ROMANOSLAVICA Vol. LI, nr.3 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare. 2 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE ASOCIAȚIA SLAVIȘTILOR DIN ROMÂNIA Departamentul de filologie rusă și slavă ROMANOSLAVICA Vol. LI, nr.3 2015 3 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Referenți științifici: prof.dr. Constantin Geambașu conf.dr. Sorin Paliga COLEGIUL DE REDACȚIE: Prof.dr. Constantin Geambașu, prof.dr. Mihai Mitu, conf.dr. Mariana Mangiulea, Prof.dr. Antoaneta Olteanu (redactor responsabil) COMITETUL DE REDACȚIE: Prof.dr. Virgil Șoptereanu, cercet.dr. Irina Sedakova (Institutul de Slavistică și Balcanistică, Moscova), prof.dr. Mieczyslaw Dqbrowski (Universitatea din Varșovia), prof.dr. Panaiot Karaghiozov (Universitatea „Kliment Ohridski”, Sofia), conf.dr. Antoni Moisei (Universitatea din Cernăuți), conf.dr. Ewa Kocoj (Universitatea Jagiellonă, Cracovia), prof.dr. Corneliu Barborică, prof.dr. Dorin Gămulescu, prof.dr. Jiva Milin, prof.dr. Onufrie Vințeler, asist. Camelia Dinu (secretar de redacție) Tehnoredactare: prof.dr. Antoaneta Olteanu © Asociația Slaviștilor din România (Romanian Association of Slavic Studies) kgeambasu@yahoo.com mariana.slave@yahoo.fr antoaneta_o@yahoo.com IMPORTANT: Materialele nepublicate nu se înapoiază. 4 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 LITERATURĂ 5 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 DRAMATIZACIJA KISOVOG CASA ANATOMIJE Lidija COLEVIC After publishing A Tomb for Boris Davidovich (1976), the book which was marked by: death, destruction of the human body, conceptual eradication of people and abuse of human liberty by the“Stalin inquisition,”Danilo Kis found himself in the spotlight of Yugoslav critical public. He was subjected to a media lynch and public denunciation which developed into court proceedings which Kis won. In response to serious accusations and attacks that he was a plagiarist, Kis wrote, an auto-poetic book The Anatomy Lesson(1978), which manages to be at once an essay stating the highest literary principles, and a savage personal attack on his critical enemies. The result, of course, was that he then faced a trial for libel. He won that, too. Historic example of a public anatomy lesson is illustrated in Rembrandt’s paintings The Anatomy Lesson of Dr Tulp. As a visual metaphor, it contributed to the process of reconstructing social events at the time “when Kis’s Anatomy Lesson was taught. The scandals and furores convinced him that he could no longer live in Belgrade. In 1979, he moved to Paris, where he lived for the rest of his life. Our analysis relates to the genre experiments and effects of reading Kis’s Anatomy Lesson in a dramatic key. In a new multi-perspective space of ideas broken down into semantic units defined in a different way, we enter the new artistic contexts.This is to underline the three times intertextual connections of painting, literature and theatre. Key words: Anatomy Lesson-quote, plagiat, trial, critical public, drama, ritual Ruseci knjizevne barijere, Danilo Kis je maksimalno koristio alternativnost i slobodu stvaranja, ustao je protiv idealizovanja ideologije, sto ce u jednom trenutku dovesti do situacije da i najmanjim prekoracenjem „(dozvoljenih) sloboda“ zbog „literature koja uznemirava“ postane zrtva neumoljive Drzave. Kisova nadasve revolucionarna dela Grobnica za Borisa Davidovica (1976) i Cas anatomije (1978) kojima se bavimo u ovom izlaganju, u skladu sa vremenom u kojem nastaju, imaju svoj evolutivni luk. 7 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Anatomy Lesson of Dr Nicolaes Tulp(1632) Ne sluteci da ce Grobnica za Borisa Davidovica biti predmetom rasprave na sudu, pisac se mnogo ranije nasao u ulozi javnog tuzioca upucujuci direktnu optuzbu na racun dva represivna rezima, fasizma i staljinizma, kojima je poslednjom pripovetkom Psi i knjige dodao i srednjovekovnu inkviziciju u Spaniji. Otvarajuci perspektivu preslikavanja 14.-og u 20. vek, bez obzira na vekovnu razdaljinu, intertekstualno razotkrivanje ovih rezima povezuje zajednicki size: sudski procesi, prisila, razocarenje u ljudsku licnost, unistavanje individualnosti i progon iz ideoloskih, politickih ili verskih razloga. U metapripovednom komentaru, citatima Marka Aurelija i Borgesa, pripovedac podvlaci to stanje: „Ko je video sadasnjost, video je sve: ono sto se dogodilo u najdavnijoj proslosti i ono sto ce se zbiti u buducnosti“1. Zrtve ovih sistema bili su svi oni koji su mislili drugacije, koji su zeleli da sacuvaju svoj identitet i slobodu (misli ili religije). Zrtva je postao i pisac koji je odbio da knjizevni tekst podredi ideologiji, rezimu i komunistickoj zastavi ondasnje Titove Jugoslavije. Od samog naslova knjige koji upucuje na tri kljucne reci: grobnica, rusko prezime Davidovic2 i jevrejstvo, usredsredeni smo na zivotopis lika - simbola, sina Davidovog. Grobnica je namenjena svima onima koji su jedva cekali da legnu u nju, 1 D. Kis, „Psi i knjige“ u Grobnica za Borisa Davidovica, Beogradsko izdavacko-graficki zavod, Beograd, 1990, str. 169-170 2 Nije u pitanju trik, nije rec o srpskom prezimenu, niti Kis igde u citavom svom opusu navodi srpska imena. Kisova proza obiluje jevrejskim protagonistima i imenima. 8 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 da utonu u san i da se „odmore“ od svekolikog civilizacijskog zla, namenjena je i „onima koji su umrli, a cije telo nije moglo biti pronadeno“. Jednom recju, namenjena je svima onima koje istorija nije mogla da sacuva. Knjigu su obelezili: smrt, unistenje ljudskog tela, konceptualno istrebljenje ljudi i zloupotreba ljudske slobode od strane „staljinisticke inkvizicije“. Ikonoklasticki stav u literaturi kojim je Kis dokazao da knjizevno delo moze i treba da ima udela u istorijskim incidentima i zloupotrebama neizbezno ga je doveo u sukob sa vlascu i sa politickom elitom. Nakon objavljivanja ove knjige koja je Kisu donela svetsku slavu i priznanja, paradoksalno, pisac se u svojoj zemlji nasao u zizi jugoslovenske kriticke javnosti. Bio je predmet medijskog linca i javne denuncijacije koja je prerasla u sudski proces. Kao odgovor na ozbiljne optuzbe i napade da je plagijator, Kis je napisao autopoeticku knjigu Cas anatomije. Da bismo izbegli preopsirnost, izdvajamo sazet izbor nekoliko imena i polemickih osvrta na delo i ideje Danila Kisa koji su svojevremeno (i danas1) izazivali burna komesanja, kontroverze i kriticke analize. Dajuci smer kritickom citanju Kisovog dela brojne zapazene priloge, usled otvorenog borbenog dramskog dijaloga i sukoba misljenja po ovom pitanju, koji se vodio mahom pamfletima po stampi, vezujemo za sledece kriticare: Nikolu Milosevica (Sta jeste a sta nije plagijat?, 1976), Predraga Matvejevica (U znaku ovna, u sjenci Nerona, 1976), Velimira Viskovica (Nesljedovanje ili plagiranje, 1976), Boru Krivokapica (Treba li spaliti Kisa?, 1980), Dragana Jeremica (Narcis bez lica, 1981) Boru Cosica (Intervju na Ciriskom jezeru, 1989); Eriha Kosa (casopis Knjizevnost 1994); Vidosava Stevanovica (Dnevnik samoce, 2010); Nebojsu Vasovica (Lazni car Scepan Kis, 2004 i Zar opet o Kisu?, 2013). Ipak, sve ove kritike cine se zanemarljivim u poredenju sa uzletom Danila Kisa u sam vrh svetske knjizevnosti. Delo Grobnica za Borisa Davidovica je sedamdesetih godina proslog veka u Americi dostiglo tiraz preko pedeset hiljada primeraka. Kao ocigledna sprega politike i kulture ova polemika je bila vezana, s jedne strane, za nemoralnost vlasti i cinjenicu da je u tadasnjem komunistickom rezimu dolazilo do promena. A, s druge strane, bila je u igri rasprava, uvek bolna, o evropskom identitetu - tada jugoslovenske, a sada srpske kulturne i knjizevne scene - Jesmo li i kako smo Evropa? (Ili, cak, svet). Postoji cak misljenje da je sve ovo u vezi sa Kisom bila jedna pseudopolemika kojoj i dalje ostaju skriveni prava priroda i predmet spora. Naravno, neizostavno treba ukazati na slozeni mehanizam (knjizevne) slave i uspeha koji uvek nosi rizik i opasnost u vidu vec videnih, uvezbanih, ponovljenih ili rekonstruisanih oblika ponasanja koji povlace nemaralnost, intrigu i zavist koje bismo uvrstili u Kisov ironicno nazvan „Recnik 1 Neke od ovih polemika zapocele su pocetkom osamdesetih godina proslog veka, a traju i danas, 25 godina nakon Kisove smrti. Napominjemo da je Nebojsa Vasovic nedavno objavio knjigu sa izrazito pezorativnim naslovom Zar opet o Kisu (2013). 9 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 opstih mesta - deponij banalnosti i malogradanskog misljenja“1. No, ono sto ohrabruje pisac se u svom nacinu delovanja oslonio na poslovicu koja ce se, iako u drugacijem kontekstu, naci u samoj knjizi: Psi laju, karavani prolaze2. Cas anatomije na pozornici Neobicna prilagodljivost Kisove proze najrazlicitijim diskursima potkrepljena je cinjenicom da se citalac Casa anatomije susrece sa intencionalnim mesanjem razlicitih konvencionalnih zanrova unosenjem elemenata iz drugih umetnosti. Cinjenica da se pisac odlucio za Rembrandtovo platno zato sto je u pitanju javni cas koji se odigravao na pozornici, kao sto je Kisova polemicka knjiga javni cin - odbrana pred sudom, dodatno je podstakla smer nase analize koji se sastoji u odabiru elemenata za dramatizaciju Kisovog Casa anatomije. Teatarska obelezja u Casu anatomije nalazimo u ravni fragmenata koji formalno podsecaju na dramu, kao i scena koje iako nisu dijaloski ostvarene imaju dijaloski potencijal, potvrdujuci da je dramsko - stil pisanja, a ne forma. Grubi pregled teorije drame kroz istoriju knjizevnosti posluzice kao shema za jedan takav logicki strukturan model dramatizacije. Po uzoru na dramu i islednicki teatar pisac svoju temu realizuje kroz polemiku sa vise lica, ne zanemarujuci ulogu hora i glumaca koji bez obzira na svoje partijske ili drustveno-profesionalne uloge, postaju pevaci. Hor prekida unutrasnji komunikacijski sistem u direktnom obracanju gledaocima i iznosi pisceve namere, otkrivajuci socijalni ambijent price koja sledi. Na ovaj nacin ostvaruje se „mesanje unutrasnjeg i spoljasnjeg komunikacijskog sistema“3, sto je argumenat u prilog fenomenoloske poetike i teorije recepcije koje nas poucavaju da estetska vrednost bilo kog umetnickog dela dolazi do punog izrazaja kada se „aktivira“ u komunikaciji. U kontekstu funkcije dramskog zanra ova komunikacija je posluzila kao smernica u „predstavljanju zivota u akciji“4. Prateci primer anticke tragedije, iz horskog pevanja izdvojio se jedan solista - srpski kriticar Dragan Jeremic, optuzio je autora za plagijat i stupio je u dijalog sa horom, a zatim su mu se pridruzili i ostali priznati ili manje poznati srpski kriticari. Solisti su u svojim meduodnosima i odnosima sa horom, svojim umecem uveravali gledaoce u verodostojnost govorne radnje, prikazanih dogadaja i zbivanja u Beogradu, usmeravajuci dramsku radnju ka presudnim odlukama. Neposrednost govorenih replika, svojom dramaticnoscu i poetskom snagom omogucilo je pomenutim „dramskim likovima“ da se sami predstave. Isto 1 D. Kis, Cas anatomije, Prosveta, Beograd, 2005, str. 231 2 U rumunskom prevodu: Câinii latră, caravana trece ili Câinii latră, vântul bate. 3 Milena Stojanovic, „Scena X: Zanrovski sinkretizam: neminovnost ili kompromis?“ u Uvod u teoriju zanrova, Institut za knjizevnost i umetnost, Beograd/Pancevo, 2009, str. 204 4 Zdenko Lesic, Teorija knjizevnosti, Sarajevo Publishing, 2005, str. 356. 10 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 tako, blizina publike zahtevala je od „optuzenog“ na sceni sofisticiranu umetnost verbalnog i neverbalnog prikazivanja. Hermeneuticka avantura piscu daje u osnovi glumacku ulogu, a njegovom delu ulogu „drustvenog pozorista“ ciji je cilj drustvena normativizacija. Tako da je Kis - glumac na pozornici ideja datog perioda odigrao „svetsku dramu“ koja se provlaci iza i iznad teksta. Dodatno, pisac je ispunio duznost intelektualca kreirajuci razgranatu, pronicljivu percepciju svoga vremena uspevajuci da predoci „topoloski i geoloski pregled bojnog polja“1. Ovo se postize razradom prostora i uzrocno- posledicnim povezivanjem pojedinih dogadaja, likova i situacija. Ovakva globalna povezanost povlaci elemenat politike ukazujuci na paradigme autorske slobode pisca koje su u neposrednoj vezi sa ideolosko-politickim modelom datog istorijskog perioda. Delovanjem u javnoj sferi pisac je naveo citaoce na intervenciju u drustvenim odnosima. Ovim smo otvorili novo polje koje dramskoj interpretaciji pruza kontinuitet i kontrast. Osvetljena pozornica Casa anatomije brise prethodno zacrtane granice sa zamracenim gledalistem, likovi se sele sa scene u publiku i obratno, sa namerom da prodru sto dublje u eticko covekovog bica u cilju da se u njemu deluje snagom prociscenja i preobrazaja. Upravo ova Kisova misija poklapa se sa fascinantnom umetnickom delatnoscu i ulogom „drustvenog teatra“2 Josepha Beuysa (1921-1986) koji je proklamovao ideju da umetnost kao multidisciplinarna mreza treba da preobrazi svakodnevni zivot, odredivsi u mnogome smisao i pojam umetnosti u modernoj svetskoj kulturi 20.-og veka. Pozivajuci se na ogromne duhovne domete nemacke kulturne tradicije ovaj umetnik uspeo da u jednom totalno otudenom konzumerskom drustvu spektakla utice na svoju okolinu poput samanistickog predvodnika cije se pouke slusaju i slede. Krajnja namera jedne ovako zasnovane umetnicke aktivnosti je izgradnja kreativne i kriticke svesti koja ce iz coveka potisnuti kompleks slepo poslusnog i pasivnog izvrsioca koji je bio podloga za dramski rasplet Kisovog Casa anatomije. Analiza iz ovakve perspektive sugerise zakljucak da bi krajnja konsekvenca bila kreiranje zdravog drustva buducnosti. Ritual i drustveni teatar Iz aspekta inspiracije koju pruza ova knjiga, vec od uvodnog monologa kojim se Kis neposredno obraca citaocu (gledaocu), na dramski nacin dozivljavamo konflikte, drustvene odnose i politicku aktivnost koja je u pozadini ovog „vesticjeg 1 Misel Fuko, „Telo/Moc“ u Hrestomatija, 1926-1984-2004, priredili Pavle Milenkovic i Dusan Marinkovic, Vojvodanska socioloska asocijacija, Novi Sad, 2005, str. 85 2 Peter Chametzky, Objects as History in twentieth-century, German Art, Beckmann to Beuys, The Regents of the University of California Press, Ltd. 2010. str. 163 11 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 (knjizevnog) karnevala“: „Nevidena hajka koja se podigla oko knjige Grobnica za Borisa Davidovica i njenog autora ostala je za nama kao kakav provincijski sabbat; prozori su ponovo u mraku, zavese su spustene, psi su umukli, a po trgovima vetar prevrce staru novinsku hartiju - poslednje svedocanstvo te valpurgijske noci, tog vesticjeg (knjizevnog) karnevala“1. Vaznu ulogu ima zavesa koja sprecava razbijanje scenske iluzije i iza koje se dogadaju promene kulisa. Borbena formacija, nepokolebljivost, pogled u oci u toku odbrane svoje Grobnice za Borisa Davidovica otkrivaju jednog drugacijeg Kisa spremnog da se odupre „carsijskom redu“ pod cenu da mu cosa nostra na celu sa Jeremicem „svojom kritickom analizom uzme skalp“: Tekst sto ga je Dragan Jeremic objavio u knjizevnim novinama (od 1. Decembra 1976) pod naslovom Niski udarci tudom rukom, pojavio se kao (preuranjena) novogodisnja cestitka beogradske knjizevne cosa nostre i kao ferman u kojem me glavom i bradom sam knjizevnicki sef opominje na carsijski red: da ne pokusavam da dignem glavu, jer ce mi uzeti skalp, da podnosim s mirom Bozjim sudbinu koju mi je cosa nostra namenila, inace cu biti rastrgnut konjima na repove“2. Primena tehnike nepotpunog izrazavanja i tematskog povezivanja u kome se vodeca rec ili grupa reci ponavljaju u raznim delovima jednog teksta treba da podstakne mastu pomocu nagovestavanja. Na taj nacin se ostvaruje napetost kao najvaznija odrednica dramskog teksta. S druge strane, radi se o poetskoj parodiji, odnosno preuzimanju i obrtanju simbolicnih izraza kakvi su: „uzimanje skalpa“, „carsijski red“ i delovanje cosa nostre. Ova retorika simbola oblikuje teatarsku strukturu stvarnosti i posluzice nam kao instrument analize u posmatranju dogadaja koji podsecaju na obrede, buduci da koncept ideoloskog delovanja poseduje ritualna obelezja. Osim toga, bitni elementi drame svakako vode poreklo iz magijskih obreda gde pojedinac postaje deo zajednice i u toj zajednici, odnosno, zajednickom magijskom obredu, dobija odredenu ulogu. Dramsku knjizevnost stoga vezujemo za „sekularizaciju magijskog obreda“3 gde pojedinci izgovaraju tacno odreden tekst ili vrse tacno odredene radnje koje im propisuje mag ili vrac, sto u velikoj meri podseca na odnos glumaca i rezisera u realizaciji pozorisne predstave. Neretko, ucesnici magijskog obreda i vrac stavljaju na lice maske i specijalno se oblace da bi prikazali neke druge likove. Stoga osobine ritualnog postojanja jednog drustva, ne vezujemo za „misticni religiozni prostor“, vec za politicku i ideolosku teritoriju - iluziju uredenog sveta. Naime, Kis se na vise mesta u knjizi poziva na pomenuti 1 Danilo Kis, Cas anatomije, Prosveta, Beograd, 2005, str. 5 2 Isto, str. 71 3 Milena Stojanovic, Uvod u teoriju zanrova, Institut za knjizevnost i umetnost, Beograd/Pancevo, 2009, str. 159 12 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 staroindijanski recept „skidanja skalpa“ i principe kojima se posluzio njegov protivnik Dragan Jeremie. Ovaj ein poeiva na kulturnoj inspiraciji i vrednosti, kako pitoresknog, tako i ritualnog u kreiranju likova i sredine. U ovakav okvir, pored Indijanca ratnika, stupa kostimirani Indijanski poglavica, u liku autoriteta i neprikosnovene, nedodirljive instance, bozanstva koje ritualno uspostavlja red. („knjizevnieki sef koji opominje na earsijski red“). Poglavica uz pomoe cosa nostre „kontrolise“ podanike eiju eventualnu neposlusnost kaznjava rigoroznim ritualom „rastrzanja konjima na repove“. Ovakve scene ponizavanja, smenjivane scenama kaznjavanja, bile su predvidene za one koje treba „iskljueiti iz drustvene mreze“. Udariti prvi bio je princip junastva za amerieke Indijance. Uzeti skalp i javno ga prikazati znaeilo je dokazati hrabrost poglavici i poboljsati drustveni status u plemenu. Veea east ukazivana je onima koji bi uspeli da se priblize dovoljno blizu i da dodirnu neprjatelja, a da se zatim neozledeni vrate na sigurno. Iako su kritike na raeun Kisa i „plagijata“ ipak ocenjene kao provokativne i ideolosko-politieki nekorektne, ovaj dodir obelezen ratnickom bojom1 trajno je ostao na kozi Kisa jer ee neposredno po zavrsetku ovog nemilog dogadaja napustiti Srbiju i ostatak zivota provesti u Parizu. I delimiean osvrt na pomenutu pseudopolemiku dovodi do poraznog saznanja da je granica koja razdvaja uredeno stabilno drustvo od plemenskih strasti zapravo imaginarna. Ona se moze pomerati gore-dole u skladu sa promenljivim politiekim i ideoloskim potrebama zajednice. Posledice tih pomeranja fatalistieki pogadaju obe strane, a kulturna tradicija kosmopolitizma kroz intenzivnu razmenu inovativnih artefakata eini se samo zavodljivom deluzijom. Beleska o izvodenju „drame“ na Casu anatomije: Pozornica: Beograd sedamdesetih i osamdesetih godina 20.-og veka; Ekspozicija radnje: Nevidena hajka koja se podigla oko knjige Grobnica za Borisa Davidovica i njenog autora Pokretacki moment: kritiear Dragan Jeremie optuzio je autora za plagijat Sporedni elementi za analizu: - socioloski i politieki sistem 1976-1977 kao realno-socijalna datost i poseban “glumac”; - „kamuflirani nacionalizam“ kao plodno polje nacionalistieke ideologije - „patolosko stanje“ olieeno u sterilisanom lesu koji se nasao na anatomskom stolu Dr. Tulpa, kojim Kis ocenjuje stanje knjizevne kritike tih godina. - Politieka pozadina afere oko Grobnice za Borisa Davidovica. 1 Videti Hladno oruzje kroz vekove, http://hladnooruzje.net76.net/index_files/Page2343.htm 13 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Tema radnje: hajka koja traje punih sedam meseci; Da li je Kis plagijator? Skandal koji ce trajno obeleziti pisca. Antagonisti: marionete sistema - Dragan Jeremic i ostali lokalni solisti koji s njim simptomaticno skakucu na „daskama koje zivot znace“ kako bi dospeli u nove „zasluzne” polozaje u odnosu na pozornicu. Osobine likova: nemaralnost kao princip vlasti, sujeta, intriga, (srpska) zavist. Hor kao kolektiv likova: ostao je izvan unutrasnjeg nivoa dramske igre. Zaplet dramske radnje: „estetska policija“ svojom samovoljom prekoracila je svoja ogranicenja, stvorila je zaplet, zapocela je kavgu i donosi „dokaze“; Optuznica je sacinjena. Utvare su oformile sud; Iza kulisa, Grobnica za Borisa Davidovica dobija nastavak u stvarnosti: kopa se grobnica za pisca Danila Kisa. Oklevetani Kis brani svoje dostojanstvo i modernu prozu. Kulminacija radnje i ujedno premijera drame Cas anatomije - sudenje Danilu Kisu. Preokret radnje: Danilo Kis se sa optuzenicke klupe premesta u ulogu javnog tuzioca i upucuje optuzbu protiv upotrebe coveka u svrhu ideologije. Epilog radnje: Sud kritike ne moze biti apodiktican sto se dokazalo u slucaju pisca. Kis je osloboden optuznice. Rasplet radnje: Moralni nered u drustvu izaziva poraz junakovih stremljenja. Logicna posledica razvoja dramske radnje bila je odlazak Danila Kisa iz Srbije. Pitanje za publiku: „Kako se moze desiti da je Danilo Kis osuden pred celom jugoslovenskom javnoscu jer je u njegovom delu nadeno parce zivota“1. (Advokat Srdan M. Popovic) Zakljucak Nasa analiza odnosi se na zanrovski eksperimenat i efekte citanja Kisovog Casa anatomije u dramskom kljucu. Istorijski primer Rembrandtovog „Casa anatomije doktora Tulpa“ kao inspirativna vizuelna metafora, doprinela je procesu rekonstruisanja socijalno drustvenih desavanja za vreme „odrzavanja“ Kisovog Casa anatomije. Na osnovu uzajamnog prozimanja koncepta likovnog i tekstualnog alteriteta, koji anticipira na nivou trazenja asocijativnih i analoskih veza izmedu imenovanih pojava, pribegli smo kulturoloskoj analizi javnog seciranja povodom odbrane Grobnice za Borisa Davidovica i knjizevnog postupka Danila Kisa. 1 Srdan M. Popovic, Put u varvarstvo, Helsinski odbor za ljudska prava u Srbiji, Beograd, 2000 14 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Okvirno razudena dimenzija tumacenja modela dramatizacije Casa anatomije raspolaze elementima kojima, ne samo odredujemo naracioni ritam, nego i stvaramo novu globalnu sliku koja ima svoju autonomnost u formi predstave. Pri tome smo izdvojili samo odredene aspekte ovog „dramskog komada“ u cilju sazimanja stvarnosti, odnosno zbivanja: deo zapleta, preokret, delic slike podneblja i naravi koji su nam omogucili da frakcionisemo Kisov tekst. Na ovaj nacin predocena „drama“ pokazuje, s jedne strane, zelju autora da rasvetli neistrazene politicke orijentacije i tendencije koje su oblikovale srpsku/jugoslovensku kulturnu i knjizevnu scenu, a s druge strane, postavlja dijagnozu srpske kritike i bolan eho onoga sto se desilo i onoga sto se moze desiti. Otkriva jednu kulturu koja je diskreditovala realnost i uzdigla pozoriste. U novom multiperspektivnom prostoru ideje razlozene na semanticke jedinice definisane na drugaciji nacin, uzglobljavamo u nove umetnicke kontekste. Time je podvucena trostruka intertekstualna veza, slikarstvo-knjizevnost-pozoriste. Literatura: Boskovic Dragan, „Ritualni svet Grobnice za Borisa Davidovica“, u Zbornik Matice srpske za knjizevnost i jezik, sveska 1-2, 2001, str. 123-155 Chametzky Peter, Objects as History in twentieth-century, German Art, Beckmann to Beuys, The Regents of the University of California Press, Ltd. 2010 Fuko Misel, Hrestomatija, 1926-1984-2004, priredili Pavle Milenkovic i Dusan Marinkovic, Vojvodanska socioloska asocijacija, Novi Sad, 2005 Hladno oruzje kroz vekove, http://hladnooruzje.net76.net/index_files/Page2343.htm Jovicevic Aleksandra, Vujanovic Ana, Uvod u studije performansa, Fabrika knjiga, Beograd, 2007 Kis Danilo, Grobnica za Borisa Davidovica, Beogradsko izdavacko-graficki zavod, Beograd, 1990 Kis Danilo, Cas anatomije, Prosveta, Beograd, 2005 Lesic Zdenko, Teorija knjizevnosti, Sarajevo Publishing, Sarajevo, 2005 Popovic Srdan M., Put u varvarstvo, Helsinski odbor za ljudska prava u Srbiji, Beograd, 2000 Scheme, Czech Republic, Praha, 1999 http://rss.archives.ceu.hu/archive/00001127/ 01/133.pdfStojanovic Milena, Uvod u teoriju zanrova, Institut za knjizevnost i umetnost, Beograd/Pancevo, 2009 Zunic Dragan, Nacionalizam i knjizevnost, Srpska knjizevnost, 1985-1995, Research Support 15 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro SENZORIALITATEA CA IMPULS PRIMAR AL CUGETĂRII POETICE LA IOSIF BRODSKI Marina ILIE Статья посвящена сензорным кодам в лирике русского поэта Иосифа Бродского. На примере стихотворений «Осенний крик ястреба» (1975), «Полдень в комнате» (1978), «Эклога 4-я: Зимняя» (1980), «Я был только тем... » (1981) и др. показано, как внутреннее состояние лирического героя Бродского вербализуется образными единицами и эмотивными словосочетаниями с перцептивной семантикой. Ключевые слова: И. Бродский, лирика, семантика чувственного восприятия, образность (визуальная, слуховая, тактильная, кинетическая, вкусовая, обонятельная) Pentru losif Brodski stările senzoriale, ca și cele emoționale sau de conștiință, nu reprezintă doar mărci ale percepției eului, dar și ale individualizării și, implicit, ale autodefinirii sinelui poetic. Focalizarea atenției criticii literare1 pe inepuizabila energie creatoare desfășurată în câmpul senzitivității, denotă o apetență a poetului rus spre registrul „concret” al spiritului, în toate formele lui - vizual, auditiv, olfactiv, gustativ și tactil. Pornind de la ideea că ipostazele eului poetic pot fi multiple și dificil de încadrat într-o tipologie unică, fără a neglija faptul că fiecare dinre ele prefigurează organic condiția ființei sau pur și simplu o stare de moment2, ne vom îndrepta atenția asupra eului senzorial3, responsabil, în plan fiziologic, de receptarea stimulilor externi și interni, iar în linie poetică - de modul în care senzațiile fizice 1 I. Samoilova, Модель зрительного восприятия в поэзии Иосифа Бродского (2010), E. Melnikova, Перцептивная картина мира И.А. Бродского: лингвокогнитивный аспект (2010), Роль оксюморонов в сенсорной картине мира И. А. Бродского (2009); I. Țegelnik, Цветовая картина мира И. А. Бродского (2007); E. Petrușanskaia, Музыкальный мир Иосифа Бродского (2004). 2 Se poate vorbi în acest sens despre un eu reflexiv (cogitativ), emotiv (afectiv), volitiv etc. 3 Prin eul senzorial (sau senzitiv) avem în vedere eul vizualizat corporal, căruia i se atribuie gesturi și atitudini proprii. În opinia noastră, senzitivitatea artistică constituie impulsul sondării ființei în esențialitatea sa. Pe acest temei, registrul perceptiv, privit în ansamblu, deține un rol central atât în conturarea imaginarului poetic, prin interpretarea și reflectarea realității exterioare a lumii, cât și în configurarea lirismului subiectiv, prin afirmarea sensbilității lăuntrice a instanței rostitoare. https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 (plăcerile și durerile) transmit informații despre starea inițială, pre-meditativă, a subiectului. Scopul acestei lucrări este relevarea modului în care se realizează transfigurarea percepției prin intermediul limbajului artistic, dând naștere imaginilor poetice concordante cu structura interioară a eului poetic brodskian și revelatoare pentru raportul acestuia cu lumea și cu propriul sine. Ne vom referi la două componente intercorelate ale subiectului artistic: cea somatică sau materială (privitoare la condiția fizică și aspectul exterior al corpului) și cea senzorial- perceptivă (aflată în strânsă legătură cu organele de simț și senzațiile fizice interioare și exterioare). O clasificare a senzațiilor, după criteriul „identității analizatorului în cadrul căruia se realizează”, este propusă de profesorul Mihai Golu în Fundamentele psihologiei, din care extragem următoarele tipuri: senzații cutanate (tactile, termice), vizuale, auditive, olfactive, gustative, vestibulare (de echilibru), proprioceptiv- chinestezice (de mișcare), viscerale (sau organice) și senzații algice (de durere)1. Mai explicită pentru descifrarea simțurilor eului, în plan artistic, găsim distincția operată de C.G. Jung între senzația senzorială (concretă) și senzația estetică (abstractă). Potrivit psihiatrului elvețian, prima funcție psihologică proprie fiecărui om este o percepție datorată „simțurilor corporale”, fiind deopotrivă element al sentimentului și al reprezentării. Ea se referă inclusiv la instinctele fiziologice. Cel de-al doilea tip de senzație, în schimb, reprezintă o percepție în stare „pură”, care „nu se amestecă nici cu elementele particulare ale obiectului perceput, nici cu sentimente și gânduri subiective”2. Elementul director al senzației abstracte este voința artistului de a activa o atitudine estetică senzorială, cum ar fi „culoarea roșie strălucitoare” (a unei flori), care nu trimite nici la percepția florii în sine, nici la sentimentul pe care îl trezește vizualizarea sa, nici la gânduri privind clasificarea ei botanică, ci la datul intuiției și al imaginației, transpus în spațiul artistic pe principiul „economisirii simțurilor”3. Cu alte cuvinte, unei percepții senzoriale - concrete, subiective, care anunță, dincolo de dinamica sau statica organismului uman, o combustie interioară polimorfă - îi este contrapusă percepția estetică - abstractă, volițională, izvorâtă din intenția și nu din simțirea artistului. Dacă prima se profilează în procesul cunoașterii prin simțuri, cealaltă decurge din actul gândirii și forța imaginativă a creatorului. 1 Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, vol. I, ediția a V-a, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 2007, pp. 185-186. 2 C.G. Jung, Tipuri psihologice, traducere de Viorica Nișcov, București, Humanitas, 1997, p. 499. 3 Idem, pp. 499-500. 18 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Având drept etalon distincția de mai sus, putem afirma că ambele tipuri de senzații sunt identificabile la nivel poetic. Iată, în acest sens, câte un exemplu pentru fiecare percepție teoretizată de Jung, extrase din lirica brodskiană: Кровь моя холодна. Холод ее лютей реки, промерзшей до дна. («Натюрморт», 1971) Перевернувшись на крыло, он падает вниз. Но упругий слой воздуха его возвращает в небо, в бесцветную ледяную гладь. (...) Мы, восклицая „вон, там!” видим вверху слезу ястреба, плюс (...), мелких волн, разбегающихся по небосводу, где нет эха, где пахнет апофеозом звука, особенно в октябре. («Осенний крик ястреба», 1975) Sângele meu este rece. Răceala lui e mai cumplită decât cea a râului înghețat până-n adânc. (Natură moartă, 1971) Întorcându-se pe o aripă, el cade. Dar stratul elastic de aer, îl îndreaptă iarăși spre cer, spre oglinda-i incoloră de gheață. (...) Noi, exclamând „Iată, acolo!”, vedem deasupra lacrima șoimului, plus (...) valurile mici dispersate pe bolta cerească, unde nu există ecou, unde se simte apoteoza sunetului, mai ales în luna octombrie. (Strigătul de toamnă al vulturului, 1975) Trad.n. În primul caz, percepția tactilă sugerată de o amplă imagine poetică („râul înghețat până-n adânc”), precedată de elemente lexicale („sânge”, „răceală”) și epitete („rece”, „cumplit”) ce trimit la nivelul epidermic, dar și la cel psihologic al emițătorului, este una senzorială. Imaginarul artistic se organizează în jurul sensibilității eului liric, care percepe acut trecerea de la o stare de vitalitate la o stare de inerție (transfigurată în cele din urmă în stingerea, pietrificarea ființei organice). Subiectul poetic constată că sângele i se solidifică în vene tot așa cum, în mod necredibil, o apă curgătoare îngheață în adâncime. Ba mai mult, locuțiunea adverbială до дна („până-n adânc”), în acest context, accentuează ideea reificării totale a unei substanțe lichide în substanță solidă, respectiv, a unui organism viu înr- unul rece, neînsuflețit. În cel de-al doilea text cu rol ilustrativ, sintagma „oglinda incoloră de gheață”, utilizată cu referire la suprafața netedă a cerului, exprimă o senzație estetică izvorâtă dintr-o imagine artistică vizuală, pur abstractă, care nu reprezintă altceva decât un produs al fanteziei creatorului. Singurul element comun celor două exemplificări, determinantul „înghețat”, are aici rolul de a evidenția sfârșitul tragic al eroului liric ipostaziat în vultur (în opinia mai multor exegeți1, pasărea ar reprezinta alter ego-ul poetului), de această 1 Aleksandr Dolinin, Andrei Rancin, Artiom Skorțov. 19 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 dată prin epuizarea și degerarea în înaltul cerului, acolo unde este prins, contrar voinței sale, într-o mișcare ascensională de-a dreptul funestă, fără posibilitatea de a reveni pe pământ, întrupând astfel o variație a „mitopoeticii zborului și a morții în aer”1. Există însă o distincție specifică, esențialmente contextuală, între epitetele холодная, промерзшая și ледяная, cu sens relativ asemănător (rece, înțepenit de frig; de gheață, înghețat). Dacă în primul exemplu temperatura scăzută era percepută de subiectul poetic prin propriile simțuri (ca fiind „cumplită”), aici senzația de răceală și asocierea implicită cu gheața sunt redate printr-un epitet individualizator, aflat în strânsă legătură cu actul dedublării, cu oglindirea în suprafața netedă, lucioasă, transparentă a cerului. La Brodski, dedublarea - semn nefast, distructiv - aduce cu sine presentimentul propriei extincții, al „fatalității mistice” implacabile, generate de întâlnirea cu dublul (prin oglindire). Firmamentul, definit în cuprinsul poemului printr-un epitet cromatic (ультрамарин/ „ultramarin”), sinestezic (осенняя синева/ „albastru de toamnă”) și individualizator (ледяная гладь/ „oglindă de gheață”) este, în cazul de față, simbol al dispariției, mormântul sau „cavoul diafan” al eroului2. Până și titlul - Strigătul de toamnă al vulturului - se dovedește sugestiv din punct de vedere al stării de spirit și al atmosferei poetice, dezvăluind tema morții iminente într-un anotimp elegiac prin însăși natura sa, semnalat și prin țipetele de disperare ale păsării. O imagine similară e conturată de Iosif Brodski în poemul Amiază în cameră («Полдень в комнате», 1978), în care eul poetic se autodefinește prin intermediul „ferestrei” auditive3: Я был скорее звуком, чем - стыдно сказать - лучом в царстве, где торжествует чернь, прикидываясь грачом в воздухе. Я ночевал в ушных раковинах: ласкал впадины, как иной жених - выпуклости; пускал петуха. Но, устремляясь ввысь, звук скидывает балласт: Eram mai curând un sunet, decât - o spun rușinat - o sclipire în împărăția unde gloata triumfă, eu prefăcându-mă într-un corb în tărie. Înnoptam în pavilioanele urechii: dezmierdam cavitățile, ca un logodnic - convexitățile; luam o notă falsă. Însă, tinzând spre înalturi, sunetul aruncă balastul: 1 A. Dolinin, Воздушная могила: О некоторых подтекстах стихотворения Иосифа Бродского «Осенний крик ястреба»// Эткиндовские чтения: Сборник статей по материалам Чтений памяти Е. Г. Эткинда. Н. II-III. - СПб., 2006, p. 279. 2 Idem, p. 287. 3 În literatură și în critica literară se întânește frecvent analogia simțurile - „ferestre" ale trupului (deschise spre lumea exterioară, spre Celălalt, spre cunoaștere în general). 20 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 сколько в зеркало не смотрись, oricât te-ai privi în oglindă, оно эха не даст. ecoul din ea nu răzbate. (Trad.n.; Subl.n.) Fiecare dintre grupurile verbale la aspectul imperfectiv este puternic marcat poetic, subliniind printr-o metaforă starea contemplativ-extatică a eului liric (exprimată în limba română prin imperfectul durativ): «был... звуком»/ „eram... un sunet”, «ночевал в ушных раковинах»/ „înnoptam în pavilioanele urechii”, «ласкал впадины»/ „dezmierdam cavitățile”, «пускал петуха»/ „luam o notă falsă”. În textul de mai sus, sunetul este prefigurat ca proces de revenire în adâncul firii, de „turnare în sine” a spiritului pe cale auditivă. Între primele două versuri există o relație opozițională cu nuanță comparativă, redată explicit prin conectorul «чем»/ „decât”, care marchează opoziția dintre lumea autistică a subiectului liric (orientat prin auz spre forul interior - „înnoptam în pavilioanele urechii”) și o lume etalon „unde gloata triumfă ”. Raportul opozitiv dintre auditiv și vizual este semnalat la nivel lexical prin binomul «звук» - «луч» („sunet” - „sclipire”), relevând condiția făpturii ce aude și răspunde la chemarea înăuntru. Dacă vederea este simțul ce conectează eul la lumea înconjurătoare, orientându-l dinspre aria sinelui către exterior, atunci auzul este facultatea ființei de a percepe stimulii dirijați din afară înspre interior. Transfigurarea subiectului poetic într-un „corb în tărie” reprezintă dorința de individualizare, desprinderea de „gloată” - echivalentă cu a doua naștere a eului - prin sunetul pe care îl emite și care întotdeauna va tinde spre „înalturi”, despărțindu-se irevocabil de trup. Originat în materie, cuvântul devine nematerial imediat ce a fost rostit, iar singura sa urmă „pământească” este ecoul ce îl propagă în timp și în spațiu. Ideea dematerializării sunetului odată cu zvâcnirea din corp este ilustrată în ultimele versuri: „Însă, tinzând spre înalturi,/ sunetul aruncă balastul:/ oricât te-ai privi în oglindă,/ ecoul din ea nu răzbate”. Brodski decelează în această poezie o tristă resemnare în fața irealizabilului, semnalând (prin conjuncția adversativă «но»/ „însă”) imposibilitatea ființei de a-și urma vocea interioară, de a răspunde chemării rezonanțelor și ecourilor. Pentru eul poetic, ceea ce ar fi trebuit să fie o eliberare este, în fapt, o regresiune în trupesc, o îmbinare cu „balastul”. „Simțurile, afirmă Octavio Paz, sînt și nu sînt din această lume. Prin ele poezia aruncă o punte între a vedea și a crede. Pe această punte imaginația capătă trup, iar trupurile devin imagini”1. Agent de legătură între forul interior și mediul extern, trupul îi poate furniza eului căldură și adăpost, reprezentând cel mai adesea un veritabil acasă, dar și un soi de vehicul natural din care acesta explorează realitatea, sau, dimpotrivă, poate fi perceput drept o formă de exil, o închisoare a sufletului împrejmuit de carnație, constrâns să se supună unor legi străine (în platonism), după cum stau mărturie versurile din Numai cenușa știe ce-nseamnă să 1 Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism, traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, București, Humanitas, 1998, p. 9. 21 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 te mistui de tot... («Только пепел знает, что значит сгореть дотла...», 1986): „mortăciune înseamnă eliberare de întreg, de țesătura celulară,/apoteoza particulelor însemnând” («падаль - свобода от клеток, свобода от/целого: апофеоз частиц») (Subl.n.). În lirica lui Brodski corpul (cu întreg setul de atribute fizice, cu avantajele maturizării și scăderile pe care le comportă îmbătrânirea, cu predispoziția la diferite afecțiuni sau rezistența la factori naturali, climatici) este în primul rând un generator de senzații organice (oboseală, somnolență, descărcare etc.) și senzații nespecifice, cum ar fi durerea preschimbată în suferință fizică. Dincolo de preluarea însușirilor de bază ale corporalității, ce dețin totuși un rol secundar în conturarea profilului general al subiectului poetic, în opera brodskiană se recunoaște cu ușurință înclinația autorului spre „punerea în suspensie” a eului, nu atât printr-o depersonalizare a textului sau o golire a poeticului de „interioritatea lirică”, cât printr-o prelucrare metonimică (de regulă întregul prin parte) a celor două componente umane fundamentale - distincte, dar intercorelate între ele - cea spirituală (suflet, rațiune) și cea fizică (inimă, ochi, mâini etc.): Мозг чувствует, как башня небоскреба, в которой не общаются жильцы. («20 сонетов к Марии Стюарт», XI, 1974) Ввечеру у тела, точно у Шивы, рук, дотянуться желающих до бесценной. («Около океана, при свете свечи...», 1975) Мозг - точно айсберг с потекшим контуром, сильно увлекшийся Куросиво. («В этой маленькой комнате все по- старому.») Ставя босую ногу на красный мрамор, тело делает шаг в будущее - одеться. (...) На ночь глядя, синий зрачок полощет свой хрусталик слезой, доводя его до сверканья. («Римские элегии», I, 1981) О, коричневый глаз впитывает без усилий мебель того же цвета, штору, плоды граната. Он и зорче, он и нежней, чем синий. Но синему - ничего не надо! («Римские элегии», IV, 1981) Creierul simte totul, ca turnul unui zgârâie-nori, în care locatarii nu comunică între ei. (20 de sonete către Maria Stuart, XI, 1974) Trad.n. Seara, precum Șiva, mâini doritoare trupul întinde spre făptura iubită (O adiere lângă ocean..., 1975) Creierul e un aisberg cu conturul topit, de Kuro Sivo foarte entuziasmat (În această odăiță totu-i ca altădată..., 1978) Punându-și piciorul desculț pe marmura roșcată (vrând să se-mbrace), corpul în viitor a pășit. (...) Prin noaptea, lăsată în ochi, pupila azurie scapă o lacrimă, care limpezește cristalinul. (Elegii romane, I, 1981) O, ochiul căprui absoarbe dintr-un avânt rodia, storul, mobila de aceeași culoare. E mai ager decât cel albastru, e și mai blând. Însă cel albastru de nimic nevoie nu are! (Elegii romane, IV, 1981) Trad. E. Iordache 22 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Explorarea corporalității și a senzorialului, într-un joc al studiului anatomic și senzitiv, oferă nu doar o „radiografie” a gândurilor, angoaselor, pasiunilor, contradicțiilor interioare, dar și accesul la o fascinantă mitologie poetică. Exemplul cel mai concludent este poemul Egloga a IV-a: Hibernală («Эклога 4-я: Зимняя», 1980), a cărui atmosferă se construiește în jurul senzației de rece, de încremenire a ființei și a vieții, de înghețare a tuturor simuțurilor: В речитативе вьюги обострившийся слух различает невольно тему оледенения. Всякое «во-саду-ли» есть всего-лишь застывшее «буги-вуги». Сильный мороз суть откровенье телу о его грядущей температуре... În recitalul dezlănțuit al viscolului, auzul meu încordat deslușește tema înghețului. Orice în «grădina din vale» nu-i decât un «boogie-woogie» întroienit. Gerul este revelația care-i mărturisește trupului temperatura lui viitoare...1 În aceste versuri este incitat auditivul și tactilul, prin care eul poetic află despre începuturile unei perioade glaciare ce amenință întreaga omenire cu inerția. De la bun început ne atrag atenția elementele paratextuale. În primul rând, poemul îi este dedicat lui Derek Walcott2. Brodski era, după cum se știe, un admirator entuziast al poetului american, de la care preia o serie de motive poetice recurente, adaptându-le la discursul liric de tip autobiografic: spre exemplu, imaginea copilului „fără istorie”, eliberat de „povara trecutului”, ajuns la marginea imperiului („Eu, fiul vitreg al sălbaticei puteri/ cu mutra-nvinețită,/ copilul mândru, înfiat de-o alta/ nu mai puțin vestită...”3) sau cea a apusului care sângerează ca o venă retezată la încheietura mâinii („Acolo asfințitul se aseamănă cu o tăietură”4). În al doilea rând, poemul are drept epigraf un celebru citat din Bucolicele lui Vergilius: „Iată c-a venit și vârsta cea din urmă, profețită/De sibila de la Cumae: îndelungul șir de veacuri/își începe reînnoirea.”5 (trad. Lascăr Sebastian). În Egloga a IV-a: Hhibernală își face simțită prezența un eu deopotrivă senzorial și reflexiv, pătruns de un fior de frig ce accelerează reflecția asupra vieții și a morții, timpului și spațiului, asupra destinului personal și a celor mai importante evenimente care, odată încheiate, îndeplinesc o dublă funcție: mărginesc trecutul și 1 Toate ilustrările din acest poem figurează în traducerea lui Emil Iordache. 2 Derek Walcot (n. 1930), laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1992, a fost în relații strânse de prietenie cu proaspătul emigrant Iosif Brodski, în jurul căruia au gravitat personalități literare ca poetul irlandez Seamus Heaney (1939-2013), căruia i-a fost decernată aceeași distincție în 1995, poetul polonez Czeslaw Milosz (1911-2004), laureat al Premiului Nobel în 1980, poetul american Mark Strand (1934-2014), eseista americană Susan Sontang (1933-2004) etc. 3 «Я, пасынок державы дикой/ с разбитой мордой,/ другой, не менее великой/ приемыш гордый...» - Piazza Mattei («Пьяцца Маттеи», 1981). 4 «Там схож закат с порезом.» - A cincea aniversare («Пятая годовщина», 1977). 5 „Ultima Cumaei venit iam carminis aetas:/ magnus ab integro saeclorum nascitur ordo.” 23 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 „însuflețesc” prezentul, derulând prin fața ochilor, într-un efort susținut al amintirii, imagini memorabile. Ritmicitatea registrelor vizuale vine parcă să confirme afirmația lui Derek Walcott că „omul o jumătate de viață trăiește,/ iar în cealalaltă jumătate își amintește...”1 (O simplă flacără, 1973). Olga Glazunova vorbește despre „un poem al metamorfozelor tragice”, adăugând că experiența de viață a poetului este sursa pesimismului și a marasmului din textele lirice scrise în emigrație: „lucrurile reale se transformă în surogate, în iluzii, în compromisuri patetice, cu scopul de a asigura, poate, acel echilibru interior pe care îl reclamă creația, dar care nu poate substitui viața în toată complexitatea și diversitatea ei”2. Deasupra oricăror dimensiuni spirituale ale tragicului, subiectul liric ni se înfățișează ca o entitate atrofiată de „pustietatea geroasă”: „obrajii se prefac în sfecle, bătuți de vântul dușman” («щека пунцовеет, как редиска»), „ochiul nu plânge iarna, ci-i mai curând gata să se rostogolească” («глаз зимой скорее закатывается, чем плачет»), „saliva, precum o monedă de două ruble și jumătate// îți frige limba” («слюна, как полтина,// обжигает язык»), „Dinții, osteniți de step-ul gerurilor haine,/ nu clănțăne de spaimă” («Зубы, устав от чечетки стужи,/ не стучат от страха»). Gerul „brodează” trăsăturile portretistice ale eului, participând în acest fel la convertirea percepțiilor directe în certitudinea acută a fatalității. Degradarea trupului și slăbirea simțurilor prevestesc îmbătrânirea („Iarna (...) lucrurile îmbătrânesc cu un an”/ «Зимой (.) вещи становятся старше на год»), moartea („lemnele încălzesc în absență,/ încă de azi făptura-nghețată pe malul mării, care sunt eu”/ «дрова (.) мерзнувшего у моря,/ меня согревают еще сегодня.»), aneantizarea („Orice corp, cu anii, treptat/ se răcește și, nemaiavând șanse să se încălzească iar,/ devine hrană pentru telescop, pe măsură ce se îndepărtează de soare”/ «Всякое тело, рано/ или поздно, становится пищею телескопа:/ остывает с годами, удаляется от светила.»). Prin structura complexă și simetria compozițională (paisprezece părți a câte două sextine - cu numeroase ingambamente, secvențe poetice inegale care exprimă situații de criză și stări dramatice, cu figuri semantice prin care se emit sentințe filosofice solemne, dar necruțătoare), poemul denotă intenție auctorială, implicit o extraordinară liricitate, transfigurând în cheie modernă trăirile și atitudinile creatorului. Cuvintele și imaginile se succed într-un ritm alert și imprevizibil, aproape nevrotic, exprimând neputința de a da timpul înapoi sau de a-l opri în loc, starea de tristețe acută și de dezamăgire că viața se închide asemeni unei răni (prin 1 „...a man lives only half a life,/ the second half is memory.” (A simple flame, 1973). 2 Olga Glazunova, Иосиф Бродский: американский дневник (О стихотворениях, написанных в эмиграции). - СПб.: «Нестор-История», 2005, p. 184. 24 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 vindecare), „se cicatrizează” înlocuind durerea cu presentimentul morții. Singurătatea, neliniștea, spaima, angoasa sunt sentimente și procese sufletești proiectate nu doar asupra cadrului de natură, dar și asupra modului de expunere (monolog, autolog, descriere lirică). Dacă epitetele aparținând sferei senzoriale dezvăluie o stare generală de tensiune și disconfort („auz încordat”, „constrânsă de sprânceană,/ privirea (...) este mai feroce decât ostilul metal”, „trupul gol ”, „gust amărui ”, „dinții osteniți ”), ce premerge slăbirii forței vitale a organismului și letargiei („faptura-nghețată ”, „vise mai lungi, mai amănunțite ”, „gestul înșelător'), atunci cele referitoare la evenimente și realități fizice exterioare pun în valoare o viziune paroxistică, cvasi-apocaliptică asupra universului: „Zăpada - forma întărită și condensată a luminii”, „recitativul dezlănțuit al viscolului”, „rădăcinile galactice ale Pământului”, „pustietate geroasă”, „vânt dușman”, „recile stele”, „pustiuri de ger”, „curți jilave”, „râuri străine”, „geruri haine”, „beznă adâncă”, „triumf totalitar”, „timp invizibil și fabulos”, „prăpastie vidă”, „vremuri perfide” etc. Personificările țintesc nu atât dinamizarea imaginii ori „umanizarea” abstracțiunilor, cât accentuarea autorității frigului („Gerul este revelația care-i mărturisește/trupului temperatura lui viitoare/sau suspinul Pământului, care pomenește de toate rădăcinile lui...”, „frigul prețuiește spațiul (...), cucerește sate, moșii și cetăți”, „frigul coboară cu parașuta”, „gerul brodează (...) un model complicat”). Nordul devine o reflexie a vieții interioare, oikos-ul (casa, copilăria, maturitatea, locul nașterii, al locuirii și al ieșirii din viață), nostalgia și pasiunea eroului liric: Nu sunt capabil să trăiesc pe alte meridiane ale sorții, sunt înșirat pe sârma frigului, precum gâsca înfiptă-n țepușă la frigare. Glorie mesteacănului gol, glorie bradului cu acele-i veșnic nescuturate, glorie becului galben aprins pe stâlpul negru al porții, glorie tuturor lucrurilor puse de vânt în mișcare! ele-s o variantă de leagăn acum, la maturitate. Nordul e cinstit. Căci vă repetă de-o viață același lucru, cu glas tare sau cu glasul șoptit; în viața cicatrizată - pe felurite voci vă repetă. În cizmele de blană degetele degrabă îngheață, amintindu-i celui ajuns la pol c-a iubit, că lângă turnul cu ceas a așteptat cândva o femeie cochetă.1 1 «Я не способен к жизни в других широтах./ Я нанизан на холод, как гусь на вертел./ Слава голой березе, колючей ели,/ лампочке желтой в пустых воротах,/ - слава всему, что приводит в движенье ветер!/ В зрелом возрасте это - вариант колыбели,// Север - честная вещь. Ибо одно и то же/он твердит вам всю жизнь - шепотом, в полный голос/ в затянувшейся жизни - 25 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 În universul tematic brodskian, ținutul nordic este pe de o parte, căminul și adăpostul originar, iar pe de alta - „meridianul melancoliei”, acel spațiu spiritual în care visarea se împletește cu tristețea și dorința de izolare. Deloc întâmplător, eul poetic elogiază peisajul forestier al ținuturilor reci, tonurile închise și clar-obscurul, alternanța dinamică datorată vântului, definind astfel liniile de forță ale „geografiei spirituale”. Cadrul familial și atmosfera de intimitate sunt realizate printr-o serie de personificări (nordul cinstit repetă același lucru; „viață cicatrizată”; degetele înghețate amintesc de un episod romantic de odinioară), care nu fac decât să accentueze sentimentul de înstrăinare. Construcția metaforică „sunt înșirat pe sârma frigului, precum gâsca înfiptă- n țepușă la frigare” relevă dramatismul și unicitatea trăirii sentimentului de sfâșiere interioară, adâncit pe fondul senzației de rece dogoritor. Acest tip de oximoron implicit (frig arzător) se întâlnește și într-o strofă anterioară: „timpul, coborât mult în prăpastia vidă/de sub zero, vă pârjolește creierul ”. Tehnica îmbinării unor sensuri metaforice antitetice pare a fi destinată anulării oricărui impact emoțional asupra receptorului, ca în cazul unei alte poezii cunoscute: Север крошит металл, но щадит стекло. Nordul distruge metalul, dar sticla o cruță. Учит гортань проговаривать «впусти». Învață laringele să spună «lasă-mă să intru». Холод меня воспитал и вложил перо в пальцы, чтоб их согреть в горсти. Frigul m-a educat și mi-a fixat o peniță între degetele strânse, încălzindu-le. (Trad.n.) Paradoxal, oricât de potrivnic ar fi ținutul și climatul nordic (chiar și pentru un om cu caracter ferm, călit din naștere cu condițiile nefavorabile ale mediului), eroul liric brodskian manifestă statornicie și atracție constantă față de valorile și sentimentele pe care le cultivă acest continuum existențial, de la eroism, demnitate, ordine rațională, prudență, reținere interioară, îndoială până la aspecte ce corespund „metafizicii sfâșierii”: angoasa, încremenirea și sfâșierea lăuntrică, conștiința absurdului, tragismului vieții, neantului etc. Versul „Nu sunt capabil să trăiesc pe alte meridiane ale sorții” reliefează vehemența cu care eul poetic ripostează împotriva strămutării în locuri străine, exotice, neprielnice unui spirit auster, rigid, polaric, frământat până la obsesie, sau împotriva anotimpurilor calde, care „îi istovesc” ființa. Iată de ce, în Egloga a V-a: Eestivală, scrisă un an mai târziu, eul preamărește starea atmosferică ce îi provoacă senzația naturală, firească de rece - „Slavă temperaturii normale!// cu zece grade mai mică decât cea corporală” («Слава нормальной температуре! -// на десять разными голосами./ Пальцы мерзнут в унтах из оленьей кожи,/ напоминая забравшемуся на полюс/ о любви, о стоянии под часами.» 