut la radio, ca răspuns oficial la atacul german, Molotov face o paralelă cu invazia lui Napoleon. Primul discurs public al lui Stalin, din 3 iulie 1941, pune în discuție așa zisa invincibilitate a armatei germane, față de care opune situații istorice concrete în care armatele ruse au învins dușmani care păreau de neoprit: Napoleon și kaizerul Wilhelm. Atrage atenția în fiecare caz asupra rolului armatei ruse în învingerea lor, apoi se întoarce la situația actuală și susține că armata germană a întâlnit o rezistență reală doar pe teritoriul sovietic, ceea ce înseamnă că Hitler va avea soarta lui Napoleon și a lui Wilhelm. Trimiterile la momentele eroice din istoria rusă sunt folosite pentru a-i oferi un grad de comparație invadatorului, nu pentru a evidenția eroismul figurilor istorice ruse. Critica adusă intențiilor naziste se înscrie în linia discursului comunist, germanii vor să readucă stăpânirea burghezilor, să restaureze conducerea țaristă, să distrugă cultura națională și suveranitate popoarelor Uniunii Sovietice, apoi face trimiteri la Lenin la valorile comuniste, la gloria sovietică și încheie printr-un apel la luptă1. Din acest moment, discursul național devine un punct comun și cumva de siguranță în relația dintre stat și Biserică. Cel puțin în privința ieșirilor publice, legate și de autoritatea statală, reprezentanții Bisericii limitează folosirea paralelor biblice sau a trimiterilor la învățăturile lui Hristos. Faptele de vitejie ale eroilor naționali, justificate la vremea lor prin apărarea credinței creștine, devin o metodă de a împăca situația politică a momentului cu trimiterile la credință. Din perspectiva Bisericii, eroii naționali, cu atât mai mult cu cât unii sunt și sfinți, întruchipează idealul luptei pentru credință fără să ofenseze conducerea politică. Din perspectiva partidului comunist, eroii naționali produc o mai mare unitate în fața dușmanului comun, decât ar fi putut să o facă figurile Revoluției din Octombrie sau personalitățile partidului. Contextul mult prea diferit și aderarea incertă la valorile partidului din partea întregii populații fac din eroii istorici o mai bună unealtă de propagandă. În contextul permisiunii alegerii unui nou patriarh, ei devin și spațiul de întâlnire dintre stat și Biserică, deoarece și unii și ceilalți îi revendică drept modele. Folosirea eroilor istoriei ruse în propaganda de război este consfințită prin faimosul discurs al lui Stalin din 7 noiembrie 1941, la parada de comemorare a 24 de ani de la revoluția socialistă din octombrie: „Războiul pe care îl duceți este un război de eliberare, un război drept. Să fiți însuflețiți în acest război de imaginile eroice ale marilor noștri înaintași: Aleksandr Nevski, Dmitri Donskoi, Kuzma Minin, Dmitri Pojarski, Aleksandr Suvorov, Mihail Kutuzov! Fie ca victoriosul steag al marelui Lenin să fie deasupra voastră!”2 1 Выступление по радио - 3 июля 1941 года, în I.V. Stalin, Cочинения, vol. 15, http://grachev62 .narod.ru/stalin/t15/t15_07.htm accesat 20.07.2016. 2 „Война, которую вы ведете, есть война освободительная, война справедливая. Пусть вдохновляет вас в этой войне мужественный образ наших великих предков - Александра Невского, Димитрия Донского, Кузьмы Минина, Димитрия Пожарского, Александра Суворова, Михаила Кутузова! Пусть осенит вас победоносное знамя великого Ленина!” (Речь на Красной площади - 7 ноября 1941 года, în I.V. Stalin, Cочинения, vol. 15, http://grachev62.narod.ru/stalin/t15/t15_14.htm, accesat 20.07.2016). 49 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 După acest moment, apelul al figurile eroice ale trecutului este foarte des utilizat în documentele emise de Biserică. În 1942 este editat volumul Adevărul despre religie în Rusia (Правда о религии в России), de către Mitropolia Moscovei. Apărut simultan în mai multe limbi, doar câteva exemplare au fost distribuite în țară, volumul fiind realizat special pentru propagandă în afara URSS1. Cartea are două părți, prima își propune să explice situația „reală” a Bisericii în URSS, iar cea de-a doua este dedicată abuzurilor trupelor germane împotriva Bisericii pe teritoriul URSS. Conține capitole precum: Biserica noastră este liberă (Наша Церковь свободна) sau Paștele din anul 1942 în Moscova (Пасха 1942 года в Москве) Scopul volumului este explicat în introducerea semnată de mitropolitul Serghie: a fost editat pentru a contracara propaganda nazistă care susține, eronat, că vrea să salveze Biserica Ortodoxă Rusă de persecuțiile bolșevicilor. Vrea să răspundă la întrebări precum: se simte Biserica persecutată, sau are Biserica nevoie de ajutor. Mitropolitul susține că nu se poate vorbi despre persecuții din partea guvernului sovietic, iar toate aspectele negative vehiculate nu sunt decât propagandă făcută de cei care nu cunosc realitățile din URSS. Pentru cei care văd Biserica drept persecutată, inițiativele ei antinaziste par forțate și impuse de către conducerea politică. Imaginea persecuției religioase ar fi fost făcuta mai ales de rușii din exil, care o confundă cu excesele care se petrec în perioade dificile, de mișcări ale maselor, precum războiul civil. Mitropolitul mai vorbește despre binele pe care guvernul sovietic l-a făcut atunci când a separat statul de Biserică. Biserica a trebuit să renunțe la vechea idee a sacralității imperiale, ceea ce a eliberat-o pentru a-și putea îndeplini propria misiune, separată de politic. De asemenea, legătura dintre stat și Biserică prin sacralitatea imperială avea efecte negative asupra ambelor puteri: credincioșii dezamăgiți de puterea politică îți pierdeau și credința religioasă, iar emigranții care încă mai credeau în restaurarea monarhiei nu puteau rămâne membrii unei Bisericii care nu mai vedea necesitatea puterii imperiale2. Textul care urmează introducerii este pastorala emisă de mitropolitul Serghie în ziua atacului german. Apoi începe prima parte a volumului, în care se explică pe larg de ce propaganda germană atacă guvernul sovietic cu acuzații de persecuție religioasă și care este situația de fapt. Bineînțeles, conform volumului, sunt numai minciuni, fie făcute cu rea-credință și intenția clară de a destabiliza o conducere politică legitimă, fie sunt acuzații făcute în necunoștință de cauză, nici vorbă de persecuție religioasă în Uniunea Sovietică. Spre exemplu, se afirmă că acei membri ai clerului arestați sau chiar uciși mai ales în perioada războiului civil au avut o vină concretă, aceea de a se ascunde în spatele robei pentru a desfășura activități anti- sovietice. Ei au fost pedepsiți pentru acele activități, nu pentru credința lor. Cum și acest volum este o publicație gândită spre a fi distribuită în afara Bisericii, se păstrează o oarecare limitare a limbajului strict bisericesc, se fac foarte puține referințe biblice, îndemnuri creștinești sau trimiteri la modele de 1 D.V. Pospelovski, Русская православная церковь в ХХ веке, Moscova, Izdatel’stvo Respublika, 1995, p. 185. 2 Cuvânt înainte al mitropolitului Serghie în Правда о религии в России, Moscovskaia Patriarhia, 1942, (http://stalinism.ru/stalin-i-tserkov/pravda-o-religii-v-rossii.htmPshowall, accesat 20.07.2016). 50 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 comportament religioase, la Hristos, părinți ai Bisericii sau sfinți care nu sunt ruși. Este explicat pe larg rolul istoric al Bisericii Ruse în formarea statului și a identității naționale, context în care se vorbește despre sprijinul clerului de-a lungul istoriei. Sunt detaliate paralele cu invazia lui Batu și cum poporul rus a stat împreună împotriva mongolilor, cu sprijinul moral al Bisericii, apoi se vorbește despre lupta lui Nevski împotriva suedezilor și germanilor. La momentul Kulikovo se detaliază rolul lui Serghie de Radonej ca sfătuitor pentru Donskoi, influența clerului în lupta antipolonă din vremea lui Minin și Pojarski, victoria lui Petru cel Mare la Poltava și înfrângerea lui Napoleon. Se exemplifică rolul activ al Bisericii în formarea statului național, nu numai prin influența asupra poporului, ci și legându-se de numele personalităților istorice reabilitate de propaganda sovietică. Călugării și asceții, chiar dacă s-au retras din lume, rămân cetățeni ruși, adânc preocupați de soarta țării, spune textul. Ei devin sfătuitori de nădejde, imparțiali, ai cnejilor care au respins pericolul străin și au luptat pentru patrie. Spre exemplu, Serghie de Radonej îi vorbește lui Donskoi în numele „pământului rusesc”, nu pentru o parte sau alta implicată în conflict. Tot în contextul simbolisticii medievale, Catedrala Sfântul Vasile este propusă ca simbol al biruinței asupra dușmanului și al unității poporului rus, deoarece reprezintă înfrângerea tătarilor, iar aspectul ei eclectic poate reprezenta diversitatea popoarelor din URSS1. Ca o concluzie la argumentele aduse în favoarea libertății de care se bucură Biserica Rusă, se dă și un răspuns la propaganda germană: putem spune că Providența Divină a chemat conducerea guvernului sovietic2. Activitatea tot mai intensă și mai vizibilă public a Bisericii face ca utilizarea personalităților istorice să fie una dintre modalitățile preferate de a sublinia importanța rolului Bisericii în societate. Aleksandr Nevski este figura istorică centrală în acest tip de discurs. El îndeplinește toate cerințele necesare pentru a fi un bun model pentru luptele care se duc: a luptat împotriva cavalerilor teutoni, i-a învins, este și sfânt al Bisericii. Din acest motiv, el este adesea folosit ca intermediar pentru ieșirile publice ale clerului sau în comunicarea cu puterea politică. Spre exemplu, în septembrie 1943 Stalin primește o telegramă de felicitare pentru victoriile obținute de Armata Roșie în ziua în care este Nevski sărbătorit de Biserică. Telegrama vine de la eparhia revizionistă a Asiei Centrale3. Conform tradiției Bisericii, evenimentele întâmplate în ziua în care se sărbătorește un anumit sfânt sunt dovada intermedierii și ajutorului sfântului respectiv pentru întâmplarea evenimentului. Putem aminti în acest context faptul că victoria lui Nevski din 15 iulie 1240 a fost considerată o minune a lui Vladimir cel Mare, sărbătorit în acea zi, și 1 В Отечественной войне Церковь и ее глава выполняют заветы Патриарха Тихона, în Правда о религии в России, op.cit., (http://stalinism.ru/stalin-i-tserkov/pravda-o-religii-v-rossii.html?showa ll=&start=3, accesat 20.07.2016). 2 Наша Церковь свободна, în Правда о религии в России, op. cit., (http://stalinism.ru/stalin-i- tserkov/pravda-o-religii-v-rossii.html?showaU=&start=5, accesat 20.07.2016). 3 Телеграмма обновленческих священнослужителей Средне-Азиатской епархии И.В. Сталину с поздравлением по случаю военных успехов Красной Армии, în Русская Православная Церковь в годы Великой Отечественной войны 1941-1945 гг., op. cit., p. 75. 51 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 a devenit un argument pentru canonizarea creștinătorului rușilor. În scrisoarea de Crăciun a arhiepiscopului Novgorodului către credincioșii din teritoriile ocupate de naziști, îi prezintă pe Nevski drept protectorul spiritual al regiunii1. Biserica strânge donații de la credincioși pentru a echipa o escadrilă aviatică cu numele „Aleksandr Nevski” și o coloană de tancuri, cu numele „Dmitri Donskoi”. Alegerea numelor este făcută de reprezentanții Bisericii și subliniază legătura dintre politic și religios. La discursul pe care îl ține în fața diviziei Donskoi, Mitropolitul Nicolae argumentează rolul Bisericii în formarea statului și menționează faptul că numele diviziei a fost ales în cinstea marelui patriot care i-a salvat pe ruși de tătari2. Tot în contextul predării donațiilor strânse de Biserică în regiunea Stalin pentru eforturile de război, protopopul Kohanov vorbește despre eroii care au apărat țara de invazii străine, precum Minin și Pojarski, cu îndemnul permanent de a-i urma ca modele. Sunt menționați aparte și sfinții protectori, care au avut un rol decisiv în aceste victorii: Serghie de Radonej, Aleksandr Nevski, sfântul Mihail de Tver (fratele lui Nevski), care au apărat țara cu ajutor divin. Imaginile eroilor Rusiei medievale s-au format într-o perioadă în care puterea politică și cea religioasă erau înțelese ca provenind dintr-o sursă comună, de la Dumnezeu. Luptele purtate de către cneji, adesea explicate prin misiunea lor de apărători ai credinței ortodoxe, au înlesnit și transferul imaginii lor din sfera politico-militară în cea religioasă, cu punct ultim trecerea unor conducători precum Aleksandr Nevski și Dmitri Donskoi în rândul sfinților Biserici Ruse. Din cauza modului în care s-au format imaginile acestor personalități, reabilitarea eroilor naționali după 1936 nu poate omite integral latura religioasă a imaginii lor. Concesiile făcute Bisericii în timpul războiului pun în dilemă clerul. Chiar dacă puterea politică se arată mai binevoitoare, căci are nevoie de sprijinul Bisericii, concesiile nu înseamnă și o invitație la a vorbi public în termeni mult prea religioși. Discursul public al membrilor clerului nu se limitează la mesaje transmite credincioșilor și parohiilor, ci include și materiale de propagandă sau comunicarea cu reprezentanții puterii politice. În acest context, Biserica Ortodoxă Rusă îl valorifică din plin dubla semnificație a eroilor medievali ruși, reabilitați de curând. Trimiterile la eroii naționali și explicarea rolului Bisericii în formarea și apărarea statului au rolul de a încerca să explice de ce conducerea politică trebuie să acorde libertatea Bisericii, dar, în același timp, funcționează ca un mijlocitor între puterea politică care promovează ateismul și Biserica Rusă. Nevski, Donskoi sau Minin și Pojarski devin terenul neutru pe care cele două puteri se pot întâlni și își pot dezvolta un discurs public comun. 1 Рождественское обращение митрополита Ленинградского и Новгородского Алексия (Симанского) к православным оккупированных Новгородской и Псковской областей, Ibidem, p. 89. 2 Речь митрополита Крутицкого Николая (Ярушевича) перед воинами танковой колонны имени Димитрия Донского, Ibidem, p. 97. 52 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Bibliografie Правда о религии в России, Moskovskaia Patriarhia, 1942, http://stalinism.ru/stalin-i- tserkov/pravda-o-religii-v-rossii.html?showall, accesat 20.07.2016 Kalkandjieva, D., The Russian Orthodox Church, 1917-1948. From Decline to Resurrection, Londra, New York, Routledge, 2014 Pospelovski, D.V., Русская православная церковь в ХХ веке, Moscova, Izdatel’stvo Respublika, 1995 Stalin, I.V., Сочинения, vol. 15, http://grachev62.narod.ru/stalin/t15/t15_07.htm accesat 20.07.2016 Vasilieva, O.Iu., Kudriavțev, I.I., Lîkova, L.A. (eds.), Русская Православная Церковь в годы Великой Отечественной войны 1941-1945 гг ., Moscova, Izdatel’stvo Krytițkogo podvor’ia, 2009 53 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro ÎN INTIMITATEA NEBUNIEI: ÎNSEMNĂRILE UNUI NEBUN DE N.V. GOGOL Gabriel-Andrei STAN For the romantic hero writing means to define your own identity only in relation to the requirements of your personality; Poprischin shows us that he does exactly the opposite. For him writing is fighting for affirmation of a different identity than that imposed in society, but one that fully corresponds to the social model. He wants to be above the others just to enjoy, like them, the benefits of the hierarchy. In the Gogol's text, Poprischin's madness is not just mental illness, but an unmasking of society, a cry of discontent that Gogol addresses to it. Keywords: madness; identity; unmasking; writing; diary Povestirea Însemnările unui nebun (Zapiski sumasședșego) a fost scrisă în anul 1834 și publicată inițial în colecția intitulată Arabescuri (Arabeski), în anul 1835. Ulterior, textul a fost republicat în volumul Povestiri din Petersburg (Peterburgskie povesti). Apărută într-o perioadă de maximă înflorire a romantismului rus, povestirea lui N.V. Gogol ocupă un loc singular atât în ansamblul creației literare a scriitorului, cât și în întreaga literatură rusă a epocii. Caracterul insolit al textului se observă, pe de o parte, în ceea ce privește problematica (tema nebuniei), iar, pe de altă parte, în ceea ce privește poetica (strategia de construcție a temei). Analiza din rândurile ce urmează va ține cont de două variabile care, din punctul nostru de vedere, sunt esențiale pentru o bună înțelegere a semnificației nebuniei în textul gogolian: 1. o variabilă istorico-literară, ce presupune analiza semnificației culturale a nebuniei în contextul tradiției literare a acestei teme, și 2. o variabilă generică, ce presupune analiza textului din perspectiva apartenenței acestuia la genul autobiografic, mai exact la specia jurnalului intim. Dacă dimensiunea istorico-literară a temei a reprezentat, într-o anumită măsură, un criteriu recunoscut de exegeză, apartenența textului la specia jurnalului intim a fost aproape neglijată atât de critica rusă, cât și de cea occidentală. O lectură atentă a textului ne va demonstra totuși faptul că întregul conținut și, implicit, mesajul textului, este condiționat în mod direct de o serie de exigențe pe care însăși convenția jurnalului le impune: evenimentele expuse sunt redate retrospectiv de vocea celui ce le-a trăit „aievea”; ele respectă o succesiune logico-temporală manifestată, în general, prin datarea fiecărei intrări din jurnal; decalajul temporal dintre momentul trăirii evenimentelor și cel al relatării lor dă naștere unui „joc al eurilor”, girat de subiectivitatea personajului-narator, aflat și el în postura autorului https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 jurnalului; în final, trebuie subliniată problema receptării textului, căci destinatarul jurnalului este tot autorul acestuia, textul fiind scris de autor pentru sine, nu pentru o terță persoană; din perspectiva receptării, textul jurnalului are o structură circulară închisă, emițătorul fiind în același timp și receptor al mesajului. Mai există o dificultate pe care cercetătorul operei gogoliene trebuie să o înfrunte. Creația scriitorului rus aduce cu sine o moștenire critică deosebit de bogată. Până în prezent rămâne actuală celebra controversă existentă în rândul exegeților, care împarte, practic, receptarea textului gogolian în două direcții hermeneutice diametral opuse. Prima direcție își are originile în doctrina Școlii Naturale, postulată de autoritatea lui Vissarion Belinski în anii 1840, conform căreia criteriul validității unei opere literare îl reprezintă fidelitatea față de realitate. Însă acest criteriu mimetic este determinat de o abordare critică față de ordinea socială, specifică ideologiei grupării occidentaliștilor de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dezvoltată apoi cu prisosință în perioada sovietică (din rațiuni ideologice evidente), această receptare a operei lui Gogol vede în personajele prozei sale exponenții tipologiei „omului mărunt” (malen’kii celovek), al cărei prototip este funcționarul umil strivit de uriașa mașinărie birocratică a statului (spre exemplu, Akaki Akakievici din Mantaua). Din această perspectivă, proza