pare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 11 decembrie 2 0 0 9 (Anul XLII). 32 pagini. 4 lei „Străina" de Hortensia Papadat- Bengescu. Despre recuperarea unui roman piedut p. 16-17 EDITORIAL de Nicolae Manolescu Scriitorii între ei Premiul Cartea Anului 2009 Vineri, 4 decembrie, Clubul Prometheus a găzduit festivitatea de decernare a Premiului Cartea Anului 2009. Premiul a fost atribuit lui Varujan Vosganian pentru romanul „Cartea șoaptelor", apărut la Editura Polirom. Premiul în valoare de 10.000 RON, acordat de România literară cu sprijinul Fundației Anonimul, a fost decernat de către juriul format din Nicolae Manolescu, președinte, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Gabriel Dimisianu si Alex Ștefănescu. / / ĂSFOIESC cu delicii volumul pe care Jean A d'Ormesson îl consacră teatrului lui Racine în ) seria bilunară de la „Le Figaro".îmi aduc aminte de prețuirea pe care Anton Holban o avea pentru „Berenice", piesa fără subiect, despre care autorul însuși afirmă într-o splendidă prefață, reluată în volum: „A inventa înseamnă a face ceva din nimic". Nu e nici cruzime, nici moarte, ca de obicei în tragedii, în „Berenice": doar o despărțire. O tragedie psiho- logică, așadar. E sigur că tocmai această puritate îi plăcea lui Holban, autor al unor romane în care, de asemenea, nu se întâmplă, în ordine exterioară, mare lucru, dar foarte multe în viața interioară a personajelor. Această puritate n-a cruțat piesa de contestații. Și nu din partea autorității religioase (deși Racine se certase cu membrii comunității de la Port- Royal), ci a scriitorilor înșiși, împinși de la spate de cel mai celebru dintre ei, Corneille. „Berenice" e montată prima oară pe scenă pe 21 noiembrie 1670, așadar acum aproape două sute cinci zeci de ani. Era deja notorie rivalitatea dintre tânărul dramaturg, avea 31 de ani și era abia la a patra lui piesă și doar la a două de succes, și mai vârstnicul Corneille, aflat în amurgul carierei. Rivalitatea data de la premiera cu „Andromaca". Corneille nu-i ierta lui Racine un succes pe care teatrul francez nu-l mai cunoscuse de la premiera, în 1636, a „Cide"-ului propriu. Nu s-a mulțumit să pună la cale o întreagă cabală, dar a scris el însuși „Tite și Berenice", o piesă pe aceeași temă. N-a avut trecerea la public a lui Racine, ceea ce l-a îndârjit și și-a chemat în sprijin fanii. Madame de Sevigne are, cu ocazia asta, o vorbă grea: „(piesa lui Racine) nu e pentru secolele care vin". S-a dovedit că e. Zece ani după „Andromaca", „Phedra" e din nou concurată neloial. De data asta, de „Phedra și Hyppolite" a lui Pradon. E tot mâna lui Corneille, prea bătrân ca să scrie el însuși, așa că poetul Pradon și-a luat această sarcină. Din nefericire pentru Corneille, era un mediocru. Gloria lui Racine le răpise mințile și altora, s-ar zice, de vreme ce Pradon își închipuia că va reuși ce nu reușise Corneille. Nu e lipsit de inters să amintesc faptul că principalele piese ale lui Racine, opt la număr, sunt scrise într- un interval de zece ani, acela scurs între „Andromaca" și „Phedra". în 1677, după succesul acesteia din urmă, Racine se decide să nu mai scrie teatru. Cum să ne explicăm renunțarea despre care nu vorbește nimeni? Nu i-au lipsit înaltele protecții. Succesul ar fi trebuit să-l încurajeze să continue. Nu ne rămâne decât ipoteza că sila de mica lume a literaților a cântărit mai greu decât toate recunoașterile și onorurile. ■ sumar Cadoul incolor, inodor și insipid de Aureliei Busuioc-p. 3 CONTRAFORT de Mircea Mihăieș - p. 4 Țara scriitorului Ion Gheorghe - un filon poetic aluvionar de Astrid Cambose- p. 5 CRONICA IDEILOR de Sorin Lavric - p. 6 Un autor de interior CRONICA LITERARĂ de Cosmin Ciotloș - p. 7 Ritmuri pentru antifonările necesare Nicolae Tzone - p. 8 TROPICE TRISTE de Muhai Zamfir - p. 9 Tropice... CERȘETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru - p. 9 ACTUALITATE - p. 10 SEMN DE CARTE de Gheorghe Grigurcu - p. 11 Poeți maramureșeni Geografii instabile de Mircea Braga - pp. 12 -13 Inefabila justificare de Val Gheorghiu - p. 13 România literară nr. 49/11 decembrie 2009 2 LECTURI LA ZI de Tudorel Urian - p. 14 Fețele tristeții PREPELEAC de Constantin Țoiu - p. 15 PĂCATELE LIMBII de Rodica Zafiu - p. 15 INEDIT- pp. 16-17 Străina - de Hortensia Papadat-Bengescu de Gabriela Omăt PETRU POPESCU „Coșmarul vieții mele era să nu mai pot scrie..." Interviu realizat de Ioana Revnic - pp. 18 - 19 Mit și demitizare de A. Gh. Olteanu - p. 20 Inițierea Crailor de loan Buduca - p. 21 De la Viena la Berlin, un vast spațiu al culturii de Dumitru Avakian - p. 22 Viața e frumoasă la Operetă de Liana Tugearu - p. 23 CRONICA DE FILM Aide-Mămoire de Angelo Mitchievici - p. 24 CRONICA PLASTICĂ Culoarea, între geometrie și incantație de Pavel Șușară - p. 25 AVANPREMIERĂ EDITORIALĂ Pablo Neruda - Mărturisesc că am trăit Traducere și prezentare de Luminița Voina-Răuț - pp. 26 - 27 Efort terapeutic de Codrin Liviu Cuțitaru - p. 28 MERIDIANE - p. 29 Centrul cipriot al PEN CLUB-ului - 30 de ani de activitate de Elena Lazăr - p. 30 PRIN ANTICARIATE de Simona Vasilache Viitorul și trecutul - p. 30 POVESTIRI PE UNDE SCURTE de Cristian Teodorescu Un milion de dolari! Oboi!! - p. 31 CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ de Livius Ciocârlie Inadvertențe -p. 31 TICHIA DE MĂRGĂRITAR - p. 32 România literară ® Director: NICOLAE MANOLESCU Redacția: GABRIEL DIMISIANU - director adjunct ALEX. ȘTEFĂNESCU - redactor șef OANA MATEI - secretar general de redacție ADRIANA BITTEL, CONSTANȚA BUZEA, MARINA CONSTANTINESCU, IOANA PÂRVULESCU - redactori Corectură: SIMONA GALAȚCHI (pag. 8,9,11,12,13,14,15,18,19,23,24,25,30,32), ECATERINA IONESCU (pag. 5,12,13,14,15,16,17,18,19,20,21,25), NINA PRUTEANU, ADRIANA BITTEL (pag. 26,27,28,29). Grafica: MIHAELA ȘCHIOPU Fotoreporter: ION CUCU Tema numărului: Cineva lipsește Tehnoredactare computerizată: IONELA STANCIU, GEORGE MAXIMILIAN IONESCU, VALENTINA VLĂDAN Introducere texte: ECATERINA RĂDOI Corespondenți din străinătate: RODICA BINDER (Germania), GABRIELA MELINESCU (Suedia), LIBU§E VALENTOVĂ (Cehia) Fundația România literară, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 010071, București. Director administrativ: VALENTINA VLĂDAN Secretariat: SOFIA VLĂDAN, GHEORGHE VLĂDAN Cont în lei: BRD-GSG Agenția Șincai, RO91BRDE441SV59488894410. Cont în valută: BRD-GSG Agenția Șincai RO87BRDE441SV59488974410 (USD), RO37BRDE441SV59489004410 (EUR) e-mail: romania_literara@yahoo.com; revistaromanialiterara@gmail.com; http://www.romlit.ro; tel.: 021.212.79.86; fax: 021.212.79.81 Imprimat la FED PRINȚ Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materialelor publicate. România literară este membră a Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (A.R.I.E.L.), aso- ciație cu statut juridic, recunoscută de către Ministerul Culturii și Cultelor. ISSN 1220-6318 oția cântă când dansează cu mătura electrică și ( nu mai țipă decât în rarele cazuri când / atașează la aparat furtunul la gura suflătoare ✓ și nu la cea aspiratoare... actualitatea Cadoul incolor, inodor și insipid Punând mână de la mână, curaj de la curaj, și idee de la idee, Colectivul a pregătit un cadou pentru un coleg pe nume Idiotul. (Iată cum arii sunat la postul TV-M1 relatarea evenimentului: „ Dăunăz Colectivul a pregătit o corobcă cu o surpriză neașteptată, un suvenir pentru amintire, pe care a cadonat-o tovarășului Idiotul.”) Beneficiarul acceptă darul cu multă bucurie. Dezlegă panglicele multicolore cu cate era legată cutia și le puse la păstrare, pentru a fi folosite la sărbătorile naționale și interetnice. Apoi scoase capacul cutiei și privi lungă vreme îh interior, până-și dădu seama că obiectul atenției Colectivului este transparent sută la sută, deci incolor. Mușcă o bucățică dintr-un colț, ca să înțeleagă că nu are nici un gust, deci este insipid, și-l mirosi îndelung, descoperind că mai este și inodor. In rest - nici o inscripție. Idiotul puse capacul la locul lui și abia atunci găsi, scrisă cu litere mari ca pentru cei proaspăt alfabetizați, denumirea obiectului: libertatea. In lipsa oricărei instrucțiuni de folosire, proprietarul cadoului trase singur concluzia că trebuie să întreprindă ceva pentru a scoate obiectul din invizibilitate și încercă să-1 vopsească. In roșu. Dar farba refuza categoric să se lipească de obiect. Atunci Idiotul depuse darul într-un acvarium cu apă roșie, unde acestaîși putea etala, destul de vag, contururile roz. Pasul următor fu să plaseze ingenioasa descoperire la intrare, unde ar fi putut fi admirată de trecători. Dar acvariumul îngreuia accesul stăpânilor în casă, iar apa, expusă razelor solare, căpăta o nuanță tot mai accentuat cafenie, drept care Idiotul hotărî să mute exponatul înăuntru, așezându-1 îh colțul rezervat de obicei icoanelor. Toate bune, atâta doar că mișcarea numeroaselor rade în interiorul căminului trebuia controlată pas cu pas: apa din acvarium neștiut de ce devenise direct cafenie, tot ce fusese inodor căpătase un miros pestilențial. Idiotul ajunse la concluzia că-1 va putea salva frigiderul de la bucătărie, Dar era prea târziu; vecinii fugeau care-ncotro. Aproape sufocat de propria dărnicie, veselul Colectiv, într-un efort suprem, rupse gardurile rezervației în care se trezise mânat chiar de Idiotul pe care l-ar fi vrut cel puțin recunoscător, casă spună tuturor ceea ce înțelesese în ceasul al doisprezecelea: „înainte de a face cadouri Idioților, evaluați corect riscurile...” Vertical și orizontal E lucra știut că dogmele sunt principiile aflate la bazele oricărei religii. Și că riturile sacre ale ortodoxiei, să zicem, sau ale mahomedanismului sunt impuse de respectivele dogme. Botezul - la ortodocși și catolici, sau circumcizia la popoarele semite, presupun prezența apei, pe de o parte, și a briciului și nisipului pe de alta. Nu-i vorbă, botezul creștinesc are și alte rădăcini: lumești - de igienizare trupească pe lângă cea spirituală; asemenea în ritul islamic - prevenirea fimozelor la viitorii bărbați. E treaba noastră să reflectăm asupra rezultatelor sanitare ale acestor botezuri. Fapt este că și în zilele noastre se mai găsesc creștini, rămași cu un singur „spălat”, cel din cristelniță, iar un medic din Israel a inventat un instrument cu ajutorul căruia se poate proceda la recuperarea bucățelei de epidermă înlăturată de tăierea împrejur. Adică nu tot ce e apă, brici și nisip mai pot rezolva problemele de igienă ale contemporanilor noștri, dar ce să-i faci: dogma obligă... Nu în zadar s-au născut în decursul veacurilor expresii ca „o apă și-un pământ”, la noi, ori printre arabii din Emirate: „două lucruri s-au ivit pe lume fără voia lui Alah: muștele și perșii...” Din dogmă a apărut și noul conducător al perșilor (azi - iranieni), cel care vrea cu orice preț să se înarmeze atomic și să discute problema respectivă cu restul lumii „de pe poziții de forță!” (Săne aminim de persul Darius, cel care acum două mii cinci sute de ani a pus să fie biciuită marea care i-a înecat corăbiile de luptă?) De ce mi-am amintit toate lucrurile acestea? Dintr-un motiv simplu: văd cum în țărișoara noastră apar ori reapar dogme noi. Ca și cum nu ne-ar fi fost de ajuns și de învățătură cincizeci de ani de dogmă comunistă! E vorba de teza (aproape filosofică, dar mai ales politică!) acceptată în mod necritic de către unele grupulețe politce și literare (ori mai degrabă extraliterare!), care teză presupune deținerea de către respectivul grupuleț a adevărului absolut. N-a fost defel dificil să presupunem urmările unei asemenea „filosofii” aplicate la viața societății noastre. In literatură - unde, lucra cert, majoritatea membrilor Uniunii Scriitorilor (colhoz inventat de partidul comunist din urss!) sunt fie veleitari, fie grafomani sadea (primirea în numita uniune se face pe bază de cărți, și poți edita orice elucubrații dacă ai bani să plătești tiparul și lucratorii editurii!) - a început o nouă ierarhizare a valorilor (necesară, de alt fel, dar nu și supersubiectivă!) S-a ajuns și la acordarea de mari premii românești unor palizi „frați basarabeni”, premii refuzate în trecut unor Caragiale, Băieșu, Sorescu. Ce să mai vorbim de solemnele chiolhanuri de la US închinate aniversărilor unor perfecte nulități! De fapt ce poți pretinde de la o organizație care nu se poate căpătui cu un ziar al ei?... In politică, se poate observa o apariție tot mai masivă de „foști disidenți”. Poți afla acum că indivizi, care până în 91 și ceva ani după au stat cu apa în gură, au luptat până la „jertfire de sine” contra regimului totalitar! Acum îi poți vedea în calitate de mucenici, „bărbați ai neamului”, deși sunt obișnuiții -îh orice regim - „vitejii de după război”... Și asupra tuturor acestora planează neapărat calificativul atât de plastic al „verticalității”. Și nu al unei verticalități oarecare, ci a unei verticalități absolute.. Comunicăm, ne batem și ne împăcăm cu ajutorul cuvintelor. Să vedem cum aapărutși a devenit obsesia unor grupulețe acest cuvânt, luat din geometrie. Nimic mai vertical pe lumea asta decât plumbul spânzurat de sfoara zidarului. De unde și năstrușnica idee că verticalitatea absolută a unui individ poate fi oferită doar de spânzurătoare. Ne jucăm de-a cuvintele ca elvețianul acela cu mărgelele. N-o s-o pățim oare? O laudă între confrați conține inevitabil acest cuvânt: verticalitate. Și, dimpotrivă, cuvântul „neverticalitate” este absolut obligatoriu în caracterizarea unui oponent. Dar viața, potrivit cercetărilor ce durează de zeci de mii de ani, s-a dovedit a fi un nesfârșit lanț de compromisuri și concesii, altfel, cunoscându-ne de la bun început inexorabilul (dar- și regretabilul!) final, ce-ar fi fost să ne anchilozăm în măreața verticalitate, și, trântind-o pe orizontală, să așteptăm cuminți încheierea ciclului? Ar mai fi urmat transformarea lui homo erectusîn homo sapient Și am mai fi avut atâtea linii drepte care cad perpendicular pe planul plat al vanității noastre?... Fenomene bizare De la o vreme au loc fenomene bizare în viața mea privată. Nevasta mătură zilnic din casă fărașe întregi de cenușă. Bizareria fenomenului constă în faptul că nu avem cuptor sau sobe, nu facem focul m mijlocul iurtei, din motive de lipsă la etaj a unei asemenea locuințe, iar în ultimele mii de ani nu s-a semnalat prin apropiere erupția vreunui vulcan. Și, în general, mașinile de spălat folosesc detergenți și nu leșie, care, precum se știe se obține pe bază de știubei... MIERCURI, 9 decembrie a apărut cel de-al 39-lea volum din colecția Biblioteca pentru toți editată de Jurnalul Național, volumul Amintiri din copilărie de Ion Creangă Despre o carte ca aceasta ce-ar mai fi de spus? Poate doar că merită citită, recitită, răscitită la toate vârstele Prefață de Liviu Papadima Tabel cronologic și referințe critice de Răzvan Năstase Coperta: detaliu din Bojdeuca lui Creangă de Dumitru Ghiață Până la urmă enigma ciudatului fenomen s-a rezolvat simplu și de la sine: din capul meu de octogenar (și ceva) începuse să se scurgă și să se împrăștie pe parchet materia cenușie, care își depășise termenul de garanție....Toți ai casei au răsuflat ușurați când au aflat vestea și au pus mână de la mână ca să cumpere un aspirator. Pentru o vreme se întoarse în familie liniștea și buna înțelegere. Soția cântă când dansează cu mătura electrică și nu mai țipă decât în rarele cazuri când atașează la aparat furtunul la gura suflătoare și nu la cea aspiratoare... Dar zice înțelepciunea populară că o nenorocire nu vine niciodată singură. Dimineața nu-mi pot găsi la locul lor târlicii, și dacă ar fi să nu vină la timp poștărița cu ziarul ca să mă întrebe de nu-s ai mei papucii de pe palier, aș fi nevoit să umblu toată ziua desculț pe dușumeaua cam rece în zori. Aceste mici incidente, în fond mărunte fapte diverse, dau naștere, nu se știe de ce, unor dure controverse între copii. Fiica, doctorița-psihiatru, pretinde că la mijloc (de fapt nu prea înțeleg de ce „mijloc”este vorba!) ar fi vina unui anume doctor Alzheimer. (Nu-1 cunosc, o fi de la clinica ei!) Fiul, bătând cu pumnul în masă, crede că de vină (în ce privință?) sunt chimicalele din pământ care prin intermediul legumelor afectează nu știu ce... O adevărată harababură! Până la urmă au convenit totuși să dea vina (! ?) pe doctoral cu nume ciudat. Dar printre ciudățeniile de care pomeneam este una de- a dreptul supărătoare: uit Uit unele cuvinte. Și le uit anume pe cele mai trebuincioase. De câteva ori am fost nevoit să tai pâinea cu lingura, pentru că nu-mi puteam aminti numele instrumentului de tăiat ca să-1 cer soției. E drept că nici lucrai ăsta nu-i prea grav, dar ai mei vor să-mi interzică plimbările prin oraș pentru că uneori nu-mi pot aminti numele străzii pe care locuiesc și nici numărul casei. întrucât nu pot fără plimbare, fiul a găsit o soluție salvatoare: mi-a notat toate datele pe un cartonaș pe care îl am mereu cu mine. Și, spre marea mea bucurie, cartonașul mă salvează! Numai că nu se putea nici așa! Mai zilele trecute un polițist căruia m-am adresat a fost atât de drăguț, încât m-a însoțit până la scară, dar întâmplarea a vrut să ne vadă niște amici, și, după cum mi s-a spus, a pornit prin târg vestea că sunt arestat și cercetat pentru o crimă de care nu vreau nicicum să-mi amintesc. Nu toți prietenii au dat crezare zvonului, unii chiar m-au vizitat acasă și s-au bucurat nespus să mă vadă liber. Și, în timpul unei scurte discuții, au găsit de cuviință să- mi dea un sfat prețios, asupra căruia voi reflecta: - Maestre, mi-au zis, viața e extrem de scurtă, și experiența dumitale, care ai trăit atât de mult, lăsată umanității, i-ar fi de mare folos. Credem că e timpul potrivit să-ți scrii memoriile.... Ce să vă spun: sfatul mi se pare înțelept In zilele următoare o să mă pun pe treabă! Dacă nu o să uit.. Aureliu BUSUIOC România literară nr. 49/11 decembrie 2009 ondamnat la moarte de regimul [ Khomeini, Salman Rushdie a stat ascuns, l sub protecția serviciilor secrete engleze, N». vreme de mai multi ani. comentarii critice Țara scriitorului România literară nr. 49/11 decembrie 2009 NDE LOCUIȚI, de fapt?” Omul din fața mea e reproducerea perfectă a fotografiilor pe care le știe o lume întreagă. Nici gras, nici slab, nici înalt, nici scund, cu puful de păr rebel pe un cap mai degrabă pleșuv, cu nasul coroiat, cu bărbița aproape W i albă, cu ochelarii dindărătul cărora strălucesc două luminițe blând-ironice, “ bărbatul pare un funcționar care, în drum spre casă, s-a oprit să bea un pahar cu prietenii. Chiar asta face în timp ce îi adresez întrebarea pe care, cu siguranță, a mai auzit-o de sute de mii de ori. Iar unii ar fi dat bani grei să afle răspunsul! Zâmbește pufos, schimbă paharul dintr-o mână în alta și răspunde voit enigmatic: „Acolo unde îmi sunt cărțile.” Apoi, după o secundă, pe un ton serios: „La New York.” Salman Rushdie - pentru că despre el e vorba - duce de două decenii o viață de nomad. Condamnat la moarte de regimul Khomeini, a stat ascuns, sub protecția serviciilor secrete engleze, vreme de mai mulți ani. „Când a fost cel mai greu?”, îl întreb, conștient din nou că mă plasez pe lista întrebărilor puse de milioane de ori. Rushdie răspunde însă cu însuflețire, ca și când ar fi auzit, în fine, o întrebare originală: „Primul an. Pentru că nu știam cât de serioasă e amenințarea și cât de departe sunt fundamentaliștii hotărâți să meargă. în plus, deplasându-mă dintr-un loc în altul, nu puteam să-mi iau cărțile cu mine!” Așadar, viața și cărțile! Ori: viața sau cărțile! „Mă documentez până în cele mai mici amănunte pentru fiecare carte. Citesc absolut orice: romane, poezie, tratate științifice, jurnale, biografii. N-am un gen preferat. E lucrul care-mi place cel mai mult. Și, desigur, să mă întâlnesc cu oamenii!” Zâmbește din nou, ciocnim zgomotos paharele și n-am cum să nu- 1 admir pentru seninătatea absolută a gesturilor și cuvintelor. Nu seamănă deloc cu portretul făcut de Ron Evans, unul din paznicii din perioada izolării totale, care îl prezintă drept un individ ahtiat după bani și vizitat de frecvente accese suicidare. Mai târziu, pe parcursul cinei, îl descos despre scriitorii preferați. Nu-mi răspunde direct: „Oh, sunt prea mulți! în general, îmi citesc prietenii. în ultima vreme, mă rezum la cărțile care-mi sunt utile pentru propriile scrieri. Partea problematică a devenit stocarea volumelor, a miilor de titluri pe care le-am mutat de ici-colo, până le-am adunat pe toate la New York.” La acest capitol, comunicarea noastră e perfectă. Eterna problemă a stocării! Credeam, acum vreo zece ani, când mi-am cumpărat o casă relativ decentă, că voi fi capabil să adun într-un singur loc, de prin dormitoare, coridoare, camere de trecere, debarale și pivnițe cele câteva mii de cărți care constituie singura mea avere. Pentru o vreme, se părea că atinsesem echilibrul. Umplusem o cameră întreagă, redusesem mobilierul la un birou și o canapea (între timp, canapeaua s-a stricat și în locul ei au apărut două scaune) și stabilisem un protocol cu mine însumi: nu intră nici o carte nouă fără să iasă una! Vreo doi ani, echilibrul - precar și dureros - s-a păstrat. Apoi, pe nebăgate de seamă, pe lângă masa de lucru, pe lângă scaune, s-au ivit tenculețe de cărți. Ele s-au metamorfozat în teancuri, apoi în grămezi, în clipa de față, mă apropiu vertiginos de situația din urmă cu zece ani, când de la ușă până la birou trebuia să străbat un culoar îngust, printre maldărele de celuloză îmbibată cu praf. Ce e de făcut, așadar? îi împărtășesc lui Rushdie drama și mă privește complice- compătimitor. „Chiar sunt curios cum ai să te descurci. Eu fac periodic trieri și donații pentru universități. Dar știu că vei cumpăra întotdeauna mai multe cărți decât vei dona!” îi spun că am început să introduc restricții. Am menționat un sfat primit cândva de la Noica: „In privința contemporanilor, bazează-te pe prieteni. Lasă-i pe ei să citească și cere-le să te țină la curent. Iar tu ocupă-te de ceea ce te interesează cu adevărat.” Am transpus acest sfat într-o regulă pe care încerc s-o respect de câțiva ani. In afara „literaturii de specialitate”, mă rezum la autori pe care-i știu deja, la cei vreo zece scriitori actuali în care cred. Englezii momentului mă plictisesc de moarte, iar în privința americanilor sunt drastic : citesc noile apariții doar în măsura în care îmi folosesc la cursuri. Nu urmez recomandările prietenilor, le răspund că mă bucură gândul că măcar unii dintre noi reușesc să dea atenție tuturor cărților valoroase. „Dintre scriitorii contemporani, am alcătuit o listă de cinci pe care-i citesc cu fiecare carte nouă, indiferent dacă criticii scriu că e bună sau rea”, mă confesez. Nu- i mai spun că el ar fi al șaselea, pentru că ar suna a flaterie ieftină. Dar e adevărat - i-am citit absolut toate cărțile. Pare interesat să le afle numele. îi răspund: „Primul pe listă, Pynchon. E drept că entuziasmul în ce-1 privește a scăzut dramatic, n-am reușit să-i citesc cartea din 2006, Against the Day, iar cea mai recentă, Inherent Vices, îmi pare o simplă glumă.” Rushdie e mult mai radical: „Cred că după Gravity’s Rainbow n-a mai dat nimic semnificativ.” Trec la al doilea: „Don DeLillo.” „O, da. Am înțeles America citindu-i cărțile. Amestecul de paranoia și bizarerie te ajută să trăiești în Manhattan fericit că la fiecare colț de stradă ai putea să-i întâlnești unul din personaje. Ai citit Great Jones Street, nu?” „Mai mult de-atât, am și locuit o lună acolo, încercând să ghicesc care-o fi clădirea în care s-a retras Wunderlick - Bob Dylan - pe când îl urmăreau teroriștii.” La al treilea nu avem prea mult de comentat: Philip Roth. Rushdie s-a rezumat să miște aprobator capul, șoptind aproape inaudibil: „Poor Philip. He ’s sogood.“ Trec la al patrulea: „Cormac McCarthy.” Ne place din motive diferite, dar ne place. Florin laru, care participă activ la acest joc de societate, pomenește filmul de mare succes No Country For Old Men. Mie-mi place The Road, lui Rushdie Blood Meridian. în fine, al cincilea. Sunt aproape sigur că de data asta nu ne potrivim la gusturi. Din acest motiv, îi rostesc numele cu jumătate de voce: „Paul Auster.” Fața lui Rushdie se luminează dintr-o dată: „Auster e cel mai bun prieten al meu. Aud că recenta lui carte e grozavă.” îi confirm, tocmai o terminasem de citit cu două seri înainte. Invisible (Henry Hoit and Company, 2009) e, de departe, ce mai bună carte scrisă de el în ultima vreme. (Am uitat să spun că vreo trei dintre scriitorii invocați lucrează de-o vreme pe stilul „anul și romanul.” Dacă nu ești atent, riști să nu afli că până ai terminat tu cartea precedentă a și apărut alta!) Păcat doar că Auster n-a reușit să găsească un final - tocmai el, specialistul atâtor finaluri meșteșugite! - pe măsura intrigii adusă la o tensiune incredibilă. în loc să adune într-un singur ghem cele trei nivele/voci narative ce descriu drama lui Adam Walker, protagonistul romanului, Auster apelează la un deus exmachina dezamăgitor, încheind istoria cu jurnalul intim al unui personaj marginal, Cecile, o franțuzoaică îndrăgostită cândva, în urmă cu câteva decenii, de tânărul american sosit la Paris cu o bursă de studii. Țara scriitorului e alcătuită din cărți (cărți scrise, cărți citite, cărți aflate în proprietatea sa) mai mult decât orice alt tărâm, real sau imaginar. Sigur, e frumos când îl auzi pe câte-un Nichita Stănescu spunând: „Patria mea e limba română.” Și e încă mai frumos când poeții înalță imnuri de slavă locului sfânt al nașterii. Dar spațiul magic al scriitorului nu poate fi decât unul populat cu milioane de litere și miliarde de sensuri. O veche vorbă - dezaprobatoare - spune că pentru unii patria e acolo unde e bine. Aș completa, spunând: iar binele nu poate fi decât acolo unde sunt cărți! ■ CLVBVL PROMETHEVS De miercuri pana vineri, intre orele 10.00-17.00, va așteptam Ia CAFENEAUA PROMETHEVS! II. 12.2009 12.12.2009 K s 13.12.2009 15 17.12.2009 21.00 Concert live Trtipa Magnolia 21.00 Cover Night Trupa HC 70’ ~ 2009 Covers 20.00 Stand-up comedy Trupa ARISTOCRAȚII 20.00 Scara de teatru Frumoasa Călătorie a Urșilor Panda povestita de un Saxofonist care avea o iubita la Frankfurth" de Matei Visniec regie: Cristian Bajora cu: Alexandra Rucsandrescu si Ștefan Nistor ______ ClubhilPROMETHEVS va sta la dispoziție pentru organizarea de evenimente private. Informații si rezervări: tel. 0751511146; 021 -33.666.38,021-33.666.78 PiataNatiunilorUnitenr3-5 e-mail: info@promethcus.ro irgil Ierunca, deși îi \ / recunoștea ca atare talentul, \ / îl numea „înțeleptul chino- Y trac Ion Gheorghe" salon literar U NE PUTEM LĂSA convinși, din păcate, de adevărul spusei marelui pontif Atalchetaș, alter-egoul din Zamolksiile poetului Ion Gheorghe: crezi în ceea ce poți, poți în ceea ce crezi, deși prima parte sună veridic, A doua jumătate, însă, face diferența între o realitate posibilă (în plan poetic) și pura fabulație - ceea ce transformă versul- sentență într-un hibrid, jumătate-adevăr- jumătate-umbră, un soi de paravers, cum l-am putea numi apelând la un prefixoid al autorului însuși; paraversul și-ar găsi locul, astfel, alături de pământulparapământ, arborele paraarbore, paraiarba și parapăsările care sunt toate pe jumătate umbre și populează un ținut din lumea mitică a Cavalerului trac. , Am realizat operă poetică de referință, sunt în Istoria Literaturii pe Munte înalt“, afirmă, nu fără îndreptățire, Ion Gheorghe despre el însuși; „un mare poet“, spune, panoramând critic poezia românească din secolul al XX-lea, și Marin Mincu; iar Ion Negoițescu, în Analize și sinteze (1976) îl considera artizan al unei mitologii personale - cu aspirație națională, apăsat impusă prin tonul poemelor - acestea din urmă fiind produsul unor „trăiri echivalate cu o stare mitică perpetuă". Dimpotrivă, Virgil Ierunca, deși îi recunoștea ca atare talentul, îl numea „înțeleptul chino-trac Ion Gheorghe" (nici măcar onoarea unui „sino- trac", care ar fi sunat ceva mai cultural, nu i-o acorda!) și, acuzându-1 că scrie „sub dicteul propagandei [comuniste - n.m.] dezlănțuite", îi diagnostica „inocența ca ofensă a realului" și „inconștiența ca suport liric". S-ar mai putea adăuga, la același nefericit capitol, acuza de plagiat adusă în anii ’80 de către Dorin Tudoran (plagiatul ar fi fost după Lao-Tse, prea temeinic „asimilat", se pare, în urma șederii prelungite a poetului în China, ca ambasador cultural în statul socialist prieten...). Ion Gheorghe are pentru toți lăudătorii și nelăudătorii săi replici delirante precum aceasta (din anul 1991): „Apartenența mea la Partidul Comunist o consider o stare proprie de imaculare istorică" etc, etc, El însuși, poetul de forță și talent Ion Gheorghe, nu se vrea în primul rând poet, ci mistagog. Vocația lui, descoperită încă de pe la treizeci de ani, când trimitea în țară poporului său (reprezentat pe atunci, adică în 1965, de Eugen Barbu și de membrii Cenaclului „Nicolae Labiș,,) Scrisorile esențiale de pe Oceanul Atlantic, se arăta a fi aceea de inițiator în mai vechi și mai noi misterii: Pot să vă-nvățsă doimiți cu nevestele voastre./desfășurați- le părul pe umărul stâng, peste inimă...ș.a. Ce este surprinzător, însă, este faptul că, deși popului a rămas surd la inițieri și i-a batjocorit revelațiile, poetul nu a ezitat să se arunce, precum altădată Empedocle din Agrigent, în lava propriului delir (liric și nu numai liric). Formele solidificate ale acestei - absolut autentice - lave, cu adevărat arzătoare, insațiabilă, cotropitoare, au devenit megaliții care i-au umplut atât casa-muzeu de la Istrița, cât, mai ales, cărțile. Dintre scrierile sale în versuri, din acest filon se alimentează lucrări de valoare Ion Gheorghe - un filon poetic aluvionar precum Megalitice, Cavalerul trac, Elegiile politice, Zamolksiile. în Descântec de casă nouă (text datat LXI. 1969 și publicat în Megalitice, 1972), mirele și mireasa sunt aduși la locul nuntirii de două animale fabuloase, bovidee sacre, mai pline de coame decât cerbii, mai puternice decât zimbrii: plotunul și plotunița. Fie spus că și-au pierdut până și urma lingvistică, iar poetul i-a vânat de prin pădurile lui Dimitrie Cantemir. Textul conturează un fel de mitologie a întemeierii căminului; mirele june este aruncat de către călăuza-plotun undeva foarte sus, în vârful a doi meri, și acolo își găsește patul de nuntă deasupra căruia cântă o pasăre și cad stelele. Trimiterile la mitologia morții sunt apoi atenuate când cititorul află că junele rătăcește prin vis. însă poemul redevine misterios, căci fata apare pe spinarea plotuniței într-un leagăn de aur și sidef și mirii cad împreună din vârful merilor îngemănați, unde fuseseră purtați. La amiază mirele își construiește casa, împodobind-o cu bogatele coame ale cervideului răpus (nu se știe cum și pentru ce), iar vomiceii (se face, deci, trimitere la începutul nunții, la logodnă) amenință norii cu arcurile ca să îndepărteze furtuna. Ultimul vers transformă plotunul dintr-o divinitate a fertilității, cum se anunța, într-una strict meteorologică - probabil ca efect sonor al cuvântului plotun, ce trimite la ploaie și tunet: darsulletulplotunului e milostiv cu cei tineri și n-are să tune. Suntem siliți să abandonăm eșafodajul narativ și să căutăm alte chei de lectură. Structura poemului - strofe inegale, repetiții, interogații retorice, dezvoltări pleonastice de versuri - vocabularul arhaizant (răgoaze, au vântul, au sălbăticiunile, murse, [el] s-au boncăluit, vână, trupini[tulpini], vârvotii[vârfurile],pință [popândău], livede [livezi], brață [brațe]), tonul proaspăt, concret, cald se reclamă, toate, de la un model țărănesc. Ceea ce se și dorește, poetul asumându-și apartenența integrală, nu doar prin sânge, ci și prin spirit, la cultura țărănească. Pentru o mai bună exemplificare a acestor elemente, cităm o strofă de dragoste, propunându-ne să urmărim în paralel și abaterile de la firescul vizat de poet (este locul să notăm că una dintre scăderile poeziei lui Ion Gheorghe este sublinierea demonstrativă, dictată de patima explicației sau a retoricii): Cu muget se scutura plotunul de părul cel mutg;/coatnele-i năpârlesc; linge botul femelei, bălos;/ sângele junilor dintr-o dată dă-n pârg/ și amândoi săriră jos;/ unul pe altul se vede/ și-atât de tare se privire/ c-abia sub pomii de-n livede/și-au venit în lire. Forma lungă arhaic ă a verbului se privire și eminescianul de-n livede nu fac casă bună, credem, cu nepoetica locuțiune adverbială dintr-o dată, pe care un țăran ar fi evitat-o aici. Neologismul femelei se acceptă, pentru că este clară intenția de experiment poetic. Hibridizarea aceasta, pendularea între explicare și expresie, între sugestia prin cuvânt a realității unui fenomen și modelarea lui într-o formă apăsat estetizantă deranjează și ne determină să vorbim, în cazul lui Ion Gheorghe, de un filon poetic aluvionar. Dar nu putem încheia fără a spune că există și foarte numeroase locuri, nu în poezia, ci în proza lui, unde se desfășoară nestingherit, netulburat, pur și absolut cuceritor delirul său poetic - și anume, tocmai în proza pe care el și-o dorește... științifică. Din arborescenta imagistică verbală cu care ne copleșește proza „științifică" a lui Ion Gheorghe am ales un fragment (pe care l-am desfăcut în linii asemănătoare versurilor) ca să lăsăm ultimul cuvânt nebuniei autentice a acelor forme în care i se toarnă gândul când evocă presupusele divinități ale protoistoriei trace: în aceeași amprenta signica ni se impun Marile Mame: Dyamares Mater Glinaria de Apa Dierna iernatica, matriarheea neamului hiperboreean Anartis, apoteozată în hidronimul Dyerma și supranumită Marea Mamă Glia de Ianuarie, de către adopții riturilor agrarii cu preoții Zamiagrestis. în același grup al Marilor Mame stă Anaytis Sargeția de Apa Argeș la Pârâul Oii Raiului în dimensiunea sacră specială a categoriei: Nirease Zinili Singis Getis, Miresele, zânele cu inel, ale geților Singidavens— cei din Davele Porcului Mistreț. Această categorie de Mati Mume, Miresele Inelelor, se mai numea și zânele inimiii și ale binelui din inimă făcut. Ele se întruneau cu preoții și judecătorii lor, gebeleisis- salmosis, la votivul gnoseologic Pomul de Aramă: Mărul Rumen al Mumii Lumii cu un Ram deAigint... (Lumea mea și țările mele prin anii 10000, în sus și în jos) Astrid CAMBOSE România literară nr. 49/11 decembrie 2009 entru Steinhardt, taina e tot ce poate fi mai ilogic, mai imposibil, mai incomod pentru mintea noastră. comentarii critice România literară nr. 49/11 decembrie 2009 ILELE DE DECEMBRIE sunt foarte Z nimerite pentru deschiderea unei cărți de Steinhardt. Motivul nu stă în nevoia de a face bilanțuri spre sfîrșit de an, și nici în pornirea de a căpăta aere religioase, ci în imboldul firesc de a rămîne singuri. Steinhardt e salutar în singurătate, fiind prin excelență un scriitor de interior, de mocnire pe dinăuntru și de așezare pe dedesubt. De aceea îl citești atunci cînd vrei să dai prin sită nisipul zilelor și deșertăciunea lor, molipsindu-te de un spirit care știe să însuflețească emoții largi, de melancolie grea și de predispoziții subtile. în schimb, nu vei găsi la el nimic din voința de a-și sufoca cititorul cu pledoarii logice și demonstrații ideologice. Steinhardt e un scriitor de tact psihic și de delicatețe sufletească, uneori excesiv de împăciuitor, alteori excesiv de indulgent, dar în totul un căutător de sensuri iraționale și adieri ilogice, de unghiuri și penumbre pe care viața civilizației nu ți le poate da. Pe scurt, nu îl citești ca să te lămurești, ci ca să te înfiori. E genul de spirit care te desprinde din prezent și te împinge spre un orizont care, pe cît e de lipsit de corespondență în realitate, pe atît de plin de răsunet poate fi pe dinlăuntru. Cu Steinhardt înțelegi că emoția estetică se împlinește numai dacă se metamorfozează în ceva care nu e deloc frumos, trecînd într-o stare care nu e nici estetică și nici morală, ci cosmică, adică religioasă. Că așadar arta cuvîntului are sens numai în măsura în care te face să simți un miros care nu ține de lexic, ci de ceea ce precede lexicul, și anume logosul. Dialogurile părintelui cu tînărul loan Pintea (Steinhardt avea 72 de ani, iar viitorul preot 23) au avut loc la Mînăstirea „Sfînta Ana" de la Rohia în anii ‘80 și s-au desfășurat de-a lungul unui heptameron cu tentă ritualică - șapte dialoguri timp de șapte zile, cărora li s-a adăugat o lungă