26 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 градусов ниже тела») -, afișând totodată, într-o secvență menită a ilustra starea de somnolență și confuzie generală pe timp de vară, o atitudine ludic-ironică și autoironică: Лето! пора (...) тишины объятых сонным покоем лесных лужаек, где в полдень истома глаза смежает, где пчела, если вдруг ужалит, то приняв вас сослепу за махровый мак или за вещь, коровой оставленную, и взлетает, пробой обескуражена и громоздка. Vară! e timpul (...) când iarba moale cufundată-i în liniștea somnolentă-a pădurii, unde-n amiază ochii din pricina căldurii se-nchid; unde, dacă-n colțul gurii, o viespe vă-nțeapă - e pentru că v-a luat drept o floare de mac sau drept lucrul acela ciudat lepădat de vreo vacă; așa că s-a și îndepărtat, masivă, descurajată în zborul ei lent. Semnificativă în acest sens este și mărturisirea eroului liric dintr-o altă poezie, extrasă din ciclul Parte de vorbire (1977): „Nu c-aș înnebuni, dar vara asta m- a istovit peste poate./ Cauți o cămașă comodă și toată ziua se pierde./ Ah, de-ar veni iarna mai iute să mă scape de toate; / De oraș, de oameni, dar mai întâi de tot ce e verde.”1 (trad. E. Iordache). „Verdele”, ca sugestie a tinereții și vivacității, semnifică în mod obișnuit speranță și renaștere, vitalitate și echilibru sufletesc, ori aici el apare indezirabil, probabil din cauza faptului că înlesnește redeșteptarea unor crâmpeie de trecut ce se vor șterse din memorie. Până și solitudinea, înstrăinarea totală sunt de preferat față de starea de slăbiciune generală acumulată pe timpul „verii”. Amintirea declanșată prin forța evocatoare a „verdelui” reactivează fracturi de ordin interior, cum ar fi condiția de „prizonier al trecutului”: „Când uiți numele tiranului/ începe libertatea; liber ești (...) când, deși creierul ți-e răsucit ca un corn de berbec,/ nu picură nimic din ochiul albastru și treaz”. Imaginea artistică a creierului secătuit de memorie este cu atât mai sugestivă, cu cât participă la eliberarea eului din strânsoarea propriului trecut, distrugându-i legăturile cu acesta. Înstrăinarea se resimte atât la nivelul semantic al textului, cât și la nivelul discursului, prin obiectualizarea eului liric într-un „tu” mai accesibil, adecvat generalizării. Conceptul de „libertate” nu este vizat în accepția lui extinsă, care se referă la posibilitatea de acțiune conștientă neîngrădită și la starea de independență, ci în sens restrâns, personal, care ia în considerare posibilitatea de a opta pentru uitare sau rememorare după bunul plac. Spleenul, pasivitatea, epuizarea nu sunt, așadar, proprii spiritului nordic - unul prin excelență meditativ, frământat, închis, izolat, ce amintește de tipul faustian (dominant, cuceritor, disciplinat și metodic). Profunzimile sufletești ale eroului liric 1 «Я не то что схожу с ума, но устал за лето./ За рубашкой в комод полезешь, и день потерян./ Поскорей бы, что ли, пришла зима и занесла все это -/ города, человеков, но для начала - зелень.» 27 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 brodskian sunt reflexul orizonturilor spațio-temporale în care a fost plămădită ființa: „M-am născut și am crescut între mlaștinile baltice, aproape/ de valurile zincuite cenușii, mereu năvălind pereche... ”1 (<...>, 1975); „M-am născut într-o țară imensă,/ la gura unui râu. Iarna/ acesta mereu îngheța. Nu mi-e dat/ să mă mai întorc acasă.”2 (Amiază în cameră, 1978) (trad.n.). Imaginile, senzațiile, emoțiile pe care trecutul îndepărtat le-a depozitat în memorie constituie fondul prim spiritual al acestuia. De aceea, reamintirea unor evenimente, recunoașterea unei percepții sau recuperarea unei senzații „virtuale” reprezintă o necesitate a firii, dacă nu chiar o obsesie, sau din contra, o povară pentru insul dislocat: Мост над замерзшей рекой в уме сталью своих хрящей мысли рождал о другой зиме - то есть, зиме вещей, где не встретить следов; рельеф выглядит, как стекло. Только маятник, замерев, источает тепло. («Полдень в комнате», 1978) Podul de peste râul înghețat în minte cu oțelul cartilajelor proprii gânduri năștea despre o altă iarnă - o iarnă a lucrurilor, în care nu mai zărești nicio urmă, relieful arată precum o bucată de sticlă. Acolo, încremenind, doar pendulul căldură emite. (Amiază în cameră, 1978) Trad.n. După cum remarcă Denis Ahapkin, „la Brodski, cuvântul sau textul poetic se nasc din senzația de rece”3, iar spiritul nordic al poetului se afirmă convingător și plenar în acele poezii în care predomină semantica frigului și motivul înghețului4. Trăsăturile definitorii ale eului senzorial brodskian trebuie căutate în acele poezii în care obsesia principală a subiectului liric este aceea a autodefinirii, a fixării propriei identități în limitele autopoetizării. Schema corporală (eul fizic) pe care poetul o livrează textului apelând la cunoștințele de anatomie și fiziologie, oferă date semnificative cu privire la conștiința prezenței de sine ca entitate unică, inconfundabilă și ireductibilă. 1 «Я родился и вырос в балтийских болотах, подле/ серых цинковых волн, всегда набегавших по две...» (<...>, 1975). 2 «Я родился в большой стране,/в устье реки. Зимой/она всегда замерзала. Мне/не вернуться домой» («Полдень в комнате», 1978). 3 Denis Ahapkin, Иосиф Бродский после России. Комментарии к стихам И. Бродского (1972-1995). - СПб.: ЗАО Журнал «Звезда», 2009, p. 55. 4 Dintre acestea, amintim Strigătul de toamnă al vulturului («Осенний крик ястреба», 1975), Nordul distruge metalul, dar sticla o cruță... («Север крошит металл, но щадит стекло...», 1975-1976), Exploratorul polar («Полярный исследователь», 1978), Egloga a IV-a: hibernală («Эклога 4-я (зимняя)», 1980). 28 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Ultima poezie din volumul Stanțe noi către Augusta («Новые стансы к Августе», 1983), dedicat Marinei Basmanova, debutează cu versurile: „Și-a fost ființa mea toată/ doar ceea ce au atins palmele tale...” (<...>, 1981). Organizat pe explorarea la maximum a sensibilității tactile, enunțul începe abrupt prin conturarea unui profil al percepției de sine la nivel fizic, eul liric situându-se doar aparent în prim planul poeziei confesive de maturitate. Centrul de greutate se deplasează instantaneu din emițător în adresantul-receptor (femeia iubită) care, înzestrat cu o forță magică de procreare, dovedește că iubirea nu este doar „arhitectul universului” (Hesiod), dar și plăsmuitorul celui mai fragil constituent al său - ființa umană. Versurile relevă în esență forța creatoare a erosului. Senzitivul primează în fața raționalului și chiar a emoționalului, căci eul resimte nevoia acută de a se afla în preajma iubitei, cea care, prin prezența și gesturile ei, îi „însuflețește” capacitatea perceptivă, aducându-l într-o stare de răsfăț și de jubilație interioară. Dacă pentru Charles Baudelaire dragostea reprezenta „nevoia de a ieși din tine însuți”, pentru Iosif Brodski aceasta înseamnă întoarcere către sine prin altul. Sub acest aspect, poezia Și-a fost ființa mea toată... este considerată a fi un imn, unic în felul său, adus prezenței celuilalt: Я был только тем, чего ты касалась ладонью, над чем в глухую, воронью ночь склоняла чело. Și-a fost ființa mea toată doar ceea ce au atins palmele tale, acel ceva peste care, în nopțile goale, fruntea mereu ți-ai tot aplecat-o. Я был лишь тем, что ты там, снизу, различала: Am fost ceea ce de jur împrejur privirea ta deslușea: смутный облик сначала, много позже - черты. mai întâi un confuz contur, mult mai târziu-un chip se-nchega. Это ты, горяча, ошую, одесную раковину ушную мне творила, шепча. Tu ai fost cea care, arzând în stânga și-n dreapta - pereche, pavilioanele urechii mi le plămădeai murmurând. (Trad. E. Iordache) Это ты, теребя штору, в сырую полость рта вложила мне голос, окликавший тебя. Lăsând perdeaua, tu ai fost cea care mi-ai așezat între buzele umede vocea cu care apoi te-am strigat. Я был попросту слеп. Ты, возникая, прячась, даровала мне зрячесть. Так оставляют след. Am fost pur și simplu un orb. Tu, ivindu-te, dispărând, mi-ai dăruit vederea, o urmă în suflet lăsând. (Trad.n.) 29 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Subiectul poetic este învestit cu o acuitate senzorială de excepție, după cum reiese din imaginea-portret zugrăvită doar prin intermediul simțurilor. Actul miraculos al creației nu îi este atribuit lui Dumnezeu sau bărbatului, nici chiar poetului care recreează prin cuvânt trecutul, „geneza” proprie. Atributul primordialității, însoțit de un profund caracter determinant, ontologic, îi este conferit de Iosif Brodski femeii, singura capabilă să aducă pe lume „universuri”. Prezența ei - niciodată statică, niciodată deplină („Tu, ivindu-te, dispărând...”) - este vitală pentru subiectul liric, căruia îi semnalează și potențează propriile elemente și caracteristici organice: ființa, chipul, auzul, vorbirea, văzul, suflarea. Femeia nu este cea care aruncă vălul iubirii peste ochii îndrăgostitului, dimpotrivă, ea îl transformă din „orb” într-un spirit treaz, cu o conștiință lucidă, a cărei proiecție o găsim în ultimele două strofe: Так творятся миры. Так, сотворив их, часто оставляют вращаться, расточая дары. Așa se nasc universuri. Zidindu-le-astfel, frecvent, ajungi să te miști în cerc, iar darurile se pierd. (Trad.n.) Versul „Așa se nasc universuri” amintește de un altul, prezent în Divina comedie a lui Dante Alighieri: „Iubirea care mișcă sori și stele” (Cântul XXXIII din Paradisul). Perceperea dimensiunii cosmice a celui mai acut și chinuitor sentiment, pornește inevitabil de la trăirea individuală, unică, profund senzorială a experienței iubirii. Acesta nu este un sentiment discret, platonic, pe care ființa să-l poată stăpâni sau izola în tainițele sale. El debordează hotarele firii, extinde ireversibil aria sinelui, cucerind întinderi nemăsurate, coborând în prăpăstii nebănuite. În poezia Decembrie la Florența (1976), Brodski ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra iubirii: „...nu-i adevărat/ că iubirea mișcă stele (în nici un chip luna),/ fiindcă ea separă lucrurile-n două -/ (...). Dacă astrele sudice/ ar fi de ea purtate, atunci - în direcții opuse, cât mai îndepărtate”1 (Trad.n.). Așadar, dragostea ia în stăpânire universul, răscolește cerul, mișcă stele, creând întâlniri de excepție sau despărțiri devastatoare. Desfășurat continuu pe principiul împăcării sau al anulării contrariilor, sentimentul iubirii ascunde două tăișuri. El servește pentru a construi și pentru a distruge, suscitând extazul sau agonia, satisfacția ori mutilarea sufletească, de unde și amenințarea iminentei pierderi a magicului „dar”, acea senzație a îndrăgostitului că se învârte într-un „cerc” pe care nu are cum să-l transceandă. 1 «... неправда,/ что любовь движет звезды (Луну - подавно),/ ибо она делит все вещи на два -/ (...). Если бы звезды Юга/ двигались ею, то - в стороны друг от друга» («Декабрь во Флоренции», 1976) 30 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Emil Cioran, în eseul filosofic Pe culmile disperării, afirma că „nu devii liric decît în urma unei afectări organice și totale”1, iar una dintre problemele pe care încerca să le deslușească avea drept punct de plecare „prăbușirea” interioară, auto- devastarea celui care iubește, precum și interogația cum de îngăduie dragostea atâta neliniște, teamă și nesiguranță. La Brodski, iubirea este un „sentiment imperial”2 (Adio, Mademoiselle Véronique, XIII, 1967), definit ca „despărțirea de singurătate”, dar și ca o „predispunere la despărțire”3 (în poemul Gorbunov și Gorceakov, II, respectiv XII, 1965-1968). Certitudinea iubirii sau incertitudinea împărtășirii acestui simțământ sunt exprimate cu precădere în lirica brodskiană timpurie, în care se afirmă un eu tipic romantic, sentimental și sensibil, ce aspiră la o experiență deplină, desăvârșită în lumea spiritualizată a idilei. Treptat, însă, el se retrage din sferele iubirii imateriale, afundându-se în alcovul emoțiilor erotice, al atracției fizice, astfel încât întâlnirea dintre eu și celălalt este una palpabilă, îmbrățișarea lor - un conglomerat de date senzoriale. Ființa nu mai este perceput ca esență, ci ca substanță, nu ca întreg, ci ca un ansamblu de forme eterogene, tot așa cum realitatea nu mai ține de domeniul vastei lumi înconjurătoare, ci de prezența concretă a corpului-pereche. În lirica de maturitate poate fi lesne remarcată o tendință corporeistă4. Poezia este invadată de imagini tactile, vizuale, auditive, care aduc în prim plan senzualitatea frenetică a plăcerii de moment, o dragoste trupească trecută prin focul arderilor lăuntrice. Imaginarul poetic devine o mărturie a simțurilor, iar afectivul se naște din corporalitate. Preferința poetului rus pentru senzualism5 este formulată explicit în Marea Elegie către John Donne («Большая элегия Джону Донну», 1963): „Dragostea trupească e bună pentr-un har poeticesc,/ pentru abați - doar cea spirituală.”6 Poetul recurge frecvent la strategia dispersiei corpului în fragmente capabile să sugereze sentimente, voințe, gânduri dintre cele mai intime, fapt ce dovedește în mod convingător că trăirile artistice la Brodski sunt generate nu doar de lăuntrul pulsatil, dar și de trup: 1 Emil Cioran, Pe culmile disperării, ediția a 3-a, București, Humanitas, 1993, p. 9. 2 «Любовь - имперское чувство» («Прощайте, мадемуазель Вероника», 1967) 3 «- А что ты понимаешь под любовью?/ - Разлуку с одиночеством.»; «Любовь есть предисловие к разлуке» («Горбунов и Горчаков», II; XII, 1965-1968) 4 Corporeismul desemnează - în termenii lui Aurel Codoban, autorul cărții Amurgul iubirii - De la iubirea pasiune la comunicarea corporală (Ed. a II-a, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2004) - „iubirea iubirii corpului” sau iubirea postmodernă. Fiind una dintre „descifrările” filosofico-literare recente ale acestui sentiment, corporeismul vine să completeze vechea tipologie, în care sunt înscrise, printre altele, iubirea-agape, iubirea-pasiune, iubirea-senzualitate, iubirea-seducție (iubirea romantică). 5 Înțeles ca senzualitate, ca înclinație spre plăcerile simțurilor. 6 «Светская любовь - лишь долг певца,/ духовная любовь - лишь плоть аббата.» 31 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 По мне, уже само движенье губ существенней, чем правда и неправда: в движеньи губ гораздо больше жизни, чем в том, что эти губы произносят Посвящается Ялте, 1969 .... любовь, как акт, лишена глагола. Я всегда твердил, что судьба - игра.,1971 Дева тешит до известного предела - дальше локтя не пойдешь или колена Письма римскому другу, 1972 Время коротких суток, снимаемого плаща, разбухших ботинок, судорог в желудке от желтой вареной брюквы (.). Пора, когда дело терпит (.) и кору задирает жадный, бесстыдный трепет пальцев. Чем больше пальцев, тем меньше платья Время подсчета цыплят ястребом..., 1978 Жизнь есть товар на вынос: торса, пениса, лба. И географии примесь к времени есть судьба. Строфы, IX, 1978 Лесбия, Юлия, Цинтия, Ливия, Микелина. (...) Вы - источник бессмертья: знавшие вас нагими сами стали катуллом, статуями, трояном, августом и другими. Временные богини! Вам приятнее верить, нежели постоянным. (...) я, самый смертный прохожий, среди развалин, торчаших как ребра мира, нетерпеливым ртом пью вино из ключицы... Римские элегии, XI, 1981 Я слышу не то, что ты мне говоришь, а голос. După mine, simpla mișcare a buzelor e mai importantă decât adevărul și minciuna: în mișcarea buzelor e mai multă viață, decât în ceea ce ele pronunță. Dedicație laltei, 1969 (Trad.n.) iubirii, ca act, îi lipsește verbul Mereu am susținut că soarta e un joc..., 1971 (Trad.n.) Orișice femeie are-n flirt măsură - doar cu-mpotrivire poți s-o mângâi goală Scrisori către un prieten din Roma, 1972 (Trad. E. I) E timpul zilelor scurte, al pardesiului jilav, al ghetelor ude, al crampelor în stomac din pricina napilor fierți (...). E timpul când treburile pot să întârzie (...) și când freamătul frivol al degetelor sfâșie coaja. Cu cât degetele-s mai multe, rochia nu mai contează. E timpul bobocilor numărați de vultur..., 1978 (Trad. E. I) Viața e un produs la pachet: trunchi, penis, frunte. Și adaosul de georgrafie la timp e ursită. Strofe, 1978 (Trad.n.) Lesbia, Iulia, Cintia, Livia, Michelina (.) Voi sunteți izvorul nemuririi: văzându-vă goale, bărbații s-au prefăcut în catul, traian, statui dornice, în august și în alții asemenea. Zeițelor trecătoare! Mai cu drag ne-nchinăm vouă decât celor statornice. (.) eu, cel mai muritor dintre ființele nemuritoare, printre ruinele, care par ale lumii coaste-n delir, sorb cu buzele lacome vin din clavicula tare... Elegii romane, XI, 1981 (Trad. E. Iordache) Aud glasul tău, nu ceea ce îmi spui. Văd o zăpadă netedă, nu ceea ce porți pe tine. 32 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Я вижу не то, во что ты одета, а ровный Și noi ne aflăm la pol, nu într-o cameră; în plus, снег. urmele noastre pleacă dinspre, nu în direcția lui. И это не комната, где мы сидим, но полюс; <...>, 1993 (Trad.n.) плюс наши следы ведут от него, а не к. <...>, 1993 Fiecare vers deschide calea spre iubirea-plăcere, spre dragostea pasiune și dragostea ludică, în care atracția fizică este însoțită mereu de interese senzoriale și de o accentuată tandrețe, de dorința aprofundării unei legături intense cu obiectul idealizat și chiar a implicării privilegiate în relație cu acesta. Subiectul liric caută plăcerea prin toate cele cinci simțuri, sentimentele lui fiind atât intensive, dezvoltate în adâncul sufletului, cât și extensive, profund exteriorizate, concentrate prioritar asupra prezenței celuilalt. Însușirile de bază ale eului senzorial brodskian sunt transpozabilitatea (compararea cu celălalt) și adresabilitatea (raportarea la celălalt). Acesta este înflăcărat din fire, romantic, tandru, senzual, implicat ființial în actualitatea imediată și, tocmai de aceea, extrem de vulnerabil. În ipostaza senzorială, eul poetic dovedește o înclinație puternică spre sferele iubirii plenare (atașament, pasiune, plăcere), spre jocul seducției, spre autodefinire prin Celălalt și prin „meridianele sorții” (Nordul, Frigul, Iarna, Înghețul etc.). Este evident interesul lui față de registrul „concret”, perceptiv al spiritului (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil) și față de lumea corporalității, fiind preocupat, uneori până la obsesie, de împlinirea vieții interioare printr-o transfigurare a „cărnii-nveșnicite în anonimatul din trup” (Elegii romane, 1981). Bibliografie: Ahapkin, Denis, Иосиф Бродский после России. Комментарии к стихам И. Бродского (1972-1995). - СПб.: ЗАО Журнал «Звезда», 2009. Brodski, Iosif, Сочинения Иосифа Бродского: Стихотворения. Т. I-II (сост. Г. Ф. Комаров). - СПб.: «Пушкинский фонд», 1992. Brodski, Iosif, Din nicăieri, cu dragoste, traducere și postfață de Emil Iordache, Iași, Editura Timpul, 1995. Cioran, Emil, Pe culmile disperării, ediția a 3-a, București, Humanitas, 1993. Dolinin, А.А., Воздушная могила: О некоторых подтекстах стихотворения Иосифа Бродского «Осенний крик ястреба» // Эткиндовские чтения: Сборник статей по материалам Чтений памяти Е. Г. Эткинда. II-III. - СПб., 2006, pp. 276-292. Glazunova, Olga, Иосиф Бродский: американский дневник (О стихотворениях, написанных 33 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 в эмиграции). - СПб.: «Нестор-История», 2005. Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, vol. I, ediția a V-a, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 2007. Jung, C.G., Tipuri psihologice, traducere de Viorica Nișcov, București, Humanitas, 1997. Paz, Octavio, Dubla flacără. Dragoste și erotism, traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu, București, Humanitas, 1998. 34 https://biblioteca-digitala.ro VLADIMIR SOROKIN ȘI CONCEPTUALISMUL Maria HOȘCIUC Данная статья рассматривает раннее творчество Владимира Сорокина, которое находится под знаком русского концептуализма. Были проанализированы некоторые ранние романы и повести писателя для того, чтобы продемонстрировать к какому направлению они принадлежат: концептуализму, соц-арт или постмодернизму. Особое внимание было предоставлено высказываниям самого автора по отношению к принадлежности его текстов. Ключевые слова: концептуализм, постмодернизм, деконструкция, советский миф, ирония. De regulă, majoritatea criticilor ruși spun că Vladimir Sorokin este ori un scriitor postmodernist, ori unul conceptualist sau ambele deodată. Cert este că, din oricare orientare ar face parte, Sorokin este considerat cel mai radical scriitor rus contemporan. Astfel, la puțin timp după publicarea romanului Goluboe salo, criticul rus Viaceslav Kurițîn spunea că, cu ajutorul creației lui Sorokin, „se ilustrează cel mai ușor postulatele poststructuraliste foarte importante, precum „fiecare text este totalitar” și „cititul este un proces fiziologic, aproape egal cu cel spiritual”1. Iar omul de litere rus Leonid Andreev observa că, Sorokin „într-adevăr încununează cu propria ființă postmodernismul rus”2. Astfel de aprecieri sunt în contradicție cu afirmațiile autorului care nu își definește creația dintr-un singur unghi. Sorokin nu neagă apartenența unora dintre operele sale la literatura postmodernistă, însă relația sa cu această tradiție nu arată atât de rectiliniu, cât este percepută de alții. Dacă într-un interviu din anul 1992, scriitorul a declarat deschis apartenența sa la postmodernism3, după zece ani, acesta și-a exprimat o părere aproape contrară: „într-o oarecare măsură m-au dezamăgit filosofii. Acest lucru s-a petrecut acum șapte ani. I-am citi destul de mult pe filosofii-postmoderniști - Derrida, Foucault, 1 Viaceslav Kurițîn, Sovremennaja russkaja literatura s Viaceslavom Kurițînîm, http://www.guelman.ru/ slava/writers/sorokin.htm (accesat la 15.12.2013). 2 Leonid Andreev, Cem ze zakoncilas' istorija vtorogo tysjaciletija?// Zarubeznaja literatura vtorogo tysjaciletija. 1000-2000, Moscova, 2001, p.332. 3 Vladimir Sorokin, Tekst kak narkotik: intervju// „On ze”, Moscova, 1992, p.120. https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Deleuze, Guattari. A început să mă irite ateismul și încrederea lor în sine”1. În anul 2005, scriitorul a protestat în mod public împotriva includerii mecanice a tuturor textelor sale în paradigma postmodernistă: Așa că, domnilor filologi-slaviști, ștergeți-vă la unicul vostru ochi. Ajunge să-i priviți pe scriitorii vii prin prisma marmeladei rozalii, fierte de Derrida și Deleuze, pe focul sfrijit al pseudo-revoluției din 1968. Ajunge să atârnați pe noi câinii putrezi, născuți din fălnicia voastră, încrederea în sine și puturoșenia minții. Ajunge să vă ascundeți în spatele citatelor2. Filologul rus Gleb Morev a interpretat această declarație critică a lui Sorokin ca pe o dorință a scriitorului de a se rupe „de sine însuși - de autorul romanului Roman”3. Însă, în eseul Mea culpa?, scriitorul nici pe departe nu a încercat să se delimiteze de creația sa anterioară. Dimpotrivă, el i-a îndemnat pe critici și pe filologi să-i interpreteze operele după textul în sine și situația literară existentă la momentul scrierii acesteia. Vladimir Sorokin acceptă fenomenul postmodernismului, a cărui esență o vede în procedeul jocului. Însă scriitorul nu este interesat atât de jocul stilistico- lingvistic în sine, cât de căutarea, cu ajutorul lui, a problemei ontologice a existenței răului. Cercetând natura răului, Sorokin apelează la violență, fiind cea mai tipică manifestare a acestuia. De aceea în centrul atenției scriitorului apare fenomenul totalitarismului ca o chintesență a diferitelor forme a violenței. Potrivit scriitorului, „în Uniunea Sovietică totalitară, violența a fost principala putere pe care s-a bazat totul. Ea a fost energia neagră a acelei societăți”4. Cercetarea temei totalitarismului și, inerente acestuia, esteticii realismului socialist, a reprezentat prima etapă a activității de creație a scriitorului, iar romanul Goluboe salo, potrivit Liudmilei Lavrova5, a devenit etapa finală a unui proiect deconstructivist grandios, invocat cu scopul de a alunga „demonul marii literaturi ruse care îi revendica pe toți și pe toate”6. În literatura rusă, Vladimir Sorokin a intrat ca scriitor deja format, deoarece, în anul 1985, când a fost publicat la Paris primul său roman, Ocered' (Coada, 1982- 1983), el avea „în sertar” alte trei opere importante: Norma (1979-1984), Tridcataja 1 Vladimir Sorokin, Duh ili telo: intervju, „Alfavit”, 2002, nr.32, p.6. 2 Vladimir Sorokin, Mea culpa?, „NG Ex Libris”, 2005, nr.13, p.5. 3 V gostjah u cyklopov, polit.ru, 17 aprilie 2005, http://polit.ru/article/2005/04/17/ciklopy/ (accesat la 15.12.2013). 4 Vladimir Sorokin, Temnaja energija obscestva: intervju, „Profil’”, 2007, nr.4, p.88. 5 Liudmila Lavrova, Apofigej Kota Murra, „Druzba narodov”, 1999, nr.10, http://magazines.russ.ru/ druzhba/1999/10/lavrova-pr.html (accesat la 16.12.2013). 6 Ibidem. 36 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 ljubov’ Mariny (Cea de-a treizecea iubire a Marinei, 1982-1984) și un volum de proză scurtă Pervyj subbotnik (Primul subbotnik, 1980-1984). La mijlocul anilor ’70, Sorokin a intrat în lumea underground-ului artistic moscovit, în cercul conceptualiștilor, printre care se numărau Ilia Kabakov, Erik Bulatov, Andrei Monastîrski1. De sub condeiul lui Boris Groys, această orientare a artei sovietice din underground a primit denumirea „conceptualismul romantic moscovit”, deși el singur se mira de „monstruozitatea” expresiei inventate2. Vorbind despre influențele conceptualismului asupra propriei creații, Vladimir Sorokin mereu punea accent pe prorpietatea acestuia „de a avea o atitudine distanțată atât față de operă, cât și față de cultură în ansamblu”3. Potrivit scriitorului, operele sale din prima jumătate ai anilor 1980 sunt apropiate de arta conceptualistă prin „metoda îndepărtării, distanțierii de text, prin scriere impersonală, când nu este clar cine a scris textul”4. În același timp, Sorokin refuză să fie considerat adept al acestei direcții artistice. Deja în anul 1992, scriitorul afirma că nu are sens ca despre el să se vorbească ca despre un conceptualist5. Într-o discuție despre romanul Gheața, Sorokin afirmă: „Eu m-am despărțit de conceptualism. Voiam să-mi îndrept atenția spre un nou conținut, nu spre forma textului. Conceptualiștii sunt artiști. Omul, care poate să-și editeze un roman conținând doar litera «A», este conceptualist, însă aceasta este o creație vizuală, nu literatură. La mine au existat doar niște elemente ale acestei mișcări”6. Nu o dată scriitorul susținea că în viața lui un rol mai mare decât conceptualismul l-a avut arta pop7. Apărută în anii ’50, arta pop, potrivit istoricului și filosofului rus Viktor Bîcikov, reprezintă „valoarea artistică a obiectelor, evenimentelor, fragmentelor din viața de zi cu zi a omului de masă din societatea industrială, care până atunci erau percepute de către elita artistico-estetică ca fiind non-artistice, anti-artistice, kitsch, de prost gust etc.”8. Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestui curent în artă a fost Andy Warhol, iar Sorokin susține că 1 Sorokin, Tekst kak narkotik, p.119. 2 Boris Groys, Moskovskij romanticeskij konceptualizm// Utopija i obmen, Znak, 1993, p.260. 3 Sorokin, Tekst kak narkotik, p.120. 4 Vladimir Sorokin, O Evgenii Harinotove: intervju, „Mitin zurnal”, 1990, nr.32, http://kolonna.mitm. com/archive/mj32/sorokin.shtml (accesat la 17.12.2013). 5 Sorokin, Tekst kak narkotik, p.120. 6 Vladimir Sorokin, Proscaj, konceptualizm!: intervju, „Itogi”, nr.11/ 301, 18.03.2002, http://www.itogi.ru/archive/2002/11/94751.html (accesat la 15.12.2013). A 5-a parte a romanului Norma se termină cu câteva pagini umpulte de litera „a”. 7 Serafima Roll, Postmodernisty o postkul’ture. Interv’ju s sovremennymi pisateljami i kritikami, Moscova, 1998, p.118. 8 Viktor Bîcikov, Pop-art// Leksikon nonklassiki, Rossijskaja Politiceskaja Encyklopedija, Moscova, 2003, p. 341. 37 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 opera acestuia a reprezentat pentru el unul dintre cele mai mari izvoare de inspirație: „Warhol mi-a oferit mai mult decât Joyce”1. Se consideră că, predecesorul artei pop și a conceptualismului este dadaismul și, întâi de toate, tehnica „ready made” a pictorului francez Marcel Duchamp, care primul a început să expună obiecte utilitare în calitate de obiecte de artă2. Principiul artistic de manipulare, prin intermediul artefactelor deja existente, a condus în mod natural la distanțarea autorului de obiectul creației. În arta conceptuală, această distanțare s-a manifestat în cel mai înalt grad sub forma supremației ideii de creație asupra obiectului deja materializat, până la îndepărtarea totală a ultimului. O serie întreagă de astfel de opere conceptuale nu există în realitate, putem să ne facem doar o idee despre ele din fotografii și descrieri. Un exemplu clasic, de acest gen, din conceptualismul rus pot fi considerate manifestările grupului „Kollektivnye dejstvija” (Acțiuni colective), coordonat de Andrei Monastîrski3. Datorită înlăturării poziției autorului, a percepției operelor de artă ca pe un „obiect” cu care se înfăptuiește manipularea, s-a diminuat și mai mult poziția autorului, iar în unele cazuri s-a ajuns la o impersonalitate accentuată, la creații artistice anonime. Aici îl putem aminti pe conceptualistul american Sol LeWitt care, pe multe dintre operele sale, le-a pus la dispoziția oricărei persoane care dorea acest lucru. Unul dintre rezultatele înstrăinării limbajului artistic, înfăptuite de către conceptualism și arta pop, a devenit trecerea de la „monologismul autorului la pluralitatea limbilor egale”4, lucru ce a pregătit bazele pentru apariția concepției „moartea autorului”, a intertextualității postmoderniste și deconstrucției. În opinia noastră, Sorokin poate fi perceput ca un fel de artist „ready made” care ia lucrurile gata făcute (în cazul său, diferite stiluri, fragmente din literatură), le așează într-un context artistic (de exemplu, roman), pune titlul și semnează ca și cum ar fi creația lui. În acest fel poate fi exprimată „moartea autorului”, dar Viaceslav Kurițîn spune că intertextualitatea și imitarea fără sfârșit îngreunează distincția dintre cuvintele autorului și cele străine5. Imitarea și parodia reprezintă esența creației lui Sorokin, care, potrivit lui Lipovețki, este un fel de demonstrare a „puterii scriitorului”: „El ia orice discurs cu autoritate, (...) și îl deconstruiește, dovedind astfel că el, Vladimir Sorokin, este mai puternic decât puterea morală și intelectuală cuprinse în acel discurs”6. Putem spune că, practic, în fiecare operă a sa, scriitorul aplică procedeul de amestecare a 1 Vladimir Sorokin, Vesti iz onkologiceskoj kliniki: intervju, „Sintaksis”, Paris, 1992, nr.32, pp.138-143. 2 Maria Fürst, Jürgen Trinks, Frumosul și arta// Manual de filosofie, traducere din limba germană de Ioana Constantin, București, Humanitas, 1997, p.212. 3 Vezi Poezdkizagorod:„Kollektivnye dejstvija", Moscova, Ad Marginem, 1998. 4 Kulakov, op.cit., p.395. 5 Viaceslav Kurițîn, Russkij literaturnyj postmodernizm, 2000, Moscova, OGI, p. 37. 6 Mark Lipovețki, Goluboe salo pokolenija, ili Dva mifa ob odnom krizise, Znamja, 1999, p. 11. 38 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 stilurilor, temelor, genurilor, ceea ce-l face să fie „un maestru genial în imitarea diferitelor stiluri literare (nu doar a realismului socialist, cum se scria la un moment dat). Multe dintre cărțile sale (...) sunt construite pe fondul unei copieri abile a stereotipurilor, dintr-o ideologie sau alta. Și toate aceste straturi lingvistice din textele lui Sorokin sunt egale în drepturi, coexistă unul cu celălalt”1. Imitarea la Sorkin apare în forma sa cea mai pură în comparație cu ceilalți scriitori postmoderniști, iar tema clonării joacă un rol important nu numai în Goluboe salo, ci și în celelalte texte ale sale. Scopul tuturor acestor lucruri este clar: despărțirea de paradigma modernistă, de orice fel de logocentrism, pe calea postmodernismului. Cu ajutorul imitării și amestecului de stiluri literare, Sorokin intenționează să descopere clișeele lumii vechi, să descătușeze limba. Știm că, soț-art dorea să distrugă canonul realismului socialist. Sorokin îl deconstruiește nu numai pe acesta din urmă, ci și „marile narațiuni” ale realismului rus din secolul al XIX-lea. În Goluboe salo el se opune clasicilor modernismului literar rus (de exemplu, imitarea lui Pasternak, Ahmatova), pentru a rupe, în cele din urmă, postmodernismul de limitele restrictive ale modernismului2. Mijloacele lui Sorokin de a înșela așteptările create de paradigma modernistă sunt brutale, iar multora li se par jignitoare. El își „începe narațiunea ca o imitare a vreunui discurs și o finalizează într-unul din două moduri: fie printr-un șir de fraze incomprehensibile, fie prin violență incredibilă”3. Potrivit lui Kurițîn, Sorokin face acest lucru cu scopul de a arăta că în fiecare acțiune, în fiecare act de vorbire poate fi prezentă violența și lipsa de sens, că nu există discurs și paradigmă demnă de încredere. Conceptualismul dezvoltă versiunea centrifugă a modelului „centrul gol/ repetare”4. Aici golul, situat în locul semnificatului transcendental (adevărul, scopul, sensul existenței), devine sursa unor numeroase ritualuri cvasisacrale, în care aspectele textuale se întrepătrund cu cele vizuale și performative. Aceste ritualuri ale centrului gol formează cel mai important tip, deși nu singurul, al repetării conceptualiste. Esența acestor ritualuri textuale și performative se poate explica cel mai bine prin intermediul conceptului de transgresiune (al lui Michel Foucault), care „presupune nu o negare continuă, ci o afirmare care nu afirmă nimic - ruptura radicală a tranzitivității. Nu este negarea tuturor valorilor, ci o încercare a granițelor și limitelor. (...) În acest context, a încerca înseamnă a duce obiectul încercat până la 1 Aleksandr Mihailov, Cetyre portreta na obscem fone//Modernizm i postmodernizm v russkoj literature i kul’ture, „Slavica Helsingiensia 16. Studia Russica Helsingiensia et Tartuensia”, V. Helsinki: Department of Slavonic and Baltic Languages and Literatures, pp.451-452. 2 Lipovețki, Goluboe salo pokolenija ..., p.11. 3 Kurițîn, Russkij literaturnyj ...,p. 96. 4 Mark Lipovețki, Paralogii: Transformacii (post)modernistskogo diskursa v russkoj kul’ture 1920-2000-h godov, Moscova, Novoe literaturnoe obozrene, 2008, p. 299. 39 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 centrul gol, în care existența își atinge limitele și unde limita definește existența”1. După Foucault, transgresiunea intelectuală și estetică întruchipează direct mitul despre moartea lui Dumnezeu și, în același timp, este foarte apropiată de experiența sexualității. Transgresiunea intelectuală duce dincolo de limitele raționalului și deschide ușa către spațiul inconștientului, individual sau colectiv. Inconștientul este cel mai bun echivalent al transcendentalului din conceptualism (și nu numai): iată de ce deconstrucția conceptualistă operează mereu cu descoperirea arhetipurilor inconștiente și a stereotipurilor. Profesorul de la Pace University din New York, Viktor Tupițîn, descrie conceptualismul în categoriile „inconștientului comunal”2, însă noi putem spune că, referitor la Sorokin (dar și la ceilalți conceptualiști rus: Kabakov, Bulatov, Rubinștein, Prigov) ar fi mai corect să vorbin despre inconștientul tradiției culturale ruse și sovietice, în întruchipările sale înalte (spirituale, mistice) și joase (obscene, vulgare, carnale). Ritualul din lucrările conceptualiste apare sub forma unei aporii explozive, determinate în primul rând de conflictul dintre semnificat și semnificant. În esență, fiecare dintre ritualurile conceptualiste se construiește pe conflictul dintre sacru și profan. Seriozitatea gesturilor rituale, a intonațiilor, citatelor retorice și simbolice etc., mereu intră în contradicție cu absența presupusă sau transmisă direct sau cu nesemnificativitatea sensului a tot ceea ce se întâmplă ori este demonstrat, cu alte cuvinte, cu golul. Căci acest „contact, proximitate, atingere, în general, contactul cu nimic, cu Golul, reprezintă caracteristica principală a conceptualismului rus”3. (În acest sens conceptualismul este mai aproape de magie decât de religie, căci, după sociologul francez Emile Durkheim, „magia găsește o plăcere profesională în profanarea obiectelor sacre; în ritualurile sale magia întoarce pe dos elementele ceremoniilor religioase. (...) Magia nu are biserică”.4) Cu toate acestea, aporia explozivă se poate crea și prin alte mijloace, unul dintre cele mai importante fiind situarea ritualurilor opuse la diferite niveluri ale textului sau aplicarea în paralel a diferitelor ritualuri într-un singur text. Referitor la creația lui Sorokin, aici regăsim o organizare rituală a limbajului din povestirile și romanele timpurii ale scriitorului, ce presupune o trecere bruscă de la stilul lin al narațiunii la prezentarea de atrocități, scene fără sens sau absurdități. Ritualismul formei se actualizează în îmbinare cu acțiunile ritualice ale eroilor povestirilor: deschiderea sezonului de vănâtoare, evocarea șamanică a geologilor pierduți, actul sexual cu un cadavru, mâncarea unei fete și apoi învierea acesteia, etc. 1 Michel Foucault, A preface to transgression// Michel Foucault, Aesthetics, Method and Epistemology, New York, The New Press, 1994, p. 75, 86. 2 Viktor Tupitîn, Kommunal'nyj (post)modernizm, Moscova, Ad Marginem, 1998. 3 Ilia Kabakov, Tri installjacii, Moscova, Ad Marginem, 2002, p.202. 4 Emile Durkheim, The elementary forms of the religious life, a study in religious sociology, Londra, 1915, p. 119, 121, https://archive.org/details/elementaryformso00durkrich. 40 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Fiecare conceptualist orientează ritualurile/ repetările create către un anumit tip de deconstrucție. Astfel, Dmitri Prigov, în poeziile sale sovietice și postsovietice, analizează performativ (parodiază) strategiile puterii simbolice, integrate într-un discurs specific de autor. Continuând experimentele lui Prigov, Vladimir Sorokin, în creația sa timpurie, creează texte-persoane - de joc, niște modele artistice a diferitelor discursuri, dezvăluind astfel ritualul puterii care stă la baza discursului și aduce în prim plan „inconștientul discursului”, misterul sacralității sale. În înțelegerea sorokiniană, nucleul sau sursa autorității simbolice a oricărui discurs este violența sângeroasă dură, care urcă până la cele mai arhaice forme ale puterii. Începând prin a utiliza jocurile soț-art asupra narațiunilor realismului socialist, Sorokin foarte curând și-a dat seama că același sistem de tehnici poate fi aplicat la oricare alt discurs cu autoritate și prin urmare cu putere. Deja în anii 1980 obiectul cercetărilor sale artistice a încetat să fie realismul socialist, deși realismul socialist păstrează pentru Sorokin sensul unui model ideal al oricărui discurs cu autoritate, care încearcă în mod organic să adopte puterea absolută asupra conștiinței cititorului și culturii în general. În textele sale, Sorokin prezintă o multitudine de ritualuri narative sau extranarative care duc la deconstrucția discursului, dezvăluind propriile metode de violență, diferite modele de sacrificiu1. Astfel, de exemplu, în subiectul povestirii Padez (inclusă în romanul Norma) pot fi observate câteva structuri rituale. În primul rând, episodul central al povestirii este construit pe devierea discursului tradițional al realismului socialist: se dovedește că molima animalelor din colhoz nu are în vedere animalele, ci oamenii, „dușmani de clasă”, „sabotori”, care au o condiție animalică. Transformarea ritual-mitologică a oamenilor în animale (forma arhaică de pedepsire, mânia zeilor) este îmbinată cu descrierea naturalistă a cadvrelor: „Rostovțev Nikolai Lvovici, treizeci și șapte de ani, fiul unui sabotor nepocăit, nepotul unui emigrant, strănepotul unui medic județean, da, a unui medic... a venit acum doi ani de la Gosplemzavod din Maloiaroslavsk. Rude!, Kedrin din nou a lovit în ușă. Sora - Rostovțeva Irina Lvovna, folosită ca îngrășământ natural la plantarea Parcului „Slava” din orașul Gorki”2. În al doilea rând, subiectul povestirii este construit ca o parafrazare iterativă a modelului canonic al realismului socialist, fiind prezentă în interiorul narațiunii și o metaforă a acestui canon: satul real este dublat de un plan perfect - macheta satului, făcută cu migală de un președinte nepăsător. Tot ceea ce în satul real moare, este distrus, pe machetă apare ca nou. Acest lucru, în esență, este o întruchipare perfectă a „schizofreniei modale” a realismului socialist 1 Lipovețki, Paralogii..., p. 307. 2 Vladimir Sorokin, Padez// Norma, http://www.srkn.ru/texts/norma_part11.shtml (accesat la 12.04.2014). 41 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 care se bazează pe combinarea într-o singură narațiune a unor modalități incompatibile („care este” și „care trebuie să fie”). În lucrările clasice ale realismului socialist programul utopic încerca să se îmbine cu „realitatea” pe care o descria. Același efect încearcă să-l obțină și personajele din Padez, numai că ei decid să facă acest lucru nu prin instalarea unei noi ordini, ci prin autodistrugere. Incendiind totul din calea lor, ei repetă această operație și pe machetă. Când tot ce se putea distruge este distrus, iar situația devine identică, atât pe machetă, cât și în realitate, se schimbă stilistica textului. Se produce o trecere la un alt discurs. Ultimele pagini ale povestirii sunt construite sub forma unei conversații a unui corifeu cu corul sau a unui preot cu poporul, iar fiecare dintre părți spune și repetă frazele a căror sens direct este complet înlocuit de cel simbolic. În conformitate cu această logică mitologică, benzina din găleata pe care scrie „apă” și cu care a fost stropit președintele bătut, chiar este „apă”, pe care o beau „vitele”: — Ce scrie pe găleată? — Apaaaa! — Apa arde? — Nuuuu! — Cine a fost adăpat cu această găleată? — Viiiitele! — Vitele sunt căcate și umflate? — Daaaa! — Apa arde? — Nuuuuu! — Ăsta, — secretarul a arătat cu degetul spre Tișcenko, — e căcat? — Daaaa! — Umflat? — Daaaa! — Cine a fost adăpat cu găleata? — Viiiitele! — Vitele sunt căcate și umflate? — Daaaa! — Apa arde? — Nuuuu! <...> — Cine a fost adăpat cu găleata? — Vitele! — Înseamnă că acesta a fost? — Daaaa! <...> — Să-l adăpăm? — Să-l adăpăăăăm! — Da? — Daaaa! Secretarul a luat găleata și a turnat benzina care ardea pe președinte1. Caracterului ritual al narațiunii nu are simplul rol de a întoarce pe dos subiectul unui text din realismul socialist. În fond, avem în față din nou un ritual de tranziție, de data aceasta unul social (și nu individual): reînnoirea vieții are ca preț sacrificarea „vechiului rege”. Nu este accidental faptul că președintele în flăcări se dizolvă în peisajul colhozului, care a fost ars și el și din care a rămas numai cenușa: în acest mod are loc „integrarea lui socială”. Mai mult de atât, activitatea distructivă a „mentorilor” de asemenea se poate explica prin caracterul specific al perioadei de tranziție. Într-o perioadă de tranziție tradițională, observă Mircea Eliade, are loc „o întoarcere simbolică în Haos. Pentru a fi creat din nou, ceea ce este vechi trebuie distrus”2. Katherine Clark, atribuindu-i literaturii sovietice această teză, spune că „majoritatea încercărilor grele din romanul tradițional al realismului socialist reprezentau întălnirea simbolică cu haosul. (...) Aceste încercări includ nu numai suferința, ci și transcendentul suferinței. (...) Doar cu condiția trecerii peste haosul 1 Idem. 2 Mircea Eliade, Birth and Rebirth: The Religious Meaning of Initition in Human Culture, New York, Harper an Narrow, 1958, p. xii. 42 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 fizic eroul avea șansa de a atinge staisis-ul fizic”1. În cazul lui Sorokin, acesta reinterpretează „transcendentul suferinței”. La el, etapa haosului corespunde cu „noua ordine”, cu „staisis-ul fizic”. Finalul povestirii întruchipează etapa finală a ritualului. Mai departe nu va fi nimic, pentru că nimic nu mai e. De regulă acesta este finalul tradițional al lui Sorokin timpuriu și puțin din perioada mai târzie a creației (de exemplu, în finalul romanului Inimile celor patru, de la eroi nu rămân decât patru inimi). Calitatea „noii ordini”, instituite prin intermediul ritualului, arată în mod explicit ceea ce este ascuns în „vechea ordine”, în lumea realismului socialist, în lumea unui sat regresiv, cu animale moarte, clădiri putrede, clopot fără limbă și o machetă îngrijită. La Sorokin, haosul este o desfășurarea a absurdului. Absurdul este un rezultat al contradicțiilor din interiorul unui discurs. Haosul mărturisește despre totala distrugere reciprocă a elementelor discursive. Trecerea la un alt discurs, ritual, este rezultatul trecerii la golurile de anihilare ce apar în locul lumii realismului socialist. Ritualizarea și naturalizarea logicii interne a discursului realismului socialist sau oricărui alt discurs cu autoritate duce la un efect uimitor și paralogic, în creația sorokiniană, de armonie cu haosul, la extatica rituală a ordinii, formată de o serie continuă de transgresiuni. Nu întâmplător, răspunzând într-un interviu la o întrebare despre îmbinările de șoc a planului naturalist cu cel simbolic din textele sale, Sorokin spune: „În ceea ce privește explozia, care se petrece după aceea, pentru mine ea nu are natura șocului. Dimpotrivă, eu încerc să găsesc o anumită armonie între două stiluri, încerc să îmbin înaltul cu josul. Încercarea de a combina contrariile este pentru mine un fel de act dialectic, care se transpune în simbioza straturilor textului”2. Totuși simbioza rămâne una de șoc și explozivă, ca orice aporie postmodernistă. Toate acestea profesoara Slobodanka Vladiv-Glover de la Universitatea Monash (Australia), în cartea Russian Postmodernism. New Perspectives on Post- Soviet Culture, le numește proza excrementală a lui Vladimir Sorokin. Potrivit lui Vladiv-Glover, excrementalismul este o estetică a negativului, anormalității, perversiunii, iar pionerii acesteia au fost scriitorul francez suprarealist Georges Bataille și Marchizul de Sade3. Excrementalismul este în mare parte legat de antipatia postmodernismului față de fenomenele curate, pure: „Sorokin’s ugly reality (...) generates energy emanating from (negative) feelings: disgust, fear, awe, abjection. The ugly is thus opposed to the static abstractness and passivity of so- called “pure concepts” (such as “pure beauty”) (...). The ugly as negativity and 1 Katherine Clark, The Soviet Novel: History as Ritual, Bloomington, Indiana University Press, 2000, p. 178, 185. 2 Roll, op.cit., p. 125. 3 Russian Postmodernism. New Perspectives on Post-Soviet Culture. Transl. & Ed. Slobodanka Vladiv- Glover. New York - Oxford: Berghahn Books, 1999, pp.272-273. 43 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 freedom finds expression in the pornographic and the obscene.”1 Acest lucru înseamnă că excrementalismul lui Sorokin tinde să distrugă granița dintre adecvat și inadecvat, cast și obscen, dorește să numească lucrurile cu numele lor. Astfel, de exemplu, în prima povestire din Pervyj subbotnik, Sergej Andreevic, Sorokin descrie o excursie la pădure făcută de un grup de adolescenți cu profesorul lor preferat, Serghei Andreevici, pentru a marca încheierea școlii. La un moment dat, profesorul, însoțit de Sokolov, cel mai mare admirator al său, se duce după apă. Pe drumul de întoarcere, trimițându-l pe Sokolov înainte, profesorul se oprește să-și facă nevoile. În acest timp Sokolov se ascunde și-l pândește pe profesor, iar când acesta pleacă elevul se duce și-i mănâncă excrementele. În interpretarea lui Lipovețki, Sorokin expune aici ritualul de trecere care stă la baza textelor realismului socialist: aflându- se la o etapă de tranziție, neofiții sunt luați din mediul lor obișnuit și duși în natură, unde numai unul dintre ei are voie să se supună inițierii. Consumarea de către Sokolov a excrementelor profesorului simbolizează integrarea acestuia în colectivitate2. Ritualul de inițiere descris în text este, de asemenea, o metaforă a procesului de citire, înțeles ca o integrare a cititorului în colectivitate, iar textul în sine fiind vocea autorității colective. În mod similar, în povestirea Svobodnyj urok, profesoara îmblânzește elevul rebel de clasa a cincea prin faptul că-l obligă să-i mângăie organele genitale (o scenă analogică întâlnim și în romanul lui Viktor Erofeev, Stalin cel bun). Repetând mantra profesorilor, „Pentru tine mă străduiesc, idiotule!”, ea, spre deosebire de băiatul speriat, plin de lacrimi, se simte foarte bine. Mâncatul de către elev a excrementelor profesorului și violarea de către profesoară a băiețelului reprezintă două aspecte interconectate de didacticism, care, la rândul său, a fost interpretat în cercul conceptualiștilor (a se vedea textele lui Prigov și Rubinștein) ca fiind un stâlp specific represiunii culturale ruse. Actul de consumare a fecalelor reflectă faptul că, în scrierile lui Sorokin, ființa umană este caracterizată în esență ca un consumator care caută sațietate, la fel ca în cazul cititorului care dorește să devină o parte a lumii complete, rotunjite, ca un stomac după o masă bună. Sorokin folosește în mod repetat în cadrul textului modelul căutării de sațietate ca o metaforă pentru activitatea cititorului. De exemplu, în romanul Tridcataja ljubov’ Mariny, autorul descrie căutarea eroinei a primului ei orgasm cu un bărbat. Aici autorul simulează stilul de ficțiune erotică, descrie în detaliu fiecare întâlnire sexuală a Marinei și construiește literalmente punctul culminant, echivalând procesul de scriere cu masturbarea, iar procesul de citire cu voyeurism. 1 Idem, pp. 283-284. 2 Mark Lipovetki, Russian Postmodernist Fiction: Dialogue with Chaos, Armonk, N.Y., Londra: M.E. Sharpe,1999, pp. 199-201. 44 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 În același timp, romanul este o reafirmare parodică a bildungsromanului socialist: Marina are diverse legături eșuate cu disidenții, portretizați satiric ca impotenți, efeminați, până are în cele din urmă un orgasm cu secretarul de la fabrică, moment în care se hotărâște să-și părăsească stilul de viață promiscuu și devine un muncitor entuziast, iar textul dobândește stilul unui raport economic sovietic. Modelul utilizat de Sorokin este acela de „roman de slavare” care, în Tridcataja ljubov’ Mariny, apare ca o „salvare de la individualizare”1, descrisă la fel ca în Sergej Andreevic, ca sațietate prin absorbție în colectiv. Acest model este total inversat în Ocered’, în care existența colectivă este simbolizată de coadă, descrisă de Sorokin ca un organism gigantic2, în care oamenii sunt gata să stea un timp nelimitat, cu toate că nu știu ce vor primi la sfârșit. Romanul este scris ca un dialog dramatic, ca și cum Sorokin ar fi agățat de gâtul cuiva un microfon și ar fi transcris înregistrarea3. Efectul așteptat este acela de a-l face pe cititor să stea, la rândul său, la această coadă, fiind o metaforă a procesului de citire. Și pentru acest cititor, care stă la coadă, rezultatul este doar o recompensă ironică: consumarea satisfacției, materiale sau sexuale, nu este o transformare, ci o saturație temporară de nevoi. În lucrarea lui Sorokin, rezultatul inevitabil al procesului de consum nu este saturația, ci excrementele, care reprezintă un gol reînnoit ce trebuie din nou umplut. Prima parte a Normei este formată din mai multe povestiri scurte, care imită diferite stiluri ale ficțiunii sovietice, care descriu consumul zilnic de către fiecare individ a „pachetului său normă”, unii făcând-o cu mai mult sau mai puțin entuziasm, alții cu reticență, iar alții fără să stea prea mult pe gânduri. Procesul de a mânca devine aici o metaforă a procesului de citire, când cititorul consumă cu ușurință bucățelele de text. Mulți critici consideră că textele lui Sorokin reflectă denaturarea psihologiei umane sub autocrația sovietică, idee susținută de autor în interviurile sale despre natura homo sovieticus4. David Gillespie, care consideră textul lui Sorokin un testament la degradarea unei întregi societăți și a oamenilor ei5, interpretează prima parte a Normei ca o critică a modului în care cei mai mulți oameni au învățat să accepte propaganda sovietică: „toată lumea este hrănită cu rahat, iar marea majoritatea a oamenilor iubește asta”6. Noțiunea de carnalitate este foarte importantă în înțelegerea tehnicii narative a lui Sorokin. Aceasta nu înseamnă numai scrisul sau acțiunile legate de 1 Tatiana Rasskazova, Avtoportret. Tekst kak narkotik. Sorokin, Vladimir/ Vladimir Sorokin: Sbornik rasskazov, Moscova, Russlit, 1992, p.124. 2 S. Laird, Voices of Russian Literature, Oxford: Oxford University Press, 1999, p. 149. 3 Idem, p. 150. 4 Ibidem, pp. 148-152. 5 D. Gillespie, Sex, Violence and the Video-Nasty: The Ferocious Prose of Vladimir Sorokin, Essays in Poetics, 1997, nr. 22, p.171. 6 Idem., p.161. 45 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 trup, ci o filosofie mult mai largă a autorului, axată pe desemantizarea și desimbolizarea textului. Kurițîn, de exemplu, spune că în romanul Ocered' „rămâne necunoscut care este sensul acestei cozi și numărului mare de replici (...) lipsite de șansa de fi interpretate și care sună ca un text în general, ca o acțiune de articulare, fără vreo legătură cu semantica”1. Interesul lui Sorokin față de excremente este legat de această desemantizare a lumii, iar când devine ceva concret, ca în textele scriitorului, fecalele nu mai sunt o metaforă2. Utilizarea de către Sorokin a unui limbaj neconvențional este legată de critica limbajului însuși și logocentrismului lingvistic. Acesta din urmă înseamnă tendința către un limbaj universal, consecvent, integral, clar. Logocentrismul lingvistic i-a fost caracteristic modernismului și a adus cu sine ierarhia, dictatura auctorială, iar, potrivit lui Derrida, una dintre principalele idei ale postmodernismului a fost distrugerea tuturor formelor logocentrismului, inclusiv celui lingvistic3. Acest proces de reînnoire a limbajului se înfăptuiește, printre altele, prin utilizarea unui lexic tabu. Pe lângă aceasta, la Sorokin mai apar și alte moduri în procesul deconstrucției limbajului: inventarea de cuvinte noi, repetarea, combinarea de cuvinte sau citate care nu se potrivesc etc.4. În Goluboe salo, amestecarea limbii ruse clasice cu limbile chineză, germană și franceză îndeplinește această funcție: scoaterea limbii din ungherul ei strâmt. Prin urmare, termenii care sunt adesea asociați cu stilistica lui Sorokin, considerate cuvinte neliterare, de prost gust, cuvinte rele, exprimă filosofia postmodernă, care distruge ierarhiile lingvistice: nu mai există o limbă frumoasă sau urâtă, exista doar limba în toate formele și expresiile sale. Natura esteticii lui Sorokin poate fi considerată încercarea de a institui omnipotența textului, încălcând granițele eticii și presupunând admiterea diferitelor forme literare, lucru pe care-l propovăduiește și filosofia conceptualistă (textul trebuie să-l excludă pe autor). În genul literaturii acest lucru înseamnă că lipsește subiectul care și-ar lua asupra lui responsabilitatea de cele narate. La Sorokin este dominant subiectul narativ colectiv sau, cu alte cuvinte, tendința de a povesti totul de pe lume așa cum e. Această aspirație este mai mult sau mai puțin apocaliptică, căci apocalipsa, înainte de toate, este o artă în care autorul de la bun început se condamnă la moarte. Care este atunci postura morții autorului? Iată ce spune Boris Groys: „Dacă Bahtin descrie poetica lui Dostoievski ca pe una îndreptată spre așezarea egalității dintre autor și erou, atunci Sorokin se pare că simulează victoria absolută a autorului asupra eroului: eroul distruge tot ce poate fi descris, apoi se 1 Kurițîn, Russkij literaturnyj ...,p. 114. 