gogoliană (în special Povestirile din Petersburg) este expresia grăitoare a realismului critic. A doua direcție, inițiată prin cercetările Școlii Formale, denunță argumentele „umaniste” ale susținătorilor realismului lui Gogol ca fiind neîntemeiate. Cea mai mare notorietate în acest sens o are studiul lui Boris Eihenbaum, intitulat Cum a fost creată „Mantaua” lui Gogol (1918), în care criticul rus consideră că o bună înțelegere a povestirii trebuie să ia în considerare dimensiunea formală a textului, procedeele stilistice și de compoziție. Tehnica narativă a skaz-ului produce în textul gogolian efecte comice, contrastate ulterior de un stil patetico-sentimental, „destinat să destrame jocul comic”. Acest amestec eterogen de tonalități diferite reprezintă, după Einhenbaum, un procedeu al compoziției grotești. O lectură melodramatică, specifică Școlii Naturale, este privită de criticul rus drept naivă și, în definitiv, străină de intenția auctorială a textului. Această direcție a fost continuată de criticii americani care adaugă, printre altele, o dimensiune psihanalitică a receptării textului literar, care, de multe ori, a adus importante contribuții în înțelegerea prozei lui N.V. Gogol. Pe parcursul analizei vom arăta ambele receptări ale textului și ne vom stabili, firește, propria noastră poziție. Organizată sub forma jurnalului, povestirea surprinde o perioadă din existența personajului principal, Aksenti Ivanovici Poprișcin. Relatarea la persoana I1, din perspectiva subiectivă a personajului-narator, are o dublă motivație: pe de o 1 Din această perspectivă, Însemnările unui nebun ocupă un loc singular în creația literară a lui Gogol, fiind singurul text în care relatarea este gestionată de un personaj-narator la persoana I. În anii 1820- 1830 scriitorii romantici ruși care abordează tema nebuniei recurg și ei la o perspectivă narativă subiectivă, fie folosind monologul interior, fie inserând în textul narațiunii fragmente de jurnal, ca de pildă, în Silfida de V. Odoevski. Totuși, trebuie remarcat faptul că încercările scriitorilor romantici sunt destul de timide. Explicația acestei „timidități” trebuie găsită în însuși programul acestora: necesitatea 56 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 parte, satisface principala condiție a „sincerității”, impusă de forma literară a jurnalului, iar, pe de altă parte, oferă nebunului o voce proprie și permite, astfel, o abordare internalizată a nebuniei în calitate de experiență subiectivă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de textele anterioare, în care nebunia este tratată în calitate de obiect, se produce acum o „eliberare” discursivă a acesteia, fiindu-i admisă prestigioasa poziție de subiect. În plus, după cum observă criticul Richard F. Gustafson, schimbarea de perspectivă mută focalizarea asupra nebuniei din planul moral și social în plan psihologic1. Nebunia lui Poprișcin cunoaște o intensitate ascendentă, de la o stare psihică precară, la începutul povestirii, și până la totala alienare, în final. Din prima însemnare a jurnalului, ce datează 3 octombrie, aflăm că Poprișcin este un funcționar modest într-un departament de stat. Principala sa atribuție este să ascută „penele excelenței-sale” și să copieze diferite documente2. Poprișcin își detestă serviciul și pe colegii de departament. El se simte frustrat de mustrările șefului secției în care lucrează, precum și de statutul social și de situația financiară precare. În ierarhia birocratică din Rusia imperială, rangul (civil sau militar) prezintă o importanță majoră pentru orice funcționar, întrucât el conferă o identitate oficială persoanei în cauză. Poprișcin, în calitate de consilier titular, se plasează pe scara ierarhică în gradul al IX-lea, ceea ce îi conferă statutul nobilimii personale (licinoe dvorianstvo). Cu toate acestea, după cum bine observă criticul Richard Peace, „originea indispoziției sale rezidă în sentimentul de insecuritate generat de ierarhia civilă”3. Statutul său nobiliar este în sine sursa unei nemulțumiri, întrucât nu este transmisibil și urmașilor săi, acest lucru fiind posibil doar printr-o avansare în gradul al VIII-lea, cel de asesor de colegiu (kollejski asessor)4. Așadar, încă de la începutul povestirii putem observa principala motivație a nebuniei eroului: obsesia prestigiului social oferit de rang. Anticipând, trebuie spus că această obsesie nu face din Poprișcin o figură emblematică a unei tipologii, ca în cazul satirelor clasicismului. Frustrarea acestuia se naște din faptul că demnitățile asigurate la nivel oficial de poziția ocupată în ierarhia birocratică nu îi sunt expunerii nebuniei la granița dintre două lumi (dvoemirie) în calitatea sa de fenomen ce aparține, în același timp, realității obiective (fiind un concept și o practică socială), cât și transcendentului. 1 Cf. Richard F. Gustafson, The Suffering Usurper: Gogol's „Diary of a Madman”, în „The Slavic and East European Journal”, vol. 9, nr. 3, 1965, p. 268. 2 Însă, spre deosebire de „colegul” său Akaki Akakievici din Mantaua, Poprișcin nu este o „mașinărie” care nu poate și nu face nimic altceva în afară de copiatul documentelor. În plus, situația sa materială este ceva mai bună decât cea a lui Akaki. 3 Richard Peace, The Enigma of Gogol: An Examination of the Writings of N. V. Gogol and their Place in the Russian Literary Tradition, Cambridge University Press, 2009, p. 125. 4 Conform Tabelului rangurilor (Tabel’ o rangah) impus de Petru I în anul 1722. Scopul reorganizării ierarhiei sociale viza, bineînțeles, limitarea puterii nobilimii ereditare. Nu e de mirare faptul că introducerea Tabelului rangurilor a produs efecte majore în structura socială a Rusiei: „Orice slujbaș al statului, indiferent de originea sa, putea să urce din treaptă în treaptă până la obținerea unui titlu important. Mai mult, rangul îi dicta acestuia felul de a se îmbrăca, mijlocul de transport folosit, numărul de servitori, felul în care trebuiau să i se adreseze ceilalți oameni și dreptul de a-i preceda pe alții la evenimentele oficiale” (Antoaneta Olteanu, Rusia imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011, p. 125). 57 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 recunoscute. Ironia pe care textul o surprinde constă în faptul că Poprișcin nu știe că toate criticile ce-i sunt aduse vizează defectele personalității sale. Însă cititorul poate observa acest lucru. Iată ce-i reproșează șeful secției: „De ce oare, măi frate, e atâta harababură în capul tău? Te repezi uneori ca un zănatic și încurci în așa hal lucrurile, că nici dracu nu le mai poate descurca, scrii titlurile cu literă mică, nu pui dată, nu pui număr!”1. Reproșurile aduse de superior vizează lipsa de profesionalism pe care Poprișcin o manifestă față de atribuțiile de serviciu. Pe de o parte, el este incapabil să scrie corect2 (în condițiile în care el trebuie să copieze documente), iar, pe de altă parte, manifestă o atitudine iresponsabilă față de obligațiile generale pe care le presupune serviciul (este semnificativ faptul că Poprișcin întârzie la muncă). Însă el refuză să accepte critica, plasându-se în poziția confortabilă a victimei. În gândirea sa paranoică, toți îi sunt împotrivă. Astfel, el își fondează contraatacul pe un mecanism psihologic al inversiunii: obligațiile sale mărunte cu care îl însărcinează directorul devin în ochii lui un semn de favoare specială; criticile șefului de secție nu sunt cauzate de nemulțumire, ci de invidie”3. Într-adevăr, este cât se poate de evident că ofensiva personajului este construită pe o victimizare permanentă. Grăitoare este reacția sa la adresa șefului de secție: „Cocostârc blestemat! Sunt sigur că mă invidiază pentru că stau în cabinetul directorului și ascut penele Excelenței- Sale”4. Vina trebuie atribuită, conform gândirii dereglate a personajului principal, celorlalți: ei sunt purtătorii unui lung șir de defecte morale. Recunoscând, totodată, că principalul motiv pentru care a hotărât să meargă la serviciu este speranța (absurdă) de a-l îndupleca pe casier să-i ofere un avans din salariu, Poprișcin găsește prilejul de-a face din portretul casierului o adevărată caricatură: Într-un cuvânt, nu m-aș fi dus deloc la departament, dacă n-aș fi sperat să-l întâlnesc acolo pe casierul nostru și să-l înduplec pe jidovul ăsta să-mi dea un avans din leafă. Ce bestie de om! Să-ți dea și el măcar o dată salariul pe o lună înainte. Ferească Dumnezeu! Mai bine să aștepți judecata de apoi! Poți să-i cerșești banii ăștia ai tăi până-i plesni, poți fi ros de cea mai neagră mizerie, diavolul ăsta bătrân nu-ți dă o lețcaie și pace bună! Dar la el acasă, până și slujnica îi cârpește câte-o palmă! Știe toată lumea. Eu unul, nu pot înțelege ce folos ai să ocupi o slujbă la un departament. Nu-ți pică nici un ciubuc5. Din fragmentul citat mai sus se observă dubla măsură a judecăților lui Poprișcin. În ciuda comportamentului meschin al colegilor săi, nici el nu s-ar da în lături de la un câștig financiar ilicit. Un ciubuc substanțial poate să suplinească cu 1 N.V. Gogol, Povestiri din Petersburg, trad. de Alexandra Bărcăcilă și Natalia Stroe, prefață de Tatiana Nicolescu, Ed. Univers, București, 1970, p. 193. 2 Abilitatea de a scrie corect este o cerință indispensabilă pentru orice funcționar, în condițiile în care „în Rusia abia în anii ’90 ai secolului al XIX-lea au început să apară mașinile de scris, așa că nu ne miră deloc numărul uriaș de copiști, de scribi din toate instituțiile de stat” (Olteanu, op. cit., p. 131). 3 Peace, op. cit., p. 126. 4 Gogol, op. cit., p. 193. 5 Idem. 58 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 ușurință neplăcerile serviciului birocratic1. În mod ironic însă, el gândește întocmai precum cei pe care îi detestă. Lupta pentru afirmarea statutului nobiliar nu presupune demonstrarea contrariului acuzațiilor aduse de șeful secției, ci contrazicerea realității însăși. Fuga de realitate și, implicit, crearea, prin intermediul scrisului, a uneia compensatorii, devine posibilă grație unui mecanism psihologic al autoapărării, dezvoltat pe două direcții de acțiune. Psihicul afectat al lui Poprișcin elaborează, pe de o parte, o ficțiune erotică (în care fata directorului, de care, chipurile, este îndrăgostit, nu reprezintă de fapt obiectul iubirii sale, ci mai degrabă un vehicul al afirmării sociale și personale), iar, pe de altă parte, o ficțiune a puterii2 (în care se plasează pe sine deasupra celorlalți). De fiecare dată când una dintre cele două ficțiuni este în pericol de a fi demascată drept absurdă de realitatea crudă a propriului său caracter, Poprișcin își va îndrepta argumentația spre cealaltă, până când, în final, eșecul amândurora va ieși la iveală3. Singura persoană demnă de admirația funcționarului este directorul departamentului. Iar motivația este cât se poate de simplă: rangul de general nu-i oferă directorului doar o poziție înaltă în societate, ci reprezintă garanția tuturor calităților morale și intelectuale. Directorul nostru trebuie să fie un om foarte învățat. Cabinetul lui e ticsit de dulapuri cu cărți. Am citit titlurile câtorva. Ce erudiție! Asemenea erudiție rămâne imposibil de atins pentru noi ceștilalți; toate cărțile sunt ori pe franțuzește, ori pe nemțește. Destul să te uiți mai atent la director și vezi îndată cu ce prestanță ți se impune, ah prestanța radiind din ochii lui! [...] Dar el nu e deopotrivă cu noi, micii slujbași. El este om de stat! Și totuși am observat că ține mult de tot la mine. Dacă și fiica lui... Eeh, ce mișelie! Dar nu-i nimic, nimic! Răbdare! Deocamdată tăcere4. Poprișcin este îndrăgostit de Sophie, fiica directorului. În ochii săi, ea este idealul frumuseții feminine: 1 În imensul aparat administrativ, servilismul manifestat de funcționari față de cei care ocupau o poziție superioară este completat de politica generalizată a mitei în relația dintre petiționari și birocrați: „Funcționarii constituiau o impresionantă armată de servitori, aflați la dispoziția statului prin salariul pe care îl primeau, și care formau o rețea amplă care cuprindea întregul imperiu. [...] Manifestau mai puțină înțelegere față de oamenii de rând, din afara sistemului, care erau nevoiți să-i „ungă”, nu o dată, pentru a-și obține drepturile cuvenite. Evident că birocrația a dus la generalizarea corupției, producând un sistem bine pus la punct de relații bazate pe nepotisme. Acest fenomen nu se va manifesta, de fapt, numai la nivelul funcționarilor, ci va caracteriza întregul imperiu, suspus de jos până la vârf acelorași principii guvernate de bunul-plac, de politica mitei și de lipsa de coordonare dintre serviciile contigue” (Olteanu, op. cit., p. 129). 2 Critica de expresie anglo-americană a sesizat acest mecanism în repetate rânduri. Vezi, spre exemplu, Gustafson, op. cit., Peace, op. cit., precum și Robert A. Maguire, Exploring Gogol, cap. Place Within: "Diary of a Madman”, Stanford University Press, California, 1994, pp. 49-66. 3 Gustafson explică deosebit de plastic raționamentul lui Poprișcin: „protestul său este unul al strugurilor acri” (Gustafson, op. cit., p. 271). 4 Gogol, op. cit., p. 196. 59 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Doamne, doamne, ce toaletă frumoasă! O rochie albă ca lebăda și ce bogat drapată! Și cum m-a privit ea, soarele de pe cer, vă jur, soarele în persoană! [...] Vai-vai-vai, ce dulce glas! De cănăriță, da, de cănăriță! Cât pe-aci să-i spun: „Excelența-Voastră, vă implor să nu mă condamnați la moarte, dar, dacă țineți neapărat să pier, ucideți-mă cu mânușița aceasta de generăleasă!1 Însă atracția sexuală pe care funcționarul o simte pentru Sophie este declanșată în primul rând de statutul ei social: calitatea ei de fiică de general satisface obsesia megalomană a lui Poprișcin. Prin asociere, demnitatea rangului de care se bucură directorul departamentului se va răsfrânge, în mod automat, și asupra umilului funcționar. Chiar discursul personajului dezvăluie adevărata motivație a înclinațiilor sale erotice, și anume dorința de putere: atât prin modul de adresare, specific rangului de general („Excelența-Voastră”), cât și prin onoarea acordată prin simpla atingere a mâinii sale de „generăleasă”. Fantezia sexuală, generată de nevoia constantă de afirmare socială, este menită să-i reafirme funcționarului virilitatea. Deși apropierea fizică dintre cei doi este imposibilă, Poprișcin își folosește imaginația pentru a pătrunde în intimitatea dormitorului tinerei fete: Mi-ar plăcea să pot arunca o privire în apartamentul ei. Oh, cât aș vrea! Budoarul ei! Să privesc măsuța de toaletă cu fel de fel de borcănele și sticluțe puse frumos la rând, și florile de-acolo, pe care ți-ar fi teamă să le atingi și cu suflarea. Cum o așteaptă rochia ei vaporoasă, un nouraș, nu o rochie! Mi-ar fi plăcut să-i văd și dormitorul... acolo, ah, cred că sunt adevărate minuni! Trebuie să fie un rai, cum nici în ceruri nu se află. Să privesc măcar taburetul pe care își reazemă piciorușul când se scoală din pat, să văd cum își trage ciorapul alb ca zăpada pe piciorul ei de vis... Ah-ah-ah! Nu, nu, nu spun mai mult! Tăcere!2 Imaginea tinerei care-și trage ciorapul alb peste piciorul gol este un puternic stimul erotic. Interjecțiile repetate redau intensitatea trăirilor nebunului, fiind totodată o trimitere la actul masturbării3. Până și aceste proiecții imaginare ale funcționarului sunt amenințate de realitate. Pe de o parte, „inamicul” recunoscut al lui Poprișcin, șeful de secție, observând că acesta îi face curte fetei directorului, nu întârzie să-i arate, încă o dată, că este „un zero și nimic mai mult”4. Pe de altă parte, psihicul lui Poprișcin nu a pierdut complet contactul cu realitatea, ceea ce încă îl face capabil să se îndoiască de veridicitatea castelelor sale aeriene. Afirmația sa potrivit căreia „astăzi parcă s-a făcut deodată lumină în mintea mea” echivalează cu o revenire la o stare de luciditate. În mod paradoxal, simțul realității pune stăpânire pe mintea bolnavă a eroului sub forma absurdă a corespondenței dintre cele două cățelușe. Intrând în posesia scrisorilor (care, firește, sunt tot produsul minții sale dereglate), Poprișcin speră să afle informații prețioase din interiorul casei directorului. Sursa „canină” a informațiilor este una de încredere, deoarece „câinele e mai deștept decât omul. [.] Câinele are un rafinament extraordinar: observă 1 Ibidem, pp. 196-197. 2 Ibidem, pp. 199-200. 3 Cf. Gustafson, op. cit., p. 269. 4 Gogol, op. cit., p. 197. 60 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 tot[ul], urmărește omul pas cu pas”1. Din relatările lui Maggy, cățelușa lui Sophie, Poprișcin află lucruri ce-i pun în primejdie întreaga fantezie pe baza căreia acesta își fondează o identitate confortabilă. Prima lovitură menită să zdruncine arhitectura „planurilor” sale constă în pierderea admirației pentru directorul departamentului. Acesta încetează a mai fi singura persoană înzestrată cu o „erudiție nemaipomenită”, „omul de stat” care „nu e deopotrivă cu noi, micii slujbași”, ci un vanitos francmason care-și hrănește amorul propriu de pe urma distincțiilor primite (oare Poprișcin nu este la fel de vanitos?). În plus, imaginea deloc onorabilă de care „se bucură” funcționarul în casa directorului („Vai, ma chère, de-ai vedea ce pocitanie mai e și ăla! Parcă-i o broască țestoasă într-un sac! [...] Papà îl trimite după tot felul de treburi ca pe un servitor!”2), precum și atitudinea batjocoritoare a tinerei („Sophie nu-și poate stăpâni râsul de câte ori se uită la el”3) îi dărâmă acestuia întreaga ficțiune erotică pe care o vedem aici în strânsă legătură cu obsesia puterii. Lovitura de grație vine însă din faptul că în locul său este preferat tânărul Teplov, un Kammerjunker4 cu care Sophie urmează să se căsătorească. Pus față în față cu realitatea neplăcută, Poprișcin rupe scrisorile în bucățele. Gestul său are o valoare simbolică, semnificând în mod paradoxal ruptura totală a psihicului său cu realitatea5. Micul funcționar se revoltă. Însă demersul său nu este altceva decât expresia jalnică a propriei sale imaturități. Revolta lui Poprișcin seamănă izbitor cu văicăreala unui copil care crede că totul i se cuvine, chiar și jucăriile partenerilor de joacă: Tot ei, și iarăși ei, Kammerjunkerii și generalii lor! Ce-i mai bun pe lumea asta pentru Kammerjunkeri și pentru generali e făcut! Poate că și eu aș vrea să mă fac general. Nu ca să obțin mâna ei sau cine știe ce altceva, nu! Aș vrea să ajung general numai ca să-i văd pe ăștia toți dându-mi târcoale cu fel de fel de fasoane și temenele, iar eu să le spun pe șleau: Stați să vă scuip în față! Dracu să vă ia! Exegeza sovietică a văzut în gestul lui Poprișcin o revoltă autentică, un protest împotriva inegalității sociale. În opinia criticului G.A. Gukovski, „este evident că gândurile lui Poprișcin reprezintă aici și gândurile autorului-poet; așadar, în adâncul sufletului lui Poprișcin era și ceva drept, și ceva puternic, și ceva poetic; și iată că acest ceva se trezește - exact în aceeași măsură în care Poprișcin înnebunește”6. Acest argument „umanist”7 nu este însă unul veritabil, deoarece 1 Ibidem, p. 200. 