meditație a lui Steinhardt pe seama agoniei Europei. Atunci cînd au fost consemnate, convorbirile aveau neîndoielnic un conținut clandestin și neconvențional, dar trecerea timpului le-a netezit gradul de noutate și neconfoimism, acoperindu-le cu patina obișnuinței. Citite cu un ochi contemporan, paginile de față par o recapitulare a unui episod cultural care a devenit atît de cunoscut încît, semănînd cu o efigie muzeală, a dobîndit ceva subînțeles. în fond, episodul Rohiei este un bun de patrimoniu cultural, care, în ciuda, trecerii timpului, nu dă naștere acelei sațietăți cu care întîmpinăm, de obicei, notorietățile cotropitoare. E una din cele mai stranii impresii pe care ți-o lasă cartea: că, în latura culturii laice, personajele ei sunt atît de cunoscute că nu mai avem de-a face cu personaje vii, ci cu simboluri ținînd de tradiția secolului XX. Seva cărții vine din grația personajului principal. Steinhardt e un misionar prin vocație, unul din cei mai eficienți propovăduitori ai cuvîntului evanghelic, dar un misionar care acționează prin atracție, nu prin agățare. El nu face teorii, ci transmite emoții. Nu te acostează dogmatic, ci te absoarbe sufletește. Iar pîrghia prin care te atrage e arma miracolului. Steinhardt e un agent uimitor al minunii eristice, un popularizator rarisim al miracolului în genere, dar un popularizator care, în loc să-și degradeze prin vulgarizare tema, îi surprinde fețe nebănuite. Pentru Steinhardt, taina e tot ce poate ti mai ilogic, mai imposibil mai incomod pentru mintea noastră. Taina, în fond, nu e de nasul nostru, al bieților oameni devoratori de efemeride. Numai că lisus tocmai prin asta s-a arătat unic: că ne-a făcut să intuim că taina e totuși de nasul nostru, că așadar o putem adulmeca, dar nicidecum cu proptelele rațiunii, ci numai cu urechile inimii. Caracteristica tainei este că, logic vorbind, ea e inadmisibilă, iar sufletește vorbind, e înfiorătoare. O stihie nesuferită care nu provine din lumea asta, dar fără de care lumea omului ar fi banal de absurdă și steril de previzibilă. Mai mult, în acest univers în care omul se semețește cu orgoliul rațiunii sale, totul e o taină: răul e o taină, iubirea e o taină, prietenia e o taină, moartea e o taină. A-ți cultiva gustul tainei e ca și cum a-i dobîndi încă un simț. începi să vezi dimensiuni nesperate și să te bucuri de lucruri ascunse. Pe de altă parte, e surprinzător să vezi cît de cuplat la actualitatea culturii laice era monahul Nicolae. Avea răbdarea să citească romane mediocre și să se entuziasmeze pe seama unor poezii sălcii din anii ‘80 ai comunismului românesc, avea curiozitatea de a comenta pictori și arăta buna-cuviință de a viziona filmele artistice ale epocii. într-un cuvînt, era atît de bine ancorat în realitatea culturii mirene încît nu putea întruchipa idealul monahului care se leapădă de îume spre a trăi numai cu Dumnezeu. Un caz paradoxal de călugăr iubind viața și lumea din afara chinoviei. Pe Un autor de interior N. STEINHARDT loan PINTEA Primejdia mărturisirii Convorbirile de la Rohia MAn&Mroa ROHIA POLIROM N. Steinhardt, loan Pintea, Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia, Editura Polirom, 2009,274 pag. de altă parte, Steinhardt era încredințat că Dumnezeu părăsise lumea inexorabil și că singura cale de a-i suplini îipsa era trăirea mistică a prezenței intime a lui Hristos. Aici era ascunsă taina autentică, acea taină care, trăită fiind în intimitate, nu putea avea parte niciodată de publicitate. Restul era trăncăneală teologică sau paradă culturală, vreascuri uscate fără putință de înflorire. loan Pintea și-a îndeplinit bine menirea de înregistrator al farmecului lui Steinhardt. îi redă lexicul, ticurile verbale și obsesiile adînci, zugrăvindu-1 verosimil și convingător. E lesne să constați că Steinhardt are un stil propriu de exprimare, un stil pe care l-aș putea numi „enumerare ritualică de sinonime pitorești", căci monahul are obiceiul de a repeta aceeași nuanță de cîteva ori, întărind-o prin redundanță sinonimică, efectul fiind cel de întipărire, în mintea cititorului, a excesului semantic. E ca și cum și-ar îndesi echivalențele în speranța că măcar una din ele să ajungă la mintea cititorului. E ca o ceremonie de savoare arhaică în care vorbele sar în ochi prin sucul oriental al sunetului lor. Aproape că ți-1 poți închipui pe Steinhardt plescăind la propriu cuvintele mustoase pe care le scotea din gură. Există așadar un senzualism semantic în limba părintelui de la Rohia, o cochetărie exotică în căutare de expresivități mai mult fonetice decît ideatice. De exemplu, o femeie oarecare este descrisă ca „un soi de baldîră bogat sulemenită, îmbrăcată în țoale hippy, fleșcăita la față și cu trăsături ce trădau oarecare intimitate cu procedeele psihedelice" (p. 70), o carte este înfățișată drept „grijuliu dichisita, frumos orînduita și lucida cărticică." (p. 61) Despre Nae lonescu, părintele spune că „te certa, te înșfăca, te cucerea, îți punea cuîtura la îndemînă ca pe o prăjitură minunată, ca pe un venin, ca pe un filtru al lui Merlin vrăjitorul, ca pe o spadă cu două tăișuri, ca pe un vîrtej" (p. 81). Sau, vorbind despre rolul călătoriilor în formarea unui om, scrie: „Călătoria e discontinuitate, e contact cu noul, cu neașteptatul, cu abruptul, cu neeuclidianul“(p. 93), iar drumeția „te scoate din cameră, te scutură de praf, te zbicește, te înviorează, dar nu te scoate din sinea ta, din ecologia familiară, pe cînd călătoria, dacă e făcută de cine știe să vadă, să înregistreze, să perceapă și să simtă, este cutremur, schimbare de perspectivă și, la drept vorbind, periplu galactic", (p. 95) Steinhardt e genul de intelectual care, pentru orice substantiv sau adjectiv, poate să indice spontan un șir de sinonime înrudite. Steinhardt nu spune, de pildă, că nu e bine să fim invidioși, ar fi fost prea simplu, ci spune nu e bine să fim „niște pizmăreți, niște bădărani și niște răi la suflet" (p. 88) Enumerările acestea nu sînt fastidioase, ci cu predilecție expresive, ca niște întăritori de gust folosiți din abundență. Un fel de torent descriptiv prin aliterație sinonimică. Dincolo de stil sare în ochi atitudinea prevenitoare a părintelui. Steinhardt se livrează cu dăruire dialogului, nu provoacă întrebările, atinge cu smerenie temele cerute, nu e tiranic în susținerea unor încăpățînări și nici obositor în repetarea unor marote pe care, deși le are, are subtilitatea de a le pomeni numai în treacăt. Una peste alta, Steinhardt este nespus de împăciuitor și de indulgent. Lasă impresia că n-are dușmani - cel puțin în cadrul speciei umane, căci Diavolul e din alt regn ierarhic - nu urăște pe nimeni și nu rosteșe cuvinte de ocară despre nimic. Dar, pe cît de îngăduitor și blînd este, aproape nefiresc de blînd pentru exigențele lumii de azi, Steinhardt nu se sfiește să facă elogiul eroilor și al curajului. Pentru părinte, valoarea etică supremă e curajul, iar un popor care nu-și cinstește eroii e adunătură de păpuși naive. în fine, sub unghiul înțelesurilor ce se desprind din carte, creștinismul lui Steinhardt și Pintea nu mai e de găsit în lumea actuală, ci în dedesubturile ei. Altfel spus, religiei creștine îi priesc catacombele, bolnițele și locurile retrase, dar în nici un caz atmosfera civilizației urbane. între universul credinței lui Steinhardt și cel din secolul XXI nu prea sunt multe punți de legătură. Niște lumi paralele fără perspectivă de atingere în viitor. în concluzie, o carte de încurajator refugiu în lunile de iarnă și, pentru cei care împărtășesc presimțirile religioase ale autorilor, un prilej de reîntîlnire cu temele tradiționale ale creștinismului. ■ • Gina Sebastian Alcalay, Toată lumea știe tot, povestiri, Ed. Hesefer, Buc,, 2009, 234 p. • Mircea Constantinescu, Orașul de la parter, proză, Ed. Biblioteca Bucureștilor, Buc,, 2009, 184 p. • Mihai Cimpoi, Grigore Alexandrescu: „Insultarea” liințătii, studiu, Ed. Biblioteca Târgoviște, 2009, 108 p. •Ruxandra Cesereanu, Goutmet: Celine, Bulgakov, Cortazar, Rushdie, Jurnal de lectură, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009,190 p. • Radu Cosașu, Opere III, Cinci ani cu Belphegor, Mătușile din Tel Aviv, prefață de Mircea lorgulescu, Ed. Polirom, Iași, 2009, 472 p. • Constantin Eretescu, Mission en Roumanie, „Culegerea de folclor românesc a lui Hubert Pemot (1928)”, cuvânt înainte de Nicolae lorga, postfață de Iordan Datcu, Ed. Fundației Naționale pentru Literatură și artă, Buc., 2009, 308 p. • Stelian Tăbăraș, Zile de retrăit, proză, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, 160 p. • Grete Tartler, Stelian Tăbăraș, Motanul invizibil, poezii pentru copii, ilustrații de Cristiana Radu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, 52 p. • Grete Tartler, Gulii verzi în țara pisicilor, poezii pentru copii, ilustrații de Cristiana Radu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, 52 p. • Diana Adamek, Pădurea mătușii Clematis, proză, Ed. Palimpsest, Buc., 2009, 166 p. • Mihai Duțescu, Mecanica visului, versuri, Ed. Contrafort, Craiova, 2009, 72 p. • Viorel Dianu, Cântarea patriarhului, roman, Ed. Vinea, Buc., 2009, 198 p. • Ion Buzași, Ion Brad și Bhjul, evocări, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2009, 384 p. ea mai importantă calitate a Odei liberei ț întreprinderi e dată însă de substanța l ambiguității. Aceasta nu mai ia naștere din limbaj, ci din coloana sonoră. comentarii critice NUL DINTRE GRUPAJELE volumului lui Caius Dobrescu (Oda liberei întreprinderi) a primit anul acesta, la Miinster, un important premiu european. Un alt grupaj, apărut într-o revistă franțuzească, a avut și el ceva succes. (Chiar dacă, spune autorul într-un poem, mesajul a fost înțeles otova, fără pic de umor, ca o critică radicală a capitalismului.) în ce mă privește, dac-aș putea, aș oferi și eu o distincție oricăruia dintre calupurile izolate ale plachetei. Dar despre asta, puțin mai încolo. Momentan, vreau să mă opresc asupra unei chestiuni de context. Sunt tare curios cum va fi citită la noi Oda liberei întreprinderi. în viziune, acesta concurează recenta carte a Elenei Vlădăreanu, Spațiu privat (care, din păcate, cu câteva excepții, n-a făcut încă gaură nici în cer, nici în săptămânalele culturale). Ambele atacă direct imaginea lumii consumeriste de azi. Imaginea, nu lumea în sine. Ceea ce reprezintă deja un prag superior în raport cu etica mizerabilistă din poezia ultimului deceniu. Nici Caius Dobrescu, nici Elena Vlădăreanu n-au nimic personal cu cineva sau ceva. Instinctul de apartenență e, la amândoi, prioritar. Atât cât e, protestul se lansează din interior, iar scopul lui e unul exclusiv poetic. Aici, e clar, Caius Dobrescu are un ascendent. Cultura lui teoretică e substanțial mai solidă. în toate direcțiile, de la aceea ideologică sau istorică la aceea literară, el pare să se simtă ca peștele în apă. în plus, experiența lui în materie de asemenea formule inovatoare de școală, la urma urmelor, optzecistă e mai accentuată. Dobrescu știe să construiască proiecte și de la cald (ca participant la gherila canonică imediat postrevoluționară), și de la rece (ca universitar atent la tot ce mișcă în spațiul occidental al ideilor). Dacă Oda liberei întreprinderi va rămâne prea puțin observată, lucrul se va datora tocmai acestor atuuri cu rol inhibitor pentru cronicarii mai puțin umblați prin biblioteci. Nu-i o noutate că în publicistica noastră, poezia academică n-are trecere. Situația lui Radu Andriescu, predat în Statele Unite, dar ignorat aici, e grăitoare. în fine, n-am de gând să mă pun de-a curmezișul rezervelor critice care se vor formula pe marginea Odei liberei întreprinderi. Dar nici nu pot lăsa o carte bună (cum, totuși, e aceasta) la voia capriciilor leneșe ale comentatorilor. Din punctul meu de vedere, marea eroare a lui Caius Dobrescu constă în lipsa de exigență a trierii. Volumul are exact 140 de pagini și aproximativ 90 de texte, ceea ce, pentru poezie, e cam mult. Mai ales pentru o poezie care stă în așa măsură pe efecte de detaliu conceptual. Impresia e de cusături microscopice întinse mai mult decât le ține plapuma. Proporția compoziției se arată, din start, nepotrivită. O serie întreagă de noțiuni cheie, de pildă, scrise cu majusculă, reapar din loc în loc, salvând sau extenuând suflul unui poem. în jurul lor se construiesc senzații, reflecții sau revelații. Nici libera întreprindere, nici oda ca atare, nu lipsesc din această pletoră justificativă. Dimpotrivă, abundă. Se aud parcă din toate părțile deodată. Conceptul mediatic corespunzător unui astfel de defect e cel de supraexpunere. Ce-ar mai fi de zis după un poem ca acesta? „Este absolută iluzie că Odele, Odele-autentice,/ -ar avea de la început o Temă/ definită. C-ar pomi/ de la o premisă clară, constituită,/ conștientă de sine. C-ar fi despre ceva anume. Adevăratele/ Ode sunt fundamental tactile, se deplasează/ doar prin pipăit, multă vreme oarbe/ și moi. Odele sunt/ prospective prin excelență, înaintează/ pe-o pernă de mucus, cam ca nucleele/ solare- ale ouălor proaspăt sparte-n tigaie. Imaginea lor e potrivită și deoarece, la-nceput, explorările lor au un fundal la fel de omogen-întunecat ca teflonul/ respectivei tigăi.// Adevărata Odă nu știe, în faza primară, despre/ ce, pe ce lume/ trăiește. Se naște direct în/ derută. Atrasă, e- adevărat, spre ceva, dar printr-un/ magnetism inconștient și mai degrabă/ dureros. Abia-n fazele ulterioare începe să-și întrezărească finalitatea. Doar că, imediat după colț, mai răsare-o finalitate/.../ Odă, așadar, nu este aceea pe care-a scris-o Schiller,/ ci-aceea pe care-ar fi scris-o Lichtenberg.” (pag. 73) Caius Dobrescu în schimb, se ambiționează să mai zică ceva, și încă ceva, și încă și încă. Nu același lucru cu alte cuvinte, desigur. Ci lucruri diferite cu vorbe asemănătoare. Ceea ce, fără să fie nociv, e totuși excesiv. Cosmin Ciotloș ’ CRONICA LITERAR Ritmuri pentru antifonările necesare Caius Dobrescu, Odă liberei întreprinderi, Editura Tracus Arte, București, 2009,140 pag. Când devine conștient de risc, schimbă palierul (odată cu metrica) și redresează contactul vizual. Artificiul face toți banii. Din ușor ermetică, poezia redevine delicat cotidiană. Ultimul vers de aici e o definiție și o disoluție a materiei poetice înseși: „Tocmai citeam chestia asta unde e/ citată scrisoarea lui Marx/ către Engels, în care spune că rușii sunt tătari și negrii niște// degenerați, fiindc-așa a citit/ el și... Stai, stai, nu-mi/ spune că nu te interesează, ba te,// și încă mult/ Fii atentă: citatul e dintr-o ediție/ de, stai, ai răbdare, e foarte/ important, așa, Saul Padover.// Saul Padover, Saul Padover, un nume plin de muzică secretă./ Dar ascultă întreaga simfonie: Saul Padover,/ TheLetters of Karl Marx, Englewood Cliffs,// NJ: Prentice Hali, 1973. Așa, să mergem acum mai/ departe. Cum adică e-o/ aiureală «completă»? Adică ce-ar fi/ «complet» în ea? ține// cont de faptul că tocmai acum urmează. Padover/ al nostru plasează scrisoarea tocmai la pagina... Să văd dacă ghicești. Nu? N-o simți venind? N-o presimți? Chiar la pagina/ 215. Te-ai prins? E exact/ numărul nostru de-apartament.” (pag 120) Așadar, multe, prea multe poeme în această Odă a liberei întreprinderi. Toate chemându-se la fel, după titlul și asemănarea cărții. Aceasta e de fapt una din bunele găselnițe ale lui Caius Dobrescu, care omogenizează speculativ ceea ce prin natură e eterogen. Ode cu statut egal sunt și fulgurațiile de numai două-trei versuri, și pastelurile cerebrale de caiet dictando, și epopeile întinse pe mai multe file. în el, narativul e departe. Dacă păcătuiesc, o fac cu cuvântul sau cu gândul. Niciodată cu fapta. Ce rezultă în urma acestei absențe nu e însă lirism, ci epură. Din poezia actualității, Caius Dobrescu îndepărtează lestul modei (narațiune, biografism, minimalism, tranzitivitate) ajungând la, cum să zic, modernitatea premodernilor. O modernitate, sigur, involuntară la ei, dar deliberată în Odă liberei întreprinderi. Că autorul Odei optează pentru o specie clasică, nu-i, așadar, întâmplător. Se întoarce la trecut refăcând etapele prezentului. Chiasmul acesta, el îl rezolvă prin calea de mijloc, scurtcircuitând tocmai punctul de intersecție, alegoria: „Artiști ! Pe vremuri știați/ să ne reprezentați în armuri, cu niște/ coifuri ciudate pe cap, conducând/ care- alegorice, trase de/ dragoni, caracatițe și mai ales/ de- acei delfini cenușii, cu țeste/ proeminente, neobișnuit de/ încruntați - întregul simbolizând Confuzia (clar supusă/ Voinței Noastre) - a tuturor Energiilor/ Primordiale.// Ei bine, astăzi/ ne arătați mai mult în/ pielea goală, cu ochii cât cepele, cu gura/ până la urechi, probabil/ urlând, de parcă/ tocmai am fi consumat/ o copioasă salată de/ andive bine condimentată cu/ angoasă// Imaginația voastră/ înțesata și îmbibată de noțiuni precum alienare și manipulare întoarce/ pe dos alegoria inițială./ lată-n ce sens: e ca și cum/ ne-ați pune pe noi la ham, și-ați caza/ în car toată banda de dragoni și narvali.” (pag. 24) Cea mai importantă calitate a Odei liberei întreprinderi e dată însă de substanța ambiguității. Aceasta nu mai ia naștere din limbaj, ci din coloana sonoră. Nu o dată, poemele se referă limpede la, tocmai, limpezimea lor. în spatele acestei eficiente aproape corporatiste (doar vorbim despre o carte cu încărcătură antreprenorială) se simte o forfotă aducătoare de echivoc, de miraj, de inefabil. Sinceritatea devoalării acestora e la originea unor pasaje memorabile: „Eu mi-am imaginat cu totul și cu totul/ altceva. Câ vor fi versuri bine articulate, gândite limpede/ și enunțate cu claritate. Capabile să/ repună optimismul în drepturile/ lui naturale, sâ modeleze/ mințile tinere/.../ Mâ uit/ în urmă/ totul pare închis/ în sine. Emoții/ strecurate-n crăpăturile stâncilor, ascunse / în carapace. Sensurile/înfășurate-n cochilii. Toml/ s-a transformat într-o bolboroseală, într-o/ tulburare oculistico-ocultistă. Am/ descoperit că nu te poți juca/ de-a limbajul profetic.” (pag. 107) Ca eșafodaj teoretic, poezia lui Caius Dobrescu e de- o prospețime imediat sesizabilă. Ca valoare, cred că se poate cerne fără regrete o jumătate din conținutul Odei liberei întreprinderi. (Atât cât să iasă o bază de date inevitabilă pentru antologatorii poeziei ultimelor douăzeci de ani.) Curățată în felul acesta de orice ecou, vibrația audio va suna, o dată pentru totdeauna, distinct. ■ De la Uniunea Scriitorilor Ca urmare a hotărârii Comitetului Director din data de 30 noiembrie 2009, Uniunea Scriitorilor din România comunică: Fiecare filială a USR este rugată să trimită Uniunii o situație a manifestărilor culturale/proiectelor culturale care vor avea loc în cursul anului 2010 în zona de acțiune a filialei (toate manifestârile/proiectele, nu numai cele organizate strict de filială). începând cu primul semestru al anului 2010, proiectele pentru concursul de finanțări nu se vor mai adresa direct Uniunii, ci vor fi depuse la filiale. Proiectele de finanțări pe semestrul I al anului 2010 vor fi depuse până la data de 30 decembrie 2009. Comitetele de conducere ale filialelor vor face o preselecție și vor timite la secretariatul U.S.R. proiectele alese (data limită 20 ianuarie 2010). Acestea vor fi luate în discuție de Comitetul Director care se va întruni în data de 27 ianuarie 2010. Comitetul de conducere al fiecărei filiale va propune un proiect cultural reprezentativ pentru respectiva filială, proiect care urmează să fie sprijinit financiar cu prioritate de U.S.R. România literară nr. 49/11 decembrie 2009 Nicolae Tzone România literară nr. 49/11 decembrie 2009 [ceasul bun îmi linge fața cu limbile lui de pisică leneșă...] lui gelu iova ceasul bun îmi linge fața cu limbile lui de pisică leneșă adormită pe jumătate ceasul rău mă străpunge cu limbile lui reci și metalice și mai presus de toate insomniace timpul bun mi se pune dulce ca mierea și ca laptele sub limbă și deopotrivă sub pernă timpul rău mă îmbracă-n pămîntul lui negru și aspru de la creștet pînă în tălpi cînd timpul e rău nu mai am nevoie nici de miere și nici de lapte dulce sub limbă sau deasupra de limbă sub pernă în pernă sau deasupra de pernă cînd timpul e rău dumnezeu îmi întoarce spatele și mă părăsește-n pustiu cînd timpul e bun iisus îmi întră în casă și-mi arată rănile lui de pe cînd zăcuse pe cruce în cuie bătut acum două milenii cînd timpul e bun pot fericit să port și papuci de miere și cămașă de miere și pantofi de lapte și haină de lapte cînd timpul e bun nu-ntorc nimănui spatele și mai cu seamă nu-mi ascund nimănui fața cînd timpul e foarte bun cînd timpul bun e cel mai bun sînt pregătit să muște din mine cu drag toate poemele mari de pe suprafața pămîntului * sînt tăblița de lut pe care poemele de acum cinci mii de ani sînt mai vii și mai tulburătoare decît oricînd sînt vulturul pe care poetul român nichita stănescu l-a privit în ochi atunci cînd a scris poemele lui despre domnul vultur sînt tăblița de lut pe care fără să mă-ntrebe poemele de acum cinci mii de ani mi-au scris numele * tzone e un nume rar în poezia română tzone e un nume far în poezia română tzone nu e tzara tzone nu e naum zis și gellu nu e luca zis și gherasim tzone e stăpînul limbii române tzone este zeul bătrîn al poeziei române tzone e un butoi cu vin care are în el în loc de vin dinamită tzone e singurul poet antic care s-a păstrat viu în magma vulcanică de la poalele muntelui vezuviu tzone e sicriul capodoperă cu singurele poeme capodoperă ale limbii române și-ale literaturii române tzone e zăpada de pe munții carpați și de pe himalaya tzone este pluralitatea munților carpați și himalaya în poezia română tzone nu e tzara nu e eminescu zis și mihai nu e mazilescu zis și virgil tzone ca să nu-1 vedeți voi niciodată dormind doarme în adîncul dunării într-o știucă lungă de o sută de metri și lată de o sută de metri și concomitent în adîncul nilului în burta uriașă a împăratului crocodil sau mai poeticește spus a faraonului crocodil tzone nu e vinea tzone nu e păun zis și paul nu e nici mugur zis și florin tzone este singurul cimitir marin doldora de capodopere de pe întinderea statului român și de pe întinderea continentului europa și de pe întinderea continentului numit america tzone e singurul călător stelar în viață de după venirea răstignirea și învierea lui iisus tzone e singurul poet român care doarme de gît cu poemele lui deopotrivă pe întinderea văzduhului pămîntean și pe întinderea tuturor celorlalte văzduhuri subpămîntene și suprapămîntene tzone e ceasul de aur cu ore de aur cu minute de aur și cu secunde de aur care ține în viață poezia română tzone e poetul care se spală pe mîini și pe față numai cu apă de lună și care bea ori de cîte ori i se-ntîmplă să moară apă de lună tzone nu e celan tzone nu e foarță zis și șerban nu e popescu zis și cristian tzone e un vulcan activ și foarte periculos pentru limba română de ieri și de azi dar mai ales de azi și de mîine tzone zi de zi căptușește cu capodopere limba de foc și limba de came din gura de foc și din gura de came a limbii române tzone e numele care nu are nevoie de laudă dreaptă sau strîmbă de gură românească aproape ori departe de el ca să înflorească și să strălucească tzone e poezia română care crește înaltă pînă la lună direct de pe străfundul mării negre cum crește iarba verde pe cîmpia română așa crește poezia lui tzone de pe lună pînă pe dedesubtul mării negre tzone nu e tzara tzone nu e vinea tzone este țara lui tzara și a lui vinea mai degrabă din cer decît de pe pămînt tzone este poezia supremă din țara lui tzara și a lui vinea mai degrabă din cer decît de pe pămînt * iisuse leagă-mă la ochi cu rănile tale și cu insomniile tale și cu decepțiile tale cu privire la fiara din om și la omul devenit fiară iisuse apără-mă de pămîntul care cîteodată adoarme în carnea mea și în sîngele meu și doarme dus de parcă zici că-i mort și că sînt mort iisuse nu mai vreau în trupul meu came de pămînt și sînge de pămînt iisuse nu mai vreau deloc pămînt în gura mea nici viu și mai cu seamă mort iisuse te implor iisuse te rog dă foc o dată pentru totdeauna la tot pămîntul de pe pămînt să nu mai rămînă pe pămînt nici urmă de pămînt 21 septembrie 2009 -19h07 min |eu am fost în țara fără rost...] eu am fost în țara fără rost și fără adăpost și unde prostul cel mai prost chiar e prostul cel mai prost eu nu am fost niciodată în țara cu rost în țara adăpost în țara fără nici un prost eu m-am născut și voi muri vai mie iisuse vai mie în țara fără rost și fără adăpost și unde prostul cel mai prost a fost și va rămîne veac de veac și de după veac prostul prost cel mai prost * da mi-am luat-o în cap dar în capul meu și nu în capul altora de plumb sau de paie sau mai știu de ce ori din ce * aici nu mai sînt lei aici leii toți au murit fie înjunghiați pe la spate fie trădați fie de inimă rea aici leii au încărunțit au surzit și au orbit înainte de vreme de frica omului aici în țara mea care nu mai vrea să fie a mea leii toți au murit de cuțitul satîrul ori ghioaga ori caninii omului rău și nedomesticit 21 septembrie 2009 - 19 h 37 min (din volumul în pregătire: poeme zburătoare) n Brazilia, naivitatea funciară a locului l-a legat definitiv pe filozoful francez de amerindieni, chiar dacă acesta s-a atașat de indienii bororo și nambiquara tocmai pentru că reprezentau contrariul perfect al brazilienilor „civilizați" din Sad Paulo și din Rio. Emil Brumaru CERȘETORUL DE CAFEA TROPICE TRISTE ROPICELE surîzătoare“ s-au întristat __________ din nou pentru că, iată, a dispărut inventatonil sintagmei de la care am plecat scriind despre Brazilia. Sintagma cu pricina îi va supraviețui lui Claude Levi-Strauss un număr indeterminabil de ani, dar creatorul ei s-a retras definitiv în umbră. E impresionant să observi șocul pe care l-a provocat în Brazilia moartea U lui Claude Levi-Strauss: oricît de ciudat ar părea, brazilienii îl considerau un „aproape brazilian¹⁴ - și asta doar pentru că prima lui carte celebră, Tristes Ucpiques, se bazase pe o experiență braziliană. întreaga suflare intelectuală, oameni care n-au nimic a face cu filozofia ori antropologia l-au plîns ca pe un patron spiritual; probabil că savanții de la Tropice au început să se intereseze cu adevărat de indienii bororo și nambiquara, locuitori ai teritoriului Braziliei, mai ales după apariția cărții Tristes tropiques. Ea nu era deloc tandră cu societatea braziliană a anilor 30; autorul consumase destule rezerve de sarcasm pentru a-i portretiza pe intelectualii brazilieni cu care avusese a face. Dar acum nu mai contează! Cei de astăzi par a nu se regăsi deloc în nu prea îndepărtații lor antecesori. Dacă Brazilia a marcat începutul carierei etnologului, dacă în Mato Grosso și Amazonia a avut el revelația popoarelor băștinașe, abia mai tîrziu, ca refugiat în Statele Unite, și-a modelat Levi-Strauss teoria ce avea să-i aducă celebritatea. Întîlnirea cu Jacobson și cu structuralismul în formare i-a oferit instrumentul cu ajutorul căruia materialul etnografic strîns oarecum la întîmplare a căpătat un sens. Tristețea cercetătorului de pe teren la vederea bieților amerindieni, tristețe extinsă apoi asupra întregilor Tropice, a fost și tristețea unei discipline, a unei metodologii care nu mai aducea mari satisfacții; documente și fapte, imagini și credințe acumulate la nesfîrșit. Viețile a o mie de cercetători dedicate exclusiv popoarelor „primitive⁴⁴ n-ar fi ajuns decît pentru înregistrarea unei părți infime din existența „sălbaticilor⁴⁴ de pe întregul glob pămîntesc. Și atunci, la ce bun? în clipa maximei descurajări, s-a produs declicul sugestiei jakobsoniene; în loc de a strînge material tot mai mult și mai mult, într-o încercare eșuata de pornire de a umple butoiul Danaidelor, nu era mai profitabil să construiești o teorie universală plecînd de la materialul deja strîns, apoi să vezi dacă ea se potrivește și în alte situații? Sub semnul acestei inducții generalizate, transformata apoi în discutabila regula globala, a luat naștere nu doar Antropologia structurală a lui Levi- Strauss, ci întreaga mișcare structuralista. Cum autorul însuși mărturisise, el îi „detesta pe exploratori și călătoriile lor“, așa că a călătorit în întreaga lume cu moderație, dar de preferința fără să se miște din cabinetul său de lucru. După ce studiase dreptul, de care se plictisise, după ce studiase filozofia ulterior abandonata, după ce a încercat cercetarea antropologica de teren, fără mare entuziasm, după ce a aspirat să devină romancier cu romanul Tristes tropiques - proiect din care a păstrat doar titlul, a descoperit lingvistica și, odată cu ea, maniera ingenioasa de a face filozofie și etnografie cu mijloace aproape literare. Așa a luat naștere Tristes tropiques, o carte de frumusețe atemporală și universală. Frumoasă nu prin elementele etnografice amerindiene descrise aici, ci prin pasionanta autobiografie comentată a autorului, prin reflecțiile lui privind destinul umanității, cuprinse în ultima parte; romancierul ratat Levi-Strauss se simte în aproape fiecare pagină, mai ales în cele destinate demascării ideii de „progres⁴⁴ și a luminismului în general. Prezența ulterioară a lui Levi-Strauss alături de Roman Jakobson, lansarea oficială a termenului structuralism prin cartea sa din 1957, Anthropologie structurale, profesoratul la College de France, polemicile cu Sartre, o existență desfășurată în mijlocul „intelighenției⁴⁴ pariziene din Cartierul Latin au făcut pe toată lumea să creadă că etnologul francez i-a reabilitat pe băștinași și „gîndirea sălbatică⁴⁴. în realitate, operațiunea fusese deja întreprinsă, cam cu două decenii înainte, de către Mircea Eliade, alt filozof care detesta călătoriile și investigațiile pe teren, dar care recepta, la masa sa de lucru, semnalele lansate din întregul Univers. Fără a avea la dispoziție formidabila artilerie mediatică pariziană și, mai ales, criticînd frontal demersul structuralist în însăși esența lui, Eliade a fost la început trecut sub tăcere, pentru a fi recunoscut abia mult mai tîrziu. Dar, în perspectiva largă a istoriei, preeminența cronologică își pierde semnificația: rămîne doar opera a doi savanți de aceeași vîrstă, un istoric al religiilor și un etnolog, care, pe căi proprii, au ajuns la același scop visat încă din tinerețe - a aduce la lumină fața nevăzută a umanității, lumea în care miturile sunt încă vii, o lume cu nimic inferioară, filozofic vorbind, lumii modeme a secolului XX. în Brazilia, naivitatea funciară a locului l-a legat definitiv pe filozoful francez de amerindieni, chiar dacă acesta s-a atașat de indienii bororo și nambiquara tocmai pentru că reprezentau contrariul perfect al brazilienilor „civilizați" din Sab Paulo și din Rio. Dorința de a-ți fabrica o istorie avantajoasă este însă proprie fiecărui popor: de ce ar face brazilienii excepție? Pesimistul incurabil Claude Levi-Strauss, care s-a ocupat de civilizațiile primitive doar pentru că erau condamnate la apropiată dispariție, care nu se mai regăsea deloc în lumea actuală („Lumea actuală are șase miliarde de oameni. Nu mai este și a mea‘j și care constata cu tristețe că metoda sa e din ce în ce mai contestată, a văzut în bătrînețe o nenorocire inevitabilă, dar nu mai puțin o nenorocire. Reflecțiile lui pe seama acestei stări și a acestei vîrste ating din nou, prin reflex, literatura: „Astăzi, pentru mine există un eu adevărat, care nu mai reprezintă decît o jumătate sau un sfert din mine, și un alt eu, virtual, ce păstrează încă ideea totalității. Eul virtual schițează proiectul unei cărți și îi spune eului real: acum e rîndul tău! Dar acesta îi răspunde: e sarcina ta, doar tu percepi totalitatea. Și iată că viața mea se desfășoară acum în mijlocul acestui straniu dialog“, mărturisea abătut filozoful. Era în 1998 și avea 90 de ani. Iar intr-unui din ultimele interviuri, dat în 2004, spunea tranșant și dezabuzat: „Nu mai acordați atîta importanță modestelor mele lucrări. în cîțiva ani, posteritatea mă va uita complet. E soarta tuturor celor omenești". Ceea ce este, totuși, un exces de pesimism. In memoriam Marin Mincu Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu deosebită tristețe încetarea din viață a profesorului- doctor Marin MINCU, critic literar, poet și prozator de largă reputație. Marin MINCU s-a născut la 28 august 1944, la Slatina. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1967 și a devenit doctor în Filologie în 1971, cu o teză despre opera literară a lui Ion Barbu. între 1978-1994 a fost profesor asociat al Universității din Florența. Marin MINCU a debutat în 1964 în „Gazeta literară" cu un articol de critică și ca poet în 1966 în „Amfiteatru⁴⁴. Debutul editorial s-a produs cu volumul de poezii Cumpănă, apărut în 1968. A publicat mai multe romane printre care: ciclul Intermezzo, 1984, Jurnalul lui Dracula, 1992, Jurnalul lui Ovidiu, 1997, ambele publicate mai întâi în limba italiană în Italia. A publicat, de asemenea, numeroase volume de versuri și volume de critică, antologii ale poeziei textualiste din România. Marin MINCU a obținut numeroase premii pentru literatură atât în Italia, cât și în România. Pentru activitatea sa culturală prodigioasă i s-a decernat, în anul 1996, Premiul Herder. Marin MINCU a fost profesor și decan al Facultății de Litere la Universitatea Ovidius din Constanța și directorul unei edituri proprii, Pontica, la care a găzduit debuturi ale tinerilor poeți din generația 2000. El a condus Cenaclul Euridice, remarcabil pentru afirmarea în literatură a generației 2000. A avut de asemenea o activitate bogată de traducător din literatura italiană. Prin încetarea din viață a profesorului Marin MINCU literatura română, lumea literară și învățământul filologic românesc suferă o dureroasă pierdere. E vremea broderiilor de ger... E vremea broderiilor de ger. Cristalele se-agață, mari, de ramuri Și ne ciocnesc, chemîndu-ne, în geamuri, Să-l vizităm pe Domnul Bijutier! El ne va da inele de argint Ce-or să ne strîngă visele pe viață, Lungi coliere petrecînd pe-o ață Perle ce-n veci ne leagă c-un alint Și-adăpostesc în vraja grea a lor Sufletul tău și-al meu, ca-ntr-o văpaie Lin pîlpîind, care deși se-ndoaie Iar se ridică-n cerul rupt de nori Frumoși, lin strecurînd dulci curcubeie Deasupra coapselor ce ni se-ndeie... România literară nr. 49/11 decembrie 2009 actualitatea NEW EUROPE COLLEGE Institut de Studii Avansate Fondator și Rector: Prof dr Andrei Pleșu NEW EUROPE COLLEGE Institut de Studii Avansate Fondator și Rector: Prof. dr. Andrei Pleșu RELIGIE ȘI POLITICĂ ÎN CONTEXTUL MODERNITĂȚII BURSE „NEW EUROPE COLLEGE” PENTRU ANUL UNIVERSITAR 2010-2011 New Europe College (NEC) anunță concursui anual pentru bursele de cercetare NEC 2010-2011 pentru universitari/cercetători români din domeniile științelor umaniste și sociale pe tema Religie și politică în contextul modernității. CONDIȚII DE PARTICIPARE: 1. Candidatul trebuie să fie înscris la doctorat sau să aibă titlul de doctor. 2. Se va acorda prioritate candidaților sub 40 ani și celor care nu au beneficiat încă de burse acordate de NEC. 3. O foarte bună cunoaștere a cel puțin două din limbile străine de circulație internațională. O bună cunoaștere a limbii engleze este dezirabilă. Prin profilul său, NEC pune accentul asupra dezbaterilor inter- și trans-disciplinare. Se încurajează proiectele care permit această deschidere, fără a pierde din rigoarea disciplinară. CONDIȚII ALE BURSEI: Bursa se acordă pentru un an academic (10 luni). Programul bursierilor presupune prezența obligatorie în București cel puțin o dată pe săptămână timp de 9 luni. în intervalul de 10 luni, bursierii vor beneficia de un stagiu de cercetare într-unul din marile centre universitare/de cercetare din străinătate. Valoarea bursei lunare (acordată pe durata a 9 luni) este echivalentul în RON a 600 EURO (neimpozabili), la care se adaugă 2.600 EURO pentru stagiul de cercetare. MODALITĂȚI DE ÎNSCRIERE Șl TERMENE PRIVIND CONCURSUL: Formularul de participare la concurs poate fi obținut de la adresa www.nec.ro sau prin e-mail de la applications@nec.ro De asemenea, formularul poate fi ridicat de la sediul New Europe College în zilele de luni-vineri, orele 10-17 sau poate fi primit prin poștă (în cazul candidaților din provincie). Termenul limită de depunere a dosarului completat este 1 februarie 2010 (nu data poștei). Formularele trimise prin e-mail trebuie să conțină la rubrica Subject următoarele cuvinte: „Religie și politică”. Relații suplimentare se pot obține la tel. (021) 307 99 10 -între orele 10-17 ale fiecărei zile lucrătoare - sau prin e-mail: applications@nec.ro Adresă: New Europe College, str. Plantelor21,023971 București BURSE „NEW EUROPE COLLEGE” PENTRU ANUL UNIVERSITAR 2010-2011 New Europe College (NEC) anunță concursul anual pentru bursele de cercetare NEC 2010-2011 pentru universitari/cercetători români din domeniile științelor umaniste, sociale și economice. CONDIȚII DE PARTICIPARE: 1. Candidatul trebuie să fie înscris la doctorat sau să aibă titlul de doctor. 