2 Kurițîn, Sovremennaja russkaja literatura s Vjaceslavom Kuricynym.. 3 Kurițîn, Russkij literaturnyj ..., p. 26. 4 Mihailov, op.cit., p.453. 46 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 distruge pe sine, ca obiect al descrierii”1. Victoria absolută a autorului sau moartea acestuia? Însă structura textului lui Sorokin nu este așa de simplă, cum scrie Groys. Deși autorul poate să domine textul, nu întoatdeauna este garantată victoria sa totală asupra eroilor, cu atât mai mult, acest lucru nu este o mărturie a omnipotenței autorului. Un bun exemplu al morții autorului din textele lui Sorokin poate fi considerat romanul Ocered', în care autorul citează, într-un mod mecanic, discuțiile unor oameni care stau la coadă, fără a-i descrie sau măcar a-i da un nume. Aici autorul se identifică cu o mașină de scris, fiind captivat de descrierea evenimentelor din jur. Întregul text este constituit numai din vorbire directă, fără a avea și vocea autorului. Nu exită aici nici subiectul acțiunii, doar se repetă anumite momente secundare, legate de text ca atare: repetiții, enumerări, tăcere etc. Este prezentă în roman aluzia la un fel de realism cinematografic și o supunere totală la realitatea absolută. Alte exemple în care vorbirea directă joacă un rol esențial pot fi găsite în volumul de povestiri Pervyj subbotnik, de pildă, în povestirea Kiset autorul îl prezintă pe erou din exterior, fără nici un fel de emoții subiective. În prim plan iese vorbirea directă, lipsită de controlul autorului, în acest mod prezentându-se amănunțit figura naratorului, începând cu tulburarea psihologică și terminând cu gestul afazic. Stilul textului este aproape distrus, ceea ce duce la moartea autorului și la victoria realității. Cu toate acestea, moartea autorului nu este decât o mască care ascunde omnipotența acestuia, acestea două putând fi chiar îmbinate, pentru că autorul poate fi controlat de o altă persoană (scriitorul), pe nume „Sorokin”. Nu întotdeauna omnipotența autorului înseamnă și libertatea totală în crearea subiectului și stilisticii textului. Atâta timp cât autorul îi are în vedere pe cititori și continuă dialogul cu ei, măcar în străfundurile conștiinței, textul nu poate nicicum să se lipsească de prestabilirile autorului. Pentru ca autorul să devină atotputernic, el trebuie înainte de toate să se elibereze cu totul de narațiune. Iată ce afirmă Sorokin: „Pentru mine problema cititorului nu mai există”2. O a doua condiție pentru a atinge eliberarea de narațiune este teroarea împotriva textului3. După cum știm, procedeul colajului, propriu conceptualiștilor moscoviți, a fost și pentru Sorokin cea mai puternică armă a terorii împotriva textului. Acest lucru este realizat de scriitor în două feluri: în primul rând, pe planul deformării limbajului, de la cuvinte la stilistică, iar, în al doilea rând, deformarea narațiunii. Pentru Sorokin, triumful final al autorului trebuie să fie îndeplinit prin teroarea omnilaterală asupra textului. La drept vorbind, acest lucru înseamnă dezvelirea a tot ceea ce se descrie de scriitorii 1 Boris Groys, Russkij roman kak serijnyj ubijca, ili poetika bjurokratii, „Novoe literaturnoe obozrenie”, nr.27, 1997, p.438. 2 Vladimir Sorokin, Sobranije socinenij v dvuh tomah, Moscova, 1998, p.10. 3 Ikuo Kameyama, Terror teksta ili tekst terrora: K problematike telesnosti u Vladimira Sorokina, http://src-h.slav.hokudai.ac.jp/sympo/2000summer/pdf/Kameyama.pdf (accesat la 13.03.2014). 47 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 „normali” (Sorokin consideră că cel mai normal scriitor este Nabokov). Scriitorii normali mereu țin cont de psihologia și mentalitatea cititorilor, Sorokin însă procedează total invers. După atingere libertății absolute asupra textului, Sorokin tinde să înfăptuiască teroarea împotriva istoriei1. Toate romanele istorice tind să intervină în faptele istorice, pentru că exercită funcția unei mașini a timpului. În literatura rusă contemporană, un loc aparte îl ocupă genul ficțiunii istorice care, începând cu Palisandrija de Sașa Sokolov până la Mitraliera de lut de Viktor Pelevin, poate fi privit ca un bun exemplu de intervenție a literaturii în istorie. Popularitatea acestui gen în Rusia poate face aluzie, pe de o parte, la oprimarea extremă exercitată de regimul sovietic, care nu permitea nici un fel de abatere de la istoria impusă de acesta, iar, pe de alta, la caracterul fictiv (născocit) al istoriei însăși a Rusiei din perioada sovietică. Dacă vorbim în termenii postmoderni, aceasta ar putea fi înlocuită cu noțiunea de „simulacru”. Dar, în general, se poate considera că teroarea împotriva istoriei a fost un rezultat iminent al procesului literar conceptualist. Procedeul colajului, amintit mai sus, se regăsește și la scriitorii postmoderniști, care într-o măsură mai mare sau mai mică recurg la teroare împotriva propriului text. Atunci ce îl deosebește pe Sorokin de aceștia? Nu-l putem numi pe Vladimir Sorokin un scriitor de ficțiune istorică, deoarece la el ficțiunea ține numai de viitor, timp în care trecutul este un obiect al dorinței sale subconștiente și nu un câmp magnetic ce atrage imaginația liberă a scriitorului. În acest context, istoria sau faptele istorice devin un material pasiv, utilizat în crearea unei noi dimensiuni a narațiunii. Iată ce deosebește romanul Goluboe salo de toate celelalte opere ale lui Sorokin. Poetica terorii împotriva istoriei este cea mai limpede în roman atunci când apare Hitler și Stalin, cu toate că acest lucru era imposibil în anul 1954. Teroarea împotriva istoriei nu este altceva decât colajul și jonglarea liberă cu faptele istorice. 1 Idem. 48 https://biblioteca-digitala.ro PROBLEMA IDENTITARĂ ÎN DECADENȚA LITERARĂ. STUDIU DE CAZ: DEZINTEGRAREA ATOMULUI DE GHEORGHI VLADIMIROVICI IVANOV Gabriel Andrei STAN Cet article se propose d'analyser le phénomène de la décadence littéraire à partir d'une double perspective: théorique et pratique. Le premier chapitre, intitulé A la recherche d'une définition: de l'idée de décadence à la décadence littéraire présente l'idée de décadence comprise comme «déclin», «corruption», telle qu'elle apparaît dans divers domaines de la culture universelle: dans la vision pessimiste du monde de l'antiquité classique, dans la conception religieuse chrétienne et dans les œuvres philosophiques de Jean-Jacques Rousseau et Arthur Schopenhauer. La deuxième partie de ce chapitre tente de faire un résumé des études critiques du phénomène décadent dans divers espaces culturels: anglo-américain, français, italien, roumain et russe. La diversité des opinions critiques, souvent contradictoires, démontre l'hétérogénéité de ce phénomène littéraire et la difficulté de trouver une définition totalisante.En analysant les principales conclusions des études présentées, nous proposons l'introduction d'une nouvelle variable dans la recherche de ce concept, à savoir la question de l'identité. À cet égard, la décadence devient une critique sociale. Le deuxième chapitre, intitulé La question de l'identité et de l'expérience décadente dans « Raspad atoma », de Georgi Ivanov, illustre comment le problème identitaire influence l'imaginaire décadent de l’écrivain russe. Dans l'analyse de ce rapport on valorise le contexte socio-historique de l'émigration russe parisienne. La conscience de l’identité perdue génère une crise existentielle profonde, marquée par la perte du sens de la vie, la crise se reflétant même sur le plan métatextuel, exprimé par l'impossibilité de continuer la tradition littéraire. En ce sens, la seule solution est purement décadente: le texte ivanovien devient une déconstruction subtile de toute la tradition littéraire russe. La mort est la seule façon de régénération des ressources artistiques, aussi que d’une culture qui a conclu une étape importante dans son développement. Mots clés: décadence, tradition littéraire, déclin, corruption, identité https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 I. În căutarea unei definiții: de la ideea de decadență la decadență literară Je suis l’Empire à la fin de la décadence, Qui regarde passer les grands Barbares blancs En composant des acrostiches indolents D’un style d’or où la langueur du soleil danse. Paul Verlaine Ideea de decadență reprezintă un teren cultural foarte instabil. A căuta o definiție a acesteia înseamnă a intra de bunăvoie în nisipuri mișcătoare, în care, cu cât te zbați mai tare, cu atât te afunzi mai rău. Discuțiile teoretice despre acest fenomen artistic sunt înțesate de idei contradictorii, iar cei mai importanți cercetători subliniază în propriile lucrări dificultatea de a găsi o definiție completă a acestuia. Având în vedere ambiguitatea noțiunii, ne propunem ca în prezenta lucrare să analizăm conceptul de decadență mai întâi în sens general, ca decădere, declin, înțeles în relație cu termenul de progres, accepție ce subliniază ideea de regres față de un stadiu superior al civilizației, la care se adaugă inevitabil și o nuanță de ordin etic, conceptul fiind receptat și ca degradare morală. Mai apoi urmează să analizăm conceptul de decadență din perspectivă estetică, cu alte cuvinte, din perspectiva așa- numitei „decadențe literare”. Firește, această delimitare este cât se poate de convențională, căci sensul general, etic al termenului influențează negreșit orientarea literară ce ia naștere la sfârșitul secolului al XIX-lea sub denumirea generică de „decadență literară” sau „decadentism”. Cu toate acestea, o astfel de delimitare, fie ea și convențională, se impune demersului nostru critic, facilitând ilustrarea etapelor de dezvoltare pe care termenul le suferă de-a lungul timpului. În vedere unei exemplificări cât mai fidele a complexității ideii de decadență în literatură, considerăm că se impune o trecere în revistă a celor mai importante studii în domeniu și a concluziilor la care acestea ajung. Astfel, după ce vom fi evidențiat principalele variabilele de care critica ține cont, vom supune atenției posibilitatea și necesitatea introducerii unei noi variabile pentru înțelegerea acestei orientări artistice. Căci, credem noi, a privi decadența literară prin prisma unei probleme identitare se poate dovedi o metodă folositoare ce poate duce la conturarea unei imagini mult mai clare a acestui fenomen cultural. Totodată se impune clarificarea unei noi ambiguități semantice, care apare în dubletul decadență - decadentism. Pericolul survine odată cu folosirea celui de-al 50 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 doilea termen. Adesea, prin decadentism se întelege un curent artistic de sine- stătător, apărut în Franța în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Or, din cauza încărcăturii peiorative a ambelor variante terminologice (decadență și decadentism) „o parte din ceea ce fusese definit ca decadent a primit, prin simpla schimbare de etichetă, numele de simbolism prin forjarea inspirată de către Jean Moréas a termenului pe care el însuși îl abandonează cu lejeritate”1. Așadar, a considera trăsăturile specifice care definesc creațiile literare din acea perioadă ca formând un sistem compact ar fi o greșeală care va duce, în cele din urmă, la o nouă contradicție semantică. În plus, în critica italiană, il decadentismo se bucură de o folosire aparte, așa cum subliniază și Matei Călinescu, fiind mai degramă sinonim cu ceea ce în spațiul anglo-american este numit modernism2. În lucrarea de față vom prefera utilizarea termenului de decadență în ambele accepții ale sale, atât etică, cât și estetică, întrucât considerăm decadența literară mai degrabă o tendință sau orientare artistică, și nu un curent bine definit. Este interesant de sesizat faptul că această confuzie semantică apare și în DEX, în varianta din 1998, decadentismul fiind definit ca tendință, iar în ultima ediție, cea din 2009, acesta fiind definit ca mișcare literară. În plus, ultima variantă a DEX înregistrează și dimensiunea peiorativă a noțiunii de decadență. În ediția din 2009: DECADÉNȚĂ, decadențe, s. f. 1. Declin, regres. 2. Decădere, degradare morală. 3. Calitate inferioară a literaturii, artei etc. sau pierdere a normelor morale din creațiile unei epoci față de o perioadă anterioară. - Din fr. décadence, lat. decadentia. DECADENT^SM s. n. 1. Mișcare literară din a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată prin cultivarea artificialului, a rafinamentului estet și a morbidului excesiv. 2. Termen aplicat uneori epocilor care precedă declinul unor culturi și civilizații. - Din fr. décadentisme.3 În ediția din 1998: DECADÉNȚĂ, decadențe, s.f. 1. Declin, regres. 2. Decădere, degradare morală. - Din fr. décadence, lat. decadentia. DECADENTISM s. n. Denumire generică dată tendințelor unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX de către propriii protagoniști, care opun realității 1 Angelo Mitchievici, Decadență și decadentism în contextual modernității românești și europene, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2011, p.33. 2 „În scopuri practice, decadentismo este astăzi un sinonim aproape perfect al conceptului anglo- american de modernism” (Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, trad. Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, postfață de Mircea Martin, Ed. Polirom, Iași, 2005, p.213). 3 DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p.264. 51 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 o lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică. V. simbolism. - Din fr. décadentisme.1 1.1. Declin, decădere, corupție vs. progres Ideea de de decadență, înțeleasă ca principiu al declinului, a decăderii este una foarte veche. Criticul Koenraad W. Swart afirmă în studiul său, intitulat The Sense of Decadence in Nineteenth-Century France, faptul că noțiunea de decadență se întâlnește în miturile cosmologice religioase cele mai timpurii. În aproape toate civilizatiile antice se credea că, după o perioadă inițială de fericire paradisiacă și inocență, omul și-a pierdut virtuțile sale primordiale, ca rezultat al unei decăderi bruște sau al unui proces de degradare treptată. [...] Brahmanismul, budismul, și jainismului predicau faptul că epoca prezentă era o perioadă de întuneric, așa-numita Vârstă a lui Kali, în care omul era din punct de vedere biologic, intelectual, etic, și social mult inferior strămoșilor săi. Conform dogmelor acestor religii diferite, lumea se îndrepta spre o anihilare totală ce avea să fie urmată de crearea unei noi lumi sortite să treacă prin același proces de deteriorare progresivă ca cel care a precedat-o2. De asemenea, antichitatea clasică este guvernată și ea de o viziune pesimistă asupra lumii. Mitologia greacă și romană, caracterizată de B.A. van Groningen ca aflându-se „sub autoritatea trecutului”3, valorizează negativ timpul, perceput ca o permanentă decădere. Astfel, mitul Epocii de Aur, o perioadă primitivă ideală, contrastează cu cel al Epocii de Fier, epocă a corupției și declinului. Observăm că o variabilă importantă în analiza ideei de decadență o constituie modul în care oamenii, într-o anumită perioadă istorică, se raportează la timp. În acest sens, este important de analizat cum se prezintă decadența în concepția religioasă creștină. Totul începe cu mitul biblic al păcatului originar, când primii oameni, Adam și Eva, neascultând porunca divină, sunt alungați din Rai și „condamnați” să-și continue existența pe pământ. Așadar, existența noastră terestră nu este altceva decât un rezultat al declinului, al căderii dintr-o stare primordială ideală într-o stare inferioară. Această trecere este înțeleasă ca o urmare a unei acțiuni corupătoare la care ființa umană s-a lăsat supusă. La fel de plină de însemnătate pentru analiza ideii de decadență este modul în care tradiția iudeo-creștină valorizează timpul. „Originalitatea filosofiei iudaice, iar mai târziu creștine, a istoriei rezidă în caracterul ei eshatologic - în credința ei, ceea ce face lineară și ireversibilă succesiunea 1 DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009, p.264. 2 Koenraad W. Swart, The Sense of Decadence in Nineteenth-Century France, Springer-Science+Business Media, Dordrecht, 1964, p.1-2. 3 „Under the grip of the past” Apud Stuart, op. cit., p.3. 52 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 temporală - într-un sfârșit al istoriei, într-o zi de apoi”1. Iar apropierea sfârșitului va fi marcată printr-o decădere profundă a omului, lumea va cădea tot mai mult sub influența răului. În concepția creștină, la Judecata de Apoi, în funcție de faptele săvârșite în viața pământească, oamenii se vor întoarce în Rai sau vor îndura pentru totdeauna chinurile Iadului. Astfel, așa cum subliniază și M. Călinescu, creștinismul pune accent pe o viziune istorică a timpului; cu alte cuvinte, în creștinism timpul este ireversibil, în comparație cu mitul eternei reîntoarceri a civilizațiilor arhaice. Or, conștiința acută a faptului că sfârșitul se apropie generează o criză profundă la nivelul fiecărui individ. Sentimentul decadenței, înțeles ca o expresie a crizei (apărute ca urmare a conștientizării sfârșitului iminent) nu mai permite valorizarea trecutului, ci obligă la acțiune imediată pentru a dobândi mântuirea. Astfel, în viziunea creștină decadența nu mai pune accent pe un trecut ideal, ci impune valorizarea prezentului. Cu toate acestea, K.W. Swart merge cu demonstrația mai departe, arătând că sentimentul decadenței era simțit și în perioadele așa-zis optimiste ale istoriei. Viziunea încrezătoare a Renașterii în contemporaneitate este, după părerea acestuia, doar un mit. Astfel, una dintre mințile cele mai naturaliste ale Renașterii, Leonardo da Vinci, a fost obsedat de viziuni ale unui sfârșit catastrofic al lumii, un eveniment pe care el nu-l mai gândea ca pe o judecată divină consolatoare pentru credincioși, ci ca un dezastru în care toți oamenii, indiferent de meritele lor, ar avea de îndurat aceleași chinuri. [...] Mulți umaniști au rămas dureros de conștienți de superioritatea civilizației clasice și, la fel ca și predecesorii lor venerați, au plasat Epoca de Aur în trecut, și nu în viitor. Pentru ei, ideea de „Renaștere” a reprezentat mai degrabă o dorință de reînnoire decât o conștientizare trufașă a realizărilor actuale2. Un alt moment deosebit de important în istoria culturală îl reprezintă, credem noi, filosofia lui Jean-Jacques Rousseau. Influența acesteia asupra întregii culturi europene nu este deloc de neglijat. Pe de o parte, ideile expuse de filosoful francez vor contribui la izbucnirea Revoluției de la 1789, iar pe de altă parte, în plan artistic, foarte mulți autori romantici își revendică programul literar de la operele filosofice ale lui Rousseau. Interesant este faptul că el participă la dezvoltarea concepției optimiste a Iluminismului și, în același timp, se întoarce împotriva acestuia. La fel ca și viziunile pesimiste expuse mai sus, teoriile filosofului francez merită explorate pentru felul în care este gândit raportul dintre decădere și progres. În Discurs asupra științelor și artelor (1750), lucrare cu care Rousseau participă la concursul inițiat de Academia din Dijon pe tema A contribuit progresul 1 Călinescu, op.cit., p.152. 2 Swart, op. cit,. p.19. 53 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 științelor și artelor la purificarea moravurilor?, autorul îi va uimi pe mai marii învățați cu răspunsul său. Pentru acesta, științele și artele nu contribuie la purificarea moravurilor, ci dimpotrivă, la coruperea acestora. Întregul discurs este o argumentare a tezei sale: În timp ce guvernământul și legile se îngrijesc de securitatea și bunăstarea oamenilor adunați laolaltă, științele, literele și artele, mai puțin despotice și poate mai puternice, așază ghirlande de flori peste lanțurile de fier ce-i încătușează, înăbușă în ei simțământul libertății căreia îi erau destinați, îi fac să-și iubească sclavia, transformându-i în ceea ce numim popoare civilizate. Necesitatea a înălțat tronurile, științele și artele le-au consolidat. Voi, suverani ai lumii, prețuiți talentele și ocrotiți-i pe cei ce le cultivă. Voi, popoare civilizate, cultivați-le: sclavi preafericiți, lor le datorați gustul rafinat și ales cu care vă mândriți, blândețea caracterului și eleganța moravurilor ce fac relațiile dintre voi atât de mlădioase și de plăcute, într-un cuvânt - simulacrele tuturor virtuților, deși nu aveți nici una1. Științele și artele ajută la coruperea moravurilor. Ele deghizează „lanțurile de fier” în care noi suntem ținuți de societate în „ghirlande de flori”; cu alte cuvinte, ele ascund, de fapt, asuprirea noastră. Astfel, afirmă Rousseau, ele ne fac să uităm faptul că noi suntem liberi de la natură și, mai grav, prin disimulare, ne fac să iubim propria noastră sclavie. Științele și artele nu ajută la dezvoltarea cunoașterii și nu conduc către o viață mai bună, ci sunt promotoarele tiraniei și inegalității. Văzând în sălbaticii din America, „care umblă goi și trăiesc numai din vânat”, o alternativă la societatea civilizată, deoarece aceștia nu au putut fi subjugați, păstrându-și astfel libertatea, filosoful francez se întreabă retoric: „ce jug să pui unor oameni care nu au nevoie de nimic?”2. În opinia sa, științele și artele au devenit pentru societatea occidentală „luminată” forme ale luxului. Paradoxul constă în faptul că, din moment ce le avem, nu putem renunța nici la arte, nici la științe, cu toate că nu ar trebui să avem nevoie de ele. Este vorba, în definitiv, de o dependență, căci lipsa acestora ar provoca durere și suferință. Așadar, acestea promovează tirania și inegalitatea tocmai prin faptul că ele crează noi nevoi, noi forme de vulnerabilități, de dependență, căci „nevoile pe care poporul și le crează sunt tot atâtea lanțuri cu care el se leagă”3. Oamenii sunt premiați pentru talentele lor, și nu pentru cinstea lor. Promovarea talentelor lasă nerăsplătită virtutea. Și, purtați pe culmile gloriei, oamenii talentați primesc recunoștință și admirație, în detrimentul celorlalți, care vor încerca să-i imite, să devină ceea ce nu sunt, doar pentru a-și hrăni amorul propriu. Altfel spus, tot acest mecanism al luxului și al dependențelor pe care artele 1 Jean-Jacques Rousseau, Scrieri despre artă, traducere, selecție și note de Marina Dimov, prefață și tabel cronologic de Irina Bădescu, Ed. Minerva, București, 1981, pp.7-8. 2 Idem. 3 Ibidem. 54 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 și științele le aduc în față nu înseamnă altceva decât sporirea inegalității și duc, în definitiv, la o lipsa de onestitate. Omul vrea să devină ceea ce nu e, vrea să crească în ochii celorlalți, în loc să rămână fidel propriei sale naturi, așa cum era el în sălbăticie. Tocmai prin lipsa de autenticitate pe care artele și științele o promovează, ele corup și degradează moravurile. Prin urmare, pentru Rousseau progresul cunoașterii și rafinamentul gustului sunt, de fapt, semne majore ale decăderii, căci ne îndepărtăm tot mai tare de ceea ce noi suntem de la natură. Însă, pentru că drumul este fără întoarcere, singura soluție pe care filosoful francez o vede este, surprinzător, ca la conducerea societății să se afle oamenii învățați, geniile, singure capabile să producă o schimbare veritabilă. În cea de-a doua lucrare, intitulată Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni (1755), Rousseau reia argumentele precedente, sistematizându-le mult mai bine și desăvârșindu-și acum filosofia despre om. În accepțiunea sa, omul în starea de natură este aproape desăvârșit. Însă, integrându-se în societate, acesta a fost corupt și a degenerat, pierzând astfel „paradisul” de care se bucura. Demersul critic al filosofului constă în prezentarea omului sălbatic, care se află într-o stare ideală, pentru ca mai apoi să opună acestuia imaginea omului corupt din societate. Este vorba despre un întreg mecanism al decăderii, ce sporește odată cu avântul omului civilizat spre progres. Cu alte cuvinte, pentru Rousseau, decadența devine o decădere dintr-o stare ideală, iar progresul o cauză a acesteia, deoarece nu face altceva decât să sporească inegalitatea dintre oameni. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm acest proces al decăderii. Două sunt principiile anterioare rațiunii: „unul care ne face să fim puternic interesați în bunăstarea și conservarea noastră și altul care ne inspiră o repulsie naturală în fața pieirii sau suferințelor oricărei ființe simțitoare și în primul rând a semenilor noștri”1. Altfel spus, instinctul de autoconservare și sentimentul de milă sau compasiune, după cum însuși Rousseau îl va numi pe parcursul studiului său. Mai departe, acesta ajunge la concluzia că „majoritatea relelor noastre ni le facem singuri și că le-am fi evitat aproape pe toate păstrându-ne felul de viață simplu, uniform și solitar care ne-a fost prescris de natură”. De aici, el conchide că „starea de gândire este o stare contra naturii și că omul care cugetă este un animal degenerat”2. Așadar, pentru Rousseau nu rațiunea este un concept definitoriu pentru om, ci mila, văzută drept un instinct natural ce nu ține seamă de statutul celuilalt. Odată cu dezvoltarea rațiunii, se mărește și inegalitatea dintre oameni. Autorul distinge două dipuri de inegalități: una naturală sau fizică (ce vizează diferențele de vârstă, sănătate, forță etc.), iar alta morală sau politică (ce rezultă în urma unei convenții, fiind consimțită de oameni: 1 Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, traducere de S. Antoniu, Ed. Științifică, București, 1958, p.72. 2 Ibidem, p.84. 55 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 privilegiile unora în dauna celorlalți). Dacă în natură inegalitatea este aproape nulă, căci diferențele fizice nu sunt simțite, în societate inegalitatea este tot mai mare. Societatea civilă, spune Rousseau, a luat naștere odată cu instituirea ideii de proprietate. Însă, până a se ajunge la această fază, omul a parcurs multe etape. Rațiunea este cea care îi face pe oameni să se vadă diferiți unul față de celălalt și tot ea este cea care trezește în aceștia amorul propriu. În societate, meritul și stima sunt valorizate, astfel încât fiecare va dori și va face totul pentru a se bucura de ele. Omul începe să acționeze nu pentru sine, ci pentru a atrage privirea celorlalți; începe să devină altcineva. Traiul în comun duce la valorizarea aparenței. De aici, apare o serie întreagă de inegalități. Iar societatea este rea și corupătoare tocmai pentru că instituționalizează aceste inegalități ce-l alienează pe om, îl îndepărtează de ceea ce este el de la natură: „sălbaticul trăiește în el însuși, pe când omul sociabil trăiește întotdeauna în afara sa; el nu poate trăi decât în opinia celorlalți și, ca să spunem astfel, numai judecata lor îi dă sentimentul propriei sale existențe”1. Această decădere constă în faptul că inegalitatea tot mai crescândă diminuează mila înnăscută a oamenilor și îi face pe aceștia să aibe un sentiment de satisfacție la vederea suferințelor celorlalți. Căci, pentru ca bogatul să rămână bogat și să se bucure de privilegii, trebuie ca săracul să rămână sărac și să sufere. Or, acest lucru este contra naturii. Așadar, potrivit lui Rousseau, raportul dintre decădere și progres este unul direct proporțional. Cu cât ne îndreptăm mai mult spre progres, cu atât decădem mai mult. Trebuie notat, de asemenea, că în viziunea filosofului francez decadența sau decăderea este privită în termenii unei probleme identitare. Omul devine corupt pentru că se îndepărtează de ceea ce este el de la natură, pentru că încearcă mereu să fie ceea ce nu este. A doua jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de filosofia lui Arthur Schopenhauer. Acesta publică în 1819 principala sa opera, Lumea ca Voință și Reprezentare, însă impactul său asupra culturii se va face resimțit abia spre sfârșitul secolului. Viziunea sa pesimistă asupra lumii și vieții omenești a influențat numeroși scriitori și filosofi ai modernității, printre care se numără și Friedrich Nietzsche. În viziunea lui Schopenhauer lumea este concepută într-o manieră duală. Lumea exterioară a experienței noastre empirice este o aparență, căci ea există doar în conștiința noastră; altfel spus, este propria noastră reprezentare. Lumea ideală, care există independent de percepția noastră, este pentru Schopenhauer un lucru-în-sine kantian, care însă poate fi cunoscut. Ea este denumită de filosoful german drept lume ca Voință. În viziunea sa, Voința este principala răspunzătoare pentru condiția noastră nefericită. Ea creează în noi un șir infinit de dorințe pe care nu le putem împlini cu adevărat, căci orice dorință este o lipsă: 1 Ibidem, p.157. 56 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Nu există decât o singură eroare înnăscută, și anume aceea că existăm spre a fi fericiți. Ea este nativă, întrucât coincide cu însăși existența noastră și toată ființa noastră este doar o parafrază a ei, iar trupul nostru este chiar monograma ei; noi nu suntem totuși decât voința de a trăi și satisfacerea succesivă a tuturor dorințelor noastre este ceea ce concepem prin noțiunea de fericire. [...] Pe deasupra însă, fiecare zi din viața noastră ne-a învățat deja până acum că bucuriile și plăcerile, chiar dacă avem parte de ele, sunt în sine iluzorii și nu realizează ce promit, nu aduc nici o mulțumire sufletească și până la urmă sunt înveninate cel puțin de neplăcerile care le însoțesc sau care rezultă din ele, în vreme ce durerile și suferințele se dovedesc foarte reale și depășesc deseori toate așteptările. [.] În acest sens ar fi mai nimerit, prin urmare, să plasăm scopul vieții mai degrabă în durerea decât în fericirea noastră. Căci, [...] cu cât suferim mai mult, cu atât atingem mai degrabă adevăratul scop al vieții, și cu cât trăim mai fericiți, cu atât îl amânăm1. În ciuda acestei viziuni sumbre a existenței, din care pare că nu ar fi nicio modalitate de scăpare, Schopenhauer identifică totuși o cale: trebuie să ne eliberăm de dorință sau, în termenii săi, „să negăm voința-de-viață”. Acest lucru se poate realiza, după filosoful german, în două feluri. Fie prin artă, adică prin contemplarea estetică a lumii, fie prin meditație și ascetism, ceea ce duce la renunțarea consimțită a dorinței. Oricare din mijloacele prin care omul poate găsi salvarea este, în definitiv, o renunțare, o pierdere, o anulare voită a elanului vital. 1.2. Decadența literară Pentru Swart decadența este echivalentă cu un sentiment pesimist generat de o realitate socio-politică și culturală ce își pune amprenta pe mentalitatea unui anumit grup de oameni sau unei societăți. Această realitate este receptată de obicei ca un simptom al degradării și corupției. Printre cauzele ce au influențat pesimismul francezilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, autorul subliniază trei evenimente socio-istorice deosebit de importante. Este vorba despre războiul franco-prusac soldat cu înfrângerea armatei franceze în anul 1871. Apoi, în același an, revolta muncitorilor va duce la instaurarea Comunei din Paris, iar odată ce vor obține puterea, comunarzii vor decreta separarea Bisericii de Stat, ceea ce marchează diminuarea autorității ecleziastice. Toate aceste evenimente vor duce, pe de o parte, la prăbușirea celui de-al Doilea Imperiu și la instaurarea celei de-a Treia Republică, iar pe de altă parte, la o schimbare radicală a vechii ordini sociale, aristocrația pierzându-și poziția de clasă conducătoare în detrimentul avântului tot mai rapid al 1 Arthur Schopenhauer, Lumea ca Voință și Reprezentare, vol. II, traducere din germană de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas, București, 2012, pp.672-673. 57 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 burgheziei. Toate aceste evenimente, rezumate sugestiv prin sintagma l’année terrible, sugerează declinul inevitabil al Franței, aceasta pierzându-și rolul de mare putere europeană. Însă ceea ce Swart ezită să spună este faptul că aceste evenimente, definite drept cauze ale pesimismului culturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, marchează o problemă identitară. Este vorba, de fapt, de un moment de cotitură în tradiția culturală franceză. Pe de o parte, Biserica își pierde definitiv autoritatea de care se bucura până la acel moment în relațiile cu statul, iar pe de altă parte, aristocrația își pierde rolul de clasă socială conducătoare, membrii acesteia devenind ultimii reprezentanți ai unei tradiții culturale ce apune. Iată, de exemplu, cum este prezentată nobilimea în romanul lui J.K. Huysmans, În răspăr (1884), considerat pe bună dreptate „expresia ultimă a decadenței”: Decăderea străvechii case și-a urmat, fără îndoială, cursul ei în mod constant; efeminarea bărbaților se accentua mereu; ca pentru a desăvârși lucrarea anilor, timp de două secole, cei din familia des Esseintes își căsătoreau copiii între ei, vlăguindu-i de restul de vigoare prin mariaje consangvine. Din familia, odinioară atât de numeroasă, încât popula aproape întreg teritoriul din Île- de-France și Brie, mai trăia un singur vlăstar, ducele Jean, un tânăr slăbănog de vreo treizeci de ani, anemic și nervos, care avea obrajii scofâlciți, ochii de un albastru rece de oțel, nasul în vânt și totuși drept, mâinile uscate și plăpânde1. În ceea ce privește decadența literară, Swart o vede drept o moștenire a viziunii pesimiste a romantismului. Preluând ideologia satanismului, individu- alismului și estetismului, decadentismul reprezintă o continuare a romantismului, un fenomen literar construit pe accentuarea sentimentelor negative definitorii ale celui din urmă. Deosebirea dintre cele două constă, în opinia lui Swart, în forța de expresie mult mai puternică a operelor scriitorilor de la sfârșitul secolului al XIX- lea2. Istoricul și criticul literar Mario Praz, în celebra sa lucrare publicată în anul 1930 în limba italiană, sub titlul La carne, la morte e il diavolo nella letteratura romantica, tradusă în limba engleză sub titlul The Romantic Agony, consideră decadența literară drept o continuare a sensibilității erotice morbide proprie romantismului. Este vorba despre o atracție fatală pe care romanticii, iar mai apoi decadenții, o simt față de o frumusețe morbidă, metaforic exprimată de autor prin sintagma „frumusețea Meduzei”. Categoria estetică a morbidului, a oribilului devine un element esențial al frumosului, „al cărui gust cu cât este mai înțepător, cu atât mai 1 Joris-Karl Huysmans, În răspăr, traducere de Raul Joil, prefață și tabel cronologic de Georgeta Horodincă, Ed. Minerva, București, 1974, pp.1-2. 2 Swart, op. cit., p.77. 58 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 abundentă este și plăcerea”1. Frumusețea și Moartea, plăcerea și durerea devin cupluri de nedespărțit în estetica decadentă. Preferința pentru pervers, pentru morbid este înțeleasă ca o moștenire a înclinației romanticilor de a-și găsi alinarea în propria lor suferință. Comparând pictorii etalon ai celor două curente artistice, mai precis, Eugène Delacroix și Gustave Moreau, criticul italian opune frenezia acțiunilor turbate ale romantismului contemplației sterile specifice decadentismului. Cu alte cuvinte, deși subiectul este unul asemănător („un exotism voluptos, crud”), deosebirile sunt mai degrabă unele tehnice: „Delacroix trăiește în interiorul subiectului său, în timp ce Moreau și-l venerează din exterior”2. La polul opus întâlnim părerea lui A.E. Carter care, în lucrarea The Idea of Decadence in French Literature, consideră decadența o reacție la romantism. Pentru acesta, preferința decadenților pentru artificial, în detrimentul cultului naturii și al primitivului, interpretat ca o condiție sine qua non a viziunii romantice despre lume, alcătuiește relația paradoxală dintre cele două curente. Deși decadenții nu contrazic teza predecesorilor săi cu privire la faptul că natura este un loc ideal, singurul în care omul poate fugi din calea acțiunilor corupătoare ale societății, aceștia găsesc o plăcere perversă chiar în această pervertire a naturii umane: Artificialul ... este principala caracteristică a decadenței, așa cum o înțelegea secolul al XIX lea. Printr-o contradicție voluntară a cultului naturii, scriitorii au putut să vadă toate temele tradiționale romantice într-o lumină și o perspectivă noi. Întreaga lor abordare, bineînțeles, a fost una pe deplin deliberată: de la Gautier la Mirbeau, toți cei care puseseră mâna pe condei au înțeles că mergeau „în răspăr”. [...] Ei acceptă că civilizația este coruptă, dar simt o plăcere perversă chiar în această corupție, preferând civilizația primitivului și artificialul naturalului. Ei nu aduc nimic nou premisei lui Rousseau; pur și simplu adoptă o atitudine diferită3. Spre deosebire de părerile criticilor menționați mai sus, care raportează fenomenul decadent la romantism, considerându-l fie o moștenire a acestuia, fie o reacție la el, pentru Matei Călinescu decadența este „o față a modernității”. Cauza ce a dus la apariția crizei conștiinței moderne este, conform lui Călinescu, „o mutație culturală majoră care s-a produs odată cu trecerea de la o estetică a permanenței, bazată pe credința într-un ideal de frumusețe neschimbător și transcendent, la o estetică a tranzitoriului și a imanenței, ale cărei valori principale sunt schimbarea și noul”4. Însă, definind noul drept valoare a unui produs artistic, negând tradiția și 1 Mario Praz, The Romantic Agony, trad. de Angus Davidson, Oxford University Press, Londra, 1951, p.31. 2 Ibidem, p.289. 3 Apud David Weir, Decadence and the Making of Modernism, University of Massachusetts Press, 1995, p.4. 4 Călinescu, op.cit., p.18. 59 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 acceptând ca sursă de inspirație conștiința frustă a prezentului, modernitatea se vede nevoită, în mod paradoxal, să se întoarcă împotriva ei înseși. Căci, sub acțiunea corozivă a efemerității timpului, noul de azi va deveni, în mod inevitabil, vechiul de mâine. Cu alte cuvinte, modernitatea devine tradiție. Împărtășind opinia lui Paul Bourget care, în lucrarea Essais de psychologie contemporaine, apărută în 1883, consideră individualismul un element central în definiția oricărei decadențe, pentru Călinescu decadența devine anticiparea modernismului: O lege guvernează deopotrivă dezvoltarea și decadența acelui alt organism care este limbajul. Stilul decadenței este cel în care unitatea cărții se dezmembrează pentru a face loc independenței paginii, în care pagina se dezmembrează pentru a face loc independenței propoziției, în care propoziția se dezmembrează pentru a face loc independenței cuvântului1. Cu alte cuvinte, individualismul estetic se poate traduce prin acel fragmentarism întâlnit atât la nivel structural, cât și la nivelul expresiei unei opere literare moderne. Astfel, tocmai prin această caracteristică definitorie a sa, decadența anunță avangardele literare de mai târziu. Criticul David Weir este de părere, în lucrarea Decadence and the Making of Modernism, că decadența se definește tocmai prin caracterul dialectic al termenului. Este vorba de un concept contradictoriu care își găsește semnificația tocmai în relația antitetică a sa cu termenul care i se opune. În opinia sa, decadența presupune un lung șir de opoziții precum: natural-artificial, barbarism-rafinament, decadență- progres etc. Paradoxul pe care acest concept îl presupune constă într-o instabilitate semantică („instability of meaning”) generată de „procesul retoric al definirii prin excludere” („the rhetorical process of definition-by-restriction”). Iar pentru a dovedi acest lucru, criticul analizează antiteza decadență-progres. Relația dintre cei doi termeni sfârșește prin a nu mai fi una opozițională, ci mai degrabă una reciprocă. Dacă decadența promovează artificialul, progresul, văzut drept materialism burghez, industrializare și tehnologizare, îl îndepărtează pe om de viață. Așadar, ambii termeni se apropie, întâlnindu-se în ideea comună a dezumanizării. Această părere îl oprește totuși pe David Weir să fie de acord cu Matei Călinescu, care afirmă, metaforic ce-i drept, că „progresul este decadență și, reciproc, decadența este progres”2. Pentru David Weir această relație paradoxală reprezintă „o dinamică a tranziției” pe care este construit întregul fenomen decadent. „Astfel, opoziția tradițională a decadenței față de progres și barbarism nu conduce la o identitate a 1 Apud Călinescu, op. cit., p.168. 2 Călinescu, op. cit, p.155. 60 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 conceptelor; mai degrabă, această opoziție arată o reciprocitate a semnificației care ne ajută să definim decadența drept o tranziție spre modernism”1. O altă abordare o întâlnim la Robert Ziegler, în lucrarea intitulată Beauty Raises the Dead: Literature and Loss in the Fin de Siècle, care consideră decadența o psihologie a pierderii („psychology of loss”). Autorul definește orientarea artistică a decadenților în relație cu doctrina tot mai puternică a naturalismului. În opinia criticului, „pentru decadenți, așa cum auto-definirea creativă a însemnat o situare în opoziție față de mase, construirea unui personaj literar frapant a necesitat ca acesta să se simtă alienat de mediul social care l-a condamnat ca outsider”2. Decadența exprimă astfel o împotrivire față de mediul social, pe care personajul principal, în vederea conturării unei identități proprii, se simte nevoit să-l atace. În această relație antitetică, „mediul reprezintă convenționalitate, sănătate, utilitate și viabilitate”, având funcția de „a impune conformitate și de a pedepsi diferența”3. Prin urmare, promovarea estetismului în detrimentul științei „a făcut ca eroul literar să se distingă par son originalité”4, adică prin excentrismul său. Pentru a demonstra relația paradoxală a personajului decadent cu societatea, considerăm că merită citat în integralitate un pasaj din romanul lui Huysmans, În răspăr, în care eroul principal, des Esseintes, întâlnește pe stradă un tânăr în vârstă de șaisprezece ani, pe care dorește să-l corupă, făcându-l dependent de plăcerile carnale furnizate contra cost de un celebru bordel din Paris. Acesta urmează să plătească în avans plăcerile tânărului care nu își poate permite asemenea desfătări, pentru ca ulterior să întrerupă brusc plata serviciilor. În acest mod, crede des Esseintes, tânărul va fi nevoit să recurgă la furt, iar mai apoi la crimă pentru a-și putea procura suma de bani necesară frecventării bordelului. Iată planul diabolic al decadentului care dorește să se răzbune pe societate: - N-ai ghicit; oh! dar deloc, răspunse el; adevărul este că încerc pur și simplu să cresc un asasin. Urmărește-mi bine raționamentul. Băiatul acesta e virgin și a atins vârsta la care sângele fierbe în vine; ar putea alerga după fetițele din cartierul lui și, distrându-se, să rămână totuși cinstit, să aibă și el, în definitiv, partea sa din monotona fericire rezervată celor săraci. Dimpotrivă, aducându-l aici, în mijlocul unui lux pe care nici nu-l bănuia măcar și care se va grava neapărat în memoria lui, oferindu-i la fiecare cincisprezece zile o asemenea pomană, se va obișnui cu aceste plăceri pe care mijloacele lui i le interzic; să zicem că-i trebuie trei luni ca să-i devină absolut necesar - gustându-le la intervale rare, nu risc să se sature; - ei bine! la sfârșitul acestor trei luni, suprim mica rentă pe care am să ți-o dau anticipat pentru această binefacere, și atunci va fura ca să poată veni aici; va da lovitură după lovitură ca să se tăvălească pe divanul acesta și sub lumina de aici! 1 Weir, op. cit., p. 13. 2 Robert Ziegler, Beauty Raises the Dead: Literature and Loss in the Fin de Siècle, Rosemont Publishing and Printing Corp., 2002, p.27. 3 Idem. 4 Ibidem, p.28. 61 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Împingând lucrurile până la capăt, va ucide, sper, pe domnul care va apărea pe neașteptate în timp ce el va încerca să-i forțeze sertarul de la birou; atunci îmi voi fi atins scopul, voi fi contribuit, în limita puterilor mele, să dau naștere unui ticălos, încă unui dușman al acestei societăți hidoase, care ne jefuiește1. În ciuda meticulozității cu care își pune în aplicare planul, proiectul său este inevitabil sortit eșecului, pentru că o astfel de întreprindere necesită o implicare directă a personajului în schema creată. Cu alte cuvinte, pentru a-și vedea scopul împlinit, des Esseintes ar fi trebuit să reintre în societate, ca actor principal, având grijă ca celelalte personaje să respecte întocmai înțelegerea avută. Or, acest lucru este practic imposibil, având în vedere statutul său de outsider, de refugiat din calea mecanismelor sociale pe care el le denunță și la care nu vrea să fie părtaș. Așadar, acestuia nu îi rămâne nimic altceva de făcut decât să se izoleze în propria sa lume, pe care vrea să o recreeze artistic. Considerând artificiul „semn distinctiv al geniului uman”, des Esseintes va ajunge chiar să nege realitatea, adoptând un stil de viață eminamente pasiv: „Totul este să știi cum să procedezi [...], să știi să te abstragi îndeajuns din realitatea înconjurătoare, așa încât să-i ia locul halucinația și să poți substitui visul despre realitate, realității însăși”2. De ce să te deplasezi până în capitala Angliei, când îți poți satisface curiozitatea chiar prin propria ta imaginație, stând în fața șemineului și citind, pentru inspirație, cărțile lui Dickens? Însă, așa cum afirmă Robert Ziegler, „când izolarea și boala devin semne ale superiorității artistice, personajul decadent se confruntă cu nevoia de a deplânge lucrul la care el a renunțat de bunăvoie”3. Iată ce resimte des Esseintes odată ce s-a izolat complet de lume: Încă o dată, singurătatea dorită cu atâta patimă și, în sfârșit dobândită, îl duse într-o stare de cumplită disperare; tăcerea, care-i păruse odinioară ca o compensație pentru prostiile auzite ani de-a rândul, îl apăsa acum cu o greutate insuportabilă. [...] Mistuit de dorința de a umbla, de a vedea o figură omenească, de a vorbi cu o altă ființă, de a se amesteca în viața comună, se hotărî să-i rețină pe servitori, chemați sub un pretext oarecare4. Este vorba despre o pendulare continuă între renunțarea la un obiect, în cazul de față la viața comună din sânul societății, și durerea cauzată de această pierdere. În acest sens, decadența poate fi definită în același timp ca pierdere asumată, dar și ca plângere continuă după obiectul pierdut. Credem, în concluzie, că tot acest paradox exprimă metaforic sfârșitul presimțit al indivizilor unei clase aflate în derivă și pentru care singura soluție valabilă rămâne sinuciderea, fiea ea și simbolică. Căci, așa cum aflăm în ultimul capitol al romanului, acceptarea verdictului 1 Huysmans, op.cit., p.81. 2 Ibidem, p.25. 3 Ziegler, op. cit., p.28. 4 Huysmans, op.cit., p.144. 62 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 dureros al medicilor, și anume renunțarea la viața singuratică și întoarcerea în societatea coruptă ce-i repugnă, este pentru des Esseintes o sinucidere asumată. Această situație îi oferă personajului principal prilejul de a zugrăvi starea de fapt în care se află societatea, martoră la schimbarea vechii ordini ierarhice, în care rolul conducător al nobilimii este desființat: Apoi noblețea descompusă murise; aristocrația ajunsese a fi alcătuită numai din imbecili sau lepădături. Ea se stingea o dată cu ramolirea descendenților săi, ale căror facultăți scădeau cu fiecare generație, coborând până la instinctele de gorilă dospite în capetele unor rândași de cai și a unor jochei [...], se târa în noroiul unui proces care o așeza pe aceeași treaptă de mârșăvii cu alte clase1. Însă nu numai aristocrația a decăzut din cauza „infecției burgheze”, ci și clasa odinioară privilegiată a clerului: Această sete de câștig, acest prurit al profitului se transmisese și altei clase, acea clasă care se sprijinise totdeauna pe nobilime: clerul. Puteau fi citite acum în pagina a patra a ziarelor anunțuri date de un preot care vindeca bătăturile de la picioare. Mănăstirile se transormaseră în uzine farmaceutice și fabrici de lichioruri. Astfel vindeau rețete sau produceau ei înșiși: ordinul Cîteaux: ciocolată, trappistină și arnica macerată în alcool; membrii congregației consacrate Fecioarei: bifosfat de calciu medicinal și băuturi de plante macerate, bune și împotriva rănilor; iacobinii: elixir împotriva apoplexiei; discipolii sfântului Benedict: benedictină; călugării sfântului Bruno: șartreuză. Negoțul invadase mănăstirile și pe strană se lăfăiau, în chip de antifonare, registre comerciale. Aviditatea secolului, ca lepra, făcea ravagii în biserică; călugării stăteau aplecați peste inventare și facturi, stareții deveniseră cofetari și vraci de duzină, novicii și cei folosiți la treburi gospodărești se făcuseră ambalatori și spițeri ordinari2. Și, în sfârșit, descrierile celor două pături sociale în descompunere sunt urmate de prezentarea burgheziei, „răul întruchipat” al noilor vremuri, alături de efectele sale corozive asupra moralei și artelor: Mai ticăloasă, mai josnică decât noblețea despuiată și clerul decăzut, burghezia împrumuta ostentația lor frivolă, trufia lor demodată, pe care o denaturau, necunoscând regulile de societate, le fura defectele pe care le preschimba în vicii ipocrite; și, autoritară și fățarnică, mârșavă și lașă, mitralia fără milă veșnica și necesara victimă a înșelătoriei sale: norodul, căruia ea însăși îi dăduse frâu liber și îi pusese să înhațe de gât vechile caste! Acum există un punct câștigat. O dată ce și-a terminat treaba, plebea, ca o măsură de igienă, e pusă să se spetească; burghezul, liniștit, tronează jovial prin forța banului și contagiunea prostiei. Rezultatul înscăunării lui a fost strivirea oricărei inteligențe, negarea oricărei cinste, moartea oricărei arte, și, într-adevăr, artiștii înjosiți 1 Ibidem, p.245. 2 Ibidem, p.246. 63 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 îngenunchează și acoperă, plini de ardoare, cu sătutările lor, picioarele împuțite ale marilor misiți și ale micilor satrapi din a căror pomană trăiesc1. Așadar, oricât de bizar poate părea, decadența devine o critică socială, iar estetismul pe care aceasta îl promovează, fie sub forma rafinamentului și luxului exagerat, fie sub forma cultului artificialității, figurează doar ca un simplu paliativ. Căci, deposedat de vechea sa identitate, decadentul este unul dintre ultimii reprezentanți ai aristocrației care în prezent se află pe marginea prăpastiei. Și, paradoxal, singura modalitate autentică de revoltă la adresa acestei stări de fapt reprezintă chiar acceptarea ei docilă, înțeleasă ca un gest de autoanihilare. Dacă decadența poate fi interpretată drept critică socială, atunci acest fenomen va scăpa unei înțelegeri globale, căci fiecare literatură națională ce a cunoscut această etapă trebuie privită prin raportare la contextul socio-politic al fiecărui spațiu cultural în parte. Prezenta lucrare se limitează la analiza fenomenului decadent în literaturile franceză și rusă. În cartea Corespondență de la un colț la altul, alcătuită din o serie de scrisori între poetul rus simbolist Viaceslav Ivanov și istoricul literar Mihail Gerșenzon pe tema filosofiei culturii, cel din urmă are o atitudine negativă la adresa tradiției culturale a umanității, pe care o resimte „ca o povară, ca o haină prea grea și sufocantă”2. Sentimentul apăsător este cauzat de faptul că, în viziunea istoricului literar, cultura a fost pervertită, deturnată de la calea cea dreaptă, îndreptându-se în prezent într-o direcție total greșită. Pe cale de consecință, uitarea devine pentru acesta o formă simbolică a salvării, o modalitate de reîntoarcere la simplitate, de eliberare din chingile întregului set de așa-zise valori culturale, care nu fac altceva decât să-l alieneze pe om, să-l îndepărteze de natura sa adevărată: Ar trebui să fie, îmi închipui, o mare fericire să te arunci în fluviul Lethe, pentru ca de pe suflet să se spele fără urmă amintirea tuturor religiilor și sistemelor filosofice, a tuturor cunoștințelor, artelor, a poeziei, și să ieși la mal gol precum primul om, gol, ușor și bucuros, să-ți îndrepți și să-ți ridici liber spre cer brațele goale, amintindu-ți din trecut un singur lucru - cât de grele și sufocante erau hainele acelea, și cât de ușor este fără ele. De ce s-o fi întărit sentimentul acesta în mine, nu știu. Poate că hainele somptuoase nu ne apăsau atâta vreme cât erau intacte, frumoase și cădeau bine pe corp; dar fiindcă de-a lungul acestor ani ele s-au tocit și atârnă acum în zdrențe, îmi vine să le smulg de tot și să le arunc departe3. Pentru Viaceslav Ivanov, din contră, cultura nu este „un sistem al celor mai fine constrângeri” (M. Gerșenzon), ci „o scară a lui Eros și o ierarhie de venerații”. 