2 Ibidem, p. 205. 3 Idem. 4 Conform Tabelului rangurilor, începând cu anul 1800 Kammerjunker desemna un cin de Curte și era echivalent clasei a cincea (vezi Olteanu, op. cit., p. 126). 5 Cf. Gustafson, op. cit., p. 271. 6 G.A. Gukovski, Realizm Gogolia, Gos. izd-vo. hudojest. lit., Moscova, Leningrad, 1959, p. 314. 7 În celebrul său articol, intitulat Cum a fost creată „Mantaua” lui Gogol, Eihenbaum ironizează, pe bună dreptate, tendința criticilor de a vedea în personajele lui Gogol reprezentanți ai tipologiei „oamenilor mărunți”, oprimați de un sistem politico-social injust, lăsând în urmă construcția grotescă a acestor personaje. Vezi B.M. Eihenbaum, Cum a fost creată „Mantaua” lui Gogol, în vol. Ce este literatura? Școala formală rusă, antologie și prefață de Mihai Pop, traducere, note bibliografice și indice de Nicolae Iliescu și Nicolae Roșianu, Ed. Univers, București, 1983, pp. 4-17. 61 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 presupune o supraapreciere a capacităților morale ale personajului. Umilul funcționar nu se revoltă împotriva injustiției ce domnește în sistemul birocratic țarist, ci împotriva faptului că el ocupă pe nedrept o funcție așa de neînsemnată: „Ce, parcă nu s-ar putea să mă facă și pe mine general-guvernator sau de intendență, sau altceva asemănător? Aș dori totuși să știu de ce sunt eu consilier titular?”1. Nu numai că Poprișcin acceptă ordinea impusă de sistem, ci își imaginează că va ajunge într-o funcție înaltă, iar resentimentele îl vor face atunci să se comporte cu și mai puțină demnitate decât „opresorii” săi. Mult mai potrivit ar fi să privim așa-zisa revoltă drept un exemplu tipic al procedeului grotesc, atât de frecvent utilizat de Gogol în proza sa. Îmbinarea neașteptată dintre stilul patetic, ușor melodramatic, în care este enunțată inegalitatea „socială”, și stilul grobian, de joasă speță în care Poprișcin își formulează răzbunarea este menită să creeze un efect grotesc. Cititorul, căruia inițial i se dau toate motivele să empatizeze cu bietul funcționar, se vede pus în dificultatea de a continua cu această lectură în a doua parte a fragmentului citat. După compătimire intervine, așadar, nevoia de a lua distanță față de un astfel comportament întru-totul ridicol. De altfel, acesta este efectul scontat de întregul text al povestirii. Receptarea ce pune accentul pe pasajele umaniste din această povestire, precum și din altele asemenea, caută să identifice în soarta lamentabilă a personajelor gogoliene un mesaj social. Dacă devenim conștienți de procedeul grotesc pe care îl folosește Gogol, mesajul se pierde în ridicol. Și întrebarea ce se ridică atunci este „ce rămâne”? Se reduce totul doar la jocul în care autorul îl atrage pe cititor sau există ceva mai mult? Cu siguranță nu este doar un joc, pentru că temele pe care această povestire le aduce în discuție prin personajul narator nu sunt doar cele care obsedează intelighenția socialistă din jurul lui Belinski, ci unele recurente în întreaga tradiție literară rusă. Odată ce ficțiunea erotică nu mai poate sta în picioare, Poprișcin este nevoit să-și schimbe strategia, îndreptându-se, de această dată, către ficțiunea puterii (din nou, strugurii sunt acri). Destrămarea ficțiunii erotice este echivalentă cu o criză identitară, menită a fi înlocuită de scenariul puterii. În gândirea sa dereglată, această schimbare de optică reflectă, de fapt, un mecanism psihologic al apărării: nu eu sunt de vină, ci ei2. Ieșirea din criza identitară o va furniza lectura ziarului „Severnaia pcela”3 (Albina nordului), în care este relatat faptul că postul de monarh în Spania a rămas vacant. De aici și până la faimoasa auto-proclamare nu este decât o chestiune 1 Gogol, op. cit., pp. 206-207. 2 Pentru o discuție detaliată asupra acestui mecanism psihologic frecvent întâlnit în comportamentul personajului vezi Maguire, op. cit., pp. 49-66. 3 Una dintre cele mai populare publicații în Rusia în perioada 1825-1862. Fondatorul și principalul colaborator a fost Faddei Bulgarin. Publicația era cunoscută pentru pozițiile sale politice anti- constituționale și ultra-tradiționaliste, precum și pentru lipsa de profesionalism a articolelor publicate (Cf. Brokgauz, F.A., Efron, I.A., Ențiklopediceski slovar’, vol. 32, Sankt-Petersburg, 1901, pp. 250-251). Mai mult, Bulgarin era un critic acid al operei lui Gogol, socotind-o drept imorală, o ilustrare „a curții din spate a vieții omenești” (Cf. Literaturnaia ențiklopediia v 11 t., vol. 10, Hudojestvennaia literatura, Moscova, 1937, pp. 596-567). Faptul că Poprișcin își fundamentează scenariile schizofrenice pe baza știrilor citite în acest ziar este, firește, o critică adusă de Gogol jurnalismului filistin practicat de Bulgarin. 62 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 de timp. Ultima însemnare „normală” din jurnal este datată 8 decembrie1. Descoperirea pe care o face Poprișcin este datată 43 aprilie, anul 2000, marcând astfel scindarea totală a psihicului. Ziua de astăzi este o zi de mare însemnătate: Spania are în sfârșit un rege. L-au găsit!... Iar regele acela sunt eu! Abia azi am aflat. Pentru mine, mărturisesc, a fost ca o lumină de fulger. Nu pricep cum am putut să cred, cum am putut să-mi închipui că nu sunt altceva decât un biet consilier titular. Cum am putut eu avea o idee atât de smintită despre mine? Noroc că nu i-a trecut nimănui prin cap să mă ducă la balamuc! Acum totul e limpede ca ziua; le văd pe toate ca-n palmă, pe când înainte - nu pricep de ce - totul plutea în ceață. Cred că așa se întâmplă pentru că oamenii cred că creierul omenesc e așezat în capul omului. Da de unde!!! Creierul e adus de vânt dinspre Marea Caspică2. Pasajul de mai sus reușește să exprime deosebit de clar atât procedeul grotesc cu ajutorul căruia este construit tot textul, cât și dimensiunea estetică pe care o capătă nebunia. Există aici un contrast frapant între stilul ușor solemn, jurnalistic, dar în care sunt inserate note specifice unei destăinuiri sincere și absurdul evident al conținutului transmis. Mai mult, mintea bolnavă a funcționarului împachetează scenariul aberant al afirmării personale în cheie religioasă: descoperirea este o „epifanie” („a fost ca o lumină de fulger”), iar cuplul înțelepciune- nebunie cunoaște quiproquoul specific înțelesului biblic al celor două noțiuni: „Ci Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți” (Corinteni 1:27); iar Poprișcin se întreabă cum de a putut avea o idee așa de smintită, că era doar un consilier titular: „Cum am putut eu avea o idee atât de smintită despre mine?”. Apoi, dă dovadă de o ironie de care numai un nebun în adevăratul sens al cuvântului ar fi în stare: „Noroc că nu i-a trecut nimănui prin cap să mă ducă la balamuc!”. Trimiterile biblice nu se încheie însă aici. Este evidentă aluzia la celebra Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, doar că ea este inversată, întoarsă pe dos, reușind să transmită exact opusul mesajului biblic. Poprișcin spune: „Acum totul e limpede ca ziua; le văd pe toate ca-n palmă, pe când înainte, nu pricep de ce, totul plutea în ceață”. Iată însă și fragmentul biblic: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (Corinteni, 1:12)3. Intertextul 1 În ediția românească citată de noi există o greșeală de tipar importantă: intrarea anterioară celei din 8 decembrie este notată din greșeală 15, în loc de 5 decembrie, cum figurează în original. Așadar, în limba română poate părea că asistăm la o întoarcere temporală în ordinea intrărilor, însă acest lucru nu se susține pe text, fiind doar o lipsă de atenție din partea editorilor. Abia apoi, după 8 decembrie, șirul intrărilor de jurnal nu mai respectă logica temporală. 2 Gogol, op. cit., p. 208. 3 În limba rusă în original asemănarea este mult mai vizibilă, paralelismul fiind evident. Poprișcin: „Теперь передо мною всё открыто. Теперь я вижу всё как на ладоне. А прежде, я не понимаю, прежде всё было передо мною в каком-то тумане” (N.V. Gogol, Polnoe sobranie socinenii v 14 t., vol. 3, Izd-vo ANSSR, Moscova, Leningrad, 1938, p. 208; sublinierile ne aparțin); fragmentul biblic: „Теперь мы видим как бы сквозь тусклое стекло, гадательно, тогда же лицем к лицу; теперь знаю я отчасти, а тогда позна'ю, подобно как я познан” (sublinierile ne aparțin). Trimiterea nu poate fi o simplă coincidență, având în vedere bine-cunoscuta relație apropiată a lui Gogol cu textul biblic. 63 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 satisface pe deplin megalomania personajului, dacă ne gândim la autoritatea textului biblic în cultura rusă, patriarhală prin excelență. Or, contrastul este și mai violent în condițiile în care, după tot acest stil înalt, metaforic urmează o afirmație ce conține o lipsă flagrantă de sens (ce o apropie, de fapt, de acel fantastic gogolian): „Cred că așa se întâmplă pentru că oamenii cred că creierul omenesc e așezat în capul omului. Da de unde!!! Creierul e adus de vânt dinspre Marea Caspică”. Întregul fragment citat poate fi considerat o ilustrare a procedeului folosit de Gogol. Într-un anumit sens, Gogol ne oferă aici propria sa definiție a nebuniei: ea este absurdul ce poartă masca normalității. După cum vom vedea la final, el subliniază și pericolul unei astfel de disimulări. Așadar, Poprișcin este rege. Adică ocupă poziția care poate să-i ofere cea mai înaltă demnitate în societate. Relația sa cu propria-i servitoare reflectă acum relația dintre suveran și vasal: Întâi de toate i-am divulgat Marfei secretul, cine sunt eu. Când a auzit că în fața ei stă regele Spaniei în persoană, a plesnit o palmă peste alta, cât pe-aci să cadă jos de spaimă. Prostuța, nu mai văzuse niciodată pe regele Spaniei! Dar am căutat s-o liniștesc, am încredințat-o de bunăvoința mea în cuvinte pline de grație și i-am spus că nu-i port nici o supărare, deși câteodată mi-a lustruit prost cizmele. E o femeie simplă din popor, iar poporului, firește, nu-i poți vorbi despre subiecte prea înalte1. După atitudinea condescendentă față de „supusă”, Poprișcin revine la tonul de joasă speță, plin de trivialitatea sa funcționărească: „Nu m-am mai dus la serviciu. Ducă-se pe pustii! Nu, amicilor, de acum încolo nu mă mai păcăliți voi pe mine, nu mai stau eu să copiez pentru voi nesuferitele alea de hârțoage!”2. Beat de iluzia grandorii, Poprișcin ajunge cu forța la serviciu, adus de executor. Comportamentul său este deosebit de teatral, ceea ce se observă limpede și la nivelul limbajului folosit. De la înălțimea sa, aproape că nu-i vede pe ceilalți colegi de muncă și nici măcar pe „inamicul” său redutabil, șeful secției. De asemenea, refuză să-și îndeplinească obligațiile profesionale. Are cutezanța de a nu se ridica atunci când intră directorul în birou, iar în gând îi plătește deja o poliță mai veche, datorată după lectura corespondenței dintre cățelușe: Ziceau că vine directorul. Mai mulți slujbași se grăbeau să-i iasă înainte, să-l vadă la intrare. Eu însă nici nu m-am clintit de la locul meu. Și, în timp ce directorul trecea prin secția noastră, toți își încheiau surtucul la toți nasturii, de sus până jos. Eu nimic. Mai întâi, ce fel de director e ăsta? E un butuc, nu un director. Butucul cel mai ordinar și atâta tot!... Un butuc de spart lemne pe el!3 Pe director îl jignește în gând, reducându-l până la statutul de obiect, de instrument neînsuflețit. În ciuda teatralității mișcărilor sale, menită să impună respect față de cei din jur, el este în gând același funcționar ranchiunos care se 1 Gogol, op. cit., p. 208. 2 Idem. 3 Ibidem, p. 209. 64 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 pricepe atât de bine să împroaște cu noroi pe toată lumea. Din nou, același efect grotesc produs de îmbinarea nepotrivită dintre presupusa eleganță conferită de rang și josnicia din conștiința sa, reflectată în monologul interior. Apoi, pe măsura „demnității”, își pune semnătura în locul directorului departamentului, folosindu-se de noua sa identitate: „Ferdinand al VIII-lea”. Stupefacția colegilor este receptată drept „liniște plină de respect”, iar el răspunde printr-un simplu gest din mână, refuzând plocoanele mult așteptate. O altă persoană căreia trebuia să-i plătească o poliță este fiica directorului, Sophie. Intrând intempestiv în budoarul ei, o anunță impozant că o așteaptă un viitor strălucit alături de el, fără a-și dezvălui noua identitate. Părăsind casa directorului, renunță imediat la planurile sale, considerând că „femeia e îndrăgostită de diavol”1 și nu merită osteneala sa (de data aceasta, deși ar putea ajunge la ei, refuză din nou strugurii pentru că sunt acri). Mai departe, Poprișcin este nevoit să-și procure o haină demnă de noul lui statut, căci pentru el a rămas la fel de importantă înfățișarea exterioară (împreună cu rangul, înfățișarea exterioară este indisolubil legată de demnitatea umană2). Spirit întreprinzător, Poprișcin își transformă singur fracul de uniformă în mantie regală. Nu-i mai revine de făcut decât să aștepte delegații spanioli pentru a-și putea lua tronul în stăpânire. Și aceștia își fac, într-un final, apariția. Absurdul situației este dat de faptul că „delegații” sunt, în realitate, angajații azilului de nebuni la care personajul este adus pentru internare. Ajuns la ospiciu, Poprișcin va fi nevoit, din nou, să facă față realității. Doar că, de data aceasta, realitatea năvălește peste el cu și mai multă forță, lăsând, în repetate rânduri, urme fizice. În cele trei intrări de jurnal dinaintea celei finale, observăm ultima luptă a eroului pentru păstrarea identității făurite de el însuși. La fiecare intruziune violentă a lumii exterioare în scenariul său aberant, Poprișcin încearcă să reziste, aplicând mecanismul psihologic deja cunoscut al dislocării logice. Călătoria extraordinar de rapidă, de doar o jumătate de oră până la frontierele Spaniei (în realitate, ale azilului) este justificată prin progresul tehnologic al Europei (existența drumului de fier, vapoarele care merg foarte repede). Oamenii rași în cap sunt fie „granzi de Spania, fie soldați spanioli”3, iar bătaia zdravănă încasată de la „cancelarul de stat” nu este altceva decât un obicei al tradiției cavalerești. Noua sa descoperire, și anume că „Spania și China nu sunt decât una și aceeași țară”4, a fost adesea comentată de cercetători drept simplă eroare logică și nimic mai mult. Însă interpretarea oferită de Maguire în studiul său este pe 1 Idem. 2 Iată, spre exemplu, reacția personajului când o întâlnește pentru prima dată pe stradă pe fiica directorului: „Cred că ea nu m-a recunoscut; de altfel, mi-am dat toată osteneala să nu mă recunoască: m-am înfofolit până peste nas, că eram într-o manta cam veche, plină de pete și demodată ca model. Azi se poartă pelerine cu revere lungi, iar a mea le are scurte de tot și petrecute unul peste altul, ș-apoi postavul grosolan” (Ibidem, p. 194). Dovada că pentru Poprișcin haina este semnul demnității o găsim în reacția sa la muștruluiala primită din partea șefului de secție: „Ce, ți-a intrat în cap că, afară de domnia-ta, nu mai există om acătării? Ia dați-mi mie un frac de la casa Ruci, ultima modă, să-mi pun la el o cravată ca a domniei-tale, și-ai să vezi atunci! Nu faci nici atâtica pe lângă mine! Ei, rău e când n-are omul venituri serioase...” (Ibidem, p. 198). 3 Ibidem, p. 211. 4 Ibidem, pp. 211-212. 65 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 deplin pertinentă. Cercetătorul american vede în acest alogism o nouă măsură de protecție a fanteziei, întrucât „«Spania» încetează a mai fi un loc real și devine doar o modalitate de a numi un loc ce nu e «aici». [...] Nici măcar rangul și titlul nu mai contează: dacă regele Spaniei nu poate funcționa în Spania, atunci nu există nici un alt loc pentru el, cel puțin nu pe lumea asta”1. În acest context, devine explicabilă și următoarea descoperire a eroului: acesta se teme că în ziua următoare „pământul se va așeza dintr-o dată pe lună”: Recunosc că m-a cuprins neliniștea, gândindu-mă cât de fragilă, cât de puțin rezistentă este luna. În mod curent luna se fabrică la Hamburg și e mizerabil lucrată. Mă mir cum de nu s-a sesizat Anglia. Luna a fost cioplită de un dogar șchiop și se cunoaște cale de-o poștă că nătărăul nu a avut nici cea mai vagă idee despre lună: a pus în ea o funie cătrănită și a mai turnat și ulei; de aceea pe pământ te trăsnește mirosul ăsta îngrozitor de pretutindeni, și trebuie să-ți astupi mereu nasul. Tot de aceea și luna este un glob foarte fragil, care nu suportă locuitori; e motivul pentru care acolo nu locuiesc oameni, ci doar nasuri... De aici rezultă că nu ne putem vedea nasul - toate nasurile s-au stabilit în lună. Când mi-am dat seama că pământul e făcut dintr-o substanță grea și că, dacă se așează pe lună, va face praf toate nasurile noastre, m-a cuprins o spaimă insuportabilă, mi-am tras repede ciorapii și ghetele și am alergat în sala Consiliului de Stat, cu gândul să dau ordin poliției să împiedice așezarea pământului pe lună2. Și de această dată, inepțiile lui Poprișcin au o valoare simbolică. Ea este obținută prin asocierea celor trei elemente-cheie pe baza cărora este construit acest scenariu halucinant: luna, pământul și nasul. După cum afirmă Gustafson, luna este un simbol cu puternice conotații erotice; în același timp, ea este asociată și nebuniei (în rusă, la fel ca în limba română, generând termenul lunatizm). Luna este „un simbol pentru Poprișcin însuși, îndrăgostitul nebun eclipsat de kammerjunkeri și generali”3. Pământul semnifică, așadar, realitatea de care nebunul încearcă să fugă cu disperare. Motivul nasului, frecvent utilizat de Gogol în proza sa, este unul cu încărcătură sexuală, fiind adesea asociat falusului4. De altfel, conotația sexuală are un precedent în textul gogolian, atunci când Poprișcin află că Sophie urmează să se mărite cu un kammerjunker: „Adică ce, are nas de aur? Are nas ca și al meu, ca al oricărui alt om. Doar nu mănâncă cu nasul - miroase cu el, nu tușește cu nasul - strănută cu el!”5. Spaima că nasul va fi strivit nu este altceva decât frica pierderii identității6. Revenirea la ficțiunea erotică (fără însă a mai fi idealizată) marchează un moment culminant pentru traiectoria descendentă a psihicului său. Pare că drumul s-a închis, nu mai există o altă ieșire din labirintul propriilor fantasme. „Spania” s-a dovedit a fi locul Inchiziției, al bătăilor și suferințelor; scenariul erotic a eșuat și el. Ultima descoperire are tonalitatea unei sentințe: „Totuși, sunt recompensat pentru 1 Maguire, op. cit., p. 58. 2 Gogol, op. cit., p. 212. 3 Gustafson, op. cit., p. 276. 4 Ibidem, pp. 276-277; vezi și Maguire, op. cit., pp. 60-61. 5 Gogol, op. cit., p. 206. 6 Cf. Gustafson, op. cit., p. 277. Pierderea nasului, înțeleasă atât drept frică de castrare, cât și pierderea identității este evidentă în Nasul. 