2. Se va acorda prioritate candidaților sub 40 ani și celor care nu au beneficiat încă de burse acordate de NEC. 3. O foarte bună cunoaștere a cel puțin două din limbile străine de circulație internațională. O bună cunoaștere a limbii engleze este dezirabilă Prin profilul său, NEC pune accentul asupra dezbaterilor inter- și trans-disciplinare. Se încurajează proiectele care permit această deschidere, fără a pierde din rigoarea disciplinară. CONDIȚII ALE BURSEI: Bursa se acordă pentru un an academic (10 luni). Programul bursierilor presupune prezența obligatorie în București cel puțin o dată pe săptămână timp de 9 luni. în intervalul de 10 luni, bursierii vor beneficia de un stagiu de cercetare într-unul din marile centre universitare/de cercetare din străinătate. Valoarea bursei lunare (acordată pe durata a 9 luni) este echivalentul în RON a 600 EURO (neimpozabili), la care se adaugă 2.600 EURO pentru stagiul de cercetare. MODALITĂȚI DE ÎNSCRIERE Șl TERMENE PRIVIND CONCURSUL: Formularul de participare la concurs poate fi obținut de la adresa www.nec.ro sau prin e-mail de la applications@nec.ro De asemenea, formularul poate fi ridicat de la sediul New Europe College în zilele de luni-vineri, orele 10-17 sau poate fi primit prin poștă (în cazul candidaților din provincie). Termenul limită de depunere a dosarului completat este 1 februarie 2010 (nu data poștei). Formularele trimise prin e-mail trebuie să conțină la rubrica Subject următoarele cuvinte: „Burse NEC". Relații suplimentare se pot obține la tel. (021) 307 99 10 - între orele 10-17 ale fiecărei zile lucrătoare - sau prin e-mail: applications@nec.ro Adresă: New Europe College, str. Plantelor 21, 023971 București România literară nr. 49/11 decembrie 2009 „Europa Liberă, AICI" In ziua de 3 decembrie a. c. a fost lansată campania „Europa Liberă, AICI“, inițiată în vederea strângerii de fonduri pentru a aduce în România arhiva emisiunilor postului de radio „Europa Liberă“. Proiectul poate fi sprijinit prin trimiterea unui SMS la 8820, în valoare de 2 euro (nu se aplică TVA), număr disponibil în rețelele Vodafbne, Orange și Cosmote până la data de 30.01.2010. Campania beneficiază de susținerea unor personalități ale vieții publice din România, fundații și organizații ale societății civile. „Europa Liberă, AICI“ este un proiect inițiat de Liviu Tofan, fost director adjunct la Radio Europa www.100000romani.ro Liberă și actual director al Institutului Român de Istorie Recentă. In memoriam Valeriu Sârbu Uniunea Scriitorilor din România anunță cu durere încetarea din viață a dramaturgului, poetului și eseistului Valeriu Sârbu. S-a născut la 18 septembrie 1931 la Bujoreni, județul Vâlcea. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității București. A lucrat ca reporter și redactor la mai multe reviste și ca profesor la Liceul „Nicolae Iorga“ din Vălenii de Munte. A debutat cu versuri în anul 1966, editorial în anul 1969, cu volumul Poeme banale. Prima piesă radiofonică, domeniu în care a excelat, a fost transmisă la Radio România în anul 1968 (Balerina portocalie). Au urmat numeroase piese, în special pentru radio, dramaturgul primind premii pentru aceste realizări în România, ca și în străinătate. A făcut parte din USR, filiala Brașov. Prin încetarea din viață a lui Valeriu Sârbu, literatura noastră dramatică suferă o grea pierdere. In memoriam Elena Zarescu Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu durere trecerea în neființă a scriitoarei Elena Zarescu. S-a născut la 5 noiembrie 1933 în județul Vâlcea. Absolventă a Universității București, Facultatea de Pedagogie, Elena Zarescu a activat ca profesoară de limba și literatura română. Ca poetă, a debutat în 1966 în revista „Luceafărul“ și editorial cu placheta Nordice, în 1971. A publicat numeroase volume de versuri inedite precum și mai multe antologii din lirica proprie. Prin dispariția poetei Elena Zarescu, breasla literară înregistrează cu tristețe despărțirea de o scriitoare sensibilă și de o bună colegă. comentarii critice 1. In ultimii ani de nervoasă globalizare, de grăbită extindere a unei perspective „din satelit", particularitățile locului geografic se văd nu o dată neglijate, date la o parte ca niște iritante obstacole în calea „progresului". Specificul național riscă a fi taxat drept provincialism desuet, iar cel provincial pur și simplu radiat. însuși marele Blaga apare măsurat cu o anume stînjenire, ca un soi de „caz" clasat, bun doar de trecut în istorie și-n manuale, după cum Bacovia supraviețuiește mai cu seamă pe o latură a sa ce se „universalizează" mai lesne, cea a angoasei. In pofida acestor circumstanțe, producția poetică se îndărătnicește a pomi inclusiv din toposuri cu particularități culturale proprii, care modelează temperamente, se răsfrîng în imaginar și în stilistică deseori la un nivel de autenticitate ce se cuvine luat în considerare. Un exemplu: Maramureșul, care nu e numai un set de poze color cu miză turistică, ci și o vatră activă de poezie. Unul din exponenții acesteia este Vasile Muște, care stoarce din folclor zemurile unor senzații proaspete, împrumută din aceeași materie tutelară contururi paradisiace. Simplitatea străbună devine transparentă, durerea diafană primește reflexele transcendenței: „bunicule de ce miroși a iarbă / ghici / miroase iarba a bunici II bunicule acolo peste dealuri unde se lasă / soarele are ca oamenii casă / și dacă e singur cine îl vindecă / și de ce nu se schimbă cînd e duminică II n-are casă / n-are taine / n-are cufăr / pentru haine II bunicule cine azvîrle muguri / în copacii de pe dealurile anilor mei H binecuvîntarea / de zeill bunicule de ce-i atît de luminoasă / fereastra veche lîngă care stai H pe aici neîncetat își are-un înger I pedestru cale înspre Rai // bunicule pe unde pasu-ți scrie / florile toate se îndrăgostesc ll îndrăznesc / să-mi fie cetate H bunicule ce îți aduce înserarea / cînd umerii și gîndu-ți înconjoară H iluminări din locurile unde/nu ajung luminile de-afară" (Dialoguri). Viața se îngemănează cu moartea într-o atmosferă de pictură naivă: „cunosc un drum mai scurt decît / o tăietură de lumină ll cu un pumn de rouă noaptea-mi bate-n / geam / tot aceeași noapte care m-a născut H se gîndesc părinții poate să-și urmeze / iarăși drumul de la început ll bunicule de ce ai așezat / această luminare lîngă tine // să vezi cît sunt de supărat/ pe ziua care vine“ (ibidem). O rugăciune e mișcătoare în ingenuitatea sa eretică: „bunicule am vrut cînd ai plecat / să știu că nu mă minți și nu e în zadar / pînă la tine drumul să-1 străbat // te-aștept a înflorit brîndușa / ce ți-am ascuns-o-n buzunar H leru-i Ier bunicule-ți colind / să mă vezi să mă auzi că sunt H leru-i Ier bunicule răspunde-mi / din fereastra plină de pămînt H nu ai venit bunicule de sărbători / să fim zăpezii consăteni H tremură cum ții de subsuori / toată grădina de la Coruieni H ți-am adus bunicule o haină / și o secure pentru lupi și porci H tare singur ai rămas în iarnă H poate spargi tăcerea și te-ntorci“ (Rugă pentru întoarcere). Fără a urma formal tiparul poeziei anonime, autorul împrumută din substanța acesteia misterul potolit, melodios, cu o românească amprentă. Cuvîntul are adieri de zefir nelumesc: „se-ntîmplă seara iarăși pe pămînt / se-așează încă lumi peste tată / pe ape zborul păsării s-a frînt / dar aripile încă o să bată H și eu vă strig cu grîul uneori / din satul meu căzut lîngă izvoare / se face frig și sîngerează zori / și de uitarea satului se moare" (Senin de Coruieni). O melancolie senin-dolorică precum o emanație a unei lumi ce nu se îndură să moară acordă versurilor o trăsătură de sufletească demnitate. Poetul meditează cu o arhaică pătrundere, fără risipă de vorbe, în expresivități ce pot reține atenția: „pe ce lume va mai fi o alta / în formă de inimă în formă / de om însemnat cu fierul / roșu de lumină și credință / caldă asemenea veșniciei în / Rai drum să-ți faci cînd alții / n-au nici cărare înspre cer / nici inimă și nici înfiorare / să se știe de cîtă iubire / sunt în stare o mare lume / într-o lume mică și lumea / aceea-n lumi din ce în ce / mai rare" (Cartea din spatele cărților). 2. Alt poet al aceluiași meleag privilegiat de istorie ce refuză însă a se bloca într-însa este Gheorghe Pârja. D-sa are fascinația unei vechimi care e o mixtură de geografie, botanică și credință local nuanțată. Are aerul unui ins ajuns într-o metropolă unde își dă seama că nu se poate despărți de imaginea locului natal pe care-1 inventariază cu rafinament modernist: „Un răsărit de Gheorghe Grlgurcu SEMN DE CARTE Poeți maramureșeni r soare, ceaiul de cătină / Bătaia vecinei în perete / Ai de ales: plăcinte cu mărar / Ori urcarea pe munte / O albină căzuse din raiul ei de polen / Tocmai în fața luminii / Abia ivită pe cer / Așteptai să răsune cuvinte în jur / înalte ca tulpina de cînepă / Din grădina copilăriei / Secetă mare, cuvinte fugare / Rulează prin tînăra ta biografie / Ca mașinile pe bulevardul cuceritorilor" (Ceremonia zilei). Vitalitatea ancestrală zvîcnește în imagini domolite prin muzicalitate: „Ai venit pe lume ca un cînt de ape / Ca un foc lunatic, rugă ori blestem / Din străini, străino. m-ai adus aproape / Glorie nebună, drumul fără semn // Pe o grindă neagră ce susține ceața / Unde se ascunde mierla în april / Limpede se face astăzi dimineața / Ca un fruct al vieții, jocul de copil H Și de-o fi să ardă golul de cuvinte / O cămașă albă spune că exist / Ai venit pe lume margine cuminte / Cu numărătoarea anilor lui Crisl" (Venirea pe lume). Nedispus totuși a se închide în formule pasive, tînjitoare, Gheorghe Pârja se arată în alte locuri alert, imaginativ, aducînd în scenă un fabulos stenic. Călător prin Serbia, se dedă la asociații cutezătoare ce exhibă o energie de-acasă: „Omul era nebun, nebun de oraș / Pentru a-1 stăpîni i-a dat foc / Așa se simțea bine împăratul / în puful cenușii, în prăpădul memoriei ll Era singur împăratul / Suita murise cu veacuri în urmă H La crîșma Verona din Belgrad / Lîngă un perete de funingine / A înviat o statuie de piatră ll Aici, sub bolta rece / Am văzut cum mor împărații / Simplu: cu o mînă pe inimă / Cu cealaltă pe țări străine H Așa iubesc ei efemerul" (Opace estetică). Specialitatea d-sale rămîne o sensibilitate rustică pătrunzătoare, precum acea mireasmă proprie odăilor din vechile case țărănești, amestec de fructe puse la uscat, de lemn ușor putrefiat, de țesături de lînă stătute: „Din cer / Sau dintr-un ochi înspăimîntat / Ființă m-am trezit, / Aureolă pentru lumina fără lucire / în partea nedreaptă a raiului. // Odată și-odată... / Dar cînd fi-va noaptea o floare / Mai înaltă decît crinul? / Doar gîndul mă duce nebun / La albul din lemn dăruit" (Anabasis). E făcut racordul cu tăcerea blagiană: „Cu părere de rău / Trebuie să lecuiesc rănile / Cele vorbitoare / Dar mai ales cele tăcute" (Trupul absent). „Aripa mare a lui Blaga colindă peste versurile și felul de a gîndi liric al lui Gheorghe Pârja", afirma Nicolae Breban. Cu adevărat, autorul Laudei somnului e deferent confirmat, difuzat în discursul iubitor de mister ancestral al bardului contemporan: „Dacă din lacrimă răsare lumină / Dacă în piatră se limpezește ceața / Dacă furnica duce povara harului / E semn că între brațele reci / Un trup al iluziei a înviat. // Numele tău nu se rostește / Ci se mistuie / în arderea fără cenușă" (Ardere fără cenușă). Gravitatea inteligentă, melancolia salubră a lirismului semnat de Gheorghe Pârja îi girează nota personală. 3. De o speță deosebită este Echim Vancea. Empatia acestuia nu se arată decît indirect, prin intermediul unor proceduri laborioase, printr-o complicație care s-ar putea să reprezinte un semn de discreție. Deseori firile emotive, pudice își ascund naturalețea cu ajutorul unor divagații ori încifrări. Echim Vancea ne înfățișează o plastică întortocheată a verbului, aidoma unui pariu cu acesta: „tu crezi că nu avea destulă lumină pentru a vedea întunericul și pe urmă a trebuit să fii de față să vezi cum un trandafir învață matematică /și mai ales să știi că e nevoie de o altă femeie și de o altă privire pentru profeții ce mîngîie naivi învolburata cenușă a părinților sufocați de ritmul tobelor ce se îndepărtează apăsătoare și neputincioase. / - «ești îndeajuns de frumoasă să fii nevastă și nu fecioară», dar cum astăzi mai poți închina cu un trecător pe care nu îl cunoști dator îi vei fi cu masacrul navigatorilor neîngenunchiați întru inventatele ceremonii dedicate unui amant prea puțin pregătit pentru o răstignire fără de cuie - mîine vom fi - poate - și noi la rîndul nostru căpetenii și ne vom spăla de lacrimi mîinile cu sabia" (prea multă tăcere împotriva zgomotului). E un discurs ar borescent ce nu se îndură a se întrerupe parcă din teama că, la un moment dat, se va auzi tăcerea. O mască a retoricii peste chipul auctorial, care, aplicîndu-și-o, dorește a-și drapa intimitatea. Această acrobație sintactică, acest gust al „ciudățeniei" ce-o însoțește trădează o jenă de sine a sensibilității de fond, indicată de folosirea ostentativă a noțiunilor uzuale, de prozaismul voit al unor asociații: „în spațiile libere dintre un apel telefonic și convorbirea propriu-zisă e un fel de anestezie / locală" (după atâția ani). Sau: „ploile în oraș mai fac trotuarul - / trebuie ca piatra să își ascundă durerea" (liniștea umbro). Revărsarea temperamental- imagistică e reprimată, accentele afective apar amortizate de un context deliberativ: „dorul acesta de ducă îl am de mult timp - / ochi deghizat și flămînd - și nu trebuie puse/întrebări pe valea ghețarilor (...) o fărădelege mai mare nu îmi vine în minte / ideea că am de ales - / o dată / de două ori / de trei ori - / între demoni și ea" (odihnă și tăcere). Prezumata puritate inițială răzbate prin dificultățile sieși impuse ale scriiturii încărcate, compozite: „în arderea sîngelui se mai simte miros / de pămînt țipînd de bucurie sub vălul / unei vele duse de curent spre fără de fundul / unei ape de la marginea cimitirului de apă" (poem). Ori: „e atîta ploaie și somn sub copitele cailor încît / tăcerea lor mă desparte de propria-mi viață - / din lemnul patului care dă în livada de vișini / noapte de noapte se aud cîntece noi" (liniștea umbrei). Autocenzura ajunge la ipostaza antisentimentală: „te rog nu te mai bălăci în băltoacele alea sentimentale. / mai lasă din basmele alea care prisosesc pînă și copiilor - în însoțirea căderii tu faci lucruri specifice acesteia și nu mai este nimeni sub frunze" (poate că aparții altui sfîrșit). în raport cu candoarea avîntată, cu dezarmantele frăgezimi ale congenerului d-sale Vasile Muște, Echim Vancea ilustrează polul opus al unei elaborări circumspecte, pigmentate de ironie. ■ Vasile Muște: Constelația copilăriei. Ed. Grinta, 2009, 68 pag. Vasile Muște: Proprietarul de distilerii, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008, 52 pag. Gheorghe Pâr ja: Poeme din vremea lui Adam, Ed. Echim, 2007, 72 pag. Gheorghe Pârja: Singurătatea sonoră, Ed. Limes, 2005, 198 pag. Echim Vancea: portret restant, după o noapte albă, Ed. Eikon, 2008, 92 pag. România literară nr. 49/11 decembrie 2009 comentarii critice Geografii instabile - despre romanul autobiografic - N CE MĂSURA un scriitor se proiectează pe sine îh operă și cît de fidelă este această proiecție? - iată una dintre acele întrebări cu un răspuns imposibil. Sau, mai exact, cu un interminabil șir de răspunsuri, întotdeauna parțial adevărate, niciodată însă suprimînd semnul de întrebare. Totuși, ca și întrebarea, orice răspuns - direct sau indirect - își are importanța sa, chiar dacă extinde impermeabilitatea problematicii sau chiar dacă ilustrează, de-a lungul timpului, doar discuția teoriei literaturii cu... sine însăși. Privind fie și numai secolul al XX-lea, constatăm că jocul conceptelor pe panoplia menționatei relații operă/autor s-a desfășurat, complementar sau îh opoziție, sub semnul tuturor direcțiilor metodologiilor România literară nr. 49/11 decembrie 2009 susținute de structuralism și semiotică, de existențialism și fenomenologie, de hermeneutică, psihologie și psihanaliză, de sociologie și informațional, alimentînd apoi psihanaliza textului, teoria personajului, teoria receptării, teoria imaginarului, naratologia etc. Au apărut, în consecință, dublete conceptuale contrastative sau doar paralele, înglobante sau limitative, modelatoare sau rigidizante, îh orice caz de natură a dilua intensitatea inciziei îh realitatea textului datorită proliferării aproape necontrolate a obiectului. Enumerarea lor devine ea însăși fastidioasă: sinceritate/eu, realism/viață, transparență/scriitură, ficțiune/autoficțiune, ficțiune/mistificare, adevăr/fals, autobiografie/ficțiune, oglindire/realitate, mimesis/veridicitate, personaj/mască ș.a.m.d. Cum categoriile și conceptele „tari" s-au dizolvat curînd în codul „slab" al gîndirii (ne-a spus-o Vattimo), inflația metodologică din veacul trecut a generat, încă din modernitate, acel simptom pe care Jean Baudrillard l-a numit „obezitate". Fie și numai răsfoind cîteva dicționare actuale de naratologie, stilistică ori teorie literară realizăm că ținta însăși s-a pulverizat, iar fragmentul și detaliul au devenit suverane sub egida supraspecializării. Nu vrem să spunem cu aceasta că situația este nocivă, nici că este benefică. Doar constatăm, așa cum luăm act și de tendința de a suplini radicalitatea unor disocieri, evidențiind efortul de a le contracara, prin elasticitatea înțelegerii, ceea ce trece îh inutil efortul de etichetare „tehnică", „monoconceptuală" a operei. Se desprinde de aici faptul că există și tendința de a ne „aminti" de respectivele confruntări pentru a le uita imediat ori, mai bine spus, pentru a ne situa în neutralitatea dintre ele. Mai înseamnă aceasta că ecuațiile dezvoltate pe temeiul dubletelor conceptuale amintite sînt privite ca definitiv rezolvate, drept care simplul enunț comprimă axiomatic demonstrația. Cînd Mircea Anghelescu, în excelenta sa carte consacrată „falsurilor, farselor, apocrifelor, pastișelor, pseudonimelor ți altor mislilicalii „, dă contur - dincolo de exercițiul istoric restrîns, dar pe canavaua de neînlăturat a mentalităților - ideii că, prin ficționalizare, mistificarea poate deveni „adevăr" literar, cel puțin cîteva din dihotomiile enunțate sînt rezolvate implicit și acceptate ca atare. Cu alte cuvinte, criteriul de valorizare devine esențial și, totodată, plasează textul, prin receptare, într-o zonă de interes bine delimitată. De altfel, și avalanșa de memorii, jurnale, autobiografii etc. din ultimele două decenii a radicalizat, la rîndul ei, receptarea: dacă extrem de puține aparțin literaturii, nici indexarea istorică a unora nu este certă. Chiar un Jurnal cum este cel al lui Mihail Sebastian, ne arată Marta Petreu (vz. Diavolul si ucenicul său: Nae lonescu - Mihail Sebastian), poate mistifica prin omisiune. Ceea ce a tulburat, de fapt, întreaga rețea a teoriilor ce vizează prezența autobiograficului în sfera literaturii a fost nu o mișcare spre exterior sansrivages, ci tocmai o cădere în sine. Oricît ar părea de ciudat, paradoxal chiar, în epoca noastră, literatura nu se deschide - prin valorizare - spre alte spații, apropiate sau nu, ci se închide tot mai mult în propria-i dimensiune, din interiorul acesteia dialogînd (cu) sau sprijinind mentalul, psihologia etc., operînd pe canale informaționale bine delimitate. Evident, situația nu este nouă, ci doar acutizată, cu efecte menționabile și în planul teoriei literaturii: actul creditării apăsat estetice a unor memorii/jumale (caz clasic: Amintiri din casa mortilor de Dostoievski), deci pe alte criterii decît cele ale strictei autenticități biografice, a contribuit și el la dizolvarea mereu mai accentuată a granițelor dintre genuri și specii. Faptul a făcut posibilă adoptarea, la limită, a „tehnicii" jurnalului, ca expresie deliberat autobiografică, drept program de creație de către scriitorii Școlii de la Tîrgoviște, prelungind într-un fel ideea autenticității - teoretizată de Mircea Eliade și îmbrățișată de Generația ‘27. De fapt, intruziunea incertelor date autobiografice în cîmpul literaturii, în speță al romanului (incerte - fiindcă, așa cum vom vedea, „verificarea" lor ține de o aproximație majoră) poate doar să conducă la aparența de accentuat „realism psihologic", ca răspuns la întrebarea: Cum ar putea fi transpusă, cu un plus de autenticitate, mișcarea psihologică altfel decît prin convocarea propriilor trăiri? Mai mult decît retorică, întrebarea este tautologică și ne împinge, oarecum calculat, îhtr-un mecanicism din acțiunea căruia literatura este trimisă îh plan secund. Nu suntem departe, revăzând toate cele spuse până aici, de a considera problematica autobiograficului ca minimal operantă (ca să spunem doar atât) îh ansamblul teoriei literaturii, cel puțin în formula în care se caută o specificitate clar delimitativă. Intr-o ultimă instanță, suntem efectiv și decisiv în zona „competenței textuale", eventual cu derivatul „competenței narative" pentru dimensiunea epică (teoretizată de Philippe Hamon), premise ale performanței literare și condiție de acces la literatura canonică. De altfel, în acest context, nici una din limitările specificității prin concept nu a rezistat în fața realității operei, uneori demontate chiar avant la lettre. într-o situație aparent manifestă (identitatea eu liric/eu real), afirmând că „Je est un autre“, Rimbaud propunea și categorica, insolubila alteritate autor / „subiect" în poezie. Pe de altă parte, când un scriitor poate consemna: „Madame Bovaryc’estmoi,,, asumarea trimite evident înspre o narațiune de tip palimpsest, al cărei strat originar e indicat explicit: lumea operei există ca lume a unui creator identificabil. Intr-un caz, cea mai aparent intimă identificare (lirica) e anulată, în celălalt, e negată chiar „obiectivitatea", neutralitatea, „puritatea" epicului. Și, astfel, atât principiul sincerității, cât și cel al adevărului funcționează, pe acest palier, doar ca principii ale ficțiunii, ale construcției, deci ale literaturii. Unde își mai află loc, în acest context, „pactul autobiografic" al lui Philippe Lejeune? Aproape niciunde, îndeosebi după ce însuși autorul lui a sfîrșit prin a se orienta către documentul în ultimă instanță indiferent ca și pentru literatură. Văzut ca traiect conciliator între autor, narator și personaj, „pactul autobiografic" radicalizează în ordinea unui anumit tip de lectură care, în cele din urmă, induce confuzia în receptarea operei, îh orice caz o îndepărtează de nivelul său „natural". Dacă există un pact, și acesta există într-adevăr, el este unul preponderent între scriitor și scriitură, între autor și constructul său, aparținând astfel nomrei generale care guvernează orice act de creație literară. Căzut în ficțiune, stratul autobiografic își pierde semnificația primară sau, mai bine zis, devine element al unui construct deschis esențial către un alt orizont decât cel al referențialității exact circumscrise la existența și biologia ființei- autor. Ceea ce variază sunt calitatea și intensitatea acestei, în fond, corespondențe prea puțin semnificative literar, corespondență care ne vorbește despre intenționalitate și/sau despre resorturile intime ale momentului creator, „întoarcerea autorului", despre care scria un critic literar, este doar o metaforă a vizibilității, deloc una a realității de fapt. Mai mult, știm încă de la Paul Ricoeur că teoria receptării s-a dovedit a fi, în cele din umră, prea puțin sensibilă la „adevărul istoric" al scriitorului: datorită procesului de apropriere a textului de către cititor, acesta din urmă se distanțează de „litera" operei, o „re-elaboreazâ“ - în funcție de capacitatea sa - ca „text propriu", făcînd abstracție de intenția scriitorului, ecranîndu-1 uneori pînă la a-1 pierde. In acest fel, cea care se obiectivează este întotdeauna opera, niciodată scriitorul, prin apariția unui nou pact, cel dintre operă și cititor - „pactul receptării". In ultimă instanță, lectura acreditată de Philippe Lejeune conduce înspre o lectură „tehnică", intrată în practica unei anumite maniere de sorginte îngust hermeneutică, prin care se argumentează, prin detalii ale operei, linii cunoscute în amănunt, de către cititorul- comentator, ale biografiei scriitorului și ale contextului social-politic-moral al epocii de referință. Deci cu punerea între paranteze a șansei lecturii empatice, a receptării artistice. Cum, de pildă, în Divina Commedia eticul este preeminent, opera în cauză a putut fi raportată, nu de către puțini comentatori, la specificul unei adevărate „autobiografii morale". Dar, poate, ar trebui să vorbim de o „biografie morală", pentru a nu uita că există un actantDante, întîmplător purtînd același nume ca și autorul operei. Apoi, în caz extrem, și revenim la creația autohtonă, identificări numeroase cu planul biografic au fost stabilite pînă și îhtr-un roman considerat expresie de vîrf în literatura realistă, Ion al lui Liviu Rebreanu. Dar numai o lectură înalt specializată poate dezvolta echivalențele complexe între biografii, mediul cunoscut, persoane reale etc, și pagina scrisă; lectura devine instrument al cercetării, iar „pactul autobiografic¹¹ este inaccesibil, în întreaga sa desfășurare, cititorului obișnuit. O dată în plus, ficționalul refuză, prin chiar natura sa, translarea fidelă, se supune altor norme și este, judecând strict referențial, agent al „falsului". Necunoscând această realitate, scriind romanul-replică Dragostea nu moare, Maitreyi Devi îi reproșează scriitorului român: „De ce nu ai scris adevărul, Mircea? Numai adevărul nu era de ajuns!" Evident că nu acel „adevăr" dorit de Maitreyi Devi putea fi întâlnit în literatură, ca atare el nu putea „justifica" nici romanul lui Mircea Eliade. Iar de aici mai putem deduce un fapt care acoperă semnificația reală a „pactului autobiografic": lectura „tehnică" de care am vorbit, atunci când ea poate fi exercitată, are un efect unidirecționat, în sensul că aruncă lumini (uneori „perverse") asupra vieții scriitorului. Comparativă și „corecțională", lectura astfel efectuată nu realizează, în nici un caz, deschideri în ordinea specificității și valorii „produsului" artistic, proces într-un fel asemănător celui menționat de Wolfgang Iser, pentru care nu limbajul efectiv al romanului face diferența între un text literar și un text referențial, ci constructul și calitatea sa. Cîndva pe punctul de a fi acceptat drept categorie literară ori, mai apăsat, drept gen literar, „romanul autobiografic" se află, acum, în situația de a decade (dacă nu cumva s-a și petrecut aceasta) chiar din simpla calitate de concept operant. în cauză rămîne același triunghi relaționar autor-narator-personaj, pe care teoria literară actuală îl relativizează la extrem, acceptînd corespondențe cu precădere exterioare și superficiale, refuzînd, însă, identificarea părților. Inventariind terminologia naratologiei de ultimă oră, Gerard Prince (vz. Dicționar de naratologie) evită consecvent menționarea noțiunii de „autobiografie", apăsînd doar asupra situației îh care o narațiune evidențiază un autor implicat, acoperind suprafața unui „eu secund al autorului, masca saupersona, așa cum sînt ele reconstruite din text", deci fiind „imaginea implicită a unui autor în text, considerat a ii în spatele scenei, responsabil de ce se întîmplă, ca și de valorile și normele culturale la care aderă“. Dar accentuează: „Autorul implicat al unui text trebuie deosebit de autorul (sublinierile aut. - n.n.) său real „. Ruptura este categorică și pare a marca plecarea autorului din literatură, rămînînd ca instanță preexistentă, avînd „competență executorie" („Cel ce face sau compune o narațiune"), nefiind „imanent narațiunii și nici deductibil din ea". Cu alte cuvinte, relația internă dintre autor și operă dispare în momentul în care ultima și-a dobîndit autonomia, existența de sine, iar suprafețele de contact (de... adevăr!) dintre autorul real și autorul implicat nu suprimă procesul de stabilizare a lor ca entități necesar diferențiabile, ca „imagini" a căror suprapunere este din principiu irelevantă. Sau, răsturnînd fraza, revenim la ideea că identificarea paralelismelor și „construirea" unei realități prin intermediul alteia, dincolo de orice exercițiu de fidelitate, se sprijină pe o funciară inadecvare, recuzată chiar didactic (bunăoară: Creangă = autor, narator și personaj, în Amintiri din copilărie). De fapt, conexiunea unui plan cu un altul nu este numai nesigură, ci totodată sursa perturbărilor adesea majore și, în orice caz, a destabilizării valorizării. în Istoria critică..., N. Manolescu se îndepărtează semnificativ de această capcană. Comentînd romanul lui Garabet Ibrăileanu, criticul menționează că apropieri autobiografice sînt posibile doar prin invocarea aforismelor din Privind viața și prin „ecoul" captat din realitate în personajul „Mama"; dar ar fi o eroare a-1 citi prin prisma „confuziei dintre narator și autor" (p. 463), Adela fiind în ultimă instanță „un roman de analize psihologice microscopice" (p. 464). Prin raportare, așadar, nu-1 vom „înțelege" și „simți" altfel și, eventual, mai nuanțat pe Andrei Codrescu, ci - la nivelul propriei sale intenții - pe Ibrăileanu însuși; susținînd contrariul, dezvoltăm lectura „factuală", anulînd-o pe cea „artistică". Ar mai fi vorba și de neînțelegerea dublei referențialități a textelor avînd o atare organizare: pe de o parte, o referențialitate „exactă", fidelă, de la literatură la literatură, și, pe de altă parte, ca ficțiune în marginea realului, deci îndepărtîndu-se de acesta la modul esențial, liind altceva (e și cazul Hronicului... lui Lucian Blaga), în timp ce grila (auto)biografică introduce o referențialitate funcționabilă cel mult în unghiul laboratorului de creație. Să notăm și faptul că, în Istoria critică..., desfășurarea comentariului prin ordonarea sa ca respingere a „autobiograficului" nu este limitată la romanul autorului Spiritului critic în cultura românească. în secvența referitoare la Anton Holban nu întîlnim nici o trimitere angajantă înspre nivelul autobiografic, ci o consemnare simplu neutră: „în romane la persoana întîi, și totodată «personale», în sensul că nu e depășită sfera persoanei naratorului, cum sînt toate ale lui Anton Holban, e foarte normal ca autorul să scrie despre singura lume pe care o cunoaște: aceea în care a trăit" (p. 742). Este, evident, cazul referențialității ficțiune/real, translarea mecanică autor/narator fiind refuzată și aici, chiar dacă aceasta a fost semnată de G. Călinescu: „... el confundă pe narator cu autorul propriu-zis" (p. 746). Refuzul de a convoca nivelul autobiografic e vizibil și în încursiunea analitică în proza lui Max Blecher, văzută ca „proză postpsihologică", accesînd irealitatea de orice fel („onirică, suprarealistă, fantomatică sau mitică" - p. 749), alunecînd către acel „naturalism expresionist" preocupat de fiziologic și senzații fruste, neocolind „deliciile maladive". în plus, intruziunea textului memorialistic în Vizuina luminată, proces care a acaparat nu puține comentarii critice, e privită ca validă textual, dar neesențială în fond, situație similară celei din romanul Maitreyi, al lui Mircea Eliade, în care „referința la jurnal are o importanță redusă" (p. 863). Nu putem ocoli, acum, senzația că, în cazul romanului zis autobiografic, asistăm uneori la un ciudat joc al falselor identificări organizat de subteranele textului: ni se propune o anulare a alterității, în care sînt prinși autorul, auctorialul și personajul, ca finalizare a unei conjuncții într-un imposibil supratext. Dar chiar acceptînd identitatea trăirilor (prin paralelism „total" în gradualitate, calitate și cuprindere), nu putem ocoli adevărul spațiului în care acestea se desfășoară: între real (autorul), ficțiune de gradul întîi (naratorul) și ficțiune de gradul al doilea (personajul) - alteritățile funcționează autonom și specific. Jocul respectiv poate fi, cînd alteritatea apare ca inexistentă, o calitate; nu, însă, în ordinea valorii și nu ca un criteriu de ultimă instanță, instaurator, al demersului critic. Drept care, ridicată deasupra factologicului îngust, didactic, istoria literaturii apierdut, pe drum, separe, „romanul autobiografic", și aceasta pentru că - așa cum notează același N. Manolescu - „operele artistice se cuvin citite (și recitite) înainte de orice pentru arta lor..." (p. 15). Mircea BRAGA Carnet Inefabila justificare La birt, George Lesnea era încîntător. Ochii, de o tăietură vag asiatică, deveneau des clipitori cînd improviza fulgerător epigrama. Destinată cuiva de la masă. Și emisă în timbrul lui acut. Cel ce ivea adesea hazoase confuzii telefonice, fiind confundat cu al doamnei Lesnea: - Sărut mîinile, doamnă Lesnea. - Nu, nu, eu sînt. Dar și picantele lui rememorări dintr-un îndepărtat Iași, din care încă nu plecaseră Teodorenii. La birt, Lesnea era încîntător. Dar... dar... „Partidul e-n toate”, bla-bla, bla-bla. La aceeași masă, Mihai Ursachi nu voia niciodată să lase impresia că trecuse prin pușcărie comunistă. De altfel, nimeni din noi nu-1 provoca în subiect. Era și momentul lui de vîrf, cînd își publica primele volume de poezie și cînd casa-i din „celesta mahala” era frecventată de numele marcante ale zilei. Moment ce avea să devină, totuși, de nesuportat. De unde și dispariția lui subită. Din care primeam - strategic? - minunate ilustrate din minunate metropole. întrerupte, brusc, din ziua în care dom’ colonel R. m-a plantat pe troturar cu zîmbetu-i inimitabil: - Ce-ați mai primit de la Ursachi? Emisiune stupefiantă cu de mult plecatul Petru Popescu. Atît de briant în anii afirmării. Dar și atît de fulgerător uitat în momentul plecării. Iată, din fericire, nu definitiv. Îmbătrînit bizar, cu nefericiți ochelari împuținîndu-i fața, fostul june prim al romanului anilor șaptezeci ne reface acum memoria cu același, inubliabil, zîmbet de ecran. Ecran care și avea să-i deschidă ușile mirabile ale platourilor americane. Subiectul către care este invitat să se îndrepte e recentul său roman, avînd-o în prim plan pe Zoe, fiica Ceaușeștilor. La acea vreme, motiv de îngrijorare pentru ai ei, prinsă fiind ea, amoros, în mrejele fascinantului romancier. Clou-ul interviului televizat nu pare a fi atît faptul în sine, cît plasarea intervievatului în postura de a se justifica. E ceva atît de complicat, încît nici revenitul zîmbet nu poate anula senzația de subțire ambiguitate. Sigur, faptul în sine - amorul ivit între cei doi - ar fi suficient pentru a justifica orice. Numai că, îndemnat - dincolo de trama consumată și de transpunerea ei în recentul roman - să facă o minimă schiță a celor doi părinți dictatori, dar și a înamoratei lor fiice, Petru Popescu se dedă unui exercițiu vexant, recunoscîndu-le sinistrelelor personaje calități umane greu credibile. Totul însă, finalmente, anulat, în fond, de fuga protagonistului într-un Occident... condamnat. Dar și, mai mult, zîmbetul - oarecum standard - al celui ce are acum totul. Clipă oripilant (creștineească), consumată în chiar proaspăta eliberare a colegului și prietenului V. din pușcărie comunistă. Amînîndu-și fireasca întrevedere cu mine, eliberatul îl preferă pe celălalt coleg, cel ce pledase - la Tribunalul Militar - pentru înfundarea implicatului în... scandaloasa sărbătorire a lui Ștefan cel Mare, Să-1 ierte, oare? E o dramă să fi făcut pușcărie comunistă și mai și să rămîi într-un anonimat definitiv. Cînd pușcăria fusese, de fapt, urmarea unui exercițiu poetic ce se voise relevant. Destin cu adevărat relevant: Constantin Noica, Alexandru Paleologu. Uitîndu-li-se cedările postcarcerale și plasîndu-se într-o eclatantă perenitate, Mihai Ursachi însuși - atît de boem apropiat nouă, aici, și conviețuind deștept cu dictatura - își trăiește acum o inconfundabilă