1 Ibidem, pp.250-251. 2 Viaceslav Ivanov, Mihail Gerșenzon, Corespondență de la un colț la altul, traducere, studiu introductiv și note de Mihnea Moroianu și Ciprian Nițișor, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013, p.33. 3 Ibidem, p.34. 64 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Mare admirator al lui Goethe, Ivanov promovează două idei ale poetului german - Flammentod (moarte în flăcări) și Stirb und werde! (Mori și devino!) - care desemnează regenerarea spiritului prin moarte, văzută ca o acțiune de eliberare a acestuia de tot ce este deja mort în el. În accepțiunea sa, memoria (definită metaforic drept „mamă a muzelor, cunună a conștiinței, zălog al nemuririi”) este singura garanție a nemuririi omului. Căci prin memorie, cultura nu este doar o moștenire a trecutului, ea este continuarea „revelațiilor” lui. Cu alte cuvinte, memoria, în calitate de principiu dinamic, ne face participanți la inițierile trecutului. Catalogând atitudinea lui Gerșenzon față de cultură drept „otravă a declinului”, Ivanov oferă decadenței o definiție cât se poate de interesantă: Ce este această décadence? Conștiința unei subtile legături organice cu tradiția monumentală a trecutei culturi înalte, împreună cu conștiința apăsător-orgolioasă, de a fi cei din urmă din șirul ei. Cu alte cuvinte, o memorie ofilită care și-a pierdut capacitatea inițiatoare și nu ne mai leagă de inițierile (consacrările) strămoșilor și nu ne mai dă impulsurile unei inițiative esențiale, cunoașterea faptului că profețiile au amuțit”1. Așadar, pentru Viaceslav Ivanov decadența reprezintă conștiința legăturii cu tradiția, urmată de sentimentul apăsător de a fi ultimul reprezentat al ei. Ivanov afirmă aceste lucruri în vara anului 1920, când a avut loc conversația dintre cei doi, aflați într-un sanatoriu din centru Moscovei. Dacă și el avea acest sentiment este greu de spus, însă, putem afirma cu certitudine că această definiție concisă are puterea de a caracteriza o întreagă generație de scriitori și oameni de cultură ce se vor vedea obligați să părăsească Rusia pentru totdeauna. Conștiința de a fi ultimul reprezentant al unei tradiții culturale ce se stinge își pune inevitabil amprenta asupra creațiilor rușilor emigranți. Tragismul acestui sentiment se manifestă printr- o dublă pierdere: este vorba, pe de o parte, de pierderea propriei identități, atât națională, cât și de apartenență la o anumită clasă socială (ca urmare a anulării vechii ordini sociale, aristocrația rusă va fi nevoită în anii 1920 să-și accepte sfârșitul), iar pe de altă parte, de pierderea identității culturale, a moștenirii Veacului de Argint, o perioadă a renașterii culturale, cum a fost adesea caracterizată de exegeți. La baza acestei rupturi stau o serie de evenimente ce își au punctul culminant în Revoluția din Octombrie 1917. Printre evenimentele majore din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care au contribuit la erodarea rolului aristocrației în societatea rusă, cel mai important a fost abolirea iobăgiei din anul 1861. Legea desființării șerbiei, mult dorită atât de slavofili, cât și de occidentaliști, a întârziat să își arate efectele pozitive, producând o situație deosebit de complicată atât pentru țărani, cât și pentru moșieri. Pe de o parte, țăranii își vor recupera libertatea, însă mulți vor rămâne fără pământ, nefiind 1 Ibidem, p.62. 65 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 în stare să-și răscumpere loturile, iar pe de altă parte, moșierii ruși, cunoscuți pentru inactivitatea și incapacitatea lor de a-și administra posesiunile, se vor trezi într-o situație fără precedent, nefiind în stare să se adapteze la noua configurație socială1. Prăpastia dintre nobilime și clasa oprimată a țăranilor se adâncește tot mai mult, în ciuda efortului statului de a creea premisele apropierii celor două. În acest sens, în perioada 1860-1910 va lua naștere narodnicismul, „o orientare ideologică susținută de intelectualitatea rusă”, care promovează „apropierea de popor din dorința de a-și căuta rădăcinile, locul specific în lume”. La baza acestui curent stă „sentimentul intelighenției de a se fi înstrăinat de popor, față de care se simțea vinovată”2. Aripa anarhistă a acestei mișcări nu va ezita să acționeze în vederea lichidării statului, condiție esențială în opinia revoluționarilor pentru ca idealul socialist să se poată îndeplini. Astfel, împăratul Alexandru al II-lea, inițiatorul măsurii de eliberare a țăranilor, va deveni ținta mai multor atentate teroriste ale grupărilor anarhiste, ultimul atentat soldându-se cu moartea suveranului la data de 1 martie 1881. Următoarea perioadă va fi urmată de o serie de măsuri represive, având rolul de a întări autocrația și de a suprima suflul revoluționar, resimțit tot mai acut în societatea rusă. Nemulțumirile tot mai mari, coroborate cu înfrangerea rușinoasă a armatei în războiul ruso-japonez din 1905, vor duce, în același an, la izbucnirea revoluției. Deși guvernul țarist va fi capabil să o înăbușe, situația tot mai grea din punct de vedere economic, cauzată de Primul Război Mondial va conduce, în mod inevitabil, la Revoluția din Octombrie 1917 și implicit, la înlăturarea monarhiei. Rusia se va vedea împărțită în două, între păstrarea tradiției culturale a „lumii vechi” și afirmarea noii direcții a viitorului, a luptei de clasă. Criza identitară va lua amploare, manifestându-se în Războiul Civil din perioada 1917-1923 în care „albii”, reprezentanții vechii Rusii, se vor lupta cu „roșii”, bolșevicii care doreau contruirea unei lumi noi. Înfrângerea monarhiștilor va însemna, la nivel social, dispariția aristocrației, iar la nivel cultural, pierderea legăturii cu tradiția, numeroși oameni de cultură fiind obligați să ia calea exilului. Decadența literară rusă este concepută încă de la început ca o fațetă a simbolismului, primii poeți simboliști ruși autodefinindu-se ca „decadenți”. Generația vârstnică a simboliștilor, din care fac parte Dmitri Merejkovski, Zinaida Hippius, Valeri Briusov, Konstantin Balmont, Fiodor Sologub ș.a., promova în operele sale „sentimentul lipsei de speranță, de inaceptare a existenței, de accentuare a individualismului”3. Dezamăgiți de orientarea culturală a narodnicismului, simboliștii vârstnici sau decadenți vor transforma individualismul 1 Pentru o ilustrare mai comlexă a situației socio-politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vezi Antoaneta Olteanu, Rusia imperial: o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011. 2 Ibidem, p.327. 3 Camelia Dinu, Avangarda literară rusă: configurații și metamorfoze, Editura Universității din București, București, 2011, p.66. 66 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 într-o adevărată estetică literară, ceea ce îi va determina pe cei din urmă „să se autosacralizeze”, eroul liric decadent fiind „cel care evadează din societate, care se izolează într-o lume iluzorie și proslăvește moartea”1. Așadar, „decadența se considera un «un capăt de drum», un crepuscul estet și pervers, o disoluție rafinată, senzual-morbidă, a Europei aristocratice devitalizate, «efemeiate»”2. Deși majoritatea criticilor literari par să fie de acord în a plasa decadența literară rusă în perioada 1890-1900, noi credem că această concluzie nu face altceva decât să știrbească complexitatea acestui fenomen literar. Această eroare provine, în principal, din faptul că marea majoritate a exegeților consideră decadența un curent artistic cu o estetică bine definită, ceea ce din punctul nostru de vedere este total greșit. Așa cum am afirmat și în introducerea acestui studiu, dată fiind complexitatea și paradoxurile pe care le exprimă, decadența trebuie mai cu seamă privită drept o tendință literară, lucru demonstrat cât se poate de clar, atât în cazul literaturii franceze, cât și ruse prin dizolvarea acestei orientări artistice în curentul simbolist. Sub acest aspect, orientarea decadentă se prelungește și după perioada mai sus amintită, făcându-se simțită în opera unor scriitori ruși emigranți pentru care conștiința de a fi cei din urmă reprezentanți ai tradiției culturale amenințată de tăvălugul revoluției se manifestă într-un sentiment acut al disperării. Această disperare este cauzată de pierderea identității atât naționale și de clasă (apartenența la aristocrația pe cale de dispariție), cât și culturale. Exemplul cel mai elocvent îl constituie creația literară a poetului Gheorghi Ivanov, pentru care emigrația se transformă într-o experiență decadentă. Dacă nu toți scriitorii emigranți sunt decadenți, putem afirma că orice decadent este, în ultimă instanță, un emigrant. Privită din perspectiva problemei identitare, decadența capătă, în mod paradoxal, caracteristicile unei critici sociale, în care izolarea și estetizarea vieții funcționează doar ca un remediu ale cărui efecte pozitive întârzie să apară. Decadența reprezintă astfel un stigăt disperat al eroului inadaptat în fața sfârșitului iminent. În plan artistic, promovarea artificialului, a individualismului exacerbat, a perversității și a morbidului a dus la „igienizarea” subiectelor considerate mizerabile și imorale, acestea căpătând în urma experienței decadente demnitatea de a figura ca izvor inepuizabil de subiecte artistice. Faptul că modernismul acceptă estetica urâtului ca sursă potențială a frumosului este demonstrat de afirmația poetului Boris Pasternak, conform căreia „poezia se tăvălește în iarbă, la picioare, așa încât trebuie doar să te apleci ca să o vezi și să o ridici de la pământ”3. Același lucru, dar poate că mai plastic, îl exprimă și Anna Ahmatova în versurile: „Dacă ați ști, din ce 1 Ibidem, pp.67-68. 2 Caius Dobrescu Apud Dinu, op. cit., p.66. 3 În original: „Поэзия валяется в траве, под ногами, так что надо только нагнуться, чтобы её увидеть и подобрать с земли” (Boris Pasternak, Polnoe sobranie socinenij, Tom 5, Moscova, 2004, p.229). 67 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 gunoi / Cresc versurile, necunoscând rușinea, / Ca păpădia galbenă la gard, / Ca lipanul și loboda”1. II. Problema identitară și experiența decadentă în Dezintegrarea atomului de Gheorghi Ivanov Tu, cartea mea, vei merge la Roma fără mine, Acolo unde mie a merge nu mi-i dat. Te du făr’ de podoabe, căci astfel se cuvine: Un exilat ți-i tată, ia-ți strai de exilat! Ovidius, Tristele, I, 1-4 Calvarul pe care l-am văzut în vis - E cu exil, iubire pentru tine și păcate. Dar nu am uitat că-mi e promis Să reînviu. Să mă întorc în Rusia - prin versuri. Gheorghi Ivanov Există două tipuri de scriitori. Firește, unii mai talentați, alții mai puțin înzestrați. Dar, indiferent de talent, există scriitori norocoși și ghinioniști. Gheorghi Vladimirovici Ivanov, unul dintre cei mai de seamă poeți ai primului val al emigrației ruse, se numără, fără doar și poate, în rândul celor cărora soarta nu le-a surâs. Cu toate că își face debutul în spațiul literar rus de foarte tânăr, publicând primele poezii în anul 1910, la vârsta de doar 15 ani, Ivanov este considerat de aproape toți scriitorii vremii un poet minor. Deși, din punct de vedere formal, creațiile sale sunt desăvârșite, principalul reproș pe care critica l-a subliniat constă în faptul că poeziile lui sunt lipsite de conținut, de idei. Astfel, în anul 1916, într-o recenzie din revista „Utro Rossii”, Vladislav Hodasevici afirmă, cu o ironie tăioasă, că „G. Ivanov știe să scrie bine versuri. Dar e puțin probabil ca el să devină poet. Poate numai dacă i se va întâmpla vreo nenorocire în viață, o zguduire bună, ca un necaz mare și adevărat. La drept vorbind, asta și trebuie să îi dorești”2. Iar previziunea lui Hodasevici s-a 1 În original: „Когда б вы знали, из какого сора/ Растут стихи, не ведая стыда,/ Как желтый одуванчик у забора,/ Как лопухи и лебеда” Anna Ahmatova, Tainî remesla, http://www.akhmatova. org/verses/sedm_kn/sedm_kn.htm#2 [consultat la data de 04.05.2015]. 2 Apud Evgheni Vitkovski, Jizn’, kotoraia mne snilas’, în vol. Gheorghi Ivanov, Sobranie socinenii v 3 t., vol.1, Soglasie, Moscova, 1994, p.29. 68 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 împlinit. În 1922, G. Ivanov emigrează la Berlin, iar în 1923 se stabilește împreună cu soția sa, Irina Odoevțeva, de asemenea poet, la Paris. Emigrația este pentru el acel „mare necaz” ce-l va ajuta să devină „un mare poet”. Însă prețul pe care trebuie să îl plătească este unul prea costisitor: o criză existențială profundă, generată de o dublă pierdere, a propriei identități și, în consecință, a sensului vieții și artei. În anul 1938 Ivanov publică la Paris proza scurtă intitulată Dezintegrarea atomului. Această operă ocupă un rol central în creația poetului rus, sintetizând deopotrivă aspectele poeziei din perioada anterioară, dar și prevestind direcția filosofică a ultimelor două decenii de activitate literară. Importanța ei constă în faptul că reprezintă un punct de cotitură în parcursul literar al lui G. Ivanov, acesta descoperindu-se și desăvârșindu-și viziunea artistică. În acest sens, Dezintegrarea atomului capătă valențele unei veritabile ars poetica. În lucrarea de față ne propunem să analizăm modul în care tema identității pierdute face ca experiența emigrației să fie în mod tragic receptată ca o experiență decadentă, filtrată prin prisma individualității eroului principal. Ambiguitatea acesteia, atât la nivel formal, cât și la nivelul conținutului, stârnește în rândul scriitorilor ruși ai emigrației pariziene o serie de reacții dintre cele mai vehemente. Însă numeroasele critici negative ale literaților ruși sunt cauzate în principal de conținutul operei, adesea caracterizată drept „imorală”. Abordarea unor subiecte tabu, care până la acel moment nu au fost niciodată prezentate cu atâta franchețe, îi va scandaliza pe scriitorii ruși ce se vor năpusti asupra autorului. Una dintre cele mai tăioase critici îi aparține lui V.V. Nabokov (în acea perioadă publicând sub pseudonimul „Sirin”), care nici măcar nu consideră cartea demnă de o recenzie, acesta criticând atitudinea pozitivă a altui critic, Vladimir Zlobin, față de Dezintegrarea atomului: Autorul articolului vorbește până nu mai poate, încercând să stabilească de ce cărticica asta a fost atât de repede uitată. Lui nu-i trece prin cap că poate s-a întâmplat așa pentru că broșura asta cu a sa căutare amatoricească a lui Dumnezeu și cu descrierea banală a pisoarelor (capabilă să-i tulbure doar pe cititorii neexperimentați) este pur și simplu foarte proastă. Nici Zinaida Hippius, nici Gheorghi Ivanov, doi poeți excepționali, nu ar fi trebuit niciodată, niciodată să se răsfețe cu proza1. Chiar dacă nu la fel de dur precum Nabokov, criticul Gleb Struve se pronunță și el în termeni negativi la adresa prozei lui Ivanov. Oferindu-i acesteia ușoare circumstanțe atenuante, doar pentru faptul că arată „nihilismul ivanovian”, Struve se vede totuși nevoit să încuviințeze și el părerea lui Nabokov: 1 Apud Gleb Struve, Russkaia literatura v izgnanij, Russkij put’, Moscova, 1996, pp.212-213. 69 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Există, ce-i drept, în carte un episod necrofil (dezgustător, dar într-un oarecare sens chiar central, la el eul liric al lui Ivanov se întoarce) al împreunării eului liric cu o fetiță moartă; există reflecții despre fetele pariziene de moravuri ușoare cu câteva exemplificări, dar ce înseamnă legătura dintre sex, Dumnezeu și om n-ai cum să înțelegi. [...] Trebuie să recunoaștem că V.V. Nabokov a avut dreptate. Și totuși, cărticica lui Ivanov merită o oarecare atenție - atât ca un simptom, cât și ca un comentariu la Ivanov-poetul. Ideile lui Ivanov despre moartea artei [.] nu sunt nici noi și nici deosebit de interesante (și dacă ar fi să înlăturăm „pornografia” și încă ceva, ele ar putea fi îngrămădite în câteva pagini, dar în „cărticică” sunt 80!), însă ele reprezintă expresia ultimă a acelui nihilism ivanovian pe care Gul’ eufemistic îl numește „existențialism”1. Tot din cartea lui Struve aflăm și părerea lui Roman Gul’, care definește opera lui Ivanov drept „un manifest riscant pe tema morții artei contemporane”, reproșând faptul că „din dorința de a epata, Ivanov și-a împodobit cartea cu o pornografie intenționată și grosolană”2. Mai temperat față de criticii menționați mai sus, poetul V. Hodasevici consideră nefondate acuzațiile de pornografie și de epataj din dorința de a atrage atenția, acesta lăudând stilul și calitățile de ordin estetic ale prozei ivanoviene. Totuși, în opinia poetului rus, principalul neajuns al cărții constă în lipsa de credibilitate, în faptul că probleme de o mare importanță, cum ar fi pierderea credinței în Dumnezeu sau în artă, sunt tratate prin intermediul unui personaj meschin, incapabil de a înțelege arta: „principala monstruozitate se dovedește a fi nu în lume, ci în el însuși”3. Toate aceste păreri dovedesc faptul că Dezintegrarea atomului nu a avut șansa de a se bucura de atenția meritată, pe de o parte, din cauza rivalității dintre scriitorii emigranți, dușmănia dintre Nabokov și Ivanov fiind celebră în acest sens, iar pe de altă parte, din cauza incapacității unor literați de a înțelege mesajul acestei opere. Din punctul de vedere al genului literar, critica vremii este de acord cu părerea lui Vladislav Hodasevici care numește opera „poem liric în proză”. Această încadrare de gen, credem și noi, este cât se poate de îndreptățită. La fel cum argumentează și Hodasevici în recenzia sa, caracterul liric al acestui „poem” rezultă din faptul că „nu există fabulă, cum nu există nici personaje directe, în afară de unicul eu liric, în numele căruia este scrisă cartea. Ea este construită cu cele mai caracteristice procedee poetico-declamative, cu obișnuitele repetiții, refrene și anafore”4. Cu toate acestea, poemul nu este lipsit de caracterul său epic intrinsec, fie el și firav. Căci, în linii mari și cât se poate de schematic, firul narativ poate fi redat: într-o înșiruire de gânduri și proiecții imaginare eroul principal evocă absurdul 1 Struve, op. cit., pp.212-213. 2 Idem. 3 Vladislav Hodasevici, Sobranie socinenij v 4 t., vol. 2, Soglasie, Moskova, 1996, p.416. 4 Ibidem, p.415. 70 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 existenței și moartea artei. Însă lirismul primează și este, de fapt, purtătoarea întregului mesaj al operei. Să vorbești despre decadență într-o operă literară apărută în anul 1938 este o afirmație ce multora li se va părea hazardată și nepotrivită. Acest lucru este de înțeles, întrucât majoritatea studiilor teoretice atât din spațiul anglo-american, cât și din cel francez consideră decadența un curent literar activ în perioada 1880-1890, apărut mai întâi în Franța și extinzându-se apoi în restul Europei. Cu toate acestea, criticii nu reușesc să ofere o imagine de ansamblu a acestui fenomen cultural, căci definițiile formulate pornesc în general de la o singură caracteristică a esteticii decadenților, pe care o transformă într-un concept de dimensiuni colosale, lasând în umbră celelalte trăsături, adesea contradictorii. Astfel, promovând pesimismul, individualismul, estetismul și erotismul morbid drept caracteristici definitorii ale ideologiei decadente, o parte a cercetătorilor ajunge la concluzia că decadența este o continuare a romantismului1. Pe de altă parte, plasând în centrul definiției artificialul, decadența devine pentru alți critici o reacție la romantism2. Există însă și opinia potrivit căreia individualismul extrem (adesea numit și fragmentarism), resimțit atât la nivelul stilului, dar și la nivelul compoziției face ca decadența să devină o fațetă a modernismului, înțeleasă ca tradiție ce se întoarce împotriva ei înseși3. Firește, toate aceste afirmații sunt în esență corecte. Dificultatea de a găsi o explicație cuprinzătoare a acestui fenomen cultural constă, credem noi, în modul de abordare a problemei, căci toate demersurile critice pornesc de la o premisă falsă: aceea că decadența reprezintă un curent cultural bine închegat, precum romantismul, simbolismul etc. Jean Moréas publică în anul 1886 Manifestul literar în jurnalul „Le Figaro”, ceea ce duce la dizolvarea grupării decadenților în noul curent simbolist și dovedește totodată faptul că decadența este mai curând o tendință literară, nu un curent de sine stătător. Un alt element deosebit de important de care trebuie să ținem seamă îl constituie contextul socio-politic și cultural în care apar noile mișcări artistice, căci a considera dezvoltarea literaturii în diverse perioade de timp drept un proces mecanic este o altă greșeală de care trebuie să ne ferim. Așa cum pesimismul decadenților francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea este influențat de o problemă identitară cauzată de înfrângerea rușinoasă a Franței în războiul cu prusacii din 1871, de abolirea puterii ecleziastice și de faptul că aristocrația își pierde statutul de clasă conducătoare, și nobilimea rusă este amenințată de Revoluția din octombrie 1 Vezi Koenraad W. Swart, The Sense of Decadence in Nineteenth-Century France, Springer- Science+Business Media, Dordrecht, 1964 și Mario Praz, The Romantic Agony, trad. de Angus Davidson, Oxford University Press, Londra, 1951. 2 Vezi A.E. Carter, The Idea of Decadence in French Literature, Toronto University Press, Toronto, 1958. 3 Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, trad. Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, postfață de Mircea Martin, Ed. Polirom, Iași, 2005. 71 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 1917, ceea ce îi face pe numeroși scriitori și oameni de cultură să emigreze începând cu anul 1922. Războiul Civil din perioada 1917-1923, în care rușii „albi”, adepți ai vechiului sistem politic vor fi înfrânți de cei „roși”, susținătorii comunismului, va duce la dispariția aristocrației, iar în plan cultural, va instaura o ruptură definitivă cu vechea tradiție. Toate aceste evenimente se vor răsfrânge în operele literare ale scriitorilor emigranți, generând atitudini diferite. Dacă o parte a acestora își vor găsi refugiul în nostalgia după țara natală, evocând în propriile creații o Rusie patriarhală idealizată (cum este cazul lui Bunin sau Șmeliov, de exemplu), alții vor fi cuprinși de sentimentul disperării, cauzat de pierderea identității, resimțită atât la nivel personal, cât și la nivelul apartenenței la o cultură ce apune. Acest sentiment face ca pentru unii autori, cum este cazul lui Gheorghi Ivanov, emigrația să devină o experiență decadentă, „un capăt de drum”. În plus, privită din perspectiva identitară, poate cea mai completă definiție a decadenței o aflăm de la poetul rus simbolist Viaceslav Ivanov, fin cunoscător atât al fenomenului decadent, cât și al culturii ruse: Ce este această décadence? Conștiința unei subtile legături organice cu tradiția monumentală a trecutei culturi înalte, împreună cu conștiința apăsător-orgolioasă, de a fi cei din urmă din șirul ei. Cu alte cuvinte, o memorie ofilită care și-a pierdut capacitatea inițiatoare și nu ne mai leagă de inițierile (consacrările) strămoșilor și nu ne mai dă impulsurile unei inițiative esențiale, cunoașterea faptului că profețiile au amuțit1. Se observă astfel două variabile importante în definiția pe care Viaceslav Ivanov o formulează: conștiința legăturii organice cu tradiția și sentimentul de a fi ultimul reprezentant al acesteia. Cu alte cuvinte, decadența este o conștiință a crizei, căci cele două variabile sunt contradictorii. Este vorba, în primul rând de o criză culturală, în sensul că tradiția nu mai poate fi continuată, dar în același timp ea se face simțită și la nivelul personalității creatoare a scriitorului, devenind și o criză existențială. În vederea demonstrării tezei noastre, vom analiza în cele ce urmează, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al mijloacelor de expresie, modul în care tema identității pierdute dă naștere imaginarului decadent. Structural, poemul este construit pe două planuri: cel al realității obiective, exterioare și cel al realității lăuntrice, recreată artistic prin forța imaginației eroului principal. Ambele planuri sunt guvernate de acea „monstruozitate copleșitoare a lumii”, granița dintre ele fiind atât de fluidă, încât adesea este greu să le delimitezi. 1 Viaceslav Ivanov, Mihail Gerșenzon, Corespondență de la un colț la altul, traducere, studiu introductiv și note de Mihnea Moroianu și Ciprian Nițișor, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013, p.62. 72 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Simt față de ceea ce mă înconjoară un sentiment amestecat de superioritate și slăbiciune: în conștiința mea legile vieții sunt strâns legate de legile visului. Probabil datorită acestui lucru, perspectiva asupra lumii este foarte deformată în ochii mei. Dar tocmai acesta este singurul lucru la care țin, singurul care încă mă mai desparte de monstruozitatea copleșitoare a lumii1. Realitatea exterioară, reprezentată de Parisul din perioada interbelică, înfățisează o imagine dezolantă în care societatea și-a pierdut reperele morale. Perversitatea și plăcerile carnale devin norme de conduită, oamenii se hrănesc din beția viciului. Prostituția devine unitate de măsură a moralității, căci femeile se împart în două categorii: prostituatele și cele care se mândresc că s-au abținut de la prostituție. Este vorba de o lume care, sub acțiunea corozivă a urâtului, se află în putrefacție și se dezintegrează treptat; o lume în care spiritualitatea există doar ca substanță de contrast ce nu face altceva decât să potențeze degradarea. Mă gândesc în general la Franța. La secolul al nouăsprezecelea care a zăbovit aici. La violetele de la Madeleine, la chiflele care se înmoaie în pisoare, la adolescenții care merg la prima împărtășanie, la castani, la răspândirea gonoreei, la răcoarea argintie a ave Maria. La ziua armistițiului din anul 1918. Parisul a turbat. Femeile se culcau cu cine se nimerea. Soldații se cocoțau pe felinare, strigând precum cocoșii. Toți dansau, toți erau beți. Nimeni nu auzea cum vocea noului secol spunea: „Vai de învingători”. [...] Mă gândesc la epoca ce se descompune în fața mea. La două soiuri principale de femei: fie prostituatele, fie cele mândre că s-au abținut de la prostituție. [...] La copilul care i-a cerut lui Moș Crăciun noi ochi pentru sora oarbă. La cum a murit Gogol: cum l-au bărbierit, l-au înfricoșat cu Judecata de Apoi, i-au pus lipitori, l-au băgat cu forța în cadă2. O imagine la fel de sumbră precum cea a Parisului de după primul război mondial o găsim și la Petersburgul postrevoluționar, sugestiv compusă de Gheorghi Ivanov în volumul său de memorii, intitulat Peterburgskie zimî. Perchezițiile, pedepsele prin împușcare, foametea și frigul i-au făcut pe oameni imuni la suferințele celorlalți, acestea devenind o rutină: Se spune că cel care se înneacă uită în ultima clipă frica, încetează să se mai sufoce. Deodată devine ușor, liber, fericit. Și, pierzându-și conștiința, se duce la fund, zâmbind. Pe la 1920 Petersburgul deja se îneca aproape fericit. Le-a fost frică de foamete până ce ea se instalase „de-a binelea și pentru vreme îndelungată”. Atunci au încetat să o mai observe. Au încetat să mai observe și împușcăturile. - Ei, cum ați ajuns ieri, după balet? - Bine, mulțumesc. Nu ne-au scos hainele de blană. A trebuit totuși să înghețăm vreo jumătate de oră în curte. Era percheziție la numărul opt. Până nu au terminat nu ne-au dat voie pe scară. 1 Ivanov, op.cit., vol. 2, p.6. 2 Ibidem, p.9. 73 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 - Au luat pe careva? - Pe tânărul Perfilev și încă un student, înnopta la el. - Îi împușcă, probabil? - Probabil... - Iar Spesivțeva a fost fermecătoare...1 Planul realității lăuntrice nu se află în antiteză cu cel al cadrului exterior, ca în lirica romantică, ci mai degrabă într-o relație de corespondență. Urâțenia și monstruozitatea lumii își face loc și în interioritatea conștiinței tulburate a eroului principal, generând un spațiu simbolic al morții, exprimat plastic prin comparația sufletului cu o „găleată de lături”, în care elementele componente figurează drept construcții metonimice ale aceluiași fenomen: „Dar sufletul e ca o găleată de lături agitată - coadă de scrumbie, șobolan mort, resturi roase, chiștoace, ba cufundându- se în adâncul întunecat, ba ieșind la suprafață, umblă întrecându-se. Vreau aer curat. Dulcea putreziciune - suflul monstrozității lumii - mă urmărește precum frica”2. Tema eșecului existențial se împletește cu cea a morții și a imposibilității creației într-o compoziție inedită, orchestrată magistral de sentimentul alienării eului. Spre deosebire de eul creator al simbolistului, capabil să evadeze din realitatea dezolantă în planul superior al propriei sale creații artistice, decadentul, deși încearcă aceeași modalitate de salvare, se vede nevoit să-și accepte eșecul existențial care se transformă de data aceasta într-unul artistic. Pentru decadenți profețiile au amuțit, moștenirea artistică a încremenit, iar arta lor este caracterizată de infertilitate: „Sfârșit - un cuvânt jalnic. De parcă, dacă ai chibzui cum se cuvine după auz, nu toate cuvintele sunt la fel de jalnice și îngrozitoare? Antidotul diluat al sensului, care încetează să acționeze uimitor de repede, și după el, golul surdo-mut al singurătății”3. Lumea prezentată în Dezintegrarea atomului este „o lume în care s-au prăbușit cei trei piloni de sprijin: a murit credința în Dumnezeu. A murit Rusia. A murit arta”4. Rusia nu este doar un motiv în textul ivanovian, ci are statutul unei adevărate teme literare. Moartea Rusiei este evocată de personajul-narator în repetate rânduri, prin diferite mijloace artistice. Încă de la începutul poemului, într- un stil patetic, este înfățișat specificul rusului, caracterizat printr-o serie de paradoxuri frapante: 1 Ibidem, vol. 3, p.6. 2 Ibidem, vol. 2, p.7. 3 Ibidem. 4 Andrei Rancin, Ekzistenflalizm po-russki, ili Samoubijstvo Serebrianogo veka: „Raspad atoma" Gheorghia Ivanova in „Neva”, nr. 9, 2009 // URL: http://magazines.russ.rU/neva/2009/9/ra15.html [consultat la 16.05.2015]. 74 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Oh, această conștiință rusă șovăitoare, instabilă, muzicală, onanistă. Învârtindu-se mereu în jurul imposibilului precum țânțarii în jurul lumânării. Legile vieții, care au crescut împreună cu legile visului. O libertate metafizică înfiorătoare și obstacole fizice la fiecare pas. O sursă inepuizabilă de superioritate, slăbiciune, eșecuri geniale1. Toate aceste trăsături contradictorii redau, pe de o parte, complexitatea caracterului rus, iar pe de altă parte, afirmă faptul că, prin însăși propria sa natură, rusul își este sieși principala cauză a condiției nefericite. Firește, se simte în aceste rânduri o ironie acidă pe care Ivanov o îndreaptă către întreaga pleiadă de scriitori ai secolului al XIX-lea ce au contribuit la formarea tradiției culturale ruse, renumită pentru lupta sa împotriva nedreptății sociale. Oare câți poeți și scriitori, de la Pușkin și până la Dostoievski și Tolstoi, se ascund sub imaginea „cavalerului gloriosului ordin al intelighenției”? Cu toate că atitudinea lui Ivanov față de compatrioții săi i-a atras nenumăratele antipatii ale colegilor de breaslă, istoria pare să fi aprobat spusele sale, adeverindu-se prin urmările nefaste ale Revoluției din Octombrie faptul că la dispariția definitivă a vechii ordini și-a adus contribuția și tradiția culturală. Odată înfăptuită ruptura, Rusia emigranților a murit, iar în urma ei a rămas doar terenul pustiit al nostalgiei: „Oh, această prăpastie a nostalgiei, pe care se plimbă doar vântul, aducând de acolo înfricoșătoarea internațională și de aici într-acolo - jalnicul, astralul, parcă prohodind Rusia, „Doamne, adu-l înapoi pe Țar”...”2. Tema identității pierdute figurează în textul ivanovian prin imaginea simbolică a Rusiei, exprimată prin metafore ce aparțin câmpului semantic thanatic. Ambiguitatea textului sporește prin procedeul intertextualității, ce are funcția de a dizolva, prin limbaj, tradiția literară, imposibil de continuat. În acest sens, acuzațiile de necro-pedofilie și imoralitate pe care o serie de poeți și critici importanți ai vremii le-au adus acestei opere trădează incapacitatea acestora de a descifra numeroasele trimiteri intertextuale la care Ivanov recurge pentru a contura imaginea unei culturii ce s-a stins și, totodată, condiția tragică a poetului-emigrant ce nu mai poate crea. Împreunarea cu o fetiță moartă. Corpul era complet moale, doar mai rece, ca după baie. Cu încordare, cu o desfătare deosebită. Ea stătea întinsă, ca și cum ar fi dormit. Nu i-am făcut rău. Din contră, în aceste clipe convulsive viața încă mai continua în jurul ei, dacă nu pentru ea. Steaua pălea în geam, iasomia înflorise. Sperma s-a scurs înapoi, am șters-o cu o batistă. De la lumânarea groasă de ceară mi-am aprins o țigară. Pe lângă. Pe lângă3. 1 Ivanov, op.cit., vol. 2, p.8. 2 Idem. 3 Ibidem, p.12. 75 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Adoptând fascinația decadenților pentru erotismul morbid, Ivanov personifică Rusia prin imaginea fetei moarte, care evocă imposibilitatea reînvierii trecutului. De asemenea, iubirea pierdută, exprimată prin metonimia „rochia albastră”, trimite, după cum afirmă și criticul Andrei Rancin, la renumitul mit al Preafrumoasei Doamne, întâlnit în creația poetului simbolist A. Blok. Întruchipare a eternului feminin și a armoniei universale, a principiului feminin al fertilității, în Dezintegrarea atomului mitul este anulat prin „parodia, interpretată de o paiață care se strâmbă de durere și voluptate”1, iar misticismului simbolist îi ia locul trivialitatea fiziologică. Poemul este înțesat de trimiteri intertextuale la diferite curente și perioade literare. Însă numeroasele citate nu desemnează o legătură a poemului ivanovian cu respectivele opere, ci marchează cât se poate de clar și de ironic ruptura definitivă cu tradiția. Concret, deconstrucția este realizată printr-un artificiu stilistic: majoritatea citatelor sunt inexacte, fie trunchiate, fie aproximate. Firește, acest lucru nu dovedește o cunoaștere precară a literaturii ruse din partea eroului principal, ele fiind deliberat folosite într-o formă alterată. Fragmentul următor este grăitor în acest sens: Acest apus parizian pestriț, care pălește în ochii mei. Mii de astfel de apusuri, peste contemporaneitate, peste viitor, peste veacurile trecute. Mii de ochi, care privesc cu aceeași speranță în același neant strălucitor. Eternul suspin al farmecului lumii: mă ofilesc, mă sting, nu mai sunt. „Peste colinele Gruziei se așternu negura nocturnă.” Și iată ea se așază la fel peste colina Montmartre-ului. Peste acoperișuri, peste intersecții, peste firma cafenelei, peste semicercul pisoarului, unde cu un zgomot neliniștit, întocmai ca în Aragva, susură apa2. Deconstrucția este evidentă în rândurile prezentate mai sus. Motivul apusului, atât de drag simboliștilor, în operele cărora capătă valențe mistice, este golit în textul ivanovian de orice putere de transfigurare, oferind doar imaginea fadă a neantului. Versul lui Pușkin „На холмы Грузии лежит ночная мгла” (Peste colinele Gruziei se așterne negura nocturnă) este redat într-o formă inexactă, eroul folosind verbul la timpul trecut în loc de prezent: „На холмы Грузии легла ночная мгла” (Peste colinele Gruziei se așternu negura nocturnă). Schimbarea deliberată a timpului verbal nu este întâmplătoare și nu dovedește o lipsă de gust a personajului, așa cum remarcă Hodasevici în recenzia sa, ci este purtătoare de sens, desemnând sfârșitul unei epoci luminoase a literaturii ruse. Moartea armoniei versului pușkinian își găsește ecoul și în realitatea obiectivă, aflată sub forța de nestăvilit a urâtului. O altă aluzie parodică la poezia romantică a lui Pușkin o întâlnim în imaginea pisoarului „unde cu un zgomot neliniștit, întocmai ca în Aragva, susură 1 Rancin, op. cit., p.9. 2 Ivanov, op.cit., vol. 2, pp.26-27. 76 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 apa”. Se are în vedere versul „Шумит Арагва предо мною” (Susură Aragva înaintea mea) care zugrăvește un cadru romantic idilic. Înlocuirea râului cu pisoarul public anulează efectul expresiv al cadrului romantic, generând o imagine deformată a unui canon tradițional. De altfel, procedeul de deconstrucție a tradiției este realizat, într-o manieră specifică decadenței, prin distrugerea naturalului și înlocuirea acestuia cu artificialul: împreunarea cu o fetiță moartă, ca gest împotriva naturii, atât din punctul de vedere al vârstei fragede a fetei, cât și a faptului că este moartă, actul „iubirii” fiind din start „neroditor”; imaginea femeii întinsă goală pe podea cu craniul despicat de un topor; susurul pisoarului care amintește de susurul unui râu; personajul gogolian Akaki Akakievici care se masturbează sub așternut etc. Întreg poemul devine astfel ilustrarea procesului de destrămare a unei culturi ce și-a primit sentința definitivă. Tragismul survine din situația eroului principal, proiecție imaginară a lui Gheorghi Ivanov însuși, care are conștiința apartenenței la tradiția literară ce a apus, iar odată cu ea și scopul său: capacitatea de a crea. Sinuciderea din final nu reprezintă numai eșecul existențial al unui alienat, ci, împrumutând comparația lui Rancin, o „sinucidere a Veacului de Argint”, a tradiției aflată la capăt de drum. Moartea, ca unică soluție, reprezintă în plan artistic singura modalitate de regenerare. Acest lucru este dovedit de faptul că după publicarea poemului, Gheorghi Ivanov nu mai scrie niciun vers timp de șase ani. Poetul a amuțit. Însă în ultimele sale creații acesta își schimbă tonul vocii, sentimentul disperării făcând loc unei resemnări dureroase, concretizată într-o simplitate stilistică desăvârșită. Prin tragismul operei sale, generat de sentimentul dezrădăcinării, Gheorghi Ivanov ocupă în literatura emigrației ruse un loc comparabil cu cel al poetului Ovidius în literatura antichității latine, pentru care propria durere devine un subiect artistic, capabil să cicatrizeze răni demult deschise, dar niciodată să șteargă urmele pierderii suferite. Imaginarul decadent, generat de pierderea identității, nu este un „moft” al artistului dornic să epateze, ci unica soluție viabilă a crizei din planul creației. În acest sens, textul este un veritabil cântec de jale a literaturii ruse, a cărei singură modalitate de regenerare este moartea. Concluzii În prezenta lucrare ne-am propus să analizăm fenomenul decadent sub aspectul unei probleme identitare. Prezentând o sinteză a principalelor studii critice a decadenței literare, observăm faptul că majoritatea cercetătorilor subliniază 77 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 dificultatea de a găsi o definiție completă a acestui fenomen. Acest lucru survine, credem noi, dintr-o abordare nepotrivită a decadenței. Greșeala provine, în primul rând, din faptul că studiile pornesc de la o premisă falsă: aceea potrivit căreia decadența reprezintă un curent cultural bine închegat, apărut în anii 1880-1890 în literatura franceză și extinzându-se apoi în restul Europei. Concluziile contradictorii ale cercetărilor sunt și ele un rezultat al unei optici greșite. Analizând decadența în relație cu alte curente culturale importante, precum romantismul sau naturalismul, criticii își întemeiază analiza pe un concept-umbrelă ce capătă proporții colosale. Spre exemplu, decadența este considerată atât o continuare a romantismului, prin promovarea individualismului și a erotismului morbid, cât și o reacție la romantism, prin promovarea artificialului în detrimentul naturalului. Dovadă a faptului că operele scriitorilor decadenți nu generează o mișcare literară cu o estetică bine definită stă dizolvarea rapidă a ideilor acestora în curentul simbolist. În acest sens, demersul nostru critic pornește de la bun început de la ideea conform căreia decadența trebuie considerată mai degrabă o tendință literară ce se manifestă în diverse perioade de criză a literaturii. Un alt factor deosebit de important de care trebuie să ținem seamă îl reprezintă contextul socio-politic și istoric în care textele decadente își fac apariția. Așa cum se întâmplă în spațiul francez, în care anul 1871 este denumit l’année terrible, din cauza înfrângerii în războiul cu prusacii, ce marchează sfârșitul hegemoniei franceze în cultura europeană, și în spațiul rus evenimentele socio- politice de dinainte și de după Revoluția din octombrie 1917 duc la o scindare identitară în conștiința rușilor. Decadența reprezintă o conștiință dureroasă a faptului că aristocrația își pierde statutul privilegiat de clasă conducătoare, locul său fiind luat de burghezie în societatea franceză sau de clasa muncitoare în societatea rusă. Problema identitară este prezentă în textele decadenților prin faptul că personajele principale au conștiința faptului că ei sunt ultimii reprezentanți ai unei culturi ce apune. În acest sens, întreaga viziune despre lume se construiește pe imaginea totalizatoare a morții și disoluției, înțeleasă ca unică sursă de salvare. Privită sub aspectul identitar, decadența devine, în mod paradoxal, o critică socială, eroul fiind totdeauna plasat în afara societății, iar estetismul la care acesta recurge funcționează doar ca un paliativ. Dacă pentru simboliști artistul își găsește salvarea în artă, pentru decadenți creația devine un act ratat, o formă fără fond. Analiza raportului dintre problema identitară și imaginarul decadent într-o operă din perioada emigrației ruse demonstrează încă o dată faptul că decadența este o tendință literară ce apare într-o perioadă de criză identitară. De asemenea, studiul nostru își aduce contribuția la analiza fenomenului emigrației ruse prin faptul că arată o altă modalitate de receptare a exilului, care capătă proporțiile unei veritabile tragedii existențiale. 78 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Fără a avea nicio pretenție de exhaustivitate, prezentul studiu lansează o invitație la viitoare cercetări, atât în ceea ce privește imaginarul decadent în literatura rusă, cât și în ceea ce privește fenomenul emigrației. Bibliografie Aghenosov, V.V., Literatura russkogo zarubejia (1918-1996), Terra. Sport, Moscova, 1998 Ahmatova, Anna, Tainî remesla // URL: http://www.akhmatova.org/verses/sedm kn/ sedm kn.htm#2 [consultat la data de 04.05.2015] Berlin, Isaiah, Simțul realității, ediție de Henry Hardy, introducere de Patrick Gardiner, traducere și postfață de Laurian Kertesz, Ed. Univers, București, 2004 Bogomolov, N.A., Russkaia literatura pervoi treti XX veka, Vodolei, Tomsk, 1999 Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, trad. Tatiana Pătrulescu, Radu Țurcanu, postfață de Mircea Martin, Ed. Polirom, Iași, 2005 Compagnon, Antoine, Cele cinci paradoxuri ale modernității, traducere și postfață de Rodica Baconsky, Ed. Echinox, Cluj, 1998 Dinu, Camelia, Avangarda literară rusă: configurații și metamorfoze, Editura Universității din București, București, 2011 Hodasevici, Vladislav, Sobranie socinenij v 4 t., vol. 2, Soglasie, Moscova, 1996 Huysmans, Joris-Karl, În răspăr, traducere de Raul Joil, prefață și tabel cronologic de Georgeta Horodincă, Ed. Minerva, București, 1974 Ivanov, Gheorghi, Sobranie socinenii v 3 t., vol.1-3, Soglasie, Moscova, 1994 Ivanov, Viaceslav, Gerschenson, Mihail, Corespondență de la un colț la altul, traducere, studiu introductiv și note de Mihnea Moroianu și Ciprian Nițișor, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013 Jolkovski, Aleksandr, Tak i etak Gheorghia Ivanova în „Zvezda”, nr. 9, 2007 // URL: http://magazines.russ.ru/zvezda/2007/9/zh11.html [consultat la 16.05.2015] Kreid, Vadim, Gheorghi Ivanov, Molodaia gvardia, Moscova, 2007 Mitchievici, Angelo, Decadență și decadentism în contextual modernității românești și europene, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2011 Olteanu, Antoaneta, Rusia imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011 Pasternak, Boris, Polnoe sobranie socinenij, vol. 5, Moscova, 2004 Pyman, Avril, A history ofRussian symbolism, Cambridge University Press, 1994 Praz, Mario, The Romantic Agony, trans. by Angus Davidson, Oxford University Press, Londra, 1951 Rancin, Andrei, Ekzistențializm po-russki, ili Samoubijstvo Serebrianogo veka: „Raspad atoma” Gheorghia Ivanova în „Neva”, nr. 9, 2009 // URL: http://magazines.russ.ru/neva/2009/9/ra15.html [consultat la 16.05.2015] Rousseau, Jean-Jacques, Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, traducere de S. Antoniu, Ed. Științifică, București, 1958 Rousseau, Jean-Jacques, Scrieri despre artă, traducere, selecție și note de Marina Dimov, prefață și tabel cronologic de Irina Bădescu, Ed. Minerva, București, 1981 79 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Schopenhauer, Arthur, Lumea ca Voință și Reprezentare, vol. I-II, traducere din germană de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas, București, 2012 Struve, Gleb, Russkaia literatura v izgnanij, Russkij put’, Moscova, 1996 Swart, Koenraad W., The Sense of Decadence in Nineteenth-Century France, Springer- Science+Business Media, Dordrecht, 1964 Weir, David, Decadence and the Making of Modernism, University of Massachusetts Press, 1995 Ziegler, Robert, Beauty Raises the Dead: Literature and Loss in the Fin de Siècle, Rosemont Publishing and Printing Corp., 2002 80 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 MENTALITĂȚI 81 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 82 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 POST-IMPERIUM - IDEEA RUSĂ A SECOLULUI XXI - UN MIX GEOCULTURAL, GEOISTORIC ȘI GEOPOLITIC Cristian CHIRCA The idea of Post-imperium, though less theoretically explained, actually translates the conduct of response of Russia to the new global challenges, after the imaginary trauma suffered by the collapse of the USSR, the last great imperial Russian construction. Post-imperium associates a strategy of recovering the imperial idea in a new context, in which the main weapons are of cultural and economic nature. It is not about neo-imperium, as it might be supposed, since the idea of a new imperialism is toxic. The idea of post-imperium is a natural follow-up of the idea of the Third Rome, in a predominantly cultural horizon and although at first sight, it seems to be an idea with economic fundamentals, it is primarily a cultural-religious idea, a form of messianism, in a new expression. Keywords: Russian idea, post-imperium, (geo) cultural, political, geographical mix; eurasianism, pan- slavism, messianism, Eurasia. Cu mintea nu poți înțelege Rusia, în Rusia trebuie doar să crezi. Fiodor Tiutcev, Umom Rossiu ne poniati1 1. Rusia - geocultură și geopolitică Despre ideea post-imperium, privită ca o nouă idee rusă2, am îndrăznit să vorbesc încă din anul 2011 deși, trebuie să recunosc faptul că înainte de a face 1 Accesibil pe http://www.ruthenia.ru/tiutcheviana/stihi/stihi.html 2 „Ideea rusă” este o sintagmă deosebit de complexă, asociată „sufletului rus”, care „acoperă un sistem de reprezentări, de principii moral-psihologice, spirituale, cristalizate de-a lungul secolelor și care caracterizează sufletul poporului” (Antoaneta Olteanu, Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Ed. Paideea, București, 1998, p.6). 83 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 primul pas pe drumul descifrării ei mi-am pus aceeași întrebare dilematică, precum centaurul lui Blaga în fața porții grădinii zoologice: să intru, să nu intru1. Dilema mea era alimentată continuu de fiecare contact cu cultura rusă dar și cu dinamica noilor realități geopolitice care opuneau tot mai evident, și mai radical, atlantismul și eurasianismul, insinuând atunci o percepție (în curs de consolidare acum) conform căreia Rusia are trei opțiuni pentru viitor. Prima opțiune se configura pe identitatea europeană a Rusiei, a doua pe identitatea sa eurasiatică, iar a treia pe identitatea sa imperială care, în esență, presupunea recuperarea și integrarea spațiului cultural, politic și geografic, de la Pacific la Marea Baltică și Marea Neagră, în jurul Rusiei sau, mai degrabă al Velicorusiei. Velicorusia sau Marea Rusie nu este foarte precis delimitată în istorie, ea incluzând în cea mai largă expresie, teritoriul actual al Federației Ruse. În secolul al XIX-lea, în imperiu erau identificați trei categorii de ruși: velicorușii (rușii), malorușii (ucrainienii) și bielorușii2. În toate cele trei opțiuni identitare, aparent diferite, am descoperit un spațiu comun, deosebit de puternic - poate cel mai puternic - în măsură să integreze și să armonizeze manifestările convulsive, excentrice - spațiul geocultural rus. Analizând acest spațiu, Oleg Serebrian susține că spațiul geocultural rus nu trebuie confundat cu Rusia în dimensiunea sa politico-geografică, istorico-geografică sau etno-geografică. El apreciază că, pentru a stabili limitele acestui spațiu, putem lua în calcula criteriul lingvistic - limba rusă ca limbă maternă sau secundară - gradul de influență a modelelor culturale ruse (sau de limbă rusă), criteriul religios - aderența la Biserica ortodoxă rusă -, dar și alte criterii, cum ar fi onomastica, toponimia, deprinderile gastronomice, vestimentația, peisajul urban. În opinia sa, aceste criterii au impact asupra percepției străinilor și generează asocieri care conduc la heteroidentificare: moldovenii, kazahii, kirghizii nu se (auto) identifică nici cu lumea slavă, nici cu Rusia, dar, foarte frecvent, Ceilalți (cei din afara fostei URSS) îi (hetero)identifică pe aceștia (moldoveni, kazahii, kirghizii n.n.) cu rușii, deoarece un spațiu geocultural se configurează și se destructurează mai lent decât unul politico-geografic. Din acest motiv, crede Serebrian, în percepția Celorlalți, spațiul geocultural rusesc se suprapune încă pe ceea ce a fost Imperiul rus și, mai târziu URSS3. 1 Lucian Blaga, Discobolul, Ed. Publicom, București, 1945 (Ce este o dilemă? Un centaur care trece pe lângă o grădină zoologică... să intru să nu intru...). 2 Oleg Serebrian, Rusia la răspântie. Geoistorie, geopolitică, geocultură, Ed. Cartier, Chișinău, 2014, pp.14 -15. 3 Idem, pp.18-19. 84 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Aceasta este, în opinia mea, una din perspectivele de abordare a noii idei ruse, ideea post-imperium, care propune acum recupearea spațiului politico- geografic rus folosind ca pretext, dar și ca mijloc, spațiul geocultural rus. Fac precizarea că, în continuare, nu-mi propun să descifrez sau să explic exhaustiv ideea post-imperium - nici nu cred că la acest moment aș fi în stare, având în vedere că, pe măsură ce înaintez în cunoaștere, aria incertitudinilor mele crește. Singurul meu obiectiv este acela de a lansa această idee și de a-i configura câteva elemente în baza cărora s-ar putea dezvolta contrucții explicative mai ample și mai adecvate, pornind și de la faptul că Rusia, în perioada post-comunistă (subliniez că este vorba despre perioada 1991 și până la izbucnirea crizei ucrainene, în martie 2014), s-a aflat „într-o fază de reorientare fundamentală, cadrele sale mentale și culturale oscilând furtunos între postmodernitatea romantică („sfânta Rusie”) și antimodernitatea agresivă („mare putere”)1. 2. Criza ucraineană - între politically correct și mixul (geo)cultural, politic și geografic Pornind de la scurta introducere de mai sus, nu credeam că evenimentele din Ucraina vor confirma așa de timpuriu o direcție de materializare a ideii post- imperium pe care, într-un fel sau altul, o anticipasem în alte două pledoarii, atât de perfectibile2. Analizând acum evenimentele asociate crizei ucrainene din perspectiva mixului (geo)cultural, politic și geografic, am înțeles mai bine o observație făcută de Gabriel Liiceanu, conform căreia orice imperiu politico-geografic este precedat întotdeauna de un imperiu de cuvinte, adică o ideologie sau, specific pentru cercetarea mea, o idee - ideea rusă post-imperium. Dincolo de limitările acelui imperativ politically correct*, atât de vizibil în discursul public și politic actual, dar care ar trebui limitat în discursul academic, criza ucraineană nu ar trebui abordată fără să se țină cont de faptul că ,,primul mare 1 Radu Preda, Ortodoxia și ortodoxiile. Studii social-teologice, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p.148. 2 Geopolitica Rusiei - de la testamentul lui Petru cel Mare la Doctrina Putin (lucrarea de licență, 2011), Post-imperium - răspunsul geopolitic al Rusiei la noua ecuație de securitate globală (disertație, 2013). * O sintagmă din engleza americană care a intrat rapid în circulația internațională, politically correct a fost impusă în Statele Unite pe la sfârșitul anilor '80 și deja înregistrată de dicționare la începutul anilor '90 (Random House 1991, The Oxford Companion to the English Language 1992 etc.). Sensul ei specific se referă la o orientare ideologică preocupată de a nu leza, prin conotațiile depreciative fixate în limbaj, susceptibilitățile unor grupuri minoritare dar poate însemna și just, adecvat din punct de vedere al logicii politice. Conceptul are originea în leninismul de stânga, pentru a desemna pe cineva care aplica cu multă fermitate linia partidului (România Literară nr. 12/ 2002 pe http://www.romlit.ro/ politic_corect). 