66 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 câte îndur prin noua mea descoperire de azi: am aflat că orice cocoș își are Spania lui, și anume sub pene”1. Asocierea dintre „cocoș” (aluzie sexuală evidentă) și „Spania” (unde Poprișcin în loc să găsească „tronul”, este supus la suferințe fizice) poate fi citită ca recunoaștere a eșecului total. Ambele ficțiuni se destramă2. Ultima însemnare din jurnalul lui Poprișcin a stârnit reacții diferite în rândul criticilor literari. În pofida modului foarte bizar în care este datată însemnarea de jurnal, criticul sovietic G.A. Gukovski vede în monologul lui Poprișcin o pledoarie sinceră și deci perfect conștientă a unui om oprimat. Este tipul de argumentație „umanistă” pe care exegeza rusă a folosit-o în repetate rânduri, și în perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea (dezvoltată cu precădere de adepții Școlii Naturale), dar și în perioada sovietică, în care posibilitatea unei opere literare de a fi încadrată (de cele mai multe ori forțat) în curentul literar privilegiat al realismului era un criteriu deosebit de important în aprecierea valorică a unei opere literare. Grație caracterului patetic și a încărcăturii emoționale puternice a monologului, nu mai avem de-a face cu vechiul funcționar frustrat Poprișcin, ci cu manifestarea unei revolte autentice, asumate: Cât timp Poprișcin era „normal”, fusese un om vulgar, un nimeni și un lacheu - avea un loc pe lume; dar acum, când a înnebunit, când în suflet i s-a trezit tot ce e minunat, uman și creativ, - el este fugărit, și nu are un loc în lumea „Excelenței-Sale”, a lui Sophie, a kammerjunkerului Teplov și a tuturor supușilor acestora. Ultima însemnare a lui Poprișcin încheie astfel evoluția subiectului întregii povestiri. Cât timp Poprișcin era „normal” sau păstra trăsăturile unui „om normal”, era vulgar, îngrozitor în nimicnicia sa sufletească, morală. Când a înnebunit pe deplin, a devenit într- un mod autentic un om adevărat, demn de denumirea de om, care deja nu mai inspiră dispreț, ci compătimire. Acest lucru nu e un „paradox” al povestirii gogoliene - nu este o deviere de la normele rațiunii în conștiința poetului, ci, dimpotrivă, demonstrația faptului că de la normele rațiunii a deviat însăși realitatea socială3. O astfel de interpretare a sfârșitului povestirii nu se justifică în niciun caz în limitele textului. În niciun moment de-a lungul povestirii nu găsim indicii care să „pregătească” o astfel de pledoarie. Nimic din însemnările lui Poprișcin nu ne invită să-l suspectăm capabil de a conștientiza faptul că societatea funcționează greșit, că ea este cea „nebună”. În toate identitățile pe care și le creează, Poprișcin se ghidează după aceeași normă de conduită precum a celor pe care, chipurile, îi denunță. Or, avem de a face aici cu o mostră deosebit de elegantă a grotescului gogolian: efectul este produs de îmbinarea total nepotrivită dintre patosul și declamația gravă a acestor „tânguieli” și sursa lor de proveniență, o conștiință care este la rândul ei rezultatul lumii denunțate. O ceață albăstrie se așterne sub picioarele cailor... O strună a sunat a jale, de undeva. Dintr-o parte văd marea, dintr-alta Italia... Iată că se zăresc și izbele rusești! Oare nu e casa bătrânilor mei, acolo, albastră, în depărtare? Nu-i oare mama, acolo, veghind la 1 Gogol, op. cit., p. 213. 2 Cf. Gustafson, op. cit., p. 278; Maguire, op. cit., p. 63. 3 Gukovski, op. cit., p. 320. 67 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 fereastră? Scapă-l, măicuță, pe sărmanul tău copil! Picură din ochii tăi o lacrimă peste capul lui bolnav! Privește cum ți-l chinuiesc! Strânge-l în brațe, ascunde-l la sânul tău pe bietul orfan, Pentru el nu e loc pe lumea asta... E prigonit! Plânge-l, măicuță, pe bietul tău băiat bolnav!...1 Strigătul de ajutor al personajului emoționează. Discursul acestuia este dominat de o tonalitate melodramatică, redată prin numeroasele întrebări retorice și exclamații patetice. Cercetătorul rus vede nebunia lui Poprișcin în cheie romantică: ea este o iluminare ce-i permite eroului să ajungă la o înțelegere irațională, dar superioară a realității. Însă declamația lui Poprișcin nu se sfârșește aici. Iată ultima sa replică: „Dar știți că beiul Algerului are exact sub nas o gogoașă înfuriată?!”2. Nu putem să trecem cu vederea revenirea personajului la scenariul aberant al afirmării personale. Ea ne arată cât se poate de clar că „Poprișcin nu a «învățat» nimic. El pare să fie victima așa-numitei «nebunii circulare», termen pe care psihiatrii îl folosesc pentru psihoza maniaco-depresivă. [...] Poprișcin e condamnat să repete, fără oprire, obsesiile ce l-au făcut să ajungă aici: sexul, puterea, rangul”3. Strigătul său de disperare scoate în evidență deosebit de clar tratamentul inuman ce-i este administrat în azilul de nebuni. Chiar și în perioada în care psihiatria cunoaște un avânt remarcabil în spațiul rus, nebunia rămâne în continuare o noțiune strâns legată de represiune, iar „tratamentul” este mai degrabă un act punitiv. Cu toate acestea, a ne opri doar asupra acestor elemente, ar însemna să neglijăm într-o manieră grosolană însuși textul literar. Ultima replică a lui Poprișcin stârnește, încă o dată, același efect grotesc pe care îl regăsim la tot pasul de-a lungul povestirii. Or, grotescul situației face din Poprișcin un personaj ridicol, nicidecum un erou cu care cititorul să poată empatiza. Nebunia este, așadar, expresia grotescă a eșecului identitar al personajului. Rămâne de analizat un alt aspect deosebit de important în construcția povestirii. Este vorba despre tema scrisului, corelată cu specia jurnalului intim. Așa cum observă cercetătorul Richard Gregg, verbul pisat’ (a scrie) apare de nouăsprezece ori în decursul textului. Mai mult, derivatele acestuia (pisatel', pis'mo, perepisat', podpisat' etc.) sunt folosite de douăzeci și două de ori, iar cuvinte din câmpul semantic al scrisului (pană, hârtie, scris de mână, punctuație, mâzgălitură, carte) apar de alte treizeci și șase de ori. Conform inventarierii lui Gregg, toate acestea au o ocurență foarte mare în text, întâlnindu-se de șaptezeci și șapte de ori4. Acestea nu sunt 1 Gogol, op. cit., 214. 2 Idem. Traducerea românească nu ne ajută, din păcate, să înțelegem în profunzime ultima afirmație a personajului. În limba rusă, „gogoașa înfuriată” este redată prin substantivul șișka. Așa cum observă criticul american Maguire în studiul său, descifrarea corectă a afirmației lui Poprișcin se află în strânsă legătură cu plurisemantismul substantivului șișka (vezi Maguire, op.cit., p.65). El desemnează, în sensul propriu, o „umflătură”, un „cucui”, însă oferă și sensul figurat de „om important, influent” (cf. Malen’kii akademiceskii slovar’ v 4-h t., vol. 4, Russkii iazîk, Poligrafresursî, Moscova, 1999, p. 720). De asemenea, în dicționarul citat mai sus întâlnim și expresia frazeologică șișka na rovnom meste, care se folosește pentru a desemna „o persoană care se supraapreciază, fiind de fapt nesemnificativ și fără influență, greutate” (Idem). Nu-l vedem aici, oare, pe vechiul Poprișcin? 3 Maguire, op. cit., p. 65. 4 Cf. Richard Gregg, Gogol's "Diary of a Madman": The Fallible Scribe and the Sinister Bulge, în „The Slavic and East European Journal”, vol. 43, nr. 3, 1999, p. 439. 68 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 singurele argumente care demonstrează importanța temei scrisului în povestirea lui Gogol. Obligațiile profesionale ale personajului constau în copierea documentelor, fapt pentru care abilitatea de a scrie corect este necesară. În plus, corectitudinea scrisului reprezintă în ochii lui Poprișcin garanția apartenenței la clasa superioară a societății, întrucât „numai un nobil poate scrie corect”1. Așadar, scrisul se afla în strânsă legătură cu problema identitară a personajului. În ciuda pretențiilor sale de a-i fi recunoscut statutul nobiliar, încă de la începutul povestirii Poprișcin este mustrat de șeful secției tocmai pentru că nu scrie corect: „scrii titlurile cu literă mică, nu pui dată, nu pui număr”2. Criticile pe care i le aduce superiorul par a fi îndreptățite; și în calitate de autor al însemnărilor de jurnal Poprișcin comite o serie de greșeli, după cum observă Gregg: de la probleme de ortografie (gadkoi în loc de gadkii, ceastiu în loc de ceast'iu, potcivat' în loc de potcevat', piesî în loc de p'esî, krovate în loc de krovati3), la probleme gramaticale (eralaș - harababură - în limba rusă este un substantiv de gen masculin, iar Poprișcin acordă determinantul la genul feminin: kakuiu bî eralaș; alte greșeli gramaticale: nicego krome dostoinstvo în loc de dostoinstva la cazul genitiv; nicego krome iskușenie în loc de iskușeniia la cazul genitiv4) sau la greșeli de natură semantică: el spune că doamnele întâlnite pe stradă au urcat la etajul cinci al unei clădiri cunoscute, dar atunci când merge să „fure” corespondența cățelușelor, Poprișcin se duce la etajul șase5. Greșelile comise nu denotă doar o educație precară a personajului, ci scot în evidență absurdul pretențiilor sale. Judecând după sistemul de valori la care chiar el se raportează, încercările de a-și afirma identitatea dorită sunt sortite eșecului. Din nou, Poprișcin este ridicol. Convenția literară a jurnalului intim îi oferă personajului ocazia de a-și crea, prin scris, o nouă identitate. Relatarea la persoana I nu îl situează doar în poziția personajului-narator, ci îi conferă, grație speciei literare, statutul de autor (bineînțeles, fictiv). Însă calitatea de autor al însemnărilor îl pune pe Poprișcin în postura de a fi „autorul” propriei sale identități. Dacă el „ar fi folosit” oportunitatea pe care scrisul și convenția jurnalului i le oferă, ar fi putut deveni un personaj romantic autentic. Nebunia sa ar fi fost atunci înțeleasă într-o manieră pozitivă; ea ar fi fost salvarea personajului din lumea coruptă moral în care se află. El ar fi avut șansa de a-și salva eul, asumându-și prețul amar al izolării. Atunci, scrisul ar fi fost vehiculul prin care Poprișcin și-ar fi afirmat și menținut statutul excepțional. Trebuie să luăm în considerare, așadar, tradiția literară a speciei jurnalului. Problemei personajului diarist nebun în literatura rusă i-a fost acordată atenție, din ceea ce cunoaștem până la momentul respectiv, de cercetătoarea 1 Gogol, op. cit., p. 195. 2 Ibidem, p. 193. 3 Gregg, op. cit., p. 440. Aceste încălcări ale normei pot fi considerate mărci ale skaz-ului, fiind elemente de caracterizare a personajului. El nu este, de fapt, o persoană educată, așa cum pretinde. 4 Ibidem, p. 441. 5 Idem. Gregg consideră că nu ar trebui să vedem în aceste greșeli doar o progresie a bolii psihice. Judecate în contextul în care ele își fac apariția (de fiecare dată după ce Poprișcin asistă la un episod ce provoacă o tensiune psihică evidentă), aceste greșeli scot la suprafață „o rezervă de ură de sine, adică de auto-recunoaștere, [care] subliniază vanitatea rănită a lui Poprișcin și pretențiile lui de snob” (Ibidem, p. 443). 69 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 finlandeză Maija Kononen în articolul intitulat Me, the Madman - Writing the Self in Russian Diary Fiction1; lucrarea face o trecere în revistă a „jurnalelor” literare din spațiul rus de la mijlocul secolului al XIX-lea (începând cu Însemnările unui nebun de N.V. Gogol) și până în contemporaneitate (la opere ale unor scriitori precum Venedikt Erofeev, Vladimir Makanin și Iuri Buida), ale căror autori (fictivi) sunt nebuni. Este deja un fapt cunoscut că literatura confesională (sub forma epistolelor, jurnalului, confesiunilor, memoriilor etc.) a cunoscut o dezvoltare majoră la sfârșitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea în Europa, care a coincis cu perioada de dezvoltare a sentimentalismului și romantismului. Modele au devenit operele autorilor englezi Samuel Richardson (Pamela, or Virtue Rewarded; Clarissa, or The History of a Young Lady) și Laurence Sterne (The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman; A Sentimental Journey Through France and Italy), precum și Julie, ou la nouvelle Héloïse de J.J. Rousseau și Suferințele tânărului Werther de J.W. Goethe. Moda literaturii sentimentaliste a avut un impact major în Rusia încă din anii 1780- 1790: operele lui Richardson și Sterne erau deja traduse în limba rusă în anii 17902, La Nouvelle Héloïse era cunoscută deja aproape în toată Europa, în Rusia fiind citită și în original, dar și în traducere, iar Suferințele tânărului Werther circula deja în două traduceri în limba rusă în anii 1780 și 1790, în timpul lui Gogol existând deja o a treia traducere3. Pentru eroul sentimentalist, confesiunea (sub diferitele ei forme literare) era modul prin care acesta își afirma și proteja individualitatea, în sine valoroasă, fără a fi judecată în acord cu normele general acceptate ale societății; prin această aplecare asupra interiorității sale, naratorul sentimentalist „își definea propriul destin și comportament”4. În literatura rusă, primul exemplu îl oferă N. Karamzin în Pis’ma russkogo puteșestvennika (Scrisori ale unui călător rus, 1791- 1792). În ciuda formei epistolare, opera lui Karamzin seamănă mult mai mult cu un jurnal de călătorie (mai ales că scrisorile nu au fost adresate nimănui și au fost redactate după întoarcerea în Rusia), în care naratorul își etalează trăirile resimțite în raport cu locurile și persoanele vizitate5. Romanticii sunt cei care explorează, totuși, cel mai mult forma confesiunii literare, găsind în această convenție nu numai o insulă separată de societate, ci și o scenă pe acea insulă. Ei sunt cei care își etalează profunzimile sufletului, care își expun personalitatea cerută de exigențele stilului. Însă ei își ridică diferența de a fi la rangul de excepționalitate. Inadaptabilitatea este 1 Maija Kononen, Me, the Madman - Writing the Self in Russian Diary Fiction. în „Scando-Slavica”, 54:1, 2008, pp. 79-101. 2 Mark Altshuller, The transition to the modern age: sentimentalism and preromanticism. 1790-1820, în Charles. A. Moser (ed.), The Cambridge history of Russian literature, Cambridge University Press, 1992, pp. 94-95. 3 Kononen, op. cit., p. 80. 4 Cf. Altshuller, op. cit., p. 5 Este semnificativ faptul că personajul narator simte și trăiește la fel ca eroii din operele sentimentaliștilor europeni, ceea ce îi oferă acestuia sentimentul apartenenței la cultura occidentală. În acest sens, scrisorile devin un ghid de comportament pentru nobilimea rusă ce dorește să adopte felul occidental de a fi. Pentru o discuție detaliată a subiectului, vezi Andrei Zorin, Import ciuvstv: k istorii emoțional’noi evropeizații russkogo dvorianstva, în vol. Rossiiskaia imperia ciuvstv: podhodî k kul’turnoi istorii emoții, Novoe literaturnoe obozrenie, Moscova, 2010, pp. 117-130. 70 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 o virtute, o garanție a unui statut privilegiat din punct de vedere ontologic. Conștienți de acest lucru, ei epatează; discursul lor este, într-o anumită măsură scenic, este menit să impresioneze. Lui îi este proprie o anumită elocință. Ei sunt și actori și spectatori în același timp. Iată paradoxul romantic. În literatura rusă, romantismul nu a dat naștere însă unor scrieri în proză de mare calibru. Există câteva titluri demne de a fi luate în considerare, în ciuda numărului redus. Personajul narator, romanticul ce își spune sau din partea căruia este spusă povestea, ajunge, în cele din urmă la a sfârși nebun. Iar nebunia este receptată fie drept o salvare, fie drept expresia propriei genialități (în cazul personajelor artiști). Însă o voce a nebuniei, care să vină chiar din interiorul acesteia, literatura rusă romantică nu oferă. Prima voce de acest tip o întâlnim aici, la Gogol, în Însemnările unui nebun. Dacă, pentru eroul sentimentalist și mai ales pentru cel romantic, a scrie însemna a-ți defini propria identitate doar în raport cu cerințele personalității tale, Poprișcin ne demonstrează că face exact contrariul. Pentru micul funcționar, a scrie înseamnă a te lupta pentru a-ți afirma altă identitate decât cea impusă în societate, însă una care corespunde întru-totul modelului social. Diferența este doar poziția. El dorește să fie mai sus ca ceilalți doar pentru a se bucura, la fel ca ei, de avantajele ierarhiei. Poprișcin este nebun nu doar pentru că discursul lui e absurd, ci pentru că e și meschin pe deasupra. Iar meschinăria lui Poprișcin nu este altceva decât meschinăria sistemului, a societății privită ca grup. În textul gogolian, nebunia lui Poprișcin nu este doar boală psihică, ci și o demascare a societății, un strigăt de nemulțumire pe care Gogol i-l adresează acesteia. Problematica socială nu poate fi neglijată; existența ei în text este o evidență. Nu numai că diferența e supusă unei priviri dezaprobatoare, ci ea este, în final, segregată, ascunsă. Și această ascundere dă posibilitatea, instituționalizată, expunerii individului la „tratamente” inumane cu eticheta „îngrijirii medicale”. Pe de altă parte, dacă privim textul din perspectiva poeticii, observăm că nebunia este inclusă într-o grilă de interpretare estetică. Toată această nebunie „socială” este estetizată sau, cel puțin, receptată estetic. Ea reprezintă o formă subtilă a grotescului. Prin nepotrivirile stilistice, semantice sau logice ce-i sunt caracteristice, ea este o formă de grotesc mai puțin „țipătoare”. Sesizarea acestuia nu necesită doar o simplă privire, ci mult mai mult efort. Însă, odată recunoscut, grotescul de acest tip devine o evidență. Dincolo de acest înveliș estetic se ascunde absurdul ce caracterizează viața socială. Dacă luăm în considerare filosofia lui Gogol din ultima sa publicație, Fragmente alese din corespondența cu prietenii, atunci putem afirma că acest absurd este o lipsă, o breșă în „peretele de rezistență” al moralei; este o abatere gravă de la ea, însă neconștientizată. Bibliografie Brokgauz, F.A., Efron, I.A., Ențiklopediceski slovar’, vol. 32, Sankt-Petersburg, 1901 Eihenbaum, B.M., Cum a fost creată „Mantaua” lui Gogol, în vol. Ce este literatura? Școala formală rusă, antologie și prefață de Mihai Pop, traducere, note bibliografice și indice de Nicolae Iliescu și Nicolae Roșianu, Ed. Univers, București, 1983 71 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Gogol, N.V., Povestiri din Petersburg, trad. de Alexandra Bărcăcilă și Natalia Stroe, prefață de Tatiana Nicolescu, Univers, București, 1970 Gogol, N.V., Polnoe sobranie socinenii v 14 t., vol. 3, Izd-vo ANSSR, Moscova, Leningrad, 1938 Gregg, Richard, Gogol's "Diary of a Madman": The Fallible Scribe and the Sinister Bulge, în „The Slavic and East European Journal”, vol. 43, nr. 3, 1999 Gukovski, G.A., Realizm Gogolia, Gos. izd-vo. hudojest. lit., Moscova, Leningrad, 1959 Gustafson, Richard F., The Suffering Usurper: Gogol's „Diary of a Madman”, în „The Slavic and East European Journal”, vol. 9, nr. 3, 1965 Kononen, Maija, Me, the Madman - Writing the Sef in Russian Diary Fiction. în „Scando-Slavica”, 54:1, 2008 Literaturnaia ențiklopediia v 11 t., vol. 10, Hudojestvennaia literatura, Moscova, 1937 Maguire, Robert A., Exploring Gogol, cap. Place Within: "Diary of a Madman”, Stanford University Press, California, 1994 Malen’kii akademiceskii slovar’ v 4-h