posteritate. Eram pe post de, vai, desenator la organul local al partidului. Asta în timp ce foști fraterni colegi de facultate făceau pușcărie. Tîrziu, aveam să mă justific: - Da, dar nu-1 desenasem niciodată pe Ceaușescu. Inefabila justificare... Val GHEORGHIU România literară nr. 49/11 decembrie 2009 ni-ar fi plăcut să-l știu mai olimpian, rupt de mizeriile foarte concrete pe care le-a trăit pe propria piele. Sunt amintiri care dor, dar care trebuie păstrate cu discreție în suflet. România literară nr. 49/11 decembrie 2009 UGUSTIN BUZURA ar fi trebuit să A fie primul scriitor adevărat pe care aș fi avut ocazia să îl văd în carne și oase, în anul 1978, eram elev al unui important liceu din Timișoara, când profesorul de literatură română, minunatul Mihai Gafencu, m-a trimis la biblioteca școlii să caut romanul Oigolii, apărut cu un an înainte, și, după alte vreo câteva zile, să particip la o întâlnire cu autorul său. Acolo, neapărat, trebuia să îi pun niște întrebări legate de carte. Mi-a mai spus că scriitorul este medic de profesie. Din păcate, la bibliotecă nu se mai găsea niciun exemplar al cărții (probabil și alți elevi din școală primiseră aceeași sarcină și fuseseră mai zeloși) și mi s-a spus să revin peste câteva zile. M-am luat cu altele, am uitat de roman, iar în ziua fatidică a întâlnirii cu prozatorul am chiulit de la școală pentru a nu-mi dezamăgi dascălul. Așa se face că, după această întâlnire ratată, am avut șansa să îl cunosc pe Augustin Buzura abia peste vreo douăzeci de ani. între timp îi citisem mai toate romanele, inclusiv Oigolii, iar despre unele dintre ele chiar apucasem să scriu în revistele la care colaboram. Chiar dacă opțiunile noastre în spațiul culturii și în tumultoasa viață politică nu au fost mereu identice, pot să spun că pentru omul Augustin Buzura am avut și am o constantă prețuire. Sinceritatea sa incomodă, dublată de bunul simț ardelenesc, căldura sa sufletească mă fac să mă simt bine în preajma lui și să mă bucur sincer ori de câte ori îl întâlnesc. A trăi, a scrie este una dintre cele mai triste cărți citite de mine în ultimul timp. Eseurile și interviurile cuprinse în acest volum dau măsura deziluziilor trăite de un foarte important romancier al generației ’60, în anii bezmeticei și nesfârșitei noastre tranziții. în momentul prăbușirii regimului lui Nicolae Ceaușescu, Augustin Buzura era mai mult decât un scriitor de succes, un simbol al speranței. Cărțile sale, salutate cu entuziasm de la microfonul postului de radio „Europa Liberă” ajunseseră să fie copiate cu pixul din cauza tirajelor niciodată satisfăcătoare. Circulă și astăzi o legendă, invocată printre alții de Alex Ștefănescu, potrivit căreia în ultimii ani ai dictaturii a existat un crai care cucerea tinere prin orașele transilvane recomandându-se drept Augustin Buzura și oferind dedicații pe cărțile prozatorului. Scriitorul însuși confirmă, chiar în paginile acestui volum, autenticitatea poveștii. Așadar, la momentul 22 decembrie 1989, Augustin Buzura era unul dintre cei mai populari prozatori români, autor al unor romane în răspăr cu ceea ce s-ar putea numi „corectitudinea politică” a vremii respective (cu voie de la poliție, s-a spus ulterior de către unii cârcotași), despre care se vorbea în șoaptă, cu admirație, ca despre un cvasi-disident al regimului comunist. în momentul fugii lui Nicolae Ceaușescu, Augustin Buzura avea notorietate, popularitate și respectabilitate. Cele trei elemente care ar fi putut face din scriitor unul dintre personajele cheie ale perioadei de tranziție. într-un fel au și făcut, dar poate nu pe măsura așteptărilor legate de acest foarte important nume. Pentru că, în primii ani de după căderea regimului comunist, inevitabil, proza și-a pierdut statutul de subtitut pentru orice (divertisment, informații, dezbateri politice, istorie necenzurată, presă scrisă, televiziune, cinematografie), scriitorii au ieșit din prim-planul vieții publice, prieteniile s-au fisurat iremediabil, criza morală și confuzia de valori au devenit constante ale climatului intelectual. In acest peisaj deloc încurajator Augustin Buzura a avut ambiția de a pune pe picioare o instituție culturală de mare anvergură, Fundația Culturală Română, transformată ulterior în Institutul Cultural Român. Cu bani puțini și muncă multă a ridicat poate cea mai importantă instituție culturală din perioada de tranziție. Despre toate acestea este vorba în A trăi, a scrie, o carte de confesiuni uneori dureroase, mai ales din perspectiva degradării relațiilor inter-umane din lumea literară până la limita inacceptabilului. O traumă nemeritată trăită de Augustin Buzura a fost brutala sa demitere din fruntea Institutului Cultural Român, la începutul anului 2005. Chiar dacă decizia a fost una previzibilă, lipsa de eleganță cu care a fost făcută această schimbare a produs o rană rămasă nevindecată în sufletul scriitorului. Resentimentele sunt mari, judecățile ulterioare sunt uneori distorsionate, viziunea generală a devenit tributară antipatiilor personale. Tabloul României de azi se Fetele tristetii f r Augustin Buzura a trial a scris Augustin Buzura, A trăi, a scrie, Ediție îngrijită de Angela Martin, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009,390 pag. transformă într-un peisaj apocaliptic. Scrie Augustin Buzura: „Din nefericire, nici cel mai cinic dintre cinici nu cred că și-ar fi putut imagina cum va fi peste douăzeci de ani. O «țară muribundă». Așa a caracterizat-o președintele ei, domnul Traian Băsescu. Sigur, este și meritul nepieritor al domniei sale că a ajuns astfel, deși nu sunt convins că a reușit să înțeleagă acest amănunt. (...) Ura și prostia devenind enzimele vieții de zi cu zi. Singurele, din păcate, în această epocă a umilinței www.polirom.ro ■ Ovidiu Pop Trickster ■ Martin Amis London Fields ■ Franșois Mauriac Cuibul de vipere Genitrix — * * ★ Cele mai frumoase basme spaniole Ovidiu Pop Trickster Suplimentul fCULTURA Un sâptămînal realizat în colaborare cu Ziarul de lași desăvârșite. Oricum, țara a fost, practic, vândută la un preț de nimic, în timp ce instituțiile statului sunt paralizate” (p. 8). Consider că s-ar putea discuta mult mai aplicat despre responsabilitățile unora și altora pe marginea paralizării instituțiilor statului. Un singur exemplu ar fi blocarea justiției de către parlament în cazul dosarelor fostului premier Adrian Năstase. Școala românească și sistemul de sănătate se află în colaps. Diagnosticul este cu siguranță corect, chiar dacă scriitorul nu analizează cu deplină obiectivitate cauzele și nici posibilele soluții. „Școala, reformată și răsreformată, după cum s-a-ntâmplat să vrea mușchii numeroșilor miniștri care au fericit-o, a fost umilită treptat, pentru ca astăzi să fie într-o tristă și dureroasă agonie (...). Abandonul școlar, analfabetismul, plecarea în străinătate a valorilor și a forței de muncă - deocamdată peste două milioane de «fugiți»! - ne îndeamnă să ne gândim cu mare neliniște la viitor. Căci, în viziunea președintelui Traian Băsescu, școala românească produce doar tâmpiți. (...) Cât despre sănătate, ea a rămas numai în seama Celui de Sus: cine are zile, scapă. Moaștele unor sfinți și «puterile» unor vindecători tind tot mai mult să ia locul medicinii științifice. în străinătate, numele etniei noastre este băgat în seamă doar prin contribuția etuvelor și a hoților” (p. 8). Tabloul este unul hiperrealist, chipul României de azi e descris în aqua forte, dar la fel ca în campania electorală abia încheiată, toate relele sunt puse în contul președintelui Traian Băsescu și firește, mai nimic în cel al PSD, care a guvernat ca partid de opoziție (dacă se poate vorbi de așa ceva), blocând tot ce se putea bloca. Răfuielile lui Augustin Buzura cu oameni mai mult sau mai puțin importanți din politică și din literatură sunt numai ale lui. Le pot înțelege, dar mă îndoiesc de faptul că ele ar trebui să-și găsească locul într-o carte. Am mai spus-o și cu alt prilej, Augustin Buzura este un prozator prea important pentru un anumit tip de pamflet cu adresă foarte precisă. Mi-ar fi plăcut să-1 știu mai olimpian, rupt de mizeriile foarte concrete pe care le-a trăit pe propria piele. Sunt amintiri care dor, dar care trebuie păstrate cu discreție în suflet. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când Augustin Buzura povestește epopeea războaielor sale cu cenzura din perioada comunistă. Sunt pagini esențiale, obligatorii pentru numeroșii fani ai acestui autor, ca și pentru cei interesați de istoria noastră recentă. Pentru că orice ar spune criticii foarte exigenți de azi, Augustin Buzura este un scriitor validat de marele public și de comentariile mai vechi ale tuturor exegeților de certă reputație. Volumul A trăi, a scrie însumează textele din două cărți mai vechi ale autorului, Teroarea iluziei și Tentația risipirii, precum și câteva interviuri reprezentative acordate de-a lungul carierei. Este o carte de tipul Buzura parini meme, confesiunea amară a unuia dintre prozatorii români foarte importanți din perioada postbelică. ■ Publicitate glose PREPELEAC PĂCATELE LIMBII Nefericirea Lol unei regine UDOVIC AL XVI-LEA era un om blând. Lui îi plăcea tâmplăria - ținea un atelier la Versailles, unde lucra mobilă - mese, scaune, albe. Avea acest nărav. Nu-i era gândul la domnie... De ea, o lăsase să se ocupe soția lui, care umpluse parcul de la Versailles de păstori și de păstorițe, în căsuțele lor peizane, imitând costumați viața idilică. Maria-Antoaneta crescuse, între timp; ajunsese la vreo douăzeci de ani. Dar era lipsită de experiență și începuse să se amestece in treburile Franței, dând peste cap tot ce bărbatul ei, cu bunul său simț gospodăresc și cu măsură lui, accepta, în privința reformelor, de care regatul său nu ducea lipsă... Intre două petreceri la curte, Antoaneta schimba capricioasă tot ceea ce Ludovic, cu gândul la construirea de mobilă, - ce îi dăduse și numele -, primea ca reformă. Aceste amestecuri ale Antoanetei făceau ca poporul să lunece încet, dar sigur, pe calea revoluției... Ideea ei că poporul, care se văita că nu mai are pâine, - să mănânce cozonac! - pare o născocire, însă ei i se potrivea. Cu toate năstrușniciile ce îi treceau prin minte... Și Franța explodă la un moment dat... Târâți înaintea Tribunalului poporului, - Ludovic -, pe nedrept, - Maria-Antoaneta pentru fanteziile ei costisitoare și pentru celelalte acuzații aduse monarhiei, au fost ghilotinați după judecare. Cu o nepăsare scump plătită, Maria-Antoaneta nu s-a gândit mult timp decât la plăceri. Adesea, ea îi repetase lui Merți-Argenteau, care îi făcea timide mustrări... „- Da, dar mai întâi, trebuie să te amuzi.“ Dar Maria-Antoaneta o ținea numai în baluri și serbări... „Deși trebuie să justifici totul printr-o mrmcă serioasă, adusă in schimb...” Maria-Antoaneta însă nu înțelegea viața decât petrecând. Și, patru ani după izbucnirea Revoluției de la 1789, evenimentele precipitându-se, ordinul de condamnare la moarte căzu ca trăznetul peste o monarhie ce păr ea lipsită de griji... ÎN NUMELE REPUBLICII Acuzatorul public de pe lângă Tribunalul poporului a hotărât la Paris prin legea dată la 10 martie 1793 solicită cetățeanului-comandant de a pune în mișcare forța publică necesară executării judecății pronunțate contra Măriei-Antoaneta, persoană austriacă, soția lui Ludovic Capet și care o condamnă la moarte. EXECUȚIA VA AVEA LOC ASTĂZI LA ORELE ZECE dimineața în Piața Revol uției din acest oraș. Cetățeanul-comandant-general este însărcinat să trimită la fața locului numita forță publică în numita zi la opt dimineața. Dată la Paris... în anul 2 al Republici i franceze, una și indivizibilă Acuzator public (indescifrabil) *** Intre închisoare... (la Conciergerie)... și Piața Revoluției se afla o mare desfășurare de forțe armate. Tunuri erau postate la capetele podurilor, în piețe și la răspântii. Patrule umblau peste tot Maria-Antoaneta era dusă într-o cotigă escortată de jandarmi călare. Ea privea indiferentă soldații așezați pe două rânduri pe străzile pe unde trcea altădată aclamată de hune... Strigăte o întâmpinau acum cu Vive la Republique!... Jos tirania! O mare de 300.000 de oameni umplea Piața Revoluției. Toți erau cu ochii ațintiți spre regina ce se îndrepta spre eșafod... Ea urca impasibilă cele trei trepte ale podiumului. Când ajutorul de călău vru să-i scoată vălul ce-i acoperea capul, ea făcu im pas îndărăt și se izbi de călăul care aștepta nemișcat. - Scuzați-mă, n-am vrut să vă lovesc... spuse ea. Acesteau au fost ultimele ei cuvinte... La ora douăsprezece și un sfert capul ei se rostogolea la picioarele Libertății. „Așa a murit - exclama liric Lamartine în Istoria Girondinilor - această regină lejeră în prosperitate, sublimă în dezastru, neînfricată pe eșafod: un idol al curții mutilat de popor. La Cimitirul Madeleine, unde trupul ei decapitat a fost aruncat peste alte cadavre, Maria- Antoaneta a rămas trântită în iarbă de la 16 octombrie până la 1 noiembrie, când un gropar a azvârlit peste ea câteva lopeți de pământ la repezeală într-un colț al cimitirului... Niciodată, la început, o regină atât de plină de farmec și de zglobie nu a fost atât de iubită de poporul ei; niciodată nu sfârși într-o asemenea batjocură populară... Francezii de rând aveau să plătească scump dezonoarea și lipsa de omenie... Observația amară a acestei regine urgisite în drum spre ghilotină, că regele fusese totuși dus la locul de execuție cu trăsura, de pe care fuseseră scoase însemnele monarhiei, crinii, una trasă de doi cai nărăvași din grajdurile devastate ale curții regale, pe când ea - dusă într-o cotigă prăpădită cu o mârțoagă costelivă... ■ NA DINTRE cele mai cunoscute abrevieri din jargonul comunicării rapide și informale din internet e lol. Apărut în interiorul limbii engleze, relativ noul W / cuvânt nu e o creație deliberată și explicită, „de origine controlată”: de aceea i se pot găsi mai multe explicații etimologice. E, desigur, o abreviere de tip codificat, alcătuită din inițialele unei sintagme care, după cei mai mulți, ar fi laughing outloud sau laugh outloud (Wikipedia), după alții lot of laughts. In toate explicațiile serioase, sensul general apare ca asemănător, iar funcționarea discursivă atribuită cuvântului este identică: abrevierea se folosește pentru a marca în enunț râsul - ca indicație de regie și ca inserție a unui element emoțional. Ca și emoticoanele, semnele grafice care imită mimica și gesturile emoțiilor, cuvântul lol se folosește pentru a însoți sau a substitui o replică, de obicei completând im mesaj scurt și ambiguu, căruia îi adaugă elemente fatice și afective. Cuvântul care evocă râsul este echivalentul funcțional al transcrierilor tradiționale, convenționalizate, ale hohotelor: ha-ha-ha, he-he-he, hâ-hâ.., hi-hi..., ho-ho... etc. Acestea pot fi interpretate ca onomatopee (pentru că imită un tip de sunet), dar și ca interjecții propriu-zise, expresive (pentru că, indicând o reacție, exprimă și o stare psihologică). De altfel, secvența ha-ha poate imita imperfect râsul, dar corespunde și unei citiri exacte, ironice. Nefiind imitativ, cuvântul lol (scris în mai multe feluri: LOL, LoL etc.) tinde cu atât mai mult să devină o interjecție - semnal al stării de amuzament E mai economic decât onomatopeele hohotitoare, dar poate fi și repetat: „LoL, LoL, LoL și iar LoL” (forum.cabalonline.com). Cuvântul nu e transparent, de aceea provoacă discuții între utilizatorii intemetului, care cer și oferă explicații semantice. Astfel, pe un forum, lol este definit printr-o serie mtreagă de parafraze: „râs în hohote”, „mii de râsete”, „ceva de genul hahahihT, „înseamnă să râzi amuzant”, „nu mai poți de râs”, „râzi de nu mai poți”, „când te prăpădești de râs”, (tpu.ro/adolescenti/ce-inseamna- lol). E interesant că pentru unii vorbitori cuvântul pare a fi mai ales un semnal de răspuns - „mă faci să râd”, „m-ai făcut să râd sau ce glumă tare sau hi hi hi sau ha ha ha” -, iar pentru alții a evoluat deja de la valoarea etimologică la aceea de marcă a surprizei: „e un fel de râs când te miră ceva”, „când te miri de ceva sau de cineva”. Structura sa fonetică - cu o vocală în mijloc - face ca lol să fie mai mult decât o simplă abreviere grafică, devenind un cuvânt ușor de pronunțat Fenomenul este înregistrat în engleză, dar și (cu adaptare fonetică) în română: „să fiu sinceră, cunosc oameni care ZIC lol atunci când vorbești cu ei...” (olimpiade.ro); „ei nu mai știu să râdă normal. Când le vine să râdă zic un «LOL» foarte sec și au rezolvat problema” (punkminority.wordpress.com). Astfel, cuvântul devine o adevărată interjecție - “Lol, asta e tare“ (olimpiade.ro) -, care poate fi și substantivizată ad-hoc, prin citare (ca în exemplul de mai sus: un lol) sau prin schimbarea de sens. Astfel, lol devine sinonim cu „râs” sau „gluma” - „un LOL pe zi” (oradeanul.com) -, ba chiar cu „luare în râs, ironizare”: „dacă ai văzut o greșeală o zici frumos, nu cu loluri și miștouri și intenții clare de a te lua din nou de cineva” (shinobi- fansub.com). Pluralul poate fi folosit la rândul său exclamativ, interjecțional: “LOLURI o mie 1” (roportal.ro). Substantivizarea e doar un aspect al îmbogățirii lexicale pe care o produce lol. Există deja un derivat al acestuia: verbul a (se) lolâi, care se conjugă însoțit sau nu de reflexivul se, cu sau fără sufixul -esc: „Lolăie-te tu cât vrei” (forum.computergames.ro); „Toată lumea se lolăie... (să mă lolâi și eu)” (forum.portal.edu.ro); „lolăim întrîuna” (coolgirl.ro); „suntem toți egali, așa cum scot eu perle, scoți și tu și alții... asta nu înseamnă că tre’ să ne lolăim de fiecare dată” (trivia.Lforumer.com); „Nu te mai rânji domnișoară!!! că nu e concurs delolăit acilea!” (computergames.ro); „ăla a început să «lolăiască» pe chat, nu se mai oprea...” (holdem.ro/forum). Probabil că a se lolăi este corespondentul exact al formei a se râde, dovadă vie a rezistenței tiparului neliterar! Ca și alte abrevieri din această categorie, lol stă și la baza unor adaptări, a unor creații similare, cu materialul altor limbi decât engleza. în franceză, de exemplu, a fost înregistrat mdr (= mortderire), care are și un echivalent românesc: „ai voce bună, în rest mdr (mor de râs)” (evz.ro); frecvența acestor substitute este însă mult mai mică decât a lui lol. Succesul lui lol demonstrează încă o dată faptul că marcatorii emoționali se pot împrumuta ușor dintr-o limbă în alta. E drept, cuvântul are mai multe avantaje: caracterul de semn internațional, ușurința pronunțării în română, dar și simetria grafică și posibilitatea de a produce derivate ușor de integrat (a lolăi se apropie foarte mult de a lălăi, cu care unii se pare că încep să-1 și confunde: „Din păcate, cântecele noastre au fost preluate de alții, iar la noi se lolăie la greu!”, fzr.ro). ■ România literară nr. 49/11 decembrie 2009 România literară nr. 49/11 decembrie 2009 123 de ani se împlinesc, la 8 decembrie, de la nașterea Hortensiei Papadat-Bengescu. Cifra dilată spectaculos, cel puțin în percepția mea, durata în care viața scriitoarei jalonează fizionomia literaturii române, căci ne-am obișnuit s-o situăm în vecinătatea interbelică, uitând că formația ei moral-intelectuală s-a construit în ultimul pătrar al secolului al XlX-lea. Și încă o cifră la care putem tresări: sunt 62 de ani de când, în împrejurări tulburi, s-a pierdut, după ce fusese cules și corectat în șpalt la Editura Fundațiilor Regale, Străina, romanul de ample proporții, care încheia saga familiei Halippa. Vreme de aproape trei sferturi de secol, în jurul acestei cărți s-au țesut istorii și ipoteze, din familie sau alte surse s-au furnizat - rar - publicațiilor literare fragmente autografe, Muzeul Literaturii Române a achiziționat aproximativ 200 de pagini din manuscrisele cărții, dar masivul stoc manuscris păstrat în arhiva urmașilor a fost puțin accesibil cercetătorilor și încă mai puțin editorilor. începutul unei încercări de reconstituire a romanului, prin transcrierea câtorva zeci de pagini de ciorne (din peste 1000 existente), datorată lui Dimitrie Stamatiadi, nepot de fiică și ultimul editor aplicat al operei bunicii sale, a fost descoperită recent într-un anticariat bucureștean și achiziționată de Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu“. în cele din urmă, proiectul de a edita integrala romanelor bengesciene îh colecția „Opere fundamentale“, coordonată de profesorul Eugen Simion la Institutul de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu" și Fundația Națională pentru Știință și Artă, a primit, din partea ultimului legatar al Hortensiei Papadat-Bengescu, domnul Sorin Papadat, acceptul da a pune la dispoziție ineditele romanului Străina. Prin concursul laborios al doamnei Elena Docsănescu, din arhiva familiei au fost selectate și reunite într-un lot, relativ unitar, manuscrise conținând text din roman sau având legătură cu elaborarea lui. Dar arhiva, neinventariată, mai poate furniza surprize (ca și alte colecții private: de ce nu s-ar putea ivi vreodată chiar manuscrisul sau șpaltul rătăcit acum 62 de ani ?...). Manuscrisele cunoscute din lotul Străina sunt clasabile în două categorii care, în operația editării, necesită un tratament diferit: unele pot fi reproduse ca atare, cu minime intervenții de editor, celelalte, adesea în stadiu bruionar și redactate extrem de labirintic, impun o reașezare a materiei, spre a deveni inteligibile. De câțiva ani, mă străduiesc să duc la capăt, cât mai mulțumitor în condițiile date, recuperarea Străinei, pe care profesorul Eugen Simion a decis a mi-o încredința (urmând ca în tot acest timp să traverseze mai toate stadiile impacienței - a vorbit și despre deprimare, căci niciodată n-am reușit a-i descrie convingător luxurianța materiei în care căutam - stagnând îndelung - trasee), în următoarele luni, rezultatul acestui travaliu cu toml neobișnuit va putea, sper, fi adus la lumină. întregul fond la care avem astăzi acces, excepțional cantitativ și documentar, cu nu puține pagini excelente literar, conține stadii preliminare redacției finale, pierdută și ea odată cu textul tipărit al romanului. Ce rezultă din studiul acestor inedite? în mod normal, ele ar fi destinate aparatului de variante al unei ediții critice - un aparat cam de două ori mai voluminos decât romanul care, după unele mențiuni de autor, ar fi avut între 700 și 800 de pagini. Constatarea cea mai importantă este că, în aceste redactări intermediare plurale (transcrieri/rescrieri ale acelorași secvențe), materia romanului s-a păstrat probabil integral din punct de vedere al segmentelor narative. Scriitoarea le-a inventariat în repetate rânduri, într-o adevărată obsesie a listelor de recapitulare, grupare și redistribuire sintactică. Nu există însă nici o asamblare de autor complet articulată, fie ea interimară, și care să poată ghida constituirea a ceea ce se numește un text de bază. Iar în lipsa indiciilor de preferință a autoarei, numeroase versiuni paralele ale cutăror secvențe concurează la acest statut. Prin urmare, o idee paradoxală, cea a textelor de bază multiple, trebuie avută în vedere și e de precizat că, potrivit normelor în uz, nu se poate vorbi de o editare propriu-zisă a romanului Străina. De aici insolitul desăvârșit al demersului de recuperare. Fiindcă această materie dispersă, care edifică asupra celor mai particulare modalități ale scrisului bengescian, poate și merită să fie adusă la lumină. Dar ea impune pas cu pas proceduri de organizare ad-hoc. Avem în față o masă textuală vastă, dar fărâmițată până la pulverizare; sunt, scrise pe caiete sau file izolate, aproximativ 400 de fragmente, microtexte de un paragraf sau numai câteva rânduri, laolaltă cu capitole de până la douăzeci de pagini, în varii faze de redactare. Majoritatea sunt însă microsecvențe numite de autoare „note", așternute după capriciul inspirației, și care urmau a fi Străina - de Hortensia Papadat-Bengescu Despre recuperarea unui roman pierdut reunite aidoma montajului cinematografic. (într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu recunoștea ea însăși că s-a încurcat până la blocaj la aplicarea acestei metode.) Textele poartă de regulă titluri de reperaj, care aveau, firește, să dispară în montajul final; câteva pot fi văzute și în mențiunea preliminară selecției pe care o publicăm aici. Succesiunea „notelor“ este un du-te-vino de trimiteri încrucișate între pagini, cu dese completări ale unui spațiu rămas liber printr-un text nelegat de precedentul, ci de unul aflat aiurea, cu „indicații¹⁴ precum: „continuare unei note de undeva, către sfârșitul caietului" sau: „a se intercala la locul potrivit". E greu de susținut că acest bricabrac s-ar putea edita ca atare, în regim așa-zicând pur documentar, asumând (la ce bun?) un efect de lectură haotic ! De aceea, după o inventariere și siglare riguroasă, care să conserve fizionomia originară a manuscrisului, îi revine editorului organizarea și expunerea lor într-un mod cât mai coerent și plauzibil ca versiune narativă, atentă la ceea ce s-a păstrat din planurile de asamblare și, de fapt, calchiind, după posibilități, chiar procedeul divulgat de autoare. Problema greu de surmontat sunt versiunile plurale pentru anumite episoade din story, în vreme ce alte episoade par a se fi pierdut. Dincolo de concordanța de tonalitate și timpi ai narațiunii, numeroase alte imponderabile ale compatibilității textuale sporesc dificultatea și riscul asumat al întregii operații, dar toml mi se pare preferabil ratării șansei de acces în chiar măruntaiele unui proces creator. Recuperarea romanului în acest regim multiplu ipotetic și interactiv devine secțiunea principală a unei ediții și se poate numi (cu toată prudența implicită), „Reconstituire"; cititorul, în schimb, astăzi cu deprinderi de lectură educate de „postmoderism", are latitudinea să-și elaboreze propria versiune virtuală a cărții, cu atât mai ofertantă cu cât numeroase variante narative incomplete sau discordante ca timp, tonalitate, profil și onomastică a personajelor, pot fi grupate într-o a doua secțiune pe care aș denumi-o „Romanul alternativ"; aici, cutărei secvențe din reconstituirea propusă ca principală îi corespund uneori șase sau șapte versiuni paralele, însoțite, de astă dată, și de titulatura orientativă din manuscris, ca un vestmânt cu tighelul la vedere... Sunt toate motivele de a spera că intrarea în circulație a Străinei, fie și sub această insolită recompunere, va relansa exegeza bengesciană, cu atât mai mult cu cât suntem acum în măsură a edita și un „Dosar de creație" - consistent și revelator - al c ărții. Textele care-1 compun pot fi definite ca note de proiect cu profil divers: de la ipoteze de titlu la consemnări de idei narative, de la schițe de continuare a „biografiei" personajelor din seria Hallipa la plăsmuiri de personaje noi, de la intenții de lărgire a panoramei mediilor sociale la note „după natură" prelucrabile pentru roman, de la preocuparea de a elimina omnisciența naratorului, încercând alte soluții narative și până la amintitele liste de secvențe redactate, planuri de „aranjare" a lor ș.a.m.d. înainte de publicarea integrală a jurnalului și corespondenței, dosarul Străinei procură cel mai substanțial aport de informație despre formula personalității creatoare a scriitoarei și modul ei de a lucra, rămase până azi destul de enigmatice, și îndrăznesc să spun că nu o dată revelațiile sunt șocante. Poate ca la nici un alt scriitor român de prim-plan, dispunem acum de o radiografie a relației între fantasme și rațiunea creatoare. Nu mai puțin, acest dosar, în care „notele [pentru] roman în curs" stau frecvent alături de însemnări personale, luminează trăiri din viața interioară a scriitoarei în anii târzii (era sexagenară). Datorită lor continuarea romanului Rădăcini s-a reconfigurat într-o formulă nebănuită inițial, care face peremptoriu dovada relației - contestate ferm în toate mărturiile - dintre plăsmuirile ei romanești și propria biografie. Toml a început cu un banal episod, vizitarea unor case de închiriat, pe timpul refugiului la Câmpulung, care i-a sugerat ipostaza Străinei, în periplu printre istorii și vieți ale unor necunoscuți. A survenit apoi ideea că aceștia ar putea fi chiar personajele din lumea Halippilor... Există și câteva scurte notații despre o întâlnire, pe stradă, cu un misterios cunoscut, criptat sub numele Helios. Momentul e prelucrat oniric, în registru erotic, și urmează repetate încercări de poematizare în versuri franceze a unei atracții erotice neîngăduite, continuând cu încercarea de a transfera situația în epistola, redactată tot în franceză, de unul din personajele feminine ale romanului „nou în curs"; numele Helios va fi purtat intermitent și de un personaj-himeră al viitorului roman, preafrumosul tânăr botezat de eroină Leopardul. E aici unul dintre nucleele generatoare ale cărții, tema tânărului cu făptură zeiască, răsărit subit, dar imperios printre „vedeniile" romancierei, într-o etapă incipientă a deplasării centrului de interes dinspre Hallipi spre Străina, el este chiar inclus într- un proiect de titlu: Femeia și Leopardul. Pe măsură ce cartea se țese, fascinația lui e resimțită deopotrivă de protagonistă, tânăra și rebela Ina, ca și de încărunțită, virtuoasa și înțeleaptă Elena Drăgănescu, care, alături de soțul ei, Marcian, au adoptat-o pe Ina drept pupilă. Leopardul e lucrat cu declarate intenții simbolice și în regim oximoronic: înger și demon, ispită irezistibilă, dar și model desăvârșit al cumințeniei. Iar devenirea cărții se dovedește a fi, pe întortocheate culoare printre trăirile a trei sau patru personaje, monografia romanescă a unei senzualități care se spiritualizează sau a erotismului convertit în iubire castă; pe alt palier - cel ce se va impune ca dominant - este povestea derutei apoi a regenerării sufletești a protagonistei. Egocentrică, rebelă, și „străină" printre semenii mic-burghezi, Ina (al cărei ciudat nume de botez este chiar Străina) e captivată de himera iubirii cvasiimaginare cu magnificul Leopard, disprețuindu-și soțul, un ins aparent fără aură, și întreținând cu insolență un mic infern al vieții maritale; dar bărbatul rezistă, înfruntă competiția cu himera Leopardului, reușește a se face iubit, și romanul recuperează elogios, chiar tezist, valorile conjugalității. Revelația comuniunii dintre cei doi soți - finalul cărții - e plasată într-o scenografie fastuoasă: pe un câmp de țară, într- un asfințit magnific, sub nemărginirea protectoare a cupolei cerești, cei doi se întorc spre casa lor din orașul modem, în necurmată pulsație, iar din amintire li se risipește obsesia Leopardului. Gabriela OMĂT Am însoțit fragmentele inedite care urmează, fără continuitate în manuscris, de mențiunea sursei din care provin - respectiv caietul din arhiva familiei pe care l-am numerotat 6 și numărul paginii; Titluri orientative: Notă. Elena moartă, Lucian, Ina; Urmare Elena moartă, de la pg. 80; Notă. Scenă. Ina însărcinată, de la pg. 80. Notă. * Femeile au gătit tot. Ina se apropie cu timiditate de Lucian, vorbind, nu știa de ce, în șoaptă, și era totuși firesc, deoarece Lucian îi spuse tot șoptit: - Bine! Alături, cele trei maștere, după ce se sfătuiseră, hotărâseră că în baie nu se poate, de aceea clăpăneau apa în albie. Lucian cerca a mișca din loc, ceea ce îl ocupa nespus, în sfârșit reuși și, odată pornit, se avântă spre camera unde îl așteptau acelea, ca unul care știe că, dacă nu-și folosește acum mișcarea picioarelor, pe urmă nu va mai putea mișca. Din ușă se opri înțepenit. Fusese vorba că trebuie spălată moarta și, cum numai el, nenorocitul, era acolo om de înțeles, cerca a și pe asta, dar iată că încremenise, cu dinții înfipți până la sânge în buza de jos. Pentru a mulțumi pe ginere, care era aspru, după cum aflaseră, cele două strigoaice țineau trupul întins, una de subt cap, una de subt șale. Lucian nu putea descleșta gura, atunci cercă a mișca brațul și reuși a face un semn cu mâna; apa clipoci, zvârlind pe gâtul lui un strop călduț ca rouă la soare. -E potrivită! se lăudă masterița, despre temperatura apei, străina ceea nelegiuită, care o ținea pe după gât. Pe mizerabila ceea o va ucide pe urmă, hotărî Lucian; acum, pradă unei grozave uri pentru aceea, îi păru totuși miraculos și se bucură că o țineau așa de frumos, ca pe o tavă de aur, numai de cap și de picioare. Vru să gândească că orice lucru are arta lui... dar cu ce să gândească, deoarece el era tot numai ochi lacomi. Fără de voie! se scuză către cineva care nu era Ina. Aș, de unde! De existența Inei uitase cu totul. Către ea, femeia goală, superbă, către măreața goliciune, cea sfântă și păgână, goliciune dezvelită fără smerenie, deoarece acum poate conștientă de sine și de ce simțea cellalt... El adică! Consimțită goliciune, și anume pentru ochii lui... Se auzi iar, ca un blestem, clipotul apei și nu mai văzu decât dosul fustelor învoalte a celor aplecate peste baie. Ieși aiurit, tot trecânduși mâna peste frunte; zadarnic, căci priveliștea se lipise acolo, dinapoia frunții. Se duse drept, pe scară în jos, la mașină și se urcă. Șoferul ridicase șapca și acum aștepta, apoi urcă la volan întors de profil, să vadă ce-i spune, căci nu auzea, ca de obicei, vocea patronului. Lucian însă sta și dospea, abia când aluatul e frământat până nu se mai poate, dospește și îl lași să crească și crește. Atunci abia Mihai putu da drumul spre casă și Lucian se trezi ajuns acolo. De ce era singur!? Apoi peste paloarea lividă roși violent și fericit că e singur. (Af, ms. 6/308) * - De ce se însoară omul, dacă e singur când ar trebui femeia să fie acolo! -Du-te fuga și adu și pe cucoana! Dacă o vrea; altfel îți găsești cu ea beleaua, tu nu vezi c-a uitat-o? - A uitat-o! pomi cellalt să hohote, apoi își aduse aminte că e slugă de casă mare, înjură între dinți că ăia „nu știu ce vor“ și, cu o curbă care-i plăcu și lui, întoarse mașina. Acu, vreo două zile încă tot așa o să fie: du-te, vino! Noroc că, de obicei, erau ordonați la minte! în acest timp, Lucian, cuprins de pudoare, o dospea. Ce obiceiuri! cerca a refuza ceea ce totul din el accepta - noroc că e târziu... prea târziu! „Și ea...