85 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 imperiu rusesc, ba chiar prima structură politică majora din Europa de Est a fost Rusia Kieveană constituită la mijlocul secolului al IX-lea la Kiev”1 (deși în limba rusă se spune Kievskaia Rus - Rutenia Kieveană și nu Kievskaia Rossia - Rusia Kieveană n.n.). Rusia Kieveană a devenit astfel un spațiu în care „geografia a hotărât ca Rusia să fie constituită din punct de vedere geografic din vikingi scandinavi și din slavi indigeni răsăriteni”2, care, pe fondul ,,existenței unor terenuri sărace în zonă, a condus la necesitatea cuceririi unor pământuri mai vaste, pentru ca rușii să-și poată asigura hrana - drept care a început să se contureze un imperiu ce a combinat două forțe regionale dinamice, a vikingilor și a bizantinilor, iar de aici a rezultat Rusia, ca noțiune geografică și culturală”3. Bizantinii au denumit, în secolul al XVI-lea, spațiul meridional rus ca fiind Rusia Mică (care coincide parțial cu Ucraina de azi), dar alături de Marea Rusie și Mica Rusie a apărut și o Rusie Noua (Novarusia), care include spațiile de la nord de Marea Neagră și Crimeea. Aceste teritorii au fost disputate de naționaliștii ucrainieni (Skoropadski, Petliura, Vinnicenko) și de către Lenin, care a rezolvat disputa prin atribuirea estului Novorusiei și a peninsulei Crimea către RSFS Rusă. Problema novorusă a apărut recent când separatiștii ruși din estul Ucrainei au proclamat statul confederat Novarusia pe teritoriul regiunilor Donetsk și Lugansk4. Astfel, abordarea ideii post-imperium trebuie realizată din perspectiva a două referențiale: unul geopolitic și unul cultural. Referențialul geopolitic îl voi prezenta succint, plecând de la premisa că plasarea Rusiei în centrul oricărei analize de acest gen nu poate fi realizată fără apelul la două elemente cu valență metodologico-explicativă, Eurasia5 (geografie) și eurasianism (destin), un binom așa de bine explicat de Piotr Ceaadaev când arată că există un fapt care domină puternic întregul nostru drum prin veacuri, care însoțește întreaga noastră istorie, care, în anumite sensuri, presupune toată filosofia ei, care se produce în toate epocile noastre sociale, determinându-le caracteristicile, care este în același timp elementul esențial al măreției noastre politice și adevărata cauză a neputinței noastre intelectuale: acest fapt este unul geografic6. 1 Robert D. Kaplan, Geografia ca destin. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Ed. Litera, București 2014, p. 223. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Mai mult în Helene Carrere d Encausse, Imperiul Eurasiei. O istorie a imperiului rus de la 1522 până astăzi, Ed. Orizonturi, București, 2008, pp 129-133, și Serebrian, op.cit., pp.16-17. 5 Vezi și Octavian Racu, Proiectul Uniunii Eurasiatice, între utopie și procese pe http://www.archiveseroe.eu/haushofer-a48358686 6 Piotr Ceaadaev, Scrisori filosofice. Apologia unui nebun, Humanitas, București 1993, p.182. 86 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Preeminența perspectivei geografice este confirmată și în operele altor oameni de cultură, ruși sau nu. Astfel, în romanul August 1914, Aleksandr Soljenițîn, descriind munții Caucaz, arată: fiecare creastă de un alb strălucitor, cu profunzimi ultramarine, se înalță falnic peste creația măruntă a oamenilor, atât de primordială într-o lume făcută de mâna omului, încât îți vine să crezi că, dacă toți oamenii care au trăit în mileniile trecute și-ar fi desfăcut larg brațele și ar fi adus cu ei tot ce reușiseră să creeze în viețile lor și ar fi îngrămădit la un loc toate produsele existenței lor, tot nu ar fi reușit în veci să înalțe un morman atât de copleșitor precum crestele muntoase ale Caucazului1. Cu cinci ani înainte, James Billington, în lucrarea The Icon and the Axe: An Interpretive History of Russian Culture, evidenția că ,,geografia, nu istoria a reprezentat factorul dominant în gândirea rușilor”, subliniind totodată că, în timp ce icoana le reamintea rușilor de forța credinței ortodoxe și le întărea sentimentele de siguranță și înaltă motivație, securea ,,era unealta de bază în Maica Rusia, mijlocul indispensabil de a subordona pădurea”2, element fundamental al ,,geografiei plate a Rusiei, aceeași din Europa și până în Orientul Îndepărtat, o geografie care demonstrează că Rusia nu poate fi niciodată trecută cu vederea”3, dintr-un motiv incontestabil: „dacă alte imperii se înalță, se extind și se prăbușesc și nu se mai aude nimic despre ele vreodată, Imperiul Rus, în schimb, s-a extins, s-a prăbușit și a reînviat de mai multe ori”4. 3. Ideea post-imperium - un mit al viitorului imediat Crimeea s-a reîntors la patria-mamă - acesta a fost mesajul-pivot al discursului rostit de Vladimir Putin la Sevastopol, în data de 9 mai 2014, cu ocazia ceremoniilor prilejuite de aniversarea a 69 de ani de la victoria împotriva Germaniei. În primele rânduri ale auditoriului stăteau veteranii marelui război, ale căror chipuri erau focalizate de experții „Rossia Today” în alternanță cu escadrilele de Su- 27 care survolau asistența, cu navele de linie care defilau în rada portului, dar și cu entuziasmul asistenței - copii, adolescenți, oameni maturi. 1 Aleksandr Isaievici Soljenițîn, August cetîrnadțatogo. Krasnoekoleso: Povestvovan'e v otmerennîh srokah Paris, YMCA-Press, 1971, p.3. 2 James Billington, The Icon and the Axe: An Interpretive History of Russian Culture, Knopf, New York, 1966. 3 Kaplan, op.cit. pp.222-223. 4 Philip Longworth, Russia: The Once and Future Empire from Pre-History to Putin, St. Martin Press, New-York, 2005, p. 1, în Kaplan, op.cit., p.223. 87 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Mesajul a fost mai mult decât evident, esența lui este noua idee rusă post- imperium, cu expresia ei imediată, Uniunea Economica Eurasiatică, iar cheia prin care poate fi descifrată noua idee, pentru început, este Ucraina1. Astfel, prin anexarea Crimeii, Rusia a lansat un nou semnal că marea diviziune geopolitică a secolului al XXI-lea a început să se reconfigureze, sau citându- l pe ministrul de externe rus Serghei Lavrov, într-un interviu acordat în aprile 2014 postului tv Rossia24: „în aceste zile are loc reformatarea ordinii mondiale“2. O reformatare care, din punctul meu de vedere, va induce în percepția publică tot mai clar imaginea ideii post-imperium în care, așa cum susțineam la început, recuperarea spațiului politico-geografic rus se va realiza folosind ca pretext dar și ca mijloc, spațiul geocultural rus - marea și indestructibila cultură rusă. Din această perspectivă, dacă nu strict culturală, atunci cu siguranță nu doar politico-geografică, ideea post-imperium este un mit al viitorului spre care Rusia își proiectează neîmplinirile, dar și energiile creatoare, pentru a se recupera pe sine, după mai mult de două decenii de derivă3. Recuperarea se realizează într-un proiect similar proiectului european al UE - Uniunea Economică Eurasiatică, care, indirect, confirmă vocația mesianică într-un geospațiu pe care Rusia nu l-a abandonat și pe care nu-l va abandona niciodată și care, deși fragmentat de geopoliticile manipulatoare ale frontierei, incontenstabile de altfel, a reușit să se mențină relativ unitar datorită culturii. Globalizarea, care a devenit o tendință majoră a dezvoltării sociale la finele secolului al XX-lea, a impus o repoziționare continuă a elementelor sistemului politic mondial, în care Rusia a început să dețină o poziție tot mai volatilă, fapt care a determinat, la începutul secolului al XXI-lea, adoptarea unor noi direcții de răspuns geopolitic, în jurul unei noi idei lansate în mediile academic, politic și jurnalistic rusești, a cărei semnificație, dincolo de conotația imediată, evidențiază nu numai vocația cât, mai ales, linia politică generală a Federației Ruse de a integra economic spațiul post-sovietic concomitent cu dominarea militară a acestui spațiu - ideea post-imperium. Această idee, deși puțin explicată teoretic, traduce de fapt conduita de răspuns a Rusiei, la noile provocări globale, după trauma imaginară suferită de destrămarea URSS, ultima mare construcție imperială rusă. Post-imperium asociază o strategie de recuperare a ideii imperiale, într-un context nou, în care armele principale sunt de natură culturală și economică. Nu este vorba despre neo-imperium, cum s-ar putea crede, deoarece ideea unui nou imperialism este toxică. 1 http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/05/09/ziua-victoriei-putin-crimeea-rogozin- tiraspol/ 2 http://adevarul.ro/international/rusia/imperialismul-rus-eurasianism-totalitarism-heideggerian- 1_534b8eb10d133766a8c42bf7/index.html 3 Pe larg în Bogdan Silion, Rusia și ispita mesianică, Ed. Vremea XXI, București, 2004. 88 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Din punctul meu de vedere, ideea post-imperium este continuarea firească a ideii celei de A treia Rome, într-un orizont laic, rațional. Cultura a ajutat Rusia să supraviețuiască momentului bolșevic, cultura a reabilitat Rusia, în cei douăzeci și cinci de ani de eră post-sovietică, iar acum se pare că elita politică rusă, va împinge în linia întâi alături de energia minerală (sic), energia spirituală recuperatoare și integratoare. Imperativul recuperării nu mai este, de data aceasta, ortodoxismul sau panslavismul, ci chestiunea energetică, lupta pentru resurse și piețe, în care Rusia, pune alături de gaz, un neprețuit tezaur cultural. În fapt, mixul de spiritual și material cu care Rusia încearcă acum să se autodefinească este esența noii ere post-imperium în care, așa cum spuneam mai sus, au fost conturate mai multe răspunsuri geopolitice, unul dintre ele fiind, așa cum spunea Putin, „întoarcerea spațiului post-sovietic la patria-mamă”. Acest imperativ reprezintă o altă valență a ideii post-imperium, așa cum reiese din analiza succintă a concepției celor doi mari geopoliticieni ruși, Aleksandr Dughin și Dmitri Trenin, și așa cum este confirmată de poziția Rusiei față de evenimentele din Ucraina. În strategia „Calea noastră - perspective strategice de dezvoltare ale Rusiei în secolul al XXI-lea”1, care a fost enunțată de comunitatea „Eurasia” (Centrul de inițiative geopolitice eurasiatice, Institutul de Cercetări de Metastrategii Speciale, grupul analitic ARIES, consiliul de expertiză al asociației Arktogaia), coordonată de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, cheia noii idei ruse este Uniunea Economică Eurasiatică, un proiect ce nu se limitează doar la o integrare economica a spațiului ex-sovietic, un vector în dezvoltarea Rusiei în direcția eurasiatică. Uniunea Eurasiatică este mai mult decât o inițiativă tehnică, este o viziune și o cale în istorie. Daca spunem „da” acestui vector de dezvoltare, obținem o lume multipolară, și nu una unipolară, spații mari, unificate similar Uniunii Europene, în locul unor state naționale, o mulțime de forme de civilizație în locul unei singure civilizații globale unice, renunțarea la individualismul modelului liberal și înlocuirea lui cu pluralismul de valori, afirmarea popoarelor, etniilor, religiilor și culturilor ca subiecte independente și recrearea patriei comune, a Marii Rusii într-o noua etapă istorică2. 1 НАШ ПУТЬ (стратегические перспективы развития России в XXI веке)/ în anul 1999 în cadrul Forumului economic de la Sankt-Peterburg, a fost prezentat proiectul „Calea Noastră” de către coordonatorul echipei, Aleksandr Dughin, accesibil pe http://arctogaia.com/public/pr-oglav.htm 2 Pe larg în Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii, Ed. Eurasiatica ro.2011. http://www.epen.ro/ index.php?option=com_content&view=article&id=9761:no-comment-aleksandrdughin-uniunea- eurasiatica-este-cel-mai-serios-lucru-pe-care-l-a-sc 89 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Strategia, o pledoarie pentru o opțiune eurasiatică, prezintă noile provocări ale Rusiei, noile orientări, tendințe de dezvoltare și scopuri ale statului pe care ar trebui să le îmbrățișeze elita politică rusă pentru materializarea ideii post-imperium. Totodată, prefigurează marele proiect eurasiatic, considerat adecvat Rusiei, în care poporul rus reprezintă o civilizație unică cu o misiune specială în lume, de iluminare și orientare „eurasiatică” a altor popoare după modelul Moscovei. Dughin vede Rusia drept un imperiu care va domina câteva alte imperii: Imperiul european, organizat in jurul Germaniei și a Mitteleuropa; Imperiul Pacific, organizat în jurul Japoniei, precum și Imperiul Asiei Centrale, organizat în jurul Iranului. Constituită pe o platformă geopolitică agresivă, strategia formulată de Dughin a fost validată de către președintele Putin care a reușit să capaciteze energiile de solidaritate ale cetățenilor ruși dornici să reconstituie o „națiune imperială”1. Pe acest curent integraționist eurasiatic s-a născut al doilea răspuns geopolitic post-imperium. În lucrarea sa, Post-imperium. A Eurasian story, geopoliticianul Dimitri Trenin oferă o perspectivă diferită de Dughin: Am ales acest concept, post-imperium, nu din dorința unei mai bune descrieri a actualului stat rus, deoarece, pentru mine, conceptul sugerează o continuare a ieșirii Rusiei de sub spectrul condiției sale imperiale. Rusia nu mai este un imperiu și nu va mai fi niciodată, dar trăsăturile multiple consolidate pe timpul perioadei imperiale sunt vizibile și astăzi2. Cu toate acestea, Trenin consideră că „miza care se individualizează acum, în perioada post-imperială, este reprezentată de reconfigurarea geopolitică a Eurasiei, în mijlocul secolului al XXI-lea”3 și admite: înainte Eurasia era un alt termen pentru imperiul rus... Dar, la momentul actual, noțiuni precum URSS și spațiul post-sovietic dețin o utilitate minimală în înțelegerea și construirea viitorului Eurasiei, unde un loc major îl vor avea statele care vor face parte din Uniunea Economică Eurasiatică: evident, Ucraina, țara cea mai mare de pe teritoriul european, Uzbekistanul, cu populația cea mai numeroasă din Asia Centrală, sau Kazahstanul, cu cele mai semnificative resurse minerale. Chiar și țările mici, precum Georgia, Moldova sau Kîrgîzstanul, pot prezenta evoluții care se pot manifesta și dincolo de proximitatea geografică imediată4. 1 Octavian Sergentu, Geopolitica integrării spațiului postsovietic, accesibilă pe http://www. noidacii .ro /Noi%20Dacii!%20nr.63,2012/g.pdf 2 Dmitri Trenin, Post-imperium. A Eurasian story, Carnegie Endowment for International Peace, Washington DC, 2011pp.13-14. 3 Idem, p. 16. 4 Ibidem, p.17. 90 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Recunoscut ca adept al atlantismului și ideii că puterea economică și militară a SUA o transformă în principalul actor al scenei globale, Trenin, sub influența ideii post-imperium, își nuanțează poziția, confirmând totuși că pivotul noii ere post- imperium, începe nu cu implozia URSS ci de la implozia URSS. „Sfârșitul URSS, spune Trenin, a reprezentat sfârșitul Eurasiei, văzută ca o entitate independentă, deoarece în trecut numai imperiul lui Ginghis-han a reușit să creeze un spațiu politic comun de la Asia de Est la Europa de Est și de la extremitatea sudică a Siberiei către deșerturile Asiei Centrale”1. 4. Post-imperium - un avanpost al conflictului culturilor Odată cu implozia imperiului comunist s-a prăbușit și mitul eurasianismului pe dimensiunea sa mesianică. Dar ideea mesianică a supraviețuit. În ultimii ani ai secolului al XX-lea, care pot fi denumiți ca anii de criză ai ideii ruse, era evident că Rusia nu mai putea privi spre sine ca spre un popor ales, fapt evidențiat și de Aleksandr Soljenițîn care afirma că Rusia trebuie să renunțe la orice mesianism. Însă, odată cu intrarea în scenă a lui Vladimir Putin, lucrurile au luat o nouă turnură, situație prevestită de acesta când declara, în anul 2000: mult timp noi ne-am aflat în fața dilemei: să ne bazăm pe sfaturi, pe ajutor și credite externe sau să ne dezvoltăm bazându-ne pe caracterul nostru distinct și pe forțele proprii. Dacă Rusia va rămâne slabă va trebui să alegem prima opțiune. Va fi alegerea unui stat slab. Însă pentru Rusia singura alegere este aceea a unei țări puternice și încrezătoare în sine2. Acceptând destinul geografic al Rusiei, Putin își asuma și slăbiciunile statului rus, doar că pe acestea din urmă nu le putea accepta. Eurasianismul intra în noua sa fază, pe direcția unei noi idei ruse, ideea post- imperium, cărei prime faze era impusă de Putin sub denumirea de velikodejarvnosti (ideea de stat mare), dar manifestându-se mai degrabă ca samoderjavie (autocrație, de fapt, un sistem monocentric în jurul lui Putin). Piața de idei a perioadei care a precedat criza ucraineana, în special până la 21 noiembrie 2013, dată la care guvernul de la Kiev a anunțat că a decis suspendarea pregătirilor pentru semnarea Acordului de asociere la UE, a evidențiat că neo-eurasianismul s-a maturizat și a ajuns într-o nouă etapă. 1 Ibidem, p.47. 2 Vladimir Putin, Annual Adress to the Federal Assembly of the Russian Federation, 2000. 91 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 O etapă în care devenea evident nu doar destinul geografic al Rusiei, cât mai ales vocația sa mesianică de tip matrioșka. Dar o matrioșkă infinită, capabilă să se replice de atâtea ori cât este nevoie deoarece Atunci era evident, și astăzi cu atât mai mult, faptul că Putin, prin califatul său energetic, a abandonat drumul liberalizării în Rimland-ul Eurasiei și a optat pentru o formă mai radicală de materializare a ideii post-imperium în care se evidenția dimensiunea europeană a destinului geografic al Rusiei, susținută, de două argumente de mare greutate: energia și cultura. Anexarea Crimeii și în general criza din Ucraina arată că, Rusia, poate avea și alte ținte, unele nebănuite. S-ar putea ca viitoarea Uniune Economică Eurasiatică să se transforme într-o mare și adecvată lecție a Rusiei pentru Europa, actualizând ceea ce același Ceaadaev releva într-o scrisoare către Turgheniev: Avem menirea de a învăța Europa o mulțime de lucruri, pe care ea nu le poate înțelege altfel. Nu râdeți, știți, aceasta este convingerea mea profundă. Va veni ziua când vom deveni concentrarea intelectuală a Europei (...). Acesta este rezultatul logic al îndelungatei noastre singurătăți (...). Misiunea noastră mondială deja a început1. Descris de majoritatea învățaților ca fiind un imens teritoriu, de la Marea Baltică la țărmurile Pacificului, înglobând deopotrivă Asia și Europa, Rusia s-a metamorfozat treptat și s-a impus în percepția mondială nu doar ca un imens teritoriu, ci și ca o vastă și originală realitate culturală, astfel încât dincolo de destinul geografic, Rusia nu poate fi înțeleasă decât în virtutea destinului său cultural, deoarece popoarele care au avut și au un rol important în istorie nu pot exista în afara culturii. Ideea post-imperium, ultima mare idee rusă, deși la prima vedere pare a fi o idee cu fundamente economice, este, în primul rând o idee cultural-religioasă, o formă a mesianismului, într-o expresie nouă. Această nouă expresie este foarte bine conturată de Elie Salem, rectorul Universității Balamand din Liban, cel mai mare centru ortodox din Liban, care declara că ,,noi creștinii ortodocși așteptăm ca Moscova, capitala celei mai mari țări ortodoxe din lume, să devină lider”, deoarece, ,,de-a lungul istoriei mulți oameni au văzut în Moscova o a Treia Romă, deși, pentru noi, Moscova nu este a doua sau a treia, ci întotdeauna prima și cea mai importantă”. Făcând un recurs direct la marea forță spirituală a Rusiei, Salem schița, din punctul meu de vedere, un reper al dimensiunii culturale a ideii post-imperium, când, referindu-se la ,,misiunea universală spirituală” a Rusiei, susținea că ,,misiunea Rusiei este de a realiza sinteza istoriei universale, prin superioritatea ei religioasă, 1 Adrian Ignat, Cele trei Rome. Evoluția istorico-politică și cultural-bisericească a unui concept, Ed. Universitară, București, 2012, p. 264 92 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 viitorul umanității pe care-l va aduce reconciliind Occidentul și Orientul, religia și știința”1. Sub presiunea destinului său - un mix incontestabil de geografie și cultură - Rusia se își va regăsi în ideea post-imperium un nou referențial al filosofiei măreției. În Rusia lui Putin, conținutul extern al vechii măreții imperiale evidențiază că Rusia are potențialul de a-și asigura un loc bine meritat în lume, iar conceptul de mare putere a căpătat conotații funcționale și geografice noi, în care recăpătarea măreției presupune maximizarea tradiției și forței culturii2. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că, în noua dezordine mondială, dincolo de orice energii, energia culturii ar putea avea un rol mai mare decât ne imaginăm, iar cultura rusă ar putea deveni cu atât mai mult un instrument geopolitic care ar putea confirma (parțial) ceea ce scriitorul geopolitician român Jean Pârvulescu spunea, prevestind un Imperiu Eurasiatic al Sfârșitului (post-imperium), care va fi, de fapt, un nou început al unei confruntări culturale cu Imperiul Atlanticii3. Prin anexarea Crimeii Moscova a atins un nou aliniament de re-branding al ideii post-imperium și un avanpost în drumul spre crearea Uniunii Eurasiatice, dar și în stoparea expansiunii atlantiste în vecinătatea apropiată, care este total inacceptabilă pentru Rusia și total incompatibilă cu expresia noii idei post- imperium. Explicația se poate face tot din perspectiva vocației imperiale a Rusiei și are o determinare (geo)politică , geografică și culturală. Dimensiunile uriașe ale granițelor imperiului rus au impus întotdeauna ca Rusia să-și creeze un spațiu tampon, un cordon sanitar sau, mai nou, o vecinătate apropiată. Aceasta vecinătate este imperios necesară Rusiei pentru a se putea opune mai ușor expansiunii atlantice, deoarece, pentru Rusia, este mult mai ușor să se apere dacă nu are frontieră comună cu Occidentul și dacă între Occident și Rusia se află o zonă tampon, un veritabil cordon sanitar. Cu atât mai mult cu cât aceasta zonă este dominată militar, economic și mai ales cultural. Deși pare paradoxal, elita politică rusă realizează că, pe fondul globalizării, cultura pan-slavă este una dintre cele mai puternice arme. Alături de energie și, bineînțeles, de armată. Din punctul meu de vedere, descifrarea reacției ruse în criza ucraineană, soldată, pentru început, cu anexarea peninsulei Crimeea, se poate realiza prin apelul la un alt mix: cultură, energie, armată, în care avanpostul cultural are o valoare mult mai mare decât se crede la prima vedere. 1 Ioan Ică, prefață la Vladimir Soloviov, Rusia și Biserica Universală, Ed. Institului European, Iași, 1994, p.7, în Ignat, op.cit., p.352. 2 Secrieru, op.cit., p.152 3 Jean Pârvulescu, Galaxie GRU, Paris, 1991, în Dughin, op.cit., p. 101 93 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Iar ceea ce se întâmplă acum în estul Ucrainei pare a fi o nouă reeditare a satelor frumos văruite de Potiomkin, în care locuiesc totuși aceleași suflete moarte ă la Gogol. Ucraineanul Gogol1. Pentru că, revenind la un concept lansat de Samuel Huntington, ciocnirea civilizațiilor și, extrapolându-l la realitatea vecinătății imediate a Rusiei, așa cum este ea gândită din perspectiva imperială, realizăm că, în ultima instanță, cheia prin care putem descifra nu atât realitatea, cât mai ales evoluția și consecințele dezvoltării ideii post-imperium este conflictul culturilor. 1 Dan Nicu, Imperialismul rus, pe http://adevarul.ro/international/rusia/imperialismul-rus-satele- luipotiomkin-sufletele-moarte-gogol-1534ceb120d133766a8cca02f/index.html 94 https://biblioteca-digitala.ro DREPTURI LINGVISTICE, IDENTITATE NAȚIONALĂ ȘI CRIZA STATULUI ÎN UCRAINA Ecaterina HLIHOR В современной Украине особое языковое положение: этническая карта не совпадает с лингвистической. Особенно на юге и востоке страны многие украинцы не знают государственного языка, так как они говорят на русском или суржике. Наша статья анализирует следствия языковой политики Киева, которая игнорирует требования русскоязычного населения. Ключевые слова: языковая политика, государственный язык, региональный язык, национальная идентичность, идентитарный кризис, кризис государства Introducere Criza ucraineană, concretizată deja într-un război civil, aduce în atenția opiniei publice, dar și a celei academice o serie de probleme care nu și-au găsit rezolvarea în eforturile făcute de liderii politici de la Kiev de a consolida statul si de a face din acesta un actor viabil pe harta geopolitică a Europei. Evoluțiile din ultimii 200 de ani atât de ordin istoric, cât și geopolitic, au împiedicat cristalizarea, în forme clasice, a identității sale naționale. Statalitatea ucraineană are o istorie veche, dar cu mari întreruperi temporale și cu mari semne de întrebare. Multă vreme părți ale teritoriului actual al Ucrainei au fost stăpânite de Polonia, Imperiile Rus și Austriac/ Austro-Ungar, fapt ce și-a pus amprenta asupra procesului de forjare a matricei naționale. Însăși denumirea statului nu a avut suficient timp să se coaguleze în mentalul colectiv în forma clasică (cea urmată de majoritatea popoarelor europene) care să aibă în centru etnia majoritară. Denumirea de Ucraina a fost utilizată în diferite perioade istorice pentru a indica o poziție geografică. Cuvântul este un derivat din u kraia sau okraina din limba rusă și se traduce prin periferie, la periferie, https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 la margine 1. Rădăcina acestui cuvânt este krai - margine. Ucrainenii6 în perioada în care nu aveau propria statalitate6 erau percepuți și cunoscuți sub numele de rusini sau maloruși (ruși mici). Recensământul populației din Imperiu efectuat de autoritățile țariste în anul 1887, identifica trei ёfeluri” de ruși: velicoruși (rușii propriu-ziși), maloruși (ucrainenii) și bieloruși. Cele trei denumiri sunt grăitoare pentru modul cum era percepută însăși Rusia ca actor politic. Pentru cei din jur, europeni sau asiatici, Rusia a fost și rămâne o realitate politico-geografică, dar și culturală, ale cărei frontiere sunt mereu în mișcare. Nici nu poate fi altfel, din moment ce litigiile legate de frontiera acestui stat sunt parte intrinsecă a definiției sale. Gogol, scriitor revendicat deopotrivă de ruși și de ucraineni, a perceput această realitate dinamică în vestitul său „poem”, Suflete moarte (1852). Pentru el, Rusia e „o țară care nu știe de glumă, care s-a întins pe o jumătate de lume”, în timp ce „se trag deoparte și-i fac loc să treacă celelalte popoare și țări”2. Este o posibilă explicație pentru faptul că au fost utilizați o mulțime de termeni pentru a desemna geografia politică a Rusiei. Noțiunile Россия (Rusia) și Русь (Rutenia), de exemplu, nu se suprapun decât parțial. În accepțiunea limbii ruse, noțiunea de Русь se referă, în sens istoric și cultural-geografic, la întreg spațiul slav răsăritean. Din acest motiv în limba rusă există doi termeni care nu se suprapun, cu semnificații puternic sedimentate în mentalul colectiv: Киевская Русь (Rutenia Kieveană) și Россия3. În schimb, pentru comunitățile care se află în arealul lingvistic romano-germanic, noțiunea de Rutenia îi desemnează pe slavii răsăriteni, dar nu și pe velicoruși. Aceste realități au influențat și mentalul colectiv al popoarelor din vecinătatea spațiului rus care percepeau nu o singură realitate statală, ci câteva Rusii (Rutenii): Великороссия sau Marea Rusie, după cum numeau bizantinii în secolul al XlV-lea teritoriile din bazinul râului Oka, aflate sub stâpânirea marelui cneaz al Moscovei; Малороссия sau Rusia Mică, denumire ce acoperea în secolul al XlV-lea vestul Ucrainei de astăzi (cnezatele Haliciului și Volîniei), extinsă ulterior și asupra estului Ucrainei, și Новороссия (Noua Rusie) - teritoriile din nordul Mării Negre anexate de Rusia în secolul al XVlll-lea, stăpânite anterior de Hanatul Crimeei (locuite în majoritate de tătari și greci). Războiul Civil din 1917-1922 a transformat Novorossia în obiect de litigiu între guvernul naționalist ucrainean condus de Petliura și ruși, fie ei comuniști, social-revoluționari sau albgardiști. Cel care avea să 1 A se vedea și Irina Manea, Ucraina, identitate națională și război istoriografie, în Historia.ro on line, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ucraina-identitate-nationala-razboi- istoriografic 2 Nikolai Vasilievici Gogol, Suflete moarte. Poem, traducere și note de Emil Iordache, Editura Adevărul Holding, București, 2011, pp.260-261 3 Oleg Serebrian, Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, Editura Cartier, Chișinău, 2014, pp. 12-15. 96 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 tranșeze problema a fost Lenin, prin hotărârea de a atribui estul Novorosiei și Crimeea RSFS Ruse, iar centrul și vestul, Ucrainei1. Colapsul Uniunii Sovietice a reaprins interesul analiștilor pentru ceea ce a însemnat Novorossia atât pentru naționaliștii ucraineni, cât și pentru cei ruși. Proclamarea, în 2014, de către separatiștii ruși a unui „stat confederal” denumit Novorusia în regiunile Donețk și Lugansk aduce în atenția comunității internaționale „dosarul novorus” care nu poate fi rezolvat fără o bună cunoatere a istoriei politice, dar și a modului cum s-au construit matricele identitare în cazul popoarelor din spațiul slavofon, în general, și al ucrainenilor, în special. Criza actuală nu poate fi înțeleasă de asemenea fără a ține seama de faptul că Ucraina poate fi privită atât ca o țară foarte veche, cât și ca una foarte nouă. Foarte veche, deoarece poate fi considerată leagănul lumii slavilor din est, dar și foarte nouă, pentru că a apărut ca stat pentru o perioadă foarte scurtă de timp la încheierea Primului Război Mondial, pe ruinele imperiilor rus și austro-ungar2. Procesul de (re)construcție a statalității în Ucraina trebuie privit ca o șansă în a deveni pe harta politică a continentului european un actor viabil și stabil. Re- construcția identității naționale este strâns legată și de existența și afirmarea unei limbi naționale printr-o politică lingvistică eficientă, coerentă. Realități demografice și etno-lingvistice în Ucraina contemporană Prăbușirea imperiului sovietic reconecta istoria construcției statale și a identităților naționale din Europa la un timp istoric întrerupt brusc în această parte a lumii de Lenin și Revoluția bolșevică care au așezat statalitatea în matricea marxistă a solidarității sociale, a unui stat al „proletarilor”. Ucraina și-a proclamat independența pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluție a Uniunii Sovietice, și a devenit unul dintre membrii fondatori ai unei construcții statale efemere, Comunitatea Statelor Independente, deși juridic aceasta nu a încetat să existe3. Cetățenii ucraineni au aprobat cu o majoritate copleșitoare referendumul cu 1 A se vedea pe larg, Martin Malia, Russia under Western Eyes: From the Bronze Horseman to the Lenin Mausoleum, Belknap Press, 2000; Russell Bova, Russia and Western Civilization: Cutural and Historical Encounters, Routledge; annotated edition edition, 2003; Paul R. Magocsi, A History of Ukraine: The Land and Its Peoples, University of Toronto Press Incorporated, 1996, 2010 2 Mike Shuster, Ukraine and the First World War, online http://greatwarproject.org/2014/03/ 26/ukraine-and-the-first-world-war/ accesat la 10 ianuarie 2015 3 A se vedea Jerry F. Hough, Democratization and Revolution in the USSR, 1985-1991, Washington, DC: Brookings Institution, 1997; Steven Solnick, Stealing the State: Control and Collapse in Soviet Institutions, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1998; Stephen Kotkin, Armageddon Averted: The Soviet Collapse, 1970-2000, Oxford: Oxford University Press, 2001. 97 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 privire la proclamarea independenței față de Uniunea Sovietică, iar independența Ucrainei a fost recunoscută pe plan internațional. Din acest moment, pentru tânărul stat începe un drum anevoios al construcției identității sale naționale. Printre alte modalități și instrumente, politica lingvistică a jucat, ca dealtfel pentru multe dintre republicile ex-sovietice, un rol deosebit de important. Unii specialiști nu s-au sfiit să afirme că în fostul spațiu sovietic a început o adevărată „revoluție lingvistică.”1 Pentru Ucraina și pentru celelalte societăți ieșite din Imperiul Sovietic această revoluție n-a însemnat doar repunerea în drepturi a limbii naționale, ci și revenirea acesteia la alfabetul său tradițional, dar uneori și la un alt alfabet. Această revoluție lingvistică a fost determinată de problema identității naționale, căci „identitatea națională nu implică doar aderarea la o limbă care este cea a națiunii, dar și însușirea unui alfabet tradițional care o leagă de un grup cultural mai larg din care aceasta face parte.”2 Toți cei care locuiau pe teritoriul Ucrainei au primit cetățenie în 1991. Acest lucru nu a însemnat însă că automat toți „au avut acces” și la conștiința uneia și aceleiași identități naționale, datorită compoziției eterogene etnice, religioase și culturale3. Din acest punct de vedere, noul lidership de la Kiev ce și-a asumat tranziția politică a societății ucrainene a intrat într-o situație dilematică: să înființeze un stat bazat pe o singură națiune, cu o singură limbă oficială, cea ucraineană și să ignore problemele ridicate de multilingvism sau să facă o serie de concesii față de minorități și față de majoritatea vorbitorilor de limbă rusă și să construiască un stat bazat pe o națiune civică4. Această dilemă a fost sesizată și de Juliane Besters-Dilger care sublinia că Ucraina trebuie să țină seama de provocarea multiculturalismului în procesul de formare a identității naționale, care pe termen lung va avea un impact mult mai mare decât acum câteva decenii. Ucraina ar trebui să abandoneze ideea că statul este format dintr-o națiune pur etnică, definită de o limbă și o cultură comună și omogenă. Realitățile demografice si etnolingvistice par să confirme aceste aserțiuni. Cu toate că Ucraina este o țară multietnică, cu cel puțin 25 de comunități etnice diferite, ea poate fi considerată o țară relativ omogenă din perspectivă etnolingvistică, deoarece 78% din populație se declară de origine ucraineană, o 1 Elena Oteanu, Politica lingvistică și construcția statală în Republica Moldova, online http://ro.scribd. com/doc/99535908/politica-lingvistica-si-constructia-statala-in-Republica-Moldova#scribd 2 Helene Carrère d’Encausse, La gloire des nations, Paris, 1988, p. 244. 3 Zbigniew Truchlewski, L’Ukraine postsoviétique: d'une transition à l'autre?, în „Les Etudes de la Nouvelle Europe”, Juin 2007, online http://www.nouvelle-europe.eu/images/stories/ene_transition _ukraine.pdf 4 Taras Kuzio, Ukraine. State and nation building, Taylor & Francis e-Library, 2002, p. 2. 98 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 proporție mult mai mare în comparație cu cele mai multe țări din Europa. Mai exact, 77,8% din ucraineni și 17,3% ruși reprezintă 95,1% din populație1. sursa Ucraina ar putea fi separată în două state, proeuropean și filorus, on line http://www.rumaniamilitary.ro/ucraina-ar-putea-fi-separata-in-doua-state-proeuropean-si-filorus După cum se poate observa din harta de mai sus, există o populație ce se declară de etnie ucraineană în toată țara, etnicii ruși rămân concentrați în est și sud. Ucraina de Vest este locuită de o pupulatie ucraineană în proporție de peste 90%. Regiunile (oblast) Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie și Crimeea au o majoritate de vorbitori de limbă rusă și ucraineni rusificați. Potrivit unor specialiști ucraineni, existența națională a unei etnii este condiționată, în mare măsură, de statutul funcțional al limbii etnice. În vorbirea individului, după cât se știe, se obiectivează într-un mod natural un șir de particularități semnificative - sociale, psihice, lingvistice propriu-zise. Pentru a clarifica statutul funcțional real al limbii ucrainene e necesar să se efectueze o stratificare sociolingvistică a continuumului lingvistic actual. Stratificarea menționată poate fi efectuată numai luându-se în considerare și formele de manifestare a unei anumite inerții sociale obiective în existența lingvistică a unui individ și a grupurilor sociale de vorbitori. Este vorba de fenomenul ruinării unui 1 Irina Pribytkova, À la recherche de nouvelles identités. L’Ukraine dans sa dimension ethnique et régionale (1991-2003), in „Matériaux pour l'histoire de notre temps”, Année 2004, Volume 76, Numéro 76, pp. 41. 99 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 echilibru relativ al orientărilor sociale și ideologice în procesul alegerii limbii de comunicare în perioada postsovietică1. Este o situație interesantă în Ucraina, care puțin probabil să se mai poate afla în alte societăți europene, și anume aceea că harta etnică nu se suprapune peste harta lingvistică. Multe persoane care se declară a fi etnici ucraineni utilizează, de fapt, în familie, în viața de zi cu zi limba rusă. Abel Polese remarca faptul că un vizitator care călătorește pentru prima dată la Kiev este surprins de ușurința cu care ucrainenii trec de la limba ucraineană la cea rusă. Nu are cum rămâne neobservat faptul că anunțurile și posterele stradale sunt formulate în limba ucraineană, în timp ce anunțurile mici si posterele informale sunt scrise în limba rusă. Anunțurile în stațiile de autobuz sau de metrou, în aeroport se fac în limba ucraineană, dar este ceva obișnuit să auzi rugămintea de a vorbi în limba rusă pentru a oferi informații. În diferite proporții, situația este aceeași în întreaga țară. Oficial, fiecare oraș vorbește ucraineană, dar, în realitate, poziția sa geografică încurajează utilizarea unui limbaj specific. În Odesa, de exemplu, pentru a solicita informații pe stradă ar trebui să te adresezi prima dată în rusă, mai degrabă, decât în ucraineană; la Lvov, din contra, este mai bine să vorbești cu oamenii în ucraineană, apoi se trece la rusă dacă apelantul așa preferă2. Sondajele desfășurate în 2013 arată că rusofonii se autoidentifică cel mai adesea ca ucraineni. Astfel, 35% dintre ei s-au declarat ruși prin limba maternă, pentru jumătate din ucrainenii chestionați fiind mai ușor să comunice în rusă, iar 13% comunică la fel de ușor atât în rusă, cât și în ucraineană. Deși populația Ucrainei este percepută a fi constituită din două grupuri lingvistice importante, trebuie să semnalăm faptul că mai există o comunitate aparte, cea a vorbitorilor care utilizează un dialect de tip hibridat, pe care ucrainenii îl numesc surjik3. Termenul se referă la un amestec de cereale (cu o conotație negativă) și a luat sensul metaforic de „sânge amestecat" și de „limbaj mixt". Surjik a ajuns să însemne o amestecătură de cuvinte din limba rusă și din cea ucraineană. Patrick Seriot consideră că dialectul surjik poate fi desemnat în primul rând ca o 1 Valeri Fiodorovici Chemes, Identitatea etnolingvistică a persoanelor de origine ucraineană/rusă în mediul românofon din regiunile polietnice ale Ucrainei, în „Studia Linguistica”. BunycK, 6/2012, p. 384. 2 Abel Polese, În teorie și în practică: politica lingvistică în Ucraina după 1991, în „Revue Regard sur L'est”, online http://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=fr&u=http://www.regard-est.com/ home/breve_contenu.php%3Fid%3D944&prev=search 3 A se vedea Laada Bilaniuk, Speaking of Surzhyk: Ideologies and Mixed Language, în „Harvard Ukrainian Studies”, vol. XXI, no. 1-2, June 1997; Niklas Bernsand, Surzhyk and National Identity in Ukrainian Nationalist Ideology, în „Forum. Berliner Osteuropa Info”, no. 17/2001, pp. 38-47; Patrick Seriot, La linguistique spontanée des traceurs de frontières, în P. Sériot (éd.), Langue et nation en Europe centrale et orientale, du 18ème siècle à nos jours, „Cahiers de l'ILSL (Univ. de Lausanne)”, n° 8, 1996, pp. 277- 304; Idem, Diglossie, bilinguisme ou mélange des langues: le cas du surzyk en Ukraine, în „La Linguistique”41, fasc. 2 (2005), pp.37-52. 100 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 ucraineană rusificată și în cele din urmă ca o limbă separată1. Din acest punct de vedere este dificil să știm cine vorbește „limba rusă autentică" și cine „ucraineană pură". Sunt amestecate cuvinte si sensuri care dau interferențe lexicale, fonetice și morfosintactice dintre două limbi asemănătoare, dar nu identice. Așa cum se poate vedea din harta de mai jos, vorbitorii acestui dialect ajung până la 21,7% Запад Русский 3,1 % J Центр А Русский 24,2 % ) Суржик 14,6 % Суржик 2,5 % > Украинский 61.2 % Украинский 94.4 % Используемый язык Восток-Центр (отсос КМИС. 2003) Русский 46.4 % Суржик 21.7 м/ '"\„.Украинский Х С « Л. абсолютно преобладает украинский абсолютно преобладает русский относительно преобладает русским Acest hibrid lingvistic, constând din amestecul dintre gramatica unei limbi și lexicul alteia, mai este utilizat și în localități vecine cu Ucraina, din Federația Rusă și Republica Moldova. Se pare că surjikul e diferit de la un sat la altul, de la o regiune la alta. Așa se poate explica faptul că până acum nu a fost suficient studiat și nici standardizat. Amploarea utilizării surjikului a ridicat numeroase semne de întrebare în mediul academic din Ucraina. Potrivit datelor Institutului Internațional de Sociologie din Kiev (IISK), peste jumătate din populația Ucrainei consideră ucraineana ca limbă maternă. Cu toate acestea, majoritatea apelează la surjik sau rusă în viața de zi cu zi. Această stare de fapt îl determina pe deputatul Partidului Regiunilor, Oleg Țariov, să propună, în 2013, ca surjikului să i se acorde, nici mai mult, nici mai puțin, decât statutul de limbă de stat. „Va fi cel mai bine ca să scăpăm de problema lingvistică în Ucraina, să alegem limba în care vorbește majoritatea populației și să o facem limbă 1 Seriot, op., cit., p. 39. 101 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 de stat”. În viziunea lui Țariov, rusa și ucraineana sunt „dialecte din surjik”, cărora li se poate acorda un statut special la nivel de stat.1 Politici lingvistice si construcție statală Sunt autori care consideră că Ucraina este angajată în mod oficial într-un proces de construire a identității sale naționale, bazat pe o concepție civică a națiunii, și nu pe criterii etnice, definind interesele naționale acceptabile de către toți cetățenii în scopul de a-i uni pe toți în efortul de construire a națiunii ucrainene2. Realitatea ne arată că factorul etnic a jucat un rol important. Elitele politice în perioada imediat următoare căderii URSS au încurajat puternic utilizarea și dezvoltarea limbii ucrainene atât în noul act fundamental al țării, Constituția, cât și printr-o serie de legi care vizau limba oficială și statutul limbilor minoritare în practica de zi cu zi. Constituția prevede, în Articolul 10, că ucraineana este „limba de stat" (derjavna mova)3, care are un statut diferit față de „limba oficială" (ofițiina mova). Această diferență este similară cu distincția făcută în legislația germană dintre Amtsprach (limbaj administrativ) și Sprach offiziell4. Pentru naționaliștii ucraineni însă, bilingvismul oficial este inacceptabil. La un compromis se poate ajunge dacă în Ucraina rămâne o singură limbă „de stat" și două sau mai multe limbi „oficiale". Ei pot recunoaște o formă de bilingvism, dar fără o recunoaștere oficială a lui. În prezent, există un decalaj mare între retorica oficială și situația observabilă. Singura limbă de stat este limba ucraineană, a „națiunii titulare", cea care a dat numele său statului. Dar majoritatea populației, în special în mediul urban, în partea vestică a Ucrainei vorbește ucraineana, iar restul vorbește rusa sau dialectul numit surjik. Paradoxul de astăzi din Ucraina este faptul că limba de stat 1 Царев хочет сделать "суржик" вторым государственным языком, online http://www.pravda. com.ua/rus/news/2013/06/12/6992117/, accesat la 8 ianuarie 2015 2 Ibidem. 3 Limbă de stat - idiomul fixat în lege, a cărui utilizare este obligatorie în organele administrației publice de stat și în acte, în instituții și organizații, la întreprinderi, în instituțiile de învățământ, științifice, de cultură, din domeniul comunicațiilor și informaticii, cf. variantei traduse în limba română a LEGII UCRAINEI DESPRE PRINCIPIILE POLITICII LINGVISTICE DE STAT, online, https://cubreacov.wordpress.com/2012/12/22/legea-ucrainei-despre-principiile-politicii-lingvistice- de-stat-versiune-romaneasca-in-premiera-absoluta/ accesat la 13 ianuarie 2015 4 Jacques Leclerc, Ukraine: politique relative à la langue ukrainienne, în L'aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 24 mars 2007, online http://www.tlfq.ulaval.ca/ axl/europe/ukraine.htm accesat la 13 ianuarie 2015. 102 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 este vorbită de o minoritate și se află astfel în pericolul de a-și restrânge teritorial și funcțional aria de utilizare. Retrospectiv, privind impasul identitar actual al ucrainenilor, se poate spune că până la Revoluția rusă din 1917, în cadrul Imperiului Țarist nu se poate vorbi de recunoașterea existenței identității, a limbii ucrainene sau a oricărei alteia, exceptând-o pe cea rusă, bineînțeles. Înțelegând însă că într-o societate multietnică alegerea limbii politice și a limbilor de educație este o temă cheie, Lenin a fost acela care a deschis cutia Pandorei, oferindu-le popoarelor dreptul la autodeterminare. „Cum să calmezi mai bine națiuni care ies din închisoarea popoarelor decât înapoindu-le semnul cel mai prețios, mai tangibil al existenței lor, limbile proprii?”1. Nici un alt sistem politic din secolul trecut nu s-a preocupat atât de intens, precum sistemul sovietic, de reglementarea problemei limbilor vorbite de popoarele stăpânite. Pentru că Uniunea Sovietică a fost, înainte de toate, un stat al națiunilor. Era vital ca politica lingvistică a puterii să recurgă la metodele cele mai ingenioase în eforturile de integrare, de aplanare a conflictelor, orgoliilor, susceptibilităților naționale. Afirmarea, cultivarea limbilor (în jur de 130 prin 1922) și a culturilor naționale în republicile federale (mergând până la a inventa limbi, alfabete pentru comunități foarte mici din ținuturile îndepărtate ale Siberiei) n-a constituit însă niciodată un scop în sine pentru puterea sovietică, ci doar un prim moment de etapă către un bilingvism mereu asimetric, idiomul național fiind secondat îndeaproape de cel al tuturor popoarelor din URSS, al culturii comune, al modernității, al socialismului, rusa. La întrebarea în ce măsură ucrainenii au fost receptivi la proiectul identitar, derulat mai bine de 70 de ani și proiectat în idealul transnațional al lui homo sovieticus, încercăm să răspundem în continuare. După declararea independenței Ucrainei, în august 1991, partidele politice, „impulsionate” de cele mai multe ori de factori externi, au recurs frecvent la asul din mânecă: argumentul lingvistic, mai ales în campaniile electorale. Chiar imediat după colapsul regimului lui Viktor Ianukovici, sub presiunea naționaliștilor din vest, Rada Supremă a luat măsura de a anula celebra și controversata Lege cu privire la limbi, adoptată într-un final cu bătăi și scandal2, pe 3 iulie 2012, care rezerva limbii ruse și altor câtorva limbi ale minorităților naționale statutul de limbi oficiale3 în regiunile unde sunt vorbite de majoritatea locuitorilor, nu mai puțin de 10% din populație. Decizia Radei a fost însă blocată de către președintele ad interim Oleksandr Turcinov și, în consecință, nu a apucat să intre în vigoare. Acest incident a fost unul 1 Helene Carrère d’Encausse, Limbile în URSS: instrument de integrare sau de consolidare a națiunilor?, în Imperiul spulberat. Revolta națiunilor în URSS, Editura Remember, București, 1993, pp. 163-187. 2 Оппозиция готова к физическому противостоянию при принятии языкового закона, zn.ua.html://opozitia-gotova-k-fizicescomu-protivostoianiu-pri-priniatii-/, accesat la 3 ianuarie 2015 3 Legea se aplică pentru 18 limbi, între care rusă, belarusa, bulgara, armeana, găgăuza, idiș, tătara, moldoveneasca, româna, germana, polona etc. 103 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 dintre factorii nemulțumirii în masă în partea sud-estică a țării și o minge ridicată la fileu pentru Federația Rusă pentru a acuza Kievul de nerespectarea drepturilor politice ale etnicilor ruși din Ucraina. Faptul a constituit unul din pretextele1 incursiunii militare ruse (fie ea și neasumată de Kremlin în mod oficial) în Crimeea și al anexării ei sub mai vechiul nume de Novorossia. După cum se vede, puterea politică atât de la Kiev, cât și de la Moscova a ales să facă din limbă nu un mijloc de înțelegere, ci o armă a urii, prin care să-i ațâțe pe ruși și pe ucraineni unii împotriva altora. Cel mai adesea, poziția acestor partide și mișcări politice se remarcă, din păcate, prin agresivitate și lipsa de compromis. Ele consideră limba rusă ca fiind singura „civilizată”, cu prestigiu cultural. Reminiscență a vechii mentalități de națiune imperială, civilizatoare? Poate. Oricum, pro-rușii nu fac nici o concesie în fața limbii ucrainene. Acesteia i se rezervă cel mult rolul de dialect provincial, corupt intenționat prin imixtiunea elementelor lexicale polone, un „esperanto” inventat de propaganda austriacă dinaintea Primului Război Mondial cu rolul de a zădărnici mișcarea panslavistă prorusă din Galiția, Bucovina și Transcarpatia. Printre argumentele invocate de partea pro rusă sunt menționate, invariabil, încercările austriecilor de a reforma politic, și nu filologic, limba rusinilor printr-o serie de măsuri: înlocuirea (nereușită) a alfabetului chirilic cu cel latin, eliminarea literelor ы, э, ъ, și includerea unora străine limbii ruse, precum e și i, inovațiile fiind motivate de convingerea împăratului austriac că rutenii „este mai bine și mai sigur să nu folosească ortografia utilizată în Rusia"2. După alfabet, a venit rândul lexicului pentru a fi curățat de cât mai multe cuvinte folosite în rusa literară, considerate a fi „moscovite”, deci nocive. Golurile au fost umplute cu împrumuturi din limba polonă, germană sau pur și simplu cu niște cuvintele inventate. Astfel, direcție (направление), cuvânt „moscovit”, a fost înlocuit cu напрям, contemporan (современный) - tot „moscovit”, înlocuit cu сучасний, exclusiv (исключительно) - înlocuit cu виключно, iluminist (просветительный) cu просивiтний, societate (общество) - cu товариство sau сусшльство etc. În această limbă „reformată” s-au scris manuale, cărți, dicționare acceptate cu greu, cu împotriviri de popor, până s-au acomodat cu schimbările. Operele publicate în limba ucraineană ale scriitorului Ivan Franko, bunăoară, care a aderat la mișcarea ucraineană și și-a „corectat” singur, la fiecare nouă ediție, textele - privire (взгляд), aer (воздух), armată (войско), ieri (вчера) cu погляд, повтря, вiйсько, 1 „Nu am fi putut abandona Crimeea și pe locuitorii ei aflați la ananghie. Ar fi fost o trădare din partea noastră”, declara Vladimir Putin în fața Dumei de Stat de la Moscova pe 18 martie 2014, http://segodnjashnie-novosti.ru/politika/rech-putina-18-marta-video/ accesat la 3 ianuarie 2015 2 Украинцы. Виртуальная нация и её язык. Антирусское движение сепаратистов в Малороссии 1847-2009, http://monarchy.ucaz.net/ accesat la 12 noiembrie 2014. 104 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 вчора1 - duceau o acută lipsă de cititori. Zece, cincisprezece ani au trecut până ce acestea să se poată vinde, în timp ce cărți precum Taras Bulba al lui Gogol, ucrainean care a ales să scrie în limba rusă, se răspândesc rapid în satele din Galicia, în tiraje uriașe pentru secolul al XlX-lea. Nu putem să nu amintim, în legătură cu reforma limbii rutene, nedumerirea unor filologi, precum profesorul de studii slave de la Universitatea din Berlin, Aleksandr Brückner (polonez ca naționalitate), care a văzut o nechibzuință în a abandona lexicul vechi, revendicat în aceeași măsură de Kiev și de Moscova, pentru împrumuturi din limba polonă sau pur și simplu cuvinte inventate: „Nu pot să înțeleg de ce în Galiția, cu câțiva ani în urmă, a fost condamnat cuvântul „domnul (господин)" și folosit în schimb cuvântul добродш. Добродш a rămas în urma relațiilor sclavo-patriarhale și noi nu-l putem suporta chiar și în Polonia". 2 Apelând la argumente ca cele de mai sus, forțele politice pro-ruse văd în orice încercare de „înaintare” a limbii și culturii ucrainene o încercare de rupere a unității slave, dar și de a tăia accesul Rusiei la mările sudice și de a declanșa procesul de dezintegrare finală a statului rus. Potrivit orientării pro-ruse, generalizarea folosirii limbii ucrainene în toate domeniile și în toate regiunile țării ar duce la degradarea culturală a populației Ucrainei, la restrângerea ariei de folosire a limbii ruse, în consecință la izolarea definitivă a segmentului ei rusofon într-un ghetou. Ar putea fi înțeleasă poziția populației din răsăritul Ucrainei și din Crimeea, speriată de „ucrainizare”? O asemenea situație, totuși, ne întrebăm dacă ar putea fi imaginată în Elveția: ar fi în stare, oare, majoritatea germanofonă din Parlamentul de la Berna să adopte o lege care să interzică limba franceză în Romandie?! Politicienii ucraineni pro-ruși pun semnul egal între etnonimul și glotonimul ucrainean și noțiunea de dușman, trădător, Bandera. Nu de puține ori ei aduc în discuție și existența unei coloane a cincea, aflată în serviciul occidentalilor, cu scopul clar de a slăbi Rusia. Aceștia insistă asupra faptului că rușii în Ucraina sunt supuși segregării. Legea limbilor din 2012, care, după părerea noastră, este unul dintre cele mai realiste și echilibrate documente oficiale privind politicile lingvistice, este percepută de ei ca o măsură extrem de ineficientă în apărarea drepturilor populației rusofone. Motivul acestei nemulțumiri este acela că, pentru celelalte limbi minoritate - bulgara, găgăuza, tătara, româna, polona etc. - sunt prevăzute exact aceleași drepturi ca cele 1 https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0, accesat la 29 noiembrie 2014. 