t., vol. 4, Russkii iazîk, Poligrafresursî, Moscova, 1999 Moser, Charles. A. (ed.), The Cambridge history of Russian literature, Cambridge University Press, 1992 Olteanu, Antoaneta, Rusia imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011 Peace, Richard, The Enigma of Gogol: An Examination of the Writings ofN. V. Gogol and their Place in the Russian Literary Tradition, Cambridge University Press, 2009 Rossiiskaia imperia ciuvstv: podhodî k kul’turnoi istorii emoții, sub redacția lui Jan Plamper, Shamma Shahadat, Mark Ely, Novoe literaturnoe obozrenie, Moskova, 2010 72 https://biblioteca-digitala.ro STARE I NOVE TEMATICKE ASPEKTY JESTVOVANIA CLOVEKA V KVÄZITRIPTYCHU PAVLA ROZKOSA Patrik SENKAR The contribution analyzes three broadly conceived prose works of Pavel Rozkos, a representative of contemporary Slovak literature in Romania. Based on the basic biographical data, it points to the author's general creative method. It characterizes not only the themes, motifs or artistic practices of these prose, but also points to the specific features of prototypes. The objective-subjective interpretation method highlights the typical sujet moments that are significant in the aspect of the author's idiolect. Individual descriptions, human fates and the often inexorable history of the microregion give this prismatic form a certain specific color, right in the wider corpus. The home / foreign opposition is emphasized in parallel by the fate of the protagonists, which actually protect their real, but also dreamed Lowland. And they are actually timeless. Key words: national existence, Slovaks in Romania, Pavel Rozkos, interpretation, analysis Vo vseobecnosti mâzeme vyslovi myslienku, ze modernost’ rozmnozila trvale rozmery interkulturnosti, pretoze ul’ahcila a rozmnozila kontakty medzi nârodmi, urychlila pohyb kulturnych hodnât. A nielen v dâsledku technickych kanâlov kulturnych kontaktov, omnoho ucinnejsfch ako v predmodernych spolocnostiach, ale aj „... v dâsledku demokratizmu a pluralizmu vlastnych pre modernost, kvâli uznania rovnakej principiâlnej opodstatnenosti rozmanitych smerov myslenia, bez ohl’adu na prostredie ich pâvodu“ (Roth, 2005, s. 231). Ani Europa ako sustava, ani ziaden jej region neboli nikdy a ani dnes nie su homogenne, ani z hl’adiska etnickeho, ani z toho politickeho a kulturneho. Suhlas s europskou (politickou a kulturnou) identitou vâbec nepredpokladâ uplne stotoznenie sa s akousi vonkajsou entitou, zamietnutie vlastnej identity, lez skâr suhlas s viacnâsobnou identitou: mâzeme a musfme zostat sami sebou, a sucasne byt’ Stredoeuropanmi... V kulturnom (teda i literârnom) kontexte Slovâkov v Rumunsku nâsledkom svojej vitality, svojej silnej vâle ci tvrdohlavosti a s vysokym nasadenfm to boli prâve tito Slovâci, ktorf „... vsemozne bojovali za udrzanie slovenskych nârodnych hodnât, ktore so sebou priniesli a ktore si prispâsobili a preinacili podla novovzniknutych miestnych pomerov“ (Hlâsnik - Unc, 2012, s. 21). Na druhej strane je to vsak nesmierne dâlezite a vzâjomnâ otvorenost’ i presahovanie „... byvaju prfznacne prâve pre postavenie na hranici viacerych jazykov a kultur“ (Knfchal, 2000, s. 259). V tamojsom regione sa stretâvame aj s fenomenom, ktory by sme mohli charakterizovat ako latentnu a spontânnu medziliterârnu vymenu. https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 V proze Slovâkov v Rumunsku vsak dodnes kl ucovu ulohu zohrâva opieranie sa o vlastny literârny kontext“ (Babiak, 2011, s. 11). Jednym z takychto autorov, ktory vo svojej beletristickej prozaickej tvorbe vyuzfva rovnake aspekty, je Pavel Rozkos. Pavel Rozkos sa do kultury Slovâkov v Rumunsku zapfsal predovsetkym ako vyskumnfk, dialektolog, lingvista, folklorista a prekladatel; az neskorsie sa prejavil ako prozaik. Narodil sa 1. 1. 1937 v Nadlaku, skoncil pedagogicke gymnâzium v rodisku, potom navstevoval vysoku skolu v meste Kluz, kde vystudoval rustinu. Pâsobil na univerzite v Temesvâri a neskorsie bol vedeckym vyskumnfkom na temesvârskom pracovisku Rumunskej akademie vied. V roku 2000 sa prest’ahoval na Slovensko, kde v sucasnosti zije na dâchodku. Je clenom Kulturnej a vedeckej spolocnosti Ivana Krasku v Nadlaku, Spolku slovenskych spisovatel’ov na Slovensku (od roku 1994) a Unie slovenskych spisovatel’ov, umelcov a kulturnych pracovnfkov mimo uzemia Slovenska (1993). Ako prekladatel sa poctom prelozenych diel zaraiuje medzi najplodnejsfch prekladatelov z rumunciny do slovenciny a zo slovenciny do rumunciny. V roku 1983 vydal zbierku Folklor Slovâkov z rumunskeho Banâtu - prvu tohto druhu v Rumunsku. Patrfteda medzi prvych rodâkov (vyskumnfkov), ktorf zbierali materiâl v terene a potom teoreticky spracuvali informâcie o kulture a jazyku rumunskych Slovâkov. Pavel Rozkos sa vsak venoval aj literârnym temam: publikoval subor prâc Jozef Gregor Tajovsky v povedomf Nadlacanov (2010). Prejavuje sa aj ako publicista na strânkach casopisu Nase snahy. Krâtke prozy mu vysli v antologii Variâcie aj v casopise Nase snahy. Knizne debutoval sirsie koncipovanou poviedkou (novelovou poviedkou) s nâzvom Na svadbe (1995), coskoro sa vsak prihlâsil aj s ialsfmi prâcami: Nenâvratne roky (1998), Z vojny (1999). Hodnota tohto kvâzitriptychu spocfva v tom, ze „... autor v nej nastolil nove temy, nove motfvy (vojna, studentsky zivot, etnickâ prfslusnos t, multikulturnost’ zobrazovaneho prostredia, sexualita)... je to dâkaz kvantitatfvneho rastu tunajsej prozaickej spisby, ale aj procesu hodnotovej stratifikâcie a diverzifikâcie podl’a zohl’adoovania citatela...“ (Anoca, 2010, s. 126; okrem toho heslovity text o zivote a literârnej tvorbe Pavla Rozkosa blizsie pozri v publikâciâch: Balâzovâ - Bartalskâ - Fazekasovâ - Hronec - Stefanko, 1994, s. 69-70; Stefanko, 2004, s. 57-58, 61, 67; Stefanko, 1995, s. 27-28; Stefanko, 2003, s. 102-103; Stefanko, 2002, s. 50, 104, 205, 248; Stefanko - Hlâsnik, 1995, s. 20-22; Zetocha, 1999, s. 49- 50. Najvystiznejsie vsak o tejto problematike blizsie pozri: Andruska, 2009, s. 111- 114, resp. Anoca, 2010, s. 124-131). V suvislosti s nfm mozno hovorit aj „... o prfnose k rozpatiu tematiky tunajsej literatury, pretoze uviedol temu... spomienok na „mlade letâ“ vysokoskolskych studii“ (Anoca, 2011, s. 28). Jeho sirsie koncipovanâ proza s nâzvom Na svadbe je obraz zo zivota Slovâkov v Nadlaku podany z hladiska takpovediac etnografickeho. Jeho sedliacke postavy hovoria dialektom a to vo foneticky transkribovanych replikâch: ide o takmer uplnu transpozfciu nârecia do literârneho kontextu. Inovâciou su v tejto 74 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 proze vsuny jazykovych nârecovych prehovorov, ktore autorsky prejav ozvlâstouju, hoci aj tu by bolo azda uzitocnejsie byvalo pre esteticky zâzitok z cftania, upresnif charakter jednotlivych postav, osobitnym jazykovym prehovorom“ (Stefanko, 1996, s. 46-47). Autor svoj text hnei v uvode zaraiuje do konkretneho chronotopu (1956, sever Rumunska - mestecko na samej hranici s Maiarskom). Spomfna vyznamne udalosti vo vtedajsom Maiarsku a ich vplyv na spomfnanom uzemf. Opaf sa tu vynâra motiv cesty domov, do rodneho mestecka. Cesta mladeho studenta Pala do rodicovskeho domu kvâli ucasti na bratrancovej svadbe je spomienka jednotlivca, ktory v prude udalosti prezfva a identifikuje zâkladne atributy spâsobu zivota nielen seba sameho, ale aj svojho okolia. Nevsednosf politickej situacie sa prejavuje prazdnymi ulicami, prftomnosfou viacerych milicionârov, ale aj tajnych vyzvedacov. Tf sa informuju o celkovej atmosfere a nazoroch cestujucich, chcu vedief podrobnosti o osobnosti toho druheho. Su to vlastne beztvârni agenti stâtnej moci s ciernou aktovkou. Takeho vyzvedaca stretne aj mlady student cestou z mesta Kluz do Nadlaku: komunikuje s mm o moznych i nemoznych veciach (nielen znâma nadlackâ klobâsa ci slivovica). Naproti tomu vsak zisfuje, ze druhâ strana o oom vie dosf vela osobnych veci a ich vzajomna komunikacia je vlastne previerkou lojâlnosti. Postupne uvoloovanie situâcie (najma pre bezproblemovosf mladeho studenta Pala) nastâva prfchodom starsej a mladsej zeny do kupe. Autor ich trojsmernu komunikaciu v miestnom dialekte opisuje zaujfmavo, dynamicky. Je to vsak uz iny typ vyzvedania, vyvierajuci zo zenskej zvedavosti (ako sa podobâte na mamu, kam cestujete, ponosy na vlastny osud, skoro cela dedina je blfzka rodina a pod.). Vâzna situâcia vsak nastâva najma pri nadmernom pocte legitimizovania pohraniciarmi. Take vâzne prfhody vtedajsej existencie mladf skusaju vyvâzif obcasnym komickym komentârom. Situâcia si vsak vyzaduje ticho a nâsledny sepot prinâsa zblizovanie nâhodnych spolucestujucich. Autor prfzvukuje lepsie zvlâdnutie danej situacie najma viaka mlademu veku, ktory si aj v takejto pochmurnej dobe nâjde spâsob odlahcif situâciu. Podobne myslienky sa vsak v replikâch casto prelfnaju s filozofujucimi myslienkami o spravodlivosti v zivote. Postupne odomykanie dusevnych brân sa zhmotouje po vyrozprâvanf nelahkeho zivotneho osudu mladej zeny - spolucestujucej (manzel pijan, deti male, financie mizerne). Jej mikropriestor je teda redukovany; zmateny svet sa zuzuje aj na jej kazdodenny zivot. No nâdej umiera poslednâ, tento svet kazde râno spolu s kikirfkanfm nadlackych kohutov prinâsa nove a nove osudy aj perspektfvy. Na konci vlakovej cesty sa vsak zacfna pesia cesta, smerujuca k rodnemu domu, k rodicom. Aj tu sa prfzvukuje rozprâvacova lâska k vlastnym rodicom. Ich zvftanie je z citatelskeho hladiska efektne a jeho uvahy o rodicoch su empaticke, dobrosrdecne. Stretnutie stareho a noveho sveta je vlastne urcitou konfrontâciou sveta sedliaka a mesfana (pana) - toto sa objavuje aj pri spâsobe pitia uz spomfnanej domacej slivovice. Celkovo ide v tomto stretnutf vlastne o respekt jednoduchych fudf voci vzdelaniu, o zachovanie tradfcif a zvyklostf tohto mikrospolocenstva. Dâvodom tohto prfchodu je vlastne ucasf na svadbe Iurianovcov, podstata je vsak skrytâ v psychike otca, matky i syna. Radosf z veselia 75 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 vyvolâva potrebu psychickeho pocitu domova, ktore konfrontuje s fyzickym prechodom vojakov a tankov po nadlackej ulici. Tento neprfjemny moment autor dynamizuje opisom dunenia kanonov, hukotu lietadiel, vybuchmi bâmb a hucanfm siren v neialekej obci za hranicami. Postupne sa objavuje aj individualny prfstup mladeho cloveka, nostalgicky spomfnajuceho na svoju byvalu miestnu lasku. Tento zial’ je vsak dâvod na hl’adanie pokoja tela i duse. Vseobecne sa vyslovuje obava z buducnosti v blfziacej sa revolucii. Zmierenie a pokoj vsak symbolizuje spomfnana svadba. Znakom toho su pokojne vzâjomne pozdravy medzi luimi a vo vzduchu hlahol zvonov nad Nadlakom. Radost’ vo svojom texte vsak nezaprie narodopisec: uvadza do sujetu entity, ktore ohranicuju dolnozemsky kolorit (slovenska nadlacka t’ahavâ nâta, typicky baram paprikas ako svadobny obed, znamy nadlacky svadobny pochod a pod.). V urcitom zmysle slova sa ciste tradfcie a obycaje pomiesaju s aktuâlnymi vzt’ahmi Nadlacanov, cfm sa vytvorf poznanie, „... aky je tento svet zamotany?! Vsetko je to naopak!“ (Rozkos, 1995, s. 55). Autor postupne uvadza zvyklosti svadobneho obradu i hostiny, ktore su zakonzervovane a nedotknutelne az dodnes. Miestny kolorit veselice je citatel’sky prft’azlivy, okoreneny malomestskym prostredfm i typizovanymi charaktermi. Konfrontâcia stareho a noveho sveta z hladiska ludskych charakterov sa odohrâva na bâze klebiet. Svadba je vlastne dynamickâ udalost miestneho spolocenstva, na ktorej sa nikto nemâze nudit. Tiche filozofovanie mladeho studenta sa postupne nahradza konkretnym cinom, kei sa odhodlâ do rozhovoru s byvalou lâskou. Vsetko sa teda deje akoby osudovo, co konkretizuje Palo v myslienkach: „... ako sa so mnou zaobchadzalo... Ako keby sa mi bolo nieco... zvolakade... zhora... rozkazovalo...“ (Rozkos, 1995, s. 74). Autor kritizuje ludske neduhy (najmä alkoholizmus), ale poukazuje aj na pokriveny charakter byvalych nadlackych gazdov. Sedliaci i remeselnfci, majetnejsf i chudobnejsf, vsak cftia, ze musia drzat spolu a radovat’ sa zo stastia mladomanzelov. Ich spolocnu rec upevnf este spolocna modlitba po slovensky aj po rumunsky. Trojdoovâ veselica s tancovackou teda ma v sebe nadej na zmierenie mensieho ci väcsieho spolocenstva. Dâlezita je aj vzajomna dâvera, ktora sa vsak v sirsom spektre neuchytf: na hranici je poplach s dvojitymi strazami. Ohnivkom revolucneho diania je miestna konopnâ fabrika na uzemf Maiarska. Preto sa musf v tomto obdobf rozoznat’ kukol od klasu, teda statocnf od bezcharakternych: „... kol’ko vselijakych Eudf sa ti teraz rojf tu okolo statnych hranfc... A nie je to vâbec l’ahka vec rozoznat nasho cloveka od nepriatela...“ (Rozkos, 1995, s. 100). Eudia si vsak aj v tomto svadobno-chaotickom obdobf musia zachovat’ pevny charakter, lebo „... kei ta niekto v niecom podozrieva a cftis sa nevinny, musfs sa zachovat cfm prirodzenejsie a musfs vzdy hovorit len a len pravdu...“ (Rozkos, 1995, s. 106). Dâlezite je vidiet suvislosti, racionâlne pristupovat (aj) k celospolocenskemu dianiu a rozoznat „... udalosti, ktore nadväzuju jedna na druhu, sa na prvy pohlad zdaju len ako nahoda, ale v skutocnosti, ktozehovie...“ (Rozkos, 1995, s. 107). Musf sa teda konat premyslene a opatrne, vei „... cert nikdy nespf!... A nikdy nemâzes vediet, skade zajac vyskocf!" (Rozkos, 1995, s. 109). Autor vsak vyslovuje uz spomfnanu nadej na lepsie casy 76 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 a prfzvukuje potrebu....smelosti a sebaistoty... Lenze... Kol’ko ludf na svete uz trpelo nevinne?!... Aj tu u nas v Rumunsku?!... Buducnost to vsetko vyriesi...“ (Rozkos, 1995, s. 118). Z pohl’adu vyvoja historie vsak nejestvuje istota, ze to bude a je tak. Clovek si vsak musf zachovat tvar, aby sa mohol radovat aj z nevsednych chviT svojho pozemskeho zivota. V knihe s nâzvom Nenâvratne roky ide o spomienky autora na „mlade letâ“ pocas vysokoskolskych studii, teda o isty druh memoârovej prozy. Odzrkadl’uju uzas neskuseneho dedinskeho chlapca z toho, ze sa vo svete nestratil a napriek svojej neskusenosti a neznalosti rafinovanych taktfk predsa skolu skoncil, a to uspesne. Autor podâva vlastne zâzitky pocas vysokoskolskeho studia v meste Kluz. Vychodiskom sujetu je rozhodnutie osemnastrocneho mladfka studovat na vysokej skole, teda vyuzit ponukanu moznost na vlastne sebazdokonalenie. Jeho racionalne myslienky podporf odmietnutie vojenciny a tuzba predâzit si mladost. Autor opisuje rieku Marusu (tecuci popri mestecku), ktorâ je svedkom rozlucky mladeho cloveka s najblizsfmi. Do vel’komesta si so sebou odnâsa pohl’ad ustarostenej matky a nezabudnutelne otcove slovâ, aby si zachoval pevny charakter. Jeho smutnâ, ale potrebna cesta za novymi poznatkami je zvyraznena symbolicky mrakmi a daziom. Autor zdârazouje vsak potrebu vzdelania, vychovy, samostatnosti. Konfrontuje moznosti v minulosti a prftomnosti. Zachovat si vlastnu rodnu slovencinu aj na fakulte sa bude Palo ucit postupne. Popritom ma redukovane podmienky prfpravy na prijfmacie skusky pre castu domacu vypomoc. Pochadza z rodiny, v ktorej otec pracuje v konopnej fabrike a matka je domaca. Jeho cesta si teda vynucuje odhodlanie a zmenu socialneho postavenia. Tento prerod symbolizuje prechod z jedneho kraja do druheho, z jedneho prostredia do ineho: „Sfra rovina sa najprv zacala mierne zvloovat, potom za jednym vacsfm mestom sa premenila na kopcovity kraj a v dialke, napravo a nalavo, objavili sa uz aj opravdive vrchy...“ (Rozkos, 1998a, s. 26). Nasleduje prfchod na prijfmacie skusky, pobyt v internate, ktory prirovnava k zivotu v Babylonii (kulturna mnohorakost râznych nârodnostf). Toto provizorne ubytovanie na spâsob sardiniek stojf v protiklade s tuzbami mladych, ktorf sa vsak prispâsobuju objektfvnym podmienkam. Byrokraticky system sa prejavuje aj pri kritizovanych nuansâch jednotlivych zloziek prijfmacfch skusok (tlacivâ, potvrdenia, peciatky a pod.). Mohutna budova univerzity sa konfrontuje s domacim (malomestskym) prostredfm, ale autor vyzdvihuje sebestacnost hlavneho hrdinu. Stastie mu ma priniest najma vel’kâ socha Mateja Korvfna na nâmestf. Postupne sa Palo oboznamuje so symbolickym i konkretnym zivotom tohto velkomesta: s kolegami, tradfciami, symbolmi i zvyklostami studentov. V prfbehu viackrat spomfnane sny sa vlastne stâvaju skutocnostou a tuzba mladeho cloveka po vyssom vzdelanf realitou. Tematika rodneho kraja sa preplieta s otâzkou na ustnej skuske prijfmacieho konania, kde sa prave spomfna odpalenie nadlackeho hradu povstalcami Juraja Dozu a ich prebrodenie sa cez Marusu k temesvârskym hradbam. Jeho prijatie sa vsak nesie podobne v komickom duchu, kei z amplionu oznamili jeho meno skomolene. Jeho uprimna radost z prijatia symbolicky zvyrazouje aj „... cerstvy vzduch tohto mesta, v ktorom som mal stravit styri-pat najkrajsfch rokov svojho mladeho zivota... krâsne mesto mojich velkych tuzob!“ (Rozkos, 1998a, s. 48). 77 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Prfchod domov je emotfvny; kazdy sa voci nemu sprâva s urcitym respektom (ani pracovat’ doma nemusf). Na druhej strane vnùtorny kategoricky imperativ vsak prfzvukuje potrebu dodrzat dané slovo a sl’ub najmä rodicom. Oslavou jeho cesty do mesta Kluz je vlastne fl’asa domâcej nadlackej slivovice, ktorâ ho mâ symbolicky vyprevadit do novych zivotnych peripetii. Emotfvne je vyprevadenie syna k vlaku a otcova vyslovenâ nâdej, ktorù vkladâ do svojho syna. Dôlezité je vsak sprâvne pochopit a pokùsit’ sa priamo odpovedat na zâkladné zivotné otâzky. Plochâ zâpadnâ rumunskâ rovina dâva Pal’ovi impulz na psychické ùvahy, ktoré vychâdzajù z prirodzeného pocitu urcitej obavy o vlastnù budùcnost’: „... na vselico som myslel, o vselicom som rozmyslal... Ozaj, ako to bude uz od zajtra ci, presnejsie, uz od dneska?!“ (Rozkos, 1998a, s. 55). Autor teda nepriamo vyzdvihuje zlozitost ludského sveta a jeho komplikovanost, ktorâ vychâdza najmä z konania a charakteru l’udf. Cesta za poznanfm je vlastne cestou za svetlom, ktorâ sa v dial’ke konkretizuje Pal’ovou nocnou jazdou po sfrej rovine. Symbolické nasledovanie tohto svetla je vlastne jeho tùzba po skole, po vedomostiach. Po prfchode do mesta Kluz je skoro dokumentârne opfsané jeho ubytovanie v internâte, stretnutie s novymi kamarâtmi i spolubyvajùcimi, ùcast’ na otvorenf skolského roku, slâvnostnâ rec rektora ci analyza vlastného rozvrhu hodfn. Palo sa vcas zorientoval v labyrinte budovy univerzity, co sa vsak celkom strâca pri konkrétnych stretnutiach s neznym pohlavfm. Opis prvej prednâsky, neskôr cvicenia v cudzom jazyku je vychodisko na vznik malej partie posluchâcov, teda na nadväzovanie novych znâmostf na bâze vzâjomného porozumenia. Nové priatel’stvâ sù ohnivkom novych nâzorov, dojmov i predsavzatf studentského zivota a konkretizâciou organizovania spolocného zivota v internâtnej izbe i mimo nej. Autor vykresl’uje vnùtorné pocity mladého cloveka z konkrétnych prednâsok a seminârov, poukazuje na mnohorakost prfstupov k nim zo strany posluchâcov i vyucujùcich. V pozadf toho je vsak vsestrannâ pokora voci situâcii a identifikâcia jednotvârnych povinnosti: „Potom dni sli jeden za druhym... Jedny pomalsie, druhé rychlejsie... Jedny veselsie, druhé smutnejsie... Jedny zaujfmavejsie, druhé monotonnejsie, ako to v studentskom zivote obycajne byva...