“, gândi despre o acceptare a ei. Apoi își puse palma înghețată pe fruntea care i se păru cărbune aprins. In sfârșit, decise ca despre un fapt care era comis, fie că numai în dorință, în absurd. (Af, ms. 6/309) * Până atunci totul fusese bine ascuns de zveltețea Inei și de priceperea croitoresei. în ziua ceea, zburlită, cu fața parcă mai prelungă și cu tenul străveziu, Ina, în pijama de mătasă albă, cu flori și desenuri japoneze, dete în lături perdeaua, ce-i păru grea, și apăru în fața lui Lucian care încă de mult scria la biroul său. Lucian se sculă printr-una din acele mișcări zvelte și totodată măsurate ale felului său de a fi; surâse, un surâs care de pe marginea buzelor se urca în ochi și îi umplea chipul. Somnoroasă, bosumflată, Ina pornise spre el pentru cine știe ce reclamație măruntă, căci de un timp era tare supărăcioasă, dar iată că acum nu-și mai amintea plângerea. Lucian opri impulsul de a veni spre ea, cea legănată. Așa suptă la chip, cu brațele subțiri, pierdute în faldurile mânecilor largi, cu trupul acum vădit îngreunat, ca și cum sarcina crescuse neașteptat peste noapte, Ina părea o amforă căreia brațele depărtate de trup îi erau cele două mânere. Da, înainta încet, șovăit, ca și cum pășea pe gheață, totodată legănat, ca pe mare, și tot de apa mării amintea și dezgustul buzelor ce tremurau ușor din sforțarea de a nu ceda acelui dezgust motivat de sarcină. Lui Lucian îi fu milă, îi păru o cruzime ceea ce a pretins, ceea ce a săvârșit; fu nemulțumit pe ea, care a cedat, care n-a azvârlit din ea, ca de atâtea ori, povara pe care poate nu era în stare să [o] poarte. Iată acum sâmburele se umfla în ea și îți da spaima minutului când, poate prematur, mugurele va plesni... Totuși grija lui era împuținată de impresia ridicolă pe care i-o făcea femeiușcă - cea care îi da de obicei atâta de lucru. Acum iat-o învinsă. Micul lui satanism se dizolva învins acum de pofta unei explozii de râs, pe care se lupta să o împiedice, dar care îl scurma pe nări, dilatându-le; dar ochii deschiși larg, aceia râdeau de- a binelea, la adăpostul pleoapelor care acopereau veselia. Da! Femeia rebelă, iată, venea legănat, pășind fricos, ca pe o punte îngustă și mobilă, puntea fiind cuprinsă între două mări învolburate de valuri sărate și amare. Părea că e prizoniera unui diavol și toți micii samurai portocalii, roșii, albaștri ce erau țesuți pe mânicile largi ale kimonoului umblau tot legănat, se întindeau de-a lungul sau o străbateau pe tot latul, căci damigeana pântecoasă ce era Ina, în loc de a se așeza pe muchie, venea spre Lucian din față, deci pe tot latul ei, legănată și greoaie, și atâta era de nepotrivită cu ea împrejurarea, încât nu nimerea nici un șiretlic, n-avea nici măcar conștiința deformării ei, nu o stăpânea decât gustul acelui dezgust al grețurilor, care i se comunica parcă și lui Lucian, ale cărui buze schițau un ușor tremur. Lui atuncea îi fu milă de degradarea ei stângace și se duse spre fereastră penti u a fuma o țigării, uitând consemnul, își auzi însă numele spus plângăreț și, printr-un gest ) simplu dar armonios în nemișcarea lui, se întoarse spre ea, stingând țigara. Ina avea, pesemne, iarăși o reclamație de gospodărie, care probabil va fi mai anevoie de soluționat decât procesele ce-1 așteptau cuminți în mape. O privea acum cum se grăbea spre el, dar fără spor. Venea astfel, legănată în faldurile albe ale kimonoului, ca o yolă fără cârmă, totodată mișcând și parcă în nemișcare, cu părul răvășit de somn și cu o desperare neexprimată, infuză. îi fu milă de ea și de el, de mascul, îi fu oroare. Ar fi renunțat la copil, dar era prea târziu, de altfel ea vroise, ea, după fugă și după întoarcere, simțise nevoia unei mortificări și iată, o avea. Ceea ce îl putea atrage, anume gândul unei continuități, era înlăturat de egoismul lui prea puternic pentru a se putea obicinui cu gândul să se iubească pe sine în altul. Nu, nici unul din ei doi nu era plămădit din lutul generos în care se seamănă, crește, se recoltează oamenii. Da! Venea spre el ridicolă și mișcătoare și muzicantul din el avu pe buze o frază din opera Noima. Din stufișul părului răvășit peste obraz auzi un suflu mic, obosit, învins - atunci îi fu frică, frica cea mare, frica potopului, a întunericului, frica zilei celei din urmă. Ce oare îi va spune? - Au cumpărat chifle și eu vreau conturi! gemu Ina cu disperare. - Comuri, comuri, coniță! țipa fata din casă ținând în mâini semiluna comurilor ca pe o grijanie. Lucian întoarse brusc capul, căci îl cuprindea ceva între râs și plâns; rușinată, cu pofta împăcată și acum stinsă, Ina respinse ispita cornului călduț și, azvârlind cu același gest felin și orgolios stuful părului bronzat înapoi de pe frunte, se întoarse ca pe un șurub nițel înțepenit și, așa, privită din urmă, dispăru majestuos în camera ei. Lucian o ajunse din urmă așa de repede, dintr-o dorință așa de păgână, barbară, încât el fu acum fiara agilă, cea care suge sângele de pe buze, cea care desmiardă și care sfâșie. (Af, ms. 6/373-375) * Urmărind hamalul care fugea cu valizele, Lucian brusc se întoarse spre Ina și o văzu venind spre el, legănată ca un urcior plin, și așa de stângace, atât de contra naturii, deși împlinea fapta naturii, încât se judecă, se acuză, se condamnă pe loc, pentru pasiunea lui de a face experimente, pentru firea lui cerebrală, iubitoare de cercetare rece, pentru fapta mai ales de a fi transformat pe discipola pe care Maestrul o știuse mânui, domestici, educa, în câmp de investigații reci, crude. Ea însă, cu fața întinsă de efort, venea spre el, într-o încordare a voinții de a nu fi prea diformă. Lucian era lipsit de orice putere în fața ireparabilului. O vocațiune! Maternitatea e o vocațiune... Ina îi păruse la prima întâlnire un efeb. Un efeb. Maică-sa ce sprintenă mișca printre lucruri și oameni, cu aceeași povară, și ce resemnat spunea: - M-am ostenit de șapte ori până să capăt băiatul ăsta, unul! Trist rezultat al unor atât de mari osteneli, gândise Lucian despre sine, modest întâia și ultima oară. Ina se simțea ea însăși mai împovărată, fie că simțise ceva din impresia celuilalt; privise și ea spre Lucian cu ură, deoarece el era cel ce-o diformase... Să scape iarăși de povară? Era prea târziu. Examina acum pe Lucian ca și cum îl vedea pentru întâia oară; copilul ar putea semăna cu el. Ce era bun și ce era rău în el? Examenul păru oarecât satisfăcător: nu poți că Leda avea contact cu zeii! - păli, își amintise... Un zeu... Leopardul. De câte ori și-l amintea pe cellalt, sângele îi apunea, deși socotea că simțirea era apusă. Era destul să fi avut o dată fericirea... Dar ceața se așeza iarăși peste acea certitudine... Să regreți ce ai putut avea și n-ai vroit... Să pierzi din mâini fericirea. Dar oare ai trecut pe lângă ea?... Nu, a fi trecut pe alături de fericire, asta nu vrea, nu îngăduia. Nu, nu-1 iubea pe acest Lucian, nu iubea pe nimeni și nu vrea să fie iubită de nimeni... și iată, un trio pentru coarde zumz[ă]ia undeva în ea... dar o mână o apucă ferm de braț pentru a o ajuta să urce treptele unui vagon... Fie! Va renunța la muzică pentru totdeauna; Ina, copilul nesupus, încăpățânat, reînvia, copilul de la care, în anumite zile și ore, nimeni nar fi putut obține nimic. Un braț tare o ajutase să urce treapta înaltă; singură nu ar fi putut, așadar, prezența lui Lucian avea un sens. (Af, ms. 6/127-129) ■ România literară nr. 49/11 decembrie 2009 interviu România literară nr. 49/11 decembrie 2009 FETIȚĂ cu părul lung, blond, s-a ghemuit f lângă tatăl ei. Acesta, un bărbat tânăr, [ \ cu alură de star hollywoodian, afișează .1 I un zâmbet de ins care și-a văzut toate V V visele împlinite. Poartă pantaloni deschiși la culoare și un tricou larg. Așezat pe iarbă, și-a încrucișat gleznele și își ține genunchii ușor îndoiți. Fetița își sprijină cotul mâinii stângi pe coapsa tatălui, iar capul și-l proptește în palmă. * Bărbatul cu înfățișare de star de cinema și cu zâmbet de învingător a descins din fotografia în care apărea alături de fiica lui. Stă la catedră, într-un amfiteatru al Facultății de Litere din Oradea, înconjurat de cititorii sau de curioșii care au venit să îl asculte Acum este îmbrăcat sever-elegant: pantaloni negri; o cămașă albă descheiată la un nasture; un pulover en coeur, în țesătura căruia se împletesc, fantezist, albul și negrul. îi privește amabil, dindărătul ochelarilor cu ramă închisă la culoare, pe fiecare din cei cărora le oferă autografe. Le mulțumește tuturor și le strânge mâna. Stau și eu la rând, așteptând să primesc un autograf. Am rămas ultima. Ajunsă în dreptul scriitorului, îi mărturisesc că am misiunea (aparent imposibilă - dacă e să mă las descurajată de programul foarte încărcat pe care îl are) de a-i lua un interviu. * La o masă retrasă, într-un restaurant din afara orașului, scriitorul Petru Popescu răspunde întrebărilor pe care i le adresez. Nu pare obosit, deși, de la sosirea în Oradea, în preziua realizării acestui dialog, a fost nevoit să facă față unor solicitări epuizante: emisiuni radiofonice transmise în direct, interviuri televizate, lansări succesive, deplasări pe distanțe scurte sau lungi. Vorbește cu un ton egal, se entuziasmează rar, își stăpânește perfect reacțiile, rămâne calm ori de câte ori - încercând să finalizeze convorbirea noastră - întâmpină, din partea mea, o timidă împotrivire. * V-aș ruga să începeți, domnule Petru Popescu, piin a vorbi despre două aspecte ale biograiiei dumneavostră scriitoricești: alirmarea într-o cultură de adopție și revenirea la matcă. Când am plecat, credeam că Occidentul este foarte asemănător cu România, deși nu era, raporturile umane erau diferite, nemaivorbind de sistemul politic, chiar și fizicul oamenilor îmi părea altfel. O vreme, după ce m-am stabilit în California, aerul sau gustul apei mi s-au părut cu totul și cu totul deosebite de cele cu care eram obișnuit. La început, m-a cuprins un fel de tristețe care ar fi fost foarte greu de suportat, dacă nu m-aș fi orientat către lucruri pe care nu le făcusem înainte. Am făcut scenarii de film la Hollywood - o lume în care trecutul și amintirile personale sunt mult mai puțin apreciate, în care oamenii sunt mai aventurieri, mai egoiști, sunt parveniți și, din punct de vedere cultural, sunt mai ieftini. E o întreagă aventură încercarea de a te firma într-un asemenea mediu, de a-ți păstra simțul calității și măcar o parte din identitate. Pentru mine, ca scriitor, primii trei-patru ani de expatriere au fost grei și, îhtr-o anumită măsură, debusolanți. După aceea, mi-am redescoperit temele, mi-am găsit și un anumit ton al scrisului; limba engleză care mi se păruse, la un moment dat, nu inaccesibilă, ci greu de cucerit în finețurile ei, a devenit un teritoriu câștigat, iar eu - un autor care a cunoscut succesul. Poate că în lume sunt în clipa de față o duzină-două de scriitori care scriu cu multă naturalețe în alte limbi decât limba lor maternă. Unul dintre aceștia este Salman Rushdie (cu care am luat lunch-ul în Beverly Hills - adaugă zâmbind), dar el, fiind un tânăr de religie musulmană născut în Bombay, India, a scris în în englezește din adolescență și nu în vreun alt dialect hindus. O mulțime de lume care mă cunoaște m-a întrebat cum de am crezut vreodată că pot scrie în engleză la fel de bine ca în română; unii au spus că în engleză nu am scris nimic de valoarea operelor românești. Este o ■x afirmație exagerată, cred. Sunt un autor ale cărui cărți a au fost publicate în mai multe limbi, fapt măgulitor și ✓ de-a dreptul impresionant. Dar din punctul de vedere al Petru Popescu „Coșmarul vieții mele era să nu mai pot scrie..." satisfacțiilor interioare celor mai mari, trăirile încercate odată cu revenirea la matricea culturală rar se pot echivala. Am trăit sentimente pe care nimic nu poate să le înlocuiască atunci când, scriind după treizeci și cinci de ani o carte în românește, la mai puțin trei luni și jumătate de la finalizarea acesteia cititorii ei s-au declarat entuziasmați și s-au bucurat că m-am lăsat iar cuprins de un vis ce altădată ne unea. Vă referiți la romanul Supleantul. într-o scrisoare către cititori, publicată în „Jurnalul Național“, odată cu apariția cărții (distribuite cu ziarul amintit), mărturiseați că revenirea la scrisul în limba română e aidoma unei întâlniri cu o iubită din trecut. V-a recunoscut? Ați recunoscut-o? Cât de repede s-a petrecut reîndrăgostirea? In primul rând aș vrea să spun că e foarte greu să uiți o limbă, dacă părăsești un spațiu lingvistic după vârsta de douăzeci de ani. Iar acest lucru este imposibil dacă, în calitate de scriitor, ai avut un raport foarte activ și foarte viu cu limba maternă. Eram un bărbat tânăr, în plină putere, când am părăsit România; nu împlinisem nici treizeci de ani, iar din punctul de vedere al scrisului în românește aveam cel puțin cincisprezece ani de experiență, de la ambiția scriitoricească adolescentină până la cea realizată și răsplătită cu un succes oarecum neașteptat, destul de brusc. Eram preocupat de ideea de a scrie interesant, dramatic, sincer, de a scrie modern și s-a întâmplat ca romanele mele răzvrătite să fi fost foarte bine primite de cititorii care, apreciindu-le farmecul ilicit, deveneau un fel de complici ai autorului. în acest fel, cumva, toată lumea participa la un fel de asalt lingvistic asupra limitărilor pe care le avea cultura de atunci, când a scrie cu naturalețe era deja un act de frondă, în proză mai cu seamă, căci proza era foarte atent observată pe vremea literaturii controlate. Atunci, mă așezam la mașina de scris și, după un anumit număr de ore în care scrisul mergea cu o oarecare dificultate, lucrurile reintrau în matca lor: scrisul era ca un pârâu care se transforma într-un fluviu. Și cumva, în drumul lui, aduna niște ploi ale amintirii și ale experienței personale: uneori emoții foarte recente, alteori amintiri mai dramatice pe care le țineam bine ascunse (cum ar fi pierderea unui frate geamăn - profunda traumă a tinereții mele). Am scris din nou în românește mai întâi pagini de ziar sau articole politice, dar nu pot să spun că am avut un contact cu limba atât de complex și de satisfăcător cum s-a întâmplat în luna februarie a acestui an, când am început să lucrez la romanul Supleantul, o carte de trei sute de pagini, finalizată în mai puțin de șase luni, semn că o scrisesem în minte de mai multe ori. Și, deodată, am retrăit sentimentul intimității cu limba mea, care îmi părea extrem de nouă și de vie, pentru că nu o vorbisem și nu o folosisem în scris, zilnic, foarte, foarte mulți ani. Da, a fost ca și când eu, cel de azi, aș fi reîntâlnit o iubită din trecut, care, printr-o magie, a rămas neschimbată: la fel de tânără și de misterioasă cum era atunci. Singurul lucru de care mă temeam era că scrisul în limba mea maternă și-ar fi pierdut farmecul. Dar și cititorii din generația mea, și cititorii tineri mi-au mărturisit deja nu numai că ultima mea carte se citește cu ușurință, ci și că are o anumită disperare interioară, o anumită febrilitate, un suspans care o fac să semene a roman modem. Așadar, acele laude pentru modernitate pe care mi le doream foarte mult în tinerețe le-am primit în ultimele luni, cele mai multe prin e-mail, de la cititori din România. Cel mai frumos compliment pe care mi l-au făcut a fost acela că, din felul în care a fost scris Supleantul, nici nu se observă că aș fi fost plecat, că între Supleantul și romanele mele de tinerețe nu există diferențe stilistice. Un prieten mi-a mărturisit că, recitind, după Supleantul, romanul Prins, publicat în urmă cu patruzeci de ani, a găsit un singur cuvânt care l-a făcut să își dea seama că a fost scris înainte de 1989. Ghiciți care era cuvântul... ...? Milițian... Pe de altă parte, într-o altă scrisoare deschisă, care, de această dată vă este adresată prin intermediul „Observatorului cultural“, Dinu Bălan, autorul epistolei și al unei teze de doctorat despre opera dumneavoastră își exprimă rezerva în legătură cu posibilitatea de a realiza un contact real cu publicul tânăr. Motivele nu țin de valoarea estetică a unei cărți, e drept... Sper că e puțin pesimist. îmi doresc să cuceresc publicul tânăr cu această carte sau cu următoarele, altfel romanele mele vor rămâne doar cărțile unei generații - a mea și a prietenilor mei, iar eu nu cred în scrisul pentru un public restrâns. Tema prieteniei este recurentă în romanele pe care le-ați scris. Persoanele reale care, în Supleantul, se numesc Călin, Marcel, Stejar sau Luminița — prietenii protagonistului - au experiențe biogralice comparabile cu a dumneavoastră? Poveștile de viață ale prietenilor mei o concurează cu siguranță pe a mea, pentru că toți am făcut parte din acea generație care a fost atomizată în anii ’70- ’80. Cei mai mulți dintre noi au plecat, unii dintre noi au plecat în același timp, modelul personajului Marcel din romanul Suplentul a plecat din România în aceeași zi cu mine, dar cu alt avion. Pe Luminița o cheamă chiar Luminița și trăiește în București. Călin, Stejar și Marcel - da, sunt personaje reale. Modelul personajului Marcel trăiește în San Jose California și este inginer. Suntem de aceeași vârstă, am fost prieteni de la unsprezece ani, îl cunoștea, pe vremuri, pe fratele meu geamăn și a fost unul dintre primii cititori ai romanului Supleantul. Deși avem profesii diferite, suntem din foarte multe puncte de vedere extrem de asemănători. îi urmăresc și pe toți ceilalți care încă mai sunt în viață și ținem legătura, am mai spus-o și o spun în continuare: nu cred că aș avea suficient echilibru dacă nu i-aș avea pe acești prieteni. Și se întâmplă să împart cu ei, diverse evenimente din viața mea, după ce le-am trăit alături de familie: îl chem la telefon pe Sorin - devenit Marcel, în roman - și îi spun în românește tot ce mi s-a întâmplat. (Petru Popescu îmi face semne disperate. Palmele lui foarfecă aerul, deasupra mesei. îmi spune, împăciuitor, că am destul material pentru un interviu consistent. Apare - în sfârșit — chelnerul, care notează, plictisit, comanda. îmi vine să îl rog sâ întârzie cât mai mult cu cafelele; vreau să câștig timp pentru ca scriitorul să răspundă următoarei întrebări.) O altă temă obsedantă, prezentă și în Supleantul, este relația tată-fiu. Despre aceasta, ați mai scris și ați mai vorbit. Eu una am reținut un fragment plin de dr amatism, din întoarcerea. Gândulile liului, la morman tul tatălui său: „Tată, nu știi că sunt părinte, m-am gândit. Și nu-mi știi nici ultima carte care zace la hotel pe fundul valizei. Nu știi că sunt din nou scriitor, tată. Apoi a venit următorul gând, care le-a mistuit pe primele două: știuse totdeauna atât de puțin despre mine. Aș crede că viața de apoi există și că spiritele celor duși sunt atotștiutoare, numai pentru ca tata să aibă șansa de a ști cine sunt eu acum. Nu doar ca scriitor, tată, ci și ca fiu, ca bărbat. Din pricina războiului tău permanent cu mama, a morții lui Pavel, a plecării tale de-acasă după scurt timp, n-ai aflat niciodată cine sunt.“ Ce fel de tată sunteți dumnea- voastră, domnule Petru Popescu? Din aprecierea copiilor mei eu am fost un tată foarte prezent, prea prezent. Am suferit foarte mult în adolescență și în tinerețe pentru că părinții mei s-au despărțit și eu aveam o mare nevoie să îmi văd tatăl, să stau cu el mai mult. Dar, din păcate, dorința nu mi s-a împlinit decât până într-un anumit punct pentru că, după fuga mea din România mi-a fost foarte greu să comunic cu tatăl meu. El s-a îmbolnăvit, a avut o congestie cerebrală și, la scurt timp după aceea, a murit, iar eu nu am putut să merg la înmormântarea lui. Judecând într-un mod mecanic mi-am spus că, dacă eu am suferit din cauza absenței tatălui, să nu le fac același lucru copiilor mei. Pentru că lucrez într-un birou pe care mi l-am amenajat foarte aproape de casă, cât au fost copiii mici am putut fi întotdeauna lângă ei. în fiecare zi le citeam povești, le spuneam basme la culcare, îi îmbăiam, îi înfășam. I-am învățat să meargă pe bicicletă, am fost antrenorul echipei de fotbal a fiului meu, deci am făcut tot ce am crezut eu că trebuie să facă un tată ideal. în adolescență, ambii mei copii - Adam și Chloe - s-au răzvrătit împotriva mea, în răstimpuri relativ scurte, dar destul de zgomotoase. între altele, fiul meu și fiica mea s-au plâns, deoarece, crescând, au avut sentimennd că partea misterioasă a vieții mele, care este România, le rămâne inaccesibilă... Ce știu ei despre România ? Am încercat și cred că am reușit să le educ o anumită sensibilitate a europeanului. Când i-am adus în Europa și în România pentru prima oară, nu a existat nimic care să li se pară absurd și la care să reacționeze negativ. De la catedrale la costumele țărănești, totul li s-a părut interesant și plin de nuanță. Acum au propriile experiențe legate de România. Nu știu decât englezește pentru că nevasta mea este americancă, deci noi, în casă, vorbim doar engleza. Sosesc în țară destul de des, dar concepția lor despre România este simplificată de faptul că sunt tineri, că sunt crescuți în altă parte. De exemplu, lor li se pare că, într-un fel, dificultățile prin care am trecut eu și cei din generația mea, alegerile pe care le-am făcut seamănă cu aventurile dintr-un film cu pirați. Le-am povestit subiectul romanului Supleantul sub formă rezumativă, iar fiica mea, care este în anul patru de jurnalistică la George Washington University mi-a spus: „Dad, this is an incredible story. It sounds like you are dealing with the daughter of Al Capone!“ Adică, pentru ei, venirea noastră dintr-o altă țară, trecutul frontierei ilegal, cucerirea libertății - sunt doar niște întâmplări mitice, niște experiențe exclusiv pozitive. Traumele personale nu au cum să și le imagineze. Ei sunt niște copii cărora, în fond, nu le-a lipsit nimic, decât - poate - o înțelegere adâncă și totală a vieții părinților lor. Dar cine are o asemenea înțelegere? Misterele părinților noștri continuă în viață, orișiunde. (Apare, mult prea repede, chelnerul. Aduce cafelele. E gata-gata să verse una din cești. încurcat, bâiguie câteva scuze. Petru Popescu prolită de întrerupere și îmi amintește — răbdător, politicos — că, peste mai puțin de o oră, trebuie să fie în Sala Mare a Primăriei din Oradea, la o nouă lansare. Stărui, totuși, rugându-1 să realizeze un autoportret de tinerețe al scriitorului Petru Popescu. Acceptă!) Pe vremea când scriam, în tinerețe, cu oarecare înverșunare, articole despre citadinism, exista o cultură oficială foarte sufocantă. Țin minte că am publicat odată un articol care cred că a trecut neobservat la început, intitulat Unde ne sunt orășenii? și, după aceea, retrospectiv, am văzut că ideile expuse de mine marcau o mare ruptura fața de ceea ce se scria în mod obișnuit. Pe de altă parte, dacă promovai atunci o anumită linie teoretică, se vedea imediat că vrei, în fond, să sugerezi publicului să te caute în textele de ficțiune, nu în cele teoretice. în lipsa unei propagande - nu avea nimeni PR - scriam acele articole pentru că voiam să atrag atenția asupra prozei mele. Dacă scriai cu sinceritate și bine la tinerețe, aveai oarecum câmpul liber, pentru că vocea ți se făcea imediat auzită, în mijlocul unei literaturi oficiale extrem de plicticoase. Era mai ușor pentru un artist candid și sincer să își câștige publicul atunci ori să și-l mențină, decât este acum. în clipa de față arta este un produs printre altele, dar la vremea aceea avea o nemaipomenită influență intimă și morală. Dacă te citea cineva și îi plăceau cărțile tale și te întâlneai cu acel cititor, simțeai că ai făcut un prieten. însă dacă atunci erai sincer, nu te luptai doar cu Direcția presei, ci și cu Ceaușescu însuși, deoarece el încerca să îi subsumeze politicii sale pe toți artiștii care erau cunoscuți și care aveau un public important. în perioada de relativă deschidere începută pe la jumătatea anilor ’60, un om politic care părea un inabil, un stupid, un agramat și care provenea dintr-un mediu rural brutal și dintr-un partid care pe vremea aceea nu avea complexitate îi folosea cu multă viclenie și cu multă abilitate pe cei care aveau reputație și credibilitate. Pericolul să fii corupt nu provenea din a avea o relație romantică sau socială cu unul dintre copiii familiei Ceaușescu, ci din faptul că în spatele fiecăruia dintre cei trei copii, în spatele zecilor și sutelor de nomenclaturiști care aveau la rândul lor copii pândea un singur om - e/! în momentul în care Zoia Ceaușescu a venit și mi-a cerut un autograf pe un exemplar al romanului Prins, mi-a trecut prin cap că, dacă am să câștig o asemenea cititoare, s-ar putea să îl alertez pe tatăl ei și că, la un moment dat, voi fi nevoit să iau o hotărâre: să devin apologetul lui sau nu. Drama unui tânăr inocent, pus să facă o asemenea alegere, asumându-și prețul opțiunii sale reprezintă, de fapt, subiectul romanului Supleantul. Am decis să scriu această carte acum nu atât pentru că mă preocupa reputația post-mortem a Zoei, ci pentru că, în fine, aceste amintiri s-au copt în mine suficient. Apoi, mi-am dat seama că personajul principal din Prins este încă viu și năzuiește să se regăsească. Probabil că romanța mea și a Zoei nu ar fi continuat (exista ideea că Elena Ceaușescu avea planuri să-și căsătorească copiii cu adevărata protipendadă politică internațională; se zice că, la un moment dat, s-ar fi încercat apropierea Zoiei de fiul șahului Iranului). Dorințele Zoei și viața ei intimă nu contau pentru Elena Ceaușescu și nu știu în ce măsură pentru tatăl ei. însă efortul de a mă încadra în rândul scriitorilor oficiali - ar fi continuat! Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, ar fi trebuit să nu mai scriu, iar coșmarul vieții mele era (și este) să nu mai pot scrie... Interviu realizat de Ioana REVNIC __ RA în anul 1966, la cenaclul Facultății de Limba și Literatura Română din București, cenaclu care își dobândise, de puțină vreme, V într-un mod aproape eroic numele de Junimea (propunerea fusese făcută de Adrian Păunescu, iar studenții care umpleau până la refuz amfiteatrul Odobescu au aplaudat neîntrerupt, minute în șir, până când George Ivașcu, conducătorul cenaclului, a cedat și a acceptat-o). In ședința, a treia sau a patra, la care mă refer acum, după ce s-au perindat pe la microfon Ion Alexandru, care a declamat pe un ton profetic poemul Oedip și a fost aplaudat furtunos, și Adrian Păunescu, cu mai multe poeme pline de abstracții, și totuși violent-patetice, și-a ridicat în picioare, undeva, în ultimele rânduri, un tânăr necunoscut, de la Facultatea de Limba și Literatura Engleză. Nu s-a dus la microfon și a început să citească de acolo de unde era din volumele sale de versuri Fire dejazz și Zeu printre blocuri. Totul era proaspăt, uimitor și derutant. înseși cuvintele din titluri „zeu“, „jazz“, neagreate de autorități, pentru că evocau unul - credința în forțe supranaturale, iar celălalt - civilizația americană, păreau zvonuri venite dintr-un alt spațiu, al libertății, la care noi nu aveam acces. (Fragment din cuvântul lui Alex. Ștefănescu la lansarea de la București a romanului Supleantul) România literară nr. 49/11 decembrie2009 ESPRE Roxana Pavnotescu, autoarea cărții România literară nr. 49/11 decembrie 2009 DSub semnul Aspidei, aflăm, dintr-o Prefață a dlui prof. Dumitru Mieu, date care precizează că scriitoarea e „domiciliată în New York din 1990, scrie în limba maternă, ca pe vremea când era studentă și elevă. I-au apărut versuri și povestiri, cronici de teatru și de film în „Steaua", „Tribuna", România literară, „Cultura" și „Nordul liber“. în 2005 a debutat editorial cu un volum de poeme: Despre ningiri și ningele. lată-i acum debutul editorial în proză!“ (p. 5). Vom spune din capul locului că în Sub semnul Aspidei asistăm la întoarcerea pe toate fețele a nefericirii omenești într-o lume degradată, secularizată, demitizată, altfel spus, o lume în care omul, rupt de mediul său natural, la care continuă totuși să tânjească, nu-și mai găsește armonia interioară, seninătatea și bucuria vieții, din pricina spargerii înseși a acestor valori în modernitate. Omul modem: cu suferințele lui, cu fantasmele lui, cu speranțele, cu dezamăgirile lui, cu angoasele lui. Copleșit de atâtea stări contradictorii (bărbat sau femeie) din Sub semnul Aspidei nu poate fi decât nefericit. Această observație majoră rezultă din parcurgerea amalgamată a ipostazelor de viață foarte diferite, prinse în tot atât de diferite modalități de expresie: narațiune, eseu, scenetă, poem, cu precizarea însă că nici una dintre aceste mijloace nu-și păstrează puritatea canonică, ci se întrepătrund: la o analiză mai atentă, găsești o cale de comunicare între ele. în toate episoadele narative, în toate paginile eseistice, în toate poemele (de fapt, două superbe descântece „culte" de aspidă), descrierile, scenetele etc. care compun cartea, se sugerează, se proiectează în afară sau se consumă în interior aceeași idee: omul și-a pierdut „... naiva dintâi virginitate“ (după o frântură de vers arghezian) sufletească. E bântuit acum de tot felul de fantasme, nu-și poate fixa și urmări un ideal sau măcar un scop cât de cât precis conturat, pare, în fine, o ambarcațiune în derivă. Autoarea lasă impresia a camufla această stare de sfâșiere lăuntrică prin recursul la toate subcategoriile fantasticului. N-ar fi exclus ca Roxana Pavnotescu să acorde credit părerii lui Julio Cortazar, care așază literatura fantastică deasupra celei realiste pe motiv că prima „e mult mai fecundă pentru că deschide în fiecare individ o serie de referințe ll—ll îl îmbogățește pe cititor...". Afirmația e discutabilă, dar trebuie să recunoaștem că fantasticul este o modalitate sigură de insolitare a banalului, principiu de bază al actului creator artistic. Așa se explică de ce fabulosul, magicul, miraculosul devin vehicule ale autoreferențialității. Căci peste tot, la urma urmei, se află un centru generator și acesta pare să fie conștiința scindată a autoarei înseși, indiferent la ce persoană se narează, indiferent dacă personajul care povestește sau „se povestește" este bărbat sau femeie, chiar dacă Roxana Pavnotescu are grijă să sublinieze de fiecare dată diferențele. E, în fond, urmărită cu oarecare stăruință ipostazierea aceluiași exemplar uman. Căutarea dublului, (în carte există, de altfel, un subcapitol intimlat El-ul, pp. 155-162, combinație, ca mai toate textele cărții, armonioasă între eseu, narațiune sau introspecție) sau, de la caz la caz, a propriilor eu-uri pare să fie preocuparea majoră a autoarei. Existența mai multor euri coexistând într-unul singur e semnul pierderii identității de sine, de căutarea căreia personajul/ personajele din Sub semnul Aspidei pare/ par să facă o adevărată obsesie. Or, tocmai această obsesie este caracteristica principală a omului modem. Roxana Pavnotescu pare a se întâlni - dacă nu chiar a o ilustra - cu definiția lui Mușii: „eul e un del ir al mai multor euri". Dovada peremptorie a acestui „delir" nu poate fi decât recursul permanent la fantastic, despre care vorbeam mai sus. Fie că e vorba de rezervația creaturilor fabuloase, cu sursa în bestialul mitologic sau direct în imaginația prodigioasă a autoarei: Aspida, Licornul, Vasiliscul, Vampirul, Vârcolacul, lormorogul. Cotoroanțele, Centaurul, Hipogriful etc., etc,; fie că e vorba de anomalia din Triogamia (pp. 70-100), scrisă sub forma unei serii de scenete, prin care ne aflăm în plin absurd; fie că e vorba de miracolele din îngerul exterminator (pp. 178-208) sau de magia din împărăția veștmintelor albe (pp. 263-277), toate sunt, mai mult sau mai puțin, proiecții ale omului modem care-și plânge nefericirea „paradisului în destrămare", în care „Portarul înaripat mai ține întins/ un cotor de spadă fără de llăcări./ Mit și demitizare Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins“. (Lucian Blaga). In orice caz, indiferent cum ne-am construi problema receptării cărții, cele trei cicluri ale acesteia (Ciclul Animus, Ciclul Anima, Ciclul Anima și Animus) stau, într-un fel sau altul, sub semnul fantasticului, supus el însuși unei degradări progresive, pe măsură ce cumpăna dintre civilizație și cultură se dezechilibrează în favoarea primeia. De aceea, de când a intrat în modernitate, în rezervația despre care este vorba Zmeul Zmeilor joacă șah cu Priculiciul și citește cu regularitate „Magazinul istoric"; ielele „nu mai sunt așa de tinere (s.m. A. Gh. O.), dar în iureșul dansului par foarte atrăgătoare" (p. 26); Licornul își „odihnește augustul cap în poala" cui se nimerește, „pângărindu-și cornul... cu te miri cine" (p. 27); Vampirul și Vârcolacul, verișori buni, nu mai beau sânge, ci „suc de portocale sub clar de lună, pentru purgație". Vasiliscul are chiar conștiința ieșirii din mit și filozofează pe această temă cu protagonistul-narator al subc apitolului: „—Este oul de cocoș bătrân, clocit de o broască țestoasă, din care s-a zămislit strămoșul meu, primul Vasilisc. Aripile lui erau adevărate, ale mele nu mai servesc decât de podoabă... Odată ieșiți din timpul mitic, a început alienarea, degradarea, diminuarea puterilor fabuloase. - Bine, dar acest timp mitic s-a consumat de mult, încerc eu să adaug la conversație. - Ca și creația, uneori disoluția poate li un fenomen foarte lent, totuși nu destul de lent ca să-1 perceapă toată lumea. Dacă nu intervine o catastrofă, rămâne în bună măsură neobservat, la fel cum trecerea de la timpul mitic la cel real, este, în fapt, imperceptibilă“ (p. 29). Ideea încheierii timpului mitic este emisă, de altfel, încă o dată, de către bărbatul cuplului care vizitează periodic rezervația creaturilor fabuloase, ascultându-le poveștile: Mă gândesc că toate creaturile astea, ce au fost cândva fabuloase, miraculoase, au degenerat în timp prin necredința oamenilor în ele" (p. 38). Acest cuplu aspiră la iubire, dar eșuează în aspirația Roxana Pavnotescu Roxana Pavnotescu, Sub semnul Aspidei, Editura Junimea, lași, 2009, 286 p. lui, crezând ca „de vină nu poate fi decât numai Aspida", care ea însăși, în povestea ei, mărturisește: li îndrăgos- team [pe oameni] ca apoi să-i țin la distanță, într-un chin insuportabil, departe de împlinirea iubirii/ (p. 42) însă autoarea notează sec la Sfârșitul poveștii și morala ei (din cap. Sub semnul Aspidei): De vină nu poate fi numai Aspida" (singura frază a subcapitolului) (p. 60). Lumii neconvenabile în care-și trăiesc insatisfacțiile personajele Roxanei Pavnotescu, i se opune o alta, abandonată cândva de om, a cărei imagine superb scrisă apare în capitole precum împărătița Furnică (pp. 125- 132) sau Albatroșii „Danzantes“ (pp. 215-227). La această lume, neatinsă încă - în viziunea autoarei - de forțele destructive ale civilizației pare să aspire personajele (anonime) din Sub semnul Aspidei. O dificultate tenace se dovedește a fi așezarea cărții, a romanului sui generis, cum zice dl D. Mieu în prefață, Roxanei Pavnotescu în contextul literaturii actuale. Cartea ar putea fi afiliată postmodemismului prin unele trăsături comune: fragmentarism, incoerență (măcar aparentă) la nivel narativ, ștergerea limitelor dintre genuri și specii, dar toate aceste caracteristici sunt aparente numai, sau, mai degrabă, formale, ca o condiție oarecum obligatorie de a te înscrie în moda literară la zi. Pentru că, altfel, substanța cărții, întâmplările narative și meditațiile eseistice ale „personajelor" sunt tratate în registru grav: nimic mimetic, nimic ironic, nimic carnavalesc. Poate că postmodemiștii au abandonat lupta - lupta cu cine, cu ce? - și caută un modus vivendi, în actualele condiții, cu stadiul evoluției - spre ce? - al societății globale. Dar nu pot ocoli, pe de altă parte, o idee a dlui Mihai Zamfir, consemnată într-un interviu din „Observatorul cultural" (nr. 219/ 4-10 iunie 2009, p. 20); ... 90% dintre poezii, 90% dintre romane vehiculează un mesaj de tristețe și de deprimare. Rareori, numai în câteva cazuri, ce pot fi numărate pe degetele de la două mâini, mari scriitori au făcut din bucurie și din jubilare mare literatură [...] Literatura trăiește din înfrângere, din eșec și tristețe". întrebarea și răspunsul la această problemă nu sunt noi. îmi aduc aminte că prin 1975, la liceul la care lucram, a fost invitat poetul Adrian Păunescu și unul dintre elevi l-a întrebat de ce sunt așa de puține capodopere exultante în literatura lumii. Poetul a răspuns ceva de genul: poate pentru că bucuria și armonia sufletească sunt socotite ca o stare de normalitate, iar literatura insolitează viața, nu i se suprapune, nu o copiază. Problemă grea, oricum, dar cam aceasta ar fi diferența majoră între postmodemism și „romanul" Roxanei Pavnotescu, postmodernismul nemaicăutând, adică, locurile de ruptură în normalitatea vieții, ci acceptându-le ca pe ceva „normal". Altfel spus, nemaiasumându-și așa-zisele categorii negative, ci preluându-le ca atare și, cel mai adesea, persiflându- le. Dacă mai adăugăm că arhitectura compozițională a cărții Roxanei Pavnotescu respectă rețeta clasică în care prologul și epilogul nu lipsesc, diferența se adâncește. S-a putut observa că n-am insistat asupra subiectelor „povestirilor" din cartea comentată aici, limitându-mă cel mult la tema lor și la paginile în care pot fi găsite. Am făcut-o deliberat, pentru că „romanul" se cere citit pentru modernitatea lui, pentru valoarea lui artistică indubitabilă, de către cei ce caută literatură autentică. Mă raliez, altfel spus, ultimei fraze a prefeței dlui D. Mieu (chiar dacă i-ar fi stat mai bine ca postfață): „Scriitoare pe deplin formată, sunt sigur că Roxana Pavnotescu va deveni un nume de rezonanță în literatura română" (p. 11). A. Gh. OLTEANU BIA urma scapă turma, într-adevăr. în alt A limbaj, abia matul dă sensul unui joc de șah. Inițiatic vorbind, abia moartea luminează sensul vieții, iar mistic, abia apocalipticul ne scoate din (apocajlipsa destinului. Așa grăit-a, după Mateiu, asfințitul Crailor, magii împărați decrepiți ai decrepitudinii însăși a timpurilor. E finalul, adică noul început, cum numai Ion Barbu a putut înțelege: „Da, asfințitul Crailor, dar în cealaltă parte, odată cu stelele Scorpiei, răsăritul unui sens tragic și nou...