2 Ibidem. Sună oarecum cunoscut pentru noi, ca români, acest parcurs filologic al națiunii ucrainene? Fără să vrem aproape și deplin conștienți fiind că o limbă este un organism viu, supus schimbărilor în anumite condiții istorice, geografice, dar mai ales politice, de cele mai multe ori dramatice, și dincolo de orice tendențiozitate, rememorăm traiectul și „rezultatele” proiectului identitar moldovenist, răspunzător de crearea „poporului moldovean”, a „identității și limbii moldovenești” în stânga Nistrului... 105 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 rezervate rusei, o limbă cu „o superioritate indiscutabilă asupra celorlalte limbi europene” (aceste cuvinte, atribuite lui Aleksandr Pușkin, pot fi văzute adesea pe pancarte în Odessa). O asemenea abordare inflexibilă, nu greșim dacă îi spunem extremistă, elimină categoric orice idee de dialog, de compromis, inflamând și mai mult conflictul din Ucraina. Pe de altă parte, nu poate fi ignorat unul dintre argumentele forte ale filorușilor: statistic, minoritatea rusofonă din Ucraina numără în jur de 40% din populație. Aceasta li se pare suficient pentru a revendica pentru limba rusă statutul de limbă de stat, la fel cum s-a întâmplat, argumentează ei, cu limba engleză în coloniile britanice din India, sau în Irlanda, în Malta. De aceea, Legea limbilor, prin statutul acordat rusei, de limbă regională în 13 din cele 27 de subdiviziuni administrative ale țării, a fost primită de rusofoni ca o tentativă de limitare a utilizării limbii ruse doar în anumite regiuni, echivalent cu o încercare de dezbinare a țării pe criterii lingvistice; bunăoară la Lviv, locuitorii, dar și cei aflați în trecere, erau îndemnați pe internet ca pe 26 februarie 2014 să participe la o acțiune de protest împotriva speculațiilor cu privire la problema limbii și să vorbească toată ziua exclusiv în limba rusă, indiferent că se aflau la locul de muncă, acasă, în transportul public. În felul acesta activiștii își propuneau să demonstreze unitatea Ucrainei de Vest cu sudul și estul Ucrainei, precum și să-și exprime protestul împotriva folosirii problemei limbii pentru scindarea Ucrainei1. În parte și datorită acestui fundal social, Rusiei îi e oarecum la îndemână să aibă o influență deloc neglijabilă asupra vieții politice a Ucrainei - e cunoscută politica Moscovei de apărare a drepturilor minorităților ruse în afara granițelor, care îi vizează nu doar pe etnicii ruși, ci toată populația rusofonă. După cum se vede și în cazul Peninsulei Crimeea, Moscova poate recurge la această abordare ca pretext pentru agresarea militară a unor state suverane. Temerile statelor baltice, în acest sens, nu sunt neîntemeiate2. Biserica rusă, prin patriarhul ei, nu avea cum să rămână în afara războiului ideologic și lingvistic din statul vecin, răspândind printr-o propagandă asiduă concepția Lumii ruse (Русский мир), după care rușii, ucrainenii, bielorușii și - atenție! - moldovenii formează împreună o civilizație unică, în jurul limbii și culturii ruse3. Încercarea de a resuscita, în cadrul acestei concepții, unitatea celor trei 1 Astăzi la Lviv se va vorbi în limba rusă, http://romanian.ruvr.ru/news/2014_02_26/Astazi-la-Lviv-se- va-vorbi-in-limba-rusa-1755/, accesat la 27 decembrie 2014. 2 G. Friedman, În mâinile Rusiei, Republica Moldova amenință Bucureștiul http://activenews.ro/ stratfor-dupa-ucraina-alianta-din-estonia-pana-azerbaijan_1827826.html, accesat la 29 decembrie 2014. 3 Патриарх Кирилл: суверенитет Украины не должен разрушать "Русского мира'’, ww.religion.in.ua/.../ 25195-patriarx-kirill-suverenitet-ukrainy-ne-dolzhen-razrushat-russkij-mir.html, accesat la 27 decembrie 2014, Патриарх Кирилл настаивает на «русском мире» для Украины, 106 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 națiuni, ba, dacă se poate, chiar mai multe, invocându-se perioada Imperiului Țarist și a Uniunii Sovietice, are scopul de a opune în mod artificial lumea rusă civilizației occidentale. Încercând o justificare a intervenției Kremlinului în Ucraina, reprezentantul oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat că poporul rus reprezintă o națiune divizată pe teritoriul ei istoric, care are dreptul de a se uni într-un singur organism statal. Poziția patriarhului rus nu e nouă, fiind susținută de numeroși istorici, lingviști, geopoliticieni ruși, după care ucraineana și bielorusa sunt subdialecte ale limbii ruse. Cele trei limbi însă se prezintă astăzi la fel de distinct precum, să spunem, spaniola, portugheza și catalana. Crescute dintr-un trunchi slav comun, rusa, ucraineana și bielorusa au evoluat în direcții diferite. Și ar mai fi un detaliu important: cele două din urmă „au reușit”, sunt „dialecte victorioase”1, susținute de state, la fel ca suedeza și norvegiana, să spunem, reciproc aproape întru totul inteligibile, dar recunoscute ca limbi diferite. Astfel că pretențiile asupra Ucrainei sau asupra unor părți din ea echivalează cu o ipotetică încercare absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia, a Suediei de a revendica Norvegia. Sau a Germaniei de a anexa Alsacia... Ca o regulă, îndeosebi în perioada alegerilor se recurge masiv la retorica pro rusă în Ucraina. Încă din timpul președintelui Leonid Kucima, în 1996, se recurgea la promisiunea de a acorda rusei statutul de a doua limbă oficială în stat. La același argument au apelat și Ianukovici și al său Partid al regiunilor, fapt ce a și dus la adoptarea mult disputatei Legi a limbilor din 2012. De partea opusă a spectrului politic al Ucrainei se situează gruparea pro europeană, pentru care circulația „liberă”, „nereglementată” juridic a limbii ruse are ca efect eliminarea din uz a ucrainenei. Această orientare e prezentă în vestul țării, unde tradițiile naționale sunt foarte puternice, la Kiev, locul unde se elaborează cea mai recentă, dacă se poate spune astfel, ideologie națională. Liderii acestei orientări nu pot accepta ideea rusei ca a doua limbă oficială, convinși fiind că statutul oficial al acesteia va frâna consolidarea națiunii ucrainene pe baza unei singure limbi, ucraineana. După aceștia, anume limba reprezintă fundamentul construirii unei națiuni. „Limba ucraineană trebuie să rămână singura limbă de stat în Ucraina”, declara președintele Petro Poroșenko, la prima reuniune a noului parlament (Rada Supremă), ales în 26 octombrie 2014. „Ucraineana ca singura limbă de stat reprezintă un factor extrem de important în consolidarea societății și a statului”2. http://www.religion.in.ua/news/ukrainian_news/26831-patriarx-kirill-nastaivaet-na-russkom-mire- dlya-ukrainy.html, accesat 27 decembrie 2014. 1 P. Picq, L. Sagard., G. Dehaene, C. Lestiene, Viitorul limbilor, în Cea mai frumoasă istorie a limbajului, Editura Art, București, 2010, pp. 107-109. 2 Petro Poroșenko susține că ucraineana trebuie să fie unica limbă oficială a țării, Realitatea_Net.html, accesat la 3 ianuarie 2015. 107 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Convingerea multor susținători ai poziției președintelui este că limba ucraineană nu beneficiază în mod real de statutul stabilit prin lege și de posibilitățile ei la nivelul statului. Utilizarea oficială în toate domeniile de activitate a limbii ruse nu poate duce decât la marginalizarea limbii ucrainene, la folosirea ei doar în sfera casnică și doar în anumite regiuni. Prin urmare, se impune netezit, „curățat” drumul limbii ucrainene. Dar cum? Este totuși o naivitate să crezi că, pe seama limitării utilizării rusei în marile orașe, ca limbă a culturii, a show-businessului, a informației1, limba ucraineană va fi studiată și cunoscută mai mult. În acest caz, elementul soft de putere al Rusiei, prin canalele TV de știri și divertisment joacă de departe în continuare un rol activ în consolidarea poziției limbii ruse în spațiul public, dar și privat dinUcraina, la fel cum se întâmplă și în Republica Moldova și în Statele Baltice. Parcă pentru a adânci și mai mult linia despărțitoare dintre pro-vestul ucrainofon și sud-estul pro-Rusia, Poroșenko propunea, într-un discurs la Universitatea din Lviv, pe 3 octombrie 2014, ca a doua limbă de studiu în școlile ucrainene să devină... engleza. „Nu mai trebuie sa vorbim de statutul limbii ruse, ci de cel al englezei", sublinia el, argumentând că „există o legătură între nivelul de trai și nivelul de stăpânire a englezei de către populația unei țări"2. Exemplul ales de președinte a fost... Singapore, al cărei guvern a decis în anii '50 ca engleza să devină a doua limbă oficială. În ce constă apropierea dintre Ucraina și Singapore, președintele nu a precizat, dar ignorarea cu bună știință, chiar negarea - „nu mai trebuie” - a nevoilor de a studia în limba maternă a aproape jumătate din populația țării a mai turnat puțin gaz pe jarul dureroasei probleme a limbilor. Pe de altă parte, încercarea forțelor politice pro-ruse de a aduce modificări Legii limbilor, invocând, printre altele, legislația lingvistică din Finlanda, unde suedeza, vorbită de 5% din populație, are statut de limbă oficială alături de finlandeză, din Elveția, unde romanșa este una dintre cele patru limbi oficiale - credem că nu a făcut decât să confirme pozițiile ireconciliabile ale ambelor grupări. Exact într-un moment în care era nevoie de realizarea unui consens la nivelul societății ucrainene, de un factor unificator, Parlamentul a făcut o mișcare greșită și periculoasă, întărită și de comentariile liderului mișcării radicale „Pravîi sektor” (Sectorul de dreapta) care a declarat public necesitatea derusificării Ucrainei, în 1 Lavrov, Interzicerea canalelor rusești în Ucraina încalcă libertatea de exprimare http://romanian.ruvr.ru/news/2014_02_25/Lavrov-Interzicerea-canalelor-ruseSti-in-Ucraina-incalca- libertatea-de-exprimare-0010/, accesat la 3 ianuarie 2015 2 UCRAINA\Petro Porosenko vrea ca engleza sa devina a doua limba de studiu in scolile din Ucraina, in locul limbii ruse - International - HotNews_ro.htm , accesat la 10 ianuarie 2015 108 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 timp ce liderii „Blocului rus” au chemat la apărarea intereselor populației rusofone în luptă cu „banderovțî”1. Trebuie remarcat nu mai puțin că luptele ideologice arată absolut nefondate în fața realității. Întâi de toate, abrogarea Legii n-a intrat în vigoare, fiind blocată de președintele interimar Turcinov. În afară de asta, ratificarea, în anul 1996, de către Ucraina a Cartei europene a limbilor regionale, oricum îi conferă rusei statut de limbă regională în sud-estul Ucrainei. Singurul efect pe care legiuitorii, e drept, nu l-au prevăzut, al Legii limbilor din 2012, a fost înclinarea balanței în favoarea limbii ruse. Abrogarea legii n-ar fi făcut decât să echilibreze raportul dintre cele două. Posibilitatea reală de limitare a utilizării rusei în Ucraina este totuși destul de greu de imaginat. E o idee pe cât de neproductivă, pe atât de nerealistă. Practic problema lingvistică e folosită de forțele politice din Ucraina, dar și de actorii externi cu un singur scop - blocarea dialogului interregional și a integrării naționale a țării. Unul dintre cele mai răspândite clișee este acela că limba rusă îi apropie, politic vorbind, pe vorbitorii ei de Rusia. Sondajele de opinie infirmă însă această teorie. Conform ultimelor cercetări întreprinse în 2013, în cel mai rusofon oraș ucrainean, Donețk, între 60% și 75% dintre cei chestionați, cu vârsta între 18 și 45 de ani s-au autoidentificat ca ucraineni, iar 99% dintre ei au preferat să completeze formularele în limba rusă2. Întrebarea noastră, firească: de ce în rusă? Este oare posibil bilingvismul în Ucraina? În actualul context tensionat credem că e dificil de dat un răspuns ferm. Ca exemplificare, în rețeaua rusă de socializare VKontakte (ВКонтакте) e foarte activă gruparea „Naționaliștii ucraineni rusofoni” care discută în rusă și totodată susține ucraineana ca unică limbă de stat. Totuși, după părerea membrilor grupării, trecerea la ucraineană trebuie să fie „foarte treptată și conștientă, în condițiile în care nici una dintre limbi nu va fi oprimată”3. Și, am adăuga noi, în condițiile în care ucraineana va ajunge să ocupe în societate o asemenea poziție forte, un asemenea prestigiu și statut social real - și, subliniem, real, iar nu proiectat -, încât să fie cunoscută și vorbită de către toți cetățenii, inclusiv de politicieni. Este notoriu faptul că Victor lanukovici, originar din regiunea rusofonă Donețk, nu a început să învețe limba ucraineană decât la 50 de ani, în momentul în care s-a hotărât să candideze la funcția de președinte al țării. Edificatoare pentru poziția reală în acest moment pe care o are fiecare dintre cele două limbi aflate în competiție este și prima ședință din decembrie 2014 a 1 Kiev. Marș ultranaționalist organizat de Svoboda și Pravâi sector, alfa.qwerty.ro/.../kiev-mars- ultranationalist-organizat-de-svoboda-si-prav...; Cinci teme din propaganda rusă..., http://fumn.eu/ rusia-poate-fi-inteleasa-5-teme-din-propaganda-rusa-care-explica-conflictul-din-ucraina/, accesat la 4 ianuarie 2015. 2 Опрос: 75% молодежи Донецка считают себя украинцами http://podrobnosti.ua/ society/2013/08/08/922522.html, accesat 28 decembrie 2014. 3 Украинский язык для лентяев, http://vk.com/lazyukraine, accesat la 3 ianuarie 2015. 109 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 noului cabinet al Guvernului de la Kiev, condusă de premierul lațeniuk. Firesc, discuțiile au debutat în limba de stat, până în momentul în care premierul a înțeles că trei dintre noii miniștri (un lituanian, un georgian și o americancă de origine ucraineană cărora președintele Poroșenko le acordase cetățenie ucraineană) nu posedă suficiente cunoștințe în ucraineană. Ședința a continuat în limba engleză, dar s-a dovedit că nu toți miniștrii ucraineni vorbesc și înțeleg limba engleză. Până la urmă ședința noului guvern din Ucraina a fost continuată în rusă, limba cunoscută de toată lumea1. Problema lingvistică, după cum se vede, nu e tocmai ușor de „tranșat” în Ucraina. În nici un caz prin discursuri instigatoare ale liderilor politici, prin situări pe poziții cât mai categorice, mai intransigente. Cu atât mai puțin cu armament greu, trupe militare fără însemne, tancuri trimise să îi „apere” pe unii împotriva celorlalți. Și în această problemă, în ciuda intensului război de propagandă desfășurat de mijloacele de infomare ruse2 pe plan internațional, începând cu postul de televiziune Russia Today, o bună parte din intelectualitatea rusă nu numai că nu s-a grăbit să se alăture propagandei președinției de la Kremlin, dar voci ce se bucură de celebritate s-au delimitat ferm de demonstrațiile de forță în care s-a angajat Moscova și au condamnat agresiunea, nici măcar asumată, nici măcar recunoscută de către Kremlin!!!, împotriva Ucrainei. „Sunt rus, îmi este dor de patria mea, declară regizorul Andrei Koncealovski, autorul „Siberiadei”, dar și al unui interesant documentar în două părți, „Bătălia pentru Ucraina”, dar nu văd țara de care aș vrea să fiu mândru. Văd doar mulțimi de oameni nemulțumiți individual și străini care se tem unul de altul! Aș vrea să fie mândri, nu rușinați, de patria lor! Când am fost ultima oară mândru de ea? Nu îmi mai amintesc.”3 Dar, în definitiv, cine sunt unii și cine sunt ceilalți? Cine e rus, cine e ucrainean? Dilema nu e nouă. „Ucrainofilul secret din cultura rusă”, cum mai e numit Gogol, era preocupat acum două secole de natura sufletului său. El mărturisea prietenilor că se simte în egală măsură rus și malorus (hohol). Rușii și malorușii i se păreau ramuri ale aceluiași etnos, unite prin credința ortodoxă. Năzuința sa, după cum arată o însemnare din perioada1846-1851, era „să cuprindă ambele jumătăți 1 http://www.paginaderusia.ro/la-prima-sedinta-a-noului-guvern-de-la-kiev-s-a-vorbit-in-limba- rusa/, accesat la 5 ianuarie 2014. 2 „telepropaganda i-a pregătit pe ruși <> din Crimeea și Ucraina de Est de ocupanții fasciști ucraineni ”, declară scriitorul rus Mihail Șișkin.”Moderatorii de televiziune ai lui Putin au făcut totul pentru a crea în știrile lor propagandistice imaginea apărătorului Maidanului ca un fascist și un hohol parcă apărut dintr-o anecdotă: viclean, lacom, obtuz, gata să vândă și pe dracu’ până și Occidentului, numai să aibă el slănină. Țara care are o asemenea televiziune de stat ar trebui să moară de rușine”, în Mihail Șișkin,, Украинское будущее России, http://rus.postimeesee/2746962/mihail- shishkin-ukrainskoe-buduwee-rossii. 3 Andrei Koncealovski, Битва за Украину, www.obretenie.info/art/.../bitva_za_ukrainu.htm, accesat la 19 decembrie 2014. 110 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 ale poporului rus, cea nordică și cea sudică, întregul tezaur al unui suflet unic”1. Cum punctează scriitorul Mihail Șișkin, a cărui mamă e ucraineancă și tatăl rus, cum se întâmplă în milioane de familii mixte și în Ucraina și în Rusia, „în estul Ucrainei, unde rușii sunt amestecați cu ucrainenii, aproape de actualul război interetnic, situația creată e la fel de încurcată precum cea din Bosnia, din anii ’90. Cum să deosebești un „naționalist“ de o „victimă a naționalismului?“; „Noi suntem într-adevăr popoare- surori. Cum să-i desparți acum pe unii de alții?”. „Dar cum să-l împarți pe Gogol? El e clasic rus sau ucrainean? El este al nostru, comun, mândria noastră națională”. 2 Credem că în rezolvarea problemei identității nu se poate face abstracție de trăirile, de sentimentele oamenilor, de sistemul de valori la care ei se raportează și în care cred, nu care li se impune prin vreo lege a limbilor sau, mai rău, cu tancurile. Dilema identității în Ucraina își va putea afla o rezolvare în viitor doar dacă va fi privită nu ca un răspuns primit demult, ca o certitudine, ca un cult, ca un dat petrificat, ci, propune Julia Kristeva, ca o întrebare3. O întrebare care eliberează. Răspunsul trebuie căutat nu în diferențe - de limbă, etnice sau religioase -, pentru că, dincolo de ele, există un numitor comun care s-ar putea să nu se regăsească în imediat, în cotidian, în stereotipurile cele mai răspândite4. Depășirea blocajului identitar, a fanatismului pro-occidental sau pro-Rusia deocamdată nu stă în puterea guvernului de la Kiev, cu atât mai puțin în cea de la Kremlin. O abordare care să-i includă și pe unii și pe ceilalți ne-o oferă însă Andrei Kurkov (născut în 1961), scriitor din Kiev, bine cunoscut în toată lumea pentru romanele sale Moartea pinguinului, Prieten drag, tovarăș al răposatului. Acesta scrie în limba rusă, dar se consideră autor ucrainean, întrucât literatura de limba rusa care se scrie in Ucraina și despre Ucraina apartine literaturii nationale ucrainene și nu ar trebui să existe monopoluri dupa criterii de limbă. Imediat după invadarea Ucrainei de către forțele militare rusești, Kurkov declara: „Sunt rus și nu am nevoie de nici o protecție. Cer retragerea imediată a trupelor ruse din Ucraina. Strămoșii mei s-au stabilit în Crimeea în 1785. Crescând în Crimeea, am fost hrănit cu cultura rusă. Gândesc, vorbesc și scriu în limba rusă... Și vreau să spun aceasta cu fiecare fibră a ființei mele. Cer retragerea imediată a trupelor ruse din Ucraina”5. 1 Гоголь и русско-украинский вопрос, on line, www. Гоголь и русско-украинский вопрос. htm., accesat la 21 decembrie 2014. 2 Ibidem. 3 Julia Kristeva, Identitatea nu e un cult, ci o întrebare, interviu în „Dilema” nr. 562, 20-26 noiembrie 2014. 4 Ucraineanul e mereu „fratele mai mic” care trăiește „pe spatele fratelui mare”, „hahol”, „nepriceput”, „cu chef de viață”, „viclean”, „gata să vândă și pe dracu’ chiar și Occidentului”, limba ucraineană nu există, e „un dialect provincial” - sunt doar câteva dintre clișeele vehiculate în ultimele luni în unele media ruse cu privire la ucraineni, apud Mihail Șișkin, Украинское будущее России. 5 Andrei Kurkov, «Мы находимся в состоянии войны с Россией. И это надолго, если не навсегда», fakty.ua/178640- andrej-kurkov-my-nahodimsy, accesat 27 dec. 2014 111 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Cum demonstrează experiența Ucrainei, principala problemă a statului nu este statutul limbilor, o problemă inflamată excesiv de către forțele politice (unele pro-occidentale, altele pro-ruse) și folosită ca instrument de satisfacere a ambițiilor politice. Problema principală a țării este construirea unei națiuni civice puternice, unite1. Pentru că, în ciuda celor mai bine de două decenii de independență - cea mai lungă perioadă de independență după sute de ani! - Ucraina rămâne o țară puternic divizată între Uniunea Europeană și Rusia. Or, a edifica o națiune e mai anevoios decât a constitui un stat și e nevoie de efortul mai multor generații Procesul de integrare națională credem că s-a accelerat substanțial în urma intervenției ruse, care a generat o serioasă amenințare la adresa statului ucrainean. În prezent doar o mică parte din locuitorii Ucrainei se văd trăind în Rusia. Conform sondajelor efectuate de către Institutul de sociologie din Kiev, în sud-estul țării doar 8,4% din populație văd Ucraina și Rusia în componența unui singur stat și 15,4% susțin alipirea regiunii lor la Rusia2. Majoritatea populației rusofone active educate din Ucraina dovedește o solidaritate absolută cu compatrioții ucrainofoni, unindu-se împotriva invaziei ruse și a încercării de ciopârțire a teritoriului țării și de dezbinare a societății. Concluzii Ca urmare a unor politici lingvistice care au fost impuse din rațiuni schimbătoare ale raportului de forțe dintre cei care doresc o apropiere de valorile occidentale și cei care doresc o mai mare apropiere de Rusia, situația lingvistică în Ucraina este una paradoxală. Limba de stat, ucraineana, nu este preferată (iar uneori nici suficient cunoscută) de un segment semnificativ al populației în comunicarea cotidiană, iar una dintre limbile minoritare, rusa, este dominantă în societatea ucraineană. Edificarea unui stat după modelul celor care au apărut și s-au consolidat în Europa în secolul națiunilor, fără a ține seama de aceste realități, poate conduce la situații de criză și amplifica tensiunile dintre anumite segmente ale societății. Cu prilejul Zilei unității, presedintele Ucrainei a afirmat că țara sa „is a unitary state that speaks a single state language.”3 Poate o asemenea afirmație să creeze consens, să fie una de pacificare a regiunilor care luptă astăzi cu toate mijloacele și pentru 1 A se vedea George Friedman, Ucraina, în Ținuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în Eurasia, Editura Rao, București, 2013, pp. 87-98. 2 http://korrespondent.net/ukraine/politics/3379502-otnoshenye-ukrayntsev-k-rossyy-luchshe- chem-rossyian-k-ukrayne-opros, accesat la 28 decembrie 2014. 3 Poroshenko rejects federalization idea, official status of Russian language, on line http://www.kyivpost.com/content/ukraine/poroshenko-rejects-federalization-idea-official-status-of- russian-language-378086.html 112 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 drepturi politice și lingvistice?! Rușii și rusofonii sunt incapabili să înțeleagă asemenea comandamente și consideră, pe drept cuvânt, că le este amenințată identitatea etnică, limba, cultura, tradițiile. Politicile lingvistice adoptate în ultimul timp de puterea de la Kiev conduc procesul de construcție statală într-o situație dilematică. Intelectualii și elita politică proeuropeană își doresc un stat european clasic, în care populația să aibă granițe sigure, cu o singură limbă de stat, cu un singur drapel și imn național. Pe de altă parte, o bună parte din societatea ucraineană și-ar dori un stat federal cu o limbă de stat, dar și cu largi drepturi în domeniul lingvistic și al politicilor în domeniul culturii și tradițiilor istorice. Ciocnirea dintre aceste două viziuni pare la acest moment de nerezolvat. Două sau trei generații vor fi necesare pentru a se limpezi lucrurile în problema amenajării lingvistice, după ce vor înceta conflictele interetnice și vor dispărea comportamentele intolerabile în relațiile dintre naționaliști și proruși în Ucraina. BIBLIOGRAFIE Berca, Alex, Ucraina - un punct de vedere geopolitic, Editura Top Forum, București, 2004 Bernsand, Niklas, Surzhyk and National Identity in Ukrainian Nationalist Ideology, în „Forum. Berliner Osteuropa Info”, no. 17/2001, Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Geopolitica lumilor secolului XXl, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000 Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, 5 noiembrie 1992, http://www.coe.int/t/ dg4/education/minlang/Brochure/Brochure_ro.pdf1 Constantin, Ionuț, Rusia. Paradigma eurasiatică, între teorie și realități geopolitice, Editura Top Forum, București, 2014 Danilevski, Nikolai, Россия и Европа, Moscova, 1991 Dughin, Alexandr, Bazele Geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, București, 2011 d’Encausse, Helene Carrere, Imperiul spulberat. Revolta națiunilor în URSS, în românește de Alina Ungureanu, Editura Remember, București, 1993 d’Encausse, Helene Carrère, La gloire des nations, Paris, 1988 Friedman, Ținuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în Eurasia, traducere de B.N. Marchidanu, Editura Rao, București, 2013 Kovalkin, V., Россия в новых геополитических реалиях на пороге XXI века, Moscova, IMPE, 1996 Kuzio, Taras, Ukraine. State and nation building, Taylor & Francis e-Library, 2002 Leclerc, Jacques, Ukraine: politique relative à la langue ukrainienne, în „L'aménagement linguistique dans le monde”, Québec, TLFQ, Université Laval, 24 mars 2007, online http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/europe/ukraine.htm Legea Ucrainei. Despre principiile politicii lingvistice de stat, 8 august 2012, 113 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 https://cubreacov.wordpress.com/2012/12/22/legea-ucrainei-despre-principiile-politicii-lingvistice- de-stat-versiune-romaneasca-in-premiera-absoluta/ Polese, Abel, În teorie și în practică: politica lingvistică în Ucraina după 1991, în „Regard sur L'est”, online http://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=fr&u=http://www.regard-est.com/ home/breve_contenu.php%3Fid%3D944&prev=search POLITICS/regionaly_gotovy_k_drake,_dymovym_shashkam_i_vzryvpaketam_vo_vremya_priny atiya_yazykovogo_zako.htmlhttp:// /POLITICS/oppozitsiya_gotova_k_fizicheskomu_protivostoyaniyu_pri_prinyatii_yazykovogo_z akona.html Serebrian, Oleg, Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, Editura Cartier, Chișinău, 2014 Sériot, P. (éd.), Langue et nation en Europe centrale et orientale, du 18ème siècle à nos jours, „Cahiers de l'ILSL ”(Univ. de Lausanne), n° 8, 1996 Șișkin, Mihail, Чёрная дыра Путина, interviu în The Guardian, http://www.theguardian.com/ world/2014/sep/18russia-ucraine-europe-vladimir-putin Șișkin, Mihail, Украинское будущее России, http://rus.postimeesee/2746962/mihail- shishkin-ukrainskoe-buduwee-rossii 114 https://biblioteca-digitala.ro RELAȚIA DINTRE RUSIA ȘI UCRAINA ÎN TEREN ȘI ÎN ROMANELE LUI ANDREI KURKOV Ancuța-Iulia HURJUI The present paper was meant to talk about the conflict between Russia and Ukraine seen from two different dimensions, one regarding the conflict in itself, on the battle field, and the other one regarding the vision about the conflict in Andrey Kurkov’s novel The president’s last love. Regarding the conflict in itself, we have to say that we cannot point exactly the moment when it started. We can compare the conflict with a smouldering fire that started burn properly at the end of 2013, when Viktor Yanukovych stopped the negotiations with the European Union regarding a commercial and political agreement. I concentrated my work on the conflict between Russia and Ukraine on the battle field. I have chosen to talk about the new type of war between the two countries, the hybrid war, based, mainly, on disinformation. I also talked about Novorossiya, the territory formed by the self-proclaimed republics, Donetsk and Luhansk, confederation led by pro-Russian separatists. Another subject that I pointed in the first chapter of my paper work is the aviatic incident that took place on the 17th of July 2014, when an airplane of Malaysian Airlines was shot down by pro-Russian separatists in the east of Ukraine. This incident generated a political conflict worldwide, because everybody put the blame on Russia, saying that Ukraine never had that type of weapons. I’ve focused my research on the way that the conflict between Russia and Ukraine is presented in the novel President’s last love. I’ve found it interesting the fact that Kurkov describes in a novel published on 2004 about things that will happen a few years later and he is very precise on his description. To be more precise, he is talking about Putin’s come back on the president’s chair that took place in 2012. He is also talking about poisoning of the Ukraine’s president, Sergey Pavlovich Bunin, fact that also happened in Ukraine after a while, with Yushchenko. The book is like a mosaic where from you can get to know things about the life in the soviet period and what happened after dissolution of the Soviet Union. In conclusion, my paper work is based on a research regarding many dimensions of the conflict between Russia and Ukraine and presents the conflict in a detailed way, on the battle field, but also on another world, the one of the literature. Key words: Russia, Ukraine, conflict, Euromaidan, pro-russian separatists, Andrey Kurkov, The president's last love 1. Introducere În contextul actual, să discutăm despre conflictul dintre Rusia și Ucraina nu pare deloc un lucru ieșit din comun. Ba dimpotrivă, pare un subiect trecut, în care https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 toate așa-numitele „necunoscute” ale ecuației sunt deja cunoscute de absolut toată lumea. Să vorbim despre conflictul dintre Rusia și Ucraina nu mai este nici măcar un subiect tabu. Dacă în anii trecuți o astfel de discuție nu era privită cu ochi buni, iar lumea se temea să discute despre asta „de frica rușilor”, în prezent, pentru toată lumea este ușor să poarte o discuție despre acest conflict care pare să existe dintotdeauna și care, totuși, nu poate fi localizat exact în timp. Conflictul dintre cele două țări poate fi comparat cu ușurință cu un foc care de-a lungul timpul a tot ars mocnit, în special în perioada post comunistă. Însă acesta a explodat la sfârșitul anului 2013, odată cu momentul în care, după lungi promisiuni ale lui Viktor Ianukovici (fostul președinte al Ucrainei) de semnare a unui acord politic și comercial între Ucraina și Uniunea Europeană, toate negocierile au fost sistate brusc pe fondul opoziției Rusiei. Dacă în contextul politic actual luăm în calcul doar elementul „Rusia”, se poate observa cu ușurință că, deși, aparent, toată lumea cunoaște toate detaliile, de fapt este este destul de greu să localizăm exact care sunt dorințele Rusiei. Dacă ar fi să folosim un limbaj mai relaxat, pare că Rusiei (și, implicit lui Putin) îi este dor de perioada URSS. Îi este dor să stăpânească toată acea întindere din perioada sovietică. Totuși, în același timp, este destul de neclar ceea ce vrea, de fapt, Rusia. Dacă ar fi să privim strict la relația pe care o are cu Ucraina, este foarte greu de înțeles ce dorește Rusia: pe de-o parte, pare că ar vrea să controleze o bună parte din Ucraina, pe de altă parte - că ar vrea să o controleze pe toată și, bineînțeles, uneori, pare că puțin îi pasă de ceea ce face Ucraina. Dacă luăm în calcul relația Rusiei cu restul lumii, aceasta pare să fie un copil mic și răsfățat care refuză să se integreze și să se alinieze la direcțiile din restul lumii. Este țara care trebuie să fie mereu contra, mereu altfel, țara care își dorește puterea într-un mod cu totul avid și care ar face orice ca să o obțină. Totuși, consider că, dacă ținem cont de importanța economică și politică a celor doi actori ai conflictului, ar trebui să vedem cum stau lucrurile și din punctul de vedere al Ucrainei. În general, când se discută despre conflictul dintre Rusia și Ucraina, de cele mai multe ori accentul care pe prima. La o simplă căutare pe Google a textului „conflictul dintre Rusia și Ucraina” se poate vedea faptul că, în general, poziția prezentată este cea a Rusiei, și nicidecum cea a Ucrainei. Dacă privim înapoi, în istorie, putem vedea că aproape tot timpul relațiile dintre Rusia și Ucraina nu au fost tocmai dintre cele mai bune. Se poate observa un declin clar al Ucrainei de-a lungul istoriei, în sensul în care, dacă în perioada evului mediu reprezenta unul dintre cele mai importante centre culturale slave, în prezent a ajuns să se lupte pentru integritatea teritorială. După renumita perioadă a Rusiei Kievene, cunoscut ca fiind cel mai vast stat al secolului al XI-lea, pentru Ucraina începe un declin în ceea ce privește integritatea teritorială. Practic, dă o luptă permanentă cu statele din jur 116 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 pentru a-și păstra toate teritoriile. Pare să fie un blestem care nu mai poate fi ridicat cu niciun preț, întrucât, chiar și în zilele noastre, Ucraina duce o luptă cruntă cu marea Rusie pentru a putea păstra zona de sud și de est, mai precis, Crimeea și „Noua Rusie”. Nu în ultimul rând, punându-le în aceeași ecuație, vom putea vedea că părerile sunt împărțite: unii consideră că anexarea Crimeei la Rusia reprezină începutul dominației ruse și a lui Putin, pe când alții consideră că ceea ce se întâmplă acum între Rusia și Ucraina este doar începutul căderii lui Vladimir Putin. Probabil toate aceste aspecte politice prezentate mai sus ar putea ridica semne de întrebare în ceea ce privește conținutul lucrării prezente și legătura dintre conținut și titlu. În paginile care urmează vom face o comparație între ceea ce se întâmplă între Rusia și Ucraina în teren, în realitatea din zilele noastre și ceea ce se întâmplă între cele două țări în romanele lui Andrei Kurkov, Ultima iubire a președintelui, Moartea pinguinului și Legea melcului. Despre Andrei Kurkov se știu foarte multe lucruri. Scriitor ucrainean care folosește doar limba rusă în marile scrieri ale sale și despre care lumea consideră că are o problemă de identitate ținând de originile sale și de limba în care alege să scrie. Tot din cauza deciziei sale de a scrie în limba rusă, are un statut mai special în ceea ce privește modul în care este perceput de publicul din Rusia și Ucraina, mai precis, este renegat de către o bună parte dintre ucraineni, pentru că preferă să scrie în limba dușmanului de moarte, fiind adesea considerat un personaj prorus și, în același timp, fiind respins de ruși în baza originilor sale ucrainene. S-a născut în anul 1961, în Sank-Petersburg (Leningrad la acel moment). A absolvit facultatea la Kiev, Institutul de Limbi Străine. Cariera de scriitor și-a început-o de mic, mai precis, la vârsta de 7 ani, când are un mic eveniment în familie: doi dintre cei trei hamsteri pe care îi avea mor, iar el se decide să scrie un poem despre singurătatea hamsterului rămas. În ceea ce privește viața lui personală, după ce termină facultatea începe serviciul militar pe lângă KGB, dar mama lui, prietenă cu un general de poliție, reușește să facă în așa fel încât să schimbe locul unde Kurkov își va desfășura serviciul militar. Mai precis, reușește să ajungă la poliția militară, oferindu-i-se un post de paznic de închisoare în Odessa, fapt care îi oferă mai multă libertate, față de ceea ce ar fi putut avea parte lucrând pe lângă KGB. Dacă ar fi rămas în slujba KGB- ului, ar fi însemnat ca timp de 25 de ani dupa ce a terminat serviciul militar să nu părăsească țara, din cauza secretelor la care a avut acces. Trebuie menționat faptul că, în perioada în care a fost paznic la închisoarea din Odessa, Kurkov a scris toate poveștile pentru copii. În ceea ce privește cariera de scriitor a lui Kurkov, trebuie să menționăm un 117 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 lucru foarte important: primul său roman a apărut pe piață cu două săptămâni înainte de căderea Uniunii Sovietice. În toată acea agitație politică, dar și socială, el a reușit să răzbească, a reușit să fie publicat și mai apoi distribuit. Este important de spus și faptul că publicarea primului roman a fost finanțată din bani împrumutați de la prieteni. În ceea ce privește distribuția acestui roman, s-a ocupat personal și de aceasta, vânzându-și cărțile pe străzile aglomerate ale Kievului. În ciuda dificultăților întâmpinate la începutul drumului său de scriitor, mai târziu a fost aclamat ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori ucraineni din era post-sovietică, romanele lui numărându-se printre bestseller-urile europene. În prezent, Kurkov „face naveta” între Kiev și Londra, fiind căsătorit cu Elizabeth Sharp, cu care are trei copii. Pe 8 aprilie 2014 a fost decorat cu Ordinul Legiunea de Onoare a Franței. Iar în perioada 24-25 aprilie 2014 a făcut parte din membrii congresului „Ucraina - Rusia: dialog”, congres care a avut loc la Kiev.1 Printre cele mai renumite cărți ale sale se numără Moartea pinguinului și continuarea acesteia, Legea melcului, Ultima iubire a președintelui și cel mai recent roman, de fapt, un jurnal ținut în legătură cu întâmplarile de pe Maidan, Dnevniki maidana, apărut pe piață în anul 2014. Acesta din urmă se numără printre cele mai interesante romane ale sale, întrucât acțiunea începe fix în aceeași zi în care începe, în mod oficial, conflictul dintre Rusia și Ucraina, 21 noiembrie 2013, momentul în care Ianukovici a sistat negocierile cu Uniunea Europeană, în favoarea Rusiei și opiniei acesteia. În ceea ce privește ultimul roman al lui Kurkov, Oliver Bullough, jurnalist la „The Guardian” spune că „cel mai bun mod de a se opune valurilor de propaganda care tronează peste Ucraina este de a spune adevărul, așa că sper această carte va avea o continuare.”2 Totuși, părerile sunt împărțite și aici. Dacă unii precum Bullough încurajează o continuare, există și alte păreri, precum cea a lui Dan Alexe, care, într-un articol pe blogul său, spune despre Kurkov și romanele sale: E genul de scriitură decentă, conștiincioasă, a unui om care a fost pescuit si propulsat și de care trebuie să-ți placă, pentru că marile edituri franceze au decis că el umple o nișă. Nișa e cea de scriitor rus trăitor la Kiev... Adică mai are și probleme de identitate, știți, că scrie în rusește, dar de fapt e ucrainean, iar prietenii lui se așteaptă ca el să ia poziție acum, iar el pentru asta își ține un jurnal lângă Maidan.3 1 https://en.wikipedia.org/wiki/Andrey_Kurkov [consultat la 24.04.2015] 2 Oliver Bullough, Ukraine Diaries: Dispatches from Kiev review - an invaluable guide to the present crisis, „The Guardian”, 17 august 2014 // http://www.theguardian.com/books/2014/aug/17/ukraine- diaries-andrey-kurkov-review [ consultat la 24.04.2015] 3 Dan Alexe, Jurnalul plicticos al unei revoluții ratate - “Ukraine Diaries: Dispatches from Kiev” (Andrey Kurkov, Harvill Secker 2014)”, 3 august 2014// URL: https://cabalinkabul.wordpress.com/ 118 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Părerea mea este că depinde foarte mult de unghiul din care vrei să privești romanele lui Kurkov. Ceea ce mie mi se pare extraordinar în ceea ce privește modul în care acesta scrie, este realismul, dar și ușurința descrierilor lui. Mai precis, descrie cu o ușurință ieșită din comun ceea ce se întâmplă pe teren, conflictul permanent dintre Rusia și Ucraina, modul în care acționează mafia ucraineană post-comunistă. Vorbim aici despre o combinație interesantă între o inteligență politică feroce și o mentalitate suprarealistă, întrucât modul în care anticipează anumite evenimente, cu mulți ani înainte ca acestea să se întâmple, nu poate să arate decât că cel care scrie are o capacitate de analiză politică mai aparte. Așa cum am spus și mai sus, în lucrarea de față vom analiza conflictul dintre Rusia și Ucraina din punctul de vedere al realitătii, respectiv, din punctul de vedere ale celor întâmplate în romanele lui Kurkov, în special în Ultima iubire a președintelui. 2. Rusia și Ucraina pe teren Așa cum spuneam și în introducere, conflictul dintre Rusia și Ucraina este foate greu de localizat în timp. Este adevărat că, în mod oficial, acest război a izbucnit la data de 21 noiembrie 2013, însă și mai adevărat este că acest conflict între cele două țări a existat, practic, dintotdeauna. Când spunem Ucraina, spunem „catastrofa nucleară de la Cernobîl”, spunem „grânarul fostei URSS” sau ne mai gândim la „revoluția portocalie”. Mai spunem despre Ucraina și că a fost „vârful de lance” în URSS. Însă această țară, gard în gard cu România, a avut o istorie tumultuoasă, pe care o rescrie în aceste momente din dorința de a resimți libertatea absolută. Cunoaștem faptul că în trecutul istoric, Ucraina a avut o perioadă înfloritoare în cadrul Rusiei, în perioada secolului al XI-lea, mai precis în timpul Rusiei Kievene. Teritoriul Ucrainei a fost veșinc fragmentat de Imperiile Rus și Austro-Ungar. Mai apoi, în perioada sovietică, a avut loc un proces de ucrainizare, iar cel mai interesant aspect este că folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, de la locul de muncă la guvernul de la Kiev. Dacă, la începuturile existenței RSS Ucrainene, cea mai mare parte a aparatului de conducere de stat era compus din persoane rusofone, spre sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, peste jumătate dintre cadrele de conducere erau de origine ucraineană. 2014/08/03/jurnalul-plicticos-al-unei-revolutii-ratate-ukraine-diaries-dispatches-from-kiev-andrey- kurkov-harvill-secker-2014/ [consultat la 24.04.2015] 119 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 2.1. Războiul hibrid În ceea ce privește situația din zilele noastre, discutăm de un război hibrid între cele două țări. De-a lungul istoriei, războiul a implicat utilizarea de forțe convenționale și neconvenționale, coordonate strategic, dar de multe ori separate geografic și neintegrate operațional. Ideea unui actor care combină forțele militare convenționale cu forțe neconvenționale care efectuează operațiuni de gherilă a existat de ceva timp. Războiul hibrid este o strategie militară care îmbină războiul convențional, războiul neconvețional și războiul cibernetic. În plus, războiul hibrid este utilizat pentru a descrie atacuri cu arme nucleare, biologice și chimice, dispozitive artizanale dar și mijloace informaționale.1 Potrivit cercetătorului rus Vladimir Voronov, conceptul de „război hibrid”, care a devenit din nou popular odată cu izbucnirea războiului din Donbass, a fost deja folosit de către URSS în anii 1920 și 1930. El a dat exemple de activități militare sovietice desfășurate în Polonia, China și Coreea. Un inamic hibrid este extrem de adaptabil. Un actor hibrid folosește ceea ce este disponibil, cel mai adesea pe piața liberă și se adapteză la armele și terenul inamicului.2 Rușii din Ucraina formează cea mai mare minoritate etnică din țară, iar comunitatea formează cea mai mare diaspora rusă unică în lume. În 2001 un recensământ ucrainean a numărat peste 80.000 de etnicii ruși (aprox. 17,3% din populația Ucrainei). Teritoriile populate cu majoritatea etnicilor ruși sunt în principal teritoriul istoric Novorusia (Noua Rusie) și Slobojanșcina - acum împărțită între Federația Rusă și Ucraina. Situația curentă din Ucraina se datorează în parte și de lupta continuă pe granițe indecise și dispute teritoriale dintre Rusia și Ucraina. Instabilitatea din zonă a crescut odată cu venirea crizei din Crimeea la începutul anului 2014, dar și din cauza faptului că a crescut susținerea pro-rusă printre rândurile populației ucraineane. De la sfârșitul lunii februarie 20143, demonstrații și proteste a gruparilor proruse și antiguvernamentale au avut loc în marile orașe din estul și sudul Ucrainei, ca rezultat al revoluției din 2014 și a mișcării Euromaidan.4 Dacă privim cronologic evenimentele dintre Rusia și Ucraina vom avea următoarele date: la 20 februarie 2014 violențele din Piața Independenței din Kiev iau amploare și, în urma unui schimb de focuri între poliție și protestatari, totul se 1 http://en.wikipedia.org/wiki/Hybrid_warfare 2 Greg Grant, Hybrid Wars, „Government Executive”, 1 mai 2008// URL: http://www.govexec.com/ magazine/features/2008/05/hybrid-wars/26799/ 3 Gabriel Gatehouse, The untold story of the Maidan massacre, BBC News, 12 februarie 2015// http://www.bbc.com/news/magazine-31359021 4 http://en.wikipedia.org/wiki/2014_Crimean_crisis 120 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 soldează cu aproximativ 100 de morți. Mai apoi, pe 22 februarie 2014, Viktor lanukovici, președintele Ucrainei la acel moment, fuge din țară la vecinii ruși. La 1 martie 2014, Duma de Stat aprobă cererea lui Putin ca Rusia să trimită trupe în regiunea autonomă prorusă din sudul Ucrainei, Crimeea. În acest moment ia naștere ideea „omuleților verzi”. Este vorba despre militari cu uniforme fără însemne oficiale. Se vor purta discuții lungi pe tema acestor „omuleți verzi” ca aparținând Rusiei sau Ucrainei. Mai târziu, pe 15 aprilie 2014, Guvernul de la Kiev lansează prima acțiune militară formală împotriva rebelilor proruși. Putin, deși la acel moment susținea că nu are nicio legătură cu evenimentele din Ucraina, avertizează că aceasta este „în pragul războiului civil”. La nici măcar o lună de la aceste evenimente, separatiștii din regiunile estice Donețk și Lugansk proclamează independența acestor două așa-zise „state” în urma unor referendumuri nerecu- noscute. La data de 25 mai 2014, Petro Poroșenko, unul dintre cei mai bogați oameni din Ucraina, supranumit „regele ciocolatei”, câștigă alegerile pentru președinție. Bineînțeles că și alegerile au fost afectate de conflictul din estul țării, separatiștii proruși fiind acuzați că nu i-au lăsat pe localnici să voteze. Această dată este una istorică, întrucât Poroșenko începe să susțină o politică de orientare către Uniunea Europeană și către vest. Mai precis, la aproximativ o lună după ce preia funcția de președinte, pe 27 iunie 2014, Poroșenko semnează un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană și tot atunci avertizează și Rusia cu privire la noua orientare a țării. La data de 17 iulie 2014 are loc un accident aviatic în spațiul aerian în zona de est a Ucrainei, controlata de separatiștii proruși. Acest accident a scandalizat lumea întreagă. Mai apoi, pe 20 septembrie 2014 Ucraina și separatiștii proruși semnează un acord de încetare a focului și de retragere a armamentului, dar care nu este respectat în cele din urmă. Tot atunci, un convoi umanitar din Rusia trece granița cu Ucraina fără să aibă permisiunea Guvernului de la Kiev. În noiembrie 2014 are loc o încălcare flagrantă a armistițiului din septembrie, un comandant al NATO acuzând că un convoi de tancuri, armament și trupe au trecut granița cu Ucraina. Dacă anul 2014 a fost unul foarte agitat în ceea ce privește conflictul dintre cele două țări și spre finele anului lucrurile păreau să se mai fi calmat, iar 2015 se anunța un an ceva mai liniștit, în ianuarie 2015 Aeroportul Internațional din Donețk a fost cucerit de rebelii proruși după luni întregi de luptă cu forțele ucrainene. Un alt moment istoric în cadrul acestui conflict este reprezentat de evenimentele din luna februarie. Europa începe să pună presiune pe Rusia, în încercarea de a calma lucrurile. Pe 6 februarie 2015, cancelarul german Angela Merkel și președintele Franței, François Hollande, poartă o serie de discuții cu 121 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Vladimir Putin referitoare la pacea între cele două țări. Trebuie să menționam faptul că Statele Unite ale Americii la această dată luaseră deja în calcul posibilitatea de a furniza armament și tehnică militară Ucrainei, însă marile puteri ale Europei s-au opus de teamă că lucrurile vor exploda din nou. Momentul mult așteptat de întreaga lume are loc pe 12 februarie 2015, când, la Minsk, se semnează un acord oficial între Rusia și Ucraina, unde este prevăzută o zonă demilitarizată, retragerea armamentului și a trupelor străine, sub monitorizarea Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). Acordul este semnat în urma unui maraton al negocierilor între Rusia, Ucraina, Franța și Germania. Perioada negocierilor a fost una foarte agitată din punct de vedere (geo)politic, întrucât s-a vechiculat în acea perioadă ideea că Rusia nu va semna acest acord și că va porni un război, de data aceasta oficial, între cele două state, război care va fi marcat începutul unui nou Razboi Mondial, al Treilea Razboi Modial, în care toată lumea s-ar fi aliat cu Ucraina pentru a putea pune la pământ Rusia.1 2.2. Novorusia Așa cum am mai menționat anterior, pe 21 noiembrie 2013, atunci când guvernul ucrainean a refuzat să facă primii pașii pentru aderarea la Uniunea Europeană, s-au declanșat proteste ample de stradă, care au avut loc în toate marile orașe din Ucraina. Această mișcare de protest a fost denumită Euromaidan, iar protestatarii au primit susținere din partea partidelor politice din opoziție dar și a mișcărilor radicale anti-rusești și au fost suținute și de mass-media. Administrația de la Kiev a acuzat partidele din opoziție că au ajutat manifestanții cu arme și muniție de război, în timp ce liderii mișcării au întors acuzațiile spre autorități. Conflictul a culminat cu organizarea alegerilor anticipate și cu fuga președintelui ucrainean Viktor Ianukovici în Rusia. La scurt timp după acest conflict, Rusia a preluat controlul asupra Crimeei, anexând peninsula Federației Ruse, după o criză îndelungată în regiune, intervenția militară a Rusiei și un referendum criticat la nivel internațional. Protestele în zonele Donețk și Lugansk au escaladat rapid în mișcări separatiste, provocând guvernul ucrainean să lanseze o contraofensivă armată asupra separatiștilor autoprocla- matelor state Lugansk și Donețk, rezultând în război în zona Donbass.2 Republica Populară Donețk (Doneț’ka Narodna Respublika sau DNR) și Republica Populară Lugansk (Luhanska Narodna Respublika sau LNR) sunt două state autoproclamate aflate în estul Ucrainei, la graniță cu Rusia. Acestea și-au 1 Ioana Bojan, Cronologie: Principalele date ale conflictului din estul Ucrainei, 12 februarie 2015, http://www.mediafax.ro/externe/cronologie-principalele-date-ale-conflictului-din-estul-ucrainei- 13817457 2 http://en.wikipedia.org/wiki/War_in_Donbass 122 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 declarat independența prin referendum în data de 11 mai și au cerut afilierea la Federația Rusă, ca urmare a precedentului creat de anexarea Crimeei. Organizatorii referendumului au declarat că 89% din populație au votat pentru, deși acesta a fost contestat de Uniunea Europeană și de Statele Unite pe motiv ca ar fi ilegitim. Cele două state formează auto-proclamata confederație Noua Rusie (Novorusia) . Crearea confederației a fost realizată în 22 mai prin acordul liderilor celor două republici. Aproximativ 3 milioane de oameni traiesc în aceasta republică populară. Numele a fost ales de partidul naționalist cu același nume și reprezintă numele istoric pe care regiunea l-a purtat până la anexarea sa în 1774. Novorusia nu a fost recunoscută de nici un stat. Cele două republici autoproclamate și implicit Novorusia au fost adaugate în lista de organizații teroriste de către oficialitățile de la Kiev. Procuratura Generală a Ucrainei împreună cu Serviciul de Securitate al Ucrainei a început urmărirea penală în temeiul art. 258-3 din Codul penal (formarea unei organizații teroriste) împotriva reprezentanților republicilor Donețk și Lugansk. Până în luna august 2014, separatiștii au fost în mare parte conduși de către cetățeni ruși. O mare parte dintre combatanți ar fi formată din grupări paramilitare rusești. De asemenea, s-a raportat ca transporturi de artilerie, personal, și un așa-zis „convoi umanitar” rusesc au trecut granița în teritoriul ucrainean fără permisiunea guvernului de la Kiev. Aceste încălcări frauduloase ale granițelor au avut loc atât în zonele aflate sub controlul forțelor proruse, cât și în zonele care nu au fost sub controlul acestora, cum ar fi partea de sud-est a zonei Donețk.1 Aceste evenimente au fost urmate de bombardarea pozițiilor ucrainene din partea Rusiei a frontierei. Șeful Serviciului de Securitate Ucrainean, Valentin Nalivaicenko, a declarat că evenimentele din 22 august au fost o invazie directă de către Rusia a Ucrainei. Se crede că separatiștii sunt susținuți de forțele armate rusești. Numeroase trupe rusești au fost capturate în Ucraina și deși guvernul rus neagă o implicare directă afirmând că acești oameni erau acolo în mod voluntar, s-au găsit asupra lor documente care atestă originea lor rusă. În plus, separatiștii au recunoscut că au primit provizii din Rusia și că ar fi fost instruiți acolo. BBC a raportat că forțele separatiste sunt compuse din mii de cetățeni ruși, iar NATO a acuzat Rusia de desfășurarea trupelor regulate în Ucraina. De asemenea prim-ministrul republicii Donețk, Aleksander Zaharcenk, susține că există în jur de 4.000 de voluntari ruși care luptă pentru miliție. 