“ (Rozkos, 1998a, s. 79). Celkovo vsak tâto skupina priatelov vytvâra akési mikrospolocenstvo s podobnymi zâujmami, tùzbami i charakterom. Centrâlnym priestorom ich pracovnej existencie je budova univerzity a kniznice; centrâlnym pocitom sùdrznost’, ktorâ sa specifikuje najmä na zâklade podobnych koreoov spolocného rodiska. Ich obcasné komické „vystrelky“ (fajcenie vedla kniznice, prflisnâ obava z autorft, castâ nâvsteva cukrârne a pod) sù vlastne znaky ich nespùtanej, ale kontrolovatel’nej mladosti. Sù vsestranne ambiciozni: radi cftajù, ale aj zabâvajù sa naprfklad na zùroch, no i v opere. Obcasné psychické zâchvevy sa kompenzujù povzbudivymi listami z domova. Domov je teda miesto istoty, kam sa clovek môze hocikedy vrâtit’. Je sfce pravda, ze i kniznica je miesto uzitocnych vedomosti, ale reâlny zivot pripravf mladého cloveka do sveta z viacerych aspektov. Autor opisuje komicky vztah mladych k peniazom, k stipendiu aj skùskam. Postupny strach o vysledok vsak vystrieda ùprimnâ radost (len obcas i zial a smùtok), co vsak prinâsa so sebou prirodzené studentské oslavy pri alkohole. Autor zdôrazouje potrebu racionalizâcie 78 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 studentskeho zivota, urcitu ambivalentnost skusok aj oslâv, co vsak je z hl’adiska mladych vzdy dodrzane. Istâ je specifickost postavenia Slovâkov na univerzite, ich vytrvalost’ a huzevnatost pri dosahovanf tychto met. Objavuje sa vsak sociâlny motiv, ktory je dostatocnym hnacfm motorom za lepsfmi vysledkami, lebo „... to bol hlavny ciel nasej prâce, nasej nâmahy... Inak neviem, ako by nâs chudobnych studentov boli vedeli vydrzat este chudobnejsf rodicia na fakulte, keby sme neboli mali stipendium...“(Rozkos, 1998a, s. 102). Palo opisuje aj studentske sarvâtky, kazdodenny zivot v meste Kluz, ale aj prerusenie - prfchod domov na prve prâzdniny. Komicky vyznie fakt o prfchode domov na saniach a vzâjomne ironizovanie mladych sarvancov. O ich dobrosrdecnosti hovorf aj to, ze vlastne posledne grajciare investuju do darcekov pre domâcich. Zdârazouje sa presnost a vzâjomnâ sudrznost mladych i starych v boji za spolocny ciel. Ich dobrâ vychova sa vykrystalizuje aj gavalierstvom voci dievcatâm, ktore su stâle vacsmi prftomne v ich kazdodennych studentskych zivotoch. Lokâlpatriotizmus Nadlacanov je z textu citelny. Symbolicky ich je mozne prirovnat k husiam, ktore sa vecer vracaju domov z pase. Tento miestny, dolnozemsky kolorit, je prftomny aj vo vypovediach miestneho starceka - bâciho Pistu zo sâlasa. Viaka jeho rozprâvaniu sa citatelia dozvedaju o spâsobe zivota v tomto regione v minulosti i v prftomnosti, postupne sa napâoaju ich metaforicke plecniaky vedomostf a zivotnych obzorov, ktore reâlne vracaju tito posluchâci do mesta Kluz. Prostredie domova vystriedaju filozoficke myslienky o zmysluplnosti zivota, ktore sa zmiernia poznanfm prfvetivych zenskych dusi: „... ake su nevyspytatel’ne a nestâle tieto zenske duse... Ci srdcia... Ake su nestâle tieto ich povahy!... Ake su nepredvfdave ich ciny!“ (Rozkos, 1998a, s. 133-134). Sny sa teda miesaju s realitou, tuzby s konkretnostami: postupne si kazdy nâjde vlastne dievca, stretnu sa pohlady, ruky, telâ. Vytvâraju tym vlastne kolorit mladosti a pecat studentstva. Spomfnanf mladf neustâle zartuju, maju tuzbu dosyta sa vzdy najest, setrit peniaze v kolektfvnej nocl’ahârni. Tak potvrdzuju od cias vagantov znâmy spâsob prezitia: „... ak im je zima, zohrievaju sa tekutym palivom, ak nemaju chlieb, jedia kolâce, ak sa im chce pit a nemaju vodu, urobia si ju zo snehu, ak maju len jeden pohârik, piju z neho siedmi - âsmi, ak maju len dve postele, vedia sa tam vyspat vsetci spolu“ (Rozkos, 1998a, s. 144-145). Zaujfmavy prfbeh o darcovstve krvi je vlastne opatovnou konfrontâciou muzskeho a zenskeho princfpu, resp. potvrdenie urcitej osudovosti. Racionâlnost vystrieda emotfvnosf, teda inkasovane peniaze z tohto cinu sa pretransformuju do podoby empatie voci neznâmej chorej zene. Stretnutie s oou a s jej dcerou prâve na Silvestra podporf zvysenie pocitu smelosti a veselosti. Autor zdârazouje aj potrebu sviatocnych chviT v zivote mladeho cloveka bez pretvârky. Uplynutie stareho roka a zaciatok noveho je vlastne symbolickym faktom gradâcie mudrosti a skusenosti z râznych aspektov. Mladâ zena sa vlastne stâva anjelom strâzcom, ktory autora - vyskumnfka „v oblasti dialektologie a folkloru...“ prenâsa na iny stupeo poznania. Dâlezite je teda nestratit sa vo svete, vynâjst sa v kazdej situâcii - byt studentom v pravom zmysle slova. V tom vidf autor podstatu mladeho zivota na vysokej skole. 79 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Dramatickym vyvrcholenfm prfbehu je vsak spolocnâ nâvsteva kina celej skupiny, ktorâ vedie az k pokarhaniu zo strany vedenia skoly (predstavenie bolo doobeda pocas seminârov). V tom prfpade sa vykresl’uje charakter jednotlivych zainteresovanych, najmâ prflisnâ horlivost’ az rigfdnost asistentky, ktorâ apriori odmieta zâpadny kapitalisticky film a podâva udanie o absencii posluchâcov na hodine. To sa riesi v negatfvnej atmosfere (revolucne udalosti v Maiarsku 1956...) s patricnym dâsledkom. Zainteresovanf mladf si uvedomuju vâznost’ situâcie, svoje konanie vsak povazuju za mladfcku nerozvâznost’ a odmietaju politicky podton. Zo strany vedenia fakulty i stranfckej organizâcie sa vsak prfzvukuje disciplina a poslusnost, ktorâ je vlastne signifikantnym znakom povojnovych rokov. Pocit ukrivdenia a jednostranneho „vysetrovania“ vsak zvysuje ich tuzbu po spravodlivosti, no nemâzu 1st proti muru. Radsej vymysl’aju drobne huncutstva na prveho aprfla (vysmech prflisnej pedantnosti sefa izby ci nâjdenie dierocky v novinâch, cez ktore sledovala vyucujuca odpisovanie). Postupnym plynutfm casu sa teda tieto spomienky stâvaju romantickymi, nâdhernymi kamienkami nenâvratnych casov. Je to doba kolektfvnosti „valody nadlackej“, spolocnych krokov, ulovkov, balfkov, usmevov i sâz. Ich bohemskost’ pocas potuliek po uzkych a tmavych ulickâch vel’keho mesta je odrazovym mostfkom do neskorsieho zivota plneho dozaista horsfch chviT. Dâlezitym znakom dolnozemskeho prostredia je aj stretnutie viacerych kultur v tomto univerzitnom meste. Vlastnu nârodnu identitu si zachovâvaju Nadlacania tak, ze sa rozprâvali aj na chodbe univerzity po slovensky. Autor postupne opisuje okrem banâtskych osâd aj ostatne regiony Rumunska obyvane Slovâkmi, resp. zdârazouje necakane stretnutie s mladym Andrâsom, Maiarom z Kysâca. Postupne sa tento mlady ucitel „aklimatizuje“ v ich spolocnej partii a je akoby o nieco starsfm vzorom pre vysokoskolâkov. Postupne im ukazuje mesto a svojou frecitou slovencinou s prvkami rodneho nârecia je vlastne akousi zmesou dobrâka a samotâra. Kladny vzt’ah k slovencine sa zdârazouje aj snahou mladych, aby sa v tomto jazyku Andrâs zdokonaloval. Postupne vytvâraju spolocne programy: nâvstevu futbaloveho zâpasu, ale aj râznych mokrych stvrti. Podobne ako na niektorych skuskach, aj tu im pomâha Fortuna. Seju prve zrnkâ spolocenskej spravodlivosti, komunikatfvnosti a socializâcie. Ziju si svoj mlady zivot, symbolicky piju slovâ starsieho Andrâsa, ktory im zaujfmavo odpovedâ na otâzky o starej historii mesta Kluz, o sucasnom pulzovanf studentskeho zivota v meste, o svojom profesorovanf, ale i casoch mulatovania. Je tu teda vyzdvihnutâ obojstrannâ tuzba pocuvat rozprâvanie starsfch, ktorâ sa vyrovnâva postupnym filozofovanfm vysokoskolâkov. Je to i znak ich fyzickeho zrenia: „Premyslal som o nasom studentstve, premyslal som o futbale, premyslal som o cudnom Andrâsovi... Aj na tych doma som si spomenul, ze co ozaj robia, ako sa mâ mama, otec, sestra, brat...“ (Rozkos, 1998a, s. 230). Zaujfmavy je opis prvomâjoveho sprievodu v meste Kluz a onoho zvlâstneho, neobycajneho a vzneseneho pocitu pozorovania tancujucich, spievajucich a zartujucich spoluobcanov. Autor zdârazouje potrebu takychto slâvnostnych okamihov, ktore patricne okoreouju aj studentsky zivot. Su pestre, akoby 80 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 vystupujuce folklorne skupiny, ktore si Palo speciâlne vsfma... hraju vesely cardâs, vyskaju, ujukaju - teda zvestuju svetu svoju mladost a bezstarostnost. Ich spolocny krok v tanci (t.j. profesionâlov i amaterov - posluchâcov) pripomfna pekne nenâvratne chvfle prvomâjoveho kluzskeho sprievodu, ktore dozaista budu pramienkami neskorsfch spomienok. Pred nimi je otvorenâ brâna buducnosti, teda moznosti prvych rezkych krokov. Konkretizovanfm toho je vlastne publikovany prfspevok, ktory napfsali spolocne o Slovâkoch v Rumunsku a ich zivote po 2. svetovej vojne (Bol publikovany v maiarskom casopise znâmeho univerzitneho centra v roku 1958 - pozn. P. S.) Tak jestvuju slâvnostne chvfle nadsenia, ktore pomâhaju prezit sede chvfle kazdodennostf. Komicky prfbeh o zâzracnej bankovke, z ktorej viackrât vydali vâcsiu sumu, akâ bola sama, je vlastne symbol prezitia studenta v râznych zivotnych etapâch. Spolocne sa tym vytvâraju aj spomienky na niektorych profesorov, na ich neobycajnost a originalitu. Autorsky rozprâvac poukazuje na niektorych univerzitnych cudâkov, ktorf vlastne skrâsl’ovali zivot mladych, tuziacich po krâse, dobrodruzstvâch, ale i vzdelanf. Je teda odvekym pravidlom, ze „... aj vysokoskolâci su preffkany nârod a su v stave vymysliet vselico na tomto svete...“ (Rozkos, 1998a, s. 316). Takymito symbolickymi osobitostami sa scasti vytvâra celok, z malych kladov i nedostatkov velky clovek - jednotlivec. V optimâlnom prfpade v mladosti vstrebâvajuci râzne impulzy, v starobe spomfnajuci na ne a celkovo v objektfvnom prfpade hlâsajuci a potvrdzujuci, ze svet sa stâva lepsfm od malych improvizovanych lâskavostf. V prfpade knihy Z vojny ide o spomienky autorovho otca na vojnove roky. Mozno ju zaradit do literatury, ktoru by sme nazvali biografickou: je rozprâvanfm o najzâkladnejsfch l’udskych otâzkach a potrebâch. Autor v nej nastolil nove motfvy, akymi su etnickâ prfslusnost a multikulturnost zobrazovaneho prostredia. Vychodiskom sujetu je pozvânka na vojenske sustredenie do Temesvâru pre nadlackeho krajcfrskeho tovarisa Martina Veseleho v roku 1938. V pozadf je uz citit atmosferu strachu z neznâmeho, teda strasidelnu zvest o vojne. Tovarisova prfprava do regimentu je popretkâvanâ miestnymi zvyklostami a vyvrcholf sprâvou bubnâsa na placi (trhu) o tom, ako sa treba hlâsit do sluzby. Objavuje sa pritom aj sociâlny motiv: povolâvaju najmâ chudobnych, ktorf si (aj) preto svoj zivot docasne skrâsl’uju pitim pâlenky, viaka ktorej na chvflu zabudnu na „prekliatu“ vojnu. Povolâvacf rozkaz sa vo vseobecnosti berie ako obcianska povinnost pocas tazkych vojnovych cias, pocas ktorych je potrebnâ sila, odvaha a disciplina. Dobovâ propaganda vyzdvihuje prâve tieto povinnosti, ktore sa „okorenia“ aj urcitym pocitom lokâlpatriotizmu: „... pred vami stojf vel’kâ cest ist brânit nasu drahu matku - vlast, ktorâ je v stâle vâcsom a vâcsom nebezpecf... Nezabudajte, ze ste Nadlacania, a tf sa vo svete vzdy poriadne zachovali, nikdy nâs nesklamali...“ (Rozkos, 1998b, s. 18). Autor prfzvukuje postupne skomplikovanie udalostf, ktore tak ci onak zasiahnu najmâ chudobneho cloveka, co musf najviac znâsat. Je to prâve on, ktory aj v tomto vojnovom virvare myslf na zanechane domâce prâce ako znak jeho svedomitosti, ktorâ je hnacfm motorom subjektfvnych myslienok. Neistota z prfchodu domov a predpokladany biedny vlastny osud je dâvodom na psychicku bezradnost so slzami v ociach. Ako obraz silneho hromu z jasneho neba je hranicou medzi mierom 81 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 a vojnou. Tâto apokalypsa zachvâti nielen jednotlivca, ale aj celé okolie. Slovâ vystrieda mâkvost’ a zadrziavany plac, ktoré vyüsfujù do krâtkeho a dojfmavého lùcenia s blfzkymi. Krutost’ vojny (a biedneho cloviecika v nej) sa prejavuje pokrikmi, nârekmi, lamentovanfm, bedâkanfm a placom na zastâvke ci stanici. Domâci svet istoty teda postupne nahrâdza cudzie neznâme prostredie, v ktorom nezâvisle od nârodnosti kazdy musf pridat ruku „k dielu“. Martinov prfchod do kasârnf je opfsany realisticky: vïaka svojej materinskej reci hneï nâjde spriaznenù dusu, Slovâka z Vukovej. Postupnym obliekanfm vojenskej uniformy spolu so sùputnfkmi sa zmenf fyzicky charakter cloveka. Tak strâca vlastné meno (individualitu) a stâva sa vojakom. Cfti, ze prapodstata jeho clovecenstva - sloboda - je zredukovanâ, a preto sa vyjadruje: „Najradsej by som sa teraz premenil na nejakého vtâka a uletel by som svetom! Alebo najradsej by som sa teraz prepadol pod zem...“ (Rozkos, 1998b, s. 45). Vynachâdzavost Slovâkov je teda zrejmâ uz v pociatocnej fâze vojenciny, samozrejme, na bâze racionality, ba az smiechu cez slzy. Autor pritom opisuje kazdodenny zivot vojaka (Slovâka Martina), okoreneny rannou rozcvickou, umyvanfm sa, raoajkami, prâcou v delostreleckej dielni, pocûvanfm stavnatych nadâvok serzanta a pod. Je tu vlastne odveky podstatny pocit tùzby cloveka prezit, ktorâ je moznâ len pri nadobudnutf imunity a spolupatricnosti. Je preto dôlezité vynâjst’ sa v kazdej situâcii, byt’ zrucny a sebestacny, nepodliehat provokâcii a nepozornosti. Rozkos zdôrazouje potrebu tahat za spolocny povraz: jeden za vsetkych a vsetci za jedného. To vsak neznamenâ, ze si jednoduchy nadlacky vojak nemôze zlepsit svoje postavenie u nadriadeného - vïaka nadlackej slivovici, domâcej salâmy a klobâsy. Podriadit sa predpisom, nariadeniam a paragrafom zâkona je teda prispôsobené miestnym podmienkam a konkretizované donâskou spomfnanej slivovice nadriadenému. Vïaka tejto sluzbe dostâva Martin privilégium vo forme nâvstevy domova. Ono carovné slovo (domov) pre kazdého vojaka znacf dar, resp. moznost stretnùf sa s najblizsfmi. Martinov prfchod do Nadlaku je teda popretkâvany vzâcnymi myslienkami o najdrahsfch, konkretizovany rozbùchanym srdcom, veselostou, radostou. (Pravdaze, toto prostredie je aj zâsobâroou slivovice pre nadriadenych). Autor jeho docasny nâvrat domov po troch tyzdooch opisuje ako sviatocny deo. Potom sa vydâva na neznâmu cestu blizsie k bojom a opatovne to nicf psychiku cloveka o. i. aj z dôvodu (uz spomfnanej) neistoty, ktorâ: „... mucf aj nasich vojakov viac ako hlad, viac ako smad, viac ako vsetka kasârenskâ horkost a trpkost vziate dohromady!“ (Rozkos, 1998b, s. 77). Vojnové casy pripomfnajù vsade pozhasfnané svetlâ a krâtke telegramy: strucné hlâsenia pre blfzkych o osude vojakov. Dojfmavy prfbeh manzeliek, ktoré sa rozhodnù aspoo este raz rozlùcit sa so svojimi manzelmi, a preto sa vyberù za nimi ïaleko do krajiny, je vlastne symbolom vzâjomného porozumenia a lâsky. Cesta Anicky Veselej s viacerymi stâciami vsak prinâsa iba sklamanie - svojho muza uz neuvidf, nakol’ko vlak uz vyslali na front. Pri tychto zenskych osudoch sa symbolicky stmel’uje maïarskâ a rumunskâ cast Nadlaku, Maïarky a Slovenky, ktoré sa spolu vydâvajù hladat milovanych manzelov. Autor teda vykresl’uje spôsob odvlecenia muzov vlakom na front, ale aj psychické rozpolozenie ich manzeliek, ktoré osud takto viac stmel’uje. Ich psychické stavy sa gradovane ozrejmujù aj listami, ktoré 82 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 tieto zeny pfsu svojim polovickäm. Tie sa vsak nikdy nedostanu na vychodny front, kde panuje vecny hlad, zima, necistota, bieda, nesfastie, parazity. Vyzdvihuje sa nelogickosf a zbytocnosf vojny, ktorä sa konkretizuje dlhymi vlakmi s muzmi na front, zrekvirovanymi vecami, placucimi nevinnymi obefami, stonmi a kvflenfm ranenych. Nebezpecne letecke nälety, hluk stfhaciek a dävky z gul’ometov su predzvesfou smrti, ktorä je v urcitom slova zmysle vykupenfm z tohto osial’u. Autor vsak vzäjomne vzfahy niektorych vojakov opisuje ako solidärne, vei dölezite je nesträcaf ducha, ale najmä maf nemalu dävku sfastia. Monotonne plynutie casu na ialekom vychode je prerusovane bombardovanfm, prestrelkami s ranenymi a mätvymi. Je az absurdne, ze ani säm Martin nevedel, kde sa presne nachädza a napriek svojej dobrosrdecnosti sa mu nepodarilo nadviazaf kontakt s miestnym obyvatelstvom. Je to vsak pochopitelne, vei aj oni na tej nekonecnej ruskej stepi cftili nedöveru a odpor proti nepriatel’om. Citatelia sa postupne dozvedaju aj o partizänoch, o bitke pri Stalingrade, vylodenf Americanov v Normandii, neuspechoch Talianov a Japoncov na ich fronte a pod. Na kazdom kroku sa vsak prfzvukuje nezmyselnosf vojny a postupny pokles morälky v bojovej jednotke. Viaka politickym udalostiam a prechodu rumunskych vojsk na druhu stranu sa aj Martin stäva aktfvnym oslobodzovatel’om viacerych miest a dedfn v Rumunsku, Maiarsku i na Slovensku. Ani pri tychto udalostiach vsak nezabuda na svojich blfzkych, ktorf su v centre jeho myslienok: „Ale co bude so mnou?!... Ani sedliak uz nie som, ani poriadny remeselnfk este nemözem byf... A doma mäm zenu, dve deti, este malicke... Tych treba vyzivif, do zivota pripravif... Ale nejako len bude, len nech budeme zdravl..." (Rozkos, 1998b, s. 101). Citatelia sa postupne dozvedaju aj o kazdodennych radostiach i starostiach Martina na uzemf Slovenska, ake je dölezite najmä zäsobovanie potravinami a nadviazanie kontaktov s miestnym obyvatelstvom. Tieto myslienky sa vyjadruju snom o kuracom paprikäsi. Komicke vandrovky po dedine za nejakymi potravinami su citatel’sky expresfvne. Pri kontakte s miestnymi obyvatelmi sa vsak vzdy zdörazouje etnickä prfslusnosf Martina ako Sloväka z Rumunska. Tento fakt je v urcitom slova zmysle spojovnfkom spolocenskeho kontaktu aj v tychto vojnovych casoch. Viaka tomu sa ludia zblizuju trosku volnejsie, istejsie a slobodnejsie. Na druhej strane autor opisuje aj ustarostene zenske duse, ktorym chyba nezne pohladenie i chlapskä ruka. Vzniknutä binärna opozfcia domäci - cudzf sa teda stiera. Okrem toho je vsak pri tychto situäciäch prftomne aj anonymne oko dediny, znaciace nenävisf, klebety a ohoväracky. Autor (aj z toho dövodu) opisuje Martinovo caste balansovanie medzi fyzickym a psychickym, jeho typicke sprävanie na zäklade muzskeho princfpu pocas vojnovych cias. Doba je zlozitä, symbolicky prftomnä aj v obraze poziaru, ktory zachväti celu dedinu, krajinu, Europu i svet. Martin je clovek- milion, ktory musf hasif tento poziar najmä preto, ze ho volaju domov jeho dve placuce deti. Sireny fabrfk a pfskanie lokomotfv, ktore oznamuju vzdusny poplach, vyjadruju typicku atmosferu vojnoveho doa. Treba byf opatrny a pripraveny plnif rozkazy. Krutosf vojny sa spredmetouje aj postupnym redukovanfm tovarov v obchode. Z toho dövodu sa opäf prejavf Martinova sikovnosf pri zhäoanf mlieka i inych surovfn. Pomähaju mu najmä zeny, ale svoju viaku obracia aj k Bohu: „Clovek 83 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 musf mat’ pred sebou aj nieco sväte... Na co ine by sa mohol vzdy obrâtit’, kei mu je v zivote tazko?