“. Vecernia de apoi, slujită de cei trei magi de la Răsărit, Craii: „mari-egumeni ai tagmei preasenine“. Iar noi eram încă nerăscump arați din trufie: „așteptam ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrșit". De ce stelele Scorpiei? Mateiu nu situează vecernia de apoi în vremea de sub constelația aceasta. Dar, în tradiția hermetic-alchimică, aceasta e zodia corespondentă procesului prin care elementul spiritual este separat de cel material, ceea ce în codul arderilor din athanorul alchimistului se petrece în cursul celui de-al optulea hagialîk: putrefacția, sau moartea filosofală. Hagialîkurile fiind, așadar, etapele inițiatice (douăsprezece, 9 minore și 3 majore) ale recuperării înțelepciunii pierdute la Cădere. Atunci cînd a început surghiunul nostru omenesc pe pămînt? Nu. Atunci cînd a început surghiunul nostru pe pămînt ca îngeri căzuți în trufie. Căci nu omul este în exil aici, pe pămînt, zice gnoza, ci scînteia îngerească din el. Omul este făcut din pămînt, dar cu scînteie angelică în lumi din care e făcut. Cei trei magi împărați, aflați aici, la porțile Răsăritului, în vremea cea mai decrepită a Căderii și sub pana cea mai radical antimodemă din literatura română, își visează asfințitul, care e al nostru al tuturor, potrivit apocalipsei evanghelice: „Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a- ndaratelea, fluturînd o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului...". Binecuvîntată limbă: „Și ne topeam...“ ar fi fost descrierea a tot ceea ce se întîmplase înaintea vecerniei de apoi. Mateiu descrie aceste întîmplări ca și cum ar Inițierea Crailor fi o inițiere în decrepitudine și îl înfățișează pe viitorul deputat Pirgu ca hierofant al desacralizării radicale, dar și hierofantul paradoxal care, cu spatele la transcendență, va fi și cea din urmă călăuză spre transcendent. Destinul Crailor nu are de-a face cu Orientul istoric din Balcani. Este figurată în treimea lor coruptă decăderea însăși („planetară", zice Marin Mincu). Decăderea istoriei. Decadența aristocrației. Decăderea spiritului în și mai multă trufie. Acum, după ce vom fi căzut de acord întrucâtva asupra faptului că antimodemii fixează axul central al modernității, avem a constata că în literatura noastră antimodemul radical a fost Mateiu Caragiale. Antimodemismul său nu este polemic și ideologic. Este organic. Tradiția de la care se revendică nu este conservatoare, jucînd spre slava unei aristocrații istorice, ci inițiatică și creștină. Nici măcar gnoza nu-i este imputabilă ca fiind de sorginte eretică, dat fiind că „teoria" despre surghiunul îngerilor pe pămînt nu a fost niciodată condamnată dogmatic. Mai dificil pentru o lectură care s-ar dori riguros respectuoasă din punct de vedere dogmatic va fi să accepte că în cei trei Crai avem reapariția celor trei magi, iar în Pirgu îl vedem, îmbrăcat în mentalitatea vremurilor modeme, ca într-o caricatură, așadar, pe Cel care s-a întrupat chiar la originea acestor vremuri spre a aduce vestea bună a Apocalipsei. Dificultatea acestei lecturi respectuoase vine din faptul istoric (care este o vină a teologilor) că vestea bună a împărăției a fost decuplată mereu de vestea bună a Apocalipsei, cele două fiind, în fapt, una și aceeași unică vestire. Iar Craii de Curtea Veche nu are de ce să fie citit ca un roman. Este un poem al uneia din căderile apocaliptice ale istoriei. Un mare poem. încă nu știe cu adevărat cît de mare decît Ion Barbu. Dacă ar fi să „traducem" ce a vrut să spună Ion Barbu prin „răsăritul unui sens tragic și nou...", am avea nevoie de înțelesul nietzschean al tragicului, gîndit pentru lumea în care Dumnezeu însuși a asfințit. Pînă la asfințitul lumii înseși, hagialîkurile au a fi călăuzite sub condiția unei duble Căderi, cea primordială, din vremea când Dumnezeu era viu, și cea finală, din vremea nouă, cînd Dumnezeu a murit (împreună cu psihologia conștiințelor care se țineau pe sine în viul lui). In lumea nouă, inițierea (moartea filosofală) are a veni prin oameni ca Pirgu, reprezentanții căderii finale, fără de care nici reprezentanții celei primordiale (cei trei Crai) nu-și vor mai putea împlini destinul. Iar inițierea oficiată de viitorul deputat nu mai are cum să fie una ascensională, ci una descensională. Clepsidra lumii e întoarsă. Aurul filosofic e de aflat în putrefacția mîlurilor infernale. Lumea veche a valorilor merge de-a-ndăratelea în raport cu lumea nouă (și viceversa) spre un asfințit dincolo de care răsăritul unui sens tragic și nou nu-și mai poate găsi expresia, aici și acum, decît într-o melancolie castrată de principiul nostalgiei. Antimodemul Ulise nu mai are un acasă al său. Este aruncat într-un timp viitor pe cerul căruia singura stea fixă ce se mai poate vedea (cu cel de-al treilea ochi al vechii gnoze) este Răsăritul de după Asfințit. Nietzsche a numit asta „ultra-omul". Mateiu a numit asta Curtea Veche. Filosoful a preferat un concept al revoluției. Poetul a ales o imagine a restaurației. loan BUDUCA calendar 8.11.1897 - a murit Gr.H. Grandea (n. 1843) 8.11.1921 - s-a născut Olga Zaicik 8.11.1922 - s-a născut Mihai Gavril 8.11.1924 - s-a născut Despina Mihaela Bogza 8.11.1928 - s-a născut Dumitru Micu 8.11.1929 - s-a născut Ion Brad 8.11.1930 - s-a născut Tamaș Maria (m. 1987) 8.11.1935 - s-a născut Dumitru Bălăeț (m. 2009) 8.11.1935 - s-a născut Ion Itu 8.11.1937 - s-a născut Mihail Diaconescu 8.11.1972 - a murit Athanase Joja (n. 1904) 8.11.2001 - a murit George Munteanu (n. 1924) 9.11.1818 - s-a născut Ion Codru Drăgușanu (m. 1884) 9.11.1901 - s-a născut Liviu Rusu (m. 1985) 9.11.1911- s-a născut Victor Buescu (m. 1971) 9.11.1918 - s-a născut Teohar Mihadaș (m. 1996) 9.11.1930 - s-a născut Aurel Rău 9.11.1967 - s-a născut Cătălin Băjenaru (m. 1983) 9.11.1981 - a murit Paul Constant (n. 1895) 10.11.1892 - s-a născut Ion Clopoțel (m. 1986) 10.11.1895 - a murit Alexandru Odobescu (n. 1834) 10.11.1902 - s-a născut Constantin Goran (m. 1976) 10.11.1922 - s-a născut Katona Szabo Istvan 10.11.1932 - s-a născut Ștefan Cazimir 10.11.1934 - s-a născut Ovidiu Genaru 10.11.1937 - s-a născut Ioana Bantaș (m. 1987) 10.11.1942 - s-a născut Dan Cristea 10.11.1945 - s-a născut George Țărnea (m. 2003) 10.11.1951 -s-a născut Werner Sollner 10.11.1953 - s-a născut Laurențiu Mihăileanu 10.11.1957 - s-a născut loan Negru 10.11.1977 - a murit Constantin Streia (n. 1905) 10.11.1988 - a murit Alexandru Jar (n. 1911) 11.11.1910- s-a născut Mihail Davidoglu (m. 1987) 11.11.1916 - a murit Ion Trivale (n. 1889) 11.11.1928 - s-a născut Cornelia Ștefănescu 11.11.1934 - s-a născut Vasile Rebreanu (m. 2007) 11.11.1950-s-a născut Mircea Dinescu 11.11.1951 - a murit Nicolae Mihăescu-Nigrim (n. 1871) 11.11.1987 - a murit Pavel Aioanei (n. 1934) 12.11.1868 - s-a născut Artur Stavri (m. 1928) 12.11.1869-a murit Gheorghe Asachi (n. 1788) 12.11.1900 - s-a născut Vania Gherghinescu (m. 1971) 12.11.1912 - s-a născut Emil Botta (m. 1977) 12.11.1914 - s-a născut Nadia Lovinescu (m. 1986) 12.11.1916 - s-a născut Nicolae Jianu (m. 1982) 12.11.1936 - s-a născut Jancsik Pal 12.11.1944 - s-a născut Mihai Nemeș (m.2005) 12.11.1950 - s-a născut Mircea Nedelciu (m. 1999) 12.11.1981 - a murit Sergiu Al. George (n. 1922) 12.11.1987 - a murit Petru Sfetca (n. 1919) 13.11.1853 - a murit Zilot Românul (n. 1787) 13.11.1903 - s-a născut Dumitru Stăniloae (m. 1993) 13.11.1909 - s-a născut Eugen lonescu (m. 1994) 13.11.1912 -s-a născut loan Comșa 13.11.1913-amurit Nerva Hodoș (n. 1869) 13.11.1914 - a murit Dimitrie Anghel (n. 1872) 13.11.1927 - s-a născut Laurențiu Checicheș 13.11.1930 - s-a născut Georgeta Horodincă (m. 2006) 13.11.1941 - s-a născut George Chirilă 13.11.1950 - s-a născut Ioana Crăciunescu 13.11.1955 - a murit Romulus Cioflec (n. 1882) 13.11.1960-a murit Gh.Teodorescu-Kirileanu (n. 1872) 13.11.1984 - a murit Eta Boeriu (n. 1923) 14.11.1871 - s-a născut llarie Chendi (m. 1913) 14.11.1898 - s-a născut B. Fundoianu (m. 1944) 14.11.1926 - s-a născut Viorica Dinescu 14.11.1930 - s-a născut Simion Dima 14.11.1934 - s-a născut Andrei Brezianu 14.11.1938 - s-a născut Ion Cocora 14.11.1940 - s-a născut Doina Antonie 14.11.1967 - a murit Petre P. Panaitescu (n. 1900) 14.11.1990 - a murit Ernest Bernea (n. 1905) 14.11.1991 - a murit Constantin Chiriță (n. 1925) 14.11.2001 - a murit Zigu Ornea (n. 1930) 15.11.1845 - s-a născut Vasile Conta (m. 1882) 15.11.1876 - s-a născut Alexandru Ciura (m. 1936) 15.11.1876 - s-a născut Anna de Noailles (m. 1933) 15.11.1911 - s-a născut Alexandru Ciorănescu (m. 1999) 15.11.1912 - s-a născut Eugenia Farca 15.11.1921 - s-a născut Vasile Levițchi 15.11.1929 - s-a născut Roger Câmpeanu (m. 2000) 15.11.1934 - s-a născut Ion Văduva Poenaru 15.11.1985 - a murit Gheorghe Ursu (n. 1926) 15.11.2000 - a murit Laurențiu Ulici (n. 1943) 15.11.2006-a murit Constantin Mohanu (n. 1933) 16.11.1816-s-a născut Andrei Mureșanu (m. 1863) 16.11.1889 - s-a născut Bernard Capessius (m. 1981) 16.11.1935 - s-a născut Miron Cordun 16.11.1938 s a născut Ion Ghiur 16.11.1940 - s-a născut Ion Marin Almăjan 16.11.1942 - s-a născut Mariana Bulat 16.11.1948 - s-a născut Maria Pal 16.11.1948 - s-a născut Ion Cristoiu 16.11.1962 sa născut VasileChira 16.11.1979 - a murit Eugen Seceleanu (n. 1940) 16.11.1984 - a murit Laurențiu Fulga (n. 1916) 16.11.2004 - a murit Grigore C. Bostan (n. 1900) 17.11.1907 - s-a născut Banyai Laszlo (m. 1981) 17.11.1926 - s-a născut Antonie Plămădeală (m. 2005) 17.11.1932 - s-a născut George Muntean (m. 2004) 17.11.1944 - a murit Magda Isanos (n. 1916) 17.11.1955 - s-a născut Dan Trif 17.11.1957 - a murit George Murnu (n. 1868) 17.11.1991 - a murit Anton Cosma (n. 1940) 18.11.1916 - s-a născut Ion Larian Postolache (m. 1998) 18.11.1919 - s-a născut Georgeta Pădureleanu 18.11.1924 - s-a născut Iordan Chimet (m. 2005) 18.11.1937 - s-a născut Alexandra Târziu 18.11.1946 - a murit Nicolae Comșa (n.1905) 18.11.1958-s-a născut NicolaeGoja 19.11.1837 - s-a născut Aron Densusianu (m. 1900) 19.11.1897 - a murit Miron Pompiliu (n. 1848) 19.11.1903 - s-a născut Marcel Breslașu (m. 1966) 19.11.1919-a murit Alexandru Vlahuță (n. 1858) 19.11.1921 - s-a născut Dinu Pillat (m. 1976) 19.11.1923 - s-a născut Monica Lovinescu (m. 2008) 19.11.1932 - s-a născut Emil Poenaru 19.11.1936 - s-a născut Kiraly Laszlo 19.11.1936-s-a născut Sorin Mărculescu 19.11.1941 - s-a născut Boris Marian 19.11.1943 - s-a născut Laszlo Kiraly 19.11.1992 - a murit Radu Tudoran (n. 1910) 19.11.1996 - a murit Vasile Petre Fati (n. 1944) România literară nr. 49/11 decembrie2009 arte România literară nr. 49/11 decembrie 2009 U DE AZI, nu de ieri, spațiul landurilor de limba germana - indiferent că ne aflăm în ~ Austria, German ia sau în El veția - se dovedește a fi în continuare un spațiu al culturii, al artei. De mai bine de cinci secole, morala lutheranis- mului protestant a intronat cultul muncii, cultul muzicii drept mijloc de socializare, de apropiere între oameni; așa cum, în diocezele romano- catolice, filiera latinității a contribuit la cultivarea unei anume subțirimi de natură aristocratică a spiritului, aspect pe care îl dovedește prioritar mediul intelectual- artistic vienez, spre exemplu. Astăzi, contrar unei atitudini distant aristocratice îmi pare a se orienta suflul cel nou pe care îl aduce secolul XX, după primul și mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial; mă refer la democratizarea relației dintre instituțiile de cultură, de artă, dintre muzee, și colectivitatea locală; iar aceasta inclusiv de la nivelul primelor vârste școlare. Grupurile de copii, de școlari, de adolescenți, conduși prin muzee de la un tablou la altul, urmărind explicații ale profesorilor, ale ghizilor, grupurile de studenți urmărind în fața unui grup statuar o anume tematică, sunt aspecte ce constituie în ansamblu un fapt cotidian. Am aflat cu uimire că palatele vieneze, de asemenea, sediile somptuoase ale celor aproape trei zeci de sectoare ale orașului, dispun împreună de aproximativ 300 - da, trei sute! - de săli publice de concert în care se cântă periodic. Totul ne dezvăluie existența unui sistem coerent de a transfera, de a aduce în contemporaneitate, valorile umaniste ale trecutului la nivelul percepției cetățeanului activ al generațiilor de azi, de mâine. Printre primii a făcut-o în mod manifest, cu un secol în urmă, Albert Bames dintr-o localitate măruntă din Pennsylvania, de lângă Philadelphia; a făcut studii în domeniul chimiei în Germania; a dobândit o avere uriașă inventând un medicament antimicrobian. A cumpărat un imens tezaur de valori, în mod special în domeniul artelor plastice, mai ales pictură franceză din zona impresionismului, zeci și zeci de tablouri semnate de Matisse, Cesanne, Renoir... Le-a dăruit comunității locale condiționând utilizarea fondurilor colecției de organizarea unui program social educațional în favoarea copiilor localnici. Am vizitat colecția în câteva rânduri; este una dintre cele mai mari tezaure de artă europeană de pe întregul continent nord-american. Urmează a fi transferată într-un local nou, cu spații generoase de expunere, în capitala statului, la Philadelphia. în ultimii zeci de ani direcțiile de acțiune ale multor instituții de cultură, ale celor artistice, de spectacole, se manifestă în mod explicit inclusiv la nivel social; se manifestă de o manieră percutantă chiar în plan politic. Cu numai câțiva ani în urmă, la Viena, am avut prilejul de a asista la Burgtheater la un spectacol, o coproducție realizată în colaborare cu Opera de Stat, o montare a operei mozartiene Răpirea din Serai. Era, în fond un veritabil manifest-pamflet ce milita deschis împotriva intrării Turciei în Uniunea Europeană; în baza textului original în limba germană, adaptarea scenică urmărea o problematică binecunoscută în zilele noastre; terorism, rețineri de persoane, răpiri, eliberări; un întreg pachet al acțiunilor de acest fel. Textul muzical mo- De la Viena la Berlin, un vast spațiu al culturii zartian era însă redat cu maximă fidelitate. Cu totul recent, cu câteva săptămâni în urmă, la Berlin, în partea istorică, de est, a orașului, la Opera de Stat de pe bulevardul „Unter den Linden”, am avut prilejul de a asista la premiera operetei vieneze Liliacul de Johann Strauss. Faptul că directorul artistic al instituției este, de ani buni, Daniel Barenboim, faptul că Zubin Mehta se afla la pupitrul dirijoral al producției, aduceau garanții importante. Din punct de vedere muzical spectacolul era absolut valabil; lipsea, poate, savoarea vieneză a muzicii. Din punct de vedere scenic, regizorul Christian Pade a încercat o translație în contemporaneitate; realizarea se dovedește a fi sărăcăcioasă, stearpă, lipsita de imaginație. Mai mult decât atât, momentele centrale ale spectacolului, balul oferit de prințul Orlofsky, feeria muzicală a mișcării valsului vienez... se petrecea de această dată într-o sordidă discotecă animată de membrii unei trupe de dansatori rapp! Reacțiile de stupoare ale publicului nu au întârziat a se manifesta. Spectacolul a fost literalmente huiduit de o mare parte a celor prezenți. O altă parte aplauda frenetic isprava regizorului; ...care nu a înțeles că orice inovație trebuie să aibă o logică, că există o compatibilitate stilistică fireascăîntre dans și muzică; ...că o adaptare forțată poate aduce, eventual, o siluire a bunului simț. Mai ales atunci când se urmărește a flata gustul unui public mai puțin educat, dar rebarbativ în manifestările sale. Ce se mai poate urmări la Viena, la Opera de Stat, sau la Deutsche Oper Berlin, cealaltă importantă instituție de acest gen din capitala federală a Germaniei? Evident, Mozart. Găsești săli arhipline inclusiv la spectacolele care au avut premiera cu multe stagiuni în urmă. Căci Mozart se constituie într-o condiție sine qua non a existenței cotidiene. Aș spune că aduce igiena zilnică. Spirituală și profesională. Atât pentru muzicienii performeri, cât și pentru publicul meloman. Cum este firesc, după un mare număr de reluări, spectacolele își pierd prospețimea, dinamismul inițial. Dar se desfășoară în continuare în limitele unui profesionalism acceptabil, nivel de la care nu se coboară; nici în scenă și nici în orchestră. Mă refer la o producție mai veche cu Flautul feimecat, un spectacol pe care Opera din Viena îl găzduiește de ani buni. Este o montare ce dispune de o arhitectură scenică de tip „Science fiction” ce te proiectează în viitor. Dar relațiile dintre personaje își păstrează funcționalitatea firească. Contrastul privind tipologia elementelor scenice, costume - decor, determină aici tensiunea raporturilor imaginate de regizorul Marco Arturo Marelli. Pe de altă parte la Berlin, la Deutsche Oper, Nunta lui Figaro este un spectacol bine cântat, bine condus de dirijorul Comelius Meister. Este și acesta un spectacol vechi, realizat în baza imaginației - aș numi- o - veștejite, a fostului director al instituției, regizorul Gbtz Friedrich. Ne aducem aminte, este autorul coproducției Viena-Berlin a Oedipe-ului enescian, un regizor care - iată, și de această dată! - pre- feră să abrevieze textul origi- nal al muzicii pentru a-1 a- dapta viziunii sale regizorale. Friedrich nu și-a pus problema de a crea o montare care să servească muzica. Așa cum a tăiat din textul enescian, tot astfel l-a scurtat și pe cel al lui Wolfgang Amadeus, text pe care l-a servit, și pe acesta, cu destulă lipsă de imaginație. Și totuși, la Opera de Stat din Viena, în luna noiembrie, în ultimele momente ale directoratului lui loan Holender - de această dată sub bagheta dirijorului Franz Welser- Mbst, întregul ciclu al teatralogiei wangeriene Inelul Niebelungului, a putut fi urmărit în două rânduri. Pe aceeași scenă, în aceleași săptămâni poți urmări Salomea de Richard Strauss, dar și una dintre creațiile musical- dramatice importante ale secolului XX, anume opera lui Dmitri Șostakovici, LadyMacbeth din Mzensk. In plus, pe perioade determinate în timp, în ultimii 10 ani, instituția comanda câte o nouă cortină ce este expusă în debutul spectacolului. Cea actuală, decorativă, pictată în stilul figurativ al perioadelor de tinerețe ale lui Picasso, îi aparține plasticianului Franz West. Alte evenimente culturale vieneze?Sunt expozițiile sezoniere. Sunt fabuloase. La Albertina, până în prima decadă a lunii ianuarie, sub genericul „Pictând lumina” poate fi admirată o extinsă, excepțional de bine documentată, expoziție dedicată Impresionismului din picture franceză. Scotocind prin colecții, muzeografii de la celebrul „Kunsthistorisches Museum” au organizat o expoziție ce nu te poate lăsa indiferent, anume „Senzualitatea feminină flamandă”; ...în creația lui Rubens, a plasticienilor din cercul său. Peste drum, în Cartierul Artelor, la MuMoK, la Muzeul de Artă Modernă, poți urmări o expoziție de specială atractivitate organizată sub genericul „Teste ale sex-ului în arta Europei de Est”, din perioada totalitarismului; inclusiv în România. De la Muzeul Național de Artă din București a fost împrumutat celebrul în epocă tablou al maestrului Comeliu Baba, intitulat Oțelarii. La Berlin? Am fost martorul unei evoluții concertante de inedită atracțiozitate reprezentată de duo-ul violoncelistic Cătălin Ilea, minunatul muzician original- din România, actualmente profesor al Universității de Arte din Berlin, și foarte tânărul Constantin Siepermann. I-am audiat în momentul de debut al unui vernisaj organizat de una dintre numeroasele galerii de artă plastică contemporană germană; au cântat piese de aleasă virtuozitate. Interesul special al momentului l-a constituit faptul că în cazul celor doi muzicieni, bunic și nepot, diferența de vârstă de mai bine de cinci decenii, relația muzicală de excelentă comunicare, au sporit savoarea unei apariții apreciate călduros de o numeroasă asistență. Dar noutatea actualului sezon berlinez o reprezintă redeschiderea ultimului lăcaș de cultură de pe „Insula Muzeelor”, de pe Sprea. Bombardată în timpul războiului clădirea a fost lăsată în paragină de autoritățile R.D.G.-iste; risca să fie demolată. Și totuși, un proiect costisitor de aproape 240 de milioane de euro a venit să salveze construcția. în exterior a fost refăcută fosta fațadă. In interior restaurarea a urmat o îmbinare savantă, de un excepțional bun gust, a înfățișării celei vechi a muzeului cu liniile unor trasee arhitecturale simple, modeme, perfect funcționale. „Nenes Museum" găzduiește astăzi colecția de artă egipteană antică, inclusiv celebrul cap al lui Nefertiti ce datează din sec. XIV î.Ch. I-a fost rezervată o încăpere separată; în imediata vecinătate este expusă înfățișarea sculpturală a celebrului mecena James Simon, cel care a finanțat săpăturile de la Amama. Tot aici poate fi admirată și o bogată colecție de ailă neolitică printre exponatele căreia am recunoscut un impresionant vas al culturii Cucuteni. încheind bilanțul cheltuielilor edilii Berlinului au aflat că pentru construcția și amenajarea muzeului, din cele peste 200, au fost folosite doar 180 de milioane de euro! Unii știu să-și gospodărească mijloacele. Dumitru AVAKIAN epretinzând mai mult decât „o atitudine relaxată și optimistă asupra vieții", asociată finalurilor fericite din spectacolele de operetă și dinamicii muzicii și dansului specifice genului, Festivalul s-a dorit a fi „o pledoarie pentru zâmbet". Viața e frumoasă la Operetă ESTIVALUL Internațional al Artelor Spectacolului Muzical, Viața e frumoasă!, inițiat de Teatrul Național de Operetă „ Ion Dacian“, unic festival de acest gen din țara noastră, a ajuns în acest an la a doua ediție. Reușind să depășească toate dificultățile financiare ale momentului, Festivalul, pus pe picioare de întreprinzătorul său director Răzvan loan Dincă, a încercat, și în unele momente a și reușit, să ne facă să uităm marasmul din jur și să ne iluzionăm, extinzând momentele de încântare pe care ni le-a furnizat asupra ansamblului vieții noastre. Nepretinzând mai mult decât „o atitudine relaxată și optimistă asupra vieții", asociată finalurilor fericite din spectacolele de operetă și dinamicii muzicii și dansului specifice genului, Festivalul s-a dorit a fi „o pledoarie pentru zâmbet". Programul lui a fost deosebit de bogat și de felurit în propueri: spectacole de operetă, de musical și de dans, recitale de operetă și de dans, workshop-uri, concerte de muzică ușoară și de muzică tradițională din țările participante la festival, multe lansări de carte și mese rotunde, dar și proiecte sociale - artiștii fiind ai Teatrului de Operetă bucureștean, dar și ai Teatrelor din Budapesta, Sankt Petersburg și Bratislava. Din mulțimea propunerilor, le-am urmărit cu precădere pe cele de dans sau pe cele în care dansul își avea partea sa de contribuție în configurarea spectacolului. Festivalul a debutat impetuos, cu opereta Silvia, de Emmerich Kâlmân, interpretată de soliștii, corul și orchestra Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian", pe care îi vor elogia desigur cronicarii muzicali, dar pe care îi poate felicita și un cronicar de dans, pentru că, Tina Munteanu, Florin Budnaru, Gabriela Daha și Cătălin Petrescu, ca să amintim numai de interpreții rolurilor Silviei, lui Edwin, Stazi și Boni, au și dansat remarcabil, ca și restul ansamblului, onorând în acest fel genul specific de operetă, care cere interpreților calități multiple. Valoarea spectacolului se datorează, într-o bună măsură, și echipei venite de la Teatrul de Operetă și Musical din Budapesta, care a făcut casă bună - și nu pentru prima dată - cu artiștii bucureșteni, și anume, în primul rând, regizorul KERO (Miclds Găbor Kerenyi), coregrafa Eva Duda, dirijorul Balăzs Stauroczky, dar și restului echipei tehnice. Ca și în cazul musicalului Romeo și Julieta, realizat tot împreună cu aceștia, simbioza artistică dintre echipa maghiară și artiștii români a dat rezultate remarcabile. O altă operetă care a pus un accent deosebit pe dans și pe mișcarea scenică a fost Barbă Albastră, de Jacques Offenbach, operetă prezentată, se pare, pentru prima oară în țara noastră, și anume de către Teatrul de Stat de Comedie Muzicală din Sankt Petersburg, regia fiind semnată de Yuri Alexandrov, iar coregrafia de Gali Abaydulov. Pe lângă prestația artistică a invitaților ruși, începând cu Tatiana Taranetz, în rolul Boulette, și alămii de fantezia bogată a costumelor pictorului Veaceslav Okunev, este de remarcat viziunea parodică a acestei montări, care nu ocolește nici una dintre imaginile emblematice ale Rusiei de ieri și de astăzi, începând cu un fragment din Lacul lebedelor (pe muzică de Offenbach!) la debutul spectacolului, continuând cu eroina principală, Boulette și colegele ei, purtând salopete muncitorești, dar și cu eleganți domni și doamne în costume sofisticate și cu peruci enorme, precum și cu soldați care execută marșul de paradă cu piciorul la nouăzeci de grade și punctează muzica cu urale. Dar în cele zece zile de Festival au fost și două seri numai de dans. Precedată de lansarea unei cărți de Gelu Barbu, Amintiri -Baletul românesc și cariera mea — pagini de foarte mare interes pentru istoria baletului din România -, s-a desfășurat o Gală Internațională de Balet, la care au participat artiști din București, de la Operă și de la Operetă, apoi de la cea mai tânără companie de dans apărută în România, Teatrul de Balet din Sibiu, precum și balerini de la Semperoper Dresden, Staatsoper Berlin și Bayerische Staatsoper Miinchen. Am așteptat cu mult interes piesa trupei sibiene, în primul rând bucurându-ne că în alt colț de țară a apărut o nouă trupă de dans, și apoi pentru repertoriul abordat: Trilogia lonesco: Rinocerii, această companie fiind astfel singura din lumea dansului care s-a aliniat sărbătoririi din acest an a lui Eugen lonescu. Fragmentul prezentat, în coregrafia Monicăi Fotescu Uță, era reprezentativ pentru tematică și bine construit coregrafic, dar, din păcate, muzica respectivului fragment, bună de dansat pe ea la o discotecă, a coborât cu câteva trepte nivelul piesei. Trupa este însă bună și perspectivele ei sunt promițătoare. O altă surpriză plăcută ne-a oferit Diana Ferencz, de la Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian", coregrafa și interpreta unei piese bine gândite și interpretate, Mecanica inimii, pe un concept de Ana Maria Gavrilescu. Și ne-a mai bucurat și faptul că trupa Operetei poate interpreta în prezent și un mare vals într-o coregrafie clasică, și un dans flamengo, dar în ambele direcții mai are de lucru. Tot astfel, ne-a bucurat și apariția unor foarte tineri și dotați soliști veniți de la Opera Națională București, căci împrospătarea generațiilor unei companii este vitală pentru aceasta. Dar și Cristina Dijmaru, și Valentin Stoica, cât și Carmen Lupei și Vlad Mărculescu mai au de depășit o etapă, aceea în care, după ce au ajuns la o stăpânire perfectă și calmă a unor țesături de dans academic, pot să-și exprime prin ele propria lor persona- litate, dincolo de compoziția coregrafică pe care au preluat-o. Știu bine că acest lucru se poate, pentru că am în imagine, de exemplu, pe Margot Fonteyn și ce a reușit ea să imprime celebrei partituri din Lacul lebedelor - o senzualitate și o poezie care au trecut ca un freamăt prin întreaga sală a Operei. Dacă execuți doar o compoziție învățată și nu o interpretezi, rămâi captivul ei. Cu o singură excepție, același lucru se poate spune și despre invitații de la cele trei trupe germane, toți buni clasicieni și atât. Excepția a fost însă copleșitoare. Mai întâi în La Sylphide, pe muzica lui Hermann Lovenskjold și în coregrafia lui August Boumonvile, alături de lana Salenko, Dinu Tamazlacaru, de la Staatsoper Berlin, a reînviat întreaga delicatețe fluidă a partiturii de la mijlocul secolului al XlX-lea, pentru ca mai apoi, singur, acest român de peste Prut să ne facă să gândim că dansul lui a echivalat valoric cu o întreagă seară de spectacol. Urmărindu-1 în piesa Les Bourgeois, concepută de coregraful Ben van Caunwenberg, pe muzică de Jack Brell, îți puteai da seama că undeva, la baza instrucției sale, se întrevedea acuratețea școlii clasice ruse, peste care însă ieșea la iveală propria sa personalitate. Calm și senin se juca cu mișcările, cu un firesc al gestului oarecare, încântă- tor, tot la fel de firesc trecând și peste orice dificultate tehnică și revenind la simplitatea gestului dintâi. Când un artist ne face astfel de daruri, ne simțim întot- deauna mult mai bogați. Cealaltă seară de dans ne-a fost oferită de Compania de Balet a Teatrului Național Slovac, o companie bună, neoclasico- modemă, ghidată de coregrafi cu propuneri interesante. Cele cinci piese care au alcătuit seara de dans slovacă ne-au familiarizat, în primul rând, cu modul de a compune coregrafii al principalului coregraf și director al trupei, Mârio Radacovsky, prin trei dintre lucrările prezentate. în O schimbate, atât cuplul R. Kolodziej și A. Szabo, cât și restul interpreților ne-au purtat într-o lume de posibile schimbări ale relațiilor interumane, pe un colaj, cam forțat, între Gioacchino Rossini și Johann Sebastian Bach, iar în întâlnirea cu o lebădă, K. Kaanovă și Mărio Radacovsky însuși au abordat aceeași relație a cuplului, inspirată de întâlnirea Prințului cu Lebăda albă, din Lacul lebedelor, de Piotr Ilici Ceaikovsky, dar transpusă într-un mediu contemporan. în fine, cunoscutul Bolero al lui Maurice Ravel a fost prezentat într-o viziune coregrafică inedită, sub forma scenică a unui joc de șah, în alb și negru. Dansatori foarte buni și bine mulați pe stilul coregrafului, semn al unei mai îndelungate coabitări, au pus în valoare concepția artistică a acestuia, exclusiv prin dans, singura nedumerire fiind legată de faptul că trupa se prezintă drept una de teatru-dans. încă două piese ale serii au aparținut altor doi creatori. Igor Holovâc s-a aplecat tot asupra eternei teme a iubirii, a iubirii până la moarte și dincolo de ea, în lucrarea Când a muri înseamnă a trăi, pe muzica estonianului Arvo Part și în interpretarea cuplului R. Kolodziej - F. Kvacăk, iar Paul Lightfoot și Sol Leon au ales o vizualizare ingenioasă pentru a sugera curgerea continuă a timpului, sub imperiul căreia se află viața dansatorului, dar și a oricăruia dintre noi: o pâlnie așezată în centrul scenei din care curgea continuu nisipul vremii, peste capetele dansatorilor, în piesa Susto, pe muzică de Ludwig von Beethoven. Dacă, în această toamnă, Simfonia fantastică de Hector Berlioz, creația lui Gigi Căciuleanu, a fost inclusă în Festivalul Național de Teatru, dacă dansul contemporan a fost prezentat publicului în eXploredance Festival, tot dansul, în diferite genuri și stiluri, a fost prezent și la Festivalul de la Opereta bucureșteană, completând în acest fel evantaiul larg al posibilităților acestei arte, care poate fi și ea, prin unele dintre creațiile ei, „o pledoarie pentru zâmbet“. România literară nr. 49/11 decembrie2009 Liana TUGEARU neori, din toată perorația unui personaj rămâi cu un gest strecurat discret printre atâtea altele, acel gest face istoria, iar Ophuls o știe mai bine decât oricine. CRONICA FILMULUI Aide-Memoire EFUZAT de televiziunea franceză, primit cu mefiență în Franța, filmul lui Marcel Ophuls constituie una din acele radiografii ale unui pacient cu o boală terminală, o radiografie care nu speră să vindece, ci să înțeleagă o parte din istoria Franței și implicit a Europei, trecută adesea sub tăcere. Este ceea ce Bemard-Henry Levy în ultima sa carte apărută și în limba română, Cadavrul răsturnat — stânga la răscruce, numește reflexul Vichy. Ce s-a petrecut cu Franța în acest răstimp, unde au dispărut eroii și cine le-a luat locul? A fost rezistența franceză un argument esențial pentru a susține că Franța a dat un răspuns convingător nazismului sau a reprezentat ea, mai degrabă o excepție modestă de la regula colaboraționismului generalizat? Ce se întâmplă cu exacerbarea antisemitismului printre francezi sub presiunea ideologico-politică a ocupantului german? De ce tac intelectualii atunci când nu vorbesc în favoarea ocupantului ? Ophuls face radiografia nu numai a unei perioade istorice, a Franței regimului de la Vichy, ci și a condiției umane, de aceea filmul său depășește contextul istoric și ridică întrebări al căror răspuns se află în fiecare din noi. Semnificativ devine faptul că regizorul își alege ca punct de plecare un mic orășel, Clermont-Ferand, un orășel unde oamenii se cunosc mai bine și care păstrează ceva din aerul patriarhal al vechii Franțe. Intervievat, ofițerul german Helmut Tausend se arată mulțumit de ceea ce a făcut în timpul războiului, ca ocupant s-a bucurat după revenirea de LE CHAGRIN ET LA PITIE România literară nr. 49/11 decembrie 2009 Tristețea și mila: cronica unui oraș francez sub ocupație (Le Chagrin etlaPitie: Chronique d’une viile franțaise sous l’occupation, 1969): Regia: Marcel Ophuls; Genul: Documentar, Istoric; Durata: 251 minute. pe frontul de est de toate avantajele, a organizat începând cu 1942, pregătirea soldaților împotriva mișcării de partizani. în definitiv, nimic în neregulă în depoziția unui soldat al armatei germane, interesant este însă personajul din fața noastră fumând trabuc, înconjurat de toți membrii familiei ca un adevărat pater familias, privind spre cameră cu o suficiență amuzată și ușor disprețuitoare a celui care este stăpân pe adevărurile lui. Un personaj remarcabil este comersantul Klein care, după apariția în 1940 a „Decretelor Judaice“ care reglementau situația evreilor pe teritoriul Franței, a publicat în „Le Moniteur“ o reclamă care asigura de puritatea franceză a mărfurilor sale. Explicația domnului Klein, declarat catolic, are picanteriile ei, numele îl expunea unei confuzii periculoase cu evreii arestați și deportați în lagăre de concentrare, de aceea gestul de a scoate în evidență proveniența franceză debarasandându- se de orice posibil echivoc apărea ca o „normală“ reacție de apărare. Cine-și amintește de filmul Mr. Klein (1976) al lui Joseph Losey va regăsi situația acestui francez sub ocupație. Dennis Rake care a făcut spionaj oferă o motivație interesantă, homosexual fiind, sportul periculos îi confirma într-un fel bărbăția și încrederea de sine, ceea ce nu diminuează în niciun fel aportul pe care și l-a adus în acest război al umbrelor. Cei din Maquis nu sunt dispuși să acorde circumstanțe atenuate francezilor care au stat cu mâinile în sân, unul dintre ei desprinde o concluzie care ne atrage atenția; muncitorii, ceferiștii, oamenii simpli, printre ei și mulți comuniști, sunt cei care au răspuns în mod admirabil provocării, fiind cei care au riscat tot pentru a-i ajuta pe cei din Rezistență. Unul dintre luptătorii parașutați în Franța pentru a executa acțiuni de sabotaj își amintește că gazda sa franceză îi dădea câte 20 de Gauloises pe zi, suprinzându-1 apoi fumându-i chiștoacele, erau singurele lui țigări. Un membru al Rezistenței își amintește de ziua în care a împărțit o pâine la 22 de oameni. Aceste gesturi spun mai mult decât orice declarație de prietenie. în schimb, burghezia și-a dovedit neutralismul. De ce? Răspunsul la întrebare este simplu, dar tulburător. Pentru că ei aveau ce pierde. Ce pierdea Franța ? Cu mareșalul Petain, eroul de la Verdun, Franța pierdea stima de sine, iar Ophuls nu ezită să readucă în discuție discursurile care legitimau capitularea Franței în fața Germaniei naziste, un cadavru drapat în eufemisme. Impresionante sunt filmele de propagandă pe care regizoral le inserează îh film, unele dintre ele se impun atenției prin monstruozitatea mesajului. Pentru a demonstra superioritatea rasială, germanii filmează soldați din trupele coloniale franceze, senegalezi, algerieni etc,, chipuri cu un zâmbet genuin, cu o tristețe tropicală în pupilele goale, cu o dantură stricată, chipuri ștampilate cu stigmatul degenerescentei și al inferiorității rasiale. Acele identități sunt retopite în malaxorul propagandei alături de chipurile evreilor identificate după trăsături enumerate cu probitatea seacă a observațiilor de laborator făcute pe cobai, hi contrapondere sunt oferite chipurile nobile ale arienilor care defilează în uniforma germană în renumitul pas de gâscă, chipuri menite să amintească francezilor că inclusiv rasa galică este chestionabilă sub raportul purității și demnității rasiale. Spectacolul este greu de suportat și totuși el desenează comportamente, mentalități, regăsește tot ceea ce este subuman în noi. Un alt film de propagandă, Le Juif Siiss (1940), al lui Veit Harlan, realizat sub supra- vegherea lui Joseph Goebbels, oferă împachetate estetic argumentele linșajului la care populația evreiască trebuie supusă. Imagini de arhivă: fanfara cântă în piața public ă, ofițerii germani își dau coate, schimbă ochiade cu fetele franceze, absolut firesc, zâmbete stânjenite, o atracție pe care acest cuceritor elegant și civilizat o exercită fără efort. Gemiani, fost ciclist, jucând detașat zaruri, nu a văzut picior de german în orașul lui, în schimb farmacistul Verdier îi vede peste