1 Natalia Zine{, Dmitri Madorski, U.S. says Russia must pull convoy from Ukraine or face more sanctions, 22 august 2014// http://www.reuters.com/article/2014/08/22/us-ukraine-crisis-aid-convoy- idUSKBN0GM0IS20140822 123 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Separatiștii proruși susțin că „tot echipamentul lor militar este capturat de la armata ucraineană”1. Cu toate acestea, guvernul ucrainean susține că separatiștii au primit echipamente militare din Rusia, inclusiv sistemele multiple de lansare de rachete și tancuri. În ciuda faptului că oficialii ruși neagă că ar furniza arme miliției, numeroase dovezi demonstrează contrariul. Ministrul ucrainean al apărării, Valeri Heletei, a susținut că armele folosite de miliția populară sunt de proveniență rusă și nu au fost niciodată în dotarea armatei ucrainiene. Ca urmare, insurgenții proruși au recăpătat mult din teritoriul au pierdut în timpul ofensivei militare ucrainiene. Acțiunile separatiste au început în zonele Donețk și Luhansk în lunile martie, respectiv aprilie, prin capturarea unor cladiri administrative de către activiști. Separatiștii din Luhansk au luat ostatici 60 de persoane și au pus explozibil în clădirea Serviciului de Securitate Ucrainean; ostaticii au fost ulterior eliberați. Ca răspuns la acțiunile separatiste, președintele înterimar ucrainean, Oleksandr Turcinov, a promis să lanseze o operațiune majoră antiterorisă împotriva mișcărilor separatiste din zona Donețk. Ministrul de Interne, Arsen Avakov, a declarat la 9 aprilie că situația din regiune va fi soluționată în termen de 48 de ore, fie prin negocieri sau folosirea forței. Președintele Oleksandr Turcinov a semnat ulterior un decret pentru a lua înapoi clădirea de administrare regională din Donețk și a o pune sub sub protecția statului și a oferit amnistie demonstranțiilor care s-au predat. În septembrie, președintele Poroșenko a efectuat o vizită în SUA, unde a întrebat despre transporturile de armament. După aceasta, Comitetul Internațional al Senatului SUA a aprobat un proiect de lege de a aloca Ucraina ajutor militar la 350 milioane dolari în 2015, inclusiv arme antitanc și vehicule aeriene fără pilot, precum și pentru a i se acorda statutul de „principal aliat al Statelor Unite din afara NATO”. Proiectul de lege nu a fost încă adoptată de Congres. Deși protocolul de la Minsk este în vigoare, războiul în Donbass continuă. De la stabilirea acordului de încetare a focului, o medie de treisprezece soldați, rebeli și civili au murit în fiecare zi, conform unui raport ONU. Numărul morților războiului civil din Ucraina a depășit 4.000 și aproape un milion de oameni au fugit din zona, potrivit celor mai recente cifre ale ONU. 2.3. Accidentul aviatic din estul Ucrainei 17 iulie 2014 reprezintă una dintre cele mai negre zile de la începutul conflictului dintre cele două țări. Un avion al companiei Malaysia Airlines a fost 1 Cristian Câmpeanu, Degradarea și corupția armatei ucrainene o fac victimă sigură, „România liberă”, 17 aprilie 2014// URL: http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/degradarea-si- coruptia-armatei-ucrainene-o-fac-victima-sigura-332594 124 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 doborât de o rachetă sol-aer în regiunea separatistă din estul Ucrainei. Acest lucru a scandalizat lumea politică, și nu numai, din întreaga lume prin atitudinea rebelilor proruși din estul Ucrainei. Într-un comunicat de presă, președintele Statelor Unite ale Americii, Barak Obama, spunea următoarele: Ceea ce știm în momentul de față este ca o rachetă sol-aer a fost trasă și a provocat prabușirea avionului. Știm că racheta a fost lansată de pe un teritoriu aflat sub controlul separatiștilor proruși. Rebelii nu pot doborî avioane fără echipament sofisticat. Iar acel echipament vine din Rusia. Nu știm înca nimic sigur, dar violența de acolo este facilitată, în parte, de sprijinul venit din Rusia. Este prematur să știm intențiile celor care au lansat racheta. [...] Prăbușirea avionului este o tragedie teribilă. [...] Incidentul aviatic din Ucraina trebuie să fie un semnal de alarmă pentru Europa privind Rusia. [...] Conflictul din estul Ucrainei va avea consecințe, nu va putea rămâne la nivel local. [...] Acest lucru amintește cât de importante sunt mizele pentru Europa, nu doar pentru Ucraina1. Totodată, acesta a mai declarat și că tehnica militară utilizată aparține rebelilor propuși și că este necesar un armistițiu în estul Ucrainei. Într-un comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe din data de 18 iulie 2014, se face referire la următoarele aspecte: Ministrul Titus Corlățean l-a sunat pe omologul său olandez Frans Timmermans, adresând condoleanțe pentru pierderea vieților unui număr atât de mare de cetățeni olandezi. [...] Cei doi miniștri au fost de acord asupra faptului că se impune demararea unei anchete internaționale independente care să stabilească fără echivoc cauzele care au condus la această tragedie. Ministrul afacerilor externe consideră că trebuie permis de îndată și fără restricții accesul la locul accidentului pentru desfășurarea unei anchete cuprinzătoare și independente care să stabilească cu certitudine cauzele prăbușirii aeronavei. Chiar și fără a cunoaște, la acest moment, cauzele producerii catastrofei aeriene, este evident că perpetuarea acțiunilor militare asupra estului Ucrainei se află la baza perpetuării instabilității în întreaga regiune. Ministrul Titus Corlățean apreciază că tragedia aviatică petrecută în estul Ucrainei, în apropierea graniței cu Federația Rusă, demonstrează încă o dată necesitatea încetării de urgență a conflictului care amenință integritatea teritorială a statului ucrainean și destabilizează întreaga regiune. În acest context, șeful diplomației române atrage atenția asupra necesității asigurării prioritare a securității oamenilor și prevenirea pierderilor de vieți omenești nevinovate.2 Am ținut să introducem un extras din comunicatul de presă al MAE, întrucât se menționează aici două aspecte foarte importante. Pe de-o parte, informația 1 http://www.afp.com/ 2 Centrul de presă al MAE, Comunicat de presă, Mesajul ministrului afacerilor externe, Titus Corlățean, privind catastrofa aviatică din estul Ucrainei, 18 iulie 2014 // http://www.mae.ro/node/27875 125 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 referitoare la necesitatea accesului anchetatorilor în zona în care s-a prăbușit avionul. Iar, pe de altă parte, necesitatea încetării conflictului. Vom începe prin a face referire, mai întâi, la cea de-a doua informație, întrucât conflictul este departe de a se fi terminat. Deși există numeroase acorduri în ceea ce privește încetarea focului, aceste nu sunt respectate în continuare. Așa cum scriam și mai sus, peste 4000 de oameni au murit în urma acestui război civil din Ucraina, care pare sa nu se mai apropie de final. Mai important însă este să comentăm prima informație din comunicatul de presă, cea referitoare la permiterea accesului autorităților în zona în care avionul s-a prăbușit. Este foarte important să menționăm că inițial autorităților ucrainene nu li s-a permis accesul în zonă. Accesul a fost permis doar localnicilor care au luat din lucrurile aparținând pasagerilor, compromițând astfel ancheta. Ulterior li s-a permis și autorităților să intre în zonă pentru a putea efectua cercetări. Potrivit „Russia Today”, autoritățile ruse au cerut acordul Kievului să poată participa la operațiunile de salvare. La rândul său, președintele Franței, François Hollande, a solicitat să se facă toate eforturile pentru aflarea adevărului în cazul prăbușirii avionului de pasageri în estul Ucrainei. Totodată, este important de menționat faptul că nu numai Ministerul de Externe al României a avut această poziție față de evenimentele din Ucraina. Într-un comunicat de presă al ministrului de externe al Poloniei, se discuta despre faptul că Ucraina ar trebui să preia controlul asupra zonei unde s-a produs accidentul aviatic. În același timp, imediat după prăbușire, mai multe companii aeriene au anunțat că vor evita spațiul aerian din regiunea Donețk, printre ele și Lufthansa, fapt care a dus la o aglomerare a spațiului aerian de deasupra României. Tragedia aviatică de la granița ruso-ucraineană a avut implicații și pe piața financiară, întrucât mai multe burse au suferit scăderi după apariția primelor informații cu privire la cele întâmplate. Potrivit unui sondaj realizat de Institutul de Sociologie din Kiev (KMIS), 38% din populația Ucrainei susține aderarea țării la Uniunea Vamală Eurasiatică, în timp ce 37,8% dintre cetățeni doresc aderarea la Uniunea Europeană.1 Pe 21 noiembrie 2013, atunci când guvernul a refuzat să facă primii pașii pentru aderarea la Uniunea Europeană, s-au declanșat proteste ample de stradă, care au avut loc în toate marile orașe din Ucraina. Această mișcare de protest a fost denumită Euromaidan, iar protestatarii au primit susținere din partea partidelor politice din opoziție, dar și a mișcărilor radicale antirusești și au fost suținute și de mass-media. Autoritățile ucrainene au intervenit în forță pe 30 noiembrie pentru risipirea protestatarilor din Kiev, rezultând în rănirea a 79 de oameni. Conflictul a escaladat 1 http://en.wikipedia.org/wiki/2014_pro-Russian_unrest_in_Ukraine 126 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 în data de 18 februarie 2014, când 25 de oameni și-au pierdut viața și alte sute au fost răniți în ciocnirile cu forțele de ordine. Două zile mai târziu, alți 35 de oameni au fost uciși de lunetiști. Administrația de la Kiev a acuzat partidele din opoziție că au ajutat manifestanții cu arme și muniție de război, în timp ce liderii mișcării au întors acuzațiile spre autorități. Conflictul a culminat cu organizarea alegerilor anticipate și cu fuga președintelui ucrainean Viktor Ianukovici în Rusia. Amenințările hibride includ amenințări economice și cibernetice, precum și dezinformarea. Un exemplu concret este invazia peninsulei Crimeea de către deja binecunoscuții „omuleți verzi”.1 Aceștia s-au răspândit în întreaga peninsulă, preluând controlul infrastructurii cheie, deschizând calea pentru preluarea puterii de la statul ucrainean. La acea vreme, Putin a insistat că omuleții verzi au fost grupări locale naționaliste din Crimeea. Mai târziu, în urma anexării, a schimbat povestea, recunoscând că trupele ruse ar fi fost implicate. Comportamentul rusesc din timpul acestei crize din Ucraina este bazat pe idea tradițională rusească a „sferei de influență” și a „dreptului de intervenție” în țările vecine. Multe din țările din spațiul postsovietic s-au dezvoltat diferit în ultimii ani și fac parte chiar din organizații ca Uniunea Europeană sau NATO, iar altele încearcă să atingă acest obiectiv. Rusia s-a simțit amenințată de aspirațiile Ucrainei de aderare la organizațiile occidentale. Exista teama că o schimbare democratică în Ucraina s-a extinde eventual și spre Rusia. Un alt aspect al acestui conflict dintre Rusia și Ucraina este reprezentat de dezinformare. Rusia se bazează foarte mult pe dezinformare, care are scopul de a submina statul și de speria și deruta oameni. Propaganda intensivă prin campanii de dezinformare, în special prin intermediul mass-media, este foarte eficientă. Un astfel de exemplu este postul de televiziune „Russia Today”, care are o strategie de a crea o narațiune confuză plină de opinii contradictorii și nu adevăr clar, precum și crearea de multe povești false. „Russia Today” este purtătorul de cuvânt principal al propagandei de la Kremlin, cu o audiență globală de 700 milioane de euro în 100 de țări din întreaga lume, folosind o echipă de jurnaliști internațional. Cu un buget de sute de milioane, depășește financiar chiar și pe BBC World News.2 Un alt aspect important în ceea ce privește acest conflict este constituit de grupul G8. Inițial acesta era format din Franța, Marea Britanie, Rusia, Germania, Japonia, Italia, SUA și Canada, însă, începând cu luna martie 2014 aceasta a fost exclusă din G8. Această sancțiune a facut parte dintr-un prim val, fiind corelată cu intervenția armatei ruse în criza din Crimeea din februarie-martie 2014. Urmatorul 1 Călin Marchievici, Tactica „omuleților verzi” din Ucraina dă roade, „Cotidianul”, 24 aprilie 2014// http://www.cotidianul.ro/tactica-omuletilor-verzi-din-ucraina-da-roade-236523/ 2 Amanda Paul, The challenge of hybrid warfare, „Today’s Zaman”, 21 martie 2015// http://www.todayszaman.com/columnist/amanda-paul/the-challenge-of-hybridwarfare_375901.html 127 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 val de sanțiuni a fost corelat cu evenimentele din iulie, mai precis cu prăbușirea avionului companiei Malaysian Airlines după ce acesta a fost doborât de o rachetă a rebelilor proruși din estul Ucrainei. În septembrie 2014 a urmat o nouă etapă de sancțiuni. Aceste măsuri includ, printre altele, înghețarea activelor și introducerea regimului de vize pentru persoanele incluse în listele speciale, interdicția asupra unor companii și impunerea de sancțiuni pentru stoparea relaților de afaceri cu persoane fizice și organizații care sunt incluse în liste. În perioada 7-8 iunie 2015 va avea loc în Germania summitul G7, iar premierul Canadei, Stephen Harper, a declarat că în situația dată, „Canada va fi categoric împotrivă să i se permită lui Putin să stea la aceeași masa cu G7.”1 Totuși minstrul rus de externe, Serghei Lavrov, nu pare să pună preț prea mare pe faptul că Rusia este sau nu parte a grupului G8. Agenția France Press îl citează pe acesta: Dacă partenerii noștri occidentali cred că acest format este depășit, asta este. [...] Noi nu ne agățăm de acest format și nu ar fi o mare tragedie dacă nu ar mai exista G8. [...] G8 este un club informal. Nimeni nu poate exclude pe altcineva. Dar o eventuală excludere nu ar fi o problemă. Trebuie să se recunoască faptul că regiunea Crimeea are dreptul la autodeterminare.2 În martie 2014 s-a discutat foarte mult despre acest lucru. S-a discutat inclusiv despre o nouă ordine mondială, despre o nouă aliniere politică. Discutăm aici despre o alianță a Statelor Unite ale Americii cu Europa pentru a impune sancțiuni economice Rusiei. Trebuie să menționăm că, în sectorul de stat, Rusia stă foarte prost la capitolul profit, spre deosebire de sectorul privat, unde profitul este de peste 700 de milioane de dolari. Măsurile economice impuse Rusiei sunt menite pentru a o destabiliza din punct de vedere economic, fapt care ar duce, în mod inevitabil, și la o destabilizare din alte puncte de vedere, cum ar fi politic sau militar. Problema este însă că Rusia nu pare să fie afectată de aceste măsuri. Dimpotrivă, acesta a reacționat la rândul ei în nenumărate feluri, cel mai interesant fiind embargoul impus de Kremlin asupra produselor provenite din Europa. Acest embargo a început în septembrie 2013, ca un răspuns politic al Rusiei la deschiderea Republicii Moldova către Vest și către Uniunea Europeană, la semnarea Acordului de Asociere cu UE, prin impunerea interzicerii importului rusesc de vinuri moldovenești, generând astfel un conflict diplomatic. Ulterior, Rusia a extins 1 http://stirileprotv.ro/stiri/international/noi-sanctiuni-pregatite-pentru-rusia-la-summitul-g7-din- germania-premierul-canadei-nu-vrea-sa-stea-la-masa-cu-putin.html 2 Mihai Drăghici, Excluderea Rusiei din G8 nu ar fi o mare tragedie, Mediafax, 24 martie 2014 / http://www.mediafax.ro/externe/serghei-lavrov-excluderea-rusiei-din-g8-nu-ar-fi-o-mare-tragedie- 12324493 128 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 embargoul și asupra altor țări, dar și asupra altor produse. „Politic, era necesar să se răspundă sancțiunilor occidentale. Este vorba de mândria națională și de suveranitate mai degraba decât de economie. Atunci când o țară este prezentată ca un paria, trebuie să răspundă”, spune politologul independent Maria Lipman1. În concluzie, despre ceea ce se întamplă în teren între Rusia și Ucraina se poate vorbi la nesfârșit. Despre faptul că în prezent lucrurile sunt cât se poate de clare în privința faptului că există un conflict deschis între Rusia și Ucraina în prezent, nu poate avea numeni niciun dubiu. În același timp, trebuie luat în calcul și faptul că, deși acum vedem mult mai clar cum stau lucrurile între cele două țări, putem spune că acest conflict dintre ele a existat dintotdeauna. Cu fiecare nou eveniment și fiecare comunicat de presă sau articol despre conflictul dintre Rusia și Ucraina, nu se întâmplă altceva decât să ne afundăm și mai mult în detaliile acestui conflict. Puteem vedea acum faptul că războiul poate lua cu totul alte forme față de cele clasice, cunoscute de toată lumea, apărând aici un nou tip de război, cel hibrid, unde armele folosite și modul de luptă sunt reprezentate de elemente neconven- ționale, unde cel mai bun mod de a lupta este prin intermediul dezinformării. De asemenea, tot în cadrul conflictului trebuie să luam în calcul și ideea de „Noua Rusie”, care dacă la începutul conflictul părea o idee foarte bine împământenită în contextul actual, în prezent, aceasta pare să devină din ce în ce mai puțin de actualitate, mergându-se chiar până la faptul că aceasta va dispărea în curând. În același timp, trebuie să luam în calcul și faptul că acest conflict, mai ales la nivel diplomatic, „a explodat” în momentul în care s-a produs accidentul aviatic din iulie 2014, pe fondul comportamentului Rusiei, dar și al separatiștilor proruși din estul Ucrainei. Se știe că Rusia a transmis convoaie de ajutoare umanitare în Ucraina, fără a avea însă acordul guvernului ucrainean, bănuindu-se faptul că, de fapt, acele ajutoare umanitare erau de fapt dotări logistice pentru separatiștii proruși din estul Ucrainei. Rusia neagă cu vehemență aceste acuzații, iar totul este incert, din cauza faptului că, în realitate nu se cunoaște ce conțineau de fapt acele camioane. Nu în ultimul rând, o mare lovitură pe plan economic pentru Rusia a fost excluderea din G8 și sancțiunile economice impuse odată cu excluderea, sancțiuni care sunt în continuare valabile, în contextul în care la Summit-ul G7 din 7-8 iunie 2015 acestea au fost prelungite pentru încă șase luni. Ținând cont de toate ideile expuse mai sus, rămâne întrebarea „Ce se va întâmpla în continuare?”, căci lucrurile par să intre în normal, însă nu se cunoaște dacă este doar o strategie a Rusiei de a distrage atenția de la ceea ce se va întâmpla, sau, într-adevăr, lucrurile încep să se calmeze. 1 http://www.hotnews.ro/stiri-international-17841632-embargoul-total-impus-rusia-fata-alimentele- occidentale-arma-comerciala-dublu-tais-analiza-afp.htm 129 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 3. Rusia și Ucraina în romanele lui Andrei Kurkov Despre Andrei Kurkov au început să se cunoască din ce în ce mai multe și în România. Este un scriitor de origine ucraineană, care folosește limba rusă în scrierile sale și care pare să aibă un cuvânt de spus despre relația dintre Rusia și Ucraina, nu numai în cadrul congreselor la care este invitat și unde se discuta despre asta, ci și în literatura pe care acesta o scrie. Din acest punct de vedere, relația dintre Rusia și Ucraina este cel mai bine punctată în Ultima iubire a președintelui. Însă referințe la acest subiect se fac și în celelalte romane ale sale, precum Moartea pinguinului și Legea melcului. Așa cum am spus și mai sus, Andrei Kurkov s-a născut în 1961 la Leningrad, în prezent locuind în Kiev și în Londra. Este important să menționăm că romanele lui Kurkov au fost traduse în peste treizeci de limbi și publicate în peste 50 de țări, fiind considerat unul dintre cei mai buni scriitori de limbă rusă din lume. Este important să reamintim faptul că primul volum al lui Kurkov a apărut cu o săptămână înaintea căderii Uniunii Sovietice, acesta făcând niște eforturi financiare enorme pentru a-și putea publica primul volum. Așa cum am mai spus, acesta a împrumutat bani de la prieteni pentru a putea publica acest prim volum, pe care, mai apoi, l-a vândut în locurile aglomerate din Kiev. Ultima iubire a președintelui este un roman stufos, complex, greu de înțeles la prima lectură, sau poate chiar superficial pentru unii. Ca și celelate romane ale lui Kurkov, în original a fost scris în rusă, fiind publicat în anul 2004. Tot în 2004, romanul Ultima iubire a președintelui a fost nominalizat la premiul „Cel mai bun roman străin”, în Franța. La scurt timp după traducerea și publicarea romanului și în România, Stelian Turlea spune despre roman că, dacă ar fi fost cu o treime mai scurt, cu siguranță ar fi câștigat marele premiu.1 Ultima iubire a președintelui este un roman complex, despre iubire, despre viață, despre putere, despre o națiune, despre ce înseamnă să fii președinte, despre ce înseamnă să lupți în viață pentru a ajunge cât mai sus cu putință pe scara socială. În ceea ce privește structura romanului, avem aici patru filoane principale, existând capitole datate și din alte perioade față de cele pe care urmează să le enumerăm. Primul este reprezentat de perioada de tinerețe a personajului, anii 1985-1986, când Serghei Pavlovici Bunin are 21-22 de ani. Următoarea perioadă este reprezentată de prioada anilor 1990-1992, înainte și după caderea Uniunii Sovietice. Urmează perioada anilor 2003-2006, când personajul principal este, mai 1 Stelian Turlea, TRADUCERI/ Iubiri de presedinte, „Ziarul financiar”, 22 octombrie 2009 // URL: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/traduceri-iubiri-de-presedinte-5025890 130 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 întâi adjunct al ministrului Economiei, iar mai apoi, începe să lucreze în administrația prezidențială. Ultima perioadă și cea mai interesantă, de altfel, este cea a anilor 2015-2016, unde regăsim și ceea ce ne interesează în acest studiu, mai precis, relația dintre Rusia și Ucraina. În ceea ce privește perioadele prezentate în roman, trebuie să mai menționăm faptul că se mai fac mici referiri la anul 1975, când Serghei Pavlovici Bunin are paisprezece ani. Mai precis, romanul se deschide cu Kiev. Mai 1975. Duminică, noaptea. Capitol în care aflăm câți ani are personajul principal și unde locuiește. Practic, acest prim capitol reprezintă incipitul romanului. De asemenea, trebuie să mai menționăm că la începutul romanului mai regăsim câteva referiri la anul 2013, capitole în care este prezentată foarte clar relația dintre Rusia și Ucraina. Toate acestea se fac prin intermediul prezentării unei petreceri date de președintele Putin cu ocazia aniversării a 400 de ani de la înființarea dinastiei Romanovilor, cumulat cu întoarcerea lui Putin la putere. Este esențial, de asemenea, să reamintim că acest roman a fost publicat în anul 2004 și ar trebui să punem accent pe puterea de previziune politică a lui Kurkov. Însă la acest aspect vom reveni mai târziu, pe parcursul acestui capitol. Părerea mea personală în ceea ce privește structura romanului Ultima iubire a președintelui este că pare să fie, de fapt, altcătuit din patru romane diferite care au același personaj principal. Te simți de parcă ai citi patru romane în același timp, revenind regulat la fiecare dintre ele pentru a nu pierde șirul evenimentelor. Ceea ce este foarte important, însă, este reprezentat de detaliile prezentate în fiecare dintre cele 216 capitole are romanului și mai ales de conexiunile dintre perioade. Spre exemplu, spre finalul romanului există un detaliu care atrage atenția, mai precis faptul ca în anul 1992 cunoaște o femeie, Vera, al cărei tată lucrează în Ministerul Economiei, cititorul știind deja că în perioada anilor 2003-2005 Serghei Pavlovici Bunin a fost adjunct al ministrului Economiei. Ținând cont de modul de modul în care se pune accent pe relații când vine vorba despre ocuparea unui anumit post, am putea crede că Serghei Pavlovici Bunin a profitat de relația pe care o avea cu Vera, pentru a putea obține un post în Ministerul Economiei. Însă modul în care personajul principal ajunge să lucreze în Ministerul Economiei nu este menționat. La întrebarea „Ce se întâmplă în roman?” este dificil de răspuns, deoarece depinde de modul în care privim lucrurile. Dacă le privim cronologic, este simplu de explicat, însă se pierde și tot farmecul romanului. Însă dacă le privim în ordinea prezentată în roman, mai precis, alternarea celor patru părți, în ordine cronologică, lucrurile devin mult mai complicate, din cauza conexiunilor care trebuie făcute cu fiecare pagină citită. Vom prezenta desfășurarea evenimentelor luând separat cele patru părți, pentru a putea prezenta clar, scurt, concis și în ordine cronologică desfășurarea evenimentelor. 131 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Romanul începe într-o noapte de duminică, 1975, moment în care Serghei Pavlovici Bunin avea paisprezece ani și când se întoarce acasă târziu de la o petrecere. Văzând din stradă lumina aprinsă în bucătărie, își dă seama că este așteptat de către mama sa și că urmează să fie certat de către aceasta. Despre perioada 1985-1986 nu sunt foarte multe de spus. Este prezentată tinerețea zbuciumată a lui Serghei Pavlovici Bunin. Tot aici aflăm și faptul că tatăl lui a murit și ca mai are un frate cu nebun. Cel mai în detaliu sunt prezentate petrecerile organizate de către acesta sau la care participă în calitate de invitat. La un moment dat aflăm că este nevoit să se căsătorească pentru că viitoarea lui soție era însărcinată. Copilul lui se naște mort și urmează divorțul. Un alt moment interesant este atunci când își petrece Revelionul la miliție, alături de prietenul lui, Huseinov, petrecere la care participă și prostituatele luate de pe străzi în acea noapte. Tot acest Huseinov este cel care îl va lăsa la greu pe Bunin. Iar în acest moment îl va întâlni pe bătrânul evreu, David Isaakovici, care îl va salva de la înec și îngheț și cu care va deveni foarte bun prieten, chiar cel mai bun prieten. O va cunoaște pe fiica bătrânului evreu, Mira, cu care va avea relații sexuale și cu care mai târziu se va căsători, tot pentru a îndeplini o formalitate, de data aceasta legată de viza de flotant. Va divorța la fel de repede și de aceasta. Referitor la cariera lui Bunin, în această parte se poate vedea care este condiția lui socială. Cum face rost de bani, se duce și cumpără cărți de la reciclare, pe care, mai apoi, le vine în anticariate. Un alt tip de comerț este cel cu sticle. Spre sfârșitul perioadei URSS acesta se înscrie la școală, are note bune, dar mai apoi se angajează la comsomol și trece la învățământ fără frecvență. Ceea ce este interesant este faptul că sfârșitul URSS coincide cu momentul în care el este dat afară de la comsomol pentru restructurări masive. Apoi este angajat de către prietenul său, Jora, în Comitetul Social de Sprijin al Întreprinzătorilor Privați, comitet care va evolua rapid și va deveni un comitet special de stat. Mai apoi, perioada 2003-2006 și ea la fel de zbuciumată ca tinerețea. Serghei Pavlovici Bunin este adjunct al ministrului Economiei. Aici o cunoaștem pe secretara Nilocika, un pion foarte important în cariera lui de președinte. Tot în această parte a romanului aflăm și ceva mai multe detalii despre fratele internat într-un spital de nebuni, care ajunge să se căsătorească cu o altă pacientă, iar Bunin se căsătorește cu sora acesteia. Fratele nebun și soția lui sunt duși la un sanatoriu în munți, în Elveția. Mai târziu aflăm că fiecare soră rămâne însărcinată, numai că și de data aceasta gemenii lui Bunin mor la naștere, pe când copilul lui Dmitri, fratele lui Bunin, se naște sănătos. Mai târziu, după ce Bunin îî va trimite o scrisoare fratelui său, spunându-i că va fi nevoit să își ia soția și fetița și să se întoarcă la Kiev, la scurt timp Dmitri se va sinucide, împreună cu soția. De asemenea, la scurt timp după asta Svetlana, soția lui Bunin, pleacă de acasă, iar cei din administrația prezidențială îl sfătuiesc pe Bunin că cel mai bine este să divorțeze de ea. 132 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Ultima perioadă (și cea mai interesantă) este cea a anilor 2015-2016, când Bunin este președinte. Întâlnim aici un cu totul alt Bunin față de cel pe care îl vedem în celelalte perioade. Un Bunin irascibil tot timpul, pe care singurele lucruri care îl calmează sunt wiskey-ul de calitate și băile cu gheață. Un președinte de țară care nu știe mai nimic despre țara lui, care tocmai a suferit un transplant de inimă. Un președinte ale cărui acțiuni sunt atent urmărite și ghidate de către oamenii lui de încredere: șeful administrației prezidențiale, Kolia Lvovici și generalul Svetlov, iar totul este făcut pentru ca președintele să poata rămâne în funcție. Tot în capitololele în care este prezentată această perioadă întâlnim foarte des o frază a lui Bunin, cea în care spune că în calitatea lui de președinte trebuie să se abțină de la foarte multe lucruri și să își înfrâneze foarte multe dorințe. Această frază o mai regăsim și pe parcursul celorlalte perioade, însă în perioada 2015-2016 este evocată cel mai des. Această frază este esențială. Este important de menționat modul în care este structurat romanul. Așa cum am mai spus, pe parcursul lui sunt descrise mai multe perioade din viața lui Serghei Pavlovici Bunin. Totul este descris la persoana I, singular, prin intermediul unor capitole scurte, perioadele fiind alternate. Este, de asemenea, important de menționat faptul că de la un punct, această așternare devine una regulată, mai precis, avem o succesiune cronologică a faptelor, iar perioadele sunt alternate în câte un capitol. Când vorbim despre structură, am putea spune că avem parte de doua romane într-unul singur, în care în primul se vorbește despre viața în perioada sovietică, iar al doilea prezintă o radiografie a politicii post-sovietice, dar și o satiră a acesteia. 3.1 Rusia și Ucraina - un conflict care arde mocnit Dacă mai sus am prezentat relația dintre Rusia și Ucraina în prezent, în teren, în cele ce urmeză vom prezenta modul în care acest conflict este descris în romanul Ultima iubire a președintelui. În primul rând, încă de la începutul romanului se poate vedea care este relația Ucrainei cu Rusia, cu ocazia aniversării a patru secole de existeță a dinastiei Romanovilor, când Ucraina este invitată să participe la acest eveniment de către președintele Putin. Acest eveniment este datat în roman din ianuarie 2013 și este descris în două capitole. Un alt fapt interesant aici este ceea ce se mai sărbătorește, pe langă aniversarea de patru sute de ani a Romanovilor, mai precis, revenirea lui Putin în funția de președinte, dupa o pauză de patru ani de la putere.1 Putem vedea 1 În prezent ocupă pentru a treia oara funcția de președinte al Federației Ruse. A devenit președinte interimar al Rusiei la 31 decembrie 1999, după ce președintele Boris Elțîn își dă demisia, iar apoi a câștigat alegerile prezidențiale din 26 martie 2000, cu o majoritate de 52.50%. În 2004, el a fost reales 133 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 aici puterea de anticipare, când vine vorba de politică, a lui Kurkov. Întrebat într-un interviu dacă este clarvăzător, acesta răspunde: Nu, dar știți, eu am o relație foarte ciudată cu politica: o detest și totodată nu pot să nu mă gândesc la ea. Chiar și în subconștient analizez ceea ce se întâmplă. Cred că, urmărind și cunoscând istoria post-sovietică a Ucrainei, am văzut încotro se îndreaptă, dar nu făceam o analiză la modul serios, lucrurile astea au apărut din subconștient în romanul meu. Mai sunt și altele în acest roman (Ultima iubire a președintelui, n.r.), precum scena cu gazul, în care președintele Putin îi promite președintelui ucrainian că o să taie furnizarea gazului. Romanul a fost publicat cu un an înaintea conflictului dintre Ucraina și Rusia în problema gazului... și mai sunt și altele... Însă cred că dacă ești un bun jucător de șah, poți să prevezi mutările adversarului cu 20-40 de mișcări înainte. A fost vorba de un fel de analiză inconștientă a situației.1 Așa cum putem vedea din răspunsul lui Kurkov, faptul că în roman sunt prezentate o serie de întâmplări care la momentul apatișiei romanului (anul 2004) nu se întâmplaseră (revenirea lui Putin la putere, criza gazului, otrăvirea fostului președinte ucrainean, Viktor Iușcenko) pentru Kurkov nu reprezintă ceva extraordinar. Compară acest lucru cu un simpu joc de șah. Însă, în opinia mea, pentru oricare dintre cititori acesta reprezintă un fapt extraordinar. Mai întâi vom comenta modul în care delegația ucraineană ajunge în Rusia, la evenimentul organizat de Putin, mai precis, cu două trenuri care merg unul după altul, vopsite în cunorile steagurilor Ucrainei și Rusiei. Bunin spune la un moment dat că și-ar fi dorit ca cele două trenuri să circule în paralel, pentru a nu putea fi acuzat de lipsă de respect față de Rusia din cauza faptului că trenul vopsit în culorile Ucrainei merge în față, urmat, la o distanță de 300 de metri, de cel vopsit în culorile drapelului rus. În același timp, un ziarist de la „Novoe kievskoe slovo„ reușește să îl cumpere pe mecanicul trenului vopsit în culorile Rusiei și toată echipa sa, îî îmbată și începe să se apropie amenințător de mult de trenul vopsit în culorile Ucrainei, fiind acționată chiar și sirena. În presa rusă acest eveniment a fost interpretat ca o metaforă a relațiilor dintre Rusia și Ucraina, în care Ucraina, cu poziția ei geografică și situația politică, stă în calea Rusiei către Uniunea Europeană. Toate aceste acuzații sunt respinse de către ministrul ucrainean de externe printr-o singură frază „Albania 134 pentru un al doilea mandat, care a durat până în 7 mai 2008. Din cauza limitei prevăzute de Constituție, Putin nu a mai putut candida pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv în 2008. În perioada 2008-2012 Putin a fost numit prim-ministru al Rusiei de către Dmitri Medvedev, candidatul la președinție susținut de către el. În 2012 a devenit pentru alți 6 ani președinte al Federației Ruse (în urma modificării Constituției).// URL: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Putin 1 Luminița Corneanu, Interviu: Andrei Kurkov: „Consiliera lui Putin m-a numit «naționalist ucrainean care scrie în rusă»”, „România literară”, nr. 47, 2009// URL: http://www.romlit.ro/andrei_kurkov_consiliera_lui_putin_m- a_numit_naionalist_ucrainean_care_scrie_n_rus https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 a rămas liniștită departe de Europa Unită, chiar dacă se află în mijlocul ei.”1 Acesta este un prim aspect al relațiilor dintre Rusia și Ucraina prezentat în roman încă de la început. Un alt eveniment important stipulat pe parcursul romanului de câteva ori este reprezentat de faptul că centenarul revoluției din Octombrie se suprapune cu aniversarea a douazeci și cinci de ani de la proclamarea independenței ucrainene. Din se vede și aici că Ucraina se luptă să facă ceva glorios, pentru a nu fi umbrită de Rusia și aniversarea centenarului revoluției din Ocrombrie. Vicepremierul pe probleme umanitare îi propune lui Bunin ca buletinele pentru cei majori să fie înmânate în biserică, sub jurământ, iar jurământul să fie în limba ucraineană. Un alt aspect interesant îl reprezintă modul în care Bunin descrie Rusia cea adevărată: aspră rece, insistentă, victorioasă. În același timp, Bunin aduce aminte cum anume îl felicitase pe Putin pentru revenirea lui la putere, Ucraina îî dăruise lui Putin o fâșie de un kilometru de litoral în Crimeea, pentru ca acesta să își construiască aici o casă de vacanță. Totuși, președintele Bunin are o explicație care îl face să se scuze în fața cititorilor, spunând că numai așa au putut să scape de Centrul de protecție a naturii din Crimeea. În același timp, ținând cont de evenimentele din prezent, dacă ar fi să le corelăm cu ceea ce se întâmplă în roman, am putea considera că Putin a anexat Crimeea Rusiei pentru a-și putea construi acolo un sat de vacanță și nicidecum datorită faptului că peninsula Crimeea reprezintă un important punct geostrategic. În orice caz, Crimeea are un specific foarte interesant, fiind locuită de ruși (aceștia dețin majoritatea din punct de vedere demografic), dar, legal vorbind, aparținând ucrainenilor, trebuie să ținem cont și de faptul că în Crimeea există o minoritate tătărească cu argumente istorice destul de solide.2 Un alt aspect interesant în ceea ce privește relația dintre Rusia și Ucraina în romanul Ultima iubire a președintelui este reprezentat de încercarea Rusiei de a schimba președintele ucrainean, pe Bunin, cu magnatul energiei electrice, Kazimir. Acesta din urmă întreprinde diverse acțiuni pentru a-l putea îndepărta de la putere pe președintele Bunin, printre altele, strânge o listă cu trei milioane de semnături pentru a fi organizate alegeri anticipate, însă aflăm că aceste semnături au fost plătite cu câte douăzeci de grivne bucata. Un alt lucru pe care îl face Kazmir este să declare că statul este falimentar și că nu poate plăti datoriile pe care le are către compania sa de energie electrică. Tot el este cel care reușește să cumpere dispozitivul prin intermediul căruia poate fi oprită inima președintelui Bunin. Practic, putem considera că viața lui Bunin este în mâinile Rusiei. În același timp, 1 Andrei Kurkov, Ultima iubire a președintelui, traducere Antoaneta Olteanu, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p. 13. 2 Manuel Stănescu, Crimeea - sensibilitatea geostrategică a Rusiei, „Adevărul”, 28 februarie 2014 // URL: http://adevarul.ro/news/politica/crimeea-sensibilitatea-geostrategica-rusiei- 1_53106342c7b855ff56bd7215/index.html# 135 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 oamenii de încredere ai lui Bunin reușesc să dejoace la timp planurile lui Kazimir și ale Rusie și reușesc să il salveze pe președintele Bunin, izolându-l într-o închisoare din munții Carpați, construită pentru a pune în practică operațiunea „Cu mâna altuia” (operațiune de colaborare între Ucraina și Rusia menită să aresteze oligarhii ruși de pe teritoriul Ucrainei și ucrainenii de pe teritoriul Rusiei). Ulterior, președintele Bunin este „salvat”, iar Kazimir acuzat că l-a răpit și sechestrat pe Bunin, dar și alți oameni importanți din Rusia. De asemenea, este acuzat ca a încercat să îl otrăvească pe președintele Ucrainei. În februarie 2016 acesta este arestat la Moscova, după ce, în prealabil reușise să fugă în Rusia. Făcând din nou o paralelă între ceea ce se întâmplă în roman și ceea ce se întâmplă în realitate trebuie să amintim de „Revoluția portocalie” și lupta politică pentru câștigarea funcției de președinte între Viktor Iușcenko și Viktor Ianukovici. Se cunoaște faptul că Ianukovici a fost întotdeauna pro-Rusia, iar în 2004, când a candidat pentru prima dată la funcția de președinte al Ucrainei a candidat de pe această poziție. În același timp, se cunoaște foarte bine poziția lui Iușcenko, președinte al partidului Ucraina Noastră la acel moment. Revoluția portocalie se referă la frauda electorală de la alegerile prezidențiale din 2004, când după al doilea tur de scrutin dintre Ianukovici și Iușcenko, deși în urma sondajelor făcute la ieșirea de la urne, Iușcenko trebuia să iasă învingător la o diferență de 11%, câștigător va ieși lanukovici cu o diferență de trei procente. Și dacă până la 24 noiembrie 2004 Iușenko a purtat niște negocieri pașnice cu Leonid Kucima soldate fără succes, ulterior, a început Revoluția portocalie, pentru a presa puterea să accepte înfrângerea de la alegerile prezidențiale. Revoluția a avut succes, întrucât la 23 ianuarie 2005 Iușenko a fost numit președinte. Acest întreg scandal ar putea fi considerat un univers paralel celui real, cu o mică mențiune: cartea a fost publicată în martie 2004, pe când toate aceste evenimente au loc spre sfârșitul anului. Din nou trebuie sa amintim de răspunsul pe care Kurkov îl dă în interviul acordat Luminiței Corneanu, la întrebarea dacă este clarvăzător. În același timp, tot în acest interviu Kurkov vorbește și despre faptul că romanul Ultima iubire a președintelui a fost interzis în Rusia după ce a criticat politica Kremlinului de a-și impune propriul candidat la funcția de președinte al Ucrainei: Ba am fost surprins, însă nu a fost o interzicere oficială, în Rusia nimic nu e oficial, totul se decide cumva la un anumit nivel... Cartea a fost publicată în martie 2004, iar în toamna lui 2004 eu am fost implicat foarte activ în Revoluția Portocalie și am fost destul de critic față de politica Kremlinului, pentru că liderii ruși încercau să-și impună candidatul în Ucraina. Cred că astea au fost motivele pentru care editorul meu din Moscova a zis dintr- odată că încetează publicarea și difuzarea cărților mele, că nu vrea să mai aibă nimic de-a face cu scriitorul ăsta. Cărțile mele au fost retrase din toate librăriile din Rusia și am avut parte de o groază de comentarii negative la adresa mea în ziare. Consiliera oficială a președintelui Putin de la acea dată pe probleme de literatură și cultură, care e de asemenea editor al revistei literare „Oktiabr”, doamna Barmetova, m-a numit public „un 136 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 naționalist ucrainean care scrie în rusă”. Asta chiar m-a făcut să râd, pentru că naționaliștii ucraineni duc o luptă de 20 de ani cu mine, cerându-mi să scriu în ucraineană dacă vreau să fiu scriitor ucrainean. Povestea asta a durat un an și jumătate, apoi o editură din Petersburg a vrut să-mi publice romanele, au trimis editorul la Kiev, am semnat contractul și apoi au dispărut, nu mi-au mai publicat niciodată cărțile. După alte 6 luni, un alt editor, tot din Petersburg, a semnat un contract cu mine și m-a publicat. De atunci, aș zice că mai degrabă cărțile mele nu sunt așa citite în Rusia, fiecare carte care apare acolo are recenzii în majoritate negative. Câțiva critici scriu cronici favorabile, critici foarte importanți, dar în general, ziarele comerciale încearcă să demonstreze că sunt insignifiant.1 Mai pe scurt spus, paralele între ceea ce prezintă Kurkov în romanul Ultima iubire a președintelui și ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în continuare între Rusia și Ucraina se pot face la nesfârșit. Est vorba despre un permanent meci de tenis în care mingea zboară de la un jucător la altul, fără să cadă vreodată, fără ca meciul să aibă vreun câștigător, ci, pur și simplu, din când în când avem parte de câte un avantaj pentru câte una dintre cele două țări. 3.2 . Mafia ucraineană post-sovietică Dacă până acum centrul lucrării s-a dovedit a fi conflictul dintre Rusia și Ucraina, este cazul să luăm în calcul și acest mic aspect numit mafia ucraineană, care joacă un rol foarte important atât în conflictul dintre Rusia și Ucraina, cât și în desfășurarea evenimentelor de zi cu zi. De data aceasta, detaliile despre mafia ucraineană sunt mult mai bine definite în romanul Moartea pinguinului, totuși existând elemente reprezentative pentru acest subiect și în Ultima iubire a președintelui. Dacă vă întrebați care este legătura dintre mafia ucraineană și conflictul dintre Rusia și Ucraina, răspunsul este unul foarte simplu: așa cum după perioada sovietică obiceiurile s-au păstrat, iar cei care „derajează” sunt eliminați din schemă, tot așa se întâmplă și în conflictul dintre cele două țări: ce nu mai este de folos este eliminat sau dat uitării. Pentru a fi mai preciși, în romanul Moartea pinguinului, Viktor Zolotariov, personajul principal, întră într-un fel de cerc vicios acceptând să lucreze la un ziar local, unde va fi nevoit să scrie „cruciulițe”, adică necrologuri ale persoanelor care deranjează și care trebuie să fie eliminate, descriind amănunțit în aceste „cruciulițe” modul în care persoanele respective urmează să moară. Practic, aceștia mor prin intermediul fructului imaginației lui Zolotariov, fără ca acesta din urmă să știe despre ce este vorba. Pe lângă faptul că discutăm de perioada post- sovietică, perioadă în care aceste lucruri nu ar mai fi trebuit să se întâmple, discutând aici despre o practică sovietică, în care „dușmanii poporului” erau 1 Corneanu, op.cit. 137 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 eliminați în cele mai ciudate moduri cu putință, trebuie să luam în calcul că tot prin intermediul aceste mafii ucrainene post-sovietice și prin intermediul compro- misurilor, celălalt personaj al nostru, Serghei Pavlovici Bunin, ajunge să urce una câte una treptele din cariera sa, până ajunge pe cea mai înaltă, cea de președinte. Ceea ce vrem să subliniem aici este faptul că totul se face din umbră, iar că la vedere sunt lăsate doar niște marionete. Atât în cazul lui Bunin, cât și în cazul lui Zolotariov, cei doi nu sunt altceva decât niște marionete ale mafiei, mai mult sau mai puțin implicată în sectorul politic. Este clar că fiecare dintre cele două personaje prezentate nu are putere de decizie decât atunci când zarurile sunt deja aruncate, altfel fac întocmai tot ce li se spune. În concluzie, întâmplările descrise în cele două romane se întretaie cu realitatea la fiecare pas. Întâlnim în fiecare dintre ele, dar mai ales în Ultima iubire a președintelui, niște detalii interesante, care devin cutremurătoare odată ce sunt puse în legătură cu realitatea zilelor noastre, mai ales puse în legătură cu conflictul actual dintre Rusia și Ucraina. Putem vedea cum se rezolvă lucrurile la nivel înalt, mai precis, totul este pus la cale, totul este înscenat. Totul este bine gândit și planificat până în cele mai mici detalii. Absolut nimic nu este lăsat la voia întâmplării, pentru că altfel planul nu ar mai merge cum trebuie, iar lucrurile ar fi scăpate de sub control. Există în fiecare dintre cele două romane niște maiștri păpușari, care au grijă ca totul să se desfășoare așa cum trebuie, iar păpușile să joace rolul din scenariul bine pus la punct. Acești păpușari sunt Kolia Lvovici, generalul Svetlov, Igor Lvovici. Ceea ce este mai interesant, însă, este faptul că, dincolo de ficțiune, aceste lucruri sunt prezente și în realitatea zilelor noastre în relația dintre cele două țări. Există pentru fiecare dintre cei doi președinți în funcție câte un Kolia Lvovici sau câte un general Svetlov, care să îl ghideze în tot ceea ce face, deși, în ceea ce îl privește pe Vladimir Putin am serioase dubii că se lasă ghidat de oamenii de încredere. Mai degrabă, tind să cred că el este cel care ghidează absolut tot. Dar aceasta este doar umila mea părere. Concluzii În concluzie, despre subiectul Rusia și Ucraina se poate vorbi la nesfârșit. Va fi mereu un subiect inepuizabil, care va oferi de fiecare dată noi perspective asupra conflictului dintre cele două țări. Ceea ce vedem astăzi între Rusia și Ucraina este un cu totul alt tip de conflict față de cele cu care am fost obișnuiți până acum. Vedem că nu se mai pune accent atât de mult pe armele de foc, ci mai degrabă pe cele neconvenționale, unde cea mai importantă armă este dezinformarea. 138 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Luăm parte la ceea ce specialiștii au numit „război hibrid”, o formă cu totul nouă de conflict, pe care, în mod involuntar, mânat poate de subconștient, o descrie și Kurkov în romanele sale. Avem de-a face în romane cu nenumărate situații care în realitate se întâmplă mult mai târziu. Sunt romanele lui Kurkov o sursă de inspirație pentru puterea politică din zilele noastre? Sau pur și simplu Kurkov are o putere de previziune politică ieșită din comun? Reacțiile Rusiei la acuzațiile aduse de întreaga lume este una ieșită din comun, după părerea mea: pare să le ignore cu desăvârșire și să își vadă în continuare de treabă. Ceea ce este și mai interesant, însă, este faptul că nu ne putem da seama exact care sunt aceste planuri ale lui Putin. Specialiștii spun că totul este doar o strategie pentru ca popularitatea lui Putin să crească, dar exstă și păreri care spun că acesta este începutul sfârșitului lui Putin. În opinia mea, cei care spun că acesta este sfârșitul domniei lui Putin se hazardează să arunce în joc o teorie a conspirației. Ca și cei care susțin că ceea ce se întâmplă acum cu Ucraina sunt niște pași mici care duc către al Treilea Război Mondial. Se cunoaște faptul că Rusia lui Putin nu este dornică de foc deschis, ba dimpotrivă, își dorește pacea. În ceea ce privește romanele lui Kurkov, ca de obicei, părerile sunt împărțite, întrucât, pe de-o parte îi avem pe cei care laudă stilul lui Kurkov și atitudinea lui, dar și decizia de a spune lucrurilor pe nume, pe cand alții sunt de părere că ceea ce face Kurkov este doar un mod de a atrage atenția. Însă, dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, trebuie să remarcăm faptul că ceea ce scrie, deși este ficțiune, se potrivește foarte bine cu realitatea zilelor noastre. Însă cel mai important este ca deocamdată lucrurile par a se fi liniștit, dar ceea ce va fi în viitor nimeni nu poate ști. Bibliografie Alexe, Dan, Jurnalul plicticos al unei revoluții ratate - "Ukraine Diaries: Dispatches from Kiev" (Andrey Kurkov, Harvill Secker 2014), 3 august 2014// URL: https://cabalinkabul.wordpress.com/ 2014/08/03/jurnalul-plicticos-al-unei-revolutii-ratate-ukraine-diaries-dispatches-from-kiev-andrey- kurkov-harvill-secker-2014/ [consultat la 02.06.2015] Bălan, Cătălina, Conflictul ruso-ucrainean. Vedere de-aproape, „Observator cultural”, nr. 738, septembrie 2014// http://www.observatorcultural.ro/Conflictul-ruso-ucrainean.-Vedere-de-aproape* articleID_30708-articles_details.html [consultat la 04.04.2015] Berzins, Janis, Russian New Generation Warfare: Implications for Europe, „European Leadership Network”, 14 octombrie 2014// URL: http://www.europeanleadershipnetwork.org/ russian-new-generation-warfare-implications-for-europe_2006.html [consultat la 29.05.2015] Bojan, Ioana, Cronologie: Principalele date ale conflictului din estul Ucrainei, „Mediafax”, 12 139 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 februarie 2015// URL: http://www.mediafax.ro/externe/cronologie-principalele-date-ale-conflictului- din-estul-ucrainei-13817457 [consultat la 29.05.2015] Bullough, Oliver, Red Notice and Nothing Is True and Everything Is Possible review - poisonous times in Putin’s Russia, „The Guardian”, 8 februarie 2015// URL: http://www.theguardian.com/ books/2015/feb/08/red-notice-bill-browder-nothing-is-true-peter-pomerantsev-books-review [consultat la 06.06.2015] Bullough, Oliver, Ukraine Diaries: Dispatches from Kiev review - an invaluable guide to the present crisis, „The Guardian”, 17 august 2014// URL: http://www.theguardian.com/ books/2014/aug/17/ukraine-diaries-andrey-kurkov-review [consultat la 30.05.2015] Burger, Rudolf, Criza din Ucraina. Interviu cu Andrei Kurkov, „Observator cultural”, nr. 761, februarie 2015// URL: http://www.observatorcultural.ro/Criza-din-Ucraina.-Interviu-cu-Andrei- KURKOV*articleID_31488-articles_details.html [consultat la 18.05.2015] Câmpeanu, Cristian, Degradarea și corupția armatei ucrainene o fac victimă sigură, „România liberă”, 17 aprilie 2014// URL: http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/degradarea-si- coruptia-armatei-ucrainene-o-fac-victima-sigura-332594 [consultat la 20.05.2015] Centrul de presă al MAE, Comunicat de presă, „Mesajul ministrului afacerilor externe, Titus Corlățean, privind catastrofa aviatică din estul Ucrainei”, 18 iulie 2014// http://www.mae.ro/ node/27875 [consultat la 02.05.2015] Corneanu, Luminița, Interviu: Andrei Kurkov: „Consiliera lui Putin m-a numit «naționalist ucrainean care scrie în rus㻓, „România literară”, nr. 47, 2013// URL: http://www.romlit.ro/ andrei_kurkov_consiliera_lui_putin_m-a_numit_naionalist_ucrainean_care_scrie_n_rus [consultat la 02.06.2015] Drăghici, Mihai, Cum a fugit Viktor Ianukovici din Ucraina. Putin face dezvăluiri în premieră, „Gândul”, 24 octombrie 2014// URL: http://www.gandul.info/international/cum-a-fugit-viktor- ianukovici-din-ucraina-putin-face-dezvaluiri-in-premiera- 13457604?