“ (Rozkos, 1998b, s. 143). Je to teda znakom spolupatricnosti domâcich Slovâkov s krajanom. Toto spojenectvo je vsak docasne, blfzi sa odchod bojovej jednotky z dediny. Tento pochod po neznâmej ceste fyzicky i psychicky plny blata a jâm je symbolom nel’ahkych utrap vojaka. Spomfnany l’udsky element znâsobuje aj prfroda, lebo „... aj nebo smutilo od tol’keho utrpenia, ktore muselo l’udstvo podstupit pre ambfcie jedneho - druheho, ale najmä pre hlupost’ a vyvysenectvo prveho“ (Rozkos, 1998b, s. 150). Aj Martinovi prinâsa urcite ulavy, ze vie po slovensky. Slovenske prflezitostne piesne v tejto situâcii zvestuju pokoj, mier a svornost. Prftomnost’ Tranoscia a bohosluzieb mâ v sebe zârodok mieru a lepsfch cias. Postupne napredovanie frontu stazuje podmienky aj pre jednoduchych vojakov. Vystrely zo samopalov a bedâkanie ludf znamenâ mimoriadnu situâciu (nemeckf vojaci). Aj Martin sa stâva ich vojnovym zajatcom, odkial ho vyslobodf iba Cervenâ armâda. Zivot v zajateckom lâgri je vsak o nieco prfvetivejsf, samozrejme, na pozadf sprâv o zverstvâch v inych tâboroch. Autor opisuje Martinov kazdodenny zivot v zajatf. Pohădave pohl’ady Nemcov si kompenzuje spevmi z modlitebnej knizky a spomienkami na nadlacke nedelne sluzby Bozie. Je to teda urcity redukovany pocit spokojnosti, keize: „... pokym si mâm co do ust vopchat’, kei som lacny, a pokym si mâm kde vecer hlavu dolu zlozit, kei sa mi chce spat, zatial ja nemâm preco utekat...“ (Rozkos, 1998b, s. 201). Jeho vyslobodenie zo zajatia znacf koniec vojny, ktorâ primârne prinâsa so sebou u vojaka fyzicku tuzbu po domovine. Jednotlive udalosti z tohto aspektu autor opisuje dramaticky, s rychlym spâdom: organizovany a dobre koordinovany celonârodny odboj prinâsa mier. Treba si vsak zachovat vlastnu tvâr po prezitej skusenosti i preto, ze: „... som nevinny, ze tych mătvych uz neprivedu spät a ze mi je ich pamiatka svătâ. Pri tom vsetkom ale aj mne treba jest, aby som prezil tuto prekliatu vojnu a aby som potom mohol porozprâvat o vsetkych zlocinoch...“ (Rozkos, 1998b, s. 215). Je to teda doba bezcennych peöazf, ale doba hodnoty potravfn i l’udskosti. Autor opisuje vztah hlavneho hrdinu na konci vojny k Anglicanom, Americanom, Nemcom, Rusom i Zidom. V pozadf toho je urcity pocit porozumenia bez invektfv. Jeho cesta do rodneho Nadlaku cez lesy, polia, vrchy i dediny pocas osvetlenej oblohy znacf vlastne osobne stastie po prezitych tazkych vojnovych rokoch. Predstavy a sny o domovine, placi a kostole, detoch i manzelke sa znâsobuju vo sne i realite, samozrejme, na bâze nâbozenskej. Clovek musf zatat zuby a vydrzat. Aj Martin viaka potvrdeniu od Cervenej armâdy sa dostâva cez Olomouc, Brno, Bratislavu a Budapest az do Nadlaku. Autor vsak sleduje jeho mikroprfbehy aj na tejto strastiplnej ceste, samozrejme, so znacne umiernenejsieho aspektu. Postupne sa jeho priestor zuzuje na Dolnu zem: na maiarsku pustu, na okolie Bekesskej Caby, na Arad i Nadlak (uvâdza sa aj otâzka hranfc medzi Rumunskom a Maiarskom z aspektu Nadlaku). Jeho nâvrat je opfsany efektne a viacrocne odlucenie je kritikou dobovej politiky. Dâlezitâ je vsak sudrznost, znakom ktorej je aj jeho neskorsia spomienkovâ cesta na Slovensko po dvadsiatich rokoch do dedfn, ktore nutene navstfvil pocas vojnovej kataklizmy. Tym sa vlastne preklenie hiât nârodov i dâb: znakom toho je dojfmavâ spolocnâ modlitba podl’a tradfcie 84 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 spolocnÿch predkov a nâvsteva zvolenského cintorina rumunskÿch padlÿch hrdinov. Vojnu v Cloveku, Stâtoch i nârodoch vystriedal pokoj, mier a poznanie, ze vsade dobre, ale doma najlepsie. Tùto prastarù mùdrost mozno vycitit aj z tejto knihy Pavla Rozkosa. Treba este uviest, ze napriek beletristickÿm prâcam, najplodnejsia Cinnost Pavla Rozkosa je v oblasti slovenskej dialektologie a folkloristiky v Rumunsku (pozri: Lehocky, 1987, s. 235-237). V sùvislosti s uvedenou doménou a urCitou „literârnou kontaminâciou“ je teda (opät) zrejmé, ze tazisko jeho prâce „... bolo a ostâva v jazykovednom, ba mohli by sme povedat kulturologickom vÿskume. Jeho proza ostâva v polohe realistickej pribehovosti, slùzi na sprostredkovanie zâzitkov“ (Andruska, 2009, s. 113). Je vsak dôlezité, ze Pavel Rozkos vo svojich beletristickÿch prozach o. i. podal svedectvo o vyzore slovenskej dolnozemskej prozy, ktorâ sa opiera o korene tejto zeme a mâ pevné kotvy. Jeho nahliadnutie spolu s pohl’admi slovenskÿch dolnozemskÿch tvorcov na zivot teda „... nie je jednostrannÿ, lebo svet, ktorÿ Clovek v sebe nesie, je nekoneCnÿ a chrâni ludskÿ sen“ (Hrklovâ, 2011, s. 129). Literatura: ANDRUSKA, P.: SuCasni slovenski spisovatelia z Rumunska. Univerzita Konstantina Filozofa v Nitre, Nitra 2009. ISBN 978-80-8094-483-4 ANOCA, D. M.: Proza Slovâkov v Rumunsku (krâtky prehlad). In: Svedectvâ slovenskej dolnozemskej prozy. Vydavatel’stvo Ivan Krasko, Nadlak 2011, s. 24-29. ISBN 978-973-107-072-8 ANOCA, D. M.: Slovenskâ literatura v Rumunsku. Vydavatelstvo Ivan Krasko, Nadlak 2010. ISBN 978-973-107-060-5 BABIAK, M.: Narativna intencionalita prozy dolnozemskych Slovâkov. In: Svedectvâ slovenskej dolnozemskej prozy. Vydavatelstvo Ivan Krasko, Nadlak 2011, s. 7-14. ISBN 978-973-107-072-8 BALÄZOVÄ, E. - BARTALSKÄ, L. - FAZEKASOVÄ, M. - HRONEC, V. - STEFANKO, O: Slovnik slovenskÿch spisovatelov Dolnej zeme. vyd. ESA, Bratislava 1994. ISBN 80-85684-04-7 HLÄSNIK, P. - UNC, B.: SpoloCné dolnozemské projekty ako spôsob kulturnej spoluprâce v XXI. storoCi. In: Svedectvâ slovenského dolnozemského bytia - aspekty zo slovenskej dolnozemskej kulturnej historie a kulturnej antropologie. Vydavatelstvo Ivan Krasko, Nadlak 2012, s. 21-44. ISBN 978-973-107- 083-4 HRKLOVÄ, M. K.: Od Cloveka k jeho dielu (reflexia na tému). In: Svedectvâ slovenskej dolnozemskej prozy. Vydavatelstvo Ivan Krasko, Nadlak 2011, s. 128-129. ISBN 978-973-107-072-8 KNÎCHAL, O.: Viackontextovost ako model sprostredkovania literârnych hodnôt. In: Vydavatelsko-tlaCiarenskâ Cinnost Slovâkov v Juhoslâvii. Dom zahraniCnÿch Slovâkov - Literârne informaCné centrum, Bratislava 2000, s. 258-261. ISBN 80-88841-15-1 LEHOCKY, O.: Pavel Rozkos pâtdesiatroCnÿ. In: Anoca, D. M. - Barboricâ, C. - Stefanko, O. (eds.): Variâcie 9. vyd. Kriterion, Bukurest’ 1987, s. 235-237. bez ISBN ROTH, A.: Interkulturnost a multikulturnost. In: Rovnobezné zrkadlâ - Oglinzi paralele, roC. X, 2005, C. 3-4, s. 229-240. ISSN 1224-5585 ROZKOS, P.: Na svadbe. Kulturna a vedeckâ spoloCnost Ivana Krasku, Nadlak 1995. ISBN 973- 97206-4-1 ROZKOS, P.: Nenâvratné roky. Vydavatelstvo Kulturnej a vedeckej spoloCnosti Ivana Krasku, Nadlak 1998a. ISBN 973-9292-27-5 ROZKOS, P.: Z vojny. Vydavatelstvo Kulturnej a vedeckej spoloCnosti Ivana Krasku, Nadlak 1998b. ISBN 973-9292-40-2 STEFANKO, O.: Dve knihy prozy. In: Rovnobezné zrkadlâ - Oglinzi paralele, roC. I, 1996, C. 1, s. 46-47. ISSN 1224-5585 85 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 STEFANKO, O. (ed.): Kulturna a vedecka spolocnost Ivana Krasku 1994 - 2004. Vydavatel'stvo Ivan Krasko, Nadlak 2004. ISBN 973-8324-66-1 STEFANKO, O.: Pokus o bibliografiu kniznych vydanf slovenskych autorov zijucich a pôsobiacich na uzemi sucasného Rumunska. Kulturna a vedecka spolocnost Ivana Krasku, Nadlak 1995. ISBN 973- 97206-0-9 STEFANKO, O.: Poldruhastorocna vydavatelska cinnost nadlackych Slovakov. Vydavatel’stvo Ivan Krasko, Nadlak 2003. ISBN 973-8324-30-5 STEFANKO, O.: Stvrtstorocie s kraskovcami. Vydavatelstvo Ivan Krasko - Vydavatelstvo ESA, Nadlak - Bratislava 2002. ISBN 973-8324-20-3 (80-85684-29-2) STEFANKO, O. - HLÂSNIK, P.: Bibliografia pfsomnych zdrojov o Slovakoch a Cechoch v Rumunsku. Vydavatelstvo Kulturnej a vedeckej spolocnosti Ivana Krasku, Nadlak 1995, s. 20-22. ISBN 973-97400-1-4 ZETOCHA, O.: Bibliografia slovenskej literatùry v Rumunsku (1971-1980). Vydavatel'stvo Kulturnej a vedeckej spolocnosti Ivana Krasku, Nadlak 1999. ISBN 973-9292-30-9 86 https://biblioteca-digitala.ro CARICATURA ȘI COMICUL: CADRELE TEORETICE ALE UNUI POSIBIL DISCURS DESPRE DISCURS Cerasela M. TĂNASE The purpose of this paper is to build a theoretical framework for the analysis of political caricature from the point of view of anthropology of visual communication. We are interested in political caricature as a media product, as a medium through which images of the Other, and images of the Enemy during times of war or social-political crisis respectively, are created and communicated. We are interested in the way in which caricature integrates the comic and uses its rhetorical resources to achieve its purpose: ridiculing and therefore destroying the Other through comic discourse which causes laughter. We started from H. Bergon’s theory of laughter as a social phenomenon, which has a social function: to correct. We emphasize this way the double valency of laughter, which contributes though its social meaning to the solidarity of the community, and at the same time leads to exclusion of the Other, which does not share the same moral and social values. This is actually the main reason why caricatures are used as means for propaganda during times of national and political crisis (in our case the Balcan Wars and World War I), as political weapons for projecting a negative image of the Other and transforming him into an Enemy (with all its variations: aggressor, murderer, rapist, etc.). This game of caricature is possible due to a common code among the Transmitter and the Receiver of the message, that shared knowlegde (savoir partagé) between the two participants to the act of communication - common beliefs, values, ideologies, value judgements. Here the contribution of anthropologist E. Smadja is particularly useful, who shows the “laughable-laughter” phenomenon as a communication system, for which one can study the support, the space-time framework, the transmitter and receiver, etc. On the other hand, “reading” the image of caricature as a media speech imposes its integration into a “production-distribution-production” circuit, in which nothing is random (S.Hall). Analyzed in this way, we consider that the caricature discourse is a complex source for the analysis of images of the Other and at the same time of the image of the one who produced it. Keywords: political caricature, comic, discourse, humour, laughter, mass media, the Other Motivație: Studiul caricaturilor în genere, ca produs mediatic, si a caricaturilor ca discurs despre Celălalt, în mod special, m-a condus la investigarea valențelor comicului și a ideologiilor comunicaționale subsumate acestuia. Sutele de studii dedicate comicului ca și categorie estetică sunt dovada caracterului insolit și cameleonic al acestei categorii, însă ceea ce ne provoacă mai mult atenția este comicul ca discurs, construirea și provocarea lui în corpul caricaturii; manipularea https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 resurselor comice atât la nivel vizual, cât și lingvistic (Wortzitat&Bildzitat1), astfel încât Râsul ca efect al comicului să instituie granițe în raport cu Celălalt, să consolideze un grup, să genereze excluderea din grup. Căci comicul se hrănește ideologic din abaterile de la norme, de la valorile și convingerile unei comunități pe care ochiul caricaturistului le surprinde, le camuflează în imagine și le transformă în potențiale resurse de putere. Demers: Studiul de față face parte dintr-o cercetare mai amplă, al cărei obiect îl reprezintă caricaturile politice despre Balcani apărute la începutul secolulul al XX- lea (1908-1918) în publicația austriacă „Kikeriki”. Pentru a înțelege însă semantica, retorica și ideologia caricaturii de la început de secol al XX-lea și rolul cu care a fost învestită caricatura care avea în centrul ei „realitățile” balcanice și puterea politică din Balcani îndeosebi, se impune o scurtă analiză a conceptului în sens diacronic, de la originile apariției termenului în sine și încărcarea acestuia cu varii conotații, în acord cu scopurile pe care le servește. De asemenea, examinarea succintă a factorilor care au produs-o, când și unde se produce acest proces. * * * Conceptul și instituția caricaturii datează abia din ultimii ani ai secolului al XVI-lea, când au fost numite caricaturi portretele schițate ale artistului italian Carracci și generația de artiști care îi urmează. Odată cu apariția acestor ritratti carrichi (caricature)2 teoreticienii vremii le clasează ca fiind portrete în care imaginea este distorsionată în sens specific. În dicționarul său de termeni artistici apărut în 1681, Filippo Baldinucci definește arta portretisticii satirice astfel: as portraits where likeness is in a certain sens distorted. The weakest features are exaggerated and this serves to unmask the victim. As a whole, the drawing is like the model though single features are deliberately changed. The result produces a comic sensation- comparison being the royal road to the comic - but also it is a likeness more true than mere imitation could be. And caricature, showing more of the essential, is truer than reality itself3. 1 Bildzitat und Wortzitat, în Bild als Waffe. Mittel und Motive der Karikatur in funf Jahrhunderten, (ed.) Gerhard Langemeyer, Gerd Unverfehrt, Herwig Guratzsch, Christoph Stolzl, München, 1984, pp. 265-280. 2 Dietrich Grünewald, Karikatur im Untericht. Geschichte, Analysen, Schulpraxis, Weinheim/Basel, 1979, p.10; Ernst Gombrich, Experimentul caricaturii, pp. 388-424, în Artă și iluzie, București, Editura Meridiane, 1973. 3 E.H. Gombrich (with Ernst Kris), The Principles of Caricature, în „British Journal of Psychology”, vol. 17, 1938, (Trapp no. 1938A.1), p.321. 88 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Ceea ce este de remarcat în această definire incipientă a conceptului este evidențierea metodei (desfigurarea), a obiectivului caricaturii (demascarea subiectului-victimă) și a rezultatului procesului artistic (obținerea comicului, a ironiei), peste care se vor adăuga în decursul a două secole, diferite uzanțe ale imaginii, în funcție de contextul socio-politic pe care caricaturistul alege (ne)voit să îl deservească. Odată adus în discuție contextul cultural și social căruia îi este tributară caricatura, nu putem ignora întrebarea privind absența acesteia până la sfârșit de secol al XVI-lea. Considerăm că apariția ei ca specie se datorează spiritului vremii (zeitgeist-ului) și credinței în misiunea artistului de a crea, perioada în cauză fiind marcată de o schimbare radicală în rolul artistului și poziția sa în societate. Acesta nu mai este , după cum atrage atenția Panofsky, a manual worker, the banausos of antiquity, but he had become a creator. (...) The artist was no longer bound by fixed patterns, as in the Middle Ages; he was not even bound to the imitation of reality - he shared the supreme right of the poet to form a reality of his own. Imagination rather than technical ability, vision and invention, inspiration and genius made the artist, not merely the mastering of the intricacies of handicraft. From an imitator he became a creator, from a disciple of nature its master1. Procesul artistic este considerat pentru prima dată în istoria europeană „o proiecție a unei imagini interioare”. Criticii epocii postulează rolul artistului, adoptând platonismul la estetică, acesta nemaifiind „un imitator al realității brute. Acesta transcende realitatea în vizualizarea „ideilor”, a esenței lucrurilor. „Invenzione”, puterea imaginației, este considerată unul din cele mai nobile daruri ale artistului.”2 Astfel, în condițiile în care arta nu maie este o simplă imitare a naturii (mimesis), postulată anterior de Aristotel, sarcina artistului portretist este de a revela caracterul, „esența omului în sens eroic”. În aceeași ordine de idei, caricaturistul avea sarcina de a căuta „forma perfectă, însă diformitatea perfectă, în acest fel pătrunzând „pătrunzând prin simpla aparență exterioară către esența interioară, cu toată micimea sau urâțenia ei”3. Încadrându-se în același curent ideatic, caricaturistul englez W. Hogarth avea să afirme că „singura cale de a învăța să desenezi bine e să nu desenezi niciodată nimic”, îndemând la necopierea modelului și deprinderea de către artiști a limbajului obiectului, la găsirea unei „gramatici”, a unei „scheme”, acesta concentrându-se schemele privind „caracterul” și „expresia”4; gravurile sale (Caractere și caricaturi) sunt dovada însușirii acestei teze. Fenomenul caricaturizării portretistice capătă o amploare deosebită în epocă, fapt care determină apariția a diferite manuale și broșuri pentru învățarea acestei deprinderi. Metoda experimentală în arta caricaturii avea să îl anticipeze pe Topffer și poveștile sale desenate, câțiva ani mai târziu. Plecând de la principiile lui 1 Gombrich, op. cit., pp.319-342. 2 Idem, p. 320. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 410. 89 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Hogarth (Anglia), Alexander Cozens încearcă să investigheze crearea de Caractere prin abateri de la Canon, variind sistematic proporțiile. Metoda s-a dovedit a fi mult prea academică pentru amatorii de caricaturi, fascinați un pic mai târziu de broșura Rules of Drawing Caricatures, editată în 1788 de Francis Grose1, un anticar englez- moment esențial în dezvoltarea caricaturii ca specie, dovedind un interes acerb în crearea și receptarea caricaturii. Problema controversată a esteticului în caricatură, adusă în discuție de E.H. Gombrich va fi dezbătută în mai multe studii, atenția noastră însă îndreptându-se sintetic asupra a două dintre ele și anume, lucrările lui K. Rosenkranz, Aesthetik des Hässlichen (1853) și Johann J. Winckelmann, Geschichte der Kunst des Alterhums (1764).2 La Winckelmann, pentru prima dată de la apariția sa, termenul „caricatură” este corelat cu estetica. Autorul conferă caricaturii un rol antitetic, prin raportare la idealul clasic, conceptele estetice ale secolului al XVIII-lea fiind dedicate frumuseții ideale. Armonia este expresia spre care trebuie să tindă arta. Adept al idealului clasic bazat pe imitarea operelor antichității grecești și nu a naturii, acesta așteaptă de la artiști reflectarea în operele lor a Frumuseții ideale, a măreției morale interioare, transmise de antichitate. Conform acestei viziuni, pentru Winckelmann caricatura joacă rolul unui Anti-Exemplu, Idealul și caricatura reprezentând un binom antitetic. Astfel, caricatura nu este demnă a fi considerată un fenomen de sine stătător al artei. La un interval de aproape un secol, în plin clasicism, cu lucrarea sa, Aesthetik des Hasslichen (1853), se produce „omologarea estetică”3 a urâtului, Rosenkranz considerând că a venit timpul unei științe a urâtului, inițiind cercetarea de noi teme de interes științific care înainte nu erau permise. Teoreticianul inițiază studiul urâtului, ca revers al frumosului, așa cum termenii „drept” și „stâng” nu pot fi concepuți decât în acest binom antitetic: „ca produs secund, urâtul este în esența sa dependent de frumos”4. Conferind categoriei urâtului o perspectivă ontologică, refuzată până atunci, meritul lui Rosenkranz este de a fi introdus urâtul în spațiul artistic: „Arta permite existența urâtului numai în combinație cu frumosul; [...] Arta are nevoie de el nu numai pentru cuprinderea deplină a realității ci, mai ales, pentru a orienta o acțiune spre tragic sau comic.”5 Cee e ce este relevant pentru perspectiva cercetării noastre - caricatura ca discurs - este faptul că odată cu remanierea estetică a categoriei urâtului, acesta „devine un mijloc al comicului, prin transformare”, instaurându-se un raport sine qua non între frumos-comic-urât: „Frumosul exclude de la sine urâtul, comicul, dimpotrivă, fraternizează cu urâtul, îl epurează însă totodată de elementele respingătoare prin aceea că lasă să i se vadă relativitatea și nulitatea în raport cu frumosul.”6 1 Ibidem, p. 396. 