tot. Se face reclamă unei vopsele care, aplicată pe picior, redă culoarea ciorapului care începe să-i lipsească femeii franceze. Micile frivolități se amestecă cu loviturile de grație, scufundarea flotei franceze de către britanici pentru a nu fi capturată de către nemți și impactul negativ pe care acest lucra l-a avut asupra opiniei publice franceze pe fondul unei anglofobii tradiționale care avea să fie dublată de o americano fobie, fenomen analizat cu mare acribie de Bemard-Henry Levy în cartea pomenită mai sus. Sau întâlnirea unuia dintre membrii rezistenței cu de Gaulle și portretul pe care i-1 face, cel al unui om timid, retractil, cu o remarc abilă forță interioară. Una dintre lecțiile esențiale care se desprinde din filmul lui Ophuls este că distincțiile tradiționale nu mai operează eficient, că oamenii devin conform propriei opțiuni, spre exemplu, comuniștii purtați de iluzia lor sunt la fel de curajoși ca și cei care nu se predau acestei iluzii, motivațiile sunt adesea diferite pentru acte clasabile în registrul curajului. Dincolo de analiza care decurge din interviurile sale, se află imaginile, filme de propagandă folosite de ambele tabere, fotografii, filmul înregistrărilor și cadrele-portret cu o serie de personaje, toate acestea asamblate inteligent, sensibil. Uneori, din toată perorația unui personaj rămâi cu un gest strecurat discret printre atâtea altele, acel gest face istoria, iar Ophuls o știe mai bine decât oricine. ■ uloarea este Universul, în ( toată indeterminarea sa, este l explozia și coagularea, incandescența și stingerea... CRONICA PLASTICĂ Culoarea, între geometrie și incantație REME de trei decenii, pictorul și profesorul V Liviu Lăzărescu a predat studenților de la Universitatea de Arte Frumoase din București, indiferent ce denumiri a purtat ea în acest interval, un curs amănunțit, în permanență îmbogățit și nuanțat, de Cromatologie, adică de știință a culorii. Structurat mai apoi într-un studiu amplu și dens, un adevărat Tratat de Cromatologie și publicat la Editura Polirom cu cîțiva ani in urmă, cursul profesorului-pictor, sau al pictorului- profesor, trece dincolo de amfiteatrele universității, se adresează unei categorii foarte largi de cititori, și își modifică substanțial statutul, devenind din act pedagogic cu destinație restrînsă, un veritabil act de cultură cu destinație nelimitată. Evident că noțiunea de știință este aici atît de extinsă încît raza ei de acoperire devine, oarecum, insuficientă. Ceea ce propune Liviu Lăzărescu în această carte, unică pentru spațiul cultural românesc, nu este doar o cercetare aplicată și o analiză teoretică a culorii, cu scopul de a acoperi o necesitate didactică imediată, ci și o amplă și profundă evaluare a propriei noastre existențe în spațiul culorii, o adevărată ontologie a culorii în care limbajul artistic nu este decît una din ipostazele multiple ale acestei fascinante realități. Privirea cercetătorului pornește chiar de aici, de la relevanța culorii în universul picturii, adică de la ton, însă ea se deschide încetul cu încetul, se diversifică, îmbrățișează tot mai multe teritorii, intră în mecanismele subtile ale mai multor specialități, și sfîrșește prin a fi un factor de coagulare, de sinteză, care generează, la rîndul său, o adevărată saga, o amplă epopee a culorii. Observația, experiența directă și cultura, cea din urmă atingînd cotele înalte ale erudiției, se solidarizează pe nesimțite într-o epică exactă și seducătoare în același timp, iar cititorul este purtat într-o aventură unică, de-a lungul timpului, adică al istoriei, și de-a latul spațiului, adică al unei geografii inepuizabile. Peste tot, cu o blîndețe egalată doar de enorma lui modestie, Liviu Lăzărescu ne conduce, asigurîndu-ne subliminal că pretutindeni sîntem acasă. Și în atelier, în fața paletei, acolo unde cercetează, contemplă și dă un sens înalt amestecului fizic al culorilor, și în laboratorul de fizică, acolo unde descompune lumina și descrie amestecurile optice, și în mediul natural, și în spațiul social, și în tradiția simbolică, și în mistică, și în substanța, și în imponderabila culorilor, el se mișcă fără crispare, dar și fără superbia celui care știe deja drumul, transformîndu-se în ghid autorizat Iară să-și piardă nici o clipă calitatea esențială de partener, în această lume, în acest univers fascinant și infinit al culorilor, profesorul descoperă, înțelege și analizează, dînd tot timpul senzația că el însuși învață din mers toate mecanismele și funcțiile culorii care, de fapt, sînt chiar mecanismele și funcțiile realului, în ansamblul său. Astfel, Liviu Lăzărescu privește culoarea nu ca pe un episod al existenței noastre, ca pe o componentă firescă a cotidianului și ca pe una exemplară a aspirațiilor și a visului, ci ca pe un concentrat cosmic, ca pe un rezumat al întregului în care noi înșine nu sîntem decît accidente minore. în spațiul culorii există început și sfîrșit, există întuneric și lumină, există cald și rece, există umed și uscat, există jubilație și prăbușire, cer și pămînt, viață și moarte, iubire și ură, armonii și conflicte, infern, paradis, aer, foc, sînge, clorofilă, vitalitate și pustiu, există întemeietori, șamani, magi, iluminați, există Goethe și Newton, există tot ceea ce se poate atinge și tot ceea ce se poate imagina. Culoarea este Universul, în toată indeterminarea sa, este explozia și coagularea, incandescența și stingerea, este gaura neagră, pitica albă și deplasarea spre roșu, este materia, visul, speranța. Fără să-și piardă vreo clipă rigoarea și fără să cadă în efuziuni, de felul acelora pe care tocmai le-am oferit în frazele de mai sus, Tratatul de Cromatologie al lui Liviu Lăzărescu este, în subtext, un imn închinat culorii. Adică existenței, adică vieții. Și în mod esențial, rațiunea sa pedogogică stă tocmai în această componentă subtilă, în această capacitate de a oferi aceleiași priviri și natura geometrică a culorii, și funcția sa incantatorie. ■ România literară nr. 49/11 decembrie 2009 meridiane România literară nr. 49/11 decembrie 2009 ABLO NERUDA (pseudonimul lui Neftali DRicardo Reyes Basoalto, 12.07.1904 - 23.09.1973) rămâne unul dintre cei mai importanți poeți chilieni, autor al unei prestigioase opere, recompensată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1971. Motivația Academiei Suedeze este cât se poate de elocventă în acest sens: pentru opera lui, care, cu suflul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent. Poetul Neruda e dublat de diplomatul Neruda (consul în Asia și Spania, iar mai târziu ambasador la Paris), de politicianul Neruda (în 1945 devine senator al provinciilor Tarapacă și Antofagasta), de exilatul Neruda (între 1948 și 1952 trăiește departe de Chile, pe vremea președintelui Gonzălez Videla) și mai ales de prietenul Neruda (nume celebre îi sunt prieteni apropiați: Federico Garcia Lorca, Ramon Gomezde la Serna, Miguel Hernăndez, Nicolăs Guillen, Jorge Amado, Pablo Picasso, Diego Rivera ș.a.). Apropiata! președintelui Salvador Allende, Pablo Neruda moare la doar 12 zile după lovitura de stat din 11 septembrie 1973, soldată cu moartea lui Allende și instaurarea dictaturii militare a generalului Pinochet. Scriitorul chilian Jorge Edwards afirma: metaforic vorbind, Pablo s-a îmbolnăvit o dată cu țara și s-a stins din viață o dată cu instaurarea tiraniei. Din creația lui prodigioasă menționăm câteva titluri: Crepuscular (1923), Douăzeci de poeme de iubire și un cânt de deznădejde (1924), Reședință pe pământ (1933), Spania în inimă (1937), Versurile căpitanului (1952), Strugurii și vântul (1954), Ode elementare (1954), O sută de sonete de dragoste (1959), Memorii din Insula Neagră (1964), Pietrele cerului (1970). Printre ultimele sale creații se numără și volumul de memorii Mărturisesc că am trăit, ce prezintă cititorului întreaga viață a poetului, din copilărie până la ultimele lui clipe, lată un fragment - plin de poezia misterioasă a orașului Valparaiso - din cartea aflată în curs de apariție la Editura Vellant. ALPARAÎSO e foarte aproape de Santiago, îl despart doar munții hirsuți, pe ale căror culmi se înalță, precum obeliscurile, cactuși uriași, ostili și înfloriți. Și totuși ceva indefinibil desparte Valparaiso de Santiago; acesta din urmă fiind un oraș captiv, înconjurat de ziduri de zăpadă. în schimb Valparaiso se deschide tot spre oceanul infinit, spre zgomotele străzii, spre ochii copiilor. In tinerețea noastră boemă urcam mereu în zorii zilei, Avanpremieră editorială Pablo Neruda Mărturisesc că am trăit complet nedormiți, fără un ban în buzunar, într-un vagon de clasa a treia. Eram poeți sau pictori în jur de douăzeci de ani, cu o doză de nebunie neînfrânată ce se dorea consumată, împărtășită, dezlănțuită. Valparaiso era un magnet. Abia peste ani aveam să mai simt aceeași atracție, inexplicabilă, pentru un alt oraș. Eram la Madrid când deodată, aflându-mă într-o berărie, ieșind dintr-un teatru noaptea târziu sau pur și simplu plimbându-mă pe străzi, am auzit vocea orașului Toledo chemându-mă; glasul mut al fantomelor lui, al tăcerii lui. Și la acele ore târzii, cu prieteni la fel de nebuni ca și cei din tinerețe, o porneam spre vechiul oraș, calcinat și întortocheat, urmând să dormim îmbrăcați pe malul nisipos al fluviului Tajo ori pe sub podurile lui de piatră. Nu știu de ce, dar dintre călătoriile mele fantastice la Valparaiso, una mi s-a întipărit în mod deosebit în minte, cu aroma ei de ierburi smulse din intimitatea câmpurilor. Ne duceam să ne luăm rămas-bun de la un poet și de la un pictor ce urmau să plece în Franța, cu un vagon de clasa a treia. Cum împreună n-aveam bani să plătim nici cel mai mizerabil hotel, plin de șobolani, l-am căutat pe Novoa, unul dintre nebunii noștri favoriți din Valparaiso. Nu era chiar așa de ușor să ajungi la el acasă. Urcând și alunecând întruna pe coline, am zărit în întuneric silueta impasibilă a lui Novoa, ghidându-ne. Era un bărbat impunător, cu barbă deasă și mustăți groase. Poalele largi ale hainei lui negre fâlfâiau ca aripile pe misterioasele creste pe care le urcam orbi și amărâți. Vorbea întruna. Era un sfânt nebun, canonizat doar de noi, poeții. Și firește, era naturalist. Și vegetarian. Lăuda legăturile tainice, doar de el cunoscute, dintre sănătatea trupească și darurile înnăscute ale pământului. Predica în timp ce mergea și ni se adresa cu vocea lui tunătoare, de parcă i-am fi fost discipoli. înainta cu figura lui neobișnuită, de sfânt Cristofor născut în mahalale pustii și întunecoase. în sfârșit am ajuns la el acasă: o colibă cu două camere. Patul sfântului nostru Cristofor se afla într- una din ele. In cealaltă trona un imens fotoliu de răchită, omăt din belșug cu inutile rozete de paie și sertărașe stranii, lipite de brațele lui; o capodoperă a stilului victorian. Uriașul fotoliu mi-a revenit mie în noaptea aceea. Prietenii mei și-au întins pe jos ziarele de după- masă, întinzându-se cu grijă peste știri și peste editoriale. După respirații și sforăituri mi-am dat seama repede c-au adormit cu toții. în ce mă privește, ghemuit pe fotoliul monumental, mi-era greu să adorm la cât eram de obosit în aer plutea liniștea înălțimilor, a culmilor solitare. Doar câte un lătrat de câini astrali tulburând noaptea ori vreo sirenă îndepărtată a unui vapor, ce venea ori părăsea portul, îmi confirmau faptul că mă aflam în Valparaiso. Deodată m-a învăluit o aromă stranie, tulburătoare. Mirosea a munte, a pajiște, a vegetație; erau miresme din copilăria mea, de care uitasem cu totul în zbuciumul vieții citadine. M-am cufundat în somn, legănat de murmurul pământului meu natal. Oare de unde venea acea zvâcnire sălbatică a pământului, acele miresme pure? Vârându-mi degetele prin ochiurile răchitei fotoliului colosal, am descoperit sertărașele și în ele am simțit plantele uscate și netede, crengile aspre și rotunde, frunzele late, moi sau tari. Era acolo întregul arsenal binefăcător al predicatorului nostru vegetarian, comoara unei vieți dedicate strângerii de buruieni cu mâinile lui uriașe de sfânt Christofor exuberant și plimbăreț. Odată descoperit misterul, am adormit liniștit în aroma de ierburi binefăcătoare. Câteva săptămâni am locuit pe o stradă îngustă din Valparaiso, vizavi de casa lui don Zoilo Escobar. Practic, balcoanele noastre se atingeau. Vecinul meu ieșea devreme în balcon și făcea o gimnastică de anahoret care-i scotea la iveală coastele. Purtând mereu o salopetă amărâtă sau vreo jachetă roasă, în chip de marinar-arhanghel, el renunțase demult la navigație, la vamă, la orice preocupări marinărești. Cât era ziua de lungă își peria meticulos costumul de gală. Era un costum de postav negru pe care nu l-a purtat niciodată de-a lungul anilor, păstrându-1 mereu în dulapul vechi, printre alte comori neprețuite. Dar cea mai scumpă și mai tulburătoare comoară era o vioară Stradivarius pe care a păstrat-o cu grijă toată viața, fără s-o atingă și fără să permită cuiva să pună mâna pe ea. Don Zoilo se gândea s-o vândă la New York. Acolo putea primi o avere pe prețiosul instrument. Câteodată o scotea din șifoniend amărât, îngăduindu- ne s-o admirăm cu pioasă emoție. Odată și odată o va pomi don Zoilo Escobar spre nord și se va întoarce fără vioară, dar plin de inele minunate și cu dinți de aur în gură, în locul golurilor ivite o dată cu trecerea anilor! Dar într-o dimineață n-a mai apărut pe balcon ca să- și facă gimnastica. L-am îngropat acolo sus, în cimitirul de pe deal, în costumul de postav negru ce-i înveșmânta pentru prima oară oasele lui mici, de pustnic. Corzile viorii Stradivarius nu i-au plâns plecarea. Nimeni nu știa să cânte la vioară. De fapt, instrumentul nici nu mai era în șifonier. Pesemne luase drumul mării sau al New York-ului, împlinind visele lui don Zoilo. Valparaiso e misterios, întortocheat, sinuos. Sus, pe dealuri, sărăcia se revarsă ca o cascadă. Se știe cât mănâncă, cum se îmbracă (și cât nu se mănâncă și cum nu se îmbracă) populația numeroasă de pe creste. Rufele întinse la uscat din dreptul fiecărei case și înmulțirea continuă a picioarelor desculțe trădează iubiri nestinse. Dar lângă mare există case cu balcoane și ferestre închise, fără prea mulți locuitori. Printre ele se afla și reședința unui explorator. Am bătut de multe ori la ușa lui, cu ciocanul de bronz, ca să mă audă. în cele din urmă s-au auzit niște pași ușori și un chip cercetător a întredeschis ușa grea cu neîncredere, dorind parcă să mă lase afară. Era bătrâna slujnică a casei, o umbră în șorț, îmbrobodită, care abia își târșâia picioarele. Exploratorul era și el foarte bătrân și împărțea doar cu slujnica spațioasa casă cu ferestre închise. Venisem ca să-i văd colecția de idoli. Holurile și pereții erau plini de creaturi stacojii, măști striate în alb-cenușiu, statui ce reproduceau anatomii dispărute, zei ai Oceaniei, scalpuri polineziene, scuturi ostile de lemn, îmbrăcate în blană de leopard, salbe de colți feroce, vâsle de schifuri ce au străbătut ape norocoase. Cuțite violente înfiorau pereții cu lamele lor argintii șerpuind în întuneric. Am observat că zeitățile masculine de lemn se împuținaseră. Falusurile le erau acoperite cu bucăți de pânză, aceeași pânză din care erau făcute șorțul și broboada slujnicei; era ușor de remarcat. Bătrânul explorator se deplasa cu grijă printre trofee. In fiecare încăpere îmi oferea explicații, când grave, când ironice, ca unul care a trăit și încă mai trăiește bucurându-se de comorile lui. Cu bărbuța lui albă semăna cu un fetiș din Samoa. Mi-a arătat flintele și pistoalele mari cu care-și urmărise dușmanii și învinsese antilopa și tigrul. își istorisea aventurile cu o voce egală, șoptită. Era ca și cum ar fi intrat soarele îti ciuda ferestrelor închise, lăsând să pătrundă o rază firavă, ca un fluturaș zburdalnic învârtindu-se printre idoli. La plecare i-am destăinuit intenția mea de a mă duce în Insule, ajungând cât mai repede la nisipurile de aur. Și atunci, dupâ ce s-a uitat primprejur, și-a apropiat mustățile lungi și încărunțite de urechea mea și mi-a șoptit temător: „Să nu cumva să afle ea, să nu prindă de veste; și eu mă pregătesc sâ plec într-o călătorie.” Și a rămas așa o clipă, cu un deget la buze, ascultând parcă pașii unui tigru prin pâdure. Apoi ușa s-a închis în urma mea, neagra și grăbita, așa cum coboară noaptea peste Africa. [...] Mici lumi ale orașului Valparaiso, părăsite, nu se știe când și din ce pricină, ca niște cufere - de care nimeni nu mai are nevoie - în fundul unui beci; nu se va ști cum au apârut și de ce vor rămâne pe vecie acolo. Poate că în tainice unghere, în sufletul orașului, se vor păstra de- a pururi pierduta măreție a valului, furtuna, sarea, marea vuind și sclipind. Marea fiecăruia, amenințătoare și absconsa: un sunet de nepătruns, o unduire solitara preschimbata în pulbere și spumă de vise. în existențele excentrice descoperite, m-a surprins identificarea suprema cu portul tulburător. Sus, pe coline, înflorește mizeria în clocot frenetic de gudron și veselie. Iar jos, macaralele, debarcaderele, truda omului acoperă franjurul litoralului cu o mască pictată cu fericire trecătoare. Unii n-ating nici înălțimile, nici marea. își țin într-un cufăr propriul infinit, bucata lor de mare. Și-l păzesc cum pot, lăsându-se învăluiți de uitare, ca într-o ceață. Uneori Valparaiso se zbate ca o balenă rănită. Se clatină în vânt, agonizează, moare și reînvie. Aici fiecare ființa poartă în suflet amintirea unui cutremur. E un crâmpei de spaimă, lipit de inima orașului, înainte de naștere, fiecare om e un erou. Câci în memoria portului există acel dezastru, acea înfiorare a pământului ce tremura, și zgomotul râgușit din adâncuri, ca și cum într-un ținut submarin ori subpământean ar începe să bată clopotele, vestind sfârșitul lumii. Câteodată, după ce ziduri și acoperișuri se prâvâlesc, iscând nori de praf și flâcâri, în tâcere ori în urlete, când totul pare definitiv calmat prin moarte, din mare se ivește, ca o spaima ultima, un val gigantic: uriașa mână verde, înalta și amenințătoare ca o trâmba a răzbunării, măturând și bruma de viața râmasâ. Adesea totul începe cu o unduire nelămurită, trezin- du-i pe cei adormiți. Sufletul, aflat între somn și veghe, comunică prin rădăcinile-i adânci, cu străfundurile pământești. A vrut s-o știe dintotdeauna. Ei bine, acum o știe. Apoi, când marea cutremurare ia sfârșit, n-ai încotro s-o apuci: zeii s-au dus, iar trufașele biserici sunt praf și pulbere. Groaza ce te cuprinde nu seamână cu aceea dinaintea taurului furibund, a pumnalului amenințător sau a apei în care te afunzi. De-astâ data e o spaima cosmica, o brusca incertitudine; universul se destramă, se prăbușește. Și-un tunet surd, nicicând auzit până acum zguduie din rărunchi pământul. Praful ridicat de casele dărâmate se împrăștie treptat. Și rămânem singuri, cu morții noștri, cu toți morții, fâră sâ știm de ce mai trăim. Scările pornesc de jos în sus, se răsucesc, se cațără. Se subțiază ca firul de păr, se odihnesc, devin verticale. Se precipită, se alungesc, dau înapoi, nu se sfârșesc nicicând. Câte scări? Câte trepte? Câți pași pe trepte? în secole câți pași, urcând și coborând cu cartea sub braț, cu roșiile, cu peștele, cu sticlele, cu pâinea în mână? Câte mii de ore au uzat treptele, săpând în ele canale prin care ploaia se joacă și plânge? Scări! Nici un alt oraș nu le-a spulberat, nu le-a stricat rostul, nu le-a tocit și nu le-a reclădit așa cum a fâcut-o Valparaiso. Nici un al oraș n-a avut asemenea zbârcituri: viețile oamenilor vin și pleacă pe ele, urcând mereu la ceruri de parcă ar coborî la origini. Scări, iar la mijlocul drumului: un ciulin cu flori stacojii! Scări pe care urcă marinarul întors din Asia spre a gâsi acasă un zâmbet nou ori o absență cumplită! Scări pe care a căzut, ca un meteorit negru, un bețivan! Scări pe care urcă soarele, îmbrățișând dealurile! Am face ocolul lumii daca am păși pe toate scările din Valparaiso! [...] Valparaiso a strălucit în noaptea universului. Din toate zările, avântându-se către lumea întreagă au pornit nave înzorzonate, ca ponimbițele minunate, vase parfumate, fregate înfometate, întârziate la capul Horn, mult peste așteptări... Adesea oamenii se năpusteau la pășuni de cum debarcau... Zile cumplite ori fantastice, când oceanele comunicau doar prin strâmtoarea Patagoniei. Vremuri când Valparaiso plătea bine echipajele care îl detestau ori îl adorau. Un vapor a adus într-o zi un pian cu coadă; cu un altul a venit Flora Tristân, bunica peruană a lui Gauguin; în fine, la bordul lui „Wager” a ajuns primul Robinson Cmsoe, în came și oase, descoperit de curând în insulele Juan Femândez... Alte ambarcațiuni au adus ananas, cafea, piper din Sumatra, banane din Guayaquil, ceai de iasomie din Assam, anason din Spania... Vechiul golf, ruginita potcoava a Centaurului, s-a umplut de miresme: pe o strada te învâluia mirosul dulceag de scorțișoară; pe o alta, ca o sâgeatâ alba îți străpungea sufletul mireasma fructului anonaceei; dintr-o fundătură te pândea miasma algelor marine, mirosul întregii mări chiliene. Și-atunci Valparaiso se lumina, devenind aur întunecat, apoi portocal marin: înfrunzit, răcoros, umbros și rodind din belșug. Culmile orașului Valparaiso s-au descotorosit de oameni, prâvâlindu-le casele în râpi argiloase, colorate în roșu, auriu ori verde crud. Dar casele și oamenii s-au agâțat de dealuri, s-au încolăcit, s-au înfipt, s-au chinuit, s-au așezat pe verticala, s-au prins de stâncă cu orice chip. Portul e o zbatere între mare și natura vagă a munților, dar omul e învingător în toate. Dealurile și marea au creat orașul, modelându-1; oferindu-i nu rigiditatea unei cazărmi, ci insolitul primăverii, cu desenele ei contradictorii, cu energia ei sonora. Casele s-au topit în culoare: amarantul, galbenul, carminul, cobaltul, verdele și purpuriul. Astfel și-a îndeplinit Valparaiso misiunea lui de port adevârat, de vas eșuat pe uscat și totuși viu, de nave cu pavilionul fluturând în vânt. Vântul Marelui Ocean merita un oraș al pavilioanelor. Printre aceste dealuri înmiresmate și rănite am trăit eu. Sunt dealuri suculente, cu viața pulsând în spații infinite, în tainice șerpuiri și reverberații de trompetă, în spirală te așteaptă un carusel portocaliu, un călugăr ce coboară, o copilă desculță atentă la pepenele ei, o sarabandă de marinari și femei, o prăvălie ce vinde fier ruginit, un circ minuscul sub al cărui cort abia încap mustățile dresorului de animale, o scară ce suie până la nori, un ascensor ce urcă, plin cu ceapă, șapte măgari cărând apă, o mașină de pompieri revenind de la un incendiu, o vitrină ce expune sticle cu conținut benefic sau fatal. Eu nu pot sâ ajung în atâtea locuri. Valparaiso are nevoie de un nou monstru marin, cu opt picioare, ca să-1 străbată în întregime. Mâ încântă imensitatea lui, intima lui întindere, dar nu reușesc să-i cuprind dreapta multicolora, stânga fertilă, înălțimile ori abisurile. Pot sâ-i urmez doar clopotele, unduirile și numele. Mai ales numele, câci ele au rădăcini și radicule, aer și ulei, istorie și muzica, iar în silabe au sânge. Traducere și prezentare de Luminița VOINA-RĂUȚ România literară nr. 49/11 decembrie 2009 N ROMAN din 1995, semnat de David Lodge, Therapy (Terapia, în traducerea lui Radu Paraschivescu) a fost reluat constant de Poliromul ieșean în ultimii ani, din motive lesne de înțeles. Este vorba despre un text oarecum singular în opera lodgiană de pînă acum, atît din punct de vedere tematic și arhitectural, cît și stilistic. Probabil că o caracterizare din avion a romanului ar fi aceea de “epic al crizei”, o criză personală, desigur, a scriitorului intrat în etapa senectuții aride, însă și una mai generală a scriitorului metamorfozat, reprofilat, cînd nu marginalizat pur și simplu, în interiorul universului postindustrial. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că umorul și destinderea narativă (acea relaxare și aparentă ușurință a scrisului) - care l-au transformat pe Lodge în prozator internațional - lipsesc din Terapia. Dimpotrivă, aș spune că pe ele se întemeiază din nou, cu bună știință, rețeta infailibilă de succes a scriiturii. Gravitatea nu se află în ton, ci în intrigă, în derularea neprevăzută a evenimențialului - surprinzător pentru cititor și, în egală măsură, pentru protagonist. Criticul cultural va identifica aici, fără îndoială, drama (morală, psihologică) a societății consumiste în ansamblul ei. Se poate vorbi și despre așa ceva, dar sentimentul meu e că romanul explorează - în notă solemnă - mai curînd tribulațiile unui anumit model tipologic, pe fundalul schimbător al postindustrialității. Acest “model” cuprinde, în sens foarte larg, profilul scriitorului autentic (scriitorul in aetemum să spunem, acea entitate transpersonală, sensibilă necondiționat la tragediile colective, pe care și le asumă, printr-un fel de transfer șamanic, ca traume individuale) devenit - din slăbiciune proprie, dar și de nevoie - o fantoșă a societății de consum. Coiupt de recompensa financiară și notorietatea imediată, el acceptă depersonalizarea, folosindu-și talentul și inteligența artistică, alienant și mediocru, pentru divertismentul maselor super-tehnologizate, mase lipsite de apetență pentru marea literatură, avide totuși, prin contrabalansare, de sitcom-uri, soap operas și show- uri fără adîncime spirituală. Eroul în cauză este conturat în roman de Laurence Passmore (zis Tubby, datorită începutului de obezitate care îi marchează apropierea vîrstei a treia), creator al unui serial de televiziune (sitcom) popular în Marea Britanie și SUA - People Next Door. Scenariul - desfășurat deja pe mai multe sezoane - i-a adus, relativ repede, faimă și o situație materială de invidiat. în plus, Tubby are o familie reușită. Soția, Sally, încă atrăgătoare, are cariera sa, iar copiii, maturizați, România literară nr. 49/11 decembrie 2009 David Lodge. Terapia. Traducere, note și postfață de Radu Paraschivescu. Colecția "Biblioteca Polirom", 2002, 2003, 2009, 376 pp.,18.50 RON 28 Efort terapeutic studiază la instituții universitare performante. Nimic nu pare să anticipeze declanșarea unei crize existențiale. Cu toate acestea, inexplicabil, protagonistul intră într- un neașteptat declin creator, dublat de spleen englezesc și numeroase complicații metafizice, mărturisite doar jurnalului personal. Inițial, Tubby suferă de o misterioasă durere în genunchiul drept, imposibil de diagnosticat de către medicii consultați, durere clasificată de însuși pacient drept sindromul “IDK” - “Internai Derrangement of the Knee” (“Disfuncție Internă a Genunchiului") -, echivalent sarcastic, în engleză, al ignoranței științifice, sugerate de expresia “I Don’t Know” (“Nu Știu”). Codul (“IDK”) va fi repetat obsesional în narațiune, prin această metaforă a “neștiinței” generalizate sugerîndu-se epicentrul unei lumi care începe să-și piardă punctele de reper. De fapt, aici trebuie localizată esența crizei lui Passmore. El simte că și-a pierdut identitatea (autenticitatea primară) într-un lung șir de exuvii morale și psihice, pe care i le-a indus sistemul consumist - un sistem al “artei pentru bani” și nicidecum al “artei pentru artă”. Recuperarea identității originare presupune, pe lingă întoarcerea în timp, dislocarea psihologică din actualul eu alienant, lucru în bună măsură dureros și convulsiv. Divorțul (și el neașteptat) propus de Sally, precum și gelozia spontană, determinată eroului de eveniment, agravează situația, dar, totodată, accelerează incursiunea lui Tubby spre centralitatea sinelui său genuin. Derutat într-o primă fază, scriitorul are o aventură lipsită de fior erotic cu frigida Amy, singura confidentă, în interiorul unui spațiu uman mereu maiînstrăinat/înstrâinant, și scrie furibund - la îndemnul psihiatrei sale - variante ale scenariului pe care-1 trăiește, din unghiul celorlalte personaje participante la criză (umorul lodgian atinge cotele lui tradiționale în “mărturiile” acestor naratori inventați). Ulterior, el începe să-și controleze trăirile, devenind tot mai conștient de rațiunile nebănuite ale dramei declanșate pe nepusă masă. Preocuparea pentru existențialismul morbid al danezului Soren Kierkegaard (și mai ales obsesia pentru Cutremurul și spaima) îl ajută, de asemenea, să aibă acces la luciditatea masochistă a spiritelor autoscopice, împingîndu-1, într-un tîrziu, spre o revelație ultimă: Laurence Passmore nu mai există decît în ipostazele ingenue ale trecutului, într-un timp pur, cînd virusul succesului nu-și făcuse încă simțită prezența. întoarcerea paseistă ajunge astfel unica variantă de “terapie” posibilă. Redescoperirea vechiului Laurence pornește de la regăsirea primei iubiri - Maureen -, o irlandeză catolică, reconstruită mental de bătrînul Tubby din fragmente și imagini demult pierdute în magma subconștientului său factual. Deși nu a mai întîlnit-o din adolescență, Passmore, sub impulsul unei stranii vitalități, pornește în căutarea (detectivistă) a iubitei dintîi. Cu greu, după nenumărate peripeții (și ele tipic lodgiene, amintind de excursiile disperate ale lui Persse din Small World), Tubby o localizează pe Maureen - dezolant de îmbătrînită - într-un pelerinaj religios unde, entuziasmat, protagonistul decide să o însoțească. într-una dintre seri (în ciuda faptului că e căsătorită), evlavioasa femeie îi cedează - cam neverosimil - insistentului scriitor. Laurence își redescoperă, încîntat, trăirile sexuale ale tinereții (la rîndul lor, atenuate pe parcursul crizei), neglijînd, aristocratic, subit revelată mastectomie a lui Maureen. Finalul este, bineînțeles, surprinzător. Passmore se restabilește psihologic (reluîndu-și activitatea creatoare) și cunoaște voluptăți curioase în relația amicalo-amoroasă cu iubita din tinerețe și credulul ei soț. Un tablou numai în aparență idilic, întrucît, în realitate, el ascunde un fel de apogeu al tensiunii identitare - imposibil de soluționat Criza nu e acum doar a scriitorului depersonalizat, ci a întregii comunități (o problemă subterană aromânului o constituie drama cuplurilor occidentale destrămate, după zeci de ani de conviețuire, în momentul în care copiii - maturizați - părăsesc căminul) aflate într-o luptă surdă, dar continuă, de redobîndire a identității ocultate. Individul postindustrial trece prin etapele succesive ale alienării personale și colective, în interiorul mediului natural și social, unde intervenția tot mai agresivă a mașinii (computerului) tinde să-1 elimine definitiv. Ca atare, el dezvoltă, ipostasic și comunitar, un sentiment al inutilității istorice și al neantului metafizic, cu rădăcini în “sfîrșitul istoriei” hegelian și “moartea lui Dumnezeu”, supralicitată de Nietzsche. Ramificațiile contemporane ale acestei stări sînt “închiderile” spirituale, preconizate de Kojeve, Bloom ori Fukuyama. Metafizic și cultural, postindustrializarea a generat confuzie și, prezumtiv, deconstrucția identităților. Dispariția autorității unice, precise, din semiotica socio-politică, a dus - așa cum se întîmplă odinioară în tragediile shakespeariene, atunci cînd eliminarea monarhului medieval prin violență antrena haosul universal - la ambiguitate axiologică și despirimalizare. Psihologiile devin tipologii, identitățile se uniformizează și dispar într-o globalizare alienantă. De aceea, investigația postmodemității trebuie să înceapă mereu cu asumarea crizei ipostasice, la nivel psihologic și cultural și, doar printr-o astfel grilă, să se treacă la hermeneutica „postmodernismului”, care nu devine altceva decît o consecință a depersonalizării macrosistemice. In subsidiarul „terapiei” cînd nostalgice, cînd sarcastice, a lui Lodge, distingem această „temă” serioasă, dezvoltată subtil și rafinat în text. Autorul se dovedește, în acest roman, preocupat mai curînd de mentalități și psihologii - interese care, în operele anterioare, treceau în plan secund, datorită focalizării pe simetria narativă și simbolismul cultural. Avem în față, indubitabil, un roman al crizei, cu atît mai mult cu cît faptul în discuție iese din învelișul epic și pare să iradieze către biografic. Fără prea mari eforturi de decodificare parabolică, îi putem bănui pe însuși scriitor și lumea lui disimulați, (auto)ironic, undeva în spatele edificiului textual. Codrin Liviu CUȚITARU meridiane O modestă reverență / A ÎNCEPUT cursul de limba japo- neză acum 33 de ani la Universitatea Cultural Științifică București, împreună cu 88 de cursanți de vârste diferite, care s-au tot rărit pe parcursul lunilor până a rămas să-1 încheie singură în 1979. De atunci japoneza a devenit o constantă îh viața Angelei Hondru. De la cursul de limbă a ajuns la civilizația japoneză tradițională, la artele și literatura japoneză. Timp în care a continuat să predea limba engleză într-o școală generală, iar simultan s-a încumetat să predea și limba japoneză. Anul 1989 îi aduce șansa de a face mai mult: inițiază și reușește să fie înființate cursuri de limba japoneză la Școala generală nr. 79, o clasă cu studiul intensiv al limbii japoneze la Liceul „Ion Creangă” (acum Colegiu) din București, studiul japonezei ca limbă străină la Universitatea Hyperion. Elaborează lucrări didactice: cursuri de limbă japoneză, ghid practic de limbă, se aventurează în prezentarea culturii și a literaturii japoneze. în total 11 titluri care compun instrumente minime de lucru. între timp își susține doctoratul (cu o teză despre ceremonialul nupțial și ritualul funerar în literatura română și literatura japoneză) și urcă treptele ierarhiei universitare. O preocupă tot mai insistent folclorul, cel japonez și cel românesc, efect al unui interes pe care i La insuflat Ovidiu Bârlea, unchi și model, într-o cercetare tot mai bogată pe măsură ce se adâncește. Mai multe stagii de perfecționare în Japonia la Tokyo, la Universitatea Hirosaki și la Universitatea de Limbi Străine din Osaka îi oferă prilejul să pătrundă în tradiția niponă, să cunoască ritualuri și ceremonialuri. De aici se nasc conferințele și articolele științifice apărute în publicații academice din România și din Japonia, reflectând fascinația față de dansul sacru (călușul și kagura) și mai ales o splendidă carte Festivaluri japoneze - în spiritul tradiției (2001). Și, între didactică și folcloristică, Angela Hondru își mai găsește răgaz și pentru a traduce din limba japoneză mari scriitori: Kobo Abe și Soseki Natsume, Shusaku Endo și Dazai Osamu, Yukio Mishima și Tern Miyamoto, Fumiko Enchi și Sawako Ariyoshi. Aproape 20 de cărți, unele masive, altele dificile. A avut încurajare din partea unui editor, Denisa Comănescu, care știa ce minunății oferă tărâmul nipon și ce înseamnă privilegiul traducerii din original. Iar dacă proza japoneză i-a fermecat pe atâția cititori de la noi, faptul se explică prin existența unei școli de traducători, a cărei formare se datorează și Angelei Hondru. Face parte dintre cei ce dăruiesc, risipitorii care nu se tem că îi îmbogățesc pe alții: unii dintre cei ce i-au fost studenți și- au perfecționat pregătirea în Japonia, și-au susținut deja doctoratul, au început și o carieră universitară. Titlurile și distincțiile o copleșesc în ultimii ani: Premiul Ministerului de Externe din Japonia și Premiul Japan Foundation - căreia îi datorează enorm ca sprijin (2008); Titlul de Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea Hirosaki și Ordinul Soarelui Răsare decernat de Casa Imperială Japoneză (2009). O onorează și ne onorează, deschid drum pentru cei ce vor veni într-o disciplină care cere decenii de studiu. Angela Hondru însăși recunoaște că i-ar mai trebui câteva vieți ca să vadă și să înțeleagă cultura japoneză, ritualuri și ceremonialuri. Iar acum când împlinește o vârstă frumoasă, îi dormi să fie sănătoasă și să aibă răgazul pentru cele mai iubite proiecte. Elisabeta LÂSCONI A avea și a pierde • Cel mai cunoscut romanicier olandez din generația tînără, Arnon Grunberg (n. 1971), s-a aflat săptămînă trecută din nou la București. Cu un debut răsunător, în 1994, - romanul Nesuferitele zile de luni, tradus și la noi, în colecția „Raftul Denisei” de la Humanitas, de Anda Dragomir - el a demonstrat apoi că e un scriitor de cursă lungă, publicînd în ritm constant, sub nume propriu sau sub pseudonimul Marek van der Jagt, romane și eseuri. Toate - cu mare succes de critică și de public, distinse cu premii în Olanda și Germania, traduse în 35 de țări. Furori a făcut și spiritualul roman, apărut sub pseudonim, Istoria calviției mele, ce a putut fi citit în românește în aceeași colecție de la Humanitas. Stabilit la New York, unde continuă să scrie cărți în olandeză dar și jurnalism în engleză pentru cunoscute publicații din SUA și Europa, încă tînărul scriitor e o vedetă, deși nu produce „literatură de consum”. Aprecierea largă de care se bucură romanele lui provocatoare, impregnate de filosofie și umor negru - contrazice vocile ce deplîng infantilizarea publicului, avid doar de senzațional și evaziune. Cu ocazia traducerii la Ed. Actes Sud a celui mai recent roman al lui, Tirza, Arnon Grunberg a dat un interviu în care explică ideea ce stă la baza construcției epice. Personajul principal din Tirza, Hofmeester, e un bărbat în pragul bătrîneții care, pierzînd totul - slujba, economiile, iluziile - accede la o luciditate disperată cînd fiica lui iubită îi anunța plecarea în lume alături de un terorist. întrebat de Alexis Brocas de ce a ales să-1 descrie pe Hofmeester prin intermediul a ceea ce a pierdut, cînd oamenii se definesc în general prin ceea ce au, Arnon Grunberg răspunde: „Orice posesiune e o pierdere potențială. Nu mă opun conceptului de proprietate, dimpotrivă. Proze scurte • Foarte apreciat în Spania, unde e abonat la premiile literare, Quim Monzo s-a specializat în ultimii ani în proză scurtă. împănate de aluzii la cultura pop și pline de ironie, schițele și nuvelele lui țin de fantasticul absurd, de suprarealism și umorul negru, în descendența lui Kafka, Jarry și Mrozek. Noul lui volum, O mie de tîmpiți, conține proze foarte scurte (între trei și zece pagini) ce pun în scenă situații cotidiene pe cît de comice pe atît de macabre, Cea mai harnică • în zvonistica ce precede anunțarea Premiului Nobel pentru literatură numele scriitoarei americane Joyce Carol Oates, alături de al compatriotului ei Philip Roth, e vehiculat de ani buni printre favoriți, deși Academia Suedeză și-a făcut cunoscută discutabila preferință pentru literatura europeană. Acum în vîrstă de 71 de ani, Joyce Carol Oates e extrem de harnică (presa americană o numește frecvent workalcoholica): de la debutul din 1963 a publicat cu regularitate de metronom vreo 50 de romane, sub nume propriu și cu pseudonime, nenumărate nuvele și articole, texte pentru copii, precum și prima parte (anii 1973-82) a unui jurnal, însumînd mii de pagini Fenomenala ei productivitate (cu care traducătorii abia pot să țină pasul) nu face însă rabat la calitate și de aceea e considerată una din marile voci ale literaturii mondiale, capabilă să scrie la fel de bine, cu o marcă proprie, romane de inspirație victoriană, intrigi polițiste, cărți cu subiect sportiv (în 1987 a publicat una despre box, sport ce o pasionează) sau consacrate unor vedete (precum monumentalul roman Blonda despre Marilyn Monroe). Anul acesta i-au apărut în SUA două noi cărți, A Fair Maiden și Little Bird ofHeaven. Cu o severă disciplină a scrisului zilnic (căreia, după moartea soțului, Raymond J. Smith, cu care a stat alături 47 de ani, îi consacră și mai mult timp), Joyce Carol Oates e la curent cu literatura tinerilor romancieri americani și europeni (unii, precum Jonathan Safran Foer, Jodi Picoult sau Peter Robinson i-au fost studenți), merge la cinema și e interesată de politică. întrebată într-un interviu recent dacă e sensibilă la critică, ea a Dar riscul de a pierde ceea ce ai poate deveni o obsesie. Pentru mulți e, de altfel, o mare obsesie, fiindcă atunci cînd vorbesc de posesie, includ în ea și propria viață și ideea că se va pierde într-o zi. Hofmeester a pierdut totul, cu excepția vieții și a fiicei lui. S-ar putea crede că, despuiat astfel, ar cunoaște o formă de libertate, dar e exact pe dos. N-am vrut să arăt un om golit, ci un om incapabil să-și abandoneze obsesiile. Pe de altă parte, da, cred că pierderile ne definesc mai bine decît ceea ce posedăm”. cu umor negru și bătaie spre parabolă. De exemplu, într-una din aceste proze, o tînără cuprinsă de febra curățeniei, după ce și-a frecat și debarasat apartamentul, începe să-și jupoaie propria piele. Bizare, ușor de citit, inventive și alerte, schițele din noul volum al lui Quim Monzo sînt apreciate atît de marele public, cît și de critică. Observația că proza scurtă se vinde mai greu decît romanul nu funcționează în cazul lui. răspuns: „De la apariția primei mele cărți, acum 46 de ani, operele mele au provocat o varietate incredibilă de reacții. Pe cînd eram o tînără autoare, fiecare cronică negativă mă făcea să sufăr. Astăzi sînt mult mai stoică, chiar dacă mă simt recunoscătoare față de criticii și România literară nr. 49/11 decembrie2009 cititorii cărora le plac textele mele. E, cred, ceea ce- și doresc mai toți artiștii: o reacție comprehensivă din partea persoanelor inteligente.