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+gandul%2FMJcu+( Gandul) [consultat la 08.06.2015] Drăghici, Mihai, Excluderea Rusiei din G8 nu ar fi o mare tragedie, „Mediafax”, 24 martie 2014// http://www.mediafax.ro/externe/serghei-lavrov-excluderea-rusiei-din-g8-nu-ar-fi-o-mare- tragedie-12324493 [consultat la 06.06.2015] Evans, Robert, Ukraine death toll rises to more than 4,300 despite ceasefire: U.N., „Reuters”, 20 noiembrie 2014// URL: http://www.reuters.com/article/2014/11/20/us-ukraine-crisis-un- idUSKCN0J40XC20141120 [consultat la 29.05.2015] Fischer, Tibor, The past and future Kiev, „The Gurdian”, 15 septembrie 2007 // URL: http://www.theguardian.com/books/2007/sep/15/featuresreviews.guardianreview21 [consultat la 18.05.2015] Flood, Alison, Ukraine 'abandoned' by Europe, says novelist Andrey Kurkov, „The Gurdian”, 24 ianuarie 2014,// URL: http://www.theguardian.com/books/2014/jan/24/ukraine-europe- abandoned-andrey-kurkov-union-protesters[consultat la 18.05.2015] Gatehouse, Gabriel, The untold story of the Maidan massacre, „BBC News”, 12 februarie 2015// URL: http://www.bbc.com/news/magazine-31359021 [consultat la 01.06.2015] Grant, Greg, Hybrid Wars, „Government Executive”, 1 mai 2008// URL: http://www.govexec.com/magazine/features/2008/05/hybrid-wars/26799/ [consultat la 01.06.2015] Harding, Luke, Fragile Empire: How Russia Fell In and Out of Love With Vladimir Putin by Ben Judah - review, „The Guardian”, 27 iunie 2013// http://www.theguardian.com/books/ 2013/jun/27/fragile-empire-russia-putin-review [consultat la 18.05.2015] 140 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Harding, Luke, Ukraine Crisis: What It Means for the West by Andrew Wilson - review, „The Guardian”, 5 noiembrie 2014// URL: http://www.theguardian.com/books/2014/nov/05/ukraine- crisis-what-it-means-for-the-west-andrew-wilson-review [consultat la 18.05.2015] Hurt, Martin, The potential for hybrid warfare in Central and Western Europe, „European Leadership Network”, 9 octombie 2014// URL: http://www.europeanleadershipnetwork.org/the- potential-for-hybrid-warfare-in-central-and-western-europe_1989.html [consultat la 29.05.2015] Judah, Ben, Why Russia No Longer Fears the West, „Politico”, 2 martie 2014// URL: http://www.politico.com/magazine/story/2014/03/russia-vladimir-putin-the-west- 104134.html#.VX3K9f6UeSo [consultat la 01.06.2015] Liegis, Imants Viesturs, Reacting to Russia, „European Leadership Network”, 8 octombie 2014// URL: http://www.europeanleadershipnetwork.org/reacting-to-russia_1985.html [consultat la 29.05.2015] Marchievici, Călin, Tactica „omuleților verzi” din Ucraina dă roade, „Cotidianul”, 24 aprilie 2014// URL: http://www.cotidianul.ro/tactica-omuletilor-verzi-din-ucraina-da-roade-236523/ [consultat la 30.05.2015] Maresca, John J., Countering Putin’s “Near Abroad" Strategy, „European Leadership Network”, 8 septembrie 2014// URL: http://www.europeanleadershipnetwork.org/countering-putins-near- abroad-strategy_1863.html [consultat la 29.05.2015] Paul, Amanda, The challenge of hybrid warfare, „Today’s Zaman”, 21 martie 2015// URL: http://www.todayszaman.com/columnist/amanda-paul/the-challenge-of-hybrid- warfare_375901.html [consultat la 18.05.2015] Răsuceanu, Andreea, Romanul rus contemporan sau demoniada de sub mantaua gogoliană, „Observator cultural”, nr. 426, iunie 2008// URL: http://www.observatorcultural.ro/Romanul-rus- contemporan-sau-demoniada-de-sub-mantaua-gogoliana*articleID_19900-articles_details.html [consultat la 02.06.2015] Reuters, Polish ex-minister quoted saying Putin offered to divide Ukraine with Poland, „The Telegraph”, 21 octombrie 2014// URL: http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/vladimir- putin/11176025/Polish-ex-minister-quoted-saying-Putin-offered-to-divide-Ukraine-with-Poland.html [consultat la 30.05.2015] Seselgyté, Margarita, Can Hybrid War Become the Main Security Challenge for Eastern Europe?, „European Leadership Network”, 17 octombrie 2014// URL: http://www.european leadershipnetwork.org/can-hybrid-war-become-the-main-security-challenge-for-eastern- europe_2025.html [consultat la 29.05.2015] Tibenko, Larisa, Pinguinul Misa și sexul ucrainean, „Observator cultural”, nr. 336, august 2006// URL: http://www.observatorcultural.ro/Pinguinul-Misa-si-sexul-ucrainean*articleID_16063- articles_details.html [consultat la 30.05.2015] Țurlea, Stelian, Traduceri/ Iubiri de presedinte, „Ziarul financiar”, 22 octombrie 2009 // URL: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/traduceri-iubiri-de-presedinte-5025890 [consultat la 02.05.2015] Weiss S., Andrew, Time for Plan B on Ukraine?, „Politico”, 26 ianuarie 2015// URL: http://www.politico.com/magazine/story/2015/01/ukraine-time-for-plan-b- 114610.html#.VX3Gwf6UeSp [consultat la 02.05.2015] Zineț, Natalia, Madorski, Dmitri, U.S. says Russia must pull convoy from Ukraine or face more sanctions, „Reuters - U.S. Edition”, 22 august 2014// URL: http://www.reuters.com/article/ 2014/08/22/us-ukraine-crisis-aid-convoy-idUSKBN0GM0IS20140822 [consultat la 02.06.2015] 141 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 http://en.wikipedia.org/wiki/2014_Crimean_crisis [consultat la 24.04.2015 http://en.wikipedia.org/wiki/2014_pro-Russian_unrest_in_Ukraine [consultat la 24.04.2015] http://en.wikipedia.org/wiki/Hybrid_warfare [consultat la 24.04.2015] http://en.wikipedia.org/wiki/War_in_Donbass [consultat la 24.04.2015] http://stirileprotv.ro/stiri/international/noi-sanctiuni-pregatite-pentru-rusia-la-summitul- g7-din-germania-premierul-canadei-nu-vrea-sa-stea-la-masa-cu-putin.html [consultat la 02.05.2015] http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/Ukraine-growth.png [consultat la 13.06.2015] http://www.afp.com/ [consultat la 13.05.2015] http://www.bbc.com/news/world-europe-33034844 [consultat la 13.05.2015] http://www.gandul.info/international/un-fost-consilier-al-lui-putin-anunta-care-este- obiectivul-presedintelui-rus-in-2015-13445003 [consultat la 08.06.2015] http://www.hotnews.ro/stiri-international-17841632-embargoul-total-impus-rusia-fata- alimentele-occidentale-arma-comerciala-dublu-tais-analiza-afp.htm [consultat la 04.06.2015] http://www.msz.gov.pl/en/news/they_wrote_about_us/sikorski__ukraine_must_regain_contr ol_over_plane_crash_site__pap_dispatch__18_july_2014 [consultat la 02.05.2015] http://www.tvr.ro/editie-speciala-interviu-in-exclusivitate-cu-viktor-iuscenko-la-tvr- 1_11134.html#view [consultat la 02.06.2015] http://www.ziare.com/international/ucraina/rusia-a-trimis-al-11-lea-convoi-umanitar-in- ucraina-1341476 [consultat la 13.06.2015] https://en.wikipedia.org/wiki/Andrey_Kurkov [consultat la 24.04.2015] https://en.wikipedia.org/wiki/Novorossiya_(confederation) [consultat la 13.06.2015] 142 https://biblioteca-digitala.ro Anexa 1 Steagul regiunii Novorusia și stema acesteia (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Novorossiya_(confederation) Anexa 2 Convoi cu ajutoare umanitare trimise de către Rusia în zona de conflict din estul Ucrainei. Unul dintre multele convoaie unde se presupune că nu erau ajutoare umanitare, ci arme și care nu a fost aprobat de către guvernul de la Kiev (sursa: http://www.ziare.com/international/ucraina/rusia-a-trimis-al-11- lea-convoi-umanitar-in-ucraina-1341476 ) https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Anexa 3 Teritorii controlate de către separatiștii proruși (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Novorossiya_(confederation) 144 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Anexa 4 Evoluția teritoriului Ucrainei după Primul Război Mondial (Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/07/Ukraine-growth.png) 145 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 146 https://biblioteca-digitala.ro RECENZII https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro O solidă monografie despre mareșalul polonez Jozef Pilsudski Prolific autor al unor volume de referință pe tema istoriei Poloniei și a relațiilor româno- polone, scriitorul și diplomatul dr. Nicolae Mareș a publicat de curând o masivă monografie (440 pagini, în format A4), consacrată mareșalului Jozef Pifsudski, proeminentă personalitate a istoriei contemporane poloneze și universale. Publicată în format electronic și tipărit la Editura „ePublishers” din București, în anul 2015, lucrarea a apărut într-un moment aniversar deosebit ocazionat de împlinirea unui secol de la izbucnirea Primului Război Mondial și a optzeci de ani de la trecerea în veșnicie a mareșalului Jozef Pifsudski, „unul dintre cei mai mari lideri din istoria contemporană poloneză și universală, conducător puternic atașat de poporul român și de cauza pentru care au luptat românii în urmă cu o sută de ani”, așa cum consemnează autorul în prefața volumului. Ea a fost elaborată în baza unei minuțioase activități de cercetare a arhivelor diplomatice de la București, cât și a celor de la Institutele Pifsudski din New-York și Londra, a presei românești și poloneze, precum și a bibliografiei aferente, care i-au oferit autorului prilejul de a analiza sub multiple aspecte climatul în care a trăit și a muncit liderul polonez, atașamentul colaboratorilor săi și al posterității față de cauza pentru care aceștia au luptat. În prima dintre cele patru părți ale cărții, intitulată „Pifsudski, erou polon”, autorul prezintă aspecte semnificative din tumultuoasa biografie a eroului său, cu referiri ample la mediul cultural și social în care s-a format acesta. Născut în satul Zufow (Zalavas, în Lituania de azi), într-o familie de șleahtici (nobili polonezi), cu o veche tradiție de educație patriotică, Jozef Klemens Pifsudski și-a început învățătura la Vilnius (Wilno în polonă). De menționat că pe aceleași meleaguri lituaniene s-au născut și alte figuri de seamă ale istoriei și spiritualității poloneze, dintre care se evidențiază Adam Mickiewicz, mare poet și scriitor polonez, luptător pentru independența și reîntregirea patriei natale, considerat unul dintre cei mai valoroși poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea, alături de Zygmunt Krasinski, Juliusz Sfowacki și Cyprian Kamil Norwid. Grație educației primite în familie, îndeosebi din partea mamei, „o patrioată intransigentă”, așa cum consemna un biograf și traducător, în limba română, al scrierilor viitorului mareșal polonez, dar și lecturilor asidue al cărților care aveau ca subiect Polonia, tânărul J. Pifsudski și-a putut forma un caracter hotărât și dârz, trăsături care au căpătat accente tot mai profunde în perioada maturității. Încă din anii liceului, tânărul „Ziuk”, cum era numit viitorul mareșal în cercul prietenilor, a făcut parte dintr-o organizație cu caracter socialist, dar și antițarist, care-și propunea să pregătească un proiect privind obligațiile „tineretului lituaniano-polonez în vremurile de azi”. El avea „revolta în sânge” încă din acea perioadă, aspect relevat de autorul monografiei de față. În 1885, J. Pifsudski a început să studieze medicina la Harkov, în Ucraina, dar a trebuit să le întrerupă după un an, fiind considerat suspect din punct de vedere politic. În studiile mai recente elaborate pe baza documentelor existente în Arhiva Institutului J. Pifsudski de la New York, se menționează că din primul an de facultate, pentru actuivitatea politică desfășurată, tânărul vilnian a primit două zile de arest, iar după demonstrațiile studențești, organizate cu prilejul celei de a 25 -a aniversări de la împropietărirea țăranilor, desfășurate în zilele de 2 și 3 martie 1886, el s-a aflat printre cei 150 de studenți reținuți pentru participare la manifestație. După primul an de facultate, pe care l-a absolvit cu bine, Pifsudski se întoarce la Vilnius, hotărând să continue studiile la Dorpat, localitate situată mult mai aproape de locurile de baștină, ale cărei facultăți se bucurau de un renume mai mare, inclusiv în Europa. Cererea de transfer nu i-a fost acceptată, însă, din cauza referințelor negative venite de la Universitatea din Harkov, cu privire la manifestările politice ale studentului petent. https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Pe 22 martie 1887, el a fost arestat de autoritățile țariste sub acuzația falsă că ar fi participat, împreună cu membrii Fracțiunii teroriste „Narodna Wola” la organizarea unui complot pentru asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Într-un articol scris de Pifsudski, în 1903, este menționat adevărul: „La începutul anului 1887 am fost arestat în problema atentatului la viața țarului Alexandru al III-lea, chestiune în care eu și fratele meu mai mare întâmplător am fost amestecați”. Cu toate acestea, J. Pifsudski a fost condamnat la cinci ani de exil în Siberia estică. Fratele lui mai mare, Bronisfaw Pifsudski, care era un obișnuit al cercurilor revoluționarilor lui Lenin, a fost de asemenea condamnat la cincisprezece ani de muncă grea (katorga) în Siberia răsăriteană. După cum arată autorul lucrării recenzate, în perioada exilului siberian, există indicii că Jozef Pifsudski s-a întâlnit cu scriitorul și militantul basarabean Constantin Stere, care evocă acest episod în romanul-fluviu În preajma revoluției. Aici, Stere se referă și la camaradul său de surghiun, pe care-l întruchipează personajul Bolesfaw Stadnicki. Cei doi exilați s-ar fi cunoscut în satul Serghinsk de lângă orașul Minusinsk. După împlinirea termenului de eliberare, la 20 aprilie 1892, Jozef Pifsudski s-a reîntors acasă în Lituania și s-a înscris în Partidul Socialist Polonez (PPS), în cadrul căruia a desfășurat o activitate bogată, prin participarea la consfătuiri, conferințe interne și internaționale, publicarea de articole în presă ș.a. Ca jurnalist, la „Robotnik” (Muncitorul) și alte publicații cu orientare socialistă, el s-a remarcat prin capacitatea de a-și exprima cu claritate și convingere gândurile și opiniile, în baza unei solide culturi istorice, a unei judecăți limpede și drepte. Referitor la acest aspect, Nicolae Mareș subliniază că „nu întâmplător urmașii săi vor extrage din expunerile și scrierile sale câteva sute de aforisme și maxime, cum le-au intitulat, gânduri care îmbogățesc patrimoniul ideatic polonez, așa cum a făcut-o, cu o anvergură similară printre oșteni, doar Napoleon” (p. 54). În data de 22 februarie 1900, după ce jandarmeria țaristă a descoperit la domiciliul lui Pifsudski o tiparniță împreună cu șpalturile pentru publicația „Robotnik”, acesta a fost arestat și încarcerat în Citadela Varșoviei. După ce a simulat o boală mintală, el a reușit să evadeze dintr- un ospiciu din Sankt-Petersburg în noaptea de 14 spre 15 mai 1901, printr-o acțiune cu adevărat spectaculoasă de natură să-i sporească și mai mult autoritatea în rândul conducerii PPS. La izbucnirea războiului ruso-japonez (1904-1905), Pifsudski a călătorit în Japonia, unde a încercat fără succes să obțină sprijin pentru o insurecție în Polonia. El s-a oferit să sprijine Japonia cu informații în războiul cu Rusia și a propus un plan, niciodată pus în practică, de creare a unei legiuni a polonezilor încorporați în armata țaristă, care căzuseră în prizonierat la japonezi. El a propus de asemenea un proiect prometeic, proiect care viza dezmembrarea Imperiului Rus în componentele lui etnice — un țel pe care a continuat să-l urmărească toată viață, îndeplinit numai în 1991, după dezintegrarea Uniununii Sovietice. Spre regretul lui Pifsudski, japonezii nu și-au dat acordul la propunerile făcute de el, aceștia dovedind că nu cunosc realitățile poloneze, nici capacitatea Poloniei de de a se opune Rusiei, chiar nici multe din aspectele privind starea reală de fapte, atât din Polonia, cât și din interiorul imperiului țarist. La poziția japonezilor contribuise și avertismentul britanicilor de a nu se angaja în chestiunea poloneză, dar și cea a liderului forțelor național democrate poloneze, Roman Dmowski, care, la rândul lui se împotrivea inclusiv doctrinar declanșării de mișcări antițariste pe teritoriul polonez. După înăbușirea mișcării revoluționare antițariste din 1905, Pifsudski s-a deplasat la Cracovia, unde a inițiat demersuri pentru înființarea unei Organizații de Luptă a polonezilor împotriva ocupației străine, ceea ce va deveni factorul catalizator al viitoarei armate poloneze. El a anticipat venirea unui război european și a văzut nevoia organizării nucleului unei viitoare armate poloneze, care ar fi putut sprijini lupta pentru câștigarea independenței de la imperiile care împărțiseră Polonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu ajutorul unor fonduri pe care le „expropriase" dintr-un tren poștal rusesc într-un atac lângă Vilnius, la Bezdany, în aprilie 1908, el a format o organizație militară secretă. Doi ani mai târziu, cu sprijinul autorităților militare austriece, el a transformat organizația secretă într- o societate de tir legală care pregătea viitorii ofițeri polonezi. 150 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 La o întâlnire din Paris, în 1914, Pitsudski a apreciat că pentru ca Polonia să-și recapete independența, Rusia trebuie înfrântă de Puterile Centrale (Austro-Ungaria și Imperiul German), iar Puterile Centrale trebuie învinse de țările Antantei, (Franța, Anglia și Statele Unite ale Americii), la rândul lor. De la începutul Primului Război Mondial, Legiunea Polonă de sub comanda Generalului de Brigadă Pitsudski a luptat, acoperindu-se de glorie, de partea armatelor Puterilor Centrale împotriva Rusiei. Pe 5 noiembrie 1916, proclamată mai târziu ziua „independenței” Poloniei, trupele poloneze au fost trimise pe frontul răsăritean să lupte împotriva Rusiei, pentru a permite unităților germane să fie transferate pentru întărirea frontului apusean. Pitsudski, ajuns între timp ministru de război în proaspăt creatul Guvern al Regenței Poloneze, s-a opus pretențiilor germane ca unitățile poloneze să jure credință Germaniei și Austriei. Ca urmare, în iulie 1917, Pitsudski a fost arestat și închis la Magdeburg, Germania. Pe 8 noiembrie 1918, Pitsudski și tovarășul lui, Colonelul Kazimierz Sosnkowski, au fost eliberați și în scurt timp au ajuns la Varșovia. La 11 noiembrie, Polonia s-a declarat independentă, Pitsudski a devenit Comandant Suprem, iar pe 14 noiembrie a fost numit Șeful Provizoriu al Statului Polonez renăscut (Naczelnik Panstwa). În Partea a Il-a a monografiei, autorul îl prezintă pe J. Pitsudski în calitatea de „întemeietor și conducător de stat”, arătând că acesta „nu a dorit să fie pus în practică statutul atribuit lui de dictator”, care ar fi fost în „contradicție cu convingerile sale și cu modul în care el simțea libertatea”, după cum avea să mărturisească mareșalul polonez unui colaborator. În ziua de 22 noiembrie 1918, Șeful Provizoriu al Statului a dobândit puterea supremă în Polonia până la convocarea Senatului Legiuitor. Folosind atributele puterii militare și civile pe care le deținea în țară, Pitsudski a avut un rol esențial în toate demersurile legate de rezolvarea divergențelor teritoriale ale Poloniei cu vecinii răsăriteni, implicându-se activ în raporturile internaționale. În bătălia militară și politico-diplomatică de proporții pentru dobândirea în întregime a teritoriilor Poloniei milenare și a independenței depline, el va lupta cu arma în mână, dar și pe tărâm diplomatic și mediatic, ca „nimeni altul”. În această privință, deosebit de interesante sunt aspectele prezentate de autorul monografiei de față, într-un capitol special, intitulat Pitsudski și bătălia de la Varșovia sau despre mântuirea Europei de către polonezi. În zilele de 12-18 august 1920 s-a desfășurat bătălia decisivă pentru apărarea Varșoviei împotriva forțelor Rusiei bolșevice, care urmărea cucerirea nu numai a Poloniei, ci a întregii Europe. După lupte grele, mareșalul Pitsudski, comandantul armatei poloneze, printr-o manevră abilă, a reușit să străpungă liniile frontului și, în câteva zile, să înainteze spre est peste 100 kilometri. În acest fel el obținea una dintre cele mai strălucite victorii din istorie, „miracolul de pe Vistula” (cud nad Wistq) cu rol decisiv în blocarea drumului comunismului spre Europa. Izbânda Poloniei a determinat eșuarea „exportului de revoluție”. Epuizate de război și cuprinse de febra revoluționară, țările Europei au fost salvate, astfel, de „primejdia roșie”. Unele pentru totdeauna, altele doar pentru un sfert de secol. Succesul asupra bolșevismului a dezvăluit Europei incontestabilul geniu militar al lui Jozef Pitsudski. Mareșalul, a cărui personalitate și-a pus în mod inconfundabil amprenta pe o societate în căutarea propriei identități naționale, a fost perceput, în conștiința europeană, ca un apărător al cauzei libertății și democrației. Autorul monografiei subliniază că, un rol deloc neglijabil în desfășurarea acelor evenimente l-au jucat și autoritățile românești, armata română și liderii români din acea vreme, aspect care a fost, în general, neglijat de istoriografia poloneză. În lucrare se evidențiază faptul că „România Mare a fost unul dintre aliații cei mai fideli ai Poloniei și ai lui Pitsudski”. După ce constituția poloneză adoptată în martie 1921 (Constituția din Martie) a limitat drastic puterile președinției în noua republică democratică, Pitsudski a refuzat să candideze pentru prima funcție în stat. În decembrie 1922 el a cedat puterea în favoarea prietenului său, proaspăt ales președinte, Gabriel Narutowicz. După doar două zile, Narutowicz a fost împușcat mortal de un extremist de dreapta, pictor și critic de artă antisemit bolnav psihic, care a încercat inițial să-l ucidă pe Pitsudski. Când, în mai 1923, la putere a ajuns un guvern de dreapta, Pitsudski a demisionat dezgustat 151 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 din funcția de Șef al Marelui Stat Major și s-a retras la Sulejowek, în apropierea capitalei, unde s-a dedicat activității literare. Trăind retras, a menținut totuși contacte cu partidele de stânga și cu ofițeri din armată, foști membri ai Legiunilor, care îi rămăseseră loiali din primul război mondial și care considerau că recucerirea independenței statului polon era meritul personal și aproape exclusiv al „comandantului”. Trei ani mai târziu, în mai 1926, el a revenit la putere în urma unei lovituri de stat militare (Lovitura de stat din mai), ajutat fiind de feroviarii socialiști care au tras pe linii moarte transporturile de trupe guvernamentale. El a inițiat guvernul Sanacja (1926-1939) — conducând prin mijloace autoritariste — care avea ca scop restaurarea „sănătății" morale a vieții publice. Deși, până la moartea lui din 1935, el a jucat un rol de prim rang în guvernul polonez, funcția lui oficială, (cu excepția a două scurte perioade în care a fost prim ministru, în 1926-1928 și 1930), a fost aceea de ministru al apărării sau de inspector general al forțelor armate. Adoptarea unei noi Constituții, în aprilie 1935, concepută de oamenii de încredere ai lui Pifsudski după indicațiile mareșalului, transformă țara într-o republică prezidențială. Pifsudski nu a mai putut candida pentru funcția de președinte. Constituția din Aprilie va fi în uz până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial și va fi baza juridică de care s-a folosit Guvernul polonez în exil până la sfârșitul războiului și chiar după aceea. În pofida reprimării brutale a opoziției, atât parlamentare, cât și neparlamentare, regimul Sanației se bucura de un sprijin social destul de mare. Acesta avea la bază prestigiul și imaginea de patriot și de persoană dezinteresată a mareșalului Pifsudski în rândul mai multor categorii ale populației. În aceste medii era larg acreditată ideea necesității întăririi rolului puterii centrale în viața politică a statului. De un prestigiu apreciabil se bucurau, grație presei, și unii demnitari ai regimului Sanației, între care înalți ofițeri ai armatei. La aprecierea în general pozitivă a activității guvernelor Sanației o anumită influență a avut și evoluția favorabilă a situației economice a țării. Prăbușirea economică se va produce abia la începutul anilor '30, fiind în legătură directă cu criza economică mondială începută, în 1929, în S.U.A. Așa cum se arată în monografie, moartea lui Pifsudski, în mai 1935, a afectat, într-un fel sau altul, întreaga societate. Guvernul a declarat funeralii naționale, iar presa Sanației a evidențiat personalitatea excepțională a celui dispărut. Chiar și gazetele opoziției subliniau meritele lui Pifsudski. O atitudine mai reținută au adoptat o parte a clerului catolic și Endeția, iar „Gazeta Warszawska”, în mod demonstrativ, nu a încadrat cu manșeta neagră ce semnifica doliul necrologul pe care l-a publicat. Funeraliile, desfășurate în Polonia și la care a participat și o delegație din România, condusă de mareșalul Constantin Prezan, „au avut anvergura și unele similitudini cu înmormântarea regelui Carol sau cu cele ale lui Ferdinand, cu o grandoare chiar și mai mare...”, așa cum remarcă autorul monografiei. În legătură cu definirea regimului Sanației, nu există un punct de vedere unitar, aspect, de asemenea, tratat judicios în lucrarea de față. Unii istorici polonezi apreciază această perioadă ca fiind una de dictatură personală a lui Pifsudski, pornind de la măsurile antidemocratice de guvernare, limitarea drepturilor și libertăților democratice sub diverse forme. În istoriografia din perioada comunistă, au fost relevate o serie de apropieri ale guvernării sanatiste cu regimurile fasciste din unele țări europene, punct de vedere însușit și de unele lucrări românești dinainte de 1989. În mod justificat, Dl. Dr. Nicolae Mareș arată că „regimul lui Pifsudski a avut și s-a manifestat printr-o structură și înclinări autoritare, în niciun caz dictatoriale. De aceea, regele Carol al Il-lea l-a luat drept model, în niciun caz de dictator, cum greșit s-a scris și în România în anii '70 ai secolului trecut” (p. 205). Un argument peremptoriu în acest sens este faptul că în perioada respectivă a funcționat principiul separării puterilor în stat și au fost menținute, într-o oarecare măsură, drepturile și libertățile democratice. În plus, mareșalul era, în egală măsură, un adversar al extremismului de stânga, și a celui de dreapta. Un loc consistent în lucrare îl are cea de-a III-a parte a acesteia, intitulată „Apropierea lui Pifsudski de România și a cuplului regal român de Polonia”, în cadrul căreia autorul expune pe larg evoluția raporturilor pe care mareșalul polonez le-a avut cu familia regală română, detalii cu privire la vizitele efectuate de acesta în țara noastră, dar și cele ale conducătorilor români în Polonia, subliniindu- se caracterul strâns al relațiilor româno-polone din acea perioadă, care au avut la bază un tratat politic 152 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 și militar, reînnoit în mai multe rânduri. Făcând o socoteală sumară, autorul constată că mareșalul Jozef Pifsudski a petrecut în România, în timpul celor patru vizite efectuate pe pământ românesc, cel puțin două luni din viața sa. Atenția și timpul alocat de J. Pifsudski vizitelor efectuate în România se explică, în opinia autorului monografiei, prin faptul că, „Pragmatic, cum era în toate, Mareșalul dorea să cunoască direct și mai ales să știe pe cine contează, care sunt partenerii săi la bine și la rău. El a îmbinat în vizitele făcute în România utilul cu plăcutul... A fost dorința lui de a cunoaște România reală, cea descrisă probabil de Regina Maria în convorbirile cordiale pe care le-a avut cu el. Și aceasta în momentul în care spațiul românesc era o pată albă printre polonezi...” (p. 221). Grație contribuției majore a mareșalului J. Pifsudski, dar și a unor oameni de stat și diplomați români de mare anvergură, precum Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Alexandru G. Florescu, Alexandru T. Iacovaky, la 3 martie 1921, șefii Externelor din cele două țări au semnat la București „Convenția de alianță defensivă între Regatul României și Republica Polonă”, care a fost urmată de o convenție militară. Prima vizită a mareșalului Pifsudski în România a avut loc în zilele de 12-15 septembrie 1922, la invitatia Regelui Ferdinand si a Reginei Maria. Mareșalul a plecat din Polonia pe 12 septembrie 1922, fiind însoțit de ministrul Afacerilor Externe al Poloniei, Gabriel Narutowicz, de generalul Suszynski, colonelul Tadeusz Kutrzeba și câțiva aghiotanți. Două zile mai târziu, pe 14 septembrie, au sosit la Sinaia (reședința de vară a cuplului regal). Acolo, în gară, au fost întâmpinați de către regele însuși, însoțit de Carol (moștenitorul tronului) cu fratele lui, prințul Nicolae, de generali ai armatei române și de membrii guvernului. În scurtul discurs rostit cu acest prilej, Pifsudski și-a exprimat bucuria că a reușit să efectueze această vizită de multă vreme planificată, sublinind că este fericit că se află într-un loc atât de fermecător. A relevat faptul că vecinătatea și interesele comune, precum și similitudinea dintre caracterul polonezilor și al românilor - sunt tot atâtea motive care dictează legături și mai strânse în domeniile guvernamentale, politice, științifice, culturale, financiare și economice. A dat asigurări că se vor depune eforturi ca prietenia româno-polonă să se edifice pe rădăcini tot mai puternice care să asigure rezultate tot mai bune pentru ambele noastre națiuni” (pp. 225-226). Vizita s-a bucurat de un larg ecou în România și Polonia. Dintre aprecierile făcute atunci de o serie de personalități, reținem doar pe cea a lui Nicolae Iorga, publicată în „Neamul Românesc” : „Un mare simbol național trece înaintea noastră și salutându-l, ne înclinăm înaintea Poloniei nemuritoare înseși” (p. 228). Prima vizită a lui Pifsudski în România a fost urmată de cea a perechii regale române în Polonia, între 24 și 26 iunie 1923. La 25 iunie, în sala de recepții a Palatului Belvedere din Vașovia, a avut loc ceremonia de decorare a Regelui Ferdinand cu Ordinul Virtutea Militară Clasa I. Mareșalul Pifsudski, îndeplinind totodată funcția de Mare Cancelar al Ordinului, a rostit o cuvântare în care a reamintit că această clasă de ordin este destinată acelor comandanți supremi care au câștigat războiul, iar Regele Ferdinand a făcut același lucru pentru armata și țara țara sa în timpul ultimului război, el dovedind, în primul rând, o forță morală și o abilitate de a păstra, pe un timp greu și într-un context foarte dificil, cele mai înalte virtuți militare înscrise cu litere de aur în istoria neamului: Onoare și Patrie. Cu privire la desfășurarea acestei vizite și impresiile deosebite despre Varșovia, Cracovia și Polonia, în general, un interes aparte îl prezintă însemnările Reginei Maria, din care autorul monografiei citează pasajele cele mai semnificative. A doua vizită a lui Pifsudski în România s-a desfășurat în perioada 19 august-3 octombrie 1928, fiind cea mai lungă, aprofundată și documentată vizită efectuată de un șef de stat străin pe teritoriul românesc, așa cum apreciază autorul monografiei. Ea este o dovadă grăitoare a interesului pe care mareșalul polonez îl purta față de problematica românească, mărturie a prieteniei care îl lega de Regina Maria a României, nefiind exclusă, însă, și intenția oaspetelui de face un sondaj discret cu privire la o eventuală încuscrire cu familia regală (prin căsătoria Prințului Nicolae cu una din fiicele sale), proiect care nu s-a putut concretiza, din motive pe care dl. N. Mareș le explică în detaliu. J. Pifsudski a 153 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 vizitat atunci următoarele orașe: Târgoviște, Sinaia, Mamaia, Constanța, Galați și Brăila. Apoi a fost la Cluj, Alba, Sibiu, Brasov, în Transilvania și în Capitală, la București. De asemenea, a fost în vizită la Legația Poloniei și la Statul Major al armatei române. Cea de-a treia vizită a lui Pitsudski în România a avut loc între 11 și 29 octombrie 1931, mareșalul polonez aflându-se, însă, într-o tot mai precară stare de sănătate. După o serie de întâlniri și contacte cu oficialități române la București, pe 14 octombrie, el s-a deplasat cu un tren special la Sinaia, unde a avut o întrevedere cu regele Carol al II-lea, care i-a acordat titlul onorific de comandant al regimentului XVI de infanterie de la Fălticeni. În după amiaza aceleiași zile, epuizat de efort, s-a reîntors în capitală, unde pe 15 octombrie a participat la banchetul oferit în onoarea sa de primul ministru Nicolae Iorga, care avea să sublinieze în toastul său: „Sunteți dintre acei oameni rari, cărora nu li se poate găsi o definiție. (...) Dar cum țările trăiesc prin sufletul lor, și cum acest suflet se încorporează, mai bine decât în cărți și în opere de artă, în aceste personalități predestinate și cărora le-a fost rezervat locul să fundeze și să păzească cu devotament Patria lor, permiteți-mi să salut în Dv. pe acela care, mai mult ca o dată, a fost Polonia întreagă” (p. 243). Pe 16 octombrie 1931, Pitsudski a părăsit Bucureștii, îndreptându-se spre litoral, care „l-a primit cu o aură respingătoare, condițiile climatice fiind cum nu se putea mai nefavorabile pentru un om deja bolnav: frig, vânt și ploaie” (p. 243). Cea de-a patra și ultima vizită a mareșalului Pitsudski în România, ca de altfel și în străinătate, s-a desfășurat pe 3 martie 1932 si 13-20 aprilie 1932. Datele marchează călătoria lui Jozef Pitsudski în Egipt și scurtele lui escale în România pe parcursul acesteia: Constanța (3 martie 1932 și 13 martie 1932), București, Legația Poloniei (14 martie 1932) și Fălticeni, vizita la Regimentul XVI de Infanterie (20 martie 1932). La 20 aprilie, el a sosit la Fălticeni, unde a fost primit cu pâine și sare și cu toate onorurile, inclusiv militare, pentru urbea moldovenească fiind „cea mai mare sărbătoare din istoria ei” (p. 248). Reîntors la București, mareșalul a ținut să îi mai facă o vizită regelui Carol al II-lea și a primit vizita ministrului de Finanțe Constantin Argetoianu. El a subliniat în contactele avute importanța aspectelor militare, economice și problemele privind acțiunile „Intermarium”, ca și cele legate de declanșarea negocierilor cu Rusia în vederea încheierii unui pact de neagresiune. Partea a IV-a a monografiei consacrate mareșalului Jozef Pitsudski cuprinde un număr de 27 rapoarte ale Legației României de la Varșovia, referitoare la situația din Polonia în perioada 1920-1927, relațiile româno-polone și atitudinea șefului statului polonez față de România. Aceste documente, cărora li se adaugă în final (partea a V-a) un calendar cronologic al vieții și activității mareșalului Jozef Pitsudski, sporesc utilitatea științifico-documentară a monografiei Domnului Dr. Nicolae Mareș. În concluzie, monografia consacrată mareșalului polonez Jozef Pitsudski, pe care o pune la dispoziția cititorilor scriitorul și diplomatul Dr. Nicolae Mareș, este o lucrare solidă și valoroasă, mai ales sub aspectul informației noi aduse în dezbaterea temei, cu multe elemente inedite, fiind un excelent mijloc de a cunoaște mai bine, dintr-o perspectivă pluridisciplinară, nu numai figura proeminentă a eroului cărții, ci și o pagină de seamă din bogata istorie a relațiilor româno-polone. O recomand cu căldură tuturor celor interesați de literatură istorică serioasă, atât specialiștilor, cât și publicului larg cititor. Ion Constantin 154 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 CRONICI 155 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 156 https://biblioteca-digitala.ro Jubileu - 50 de ani de activitate. „Studia Academica Slovaca” (SAS), Centrul de Limba Slovacă pentru Străini Vara aceasta, „Studia Academica Slovaca” (SAS), Centrul de Limba Slovacă pentru Străini, a aniversat 50 de ani de existență neîntreruptă în cadrul Facultății de Științe Umaniste a Universității „Comenius” din Bratislava. Cunoscut, în special, pentru activitățile sale didactice, de care au beneficiat, până în prezent, peste 6000 de cursanți străini din peste 50 de țări din întreaga lume, dar și pentru eforturile de propagare a științei, culturii și artei slovace în străinătate, de coordonare a cercetărilor lingvistice vizând limba slovacă pentru străini, Centrul „Studia Academica Slovaca” gestionează și implementează proiecte de cercetare interne și internaționale, asigură formarea și perfecționarea profesorilor de limba slovacă din întreaga Europă, facilitează buna cooperare dintre Ministerul Învățământului, Științei, Cercetării și Sportului din Slovacia și lectoratele din cadrul universităților din străinătate. Înainte de toate, însă, „Studia Academica Slovaca” înseamnă 50 de ani dificili, în care străini din toată lumea veneau să studieze limba slovacă la Școala de Vară în condițiile în care Slovacia și slovaca supraviețuiau în Federația Cehoslovacă uneori sub amenințarea trupelor sovietice, cum s-a întâmplat în anul 1968, alteori, sub atenta supraveghere a agenților de securitate. În anul 1992, când Slovacia își declara independența după Revoluția de Catifea, Centrul Metodic „Studia Academica Slovaca” avea să preia ștafeta, continuând povestea de succes care începuse în 1965. Mai târziu, în anul 2006, Centrul Metodic „Studia Academica Slovaca” avea să se transforme în SAS - Centrul de Limba Slovacă pentru Străini. Aici au fost concepute primele manuale moderne de limba slovacă pentru străini, aici s-au concentrat toate proiectele europene legate de predarea limbii slovace pentru străini, astfel încât, în anul 2007, la inițiativa Comisiei Europene, echipei „Studia Academica Slovaca” din cadrul Facultății de Științe Umaniste a Universității „Comenius” din Bratislava i-a fost decernată distincția European Label 2007 pentru proiectul „Programul educațional Limba Slovacă pentru Străini”. Obiectivul acestui proiect a fost acela de a concepe criteriile de evaluare și certificare a competențelor lingvistice conform Cadrului European Comun de Referință pentru Limbi Străine, precum și manualele de slovacă pentru străini, însoțite de CD-urile și culegerile de exerciții aferente fiecărui nivel lingvistic în parte. Datorită acestui proiect european, pentru care echipa SAS a primit prestigioasa distincție, studenții secțiilor de slovacă din întreaga lume pot învăța această limbă utilizând aceleași manuale și culegeri de exerciții, dobândind competențe lingvistice ușor de evaluat în funcție de parametrii stabiliți conform Cadrului European Comun de Referință pentru Limbi Străine. În prezent, colectivul SAS se gândește la o remodelare a acestor cursuri în funcție de ramura lingvistică în care se încadrează, din punct de vedere genetic, limba maternă a cursanților. Astfel, pentru studenții a căror limbă maternă este de origine latină, cum este cazul studenților români, vor exista manuale special concepute, care să corespundă inconștientului lingvistic specific limbii lor materne. Un alt colectiv va concepe manuale și culegeri de exerciții pentru studenții a căror limbă maternă este de origine germanică în timp ce alți colegi vor întocmi manuale pentru cursanți din țările slave. Printre proiectele de mare impact coordonate de Centrul de Limba Slovacă pentru Străini „Studia Academica Slovaca” se numără și Tandem Regensburg - Bratislava, centrat pe cooperarea dintre Universitatea din Regensburg (Germania) și Universitatea „Comenius” din Bratislava, scopul fiind acela de a promova dialogul interdisciplinar dintre cele două țări. Studenții ambelor universități care participa la proiect vor forma perechi (tandem) și, în timpul unei vizite de o săptămână în țara-gazdă, vor aduna informații din domeniul de cercetare pentru care au optat (istorie, politică, probleme sociale etc). Rapoartele conținând rezultatele acestor cercetări vor fi publicate într-un almanah în tandem. Desigur, stagiul de cercetare presupune, de asemenea, un program cultural variat. Un alt proiect derulat de „Studia Academica Slovaca” îl reprezintă înființarea Centrului pentru Limba Slovacă din SUA în scopul promovării și predării limbii slovace, la nivel academic, în Statele Unite ale Americii, mai ales https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 în statele cu o densă populație de naționalitate slovacă (Pennsylvania, Ohio, New Jersey). Un alt proiect de succes este PROLANG, prin care se urmărește promovarea limbilor europene mai puțin utilizate: slovaca, slovena, lituaniana, identificarea mijloacelor optime de promovare a educației lingvistice în țările Uniunii Europene, evaluarea și adaptarea modelelor de promovare identificate și valorificarea acestora prin crearea unui site de promovare, conceperea unui test de limbă on-line cu scopul de a crește interesul în ceea ce privește învățarea unei anumite limbi străine. În aceeași linie se încadrează Testarea cunoștințelor referitoare la limbi apropiate, proiect prin care Studia Academica Slovaca, în colaborare cu instituțiile partenere din Cehia (Institutul de Boemistică de la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Caroline din Praga, Facultatea de Pedagogie „J. E. Purkyne” din Ustf nad Labem), determină în ce măsură cehii, respectiv, slovacii înțeleg textul vorbit, respectiv, scris din limba apropiată limbii lor materne și, de asemenea, în ce măsură pot valorifica transferul interlingvistic pentru a dobândi competențe lingvistice legate de limba a doua L2. Desigur, am enumerat doar câteva proiecte relevante, însă activitatea didactică și de cercetare pe care o desfășoară acea mână de oameni din Centrul de Limba Slovacă pentru Străini „Studia Academica Slovaca” vizează o listă impresionantă de proiecte, publicații de prestigiu, networking, cursuri de pregătire și perfecționare, iar pentru a asigura continuitate, SAS organizează cursuri de formare pentru profesorii și lectorilor slovaci, care predau sau intenționează să predea cursanților străini limba slovacă- în Slovacia sau în străinătate. Sub conducerea unei „Doamne de fier”, Conf. dr. Jana Pekarovicova, „Studia Academica Slovaca” a organizat, anul acesta, a 50-a ediție a Școlii de Vară de Limba și Cultura Slovacă, eveniment la care au participat atât cadrele didactice din cadrul secției de slovacă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cât și studenți ai anului I, înscriși la această secție. La ceremonia de deschidere au participat Ministrul Învățământului, Peter Pellegrini, Rectorul Universității „Comenius” din Bratislava, Prof. dr. Karol Micieta, directoarea SAS, Conf. dr. Jana Pekarovicova, Prodecanul Facultății de Științe Umaniste a Universității „Comenius” din Bratislava și directorul- adjunct al SAS, Conf. Dr. Miroslav Vojtech, precum și cei 180 de participanți din 36 de țări- slovaciști, slaviști, diplomați, profesori de limbi străine, traducători, manageri, oameni de cultură, interesați de limba și cultura slovacă. Obiectivul Școlii de Vară vizează, pe de o parte, componenta lingvistică (dorința de a înlesni cursanților dobândirea și îmbogățirea cunoștințelor de limba slovacă, având în vedere nivelurile lingvistice stabilite în Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi Străine) și, pe de altă parte, componenta culturală (prezentarea literaturii, istoriei și civilizației slovace). Interesant este faptul că această structură a rămas neschimbată în toți cei 50 de ani de activitate, indiferent de contextul politic, economic, cultural în care s-a aflat Slovacia într-un moment sau altul. În ceea ce privește dimensiunea lingvistică, Școala de Vară debutează, an de an, printr-un test de limba slovacă, în urma căruia cursanții- studenți, profesori, traducători- sunt grupați conform nivelului lor lingvistic. Odată grupele formate, se repartizează profesorii de slovacă în funcție de limbile străine pe care aceștia le vorbesc, dar, mai ales, în funcție de experiența lor didactică la lectoratele din străinătate. Astfel, pentru gupele de începători, care învață slovaca de la 0, în funcție de limba maternă a cursanților, se formează clase cu predare în limba germană, engleză, franceză, rusă etc. Pentru grupele de nivel mediu și avansat, limba de predare este slovaca. În plus, pentru grupele de avansați, se face o dublă selecție: în funcție de nivelul cunoștințelor teoretice și pragmatice de limba slovacă, dar și în funcție de domeniul în care profesează. Altfel spus, există grupe de traducători care lucrează în instituțiile Uniunii Europene, grupe de profesori, din care am făcut și eu parte, grupe de oameni de cultură, care se specializează în traduceri literare. Deși „Studia Academica Slovaca” se compune, în prezent, din nici 20 de angajați, sistemul academic slovac a reușit, în cursul acestor 50 de ani de tradiție, muncă, perseverență, ambiție, să formeze lingviști specializați pentru fiecare categorie de cursanți în parte, să elaboreze, pentru fiecare nivel lingvistic, materiale didactice recunoscute și premiate în plan european, să își extindă rectoratele în țări ca Italia, Franța, Coreea de Sud, China, SUA, să mențină activitatea de cercetare la un nivel extrem 158 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 de ridicat, coordonând numeroase proiecte europene cu participare internațională. Școala de Vară devine un spectacol desăvârșit, organizat fără cusur de o mână de oameni pasionați, care- priviți din afară- par animați de o disciplină draconică, anticipând și calculând aproape matematic fiecare pas dintr-un scenariu știut numai de ei, încât ai impresia că te afli într-o lume robotizată, supusă unor mecanisme dure, probate cu perseverență înainte de fi puse în funcțiune, căci pare imposibil ca cei 20 de oameni să se organizeze și să funcționeze în acest ritm, în acești parametri de calitate. Unii dintre profesorii care predau sunt implicați și în dimensiunea culturală a Școlii de Vară, susțin prelegeri, își prezintă rezultatele activității de cercetare pentru ca, două ore mai târziu, să apară pe scenă pentru a cânta muzică populară slovacă, pentru a modera ateliere de creație sau pentru a ne însoți în excursii. Programul unei zile la Școala de Vară din Bratislava este o probă de foc. La ora 7.30, după micul dejun, cursanții pleacă la facultate, unde pot zăbovi pe platforma „zburătoare” dintre etaje din curtea interioară pentru a-și definitiva temele (numeroase) sau pentru a socializa cu ceilalți cursanți. La ora 9.00, încep cursurile în săli moderne, dotate cu tablă interactivă, iar după scurta pauză de prânz încep conferințele, grupate în trei module: lingvistică, literatură, civilizație. Acestea se defășoară în paralel, astfel încât cursanții nu pot opta decât pentru un singur modul. La intrarea în amfiteatru, se predau carnetele de note secretarei, care le semnează și la returnează la finalul fiecărei conferințe. În tradiția slovacă, profesorul interacționează mult cu studenții chiar și la astfel de conferințe. Cursanții se implică activ, reacționează, întrerup, intervin, completează, întreabă, contrazic, provoacă profesorul la dialog. După cele două conferințe, urmează cina și, desigur, după ora 18.30, începe programul cultural obligatoriu: filme, concerte, piese de teatru, vizite la castel sau la alte obiective turistice, în urma cărora obținem mult râvnitele semnături, care, coroborate cu participarea activă la conferințe și la seminarii, cu temele pentru acasă și performanța noastră la testele finale, diferențiate, ne promit că ne apropiem cu încăpățânare de cetificatul de absolvire a Școlii de Vară. La ora 21.00, după atâtea ore de limbă, cultură, civilizație slovacă, toți cursanții își recuceresc victorioși camera de cămin, dar nu pentru a se odihni, ci pentru a-și scrie temele și eseurile pentru a doua zi. Scenariul se repetă mereu timp de trei săptămâni. Sâmbăta- excursii în Slovacia. Aproape că uitasem cum e să fii student la Bratislava. Revenind la alma mater după mai bine de zece ani de la absolvire, mărturisesc că m-am simțit din nou extrem de motivată, realizând că acel stil de lucru tipic slovac, acel ritm de muncă, organizarea perfectă, dialogul permanent cu profesorii-mentori au pătruns în propriul meu ADN, mi-au hibridizat ființa, transformându-mă iremediabil. Și, totuși, acum, după zece ani departe de Bratislava, nu conteneam să mă mir cum am rezistat în acest ritm sever timp de șase ani. Dincolo de motivația personală, intervine motivația pe care ne-o injectează, inevitabil, mediul academic slovac, atmosfera de studiu, programul strict, disciplina. În ceea ce privește dimensiunea culturală, Școala de Vară propune peste 60 de conferințe, tematic grupate în cele trei module menționate mai sus: lingvistică, literatură, civilizație. Toate comunicările sunt publicate în volumul „Studia Academica Slovaca” înainte de începerea Școlii de Vară, astfel încât cursanții să beneficieze de acest volum încă din primele zile, să revină oricând la varianta scrisă a prelegerilor la care au asistat, să lucreze la seminarii pe marginea acestor teme de lingvistică literatură, etnologie, politologie, istorie etc. Dintre titlurile cele mai interesante doresc să amintesc lucrările foștilor mei profesori: Categoriile aspect - tempus - modus și topologia acțiunii, autor: Prof. dr. Pavol Zigo, actualmente director al Institutului de Lingvistică din cadrul Academiei Slovace, Elementul străin din mediul slovac, autor: Prof. dr. Juraj Dolni'k, Limba slovacă și reflecția sa etnoculturală în volumele „Studia Academica Slovaca” din ultimul deceniu (2004-2013), autor: Conf. dr. Jana Pekarovicova, directoarea „Studia Academica Slovaca” (SAS), Centrul de Limba Slovacă pentru Străini. Împlinirea celor 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial a fost pretextul unor prelegeri pe această temă: Tematizarea motivului Primului Război Mondial în «Slovenske pohi'ady» „a lui Krcmety'', autor: Prof. dr. Ladislav Cuzy, Inter arma (non) silent Musae - muzica slovacă în anii Primului Război 159 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Mondial, autor: Prof. Dr. Eubomfr Chalupka, Tematizarea Primului Război Mondial în proza scurtă interbelică, autor: Conf. dr. Dagmar Krocanova. Desigur, pentru studenții începători, cele trei module tematice sunt acoperite de profesori slovaci care își susțin comunicările în limba engleză. Pe lângă aceste conferințe, SAS organizează, în cadrul Școlii de Vară, excursii în diferite regiuni ale Slovaciei, propunând de fiecare dată cel puțin trei trasee turistrice diferite, astfel încăt cursanții pot opta pentru o anumită rută în funcție de interesul lor pentru o tematică sau alta. De asemenea, în fiecare zi, după cursuri, există un moment cultural: filme, piese de teatru, concerte, expoziții, întâlniri cu scriitori, regizori și politicieni slovaci. Anul acesta, de pildă, am fost invitați la Parlament, la Primărie, dar și la recepția organizată de Ministerul Învățământului, Științei, Cercetării și Sportului din Slovacia. Un alt moment incitant îl constituie atelierele de creație, unde luăm act de cultura slovacă prin seminarii interactive. Altfel spus, după un curs introductiv, studenții învață să cânte, să danseze dansuri populare slovace, scriu poezii și scenarii de film în limba slovacă, joacă teatru, fac filme, se inițiază în arta fotografică, în pictură. Creațiile lor sunt prezentate la seara multiculturală de la final. În ultima săptămână a Școlii de Vară, s-a organizat simpozionul anual dedicat profesorilor de slovacă din Europa, la care au participat toți membrii secției de slovacă din cadrul Universității din București. Simpozionul vizează pregătirea și perfecționarea lectorilor slovaci, a profesorilor de slovacă și a cadrelor didactice implicate în activitățile educaționale ale minorității slovace din străinătate. Lectorilor slovaci le sunt prezentate noile abordări din domeniul didacticii limbii slovace pentru străini, lingvisticii, literaturii și culturologiei. De asemenea, le sunt prezentate proiectele de cercetare aflate în derulare, dar și cele mai recente publicații din domeniile precizate mai sus. Lectorii slovaci primesc materialele didactice necesare în activitatea de predare și propagare a limbii și culturii slovace, fiind încurajați să participe la crearea unei rețele globale, care să cuprindă slovacistica din întreaga lume. În ceea ce privește pregătirea profesorilor de slovacă și a cadrelor didactice implicate în activitățile educaționale ale minorității slovace din străinătate, Studia Academica Slovaca, în colaborare cu Ministerul Educației, Științei, Cercetării și Sportului din Slovacia, insistă pe formarea unor buni didacticieni, creativi, entuziaști, capabili să predea slovaca prin metode moderne, pe care ei înșiși le pot experimenta în cadrul acestui simpozion. Programul include cursuri, seminarii și ateliere de creație concepute în funcție de nevoile reale ale profesorilor și de caracteristicile grupului-țintă. Cu mândrie trebuie să spun că am fost solicitată să țin un curs de limba slovacă în fața colegilor care predau, ca și mine, slovaca în alte țări europene și, de asemenea, am primit invitația onorantă de a preda lingvistică la Facultatea de Pedagogie a Universității „Comenius” din Bratislava. În cadrul ceremoniei finale, la care a participat, printre alte personalități din domeniul academic, Ministrul Educației din Slovacia, nouă, Catedrei de Filologie Rusă și Slavă, ne-a fost acordată Medalia de Argint a Universității „Comenius” în semn de prețuire pentru activitatea de susținere și promovare a limbii și culturii slovace în Romania. Medalia ne-a fost înmânată de către Rectorul Universității „Comenius”, Prof. dr. Karol Micieta. Acest jubileu a reprezentat un prilej de reflecție, evaluare și sinteză, dar și un moment de răscruce, când „Studia Academica Slovaca” (SAS), Centrul de Limba Slovacă pentru Străini, încearcă să identifice noi orizonturi în cercetare, proiecte didactice și culturale, care să susțină în continuare obiectivele Școlii de Vară. Marilena Felicia Luță 160 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 Despre autori Chirca, Cristian - doctorand la la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domenii de interes: geopolitică (cristi1989@gmail.com) Constantin, Ion - doctor în istorie, cercetător științiific la Institutul național pentru studiul totalitarismului, București, domenii de interes: relații româno-polone, româno-ruse; ion_constantin2009@yahoo.com Colevic, Lidija - drd., lector de limbă și literatură sârbă, Departamentul de filologie rusă și slavă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București; domenii de interes: metodica predării limbii sârbe pentru străini, literatură sârbă (lidijacolevic@yahoo.com). Hlihor, Ecaterina - lect.dr. la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, din București, Departamentul de limbă română, domenii de interes: lingvistică română, metodica predării limbii române ca limbă străină; lingvistică și geopolitică; katihlihor@yahoo.com Hoșciuc, Maria - doctor în filologie, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București,; domenii de interes: literatură rusă și ucraineană (mszemeniuk@yahoo.com) Hurjui, Ancuța-Iulia - masterand la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domenii de interes: literatură comparată, geopolitică (ancutaiulia.hurjui@gmail.com) Ilie, Marina - doctor la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domenii de interes: literatură comparată (marinkamd@yahoo.com) Luță (Țiprigan), Marilena-Felicia - lect.dr. la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domenii de interes: filologie slovacă (marilena_tiprigan@yahoo.com) Stan, Gabriel Andrei - masterand la Departamentul de Filologie rusă și slavă de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București; domeniu de interes: literatura rusă (stangabrielandrei@yahoo.com) 161 https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 CUPRINS Literatură Lidija Colevic, Dramatizacija Kisovog „Casa anatomije”.................................7 Marina Ilie, Senzorialitatea ca impuls primar al cugetării poetice la Iosif Brodski . 17 Maria Hoșciuc, Vladimir Sorokin și conceptualismul .................................. 35 Gabriel Andrei Stan, Problema identitară în literatură. Studiu de caz: „Dezintegrarea atomului” de Gheorghi Vladimirovici Ivanov ............ 49 Mentalități Cristian Chirca, Post-imperium - ideea rusă a secolului al XXI-lea - un mix geocultural, geoistoric și geopolitic ................................ 83 Ecaterina Hlihor, Drepturi lingvistice, identitate națională și criza statului în Ucraina ........................................................... 95 Ancuța-Iulia Hurjui, Relația dintre Rusia și Ucraina în teren și în romanele lui Andrei Kurkov .......................................................... 115 Recenzii Ion Constantin, O solidă monografie despre mareșalul polonez Jozef Pilsudski.149 Cronici Marilena Felicia Luță, Jubileu - 50 de ani de activitate „Studia Academica Slovaca” (SAS),Centrul de Limba Slovacă pentru Străini .............. 157 Despre autori ...................................................................... 161 163 https://biblioteca-digitala.ro ROMANOSLAVICA vol. LI, nr. 3 CUPRINS CRONICI Despre autori .....................................................243 164 https://biblioteca-digitala.ro