2 Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului. Între frumos și comic, București, Editura Meridiane, 1984; Johann Joachim Winckelmann, Istoria artei antice, București, Meridiane, 1985 (edițiile în limba română). 3 Victor Ernest Mașek, Studiu introductiv la O estetică a urâtului. Între frumos și comic, p. 5. 4 Rosenkranz, op. cit., p.330. 5 Idem, p. 63. 6 Ibidem, p. 37. 90 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Astfel, în viziunea lui Rosenkranz, „frumosul trece prin urât ca sa ajungă la comic”1, iar caricatura, în schimbările ei cameleonice, reprezintă punctul culminant în configurarea urâtului, dar tocmai de accea, prin propriul reflex specific în contrastul ei pozitiv, pe care îl carichează, ea face posibilă trecerea în comic. Pretutindeni în urât ni s-a dezvăluit (...) punctul în care el poate deveni ridicol. Lipsa de formă și incorectitudinea, ordinarul și dezgustătorul pot genera, prin autonihilare, o realitate aparent imposibilă și prin aceasta, comicul. Toate aceste determinări trec în caricatură. Și ea devine lipsită de formă și incorectă, ordinară și dezgustătoare, trecând prin toate subspeciile respectivelor categorii2. La mai bine de două secole distanță, contribuția autorului german la studiul configurației interne a caricaturii rămâne una notabilă, însă ceea ce lipsește acestui studiu timpuriu este plasarea speciei caricaturii și a comicului ei în spațiul social, punctarea funcției sale care este, înainte de toate, o funcție socială și efectele comicului, concretizate în râs. Dacă până acum comicul este provocat de configurarea organică a urâtului în corpul caricaturii, H. Bergson arată că fenomenul comic ține nu atât de această prezență a urâtului, cât de valorificarea unei anumite rigidități în sfera umanului, comicul desenului fiind direct proporțional cu maniera în care ne face „să vedem în om o marionetă articulată”, trebuind să redea clar un mecanism demontabil în interiorul persoanei” însă sugestia să fie discretă și că ansamblul persoanei, în care fiecare element a fost rigidizat și preschimbat în piesă mecanică, să continue să ne lase impresia unei ființe care trăiește.”3 Astfel, Bergson își construiește cercetarea plecând de la premisa conform căreia comicul există și se manifestă doar în sfera umanului iar râsul, ca efect al comicului, este condiționat de existența unui grup, a unei comunități care împărtășește același reguli și valori sociale: Comicul constituie acea latură a persoanei prin care aceasta se aseamănă cu un lucru, acel aspect al eveniemntelor omenești care imită, prin rigiditatea sa de un gen cu totul și cu totul particular, mecanismul pur și simplu, automatismul, [...] mișcarea lipsită de viață. El exprimă deci o imperfecțiune individuală sau colectivă care reclamă corecția imediată. Râsul este această corecție însăși. Râsul este un anumit gest social care subliniază și reprimă o anumită distragere specială a oamenilor și a evenimentelor”4. Pentru a se ajunge la comic, însă, se impune o anume distanțare de obiectul rizibil, o anume insensibilitate; este nevoie de „anestezia momentană a inimii”5 pentru a asista la spectacolul vieții ca un spectator indiferent: nenumărate drame se vor preschimba în comedii”.6 1 Ibidem, p. 33. 2 Ibidem, p. 330. 3 Henri Bergson, Teoria râsului, Iași, Institutul European, 1992, p. 39. 4Idem, pp. 70-71. 5 Ibidem, p. 4. 6 Ibidem, p. 25. 91 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Coroborarea celor două criterii, cel al esteticului caricaturii, al „senzații (aisthesis) specifice”1 pe care acesta le insuflă și indiferența, dezangajarea, tradusă printr-o destindere a receptorului, pare a fi necesară pentru ca râsul ca efect al comicului, să se producă. Una dintre premisele de la care am plecat în analiza caricaturii ca discurs despre Celălalt, a fost că ea operează cu imagini ale Celuilalt - „cel care nu este ca noi” - străinul generic, vecinul, dușmanul etc., pe care le aduce în fața receptorului astfel încât să trezească în acesta sentimentul apartenenței la grup, comunitate, prin confirmarea implicită și întărirea unei identități sociale/naționale chestionate într-un anume moment de criză istorică, politică, socială, națională etc. Râsul ca efect al comicului este cel care confirmă că imaginea caricaturală, ca discurs, este funcțională în acest sens, el „ascunde întotdeauna o gândire secundă, de înțelegere, de complicitate aproape, cu alți oameni care râd, cu un grup real sau imaginar”2. Este de la sine înțeles că în momentul în care se vehiculează această idee, caricatura ca specie a părăsit demult studioul artistului, ea devenind parte din manifestul politic al unei națiuni, integrându-se volens nolens într-un proces de „producție-distribuție-producție”3 coordonat atent de instituția presei. Funcția socială a râsului, de a ridiculiza și de a sancționa, în scopul aducerii unei corecții și instituirii ordinii cel puțin la nivel simbolic, în acord cu judecățile de valoare, normele și ideologiile unui grup, a unei națiuni etc. la care caricaturistul/publicația subscrie este acum instrumentalizată de mass media, ca extensie a politicii. Pentru începutul de secol al XX-lea, imaginea mediatică înseamnă imagine fixă, cea furnizată îndeosebi de presă, având ca mijloc de expresie vizuală fotografia, pictura, desenul, gravura, litografia. A considera imaginea ca un mesaj vizual compus din diferite tipuri de semne, impune considerarea acesteia ca pe un limbaj, deci ca pe un instrument de expresie și comunicare. Indiferent de faptul că imaginea este expresivă sau comunicativă, aceasta constituie întotdeauna un mesaj adresat unui receptor, unei instanțe reale sau imaginare. Din acest punct de vedere semnificativ pentru analiza noastră este studiul Le Rire4, al antropologului si psihanalistului E. Smadja, având ca punct de plecare schema de comunicare stabilită de Shannon și Waever 5; acesta integrează râsul în „aria iluziei” (D.W. Winnicott), având doi poli, psihic/elaborativ și fenomenologic/reprezentativ, considerând că umorul este un indicator al polului psihic, iar „comicul” componenta sa expresivă, reprezentativă.6 1 Ernst H. Gombrich, Artă și iluzie. Studiu de psihologie a reprezentării picturale, București, Editura Meridiane, 1973, p.238. 2 Idem, p. 26. 3 Stuart Hall, Representation: Cultural Representation and Signifying Practices. Studies in Visual Communication, vol. 11, nr. 4, Londra, Sage Publications, 1997, p. 17. 4 Eric Smadja, Le Rire, Paris, PUF, 1993. 5 C.E. Shannon, Waever, Théorie mathématique de la communication, Paris, Classique des Sciences humaines, 1975. 6 Smadja, op.cit., Cap. IV, Aspects socioculturels. Presentation du systeme de communication “risible-rire” (format kindle). 92 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Astfel avem un Emițător și un Receptor, respectiv un Codificator- Decodificator al mesajului rizibil, vehiculat prin anumite modalități senzoriale: vizionare, audiție, pipăire, miros, gust. Modalitățile senzoriale de vehiculare a mesajelor rizibile sunt repartizate ulterior în categorii verbale, non-verbale și mixte. Fig.1, E. Smadja op.cit. Cadrul spațio-temporal socio-cultural al comunicării rizibile poate fi unul instituționalizat - un „sanctuar al râsului” - care permite libera circulație a râsului și rizibilului, fiind un cadru spațio-temporal permis (sărbători, jocuri, parodii sacrale, cinematograf, televiziune, literatură orală/scrisă, ziarele satirice, benzile desenate etc.) sau neinstituționalizat (cazul farselor, glumelor, bancurilor spuse în cotidianul reuniunilor sociale, familiale etc.)1. Emițătorul mesajului, în cazul nostru, caricaturistul este, alături de bufoni, clovni, și comedianți, un producător vountar de rizibil, construindu-și mesajul în baza unui cod comun. La un studiu atent al temelor și tehnicilor rizibilului, vom observa că, deși obiectele sunt variabile, este posibil să identificăm ivariante ale obiectului mesajului rizibil. Acestea trimit la om și activitățile lui, ceea ce acesta produce și caracterul lui; in extenso, societatea în ordinea sa ierarhică, instituțiile și regulile impuse de acestea, valorile, modul ei de funcționare. Ajungem astfel la aceeași complicitate creată între cei doi participanți la actul de comunicare, în baza căreia, surprinderea abaterii de la norme, de la valorile comune, „dovedește virtuozitatea celui care poate să o creeze și să o aprecieze. Prin acest exercițiu, autorul comic și publicul său se bucură în complicitatea lor, se felicită de a stăpâni în acest punct limbajul (cultura, logica), încât se pot juca cu el și pe seama lui.”2 Abaterea în cauză devine astfel un procedeu retoric al comicului, iar 1 Idem. 2 Jean-Marc Defays, Comicul. Principii, procedee, desfășurare, Iași, Institutul European, 2000, p. 44. 93 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 râsul firesc, ca efect al decodării mesajului “sancționează persoana fictivă (în istorie) sau reală (în asistență) care nu iau parte la acea dominație prin limbaj.”1 Anumite obiecte ale deriziunii constituie invariante, orice societate pare a privilegia anumite obiecte ale deriziunii: - străinul sau străinii de grupul celor care râd; - deviantul sau excentricul din grup; - clasa politică, ordinea socială și orice instituție și autoritate instituită; - sexualitatea; - limbajul2, observație care ne conduce din nou la ideea, potrivit căreia, în momente critice (ex. războiul) orice societate își va activa temele, subiectele și subiecții model/anti- model care îi servesc cel mai bine în scopul legitimării identității și consolidării ei, recurgând la devalorizarea Celuilalt, în scopul valorizării extreme a propriului „corp” - moral, politic, național. Ajungem astfel la înțelegerea funcțională a Celuilalt, adaptată ideologic în funcție de propriile scopuri sau la propriile interese, căci pentru a exista o ordine socială trebuie să se instituie diferența între cei care comit crime și cei care respectă legea. Și cum nu pot exista teme culturale fără anateme3, anatema îi revine în cazul nostru Celuilalt din Balcani, Celuilalt circumscris unui spațiu care se definește prin tot ceea ce poate fi obiect al rizibilului. Integrând astfel comicul/râsul în resorturile unui act de comunicare, considerăm că este mai mult decât pertinentă alegerea noastră de a propune „lectura” caricaturii prin prisma schemei concepute de profesorul Stuart Hall pentru decodarea imaginii mass media. Aceasta este structurată pe ideea imaginii percepută ca discurs integrat de la bun început unui circuit de „producție-distribuție-producție” care poate fi susținut printr-o „trecere a formelor”. Așadar, construirea imaginii mass-media este susținută de o infrastructură tehnică - relații de producție - cadru de cunoștințe- materialul uzitat trece printr-o codificare (structuri semantice 1) - nașterea programului ca discurs semantic - decodificarea (structuri semnatice 2)- cadru de cunoștințe- infrastructură tehnică. În acest proces al construcției nimic nu este arbitrar: production, here, constructs the message. In one sense, then, the circuit begins here. Of course, the production process is not without its ”discursive” aspect: it, too, is framed throughout by meanings and ideas: knowledge-in-use concerning the routines of production, historically defined technical skills, professional ideologies, institutional knowledge, definitions and assumptions, assumptions about the audience4. 1Idem. 2 Ibidem. 3 René Girard, Violența și sacrul, București, Editura Nemira, 1995. 4 Hall, op. cit., p. 129. 94 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Plecând de la aserțiunea sociologului conform căreia un eveniment istoric în formă brută (raw historical event) nu poate fi transmis publicului receptor, înseamnă să acceptăm ideea că publicul/receptorul mesajului se transformă în decriptor, folosind convențiile și regulile de comunicare mediatică construite și impuse volens nolens de producător/ instituția mediatică. Astfel, „Discursive 'knowledge' is the product not of the transparent representation of the 'real' in language, but of the articulation of language on real situations and conditions”1. Acesta este punctul în care găsim frapante similitudinile în modul de a gândi imaginea, felul în care ea este „construită”, la E. Gombrich și S. Hall, în ciuda domeniilor diferite abordate de fiecare dintre cei doi cercetători. Afirmația lui Gombrich vizând imaginile aparținând domeniului artei, conform căreia imaginea nu este o reproducere a realității, „ci rezultatul unui proces îndelungat în decursul căruia au fost folosite pe rând reprezentări schematice și corectări. A face o imagine înseamnă mai întâi a privi, a alege, a învăța, a afla. Nu avem de-a face cu reproducerea unei experiențe vizuale, ci cu reconstrucția unei structuri model”2 care va împrumuta forma de reprezentare corespunzător adaptată obiectivelor fixate anterior, pare a reprezenta baza pe care se prijină teoriile lui S. Hall, referitoare la imaginea mass media și codarea/decodarea ei. Mai mult, coroborarea celor două funcții - estetică și de cunoaștere - construiește și impune o alt gen de receptare a mesajului, într-o altă perspectivă și cadență temporală impuse de apariția unui orizont de așteptare. Odată structurat, cu adeziunea implicită și subversivă a emițătorului afiliat organului mediatic, în cazul nostru presa scrisă, orizontul de așteptare va întreține întoarcerea necondiționată aparent la „structura mediatică” care îl întreține. Considerăm că în aceasta rezidă funcția duplicitară pe care o are mass-media: construirea/ deconstruirea specifică a mesajului discursiv, întreținut de un orizont de așteptare impus aparent de receptorul-decriptor. BIBLIOGRAFIE Bergson, Henri, Teoria râsului, Iași, Institutul European, 1992 Boria, Edoardo, Carte come armi. Geopolitica, cartografia, comunicazione, Roma, Edizioni Nuova Cultura, 2012 (format Kindle) Bourdieu, Pierre, Limbaj și putere simbolică, București, Editura Art, 2012 Defays, Jean Marc, Comicul. Principii, procedee, desfășurare, Iași, Editura Institutul European, 2000 Eco, Umberto, Cum ne construim dușmanul, Iași, Editura Polirom, 2011 Girard, René, Violența și sacrul, București, Editura Nemira, 1995 Freud, Sigmund, Umorul, în Opere esențiale, vol. 4, Editura Trei, 2010 Gombrich, E. H. (with Ernst Kris), The Principles of Caricature, „British Journal of Medical Psychology”, vol. 17, 1938, pp. 319-342 1 Idem, p. 131. 2 Ernst H. Gombrich, Artă și iluzie, p.238. 95 https://biblioteca-digitala.ro Romanoslavica vol. LIV nr.2 Gombrich, E. H., Artă și iluzie, Studiu de psihologie a reprezentării picturale, București, Editura Meridiane, 1973 Grunewald, Dietrich (ed.), Politische Karikatur. Zwischen Journalismus und Kunst, Weimar, VDG, 2002 Hall, Stuart, Representation: Cultural Representation and Signifying Practices. Studies in Visual Communication, vol. 11, nr. 4, Londra, Sage Publications, 1997 Keen, Sam, Bilder des Bösen. Wie Man sich Feinde macht, München, Wilhelm Heyne Verlag, 1993 Koselleck, Reinhart, Conceptele și istoriile lor, București, Editura Art, 2009 Rosenkranz, Karl, O estetică a urâtului, București, Editura Meridiane, 1984 Schneider, Franz, Die Politische Karikatur, Munchen: Beck, 1988 Smadja, Eric, Le Rire, Paris, PUF, 1993 (format Kindle) Todorova, Maria, Balcanii și Balcanismul, București, Editura Humanitas, 2000 96 https://biblioteca-digitala.ro Despre autori Ananieva, Svetlana - conf.dr. la Institutul de artă și literatură M.O, Auezov din kazahstan, director al Departamentului de analitică și relații literare externe; domenii de interes: literatură universală contemporană, literatura popoarelor din Kazahstan, literatură comparată, traduceri literare (svananyeva@gmail.com) Franek, Ladislav - cercetător la Institutul de literatură Mondială al Academiei Slovace de Științe, Bratislava. Domenii de interes: literatură hispano-americană, franceză și portugheză, teoria literaturii, stilistică (ladislav. franek@savba.sk) Grassi, Carlo - drd la Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Domenii de interes: literatură rusă (saviocersosimo@hotmail.com) Krasowska, Helena - dr.hab. la Institutul de lingvistică al Academiei Polone de Științe, Varșovia; domenii de interes: lingvistică Nițescu, Iulia - doctor în filologie, secretar, Institutul de Cercetări al Universității din București, Secțiunea de Științe Umaniste (SSU-ICUB). Domenii de interes: mentalități, religie și politică, Rusia în secolele XV-XVI. (iulia.nitescu@icub.unibuc.ro) Stan, Gabriel Andrei - doctorand la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București; domeniu de interes: literatura rusă, istorie intelectuală, mentalități (stangabrielandrei@yahoo.com) Senkar, Patrik - prof., PaedDr., PhD. La Catedra culturilor mediului a Facultății de Studii Central Europene a Universității „Constantin Filozoful”, Nitra, Slovacia; domenii de interes: literatură, literatură pentru copii și tineret, contactele interliterare (literatură comparată); psenkar@ukf.sk Tănase Cerasela - doctorand la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București; domeniu de interes: istoria mentalităților (cerasela.tanase@gmail.com) https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro CUPRINS Svetlana Ananieva, Литературная критика и мировой литературный процесс .................................................................. 5 Ladislav Franek, Zivé miesto komparatistiky v kultûrnom dialögu (estönsky prmos )................................................. 12 Carlo Grassi, The bounded microcosm: Gogol's „Old-World Landowners"...... 27 Helena Krasowska, Wielojqzycznosc polakow Moldawii....................... 35 Iulia Nițescu, Figuri istorice în discursul public al Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul celui de-al doilea război mondial ................................ 47 Gabriel Stan, În intimitatea nebuniei: „Însemnările unui nebun" de N.V. Gogol .................................................... 55 Patrik Senkâr, Staré i nové tematické aspektyjestvovania cloveka v kvâzitriptychu Pavla Rozkosa.................................... 73 Cerasela Tănase, Caricatura și comicul: cadrele teoretice ale unui posibil discurs despre discurs ........................................... 87 Despre autori ........................................................... 97 https://biblioteca-digitala.ro Tiparul s-a executat sub c-da nr. 4382/2018, la Tipografia Editurii Universității din București https://biblioteca-digitala.ro