“ Centrul cipriot al PEN CLUB-ului - 30 de ani de activitate ENTRUL cipriot al PEN CLUB-ului a luat ființă la Nicosia în 1979. Inițiativa a aparținut lui Panos loannidis (n. 1935), prozator, dramaturg, poet și editor, a cărui operă l-a impus ca pe unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii cipriote actuale. Scriitorul insular cel mai cunoscut astăzi în străinătate, Panos loannidis deține neîntrerupt, de la fondare până în prezent, președinția Centrului cipriot Dincolo de scopurile principale înscrise în Statutul PEN CLUB, secția cipriotă a inclus trei obiective suplimentare: promovarea în spațiu internațional de opere literare reprezentative aparținând autorilor ciprioti, crearea pentru scriitorii ciprioți a unor posibilități de dialog cu confrați de breaslă din străinătate, întărirea colaborării și comunicării între membrii Centrului și cei ai altor organisme literare din insulă. Urmărir ea consecventă a acestor deziderate a impus acest for ca una dintre cele mai dinamice prezențe în viața culturală a țării. hi bilanțul celor trei decenii de activitate figurează publicarea a peste 100 de volume de literatură cipriotă, fie sub formă de antologii, numere speciale de reviste, fie ca monografii dedicate unor prestigioși scriitori ciprioți. Din 2000 a fost inaugurată o serie de eseuri semnate de cercetători ai fenomenului literar cipriot și consacrate unor nume de referință din istoria literaturii cipriote. între 1984 și 1991 editează anuarul „Cyprus Pen Review”, iar din 2003 sub egida sa apare, tot în engleză, trilunarul „In Focus”. Dialogul cu exteriorul a fost asigurat, în paralel cu participarea la manifestările inițiate de PEN CLUB, prin organizarea în țară a unor congrese internaționale la Nicosia, în 1981 (cu tema,,Libertate și creațieîntr-o lume zbuciumată”), 1985 („Critica literară și traducerea”) și 2004 („Europa scrie istorie”, cu prilejul intrării Ciprului în Uniunea Europeană) și la Larnaka, în 1996 (,Monumente și literatură”). Lucrările prezentate în cadrul acestor manifestări au fost publicate în volume de sine stătătoare. Cel de-al șaselea congres, organizat cu prilejul împlinirii a trei decenii de la fondarea PEN-ului cipriot, desfășurat între 21 și 22 noiembrie, în Limasol, orașul-stațiune turistică din sudul insulei, care se va înfrăți în curând cu Brașovul, a avut ca obiect,,Diplomația culturală”. Cele 11 comunicări (aparținând unor reprezentanți din Franța, Germania, Grecia, România și țara-gazdă), urmate de aprinse dezbateri, au tratat teme de interes general, precum eficiența politică a diplomației culturale, posibilitatea exercitării diplomației culturale în condițiile mondializării culturii, diferența dintre cultură și folclor, dintre identitate națională și identitate culturală ș.a. Hristos Yannaras, profesor de filosofie și diplomație culturală la Universitatea Panteion din Atena, autor binecunoscut cititorilor români prin cele cinci titluri apărute în ultimii ani la Editura Anastasia, a prezentat mai multe răspunsuri posibile la întrebarea „cât de realistă poate să fie astăzi o diplomație culturală greacă”. Eleni Glykatzy- Ahrweiler, bizantinolog de renume internațional, profesor la Sorbona și rector, ani în șir, al prestigioasei universități, a trecut în revistă problemele diplomației culturale europene. Erato Kozakou Markoulli, fost ministru de Externe al Ciprului, și Gheorghios Gheorghis, fost ambasador al Ciprului în Grecia (acreditat și în România), au abordat teme legate de problema cipriotă și de relația diacronică a Ciprului cu țările europene. Directorul Serviciilor Culturale din Ministerul Educației și Culturii, Pavlos Paraskevas, a prezentat proiectele culturale ale Ciprului, legate îndeosebi de aniversarea, în 2010, a cincizeci de ani de la dobândir ea independenței statale. In vizirmea organizatorilor, cartea și traducerea literară reprezintă unul dintre instrumentele cele mai directe, palpabile și larg accesibile ale diplomației culturale. Astfel se explică invitarea a două reprezen- tante ale unor edituri din Germania (Romiosyni) și România (Editura Omonia), care se ocupă de promovarea literaturii grecești și cipriote în țările lor. Pe durata congresului au fost organizate două expoziții cu ediții realizate de Centrul cipriot al PEN CLUB-ului și traduceri de literatură cipriotă în limba germană apărute la Editura Romiosyni din Kbln. Atreia expoziție, însoțită și de publicarea în limba engleză a unui catalog, a cuprins ediții românești ale scriitorilor ciprioți. Din 1959, când apare în România prima traducere, Simfonia cipriotă a lui Thodosis Pieridis (poet care a trăit zece ani la București), s-au publicat 20 de titluri, între care figurează 7 plachete poetice (dintre care 3 srmt ediții bilingve), 5 romane, 2 volume de nuvele. Un loc aparte ocupă cele două cuprinzătoare antologii de poezie (Surâsul Afroditei. Poeți ciprioți contemporani, Iași, 1995, realizată de Andreas Rados în colaborare cu Leonida Maniu și Leonidas Rados) și de nuvelă (Suilet cipriot. Antologia nuvelei cipriote, București, 1997, rod al colaborării unui colectiv alcătuit din 9 traducători). 15 din cele 20 de titluri au apărut în ultimii 18 ani, majoritatea la editurile Omonia (în colecția „Biblioteca de Literatură Neoelenă”) și Meronia (care a inițiat, în 1999, seria „Biblioteca de Literatură Cipriotă”). Referințe despre segmentul cipriot al literaturii grecești pot fi găsite în Panorama literaturii cipriote (București, 1999), un dicționar biografic care oferă o radiografie a producției literare insulare timp de zece veacuri. Elena LAZĂR România literară nr. 49/11 decembrie 2009 Prin anticariate Viitorul si trecutul / ESCHIZÎND Lumea românească la 1900, a lui DIon Bulei (Editura Eminescu, 1984), veche abia de un sfert de veac, dai- intrînd, de bună voie, îh miezul unor documente și întîmplări centenare, ai sentimentul unei familiarități îndepărtate. Al unei înrudiri, nu foarte strînse, dar nici de tot pierdute, cu acei oameni care-și apără bonomia de fond în toiul unor crize de formă. Politicieni, ca și popor. Colecția „Clepsidra”, în care această cărticică de vremuri și moravuri a apărut, impune atenție la timpul care trece. In șase trepte, numite cu titluri de capitol: începe un veac, începe o criză, „Erau toate de făcut”, Și între timp..., Criza continuă, Prin noi înșine. Combinînd, indistinct, doctrina și realitatea. La fel de avîntată ca și ea. Dispute de toate felurile, astronomice și religioase, în chiliile savanților și-n sălile Vaticanului, îi dau sau îi iau lui 1 ianuar ie 1900 dreptul de a pune pasul într-un secol nou. Nu ne este necunoscută această agitație de început de secol, ba chiar și de mileniu, cu tot cu profețiile ei catastrofice. La pragul secolului XX, lucrurile stăteau parca mai bine. In orice caz, la București care, prins între Paris și Berlin, între Papă și sărbătorile populare, rezolvă problema avantajos: ,.jh ciuda lui CamilleFlammarion (astronom francez -n.m.) și a Papei de la Roma serbăm cu solemnitatea ce se cuvine apariția noului veac. Chit că, pentru ca să nu rămâie nimeni în pagubă, să serbăm și la anul, cu același tămbălău, nașterea secolului al douăzecelea.” (Moș Teacă era revista care găsea imparțiala soluție). Se vede limpede, plutind peste încăierări de principiu, spiritul lui nici așa, nici altminterea, al unei abțineri în exercițiu, dacă se poate spune așa, votînd și cu unii, și cu alții. Pe deasupra, la București se sărbătorește după alt calendar, îhtîrziat cu 12 zile. Așaîhcît, îh vreme ce Europa sărbătorește, „la București lumea dormea liniștită.” Și nu-i de mirare. In fine, ziua schimbării ajunge și pe Dâmbovița, găsindu-i pe fiecare în alte activități. Maiorescu, dintr-o superstiție de bun augur, lucrează, cît de puțin, în fiecare primă zi din an. De pildă, la 1900, le dăruiește Convorbii Hor literare un alt comitet de redac- ție, în locul celui vechi, ajuns mai degrabă onorific. Rădulescu- Motru înființa, în aceeași zi, Noua revistă română. Era, deci - Iară să zîmbim la atari vorbe... - o zi de avînt literar, social, politic. Oamenii credeau, o spune Filipescu într-un discurs din toamna lui 1901, ca niciodată în progres. O explozie de energii bune și rele se unea cu jerbele începutul ui de secol. Și locuitorii acelui timp, entuziasmați de bine și temători de rău, mergeau, cu toată speranța, înainte. Nici criza care izbucnește, în finanțe și-n agricultură, nu șterge sentimentul că totul se poate și, deopotrivă, că „erau toate de făcut”, cum spune mesajul cu care, la 1900, se deschide sesiunea parlamentară. Nu cu disperarea care te împinge, în fața mulțimii obligațiilor, să nu mai faci nimic, ci cu metodă. A la roumaine, de bună seamă. E de ajuns să citim capitolul despre alegeri, sugestiv numit „Cruce de tibișif’, „bumașcă”și „cetățeanul alegător” ca să vedem că din materialul uriaș pe care real itateail punea la dispoziție, Caragiale a scos doar esențialul. Familia e în toate, mai cu seamă familia politică, în așa fel încît schimbările curg fără rupturi de nivel: „Fiecare conservator are un ginere liberal, fiecare liberal are un cumnat conservator și cînd vine unul la putere uzurește și celălalt, ba membrii aceleiași familii sînt împărțiți cîte unul în fiecare partid; așa că totdeauna cad ai noștri, vin ai noștri.” (deputatul C. Popovici e cel care denunță, în Parlament, „meteahna”). Se vede că rotativa guvernamentală e un fel de hopa-Mitică. De aceea, atacurile de panică se rezumă la istericale de-ale coanei Joițica, nicidecum nu se transformăm mari amenințări. E lumea calmă și prinsă între tipare neschimbate îh labilitatea lor (iată paradoxul!) a unei belle-epoque de rit balcanic. Lejeră, carevasăzică. Totuși, sistemul cenzitar, cu colegii pentru Senat diferind după gradul de instrucție al alegătorilor, și cu profesorii marilor universități, cea din București și cea din Iași, avînd dreptul să-și aleagă cîte un reprezentant în Senat, nu era cel mai rău. „Pentru a nu lipsi de la datoria lor” (idee nobilă cene-arămas doarîh secvența, tragi-comică, a „mâncatului”), anumiți funcționari nu se puteau alege în forurile legislative. Cumulul zilelor noastre ar avea ceva de învățat de la această conștiință a datoriei, pe care, în mod obișnuit, ți-o faci bine într-un singur loc. Sar peste cifrele - deși grăitoare - ale îndatorărilor de tot felul, are negocierilor de criză, belele ale unui stat mergînd din împrumut în împrumut, și aruncînd, încă, la rm veac distanță, peste viitor, umbra tristă a unui nihil novi. Fie secetă, fie ploaie, aceeași surpriză pentru guvern. Fleva, ministru la Agricultură, cumpără fîn pentru vite, prea mult, dintr-un exces de prevedere, care stă, apoi, în ploaie. Unde mai pui că nici calitatea nu era cea plătită... Intre timp, însă, lucrurile merg ca și cînd țara n-ar fi guvernată, cum spunea P.P. Carp, proslăvind norocul ei. Literații își scriu scrisori, deplîngînd criza. Maiorescu n-are să-1 împrumute pe Negulescu, care-și tratează nevroza la Abbazia. Brătescu-Voinești îi căinează pe meseriași. Tinerii intră, cu suflu nou, în vechile partide. Relațiile internațio- nale înaintează fără tensiuni. Rezum, alegînd, ca pe stafide din cozonac, evenimentele dintr-o poveste. A lui Ion Bulei, care, în fața unei epoci dense, scurtă cum a fost, subțiază cifrele și întîmplările cu narațiune. Ceea ce iese, fără să aducă din condei istoria - deși anul apariției ne-ar putea face să credem și așa - e destăinuirea fără patimă, aproape cu zîmbet, a unor secrete de familie. Nelecuite în veac. Simona VASILACHE actualitatea POVESTIRI PE UNDE SCURTE CURS PRACTIC DE CENZURĂ LITERARĂ Un milion de dolari! Oboi!! E SEAMA enigmaticului corespondent de la Washington, D Constantin Alexandroaie, circulau puține povești la Europa Liberă. în România lucrase la Agerpres. Fusese unul dintre ziariștii care-1 însoțeau pe Ceaușescu în străinătate. în timpul unei călătorii în America a rămas acolo, ceea ce a produs senzație. Era ultimul lucru la care te-ai fi așteptat din partea lui, spuneau cei care-1 cunoșteau din țară. Nu știa prea multe despre Ceaușești sau nu voia să spună ce știa. Dar și după 90, cînd vorbea despre ei, vocea îi căpăta un ton conspirativ de om care se teme să nu fie auzit și de cine nu trebuie - un rest dintr-o veche frică de a nu cădea victimă răzbunării Securității. Cînd rămăsese în America, povestea, reușise să scape de securistul care se ținea după el, încît, presupunea, fusese pus pe lista celor care trebuiau omorîți. îmi povestea asta la Praga, într-un apartament din noul hotel de 5 stele K&K. N-aș fi avut nimic împotrivă să împart cu el o cameră, cum ni se propusese, dar el să n-audă de așa ceva, din principiu. Alexandroaie, îmi spunea, vorbind despre el însuși la persoana a treia, nu stă la comun, explicîndu-mi că și eu, ca șef de birou ce eram, ar fi trebuit să pretind același tratament. Dar, fără să întinzi coarda prea tare... nu uita să precizeze, cu aerul că știe ce vorbește. Se simțea în vocea lui o urmă dintr-un accent moldovenesc pe care și-l oprima de ani de zile la microfon. Purta șapcă. Cred că avea o colecție, iar despre cea cu care venise la Praga mi-a vorbit vreo cîteva minute de parcă ar fi fost agentul de vînzări al firmei de la care o cumpărase. Era o șapcă englezească scumpă, nu ca alea americane de 10 dolari! Chiar dacă nu voia să stăm în aceeași cameră și nici nu fuma, Alexandroaie venea seara la mine „să povestim”. Adică el vorbea și eu îi mai puneam cîte o întrebare. îmi răspundea cu plăcere, apoi relua firul întîmplării după un „Ce ziceam?” către el însuși. Avea și în particular același stil impersonal, plin de clișee, ca în relatările sale radiofonice în care se mai rătăcea cîte un „eu, cînd...” cu care îmi amintea că lui i se întîmplase ceea ce îmi spunea. Despre bufetul suedez al hotelului mi-a spus a doua zi de dimineață că era bine dotat, dar că lăsa de dorit în domeniul prăjiturilor, capitol la care un hotel reprezentativ de la Paris constituia un model de urmat. Alexandroaie își purta șapca și în restaurant, pentru a-și ascunde chelia care îi amăra senectutea de bărbat încă arătos și care încerca să pară mai tînăr decît era. Dacă ceva îi tulbura stilul impersonal de a contempla lumea, îi scăpa cîte un „Oh, boy!” pe care dacăîl rostea de două ori, mi-au explicat cei care-1 cunoșteau, asta însemna că Alexandroaie atinsese culmea exteriorizării emoțiilor sale. Se termină vizita noastră la Praga, el se întoarce la Washington și eu la București, de unde îi ceream, cam o dată la două zile o corespondență. Dacă era vorba de o relatare, ne înțelegeam imediat. Dacă îi ceream un comentariu, reacționa îngrijorat „Oh, boy!” ceea ce în rostirea lui precipitată suna „Oboi!”. Comentariul pe care i-1 ceream devenea la microfon tot o relatare, în care Alexandr oaie cita în românește opiniile unor politicieni americani, în locul propriului său punct de vedere. Profesional, suna convingător, dar nu era un comentariu personal. Intr-o dimineață, cînd transmit subiectele zilei la Praga, Ilenei Giurchescu și-i spun și despre corespondența lui Alexandroaie de la Washington, Ileana mă previne că s-ar putea să nu mă înțeleg cu el. Mi-am închipuit că face un banc matinal despre relatările corespondentului de la Washington. Trecem apoi la subiectul următor. Pe la două, îl sun pe Alexandroaie: „Oboi, oboi, oboi! zice. Cristiane, a cîștigat fata mea un milion la loterie! Oboi! ” încerc să-1 fac să priceapă că aș vrea de la el o corespondență de trei minute. „Oboi, îți dai seama? Un milion de dolari! fata mea!” Pînă la urmă, profesionistul din el se lasă scos la iveală. A înregistrat corespondența la ora convenită. A doua zi a anunțat că se retrage de la radio. își mai revenise, așa că pînă i-a găsit Nestor Ratesh un înlocuitor, a mai transmis corespondențe vreo două săptămîni, cu o voce întinerită și cu un limbaj din care dispăruseră cam două tr eimi din clișeele pe care le folosea pînă atunci. ■ I S-A REFUZAT și obsedantul deceniu. Poate că la alți autori ar fi rămas. De altfel, Mugur mi-a explicat. Existau trei feluri de cărți: unele pe linie, fără „probleme“, altele cu îndrăzneli contrabalansate de ideea generală că regimul era legitim, doar criticabil pe alocuri, și anume criticabil pentru fapte din trecut, dinainte de venirea la cârmă a Cârmaciului, și mai existau cărți, cum ar fi Cartea milionarului, care nu se refereau la lumea reală și, mai ales, actuală. A mea era atipică. Se referea la ani sensibili, fără să evite „inadvertențe“. Acestea trebuiau eradicate. Și, cu puține excepții, au fost. Poate era și un reflex al faptului că Mugur, mai subtil decât mine, îndepărta cuvântul ca să păstreze ideea, de câte ori putea. Nu avea ce să caute cuvântul activist, nici județeană de partid. Te întrebi: de ce pudoarea asta ? De ce se ascundeau ? Cred că răspunsul e în conotația negativă, de presupus la un autor neînregimentat. Sigur, e de înțeles că nu puteau să treacă devierile noastre politice din liceu: Pe drum, discutam; ei. Roman și Sara, reacționari de dreapta, noi, ceștilalți, oameni pașnici, reacționari liberali. N-aș zice că se sancționa incoerența: liberalii unde, dacă nu tot la dreapta, sunt de situat ? Absolvent, am pornit, în vederea studenției, spre Moldova unde, altfel decât la București sau Cluj, ar fi avut cine să mă găzduiască (ideea de cămin nu mă exalta): în peregrinările lui succesive, din regiment în regiment, uica loța ajunsese la Iași. Nimerisem, cum ar fi fost și acasă, în foametea anului 1953: lașul, e anul Festivalului, înseamnă un oraș cu piețele de alimente pustii. Așa cum mulți ani după aceea tot ce era material de construcție va fi dirijat spre Casa poporului, în ’53 alimentele îi întâmpinau pe „tinerii din lumea întreagă“ exclusiv la București. La Iași am studiat, în Copou, Istoria lui Roller. După 35 de ani, la apariția Clopotului, acea carte de căpătâi, groasă cât o pernă, pe care, de frică să nu mă ia la armată, o învățasem aproape pe de rost, căzuse în desuetudine. Prea fusese prietenoasă cu marii noștri vecini. Nu mai era cazul să se facă vorbire despre ea. Nu fac nici eu purici la Iași, mă îndrept, fie ce o fi, spre București. Acolo, Ion, descurcăreț și militar, își găsise o cămăruțăîntr-o zonă selectă, pe lângă actuala Televiziune. Cobor din tramvai Inadvertențe r în Confederației: buletinul dumitalemă somează un milițian, alertat de hainele mele ponosite și de cufărul de lemn. înțeleg căeun cartier rezervat. Student la franceză, traducem cu Irina Eliade texte care mă depășesc: ...îmi amintesc niște ,peni scheletice" ale lui Petru Dumitriu. Răsfățatul golden boy era de multă vreme transfug (când am scris, nu când traduceam). Din același motiv avea să părăsească volumul și însemnarea despre un concert Aldulescu. La literatura „de peste hotare“, izbit de incultura noastră - cu anticii, eu, venit de la liceul clasic, mă mai descurcam -, Tudor Vianu ne privește cu un amestec de scârbă, compătimire, interes. Ce era cu compătimirea ? Nu voia ea să spună: „Bieții de voi, în minunată epocă ați nimerit!“? Anii trec repede, ne pregătim să ne răspândim prin țară, pe unde s-o nimeri: ...lucrarea de di- plomă nu intra la socoteală, repartizările se făceau înaintea susținerii. Lucrarea, despre re- verii". Omul cu vocație ratată de actor (Valentin Lipatti, voiam să zic) îmi propusese o bibliogralie din care, imparțial, n-am citit un rând. N-a făcut caz, mi-a cerut să accentuez personalitatea tipic mic-butgheză a lui Rousseau. N-am accentuat-o deși, dacă mă gândesc bine, chiar avea dreptate, este și unul din motivele pentru care îl simt pe Rousseau ca pe un frate siamez, de care n-ai cum să scapi. Stilul era „bun, chiar expresiv, cu mici scăpări". M-am dus liniștit la susținere și acolo era s-o încurcăm amândoi. Președintele, un român înalt ca bradul și, din auzite, prost ca noaptea, când rector, când ministru ac junct, a fost destul de deștept ca, citind prefața, să mă catalogheze: idealist! C-o li, c-opăți, omul meu se făcuse mititel, cât era de gros, și m-a lăsat singur cu haidamacul care, în cele din utmă, s-a mulțumit să-mi smulgă trei puncte din calificativ. Fără ele, dacă s-ar fi socotit la repartizări, m-aș fi pomenit în județul Vaslui. Acasă, tata obține un post de contabil datorită „cadristului“ instituției, omul însărcinat să vegheze asupra curățeniei rândurilor, dar care, cumsecade, îi cere să se descotorosească în autobiografie de rudele arestate: De ce să vă faceți singur rău ?Nu știu prea bine să explic de ce nu i-a plăcut lui Mugur treaba asta. Se condamna sub Ceaușescu epoca Dej, dar nu- mi revenea mie s-o fac ? Să sugerez că un dosar încărcat te lăsa în afara „câmpului muncii“. Tot așa, deși ne destalinizarăm, pasămite, nu era nimerit să-1 aduci în amintire pe Nikita Sergheievici Hrușciov, cel care inițiase demersul. Ca atare, în legătură cu paginile revistei ilustrate străvechi care tapetau rafturile dulapului din baie, în loc de N. S. Hrușciov în vizită la o fetmă de stat citim în carte că vizita o făcuse „o delegație de muncitori francezi“. De obicei, cenzorul procedează cu bun simț. El știe că e superfluă precizarea cu două ochiuri, referitoare la plita din bucătărie, încă funcțională când scriam. E un detaliu neprincipial. Socialismul în plină dezvoltare eradicase sărăcia indusă de exploatarea burghezo- moșierească. Cum să mai ai numai două ochiuri binișor după 1980 ? La urma urmei, cine ne împiedica să dăm ore candidaților la admitere și să ne înzestrăm nu numai cu altfel de plită, dar și cu Dacie și apartament proprietate personală? Nu-i așa? ■ România literară nr. 49/11 decembrie2009 Pătrunjelul și leușteanul ca personaje Rar se mai scriu fabule. De ce? Probabil pentru că ne-am pierdut candoarea. Cei care totuși mai încearcă să relanseze genul (altfel decât parodiindu-1) se expun ironiilor. Un fabulist de școală nouă este Costel Pricopie. Autor al unui volum de „fabule prefăcute”, Neliniștea Hoților de nuc, el (crede că) satirizează moravurile contemporanilor. Nu o face cu umor, ci cu dezgust prozaic, „Fabulele” sale sunt lipsite de grație stilistică, adică tocmai de ceea ce ne încântă la Grigore Alexandrescu, La Fontaine sau Krîlov. „Fabulistul” nostru nu valorifică trăsăturile morale aparente ale viețuitoarelor (viclenia vulpii, naivitatea corbului etc,); pur și simplu le dă oamenilor câte un nume de cod, care poate fi unul de animal, dar și unul de plantă (preferință oarecum nouă în istoria genului). El nu face decât să se complice inutil, scriind „leuștean” în loc de „Popescu” și „pătrunjel” în loc de „lonescu”. Din acest efort de falsă cifrare rezultă istorisiri întortocheate și anoste: Pătrunjele, degeaba te zbați. Nu te pricepi să înhami un armăsar ca mine. Dar să ne trezim puțin. - Precum spui, leuștene. Prietene, să-i dai o mână de ajutor mărarului! - Ce-mi este dat să aud! Eu îl sprijin pe cartof. Este la doi pași de aici. - Știu, leuștene! - Atunci, pătrunjele? - Atunci să-l aduni de pe drumuri pe blândul și încrezătorul nostru cartof! Și să te întinzi tu peste straturile lui! - Ha, ha. Visuri de zarzavat smintit are mărarul. Și nebuni sunt și cei care se căznesc să-l creadă întreg la minte! Se va prăpădi de râs cartoful meu drag când va afla cu ce urzeli umblă sărmanul și rătăcitorul pătrunjel. Ha, ha.” Sute de asemenea scene, avându-i ca protagoniști pe reprezentanții florei și faunei, sunt relatate de autor conștiincios, minuțios și plicticos, fără ca din efortul lui să rezulte literatură. Este ca și cum cineva l-ar fi pedepsit să nu se mai exprime ca toți oamenii, ci să vorbească într-o păsărească de genul celei pe care o folosesc copiii. Titlurile textelor sale sunt o dovadă în acest sens: Bostanul și-a izbit mintea de ochii fetitei, Bursucul se chinuiește să zboare cu aripile ursului, Vulpoiul a înghițit cu înaltă înduioșare un corb necrescut, Corbul mângâie nesățios clipa cea statornică, Tânărul hârciog și-a aprins aripi în sullet. Etc. Cu sonorul dat la maximum Augustin Popescu, autorul volumului de versuri Strigăt de lumină, are un stil triumfalist, ca un candidat la președinția României. Ni-1 putem, de altfel, imagina, scandând la microfon, în fața unei mulțimi fremătătoare: „Eu m-am născut pe țărmuri legendare/ în strigăte sinistre de furtună,/ Când bolta, clătinată, își adună/ Comorile de jar, fremătătoare.// Am încolțit în trupul Cosânzenei,/ Când Făt-Frumos o-mbrățișă la râu./ Și port stigmatul purului desfrâu,/ Cu tot suspinul hărăzit Ilenei.” Criticului literar, intimidat de acest mod de a scrie declamativ-emfatic, nu-i mai rămâne decât să scandeze odată cu mulțimea: Au-gus-tin Po-pes-cu! Au-gus-tin Po- pes-cu! Din nefericire, multe poeme sunt nu numai imnuri de glorificare (a autorului, a fântânii, a orice altceva), ci și colecții de simboluri obscure. Poemul despre moară, de exemplu, asurzitor-imnic, rămâne și ininteligibil: „Mișcarea roade întâi jit și tace./ împinge ne-ntrerupt, ca pe vâltoare,/ Destinul lumii însetat de soare,/ în mările absentelor soroace.// Tu, moara mea, i te-ai sustras pitită,/ După roșața sfiiciunii tale,/ Stropită de comorile astrale,/ Pe chipul strâmb, pe chica-ncărunțită.” Reluăm, siderați. Moara are o roșață a sfiiciunii stropită de comorile astrale! Cu alte cuvinte, ea nu este de vânt sau de apă și nu este prevăzută cu o roată de piatră imensă cu care macină boabele de grâu, frecându-le pe o altă roată, imobilă, ci are o roșață a sfiiciunii stropită de comorile astrale! Iar de măcinat macină altceva decât boabe de grâu și anume destinul lumii însetat de soare în mările absentelor soroace! Citind volumul de versuri al lui Augustin Popescu îți vine mereu să cauți butonul de care se dă sonorul mai încet. Teorii năstrușnice Din cartea lui Nicolae Popescu, Poezii, erezii și taine, aflăm ce făcea Napoleon în mijlocul unei bătălii: se decorpora. „Sufletul poate, lesne, a ieși din om/ Și spiona Nemarginea Tăriei,/ Cum se decorpora Napoleon,/ Taman, la fix, în miezul bătăliei.// Somele, toate-s un «morman de GAZDE»/ De spirite ce-adesea-și schimbă soma/ deși e-același chip brăzdat de brazde/ Alt spirit te privește din aceeași soma!»” în ceea ce mă privește, n-am auzit de nimeni, dintre cunoscuții mei, că s-ar fi decorporat. Și nici eu n-am fă- cut-o. La urma urmelor, e firesc: nu oricine e Napoleon. Dacă ar ajunge la dispoziția oricui, procedeul și-ar găsi utilizări și în viața de fiecare zi. Un bărbat, de exemplu, și-ar putea lăsa corpul în pat, lângă soția lui, iar el ar putea pleca să se întâlnească cu un prieten, și el decorporat. Autorul chiar crede în viziunile lui fantasmagorice, are și teorii care le justifică: ,Atunci când ansamblurile suflet-om vor putea accesa liber/ la memoria tuturor rădăcinilor de suflet cu suporți decedați/ se va produce ÎNVIEREA MORȚILOR.” Dar toate aceste teorii ilustrează un mod stângaci, involuntar amuzant, de a face filosofie. Autorul crede că poate să rezolve, cu un hocus-pocus al gândirii lui naive, neexersate, probleme care frământă omenirea de mii de ani. Umorul involuntar, prezent în aproape fiecare pagină a cărții, provine din aplombul cu care se fac afirmații hazardate. De unde știe Nicolae Popescu că Napoleon se decorpora „taman, la fix, în miezul bătăliei”? Potrivit informațiilor noastre, împăratul se decorpora la masa de prânz, între felul doi și felul trei. Și pe ce se bazează când susține că „Somele, toate-s un «morman de GAZDE»”. După știința noastră nu chiar toate. Unele au un comportament de musafiri... Un critic care nu poate fi contrazis în volumul Recitiri din literatura română, Ionel Popa se pronunță asupra unor autori importanți, despre care de-a lungul timpului s-a scris tot ce se putea scrie: Nicolae lorga, Mihai Eminescu, Ion Creangă, loan Slavici, Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Ioana Postelnicu, Radu Stanca. Negăsind nimic nou de spus, exegetul emite judecăți simpliste, de o banalitate dezolantă. El explică, de exemplu, solemn și plicticos: „Opera poetului nostru național e saturată de gânduri, idei, meditații referitoare la om, la colectivitatea umană (națiunea), la marile probleme ale existenței umane.” Multe fraze critice par extrase din lucrările scrise ale unor elevi: „El [Dănilă Prepeleac, n.n.] trăiește în final un sentiment de împlinire și mândrie omenească deoarece a reușit să păcălească pe draci și s-a ridicat deasupra nevoilor.”; „în evoluția ei istorică fiecare literatură națională este jalonată de puncte nodale (ani, cărți, autori).”; „Opera spirituală este rezultatul unei activități spirituale subiective ample. Activitatea spirituală e unică, dar modurile ei de exprimare sunt fundamental diferite.” Nu-i așa că exact așa stau lucrurile? Cine l-ar putea contrazice pe Ionel Popa? Alex ȘTEFĂNESCU P.S. în numărul trecut al revistei noastre, în pagina în care a sancționat moral, de-a lungul anilor, într-un stil categoric, de ghilotină, sute de oameni de azi și, uneori, România în întregime, Mircea Mihăieș își schimbă tonul și deplânge, de pe o poziție umanitară, tratamentul la care sunt supuși autorii unor cărți fără valoare de către critici nemiloși ca mine: „Nu cred că metoda descurajării arogante, bășcălia superioară și execuția sumară, din trei citate și un picior spate, gios cum spunea Caragiale, reprezintă soluții. E atât de evident că acești oameni n-au nici o șansă de a ieși dur anonimat, încât e o cruzime inutilă să-ți flexezi mușchii critici pentru-i face de râsul lumii.” Mircea Mihăieș face, ca atâția alții, greșeala de a crede că un critic literar își scrie comentariile pentru autorii cărților luate în discuție. Dacă ar fi așa, n-ar mai publica aceste comentarii, ci le-ar trimite direct lor, sub forma unor scrisori confidențiale. Dar criticul literar scrie pentru public. Și, bineînțeles, și pentru scriitori, în ipostaza lor de cititori. în rubrica mea, Tichia de mărgăritar (care poate fi urmărită și la TVR Cultural, în fiecare luni, la ora 21), eu nu râd de cineva, ci de ceva. Și anume de texte scrise prost. Acesta este de altfel și motto-ul emisiunii. Iar de adresat mă adresez cititorilor (sau telespectatorilor). îi las lui Mircea Mihăieș satisfacția de a se ocupa de oameni, de a le da note la purtare, de a-i defăima pe unii și de a-i mângâia patern, pe creștet, pe alții. Eu nu sunt specialist în oameni, ca el. Mă ocup numai și numai de texte. 7IRKQN ZIARE, ZI DE ZII Talon de abonare începînd cu................... □ abonament trei luni (13 numere) - 50 lei □ abonament șase luni (26 numere) - 96 lei □ abonament un an (52 numere) -195 lei Nume....................... Prenume........................... str.......................nr.....bl.....sc.....et.....ap...... sector.....localitate...............cod poștal....județ...... telefon........................................ Începînd cu 1 ianuarie 2009, abonamentele se încheie exclusiv prin Zirkon Media! în acest scop, vă rugăm să completati si să trimiteti talonul de abonare pe adresa: Zirkon Media S.R.L., str. Pictor Hârlescu, nr. 6, sector 2, București, 022195. Tel.: (021 )-255.19.18, (021 )-255.18.00. Plata se face prin mandat poștal sau prin Ordin de plată în contul: ROM RNCB 0089 0037 2253 0001 - BCR -Th. Pallady. Pentru instituțiile bugetare contul este: TREZ 7035 069X XXOO1197 - Trezorerie/sector 3. Cititorii din străinătate sunt rugați să trimită mandat poștal în valoare de 230 euro sau 300 USD pentru un an. Vă rugăm să trimiteți prin poștă o copie a mandatului și adresa dum- neavoastră completă. Pentru abonații din țară și din străinătate care au încheiat în anii trecuți abonamente direct la redacție, rămîne valabilă adresa: dir. adm. Valentina Vlădan, Fundația România literară, Calea Victoriei 133,sectorl,București,cod 010071,OP 22.